Yrsa Sigurdardottir — [Freyja si Huldar] 03 Iertarea

YRSA 


[SIGURÐARDÓTTIR 


YRSA SIGURÐARDÓTTIR 


Seria: Freyja și Huldar 
Volumul 3 


IERTAREA 


Original: Children's House #3 
Aflausn | The Absolution] (2016) 


Traducere de: 
LIVIU SZOKE 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
2020 


VP - 


2 


Capitolul 1 


Toaletele pentru femei de la demisol erau pustii. Chiuvetele 
erau uscate și ușile cabinelor goale stăteau întredeschise. Locul 
arăta așa cum te-ai fi așteptat după șirurile lungi de persoane 
care își așteptaseră rândul până ceva mai devreme. Coșurile 
dădeau pe dinafară din cauza șervețelelor de hârtie. Peste tot 
erau aruncate pahare goale de cola. Conţinutul unei cutii 
imense de pop-corn era împrăștiat pe jos și călcat în picioare de 
femeile ce ţopăiseră disperate de pe un picior pe altul, 
așteptând să le vină rândul. 

Stella presupunea că același haos domnea și în toaletele 
bărbaţilor și se simţi recunoscătoare că nu era sarcina ei să 
curețe acolo. Mizeria era neobișnuit de mare, dat fiind că două 
filme rulaseră cu casa închisă și celelalte filme atrăseseră și ele 
un public destul de numeros. La chioșcul din foaier fusese o 
asemenea îmbulzeală înainte de începerea proiecţiilor și în 
pauzele dintre ele, că aparatul pentru pop-corn nu mai reușise 
să facă faţă, chiar dacă fusese aprovizionat în prealabil, ba chiar 
și cola dietetică se terminase, spre marea dezamăgire a 
clienţilor. Stella se văzuse nevoită să-și muște buza în repetate 
rânduri ca să nu le răspundă urât când dădeau vina pe ea 
pentru asta. Ca și cum ar fi fost obligaţia ei să facă 
aprovizionarea sau să urmărească stocul de marfă! 

Se opri în ușă, conștientă, dintr-odată, că rămăsese singură 
aici, singura persoană din toată clădirea. 

Liniștea era deplină. Niciun vuiet înăbușit dinspre sălile de 
proiecţie, nici sporovăială fetelor alături de care lucra acolo. Se 
oferise să facă ea închiderea, ca de obicei, pentru ca ele să 
poată prinde autobuzul, și le urmărise prin peretele din sticlă al 
foaierului în timp ce dispăreau în furtuna de zăpadă de afară. 
Imediat ce siluetele lor se făcuseră nevăzute în vălul dens de 
alb, începuse să-și regrete generoasa ofertă. Nu că motivele 
pentru care o făcuse ar fi fost în întregime lipsite de egoism. În 
realitate, nu putuse să reziste să nu se laude că are un iubit - un 
iubit cu mașină. Și deci nu mai trebuia să-și bată capul din 
pricina autobuzelor. 


VP-3 


Dintr-un motiv sau altul, gândurile i se abătură iar la Snapul 
pe care-l primise imediat după ce se terminase ultima pauză. 
Habar n-avea cine era expeditorul - nu era unul din lista ei de 
prieteni. Firește că ar fi trebuit să-și schimbe cu un secol în 
urmă setările contului și să-i blocheze pe străinii care-i trimiteau 
mesaje, îndeosebi că, mai nou, și cei mai în vârstă începuseră să 
folosească aplicaţia. Nu era de ajuns că distrugeau Facebookul, 
acum începuseră să pună stăpânire și pe Snapchat. 

Ea era gata să bage mâna-n foc că era vorba despre vreun 
hodorog bătrân, poate vreunul dintre prietenii mamei sale sau 
vreo rudă de care uitase de mult. Username-ul nu i se părea 
deloc cunoscut: Doar13. Sau poate că, până la urmă, nu era 
cineva în vârstă; poate că era doar un copil care tocmai 
împlinise treisprezece ani. Lucru care ar fi explicat mesajul 
bizar. 

Snapul era o fotografie de-a ei, în timp ce servea un client cu 
pop-corn. Nu era deloc o fotografie flatantă: avea o grimasă pe 
față și trupul ei, mica parte vizibilă, fusese surprins într-o poziţie 
ridicolă. Nu zâmbea și nu stătea într-o postură care să o 
avantajeze. lInstantaneul fusese la fel de misterios precum 
Snapul în sine. Și tot ce spunea era: Te văd. Oricine ar fi fost 
expeditorul, cu siguranţă se aflase în cinema, dar nu venise să o 
salute. Poate că era vorba de vreun băiat sfios, care nu avea 
curajul să vină să vorbească cu ea. În fine, mare noroc pe el, 
căci i-ar fi spus direct unde să se ducă. Avea zero interes să iasă 
cu ciudaţi și doar un ciudat i-ar fi trimis un astfel de Snap, fără 
să i-o ceară. 

Ușa se balansă în spatele Stellei. Sistemul hidraulic era 
defect, așa că, mai întâi, ușa se închise ușor, înainte de a prinde 
brusc viteză și a se trânti cu un bubuit puternic. Zgomotul 
reverberă prin tot acel spaţiu acoperit cu faianţă, răsunându-i în 
cap și făcând-o atentă la tăcerea de-acolo. Simţise o oarecare 
neliniște la etaj, însă aici, jos, la nivelul inferior, senzaţia aceea 
devenise și mai acută. Cel puţin în foaier puteai vedea prin 
ferestre sau măcar până unde îţi îngăduia ninsoarea deasă, ce 
cădea fără contenire. Pesemne că vremea era cea care-i 
mânase pe oameni să se înghesuie, hoarde întregi, în cinema. 
Stella văzuse deja toate filmele, așa că știa că sunt aiurea. ȘI 
totuși în timp ce le urmăreai, puteai uita de condiţiile arctice de 
afară. 


VP -4 


Acum însă zăpada părea infinit mai atrăgătoare decât 
cinematograful pustiu. Stella abia aștepta să ajungă la adăpost, 
în mașina lui Höddi. Ce dacă era o rablă și radiatorul era stricat? 
Tot era mai bine decât în autobuz. La fel stăteau lucrurile și cu 
Höddi. Nu era chiar un prinţ din poveste, dar să fie împreună cu 
el tot era mai bine decât să fie singură. Pentru Stella era 
suficient deocamdată, în timp ce continua să caute pe cineva 
mai acătării. Pe cineva potrivit, cu o mașină suficient de 
șmecheră cât să le facă pe prietenele ei să moară de invidie. 
Genul ăsta de iubit căuta ea. Nu pe cineva ca Höddi, pe care 
trebuia să-l lase întotdeauna undeva în fundal în pozele pe care 
le posta ea pe rețelele de socializare. 

Stella alese cea mai îndepărtată cabină și trase iute de zăvor. 
În faţa cabinelor se aflau un șir de chiuvete și o oglindă enormă, 
pe toată lungimea peretelui. În special acum, nu voia deloc să 
se privească în ea: obosită, arătând ca naiba, având o nevoie 
disperată de o tunsoare, de un vopsit și de un pensat. Cărarea 
de pe mijlocul scalpului era plină de rădăcini închise la culoare, 
la fel ca dungile de pe capota mașinii lui Höddi, care le imitau pe 
cele de pe mașinile de curse. Greţos, ce mai. Inainte de a cobori 
la nivelul de dedesubt, se oprise lângă silueta decupată din 
carton a unei stafii ce făcea reclamă unui film horror care rula 
pe ecranul numărul unu. Avusese de gând să le trimită 
prietenelor sale un Snap cu ea stând lângă acea stafie, dar se 
răzgândise până la urmă, căci nu voia ca ele să vadă starea 
jalnică în care se afla momentan. In plus, era destul de 
înspăimântător să stea lângă imaginea aceea sinistră, deși știa 
că nu e vorba decât de o bucată de carton. Urma să facă poza 
altă dată, într-un moment mai bun al ei și când aveau să fie și 
alți oameni prin preajmă. Spera ca salariul să și-l încaseze la 
timp, căci avea de gând să-și facă programare la un salon exact 
pe data de întâi a lunii. Păcat că era al dracului de scump să-ți 
faci părul să arate bine. 

Stella își dădu jos chiloţii și urină, ghemuită deasupra vasului 
de toaletă. Cine știe ce microbi puteau lăsa în urmă cei care 
veneau să vadă un film la cinema. N-avea de gând să devină 
una dintre târfele alea care capătă vreo boală venerică. De care 
apoi i-ar fi fost imposibil să scape. 

Peste ropotul jetului de urină, auzi cum se deschide ușa de la 
toalete. | se făcu pielea de găină pe coapsele goale și încremeni 


VP-5 


de spaimă. Cine naiba putea fi la ora asta? Să se fi întors cumva 
una dintre fete? Dacă era așa, cum reușise să intre? Oare 
uitaseră să încuie ușa în urma lor? Gândurile îi zburară din nou 
la acel Snap. Nu cumva era însuși Doar 13? 

Un bubuit puternic îi dădu de știre că ușa se închisese la loc. 
Stella își ţinu răsuflarea, căznindu-se să audă dacă persoana 
intrase înăuntru. Poate că era doar un paznic, sosit mai devreme 
la lucru, ca să verifice toate zonele. Dar n-avea ea norocul ăsta. 
Scârțâitul unor pantofi o avertiză că nu mai era singură. 

Ropotul se redusese la doar câţiva stropi, ce cădeau în același 
timp cu pașii de afară. Pesemne că era o femeie. Trebuia să fie 
o femeie. Altminteri, ce-ar fi căutat un bărbat în toaleta femeilor 
dintr-un cinematograf gol la o asemenea oră din noapte? Că 
doar toaleta bărbaţilor n-avea cum să fie plină. Stella își înfrână 
impulsul de-a striga cine-i acolo. Întinse mâna după rola de 
hârtie igienică, rupse câteva bucăţi de pe rolă cât de ușor putu 
și se șterse, apoi se ridică în picioare, trăgându-și pantalonii pe 
ea. Acest lucru o făcu să se simtă ceva mai bine, sau cel puțin 
nu la fel de expusă. Insă senzaţia aceasta dispăru aproape 
instantaneu. 

Doi pantofi se iviră sub ușa de la cabină. Păreau a fi ghete de 
fapt, suficient de mari ca să-i aparţină unui bărbat. Stella își 
apăsă palmele peste gură, ca să-și înăbușe un țipăt. De ce 
stătea bărbatul acolo? Picioarele nu se clinteau din loc; 
deţinătorul lor rămăsese nemișcat, de parcă avea în faţă ușa de 
la intrare a unei case și se pregătea să sune la ea. Un gând nu 
prea departe de adevăr, dat fiind că-n clipa următoare se auzi o 
bătaie puternică în ușa cabinei. Fata se holbă neajutorată la 
suprafața goală din faţa sa, de parcă aceasta ar fi putut-o lămuri 
ce se întâmplă. 

Exact atunci îi vibră telefonul, făcând-o să-l scoată din 
buzunar cu o mână tremurătoare, aproape scăpându-l pe jos 
când văzu că mai primise un Snap de la Doar13. Înainte de a-și 
putea înfrâna gestul, deja atinsese ecranul și deschisese 
mesajul primit. Își înăbuși un țipăt când imaginea îi apăru în faţa 
ochilor: arăta o ușă închisă, precum cea de la cabina în care se 
afla ea. De bună seamă că era vorba de aceeași ușă, singurul 
lucru care o despărţea de expeditor. Sub poză nu scria nimic. 

Încă o bătaie puternică în ușă. Stella se chirci de frică, 
lovindu-se atât de tare de toaletă, că genunchii i se îndoiră sub 


VP-6 


ea. 

— Cine-i acolo? 

Niciun răspuns. Bolborosise cuvintele înainte să se poată opri. 
Glasul îi păru slab, jalnic, deloc tipic pentru ea. Stella obișnuia să 
fie liderul haitei. Puternică. Și hotărâtă. Fără milă față de 
mămăligile care se smiorcăiau cum făcea ea acum. 

De data asta bătaia în ușă fu atât de puternică, încât o făcu să 
se zgâlţâie în balamale. Când privirea îi căzu pe zăvorul firav, 
Stella își dădu seama pe loc că îi putea oferi o slabă protecţie. 
Simţi că ameţește în timp ce se uită panicată în jur, după ceva, 
orice, care să o poată salva. Rola de hârtie și suportul acesteia. 
Un coș de plastic cu capac. Vasul cu apă al veceului, prins în 
perete, pe care i l-ar fi putut azvârli în cap bărbatului în caz că 
acesta ar fi intrat cu forța peste ea. Numai că ea n-ar fi fost în 
stare să-l smulgă din perete. Apoi își aduse aminte de telefonul 
pe care continua să-l strângă în palma transpirată. Să sune la 
serviciul de urgenţă? Sau pe Höddi? Dacă acesta era deja pe 
drum, nu cumva se afla mai aproape decât polițiștii? 

Dar fu scutită de luarea unei decizii. Bărbatul se izbi cu forță 
de ușa cabinei, zăvorul se rupse și ușa se lovi cu putere de capul 
Stellei, aruncând-o pe spate, cu braţele în lături, ameţită, pe 
vasul de toaletă. Luptându-se cu greaţa, se sforță să privească 
în sus, spre chipul atacatorului. La început i se păru că acesta 
rămăsese ascuns în umbră, atât de negru era acel chip. Îi luă o 
clipă să priceapă că se uita de fapt la o mască Darth Vader 
lucioasă, acoperită, în partea de sus, de gluga unei canadiene. 
Ochii bărbatului o priveau prin fantele ovale, așa încât Stella nu 
putea citi expresia din spatele măștii. O mână învelită în 
mănușă se repezi și-i smulse telefonul. În timp ce bărbatul își 
făcea de lucru cu el, Stella se rugă să fie vorba doar de un hoţ. 
Cu mare plăcere i-ar fi dat telefonul. Și tot ce-avea prin 
buzunare. Ba chiar și tot ce ar fi încasat la final de lună. Poșeta. 
Absolut orice. Atât timp cât o lăsa în pace și n-o atingea nici cu 
un deget. 

— Măi, măi. 

Glasul bărbatului era bizar, nu foarte diferit de al lui Darth 
Vader. Răgușit, ca și cum gâtul i-ar fi fost căptușit cu șmirghel. 
Pesemne că masca venise la pachet cu un sistem ieftin de 
schimbare a vocii. Bărbatul îndreptă telefonul spre ea, ca și cum 
ar fi vrut să-i facă o poză cum stătea pe toaletă. Pe obrajii fetei 


VP -7 


începură să curgă șiruri de lacrimi. Ce era în capul lui? De ce ar 
fi vrut un hoţ să facă o poză sau o filmare cu proprietara 
telefonului? 

— Acum, vreau să dai tot ce ai mai bun. 

— Ce? 

Stella se lăsă să alunece pe vasul de toaletă până ce coloana 
vertebrală i se lipi de perete și suprafaţa dură, rece ca gheaţa, 
pe care o simţea prin puloverul subţire, o făcea să tremure și 
mai tare. 

— Spune că-ţi pare rău. 

Ea nici măcar nu încercă să se împotrivească, ci făcu tot ce-i 
stătu în puteri să-și ceară scuze cum trebuie, în pofida 
suspinului care încerca să-și facă loc în sus, pe gâtul ei! 

— Au. N-a fost suficient de bine. Deloc convingător, aș spune. 
Poți mult mai mult. 

Stella încercă încă o dată. Și încă o dată. Repetă cuvintele 
„Îmi pare rău” până ce începură să-i sune ciudat, ca și cum n-ar 
fi fost niște cuvinte adevărate. Însă părea că nimic nu-l putea 
mulțumi pe bărbat. 

Și, din pricina asta, ea trebuia să plătească un preț. 


VP-8 


Capitolul 2 


— Avem nevoie de un ecran mai mare. 

Până la urmă, unul dintre polițiștii din sala operativă rostise 
cu glas tare ce gândea toată lumea. Incă de când fusese pornită 
filmarea, grupul strâns acolo își tot trăsese scaunele cât mai 
aproape de peretele pe care înregistrarea făcută de camerele 
de supraveghere din cinematograf rula pe un ecran ridicol de 
mic. 

Erla, care stătea cocoțată pe masa aflată cel mai aproape de 
ecran, privi în jur iritată. 

— Încercaţi să vă concentrați. Calitatea e atât de proastă, că 
un ecran mai mare nu ne-ar ajuta prea mult. Dar dacă vă 
deranjează atât de tare, puteți lăsa o cerere în cutia pentru 
sugestii. 

Bărbatul nu mai scoase o vorbă și Huldar cunoștea motivul: 
Erlei nu-i convenea deloc când cineva din echipă îi răspundea 
înapoi. Era o șefă OK din multe puncte de vedere, însă n-o 
atrăgea deloc aspectul legat de relaţiile cu oamenii. El nu 
credea sub nicio formă că dorinţa de-a avea un ecran decent în 
sala operativă și-ar fi găsit locul în cutia pentru sugestii; aflaseră 
cu toții, pe pielea lor, că acea cutie nu era de fapt nimic altceva 
decât un cimitir pentru plângeri. 

— lată-l că vine. 

Erla își îndreptase iar atenţia către filmare. 

— Acolo. Priviţi stafia aia din carton sau ce naiba e. 

Toate privirile rămăseseră lipite de colțul ecranului care era 
dominat de panoul acela de reclamă. Fata tocmai trecuse pe 
lângă el cu foarte puţină vreme înainte, zăbovind ca să se 
strâmbe puţin în timp ce era ocupată cu telefonul, făcându-și 
câteva selfie-uri, apoi ieșind din raza de acţiune a camerei. 
Potrivit Erlei, aceea fusese ultima oară când fata apărea clar pe 
vreuna dintre înregistrări. La nivelul de dedesubt, unde erau 
toaletele, nu se afla nicio cameră de supraveghere și nici lângă 
scările care duceau acolo. Judecând după ora indicată pe 
înregistrare și după videoclipurile trimise de pe telefonul fetei, 
probabil că fata se îndrepta deja către toaleta femeilor în acel 


VP-9 


moment. 

O siluetă încețoșată se materializă brusc din spatele figurinei 
din carton și toată lumea se repezi în faţă, ca să vadă mai bine 
despre ce era vorba. De bună seamă că era vorba de atacator. 
Calitatea era slabă, așa cum subliniase și Erla, însă, de îndată ce 
silueta deveni vizibilă în întregime, își dădură cu toţii seama că 
acest aspect era irelevant; pur și simplu ar fi fost imposibil să-l 
identifice chiar și în cazul în care imaginea ar fi fost HD. 
Atacatorul purta o canadiană lălâie închisă la culoare, cu gluga 
trasă pe cap, iar faţa îi era acoperită de o mască Darth Vader. In 
plus, era îmbrăcat cu pantaloni închiși la culoare vârâţi în ghete 
și în mâini avea mănuși negre. Bărbatul dispăru din cadru în 
aceeași direcţie ca și Stella. 

— Și iată-l. S-a ascuns în spatele acelei reclame idioate și-a 
așteptat-o acolo pe fată. 

Erla puse înregistrarea pe pauză. Așa că rămaseră cu toţii 
holbându-se la imaginea încremenită a fantomei din carton și a 
foaierului gol. 

— Trebuie să verificăm toate înregistrările de când s-a deschis 
cinematograful, ca să încercăm să ne dăm seama la ce oră a 
sosit. Așa măcar putem fi naibii siguri că n-a venit acolo purtând 
acea mască pe faţă. 

Erla se ridică și se întoarse cu faţa spre ei. 

— Nu va fi ușor. Potrivit celor de la cinema, ieri au vândut 
puţin peste o mie șase sute de bilete. Au deschis la două, ca-n 
fiecare duminică, și nu se știe când a intrat bărbatul în clădire. 
Poate că a venit la prima proiecție și a rămas ascuns acolo până 
la închidere, și nu neapărat în spatele fantomei de carton. Va 
trebui să examineze cineva înregistrările ca să stabilim un 
interval de timp. 

Toţi își vârâră capul între umeri, inclusiv Huldar, rugându-se în 
tăcere să nu cadă în sarcina lor această treabă. De unde stătea 
Erla, pesemne că arătau cu toții precum un grup de copii 
interpretând roluri de statui muzicale. Femeia se încruntă la ei. 

— Cineva va trebui să verifice și biletele vândute. Nu se 
întâmplă prea des ca oamenii să meargă singuri la cinema, așa 
că vom avea nevoie de o listă cu toți acei clienţi care au 
cumpărat bilet pentru un singur loc. Dacă reușim să stabilim 
când a sosit tipul, e posibil să mai eliminăm din ei verificând 
cine a cumpărat un singur bilet de la casa de bilete în acel 


VP - 10 


moment. Dacă a plătit cu cardul. Dacă a plătit cu bani gheaţă, 
ne-am ars. 

— Dar poate că a cumpărat biletul online. Mai din timp. 

Ca de obicei, Gudlaugur deveni roz la faţă în clipa în care 
deschise gura. Stătea lângă Huldar, care dădu încurajator din 
cap spre el. Cei doi formau o mică echipă în cadrul echipei mari, 
împărțind același birou și stând faţă în faţă, în spaţiul deschis 
pentru birouri, și de obicei li se ofereau sarcini asemănătoare. 
Existau momente când Huldar ar fi preferat să facă echipă cu un 
poliţist ceva mai experimentat, însă ajunsese să aprecieze 
calităţile tânărului. Acesta putea fi remarcabil de perspicace 
când nu lăsa să-i stea în cale respectul de sine scăzut și sfiala-i 
caracteristice. 

— Adică... biletele nu se vând doar la cinema. Știţi voi... prin 
urmare... 

Huldar interveni când Gudlaugur începu să se bâlbâie: 

— Dacă atacatorul le-a cumpărat online, ar fi putut foarte bine 
să cumpere două bilete, ca să sară mai puţin în ochi. Probabil s- 
a gândit că vom verifica vânzările de bilete, mai ales pe cele 
pentru un singur bilet. Dar, dacă l-a cumpărat într-adevăr online, 
a plătit cu cardul, ceea ce e un avantaj. Sau va fi, după ce vom 
obţine numele unor potenţiali suspecți. 

Intervenţia lui nu îmblânzi absolut deloc încruntătura Erlei. 
Când aceasta vorbi, i se adresă lui Gudlaugur, nu lui Huldar. 
Nimic nou: relaţia lor rămăsese încordată de când fuseseră 
amândoi târâţi în ancheta internă legată de acuzaţiile potrivit 
cărora ea îl agresase sexual pe Huldar. Deși nu se luase niciun 
fel de măsură, experienţa respectivă le lăsase amândurora un 
gust amar. De atunci, Erla se comporta ca și cum el nici nu 
exista, fără ca măcar să privească vreodată în direcţia lui sau 
să-i vorbească ea mai întâi, dacă putea evita acest lucru. Huldar 
nu știa sigur dacă ei îi era teamă că interacţiunea lor ar fi putut 
fi interpretată greșit sau pur și simplu nu mai suporta să-l aibă 
în faţa ochilor. Lui, personal, tot acest proces i se părea de-a 
dreptul chinuitor, deși, privind în urmă, pesemne că meritase 
toată bătaia de cap. În sinea lui, era de-a dreptul ușurat pentru 
faptul că evitase toate consecințele neplăcute după ce i-o 
trăsese șefei. Nu mai era nevoie să îndure discuţii stânjenitoare, 
în care să-i scape, involuntar, că noaptea petrecută împreună 
fusese de fapt o greșeală. 


VP -11 


Expresia Erlei deveni și mai furioasă. 

— Știu şi eu că biletele se vând și online. Totalul pe care l-am 
menţionat includea și vânzările online. Dar, dacă atacatorul nu e 
un dobitoc absolut, atunci mai mult ca sigur că a plătit cu bani 
gheață. Deocamdată, acesta va fi punctul nostru de pornire, 
deși firește că vom verifica și plăţile efectuate online. Ești 
multumit acum? 

Erla îl fixă cu privirea pe Gudlaugur, care începu să se foiască 
în scaun. Tânărul încuviinţă din cap. 

— Bun. Dacă nu, poţi veni în faţă și să preiei tu conducerea 
ședinței. 

Toată lumea, cu excepţia lui Gudlaugur și a lui Huldar, izbucni 
în râs. _ 

Erla nu schiță nici măcar un zâmbet. In schimb, luă 
telecomanda și selectă următorul clip, apoi apăsă iar butonul 
„Play”. 

— Aici îl vedem părăsind clădirea. După cum vă daţi seama, e 
puţin probabil să avem de-a face cu o victimă în viaţă. 

O altă imagine apăru pe ecran. De data asta, aveau în faţa 
ochilor o pereche de uși de sticlă pe care Huldar le recunoscu a 
fi ieșirea de urgenţă a cinematografului, folosită mai ales de 
fumători, precum el, în timpul pauzelor. Polițistul care vizionase 
filmările împreună cu Erla, ceva mai devreme, de dimineață, 
afișă o expresie care nu prevestea nimic bun. 

Silueta înveșmântată în negru își făcu apariţia în cadru, cu 
spatele la cameră, târând de gleznă trupul nemișcat al Stellei. 
Braţele tinerei îi atârnau pe lângă cap, părul lung răsfirându-i-se 
printre ele. Puloverul i se ridicase, scoțând la iveală abdomenul 
gol și o bucăţică abia vizibilă din sutien. Bărbatul se opri lângă 
ieșire, lăsând piciorul fetei să cadă; acesta ateriză greu pe 
podea. Se pregătea să ridice bara grea de metal a ușii, dar șovăi 
și aruncă o privire scurtă înapoi spre fată. 

— Hei! exclamă unul dintre polițiștii din primul rând, arătând 
cu degetul spre ecran. Uitaţi! Fata s-a mișcat. 

Erla puse înregistrarea pe pauză. Dacă expresia ei fusese 
sumbră până acum, acum părea că îi aparţine, fără urmă de 
îndoială, unei nebune. 

