Yrsa Sigurdardottir — [Freyja si Huldar] 02 Rafuiala

YRSA SIGURÐARDÓTTIR 


Seria: Freyja și Huldar 
Volumul 2 


RĂFUIALA 


Original: Children's House #2 
Sogið [ The Reckoning] (2015) 


Traducere de: 
LIVIU SZOKE 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
2019 


VP - 


2 


Septembrie, 2004 
Prolog 


Clădirea școlii arunca o umbră rece peste terenul de joacă 
pustiu. Soarele strălucea cu putere în spatele ei. Puţinii trecători 
care ajungeau în dreptul umbrei aruncate de clădire își 
strângeau hainele în jurul trupului și grăbeau pasul până când 
ajungeau din nou în bătaia caldă a soarelui. Totul era nemișcat 
în afară, în schimb, pe terenurile școlii, un vânt îngheţat sufla cu 
putere, trezind la viață leagănele atârnate într-un colț al 
terenului de joacă. Acestea se mișcau înainte și înapoi, ca și 
cum în ele stăteau niște copii invizibili. Copii plictisiţi, precum 
Vaka. Însă frigul era parcă mai rău decât plictiseala. Îi înţepa 
obrajii și-o făcea să se simtă ca și cum ar fi avut înfipte ace în 
degetele de la picioare. Inghetțase cu totul. Treptele reci 
amplificau senzaţia de frig, căci geaca cea nouă cu care era 
îmbrăcată nu era suficient de lungă ca s-o acopere și mai jos de 
talie. Acum își dorea să-și fi ascultat mama și s-o fi ales pe cea 
mai lungă, însă aceea era bleumarin și nu se asorta cu ce purta 
pe dedesubt; cea de pe ea, până la mijloc, era roșie. 

Vaka își mută ghiozdanul prins la spate și se întrebă dacă n-ar 
fi mai bine să se așeze în bătaia soarelui. Acolo cel puţin îi va fi 
cald, cât va mai avea de așteptat - deși va fi tot singură, firește, 
și plictisită, caci tot nu va avea la ce să privească. Insă umbra 
proiectată de școală era atât de întinsă, încât, dacă ar ieși în 
afara ei, ar fi posibil ca tatăl ei să treacă iar pe-acolo și să n-o 
observe. Nu, mai bine să rămână în frig, decât să riște așa ceva. 

Pe lângă ea trecu o mașină de aceeași culoare cu a tatălui ei, 
însă Vaka văzu că e alt model și o conduce altcineva, ceea ce-o 
dezamăgi foarte tare. Să fi uitat de ea? Era prima ei zi la școala 
cea nouă, așa că poate el a presupus că Vaka va veni pe jos, ca 
de obicei. Simţi, pentru a suta oară, că i se face dor de vechea 
lor casă. Singurul lucru mai bun la noua lor casă era tocmai 
camera ei, care era mai mare și mult mai răcoroasă decât cea 
pe care o avusese în vechiul apartament. In rest, totul se 
schimbase în rău, inclusiv școala. Și copiii, mai ales. Nu 

VP -3 


cunoștea pe nimeni aici. În vechea ei clasă, cunoștea pe toată 
lumea, ba chiar știa și cum se numesc animalele de companie 
ale celorlalte fete. lar acum, o mare de nume și de fețe noi i se 
învolbura în cap, împiedicând-o astfel să le reţină pe toate. Era 
la fel ca în cazul acelui joc de stimulare a memoriei, pe care-l 
câștiga doar atunci când mama ei se străduia să-l piardă. 

Vaka își trase nasul. Cât îi va lua tatălui ei să-și dea seama că 
a uitat de fată și că trebuie să vină s-o ia? Ridică privirea spre 
clădirea principală a școlii, sperând să zărească pe cineva 
cunoscut, însă ferestrele rămaseră întunecate și nimic nu se 
clinti de la locul său. O altă pală de vânt îi înţepă obrajii, făcând- 
o să se cutremure, înfrigurată. Se ridică în picioare și începu să 
urce treptele de la intrare. Trebuie să fie înăuntru măcar un 
adult, cineva care să aibă un telefon de pe care să poată suna și 
ea pe careva. Insă ușa era încuiată. Ciocăni, dar degeaba; 
lemnul gros înăbușea orice zgomot. Cobori pumnul și rămase 
privind ușa masivă, sperând zadarnic că se va deschide. Nu se 
întâmplă nimic. La fel de bine s-ar fi putut așeza la loc, pe scări. 
Sperând, zadarnic, că treptele nu vor fi la fel de îngheţate ca 
înainte. 

Dar nu se mai gândi deloc la frig când se întoarse cu spatele 
la ușă. La capătul de jos al treptelor se afla o fată, o fată despre 
care Vaka știa că e în aceeași clasă cu ea. N-o auzise 
apropiindu-se. Poate că venise în vârful picioarelor până aici, 
deși Vaka nu-și putea închipui de ce ar vrea cineva să procedeze 
așa. Că doar nu avea de gând s-o muște, și nici dușmane nu 
erau. Nu se cunoșteau deloc, deși Vaka și-o aducea aminte 
foarte bine. Nici nu se putea altfel. Fetiţei îi lipseau două degete: 
degetul mic și inelarul de la aceeași mână. Stătea în primul șir 
de bănci și părea foarte tăcută. La început, Vaka își închipuise 
că și pentru fetița aceea era prima zi în această școală, însă 
învăţătoarea n-o prezentase celorlalţi copii așa cum făcuse în 
cazul ei, așa că era exclusă această posibilitate. Când copiilor li 
se dăduse voie să vorbească între ei în timpul cursurilor, fetiţa 
nu rostise niciun cuvânt. În pauză, rămăsese deoparte, privind în 
gol, la fel ca Vaka mai înainte, pe trepte. Pe chipul ei nu 
tresărise niciun mușchi, nici măcar atunci când doi băieţi 
începuseră să îngâne, cu răutate, un cântecel pentru bebeluși, 
despre care Vaka își amintea că i-l cânta bunica pe când era 
mică: „Degețel mic, degețel mic, unde ești? Inelar, inelar, unde 


VP -4 


ești?” Vakăi i se păruse o răutate de neimaginat, însă ceilalţi 
copii nici măcar nu băgaseră de seamă. In final, își plecase 
privirea, neîndrăznind să intervină. La urma urmei, ea era cea 
nouă. 

— E închis. 

Fetița afișă un zâmbet timid, care dispăru la fel de iute pe cât 
apăruse - poate nu fusese decât o iluzie optică produsă de 
lumină - însă Vaka își zise în sinea ei că fetița are un chip foarte 
frumos. 

— Întotdeauna se încuie ușa la sfârșitul orelor. 

— Aha! 

Vaka se mișcă de pe un picior pe altul, neștiind ce să mai 
spună. Nu se pricepuse niciodată să-și facă prieteni sau să 
discute cu persoane străine, și era pentru prima oară în ziua 
aceea când cineva încerca să o facă să iasă din carapace. 

— Voiam să folosesc telefonul. 

— Mai bine ai încerca să-l folosești pe cel din magazin. Nu e 
chiar departe. 

Fata îi indică un loc aflat în josul străzii. Purta mănuși fără 
degete, pentru a-și ascunde mâna rănită. 

Vaka înghiţi în sec și răspunse cu greutate: 

— N-am bani la mine. 

Mama era cea care trebuia să-i dea bani de buzunar, în 
fiecare zi de vineri, însă uita întotdeauna. De obicei, nu conta, 
însă erau și zile în care, ca acum, chiar avea nevoie de bani. La 
fel cum tatăl ei uitase să vină s-o ia cu mașina. Adulții nu erau 
buni de nimic atunci când trebuiau să-și amintească diverse 
chestii. 

— Aha, răspunse fetița, părând mâhnită. Nici eu n-am bani la 
mine. 

Deschise gura, apoi se răzgândi și-o închise la loc. Spre 
deosebire de geaca Vakăi, care fusese cumpărată cu un număr 
mai mare, pentru a o încăpea și după ce va mai crește, ceaa 
fetei era mult prea strâmtă pentru ea; mânecile erau prea 
scurte și nici măcar nu putea să-și tragă fermoarul așa cum 
trebuie. Pe cap n-avea căciulă, iar părul încâlcit îi era suflat de 
vânt. În ciuda vremii uscate, în picioare purta o pereche de 
cizme uzate și vechi. Prin contrast cu cizmele, mănușile păreau 
noi și curate. 

— E-n regulă. Voi aștepta. 


VP-5 


Vaka încercă să surâdă, dar nu izbuti. Era greu să aștepți așa, 
fără să știi nimic sigur. Îi era frig și foame. Dacă tatăl ei ar fi 
venit la timp, acum ar fi stat deja la căldură, în bucătărie, 
savurând o felie de pâine prăjită. Pe limbă simţea deja gustul de 
unt și gem, ceea ce-i amplifica senzaţia de foame. 

Fetița își muta greutatea de pe un picior pe altul. 

— Vrei să aștept cu tine? 

Nu o privi pe Vaka în timp ce-i punea întrebarea, ci se uită 
într-o parte, spre terenul de joacă pustiu. 

— Pot sta, dacă vrei. 

Vaka n-avea ce răspuns să-i dea. Avea să-i fie mai bine sau 
mai rău decât acum? Trebuia să aleagă între a sta singură și să 
răcească sau a găsi un subiect de discuţie cu această fată, 
căreia nu-i știa nici macar numele. Și totuși, deși avea doar opt 
ani, Vaka știa că nu există decât un singur răspuns corect la 
anumite întrebări. 

— Da, chiar te rog! Dacă vrei și tu. 

Când își răsuci capul spre ea, cu un surâs larg pe chip, 
adăugă: 

— Dar va trebui să plec de îndată ce va apărea tatăl meu. 

Surâsul se șterse cu totul de pe chipul fetei, locul său fiind iar 
luat de acea expresie goală. 

— Da, sigur. 

Aducându-și aminte de modul în care fata fusese necăjită de 
acei băieți, Vaka încercă să-i mai îndulcească din amărăciune. 

— Poate că te-ar putea duce și pe tine cu mașina acasă? 

Regretă întrebarea chiar în clipa în care-i ieși pe gură; de 
multe ori își auzea părinţii discutând dimineața despre prețul 
benzinei. Nu voia să-și roage tatăl să facă un ocol de câţiva 
kilometri, mai ales că acum rămăseseră cam fără bani, după ce- 
și cumpăraseră un nou apartament. 

— Casa ta e departe? 

— Nu. E chiar acolo, indică fetița în direcția școlii, referindu-se 
probabil la șirul de case pe care Vaka îl zărise când se 
aventurase în spatele clădirii, într-o pauză. 

Casele respective erau despărțite de școală de un gard înalt, 
dincolo de care se adunaseră adevărate mormane de gunoaie: 
ambalaje rupte și decolorate; bucăţi de hârtie; pungi de plastic 
și frunze uscate. Vaka nu suporta gunoiul aruncat aiurea; era un 
lucru dezgustător, dar pentru că acolo nu mai era nevoită să 


VP-6 


audă cântecul plin de cruzime al băieţilor, ea mersese până la 
gard și rămăsese acolo, ignorând gunoaiele. 

Privise cu atenţie casele, multumindu-le în gând părinţilor că 
nu cumpăraseră una dintre ele. Arătau la fel de dărăpănate și de 
precare ca gardul; vopseaua era scorojită, iar grădinile păreau 
adevărate jungle. Zărise un grătar vechi și ruginit, ce se iţea 
dintre niște buruieni înalte; arăta de parcă bălăriile creșteau 
direct din grilajul pe care se punea carnea. La ferestrele pline de 
praf atârnau draperii strâmbe și jerpelite. În unele cazuri, în 
geamuri atârnau chiar și pături; în altele, ziare vechi sau bucăţi 
de carton. Tulburată din cauza priveliștii, Vaka se întorsese 
înapoi la copii, care continuau să se comporte ca și cum ea nici 
n-ar fi existat. 

Avea și strada aia totuși un avantaj: era situată aproape de 
școală. Poate că ar putea folosi telefonul fetei? Nu i-ar lua decât 
câteva minute să meargă până acolo, iar tatăl ei n-ar avea timp 
să se îndepărteze prea mult dacă ar sosi cât timp ar fi ea 
plecată. Reușind să-și adune curajul, Vaka o întrebă: 

— Hei, n-aş putea folosi telefonul tău de acasă? 

Rămase descumpănită de expresia înfricoșată a fetei care îi 
întâmpină cererea. 

— Acasă la mine? 

Fetița înghiţi în sec și cobori privirea. Uitându-se fix la mănuși, 
începu să-și facă de lucru cu mâna rănită. 

— N-ar trebui să așteptăm aici? Tatăl tău ar trebui să ajungă 
în curând. 

— Da, poate că așa ar fi mai bine. 

Vaka își mișcă iar ghiozdanul. | se părea că-i atârnă din ce în 
ce mai greu pe umeri, ca și cum de el erau agăţate, tot mai 
lungi, toate minutele de când aștepta. 

— Dacă aș putea folosi telefonul tău, poate că, mai încolo, ai 
putea veni pe la mine să ne jucăm împreună. 

Vaka bănuia că fetiţa ar fi fost recunoscătoare pentru o scuză 
de-a ieși pe-afară, dacă locuia într-una dintre acele case oribile. 
Poate că tocmai de aceea reacționase atât de ciudat la cererea 
Vakăi. Poate că nu voia să-i vadă nimeni camera. 

Fetița părea că nu reușește să găsească un răspuns potrivit. 

— Bine. Dar va trebui să te miști foarte repede. Și cu condiţia 
ca după aceea să mergem și să ne jucăm la tine. Dar nu trebuie 
să faci niciun zgomot. Cred că doarme tati. 


VP -7 


Vaka încuviință din cap, foarte mulțumită de acest rezultat, 
dar, mai ales, pentru că se împrietenise cu cineva din clasa ei. 
Firește că ar fi preferat să fie prietenă cu celelalte fete, ceva mai 
populare, dar acestea o întâmpinaseră cu răceală, lăsând 
impresia că nu mai au nevoie de amice. Poate că-n cele din 
urmă se va dovedi că fata asta e chiar în regulă, în ciuda acelor 
degete lipsă. Ea, cel puţin, nu era răutăcioasă. 

Dar, în timp ce mergeau una lângă alta, Vaka începu să aibă 
îndoieli. Aducându-și aminte de casele dărăpănate, începu brusc 
să șovăie, întrebându-se, în sinea ei, dacă e o idee bună să intre 
în vreuna dintre ele. Își zise că mai bine ar rămâne afară, pe 
treptele înghețate. Dar era prea târziu. Deja lăsaseră în urmă 
terenul școlii și se apropiau de casele scăldate acum de razele 
soarelui. 

Și totuși, în loc să se mai încălzească, Vakăi i se făcea din ce 
în ce mai frig. 

Se gândi, în zadar, la o scuză de-a se întoarce, fără ca totuși 
să-i rănească sentimentele fetei. Noua ei prietenă rămânea 
tăcută, părând la fel de conștientă că fiecare nou pas le aducea 
mai aproape de destinaţie. Nu schimbară nicio vorbă până ce nu 
se treziră amândouă pe pavajul crăpat din fața uneia dintre 
case. Vaka își plimbă privirea de-a lungul fațadei, atentă ca nu 
cumva fata să vadă gestul pe care-l făcea. Părea a fi cea mai 
dărăpănată casă de pe toată strada. 

Avea două niveluri și era îmbrăcată în fier corodat și ruginit, 
care nu mai văzuse vreun strat nou de vopsea de ani buni. 
Gazonul din faţa casei era la fel de neîngrijit precum cele pe 
care le observase Vaka de dimineaţă. O tricicletă la fel de 
ruginită precum casa însăși zăcea căzută pe o parte printre 
păpădii și scânteiuţe înconjurate de boschete pricăjite. Aproape 
toate ferestrele erau crăpate și nimeni nu se deranjase să 
atârne niște draperii mai de Doamne-ajută măcar la ferestrele 
ce dădeau în stradă. Și, de parcă nu era suficient, ușa din faţă 
atârna strâmb în balamale. Aerul din jurul acestui loc părea 
malefic. 

Vaka își storcea degeaba creierii în căutarea unui motiv 
plauzibil pentru a se întoarce, până nu era prea târziu. Fata o 
privi cu tristețe și-i zise: 


VP-8 


— Haide. Asta e casa mea. Să nu faci niciun zgomot și să te 
miști repede. Apoi vom putea merge acasă la tine. Nu te-ai 
răzgândit, da? 

Nerăbdarea din ochii lipsiţi de culoare ai fetei nu-i dădu de 
ales Vakăi și-o făcu să încuviinţeze. 

Mergea în spatele fetei, având senzaţia că ghiozdanul îi era 
plin cu pietre și că inima îi bătea năvalnic în piept. Fiecare pas 
era un adevărat chin. Se simţea ca de fiecare dată când făcea 
câte ceva despre care știa că avea să ducă la un rezultat prost. 
De pildă, atunci când părinţii ei organizaseră o petrecere și ea 
încercase să care prea multe farfurii odată în momentul aranjării 
mesei. În clipa în care ridicase teancul, își dăduse seama că e 
prea greu pentru ea, însă tot îl ridicase. Și spărsese toate 
farfuriile. Exact la fel se simţea și acum. 

Fata se opri, nemișcată, cu mâna pe clanţă. 

— Haide. Adu-ţi aminte, trebuie să te mişti repede. 

Cuvintele erau abia șoptite, de parcă înăuntru stătea un 
monstru la pândă, care nu trebuia să știe că ele sunt chiar 
dincolo de ușă. 

Vaka încuviinţă în semn că a priceput și mai făcu un ultim 
pas, apropiindu-se de ușă. În clipa următoare, era deja în casă. 
Lăsase soarele în urmă și intrase în umbră. Fu întâmpinată de 
un iz stătut de ţigară și de un miros acru, care-o făcuse să 
strâmbe din nas. Fata închise ușa, iar întunericul din casă 
deveni și mai pătrunzător. Dar poate că era mai bine așa. Ar fi 
putut ascunde mizeria dinăuntru, iar fata n-ar mai fi nevoită să 
vadă expresia de dezgust de pe chipul Vakăi. 

— Telefonul e sus. Hai cu mine, șopti fata, aproape prea încet 
ca să poată fi auzită. 

În timp ce ochii i se obișnuiau cu semiîntunericul, Vaka 
observă că fetița tot arunca priviri în dreapta și-n stânga. li făcu 
nervoasă un semn când Vaka nu reacționă imediat. Işi scoase 
geaca și doar o mănușă dintre cele două. 

Vaka își smulse cu greu privirea de la mănușa care-i ascundea 
degetele lipsă și păși, îngrijorată, în hol. In același timp, auzi 
scârțâitul scos de podeaua de deasupra lor. Fata smuci brusc 
din cap, privind în sus. Chipul îi era răvășit de teroare. 

Vaka înţepeni și simţi că i se încing ochii, ca și cum era pe 
cale să izbucnească în lacrimi. Ce căuta aici? Scoase un geamăt 
slab, greu de perceput de o ureche normală, în ciuda lipsei 


VP-9 


oricărui zgomot din casă. Era o greșeală îngrozitoare. Mai gravă 
decât cea cu farfuriile. Sufocată de panică, nici măcar nu putea 
gândi. Singurul lucru din mintea ei era că nici măcar nu știa cum 
o cheamă pe fată. 


Poliția din Hafnarfirdur! a lansat un apel pentru găsirea unei 
fetițe dispărute. Vaka Orradottir, în vârstă de opt ani, a fost 
văzută ultima oară în jurul orei trei după-amiază, în timp ce 
ieșea din școala din Hafnarfjördur, pentru a se întoarce acasă. 
Este descrisă ca fiind mică de statură și slabă cu păr castaniu- 
deschis până la umeri, este îmbrăcată cu o geacă din fâș roșie, 
lungă până în talie, o pereche de blugi, pe cap are o căciulă din 
lână roșie, iar în picioare o pereche de adidași roz. Se presupune 
că Vaka s-ar afla în zonă. Oricine poate oferi informații despre 
ea este rugat să contacteze poliția din Hafnarfjordur, la numărul 
525.3300. 


1 Oraș portuar situat la zece kilometri sud de Reykjavik, al treilea ca mărime al 
Islandei. (W.tr.). 


VP - 10 


2016 
Capitolul 1 


Huldar lăsă teancul de fotocopii să cadă pe birou. În afară de 
câteva căni de cafea goale, de diferite forme și mărimi, pe birou 
nu se mai afla nimic altceva. În ultima vreme, singurele 
însărcinări pe care le primea erau cele pe care nimeni altcineva 
de la Investigaţii Criminale nu le dorea, așa cum era treaba asta 
cu școala. Probabil că nu era decât încă o glumă de-a polițiștilor 
din secție, la fel cum era considerat și el acum - managerul de 
departament căzut în dizgrație. Acum lucra din nou în spațiul 
deschis în care lucrase și înainte, de unde abia dacă-și zărea 
fostul birou. 

Avea grijă să nu privească niciodată în acea direcţie. El 
personal nu se arăta deosebit de afectat de prăbușirea abruptă 
pe scara profesională; problema era cu foștii săi subalterni, 
care-l tratau de parcă suferea de vreo boală contagioasă gravă, 
lucru care chiar îl afecta. La început, crezuse că relaţiile sale cu 
colegii de muncă vor redeveni la fel ca înainte de efemera sa 
avansare, însă era clar că se înșelase amarnic. Toţi tăceau când 
se apropia de ei și apoi începeau să șușotească atunci când se 
îndepărta, un lucru absolut de nesuportat, care de multe ori îl 
făcea să-și dorească să fie din nou promovat. 

Dar astfel de gânduri treceau repede. Işi aducea aminte 
instantaneu de motivele care-l făcuseră să-și urască vechea 
poziţie. Nenumărate formulare de completat, rapoarte, ședințe 
peste ședințe și birocraţie sufocantă; dacă i-ar fi zis cineva ce va 
veni la pachet cu noua slujbă, probabil că n-ar fi acceptat-o 
vreodată. Dar, din păcate, informaţia costă scump în ziua de azi. 
Întregul proces fusese rezumat într-o singură frază: Ti-ar plăcea 
să fii avansat? Conducerea secţiei se văzuse obligată să vină 
repede cu o soluție pentru rezolvarea unui caz de crimă și din 
moment ce majoritatea inspectorilor cu state vechi se văzuseră 
nevoiți să se dea la o parte în urma unei serii de scandaluri, 
ancheta respectivă căzuse în sarcina lui Huldar aproape din 
întâmplare. În loc de studii de Drept sau alte soiuri de abilităţi 

VP-11 


care să-i permită să acţioneze performant și în alte domenii, 
priceperea unui agent de poliţie în materie de management se 
baza în principal pe vârstă și experienţă. Dar pentru asta se 
califica o paletă destul de largă de persoane. Și în lumina celor 
mai recente întâmplări, Huldar bănuia că aceia din conducere 
optaseră pentru cel mai convenabil etalon - înălțimea. Era 
convins că nu făcuseră decât să privească mulţimea și să-l 
aleagă pe cel care se ridica cu un cap deasupra tuturor. Mai 
bine ar fi stat aplecat sau pe scaun. Și-atunci și-ar fi văzut bine- 
mersi de treaba lui, undeva pe la mijlocul lanţului ierarhic, nu 
blocat la baza lui. 

Și totuși, Huldar nu le purta pică celor care îi acordaseră o 
șansă. Ar fi putut să o refuze, până la urmă. Și nici pe cei 
responsabili cu retrogradarea sa nu era supărat. Pe termen lung, 
el nu credea că s-ar fi descurcat cu tot ce presupunea această 
nouă funcţie. Făcuse din rezolvarea anchetei un talmeș-balmeș 
atât de spectaculos, încât era greu de crezut că ar fi fost în stare 
să repete o asemenea performanță. Singura comparaţie care-i 
venise în minte, atunci când încercase să-i explice uneia dintre 
surorile lui, era cu cea a unui chirurg care dă buzna în sala de 
operaţii cu un bisturiu în mână, gata pregătit de o intervenţie de 
urgență, numai ca să se împiedice de ceva și să-i taie capul 
pacientului. 

Partea cea mai nasoală era că o trăsese după el și pe Freyja, 
directoarea Casei Copiilor. Agenţia pentru Protecţia Copilului, 
neputând trece cu vederea faptul că femeia împușcase un om la 
locul de muncă, o retrogradase la simpla funcţie de psiholog 
pentru copii. 

De fapt, ambii ar fi trebuit să se arate recunoscători că nu 
băteau străzile în lung și-n lat în căutarea unui loc de muncă. 

Nu că recunoștinţa ar fi fost cel mai important lucru pe care-l 
avea Freyja în minte. În rarele ocazii în care li se mai 
intersectaseră drumurile, după evenimentul dramatic de la Casa 
Copiilor, ea abia dacă se deranjase să-i arunce câte o privire 
fugară. Furia din privirea ei era greu de mascat și toată era 
îndreptată împotriva lui. Huldar se strâmbă când își aduse 
aminte de acele momente. Incă mai nutrea speranța că vor 
reuși să fie împreună, în ciuda acelui început jenant, a unei părți 
de mijloc neclare și a unui final catastrofal. De vină era doar el; 
la prima lor întâlnire stabilise modul de desfășurare a ostilităţilor 


VP - 12 


și era remarcabil că reușise totuși să-i reintre în graţii, chiar 
dacă armistițiul avusese o durată de viaţă efemeră. După ce se 
arsese de multe ori în timpul întâlnirilor cu diverse femei când 
ieșise prin cluburi, el pozase în tâmplar atunci când se întâlnise 
prima dată cu Freyja și jucase același rol și pe timpul noptii. 
Puţine femei din cele pe care le întâlnise se arătau atrase de 
polițiști. Ca să înrăutățească și mai mult lucrurile, el se 
prezentase drept Jónas, al doilea său prenume. Mai târziu, când 
dăduseră din nou unul peste altul, în timpul anchetei crimei care 
avea să le spulbere amândurora carierele, modul abject în care 
se purtase cu ea ieșise la iveală în toată splendoarea; tâmplarul 
Jónas se văzuse nevoit să se prezinte drept Huldar de la biroul 
Comisariatului de Poliţie. 

Și totuși, ceea ce s-a petrecut o dată s-ar putea repeta. Poate 
că va primi o nouă șansă. Gândul acesta îl mai înveseli niţel. 

li zâmbi tânărului agent care stătea vizavi. Acesta îi răspunse 
cu un zâmbet timid, apoi își cobori privirea în calculator. Ecranul 
din faţa lui nu avea cum să arate ceva interesant; tânărul se 
alăturase Investigaţiilor Criminale de puţin timp, așa că se situa 
încă și mai jos decât Huldar - cea mai joasă poziţie posibilă. 
Insă, deși bobocul era singura persoană din departament căreia 
i se arăta mai puţin respect decât lui Huldar, această situaţie nu 
avea cum să dureze prea mult. 

— Eşti foarte ocupat? 

Huldar avu grijă să ascundă tenta de zeflemea din voce. 
Băiatul era ridicol de sensibil. Nu i-ar fi stricat să se întărească 
niţel, însă trebuia ca altcineva să-și asume această 
responsabilitate. Huldar avea prea multe pe cap ca să-și mai 
facă griji și pentru polițiștii care încă nu apucaseră să-și șteargă 
cașul de la gură. 

— Da. Nu. 

Fâșia de frunte care se zărea deasupra monitorului deveni 
roșie. 

— Da sau nu? 

— Nu. Nu sunt foarte ocupat. Dar am o groază de treburi de 
făcut. 

— Să știi că există și avantaje pentru noi, cei care avem 
puţine sau chiar nimic de făcut. Cel puţin, din punctul de vedere 
al publicului. 


VP - 13 


Huldar se așeză pe scaun și scoase documentele la iveală. Cu 
cât clarifica mai repede acest nonsens, cu atât mai bine. Işi 
înăbuși imboldul de-a căsca larg în timp ce citea în diagonală 
scrisul de mână copilăros din partea de sus a paginii. 

În 2016, nu vom mai avea nevoie de mașini. În locul lor, vom 
avea mici elicoptere alimentate de baterii solare. Se va găsi un 
leac pentru cancer și pentru toate celelalte boli grave. Nu va 
mai muri nimeni înainte să împlinească o sută treizeci de ani. 
Islanda va fi în continuare cea mai bună țară din lume! Elin, 
clasa 9-C. 

Semnătura era însoţită de două inimioare și două fețe 
zâmbitoare. Era pentru prima oară când întâlnea o față 
zâmbitoare într-un caz ajuns în atenţia poliţiei. 

— Ţi-ai da mașina pe un elicopter acționat de o baterie 
solară? 

Huldar trase la o parte câteva din fâșiile de plastic care 
alcătuiau jaluzeaua și aruncă o privire pe geam. Ziua cenușie de 
iarnă abia dacă asigura suficientă energie solară pentru a 
permite unui elicopter să se ridice de pe sol, nicidecum pentru 
a-l face să și plutească în aer. 

— Ce? 

Tonul din vocea tânărului sugera că ar crede că este supus 
vreunui test. 

— Nimic. 

Huldar nu avea energia necesară să stea și să-i dea explicaţii. 
Seara trecută ieșise cu niște amici într-un bar, rămăsese până 
târziu și băuse prea multe beri. Ori băiatul nu auzise despre 
cazul care-i fusese atribuit lui Huldar, ori îi era prea greu să facă 
legătura. 

— Avem acces la un elicopter? 

— Da, îi răspunse Huldar iute. Își regretă instantaneu 
răspunsul și se corectă imediat: 

— Nu. Nu avem un elicopter. Doar c-am citit câteva previziuni 
despre viitor scrise de niște școlari în urmă cu zece ani. Aceasta 
e una dintre ele - că vom călători peste tot în elicoptere 
alimentate cu energie solară. Deși poate că nu e cea mai 
ridicolă idee peste care voi da în timp ce le răsfoiesc. 

Tânărul își răsuci scaunul, astfel încât să-i poată vedea faţa lui 
Huldar. Se numea Gudlaugur, însă toată lumea din secţie îl 
striga Gulli, în ciuda nemulțumirii sale. Îi era sortit să se împace 


VP - 14 


cu numele de Gulli până ce se va dovedi demn de-a face parte 
din echipă - dacă va reuși. Nu toată lumea rezistă la presiune. 

— De ce trebuie să faci acest lucru? 

— Pentru că au găsit un mesaj bizar printre ele, iar directorul 
a chemat poliţia, îl lămuri Huldar, înmânându-i lui Gulli fotocopia 
cu mesajul despre elicopter. La acea vreme, școala lor era 
înfrățită cu o școală din Statele Unite, iar una dintre iniţiativele 
comune era să îngroape în pământ o capsulă a timpului. Ideea 
era să o dezgroape după zece ani și să compare previziunile 
copiilor asupra viitorului. Toţi copiii de clasa a noua au scris 
despre cum credeau ei că va arăta Islanda în anul 2016, apoi 
scrisorile lor au fost introduse în capsula timpului. Toate bune și 
frumoase până aici, numai că unui copil i s-a năzărit că ar trebui 
să prezică niște crime. Sarcina mea e să identific autorul, astfel 
încât psihiatrii să poată decide dacă reprezintă sau nu o 
ameninţare. Eu personal am anumite îndoieli, dar tot trebuie să 
cercetez mai îndeaproape această chestiune. 

— Pe cine spune că va omori? 

— Are o listă întreagă. A menţionat șase persoane. De fapt, 
nu le-a oferit și numele, ci doar inițialele. lar în două cazuri 
există o singură iniţială. 

Huldar răsfoi hârtiile, în căutarea scrisorii buclucașe. Școala îi 
oferise fotocopii ale celorlalte scrisori, însă în cazul aceleia îi 
oferise originalul. | se păruse că secretarei nu-i convenise atunci 
când i le dăduse, deși păruse ușurată că acum problema cădea 
în cârca altcuiva. 

Gudlaugur îl urmărea în timp ce scotocea prin teancul de 
scrisori. Huldar nu putea nega că îi face plăcere să aibă și el un 
coleg care arăta un oarecare interes pentru cazul lui. Trecuse 
ceva timp de când nu se mai întâmplase acest lucru. Păcat că 
acest caz era doar o pierdere de vreme. 

— De ce nu discuţi direct cu copilul respectiv? N-ar trebui să 
fie chiar așa de greu să dai de el. 

— Scrisoarea e nesemnată. 

— Și atunci, ce ai de gând să faci? Vei încerca să afli cine n-a 
introdus scrisoarea în capsula timpului? Vei compara scrisul de 
mână cu vechile lor teme pentru acasă? 

— Ceva de genul ăsta. Există cu o scrisoare mai mult decât 
numărul copiilor de clasa a noua de la acea vreme, ceea ce ne 
indică faptul că autorul ei a scris două scrisori. Așa că trebuie să 


VP -15 


compar scrisoarea despre crime cu celelalte scrisori din capsulă. 
Păcat că acei copii au un scris de mână absolut îngrozitor. 
Băieții, mai ales. 

— E vorba de un băiat? 

— Așa cred, având în vedere cât de urât e scrisul. Sau poate e 
vorba de o fată care a scris cu stânga. 

— Ceva amprente? 

— Da, chiar așa, râse Huldar. De parcă mi s-ar da voie să trec 
prin laboratorul de analize amprentele lăsate pe șaizeci și cinci 
de scrisori de o droaie de tineri. Pentru așa ceva aș avea nevoie 
de cel puţin un cadavru. De preferat, toate șase. 

Scoase la iveală scrisoarea amenințătoare și o citi iar în gând. 

În 2016, următoarele persoane vor muri. K, S, BT, JJ, AV si l. 
Nimeni nu le va simţi lipsa. lar eu, cel mai putin dintre toți. Abia 
astept. 

Nicio față zâmbitoare și nicio inimioară în acest caz. 

— Și crezi că toate aceste persoane sunt încă în viață? 

— Sunt destul de sigur, deși, dat fiind că nu am decât niște 
inițiale după care mă pot lua, n-am cum să fiu sută la sută sigur, 
zise  Huldar, înmânându-i apoi scrisoarea lui Gudlaugur. 
Secretara de la școală mi-a spus că nimeni care să aibă aceste 
inițiale n-a fost omorât în ultimii zece ani. A precizat totuși că un 
bărbat al cărui nume începea cu litera K a fost ucis în 2013, însă 
persoana responsabilă de crimă a fost deja condamnată, nu a 
fost elev la școala lor și nici nu avea cum să aibă vârsta 
potrivită. Firește că va trebui să verific eu însumi aceste 
informaţii, dar chiar și o secretară a unei scoli ar trebui să fie în 
stare să caute prin scurta listă cu persoanele omorâte la noi în 
tară. 

Gudlaugur nu zise nimic până nu termină de citit. Apoi îl privi 
pe Huldar cu o expresie de nedescifrat. Avea un chip cu 
trăsături plăcute, nasul și obrajii pătaţi cu pistrui și nicio urmă 
din miriștea care crește pe fața bărbaţilor de la bărbieritul de 
dimineață. Probabil că trecuse binișor de 20 de ani, dar nu era 
cu mult mai mare decât ar fi autorul acelei scrisori anonime. 

— Există o pagină pe Wikipedia. 

Gudlaugur roși din nou, ceea ce-l făcu să pară și mai tânăr 
decât era de fapt. 

— Cu crimele comise în Islanda. 

Huldar ridică din sprâncene. 


VP - 16 


— Întreţinută de tine? îl întrebă el pe un ton oarecum 
batjocoritor. 

— Nu. Voiam doar să-ţi atrag atenţia asupra ei. Ai putea scuti 
o groază de timp citind pur și simplu acolo despre victimele 
ucigașilor din Islanda. 

Huldar își regretă imediat tonul zeflemitor de mai devreme. 
Mai bine ar păstra relaţia de prietenie cu băiatul ăsta - chiar i-ar 
prinde bine câţiva aliaţi pe la serviciu. Dar nu mai avea timp să- 
și îmbunătățească atitudinea. O văzu pe Erla cu coada ochiului 
apropiindu-se de ei, îmbrăcată cu obișnuita ei haină. Se rugă 
asiduu în gând să nu dorească să-l tragă după ea afară din 
birou. Doar ce ajunsese la muncă, iar furtuna anunţată la meteo 
deja începea să facă ravagii. Numai că nu era una din zilele sale 
norocoase. 

e 

Era al patruzeci și cincilea front de atmosferă joasă care se 
abătea asupra Islandei în această iarnă. Fiecare părea mai 
violent decât precedentul. Ti-ai fi putut închipui că zeii vremii 
deciseseră să strice relațiile de prietenie cu insula și, în 
consecință, asupra ei abăteau tot felul de intemperii năprasnice. 
Parcă pentru a susține această idee, o pală de vânt izbi o frunză 
umedă chiar de fața lui Huldar. I se lipi de obraji, rece și 
murdară. După ce-și ridică degetele amorțite pentru a o dezlipi, 
frunza i se lipi în schimb de mână. Își scutură energic mâna, 
aruncând frunza cât-colo în grădină. 

— Ai găsit ceva? 

Erla se străduia din greu să-și menţină echilibrul. Geaca 
neagră regulamentară de poliţie se comporta precum o velă 
umflată de vânt, determinând-o să se răsucească pe o parte 
pentru a nu cădea în nas chiar în faţa lui. Relaţia dintre ei doi 
rămânea în continuare tensionată, de când el fusese 
retrogradat, iar ea primise funcţia lui. Dar jenată se simţea doar 
Erla: el nu avea niciun resentiment la adresa ei. Cineva trebuia 
să ocupe postul, așa că de ce să nu fie chiar ea? După părerea 
lui, ea era un pic cam necoaptă și cam lipsită de tact pentru 
acest rol, dar poate că ăsta era unul dintre motivele pentru care 
fusese aleasă. Se făceau presiuni asupra poliţiei pentru 
promovarea mai multor femei în funcţii importante, iar prin Erla 
ajunseseră să fie mulțumite ambele tabere odată: o femeie care 
se purta la fel de grosolan precum colegii ei bărbați. 


VP - 17 


— Nu. N-am gasit nimic. Cel puţin, nimic ieșit din comun. E 
doar o grădină obișnuită, cu toate rahaturile pe care le găsești 
de obicei într-o grădină. 

Arătă cu capul înspre trambulina zdrenţuită rulată ca măsură 
de siguranţă și lăsată într-un colț al pajiștii. Le era clar că 
trecuse ceva vreme de când un copil ţopăise pe ea; țesătura 
putrezise și doar cadrul de metal și câteva spiţe mai rămăseseră 
din ea. Huldar lovi ușor cu degetele grătarul ruginit, dar nu se 
deranj a să-i atragă Erlei atenţia asupra jacuzziului, căci nu avea 
cum să nu-l observe. Oricine ar fi putut băga de seamă în ce 
stare deplorabilă se afla grădina. 

— Probabil că cineva a vrut să facă o glumă la adresa noastră, 
tu nu crezi? 

— O glumă? 

Erla își rotea ochii prin grădină pentru a evita privirea fixă a 
lui Huldar. De sub gluga gecii, se uita la Gudlaugur cum 
împungea un tufiș lipsit de frunze cu un băț, în căutarea nu se 
știe a ce anume. Câteva frunze uscate, precum cea care se 
lipise de fața lui Huldar, se învolburară prin aer. Erla se întoarse 
spre Huldar, atentă să-i privească bărbia, nu să se uite în ochii 
lui. 

— Nu înţeleg ce naiba o fi așa haios. 

— Nu. Nici eu, ridică el din umeri. 

Îi era greu să găsească ceva haios la faptul că fusese păcălit 
și ademenit să iasă pe o asemenea vreme. Dar era clar că 
gluma nu fusese făcută cu intenţia de-a le trezi simpatia față de 
autorul ei. În drum spre această grădină, Erla le spusese că 
primiseră un mesaj imediat după prânz, destinat ei, în care se 
afirma că în acest loc se află ceva ce-ar putea trezi interesul 
poliţiei. Scrisoarea era anonimă și nu mai conţinea nimic 
altceva. 

— Să încetăm căutările? 

Erla îi întâlni în sfârșit privirea și Huldar pricepu că mai bine 
și-ar fi ținut gura. 

— Nu. Ar fi bine să căutăm dracului în continuare. 

— În regulă. Nicio problemă. 

Huldar reuși să afișeze un surâs care-i dispăru aproape 
instantaneu de pe buze; îi era greu să pretindă că-i făcea 
plăcere să rămână aici în continuare. O privi pe Erla cum se 
mișcă din loc. Era nesigură pe picioare din cauza vântului, deși 


VP-18 


determinarea din mișcările ei era destul de clară. Își mută 
privirea spre acoperiș și se uită de jur-împrejur, în căutarea 
vreunei potenţiale ascunzători. Le-ar fi fost mai ușor dacă ar fi 
avut vreun indiciu despre ceea ce trebuiau să caute de fapt. 

Dinspre jacuzzi se auzi un zăngănit, iar atenţia lui Huldar fu 
atrasă de capacul care se ridicase niţel în sus, după care căzu 
cu zgomot înapoi. Scârţâitul micuţelor balamale ale capacului se 
putea face auzit în ciuda urletelor vântului. În carcasa cuvei era 
încastrată o mică ușiță, pe care Huldar încă n-o studiase 
îndeaproape, ceea ce-l făcu să se apropie, sub privirile atente 
ale proprietarului casei și grădinii, care-i supraveghea de la etaj. 
Bărbatul, pe numele lui Benedikt, nu-i primise prea bucuros, 
părând incapabil să priceapă ce anume se întâmplase. Era greu 
de crezut că el ar fi avut ceva de-a face cu acel mesaj anonim; o 
uluire atât de autentică era extrem de greu de mimat. Avea 
înfățișarea cuiva care ieșise de curând la pensie, unul din tipii 
aceia autoritari, care cer supunere din partea tuturor celor cu 
care au de-a face; genul de om căruia îi vine greu să se 
obișnuiască cu ideea că acele vremuri au apus de mult. 

Huldar îi făcu din nou cu mâna și zâmbi. Drept răspuns, nu 
primi decât o încruntătură și un gest care probabil îl îndemna să 
lase naibii jacuzziul în pace. Tipul nu avea cum să creadă că 
Huldar avea de gând să plonjeze în el; probabil că era mult mai 
îngrijorat de ce s-ar fi întâmplat cu capacul dacă i s-ar fi stricat 
balamalele. Huldar, care nu intenţiona să le atingă, încuviinţă 
din cap că a înțeles. 

Singurele lucruri care se aflau dincolo de ușiţă erau pompa de 
apă și câteva conducte. Când Huldar băgă capul înăuntru pentru 
a se asigura că nu pândește nimic din spatele încurcăturii de 
țevi, și-l izbi tare de carcasa din lemn, care scoase un scârțâit de 
protest. Veniseră după cai morţi ca să le ia potcoavele. Dacă va 
pune vreodată mâna pe cel care a scris acea scrisoare, va avea 
grijă să-i lase și el un cucui la fel de mare precum cel care i se 
forma lui acum în locul în care se lovise. Un pumn ar fi contat 
prea puţin. Oricum reputaţia lui era pătată iremediabil. 

Huldar închise ușiţa și se ridică în picioare. Își frecă cucuiul în 
timp ce privea roată prin grădina scăldată de soarele pe cale să 
apună. O scotociseră destul de conştiincios, mult mai 
conştiincios decât o făcuseră în curtea din fața casei. Spera ca 
Erlei să nu-i treacă prin cap să o scotocească din nou. Bătrânul 


VP -19 


rămăsese la fereastră, răcnind la ei din când în când să aibă 
grijă cu florile, o glumă chiar bună, de altfel, dată fiind perioada 
în care se aflau. De jur-împrejur nu zăreai decât lujeri golași. 

Huldar își dădu părul pe spate. Vântul îi răspunse aruncându- 
i-l iar pe frunte. O pierdere de vreme, pur și simplu, la fel ca 
toate celelalte aspecte ale muncii sale. Unde să mai caute? 
Huldar străbătu din nou toată grădina în lungime, în încercarea 
de-a da peste vreo ascunzătoare rămasă ferită de ochii lor. Erla 
și Gudlaugur se plimbau de colo-colo, fără vreo ţintă anume, 
tânărul păstrând băţul în mână. Huldar se întoarse la jacuzzi și 
se sprijini de marginea lui, bucurându-se de aburul cald care 
scăpa prin găurile din jurul capacului. 

Nu aveau să găsească nimic interesant pe-aici. 

Probabil că scrisoarea nu fusese decât o glumă proastă - doar 
dacă nu cumva cineva venise aici înaintea lor și îndepărtase 
ceea ce se presupunea că trebuie să găsească ei. Poate că un 
cuplu descoperise niște droguri în camera fiului lor adolescent și 
vrusese ca acestea să ajungă în posesia poliţiei fără ca odrasla 
lor să dea de belea. Așa că tânărul îi urmărise până aici și 
recuperase stupefiantele după ce părinţii lui plecaseră. Cam tras 
de păr. Foarte tras de păr. Mult mai simplu le-ar fi fost părinţilor 
să arunce drogurile în toaletă și să tragă apa după ele, în loc de 
atâta bătaie de cap cu ascunderea lor în grădină. 

Fără veste, vântul suflă cu putere și făcu aburul să se ridice 
brusc și să-l învăluie cu totul pe Huldar, inclusiv fața. Aburul 
aduse odată cu el și un iz foarte ușor de recunoscut. Mirosul 
metalic de sânge. 

Sări în picioare și desfăcu capacul. Dinspre fereastra de la etaj 
se auzi un ciocănit energic. 

Lui Huldar îi luă o secundă să înțeleagă ce erau chestiile care 
pluteau în jacuzzi, dar odată ce creierul său procesă straniul 
mesaj pe care îl primea, făcu un pas în spate involuntar, 
scăpând din mână capacul greu. Vântul, profitând de ocazie, îl 
trânti atât de puternic la loc, încât balamalele se rupseră cu 
totul. Capacul începu să se frece de margini înainte și înapoi pe 
scândurile care înconjurau minipiscina, prins doar în cele câteva 
puncte rămase. Dar când Huldar își aţinti privirea în sus pentru a 
vedea reacția proprietarului, pe chipul acestuia nu zări furie, ci 
consternare. 

Consternare și groază. 


VP - 20 


Huldar se repezi să ţină capacul nemișcat și se sforță să-l 
tragă la loc, acoperind jacuzziul. Zbieră la Erla și Gudlaugur, ca 
să-l ajute. O altă pală de vânt îi smuci capacul din mână. Mușchii 
brațelor îl dureau de parcă îi luaseră foc. Insă nu-și putea feri 
privirea. Îşi dorea cu ardoare să se poată întoarce la chestiuni 
mult mai banale, cum erau de pildă scrisorile de la școală. 

Pentru că acolo, plutind în apa plină de sânge, se aflau două 
mâini. 


Capitolul 2 


În ultima vreme, apele păreau destul de liniștite la Casa 
Copiilor, iar dimineaţa aceasta nu diferea cu nimic faţă de cele 
precedente. Freyja fusese ultima care intrase pe ușă, iar de 
atunci nu o mai deschisese nimeni, în timp ce telefonul de la 
recepție rămânea cu încăpățânare tăcut. Era ca și cum iarna 
absorbise toată energia molestatorilor de copii din ţară. Sătulă 
deja de mult prea desele cicluri de îngheț și dezgheț, Freyja era 
deja dispusă să ierte vremea dacă ea era responsabilă pentru 
un asemenea efect. Văzuse prea mulţi copii distruși, ascultase 
prea multe descrieri ale unor abuzuri îngrozitoare, ca să nu se 
arate recunoscătoare în acest caz. Toate intemperiile din lume 
ar fi fost binevenite aici, dacă acesta ar fi fost rezultatul. 

O pală de vânt zgudui fereastra, ca și cum i-ar fi acceptat 
invitaţia. Freyja oftă. Nu era prea nerăbdătoare să se apuce iar 
să râcâie gheața depusă pe parbriz și se rugă în gând ca 
radiatorul rablei sale de mașină să meargă și el măcar o dată. 
Gândul o făcu să se înfioare. Ca să se îmbărbăteze, își zise că 
iarna are și părţile sale bune. Atâta timp cât vremea e atât de 
capricioasă, nu va mai fi nevoie să răspundă chemării insistente 
a prietenelor sale care tot voiau să o târască după ele la o 
căţărare de zece ore pe dealurile din jurul Reykjavikului. 

— Freyja. Dacă aș fi în locul tău, aș lăsa deoparte orice obiect 
care se poate sparge. Mi se pare că ai un musafir. 

Elsa, noul director al centrului, aștepta în ușa micuţului birou 
care-i fusese oferit Freyjei după demiterea din vechea funcție. 
Femeia, care avea în jur de 50 de ani, condusese un 
departament din cadrul Agenţiei pentru Protecţia Copilului 


VP -21 


înainte de-a prelua funcţia deţinută de Freyja până la faimosul 
scandal. Se considerase că nu e posibil ca o persoană care a 
împușcat pe cineva să poată rămâne în continuare directorul 
centrului. Chiar dacă fusese în legitimă apărare. Şefa ei se 
temuse de atacurile mass-mediei; plutea umbra îndoielii asupra 
potrivirii sale pentru acest rol, asta pe lângă faptul că fratele ei, 
Baldur, era în închisoare. Din fericire, cele mai mari temeri ale 
agenţiei se dovediseră până la urmă lipsite de temei, însă ea 
deja pierduse slujba la care ţinea atât de mult. 

— Ce? Nu înțeleg ce vrei să zici. 

Amorţeala care-i cuprinsese tot corpul lăsă loc surprizei, dar 
asta nu dură mult. Nu peste multă vreme, avea să se holbeze 
din nou la ecranul din fața ei și să rătăcească cu mintea la 
viitorul care i se așternea în faţă. Așa va fi viaţa ei de acum 
înainte? Era sortită să sfârșească pe post de a cincea roată la 
căruţă în cadrul mașinăriei care sunt serviciile sociale? Sau nici 
măcar o roată, ci doar un angrenaj lipsit de însemnătate? 
Deprimarea care o cuprinsese în ultima vreme nu avea nimic 
de-a face cu noua ei șefă. Elsa era o tipă în regulă și o 
directoare excelentă. Nu, principalul motiv era stagnarea 
carierei sale, pur și simplu, care acum se afla într-un stadiu 
inferior ca să se simtă satisfăcută. Ecoul glonţului pe care l-a 
tras cu pistolul avea să reverbereze ani întregi prin încăperile 
Casei Copiilor. În ultimul timp, cochetase cu ideea de-a se 
reîntoarce la universitate și a o lua de la capăt într-un domeniu 
cu totul și cu totul nou, deși încă nu știa cu exactitate în care 
anume. Nu se imagina pe sine însăși pe post de geolog sau 
contabilă. Talentul ei consta în sondarea gândurilor emise de 
minţile copiilor și ale adolescenților, nu în analizarea rocilor sau 
a graficelor și tabelelor. 

— Doar ce-a parcat afară. Prietenul tău, polițistul cel 
ghinionist. 

— Huldar? se strâmbă Freyja din instinct. Nu e prietenul meu. 
Ba, dimpotrivă. Probabil c-a venit la altcineva. 

Elsa țâţăi din buze. 

— Mă îndoiesc. 

Ridică un braţ scheletic și arătă cu el pe geam, apoi adăugă: 

— El e, nu-i așa? 

Femeia nu cântărea mai mult de patruzeci și opt de 
kilograme. N-avea pe ea niciun gram de carne în plus care să-i 


VP - 22 


îndulcească trăsăturile și, prin urmare, chipul ei părea 
neobișnuit de vioi. Încerca să-și ascundă trupul slăbănog cu 
ajutorul unor rochii largi, care nu-i atingeau niciodată șoldurile, 
însă, uneori, acestea pur și simplu atârnau pe ea. O coafură 
sobră îţi întărea impresia că ai în față un prizonier de război 
înfometat, mai ales atunci când se îmbrăca în haine portocalii. 

Freyja aruncă iute o privire pe geam. Afară era Huldar, care 
se lupta cu vântul pentru a închide portiera unei mașini de 
patrulă. 

— Of, Hristoase. Nu vreau să vorbesc cu el. 

— Dacă vrea să discute ceva cu tine, noi nu prea avem cum 
să-l împiedicăm. Presupun că a venit aici în interes de serviciu. 
Nu cred că e nevoie să-ţi reamintesc cât de important este să 
menţinem relaţii de prietenie cu poliţia. 

După expresia Elsei, era clar că Freyja nu mai avea ce adăuga 
legat de acest subiect. 

Directoarea se retrase rapid, înainte de a-i da Freyjei ocazia 
să mai vină cu vreo obiecţie, lăsând-o singură în timp ce se ruga 
ca Huldar să fi venit pentru a se întâlni cu altcineva. Auzi ușa de 
la intrare deschizându-se, apoi cum glasurile Elsei și al lui Huldar 
se apropiau încet, încet de ea. Înainte de-a putea termina 
rugăciunea, ei își făcură apariţia în prag, unul lângă altul, șefa ei 
părând  minusculă prin comparaţie cu silueta masivă a 
poliţistului. El arăta exact la fel ca ultima oară când îl văzuse: 
obosit și neîngrijit. Deși ciudat, părea că i se potrivește. Il 
cunoștea destul de bine ca să-și dea seama că ăsta era modul 
său natural de-a fi. Chiar și în sala de judecată, îmbrăcat la 
costum, lăsase impresia că are urgent nevoie să plece acasă ca 
să se bage în pat și să doarmă. 

Cearcăne negre sub ochi; miriște pe obraji; păr zbârlit în toate 
părţile. 

Pe Freyja o irita că era exact genul ei, tipul de bărbat tot 
timpul epuizat, dar săritor, care n-ar zăbovi niciodată în pat, 
căscând și pierzând vremea. El, cel puţin, nu pierduse vremea, 
și ea știa prea bine acest lucru, deși nu avuseseră decât o 
aventură de-o noapte. Dar el fusese de vină că se comportase 
ca un prost. Un prost - deși incredibil de bun în pat. Inainte de-a 
se lăsa purtată de astfel de gânduri, își reaminti că el era de 
vină pentru situaţia actuală; el se aflase la conducerea anchetei 
care-o costase slujba. 


VP - 23 


— Nu mai e nevoie să vă fac cunoștință. Freyja, vezi cu ce îl 
poţi ajuta. 

Fără alte amănunte referitoare la ce presupunea acest ajutor, 
Elsa se răsuci pe călcâie și-i lăsă singuri. 

Huldar rânji jenat. Nu era furios pe ea, așa cum se părea că 
era ea pe el. De fapt, Huldar nu era deloc furios, judecând după 
neîncetatele lui încercări de-a relua legătura. De când Freyja 
trăsese cu acel pistol, ajunseseră să se întâlnească de prea 
multe ori pentru gustul ei. Amândoi fuseseră chemaţi în calitate 
de martori la procesul bărbatului împușcat de Freyja și, în 
consecinţă, la mult mai scurtul proces al fratelui său Baldur, 
pentru posesie ilegală de armă. La condamnarea fratelui ei se 
mai adăugaseră încă douăsprezece luni. Pentru Freyja, acest 
lucru era cel mai greu de îndurat, deși Baldur acceptase situaţia 
cu calm. 

— O să am mai mult timp la dispoziţie pentru a mă gândi, îi 
spusese el. 

Insă Freyja nu îndrăznea să-și imagineze la ce s-ar fi putut 
gândi fratele ei. Poate că absenţa mâniei din atitudinea lui 
Baldur se datora faptului că ea încercase să mintă cu privire la 
originea pistolului, pretinzând că-l găsise pe undeva. Spre 
meritul lui, nemernicul de Huldar o sprijinise și minţise că n-are 
nici cea mai vagă idee cum de-a ajuns pistolul în mâinile Freyjei. 
Și totuși, nu le fusese de niciun folos, iar faptul că-i rămăsese 
îndatorată reprezenta un motiv în plus să-i poarte pică. Prezența 
amprentelor lui Baldur pe pistol îi pecetluise soarta, iar ea abia 
dacă scăpase de o condamnare pentru sperjur. Un alt factor 
care contribuise la retrogradarea ei. 

— Pot să intru? 

— Da, intră, îi răspunse ea cu răceală. 

— Pot să iau și loc? 

— Da, poţi să iei loc, repetă ea pe același ton rece, privindu-l 
cum se face comod. Cu ce te pot ajuta? 

— Bine că m-ai întrebat. 

Huldar întinse o coală de hârtie pe biroul ei. Zărind scrisul 
neîngrijit, Freyja se gândi că ar fi putut ghici dinainte că Huldar 
are un scris de mână îngrozitor de urât. 

— Mi-ar prinde bine părerile unui psiholog pentru copii pentru 
cazul pe care-l anchetez. 


VP - 24 


Afișă același surâs timid pe care-l etalase când aștepta în ușa 
biroului ei. 

— Și tu ești singura pe care o cunosc. 

— Înţeleg. 

Freyja decise să nu mai adauge nimic. Cu cât spunea mai 
puține, cu atât mai bine. Nu voia să-i lase impresia că vrea să 
stea la o șuetă cu el. 

— Bun, deci... Înainte de-a începe... Apropo, ce mai faci? 

El îi susținea privirea fără să clipească. O mare parte din 
șarmul pe care se baza ticălosul zăcea în modul în care-și 
concentra cu totul atenţia asupra ei, netulburat de nimeni și de 
nimic. Era clar că la fel se purta cu toate femeile. 

— Bine. Splendid. 

Ea nu se deranjă să-l întrebe ce mai face. 

— Și fratele tău? 

— Bine. Splendid. Ce voiai să mă întrebi? _ 

Replicile ei scurte nu păreau să-l deranjeze pe Huldar. li zâmbi 
din nou, apoi începu să-i explice: 

— Am primit un bilet scris de un copil de vreo 14 ani, aproape 
sigur de sex masculin. Vreau să aflu dacă avem vreun motiv de 
îngrijorare. 

— Dă-mi să văd. 

Huldar îi întinse hârtia. Ea citi biletul, apoi i-l înapoie. 

— Cu cât timp în urmă a fost scris și în ce împrejurări? 

— Se împlinesc zece ani în curând. 

Îi spuse povestea capsulei timpului. Freyja îl ascultă lipsită de 
interes. 

— Mă tem că nu te pot ajuta. Nu am aproape nimic de care să 
mă pot agăța. Deși nu cred c-ar trebui să te preocupe în mod 
deosebit. O mulțime de tineri visează să-și omoare dușmanii 
într-o bună zi, dar practic, aproape nimeni nu trece la fapte. Ar 
trebui să cunoști condiţiile în care a fost scris biletul - dacă 
tânărul sau tânăra era furios sau furioasă când l-a scris, poate 
din cauză că cineva aflat pe lista asta se purtase urât cu el sau 
cu ea în ziua respectivă, atunci nu ai motive de îngrijorare. 
Autorul scrisorii a uitat de mult de ea. Pe de altă parte, dacă 
acest copil a continuat să-l urască mult timp pe cel responsabil, 
atunci ar trebui să începeţi să vă faceţi griji. Puțin probabil, 
totuși. Ar fi nevoie de ceva important ca să motiveze pe cineva 


VP -25 


să ţină în el o ură atât de puternică timp de zece ani. De ceva 
extrem de important. 

— Deci, să sperăm că și tu mă vei ierta într-o bună zi? zâmbi 
Huldar candid. 

— Am zis că trebuie să fie vorba de ceva important, nu 
imposibil. 

Zâmbetul dispăru subit de pe chipul lui, iar Freyja își regretă 
imediat cuvintele. Adevărul era că i se părea foarte greu să 
rămâi supărat pe cineva, mai ales când persoana respectivă stă 
chiar în fața ta. E mult mai ușor când ești singur, rumegându-ţi 
în liniște durerea. 

— În orice caz, dacă aș fi în locul tău, aș încerca să dau de 
urma acestui individ. Cred că nu o să obţii nimic, dar cel puţin 
vei putea rezolva cazul și te vei putea concentra pe altceva. 
Presupun că poliţia are în continuare destule pe cap. 

— Nu chiar. Vremea a afectat rata crimelor. Avem de-a face 
cu o singură anchetă majoră în momentul de faţă - un caz 
destul de macabru -, dar nu eu mă ocup de el. Doar printr-o 
pură întâmplare m-am trezit implicat în stadiile incipiente ale 
cazului. Mie nu mi se mai încredinţează nimic important. 

De data asta, surâsul lui Huldar era menit să transmită 
mesajul că nu-i păsa de situaţie, dar lipsa de convingere din 
glasul lui trăda de fapt felul în care se simţea. 

Deși Freyja cunoștea sentimentul prea bine, nu adăugă nimic. 
Dacă permitea să apară chiar și cea mai mică fisură în armura 
pe care o îmbrăcase, toate măsurile sale de siguranţă ar fi căzut 
înainte de-a realiza ce se întâmplă. Dar avea nevoie de un umăr 
pe care să plângă - de cineva care s-o asculte văicărindu-se 
pentru pierderea slujbei; de fapt, la urma urmei, avea nevoie de 
cineva care să o înțeleagă. lar persoana respectivă stătea chiar 
în faţa ei. Prietenele îi erau inutile; se prefăceau înţelegătoare, 
dar se trădau din prima clipă în care deschideau gura. După 
părerea lor, ea era singura vinovată. Ea acceptase să se culce 
cu tâmplarul Jónas, care se dovedise a fi polițistul Huldar; ea 
acceptase să se împace cu el, în ciuda tuturor indiciilor care 
strigau că el înseamnă probleme; ea acceptase să ia arma la 
muncă, când ar fi putut foarte bine să i-o dea lui; ea fusese cea 
care apăsase pe trăgaci. Nu era vina nimănui altcuiva. Așa că ar 
fi trebuit doar să tacă și să înghită, să înceteze să se mai plângă 
și să înceapă să meargă iar la ședințele de yoga cu ele. Singura 


VP - 26 


persoană care ar fi fost capabilă să stea și s-o asculte cum se 
plânge ar fi fost fratele ei, Baldur, dar ea nu se putea urni să 
meargă la el și să se descătușeze; cu toate că el era singurul 
responsabil de situaţia în care ajunsese, ei pur și simplu nu i se 
părea normal să meargă la el și să se confeseze. In cele din 
urmă, cel mai potrivit confident al Freyjei se dovedise a fi 
căţelușa lui, Molly. În ciuda tendinței de-a căsca întruna, de-a-și 
dezgoli dinţii și de-a se rostogoli pe toate părţile în timpul 
monologurilor Freyjei, ea cel puţin n-o critica niciodată și nici nu 
venea cu sugestii din cele mai cretine. 

Înainte ca Freyja să se dea bătută și să-și deschidă inima în 
faţa lui, Huldar continuă: 

— Oricum, sunt sigur că pe tine nu te interesează, așa că am 
să revin la subiect. 

Freyja nu se putu abţine să nu rânjească în sinea ei. Fără să 
vrea, el singur își spulberase orice șansă de-a face pace cu ea în 
timpul acestei vizite. lar ea va avea naibii grijă să nu-i mai ofere 
o altă posibilitate. 

— Mai am o scrisoare despre care se presupune că ar fi fost 
scrisă tot de un copil, probabil în aceeași zi. Dar mi-ar plăcea să 
aflu opinia ta. Crezi că ar putea fi vorba de aceeași persoană? 
întrebă el întinzându-i o altă fotocopie. 

— Ei bine, scrisul pare asemănător. Dar conținuturile sunt 
diferite. Nu încerc să judec. Nu aveţi experți în poliție? 

— Ba da, cât de cât. Speram doar că tu ai să reușești să 
identifici anumite formulări care să indice că e vorba de același 
băiat. 

Freyja citi repede textul aproape lizibil. 

În 2016, va avea loc un război nuclear. În Islanda va fi frig, dar 
tot va fi mai bine decât în alte tări, unde toată lumea va muri. În 
loc să meargă la închisoare, condamnații vor fi trimiși peste 
graniță. Și vor muri și ei. Throstur, clasa 9-B. 

— Ar putea fi vorba de aceeași persoană. E limpede că 
transmite același negativism. Și celelalte scrisori păstrează un 
ton la fel de pesimist? 

— Nu. Bine, una sau două, dar nu chiar de genul ăsta. O 
mulţime prezic că Islanda va câștiga Campionatul Mondial de 
Handbal, sau că va începe să se bazeze mai mult pe moduri 
bizare și minunate de deplasare, ori că se va baza în întregime 
pe energie verde, genul acesta de lucruri. Sau se mai referă la 


VP - 27 


ce fel de hrană vom mânca în viitor. Din fericire, majoritatea 
prezicerilor lor nu s-au adeverit. Nu sunt chiar nerăbdător să 
încep să mănânc insecte sau alge. 

— l-ai întrebat pe cei de la școală despre acest Thrâstur? 

— Nu. Încă nu. Am vrut mai întâi să aflu părerea ta. Am simţit 
că nu e cazul să-i alarmez că există posibilitatea ca unul din 
foștii lor elevi să se fi transformat într-un criminal în serie. Deci, 
să înţeleg că nu există motive de îngrijorare? 

— Nu, nu cred. Dacă e vorba de același băiat, ar fi posibil să fi 
fost supărat din vreun motiv anume atunci când au dat 
scrisorile. Asta ar explica negativismul său. Mă îndoiesc însă că 
e mai serios de-atât. 

— Bine. 

Huldar nu arăta vreo intenţie că ar vrea să plece, deși se 
părea că epuizaseră toate subiectele de discuţie. 

— E foarte bine. 

— Da, este. 

Freyja afișă ceea ce spera că pare un rânjet sarcastic. Se 
sforță să mai adauge ceva, când, lovită brusc de o idee nouă, 
spune: 

— Presupun că ai verificat dacă n-a murit nimeni cu acele 
iniţiale în împrejurări suspecte? 

— Da, normal. Suntem de-abia în primele zile ale anului, dar 
nu s-a întâmplat încă nimic, cel puţin până acum. 

Trase spre el fotocopiile și începu să le ruleze într-un teanc 
strâns. 

— Dar 2016 abia ce-a început. Cine știe ce s-ar mai putea 
întâmpla? zise el ridicându-se în picioare. Să sperăm totuși că 
nu vom avea un război nuclear. Mersi pentru ajutor! 

Zâmbi din nou și se ridică. 

Freyja îl privi cum se îndepărtează, simțind totuși că regretă 
că nu-i pasă mai mult de el. N-avea aproape nimic de făcut la 
serviciu, iar Huldar, cel puţin, îi mai animase niţel ziua. Când se 
răsuci în ușă, ea îl întâmpină cu o mină atent aleasă, încercând 
să pară că se bucură din tot sufletul să-l vadă plecat mai 
repede. 

— Mai e ceva? 

— De fapt, da. Ti-ar plăcea să vii cu mine la întâlnirea cu 
autorul scrisorii, în cazul în care aflăm cine e? Dacă se 


VP - 28 


dovedește un pic instabil, ar fi posibil ca tu să reușești să citești 
semnele. 

— OK, răspunse Freyja fără să mai aibă timp să se gândească. 
N-ar strica să fac o încercare. 

Huldar păru mulţumit de răspunsul ei, iar Freyja ajunse la 
concluzia că n-ar avea suficientă energie să poarte cuiva 
ranchiună timp de zece ani. Dar înainte să apuce să reflecteze 
mai mult la această idee, Huldar rosti o altă întrebare, aparent 
complet diferită de subiectul abordat până atunci: 

— Ce tip de persoană retează mâinile altcuiva? 

— Ce? 

Era atât de surprinsă, încât prima oară crezu că nu auzise 
bine. 

— Cine ar fi capabil să reteze mâinile cuiva? 

— Depinde. Victima era moartă sau vie când s-a petrecut 
acest lucru? 

— Vie, cel mai probabil. 

Buna dispoziţie dispăruse de pe chipul lui. 

Freyja îi răspunse fără să se mai gândească. La urma urmei, 
nu știa de niciun studiu pe care să se bazeze atunci când rosti 
cu glas tare singura concluzie posibilă: 

— Un nebun. Cineva cu grave probleme mentale. 


Capitolul 3 


De data asta e-mailul nu conţinea niciun cuvânt, ci doar un 
fișier atașat cu denumirea trădare.jpg. Provenea de la același 
expeditor care le trimisese și pe celelalte: răfuialaogmail.com. 
Primul mesaj sosise cu puţin înainte de miezul nopţii de Anul 
Nou. Nu exista nicio îndoială că fusese trimis de un islandez. 
Deși scurte și la subiect, mesajele n-aveau cum să fi fost scrise 
cu ajutorul unui program de traducere automat. După fiecare 
mesaj trimis, lui Thorvaldur i se formase un nod în stomac pe 
care nicio cantitate de gin tonic n-ar fi reușit să-l desfacă. Știa, 
pentru că încercase deja. 

Chiar și primul mesaj îl tulburase foarte tare, deși atunci 
crezuse că e vorba de o greșeală. Ti-ai făcut testamentul Fraza 
de deschidere îl făcuse să creadă că e un mesaj spam; de-a 


VP - 29 


lungul anilor, primise tone de astfel de mesaje și întotdeauna 
considerase că e uimitor că cineva poate să le ia în considerare. 
Ce tip de persoană își face testamentul ca urmare a primirii unui 
e-mail? Insă apoi citise mai departe: A; văzut ultimul tău foc de 
artificii. leși afară și sărbătorește revelionul cu niște șampanie. 
Nu vei mai avea parte de așa ceva după ce vei ajunge în sicriu. 

Terminase deja cu sărbătoarea când deschisese mesajul, în 
ziua de revelion, pradă unei mahmureli năucitoare. 

E-mailurile următoare au avut cam același tipar. Ameninţări 
despre o moarte iminentă - prematură, mai degrabă, după 
părerea lui. Avea doar 38 de ani, deci nici măcar la jumătatea 
vieții n-ajunsese, și n-avea deloc intenţia să moară înainte de a-i 
sosi sorocul. Era ridicol să se arate afectat de astfel de idei 
tâmpite. Pur și simplu nu era obișnuit cu așa ceva. De obicei, 
nimic nu reușea să-l zguduie: nu i se făcea niciodată frică la un 
film la cinema, nimic nu reușea să-l impresioneze până la lacrimi 
și niciun eveniment de până atunci nu izbutise să-i facă pulsul 
să o ia razna, precum în timpul unei curse într-un montagne- 
russe. 

Asta era originea problemei. Să-i fie teamă era un sentiment 
atât de străin, încât acum, că permisese ca un astfel de nonsens 
să-și facă loc în mintea lui, nu mai știa cum să scape de 
anxietate. Dacă ar fi avut o stare mai bună atunci când 
deschisese acel prim e-mail, poate că acum n-ar mai fi avut 
acest nod dur și compact în stomac, ce-l împiedica să-l arunce în 
coșul de gunoi virtual, împreună cu fișierul atașat. De vină nu 
era decât nenorocita aceea de mahmureală, căci ea declanșase 
căderea nervoasă care dusese la toate astea. 

Singura consolare era că expeditorul nu cunoștea efectul pe 
care îl aveau mesajele asupra lui. Thorvaldur rezistase tentaţiei 
de a-i răspunde, deși uneori se simţise copleșit de nevoia de a-i 
replica într-un mod deloc politicos. 

Răfuială. Probabil că indiciul se afla undeva în acest nume. 
Dar el n-avea niciun motiv să se aștepte la o răfuială, pentru că 
el nu făcuse niciodată rău cuiva. Nu personal. Firește, era 
inevitabil, dat fiind că era procuror, ca unii oameni să simtă că 
au ceva polițe de plătit. Oricare, dacă se gândea mai bine. Ceea 
ce era nedrept, căci ei erau de vină pentru ce li se întâmplase, 
nu el. Dar posibilitatea aceasta nu putea fi ignorată cu totul. 


VP - 30 


Și totuși, mesajele nu-i oferiseră niciodată motiv să creadă că 
provin de la vreun actual sau fost condamnat. Nu exista nimic 
care să indice vreo legătură cu vreun caz penal. În plus, cei 
doisprezece ani de meserie îl învățaseră că mânia celor 
condamnaţi tinde să se îndrepte spre alte persoane - complici, 
martori, polițiști sau judecători, în timp ce procurorii ies de 
obicei neșifonaţi în astfel de situaţii. Criminalii par să nu 
priceapă cât de multă influenţă zace în spatele unei slujbe de 
procuror. Puterea de-a condamna sau nu. De a decide ce lege 
trebuie aplicată. Dacă acuzatul ar trebui să primească o sentinţă 
îngăduitoare pentru atac sau dacă trebuie să ispășească o lungă 
condamnare în închisoare, pentru tentativă de omor. De a 
decide cine ar trebui acuzat pentru că a planificat infracțiunea și 
cine ar trebui să rămână un simplu executant. In toate aceste 
cazuri, nimeni n-are suficientă minte să înţeleagă o astfel de 
viziune de ansamblu. 

Dar nu cumva cineva pricepuse toate aceste lucruri și se 
hotărâse să trimită aceste e-mailuri? Cineva care a avut de 
suferit în urma unor astfel de decizii? 

Nu. Greu de crezut. În ochii celor pe care-i acuzase, el nu era 
decât un simplu lacheu al sistemului judiciar. O concepţie 
greșită, însă una extrem de convenabilă pentru el. 

— N-ar trebui să fii la tribunal? 

Unul dintre funcţionari își iţi capul pe ușă; un băiat care-l 
însoţise de multe ori pe Thorvaldur, dar al cărui nume nu reușea 
niciodată să-l reţină. 

Thorvaldur încercă să se comporte normal și degajat. Ultimul 
lucru pe care și-l dorea era să înceapă să circule vreun zvon 
cum că se întâmplase ceva care-l afecta în mod vizibil. Avea 
reputaţia că niciodată nu-și pierde cumpătul și voia ca lucrurile 
să rămână la fel în continuare. Dregându-și glasul, îi aruncă 
băiatului aceeași privire plină de dispreţ. 

— Cazul a fost amânat. Judecătorul e bolnav. M-a sunat să-mi 
spună că n-are nevoie de mine. 

— Oau! Te-a sunat el personal? 

— Tu ce crezi? 

Thorvaldur nu încercă deloc să-și ascundă iritarea. 

— A, chiar nu știu. Credeam că are secretare care se ocupă 
de astfel de treburi. 


VP - 31 


— Depinde cu cine are de-a face. Tu n-ai avea cum să 
primești un astfel de telefon. 

Thorvaldur n-avu politețea să-l privească pe băiat în timp ce 
rostea aceste cuvinte. || lăsă să roșească. 

— Vrei să tragi ușa după tine când pleci? Chiar sunt ocupat. 

Ușa fu închisă inutil de tare, fără a părea însă trântită. Băiatul 
nu era prost, deși încă mai avea multe de învățat. 

Pe ecran încă mai avea deschis e-mailul, fișierul atașat se afla 
în continuare acolo, o fotografie cu dezagreabilul nume: 
trădare.jpg. Oare mesajul ăsta ar putea proveni de la vreo fostă 
iubită pe care o rănise în trecut? Sau de la fosta soție? Sigur nu. 
El nu avea obiceiul să se poarte urât cu femeile - sincer să fie, 
nici nu avusese prea multe ocazii s-o facă. De la destrămarea 
mariajului său cu /Esa, mama copiilor lui, se îngropase în muncă 
și nu prea mai încercase să iasă și să cunoască și alte femei. Nu 
avea obiceiul să iasă prin barurile din oraș și-l dezgustau femeile 
în căutarea unor aventuri de-o noapte, cu gurile lor lăsate și 
ochii înceţoșaţi, cam singurele de fapt pe care reușea să le 
atragă. In puţinele ocazii în care întâlnise o femeie de care să-i 
placă, interesul nu fusese reciproc. Hărmălaia din baruri 
înăbușise orice tentativă de închegare a unei conversații, așa că 
nu prea avusese rost să încerce să le convingă că acel ceva 
care-i lipsea pentru a fi un bărbat atrăgător putea fi compensat 
printr-o carieră de succes. Incă mai nutrea speranţa că va întâlni 
femeia potrivită într-o bună zi, deși aceasta începuse să dispară 
ușor, ușor, în anul ce trecuse de când îl părăsise Æsa. 

Automat, gândul la Æsa îi stârni amintiri neplăcute, legate 
mai ales de despărțirea lor. Fusese foarte afectat din această 
cauză - nu din punct de vedere financiar, asta nu, pentru că 
fusese suficient de viclean încât să treacă apartamentul pe 
numele său și să-și asume responsabilitatea pentru achitarea 
ratelor lunare, lăsând-o astfel cu buza umflată. Insă divorțul îl 
privase de prezenţa copiilor. Nu fusese o surpriză foarte mare, 
din moment ce, în cazul proceselor pentru acordarea custodiei, 
sistemul le acordă mamelor tratament preferenţial. Practic, o 
femeie trebuie să-și facă apariţia cu o seringă înfiptă în braţ, cu 
o pipă încărcată cu hașiș în gură, cu o sticlă de vodcă în mână și 
cu o cască de aluminiu pe cap pentru alungarea extratereștrilor, 
înainte de-a fi declarată incompatibilă cu acordarea custodiei, în 
favoarea bărbatului. In ciuda faptului că fusese un tată 


VP - 32 


exemplar și-un cetăţean model, n-avusese nici cea mai mică 
șansă în bătălia pentru obţinerea custodiei celor doi copii ai lor. 
Æsa, care fusese considerată mult mai potrivită pentru rolul de 
părinte, era un nimeni care lucra pentru consiliul local. Când 
terminase școala, reușise cu greu să treacă examenele de 
absolvire, în timp ce el terminase al patrulea din generaţia sa. Și 
chiar dacă se văzuse nevoit să-și amâne niţel studiile 
postuniversitare pe care avusese de gând să le facă, era sigur 
că le-ar fi absolvit fără prea mari bătăi de cap. 

El era înzestrat; ea era de nivel mediu. El avea o situaţie 
financiară stabilă; ea era o mamă singură, cu o situație 
financiară precară. Și totuși, ei îi acordaseră custodia copiilor. 
Incredibil. Firește, nu-l ajutase deloc faptul că Æsa adusese în 
discuţie problema lui cu excesul de alcool, așa cum se 
exprimase ea, și dat fiind că era bărbat, felul în care alegea să-și 
ducă existenţa fusese subiectul unei examinări minuţioase. Nici 
nu mai contase că tot ce îndrugase ea fuseseră simple 
baliverne. Magistratul înghiţise momeala, în ciuda obiecţiilor 
ridicate de Thorvaldur și a referințelor excelente pe care le 
exprimase nimeni altul decât procurorul general al ţării. 

E-mailul îi trimise o atenţionare sonoră. Primise un alt mesaj 
de la răfuială. Ce dracu' se întâmpla? Avea de gând să supună 
această problemă autorităţilor competente. Sau, cel puţin, să o 
raporteze intern. Era posibil ca băieţii de la IT să reușească să 
afle cine era în spatele e-mailurilor? Se săturase. Thorvaldur își 
frecă bărbia, gânditor. Dar dacă erau de la Æsa? Era dispus să le 
reamintească superiorilor ce chinuitor fusese divorțul? Normal, 
șeful lui era femeie. Femeile reușesc întotdeauna să se 
descurce; el știa bine cum să-și ascundă părerea că ea n-avea 
nici experienţa, nici competenţa care i se cer de obicei unui 
bărbat într-o astfel de funcţie. Insă o umbră rece plutea parcă 
peste relația lor profesională, ca urmare a bătăliei lui pentru 
obţinerea custodiei, iar el era conștient că fusese luat în vizor. 
Femeile au tendința să-și ţină partea în astfel de cazuri. Era o 
lege a naturii, așa încât n-avea rost să încerce să o schimbe. 

Dar, dacă mesajele proveneau de la ea? De la șefa lui? 
Thorvaldur scutură din cap, simțind că era absurd. Sigur că nu 
era posibil așa ceva. 


VP - 33 


Nici șefa lui, nici /Esa și nici vreo fostă iubită sau vreun 
infractor condamnat de el nu puteau fi autorii mesajelor. Deci, 
cine putea fi? 

Nimeni pe lumea asta nu avea motiv să dorească să-i facă 
rău. Așa că de ce nu se apuca de treabă și să încerce să afle 
originea acestor mesaje? De ce tot rumega în gând posibilitatea 
ca mesajele să nu fi fost totuși trimise din greșeală? Să fie oare 
spaima că o anchetă ar putea scoate la iveală ceva ce ar prefera 
ca mai degrabă să rămână ascuns? Sigur că ăsta era adevărul. 
Expeditorul dăduse destul de clar de înţeles că îl are la mână cu 
ceva. Insă Thorvaldur nu-și putea imagina ce anume. Probabil că 
era ceva lipsit de însemnătate. Ar fi nevoie de ceva de calibru 
pentru a putea ameninţa un procuror cu o lungă și, așa cum îi 
plăcea lui să creadă, de succes carieră în spate. 

Nu era problema nimănui că succesul se datora parțial 
obiceiului său de-a solicita cazuri mai puţin dificile. Se pare că 
nimeni nu observase asta. Doar dacă nu cumva colegii săi de 
muncă șușoteau pe la spatele lui. 

Pe deasupra, nu cumva începea să devină și paranoic din 
această pricină? _ 

Thorvaldur trase aer adânc în piept. Işi plimbă privirea peste 
manșetele sacoului extrem de scump pe care îl purta, zăbovind 
o clipă asupra impecabilelor mâneci albe ale cămășii care se 
ițeau la încheieturi, apoi își flexă degetele cu manichiură 
perfectă. Imaginea asta plăcută avu un efect liniștitor asupra sa. 
Un efect care fu amplificat atunci când își suci mânecile și 
scoase la iveală scânteietorii butoni, care costaseră o groază de 
bani, apropo, pe care și-i făcuse singur cadou atunci când 
nimeni nu se deranjase să-i ia unul potrivit pentru ziua sa de 
naștere. Felicitările desenate de mâinile propriilor săi copii nici 
nu fuseseră puse la socoteală. Astfel de manifestări naive nu-l 
atrăgeau niciun pic. 

Butonii sclipiră, iar Thorvaldur se simţi ceva mai înveselit. Nu 
avea nevoie să privească în jos către pantofii de piele lucioși și 
șosetele din mătase fină pentru a-și recăpăta sângele rece și a- 
și reaminti cine era. Un învingător. Un bărbat care-și cunoștea 
adevărata valoare. Un barbat care inspira teamă și respect, 
poate nu tuturor, dar multora. 

E-mailurile astea erau pur și simplu patetice. Ar fi fost dispus 
să-și pună și viaţa gaj că persoana responsabilă pentru aceste 


VP - 34 


ameninţări le scrisese la un jaf de computer, îmbrăcată cu un 
tricou jerpelit și cu niște pantaloni de trening boţiţi, care nu se 
apropiaseră niciodată de o sală de fitness. Un ratat. De un lucru 
era sigur, că el însuși era de două ori mai bărbat decât 
expeditorul. Nimeni nu se putea atinge de el. Așa că nu exista 
nimic care să-l împiedice să deschidă poza și să se uite la ea, 
după care să deschidă și ultimul mesaj primit. Era un om 
puternic. Un învingător. Thorvaldur rânji în timp ce mișcă 
cursorul către fișierul trădare.jpg și-l apăsă pentru a-l deschide. 

Fotografia aproape că umplu complet ecranul. Se încruntă. Ce 
aberaţie era asta? Doi copii, o fată și un băiat un pic mai mare 
decât ea, se holbau la el, cu expresii triste. Nu recunoscu 
niciunul dintre copii, dar de obicei nu acorda o deosebită atenţie 
copiilor altor persoane, și niciunul dintre cei doi nu era demn de 
reținut în vreun fel. Păreau palizi și erau îmbrăcați destul de 
sărăcăcios; în obraji n-aveau pic de culoare și nicio scânteie nu li 
se zărea în ochii șterși. În timp ce privirile demne ale copiilor săi 
arătau bucuria că știu să-și trăiască viaţa și că profită din plin de 
ea, aceștia doi emanau o stare de spirit cu totul și cu totul 
diferită, dovedind o maturitate deosebită pentru vârsta lor. Ar fi 
putut jura că privirile lor îl judecau. 

Thorvaldur se tot uita la fotografie, incapabil să o închidă și 
să-și termine treaba. Cu cât studia mai mult aceste chipuri 
necunoscute, cu atât creștea în el certitudinea că există ceva 
familiar la ele. De unde naiba cunoștea el aceste făpturi 
nefericite? Ce legătură aveau cu el? Gândeşte, la dracu’, 
gândește! Mai devreme sau mai târziu, avea să-și dea seama. 

Își mută atenţia la restul pozei. Împrejurimile îi erau complet 
necunoscute: copiii se aflau afară, iar în spatele lor se zăreau 
colţul unei clădiri și o bucată de stradă. S-ar fi putut afla oriunde 
în Islanda. Nici data la care fusese făcută poza nu o putea 
aproxima; nu se putea lua după haine, iar acestea păreau să fi 
fost alese cu unicul scop de-a le acoperi goliciunea: unele erau 
prea largi, altele prea mici, altele prea ponosite. 

Brusc, își dădu seama. La dracu’, la dracu’, la dracu’. 

Groaza care-l prinsese în gheare cedă un pic de teren în faţa 
ușurării. Slavă Domnului că nu raportase mesajele. Slavă 
Domnului! 

Deschise și cel mai recent e-mail cu degete tremurătoare. 
După ce-l citi, smuci de telefon și formă numărul Æsei. 


VP - 35 


De ce copii minunati ai parte. Să fii atent să te îngrijești cum 
se cuvine de ei. Există oameni care i-ar putea trăda, așa cum tu 
știi prea bine s-o faci. 


Capitolul 4 


— E același scris de mână. Fără nicio urmă de îndoială. Se 
pare că autorul nici nu s-a deranjat să ascundă acest lucru. 
Grafologul ridică privirea de la literele scrise pe ecranul din faţa 
sa. Nu există semne de ezitare sau grijă deosebită la scris, deci 
putem trage concluzia că n-a încercat să copieze scrisul celuilalt 
băiat. La acest Throstur mă refer. 

— Splendid! 

Huldar își îndreptă poziţia. Stătuse prea mult aplecat 
deasupra biroului acestui bărbat. În trecut, el personal nu și-ar fi 
irosit niciodată timpul cu treburi de genul ăsta, ci i-ar fi trimis 
pur și simplu o scrisoare tipului și i-ar fi cerut părerea la telefon. 
Însă chiar dacă secţia de poliţie era întoarsă pe dos din cauza 
descoperirii mâinilor tăiate, el fusese suficient de norocos încât 
să-i rămână pe cap cazul cu capsula timpului. Erla tot nu-i 
atribuise niciun rol în cadrul noii anchete, iar el începuse să se 
întrebe dacă i se va mai atribui vreunul. Din ce se zvonea, cazul 
nu înregistrase aproape niciun progres. Mâinile fuseseră trimise 
la Comisia de Identificare a Persoanelor, însă nu primiseră nicio 
veste de-acolo. lar când era vorba de anchete efectuate de 
poliţie, nicio veste însemna vești proaste. 

— Chiar merită să irosim timpul poliţiei pe așa ceva? îl 
întrebase grafologul sceptic, după ce Huldar îi explicase de unde 
provin scrisorile. E puţin probabil ca un băiat de 14 ani să ducă 
la îndeplinire un plan abia peste zece ani, nu-i așa? 

— Da, din fericire da, dar tot suntem obligaţi să tratăm cazul 
cu seriozitate. Întotdeauna există și excepţii. 

Bărbatul gemu, deși nu era clar dacă era de acord sau râdea 
de situaţie. Nu că lui Huldar i-ar fi păsat de reacțiile lui. 

— Mersi! Atunci pot merge mai departe și discuta cu băiatul. 

— Tânărul, vrei să zici. Acum ar trebui să fie trecut de 20 de 
ani. 


VP - 36 


Huldar nu se deranjă să-i răspundă. Refuză să ia fotocopiile în 
cauză și plecă. Pentru prima oară, nu bătea vântul; furtuna care 
mai devreme făcuse prăpăd se stinsese de la sine. Își aprinse o 
țigară, după ce renunţase complet la încercarea de-a se lăsa de 
fumat, deși nu voia să se arate în faţa celorlalți. Mai ales surorile 
sale nu trebuiau să afle - aveau tendința de-a exagera cu 
prelegerile despre pericolele fumatului, iar el chiar n-avea chef 
să se certe cu ele. 

Telefonul îi sună chiar când voia să bage bricheta înapoi în 
buzunar, iar el răspunse fără a mai verifica cine-l suna. Nu erau 
prea multe persoane care să vrea să-l sune. La telefon era 
secretara de la școală, care-l informă pe un ton oficial că reușise 
să găsească o fereastră în foarte încărcata agendă a directorului 
și că Huldar ar putea să vină să se întâlnească cu el în cursul 
zilei de azi. La nouă și zece minute. Un pic surprins de o oră atât 
de exactă, Huldar îi mulțumi și-i zise că va fi acolo, posibil însoțit 
și de un psiholog de copii, ca măsură de precauţie suplimentară. 

Freyja îi spusese că această chestiune ar merita niţel mai 
multă atenţie, așa că nu era chiar anormal să simtă și el un 
crâmpei de speranţă. 

Se hotări să treacă mai întâi pe la birou, deși știa că acolo nu 
ar avea ce face decât să navigheze pe internet. După întâlnirea 
de la școală, spera să afle patronimul copilului și, astfel, să 
reușească să dea de el pentru a schimba câteva cuvinte. Și 
după ce va termina și cu asta și se va lămuri că nu există 
motive de îngrijorare, probabil că vor putea închide cazul. lar 
agenda lui de lucru va fi din nou goală. Mai trase un ultim fum 
din ţigară, își înfipse mâinile în buzunarele gecii și porni la drum. 

J 

Secția de poliție era un stup prin care zumzăia toată lumea, 
însă biroul lui Huldar părea că se află pe o altă planetă. Nimeni 
nu venea să stea de vorbă cu el, iar cei care treceau pe lângă 
biroul său nu-i aruncau nici măcar o privire. Singurul care 
vorbea cu el era Gudlaugur, care părea că mai are un pic și 
cedează din cauza stresului continuu la care era supus. Sarcina 
care-i fusese încredințată îi depășea cu mult capacităţile. Din 
când în când, Huldar îi zărea fruntea acoperită de broboane de 
transpiraţie pe deasupra monitorului. Situaţia era pur și simplu 
hilară: el, unul dintre cei mai experimentați inspectori din secție, 


VP - 37 


stătea degeaba, trosnindu-și degetele, în timp ce polițistul 
boboc ceda încet, încet din cauza presiunii. 

Punctul culminant sosi atunci când Huldar se trezi că se uită 
la un videoclip cu pisici pe YouTube. Se ridică de pe scaun, porni 
spre biroul Erlei, bătu la ușă și o deschise fără să mai aștepte 
răspuns, conștient că ea-l vedea prin geam și era puţin probabil 
să-l invite înăuntru. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. Promit să nu te rețin mult. 

Văzu cu coada ochiului tabloul cu stâncile Reynisdrangar pe 
care el îl cumpărase în încercarea de-a mai înveseli biroul, pe 
vremea când era al său. Fusese dat jos și rezemat de un perete. 
Deși se vedea nevoit să admită că până și el îl ţinuse mare parte 
din timp pe podea; nu se putuse urni să-l atârne el însuși pe 
perete, de teama a ceea ce ar fi putut urma. ȘI, ca un făcut, la 
scurt timp după ce tabloul și-a găsit locul pe perete, și-a pierdut 
funcția. Dacă acei monumentali stâlpi de piatră ar fi avut 
puterea de-a influenţa în mod negativ soarta celui care ar fi 
îndrăznit să-i folosească pe post de podoabe, Huldar spera ca 
Erla să-i lase acolo unde se aflau acum. 

Erla încercă să se poarte nonșalant, însă scânteia din ochii ei 
sugera că se așteaptă la un scandal. Huldar se grăbi să-i 
potolească temerile. 

— Trebuie sa-mi dai ceva de făcut. Nu pot sta la birou și să joc 
Patience, în timp ce ceilalți membri ai echipei sunt copleșiți de 
treburile pe care le au de îndeplinit. 

— Copleșiţi? Cine e copleșit? 

Uluirea Erlei avea menirea de a crea iluzia că lucrurile sunt 
neobișnuit de liniștite. Insă biroul ei, îngropat sub o tonă de 
dosare, îi contrazicea afirmaţiile. 

— Gudlaugur, spre exemplu. 

— Gulli? 

— Gudlaugur. Băiatul care are biroul vizavi de al meu. Pare că 
nu se poate descurca cu ce i-ai dat și mă mănâncă palma să-i 
dau și eu o mână de ajutor, dacă nu chiar mai mult. 

Huldar își trase singur un scaun, din moment ce era clar că 
Erla n-avea de gând să-l invite să ia loc. 

— Și vreau să știu și eu cum decurge ancheta. Rugămintea 
mea nu e chiar ieșită din comun, nu? 


VP - 38 


— Nu, sigur că nu. Doar că sunt cam prinsă în momentul de 
față. N-ai de ce să crezi că te ţin pe bară. Doar că am văzut că 
ești destul de prins cu... cu ce anume ziceai că te ocupi? 

— Cu capsula timpului. 

Huldar insistă, ignorând afirmaţia ei cum că ar fi ocupată 
până peste cap. 

— Mă aştept să rezolv totul până mâine, iar după aceea nu 
mi-ar mai rămâne nimic de făcut. 


— Of, Doamne! 
Nu i se părea că Erla ar fi simţit vreun pic de regret. Cum se 
schimbaseră vremurile - înainte, ea părea jenant de 


nerăbdătoare să muncească alături de Huldar, iar atracţia Erlei 
faţă de el fusese cât se poate de evidentă. Lui nu-i lipseau 
absolut deloc acele momente, însă-și dorea ca ea să știe că el 
încă mai face parte din echipă. Nu reușea să priceapă de ce se 
întorsese împotriva lui, doar dacă nu cumva considera că Huldar 
îi poartă pică și, prin urmare, voia să evite o scenă neplăcută. 
Însă n-ar fi fost dispus să işte vreo ceartă cu ea. Își putea păstra 
mult și bine funcţia, din partea lui; nu-și dorea decât vechea 
slujbă înapoi. 

El surâse, însă doar cu gura, nu și cu ochii. 

— OK, atunci voi discuta cu adjunctul comisarului de poliţie. 
Dacă tu n-ai să-mi dai nimic de lucru, sunt sigur că el îmi va găsi 
ceva de făcut. lar atunci probabil că va considera că echipa ta 
are prea puţine de făcut și se va grăbi să-ţi facă rost de niște 
formulare de completat. Știu că sunt o mulțime de care ar fi 
foarte bucuros să scape. 

Privirea lui Huldar se mută rapid spre biroul Erlei, observând 
imediat un teanc de acte cu conţinut extrem de plictisitor, pe 
care le cunoștea destul de bine. Se pregăti să se ridice. Nu 
obținuse rezultatul scontat, însă nici n-avea de gând să arate ca 
un prost în faţa tuturor colegilor de muncă. Se descurca destul 
de bine și de unul singur. 

— la loc. _ 

Pe chipul Erlei apăruse o expresie complet nouă. Il privea cu 
atenție, nu ca un șef și nici precum cineva care-i poartă 
sâmbetele pentru ceva anume, ci ca un coleg și prieten. Trecuse 
ceva timp de când Huldar n-o mai văzuse uitându-se așa la el. 

— ÎI poţi ajuta pe băiat. La Gulli mă refer. 

— Gudlaugur. 


VP - 39 


— Da, mă rog. 

ÎI privi atentă, cu ochii ei albaștri împestriţaţi cu vinișoare 
roșii, trădându-i oboseala. 

— Lucrurile nu merg chiar cum ne-am fi așteptat. Au trecut 
deja trei zile, iar noi încă n-am aflat nimic despre acele mâini. 

— N-a sunat nimeni să le raporteze dispariţia? 

Huldar își înfrână imboldul de-a adăuga un comentariu 
usturător cum că persoana respectivă ar fi întâmpinat dificultăţi 
în a forma numărul. Îi va lua ceva timp să reușească să se 
comporte din nou normal în preajma Erlei. 

Ea aruncă spre computer o privire atât de încărcată de 
speranţă, încât zici c-ar fi așteptat un e-mail care să răspundă la 
toate întrebările care se iviseră până în momentul de fată. 

— Nu. Niciun raport. Încă. Ceea ce nu arată prea bine. 

— Nu. 

Huldar se întrebă dacă era posibil ca fostul deţinător al 
mâinilor să fi supravieţuit sau nu fără ele. Era bucuros că nu el 
era cel care să-și facă astfel de probleme. 

— Suntem deci în căutarea unui cadavru? A unui cadavru fără 
mâini? 

— Nu m-aș exprima chiar așa. Adică, zi și tu, de unde am 
putea să începem? Orice idee va fi primită cu brațele deschise. 

— Deci tot n-aveţi idee cui i-ar putea aparţine acele mâini? 

Erla scutură din cap. 

— Comisia de Identificare a Persoanelor a comparat 
amprentele cu cele din baza lor de date și n-a gasit nicio 
potrivire. 

Mai aruncă încă o privire spre monitor, însă rezultatul se 
dovedi la fel de dezamăgitor. 

— Oricum, ar fi fost prea ușor. 

Studie cu atenţie dosarele de pe birou, privirea oprindu-i-se 
câteva clipe pe enervantele formulare de completat, apoi 
înșfăcă un teanc subţire și îl capsă la un capăt. Huldar 
recunoscu dispunerea căsutțelor și antetul oficial din partea de 
sus a paginii. 

— Doar ce-am primit raportul medicului legist. Nu sună prea 
plăcut. 

— Nu. Ca de obicei. 

Huldar nici măcar nu încercă să-și ascundă curiozitatea. 

— Ce scrie? 


VP - 40 


Erla alese o coală plină cu note aflată lângă raport. Huldar îi 
recunoscu scrisul. Deci încă mai avea obiceiul de-a nota tot ce 
vedea, auzea sau citea. De mult o invidia pentru acest lucru, 
deși el unul încă nu reușise să se obișnuiască să practice acest 
obicei. Erla recită concluziile aproape fără să facă vreo pauză 
pentru a respira. 

— Mâinile îi aparțin unui bărbat. Cam de vârstă mijlocie. N-a 
efectuat niciodată munci grele, deși poate a muncit în urmă cu 
mult timp. Există o urmă lăsată de un inel pe cel de-al patrulea 
deget al mâinii stângi, probabil o verighetă. Aceasta lipsește, 
scoasă ori de persoana care i-a tăiat mâinile, ori de proprietarul 
ei. Mai există o urmă vagă, lăsată de un inel ceva mai lat, pe cel 
de-al patrulea deget al mâinii drepte, care, de asemenea, 
lipsește. Urma respectivă ne duce cu gândul la inelele pe care le 
primesc cei care absolvă universităţi străine sau la cele pe care 
le poartă francmasonii, de exemplu. Nu avem cum să stabilim 
ce tip de inel a fost. Ambele urme sunt atât de vagi, încât 
legistul consideră că bărbatul respectiv nu le-a mai purtat de o 
bună bucată de vreme încoace. Sau le-a purtat, le-a scos, iar le- 
a purtat și tot așa, preciză Erla, ridicând totodată privirea. 
Bărbatul trăia când i-au fost tăiate mâinile. Cel puţin așa 
consideră legistul. Deși a mai făcut tot felul de precizări. 

Huldar încuviinţă din cap, cu o mină indiferentă. Își auzise 
colegii speculând pe marginea acestui subiect, deși fără să se 
bazeze pe vreo probă solidă. Zvonul că victima fusese încă în 
viaţă probabil că se lansase din cauza naturii macabre a 
descoperirii. 

— S-a aflat ce s-a folosit? Un cuţit sau un fierăstrău? 

— O drujbă. 

— La dracu'! 

— Da. La dracu'! 

— Presupun că nu putem afla dacă posesorul mâinilor a murit 
ca urmare a rănilor suferite? 

Erla clătină din cap. 

— Nu. Insă legistul e de părere că e mai mult decât probabil. 
Șansele să fi sângerat până la moarte ca urmare a acestei... 
intervenţii... sunt destul de mari. În raport scrie că mai e posibil 
și ca trupul bărbatului să fi intrat în stare de șoc, având drept 
rezultat cedarea mai multor organe. Ceea ce ar fi dus, de 


VP - 41 


asemenea, la moartea omului, deși ar fi trăit mai mult decât 
dacă ar fi murit din cauza pierderii masive de sânge. 

— Dar nu e sigur? Bărbatul ar putea fi încă în viaţă? 

Erla ridică din umeri. 

— Teoretic, da. Dar, în acest caz, unde s-ar putea afla? Pun 
prinsoare că n-a rămas să sufere în tăcere. 

— Nu. Doar dacă nu zace pe undeva, inconștient sau sedat. 

— E posibil, firește. 

Erla oftă din greu și-și trecu degetele prin păr, ciufulindu-l și 
lăsându-l să stea drept, ceea ce-i oferi un aspect de om nebun. 
Ceea ce și era, de fapt, gândi Huldar. 

— Însă analizele sângelui au ieșit normale. 

— De unde ar putea face cineva rost de o drujbă? 

— De la un magazin de bricolaj. Sau de la o firmă care 
închiriază unelte. Am de gând să-i pun pe oameni să caute prin 
toate rapoartele despre vânzări și închirieri, și sper că astfel 
vom obține un indiciu. Drujbele sunt folosite de obicei pentru a 
tăia copaci și crengi, așa că nu prea există cerere pentru ele pe 
timpul iernii. Oricum, lista cu nume n-ar trebui să fie deosebit de 
lungă. 

— Și cum a rămas cu tipul care deține jacuzziul? Aţi scotocit 
așa cum trebuie prin trecutul său? Trebuie să existe un motiv 
pentru care a fost aleasă tocmai casa lui. Adică, jacuzziul acela 
nu e vizibil din stradă sau din grădinile vecinilor, deci făptașul n- 
ar fi putut trece pur și simplu prin zonă și să se hotărască să 
scape de mâini într-un impuls de moment. Sunteţi siguri că 
bătrânul n-are nicio legătură cu acest incident? 

— Benedikt Toft? Facem cercetări în cazul lui. Deocamdată, 
nu am găsit nimic suspect, iar declaraţia pe care ne-a dat-o pare 
destul de credibilă. Părea sincer șocat. E un pensionar rămas 
văduv și n-are cazier, ceea ce nu e chiar o mare surpriză, dat 
fiind că înainte a fost procuror. 

— Ar putea avea legătură cu vreun caz mai vechi de-al său? O 
răzbunare pentru o condamnare la închisoare, ceva de genul 
ăsta? 

— Posibil. Totuși, încă mai avem de luat o depoziție oficială de 
la el. Ne-a tot amânat și acum nu ne mai răspunde nici la 
telefon. Dacă nu vom reuși să dăm de el nici azi, va trebui să 
trimit pe cineva să-l aducă la secţie. Deși mă îndoiesc că vom 
obține ceva folositor. Probabil că nu e vorba decât de o 


VP - 42 


coincidenţă din aceea stranie; poate că făptașul a fugit prin 
grădini și s-a decis brusc să scape de mâini. Ceva de genul ăsta. 

Când Erla văzu că Huldar nu pare convins, se făcu roșie în 
obraji. Probabil că-și adusese aminte că primiseră totuși un 
pont; cineva a vrut ca ei să găsească mâinile, așa că era puţin 
probabil ca locaţia să fi fost aleasă la întâmplare. 

— In orice caz, Toft arată ca un cetăţean absolut normal. ȘI 
destul de supărat, aș putea adăuga. 

— ȘI-I înţeleg perfect. Sper să nu găsesc niciodată ceva de 
genul ăla în jacuzzi atunci când voi ieși la pensie. 

— O, a reacţionat destul de bine când am făcut descoperirea. 
Nu, acum vrea să obţină o despăgubire pentru capac, care a 
fost rupt. Poate că l-aș putea ademeni la secţie dacă i-aș spune 
că vreau să discutăm despre paguba suferită. 

Huldar rămăsese fără cuvinte. Rareori se mai arăta surprins 
de comportamentul semenilor săi, însă reacţia bătrânului era 
ieșită din comun, eufemistic vorbind. 

— Dacă aș fi în locul tău, eu i-aș acorda ceva mai multă 
atenţie. Oricărei persoane normale la cap i-ar trebui o 
săptămână pentru a-și reveni din șoc, înainte de-a începe să se 
gândească la despăgubiri. 

Chipul Erlei deveni din nou dur. 

— Sunt perfect conștientă de acest lucru. Deși mă aştept ca 
anii pe care i-a petrecut în sălile de tribunal să-i fi făcut pielea 
mai groasă și mai tare decât a multora dintre noi. 

Işi încrucișă braţele pe piept, se lăsă pe spate în scaun și 
continuă: 

— Huldar, să știi că mă pot descurca și singură. 

În loc să ofteze, el îi zâmbi. 

— N-am vrut să insinuez că n-ai fi în stare. Dar lasă-mă să te 
ajut, Erla. N-am niciun fel de interes să-ţi iau locul și toate 
căcaturile care vin odată cu asta. 

Ambii aruncară în același timp câte o privire înspre 
formularele care acopereau biroul. 

— Crede-mă, chiar nu e cazul. 

Telefonul Erlei sună și răspunse înainte să mai apuce să 
comenteze ceva despre propunerea lui Huldar. li era imposibil 
să-și dea seama dacă ea credea sau nu în sinceritatea lui. Insă 
când îi făcu la revedere cu mâna fără ca măcar să se uite spre 


VP - 43 


el, își dădu seama că vorbele sale îi intraseră pe o ureche și-i 
ieșiseră pe cealaltă. 

Huldar se întoarse la biroul său și-i spuse lui Gudlaugur că i se 
ordonase să-l ajute. Tânărul ţâșni în sus, holbându-se la Huldar, 
cu obrajii în flăcări. In ciuda unei urme de suspiciune din privirea 
lui, era clar că se simte mai mult decât ușurat. Îi explică, 
aproape fără să facă pauză, la ce anume lucrează și, în timp ce 
el enumera toate muncile plictisitoare pe care le avea pe cap, 
Huldar își reaminti că trebuia să facă faţă ori ăstora, ori unor 
videoclipuri cu pisici stresate. 

După ce începu să scotocească prin cazurile mai vechi, în 
căutarea fără sorţi de izbândă a unor legături cu alte amputări 
de mâini, nu se abţinu să nu zâmbească când se gândi la 
încrederea pe care se părea c-o avea Gudlaugur în el. Tânărul 
continua să-i arunce priviri peste propriul monitor, de parcă s-ar 
fi așteptat ca Huldar să vină din clipă în clipă cu soluţionarea 
cazului. Din nefericire, era puţin probabil să-i poată îndeplini 
dorinţa. Huldar avea senzaţia că aveau de-a face cu unul dintre 
puţinele cazuri dificile care-și făceau apariţia în jurisdicţia lor. În 
Islanda, majoritatea incidentelor violente sau a crimelor era 
rezolvată ori în aceeași zi, ori în următoarele patruzeci și opt de 
ore. Era sigur că până la urmă aveau să rezolve și acest caz - 
însă mai aveau mult de tras până la final. 


Capitolul 5 


Fuseseră întâmpinați în holul școlii de un afiș pe care scria: 
Educatie pentru toți și pentru toate aptitudinile. Huldar nu asta 
căuta; el voia să ajungă la birou. Freyja zări un alt afiș, scris cu 
litere mult mai mărunte, care-i îndruma pe vizitatori într-acolo - 
și înspre toalete. Urmând săgeata, ajunseră pe un coridor lung 
ce ducea spre sălașul mult temut de toţi elevii, biroul autorităţii 
absolute, cel al directorului. Poate că fusese așezat chiar în 
capătul coridorului tocmai pentru a le oferi copiilor suficient 
timp să ajungă la un nivel potrivit de teamă și respect. 

Lui Huldar îi era cunoscută senzaţia de pe vremea când el 
însuși era elev. Frânturi de amintiri îi reveniră în minte dintr- 
odată: un penar plin cu carioci uscate, cioturi de creioane, o 


VP - 44 


ascuţitoare și câteva radiere tocite; un ghiozdan plin cu teme 
pentru acasă ce rămâneau întotdeauna nescrise; un sufertaș cu 
bucăţi de măr uscate și firimituri de pâine; manuale cu colțurile 
îndoite, ce rămâneau aruncate în ghiozdan fără a fi deschise 
vreodată. 

În afară de scârţâitul scos de tălpile lor în contact cu podeaua 
acoperită cu linoleum alunecos, singurul zgomot pe care-l 
auzeau era ecoul glasurilor profesorilor ce predau în clase. 
Pereții erau acoperiţi cu desene stângace cu celule și amibe, pe 
ceea ce părea a fi hârtie ieftină, reciclată. Gândindu-se mai bine, 
Huldar își aminti că desenase și el odată ceva asemănător, la 
ora de biologie. Dar, spre deosebire de acești copii, el nu se 
deranjase să le și coloreze. 

Mirosul de pe coridor era un amestec de hanorace ude, 
adidași, lipici pentru artizanat și produse de curăţenie. Același 
miros întâlnit și în școala în care învățase Huldar, în partea de 
est a ţării. Însă acum aveau de-a face cu un nou contingent de 
copii, cărora le venise rândul să-i privească prin fereastră în 
timp ce profesorul continua să peroreze despre mușchi, spori, 
adverbe și alte mistere de genul ăsta. 

Huldar se întrebă dacă Freyjei îi trec aceleași gânduri prin 
minte. Spre deosebire de el, ea probabil că fusese o elevă 
model, la fel de conștiincioasă ca toate fetele din clasa lui sau 
precum cele cinci surori ale sale, și nu fusese niciodată nevoită 
să ducă acasă un bilețel care să-i facă pe părinţi să se- 
nroșească de furie și s-o certe pentru că nu reușea să fie atentă 
la ore și-i deranja și pe ceilalţi colegi de clasă, cum fusese cazul 
cu el. 