— Credem că fata a scos un zgomot. Poate că începuse să-și 
revină. Doar dacă n-a fost vorba de vreo zbatere finală, înainte 
să moară. În orice caz, nu mai contează. Priviţi, zise ea, apoi 


VP - 12 


apăsă „Play” din nou. 

Echipa începu iar să urmărească, ţinându-și cu toții 
răsuflarea, în timp ce bărbatul se apropie de fată și-o împunse 
cu piciorul drept. Abdomenul ei gol tremură ușor, de parcă ar fi 
fost străbătut de un spasm, iar degetele de la o mână i se 
mișcară, convulsiv. Bărbatul își răsuci capul, cercetând ce se 
afla în jurul lui, apoi porni direct către un stingător fixat pe 
perete, pe care-l desprinse și cu care se apropie de fată. 

— Căcat. 

Lui Huldar nu-i păsa că gândise cu glas tare. Ba chiar își 
adună curajul să continue să privească. Lângă el, văzu cum 
Gudlaugur mijise ochii până când se transformaseră în niște 
fante extrem de înguste; însă, la fel ca restul, continuă să 
privească în timp ce bărbatul înălță cilindrul greu și-l izbi cu o 
forță brutală de capul fetei. Un spasm violent cutremură trupul 
fetei. După aceea nu mai mișcă deloc. 

Bărbatul deschise apoi ușa, o înhăță pe fată de gleznă și o târî 
peste prag, unde se opri puţin ca să facă cu mâna înspre 
camera de supraveghere. Apoi dispăru în ninsoarea deasă, 
târând-o pe fată după el. 

Ușa rămăsese deschisă. Pe podea se zărea o dâră lată, 
închisă la culoare. 

e 

Gudlaugur se ridică de la calculator, trecându-și mâna prin 
părul blond. 

— Mă duc să-mi iau o cafea. Vrei și tu? 

Avea chipul cenușiu și Huldar înţelegea perfect motivul. În 
pofida faptului că el însuși era trecut prin multe, tot îi venea 
greu să facă față violenţei extreme și crimei. Unii polițiști 
deveneau insensibili, alţii nu se puteau obişnui niciodată. Timpul 
avea să spună de care parte urma să se afle Gudlaugur. 

— Da, te rog. Neagră. 

Deși adevărul era că i-ar fi prins bine ceva mai tare. 

Gudlaugur nu părea dornic să se urnească și să se ducă după 
cafea. Poate că și el ar fi vrut ceva mai tare. 

— Crezi că o cunoștea sau a fost un atac întâmplător? 

— Cred că probabil o cunoștea, judecând după felul în care a 
făcut-o să cerșească iertare. Dar nu putem lua nimic ca atare. 
Poate că ea n-a făcut decât să-i vândă ceva greșit la chioșc. 

Nu era nevoie ca Huldar să-i explice mai multe: Gudlaugur 


VP - 13 


cunoștea tot atâtea despre caz ca el, din moment ce văzuse și 
el Snapurile oribile care fuseseră trimise de pe telefonul Stellei 
către toţi urmăritorii ei. După ce vizionaseră înregistrările 
camerelor de supraveghere, echipei de anchetă i se arătaseră 
Snapurile; filmări scurte, cu ea spunând că-i pare rău, din nou și 
din nou, cu o disperare crescândă, deși nimeni nu putea bănui în 
legătură cu ce anume își cerea iertare fata. 

Ultimul Snap, pe care Huldar ar fi preferat să nu-l fi văzut, 
arăta capul Stellei fiind izbit în mod repetat de vasul toaletei. 
Singura părticică vizibilă a atacatorului era mâna înmănușată ce 
o ţinea pe fată de păr. Din fericire, rezoluția filmuleţelor fusese 
și mai granulată decât cea a înregistrărilor făcute de camerele 
de supraveghere, din moment ce acestea rulau pe ecranul mic 
al unui telefon. Poliţia se văzuse nevoită să apeleze la această 
metodă deocamdată, pentru că se părea că era imposibil să 
salvezi mesajele de pe Snapchat după ce acestea erau 
vizionate. Se făceau eforturi să se obţină filmările originale 
direct de la Snap, firma care deţinea aplicaţia de mesagerie. 
Doar atunci aveau să le poată vedea la rezoluţie maximă. Chiar 
și așa, calitatea slabă nu atenua ţipetele ascuţite și gemetele 
fetei, care deveniseră tot mai stinse, până amuţiseră de tot. Sub 
niciun chip Huldar n-avea de gând să se ofere voluntar ca să 
vizioneze versiunile high-res când acestea aveau să le parvină. 

Până la scurta introducere de mai devreme, el nu știuse mai 
nimic despre această aplicaţie. Dacă înțelesese corect, fiecare 
Snap, precum cele trimise de pe telefonul Stellei, putea fi 
vizionat doar de două ori de către destinatar, iar după ce era 
vizionat de toţi destinatarii, acesta se autodistrugea. Deci dacă 
voiai să-l vizionezi de două ori, trebuia să o faci imediat. După 
aceea, Snapul dispărea pentru totdeauna și pur și simplu nu mai 
exista nicio modalitate să-l recuperezi. Nici măcar când era un 
caz de competența poliției sau o chestiune de securitate 
naţională. Era un noroc chior că atât de mulţi urmăritori 
primiseră clipuri de pe telefonul Stellei. Poliţia reușise să dea de 
urma unora dintre prietenii ei în noaptea respectivă, întrebându- 
i dacă o urmăreau pe Snapchat, apoi le confiscase telefoanele 
dacă răspunseseră afirmativ. Fusese o chestiune crucială să se 
asigure că nu toate contactele ei îi vizionaseră Snapurile, așa 
încât să nu se autodistrugă. Telefonul Stellei încă nu ieșise la 
iveală. Nici urmă de semnal în reţea, așadar poliția presupunea 


VP - 14 


că atacatorul scăpase de el pe undeva. Din moment ce nu părea 
să fie deloc prost, era puţin probabil să-l mai aibă la el, darămite 
să-l mai și ţină pornit, riscând să i se ia urma. 

— Cum crezi că s-a simţit iubitul ei după ce-a văzut asta? 

Gudlaugur tot nu se mișcase din loc, părând să fi uitat cu totul 
că se oferise să se ducă după cafea. 

— Devastat. Nici nu mă mir că e în stare de șoc. 

Tânărul se ducea să o ia pe Stella, când începuse să 
primească acele Snapuri. Pe unul dintre ele îl văzuse în timp ce 
aștepta la semafor, în trafic, și crezuse că e vorba de o glumă 
proastă. Apoi începuse să creadă că fata îl înșelase și că acesta 
era felul ei de a-și cere iertare, deși nu putea să-și dea seama 
de ce o făcea așa, într-o toaletă. 

În momentul în care a primit și ultimul Snap, băiatul ajunsese 
la concluzia că nu era vorba nici de o glumă, nici de o scuză. 
Deja aproape ajunsese la cinematograf, așa că, în loc să 
irosească timpul ca să sune la poliţie, condusese ca un maniac 
restul drumului, sărise imediat din mașină și începuse să bată 
panicat la ușile din faţă. Potrivit intervalului de timp pe care 
încerca să-l stabilească poliția, în momentul respectiv atacatorul 
probabil tocmai ieșise din cinematograf prin ieșirea de incendiu 
dintr-o parte laterală a clădirii. După ce băiatul dăduse ocol 
cinematografului, în căutarea unei alte căi de acces înăuntru, 
găsise ușa de la ieșirea de incendiu lăsată deschisă, văzuse dâra 
de sânge și sunase imediat la numărul de urgenţă. 

Gudlaugur se întoarse cu spatele la Huldar, ca să privească pe 
fereastră. N-avea nimic de văzut acolo: doar un cer cenușiu, 
deasupra unui oraș la fel de cenușiu. Zăpada abundentă pe care 
viscolul de ieri-seară o abătuse asupra Reykjavikului se 
transforma acum într-o fleșcăială maronie sub roţile mașinilor 
înțepenite în traficul de dimineaţă. Trezindu-se în faţa acestei 
priveliști deprimante, Gudlaugur se întoarse instantaneu la loc 
spre la Huldar. 

— Ce i-o fi făcut bărbatului de-a primit așa ceva? 

— Nimic, rosti Huldar pe un ton egal. Nimic n-ar putea justifica 
așa ceva. Fata n-avea decât șaisprezece ani. 

Însă Gudlaugur știa deja acest lucru. 

— Chiar și așa, misiunea noastră de azi e să aflăm motivul. Cu 
cât începem mai repede să săpăm în trecutul ei, cu atât crește 
posibilitatea de-a scoate la iveală un motiv. 


VP -15 


Își trase mai aproape mouse-ul, gata să se apuce de treabă. 
Verificarea trecutului căzuse în sarcina lor. Poate că nu era cea 
mai interesantă sarcină din lume, dar era infinit mai ușoară 
decât să stea de vorbă cu părinţii fetei împreună cu Erla. Când îi 
zărise traversând spaţiul deschis pentru birouri, în direcția micii 
săli de ședințe, își coborâse iute privirea. Și nu fusese singurul. 
Mama strângea la piept laptopul fiicei, precum un scut care s-o 
protejeze de și mai multe șocuri viitoare. 

Acum, laptopul se afla pe biroul lui Huldar, așteptându-l să-i 
examineze conţinutul. Într-un contrast deplin cu echipamentul 
lor de birou negru standard, acesta era alb și împodobit cu 
abțibilduri cu gărgăriţe; laptopul unei adolescente abia ieșite din 
copilărie. De bună seamă că discuţia cu părinţii ei fusese 
sfâșietoare. Dat fiind că Stella încă nu fusese găsită, probabil că 
părinţii ei continuau să se agaţe de o vagă speranţă că fata lor 
va reapărea până la urmă vie, în pofida a ceea ce li se spusese 
deja. Adevărul sumbru, pe care Erla fu nevoită să-l sublinieze cu 
fermitate, era că fiica lor era aproape sigur moartă. 

Privirea lui Huldar continua să se abată neclintit către biroul 
Erlei, birou care odată îi aparținuse lui, deși nu-i ducea absolut 
deloc lipsa. Părinţii fetei plecaseră și ea rămăsese lângă 
peretele de sticlă, cu braţele încrucișate la piept, afișând 
aceeași atitudine intransigentă pe care o afișase și în sala 
operativă, ceva mai devreme. Privirile li se întâlniră o fracțiune 
de secundă, înainte de-a se îndrepta imediat în altă parte. 

Gudlaugur nu băgă de seamă. In schimb, arăta la fel de 
preocupat ca și Huldar, deși dintr-un cu totul alt motiv. Până la 
urmă scoase un oftat greu și păru că ar fi dispus să plece după 
cafea. Dar mai întâi întrebă, fără să pară că ar aștepta vreun 
răspuns: 

— De ce dracu' a luat până la urmă cadavrul cu el? Oricât îmi 
storc creierii, tot nu-mi vine vreo idee de ce-a făcut-o. 

Și nu era singurul. 


VP - 16 


Capitolul 3 


— Ce știi despre adolescente? 

Niciun bună, niciun bună dimineaţa sau ce mai faci. Niciun fel 
de introducere. Nu că ar fi fost nevoie de vreuna. Deși Freyja nu 
mai avea vești de la Huldar de câteva luni, îi recunoscu 
instantaneu vocea; mult prea repede ca să se simtă în largul ei. 
Tipic. Doar nu primea niciodată telefoane din senin de la cineva 
cu care ar fi vrut să discute. 

— Bună seara, zise ea cu răceală. 

În clipa în care rosti cuvintele, se simţi cuprinsă de regret. De 
ce nu își modificase glasul, pretinzând a fi altcineva? Care să-l 
anunțe că Freyja avea să lipsească o lună întreagă din ţară? 
Orice ar fi vrut Huldar, nu putea decât să creeze probleme și 
sentimente rănite. De prea multe ori păţise asta cu el. 

— Oh! Bună. Scuze. Sunt Huldar. 

Lăsă o pauză, ca ea să-i răspundă. Când asta nu se întâmplă, 
Huldar adăugă: 

— Mă întrebam dacă mă poţi ajuta. Avem un caz în care este 
implicată o adolescentă și voiam să-ţi cer sfatul. 

Freyja făcu instantaneu legătura și se simţi revoltată, în 
pofida reținerilor pe care le avea. Uită cu totul de intenţia iniţială 
de a sfârși discuția cât mai curând posibil. De la prânz încoace, 
tot auzise despre atacul brutal de seara trecută asupra unei fete 
și de dispariţia ei de la cinematograful la care lucra. Ca de 
obicei, poliția nu dezvăluia niciun detaliu, așa că, momentan, 
sursele principale ale presei erau prietenii și colegii de clasă ai 
fetei, cărora li se trimiseseră mesaje conţinând înregistrări ale 
atacului. 

Deși descrierile conţinutului acestora fuseseră în mod 
deliberat vagi, dacă citeai printre rânduri îţi puteai da seama că 
filmările nu erau pentru cei slabi de inimă. Tinerii care fuseseră 
interogaţi până acum păreau în stare de șoc. La fel ca toată 
lumea, Freyja era nerăbdătoare să afle mai multe informaţii, nu 
din dorința morbidă de a savura detaliile sângeroase, ci din grija 
faţă de ce se întâmplase cu fata și ce l-ar fi putut motiva pe 
atacatorul ei. Deși era o speranţă deșartă să încerce vreodată să 


VP - 17 


înţeleagă așa ceva, dat fiind că nimeni n-ar fi putut explica sau 
justifica un atac atât de sălbatic. 

— Are de-a face cu atacul asupra acelei fete? 

— Da. 

Îl auzi pe Huldar cum trage adânc aer în piept. 

— Nu mai trebuie să-ți amintesc cât de urgent este să găsim 
fata și să-l prindem pe atacatorul ei. E vreo șansă să treci azi pe 
la secţie? De preferat, cât mai curând posibil? 

Oricât și-ar fi dorit-o, Freyja nu reuși să spună da din prima. 
Pe măsuța ei amărâtă din bucătărie se îngrămădeau manuale și 
foi de hârtie pline cu încercările sale eșuate de a rezolva 
problemele de matematică pe care ar fi trebuit să le predea 
miercuri. Cu mult înainte să sune telefonul, se văzuse nevoită să 
recunoască faptul că, oricât de atent ar fi citit cerințele, 
rezultatul era de fiecare dată același: un amestec de numere și 
simboluri ce refuzau să aibă legătură unul cu altul. Decizia ei de 
a începe să lucreze part-time la Casa Copiilor și de a se înscrie 
la un curs de afaceri la universitate se dovedise o greșeală 
teribilă. Cursul acela nu contribuise cu absolut nimic la 
rezolvarea crizei sale existențiale, nici nu-i îmbunătăţise 
calitatea vieţii. 

— E ziua mea liberă. 

— Știu. Am sunat mai întâi la Agenţia pentru Protecţia 
Copilului ca să-i întreb dacă te pot împrumuta, iar ei m-au pus 
să mă adresez Casei Copiilor. Directoarea mi-a spus că ești 
acasă, dar că ar trebui să sun. A zis că ţi-ai putea lua mai încolo 
ziua liberă. 

— Vorbești serios? 

Freyja era descumpănită. Cererea ei de a i se reduce norma 
nu fusese privită cu ochi buni de cei din conducere. Până acum, 
în loc să o ajute să se adapteze, îi aruncaseră tot soiul de 
obstacole, împiedicând-o să găsească un echilibru între muncă 
și studii. 

— Chiar a zis ea asta? 

— Da. După ce mi-a propus și alţi psihologi. Dar eu i-am zis că 
nu-i vreau pe ei, ci că te vreau pe tine. Pentru acest serviciu 
adică, se grăbi el să adauge. 

Două sentimente contradictorii se luptau acum în sufletul 
Freyjei. Pe de o parte, îi făcea plăcere că Huldar își exprimase 
preferința faţă de ea în fața șefei sale, în dauna celorlalte 


VP-18 


colege; pe de altă parte, o irita că el nu receptase mesajul ei și 
nu încetase cu insistenţele, în pofida faptului că învățase pe 
propria-i piele că pur și simplu nu erau meniţi unul pentru altul. 
Inițial, se cunoscuseră într-o seară, în club, sfârșiseră în pat unul 
cu altul și se simţiseră minunat împreună, însă apoi el stricase 
totul, luându-și picioarele la spinare, a doua zi dimineaţă. 
Relaţia lor ar fi trebuit să se sfârșească acolo, dar drumurile li se 
încrucișaseră de mai multe ori din pricina slujbei lui din poliţie și 
a ei, la Casa Copiilor. Stânjeneala dintre ei se transformase în 
pură enervare. Bărbatul pur și simplu o scotea din sărite. 
Continua să-i dea de înţeles că ar vrea să fie iar împreună cu ea, 
apoi nu putuse rezista tentaţiei și se culcase cu alte femei 
imediat ce Freyja nu sărise în întâmpinarea dorințelor lui. 

Huldar însemna doar vești proaste: era un fapt dovedit. Păcat 
că era atât de atrăgător - într-un mod neglijent - și atât de 
priceput și-n pat. Dar asta nu era suficient. Din nefericire, Freyja 
trebuia să recunoască realitatea: Huldar era bărbatul greșit în 
trupul potrivit. 

Însă, în clipa de faţă, el îi oferea o binecuvântată evadare de 
la chinurile ei matematice. 

— Dacă vin, ce vrei să fac? 

— Să mă ajuţi să interoghez niște tinere care o cunoșteau pe 
victimă. Cei din conducerea școlii s-au gândit că ar fi mai bine 
să vină ele la noi, decât să merg eu acolo. Părinţii ne-au acordat 
permisiunea, cu condiţia ca un reprezentant de la serviciile 
pentru copii să fie de față și să se asigure că nu sărim calul. 
Ceea ce e chiar ridicol, din moment ce nu sunt suspecte. Sincer, 
e vorba doar de o formalitate. In orice caz, m-aș bucura dacă aș 
avea pe cineva care să le înţeleagă pe fetele de vârsta lor. Eu 
nici măcar nu știu dacă tinerii au nevoie de o atenție la fel de 
mare precum copiii de vârste mai fragede - știi tu, ce întrebări 
le pot influenţa, în mod accidental, declarația, genul ăsta de 
lucruri. Pentru că e esenţial să nu se întâmple una ca asta. Cu 
cât construim mai curând o imagine a vieţii Stellei, cu atât mai 
bine. Se presupune că atacatorul o cunoștea. 

— De ce te referi la ea la trecut? A fost găsită? E moartă? 

— Nu, încă n-a fost găsită. 

Freyja remarcă faptul că el evitase cealaltă întrebare, ceea ce 
era un semn rău. 

— Pot ajunge la tine în jumătate de oră. 


VP -19 


În clipa în care spuse asta, privirea îi căzu asupra lui Molly, 
care zăcea întinsă pe podeaua bucătăriei, păzindu-și castronul. 
Făcea asta din principiu, deși, dacă cineva suficient de prost s-ar 
fi încumetat să-i șterpelească mâncarea, rezultatul era evident. 
De regulă, câinii nu erau mai mari sau mai ameninţători decât 
Molly. Ori de câte ori Freyja o scotea la plimbare, observa cum 
proprietarii de câini mai mici se opreau ca să discute prietenește 
unul cu altul, în timp ce ea era condamnată să se plimbe 
singură. Pe de altă parte, efectul de intimidare era ideal pentru 
proprietarul de drept al cățelei, Baldur, fratele Freyjei, care, 
momentan, ispășea o pedeapsă în închisoare. Să trebuiască să 
aibă grijă de Molly erau unul dintre numeroasele dezavantaje 
ale faptului că locuia în micuțul și mohorâtul lui apartament. Dar 
astfel de lucruri erau puse în umbră de beneficii, cel mai 
important dintre toate fiind că avea un acoperiș deasupra 
capului și nu trebuia să recurgă la a dormi pe o bancă din parc. 
Nemaivăzutul boom turistic de care avusese parte Islanda 
crease o lipsă acută de locuințe în Reykjavik și nici nu existau 
indicii că lucrurile se vor îmbunătăţi prea curând. Data eliberării 
lui Baldur se apropia cu pași repezi, iar atunci se va vedea 
nevoită să-și găsească un loc al ei, însă din fericire mai avea 
încă vreo câteva luni la dispoziţie, ca să-și caute unul. 

Câinele închise ochii și-și feri, supărat, privirea. Evident, din 
tonul Freyjei înțelesese că plimbarea promisă mai devreme avea 
să fie anulată. Freyja se simţi inundată de un familiar val de 
vină. Acesta venea la pachet cu deținerea unui câine, cu 
permanenta senzaţie că nu reușești să-ţi duci la bun sfârșit 
îndatoririle - să o scoată mai des afară, să-i ofere o mâncare 
mai bună... Dar totul avea de-a face cu afecțiunea, deoarece 
chiar dacă relaţia ei cu Molly nu era tocmai perfectă, ea chiar 
ţinea la căţea. 

— De fapt, n-am să reușesc să ajung mai devreme de-o oră. E 
în regulă așa? 

e 

Adolescentele arătau complet nelalocul lor într-o secție de 
poliţie. Erau cinci în total, cu înfățișări atât de asemănătoare, că 
Freyja le uită pe loc numele. Păr lung și blond, ochi mari, 
albaștri, înconjurați de un strat gros de rimel, și sprâncene 
negre neobișnuit de groase. Ca să fie și mai greu să le 
deosebești, păreau să se fi pus de acord și când se îmbrăcaseră: 


VP - 20 


jeanși negri, mulaţi, teniși albi și geci până în talie, în culori 
asemănătoare. Toate își ţineau mâinile adâncite în buzunarele 
gecilor și, ca să pună capac, toate purtau eșarfe aproape 
identice înfășurate în jurul trupurilor subțiratice, băieţești, ale 
căror unice umflături erau reprezentate de șolduri. Freyja știa că 
acesta era ultimul lor an în care se mai balansau pe graniţa 
dintre copilărie și adolescenţă sau în care vor mai fi la fel de 
unite ca grup. În toamna următoare vor intra în anul al doilea de 
liceu și vor începe să adopte gusturi individuale proprii; un 
stadiu care Stellei îi fusese răpit, dacă Huldar avea dreptate în 
legătură cu soarta ei. În amintirea familiei și a prietenilor, fata 
era condamnată să rămână veșnic adolescentă. 

Freyja fusese pusă repede la curent când sosise, însă nu 
aflase mare lucru în plus față de ce apăruse deja pe internet, cu 
excepţia detaliului cum că poliţia credea că Stella e moartă și că 
ucigașul fusese surprins de camere în timp ce îi căra trupul de 
acolo. Huldar îi ceruse să păstreze doar pentru ea această 
informaţie și încuviințarea ei din cap îi fusese suficientă. Mai 
lucraseră împreună în asemenea împrejurări, deci știa foarte 
bine că poate avea încredere în ea. 

— Bun, rosti Huldar, după ce Freyja și Gudlaugur își ocupaseră 
locurile în stânga și în dreapta lui, cele cinci fete stând aliniate 
cu fața la ei, de partea cealaltă a mesei de conferințe. 

Acestea își trăseseră scaunele la un loc, ca și cum ar fi vrut să 
se așeze una în poala celeilalte. 

Freyja îl studie discret pe Huldar. Arăta bine, mult mai bine 
decât când îl văzuse ultima dată. Cercurile negre de sub ochi 
dispăruseră aproape cu totul, era proaspăt ras și părul și-l 
tunsese de curând. Și corpul îi era într-o formă fantastică. Păcat 
că era așa de idiot. Freyja, la rândul ei, se bucura că-și acordase 
timp să se machieze după ce o scosese la plimbare pe Molly. Ar 
fi fost foarte enervant să trebuiască să stea lângă el, conștientă 
de faptul că Huldar arăta mai bine ca ea. Așa însă, considera că 
se potrivesc destul de bine unul cu altul. 

— Toate aţi primit Snapurile trimise aseară de pe telefonul 
Stellei? 

Trei dintre ele încuviinţară, una zise da și una ridică o mână, 
după care o lăsă repede jos când își dădu seama că fusese 
singura care făcuse acest gest. 

— Toate adică. 


VP -21 


Huldar împinse un pix și o hârtie în direcţia lui Gudlaugur. 

— Vrei, te rog, să iei notițe? 

Gudlaugur încuviinţă din cap și începu să noteze. Huldar li se 
adresă din nou fetelor. 

— Care dintre voi le-aţi văzut? 

De data asta, fetele nu se mai grăbiră cu răspunsurile. Își 
aruncau priviri una alteia, ori fiind prea timide ca să preia 
iniţiativa, ori căzând de acord, pe mutește, ce să răspundă. 

— Vă rog, aș dori un răspuns. Le-aţi văzut? 

Huldar se aplecă peste masă, schițând un zâmbet. 

Fata care ocupase scaunul din mijloc răspunse prima. 

— Da. Le-am văzut. 

Deși ea fusese cea mai îndrăzneață dintre toate, glasul ei se 
auzise ca o șoaptă, de parcă tocmai recunoscuse că se uitase la 
un filmuleţ porno. 

Huldar le privi pe celelalte și insistă: 

— Dar voi? Da sau nu? 

Una câte una, fetele murmurară: 

— Da. 

Fata care răspunsese prima vorbi din nou: 

— Nu știam ce este. Stella ne trimitea mereu Snapuri. Dacă aș 
fi știut, nu m-aș fi uitat niciodată. 

— Deci nu te-ai uitat decât la primul? 

Freyja cunoștea deja răspunsul la întrebare. Înainte de 
interogatoriu, aflase de la Huldar și de la Gudlaugur că fetele se 
uitaseră la toate Snapurile. Fiind cele mai bune prietene ale 
Stellei, fuseseră printre primele persoane contactate de poliţie 
în încercarea de-a pune mâna pe telefoanele pe care mesajele 
nu fuseseră încă vizionate. Prea târziu totuși dat fiind că prima 
fată care le văzuse le sunase imediat și pe celelalte ca să le 
spună să se uite și ele. 

— Nu. Da. Adică... Nu. 

Fata își cobori privirea, fixând acum masa. 