Directorul îi primi la el în birou. Arăta mai mult sau mai puţin 
așa cum își imaginase Huldar: în jur de 50 de ani, cu picioare 
fusiforme și o cravată lată și lipsită de gust, ce avea menirea, 
însă nu reușea, să distragă atenţia de la burdihanu-i 
proeminent. Bărbatul aruncă o privire la ceasul de pe perete și 
încuviință ușor din cap în semn de aprobare, când văzu că era 
fix nouă și zece. După ce le oferi câte o ceașcă cu ceea ce se 
dovedi a fi o cafea apoasă cu gust dezgustător, îi pofti înăuntru. 

Huldar și Freyja luară loc pe două scaune ce purtau 
adânciturile nenumăratelor persoane care stătuseră pe ele de-a 
lungul vremii, dovada vie a tot ceea ce fuseseră nevoiţi părinții 
să asculte despre năzbâtiile propriilor copii și a sfaturilor spuse 


VP - 45 


pe un ton superior despre cum trebuie ei, ca părinţi, să-i 
determine pe copii să se comporte în lume. Era ca și cum s-ar fi 
așezat pe un pat gros de mucegai. 

Directorul își așeză mâinile pe birou. Avea degete la fel de 
lungi și de subţiri precum picioarele. 

— Sper că polițiștii nu consideră că le irosesc timpul. Mai bine 
să fim siguri, decât să ne pară rău că n-am acordat atenţia 
cuvenită unei astfel de întâmplări. 

Huldar răspunse în numele amândurora. 

— Întotdeauna e mai bine să raportezi orice întâmplare care 
ridică semne de întrebare. Aţi făcut exact ce trebuia, având în 
vedere împrejurările, indiferent că există sau nu un motiv serios 
de îngrijorare. 

Directorul era deosebit de mulţumit de sine însuși. judecând 
după urma de spumă de lapte de pe buza superioară, se părea 
că oaspeţii erau trataţi cu zoaie, în timp ce personalul școlii bea 
cappuccino. 

— În orice caz, cu ce vă pot ajuta? Sunt destul de prins cu 
diverse treburi, așa că mai bine am trece la subiectul care ne 
interesează. 

Huldar nu mai aşteptă încă o invitaţie; se simţea ciudat în 
biroul unui director de școală, la atâţia ani după ce terminase cu 
învățatul. 

— Am primit din partea unui grafolog confirmarea că 
scrisoarea amenințătoare, dacă pot să mă exprim așa, a fost 
scrisă de aceeași persoană care a scris-o pe cea semnată de un 
băiat pe nume Thröstur, din clasa 9-B. Așa că mă întrebam dacă 
ne-aţi putea furniza numele de familie al lui Throstur și, dacă se 
întâmplă să vă amintiţi de el, câteva informaţii despre băiat. Așa 
cum v-am spus și la telefon, Freyja, care a venit împreună cu 
mine, este psiholog pentru copii la Casa Copiilor și mă ajută la 
acest caz. Discreția ei este garantată de meseria pe care o are, 
la fel ca și în cazul meu. 

Huldar dădu să bată cu palma braţul scaunului Freyjei, însă 
mâna ei se afla în drum. Tresări de parcă o arsese ceva. 
Directorul părea destul de nedumerit, deși încerca să n-o arate. 

— Înţeleg. 

Directorul se ridică niţel în scaun, ca și cum faptul că Huldar 
adusese în discuţie confidenţialitatea ridicase oarecum miza 
întregii afaceri. 


VP - 46 


— Voi verifica lista cu elevii din clasa respectivă din anul 
acela; am căutat-o ceva mai devreme. 

Bărbatul se răsuci spre ecranul computerului și citi ceva în 
timp ce mișca mouse-ul cu mare atenție. 

— Throstur, aţi zis. Throstur, Throstur. lată-l. Throstur 
Agnesarson. Throstur Agnesarson. Aha. El. Firește. 

— Firește? 

— Da, mi-am adus aminte de băiat, așa că pur și simplu nu 
înţeleg cum e posibil să nu-mi fi picat fisa imediat. Privind 
retrospectiv, e și normal ca despre el să fie vorba. Eu doar ce 
ajunsesem aici și primeam întruna plângeri la adresa lui, deși și 
el era nou în școala aceasta. De obicei, elevii noi au tendinţa de- 
a nu crea mari probleme. Nu de la început, cel puţin. Ela 
reprezentat o excepţie și a avut dubioasa onoare de-a fi primul 
elev dificil cu care am avut de-a face după ce-am devenit 
directorul școlii. Bineînţeles că de-atunci am mai avut de-a face 
cu astfel de cazuri. Nu sunt sigur dacă aș putea să mi le 
amintesc și pe acestea la fel de bine ca în cazul lui. 

— Avea probleme de comportament? întrebă Freyja. 

— Nu, nu m-aș exprima chiar așa. Era ceva diferit. Nu 
obișnuitele tulburări hiperactive cu deficit de atenție? sau 
tulburări de deficit de atenţie? simple. N-a fost diagnosticat nici 
cu dislexie“, nici cu autism. Nu avea nici tulburări de 
comportament. Țineţi cont, multe dintre aceste diagnostice erau 
destul de noi la acea vreme, așa că e posibil ca ele să sune cu 
totul altfel acum. Lumea a căpătat mai multă experienţă în 
identificarea multor tipuri de sindroame și tulburări de 
comportament. 

— Și atunci de ce era tot timpul adus în biroul 
dumneavoastră? 

Huldar își dorea ca omul să treacă mai repede la subiectul 
care-l interesa pe el. Nu voia să afle detalii despre istoria ADHD, 
și chiar dacă Freyja voia acest lucru, probabil că ea știa mult 
mai multe despre subiect decât directorul școlii. Nervozitatea lui 
Huldar se datora în parte conștientizării că era posibil ca el 


? ADHD = Deficiența hiperactivităţii cu deficit de atenţie, tulburare a deficitului de 
atenție (ADD). (N.tr.). 

3 ADD. (N.tr.). 

4 Dislexie = Tulburare nervoasă, constând în dificultatea de a citi și a înţelege ceea ce 
se citeşte. (N.tr.). 


VP - 47 


însuși să fi suferit de vreo astfel de tulburare în copilărie, fără să 
primească însă vreo mână de ajutor. Cine știe, dacă s-ar fi 
născut mai târziu, poate că astăzi ar fi fost doctor, nu poliţist? 
Dar poate că mergea prea departe cu presupunerile; o atenţie 
ceva mai mare poate că i-ar fi permis totuși să aibă și el o 
relaţie stabilă. 

— Foarte bine c-aţi întrebat. 

Privirea bărbatului se mută la Freyja, apoi reveni la Huldar. 

— Era perfect capabil să se concentreze și nu întâmpina 
dificultăți la cursuri - atunci când se deranja să le frecventeze. 
Problemele sale nu aveau legătură cu activitatea școlară sau cu 
conflictele cu ceilalţi elevi sau cu profesorii. De vină era probabil 
o problemă de natură psihologică, pe care n-am știut cum să o 
abordăm. Eu și echipa de profesori am rămas la un moment dat 
în pană de idei, așa că am apelat la ajutorul unui specialist. La 
un psiholog pentru copii, așa, ca dumneavoastră. 

Îi aruncă Freyjei o privire admirativă. Huldar avea impresia că 
zăbovea destul de mult asupra ei - deci nu putea fi vorba de 
ADHD în cazul directorului. 

— Și care-a fost rezultatul? interveni el. 

— N-am aflat vreodată. S-a întâlnit cu psihologul în afara 
școlii. Am primit un raport și, dacă-mi amintesc bine, în el scria 
că starea băiatului ar trebui să înceapă să se amelioreze. Mai 
includea și sfaturi despre cum să ne comportăm cu el în cazul în 
care vom mai întâmpina probleme. Insă băiatul ne-a părăsit 
înainte de încheierea anului școlar, așa că a devenit problema 
unei alte școli și-a unui alt director. 

— Cum se manifesta? 

Freyja se aplecase spre partea dreaptă, punând cât mai multă 
distanță posibil între ea și Huldar. 

— Băiatul era... ei, cum să vă zic? Închis în sine, să zicem? Nu 
era niciodată fericit; nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată 
zâmbind. Era obsedat de moarte și de conceptul de rău. Tot ce 
desena avea legătură cu oameni morți, iar eseurile sale erau 
pline de execuţii și crime. Așa de mulţi profesori veneau să mi 
se plângă de el, încât ziceai că biroul meu avea ușă glisantă, nu 
una normală. Voi verifica azi dacă încă mai avem ceva desene 
de-ale lui. Sau compuneri. Atunci vă puteţi da și singuri cu 
părerea. Mai ales desenele erau deosebit de deprimante. De 


VP - 48 


fapt, mă îndoiesc foarte mult că cineva de aici a avut grijă să le 
păstreze. 

E clar că desenele lui Thrâstur n-ar fi avut cum să 
împodobească pereţii coridorului pe care veniseră încoace. 
Huldar se întrebă dacă era posibil să desenezi o celulă sau o 
amibă moartă. 

— Se implica în bătăi? A rănit vreun elev sau vreun prieten 
de-al său? 

— Prieteni? El nu avea niciun prieten. În mod ciudat, totuși, 
nimeni nu-l agresa în vreun fel. La început, am crezut că motivul 
îl reprezenta bunătatea celorlalţi copii, că le părea rău pentru el 
și că înțelegeau că are probleme de natură psihiatrică. Dar m- 
am lămurit destul de repede că nu aceasta era explicaţia. Pur și 
simplu le era frică de el. Erau prea înspăimântați ca să se ia de 
el. lar asta spune multe. Însă el n-a făcut niciodată rău cuiva. 
Nici aici și nici în altă parte, din câte știu eu. 

— Aţi zis că psihologul se arătase optimist și considera că 
starea lui se va ameliora? 

Freyja își îndreptă poziţia, în încercarea de a-l privi pe director 
peste monitorul calculatorului. 

— Ei, nu știu dacă verdictul fusese chiar atât de pozitiv. Ceea 
ce mi-au trimis nu a fost de fapt un raport final, ci doar câteva 
însemnări despre starea lui, un fel de note informative. De fapt, 
îmi amintesc că scria că un fel de dramă din sânul familiei se 
afla la originea comportamentului băiatului. Insă n-am primit 
mai multe detalii. Situaţia familiei sale era destul de normală, 
din câte-mi aduc aminte; era crescut doar de mamă și mai avea 
o soră mai mică, ce învăţa la o altă școală, din nu știu ce motiv. 
E de înțeles că acest amănunt mi-a trezit curiozitatea și c-am 
simţit că ar fi mai bine dacă aș afla ceva detalii în plus. L-am 
chemat pe băiat și l-am întrebat despre ce se întâmplă la el 
acasă, dar s-a închis în sine și n-a mai scos nicio vorbă. La scurt 
timp după aceea, am primit o înştiinţare de la mama lui cum că 
va învăţa acasă pentru tot restul anului, apoi din toamnă va 
merge la o altă școală. Și, dat fiind că ne apropiam de sfârșitul 
anului școlar, am închis ochii la faptul că va absenta. Oricum, 
situaţia din ultimele săptămâni de școală a fost mult mai liniștită 
după plecarea lui. 

Și Huldar, și Freyja rămaseră tăcuţi; amândoi se străduiau să- 
și ascundă dezgustul. Bărbatul îl trăsese de limbă pe băiat doar 


VP - 49 


ca să-și satisfacă propria curiozitate, nicidecum ca să-i ofere o 
mână de ajutor, de care era clar că avea mare nevoie. Un astfel 
de tratament nu l-ar fi putut ajuta în niciun fel, și era lesne să 
tragi concluzia că decizia de-a schimba școala fusese grăbită de 
intruziunea directorului în viaţa personală a băiatului. Huldar fu 
primul care rupse tăcerea: 

— Să înțeleg că s-a înscris la o școală din apropiere? Și știți 
cumva cum a ajuns să învețe acolo? 

— Ah, nu. Familia s-a mutat din casa în care locuia și am 
pierdut complet legătura cu ei. Era clar că nu erau în stare să se 
stabilească definitiv într-un anumit loc. Din ce-am înțeles eu, se 
mutaseră în această zonă chiar înainte de începerea anului 
școlar. 

Deci poate că schimbarea domiciliului nu fusese neapărat 
motivată de faptul că el își vârâse nasul în treburile familiei 
băiatului. Nemulțumirea la adresa școlii locale reprezenta numai 
unul din multele motive din cauza cărora oamenii alegeau să se 
mute. Era posibil ca mama băiatului să fi avut un serviciu care 
să necesite mutarea într-un alt cartier al orașului, sau poate că- 
și pierduseră casa. Fiind mamă singură, era posibil să trăiască 
cu chirie, iar chiriașii nu au o situaţie prea stabilă în Islanda. 

— E posibil să vedem și noi acel raport? 

Freyja părea sigură pe sine, ca și cum avea tot dreptul să 
ceară acest lucru. 

— Nu, mă tem că nu. A fost imediat marcat ca fiind 
confidential, deci îmi închipui că aș avea nevoie de permisiunea 
psihologului care l-a scris. Și, chiar și așa, tot trebuie să-l caut 
prin arhivă. Nu sunt sută la sută sigur că-l mai avem scris pe 
hârtie. 

— Mi-aţi putea spune cel puţin numele psihologului? 

— Da, sigur. Îmi închipui că așa ar fi cel mai simplu. M-aţi 
salva de bătaia de cap de-a întoarce școala cu susul în jos după 
raport și n-am mai avea nici probleme. Vă daţi și voi singuri 
seama cât de ocupat sunt. 

Huldar nu zărea niciun indiciu care să confirme spusele 
directorului. Biroul bărbatului era complet gol, iar telefonul 
acestuia nu sunase nici măcar o singură dată de când veniseră 
ei. 

Directorul se întoarse la computerul său. 


VP - 50 


— Din fericire, am fost suficient de precaut să păstrez absolut 
toate e-mailurile care au legătură cu munca. Le-am arhivat pe 
ani, astfel încât sunt mai ușor de căutat. 

Fredona un cântecel în timp ce mișca mouse-ul în sus și-n jos 
și apăsa pe tastatură. 

— Cum o chema oare? Gudlaug? Gudny? 

Părea să vorbească de unul singur, însă ridică brusc privirea 
spre oaspeţii săi. 

— Dacă-mi mai acordaţi un minut sau două, o să-i găsesc 
numele. Poate chiar și raportul, deși, în mod normal, nu vi-l pot 
da. Oricum, eu zic c-ar trebui totuși să discutaţi cu ea, căci am 
senzaţia că a mai avut de-a face cu Thrâstur și înainte, când era 
mai mic. A avut loc o întârziere după ce serviciile sociale au 
primit solicitarea noastră, căci psihologul a insistat ca acest caz 
să-i fie atribuit. Așa că e de la sine înţeles că ea artrebui să știe 
mult mai multe despre el decât știu eu. 

Se întoarse înapoi la ecran și adăugă: 

— la să vedem, pe unde o fi...? 

— Nu vă grăbiţi. Noi nu vă zorim. 

Acest lucru era valabil doar în cazul lui Huldar, deși el bănuia 
că același lucru era valabil și pentru Freyja. În cele din urmă, 
când reușise în sfârșit să dea de ea, ieri după-amiază, Freyja 
sărise imediat să-l însoțească la scoală. Și dat fiind că nu 
încercase absolut deloc să-și ascundă neplăcerea provocată de 
prezenţa lui, era clar că șansa de-a ieși din birou o atrăsese, și 
nu el. Încercă să-i surprindă privirea, însă ea continua să se uite 
cu încăpățânare doar înainte. Așa că el continuă să o fixeze cu 
privirea, hotărât să-și dovedească lui însuși că nu suferă de 
ADHD. Nu era greu: silueta adorabilă a Freyjei era plăcută 
ochiului, iar plăcerea de-a o face să se simtă stingherită sub 
privirea lui scrutătoare era de nepreţuit. 

— Aha! lată-l! zise directorul în timp ce ridica privirea din 
monitor. M-aţi cronometrat? Cât a durat? 

Huldar își smulse privirea de la Freyja. 

— Ăă... nu. Dar nu v-a luat mult. 

Era limpede că bărbatul din faţa lor era niţel cam excentric; 
nu la fel ca fostul său elev, Thrâstur Agnesarson, dar, totuși, 
excentric. Poate că era efectul contactelor cu copiii de-a lungul 
anilor, a faptului că trebuia să-i înveţe cum să se comporte, ba, 
uneori, să facă și treaba în locul părinţilor, fie și numai pentru a-i 


VP -51 


învăţa ce înseamnă disciplina. Lui Huldar i-ar fi fost aproape 
imposibil să se descurce într-o astfel de situaţie dacă n-ar fi avut 
de partea sa întreaga autoritate a legii. 

— Sólveig Gunnarsdóttir - acesta e numele femeii. 

Freyja nu sări să noteze numele. Poate că dispunea de o 
memorie excelentă, însă Huldar știa prea bine că el va uita 
numele de îndată ce vor ieși afară din clădire. 

— Vrei să notez eu numele? o întrebă. 

— Nu-i nevoie. Lucrez cu ea. E psiholog cu jumătate de normă 
la Casa Copiilor. 

Tot nu voia să-l privească direct. 

Directorul bătu din palme. 

— Ce noroc pe voi. Deci, am terminat? Mai e ceva despre care 
vreți să discutăm? 

— Vreţi originalul înapoi? Aţi amintit că scrisorile vor fi expuse 
la panou, și eu nu mai am nevoie de ea. Am făcut deja o copie. 

Huldar așeză scrisoarea lui Thrâstur pe birou și o împinse. 
Directorul se trase înapoi de parcă ar fi fost radioactivă. 

— Doamne-Dumnezeule, nu! Nu, mulțumesc! Asta nu va face 
parte din expoziția noastră. Sunteţi nebun? Luaţi-o înapoi și 
gata. Aruncaţi-o sau faceţi ce faceți de obicei cu probele atunci 
când se dovedesc inutile. Mă aștept să lăsăm deoparte și 
cealaltă scrisoare a lui, cea semnată. 

Huldar ridică din umeri și luă înapoi scrisoarea. 

— Când are loc expoziția? 

— Se va deschide săptămâna viitoare. Acum expunem 
scrisorile, inclusiv fotocopiile primite din America. Va fi un 
spectacol pe cinste. Cel puţin pentru tinerii care le-au scris în 
urmă cu zece ani. Sunt invitaţi toți la deschidere. 

— Și Thrâstur? întrebă Freyja cu o voce de gheaţă. Nu se va 
arăta surprins dacă nu-și va vedea scrisoarea? Cea pe care a 
semnat-o? 

— El n-a apucat să termine anul școlar. l-am chemat pe toţi 
cei care încă mai erau înscriși la școala noastră la finalul anului, 
zise bărbatul, împletindu-și degetele. 

Era clar că motto-ul școlii, Educatie pentru toți și pentru toate 
aptitudinile, nu se aplică și în acest caz. 

Glasul Freyjei rămase la fel de rece. 

— Încă ceva... ce informaţii aţi primit de la școala la care 
învățase băiatul înainte de-a se înscrie la școala aceasta? Aţi 


VP - 52 


luat legătura cu ei atunci când v-aţi lămurit că băiatul are 
probleme? 

Lungile degete ale bărbatului se strânseseră acum într-un 
nod. 

— Nu, n-am încercat să stabilim niciun fel de contact. Dacă 
acum sunt ocupat, ar fi trebuit să vedeţi cum eram în primul 
meu an aici. A trebuit să învăţ totul din mers. Când m-am 
lămurit că Thrâstur era... era ceva în neregulă cu el... deja se 
scurseseră trei luni de școală; deja devenise elevul nostru, 
problema noastră. N-am avut niciun motiv să întreb cum s-au 
descurcat cei de la fosta lui școală cu el; la urma urmei, era 
limpede că nu funcționase nimic. 

— A părut normal la început? În cele aproape trei luni? 

— Nu. Doar că nouă ne-a luat așa mult să ne dăm seama că e 
ceva în neregulă cu el și că nu e vorba doar de o toană de-a lui. 
Vedeţi voi, era un elev nou, excepţional de retras. 

Mișcarea degetelor bărbatului încetă brusc. Le despleti și-și 
așeză ambele palme pe birou, în faţa lui, ca pentru a-și examina 
unghiile. 

— lar acum mi-e teamă că trebuie să terminăm întâlnirea. Am 
o grămadă de treabă și sunt deja în întârziere. 

— Și părinţii lui? Ce fel de oameni erau și care era punctul lor 
de vedere în legătură cu această situație? 

Freyja n-avea de gând să-l lase pe director să scape așa ușor. 

— Bănuiesc că v-aţi întâlnit măcar cu mama lui. 

— Desigur. Tineți cont, pe tatăl său nu l-am văzut niciodată. 
Din câte-mi amintesc eu, mama lui era o femeie mai degrabă 
sfioasă. Îi era greu să strecoare o vizită la școală printre orele de 
muncă și noi încă nu dispuneam de fondurile necesare pentru a 
menţine școala deschisă și în cursul serii. Nu așa funcționau 
lucrurile. Dar a reușit să vină o dată. De fapt, părea că nu mai 
are încotro. În afară de acea vizită, n-am reușit să comunicăm 
decât prin intermediul e-mailurilor. 

Nu se oferi să le citească sau să le printeze pentru ei. 

— În fine, acum chiar trebuie să plec. 

Se ridică și strânse din buze, semn că nu mai are niciun 
răspuns pentru eventualele lor întrebări în plus. 

Freyja și Huldar îi mulțumiră și se ridicară să plece, în timp ce 
ceștile lor cu cafea de nebăut rămaseră practic neatinse pe 
biroul directorului. Când Huldar vru să ia ceștile, directorul îi 


VP-53 


făcu semn că nu-i nevoie, apoi se trânti la loc pe scaun, indicând 
că nu are de gând să se repeadă nicăieri. 
[] 

Copiii ieșeau în pauză în momentul în care Huldar și Freyja 
părăseau clădirea. Larma era asurzitoare, așa că n-avea rost să 
încerce să discute ceva în timp ce traversau terenul de joacă. 

— Deci, ce crezi? o întrebă Huldar când ajunseră în parcare. 

În timp ce studia hoarda de copii, privirea îi zăbovi asupra 
unui mic grup de elevi rămași undeva mai retrași, ceea ce-l făcu 
să-și închipuie că excentricul Thrâstur era odinioară la fel ca ei. 

— Nu știu ce să zic. Acum sunt mai puţin sigură decât eram 
când am citit prima oară scrisorile. Dacă directorul își amintește 
totul fidel și Thrâstur chiar s-a întâlnit cu Sólveig de mai multe 
ori, înainte de episodul depresiv de la această școală, atunci 
chiar avem motive de îngrijorare. Copiii nu se duc la ședințe de 
terapie psihologică decât atunci când chiar întâmpină mari 
dificultăţi. Cred că băiatul a avut probleme serioase. Sau era 
ceva în neregulă cu mediul în care trăia. 

— Crezi că e posibil ca aceste lucruri să-l determine să pună 
în practică acele ameninţări? Sau să facă ceva cu consecințe 
grave? 

Freyja își arcui o sprânceană, ca și cum îi venise din senin o 
altă idee. 

— Probabil că nu. Dar aș vrea să stau de vorbă cu el. După ce 
voi discuta cu Sólveig. Dar nu îţi voi putea dezvălui detalii ale 
discuţiei cu ea, ci doar ce concluzii voi trage. In mare. 

Uitase de zâmbetul ei fermecător. 

— Dacă ai noroc, continuă Freyja, deși firește că nu o să-ţi pot 
dezvălui tot ce-mi va zice ea. 

— În regulă. Va trebui să mă mulţumesc cu asta. 

Huldar văzu cum ea scormonește prin buzunar în căutarea 
cheilor de la mașină. Își dădu seama că, spre deosebire de 
majoritatea femeilor, Freyja nu-și căra tot timpul poșeta după 
ea. Ori de câte ori surorile sale se întâlneau, gentile lor ajungeau 
să ocupe toate spătarele scaunelor și masa. Cea mai des 
întâlnită cerere la astfel de adunări era: „Dă-mi și mie, te rog, 
geanta!”, adresată, invariabil, lui Huldar. El era cel mai tânăr 
membru al familiei, iar ele nu încetaseră niciodată să-l 
privească, așa, ca pe un băieţel bun de făcut comisioane. Poate 
că ceea ce-l atrăgea cel mai mult la Freyja era tocmai cât de 


VP - 54 


diferită era ea prin comparaţie cu surorile lui. Ar fi preferat mai 
degrabă să rămână toată viaţa un pustnic, decât să se combine 
cu o femeie ca ele. 

— Eu am să încerc să dau de urma lui Thrâstur. Am suficiente 
informaţii ca să-i găsesc codul numeric personal, iar restul ar 
trebui să fie destul de simplu. Vrei să vii și tu cu mine, ca să ne 
întâlnim cu el? 

Observă că Freyja descuie mașina cu o cheie simplă, nu cu 
una cu telecomandă încorporată. Probabil că rabla ei de mașină 
data de dinaintea erei tehnologice care să permită un asemenea 
lux. 

— Sigur, zise ea. Chiar mi-ar plăcea să fiu și eu de față. Între 
timp, ai putea să verifici dacă are cazier. Probabil că ar 
reprezenta o lectură destul de interesantă. 

Fără a-i mai explica ce a vrut să spună, se așeză în spatele 
volanului și trânti portiera. 

Huldar o privi cum pleacă, apoi se întoarse la mașina de 
poliţie, reflectând la comentariul ei și la expresia serioasă de pe 
chip atunci când rostise acele cuvinte. 


Capitolul 6 


Întoarsă la Casa Copiilor după vizita de la școală, Freyja 
rămase privind pe geam vremea de afară. O nouă zi, o nouă 
furtună. Işi începuse ziua scoţând-o pe Molly în grădina 
neîngrijită din spatele blocului în care locuia. Apartamentul îi 
aparţinea fratelui ei Baldur, iar Freyja se mutase acolo doar 
temporar, însă deja trecuse aproape un an și încă nu izbutise să- 
și găsească un loc numai al ei. In ritmul ăsta, n-avea să 
reușească să se mute înainte de eliberarea lui Baldur, a cărui 
condamnare se prelungise cu încă douăsprezece luni. Acest 
lucru avea și avantaje, și dezavantaje: ca avantaj, nu era 
nevoită să se descurce pe o piaţă a apartamentelor de închiriat 
din ce în ce mai dificilă; ca dezavantaj, însemna că trebuia să 
locuiască în continuare înconjurată de persoane aflate tot timpul 
la marginea societăţii. Vecinii ei de bloc nu se deranjau 
niciodată să aibă grijă de grădină sau să curețe spaţiul din jurul 
tomberonului de gunoi ori alte zone comune. Aveau cu totul alte 


VP-55 


priorităţi, cum ar fi să facă rost de material pentru a se droga - 
bine, aveau ei și alte preocupări care să-i ţină departe de un 
aspirator, o mătură sau un făraș. 

Nu demult, zărise o foaie de hârtie îngălbenită prinsă pe 
peretele holului de la intrare, care se dovedi o listă cu 
programarea zilelor de curăţenie pe apartamente - deși anul, 
fără îndoială îndepărtat, era destul de greu de precizat. Și 
pentru că mizeria o deranja în mod deosebit, Freyja se hotărî să 
abordeze problema în zilele desemnate apartamentului lui 
Baldur, în speranţa că-i va impulsiona și pe ceilalți locatari să-i 
urmeze exemplul. Ar fi putut s-o ajute să-i câștige de partea ei, 
din moment ce doar câţiva se deranjau să o salute, iar ceilalți îi 
lăsau impresia că nimic nu i-ar fi bucurat mai mult decât să o 
vadă dispărând de-acolo. Insă planul ei eșuase. In timp ce ea 
muncea cu sârg pe holuri, vecinii ei se chiorau pe vizoare sau 
ieșeau să vadă ce naiba se întâmplă. Pe chipurile lor apăru 
uluire, ba chiar indignare sau milă când văzură aspiratorul. Cu 
siguranţă că nu reuși să câștige puncte bonus sau prăjiturele 
pentru efortul depus și puţină lume aprecia curăţenia de pe hol 
sau faptul că rampa de evacuare a gunoiului era în sfârșit 
deblocată. In ciuda acestui lucru, ea era hotărâtă să se ţină de 
acea rotaţie antică și făcea curățenie de câte ori îi venea rândul. 

Dar dacă, la venirea primăverii, va începe să facă și în grădină 
curățenie, atunci probabil că vecinii ei vor pierde chiar și bruma 
de respect pe care o aveau pentru ea. Insă, în felul ăsta, măcar 
va fi sigură că ea și Molly vor avea un petic de iarbă doar pentru 
ele. Ceilalţi locatari păreau că preferă să rămână înăuntru pe 
timpul zilei. Așa că ea ar putea instala o masă și niște scaune, 
ca să se lase scăldată de razele soarelui lângă o ceașcă de 
cafea, în timp ce Molly ar putea să adulmece pământul în 
căutarea locului perfect în care să-și facă nevoile. Intoarsă cu 
spatele la clădire, Freyja chiar s-ar putea păcăli că locuiește într- 
un loc diferit, ceva mai atrăgător, ceva mai curat. 

Dar mai era mult până la vară, presupunând că vor avea 
parte de una, și nimeni nu îndrăznea să încerce să stea afară în 
acest moment al anului. Freyja era gata să sară în sus de 
bucurie când Molly își termină în cele din urmă treaba, 
permițându-i în sfârșit să plece la serviciu. La Casa Copiilor cel 
puţin era cald și aveau și cafea bună. Prin ferestrele 
apartamentului lui Baldur pătrundea frigul, iar cafetiera părea 


VP - 56 


incapabilă să mai producă o cafea cât de cât decentă. Dacă 
vremea n-ar fi fost atât de cumplită, s-ar fi dus la magazinul cu 
produse electrocasnice pentru a-și cumpăra una nouă. Cum 
dracu' va izbuti ea să-și schimbe modul de viaţă dacă permitea 
ca un pic de vânt și niţică zăpadă să se interpună între ea și o 
ceașcă de cafea bună și caldă? 

Deschise ușa Casei Copiilor și auzi glasuri, care încetară însă 
aproape instantaneu. Freyja decise că acum ar fi momentul să 
încerce iar să discute cu Sólveig. Când venise ceva mai 
devreme, Sólveig avea o întâlnire cu un copil, în timp ce pe 
Freyja n-o ţineau ocupată decât niște sarcini neînsemnate, 
precum citirea evaluărilor și rapoartelor anuale ale centrului. O 
enerva teribil faptul că rugămintea lui Huldar de a ajuta poliţia o 
făcea să se simtă ca și cum ar fi câștigat potul cel mare la 
loterie. El era ultimul bărbat din lume cu care avea de gând să 
colaboreze, dar tot era mai bine decât să stea aici și să se 
holbeze în gol. Avea nevoie de ceva care s-o ţină ocupată, de un 
scop în viaţă. Curăţenia în spaţiile comune ale blocului o dată la 
două luni nu era suficientă. 

Reuși să o prindă pe S6lveig atunci când se afla în biroul ei. 
Faptul că un angajat cu jumătate de normă avea un birou mai 
mare și mai bine echipat decât al Freyjei spunea multe, însă, 
fără a se lăsa tulburată de acest lucru, își impuse să se ocupe de 
ce anume o adusese în primul rând aici. 

— Aș vrea să schimbăm câteva vorbe, dacă se poate. Vreau 
să aflu câteva informaţii despre un băiat care a fost trimis la tine 
în urmă cu zece ani și, posibil, chiar și cu câţiva ani mai 
devreme. 

— Zece ani? 

Sólveig se încruntă, făcând să-i apară patru cute adânci pe 
frunte. Ca de obicei, părul ei cenușiu era prins într-un coc 
strâns, însă nimic altceva din aspectul ei nu indica severitate. 
Cămașa de un galben-deschis avea nasturii încheiaţi strâmb, iar 
bluza lungă tricotată, de culoare maro, îi atârna aiurea de pe 
umerii largi. 

— Doamne, nu cred că-mi pot aduce aminte de niște chestii 
din urmă cu atâţia ani. 

Smuci din mână, invitând-o pe Freyja să intre. Brăţările îi 
zornăiră. 


VP - 57 


— la loc, totuși. Mă văd nevoită să recunosc că m-ai făcut 
curioasă. 

Cămașa Freyjei era încheiată așa cum trebuie, iar hainele 
atârnau drept pe ea. Pe lângă Sólveig, se simțea sclivisită, la fel 
cum se simţea atunci când făcea curăţenie în bloc; ca un cap- 
pătrat care ia viaţa prea în serios și ratează toate distracţiile. 
Psihologul din ea se întreba tot timpul dacă ăsta era adevărul. 
Poate că era timpul să o lase mai moale, să trăiască clipa, chiar 
dacă, în trecut, astfel de momente avuseseră consecințe 
dezastruoase. Sosise vremea să o ia mai ușor, fie și pentru a 
înfiripa iar o legătură cu cineva. Venea weekendul, așa că 
trebuia să-și smulgă prietenele din culcușuri și să iasă în club. 
lar a doua zi avea să-și care mahmureala în oraș pentru a-și 
cumpăra o nouă cafetieră. Primul pas al importantei misiuni 
care va duce la recăpătarea propriei sale vieţi. Lângă o ceașcă 
de cafea decentă, s-ar putea cuibări pe canapea și ar putea 
frunzări ofertele de a preda la universitate, din toamnă. 

— Poate încă n-ai aflat, dar mi s-a cerut să ajut poliţia în 
legătură cu un caz mai ciudat, care are legătură cu băiatul în 
cauză. 

În timp ce Freyja îi relata lui Sólveig trista poveste a băiatului, 
observă că, pe fruntea femeii, cutele se adânceau din ce în ce 
mai mult. Era limpede că Sólveig nu știa nimic despre ancheta 
poliţiei, ceea ce însemna că directoarea nu suflase nicio vorbă. 
Pe Freyja o surprindea acest lucru, dat fiind că proiectele la care 
lucrau membrii echipei erau discutate în mod deschis între 
pereţii Casei Copiilor. 

Poate că aceste cazuri ale ei nu mai erau suficient de 
importante pentru a merita discutate. Proaspăt recăpătata 
încredere în sine cu privire la planurile pentru weekend se 
diminuă niţel, dar Freyja își impuse să se concentreze la ceea ce 
conta cu adevărat. 

— Din spusele directorului, Thrâstur a fost trimis pentru a i se 
stabili un diagnostic de bază, însă avea impresia că tu deja te 
mai întâlniseși în prealabil cu băiatul. Și că era posibil să-l fi 
tratat și mai înainte, deși nu era sigur de acest lucru. 

— O, dar să știi că a trecut ceva vreme de-atunci. 

Sólveig scutură din cap. Părea că-și stoarce creierii pentru a-și 
aminti de băiat, strângând din ochi și strâmbând din buze în 
același timp. 


VP -58 


— Nu, nu-mi aduc aminte de niciun Throstur, spuse ea, apoi 
zâmbi, luminându-se la faţă. Deci, cel puţin nu se poate să fi 
fost vorba de ceva serios. De obicei, îmi aduc destul de bine 
aminte de cazurile dificile, în timp ce problemele banale, dacă le 
poţi spune așa, au tendinţa să mi se șteargă din memorie. E de 
mirare că nu luăm toţi antidepresive, de fapt. 

Femeia surâse din nou, scoțând la iveală un șir de dinţi care 
numai perfecţi nu puteau fi numiţi. Și la surâs s-ar mai fi putut 
lucra niţel, căci ochii rămâneau neatinși de el. Freyja strânse din 
dinţi la fel de nesinceră. 

— La acea vreme, școlile trimiteau mulţi copii la tine pentru a- 
i consulta? 

— Depinde ce vrei să spui prin mulţi. 

Sólveig renunţă la surâsul acela fals și adoptă în schimb o 
mină ce sugera că e plictisită de viaţă. Freyja pierduse șirul 
ocaziilor în care-și văzuse colegele adoptând exact aceeași 
expresie, lucru care o scotea din minţi uneori. Era expresia pe 
care o afișau, aparent fără să vrea, atunci când discutau între 
ele, ca pentru a sublinia cât de tare se săturaseră de toate acele 
cazuri dureroase și cât de prost erau plătite pentru a înghiţi așa 
ceva. Poate că ar trebui să le ia și pe ele atunci când se va 
înscrie la cursul de management al finanțelor? 

— Bine, chiar și un singur copil cu probleme ar trebui să fie 
prea mult, adăugă Sólveig, părând încă precaută. 

— Probleme vor exista întotdeauna, zise Freyja, refuzând să-i 
intre în joc. Obișnuiai să consulţi mulţi copii pe vremea aceea? 

Sólveig nu părea tulburată de tonul tăios al Freyjei. 

— Da, se poate spune și așa. 

Surâsul nesincer își făcu din nou apariţia. 

— Aveam cabinetul meu și colaboram pe partea de consiliere 
psihologică cu patru școli. Dar nu stabileam decât diagnostice 
de bază pentru copiii și adolescenţii cu probleme. Dacă se 
ajungea la concluzia că au nevoie de tratament, atunci erau 
trimiși mai departe, de obicei către cei de la Departamentul de 
Psihiatrie pentru Copii și Adolescenţi. Rareori am intrat în 
contact cu ei, deci nu sunt surprinsă că nu-mi mai amintesc de 
acest Throstur. 

— Chiar așa? Am înțeles că l-ai tratat și înainte de-a fi trimis 
de școală la tine. Directorul n-a precizat ce vârstă avea pe 


VP - 59 


atunci băiatul, dar, în cazul ăsta, ar fi trebuit să faci mult mai 
multe decât să stabilești un diagnostic de bază. 

— Mă tem că am uitat complet de el. O fi de la bătrânețe. 

Sólveig afișă din nou zâmbetul ei iritant, care însă dispăru 
atunci când Freyja nu mușcă momeala. 

— O să te anunţ dacă-mi amintesc ceva. 

— Chiar te rog! zise Freyja, pregătindu-se să se ridice. 
Oricum, presupun că poliţia va dori să discute cu tine despre 
băiat și despre acea perioadă din viața lui. Probabil că există 
niște rapoarte pe care va trebui să le cauţi. Incă mai lucrezi cu 
jumătate de normă pentru școli, nu? 

— Da. Dar mă îndoiesc că acel raport încă mai există. 

Răspunsul ei fu parcă prea prompt. 

— Mă rog, aș fi surprinsă dacă l-am mai găsi. 

— Chiar așa? 

Freyja rămăsese pe scaun. 

— Cumva înregistrările sunt distruse după un anumit număr 
de ani? 

— Nu, o contrazise Sólveig, evitând să întâlnească privirea 
Freyjei. Adică, nu știu. 

Părea prinsă pe picior greșit, așa că încercă, stângaci, să 
dreagă busuiocul. 

— Doar că zece ani par pur și simplu o viaţă de om, nu mai 
spun de întâmplări care sunt și mai vechi de-atât. Sigur că e 
posibil ca raportul meu despre băiat să mai existe încă pe 
undeva în sistem. Dar având în vedere numărul de cazuri cu 
care avem de-a face, cred că e puţin probabil să mai existe. 
Asta am vrut să spun, de fapt. 

— Înţeleg. 

Freyja se întreba dacă să mai insiste cu discuţia aceasta sau 
să se întoarcă la ea în birou. Să-și termine treburile, apoi să-și 
petreacă restul zilei navigând pe internet. Și-ar putea crea un 
cont pe Tinder, așa cum o tot bătea la cap fratele ei. El așa 
cunoscuse o mulţime de femei care nu păruseră deranjate de 
faptul că se afla în spatele gratiilor. În concluzie, ea, care era 
liberă ca pasărea cerului, de ce nu ar avea șanse? Dar în loc să 
se ridice și să plece, Freyja se hotărî să nu o lase pe femeie să 
scape așa ușor. Pur și simplu nu avea cum s-o lase pe Sólveig să 
scape cu toate balivernele pe care i le îndrugase. 


VP - 60 


— Nu. De fapt, știi ceva? Eu chiar nu pricep. Ce treabă au 
toate aceste schimbări cu acel raport? Se presupune că toată 
lumea trebuie să păstreze rapoartele întocmite, la fel cum se 
procedează cu dosarele pacienţilor. Doar pentru că sistemul de 
stocare a dosarelor a fost modernizat nu înseamnă neapărat că 
toate documentele existente au fost distruse. 

— Nu, sigur că nu. Vorbesc prostii. Sigur că dosarele trebuie 
să se afle pe undeva. Doar că eu nu sunt familiarizată cu toate 
procedurile. Eu întocmesc rapoartele, dar apoi nu mai am de 
unde să știu ce se întâmplă cu ele după ce au fost procesate. 
Cei de la școală nu au și ei un exemplar al raportului? 

— Directorul pretinde că n-a primit niciodată un raport final, ci 
doar un rezumat succint. Nu ţi se pare oarecum neobișnuit acest 
lucru? Școlile n-au voie să vadă dosarele cu bolile mintale ale 
copiilor. 

— Sigur că nu. Probabil că el a primit un simplu rezumat al 
concluziilor relevante pentru școală - dacă sunt necesare măsuri 
speciale pentru a se putea descurca așa cum trebuie cu situaţia 
băiatului. Creierul meu încă nu s-a trezit așa cum trebuie. Scuze 
că par așa distrată. Am avut o dimineaţă destul de solicitantă. 
Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult! 

Sólveig scoase un oftat greu și afișă din nou expresia aia ce 
voia să sugereze că-i sătulă de viață, însă Freyja refuză să se 
arate înţelegătoare. 

— Mi-ai putea permite să văd eu rezumatul, din moment ce 
directorul consideră că ar putea da până la urmă de el. Până 
când dosarul complet își va face apariţia, rezumatul tot ar fi mai 
bun decât nimic. 

Sólveig păru prinsă pe picior greșit, deși se străduia să-și 
revină. Freyja avea impresia că femeia din faţa ei căuta în zadar 
să găsească scuza potrivită pentru a o refuza. 

— Da, sigur. Cum să nu. Presupun că ar fi bine. Vreau doar să- 
mi reîmprospătez memoria, pentru a-mi aduce aminte mai bine 
de caz și a fi sigură că nu încalc clauza de confidenţialitate. Spre 
sfârșitul săptămânii ţi-ar conveni? 

Freyja se ridică de pe scaun. 

— Presupun că va trebui să mă conformez. Mă aștept ca 
poliţia să te abordeze direct pe tine în legătură cu celelalte 
dosare. Sau să se adreseze direct Departamentului de Psihiatrie 
pentru Copii și Adolescențţi. Cineva de la spital ar trebui să știe 


VP - 61 


cum funcţionează sistemul de arhivare și cum să-l acceseze. Nu 
cred că polițiștii vor încerca să le citească ei înșiși - probabil că- 
ți vor cere ţie să te uiţi peste ele. Sau mie, de fapt. 

— Oricum va fi, vom vedea ce și cum. 

Brățările femeii zornăiră din nou în timp ce se întorcea spre 
calculator și-și așeza mâinile cărnoase pe tastatură. 

— Mersi că m-ai anunţat! 

Atenţia Freyjei era distrasă de furtuna care vuia dincolo de 
fereastră. Urgia de afară reflecta perfect starea ei de spirit din 
clipa de faţă. 

e 

Freyja încă nu găsise pe Tinder niciun profil care să i se 
potrivească, în afară de unul singur, care spera să nu se pună la 
socoteală. Dăduse peste un bărbat cu care se părea că se 
potrivește destul de bine și care se arătase interesat de ea. Insă 
atrăgătorul tip de 30 de ani se dovedi a fi un băiat de doar 19 
ani, după cum îi dezvăluise într-un mesaj în care o întreba dacă-i 
o bunăciune matură în căutarea unei partide de sex cu cineva 
mult mai tânăr. Dacă da, el se arăta disponibil. 

Întâmplarea nu reuși deloc să-i îmbunătăţească starea de 
spirit. În loc să-i dea o replică usturătoare cum că femeile de 
treizeci și ceva de ani nu sunt chiar atât de disperate, ea nu 
făcu decât să șteargă mesajul. Doar ea era de vină dacă cei mai 
potriviţi celibatari din Islanda nu prea se înghesuiau să o 
întâlnească. Profilul pe care și-l alcătuise era destul de 
neinspirat - nu făcuse decât să aleagă majoritatea cuvintelor ce 
alcătuiau profilul altei femei, iar drept poză de profil o alesese 
pe cea de pe intranetul de la birou. Camera de la telefonul ei se 
stricase și descărcase deja pe calculator toate pozele din 
telefon, pentru a-i elibera memoria. De ce oare totul îi mergea 
prost în ultima perioadă? 

Exact în acea clipă primi o avertizare sonoră că cineva îi 
apreciase fotografia. Acest lucru avu darul să-i alunge 
încruntătura, dar entuziasmul i se stinse subit când văzu cine 
era: Huldar. Cum dracu' dăduse peste ea? De ce nu verificase 
dacă nu cumva are și el cont, înainte de-a se înscrie? Ar fi 
trebuit să-și imagineze. Freyja oftă. Care-ar fi șansele ca el să fie 
primul bărbat peste care să dea când va ieși weekendul acesta 
în club? Enervată de această idee, își șterse contul și ieși de pe 
site. Măcar de și-ar fi putut scoate și calculatorul din priză. 


VP - 62 


În loc să cedeze acestui impuls nociv, preferă să se holbeze 
morocănoasă la ecran, în căutarea a ceva care să n-o enerveze 
și mai tare. Avea mintea golită de orice gând. Peisajul pe care-l 
alesese ca wallpaper pe monitor abia se mai putea vedea din 
cauza nenumăratelor fișiere pe care le salvase pe desktop, ca o 
sfidare la adresa șefului de la IT. Acum, acele fișiere nu-i mai 
erau de niciun folos, deoarece cazurile respective fuseseră 
demult închise. Avea de ales între o nouă sesiune de navigare 
pe internet, revizitând site-urile obișnuite, în speranţa că pe ele 
vor apărea noutăţi mai iute decât reușea ea să le citească, și 
holbarea în gol la ecran, încercând să găsească motivul pentru 
care viaţa ei o luase așa de rău la vale. A treia opţiune era să-și 
pună mintea la contribuţie pentru a rezolva enigma ciudatei 
reacţii a lui Sólveig. 

Opţiunea aceasta avu câștig de cauză și, fără să se mai 
deranjeze să se întrebe dacă este sau nu autorizată să o facă, 
Freyja accesă intranetul Agenţiei pentru Protecţia Copilului. Mai 
întâi, căută codul numeric personal al lui Thröstur Agnesarson. 
Cu toate că habar n-avea dacă rapoartele întocmite de 
psihologii școlari ajunseseră sau nu aici, nu strica deloc să le 
caute. Dacă îngrijorarea ei din cauza copilului era într-adevăr 
întemeiată, probabil că fusese consultat în continuare, iar în 
acest caz, ea va reuși să-l găsească în sistem. 

Știa foarte bine că toate căutările lăsau urme, așa că se 
aștepta să fie întrebată de ce căutase vechile dosare ale unui 
tânăr care nu era unul dintre pacienţii săi. Perspectiva nu-i 
dădea motive de îngrijorare; erau și avantaje atunci când te 
aflai în subsolul scării ierarhice - n-ar fi căzut de sus. In plus, se 
putea folosi oricând de ancheta poliției drept scuză. Nu trebuia 
să afle nimeni că nu i se ceruse să caute acele rapoarte. Dacă-l 
citise așa cum trebuie pe Huldar, el avea să o susţină. 

Brusc, îi păru rău că-și ștersese contul de pe Tinder, în loc să-i 
aprecieze și ea fotografia și să-i scrie un mesaj politicos, în care 
să-i explice că nu e interesată de el. Prea târziu acum. 

Codul numeric personal scoase instantaneu la iveală numele 
lui Thrâstur și o dată care indica momentul în care fusese pentru 
prima dată înregistrat în sistem. Data respectivă se potrivea cu 
ce le spusese directorul: decembrie 2005, adică prima 
programare făcută de școală după ce-l primise pe elev. Insă a 
doua înregistrare o făcu pe Freyja să ridice din sprâncene, 


VP - 63 


crezând că trebuie să fie vorba de o greșeală. Aceasta data din 
2001 și se referea la Thrâstur Jónsson, nu la Thr&stur 
Agnesarson. Dar totuși, când le compară codurile numerice 
personale, ea descoperi că e unul și același. La un moment dat, 
între 2001 și 2005, băiatul încetase să folosească numele de 
familie al tatălui și începuse să-l folosească în schimb pe cel al 
mamei. 

Deci directorul avusese dreptate: Thrâstur ajunsese în atenţia 
sistemului încă din 2001, când ar fi trebuit să aibă opt ani. Ar fi 
fost interesant de aflat dacă Sólveig se ocupase de cazul său în 
ambele rânduri sau doar a doua oară. Cuprinsă de entuziasm, 
Freyja lansă o căutare a cazurilor care aveau legătură cu codul 
numeric personal al lui Thrâstur. Spre iritarea ei, căutarea nu 
avu niciun rezultat. Se părea că Sólveig avusese dreptate: 
înregistrările vechi, chiar și cele digitale, se puteau rătăci. 

Freyja se juca cu mouse-ul. Cum avea să dea de acele cazuri? 
Un gând lipsit de etică i se ivi în minte, nedemn și nedorit, dar 
foarte insistent. Era posibil ca S6lveig să fi intrat în sistem după 
discuţia lor și să fi șters înregistrările? Apoi să procedeze la fel și 
în cazul raportului pe care-l întocmise ea însăși, oriunde ar fi fost 
acesta arhivat? Nu, era imposibil... 

Freyja își puse căștile și-l sună pe șeful de la IT al celor de la 
Agenţia pentru Protecţia Copilului. În timp ce aștepta să-i 
răspundă, îi privi lipsită de interes poza urcată pe site în 
încercarea ca membrii agenţiei să reușească să se recunoască 
unul pe altul când se întâlneau în persoană, deși lucrau în colțuri 
diferite ale ţării. Exista teoria că dacă îţi imaginezi că discuți cu 
o persoană din carne și oase, tonul conversaţiei ar putea fi mai 
amabil. Ca și cum te-ai putea îndoi că stai de vorbă cu o 
persoană reală. Tipul de la IT părea să nu fi fost conștient că i se 
face o poză. Dacă era înscris pe Tinder, Freyja spera că nu 
aceasta era poza lui de profil. 

— Ţi-ai curăţat desktopul de foldere nedorite? fu prima lui 
replică. 

— Da, minţi ea fără să clipească. Care este regula în privinţa 
dosarelor clienților noștri care sunt introduse în sistem - ar 
putea cineva să le șteargă de capul lui? 

— Da, ar putea. Dar cine să facă așa ceva? întrebă el, apoi se 
opri. Ai șters cumva ceva accidental? 


VP - 64 


— Nu, sigur că nu. Am căutat niște dosare despre care știu 
sigur că ar trebui să existe, numai că pur și simplu au dispărut. 

— Eşti sigură că s-au aflat acolo? 

— Da, trebuie să fi existat pe undeva. Codul numeric personal 
al clientului respectiv există și am găsit două cazuri referitoare 
la el, numai că nu este niciun dosar. Nici măcar unul singur. Nu 
e cam ciudat? 

— Ba da, presupun că da. Doar dacă nu cumva n-au existat 
de la bun început. 

— Sunt destul de sigură că au existat la un moment dat. 

Freyja se opri o clipă, apoi adăugă: 

— Ai putea verifica pentru mine dacă, la un moment dat, s-au 
aflat în sistem? leri, de exemplu? 

— leri? 

— Da, de exemplu. Sau săptămâna trecută. Sau chiar și anul 
trecut. Cum dorești tu. Dar ieri ar fi cel mai bine, preciză ea, 
apoi îi dădu codul numeric personal al lui Thrâstur. 

— In regulă. Am să arunc un ochi. Așteaptă o secundă. 

Freyja rămase surprinsă de cât de ușor îi fusese să-l convingă. 

— Mersi! Îţi rămân datoare. 

— Stai liniștită. Sunt șeful de la IT. Sunt obișnuit să primesc 
tot felul de cereri stupide. 

Freyja nu comentă nimic. Drept răzbunare, își admiră fișierele 
de pe desktop, mulțumită că încă nu le ștersese. Până și micile 
victorii precum aceasta îţi pot îmbunătăţi starea de spirit. 

— Nu. Nu s-a aflat nimic aici ieri. Vrei să merg mai departe în 
timp? 

— Nu, e-n regulă. Mersi! 

li făcuse lui Sólveig o nedreptate. Dar asta nu schimba cu 
nimic faptul că era ceva putred la mijloc cu acest caz. Ceva era- 
n neregulă. 


Capitolul 7 


Mici ghivece ieftine din plastic erau aliniate pe pervazurile 
ferestrelor din sufragerie. Æsa renunţase de mult să mai spere 
că acele seminţe se vor lăsa la un moment dat păcălite că a 
venit primăvara. Când se apropie de ele, se convinse cu propriii 


VP - 65 


ochi de justețea ideii sale: nicio schimbare, nimic altceva decât 
pământ maroniu golaș. Poate că era mai bine așa. Dacă micile 
plante aveau să răsară în cele din urmă, ea una n-ar fi știut ce 
să facă cu ele după ce ar fi depășit spaţiul din ghivece. larna nu 
dădea semne că vrea să plece prea curând, deci n-avea cum să 
le planteze afară. Æsa nu știa aproape nimic despre grădinărit. 
Se lăsase purtată de val după ce auzise două femei cu care 
lucra la consiliul local lăudându-se cu câţi bani economisiseră 
crescându-și singure flori ornamentale din seminţe plantate de 
ele și, molipsindu-se de la entuziasmul lor, se pusese și ea pe 
treabă, la scurt timp după Anul Nou. Faptul că era sătulă până 
peste cap de capriciile unei ierni deosebit de aspre era 
principala cauză: pur și simplu se lăsase amăgită de ideea unei 
grădini pline de panseluţe și gălbenele. Vara trecută nu-și 
permisese să cumpere flori pentru a-și mai anima și ea niţel 
mica fâșie de teren de lângă casă. Insă acum i se părea că pur și 
simplu aruncase banii pe geam. 

Æsa bătu în fereastra cea mare, apoi o întredeschise pe cea 
mică și strigă la cei doi copii care se jucau afară: 

— Haideţi înăuntru! E gata masa. 

Înfofoliţi bine în glugi, căciuli și fulare, se întoarseră să se uite 
la ea. Din obraji li se vedea o fâșie îngustă, de un roșu-aprins. 
Între cei doi copii se zărea o movilă - probabil un om de zăpadă, 
sau măcar baza lui. 

— Haideţi mai repede, altfel se răcește mâncarea! 

Æsa adăugă ultimele cuvinte mai mult pentru vecinii lor, care 
ar fi putut trage cu urechea. N-aveau deloc mâncare caldă, la fel 
cum se întâmpla de obicei, asta dacă nu considerai că și pâinea 
prăjită era mâncare gătită. N-avea rost să gătească ceva mai 
ambițios: copiii n-ar fi apreciat-o și ei oricum primeau în fiecare 
zi de mâncare la grădiniţă. La cină, preferau să mănânce pâine, 
skyr și cârnaţi reci din ficat, așa că de ce să intervină ea în 
rutina lor și să schimbe acest aranjament care le convenea 
tuturor de minune? Se săturase să se supună regulilor impuse 
de alţii de-a lungul anilor petrecuţi alături de Thorvaldur, care de 
fiecare dată avea o părere - invariabil, complet opusă - despre 
ce făceau ea sau copiii. Acum probabil că se bucura enorm că 
stă singur și se poate comporta așa cum vrea de fiecare dată. 


> Gen de mâncare tradiţional islandez, vechi de mai bine de o mie de ani; un fel de 
combinaţie între iaurt și brânză proaspătă. (W.tr.). 


VP - 66 


Karlotta și Dadi începură să-și facă cu greu loc prin zăpada 
depusă pe mica pajiște din faţa casei lor. Braţele le-atârnau pe 
lângă corp, iar mănușile erau îngreunate de mici bulgărași de 
zăpadă lipiţi de ele. Se îndreptau către ușa care dădea în 
sufragerie. Grădina fusese cea care o convinsese pe Æsa să 
cumpere acest apartament, deși îi depășea cu mult posibilităţile 
financiare. Salariul pe care-l primea era mizer, iar de când 
devenise mamă singură nu izbutise niciodată să rămână peste 
program și să facă ore suplimentare, căci trebuia să aibă grijă 
de copii. Logic ar fi fost să cumpere un apartament la primul sau 
al doilea etaj, nu numai din punct de vedere financiar, ci și 
pentru a evita să se teamă în permanenţă că vreun răufăcător 
nu trebuia decât să-i spargă geamul pentru a-i pătrunde în casă. 
Deși îi plăcea să se bucure noaptea de aer proaspăt, de când se 
mutase aici nu putuse să doarmă niciodată cu fereastra 
deschisă. Ori de câte ori închidea ochii, își închipuia că un braţ 
pătrunde înăuntru ca să desfacă zăvorul. Astfel de griji n-o 
preocupaseră atunci când se lăsase cucerită de grădină. Nu se 
gândise decât la cum Dadi și Karlotta se vor juca afară, sub 
privirile ei vigilente. 

Când deschise ușa pentru a-i lăsa să intre, o pală de vânt 
înghețat o izbi în plin. Preșul dinăuntru rămase acoperit cu 
zăpadă după ce copiii își scuturară hainele groase pe care le 
purtaseră afară. Mare parte ajunse însă și pe parchet din cauza 
mișcărilor frenetice ale copiilor, însă Æsa nu se lăsa enervată cu 
una, cu două. Pe vremuri, Thorvaldur ar fi mormăit minute 
întregi din cauza băltoacelor de apă de pe podea. Fără să ridice 
un deget pentru a o ajuta să le curețe. 

Asta îi aduse aminte că Thorvaldur o sunase ceva mai 
devreme. De cinci ori, ceea ce însemna că era vorba de ceva 
important. Ea fusese la serviciu și nu-i trecuse prin cap să-i 
răspundă, dat fiind că telefoanele lui rar aduceau ceva bun. Nu 
voia să le permită colegelor ei să tragă cu urechea la cearta lor. 

— Mergeţi să vă spălaţi pe mâini și apoi haideţi la masă. 

Æsa cară maldărul de haine ude în hol și începu să le atârne 
pe umerașe pentru a se usca. Dădu la o parte încălțămintea, 
pentru ca zăpada topită să nu picure în ea. Telefonul îi sună în 
timp ce căuta un loc unde să atârne fesul cu Manchester United, 
pe care Thorvaldur îl adusese pentru Dadi când se întorsese de 
la o conferinţă în Anglia, cu o lună înainte ca ea să-l anunţe că 


VP - 67 


vrea să divorțeze. Fesul era jerpelit și decolorat, dar Dadi refuza 
cu încăpățânare să poarte altceva. 

— Mami! Îţi sună telefonul. Ar putea fi tati. 

Dadi părea nerăbdător, însă ei îi era greu să-și dea seama 
dacă ceea ce simţea băiatul era încântare pentru că tatăl lui 
voia să stea de vorbă cu ei sau încordare la gândul că va trebui 
să-i asculte iar cum se ciondănesc. Mă rog, o singură parte din 
ciondăneală, având în vedere că nici el, nici Karlotta, n-ar putea 
auzi ce spunea tatăl lor. Mai bine așa. Bieţilor copii le era și-așa 
suficient de greu. 

— Nu răspunde! 

Æsa îndesă fesul în gluga celui mai apropiat hanorac, apoi se 
repezi în bucătărie, pentru a-i împiedica pe Dadi sau Karlotta să 
răspundă. Dar era deja prea târziu. Când ajunse la ei, Dadi 
stătea cu telefonul la ureche, cu o mină ce parcă sugera că 
parlamentul doar ce dăduse o lege care-i interzicea să-și mai 
sărbătorească ziua de naștere. 

— Dă-mi-l încoace! Dă-mi telefonul, Dadi! Acum! 

Regretă imediat că ridicase vocea, căci nu reușise decât să-l 
tulbure și mai tare. El îi dădu telefonul, ascultător. 

— Suntem la masă, Valdi. Nu mai poţi aștepta? 

Æsa încercă să vorbească pe un ton civilizat. Privirile copiilor 
erau fixate asupra ei. Rămăseseră amândoi acolo, nedorind 
parcă să ia loc la masă, deși cina sărăcăcioasă îi aștepta deja în 
farfurii. In toată agitația, folosise vechiul nume de alint al 
fostului ei soț, deși după divorț, își impusese să nu-l mai 
numească niciodată altfel decât Thorvaldur. Chiar și în gând. 

— Dacă mi-ai fi răspuns la apeluri mai devreme, n-ar mai fi 
trebuit să te sun acum. 

Thorvaldur își permitea să-și exprime furia, dat fiind că nu 
putea fi auzit de copii. De fapt, Æsa nu era sută la sută sigură că 
el s-ar fi deranjat să se abţină chiar și în cazul în care copiii ar fi 
fost în faţa lui. La urma urmei, nici în trecut nu se deranja. Din 
fericire, păru că nu bagă de seamă neatenţia ei în privința 
numelui său de alint. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să-l 
facă să creadă că încă mai simţea ceva pentru el. 

— Eram la serviciu. Știi bine că nu-mi place să răspund la 
telefon în timpul orelor de program. 

— Doar nu vrei să zici că tocmai ce ai ajuns acasă? 


VP - 68 


Tonul sarcastic îi era dureros de familiar. Æsa n-avea de gând 
să-i ofere satisfacția de-a afla cu ce se ocupase de când 
terminase munca: gonește către grădiniţă, pentru a evita o 
mustrare din cauză că iei copiii cu întârziere, mână-i prin 
înghesuiala din supermarket după alegerea celor mai ieftine 
produse, condu mașina până acasă, cară-i pe ei și cumpărăturile 
până în casă, dezbracă-i de hainele de-afară, strânge masa, dă- 
le apă să bea, îmbracă-i ca să iasă afară să se joace, lasă-i afară 
în grădină, bagă rufe în mașina de spălat, pregătește ceva de 
mâncat pentru cină. N-avusese la dispoziție nici măcar un minut 
pentru a-i răspunde la telefon. Dar orice menționare a 
greutăților pe care le întâmpina ea în viaţa de zi cu zi ar fi fost o 
încântare pentru urechile lui, așa că era mai bine să-și ţină gura 
închisă. 

— Ce vrei, Thorvaldur? 

— Ce vreau? Vreau doar să știu dacă sunteţi bine. Bine, nu tu, 
evident. De tine nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Doar de 
Karlotta și de Dadi. Ei sunt bine, da? 

/Esei îi trecu brusc prin minte că Thorvaldur părea îngrijorat. 
Nu-și amintea ca el să fi părut vreodată îngrijorat de ceva. lar 
acest lucru îi provocă fiori. 

— Ce vrei să spui? Sigur că sunt bine. De ce întrebi? S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Voiam doar să știu. Thorvaldur 
tăcu brusc, apoi începu să vorbească pe un ton rugător, care 
părea cu totul atipic pentru el: 

— O să ai grijă de ei, da? 

— Thorvaldur, ce s-a întâmplat? Spune-mi! 

Ar fi trebuit să fie atentă ce vorbește. Karlotta și Dadi o 
priveau cu ochi mari și cu gura căscată. Incercă să nu-i 
alarmeze, adăugând cu un glas normal: 

— Aici e totul bine. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Ai grijă de ei. Promite-mi! 

Ce dracu' se întâmplase cu vechiul Thorvaldur? Cu arogantul 
bărbat care era obișnuit să comande în stânga și-n dreapta și în 
sus și-n jos, și care n-ar fi conceput în veci să se roage de 
cineva? 

— Am grijă tot timpul de ei. Nu trebuie să-ţi promit ţie nimic. 

Răsucindu-se cu spatele la copii, Tisa ieși grăbită din 
bucătărie și vorbi în șoaptă, ca ei să nu o poată auzi: 


VP - 69 


— Ce s-a întâmplat? l-a ameninţat cineva? 

Primul ei gând fu că Thorvaldur fusese amenințat de unul 
dintre infractorii pe care îi băgase după gratii. 

— Dacă e așa, trebuie să-mi spui și mie. 

Îi venise acum rândul /Esei să se roage de el, reașezând astfel 
relația lor pe vechiul făgaș. 

— N-am ce să-ţi spun. 

Thorvaldur încercă, dar nu izbuti să vorbească pe tonul lui 
normal: 

— Absolut nimic. Ai grijă doar să le spui să nu discute și să nu 
meargă nicăieri cu necunoscuți. 

Se opri, iar arogantul lui mod natural de-a se comporta reveni 
la normal. 

— Și, data viitoare să-mi răspunzi! Serviciul tău nu are cum să 
fie atât de important încât să nu-ţi poţi rupe două minute din 
timp ca să-mi răspunzi când te sun. 

Apoi îi închise telefonul în nas. 

e 

Luară cina în liniște. Æsa le-o tăie scurt copiilor când o 
întrebară despre ce vorbise cu tatăl lor și, nemaigăsind alte 
subiecte de discuţie, mâncară fără a mai scoate o vorbă. Ea 
însăși era prea tulburată pentru a mai fi în stare să înveselească 
atmosfera. De fiecare dată când Karlotta și Dadi erau cuprinși 
de un sentiment de nesiguranţă, pofta lor de mâncare avea de 
suferit, iar ea trebuia să tragă de fiecare pentru a mânca tot ce 
aveau în farfurie. Se născuseră slăbuţi și nu avuseseră niciodată 
fălci bucălate, la fel ca alţi copii, și dat fiind că nu fuseseră 
niciodată grăsuni, nu-și permiteau să se ridice nemâncaţi de la 
masă. Semănau mult cu tatăl lor. Ţi-ai fi imaginat că-i 
concepuse el singur, dacă nu ar fi avut un temperament 
complet diferit de al tatălui lor. Erau blânzi și rareori se 
îmbufnau. Spre deosebire de tatăl lor, care era complet opusul. 
Dar, cine știe, poate că și el fusese adorabil în copilărie? 

— Noapte bună! 

Æsa întinse mâna spre întrerupător în timp ce stătea în cadrul 
ușii. Așezase o veioză cu un bec roșu pe noptiera dintre paturile 
copiilor, ca să aibă totuși o sursă de lumină când se pregăteau 
de culcare. Lumina rozalie le anima fețele iţite de sub pilote, iar 
ochii lor mari o fixau cu atenţie. 


VP - 70 


— Noapte bună, mami! Promitem să nu ne suim în nicio 
mașină cu vreun bărbat rău, îi zise Karlotta cu ochi umezi. Și 
Dadi promite. 

Surâzând la rândul ei, Æsa își dorea să nu-i fi avertizat pe 
copii despre străini chiar înainte de culcare. N-ar fi o surpriză să 
aibă coşmaruri la noapte. Dar ar fi de ajutor dacă i-ar asculta 
sfatul de aici înainte. 

— Nu sunt numai bărbaţi răi, scumpo. Există și femei rele. Să 
ţii minte asta. 

Nu mai era nevoie să îi avertizeze că șansele ca o femeie să 
încerce să le facă rău erau insignifiante comparativ cu bărbatul 
rău din imaginaţia lor. Și vor trebui să fie atenţi la toți străinii, fie 
ei bărbaţi sau femei. 

— Nu reușești întotdeauna să-ți dai seama dacă oamenii sunt 
răi doar uitându-te la ei. 

Ochii li se măriră și mai mult la auzul acestor cuvinte. 

— Dar destul cu asta. Somn ușor! 

Lăsă ușa întredeschisă un deget. 

După ce se asigură că ambii copii adormiseră, luă telefonul și- 
| sună pe Thorvaldur, insistând să îi spună ce naiba se întâmpla. 
| se părea normal să-l întrebe. Însă el nu-i răspunse; era clar că 
o pedepsea pentru că nu-i răspunsese mai devreme la telefon. 
Apelurile ei repetate nu avură niciun rezultat. Se duse la culcare 
la fel de nelămurită ca atunci când o sunase Thorvaldur. 

Somnul nu voia să vină și cu cât o cuprindea oboseala mai 
tare, cu cât se zvârcolea și se răsucea mai mult, cu atât i se 
înmulţeau grijile. De două ori se ridică din pat pentru a se 
convinge că ferestrele erau bine închise, iar lanţul de la ușă era 
bine pus. A doua oară, zări o mașină pe care n-o știa parcată 
afară. Nu se afla acolo în urmă cu o jumătate de oră, când se 
ridicase prima dată din pat. Părea neagră sau albastru-închis în 
întunericul de afară, unul dintre modelele acelea care par toate 
la fel pentru cei care nu sunt absolut deloc interesați de mașini. 
Dacă ar fi trebuit s-o descrie, ar fi spus că arăta precum mașinile 
pe care le desenează de obicei copiii: cu patru roți, patru uși, 
capotă și portbagaj. Nu culoarea sau forma mașinii îi alimentau 
sentimentul de neliniște, ci convingerea ei că-n spatele 
volanului se afla cineva. Nu era sigură, însă imaginaţia ei 
începuse să completeze golurile, astfel încât, atunci când se 
trânti iar în pat, era sută la sută convinsă că acela din mașină 


VP -71 


privea direct spre fereastra casei lor. Sau, mai rău, către camera 
Karlottei și-a lui Dadi. 

Mai târziu, când se trezi a treia oară și se uită din nou pe 
geam, mașina dispăruse. 


Capitolul 8 


Două persoane înfofolite în haine jerpelite coborau treptele 
secţiei de poliţie de pe Hverfisgata, una care părea ușor jenată 
din cauza costumului mototolit de pe ea pe care-l purtase și ieri, 
cealaltă, îmbrăcată cu haine obișnuite, dar care probabil 
văzuseră și vremuri mai bune. Niciuna nu era îmbrăcată pentru 
a se feri de vremea de afară, astfel încât începură să tremure în 
gecile subțiri imediat ce ieșiră din clădire. Datorită celor câțiva 
ani petrecuţi în cadrul poliţiei de patrulare, Huldar știa că era 
acea oră din zi în care erau eliberaţi cei care-și petrecuseră 
noaptea după gratii. Deși nu cunoștea pe vreunul din vedere, 
bănuia că tipul cu blugi răpciugoși era un obișnuit al arestului, în 
timp ce bărbatul îmbrăcat ceva mai acătării era clar tipul arestat 
pentru prima dată, cel pe care șocul unei astfel de întâmplări îl 
va face să se gândească de două ori înainte de-a mai isca un 
scandal. Cel puţin așa părea, dând roată cu ochii în jur, de 
teamă ca vreun cunoscut să fie martor la umilinţa lui. Celuilalt 
nici că-i păsa. Ba chiar mai zăbovi niţel pe trepte, pentru a-și 
aprinde o ţigară. 

Ambii dispărură învăluiţi de fulgii mari, care cădeau fără 
încetare. 

Huldar strivi ţigara într-un coș de gunoi și urcă grăbit treptele. 
Nu era nevoie să-i ceară indicaţii poliţistului de la recepţie, ci 
doar îl salută dând din cap și intră. Bărbatul pe care venise să-l 
vadă, Gudmundur Lârusson, se afla în același birou ca atunci 
când Huldar se înscrisese în poliţie, și fără îndoială că în el va 
rămâne până la pensie. Ceea ce nu va mai dura mult. Ușa 
biroului era deschisă, dar Huldar ciocăni din bun-simţ înainte de 
a intra. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? 

Huldar avu un adevărat șoc când Gudmundur ridică privirea 
spre el. Imbătrânise. Scalpul pătat îi strălucea printre rarele fire 


VP- 72 


de păr albe, iar pielea îi era acoperită cu pete maronii. 
Sprâncenele groase și negre, care odinioară îi defineau chipul, 
erau acum decolorate și zbârlite. 

— La dracu’! Huldar! Nu e. Chiar deloc. Intră, intră! 

Gudmundur se lăsă pe spate în scaun și aruncă pixul cât colo. 

— Întinereşti pe zi ce trece, zise Huldar. 

Îi zâmbi fostului său șef și-și trase un scaun. 

— Prostii. La fel și tu. Ce-ţi fac ăia acolo, la Comisariatul 
Naţional? 3 

— Mă epuizează, rânji Huldar. In ritmul ăsta, o să ajungem să 
avem aceeași vârstă. 

Gudmundur pufni. 

— E o vizită amicală? Vrei să-ţi aduc o cafea? Sau ai venit aici 
în interes de serviciu? În cazul ăsta, te poţi duce singur să-ţi iei 
una. 

— În interes de serviciu. Și încă n-am plecat de așa mult timp 
încât să uit cât de îngrozitoare e cafeaua voastră. Așa că nu-ți 
face griji. 

— Îmi fac griji dintr-o mulţime de motive, însă cafeaua chiar 
nu se numără printre ele, zise Gudmundur împletindu-și 
degetele la ceafă. Hai, scuipă tot! Cu ce te pot ajuta? 

— Bună întrebare. 

Era un chin să repete povestea cu capsula timpului și motivul 
pentru care poliţia desfășura o anchetă, așa că Huldar îi făcu un 
rezumat. În timp ce vorbea, sprâncenele albe ale lui Gudmundur 
se ridicau din ce în ce mai mult pe frunte. Huldar nu-și dădea 
seama dacă era o reacţie la povestea lui sau la faptul că-i irosea 
timpul cu un astfel de caz banal. Spera că nu era a doua 
variantă. 

— ... Și-am observat că deși Throstur n-are antecedente, pare 
totuși să fi avut ceva probleme cu legea pe vremea când era 
minor. Ceva datând din decembrie 2000, pe când avea opt ani, 
ceea ce e cam bizar. Sau cel puţin asta reiese dintr-un dosar din 
Sistemul de Informaţii al Poliţiei, pe care nu-l pot accesa. 
Presupun că e vorba despre el, deși acolo a fost folosit numele 
de familie al tatălui său, nu al mamei, așa cum o face acum. 
Oricum, codul numeric personal este același. Nu mi s-a mai 
refuzat vreodată accesul la astfel de cazuri, deci pesemne că-mi 
trebuie o permisiune specială pentru a-i vedea dosarul, poate 
pentru că era minor la acea vreme. lar asta presupune o 


VP-73 


mulțime de hârtii și birocraţie. Deci, mă întrebam dacă n-ai 
putea tu consulta dosarul pentru mine, ca să mă scutești de o 
mare bătaie de cap. Fiind ofiţer superior, tu ar trebui să ai 
acces. 

Favoarea pe care i-o cerea nu era chiar atât de sinceră pe cât 
părea, dat fiind că anumiţi membri ai poliţiei fuseseră de curând 
trimiși în judecată, acuzaţi că accesaseră baza de date a 
Comisariatului Naţional de Poliţie fără autorizaţie. Deși aceștia 
fuseseră achitaţi, oamenii erau reticenţi și foloseau baza de date 
numai dacă nu aveau încotro. 

Gudmundur încuviinţă, dus pe gânduri. 

— Ai fi putut s-o faci tu însuți dacă n-ai fi fost retrogradat. 

— Sunt perfect conștient de asta. Dar n-am ce face. Doar în 
astfel de cazuri îmi dau seama că-mi lipsește vechea poziţie 
superioară, dar doar puţin, nu mult. 

Huldar spera că sinceritatea lui nu putea fi pusă la îndoială. 

Fostul său șef ridică din umeri. 

— Sper să nu te simți jignit, dar chiar am rămas surprins 
atunci când ai fost avansat. Mult mai puţin surprins am rămas 
atunci când ţi s-a dat șutul în fund. Deși nu mi-aș fi închipuit 
vreodată că ai să reziști atât de puţin. Ştii că ai depășit recordul 
Islandei? Poate că și pe cel european. Poate chiar și pe cel 
mondial. Te-ai descurcat destul de bine, ce să zic. 

Zâmbetul îi pieri de pe chipul obosit. 

— E o rușine că boii de aici s-au bucurat ca niște copii. Tipi cu 
care ai lucrat și tu. Dar eu nu m-am numărat printre ei. 

— Nici nu mi-am închipuit așa ceva. 

Poate că Huldar nu era cel mai bun șef din lume, dar știa cum 
să aprecieze caracterul unui om. Nu avea nevoie să i se spună 
cu voce tare numele celor care se bucuraseră de eșecul lui. 

— Oricum, ce-ai zice dacă te-ai uita tu la acele rapoarte 
pentru mine? 

Gudmundur analiză posibilitățile în tăcere, ţinându-și capul 
plecat pe un umăr. 

— Ştii că lăsăm o urmă de fiecare dată când accesăm 
sistemul? Ce-am să le zic dacă mă vor întreba ce căutam? 

— Fii sincer. Eu te-am rugat să mă ajuţi cu acest caz. Toţi cei 
din cadrul departamentului meu sunt ocupați până peste cap, 
așa că niciunul dintre cei care au acces nu-și poate rupe din 
timp pentru asta. Ceea ce chiar e adevărat, să știi. 


VP - 74 


— Sunt ocupați cu cazul mâinilor retezate? 

— Da. 

Huldar se foi în inconfortabilul scaun rezervat oaspeților, ce ar 
fi trebuit aruncat de mult timp la gunoi. Gudmundur nu era 
genul de om care să ceară să-i fie înlocuit mobilierul din birou. 
Și, din ceea ce observase, nu era preocupat nici de cele mai 
recente reguli ale poliţiei cu privire la noul tip de cămașă pe 
care ar fi trebuit s-o poarte polițiștii. 

— A aflat toată lumea? întrebă Huldar. 

— Toată cantina vorbește despre asta. 

— Presupun că e inevitabil. 

Huldar oftă. În cazul ăsta, nu mai era mult și toată presa avea 
să afle despre cazul lor. Ceea ce era și bine, și rău. Rău pentru 
Erla, care va fi catalogată drept un anchetator incompetent în 
cazul în care investigația nu va fi rezolvată în următoarele zile; 
bine, pentru că știrile vor avea ca rezultat ponturi despre 
deţinătorul mâinilor. Poate c-ar trebui să facă un apel la 
populaţie să ia legătura cu poliţia, dacă observă dispariţia 
vreunei persoane. 

— Ei, dacă povestea deja a transpirat, nimeni nu se va mai 
putea îndoi de faptul că avem o groază de treabă de făcut - în 
felul ăsta, îţi vei putea justifica intruziunea în sistem. Asta dacă 
ești dispus să-mi faci această favoare, bineînțeles. 

— N-ar fi fost mai bine să fi rămas împreună? Noi doi 
împotriva restului lumii? 

Gudmundur scoase un râs ca un lătrat, deși nu părea amuzat. 

— Nu văd ce rău aș putea face. Dar să știi că nu-ţi printez 
nimic. Va trebui să citești totul de pe calculator. 

Lui Huldar îi convenea de minune. Îi citi codul numeric 
personal al lui Thr&stur și privi cum Gudmundur îl tasta cu mare 
grijă. Numele apăru, fără a scoate însă la iveală vreo 
înregistrare sau orice altceva. În schimb, îi întâmpină mesajul 
„Acces interzis", același lucru care i se întâmplase și lui Huldar. 

— Încearcă din nou. 

Obţinură același rezultat. Huldar se îndreptă în scaun, 
dezamăgit. 

— Același mesaj am primit și eu când am încercat. 

— Ciudat. Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată până acum. 
Ai verificat și arhiva poliţiei, nu? 


VP -75 


Arhiva era o bază de date cu informaţii generale despre toate 
plângerile care ajunseseră în atenţia poliţiei. Existenţa ei 
atrăsese critici din partea unora, dat fiind că îi lipseau 
obișnuitele măsuri de protecţie a datelor. Spre deosebire de 
Sistemul de Informaţii al Poliţiei, pentru arhivă nu existau reguli 
stricte de folosire; accesarea ei nu era înregistrată și era o 
chestiune ce ţinea de noroc atunci când venea vorba despre ce 
tip de informaţii erau obţinute în urma accesărilor și dacă acele 
cazuri erau în continuare urmărite sau nu. Registrul conţinea nu 
numai numele infractorilor, ci și ale martorilor și ale altor 
persoane care veniseră pentru a da declaraţii. Nimic nu era 
șters pentru totdeauna. Acum existau în registru peste trei sute 
de mii de persoane, majoritatea decedate. Huldar căutase 
numele lui Thrâstur în baza de date, dar nu obținuse niciun 
rezultat. Se părea că predicțiile sumbre ale Freyjei despre 
cazierul său erau nefondate. 

— N-am găsit nimic acolo. Poate că el chiar nu s-a aflat 
vreodată în sistem? 

— N-are cum. În cazul ăsta, ar fi trebuit să întâmpinăm 
mesajul „nicio înregistrare în sistem”. Pare să fi ajuns în atenţia 
poliţiei, însă înregistrarea a fost cumva modificată. Poate că s-a 
întâmplat atunci când informaţia a fost transferată de la un 
sistem la altul. Au fost upgradate de mai multe ori de când 
Thrâstur a împlinit 18 ani. 

— Și asta ce înseamnă? Că s-a pierdut? 

Strângând din buze, Gudmundur încercă să limiteze căutarea 
doar după prenumele lui Thrâstur, dar nici așa nu obţinu vreun 
rezultat. 

— Mă aștept să existe totuși pe undeva o copie brută. Dar 
pentru asta va trebui să completezi totuși niște formulare. 
Nimeni, oricâtă vechime ar avea, nu poate să intre în arhive și 
să înceapă să-și vâre nasul peste tot. Eu, cel puţin, nu pot. 

Se lăsă pe spate în scaun, încruntat, semănând iar cu cel din 
tinereţe. 

— E ceva putred la mijloc cu acest caz. Mă întreb dacă nu 
cumva acele dosare au fost dinadins blocate. 

— De ce ar vrea cineva să facă așa ceva? 

— N-am idee. Numele băiatului nu-mi sună cunoscut. Dacă ar 
fi fost celebru sau implicat în ceva important care să necesite 


VP - 76 


punerea lui sub protecţie, atunci aș fi recunoscut numele. Dar 
chiar nu-l recunosc. 

— Nici eu. 

Huldar își trecu degetele prin păr și ajunse la concluzia că i-ar 
fi prins bine un tuns. Işi notă în gând să facă ceva în această 
privinţă, înainte ca Erla să-i ordone să facă o vizită la un frizer. 
Nu-l atrăgea deloc ideea și era convins că același lucru era 
valabil și în cazul ei. 

— Presupun că va trebui să formulez o cerere oficială pentru a 
consulta eu însumi dosarul, zise Huldar. 

_ — Da. Dar știi destul de bine că ar putea dura ceva timp. 
Incep să cred că oamenii de la arhivă au devenit cam înceţi - la 
minte, mă refer. 

Gudmundur închise baza de date. 

— Dacă aș fi în locul tău, i-aș face o vizită băiatului. l-aș pune 
niște întrebări, aș încerca să ghidez discuţia înspre trecutul lui. 
In felul ăsta, ar fi posibil să obţii răspunsurile cu mult înainte de- 
a căpăta acces la dosarul lui. 

Huldar încuviință din cap. l-ar fi plăcut să afle mai multe 
despre trecutul tânărului înainte de a-i face o vizită, însă acum 
chiar nu mai avea vreo șansă. 

— Mersi pentru ajutor! 

— Păcat că nu ţi-am putut fi de folos. Din nefericire, se pare c- 
a devenit o obișnuinţă în ultima vreme. 

Gudmundur ridică pixul și se aplecă din nou asupra 
formularului care rămăsese necompletat pe birou. Nu ridică 
privirea în timp ce rosti: 

— Ţine-mă și pe mine la curent. Nu prea se mai întâmplă des 
să-mi aterizeze pe birou ceva interesant. 

Huldar îi dădu asigurări că o va face, apoi își luă la revedere și 
plecă. Incă nu era totul pierdut: era posibil ca Freyja să fi aflat 
ceva din dosarele Agenţiei pentru Protecţia Copilului. 

e 

Clădirea dărăpănată îi reamintea lui Huldar de blocul hidos în 
care locuia Freyja, dar se abţinu s-o spună. Probabil ei nu i se 
părea că cele două clădiri se asemănau. Nimeni nu ar fi bănuit 
că ea locuia într-o asemenea dărăpănătură. Ea sigur nu arăta ca 
și cum ar fi dus-o rău cu banii. Părul blond și-l ţinea strâns într-o 
coadă la spate și-i sclipea din cauza fulgilor de zăpadă topiţi. Pe 
haine n-avea nici măcar un singur fir de păr de câine, ceea ceo 


VP - 77 


făcea să arate extrem de bine. Atât de bine, încât Huldar trebuia 
să facă un adevărat efort de voinţă să n-o soarbă din priviri. Știa 
că ea n-ar fi apreciat acest lucru; încercarea lui de-a o aborda pe 
Tinder a părut că a determinat-o să-și șteargă contul. El n-a 
întrebat-o nimic, iar Freyja, la rândul ei, nu a suflat vreun 
cuvânt. Unele lucruri e mai bine să rămână nespuse. Se 
mulțumise cu faptul că ea acceptase imediat să-l însoţească în 
încercarea de-a da de Thrâstur, deși ar fi putut foarte bine să 
sugereze s-o lase pe mai târziu sau pe mâine. Probabil că fusese 
de ajutor și faptul că, la telefon, îi spusese încă de la început 
despre povestea cu dosarele lipsă, mai ales că, din ce-i 
explicase și ea, dosarele lui Throstur lipseau și din baza de date 
a Agenţiei pentru Protecţia Copilului. 

Se părea că Gudmundur avusese dreptate când îi spusese că 
e ceva putred la mijloc cu acest caz. 

— Și locuiește împreună cu mama și sora lui? 

Freyja privea cu atenţie clădirea cu trei etaje. Era o întrebare 
retorică; Huldar deja o informase în privința situaţiei lui 
Thrâstur. Tânărul nu se arătase prea nerăbdător să se 
întâlnească cu ei, dar, într-un final, își dăduse acordul. Lui 
Huldar i se păruse cam ciudat că Thrâstur nu-l întrebase ce vrea 
de la el, ci doar îl informase că mama și sora lui nu aveau să fie 
prezente; iar dacă dorea să le întâlnească și pe ele, n-avea 
decât să vină atunci când era vremea cinei. Huldar spera să se 
lămurească de ce ajunsese Throstur să creadă că el ar fi vrut să 
stea de vorbă și cu ele. 

— Am impresia că amărâţii ăștia trei nu se descurcă prea 
bine, zise Freyja răsucindu-se pentru a-l privi pe Huldar. Mi se 
pare ciudat că el n-a dorit să vină la secţie. Eu așa aș fi făcut. 

Huldar îi zâmbi niţel tâmp. Era limpede că Freyja încă nu 
remarcase că blocul în care locuia ea nu era cu nimic mai bun 
decât ăsta. 

— A zis că nu are mașină. Presupun că n-a avut chef să 
meargă cu autobuzul pe o astfel de vreme. 

Freyja își dădu capul pe spate pentru a privi cerul acoperit de 
nori. 

— Nu mai ninge. 

Huldar se apropie de șirul de sonerii. Placheta din bronz și 
micile butoane negre aproape sigur datau din anii șaizeci și, o 
clipă, chiar se îndoi că soneriile încă mai funcționau. Poate că 


VP - 78 


Throstur nici măcar n-avusese intenţia să-i lase să intre. 
Majoritatea butoanelor nu mai aveau etichete, dar unul dintre 
ele avea un mic bilețel îngălbenit pe care erau trecute numele 
lui Thrâstur, al mamei sale, Agnes, și al surorii sale, Sigrún. 
Huldar apăsă butonul de două ori, apoi așteptă. Se pregătea să-l 
mai apese o dată, când ușa scoase un bâzâit. 

Holul și casa scărilor erau exact așa cum se și așteptase: 
acoperite cu linoleum încreţit și cu pereţii coșcoviţi. Mirosul de 
pișat de pisică se intensifica pe măsură ce urcau tot mai mult, 
însă din fericire se mai estompă niţel atunci când Thrâstur le 
deschise ușa apartamentului situat la etajul al doilea. 

Nu se prezentă și nici nu-i salută, așa cum ar face oricine în 
mod normal. 

— Va trebui să vă grăbiţi, pentru că mă pregătesc să ies. 

Expresia lui nu era nici prietenoasă, dar nici ostilă. 

— Plec în cincisprezece minute. Nu vă acord nicio secundă în 
plus. 

Pe dosul mâinii avea tatuat cu tuș negru un cuvânt scris cu 
litere gotice pe care Huldar nu-l putu descifra, fiind întors cu 
susul în jos, deși bănuia că e în latină, vreun citat clasic, despre 
care autorul său nu și-ar fi putut imagina în veci că se va afla 
înscris pe un pumn islandez, cu mai mult de două mii de ani mai 
târziu. Când Thrâstur îi invită înăuntru, Huldar observă că avea 
un tatuaj similar și pe cealaltă mână. Se potrivea perfect cu 
înfățișarea lui de ansamblu: blugi negri și strâmţi și un hanorac 
cu un simbol anarhist, care nu făceau decât să-i accentueze 
constituţia scheletică; cercei uriași în formă de tunel înfipţi în 
lobii urechilor, piercinguri într-una din nări și în peretele care le 
desparte. Părul negru era aranjat în așa fel încât să-i atârne de o 
parte și de alta a feţei, în timp ce dinţii pieptănului lăsaseră 
urme vizibile în stratul gros de gel pe care-l folosise. Huldar 
văzuse de prea multe ori variaţii ale unei astfel de mode în 
rândul slăbănogilor care simțeau nevoia să pozeze în ţipi duri. 

Nu se deranjă să întindă mâna, știind că tânărul i-ar fi ignorat- 
O. 

— Eu sunt Huldar. Ea e Freyja. Vom încerca să terminăm 
repede. 

Thröstur o luă înaintea lor, fără să-i invite să-și atârne hainele 
în cuier. Huldar și Freyja stabiliseră din priviri că e cazul să-și 
scoată și pantofii, deși, la cum arătau plăcile de gresie maronii 


VP - 79 


din hol, sigur vor fi nevoiţi să-și schimbe șosetele când vor 
ajunge acasă. Covorul cu modele de pe hol nu făcu decât să le 
confirme temerile. Arăta la fel de vechi precum apartamentul, 
iar țesătura de dedesubt se zărea în unele locuri, deși, la o 
privire mai atentă, părea că fusese aspirat de curând. Polițele 
ieftine și bufetele aliniate de-a lungul pereţilor fuseseră și ele 
șterse de praf de curând. Huldar era gata să pună prinsoare că 
mama sau sora lui Thrâstur aveau grijă de gospodărie: un 
aspirator sau un pămătuf de praf nu prea se potriveau cu 
imaginea lui de punkist reciclat. 

— Puteţi lua loc aici, dacă vreţi, deși sunt sigur că vă pierdeţi 
vremea. 

Thrâstur le eliberă o fâșie de pe canapeaua aflată în fața unui 
enorm televizor cu ecran plat, nou-nouţ. Aruncă ce era pe ea 
într-un morman pe podea, apoi se așeză și el într-un fotoliu de 
lângă canapea. 

— Știu ce vreţi să mă întrebaţi, dar nu-mi imaginez ce credeţi 
că veţi obţine de la mine. Vreţi să mă împiedicaţi să fac vreo 
prostie? Și cum aveţi de gând să faceţi asta? Răspunsul e că nu 
puteţi. 

Așezat pe canapea, Huldar se gândea cum să-i răspundă. Nu-i 
trecuse prin minte că Thrâstur își va mai aduce aminte de 
scrisoare după atâta timp. Poate că cineva îi reamintise de ea. 
Huldar nu se putea gândi decât că directorul sau cineva de la 
școală ar fi putut da de el ca să-i pună întrebări în legătură cu 
scrisoarea. Oare Thrâstur chiar nu și-ar mai fi adus aminte data 
exactă la care ar fi fost scoasă la iveală capsula timpului? Doar 
dacă nu cumva regretase că scrisese acea scrisoare, iar 
conștiința nu-i dăduse pace în tot acest timp. Nu era o noutate 
ca cineva care minţise în faţa judecătorilor să revină mulţi ani 
mai târziu și să mărturisească. Poate că același lucru era valabil 
și în cazul băiatului. 

— Nu vrem decât să te întrebăm de ce ai scris scrisoarea și 
cine sunt oamenii pe care i-ai pus pe listă? 

— Scrisoarea? 

Throâstur era clar luat prin surprindere. 

— Ce dracu’ vreți să ziceţi? 

— Scrisoarea pe care ai scris-o la școală, în urmă cu zece ani. 
Cea pe care ai pus-o în capsula timpului ce tocmai a fost 


VP - 80 


dezgropată. Scrisoarea care conţine o listă cu inițialele unor 
persoane care ar trebui să moară anul acesta. 

— Eu... 

Thrâstur se opri cu gura deschisă, ca pentru a mai adăuga 
ceva, apoi o închise din nou. 

Freyja își drese glasul și aruncă o privire spre Huldar, înainte 
de-a interveni în discuţie. 

— Suntem absolut siguri că tu ai scris acele chestii în urmă cu 
mulţi ani, deoarece erai furios, iar amenințările nu erau 
serioase. Eu sunt psiholog de copii și știu că ei spun, scriu și fac 
lucruri care... 

Nu-și mai continuă ideea. 

Thrâstur strângea atât de tare mânerele fotoliului, încât 
nodurile de la mâini i se albiseră, scoțând în evidenţă fiecare 
detaliu al tatuajelor. Huldar crezu că distinge cuvintele ultio? pe 
mâna stângă și dulci pe cea dreaptă, însă acestea nu 
însemnau nimic pentru el. 

— Psiholog de copii?! explodă Throstur cu o asemenea furie, 
încât cuvintele îi ieșiră pe gură însoţite de stropi de salivă. Nu 
ești de la Agenţia pentru Protecţia Copilului? 

Freyja nu părea tulburată de această izbucnire. Era probabil 
obișnuită cu astfel de ieșiri. 

— Lucrez la Casa Copiilor, care este condusă de Agenţia 
pentru Protecţia Copilului. Totuși, nu am venit aici în numele lor, 
ci pentru a ajuta poliția. 

Dar aceste lămuriri nu avură niciun efect asupra lui Throstur. 

— leșiţi afară! zbieră el. N-am ce să vă spun. Tu - aţinti un 
deget osos și lung spre Freyja - și toţi psihologii ăia și căcaţii cu 
ochi de la Protecţia Copilului nu sunteți decât niște pizde 
nenorocite. Dacă ar fi după mine, v-aș tăia căpăţânile și m-aș 
pișa în gâturile voastre. 

Huldar se ridică imediat în picioare. 

— Hai să mergem, Freyja. Încă un cuvânt ca astea și-ţi pun 
cătușele, îl avertiză el cu glas ca de gheaţă, dar stăpânit, pe 
băiatul care făcea spume la gură de furie. Vrei să-ți petreci 
noaptea în arest? 

Nările lui Thrâstur fremătau de fiecare dată când respira. 


$ Ultio, ultlonis (plural) (substantiv) = răzbunare, răfuială, pedeapsă, în Ib. latină în 
original. (N.tr.). 
7 Dulcis, dulce, dulcior (adjectiv) = dulce, plăcut, în Ib. latină în original. (N.tr.). 


VP - 81 


— leșiţi afară! N-am ce să vă spun. 

Huldar își zise că nu avea rost să încerce s-o dea la pace cu 
el. Va trebui să-l cheme la secţie și să continue să-l interogheze 
acolo. În timp ce furia lui Thröstur părea îndreptată în principal 
spre Freyja și spre meseria ei, Huldar o zori să iasă din cameră 
și o urmă îndeaproape, rămânând între ea și tânăr. Nu îi era 
teamă că va primi vreun pumn sau vreun picior de la 
prostovanul acela slăbănog, dar, în timp ce se îndrepta spre 
ieșire, îi trecu prin cap că Thrâstur ar fi putut să-i atace cu un 
cuțit. 

„Dacă sabia ţi-e prea scurtă, fă un pas înainte.8” 

Poate că citatul în latină tatuat pe mâinile băiatului însemna 
ceva de genul ăsta. În orice caz, aveau de ce să-i ia în serios 
amenințările din scrisoare. 

Huldar se linişti abia după ce Freyja se încălţă cu pantofii și 
ieși din casă. leși și el, dar când Thrâstur vru să trântească ușa 
în urma lor, Huldar întinse mâna și-l opri. Cu o voce perfect 
stăpânită, îl întrebă: 

— De ce-ai crezut că am venit la tine? 

Thrâstur împinse ușa, însă Huldar era mai masiv, mai greu și 
mai puternic. 

— Te-am întrebat de ce ai crezut că am venit aici? 

Cu faţa roșie din cauza furiei și a efortului, Thrâstur mârăi: 

— Am fost destul de prost încât să cred că poliţia va începe 
să-și facă griji pentru noi, acum că el a ieșit. Dar ar fi trebuit să- 
mi dau seama că nu era cazul. 

Distras o clipă de replica băiatului, Huldar slăbi apăsarea și 
Thr&stur își împinse tot corpul în ușă, trântind-o în faţa lui 
Huldar. 

La ce dracu’ se referise Throstur? Cine era „el”? 

Lui Huldar îi sună telefonul. Pe ecran apăru un număr de la 
poliție. 

— Salut, sunt Gudmundur. Voiam să te pun în gardă: se 
întâmplă ceva în legătură cu cazul lui Thrâstur, despre care am 
discutat ceva mai devreme. Tocmai ce mi s-a cerut să dau 
explicaţii despre interesul meu față de el. S-au scurs numai 
două ore de când ai trecut pe la mine. Dacă aș fi în locul tău, n- 


8 Frază rostită de amiralul marchiz T6go Heihachiro (1848-1934), una dintre cele mai 
proeminente figuri ale marinei nipone, considerat un adevărat erou naţional al 
Japoniei. (N.tr.). 


VP - 82 


aș spune nimănui că plănuiesc să stau de vorbă cu el. Și ai grijă 
ce faci. Dumnezeu știe de ce se poartă lumea cu mănuși cu 
băiatul ăsta, dar bănuiesc că motivul nu e prea plăcut. 

— Mersi pentru avertizare, dar e deja cam târziu. Chiar acum 
mă aflu în fața ușii sale. Ne-a azvâriit afară la doar câteva 
secunde după ce ne așezasem pe canapea. Cred că ai dreptate; 
e ceva putred cu acest băiat. Te sun eu mai târziu, dacă e OK. 

Închiseră și Huldar vâri telefonul la loc în buzunar. Mai privi o 
dată vopseaua scorojită de pe ușă, apoi se grăbi să o ajungă pe 
Freyja din urmă. 

Ce naiba se petrecea? 


Capitolul 9 


Copilăria Freyjei și a lui Baldur a fost departe de a fi 
considerată una normală. În primii ani trăiseră împreună cu 
tânăra lor mamă, care nu fusese chiar potrivită pentru acest rol, 
dar se străduise din răsputeri să-și împartă energia între cele 
două priorități ale sale - copiii și distracţia. Cea din urmă îi 
provocase și moartea, cu mult timp înainte să-i sosească 
vremea, iar Baldur și Freyja fuseseră trimiși să locuiască 
împreună cu bunicii lor. Însă nici aceștia nu s-au descurcat prea 
bine. Nu doar că trăiau izolaţi și erau inflexibili prin natura lor, 
dar erau amândoi pensionari și, prin urmare, nu erau prea 
pregătiţi să crească doi copii. Taţii copiilor erau taţii tipici de 
weekend, care făceau tot ce puteau pentru a-și îndeplini 
sarcinile, însă Freyja și Baldur se convinseseră destul de repede 
că îndeplinirea unei datorii nu ţine loc și de dragoste 
necondiționată. După moartea mamei, nu mai avusese cine să 
le ofere acea dragoste. Se mai aveau doar unul pe celălalt. 

Și astfel crescuseră amândoi, fiecare după cum considerase 
de cuviinţă: Baldur, nesăbuit, cu respect limitat faţă de reguli și 
autoritate; Freyja, decisă să facă bine și să nu se abată de la 
acest drum. Faptul că aveau taţi diferiţi probabil că determinase 
aceste diferențe, deși Freyja știa că nu e chiar atât de simplu. 
Oamenii sunt produsul naturii și al educaţiei pe care o primesc, 
iar influenţa acestora este greu de prevăzut. În orice caz, ea și 
Baldur semănau într-o anumită privinţă: amândoi erau mai tari 


VP - 83 


și mai rezistenți decât majoritatea celor din aceeași generaţie, 
rămânând neafectaţi de ceea ce viața alegea să arunce asupra 
lor. 

Așa că Freyja se simţise complet nepregătită pentru reacția 
de acum. Incă se mai simţea afectată de vizita făcută lui 
Thrâstur. În ciuda situaţiilor pe care le întâlnise până acum în 
viață, nu era obișnuită cu violenţa, astfel încât se așteptase ca 
explozia verbală a lui Throstur să fie urmată de o ploaie de 
lovituri de pumni și de picioare. Inima îi bătea în continuare cu 
iuțeală și biroul i se părea lipsit de aer, deși fereastra era larg 
deschisă. Stătea nemișcată în frigul pătrunzător, în timp ce 
bileţelele post-it lipite de monitorul calculatorului fluturau 
precum niște mici steaguri galbene. 

l-ar fi prins bine o băutură. Una tare. 

Explozia izbucnise parcă din senin. Abia ce începuse să 
vorbească, când totul se întorsese împotriva lor. Inainte de-a se 
alătura Casei Copiilor, ea asistase la numeroase interogatorii cu 
adolescenţi problematici care se terminau când subiecţii își 
pierdeau controlul. Insă până în acel moment se porneau toate 
semnalele de alarmă: începeau să respire din ce în ce mai iute, 
se înroșeau, ridicau tonul și se foiau pe scaun. Era obișnuită să 
aibă ceva timp la dispoziţie pentru a se pregăti. Throstur se 
comportase complet diferit. Explodase ca și cum cineva apăsase 
un buton. Având în vedere temperamentul instabil al tânărului, 
ea considera acum că au absolut toate motivele să-i ia 
scrisoarea în serios. Deși părea puţin probabil că ar putea vâna 
și ucide indivizii pe care îi trecuse pe acea listă în urmă cu zece 
ani, ea nu voia să-și închipuie ce ar fi fost capabil să facă dacă 
ar fi prins ocazia potrivită. 

În orice caz, persoana la care se referise Throstur prin „el” ar 
fi făcut bine să fie precaută. Inainte de-a se despărţi, Huldar îi 
spusese că va încerca să afle cine era „el” și că îi va da și ei de 
veste. Freyja își verificase telefonul, fără să fie nevoie, de mai 
multe ori și se asigurase de două ori că nu era dat pe silențios. li 
era imposibil să se concentreze la articolul pe care-l scrisese 
pentru raportul anual al Casei Copiilor și tot își pierdea șirul 
ideilor, căci gândurile o luau spre tânăr și scrisoarea lui. Sólveig 
încă nu-i furnizase autorizarea, ceea ce însemna că nu putea 
cere raportul de la școală. Când Freyja aruncase o privire ceva 
mai devreme, biroul lui Sólveig era întunecos și pustiu. Faptul că 


VP - 84 


nu cunoștea povestea lui Thrâstur o frustra atât de tare, încât 
pur și simplu nu se mai putea gândi și la altceva. 

Dacă va continua în acest ritm, va petrece jumătate din 
noapte aici. Raportul trebuie predat mâine-dimineaţă, și ar fi 
bine să respecte termenul-limită. Avea destule probleme pe cap 
și fără să fie ea cea responsabilă pentru întârzierea publicării 
acestui raport. Ca lucrurile să stea și mai rău, Molly era singură 
acasă, așteptând cu nerăbdare să fie hrănită și scoasă la 
plimbare. Dacă întârzia, câinele era în stare să roadă și celălalt 
braţ al canapelei rămas întreg. Primul deja plătise scump după 
ce Freyja se văzuse nevoită în toamnă să rămână până târziu la 
serviciu. 

Oftă cu gândul la Molly. Nu asta era viaţa la care visase pe 
când era doar o copilă. Fanteziile ei din adolescenţă nu 
avuseseră nimic de-a face cu raporturi anuale, avertismente 
formale și dificultăți de concentrare. Și chiar dacă își imaginase 
că va avea și un câine, acesta ar fi fost unul alb, mic și drăguţ, 
nu o bestie cu pete maro, care să bage toată lumea în sperieți. 

Telefonul sună, iar Freyja aproape că-l scăpă pe jos când se 
repezi la el nerăbdătoare. 

— Freyja, șopti ea cu răsuflarea tăiată. 

— Numele Jón Jónsson îţi sună cunoscut? o întrebă Huldar fără 
niciun preambul. 

— Jón Jónsson? E o glumă? Există vreun alt nume mai des 
întâlnit decât ăsta în Islanda? 

— Nu, probabil că nu. 

— Știu câteva persoane cu numele Jón, ba chiar mai multe, 
dacă luăm în considerare și al doilea prenume. Dar nu-mi 
amintesc numele lor de familie, deși probabil că unele se 
numesc și Jónsson. 

— Nu mă refer dacă le cunoşti personal. Ştii cumva dacă 
numele Jón Jónsson are vreo legătură cu Casa Copiilor sau cu 
alte cazuri de care te-ai ocupat tu personal? 

— Ce? 

Întrebarea o luase complet prin surprindere. 

— Nu. Nu pot răspunde afirmativ. 

Abia ce terminase de rostit ultimul cuvânt, când realiză 
despre ce era vorba. Un fior rece îi străbătu șira spinării. 

— Doar nu vrei să spui...? 


VP - 85 


— Ba da, o întrerupse Huldar. A fost eliberat din închisoare cu 
mai puțin de o săptămână în urmă. 

În receptor se auzi un fâșâit când el expiră cu putere aerul din 
piept. 

— E tatăl lui Thrâstur. 

— Ce? 

Freyja era atât de uluită, încât nu reuși să găsească nimic 
altceva de zis. Acel Jón Jónsson la care se refereau ei era un 
pedofil. Unul de cea mai joasă speţă. Avea pe conștiință nu 
numai abuzarea sexuală a unei fetițe, ci și uciderea ei. N-ar fi 
chiar ușor să crești ca fiu al unui asemenea om. Nu era de 
mirare că Thrâstur își schimbase numele de familie. 

— Îţi este cunoscut acest caz? 

— Nu. S-a întâmplat înainte să mă angajez. Eram încă la 
facultate. 

Se opri, apoi continuă: 

— Chiar a ieșit din închisoare? Nu primise șaisprezece ani? 

— Ba da. Dar timpul zboară. A executat două treimi din 
sentinţă - zece ani și jumătate. A fost eliberat pentru bună 
purtare. 

— Bună purtare? 

Freyja închise ochii și și-i frecă în timp ce încerca să-și 
stăpânească furia care creștea precum o vâlvătaie în interiorul 
ei. Fratelui său i se refuza de fiecare dată eliberarea pentru 
bună purtare, spre deosebire de acel monstru dezgustător. Și 
totuși, Baldur nu făcuse decât să înșele niște oameni și să le ia 
banii, astfel încât impactul acţiunilor sale nici nu se putea 
compara cu pierderea unui copil. 

— Da. Așa funcţionează sistemul. Probabil că s-a purtat bine 
cât timp a stat în închisoare. 

Freyja pufni. 

— A violat și a ucis un copil. Cui îi pasă cum s-a purtat el după 
ce a fost prins? 

— Crede-mă, mie nu mi-au cerut părerea, oftă Huldar adânc. 
Probabil Thrâstur a avut impresia că i-am făcut o vizită pentru a- 
i informa familia și a discuta despre cum ar trebui să 
reacționeze dacă el va încerca să ia legătura cu ei și așa mai 
departe. Bănuiesc că de aceea și-a ieșit din minţi când și-a dat 
seama că noi veniserăm pentru cu totul altceva. 

— Așa se procedează în astfel de situaţii? 


VP - 86 


Freyja mută telefonul în mâna stângă. Voia să-și 
împrospăteze memoria în privinţa cazului lui Jón Jónsson și cea 
mai bună metodă era să se uite la știrile mai vechi. Nu mai 
putea aștepta până la sfârșitul conversaţiei. 

— Nu. Atunci când este eliberat un deținut, Administraţia 
Penitenciarelor își asumă responsabilitatea pentru el. Cei 
eliberați pentru bună purtare sunt monitorizaţi, dar din câte știu 
eu, pentru familiile acestora nu fac nimic, decât dacă iau ele 
legătura cu Administraţia. 

Freyja mormăi ceva drept răspuns în timp ce tasta numele lui 
Jón Jónsson. Obţinu aproape două milioane de rezultate, din care 
primele nu aveau legătură cu pedofilul. Trecuse ceva timp de 
când acesta nu mai ţinea prima pagină a ziarelor. Adaugă anul 
2004 și dădu din nou comanda de căutare. 

— Și voi nu încercaţi să staţi cu ochii pe oamenii ăștia? Prin 
voi, mă refer la poliţie. Știi cât de mare e riscul ca ei să 
recidiveze? Nu există remediu pentru pedofilie, ci doar 
tratamente cu rezultate limitate în a-i învăţa să nu mai cedeze 
în fața nevoilor lor nenaturale. lar aceste tratamente nici măcar 
nu sunt oferite la noi, în Islanda. 

— Nu eu sunt expertul. Presupun doar că serviciile sociale se 
implică atunci când sunt eliberaţi astfel de oameni. Că 
păstrează o evidenţă a lor, unde locuiesc și așa mai departe. La 
urma urmei, ţine de domeniul tău de expertiză. Adică voi vă 
ocupați de urmările faptelor lor - de victime, adăugă el grăbit. 

— Noi nu primim nicio înștiinţare. Crede-mă, aș fi aflat. 