— Le-am urmărit pe toate. La început, m-am gândit că e 
vorba de-o glumă, probabil, și am tot am așteptat să vină și 
poanta. Apoi mi-am dat seama că e ceva serios, însă deja nu mă 
mai puteam opri. Voiam să văd cum se termină. 

— Și voi, restul? Aceeași poveste? 

Celelalte patru fete încuviințară și ele. Privirile lor tot 
continuau să se abată către fata din mijloc, care, bănuia Freyja, 


VP - 22 


era liderul. Dat fiind cât de stânjenită se simţea fata în această 
postură, Freyja avea impresia că Stella fusese de fapt regina lor. 
Pesemne că fata fusese cea mai bună prietenă a Stellei, dat 
fiind că celelalte păreau să ia ca atare faptul că preluase ea 
rolul. 

— Fetelor, e-n regulă. N-aţi făcut nimic greșit. 

Huldar se lăsă la loc în scaun. 

— Nu v-am chemat aici pentru că aţi văzut clipurile. V-am 
chemat pentru că speram că ne puteţi ajuta să găsim persoana 
care i-a făcut asta prietenei voastre. OK? 

Toate cinci încuviinţară la unison și Huldar continuă: 

— Vă puteţi gândi la cineva care ar fi avut ceva împotriva 
Stellei? 

De data asta, răspunsul fu o scuturare unanimă din cap. 

— Sunteţi sigure? Niciun iubit secret? Poate cineva mai în 
vârstă? 

— Avea un iubit. Mai mare ca ea. Are permis de conducere și 
tot restul. i 

Din nou, cea care vorbise fusese fata din mijloc. Incuviințări 
din cap și din partea celorlalte fete. 

— Te referi la Hördur? Hördur? Kristófersson? 

— Nu știu. Ea îi spunea Höddi. Încă nu mă lăsase să fac 
cunoștință cu el, așa că nu l-am văzut decât într-o poză. Și nici 
măcar nu apărea în întregime în poză, zise fata, strâmbându-se. 
Stella zicea că el detestă să apară în poze. Poate că e, știți, mai 
ciudat. 

Făcu ochii mari. 

— El a fost? 

— Nu. Höddi nu e suspect. Dar altcineva, cineva mai în 
vârstă? Nu neapărat un iubit - poate un bărbat care era 
interesat de ea, care-i trimitea mesaje, genul ăsta de lucruri? 

Ca la un semn, toate scuturară din cap. 

— Dar Stella v-ar fi zis dacă ar fi avut neînțelegeri cu cineva? 

Grupul șovăi, schimbând priviri rapide, fixând iar masa toate 
cinci. 

— Da sau nu? Discuta cu vreuna dintre voi despre chestiuni 
personale? 

— Da. Cu mine. 

Fata din mijloc se îndreptă de spate când rosti aceste cuvinte. 
Freyja era mulţumită că instinctul ei fusese corect. 


VP - 23 


— Însă n-a pomenit niciodată de ceva de genul ăsta. Suntem 
cu toate, să zicem, foarte atente când vine vorba să nu 
acceptăm cereri de prietenie de la bărbaţi străini pe Facebook. 
Toţi sunt pedofili. Stella știa acest lucru. Dacă o hărţuia vreun 
ciudat, mi-ar fi spus. Categoric. 

— Eşti absolut sigură în această privinţă? Ține cont că nu te-a 
lăsat să-i cunoşti iubitul. Deci e posibil să fi păstrat și alte lucruri 
secrete faţă de tine, nu-i așa? 

Glasul lui Huldar era rece acum. 

Fata îi aruncă o privire mânioasă, într-o străfulgerare bruscă a 
felului în care urma să arate ca persoană adultă. 

— Avea de gând să mi-l prezinte pe Höddi. Dar, știți, era 
ocupată. Adică muncea tot timpul. La cinematograf. 

— În regulă. 

Huldar schimbă subiectul: 

— M-am uitat prin computerul Stellei. 

Fetele făcură ochii cât cepele când auziră asta, părând că au 
uitat să mai respire. Expresia liderului haitei deveni din enervată 
alarmată. Freyja îl înghionti pe Huldar în coapsă pe sub masă, în 
caz că îi scăpase reacţia lor. Știa din proprie experienţă că 
interpretarea sentimentelor celor din jur nu se număra printre 
punctele lui forte. 

— Și ce credeți c-am găsit acolo? 

Fetele îl fixau ca trăsnite, cu ochi mari și rotunzi. Huldar 
zâmbi din nou. 

— Nimic. 

Umerii fetelor se relaxară, iar el continuă: 

— Nimic interesant, în orice caz. Exerciţii pentru acasă pe 
jumătate terminate. O mulţime de poze, majoritatea selfie-uri. 
Descărcări ilegale de filme și muzică. Și voi faceți același lucru, 
așa-i? 

Fetele roșiră, vinovate, murmurând toate drept răspuns: 

— Nu. 

— Bun. 

Privirea lui Huldar era în continuare fixată asupra feţelor lor. 

— Dar, judecând după reacţiile voastre, cred că ar trebui să 
mă mai uit o dată, pentru că am senzaţia că mi-a scăpat ceva. 
Poate c-ar trebui să-mi oferiţi voi vreun indiciu cu privire la ce 
anume să caut? Sau ce-ar fi să-mi ziceţi voi, pur și simplu? 

Niciuna nu scoase nici măcar un sunet. Teama lor era 


VP - 24 


evidentă. Huldar, simțind că n-au de gând să se deschidă, 
schimbă tactica și începu să le bombardeze cu întrebări despre 
Stella: ce fel de persoană era, ce-i plăcea și ce nu-i plăcea, ce 
făcea după școală, cine erau ceilalţi prieteni ai ei, atât fete, cât 
și băieţi, și alte detalii despre viaţa ei. Încet, încet, limbile fetelor 
începură să se dezlege. 

Însă nimic interesant nu ieși la iveală, cel puţin din ce-și 
dădea seama Freyja. Stella părea să fi fost o adolescentă 
deosebit de anostă, chiar dacă populară, interesată de muzica 
pop, celebrităţi, băieţi, machiaje și modă. Cu cât prietenele ei le 
spuneau mai multe, cu atât Freyja era înclinată să creadă că 
Stella fusese puţin cam superficială. Lucru poate ușor nedrept, 
poate că fata, cu timpul, ar fi înflorit și s-ar fi transformat într-o 
persoană cu ceva mai multă substanţă. 

Când descrierile lor începură să devină repetitive, Huldar le 
întrebă în schimb despre weekend; despre momentul în care o 
văzuseră sau o auziseră ultima oară pe Stella. Reieși că nimeni 
nu mai dăduse ochii cu ea de când își luaseră la revedere, 
vineri, după ore. Fata din mijloc stătuse de vorbă cu ea la 
telefon și online, dar Stella nu fusese de acord să se întâlnească, 
pentru că lucra la cinematograf vineri seară, sâmbătă toată ziua 
și de duminică după-amiază până seara târziu, când avusese loc 
atacul asupra ei. Fata adăugă că Stella se plânsese de părul ei, 
adică motivul pentru care nu voia să iasă sâmbătă seara. 
Niciuna dintre aceste informaţii nu părea să ofere poliţiei vreo 
pistă valabilă. 

După vreo oră de la intrarea în sala de ședințe, Huldar declară 
interogatoriul închis. În mod clar, fetele erau ușurate. Își 
încheiară fermoarele gecilor și-și adânciră la loc mâinile în 
buzunare, înainte de-a ieși în grabă din încăpere. Huldar, 
Gudlaugur și Freyja le priviră de la fereastră cum ies din secţia 
de poliție și se strâng una într-alta, părând antrenate într-o 
discuţie aprinsă. Apoi fetele priviră în jur și una dintre ele aruncă 
o privire scurtă în sus, spre clădire. Freyja și Gudlaugur se 
retraseră iute de la fereastră, însă Huldar rămase pe loc și îi 
făcu un semn cu mâna, afișând un surâs rece. 

Apoi se întoarse către cei doi. 

— Ei bine, ce credeți? Ce ne ascund? 

Freyja scutură din cap. 

— Cine știe? Poate un iubit mai în vârstă? Totodată, ar trebui 


VP -25 


să iei în calcul posibilitatea ca Stella să fi făcut sex pe bani. Nu e 
chiar ieșit din comun, așa cum sunt sigură că știi și tu. Ținând 
cont de reacțiile lor, e ceva rău. Nu uita că ceea ce lor li se 
poate părea rău nouă ni s-ar putea părea ceva banal în condiţiile 
date. Dar altceva m-a frapat pe mine. 

— Ce? 

Huldar îi studia chipul cu atenţie. 

— Au trecut mai puţin de douăzeci și patru de ore de când au 
aflat că ceva îngrozitor i s-a întâmplat prietenei lor și totuși 
niciuna dintre așa-zisele colege ale Stellei n-a părut îndurerată. 
Nici măcar una n-avea ochii înroșiți sau umflaţi ori obrajii iritaţi 
de la plâns. 


VP - 26 


Capitolul 4 


Freyja luă o gură mare de cafea și se simţi mai bine. Băuse 
cafele și mai rele, deși încercările stângace ale acestui barista 
de a desena o frunză în spuma de lapte aduceau mai degrabă 
cu felul în care își închipuie un copil că ar arăta bradul de 
Crăciun, curățat de toate acele de pe ramuri. Nu era o cafenea 
în care Freyja intra de obicei; se aventurase înăuntru după ce 
ieșise de la secția de poliţie, simțind nevoia unei infuzii de 
energie oferite de cofeină. După ce plecaseră fetele, Huldar îi 
arătase Snapurile și înregistrările camerelor video, care-i 
întorseseră stomacul pe dos. Acum înţelegea de ce el se referea 
la Stella la trecut. Însă nu izbutise să-i ofere nicio idee cu privire 
la motivele bărbatului sau să-i interpreteze în vreun fel acțiunile, 
în afară de recunoașterea faptului că poliția avea de-a face cu 
un individ deosebit de violent. Concluzie la care Huldar fusese în 
stare să ajungă și singur. 

Faptul că se trezise faţă în faţă cu Erla în drum spre ieșire nu-i 
îmbunătăţise cu absolut nimic starea din ziua respectivă. 
Privirea pe care aceasta i-o aruncase Freyjei i-ar fi făcut pe cei 
mai mulţi să iuţească pasul, însă Freyja reacţionase cu o 
nonșalanță studiată, zâmbind înadins și adresându-i un salut 
prietenos. Efectul fusese cel scontat. Chipul Erlei se întunecase 
și mai mult și Freyja nu l-a invidiat deloc pe Huldar când acesta 
fusese chemat cu un lătrat furios în clipa în care Freyja se 
întorsese cu spatele. Deși scurta lor întâlnire îi lăsase un gust 
amar, cel puţin o făcuse să simtă că repurtase o mică victorie în 
competiţia prostească dintre ele. Despre care Freyja nici măcar 
nu știa cum anume începuse. Erla simţise o ură instantanee la 
adresa ei încă de când se întâlniseră prima oară și Freyja 
ajunsese în foarte scurt timp să simtă același lucru faţă de ea. Și 
cel mai ironic era faptul că singurele persoane care ajungeau să 
o calce pe nervi lucrau în același loc. Apropo de asta, era un 
lucru perfect normal că Huldar și Erla ajunseseră până la urmă 
în pat unul cu altul, deși detesta să se gândească la ce 
progenituri ar fi ieșit din combinaţia respectivă. 

Dacă era să fie sinceră, pofta de cafea n-avea legătură doar 


VP - 27 


cu întâlnirea cu Erla sau cu acele filmări îngrozitoare: 
întrevederea cu adolescentele îi stârnise fantomele propriului 
trecut. Privind în jos, în ceașca de cafea, constată că era 
aproape goală. Dându-și capul pe spate, izbuti să mai stoarcă 
încă vreo câteva picături din ea. Pentru ea, gustul cafelei era 
gustul maturității. Îi aducea aminte că era o persoană adultă, 
teoretic, stăpână pe viaţa ei și că, orice s-ar fi întâmplat, n-avea 
să mai fie copil niciodată. 

Farfurioara zdrăngăni când lăsă jos ceașca mai tare decât 
intenţionase. Nu-i plăcea să-și examineze trecutul. Căci asta nu-i 
făcea niciodată bine. Ea și fratele ei, Baldur, avuseseră parte de 
o educaţie neconvenţională pe care le-o dăduseră bunicii 
materni, lăsându-le puţine amintiri plăcute în afară de cele care 
aveau legătură cu ei doi, fraţii. Mai ales adolescența Freyjei 
fusese deosebit de dificilă. Nu neapărat din pricina lipsei banilor, 
cât mai ales din cauza ideilor rigide și învechite ale bunicilor în 
privinţa educării unui copil. Legile după care ea și Baldur ar fi 
trebuit să se ghideze ca să-și trăiască viaţa ar fi fost demne de 
urmașii lui Moise. Bine, nu fusese obligată să se îmbrace cu robe 
și să poarte sandale, însă hainele ei erau izbitor de nepotrivite 
prin comparaţie cu ceilalți copii de vârsta ei. Chiar și pachetele 
cu mâncare pentru școală erau diferite. 

Nici nu era de mirare că avusese dificultăţi de adaptare, dat 
fiind că i se interzisese să aibă aceleași jucării sau haine precum 
restul copiilor. Prin urmare, nu putuse să rezoneze cu adevărat 
cu gașca, cu fetele de genul prietenelor Stellei. Pe de altă parte, 
ajunsese să se priceapă foarte bine la a observa din afară 
bisericuțele ca a lor. Putea să identifice cu ușurință cine era șefa 
și cine era asistenta ei, care fată era pe punctul de-a fi exilată 
din grup, trăind în teroarea indusă de faptul că putea spune sau 
face lucrul greșit, ceea ce o putea lăsa complet pe dinafară, 
singură-singurică. Așa că a recunoscut-o și pe fata cu rolul de 
aplaudac, care râdea la momentul oportun și nu rata nicio 
ocazie de-a o flata pe regina stupului. 

Dar nimic din toate astea nu-i dădea vreun indiciu care s-o 
ajute să intuiască ce anume aveau de ascuns prietenele Stellei. 

Chelnerul îi luă ceașca și-o întrebă dacă mai vrea o cafea. 
Deși ar mai fi dat cu ușurință pe gât încă o ceașcă sau două, 
Freyja zise nu, mulțumesc, și ceru nota. 

Cafeneaua era arhiplină și singurul loc liber pe care reușise 


VP - 28 


să-l găsească era tocmai în spate de tot. În timp ce se strecura 
cu greu printre mese, nu se putu abţine să remarce că toți 
ceilalți clienți erau turiști străini. Hărți sau broșuri erau întinse 
pe fiecare masă, de scaune atârnau rucsacuri și fiecare 
persoană era mai bine echipată pentru expediţii pe-afară decât 
orice islandez obișnuit. Se mișcă mai iute, de teamă ca nu 
cumva să fie întrebată din ce ţară provine sau dacă o 
deranjează să facă o poză, ori, Doamne ferește, să intoneze 
imnul viking de fotbal. 

Afară, cerul avea aceeași nuanţă de cenușiu pe care o 
avusese când ajunsese aici, deși nu se putea spune că zăbovise 
prea mult înăuntru. Se înfășură și mai strâns în haină și își dori 
să fi avut și ea o eșarfă precum cele ale fetelor de mai devreme. 
Aceeași eșarfă i-ar fi prins bine și în mașină: radiatorul își 
dăduse iar duhul, însă deja îl reparase de două ori și avea 
senzația că, dacă l-ar fi dus înapoi la atelier, pur și simplu ar fi 
irosit banii aiurea. 

Îi sună telefonul. Era directoarea de la Casa Copiilor, care o 
informă că se va afla în slujba poliţiei pentru următoarele câteva 
zile. Freyja rămase mută de uimire. Femeia adăugă că nu mai 
trebuia să vină la muncă tot restul săptămânii. Poliţia avea 
nevoie permanentă de un psiholog pentru copii, căci urma să 
interogheze tineri ce aveau legătură cu dispariţia fetei, iar ea 
era cea mai evidentă alegere, dat fiind că deja luase parte la un 
interviu și poliția prefera să nu mai împartă informaţii sensibile 
despre caz și cu altcineva. O poveste care se potrivea perfect, 
ce mai, își zise Freyja: se vedea de la o poștă că Huldar își 
vârâse nasul. Dar rugăminţile ei cum că avea teme de făcut și 
trebuia să meargă la cursuri nu-și atinseră ţinta. La sfârșitul 
convorbirii se trezi că era obligată să rămână în așteptare 
pentru tot restul săptămânii. 

Când ajunse la mașină, mânia Freyjei se evaporase aproape 
cu totul. Per ansamblu, situația ar fi putut fi mult mai rea. Se 
putea duce la cursuri în continuare, atâta vreme cât își ţinea 
telefonul deschis pe pupitru, gata să se strecoare afară dacă era 
chemată. lar când nu ajuta poliţia, se putea concentra la lecții, 
lucru pe care nu-l putea face cât timp se afla la Casa Copiilor, 
acolo unde munca îi solicita întreaga atenție. Poate că, până la 
urmă, situaţia nou-ivită era o ocazie bună pentru a recâștiga 
terenul pierdut. Pentru început, putea să se ducă acasă și să se 


VP - 29 


apuce să rezolve exerciţiile la matematică. 

Dar nu trecu mult și Freyja se trezi iar că i se năruie planurile. 
Telefonul îi sună și de data asta era Huldar, care o întreba dacă 
era departe, căci prezenţa ei era din nou necesară. Plăcerea din 
glasul lui era mai mult decât evidentă. 

e 

Tinerii se strânseseră cu toţii pe șirurile de scaune așezate 
tocmai în fundul sălii de adunări, de parcă se așteptau la o 
demonstraţie pe scenă a felului în care funcţionează un 
aruncător de flăcări. Părea că nu se schimbase nimic de când și 
Freyja fusese în pielea lor. Țelul era în continuare să stai cât mai 
departe posibil de adulţi. Doar câţiva indivizi răzleți stăteau 
aproape de rândurile din faţă, majoritatea adulţi, pe care Freyja 
îi luă drept profesori, și încă patru copii. Doi băieți, unul obez, 
celălalt suficient de slăbănog cât să pară că ajunsese din 
greșeală aici și că locul lui era la școala primară, și două fete, 
care, prin contrast, arătau foarte obișnuit, cu părul castaniu 
prins la spate într-o coadă de cal, cu umeri lăsaţi precum ai 
jucătorilor care tocmai înscriseseră un autogol în finala cupei. 
Toţi patru aveau grijă să-și ţină privirile în pământ și arătau de 
parcă abia îndrăzneau să răsufle. Freyja le recunoscu atitudinea: 
ea însăși nu stătuse dreaptă până nu ajunsese la facultate. 
Surprinzător că nu-i crescuse și o cocoașă din această cauză. 

Huldar se aplecă spre ea și murmură: 

— Rămâi cu ochii pe copii. Dacă observi ceva interesant, să- 
mi atragi atenţia. Apoi putem sta separat de vorbă cu copilul în 
cauză. 

Freyja încuviinţă din cap, lăsându-și privirea să rătăcească 
încă o dată peste mulţimea de copii. Ea, Huldar și Gudlaugur 
stăteau într-o parte a sălii, lipiţi de zid. Cât timp ea își băuse 
cafeaua alături de turiști, ei se schimbaseră în uniforme, 
pesemne ca să sublinieze seriozitatea acestei ocazii. In timp ce 
elevii umpluseră sala, ochii le fuseseră atrași de cei doi polițiști, 
iar principala lor emoție păru a fi surprinderea. Niciunul nu 
încremeni în loc și nici nu-și feri privirea, deși era extrem de 
improbabil ca vreunul dintre ei să fi fost atacatorul fetei. 
Imaginile înregistrate le dăduseră de înţeles polițiștilor că aveau 
de-a face cu un bărbat adult, nu cu un adolescent deșirat. 

Pe scenă, directoarea școlii bătu cu degetul în microfon. 
Cuvintele ei de deschidere fură înghiţite cu totul de un scârțâit 


VP - 30 


asurzitor. Așa că se îndepărtă puţin de microfon și o luă de la 
capăt, anunţțându-i pe un ton sobru pe copiii adunaţi acolo ceea 
ce aceștia știau deja: că sunt acolo ca să discute ce s-a 
întâmplat cu Stella. Apoi continuă prin a le mulţumi că veniseră 
în afara orelor de școală. 

Freyja își mută atenţia de la scenă ca să observe reacţia 
publicului. Majoritatea tinerilor stăteau aplecaţi înainte, dornici 
să nu rateze niciun cuvânt. Doar în unul sau două locuri zări 
strălucirea albastră a unui ecran de telefon. 

— Suntem conștienți că mulţi, dacă nu majoritatea dintre voi 
aţi primit mesajele de Snapchat trimise de pe telefonul Stellei, 
despre care poliția consideră că au fost înregistrate și trimise de 
atacatorul ei. Mulţi dintre voi le-aţi privit pe unele, dacă nu chiar 
pe toate. Acum, firește că nu putem schimba acest lucru, dar i- 
aș ruga pe cei care nu le-au privit să nu o facă. Vizionându-le, 
știind prea bine ce conţin, nu veţi face decât ceea ce și-a dorit 
atacatorul. Și nu vă vor face să vă simţiţi mai bine. Vreau să vă 
reamintesc tuturor - indiferent că aţi văzut sau nu videoclipurile 
- că aceste mesaje n-au fost trimise de Stella însăși. 
Videoclipurile nu au nimic de-a face cu Stella pe care o știm noi, 
care va rămâne în minţile noastre în zilele ce vor urma, așa că 
cel mai bine ar fi să vă concentrați să v-o aduceți aminte ca pe 
prietena voastră de la școală. Rămâneţi cu acest gând în minte. 
Încercaţi să nu vă agăţaţi de imaginile din acele filmări. Poliţia 
are înregistrările, deci n-o veţi ajuta cu nimic în anchetă dacă vă 
uitaţi și voi la ele. 

Nu era chiar adevărat. Din ce-i spusese Huldar Freyjei, el voia 
să-i întrebe pe copii dacă ceva din ce văzuseră sau auziseră în 
acele clipuri le suna cunoscut. Așa că nu rămase deloc surprinsă 
când îl văzu strâmbându-se la auzul cuvintelor directoarei. 
Tinerii îi observară și ei reacția, dat fiind că își mutară în mod 
automat privirile spre el și Gudlaugur când directoarea pomeni 
de poliţie. Distrași de asta, de bună seamă că nici măcar nu 
auziră ce spunea ea în continuare. 

— Acum, sunt conștientă de faptul că jurnaliștii au încercat 
să-i contacteze pe unii dintre voi și, deși profesorii voștri v-au 
amintit aceste lucruri, vreau să subliniez încă o dată că nimeni 
nu are voie să discute cu presa. Dacă aveţi ceva de zis și credeţi 
că ar fi relevant pentru anchetă, trebuie să discutaţi cu poliţia. 
Sub nicio formă, în nicio împrejurare, cu un reporter. S-a înţeles? 


VP - 31 


Grupul murmură „Da”. Însă nu se știa dacă promisiunea lor 
însemna, în realitate, ceva. La urma urmei, erau doar niște copii, 
iar jurnaliștii cu experienţă erau experți în a smulge informaţii 
de la oameni. Și totuși nu era sigur că aveau să se deranjeze cu 
un astfel de lucru. Deja făcuseră pe toată lumea să vorbească; 
relatări lugubre legate de înregistrări și declaraţii ale copiilor 
fuseseră postate pe toate site-urile de știri. Mâine, 
reprezentanţii presei aveau să ceară iar în gura mare noi 
dezvăluiri din partea poliţiei. 

O fată de pe rândul din spate ridică mâna ca să-i atragă 
directoarei atenţia, însă aceasta nu păru prea mulțumită de 
întrerupere. 

— Poliţia mi-a luat telefonul. Și pe-al lui Björg. Când le vom 
primi înapoi? E un coșmar fără telefon. Nu cumva e împotriva 
legii sau ceva de genul? 

Directoarea își întoarse capul către Huldar și Gudlaugur. 

— Asta rămâne la latitudinea poliţiei. Dar nu-mi închipui că 
vor dori să le reţină mai mult decât e necesar. Oricât de puţin 
convenabil vi s-ar părea ţie și lui Bjorg, de fapt nu e ilegal să-i 
confiști cuiva telefonul. 

Fata se lăsă la loc în scaun, părând îmbufnată. Directoarea 
continuă prin a enumera calităţile Stellei și prin a scoate în 
evidenţă cât de absurd și de nedrept era faptul că fata căzuse 
victimă unui ucigaș violent. Femeia le reaminti tuturor că 
trebuie să se gândească în permanenţă la propria lor siguranţă 
și, de asemenea, că trebuie să aibă grijă unul de altul, apoi 
continuă prin a-și exprima dorința profundă ca Stella să fie 
găsită cât mai curând, teafără și nevătămată. In timp ce 
directoarea rostea aceste cuvinte, Freyja zări o mișcare făcută 
de o fată care stătea aproape de partea din faţă a sălii; aceasta 
își înălță capul și privi pentru prima oară scena. Expresia de pe 
chipul ei era una severă, ca și cum n-ar fi preocupat-o deloc 
binele Stellei. Apoi fata își cobori iar privirea, fără să fi băgat de 
seamă că cineva îi observase reacţia. Freyja avea impresia că 
zâmbea. Îl înghionti pe Huldar, arătându-i-o discret pe fată, însă 
acesta nu mai avu timp să o studieze, căci în clipa aceea fu 
prezentat de directoare. 

În timp ce el urca pe scenă, Freyja remarcă faptul că ceva 
anume le distrăsese atenţia elevilor. Aceștia își dădeau coate și 
pâlpâirea albastră a ecranelor se răspândi de-a lungul șirurilor 


VP - 32 


de scaune până ce ajunseră cu toţii să stea lipiţi de telefoane, în 
afară de cei patru copii izolaţi aproape de scenă. 

Huldar păru să bage și el de seamă că rămăsese fără public. 
Tăcu, privindu-i, până când, unul câte unul, își smulseră privirea 
din ecrane. În cele din urmă, un băiat ridică timid mâna, ca și 
cum încă nu era hotărât dacă să vorbească sau nu. Huldar îl 
încurajă dând din cap. 

— Ăă... tocmai am primit un Snap...? 

Băiatul își ridică telefonul cu ecranul spre Huldar, ca și cum 
polițistul ar fi putut să distingă ceva tocmai din celălalt capăt al 
sălii. 

— De la Stella. 

O clipă, în ciuda dovezilor evidente, Freyja crezu că Stella era 
încă în viaţă. Fără îndoială, nu era singura care trecea prin 
starea aceasta momentană de ușurare. Însă era limpede că nu 
toată lumea simţea la fel. Fata pe care Freyja continuase să o 
privească cu atenţie aruncă iute o privire peste umăr. 

Expresia de dezamăgire de pe chipul ei era evidentă. 


VP - 33 


Capitolul 5 


Mersul fetei i se părea familiar. Privirea plecată, haina strânsă 
în jurul pieptului, pași mari și iuți, aproape gata să o rupă la 
fugă. Totul cu scopul de a-i oferi o evadare rapidă, fără să 
atragă în vreun fel atenţia. Wu sunt aici. Freyja mergea și ea 
așa, pe când era adolescentă. Dacă i s-ar fi cerut acum să 
descrie holurile propriei școli, probabil că n-ar fi fost în stare, 
căci obișnuia să umble tot timpul cu capul plecat. Ar fi 
recunoscut totuși podelele. Persoana care lipise afișul făcut 
acasă pe panoul de la școală, încercând să atragă atenţia 
asupra victimelor bullyingului, ar fi făcut bine să-l lipească pe 
podea. Chiar și așa, Freyja observă că unul dintre numerele de 
telefon din josul posterului fusese rupt. Evident, cineva își 
ridicase suficient de mult timp privirea din podea ca să-l 
zărească acolo. 

Freyja își reaminti că nu e cazul să-și proiecteze propriile 
experienţe asupra unei persoane străine. Pesemne că exista un 
alt motiv pentru comportamentul reţinut al fetei. Poate că era 
introvertită de fel sau deprimată, poate că avea sindromul 
Asperger sau unul asemănător. Freyja avea să afle cât de 
curând, numai să o ajungă din urmă. Doi băieţi se opriră ca să 
se uite la ceva de pe telefon și Freyja aproape că se izbi de ei. 
Ocolindu-i cu grijă, se repezi înainte, doar că între ea și cea pe 
care o urmărea se căscase ditamai distanța. Păcat că Gudlaugur 
și Huldar trebuiseră să plece de urgenţă, căci probabil că tinerii 
s-ar fi dat cât ai clipi din calea lor, fără să li se ceară. lar ei i-ar fi 
prins bine să aibă pe cineva alături, dat fiind că ce vedea în jur 
nu-i dădea deloc ghes să meargă mai departe; îi amintea prea 
tare de vechea ei școală. 

Realmente, era surprinsă că nu-și începea fiecare nouă zi 
căzând în genunchi și mulţumind cu voce tare pentru că 
scăpase de chinurile anilor de adolescenţă. În mod normal, 
făcea tot posibilul să nu se lase copleșită de amintirea 
suferințelor îndurate în trecut, însă acum i se reamintise în mod 
violent de ele, parţial din pricina acestui caz, parțial din cauza 
unui e-mail de la o fostă colegă de clasă - una dintre cele mai 


VP - 34 


detestabile, la acea vreme - anunţând-o că va avea loco 
reuniune. O ignorase, uluită că foștii colegi putuseră să uite cu 
totul modul în care o trataseră pe-atunci. Dar poate că 
hărțuitorii își aminteau în mod diferit lucrurile. În orice caz, pe 
cine interesa ce se petrecea în minţile lor? Din punctul ei de 
vedere, puteau cu toţii să-și vâre undeva invitaţia aia. 

Deși Freyja supravieţuise propriilor zile de școală și făcuse tot 
posibilul să le lase în urmă, își făcea griji pentru Saga, nepoata 
ei. La fel ca pescărușii, copiii au tendinţa de a-i necăji pe cei 
diferiţi. E suficient să trasezi cu vopsea o linie roșie pe o pasăre 
și restul stolului se va întoarce împotriva ei. Și deși Freyja o 
iubea pe micuță mai mult ca pe sine însăși, știa foarte bine cum 
stau lucrurile. Era dureros de conștientă cât de mică era 
probabilitatea ca Saga să se integreze. Fetiţa era prea ciudată, 
în privinţa caracterului, a înfățișării și a situaţiei familiale. Avea 
tot timpul o expresie încruntată pe chip și nu se arăta deloc 
dispusă să înveţe să vorbească. Deși Freyja renunţase de mult 
la speranţa că posomorărea fetiţei avea să se risipească până la 
urmă, credea totuși că era posibil ca situaţia ei familială să se 
îmbunătăţească; și că tatăl ei n-avea să stea mai mult închis 
decât în libertate. Dar, pentru ca asta să se întâmple, Baldur 
trebuia să depună un efort ceva mai considerabil ca să întoarcă 
spatele unei vieţi pline de fărădelegi. Eșuase s-o facă pentru el 
însuși, însă avea datoria să-și schimbe concepţiile de dragul 
fiicei lui. lar dacă nu-și dădea seama singur de toate astea, 
Freyja avea de gând să i le spună clar și răspicat. Cu siguranță, 
Baldur nu și-ar dori ca Saga să ajungă precum bietul copil pe 
care Freyja încerca acum să-l prindă din urmă, o vagă umbră a 
unei fete, ridiculizată de propriii colegi de clasă. Saga, copilul 
permanent îmbufnat, al cărui tată era un pușcăriaș: rețeta 
sigură pentru dezastru. 

— Scuză-mă! Ai un minut la dispoziție? 

Freyja o rupse la fugă. Strigătele ei fură ignorate, fie din 
pricină că gândurile fetei erau la kilometri distanţă, fie pentru că 
presupunea că Freyja se adresa altcuiva. 

— Hei! 

Freyja era nevoită să se ferească întruna din calea celorlalţi 
elevi care participaseră la adunare, încercând totodată să n-o 
piardă din vedere pe fată. Spre deosebire de ea, ceilalţi 
mergeau în grupuri sau în perechi, adânciţi în discuţii despre ce 


VP - 35 


păţise Stella. Nu se întâmpla în fiecare zi să se trezească 
implicaţi într-o poveste demnă de dat la știri. 

— Scuzaţi-mă... scuzaţi-maă... 

Freyja împinse politicos niște tineri la o parte din calea sa și fu 
răsplătită cu câteva uitături dezgustate dinspre cei care 
considerau că pământul fusese creat special pentru ei. In cele 
din urmă, izbuti să o prindă pe fată de umăr. Simţind oasele 
delicate prin haina ponosită, ea slăbi strânsoarea, ca să nu-i 
facă rău. Fata privi în jur, cu ochii mari, de parcă s-ar fi temut să 
nu fie lovită. Freyja își luă mâna de pe umărul ei, zâmbind 
stingherită. 

— Scuză-mă, am putea sta puţin de vorbă, doar noi două? 

Rămăseseră amândouă în mijlocul coridorului, în timp ce 
restul copiilor treceau mai departe pe lângă ele, aruncându-le 
priviri când și când și șoptindu-și unul altuia. 

— Ar trebui să căutăm un loc mai ferit. Nu va dura mult. 

Fata deschise gura ca să obiecteze, apoi o închise, lăsând-o 
pe Freyja să o conducă afară din mulţime. Era limpede că fata 
se hotărâse c-ar fi de preferat să discute în particular cu această 
străină, în loc să rămână și să se certe cu ea, în văzul tuturor. 

Pătrunseră pe prima ușă pe care Freyja o zări. Aceasta dădea 
într-o sală de clasă, plină ochi de scaune și pupitre. Tabla era 
acoperită de ecuaţii pe care cineva uitase să le șteargă, iar 
Freyja simţi o împunsătură de vinovăţie la gândul temelor 
neglijate care o așteptau în continuare pe masa din bucătărie. 
Fata se așeză în spatele celei mai solide piese de mobilier din 
încăpere, catedra profesorului, și rămase acolo, privirea 
fulgerându-i când spre Freyja, când înapoi în podea. 

— Pesemne că nu m-ai remarcat mai devreme, la întâlnire. 
Mă numesc Freyja și ajut poliţia. Sunt psiholog - psiholog pentru 
copii, de fapt. 

Observă faptul că precizarea aceasta din urmă nu avu efectul 
scontat. Poate că fata o fi fost ostracizată din punct de vedere 
social, însă era limpede că împărtășea iluzia colegilor, și anume 
că erau aproape adulţi. 

— Cum te numești, dacă nu te superi? 

— Adalheidur. 

Fata părea mai puţin timidă acum, că rămăseseră singure, și 
era clar că Freyja n-avea de gând să-i facă vreo figură urâtă. O 
privi în ochi pe Freyja când se prezentă și aceasta îi văzu pentru 


VP - 36 


prima oară limpede chipul. Spre deosebire de fetele care 
veniseră mai devreme la secţie, ea nu purta niciun fel de 
machiaj, nici măcar rimel. Ceea ce o făcea să pară mai tânără, 
mai inocentă decât ele. Nefericirea ei era evidentă nu doar după 
cum Stătea, cu umerii plecaţi, ci și după aspectul părului său 
șaten, ce atârna în șuviţe lipsite de strălucire și de viaţă. 

— Bună, Adalheidur. 

Freyja zâmbi. 

— De ce nu iei loc? 

Fata clătină din cap. 

— Bine, nicio problemă. N-ar trebui să dureze mult. 

— Ce? Ce n-ar trebui să dureze mult? întrebă fata, aruncând o 
privire spre ușă. De ce vrei să vorbești cu mine? 

— Ca să purtăm o mică discuţie despre Stella. Nu prea reușim 
să ne formăm o imagine mai clară despre ea. 

Freyja trebui să se concentreze ca nu cumva să vorbească în 
mod accidental la timpul trecut. Colegii Stellei credeau în 
continuare că fata era în viaţă. 

— Poliţiştii au stat de vorbă cu familia ei, cu prietenii și cu 
profesorii. Și cu fetele care lucrau cu ea la cinematograf. Cu toții 
au prezentat aceeași imagine: Stella este o fată adorabilă, 
populară și amuzantă. Ceea ce nu ne oferă mare lucru. Insă te- 
am observat mai devreme, la adunare, și mi-am închipuit că ai 
putea să-mi spui mai multe despre ea - lucruri pe care ceilalţi 
ori nu le pot vedea, ori nu doresc să le recunoască. 

Fata pufni. 

— Nu va ajunge mai departe și ceilalţi copii nu trebuie să afle 
absolut nimic. 

Adalheidur o privi ţintă pe Freyja, cu o expresie impenetrabilă 
pe chip. 

— Chiar n-o cunosc deloc. Va trebui să discuţi cu altcineva. 

— Serios? Voi două nu vă cunoașteţi? 

— Nu. 

— Dar sunteţi în aceeași clasă, nu? 

Buzele lui Adalheidur se strânseră și mai mult. 

— Nu-i așa? 

Adalheidur se încăpăţână să tacă încă o clipă, apoi adăugă, pe 
un ton reţinut: 

— Ba da. Dar eu, gen, nu ies cu ea. Nu suntem prietene. Ea 
stă în spate; eu stau în faţă. Vorbește cu altcineva - cu cineva 


VP - 37 


care, gen, chiar umblă mult cu ea. 

Freyja îi ignoră remarca. 

— Mi s-a părut că te văd zâmbind când directoarea vorbea 
despre Stella. Mă înșel? 

Adalheidur ridică din umeri, însă Freyja insistă: 

— Sunteţi dușmane? 

Fata își cobori iar privirea în podea. Freyja îi observă pentru 
prima oară degetele când Adalheidur își strânse haina, într-o 
atitudine defensivă, în jurul corpului. Unghiile îi erau roase până 
în carne. 

— Deja ţi-am spus: nu e prietena mea. 

— Să nu fiți prietene e un lucru. Să fiţi dușmane e cu totul 
altceva. Ce sunteţi, până la urmă? 

Fata ridică privirea. În sfârșit, o scânteie de viaţă se ivi în ochii 
care acum o priveau cu asprime pe Freyja. 

— Dușmane, bine? Asta te va ajuta în anchetă? 

— Vom vedea, rosti Freyja calm, apoi îi acordă fetei câteva 
clipe ca să se liniștească după accesul de furie. Deci tu nu 
împărtășești opinia prietenilor Stellei cum că e o persoană 
adorabilă? 

— Nu. 

Un răspuns scurt, lipsit de ezitare. 

— Ştii cumva dacă este amestecată în ceva care să poată 
oferi vreo explicaţie pentru ce i s-a întâmplat? Dacă se 
întovărășește cu oameni mai în vârstă ca ea, de exemplu? 

Freyja folosea în mod intenţionat cuvinte mai lungi. Când stai 
de vorbă cu copii sau adolescenţi care se comportă îndărătnic 
sau sunt dificili, poţi uneori să-i scoţi din îmbufnarea lor 
bulversându-i. 

— Amestecată? 

Adalheidur se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă umblă cu persoane mai în vârstă ca ea? De genul 
periculos? 

— Habar n-am. N-am nici cea mai mică idee cu cine umblă ea. 

Freyja zâmbi. 

— Nu. Îmi închipui că nu știi. Dar spune-mi altceva: cum se 
face că sunteți dușmane? Stella pare foarte populară. A făcut 
ceva care să te supere sau e taman pe dos? 

Cum Adalheidur nu-i răspunse, Freyja continuă: 


VP - 38 


— Uite, îți promit că nu mai zic nimănui. Dar, dacă deţii 
informaţii pe care alţii le ascund sau nu le cunosc, ne-ai putea 
ajuta să o găsim pe Stella sau pe cel care a atacat-o. Imaginea 
perfectă care ne-a fost oferită până acum chiar nu ne ajută 
deloc. Poate că nici părerea ta nu ne va fi de ajutor, dar ne-ar 
plăcea s-o auzim. 

Chipul fetei se întunecă din nou. 

— Chiar vrei s-auzi? Serios? 

Își așeză mâinile pe catedră și se aplecă în faţă, vrând parcă 
să reducă distanța dintre ele. 

— Cei ca voi vin mereu cu astfel de chestii, însă nu vorbesc 
serios de fapt. Nimeni nu vrea să asculte. Nu cu adevărat. 

Brusc, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Școala știe prea bine ce mi-au făcut nemernica aia și 
prietenele ei. Cu toate astea, vor să mă prefac că-mi pare rău c- 
a dispărut. Mă târăsc la adunarea lor idioată. Mă obligă să le 
ascult  rahaturile despre consiliere după o experienţă 
traumatizantă și cum că Stella e în gândurile noastre, ale 
tuturor. Mda, sigur. Le-am spus și le-am tot spus, dar nu vor să 
asculte. La fel e cazul și cu tine. 

— Dă-i drumul. Îţi promit că am să te ascult. 

Adalheidur oftă și ridică din umeri, însă crezu în vorbele 
Freyjei. lar Freyja avu grijă să-și păstreze chipul golit de orice 
expresie în timp ce asculta povestea fetei. Care nu se deosebea 
prin absolut nimic de nenumărate alte povești actuale despre 
hărțuire. Urât, crud și umilitor; glasul fetei era plin de 
amărăciune în timp ce își spunea povestea. Îi implorase în mod 
repetat pe cei din conducerea școlii să intervină, însă 
răspunsurile lor anemice nu numai că nu făcuseră nimic ca să-i 
îmbunătăţească situaţia, ci, mai mult, i-o înrăutăţiseră. Stella 
afișa o expresie inocentă, nega totul și întorcea toate acuzațiile 
împotriva lui Adalheidur, cu lacrimi în ochi. Doar pentru ca, mai 
apoi, răzbunarea ei să fie și mai sălbatică. Încercările părinţilor 
lui Adalheidur de a interveni fuseseră și ele sortite eșecului. Ori 
de câte ori încercau să oprească hărțuirile, ieșea și mai rău. 
Pagina de Facebook ce îndemna la ură împotriva ei fusese 
ștearsă când a depus plângere, dar tot continua să apară sub un 
nume nou imediat ce dispărea cea de dinaintea ei - cu un 
conţinut și mai urât. Era ca și cum ai fi folosit gaz de brichetă ca 
să stingi un incendiu. Adalheidur renunţase să se plângă, 


VP - 39 


indiferent ce i se întâmpla. Încerca doar să treacă neobservată, 
evitând reţelele sociale și numărând zilele rămase până 
devenea suficient de mare ca să poată părăsi țara. 

După ce fata își isprăvi povestea, Freyja rămase o vreme pe 
gânduri. În astfel de situaţii, unii oameni se agaţă de propria 
sănătate mintală ca să găsească în ei tăria necesară să scape 
întregi la cap din acest chin. Alţii însă n-au norocul ăsta. Ci își 
duc amărăciunea care o măcina pe Adalheidur până târziu, la 
maturitate. Freyja însăși se afla undeva la jumătatea drumului 
între aceste două extreme. 

Nu mai era nimic de zis, nicio modalitate de-a o convinge pe 
această fată că vremuri mai senine o așteptau imediat după 
colț. În realitate, ca să obţină niște rezultate, Freyja ar fi avut 
nevoie să se vadă cu ea în mod regulat pentru sesiuni de 
consiliere, de-a lungul unei perioade lungi. Dar să-i spună pur și 
simplu că totul se va rezolva cât de curând de la sine n-ar fi 
sunat decât ca o replică goală. Să discuţi despre viitor nu-ți 
aduce nicio liniștire când prezentul e cel care-ţi zdrobește inima 
și sufletul. Mai ales când cei în cauză sunt tineri, pentru care 
viitorul înseamnă ce se va întâmpla săptămâna viitoare. Și nici 
nu poți lua ca atare că lucrurile se vor îmbunătăţi de la sine. Unii 
oameni rămân victime eterne, scoțând la iveală instinctele 
primare ale celor din jurul lor. lar locurile de muncă reprezintă 
un teren la fel de fertil pentru hărțuire ca orice școală, deși 
măcar în cazul ăsta îţi poţi schimba locul de muncă. 

În pofida acestor gânduri, Freyja se hotărî să-i împărtășească 
lui Adalheidur propriile experiențe, în speranţa că i-ar putea 
ușura, o vreme, suferinţa. 

— Să știi că și eu am trecut prin așa ceva la școală, deși 
pentru mine n-a fost la fel de rău. În cazul meu, lucrurile au 
căpătat o turnură mai plăcută imediat ce am mers la facultate. 
Mediu nou, colegi noi. Probabil că și tu vei găsi soluția asta. 

Trecu peste faptul că nici pentru ea nu fusese chiar atât de 
simplu; fusese nevoită să-și ia o slujbă, sâmbăta, ca să câștige 
bani pentru haine mai drăguţe, un telefon și un calculator. ȘI 
mai pusese și-o oglindă în magazia pentru biciclete a micului 
bloc de apartamente în care locuia, ca să-și poată aplica 
machiajul înainte de a pleca la școală, pentru a nu fi categorisită 
drept târfa Babilonului. 

Adalheidur pufni iar, apoi îi aruncă Freyjei o privire 


VP - 40 


provocatoare, cu gura strânsă într-o linie subţire. 

— Să nu crezi că am să te-ajut să-l prinzi pe bărbatul ăla. 

Işi îndreptă din nou spatele, ținându-și bărbia mai sus decât 
înainte. 

— Pun pariu că Stella și-a dat într-un final arama pe faţă și 
cineva a băgat de seamă până la urmă. 

Era de așteptat să izbucnească la un moment dat, însă Freyja 
nu se repezi să profite, ci continuă pe același ton calm ca până 
atunci: 

— Adalheidur, un lucru ţi-l pot spune. Deși poate că acum n-ai 
să crezi, mai devreme sau mai târziu îţi vei schimba părerea. Nu 
știu exact detaliile a ceea ce ţi-a făcut Stella, însă nimic nu 
poate să justifice ce-a pățit ea. E ușor să-ţi imaginezi tot soiul de 
lucruri când ești mânios. Insă, cu timpul, atitudinea ta se va 
îndulci. E parte din natura omului. Sper doar să nu dureze mult 
până când Stella și amicii ei vor înceta să mai însemne ceva 
pentru tine. Și nu se știe niciodată, dar poate că va face ca 
situaţia ta actuală să fie puţin mai ușor de îndurat. 

Glasul fetei tremura de furie când îi răspunse: 

— Nu încerc să fac lucrurile mai ușoare sau să le repar. Pur și 
simplu rostesc adevărul. Oricum, eu plec. Nu mai am nimic să-ți 
spun și mă așteaptă și tata. 

Era inutil să o reţină. Fata descrisese o altă latură a Stellei 
față de ce știa poliţia până acum. Stella nu era doar un copil 
drăguţ și popular; era, totodată, capabilă de fapte uluitor de 
crude, cu o totală lipsă de respect față de ce simțeau ceilalți. Cu 
alte cuvinte, avea două feţe, la fel ca mulţi alţi oameni. Firește, 
un singur verdict nu poate descrie multitudinea de contradicții 
care caracterizează un individ, la fel cum nici o singură dâră de 
vopsea trasată de o pensulă pe pânză nu poate fi considerată 
un tablou. Greu de stabilit totuși ce legătură putea exista între 
povestea lui Adalheidur și atac. Victimele bullyingului rareori se 
răzbună. Lăsând deoparte faptul că fata era mult prea mică și 
slabă ca să fie persoana de pe înregistrările camerelor de 
supraveghere. Insă putea avea rude de sex masculin care să fie 
mai bine făcute și mai puternice. Tatăl ei, de exemplu. Poate 
văzuse roșu în fața ochilor din pricina modului în care fusese 
tratată fiica lui? Nu era chiar în întregime neplauzibil. 

— Sigur că ești liberă să pleci. Dar ai putea fi contactată cât 
de curând. S-ar putea ca polițiștii să vrea să audă și ei ce ai de 


VP - 41 


spus. Ai telefon? 

O întrebare stupidă; la fel de bine ar fi putut s-o întrebe dacă 
are cap. Nu exista tânăr în Islanda care să n-aibă telefon. 

Adalheidur îi dădu Freyjei numărul, apoi porni spre ușă, cu 
umerii la fel de căzuţi ca când Freyja o urmărise pe holul școlii. 
Înainte de-a ieși din clasă, se opri, privi în toate părțile și rosti, 
atât de încet, încât Freyja nici măcar nu putea fi sigură că auzise 
corect: 

— Sper că Stella e moartă. 

Apoi se întoarse și se îndepărtă, cu capul sus. 

Ușa se trânti la loc și Freyja rămase singură acolo, privind, 
fără să vadă, ecuaţiile de pe tablă. Apoi, aducându-și aminte de 
tatăl fetei, porni iute după ea, dornică să vadă cum arată 
bărbatul. 

Adalheidur n-o observă; mergea iar cu capul plecat. Nu se afla 
chiar departe de ieșirea principală și, după ce trecu de ușile de 
sticlă masive, fata se îndreptă direct către mașina parcată afară, 
aproape luând-o la fugă. Freyja rămase înăuntru, privind în urma 
ei. Din ce vedea ea, șoferul era de vârstă mijlocie, cu trăsături 
aspre, și se uita drept înainte. Freyja nu-și dădu seama dacă 
expresia i se îmblânzi în clipa în care se întoarse spre fiica lui 
când aceasta urcă în mașină, dat fiind că ceafa bărbatului nu 
sugera prea multe. Însă când acesta se întoarse iar cu faţa la 
parbriz, expresia ursuză se afla tot acolo. Porni imediat, mai 
rapid decât era necesar, iar când Freyja ieși afară ca să 
privească, observă trei tineri sărind din calea lui ca să nu fie 
călcaţi de mașină. Bărbatul nu încetini deloc. Părea că 
Adalheidur nu era singura din familie măcinată de o justificată, 
dar fără îndoială toxică amărăciune. 


VP - 42 


Capitolul 6 


Sclipirile albastre ale girofarurilor iluminau zăpada din faţa 
casei, transformând scena în una tipică sărbătorilor de Crăciun, 
deși atmosfera n-avea nimic festiv în ea. Mașini de poliţie erau 
înșiruite în fața casei vechi și cenușii, fără etaj. Poliţiștii erau 
răspândiţi peste tot pe proprietate. Vecinii stăteau nemișcaţi în 
ușile caselor, privindu-i vigilenţi; ba chiar un cuplu își adusese și 
un castron cu floricele. 

Huldar bătea din picioare și-și sufla în mâini, trimițând aburi 
printre degete. Geaca de poliţist și uniforma, pe care n-avusese 
încă timp să le schimbe după vizita la școală, erau ţepene din 
pricina gerului. Ar fi dat orice să poată fi înăuntru, dar șansele 
ca acest lucru să se întâmple prea curând erau aproape zero. 
Erla era cea care hotăra cine să meargă cu ea înăuntru ca să 
discute cu locatarii înmărmuriţi și cine să stea de pază afară, iar 
Huldar nu se afla în grațiile sale. Relaţiile dintre ei se răciseră și 
mai mult de când el o implicase și pe Freyja în anchetă fără să-i 
ceară Erlei permisiunea. lar ea îl făcuse cu ou și cu oţet pentru 
asta; protestele lui cum că școala insistase și că Erla fusese 
ocupată să discute cu părinţii Stellei nu avuseseră niciun efect. 
Ca lucrurile să se înrăutățească și mai tare, cei de la școală 
sunaseră, cerând ca un reprezentant al serviciilor pentru 
protecţia copilului să fie de faţă ori de câte ori poliţia discuta cu 
oricare dintre elevii lor, de preferat un psiholog pentru copii, în 
cazul în care aceștia ar fi considerat că nu se simt în largul lor. 
Șefii se arătaseră de acord, transformând-o efectiv pe Freyja 
într-un membru al echipei, spre neplăcerea și mai profundă a 
Erlei. Aceasta ajunsese să creadă că Huldar fusese cel care 
ticluise întregul plan, ceea ce era cât se poate de departe de 
adevăr: lui îi lipsea viclenia necesară. Tot ce făcuse fusese să 
trimită bolovanul la vale. 