Acum apărură și articolele referitoare la tipul respectiv. Freyja 
apăsă pe articolul dintr-un săptămânal care nu mai exista. Își 
aducea foarte bine aminte acel articol - fusese unul extrem de 
controversat. La acea vreme, ajunseseră toţi la concluzia că 
săptămânalul nu ar fi trebuit să publice interviul cu deţinutul, 
căci nu fusese decât o încercare cinică de a-și îmbunătăţi 
vânzările în continuă scădere. În ciuda scandalizării opiniei 
publice, numărul respectiv se vânduse ca pâinea caldă, însă 
articolul nu înfăptuise miracolul scontat, ci doar amânase cu 
câteva săptămâni falimentul publicaţiei. 

— Mă rog, și acum ce urmează? întrebă Freyja. Să încercăm 
din nou să discutăm cu Thrâstur? Cel puţin acum știm ceva 
despre trecutul său, și sigur că acest lucru explică problemele 
pe care le-a avut în adolescență sau atunci când a scris 


VP - 87 


scrisoarea. E clar că „JJ” se referă la tatăl său. Crima avusese loc 
cu mai puţin de doi ani înainte, ceea ce nu reprezintă o perioadă 
prea mare ca să treci peste o asemenea traumă. 

— Mă tem că nici nu încape în discuţie să-i facem prea curând 
o nouă vizită. 

Pe ecran apăru o poză de-a lui Jón Jónsson. Se afla într-o 
celulă pentru vizite din pușcăria Litla-Hraun, pe care Freyja o 
recunoscu instantaneu, zgâindu-se prin fereastra îngustă și 
dând impresia că purta pe umeri toate necazurile din lume. 
Totuși, din ce-și aducea aminte Freyja, din interviu reieșea clar 
că el nu era chiar împovărat de remușcări, dar poza o șocă 
tocmai prin contrastul cu atitudinea lui din timpul interviului. Era 
greu de imaginat cum se simţiseră părinţii fetiţei citind acele 
lucruri. Mai ales partea în care Jón vorbea despre data la care va 
fi eliberat. Nedreptatea era strigătoare la cer: el putea număra 
zilele până avea să iasă, în timp ce micuța Vaka Orradsttir 
primise deja pedeapsa cu moartea. 

Freyja rosti cu voce tare ceea ce gândea: 

— Ai spus cumva că nu intră în discuţie să vorbim din nou cu 
Thrâstur? Dar cum rămâne cu scrisoarea? Nu trebuie să 
urmărești cazul în continuare? 

— Nu. Mi s-a spus să-l las deoparte deocamdată. Avem o altă 
anchetă urgentă în desfășurare. Poate că voi reuși să revin la el 
după ce rezolvăm acest caz. 

Ea nu-și putea da seama ce simțea Huldar în legătură cu 
această decizie, dar presupunea că mult mai provocatoare sunt 
cazurile mari și, prin urmare, mult mai satisfăcătoare decât 
chestiuni minore precum scrisoarea. 

— Înţeleg. 

Freyja se holba la fotografia lui Jón Jónsson. Era neclară, dat 
fiind că articolul fusese scanat, dar expresia lui era de 
neconfundat. Primul cuvânt care-ţi venea în minte era abject. 
Dezgustător de abject. Își smulse privirea din ecran, sforțându- 
se să se concentreze la discuţia cu Huldar. 

— Deci nu veţi mai face investigaţii? 

— Nu. Nu acum. Voi lua iar legătura cu tine după ce se mai 
liniștesc apele, dacă e în regulă și pentru tine. 

Huldar ezită, apoi continuă: 

— De fapt, mă întrebam dacă ești ocupată în weeken... 

Dar nu-și mai continuă ideea. 


VP - 88 


— Sună-mă dacă redeschideţi cazul. Pa! 

Închise înainte ca el să mai încerce o dată să o scoată în oraș. 
Bine, avea de gând să iasă în oraș în weekend, dar nu cu el. 
Categoric și în niciun caz, nu. Fără să se mai gândească la asta 
și fară sa-și permită să se simtă vinovată pentru că i-o tăiase 
așa din scurt, își îndreptă din nou atenţia la interviu. Doar 
pentru că poliţia trecuse pe linie moartă scrisoarea lui Throâstur 
nu însemna că și ea trebuia să procedeze la fel. Poate că citirea 
interviului îi va impulsiona din nou mintea, îmboldind-o astfel să 
termine de revizuit raportul anual. 

În timp ce scana rapid textul cu privirea, începea să-și aducă 
aminte de conţinutul lui. Simţea cum fața i se strâmbă de 
dezgust. Nimic din ceea ce se petrecuse nu fusese din vina lui. 
O tot ţinea că era alcoolic și îi avertiza pe cititori în privinţa 
pericolelor băuturii. Chestia asta izbuti să-i smulgă un zâmbet 
plin de cinism. Alcoolul poartă cu sine o mulţime de pericole, dar 
nu transformă oamenii în prădători sexuali, și nicicum în 
pedofili. Deși, din ce zicea Jón, ţi-ai fi putut închipui că acesta 
fusese factorul decisiv: băutura în exces îl împinsese să facă 
ceea ce făcuse; alcoolul îl împiedicase să-și stăpânească 
pornirile. Nu mai făcuse niciodată așa ceva și nici n-avea să mai 
facă vreodată. Potrivit declaraţiei sale, nici măcar nu-și mai 
aducea aminte de comiterea crimei. Deși nu mersese până 
acolo încât să se declare nevinovat, prea mult nu lipsise. Fără 
îndoială că ar fi încercat să nege orice responsabilitate dacă 
probele n-ar fi fost solide. Nu existase nicio umbră de îndoială, 
dacă Freyja își amintea corect: probe biologice și ADN extrase 
din vaginul fetei, alături de amprentele lui pe gâtul și pe gura ei 
atunci când o sugrumase sau o sufocase. Freyja nu-și mai 
amintea ce metodă folosise bărbatul. 

Dar acum se afla în plin proces de dezintoxicare, spunea el, și 
îl descoperise pe Dumnezeu. Dacă ar putea să-și împărtășească 
experiența și să-i ajute și pe alţii când va ieși, ar fi mulțumit. 
Freyja simţea că-i vine rău. Nici măcar un cuvânt de regret, nici 
măcar un semn de remușcare pentru ceea ce făcuse, nici măcar 
o referire la părinţii fetiţei. Și, firește, nici măcar un cuvânt 
despre victimă, căreia îi răpise, mai întâi, inocenţa și apoi viața. 
În loc de toate astea, doar o lungă descriere a modului în care 
Dumnezeu îl iertase și avea intenţia de a-i folosi energiile pe 
viitor, dat fiind că acum, după spusele lui, nu îndeplinea decât 


VP - 89 


voia Domnului. Dacă așa stăteau lucrurile, ar fi fost mai bine ca 
Dumnezeu să-și revizuiască metoda prin care ierta păcătoșii, să- 
și ia, cât mai repede, un detector de minciuni - și să-și 
concedieze directorul de la resurse umane, dacă tot era cazul să 
facă niște schimbări. 

În ciuda furiei pe care o simţea, Freyja continuă să citească. 
Nu-și mai amintea dacă bărbatul menţionase ceva despre 
familia sa. Dacă o făcuse, ar putea fi ceva informaţii despre 
Thrâstur, iar ea era curioasă să afle dacă soţia lui Jón menţinuse 
legătura cu el cât timp acesta stătuse în închisoare. Dar ori 
ziaristul nu-i adresase întrebări despre familie, ori Jón nu fusese 
dispus să răspundă la ele. 

Articolul îi lăsă Freyjei un gust amar. Era convinsă de trei 
lucruri: în primul rând, că pioșenia lui era complet falsă. Modul 
în care tot aiurase despre Dumnezeu i se părea de o falsitate 
strigătoare la cer. N-ar fi fost primul om care își ascundea 
adevărata natură în spatele unei subite descoperiri a credinţei. 
Tot ce aveai de făcut era să memorezi câteva citate convenabile 
și să le reciți la intervale bine alese de timp. Nu strica nici să 
cari peste tot după tine o Biblie și să arunci din când în când 
priviri spăsite spre cer, în special atunci când printre nori se 
strecurau raze strălucitoare de soare. 

În al doilea rând, nu se putea pune bază pe declaraţiile sale 
cu privire la abstinenţa de la alcool. Cum să poată continua să 
bea dacă se afla după gratii? Nu avea altă variantă cât timp 
rămânea închis. În plus, să participe la întâlnirile alcoolicilor 
anonimi era un mod plăcut de petrecere a timpului, având în 
vedere existenţa extrem de plictisitoare a pușcăriașilor închiși la 
Litla-Hraun; și chiar și cei care nu aveau nicio problemă cu 
băutura se prezentau la întâlniri, fie și doar pentru a mai 
întrerupe monotonia unei vieţi lipsite de orice formă de 
distracţie. 

În al treilea rând, Freyja era convinsă că bărbatul minţise 
când spusese că era pentru prima și singura dată când cedase 
dorinţei sale bolnave faţă de copii. Nevoile pedofililor nu se 
manifestă brusc, când au ajuns la vârsta maturității. Un om ca 
el, aflat în mod constant sub influenţa alcoolului, sigur mai 
abuzase un copil înainte. lar Freyja, mult prea familiarizată cu 
astfel de cazuri îngrozitoare, putea ghici cu o precizie destul de 
mare cine fusese acea victimă. Copilul aflat cel mai la 


VP - 90 


îndemână, firește, ceea ce însemna că era vorba ori de Thrâstur, 
ori de sora sa, Sigrun. Poate chiar amândoi. Probabil că de 
aceea interveniseră serviciile sociale în cazul lui Thrâstur, pe 
când acesta avea opt ani, dar asta nu explica motivul pentru 
care dosarele și alte acte lipseau din sistem. Nici de ce S6lveig, 
care-l tratase pe băiat, se comportase atât de bizar. Având în 
vedere cine era tatăl lui Thrâstur, Freyja era convinsă că femeia 
își aducea aminte de el. Ignoranţa directorului putea fi de 
înțeles, din moment ce probabil că mama băiatului ascunsese 
identitatea tatălui. Pesemne că ea dorise să înceapă o nouă 
viață, alături de copii; să lase trecutul în urmă. Asta ar fi explicat 
și desele lor schimbări de domiciliu. 

Ca să se familiarizeze și mai bine cu detaliile cazului, ea 
deschise și înregistrările existente despre proces. Raportul anual 
mai putea aștepta. La fel și Molly. 


Capitolul 10 


— Am înghețat bocnă. N-ar fi mai bine să plecăm? 

Thrâstur își strânse și mai mult geaca în jurul trupului. Deși 
avea fermoarul rupt, geaca avea căptușeală groasă, așa că încă 
nu era nevoie să-și ia una nouă. Oricum, având în vedere lipsa 
de posibilităţi de pe insula asta de tot rahatul, chiar nu știa unde 
va mai găsi una la fel de atrăgătoare. Dinţii îi clănţăneau și 
vântul mușcător căuta cu tot dinadinsul rupturile din pantaloni, 
pentru a se strecura prin ele. Rupturile acelea îl mai costaseră 
niște bani în plus; nu dădeau de înţeles că materialul ar fi fost 
vechi, ba din contră. Însă acum nu făceau decât să-i scoată la 
iveală pielea de găină de pe picioare. 

Era un cretin absolut. Uitase ce zi era și se îmbrăcase ca să 
arate bine, și nu ca să piardă vremea pe afară. Nu că dacă și-ar 
fi adus aminte l-ar fi ajutat cu ceva, dat fiind că nu deţinea 
niciun fel de haină potrivită pentru o astfel de vreme. In picioare 
avea singura sa pereche de ghete cât de cât decente - negre, 
cu șireturi lungi, care urcau până la jumătatea pulpei - dar chiar 
și așa, tot îi îngheţau picioarele, neavând șosete. Nu erau Doc 
Martens originale, dar semănau suficient de bine încât să 
păcălească oamenii de la distanță. Asta spera el, cel puţin. 


VP - 91 


Să urască vremea era inutil; ar fi trebuit să renunţe și gata. 

— E al dracului de frig, Sigrun. Mai bine ne-am întoarce 
mâine. 

Dacă ar putea aprinde din nou focul care-i alergase prin vene 
ceva mai devreme, când nemernicul de poliţist și curva de 
psiholog își făcuseră apariţia, ar putea sta gol pușcă în mijlocul 
furtunii fără să simtă absolut nimic. 

Sora lui clătină din cap. 

— Mai așteptăm. N-ar mai fi același lucru dacă ne-am întoarce 
mâine. 

Era înfofolită atât de gros, încât abia-i puteai zări faţa. Privirea 
i se abătu spre mâinile ei. Purta o pereche de mănuși vechi, iar 
celei de pe mâna dreaptă îi tăiase ultimele două degete, apoi 
cususe găurile rămase. De ce naiba nu purta pur și simplu 
mitene pentru a-și ascunde cioturile, așa cum obișnuia să o facă 
înainte, era peste puterea lui de înțelegere. Dar el nu ar fi adus 
niciodată vorba despre degetele ei lipsă, deși nu știa dacă făcea 
acest lucru pentru a o proteja pe ea sau pe el însuși. 

Băgă mâna în buzunar după pachetul cu ţigări. Auzise de 
undeva că vasele de sânge se contractă în timp ce fumezi, ceea 
ce înseamnă, teoretic, că ar putea să-ţi fie mai cald. Așa că era 
un moment bun să testeze această teorie. In plus, murea după o 
țigărică; nu mai fumase una de când ajunseseră în stația de 
autobuz. Acest obicei era unul dintre motivele pentru care 
rămânea atât de repede lefter. 

— Nu fuma. 

Sigrun flutură din mâini în aer, ca și cum fratele ei deja ar fi 
aprins ţigara. 

— Dacă văd fumul, ar putea bănui că suntem aici. Nu faci 
decât să atragi atenţia asupra noastră. 

Țigara era deja pe jumătate trasă afară din pachet, însă 
Thrâstur o împinse la loc. Dacă și-ar ignora sora și ar aprinde-o, 
n-ar face decât s-o streseze. Și, în plus, avea și dreptate; la 
urma urmei, sora lui era expertă în a se face neobservată. Spre 
deosebire de permanenta lui atitudine de „să vă fut pe toţi”, 
țelul ei era să fie cât mai greu de remarcat posibil, chiar 
invizibilă, dacă se putea. Așa se comporta ea de când o știa: 
disperată să treacă neobservată, deoarece, în clipa în care ar fi 
văzut-o cineva, ar fi lovit dezastrul. Nu se simţea nicăieri în 
siguranţă: la școală sau acasă, la cluburi ori la joacă, la orice 


VP - 92 


activitate care presupunea prezenţa altor copii. Deși tachinarea 
și intimidarea se domoliseră odată cu trecerea timpului, ea încă 
mai suferea din cauza acelor vremuri. Nu mă privi. Nu mă 
observa. Nu sunt aici. 

Dorinţa ei de invizibilitate i se reflecta și-n haine. Străinii, 
dacă măcar ajungeau să o observe, aveau impresia că Sigrun se 
străduia din răsputeri să fie cât mai prost îmbrăcată posibil. Ţi-ai 
fi putut imagina că era membră a sectei Amish în bulendrele ei 
șleampete, prea lungi și prea jerpelite ca să se potrivească 
altcuiva. Părul făcea pereche cu hainele: lung, cârlionţat și 
cenușiu. Nu își dăduse niciodată cu rimel sau cu ruj și deși 
Thrâstur nu voia să recunoască, el petrecea mai mult timp în 
fața oglinzii decât ea. 

Băiatul cunoștea motivul. Așa că o lăsa să se furișeze lipită de 
ziduri, fără a comenta. Ăsta era stilul ei; al lui era exact opusul. 
Cerceii în formă de tunel pe care-i purta în lobii urechilor și care- 
i provocau acum din cauza frigului o durere ascuţită erau 
dovada vie a acestui lucru. 

— Oricum, de când tot stăm și așteptăm aici? 

— Nu de mult. 

Sigrun aruncă o privire după colţul bisericii masive și albe. 

— Cred că se pregătesc să plece. 

Ea se sprijini din nou de zid, însă el nu-i putu urma exemplul; 
betonul era prea rece. În mâna stângă, sănătoasă, fata ţinea un 
buchet de flori pe care le cumpărase de la supermarket, înainte 
de-a prinde autobuzul spre Fossvogur. Florile erau niţel veștejite 
și destul de neaspectuoase, dar nici nu puteai avea mari 
așteptări la un asemenea preţ. Oricum, nu conta: buchetele de 
la florărese costau de trei ori mai mult și era stupid să irosești 
atâţia bani pentru o persoană decedată. Gestul conta. Sigrun 
mai aruncă o privire după colț. 

— De-ndată ce pleacă ei, putem ieși și noi. 

Thrâstur își înăbuși protestele. Vizita anuală la mormânt era 
foarte importantă pentru sora lui, deși el personal o considera 
doar o pierdere de timp. Morţii rămân tot morți și nu au cum să 
devină mai puţin morți, oricât de mulţi oameni vin în pelerinaj la 
mormintele lor. Dar nu se întâmpla prea des ca ea să vină ca să- 
i ceară o favoare, așa că nici prin cap nu-i trecea s-o refuze. 
Oricum n-avea nimic mai bun de făcut. Niciodată n-avea ceva 
important de făcut. N-avea serviciu de șase luni de zile și deși se 


VP - 93 


cam plictisea, oricum era mai bine decât să piardă vremea 
prestând tot felul de munci neplăcute și fără sens. Toate slujbele 
sale fuseseră plictisitoare, fără sens și prost plătite. N-o ducea 
chiar rău, datorită ajutorului de șomaj, iar faptul că nu trebuia să 
se ridice în fiecare dimineaţă din pat era un mare avantaj. Dar 
nici nu putea spune că trăia pe picior mare: ultima slujbă pe 
care o avusese fusese cu jumătate de normă și nu realizase, 
când renunțase la ea, că acest lucru îi va reduce și indemnizaţia 
de șomaj. Dar se văzuse nevoit să-și drămuiască atent bănuții 
după acea întâmplare, ca să-și poată acoperi nevoile, altfel chiar 
ar fi dat de belea. Și totuși, ar fi bine dacă ar reuși să-și permită 
o pereche de ghete Doc Martens originale. Și nicio geacă nouă 
nu i-ar strica. 

— Mi-au îngheţat ouțele aici. 

Regretă ce spusese imediat ce rostise cu voce tare. Privirea 
pe care i-o aruncă fata prin chica de păr pe care vântul i-o tot 
sufla era plină de durere și de angoasă. Era îngrozitor de 
vulnerabilă. Cea mai vagă intenţie de critică la adresa ei, una pe 
care majoritatea oamenilor nici n-ar fi băgat-o în seamă, căpăta 
proporţii epice în ochii ei. El ar fi trebuit să-și dea seama. 

Thrâstur se repezi să-și îndrepte greșeala: 

— Bine, mă rog. Probabil că se pregătesc să iasă din clipă-n 
clipă. Cât naiba mai pot zăbovi și ei pe o astfel de vreme? 

Observă că Sigrun deveni ceva mai relaxată. Din nefericire, 
totuși, cuplul în cauză era la fel de bine pregătit pentru vremea 
de afară ca și sora lui: femeia avea pe ea o geacă lungă de un 
gri-metalic strălucitor, cu guler de piele; bărbatul era și el la fel 
de înfofolit, chiar dacă nu în culori atât de ţipătoare. A dracului 
treabă! Cei doi s-ar fi putut întinde foarte bine pe piatra de 
mormânt ca să tragă un pui de somn, fără să se teamă că ar 
putea răci. Caz în care el ar muri de frig acolo și s-ar alege cuo 
piatră la căpătâi. Oricât de frivolă era ideea, tot izbuti să-i 
trimită un ciudat fior rece pe șira spinării. Trebuie să fi fost un 
efect al cimitirului. Deși n-avea decât 24 de ani și era puțin 
probabil să moară prea curând, tot se simţea tulburat de gândul 
că la un moment dat va avea și el o piatră de mormânt cu 
numele său gravat pe ea. 

Realizând că Sigrun va fi singura persoană care-i va vizita 
mormântul se simţi și mai trist. Era puţin probabil ca mama lor 
să aibă timp să o facă. Lucra fără încetare și, când venea acasă, 


VP - 94 


nu făcea decât să se închidă în camera ei, complet epuizată. lar 
lucrul ăsta n-avea să se schimbe prea curând. Femeia părea 
lipsită de orice speranţă - cel puţin asta era impresia lui, nu și a 
lui Sigrun. Sora lui își iubea mama așa cum trebuie s-o facă un 
copil, în timp ce el nu reușise niciodată să o ierte. Sigrun 
argumenta că n-aveau pentru ce s-o ierte. După părerea ei, 
mama lor nu avea de ce să se fi comportat altfel. Nu era decât o 
victimă a împrejurărilor. Bine, Thrâstur nu avea niciun pic de 
înțelegere față de genul acesta de victimă; el o păstra pentru 
adevăratele victime, așa cum erau el și sora sa. 

El nu-și ura mama, dar nici n-o iubea. Ani întregi nu simţise 
decât ură pentru ea, dar, cu trecerea vremii, trecutul lor 
îngrozitor începuse să se estompeze, iar el și-a dat seama că-i 
era milă de mama lui. Ce simţea pentru ea era cel mai aproape 
de sentimentul de afecţiune. 

Nu te puteai abţine să nu-ţi pară rău pentru ea, având în 
vedere ce viaţă de căcat ducea. Nici măcar nu conta că viaţa ei 
mizerabilă de acum era una autoimpusă. Alesese să se izoleze și 
să se muncească până la moarte, într-o inutilă încercare de-a 
ispăși ceva ce nu mai putea fi făcut la loc. N-avea curajul să-și 
dea foc, să-și facă harakiri sau să se autoflageleze cu un bici, 
așa cum procedau unele persoane din anumite culturi. 
Pedeapsa ei era să se transforme într-un preș uman. Și, în acest 
fel, își trăgea în jos și fiul, și fiica, deși probabil că încă nu-și 
dădea seama. Considera probabil că se sacrifica pentru ei și că, 
astfel, își plătea datoriile. Dar acest lucru era cum nu se poate 
mai departe de adevăr. 

Nevoia de nicotină pur și simplu îl rodea în timp ce contempla 
la existența lor mizerabilă și precară. Toată lumea părea să 
beneficieze de o anumită stabilitate în viaţă, de un fel de 
ancoră, mai puţin el și Sigrun. După ce așa-zisul lor tată fusese 
închis, își schimbaseră domiciliul cam o dată pe an în următorii 
cinci ani. De fiecare dată când lumea afla cine erau, se vedeau 
nevoiţi să-și facă bagajele. In clipa în care colegii de muncă ai 
mamei sale începeau să șușotească pe la spatele ei, își schimba 
serviciul, sărind de la o slujbă prost plătită la alta. Și tot așa 
până când se angajase la o fabrică de procesare a peștelui și 
descoperise că femeile din alte ţări alături de care lucra la 
banda rulantă habar n-aveau de trecutul ei. Odată ce stabilise 
că nu căuta să se împrietenească cu ele, o lăsaseră în pace. 


VP - 95 


Din cauză că salariul de la fabrica de pește nu era suficient 
pentru a-i întreţine pe toți trei, ea mai făcea și seara curățenie 
prin birouri, după ce toată lumea pleca acasă. Clădirile pustii 
ofereau un alt gen de răgaz de la constantele priviri furișe și 
șușoteli, iar ei îi convenea acest aranjament, deși oboseala 
cronică era ușor de observat pe faţa-i tristă și umerii căzuţi. 
Când Thr&stur renunţase la școală, în clasa a zecea, și începuse 
să muncească, ea ar fi putut să o lase mai moale, însă n-o 
făcuse, spunându-i să-și pună banii deoparte într-un cont, 
pentru viitor. Martiră până la capăt. El profitase de ofertă, dar își 
irosea banii imediat ce-i încasa. 

Deși Sigrún se descurca bine la școală, renunţase și ea după 
ce terminase cursurile obligatorii și, mai întâi, i se alăturase 
mamei sale la fabrica de pește, unde însă nu putuse face față. 
Dezavantajată de cele două degete lipsă, nu putea ţine ritmul și 
era tot timpul mustrată, deși se străduia să lucreze cât de mult 
putea. Rezistase totuși un an întreg, înainte de a-și da demisia. 

Apoi a găsit o slujbă de arhivar la o firmă de asigurări unde 
lucra și acum, fericită că poate rămâne izolată într-un birou 
retras, doar ea și hârtiile pe care trebuia să le arhiveze. S-a 
descurcat atât de bine la această slujbă, încât s-a dovedit a fi de 
neînlocuit, deși salariul ei nu reflecta acest lucru. Insă nici n-a 
cerut vreodată o mărire de salariu sau vreun spor în plus. Ce 
făcea cu banii rămânea un mister. Părea că nu cheltuiește vreun 
bănuț. Pesemne că avea un cont de economii, aşa cum mama 
lor îl sfătuise și pe Thrâstur să procedeze, ceea ce însemna că 
ea probabil strânsese deja o sumă frumușică. El o sfătuia mereu 
să-și acorde mai multă atenţie și să nu se mai zgârcească atâta 
cu banii, dar se arătase rușinată atunci când o întrebase pentru 
ce dracu' mai economisește toţi acei bani. Poate că doar visa să 
facă o călătorie în jurul lumii, pentru a se îndepărta cât mai mult 
posibil de locurile natale. El ar fi înţeles asta destul de bine. 

Thr&stur bătu din picioare, într-o încercare zadarnică de a-și 
face sângele să circule în degetele îngheţate. 

— Șșt! Cred că vin încoace. Să arunc o privire? 

Sigrun își trase gluga la o parte de pe o ureche și ascultă cu 
atenţie. Când se opri din bătutul din picioare, Thrâstur izbuti să 
distingă scrâșnetul zăpezii și ecoul slab al unei discuţii. Ei 
trebuiau să fie. In sfârșit. Cu puţin noroc, se vor duce repede la 


VP - 96 


mașinile lor și se vor căra naibii odată. Era puţin probabil să mai 
zăbovească prin preajmă, pentru a mai sta niţel de vorbă. 

Când sosiseră el și Sigrun, una dintre mașini se afla deja 
parcată acolo, iar cealaltă tocmai sosea. Şoferii ieșiseră afară, 
se salutaseră din cap - destul de reci unul faţă de altul, li se 
păruse lor - și-și dăduseră mâna, după ce-și mutaseră florile din 
mâna dreaptă în cea stângă. Buchetele erau voluminoase și 
greoaie, spre deosebire de legăturica patetică pe care o ţinea 
Sigrun. Nici bărbatul, nici femeia nu aruncaseră vreo privire în 
direcția lor, iar Thrâstur și Sigrún se repeziseră la adăpostul 
bisericii, ca să nu atragă în vreun fel atenţia. 

Thrâstur cu greu se putea descrie ca fiind un tip sentimental, 
dar chiar și el se gândi la trista soartă a relaţiei celor doi părinți. 
Prima dată când el și Sigrun veniseră în vizită la mormânt, 
cuplul sosise în aceeași mașină și se ţinuseră strâns unul pe 
altul în timp ce pășiseră prin cimitir. El nici măcar nu voia să se 
gândească la înmormântare, când părinţii păruseră atât de 
apropiaţi unul de altul. Mergând în urma micuţului sicriu, pur și 
simplu distruși, pe chipurile lor apăruse o expresie de oroare 
atunci când îi zăriseră pe Thrâstur, pe Sigrún și pe mama lor. Cei 
trei se strecuraseră pe un șir de bănci din spate, acolo unde 
mama lor crezuse că vor rămâne neobservați. 

Fiecare cap din mulţime se răsucise în direcţia lor atunci când 
cei doi se opriseră brusc, cu privirile fixate asupra lor, neclintiţi. 
Acel moment li se păruse o veșnicie. Apoi femeia se prăbușise 
pur și simplu în braţele soțului său, cu ochii mânjiţi de rimel 
negru din cauza lacrimilor care i se tot prelingeau pe obraji. 
Chipul bărbatului devenise roșu și plin de furie. Ochii înlăcrimaţi 
ai celorlalți oameni îndurerați rămăseseră holbați la ei. Groaza 
musafirilor nepoftiți devenise vizibilă pentru toţi atunci când 
mama micuței din sicriu începuse să urle, și ochii tuturor îi 
urmăriseră cum se pierd în mulţime, înaintând cu greu spre 
ieșire, lăsând în urmă vaietul acela plin de suferinţă. 

Throstur alungă amintirea neplăcută. 

Nu făcea decât să-i răscolească durerea și furia. De ce nu era 
posibil să-și reînceapă viaţa și să schimbe trecutul? Dacă el și 
mama lor ar fi fost acasă în acea zi, n-ar mai fi fost blocat acum 
în acea amintire de nesuportat, fără să mai vorbim și de 
consecinţele ei. 


VP - 97 


La fel ca și în cazul multor altor lucruri, el o considera pe 
mama sa responsabilă pentru incidentul de la înmormântare. El 
și Sigrun erau doar niște copii, dar ea ar fi trebuit să se 
gândească la ce va urma. Lui nu-i trecuse prin cap că părinţii 
fetei vor da vina pe ei pentru ce se întâmplase, însă un adult ar 
fi trebuit să prevadă. Când Sigrun insistase să meargă, mama 
lor ar fi trebuit să refuze, dar, ca de obicei, cedase fără să 
protesteze. Femeia pur și simplu n-avea pic de tărie, ca și cum, 
pe drum, cumva, coloana ei vertebrală se pierduse bucată cu 
bucată. El era diferit de ea. Deși ceea ce se întâmplase la 
înmormântare era mai mult decât oribil, avusese și un rezultat 
pozitiv. În noaptea aceea, zăcând întins în pat și ascultând 
plânsul înăbușit al surorii lui, Thröstur se hotărâse că de atunci 
înainte avea să-și poarte singur de grijă și ori de câte ori avea să 
întâmpine o nedreptate, o va înfrunta cu capul sus. Nimeni nu 
are timp de martiriul altora. Nu până nu se scurg câteva sute 
bune de ani, și chiar și atunci, admiraţia oamenilor e lipsită de 
entuziasm. 

Vântul se opri fără să le dea de veste, iar vorbele de rămas- 
bun ale celor doi, fără pic de emoție, ajunseră cu claritate până 
în locul în care așteptau Thrâstur și Sigrún. El aruncă o privire 
după colţ și văzu că se strâng de mână pentru o clipă, aparent 
fără a se privi în ochi. Se suiră fiecare în mașina lui și plecară. 
Thrâstur văzu luminile din spate prin norul de gaze de 
eșapament atunci când încetiniră, virară la dreapta și dispărură. 
Gândul că în sfârșit vor putea să se miște din loc îl mai încălzi 
niţel pe Throstur. 

— Haide. Au plecat. 

Sigrun trebui să se convingă cu ochii ei înainte de-a se lăsa 
înduplecată să se aventureze și continuă să se uite, din când în 
când, în urmă, în timp ce intrau în cimitir, ca și cum se aștepta 
ca cei doi să se întoarcă. Poate că uitaseră ceva lângă mormânt. 
Thrâstur nu zise nimic, deși comportamentul ei nevrotic îl 
enerva din cale-afară. De ce naiba se comporta așa de fiecare 
dată? Dar știa că n-are rost să o critice; nervii ei puteau ceda 
oricând dacă observa că el își dădea seama că e ceva în 
neregulă cu ea. 

Știau traseul cu ochii închiși, căci străbătuseră de nenumărate 
ori acel drum în ultimii unsprezece ani. Au venit prima oară la un 
an după moartea fetei, apoi au continuat să vină în fiecare an, 


VP - 98 


de ziua ei. Precum niște musafiri nepoftiţi. Anul acesta, dacă ar 
fi trăit, fata ar fi împlinit douăzeci de ani. Sigrun realizase acest 
lucru când veniseră pe drum încoace; se întorsese brusc spre el 
și rostise numărul cu voce tare. Mult mai tare decât obișnuia să 
vorbească; suficient de tare încât singurul pasager care se mai 
afla în autobuz cu ei se răsucise și se holbase la ea, surprins. 
Tânăra se înroșise și așteptase ca bătrâna doamnă să se 
întoarcă cu spatele, ca să-i poată explica fratelui ei ce vrusese 
de fapt să spună. Nu-și amintise că e vorba de o aniversare 
rotundă, altfel ar fi cheltuit mai mulţi bani pentru un buchet 
ceva mai acătării. Voise să se întoarcă și să cumpere un alt 
buchet, dar Throstur, care se bucura din plin de căldura din 
autobuz, reuși să o facă să se răzgândească, o mare prostie din 
partea lui, firește, căci rezultatul a fost că au ajuns în același 
timp cu părinţii fetei, fiind astfel siliţi să stea și să degere de frig 
lângă biserică. El argumentă că deja dăduseră banii pe flori și pe 
biletele de autobuz - deci nu era nevoie să se agite cu o 
imaginară aniversare de douăzeci de ani a cuiva care era mort. 
Poate că asta era și explicaţia pentru starea de nervozitate a lui 
Sigrún, deși n-aveai cum să ghicești vreodată cum îi 
funcționează mintea. 

Ea se opri la picioarele mormântului și rămase acolo în tăcere, 
cu privirea lăsată în pământ. După un timp, ridică bărbia din 
piept și așeză pe mormânt florile, care păreau mici și ieftine pe 
lângă cele două buchete imense care stăteau sprijinite de 
lespedea de piatră. Thrâstur trebui să privească în altă parte: 
floricelele alea amărâte păreau cumva că îi simbolizează pe el și 
pe Sigrun. 

Spre deosebire de sora sa, el nu urma nicio rutină strictă în 
timpul acestor vizite anuale, ci se foia de colo-colo, citind 
inscripţiile de pe mormintele din apropiere, aprinzându-și câte-o 
țigară sau lovind cu piciorul în mormanele de zăpadă. Orice ar fi 
putut să-l ţină ocupat cât timp Sigrún stătea și medita sau ce 
naiba făcea ea acolo. Nu s-a simţit niciodată în stare să o 
întrebe la ce se gândea în acele momente. 

De data aceasta a rămas și el, tăcut și nemișcat, la fel ca ea. 
Gândindu-se la cât de singuri erau și la cum i-a trădat toată 
lumea. De fiecare dată. Întrebându-se cum ar reacţiona Sigrun 
când ar afla că tatăl lor a fost eliberat. Cum să-i dea el vestea 
cel mai bine, ca nu cumva să audă de la altcineva de la muncă 


VP - 99 


sau să dea peste nemernic pe stradă. Cum l-ar putea împiedica 
să se reîntoarcă în vieţile lor. Ceea ce îl făcu iar să-și aducă 
aminte de gândul care-l tot bântuia de când se știa: nimeni nu 
era dispus să-i ajute. 

Doar de el depindea să-și apere sora. Și nu avea de gând săo 
dezamăgească. 


Capitolul 11 


Parcarea subterană era pustie, în contrast total față de 
dimineaţă, când doar câteva spaţii mai rămăseseră libere și 
acelea fiind, normal, cele mai puţin dezirabile. Kolbeinn, care 
întârziase la serviciu din cauza traficului aglomerat dinspre 
Hafnarfjordur, se văzuse nevoit să parcheze lipit de un stâlp. 
Fusese nevoie de toată măiestria lui de șofer pentru a da cu 
spatele, dar la asta oricum ajunsese să se priceapă foarte bine, 
de când își cumpărase mașina cea nouă și scumpă. Dacă 
vremea ar fi fost ceva mai blândă, el ar fi ales să parcheze 
afară; era tare neliniștit atunci când trebuia să-și lase odorul 
înghesuit în spațiul strâmt de dedesubt. Mulţi dintre cei care 
foloseau acest spaţiu de parcare umblau cu niște jafuri de 
mașini de care nu le păsa dacă le zgăriau sau le loveau. El nu 
suporta acest gând, deși nu mai obișnuia să noteze numerele de 
pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor parcate în stânga și- 
n dreapta mașinii sale, în caz că ar fi găsit cea mai mică 
zgârietură în vopsea la sfârșitul zilei de muncă. Renunţase la 
acest obicei după ce fusese surprins de unul dintre colegi, care-l 
privise cam ciudat. Mai târziu, Kolbeinn dăduse peste bărbat 
lângă automatul de cafea, iar acesta începuse să-și dea coate 
cu amicii săi și să chicotească. Nu suporta ca cineva să râdă de 
el. Era mai rău decât teama de zgârieturi pe frumuseţea lui de 
mașină. 

Pașii îi reverberau în spaţiul gol, acompaniaţi de sunetul 
picăturilor de apă ce cădeau de pe ţevile care șerpuiau de-a 
lungul tavanului. În afară de aceste două surse de zgomot, 
liniște absolută. Tuburile de neon din tavan pâlpâiau și se 
trezeau la viață unul după altul pe măsură ce trecea prin dreptul 


VP - 100 


senzorilor care le declanșau, cu excepţia celor care dispăruseră. 
Ar fi putut jura că dimineaţă funcționau mai multe. 

Cu șase luni în urmă, responsabilului cu curăţenia i se 
redusese norma la jumătate, ca măsură de diminuare a 
cheltuielilor, iar clădirea începuse să fie afectată din cauza asta, 
mai ales în zonele unde curăţenia nu era considerată o 
prioritate. Parcarea subterană era unul dintre aceste locuri. 
Contabilii nu prevăzuseră, în mod cert, problemele care ar fi 
putut apărea cu iluminarea unor spaţii, cu mirosul pătrunzător 
de mucegai sau cu grămezile de gunoi care se adunau prin 
colțuri. Dar lui Kolbeinn nu-i trecuse prin cap să comenteze 
asupra acestor aspecte. De-a lungul celor aproape paisprezece 
ani petrecuţi în această firmă, el ajunsese să înțeleagă că, deși 
cei din conducere încurajau oamenii să-și spună păsurile cu glas 
tare, cei care se plângeau nu prea mai rezistau mult. Pentru cei 
care căutau avansarea cu tot dinadinsul, flatarea șefilor era, de 
departe, cea mai bună cale. Sigur, tactica aceasta îi facilitase și 
lui ascensiunea către vârful ierarhiei, în ciuda faptului că el nu 
avea practic nicio pregătire în contabilitate sau drept. Ba chiar 
directorul executiv îl și complimentase de curând, spunându-i că 
atunci când îl angajase la recomandarea unui vechi prieten, se 
îndoise de calificarea lui pentru acest post, dar se dovedise că 
se înșelase. Păcat că directorul executiv se apropia de 
pensionare. Nu exista nicio garanţie că tânărul succesor al 
acestuia avea să aprecieze la fel de mult abilităţile lui Kolbeinn. 
Și ce urma să se întâmple cu el dacă avea să se producă un 
cutremur major la nivelul conducerii firmei? 

Luminile încetară să se mai aprindă atunci când Kolbeinn se 
apropie de peretele parcării, făcându-l să clatine nemulțumit din 
cap. Dar când aruncă o privire în sus, văzu că tuburile 
fluorescente fuseseră de fapt sparte. Se opri și ascultă cu 
atenţie. Picăturile de apă cădeau acum atât de des, încât avea 
impresia că plouă. Stând acolo, cu urechile ciulite, își imagină că 
aude un zgomot ca de frecare venind din direcţia mașinii sale - 
presupunând că aceasta se mai afla încă acolo. Nu-i plăcea 
deloc situaţia. În afară de hoţi, cine ar mai fi spart niște tuburi 
de neon? În parcarea lipsită de ferestre nu mai exista nicio altă 
sursă de lumină, așa că întunericul furniza acoperirea perfectă. 
Dacă era așa cum își închipuia el, mașina sa era ţinta perfectă. 
Era singurul vehicul demn de a fi furat de aici. Cei din conducere 


VP - 101 


își parcau mașinile pe locuri de parcare marcate, aproape de 
intrare sau lângă lifturi. lar ei oricum plecau acasă mai devreme. 
Însă acum parcarea era la fel de pustie ca un mormânt. 

Și dacă hoţii încă mai stăteau la pândă pe-aici? Dacă îi 
surprindea chiar în timp ce-i spărgeau mașina? L-ar ataca? 
Răspunsul era unul singur: da, normal că l-ar ataca. Doar nu 
aveau să plece pur și simplu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Ups, scuze! Auzi din nou acel zgomot ca de frecare. 
Kolbeinn tuși, ridicol de tare, sperând să-i sperie pe hoţi. Ar fi 
mai bine dacă i-ar pune pe fugă. Nu s-ar lua după ei, aveau să 
fie prinși de poliție, mai devreme sau mai târziu. Dacă aceștia ar 
veni în lumină, ca să-l atace, le-ar arăta camerele de 
supraveghere, în speranța că le-ar zădărnici astfel planurile. 
Kolbeinn tuși din nou, și mai tare de data asta. Ar fi putut jura că 
zgomotul de frecare se înteţise. Se pregătea să tușească și a 
treia oară, când îi trecu prin cap că hoţii ar fi trebuit deja să 
bage de seamă prezenţa lui. Era și greu să nu remarce luminile 
care se aprinseseră pe rând atunci când intrase el în parcare. 

Ești un om sau un șoarece? Kolbeinn își dezumflă obrajii și 
expiră încet aerul din piept. Nu avea de ales decât să se ducă la 
mașină. Pe holul de lângă parcare nu se mai afla niciun paznic - 
o altă consecinţă a reducerilor de personal. Ingrijitorul probabil 
că ajunsese deja acasă de ore bune, iar Kolbeinn n-ar fi 
conceput să îi ceară vreunuia dintre colegii săi de muncă rămași 
în clădire să-l însoţească până la mașină. Atunci chiar le-ar fi 
oferit motive întemeiate să-l ia peste picior. Măcar așa le-ar fi 
câștigat respectul dacă s-ar fi întors la serviciu cu ochii vineți și 
nasul spart după un conflict cu niște hoți. 

Kolbeinn începu din nou să meargă. Inima îi bubuia prea 
năvalnic ca să-i fie bine, dar, în ciuda acestui lucru, el grăbi și 
mai tare pasul. Mai bine să termine odată și gata. Zări capota 
mașinii ițindu-se din spatele acelui stâlp nenorocit care furniza 
acoperirea perfectă pentru hoţi - asta dacă acolo chiar erau 
niște hoţi. Inima i se lovea de coaste acum, ca și cum în piept ar 
fi avut prinsă o vrabie speriată, disperată să scape cu viaţă. 
Bineînțeles că era cineva acolo, poate chiar mai mult de o 
persoană, pândind în întuneric. Ceva trebuia să producă acel 
zgomot. Cu cât se apropia mai mult de mașină, cu atât mai 
puternic devenea acel zgomot, acum combinat cu un scârţăit 
metalic ce semăna oarecum cu un mormăit slab. li trecu prin 


VP - 102 


minte că hoţii vorbeau probabil în șoaptă, punând la cale să-l 
prindă în cursă. Dar cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea 
mai puţin convins că zgomotele erau produse de fiinţe umane, 
ci, mai degrabă, de către cine știe ce animal. Poate că se 
speriase degeaba, iar hoţii erau doar niște șoareci sau șobolani. 

Nimeni nu se repezi la el cât făcu ultimii pași până la mașină 
și nici atunci când apăsă telecomanda, tremurând, pentru a o 
descuia. Agitat, înconjură cu precauţie capota și răsuflă ușurat 
când nu găsi pe nimeni ascuns de cealaltă parte a mașinii. Dar 
încă nu scăpase de pericol, așa că nu se relaxă, ci se repezi cât 
mai repede la portiera șoferului. Inainte de-a se strecura în 
spatele volanului și de-a apăsa butonul pentru blocarea ușilor, 
scană rapid cu privirea spațiul din spatele mașinii, asigurându- 
se că nu-l pândește nimeni acolo, gata să-i sară în spate. 
Imediat în spatele spaţiului de parcare se afla un zid de beton 
înalt până la brâu, care separa parcarea de rampa către nivelul 
inferior. Hoţii s-ar fi putut cu ușurință ascunde în spatele acelui 
zid, mai ales că toate zgomotele veneau de undeva din acea 
direcţie. În zidul de beton era înfiptă o balustradă din oţel de 
care să te ţii cu mâna, peste care însă hoţii ar fi trebuit să sară 
înainte să se repeadă la Kolbeinn, dar asta nu avu darul să-l 
liniștească. Sări pe scaunul șoferului. Clicul încuietorilor 
electronice a fost unul din cele mai plăcute sunete pe care le-a 
auzit vreodată. Nu-și acordă timp pentru a se bucura, așa că 
introduse cheia în contact. Și abia după ce huruitul plăcut al 
motorului și bubuitul aparatului de radio înăbușiră orice alt 
zgomot, își permise și Kolbeinn să se mai liniștească niţel. 

Pentru prima oară de când își luase mașina cea nouă, 
Kolbeinn nu-și mai bătu capul cu ieșitul din locul strâmt de 
parcare, asta probabil și din cauza zgomotului din spate, care 
păru să se înteţească de îndată ce mașina se puse în mișcare. 
Din instinct, Kolbeinn apăsă pedala de acceleraţie până la 
podea, ignorând riscurile condusului cu mare viteză prin 
parcarea subterană. Într-o clipă avea să iasă la aer curat, în 
drum spre casă. 

Dar bucuria sa nu dură mult. Urmă un impact violent, ca și 
cum mașina îi fusese lovită din spate de ceva la viteză maximă, 
ceea ce era pur și simplu imposibil, dat fiind că nu prea era loc. 
Fu aruncat înainte și singurul lucru care-l împiedică să se 
izbească cu capul de parbriz fu centura. Kolbeinn apăsă 


VP - 103 


instinctiv pedala de frână, deși mașina se comporta ciudat și 
abia dacă mai înainta drept. 

Pregătit pentru orice, verifică oglinda, apoi, după o clipă, se 
răsuci și privi prin lunetă, încercând să-și dea seama la ce 
anume se uită. 

e 

Huldar o înțelegea perfect pe Erla, deși nu i-o arăta în mod 
deschis. Nervii ei erau atât de încordaţi, încât nu știai ce anume 
ar fi putut s-o facă să-și iasă din pepeni. Se părea că nimic nu 
mergea așa cum trebuie. Mass-media aflase despre un incident 
și fotografii, ale căror bliţuri de la aparatele de fotografiat îi 
răneau ochii ori de câte ori se deschidea ușa, lansaseră deja 
asediul. Ca lucrurile să stea și mai prost, polițiștii încă așteptau 
instalarea reflectoarelor mobile, căci zona parcării subterane pe 
care trebuia să o examineze urgent zăcea în semiintuneric. 
Tuburile de neon din tavan fuseseră sparte și toată lumea era 
convinsă că acest lucru avea legătură cu ceea ce se întâmplase. 

Huldar se rezemă de perete și-și aprinse o ţigară. La fel ca 
majoritatea fumătorilor, el considera garajele spaţii deschise. 
Renunțase să mai ascundă faptul că eșuase în tentativa sa de-a 
se lăsa de fumat; mirosul îl trăda de fiecare dată și oricum 
niciunuia dintre colegii săi de serviciu nu-i păsa de sănătatea lui. 
Trase în piept, apoi suflă fumul în direcţia unei ieșiri, dar care 
era închisă. Nu credea că va obiecta cineva, dat fiind că aveau 
cu toţii cu ce să-și ocupe timpul. In plus, deja avea pregătită o 
scuză - dacă avea să pună piciorul afară, gloata de jurnaliști și 
de curioși adunaţi acolo în speranţa că vor afla ceva interesant, 
abia aștepta să sară pe el. Ciudat cum oamenii se simt atât de 
atrași de orori și întâmplări nefericite. Avea senzaţia că ei și-ar fi 
pierdut iute entuziasmul în faţa unei scene de genul celei în 
jurul căreia forfoteau acum polițiștii. Trase din nou fumul în 
plămâni. De mult nu mai avuseseră parte de o seară atât de 
frumoasă, fără vânt, fără ploaie, exact când ar fi avut nevoie de 
o furtună. Vremea rea i-ar fi împiedicat atât pe jurnaliști, cât și 
pe curioși să se învârtă pe lângă scena unei crime. 

Intr-o lume perfectă, el ar fi fost acum acasă, cu o bere în 
mână, privindu-și liniștit meciul. Dar pe el nu-l deranja prea tare 
faptul că rata meciul; în ziua de azi găseai la televizor o mulțime 
de meciuri, și oricum era liber în majoritatea serilor. Să lucreze 
acum în afara biroului de la secţie era o excepţie, nu o regulă. În 


VP - 104 


seara asta fusese chemat doar pentru că rămăsese unul dintre 
puţinii care nu munciseră peste program în ultimele luni. Erla 
avusese grijă să precizeze acest lucru, ca nu cumva el să creadă 
că i se face vreo favoare. Cu coada ochiului, o zări pe Erla 
îndreptându-se spre el, cu chipul înnegurat. Mai trase grăbit un 
fum înainte de-a stinge ţigara, deși nu o fumase decât pe 
jumătate. N-ar fi făcut decât să-i ofere motiv să mormăie 
nemulțumită. 

— Nu cumva e interzis fumatul aici? 

Erla aruncă iritată o privire în căutarea unui semn de 
interzicere și, deși erau destule în jur, toate le indicau oamenilor 
pe unde să o apuce dacă voiau să se îndrepte spre ieșire sau 
spre lifturi. 

Huldar își dădu seama că nemulțumirea ei nu avea legătură 
cu fumatul. Ignorându-i comentariul, o întrebă: 

— Cum merge treaba? Vreo veste de la criminaliști? 

Erla oftă și se sprijini și ea de zid, lângă el. 

— Sunt pe drum, se pare, zise ea clătinând din cap. Ce 
nenorocită de mizerie! Legistul refuză să se apuce de treabă 
până când afurisitele de reflectoare nu sunt puse în funcţiune; 
pe responsabilul cu curăţenia îl doare fix în cur și spune că el nu 
e plătit să lucreze peste program, iar Kolbeinn Ragnarsson ăsta 
e unul din cei mai mari nemernici pe care i-am întâlnit vreodată. 

— A, da? 

Huldar aruncă o privire în direcţia bărbatului, ce stătea și 
privea peste umărul poliţistului care îi lua declaraţia. Atenţia lui 
era îndreptată spre partea din spate a parcării - spre mașina lui, 
probabil. 

— Nu cumva e în stare de șoc? 

— Nu atât în stare de șoc, cât prea preocupat dacă asigurarea 
lui va acoperi paguba suferită de mașină. Axa din spate aproape 
că a fost smulsă cu totul. 

— Nici nu e de mirare. Probabil că a fost o smucitură pe 
cinste. 

Un lanţ fusese înfășurat în jurul osiei la un capăt, iar celălalt 
fusese înfășurat în jurul mijlocului bărbatului mort care zăcea 
grămadă pe podeaua parcării. Deocamdată, suspectau că 
victima fusese întinsă de cealaltă parte a zidului de beton care 
despărţea locurile de parcare, iar atunci când Kolbeinn a plecat 
de pe loc, bărbatul a fost pur și simplu smucit în aer și apoi izbit 


VP - 105 


de barele de oțel ale balustradei prinse deasupra zidului. Doar o 
clipă, totuși. Lovitura fusese atât de puternică, încât victima 
fusese pliată în două și trasă printre bare. Lui Huldar, care 
primise sarcina de-a măsura distanţa dintre bare, i se făcuse rău 
când descoperise că aceasta nu măsura mai mult de treizeci de 
centimetri. Spera ca bărbatul să fi fost deja mort în acel 
moment, deși se îndoia de acest lucru. Călușul din gura 
cadavrului indica faptul că atacatorul vrusese să fie sigur că 
acesta nu va putea să alerteze pe cineva aflat prin preajmă. Așa 
că nu era necesar ca bărbatul să fi fost deja mort. Oamenii morți 
nu fac prea mult zgomot. 

— E vreo șansă să fi fost vorba de sinucidere? 

Tonul Erlei indica destul de limpede că nici ea nu credea în 
această posibilitate. 

— Cred că răspunsul e nu. Există o mulţime de alte metode 
mai facile dacă vrei să-ţi faci singur felul. Aproape orice ar fi mai 
bine decât asta. 

Huldar trase aer printre dinţii din faţă și plesni din limbă. Ar fi 
preferat să nu fie nevoit să se gândească la acest lucru, dar se 
simţise obligat să-i răspundă Erlei, dat fiind că, în sfârșit, vorbise 
cu el. Trupul pliat era una dintre cele mai neplăcute imagini pe 
care avusese nenorocul să le vadă vreodată. Slavă Domnului că 
nu puteau vedea chipul bărbatului. 

— Îți poţi imagina cum o fi fost să aștepte să vină cineva? 
Nimeni nu ar dori să-și facă așa ceva lui însuși. Pun pariu că 
bietul om ar fi dat orice să se sufoce în timp ce aștepta. 

— Probabil. Pentru binele său, sper să nu fi știut ce avea să 
păţească. Dar am impresia că oricine a făcut asta a avut grijă 
să-l informeze. Mie-mi miroase a sadism. Există metode mult 
mai simple de-a omori pe cineva, așa încât intenţia sa a fost să-l 
facă să sufere. Să sperăm că ne va lămuri autopsia. 

Erla băgă mâna în buzunar după telefon și se uită câte 
ceasul. 

— Unde dracu' e toată lumea? 

Neavând ce să facă, Huldar se gândi câte din întrebările ei 
erau de fapt retorice. Destul de multe, probabil. Erla știa foarte 
bine că el nu avea cum să-i răspundă la această întrebare. 

— Primul lucru pe care l-am verificat a fost dacă bărbatul are 
ambele mâini, zise el. Crima aceasta e atât de grotescă, încât la 
început mi-am închipuit că se potrivește perfect cu incidentul 


VP - 106 


din jacuzzi. Nu știu dacă m-am simţit ușurat sau dezamăgit 
atunci când am descoperit că are cel puţin una. Instinctul îmi 
spune că cele două cazuri au legătură între ele. Ambele sunt la 
fel de greţoase. Și nu-mi place ideea că avem doi psihopaţi în 
libertate în același timp. Tu ce crezi? 

— N-am idee. Poate că lucrurile se vor clarifica după ce 
legistul și criminaliștii își vor căra cururile până aici, ca să-l 
putem identifica și noi pe amărâtul ăsta. Să sperăm că are la el 
un portofel, vreun card bancar sau ceva. Păcat că n-a rămas 
întins, astfel încât să-l putem verifica noi înșine. 

Erla oftă atât de puternic, încât ai fi zis că gemuse. Apoi, 
desprinzându-se de perete, se întoarse la locul crimei fără să 
mai scoată o vorbă. 

Huldar rămase lângă zid un moment, întrebându-se dacă să-și 
reaprindă ţigara pe jumătate fumată, dar într-un final o urmă pe 
Erla, luptându-se cu un sentiment puternic de repulsie. N-avea 
nimic de-a face cu ea, ci cu oribila priveliște a cadavrului 
împăturit exact ca un șervețel și legat de mașină cu lanţul acela 
gros și greu. Abia dacă suporta să se uite. 

Situaţia nu se îmbunătăți nici după ce criminaliștii își făcură, 
în sfârșit, apariţia și instalară reflectoarele. Din cauza luminii 
orbitoare, era greu să nu încerci tot timpul să te uiţi în altă 
parte. Doar după sosirea legistului reuși și Huldar să se 
îmbărbăteze să privească iar cadavrul. Regretă instantaneu 
acest lucru, pentru că medicul îi ceru să-l ajute să-l îndrepte pe 
bărbat - să-l „despăturească”, așa cum se exprimase acesta. |și 
puseră amândoi mănuși și apucară fiecare de câte o parte a 
trunchiului ce zăcea lipit de picioare, apoi îl traseră amândoi pe 
spate, pentru a-l întinde. Chiar și prin hainele bărbatului, Huldar 
putu simţi coastele rupte, vertebrele zdrobite și carnea strivită, 
la fel de clar de parcă acesta ar fi fost dezbrăcat, iar el n-ar fi 
purtat mănuși. Se luptă cu senzaţia de greață și aproape că 
reuși să se stăpânească cu totul, când medicul scoase călușul și 
vata din gura bărbatului. 

Huldar se îndreptă de spate și își înclină capul într-o parte, ca 
să poată observa mai bine chipul mortului. 

— Erla! Uite! 

Erla privea bărbatul mort, gânditoare. 

— lată și dovada noastră. Cazurile sunt legate între ele. 

Neliniștea ei era evidentă. 


VP - 107 


— Căcat! Căcat! Căcat! Futu-i! La dracu'! 

Işi trecu degetele prin păr. 

— Ce porcărie! 

Huldar se bucură că nu era în locul ei. Nu îi va fi deloc ușor 
când va trebui să dea explicaţii în faţa șefilor. Singurul lor 
martor în cazul mâinilor retezate era mort. Zăcând pe podeaua 
de beton a parcării subterane se afla însuși Benedikt Toft, 
procuror pensionat și proprietar al casei unde fuseseră găsite 
cele două mâini. Acum chiar că nu va mai putea veni la 
interogatoriul de mâine. 


Capitolul 12 


Cearta încă îi mai reverbera lui Huldar în urechi, deși glasurile 
ridicate amuţiseră de ceva vreme. Toată agitația de pe etaj 
încetase, căci fiecare cuvânt, fiecare insultă și fiecare înjurătură 
răzbătuseră tare și clar prin peretele de sticlă al biroului Erlei. 
Cearta încetase la fel de urât pe cât începuse, când cei doi 
ofițeri ieșiseră furibunzi afară, trântind ușa în urma lor și lăsând- 
o acolo doar pe Erla. Huldar nu fusese suficient de aproape ca 
să-i vadă faţa, deși bănuia că ea ar fi dorit să mai aștepte până 
îi dispărea roșeaţa din obraji, înainte de-a da ochii cu echipa. 

Nu scotea nimeni un cuvânt. Majoritatea polițiștilor se 
prefăceau că lucrează, aruncând în același timp priviri furișe în 
direcția biroului ei. Era limpede că mulţi dintre ei se așteptau s-o 
vadă cum își îngroapă capul în hârtii și izbucnește în lacrimi, 
însă Huldar o cunoștea destul de bine și știa că nu va fi cazul. 
Mai degrabă s-ar fi azvârlit pe geamul îngust pentru a se prăbuși 
pe betonul aflat patru etaje mai jos, decât să trădeze cel mai 
mic semn de slăbiciune. 

— Crezi că va fi demisă? 

Huldar ridică privirea și dădu de Gudlaugur, care se zgâia la el 
peste ecranul computerului. 

— Nu. 

Huldar se lăsă pe spate în scaun, bucuros că poate alunga 
această idee măcar din mintea unuia dintre membrii echipei. 

— Se întâmplă des atunci când o anchetă nu înaintează în 
ritmul care ar trebui. Tipii de sus încep să se agite și coboară 


VP - 108 


aici, ca să se ia de cineva. Următorul lucru pe care-l vor face va 
fi să înceapă să urle la noi, ăștia mici. 

— Oh. 

Lui Gudlaugur nu-i prea suna bine această posibilitate. 

— Ar putea fi mult mai rău. 

Huldar se ridică în picioare, privind înspre biroul Erlei. Plecă 
într-acolo, fără să-i mai adreseze vreun cuvânt lui Gudlaugur. 
Cineva trebuia să ia frâiele în mână, altfel vor intra cât de 
curând în impas, cu Erla care era prea mândră să spargă gheaţa 
și cu ceilalți prea înspăimântați ca să vorbească cu ea, sau unii 
cu alţii, de teamă ca ea să nu creadă că o vorbeau pe la spate. 

Huldar ciocăni ușor, apoi deschise ușa, fără să mai aștepte 
vreun răspuns. lțindu-și capul după ușă, fu întâmpinat de 
privirea aspră a Erlei. Nici glasul ei și nici atitudinea nu sugerau 
bunăvoință. 

— Ce vrei? 

— Nimic. Vreau doar să-ți zic să nu te laşi intimidată de 
ticăloşii ăia. Probabil că și ei au primit o muştruluială de la 
superiorii lor, așa că au trebuit să se descarce pe cineva. 

Huldar păși înăuntru și închise ușa în urma sa. 

— Sunt aici ca să ai și tu un sac de box, în cazul în care ai 
nevoie de unul. 

Erla îl privi cu ochi mijiţi. 

— Și tu pe cine ai să lovești? Ai vreun câine acasă? 

— N-am câine. Va trebui să mă descarc pe Gudlaugur. 

Rânjetul lui Huldar nu primi nimic drept răspuns. 

— Nu-i nevoie să vii să mă consolezi. Mă descurc și singură. 

— Erla, sunt perfect conștient de acest lucru. Știi bine asta. 

Huldar se opri, însă Erla nu se grăbi să întrerupă tăcerea, așa 
că o făcu el în locul ei. 

— Indiferent de ce cred șefii noștri, știm amândoi că ar fi fost 
imposibil să prevedem una ca asta. Benedikt Toft s-a arătat 
extrem de surprins atunci când am descoperit mâinile - nimeni 
n-ar fi putut ghici că avea vreo legătură cu ele. 

Erla părea că se mai detensionase niţel; umerii i se mai 
relaxaseră o idee, iar maxilarul nu mai dădea impresia că 
mesteca pietre. 

— În orice caz, să știi că n-am venit până la tine doar ca să 
discutăm despre căcatul ăsta. Voiam doar să aflu dacă facem 


VP - 109 


progrese și dacă pot ajuta cu ceva. Am mers cât de departe am 
putut cu lista aceea. 

El se oferise să caute prin lista cu numele tuturor celor care ar 
fi putut avea vreo legătură cu mortul, ca să verifice dacă mai 
erau în viaţă sau dacă nu cumva le lipsesc două mâini. Nu 
izbutise să dea de toţi, însă nici n-avea rost să-i sune acum pe 
cei care mai rămăseseră neverificaţi. Planul era să-l trimită pe 
Gudlaugur la ei acasă, să verifice cutiile de scrisori, ca să-și dea 
seama dacă sunt plecaţi sau nu. 

Când Erla vorbi din nou, o făcu pe tonul ei obișnuit - tot 
morocănos și lipsit de umor, dar nu la fel de aprig precum atunci 
când intrase în biroul ei. 

— N-ar trebui să lărgim lista? Trebuie să fie vorba de cineva 
pe care-l cunoștea. Altfel n-ar avea niciun sens. 

Huldar nu făcu decât să ridice din umeri. 

— Doar dacă nu cumva Benedikt l-a zărit pe suspect punând 
mâinile în jacuzzi. 

Bătrânul nu recunoscuse acest lucru atunci când fusese 
chestionat. Din spusele Erlei reieșea că declaraţia pe care o 
dăduse el în seara aceea păruse suficient de convingătoare. 
Insistase că nu văzuse nimic suspect, dar sigur că atacatorul n- 
ar fi avut de unde să știe acest lucru. 

— Să zicem că ne-a spus adevărul atunci când a jurat că n-a 
văzut nimic - e oare posibil ca totuși să fi zărit ceva fără să-și fi 
dat seama? O mașină parcată afară, de exemplu? Poate că 
atacatorul s-a decis să scape de un potenţial martor, deoarece 
nu a vrut să-și asume vreun risc. 

— Poate. Dar, în cazul ăsta, bizara metodă de-a comite crima 
este prea elaborată. N-ar fi fost mai simplu să intre în casa lui 
Benedikt și să-l înjunghie sau să-l omoare în bătaie? Chestia 
asta cu parcarea subterană a presupus un risc mult prea mare 
de-a fi prins. Ar fi al dracului de prost să-l omoare pe om în 
acest mod, dacă intenţia lui n-a fost de fapt să-l facă să sufere. 

Erla oftă. 

— Apoi, mai e și scrisoarea pe care am primit-o la început, 
care ne-a dat pontul despre ceva interesant în grădina lui 
Benedikt. Singurul mod în care aș putea interpreta acest lucru 
ar fi că persoana care a pus mâinile acolo nu credea că Benedikt 
va anunța poliţia când le-ar fi găsit. Ce alt motiv să fi avut? 
Intenţia lui fiind să sugereze că Benedikt ar avea conștiința 


VP - 110 


încărcată. Orice om normal ne-ar fi sunat imediat dacă ar fi găsit 
o pereche de mâini retezate în jacuzzi. Deci probabil că a avut 
idee despre cine ar fi putut pune mâinile acolo, în ciuda 
spectacolului pe care l-a dat, părând șocat și nevinovat. Dar 
firește că asta-i doar o teorie, la fel ca orice altceva legat de 
acest caz nenorocit. 

La fel ca toţi ceilalți implicaţi în anchetă, Huldar petrecuse o 
groază de timp reflectând la metoda crimei. Singura sa 
concluzie era că acest caz părea extrem de straniu. Așteptau cu 
mare nerăbdare rezultatele autopsiei, deși Huldar nu spera că 
se va afla printre primii care le vor vedea. 

— Ai primit înregistrările camerelor din parcare? 

— Nu vom primi nimic, pufni Erla. O altă afurisită de 
încurcătură. 

— Ce? 

Două camere fuseseră vizibile în parcare, deși niciuna nu era 
îndreptată direct spre mașina lui Kolbeinn. Una acoperea 
intrarea, cealaltă era aţintită spre zona aflată în faţa locurilor de 
parcare unde fusese mașina lui Kolbeinn. Presupunând că 
ucigașul nu ieșise cumva din canalizare, ar fi fost imposibil să 
ajungă la mașină fără să fie surprins pe înregistrare. Huldar 
bănuia că ucigașul își ascunsese faţa, dar oricum imaginile 
aveau să le ofere indicii despre vârsta și constituţia lui fizică. 
Imaginile le-ar fi putut arăta și modul în care pătrunsese în 
parcarea subterană. Căzuseră cu toţii de acord că intrase acolo 
cu mașina proprie, altfel cum și-ar fi putut transporta victima 
înăuntru? Și deși nu puteau exclude posibilitatea ca el să-și fi 
ademenit victima în parcare, le era greu să-și imagineze cum 
anume reușise. Huldar presupunea că înregistrările de pe 
camerele de supraveghere le-ar fi răspuns la această întrebare. 
Dar dacă era o problemă cu înregistrările, perspectivele erau 
sumbre: ar avea ceva de furcă dacă ar trebui să-i ia la întrebări 
pe toţi cei care folosiseră parcarea în ziua aceea și l-ar fi putut 
zări pe criminal. 

— Camerele nu au fost conectate? 

Știa că lentilele nu le fuseseră acoperite cu vreun spray, dat 
fiind că el însuși le verificase și se arătase extrem de ușurat 
după ce se convinsese că sticla era curată. 

— Ba erau conectate cum trebuie. Însă computerul pe care ar 
fi trebuit să fie stocate datele s-a stricat cu câteva luni în urmă 


VP - 111 


și, din ce spune îngrijitorul, administratorii clădirii au crezut de 
cuviinţă că nu era nevoie să-l înlocuiască, dat fiind că prezenţa 
celor două camere era de-ajuns să sperie orice potenţial 
răufăcător. 

Erla se strâmbă, dezgustată. 

— Parte a aceleiași măsuri de reducere a cheltuielilor ca și 
înjumătăţirea orelor de program ale îngrijitorului. 

Huldar își dădu capul pe spate și închise ochii. Totul părea să 
conspire împotriva lor. 

— Am reușit să apreciem cu ceva mai multă precizie 
momentul dispariţiei lui Benedikt? Sau de unde a fost înhățat? 

Erla clătină din cap. 

— Nu. l-am cercetat casa cu cea mai mare atenţie, dar n-am 
găsit nimic folositor, în afară de telefonul mobil. Care n-a mai 
fost folosit de două zile, însă nimeni nu știe cât de important 
poate fi acest lucru. Bătrânul era un văduv pensionar, iar fiul 
său locuiește în străinătate, cu soţia și copiii. Jurnalul de apeluri 
arată destul de clar cât de rar primea sau efectua apeluri. Și 
încă n-am dat de nimeni care să ne poată spune ce a făcut în 
cele douăzeci și patru de ore înainte de crimă. Singura probă pe 
care o avem sunt ziarele de dimineaţă pe care le-am găsit în 
sufragerie, ceea ce sugerează că s-a aflat acasă în dimineaţa 
crimei. 

Erla scoase un geamăt sonor, apoi își îngropă faţa în mâini și 
și-o frecă energic. 

— E o mizerie cât casa de mare. Ar fi bine ca analiza lanţului 
și-a călușului să scoată ceva amprente la iveală. Dacă nu, 
înseamnă că totul ne este potrivnic. Absolut totul. Nimeni nu-și 
amintește să fi vândut sau să fi închiriat vreo drujbă în ultima 
vreme, așa că următorul pas va fi să testăm toate drujbele din 
țara asta, în căutarea unor urme de sânge de la mâinile alea. 
Numai să stabilim cine deţine drujbe și unde sunt păstrate 
acestea ar fi suficient să ne ţină ocupată toată echipa zile 
întregi. 

— Și Kolbeinn? Proprietarul mașinii. Ce aţi aflat după ce a fost 
chestionat? 

— Nimic, pufni Erla dezamăgită. Ne-a zis că n-are nici cea mai 
vagă idee de ce a fost aleasă tocmai mașina lui; n-a mai văzut 
victima niciodată și nici nu i-a recunoscut numele. Până acum, 
n-am reușit să descoperim nicio legătură între cei doi. 


VP - 112 


Erla scotoci prin hârtiile care-i acopereau în întregime biroul. 

— Declaraţia lui e pe aici, pe undeva. E la fel ca aceea dată de 
Benedikt. Nu știe nimic și nu poate pricepe de ce i s-a întâmplat 
așa ceva tocmai lui. Ceea ce e îngrijorător, având în vedere cei 
s-a întâmplat moșului. 

— Poate că nici nu există vreo legătură. Mașina lui se afla în 
cel mai îndepărtat punct al parcării subterane, iar modelul e 
unul extraordinar de puternic. Dacă aș plănui să fac așa ceva, 
exact pe a lui aș alege-o. Oricum, probabil că ucigașul a 
așteptat să plece majoritatea mașinilor, înainte de-a trece la 
treabă. Întrebarea e cât de mult a avut de așteptat. Avem vreo 
idee când ar fi putut veni? 

Erla clătină din cap. 

— Nu. Sper ca autopsia să ne indice un interval ceva mai 
precis. Rănile de pe mâinile și picioarele victimei ne-ar putea 
spune cam cât de mult a stat legat. 

— Raportul trebuie să sosească din clipă-n clipă, nu? 

Huldar spera că discuţia asta neobișnuit de lungă era un 
semn că redeveniseră prieteni și că în sfârșit va fi reacceptat ca 
membru al Diviziei de Investigaţii Criminale cu drepturi depline. 
Stătuse de-ajuns pe margine. 

— Poate îmi spui și mie ce conţine? 

Erla se încruntă ușor. 

— Mai vedem. 

Huldar se gândi că acum ar fi cel mai potrivit moment să iasă 
din scenă. De aici înainte, discuţia putea s-o ia la vale. 

— Mă duc să-mi iau o cafea. Vii și tu? 

Îi aruncă această propunere sperând că va profita de ea: în 
clipa în care va ieși din birou, muștruluiala pe care o primise mai 
devreme va începe să se șteargă din minţile subordonaţilor ei. 
Va fi un pas dificil pentru ea, dar va trebui să-l facă, mai 
devreme sau mai târziu. Oricât de jos s-ar fi aflat el în ochii 
colegilor de echipă, ar fi fost bine dacă ea l-ar fi însoţit, dacă s- 
ar fi concentrat la spusele lui, ignorându-i astfel pe ceilalţi din 
birou. 

— Nu, mersi! Trebuie să mă pregătesc pentru ședința de 
informare de mai târziu. 

— Nicio problemă. 

Huldar o privi cum se întoarce din nou la hârtiile de pe birou. 
Mai adăugă, ca de plecare: 


VP - 113 


— Erla, o să-l prindem. E doar o chestiune de timp până când 
vom da de vreo urmă. 

Și chiar vorbea serios; de cele mai multe ori, așa începea 
rezolvarea unui caz. De fiecare dată când aveau de-a face cuo 
crimă obișnuită, acest lucru se întâmpla imediat după sosirea 
poliţiei la fața locului, pentru că puţini ucigași islandezi încercau 
să-și acopere urmele. Unii încă mai zăboveau la locul faptei, cu 
arma crimei în mâini. Oricât de diferit se va dovedi acest caz, 
Huldar nu se îndoia că în cele din urmă aveau să-l soluţioneze. 

e 

Gudlaugur se prăbuși înapoi în scaun. Era roșu la față, de data 
asta mai degrabă din cauza gerului, decât din cauza jenei. 

— Nimic. N-a mai rămas nimeni pe listă. 

Huldar se mișcă pentru a putea privi chipul tânărului. 

— l-ai găsit pe toţi acasă? 

— Trei dintre ei au răspuns când am bătut la ușă; nu 
apucaseră să răspundă la telefon atunci când i-ai sunat tu. Unul 
e în spital, potrivit femeii din apartamentul de-alături, iar ultimul 
e plecat la mare. Soţia lui se afla acasă. 

Huldar își răsuci scaunul la loc. Din întâmplare, ochii îi căzură 
pe fotocopiile scrisorilor din capsula timpului și gândurile îi 
zburară la Freyja. Oricât ar fi fost de mulțumit că poate lucra din 
nou la un caz adevărat, regreta că nu găsea o scuză ca s-o 
sune. Poate că în curând vor da peste vreun copil martor și 
atunci va trebui s-o cheme pe ea să-i ia o declaraţie. Insă era 
puţin probabil. Și sigur că nici el nu-și dorea ca un copil să fi fost 
implicat în astfel de orori. Trase fotocopiile mai aproape și 
începu să citească din nou scrisoarea plină de ameninţări. Crima 
din parcarea subterană avea în cele din urmă să fie rezolvată, 
iar după aceea el se va putea întoarce la misterul capsulei 
timpului, o va putea suna pe Freyja pentru a-i cere să se 
întâlnească cu el și poate că va izbuti să-i intre din nou în grații. 
Cine știe, poate că de data asta chiar va funcţiona. Nu parea să 
fie implicată într-o nouă relaţie, ceea ce, categoric, era un mare 
avantaj. 

— De ce zâmbești? îl întrebă Gudlaugur, al cărui cap își făcuse 
apariția peste monitorul lui Huldar. 

— Fără motiv, se grăbi Huldar să-i răspundă, având grijă să-și 
șteargă bucuria de pe chip. Cum se numesc cei doi bărbați 
despre care trebuie să știm dacă încă mai trăiesc și sunt bine? 


VP - 114 


Capul dispăru, apoi reapăru. Gudlaugur citi de pe o bucăţică 
de hârtie: 

— Ævar Einarsson și Haraldur Jóhann Gudnason. De ce 
întrebi? 

— Așa. 

Huldar nu simțea nevoia să-i explice ceva, și oricum niciun 
nume nu se potrivea cu inițialele de pe lista cu victime a lui 
Thröstur. li trecuse prin cap ideea că ar fi putut exista totuși o 
legătură. Iniţialele lui Benedikt Toft îi dăduseră această idee: BT 
se ivise în scrisoare, deși ar fi putut fi vorba și de o simplă 
coincidență. Nu menţionase acest aspect în fața Erlei de teamă 
să nu fie luat în râs, mai ales dacă ar fi adăugat faptul că literele 
K l-ar fi putut indica pe Kolbeinn, iar JJ pe Jón Jónsson. Nimeni nu 
lua în serios cazul capsulei timpului, iar în lipsa unei legături 
între Thrâstur și victimă, i-ar fi fost extrem de dificil să convingă 
echipa. El însuși era suficient de sceptic în privinţa acestui lucru. 
Dar oricât ar fi fost de exagerată ideea, nu și-l putea scoate pe 
Thrâstur din minte sau modul în care o luase razna atunci când 
realizase de ce veniseră acasă la el. 

Din moment ce Erla nu-i dăduse nicio sarcină nouă și încă mai 
avea la dispoziţie o jumătate de oră până la începerea ședinței, 
Huldar se hotărî să arunce iute o privire peste cazul tatălui lui 
Throstur. 

Un gust rău îi rămase în gură după ce citi raportul despre 
uciderea Vakăi Orradttir. Omul acela, dacă l-ai fi putut numi 
om, o violase pe fetiță în patul fiicei sale, apoi o sufocase cu o 
pernă. Nu fusese în stare să ofere o explicaţie, spunând doar că 
fusese prea beat ca să mai știe ce făcea. Fiica sa, Sigrun, care 
era în aceeași clasă cu fetiţa ucisă, se încuiase în dulap, unde 
fusese găsită de polițiști atunci când aceștia își făcuseră 
apariţia. In ciuda tuturor încercărilor, nu izbutiseră să obţină o 
declaraţie coerentă de la ea. Se presupunea că nu fusese 
martora violului sau a crimei și că se ascunsese în dulap ori 
după ce începuse totul, ori la scurt timp după ce devenise clar 
ce avea să se întâmple. Psihologul care o tratase pe Sigrun 
credea că avea să se deschidă în cele din urmă, dar că se temea 
atât de mult de tatăl ei, încât era puţin probabil să o facă înainte 
de proces. Insă Throstur, fratele ei, care avea doisprezece ani la 
acea vreme, nu renunţase să povestească varianta lui, deși se 
aflase la școală când se petrecuse tragedia. Venise acasă, 


VP - 115 


urcase direct în camera lui și se încuiase acolo, neștiind că o 
fetiță zăcea moartă în camera de alături. Pe la ora cinei, când 
simţise că-i e foame, coborâse în bucătărie, își pusese niște 
cereale Cheerios într-un castron și le mâncase singur, ceea ce 
nu era tocmai neobișnuit. Mama lui făcea curăţenie și era și 
recepţioneră la un azil de bătrâni; turele începeau la prânz și se 
terminau la opt seara. Pentru că mergea la serviciu cu 
autobuzul, nu se întorcea niciodată mai devreme de ora nouă. 
Tatăl lui nu se zărise prin preajmă, ceea ce, potrivit mărturiei lui 
Throstur, iar nu era un lucru neobișnuit. Umbla tot timpul beat, 
ori era leșinat pe canapeaua din sufragerie, ori cocoșat și 
tremurând deasupra unei scrumiere pline ochi în bucătărie. 
Agnes, mama lui, se întorsese acasă în jur de ora nouă, 
neobișnuit de obosită, sau cel puţin așa spunea ea, pentru că o 
pândea răceala. Un consult medical ce avusese loc două zile 
mai târziu nu putuse nici să-i confirme, nici să-i infirme 
declaraţia, din moment ce temperatura fusese normală și nici nu 
mai arătase vreun simptom. Din declaraţia ei reieșea că Jón, 
soțul, era jos, treaz, când ea sosise acasă. Vaka zăcea moartă în 
camera fiicei lor de mai bine de cinci ore și se instalase deja 
rigor mortis. Soțul ei duhnea a tărie și părea neobișnuit de 
abătut, iar ea dăduse vina pe faptul că nu-i cumpărase alcool, 
deși nu-i promisese c-o va face - ca și cum acest detaliu ar fi 
avut vreo relevanţă. Jón reacţionase violent și o lovise atât de 
puternic, încât o doborâse la pământ, izbind-o cu capul de 
perete și aproape făcând-o să-și piardă cunoștința. După aceea 
el se năpustise afară, lăsând-o să zacă pe podea. Același consult 
medical, care nu izbutise să aducă dovezi în privința răcelii, 
scosese totuși la iveală faptul că femeia avea o umflătură 
enormă pe tâmpla dreaptă și o vânătaie ce se întindea pe tot 
obrazul, până la maxilar, ceea ce corespundea cu declaraţia ei. 
După plecarea lui, femeia se chinuise să se ridice în picioare și 
urcase în camerele copiilor. Fiica ei părea să zacă adormită sub 
pilotă, așa că închisese ușa, apoi schimbase câteva cuvinte cu 
fiul ei. După aceea se băgase și ea în pat și nu se mai trezise 
decât la sosirea polițiștilor, a doua zi, la opt dimineaţa. Thrâstur 
îi sunase, după ce descoperise trupul Vakăi. El se dusese să o 
trezească pe Sigrun și observase cum era așezată perna, ca și 
cum i-ar fi stat pe faţă. Când o dăduse la o parte, descoperise că 
fetița din patul surorii lui era o străină. In timpul discuţiei la 


VP - 116 


telefon cu poliția, băiatul nu părea să realizeze că fata era 
moartă; el le spusese polițiștilor că în patul surorii sale se află o 
fată bolnavă, pe care nu o putea trezi. Fata aceea avea pielea 
rece și se simţea ciudat la atingere, și deși era adormită, ochii îi 
avea în continuare deschiși. Sigrun nu se vedea pe nicăieri. 

Pozele de la locul crimei erau pur și simplu greţoase. Fata 
zăcea întinsă în așternuturile murdare și mototolite de pe pat, 
într-o cameră dezordonată, cu mobilă sărăcăcioasă. In 
fotografiile făcute înainte ca poliţia să atingă ceva, pilota o 
acoperea până la gât. Fata privea tavanul cu ochi goi și opaci, 
acoperiţi de vinișoare roșii, aşa cum se întâmplă în cazul 
victimelor ucise prin asfixiere. Părul castaniu-deschis era răsfirat 
în jurul capului precum razele în jurul soarelui, ca și cum îi 
fusese aranjat așa cu o perie. Avea buzele albăstrii, iar într-un 
colț al gurii se zărea un mic fulg alb, de la perna cu care fusese 
sufocată. Aceasta se afla lângă capul ei, deși, potrivit fratelui, îi 
acoperise chipul atunci când o găsise el, astfel încât să nu fie 
văzut de la ușă, ceea ce se potrivea cu povestea spusă de 
mamă. 

Fotografiile făcute după îndepărtarea pilotei erau mult mai 
tulburătoare și-l determinară pe Huldar să se foiască înfiorat în 
scaun. Fetița fusese dezbrăcată de la brâu în jos: pantalonii îi 
fuseseră trași pe dos și atârnau de o gleznă, alături de chiloţii 
colorați, de fetiță. Picioarele îi erau larg desfăcute, iar între ele 
se afla o pată de sânge uscat. Lui Huldar i se păru că vede și 
alte pete mai vechi, de același gen, pe cearșaf, un indiciu foarte 
clar că și Sigrun fusese abuzată de bruta care-i ţinea loc de tată. 
Huldar își aduse aminte de comentariul Freyjei că era puţin 
probabil ca Vaka să fi fost prima și singura victimă a lui Jón. Din 
dosarul de caz reieșea că încercaseră să-i interogheze pe 
Thrâstur și pe Sigrún în legătură cu acest subiect, însă niciunul 
nu vrusese să răspundă. Această reținere fusese pusă pe seama 
spaimei față de tatăl lor. 

Huldar închise dosarul anchetei și-l deschise pe cel legat de 
proces, însă acesta nu-i oferi nicio informaţie în plus. Jón fusese 
condamnat la șaisprezece ani de închisoare de tribunalul 
regional, iar condamnarea fusese confirmată și de Curtea 
Supremă de Justiţie. Nicio surpriză până aici. Insă căutarea lui 
Huldar scoase la iveală un alt caz, mai vechi. Bărbatul fusese 
achitat în acel caz. Nu existau nici detalii suplimentare, nici 


VP - 117 


motivele care  duseseră la achitare. Singura informaţie 
disponibilă era că fusese acuzat de abuzarea unui minor, însă 
procesul se ţinuse cu ușile închise. Huldar căută în baza de date 
a poliţiei, dar nu găsi nicio înregistrare a vreunei anchete care 
să fi dus la acuzaţie. Nu știa prea multe despre procesele ţinute 
cu ușile închise, așa că nu-și dădea seama dacă informaţiile 
legate de caz erau prea sumare. Totul era foarte încurcat, iar el 
reveni la verdictul neconcludent al procesului, în cazul în care ar 
fi putut citi ceva printre rânduri. 

Dar nici nu mai era nevoie. Privirea îi căzu pe numele 
procurorului, care-l făcu să ţâșnească în picioare: Benedikt Toft, 
bărbatul care fusese ucis în parcarea subterană. 


Capitolul 13 


Din grătarul instalat în Parcul Familiei se înălța un fum gros, 
iar în jurul acestuia roia un grup numeros de copii. Pe măsură ce 
se apropia, mirosul de carne la grătar îi trimitea /Esei săgeți de 
durere de foame prin stomac. Și nu era singura: plimbându-se 
prin grădina zoologică, zărise cum animalele stăteau lipite de 
garduri, adulmecând aerul. 

Cărarea îi permitea să supravegheze așa cum trebuie 
mulțimea de copii, pe care o scană cu privirea în căutarea 
Karlottei și a lui Dadi. Oriunde se uita, dădea de capete 
acoperite cu fesuri colorate. Petrecerea organizată cu ocazia 
aniversării grădiniței în Parcul Familiei și Grădina Zoologică din 
Reykjavik generase atâta entuziasm, încât știa ce o așteaptă. 
De dimineață, copiilor ei le luase o veșnicie să-și aleagă cu ce să 
se îmbrace. Karlotta se schimbase de trei ori, iar Dadi doar de 
două ori. Dar bucuria lor față de această simplă ieșire în aer 
liber era atât de evidentă, încât Æsa pur și simplu se simţise 
incapabilă să-i certe. La urma urmei, nu era ca și cum toată 
lumea s-ar fi oprit din muncă doar pentru că ea avea să întârzie 
niţel. 

Gălăgia făcută de copii creștea din ce în ce mai mult pe 
măsură ce se apropia, până când /Esa avu senzaţia că se află în 
mijlocul unei colonii de pescăruși. Din cauza larmei asurzitoare 
era inutil să-i strige pe Karlotta și pe Dadi, așa că nu-i rămase 


VP - 118 


decât să înainteze cu grijă prin mulţime, cercetând cu atenţie 
toate chipurile. Pe lângă ea forfoteau întruna copii care se 
duceau la grătar cu mâinile goale și se întorceau cu ele pline. 
Atenţia îi era distrasă din cauză că trebuia să se ferească să nu 
fie mânjită de ketchup sau maioneză pe haine. Inaintă în linie 
dreaptă către cea mai apropiată educatoare și reuși să ajungă la 
ea fără probleme. 

— Bună! 

Tânăra avea un surâs atât de larg, încât îi scotea la iveală toți 
molarii. Așa o întâmpina ori de câte ori Æsa venea să-i aducă 
sau să-i ia pe copii; o primire peste măsură de prietenoasă, care 
i se părea de fiecare dată exagerată. 

— Salut! încercă și Æsa să fie amabilă. Am venit să-i iau pe 
Karlotta și Dadi. Nu cumva i-ai văzut? 

— Oh! 

Bucuria ei exagerată fu cu repeziciune înlocuită de o tristeţe 
la fel de exagerată, subliniată de gura cu colțurile lăsate în jos, 
în mod hilar. 

— Dar nu pot pleca acum! Petrecerea e încă în toi. 

— Ah, nu, mai pot lua și ei câte un hotdog. Nu mă grăbesc. 
Voiam doar să-i anunţ că sunt și eu aici. 

Ultima parte a frazei nu se mai auzi, fiind acoperită de ţipătul 
unui copil al cărui cârnat căzuse din chiflă, pe jos. Tânăra plecă 
să-l consoleze pe copil, după care îl conduse înapoi la grătar. 
Æsa rămase singură acolo, la fel de nelămurită în privinţa locului 
în care se aflau Karlotta și Dadi. Se roti de câteva ori în cerc, dar 
tot nu-i zări. Începea să se neliniștească, nefiind în stare să-și 
scoată din minte bizarul mesaj al lui Thorvaldur, deși n-o mai 
căutase și nici ea nu mai încercase să-l contacteze din seara 
aceea. Oricât de disperată ar fi fost să afle mai multe, nu voia 
să-i ofere satisfacția de a-l implora. Acum era rândul lui s-o 
sune. 

Asta demonstra atât de bine cât de toxică devenise relaţia lor. 
Chiar și informaţiile care puteau afecta bunăstarea copiilor 
contau mai puţin decât mândria de-a nu fi călcat în picioare de 
către celălalt în meschinul lor război. Æsa își blestema propria 
prostie în timp ce-și făcea loc cu coatele prin mulţime pentru a 
vedea mai bine. Poate că Dadi și Karlotta găsiseră o bancă sau 
niște pietre pe care să stea jos și să mănânce. Dar nu-i vedea 
nicăieri. Neliniștea deveni înfiorătoare, când o zări pe Beta, o 


VP - 119 


parteneră de joacă de-a Karlottei, care venea în fugă dinspre 
toalete și se îndrepta spre grătar. Æsa scoase un oftat de 
ușurare. Normal, se duseseră să facă pipi. Oriunde trebuia să 
meargă unul dintre ei, puteai fi sigur că era și celălalt. 

— Beta! o strigă /Esa pe fată, care-i făcu cu mâna acoperită 
cu mitenă în timp ce se grăbea spre ea. Karlotta e cumva la 
toalete? 

Beta își trase nasul. Deși nu bătea vântul, ziua era destul de 
răcoroasă, iar copiilor le cam curgeau nasurile. 

— Nu. A dispărut, zise fetița trăgându-și din nou nasul. 

— A dispărut? 

Æsa voia s-o înșface de umeri și s-o scuture cu putere. 

— Unde-a dispărut? 

— A plecat departe, preciză Beta zâmbind, fără să înţeleagă 
impactul pe care-l avea vestea ei. 

— Unde departe? 

Dorinţa de-a o scutura pe fată aproape că o durea pe Æsa, 
așa că preferă să-și bage mâinile în buzunare. 

— Pur și simplu departe. A zis că se duc să vadă niște 
căţeluși. 

— Cațeluși? 

Æsa realiză că repeta fiecare cuvânt rostit de fată. Dar asta îi 
oferea timp de gândire. 

— Unde sunt căţelușii? 

— Nu știu. Mie nu mi s-a dat voie să merg. 

— Cum adică nu ţi s-a dat voie să mergi? 

— Karlotta a zis așa. Omul acela a vrut ca doar ei doi să vadă 
cățelușii. 

Abia acum începu și Beta să priceapă că nu era chiar totul în 
ordine. Se tot uita în stânga și-n dreapta, ca și cum ar fi căutat o 
cale de scăpare. 

Æsa se strădui din răsputeri să pară calmă. Era un adevărat 
efort de voință. 

— Omul acela lucrează aici la zoo? Aici sunt și cățelușii? 

— Nu. 

Răspunsul ambiguu era pur și simplu rezultatul faptului că ea 
pusese două întrebări dintr-odată. 

— Deci, omul acela lucrează aici la zoo? 

— Nu știu. Nu l-am văzut. Numai Karlotta l-a văzut. 

Beta șovăi, apoi adăugă: 


VP - 120 


— Și poate că și Dadi. Dar nu sunt cățeluși la zoo. Omul acela 
îi avea la el în mașină. 

Beta se înclină spre /Esa ca pentru a-i mărturisi ceva. Era 
limpede că habar n-avea de cât de gravă era situaţia. Grădinița 
organiza o petrecere: nimic rău nu se putea întâmpla. 

— El le-a zis că nu trebuie să le spună nimic educatoarelor. 

Æsa mulțumi în gând faptului că avea mâinile adânc înfipte în 
buzunare, căci dorința de-a o scutura pe fetiță devenea de 
neîndurat. Insă nu-și putu ascunde disperarea din glas atunci 
când rosti următoarea întrebare: 

— Unde au plecat? In ce direcţie? 

— Într-acolo. 

O mitenă scămoșată îi indică /Esei direcția din care tocmai 
venise. 

— Au plecat într-acolo. 

Conștientă că ar fi fost inutil să întrebe un copil cât timp 
trecuse de la dispariţia copiilor ei, Æsa o rupse la fugă. Nu mai 
irosi timp preţios alertându-le pe educatoare. Oricum nu i-ar fi 
fost de mare folos în aceste împrejurări. Trebuia să ajungă 
urgent în parcare, în eventualitatea în care copiii încă se mai 
aflau acolo. Sau în mașina vreunui bărbat care sigur n-avea 
intenţii prea bune. Spera ca bărbatul să nu fi apucat să-i 
răpească. Sau să le facă rău. Nici măcar nu îndrăznea să se 
gândească la un asemenea lucru. 

Æsa auzi cum cineva o strigă pe nume, în ciuda ţipetelor 
asurzitoare ale copiilor. Probabil că era una dintre educatoare, 
curioasă să afle de ce se comporta așa ciudat. Alergă și mai 
repede. Dacă doreau o explicaţie, Beta trebuia să le-o ofere. 
Gândul la cât de prost se vor simţi femeile când își vor da seama 
că i-au pierdut pe Karlotta și pe Dadi îi oferi un nou impuls de 
energie, însă, din cauza grabei, se împiedică de o piatră și 
ateriză dureros pe un genunchi. Doi cai o priveau lipsiţi de 
interes. Nu-i păsa de durere sau de ruptura din pantalonii pe 
care doar ce și-i cumpărase, cheltuind pe ei bani pe care nu-și 
permitea să-i irosească. Nici firicelul de sânge care i se scurgea 
pe picior nu o interesa prea mult. Ridicându-se în picioare, 
merse șchiopătând mai departe. 

Când în sfârșit reuși să zărească parcarea, /Esei nu-i mai 
rămăsese suflu ca să mai strige. Numele copiilor se auzi atât de 
firav, ca și cum s-ar fi aflat chiar în fața ei. Deloc surprinzător, 


VP - 121 


nu se auzi niciun răspuns. Șchiopătă mai departe, gâfâind cu 
putere, prin parcarea pe jumătate goală, strigându-i iar pe 
nume, din ce în ce mai tare pe măsură ce-și recăpăta răsuflarea, 
chiorându-se prin geamul fiecărei mașini pe lângă care trecea. 
Nu zări nici urmă de copii sau de un bărbat cu căţei. li mai 
rămăseseră doar trei mașini de verificat, când auzi un glas care 
o striga. Nu glasul unui adult, ci al fetiţei sale: 

— Mami! 

Æsa se răsuci, fără să-i vină să creadă. Probabil că n-auzise 
bine; o mulţime de copii alergau de colo-colo prin parc, așa că 
probabil nu era decât o altă fetiță care-și striga mama. 

Spre imensa ei ușurare, îi văzu pe Karlotta și pe Dadi fugind 
ușor spre ea pe aleea de lângă intrarea în parcare, întorcându- 
se, în mod evident, de undeva de pe șosea. li făcură cu mâna, 
strălucind de bucurie. Era clar că nu li se întâmplase nimic rău și 
că habar n-aveau că făcuseră ceva complet greșit. Și totuși, ea 
le spusese de nenumărate ori că nu trebuie să plece nicăieri 
împreună cu cineva străin. Furia o sufoca pur și simplu. Deși 
păreau că scăpaseră teferi, totul s-ar fi putut transforma într-un 
dezastru. 

Æsa șontăâcăi până la ei și se întâlniră în faţa intrării. Copiii, 
prea mici ca să înţeleagă gravitatea situaţiei, o întrebară dacă 
își mai pot lua câte un hotdog, ca și cum ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume. 

Furia pe care o simţea era atât de aprigă, încât aproape că se 
înecă cu cuvintele: 

— Unde aţi fost? De câte ori v-am interzis să plecaţi împreună 
cu cineva străin? Unde v-a fost capul? 

Karlotta și Dadi o priveau cu ochi mari, uluiţi, cu zâmbete din 
ce în ce mai mici pe chipuri. 

Trăgând aer adânc în piept, Æsa reuși să vorbească ceva mai 
calm: 

— Cum de v-a trecut prin cap să plecaţi așa? Mai ales că v-am 
spus de-atâtea ori să n-o faceți. De-atâtea și de-atâtea ori. 

— Da, dar... 

Karlotta nu mai termină propoziţia. Trăsăturile i se strâmbară 
în încercarea de a găsi cuvintele potrivite. Dadi stătea năuc 
lângă ea, cu ochii aţintiţi asupra surorii sale, ca nu cumva să 
întâlnească privirea mamei. El avea doar trei ani și se putea 


VP - 122 


adăposti cu ușurință în spatele Karlottei, care avea cinci ani, 
atunci când lucrurile mergeau prost. 

— Niciun „da, dar”. Spune-ţi-mi ce s-a întâmplat și de ce nu 
m-aţi ascultat. 

Furia /Esei ceda cu fiecare cuvânt nou rostit. Ochii Karlottei, 
dureros de asemănători cu ai lui Thorvaldur, o priveau 
înlăcrimaţi pe sub genele umede, lacrimile rotunde fiind din ce 
în ce mai mari, până ce deveniră suficient de grele încât să 
înceapă să i se prelingă pe obraji. 

— N-a fost... un... om... rău, rosti ea, luptându-se cu 
suspinele. El... avea... niște cățeluși. Nici măcar... n-a fost... un 
bărbat... 

Acum că furia i se evaporase, /Esei îi părea rău că fusese atât 
de aspră cu ei. Se lăsă în jos, ignorând usturimea din genunchi, 
și șterse lacrimile de pe obrajii fiicei ei. Blândeţea cu care făcea 
acest lucru sparse zăgazurile, iar lacrimile Karlottei începură să 
curgă nestăvilite. Æsa o luă în braţe, trăgându-l și pe Dadi 
aproape de ea. 

S-ar fi putut întâmpla ceva mult mai rău. 

Æsa se ridică în picioare, îi conduse pe copii la mașină și plecă 
acasă. Nu-i trecu prin minte să facă un ocol și să le anunte și pe 
educatoare că e totul în ordine. 

e 

_ Atmosfera rămase destul de încordată tot drumul spre casă. 
Incet, dar sigur, Æsa reuși să smulgă povestea de la Karlotta, 
deși Dadi nu rosti niciun cuvânt. În loc să-și întrerupă fiica cu tot 
felul de întrebări, Æsa o lăsă să-și depene povestea în voie, așa 
că fetei îi luă ceva până termină. Æsa nu se gândea decât la 
faptul că întâmplarea avea într-un fel legătură cu Thorvaldur. 
Era clar că avusese un motiv întemeiat ca s-o sune și să-i ceară 
să aibă mare grijă de copii. 

Ca să se revanșeze faţă de ei pentru plecarea bruscă de la 
petrecere, Æsa se opri ca să le cumpere hotdogi. Îi lăsă pe niște 
taburete înalte la o masă și ieși afară. Voia să discute în liniște 
cu Thorvaldur, departe de urechile copiilor. Acasă, exista riscul 
ca ei să-i audă cum se ceartă. Pentru a fi sigură că-i răspunde, îi 
trimise mai întâi un mesaj: Dacă nu-mi telefonezi chiar acum, 
sun la poliție - are legătură cu karlotta și dadi. 

El o sună imediat. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? Chiar ţi-ai pierdut de tot minţile? 


VP - 123 


Æsa îi ignoră patetica încercare de-a se preface că totul era în 
regulă. Spaima din voce îl trăda. 

— Un bărbat tocmai ce i-a ademenit pe Karlotta și Dadi la el în 
mașină. Vreau să aflu de ce m-ai sunat să mă pui în gardă cu 
exact astfel de lucruri. 

— Ce vrei să zici? Tu chiar n-ai ascultat niciun cuvânt din ce ți- 
am zis? Eşti nebună? Nici măcar de propriii tăi copii nu poţi să ai 
grijă? 

Reacţia lui nu era chiar diferită faţă de cea a ei atunci când își 
găsise copiii, ceva mai devreme. 

— Taci, Thorvaldur! 

Æsa se opri ca să vadă dacă acest lucru avea vreun efect. La 
celălalt capăt nu se auzea decât respiraţia lui. 

— Sigur că i-am avertizat. De o mie de ori. Dar amicul tău a 
fost prea viclean. S-a deghizat în Moș Crăciun și le-a spus că are 
cu el niște căteluși. In ochii lor, Moș Crăciun nu poate fi 
considerat bărbat, cu atât mai mult un bărbat rău. Au crezut că 
sunt în siguranţă dacă pleacă cu el. În ciuda tuturor 
avertismentelor mele. 

Thorvaldur mai inspiră și expiră încă odată cu putere, apoi 
întrebă: 

— Nu i-au văzut faţa? 

— Nu, doar ce ţi-am spus acest lucru. Era îmbrăcat cu un 
costum de Moș Crăciun american. Cu barbă albă și așa mai 
departe. Asta a fost singura descriere pe care am primit-o. La fel 
de bine ar fi putut fi vorba și de-o femeie, deși mă gândesc că e 
puţin probabil. 

— lisuse! 

— Da, Thorvaldur. lisuse! Nu cred că e nevoie să-ți spun cât 
de prost s-ar fi putut termina totul. Din fericire, nu le-a făcut 
nimic, dar cine știe ce-ar mai putea încerca data viitoare. 

Işi drese glasul, apoi continuă cu o voce sugrumată: 

— Dacă va mai încerca. 

— Și ce-a făcut, mai exact, acest Moș Crăciun? 

Thorvaldur părea furios, înspăimântat și uluit în același timp. 

— A așteptat și i-a pândit în timpul petrecerii organizate de 
grădiniță în Parcul Familiei. Tocmai ce coborâseră din autobuz 
și-i așteptau pe ceilalţi, când i-a ademenit la mașina lui, parcată 
lângă intrare. Le-a spus să se întoarcă din nou la el atunci când 
nu-i vede nimeni, ca să le arate căţeii. Le-a interzis să mai 


VP - 124 


povestească și altcuiva sau să mai aducă și alţi copii. Ei erau 
singurii cărora a vrut să le arate căţelușii. 

— Și ei au făcut cum le-a spus? 

— Da. Exact asta au făcut. 

Æsa își frecă fruntea. Deloc surprinzător, evenimentele astea 
îi provocau o migrenă. 

— Sunt copii. El era Moș Crăciun. Moș Crăciun cu căţeluși. 
Firește că l-au ascultat. 

— Au fost în stare să-ţi descrie mașina? 

Æsa râse zeflemitor. 

— Sigur că da. O mașină. Nu una roșie. Acesta a fost singurul 
detaliu pe care l-am primit. Și, crede-mă, chiar am încercat. 

Închise ochii și și-i frecă cu putere. Nu o ajută cu nimic; 
migrena se instala încet, dar sigur, și numai niște calmante 
puternice ar mai fi putut-o salva acum. 

— S-au suit în mașina lui și el a pornit, spunându-le că ţine 
cătelușii aproape, dar că sunt totuși prea departe ca să meargă 
pe jos. l-a plimbat cu mașina încolo și-ncoace o bucată de 
vreme, apoi i-a adus înapoi. După aia, s-a oprit și le-a zis că nu- 
și mai amintește unde-a lăsat căţeii. Așa că le-a zis că-i vor 
vedea mai târziu. Apoi le-a dat drumul. 

— Și? 

— Niciun și. Au coborât din mașină, i-au zis la revedere și s-au 
întors înapoi în parc, unde eu aproape că sufeream un atac de 
inimă în timp ce-i căutam. 

Æsa dorea să termine conversaţia. Dacă mai vorbea mult cu 
el, durerea de cap va deveni mult prea puternică pentru a mai 
putea conduce mașina. 

— Când și-a luat la revedere de la ei, le-a spus să-ţi transmită 
ceva. Tie. 

— Mie? întrebă Thorvaldur cu un glas gros și aspru. 

— Da. 

Nici vocea ei nu suna mai bine. 

— Karlotta trebuia să-ți transmită salutări de la Vaka. 

Icnetul lui Thorvaldur se auzi cu claritate prin telefon. 

— Cine naiba e Vaka, Thorvaldur? 

Cum el nu-i răspunse, ea continuă, deși abia dacă mai era în 
stare să vorbească: 

— Voi suna la poliţie. Indiferent de ce-mi spui. O să le poţi 
explica lor cum de-l cunoști pe acest om și cine este Vaka. 


VP-125 


Æsa închise. Îi putea vedea pe Karlotta și Dadi în restaurant 
cum ţineau în mâini hotdogii pe jumătate mâncaţi, în timp ce-și 
legănau picioarele pe taburetele înalte. Arătau ca și cum n-ar fi 
avut deloc poftă de mâncare. /Esa simţea cum lacrimile încep să 
i se scurgă pe obraji, deși nu știa dacă era din cauza durerii de 
cap, a genunchiului julit sau de ușurare că-i recuperase 
nevătămaţi, după ce crezuse că nu mai are nicio șansă. 


Capitolul 14 


Baldur era la fel de îngâmfat, de senin și de optimist ca 
întotdeauna. In mod nebunesc, aproape. Stătea tolănit pe patul 
îngust, prins cu bolțuri în podeaua de beton, care ocupa aproape 
toată încăperea. Deţinuţii de la Litla-Hraun își primeau vizitatorii 
în celule vechi, nefolosite. Freyja spera ca spaţiul în care era 
cazat fratele ei zi și noapte să fi fost mai modern și mai bine 
echipat decât cutiuţele astea de pantofi claustrofobice, însă nu 
îndrăznea să întrebe de teamă să nu rămână dezamăgită. 
Clădirile închisorii aveau neinspiratele denumiri Casa 1, Casa 2 
și așa mai departe, așa că așteptările ei nu aveau cum să fie 
prea mari. 

Încercă, fără sorţi de izbândă, să se așeze mai confortabil pe 
singurul scaun care mai avea loc în celulă. Nici Baldur nu se 
simțea mai bine, căci își mișca întruna picioarele lungi, în 
încercarea de-a găsi o poziţie cât mai puţin stingheră. Vizitându- 
| de atâtea ori încât pierduse șirul, știa destul de bine că fratele 
ei nu va reuși. Uneori, cum era cazul și acum, ea ocupa scaunul, 
alteori, patul. Intotdeauna îl lăsa pe el să aleagă. 

— N-ar trebui să apari în curând în fața comisiei pentru 
eliberare condiționată? 

Prin fereastra îngustă, ea putea vedea micuțul sat cu case 
joase ce purta numele de Eyrarbakki. Se întreba dacă celula 
fratelui ei dădea înspre sat, înspre mare sau înspre șosea, dar 
nu puse nicio întrebare. Era de preferat să-și imagineze că el se 
bucura de vederea mării, decât să afle că tot ce putea să vadă 
era traficul puţin dens ce se desfășura înspre și dinspre Selfoss. 

— Ba cred că da. N-am ţinut o socoteală prea precisă, dar mi 
s-a spus că va avea loc în curând. 


VP - 126 


Baldur căscă, dând impresia că nu e neapărat nerăbdător să 
fie eliberat. Pe de altă parte, reținerea lui în a aborda acest 
subiect se putea datora și faptului că prelungirea pedepsei sale 
dusese la pierderea acestui privilegiu. Freyja avea senzaţia că el 
considera subiectul chiar mai jenant decât o făcea ea. De multe 
ori irosise momente preţioase din aceste vizite încercând să-i 
ceară scuze, forțându-l și pe el să piardă alte minute în 
încercarea de-a o liniști că nu-i poartă absolut deloc pică. 

— Cel puţin am o grămadă de timp să-mi fac planuri despre 
cum îmi voi petrece ziua. 

— Anunţă-mă imediat ce afli, ca să-mi pot lua liber de la 
serviciu, zise Freyja. Să vin să te iau cu mașina și așa mai 
departe, adăugă ea iute, ca el să nu creadă că vrea să-și bage 
nasul în treburile lui. 

Baldur încuviinţă din cap. 

— Așa să faci. N-aș vrea să merg pe jos până în oraș. 

Îi făcu cu ochiul și căscă din nou, părând că interesul asupra 
subiectului îl extenuase. Ţi-ai fi putut închipui că nici măcar nu 
era conștient de faptul că stătuse ani la rând în închisoare, timp 
în care nu avusese voie afară mai mult de două ore pe zi. Pentru 
Freyja rămânea în continuare un mister ce anume făcea el în 
restul orelor în care era treaz. Deși el apuca să-și ocupe toată 
rația de vizite repartizată fiecărui deţinut, n-ar fi avut probleme 
în a-și atrage vizitatori în plus, dacă regulile aveau să devină 
ceva mai laxe. Freyja chiar avusese mult noroc să prindă un 
interval liber fără să fi anunţat din timp; în mod normal, ar fi 
trebuit să aștepte cel puţin două săptămâni. Actuala lui iubită 
avea de fiecare dată prioritate, ceea ce era de înţeles, pentru că 
vizita ei era mult mai plăcută, decât o simplă șuetă cu sora lui. 
Dar ea avea gripă și nu putea ieși din casă, ceea ce Freyja 
interpreta ca pe un semn că relaţia lor va deveni în curând de 
domeniul istoriei. Entuziasmul și nonșalanţa lui Baldur erau de-a 
dreptul irezistibile atunci când te aflai în prezenţa lui, însă vraja 
se destrăma imediat după ce pleca, și cu cât petreceai mai puţin 
timp cu el, cu atât mai puţin dura și influenţa lui. 

— Ce-mi poţi spune despre un deţinut pe nume Jón Jónsson, 
care tocmai a fost eliberat? A fost condamnat pentru violarea și 
uciderea unei fetițe. 

Baldur căscă niște ochi cât cepele. 

— De ce te interesează pe tine un jeg ca ăla? 


VP - 127 


Desfăcu o caramea dintr-o pungă pe care o adusese cu el. 
Mâncarea sau dulciurile trimise deţinuţilor de acasă fuseseră de 
curând interzise: în loc de asta, li se permitea să le comande și 
să le plătească din propriile buzunare. Acest lucru îi ușurase 
viața Freyjei, pentru că îi era pur și simplu imposibil să-i 
satisfacă toate capriciile lui Baldur. Azi era vegetarian, mâine 
vegan, apoi raw vegan, după care se transforma într-un fanatic 
al sportului și nu mai înghițea decât prafuri pline de proteine, în 
timp ce uneori nu mai voia decât carne și dulciuri. Acum 
pachetele pe care i le aducea ea se rezumau la chestii 
necomestibile de genul cărților, hainelor, jocurilor video și alte 
forme de distracţie, unele dintre ele nu chiar sănătoase. Nu 
putea veni niciodată cu mâna goală, deși pachetele ajungeau la 
Baldur la mult timp după plecarea ei. Alegerea unui cadou 
reprezenta rareori o problemă, căci el era mereu obsedat de 
câte ceva, cu toate că, la fel ca și relaţiile cu prietenele sale, 
aceste obsesii nu durau niciodată prea mult. Baldur își azvârli 
carameaua în gură și o întrebă în timp ce mesteca: 

— Deja a recidivat? 