Huldar își scoase o ţigară din pachetul mototolit și apoi și-l 
vâri la loc în buzunarul gecii. Ca de fiecare dată, primul fum îl 
încălzi puţin și el se întrebă, alene, de ce se întâmpla asta. Dacă 
ar fi rostit întrebarea cu voce tare, cu siguranță Gudlaugur, care 
stătea lângă el, ar fi căutat o explicaţie pe telefon. Dar Huldar se 


VP - 43 


îndoia că i-ar fi plăcut răspunsul: căutările online nu aduceau 
niciodată ceva pozitiv despre fumat. In plus, Gudlaugur părea să 
fie ocupat să admire dosul arătos al unei tinere de la 
departamentul medico-legal, care stătea aplecată deasupra 
unor urme în zăpadă, alături de un alt tehnician. Se presupunea 
că urmele fuseseră lăsate de persoana care vârâse telefonul 
Stellei în cutia pentru scrisori. Huldar gesticulă cu ţigara către 
tânără. 

— Crezi că e luată? 

Gudlaugur clipi, surprins, spre el. 

— N-am de unde să știu. De ce n-o întrebi? 

— Mă gândeam la ea pentru tine. Pare genul tău. 

Huldar trase iar din ţigară, atent să nu-i sufle fumul în faţă lui 
Gudlaugur. 

— Genul meu nu e așa prietenos; nu ne-ar oferi un zâmbet 
așa cum ne-a oferit ea. Eu am tendinţa să fiu atras de femei 
sarcastice. Sau capricioase. 

Omise să menționeze că de obicei sarcasmul și capriciile nu-și 
făceau apariţia decât după ce ajungea să le cunoască mai bine. 
La început, erau toate numai un zâmbet. In fine, majoritatea. 
Deși, firește, să mergi acasă cu o femeie arțăgoasă poate să 
aibă avantajele sale. 

— În orice caz, ce zici de ea? Vrei să te prezint? 

— Ăă, nu, mersi. 

Gudlaugur încercă să-și sufle niște aer cald în degetele 
amorțite. Dacă obrajii nu i-ar fi fost deja stacojii din cauza 
frigului, fără îndoială c-ar fi roșit: nu era nevoie de mult ca să-l 
faci să roșească. 

— Nu e genul meu. Oricum, sunt perfect capabil să mă 
descurc și fără ajutor. _ 

Huldar nu adaugă niciun comentariu la asta. Il cunoștea bine 
pe Gudlaugur. Tânărul era de-a dreptul paralizat de timiditate și, 
în puţinele cazuri în care ieșiseră în oraș împreună, nici măcar o 
dată nu-și adunase suficient curaj ca să abordeze vreo femeie. 
Chiar și când ele se arătau evident interesate. Dar, dacă n-avea 
nevoie de sfaturi, Huldar nu voia să i le ofere cu forța. Când 
venea vorba de relaţii, mai bine i s-ar fi evitat sfaturile. 

— Oare ne trimite vreun mesaj abandonând telefonul aici? 
întrebă Gudlaugur într-o încercare evidentă de a schimba 
subiectul. 


VP - 44 


Deja întorseseră acest aspect pe toate părţile, fără să ajungă 
la vreo concluzie. 

— N-am idee - nu mai mult decât aveam și mai înainte. Dar 
încep să mă gândesc la faptul că locul trebuie să aibă o anumită 
importanţă. Poate că era în trecere. Poate că locuiește în zonă. 
Poate că e vecinul de alături, cel cu floricelele. 

Aruncară amândoi câte o privire spre cuplul cu castronul în 
mâini, uitându-se cum soțul își îndesa în gură un pumn plin. 

Huldar clătină din cap și-și îndreptă din nou atenţia spre 
grădină. Frigul i se strecura iar în oase; nicotina încetase să-și 
mai facă efectul. 

— Erla când are de gând să ne trimită acasă? La fel de bine 
am putea sta și în birou, făcând ceva util. Să mâncăm, de 
exemplu. 

Stinse cu grijă mucul de la ţigară și îl băgă la loc în pachetul 
de ţigări, ca nu cumva criminaliștii să-l adune din zăpadă și să-l 
trimită spre a fi analizat. 

— Deja ar fi trebuit să devină clar că Stella nu-i aici. 

Reacția exagerată la faptul că depistaseră telefonul fetei se 
născuse din credinţa lor că trupul ei și-ar fi putut face apariţia în 
zonă, dar cei doi câini de la unitatea K9, care luau urma 
persoanelor dispărute, scotociseră împrejurimile și nu găsiseră 
nimic, risipindu-le aproape cu totul speranţa și-așa destul de 
slabă. Cu toate astea, nimeni nu părea dornic de plecare. Câinii, 
plictisiți, tocmai își ridicaseră picioarele lângă roţile vehiculului 
care îi adusese până aici. 

Ușa casei înguste se deschise și un inspector ieși afară. Era 
Helgi. Inspectorul era trecut de floarea vârstei, iar haina cu 
fermoarul descheiat scotea la iveală un burdihan ce era gata să- 
i rupă cămașa. Cu siguranţă, întâmpinase cu braţele deschise 
vârsta mijlocie: prea multă mâncare, prea multe beri, prea puţin 
păr. Cu toate că el și Helgi nu erau cei mai buni prieteni din 
lume, Huldar îl bătu pe Gudlaugur pe umăr și făcu un semn 
scurt din cap în direcţia lui. Ştia prea bine că Helgi abia aștepta 
să se laude cu erudiţia lui, dar nu-i păsa. Era sătul deja să 
bâjbâie și să nu afle nimic. Tot ce știau el și Gudlaugur era că 
telefonul fusese detectat până aici, după ce, în urmă cu o oră, o 
imagine fusese trimisă tuturor urmăritorilor de pe Snapchat ai 
Stellei. 

Huldar fusese primul poliţist care văzuse imaginea, după ce 


VP - 45 


sărise de pe scena din sala de adunări a școlii și înșfăcase 
telefonul din mâna primului tânăr care încă nu o văzuse pe 
Snapchat. Fotografia înfățișa trupul complet îmbrăcat al unei 
fete. Capul nu era vizibil - din fericire, dat fiind că era puţin 
probabil să fi fost o imagine plăcută după ce fusese izbit cu un 
stingător de incendiu -, însă hainele semănau cu cele ale Stellei. 
Era neclar dacă fotografia fusese făcută la cinematograf sau 
după aceea. Peste poză, câteva litere așternute pe o bandă 
neagră - Cruzimea are un suflet uman - păreau să formeze un 
fel de citat, dar Huldar nu-l recunoștea. Având în minte 
instrucțiunile primite despre Snapchat, făcuse o captură de 
ecran înainte ca imaginea să se autodistrugă, apoi o trimisese la 
secție și confiscase încă două telefoane pe care Snapul nu 
fusese încă deschis, spre marea nemulţumire a posesorilor. 

— Helgi! 

Huldar o luă iute din loc, hotărât să-l prindă din urmă pe 
bărbat, înainte ca acesta să urce în mașină. 

Helgi se întoarse spre el, cu o expresie de evidentă neplăcere 
pe chip când văzu cine-l strigă. 

— Ce e? 

Miji ochii, apărându-se de lumina puternică a girofarurilor. 

— Ce se petrece acolo? Au terminat? 

Huldar se opri la capătul aleii pavate, iar Gudlaugur veni 
lângă el, blocând ieșirea. 

— Da, aproape. 

lritarea lui Helgi din cauză că fusese încolţit se evaporă cu 
totul când își dădu seama că are un as în mânecă: se afla în 
posesia unei informaţii dorite de ei. 

— Băieți, de ce sunteți în uniformă? Pesemne că v-au îngheţat 
ouăle aici, afară. 

Pe chip îi apăru un surâs malefic când adăugă: 

— Ori nu vă lasă Erla înăuntru, ori vă temeţi c-o să vă pipăie 
un pic? 

— Ce dracu' vrei să zici? 

Huldar înaintă ameninţător spre el aproape înainte ca vorbele 
să-i iasă din gură. Atacul era uneori cea mai bună formă de 
apărare și el era hotărât să descurajeze orice comentariu în 
acea direcţie. 

— Păstrează-ţi cumpătul. 

Lui Helgi i se văzu albul ochilor când aruncă o privire în jur în 


VP - 46 


căutarea unei căi de scăpare. De când Huldar își stinsese ţigara 
în ochiul unui suspect arestat, căpătase reputaţia de a fi ușor 
psihopat. Și nu făcea niciun efort să infirme zvonurile, dat fiind 
că existau și avantaje în a-și menţine colegii în tensiune. Păcat 
că incidentul se estompa din amintirea oamenilor și el se mai 
trezea uneori nevoit să bată cu pumnul în masă, ca să spunem 
așa, pentru a-și consolida imaginea. 

— Trebuie să te întreb încă o dată? Ce se petrece? Există vreo 
legătură între Stella și cei care locuiesc aici? 

Rânjetul răutăcios dispăruse cu totul și tonul lui Helgi era 
aproape politicos când răspunse: 

— Nu - sau niciuna pe care să o recunoască. Știu de la știri 
cine e fata, dar nu-i sunt rude și pretind că nu i-ar cunoaște 
familia. 

— Cine sunt? 

— Un cuplu de lesbiene. (Rânjetul urât se reîntorsese pe 
chipul lui Helgi.) Una e doctoriță, cealaltă e infirmieră. Sunt 
căsătorite sau partenere sau cum li se spune. 

Le făcu apoi cu ochiul lui Huldar și lui Gudlaugur, care îl 
priviră, la rândul lor, cu ochi goliţi de orice expresie. Când Helgi 
continuă, Huldar decise că nu se putea hotări dacă bărbatul din 
faţa lor le interpretase greșit reacţia sau chiar era mai prost 
decât îl considera el. 

— Sunt amândouă destul de apetisante, credeţi-mă pe 
cuvânt. N-aș sta pe gânduri dacă m-ar invita să mă alătur lor, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun? 

Apoi le făcu iar cu ochiul. 

— Helgi, cred că tu ai înțeles greșit principiul de bază. 

Huldar nu făcu absolut niciun efort să-și ascundă disprețul. 

— Lor le plac femeile. Nu s-ar atinge de unii ca tine nici 
plătite. Așa că scutește-ne de fanteziile tale jalnice. 

Falca lui Helgi atârna neputincioasă, în timp ce mintea îi căuta 
febril un răspuns pe măsură, însă cel care interveni fu 
Gudlaugur: 

— Uitaţi, ce-ar fi să revenim la subiect? Au cumva copii de 
vârsta Stellei? 

Helgi păru ușurat pentru că îi fusese adresată o întrebare la 
care putea răspunde fără să-și frământe creierii. 

— Nu. Două fetițe: una doar ce-a început școala, cealaltă e 
încă la creșă. Cum spuneam, nicio legătură. 


VP - 47 


Se cutremură și-și strânse haina în jurul trupului, forțându-se 
să-și cuprindă cu ea burdihanul proeminent. 

— Copilele ne-au tot întrerupt interogatoriul. Nu conta dacă le 
goneai în camera lor. În clipa în care te întorceai cu spatele, își 
strecurau la loc capul pe ușă. E limpede că nu primesc în fiecare 
zi o vizită din partea poliţiei. 

Oftă. 

— Una dintre ele se uită sașiu, arată ca o sperietoare. Ne tot 
băga în sperieţi ori de câte ori apărea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vorbești despre un copil, 
boule. 

Gudlaugur interveni iar, înainte ca tensiunea dintre cei doi să 
se transforme într-o încăierare: 

— Așadar, ele presupun că telefonul a fost abandonat la ușa 
lor din întâmplare? 

Helgi se întoarse spre colegul său mai tânăr, bucuros că are o 
scuză să scape de uitătura dezgustată a lui Huldar. 

— Nu. Erla nu le crede. Persoana care l-a aruncat s-a apropiat 
dinadins de ușa lor și l-a băgat prin fanta cutiei pentru scrisori. 
N-a aruncat pur și simplu telefonul în grădină, așa cum te-ai fi 
așteptat dacă doar ar fi vrut să scape de el. De aceea ne ia așa 
mult timp. Erla continuă să le preseze în speranţa că va găsi o 
legătură cu Stella, dar până acum n-am ajuns nicăieri. 

— Și ele n-au văzut cine a adus telefonul? zise Gudlaugur, 
indicând spre ușă. 

— Ele spun că nu. Au intrat în casă venind din garaj și n-au 
verificat ce se afla în cutie. 

— Cutie? Vrei să zici că telefonul nu se afla pe podea? 

— Nu. Se pare că proprietarii de dinainte aveau un câine care 
obișnuia să-i aștepte la ușă și le sfâșia toate scrisorile și ziarele 
care erau vârâte prin fanta din ușă. Inclusiv degetele poștașului. 
Așa că au montat o cutie înăuntru, ca să prevină astfel de 
lucruri. Când ne-am făcut noi apariţia și le-am bătut la ușă, 
telefonul se afla în continuare în cutie, așa că e posibil ca ele să 
ne spună adevărul. Oricum, cert este că au părut surprinse. 

Nu doar creierul lui Helgi funcţiona cu încetineală. Gerul părea 
că-i paralizase și lui Huldar capacitatea de a gândi. Intrebările 
care-i umpluseră mintea în timp ce el și Gudlaugur stăteau de 
pază nu mai voiau acum să iasă la iveală. Dacă nu-i mai venea 
în minte vreo altă întrebare, avea să fie nevoit să-l lase pe Helgi 


VP - 48 


să plece, căci nu putea să continue să se holbeze la nesfârșit în 
ochii goi și lăcrimoși ai acestuia. 

— Vreo veste despre telefon? Au reușit cei de la tehnic să-l 
deblocheze? Au găsit vreo amprentă? 

— Habar n-am. Încă n-am primit nimic. 

Helgi se mută nerăbdător de pe un picior pe altul și Huldar se 
dădu într-o parte, lăsându-l să treacă. Acum, că acesta ieșise, 
presupunea că Erla și ceilalți doi polițiști aveau să-l urmeze și ei 
cât de curând. 

Când Helgi trânti portiera în urma lui, Gudlaugur murmură: 

— Nu-l suport deloc pe tipul ăsta. Chiar mă scoate din sărite. 

— Nu ești singurul. 

Işi ocupară iar posturile în grădină, privind tăcuţi cum 
criminaliștii se aplecau deasupra altor urme lăsate în zăpadă. 
Huldar cochetă cu ideea de a o suna pe Freyja sub pretextul că 
vrea să afle ce reieșise din discuţia cu fata care reacţionase 
ciudat în timpul discursului directoarei. Dar, înainte să-și scoată 
telefonul, atenţia îi fu atrasă de o mișcare la una dintre ferestre. 
Perdeaua de un roz vesel fu trasă într-o parte, scoțând la iveală 
chipul unui copil - fata mai mare, presupuse Huldar. În lumina 
aruncată de girofarurile albastre, ochii ei păreau mari și 
întrebători, iar unul dintre ei i se abătea într-o parte. Fata avea 
un ușor strabism; nu era sașie, cum pretindea idiotul de Helgi. 
Când îl văzu pe Huldar, ochii fetei se fixară o fracțiune de 
secundă asupra lui, înainte de-a lăsa perdeaua să cadă la loc. 

Huldar încă se holba la fereastră când ușa de la intrare se 
deschise și Erla afară, însoțită de cei doi polițiști. 


VP - 49 


Capitolul 7 


Creștetul capului lui David abia se zărea peste spătarul negru 
al canapelei. Părul lui blond era neobișnuit de ciufulit, cu câteva 
smocuri ițindu-se drept în sus. Ævar își amintea când își văzuse 
fiul prima oară și se gândi cât de mult i se schimbase părul de la 
acele șuvițe negre ce-i stăteau lipite de scalp, când moașa îl 
chemase să-l vadă ieșind, chiar înainte de expulzare. Imaginea îi 
rămăsese întipărită în minte, oribilă și totuși minunată, în același 
timp. Simţind că e gata să leșine, se repezise imediat lângă 
Ágústa. Ameţeala lui nu era cauzată de vederea sângelui sau 
vulva nefiresc de lărgită a soţiei sale, ci mai ales de 
zdrobitoarea senzaţie de responsabilitate ce se pregătea să-i 
cadă pe umeri - o responsabilitate pe care intenţiona să o ia în 
serios. Dacă ar fi știut ce turnură aveau să ia lucrurile, probabil 
că s-ar fi lăsat pradă leșinului și-ar fi rămas acolo, întins pe 
podeaua sălii de nașteri. 

Ævar închise laptopul aflat pe masa din bucătărie. Nu mai 
putea citi nimic, nu mai putea îndura atâta urâţenie. Se 
concentră în schimb asupra cefei fiului său. 

Aveau un apartament mic, mai mic decât i-ar fi plăcut lui, deși 
mai mare decât își permitea de fapt. La divorț, fuseseră 
stânjenitor de puţine lucruri de împărţit între el și Agusta. 
Apartamentul avea o bucătărie deschisă, ce se unea cu 
sufrageria în care el înghesuise o masă, o canapea și un 
televizor. Deși despre vechea lor casă nu se putea spune că era 
vreun palat, măcar în ea aveau posibilitatea de-a face cafea fără 
să schimbe canalele de la televizor în același timp. Dar 
înghesuiala prezenta și avantaje, dintre care unul era că îi 
oferea intimitate alături de fiul său. David avea tendinţa de a se 
închide în sine, dar acest lucru era imposibil aici, din moment ce 
camera lui nu era mai mare decât un dulap pentru mături lipsit 
de ferestre și toată suprafaţa podelei era ocupată de pat. 
Prefera să-și folosească PlayStationul în sufragerie, decât să 
stea în pat, holbându-se la pereţii goi. 

Bărbaţi înarmaţi erau implicaţi într-un schimb de focuri pe 
ecran, într-un joc despre care /Evar știa că nu e potrivit pentru 


VP - 50 


copiii de vârsta lui David. Ágústa n-ar fi fost de acord cu acest 
lucru, dar ea n-avea vreun cuvânt de spus aici. In plus, David 
urma să împlinească în curând 14 ani și Ævar trăia cu impresia 
că acele lucruri care le erau interzise copiilor sub 16 ani erau 
permise dacă de faţă era și un adult. Sau, dacă această regulă 
nu exista de fapt, ar fi trebuit inventată. Pesemne că erau o 
mulţime de puști la fel ca fiul său, care aveau nevoie de o valvă 
de siguranţă, de un debușeu pentru sentimente pe care jocurile 
educative, mai potolite, nu i-l puteau oferi. Luă în considerare, o 
clipă, să i se alăture lui David ca să vadă dacă ar fi izbutit să se 
descătușeze prin spulberarea unor soldaţi inamici stând în 
ascunzișul unui lunetist, deși se îndoia că ar fi funcţionat. 

Se întoarse ca să privească pe fereastră. Nu suporta să se 
uite la capul acoperit de păr blond: 

— Cum e la școala cea nouă? întrebă el 

David nu-i răspunse imediat. Intensitatea zgomotului scăzu pe 
măsură ce răpăitul necontenit al împușcăturilor încetă cu totul. 

— E-n regulă. 

— Ai ajuns să cunoşti mai bine vreunul dintre băieți? 

Din nou, acea ezitare. 

— Sigur. 

— Se poartă drăguţ? 

O altă pauză sesizabilă, urmată de: 

— Sigur. 

— Cum se numesc? 

Ævar urmărea un autobuz care încetini ca să ocolească un 
morman de zăpadă ce se strânsese pe șosea după 
nenumăratele treceri ale plugului. 

— Colegii tăi cei noi adică. 

De data asta, tăcerea se prelungi și mai mult. David era un 
băiat cuminte; nu-i plăcea să mintă. 

— Nu-mi aduc aminte. 

Ævar voia să-l admonesteze pe băiat, voia să ţipe la el că, 
dacă ai prieteni, ar trebui să știi cum îi cheamă. Dar nu putea s- 
o facă, nu mai mult decât și-ar fi putut aduna curajul ca să 
pomenească numele acelor copii care-i trimiseseră fiului său 
mesajele încărcate de ură pe Facebook. Nu știa dacă David le 
văzuse deja sau nu și simţea un imbold disperat să-i confiște 
laptopul și să-i înlocuiască telefonul cu unul mai vechi, cu 
butoane. Dar nu i-ar fi servit la absolut nimic. David citise deja o 


VP -51 


mulțime de mesaje ofensatoare avându-l drept ţintă; nimic nou 
sub soare. Și avusese deja parte de prea multe mizerii la școală 
pentru a i se mai interzice și internetul acasă. Ævar nu dorea să- 
i transforme weekendurile cu tati într-o experienţă dureroasă, 
așa că își mușcă limba și se abţinu să-i mai pună și alte 
întrebări. După o scurtă pauză, răpăitul focurilor de armă începu 
din nou. 

Ævar se întoarse de la fereastră, ca să privească iar ceafa 
fiului său. 

— David, tu ţi-ai dorit vreodată să ai o armă adevărată? 

David se răsuci cu faţa spre tatăl său, părând surprins și 
confuz. 

— Ce? 

— Mă întrebam și eu. 

Ævar nu știa de ce se simţise îmboldit să pună o asemenea 
întrebare. Poate că doar voia să articuleze cu glas tare 
atitudinea fiului său la adresa violenței în viaţa reală; să afle 
dacă dorinţa lui de a ucide se limita doar la siluetele de pe 
ecran. Reacţia lui David dădea de înțeles că se gândea la 
această idee. Ævar ar fi trebuit să se gândească înainte: lui nu-i 
trecuse nici măcar o singură dată prin cap un astfel de lucru. 
Dar în ultima vreme devenise parcă mai dur, o consecinţă a 
nenumăratelor încercări ratate de-a pune capăt torturii mentale 
pe care fiul său fusese nevoit s-o îndure încă din prima zi de 
școală. Pe el îl surprindea doar faptul că băiatul nu apelase mai 
devreme la violență. Altminteri, încercaseră absolut totul. Insă, 
în pofida aparentei dorinţe a tuturor de-a fi de ajutor, nimic nu 
se schimbase. 

Sistemul școlar îi dezamăgise de fiecare dată, în ciuda 
repetatelor încercări de a implementa Programul Olweus de 
Prevenire a Bullyingului, care fusese considerat un fel de crucifix 
pus în calea Antihristului. La întâlnirile cu el și cu Agusta, 
autorităţile școlare aduseseră vorba despre program ca fiind 
reduta supremă, mijlocul prin care se oferea o soluţie pentru 
toată problema, însă, în practică, acesta nu le fusese de niciun 
ajutor. lar cât privește psihologul la care mergea David, până la 
urmă se dovedise a fi numai gura de el. Orice ar fi încercat, 
nimic nu mergea. În schimb, situaţia, și-așa gravă, părea că se 
înrăutățește și mai tare. Pierduse numărul discuţiilor la telefon 
pe care le avusese cu părinţii colegilor de clasă ai lui David, 


VP - 52 


care, fără excepţie, nu-i fuseseră nici ei de vreun ajutor. La 
început, păreau dispuși să adopte măsuri ferme pentru a se 
ocupa de situaţie, dar când venea vorba să treacă la fapte, 
entuziasmul lor se stingea subit. După a cincea convorbire la 
telefon cu părinţii hărţuitorilor, aproape toţi se întorseseră 
împotriva lui David și începuseră să-i enumere greșelile și 
neajunsurile care se aflau, în opinia lor, la originea tuturor 
incidentelor. Cu alte cuvinte, problema era de fapt la David. 
Ævar ar fi trebuit să se ocupe mai bine de fiul său, apoi totul s- 
ar fi rezolvat de la sine și-ar fi putut să iasă după aceea cu toții 
la o înghețată. 

Chiar și prietenii și rudele sale și ale Ágústei își pierduseră 
răbdarea de-a lungul anilor. li ascultau șirul de nenorociri, dar 
nu-l puteau alina în niciun fel, așteptând doar ca discuţia să se 
abată la niște subiecte ceva mai vesele. Mai rău, copiii lor, care 
fuseseră ademeniţi să se joace cu David în afara orelor de 
școală, se plictisiseră acum de această situaţie și începuseră să- 
și caute scuze cum că erau prea ocupați ca să-i poată fi de 
ajutor. Nişte scârbe. 

David se întorsese la jocul lui. Ævar urmări cum siluetele 
cădeau una după alta, împușcate direct în inimă sau în cap. Toţi 
mureau pe loc; fără zbateri în chinurile morţii, fără convulsii. La 
fel de nerealist precum vedeai la TV sau în filme. Pesemne că pe 
jucătorii împătimiţi nu-i prea interesa să pretindă că iau parte la 
un război adevărat; la fel cum pe fiul său nu-l interesa să dețină 
o armă adevărată. Ceea ce era de-a dreptul ciudat, în lumina a 
ceea ce era silit să îndure, dar poate că era vorba de încă un 
simptom al lipsei de respect de sine a băiatului. Care simțea că 
nu merită decât rahaturi și nimic altceva din partea celorlalţi 
copii. David încetase să mai bage de seamă ceea ce lui Ævar i 
se părea mai mult decât evident: că nu era nimic în neregulă la 
el. Problema era doar la hărțuitorii lui. 

De când reţelele sociale pătrunseseră în viața lui David, 
situaţia scăpase cu totul de sub control. Chestiile care i se 
întâmplaseră înainte păreau aproape ridicol de mărunte prin 
comparaţie, deși și acestea i se păruseră un iad la vremea lor. 
Acum David nu mai avea unde să se ascundă. Insultele îl 
urmăreau oriunde s-ar fi dus, în cameră, în pat, peste tot. Și era 
din ce în ce mai rău. Dacă ceilalți copii de la școală îl 
batjocoreau când se trezeau față în faţă cu el, acum nu mai 


VP-53 


aveau absolut nicio limită în privinţa modului în care-l tratau. 
Mutarea la altă școală nu produsese nicio schimbare, oricât de 
mică, din moment ce vechii dușmani îl urmăriseră prin tot 
cyberspaţiul și-și răspândiseră otrava și în rândul noilor săi 
colegi. Unele mesaje erau atât de crude și de dureroase, că 
până și /Evar abia suporta să le citească. Voia să azvârle 
laptopul pe geam, să-l facă să se zdrobească de trotuarul de 
dedesubt, trei etaje mai jos, dar își înfrâna impulsul până la 
urmă. Computerul era valoros pentru că îi permitea accesul la 
pagina de Facebook a fiului său, fără ca David să știe. II mai lăsa 
din când în când pe băiat să-l folosească și, la un moment dat, 
David bifase, fără să-și dea seama, opţiunea „Salvează parola”. 
Dar se putea ca Ævar să nu mai aibă același noroc data viitoare. 