Freyja se înfioră. 

— Slavă Domnului, nu. Sper, cel puţin, zise ea, refuzând 
punga cu caramele pe care i-o întinsese el. Mi s-a cerut să ajut 
poliția la un caz în care a apărut și numele lui. Am citit 
rezumatul procesului său, însă acolo nu scria prea multe despre 
el, despre Jónsson, așa că m-am gândit c-ar fi mai bine să te 
întreb pe tine. E imposibil să nu fi dat peste el cât a stat aici. 
Doar ce-a ieșit afară. 

Carameaua părea să-l încurce, făcându-l să vorbească 
nedeslușit: 

— J6n e o persoană nocivă. Nici nu știu cum să-l descriu altfel. 
Când mă aflam în preajma sa, obișnuiam să-mi ţin respiraţia, 
zise el, iar trăsăturile frumoase i se strâmbară de dezgust. Din 
fericire, nu am fost pe același culoar prea mult timp. 

— Chiar era atât de dezgustător? Am citit într-un interviu că l- 
a descoperit pe lisus în închisoare. Sau așa pretindea. 

Freyja rămăsese la fel de convinsă, ca și în urmă cu câţiva 
ani, că nou-descoperita pioșenie a bărbatului era o mascaradă. 

Baldur plesni nepăsător din limbă. 

— Doar nu e el singurul care a jucat acest rol. Numai că astfel 
a devenit și mai înfricoșător. N-am mai văzut pe nimeni care să- 


VP - 128 


și joace rolul atât de prost. Ochii oamenilor se mișcă atunci când 
citesc Biblia, însă ai lui nici măcar nu se clinteau. Pun pariu că 
doar ţinea cartea în mână și avea fantezii bolnave legate de 
copii. 

Făcu din nou o grimasă. 

— Mai mult ca sigur. 

Freyja nu era deloc surprinsă de descrierea lui Baldur. Pentru 
că era puțin probabil ca cineva chiar să pună botul la rahaturile 
lui despre descoperirea credinței, ea nu putea înţelege de ce 
tipul acesta se mai deranjase să pună în scenă tot acel 
spectacol. Criminalii condamnați nu puteau fi eliberaţi după 
ispășirea a doar jumătate din sentință, astfel încât era greu de 
crezut că acela fusese adevăratul motiv. 

— Persoanele de genul lui au viață ușoară în pușcărie? Sau o 
făcea doar ca să evite violențele din partea celorlalţi deţinuţi? 

Baldur izbucni în râs. 

— Vorbești serios? E o mare prostie să crezi că pedofilii și 
violatorii duc viaţă grea în pușcărie. Nimeni nu-și pune curu’ la 
bătaie ca să le facă viaţa grea unora ca ei. Poate că sunt mai 
izolaţi decât în mod normal, dar asta-i tot. De ce să ne asumăm 
noi pedepsirea lor? Dacă am fi prinși, ne-am lua adio de la 
privilegii și am risca și prelungirea condamnării. Nu, dacă cei de 
afară își doresc pedepse mai aspre pentru astfel de monștri, e 
treaba lor să găsească soluţii. 

Lunga tăcere care se lăsă între ei deveni și mai jenantă din 
cauza cuplului care făcea sex în celula de-alături. Baldur mai 
răscoli în pungă după caramele, în timp ce Freyja se foia pe 
scaunul șubred, în speranţa că-i va face picioarele să scârţâie. 
Pur și simplu nu mai avea răbdare până la eliberarea lui; tot ce- 
și dorea era să-și întâlnească fratele în aer liber. Să stea 
împreună cu el pe o bancă în centrul orașului său, și mai bine, 
într-un spaţiu mai larg, pe baltă, de exemplu. Dar mai avea mult 
și bine de așteptat. 

— Și-atunci, de ce toată șarada asta? 

— Tu ar trebui să știi răspunsul mai bine decât mine. 
Credeam că ai de-a face zi de zi cu bărbați de teapa lui. 

Baldur nu reușise niciodată să înţeleagă cum își câștiga Freyja 
de fapt existenţa, sau de ce alesese să muncească într-un 
domeniu plin de suferință și de durere. Pentru el, era ceva la fel 
de greu de conceput precum era pentru ea mediul ilegal în care 


VP - 129 


se învârtea el. El unul n-ar fi reușit niciodată să se descurce cu 
genul de lucruri pe care le avea ea de înfruntat; pur și simplu nu 
s-ar fi potrivit cu optimismul lui înnăscut, care era una dintre 
principalele trăsături de caracter ale lui Baldur. 

— Nu lucrez cu oameni ca el, îi explică Freyja răbdătoare. 
Lucrez cu victimele lor. Slavă Domnului, n-am fost niciodată 
nevoită să stau față în faţă cu infractorii. Poţi spune că doar fac 
curat în urma lor. 

— Ar fi bine să rămână așa. Și stai departe de împuţitul ăla 
malefic de Jón. 

— Nu-ţi face griji. 

Freyja n-avea de gând să se apropie de tipul ăla. Pe ea o 
interesa mai degrabă fiul lui. Acum că explozia lui violentă nu-i 
mai era la fel de proaspătă în minte, Freyja era înclinată să 
creadă că Throâstur nu reprezenta de fapt vreun risc. Bine, poate 
că era totuși un factor de risc la adresa propriului său tată, din 
moment ce inițialele sale din scrisoare, JJ, se puteau referi la el. 
În ceea ce privește celelalte iniţiale, era greu de spus, doar dacă 
nu cumva aveau o anumită legătură cu pedofili din cercul tatălui 
său. Sau pur și simplu cu alţi copii, pe care băiatul îi considerase 
dușmani la acea vreme. Nu credea că acele persoane ar avea 
motive să se păzească acum; în afară de Jón. Aproape sigur că 
Thrâstur și sora lui, Sigrun, fuseseră victimele unor abuzuri 
îngrozitoare din partea tatălui lor, iar acum, că Jón era liber, 
probabil că amândoi erau nerăbdători să afle care era 
următoarea lui mișcare. Poate că nu în privinţa lor, ci a unor 
potenţiale noi victime. Cât va mai dura până ce tatăl lor va 
începe iar să bea și-și va pierde autocontrolul căpătat în 
închisoare? Fără îndoială că se temeau că vor retrăi experienţa 
de-a fi copiii unui monstru al cărui nume apărea pe toate 
canalele media posibile. Probabil că nu era deloc o coincidență 
faptul că Throâstur scrisese că toate crimele vor avea loc în anul 
în care era eliberat tatăl său. În mod sigur familia a fost 
avertizată la data pronunțării sentinței că Jón ar fi putut fi 
eliberat după ispășirea a doua treimi din pedeapsă. Poate că lui 
Thrâstur îi intrase cumva în cap ideea idioată cum că s-ar putea 
transforma într-un fel de înger al răzbunării, care să-i 
pedepsească pe pedofili. Freyja își spuse că trebuie să facă o 
comparație între inițialele din scrisoarea lui și numele pedofililor 
activi în urmă cu zece ani. 


VP - 130 


Ar fi un lucru extrem de tragic dacă Thrâstur ar pune în 
practică amenințările din scrisoare. Judecătorii n-ar avea pic de 
clemenţă în cazul lui. Sistemul nu-i agreează pe cei care iau 
legea în propriile mâini. 

— Crezi că J6n va comite din nou o infracţiune? întrebă ea. 

— Am evitat să-l cunosc, așa încât n-am nici cea mai vagă 
idee despre ce va face și ce nu. Dar nu m-ar surprinde s-o facă. 

— Nici pe mine. 

Freyja se hotărî să nu menţioneze cât de scăzută este rata de 
succes în cazul reabilitării celor cu înclinații sexuale față de 
copii. Asta ar fi dus la o discuţie despre cât de dificilă era 
reabilitarea infractorilor în general, iar în faţa ei stătea cel mai 
bun exemplu de om care a refuzat constant să apuce pe căi mai 
bune, deși, firește, infracțiunile sale erau de o altă natură. 

— Știi cumva dacă a ajuns la Vernd? 

Îi trecu prin minte să-l contacteze pe directorul centrului de 
reabilitare și să-l întrebe unde anume își petrecea Jón timpul. 

— N-ai aflat? N-a ajuns niciodată la Vernd. Partea din 
pedeapsă pe care ar fi trebuit s-o ispășească acolo, și-a 
petrecut-o aici, în închisoare, pentru că cei din comitetul care 
conduce acel centru nu l-au considerat eligibil pentru a ispăși 
acolo ce mai rămăsese din condamnare. lar decizia lor e finală. 
Cu alte cuvinte, nici ei nu l-au plăcut prea mult, deși se 
presupunea că s-a transformat într-un adevărat sfânt. 

Freyja înţelegea perfect decizia lor. 

— Dar vizitatori? A venit cineva să-l vadă? Soţia sau copiii, de 
exemplu? 

— Nu știu. Din câte-mi amintesc eu, n-a venit nimeni să-l vadă 
cât timp ne-am aflat pe același culoar. Nici nu-mi amintesc să fi 
dat peste el în aripa rezervată vizitatorilor. Sigur că asta nu 
înseamnă neapărat că n-a avut niciun vizitator, dar, dacă a avut 
totuși, aceștia n-au venit prea des. 

Baldur mai scormoni un pic în punga aceea cu dulciuri, ce 
părea fără fund. 

— A primit totuși scrisori. De asta îmi aduc aminte. 

Mai desfăcu o caramea, o aruncă în gură, apoi îi împături cu 
atenţie hârtia. 

— Cine mai primește scrisori în zilele noastre? 

— Eu. Tu. Îmi închipui că toată lumea. Dar acestea nu sunt 
decât extrase de cont sau înștiințări oficiale. Eşti sigur că erau 


VP - 131 


personale? Nu doar notificări de la biroul de taxe și impozite sau 
ceva de genul? 

Baldur clătină din cap. 

— Nu. Erau scrise de mână. 

— Poate de la copiii lui? 

— Atunci înseamnă că aceștia erau foarte buni la caligrafie. 
Scrisul respectiv părea cel al unui adult. 

— Bine, și copiii lui au devenit acum adulți. 

Freyja rosti aceste cuvinte mai mult pentru ea însăși. Baldur 
își îndreptă spatele și-și rezemă capul de zid, lăsându-și 
picioarele să atârne peste marginea patului. Ca de obicei, era 
îmbrăcat impecabil. Datorită Freyjei, era îmbrăcat mai la modă 
decât majoritatea bărbaţilor aflaţi în libertate. Din moment ce 
chiria pe care i-o plătea era jenant de mică, iar el nu avea de 
gând să i-o mărească prea curând, ea se revanșa faţă de el 
cumpărându-i haine și tot soiul de lucruri de care considera că 
are el nevoie. Se asemănau foarte mult în privinţa faptului că 
doreau să arate permanent impecabil, iar faptul că el se afla în 
închisoare nu reprezenta absolut deloc un impediment. Nu era 
nevoie să ai o diplomă în psihologie ca să-ţi dai seama că asta 
era o moștenire a faptului că fuseseră nevoiţi să crească auzind 
permanent la adresa lor afirmaţii de genul „amărâţi de copii fără 
mamă”. Niciun copil nu-și dorește să fie un „copil amărât”, și 
amândoi au descoperit foarte repede că cea mai bună cale de a- 
i convinge pe cei din jur că nu e nimic în neregulă cu ei ar fi să 
dea impresia unor personalităţi solide ca stânca. Și să arate la 
fel. Această metodă funcţiona de minune și acum, când erau 
adulți. 

— Mi-au trezit curiozitatea acele scrisori, pentru că el devenea 
neobișnuit de încordat ori de câte ori primea câte una, iar eu 
voiam să aflu motivul. Deși nu suficient de mult încât să 
cercetez mai îndeaproape problema. lar după aceea, am fost 
mutat pe un alt culoar, așa că nu știu dacă a continuat să le 
primească. 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

Scrisorile ar fi putut proveni de la Throstur, deși Freyja se 
îndoia de acest lucru. Doar dacă nu cumva i le scrisese tatălui 
său pentru a-l amenința. Dar în cazul acesta, ticălosul probabil 
că ar fi arătat scrisorile celor din conducerea închisorii, sperând 
că-l vor compătimi sau că i se va oferi protecţie după eliberare. 


VP - 132 


În niciun caz nu era el tipul care să se sacrifice pentru propriii 
copii. 

— Cam cu optsprezece luni în urmă, am impresia. 

Baldur rămase tăcut o clipă, iar privirea deveni ușor vicleană. 

— Apropo de scrisori. 

Se aplecă în față și băgă mâna în pungă. 

— Am primit asta. 

Îi întinse Freyjei o coală de hârtie împachetată, apoi aruncă o 
privire prin fereastra îngustă, spre cerul cenușiu. 

Freyja citi conţinutul și deși nu înțelese toate detaliile 
rezultatelor acelui test, reuși să reţină esenţialul. Toate 
întrebările despre Jón Jónsson pe care tânjise să i le pună 
fratelui său deveniră brusc irelevante, pur și simplu un simptom 
al nevoii ei de-a fi ocupată din punct de vedere profesional. Aici, 
în faţa ei, se afla ceva de o importanţă clară. 

— Nu poate fi mai clar de atât, nu? 

Pe hârtie se aflau rezultatele unui test de paternitate. 

— Nouă zeci și nouă virgulă nouăzeci și nouă la sută. 

Cu ochii în foaie, citi încă o dată fiecare cuvânt și fiecare cifră 
- nu neapărat pentru a se familiariza cu conţinutul, ci pentru a 
mai trage niţel de timp. Nu știa dacă să se întristeze sau să se 
bucure pentru fratele ei. Stătea pur și simplu și privea pierdută 
hârtia. Îi trecu prin minte că e pe cale să se desfășoare o 
tragedie. Și deși copilul nu părea real și nici pe ea n-o încercau 
sentimente pe care ar trebui să le aibă o mătușă, gândul că 
Baldur va deveni un tată de weekend o durea. Un tată de 
weekend, care petrece mai mult timp în închisoare, decât afară. 
Un tată de weekend plămădit pe același calapod precum însuși 
tatăl lui Baldur și, deci, nedemn să poarte un astfel de nume. 
Având în vedere cât de dureroasă fusese pentru Baldur o astfel 
de relaţie distantă și rece cu tatăl său pe perioada copilăriei, el 
avea să fie determinat să se comporte cu totul altfel. Dar cum o 
va face din spatele gratiilor? Era pur și simplu incredibil cât de 
des eșuează intenţiile bune ale oamenilor. Freyja izbuti în cele 
din urmă să ridice privirea. 

— Și mama copilului? Ai o relaţie cu ea? E drăguță? 

Tonul întrebărilor ei le contrazicea gravitatea. Simţea o 
copleșitoare dorinţă să-și înhaţe fratele de umeri, să-l scuture cu 
putere și să-l întrebe ce dracu' a avut în capul ăla al lui. Ar fi 
murit dacă ar fi folosit și el un prezervativ? 


VP - 133 


— N-avem o relaţie. N-am avut niciodată, de fapt. N-a venit 
aici decât de două ori. Dar datele corespund. 

— Copila a fost botezată? Are un nume? 

Foaia de hârtie nu menţiona decât sexul și codul numeric 
personal al copilului. Probabil că fetița avea cam în jur de zece 
luni, deși Freyja era prea tulburată ca să facă și calculul. 

— O cheamă Saga. 

— Saga. 

Freyja îi dădu hârtia înapoi lui Baldur și se priviră din nou în 
ochi. 

— Frumos nume. 

— Da, sigur. Deși eu n-am avut nimic de zis în această 
privinţă, preciză Baldur, ferindu-și privirea. N-am știut nimic de 
existența ei până în urmă cu trei luni, când mi s-a cerut să fac 
un test de sânge. Se pare că am fost doi bărbați în peisaj, așa că 
n-a fost doar motivul recunoașterii copilului. Păcat de ea că nu 
s-a dovedit că bărbatul celălalt era tatăl. 

Freyja credea în sinea ei că și Baldur îi împărtășește 
îngrijorarea. Ce tip de tată va fi el? Răspunsul la această 
întrebare nu va fi doar o chestiune de noroc sau de capricii ale 
sorții: responsabilitatea cădea pe umerii lui. Va trebui să-și 
ispășească restul pedepsei, să înceapă o nouă viaţă și să 
încerce naibii să fie un tată bun pentru fetiță. Poate că va fi 
imboldul de care Baldur avea nevoie pentru a-și face ordine în 
viaţă. Ciudate chestii se mai pot întâmpla. 

— Vă voi ajuta pe amândoi cât de mult îmi va sta în putinţă. 
Cât timp vei rămâne închis aici. 

Freyja se forță să surâdă. 

— Bine, și după ce vei ieși. Că doar nu am să pun prea curând 
umărul la perpetuarea speciei umane. Dacă am vrut să am grijă 
de Molly, îţi închipui cât de mult voi vrea să te ajut și cu propria 
ta fiică. 

Cuvintele sunau ciudat. Baldur era tată. Întreaga chestiune va 
deveni mult mai reală odată ce-i va vedea copilul. Atunci acesta 
nu va mai fi doar un bebeluș fără chip, ci o fetiță în carne și 
oase. O fetiţă pe nume Saga. 

— Te poţi baza pe mine, Baldur. 

e 

Primele gânduri neliniștitoare se iviră în timp ce conducea cu 

mare grijă pe drumul pustiu şi înghețat din Trecătoarea 


VP - 134 


Threngsli. Vraja pe care o răspândise Baldur nu ţinuse nici 
măcar până la Hellisheidi. Ea vorbise extrem de serios atunci 
când îi promisese că-l va ajuta, însă n-avea să fie prea ușor. 
Cum rămânea cu mama copilului? Baldur avusese reţineri să 
discute despre ea, ceea ce sugera că la mijloc nu prea era loc 
de dragoste între ei. Nu era un semn bun. Dar chiar și dacă între 
ei ar fi fost toate bune și frumoase, ar fi acceptat ea ca sora 
tatălui copilului să se amestece? 

Cerul se întuneca în timp ce Freyja traversa munţii. Înainta în 
ritm de melc din cauza furtunii de zăpadă care se abătu asupra 
munților. Promisese s-o sune pe mama Sagăi de îndată ce avea 
să ajungă acasă. Cel puţin întârzierea provocată de furtună mai 
amâna niţel această sarcină chinuitoare. 


Capitolul 15 


Freyja își făcu loc, înaintând în zigzag printre birourile din 
Divizia de Investigații Criminale, până la cel din colțul 
îndepărtat, unde se afla Huldar. Mai mulţi polițiști ridicară capul, 
privind-o pe furiș; nu se-ntâmpla des ca o femeie tânără să 
treacă pe la ei. Câţiva, recunoscând-o datorită cazului care 
dusese la discreditarea lui Huldar, își plecară din nou privirile. 
Huldar putea jura că zărise rânjete răutăcioase pe unele chipuri. 
Se ridică în picioare și-i făcu cu mâna, bucuros că poate vedea 
un chip nou în afară de cel al lui Gudlaugur, al cărui cap se ițea 
tot timpul deasupra monitorului, pentru a-i pune tot soiul de 
întrebări. Erla îi spusese lui Gudlaugur să discute cu o mamă 
care pretindea că cei doi copii ai ei fuseseră răpiți de Moș 
Crăciun, ceea ce-l făcea să se teamă de această conversaţie. 
Tot repeta cu voce tare întrebările, ceea ce-l făcea pe Huldar să 
se urce pe pereți de nervi. Apariţia Freyjei era binevenită. 

— E bine că ai reușit să ajungi. 

Huldar o recompensă cu cel mai larg zâmbet al său, dorindu- 
și în același timp să fi avut timp și pentru vizita la frizer, pe care 
o tot amâna. Ca de fiecare dată, înfățișarea Freyjei era lipsită de 
cusur, spre deosebire de-a lui. Surâsul larg se mai micșoră niţel 
atunci când o zări pe Erla. Aceasta se aplecă deasupra biroului 
cuiva, însă se îndreptă brusc de spate când o zări pe Freyja și îi 


VP-135 


privea pe amândoi încruntată. Huldar reușise cu greu să-i 
smulgă permisiunea de-a cerceta o posibilă legătură între 
scrisoarea din capsula timpului și crima din parcarea subterană, 
însă nu apucase să-i spună că avea de gând să o implice din nou 
pe Freyja. Erla nu se arătase prea interesată atunci când el îi 
atrăsese atenţia asupra implicării lui Benedikt Toft în primul 
proces al lui Jón Jónsson, tatăl lui Thrâstur. În loc să-și manifeste 
entuziasmul, așa cum sperase el, Erla îi răspunsese cu răceală 
că Islanda este o ţară mică și că astfel de legături se pot ivi 
peste tot. Era același argument invocat de politicieni atunci 
când ofereau tot felul de funcții sus-puse prietenilor și rudelor, și 
era la fel de exasperant atunci când cineva ţi-l arunca în faţă 
precum era când îl citeai în presă. 

Erla nu pomenise deloc această posibilă pistă la ședința de 
ieri, ci doar enumerase pistele pe care le urmăreau și pe cele 
care se dovediseră fără rezultat. El credea că ar fi trebuit să fie 
recunoscător pentru faptul că șefa lui îi permisese să 
urmărească acea pistă, deși o făcuse doar pentru că ancheta 
era încă în ceaţă. Era clar ca lumina zilei că Erla nu crezuse nicio 
secundă că această nouă pistă le va furniza vreun răspuns, iar 
acum că o zărise și pe Freyja, crescuseră mult șansele să se 
răzgândească și să-i dea în schimb să cerceteze lista cu 
deținătorii de drujbe. 

Chiar de la prima întâlnire de acum un an, cele două femei 
arătaseră clar că nu se înghit. La acea vreme, Huldar bănuise că 
Erla o considera pe Freyja o rivală în cursa pentru câștigarea 
inimii lui. Deși, din câte știa Erla, între ei doi nu se întâmplase 
nimic, asta n-a fost de prea mare ajutor; o antipatiza pe Freyja 
cu patimă, iar sentimentul era reciproc. Deși, dacă stătea să se 
gândească mai bine, poate că antipatia lor reciprocă n-avea 
probabil nimic de-a face cu el; pur și simplu erau prea diferite. 
Injură în gând pentru că nu-i trecuse prin cap să se vadă cu 
Freyja în afara secției de poliţie. 

— Vrei să mergem în sala de ședințe? 

Cu coada ochiului, Huldar văzu că Erla avea intenţia să 
pornească în direcţia lor, iar acesta era singurul lucru pe care-l 
putea face ca să n-o târască practic pe Freyja după el. Nu că 
sala de ședințe ar fi reprezentat cine știe ce refugiu. Mai bine ar 
fi ieșit de tot din clădire, însă pe moment nu găsi nicio scuză cât 
de cât rezonabilă. 


VP - 136 


— E mai liniște acolo, adăugă el pe un ton fals. 

Inșfăcă niște hârtii de pe birou și un pix, despre care își aminti 
prea târziu că rămăsese fără pastă. Dar n-avea importanţă - 
trebuiau să plece amândoi, înainte ca Erla să ajungă la ei. Freyja 
fusese vizibil iritată când el aproape că o îmbrâncise printre 
birouri, pe drumul cel mai scurt către micuța sală de ședințe. 

Ținând ușa deschisă, o zori să intre. În același timp, aruncă o 
privire peste umăr și, spre marea sa ușurare, văzu că Erla 
rămăsese în mijlocul camerei, angrenată într-o discuţie 
telefonică. Inchise ușa în urma sa. 

— Scuze pentru asta. Suntem un pic cam agitaţi în ultima 
vreme. 

Văzând că această scuză nu izbuti deloc să-i mai înveselească 
starea de spirit, adăugă: 

— Am dat peste ceva care s-ar putea să mai agite niţel apele. 
După cum știi, mi s-a ordonat să las baltă ancheta referitoare la 
scrisoarea lui Thrâstur, considerând ei că mai poate aștepta. Dar 
situaţia s-a schimbat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Freyja alese să se așeze pe cel mai îndepărtat scaun posibil 
faţă de Huldar. El ar fi preferat să stea mai aproape de ea, însă, 
văzând-o pe Erla prin geam, se răzgândi. 

— E posibil să aibă legătură cu alt caz. Puțin probabil, totuși, 
posibil. 

Huldar o puse la curent cu crima din parcarea subterană și cu 
legătura dintre victima Benedikt Toft și Jón Jónsson, dar și cu 
mâinile retezate care apăruseră în jacuzziul lui Benedikt. Îi 
spuse că totul e confidenţial, însă acest lucru era doar de formă, 
dat fiind că presa aflase deja despre această poveste. Ziariștii 
acoperiseră subiectul într-un mod tare neplăcut, așa cum el 
bănuise de fapt că avea să se întâmple, ceea ce nu era totuși de 
mirare. Freyja nu mai putea adăuga nimic în plus față de 
poveștile și speculaţiile vehiculate în presă. 

— Speram că ești de acord să mergi din nou cu mine la 
Throstur și, poate, de data asta, vom reuși să stăm de vorbă și 
cu sora și mama lui. În plus, aș vrea să stau de vorbă și cu Jón 
Jónsson și aș aprecia dacă ai veni cu mine pentru un profil 
psihologic - adică dacă există posibilitatea ca el să devină iar 
violent, și tot felul de chestii de genul acesta. Se poate să aibă 
legătură cu crima sau chiar el să fie cel vinovat. 


VP - 137 


— Așa cum ţi-am mai spus, eu nu sunt expertă în domeniul 
agresorilor sexuali. Eu lucrez cu victimele lor. 

Își desfăcu eșarfa și și-o așeză în poală, apoi continuă: 

— Pot veni cu tine, deși mă îndoiesc că am să-ţi fiu de folos. 
Am decis să caut mai multe informaţii despre Jón și am găsit 
dosarul procesului său de la Curtea Supremă de Justiţie, dar nu 
m-am lămurit prea mult. La Casa Copiilor nu există niciun dosar 
despre cazul lui, însă centrul începuse să funcţioneze de puţin 
timp și a durat ceva până s-ajungă să fie luat în serios de 
tribunale și de anchetatori. Ne cam săreau cu totul din schemă, 
ceea ce era o problemă obișnuită, la început. Mare păcat, căci 
dacă ne-am fi implicat și noi, ambii copii ai lui Jón ar fi fost 
examinaţi. N-am găsit nicio dovadă că acest lucru s-ar fi făcut. 
Au fost chemaţi să depună mărturie în sala de judecată, însă au 
negat că ar fi fost abuzaţi. 

— Și ar fi reușit să schimbe ceva? Judecătorul a fost nevoit să 
rămână în limitele restrânse ale acuzaţiei, și pentru că nu 
abuzarea copiilor lui Jón era subiectul procesului, el n-ar fi avut 
niciun motiv să complice procesul și mai mult. Bănuiesc că li s-a 
permis să depună mărturie doar pentru că avocatul apărării a 
vrut să demonstreze că atacul asupra Vakăi a fost un caz 
singular. Pesemne a știut că ambii copii au pretins că tatăl lor nu 
s-a atins niciodată de ei și a contat pe faptul că nu-și vor 
schimba declarațiile atunci când aveau să fie chemaţi în sala de 
judecată. 

Freyja se strâmbă, dezgustată. 

— A mai fost un proces, continuă Huldar, care a avut loc cu 
vreo doi ani înainte de toate astea, la Tribunalul Regional din 
Reykjanes. Îţi pot da o copie. N-ai să-l găsești online, pentru că 
numele lui Jón a fost șters după ce a fost achitat. N-am aflat 
prea multe informaţii noi din versiunea pe care am găsit-o - 
toate detaliile importante lipsesc. Am făcut o cerere oficială 
pentru a cerceta tot dosarul. Tot ce știu e că a fost acuzat de 
abuzarea sexuală a unui minor. 

— Da, o adevărată surpriză, pufni Freyja. Apropo, am fost în 
vizită la fratele meu, Baldur. Mi-a zis că Jón Jónsson n-a avut mai 
deloc vizitatori, în schimb a primit o mulţime de scrisori, scrise 
de mâna unei persoane adulte. Poate erau de la copiii lui, sau 
poate de la soţie. Deși mi-e greu să-mi imaginez ce motiv ar fi 
avut ei să-i scrie. 


VP - 138 


— Când s-a întâmplat asta? 

Huldar întinse mâna după pix, pentru a-și nota acest lucru, 
dar apoi își aduse aminte că rămăsese fără pastă. 

— Îmi închipui că scrisorile către deţinuţi sunt cenzurate - mai 
ales cele adresate pedofililor. O să dau un telefon să-i întreb 
dacă-și aduce aminte cineva ce conţineau și cine i le trimitea. 

Prin geam, Huldar observă că Erla își îndesa telefonul la loc în 
buzunar. Privirile li se întâlniră, iar ea părea oricum, numai 
bucuroasă nu. Dădu să plece, când telefonul îi sună din nou. 
Încă o dată, salvat de clopoțel. 

— Procurorul care a fost găsit mort, acest Benedikt Toft, este 
cel care a izbutit să obţină condamnarea lui Jón? 

— Nu, el a fost procurorul din primul caz, cel în care a fost 
achitat. 

Freyja ridică din sprâncene. 

— Și voi credeţi că Jón Jónsson l-a omorât? EI, și nu fiul său, 
Throstur? 

— Nu credem nimic. Vrem să vedem dacă există vreun motiv 
să-l anchetăm în continuare pe Jón. Benedikt Toft a avut o lungă 
carieră de procuror și a fost implicat în nenumărate cazuri care 
l-ar fi putut face pe vreun ţicnit să caute răzbunare. Tot 
scotocim în căutarea vreunei legături, dar, deocamdată, aceasta 
mi se pare cea mai plauzibilă. Bărbatul a fost lăsat în pace până 
la puţin timp după eliberarea lui Jón Jónsson. E o coincidenţă 
destul de bizară și eu mi-am făcut o regulă din a nu crede în 
coincidenţe. 

— Dar de ce l-ar ataca Jon pe procurorul care s-a ocupat de 
cazul în care a fost achitat? N-ar fi fost mai normal să se 
răzbune pe cel care l-a trimis la închisoare? 

— Așa ar fi normal, dar, dacă te gândești mai bine, contează 
prea puţin cine acuză într-un proces de crimă. Și câinele tău, 
Molly, ar putea s-o facă. Acuzaţii din procesele de crimă nu sunt 
niciodată iertaţi în această ţară. 

Afară, Erla terminase în sfârșit de vorbit la telefon și acum se 
îndrepta către ei. Era prea mult să spere că o forță superioară ar 
interveni cu un al treilea apel telefonic, care să o oprească din 
drum. Femeia izbi ușa de perete și rămase în prag cu o privire 
nimicitoare. Avu grijă să nu arate că ar fi conștientă de prezența 
Freyjei. 


VP - 139 


— Doar ce am primit un telefon de la cimitirul din 
HafnarfjSrdur. Un mormânt a fost vandalizat destul de rău. Ar fi 
bine să te duci acolo. 

— Eu? 

Huldar fusese prins pe picior greșit. Se pregătise de o 
mustrare din cauza unui oaspete nepoftit, dar nu la asta. 

— Nu se poate ocupa altcineva de asta? Cineva care nu este 
implicat în anchetarea crimei? 

— Toată lumea e implicată în această anchetă. După cum 
bine știi. Diferenţa este că ceilalți urmează piste reale, nu pierd 
timpul căutând cai verzi pe pereţi. 

Chipul lui Huldar se înnegură. Nu-și pierdea des cumpătul, 
însă când o făcea, îi venea greu să se controleze. Sau, mai 
degrabă, nici n-avea intenţia să o facă. Când era furios, era 
furios de-adevăratelea. 

— O pierdere de timp pe care tu însăţi ai aprobat-o, îţi 
amintești? 

Se abţinu să mai comenteze și despre celelalte piste, care se 
dovediseră doar niște fundături. Nu mai era nevoie să scoată la 
iveală alte detalii în faţa unei persoane din afară. 

— Pleacă la Hafnarfjordur. 

Buzele Erlei deveniseră acum o linie abia vizibilă. 

— Și, apropo, aș prefera să nu mai chemi orice neica-nimeni 
aici fără să mă întrebi și pe mine. 

Smuci furioasă din cap în direcţia Freyjei, evitând în 
continuare să o privească, și se răsti din nou: 

— Cimitirul din Hafnarfjordur. Acum! 

e 

În drumul lor spre cimitir, Freyja abia dacă apucă să mai 
respire în timp ce o tot critica pe Erla. Huldar o convinsese să 
meargă cu el, în parte ca să-și poată continua discuția despre 
cazul lui Jón și al lui Thr&stur, dar și în speranţa ca ea să se 
calmeze, în loc să se năpustească la Casa Copiilor și să-și piardă 
cumpătul acolo. Oricât de supărat ar fi fost și el pe Erla, ar fi 
preferat ca ea să nu aibă parte de și mai multe probleme. 

— Care-i problema femeii ăsteia? Adică, ce naiba i-am făcut? 
S-a comportat urât cu mine încă de la prima noastră întâlnire, 
deși nu-i adresasem niciun cuvânt. 

Huldar tot bolborosea evaziv în timp ce oprea mașina în 
parcarea goală. | se părea că morții au parte de puţini vizitatori 


VP - 140 


în timpul săptămânii. Trase aproape de clădirea administraţiei, 
unde își dăduse întâlnire cu îngrijitorul. Nedorind să-i lase 
omului impresia că nu tratează cazul cu suficientă seriozitate, 
încercă să nu facă prea mare caz de absurditatea acestei 
însărcinări într-un moment în care chestiuni mult mai urgente 
necesitau întreaga sa atenţie. Dar era în continuare indignat. De 
ce nu se putuse ocupa poliţia din Hafnarfjordur de acest caz? 
Fără îndoială că la mijloc era vorba pur și simplu de răzbunarea 
Erlei. 

Freyja cobori și ea din mașină, bodogănind în continuare, 
nemulțumită. Huldar o aproba din când în când din cap, deși se 
simţi extrem de recunoscător când ea tăcu, după ce intrară în 
clădire. Freyja nu mai rosti niciun cuvânt la adresa Erlei când 
Huldar făcu cunoștință cu îngrijitorul cimitirului, și nici în timp ce 
bărbatul îi conduse spre mormântul vandalizat. Huldar își 
închipui că era inhibată, pe de o parte, de prezenţa acestuia, iar 
pe de altă parte de sobrietatea șirurilor nesfârșite de cruci și 
pietre funerare. Confruntat cu aceste simboluri ale caracterului 
trecător al vieţii, se gândea la cât de banale păreau, prin 
comparaţie, problemele lor de zi cu zi. 

— lată-l. După cum vedeţi, stricăciunea nu se rezumă doar la 
mormânt în sine. 

Bărbatul le arătă urmele lăsate de un vehicul în ţărâna moale 
de deasupra locului de veci, care împrăștiase tot pământul pe 
zăpada albă din jurul mormântului vandalizat. Piatra funerară 
fusese trântită la pământ, iar înscrisul de pe ea era acum ațintit 
spre cer, astfel încât, de acolo de sus, persoana comemorată 
putea acum privi în jos pentru a-l citi, dacă voia. 

— Pur și simplu nu pot înţelege de ce ar vrea cineva să facă 
așa ceva. Aproape niciodată nu s-au întâmplat astfel de lucruri. 
Chiar și cei mai inveteraţi vandali preferă de obicei să ne lase în 
pace. 

Huldar se aplecă pentru a privi mai îndeaproape, deși nu era 
de văzut decât un amestec de ţărână și pietriș. Își îndreptă din 
nou spatele și zise: 

— Cine a descoperit dezastrul? 

Zăpada de pe aleea spre mormânt părea imaculată, în afară 
de urmele de pași ale îngrijitorului. Având în vedere că pe timpul 
nopții căzuse foarte puţină zăpadă, vehiculul care făcuse 
dezastrul trebuie să fi venit dintr-o altă direcţie. Aleile care 


VP - 141 


străbăteau cimitirul în toate direcțiile erau suficient de late încât 
să poată intra o mașină. Cercetând cu atenţie împrejurimile, 
Huldar zări urme de excavator ducând în direcţia opusă. 

— Eu. Intotdeauna fac un tur al cimitirului dimineaţa, ca să 
verific dacă e totul în ordine. De cele mai multe ori, nu găsesc 
nimic. Mai văd din când în când câte o cruce lăsată într-o parte, 
dar, de obicei, doar vaze de flori răsturnate de vânt. 

— Nu aveţi camere de supraveghere? întrebă Huldar, deși 
putea ghici răspunsul. 

Nu zărise nicio cameră în cimitir sau în parcare. Făcu vreo 
câteva poze cu telefonul mobil, în cazul în care poliţia avea să 
acționeze, deși i se părea puţin probabil. 

— Nu. S-a considerat că nu este nevoie de ele. Cum spuneam, 
de obicei e cam liniște pe-aici. 

Huldar încuviinţă din cap. 

— Corect. 

Se întrebă ce-ar mai putea face înainte de-a măzgăli o 
descriere a evenimentelor și de a-i lua omului o declarație. 

— Cu alte cuvinte, vandalizarea pe care vreţi s-o reclamaţi 
este dezordinea de-aici? O piatră de mormânt trântită la pământ 
și, ce, o împrăștiere superficială a ţărânii de pe mormânt? 

Bărbatul părea surprins. 

— Nu. Nu doar asta. Și excavatorul pe care-l folosim la 
săparea mormintelor a fost afectat. Vandalii n-au putut închide 
ușa cum trebuie după ce și-au terminat treaba, iar aceasta a 
fost trântită de vânt, spărgându-i-se astfel geamul. Noi nu-l 
încuiem niciodată; cheile sunt de obicei lăsate în contact, însă 
nu vom mai repeta această greșeală. Se pare că nu există limită 
în privinţa a ceea ce sunt dispuși să facă unii oameni în ziua de 
azi. Vă conduc să vedeţi excavatorul; e parcat chiar în spatele 
clădirii. A fost adus la locul lui, oricât de ciudat ar suna acest 
lucru. 

Un excavator avariat. Huldar o surprinse pe Freyja înălțând 
din sprâncene, dar asta nu-l surprinse. Se dovedi a fi o totală 
pierdere de timp. 

— Voi arunca o privire, doar cât să constat avaria. Îmi pare 
rău că trebuie s-o spun, dar e puţin probabil ca acest incident să 
fie rezolvat. Bănuiesc că niște beţivi s-au gândit c-ar fi amuzant 
să facă o plimbare noaptea prin cimitir și au trecut peste un 


VP - 142 


mormânt. Poate că au rămas blocați în nămol și au răscolit 
pământul în timp ce încercau să elibereze excavatorul. 

Îngrijitorul privi de jur-împrejur, încruntat. 

— Nu cred că s-au abătut de pe alee doar din întâmplare, îl 
contrazise el, arătând cu mâna înspre mormântul de alături, 
care acum era complet acoperit cu ţărână și pietriș. E clar că 
aici s-au folosit de cupa excavatorului. 

Huldar privi cu atenţie urmele lăsate de dinţii cupei, încercând 
să-și menţină expresia serioasă pe chip. Paguba făcută 
mormântului din cimitir nu putea fi considerată una dintre cele 
mai importante infracţiuni cu care avusese de-a face până 
acum. 

— N-avem de unde ști ce i-a determinat să facă acest lucru 
sau ce anume au vrut să obțină. Dar sunt aproape sigur că ne 
va fi imposibil să-i găsim pe huligani. 

— Chiar așa? se miră îngrijitorul, părând nemulțumit. Nu 
puteţi preleva amprente de pe excavator? Dacă au umblat cu 
mâinile goale, aţi putea reuși să daţi de urma lor. 

Huldar tuși pentru a-și înăbuși un oftat. î 

— Criminaliștii sunt cei care se ocupă de astfel de lucruri. Insă 
ei sunt niţel cam ocupați zilele astea, așa că mă-ndoiesc că vor 
avea timp să trimită pe cineva. Au cu totul alte priorităţi. Faptul 
că vandalii au dus excavatorul înapoi unde l-au găsit, sugerează 
că nu sunt genul de infractori mărunți pe care-i avem noi deja 
înregistraţi în sistem. Dacă ar fi fost așa, ori l-ar fi furat, ori l-ar fi 
abandonat după ce ar fi obosit să se tot joace cu el, zise Huldar, 
care mai făcu câteva poze, pentru a-l mulțumi pe îngrijitor. Ai 
nevoie de ajutor să îndrepți lespedea? 

Îngrijitorul flutură din mână că da. Era extrem de nemulţumit, 
însă mâna de ajutor oferită de Huldar era prea tentantă. 

— Aveam de gând să iau excavatorul ca să o pot ridica. Dar 
cred că toți trei o putem îndrepta. Mai ales că v-aţi deranjat să 
veniţi până aici, fără ca măcar să faceţi vreo investigaţie. 

Ignorându-i remarca, Huldar rosti pe un ton prietenos: 

— Ne-apucăm de treabă? În caz că ar veni cineva să viziteze 
mormântul. 

— Nu vin prea mulţi vizitatori la el. Bărbatul care zace 
îngropat aici a murit de mulţi ani. Durerea se estompează cu 
timpul, la fel ca orice altceva. 


VP - 143 


Îngrijitorul își puse o pereche de mănuși de lucru, apoi 
adăugă: 

— Dar nu se știe niciodată. 

Se aplecară deasupra lespezii de piatră și se poziţionară lângă 
ea. Freyja nu era prea bucuroasă că trebuia să-și înfunde 
picioarele într-o mare de noroi moale ca să ridice o piatră de 
mormânt. Își trăsese pe mâini o pereche de mănuși roșii, care 
era clar că nu fuseseră țesute pentru o astfel de îndeletnicire. 

— Credeţi că are vreun rost? 

Nici Huldar și nici îngrijitorul nu-i răspunseră; erau prea 
ocupați să împingă și să geamă din cauza efortului. Era o 
lespede de-a dreptul impresionantă; probabil că răposatul 
fusese cineva destul de important. Pentru el nu fusese de ajuns 
o simplă cruce din lemn. Când li se alătură și Freyja, izbutiră să 
o îndrepte, dar se văzură nevoiţi să adune niște noroi în jurul 
bazei pietrei, pentru a o putea face să rămână dreaptă. 

Gâfâind, își admirară rezultatul. Huldar zise că acest Einar 
Adalbertsson le rămăsese dator, deși era puţin probabil să-i 
răsplătească prea curând în vreun fel. Nici îngrijitorul, nici Freyja 
nu-i apreciară umorul, așa că porniră toți trei în tăcere spre 
excavator. Huldar mai făcu niște poze înainte de a-și lua la 
revedere de la îngrijitor și a se întoarce la mașină. 

Telefonul lui Huldar sună înainte ca cimitirul să fi dispărut din 
oglinda retrovizoare. Era Erla, care părea niţel agitată, dar altfel 
normală, ca și cum nu-și schimbaseră cuvinte grele, puţin mai 
devreme, în sala de ședință. 

— Mai ești la cimitir? 

— Nu. În mașină, doar ce-am plecat. N-a durat mult, așa cum 
probabil te și așteptai. 

— Întoarce-te. 

— De ce? 

— Întoarce-te. A apărut ceva nou. 

Huldar o ascultă, apoi făcu o întoarcere în formă de U la 
următoarea intersecţie. Când Freyja îl întrebă ce se petrece, el 
nu-i spuse decât că era nevoie să mai verifice ceva înainte de-a 
reveni în oraș. Ea nu-i mai puse alte întrebări, ci doar îi zise că-l 
va aștepta în mașină. 

Așa că nu se află lângă el atunci când Huldar îl întrebă pe 
îngrijitor cât de adânc erau îngropate sicriele. Nici când îi ceru 


VP - 144 


acestuia să-i împrumute o bară de metal, cu care să sape în 
mormântul lui Einar Adalbertsson. 


Capitolul 16 


Peste trei sute de tone de deșeuri erau transportate zilnic la 
groapa de gunoi Sorpa, din Álfsnes, potrivit spuselor 
excavatoristului, care stătea acum lângă Huldar. Cea mai mare 
parte sosea sub formă de baloți compacţi, care erau stivuiţi în 
grămezi ce urmau să fie acoperite, în final, cu pământ. Cei care 
nu știau n-aveau să bănuiască cum anume ajunsese peisajul să 
arate în acest fel, deși, acum era evident. Un stol de pescăruși 
zgomotoși se rotea deasupra pantei colorate, în căutare de 
hrană. La baza acesteia așteptau două excavatoare industriale, 
ale căror imense braţe galbene se odihneau nemișcate, forțate 
să rămână așa din pricina descoperirii făcute. Între timp, baloţii 
sosiți de la centrul de sortare din Gufunes se tot adunau. Era 
imposibil să fie procesaţi înainte ca poliţia să termine de 
cercetat zona, iar operatorul de pe excavator prezicea sumbru 
că le va lua o veșnicie să recupereze timpul pierdut. 

Cetăţenii din Reykjavik n-aveau de gând să înceteze să-și mai 
arunce gunoiul doar pentru că un sicriu fusese descoperit la 
groapa de gunoi. 

— Probabil că cineva l-a adus aici azi-noapte. E imposibil să 
nu-l fi văzut ieri. Am lucrat în zona aceea și te asigur că n-am 
văzut vreun sicriu acolo și nici noi nu l-am adus. 

Excavatoristul care raportase descoperirea, pe nume Geiri, își 
încrucișă braţele, sprijinindu-le pe pântecul proeminent. Silueta 
lui masivă era îndesată într-o vestă semnalizatoare care abia îi 
cuprindea mijlocul. Arăta de parcă fusese băgat într-un sac 
vidat. 

— La început nu l-am observat din cauza zăpezii care-l 
acoperise, dar imediat cum vântul a dat-o la o parte, l-am și 
zărit. 

— Cine l-a văzut primul? întrebă Huldar în timp ce-și îndesa 
mâinile în buzunarele gecii, pentru a-și le proteja de vântul 
mușcător. 

— El. Stebbi. 


VP - 145 


Geiri îi indică un bărbat care-i privea din locul în care stătea, 
lipit de o baracă, cu o cană de cafea aburindă în mână. El fusese 
cel care se repezise nervos spre ei, agitându-și mâinile pentru a- 
i goni de acolo, atunci când mașina lui Huldar, lipsită de 
însemnele poliţiei, o luase în jos pe drumul de acces. Se liniștise 
după ce Huldar îi explicase cine este, deși îi aruncase o privire 
plină de îndoială Freyjei, care stătea pe scaunul pasagerului și 
pe care cu greu ţi-o puteai imagina ca fiind polițistă. Ea 
rămăsese în mașină, refuzând să iasă afară din cauza mirosului 
respingător, deși, în scurt timp, nici nu se mai simțea. Din 
spusele excavatoristului, se făceau eforturi pentru a menţine 
duhoarea copleșitoare din Álfsnes la un nivel minim, din cauza 
plângerilor locuitorilor din zona rezidenţială din apropiere, iar pe 
timpul verii foloseau substanţe chimice pentru a reduce mirosul. 
Însă pe timpul iernii, nu apelau la un astfel de lux. Probabil că de 
aceea făceau pescărușii o larmă atât de mare. 

— Stebbi s-a oprit imediat din săpat. Excavatorul său se află 
exact acolo unde l-a lăsat. 

Huldar încuviinţă din cap. 

— Ești sigur că nu l-a adus cineva aici în această dimineaţă - 
vreo persoană neautorizată sau vreun angajat al gropii Sorpa? 
Ar putea fi vorba doar de un sicriu aruncat de cineva? 

Șirurile de baloţi stivuiţi unul peste altul alcătuiau un fel de 
zigurat. Era imposibil să nu remarci sicriul; era cocoțat pe o 
treaptă a aranjamentului, stând acolo așa negru și murdar cum 
era, în contrast cu gunoaiele multicolore. Geiri își mută privirea 
de la muntele de gunoi către Huldar. 

— Toate gunoaiele sunt sortate înainte să sosească aici. 
Sicriele nu sunt aruncate aici, așa că n-avea cum să fie trimis de 
către cineva de la centrul nostru de sortare. Și e imposibil ca 
cineva neautorizat să vină pur și simplu și să-l azvârle aici, cu 
noi forfotind de colo-colo încă de dimineaţă. 

Geiri părea că vrea să mai adauge ceva, însă nu mai zise 
nimic. Huldar era ușurat: dacă îi dădea cea mai mică șansă, 
bărbatul s-ar fi avântat într-o peroraţie despre statistici 
privitoare la deșeurile solide și importanța muncii prestate de el 
și de Stebbi. 

— Există vreun paznic aici? 


VP - 146 


— Un paznic? pufni Geiri. Pentru ce? Că doar n-are nimeni de 
gând să fure gunoaie. Centrul de sortare înlătură orice lucru de 
valoare. 

— Dar camere de supraveghere? 

Huldar nu zărise nicio cameră, nici în jurul gropii de gunoi, nici 
de-a lungul drumului de acces, astfel încât nu-l surprinse 
răspunsul lui Geiri. Bărbatul sau bărbaţii care furaseră noaptea 
trecută sicriul din cimitirul  Hafnarfjordur probabil îl 
transportaseră până aici și-l așezaseră pe grămada de gunoi, 
fără a fi surprinși de vreo cameră de supraveghere. 

— La ce oră închideţi? 

— La cinci. Și deschidem la opt. 

Probabil că jefuitorul de morminte își făcuse treaba în miez de 
noapte, nu imediat după ora închiderii. Mai întâi ar fi trebuit să 
dezgroape sicriul, având grijă să nu fie văzut de careva, deși, 
cum mormântul nu putea fi zărit de pe străduțele adiacente, n- 
ar fi trebuit să-și facă totuși griji în privinţa trecătorilor. Huldar n- 
avea nicio îndoială că sicriul de la groapa de gunoi era cel care 
dispăruse din mormântul lui Einar Adalbertsson. Era greu de 
crezut că ar avea de-a face cu două cazuri diferite - un sicriu 
dispărut și un alt sicriu care apăruse a doua zi. Îngrijitorul 
cimitirului nu izbutise să găsească un par sau ceva de genul 
ăsta, dar după ce răscoliseră pământul mormântului cu mini- 
excavatorul, stabili că mormântul chiar era gol. Vandalii 
fuseseră și jefuitori de morminte: aceștia furaseră excavatorul, 
săpaseră după sicriu, îl scoseseră afară, după care umpluseră la 
loc groapa, pentru a-și ascunde fapta. Dumnezeu știe ce motive 
or fi avut. 

— Crezi că sicriul a fost aruncat aici pentru a fi găsit sau 
pentru a scăpa de el? 

— Ce? 

Deloc surprinzător, pentru că Huldar gândise cu voce tare, 
Geiri nu înţelese imediat ce intenţionase să zică de fapt. Însă 
pricepu destul de repede. 

— Tot ce pot spune e că, dacă aș fi făcut-o eu însumi, aș fi 
procedat așa în speranţa că va fi găsit. E pur și simplu imposibil 
să-l faci să dispară printre baloţi. Dar n-am fost eu, și pun pariu 
pe viața mea că n-a fost altcineva de aici. N-am cum să ghicesc 
ce-au încercat să obțină făptașii. 


VP - 147 


Soarele se ivi printre nori și oricât de palid ar fi fost, Huldar tot 
se văzu nevoit să-și protejeze ochii. 

— Și ești sigur că se află un corp înăuntru? 

— Nu sunt chiar sigur. Dar eu și Stebbi l-am ridicat niţel de jos 
și cu siguranţă nu e gol. Inainte de-a ajunge aici, am lucrat la 
centrul de sortare. Sunt obișnuit ca oamenii să arunce chestii 
ciudate, dar asta le întrece pe toate. 

— Cred și eu. 

În mai mult de un deceniu petrecut în poliţie, Huldar nu 
fusese niciodată trimis la un cimitir, cu atât mai mult pentru a 
căuta un sicriu cu un trup în el. Murea de nerăbdare să-l scoată 
mai repede afară pe Einar Adalbertsson. Era la mijloc ceva mai 
mult de-o simplă glumă. Aruncarea acestui om la groapa de 
gunoi a orașului trebuia să însemne ceva: în mod cert, cineva 
considera că acesta nu merita să zacă îngropat în pământ sacru. 
Deși era ciudat că fusese totuși lăsat să zacă netulburat atâta 
timp: potrivit inscripţiei de pe piatra funerară, acesta murise cu 
unsprezece ani înainte. De ce să mai aștepte atâţia ani ca să-l 
dezgroape? 

— Când crezi că ne-am putea întoarce la treabă? Nu prea ni 
se permite să facem ore peste program, preciză Geiri, indicând 
cu capul înspre un alt camion care descărca un nou transport de 
baloţi. 

— Sună-i și spune-le să oprească toate transporturile de acum 
înainte. 

Baloţii alunecară din basculă și aterizară unul peste altul, 
alcătuind o nouă movilă. Câţiva se rostogoliră și unul dintre ei 
aproape că lovi ușa pasagerului mașinii lui Huldar. Freyja nu 
părea deloc amuzată. Huldar se gândi că ziua aceasta, care 
începuse atât de promiţător de dimineaţă, începu s-alunece 
rapid la vale și nici nu existau prea mari speranţe să se îndrepte 
într-o direcţie promițătoare. In loc să o ducă pe Freyja la o 
discuţie cu Thrâstur și, posibil, și cu Jón, Huldar o târâse după el 
mai întâi la cimitir, apoi la o groapă de gunoi. Singurul lucru care 
mai lipsea să completeze această zi dezastruoasă era să o ia cu 
el să-i cunoască una dintre surori. Renunţase de mult să mai 
încerce să le prezinte potenţiale iubite, căci surorile sale 
izbuteau de fiecare dată, pe căi misterioase, să amintească de 
imensul său cap pe care-l avea pe când era bebeluș. Un dovleac 


VP - 148 


era comparaţia lor favorită. Niciuna dintre iubitele care 
ascultaseră povestea nașterii lui nu se mai culcase cu el. 

— Acest lucru nu va face decât să arunce problema în capul 
lor. lar ei nu au un depozit suficient de mare pentru a adăposti 
baloții strânși. 

În ritmul ăsta, Huldar o să ajungă să le interzică tuturor 
locuitorilor Reykjavikului să mai arunce gunoiul, până la noi 
vești. Își repetă ordinul, politicos, dar ferm: 

— Opriţi baloţii. Echipa de la Criminalistică e pe drum și nu va 
dura mult. 

Aruncă o privire înspre sicriul deteriorat. Mărgelele de rouă de 
pe capacul zgâriat semănau cu niște mici diamante. 

— Nu e ca și cum ar pierde prea multă vreme căutând indicii. 

Gunoaie răzlețe zăceau împrăștiate peste tot. Ar fi imposibil 
de stabilit care le aparţineau jefuitorilor de morminte, chiar și 
dacă aceștia ar fi lăsat ceva în urmă. Briza de dimineaţă 
măturase stratul subţire de nea nu doar de pe sicriu, ci și de pe 
toți baloții împrăștiați în jur, acoperind astfel orice urmă de pași. 
Criminaliștii n-ar avea altceva de făcut, decât probabil să-și 
pună salopetele de protecţie pe ei și să dea sicriul jos de pe 
movilă. 

— Când aţi văzut sicriul, mai erau cumva alte urme sau dâre 
vizibile? 

— Nu, scutură Geiri din cap. Zăpada începuse deja să se 
împrăștie. Mai întâi s-a împrăștiat de pe capac, care e mai 
neted. Dar, dacă ar fi să ghicesc, aș zice că sicriul a fost pus 
acolo înainte să înceapă să ningă, azi-noapte, sau pe când încă 
mai ningea. 

— Deci n-ai nicio idee despre cum ar fi putut ajunge acolo 
sus? 

Treapta pe care stătea sprijinit sicriul se afla la aproximativ 
trei metri deasupra pământului. N-ar fi fost așa dificil pentru doi 
sau trei oameni să și-l dea din mână-n mână până acolo. 

— Bine, mă aștept să se fi folosit de o funie. De sub sicriu se 
zăresc ieșite niște capete de funie. Nu le-ar fi fost foarte greu 
să-l tragă până acolo. 

— Câţi să fi fost? Doi? Trei? 

— N-am de unde să știu, dar cred că trei ar fi fost de ajuns; 
doi ar fi fost ideal, dar chiar și unul singur ar fi izbutit să se 
descurce, dacă ar fi fost suficient de puternic. 


VP - 149 


Mașina criminaliștilor se apropie pe drumul de acces, fiind 
parcată lângă mașina lui Huldar. Doi bărbaţi pe care acesta îi 
recunoscu coborâră din mașină, strâmbând din nas când îi lovi 
duhoarea gunoiului. Însă erau obișnuiți cu chestii și mai rele, așa 
că o ignorară imediat. Huldar se rugă în gând să nu-l reţină prea 
mult pe aici. Deja se săturase. 

e 

Freyja stătea cât putea de departe de Huldar. Era atât de 
impregnat cu acel miros, încât nici măcar nu-l mai simţea. In 
plus, se obișnuise ca ea să stea cât mai departe posibil de el. Nu 
era nevoie de un miros urât. Se temu de întoarcerea la mașină, 
așteptându-se ca Freyja să-i reproșeze că o făcea să-și piardă 
vremea, însă nu avu parte de așa ceva. In schimb, ea-l 
bombardă cu întrebări și păru extrem de interesată de ceea ce 
făceau criminaliștii. Nu-l întrebase nici măcar o dată cum ar fi 
putut să le explice șefilor ei ce făcuse toată ziua. 

Dar fusese doar un șiretlic. Imediat ce Huldar se urcă în 
mașină, Freyja îl informă că trebuie să se oprească la un 
magazin cu haine pentru copii deoarece trebuia să se 
întâlnească cu cineva după muncă și avea nevoie să cumpere 
un cadou. Huldar nu găsi niciun motiv ca să nu-i facă hatărul, 
dacă acest lucru ar fi dus la o împăcare. In timp ce ea avea s- 
aleagă haine, el ar fi putut s-o sune pe Erla pentru a o pune la 
curent cu evoluţia evenimentelor. Le spusese criminaliștilor să 
ducă sicriul la departamentul de patologie al Spitalului Naţional. 
În mod firesc, ei trebuiau să verifice mai întâi dacă se află un 
cadavru înăuntru și dacă acesta îi aparţinea bărbatului care 
trebuia. Din ce știau ei, jefuitorii de morminte ar fi putut lasa 
oarece dovezi incriminatoare în sicriu, deși până acum nu găsiră 
nicio dovadă că umblase cineva la capac. 

— Am căutat câteva informaţii despre Einar Adalbertsson cât 
timp ai scotocit tu prin gunoaie. 

— Și? 

Huldar se văzuse nevoit să oprească la un semafor exact 
atunci când coloana de mașini se pusese în sfârșit în mișcare. 

— Pare să fi fost un fel de cetățean model. Fost președinte al 
Consiliul de administraţie al orașului Hafnarfjordur, președinte a 
tot soiul de asociaţii și așa mai departe. Deci n-am găsit niciun 
motiv pentru care ar fi trebuit supus unei astfel de înjosiri. 

Freyja își făcea de lucru cu telefonul. 


VP - 150 


— Deși am găsit toate aceste informaţii într-un necrolog, unde 
nu te aștepți să găsești și greșelile comise de acesta. La fel de 
bine ar fi putut să fie și cel mai josnic om din oraș. În afară de 
asta, n-am mai găsit mare lucru despre el pe internet. Doar știri 
scurte despre chestiuni vechi legate de administrarea orașului, 
fotografii cu el semnând contracte sau stând în spatele altor 
bărbaţi ce făceau același lucru. 

— Poate c-a fost ales la întâmplare, zise Huldar în timp ce 
punea din nou mașina în mișcare. Deși mi se pare puţin 
probabil. Să muţi un străin ales la întâmplare din cimitir la 
groapa de gunoi presupune un efort mult prea mare pentru o 
simplă glumă. Chiar nu-mi închipui că cineva a vrut doar să o 
facă pe deșteptul sau să fie amuzant. 

Traficul continua să se desfășoare în ritm de melc, ceea ce-l 
făcu să pufnească nervos: 

— Dar familia lui? A fost căsătorit? A avut copii? Poate că sunt 
implicaţi și ei, sau cineva a vrut să le plătească o poliţă. 

Freyja mișcă degetul de-a lungul ecranului, până ce dădu de 
partea din necrolog care-i interesa. 

— Da. O fiică și un fiu, din prima căsătorie. N-a mai făcut 
niciun copil în timpul celei de-a doua căsnicii, iar ultima soţie a 
murit înaintea lui. Se pare că și fiul său a decedat - am impresia 
că n-avea decât 18 ani. Dar fiica și prima soţie sunt încă în 
viață, sau cel puţin erau în momentul scrierii necrologului. 

— Caută ceva și despre ele. 

Freyja își făcu iar de lucru cu telefonul și citi în tăcere, apoi 
ridică din nou privirea. 

— Fiica lui încă trăiește, însă mama ei, prima soţie, a murit în 
urmă cu cinci ani. Fiica locuiește în Norvegia, unde conduce o 
creșă. Deci e puţin probabil ca vreuna dintre ele să fi făcut așa 
ceva. 

— Doar dacă nu cumva fiica lui se află în Islanda chiar acum. 
Poate că e un soi de răzbunare întârziată împotriva tatălui ei, 
care i-a abandonat mama. 

Huldar nu credea mai deloc în această explicaţie, însă, la 
urma urmei, chiar nu putea găsi niciun răspuns normal, logic, la 
ceea ce aveau acum pe cap. 

Freyja își îndreptă din nou atenţia spre telefon. 

— Nu. Pagina ei de Facebook este publică și ieri a postat o 
fotografie cu ea și câţiva copii de la creșă. Are voie să facă asta? 


VP - 151 


— Nu știu. Nu sunt expert în drepturi de confidenţialitate 
online. 

Huldar schimbă banda, pentru a intra în subteranele mallului 
Kringlan. Mișcarea asta aproape că-i provocă dureri în braţe. Se 
ferea de malluri ca de ciumă și mergea numai în timpul febrei 
cumpărăturilor dinaintea Crăciunului, când rătăcea de colo-colo 
în căutarea unor cadouri potrivite pentru familie. In cele din 
urmă, ajungea inevitabil să apeleze la bunăvoința vânzătoarelor 
din magazine, și bănuia că surorile sale se aflau în posesia unor 
articole care nu se vânduseră potrivit așteptărilor și fuseseră 
astfel aruncate în cârca unor bărbaţi bătuţi de soartă. 

— Cred că ar fi mai bine s-o sun mai târziu. Nu se știe 
niciodată. Ar putea să ne spună cine-i purta sâmbetele tatălui 
său. Oricum, ar trebui informată despre cele întâmplate. E ruda 
lui cea mai apropiată. 

Freyja nu prea părea să-l asculte; se concentra asupra 
telefonului. 

— Așteaptă niţel. Mă uit după a doua soţie. Poate găsim ceva 
interesant despre ea. 

— Puțin probabil. Mai ales dacă e moartă și nici n-au avut 
copii. 

— Poate că și-a părăsit soțul pentru Einar. Şi-n felul ăsta, 
fostul ei soț ar putea fi implicat. 

Lui Huldar îi venea greu să-și imagineze că un bătrân 
pensionar s-ar fi aventurat să excaveze un mormânt și să ridice 
un sicriu pe un morman de gunoi. Cine să-l fi ajutat? Colegul său 
de cameră de la azilul de bătrâni? 

— Hristoase! 

Freyja tresări de parcă ar fi dat peste ceva dezgustător. 

— N-ai să ghicești niciodată peste ce-am dat. 

— Mă dau bătut. 

Huldar intră în Kringlan, cutremurându-se involuntar la gândul 
muzicii asurzitoare și la nesfârșitele șiruri de magazine. În faţa 
lor se întindea o coloană de mașini ce așteptau să intre în 
parcare. Era clar că zăpada nu-i descurajase pe oameni să-și 
îndeplinească distracţiile favorite. 

— A doua soţie a lui Einar a avut un fiu înainte să-l fi cunoscut 
pe el. Se pare că nu s-a căsătorit cu tatăl acestuia, sau cel puţin 
acest aspect nu este menţionat în necrologul ei. 

— Și? 


VP - 152 


— Numele fiului ei este Jón. Jón Jónsson, îl lămuri Freyja, 
lăsând telefonul să-i cadă în poală. Nepoţii ei se numesc 
Thr&stur și Sigrún. 

Se uita uluită la Huldar. 

— Oau! 

Huldar își încleșta degetele pe volan în timp ce se pregătea să 
iasă din coloană, dar Freyja îi citi gândurile și îi reaminti că 
trebuie să-și ţină promisiunea. Insistă chiar să o însoțească în 
magazin, temându-se, fără îndoială, că avea să dea bir cu fugiţii. 
În această privinţă, avea toate motivele din lume să se teamă. 

În timp ce își storcea creierul cu tot felul de teorii despre 
posibilul rol al lui Jón în furtul sicriului, Huldar se vedea nevoit să 
aprobe din cap și să-și mimeze părerile despre șirul de haine 
pentru fetiţe, pe care Freyja i le tot împingea în fața ochilor. 
Toate răspunsurile erau cam la fel: 

— E foarte drăguță, pe asta aș cumpăra-o. 

Însă nimic nu o mulțumea. În cele din urmă, ea alese ceva 
fără să-i mai ceară părerea, apoi reușiră să plece de-acolo. 

Odată ajunși la aer curat, gândurile lui începură să se 
cristalizeze. 

În primul rând: să dea de urma lui Jón Jónsson, pentru a-l lua 
la întrebări. 

În al doilea rând: n-avea nici cea mai vagă idee ce s-ar putea 
întâmpla. 

Numai să se întâmple ceva. 


Capitolul 1 7 


A 


Freyjei îi pierise de tot piuitul: Saga, fetiţa lui Baldur, era 
imaginea întruchipată a celei mai recente senzaţii de pe 
internet, Pisica Furioasă. Aducându-și aminte de pozele fratelui 
său din copilărie, Freyja se așteptase la cârlionţi blonzi, ochi 
albaștri și un zâmbet drăgălaș, însă nici că se putea înșela mai 
tare de-atât. Se tot gândea la acea posibilitate de 0,01 la sută 
ca Baldur să nu-i fie de fapt tată. Chipul Sagăi era tot timpul 
înnegurat și buzele roz îi atârnau într-o strâmbătură despre care 
mama ei îi spusese Freyjei că o caracterizează mai tot timpul. 
Singura ei asemănare cu Baldur pe când era copil erau obrajii 


VP - 153 


bucălaţi adorabili. Însă Freyja nu îndrăznea să-i atingă. Fetiţa îi 
urmărea orice mișcare, în timp ce gura indica faptul că se 
aștepta la ce-i mai rău. Nici să o mângâie pe cap nu-i venea, 
pentru că nu voia să riște ca fetița să înceapă să urle. Era 
suficient că întâlnirea lor pornise deja pe picior greșit. 

Freyja își aminti de toate acele momente în care ea și Baldur 
mergeau în vizite împreună cu bunicii lor și erau goniţi la joacă 
împreună cu ceilalţi copii, pentru ca adulţii să poată discuta în 
liniște. Întâlnirile acelea se transformaseră iute în priviri 
stânjenite odată ce erau puse toate acele evidente și ușoare 
întrebări: La ce școală mergeţi? Jucaţi fotbal? Aveţi câine? 
Momentul în care se lăsa de obicei tăcerea era acela când 
auzeau întrebarea despre ce model de consolă de jocuri aveau 
acasă. Ceilalţi copii pur și simplu nu puteau relaţiona cu alţi 
copii care nu aveau așa ceva. 

Nu fusese nevoie de nimic care să declanșeze acum 
inevitabila jenă. Începuse imediat ce se deschise ușa. Fanney, 
mama Sagăi, șovăise la început dacă s-o lase sau nu pe Freyja 
să intre, și chiar și după ce o lăsase înăuntru, nu se decisese 
cum ar trebui să se comporte. Acum părea excepţional de 
amabilă și prietenoasă, în clipa următoare devenea rece și 
aspră. Dar, totuși, fusese de acord cu vizita; nu era ca și cum 
Freyja se ivise pe neașteptate și-i aruncase un cadou, în 
speranţa că va fi primită în casă. Rochiţa pe care o cumpărase 
era prea veselă pentru un copil căruia probabil îi stătea mult 
mai bine în culori mohorâte - tonuri de gri sau negru, de 
exemplu. Categoric nu în ceva cu un imprimeu cu căpșune și 
fustiță cu volănașe, pe care, dacă se gândea mai bine, Huldar o 
alesese. 

Rochia contrasta puternic și cu spațiul înconjurător. 
Apartamentul arăta impecabil; fiecare obiect era așezat la locul 
potrivit, înconjurat de o zonă de protecţie de cel puţin un metru. 
Îi reamintea Freyjei de câteva dintre casele prietenelor sale, 
unde, indiferent dacă era vorba de un borcănel cu cremă sau de 
un storcător de lămâi, atâta timp cât era scump și avea lipită pe 
el emblema vreunui faimos brand, acesta era așezat într-un loc 
cât mai vizibil. Pe o poliţă foarte lungă era expusă o simplă 
poșetă. Nu se zăreau jucării, iar Freyja spera, de dragul mereu 
îmbufnatei Saga, că exista undeva în casă o cameră de joacă. 


VP - 154 


Dar ea suspecta că același minimalism spartan caracteriza 
întregul apartament. 

— Tu n-ai copii? 

Fanney sorbea cafea dintr-o ceașcă de la Copenhagen Royal. 
Freyja putea jura că femeia dinadins ridicase ceașca pentru ca 
ea să vadă celebra emblemă de pe fund. 

— Nu. Sunt singură. Momentan. 

Îi arătă femeii un surâs scurt, distant, dorindu-și ca discuţia să 
treacă peste viața ei personală. 

— De fapt, e mai bine așa. Înseamnă că nu trebuie să-ţi mai 
verific și prietenul sau soțul, zise Fanney, așezând cu graţie 
ceașca pe farfurioara elegantă. Tu pari a fi în regulă. Și pentru 
că ești un psiholog pentru copii calificat, presupun că ești de 
încredere și că te porţi frumos cu copiii. Cel puţin, așa sper. Și 
din moment ce n-ai nici prieten, trebuie să-mi asum riscul cu o 
singură persoană, nu cu două. Trebuie să recunosc că mă simt 
extrem de ușurată. Mi-ai luat o piatră de pe inimă. Acum că te- 
am și cunoscut în persoană, desigur. 

Freyja zâmbi, stânjenită. N-avea nici cea mai vagă idee la ce 
se referea femeia, iar mintea îi tot fugea la cazul în care Huldar 
o implicase și pe ea. Îi răspunse pe cât de vag putu: 

— În regulă, mersi. 

— Baldur mi-a dat asigurări că apartamentul tău e ordonat și 
potrivit pentru a primi un copil. Pot avea încredere în el sau 
trebuie să vin eu însămi ca să mă conving? 

— A, cred că poţi avea încredere în spusele lui. 

Freyja nici nu concepea ca femeia asta să vină să-i vadă 
locuinţa. În comparaţie cu acest apartament, cel al lui Baldur 
părea un magazin de donaţii. Dar întrebarea lui Fanney o 
uimise, deși femeia se arătase suficient de mulţumită de 
răspuns, cât să renunțe la vizită, sau mai degrabă la inspecţie. 

— Îmi pare rău, dar nu înțeleg ce vrei să spui. De ce ai vrea să 
vii să-mi vezi apartamentul? 

Fanney părea uluită. 

— Doar n-ai crezut că vei putea sta aici? 

Micuța Saga stătea pe podea, întorcând de fiecare dată capul 
înspre cea care vorbea, la fel ca un spectator la un meci de 
tenis. Brusc, arcui o sprânceană, gest care o făcu să pară și mai 
furioasă. Deși era mult prea mică pentru a înțelege ce se 


VP - 155 


vorbea, era suficient de sensibilă încât să înțeleagă starea de 
spirit a celor de față: era clar că se petrecea ceva interesant. 

— Nu. Nu mi-am imaginat nicio clipă că am să vin să stau aici. 
Deși trebuie să recunosc că tot nu înțeleg ce vrei să zici. 

— Păi? 

Fanney se aplecă s-o ia pe Saga de pe jos și o așeză apoi în 
poala sa. Freyja era uluită de lipsa de asemănare dintre mamă 
și fiică. Ziceai că e vorba de un copil schimbat la maternitate. 

— M-am referit la weekendurile rezervate tatălui, îi explică 
Fanney. Pe care ai promis să le acoperi cât timp Baldur se află... 
știi tu... 

Așezându-și palmele în jurul urechilor fetiţei, ea șopti: 

— ... în pușcărie. 

Apoi, după ce-și dădu palmele la o parte, continuă: 

— Am nevoie de cel puţin un weekend la două săptămâni, 
pentru studii. Nu știu dacă Baldur a intrat în detalii, dar m-am 
înscris la un curs, după Crăciun, pe care-l fac pe lângă serviciu. 
S-a dovedit mult mai solicitant decât am anticipat iniţial, așa că 
m-ar ajuta enorm dacă mi-ar rămâne câteva zile pe lună, pe 
care să le dedic studiilor. 

O strânse pe Saga mai tare în brațe, apoi termină ce avea de 
zis: 

— Dar nu poate rămâne la tine peste noapte. Doar în timpul 
zilei, cât timp lucrez. 

Doar printr-un miracol reuși Freyja să păstreze o mină 
impasibilă. Baldur o băgase în asta, fără ca mai întâi să o 
întrebe și pe ea. Deloc surprinzător. 

— Da, sigur. Scuze, nu m-am gândit. 

Era limpede că el o cunoștea mai bine decât se cunoștea ea 
însăși. Nu putea nega faptul că făcuse deja o astfel de 
promisiune, altfel, dacă ar fi făcut-o, deja i s-ar fi arătat ușa. ȘI 
dincolo de acea ușă va rămâne această nepoțică ciudată și 
permanent încruntată, pe care n-ar mai putea-o vedea până la 
eliberarea lui Baldur din pușcărie. 

În plus, ce avea ea mai important de făcut în fiecare al doilea 
weekend decât asta? Și-așa viaţa va fi suficient de dură pentru 
gâza asta micuță, chiar dacă Baldur va ieși de acolo total 
schimbat, căci nu-i va fi ușor să crească având drept tată un 
infractor condamnat. În absenţa lui, Freyja va reprezenta partea 
paternă a familiei. Fără să stea deloc pe gânduri - după ce-i 


VP - 156 


zisese vreo două de dulce în gând lui Baldur pentru că-i 
aruncase în cârcă responsabilităţile lui părintești fără să o 
consulte și pe ea. 

— E cumva alergică la câini? 

— Nu, n-are niciun fel de alergie. Ai un câine? 

Fanney părea că ezită. 

— Unul mare? 

— Nu e chiar așa mare. 

În sensul că elefanții nu sunt chiar atât de mari. 

— Se înțelege de la sine că o voi ţine departe de Saga. 

Dacă îi va fi greu, va trebui pur și simplu să o ducă pe Molly la 
un adăpost pentru câini, în timpul acelor weekenduri. 

— Eşti sigură că Saga se va simţi bine cu mine? E timidă? Nu 
pare foarte încântată de prezenţa mea. 

Poate că fetița avea acea expresie pe chip pentru că nu avea 
încredere în Freyja. Ar fi un adevărat coșmar să fie nevoită să 
stea toată ziua cu un copil care urlă întruna. Poate că, de obicei, 
gângurea și zâmbea. 

— Nu e încântată de prezența ta? E înnebunită după tine! 

Fanney înclină capul într-o parte ca să vadă chipul fiicei sale, 
apoi se uită la Freyja. 

— Nu vezi? 

Freyja zâmbi când întâlni privirea înnegurată a Sagăi. 
Încruntătura rămase la locul ei. Avea în faţă o adevărată 
provocare. Și intenționa să smulgă un zâmbet de la acel copil, 
chiar dacă acesta va fi ultimul lucru pe care-l va face. 

e 

În cele din urmă, săpuneala pe care i-o administră lui Baldur 
nu fu nici pe departe atât de aspră pe cât intenționase. li lăsase 
un mesaj ca să o sune, după care încălcase viteza maximă 
legală, în graba ei de-a ajunge acasă la timp pentru apelul 
fratelui său. După ce băgase telefonul la încărcat și se prăbușise 
în canapea, indignarea ei începuse să se estompeze încetul cu 
încetul. Se străduise din răsputeri când o sunase într-un final, 
dar el tot îi punea întrebări despre fiica sa și Freyja rămăsese 
repede fără muniţie. În schimb, îi descrise fetiţa pe cât de bine 
izbuti, trecând sub tăcere încruntătura ei permanentă, și-n cele 
din urmă își dădu seama, în timp ce-i lăuda copilul, că ea chiar 
credea fiecare cuvânt pe care-l spunea. 


VP - 157 


Baldur epuiză destul de iute întrebările, trădându-și neștiința 
în materie de copii. Așa că nu-i rămase decât să schimbe 
subiectul, când realiză acest lucru. 

— Am stat niţel de vorbă cu un tip care-a împărțit mult timp 
celula cu Jón. 

— A, da? 

Freyja se scufundase cu totul în canapeaua șubredă, dar se 
îndreptă iute de spate când auzi numele pedofilului. 

— L-am întrebat tot ce mi-am imaginat că te-ar putea 
interesa. Din spusele lui, Jón era destul de viclean; mereu 
prudent, ca și cum credea că asculta cineva sau că ar fi putut 
avea microfoane în celulă. Nu-i un lucru chiar neobișnuit pentru 
tipii ca el, totuși. Sunt atât de obsedaţi să treacă drept oameni 
normali, încât sunt tot timpul cu nervii întinși la maximum. Nu 
cred că mai e nevoie să-ţi spun, dar ei consideră că nevoile lor 
sunt absolut normale și nu pot înțelege de ce noi, ceilalți, îi 
dezaprobăm. 

Baldur avea dreptate: nu era nevoie să-i spună asta. 

— Și deci n-a scos nimic interesant de la el? 

— Ba da. Dar nu chiar ceva cutremurător, totuși. 

Baldur căscă în telefon, ca pentru a sublinia acest lucru. 

— Tipu’ ăsta zice că scrisorile alea n-au fost trimise de soţia 
lui. Ea a rupt orice legătură cu el în clipa în care a fost arestat. El 
s-a aflat tot timpul în arest până la pronunţarea sentinţei, iar 
actele de divorț i-au fost trimise în închisoare. Soţia sa a profitat 
de prima șansă ivită pentru a scăpa de el. N-a mai așteptat să 
afle dacă va fi găsit vinovat sau nu. De fapt, era clar ca lumina 
zilei. Și n-a venit niciodată la el cât timp a stat închis. 

— E de înțeles. Probabil că s-a simţit în al nouălea cer când l-a 
văzut în închisoare. Pun pariu că a tratat-o ca pe ultimul om. Așa 
se întâmplă, de obicei. E un proces complex, care presupune 
distrugerea psihologică a acestor femei. Abia atunci când scapă 
de tot de partenerul violent, ajung să vadă lucrurile așa cum 
sunt ele de fapt în realitate. 

Freyja închise ochii o clipă, copleșită brusc de o senzaţie de 
oboseală. 

— Și copiii? Presupun că au urmat exemplul mamei lor și au 
întrerupt orice fel de legătură cu el? Știu că amândoi folosesc 
numele de familie al mamei lor, nu pe al lui. 


VP - 158 


— Chiar așa? Potrivit colegului de celulă al lui Jón, cel puţin 
unul dintre ei a venit să-l vadă. 

— Ce? 

— O singură dată, totuși, din ce-am înţeles de la el. Jón a fost 
într-o dispoziţie foarte bună după aceea, ceea ce mă face să 
cred că vizita a decurs foarte bine pentru el. E posibil să fi avut 
parte de mai multe vizite, însă tipul ăsta cu care am vorbit a fost 
eliberat după aceea, iar când a fost închis din nou mai târziu, a 
ajuns pe un alt culoar. 

— A menţionat când a avut loc acea vizită? S-a întâmplat cu 
puţin timp înainte de eliberarea lui Jón sau la începutul 
executării pedepsei? 

— Cred că a zis că s-a petrecut în urmă cu doi ani. 

Fiica lui Jón, Sigrún, trebuia să fi avut 18 ani pe atunci; iar 
Thrâstur, 22. Poate că zece ani fuseseră de ajuns pentru ca unul 
din ei să fi uitat grozăvia care se întâmplase și să decidă că tatăl 
său nu era până la urmă chiar așa rău. Sau poate că doar au 
vrut să afle mai multe despre planurile lui de viitor, dat fiind că 
în 2014 se apropia de momentul în care ar fi devenit eligibil 
pentru a se muta în centrul de reabilitare. Ei n-ar fi avut de unde 
să știe că el n-ar fi beneficiat de o astfel de posibilitate la 
momentul cuvenit. 

— Și ce-a zis colegul său despre scrisori? Ar fi putut fi totuși 
scrise de copiii lui? 

— Habar n-avea ce conţineau scrisorile sau cine le trimisese, 
deși se arătase destul de curios în privinţa lor. La fel ca mine și 
ca toţi ceilalţi. Poate erau de la copiii lui. 

Freyja se hotări să nu pomenească de faptul că Huldar avea 
de gând să întrebe conducerea închisorii despre acele scrisori. 
Poliţiştii nu erau chiar persoanele favorite ale lui Baldur. 

— L-ai întrebat dacă crede că Jón avea să comită iar vreo 
infracțiune? Sau dacă voia să se răzbune pe cineva? 

— Să se răzbune? 

Tonul lui Baldur sugera că nu știa dacă să se arate surprins 
sau indignat. 

— Pentru ce dracu’ să se răzbune? Dacă cineva ar căuta 
razbunare, aceia ar trebui să fie părinții fetiţei ucise. Sau fosta 
lui soţie. Din vina lui a fost trimis la închisoare, așa că n-are de 
ce să dea vina pe altcineva. 


VP - 159 


— Știu asta, Baldur. Toată lumea o știe. Mai puţin el, probabil. 
Poate că simte că el este victima în toate astea. 

Era o discuţie lipsită de noimă și, din moment ce ea nu-i putea 
dezvălui ce se întâmpla de fapt, cel mai bine ar fi fost să-i pună 
capăt. Deja depășiseră cu mult timpul alocat apelurilor 
efectuate de deţinuţi. Îi mulțumi și-și luă la revedere, însă doar 
după ce el îi ceru să-i descrie încă o dată cât de dulcică era 
fetița lui. După ce închise, ea rosti în gând o rugăciune ca Saga 
să se transforme într-o scumpică înainte de eliberarea lui 
Baldur. 

Freyja puse din nou telefonul la încărcat, apoi se ridică din 
canapea și merse în bucătărie pentru a-i da lui Molly să 
mănânce. Rămase privind cum căţelușa golește castronul cu 
mâncarea deloc apetisantă, de parcă era cea mai suculentă 
fleică din lume. Când goli castronul, ţâșni la ușă, lovind toate 
obiectele întâlnite pe holul îngust, peste poate de nerăbdătoare 
să iasă mai repede afară. Totul făcea parte din rutina zilnică: 
după cină, urma plimbarea de seară. Indiferent de vreme sau 
oricât de obosită se simţea Freyja. Orice era mai plăcut decât să 
rămână să facă curat în apartament după câine. 

Freyja avea deja pantofii în picioare și haina pe umeri când îi 
sună telefonul, în sufragerie. Dădu să se întoarcă să răspundă, 
însă Molly mârâi ameninţător. O să sune ea înapoi mai târziu. 

e 

Se dovedi că apelul era de la Huldar. Lăsă un mesaj 
spunându-i că dorește să-i ceară părerea în legătură cu ceva și 
întrebând-o dacă poate trece pe la ea. Cu o sticlă de vin roșu. 
Sau două. Spre marea ei uimire, aproape că-i răspunse afirmativ 
în prima clipă când văzu mesajul. Incercă să se păcălească, 
adică la mijloc ar fi vorba doar de nerăbdarea ei să afle mai 
multe despre caz, dar în final se văzu nevoită să recunoască că 
era de fapt destul de nerăbdătoare să-l revadă. 

Dar chiar înainte să-i răspundă cu un mesaj, izbuti să-și vină 
în fire. Era clar că celibatul o scotea din minţi. Va trebui să facă 
ceva în această privință în weekend, așa cum tot plănuia de 
ceva vreme încoace. Însă apoi își aduse aminte de noul ei rol de 
tată de weekend. Oftând, întinse din nou mâna după telefon. N- 
ai cum să eviţi anumite lucruri: examenele, noroiul, cariile, 
taxele și - se părea - pe Huldar. Dar nu avea de gând ca fiind de 
acord, asta să însemne primul pas în direcţia revitalizării vieţii 


VP - 160 


lor intime. Nicidecum. Plănuia să-i dea de înţeles de la început 
că nimic de genul ăsta nu intra în planurile ei. 


Capitolul 18 


Pentru că Agenţia pentru Identificarea Persoanelor încă nu 
fusese în stare să dea de urma deţinătorului celor două mâini 
retezate, poliția se hotărâse să apeleze la opinia publică, în 
speranţa că cineva va recunoaște descrierea acestora. Se 
așteptau la un număr însemnat de apeluri telefonice, având în 
vedere că informaţia era atât de vagă, încât putea fi valabilă în 
cazul a mii de bărbaţi. Victima avea cel puţin 50 de ani, dar nu 
mai mult de 70. Nu se cunoștea dacă era căsătorit sau nu, 
deoarece urma lăsată pe inelar de o posibilă verighetă era prea 
vagă, sugerând ori că era divorţat, ori că o pierduse sau pur și 
simplu încetase să-și mai poarte inelul. Probabil că prestase o 
muncă ușoară, de birou. Sau, la fel de bine, putea fi șomer sau 
pensionar. Pe mâini nu avea nici cicatrice, nici tatuaje. Grupa de 
sânge era 0 pozitiv, la fel ca jumătate din ţară, dar asta nu 
excludea posibilitatea să fie vorba și de un străin. Probabilitatea 
să facă parte dintr-o organizaţie precum francmasoneria era 
destul de ridicată. Descrierea nu mai oferea și alte detalii. 

Huldar auzi pentru prima oară de acest apel imediat după 
ședința de informare de dimineaţă, ţinută de Erla în faţa echipei 
de anchetă. Sala de ședințe era atât de aglomerată, încât o 
parte din polițiști stăteau în picioare. Erla îi puse la curent cu 
progresul pistelor pe care le urmau în prezent, dar omise să 
amintească de capsula timpului sau de sicriul găsit la groapa de 
gunoi. Oricum, ea menţionă totuși, pentru prima oară, posibila 
implicare a lui Jón Jónsson, dar fără să intre în detalii. Huldar ar 
fi preferat ca ea să fi vorbit totuși despre scrisoare, legătura lui 
Jón cu procurorul Benedikt Toft, și despre faptul că sicriul îi 
aparţinea tatălui vitreg al lui Jón. În schimb, ea aminti în trecere 
de faptul că numele lui Jón Jónsson ieșise pe neașteptate la 
iveală ca având legătură cu ancheta lor. Huldar încercă să se 
convingă singur că ea făcuse asta deoarece avea de gând să 
dedice ședința de mâine acestei noi piste. Dacă nu, îi era greu 
să prevadă cum anume avea el să facă vreun progres în această 


VP - 161 


direcţie. Investigarea unor noi posibile legături ar fi mult prea 
elaborată pentru un singur om. Pe el îl preocupa mai ales iniţială 
K, care se potrivea cu Kolbeinn, șoferul mașinii din parcarea 
subterană. Erla nu-i împărtășea îngrijorările. 

Cel mai bun mod de-a afla dacă litera K se referea la Kolbeinn 
sau la o cu totul altă persoană era să-l întrebe direct pe 
Thrâstur. La urma urmei, el era cel care a compus „lista cu 
lovituri”. Interogatoriul respectiv era prioritatea numărul unu 
pentru Huldar dacă i s-ar fi dat mână liberă, pe lângă întrebările 
pe care ar avea să i le adreseze lui Jón însuși. Bărbatul acela 
demonstrase deja tuturor că se putea deda la acte de 
neconceput pentru mintea umană, iar asta îl transformase cu 
siguranţă în cel mai probabil candidat pentru omoruri. 

Cu toate astea, Huldar se afla într-o dispoziţie atât de bună, 
încât nu izbutea cu niciun chip să simtă vreun fel de ranchiună 
la adresa Erlei. În dimineaţa asta se simţea mărinimos cu toată 
lumea, dat fiind că seara precedentă nici nu se putea să fi 
decurs mai bine de-atât. 

Huldar n-avea nici cea mai vagă idee despre ce anume făcuse 
ca să-i intre din nou Freyjei în graţii. El nu le înţelegea pe de-a- 
ntregul pe femei, și nici pe bărbaţi, de fapt; pur și simplu nu 
reușea să priceapă ce anume se petrece în minţile lor. Insă, 
dintr-un motiv necunoscut, ea se arătase de acord să-l 
primească și, pentru prima dată, nu pentru a discuta despre 
crime sau rele tratamente aplicate minorilor. Îl invitase la ea în 
apartament și mai întâi rămăsese tăcută, ca și cum și-ar fi 
regretat decizia. Dar el se asigură că ea nu va avea ocazia să 
pună capăt în mod politicos acelei vizite. Când venea vorba de 
sexul opus, el devenea un adevărat veteran al maratoanelor și 
curselor cu obstacole, în aceeași măsură. În cele din urmă 
tensiunea dispăruse din atitudinea ei, graţie ori vinului adus de 
el, ori nesfârșitului său șir de bancuri despre polițiști. Oricum, lui 
nu-i păsa care din ele îl ajutase. După ce goliră două sticle de 
vin, iar ea începu să bălmăjească ceva despre transformarea în 
bonă pentru copii și taţi de weekend, din care el nu pricepu 
nimic, Huldar se mută pe canapea lângă ea, micșorând distanţa 
dintre ei centimetru cu centimetru, toată seara. Ea nu l-a mai 
respins - și înainte ca el să-și dea seama, erau unul mai 
nerăbdător ca altul să scape de haine. 


VP - 162 


În clipa aceea, Huldar fu lovit de o revelaţie. Dacă-și dorea 
ceva mai profund de la această femeie decât o simplă aventură 
de-o noapte, atunci o hârjoneală pe-o canapea fără un braț, la 
beţie, nu ar fi fost un început prea fericit. Așa că, în loc să 
profite de avantaj, el dădu înapoi, spunându-i Freyjei că ar fi mai 
bine dacă ar șterge-o. Ea îl privi cu gura căscată de uimire, cu 
ochi încețoșaţi și mânjită de ruj. Pentru o clipă, hotărârea lui 
păru să se clatine, însă, ignorând durerea surdă dintre picioare, 
el îi mulțumi răgușit pentru o seară foarte plăcută și plecă. 

În timp ce aștepta un taxi, Huldar aruncă o privire sus, spre 
bloc, și o văzu pe Freyja privindu-l de la fereastră. Interpretă 
acest gest ca pe un semn că făcuse și el o dată ceea ce trebuia. 
De prea multe ori se trezise în pat lângă o femeie cu care se 
culcase, și care fusese atât de mahmură încât nu putuse nici să 
ridice o mână pentru a-și lua la revedere de la el. Invariabil, 
această imagine era prea neplăcută pentru ca el să-și mai bată 
capul să ia legătura cu ele, iar sentimentul era reciproc, din 
moment ce chipul lui le rămânea probabil asociat cu voma și o 
durere năprasnică de cap, iar partida de sex, redusă la o pâclă 
neclară. Erla îi atrase atenţia că e și ea prezentă, trântind cu 
putere telecomanda proiectorului prins în tavan, deasupra lor. 

— Mă asculti? îl întrebă ea cu o încruntătură adâncă pe frunte. 

La fel ca și Huldar, în jurul ochilor avea cearcăne adânci și 
întunecate, dar ale ei erau rezultatul muncii extenuante și al 
grijilor, în timp ce-ale lui se datorau vinului roșu și îndoielii care-l 
bântuia cu privire la înţelepciunea deciziei luate cu o seară 
înainte. 

— Dacă nu reușești să te concentrezi la anchetă, pot căuta pe 
altcineva să mă ajute. 

— Da. Nu, mă gândeam la altceva, pentru o clipă. Scuze. 

Huldar se forţă să o asculte cu atenție. 

— Ai putea să repeţi ultima parte? 

Erla țâțâi din buze, dar dădu curs rugăminţii. Erau ultimii 
rămași în sala de ședințe. Ea îi ceruse să mai zăbovească niţel 
pentru o scurtă discuţie, iar Huldar se așteptase ori ca ea să-și 
ceară scuze pentru ieșirea de ieri, ori să-i ofere o nouă 
bălăcăreală. La fel de imprevizibilă ca de fiecare dată, ea nu 
făcu niciuna, nici alta. 


VP - 163 


— Am de gând să merg la spital și să-i iau o declaraţie lui 
Kolbeinn, tipul care l-a tras pe amărâtul ăla de Benedikt prin 
balustradă. Doctorii ne-au dat undă verde. Vii și tu? 

— Sigur. Cum să nu. 

Huldar era niţel surprins, dar nu se trădă. Obţinerea unei 
declaraţii din partea lui Kolbeinn era extrem de importantă; 
prima încercare, făcută în timp ce Huldar se afla la groapa de 
gunoi, fusese un dezastru atât de mare, încât Erla și colegul ei 
fuseseră alungaţi din spital și li se interzisese să revină până 
când Kolbeinn nu-și va fi revenit pe deplin. Cu toate că bărbatul 
nu fusese rănit fizic, experienţa prin care trecuse se 
transformase, deloc surprinzător, într-o adevărată traumă. După 
ce Kolbeinn ajunsese acasă, seara, suferi un infarct și a trebuit 
să fie supus de urgenţă unei angioplastii. Erla apăru exact în 
ziua următoare pentru a-l lua la întrebări, iar el aproape că 
ajunsese din nou în sala de operaţii. 

— O să ne lase să intrăm la el? întrebă Huldar. 

— Da. Doctorii au înţeles și ei cât de urgent este să vorbim cu 
el. 

Evitându-i privirea, Erla începu să strângă hârtiile de pe care 
citise în timpul ședinței. 

— A trebuit să le cer celor de sus să intervină pe lângă 
directorul medical. Doctorii refuzau să-mi răspundă la telefon. 
Mi-au răspuns o singură dată, iar atunci mi-au dat la telefon o 
asistentă care mi-a citit măsurile care se pot lua împotriva 
noastră. De parcă aș fi avut de gând să merg la Kolbeinn doar 
ca să-i provoc un nou infarct. 

Brusc, lui Huldar i se aprinse beculeţul - deci de asta voia Erla 
s-o însoțească. | se întâmplase odată aproape să omoare un om 
în timpul interogatoriului - din greșeală, indiscutabil - însă 
însemna cam același lucru. Întreaga tărășenie se petrecuse în 
timpul acelei anchete nenorocite care-l costase jobul. Având în 
vedere istoricul lui, dacă ceva avea să meargă prost, pe el ar fi 
putut da vina. Buna lui dispoziţie începu să se evapore, dar 
încercă totuși să se agaţe de ea. Chiar conta de ce îl lua cu ea? 
În felul ăsta, cel puţin, el va avea ocazia de-a asculta declaraţia 
direct din gura omului, iar acest lucru îi va oferi și posibilitatea 
de a-l întreba despre eventuala sa legătură cu Jón Jónsson. 
Pentru că încă nu era nimic clar, așa cum deja se stabilise. Dacă 
Erla își închipuia că avea să șadă și să tacă mâlc într-un scaun 


VP - 164 


inconfortabil de spital și să-și asume vina în cazul în care tipul 
avea să cadă mort în timpul interogatoriului, atunci trebuia să 
se pregătească pentru o mare surpriză. 

e 

Pentru prima oară după mult timp, era o zi de iarnă plăcută. 
Cerul era lipsit de nori, vântul complet absent, iar neaua sclipea 
orbitor de albă. Și cu toate că le înţepa obrajii, aerul îngheţat 
era proaspăt și înviorător. Ultimele rămășițe ale mahmurelii lui 
Huldar se risipiră când deschise geamul mașinii și scoase capul 
afară, umplându-și plămânii cu aer proaspăt. Trase din nou aer 
în piept, pentru a fi sigur că efectele vor dura cât mai mult, după 
care închise iar geamul. In zile precum aceasta tânjea să plece 
la schi, deși nu avusese niciodată o pereche de schiuri și nici nu 
închiriase vreuna. Când era copil, i se ofereau să poarte lucrurile 
mai vechi ale surorilor sale, dar acestea erau roz și acoperite cu 
abțibilduri cu iepuraşi, așa că nici mort nu le-ar fi purtat. 

Cu Erla nu schimbă mai mult de câteva cuvinte în scurtul lor 
drum spre Spitalul Naţional. Nu îndrăznise să înceapă o discuţie 
de teamă să nu-i spună că știa ce se află în spatele gestului ei 
prietenos de a-l lua cu ea. Aparent, Erla simţi asta, deoarece 
preferă să se concentreze la condus, deși, chiar și așa, tot izbuti 
să treacă de fiecare dată pe roșu. 

In timp ce ieșeau din mașină, Huldar studie cu atenţie 
clădirea albă și veche a spitalului, care iniţial fusese depozit 
pentru nevoile naţiunii din viitorul nu foarte apropiat. Amestecul 
hidos de anexe adăugate după aceea stătea mărturie pentru 
optimismul exacerbat al oamenilor care proiectaseră clădirea 
iniţială. Huldar ridică privirea înspre friza” triunghiulară desenată 
de artistul Gudmundur din Middalur. Bunica lui i-o arătase atunci 
când îl luase cu ea într-una din călătoriile la Reykjavik pentru 
efectuarea unor analize. li spusese că pictura era numită 
„Ingrijire și Vindecare”. Fiind doar un copil, nu prea înţelegea ce 
înseamnă asta, însă acum admira umilinţa artistului din 
recunoașterea capacităţii limitate a oamenilor de-a interveni în 
dificilul ciclu al vieţii. Nu toată lumea putea fi salvată; uneori, tot 
ce se putea face era alinarea suferințelor oamenilor. 
Nenumăratele rugăciuni au ajutat-o puţin pe bunica sa. 


? Parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei 
împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri etc. (în arhitectura clasică). (W.tr.). 


VP - 165 


Din moment ce Erla mai venise o dată în vizită, nu se mai 
opriră pentru a cere îndrumări, ci o luară direct spre lifturi. Erau 
însoţiţi de un pacient înfofolit într-un halat plușat, conectat la o 
perfuzie prinsă pe un suport portabil. Pe cap avea un fes din 
lână și puțea a fum de ţigară. 

Huldar se gândi să-i ofere tipului respectiv niște gumă de 
mestecat, dar acesta cobori la primul etaj, așa încât nu mai avu 
ocazia. Fără îndoială că avea să primească o lecție antifumat de 
la primul cadru medical care-i va ieși în cale. 

Huldar putea jura că femeia care stătea într-o cabină de sticlă 
și ţinea sub observaţie venirile și plecările de pe hol înţepeni 
când o zări pe Erla. Sărind în picioare, dispăru în spate, probabil 
pentru a-l alerta pe medicul de gardă că se întorsese poliţista 
care aproape omorâse ieri un pacient. Huldar spera că medicul 
în cauză era deja la curent cu permisiunea de vizitare de care 
Erla pretindea că făcuse rost. Altfel, vizita lor se va dovedi nu 
doar o pierdere de vreme, ci și jenantă, pe deasupra. Nu se 
simţea deloc dornic să fie gonit înapoi de unde venise, sub ochii 
unor pacienţi băgăcioși ce nu aveau nimic altceva mai bun de 
făcut. 

Dar nu alergă nimeni după ei, așa că izbutiră să ajungă 
netulburaţi în salonul în care se odihnea Kolbeinn. Medicii se 
gândiseră că ar fi bine să fie singur într-un salon, în loc să fie 
ferit doar de o perdea, la fel ca majoritatea celorlalţi pacienţi. 
Era pur și simplu prea chinuitor să-l ai prin preajmă, ţipând în 
somn ca urmare a traumei prin care trecuse. 

— Pff! lar tu. 

Kolbeinn întinse mâna după sonerie. Avea pielea gălbejită și 
era tras la faţă. Și el era conectat la o perfuzie, la fel ca bărbatul 
din lift, dar și la câteva monitoare bipăitoare. Bătăile inimii se 
transformaseră într-o linie mișcătoare pe un ecran mic. 

— Aţi venit să mă terminati de tot? Credeam că rolul poliţiei 
este să ancheteze crimele, nu să le provoace. 

Avea glasul aspru, răgușit, semn că vorbise foarte puţin în 
timpul zilei. 

Huldar se apropie de el și îndepărtă soneria, împiedicându-l 
astfel pe Kolbeinn să cheme ajutoare. i 

— Nu vine nimeni. Am obținut aprobare să venim aici. li 
promit că vom fi mai grijulii decât data trecută. 


VP - 166 


Se aplecă și ridică micul levier al patului, săltându-l astfel pe 
Kolbeinn ca să stea în fund. Era imposibil să interoghezi un om 
întins pe spate, cu ochii pironiţi în tavan. Mai ales atunci când 
era vital să sesizezi orice schimbare de expresie, oricât de vagă 
ar fi ea. Cu gândul la Benedikt Toft care negase cu înverșunare 
că ar avea vreo legătură cu mâinile retezate găsite în grădina 
lui, se așteptau și de la Kolbeinn să încerce să-i inducă în eroare 
în ceea ce privea conexiunile sale cu bărbatul pe care-l omorâse 
fără voie în parcarea subterană. Oricât de straniu ar fi fost acest 
caz, nimeni pe lumea asta nu putea comite crime atât de oribile 
fără niciun motiv. Dacă ar descoperi ce se află în spatele lor, 
restul ar fi simplu, sau, cel puţin, mai simplu. 

Erla își trase un scaun lângă pat, iar Huldar își aduse unul 
dintr-un colț și se așeză lângă ea. Femeia trecu direct la subiect. 
Pesemne că și ea, la fel ca Huldar, se temea că cei din 
personalul spitalului ar putea interveni cât de curând. 

— Mi-e teamă că trebuie să facem asta. Păcat că sănătatea 
nu-ţi permite să depui astfel de eforturi, dar ancheta nu poate 
bate pasul pe loc până ce te vei însănătoși tu pe deplin. Pentru 
noi, ești un martor-cheie. 

— Eu? 

Kolbeinn își roti ochii în toate direcţiile în timp ce încerca să-și 
găsească o poziție mai comodă. 

— Dacă eu sunt martorul vostru cheie, atunci sunteţi praf. N- 
am văzut nimic cu excepţia... bărbatului care... care, ei bine, 
care a murit. Nu se mai afla nimeni în jur atunci când am 
coborât să-mi iau mașina și același lucru e valabil și pentru când 
am parcat-o dimineața. 

— Deci crezi în continuare că mașina ta a fost aleasă la 
întâmplare? 

Huldar simţi sarcasmul din vocea Erlei, așa că se hotări să o 
întrerupă cu prima ocazie. Dacă bărbatul avea să sufere chiar și 
o criză ușoară, va mai dura mult până când îl vor putea lua iar la 
întrebări; o astfel de situaţie trebuia evitată cu orice preţ. 

— Da. Nu numai că știu acest lucru. 

Electrocardiograma făcu un salt în sus, astfel încât numerele 
de pe ecran săltară și ele, ţinând ritmul. 

— O știu sigur. 

Linia reveni la normal. Oare monitoarele ar putea funcţiona pe 
post de detectoare de minciuni? 


VP - 167 


— Corect, îl aprobă Huldar, dându-se mai aproape de el. Dar 
chiar și atunci când oamenii cred că sunt siguri, dacă se 
gândesc mai bine, își pot da seama că s-au înșelat. Așa că va 
trebui să-ţi mai punem câteva întrebări, la care tu să răspunzi 
cât mai conștiincios posibil. Gândește-te cât vrei tu; nu suntem 
într-o cursă contra-cronometru. _ 

Kolbeinn părea recunoscător că poate vorbi cu Huldar. In orice 
caz, ritmurile înregistrate pe monitoare păreau să se liniștească. 

— Nu vă pot ajuta cu nimic. Eu doar mi-am parcat mașina de 
dimineaţă și-am mers să mi-o iau de-acolo după muncă. N-am 
avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat și nu cunosc pe nimeni 
care să fie capabil de un asemenea lucru. Nu vă pot oferi alte 
răspunsuri - oricât mi-aș frământa creierii. Eu sunt victima aici. 
O victimă aleasă la întâmplare. 

Huldar sări cu întrebările de îndată ce Kolbeinn termină de 
vorbit. 

— Spune-mi ceva, atunci. Acum că ai avut mai mult timp de 
gândire, eu pur și simplu nu pot să-mi imaginez că nu te-ai 
gândit la bărbatul care a murit. Chiar nu-ţi poţi aminti absolut 
nimic care să aibă vreo legătură cu el? N-ar putea fi vreun client 
mai vechi de-al tău sau, poate, vreo cunoștință din copilarie? 
Benedikt Toft e totuși un nume nu prea des întâlnit. 

Kolbeinn ridică niţel capul de pe perna albă ca zăpada, 
suficient cât să-l clatine a negare. 

— Nu, nu și nu. Bărbatul acela era un străin pentru mine; nu l- 
am cunoscut niciodată și, din câte știu, n-a fost niciodată 
clientul nostru. Deși firește că nu-i pot cunoaște pe toți după 
nume. Avem peste o mie de clienţi de care ne ocupăm. 

Nici măcar unul dintre cei peste o mie de clienţi nu se 
deranjase să-i trimită flori, ciocolată sau măcar o felicitare. 
Dulăpiorul de lângă pat era complet gol, cu excepţia unei carafe 
galbene din plastic. 

— N-a fost clientul lor, îi spuse Erla lui Huldar. 

Părea nervoasă; plănuise să conducă ea interogatoriul. 

— Normal că am verificat deja acest lucru. 

Se întoarse din nou spre Kolbeinn, care o privi oarecum 
înfricoșat când își dădu seama că ea a preluat frâiele. Linia 
cardiogramei sale începu din nou să salte în sus și-n jos, deși 
acest lucru putea fi pus mai degrabă pe seama spaimei că Erla i- 


VP - 168 


ar putea provoca un nou infarct, și nu pe seama numelui lui 
Benedikt Toft. 

— Uită de treaba asta cu serviciul tău. De asemenea, am 
verificat și dacă v-aţi întâlnit vreodată, având în vedere funcţia 
sa de procuror și n-am găsit nimic. Pe de altă parte, noi n-am 
avut cum să cercetăm aspecte din viața ta care au rămas în 
continuare private. De exemplu, victima era francmason. Tu faci 
sau ai făcut vreodată parte din cadrul francmasoneriei? 

In timpul ședinței, Erla insistase mult pe acest aspect, dat 
fiind că era singura legătură posibilă între Benedikt și fostul 
posesor al mâinilor amputate. Deși trebuia spus că legătura 
respectivă era extrem de fragilă; erau departe de-a fi siguri că 
urma rămasă pe deget fusese făcută de un inel de francmason. 
Și totuși, orice urmă era mai bună decât nimic, și pe baza 
acesteia îi verifica acum poliţia pe colegii francmasoni ai lui 
Benedikt, în căutarea cuiva care să fi dispărut de curând. Dar 
până acum nu obţinuseră niciun rezultat. 

O umbră de culoare roșie atinse totuși obrajii, palizi de altfel, 
ai lui Kolbeinn. 

— Nu. Nu sunt și nici n-am fost vreodată francmason. 

Tuși, după care adăugă, ceva mai sigur pe sine: 

— Doar nu vorbiţi serios? Credeţi că bărbatul acela a sfârșit 
într-un asemenea mod doar pentru că era francmason? 

— Nu. Sigur că nu. 

Din glasul Erlei încă nu dispăruse iritarea de mai devreme. 

— Noi doar încercăm să analizăm orice posibilă legătură între 
voi doi. 

— Sau să confirmăm, spre multumirea noastră, că nu există 
niciuna. 

Huldar surâse, prefăcându-se că nu zărește expresia de pe 
chipul Erlei. 

— Ceea ce-ar trebui să afli - iar acest lucru ţi-ar putea oferi un 
mic imbold ca să ne ajuţi - este că bărbatul care a murit legat 
cu un lanţ de mașina ta a trecut printr-o situaţie asemănătoare 
cu doar câteva zile înainte. Și el a pretins că e total neștiutor de 
vreo legătură, iar noi l-am crezut. În loc să-l luăm imediat la 
întrebări, l-am lăsat în pace. Și a fost omorât. Poate că tu nu te 
afli în pericol, dar mai bine să fim siguri. Nu ești de acord? 

— Cine naiba ar vrea să mă omoare pe mine? N-am făcut 
niciodată nimic cuiva și... 


VP - 169 


Kolbeinn se opri brusc. 

— ... jur. Nu știu absolut nimic despre el. 

Erla scoase o poză cu Benedikt Toft din buzunar și i-o întinse 
lui Kolbeinn. 

— Așa arăta tipul respectiv. Chipul pe care i l-ai văzut în 
parcare era o mască a morții, deformat de durere. Mă îndoiesc 
că propria lui mamă l-ar fi recunoscut. Te ajută cu ceva? 

Kolbeinn luă poza și o privi cu atenție. Chiar părea că se 
străduiește să-și amintească dacă-l cunoaște pe Toft. Insă 
Huldar observă că ţinea poza astfel încât ei să nu-i vadă fața. 
Poate că făcea în mod inconștient acest lucru. 

— Nu. Jur că nu l-am mai văzut niciodată. Deși firește că e 
destul de bătrân în poza asta. Presupun că m-aș fi putut întâlni 
cu el cu mulţi ani în urmă. Dar are un chip atât de banal, atât de 
greu de ţinut minte, adăugă Kolbeinn în timp ce-i înapoia Erlei 
poza. Chiar vorbiţi serios? Chiar credeți că persoana care l-a 
legat cu lanţul de mașina mea va veni acum după mine? 