Işi înăbuși râsul batjocoritor ce ameninţa să-i scape pe gură. 
Noroc. Un fenomen care dispăruse cu totul din viața lui, cu mult 
timp în urmă. Ca băiat, avusese parte din plin de el: trecuse cu 
bine de loteria pe care o reprezenta școala, făcuse câteva 
alegeri norocoase la întrebările de la examen și înscrisese goluri 
la fotbal care aveau de-a face mai puţin cu abilităţile sale, fiind, 
mai degrabă, doar o întâmplare fericită. Insă acum nu mai era în 
stare să câștige la loto nici măcar cu ajutorul unui glob de 
cristal. Nu că l-ar fi interesat vreun câștig bănesc neașteptat. 
Tot ce-și dorea era să o mai nimerească și el, din când în când. 
Ceva pentru David. Cum ar fi să-și facă un prieten. Unul singur. 
O cunoștință, măcar. Cel puţin asta i-ar mai fi ușurat povara de 
pe propriii umeri, ce-l apăsa din cauza suferințelor îndurate de 
fiul său. 

Insă visurile acestea se împrăștiaseră de mult în cele patru 
zări. David era singur și izolat și nu se întrezărea vreo speranţă 
ca situaţia să se schimbe. Acum, visurile cu care Ævar se 
consola erau de alt soi. Dreptatea, așa cum o propovăduia 
Vechiul Testament, doar de asta trebuia să se agațe. Ochi 
pentru ochi, dinte pentru dinte. Fără a se cobori la același nivel 
cu cei care-i abuzau fiul. Nu, el ar fi preferat o abordare diferită 
a vechii zicale. O lovitură pentru o lacrimă. Una pentru fiecare 
lacrimă vărsată de David de-a lungul acestor ani. Una pentru 
fiecare lacrimă vărsată de el însuși. Și una pentru fiecare 
lacrimă vărsată de Ágústa. Adică al naibii de multe lovituri. 
Suficiente ca să-i pulverizeze pe toţi nemernicii ăia de copii, ca 
și cum i-ar fi trecut printr-un malaxor. Dacă lui Dumnezeu îi era 


VP - 54 


de ajuns, atunci și lui îi era de ajuns. 

Mesajele primite de fiul său îi rămăseseră pentru totdeauna 
imprimate pe retină. Le simţea de parcă i se injectase acid în 
teastă. 


Omoară-te. 

Spânzură-te. 

Omoară-te. 

Te urăsc. Toţi te urâm. 

Porcule. Porc murdar. 

Dispari și mori. 

Poponarule. 

Fă-ne o favoare. Taie-te. 

Nicio fată n-o să te dorească vreodată. Ciudat urât ce 
ești. 

Dispari din școala noastră. Distrugi totul aici. 

Omoară-te. 

Spânzură-te. 

Omoară-te. 


Ævar privi spre capul lui David și la jocul de pe ecran. 
Gloanţele continuau să-și atingă ţinta, soldații plini de mușchi 
căzând ca muștele. Nădăjduia că era vorba de tipii cei răi; 
bătăuși ajunși la maturitate, care la rândul lor distruseseră 
viețile altor copii când fuseseră mici. Dacă era așa, atunci o 
meritau, ba chiar meritau ceva și mai rău. 

Ævar strânse din dinţi, apoi se frecă pe față ca să-și șteargă 
expresia încărcată de ură pe care o avea tot mai des în ultima 
vreme. Când ajunse la concluzia că arăta iar normal, se ridică în 
picioare. 

— Bun. E vremea să oprești chestia aia. Ce-ai zice să ieșim la 
un burger? 

David se supuse imediat, lăsând controllerul jos, închizând 
jocul și ridicându-se. Băiatul lui cel bun, ascultător, isteț și 
frumos. Ævar îi zâmbi cu căldură, pentru ca David să nu-i poată 
vedea gândurile urâte care continuau să i se învârtejească prin 
cap. 


Omoară 
Spânzură 


VP-55 


Taie 


VP - 56 


Capitolul 8 


Fata era moartă. N-avea cum să se înșele în privinţa asta. 
Zăcea pe spate, întinsă pe o parte, iar dâra de sânge ce venea 
dinspre ușă era uscată și maronie. La fel și sângele care-i 
acoperea cu totul faţa zdrobită. Încercă să nu se uite la ea, să 
ignore groaza și mirosul oribil. Se concentră în schimb pe 
motivul care îl adusese aici. 

Lăsând lanterna pe podea pentru a-și elibera mâinile, întinse 
o folie de plastic transparent lângă ea, apoi, acoperindu-și nasul 
și gura cu mâna învelită în mănușă, trase adânc aer în piept. Nu 
voia să trebuiască să inspire când avea să se aplece deasupra 
ei. După aceea o ocoli și se strecură cu greutate în spatele ei, se 
aplecă peste ea și începu să o rostogolească pe folia de plastic. 
Lucru care se dovedi mai dificil decât se așteptase, așa încât se 
arătă recunoscător că fata era atât de subţire. Cadavrele nu se 
comportau precum persoanele vii; erau la fel de neputincioase 
ca un sac cu nisip. De două ori se dădu bătut și se ridică, icnind 
după aer proaspăt și ferindu-și privirea, dar până la urmă izbuti 
să manevreze cadavrul fetei, aducându-l pe folie. Acum îi era 
mai ușor să o rostogolească și o înfășură în plasticul foșnitor, o 
legă cu bandă adezivă în mai multe locuri, după care își îndreptă 
spatele. 

Stinse lanterna și o vâri în buzunar, trase de mai multe ori aer 
în piept, apoi începu să târască sulul în direcţia ușii, rugându-se 
să nu se rupă plasticul și să nu fie văzut de nimeni. Doar gândul 
la asta îi făcu inima să se oprească în loc. Ce s-ar întâmpla dacă 
l-ar zări cineva? Deși nu văzuse pe nimeni când sosise aici și era 
destul de puţin probabil să umble cineva pe-afară. Deschizând 
ușa, cercetă încordat întunericul și observă cu ușurare că locul 
rămăsese în continuare pustiu. Totul avea să fie în regulă. 

In timp ce târa corpul afară, se întrebă de ce nu apăruse încă 
vreo explicație pe internet sau în presă. Era posibil ca redacţiile 
de știri să fi redirecționat scrisorile către poliţie, în loc să profite 
ca să-și crească numărul de cititori și telespectatori? Sau încă 
nu-și dăduseră seama ce reprezentau? Pesemne că primeau o 
tonă de astfel de chestii din partea publicului și poate că se 


VP - 57 


ocupau de ele în ordinea în care le primeau. Asta trebuia să fie 
explicaţia. Pur și simplu încă nu avuseseră ocazia să citească 
scrisorile. Dar cu siguranţă blogul continua să fie activ; fusese 
pregătit cu o grămadă de vreme în urmă și postările erau 
programate să apară în mod automat. Totuși nu îndrăznea să 
verifice, dat fiind că ar fi lăsat o amprentă digitală. Atât timp cât 
era prevăzător, n-avea de ce să-și facă griji; absolut totul în 
afară de publicarea materialului în presă decursese conform 
planului. Acum trebuia să se concentreze pe ce avea de făcut, în 
loc să se îngrijoreze în privinţa unor detalii minore care nu 
merseseră cum se așteptase. 

Dacă reușea să reziste în următoarele zile fără a fi reperat, 
avea să scape. Cu acest gând în minte, porni către mașină cu 
sulul foșnind după el, ca o uriașă coadă din plastic. 


VP -58 


Capitolul 9 


Fotocopia unei scrisori scrise de mână, înregistrarea nr. 1 - 
postată pe blog.is de un blogger pe nume Laufa. 


Acum, că m-am hotărât, mă simt bine. E ciudat. Abia dacă-mi 
aduc aminte cum e să te simţi așa, pentru că de obicei mă simt 
rău tot timpul. Nu că aș fi tocmai ușurat sau vesel sau fericit. 
Mai degrabă, simt multumire. Îmi aduce aminte de o excursie în 
care am adunat fructe de pădure, iar eu am strâns mai multe 
fructe decât toți ceilalți. Asta se întâmpla înainte ca lucrurile să 
o ia razna. 

Vreau să repet că mă simt bine. Nu sunt în stare de șoc, nici 
n-am început să-mi pierd mințile. Trebuie să vă aduceţi aminte 
de aceste lucruri când veţi încerca să întelegeti ce am făcut. În 
sfârșit, am aflat și eu cum te simti când ești multumit. 

Dar vreau să existe o consemnare a motivului pentru care am 
făcut ce-am făcut. Lucru care ar trebui să vă ajute să înțelegeți 
ce s-a întâmplat. Poate că elevii de la mine din clasă vor 
înțelege. Dacă o vor face, atunci ar fi bine să li se reamintească 
tot ce s-a întâmplat. Deși probabil că lucrurile vor arăta diferit 
pentru ei. Mă aștept ca amintirile lor despre cum era școala să 
fie cum erau ale mele înainte ca băiatul să facă misto de numele 
meu. Mirosul plăcut al unei gume de șters noi, abțibildurile 
lucioase pe care profesorii le lipeau în caietele noastre de 
exerciţii, ce bine ne distram când venea vremea să ni se 
citească povești, în timpul prânzului sau în pauze. Ce norocoși 
sunt totuși deși presupun că ei nu-și dau seama - asta înseamnă 
să fii norocos. Eu nu mă număr printre cei norocoși. 

Îmi amintesc momentul când a început totul, unde eram și 
cine a dat startul. Aveam opt ani. Am fost în aceeași clasă doar 
în acel an, apoi el s-a mutat și nu l-am mai văzut niciodată. 
Poate că e bine așa, căci n-am de unde să știu ce i-aș spune 
acum, dacă l-as vedea încă o dată. Nimic, probabil. EI n-are de 
unde să știe ce efect au avut cuvintele lui. Adică tot ce-a făcut el 
a fost să-mi repete numele după ce profesorul mi l-a rostit cu 
glas tare, apoi să râdă batjocoritor. Și-a fost de-ajuns. De multe 


VP -59 


ori Îmi auzise numele, la fel și ceilalți. Cu toții mă știau. Dar au 
chicotit, de parcă el ar fi rostit ceva incredibil de amuzant. 

Numele meu nici măcar nu e așa de ciudat. 

După aceea am devenit calul lor de bătaie. De câte ori îmi 
rostea cineva numele, lumea începea să râdă. Un râs răutăcios - 
nu așa cum râzi când ești vesel sau te amuzi. Era râsul cuiva 
care zdrobește un păianjen doar ca să facă rău. Mai întâi s-au 
luat de numele meu, apoi au urmat alte lucruri. Părul meu era 
aiurea. Hainele mele erau aiurea. Corpul meu era aiurea. Tot ce 
spuneam era aiurea. Tot ce făceam era aiurea. Eu eram aiurea. 
Inutil, urât, plictisitor, naşpa și tâmpit. Nu conta dacă era 
adevărat sau nu. Grupul se hotărâse și cu asta, basta. Uneori, 
adevărul e doar ce hotărăsc alții că este. 

Îmi amintesc totul prea bine. 

Ochii băiatului, făcându-se mari pe chipul plin de pistrui, în 
timp ce se gândea la numele meu înainte să-l repete. 

Cutia pentru sanavișuri pe bancă, în fața mea; sanavișul 
neatins pe care mi-l făcuse mama, uitând că nu-mi mai plăceau 
castraveții. 

Cutia cu lapte cu ciocolată, din care tocmai începusem să 
beau când s-au auzit chicotelile. 

Prietenul meu lângă mine, râzând alături de toți ceilalți. 

Laptele dulce acrindu-se și, deși pe moment nu mi-am dat 
seama, același lucru întâmplându-se și cu viața mea. Din clipa în 
care el a deschis gura, viața mea cea plăcută a căpătat un gust 
acru și a devenit un chin. Și la fel cum nu poti face absolut nimic 
în privința laptelui când se strică, același lucru este valabil și 
pentru mine. De atunci înainte, viața mea a luat-o la vale. 


VP - 60 


Capitolul 10 


Sandvișul avea un gust dubios; pâinea era veche și 
grămăjoara încreţită din mijloc nu semăna a salată de ton. 
Gândindu-se mai bine, își aduse aminte că data expirării de fapt 
nu mai era lizibilă, iar Huldar se întrebă dacă nu cumva 
proprietarul magazinului o ștersese dinadins. Mototoli ambalajul 
și-l azvârli în celălalt colț al încăperii. Cocoloșul zbură într-un arc 
pe deasupra capului colegului său și ateriză în coș - ei bine, 
presupunând că era vorba de coșul verde, dar n-avea 
importanţă. 

— Ta-da! 

Gudlaugur, neimpresionat, abia își ridică privirea de la ecran. 
El însuși își dusese pachetul la coș, separând, ca un tip 
conștiincios ce era, plasticul de hârtie și aruncându-le pe fiecare 
în coșurile potrivite. 

— Ce zici de e-mailul ăsta de la Freyja? Merită să ne uităm la 
el? 

— Poate. Nu că am avea altceva de făcut. 

Huldar deschise mesajul și-l mai citi o dată. Freyja încercase 
să sune, dar el uitase să-și dea din nou telefonul pe ton normal 
după ce-l dăduse pe silențios când plecase de pe scena din sala 
de adunări a școlii. Ceea ce era ironic, dat fiind cât de mult 
așteptase el, în zadar însă, ca Freyja să-l sune. Apoi Huldar o 
sunase imediat, însă ea nu-i mai răspunsese. 

— Freyja subliniază faptul că e puţin probabil să existe vreo 
legătură cu atacul, din moment ce e imposibil ca Adalheidur să 
fie atacatoarea, iar fata e atât de izolată din punct de vedere 
social, încât e greu de crezut că ar fi putut obţine vreun ajutor 
din partea cuiva. Știu că Freyja spune că tatăl fetei e un posibil 
suspect, dar eu nu prea cred asta. Dacă el aștepta în faţa școlii 
în timpul întâlnirii noastre cu elevii, e puţin probabil să fi 
strecurat telefonul prin fanta din ușa acelor femei. Pur și simplu, 
n-ar fi avut suficient timp. Îmi amintesc că am văzut o mașină 
precum cea descrisă de Freyja parcată în faţa școlii. Era acolo 
când am sosit noi și se afla tot acolo când am plecat. 

— Atunci, poate un frate mai mare? sugeră Gudlaugur, 


VP-61 


jucându-se cu mouse-ul de la calculatorul său. Sau mama ei? 

— E posibil. 

Huldar se încruntă. 

— Tu cum ai reacţiona dacă fiica ta ar fi fost intimidată în felul 
ăla? Aici scrie că Stella i-a făcut o poză la duș după ora de sport 
și a trimis-o la toată lumea. Tot ea a creat o pagină de 
Facebook, cea mai recentă versiune a ceea ce se numește „O 
urâm pe Adalheidur”. Ai văzut porcăriile pe care le postau ea și 
ceilalți copii? 

Gudlaugur încuviință din cap. Pagina era publică și Freyja le 
trimisese un link. Huldar n-o observase când căutase prin 
laptopul Stellei. Ceea ce sugera că era posibil să-i mai fi scăpat 
și alte lucruri, însă nici el nu era vreun expert IT. Așa că laptopul 
era acum în grija criminaliștilor, care aveau să examineze 
fiecare bit de informaţie aflat pe hard disk. Huldar continuă: 

— lar asta nu include și celelalte abuzuri la care o supunea. 
Astfel de lucruri te-ar putea determina să ataci o fată care a 
transformat viaţa fiicei tale într-un chin? 

Din moment ce niciunul, nici celălalt nu aveau copii, nu 
puteau răspunde la o asemenea întrebare. După o clipă, Huldar 
întrebă: 

— Crezi că de pagina de Facebook le era teamă prietenelor 
Stellei că o vom găsi? 

— Probabil. Dacă e ceva mai rău de-atât, atunci trebuie să fie 
ceva foarte urât. 

Gudlaugur oftă, apoi adăugă: 

— Tot n-ai primit niciun răspuns de la Erla? 

Huldar redirecţionase către ea e-mailul trimis de Freyja, 
parţial ca s-o pună la curent, parțial ca să-i aducă aminte, în caz 
că uitase, că el și Gudlaugur făceau în continuare parte din 
echipă. 

— Nu. 

De când se întorsese de la locuinţa în care fusese găsit 
telefonul, Erla nu aruncase nici măcar vreo privire în direcţia lor, 
așa că cei doi își tot frământau degetele în timp ce colegii lor 
porneau, unul după altul, spre casă. 

— Poate ar trebui să plecăm și noi. 

Gudlaugur bătu cu degetul în recipientul de iaurt gol, ca și 
cum ar fi sperat că s-ar reumple în mod magic. 

— Eu nu mai am nimic de făcut. 


VP - 62 


— Nici eu. Dar, dacă stăm și așteptăm, poate că Erla ne va da 
ceva de făcut. 

Huldar știa că asta n-avea să se întâmple, dar, cu o 
încăpățânare copilărească, tot aștepta ca Erla să fie până la 
urmă forțată să-i observe prezenţa. Totuși nici n-ar fi vrut să 
stea de pomană acolo din proprie iniţiativă. 

— Poate că vom primi vești de la criminaliști. Trebuie ca de- 
acum să fi terminat deja de verificat telefonul și laptopul, nu? 
După aceea va fi o grămadă de treabă de făcut și-ar fi păcat 
dacă Erla ar mai fi singura rămasă la birou. 

— Mda, poate. 

In glasul lui Gudlaugur se simţea îndoiala. 

Bărbatul peste capul căruia aruncase Huldar ambalajul de la 
sandviș își închise calculatorul, apoi se ridică, se întinse puţin și- 
și luă geaca de pe spătarul scaunului. Plecă fără să le spună la 
revedere; un indiciu clar al popularității de care se bucura 
Huldar în cadrul departamentului. 

Din biroul Erlei răzbătu până la ei sunetul înfundat al unui 
telefon care sună, iar ei, devenind brusc atenţi, o priviră cum 
răspunde, prin peretele de sticlă. 

— Vezi, zise Huldar lăsându-se pe spate în scaun, cu mâinile 
la ceafă, bănuiesc că așteptarea noastră a luat sfârșit. 

Erla se ridicase în picioare, cu o mână așezată în creștetul 
capului. Apoi și-o cobori încet peste față, netezindu-și 
trăsăturile. Huldar cunoștea gestul: însemna că urma să se 
întâmple ceva. 

Apelul se termină și Erla ieși din birou. Cercetă cu privirea 
pupitrele goale. In afară de Huldar și de Gudlaugur, nu mai era 
prezent decât un singur inspector, un tip cu multă vechime, care 
se apropia de pensionare. Acesta se numea Kári și umbla în 
cârje după ce suferise o operaţie la gleznă. Potrivit bârfelor, 
începuse să-și cam piardă și îndemânarea. Erla îi făcu semn cu 
capul să vină spre ea, părând iritată. Când îi observă pe 
Gudlaugur și pe Huldar care rămăseseră în continuare în colţul 
lor, păru și mai enervată, clătinând din cap în faţa acestei 
situaţii nedrepte. Huldar nu-și putu reţine un rânjet larg când ea 
le spuse să-și ia gecile, însă acesta i se șterse imediat de pe 
față, când auzi motivul: fusese descoperit cadavrul Stellei. 


Gustul de ton expirat îi persista în gură, ceea ce nu avea darul 


VP - 63 


să-i îmbunătăţească starea. Huldar nu se împăcase niciodată 
bine cu sângele sau alte fluide corporale; sau cu voma, rănile 
deschise ori cadavrele... cu tot ceea ce decurgea de obicei din 
incidente violente sau sinucideri. Totuși dacă exista și o parte 
bună, aceea era că nu mirosea chiar atât de urât, dat fiind că 
trupul Stellei fusese găsit la mai puţin de douăzeci și patru de 
ore și fusese abandonat sub cerul liber. Chiar și-așa, putea simți 
izul metalic al sângelui și cel de descompunere care devenea 
din ce în ce mai accentuat. Cu toate astea, nu se putea urni să 
ia niște cremă cu mentol de la Erla pentru a se unge sub nas, 
deși, mai devreme sau mai târziu, trebuia să-și calce peste 
mândrie. Ori asta, ori să pășească într-o parte și să-și vomite 
sandvișul. Reacţie deloc nelalocul ei, până la urmă. Când un 
poliţist vomita, el sau ea primea de obicei o bătaie pe spate și 
un cuvânt amabil, însă Huldar știa că nu urma să aibă parte de 
un asemenea gest. Conștient că reputaţia lui nu mai putea primi 
încă o lovitură, înghiţi cu greutate, hotărât să se întărească. 

Stella era întinsă pe spate pe asfaltul umed al unei mici 
parcări dindărătul uneia dintre ultimele băcănii de modă veche 
rămase în oraș. În zilele noastre, oamenii mergeau la 
supermarketuri ca să-și cumpere dulciurile și băuturile la cutie și 
la benzinării ca să-și cumpere hotdogii. Deși proprietarul acestui 
magazin refuzase să se dea bătut, ciocolata care începea să se 
albească sub vitrina de sticlă și pachetele cu dulciuri acoperite 
cu un strat de praf de pe rafturi stăteau drept mărturie pentru 
faptul că începea să piardă lupta. Și totuși oricât de deprimantă 
era zona, Huldar ar fi dat orice să poată fi paznic acolo. 
Admirarea ursuleţilor din gumă plini de praf nu se putea 
compara cu holbatul la un cadavru. Din nefericire, rolul 
respectiv îi fusese atribuit lui Kári cel șchiop, din moment ce 
putea sta liniștit pe scaunul pe care proprietarul îl scosese în 
mod special pentru el. Un alt lucru evident era că Erla nu voia să 
se tot împiedice de Kâri, căci începuse deja să turbeze din cauza 
faptului că, încă de când ajunseseră aici, acesta se tot plângea 
că avea o puternică senzaţie de deâjă-vu. Despre scena din faţa 
ochilor lor nu sufla însă niciun cuvânt, ci doar continua să 
murmure despre o amintire neclară legată de ceva care probabil 
n-avusese loc niciodată. 

Proprietarul magazinului se împiedicase de trupul Stellei când 
ieșise să scoată gunoiul. Jura că nu se aflase acolo când 


VP - 64 


ajunsese pentru tura de seară, care începea la ora cinci. Fata 
zăcea întinsă la jumătatea distanței dintre mașina lui și cele 
două pubele de lângă gard, deci dacă ar fi fost deja acolo, fără 
îndoială că ar fi văzut-o când intrase în parcare. Apoi anunţase 
poliţia chiar înainte de opt, deci era logic că Stella fusese 
abandonată acolo undeva în intervalul acela de trei ore. Huldar 
era dispus să pună pariu că fapta se petrecuse undeva în jur de 
ora șapte seara, când traficul era cel mai redus. Dar nimeni nu-i 
ceruse opinia: Erla se comporta de parcă el nici n-ar fi fost 
acolo, iar criminaliștii păreau mai degrabă dispuși să se uite 
printr-un microscop în căutare de răspunsuri, decât să-l întrebe 
pe el ce crede. Din păcate, nu mai era nici urmă de fata drăguță 
și simpatică pe care Gudlaugur o tot studiase ceva mai 
devreme. 

Proprietarul magazinului, care fusese mult prea tulburat 
pentru a răspunde la oricare dintre întrebările lor când 
încercaseră să-l interogheze, refuzase cu încăpățânare să plece 
acasă, insistând că vrea să ţină magazinul deschis; locuitorii din 
zonă depindeau de el. Cu toate astea, acum era deja trecut de 
ora nouă și doar un singur client intrase în magazin de când 
sosiseră ei aici. Pe de altă parte, criminaliștii și cei patru 
inspectori își cumpăraseră cu toţii niște snacksuri, iar Huldar 
bănuia că acesta era de fapt motivul pentru care proprietarul 
mai zăbovea pe acolo. El însuși își cumpărase o cutie de cola, 
apoi încă una, când ajunsese la concluzia că prima nu fusese 
suficientă pentru a-i alunga greața. După ce urmări cum legistul 
înfige un termometru în ficatul Stellei, decise că era momentul 
pentru a treia cutie. g 

Stomacul lui Huldar bolborosea și amenința să se revolte. In 
sinea lui, Huldar blestemă amplasarea magazinului și vremea. 
Pentru că parcarea nu era vizibilă dinspre șosea, nu era nevoie 
să se ridice un cort deasupra cadavrului în timp ce poliţia se 
ocupa de el. Din acest motiv, un pic de ploaie sau vânt ar fi fost 
bine-venite, dar nu era cazul: după mult timp, vremea era 
liniștită și cerul, senin. 

Huldar închise ochii, încercând cu disperare să se concentreze 
la ceva pozitiv. Dar oricât de tare s-ar fi străduit să se 
gândească la pescuitul de somon sau la echipa naţională de 
fotbal a Islandei, capul zdrobit al Stellei tot continua să-i vină în 
minte. De fumat nici nu putea fi vorba, lucru care vorbea de la 


VP - 65 


sine. Tânjea să poată întoarce spatele activităţilor ce aveau loc 
în jurul cadavrului și să se poată holba la șoseaua îngustă pe 
care el și Gudlaugur se presupunea că ar trebui s-o păzească. 
Huldar se simţea ca un fraier lângă colegul său mai tânăr. 