Spaima din glasul lui părea cât se poate de sinceră. La fel ca 
și furia care-l cuprinse imediat după aceea. 

— Dacă sunt în pericol, de ce nu puneţi un agent de poliţie 
lângă ușa salonului meu? Ce dracu' e-n neregulă cu voi, oameni 
buni? 

Liniile de pe monitoare își începură din nou dansul, săltând 
chiar mai sus de data asta. 

— Ai drujbă? 

Huldar descoperise, de-a lungul anilor, că un mod eficient de 
a-i liniști pe oameni era să-i prinzi pe picior greșit cu întrebări la 
care nu se așteptau. Și funcţionă și de data asta. 

— O drujbă? Ce vrei să zici? Ce să fac eu cu o drujbă? 

— Să dobori copaci în grădină, de exemplu. Ai sau nu una? 

— Normal că n-am. N-am niciun copac în grădină. Doar niște 
tufișuri care trebuie tunse, însă n-ar fi nevoie să sar pe ele cu 
drujbă. Nici măcar n-aș ști cum s-o folosesc. 

— În regulă. Atunci n-o să te deranjeze prea tare dacă 
aruncăm o privire pe la tine pe acasă, nu? 

Erla preluase iar mingea, ajungând astfel, în sfârșit, să lucreze 
în echipă cu Huldar. Interogatoriile se presupun a fi un fel de joc 
la dublu, deși, de obicei, adversarul era unul singur. De cele mai 
multe ori, cei interogaţi nu obișnuiau să ceară să fie însoţiţi și de 
un avocat. 


VP - 170 


— Să-mi percheziţionaţi casa? Vreţi să-mi percheziţionaţi 
casa? 

Din nou, expresia bărbatului fu una de uluire pură. Însă nu 
puteau pune bază pe asta. Nu doar profesioniștii se pricepeau la 
astfel de jocuri. Când oamenii se simțeau prinși la strâmtoare, 
aveau tendinţa să scoată la iveală tot soiul de talente ascunse 
pe care se puteau baza, chiar și o forță fizică de care de obicei 
nu dispuneau. 

— N-o să facem deranj, îl linişti Huldar. Tu și soţia ta nici 
măcar n-o să știți c-am trecut pe-acolo. Mai ales tu, desigur, din 
moment ce nici măcar nu te vei afla acasă. 

— N-am nimic de ascuns. Dar chiar nu-mi place deloc ideea ca 
niște străini să scotocească prin lucrurile mele personale. Chiar 
deloc nu-mi place. 

— Nicio problemă, plesni Erla din limbă, după care surâse 
scurt. Vom cere un mandat de percheziţie. Majoritatea 
persoanelor de rând preferă să evite acest lucru, pentru că 
presupune implicarea unui judecător și așa mai departe. Dar 
depinde de tine, desigur. 

Kolbeinn nu mai avea nevoie de alte argumente. Îi puteau 
percheziționa casa, atâta timp cât promiteau să nu implice 
judecători sau tribunale. Era mai mult decât disperat să evite 
chiar și cea mai mică pată pe reputaţia sa. Poate că acest lucru 
se datora serviciului pe care-l avea: nu dădea deloc bine pentru 
un angajat al unei firme de contabilitate să fie amestecat într-un 
caz de crimă, indiferent de rolul jucat de el. Huldar își notă în 
gând această slăbiciune a lui Kolbeinn. 

Continuară să-l sâcâie cu întrebări despre același subiect, însă 
nu aflară nimic nou care să-i ajute. Kolbeinn părea să fie doar un 
cetăţean model, care ducea o existenţă de o banalitate 
extremă,  neasumându-și niciodată riscuri sau necălcând 
vreodată strâmb. Era una dintre acele persoane care citea în 
fiecare dimineață ziarul din scoarță-n scoarță și care se simţea 
de obicei scandalizată de cel puţin un articol din ziar. Dar mai 
degrabă ar fi murit decât să posteze un comentariu pe internet 
sau să iasă în vreun fel în evidență din marea de oameni. Bea 
ceai, dar tânjea după cafea și nu exista niciun dubiu că avea tot 
soiul de prejudecăţi la adresa minorităţilor, însă n-ar fi îndrăznit 
nici în ruptul capul să și le exprime cu voce tare în faţa colegilor 
de muncă. Nici Huldar nu și-ar fi exprimat cu voce tare părerile 


VP - 171 


la adresa lui Kolbeinn. Antipatia sa instinctivă faţă de acesta nu 
avea nicio bază solidă. 

Erla se pregătea să se ridice, când Huldar aruncă și ultima 
întrebare, păstrându-și privirea aţintită asupra chipului lui 
Kolbeinn. 

— ÎI cunoşti pe Jón Jónsson? 

— Jón Jónsson? Se poate. E un nume pe care-l întâlneşti des. 

Pe chipul lui Kolbeinn nu se zărea nici urmă de reacţie; numai 
o vagă încruntare, în încercarea de-a plasa acel nume într-un 
anumit context. 

— Jón Jónsson. Doar ce-a fost eliberat din închisoare, după ce- 
a ispășit o condamnare pentru uciderea unei fetiţe. Îl cunoști 
sau ai vreo legătură cu el? 

Kolbeinn nu-i răspunse. Deasupra gulerului pijamalei de 
spital, se vedea cum mărul lui Adam se ridica în sus și-n jos în 
timp ce înghiţea în sec. Apoi bărbatul trase brusc aer în piept și 
zise: 

— Nu. Nu cunosc pe nimeni care să aibă acest nume. Absolut 
pe nimeni. 

Dar culoarea din obraji, valorile în creștere de pe monitor și 
liniile săltăreţe spuneau o cu totul altă poveste. 

De data asta, nu Erla fu cea care interveni. Ușa se deschise și 
un doctor și o asistentă se năpustiră înăuntru și-i informară că 
ora lor de vizită se terminase; aveau nevoie să-l consulte pe 
pacient. Când cei doi citiră informaţiile de pe monitor, se arătară 
și mai nerăbdători să-i vadă plecaţi de-acolo. Ușurarea lui 
Kolbeinn era vizibilă: valorile de pe monitoare erau deja în 
cădere liberă atunci când cei doi inspectori ajunseră la ușă. 

Huldar mai aruncă o privire înspre ecran. Cardiograma 
revenise la nivelul la care fusese în clipa în care sosiseră el și 
Erla. 

Nemernicul. Chiar avea o legătură cu Jón. 


Capitolul 19 


Ticăitul ceasului de pe peretele lui S6lveig o scotea din minţi 
pe Freyja. Avea o durere de cap înnebunitoare după vinul băut 
cu o seară în urmă și-i era prea greu să se concentreze la 


VP - 172 


cuvinte pentru a putea urmări discuţia. Încă nu pricepea ce se 
întâmplase, cum de se sfârșise seara într-un asemenea mod, de 
ce Huldar îi spusese la revedere și plecase exact atunci când ea 
se hotărâse în sfârșit să-i spună să rămână. Se bucura că nu va 
trebui să dea nas în nas cu el după ce s-ar fi culcat împreună. 
Dar nu ea fusese cea care luase această decizie. Care era 
problema lui? 

— Deci, cu alte cuvinte, și-a rănit sora? 

Freyja își înăbuși dorinţa fierbinte de a-și strânge cu putere 
capul în mâini. 

— Pe când el avea opt ani? 

Fusese luată prin surprindere atunci când Sólveig o strigase 
chiar în clipa în care intrase pe ușă. Freyja ajunsese cu o 
jumătate de oră întârziere, arătând de parcă se machiase pe 
bancheta din spate a unei mașini conduse de un începător aflat 
la prima sa oră de condus. In loc să-i spună că e ocupată și că 
va veni mai târziu, când se va simţi mai bine, Freyja se 
supusese. Acum trebuia să se prefacă că era totul în ordine, în 
ciuda senzațţiei că-n capul ei crescuse o nouă inimă, care acum 
bătea în același ritm cu cea din piept. 

— Da. Așa a ajuns pe mâna mea. _ 

Sólveig părea și mai dezordonată decât de obicei. Işi luase pe 
dos tricoul pe care-l purta pe sub bretelele sarafanului în culori 
țipătoare, lăsându-i la iveală eticheta. Trebuie să se fi îmbrăcat 
în grabă sau pe întuneric. Dar bijuteriile se aflau la locul lor: 
brăţările, colierele și cerceii grei, care-i făceau lobii urechilor să 
atârne în jos câţiva milimetri. Cu siguranță, nu erau prea 
confortabili. 

— Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat - asta dacă am 
știut vreodată - însă fata și-a pierdut două degete. Sau trei. Nu 
sunt sigură. A rămas destulă vreme în spital, totuși, și chiar a 
existat riscul să moară. 

— Și pur și simplu ţi-ai amintit brusc de toate aceste lucruri? 

— Ei bine, poate că nu chiar brusc. A trebuit să-mi frământ 
niţel creierii, dar cu ajutorul unor jurnale mai vechi - 
întotdeauna îmi notez punctele importante ale ședințelor pe 
care le fac - am izbutit să pun lucrurile cap la cap. N-am reușit 
totuși să dau de urma rapoartelor. 

Sólveig întâlni privirea Freyjei pentru o clipă, apoi și-o mută 
imediat în altă parte. 


VP - 173 


— Le poţi spune asta și polițiștilor. Dacă vor prefera să discute 
direct cu mine, atunci ar trebui să reușesc să-mi fac loc în 
agendă, deși să știi că sunt destul de ocupată. 

Ultima propoziție fu însoţită de un oftat atât de exagerat, 
încât și-ar fi găsit cu ușurință loc într-o piesă de teatru. 

— Poliţia nu face programări. Ea își face pur și simplu apariţia. 

Freyja nu-și dădea seama de ce femeia asta o enerva atât de 
tare. Poate că de vină era mahmureala. Dar nu, nu era doar 
asta; mai era și bănuiala că Sólveig nu era pe deplin sinceră cu 
ea. 

— În orice caz, rămâne de văzut. Pe mine mă interesează mai 
mult copiii. Fratele și-a rănit sora. Și n-a fost un accident. Apoi, 
ce? A trebuit să stabilești un diagnostic și să-l tratezi pe băiat. 
Am înţeles bine? 

Având în vedere starea sa de spirit din prezent, Freyja era 
destul de mândră că reușise să rostească aceste cuvinte în mod 
corect. 

— Da. La acea vreme, eu lucram la cazurile de protecţia 
copilului pentru Consiliul local din Hafnarfjordur, așa că atunci 
când a avut loc incidentul, acesta mi-a fost repartizat mie. Dacă 
jurnalul meu e corect... și sunt sigură că e... pe el l-am mai 
văzut de încă cinci ori după aceea. Atât a durat tot tratamentul. 
După aceea, am început să profesez pe cont propriu și-am 
câștigat un contract care-mi dădea dreptul să ofer consultanţă 
în școli, așa că nu știu ce s-a mai întâmplat după ce am plecat. 
Dar el a ajuns din nou în grija mea ca adolescent, pentru 
comportament anormal la școală. Această chestiune a fost cu 
mult mai puțin serioasă, dar i-am recunoscut numele și am cerut 
să fiu eu cea care-l tratează. 

— Și ce-a reieșit, potrivit diagnosticului original? Ce l-a 
determinat pe băiat să-și rănească sora? 

— După cum spuneam, nu reușesc să dau de dosarele lui 
Thrâstur din acea perioadă, așa că nu mă pot lua decât după ce- 
mi amintesc. 

— E mai bine decât nimic. 

— Să zicem că da. Dacă-mi amintesc bine, băiatul era 
nesănătos de gelos pe propria sa soră. Era unul dintre acei 
băieți greu de entuziasmat, însă pe ea o iubea toată lumea. Cu 
siguranţă, fiind mai mică, s-a bucurat mai mult de atenția 


VP - 174 


părinţilor. Băiatul avea și probleme cu ţinerea furiei sub control. 
Cele două lucruri alcătuiau o combinaţie destul de proastă. 

Freyja nu era chiar atât de mahmură încât să-nghită o 
asemenea explicaţie. 

— E posibil ca tu să fi omis ceva? 

— Ce? 

Freyja se aplecă în faţă. 

— Acum că știi cine e tatăl lor, nu vezi niciun motiv să te 
îndoiești de diagnosticele tale? Nu crezi că ar fi posibil ca furia 
băiatului să fi fost rezultatul unor probleme mult mai grave 
decât pierderea autocontrolului? Mie mi se pare extrem de greu 
de crezut că el și-a rănit sora în speranţa că va atrage atenţia 
părinţilor. Situaţia lor de-acasă a fost vreodată subiectul vreunei 
expertize? 

Sólveig nu-i răspunse imediat. Buza groasă de jos i se zbătea 
întruna, ca și cum ar fi avut un tic nervos. 

— Nu eram eu responsabilă de așa ceva. Serviciile sociale din 
Hafnarfjordur aveau grijă de aceste aspecte. Mie mi-au trimis un 
raport în care scria - din nou citez doar din memorie - că 
situaţia lor de acasă era absolut normală. 

— Nu s-a menţionat alcoolismul sau alte astfel de probleme? 
Niciun fel de abuz? 

— Nu. Cred că nu mă înșel dacă spun că asupra părinţilor lor 
nu plutea nicio umbră de îndoială. lar eu nu mă aflam în poziţia 
de-a pune la îndoială o astfel de expertiză. 

— Dar trebuie să fi discutat cu Thrâstur despre familia lui. Îţi 
mai amintești cum descria relaţia cu tatăl său? 

— Nu. Am uitat. S-a întâmplat cu șaisprezece ani în urmă. E 
uimitor că îmi mai pot aminti ceva. 

Freyja se hotărî să o lase baltă deocamdată. Acum nu se 
putea gândi decât la un pahar cu apă rece - era atât de 
însetată, încât simţea cum limba i se scorojește puţin câte puţin. 

— Bun. Mersi pentru tot. Mă aștept ca poliţia să trimită cât de 
curând o cerere către Consiliul local din Hafnarfjordur sau către 
Agenţia pentru Protecţia Copilului pentru a vedea rapoartele, iar 
acest lucru va desluși întreaga tărășenie. Între timp, mi-ar fi de 
mare ajutor dacă m-ai ajuta cu autorizaţia pentru ca fostul 
director de la școala lui Thrâstur să-mi dea o copie cu tot ce are 
despre el. 

Sólveig îi spuse că o să i-o dea mai târziu. 


VP - 175 


Freyja se simțea cam ameţită atunci când se ridică de pe 
scaun, dar reuși să-și menţină echilibrul și ieși din birou fără 
niciun incident. Dădu pe gât un pahar mare cu apă de la 
chiuvetă, pe care-l umplu din nou, apoi se întoarse înapoi în 
biroul ei. La scurt timp după asta, auzi cum se închide ușa de la 
biroul lui Sólveig, urmată de ușa de la intrarea în clădire. Femeia 
plecase acasă, deși ziua de lucru doar ce începuse. Ciudat. Și 
firește că nicio autorizaţie nu fusese lăsată în cutia pentru 
scrisori a Freyjei sau în biroul pustiu al lui Sólveig. 

e 

Până în prânz, Freyja începuse deja să-și revină. Ibuprofenul 
dat de asistenta medicală de la Casa Copiilor îi ameliorase 
starea; la fel și hamburgerul pe care-l dădu pe gât odată cu un 
milkshake, cu care-și potoli și foamea. Când primi apelul 
telefonic de la secţia de poliţie din Hlemmur, era pregătită 
pentru orice. Bărbatul care o sună se prezentă ca fiind 
Gudmundur Lârusson și-i spuse că avea numărul și numele ei de 
la Huldar, care n-avea timp să se ocupe el însuși de chestiune. 
Cererea era simplă, dar urgentă: trebuia să meargă direct la 
Hlemmur și să ajute poliţia să discute cu cineva care rătăcea pur 
și simplu pe străzi și care, se dovedise în cele din urmă, avea 
legătură cu un caz la care lucra Huldar. Acesta spusese că 
Freyja știa despre ce este vorba și că ar trebui să izbutească să 
o calmeze pe acea femeie extrem de tulburată. Urmă o 
descriere a crizei pe care femeia o făcuse în holul secţiei, ţipând 
la dispecer până când acesta sunase la etaj pentru ajutor. 

Când Gudmundur reuși în cele din urmă să-i spună numele 
femeii și legătura acesteia cu cazul lui Huldar, Freyja ţâșni de pe 
scaun, își înșfăcă haina în grabă și o zbughi la mașină fără a mai 
sta să asculte ultimele cuvinte ale bărbatului de la telefon. 
Femeia care făcuse o scenă la secția de poliţie era nimeni alta 
decât Dagmar, mama Vakăi, fetița ucisă de Jón Jónsson. 

Traficul era lejer și puţini se aventuraseră pe-afară, iar Freyja 
reuși să treacă pe roșu la toate semafoarele, și nerăbdătoare 
cum era, bătea întruna darabana pe volan. Oare va izbuti s- 
ajungă la secţie înainte ca mama Vakăi să plece de-acolo? Se 
întreba de ce n-o sunase chiar Huldar, iar această întrebare 
antrenă după sine una și mai importantă: de ce plecase și-o 
lăsase singură seara trecută? Încă nu-și dădea seama. 


VP - 176 


Freyja nu mai irosi vremea aruncând monede în parcometrul 
montat lângă secția de poliţie - dacă va primi o amendă, fără 
îndoială că Gudmundur își va folosi influenţa pentru a i-o anula. 
Sprintă prin holul secţiei și se prezentă, gâfâind, unui agent aflat 
de gardă. Probabil că era cel care fusese nevoit să înfrunte 
tirada mamei Vakăi. Nu părea deloc tulburat de experienţă. De 
fapt, părea bizar de necomunicativ, deși izbuti s-o îndrume în 
direcția corectă. 

Cel care ieși s-o întâmpine fu Gudmundur Lárusson, încărunţit 
și cu un aspect mai degrabă fragil. Insă pumnul masiv care se 
strânse în jurul clanței ușii stătea mărturie a formei fizice de 
invidiat pe care o avusese înainte. 

— Am lăsat-o aici - e un fel de sală de așteptare pe care nu 
prea o folosim. A refuzat să vorbească cu mine. Biata femeie... 
pare extrem de epuizată după ieșirea de mai devreme. Să 
sperăm că vei reuși să o liniștești și să o faci să raţioneze cum 
trebuie, dacă e posibil. Poate că și-a pierdut minţile după 
grozăvia care i s-a întâmplat fiicei ei. N-ar fi pentru prima oară 
când se întâmplă așa ceva unui părinte care trece printr-o astfel 
de experienţă. Mă gândeam să-l sun pe soţul ei, ca să vină s-o 
ia. Tu ce crezi? 

Freyja încuviinţă distrasă, nerăbdătoare să intre și s-o vadă pe 
femeie. 

Gudmundur deschise ușa și-o lăsă să intre, nepărând dispus 
să o urmeze, după care o închise în urma ei. Freyja presupuse 
că se va duce să-l sune pe Orri, soţul lui Dagmar. 

Încăperea lipsită de ferestre nu putea fi mai austeră de-atât. 
Două canapele micuţe erau așezate faţă în faţă, iar între ele se 
afla o măsuţă de cafea, pe care era așezat un mic teanc de 
reviste glossy făcute ferfeniţă, cea de deasupra neavând nici 
măcar copertă. Femeia stătea așezată pe una dintre canapele, 
cu chipul îngropat în mâini. Aproape că nici măcar nu băgase de 
seamă că nu mai e singură în cameră. 

Freyja se apropie de ea, apoi se așeză pe cealaltă canapea și 
tuși. 

— Bună! Tu ești Dagmar? 

Femeia înălță capul, scoțând la iveală ochii roșii și faţa 
umflată de plâns, pe care se citea surprinderea. 

— Tu cine ești? 


VP - 177 


— Mă numesc Freyja. Mi s-a cerut să discut cu tine. Cunosc 
câte ceva despre cazul fetiţei tale. 

— Cazul fetiţei mele? Dagmar miji ochii, furioasă. Cazul fetiţei 
mele? Glumești? Fetiţa mea n-a avut niciodată un caz. 

— Îmi pare rău. M-am exprimat greșit. 

Freyja rămase tăcută până când furia femeii păru că se 
înmoaie. Acum aceasta privea în gol, dusă pe gânduri, ca și cum 
nici măcar nu știa unde se află. Privirea ei confuză o făcea să 
semene cu o versiune ceva mai tânără a ei înseși, făcând să 
dispară și liniile adânci de îngrijorare dintre ochi, iar ochii umflaţi 
se adânciră, în timp ce gura pe jumătate deschisă te ducea cu 
gândul la inocenţa care îi fusese furată mai demult. 

— Cine ești tu, mai exact, Freyja? De ce nu porţi uniformă? 
Dagmar se încruntă din nou, iar buza de sus i se răsfrânse într- 
un rânjet răutăcios. Incepea din nou să-și trădeze vârsta reală. 

— Nu lucrez pentru poliţie. Sunt de la Casa Copiilor și uneori 
ajut poliţia în cazuri care au legătură cu copiii. 

— Chiar așa? 

Dagmar pufni dezgustată, rotindu-și ochii și aţintindu-i în sus, 
ca și cum ar fi întrebat forțele superioare din ceruri cu ce greșise 
ea de trebuia să îndure toate rahaturile astea. 

— Minunat. Eşti sociolog, să-nţeleg? Au de gând să scrie un 
articol despre ce se întâmplă cu cei care-și pierd un copil? 

— Sunt psiholog și nu scriu niciun articol. 

Era adevărat, în ciuda deselor îndemnuri din partea Agenţiei 
pentru Protecţia Copilului către ei de a furniza teze pentru 
conferinţe și a trimite articole către revistele de știință. 

— Mă aflu aici doar pentru a te ajuta să te descarci de tot ce 
ai pe suflet. Presupun că ai venit aici cu un motiv, dar încă n-ai 
izbutit să te faci înțeleasă. Doar dacă nu cumva ai venit pentru 
a-ți vărsa furia pe cineva. lar locul acesta e la fel de bun ca 
oricare altul. Ar fi mai bine decât să te descarci pe soțul tău, de 
exemplu. 

— Pe soţul meu? Sunt singură. 

Deci n-avea niciun rost ca Gudmundur să-l sune pe Orri. N- 
avea să vină nimeni prea curând să o ia pe Dagmar de-aici. Cu 
toate că Freyja se mai gândea din când în când la părinţii Vakăi, 
ea de fapt nu căutase informaţii suplimentare despre ce se 
întâmplase cu ei după ce-și pierduseră fiica. Nu era neapărat de 
mirare că cei doi se despărțiseră: frecvenţa divorţurilor în rândul 


VP - 178 


părinţilor care treceau prin traume de genul acesta era mult mai 
mare decât media, mai ales dacă avuseseră un singur copil. 

— Presupun că nu te va ajuta prea mult, dar și eu la rândul 
meu sunt singură, așa că știu că nu e întotdeauna ușor, mai ales 
atunci când te simţi doborâtă la pământ și n-ai niciun umăr pe 
care să plângi. 

— Scutește-mă, te rog, de toate  căcaturile astea 
sentimentale. Că doar nu suntem prietene. 

Freyja nu se lăsă afectată de cuvintele dure. Dagmar nu era 
prima persoană care reacţiona în acest fel; părinţii ai căror copii 
veneau la Casa Copiilor reușeau foarte rar să-și păstreze 
cumpătul și de multe ori își dădeau drumul la gură. Cei slabi de 
înger nu prea rezistau în meseria de psiholog. 

— Sigur că nu. Atunci, poate vei fi de acord să-mi zici de ce ai 
venit aici? 

Dagmar se îndreptă de spate, își netezi faldurile hainei și 
îndreptă cutele de pe crăcii pantalonilor. Era o încercare 
patetică de-a-și recăpăta mândria pierdută, nu mult diferită de 
metodele folosite de Freyja și Baldur pe când erau copii. 
Pesemne că femeia își regreta ieșirea de mai devreme, din fața 
dispeceratului secţiei de poliţie. 

— Am venit să le spun polițiștilor ce părere am despre ei. Și, 
după ce m-am pornit, mi-am adus aminte de tot dezgustul pe 
care-l simt la adresa întregului sistem de justiţie, inclusiv a 
oamenilor ca tine; oameni care muncesc amăgiţi de faptul că 
pot lipi la loc bucăţelele a ceva ce a fost spart în ţăndări 
minuscule. 

— Nu sunt aici ca să te consiliez. Deși sunt de părere că n-ar 
strica să apelezi la ajutorul unui psiholog. Există destule metode 
de-a face față durerii care ar putea funcţiona și-n cazul tău. 
Durerea nu va dispărea, așa cum bine știi, dar, cu timpul, viața 
ar putea deveni ceva mai ușor de îndurat. Nu e niciodată prea 
târziu să încerci o astfel de terapie, chiar și la atâţia ani după 
pierderea pe care ai suferit-o. 

— Nu mă interesează. Nu m-am exprimat suficient de clar? M- 
ai întrebat de ce-am venit aici, iar eu îţi spun. Țara asta este 
condusă într-un mod foarte greșit, iar eu am vrut să îmi exprim 
această părere cu glas tare. Cineva trebuia s-o facă, altfel 
această mașinărie dezastruoasă și ineficientă va continua să 


VP - 179 


funcţioneze la nesfârșit, convinsă că mulțumește pe toată 
lumea. Ei bine, nu toată lumea e mulţumită. Eu sigur nu. 

— Îmi poţi oferi un exemplu concret? 

— Cum e posibil ca un om care violează și omoară o fetiţă să 
fie eliberat după doar câţiva ani, în timp ce familia copilului 
primește o condamnare pe viaţă? Cum e posibil așa ceva? 

Glasul femeii se frânse și se lăsă tăcerea, căci tot aerul ieșise 
din ea, la fel ca dintr-un balon spart. 

— E foarte nedrept, sunt de acord cu tine. Dar acesta e 
sistemul nostru de justiție și nu ne rămâne decât să sperăm că 
face totuși bine societăţii, la un anumit nivel. Dacă oamenii 
primesc închisoare pe viaţă și nu mai au nicio șansă să-și refacă 
vieţile, atunci există riscul ca ei să comită crime și mai oribile 
atunci când se vor simţi încolţiţi. Ucigașii ar putea începe să 
omoare și martorii, din moment ce oricum n-ar mai fi nicio 
diferență pentru ei; oricum după aceea vor rămâne închiși toată 
viaţa. Poate că toate aceste argumente nu par foarte 
convingătoare, dar trebuie să știi că nu există niciun sistem 
perfect atunci când vine vorba de pedepsirea oamenilor. 

Dagmar o ascultase cu atenţie. Nu o întrerupsese și nici nu-și 
mai dăduse ochii peste cap, ci o ascultase cu atenţie, cu capul 
plecat. 

— Ar trebui să plec. Chiar nu-nțeleg ce-a fost în capul meu. 

Înainte ca ea să apuce să se ridice în picioare, Freyja se hotări 
să profite de ocazie. Nu voia să-i spună lui Huldar că nu obținuse 
niciun rezultat notabil, ci doar pierduse vremea dezbătând 
despre ce e bine și ce e rău în privinţa sistemului de justiţie 
islandez. 

— Au trecut doisprezece ani de când fiica ta a fost omorâtă. Ai 
mai venit vreodată aici din același motiv? Dacă nu, ce te-a făcut 
să vii tocmai astăzi? 

— L-am văzut. Pe nemernic. Mergea pe același trotuar cu 
mine, inspirând același aer... i 

Dagmar se opri și clătină din cap. Işi trase nasul, apoi 
continuă: 

— Părea fericit. De parcă toți anii ăştia petrecuți în închisoare 
n-au însemnat nimic pentru el. Înainte să divorțez, soțul meu mi- 
a atras atenţia că am început să merg cocoșată. Nu i-am mai 
spus că și el mergea la fel. Încă mai merg așa. La fel și el. 


VP - 180 


Freyja se îndreptă de spate și-o privi pe femeie fără să zică 
nimic. Umerii lui Dagmar se cutremurară și câteva lacrimi i se 
scurseră pe pantalonii de culoare deschisă. După o scurtă 
pauză, Freyja o întrebă cu blândeţe: 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— Mai contează? 

— Poate că da. Poate că nu. 

Dagmar ridică privirea. 

— Veţi continua deci să-l ţineţi sub supraveghere? 

— Da și nu. 

Freyja oferea în mod deliberat răspunsuri vagi. Nu voia să-i 
ofere femeii speranțe deșarte. Cu toate că Huldar voia să 
discute cu Jón, acest lucru nu însemna neapărat că vor rămâne 
cu ochii pe el. 

— De ce n-am fost și eu informată? De ce? Ar fi murit cineva 
din această cauză sau ar fi dat peste cap bugetul? 

Dagmar o fixa cu privirea pe Freyja, cu ochii din nou plini de 
lacrimi. 

— Mi-ar fi plăcut să am și eu ocazia să mă pregătesc. Aș fi 
cerut prea mult? 

Freyja își dorea din toată inima să se deschidă ușa și Huldar 
să intre ca să ia situaţia în propriile lui mâini. Chiar și bătrânul 
Gudmundur ar fi fost de folos. Oricine i-ar fi putut explica femeii 
de ce funcţionează sistemul în felul ăsta. Să fie oare adevărat că 
n-are nimeni sarcina de-a informa victimele sau persoanele cele 
mai apropiate lor în cazuri precum acesta? In Islanda era 
aproape imposibil ca oamenii să nu dea unul peste altul, mai 
devreme sau mai târziu. 

— Nu, n-ai fi cerut prea mult. Dar mă tem că eu nu cunosc 
prea multe despre astfel de lucruri; presupun că e o chestiune 
de protejare a intimităţii oamenilor. 

Trase adânc aer în piept și continuă iute, înainte ca Dagmar s- 
o ia din nou razna: 

— Nu sunt eu responsabilă pentru aceste legi, dar, după 
părerea mea, ei ar fi trebuit să vă informeze pe tine și pe fostul 
tău soţ. Și familia lui Jón ar fi trebuit informată, însă nici pe ei nu 
i-a sunat nimeni. Dacă a fost doar o greșeală sau e o procedură 
standard, asta nu mai știu. 

Dagmar încuviinţă ușor din cap. 

— Mie-mi spui? 


VP - 181 


— Te deranjează dacă-mi zici unde l-ai văzut pe Jón? 

— Cum spuneam mai devreme, chiar contează? 

— Nu știu. Posibil. 

Dagmar se gândi la această cerere de parcă era un mare 
secret, pe care stătea în cumpănă dacă să-l împărtășească sau 
nu cu cineva. 

— Se plimba pe Borgartún. Azi-dimineaţă. 

— Unde, mai exact, pe Borgartun? 

— Lângă una dintre clădirile de birouri. Dădea impresia că stă 
la pândă după ceva. Sau poate doar voia s-adune cutii de 
aluminiu pentru a le recicla și-a lua bani pe ele. 

Se opri, apoi adăugă cu asprime: 

— Sper că asta făcea. 

— Nu cumva se învârtea pe lângă firma aceea de 
contabilitate? 

— De unde dracu'-ai știut? 

Fragila senzaţie de încredere care se construise între ele 
părea din nou pe punctul de-a se sfărâma. 

Freyja evită întrebarea, deși bănuia că femeia n-avea de gând 
să o lase să scape așa ușor. 

— Cunoști cumva un bărbat pe nume Kolbeinn Ragnarsson 
care lucrează în acea clădire? 

— Nu. Ar trebui? 

Din nou, Freyja se feri să răspundă la întrebarea lui Dagmar. 

— Dar pe Benedikt Toft, un procuror ieșit la pensie? 

— Nu. Ce se petrece de fapt? Cine sunt oamenii ăștia? 
Pedofili? 

Freyja era descumpănită. 

— Nu, nu sunt suspectaţi de nimic de genul ăsta. 

Comparase inițialele notate pe scrisoarea din capsula timpului 
cu numele pedofililor cunoscuţi ca fiind activi în urmă cu zece 
ani, dar nu găsise nicio potrivire. Și nici nu recunoscuse acele 
iniţiale din cazuri la care lucrase la Casa Copiilor. 

In acel moment se deschise ușa și Freyja se văzu salvată și nu 
mai fu nevoită să explice de ce menţionase acele nume. Acum îi 
părea rău că procedase în felul ăsta și rosti în gând o rugăciune 
din toată inima ca Dagmar să nu înceapă să-l caute pe Kolbeinn, 
bănuindu-l c-ar avea vreo oarecare legătură cu Jón Jónsson. 
Gudmundur Lárusson stătea în pragul ușii. 

— Soţul dumneavoastră a venit să vă ia. 


VP - 182 


— Soţul meu? 

Dagmar se ridică în picioare. Roși, de furie, nu de jenă. 

— Ce naiba e-n neregulă cu voi, oameni buni? 

Un bărbat de vreo 40 de ani își făcu loc cu greu pe lângă 
Gudmundur. Ținea o cheie de mașină în ambele mâini, cu care 
se juca nervos așa cum o face un catolic cu rozariul. 

— Hai, Dagmar. Te duc eu acasă, o îndemnă bărbatul, 
ferindu-se să o privească în ochi. Ei n-au știut c-am divorţat, iar 
eu nu i-am corectat. Am vrut doar să fiu de ajutor. 

— De ajutor? 

Dagmar își așeză poșeta pe umăr și strânse cu putere de 
gulerul hainei, de parcă ar fi vrut să-și ascundă pieptul. 

— N-am nevoie de niciun ajutor de la tine. 

Plecă fără să-i mai adreseze niciun cuvânt Freyjei, îl împinse 
pe Gudmundur, care, din greșeală, se așezase în calea ei, și se 
năpusti pe hol. 

— Vă rog să o scuzați. 

Soțul părea rușinat, de parcă el era de vină pentru 
comportamentul ei. Poate că plecase de lângă ea atunci când 
ajunsese la saturație, nemaifiind în stare să trăiască alături de o 
femeie care avea să-i aducă permanent aminte de ceea ce 
pierduse. Poate că el se pregătise deja să lase trecutul în urmă, 
însă ea nu reușea. Sau invers. Sau poate că dragostea pe care-o 
simţiseră odinioară unul pentru celălalt se evaporase cu totul. 

— In mod normal, nu se comportă așa. Sau nu se comporta 
așa. 

Işi luă la revedere de la ei, dând din cap, și porni grăbit pe 
urmele soţiei pe care o iubise cândva. 

Brusc, Freyja își aduse aminte de motivul care o supărase pe 
Dagmar și-o determinase să vină la secţia de poliţie. O luă la 
fugă după bărbat, strigând în urma lui: 

— Jón Jónsson a ieșit din pușcărie. De aceea a venit aici, atât 
de furioasă. Mi-am imaginat c-ar trebui să afli și tu. 

Orri se opri dintr-odată, apoi se răsuci încet pe călcâie. 
Atitudinea lui plină de calm se evaporase, lăsând locul unei 
subite sclipiri de nebunie în priviri, de parcă el însuși s-ar fi 
transformat într-o grenadă de mână căreia Freyja tocmai ce-i 
scosese cuiul. Făcu un pas în direcţia ei. 

— Ce-ai spus? 


VP - 183 


Rostise aceste cuvinte lent, cu glas îngroșat. Poate că cei doi, 
Orri și Dagmar, nu erau chiar așa diferiţi. 

Din instinct, Freyja se trase doi pași în spate, apropiindu-se de 
Gudmundur. Ar fi trebuit să-și ţină gura închisă. Pesemne de 
aceea persoanelor aflate în situaţia lor nu li se aducea la 
cunoștință când erau eliberaţi deținuții din închisoare. 


Capitolul 20 


Așa cum se întâmplă de multe ori, nu ceva mare și important, 
ci câteva ceva-uri mai mici și mai mărunte au izbutit în cele din 
urmă s-o facă pe Erla să-și schimbe părerea despre posibila 
legătură a lui Jón Jónsson cu crima din parcarea subterană și cu 
mâinile retezate. Huldar era prea încântat ca să-i mai pese ce 
anume o făcuse să se răzgândească. Erla era șefa, și fără 
ajutorul ei, mâinile lui ar fi rămas în continuare legate; existau 
prea multe piste neclare ce trebuiau deslușite, prea multe 
lucruri de făcut. Deși-i venea greu, reuși să-și ascundă 
satisfacția. Se simțea acum la fel cum se simţise atunci când 
înscrisese golul victoriei împotriva celeilalte clase din an. 
Problemele sale erau date uitării, iar în faţa lui se așternea un 
drum clar. La nouă ani, devenise convins că acel gol al victoriei 
avea să fie pașaportul său câtre o carieră de succes peste 
hotare, deși, așa cum avea să se dovedească ceva mai târziu, 
acel gol reprezentase de fapt momentul culminant al carierei 
sale de fotbalist. La fel era acum, când se simţea încrezător că 
mica sa victorie asupra încăpăţânării Erlei avea să ducă la un 
progres major în rezolvarea cazului de crimă. Și deși țelurile sale 
erau complet diferite acum, senzaţia de triumf era identică. 
Aproape că se simţea gata să iasă și să se răsplătească singur 
cu o trufă învelită în fulgi de nucă de cocos, așa cum procedase 
pe când avea nouă ani. 

Speranţele lui Huldar se treziseră atunci când el și Erla 
rămăseseră singuri pe coridor, după ce fuseseră izgoniți din 
salonul de spital al lui Kolbeinn. Poate că nu era cea mai 
pricepută persoană în materie de interacțiuni sociale, dar Erla 
era o polițistă bună și știa cum să citească oamenii. Minciuna lui 


VP - 184 


Kolbeinn nu-i scăpase. Era clar că numele lui Jón Jónsson 
aprinsese un beculeţ undeva în mintea acestuia. 

Apelul telefonic de la laboratorul de medicină legală fusese un 
alt factor decisiv. După ce examinase cadavrul din sicriu, 
medicul legist se arătase suficient de încrezător că ceea ce 
provocase moartea acelei persoane nu corespundea cu 
rezultatul trecut pe certificatul de deces al lui Einar 
Adalbertsson. Acesta refuzase să le ofere și alte detalii la 
telefon, și îi ceruse Erlei să vină până la el sau să trimită pe 
altcineva. Agentul care mersese în locul ei încă nu revenise. 

Și, totuși, un alt factor îl reprezentase discuția la telefon pe 
care Erla o avusese cu fiica lui Einar aflată încă în viaţă. Departe 
de-a se arăta supărată din cauza neașteptatei călătorii a tatălui 
său la groapa de gunoi, femeia îi răspunsese că, din partea ei, 
sicriul ar fi putut rămâne acolo unde-i era locul, în mijlocul 
gunoaielor. După care închisese telefonul. 

Momentul culminant venise probabil atunci când Erla 
încercase să dea de urma lui Jón Jónsson. Se deranjase să-i 
aducă la cunoștință lui Huldar că făcea acest lucru doar pentru 
că îl suspecta că șterpelise sicriul propriului său tată vitreg, însă 
Huldar știa de fapt cum stă treaba. Ea începuse să aibă îndoieli. 
A rămas în biroul ei, în timp ce Erla dădea telefon după telefon, 
primind de fiecare dată aceleași răspunsuri. Nu știa nimeni ce se 
întâmplase cu acel bărbat. Fosta soţie și copiii lui nu răspundeau 
la telefon, iar cei de la Administraţia Penitenciarelor nu erau în 
stare să-i ajute cu nimic. Același lucru era valabil și-n cazul 
închisorii Litla-Hraun, al serviciilor sociale din Reykjavik și al 
adăposturilor pentru persoane nevoiașe: nimeni nu auzise și nu-l 
văzuse pe Jón și nimeni nu avea nicio idee ce se întâmplase cu 
acesta. Era ca și cum l-ar fi înghiţit pământul în clipa în care 
coborâse, ca om liber, din autobuzul închisorii care îl adusese 
până în centrul Reykjavikului. 

În timp ce trăgea cu urechea la discuţiile Erlei, Huldar primi și 
el un apel de la Gudmundur Lárusson. Fostul său șef dorea să-l 
informeze că mama Vakăi, fetița ucisă de Jón, făcea o scenă 
urâtă în secţia din Hlemmur. Huldar se hotărî să ţină aproape de 
Erla pentru a putea bate fierul cât era cald. In orice caz, curios 
să afle ce avea mama Vakăi de zis, îi ceruse lui Gudmundur să o 
cheme pe Freyja. De atunci nu mai primise nicio veste de la ei. 
Avea de gând s-o sune pe Freyja de îndată ce apele aveau să se 


VP-185 


mai liniștească niţel pe-aici. În sinea sa, totuși, știa că 
adevăratul motiv pentru care nu încercase să ia direct legătura 
cu ea era din cauza a ceea ce se întâmplase seara trecută. 
Trebuia să găsească un mod de-a-și explica plecarea bruscă din 
apartamentul ei, care să-i permită să apară într-o lumină bună, 
așa cum și simţea de fapt că merită. Problema era că nu putea 
să apeleze la scuza că procedase în acest fel pentru a scăpa 
amândoi de obișnuitele urmări ale aventurilor sale de-o noapte. 
Era greu de crezut că Freyja avea să fie dată pe spate de lunga 
și variata lui listă de cuceriri. Trezindu-se în faţa perspectivei 
acestei inevitabile discuţii, începuse să se îndoiască de 
înţelepciunea deciziei sale de-a o lăsa singură cu o seară în 
urmă. Privind retrospectiv, probabil c-ar fi fost mai înțelept să 
rămână și să-și petreacă noaptea împreună cu ea. Nu doar mai 
înțelept, ci și mult mai plăcut. Acum era, totuși, prea târziu. Așa 
că-și alungă gândul din minte. Era nevoie să-și îndrepte atenţia 
spre Erla și spre anchetă. 

Îmbucătură cu îmbucătură, așa o hrănise pe Erla cu toate 
informaţiile pe care le avea în sprijinul teoriei sale, la fel cum o 
mamă procedează cu copiii ei. Işi dădu seama că bătălia era 
câștigată atunci când ea i-a spus să sune la Comisia de 
Identificare a Persoanelor pentru a le cere să facă o nouă 
comparaţie între amprentele mâinilor amputate și cele ale lui 
Jón Jónsson. Și deși nu fusese obţinută nicio potrivire prin 
verificarea amprentelor acelor mâini în baza de date a poliţiei - 
căci se presupunea că informaţiile despre Jón erau probabil 
stocate acolo - Erla se gândi c-ar merita totuși să verifice și 
amprentele acestuia, mai ales în lumina proaspetei sale 
dispariţii. Comisia de Identificare a Persoanelor și 
Departamentul de Amprente Digitale nu erau cele mai infailibile 
instituţii din lume. Dar, așa cum aveau să afle nu peste mult 
timp, exista o altă problemă, una cu mult mai serioasă. 

— Când m-a sunat înapoi, mi-a zis că amprentele lui Jón au 
dispărut, zise Huldar. Nu se mai află acolo. Dacă s-au aflat acolo 
vreodată. Presupun că ar fi posibil ca ei să fi omis să i le ia în 
timpul anchetării crimei. La urma urmei, era un caz solid ca 
stânca. 

— Glumești? întrebă Erla, arcuindu-și o sprânceană. Pur și 
simplu nu are cum. 


VP - 186 


— Nu, de fapt ai dreptate, n-are cum. Amprentele sale au fost 
găsite pe perna pe care-a folosit-o ca s-o asfixieze pe fată. Deci 
trebuie să-i fi fost luate și stocate, însă cei de acolo nu le mai 
dau de urmă. Același lucru e valabil și-n cazul altor informații 
despre Jón și despre fiul său, Thrâstur; ar trebui să existe, dar nu 
există. Și încă n-am primit niciun material de la Tribunalul 
Regional din Reykjanes despre cazul în care a fost achitat. 

— Ce dracu' se petrece aici? 

Erla întinse mâna după telefon. 

— Nu mai încerca. Tipul cu care am discutat era absolut sigur 
- amprentele nu se află în baza lor de date. 

— Splendid. Deci, acum ce naiba facem? 

Intrebarea nu-i era neapărat adresată lui Huldar; ea doar 
gândea cu voce tare. 

— Dar Litla-Hraun? N-am putea obţine amprentele lui de 
acolo? Trebuie să-și fi lăsat catrafusele pe undeva. Nasol e că 
trebuie să-i fi curăţat deja celula, ca să mute pe altcineva în 
locul său. 

— Ar merita să-ncercăm. 

— Tot cazul ăsta e haotic, clătină Erla din cap, abătută. 

Huldar era total de acord cu ea. 

— Vorbesc eu cu ei. Și, dacă tot fac asta, am să-i întreb și 
despre scrisorile primite de Jón cât timp a stat înăuntru. Poate-și 
vor aminti cine i le-a trimis - persoana care i le-a trimis i-a oferit 
și un acoperiș deasupra capului. 

Erla nu se arătase prea amabilă atunci când sunase la 
închisoare pentru a pune întrebări despre J6n, așa că Huldar se- 
ndoia că un al doilea telefon din partea ei va fi bine primit. 

Ea pufni nepăsătoare, însă Huldar alese să interpreteze acest 
lucru ca pe o încuviinţare. Când se întoarse la biroul lui, fu 
ușurat să vadă că Gudlaugur nu se afla acolo. Avea nevoie de 
liniște ca să se concentreze, iar tânărul îl întrerupea încontinuu. 
În ultima vreme, întrebările acestuia se refereau mai ales la 
modul în care ar putea identifica posibilii vânzători de lanțuri 
precum acelea folosite în cazul uciderii lui Benedikt Toft. 

În cele din urmă, gardienii de la Litla-Hraun nu-i trântiră 
telefonul în nas lui Huldar, însă bărbatul care vorbi cu el îi spuse 
că nu crede că mai au ceva pe care să fi rămas amprentele lui 
Jón. În celula lui fusese mutat un alt deţinut, iar puţinele lucruri 
care-i aparținuseră lui Jón dispăruseră odată cu el. Insă 


VP - 187 


gardianul îi promise că va verifica. Înainte de-a închide, Huldar 
izbuti să mai arunce o întrebare referitoare la scrisorile lui Jón. 
Bărbatul fu nevoit să meargă ca să discute cu ceilalţi colegi ai 
săi, iar când se întoarse, răspunsurile sale se dovediră, încă o 
dată, dezamăgitoare. Scrisorile fuseseră scrise de avocatul lui 
Jón, prin urmare conţinutul lor rămânea  confidenţial; 
corespondența juridică nu putea fi deschisă, iar conversațiile 
dintre avocați și clienţi nu puteau fi monitorizate. Și Jón ţinuse 
să-i trimită nenumărate scrisori avocatului său, iar discuţiile lor 
continuaseră până în ultima sa zi ca deţinut. Aceste vești erau 
totuși mai bune decât nimic; poate că avocatul știa ce se 
întâmplase după aceea cu clientul său, sau, chiar mai bine, se 
ocupase el însuși de găsirea unui adăpost pentru el. 

Huldar puse capăt conversaţiei. Se lovea ușor cu receptorul în 
frunte în timp ce cumpănea dacă să-l sune sau nu pe avocat, un 
anume Sigurvin Helgason. Firește că avocatul n-avea să-i 
răspundă la nicio întrebare în afara celor legate de chestiuni a 
căror dezvăluire știa sigur că n-o să-l deranjeze pe Jón Jónsson, 
însă Huldar tot trebuia să încerce. Nu ajungeau nicăieri, deși 
nemernicul acela ar fi trebuit să discute totuși cu cineva de când 
fusese eliberat. 

Dar înainte de-a se mobiliza să formeze numărul de telefon al 
avocatului, îi sună mobilul. Pe ecran apăru numele Freyjei. 
Rămase cu ochii aţintiți asupra numelui, în timp ce tonul de apel 
părea că răsună din ce în ce mai tare și mai insistent, până ce 
oamenii de la birourile apropiate începură să se uite la el, 
împiedicându-l astfel să mai amâne inevitabilul. Încercă să 
dibuiască, disperat, o explicaţie sinceră și sensibilă în legătură 
cu ce se întâmplase cu o seară înainte: voia să-i spună că firește 
fusese mai mult decât dornic să se culce cu ea, însă, date fiind 
experienţele sale anterioare, voia doar să aștepte până când ea 
se va trezi din beţie - și toate astea încercând totuși să evite 
cuvinte precum „culce cu”, „experienţe anterioare” sau „beţie”. 
Mai ales că urechile colegilor să-i rămâneau în continuare ciulite. 

— Bună! 

Părea excesiv de vioi, la fel ca un agent de vânzări al unei 
firme de asigurări. 

— Mulţumesc pentru seara trecută! 

Era cea mai bună replică pe care fusese în stare să o scoată. 

Freyja șovăi o secundă sau două înainte să-i răspundă. 


VP - 188 


— A, da, eu îţi mulţumesc! 

Părea jenată, ceea ce îngreuna și mai mult lucrurile. O 
discuţie în care unei persoane îi venea să intre în pământ de 
rușine era suficient de rea, dar când ambele persoane simțeau 
același lucru, era iremediabilă. Dar, totuși, temerile sale se 
dovediră nefondate, pentru că Freyja izbuti să se adune destul 
de repede. 

— Oricum, nu de aceea te-am sunat. Voiam doar să te pun la 
curent cu rezultatele vizitei mele la Hlemmur. Am fost să discut 
cu Dagmar, mama Vakăi. Am presupus că vrei să afli ce s-a 
întâmplat. 

— Da, cum să nu. Vreau să aflu. 

Își înăbuși un hohot de râs de ușurare că fusese scutit de 
obligaţia de-a negocia umblând pe terenul minat al relaţiei lor - 
sau al nonrelaţiei lor. Mare ghinion pe capul oamenilor că 
trebuie să fie singurele animale care sunt nevoite să-și facă griji 
pentru astfel de lucruri. 

— Care a fost problema? 

— Era furioasă că n-au anunţat-o și pe ea de eliberarea lui Jón 
Jónsson. Reacţia ei a semănat cu cea a lui Thrâstur. A venit și 
soțul ei acolo, și n-a părut mai bucuros decât ea. Tu știai că au 
divorţat? 

— Nu. Chiar nu știu nimic despre ei. 

— Nici eu, în ciuda faptului c-a trebuit să rămân alături de ea 
o bucată de vreme. Doar că își pierde cumpătul destul de ușor. 
La fel și el. 

— Cum de-au aflat de eliberarea lui Jón? 

Islanda era o ţară mică, însă lui Huldar îi venea greu să-și 
imagineze că o prietenă sau o colegă de serviciu a luat telefonul 
și i-a anunțat. 

— L-a văzut. Și ghici unde? 

— Unde? 

Îi era imposibil să ghicească. La fel cum îi era atunci când 
nepoţii lui cei mici îi puneau întrebări stupide: Ghici cum e 
poreclită educatoarea noastră? Ghici ce-am găsit pe stradă? 
Ghici la ce mă gândesc acum? 

— Pe lângă firma de contabilitate. Cea unde a fost omorât 
bărbatul acela. 

— Când s-a petrecut asta? 


VP - 189 


— De dimineață. Cel puţin așa pretindea Dagmar. Dar nu mi-a 
oferit o oră exactă. 

— Să știi că trebuie să vorbim mai târziu. Te sun eu. 

Termină apelul și se repezi în biroul Erlei. Dacă nu cumva 
femeia începuse să vadă diverse lucruri, Jón Jónsson era viu și 
nevătămat, până la urmă. 

e 

— Mi-am cerut deja scuze și am căzut de acord că sistemul 
are enorm de multe deficienţe, care sunt imposibil de remediat. 
Nu sunt chiar sigură că voi deveni mai clară de-atât doar 
repetând toate aceste lucruri. Dar ce m-ar ajuta acum ar fi dacă 
ne-ai răspunde la întrebările pe care am venit să ţi le punem. Cu 
cât o faci mai repede, cu atât mai repede scapi de noi. 

Erla livră acest discurs aproape fără să se oprească să-și 
tragă sufletul. Încă de când Dagmar îi lăsase să-i intre în casă, 
ea continuase să abată subiectul discuţiei plângându-se despre 
cât de prost sunt tratate victimele și familiile acestora atunci 
când criminalii violenţi sunt eliberaţi din închisoare. Erla se 
străduise din greu să o liniștească pe femeie arătându-se de 
fiecare dată de acord cu ea, însă nu fusese suficient. 

Se aflau într-o sufragerie care, indubitabil, arăta foarte șic; 
totul era vopsit în nuanţe de gri: pereţii, mobilierul, vazele, 
pernuțele, covoarele, chiar și tablourile. Ori de câte ori Huldar își 
muta privirea de la cele două femei, avea impresia că vede 
brusc lumea doar în alb și negru. Probabil că tema generală era 
depresia. Care se potrivea la fix cu muzica clasică ce răzbătea 
din niște boxe invizibile, de pe un album ce se putea foarte bine 
numi:  „Melodrame de rulat la înmormântări”. Ceea ce-l 
surprindea foarte mult era absenţa oricărei fotografii cu Vaka. 
Se pregătise să le găsească pe orice perete, pe orice poliţă 
disponibilă. Poate că femeii îi venea greu să facă faţă durerii ori 
de câte ori se așeza pe canapea pentru a privi un film alb-negru 
la televizor. 

— Scuze. Scuze. 

Dagmar își îngropă faţa în mâini. Acum oferea o priveliște 
complet diferită faţă de cea descrisă de Freyja, căci stării 
aceleia de agitaţie de mai devreme îi luase acum locul 
epuizarea. Era o femeie atrăgătoare; într-o zi bună, probabil că 
ar fi arătat superb. Trăsăturile ei erau uimitoare: pomeţi înalţi, 
ochi mari, cu gene lungi și negre. Singurul ei defect era gura; ar 


VP - 190 


fi putut lucra ca model dacă n-ar fi avut acele buze subțiri, 
lipsite de culoare, care păreau incapabile să surâdă. Dar nici nu 
era de mirare. Pe Huldar îl frapau totuși ochii ei: erau lipsiţi de 
viaţă, ca și cum sufletul ar fi murit în ea. 

— Știu că nu e vina voastră. În mod normal, nu mă comport 
așa. De obicei, nimic nu izbutește să mă afecteze. Nimic nu pare 
să mai conteze pentru mine. 

Privirea lui Huldar se tot plimba de colo-colo, însă acum își 
îndreptă din nou atenţia la ea. Măcar începeau să ajungă 
undeva. 

— Nicio problemă. 

Dagmar scoase un râs sec, lipsit de veselie, care nu aduse cu 
el însă și-un zâmbet pe buzele-i subțiri. 

— Vreau să mă mut în America. Stupid, știu. Nici măcar nu 
sunt bună la engleză și nu cunosc pe nimeni acolo. Dar, cel 
puţin, americanii nu permit unor oameni precum acel animal 
dezgustător să iasă din pușcărie. 

Se răsuci ca să privească în gol, spre peretele cenușiu. 

— Pur și simplu nu e drept. 

— Ne-aţi putea povesti mai multe despre întâlnirea 
dumneavoastră cu Jón de azi-dimineață? 

Femeia le întoarse o privire precaută. 

— De ce? Cum i-am spus și acelei femei mai devreme, ce mai 
contează? 

După care, fără a mai aștepta vreun răspuns, continuă: 

— S-a întâmplat pe Borgartún, în jur de ora nouă și jumătate. 
Știu asta pentru că am un salon de coafură pe aceeași stradă și 
deschidem la zece. El rătăcea pe lângă una dintre acele clădiri 
de sticlă, unde se află firma aceea de contabilitate. Avea pe el 
un hanorac și blugi. Nu s-a schimbat prea mult, deși părul i s-a 
mai rărit și sigur că arăta mai în vârstă. Dar chestia ciudată era 
că n-arăta mai rău decât la proces. Probabil că i-a priit șederea 
în închisoare. Vă puteţi imagina așa ceva? 

— El v-a văzut? 

— Nu, nu cred, zise Dagmar ferindu-și din nou faţa. Ce 
chestie! Eu și Orri am stat zi de zi în sala de judecată; simţeam 
că trebuie să auzim fiecare cuvânt. M-am tot holbat întruna la 
acel bărbat, închipuindu-mi cum i-aș smulge membru cu 
membru dacă aș avea ocazia. Să știți că n-aveam gânduri prea 


VP-191 


plăcute în minte, dar ele au fost cele care mi-au dat puterea să 
merg mai departe. 

Scoase același râs rece și clătină din cap resemnată, apoi 
vorbi mai departe: 

— Și-apoi, ce se întâmplă când dau peste el pe stradă? O rup 
la fugă. Cred că de aceea mi-am pierdut cumpătul în asemenea 
hal în secţia de poliţie. Eram mânioasă pe mine însămi. Pur și 
simplu voiam să scap de asta, să dau vina pe altcineva. 

— Oamenilor normali nu le vine ușor să se comporte violent. 
Ar trebui să vă bucure faptul că aţi reacționat așa cum aţi făcut- 
o. Nu v-ar fi fost deloc mai bine dacă v-aţi fi luat de el. 

Zâmbetul lui Huldar nu fu răsplătit cu un altul din partea ei. 

— Eu nu sunt chiar așa sigură. Sinceră să fiu, cred că acum m- 
aș fi simţit mult mai bine. M-aș fi simţit al dracului de bine... 

— Cum de nu v-aţi dus direct la secţia de poliţie? o întrerupse 
Erla. N-aţi ajuns acolo decât după ora douăsprezece. 

— N-am putut ajunge acolo mai devreme. Aveam cliente de 
aranjat, de tuns, de vopsit. Dar m-am lăsat acaparată de muncă 
și, când a venit ora prânzului, m-am repezit direct la secție. Vreţi 
să aflaţi numele clientelor sau ale angajatelor care mi-au ţinut 
locul după aceea? Sunt suspectată de ceva? 

Lui Dagmar i se ilumină chipul. 

— I s-a întâmplat ceva lui Jón? Să nu-mi spuneţi că l-a atacat 
cineva! 

Era greu de mascat satisfacția ei la acest gând. Buza subţire 
superioară se răsfrânse, scoțând la iveală dinţii din faţă, într-un 
rânjet care îi aduse aminte lui Huldar de hienele din 
documentarele despre viaţa în sălbăticie, care tot dădeau roată 
prăzii doborâte de leu. Se îndoia că avusese vreodată o 
asemenea expresie pe când fiica ei era încă în viață. 

— Nu s-a întâmplat nimic cu el, din ce știm noi. Și sunteţi sută 
la sută sigură că bărbatul pe care l-aţi văzut dimineaţă era Jón 
Jónsson? Sunteţi sigură că nu v-aţi înșelat? 

Vorbele  Erlei puseră capăt la fel de eficient plăcerii 
răzbunătoare a lui Dagmar pe cât ar fi pus o leoaică pe fugă o 
hienă. 

— Sunt foarte sigură. Sută la sută sigură. 

— Cunoașteţi pe cineva care lucrează la firma de contabilitate 
lângă care l-aţi văzut pe Jon? Pe Kolbeinn Ragnarsson, de 
exemplu? Vă sună cunoscut acest nume? 


VP - 192 


Huldar se aplecă, privind-o de aproape pe femeie. Voia să fie 
sigur că-i poate citi așa cum trebuie expresia, că poate 
interpreta chiar și cel mai vag indiciu dacă ea va recunoaște 
vreunul din numele pe care voia să le menţioneze. 

— Și dimineaţă am fost întrebată același lucru. Cine-i acest 
bărbat? 

Pe chipul lui Dagmar nu se putea citi nimic altceva decât 
suspiciune. 

— Dacă nu-l cunoaşteţi, nu contează. Dar pe Benedikt Toft? 

— Mai exact, cine sunt acești oameni? De ce ar trebui să-i 
cunosc? N-am și eu dreptul să știu de cine anume încercați să 
mă legaţi? 

Când nici Erla, nici Huldar nu-i răspunseră, ea se lăsă pe spate 
în fotoliu, privindu-i cu dispret. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de parcă n-aș putea să-i caut 
pe Google. În ce secol trăiţi, oameni buni? 

— Noi nu vă putem împiedica. Sunteţi liberă să-i căutaţi, dacă 
vreţi. 

Huldar se lăsă și el pe spate. Nu identificase nimic interesant 
în reacţia femeii. Nimic în afară de deja tradiționalul ei dispreț și 
resentiment. 

— Bun, atunci, asta e, zise Erla, aruncându-i o privire lui 
Huldar. 

— Mai vreţi să aflaţi și altceva? 

— Nu. 

— Pot spune ceva înainte să plecați? 

Furia din privirea lui Dagmar era greu de confundat. Avea 
ochii mijiţi și mușchii de pe faţă întinși, ceea ce-i scotea și mai 
mult în evidenţă pomeții. 

— Să nu-l mai sunați niciodată pe fostul meu soţ! Nu e el ruda 
mea cea mai apropiată; el nu mai are nicio legătură cu mine. 
Absolut niciuna. Am divorţat acum zece ani și eu nu pot trece 
peste faptul că aţi avut tupeul să-l implicaţi și pe el în asta. Ar 
trebui să vă fie rușine. Voi cum v-aţi simţi dacă fosta voastră 
consoartă ar fi chemată să vă ia dintr-o secţie de poliţie? După 
ce aţi ajuns deja pe fundul prăpastiei? 

Cei doi clătinară din cap prostește. Niciunul nu voia să 
răspundă, dar cum Huldar era ceva mai vinovat decât Erla, se 
simţi obligat să vorbească pentru amândoi: 

— Din nou, nu putem decât să ne cerem scuze. 


VP - 193 


Dagmar îl privi cu asprime, dovedind că nu ar avea nici cea 
mai mică intenţie să-i ierte. 

— Am terminat? M-am săturat deja de polițiști pe ziua de azi. 
Mi-a ajuns pentru toată viața. 

Huldar se gândi că n-a mai întâlnit în viaţa lui pe cineva atât 
de plin de sentimente violente. Femeia oscila între mânie, ură, 
răzbunare și răutate. Singurul ei sentiment cât de cât domol 
care i se zbătea în adâncul sufletului era durerea; o durere 
sfâșietoare, din care izvorau probabil toate celelalte emoţii. Se- 
ntrebă dacă și fostul ei soţ se afla în aceeași stare. Oare și-n 
cazul lui pierderea singurului copil îi răpise toată voința de a 
trăi? 

În drum spre ieșire, Huldar își aruncă din întâmplare privirea 
printr-o ușă întredeschisă care dădea în dormitorul principal, pe 
care-l dădea de gol un pat masiv, aranjat impecabil. Nu acesta îi 
atrase totuși atenţia, ci pereţii, care erau acoperiţi din podea și 
până-n tavan cu fotografii înrămate. Fotografii ale unei fetițe 
aflate la vârste diferite. Vaka, probabil. Deși totul se întâmplă 
prea iute pentru a putea fi sigur, ar fi putut jura că zărise și un 
tablou de la nunta lui Dagmar și Orri. Ceea ce ducea, firește, la 
o singură concluzie cu privire la cine părăsise pe cine. Odată cu 
uciderea fiicei sale, această femeie pierduse tot ce conta pentru 
ea: familia, copilul și bărbatul pe care-l iubise. Jón Jónsson avea 
o mulțime de nenorociri de care era răspunzător. 


Capitolul 21 


Chiar dacă dincolo de ferestre era vineri, Huldar avea senzația 
că în interiorul acestui micut și mohorât apartament era încă joi. 
Poate că va rămâne blocat pentru totdeauna într-o zi de joi. Fără 
zile de vineri sau weekenduri. Fără sărbători sau alt gen de zile 
speciale, care să întrerupă monotonia. 

Toate draperiile erau trase, pentru a împiedica puternica 
lumină de-afară să afecteze imaginile care rulau pe ecranul 
mare și plat al televizorului. În ciuda mărimii sale, televizorul 
părea a fi cel mai ieftin model. Era limpede cine se făcea 
responsabil pentru o astfel de achiziţie: Throstur părea genul de 
om care preferă mărimea în locul calităţii. Sora și mama lui, pe 


VP - 194 


de altă parte, păreau genul de persoane care stau și cumpănesc 
o veșnicie înainte de-a se hotărî să cumpere ceva care să merite 
toţi banii daţi, pentru ca apoi să se hotărască să nu mai 
cumpere. Huldar mai observă și că, spre deosebire de el, familia 
aceasta părea să aibă obiceiul să repare lucrurile stricate. Două 
bibelouri de porțelan fuseseră lipite cu super-glue și stăteau 
așezate cuminţi pe măsuţa de cafea, drept mărturie a chibzuielii 
lor, deși persoana responsabilă de reparaţie făcuse o treabă de 
mântuială: părțile fuseseră lipite strâmb laolaltă, iar lipiciul se 
scursese. Simţea nevoia să ia cu el figurinele în drum spre ieșire 
și să le arunce la tomberon. 

Vizita aceasta se desfășură cu totul și cu totul diferit faţă de 
cea de dinainte. Prima oară, el și Freyja de-abia se așezaseră, 
înainte de-a li se arăta ușa; de data asta deja zăboveau de mult 
mai multă vreme, deși tot nu izbuteau să smulgă răspunsurile 
mult dorite. Freyja stătea ca pe ace, aruncând întruna priviri 
piezișe spre ușa de la intrare, de teamă ca aceasta să nu se fi 
mișcat cumva între timp. Dar Thr&stur nu părea dispus să le 
creeze probleme, deși cu greu putea fi descris ca fiind politicos 
sau primitor. Când mama lui, Agnes, le oferise câte o ceașcă de 
cafea, se răstise la ea, făcând-o să pălească. Acum stătea 
cuminte, lângă copiii ei, pe canapea. 

Vizita lor fusese aranjată în ultima clipă. Erla se hotărâse 
brusc că vrea să afle dacă familia avea ceva vești despre Jón 
Jónsson. Bărbatul părea să se fi evaporat de pe faţa pământului, 
la fel cum dispare zăpada în rigole odată cu sosirea primăverii. 
Cu toate că familia tăiase orice legătură cu el, așa cum vrei să 
te debarasezi de un membru nedorit, polițiștii credeau că ar 
putea lua legătura cu aceștia, poate crezând că a fost iertat 
după ce și-a ispășit pedeapsa - găsindu-l și pe lisus, drept 
bonus. De asemenea, voiau să găsească și ceva obiecte cu 
amprentele lui pe ele, dat fiind că nu se puteau baza pur și 
simplu doar pe declaraţia lui Dagmar că-l văzuse pe Jón în viaţă 
și cu ambele mâini încă la locul lor. Și, nu în ultimul rând, Huldar 
voia să-l întrebe iar pe Thrâstur despre inițialele din scrisoare, 
deși se îndoia că tânărul va vrea să discute despre această 
chestiune în fața mamei și-a surorii sale. Era clar că vor trebui 
să-l cheme la secție pentru un interogatoriu formal în weekend. 
Când Huldar sunase pentru a le cere să se întâlnească cu toți 
trei le oferise două alternative: ori veneau ei la secție - dacă n- 


VP-195 


aveau să-și facă apariţia de bunăvoie, urma să vină o mașină 
să-i ia - ori putea veni poliţia la ei, pentru a le pune niște 
întrebări. Thrâstur, care îi răspunsese la telefon, se arătase 
imediat în favoarea celei de-a doua variante. 

Erla fusese de acord să-l lase pe Huldar să discute cu familia, 
pentru ca ea să le poată prezenta superiorilor modul în care 
evolua ancheta. Era imposibil să poată amâna întâlnirea cu ei; 
erai așteptat să vii chiar dacă te aflai pe un pat de spital, în 
pijama și cu branula înfiptă în braț. Dar nu arătă vreun semn că 
s-ar teme de această întâlnire, având în vedere că ancheta se 
îndrepta într-o direcție, în sfârșit. Nu deranjase pe nimeni atunci 
când Huldar anunţase deschis că el fusese cel care bănuise o 
legătură între uciderea lui Benedikt Toft și Jón Jónsson. lar dacă 
avea să se dovedească o pistă falsă, putea pune prinsoare că în 
capul său aveau să se spargă toate oalele. 

Huldar nu voia să se gândească la asta acum. Era obișnuit să 
facă faţă problemelor pe măsură ce se iveau; nu avea rost să se 
preocupe dinainte să se întâmple. La fel și acum: nu era deloc 
nerăbdător să aibă inevitabila discuţie cu Freyja, după 
terminarea acestei vizite. Întârziaseră amândoi din cauza 
traficului aglomerat de vineri și abia dacă avuseseră timp să 
schimbe câteva vorbe în fața clădirii înainte de-a urca treptele. 
Atât de nerăbdători se arătaseră să scurteze cât mai mult 
jenanta lor întâlnire de jos, încât aproape că se călcaseră pe 
picioare unul pe celălalt în graba lor de-a apăsa butonul 
soneriei. Acum lui Huldar îi părea rău că nu mai zăboviseră niţel 
în fața blocului, pentru a scăpa de inevitabila discuţie care se 
profila la orizont. 

— Deci niciunul dintre voi nu l-a văzut sau n-a primit vești de 
la Jón de când a ieșit? 

Trioul de pe canapea clătină la unison din cap. 

— Aș prefera să răspundă fiecare în parte. Am să încep cu 
tine, Sigrun. 

Unul din lucrurile pe care Freyja i le spusese înainte de-a intra 
în clădire era că în niciun un caz nu va trebui să se refere la Jón 
Jónsson ca fiind tată/ lor. Cuvântul era nepotrivit de afectuos în 
împrejurările date. De asemenea, îl sfătuise să nu-i întrebe pe 
cei doi fraţi dacă acesta îi abuzase când fuseseră copii. Acest 
lucru trebuia făcut în privat, nu așa, din senin, în propria lor 
casă. 


VP - 196 


— Sigrun? 

Tânăra ridică privirea și i-o întâlni fugar pe-a lui Huldar, după 
care și-o cobori din nou. Părul lung și tern îi acoperi faţa atunci 
când rosti cu o voce slabă: 

— N-am vorbit cu el. Și nici nu l-am văzut. 

— N-a încercat să dea de tine? De exemplu, n-a încercat să te 
sune pe mobil? 

Tânăra clătină din cap. 

— Aș aprecia dacă mi-ai răspunde, în loc doar să încuviinţezi 
sau să clatini din cap. 

Sigrun ridică din nou privirea și, deși nu i-o mai întâlni pe-a lui 
Huldar, el cel puţin reuși de data asta să-i și vadă fața. Fu din 
nou frapat de cât de banală părea. Dacă ar fi închis ochii, 
probabil că ar fi avut probleme să-și amintească vreo trăsătură 
de-a ei. 

— Nu am telefon mobil. 

Huldar înălță din sprâncene, surprins. 

— Poftim? 

Sigrún roși și începu să-și frământe mâna mutilată. Până 
acum își ţinuse mâinile în poală, ca și cum ar fi încercat să-și 
ascundă lipsa degetelor. 

— Am spus că nu am telefon mobil. 

— Îmi cer scuze, doar că e un lucru atât de neobișnuit în ziua 
de azi. 

Huldar îndrăzni să zâmbească, dar nu ajută cu nimic. Thrâstur 
se zbârli și mama lor păru că nu mai știe unde să se ascundă de 
rușine. 

— Oricum, bravo ţie! Telefoanele mobile sunt o mare pierdere 
de timp. 

Trioul de pe canapea se mai relaxă niţel. 

— Dar tu, Thrâstur? L-ai văzut sau ai primit vreo veste de la 
tatăl tău? 

— Nu. 

Thrâstur izbuti să încarce cu furie chiar și această unică 
silabă. Îşi vopsise unghiile cu ojă neagră de când îl văzuse 
Huldar ultima oară, însă oja începuse să se cojească, făcând ca 
mâinile să-i pară murdare și să atragă atenţia asupra tatuajelor: 
Ultio dulcis. Huldar căutase ce înseamnă aceste cuvinte și acum 
voia să-l întrebe pe Thrâstur de ce a ales să-și decoreze pielea 
cu acest citat, însă mai era timp pentru a face acest lucru. 


VP - 197 


— Nu ai primit niciun apel pe care să-l fi ignorat? 

— Nu. 

Thrâstur își bombă cât putu de mult pieptul sfrijit. Gestul îi 
netezi tricoul șifonat, scoțând la iveală imaginea capului unui 
bărbat ce avea un pistol la o tâmplă, în timp ce sânge și creieri 
țâșneau din cealaltă. Chipul bărbatului era contorsionat de un 
țipăt. Huldar simţi o dorință subită de a-l târî pe Thrâstur la locul 
unei sinucideri; să vadă cum arată de fapt cineva care și-a 
zburat creierii. 

Poate că acest lucru îl va face să se gândească de două ori 
înainte de-a îmbrăca iar acel tricou. 

— In regulă. Dar tu, Agnes? Ai aflat ceva despre el în tot acest 
timp? 

Femeia ridică privirea, părând surprinsă de faptul că era 
rândul ei să vorbească. Aruncă o privire neliniștită înspre fiul ei, 
de parcă acesta i-ar fi controlat de fapt răspunsurile, însă 
Thrâstur o ignoră. 

— Nu. 

— Și te surprinde acest lucru? Că nu a încercat să ia legătura 
cu niciunul dintre voi? 

— Nu. Da. Nu știu. 

Mama și fiica nu erau deloc diferite, căci ambele stăteau cu 
umerii plecați și rușinate, părând incapabile să-și ţină mâinile 
nemișcate. Normal, Sigrun părea mult mai tânără decât mama 
ei, deși Huldar credea că peste treizeci de ani avea să fie 
imaginea întruchipată a mamei sale. Era greu de ghicit câţi ani 
avea Agnes. Numai piele și os, cu umerii îndoiţi, cu un trup din 
care se scursese toată energia, probabil că părea mult mai în 
vârstă decât era de fapt. 

— Nu cred. 

— Când ai vorbit ultima oară cu el? 

— O, acum mulţi ani. 

Agnes deschise larg ochii și chipul cenușiu i se lumină timp de 
câteva clipe. 

— N-am mai vorbit de foarte mulți ani cu el. 

— Ai putea spune cam câți? 

— N-am mai vorbit cu el de când s-a petrecut... de la 
arestarea lui. Nu știu exact câţi ani au trecut. Incerc să nu mă 
gândesc la... la tot ce s-a întâmplat. 


VP - 198 


Femeia părea incapabilă să privească în ochii lui Huldar; 
privirea ei continua să se abată în toate părţile, în sus, în jos, 
oriunde, numai la el, nu. Acum, totuși, se uita la Freyja, gest pe 
care Huldar îl interpretă ca pe un semn de apreciere; în locul ei, 
și el ar fi preferat să o privească pe Freyja. Bănuia că Agnes se 
simţea neliniștită în prezența unui bărbat, ceea ce nu era de 
mirare: soţul ei, care ar fi trebuit să-i fi fost partener de viaţă, își 
tratase familia mai rău decât putea fi descris în cuvinte. Mai 
bine le-ar fi fost cu un piton în casă, decât cu el. 

Aparent citindu-i gândurile, Freyja se decise să intervină. 
Vorbi cu un glas blând, fără urmă de superioritate. 

— Dar despre întreţinerea copiilor? Trebuie să fi discutat cu el 
genul acesta de lucruri la un moment dat. 

— N-am făcut cerere pentru întreţinerea copiilor. Nu voiam 
niciun sfanț de la el; tot ce voiam era să divorțez cât mai 
repede. 

Agnes își mai îndreptă niţel poziţia când rosti aceste cuvinte, 
ca și cum, în adâncul ei, zăcea fantoma unei mânarii pierdute. 

— Ideea principală era să întrerup orice legătură cu el. Chiar 
dacă banii veneau prin intermediul Departamentului Serviciilor 
Sociale responsabil de aceste lucruri, aceștia tot ar fi fost mâniiţi 
prin asocierea cu el. 

— Înţeleg. 

Freyja încuviinţă din cap, apoi continuă, cu același glas blând: 

— Știm că Jón a primit niște scrisori în închisoare, scrise de 
mâna unui adult. Cumva, din întâmplare, acele scrisori au fost 
trimise de tine? 

— Glumești? Nu, eu nu i-am scris niciodată. 

— În regulă. A încercat să menţină legătura cu tine sau cu 
copiii cât timp s-a aflat în închisoare? În primii ani, de exemplu, 
înainte de-a înțelege că ești decisă să întrerupi orice contact cu 
el? V-a trimis felicitări de Crăciun, mesaje de aniversare, ceva 
de genul ăsta? 

Agnes țâţâi indignată. 

— Nu. Nimic de genul ăsta. M-aș fi mirat dacă și-ar fi adus 
aminte de zilele de naștere ale lui Thrâstur sau Sigrún, darămite 
de-a mea. Cu greu ar fi putut rata venirea Crăciunului, dar și 
atunci ne lăsa în pace. 

— Ce cacat mai e și ăsta? 


VP - 199 


Thrâstur smuci nervos din cap, făcându-și mama să se 
chircească, instinctiv, pe porţiunea ei de canapea. 

— Crăciunul? Zile de naștere? De ce dracu' vă interesează pe 
voi astfel de lucruri? 

Huldar se pregăti să intervină, însă Freyja păru să nu aibă 
nevoie de data aceasta de intervenţia unui cavaler în armură 
strălucitoare. Orice semn de neliniște dispăru cu totul din 
atitudinea ei, iar el nu detectă nici cea mai vagă urmă de teamă 
în glasul ei atunci când vorbi din nou. Femeile te surprindeau 
întotdeauna atunci când se simțeau jignite. 

— În regulă, spuse ea cu o urmă de asprime în glas. Atunci, 
spune-mi ceva. Pretinzi că tatăl tău n-a luat legătura cu voi 
niciodată; spui că nu l-ai văzut și că nu te-a informat nimeni că 
va ieși din închisoare. Atunci de unde știai că a fost eliberat 
atunci când am venit prima oară la tine? 

Chipul lui Thr&stur căpătă o tentă de roșu-întunecat. Pielea lui 
aspră părea acum inundată de sânge; chipul său își pierduse 
orice urmă de farmec. Nările îi pulsau de furie, făcând să-i 
tremure inelul înfipt în sept. 

— De unde știam? 

Degeaba îi aruncă Freyjei o privire încărcată de ură. 

— Da. Trebuie să-ţi amintești acest lucru. El n-a ieșit decât de- 
o săptămână. 

Freyja îi întoarse tânărului o privire încărcată de răceală. 

— Sigur că-mi amintesc. 

— A, atunci spune-ne și nouă. 

Thr&stur își strânse buzele într-o linie subţire, dar înainte ca 
Freyja sau Huldar să aibă ocazia să-l preseze, interveni mama 
lui: 

— Eu i-am spus. 

Obrajii ei căpătaseră acum o vagă urmă de culoare. 

— Am primit un apel din partea Administraţiei Penitenciarelor. 

— Dar nu am stabilit că n-aţi primit niciun fel de avertizare? 

Huldar încerca să fie atent și la reacţia mamei, și la cea a 
fiului, însă îi fu imposibil. Alese în schimb să se concentreze 
asupra lui Agnes, dat fiind că cel mai probabil ea avea să-și 
piardă prima cumpătul și să se dea de gol. 

— M-au sunat. Nu ca să-mi spună că a ieșit sau ceva de genul 
ăsta, ci doar pentru că doreau să afle adresa lui Jón. Cea pe care 


VP - 200 


le-o oferise el se dovedise greșită. Sau, cel puţin, el nu mai 
locuia acolo. 

Agnes își netezi pantalonii și rămase holbându-se în gol, ca 
hipnotizată. 

— După aceea, i-am spus și lui Throstur. 

Thrâstur încuviinţă din cap și rânji, clar mulțumit de 
intervenţia mamei sale. 

Huldar își îndreptă atenţia spre Sigrun. Ea i se păruse cea mai 
sinceră, asta probabil și pentru că părea mult prea inocentă ca 
să trădeze pe cineva. Deși, pe de altă parte, ai nevoie de mult 
mai mult curaj pentru a rosti adevărul, decât pentru a minți. 
Poate că ea era cea mai rea dintre toți trei. 

— Dar tu, Sigrun? Tu tot de la mama ta ai primit vestea? 

Sigrun aruncă iute o privire înspre fratele ei, lipsită cu totul de 
apărare în faţa acestui nou asalt. Degetele din poală i se 
zbăteau neliniștite, iar ea continua să-și frece cele două cioturi. 
Dar Thröstur i-o luă înainte, împiedicând-o astfel să răspundă: 

— Nu. Eu i-am spus. După ce-aţi venit voi. Nu voiam ca niște 
cretini idioţi să i-o arunce în față. 

Era clar că acești „cretini idioţi” erau de fapt Huldar și Freyja. 
Niciunul dintre ei nu clipi auzindu-l. 

— E-adevărat, Sigrun? _ 

Freyja făcu din nou apel la glasul ei blând și liniștitor. Intreaga 
ei atitudine era mult mai plăcută decât atunci când schimbase 
replici tăioase cu Thrâstur, la fel ca un câine care-și coboară 
perii zbârliți atunci când întâlnește o făptură inofensivă. 

— Fratele tău a fost cel care ţi-a dat vestea? 

Sigrun nu se uita înspre Freyja, ci părea brusc captivată de 
cele două figurine crăpate aflate pe măsuţa de cafea zgâriată. 

— Da. El mi-a dat-o. 

— Îţi mai amintești când anume? 

— Acum vreo două zile. Nu-mi amintesc cu exactitate 
momentul. 

Lui Huldar îi era imposibil să creadă acest lucru și bănuia că și 
Freyja era de aceeași părere. Se știa bine că oamenii își 
amintesc foarte clar unde s-au aflat atunci când au primit vești 
de o însemnătate crucială. lar o veste ca asta trebuie să fi fost 
de o importanţă capitală pentru ei. Dar era clar ca lumina zilei 
că nu vor izbuti să scoată nimic folositor de la aceste femei în 
prezenţa lui Thrâstur. Oricât de mult i-ar fi displăcut lui Huldar 


VP - 201 


ideea de-a le chema la secţie pentru a fi interogate separat, pur 
și simplu nu avea cum să evite acest lucru. Familia aceasta 
suferise enorm până acum, dar, din păcate, pentru suferinţă n-a 
existat și nu există vreo limită superioară. 

— Înţeleg. Ca să schimbăm subiectul, nu cumva mai deţineţi 
vreun obiect pe care Jón să fi pus mâna? 

Toţi se uitară la Huldar în același timp, cu gurile căscate și 
descumpăniți de această întrebare. Apoi fratele și sora se 
întoarseră spre mama lor și așteptară, la fel de nerăbdători ca 
Huldar, un răspuns de la ea. Văzând toate privirile îndreptate 
spre ea, Agnes își dădu seama că trebuie să răspundă. 

— Nu. N-a mai rămas nimic de la el în casa noastră. M-am 
debarasat de majoritatea bunurilor sale atunci când m-am 
lămurit că nu va mai veni acasă, iar pe ultimele le-am aruncat 
atunci când ne-am mutat. Am tot dat de anumite lucruri mai 
ciudate de-ale sale, dar ne-am mutat de nenumărate ori de când 
locuim în Hafnarfjordur. 

— Ei, atunci, dacă se întâmplă să daţi peste ceva de-al lui, v- 
aș fi extrem de recunoscător dacă ne-aţi anunţa, dat fiind că e 
vorba de o chestiune urgentă. 

Huldar se întoarse apoi spre Thrâstur și Sigrún: 

— Am aflat că unul dintre voi l-a vizitat în închisoare, cel puţin 
o dată. E-adevărat? 

Thr&stur se înroși când clătină din cap. Nu era un mincinos 
prea priceput; niciunul nu era, de fapt. Poate că era o trăsătură 
de familie. 

— Nu. Sigrun n-a mers niciodată acolo. Și nici eu. 

— Sigrún, e-adevărat ce spune el? Sursele noastre spun o cu 
totul altă poveste. 

— Throstur are dreptate, chiţăi ea slab. 

Huldar se întoarse spre Freyja. Gata, terminaseră. Va trebui 
să-i cheme separat, pentru a-i lua la întrebări. Dacă vor continua 
în acest ritm, exista riscul ca familia să-și pregătească 
răspunsurile, sincronizându-și poveștile. 

— Să terminăm pe ziua de azi? 

Freyja se arătă de acord, astfel că se ridicară în picioare. 
Ușurarea mamei și fiicei era aproape palpabilă, ca și cum ar fi 
primit o vizită din partea celor de la Stasi și s-ar fi așteptat la 
anunţarea datei execuţiei din clipă-n clipă. Throstur se descurcă 
mult mai bine la mimarea indiferenţei. El îi conduse spre ușă, 


VP - 202 


rămânând aproape de ei cât se încălțară, după care trânti ușa în 
urma lor, fără a le spune la revedere. 

Coborâră scările fără să scoată un cuvânt, apoi rămaseră 
afară pe trotuar, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, 
până ce Huldar sparse tăcerea: 

— În legătură cu seara trecută... 

— Chiar trebuie să discutăm despre asta? Ar trebui să nu mai 
beau niciodată. Hai s-o lăsăm așa. 

Freyja trase fermoarul gecii și-și ridică gluga pe cap. 

— OK. Voiam doar... 

— În regulă. Te rog să nu mai zici și altceva. 

Zăpada se depunea pe gulerul de blană al gecii ei, 
îmboldindu-l pe Huldar să i-o măture cu mâna goală. Freyja se 
machiase neobișnuit de neglijent de data asta; o pleoapă era 
mânjită cu rimel, iar la unul din colțurile gurii avea o urmă de 
ruj, dar aceste mici imperfecţiuni o făceau și mai atrăgătoare. 
Dacă s-ar fi aflat acum pe canapea, era exclus ca el să se mai 
ridice și să plece. 

Pe lângă ei trecu o mașină, stropind cu zloată pe fâșia de 
trotuar pe care stăteau. Se îndepărtară niţel de bordură, iar 
Huldar observă că ea se căuta în buzunar după cheile de la 
mașină. În clipa în care le va găsi își vor și lua adio, așa că era 
acum sau niciodată. 

— Eşti ocupată diseară? 

Freyja își găsise cheile. Afișă un zâmbet firav. 

— Nu. Dar am de gând să mă culc devreme. Incă mai simt 
efectele acelor pahare de vin. 

— Dar mâine seară? 

— Weekendul ăsta o fac pe dădaca. Pentru nepoata mea. Va 
trebui să încerci în altă parte. 

— Ti-am spus vreodată cât de bine mă descurc cu copiii? Pur 
și simplu mă adoră. 

Nu mai era nevoie să menţioneze că el avea doar nepoți, nu și 
nepoate. 

— Vă pot invita pe amândouă la cinema? 

— Ea n-are nici măcar un an. 

— Atunci, ce-ar fi să mergem să hrânim rațele? Probabil că 
mor de foame pe o asemenea vreme. 

— Mai vedem, zise ea, zornăindu-și cheile. Poate c-o să te 
sun. 


VP - 203 


Nu-i zâmbi, nu se încruntă și nici nu afișă vreun semn care să- 
| determine să-și facă speranţe. 

— La revedere! îi aruncă ea, îndepărtându-se. 

Huldar rămase privind după ea până dispăru după colț, după 
care se îndreptă și el spre mașină. Își scoase ţigările din 
buzunar, dar înainte să apuce una din pachet, îi sună telefonul. 
Era gardianul de la Litla-Hraun, cu care discutase mai devreme. 

— Am găsit ceva care i-a aparţinut lui Jón Jónsson. Numai el a 
tinut-o mai tot timpul în mână, nimeni altcineva. Vrei să vii tu s- 
o iei sau ţi-o trimit eu? 

— Ce-ai găsit? 

— Biblia. A lăsat-o aici. Toţi fac așa. 


Capitolul 22 


Copiii însemnau totul pentru /Esa. Pentru ea, ei erau tot ce 
conta; fără ei, viaţa n-ar mai fi meritat trăită. Cu toate astea, 
Æsa nu se putea abţine să nu se simtă recunoscătoare când 
tatălui lor îi venea rândul să-și petreacă weekendul cu ei. Putea 
și ea să zăbovească în pat, să doarmă până târziu, să mănânce 
atâtea dulciuri câte voia, să dea televizorul cât de tare voia fără 
a risca să-i trezească, să sară peste mese sau să mănânce orice 
poftea, să comande o pizza - diferită de margherita, așa cum 
proceda de obicei - ori să se lungească pe canapea să citească 
o carte, fără a se simţi vinovată pentru acest lucru. Cu alte 
cuvinte, avea ocazia de-a lenevi și a se bucura de fiecare minut 
liber. Ba putea ieși și-n oraș, dacă prietenele sale plănuiau o 
noapte în oraș între fete, deși aceste ocazii se răriseră extrem 
de mult de când și ele se măritaseră și aveau copii. 

Pentru weekendul acesta nu își făcuse niciun plan. Se 
confrunta cu posibilitatea de-a rămâne singură în apartament, 
doar cu grijile ei care să-i ţină companie. Thorvaldur trebuia să 
sosească din clipă-n clipă ca să-i ia pe copii, însă n-avea 
încredere că el va putea avea grijă de ei așa cum se cuvine. Era 
la fel de nepriceput ca prostul ăla de poliţist cu care discutase la 
telefon, după ce sunase pentru a raporta incidentul de la Parcul 
Familiei. Nu numai că el îi bagatelizase îngrijorarea, dar chiar 
îndrăznise să insinueze că ea inventase toate acele lucruri. Ei 


VP - 204 


bine, Æsa știa mult mai bine, și, bineînţeles, la fel de bine o știa 
și Thorvaldur. El pretinsese că nu cunoștea nicio femeie pe 
nume Vaka, dar ea - și dăduse seama c-o minte cu nerușinare. 
Poate că această Vaka era noua femeie din viaţa lui, iar bărbatul 
în costum de Moș Crăciun nu era decât un fost iubit gelos. Dacă 
era așa, ea voia ca acel bărbat să-i lase pur și simplu copiii în 
pace și să-și descarce nervii pe Thorvaldur, dându-i și câţiva 
pumni. 

Cine, pentru numele Domnului, s-ar fi pretat la așa ceva? Să 
ademenească niște copii în mașină și să-i plimbe de colo-colo? 
Fusese bântuită de astfel de întrebări toată ziua de ieri; îi 
invadaseră visele noaptea trecută, și nu scăpase de ele nici 
măcar după ce se trezise. Colegele ei de muncă cărora le 
povestise își dădeau ochii peste cap atunci când se întorcea cu 
spatele la ele. Chiar și educatoarele de la grădiniţă păruseră 
sceptice, deși firește că era în interesul lor să nu-i creadă 
povestea. Dacă /Esa vorbea prostii, ele nu mai aveau niciun 
motiv să se simtă vinovate că nu reușiseră să-i țină sub 
observaţie pe copiii din parc. 

Nenorocitul ăla știa exact ce făcea atunci când îmbrăcase acel 
costum. Dacă ea ar fi ales să ţină sub tăcere acel amănunt 
despre Moș Crăciun, poate că poliţia ar fi tratat incidentul altfel 
și nu ar fi trimis un agent a cărui vârstă părea mai apropiată de- 
a Karlottei și de-a lui Dadi decât de-a ei înseși. 

— Tati când vine? 

Dadi își smulse privirea din televizor, pentru a-și privi mama 
plin de speranţă. Pe ecran rulau desene animate. Siluete care nu 
aminteau nici de oameni, nici de monștri se luptau într-un bar 
din Vestul Sălbatic. Ea se îndoia că Dadi înţelegea cu-adevărat 
ce se petrecea acolo. Băiatul părea gata să pice, epuizat după o 
săptămână întreagă, așa cum se întâmpla de fiecare dată 
vinerea. 

— Aşteptăm și tot așteptăm. 

— Nu tot aștepți, Dadi. Doar ce-am ajuns acasă. 

Se apropie de băiat și-l mângâie pe cap, după care se aplecă 
și-i depuse un pupic pe sprânceană. Ochii începuseră deja să-i 
sticlească, iar ea știa că din clipă-n clipă băiatul avea să cadă 
adormit pe canapea, în ciuda ţipetelor ascuţite ce veneau 
dinspre desenele animate. 


VP - 205 


— Tati va ajunge în curând. Să nu adormi, că știi ce greu ne 
va fi să te trezim din nou. 

Îi spunea degeaba toate aceste lucruri; dacă Thorvaldur n- 
avea s-ajungă în curând, Dadi ar fi intrat pe tărâmul viselor. 

Karlotta se ivi pe neașteptate în sufragerie. 

— Mai vine tati? 

Așa se întâmpla de fiecare dată; veneau și-o întrebau pe rând. 
În fiecare zi de vineri, o dată la două săptămâni, ea trebuia să 
facă faţă unui potop de întrebări din clipa în care trecea pragul 
ușii și până-n momentul în care se deranja și Thorvaldur să 
apară. Uneori, când acesta întârzia, Æsa simţea c-o ia razna din 
cauza acelor întrebări nesfârșite. 

— Da, Karlotta. Vine cât poate de repede. 

Ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru nerăbdarea de a-și 
petrece timpul cu tatăl lor. Auzise povești despre copii care 
plângeau de fiecare dată când trebuiau să stea cu taţii lor, 
agăţându-se de picioarele mamelor și trebuind să fie smulși cu 
forța de-acolo. Ea cum s-ar fi simţit în cazul unor astfel de 
despărțţiri? Mult mai rău ca acum, fără îndoială. 

— Ne va cumpăra înghețată. Cu sirop. Unele mari, nu ca 
acelea mici, pentru copii, pe care ni le iei tu de fiecare dată. 

Æsa se forță să surâdă. 

— Pun pariu că vă veți distra. 

Thorvaldur îi  răsfăţa în mod nechibzuit în timpul 
weekendurilor pe care le petrecea cu ei, copleșindu-i cu dulciuri 
și scoțându-i la cinema. Fără nicio regulă, doar distracție și 
îndeplinirea tuturor dorințelor. Ea nu putea concura cu așa ceva; 
când venea rândul /Esei să-și petreacă weekendul cu ei, era de 
fiecare dată prea istovită din cauza muncii din timpul 
săptămânii, și-n plus, nici nu-și permitea să-i ducă două zile în 
paradisul copiilor. Nu-l învinovățea pe Thorvaldur; și ea ar fi 
făcut același lucru dacă ar fi fost în locul lui. Adică dacă ar fi 
avut banii lui. Nu îi era ușor să îi aducă înapoi după un weekend 
petrecut împreună cu el, cu feţele lipicioase de la zahăr și cu 
programul de somn complet dat peste cap, dar cel puţin îi putea 
lua înapoi. Acum era îngrozită că Thorvaldur nu va reuși să-i țină 
sub observaţie și că acel „Moș Crăciun” va ieși din nou la 
vânătoare și va profita de ocazia ivită. 

Soneria ţârâi ascuţit, făcând-o pe Æsa să sară în sus. 

— Ei, Karlotta, cine crezi tu c-a venit? 


VP - 206 


— Tati! 

Karlotta țâșni spre ușă, urmată îndeaproape de Dadi, a cărui 
oboseală dispăruse ca prin farmec. Æsa porni imediat după ei, 
însă copiii deschiseseră deja ușa de la intrare în clipa în care ea 
ajunse în hol. O clipă, îi trecu prin minte că nu era Thorvaldur cel 
care aștepta în ușă, ci bărbatul din parc. Dar la intrare se aflau 
acel chip cunoscut, acei pantofi perfect lustruiţi, acea haină care 
părea că doar ce fusese desprinsă de pe umeraș cu cinci minute 
în urmă. Thorvaldur era precum o pisică: curat, mlădios, orice s- 
ar fi întâmplat. 

— Adunaţi-vă lucrurile. Trebuie să stau niţel de vorbă cu tatăl 
vostru. 

Æsa îi trase înapoi pentru a-și aduna bagajele pe care și le 
împachetaseră cu o seară înainte, petrecând o eternitate în 
încercarea de a-și alege hainele și jucăriile pe care ea știa că 
nici măcar nu le vor atinge. La Thorvaldur îi așteptau alte seturi 
de lucruri, pe care le cumpărase el însuși pentru ei, fiind evident 
că nu voia să-i mai vadă umblând cu acele haine învechite pe 
care le-aduceau cu ei. Bine, asta era doar problema lui. 

Thorvaldur păși pe hol, strâmbându-se așa cum făcea de 
fiecare dată când se vedea nevoit să pătrundă în acest 
apartament. Ar fi preferat să rămână afară, pe scări, făcând pe 
martirul. 

— Ce e? Mă grăbesc. Am rezervat o masă - nu vreau să 
întârzii. Ai idee cât de ocupate sunt restaurantele? E plin de 
turiști zilele astea. 

Æsa n-avea nicio idee. Ea nu mai ieșise în oraș să mănânce 
de luni de zile. Dar era puţin probabil ca turiștii să iasă în 
grupuri mari ca să cineze în această perioadă a anului. Din 
partea lui Thorvaldur era tipic să facă mare caz din orice. Ea 
doar spera, pentru binele lui, că meniul ales n-avea să fie 
compus doar din melci și carne de vită Kobe. Dacă fusese 
nevoie să facă rezervare din timp, era limpede că nu-i scotea pe 
copii la un local cu burgeri și cartofi prăjiţi, deși nu excludea 
posibilitatea ca Thorvaldur să rezerve o masă și la un fast-food. 

— Cine-i Vaka? Ai de gând să-mi spui și mie? 

— Nu cunosc nicio Vaka. Lasă-mă-n pace cu chestia asta, 
bine? 


VP - 207 


Thorvaldur aruncă o privire peste umărul ei, ca și cum încerca 
să vadă unde-i sunt copiii. Știau amândoi că nu era decât un 
pretext pentru a-i evita privirea. 

— Dacă nu vrei să-mi zici cine e, va trebui să le spui 
polițiștilor. l-am sunat și vor lua legătura cu tine cât de curând. 

De fapt, această posibilitate era deja exclusă. Tânărul agent 
de poliţie care venise la ea continuase să o întrerupă cu tot felul 
de întrebări stupide, cum ar fi dacă fuma ţigări cu marijuana sau 
avea obiceiul să-și imagineze diverse chestii, astfel încât Æsa 
renunţase la subiectul Vaka, în încercarea disperată de a-l face 
să se concentreze la subiectul care conta. Dar nu era nevoie ca 
Thorvaldur să afle aceste detalii. Ea se hotărâse să sune din nou 
la poliţie, luni dimineaţă, pentru a i se permite să-și termine de 
dat declaraţia. Acum, îi era dureros de clar că ei n-o vor căuta. 

— Nu le pot spune polițiștilor despre o femeie când nici n-am 
habar cine e. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai sâcâi. 

Thorvaldur își dădu capul pe spate și strigă: 

— Copii, haideţi mai repede! O să întârziem la cină. 

După cum Æsa îi știa prea bine, Karlotta și Dadi aveau să vină 
în fugă, târându-și rucsacurile după ei și panicaţi că tatăl lor ar 
pleca fără ei. După aceea, nu va mai avea ocazia de-a discuta în 
liniște cu Thorvaldur. Era limpede că nu mai avea niciun rost să 
insiste asupra subiectului Vaka. N-avea decât să păstreze 
secretul asupra iubitei sale. Existau lucruri mult mai grave în 
privinţa cărora să-și facă griji. 

— Îmi promiţi că vei avea grijă de ei și că nu-i vei pierde din 
ochi nici măcar un minut? 

— Ce e cu tine? Normal că o să am grijă de ei. S-a întâmplat 
ceva cu ei cât timp au fost sub supravegherea mea? 

Își răspunse singur la întrebare, înainte ca /Esa să aibă ocazia 
de-a aminti de momentul în care Dadi se tăiase la mână în lama 
de ras a lui, ori când Karlotta își arsese părul atunci când una 
din plete îi nimerise în lumânarea rămasă aprinsă pe măsuţa lui 
de cafea. 

— Nu s-a întâmplat nimic pentru că am grijă de ei. Mai bine 
decât tine. Cu cine erau atunci când se presupune c-au fost 
răpiți de „Moș Crăciun”? întrebă el, având grijă să deseneze și 
ghilimele în aer când rosti ultimele două cuvinte. 

— Nu are rost să mă contrazic cu tine. Deși nu vrei să 
recunoști, știu că această situaţie are de-a face cu tine, așa că 


VP - 208 


tot ce-ţi cer e să ai mai multă grijă de ei în acest weekend. Nu-ţi 
lua nicio secundă ochii de la ei. 

Æsa putea auzi zgomotele provocate de apropierea Karlottei 
și a lui Dadi. Gata cu liniștea. 

— Thorvaldur, promite-mi! 

— Ce? Ce trebuie să-ți promită? o trase Karlotta de bluză. 

— Că va avea grijă de voi, scumpo. lar voi trebuie să-mi 
promiteţi că n-o să fugiţi de lângă tatăl vostru. Trebuie să 
rămâneţi tot timpul lângă el. Tot weekendul. 

— Ce? 

Dadi se strecurase pe la spatele ei și se oprise, lipit de tatăl 
său. 

— Și dacă trebuie să merg să fac pipi? 

— Sau dacă tati trebuie să meargă la toaletă? Va trebui să 
mergem și noi cu el? 

Karlotta chicoti și trecu și ea pe lângă Æsa, lipindu-se de Dadi. 
Ei habar n-aveau de gravitatea situaţiei; erau prea mici ca să- 
nțeleagă că pe lumea asta există oameni capabili să le facă rău 
altora, fie ei și copii. Oricât de mult ar fi încercat să-i facă să 
priceapă aceste lucruri, în ochii lor ceilalți oameni nu existau 
decât pentru a le face viața mai ușoară și pentru a-i distra. 
Ceilalţi copii existau doar pentru a se juca cu ei, în timp ce 
menirea adulţilor era să le pună mâncarea pe masă, să-i 
îmbrace cu haine călduroase și să le dea voie să se joace între 
mese. 

— Ascultaţi ce vă spun! Promiteţi-mi! 

Expresiile de bucurie dispărură de pe chipurile lor în timp ce-și 
dădeau cuvântul. Thorvaldur începu imediat să-i îmbrace cu 
hanoracele și să-i ajute să-și încalţe ghetele. Æsa se aplecă 
pentru a primi două săruturi de la revedere. Replica acidă a lui 
Thorvaldur era legată de faptul că ea ar fi putut să-i îmbrace cu 
ceva mai elegant - doar mergeau să ia cina-n oraș, pentru 
numele lui lisus. După care, el îi conduse afară. Karlotta îi făcu 
semn cu mâna mamei sale în timp ce tatăl ei închidea ușa în 
urma lor. 

Æsa încă mai simţea pe obraz urmele lăsate de pupicii lor de 
rămas bun. Se repezi în dormitor și rămase în fața ferestrei, 
privind cum Thorvaldur îi ajuta să se suie pe bancheta din spate 
a mașinii și să-și pună centurile de siguranţă. În timp ce mașina 
dispărea în josul străzii, femeia se simţi copleșită de frică. 


VP - 209 


Temerile sale prinseră puteri noi atunci când îi veni ideea că 
Thorvaldur nu mai apucase să-i promită că nu-și va lua ochii de 
la ei, așa cum îi ceruse. De ce oare nu-i zisese că cei doi se 
îmbolnăviseră și gata? Dar apoi ar fi trebuit să le ceară Karlottei 
și lui Dadi să mintă pentru ea, iar acest lucru n-ar fi fost corect 
din partea ei. 

Of, Doamne. 

Weekendul abia începea. lar ea putea începe să patruleze 
prin toată casa. 

e 

Thorvaldur își mai azvârli în gură o pilulă de Ibuprofen, pe 
care o dădu pe gât cu o gură de apă, nădăjduind că-i va ușura 
suferinţa. Îl omora durerea de cap; probabil că vinul pe care-l 
băuse la restaurant cu o seară înainte fusese de o calitate mai 
slabă decât era el obișnuit. Doar dacă nu cumva de vină era 
acel al doilea pahar de whisky, pe care-l băuse după ce ajunsese 
acasă. Hristoase! Acum nu mai avea nevoie decât de o cutie de 
bere rece, ca să se dreagă. Nu că n-ar fi avut - era un bax întreg 
în frigider. Dar nici nu putea fi vorba de încă o bere. Avea copiii 
în grijă și nu trebuia să-i scape din ochi nicio secundă. Nu ar fi 
oferit o imagine prea bună apărând la cinema cu întârziere și 
duhnind a băutură. Va trebui să se bazeze pe ajutorul 
Ibuprofenului pentru a trece cu bine peste weekend, la fel cum 
procedase în toate celelalte weekenduri rezervate rolului de 
tată. 

Thorvaldur își înfășură din nou halatul gros în jurul trupului, 
strângându-și mai tare cordonul în jurul mijlocului. Va trebui să 
le pregătească copiilor ceva de mâncare; era aproape zece și 
jumătate, iar ei încă nu luaseră micul dejun. Deja izbutise să 
scape o dată de ei plantându-i în faţa televizorului, după ce 
dăduseră buzna în dormitorul său, pe la opt dimineaţa. Acest 
lucru funcţionase până la nouă și jumătate. Apoi începuse un 
desen animat pe care ei îl considerau plictisitor. Simţindu-se la 
fel de terminat ca mai devreme, reușise să-i convingă să iasă în 
grădină, pentru a se juca în zăpadă. Acum erau încă afară, lihniţi 
de foame, probabil. Dacă i-ar chema acum înăuntru, ar avea 
vreme să se adune cât timp ei s-ar dezbrăca de hainele de-afară 
și s-ar spăla pe mâini. Sau, cel puţin, ar reuși să se adune cât să 
fie în stare să le pregătească fulgii de porumb pe care-i mâncau 
în fiecare dimineaţă. 


VP - 210 


Gustul de acru din stomac se intensifică atunci când își aduse 
aminte de predica de ieri /Esei. Copiii se jucau în grădină de mai 
bine de-o oră, singuri și nesupravegheaţi. Era oare posibil...? Nu, 
sigur că nu. Grădina era împrejmuită de un gard. Stomacul i se 
răsuci violent, la fel ca o mașină de spălat ajunsă la finalul 
programului. Ce-o fi fost în mintea lui? Gardul de lemn nu 
reprezenta cine știe ce obstacol; nu fusese construit pentru a 
ține dușmanul la distanță. Dacă cineva era hotărât să-l sară, 
nimic nu-l putea ţine pe loc. 

Thorvaldur ciuli urechile, temându-se brusc să privească 
afară. Dacă îi dispăruseră copiii? Ușurarea care îl copleși când i 
se păru că le aude glasurile fu atât de profundă, încât durerea 
de cap se estompă și chiar și stomacul îi dădu pace o vreme. 

Se aventură în sufragerie, simțind parchetul rece ca gheaţa 
sub tălpile goale. Le auzi vocile mult mai clar pe măsură ce se 
apropie de fereastră. Se dumiri acum că Dadi și Karlotta se 
ciorovăiau între ei. Ingrijorarea de mai devreme dădea înapoi 
pas cu pas; chiar nu avea motive să se teamă. Până când ajunse 
la fereastră, gata să le facă semn copiilor să intre în casă, toate 
temerile sale erau deja date uitării. 

Și atunci ambii copii începură să ţipe. 


Capitolul 23 


Erla nu-și mai încăpea în piele de bucurie: era clar că ședința 
se desfășurase cum nu se putea mai bine, iar ea fusese bătută 
pe spate de toată lumea pentru că obținuse un rezultat - asta 
dacă îl puteai numi rezultat. Huldar bănuia că ea le dăduse 
tuturor de înţeles că se află pe punctul de-a face o descoperire. 
Cum anume îl prezentase pe Jón Jónsson în faţa tuturor - ca 
suspect sau ca victimă - era greu de intuit, dar era limpede că 
înregistrase efectul dorit. Erla nu se pricepea niciodată să-și 
ascundă sentimentele: dacă șefii ei o mustrau, îi puteai citi 
imediat reacţia pe chip. Huldar suspecta că raţionamentul lor 
fusese influenţat de numele și trecutul lui Jón. Cine-ar fi fost mai 
potrivit în rolul de răufăcător decât un infractor deja 
condamnat? Și astfel urma să li se dea, mai mult sau mai puţin, 
mână liberă să investigheze; nimeni n-avea să înceapă să caute 


VP - 211 


nod în papură în legătură cu metodele lor sau să comenteze 
despre drepturile civile ale suspectului. Și dacă, pe de altă 
parte, Jón Jónsson chiar era victimă - dacă rămăsese fără mâini 
și, posibil, și mai grav de atât - tot ce-ar fi interesat opinia 
publică ar fi fost cât de mult a avut acesta de suferit. Identitatea 
răufăcătorului aproape că nici nu ar mai fi contat; la urma 
urmei, oamenii au adesea tendința să-i simpatizeze, fie un el 
sau o ea, oricât de circumspecţi ar fi să recunoască acest lucru. 

Se răspândise vestea că intrase din nou în grațiile superiorilor 
și era bine să fii văzut alături de ea, iar membrii Diviziei de 
Investigaţii Criminale stăteau buluc în jurul ei, lipiţi unii de alţii, 
sperând să-i observe când va veni vremea să împartă noile 
sarcini. O pistă nouă cere o schimbare de direcţie. Dar deși 
toată lumea ardea de nerăbdare să plece pe teren, nimeni nu 
dorea sarcini de tot rahatul, așa cum se întâmplă de multe ori în 
cadrul unei anchete ample. Lui Huldar i se păru mai înțelept să 
stea deoparte; era sigur că Erla n-avea să-l treacă cu vederea. 
Adică era convins că Erla avea să-i încredinţeze una din sarcinile 
de tot rahatul. In fine, nici el n-avea de gând să se gudure pe 
lângă ea sau pe lângă oricine altcineva. Era în continuare 
același mândru băiat venit de la ţară. 

Singurul membru al echipei de anchetă care nu dorea să se 
facă remarcat era agentul care fusese plecat ca să discute cu 
medicul legist despre rămășițele lui Einar Adalbertsson. Tipul 
rămăsese la biroul său, holbându-se la monitorul computerului 
fără să-l vadă și ridicându-se din când în când pentru a-și mai 
lua câte un pahar cu apă. Huldar, căruia îi părea rău pentru el, 
se decise să lase deoparte gașca zgomotoasă care era convinsă 
că e pe punctul de-a rezolva cazul și merse să discute cu el. El 
personal ura să viziteze laboratorul de medicină legală - era 
întotdeauna un chin pentru ochi, nas și urechi. Și același lucru, 
bănuia el, era valabil și-n cazul colegului său cu chip palid ca 
ceara. Bărbatul fusese nevoit să îndure un adevărat discurs din 
partea legistului despre descompunerea țesutului uman după 
înhumare, înainte să se uite la conţinutul sicriului lui Einar 
Adalbertsson. Bărbatul aproape că se înecă de greață când îi 
descrise lui Huldar experienţa prin care trecuse și-i repetase 
cuvânt cu cuvânt tot ce-i spusese medicul legist. 

— Enzimele și microbii descompun organele, distrugându-le în 
câţiva ani, așa că n-au avut nicio șansă să mai fie examinate 


VP - 212 


încă o dată, începu bărbatul strâmbându-se dezgustat. Slavă 
Domnului! Nu sunt sigur că aș fi rezistat la așa ceva. Pe oase 
mai erau totuși fâșii de piele și carne. Dacă aș fi văzut doar un 
schelet, nu m-ar fi afectat la fel de tare. 

Inchise ochii, se cutremură și mai luă o gură de apă. 

— A fost oribil. Ochii îi dispăruseră, probabil scufundându-se 
cu totul în craniu, dar n-am îndrăznit să întreb, de teamă ca nu 
cumva legistul să încerce să-i recupereze. Pe scalp îi mai 
rămăseseră și câteva smocuri de păr, adăugă el trăgând aer 
adânc în piept. Eu vreau să fiu incinerat. 

— Nu cred că ești singurul care a ajuns la concluzia asta după 
o vizită la laborator. 

— Se pare totuși c-am fost norocos. Ar fi putut fi cu mult mai 
rău. Legistul a zis că dacă sicriul ar fi fost etanș, trupul s-ar fi 
transformat într-o supă neagră și putrezită. 

— Ce-ai mai aflat de pe urma acestei vizite, în afară de 
experiența asta deosebit de încântătoare? Cauza morţii? 

Bărbatul ar fi putut, cel puţin, să-i furnizeze o informaţie utilă, 
după ce-l făcuse să-i asculte acea descriere menită să-i întoarcă 
stomacul pe dos. 

— Ei bine, se pare că n-a fost vorba de o operaţiune chiar 
curată, așa cum i-a spus Erlei prima dată. A insistat că trebuie 
să efectueze o autopsie ca la carte, în speranţa că va afla cauza 
morţii, dat fiind că în niciun caz nu poate fi vorba de un atac de 
cord. 

Se cutremură din nou, apoi continuă: 

— Chiar și eu m-am lămurit după ce mi-a arătat partea din 
spate a craniului. 

— Ce-ai văzut? Și nu începe să te plângi iarăși despre bucăţile 
de craniu lipsă, murmură Huldar neauzit. 

— O gaură. O gaură aproape perfect rotundă. 

— Și? Din câte-am înţeles eu, omul s-a lovit la cap când a 
căzut și a murit în baie. Parcă suferea de aritmie, nu? 

— Da. Avea la ceafă o crăpătură care corespundea cu lovirea 
de marginea căzii. Dar mai exista o rană care nu avea cum să fi 
fost provocată de acea lovitură - o gaură rotundă, provenită în 
urma lovirii cu un obiect contondent. Sau cel puţin asta crede 
legistul. 

— Și de ce n-a fost menţionat acest aspect în raportul 
autopsiei iniţiale? Există cumva dubii că n-ar fi vorba de corpul 


VP - 213 


original? Presupun că nu e chiar imposibil să mai existe un 
mormânt gol pe undeva, iar sicriul lui Einar să apară la un 
moment dat în altă parte. 

— Trupul său n-a fost examinat niciodată. N-a avut loc nicio 
autopsie, de niciun fel. La acea vreme, n-a existat nicio umbră 
de îndoială asupra cauzei morții lui Einar. Se afla pe lista de 
așteptare pentru un stimulator cardiac; primea tratament pentru 
aritmie, care-i provoca stări de vertij. Nu era prima oară când se 
prăbușea. Rana de la cap părea să provină în urma lovirii de 
marginea căzii, iar pe certificatul de deces se menţiona că se 
găsiseră urme de sânge și fire de păr pe cada de care se lovise. 
Trăia singur și nu exista niciun indiciu că mai era cineva cu el 
atunci când a murit. 

Bărbatul ridică din umeri și turui mai departe: 

— Fiica sa era singura rudă apropiată, iar ea n-a găsit niciun 
motiv pentru a cere o anchetă. Mi se pare că oamenii s-au 
mulțumit să-l considere un accident. Dar acum că scalpul i s-a 
desprins... se pare c-a rămas lipit de pernă atunci când i-au 
ridicat craniul... 

Culoarea se scurse de pe chipul agentului când rosti aceste 
cuvinte. 

— ... e aproape sigur că n-a fost vorba doar de-un accident. 
Dar nu e clar dacă doctorul care a emis certificatul de deces și- 
ar fi dat seama că are de-a face cu două răni fără o autopsie. 

Lui Huldar i se roteau frenetic rotițele în cap. 

— Deci, suntem siguri că e el? întrebă. 

— Da. Dovada e de netăgăduit. Numele ultimei sale soţii era 
gravat pe verigheta rămasă încă pe degetul inelar. Scheletul 
mai purta și un inel al lojei sale francmasonice. Dar legistul are 
de gând să-i ceară fișa dentară, asta dacă mai există. Mai vrea 
și să consulte dosarul medical al lui Einar, pentru a găsi dovada 
unor fracturi mai vechi sau a altor tipuri de răni care pot fi 
folosite pentru a-i confirma identitatea. Există posibilitatea să 
avem de-a face cu altcineva, dar aceasta este destul de mică. 

Grupul strâns în jurul Erlei se micșora din ce în ce mai mult. 
Probabil că sarcinile interesante fuseseră deja distribuite, 
lăsându-le la urmă doar pe cele mai plictisitoare. Cei care încă-și 
mai așteptau sarcinile aveau să-și ţină capetele plecate, în 
speranţa că ea nu le va mai remarca prezenţa. 


VP - 214 


Huldar se ridică și se întoarse la biroul său. Îl căută pe Einar 
Adalbertsson în registrul poliției și găsi o înregistrare a morții 
sale, datând din urmă cu unsprezece ani. Se pregătise să aibă 
iar parte de o dezamăgire - înregistrarea dispăruse sau cineva o 
ștersese. Poate că optimismul echipei care se ocupa de anchetă 
nu era chiar așa exagerat până la urmă, iar ei înregistraseră cu 
adevărat un punct de cotitură. 

Înregistrarea nu oferea foarte multe detalii, dar era suficient 
de amănunţită ca să-l ajute pe Huldar să-și facă o imagine mai 
clară asupra incidentului. Îngrijitoarea lui Einar își făcuse, ca de 
obicei, apariţia la ora unsprezece, într-o dimineaţă de luni, doar 
ca să-l descopere întins pe jos, pe podeaua băii, într-o baltă de 
sânge. Auzise un robinet curgând și intrase să vadă dacă Einar 
încă mai era acasă. De obicei, el ieșea cât făcea ea curățenie. 
Femeia intrase în panică atunci când aruncase o privire prin ușa 
întredeschisă și-l văzuse întins pe plăcile de gresie mânjite cu 
sânge. Nu mai încercase să verifice dacă era în viaţă și nu-l 
atinsese în niciun fel, ci doar sunase după ambulanţă. Un doctor 
confirmase decesul bărbatului și sunase la poliție, deși își 
imaginase destul de clar ce se întâmplase. 

Bărbatul căzuse și se izbise cu capul de marginea căzii. Nu 
credea nimeni că băuse ceva, având în vedere că nu mirosea a 
alcool. Avea pe el o pijama, iar într-o mână încă mai ţinea strâns 
o periuță de dinţi cu pastă pe ea. Medicamentele din dulăpiorul 
prins pe peretele băii indicau faptul că lua tratament pentru 
hipertensiune, fapt confirmat de medicul care-i prescrisese 
tratamentul. Doctorul adăugase că Einar suferea de aritmie, 
care-l făcuse să se prăbușească și cu altă ocazie. Nu exista 
nimic care să sugereze că moartea lui fusese altceva decât un 
accident. 

La o examinare mai atentă a cazului, se aflase că Einar 
primise un mesaj pe telefon de la unul dintre nepoti în seara în 
care murise. Nepotul respectiv erau un băiat de 13 ani, fiul fiului 
vitreg al lui Einar. Băiatul îi trimisese un mesaj prin care îl 
întreba dacă i-ar cumpăra hârtia igienică pe care el o vindea 
pentru a strânge fonduri în folosul unei organizaţii caritabile și, 
în caz favorabil, dacă ar putea să vină să ia banii de la el. Einar îi 
scrisese imediat că e de acord. Când poliţia luase legătura cu 
băiatul pentru a-l întreba cum i se păruse bunicul său în seara 
respectivă, el le spusese că nu zăbovise decât maxim o 


VP - 215 


jumătate de oră la el, căci bunicul său nu se simţea foarte bine 
și îi spusese că vrea să se întindă niţel. Băiatul adăugase că nu 
știa că boala bunicului său fusese atât de gravă. Numele 
băiatului era Thrâstur Agnesarson. Când fusese întrebat, el 
explicase că tatăl său era mort, și se părea că polițistul care se 
ocupase de caz nu mai verificase acest aspect. Numele lui Jón 
JOnsson nu se ivise niciodată în discuţie. 

Concluzia era că Einar Adalbertsson murise în urma unui 
accident cauzat de boala sa. Cazul fusese închis fără efectuarea 
unei anchete, iar după aceea s-a emis un certificat de deces. 

Huldar se ridică din nou de pe scaun. Se părea că urma să 
rezerve camera de interogatoriu timp de mai multe ore în cazul 
lui Thrâstur. Lista cu întrebări se mărea din ce în ce mai mult. 

Erla nu se mișcase din loc. Rămăsese în continuare acolo, 
discutând cu singurul membru al echipei rămas în preajma ei. 
Acesta părea mai degrabă consternat. Când Huldar se apropie, 
bărbatul profită de situaţie și se făcu nevăzut. 

— Cum merge treaba? 

Huldar întinse mâna după un pahar de plastic, pe care îl așeză 
sub ciocul automatului de băuturi, și selectă cafea neagră. 
Scrisul de pe buton se ștersese cu mult timp în urmă, în timp ce 
cele pentru latte și cappuccino erau ca noi. 

— Bine. Al dracului de bine. Lucrurile chiar încep să se miște. 
Simt asta. Vom efectua o arestare până marți. Miercuri, în cel 
mai rău caz. 

— Asta le-ai spus și celor de sus? întrebă el, urmărind cum 
jetul negru îi umplea paharul. 

— Da. Poate că nu m-am exprimat chiar atât de clar, dar le- 
am spus că am încredere că vom aresta pe cineva în scurt timp. 

Huldar sorbi din cafeaua fierbinte. Erla făcuse o mare 
greșeală, dar n-avea niciun rost să-i spună acest lucru. 

— Interogatoriul lui Thrâstur va fi lung și greu. Trebuie să ne 
hotărâm cum îl abordăm. 

— Mai poate aștepta. leșim să mâncăm în oraș. Câţiva dintre 
noi. Pizza și bere, ca să sărbătorim. E și discount la băuturi, dacă 
ne mișcăm iute și comandăm înainte de ora șapte. 

— Cine mai merge? 

Huldar nu prea avea chef să iasă-n oraș. Deși nici n-avea 
altceva de făcut; majoritatea prietenilor săi aveau partenere și 
chiar copii și cu toate că încă mai ieșeau uneori în oraș, acest 


VP - 216 


lucru nu se petrecea niciodată spontan. Era mereu nevoie să fie 
anunţaţi cu câteva zile înainte, uneori chiar și cu două 
săptămâni în avans. 

Erla enumeră o parte din cei care urmau să meargă, însă 
Huldar se oprise din ascultat pe la jumătatea listei; deja se 
hotărâse ce să facă. 

— Vin și eu. 

Îi era foame și n-ar refuza o bere sau două. Poate că ieșirea 
asta îl va ajuta să restabilească legăturile cu colegii săi, sau 
măcar cu o parte dintre ei. Dacă va izbuti, seara aceasta nu va 
mai fi o pierdere de vreme. 

e 

Trei ore mai târziu, era încă în pub. Stăteau cu toții în jurul 
unei mese enorme. În mijloc mai rămăseseră câteva bucăţi de 
pizza. Berile băute depășiseră cu mult numărul propus iniţial și 
nici nu păreau să se mulțumească doar cu-atât. Deja vorbeau cu 
toţii foarte tare, râdeau și mai tare și se purtau de parcă 
scăpaseră de toate grijile de pe lumea asta. Cu fiecare rând 
cerut, relaţia lui Huldar cu ceilalţi începea încet-încet să semene 
cu cea pe care o avuseseră înainte de promovarea lui 
temporară. Acum i se părea că muzica e mai bună decât atunci 
când intrase pe ușă, iar conversațiile, mai interesante. Și se 
părea că nu e singurul de aceeași părere, căci o parte din cei 
prezenți începuseră să cânte, lipsiţi de ritm, ori de câte ori 
auzeau câte o melodie cunoscută sau îi acompaniau pe ceilalți 
bătând darabana pe masă. 

Căzuseră cu toţii de acord că ar trebui să se organizeze mai 
des astfel de ieșiri. Și nu dură mult până ajunseră cu toţii la 
concluzia c-ar trebui să transforme seara de vineri în seara lor 
de ieșit în oraș. Chiar și cei despre care Huldar știa că sunt 
oameni de casă păreau entuziasmați de această idee. Pasul 
următor nu era nici el departe. Urmau să se împartă în perechi 
și să-și mărturisească fiecare admiraţia față de celălalt, apoi să 
schimbe numere de telefon, pentru a-și putea continua prietenia 
nou găsită. 

Între ei își făcu apariţia un chelner ducând o tavă plină cu 
beri, ceea ce îi înveseli din nou. Își ridicară halbele și toastară o 
înţelegere la care nu se gândi nimeni, nici măcar persoana care 
o propuse. Când își ciocniră din nou halbele, se împrăștie spumă 


VP - 217 


pe toată masă, dar nimeni nu observă și nici nu se deranjă să o 
șteargă. 

Erla, care ocupase un loc lângă Huldar, stătea mult mai 
aproape de el decât stătuse la începutul serii. Se simţea bine 
stând așa apropiați, și chiar își rezemase un braţ pe spătarul de 
lemn al băncii pe care ședea și ea. Nu părea să o deranjeze 
apropierea lui. Când îi simţi mâna caldă pe coapsă, lui i se păru 
cel mai natural loc în care ea ar fi putut să și-o așeze. Până când 
și-o mută într-un loc cu mult mai plăcut. 

Huldar o mângâie pe mână, semn că nu-l deranja absolut 
deloc, deși cu greu ea n-ar fi reușit să observe chestia asta. 

Apoi nu mai era nicio cale de întoarcere. 


Capitolul 24 


Kolbeinn se simţea ceva mai bine, deși, în alte privințe, se 
simțea mult mai rău. Plutea într-o stare de detaşare plină de 
amorțţeală, însă probabil că de vină erau efectele de durată ale 
anestezicului sau ale analgezicelor pe care continuau să i le 
îndese pe gât. În timp ce-și împacheta cele câteva lucruri, ţinu 
minte să întrebe dacă va lua aceste pastile cât va sta acasă. Per 
ansamblu, se simțea destul de bine; grijile care-i tot dădeau 
târcoale de când acei inspectori de poliție fuseseră alungaţi din 
salonul său de spital i se păreau acum lipsite de consistenţă și 
de importanţă. Până când polițiștii vor izbuti să-l aresteze pe cel 
care-l legase cu lanţul pe bărbat de mașina lui, pentru el ar fi 
fost cel mai bine să i se permită să rămână în această stare de 
detaşare și indiferență. Oricum, Heida, soția sa, se va bucura 
enorm din cauza asta. Îl întrebase dacă s-ar supăra dacă ar 
pleca cu grupul de cusătorese din care făcea parte în de mult 
planificatul lor weekend la Londra, în ciuda faptului că el încă nu 
prea se simţea în apele sale. 

Nu prea se simtea în apele sale. 

Chiar așa, el începea să se recupereze în urma unui infarct, 
iar ea prefera să plece să se distreze, în loc să-l dădăcească. 
Nici măcar nu avusese decenţa de-a veni la spital să-i dea 
vestea, ci preferase s-o facă la telefon. Și totuși, oricât de rănite 
i-ar fi fost sentimentele din această pricină, nu reușise să se 


VP - 218 


arate afectat prin toată ceața aceea indusă de opiacee. Imediat 
după încheierea conversaţiei, rămăsese surâzând ca un prost 
gândindu-se la cât de derizorie ajunsese căsnicia lor. 

Trebuie să-și asigure o rețetă pentru mai multe pastile de 
acest fel. 

În dulap sau pe hidoasa noptieră de lângă pat nu mai 
rămăsese nimic. Tot ce-i aparţinea, în afară de hainele de pe el, 
era acum îndesat în sacoșa portocalie de plastic în care-i 
adusese Heida lucrurile, când se deranjase în cele din urmă să 
apară la spital. Kolbeinn zăcea ameţit în pat când ea îi întinsese 
sacoșa. Şi acolo și avea să rămână, pe parcursul scurtei ei vizite. 
Heida fusese prea preocupată să se plângă pentru a mai acorda 
atenţie și felului în care se simţea el. lar Kolbeinn era prea 
amețit de medicamente ca să obiecteze asupra sacoșei de 
plastic pe care ea i-o aruncase fără nicio jenă pe burtă. Işi luase 
la revedere de la el aplecându-se și sărutându-l pe sprânceană, 
la fel cum procedează o mătușă în vârstă cu un nepot. Când se 
aplecase, greutatea îi apăsase sacoșa pe burtă, însă ea nu 
băgase de seamă și plecase fără a se deranja să o ia de acolo. 

Când se trezi din nou, observă că cineva îi golise sacoșa de 
plastic, îi atârnase hainele într-un cuier, îi așezase periuţa și 
pasta de dinţi într-un pahar lângă chiuvetă și-i lăsase tableta pe 
noptiera de lângă pat. Bateria era descărcată, iar Heida ori 
uitase, ori nu se deranjase să-i găsească încărcătorul. Același 
lucru era valabil și-n cazul telefonului mobil, care zăcea 
deasupra tabletei. 

Ținându-se de pat, Kolbeinn izbuti să se așeze într-un scaun. 
Era singurul mod în care se simţea în stare să-și încalţe pantofii. 
În timp ce-i trăgea cu picioarele spre el, se confruntă din nou cu 
șosetele desperecheate. Prin pâcla indusă de medicamente se 
strecură o urmă de resentiment la adresa Heidei. Oare-i cerea 
prea mult dacă avea pretenţia să-i aducă unele la fel? Ca să nu 
mai zică de niște chiloţi de schimb. Cum de putea încurca în așa 
hal lucrurile? 

În loc să se gândească prea mult la comportamentul execrabil 
al Heidei, își zise că avea o mulţime de lucruri plăcute la care să 
reflecteze. Cum era faptul că directorul executiv al firmei 
dăduse personal telefon la spital pentru a întreba de starea lui 
de sănătate. O asistentă tânără i-a transmis lui Kolbeinn urările 
acestuia de însănătoșire grabnică atunci când i-a adus pastilele. 


VP - 219 


El le-a înghiţit simțindu-se în culmea fericirii, deși în acele 
momente chiar nu avea nevoie de ceva care să-i susţină 
moralul; îi era suficient faptul că însuși directorul executiv 
sunase. De obicei, acesta nici nu îl băga prea mult în seamă pe 
Kolbeinn, ci doar îl saluta dând din cap ori de câte ori treceau 
unul pe lângă altul pe holuri, iar în rarele ocazii în care i se 
adresase, arătase destul de clar că-l confundase cu unul dintre 
colegii săi. Intreba întotdeauna de vedeta de fotbal. Kolbeinn și 
Heida nu aveau copii, însă fiul unuia dintre managerii de 
departament ai firmei juca pentru naţionala Islandei. Cum lui 
Kolbeinn nici prin vis nu-i trecea să-l facă de rușine pe directorul 
executiv subliniindu-i greșeala, înghiţea în sec și o ștergea de 
îndată ce întrezărea o portițţă de scăpare. 

Termină de legat șireturile. Apoi se plesni cu palmele pe 
coapse, apucă strâns braţele scaunului și se ridică în picioare. 
Nu mai avea rost să piardă vremea. | se completase biletul de 
ieșire: spitalul era precum un hotel cu prea multe rezervări și 
nici nu încăpea în discuție să mai poată rămâne, oricât de mult 
ar fi insistat. Pacientul următor aștepta deja afară și avea să fie 
adus în scaunul cu rotile, chiar înainte ca bietul Kolbeinn să aibă 
ocazia să iasă din salon. 

Cu sacoșa-n mână, Kolbeinn se târâi pe hol. Bărbatul care 
aștepta să-i ia locul sforăia cu gura larg deschisă - evident, încă 
în viaţă. Altfel, în jur domnea liniștea. Era seară și ceilalţi 
pacienţi dormeau deja, doborâţi de somniferele ce erau 
împărțite la fel ca bomboanele. Pesemne c-ar fi trebuit să le 
ceară și din acestea pe rețetă; va avea nevoie să doarmă tot 
weekendul, dacă voia să meargă luni la serviciu. Deși ar fi fost 
de preferat să nu menţioneze acest aspect. Când o făcuse mai 
devreme, doctorul îl sfătuise să nu se ducă, recomandându-i să 
se odihnească și s-o lase mai ușor pentru cel puţin următoarele 
două săptămâni. Dar nici nu se punea problema. Trebuia să se 
întoarcă la treabă, chiar dacă ar face-o doar pentru a pune 
capăt bârfelor pe seama sa. Cu siguranţă era subiectul de 
discuţie cel mai popular la birou, deși lui nu-i păsa prea mult. 

Kolbeinn se opri în faţa unei cabine de sticlă, unde o asistentă 
citea niște acte. Ea nu-i observă prezenţa decât atunci când îi 
ciocăni în geam, făcând-o să-și ridice privirea și să-i zâmbească. 

— Gata, aţi terminat? 


VP - 220 


El încuviinţă din cap, smulgându-i încă un zâmbet: în sfârșit 
scăpau de el. 

— Cum vă mai simţiţi? 

— Bine. În regulă. Bolnav. Nu știu. 

— Nu e ceva ieșit din comun. Dar aţi scăpat de ce-a fost mai 
rău și în curând vă veți recupera complet, câtă vreme ne veţi 
urma sfaturile și o veţi lua mai ușor. 

— Da, așa voi face. 

Kolbeinn se întreba dacă ar putea să ceară acum reţeta. | se 
părea că asistenta n-avea de gând să i-o ofere din proprie 
iniţiativă. 

— Vine cineva să vă ia? 

Spre marea lui surprindere, Kolbeinn îi răspunse fără să se 
jeneze: 

— Nu. Voi lua un taxi. 

— OK. Pot suna eu după unul, dacă vreţi. 

Brusc, asistenta păru că-și aduce aminte de ceva: 

— Nu, proasta de mine, am uitat. Când ne-a sunat șeful 
dumneavoastră, mai devreme, ne-a zis că va trimite el o mașină 
să vă ia. S-ar putea să fi ajuns deja și să v-aștepte afară - i-am 
spus deja ora la care veți ieși. Ar fi mai bine să verificaţi, înainte 
de-a suna după un taxi. 

Un zâmbet prostesc se lăţi pe faţa lui Kolbeinn, înainte să și-l 
poată înfrâna. Poate că poveștile care deja circulau pe seama lui 
la serviciu nu erau chiar așa de răuvoitoare. Era destul de 
bucuros s-o facă pe victima, bietul Kolbeinn - mult mai bine 
decât să fie suspectat că făcea parte dintr-o asemenea 
atrocitate. Atrocitate. Acesta era cuvântul pe care-l alesese ca 
să descrie incidentul din parcarea subterană. L-a ajutat să se 
distanţeze de chestia care i se întâmplase. Atrocitate. Cuvântul 
exprima respectul său pentru gravitatea evenimentului, fără a-i 
readuce în minte imaginea îngrozitoare a corpului mutilat sau 
înfiorătorul sunet al oaselor care plesneau în trupul bietului om. 
Copleșit pe moment de o stare de ameţeală, Kolbeinn încercă să 
se concentreze la femeia din faţa sa și să-și alunge toate 
gândurile cu privire la ceea ce nu mai putea fi schimbat. 

— Mi-aţi putea da o reţetă? 

— A, da, cum să nu - doctorul care v-a făcut ieșirea a avut 
grijă de toate, înainte să plece. 


VP - 221 


Scoase reţeta dintr-o mapă de carton de pe birou și i-o 
întinse. 

— E cineva care poate să o ridice mâine? 

— Da. 

Minţea; nu avea pe cine să roage. Va trebui să se ducă el 
însuși ca să-și ia medicamentele de la farmacie. Luă reţeta din 
mâna ei, împreună cu o pungă de hârtie în care se aflau niște 
pastile. 

— Acestea ar trebui să vă ajungă pentru la noapte și mâine 
dimineaţă, până când cineva va putea merge cu reţeta la 
farmacie. 

Asistenta îl privi cum bagă hârtia în buzunar, îi reaminti 
despre următoarea programare la Clinica de Boli Cardiace, apoi 
tăcu, așteptându-l să plece. El mai zăbovi câteva clipe fără să 
scoată o vorbă, după care își luă cu greu la revedere. 

În timp ce cobora cu liftul, Kolbeinn rămase privind șocat la 
bărbatul din oglindă, o siluetă singuratică și cocoșată cu o 
sacoșă de plastic în mână, cu părul slinos și cu cămașa încheiată 
strâmb. Haina îi atârna larg pe umeri, de parcă trupul i se 
micșorase cât timp stătuse în spital. Poate c-ar trebui să se 
arate recunoscător că nu fusese azvârlit afară în miez de 
noapte, așa cum procedau cu unii pacienţi. Și că locuia în 
Reykjavik. N-ar fi fost chiar plăcut să se vadă nevoit să umble 
fără ţintă prin oraș, cu sacoșa de plastic în mână, pierzând 
vremea în așteptarea următorului avion spre celălalt capăt al 
ţării. Arăta ca un vagabond și dacă l-ar fi zărit poliţia, probabil că 
l-ar fi săltat. Poliţiştii se pricepeau la astfel de lucruri; la a se 
preocupa de incidente lipsite de importanță. In schimb, nu 
avuseseră timp să posteze un paznic lângă salonul lui de spital 
cât timp zăcuse acolo, lipsit de apărare, în ciuda riscului evident. 
Sau poate totuși erau polițiști jos în sala de așteptare? 

Dar acum nu mai era nimeni acolo; nici personal, nici pacienţi, 
nici vizitatori de vreun fel, darămite un agent de poliţie. 
Magazinul era închis și în afară de foșnitul pungii sale de plastic, 
singurul zgomot era bâzâitul vitrinelor frigorifice lipite de perete, 
încărcate cu tot felul de gustări și băuturi nesănătoase. Kolbeinn 
rămase captivat, cu ochii holbaţi la ambalajele ţipătoare ale 
dulciurilor de tot soiul. Își zări din nou reflexia, de data asta în 
ferestrele în formă de potcoavă ale sălii de așteptare. Nu 
avusese loc nicio îmbunătăţire. Ţi-ai fi imaginat că ai de-a face 


VP - 222 


cu un pacient cu probleme mentale dacă ai fi dat peste el, 
neclintit și privind cu gura căscată la automatele luminate, la fel 
ca un copil în fața bradului de Crăciun. Cu cât ajungea mai 
repede în propriul său pat, cu atât mai bine. Acolo, cel puţin, nu 
mai putea nimeni să-l vadă într-o asemenea stare. 

leși afară, sperând să zărească pe cineva de la firmă 
așteptându-l. După un taxi nu avea cum să sune, căci avea 
telefonul descărcat, iar ultimul lucru pe care și-l dorea era să se 
întoarcă înapoi la etaj și să-i ceară asistentei de serviciu să-i 
cheme unul. 

Dar grijile sale se dovediră nefondate. Nu chiar departe de 
intrare îl aștepta o mașină cu motorul pornit. Șoferul îi făcu 
semn cu farurile să se apropie. Nu-l putea zări din cauza luminii 
orbitoare a farurilor, așa că nu știa căruia dintre colegii săi i se 
încredințase sarcina de a-l conduce acasă, asta în cazul în care 
nu era doar șoferul unui taxi. Spera că ultima variantă era cea 
corectă. l-ar fi fost aproape imposibil să facă față unei discuţii cu 
un coleg de serviciu, care l-ar fi descusut, ros de curiozitate. 

Kolbeinn se apropie cu încetineală de mașină și se urcă pe 
bancheta din spate. Îi trecu prea târziu prin minte că ar fi trebuit 
totuși să se așeze pe locul din faţă, însă nu mai avea energia să 
se mute. Și nici n-ar fi avut rost. Șoferul nu rosti niciun cuvânt, 
doar așteptă până ce Kolbeinn închise ușa, după care porni. 
Spre imensa ușurare a lui Kolbeinn, bărbatul părea captivat de o 
discuţie plicticoasă despre politică ce se desfășura la radio. 
Oricum, șoferul nu era un coleg de-al său, deci era puţin 
probabil să se mai întâlnească cu el. Să rămână tăcuţi părea să 
le convină amândurora de minune. 

Când mașina trase în faţa casei lui Kolbeinn, făcu totuși 
efortul să-i mulţumească tipului și să-i spună noapte bună. 
Răspunsul acestuia fu doar un mormăit, din care nu înţelese 
mare lucru. Nici nu conta, de fapt. Kolbeinn trânti portiera și se 
împletici până la ușa de la intrare. Când se aplecă pentru a lua 
cheia pe care Heida îi promisese că o va lăsa sub preș, i se păru 
ciudat că nu aude mașina plecând. Poate că omul voia să fie 
sigur că-l vede intrând în casă în regulă. Ce gest drăguţ din 
partea lui. l-ar fi fost de folos dacă Heida s-ar fi purtat la fel de 
neglijent și-n cazul cheii cum se purtase recent în cazul altor 
chestiuni. Dar sub preș se vedea sclipirea unui obiect de metal. 
În timp ce introducea cheia în încuietoare și descuia ușa, i se 


VP - 223 


păru că aude din nou portiera mașinii deschizându-se, așa că se 
răsuci încet, pentru a afla ce mai voia bărbatul de la el. Nu 
uitase nimic, poate doar să-i plătească. Presupusese, pur și 
simplu, că avuseseră cei de la firmă grijă de tot. 

Dacă șoferul voia bani de la el, atunci se comporta cam bizar. 
În timp ce Kolbeinn se uita la el, bărbatul lăsă capul în jos și se 
repezi în direcția lui la fel ca un taur furios. Kolbeinn reacţionă 
cu încetineală; se auzi rostind încet un „Oh!”, însă nu încercă să 
se ferească. Cu o fracțiune de secundă înainte ca bărbatul să-l 
împingă cu forţă prin ușa deschisă, prin minte îi trecu ideea că i- 
ar fi fost mai bine întins pe-o bancă din centrul orașului, având 
drept pernă sacoșa de plastic. 


Capitolul 25 


Nu era prima oară când Huldar se trezea într-o asemenea 
împrejurare. Și iată-l la fel de neajutorat ca de fiecare dată, prea 
mahmur pentru a putea elabora vreun plan de scăpare din 
inevitabila situaţie stânjenitoare în care singur intrase. In 
schimb, rămase așa cum zăcuse și până acum, gol într-un pat 
străin, fără să aibă habar ce să facă, ci doar imaginându-și că va 
fi chinuitor de greu. Se trezise ceva mai devreme, deranjat de 
bâzâitul propriului telefon, însă, incapabil să facă față unei noi 
zile pline de provocări, se culcase la loc. Dar acum era treaz. Nu 
în cea mai bună formă - dar treaz. 

Huldar întredeschise un ochi și se uită în jur. Era singur în pat. 
Era un lucru bun, dar asta însemna că n-avea nici cea mai mică 
idee cu cine-l împărțise cu o seară înainte. Nici nu se simţea 
neapărat nerăbdător să afle identitatea partenerei de așternut. 
Voia doar să mai apuce să se bucure niţel de această 
binecuvântată amnezie. Zări însă o cămașă atârnată pe spătarul 
unui scaun. Stătea acolo de parcă fusese azvârlită tocmai din 
celălalt capăt al camerei. Cămașa i se părea cunoscută, atât de 
cunoscută, încât nu se putu abţine să nu ofteze din adâncul 
sufletului. Era o cămaşă de poliţist regulamentară, mult mai 
mică decât a sa, cu mâneci mai scurte și croială mai strâmtă. 
Huldar închise ochii, în timp ce amintirile nopţii precedente îl 
inundară. 


VP - 224 


Erla. 

Doborâse propriul record la aventuri sexuale necugetate. 
Mersese până acolo, încât se culcase cu șefa lui. Pilota zăcea 
mototolită la un capăt al patului, iar perna îi servea drept sprijin 
pentru braţ. O împinse deoparte și încercă să se rostogolească 
pe spate, dar nu izbuti. Va reuși într-o secundă, dar deocamdată 
era bine dacă putea să-și tragă pilota peste trupul gol. Deși era 
singur în cameră, Erla nu avea cum să plece prea departe și 
putea apărea din clipă-n clipă. Era prea mult să spere că ea 
ieșise pe-afară și-l aștepta în mașină, copleșită de regrete. 

Crezu că aude zgomotul îndepărtat al apei curgând la duș. 
Toate instinctele strigau la el să profite de ocazie și s-o șteargă 
de-acolo. Dar asta nu-i putea oferi decât un scurt răgaz. N-o va 
putea evita la nesfârșit. Huldar oftă. Cum dracu' avea să scape 
și din această situaţie? Munceau împreună; se întâlneau în 
fiecare dimineaţă a săptămânii. Probabil că ancheta le cerea să 
lucreze și azi și, aproape sigur, și mâine, chiar dacă era 
weekend. Așa că n-avea nicio șansă să se recupereze sau să se 
pregătească pentru ce urma să vină. Dacă acum nu putea face 
față unei discuţii cu ea, atunci nu-i mai rămânea altă cale decât 
să-și înainteze demisia. Ce naiba fusese în capul lui? 

Amintirea faptului că o parte dintre colegii lor de muncă 
băuseră cot la cot cu ei în pub nu reuși să-l facă pe Huldar să se 
simtă mai bine. 

Se auzi un scârţăit și apa de la duș se opri. Cu greu izbuti să 
se întindă după pilotă și s-o tragă pe el. Era totuși un început. 
Deschise cu grijă un ochi, apoi îl deschise și pe celălalt. După 
care, adunându-și toate puterile, se rostogoli pe spate. Deși i se 
păru că-și lăsase stomacul în urmă și capul avea să-i explodeze, 
începu să se simtă mai bine. Însă când studie camera și văzu 
hainele aruncate în toate părțile și sticla de vin goală, rămasă 
pe noptiera de lângă pat, aproape că-i veni să se rostogolească 
din nou cu faţa-n jos. Dar în loc să cedeze în fața acestui imbold, 
se concentră încercând să-și găsească pantalonii. Firește că-i 
zări cât mai departe posibil de pat. Ascultă cu atenţie și auzi 
pași pe hol. Săltând capul, se întrebă dacă s-ar putea ridica din 
pat, și-ar recupera pantalonii și i-ar trage pe el înainte s-apară 
Erla, dar până s-ajungă la o concluzie, ea își făcu apariţia în 
prag. 


VP - 225 


Erla se sprijini de tocul ușii, înfășurată într-un prosop alb pe 
care îl ţinea c-o mână, în timp ce cu cealaltă își ștergea părul ud 
cu un alt prosop, ceva mai mic. Sub prosopul cel alb i se zăreau 
picioarele, pe care se scurgeau firicele de apă. 

— Bună dimineaţa! 

Huldar își drese glasul și-i răspunse: 

— Bună dimineaţa! 

— Ar trebui să sari și tu în duș. Ai să te simţi mult mai bine 
după. Și scapă și de mirosul de fum din păr. Pute ca dracu’. 

— Da, asta artrebui să fac. 

Huldar își dădu părul răvășit pe spate, brusc conștient de 
duhoarea de fum de ţigară care venea dinspre el. 

— Pun de cafea. Vrei să îmbuci ceva? 

— Nu, mersi. 

Modul în care se exprimase îi tăiase orice poftă de mâncare. 
Sincer să fie, trebuia să recunoască faptul că îi apreciase gura 
spurcată noaptea trecută, când se culcase cu ea. Lui chiar îi 
ușurase foarte mult munca. 

— Cât e ceasul? Eu nu-mi găsesc telefonul. 

— E în sufragerie. S-a făcut unsprezece. E timpul să... 

Erla se întrerupse la mijlocul frazei, atunci când propriul ei 
telefon începu să sune în cealaltă încăpere, astfel încât Huldar 
nu mai apucă să audă pentru ce era timpul. Se răsuci pe călcâie 
și dispăru, apoi el îi auzi răspunsurile succinte, rostite pe un ton 
serios. Glasul ei se auzea din ce în ce mai aproape și înainte ca 
Huldar să profite de ocazie pentru a-și pune hainele pe el, Erla 
își făcu din nou apariţia în ușă, cu părul ud și drept. 

— Vom fi acolo - voi fi acolo, adică. Adună-i și pe ceilalţi. 

Încheie apelul. 

— A apărut ceva? 

— Da, poţi spune și-așa. 

Erla n-avea de gând să dezvolte ideea. Poate că voia ca 
Huldar s-o implore, dar el n-avea de gând să-i dea satisfacţie. 

— Grăbește-te și du-te la duș. Te pun la curent pe drum. 

Huldar se ridicase deja în fund, neștiind ce să facă în 
continuare. Erla nu se clintea din ușă; pielea de pe picioare i se 
uscase - picăturile de apă puteau fi numărate acum pe degetele 
de la o mână. 

— Mă-ntorc repede. 

Dar el nu se mișcă, sperând că ea va pricepe mesajul. 


VP - 226 


— Nu mi se pare că te grăbești prea tare, rânji Erla. Doar n-oi 
fi timid, nu? Glumești. 

Rânjetul ei se lăţi și mai mult. 

— Nu mi-ai părut deloc timid noaptea trecută. 

Huldar nu era obișnuit să se simtă rușinat de goliciunea sa în 
faţa femeilor cu care se culcase, dar de obicei acestea nu erau 
șefele lui. 

— Nu, nu-s timid. Doar mahmur. 

Se apropie cu precauţie de marginea patului. Cel mai bine era 
să pună capăt acestei situaţii stânjenitoare. 

— Asta îți ușurează cumva treaba? 

Ea apucă prosopul în care era înfășurată și-l smulse dintr-o 
singură mișcare. În faţa lui se afla un trup gol, curat și atletic, cu 
sfârcuri roz și tari pe sânii mici și obraznici. 

Dacă ea intenţionase să creeze o atmosferă pentru nudiști ca 
Huldar să nu se mai simtă jenat, gestul ei fusese un eșec total. 
Acum chiar că va avea o problemă când se va ridica în picioare. 

e 

Majoritatea celor din echipa de anchetă nu se aflau într-o 
formă prea bună. Evitau să se privească în ochi, căci toate 
declaraţiile și promisiunile ridicole de cu o seară înainte le erau 
încă proaspete în minte. Stătuseră la rând în faţa automatului cu 
apă minerală până când se terminase și începuse să curgă doar 
apă rece cu un ciudat gust metalic. 

— E-adevărat? 

Gudlaugur se ridicase în picioare, ca să îl vadă așa cum 
trebuie pe Huldar. El unul părea insuportabil de vesel și de 
proaspăt, dat fiind că nu ieșise împreună cu ei cu o seară 
înainte; poate din cauză că fusese ocupat, poate că cineva 
uitase să-l invite și pe el. 

— Ce? 

Huldar continuă să privească fix monitorul, deși știa destul de 
bine la ce se referea tânărul din fața sa. 

— Erla. Știi tu. Chiar ai plecat acasă cu ea? 

— Nu. Ce Dumnezeu te face să crezi asta? 

Huldar nu ridică privirea. Era mulţumit de capacitatea lui de-a 
minţi în pofida stării nasoale pe care-o avea. Aproape că izbutise 
să se convingă și pe el însuși că noaptea cu Erla nu existase. 


VP - 227 


— Păi... l-am auzit pe ceilalţi vorbind despre asta. Apoi aţi 
venit la serviciu împreună. Și ești îmbrăcat cu aceleași haine ca 
ieri - ai aceeași pată de cafea pe mânecă. 

Cu timpul, Gudlaugur avea să se transforme într-un poliţist 
destul de capabil. Era greu să nu-i remarci spiritul de observaţie. 

— N-ar trebui să crezi tot ce auzi. Am fost prea obosit ca să 
mai caut altă cămașă de dimineaţă. Și-a fost o simplă 
coincidență că eu și Erla am sosit în același timp la serviciu. 
Asta-i tot. 

Huldar ridică în sfârșit ochii spre Gudlaugur. 

— Tu n-ai nimic de făcut? 

Stingherit, Gudlaugur se așeză la loc pe scaun. Nu scosese 
absolut niciun cuvințel de la venirea lui Huldar, în afară de a-i 
mărturisi acestuia că se aștepta la o mustrare din cauza acelui 
caz cu Moș Crăciun și copiii. Incidentul căpătase o turnură cu 
totul neașteptată. Din puţinul pe care-l auzise Huldar, cu greu se 
putea spune că era vina lui Gudlaugur. De unde să fi știut el că 
acel episod avea totuși legătură cu cazul lor de crimă? În ce 
mod, încă nu le era pe deplin clar; tot ce știa poliţia în prezent 
era că cei doi copii care fuseseră răpiți de un bărbat îmbrăcat 
într-un costum de Moș Crăciun dăduseră apoi peste două 
picioare amputate azvârlite în grădina tatălui lor. 

Huldar scosese un oftat de ușurare abia perceptibil în clipa în 
care află că nu trebuie totuși s-o însoțească pe Erla acasă la 
tatăl copiilor pentru a vedea dovada găsită. Posibilitatea de-a 
examina o pereche de picioare retezate cu fierăstrăul zăcând în 
zăpada curată și albă nu l-ar fi atras nici măcar pe un poliţist 
sănătos tun, darămite pe un tip în starea în care se afla el. Ar fi- 
nsemnat și să rămână singur în aceeași mașină cu Erla, iar el 
deja spusese tot ce putuse fără a spune de fapt ceva. Ea 
încercase de mai multe ori să dirijeze conversaţia spre noaptea 
pe care tocmai ce-o petrecuseră împreună și la implicaţiile pe 
care le avea acest lucru asupra relaţiei lor profesionale, în timp 
ce el continuase să invoce o durere de cap atroce, care nu-i 
permitea să scoată nici măcar un cuvânt. Nu exagerase aproape 
deloc, deși acum se simțea totuși ceva mai bine, după ce 
dăduse pe gât ultimele trei calmante din trusa de prim ajutor a 
secției de poliţie. 

Îi sună telefonul. Era Erla. 


VP - 228 


Nu voia să discute cu ea, dar n-avu ce face și-i răspunse. Se 
hotărî să-i ceară să-l lase să-și mute biroul după ce trecea 
weekendul. Ar fi preferat să stea la toalete, decât să rămână în 
continuare sub privirea de vultur a lui Gudlaugur. Și n-ar fi 
trebuit să fie o problemă să obţină ce voia, acum că intrase din 
nou în grațiile șefei. Deși, în realitate, relaţia lor intimă ar putea 
însemna tocmai că nu poate să ceară favoruri. Nici azi, nici 
mâine - niciodată. Poate că ar avea sens să-și ceară transferul 
la un alt departament. Huldar închise ochii o clipă și trase adânc 
aer în piept în timp ce-și golea mintea de toate aceste gânduri. 
Va trebui să mai aștepte. Așa că se concentră la apel, conștient 
de faptul că Gudlaugur îi putea asculta fiecare cuvânt. 

— Bună! 

— Ascultă, ţi-am trimis un tip, Thorvaldur Svavarsson, la 
secţie. E tatăl copiilor care-au găsit picioarele. Noi n-am putut 
scoate nimic de la el - e o javră de primă mână. Vreau să-l 
întâmpini și să-l iei dracului la întrebări. Sper să reușesc să mă 
întorc înainte să termini cu el. 

Huldar se rugă în gând să nu reușească. 

— OK. Te gândești să-l întreb ceva anume? 

— Da. Japiţa idioată lucrează la biroul procurorului general. Ca 
și Benedikt Toft. Nu e nevoie să-ți mai zic cât de mici sunt 
șansele unei coincidențe. Dar va trebui să umbli cu el cu 
mănuși. E incredibil de important să rămânem în relaţii bune cu 
procuratura. 

Urechea lui Huldar percepu un pârâit atunci când vântul suflă 
în telefonul Erlei. 

— Ai grijă ce faci până mă întorc eu. 

Închise fără să-și ia la revedere, în mijlocul unei înjurături ce 
părea adresată cuiva aflat în grădina lui Thorvaldur. 

Huldar îl căută iute pe Thorvaldur în registrul poliţiei, dar nu 
găsi nimic despre el. Era de așteptat: de obicei, membrii 
procuraturii nu veneau în contact cu poliţia decât atunci când 
lucrau la vreun caz. O căutare pe internet nu scoase nici ea la 
iveală vreun rezultat. 

Când Thorvaldur își făcu apariţia, un sfert de oră mai târziu, 
Huldar văzu că nici n-avea de ce să caute mai multe informații 
despre el. Bărbatul avea o înfățișare care-l dădea de gol: hainele 
de pe el și atitudinea generală indicau clar genul de persoană 
care se crede superioară tuturor celorlalţi. Huldar se prezentă cu 


VP - 229 


un surâs pe chip, prinzând mâna moale a bărbatului într-o 
strânsoare fermă. 

— Doriţi o cafea înainte să ne așezăm? 

— Nu, mulțumesc! 

Ziceai că Huldar îi oferise un pahar cu urină, nu o cafea. Era 
limpede că bărbatul din fața sa era obișnuit cu băuturi mult mai 
fine decât fierturile din secţiile de poliţie. 

— Dar dacă aveţi apă minerală, ar fi excelent. 

Sau poate că și el era mahmur. 

— Îmi pare rău - avem ori apă de la robinet, ori cafea. 

Thorvaldur le refuză pe amândouă, apoi își ocupară amândoi 
locurile în micuța cameră de interogatorii. Huldar îi spuse 
bărbatului că va înregistra discuţia, iar Thorvaldur flutură 
indiferent din mână, în semn că e de acord. 

— Hai să terminăm mai repede. Chiar nu știu ce aș putea să-ți 
spun în plus. Picioarele acelea chiar n-au nimic de-a face cu 
mine. Mai bine aţi ieși și ați începe să-l căutaţi cu toţii pe fostul 
lor deținător, nu mai zic de cel care a făcut așa ceva. Doar nu 
puteţi crede că eu aș fi responsabil? 

Pentru a sublinia absurditatea acestei idei, Thorvaldur trase 
mânecile cămășii, pentru a scoate la iveală manșetele de sub 
jacheta scumpă. Purta și cravată, dar nodul acesteia era un pic 
strâmb, un semn de neglijenţă care cu siguranţă nu-i stătea în 
fire. 

— Vă aflaţi în drum spre vreo ședință de dimineață? La 
serviciu? 

— Nu. Ultima oară când am verificat, era sâmbătă. Eu sunt 
liber, la fel ca toată lumea. 

— Atunci, spre o înmormântare? Sau un concert? 

— Nu. Ce-i cu întrebările astea? 

Nu era un început prea bun. Aducându-și aminte ce îi 
promisese Erlei, Huldar renunţă la încercarea de a afla de ce 
tipul din faţa lui era îmbrăcat așa elegant. 

— Mi-aţi putea descrie cum au ajuns copiii dumneavoastră să 
găsească acele picioare? Mi-ar fi de ajutor dacă mi-aţi spune 
numele lor, pentru înregistrare. 

— Karlotta are cinci ani, iar Dadi trei, a pornit pe patru. Erau 
afară și se jucau în grădină, când au început să ţipe. Eu am ieșit 
repede afară, ca să văd ce se întâmplă - acolo am găsit două 


VP - 230 


picioare, retezate de la gleznă, zăcând în zăpadă, în fundul 
grădinii. 

Thorvaldur se opri și închise o clipă ochii. 

— A fost extrem de neplăcut. 

— Copiii tocmai ieșiseră afară? 

— Nu. Se jucau în grădină de vreo jumătate de oră sau cam 
așa ceva. Poate ceva mai mult, dar nu mai mult de o oră. 

— Și n-au zărit picioarele din prima? 

— Nu. Au rămas aproape de casă. Încercau să ridice un om de 
zăpadă, ceva ce-ncearcă să facă mereu, dar nu _ izbutesc 
niciodată. Adunaseră toată zăpada de lângă casă, așa că s-au 
aventurat prin grădină, ca să strângă mai multă. Și atunci au 
văzut picioarele, deși nu și-au dat seama ce sunt. Nu până când 
s-au apropiat suficient de mult de ele. Chiar și atunci, tot au 
avut nevoie de o secundă sau două să înţeleagă. La fel am păţit 
și eu. Pur și simplu nu-mi venea să cred ce văd. 

— Presupun că aţi auzit la procuratură despre cazul mâinilor 
retezate. Și despre moartea lui Benedikt Toft. 

— Da. Am auzit despre ambele cazuri. 

— Sunteţi implicat în vreunul din ele? Sau procuratura încă n- 
a început să pregătească dosarul? 

— Ba da, am început să strângem material. Dar încă n-a 
primit nimeni nicio însărcinare. Lucrurile sunt niţel complicate, 
din cauză că Benedikt a lucrat pentru noi. Nu vrem să fim 
acuzaţi de conflict de interese. 

— Bun. Deci îi veţi putea anunța luni, la prima oră, că 
dumneavoastră nu vă veți putea apropia de acest caz. Probabil 
vi se va cere să vă luaţi concediu pe tot parcursul anchetei. 

Thorvaldur strâmbă din nas, dezgustat. 

— În niciun caz. Doar ce ţi-am zis că n-are nimic de-a face cu 
mine. Și e o neobrăzare incredibilă din partea poliţiei să creadă 
că poate dicta unei alte instituţii ce să facă. 

Huldar rămase impasibil, permiţând astfel cuvintelor lui 
Thorvaldur să treacă pe lângă el, fără să-l atingă. Trebuia ca 
altcineva să-i explice acestui individ seriozitatea cazului cu care 
aveau ei de-a face. 

— Îl cunoșteaţi pe Benedikt Toft? 

— Desigur. Am lucrat amândoi în același loc. Dar el a ieșit la 
pensie în urmă cu trei ani și nu l-am mai văzut de ceva vreme. 


VP - 231 


— Benedikt a fost procurorul acuzării în cazul despre care 
credem că este legătura comună între toate aceste incidente. S- 
a întâmplat în urmă cu paisprezece ani - un copil a fost abuzat 
sexual. Acuzatul a fost achitat de către Tribunalul Regional din 
Reykjanes și nu s-a făcut apel. Din nefericire, n-am reușit să 
aflăm mai multe amănunte despre acel caz, dar am trimis o 
cerere către biroul dumneavoastră, pentru a ne oferi toată 
documentaţia strânsă. 

— Și? Chiar îţi poţi imagina că eu mă ocup cu astfel de 
lucruri? 

— N-am idee și nici nu mă interesează. Întrebarea mea este: 
l-ați asistat pe Benedikt sau aţi lucrat împreună cu el la cazul la 
care mă refer eu? 

— Nu, nu m-am ocupat de acel caz. 

— Nu-i nevoie să aflați mai întâi numele acuzatului înainte de- 
a putea răspunde la această întrebare? 

— Nu. Numele n-are nicio relevanță. Acum paisprezece ani nu 
lucram pentru Procurorul General. Lucrez acolo doar de 
doisprezece ani. Sau treisprezece, mai degrabă. 

Bărbatul strălucea de-atâta mulțumire de sine. 

— Deci teoria ta e de-o absurditate incredibilă, asta dacă o 
poţi numi teorie. Abia aștept să aflu care-ar fi legătura pe care 
crezi c-ai găsit-o între un caz de achitare din urmă cu 
paisprezece ani și omorârea lui Benedikt. Fără să mai amintesc 
de mâini și de picioare. 

Huldar ar fi dat orice să poată fi vioi și atent. Pur și simplu i se 
părea de neconceput să iasă înfrânt din confruntarea cu javra 
asta insuportabilă. 

— Lucraţi pentru procuratură atunci când Jón Jónsson a fost 
judecat pentru uciderea Vakăi Orradâttir? Procesul a avut loc în 
urmă cu unsprezece ani. 

Thorvaldur își mai pierdu niţel din multumirea de sine. Se 
linse pe buze cu vârful limbii și-și încrucișă la loc picioarele. 

— Deja lucram acolo, da. Dar n-am fost implicat - a fost un 
caz major, iar eu eram destul de nou la acea vreme. Poate că mi 
s-au oferit de îndeplinit niște sarcini minore pentru caz, dar 
nimic important. 

Huldar schimbă subiectul, o tactică folosită adesea pentru a le 
îngreuna interogaților posibilitatea de a-și pregăti răspunsurile 
din timp. Dată fiind profesia sa, Thorvaldur trebuie că era la 


VP - 232 


curent cu această tehnică, deși pesemne că nu se aflase în locul 
celui care trebuia să răspundă. 

— Mie mi se pare că, în cunoștință de cauză sau nu, aveţi 
legătură cu cazul nostru. Tiparul începe să mi se pară cunoscut. 
Benedikt a pretins că nu știa nimic atunci când am descoperit 
mâinile. După care a dispărut. lar acum iată-vă aici, pretinzând 
că nu știți nimic, și cred că data viitoare o să auzim c-aţi 
dispărut și dumneavoastră. Presupun că nu vă bucură deloc 
această posibilitate... 

— Nu, nu mă bucură, zise Thorvaldur ferindu-și privirea. Dar 
tot cred că voi căutaţi vinovați acolo unde nu sunt. 

— Să sperăm că aveţi dreptate. 

Huldar tăcu o clipă, apoi adăugă: 

— Pentru binele dumneavoastră. 

Apoi se aplecă în faţă și făcu un gest înspre mâna dreaptă a 
lui Thorvaldur. 

— Drăguţ inel. Sunteţi francmason? 

Thorvaldur își smuci brusc mâna. 

— Nu cred că e treaba ta. 

— Benedikt era francmason. Și una dintre mâinile retezate 
avea o urmă lăsată de un astfel de inel. Ciudată coincidenţă. 

Nu mai insistă asupra subiectului. Ușa fu izbită de perete și 
intră Erla. 

— Huldar, poţi pleca. Preluăm noi de aici. 

În spatele ei apăru unul dintre superiori: funcţia de procuror a 
lui Thorvaldur atrăsese atenţia celor de rang superior, care se 
hotărâseră să intervină. Neîndoielnic, tonul întrebărilor avea să 
devină mult mai blând de acum înainte. Ei, asta era problema 
lor. Cel puțin era limpede, după expresiile celor doi bărbaţi, că 
habar n-aveau de ce făcuseră el și Erla cu o seară înainte. 

— Îi poţi aduce la interogatoriu pe Thr&stur, mama și sora lui, 
separat, continuă ea pe un ton poruncitor. De tine depinde cu 
care vrei să-ncepi. 

Huldar încuviinţă din cap. Îi trecu prin minte să întrebe dacă o 
putea lua și pe Freyja cu el, spunându-și că Erla nu și-ar fi 
permis să-și iasă din fire de faţă cu cei doi bărbaţi. Aceasta ar 
putea fi ultima șansă de-a beneficia de experienţa Freyjei. Mai 
devreme sau mai târziu, el va trebui să-i spună Erlei că nu este 
interesat de o relație cu ea, pentru că are sentimente pentru 
Freyja. Dar nu azi. Nu când se simţea atât de rău; nu atât de 


VP - 233 


curând după partida lor de sex. După ce-i va da vestea Erlei, ea 
nici nu va mai concepe să-i permită Freyjei să se mai apropie de 
acest caz; probabil că n-o va mai lăsa nici să intre în clădire. 

— E-n regulă dacă o chem pe Freyja de la Casa Copiilor la 
interogatoriul fratelui și surorii, doar ca să ne luam toate 
măsurile de siguranță? Trebuie să discut cu ei despre relaţia cu 
tatăl lor, să aflu dacă i-a abuzat sau nu. 

El se-aștepta să fie nevoit să ofere justificări în plus pentru 
această cerere, însă Erla interveni, imediat ce el tăcu. 

— Absolut. Dă-i un telefon. Excelentă idee. 

Pentru prima dată, văzu un surâs pe chipul ei, ba chiar unul 
ce părea sincer. 

Huldar se repezi afară înainte ca Erla să se răzgândească. 
încercă numărul Freyjei. Dacă va răspunde imediat, Erla nu va 
mai avea timp să-și schimbe părerea. Dar Freyja nu-i răspunse. 
Dezamăgit, îi scrise un mesaj. li spusese deja că va fi pe post de 
dădacă pentru nepoţica ei în weekend, așa că s-ar putea să fie 
ocupată. Şanse să iasă împreună și să le dea de mâncare rațelor 
nu prea erau dacă urma ca ancheta să dureze tot weekendul, 
dar dacă reușea să o convingă să vină la secție, măcar putea să 
o vadă. 

Răspunsul ei veni înainte ca el să apuce să ajungă la birou. 

Azi sunt ocupată. Și mâine. Și poimâine, și tot așa. Nu mă mai 
suna. Sper că te-ai distrat noaptea trecută. 

Huldar închise ochii. 

Erla. Deci de aceea arăta ea precum pisica ce și-a băgat botul 
în borcanul cu smântână. Erla îi spusese Freyjei. Oboseala pe 
care Huldar o tot ţinuse în frâu cu ajutorul multor doze de 
cofeină îl copleși. Nici nu putea să se înfurie pe Erla; era prea 
furios pe sine însuși. 

Dacă stătea să se gândească mai bine, toată abrambureala 
era numai și numai din cauza lui. Și pe umerii lui cădea sarcina 
să îndrepte lucrurile. Deși cum avea să o facă, doar Dumnezeu 
putea ști. 


VP - 234 


Capitolul 26 


Din ceea ce văzuse în apartament, Freyja crezu că mama 
Sagăi era atrasă de obiectele frumoase și scumpe, însă era clar 
că gustul ei pentru obiectele de calitate nu se aplică și 
cărucioarelor pentru copii. Freyja avea parte de niște priviri atât 
de ciudate din partea celorlalte mame, încât simțea că la fel de 
bine ar fi putut-o plimba pe Saga prin oraș într-un cărucior pe 
care se aduce cina. Și deși privirile erau în mare parte cauzate 
de cărucior, încruntătura de pe chipul Sagăi izbutea să alunge 
pe oricine s-ar fi aventurat să se zgâiască pe sub suportul de 
protecție solară al acestuia. Gura bebelușului avea în 
permanenţă colțurile atârnate, iar Freyja eșuase de fiecare dată 
când încercase să-i smulgă un zâmbet. Dar dinspre cărucior 
răzbi totuși un hohot sănătos de râs atunci când un bărbat 
alunecă pe gheaţă și se prăbuși pe spate chiar în faţa lor. Freyja 
rămase atât de surprinsă, încât, ignorându-l pe bărbatul care se 
chinuia să se ridice în picioare, se repezi pentru a zări iute 
expresia de pe chipul Sagăi. Insă încruntătura obișnuită se 
întorsese deja unde-i era locul. 

— Și-acum, ce-ar trebui să facem? 

Freyja îi întinse Sagăi o lingură plină cu îngheţată, deschizând 
și ea gura în același timp, într-un gest vechi de când lumea - de 
parcă să-i convingi pe copii să mănânce era o adevărată 
problemă în vestul ţării. Saga se strâmbă, după care înţelese 
îndemnul și luă o gură de îngheţată. 

Asta contravenea instrucțiunilor ferme ale lui Fanney ca 
niciun gram de zahăr să nu treacă de buzele fetiţei. Dar 
gândindu-se că îngheţata era preparată din lapte, Freyja se 
mulțumi să creadă că scăpa cu asta. Deși cu ursuleţii din jeleu 
pe care i-i dăduse mai devreme era o cu totul altă poveste. 
Rămânea cu toate astea secretul lor, iar Freyja se putea încrede 
într-un copil care nu putea totuși să rostească niciun cuvânt. 

— Mai mergem o dată la leagăne și tobogane? 

Saga înghiţi ce avea în gură. Nu părea prea încântată de 
sugestia Freyjei. Femeia rămăsese aproape fără nicio idee; nu 
mai avusese grijă de un copil mic dintr-o vară pe când era doar 
o adolescentă, când o făcuse pe dădaca pentru un băieţel de doi 
ani. Terenul de joacă fusese locul favorit în cazul lui, însă băiatul 


VP - 235 


era mult mai mare decât Saga, nisipul de pe jos nu îngheţase, 
iar leagănele și toboganele nu fuseseră acoperite de zăpadă. Și 
nici acasă la Freyja nu puteau merge. Molly se arătase excesiv 
de curioasă în privinţa micuţei și încercase întruna să o lingă pe 
faţă. Pe Saga n-o deranjase, însă Freyja se enervase atât de 
tare, încât începuse s-o care pe fetiță în permanenţă în braţe. 
Problema nu fusese rezolvată nici atunci când încercase să le 
scoată pe amândouă la plimbare. Molly continuase să încerce 
să-și vâre capul în cărucior, pentru a o adulmeca și a o linge pe 
faţă pe Saga. Poate că fetița mirosea a Baldur. In cele din urmă, 
Freyja fusese obligată să o ducă pe Molly acasă, pentru ca ea și 
Saga să se poată bucura liniștite de plimbare. 

Freyja o șterse pe Saga pe obraji și la gură, apoi se aplecă să 
vadă dacă era totul în regulă. 

— Aha! _ 

Se aplecă mai aproape de feţișoara ei și o mirosi cu atenţie. In 
respiraţia ei se simţea o inconfundabilă aromă de înghețată, 
combinată cu ursuleţi din jeleu. 

Se apropia deja ora două; în curând trebuia să o ducă înapoi 
pe fetiță. Mama Sagăi îi spusese că nu vrea să grăbească 
lucrurile; Freyja o va putea plimba pe Saga mâine la fel de mult. 
Freyjei îi convenea de minune; pur și simplu nu-și putea imagina 
ce-ar fi putut face o zi întreagă cu un copil, deși în curând vor 
sosi și astfel de zile. Mai bine ar începe să-și sune prietenii de 
sex masculin care au trecut personal prin experienţa de-a o face 
pe tăticii de weekend. 

Ar fi fost o idee să-i ceară sfatul tăticului singur care intrase în 
vorbă cu ea lângă lac. Freyja fusese singura femeie din grupul 
acela de taţi, iar bărbatul care flirtase cu ea fusese cel mai 
atrăgător dintre toţi. Se arătase amuzat de încruntătura 
permanentă de pe chipul Sagăi. O întrebase ce-o făcea pe fetiţă 
să arate așa tristă și când Freyja îi răspunsese că arată mereu 
așa, el încuviinţase înţelegător din cap și îi spusese: „Mișto”. 
Bine, probabil că nu era cel mai înţelept bărbat din lume, dar cel 
puţin era chipeș și îngrijit. Copilul din cărucior era puţin mai 
mare ca Saga, dar de sex nedeterminat. Freyja nu îndrăznise să- 
| întrebe dacă e băiat sau fată, de teamă să nu-l jignească. Dar 
dacă avea să-și adune curajul să-l sune pe numărul pe care i-l 
strecurase, ar trebui să afle cumva. 


VP - 236 


În mod normal, Freyja s-ar fi codit înainte să accepte numărul 
de telefon al unui tip străin într-o dimineaţă de sâmbătă, însă de 
data asta a ales să-l interpreteze ca pe un semn de la divinitate. 
În timp ce îndesa bucata de hârtie în buzunar, aproape că izbuti 
să treacă peste furia la adresa nemernicului de Huldar. Aproape. 
Ar fi fost nevoie de un miracol să se prefacă total indiferentă 
atât de repede după acel telefon. Ea îl sunase să-l întrebe dacă 
vrea să vină cu ea și Saga la lac, însă pe mobilul lui Huldar 
răspunsese Erla, extrem de calmă, iar când Freyja o întrebase 
dacă poate vorbi cu el, presupunând că sunt la muncă, cățeaua 
o informase senin că doarme. O sfătuise să încerce să-l 
contacteze ceva mai târziu, dar nu înainte de prânz, dat fiind că 
apucase să se odihnească prea puţin pe timpul nopţii. In clipa 
aceea Freyja își dorea să fi avut la îndemână un telefon din 
acela vechi, cu receptor pe care să-l trântească cu sete. 

Se aplecă din nou deasupra Sagăi, așezându-i căciulița și 
legându-i-o strâns sub bărbia moale, după care o săltă în brațe 
din căruciorul care nu fusese făcut pentru copii islandezi 
îmbrăcaţi în costume de fâș groase. Una dintre ghetuţele Sagăi 
se prinse într-o bară și căzu pe jos, scoțând la iveală o șosetă 
flaușată maro ce mai atârna doar de vârful degetelor. Freyja se 
aplecă s-o recupereze ţinând-o pe Saga în braţe, când îi sună 
telefonul. Uimitor, dar apelantul nu apucase să închidă până 
când ea izbuti în cele din urmă să o așeze la loc pe fetiță, ca să-i 
pună și gheata. În ciuda întârzierii, Freyja tot avu grijă să 
verifice mai întâi dacă nu cumva era Huldar. Din fericire, nu era 
el. Dar, pe de altă parte, mesajul pe care i-l trimisese de 
dimineață fusese lipsit de orice echivoc, chiar și pentru un 
dobitoc ca el. 

— Freyja, răspunse ea. 

— Bună, Freyja! Sunt Elsa. 

— Elsa? A, bună! 

Directoarea Casei Copiilor nu prea obișnuia s-o sune în timpul 
weekendului. 

— Voi trece direct la subiect. Am primit un apel din partea 
Comisariatului de Poliţie. 

— Da? 

Freyja își prinse telefonul între ureche și umăr și se aplecă s 
pună Sagăi gheata în picior. Fetiţa nu făcea nimic ca s 
ușureze treaba. 


a-i 
a-i 


VP - 237 


— Da. Am înțeles c-ai refuzat să participi la o anchetă 
referitoare la un posibil caz mai vechi de abuzare a unui copil. 
Am vrut doar să ascult și punctul tău de vedere și să aflu dacă la 
mijloc e vorba doar de o neînțelegere. Doar știi și tu foarte bine 
cât de important este pentru noi să rămânem în relaţii bune cu 
poliția. 

Freyja nici nu concepea să-i explice ce se petrecuse între ea și 
Huldar. 

— Mă tem că sunt cam ocupată. Nu pot lăsa totul deoparte. 
Cazul la care se referă ei are legătură cu o crimă. Mi se pare 
inadmisibil ca ei să o lege de o infracţiune sexuală mai veche și 
să încerce să arunce vina în cârca unor indivizi care s-ar putea 
să fie de fapt victime. Aceștia nu mai sunt copii; ambii sunt 
trecuţi de douăzeci de ani. 

— Aceasta-i doar o posibilitate, și nu sunt chiar sigură că tu ai 
ceva de zis în această privinţă. Dacă ei vor să investigheze 
acum aceste presupuse infracţiuni, atunci o vor face. Și dacă 
este un caz sensibil, cu atât mai mult au motive să solicite 
prezența ta în timpul interogatoriilor. 

— Dar Sólveig? Nu poate merge ea? De fapt, ea cunoaște una 
dintre persoanele care au fost chemate la interogatoriu; l-a 
tratat pe individ pe când era doar un băiat. M-am gândit că ea 
ar fi persoana ideală în acest caz. 

Elsa rămase tăcută o secundă, după care spuse: 

— E o posibilitate și asta. 

Se opri iar, apoi continuă: 

— O las la latitudinea ta. Vorbește tu cu Sólveig, și dacă 
reușești s-o convingi, atunci e bine. Altfel, va trebui să mergi tu. 
Fără contraziceri. Interogatoriul trebuie să înceapă la patru. 

Freyja simțea că se sufocă de furie, dar izbuti să închidă fără 
să mai adauge ceva ce ar fi putut regreta. Nu voia să se 
trezească fără serviciu în mijlocul verii, când planul ei era să 
aștepte până la toamnă pentru a începe o viaţă nouă. Poate că 
s-ar putea înscrie la Marină. Acolo cel puţin n-ar mai duce lipsă 
de căpitani de nave aprigi ca focul pe care să-i soarbă din ochi 
în timpul unor cursuri plictisitoare. Măcar ar fi o îmbunătăţire 
față de ticălosul de Huldar. Era limpede că el fusese cel care 
făcuse o plângere la adresa ei, pe lângă multe alte păcate 
comise deja până acum. 


VP - 238 


Până la urmă gheata ajunse unde trebuia. Freyja trase în jos 
de cracul costumului de fâș al Sagăi și prinse elasticul acestuia 
pe după talpa ghetei. 

— Saga, ţi-aduci aminte? 

Fetița o privi încruntată. 

— Huldar, zise Freyja. Huldar. 

Freyja se strâmbă la ea și așteptă. 

Saga afișă și ea o strâmbătură înfricoșătoare, care-o făcu pe 
Freyja să rânjească. Bună fată! 

e 

Freyja o sună pe Sólveig imediat ce o înapoie pe Saga mamei 
ei, care se purtă de parcă își recupera fiica dintr-o expediție pe 
Lună. Discuția lor începu bine: Sólveig se arătă încântată de 
faptul că i se dădea atâta atenție dintr-odată - până când auzi 
că în acest caz erau implicaţi Sigrún și Thröstur. În acel moment, 
descoperi brusc că are o groază de motive din cauza cărora nu 
poate pleca de-acasă atât de repede. N-ar fi fost corect din 
punct de vedere profesional, îi explică ea. După aceea, orice 
încercă Freyja, inclusiv implorări sau ameninţări voalate, nu mai 
avu niciun efect. Era ciudat că femeia asta se opunea atât de 
vehement să-i ajute. Freyja se gândi o secundă la „S”-ul de pe 
bilet... dar de ce-ar fi vrut Throstur să-i facă rău cuiva cu care 
abia se întâlnise pe fugă și care n-avusese în niciun fel de-a face 
cu procesul tatălui său? Și câţi islandezi aveau nume care 
începeau cu litera „S”? 

Nu avea rost să meargă până acasă și să-și ia mașina, așa că 
luă în schimb autobuzul. Fiind în cea mai neagră dispoziţie, 
ocupă un loc în spate, ștergând aburul de pe geam. Priveliștea 
ce se zărea prin fereastră era destul de descurajantă. Trecătorii 
înfofoliți în geci groase păreau niște zombi ce abia izbutesc să 
înainteze pe trotuarele alunecoase, cu capetele plecate și 
mâinile vârâte adânc în buzunare. Din când în când, Freyja își 
zărea reflexia în geam, un chip înroșit în cele mai nepotrivite 
locuri, cu părul vâlvoi în urma confruntării cu elementele naturii. 
Și totuși, nu era ca și cum ar fi vrut să impresioneze în rândul 
jalnicilor polițiști de la Investigaţii Criminale. 

Cobori din autobuz și se alătură șirurilor de zombi, trăgându-și 
și ea gluga pe cap, îngropându-și mâinile în buzunare și 
încercând să-și ferească faţa de fulgii înțepători. Aproape că 
ajunse în faţa clădirii Comisariatului de Poliţie, când trecu pe 


VP - 239 


lângă o mașină parcată pe stradă. Şoferul fixa cu atenţie 
intrarea și ea pricepu cine era abia când se pregătea să intre în 
imobil. Era Orri, tatăl Vakăi, cel care venise data trecută să-și ia 
fosta soţie de la sediul poliţiei. 

Freyja se răsuci și-l studie cu atenţie. Bărbatul privea fix ușile, 
părând că nu bagă de seamă faptul că ea îl ţintea cu privirea. 
Ce dracu' voia? Freyja intră și-și scutură picioarele de zăpada 
care i se lipise de ghete. Ceasul masiv de pe peretele din faţă o 
informa că încă mai are la dispoziţie douăzeci de minute până la 
începerea interogatoriului. Cum nu avea nicio intenţie de a 
petrece mai mult timp decât era necesar în preajma lui Huldar, 
decise să mai piardă niţel vremea prin holul de la intrare. Se 
așeză lângă ușă și începu să-l privească pe Orri prin geam. 

Bărbatul privea clădirea încremenit. Ea crezu că individul 
ținea ceva la ochi - un binoclu, probabil. Ce naiba punea la cale? 
Intreaga scenă ce i se derula în faţa ochilor avea ceva 
tulburător: tatăl unei fetițe moarte cu mult timp în urmă stătea 
în mașină în faţa unei secţii de poliţie, cu un binoclu la ochi, într- 
o zi de iarnă geroasă. Dacă viaţa nu ar fi fost așa dură cu el, 
probabil că acum s-ar fi aflat la muncă sau acasă, căsătorit în 
continuare cu Dagmar; Vaka ar fi plecat deja de-acasă și poate 
că s-ar fi pregătit chiar să-și întemeieze o familie. Zăpada topită 
se scurgea de pe haina Freyjei, ca și cum ar fi plâns pentru trista 
soartă a acestei familii. Dacă Orri stătea la pândă pentru a 
profita de ocazie și a se răzbuna pe Jón Jónsson, atunci soarta 
lor avea să devină și mai tragică. 

Freyja își trase fermoarul până la gât și se aventură afară, 
ducându-se aţă la mașina lui și ciocănindu-i în geam. Când el se 
răsuci și-i întâlni privirea, se îngrozi, ca și cum era un hoț prins 
asupra faptului. Freyja îi făcu semn să lase geamul în jos. 

— Bună. Mă numesc Freyja. Ne-am întâlnit când ai venit să-ţi 
iei fosta soţie de la secţia de poliţie de pe Hlemmur. 

— Da, mi-aduc aminte de tine. 

In timp ce rostea aceste cuvinte, Orri lăsă binoclul pe locul 
pasagerului și îl acoperi c-un ziar. 

— Ce dorești? 

— Voiam doar să aflu dacă stai și aștepți aici pe cineva 
anume. 

— Nu. 

Bărbatul se opri, apoi adăugă pe un ton iritat: 


VP - 240 


— E cumva împotriva legii să stau aici? Nu stau în calea 
nimănui. 

— Poţi sta aici cât timp dorești. Am vrut doar să subliniez 
faptul că acesta nu e cel mai potrivit loc să prinzi pe cineva în 
capcană - dacă asta ai de gând să faci. Gândește-te și tu - te 
afli în faţa unei secţii de poliţie. Ai fi arestat în secunda doi. 

Orri părea jenat și, pe moment, rămase fără replică. Freyja 
aproape că-i auzea gândurile: 

Să neg sau să-i multumesc pentru pont și să mă car dracului 
de-aici? 

Spera că el va opta în favoarea celei de-a doua variante. Dacă 
făcea acum vreo prostie, și-ar fi creat lui și lui Dagmar probleme 
în plus. 

— Nu știu dacă ești conștient de acest lucru, dar cei care se 
răzbună nu sunt priviți cu indulgență de sistemul juridic, oricât 
de oribile ar fi fost infracțiunile cărora le-au căzut victime. 

Orri rămase tăcut. Se părea că nu avea suficientă încredere în 
el însuși să o privească pe Freyja. 

— Vrei să afli ceva? 

El încuviință din cap. 

— Nu fac decât să-mi dau cu presupusul, dar bănuiesc că 
speri să dai peste Jón Jónsson, probabil pentru că vrei să-l omori. 
Nu-i nevoie să-mi confirmi sau să negi, eu nu sunt polițistă. 

Văzând că bărbatul se relaxează, continuă: 

— Dar ar trebui să reţii că se întâmplă foarte rar - extrem de 
rar - ca cineva să meargă până la capăt și să-și îndeplinească 
planul. Poate că oamenii visează să se răzbune, dar când 
trebuie să ia această decizie, cu greu izbutesc să se mobilizeze 
s-o facă. Și există și un motiv pentru asta: viața ta nu va mai fi 
niciodată la fel. Dacă ești absorbit de abis, n-ai să mai ieși în 
veci de-acolo. Așa că mai bine lasă-l în pace pe individ. Nu 
merită osteneala. 

— Tie ţi-e ușor să vorbești. 

— Știu despre ce vorbesc. Eu ajut copii care au fost abuzaţi 
sexual, așa că am întâlnit nenumărați părinţi care au astfel de 
gânduri cu care te confrunți și tu acum. 

— Dar tu nu ai de-a face cu copii care au fost omorâţi de un 
tip ca el. Sau cu părinţii lor. 

Glasul lui semăna acum cu un mărâit. 

— Ai dreptate. 


VP - 241 


Freyja se întrebă dacă să se oprească aici. Orice ar fi avut 
bărbatul de gând, atunci când se va afla pe punctul de a-și 
îndeplini planul, probabil că doar îi va da o mamă de bătaie 
individului. Poate că acest lucru îi va face bine. Sau poate că 
Orri era unul dintre aceia care sunt incapabili să se abțină de la 
comiterea unor acte cu adevărat violente. 

— Știu sigur că atacându-l pe acel individ nu-ţi vei alina 
suferinţa. Nu vei face decât să-ţi creezi singur probleme teribile. 

— Nu că asta ar fi treaba ta, gemu Orri, dar, ca să fiu sincer, 
chiar nu știu ce caut aici. 

— Atunci de ce nu pleci acasă? 

— Acasă? 

— Da. 

Zăpada se transformase în lapoviţă, iar apa îi pătrunsese deja 
prin materialul pantalonilor. 

— Sau înapoi la muncă. 

Își aduse aminte că Gudmundur Lârusson îi spusese că Orri 
este agent imobiliar. Și încă unul de succes. 

— Atunci când te afli pe marginea prăpastiei, uneori te ajută 
să te scufunzi în muncă. Îţi poate oferi o alinare de moment. 

— Chiar așa, de moment. 

— Gândește-te la asta. 

Freyja se îndreptă de spate. Ar fi trebuit să se întoarcă în 
clădire, altfel avea să întârzie. Și oricum nu ar fi izbutit să 
potolească zbuciumul emoţional al bărbatului stând aici, în 
lapovița rece. Scoase o carte de vizită și i-o întinse. 

El șovăi. 

— la-o, în caz că vrei să discuţi cu cineva. Specializarea mea 
sunt copiii, dar ţi-aș putea recomanda pe cineva care să te-ajute 
- dacă eu nu voi izbuti să-ţi fiu de ajutor. 

Orri luă cartea de vizită. O privi cu atenţie, apoi o așeză pe 
scaun, lângă binoclu. 

— Mersi! Deși mă îndoiesc că am să te sun. 

— Depinde doar de tine. 

El ridică geamul la loc, fără să-și ia la revedere. Freyja se 
întoarse înapoi în secția de poliţie. Ceasul din foaier arăta că 
ajunsese chiar la timp. În vreme ce intra în lift, mai aruncă o 
privire în urmă și observă că mașina rămăsese în continuare în 
faţa clădirii. 


VP - 242 


Capitolul 27 


Freyja își făcuse degeaba griji că va întârzia. Huldar nici 
măcar nu se afla acolo când ajunse ea. Cel care o întâmpină fu 
Gudlaugur, timid și cu palmele transpirate. O informă că Huldar 
plecase să o ia cu mașina pe Sigrún, sora lui Thrâstur, dat fiind 
că planul era să o interogheze mai întâi pe ea. Tânăra le dăduse 
telefon ca să le spună că nu credea că poate ajunge, așa că se 
gândise că-i mai sigur să sară în mașină și să meargă el s-o 
aducă. 

Atmosfera era neobișnuit de liniștită în Divizia de Investigaţii 
Criminale, chiar dacă practic fiecare birou era ocupat. Inspectorii 
erau palizi și nu prea vorbeau. Poate că de vină era vreo 
bacterie care-i infectase pe toți. 

Gudlaugur, dimpotrivă, părea nerăbdător și atent în toate 
părţile, în ciuda neinspiratelor sale încercări de-a înfiripa o 
conversație. Izbuti să-i ofere o cafea Freyjei de nu mai puţin de 
trei ori, deși părea în continuare incapabil să găsească un 
subiect decent de discuţie. La capătul unei tăceri stânjenitoare, 
el o invită totuși să-l însoţească în sala de ședințe. Chiar și așa, 
în timp ce se pregătea să deschidă ușa, el șovăi, pesemne 
aducându-și prea târziu aminte că ea nu era totuși un membru 
cu drepturi depline al echipei de anchetă. Din locul în care se 
afla, Freyja putea vedea documente și imagini prinse pe un 
perete și comentarii scrise pe o tablă albă. Zări și niște fotografii 
macabre. Era limpede de ce șovăise Gudlaugur. Ea se grăbi să îl 
asigure că deja era legată prin jurământul de confidenţialitate, 
așa că putea sta liniștit în privinţa ei. li fusese aţâţată 
curiozitatea; nu se-ntâmpla în fiecare zi să ajungă în contact cu 
un material de genul ăsta. 

Freyja examină tot ce era expus, studiind fotografiile și citind 
bucăţi de text, fascinată de oroarea imaginilor și uitând aproape 
cu totul de Gudlaugur care se tot foia în spatele ei. Intr-un final, 
ea-și îndreptă din nou atenţia asupra lui, făcând o grimasă. 

— Aţi strâns aici material de primă mână. 

— Știu. 

Surâse timid, apoi continuă: 

— Probabil că ești destul de dură. Eşti cumva doctoriţă? 
Psihiatru, adică, nu psiholog? 


VP - 243 


— Nu. Sunt psiholog. 

Freyja se răsuci iar cu spatele la el și-și îndreptă atenţia către 
poza cu mâinile. 

— Poate că imaginile nu mă mai afectează la fel de mult din 
cauză că mi se par ireale. Adică știu că sunt reale, însă mintea 
mea refuză să le accepte. Pur și simplu presupune c-au fost 
modificate în Photoshop. 

— Te-asigur că nu e cazul. Crede-mă, eram acolo când au fost 
găsite. 

— Dar aceste... picioare? indică Freyja către o poză 
asemănătoare. De ele nu știam. 

— Au fost descoperite de-abia în această dimineaţă. 

— Și aparţin aceleiași persoane? 

— Aproape sigur, deși va trebui să facem un test ADN pentru 
a stabili cu precizie. Grupa sangvină se potrivește, iar legistul 
crede că aparţin unui bărbat de aceeași vârstă, zise Gudlaugur, 
cu ochii aţintiţi la fotografie. Și picioarele au fost tăiate cu o 
drujbă, dar se crede că bărbatul era deja mort în acel moment. 
Am fost extrem de ușurat când am aflat asta. 

Freyja îi zâmbi. Mărturisirea lui era neobișnuit de sinceră, așa 
că presupunea că provenea de la ţară. 

— Văd că aţi început să luaţi în serios scrisoarea lui Thr&stur. 
Cea din capsula timpului, adică. 

Făcu un gest înspre tabla albă, pe care inițialele din scrisoare 
fuseseră aliniate într-o singură coloană. În dreptul unora 
fuseseră scrise și niște nume. BT proveneau de la Benedikt Toft, 
K de la Kolbeinn Ragnarsson și ]] de la Jón Jónsson. După S și 
după AV urmau semne de întrebare, la fel și după litera I. În 
josul coloanei se afla numele Thorvaldur Svavarsson, urmat de 
două semne de întrebare. 

— Cine e Thorvaldur Svavarsson? 

— Bărbatul în a cărui grădină am găsit picioarele. E procuror, 
dar până acum pare să n-aibă nicio legătură cu Jón Jónsson. Cu 
excepţia faptului că alaltăieri cineva i-a ademenit copiii în 
mașină, după care i-a adus înapoi cu mesajul că trebuie să îi 
transmită salutări tatălui lor din partea Vakăi. 

— Vaka Orradâttir? 

— Aşa credem. Acest lucru n-a ieşit la iveală decât de 
dimineață, când am interogat-o iar pe mama copiilor. | s-a cerut 
să vină și să-i ia pe copii atunci când au descoperit picioarele - 


VP - 244 


ea și Thorvaldur sunt divorțaţi. N-am aflat despre răpire în 
timpul interogării ei iniţiale. 

Părând jenat, Gudlaugur preciză: 

— Adică ea n-a menţionat acest aspect. Mama, la ea mă refer. 

— Dar cum rămâne cu bărbatul care i-a răpit pe copii? A fost 
prins? 

— Nu. Era îmbrăcat într-un costum de Moș Crăciun, așa că ei 
nu l-au putut descrie, pe el sau mașina. Sunt foarte mici - de 
vârsta grădiniţei. 

Freyja știa destul de bine cât de lipsiţi de precizie sunt copiii 
atunci când vine vorba să descrie lucruri. 

— Cel mai probabil pare a fi Jón Jónsson. Nu cumva aţi avut 
noroc și i-aţi dat de urmă? 

Gudlaugur clătină din cap. 

— Nu. Din păcate. 

Se mai lumină niţel la faţă și continuă: 

— Dar am stabilit faptul că mâinile retezate nu-i aparţin. Am 
comparat amprentele cu cele găsite pe o carte care i-a aparţinut 
lui și nu se potrivesc. 

— Dar poliţia n-avea deja amprentele lui la dosar? 

— Nu. S-a produs o încurcătură. lar acum, procuratura 
întâmpină probleme în a găsi niște dosare pe care vrem să le 
consultăm. Dar e un lucru inevitabil atunci când ai de-a face cu 
dosare vechi de când lumea. Nimic nu e păstrat la nesfârșit. 

Freyja era sceptică. Să pierzi un set de amprente ar fi putut fi 
o greșeală, dar când atât de multe înregistrări oficiale legate 
direct sau indirect de Jón Jónsson dispăruseră în neant, probabil 
că la mijloc era vorba de ceva mult mai grav. Ai zice că acele 
dosare ar fi fost distruse în mod sistematic, deliberat. Nu-și 
putea închipui cum ar fi putut face cineva o chestie ca asta sau 
cine și de ce ar fi făcut-o, dar nu zise nimic, căci nu voia să pară 
vreo adeptă a teoriei conspirației. Probabil că poliţia își dăduse 
și ea seama cât de neobișnuită era situaţia. Doar dacă nu era o 
problemă de care se loveau frecvent; și ce știa ea despre modul 
în care sunt păstrate arhivele din sectorul public? 

— El e suspectul vostru principal pentru toate astea? 

Mătură cu mâna aerul din dreptul materialelor, ca să indice la 
ce se referea. 

— Da și nu. Încă nu avem un anumit suspect. Deși, dacă tot 
am spus asta, credem că la mijloc ar fi vorba de doi indivizi care 


VP - 245 


acţionează în echipă. E greu de înțeles cum ar putea cineva să 
care un sicriu în spate, darămite să-l scoată din mormânt. 

Gudlaugur arătă înspre comentariile notate pe tablă: 1 
persoană sau 2? şi 1, 2 sau 3 cazuri?, care fuseseră încercuite 
de mai multe ori. 

— După cum vezi, încă nu suntem siguri dacă sicriul, crima și 
membrele retezate fac parte din același caz. Nu mai spun de 
scrisoarea din capsula timpului. Poate că toate sunt legate între 
ele; sau poate nu. 

— Legate între ele? Voi nu credeţi? Einar Adalbertsson, 
bărbatul din sicriu, a fost tatăl vitreg al lui Jón Jónsson, iar 
Throstur, cel care a scris scrisoarea, e fiul celui din urmă. Nu 
poate fi doar o coincidenţă. lar Benedikt Toft a fost procuror într- 
un proces de-al lui Jón. 

Adunându-și curajul, Gudlaugur anunţă cu emfază: 

— Sperăm că situaţia se va clarifica în curând. Mai rămân o 
mulţime de întrebări, dar lucrurile încep să se miște în direcţia 
corectă. Acestea fiind zise, scrisoarea asta veche e cea care ne 
dă cele mai mari bătăi de cap. Throstur a alcătuit singur lista 
sau despre numele acestea știa că se aflau pe lista cu persoane 
de eliminat a tatălui său? În cazul ăsta, de ce se află și inițialele 
tatălui său acolo? E greu de crezut că Jón Jónsson voia să-și facă 
singur de petrecanie. 

— Nu. Chiar e greu de crezut. 

Deși Freyja își putea imagina cât de convenabil ar fi fost. 

— Dacă acestea sunt ţintele lui Jón, presupun că Thrâstur i-ar 
fi putut adăuga inițialele pe listă în ideea de-a se ocupa el însuși 
de tatăl său. _ 

Gudlaugur consideră că nu merita să comenteze. l|și frecă 
maxilarul neted și continuă: 

— Un alt semn de întrebare pentru noi: dacă Jón Jónsson e 
infractorul nostru, atunci cine îi este complice? Nu pare să aibă 
prea mulţi prieteni. Și nici cunoștințe nu credem să aibă. A stat 
în închisoare mai mult de zece ani. Am vorbit cu personalul de la 
Litla-Hraun și majoritatea celorlalţi deţinuţi nu-l suportau; se 
mulțumea să-și petreacă timpul singur-singurel. Deci e greu de 
crezut că și-a făcut acolo un prieten, care acum îi este complice. 

— Dar nici cel care-l ajută nu cred că e tocmai fiul său. 

— N-am de unde să știu. Nu l-am întâlnit niciodată pe 
Throâstur. 


VP - 246 


Gudlaugur își încrucișă brațele și se lipi de tablă. 

— Dar nu putem exclude posibilitatea că e implicat. Chiar este 
unul dintre suspecți, ori în cazul lui Benedikt Toft, ori în cel al 
deţinătorului mâinilor și picioarelor, ori în ambele. 

— Și dacă am presupune că ar fi avut nevoie de doi complici? 

Gudlaugur ridică din umeri. 

— Un amic, mama sa - chiar și sora, deși înţeleg că fata arată 
de parcă n-ar fi în stare să-i facă rău nici măcar unei muște. lar 
eu personal nu cred că ar putea fi implicată și o femeie. 

Freyja se abţinu să comenteze că nici femeile nu erau străine 
de astfel de incidente. De fapt, uneori ele se pot dovedi capabile 
să comită acte de o brutalitate incredibilă, mai ales asupra unor 
pedofili. Dar nimic de genul ăsta nu se mai întâmplase în 
Islanda; de fapt, până acum, nicio femeie - și niciun bărbat - nu 
comisese acte atât de oribile precum cele detaliate pe peretele 
din faţa lor. Și nici victimele nu se potriveau unui asemenea 
scenariu; cel puţin în cazul lui Benedikt Toft nu se aplică. Din ce 
știa ea, el nu era pedofil. 

— Dar vreunul dintre acești bărbaţi - Benedikt Toft, Kolbeinn 
sau acest Thorvaldur - a fost vreodată suspectat că ar fi abuzat 
de copii? 

— Nu. Trecutul le-a fost examinat cu cea mai mare 
minuţiozitate, așa că ar fi trebuit să fie de o discreţie de 
domeniul fantasticului. 

Același lucru-l bănuia și ea. Pur și simplu nu se potriveau. 

— Dar tatăl Vakăi, Orri? Pe el l-aţi luat în considerare? Sau pe 
mama ei? 

— Da, dar n-am ajuns nicăieri. Atâta timp cât mâinile i-ar fi 
putut aparţine lui Jón, Orri ar fi fost cel mai evident candidat al 
nostru, iar dacă Jón va fi găsit mort, tipul se va întoarce înapoi în 
capul listei noastre. lar fosta lui soţie va fi următoarea sub el. 
Dar nu înțelegem ce motiv ar avea să-l omoare pe Benedikt 
Toft. Sau ce l-ar fi putut determina să-i reteze cuiva mâinile și 
picioarele. 

— Tipul e chiar acum afară. Stă în mașină și supraveghează 
intrarea. Cred că așteaptă să apară Jón Jónsson. Asta nu 
înseamnă că eu cred că are de fapt de gând să-l omoare - dar 
cine știe? 

ÎI însoţi pe Gudlaugur afară din cameră, până la fereastra care 
dădea în stradă, însă mașina dispăruse. 


VP - 247 


Atmosfera din camera de interogatoriu era apăsătoare. 
Încăperea în sine era mohorâtă și deprimantă; pereţii gălbui 
erau în mod dinadins păstraţi goi, astfel încât să nu existe nimic 
care să-i distragă atenţia celui care era interogat; scaunele erau 
tari, ca să-l facă să se simtă cât mai inconfortabil; masa era 
zgâriată și pătată. Tensiunea dintre Freyja și Huldar nu ajuta 
deloc la împrăștierea senzației de apăsare. Femeia își ferea tot 
timpul privirea, iar el părea să fi priceput mesajul, dat fiind că 
nu se uita niciodată înspre ea. 

Huldar părea rușinat și abătut în același timp. Când se 
întorsese cu Sigrun, evitase privirea Freyjei și se limitase la a-i 
oferi un pahar cu cafea. Ea-l refuzase imediat, având deja 
antrenament, de vreme ce era a patra astfel de ofertă de când 
intrase în clădire. 

Sigrun contribuia și ea din plin la atmosfera generală. Stătea 
și se uita la ei cu aerul cuiva care tocmai ce primise vestea 
decesului unei rude apropiate. Lăsată de spate, mâinile în poală, 
deși părea că-n permanenţă are ceva de făcut cu ele, dacă te 
luai după continua mișcare a umerilor. Părul lung și uscat îi 
atârna de-a lungul obrajilor, părând că-i încadrează faţa precum 
o draperie desfăcută în două. Până acum, răspunsese 
monosilabic la întrebările lui Huldar. Nu, nu știa pe unde umblă 
tatăl ei. Nu, nu-l văzuse și nu primise nicio veste de la el. Nu, nu 
știa nimic despre scrisoarea lui Throstur. Nu, nu știa cine sunt 
Benedikt Toft, Kolbeinn Ragnarsson sau Thorvaldur Svavarsson. 
Nu, n-avea nici cea mai vagă idee cu privire la cine ar fi putut 
dezgropa sicriul bărbatului care se părea că-i fusese bunic, deși 
nu fuseseră rude de sânge. Nu, ea nu avea nicio legătură cu 
acel incident; nici măcar n-avea permis de conducere și nici nu 
știa cum se umblă cu un excavator. Nu, nu s-a atins niciodată de 
o drujbă și nici nu cunoștea pe cineva care să aibă vreuna. 
Fiecare răspuns venea ca o simplă șoaptă, iar pe Freyja o durea 
capul de câte ori ciulise urechile pentru a auzi răspunsurile 
oferite de Sigrun. 

Freyja simţi o vibraţie în buzunarul de la haină. Telefonul. 
Probabil că era Baldur, dornic s-audă cum se descurcase în 
prima zi pe post de dădacă. Acum regreta că-l dăduse pe 
vibrații; ar fi fost o adevărată ușurare să aibă o scuză să iasă 
afară și să stea niţel de vorbă cu fratele ei. Nu avea absolut 


VP - 248 


deloc cu ce să contribuie la discuţie. Stătea pur și simplu acolo, 
ascultând la schimbul de replici dintre Huldar și Sigrun. Apelul 
lui Baldur era cu mult mai important; el pur și simplu nu mai 
avea pe cine altcineva să sune. Freyja se simțea și mai prost 
decât de obicei, mâhnită de faptul că-și dezamăgea cea mai 
importantă persoană din viaţa ei. Răbdarea nu era una din 
calităţile principale ale lui Baldur și ea știa că telefonul îi va 
vibra de câteva ori doar, înainte ca el să renunţe. De sub masă 
apărură mâinile lui Sigrun și-și dădu la o parte părul din ochi. 
Izbutiră din nou să-i zărească privirea ezitantă de pe chipul 
palid, lipsit de expresie. De lângă ea, Freyja îl auzi pe Huldar 
rostind: 

— Ce-ai păţit la mână? 

Rezultatul fu cel mai lung discurs pe care îl ţinuse Sigrún până 
acum, care o smulse practic pe Freyja din visare, readucând-o în 
prezent. 

— A fost un accident. Eram prea mică pe atunci și chiar nu-mi 
amintesc prea multe detalii. 

Sigrun rămase zgâindu-se la cioturile inelarului și degetului 
mic de la mâna dreaptă, ca și cum le vedea pentru prima oară. 
După care tresări și-și îndesă din nou mâinile sub masă. 

— Am înţeles că de vină a fost fratele tău, Thrâstur. Am 
dreptate? i 

Huldar împinse un pachet cu bomboane Opal înspre Sigrun, 
care însă scutură din cap, deși era neclar dacă refuza 
bomboanele sau dacă nega la întrebarea pusă de Huldar. Așa că 
acesta insistă: 

— Deci Throstur n-a avut nimic de-a face cu accidentul tău? 

— Nu. Nu în felul ăsta. N-a vrut dinadins. 

— N-a vrut dinadins? Cum adică? Ce s-a petrecut, mai exact? 

— Mai contează? 

Sigrun îi întâlni privirea lui Huldar, după care o cobori din nou, 
pe faţă ivindu-i-se o expresie plină de tristeţe. 

— Nu știm, în stadiul în care ne aflăm acum. Dar îţi pot spune 
totuși ceva: cu cât aflăm mai multe, cu atât cresc șansele de a 
descoperi cine e criminalul aflat încă în libertate. Deja a ucis doi 
oameni. Așa că aș aprecia dacă ne-ai răspunde la toate 
întrebările. 

— Dar aceasta din urmă mai poate aștepta? 

Glasul subţire sună ca al unei fetițe. 


VP - 249 


— Ă... da, presupun că e-n regulă. 

Huldar părea luat prin surprindere: era limpede că avea de-a 
face cu o cerere destul de neobișnuită în timpul unui 
interogatoriu. 

— Ultima oară când ne-am întâlnit, te-am întrebat dacă ţi-ai 
vizitat vreodată tatăl în închisoare. Știm că ai fost acolo o dată; 
a rămas în registru și ai semnat și formularul. De ce ai fost în 
vizită la el și de ce nu te-ai mai întors apoi niciodată? 

— M-am dus să-i spun că nu-l urăsc. 

În acest moment interveni și Freyja, pentru prima dată. 
Întrebarea și răspunsul îi treziră curiozitatea. De obicei, oamenii 
ca Sigrun nu acţionează ca urmare a unui imbold; ei cântăresc 
lucrurile cu mare atenţie. 

— De ce-ai făcut asta? Ce te-a determinat să mergi atunci la 
el? 

— Citeam... citeam o carte. O carte de dezvoltare personală. 

Sigrun se opri, părând că nu mai e dispusă să-și dezvolte 
ideea. Nici nu era nevoie. Freyja răsfoise câteva astfel de opere, 
din pură curiozitate profesională, și-și putea imagina cu ușurință 
capitolul despre cum ar trebui oamenii să-și înfrunte temerile; 
despre cum atacul e cea mai bună apărare și așa mai departe. 
În cazul lui Sigrun, un astfel de sfat era mai mult decât 
discutabil; fata avea tot dreptul să fie lăsată să trăiască în pace 
și siguranță, fără a fi forţată să-și retrăiască traumele fără 
ajutor. Întâlnirea faţă în faţă cu atacatorul rar le-ajută pe 
victimele unor abuzuri sexuale să treacă peste episodul 
traumatic. În cel mai bun caz, efectul ar fi de scurtă durată. 
Înainte ca suferinţa să se reinstaleze. 

— Cumva cartea respectivă îți recomanda să-ţi înfrunţi 
trecutul? lar tu ai interpretat această recomandare prin faptul că 
ar fi trebuit să-ţi întâlnești tatăl și să vorbești cu el? 

— Da, răspunse Sigrun cu capul plecat. 

— Și te-a ajutat în vreun fel? 

Draperia de păr a lui Sigrun se legănă dintr-o parte în alta 
atunci când ea clătină din cap. 

— Nu. M-a făcut să mă simt și mai rău. Am vomitat în 
autobuz, în timp ce mă-ntorceam în oraș. 

— Sigrun, spune-mi ceva. Din moment ce e limpede că vrei 
să-ţi rezolvi problemele, n-ai apelat niciodată la consiliere 


VP - 250 


psihologică? Îți garantez că te va ajuta mult mai mult decât au 
făcut-o acele cărţi de dezvoltare personală. 

— Nu, n-am apelat. 

— Nici când erai copil? După ce tatăl tău a ajuns la 
închisoare? 

— Nu. 

— Te pot întreba de ce? Ai fi putut primi tratament gratuit din 
partea statului. 

— N-a vrut mama. Și nici Thrâstur. S-au împotrivit vehement 
genului acestuia de lucruri. 

— Înţeleg. 

Freyja se uita la făptura demnă de milă din faţa sa îngăduind 
indignării pe care-o simțea să iasă la iveală, apoi se linişti 
înainte să poată continua. Ar fi fost inutil să-i critice pe mama 
sau pe fratele lui Sigrun, care erau la fel de distruși ca ea. 

— Cred că ar trebui să stăm de vorbă ceva mai târziu despre 
ce posibilități ar fi. Nu e niciodată prea târziu să depășești genul 
de lucruri cu care te lupţi zi de zi, iar eu te pot ajuta, dacă și tu 
vrei. 

Freyja scoase pentru a doua oară în ziua respectivă o carte de 
vizită din buzunar. Se transforma într-un soi de campanie 
publicitară ambulantă. De obicei, cărţile ei de vizită zăceau 
neatinse până ce deveneau atât de mototolite încât trebuia să le 
arunce. 

— Da. Poate. 

Sigrun puse cartea de vizită în buzunarul hanoracului, pe care 
nu și-l scosese, în ciuda căldurii din încăpere. 

— Acum ai vrea să răspunzi la întrebarea despre modul în 
care ţi-ai pierdut degetele? 

— După care pot pleca? După ce răspund? 

Huldar plesni din limbă. 

— Da. E-n regulă. 

Se lăsase pe spate în scaun, însă acum își îndreptă din nou 
poziția. Intinse mâna după pachetul cu bomboane Opal de care 
nici Sigrun, nici Freyja nu se atinseseră, își aruncă două în gură 
și continuă, cu un glas îngroșat: 

— Spune-mi ce rol a jucat Thrâstur în toată tărășenia asta. 

— Nu ela făcut-o. Nu trebuie să gândiţi în felul ăsta. 

— Eu nu știu ce trebuie să gândesc. Depinde doar de tine. 
Continuă. 


VP - 251 


Tonul lui Huldar se mai asprise niţel, devenind parcă ceva mai 
autoritar decât până atunci. 

— A fost un accident. O greșeală. 

— Va trebui să te exprimi ceva mai exact. Există o mare 
varietate de accidente și greșeli. Insă, de obicei, nu au ca 
rezultat pierderea unor degete. 

— Chiar nu știu mai multe detalii de-atât. Tot ce știu e că n-a 
făcut-o intenţionat. 

— Ce anume să facă? 

— Nu știu. Eram prea mică pentru a-mi mai aduce aminte. 

— Cu siguranța mama ta sau Throstur trebuie să-ţi fi povestit 
despre acea întâmplare... 

— M-a luat cu el undeva și s-a întâmplat. Mama mi-a spus c-a 
fost un accident; el era doar un copil, deci nu avea de unde să 
știe că se poate întâmpla ceva rău. Îmi amintesc de polițistul 
care ne-a găsit și de bunicul. Venise să ne ia. Apoi, îmi mai aduc 
aminte de spital. Și cât de ciudat m-am simţit după aceea. O 
lungă perioadă de timp, mi-am imaginat că degetele îmi vor 
crește la loc. 

Sigrun tăcu brusc, ca și cum și pe ea ar fi surprins-o lungimea 
discursului pe care-l ţinuse. 

— Vă daţi și dumneavoastră seama, eu n-aveam decât patru 
ani. 

— Chiar așa? Nu ţi-a povestit nimeni, niciodată, ce s-a 
întâmplat? 

— Nu. 

— Și tu n-ai întrebat niciodată? 

Huldar nu-și putea ascunde uimirea. Se aplecă niţel peste 
masă, ca pentru a-i sugera fetei că e extrem de interesat de 
spusele ei. Dar deși nota dură din tonul lui dispăruse cu totul, 
fata se retrase. Apropierea de el îi provoca în mod evident un 
disconfort, așa cum se-ntâmplase și mai devreme, când el 
întinsese mâna pentru a o conduce în cameră. Freyja se întrebă 
dacă n-ar fi fost mai bine ca interogatoriul să fi fost condus de o 
femeie polițist. Nebărbierit și cu părul nearanjat, Huldar oferea o 
puternică aură de masculinitate, deși n-ar fi fost vreo mare 
diferenţă dacă el ar fi apărut aranjat și proaspăt ras. 

— Ba am mai întrebat. Pe vremuri. Dar n-am primit niciodată 
un răspuns clar. Mama mi-a spus de fiecare dată ce v-am spus și 
vouă. Că a fost o greșeală, un accident. Cel mai bine ar fi fost să 


VP - 252 


nu mă mai gândesc la asta. Și, oricum, doar un pianist are 
nevoie de toate cele zece degete. 

Sigrún îi susținu privirea lui Huldar cu o neobișnuită fermitate 
din partea ei. 

— Și noi oricum n-am avut niciodată pian. 

Interogatoriul fetei nu ducea nicăieri. Dar înainte de-a încheia, 
Freyja se hotărî să-i pună întrebarea care nu-i mai dădea pace 
de când o zărise prima dată pe biata fată. 

— În timpul procesului, tatăl tău a pretins că n-a mai abuzat 
niciodată un copil înainte de ziua aceea îngrozitoare în care a 
murit Vaka. Acum, mie îmi sunt destul de familiare cazurile de 
genul ăsta și am serioase îndoieli în privința depoziţiei sale. 
Dacă minţea, e posibil ca el să mai fi abuzat și alte fetiţe și 
băieţei. Aș vrea să aflu dacă tu sau fratele tău aţi fost vreodată 
abuzațţi sexual de el, deși cred că deja cunosc răspunsul. 

Sigrún se ridică de pe scaun, profund şocată. Işi strânse 
hanoracul în jurul trupului subțire și se căută în buzunar după 
mitene. 

— Nu. Nici eu și nici Throstur n-am trecut vreodată printr-o 
asemenea experienţă. Ar trebui să știți deja acest lucru, din 
dosar. 

Își trase mănușile tremurând și ieși din cameră, grăbită. 


Capitolul 28 


Freyja își îndesă telefonul în buzunar, ușurată că Baldur nu 
renunţase să dea de ea. Asta nu numai că-i potoli vina că nu 
răspunsese de prima dată, dar, în același timp, îi oferise și-o 
scuză de-a nu fi nevoită să vorbească cu Huldar cât așteptau 
venirea lui Throstur. Ea se strădui din răsputeri să lungească 
conversaţia, povestindu-i de trei ori la rând cum decursese 
dimineaţă prima ei întâlnire cu fiica lui. După aceea, Baldur nu 
se putu abţine să nu întrebe dacă a început să aibă parte de 
ceva  „acţiune”. Freyja transformase într-o adevărată 
reprezentaţie descrierea tatălui singur pe care-l întâlnise la lac 
în dimineaţa respectivă și cum avea ea de gând să-l sune după 
aceea. De obicei, ea nu împărtășea cu alţii astfel de informaţii, 


VP - 253 


însă de data asta făcu totuși o excepţie, conștientă de faptul că 
Huldar putea auzi fiecare cuvânt. 

In timp ce Freyja îl minţea cu nerușinare pe Baldur despre 
prinţul din povești întâlnit la lac, ea aruncă pe furiș o privire spre 
Huldar. | se păru puţin îndurerat. 

Afară se făcuse noapte și luminile orașului se reflectau pe 
macadamul umed. Locul de parcare ocupat mai devreme de 
mașina lui Orri era acum liber. Lapoviţa încetase, însă cerul era 
acoperit de nori ce prevesteau parcă noi ninsori. Freyja înjură în 
sinea ei pentru că nu-și luase mașina; gândul că va trebui să 
stea și să aștepte un autobuz nu era deloc tentant, mai ales că 
reușise, în sfârșit, să-și usuce hainele. Boţite și murdare - dar, 
totuși, uscate. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat de dimineaţă. Mi-ar fi 
plăcut să vin și să hrănim rațele împreună. 

Deși priveliștea care se zărea pe fereastră nu era vreun 
subiect de roman, Freyja continua să o fixeze atent, fascinată. 

— Nu-i nevoie de scuze. Oricum, pentru mine n-ar fi fost nicio 
diferenţă dacă veneai sau nu. 

Se strădui din răsputeri să vorbească pe un ton egal; nu voia 
ca el să creadă că e supărată din cauză că-l pierduse în 
favoarea Erlei. 

— Posibil, dar e o diferență pentru mine. Mi-ar fi plăcut să fi 
ieșit cu tine. 

Freyja nu trebui decât să se tragă niţel în spate pentru a 
vedea în geam reflexia ei și a coridorului. Huldar stătea rezemat 
de perete, cu brațele încrucișate la piept și cu ochii închiși. Dacă 
nu l-ar fi auzit vorbind, ar fi putut crede că doarme. 

— Mda, bine, zise ea, apoi își lipi din nou faţa de geam. 

— Am de gând să nu mai beau. 

— Mi se pare o măsură cam extremă. 

Respirația ei forma o pată aburindă pe geam, care se micșora 
cu iuțeală, înainte de-a dispărea cu totul. 