Legistul se ridică în picioare, apoi își scoase mănușile de latex 
și-și vâri mâinile în perechea de mănuși călduroase pe care i le 
întindea unul dintre asistenţi. La fel ca restul criminaliștilor, 
purta un costum protector de plastic alb, însă din cauza frigului, 
pe dedesubtul acestuia mai avea și o geacă matlasată, care-l 
făcea să arate precum Omuleţul Michelin. Bărbatul se apropie 
clătinându-se de Erla și schimbară câteva vorbe. 

Gudlaugur se aplecă spre Huldar. 

— Ce se întâmplă? 

— Habar n-am. Mă duc să întreb - tu stai aici. 

Dacă și-ar fi părăsit amândoi posturile, Erla ar fi ţipat la ei și 
le-ar fi zis să treacă la loc. Dar, dat fiind că nimeni nu încercase 
până acum să intre în parcare, ar fi fost nerezonabil din partea 
ei să insiste să rămână amândoi de pază. Huldar își feri cu grijă 
privirea de la cadavru în timp ce trecu prin dreptul lui, însă din 
pricina reflectoarelor puternice montate acolo nu putea să nu 
zărească ceva cu coada ochiului. Silueta ca de copil 
înveșmântată în haine normale, subţiri, pentru interior; pielea ca 
de cretă și părul blond răsfirat în jurul cărnii zdrobite a feţei. 
Precum o păpușă distrusă și abandonată de un copil cu 
probleme. 

Erla n-avea prea multe de spus când Huldar își făcu apariţia 
lângă ea. Legistul pesemne că auzise deja bârfele legate de 
faptul că femeia era anchetată pentru agresiune sexuală, așa 
că, în împrejurările date, ea n-ar fi vrut să trădeze faptul că 
relația lor era una încordată. Sau cel puţin pe acest aspect miza 
Huldar când interveni: 

— Aţi găsit ceva interesant? 

— Da și nu. Da, ea este, zise legistul, aruncând o privire în 
direcţia Stellei. Dar n-a zăcut aici în tot acest timp. Lucru care, 
presupun, se potrivește cu declaraţia proprietarului magazinului. 
Lividitatea - cantitatea de sânge adunată sub piele - indică 
faptul că trebuie să fi zăcut întinsă pe o parte în intervalul de 
timp ce a urmat decesului. Dar nu există nicio dovadă a sângelui 
adunat sub ea. Dat fiind că încă se află în faza de rigiditate 
cadaverică, poţi vedea, după alinierea trupului ei, că poziţia ei 


VP - 66 


actuală nu se potrivește cu suprafaţa dreaptă a asfaltului. Apoi 
mai e și faptul că a nins și azi-noapte, și azi până la prânz și, 
deși asfaltul pe care se află locurile de parcare e încălzit pe 
dedesubt, deci zăpada depusă s-ar fi topit, trupul ei ar fi trebuit 
să fi fost acoperit de un strat subţire sau măcar de niște urme 
vagi de zăpadă dacă ar fi zăcut aici de azi-noapte. Dar nu se 
vede nici măcar un singur fulg de zăpadă. Să sperăm că 
imaginea de ansamblu va deveni mai clară după ce o voi avea 
pe masa de autopsie. 

Huldar simţi cum i se scurge tot sângele din obraji și speră că 
nimeni n-avea să observe. Fusese silit să participe la câteva 
autopsii și, prin urmare, fusese martor la ce se petrecea pe 
masă. Simţi un val de recunoștință pură la gândul că asta cădea 
acum în sarcina Erlei. 

— Vreo șansă să găsești ceva la corpul ei care să ne ajute să-l 
prindem pe ucigaș? 

În mod normal ar fi întrebat despre cauza morţii, însă acum 
nu mai era nevoie: fuseseră cu toții martori ai crimei înregistrate 
de camerele de supraveghere. 

— Dacă avem noroc. Fata strângea niște fire de păr în pumn. 
Erau scurte - prea scurte ca să fie ale ei, mă gândesc. Foliculul a 
rămas intact la câteva, deci ar trebui să obţinem niște ADN și - 
dacă avem iar noroc - ceva care să se potrivească în baza de 
date CODIS. 

Legistul rămase privind către zona iluminată de reflectoare. 

— Asta ar putea însemna că încă era în viață când a fost 
târâtă afară din cinematograf, în pofida a ce credeam noi după 
ce-am văzut imaginile de pe camere. Dacă îmi aduc bine 
aminte, degetele ei rămăseseră răsfirate după ce se zbătuse, 
ceea ce sugerează că e posibil să se fi prins de el ulterior, în 
mod inconștient, poate când a urcat-o în mașină. Presupunând 
că atunci criminalul își scosese deja masca. 

— N-am găsit pe nimeni care să-l fi văzut, zise Erla. Și e puţin 
probabil să mai apară martori de aici înainte. Am urmărit dâra 
de sânge ce ducea până în parcarea din spatele clădirii: era 
târziu, condiţiile meteo îi erau favorabile și locul era pustiu. Deci 
n-avem cum să fim siguri dacă și-a scos sau nu masca. 

— Dar nu prea ar fi avut cum să conducă cu masca pe față, 
nu? întrebă legistul, gânditor. Să spunem totuși că ai dreptate și 
că firele de păr nu i-au rămas în pumn când a fost urcată în 


VP - 67 


mașină. Există posibilitatea să se fi apărat în timpul atacului din 
cinematograf și firele de păr să-i fi rămas prinse între degete, 
dar chiar nu-mi pot închipui cum anume. Sunt prea scurte. Doar 
dacă n-avea mâinile lipicioase, așa cum le au multe femei. Știţi 
voi, de la afurisitele alea de creme de mâini. Și poate că pumnii 
ei s-au încleștat mai târziu, ca urmare a rigidităţii cadaverice. 

Sprâncenele Erlei se apropiară una de alta când auzi 
comentariul lui despre cremele de mâini, însă legistul continuă, 
fără să bage de seamă: 

— Pe de altă parte, e posibil ca firele de păr să nu-i aparţină 
nici lui. Poate că i-au rămas lipite de mâini în timp ce o târa pe 
podea. Sau poate că se aflau deja în mașina lui, în portbagaj sau 
pe bancheta din spate. Faptul că a mutat cadavrul de la locul 
crimei nu ne ajută prea mult. Dumnezeu știe unde s-a aflat între 
timp. 

— Altceva? 

— Deocamdată, nu, dar firește că voi examina corpul cu mult 
mai multă atenţie. Dar eu, unul, nu mi-aș face totuși speranțe 
prea mari în legătură cu rezultatele autopsiei. Criminalul purta 
mănuși în imaginile filmate de camere și pesemne că a fost 
prevăzător, în pofida acelor fire de păr. Presupun că n-a violat-o 
pe fată și doar în astfel de cazuri putem obţine ceva lipsit de 
orice echivoc. Există posibilitatea ca el să o fi atacat înainte de a 
începe să-i facă acele poze din cabina de toaletă, deși mă 
îndoiesc. Fata era îmbrăcată corespunzător, nu ca și când și-ar fi 
tras hainele pe ea, în starea de șoc ce-ar fi urmat după un astfel 
de atac. Și nu există niciun indiciu cum că ar fi molestat-o după 
ce-a târât-o de-acolo, după care să îmbrace la loc cadavrul. 

Erla făcu o grimasă. 

— Bânuiesc c-ar trebui să fim recunoscători pentru asta, deși 
niște probe biologice solide ar fi fost bine-venite. 

— Tot mai avem o șansă să găsim ceva. 

Legistul arătă către tehnicienii îmbrăcaţi în alb, aplecaţi 
deasupra cadavrului. Acesta avea să fie ridicat de acolo cât de 
curând, după care criminaliștii urmau să ia în primire locul 
faptei. Deja cercetaseră în amănunt zona izolată de poliţie în 
căutare de probe, fără să obţină alt indiciu în afară de faptul că, 
deși acest lucru era evident după urmele lăsate în stratul subţire 
de zăpadă depus pe alee, unde sistemul de încălzire geotermală 
cedase, trupul fusese probabil târât în acest loc dinspre șoseaua 


VP - 68 


principală. Mai existau alte două urme distincte lăsate de roţile 
a două mașini ce duceau până în parcare, una dintre ele 
potrivindu-se cu roţile de la mașina pe care o avea proprietarul 
magazinului. Acum  verificau cauciucurile mașinii care îi 
aparținea femeii de la care proprietarul preluase tura la ora 
cinci. Și dat fiind că era extrem de puţin probabil ca Stella să fi 
fost târâtă departe, tehnicienii trebuiau să examineze și să 
înregistreze urmele lăsate de vehicule pe șosea. Erau puţine 
șanse ca acestea să-i conducă la făptaș, deși ar fi putut constitui 
niște dovezi împotriva lui când avea să fie găsit. Când avea să 
fie găsit. 

Gudlaugur se trase într-o parte când doi bărbaţi trecură pe 
lângă el cu o brancardă. Aceștia se apropiară de cadavru și 
începură să-l ridice, primind ajutor din partea a doi dintre 
tehnicieni. Nu greutatea fetei făcea să fie nevoie de patru 
bărbaţi, ci faptul că era necesar să fie transferată pe brancardă 
astfel încât corpul și pământul de sub el să rămână cât mai 
intacte posibil. În timp ce-și căutau cea mai potrivită poziţie ca 
s-o prindă, ceilalţi îi urmăreau în tăcere. 

Unul dintre ei numără până la trei, moment în care trupul 
țeapăn al Stellei fu ridicat ușurel în aer. Apoi bărbaţii șovăiră, 
părând c-ar vrea să-l lase la loc pe pământ. Cel care coordona 
acţiunea se întoarse către legist și strigă: 

— E ceva sub ea. Ce facem? 

Legistul și Erla se repeziră într-acolo, Huldar urmându-i și el 
îndeaproape. Nu reuși să vadă tocmai clar, din cauză că se aflau 
în faţa lui, dar zări ceva alb pe pământul pe care până atunci 
zăcuse Stella. Abia după ce legistul își trase la loc mănușile de 
latex și le comandă bărbaţilor să o ridice pe brancardă, izbutiră 
să vadă ce era acolo. Întinsă pe asfaltul tocit, se afla o coală de 
hârtie albă A4. 

Asistentul, mereu pregătit, îi întinse legistului o pensetă. 

El și Erla citiră ce scria pe hârtie. 

Erla pufni zgomotos. 

— Ce mama dracului mai e și asta? 

Huldar se trase mai aproape, ca să poată citi peste umerii lor. 
Pe hârtie, imprimat cu un font enorm, se afla un număr: 2. 


VP - 69 


Capitolul 11 


Pentru prima oară, întrebarea de pe buzele tuturor era simplă. 
N-avea legătură cu cronologia faptelor, cu motivul, cu făptașul 
sau cu probele, ci, pur și simplu, cu ce anume putea însemna 
numărul doi. Deși legistul credea că hârtia fusese în mod 
deliberat plasată sub corpul Stellei, ei nu puteau lua acest lucru 
ca de la sine înţeles. Teoretic, s-ar fi putut afla deja acolo când 
fusese abandonat cadavrul. Asta nădăjduiau majoritatea 
membrilor echipei, pentru că, altminteri, singura concluzie 
logică ar fi fost că Stella era victima numărul doi. Ceea ce 
însemna că victima numărul unu pesemne că zăcea aruncată pe 
undeva, încă nedescoperită. Cu toate că nu aveau altă 
explicaţie mai potrivită la îndemână, trebuiau să acţioneze 
conform acestei presupuneri și să facă tot ce le stătea în puteri 
ca să prevină scenariul de coșmar conform căruia cineva din 
public - mai ales un copil de vârsta Stellei - să se împiedice de 
vreun cadavru. Și, ceea ce ar fi fost și mai rău, cineva dintre cei 
prezenți care să fi avut, în mod inevitabil, un telefon cu cameră. 
Dacă se întâmpla una ca asta, existau toate premisele ca 
imaginile să ajungă pe rețelele sociale, iar de acolo să se 
răspândească în absolut toate casele din ţară. S-ar fi putut 
considera norocoși dacă persoana care ar fi postat imaginile ar fi 
avut decența să pixeleze chipul și alte zone sensibile - pornind 
de la presupunerea că victima ar mai fi fost identificabilă. 

— Nimic? 

Tonul ascuţit pe care vorbea Erla nu părea să fie alei. 

— Nici măcar o singură persoană dispărută? 

Polițistul care fusese însărcinat cu verificarea rapoartelor 
despre persoane dispărute clătină din cap. După expresia lui 
dezamăgită, era limpede că ar fi preferat ca jumătate din 
populaţie să fi fost raportată ca dispărută în misiune. 

— Nu, nimeni. Doar câteva rapoarte vechi despre oameni care 
încă n-au fost găsiţi, dar nimeni de vârsta Stellei. Majoritatea 
sunt drumeţi prin munţi sau presupuși sinucigași. 

— Presupuși sinucigași? 

Erla vorbea piţigăiat în continuare. Huldar se îndoia că femeia 


VP - 70 


avusese parte de suficiente ore de somn. El însuși vedea ca prin 
ceață și era nebărbierit, după ce ajunsese târziu acasă și se 
întorsese devreme la secție. Când plecase el acasă, Erla încă 
lucra din greu și, când se întorsese de dimineaţă, ea era deja în 
birou. Era posibil ca nici măcar să nu fi plecat acasă. 

— Ăă... da. Așa s-a exprimat persoana care mi-a dat 
rapoartele. Oameni despre care se presupune că s-ar fi sinucis 
intrând în mare. 

Erla gemu. 

— OK. Cât de vechi este cel mai recent raport? 

Polițistul scotoci printre hârtii, părând agitat. 

— Āā... 

Ridică ochii în tavan, murmurând, apoi își aținti iar privirea 
spre Erla. 

— Opt luni. După calculele mele. 

Erla îi făcu semn să plece, dar în loc să se conformeze, 
polițistul o întrebă ce să facă mai departe cu toate copiile 
rapoartelor. Erla păru pe punctul de a rosti ceva ce mai târziu ar 
fi regretat, dar se abțţinu și îi spuse scurt să i le lase pe birou. 
Apoi se întoarse iar la inspectorul cu care vorbea mai devreme. 
Din moment ce acesta se afla lângă Huldar și Gudlaugur, cei doi 
se găseau în poziția perfectă de a trage cu urechea. 

Era o ocazie bine-venită să afle ce se întâmpla. Căci, deși cu o 
seară înainte se aflaseră și ei la fața locului când fusese 
descoperit cadavrul, astăzi fuseseră iar trimiși pe tușă. Pe când 
ceilalți membri ai departamentului nu-și mai vedeau capul de 
treburi, ei doi stăteau aproape degeaba. Era absurd, dat fiind 
câtă muncă grea era de făcut. 

Din schimbul de cuvinte care avea loc între Erla și tipul de la 
biroul de alături, era limpede că existau o grămadă de informații 
care trebuiau analizate. Criminaliștii examinaseră în timpul 
nopții laptopul și telefonul Stellei, după care le trimiseseră copii 
ale tuturor materialelor pe care le consideraseră demne de 
interes. De asemenea, erau disponibile înregistrări ale activităţii 
Stellei pe rețelele sociale, ceea ce însemna că existau sute, 
dacă nu mii de postări care ar fi trebuit luate la rând. Imaginile 
surprinse de camerele de supraveghere necesitau și ele o 
examinare mai atentă, dat fiind că prima vizionare nu scosese 
nimic relevant la iveală. Mulțimea de persoane care se adunase 
în foaier înainte de proiecția filmelor și apoi se scursese afară 


VP -71 


din săli în timpul pauzelor le făcuse incredibil de grea sarcina de 
a identifica posibili suspecți. Rezultatele autopsiei trebuiau și ele 
să-și facă apariţia cât de curând, însoţite de un raport preliminar 
despre materialul găsit la locul în care fusese abandonat 
cadavrul. Raportul n-ar fi durat prea mult să fie citit, din 
moment ce Huldar înțelesese de la criminaliștii sosiți cu o seară 
înainte la faţa locului că nu găsiseră prea multe probe pe 
asfaltul din parcare în afară de coala de hârtie pe care se afla 
acel număr doi. 

În plus, poliţia avea o lungă listă de suspecți care trebuiau 
interogați, unii dintre ei a doua oară - mai ales cei care, la fel ca 
părinţii Stellei, fuseseră prea traumatizaţi prima dată. Huldar 
ciuli urechile când auzi asta, sperând că acest lucru ar fi 
presupus și mai multe întrevederi cu adolescenți, ceea ce lui i-ar 
fi oferit scuza de a o aduce încoace pe Freyja. Dar Erla nu 
pomeni deloc de acest aspect. lar el doar putea spera ca 
animozitatea ei la adresa Freyjei să nu aibă un impact negativ 
asupra anchetei. Cu siguranţă, Erla nu rostise niciun cuvânt 
despre e-mailul trimis de Freyja sau despre legătura cu 
bullyingul. Dar poate că urma să ţină seama de aceste aspecte. 

— Dacă aș avea forță de muncă nelimitată, aș trimite pe 
cineva pentru încă o discuție cu cele două femei în a căror cutie 
poștală a fost lăsat telefonul, zise Erla, oftând iritată. Mi s-a 
părut că una dintre ele se comporta suspect. N-am reușit s-o 
prind cu mâţa în sac, însă era agitată. Nefiresc de agitată. 

— Ne putem ocupa eu și Gudlaugur, îndrăzni Huldar, dându-se 
de gol că trăgea cu urechea la discuţia lor. Poate ar fi util să 
aibă și altcineva o discuţie cu ele. Ca să obţină o a doua opinie. 

Erla privi de jur-împrejur. Gudlaugur se aplecase deasupra 
calculatorului său, prefăcându-se că nu asculta. 

— Ce? Voi doi? 

— Sigur că da. De ce nu? Oricum n-avem altceva de făcut. 
Sau ai vreo sarcină pentru noi? Suntem ochi și urechi. 

Zâmbetul lui Huldar fu recompensat cu o strâmbătură. O 
clipă, întâlnind privirea dispreţuitoare a Erlei, i se făcu dor de 
zilele în care erau amici. Înainte de-a se culca împreună, înainte 
să-și bage nasul cei de la afaceri interne și să le distrugă 
prietenia. În fracțiunea de secundă de dinainte ca Erla să-i 
răspundă, Huldar se întrebă dacă aveau să mai ajungă vreodată 
să fie iar amici. 


VP - 72 


— OK. Daţi-i bătaie. 

Erla își propti mâinile în șoldurile suple, afișând un rânjet 
maliţios. 

— Și vreau să meargă și Kâri cu voi. Mi-ar prinde bine să mi-l 
luaţi de pe cap și să dispăreţi și voi odată cu el. 

Se auzi un pufnet ironic din partea inspectorului cu care Erla 
stătea de vorbă. Însă lui Huldar nu-i păsa. Reușise să obţină de 
la ea o misiune. Sustinându-i privirea, o întrebă: 

— Care era? 

— Care era ce? 

— Care dintre femei era nervoasă? Infirmiera sau doctorița? 

— Infirmiera, Asta. Doctorita se numește Thórey. Ai să găsești 
detaliile în raport. Se află în dosarul de caz de pe server. Și aveţi 
grijă cu glezna lui Kári. 

Apoi se întoarse iar la bărbatul cu care discutase până atunci, 
arătându-i lui Huldar linia fermă a coloanei sale vertebrale care 
se ivea prin cămașa mulată. 

e 

Infirmiera, Ásta, părea genul care iese să alerge sau care se 
plimbă în fiecare zi pe munte după ce vine de la serviciu și 
merge cu bicicleta sute de kilometri în fiecare weekend. Radia 
pur și simplu de-atâta vitalitate. Deși era decembrie, părul blond 
și bogat, lung până la umeri, părea scăldat în soare și pielea ei 
avea un bronz natural și sănătos. Huldar își reținu un oftat 
spunându-și cât de nedrept era totul. Insă orice alte gânduri 
asemănătoare îi dispărură cu totul când își aduse aminte de 
comentariile dezgustătoare ale colegului său Helgi cu privire la 
lesbiene. 

Asta se arătă reticentă în a-i lăsa să intre. Rămase în prag cât 
de mult putu, ca și cum ar fi sperat ca ei să se răzgândească. 
Însă, văzând că insistă, le făcu până la urmă loc să intre. Și 
totuși nu era ca și cum ei și-ar fi făcut apariţia pe nepusă masă. 
Huldar o sunase înainte, presupunând că ambele femei erau la 
muncă și că ar fi fost nevoit să discute cu ele în vreun colț mai 
retras al spitalului. Sau poate afară, în mașină. Insă se dovedi că 
cea care-l interesa de fapt pe el, Asta, era acasă. 

— Nu știu ce altceva mai vreţi de la mine, protestă femeia. 
Le-am zis deja ieri polițiștilor că n-o cunoaștem pe fată. lar de 
atunci nu s-a schimbat nimic. 

Îi conduse în bucătărie și le făcu semn să se așeze, dar nu le 


VP-73 


oferi și cafea. Nici măcar un pahar cu apă. La fel ca restul casei, 
bucătăria era ordonată și lipsită de pretenţii, deși, oriunde te-ai 
fi uitat, îţi dădeai seama că aveau copii. Frigiderul era acoperit 
cu desene făcute de cele două fiice ale lor. Unele nu erau mai 
mult decât niște simple mâăzgăleli cu creionul făcute de un copil 
foarte mic, care abia începea să deseneze oameni. Cercuri cu 
ochi și gură, bețe pe post de membre. Alte imagini erau ceva 
mai bine executate și oamenii din ele aveau păr, trupuri și 
haine. Majoritatea înfățișau desene cu familia: patru siluete 
zâmbitoare îmbrăcate în rochii, două mari și două mici, ţinându- 
se toate de mâini. Fiecare siluetă era descrisă stângaci: „mami”, 
„mami”, „Osk” și „S6I”. Norocul lor că fetele aveau nume atât 
de scurte, altminteri n-ar mai fi rămas loc pe hârtie și pentru 
alte litere atât de mari și de strâmbe. Din partea din spate a 
casei răzbăteau vocile stridente dintr-un desen animat. Se părea 
că micile artiste erau acasă. 

— Mai avem doar câteva întrebări, începu Huldar, trăgându-și 
un scaun de bucătărie. N-o să dureze mult. Uneori oamenilor le 
mai vin idei și după ce plecăm noi, așa că nu facem decât o 
verificare de rutină. 

Ásta se rezemă de un dulap din bucătărie, pe când cei trei 
bărbaţi se așezară pe scaune, Kári lăsându-și cârjele pe jos. 
Acesta gemu când se așeză pe scaun. 

— Ce-ai păţit? 

Asta arătă către ghipsul lui Kári, care se ivea de sub masă. 
Huldar se îndoia că interesul ei era sincer: de bună seamă că-i 
ajungea de câţi oameni bolnavi avea parte la muncă. El, 
personal, nu se simțea absolut deloc îmboldit să menţină 
ordinea și disciplina în timpul său liber. Așadar, presupunea că 
întrebarea ei nu era mai mult decât o tactică de tergiversare. 

— Mi-am rupt glezna. 

În timp ce Kâri se lansa în plictisitoarea lui poveste despre 
cum se rănise, Huldar își imagină că Ásta era mulţumită de 
scurtul moment de respiro de la întrebările lor. El și Gudlaugur 
căzuseră deja victime ale poveștii în cauză, în mașină. Cu toate 
astea, măcar nu era la fel de neinteresantă precum bălmăjelile 
lui Kári despre senzaţia de dejă-vu pe care o avusese în parcare. 
Huldar îl întrerupse înainte să aibă ocazia să treacă și la 
episodul acela. 

— Oricum, cred că ar fi mai bine să revenim la oile noastre. 


VP - 74 


Cu cât o facem mai repede, cu atât scapi mai repede de noi. 

Asta păru imediat să fie cuprinsă iar de enervare; întinse 
mâna după o cârpă de lângă chiuvetă și începu să șteargă 
suprafaţa deja fără pată a blatului de bucătărie. Huldar continuă 
ce începuse să spună, prefăcându-se că nu observase nimic. 
Erla avusese dreptate: în mod clar femeia era agitată. In sinea 
lui, își reaminti că nu se îndoise niciodată de instinctele Erlei și 
că nici de această dată nu era cazul să o facă, doar din cauză că 
relaţiile lor se răciseră. 

— leri le-ai spus colegilor mei că nu o cunoșteai pe fata 
dispărută, Stella Hardardâttir. De atunci, ai avut cumva timp să- 
ți scormonești în memorie în căutarea vreunei posibile legături? 

Ridicându-se în picioare, scoase la iveală o fotografie clară cu 
Stella și o puse pe blatul din faţa ei, apoi se așeză iar pe scaun. 

— Răspunsul rămâne tot nu. N-am întâlnit-o niciodată. 

Asta nu ridică fotografia și nici nu păru să-i arunce mai mult 
de o privire fugară. 

— Ești chiar atât de sigură? 

Cum ea încuviință, Huldar insistă: 

— N-ai fi putut să o îngrijești la spital? 

— Mă îndoiesc. Eu lucrez la secţia de Cardiologie. Nu prea 
avem copii sau tineri acolo. 

— Și nici n-ai făcut ture suplimentare la Spitalul pentru Copii? 
Sau la școala de asistente? 

— Nu. 

Asta începu iar să șteargă blatul, evitând privirea lui Huldar. 
Șterse și locul din jurul fotografiei, având mare grijă să n-o 
atingă. 

— Mă poţi întreba tot ce vrei: n-o cunosc pe fată. Și n-am 
absolut nicio idee de ce a fost vârât telefonul ei prin ușa 
noastră. 

Dar Huldar nu se renunţa așa ușor. 

— N-ai fi putut da peste ea la cinematograf, unde lucra? Poate 
când v-aţi scos fiicele la un film și poate să fi schimbat câteva 
cuvinte cu ea, în vreo pauză? 

— Nu. De câte ori trebuie să repet? N-o cunosc. 

Huldar nu putea nega faptul că, în pofida comportamentului ei 
bizar și a  încordării vizibile, femeia părea destul de 
convingătoare. Își drese glasul. Poliţia urma să emită o 
declaraţie de presă legată de descoperirea cadavrului înainte de 


VP-75 


știrile de la prânz. Dat fiind că era deja ora zece, Huldar nu mai 
vedea niciun motiv pentru care să mai ascundă acest lucru. 