— Ce s-a întâmplat cu Thrâstur? Credeam că va veni aici 
imediat ce vom termina cu Sigrun. Trebuie să ajung acasă. 

Nu-și făcuse de fapt niciun plan, dar orice ar fi fost mai bun 
decât să piardă vremea pe-aici. Probabil că Molly murea de 
foame, cu toate că Freyja îi dăduse suficientă mâncare înainte 
de-a o scoate la plimbare pe Saga. Gândul la câine îi aduse 


VP - 254 


aminte de canapeaua din sufragerie, făcând-o brusc să simtă că 
pică din picioare. 

— Sigrún a plecat mai devreme decât mă aşteptam. El ar 
trebui să ajungă aici în zece, maximum cincisprezece minute. 

Reflexia lui Huldar în geam deschise ochii și se holbă la ea. 

Freyja își permise un oftat neauzit. Chiar trebuia să stea aici și 
să îndure să-l asculte pe Huldar plângându-se încă zece minute 
de-acum încolo? 

— Cât crezi că va dura interogatoriul lui? 

— Nu mult, rosti el, deși informaţia asta n-o ajuta prea mult. 
Nu mă aștept să scoatem ceva folositor de la el, zise oftând. 
Soţia lui Kolbeinn ne-a sunat de la Londra ca să ne spună că nu 
reușește să dea de el. A dispărut și el. Așa că cineva va merge 
acasă la el. Aș vrea să-mi pot da seama cum se leagă toate 
astea între ele. 

— În cazul ăsta, aș putea pleca? Sau ai să mă raportezi din 
nou, dacă plec? 

Încă bosumflată din cauza trucului murdar la care apelase el, 
Freyja nu-și putu ascunde amărăciunea din glas. 

— Nu poţi pleca acum. Și nu te-am raportat nicăieri. Eu doar 
am sunat la Casa Copiilor pentru că nu voiai să vorbeşti cu 
mine. Ce altceva aș fi putut să fac? 

— Să mă lași în pace. 

Tăcură amândoi. Huldar închise ochii din nou, în timp ce 
Freyja rămase să se holbeze pe fereastră. O mașină singuratică 
trecu pe stradă, stropind cu noroi. Se hotări să ia un taxi până 
acasă; n-avea chef să fie udată până la piele în drum spre staţia 
de autobuz. j 

— Vrei o bomboană Opal? 

Întrebarea era atât de ridicolă, încât Freyja răsuci capul spre 
el. În glasul lui Huldar se simțea o urmă de speranţă. 

— Nu, mersi. 

Se pregătea să mai adauge un comentariu sarcastic, dar își 
zise că n-avea rost. Nu aveau de ce să se certe. Ce se 
întâmplase era treaba lui. Nu era ca și cum ar fi avut o relaţie. 

— Măcar pot să-mi cer din nou scuze? zise Huldar închizând 
pachetul cu bomboane Opal. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Pentru mine, oricum nu 
contează. 


VP - 255 


indiferența ei calmă părea să aibă mai mult efect asupra lui 
decât ar fi putut avea mânia sau supărarea. Poate că era mai 
obișnuit ca femeile să fie înfuriate pe el. Nu-i răspunse, ci doar 
îndesă pachetul în buzunar și încuviință din cap. Bretonul îi căzu 
la loc pe ochi, iar când îl împinse într-o parte, pe chipul lui se 
așternu tristeţea. Freyja se mai domoli și tocmai se pregăti să-i 
ceară totuși o bomboană când, brusc, auziră zgomot de pași, 
care-i făcură să privească în jur. Se simţea recunoscătoare 
pentru întrerupere. Era Thrâstur, însoţit de un poliţist. Huldar se 
îndreptă de spate, alungându-și tristeţea de pe chip. 

Aproape că părea el însuși atunci când îl întâmpină pe 
Thrâstur, care se prefăcu a nu-i vedea mâna întinsă pentru 
salut. 

Încă o dată, în mod clar, Thrâstur se străduia din răsputeri să- 
și stăpânească mânia, să joace rolul anarhistului căruia nu-i 
pasă de nimeni și de nimic. Părul îi era strâns într-o coamă pe 
mijlocul capului, al cărei vârf căzuse niţel într-o parte cât merse 
spre camera de interogatoriu. Era îmbrăcat în mod nepotrivit 
pentru vremea de-afară, cu o geacă de piele subţire și cu blugi 
rupti în mai multe locuri. În picioare purta ghete înalte, făcute, 
evident, din piele falsă, cu șireturile lungi și murdare după ce le 
târâse prin mizeria de pe stradă. Sub orbitele ochilor era dat cu 
rimel negru, ce se întindea până pe pomeți. Era neclar dacă și-l 
aplicase dinadins așa sau dacă machiajul i se scursese. Avea 
pielea pătată, i se umflase nara stângă, unde avusese înfipt 
cercelul, iar inelul din sept dispăruse și el. Pesemne că i se 
infectase nasul, până la urmă. Fără acele piercinguri faciale, 
Thrâstur părea aproape copilăresc de vulnerabil, în ciuda 
culorilor războinice. 

— Pe aici. 

Huldar îl conduse pe Thr&stur în camera de interogatoriu, 
ridicând în mod automat o mână pentru a o așeza pe umărul lui, 
însă tânărul se feri cu abilitate, așa cum procedase și sora lui, 
ceva mai devreme. 

La început, interogatoriul părea o repetiţie a celui care o 
avusese drept subiect pe Sigrun. Aceleași întrebări, aceleași 
răspunsuri. Nu și nu. Nu știa nimic, nu recunoștea niciunul dintre 
numele pe care le rostea polițistul. Freyja asculta fără să scoată 
un cuvânt, așteptând până era necesară și contribuţia ei. 
Thrâstur era un gen de persoană cu totul diferit de sora lui: 


VP - 256 


arogant, cu emoţii bine ascunse în spatele unei armuri groase. 
Ar fi un miracol dacă l-ar face să se deschidă în fața lor. In 
încăpere era un aer închis, singurul lucru care-l făcea cât de cât 
suportabil fiind mirosul bomboanelor Opal roșii pe care Huldar le 
mesteca fără oprire. 

— Povestește-mi despre bunicul vostru. Eraţi apropiaţi? 

Throstur stătea mai departe de masă decât stătuse Sigrún, 
ținându-și picioarele depărtate și brațele încrucișate la piept. li 
amintea din nou Freyjei de un animal sălbatic. Se lăbărța așa ca 
să pară mai masiv decât era de fapt, o compensare a siluetei 
sale firave, numai piele și os. 

— Și da, și nu. A murit demult. Ce mai contează? 

Huldar nu-i răspunse. 

— Am înţeles că nu ai permis de conducere - sau cel puţin nu 
te afli în baza de date. E corect? 

— Da. 

Thrâstur își relaxă niţel braţele. Dat fiind că până atunci 
stătuse la fel de țeapăn ca o statuie, Freyja intui că această 
întrebare îl deranjase, deși motivul era neclar. 

— Dar mama voastră are totuși permis, nu-i așa? 

— Maa. Probabil. Habar n-am. N-are mașină. 

— Nu. N-are mașină. 

Cu coada ochiului, Freyja zări că Huldar zâmbise discret. 

— Dar ea a închiriat totuși una ieri. Știai asta? 

Thrâstur strânse din buze și-și încrucișă din nou brațele. 
Freyja se gândi că lui îi tremurau mâinile și că încerca, în acest 
fel, să ascundă asta. 

— Nu. 

— Deci nu ne poţi spune de ce a făcut un asemenea lucru? 
Vezi tu, noi am discutat cu o mulţime de firme care închiriază 
mașini și niciuna dintre acestea nu are vreo înregistrare din care 
să reiasă că ea a mai închiriat vreodată o mașină. Așa că trebuie 
să fie vorba de o ocazie specială. Poate că s-a hotărât din senin 
s-o facă. A închiriat o mașină break, cu o mulțime de spațiu în 
interior dacă lași în jos banchetele din spate. 

— N-am idee ce-a vrut să facă cu ea. 

— Chiar așa? 

Huldar se opri, apoi continuă: 

— Mă aștept să ne lămurim cum stă treaba când o vom lua și 
pe ea la întrebări, mai târziu. Nu crezi? 


VP - 257 


— N-am nici cea mai vagă idee. Asta n-are nimic de-a face cu 
mine, ce dracu'! 

— În regulă. Hai s-o lăsăm așa. Să ne întoarcem la bunicul 
vostru. Tu ai fost ultima persoană care l-a văzut în viață, nu-i 
așa? 

— Corect, l-am văzut în ziua în care a murit. Dar n-am idee 
dacă s-a mai văzut cu cineva după ce-am plecat eu. 

— l-ai vândut suluri de hârtie igienică pentru a strânge bani? 

— Mda. Ceva de genul ăsta. 

— Îți mai aduci aminte pentru ce anume strângeai bani? 

— Nu. S-a întâmplat cu-al dracului de mult timp în urmă. Ceva 
ce-avea legătură cu școala. Nu-mi mai aduc aminte ce anume. 
Pentru o excursie, probabil. 

— Chiar așa? 

Huldar adoptă un aer de surpriză exagerat. 

— Vezi tu, chestia e că am verificat la fosta ta școală și ei ne- 
au informat că au o regulă veche de mulţi ani, cum că elevii nu 
au voie să strângă bani vânzând lucruri. Foarte ciudat. Ai vrea 
să-ți revizuiești răspunsul? 

Era limpede că poliția nu stătuse deloc cu mâinile în sân. 

— Nu. Doar ţi-am zis, nu-mi mai aduc aminte. Probabil că 
strângeam bani pentru altceva. 

— Da. Poate. 

Huldar încuviinţă ușor din cap. Thrâstur încercă să-i susțină 
privirea cât putu de mult, dar în cele din urmă, lăsă ochii în 
pământ. 

— Sicriul bunicului tău a fost dezgropat din Cimitirul 
Hafnarfjordur, miercuri noapte. Ai ceva de-a face cu asta? 

— Nu. 

Thrâstur răspunse prea repede. Nu indică niciun semn de 
surpriză, deși întreaga tărășenie ar fi trebuit să fie o noutate 
pentru el. 

— S-a întâmplat în seara aceleiași zile în care a închiriat 
mama ta mașina. 

Pentru că Throstur tot nu zicea nimic, Huldar continuă: 

— Primești aceste vești cu foarte mult calm. Eu cel puţin aș 
vrea să aflu mai multe dacă ar fi vorba despre bunicul meu. Știai 
deja despre acest incident? 

Thrâstur își acordă mult timp ca să-și elaboreze răspunsul. 

— Da. 


VP - 258 


— De unde? 

— Nu-mi mai aduc aminte. 

— Eşti suspect de uituc pentru un tip atât de tânăr, zise 
Huldar privindu-l în ochi pe Thrâstur. Sunt destul de convins că 
nu erai foarte apropiat de bunicul tău. 

Throstur ridică privirea, negru de furie. 

— În primul rând, nu era bunicul meu. Era tatăl vitreg al așa- 
zisului meu tată. lar ultima dată când am verificat, nu era chiar 
o crimă să nu-ţi placă de un individ oarecare, care nici măcar nu 
făcea parte din familie. Ai de gând să mă arestezi pentru asta? 

— Nu. Dacă te arestez, o voi face pentru treburi mult mai 
grave ca asta. 

Huldar își mai descleștă niţel fălcile strânse prea tare. 

— Dar nu mă pot abţine să nu mă întreb de ce-ai ales totuși 
să mergi la el ca să încerci să-i vinzi acea... Ce anume era?... 
Ah, da, hârtie igienică... Dacă nu-ţi plăcea tipul? 

Thrâstur reuşi să-şi revină, recăpătându-şi aerul de 
înfumurare. 

— Ești cumva dobitoc? Crezi cumva că vânzătorilor trebuie să 
le placă clienţii lor? Am luat legătura cu el deoarece știam că el 
va cumpăra de la mine. Asta-i tot. Voi, porcii de poliţai, n-aveţi 
altceva de făcut decât să anchetați vânzările de hârtie igienică 
ce au avut loc în urmă c-o eternitate? 

Freyja încercă să surprindă reacţia lui Huldar, însă acesta 
părea neatins de insultă. Probabil că era ceva obișnuit pentru 
poliție. Când Huldar vorbi din nou, o făcu pe un ton normal, cu 
glas calm: 

— la-o mai ușor, băiete! 

— Nu sunt băiat. 

— Nu? Atunci nu te mai purta ca un băiat. 

Tăcură amândoi pentru moment. Freyja se gândea la cât de 
nedreaptă era situaţia. Throstur nu era rău din naștere, și dacă 
avea vreo legătură cu aceste crime, era doar din cauza a ceea 
ce i se întâmplase. Dacă ar fi avut parte de o copilărie normală, 
el nu s-ar fi aflat acum aici. Ea tânjea să iasă afară din camera 
asta claustrofobică, să meargă acasă, să se prăbușească pe 
canapeaua jerpelită și să privească un film cu un castron de 
floricele în poală. De preferat, un film în care tipii răi își primesc 
binemeritata pedeapsă, iar victimele lor scapă nevătămate. 


VP - 259 


— Să ne întoarcem niţel la scrisoarea din capsula timpului... 
Ai avut parte de suficient timp să-ţi aduci aminte de împrejurări, 
deci ar fi interesant de aflat ce anume te-a determinat să o scrii 
și cui aparţin acele iniţiale. 

Throstur adoptă din nou rigiditatea aceea de statuie, deși 
fălcile încleștate sugerau că scrâșnește din dinţi, la fel ca 
Huldar, mai devreme. 

— Ti-am spus deja, nu-mi mai aduc aminte. 

— Nu. Sigur că nu. 

Huldar nu părea deloc amuzat de situație. 

— Dar lasă-mă să-ţi spun ce credem noi. Noi credem că BT 
înseamnă Benedikt Toft, K înseamnă Kolbeinn Ragnarsson și JJ 
înseamnă Jón Jónsson. Benedikt a fost omorât, Kolbeinn a 
dispărut și același lucru s-a întâmplat și cu tatăl tău. Situaţia e 
mult mai gravă decât era când am discutat noi ultima dată. 
Trebuie să-ţi cer să încetezi cu prostiile și să-mi zici cine anume 
sunt AV, S și |. Trebuie să dăm de ei. Urgent. 

Thrâstur tăcea cu încăpățânare, iar Freyja se întreba ce 
anume se petrecea în mintea lui. Nu credea nici în ruptul capului 
că el nu-și aducea aminte de scrisoare; reacţiile sale trădau 
faptul că avea ceva de ascuns. Dar ce anume? Privindu-l pe 
tânărul dureros de slab îmbrăcat ca un punker, îi venea greu să 
creadă că el ar fi fost fizic capabil să omoare mai mulţi oameni, 
deși știa că indivizii violenţi au constituţii extrem de variate. 
Viaţa ar fi mult mai simplă dacă aceștia ar arăta la fel. Gândurile 
i se abătură din nou la ideea de la început: copiii nu se nășteau 
răi. Nici Throâstur, nici nimeni altcineva. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu-mi amintesc la ce mă gândeam. S-a întâmplat acum 
zece ani. Tu-ţi mai aduci aminte ce-ai făcut acum zece ani? Și ce 
dracu' caut eu aici? 

— Te afli aici pentru a răspunde unor întrebări care au 
legătură cu anchetarea unei crime. Tu și familia ta sunteţi legați 
în diverse feluri de acest caz. Chiar acum, ești în căcat până-n 
gât. Și dacă n-ai să-ncepi să vorbeşti, o să-ţi treacă și de cap. 
Înţelegi ce-ţi spun? 

— Am terminat aici? Pot pleca? 

Throâstur i se adresase Freyjei. 

— Nu, nu poți pleca și... nu, n-am terminat. Uită-te la mine 
când vorbesc cu tine. 


VP - 260 


Ordinul furios al lui Huldar n-avu niciun efect. Throstur 
continua să o fixeze cu privirea pe Freyja. Ea era forțată să 
rămână acolo și să mimeze indiferența față de tânărul care-și 
bătea joc de ea. 

Huldar mai încercă o dată: 

— In regulă. O să procedăm cum vrei tu. Data viitoare când 
ne vom întâlni, mai mult ca sigur că te vei afla în stare de arest. 
Criminaliștii sunt ocupați cu examinarea mașinii despre care am 
discutat mai devreme. Și dacă vor găsi ceva care să sugereze că 
tu, Benedikt, Kolbeinn sau chiar și sicriul v-aţi aflat înăuntru, 
niciun judecător nu ne va refuza mandatul de arestare. La fel stă 
treaba și-n cazul mamei tale. Și poate, și al surorii tale. 

Zvâcnirea mușchilor din obrazul lui Thrâstur indica faptul că 
vorbele lui Huldar își atinseseră ţinta. 

— Treaba asta nu-i o glumă și dacă ai să refuzi în continuare 
să vorbești, atunci nu vom mai avea de ales și vom ajunge la 
concluzia că ai ceva de ascuns. 

Huldar se opri și-l privi aspru pe Throâstur, care se străduia din 
rasputeri să mimeze indiferența. 

— Ce-mi poţi spune despre tatuajele de pe mâinile tale? 

— Nimic. Nu te privesc. 

— Ultio dulcis. Nu cumva înseamnă „răzbunarea este dulce”? 

Throstur ridică din umeri. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Ba sigur că-ţi aduci. Le ai în fața ochilor zi de zi. Spune-mi, 
ce răzbunare aveai în minte atunci când ţi-ai însemnat mâinile 
pe viaţă cu acest motto? N-are legătură cu persoanele ale căror 
inițiale le-ai trecut în scrisoare? 

— Nu te privește pe tine. 

Cineva bătu în ușă. Gudlaugur își iți capul și îi spuse lui Huldar 
că vrea să vorbească cu el. Freyja rămase singură cu Throstur. 
Dacă voiau să facă ceva de genul polițistul rău - polițistul bun, 
atunci uitaseră s-o informeze și pe ea. Throstur continua să o 
privească în ochi, încercând în mod deliberat să o tulbure. Și 
funcţionă. Pe coridor, vocile își continuau litania. Păreau foarte 
serioase, dar se putea foarte bine ca totul să fi fost doar în 
imaginaţia ei. Bănuia că atunci când se va întoarce Huldar, 
interogatoriul avea să se încheie. Ori din cauză că găsiseră ceva 
probe în mașină și Thrâstur urma să fie condus spre celule, ori 
din cauză că mașina n-avea nicio legătură cu el, caz în care 


VP - 261 


acesta avea să fie liber să plece acasă. Acum ar putea fi singura 
ei șansă de-a-i pune întrebarea pe care ardea să i-o adreseze. 

— Spune-mi ceva, Throstur, dacă tot am rămas singuri! Tatăl 
vostru v-a abuzat pe tine sau pe sora ta, în copilărie? Înainte de- 
a o ataca pe Vaka? Dacă da, atunci nu ai niciun motiv să-l aperi. 
Ai putea căpăta înțelegere dacă ai făcut ceva, depinde de cât de 
gravă a fost fapta ta. Lucrez la Casa Copiilor, așa că îmi sunt 
cunoscute astfel de cazuri; știu cât de greu poate fi să discuţi 
despre ele. 

— Curvă proastă, mărâi Throstur furios. 

Infigându-și mâinile în tăblia mesei, el se aplecă ameninţător 
spre ea, apropiindu-și faţa periculos de mult de cea a femeii. 
Freyja își dorea ca Huldar să se întoarcă mai repede. Încăperea 
părea și mai înghesuită decât înainte, iar ușa, și mai departe. 
Ce-ar face dacă ar ataca-o? Și-ar pune mâinile deasupra capului, 
pentru a se feri de loviturile lui? Freyja trase aer adânc în piept. 
Nu. Se adună și refuză să se arate intimidată. Dacă o va ataca, 
se va împotrivi. Aveau cam aceeași greutate și era aproape 
sigură că se afla într-o formă mai bună decât a lui. 

— Crezi deci că sunt o curvă proastă. Acum, mi-ai putea, te 
rog, răspunde la întrebare? 

— O să răspund. Răspunsul e nu. Nu ni s-a întâmplat nimic, 
nici mie, nici lui Sigrún. Și-acum îţi poţi băga răspunsul ăsta în 
cur. 

Freyja aproape că izbucni în râs. Nu mai auzise această 
insultă de când era pe băncile școlii. Era limpede că nu mai 
existau motive să continue cu astfel de întrebări. 

— Ce s-a întâmplat cu degetele lipsă ale lui Sigrun? Ni s-a 
spus că tu ai fost de vină. E-adevărat? 

— lisuse! Sunteţi niște proști, cu toţii. N-aveţi nici cea mai 
vagă idee. Nici măcar o idee, la dracu’. Sunteţi niște pizde 
nenorocite și proaste, cu toții. 

Huldar intră pe ușă și-i spuse lui Throstur că poate pleca, dar 
că nu trebuie să părăsească orașul, căci va fi chemat în scurt 
timp, pentru un nou set de întrebări. Thrâstur ţâșni și se făcu 
nevăzut. Se lovi intenţionat cu umărul de Huldar, al cărui chip se 
înăspri, dar nu mai avu o altă reacţie. Foarte bine. Freyja se 
săturase până peste cap de toate astea. li ajunsese la câte 
altercaţii asistase pe ziua de azi. 


VP - 262 


— S-a ivit ceva. Am fost chemat pe teren. Vom discuta mâine 
cu mama lor, dar tu poţi pleca. 

Freyja ieși pe hol, unde se simţi înviorată de aerul proaspăt. 
Își luă la revedere în șoaptă. Făcuse câţiva pași în direcţia 
liftului, când îl auzi pe Huldar în spatele ei: 

— Îmi pare rău pentru azi-dimineaţă. A fost complet deplasat. 

Ridică mâna și-o flutură în semn de la revedere, fără să se 
întoarcă spre el. Părea că n-avea de gând să renunţe. Insă, din 
punctul ei de vedere, totul se terminase între ei, înainte chiar să 
fi început. 

În timp ce aștepta un taxi în faţa secţiei de poliţie, gândurile 
se întorceau la Thrâstur și Sigrún. Se vedea nevoită să admită și 
posibilitatea că se înșela. Negaseră amândoi atât de categoric, 
părând jigniţi sau indignaţi de întrebare. Poate că tatăl lor nu îi 
atinsese vreodată nici măcar cu un deget, iar atacul asupra 
Vakăi chiar fusese un eveniment singular. Poate că tot ce 
credea ea că știe despre acest caz era greșit. Și - iar acest lucru 
ar fi fost cel mai grav dintre toate - poate că același lucru era 
valabil și-n cazul lui Huldar și al echipei de investigaţii: poate că 
se aflau cu toţii pe un drum complet greșit. 

Taxiul își făcu apariţia, iar Freyja urcă, simțindu-se confuză 
cum nu mai fusese de multă vreme încoace. 


Capitolul 29 


Huldar se simţea atât de epuizat, încât se temea că până și 
un Simplu cilipit l-ar fi făcut să se prăbușească din picioare. Visul 
de-a se culca devreme și de-a se trezi odată ce crăpa de ziuă, 
pentru a merge la sală, se destrămase deja. Din păcate. 
Avusese de gând să-și tragă pe mâini o pereche de mănuși și să 
scoată untul din sacul de box din pivniţă, ca să găsească un 
mod de-a se elibera de frustrarea acumulată de-a lungul 
ultimelor zile și săptămâni. Frustrare care de fapt era în 
întregime îndreptată înspre el. Dar în ritmul acesta, s-ar putea 
considera norocos dacă va izbuti să ajungă acasă la o oră cât de 
cât rezonabilă. Și chiar și mai norocos dacă va izbuti să ajungă 
la sală înainte de rezolvarea cazului. 


VP - 263 


Nu-l așteptau decât muncă, muncă și iar muncă, lipsă de 
somn și vină nesfârșită. Și totuși, ar trebui să fie recunoscător 
pentru un lucru: cel puţin stomacul său își revenise cât de cât 
atunci când a ajuns la scena crimei și ochii i-au căzut pe trupul 
lui Kolbeinn Ragnarsson. 

— Vreau să comand pizza. Tu de care vrei? 

Îi era greu să distingă spusele lui Gudlaugur prin masca de 
gaze pe care o avea pe faţă. Fiind cel mai tânăr din grup, în mod 
invariabil, lui îi reveneau astfel de sarcini, însă el nu arăta niciun 
semn că ar considera-o sub demnitatea sa. In cele din urmă, 
avea să înceapă să protesteze, însă atunci deja probabil vor 
avea pe cineva nou, vreun boboc poate chiar mai tânăr și decât 
el, care să-i preia rolul. 

— Orice ar putea conţine multă carne și brânză. Și o bere. 

Huldar trase fermoarul gecii până sus și se pregăti să iasă 
afară. Era rândul lui să stea de pază. De obicei, nu se luptau 
între ei pentru o astfel de treabă, însă în cazul ăsta, era cea mai 
dorită însărcinare. Niciunul dintre ei nu se simţea în stare să 
poată munci foarte aproape de cel recent trecut pe lumea 
cealaltă, mai ales că trupul era înfiorător de mutilat. Ori de câte 
ori se întâmpla ca Huldar să-și arunce ochii înspre bucătăria în 
care Kolbeinn își găsise sfârșitul, se întreba dacă n-ar fi fost mai 
bine ca acel infarct să-l fi omorât. 

— Bun, deci încă o Meat Feast și o bere. 

— Am glumit cu berea. la-mi o Cola. Două Cola. Nu, mai bine 
trei. 

Huldar își trase căciula de lână pe cap. Abia aștepta să iasă 
afară, la aer curat și rece. Nici masca de gaze nu reușea să 
astupe cu totul duhoarea insuportabilă. Erla le ordonase să 
deschidă toate geamurile, ceea ce contravenea regulilor. Dar n- 
aveau de ales. Echipa se codise să intre în casă de teama 
otrăvii, însă nu puteau aștepta până dimineaţă, când ce era mai 
rău urma să se risipească. 

— Trei Cola. 

Gudlaugur adăugă trei liniuţe pe o bucată de hârtie deja 
mâzgălită în exces, după care, ridicând privirea, părea o insectă 
mare și urâtă cu masca aceea pe faţă. 

— Acum îţi poţi da jos chestia aia. 


VP - 264 


Se aflau în holul de la intrare; ușa care dădea în interior era 
închisă, în timp ce ușa din faţă era crăpată doar de vreo două 
degete. 

— Oh! 

Gudlaugur se holbă uimit în spatele celor doi imenși ochi de 
insectă. În loc să-și rupă legăturile, așa cum procedase Huldar, 
stătu o clipă pe gânduri, apoi își desfăcu, metodic, curelușele. 

— Pfff, e chiar bine când scapi din chestia asta. 

Huldar deschise larg ușa din față, ieși afară și își umplu 
plămânii cu aerul proaspăt al nopţii. Gudlaugur, care-l urmase 
îndeaproape, făcu la fel, cărându-și masca de gaze sub braţ. 
Huldar și-o lăsase pe jos, în casă. 

— Cum ar putea cineva să-i facă așa ceva unui alt om? 

Gudlaugur își scoase telefonul pentru a comanda pizza. 

— Nu mă-ntreba. E de neînțeles. 

Huldar trase iar aer în piept. Era mai bine decât orice tip de 
țigară. 

— Ştii cumva cât or să stea criminaliștii? 

— Nu. Erla e-acum cu ei, însă toată lumea așteaptă vești cu 
mare nerăbdare. S-a răstit la mine când am deschis ușa ca să-i 
întreb ce fel de pizza vor. 

În mod normal, Huldar ar fi zâmbit, însă, în clipa de faţă, nimic 
legat de numele Erlei nu i se părea amuzant. 

— Și cum aveţi de gând să mâncăm pizza pe care am 
comandat-o? O să mâncăm chiar aici? Cu măștile pe fețe? 

— Nu, va trebui să o mâncăm în mașină. 

Gudlaugur încă nu apelase numărul. Părea dornic să 
lungească discuţia la nesfârșit, numai ca să amâne cât putea de 
mult întoarcerea în casă. 

— Va fi în regulă. Presupun că nu vor avea niciun fel de poftă 
de mâncare înăuntru. 

Se rasuci brusc și scrută cu atenţie casa micuță și oarecum 
izolată care le fusese cămin lui Kolbeinn și soţiei sale. Huldar 
bănuia că soţia acestuia va profita de prima ocazie ca s-o 
vândă. Potrivit poliţistului care discutase cu ea, femeia n-avea 
să-și jelească soţul prea mult. Când primise vestea la telefon, ea 
aflându-se în vacanţă cu prietenele, la Londra, plânsese puţin în 
receptor, apoi începuse să pună întrebări despre bucătărie. 
Acidul sulfuric care fusese turnat peste soțul ei distrusese și 
mobila? Și podeaua o interesa în mod deosebit... Oricât de 


VP - 265 


crude ar fi părut, acele întrebări practice erau totuși un semn că 
mintea femeii căuta ceva care putea fi înțeles. Oricărei 
persoane care și-ar fi pierdut consoarta în împrejurări atât de 
oribile i-ar fi fost greu să accepte un astfel de lucru. Avea sens 
să te concentrezi pe podea. 

Suficient de înviorat de aerul rece pentru a putea fuma din 
nou, Huldar se scotoci prin buzunare după ţigările rămase de 
ieri, aflate într-un pachet mototolit și îmbibat de bere. Când 
aprinse una, fumul care se ridică mirosea a bere. 

— N-ai de gând să suni? Oamenii mor de foame pe-aici. 

Gudlaugur selectase deja un număr. 

— Am fost pus în așteptare, îl lămuri el pe Huldar, care nu 
ceruse niciun fel de lămurire. Putem vorbi cât aștept. 

Huldar mai trase un fum din ţigară și se întrebă ce să spună. 
N-avea de gând să înceapă să i se plângă lui Gudlaugur despre 
problemele sale cu femeile, deși era limpede că ar fi avut parte 
de atenţia lui totală dacă ar fi făcut chiar și cea mai vagă aluzie 
în acea direcţie. Noaptea petrecută cu Erla era cea mai 
spumoasă bârfă a zilei. De vreme ce nimeni din echipă nu 
îndrăznise să abordeze subiectul cu ea, Huldar rămăsese ţinta 
tuturor glumelor lor. El continuase să nege mica lor aventură și 
scăpase totuși destul de ieftin, din moment ce toţi erau acum 
preocupaţi de cu totul altceva. Dar de îndată ce-și vor reveni, se 
temea că tachinările vor continua și mai în forță. Erau cu toţii 
antrenați să-și dea seama când cineva minte, însă și Huldar 
cunoștea capcanele și, până acum, părea că a scăpat de ele. 

— De unde poate face cineva rost de acid sulfuric? 

— În orice caz, nu din magazine. A avut nevoie de o cantitate 
imensă, îl lămuri pe Gudlaugur, care se strâmbă, oripilat. 

— Cu ceva noroc, am putea reuși să urmărim tranzacţia prin 
intermediul importatorului. Sau am putea găsi magazinul din 
care a fost cumpărat acidul - asta dacă se vinde undeva la litru. 

Apoi Huldar își aduse aminte de drujbă - care cu greu se 
putea încadra în rândul echipamentului standard cu care era 
dotată o gospodărie obișnuită din Islanda. Și totuși, până acum 
poliţia nu izbutise să dea de urma cumpărătorului. Și nici de 
vreo tranzacție care să fi avut ca obiect câţiva metri buni de lanţ 
din oţel. Poate că același lucru era valabil și-n cazul poveștii 
acesteia cu acidul sulfuric. Pasul următor ar fi să se verifice dacă 
drujba, lanţul și acidul au fost furate de undeva, dar asta după 


VP - 266 


ce poliţia va stabili ce gen de firmă are pe stoc toate cele trei 
mărfuri. Huldar bănuia că acest gen de lucruri pot fi găsite la un 
atelier sau la o firmă de construcţii, care erau cu sutele. 

e 

— Vă omor, nenorociţilor, dacă-mi vărsaţi vreo picătură de sos 
în mașină. 

Erla se afla în spatele volanului, cu o felie de pizza într-o 
mână și cu o cutie de Cola în cealaltă. Stătuse în bucătărie o 
mare parte din timpul petrecut în casă și le suflase în ceafă 
tehnicienilor criminaliști și legistului în timp ce munceau, așa că 
duhoarea de sulfură i se impregnase în haine și-n păr. Pe de altă 
parte, Huldar și Gudlaugur se străduiau să nu se ţină de nas în 
timp ce mâncau. Huldar primea din plin forța damfului, în față, 
pe scaunul pasagerului. În ciuda hotărârii sale de-a nu ajunge în 
aceeași mașină cu Erla, ea-l îndemnase pe un ton categoric să i 
se alăture, dând apă la moară celor care se înghionteau și-și 
făceau cu ochiul. S-a ales praful de eforturile lui Huldar de-a 
înăbuși zvonurile. Într-o încercare disperată de-a evita să 
rămână singur cu ea, îl trăsese pe bietul Gudlaugur după el. 
Practic nu se simţea în stare să facă faţă unei discuţii cu ea care 
să n-aibă legătură cu ancheta aflată în desfășurare. 

În drum spre mașină, el îi șoptise lui Gudlaugur că dacă n- 
avea să trăncănească întruna, pe el îl va face să răspundă în 
locul său. Încercarea sa de a-l așeza pe tânăr pe scaunul din 
față eșuase totuși lamentabil, căci imediat ce Gudlaugur 
deschise ușa, Erla strigase la el să se suie în spate. Săracul n- 
avusese cum să câștige vreun punct bonus în ochii șefului său 
pentru asta și nici faptul că trăncănise tot timpul nu-l ajutase cu 
nimic, deși cu siguranţă Huldar îi datora acum o mare favoare. 

— Au aflat când a murit? întrebă Gudlaugur cu gura plină. 

— Aseară târziu sau azi-noapte. 

Erla alese o altă felie din cutia așezată neglijent între cele 
două scaune din față. 

— Vom obţine un interval mai precis după ce i se va face 
autopsia. Deși Dumnezeu știe cum își imaginează ei că vor 
putea face una. Cea mai mare parte din trup va trebui să fie 
răzuită cu o lingură de pe podeaua bucătăriei. 

— Nicio amprentă? 

— Nu. Niciuna. O mulțime de amprente pe mobilier, totuși, 
dar nimic pe bidoanele goale sau pe sforile folosite ca să-l ţină 


VP - 267 


legat de scaun. Și etichetele au fost îndepărtate, ceea ce mă 
face să sper că ucigașului i-a fost teamă că vom putea da de el 
cu ajutorul lor. Ceva promiţător, totuși. Vom afla de unde provin. 
Nu pot exista prea multe puncte de desfacere pentru așa ceva. 

Erla privea strada pustie; vecinii din casele apropiate 
renunțaseră în cele din urmă să mai încerce să afle vreun indiciu 
care să lămurească prezenţa poliţiei. _ 

— Ar fi fost prea mult să sperăm să găsim vreo amprentă. In 
zilele noastre, până și un copil știe cum anume să evite să lase 
vreuna. 

Tăcerea scurtă care se așternu între ei era imboldul de care 
avea nevoie Gudlaugur. 

— A fost oare o greșeală din partea noastră să nu postăm un 
paznic de la poliţie lângă salonul lui de spital? 

Erla se răsuci spre el și-și vâri capul printre scaune. Deși 
Huldar nu-i putea vedea expresia de pe chip, se-ndoia că era 
una prietenoasă. 

— La dracu’, asta n-ar fi schimbat nimic. Să ţii bine minte 
asta. Vom avea parte de destule critici, așa că nu mai avem 
nevoie de ele și din partea alor noștri, se răsti la el, apoi se 
întoarse din nou cu fața spre parbriz. Dacă trebuie să dăm vina 
pe cineva, acela ar fi spitalul. De unde să știm că îl vor externa 
fără să ne zică și nouă? Şi seara târziu, pe deasupra. Atâta timp 
cât era în spital, pentru el nu exista niciun pericol. 

— Hmm. 

Huldar contribuise prea puţin la discuţie, însă simţea că nu-l 
mai poate lăsa pe bietul Gudlaugur să încaseze. 

— Cei de la spital continuă să pretindă că a fost luat de cineva 
de la firma de contabilitate? g 

— Asistenta care era de gardă e sigură de asta. Insă 
directorul executiv al firmei - bărbatul despre care ea pretinde 
că a sunat la spital - neagă hotărât că ar fi trimis o mașină după 
Kolbeinn. Trebuie să fi fost criminalul cel care-a sunat, dându-se 
drept el. Că doar numele directorului executiv nu e ținut secret, 
iar Kolbeinn n-a răspuns el însuși la telefon. E o mare tâmpenie, 
ce mai. 

— Dar am descoperit vreo legătură cu Jón Jónsson? 

Huldar se uita la crusta rămasă din bucata de pizza pe care-o 
ținea în mână: nu-și aducea aminte să fi mâncat felia. O 


VP - 268 


oboseală teribilă îl cuprinsese imediat după ce terminase prima 
felie, iar acum practic se forța să-și ţină ochii deschişi. 

— Nu. Încă nu. Percheziţionarea casei n-a scos la iveală niciun 
indiciu, iar soţia lui Kolbeinn pretinde că nu știe nimic. Pe 
calculatorul lui n-am găsit niciun fișier cu pornografie infantilă, 
astfel încât e imposibil să se fi cunoscut cu Jónsson prin 
intermediul unui cerc de pedofili. Dar o legătură există totuși pe 
undeva. l-ai văzut și tu fața când am menţionat numele lui Jón 
Jónsson. Nemernicul ar fi făcut bine să fi colaborat cu noi. Poate 
c-ar fi mai bine să-i arătăm lui Thorvaldur o poză cu cadavrul, 
din moment ce și el e la fel de încăpățânat. Poate că asta i-ar 
mai dezlega limba. 

Erla goli ultima cutie de Cola și o zdrobi apoi în pumn. 

— Poate că ne-ar ajuta să-i convingem pe cei care până acum 
au refuzat să vorbească cu noi. Doamne, aș face-o fără să stau 
pe gânduri. 

— Ai fi concediată. 

Deși era prea adormit ca să poată vorbi, Huldar se gândi c-ar 
fi fost mai bine să înăbușe ideea din fașă. Exista totuși o mică 
șansă ca Erla să vorbească serios. 

— Pe dracu'! Numește tu un singur poliţist care a fost 
concediat. 

Cum Huldar nu-i răspunse, ea continuă: 

— Exact. 

— Dar  Thorvaldur? Pe el îl păzeşte cineva? interveni 
Gudlaugur în timp ce întindea mâna după o altă felie de pizza. 

— Nu. Sulă bleagă ne-a refuzat propunerea. Jură cu mâna pe 
inimă că n-are nimic de-a face cu cazul și spune că dacă 
insistăm să-l păzim, am insinua că nu-l credem. lar asta ar putea 
afecta relaţia noastră cu procuratura. 

— Eu tot aș trimite pe cineva. Aproape sigur totul are legătură 
cu răzbunarea, iar pentru cei care vor să fie chit nu trebuie 
neapărat s-o și meriţi. Mai ales dacă rolul tău este să condamni 
oameni. 

— Ție cine ţi-a cerut părerea? se răsti Erla. 

Gudlaugur nu numai că pusese la îndoială aptitudinile de lider 
ale Erlei, dar se mai și autoinvitase în mașina ei. 

— Am vorbit cu procuratura și asta vor și ei. Dacă se vor 
implica de aici înainte, se vor trezi în situaţia de-a renunţa din 
cauza conflictului de interese. Caz în care vor trebui să 


VP - 269 


numească noi procurori, iar biroul lor și-așa are destule 
probleme în încercarea de-a se încadra în buget. Același lucru e 
valabil și-n cazul nostru. Nu avem fonduri pentru a-i asigura 
acelui cretin înţepat protecție douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. În plus, inițialele sale nu se află pe lista- 
vedetă. 

Gudlaugur se făcu mic în penumbra mașinii, așa că Erla se 
întoarse spre Huldar. 

— Le-am spus clar și răspicat că avem nevoie de toate hârtiile 
referitoare la procesul acela mai vechi până mâine, cel târziu. 
Chiar dacă asta va însemna ca toți oamenii lor să scotocească 
toată noaptea. Incompetenţii ăia de la Tribunalul Regional din 
Reykjanes spun că nu găsesc niciun dosar, așa că n-are niciun 
rost să punem presiune pe ei. De necrezut, futu-i! Așa c-ar fi 
bine ca procurorii să-și pună cururile la treabă. 

Cu tot optimismul afișat de Erla, Huldar se îndoia că vreun 
dosar avea să se ivească pe timpul weekendului. Era puţin 
probabil ca poliţia să primească vreun dosar mai devreme de 
marţi sau miercuri. Moment în care deja va fi prea târziu ca să 
salveze următoarea victimă. 

— Dar avocatul lui Jón? Poate că nu mai are dosarele de caz, 
dar sigur își mai amintește detalii despre acesta. Poate că știe 
identitatea copilului sau copiilor implicaţi. Ba poate ar fi posibil 
să ne spună și unde l-am putea găsi pe Jón. lar dacă n-o să vrea 
să discute cu noi, am putea apela la un judecător. Mă pot ocupa 
eu de asta, dacă vrei. Nu mă deranjează să-i bat la cap într-o zi 
de duminică. Mi-e greu să cred că se duc la biserică. 

Acest scurt discurs îl goli pe Huldar de ultimele rezerve de 
energie, ceea ce-l făcu să termine printr-un căscat larg. 

— Dacă cineva ascultă mâine cuvântul Domnului, poţi pune 
prinsoare că acela e judecătorul, spuse Erla. Dar s-ar putea să ai 
nevoie de-un medium ca să discuţi cu el. Am cerut să vorbesc 
cu el atunci când am discutat cu fătălăii de la tribunalul 
regional, dar n-am izbutit. A ajuns acum mulți ani la Curtea 
Supremă, însă acum e pământ de flori. 

Huldar se pregătea să vină cu o remarcă adecvată, însă nu-și 
mai amintea care era. Se lăsă pe spate, clipind des, și simţi cum 
crusta de la pizza îi alunecă din mână în timp ce se prăbușea, 
adormit, pe banchetă. 


VP - 270 


Așa că nu mai apucă s-o audă pe Erla cum îl alungă pe 
Gudlaugur din mașină. 


Capitolul 30 


Dintre toţi cei cărora li se ordonase să vină la serviciu în acea 
duminică, Huldar își făcu ultimul apariţia. Recuperase orele de 
somn pierdute cu o noapte înainte. Organismul său ţinea o 
socoteală strictă a numărului de ore pe care trebuia să le 
doarmă, așa că dacă exista un deficit, cererile sale erau 
nemiloase. Chiar și alarma de la telefon se vedea neputincioasă 
în faţa acestei nevoi atunci când îi venea rândul să sune, cu 
mult înainte de ivirea zorilor. Bâjbâise neîndemânatic după 
telefonul lăsat pe noptieră și-l dăduse pe jos, așa că acum avea 
o crăpătură pe ecran. În cele din urmă, după ce izbutise să-și 
revină complet, se simţise pe deplin recuperat și chiar și 
sentimentul de vină începuse să cedeze teren. După un duș 
fierbinte și un bărbierit, aproape că se simţea din nou om. 

Dar buna lui dispoziție nu dură mult. La început, crezuse că 
cei de la muncă îi spun Frumoasa din pădurea adormită pentru 
că dormise prea mult. Abia după ce se-așezase la biroul său și 
lucrase mai bine de-o oră își dădu seama că ei se referiseră de 
fapt la puiul de somn pe care-l trăsese în mașina Erlei cu o zi 
înainte. Se trezise singur în mașină; Gudlaugur și Erla se 
întorseseră înapoi în casă, alături de restul echipei. În timp ce 
stătea și-și masa gâtul înţepenit, își aminti vag cum Erla 
încercase să-l trezească și de mâna ei mângâindu-i părul și 
gâtul. Bine că nu sărise în sus de spaimă. 

— Hei, Huldar! Frumoasa adormită! 

Unul dintre colegii de la un birou apropiat rânjea la el în 
zeflemea, cu o cană de cafea într-o mână. 

— Erla e șucărită rău de tot azi. Nu cumva cineva nu și-a făcut 
treaba așa cum trebuia azi-noapte? Prea somnoros, ai? 

Remarcile fură însoţite și de un râs înfundat. Huldar nu 
răspunse, deși simţea cum răbdarea lui cedează din ce în ce mai 
iute. Pe următorul care va mai face un astfel de comentariu 
avea de gând să-l pocnească în cap. Un sac de box nu era 
singura modalitate prin care să te poţi elibera de tensiune. 


VP - 271 


Decizia Erlei de a-l lăsa să doarmă în mașină, în timp ce restul 
se speteau în duhoarea aceea oribilă, îi spulberase lui Huldar 
orice șansă de-a se preface că nu se întâmplase nimic între ei. 
In mod normal, mai degrabă i-ar fi turnat o cană de cafea în cap 
unuia adormit la birou, decât să le spună celorlalți să nu-l 
trezească din somn. 

— La cete uiţi? 

lritat, Huldar ridică privirea din monitor, după care, aducându- 
și aminte că-i datorează o mare favoare lui Gudlaugur, adăugă 
pe un ton ceva mai prietenos: 

— Scuze! Trebuie să dau un telefon care nu prea-mi face 
mare plăcere. 

— Ah, scuze! zise Gudlaugur cu un surâs stingher pe față. 
Voiam doar să-ţi spun că am impresia că știu cum a murit acel 
judecător, Yngvi Sigurhjartarson. E doar o bănuială, dar sunt 
totuși destul de convins. 

— Scuipă tot! 

Huldar era recunoscător pentru că mai putea amâna să dea 
telefonul; discuţia cu Erla nu era singura de care se temea. Prin 
pâcla de oboseală de ieri seară nu i se păruse mare scofală să 
deranjeze un avocat într-o zi de duminică, însă acum că sosise 
clipa, simţea că-i vine greu să-și găsească cuvintele. Chiar nu 
avea chef să i se vorbească de sus sau să fie mustrat pentru 
îndrăzneala de-a suna în afara orelor de program. Dar din 
moment ce actele de la procuratură încă nu ajunseseră în 
posesia poliţiei, lui nu-i mai rămăsese nicio alternativă. 

— În anunţul morţii sale se precizează că a murit pe 
neașteptate. lar Curtea Supremă a emis o declaraţie de presă în 
care se spunea doar că a murit, urmată de o mulţime de detalii 
despre educaţia și cariera lui. Am verificat și alte necrologuri. 
Sunt o mulţime. Dar nu se specifică nicăieri cum anume a murit; 
majoritatea ignoră subiectul sau precizează doar că a fost vorba 
de o moarte prematură. Chestia e că același lucru s-a întâmplat 
și atunci când s-a sinucis un prieten de-al meu: n-a vrut nimeni 
să-i rănească părinţii, referindu-se în mod direct la faptul că și-a 
curmat singur zilele. 

Gudlaugur se opri ca să respire, apoi continuă: 

— Deci bănuiala mea e că judecătorul s-a sinucis. Firește că e 
puţin probabil ca acest lucru să aibă legătură cu cazul nostru, 
dar, pe de altă parte, e și puţin ciudat. 


VP - 272 


— Când s-a întâmplat asta? 

Huldar nu știa prea multe despre necrologuri sau astfel de 
anunțuri ca să-și dea seama dacă presupunerea lui Gudlaugur 
era corectă sau nu, și cu atât mai puţin dacă acest lucru avea 
vreo importanţă. 

— Foarte recent. Acum două luni. 

Deci rataseră la mustață ocazia de-a discuta cu tipul 
respectiv. Suspect de recent. Oare acesta știuse că va veni o 
furtună și se hotărâse singur să iasă din joc? Era o coincidență 
bizară, dacă nu chiar mai mult. 

— A fost însurat? 

— Da. 

— Bine. Sun-o pe văduvă și întreab-o ce s-a întâmplat. Află 
cum a murit. 

— Ce? 

Gudlaugur părea uluit. 

— Hai, dă-i drumul. Poţi s-o faci. Adu-ţi aminte cum ai vorbit 
cu părinţii prietenului tău când și-au înmormântat fiul. Și să-ţi 
alegi cuvintele cu atenţie. Poate că femeia încă-l mai jelește. 
Spune-i adevărul - că numele soțului său a ieșit la iveală în 
cursul unei anchete, deși firește că nu e suspectat că a făcut 
ceva rău. 

Gudlaugur părea cam palid. 

— OK. Lasă-mă o secundă, să mă pregătesc așa cum trebuie. 

Se așeză, dispărând din raza vizuală a lui Huldar, care deja 
întinse mâna după telefon. 

Avocatul îi răspunse după trei apeluri, părând că avea mari 
speranţe legate de o asemenea conversaţie. 

— Mă aşteptam să mă sunați. Inseamnă că a fost găsit? 

— Imi cer scuze - aţi spus că așteptați acest telefon? 

— Da. N-a emis poliția un mandat de urmărire pe numele lui 
Jón? Presupun că l-aţi găsit și că m-a solicitat. Ce-a mai făcut de 
data asta? 

Huldar încercă să-l ia mai cu binișorul. 

— Am lansat un apel pentru că nimeni nu l-a mai văzut de 
când a ieșit. Pe dumneavoastră, de fapt, v-am sunat pentru 
altceva. 

— Deja a ieșit? Doamne, cum zboară timpul. 

— Vreţi să spuneţi că n-aţi știut c-a ieșit? 


VP - 273 


— Nu. Mi-am închipuit c-a evadat și că aţi pornit vânătoarea 
pe urmele lui. Cu el n-am mai vorbit de la aflarea verdictului 
pronunţat de Curtea Supremă. 

— Ce? 

Huldar scotoci prin foile cu însemnări pe care le ţinea lângă 
calculator. 

— Mi s-a spus că aţi corespondat unul cu celălalt despre cazul 
lui, am presupus. Cel puţin asta au lăsat de înţeles autorităţile. 

— Ce? Eu? Eu nu i-am scris și nu i-am trimis nimic, niciodată. 
Poate că s-au înșelat. 

Huldar înălță din sprâncene. Avocatul nu părea doar sigur pe 
el, ci de-a dreptul uluit. Se îndoia că bărbatul de la celălalt capăt 
al firului îi scrisese vreo scrisoare lui Jón. 

— Atunci înseamnă că am înțeles eu greșit ce mi-au zis ei. 
Oricum, nu de aceea v-am sunat. Mă întrebam dacă îmi puteţi 
spune mai multe despre procesul care-a avut loc la Tribunalul 
Regional din Reykjanes, în care Jón Jónsson a fost achitat. Am 
întâmpinat o mulțime de dificultăţi în a găsi mai multe informaţii 
despre proces și speram că nu v-ar deranja să mă ajutaţi să 
completez golurile rămase. Știu că e duminică, însă chestiunea 
este destul de urgentă. 

— Înţeleg. Pot întreba de ce? 

— Are legătură cu o anchetă în desfășurare, ce are ca subiect 
un incident foarte grav. 

— Benedikt Toft. 

— Da. El a fost procurorul cazului mai sus amintit. Încercăm 
să aflăm dacă locul său de muncă a avut ceva de-a face cu 
uciderea lui. 

— Și credeţi că Jón Jónsson ar putea fi criminalul? 

— E posibil. E unul dintre unghiurile din care abordăm 
problema. Vă mai aduceţi aminte de acel proces? Îmi închipui că 
nu mai aveţi documentele. 

— Ba sigur că mai am documentele. Eu nu arunc nimic, 
niciodată. Sunteţi bineveniţi să copiaţi orice nu afectează relația 
de confidenţialitate cu clientul meu. 

— Mersi, v-am fi foarte recunoscători pentru asta, deși m-ar 
ajuta foarte mult și un rezumat. Tot ce știm noi e că procesul a 
avut legătură cu un abuz sexual asupra unor minori. 


VP - 274 


— Înţeleg. Atunci n-ar trebui să fie o problemă. Cazul acela a 
fost atât de straniu, încât mi-a rămas întipărit în memorie, deși a 
avut loc cu multă vreme în urmă. 

Dinspre celălalt capăt al firului Huldar auzi zgomot de pași, 
apoi închiderea unei uși și un scârţâit de piele atunci când 
avocatul se așeză în fotoliu. Poate chiar și clinchetul scos de 
niște cuburi de gheaţă. În minte i se formă imaginea unui bărbat 
care sorbea dintr-un pahar de whisky. Un semn bun, dat fiind că 
alcoolul putea să-i dezlege limba. 

— Jón a fost acuzat că și-a abuzat propriul fiu și propria fiică. 
Nu-mi mai aduc aminte numele lor. Întreaga tărășenie a ieșit la 
iveală atunci când fata a început școala, la șase ani, și i-a spus 
învățătoarei. Acest fapt în sine a fost destul de neobișnuit. 
Copiilor li s-a cerut, în clasă, să povestească cu ce se ocupă 
părinţii lor și probabil că fata a înţeles greșit întrebarea. Înainte 
de-a putea fi oprită de învăţătoare, fata se pornise să descrie 
niște chestii mai mult decât explicite, asta ca să folosesc un 
eufemism, învăţătoarea a chemat-o apoi deoparte și, după ce i-a 
ascultat toată povestea, s-a convins că nu are de-a face doar cu 
o invenţie, așa că a mers cu fetița la poliţie. 

— Lucrul ăsta nu apare în niciun dosar. 

— Nici nu mă surprinde. Cred că învăţătoarea a fost o dură, 
judecând după declaraţia ei în calitate de martor. Poliţiștii din 
Hafnarfjordur nici măcar n-au vrut să-i asculte povestea, așa că 
ea a mers la Reykjavik și a raportat incidentul acolo. Și atunci s- 
au pus rotițele în mișcare. Dar recompensa ei a fost o scrisoare 
de la școală, în care i se spunea că e pusă pe liber. Pur și simplu 
incredibil. 

Huldar scormoni printre hârtii, până ce găsi pagina pe care 
era trecut verdictul dat de Tribunalul Regional. Verificând data 
pronunțării, făcu un simplu calcul matematic. 

— Am dreptate când spun că fata avea șase ani când a fost 
raportat cazul și că procesul a început cu mai puţin de un an 
mai târziu? E o evoluţie destul de neobișnuită în acest caz. 

— Da, aproape că nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. 
Dar așa s-a întâmplat. Ancheta a fost un fiasco, iar întreaga 
chestiune a fost făcută în pripă. 

— Și lui i s-a dat drumul? Cum a fost acest lucru posibil, dacă 
mărturia copilului a fost atât de solidă? 


VP - 275 


_ — Te asigur că n-a fost nimic în neregulă cu mărturia fetei. 
Insă fratele ei a insistat că tatăl lor era nevinovat - că nu s-a 
atins de niciunul dintre ei. În mod normal, declaraţia lui ar fi 
trebuit să-i înjumătățească pedeapsa, însă pe procuror nu l-a 
interesat acest aspect. El nu i-a pus nici măcar o întrebare 
băiatului. Firește, procurorul la care mă refer era Benedikt Toft. 
Mi-a dat impresia că nu voia absolut deloc să câștige acel 
proces, și nici măcar nu s-a făcut apel. Eu am fost nevoit să mă 
stăpânesc ca să nu intervin și să fac eu treaba de procuror în 
locul său, având în vedere că lăsase o mulţime de chestii 
neabordate. Intregul proces m-a făcut să mă simt extrem de 
prost. Însă mama copiilor a susținut mărturia băiatului, un 
reprezentant al serviciilor sociale din Hafnarfjordur a făcut un 
raport destul de măgulitor la adresa familiei, iar psihologul 
pentru copii numit de autorităţile locale a declarat că fetiţa a 
inventat probabil toată povestea, iar după doar o jumătate de zi 
petrecută în sala de judecată, totul era decis. Numele 
învăţătoarei nici măcar nu s-a aflat pe lista martorilor, așa că ea 
n-a mai avut ocazia să depună mărturie. După două săptămâni 
s-a pronunţat verdictul și - ghici ce? - Jón Jónsson a fost achitat. 
Nu mă simt chiar mândru de acea victorie și nu m-a surprins 
deloc când el a comis altă infracţiune, la doar un an distanţă. 
Mult mai gravă, desigur. Dar, după cum știi, procesele erau 
foarte diferite în acele vremuri. 

Huldar era sigur că aude cuburi de gheaţă rotindu-se într-un 
pahar și un zgomot discret de băutură sorbită. 

— Și ai idee despre ce s-a întâmplat de fapt? 

— Ei bine, eu am bănuielile mele, dar sunt unele foarte vagi. 
Nici nu sunt sigur dacă ar trebui să le împărtășesc și cu 
dumneavoastră. 

— In momentul de faţă, v-aș fi foarte recunoscător pentru 
orice tip de informaţii noi. A mai fost omorât un bărbat - 
Kolbeinn Ragnarsson - și mai avem un al treilea cadavru, pe 
care încă n-am reușit să-l identificăm. Și credem că mai sunt 
oameni care ar putea fi în pericol. 

— Aţi zis Kolbeinn Ragnarsson? 

— Da. Îl cunoșteaţi? 

— AȘ putea jura că bărbatul care a venit din partea serviciilor 
sociale din Hafnarfjordur la proces se numea Kolbeinn. Care era 
patronimul lui? Procurorul nu i-a pus vreo clipă la îndoială modul 


VP - 276 


în care a făcut expertiza, deși avea toate motivele s-o facă. Tipul 
respectiv era de fapt un fel de șef de departament la Consiliul 
local din Hafnarfjordur, așa că n-avea niciun fel de experienţă ca 
asistent social. Și au mai existat o mulţime de nereguli de genul 
ăsta. 

— Dar judecătorul? El n-ar fi trebuit să pună întrebările pe 
care procurorul le-a trecut cu vederea? 

— Ba da, dar n-a făcut-o. Și Yngvi Sigurhjartarson a arătat la 
fel de puțin interes față de caz ca și procurorul. A fost un caz 
extrem de bizar. Nici n-am știut ce înseamnă acest lucru atunci 
când el a fost promovat în funcţia de judecător al Curţii 
Supreme, la scurt timp după acest caz. Poate că el știa deja 
despre această avansare, așa că nici nu-i mai stătea mintea să- 
și facă treaba. 

— A murit de curând. Aţi auzit? 

— Da. Au existat ceva zvonuri pe holurile tribunalului. 

— Zvonuri? Ce fel de zvonuri? 

— Of, urăsc să răspândesc bârfe. 

Bărbatul expiră cu putere, trimițând o mulţime de pârâituri 
statice în urechea lui Huldar. 

— N-o luaţi de bună, dar se zvonește c-a fost vorba despre o 
sinucidere. 

Deci Gudlaugur avusese dreptate. 

— Cum așa? 

Mai existaseră crime care fuseseră înfăptuite astfel încât să 
pară niște sinucideri, iar ucigașul pe urmele căruia umblau ei nu 
avea niciun fel de scrupul să facă una ca asta. 

— Am înţeles că s-a aruncat în mare. 

Bărbatul șovăi, apoi continuă: 

— Dar, cum spuneam, n-am auzit acest lucru dintr-o sursă de 
încredere. 

— Înţeleg. 

Huldar se întrebă dacă s-o lase moartă, apoi își aminti că mai 
avea de obţinut răspunsul la o întrebare. 

— Aţi pomenit de faptul că aveţi anumite bănuieli în legătură 
cu motivul pentru care procesul lui Jón a fost de fapt un 
spectacol jenant. Despre ce-i vorba? 

Avocatul râse oficial. 

— Cred că am să declar un conflict de interese dacă sau când 
Jón va fi arestat pentru aceste crime. Nu voi putea decât să mă 


VP - 277 


bucur de capturarea sa. Nu simt absolut nicio dorinţă să-i fiu din 
nou apărător. 

Cuburile de gheaţă clincăniră din nou când se loviră de pereţii 
paharului, iar avocatul luă o gură zdravănă și înghiţi înainte de-a 
continua: 

— La acea vreme, aveam senzaţia că tatăl lui Jón - sau tatăl 
vitreg, mai degrabă - avea legătură cu toată tărășenia asta. 
Deși n-aveam nicio probă pentru asta, în afară de faptul că tipul 
respectiv era mare mahăr în Hafnarfjârdur - ba chiar am 
impresia că era chiar primar acolo. 

— Einar Adalbertsson a fost președinte al consiliului local, nu 
primar. Dar era destul de influent la acea vreme, președinte a 
tot felul de asociații, fără a uita și de legăturile sale politice. 

— Exact. Având în vedere împrejurările, te-ai putea întreba 
cine a fost responsabil de bizara decizie de a-l trimite pe 
Kolbeinn ca reprezentant din partea autorităţilor în sala de 
judecată. Și psihologul? Cât de imparţială a fost? Acuzatul era 
fiul unui individ care era, din toate punctele de vedere, 
angajatorul ei direct. 

— Dar dacă Jón era fiul vitreg al lui Einar, atunci Sigrún era, 
într-un fel, nepoata acestuia. Cu ea cum rămânea? Și cu fratele 
ei, cu Throstur? 

Huldar nu înțelegea de ce bunicul lui Sigrun și-ar ajuta mai 
degrabă fiul vitreg în loc să-și salveze nepoata de la a mai fi 
abuzată. 

— Bună întrebare. Einar a participat la proces și îmi aduc 
aminte cum îl priveam în timp ce fata suferea și-și depăna 
povestea și mă întrebam cum se simţea acel om. Nu cred că e 
chiar distractiv să-ţi asculți nepoata oferind detalii despre 
monstruozităţile pe care i le făcea propriul tău fiu vitreg, tocmai 
tatăl ei. În locul lui, mi-era clar de partea cui aș fi fost. 

— La fel și-n cazul meu. 

— Un ultim lucru. Din ce-am înţeles eu, Einar și judecătorul 
păreau prieteni la cataramă. La fel și Einar cu procurorul. O 
neregulă în plus. 

— Și-atunci, n-ar fi fost normal ca judecătorul să fi declarat un 
conflict de interese? 

— Așa ar fi trebuit. Dar Jón era fiul celei de-a doua soții a lui 
Einar și nu fusese niciodată adoptat în mod oficial, așa că 
judecătorul ar fi putut aborda subiectul dintr-un alt unghi. Sigur 


VP - 278 


că asta nu reprezintă o scuză valabilă, dar cine ar fi trebuit să 
atragă atenţia asupra acestui aspect? Eu n-aș fi putut s-o fac, 
căci ar fi fost împotriva intereselor propriului meu client. Și se 
părea că și-n cazul procurorului exista același conflict de 
interese, deci nici el n-avea motiv să ridice vreo obiecţie. Mama 
și fratele lui Sigrun au insistat că totul era în regulă și același 
lucru l-au declarat și ceilalți martori care au depus mărturie la 
proces. Singura persoană care voia să se facă dreptate era fetița 
însăși. Dar ea era prea mică pentru a-și da seama că nimic nu 
era așa cum ar fi trebuit. lar restul e istorie. 

Avocatul se opri, apoi adăugă: 

— Dar pur și simplu nu pot să înţeleg de ce-ar dori Jón să-i 
vadă morți pe Kolbeinn sau pe Benedikt. Niciunul, nici altul nu s- 
au arătat dornici să-l vadă după gratii. Ba dimpotrivă. Cred că 
sunteţi în căutarea persoanei care nu trebuie. 

Işi spuseră la revedere, ambii aflându-se în stări de spirit ceva 
mai sumbre decât atunci când își începuseră discuţia. Huldar 
închise ochii, ca să îi vină mai ușor să se concentreze, și rămase 
așa până când idioţii de la birourile vecine începură iar să râdă 
de el că l-a furat somnul. După care ţâșni din scaun și porni cu 
pași mari spre biroul Erlei, nu pentru a-și explica sentimentele 
faţă de ea, ci pentru a discuta despre ceea ce conta cu adevărat 
- ancheta. 

e 

— Despre ce ai discutat cu Erla? 

Gudlaugur se abținuse mai bine de cinci minute după ce 
Huldar se întorsese din biroul Erlei. Spre meritul său, Gudlaugur 
nu-și dislocase gâtul pe jumătate încercând să se zgâiască prin 
peretele de sticlă al biroului Erlei, la fel cum procedaseră colegii 
săi. Era greu de zis ce fel de spectacol se așteptau să vadă. 

— Am informat-o despre telefonul pe care l-am dat mai 
devreme. Care, te-asigur, a fost destul de interesant. 

— In ce sens? 

— Mai bine spune-mi tu ce-a avut de zis văduva. Doar dacă 
nu cumva ţi-ai sunat mama cât timp am lipsit eu de la birou. 

— Nu, sigur că nu. 

Gudlaugur se înroși, conștient de faptul că Huldar trăsese cu 
urechea la nesfârșitele sale discuţii cu mămica. 

— Am avut dreptate: s-a sinucis. 

— Da, știu asta. Și? 


VP - 279 


— De unde știi? Atunci de ce m-ai mai pus s-o sun? 

— Mi-a zis avocatul, dar aveam nevoie și de o confirmare. Și 
trebuia să aflu cum a făcut-o. 

— S-a aruncat în mare. 

— În regulă. Și asta știam. Altceva? 

— Trupul nu i-a mai fost găsit niciodată. Doar mașina, parcată 
la Grótta, și hainele împăturite ordonat lângă far, alături de-o 
scrisoare adresată soției sale, care a fost găsită în buzunarul de 
la piept al sacoului. Deasupra hainelor i-au găsit ceasul și câteva 
bijuterii. 

— Bijuterii? Ce fel de bijuterii? 

— O verighetă. Și un inel de-al francmasonilor. 

— Un inel de-al francmasonilor? 

— Da. Doar era judecător la Curtea Supremă. Toţi sunt 
francmasoni. Cel puţin, asta a zis soţia lui. 

Huldar nu mai pierdu vremea ca să-i spună că acest lucru nu 
putea fi valabil și-n cazul judecătoarelor. 

— Sun-o înapoi. Spune-i că suntem în drum spre ea. 

Gudlaugur părea oripilat. 

— Te rog, nu! Du-te singur. A fost o discuţie îngrozitor de 
stânjenitoare. 

— Fă-o! Trag mașina în faţă și te aştept jos. Îţi promit că nu va 
fi nevoie să rostești nici măcar un cuvânt în timpul întâlnirii cu 
ea. Voi vorbi eu și pentru tine. 

— Dar... 

— Sun-o și gata! O să te pun la curent cu discuţia mea cu 
avocatul în drum spre ea. Fuga-fuga, trebuie să mergem acolo și 
să ne întoarcem înainte ca toţi criminaliștii să plece acasă. 

Huldar plecă fără a-i mai oferi lui Gudlaugur ocazia să 
protesteze. Se hotări să n-o mai informeze și pe Erla: nu mai era 
timp de pierdut și să creeze speranţe deșarte. Și-așa se 
pregătea să o dezamăgească crunt cât de curând. 

leșiră din casa văduvei lui Yngvi Sigurhjartarson după mai 
puţin de o oră. Huldar căra o pungă de plastic. Vizita lor fusese 
chinuitor de stingheritoare; ochii femeii fuseseră tot timpul plini 
de lacrimi, de parcă din clipă-n clipă avea să cedeze. Îi luase 
atât de mult să găsească un lucru pe care doar Yngvi ar fi putut 
să-l atingă, încât cei doi polițiști începuseră să se foiască de 
nerăbdare. În cele din urmă, femeia izbutise să găsească într-un 
sertar din dormitor o tabletă pe care doar el o folosise. Huldar o 


VP - 280 


luă de la ea cu mâna învelită într-o mănușă, apoi o introduse 
într-o pungă de plastic. Din fericire, femeia fusese prea 
tulburată ca să-i întrebe din nou despre motivul pentru care 
aveau nevoie de amprentele lui. După ce-au obţinut ce-au vrut, 
cei doi aproape că s-au călcat pe picioare în graba lor de-a pleca 
înainte ca ea să-și dea seama care era adevărul. 

Manifestând doar un vag respect faţă de limita de viteză, 
Huldar reuși să se întoarcă la secţie înainte ca tehnicianul 
criminalist să plece acasă. Bărbatul oftă profund când Huldar îi 
comandă să-și scoată haina și să-și ia trusa pentru amprente, 
dar se supuse. 

Compară amprentele de pe tabletă cu cele ale mâinilor găsite 
în jacuzziul lui Benedikt Toft. În clipa în care se iviră rezultatele, 
plângerile sale fură date uitării. 

Lăsară în urmă un tehnician peste poate de fericit, iar Huldar 
mai că dădu un picior ușii de la biroul Erlei pentru a-i aduce 
veștile. Găsiseră fostul proprietar al mâinilor: nimeni altul decât 
judecătorul de la Curtea Supremă de Justiţie, Yngvi 
Sigurhjartarson. 

lar acum nu va mai îndrăzni nimeni să-l numească Frumoasa 
din pădurea adormită. 


Capitolul 31 


Lui Thorvaldur îi era frig. Doamne, cât de frig îi era! Podeaua 
acestei găuri împuţite era umedă; din tavan picura apă și pereţii 
plini de asperităţi erau reci ca gheaţa și plini de igrasie, chiar 
lipicioși pe alocuri. Deși de regulă disprețuia oamenii care se 
plângeau că sunt bolnavi din cauza mucegaiului, începuse să se 
întrebe dacă nu era ceva adevăr în spusele lor. Avea gâtul iritat 
de la sporii de mucegai din aer, iar acum iritaţia începea să 
coboare și înspre plămâni. Dacă nu izbutea să se adune, mintea 
sa avea să o ia razna cât de curând, imaginându-și spori verzi 
care se împrăștie prin căile respiratorii, ce vor aduce cu ei ani 
întregi de boli cronice care-i vor ruina viitorul - de parcă acesta 
nu începuse deja să se clatine încă din clipa în care ajunsese 
aici. Era greu de prezis cum urma să scape viu și nevătămat din 
situaţia primejdioasă în care intrase. 


VP - 281 


Nu trebuia să gândească așa. 

Și nu trebuia nici să-și lase ochii să zăbovească asupra 
grămezii diforme aflate sub pătura veche și zdrenţăroasă din 
colț. Încă nu îndrăznise s-o privească direct, împiedicat, poate, 
de duhoarea sufocantă care venea dinspre ea. Orice-ar fi fost, 
cu greu i-ar fi putut oferi vreo cale de scăpare de aici. Pereţii de 
beton nu aveau ferestre, iar ușa din oţel era încuiată. 

Nu avusese niciodată mâini prea îndemânatice și nici nu și le 
folosise la munci grele. Ba chiar îi venea greu să-și imagineze 
unelte care l-ar fi putut ajuta să iasă de-aici. Tot ce-i trecea prin 
minte era o armă, dar cu aia n-ar fi putut deschide ușa. Deși cu 
o armă de foc l-ar fi putut convinge să-l lase să plece pe cel care 
îl încuiase aici. 

Dacă ieri l-ar fi întrebat cineva dacă ar fi dispus să împuște o 
altă fiinţă omenească, răspunsul său ar fi fost un „nu” categoric. 
Astăzi, ar fi ţintit spre inimă sau spre cap. Fără să-i tresară 
vreun mușchi. 

Dar nu avea o armă. Astfel de lucruri se petreceau doar în 
imaginaţia sa. Pur și simplu nu avea cum să pășească peste 
trupul inert al persoanei care-l adusese aici; sau să-și frece 
pantofii de cadavru în drumul spre ușă. 

Nu-și dădea seama foarte bine de cât timp era ţinut captiv 
aici. Nu mai avea telefonul la el, iar de la mână îi dispăruse și 
ceasul extrem de scump. Când făcuse această descoperire, se 
simţise bizar de ușurat, deși senzaţia nu ţinuse foarte mult. 
Prima dată se gândise că fusese jefuit. Dar apoi începuse să 
gândească la rece. Își cunoștea compatrioţii destul de bine; știa 
că jafurile islandeze nu se desfășoară după acest tipar. 

Ar fi fost bine să se consoleze cu ideea că fusese victima 
uneia dintre acele infracțiuni islandeze convenționale, jalnice și 
incompetente. Dar acum nu-și mai putea permite să trăiască 
într-o asemenea fantezie. Era ceva diferit și mult mai rău. 
Thorvaldur strânse bine staţia radio cu aspect de obiect scump 
pe care o zărise cu ceva timp în urmă zăcând pe o porţiune de 
podea cât de cât uscată. La început, se simţise din cale-afară de 
bucuros, gândindu-se că persoana care-l adusese aici uitase cu 
totul de acest obiect care i-ar fi putut aduce salvarea. Dar apoi 
își dăduse seama că butonul care schimba canalele fusese 
înlăturat. Apelurile sale repetate în căutare de ajutor de pe 
unicul canal rămas avuseseră ca rezultat doar pârâituri statice. 


VP - 282 


Stația radio nu fusese uitată din greșeală acolo. Așteptase 
disperat mesaje din partea misteriosului său temnicer. Cum nu 
se întâmplase nimic, începuse să se gândească la faptul că 
poate staţia nu era, totuși, decât o vechitură nefolositoare. 

O picătură din tavan îi căzu drept în cap, amplificându-i 
senzaţia de frig, dacă mai era posibil așa ceva. Thorvaldur 
încercă să privească partea plină a paharului. Cel puţin, nu urma 
să moară de sete. 

Se holbă la pătura care acoperea acea chestie, orice ar fi fost 
ea, din colț. Poate că dacă se va înfășura în ea, va fi în stare să 
se rezeme de perete fără a se uda până la piele. Poate va și 
atipi puţin. Deși, pe de altă parte, când se va trezi, se va vedea 
nevoit să înfrunte acea chestie înfricoșătoare, iar duhoarea avea 
să fie de două ori mai oribilă. Nu, mai bine să lase pătura acolo 
unde era. 

Cum de-a putut fi atât de prost? De ce nu a fost mai atent 
când a ieșit din secția de poliţie? Ar fi trebuit să știe că tipul 
care-l urmărea avea ceva de împărţit cu el. Dacă bănuielile sale 
erau corecte, el mai omorâse deja două, posibil chiar trei 
persoane. Era perfect conștient de acest lucru în timp ce se 
îndrepta spre mașină, felicitându-se pentru faptul că rezistase 
rugăminţilor plângăreţe ale polițiștilor de a spune adevărul. 

Dar după ce primise acea lovitură în cap, nu-și amintea mai 
nimic. Își aducea totuși aminte de momentul în care deschisese 
portiera mașinii, dar după aceea doar fragmente: zăcea întins 
pe bancheta din spate, sforțându-se să nu verse în propria 
mașină. Işi amintea, ca prin ceață, cum fusese tras afară și cum 
atârnase, lipsit de vlagă, lăsându-se cu toată greutatea pe 
cineva care-l căra pe o cărare acoperită cu pietriș sau pe o alee, 
ce-o fi fost ea. Apoi își amintea că se trezise în mijlocul acestei 
încăperi, luptându-se cu ameţeala și cu senzaţia de greață, care 
parcă nu-i mai trecea. Remarcabil fusese totuși faptul că 
izbutise să nu se prăbușească din picioare. 

Becul care atârna din tavan licări și Thorvaldur își dădu capul 
pe spate pentru a se uita la el. Nu putea îndura gândul că 
acesta avea să se stingă din clipă-n clipă, lăsându-l singur în 
beznă. Cu chestia aceea din colţ. 

Staţia radio pârâi, iar Thorvaldur sări brusc în picioare. O duse 
la ureche ca să nu piardă niciun sunet, o scutură, când tocmai o 
voce îi strigă cu putere în ureche: 


VP - 283 


— Salut, Thorvaldur! Ce mai faci? 

Nu era nimic în neregulă cu volumul, doar că nu puteai spune 
același lucru și despre calitatea sunetului. Vocea era aspră și 
greu de distins, din cauza faptului că, era evident, cel care 
vorbea încerca să nu poată fi identificat. Thorvaldur alese să 
interpreteze acest lucru ca pe un semn bun: dacă intenţiona să-l 
omoare, ce mai conta dacă va mai putea să-i recunoască vocea? 

— Cine ești? Ce dorești? 

Își dădu seama că uitase să apese butonul de emisie și repetă 
cuvintele: 

— Cine ești? De ce faci asta? 

— Nu te îngrijora. Vei afla în curând. 

— Cine ești? 

— Taci! O vorbă dacă mai scoţi, închid și gata. Ne-am înţeles? 

Presupunând că mai urma și altceva, Thorvaldur așteptă. 
Staţia radio pârâi din nou. 

— Răspunde-mi când îţi pun o întrebare, rahat cu ochi ce ești. 

Thorvaldur apăsă butonul. 

— Da. Înţeles. 

— Nu înțeles. Răspunde cu dau sau nu. Fără dacă și dar. Doar 
da sau nu. Pricepi? 

— Da. 

Thorvaldur de-abia se abţinu să nu adauge și-un „înţeles”. 

— Am de gând să-ţi fac o propunere. Vrei s-o auzi? 

— Da. 

Îi dispăruse orice urmă de oboseală. În schimb, Thorvaldur se 
simțea copleșit de furie și de frustrare, din cauză că era forțat să 
comunice într-o manieră atât de restrictivă. 

— Te poţi aștepta la vizitatori. Am de gând să mă revanșez 
faţă de tine pentru că ţi-am scurtat weekendul pe care trebuia 
să-l petreci cu copiii. 

Senzaţia de frig se intensifică. Thorvaldur își simțea degetele 
prea amorțite ca să poată apăsa butonul să răspundă. Nu i se 
putea întâmpla așa ceva. 

— Nu. 

Trebui să-și muște limba pentru a se stăpâni să mai adauge și 
altceva. 

— Măcar acest lucru să-l fac. 

— Nu. 


VP - 284 


Se strădui din răsputeri să dea un sens acestui cuvânt. Copiii 
lui nu trebuiau implicaţi în așa ceva. Of, Doamne, nu! Dar el nu 
putea transmite acest mesaj. Auzi cum cuvântul îi reverbera în 
minte, sunând ca și cum ar fi refuzat o simplă ceașcă de cafea. 

— Dar nu va fi o simplă reuniune de familie, ci am de gând să 
mai invit pe cineva. 

Thorvaldur nu știa dacă să răspundă cu da sau nu, dar optase 
în cele din urmă pentru „da”, ca să-și păstreze „nu”-urile. 
Acestea urmau să pară mult mai importante dacă nu va 
răspunde cu „nu” de fiecare dată. 

— Da. 

— Ar trebui să-l cunoști. 

— Da. 

— Ce vrei să spui prin „da”? Ştii la cine mă refer? 

Raspunsul celuilalt trăda furie și o clipă vorbitorul uită să-și 
mai transforme vocea. Thorvaldur realiză brusc că era vorba de 
o femeie. O femeie cu vocea groasă. Sau un bărbat cu voce 
feminină. 

— Nu. 

— Nici nu mi-am închipuit. Musafirul tău va fi nimeni altul 
decât Jón Jónsson. Vă veţi distra de minune împreună. Tu nu 
aștepți cu nerăbdare această întâlnire? 

— Nu. 

— Ei, bine. Acum ajungem și la propunerea mea. Ascultă-mă 
cu atenție! 

Cuvintele reverberară prin toată camera, aspre și seci, 
perforându-i timpanele precum vârful unui cuţit. Când vocea 
tăcu în cele din urmă, își pierdu controlul și apăsă butonul, 
țipând în difuzorul staţiei radio: 

— Nici să nu te gândești, pizdă nenorocită! Nici să nu te 
gândești că ai să scapi cu-așa ceva. 

Se opri pentru a-și trage sufletul, după care adăugă, 
abținându-se să mai ţipe, de teamă că vorbele sale aveau să 
iasă prea distorsionate pentru a mai fi înţelese: 

— O să te omor. Când o să ies de-aici, o să te omor. 

Eliberă butonul și așteptă. 

O bucată de vreme nu se mai auzi nimic; nicio pârâitură, 
niciun cuvânt, nimic. Apoi glasul prinse din nou viaţă, la fel de 
calm pe cât fusese și al său pe final: 


VP - 285 


— Ai încălcat regulile. Așa că va trebui să-ţi spun adio. Dar fă 
totuși ceva pentru mine. Uită-te sub pătură. Și o să înţelegi că 
vorbesc foarte serios. Și aranjează-te și tu niţel. Doar ai să 
primești musafiri, ce naiba! 

Radioul tăcu și nu se mai auzi nimic, deși Thorvaldur apasă 
toate butoanele și urlă ca un nebun, atât în dispozitiv, cât și în 
sus, la tavanul de beton. În cele din urmă renunţă, complet 
epuizat. 

Rămase privind fix movila din celălalt colț al camerei. Va 
trebui să se uite sub pătură. Era lipsit de sens să se 
împotrivească. Mai bine să termine odată și gata. 

Țeapăn de frig și de oboseală, înaintă încet înspre movilă. Se 
văzu nevoit să se ţină de nas în timp ce se aplecă și apucă cuo 
mână de pătura din lână. Ridică ușor unul din colţuri, suficient 
cât să arunce o privire la ce se afla dedesubt. În ciuda priveliștii 
greţțoase pe care-i căzură ochii, una la fel de groaznică precum 
cea din cele mai negre temeri ale sale, tot nu îi fu suficient; 
trebuia să vadă mai mult, așa că ridică pătura și mai sus. Și i se 
făcu rău. 

e 

Telefonul scoase un sunet de avertizare. Æsa se întrebă dacă 
să-l ignore și să continue să urmărească desenele animate 
plictisitoare împreună cu copiii sau să verifice cine anume îi 
trimisese mesajul. Se ridică de pe canapea. Oricum era timpul 
să le pregătească ceva de mâncare copiilor. De când se 
întorseseră la ea, rămăseseră tăcuți și apatici, prea afectaţi ca 
să mai aibă și poftă de mâncare, prea traumatizaţi ca să 
accepte ce văzuseră în grădina tatălui lor. Niciuna dintre cărțile 
de parenting pe care le răsfoise între timp nu oferea vreun sfat 
util pentru părinţii ai căror copii au dat peste-o pereche de 
picioare retezate. 

— Voi rămâneţi aici și uitaţi-vă la televizor. Eu merg să 
pregătesc ceva de mâncare. 

Nici Karlotta, nici Dadi nu dădură vreun semn c-ar fi auzit-o. 
Se holbau la ecran cu ochii obosiţi și roșii de la plâns. Și pentru 
că nu dădeau semne că le-ar fi foame, Æsa se gândi să-și 
verifice mai întâi telefonul. Mesajul era de la Thorvaldur și, în 
ciuda furiei la adresa lui, îl deschise: 


VP - 286 


Lasă-mă să-i scot pe copii la masă, în oraș. Le sunt dator cu 
acest lucru și s-ar putea să-i mai înveselească nitel. Te rog! Esti 
binevenită să vii și tu, dacă vrei. 

Mai citi textul o dată, privind scurt înspre capetele micuţe ce 
de-abia se ițeau pe deasupra spetezei canapelei. In ciuda 
reţinerii de-a ieși în oraș împreună cu Thorvaldur, ea știa că 
ideea în sine nu era chiar așa rea. Karlotta și Dadi ar fi fost 
încântați să iasă o vreme din casă, atâta timp cât nu însemna să 
iasă în grădină. Va mai dura mult până când va reuși să-i 
convingă să se joace din nou afară. Deși era sigură că le va face 
totuși bine să-și revadă tatăl cât de curând posibil. Dacă nu-l vor 
mai vedea decât peste două săptămâni, așa cum hotărâse 
judecătorul, exista riscul să-l asocieze cu picioarele amputate. In 
plus, Thorvaldur îi va rămâne dator, ceea ce însemna că ea va 
putea să-l forțeze să-i explice ce se întâmplă. Așa că o masă 
amărâtă merita tot efortul. 

— Vreţi să ieşim la masă cu tati? 

Karlotta și Dadi se ridicară imediat în genunchi și o priviră 
peste canapea, cu expresii greu de interpretat pe chipuri. 

— Unde? 

— Nu știu. Poate că vă va lasa el să alegeți. 

— Nu vreau să merg în grădină la el. 

Probabil că lui Dadi îi fusese foarte greu să spună un 
asemenea lucru. Pur și simplu își venera tatăl: în ochii săi, 
Thorvaldur era superior din orice punct de vedere și orice lucru îi 
aparţinea lui era cel mai bun. Inclusiv grădina. 

— Nu trebuie să mergeţi acolo. Sigur că nu. Vom merge doar 
să mâncăm. 

— Și doamna de la poliţie? 

Karlotta își răsucea o buclă pe deget, așa cum făcea de multe 
ori atunci când se simţea nesigură de propria persoană. 

— Va veni și ea? 

— Nu. Ce te face să spui asta? 

— Doamna a zis că tati va trebui să meargă la poliţie. Poliţiştii 
voiau să discute cu el. Dar ei puteau discuta cu el și acasă, 
continuă fetița, după care dădu drumul buclei înfășurate pe 
deget. Poate c-a trebuit să meargă la închisoare. 

— Karlotta, el n-a mers la închisoare. Tocmai ce v-a invitat la 
masă în oraș. Și pe mine, dacă vreți să merg și eu. 

— Ura! 


VP - 287 


Dadi strălucea de-a dreptul, fără urmă de oboseală pe chip. 

— Mergem să mâncăm cu mami și cu tati. 

În clipa-n care /Esa îi văzu reacţia, femeia își dădu seama că 
ieșirea în oraș fusese o greșeală. Acum Dadi o să creadă că 
părinţii săi aveau să se împace. Chiar acum, când băieţelul 
încetase în sfârșit s-o mai întrebe dacă se vor mai împăca sau 
nu. Prea târziu. Copiii erau peste poate de bucuroși că vor ieși în 
oraș. Æsa ridică telefonul și-i trimise mesaj lui Thorvaldur că îi 
acceptă propunerea. Abia ce pusese telefonul jos, când primi iar 
mesaj. ÎI citi. Era un singur cuvânt: Afară. 

Încruntată, Æsa începuse să-și pună întrebări. Era tipic pentru 
Thorvaldur: să stea afară, convins că va obţine ceea ce-și dorea. 
Femeia se apropie de fereastră, prin geamul căreia îi văzu 
mașina. Dăduse cu spatele până aproape de casă, astfel încât 
prin norul de gaze de eșapament nu se mai vedea decât 
conturul caroseriei strălucitoare. 

— Tati e-aici deja, zise ea dând drumul draperiei. Luaţi-vă 
ghetele în picioare. Repede! 


Capitolul 32 


Erla stătea cu picioarele depărtate și cu o mână proptită în 
șold. Văzută din spate, părea fie că se pregătește să atace pe 
cineva, fie că e gata să dea probă ca backing vocal pentru o 
trupă participantă la Eurovision. Thrâstur şedea pe canapea, în 
fața ei, cu mâinile prinse în cătușe la spate. Mama sa fusese 
dusă la secţie, iar ei așteptau ca mașina să revină și să-l ia și pe 
el. 

Imaginea îngheţată a unui soldat înarmat până-n dinţi umplea 
în întregime ecranul mare al televizorului. Acesta tocmai alerga 
de-a lungul unei alei acoperite cu nisip, strângând în mâini o 
armă automată. Huldar se folosea de o alee identică atunci când 
se juca cu un amic de-al său. Call of Duty - Black Ops Il. Incă 
vreo câțiva pași și silueta în echipament de război avea să fie 
doborâtă de un lunetist cocoțat pe un acoperiș din vecinătate. 
Controlerul zăcea pe măsuţa de cafea pe care-l așezase 
Thrâstur la venirea lor. Lângă el se aflau figurinele prinse cu 
lipici, care păreau la fel de jalnice ca ultima oară. Va mai dura 


VP - 288 


ceva până când Thrâstur va apuca să termine jocul. De data 
asta arăta surprinzător de liniștit și de convenţional fără 
machiajul negru din jurul ochilor și fără piercinguri. Părea mai 
tânăr: avea un chip imberb și inocent, care-i scotea în evidență 
osatura feţei. Însă cei care-l trădau erau ochii: întunecaţi pe 
chipul palid, privind neobosiţi în toate părţile, în căutarea unei 
căi de scăpare. 

— Îţi repet: unde-i sora ta? 

Tonul Erlei transmitea clar că nu avea de gând să repete 
întrebarea. 

— Și repet și eu: nu știu. 

Throstur se văzu nevoit să-și dea capul pe spate pentru a-i 
întâlni privirea. 

— Așa. Eu renunţ. Dacă așa vrei să ne purtăm, atunci așa ne 
vom purta. 

Erla se răsuci spre Huldar și smuci din cap. 

— Du-l jos. Oricum mașina trebuie să fie pe drum deja. Ai grijă 
ca nu cumva să cadă pe scări. 

Huldar îl apucă pe Thrâstur de braţ și-l săltă în picioare. 
Băiatul părea bizar de greu. Având în vedere trupul costeliv, 
Huldar se aștepta să-i dea impresia că manevra un copil. 

— Haide. 

Thrâstur se lăsă condus, părând resemnat cu arestarea. Când 
ajunseră în hol, chiar îi permise lui Huldar să-i așeze o jachetă 
jerpelită în jurul umerilor, după ce acesta căută în zadar o haină 
ceva mai călduroasă. Spera că nu vor fi nevoiţi să aștepte prea 
mult mașina. Pentru orice eventualitate, îi mai așeză lui Thrâstur 
și o căciulă din lână pe cap. Gestul său nu fu pe deplin apreciat, 
deși băiatul se văzu nevoit să se conformeze. 

— Ştii și tu că cel mai bine ar fi să ne spui unde e sora ta. 
Oricum o vom găsi până la urmă. Dacă vom face o campanie 
organizată de căutare, va afla toată lumea că e implicată în 
treaba asta. 

Huldar adresă aceste cuvinte spatelui lui Thröstur în timp ce-l 
urma pe scări în jos, fără a slăbi strânsoarea. 

— Ea n-a făcut nimic. Habar n-aveţi ce faceţi. 

— Mai vedem noi. Dar trebuie să stăm de vorbă cu ea. Cu cât 
o facem mai repede, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. 

Nu mai vorbi niciunul până ieșiră în frigul de-afară. Nu se 
zărea nici urmă de mașina poliţiei. 


VP - 289 


— Fumezi? 

Huldar scoase un pachet de ţigări din buzunarul hainei. Cum 
Thrâstur nu-i răspunse, continuă tot el: 

— Dacă aș fi în locul tău și dacă aș fuma, aș accepta una 
acum. Va trece multă vreme până când vei avea o nouă ocazie. 

Văzând că Thrâstur ezită, îi înfipse una între buze și i-o 
aprinse. 

Băiatul trase avid din ţigară și suflă fumul afară. Huldar îi 
urmă exemplul. 

— Mă tem că ai intrat în căcat până-n gât. 

Thrâstur mai trase un fum, încercând să pară nonșalant. 
Tremura ușor. Era greu de spus dacă era din cauza frigului, ori 
din cauza situaţiei în care se afla. 

— Să te fut, murmură el. 

Huldar zâmbi și continuă să tragă din ţigară. 

— Cât crezi că va mai rezista mama ta sub tirul de întrebări, 
înainte să cedeze și să ne spună totul? 

Privea de-a lungul străzii pustii, fixând cu atenţie luminile 
semaforului de la colț care se schimbau, fără rost, din roșu în 
galben, apoi în verde. 

— Eu i-aș da cam un sfert de oră. Cinci minute pentru a se 
așeza comod, a asculta întrebările și-a le auzi repetate din nou 
și din nou, devenind din ce în ce mai serioase. Zece minute de 
plâns, după care, bingo: i se va dezlega limba și, după aceea, 
nimic n-o va mai opri. Sora ta pare totuși ceva mai dură, așa că 
ei îi dau o oră. Apoi vor începe să curgă lacrimile. 

Mai trase odată cu sete din ţigară, lăsând fumul să i se 
rostogolească afară, printre buze. Doamne, ce bine se simţea. 

— Amice, am văzut de prea multe ori aceste lucruri. Nu 
încerca să te păcălești singur că de data asta va fi diferit. 

— Să te fut, murmură Thrâstur din nou, împiedicat oarecum și 
de ţigara dintre buze. 

Huldar zâmbi din nou. Din partea lui, Thrâstur putea să-l 
înjure până pica jos din picioare; în clipa de faţă, nimic nu-l mai 
putea atinge. Cazul era pe cale de a fi rezolvat, în mare parte, 
datorită lui. Dorea să-și savureze triumful, căci acesta avea să 
se risipească cu iuţeală; vor urma alte cazuri, iar realizarea lui 
va fi dată uitării. Niciun poliţist nu se putea culca pe lauri. Se 
întoarse către Thrâstur. 


VP - 290 


— Îți explic exact care este situaţia. De tine depinde să le 
ferești de astfel de lucruri. Dacă nu erați tu și încăpățânarea ta, 
sunt sigur că bucuroase ne-ar fi spus toată povestea asta 
sordidă. 

Thrâstur mai trase un fum, apoi făcu semn că vrea să 
vorbească. Huldar îi smulse ţigara dintre buze. Poate că nu 
urma să primească decât un nou potop de înjurături, dar lui nu-i 
păsa. 

— Ele n-au nimic de-a face cu asta. Absolut nimic. Lăsaţi-le în 
pace. Păstrează-ţi sadismul pentru când vei ajunge acasă. 

Huldar îi înfipse din nou ţigara între buze. Nu mersese. 

— Au găsit ţărână în mașina închiriată. Destul de multă, chiar 
și pe scaunele din spate. E clar că au fost trase în jos pentru a 
face loc unui obiect masiv. Stau și mă-ntreb, ce anume să fi 
fost? 

Throstur suci capul, pentru a-și ascunde reacţia față de 
Huldar. 

— Proba pe care am luat-o va fi comparată cu solul recoltat 
din mormânt, și presupun că rezultatul nu va arăta prea bine 
pentru voi. De ce naiba n-aţi returnat mașina? Ar fi fost curățată 
și ne-ar fi făcut nouă viaţa mult mai grea. Să fi fost afacerea 
săptămânii chiar atât de irezistibilă pentru voi? 

Throstur nu zise nimic. 

— Dar... aţi fost niște făptași incredibil de stângaci. Cum a 
fost și chestiunea cu capsula timpului. Pur și simplu nu pot să 
pricep de ce naiba ai pus tu scrisoarea acolo. Dacă n-ar fi existat 
lista ta, ne-ar fi luat mult mai mult să deslușim toată tărășenia. 
O mișcare foarte proastă din partea ta. Deși presupun că nu erai 
decât un biet copil la acea vreme. 

— Ești un dobitoc. 

Thrâstur inhală, după care suflă fumul în faţa lui Huldar. 

— Un dobitoc desăvârșit. 

Mașina poliţiei își făcu apariţia și trase lângă bordură. Huldar 
scoase ţigara din gura lui Thrâstur, o aruncă în cea mai 
apropiată rigolă, după care procedă la fel și cu-a lui. Apoi îl 
împinse pe Thrâstur pe bancheta din spate, iar el se așeză pe 
scaunul din faţă. Înainte de-a porni la drum, se răsuci pentru a-l 
mai privi o dată pe tânărul care se zgâia la clădirea dărăpănată. 
Nimeni nu visa vreodată să-și vadă casa cum dispare-n zare prin 
geamul din spate al unei mașini de poliţie. 


VP - 291 


— Încă ceva. Pe acoperișul clădirii din capătul aleii pândește 
un lunetist. Va trebui să-l dobori pe el mai întâi, ca să poţi 
continua misiunea și să ajungi la nivelul următor. Cea mai bună 
țintă o ai din spatele furgonului. 

Se răsuci la loc, cu faţa la parbriz, destul de sigur că Thrâstur 
avea deja să-i uite sfatul până se va întoarce din nou la 
computer. Pentru că nu avea să se întoarcă prea curând acasă. 

e 

— Ce fel de persoană nu deține un telefon mobil? Chiar și 
copiii de trei ani au astăzi telefoane. 

Erlei pur și simplu nu-i venea să-și creadă urechilor, deși 
informaţia le fusese confirmată de toate firmele de telefonie din 
ţară. Erau multe alte aspecte care i-ar fi putut atrage atenţia. Nu 
era ca și cum toate celelalte detalii fuseseră deja puse cap la 
cap. Huldar voia ca Erla să înceapă să le lege. Ardea de 
nerăbdare să înceapă chestionarea lui Thrâstur, care îi aștepta 
deja în camera de interogatoriu de mai bine de trei sferturi de 
oră. 

— N-ar trebui să coborâm? 

— Ba da. 

Se răsuci spre el, cu o expresie de nerăbdare și neîndurare pe 
chip. Huldar recunoștea acea expresie de când ieșea la 
vânătoare de gâște sălbatice; era expresia de pe chipul 
vânătorului atunci când dobora ţinta. Femeia nu jubila din cauza 
sorții lui Thrâstur și-a lui Sigrún; se bucura pur și simplu că 
finalul anchetei se apropia cu pași repezi. Același lucru era 
valabil și-n cazul său și-al partenerilor săi de vânătoare: nu se 
bucurau de fapt de actul uciderii - acesta era un rău necesar, 
care se petrecea cu iuţeală, într-o fracțiune de secundă. 

— Ar fi bine s-o fi nimerit de data asta. Ştii bine care-i miza. 

Huldar încuviinţă din cap. Dincolo de zidurile acestei încăperi 
pândeau doi ofițeri superiori, cu expresii grave pe chipuri. 
Superiorii rămăseseră uluiți când auziseră că printre victimele 
acestor crime se număraseră nu numai un procuror, ci și un 
judecător al Curţii Supreme. 

Lui Huldar, Erlei și celorlalţi membri ai echipei de anchetă nu 
le păsa de statutul profesional al victimelor. In momentul de 
faţă, întreaga lor atenție era îndreptată asupra 
supravieţuitorilor, adică asupra lui Thorvaldur Svavarsson și a 
copiilor săi, care încă mai puteau fi salvaţi. Tot personalul 


VP - 292 


disponibil peria zona capitalei și obiectivele din nord, mai ales 
malurile fiordului Hvalfjordur și zonele rurale din jurul satelor 
Akranes și Borgarnes. Până acum nu primiseră nicio veste, iar 
polițiștii deveneau din ce în ce mai îngrijoraţi că nu vor izbuti să 
dea la timp de familie. N-aveau niciun minut de pierdut cu alte 
lucruri, inclusiv cu aventura lui Huldar și a Erlei. Momentan, 
relaţia lor revenise la normal, interacţiunile lor rezumându-se 
doar la replici scurte și la obiect. 

Erla luă o gură de apă și trânti paharul pe masa de ședințe. 

— Nu-i dau drumul lui Thrâstur până când nu ne spune unde 
sunt copiii. Sunt pregătită să-l frec toată noaptea, dacă e 
nevoie. 

— Sunt alături de tine. 

Se năpustiră amândoi afară, însă n-ajunseră prea departe, 
înainte ca șefii să o tragă pe Erla deoparte pentru a sta de vorbă 
cu ea. Huldar o aşteptă, nerăbdător. O studie cu atenţie pe Æsa, 
mama copiilor, care stătea pe un scaun, cu capul plecat, istovită 
de-atâta plâns. Sunase la numărul de urgenţă în timp ce ei îl 
aduceau pe Thrâstur la secţie, și înnebunită de groază declarase 
că îi fuseseră răpiți copiii. Serviciul de urgenţă trimisese o 
mașină de poliţie ca s-o aducă la secţie, după ce femeia fusese 
abandonată la marginea șoselei în Hvalfjsrdur, fără telefon și 
fără geantă și fiind astfel nevoită să sune de la o fermă din 
apropiere. 

Când ajunsese la secţie, cedase complet, ba zguduindu-se de 
plâns, ba ţipând la polițiști să-i găsească copiii. Pe un obraz și pe 
mâini avea niște zgârieturi urâte, iar la ceafă avea o rană din 
care îi curgea sânge din belșug. Dar nu se plânsese, ba nici 
măcar nu păruse conștientă de aceste răni. 

Când izbutiseră, în cele din urmă, să o liniștească și 
ascultaseră ce avea de zis, tot departamentul devenise extrem 
de confuz. Într-o clipită, ordinea priorităţilor se schimbase 
complet; se treziseră cu toţii într-o cursă contra-cronometru 
pentru a găsi doi copilași înainte să se întâmple ceva groaznic. 
Criminalul le arătase deja că e în stare de orice și ar fi fost o 
naivitate din partea lor să-și închipuie că vârsta fragedă a 
copiilor îl va împiedica să-și îndeplinească planul. Poliţiştii 
încercaseră imediat să-l contacteze pe tată, pe Thorvaldur, dar 
negăsindu-l, ajunseseră la concluzia că și el la rândul său fusese 


VP - 293 


rapit, din moment ce, potrivit declaraţiilor fostei sale soții, 
atacatorul se afla în posesia mașinii și a telefonului său. 

Æsa le-a zis că fusese păcălită să intre în mașina fostului ei 
soț. l-a așezat pe copii pe bancheta din spate, după care a fost 
lovită în cap în timp ce încerca să le prindă centurile. Când și-a 
recăpătat cunoștința, mașina gonea prin noapte. Mâinile și 
picioarele îi fuseseră legate, iar pe cap avea trasă o cagulă, cu 
faţa în spate, astfel încât să nu poată vedea nimic. Şoferul, 
realizând că se trezise, a oprit mașina și a târât-o afară pe drum, 
după care a abandonat-o acolo. Nu le-a putut oferi nicio 
descriere a agresorului, deși credea că persoana care o scosese 
cu forţa din mașină fusese o femeie sau un bărbat cu mâini 
foarte mici. Deocamdată, mergeau pe ideea că era vorba de 
Sigrun. Deși n-avea permis de conducere, puteau presupune că 
știa să șofeze, iar maniera ei timidă și blândă de-a se comporta 
putea ascunde o persoană complet diferită. 

Erla scăpă până la urmă de șefi, dându-și ochii, exasperată, 
peste cap. Apoi porni pe scări în jos alături de Huldar, fără să 
scoată un cuvânt și pe chipuri cu expresii hotărâte, și se 
îndreptară spre camera în care-i aștepta Thrâstur. Erla izbi ușa 
de perete, se năpusti înăuntru și smuci de sub masă un scaun, 
cu un scârțâit ascuțit. 

— Acum o să ne povestești tot. N-ai de ales. 

Trânti pe masă o fotocopie a scrisorii pe care el o scrisese cu 
zece ani în urmă și continuă: 

— Pe cine ai trecut pe lista asta? Cu asta vom începe. Cine 
mai e încă în pericol? 

Huldar se strecură pe scaunul de lângă ea și se uită la 
Throstur. Acesta arăta obosit, toată bravada de mai devreme 
dispăruse acum complet, umerii îi erau lăsaţi și sub ochi avea 
cearcăne negre. 

— Îmi daţi un pahar cu apă? 

— Nu. 

Pe lângă faptul că Erla le dăduse gardienilor instrucțiuni să-l 
ţină treaz pe Throstur, ea le interzisese și să-i dea ceva de 
mâncare sau de băut. Nici la toaletă nu i se permisese să 
meargă. 

— Nu mă puteţi lăsa să mor de sete. Vreau apă. 

— Nu vei obţine nimic de băut. Te poţi plânge la Amnesty 
International, dacă vrei. 


VP - 294 


Era un truc murdar, dar necesar în aceste împrejurări. Mai 
existau totuși și alte metode, mult mai dure, la care ar fi putut 
apela pentru a-l forța să vorbească, și era posibil să se 
folosească și de acelea. 

— În timp ce-ţi amintești acele nume, îmi spui unde i-a dus 
sora ta pe copii. Dacă faci asta, îţi dau apă. Dacă nu, nu-ţi dau 
nimic. 

Throstur ridică privirea și o privi fix pe Erla. Uluirea de pe 
chipul lui era autentică. 

— Ce copii? 

— Copiii lui Thorvaldur Svavarsson. Sora ta i-a răpit și i-a dus 
cine știe unde. 

— Deja v-am zis că n-am nici cea mai vagă idee cine e 
Thorvaldur Svavarsson. Jur că vă spun adevărul. Și nu Sigrun i-a 
răpit. Ea a plecat pe undeva - mai dispare câteodată, atunci 
când nu e-n apele ei, dar doar se plimbă sau ceva de genul ăsta. 
Vă jur că nu ea i-a luat pe copii. 

— Throstur, nu ne-am născut nici noi ieri. 

Aplecându-se peste masă, Erla îl apucă dur de bărbie. 

— Știm că acești oameni au legătură cu tine și cu sora ta; 
știm că v-au dezamăgit când eraţi mici. A fost un lucru foarte 
urât din partea lor, dar campania ta bolnavă de răzbunare e 
complet nebunească. Voi doi nu sunteţi cu nimic mai buni decât 
cei care v-au făcut rău. 

Îi dădu drumul atât de brusc, încât imprimă un efect de recul 
capului lui Throstur. 

— Unde sunt? 

— Vă jur că nu știu nimic despre niciun copil. Nu cunosc niciun 
Thorvaldur. El nu se află pe listă. 

— Chiar așa? se miră Erla, lăsându-se pe spate în scaun. 
Atunci cine sunt acești oameni? Și ce drac de listă mai e și asta? 
Știm că judecătorul Yngvi se află printre victime, dar el nu-i 
acolo. Și cum rămâne cu Thorvaldur? Ei au fost adăugaţi mai 
târziu? Ne putem aștepta la și mai mulţi? 

Thrâstur fixa cu atenţie hârtia. 

— Nu trebuia furat niciun copil. Nu trebuia să se întâmple așa 
ceva. 

Huldar se întinse peste masă pentru a sublinia inițialele. 

— Throstur, cine sunt oamenii ăștia? Dacă ne-ajuţi acum, vei 
fi tratat cu mai multă indulgență. Dar dacă le veţi face rău 


VP - 295 


copiilor, viaţa ta e ca și terminată. Vei merge la închisoare și vei 
rămâne însemnat toată viața. La fel ca tatăl tău. Vrei să-i calci 
pe urme? 

Huldar își trase mâna înapoi. 

— Aceștia sunt doi copii mici. Nu-i vina lor că tu ai fost tratat 
rău de către sistem. Dacă ai vreo urmă de onoare, ne vei spune 
unde se află. 

— V-am mai spus deja de-o sută de ori, nu știu. Chiar nu știu. 

— Bun. Să zicem că spui adevărul. Dar știi cine i-a luat. 

Tăcere. Huldar și Erla priveau cu atenţie vârful capului lui 
Thrâstur, în timp ce acesta scana lista cu privirea. După care, 
băiatul se îndreptă în scaun. 

— BT este Benedikt Toft. A studiat Dreptul în același timp cu 
nemernicul acela, așa-zisul meu bunic. A fost de acord să 
grăbească cazul, astfel încât acuzarea să se transforme într-un 
adevărat fiasco. A făcut-o ca pe o favoare pentru un vechi 
prieten, care nu putea face față scandalului de-a fi asociat cu un 
pedofil. K vine de la Kolbeinn. Nu mi-am mai amintit patronimul 
său când am scris scrisoarea. Lucra pentru Consiliul local din 
Hafnarfjordur și s-a asigurat că raportul pentru serviciile sociale 
privind situaţia noastră de-acasă era bun. În schimb, bunicul a 
tras sforile la o firmă de contabilitate la care avea acțiuni pentru 
a-i obţine un post bun. S vine de la Sólveig, nu-mi mai aduc 
aminte patronimul ei. Ea a fost psihologul care a trădat-o pe 
Sigrun; a povestit judecătorului că sora mea avea o imaginaţie 
hiperactivă, deși știa foarte bine că e o prostie. Același lucru îl 
făcuse, cu ceva timp înainte, și-n cazul meu. Recompensa ei a 
fost un contract gras cu consiliul orășenesc. Chestia care mă 
deranjează cel mai tare e că ea a scăpat. O târfă dezgustătoare. 

Ridică privirea în timp ce rostea aceste cuvinte, iar expresia 
lui le dădu de înţeles că el chiar credea ce spunea. După care 
vorbi mai departe: 

— I vine de la Yngvi, judecătorul. 

— Yngvi nu se scrie cu l. începe cu litera Y. 

— Și ce dacă? Doar nu-i un test de gramatică. Rahatul ăla cu 
ochi ne-a trădat pe mine și pe sora mea, iar în schimb bunicul a 
pus o vorbă bună pentru el când a aplicat pentru un post la 
Curtea Supremă de Justiţie. O foarte bună afacere pentru el; nu 
la fel de bună pentru mine și pentru Sigrun. Sau pentru Vaka. Să 
nu uităm de ea. 


VP - 296 


— Nu. N-am uitat-o, zise Erla arătând înspre fotocopie. Și 
inițialele AV? 

— Valdi. Agentul Valdi. 

— Și cine-i Agentul Valdi? 

— Un poliţai la care-am mers pentru a mă ajuta. 

— Când ai mers la el? Nouă ni s-a spus că întâmplarea a ieșit 
la iveală atunci când Sigrun a vorbit la școală. 

— Înainte de asta. Cu mult înainte. Pe când Sigrun avea patru 
ani, iar eu, opt, zise Thrâstur coborând din nou privirea. Atunci 
când ticălosul nostru de tată a început să se arate interesat de 
ea. De mine se plictisise deja. 

Se opri, inspiră adânc, încet, apoi își trase nasul. Nici Erla, nici 
Huldar nu îndrăzneau să-l întrerupă; erau prea preocupaţi să 
înregistreze întreaga oroare a evenimentelor pe care crezuseră 
că le-au înţeles așa cum trebuie, deși acum își dădeau și ei 
seama cât de tare se înșelaseră. 

— Atunci am hotărât să merg la poliţie. Care se presupune că 
trebuie să-i aresteze pe criminali. S-a întâmplat în decembrie, cu 
o zi înainte de vacanța de Crăciun. Am mers la secţie, căcat pe 
mine de frică, dar decis să o salvez pe Sigrún. Polițistul cu care 
am discutat s-a prezentat ca fiind agentul Valdi. M-a tras 
deoparte și eu i-am spus toată povestea. Pentru prima oară în 
viața mea, i-am povestit cuiva tot ce mi s-a întâmplat. M-a 
ascultat, făcându-mă să cred că, după aceea, vom pleca acasă 
în mașina lui de poliţie și îl va aresta pe tata. Dar nu s-a 
întâmplat asta. Mi-a zis că mai întâi trebuie să ancheteze și m-a 
întrebat dacă poate veni cineva să mă ia. l-am dat numele 
bunicului, pentru că sigur nu voiam să vină tata să mă ia, sau 
mama. Bunicul a venit și Valdi a ieșit ca să stea niţel de vorbă 
cu el. Apoi bunicul m-a condus acasă și mi-a zis că ar trebui să 
învăţ să-mi ţin gura și să nu spun minciuni despre un om care n- 
a făcut nimic altceva decât să fie un tată bun pentru mine. l-a 
zis tot tatălui meu. În seara aia am luat o bătaie soră cu 
moartea, mai rea decât oricare de până atunci. De Valdi n-am 
mai auzit niciodată și nici despre vreo anchetă. Mai târziu, 
bunicul mi-a zis că a discutat el cu poliţaiul și s-a asigurat că-și 
va ţine gura. Tipul respectiv studia Dreptul la universitate, așa 
că bunicul i-a promis că-l va ajuta să-și găsească un serviciu bun 
după ce va absolvi. Probabil că a făcut acest lucru, pentru că 
Valdi n-a mai suflat nimănui nicio vorbă. Nici la primul proces, 


VP - 297 


nici la al doilea. Cam atât cu încercarea mea de-a o salva pe 
Sigrun. 

— Și n-ai mai vorbit cu nimeni altcineva? Cu învăţătoarea ta, 
cu un doctor, cu mama voastră? Cu un alt adult? 

Huldar era atent să-și păstreze un ton neutru. Nu era 
momentul potrivit să trădeze vreun semn de milă pentru bietul 
băiat, oricât de greu i-ar fi fost. 

Thrâstur ridică privirea. Furia și ura se întorseseră. 

— Hei, n-aveam decât opt ani. Eram suficient de prost încât 
să cred că poliţaii erau genul de oameni care vor să facă 
dreptate. După ce m-au trădat, n-am mai avut unde să merg. 
Mama era complet nefolositoare, sub papucul acelui nemernic 
violent și incapabilă să înfrunte ceea ce se întâmpla chiar sub 
ochii ei. Eu tot încercam s-o fac să înțeleagă, dar ea nu m- 
asculta. Imi spunea întruna să tac și se uita mereu de jur- 
împrejur, în caz că ne-auzea tata. Așa c-am apelat la singura 
cale de scăpare rămasă. Am luat-o pe Sigrun și-am fugit. 

— Presupun că nu prea departe. 

— Am ajuns doar puţin dincolo de fabrica de aluminiu. Voiam 
să ajungem la Keflavik. Credeam că ne-am putea urca într-un 
avion și să ajungem să locuim în străinătate. Dar era un frig 
năprasnic, începuse să bată vântul și să ningă. Aproape c-am 
murit degerațţi. Lui Sigrún i-au înghețat degetele, pentru că nu 
m-am gândit să iau și mănuși. Cineva ne-a văzut prin ninsoare și 
ne-a salvat. Era, totuși, prea târziu. Lui Sigrún i-au fost 
amputate două degete. A fost dusă la spital și bunicul a venit să 
mă ia pe mine. În mașină m-a lovit atât de tare, încât a început 
să-mi sângereze ochiul. Dar nimeni nu m-a întrebat ce s-a 
întâmplat. Am fost trimis la psiholog - la curva aia de Sólveig - 
care a petrecut cea mai mare parte din timp încercând să mă 
convingă că îmi imaginam toate acele lucruri sau că inventam 
povești. Proveneam dintr-o familie bună și ar fi trebuit să fiu 
recunoscător. 

Se opri din vorbit și strânse din dinţi. După care continuă, 
mârâind de furie: 

— O urăsc și mi-aș fi dorit ca ea să fi fost prima, nu să scape 
basma curată. 

— Oricum n-o să scape cu asta. 

Acum Huldar reușea să înţeleagă ura, chiar și violenţa și 
brutalitatea din spatele crimelor. Asta nu scuza cu nimic 


VP - 298 


infracțiunile fraţilor, dar oricum era mai bine decât dacă ar fi 
fost motivaţi doar de sadism. 

— Va răspunde pentru faptele ei, îţi promit asta. 

— Da, sigur. 

Thrâstur se cutremură, apoi adăugă: 

— Te cred. Banu. 

— Noi doi vom ieși afară câteva clipe, interveni Erla ridicându- 
se în picioare. N-o să dureze mult. 

Îl lăsară pe Thröstur singur în încăpere. Huldar se aștepta să 
fie mustrat aspru pentru că-i promisese băiatului ceva ce nu 
putea respecta, dar nicidecum nu se aștepta la ce urmă. 

— Agentul Valdi trebuie să fie Thorvaldur, spuse Erla. După ce 
acele picioare și-au făcut apariţia în grădina lui, i-am scotocit 
trecutul și am aflat că începuse să lucreze pentru procuratură 
imediat după absolvire, ceea ce e destul de neobișnuit. Cât timp 
a fost în facultate, a încercat să se înscrie în poliţie, iar una 
dintre încercări s-a petrecut în Hafnarfjsrdur. 

Erla se încruntă. 

— Dar un lucru nu înţeleg. Thrâstur a fost foarte convingător 
când a jurat că nu cunoaște niciun Thorvaldur Svavarsson; cel 
pe care voia el să-l omoare era agentul Valdi. Așa că el n-are 
cum să fi luat parte la atacul asupra lui. 

Aparent, Erla nu așteptă niciun răspuns, pentru că tot ea 
continuă, părând din ce în ce mai exasperată: 

— Pur și simplu nu se potrivește. Ce dracu’ facem dacă se 
dovedește că nu e implicat? Pe Thorvaldur nu dau nicio ceapă 
degerată, dar vreau să-i găsesc copiii. Teferi și nevătămați. 

Două cute adânci i se formară între sprâncene. Când îi sună 
telefonul, aruncă o privire spre număr, apoi răspunse. Huldar 
auzi un glas de bărbat printre replicile scurte ale Erlei, care 
închise destul de repede. 

— Au găsit-o pe Sigrun. 

— Unde? 

— Poliţiştii care le supravegheau casa au văzut-o venind 
acasă. A fost arestată și acum se află în drum spre secție. 
Pretinde că a fost la cinema. A făcut o plimbare lungă, a trecut 
pe la o librărie, după care a mers la un film. 

— Și spune adevărul? 

— Trebuie verificat. Nu-mi place cum arată situaţia. Chiar 
deloc. 


VP - 299 


Expiră prelung, după care se adună și continuă: 

— Adu-i niște apă, apoi continuăm să-l presăm. 

Huldar o ascultă fără să protesteze, căutând cel mai mare 
pahar din bucătărie pe care-l umplu cu apă. Când se întoarse, o 
găsi pe Erla în scaunul din fața lui Thrâstur. Incepu să vorbească 
din clipa în care Huldar păși înăuntru. 

— Deci acum știm ce se află în spatele acestor atrocități. Dar 
mai rămâne o întrebare: unde sunt copiii lui Thorvaldur? Copiii 
agentului Valdi? 

— Vă jur că nu știu. 

Thrâstur întinse mâna după paharul cu apă, însă Huldar îl 
trase spre el. 

— Ne poţi spune mai multe. Cine i-a luat? Sigrun? 

— Nu. Nici Sigrun și nici eu. Asta nu-i o listă cu oameni pe 
care voiam eu să-i omor. Nicidecum ea. 

— Dar atunci, ce dracu' e? 

Erla înșfăcă bucata de hârtie și i-o scutură în faţă lui Thr&stur. 

— Aceștia sunt oamenii pe care părinţii Vakăi au vrut să-i 
omoare, zise Throâstur privind fix paharul cu apă. Acum pot să 
beau și eu niște apă? 

Huldar împinse paharul spre el. 


Capitolul 33 


Memoria telefonului Freyjei era plină până la refuz. Făcuse 
nenumărate poze cu Saga pentru a i le arăta fratelui său, în 
speranţa că cel puţin una va fi bună, însă micuța avea un talent 
deosebit de a privi în altă parte sau de a închide ochii exact 
atunci când Freyja se pregătea s-o pozeze. N-o ajuta cu nimic 
nici faptul că în singurele poze care erau clare, eterna 
încruntătură era mai vizibilă ca oricând. 

Freyja o luase din nou cu ea pe Saga la lac sub pretextul că 
vor hrăni rațele, deși adevăratul motiv era că nădăjduia să dea 
din nou peste acel chipeș tată singur. Acesta nu apăruse încă, 
deși lacul nu ducea lipsă de taţi cu copii în cărucioare și pungi 
pline cu pâine. Rațe obeze pluteau în gaura din gheață, 
ciugulind din nesfârșita rezervă de hrană adusă de oameni. 


VP - 300 


Atâta timp cât vor exista copii mici în Islanda, acele păsări n- 
aveau să moară de foame. 

Molly se trânti greoaie pe canapeaua pe care stătea Freyja. 
Doar ce înfulecase o porţie zdravănă de carne tocată. Ar fi 
trebuit să mănânce de două ori din ea, însă Freyja se simţise 
atât de vinovată pentru că lăsase câinele singur tot weekendul, 
încât îi turnase toată porţia odată în castron. 

Ca de obicei, duminică seara, nu se întâmpla nimic. Prietenele 
ei erau prea ocupate să posteze statusuri atât de plictisitoare, 
încât te apuca exasperarea: citate banale despre fericire sau 
despre importanţa valorilor morale, ori fotografii cu ce 
mâncaseră la cină sau cu ele însele în poziţii acrobatice de yoga, 
care aproape sigur fuseseră prelucrate cu vreun program. 

Probabil că indispoziţia ei își avea originea în faptul că nu 
avea pe nimeni pentru care să gătească în afară de Molly. 
Închise cu un pocnet laptopul și înhăţă în schimb telefonul. Încă 
mai avea numărul de telefon al acelui tată singur, dar 
sincronizarea era prost aleasă. La fel ca ea, și el probabil că 
fusese nevoit să-și distreze copilul tot weekendul, așa că 
aproape sigur era frânt de oboseală. Mai bine ar mai aștepta 
niţel. 

În clipa aceea îi sună telefonul, iar pe ecran apăru un număr 
pe care nu-l recunoștea. El să fie? 

— Alo? 

— Bună! Ești Freyja? Psihologul? 

Vocea îi era necunoscută. 

— Scuze, mă numesc Orri. Mi-ai dat cartea ta de vizită în faţa 
secției de poliţie. 

— A, da. Bună! zise Freyja îndreptându-se de spate. Nu mă 
așteptam să primesc vești de la tine. 

— Nici eu nu mă aşteptam să te sun. 

Îl auzi respirând, dar chiar când ajunse la concluzia că se 
răzgândise și că nu mai voia să discute cu ea, Orri continuă: 

— Știu că e duminică seara și aşa mai departe, dar mă simt 
extrem de pierdut și nu mai știu încotro s-o apuc. Chestia asta 
are legătură cu o boală mentală, așa că după o lungă perioadă 
de reflecţie, am hotărât să iau legătura cu tine. 

— E-n regulă. Ești într-o dispoziţie proastă? 


VP - 301 


Încercă să-și amintească numele vreunui coleg care se ocupa 
de adulţi și care-ar fi putut fi pregătit să preia un caz de urgenţă 
în afara orelor de program. 

— Da, sunt într-o dispoziţie destul de proastă, dar nu despre 
asta e vorba. E vorba despre fosta mea soție, Dagmar. Mă tem 
că a făcut ceva foarte greșit. 

— Ea se află acum cu tine? 

Orri păru ofensat, ca și cum Freyja ar fi insinuat că lângă el se 
afla o ţicnită cu spume la gură, poate chiar în pat cu el. 

— Nu. Slavă Domnului că nu. 

— Atunci unde e? 

— Nu știu. 

Orri șovăi, ca și cum n-ar mai fi fost convins de înțelepciunea 
deciziei sale de-a o suna. 

— Dar am anumite bănuieli. 

— OK. Lăsând asta la o parte, te temi că și-a făcut rău 
singură? 

— Pot trece pe la tine? bolborosi el. 

Freyja privi în jur, la canapeaua jerpelită, la părul de câine și 
la dezordinea de care avusese intenţia să se ocupe pe timpul 
weekendului. 

— Nu, mă tem că acum e imposibil. 

— Oh! Inţeleg. Atunci poți trece tu pe la mine... sau să ne 
întâlnim undeva? Mă simt foarte stânjenit să discut despre asta 
la telefon. _ 

Freyja căzu pe gânduri. Avea de făcut altceva? In afară de a-și 
petrece seara pe rețelele de socializare, ieșindu-și din minţi de 
plictiseală? 

— Nu poate aștepta până dimineaţă? Ai putea trece pe la 
Casa Copiilor și te-aș putea ajuta să găsești un psiholog 
specializat în consilierea adulţilor. Cât de urgent e? 

Orri scoase un râs acru, lipsit de veselie. 

— Dacă bănuielile mele sunt corecte, ar fi greu de imaginat 
ceva mai urgent de-atât. 

— Se pare că ea are nevoie de ajutor urgent. Te sfătuiesc să 
suni imediat la secţia de psihiatrie a Spitalului Naţional. Eu nu-ți 
pot fi de prea mare ajutor într-o astfel de situație. 

— Am încercat. Nu vor să discute cu mine. Nu sunt eu ruda ei 
cea mai apropiată și am impresia că s-au gândit că încerc să-i 
plătesc lui Dagmar un fel de poliţă din cauza divorțului. Dar tu 


VP - 302 


trebuie să mă crezi, nu despre asta e vorba. Nu mai avem de-a 
face unul cu altul de mai bine de zece ani. 

Se opri, după care concluzionă pe un ton plat, din care 
dispăruse agitația de mai devreme, căreia îi luase locul o notă 
de înfrângere: 

— Nu mai știu ce să fac. 

— Bine, hai să ne întâlnim. 

Freyja menţionă o cafenea într-o zonă cu localuri cu program 
prelungit și care era posibil să nu fie nici plină până la refuz, dar 
nici complet goală. Nu simţea niciun fel de dorinţă să se 
întâlnească singură cu acest bărbat: cererea lui era destul de 
stranie și ea chiar nu pricepea ce voia el. Dar apoi își aduse 
aminte ce soartă crudă avusese acest cuplu. Moartea Vakăi le 
distrusese mariajul, iar Orri încă mai simţea o anumită afecțiune 
faţă de Dagmar. 

— Înţeleg că ţie încă-ţi mai pasă de fosta ta soţie și, cine știe, 
poate chiar s-ar putea să te ajut în vreun fel. 

Însă instinctul ei de psiholog o trădase de data asta. 

— Dagmar? De ea nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. 
Pentru ceilalți îmi fac griji. 

e 

Freyja stătea în fața cafenelei, uitându-se la Orri, care se afla 
în continuare înăuntru, privind în gol la tablourile de pe pereți. 
Mâna în care ţinea telefonul îi tremura de șoc și de frig. Orri 
vorbise aproape neîncetat, abia oprindu-se din când în când ca 
să ia câte o gură de cafea. Ceașca ei rămăsese neatinsă pe 
masă. Uneori mai apucase și ea să scoată câte-un cuvânt, dar în 
rest stătuse și ascultase istorisirea lipsită de emoție a 
bărbatului. În timpul facultăţii, ea citise câteva articole despre 
cazuri extreme de comportament psihotic care se potriveau cu 
ce descria el, dar nu-i trecuse niciodată prin cap că avea să se 
trezească în fața unei astfel de situaţii, darămite să mai și vină 
cu o soluție la problemă. După ce bărbatul terminase de 
povestit, ea avu nevoie de un moment pentru a se bucura de 
liniștea și de normalul din cafenea, ori de zumzetul înăbușit al 
conversației celorlalţi clienţi. Și ce mult regreta că fusese de 
acord să se întâlnească cu el, în loc să stea acasă și să admire 
pozele de pe Facebook ale copiilor prietenelor sale cu cărţile lor 
de colorat. 


VP - 303 


Orri nu se arătase deloc surprins sau tulburat de tăcerea ei; 
ba chiar și el păruse că se bucură de un moment de respiro. 

În cele din urmă, Freyja izbuti să se adune, apoi se ridică și îi 
spuse că vrea să sune la poliţie. Probabil că polițiștii urmau să 
alerteze și spitalul de psihiatrie, dar nu asta era prioritatea lor 
numărul unu. Se pregăti sufletește ca el să reacționeze cu furie 
și să-i aducă aminte de jurământul ei de confidenţialitate ca 
psiholog, dar ţinu s-o contrazică în ambele aspecte. Doar 
încuviinţă din cap și-i spuse că va aștepta. 

Telefonul lui Huldar sună de mai multe ori. Freyja începu să se 
teamă că nu-i va răspunde - o adevărată ironie, căci, pe lângă 
faptul că nu voia să-l sune, ar prefera să nici nu-i mai audă 
vocea vreodată. Când el îi răspunse în cele din urmă, ea nu 
pierdu vremea inutil: 

— Trebuie să trimiţi imediat o mașină de poliţie. Sunt cu Orri, 
tatăl Vakâi, care tocmai mi-a povestit o mulţime de lucruri 
despre fosta sa soţie și despre ce crede c-a făcut femeia. 

— Unde ești? 

N-o întrebă ce se presupunea c-a făcut Dagmar. Ori avea o 
încredere neţărmurită în Freyja, ori deja știa ceva. Ea bănuia că 
era a doua variantă. Oricum, nu conta. Cel mai important era 
faptul că el urma s-o scape de tot acest coșmar. li dădu numele 
cafenelei, dar el o întrerupse: 

— Știu unde e. Sunt pe drum. Nu pleca nicăieri și nu-l lăsa nici 
pe el să plece. 

Freyja închise și se întoarse din nou cu faţa spre fereastră. 
Prin geamul murdar, întâlni privirea obosită a lui Orri. Ridică o 
mână și-o flutură spre el, ca o proastă. După care intră liniștită 
înăuntru. 

e 

Un nor de fum de ţigară atârna nemișcat în aerul îngheţat. O 
mașină de poliţie îl adusese pe Orri la secţie. Acolo se văzuse 
nevoit să repete întreaga poveste și să semneze o declaraţie 
formală. Ce urma să se întâmple cu el după aceea, Freyja nu 
mai știa și nici n-o interesa. Bărbatul părea să aibă impresia că 
nu era nimic în neregulă cu el, dar acest lucru era complet fals. 
În sarcina altora cădea decizia de-a stabili cât de bolnav era și 
el. Poate că el nu era decât cel mai prost complice din istorie. 

— Mersi c-ai sunat. Ai făcut exact ce trebuia. 


VP - 304 


Huldar tot trăgea dintr-o ţigară, părând că nu se grăbea chiar 
deloc să se întoarcă la treabă. Arăta într-o formă mai bună decât 
ultima oară când îl văzuse; și nici nu mai părea atât de supărat 
pe el însuși. De fapt, părea destins și optimist. 

— Cine știe, poate că asta chiar ne va ajuta să-i găsim la timp 
pe copiii lui Thorvaldur. 

— Să sperăm. 

După ce vorbise cu Orri, Huldar își rupsese din timp pentru a o 
pune la curent cu evoluţia anchetei. La început, ea presupusese 
că exista o rațiune profesională în spatele intenţiei lui, dar în 
cele din urmă, el îi explicase că acesta era de fapt motivul 
pentru care încă nu avusese ocazia să-i ceară scuze așa cum se 
cuvenea. Singurul ei răspuns a fost o privire de gheață. 

— Nu puteţi trimite direct pe cineva de la Borgarnes? îl 
întrebă ea. 

— Ba da, deja s-a sunat acolo. Dacă vor găsi familia, plec și 
eu într-acolo. Întrebarea mea e, ai fi dispusă să mergi și tu cu 
noi? In mod sigur copiii vor avea nevoie de ajutorul tău 
profesional. 

Mai trase un fum, apoi adăugă: 

— Cel puţin, așa sper. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la o 
altă eventualitate. 

Freyja nu-i răspunse imediat. O călătorie de o oră sau două pe 
întuneric împreună cu Huldar nu era chiar cel mai tentant lucru 
în clipa de față. 

— Ce se va întâmpla cu cuplul? 

— Greu de spus. Dacă ne-a spus adevărul, el s-ar putea să 
scape doar cu un avertisment. Firește că ar fi trebuit s-o 
raporteze cu mult timp înainte. E posibil ca el să încerce să 
susțină că n-a crezut-o pe Dagmar în stare să-și ducă planurile 
la bun sfârșit, dar după evenimentele din ultimele zile, acest 
lucru pur și simplu nu este credibil. În clipa în care numele lui 
Benedikt Toft a apărut în presă, ar fi trebuit să-și dea seama că 
ea a început să-și ducă la îndeplinire fanteziile ca să se răzbune. 
Dacă ar fi venit la noi chiar atunci, Thorvaldur și copiii săi ar fi 
fost acum în siguranță, chiar dacă era deja prea târziu pentru a-l 
salva pe Kolbeinn. g 

Freyja încuviință din cap. Işi trase mânecile hainei peste 
mâini; gerul devenea din ce în ce mai pătrunzător. 

— Crezi că minte? 


VP - 305 


— Nu. Dar adevărul are mai multe versiuni. Așa îl vede el. Ea 
l-ar putea vedea altfel. 

Huldar trase ultimul fum din ţigară, apoi stinse mucul rămas. 

— Cum ţi-a descris el tot? Ce mi-a povestit el mie s-ar putea 
să nu corespundă cu versiunea pe care ai auzit-o tu. Uneori poți 
afla o mulțime de lucruri din discrepanțe; niciun mincinos nu a 
stabilit toate detaliile atunci când a început să inventeze lucruri. 

— A fost o poveste tare lungă - nici nu sunt sigură c-o pot 
reda în cele mai mici detalii. Dar îmi aduc aminte punctele 
principale. 

— Dă-i drumul. 

— A început destul de normal. Mi-a povestit despre cât de rău 
au fost afectați de moartea Vakăi. La început, părea să nu existe 
nicio diferenţă în felurile în care-i afecta suferința, dar odată cu 
trecerea timpului, începea să devină din ce în ce mai evident că 
Dagmar dorea - cum a formulat el? - să-și petreacă timpul 
privind în oglinda retrovizoare, în timp ce el voia să se uite la 
drumul din faţa sa. Într-un final, ceea ce a dus la despărţirea lor 
a fost momentul în care Thrâstur a venit să-i vadă după 
pronunțarea sentinţei tatălui său. Pe el și Sigrun îi mai 
întâlniseră când copiii și-au făcut apariţia la tribunal pentru a 
depune mărturie și deși Orri a ezitat să-mi spună cu exactitate 
ce s-a întâmplat, a recunoscut că modul în care el și Dagmar s- 
au comportat față de ei nu le-a făcut deloc cinste. Și la 
înmormântarea Vakăi s-au purtat urât cu cei doi copii. Părea 
rușinat și apăsat de faptul că, la vremea aceea, nu erau ei înșiși. 
În ochii lor, Sigrún era de vină pentru declanșarea șirului de 
evenimente care au dus în cele din urmă la moartea fiicei lor. 

— Se potrivește destul de bine cu ceea ce mi-a zis și mie. Au 
fost ceva mai puţine rahaturi emoţionale, dar în alte aspecte, a 
fost destul de asemănător. Ce ţi-a spus despre bunic, despre 
Einar Adalbertsson? 

Freyja voia să-i îndese pe gât acea remarcă referitoare la 
„rahaturile emoţionale”, însă nu avea energia necesară. Oricum 
n-ar fi avut niciun rost; el avea tot dreptul la astfel de opinii și 
putea trăi cu ele - având în vedere ce brută necivilizată era. 

— Mi-a spus că Thrâstur a venit și le-a bătut la ușă după 
întâlnirea lor de la Tribunalul Regional din Reykjanes, la aproape 
un an după crimă. Venise să le spună că nu el sau Sigrun erau 
de vină pentru ce se întâmplase. Amândoi vruseră să-și 


VP - 306 


oprească tatăl, însă bunicul lor le zădărnicise orice încercare. 
Thr&stur pretindea că mersese chiar și la poliţie, când era mai 
mic, dar nimeni nu-l ascultase, iar Sigrún îi mărturisise ce păţea 
învăţătoarei ei, ceea ce rezultase, în cele din urmă, cu o acuzare 
oficială a tatălui ei. Însă acestuia i se dăduse drumul, pentru că 
toată lumea îi trădase. Thrâstur le-a zis că bunicul său Einar l-a 
tras deoparte, chiar înainte de proces, pentru a se împăuna cu 
faptul că-i avea pe toţi - judecători, avocaţi, asistenţi sociali - în 
buzunar și că dacă Throstur nu urma să jure că totul era perfect 
la ei acasă, îl va face să-i pară rău. Bătrânul îi spusese că-l va 
omori dacă nu va face cum îi spune el. Deci normal că Thrâstur 
s-a supus. În aparenţă, bunicul lor îi ţinuse același discurs și lui 
Sigrun, însă în cazul ei a părut să nu funcţioneze. Nu că mărturia 
ei ar fi avut vreun rezultat. 

— Asta se potrivește mai mult sau mai puţin cu ce ne-a spus 
nouă Throstur. L-am reţinut. Orri n-a povestit nimic despre vizita 
pe care i-au făcut-o el și Dagmar lui Einar? 

— Ba da. Dar atunci am început să am anumite îndoieli în 
privinţa versiunii sale asupra evenimentelor. A zis că ei n-au 
crezut tot ce le-a povestit Throstur. Și că, de aceea, l-au forţat 
pe băiat să-i însoțească la Einar acasă. 

Freyja inspiră adânc, umplându-și plămânii cu aer proaspăt și 
înghețat. 

— La început, Einar a negat totul, așa cum era de așteptat, și 
n-ar fi recunoscut nimic dacă Dagmar nu l-ar fi ameninţat cu un 
ciocan pe care-l adusese cu ea. Orri a spus că-l adusese cu 
intenţia de a-i distruge bătrânului toată casa. Dar în loc să-l 
amenințe că-i va distruge toate bunurile din casă, a început să 
spună că-i va sparge lui fața. Einar a fost prea înspăimântat ca 
să mai mintă. Și, deși nu sunt sută la sută sigură, am impresia 
că și Orri a jucat un anumit rol aici. Throstur e cel care ar putea 
să ne lumineze cine l-a ameninţat pe Einar și în ce mod. Oricum, 
bătrânul a început să mărturisească și le-a spus totul despre 
cine luase parte la mușamalizarea procesului și cu ce îi mituise 
pe cei implicaţi. Thrâstur a fost nevoit să stea și să asculte toată 
mărturisirea bătrânului. 

— Și moartea lui Einar? Orri ţi-a explicat cum anume s-a 
produs? 

— Da, deși a insistat că nu știe pe de-a-ntregul ce s-a 
întâmplat. S-a simţit atât de mânios din cauza mărturisirilor lui 


VP - 307 


Einar, încât a simţit nevoia să iasă pe hol pentru a se calma. 
Următorul lucru de care-și amintește e că a auzit o trosnitură, 
iar când s-a întors, capul bătrânului zăcea sprijinit de măsuţa de 
cafea, care era plină de sânge. Orri mi-a spus că e destul de 
sigur că Dagmar și-a pierdut controlul și l-a lovit pe bătrân cu 
ciocanul în cap. Deși, la acea vreme, Dagmar a jurat că Einar a 
căzut și s-a lovit cu capul de masă. Sigur că sunt doar baliverne, 
la fel cum e și afirmaţia lui că i-a crezut minciuna. În orice caz, 
după aceea s-au panicat, i-au tras o pungă de plastic peste cap 
și l-au târât, mort sau pe moarte, în baie. Acolo i-au scos punga 
și l-au izbit cu capul de marginea căzii, terminându-l definitiv. 
După care au turnat sângele din pungă în jurul căzii, apoi au 
curățat măsuţa pentru cafea. Ca măsură suplimentară de 
siguranţă, au înfipt o periuță de dinți în pumnul strâns al lui 
Einar, după care au părăsit scena crimei. Săracul Thröstur a fost 
martorul acestei înlănţuiri de evenimente și, potrivit spuselor lui 
Orri, Dagmar l-a amenințat că-l omoară dacă nu-și ţine gura 
închisă. Insă de data asta i-au promis lui Thrâstur și o 
recompensă. Dacă-și va ţine gura, Dagmar îi va omori pe toţi cei 
care i-au trădat pe el și pe Sigrun - și pe Vaka, firește - dar nu 
înainte de ieșirea tatălui său din închisoare. Dagmar voia să 
aștepte tot acest timp pentru că era decisă să-l omoare și pe Jón 
Jónsson. lar acest lucru însemna să-și amâne răzbunarea până 
la data eliberării lui. 

Huldar trase până sus fermoarul gecii de pe el. 

— Vrei să termini povestea în mașină? Poţi sta pe locul din 
față, continuă el zâmbind. Am înghețat bocnă. 

Radiatorul mașinii funcționa, spre deosebire de cel din rabla 
ei, și deși jetul de aer a fost rece la început, aducea cu el și 
promisiunea unei mult dorite călduri. 

— Continuă, te rog, zise Huldar în timp ce-și freca mâinile și 
sufla în ele. Aștept vești de la cei din Borgarnes. 

— Unde ajunsesem? 

— Dagmar l-a omorât pe Einar Adalbertsson și l-a ameninţat 
pe Throstur. 

— Corect. Orri mi-a spus că, după aceea, Dagmar a devenit 
complet obsedată de răzbunare. La început, el a încercat s-o 
ignore. A crezut că nu vorbește serios, că e doar o fază prin care 
trecea. Dar odată cu scurgerea timpului, în viaţa ei nu mai 
rămăsese loc pentru nimic altceva și într-un sfârșit, mariajul lor 


VP - 308 


s-a destrămat. El a așteptat până la pronunțarea sentinţei date 
de Curtea Supremă, în speranţa că Dagmar va simţi că Jón a 
primit ce merita, dar n-a fost de-ajuns pentru ea. A început să 
plănuiască cum să-i ucidă pe toţi acei oameni care fuseseră 
implicaţi în prima achitare a lui Jón. În concepţia ei, cu toţii erau 
vinovaţi. Orri nu era de acord cu ea, iar picătura care a umplut 
paharul a fost momentul în care ea a început să strângă tot felul 
de unelte, acid sulfuric și alte chestii la fel de îngrijorătoare. Era 
hotărâtă să le adune cu ani în avans, astfel încât să nu le poată 
fi luată urma atunci când sosea vremea. In ziua în care ea a 
venit acasă cu o drujbă, a părăsit-o. 

— ȘI-I înţeleg perfect, spuse Huldar ţinându-și mâinile în faţa 
grilajului prin care ieșea căldura. Dacă soţia mea ar veni acasă 
cu o drujbă, nici pe mine nu m-ar mai putea reţine nimic lângă 
ea. 

— Da, sigur. Visează în continuare. 

Freyja nu era interesată să discute despre viaţa lui amoroasă. 
Voia să-și termine povestea mai repede, ca să poată pleca 
acasă. 

— După ce-a părăsit-o, mi-a spus că a întrerupt orice legătură 
cu ea, astfel încât n-a mai știut dacă Dagmar a continuat să-și 
urmărească obsesia. A sperat ca divorțul s-o trezească la 
realitate. Însă, acum câteva luni, ea l-a sunat ca să-i ceară o 
favoare. Avea nevoie de-o casă izolată, departe de drumurile 
principale, cu o pivniţă fără ferestre, pe care s-o închirieze 
pentru o perioadă. El e un agent imobiliar de succes, așa că 
avea pe mână o mulţime de proprietăţi care aparținuseră unor 
bănci falimentare și care acum zăceau nefolosite. Din spusele 
lui, l-a ameninţat că va spune poliţiei ce rol a jucat el în moartea 
lui Einar Adalbertsson dacă nu va face asta pentru ea. Așa că i-a 
dat cheile unui uriaș imobil de lângă Borgarnes. Proprietatea n- 
avea nicio șansă să fie vândută prea curând, așa că el i-a putut- 
o închiria lui Dagmar fără niciun pericol ca vreun potențial 
cumpărător să vrea să vină să o vadă. Un alt avantaj a fost 
faptul că-n jurul acestei proprietăţi se afla o mulţime de teren, 
ceea ce însemna că nu erau deloc case primprejur. 

— Sigur acolo sunt copiii. N-au cum să fie în altă parte. Mama 
lor a fost azvârlită din mașină în mijlocul pustietăţii, aproape de 
coastele din Hvalfjârdur. Bănuiesc că Dagmar a ales să 


VP - 309 


ocolească fiordul, pentru a evita camerele din tunel. N-avea cum 
să se ducă în altă parte. 

Privirea pe care Huldar i-o aruncă Freyjei era aproape 
imploratoare, ca și cum o ruga să-i susţină teoria, să-i ofere un 
fel de garanţie că totul avea să fie în ordine. 

— Nu te uita la mine. Eu știu și mai puţine decât tine. Tot ce 
știu eu e ce mi-a spus Orri, și nu sunt convinsă sută la sută că el 
chiar poate fi o sursă de încredere. 

— Ce ţi-a zis despre crime? A știut ceva despre ele? 

— El pretinde că nu. A zis că a rămas chiar șocat când a dat 
peste numele lui Benedikt Toft în ziare, dar n-a vrut să creadă 
că Dagmar ar putea fi implicată. Nu am foarte mare încredere în 
această afirmaţie a lui, având în vedere că știa că ea deţine o 
drujbă. Apoi n-a mai zis nimic, părând că așteaptă să-i pun 
întrebări. Insă eu nu voiam decât să scap mai repede de el, așa 
încât te-am sunat pe tine. Firește c-ar fi trebuit totuși să-l întreb 
de ce a mărturisit abia acum, dar n-am făcut-o. 

— Nu contează, pentru că l-am întrebat eu. 

— Și ce-a zis? 

— Că nu se mai putea minţi singur după ce numele lui 
Kolbeinn a apărut în presă și membrele retezate păreau să aibă 
legătură cu ambele cazuri. Când poliţia a făcut apel în căutare 
de informaţii despre Thorvaldur și copiii săi, n-a mai putut sta 
deoparte și te-a sunat pe tine. 

— De ce pe mine? E o treabă ce ţine de poliţie. De ce a vrut 
să mă implice și pe mine în treaba asta? 

— Mă îndoiesc că gândea coerent. Poate că doar a vrut să 
mute povara de pe umerii săi în cârca altcuiva. Tu ai sunat la 
poliţie, nu el. Să fi fost o încercare de-a scăpa de vină pentru 
faptele lui Dagmar? Să se convingă pe el însuși că n-o trădează 
pe ea, ci că-n acest fel îi pune interesele mai presus de orice - 
că dorește să-i ofere tratament psihiatric, chiar dacă încercarea 
sa vine cu zece ani prea târziu? 

— Să știi că până la urmă te pricepi destul de bine la astfel de 
„rahaturi emoţionale”. 

— Ha ha. 

— Incă o întrebare înainte să plec, zise Freyja apropiindu-se și 
mai mult de pala de aer cald. Tu-l crezi? 

Huldar ridică din umeri. 

— Și da, și nu. Tu? 


VP - 310 


— La fel: și da, și nu. La urma urmei, el s-a compromis și pe el 
însuși recunoscându-și rolul jucat în asasinarea lui Einar 
Adalbertsson. Are vreo șansă să beneficieze de indulgență? 

— Pentru rolul jucat în ceea ce pretinde el - se poate. Tot ce-a 
făcut a fost să obstrucţioneze justiţia. Și dat fiind că faptele se 
prescriu după zece ani, acum nu mai poate fi trimis în judecată, 
așa încât există toate șansele ca el să scape. Pun prinsoare că 
altfel ar fi păstrat tăcerea. 

Lui Huldar îi sună telefonul, pe care-l înhăţă imediat. Vorbi 
puţin, în schimb își lăsă interlocutorul să vorbească și pentru el. 
Discuţia fu scurtă și Huldar închise destul de repede. 

— Era unul dintre agenţii din Borgarnes care au fost trimiși la 
proprietate. 

Băgă mașina în viteză. 

— Ce? Ce-a zis? 

— În general: Căcat, e foarte nașpa. lisuse Hristoase, Iisuse 
Hristoase. După care a zis că are nevoie de experţi la fața 
locului cât mai curând posibil. 

Huldar porni în josul străzii, înainte ca Freyja să aibă timp să 
coboare din mașină. 

Așa că se trezi pe șoseaua de nord, care ducea spre 
Borgarfjordur, pentru a - te rog, Doamne! - ajuta doi copii 
îngroziţi. 


Capitolul 34 


Nu exista nici umbră de îndoială că se aflau pe drumul cel 
bun. Cauciucurile unei mașini răscoliseră de curând zăpada pe 
drumul de țară. După ce se mai apropiară niţel, zăriră lumini 
care-l făcură pe Huldar să accelereze instantaneu, azvârlind 
pietriș în toate părţile. Derapară ușor la o curbă, ceea ce-l 
determină să mai micșoreze puţin viteza, nu de teamă c-ar 
putea pierde controlul mașinii, ci pentru că Freyja ţipă și înhăţă 
mânerul portierei pentru a-și proteja preţioasa-i viaţă, apoi 
proferă tot felul de injurii pe drumul rămas până la casă. 

Farurile unei adevărate mulţimi de autovehicule iluminau 
întreaga zonă, scoțând în evidenţă chiar și cel mai mărunt 
defect din faţada clădirii. În orice caz, era ușor să-ţi imaginezi 


VP - 311 


cum ar fi arătat aceasta dacă ar fi fost terminată vreodată: 
imensă și impunătoare tocmai datorită simplităţii sale pline de 
aroganță. Case de vară precum aceasta răsăriseră pe tot 
cuprinsul ţării în perioada în care oamenii căzuseră în efemera 
iluzie că sunt mai bogaţi decât erau de fapt, și nu puţine case 
asemănătoare așteptau, pe jumătate terminate, revenirea unor 
vremuri mai favorabile. Huldar, care nu făcuse niciodată parte 
din pătura bogată a societății, nu știa dacă ar fi fost tentat de o 
astfel de opulenţă. Spera că nu. 

Toate ferestrele fuseseră astupate cu scânduri bătute-n cuie, 
însă prin ușa din față se revărsa o lumină puternică de la 
reflectoarele orbitoare montate înăuntru. Probabil că în casă era 
o mare înghesuială, oricât ar fi fost de încăpătoare așa-numita 
„căsuţă de vară”. Pe lângă duba criminaliștilor, el mai recunoscu 
și mașina Erlei și a medicului legist, alături de încă vreo două 
mașini ale poliţiei din Reykjavik. Pe alee, lângă acele 
autovehicule, mai erau parcate două ambulanţe și încă două 
mașini ale poliţiei din Borgarnes. Pe bancheta din spate a 
fiecăreia dintre mașinile de patrulă ale poliţiei din Reykjavik 
stătea ghemuită câte o siluetă neclară. Una părea a fi o femeie - 
Dagmar, presupuse Huldar. Cealaltă îi aparţinea unui bărbat, al 
cărui păr scurt părea un adevărat dezastru. Jón Jónsson sau 
Thorvaldur? 

Huldar și Freyja săriră din mașină. Peisajul muntos reverberă 
puternic când trântiră portierele și zăpada le scârțâi sub 
picioare. Gerul era și mai mușcător aici decât în oraș, iar din 
gură le ieșeau nori de abur. Un iz ciudat plutea în aerul 
nemișcat. Din păcate, era unul care îi era destul de familiar lui 
Huldar - duhoarea de putrefacție. După ce-și pipăi buzunarele 
hainei, își dădu seama că uitase să-și ia cu el crema mentolată 
cu care se dădea pe sub nas în astfel de ocazii. 

— Mai bine ai aștepta afară, o sfătui pe Freyja, însă ea clătină 
din cap. Atunci trage-ţi gulerul puloverului peste nas. Va fi 
extrem de scârbos. 

Ea se opri pentru a-i urma sfatul, după care-l însoţi înăuntru, 
cu ochii căscaţi larg și privirea fixă. 

Huldar o găsi pe Erla discutând cu un poliţist pe care el nu-l 
cunoștea, pesemne unul dintre agenţii din Borgarnes. Stăteau în 
capul treptelor ce duceau în pivniţă, care părea a fi și sursa 
duhorii insuportabile. 


VP - 312 


— Cum merge treaba? 

— Bine, îi răspunse Erla răsucindu-se spre el. Date fiind 
împrejurările. Avem pe cap un cadavru destul de oribil ca 
aspect. Dar s-ar fi putut sfârși mult mai rău. 

Privi pe lângă el și o fixă pe Freyja. 

— Sper că ea e aici pentru copii, nu în calitate de invitat 
special al tău. 

— A venit pentru copii. Unde sunt? 

Privirea Erlei se întoarse din nou la Huldar, care simţi venind 
dinspre ea aroma vagă de mentă de la crema de sub nas. 

— În ambulanță. Sfatul meu e să-și miște curul acolo. Imediat. 
Înainte de-a borî peste pantofii ăia șic ai ei. 

Privirea Erlei era elocventă; încălțămintea Freyjei era complet 
nepotrivită pentru o scenă a crimei. 

Huldar se întoarse împreună cu Freyja, care probabil auzise 
fiecare cuvânt. Ea se prefăcu că nu-i pasă, însă ochii îngustați 
de furie i se zăreau pe deasupra puloverului. 

— Copiii sunt în ambulanţă. Mai bine te-ai duce să-i vezi. 

Ea se îndepărtă fără un cuvânt, făcând ca tocurile pantofilor 
să scoată ecouri ascuţite între pereţii goi de beton. 

— Bun, atunci. Vrei să arunci o privire la subsol? 

Atitudinea Erlei se îmbunătăţi după plecarea Freyjei. Poate că 
obedienţa lui lipsită de orice comentariu o făcuse să se 
îmbuneze. 

— Deși te previn, e o priveliște pe care n-ai s-o uiţi prea 
curând. Vrei mai bine să sari peste ea? 

— Nu. 

Minţea, dar n-avea de ales. Lui Huldar chiar nu-i plăceau 
cadavrele. Doar mirosul și era de-ajuns, fără a mai fi nevoie să- 
și imprime pe retină și imaginile greţoase ce veneau la pachet 
odată cu el. Luă crema mentolată de la Erla și se unse cu ea pe 
sub nas, deși nu-l ajută prea mult. 

Erla cobori în faţa lui, aparent imună la mirosul care devenea 
și mai greţos cu fiecare treaptă coborâtă. Se afla de mai mult 
timp aici și părea că devenise deja insensibilă la el. Insă era și 
mult mai dură decât mulţi dintre colegii ei de sex masculin - 
atât în această privinţă, cât și în multe altele. 

— Legistul doar ce și-a terminat treaba. A plecat împreună cu 
criminaliștii pentru a aduce cu ei o targă și alte echipamente, ca 


VP - 313 


să poată lua cadavrul. lar asta ar trebui să mai împrospăteze 
niţel aerul. 

Nu ezită deloc când ajunseră în capătul șirului de trepte, ci se 
duse aţă la ușa din oţel deschisă, în direcţia sursei de lumină. 

Huldar o urmă îndeaproape. Se strădui din răsputeri să-și 
golească mintea complet, în speranţa că va izbuti să scaneze 
zona cu privirea fără a se arăta impresionat de ceva, fără să 
observe de fapt ce avea în faţa ochilor. Dar nu-i folosi la nimic. 
Se opri la intrare, privind cu uluire trupul care-i aparținuse 
cândva judecătorului Curţii Supreme, Yngvi Sigurhjartarson. Cel 
puţin, el trebuia să fie, din moment ce cadavrului îi lipseau și 
mâinile, și picioarele. 

— L-au ţinut captiv aici; Dagmar și Orri. A stat aici două luni, 
dacă-ţi vine a crede, după ce l-au prins în capcană. Dagmar ne-a 
zis că nu i-a luat mult să-l convingă să scrie biletul de adio al 
sinucigașului, ci doar i-a promis că dacă-l va scrie, nu-l vor 
omori. Lumea crede toate balivernele atunci când nu mai are de 
ales. l-au lăsat mâncare și apă, însă casa e foarte izolată, așa 
încât n-au putut ajunge aici foarte des, și deci mâncarea n-a mai 
avut cum să i se pară prea apetisantă, în cele din urmă. 

— Ai spus că ei l-au ţinut? întrebă Huldar, al cărui glas era 
înăbușit de cot. 

Nici măcar nu pretindea că ar fi putut-o depăși pe Erla în 
astfel de situații. 

Ea întoarse capul spre el, dar nu comentă nimic când văzu 
cum face Huldar față situaţiei. Nu era prima persoană care nu 
putea suporta mirosul unui cadavru aflat în putrefacție. 

— Insistă că ea și Orri au pus împreună cap la cap toate 
detaliile planului. Divorțul a făcut parte din planul lor, ca să-i 
împiedice pe cei din jur să creadă că ar lucra împreună. Știu că 
el neagă că ar fi luat parte la toate astea, dar asta este 
povestea ei. În cele din urmă, o să aflăm care e adevărul. 

— Da, să sperăm că așa va fi. 

Era inutil să piardă timpul acum lămurind detalii mărunte. 
Mâine, poliția va începe interogarea lui Dagmar și a lui Orri, de 
la care ar putea obţine în cele din urmă adevărul sau măcar o 
versiune a lui. În cazuri complexe ca acesta, poliția nu putea fi 
niciodată sigură în legătură cu absolut toate aspectele până la 
sfârșitul anchetei. Unele detalii nu erau nici corecte, nici greșite; 
rămâneau la latitudinea fiecăruia cum le interpreta. 


VP - 314 


Culoarea gri a pielii cadavrului semăna cu marmura în 
porțiunile vizibile de sub hainele pătate de sânge. Cioturile erau 
un adevărat dezastru. Brațele arătau mai rău decât picioarele; 
rămăsese suficient timp pentru ca vânătăile și cangrena să-și 
facă apariţia înainte de moartea bărbatului, în timp ce tăieturile 
de la picioare arătau relativ curat. O peliculă opacă acoperea 
ochii bătrânului, ascunzându-le culoarea adevărată, iar buzele 
albăstrii îi rămăseseră deschise, ca și cum scosese un ultim 
oftat în clipa în care-și dădea duhul. De ușurare, probabil. 

— Potrivit  legistului, era puțin probabil ca el să 
supraviețuiască prea mult timp, chiar dacă i-ar fi lăsat mâinile la 
locul lor. La încheieturi avea niște răni destul de urâte, pe care 
și le făcuse probabil în timp ce încerca să se elibereze din funii. 
Bietul om n-a avut cu ce altceva să-și petreacă timpul. Doctorul 
spune că oricum avea să facă septicemie de la răni - asta dacă 
n-ar fi suferit mai întâi un atac de cord. Oricum nu se afla într-o 
formă prea bună. 

— Ce-ai vrea să fac? 

Huldar se ruga în gând ca următoarea sarcină să nu-l oblige 
să rămână în continuare aici. Privirea îi căzu pe mica drujbă pe 
benzină ce zăcea pe podea lângă ușă, care aproape că-l făcea 
să audă geamătul motorului și urletele bietului om. 

— Te poţi ocupa tu de interogarea lui Thorvaldur? Îţi mai 
aduci aminte cât de nesuferit a fost când l-am luat la întrebări 
prima dată? 

Huldar încuviinţă. 

— Ei bine, acum e cu totul alt om - pentru moment, cel puţin. 
Așa că mai bine ai profita, înainte de a-și reveni pe deplin. 

In drum spre ieșire, Huldar zări o grămăjoară însângerată, de 
culoarea pielii, aflată în celălalt colţ al încăperii, care-l făcu să se 
oprească. In faţa ei se afla o mică placă de plastic galben, 
așezată acolo de criminaliști pentru a indica numărul probei. 

— Ce-i aia? 

— A, aia-i mâna lui Thorvaldur, îl lămuri Erla în timp ce se 
apropia de el. l-a retezat-o Dagmar. 

e 

— Chiar nu înțeleg de ce nu o pot pune la loc. Măcar să 
încerce. 

Thorvaldur zăcea întins pe o targă, în ambulanţă. Doctorul 
suise pe scaunul din față, lângă șofer, în timp ce Huldar avea la 


VP - 315 


dispoziție zece minute, pentru a discuta cu pacientul. Thorvaldur 
abia dacă putea fi recunoscut ca îngâmfatul și elegantul 
procuror de dinainte, care stătuse în camera de interogatorii a 
poliţiei nu mai devreme de ieri. Același costum scump putea fi 
zărit pe sub pătură, deși gulerul cămășii era acum răsucit și 
jegos, iar sacoul cunoscuse și zile mai bune. Părul îi era umed și 
zbărlit, chipul, cenușiu și murdar. Își odihnea braţul stâng 
tulburător de scurt deasupra păturii, înfășurat într-un bandaj alb. 

— Doctorul spune că tăietura n-a fost suficient de curată și că 
a trecut prea mult timp. Când s-a întâmplat? 

— Nu știu. Acum câteva ore, zise Thorvaldur apucându-și 
ciotul cu mâna dreaptă. Dar n-a trecut chiar așa mult. De ce nu 
vor măcar să încerce? 

— Ei știu mai bine ce au de făcut. Cel puţin nu e mâna 
dreaptă. 

— Sunt stângaci. 

— Aha. 

Huldar își feri privirea, rușinat că nu observase. 

— Ar fi putut fi mult mai rău. Mulţumește-te măcar cu asta. 

Thorvaldur înălţă privirea spre chipul lui Huldar. 

— Copiii cum se simt? Sunt bine? Karlotta... 

— Are cineva grijă și de ei. Sunt mici. Vor trece cu bine peste 
asta. 

— Chiar crezi asta? Cu-adevărat? 

— Da, chiar cred. 

Firește că nu știa nimic sigur, dar voia să poată spera. 

— Am încercat. Chiar am încercat, iar în consecință mi-am 
pierdut mâna pentru asta. Atunci a venit sfârșitul pentru mine. 
Chiar n-am putut suporta să o pierd și pe cealaltă. Ar fi trebuit 
să cedez din prima... ar fi trebuit... 

— Ce-ar fi trebuit? 

Thorvaldur își cobori din nou privirea spre braţ. 

— Mi s-a dat de ales. Să ajung la fel ca tipul de sub pătură... 

— Yngvi Sigurhjartarson. Judecător la Curtea Supremă de 
Justiţie. 

— Serios? Ar fi trebuit să-l recunosc. Dar acel... acest... 
cadavrul nu arăta deloc ca el. 

— Nu. Presupun că nu arăta. 

Huldar încercă să-și alunge din minte chipul grotesc 
desfigurat al bărbatului. 


VP - 316 


— Continuă - spuneai că ţi s-a dat în cele din urmă de ales 
între a ajunge la fel ca el sau ce? Care era alternativa? 

— Să-mi sacrific o mână pentru Karlotta și pe cealaltă pentru 
Dadi. Dacă mi-aş fi sacrificat ambele mâini, ei ar fi fost cruțați. 
Dar, în final, nu l-am putut salva decât pe unul. 

— Ți s-a spus că vor fi omorâţi amândoi? 

— Nu. Că vor fi violaţi. De către Jón Jónsson. Ea mi-a zis că pe 
mine n-ar trebui să mă deranjeze, pentru că am arătat că sunt 
de acord cu astfel de lucruri. L-a adus și pe el, pentru a-mi 
dovedi că era acolo. 

— Ințeleg. S-a referit la momentul când Thrâstur a venit după 
ajutor la tine cu ani în urmă, când lucrai la poliţia din 
Hafnarfjordur? 

— Da. 

Ochii lui Thorvaldur înotau acum în lacrimi. 

— Dar n-a fost chiar așa. N-am crezut niciodată c-ar fi în 
ordine. Dar pur și simplu n-am avut de ales. 

— Ba întotdeauna avem de ales, Thorvaldur. După cum văd 
eu lucrurile, tu n-ai făcut nimic pentru a-l ajuta pe Throstur 
tocmai pentru că primiseși o ofertă așa de bună pentru un loc 
de muncă de la bunicul lui. Nu ăsta-i adevărul? 

— A fost mult mai complicat de-atât. Bunicul său mi-a zis că 
va avea grijă să fiu demis dacă acel caz va merge mai departe, 
iar eu nu-mi permiteam să am o asemenea pată în CV. Și a mai 
pretins că băiatul era un mincinos patologic și că nu era prima 
oară când se adresa autorităţilor și le povestea asemenea 
prostii. Din punctul meu de vedere, putea fi adevărat - eu de 
unde să știu că el însuși era un mincinos desăvârșit? După care 
a adăugat că dacă-mi voi ţine gura, va avea grijă să ajung la 
Procuratura de Stat după absolvire. Pentru că aș fi dovedit că se 
poate avea încredere în mine. 

O lacrimă i se scurse pe obraz, apoi îi intră în ureche. 

— Și s-a ţinut de promisiune. Era marea mea șansă. Eu nu 
aveam „pile”. Aș fi fost nevoit să muncesc și să-mi fac singur 
loc, să irosesc ani de zile cu munca de jos, să fac practică nu 
știu câţi ani și tot așa. A fost o ofertă de nerefuzat. Și mi-a zis și 
că băiatul era un mincinos. Asta mi-a zis. 

— Ceea ce era o prostie. Thrâstur chiar spunea adevărul. 


VP - 317 


Lui Huldar nu putea să-i fie milă de Thorvaldur; bărbatului îi 
era suficientă milă de sine însuși. Lacrimile curgeau în 
continuare. 

— Povestește-mi despre Karlotta. Trebuie să știm exact ce s-a 
întâmplat, astfel încât să-i putem oferi ajutorul de care are 
nevoie. 

Thovaldur își trase nasul. 

— La început, n-am crezut că vorbește serios când zicea că-mi 
va tăia mâna. Cumva, drujba aia mi se părea ireală. Mi-am cerut 
scuze pentru că l-am lăsat baltă pe Throâstur și pentru că, în mod 
indirect, acest lucru i-a afectat fiica. Am tot spus că-mi pare rău, 
din nou și din nou. Dar ea n-a vrut să m-asculte, insistând 
întruna că trebuie să aleg între a-l lăsa pe Jón Jónsson să-mi 
molesteze copiii sau a-mi sacrifica mâinile. Așa că i-am zis că 
vreau să-i salvez pe Karlotta și pe Dadi, apoi am întins mâna. 
Copiii erau înnebuniţi de groază - pur și simplu înnebuniţi - 
agăţându-se totodată de mine, în timp ce se întâmplau toate 
astea. Am căzut în genunchi pentru a-i lua în braţe, apoi am 
întins mâna, sperând că ea avea să cedeze. Dar n-a cedat. M-a 
apucat de mână și-a ridicat drujba. Apoi... 

— Continuă. 

— Am leșinat. Când mi-am revenit, ciotul îmi era amorțit și-n 
jurul lui îmi fuseseră înfășurate niște cârpe. Ea aștepta în fața 
mea. Karlotta și Dadi se refugiaseră într-un colţ, îngroziţi. Erau 
acoperiţi de sânge. Imi aduc amine că îmi era incredibil de sete. 
Dar ea n-a vrut să-mi dea apă. Doar m-a lovit cu piciorul în 
coaste și m-a pus să aleg: salvasem doar unul dintre copii, nu și 
pe celălalt. lar eu am cedat. N-am mai putut rezista. 

Rămase tăcut, închise ochii, apoi continuă: 

— Karlotta și Dadi au început să ţipe - nu cred că înțelegeau 
ce se întâmplă, deși știau că avea totuși legătură cu ei - că i-am 
trădat. Dar n-aveam timp să-i liniștesc, pentru că a zis că începe 
să numere până la zece, după care trebuia să aleg pe care 
dintre ei să-l sacrific. 

— Și ai ales-o pe Karlotta? 

— Nu mai gândeam. Eram în stare de șoc. Singurul lucru pe 
care-l înțelegeam erau numerele - și fiecare mi se părea nespus 
de prețios, pentru că atâta timp cât ea număra, nu eram nevoit 
să rostesc vreun nume cu voce tare. După care, brusc, a ajuns 
la zece. lar eu am bolborosit „Karlotta”. Nu știu de ce. Abia după 


VP - 318 


ce a scos-o din cameră, m-am întrebat ce-aș fi făcut dacă aș fi 
avut suficient timp de gândire la dispoziţie. Tot nu mă puteam 
decide. E mai rău pentru o fată sau pentru un băiat să îndure 
așa ceva? E mai bine să fie mai mic? Sau mai mare? Făcusem 
alegerea corectă? 

— Ambele alegeri erau la fel de proaste. 

Huldar văzu că doctorul se foia stânjenit pe scaunul din faţă, 
cu chipul oripilat. Acesta își ciocăni ușor ceasul de la mână, 
pentru a-i aminti lui Huldar că nu prea mai avea timp. 

— Tot zici ea. Ai văzut fața femeii? Ai fi în stare să o 
recunoști? 

— Da, zise Thorvaldur închizând ochii. Presupun că oricum n- 
ar fi avut de gând să ne lase, pe mine sau pe copii, în viață. 
Poate că am avut totuși noroc. 

— Fără îndoială, spuse Huldar punând o mână pe umărul lui 
Thorvaldur. Incă ceva și te las în pace. Ai mai văzut și pe 
altcineva în afară de ea? Un bărbat, de exemplu? 

— L-am văzut pe Jón Jónsson. Ea mi l-a arătat. Pe altcineva, 
nu. A fost singură. 

Huldar îl strânse de umăr, în semn de despărțire, după care 
se ridică în picioare. După ce cobori din ambulanţă, Thorvaldur 
strigă după el: 

— Tu ce-ai fi făcut? Pe cine-ai fi ales? Pe Karlotta sau pe Dadi? 

Huldar se răsuci spre el. 

— Nu-ţi pot răspunde la o asemenea întrebare. N-am copii. 

Închise ușile în urma sa. 

e 

Freyja stătea pe bancheta din spate a celei de-a doua 
ambulante, ținând-o pe Karlotta în brațe. Fata era învelită într-o 
pătură și-și ținea fața îngropată în pieptul Freyjei. O șosetă roz, 
cu talpa udă și neagră de mizerie, se iţea de sub pătură. Trupul 
micuţ și subţire se cutremura de plâns. Fratele ei stătea 
ghemuit în poziţie fetală pe o targă, părând adormit. Huldar sui 
înăuntru, trăgând ușa după el. 

— Cum se simte? 

Freyja clătină din cap. 

— Nu prea bine. Mă întorc în oraș cu ambulanţa. La Casa 
Copiilor ne așteaptă o doctoriţă și o asistentă și au mai chemat 
și o asistentă de la serviciul de urgență pentru victimele 
abuzurilor sexuale. 


VP - 319 


— Deci el...? 

Huldar gesticulă fără cuvinte, sperând că ea va înțelege. 

Freyja ridică din umeri și ridică ușor pătura de pe fetiţă. În 
afară de șosetele din picioare, era complet goală de la talie în 
jos. 

— Imposibil de precizat. Suntem pe picior de plecare; îl mai 
aștept pe doctor. 

Huldar încuviinţă din cap. 

— Te sun, dacă nu va fi prea târziu când mă întorc. Dacă nu, 
vorbim mâine. 

Intinse mâna spre capul micuţ și-i mângâie părul murdar, 
întărit de transpiraţie. 

— Mult noroc! Ce-a fost mai rău a trecut. 

După aceea mai rămase o bucată de vreme pe alee, luând 
guri mari de aer în efortul de a-și stăpâni mânia. Încerca să-și 
revină când un al doilea doctor ieși din casă și sui în ambulanţă, 
alături de Freyja și de copii. 

Cele două ambulanțe porniră la drum. Le privi luminile de 
poziție până ce dispărură în spatele unui deal. 

— Vii și tu? îl strigă Erla din ușă. 

— Mai stau să fumez o ţigară. Vin și eu într-o clipă. 

Avea glasul gros și gol din cauza oboselii. 

— E totul în regulă? îl întrebă Erla îngrijorată. Ai grijă să nu 
vomiţi prea aproape de casă. 

— Sunt bine. Vin și eu imediat. 

Huldar se forță să surâdă și Erla dispăru din nou înăuntru. Își 
aprinse ţigara și trase fumul adânc în piept. Nicotina nu-l ajută 
deloc să-și stăpânească furia; ba chiar i-o amplifică. Însă în toată 
această furie găsi o anumită limpezime, eliberându-și mintea de 
treizeci de ani de îndoctrinare cu comportamentul de om bun, 
care știa să facă diferenţa între bine și rău. Uneori trebuie să dai 
frâu liber instinctelor violente. 

Mai bine să treacă și peste asta. 

Cu ţigara încă în gură, se îndreptă spre mașina de poliţie în 
care era ţinut Jón Jónsson. Se opri în dreptul ușii din spate și mai 
trase un fum în timp ce-l studia pe bărbat. Îl recunoscu din poze: 
era mai bucălat și mai murdar, dar era la fel de urât și pe chip 
purta aceeași expresie alunecoasă. Simţind că cineva stă lângă 
mașină, Jón Jónsson își răsuci capul și întâlni privirea lui Huldar. 


VP - 320 


Deschise gura prostește în timp ce se holba la poliţist. Era mort 
de beat. 

Huldar trase din nou din ţigară, lungind și mai mult capătul 
aprins al acesteia. După care deschise portiera mașinii, fiind 
lovit în plin de izul acru de alcool cu care era destul de 
familiarizat. Așa miroseau toţi cei care beau zi și noapte, fără 
oprire. Jón se legănă ușor, încercând să-și găsească echilibrul. 
Când Huldar îl scuipă în faţă, nici măcar nu păru să bage de 
seamă. 

Huldar mai trase un ultim fum, apoi își stinse ţigara chiar în 
ochiul umed al bărbatului. După care trânti portiera și-și mai 
aprinse una. În spatele său se auzi un urlet de agonie. 

Apoi porni în direcția mașinii în care se afla Dagmar. 


Capitolul 35 


— Și susţii în continuare că exact așa s-au petrecut lucrurile? 

Femeia de la Afaceri Interne întâlni privirea colegului său, 
apoi amândoi se uitară la Huldar. Expresia lor îi era destul de 
familiară, căci o văzuse de nenumărate ori în clipa când trebuia 
să-și intre în rol în timpul interogării unui suspect. | se părea 
ciudat să se afle de cealaltă parte a mesei. Știa prea bine ce le 
trecea prin cap, în astfel de momente, celor care interogau, le 
recunoștea privirile furișe și tacticile din spatele întrebărilor 
repetitive sau schimbarile de intonaţie. Ştia tot timpul ce urma - 
iar ei știau că el știe. 

— Chiar te aștepți să înghiţim asemenea rahat? 

— Da. 

Huldar nu-și feri privirea și avu grijă să nu se foiască în scaun 
sau să bată darabana pe masă. 

— A venit cineva cu o altă variantă? 

Expresia bărbatului deveni încordată, buzele fiindu-i strânse 
într-o linie și între ochi formându-i-se cute adânci. 

— Există două variante, cum sigur știi foarte bine. Una care 
are legătură cu automatul de cafea; cealaltă e cea pe care sunt 
pregătiţi colegii tăi să o susţină. Adică aceasta, pe care tu, în 
mod neinspirat, insiști să o tot repeţi, pur și simplu nu stă în 
picioare. Nimeni, oricât ar fi el de beat, de pervers sau orice alt 


VP - 321 


epitet i se potrivește lui Jón Jónsson, nimeni nu și-ar stinge 
ţigara în propriul ochi. 

— Și totuși, exact asta pare să se fi întâmplat, zise Huldar 
ridicând din umeri. Uneori se întâmplă și chestii mai ciudate. El 
ce zice? Că am făcut-o eu? 

El știa că nu-i adevărat; Erla îi șoptise măcar atâta lucru 
înainte de-a fi luat la întrebări. Și că toţi erau pregătiţi să-i 
susțină povestea. Ba chiar, de dimineaţă, când venise la 
serviciu, mai mulţi colegi îl bătuseră pe spate, felicitându-l. 

— Nu-și mai aduce aminte. Era prea beat, spuse femeia, 
zâmbind sarcastic. Și sunt sigură că știi și tu acest lucru. 

Huldar se abținu să ridice din nou din umeri. Chiar nu era 
nevoie să-i insulte contrazicându-i. 

— Tu cum te-ai rănit? zise femeia indicând bărbia și mâinile 
julite ale lui Huldar. 

— Am căzut. 

Omise faptul că Gudlaugur îl doborâse la pământ, pentru a-l 
împiedica să ajungă și la Dagmar. Tânărul agent ieșise din 
mașină pentru a lua o gură de aer proaspăt, asistase la atacul 
asupra lui Jón Jónsson și reacționase fulgerător după aceea. 

— Am alunecat pe pietrișul de la locul faptei. Nu-i nimic 
serios, dar, oricum, mulţumesc pentru întrebare. 

— Nu ţi se spune ţie Domnul Înţelepciune? 

Bărbatul trase spre el o coală de hârtie, care era pe masă, dar 
de care nu se atinsese deloc de când se așezase pe scaun. 

— Ce-ar fi să ne spui totuși adevărul? Îţi dăm cuvântul nostru 
că incidentul va fi tratat cât se poate de obiectiv. Suntem 
perfect conștienți de faptul că această anchetă a fost destul de 
chinuitoare din toate punctele de vedere, și probabil că 
retrogradarea nu ţi-a ușurat absolut deloc viața. 

Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple și asta: să 
înceapă să se poarte prietenește, prefăcându-se că sunt de 
partea lui. Procedau ca la carte. Dacă ar fi căzut în capcana 
vorbelor lor mieroase, ar fi ajuns în „Cutie”, în camera de la 
subsol în care cei care așteptau să fie daţi la o parte își 
petreceau timpul rămas cu tot felul de statistici inutile. Nu se 
mai întorcea nimeni din „Cutie” pentru a primi sarcini obișnuite. 
Huldar nu mușcă momeala. 

— Nu mi-a păsat nici cât negru sub unghie de retrogradare. 
Din partea mea, Erla se poate spăla pe cap cu slujba ei. 


VP - 322 


Nu sunase prea bine, așa că nu-i rămase de făcut decât să se 
lase pe spate în scaun și să numere în gând până la zece. 
Privirile lor compătimitoare îl determinară să mai aștepte vreo 
două secunde. După care, recăpătându-și oarecum stăpânirea 
de sine, adăugă pe un ton ceva mai calm: 

— Erla e un manager de departament mult mai capabil decât 
am fost eu. Vă asigur că nu mă simt absolut deloc dezamăgit că 
am fost retrogradat. Chiar deloc. 

— Da, bine. 

Femeia se aplecă spre bărbat și citi o însemnare făcută de 
acesta. 

— Dacă tot ai menţionat-o pe Erla, ar mai fi o problemă pe 
care-am vrea s-o abordăm. 

— A, da? 

Lui Huldar i se strânse stomacul. Se pregătise din punct de 
vedere mental pentru interogatoriu, însă nu se așteptase la 
surprize. 

— E o problemă sensibilă și te înțelegem perfect dacă ai 
prefera s-o discuți mai întâi cu un avocat. Ti-am putea face o 
programare, ceva mai târziu. Același lucru e valabil și-n cazul în 
care găsești nepotrivită prezenţa unuia dintre noi aici, în timp ce 
dai declaraţia. Unii oameni preferă să discute astfel de probleme 
cu o femeie, alţii, cu un bărbat. 

— Ce? 

Huldar nu era deloc sigur că auzise bine ce-i zisese femeia. 

— Chiar nu te înţeleg. 

Femeia ridică foaia de hârtie. Era prea departe pentru ca 
Huldar să poată citi scrisul mărunt, însă titlul se distingea 
perfect: Cum să răspunzi hărțuirii sexuale la locul de muncă. 
Stomacul i se întoarse cu susu-n jos. Nu putea însemna decât un 
singur lucru. Să se fi coborât Erla chiar atât de jos, încât să 
depună o plângere împotriva lui? Să fi amânat el prea mult 
discuţia cu ea? 

— Ce-i asta? 

— Chiar nu ţi-e cunoscut conținutul? 

Femeia așeză hârtia pe masă și-o împinse spre el. 

— E o lectură obligatorie. Ar trebui să știi asta. 

Huldar nu se atinse de hârtie. 

— Am citit-o. Doar că nu înţeleg ce are de-a face cu mine. 


VP - 323 


Se întrebă dacă ar trebui să ceară permisiunea să discute mai 
întâi cu un avocat. Măcar asta i-ar da ocazia să se mai adune 
niţel. 

— A, cred că înţelegi prea bine. Ba mai mult, suntem convinși 
că a fost unul dintre factorii care au dus la incidentul de 
duminică seara. Dacă ne spui adevărul despre el, noi am putea 
ține cont de acest lucru când ne vom ocupa de cazul de 
hărțuire. 

Bărbatul preluă iniţiativa. 

— Tuturor le vine greu să discute despre așa ceva. Înţelegem 
foarte bine acest lucru. De aceea, se-ntâmplă rar să iasă cineva 
în față. Tu ești unul dintre puţinii norocoși ale căror cazuri au 
fost raportate de către o terță parte. 

— Ce? 

Huldar începea să creadă că se află sub influenţa unor 
halucinogene. 

— Eu? Norocos? 

Măcar se bucura că nu Erla fusese cea care-l dăduse-n gât. 
Dar ideea că el ar fi fost cel norocos nu avea niciun sens. 

— Da. Probabil că nu te-ai fi gândit niciodată să depui tu 
singur plângere. Rareori se întâmplă ca bărbaţii să facă acest 
pas. 

Huldar era uluit. Erla nu făcuse plângere împotriva lui; nici 
măcar nu era suspect. El era victima. Nici măcar într-un milion 
de ani nu s-ar fi gândit la așa ceva. Cine dracu-i făcuse tocmai 
lui una ca asta? Și Erlei? Bine, pe listă avea destui suspecti: 
departamentul zumzăia de bârfe despre noaptea pe care-o 
petrecuseră împreună. Persoana care raportase incidentul 
probabil c-o făcuse doar ca să se răzbune. Pe el sau pe Erla. Sau 
poate că nu era decât o glumă, dar lui nu i se părea nimic 
amuzant. 

— Vă pot întreba cine v-a servit toate aceste minciuni? 

— Tu poţi întreba, dar noi nu avem voie să-ţi răspundem. Deși 
poţi sta liniștit, căci sursa noastră e de încredere. 

Bărbatul îl privi înţelegător. 

— N-are de ce să-ţi fie rușine. Ruşine trebuie să-i fie doar 
făptașului. 

— Nu. Nu, nu, nu. Trebuie să fie o greșeală la mijloc. Eu nu am 
fost hărțuit de către ea. Nici sexual, nici în alt fel. Vă rog să 


VP - 324 


aruncaţi acest raport și să nu mai abordați niciodată cu mine 
acest subiect. E doar o neînțelegere la mijloc. 

Se opri ca să tragă aer, apoi continuă: 

— Sincer. 

— Deci negi că ea ţi-a făcut avansuri? Că s-a folosit de poziţia 
ei de șef pentru a te ademeni într-o relaţie de natură sexuală? 

— Da. Neg. O parte. N-a fost așa cum ziceţi voi, și insist să 
renunțați la acest raport sau acuzație sau cum dracu” îi ziceți. 

Huldar se pregăti să se ridice. Existau limite dincolo de care 
nu putea trece. 

— Cineva a vrut să-și bată joc de voi. 

Pentru prima oară, cei doi nu mai păreau așa siguri de ceea 
ce sustineau. Renunțaseră amândoi la atitudinea 
condescendentă la adresa lui. 

— Bine, vom vedea. Gândește-te cât vrei la asta și vom 
discuta despre subiect ceva mai târziu. Plângerea va fi cercetată 
indiferent că vrei tu sau nu, și același lucru e valabil și-n cazul 
anchetei cu privire la Jón Jónsson. Niciunul dintre cazuri nu va fi 
închis. 

Huldar sări în picioare. Nu mai putea rămâne nici măcar un 
minut aici. 

— Trebuie să plec. Mă așteaptă lumea. 

N-avea de gând să le spună că trebuia să se întâlnească cu 
Erla pentru a o interoga împreună pe Dagmar. Îi credea în stare 
să îi interzică să se mai ocupe de caz până la încheierea 
anchetei despre rănirea lui Jón. lar Afacerile Interne funcționau 
într-un ritm atât de lent, încât cazul de crimă avea să fie închis 
cu mult înainte de soluţionarea anchetei lor. Doar datorită Erlei 
încă nu fusese transferat. Și el era disperat să nu rateze 
povestea lui Dagmar. Și-așa era destul de șucărit pentru că 
ratase interogatoriile de ieri. Erla îl trimisese pachet direct în 
oraș, împreună cu Gudlaugur, după atacul asupra lui Jón, și-i 
ordonase să rămână acasă luni, ca să se calmeze. Așa că nu-i 
rămăsese decât s-asculte de la alţii ce se aflase până acum. 

— Inainte de-a pleca... 

Huldar se opri la ușă. 

— Dacă ești implicat într-o relaţie sexuală cu șefa ta, Erla, va 
trebui s-o închei imediat. Altfel, ea își va pierde postul. S-a 
înțeles? 

Huldar se întoarse, incapabil să-și mascheze zâmbetul. 


VP - 325 


— S-a înțeles. 

Dintr-o singură lovitură, toate grijile sale cu privire la 
terminarea relaţiei lor fuseseră înlăturate complet. Una peste 
alta, interogatoriul de azi s-ar fi putut sfârși mult mai prost. 

e 

Huldar ciocăni ușor în ușa camerei în care era programat să 
se desfășoare interogatoriul lui Dagmar. O deschise, își ceruze 
scuze pentru întârziere și se strecură pe scaunul de lângă Erla. 
În faţa lor stăteau Dagmar și avocatul ei, un tinerel pe care ea îl 
alesese la întâmplare din lista care i se dăduse. 

De la arestarea ei trecuseră mai mult de douăzeci și patru de 
ore. Celulele erau pline până la refuz ca urmare a evenimentelor 
grave din timpul weekendului, cu Jón Jónsson, Orri, Thrâstur și 
mama sa, Agnes, toți închiși separat. Poliţia luase decizia de a-i 
elibera pe mamă și fiu în seara aceasta. Nu mai avea rost să-i 
reţină: Agnes mărturisise deja că-și ajutase fiul să dezgroape 
sicriul și să-l ducă la groapa de gunoi; Throstur recunoscuse asta 
și faptul că acoperise uciderea lui Einar Adalbertsson, petrecută 
cu unsprezece ani în urmă. A doua infracțiune intra sub 
incidenţa legii prescrierii. În plus, Thr&stur era minor la acea 
vreme. El și mama sa vor fi judecaţi pentru profanare de 
morminte și rele tratamente asupra unui cadavru, dar aceste 
infracțiuni se pedepseau doar cu amendă sau cu câteva luni de 
închisoare. S-a dovedit că Sigrun n-a luat parte la niciunul dintre 
incidente. Ea era singura persoană cu conștiința curată, în afară 
de copiii lui Thorvaldur. 

Throstur n-avea să scape chiar așa ușor. Obstrucţionase 
activitatea justiţiei, ascunzând în mod deliberat informații. 
Totuși, dat fiind că se arătase dispus să coopereze, nu mai avea 
rost să fie ţinut în arest. 

Cu Orri era o altă poveste. Le era greu să dovedească rolul 
direct jucat de el în săvârșirea crimelor. Dagmar pretindea că 
participase și el și majoritatea membrilor echipei de anchetă 
erau înclinați să o creadă. Pur și simplu nu puteau accepta 
versiunea avocatului experimentat al lui Orri, care susținea 
neîncetat că ea suferea de halucinaţii psihotice. Însă în cuvântul 
ei nu se putea pune bază, dat fiind că nicio dovadă solidă nu 
susținea implicarea lui Orri și niciunul dintre martori nu-i întărise 
declaraţia. Dacă nu se ivea nicio probă solidă, Orri putea foarte 
bine să scape de o condamnare. Le va fi imposibil să 


VP - 326 


dovedească faptul că el a fost complicele femeii, ba chiar 
vinovați în mod egal de comiterea crimelor, așa cum continua 
Dagmar să susțină. Incoerenţa cu privire la anumite detalii îi 
slăbea foarte mult declarația. 

Avocatul ei dorea să o supună unei evaluări psihiatrice, însă 
ea refuza cu încăpățânare și ameninţa că-și va angaja un alt 
avocat. In ciuda refuzului ei de-a se supune evaluării, un 
judecător ar putea să insiste să o facă. Pentru a complica și mai 
mult lucrurile, judecătorii puteau declara un conflict de interese, 
dat fiind că ea era acuzată de uciderea unuia dintre colegii lor. 
Și nimeni de la procuratură n-ar putea participa la proces, din 
cauza legăturilor lor profesionale cu Benedikt Toft și Thorvaldur; 
trebuia adus cineva din afară. Thorvaldur era în concediu pe 
termen nelimitat și probabil că n-avea să se mai întoarcă la 
lucru nici măcar după ce s-ar fi recuperat complet după 
pierderea mâinii. Același lucru era valabil și-n cazul psihologului 
Sólveig; fusese trimisă în perioada de preaviz, cât timp ancheta 
era în desfășurare și, la fel ca și-n cazul lui Thorvaldur, era puţin 
probabil să i se mai permită să revină la lucru. 

— la uite, ia uite, nu-i așa c-a venit și fumătorul? rânji 
Dagmar. 

In mod remarcabil, arăta mult mai bine acum decât atunci 
când o văzuse Huldar prima dată. Părea mai fericită, mai lipsită 
de griji. | se dăduse voie să-și aranjeze ţinuta, avea părul 
pieptănat și era chiar și machiată, ca și cum aștepta niște 
fotografi. 

— Poliţaiul meu preferat. 

Asistase la atacul asupra lui Jón Jónsson, dar, deocamdată, nu 
recunoștea nimic. Habar n-avea că ea fusese următoarea pe 
lista lui neagră, deși chiar dacă ar fi știut, probabil că acest lucru 
nu ar fi făcut-o să-și schimbe atitudinea. Jón Jónsson era 
persoana pe care ea oura cel mai mult pe lume și nimic altceva 
nu-i unește mai mult pe oameni decât un dușman comun. 

Huldar se prefăcu că n-o aude, iar Erla îi ordonă lui Dagmar 
să-și continue povestea. Femeia își îndreptă din nou atenţia 
asupra ei. 

— Deja v-am spus toată povestea, atât ieri, cât și cu o seară 
înainte, dar cum se pare că ești cam grea de cap, o voi repeta, 
din nou și din nou, zise ea dându-și după ureche o șuviţă de păr 
care-i căzuse pe obraz. Cum spuneam, n-am avut absolut deloc 


VP - 327 


intenţia de a-i permite lui Jón Jónsson să meargă până la capăt 
cu acea fetiţă. 

— O cheamă Karlotta, spuse Erla privind-o pe Dagmar în ochi. 
Încearcă să ţii minte asta. 

— Karlotta. Un nume destul de pretenţios, nu credeţi? In fine. 
Am vrut doar ca netrebnicul ei de tată s-o audă cum ţipă. La fel 
cum a ţipat Vaka. În clipa în care Jón se pregătea să... 

Femeia șovăi, părând că-și pierde controlul, după care se 
adună și termină pe un ton la fel de rece ca până atunci: 

— Când se pregătea să-și facă treaba, l-am împins de pe ea. 
Era atât de beat, că nici măcar nu mi s-a putut opune. Cel mai 
mare regret al meu e că nu l-am omorât chiar atunci, când am 
avut ocazia. Dar am izbutit să-l fac să-și piardă cunoștința și 
voiam să aștept să se trezească înainte să pun mâna pe drujbă. 

— A, da, drujba, zise Erla măzgălind ceva în carnet și făcându- 
| pe tânărul avocat să pălească. 

— Vă rog, aș putea discuta cu clienta mea între patru ochi? 

— Of, nu te mai băga, da? Tu nu ești aici decât ca să 
îndeplinim toate formalităţile. Chiar nu contează ce zic sau ce 
fac. Oricum voi primi pedeapsa obișnuită de șaisprezece ani. 

— Nu neapărat. E posibil să primești și douăzeci de ani. Sau 
închisoare pe viață. Doar pentru că încă nu s-a dat niciodată o 
asemenea sentință, nu înseamnă neapărat că nu s-ar putea 
întâmpla. 

Avocatul se uită la Huldar și Erla, în căutare de sprijin, deși 
era în zadar. Depindea doar de Dagmar să-și apere propriile 
interese. Dacă ea voia să renunţe la avocat, așa să fie. 

Dagmar își dădu ochii peste cap. 

— Bla-bla-bla. Pot continua? 

— Da, chiar te rog, interveni și Huldar în cele din urmă. 
Povestește-ne despre relaţia ta cu Jón Jónsson. Cum de l-ai 
convins să treacă de partea ta? 

— A fost ușor. l-am trimis scrisori. Am făcut rost de scrisori cu 
antetul avocatului său și pe care am trecut adresa salonului de 
coafură, ca să o fac să pară oficială, după care am adăugat 
numele avocatului la căsuţa noastră poștală. Nu și-a dat nimeni 
seama. l-am scris și i-am spus că-l înţeleg; am copiat texte 
găsite online, unde oamenii pretind că pedofilia e o orientare 
sexuală normală. El a pus botul, iar eu am continuat să-l 
prostesc, spunându-i că i-aș putea face rost de material care să- 


VP - 328 


i satisfacă nevoile, astfel încât să-i lase în pace pe copiii 
adevăraţi. Dacă i-aș fi spus că-i pot aduce copii, probabil că și-ar 
fi dat seama de înșelătorie. Așa, el a crezut că și-a găsit un 
suflet pereche, o femeie care era atrasă de deţinuţi. 

Dagmar tăcu și-i privi satisfăcută pe Huldar și pe Erla. Părea 
că se așteaptă s-o aplaude pentru ingeniozitatea ei. Când ei o 
priviră la fel de calm, cu chipuri ca de piatră, ea cedă, clătină 
din cap nepăsătoare și-și continuă povestea: 

— Eram un pic îngrijorată că el își va da seama, deși n-ar fi 
trebuit. Adică, el nu mai avea pe nimeni altcineva la care să 
apeleze. Un om gata să se înece nu se oprește să se întrebe 
despre calitatea funiei de salvare care i se aruncă. 

— Și când a ieșit din închisoare? 

— Am alcătuit un plan în ultimele noastre scrisori. Trebuia să- 
mi dea telefon când ajungea în oraș. Eu urma să am grijă de el 
până se punea pe picioare. 

Dagmar râse sumbru. 

— A mers ca uns. El m-a sunat de la un telefon public și eu 
am mers să-l iau. Pe scaunul din faţă aveam o sticlă de whisky și 
i-am zis că urma să sărbătorim eliberarea lui. El a ezitat la 
început, dându-mi motive de îngrijorare. Îmi era teamă că dacă 
era treaz, avea să mă recunoască de la proces. Dar mi-am făcut 
griji degeaba - el doar a desfăcut dopul și a tras o dușcă 
zdravănă. După aceea, totul a fost foarte ușor. L-am dus la casa 
de vacanţă, unde eu și Orri dusesem o saltea, trăscău, mâncare, 
un radiator electric și niște material dezgustător, pe care-l 
descărcasem de pe internet și-l printasem cu multă vreme în 
urmă. Aveam tot ce ne trebuie și n-a fost nevoie să ne mai 
gândim la el decât mult mai târziu. Deși a trebuit să-i iau totuși 
pantofii, ca să nu se plimbe de colo-colo, și să încui camera în 
care-l ţineam pe Yngvi. Țineţi cont, în acel moment Yngvi 
încetase deja să mai ţipe și era aproape terminat. După aceea, a 
murit, zise Dagmar și luă o gură de apă. A fost, de fapt, o 
greșeală. 

— De ce a fost o greșeală? întrebă Erla ridicând privirea din 
notițele pe care și le lua în timp ce vorbea Dagmar. 

— Aveam impresia că Jón trebuia să iasă din închisoare mai 
devreme. Însă eliberarea s-a amânat, din varii motive, așa că 
am rămas pe cap cu nemernicul acela de Yngvi timp de două 
luni. 


VP - 329 


— De ce să-l așteptați pe el? 

Huldar presupunea că aceste lucruri fuseseră deja lămurite cu 
o zi înainte, însă lui nu i se dezvăluiseră decât punctele 
principale ale declaraţiei ei. 

— De ce pur și simplu nu v-aţi ucis ţintele cu două luni mai 
devreme? Doar plănuiserăţi aceste lucruri atât de mult timp, 
încât chiar nu înțeleg de ce două luni în plus sau în minus ar mai 
fi contat. 

— Din două motive, poliţaiul meu preferat. În primul rând, am 
vrut de la început să facem să pară că Jón era cel care le 
elimina. În al doilea rând, toate crimele trebuiau să aibă loc într- 
un interval scurt. Acest lucru ar fi diminuat riscul de-a fi prinși 
înainte de-a termina - cum de fapt am și fost, din nefericire. Aș 
fi preferat s-o elimin și pe curva de Sólveig, și sigur c-a fost o 
eroare din partea noastră că Jón a supravieţuit. Asta a fost din 
cauza poliţiei. Dacă aţi fi sosit c-o oră mai târziu, l-aș fi făcut 
bucăţi-bucățele. În faţa lui Thorvaldur, ca să nu se plictisească. 

— Şi-n faţa copiilor lui? 

Dagmar ridică din umeri. 

— Nu. Probabil că nu. 

Avocatul ei păru ușurat auzind acest răspuns. 

— Dar să-ţi mai zic un lucru, domnule Marlboro. 

Dagmar rânji la Huldar, deși nu părea s-o intereseze dacă 
obţine vreun răspuns sau nu. Oricum, părea să se amuze copios. 

— Deja nu-mi mai păsa dacă aceste crime erau sau nu puse în 
cârca lui Jón. Nu-mi mai păsa ce-avea să se întâmple după ce se 
termina totul. Însă Orri avea altă concepție. 

— Ești sigură de asta? o întrerupse Erla înainte ca Huldar să 
poată spune ceva. 

O enervau neîncetatele aluzii ale lui Dagmar la incidentul cu 
ţigara. 

— Sunt destul de sigură că ai fi șters toate amprentele și orice 
alte urme ale prezenţei tale acolo, așa cum pare să fi procedat 
Orri, dacă nu te-am fi surprins asupra faptului. 

— Nu. Te înșeli. Dacă am fi izbutit să-i omorâm pe toţi, eu una 
aș fi fost mulțumită. Aș fi putut muri în pace. Vezi tu, ceva din 
mine s-a rupt atunci când a fost omorâtă Vaka. Inainte de asta, 
eram o persoană fericită. O iubeam mai mult decât viața. Il 
iubeam pe Orri și ne trăiam viețile fără să facem rău cuiva. După 
care, într-o zi, ea n-a mai fost acolo. Am văzut-o pe fugă în acea 


VP - 330 


dimineaţă și n-am mai avut timp să-i spun ceva care să conteze, 
să-i dau un sărut pe cap sau să-i spun c-o iubim. Eram prea 
ocupați încercând s-o liniștim din cauza primei ei zile la noua 
școală. Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost să aibă grijă să 
nu piardă linguriţa din sufertașul cu mâncare. Îți poţi imagina 
așa ceva? O afurisită de linguriţă. 

Dagmar se opri o secundă, apoi continuă: 

— Nici măcar n-am mai primit înapoi ghiozdanul ei de la 
școală. Sau hainele. Probabil că încă se mai află în camera 
voastră cu corpuri delicte. Alături de linguriţă, probabil. 

Atitudinea arogantă dispăruse cu totul, lăsând-o complet 
golită de energie. 

— Inainte ca Throstur să vină să ne vadă, ne pierduserăm 
amândoi dorința de-a merge mai departe. Nici măcar nu ne mai 
puteam da jos din pat dimineaţa. Ne era gândul doar la chinurile 
la care fusese supusă Vaka. Scumpa noastră fetiță. Obișnuiam 
să vomit tot ce înghițeam, închipuindu-mi gemetele monstrului 
și plânsetele ei de sub el. De atunci, au fost ca o coloană sonoră 
a vieţii noastre. Orri nu se simțea rău, dar obișnuia să aibă 
accese bruște de furie. Iscate din nimic. 

Nu mai scotea nimeni niciun cuvânt. Firește că niciun copil n- 
ar trebui să-și piardă viaţa într-un mod atât de înfiorător, violat, 
șocat și îngrozit. Dar asta nu scuza ce se întâmplase după. 
Dagmar își veni în fire și continuă: 

— După care, a apărut Thr&stur. În seara aia s-a petrecut 
declicul: ne-a oferit un ţel de urmat. Răzbunarea. S-a 
transformat în misiunea noastră de a-i pedepsi pe toţi cei care 
își puseseră propriile lor interese înaintea copiilor pe care ar fi 
trebuit să-i apere. Ar putea exista pe lume o trădare mai josnică 
decât asta? Pentru mine, nu. Și nici pentru Orri. Nu știu care-i 
părerea voastră, deși voi n-a trebuit să înduraţi ce-am îndurat 
noi. 

Dagmar se opri din nou, iar în încăpere se lăsă o liniște grea. 
Avocatul devenea din ce în ce mai agitat, cu toate că părea să fi 
învăţat lecţia despre întreruperi. 

— Ceva s-a rupt în mine în timp ce-l ascultam pe Einar 
depănându-și povestea. În amândoi, de fapt. În clipa aceea, ne- 
am simţit ca și cum ajunseserăm pe buza unei prăpăstii, privind 
în hău. Știind că dacă ne vom lăsa trași în jos, vom fi liberi să ne 
potolim mânia, setea de răzbunare. N-ar mai fi trebuit să ne 


VP - 331 


chinuim să trecem peste ea; n-ar mai fi trebuit să ni se spună să 
mergem mai departe și să învelim lucrurile în poleială 
strălucitoare. Știţi că toată lumea aștepta asta din partea 
noastră? 

Cum ei nu-i răspunseră, continuă tot ea: 

— În schimb, ne-am fi putut canaliza energiile în direcţia 
opusă, pentru a ne obloji ura. În clipa în care-am realizat acest 
lucru, am înșfăcat ciocanul, iar după aceea n-a mai fost cale de 
întoarcere. 

— Unde era Orri atunci? 

— Pe hol. leșise după ce Einar terminase de vorbit. Deși nu 
fusese chiar atât de supărat din cauza a ceea ce se întâmplase. 
A, nu. Când s-a întors, mi s-a părut mulţumit. Indiferent de ce 
spune acum. Suficient de mulțumit încât să reacționeze pozitiv 
la ideea de-a proceda în același mod cu toţi după eliberarea lui 
Jón. Ne-am hotărât să mergem până la capăt cu planul. Firește 
c-am discutat avantajele și dezavantajele, însă începusem cu 
mult timp înainte să adunăm tot felul de materiale pe care le 
consideram necesare. Mă îndoiesc c-aţi fost în stare să legaţi un 
singur articol de noi, la mai bine de zece ani de atunci. 

Scrută cu atenţie chipurile Erlei și al lui Huldar, parcă sperând 
să fie admirată pentru propria-i ingeniozitate, însă cei doi 
rămaseră impasibili. Așa că tot ea continuă: 

— Am cumpărat tot ce ne trebuia, chiar și alcoolul pentru Jón. 
Am stabilit cum trebuia să moară fiecare persoană în parte. N-a 
fost nevoie să ne pripim, să luăm decizii de moment. Nu, morțile 
trebuiau aranjate cu cea mai mare minuţiozitate, precedate de 
câte un incident care să-i bage în sperieţi, care să le ofere un 
indiciu asupra motivului pentru care erau luaţi la ţintă. Privind 
retrospectiv, recunosc că acidul sulfuric a fost cel mai 
spectaculos. Pun pariu că și Kolbeinn ar fi de acord cu asta. 

Dagmar surâse mândră, după care înălţă din sprâncene, 
aparent surprinsă de lipsa de entuziasm a celor prezenți. 

— La scurt timp după schiţarea planului, am luat decizia de-a 
divorța, pentru a evita orice suspiciune atunci când venea 
momentul. Pentru că nimeni nu se poate ocupa de o asemenea 
operaţiune de unul singur. A fost greu, extrem de greu. ll 
iubeam pe Orri și el mă iubea pe mine. Dar eram dispuși să 
mergem până acolo. După pronunţarea divorțului, când toată 
lumea credea c-am devenit dușmani de moarte, am continuat 


VP - 332 


să ne vedem de două ori pe an, pentru a discuta despre planuri. 
La mormântul Vakăi, de ziua ei și cu ocazia comemorării ei. 
După care, când Jón mi-a scris că urma să fie eliberat, l-am 
sunat pe Orri de pe telefonul unei prietene și ne-am întâlnit într- 
o seară, în Rezervaţia Naturală Heidm6rk, pentru a ne împărți 
sarcinile și a pune la punct ultimele detalii. 

— Pare să te fi lăsat să faci tu cele mai importante treburi. E- 
adevărat? întrebă Erla în timp ce trăgea carafa cu apă mai 
aproape și umplea paharul gol pe jumătate al lui Dagmar. Sau n- 
a izbutit să-și ducă la îndeplinire însărcinările? 

— El și-a asumat responsabilitatea pentru o seamă de chestii. 
A făcut rost de un loc de cazare, m-a ajutat să-l răpesc pe 
judecător și să-l aduc cu mașina la casa de vacanţă, apoi 
amândoi am aranjat moartea lui Benedikt Toft din parcarea 
subterană. Însă, brusc, și-a pierdut curajul. Pretindea că nu-și 
mai vede capul de muncă la slujbă și că pe el va cădea cea mai 
mare vină dacă aveam să fim prinși de poliţie. După care, a 
început să devină paranoic că Jón fusese zărit dând târcoale 
casei noastre de vacanţă. Am încercat să salvez situaţia 
pretinzând că l-am văzut în oraș. Intenţia mea era să-l asigur pe 
Orri că dacă vor începe să-l caute pe Jón, o vor face aici, în 
Reykjavik, nu pe undeva pe la ţară. Recunosc că am făcut o 
treabă destul de bună jucând rolul unei femei aflate pe punctul 
de-a suferi o cădere nervoasă. Am fost odată o astfel de femeie. 
Dar nu mai sunt. 

Huldar își împreună mâinile julite la ceafă. Se părea că Orri 
avusese mereu grijă să-și joace cărţile așa cum trebuie, fiind 
atent să nu lase niciodată în urmă dovezi incriminatoare. Poate 
că, la început, fusese și el la fel de pornit ca Dagmar să ducă 
treaba la bun sfârșit, însă, așa cum pretindea ea acum, începuse 
să aibă îndoieli atunci când realizase că lui Dagmar nu-i păsa 
dacă aveau să fie prinși după ce se termina. Decizia lui de-a o 
aborda pe Freyja sugera că voia să-și expună propriul punct de 
vedere asupra poveștii înainte de-a fi prea târziu - și chiar așa, 
mulțumită lui izbutiseră să-i salveze pe Thorvaldur și pe copiii 
acestuia. 

— Mai bine te-ai gândi cu atenţie la ceva care să-ţi poată lega 
fostul soț de toate aceste infracţiuni. L-a văzut sau l-a auzit 
cineva? Există vreo unealtă pe care să-i găsim amprentele? 
Orice ţi-ar putea susține afirmaţiile? Pentru că el spune o 


VP - 333 


poveste complet diferită de-a ta. Pretinde că totul s-a petrecut 
în imaginația ta și că el ţi-a închiriat clădirea fără să-și dea 
seama de scopul pentru care o voiai. Acum n-avem decât 
cuvântul tău împotriva cuvântului lui și există posibilitatea ca el 
să scape mult mai ușor decât merită. Nu cred că te mulțumești 
cu asta. La urma urmei, el e cel care a ajuns prea târziu la 
școală, ca să o ia pe Vaka. Dacă ar fi ajuns la timp, nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat. 

Dagmar se aplecă spre Huldar. 

— Ştii ceva, domnule Fumător? Nu-mi pasă nici cât negru sub 
unghie. N-a fost vina lui Orri că a rămas blocat în trafic. Din 
partea mea, poate să plece liber. Și Jón la fel. Și Sólveig. Și 
Thorvaldur. Dar vor primi cu toții ceea ce merită. N-am nimic de 
făcut în următorul deceniu în afară de-a plănui cum o vor sfârși 
cu toţii. 

— Te sfătuiesc să nu mai rostești niciun cuvânt, interveni 
avocatul, apoi privi spre Erla. Nu scrie asta. N-a vorbit serios. 
Insist să discut cu clienta mea între patru ochi. Acum. 

Erla își adună hârtiile. 

— Nicio problemă. 

Huldar porni după ea, dar privi înapoi când se auzi strigat de 
Dagmar. 

— Hei, domnule Marlboro! Noi doi nu suntem chiar atât de 
diferiţi. E doar o chestiune de clasă. În locul meu, și tu ai fi făcut 
același lucru. 

Huldar nu-i răspunse. Simţea o dorinţă puternică să se spele 
pe faţă sau să facă un duș fierbinte. Cuvintele lui Dagmar îl 
prinseseră pe picior greșit. Sosise vremea să recapete controlul 
asupra propriei sale vieţi. 

O luă în sus pe scări, după Erla. Când o să ajungă în birou, o 
să-i povestească despre discuţia lui cu cei de la Afaceri Interne, 
punând astfel capăt oricăror viitoare relaţii sexuale dintre ei doi. 
In mod oarecum surprinzător, simţea un oarecare regret din 
cauza asta. Dar era prea târziu pentru remușcări. De-acum 
încolo, își va concentra toate eforturile pentru a o cuceri pe 
Freyja. Ea se văzuse forţată să stea lângă el în mașină mai bine 
de o oră în drum spre locul faptei și se descurcaseră destul de 
bine. Și, cine știe, poate îi va permite s-o însoțească la lac, ca să 
hrănească rațele împreună. Avea el senzaţia că, dacă se va 
ajunge până acolo, bătălia avea să fie câștigată. 


VP - 334 


Epilog 


Coborau sicriul în mormânt. Oamenii aveau, neîndoielnic, 
destulă experienţă; nu exista pericolul să se încline pe o parte 
sau să cadă prea brusc, bubuind pe fundul gropii. Dădeau 
drumul ușor funiilor, după care se opreau niţel, cu spatele drept 
și expresii solemne pe chipuri, în timp ce pastorul rostea câteva 
cuvinte, cu Biblia în mână. Thr&stur nu-l asculta deloc. El era 
singurul care asista la această a doua îngropăciune, un contrast 
total cu înmormântarea iniţială. Puţine persoane, poate nici 
măcar una singură, dintre cele care umpluseră șirurile de 
scaune atunci, n-ar dori acum să fie asociate cu cel decedat. 
Probabil că regretau enorm faptul că-l ridicaseră în slăvi în 
necrologuri. Așa le trebuia. 

Throstur nu vrusese să participe; fusese o decizie de ultim 
moment. In ochii lui, ceremonia asta marca sfârșitul unei 
călătorii începute cu mult timp în urmă, într-o secție de poliţie 
din Hafnarfjsrdur. De fapt, nici el, nici mama lui și nici Sigrún nu 
fuseseră informaţi despre înmormântare, din moment ce nimeni 
nu se-aștepta ca ei să participe. Primiseră vestea de la fiica lui 
Einar din Norvegia. l-a sunat și, din întâmplare, el i-a răspuns. 
Motivul pentru care îi sunase a fost să le spună despre 
reînhumare, dar și să le povestească o mulţime de alte chestii. 
Dacă ce le spusese femeia era adevărat, tatăl ei fusese un 
adevărat monstru. Pentru Thrâstur nu era vreo noutate. Dar a 
aflat cu stupoare că ea și fratele ei fuseseră molestaţi de tatăl 
lor în copilărie și, mai mult, ea i-a spus că în mod sigur Einar își 
molestase și fiul vitreg, pe Jón. 

Acest lucru explica totul. Și nimic. 

Cum era posibil ca experienţe similare să producă indivizi atât 
de diferiţi? Fratele femeii, fiul lui Einar, s-a sinucis după o lungă 
bătălie cu depresia. Era absolut sigură în privinţa motivului. Ea 
însăși izbutise să treacă peste traumele din copilărie, deși cu 
siguranţă că n-avea să-și revină niciodată pe deplin. J6n, tatăl lui 
Thrâstur, se refugiase în băutură și ajunsese același monstru 
precum bărbatul care-l abuzase pe el. Și următoarea generaţie o 
luase pe căi destul de diferite: Sigrun se refugiase din faţa lumii, 
izolându-se tot mai mult, în timp ce el însuși preferase să le 


VP - 335 


arate tuturor degetul mijlociu, iar acum nu mai știa cum să se 
oprească. 

Singurul lucru pe care-l lămurise totuși femeia era motivul 
pentru care Einar nu-i întorsese spatele fiului său vitreg atunci 
când Thrâstur încercase, ca băieţel, să implice autorităţile. Nu o 
făcuse doar de teama de-a nu fi asociat cu un fiu căzut în 
dizgrație; se temuse și că Jón ar fi dezvăluit lumii întregi 
abuzurile la care fusese supus el însuși în copilărie. Era bizar că 
Jón n-o făcuse odată ajuns la maturitate, în timpul procesului 
său de crimă, dar poate că-și dăduse totuși seama că asta nu i- 
ar fi influențat cu nimic pedeapsa. 

Apelul a fost destul de scurt. După ce femeia își luase această 
povară de pe suflet, mai schimbaseră vreo câteva cuvinte, în 
ciuda experienţei dureroase prin care trecuseră amândoi. Așa se 
petreceau lucrurile: el era singur cu durerea lui, la fel ca Sigrun, 
la fel ca femeia din Norvegia. Singuri trebuiau să găsească un 
mod de-a face față durerii; stând împreună nu aveau să devină 
mai puternici. ` 

Și de aceea venise acum aici. Intr-o patetică încercare de-a se 
răfui cu un bărbat mort. Îngrijitorul cimitirului nu știuse cum să-l 
abordeze după ce își dăduse seama cine era Thrâstur de fapt. În 
cele din urmă, la fel ca toţi ceilalţi, se prefăcuse că acolo, în 
cimitir, nu se afla însuși profanatorul de morminte, venit să vadă 
cum sicriul se întorcea la locul său de drept. Pe de altă parte, 
pastorul și cei care purtaseră sicriul pe umeri habar n-aveau 
cine era el, așa că nu puseseră nicio întrebare, părând în schimb 
că abia așteaptă să se termine odată toată ceremonia. 

Pastorul închise Biblia cu un pocnet și-l îndemnă pe Thr&stur 
să se apropie de mormânt, înainte ca acesta să se retragă. 
Thrâstur păși pe scândurile care fuseseră întinse de-o parte și 
de alta a gropii. Se întrebă dacă ideea de-a dezgropa sicriul 
fusese o manevră înţeleaptă sau nu făcuse decât să-i 
înmulțească problemele. incă nu se putea hotărî. 

Scopul fusese să se asigure că Einar avea să beneficieze de o 
autopsie așa cum se cuvine, astfel încât poliţia să-l creadă pe 
Thrâstur atunci când urma să le spună că Dagmar fusese cea 
care-i administrase lovitura fatală. Pentru că nimeni din cadrul 
sistemului nu-l ascultase până atunci, el n-avea niciun motiv să 
creadă că de această dată va fi diferit. Insă voia să reducă riscul 
ca el sau Sigrun să fie acuzaţi de implicarea în valul de crime 


VP - 336 


comise de Dagmar și Orri. Era clar că cei doi urmau să devină 
suspecți, din moment ce aveau toate motivele să vadă moarte 
acele victime. În plus, Dagmar și Orri băgaseră deja groaza în el 
și așa rămăsese din acea seară fatidică. După ce se ocupase de 
Einar, Dagmar îi spusese lui Thrâstur că n-avea de gând să se 
oprească acolo, iar el fusese atât de înspăimântat, încât crezuse 
că ea voia să scape și de el, și de Sigrun. Cei doi păreau în stare 
de orice. 

Abia acum teama aceea începea să se mai stingă. La început 
i-a fost mai rău ca niciodată. Primul an după ce asistase la 
uciderea bunicului său fusese cel mai greu. Ori de câte ori 
încerca să adoarmă noaptea, începea să-și imagineze că cei doi 
intrau cu forța în casa lui. Secretul asasinării bunicului său și 
amenințarea femeii îl roseseră puţin câte puţin, hrănindu-i 
angoasa. Dintr-odată, se trezise că nu mai poate fi atent la 
școală. Intreaga viață îi fusese afectată de aceste evenimente. 
Până când i-a venit ideea de-a se despovăra prin intermediul 
capsulei timpului și a simţit și el un oarecare sentiment de 
eliberare. Era o oarecare stare de confort psihic să știe 
informaţia ascunsă în pământ, gata să vadă din nou, cândva, 
lumina zilei. Dacă ar fi fost omorât înainte ca cei doi să-și 
elimine celelalte victime, scrisoarea ar fi putut să-i denunțe. Pur 
și simplu nu suporta gândul că ar fi putut să-l omoare și să 
scape basma curată. Și totuși, nu îndrăznise să-i denunțe. Nu 
atunci. 

Firește că Thrâstur își dorea ca ei să aibă succes; dorința lui 
de răzbunare pesemne c-o egalase pe-a lor și oricum nu-i 
trecuse prin minte să încerce să se păcălească singur. Diferența 
era că el dorea ca Dagmar și Orri să fie prinși la sfârșit. 
Problema fusese doar găsirea unui moment potrivit pentru a-i 
denunța, dar nu prea repede și nici prea târziu. Încercase să afle 
care ar fi fost poziţia lui din punct de vedere penal dacă i-ar fi 
acoperit prea mult timp și ajunsese la concluzia că n-avea să fie 
una prea bună. Și de aceea nu îndrăznise să-i lase să-și ducă 
misiunea la bun sfârșit. Din păcate. S-ar fi bucurat ca un nebun 
să afle că Sólveig ar fi suferit ca o insectă zdrobită sub călcâiul 
unui copil lipsit de milă. Dar alte motive de regret nu prea avea. 

Throstur contemplă sicriul ajuns pe fundul gropii. Era același 
sicriu pe care el și mama lui cea lipsită de coloană vertebrală îl 
dezgropaseră cu doar câteva zile înainte. În timpul apelului 


VP - 337 


telefonic, fiica lui Einar îi spusese că se amuzase copios când a 
fost întrebată dacă vrea să cumpere unul nou. 

Privi cu atenţie capacul zgăriat al coșciugului. Sub el se aflau 
începutul și sfârșitul tuturor problemelor sale. Închise ochii și 
trase aer adânc în piept. Văzu, spera că pentru ultima oară, 
momentul în care deschisese ușa camerei lui Sigrun, în ziua în 
care Vaka venise la ei acasă pentru a da un telefon. Își văzu 
sora, cu chipul umflat de lacrimi, stând pe pat și pieptănând 
părul fetei cu o perie. Își auzi propriile ţipete de spaimă atunci 
când trăsese pătura de pe fată și își dăduse seama că era 
moartă. Nu fusese nevoie decât să vadă petele de sânge de pe 
cearșaf ca să-și dea seama ce se petrecuse. Știa prea bine ce 
înseamnă acele pete, din propria sa experienţă. 

Thrâstur închise ochii strâns. Era ultima oară când își 
permitea să-și aducă aminte de acele momente. Când va pleca 
de-aici, va începe o nouă viață. Se lăsă învăluit de amintirea 
glasului lui Sigrun, care-i spunea, printre suspine, că Vaka nu se 
mai oprea din plâns. Fata plângea și tot plângea, iar Sigrun 
vrusese să-și împiedice tatăl să o audă și să vină înapoi. Dar 
când dăduse perna la o parte, chipul fetei era albăstriu și ea nu 
mai mișca. Și de atunci nu mai reușise să o trezească. 

Throstur retrăi devastatoarea senzaţie de soc. Pur și simplu 
nu izbutea să priceapă cum de avusese prezenţa de spirit să ia 
perna de la Sigrun, să o ducă în dormitorul în care tatăl lor 
zăcea mort de beat și să i-o împingă între mâinile fără vlagă, în 
speranţa că amprentele lui vor rămâne pe ea. Funcţionase. 
După cum își amintea, el se întorsese în camera lui Sigrun, 
lăsase perna peste chipul fetei, o apucase pe Sigrun de umeri și- 
i spusese că ea nu făcuse nimic. Că tatăl lor îi omorâse prietena. 
Se mai ascunsese în dulap și acum trebuia să se întoarcă acolo 
și să aștepte ca cineva să deschidă ușa. Era posibil să 
trebuiască să aștepte mult timp. În timp ce aștepta în întuneric, 
trebuia să se gândească la cum apăsase tatăl ei perna peste 
fața fetei. El, nu ea. Nu-și amintise corect cum se petrecuseră 
lucrurile. Nu trebuia să sufle niciodată, nimănui, vreun cuvânt 
despre ce crezuse ea la început că se întâmplase. Niciodată, 
absolut niciodată. Apoi o încuiase în dulap și plecase la el în 
cameră. 

Și nici până-n ziua de azi nu aflase dacă se convinsese 
singură de versiunea lui sau dacă-și mai amintea ce se 


VP - 338 


întâmplase cu adevărat. Cea mai ferventă dorinţă a lui era ca ea 
să creadă că tatăl lor era cel vinovat. Așa cum și fusese de fapt, 
în toate privinţele. 

El și, firește, bărbatul din acest coșciug. 

Thrâstur aruncă iute o privire înspre pastor și cei care cărau 
coșciugul, părând că așteptau nerăbdători. 

Işi trase fermoarul de la pantaloni și urină pe coșciug. 

După ce termină, Thrâstur porni de-a lungul scândurilor, apoi 
își continuă drumul pe cărare. Șocul plin de dezgust de pe 
chipurile celorlalți bărbaţi nu însemna nimic pentru el. Merse cu 
pași mari în direcţia ieșirii, simțindu-se mai împăcat ca oricând 
cu propria viaţă. 


VP - 339 


virtual-project.eu 


VP - 340