— Îţi voi dezvălui un secret. Am găsit-o pe fată. E moartă. 
Ucisă. Deci poate că ai să înţelegi de ce continui să-ţi adresez 
aceeași întrebare. Situaţia nu are cum să se agraveze mai tare 
de-atât. 

Cârpa își încetă mișcarea pe blat. Nodurile de la degetele 
femeii se albiseră toate. 

— O să prindeţi persoana care a făcut așa ceva? 

— Da. Sigur că da. 

Asta păru ușurată. Dacă era implicată în cazul Stellei, el unul 
era dispus să pună pariu că n-avea absolut nicio legătură cu 
criminalul. Însă comportamentul ei era în mod categoric bizar și 
era greu de imaginat ce-ar mai fi avut de ascuns. 

— Dar telefonul? Ți s-a părut cunoscut? 

Huldar văzuse o poză cu el și, în afară de husa decorativă, 
acesta nu i se păruse cu nimic diferit faţă de telefonul oricărui 
alt tânăr din ţară. 

— Telefonul? Nu. Nu l-am mai văzut niciodată. 

Asta își arcui o sprânceană, nedumerită. Privirea ei, pe care 
acum și-o ridicase, rămăsese fixată asupra lui Gudlaugur. 

— Nu cumva te cunosc? 

— Pe mine? 

Gudlaugur roși și se foi stânjenit. 

— Nu prea cred. 

— AȘ fi putut jura că ne-am mai întâlnit. 

Femeia părea că se căznește sincer să-și aducă aminte, deși 
Huldar bănuia că nu era decât încă o încercare de a devia de la 
subiect. 

— Ai fost vreodată la Cardiologie? 

Gudlaugur se foi pe scaun, întorcându-și privirea de la ea. 

— Eu? Nu. Nu cred că ne cunoaștem. 

— Îmi închipui că nu e decât unul dintre acele chipuri tipic 
islandeze despre care crezi de fiecare dată că l-ai mai văzut 
undeva, veni Kâri cu o explicaţie, părând că-i scapă reacţia 
ciudată a lui Gudlaugur. 

— Posibil. Dar nu cred că despre asta e vorba. 

Asta studia gânditoare chipul roșu al lui Gudlaugur. 

— Categoric te-am mai văzut undeva. O să-mi aduc aminte 
unde imediat ce n-am să mă mai gândesc la asta. 


VP - 76 


Gudlaugur se ridică brusc în picioare, făcând scaunul să 
scârțâie. 

— Pot merge până la toaletă? 

Ea îi spuse unde se află și Gudlaugur o zbughi din bucătărie. 
Huldar încercă să nu se abată de la subiect din cauza acestei noi 
evoluţii a lucrurilor, însă îi era greu. Ce naiba se petrecea? 

— Dacă ţi-e mai ușor să-ţi amintești lucruri când nu mai 
încerci să te gândești la ele, crezi că ţi-ai putea aminti mai 
încolo? Adică unde ai mai întâlnit-o pe Stella. Poate c-ar trebui 
să ne oprim aici și să încercăm altă dată. 

— Asta-i cu totul altceva, fiindcă sunt sigură că pe ea n-am 
mai întâlnit-o. Așa că n-am ce să-mi mai amintesc. Dar știu că 
pe colegul tău l-am mai văzut. Incă o dată, cum se numește? 

— Gudlaugur. Gudlaugur Vignisson. 

— Nu-mi sună cunoscut. 

— În fine. 

Huldar se întoarse la subiectul lor. Urma să aibă destule ocazii 
să-l ia la întrebări pe Gudlaugur, mai târziu. 

— Dar soţia ta, Thorey? Ea și-a mai adus aminte de ceva? 

— Nu, răspunse Asta pe un ton neutru. Nici ea nu o cunoaște 
pe fată. 

Huldar hotărî că o mică schimbare de tactică era bine-venită. 

— Bun, atunci. Spune-mi, ce știi despre bullying? 

— Bullying? 

Asta repetă cuvântul de parcă nu-l mai auzise niciodată. 

— Ce vrei să spui? 

— Bullying. Ai fost vreodată victima bullyingului? Tu, fiicele 
tale ori soția ta? Sau, invers, tu sau vreunul dintre membrii 
familiei tale aţi hărțuit vreodată pe cineva? 

Huldar se întrebă dacă ar trebui să menţioneze faptul că fiicei 
ei îi fugea privirea într-o parte, dat fiind contextul, dar se hotărî 
să se abţină; n-ar fi fost înțelept să o facă iar să intre în 
defensivă. 

Privirea femeii cobori din nou către cârpa pe care o ţinea în 
mână. 

— Nu. 

Clătinând din cap, repetă: 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Da, destul de sigură. 


VP - 77 


Dar nici nu părea, nici nu vorbea ca și cum ar fi fost. Chipul i 
se înăspri. 

— Aș prefera să nu-ți mai răspund și la alte întrebări. Deja 
devine ridicol. Eşti sigur că n-ar fi mai bine să-ţi petreci timpul 
anchetând ceva care chiar are relevanţă? Și timpul meu e 
preţios, să știi. În seara asta sunt de serviciu și n-aveam de 
gând să-mi irosesc aiurea jumătate din zi. 

— N-ai de unde să știi mereu ce e sau nu e relevant la 
începutul unei anchete, interveni Kâri, cu o mină infatuată pe 
chip. 

Avea dreptate, firește, însă Huldar spera că acesta n-avea de 
gând să devină prea încrezător în sine sau să înceapă să se 
bage în discuția lor. 

Din fericire, Kári amuţi din nou, iar Huldar putu astfel să 
continue să o interogheze pe femeie până ce rămase fără 
întrebări și ajunse și el la fel de sătul de toate ca Asta. 
Răspunsurile ei rămaseră în aceeași notă: nu, nu, nu știu sau am 
spus deja nu. De câte ori deschidea gura, părea și mai 
resemnată, deși își menținea punctul de vedere. Intre timp, 
Gudlaugur se întoarse de la toaletă și se așeză iar pe scaun, 
însă de data asta de partea cealaltă a mesei. Nu mai părea în 
apele lui, nu contribui cu nimic la interogatoriu și lăsă impresia 
că număra minutele care-i mai rămăseseră până la plecare. 
Înainte de a încheia vizita, Huldar se hotărî să-i copieze 
manevra, ca să vadă dacă lăsându-i pe cei trei împreună avea 
să producă vreun rezultat. 

— Pot merge și eu până la toaletă? 

Asta părea surprinsă. 

— Care e treaba, nu aveţi și voi toalete la secţia de poliţie? 

Când Huldar afișă un zâmbet vag, ea murmură în semn de 
acord. 

În drum spre toaletă, polițistul trecu prin dreptul camerei din 
care răzbăteau vocile de la desene animate și, strecurându-și 
capul pe ușă, văzu un televizor cu ecran mare pe un suport, 
înfățișând niște papagali animați albaștri care se roteau pe 
deasupra unei plaje. Cele două fetițe stăteau pe canapea. 
Niciuna nu semăna cu Ásta. Poate că împrumutaseră trăsăturile 
celeilalte mame. Cu siguranţă semănau una cu alta, ca și cum ar 
fi fost aceeași fată de staturi diferite, în afară de peticul pentru 
ochi purtat de sora mai mare. Ambele aveau obraji trandafirii, 


VP - 78 


urechi mici și ușor depărtate de cap și ochi mari și albaștri, care 
acum îl priveau cu surprindere de sub bretoanele blond-cenușii. 

— Cine ești? întrebă fata mai mare, în timp ce sora mai mică 
se cuibări în ea. 

Peticul o făcea să arate ca un pirat mic și drăguţ. Huldar n-ar 
fi rămas surprins dacă unul dintre papagali ar fi ieșit din 
televizor și i s-ar fi așezat pe umăr. 

— Mă numesc Huldar. 

Le zâmbi, încercând să le vorbească pe un ton cât mai cald și 
mai prietenos. 

— N-ar trebui să fiţi la școală? 

— Avem zi liberă. E zi de pregătire pentru profesori. lar lui Sól 
i s-a dat voie să rămână acasă pentru că și eu sunt acasă. Ea 
încă nu merge la școală. E la creșă. 

Fata își ridică peticul. 

— Ba merg la școală. La școala cu creșă. 

După această mică izbucnire, fetița mai mică se piti iar în 
spatele surorii sale. 

Ignorând-o, fata mai mare își lăsă peticul să cadă. 

— Ești poliţist? 

După o secundă de șovăială, Huldar se hotărî să-i răspundă 
sincer, deși ar fi preferat să-i spună că e instalator și să se 
ferească astfel de inevitabilele întrebări cu privire la motivul 
vizitei sale aici. 

— Da, sunt. 

— Știu. Te-am văzut ieri la fereastră. Purtai uniformă. De ce 
acum nu mai porți uniformă? 

— N-o port decât ocazional. 

Apoi, făcându-le cu mâna în semn de rămas-bun, se întoarse 
ca să-și continue drumul pe hol. 

— Aţi făcut-o pe mami să plângă. 

Tonul doar afirma un lucru, nu era acuzator. 

— Eu? 

— Nu tu. Poliţia. Femeia aceea. Mami a plâns o grămadă. 
După ce ați plecat cu toţii acasă. 

— Oh, îmi pare rău. N-am vrut. 

— N-a știut nimeni. Doar eu. Ea s-a ascuns în baie, ca să n-o 
vadă mami Thórey. 

Fata se opri și se încruntă. Ridicându-și ușor nasul, începu să- 
și răsucească o șuviţă de păr pe deget. 


VP - 79 


— Mami a făcut ceva rău? Urmează să o băgaţi la închisoare? 

Capul surorii mai mici ieși iar la iveală și fetiţa îl fixă pe Huldar 
cu ochi mari. 

— Nu. Sigur că nu. De multe ori poliţia stă de vorbă cu 
persoane care n-au făcut nimic rău. De aceea ne aflăm aici. 
Chiar nu aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Arătă cu degetul spre televizor. 

— Cu excepţia felului în care se va sfârși bătălia dintre acei 
papagali. 

Fetele își îndreptară iar atenţia spre ecran și Huldar reuși 
astfel să scape de-acolo. Nu mai avea de ce să pretindă că are 
nevoie să meargă la toaletă, așa că se întoarse în bucătărie, ca 
să-i ia pe Gudlaugur și pe Kári. Puteau să plece. Femeia n-avea 
de gând să le ofere răspunsuri, oricât de multe întrebări ar fi 
continuat să-i pună, iar comportamentul ei dezvăluise deja că 
ceva dubios se întâmpla totuși. Înainte să plece, Huldar își lăsă 
cartea de vizită pe masa din bucătărie și o rugă pe Asta să-l 
sune dacă-și mai amintea ceva. Deși nu credea nicio clipă că 
avea să o facă. 

e 

În drum spre secţie, Kári începu iar să-i plictisească cu glezna 
lui. Huldar își înteţi strânsoarea în jurul volanului, aruncându-i lui 
Gudlaugur o privire piezișă, fără să-i pese că-l întrerupea pe 
Kári: 

— Vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat acolo, mai exact? 

— Ce s-a întâmplat? 

Gudlaugur rămase cu ochii ațintiți înainte; ai fi crezut că el, nu 
Huldar, conducea mașina. Stătea cu spinarea dreaptă și 
țteapănă, ca și cum spătarul scaunului ar fi fost ridicat prea mult. 

— După părerea mea, ea știe ceva ce nu vrea să ne spună. 
Dar cine știe ce-ar putea fi. 

— Nu la asta mă refeream. Mă refeream la ce anume a avut 
loc între voi. De unde te cunoaște? 

— S-a înșelat. Eu n-am mai întâlnit-o niciodată. 

— Îți dai și tu seama că pari la fel de convingător ca și ea 
când a negat că o cunoaște pe Stella? 

Huldar îi mai aruncă o privire rapidă lui Gudlaugur, apoi își 
aţinti iar ochii la drum. Tânărul părea la fel de neliniștit cum 
fusese în bucătăria Astei. 

— Hai, zi, de unde te știe? 


VP - 80 


— Ascultă, n-am nici cea mai vagă idee, da? N-am întâlnit-o în 
viaţa mea. 

Huldar strânse și mai tare volanul mașinii și continuă să 
șofeze fără să-l mai întrebe nimic. Pe bancheta din spate, Kári 
trăncănea mai departe, fără să aibă habar de ceea ce se 
întâmpla în față. 


VP - 81 


Capitolul 12 


Telefonul sună și Freyja se întrebă dacă să răspundă sau nu. 
Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi ignorat apelurile primite în 
cursul dimineţii, dată fiind neplăcerea pe care i-o provocaseră. 
Unul fusese din partea unui vechi coleg de clasă, care voia să 
știe dacă primise e-mailul în legătură cu reuniunea. Acesta 
părea bizar de sigur că ar trebui să vină și ea. După ce-și 
storsese creierii, Freyja își aduse aminte cine era bărbatul: se 
ciocniseră, nu demult, unul de altul la supermarket. Acesta se 
comportase ca un idiot și nu se mai oprise din a o lăuda cât de 
bine arată. Așa că scăpase de el spunându-i că, da, primise e- 
mailul, dar că uitase să-i răspundă. Totuși acum, că tot îl avea la 
celălalt capăt al firului, se putea scuti și de un mare deranj: nu, 
n-avea de gând să meargă la reuniune. Apoi închise, lovind cu 
pumnul în aer. 

Al doilea apel avea să-i dea peste cap toată ziua. Mama Sagăi 
o sunase ca să o întrebe dacă poate să vină să ia fetița de la 
creșă, căci aceasta avea o problemă cu stomacul. Și din 
moment ce ea își folosise deja toate zilele de concediu medical, 
i-ar fi fost recunoscătoare Freyjei dacă îi putea ţine locul lui 
Baldur. Și, firește, ca de fiecare dată, Freyja zisese da. Dacă tot 
putea avea grijă de câinele lui, era atât datoria, cât și plăcerea 
ei să ia pe umeri o parte din responsabilităţile lui în privinţa fiicei 
sale. Deși când se arătase de acord să fie una dintre persoanele 
care să aibă grijă de nepoata sa, nu se gândise nici măcar o 
clipă la virusuri provocatoare de vărsături. 

În timp ce-și lua telefonul, Freyja aruncă o privire către copilul 
adormit pe canapea. Gura Sagăi atârna în jos, chiar și în somn, 
iar urme de vomă îi rămăseseră lipite de colțurile gurii. Freyja 
făcu o grimasă, apoi, verificând ecranul telefonului, văzu că era 
Huldar. Ezită, nesigură dacă să-i răspundă sau nu. Dacă îi cerea 
să vină la secție și să-l ajute cu interogarea altor minori? Nici nu 
se punea problema să o ia pe Saga cu ea, mai ales când vomita. 
Dar n-avea de ales, dat fiind că, în mod oficial, era de serviciu. 

— Ai auzit știrile? 

Ca de obicei, Huldar trecu la subiect exact în clipa în care ea îl 


VP - 82 


saluta. 

— Asta e cumva vreun soi de procedură de-a poliţiei? Să nu te 
prezinţi niciodată, ci pur și simplu să începi să vorbeşti de parcă 
ai fi ajuns în mijlocul unei discuţii? 

— Nu. Scuze. Sunt Huldar. Ai văzut știrile? 

— Nu, încă nu m-am uitat la ele. 

Înainte de-a se trezi cu Saga, Freyja își petrecuse dimineaţa 
cu nasul vârât în manualele ei. Între timp, problemele de 
matematică zăceau în continuare nerezolvate pe masă, situaţie 
care cu siguranţă nu urma să se schimbe în viitorul apropiat. În 
fine, n-avea să fie ăsta sfârșitul lumii. 

— Care-i treaba? 

— Stella. l-a fost găsit cadavrul. 

— Găsit? bolborosi Freyja, părând prostesc de surprinsă, deși, 
în adâncul ei, știuse încă de când vizionase filmările camerelor 
de înregistrare că Stella e moartă. 

— Da. Așa că, în mod oficial, avem de-a face cu o crimă. 

Freyja nu mai zise nimic în timp ce-și căuta cuvintele 
potrivite. Dacă ea însăși se agăţase de speranţa vagă că fata 
încă era în viață, ce-o fi fost în sufletul părinţilor ei? Pesemne că 
erau înnebuniţi de durere. 

— E îngrozitor. Bieţii părinţi. Au fost totuși anunțați înainte să 
devină public, nu-i așa? Spune-mi, te rog, că n-au aflat de la 
știri. Li s-a oferit un consult de specialitate, să facă faţă 
suferinței? 

Ca de obicei când primea vești proaste, ea nu se putea opri 
din a turui întruna întrebări lipsite de sens. 

— N-au vrut absolut nimic. Și, nu, n-au citit știrea pe internet. 
Au fost contactaţi de poliţie, aseară. Sunt... sunt în stare de șoc. 
Așa cum era de așteptat. 

Freyja își înfrână tirul de întrebări rămase despre bieţii părinţi. 
Pentru ei, viaţa n-avea să mai fie niciodată la fel. Acum, probabil 
simțeau că viitorul li se întindea în față sub forma unei veșnicii 
de pustietate și suferință. Așa că doar putea să spere că, pentru 
binele lor, mai aveau și alţi copii care să-i ajute să meargă mai 
departe, care să-i forțeze să ia în continuare parte la activităţile 
zilnice ale vieţii, oricât de mult și-ar fi dorit să se așeze în pat și 
să nu se mai ridice niciodată. 

— O întrebare, continuă Huldar. Dacă îţi spun numărul doi, ce- 
ţi trece imediat prin cap? 


VP - 83 


— Doi? 

— Da. Care e primul lucru la care te gândești? 

— Ăăă... Păi, un cuplu... o medalie de argint, o urmare. Cineva 
care ocupă locul doi. Nimic altceva nu-mi mai trece prin cap. De 
ce întrebi? 

— N-are importanţă. Nu ăsta e motivul pentru care te-am 
sunat. 

— Oh? 

Freyja se încruntă, mutându-și privirea spre Saga. Ce-avea să 
facă dacă era nevoie să plece la secție? 

— Ai de gând să conduci și alte interogatorii? 

— Nu. Nu chiar acum. 

Freyja nu izbuti să-și înfrâneze un oftat de ușurare. 

— Ce? 

Oftatul nu-i scăpase lui Huldar. 

— Nimic. Spune mai departe. 

— Dat fiind că n-avem planificat niciun interogatoriu pe ziua 
de azi, voiam să te rog să cauţi pentru mine niște informații 
despre bullying. Am senzaţia că incidentele menţionate de tine 
ar putea avea legătură cu cazul nostru, așa că ţi-am fi 
recunoscători pentru orice informaţie poţi găsi despre acest 
subiect, în special orice fel de dovadă care ar putea determina 
pe cineva să comită o crimă. 

— Am să caut, însă răspunsul la această chestiune e destul de 
evident. În scenariile cele mai negre, toate conflictele îi pot 
determina pe oameni să recurgă la violență. Nu spun că oricine 
ar fi capabil de crimă, dar să fii supus unui astfel de calvar pe 
parcursul unei perioade lungi îi poate face pe unii oameni să-și 
piardă controlul. Mai ales dacă se află sub influența alcoolului 
sau a drogurilor. Tu trebuie să fii familiarizat cu asta, prin 
prisma muncii tale. 

Saga se foi pe canapea și Freyja cobori vocea, apoi se ridică și 
se îndreptă spre ușă. 

— Da, sunt. 

Huldar coborâse și el glasul. 

— Nu-i nevoie să vorbești în șoaptă. 

Freyja se opri și se rezemă de tocul ușii, de unde putea s-o 
țină în continuare sub observaţie pe Saga, care părea să fi 
adormit la loc. 

— Eu vorbesc în șoaptă doar pentru că am un copil adormit 


VP - 84 


aici. Dar nu-ţi face griji, voi căuta acele informaţii pentru tine. 

— Un copil adormit? 

— Nepoata mea, Saga, fiica lui Baldur. 

— Oh! 

Glasul lui Huldar revenise la tonul normal de dinainte. 

— Nu trebuie să iasă curând din închisoare? 

— Ba da. A primit un loc la centrul pentru reabilitare, după 
Crăciun. 

Freyja amuţi. Prefera să nu discute despre fratele ei cel 
recidivist cu Huldar. | se părea un soi de trădare. 

— Mă întrebam dacă n-ar trebui să stau de vorbă cu 
directoarea Stellei; să aflu dacă tatăl lui Adalheidur a dat cumva 
semne de violenţă. In mod subtil, desigur. Aș putea spune că 
sunt îngrijorată din pricina elevilor care au intrat în contact cu 
Stella. Poate că fata s-a mai luat și de alţi copii. A verificat 
cineva asta? 

— Nu. Sincer să fiu, de fapt nu cercetăm și pista cu bullyingul. 
Deocamdată. Însă am verificat computerul Stellei și activitatea 
ei pe rețelele sociale și înţeleg că o sumedenie de chestii 
nasoale au ieșit la iveală, ceea ce se potrivește cu informaţiile 
furnizate de tine. Deci sigur vor începe cât de curând să ia în 
serios acest aspect. In orice caz, nu văd niciun motiv pentru 
care să nu faci și tu ceva util pentru noi. Nu te avem decât 
pentru câteva zile, deci ar fi mai bine să te punem la treabă. 
Oricum, ai mână liberă să discuți cu directoarea. Dar, ţine cont, 
nu o interoghezi, doar îţi întinzi antenele. Dacă reiese că putem 
obține ceva din asta, atunci vom aranja un interogatoriu formal. 

— Așa o să fac. 

Freyja își cobori și mai mult vocea când Saga murmură în 
somn și se rostogoli pe o parte. Un fir de salivă i se scurse din 
gura întoarsă în jos, ștergând odată cu el rămășițele vomei - și 
împrăștiindu-le pe canapea. Oh, super! 

— O întrebare: aţi găsit ceva care să explice motivul pentru 
care prietenele Stellei s-au arătat atât de panicate când ai adus 
vorba de computerul ei? 

— Păi, am găsit o pagină creată de ea, îndreptată împotriva 
lui Adalheidur. Sunt chestii nasoale, urâte, dar mă îndoiesc că 
ele s-ar fi panicat atâta din cauză că ar fi fost deconspirate, din 
moment ce se pare că toate postau injuriile folosindu-și numele 
reale. Poate că ce e mai rău abia acum vine. Cum spuneam, 


VP - 85 


încă-i mai scotocim prin calculator. 

— OK. 

Saga se foi iar și Freyja se văzu nevoită să se repeadă la 
canapea ca s-o împiedice să se rostogolească jos. 

— Uite, trebuie să închid. Vrei să te sun dacă aflu ceva 
interesant? 

Huldar răspunse că da și Freyja se pregătea să-i spună la 
revedere, când el adăugă iute: 

— Vreo șansă să rămâi liberă în seara asta? Aș putea să te 
invit la cină? Îți poţi aduce și nepoata, dacă dorești. Doar 
mâncăm și atât. Și, totodată, mă poţi pune la curent cu ce-ai 
aflat pe parcursul zilei. Să nu mai trebuiască să suni. 

Freyja își dădu ochii peste cap. Dacă ar fi putut să strecoare 
un cuvânt în conversaţie, l-ar fi refuzat încă din clipa în care o 
întrebase, dar el vorbise cu o asemenea turație, că aproape se 
împiedicase în cuvinte. Doar pentru că ea renunţase la Tinder 
nu însemna că era chiar atât de disperată încât să iasă cu 
Huldar. Deși poate că i-ar fi dat alt răspuns dacă ar fi sunat-o în 
timpul ultimei ei întâlniri stabilite pe Tinder. Bărbatul în cauză 
fusese nevoit să o lase baltă în cea mai mare grabă, dat fiind că 
purta un dispozitiv de supraveghere la gleznă și trebuia să 
ajungă acasă până în ora zece. Țâșnise afară din restaurant în 
mijlocul desertului, lăsând-o pe ea cu nota și cu întrebarea de ce 
anume fusese acuzat încă pe buze. 

— Nu, Huldar. Dar mersi, oricum. 

El părea abătut când îi spuse la revedere. 

e 

Saga stătea pe podea, jucându-se cu setul de cuburi de lemn 
pe care Freyja i le făcuse cadou cu ocazia primei sale aniversări. 
Mama Sagăi, Fanney, simțind că acele culori de bază aprinse nu 
se potriveau absolut deloc cu decorațiunile ei interioare neutre, i 
le dăduse Freyjei înapoi data următoare când aceasta venise să 
o ia pe fetiță. Deși Freyja se simțise mai degrabă jignită, de 
atunci cuburile se dovediseră destul de utile, așa încât ajunsese 
să o ierte pe cumnata sa. li aduceau puţină liniște în timp ce 
Saga se juca preocupată cu ele, chiar dacă tehnica de joacă a 
micuței nu prea se potrivea cu ce avusese de fapt producătorul 
acestora în minte. Cuburile formau acum o lungă linie 
șerpuitoare prin camera de zi ce servea și drept dormitor. Era 
singurul joc pe care Saga voia să-l joace cu ele. Și se distra 


VP - 86 


astfel ore întregi. Freyja se îndoia că fetiţei îi plăcea la fel de 
mult să se joace cu celelalte jucării pe care le primise la 
simandicoasa ei petrecere de aniversare: păpușile, seturile de 
ceai și căluţii vopsiți în tonuri pastel, fiecare având ochi mari sau 
un model floral elaborat. După două cutii cu cadouri, Saga își 
pierduse interesul și mama ei se văzuse nevoită să le deschidă 
ea pe restul, în timp ce fiica sa se distra aruncându-și din 
picioare pantofii de firmă. În pofida încercărilor încăpăţânate ale 
invitaţilor de a-și ascunde reacțiile, aceștia erau în mod evident 
neplăcut impresionați de comportamentul și expresia ei 
îmbufnată. Din fericire, mama fetiţei nu păruse să bage de 
seamă toate astea. lar Freyja însăși fusese preocupată să se 
întrebe dacă ea era singurul adult din cameră care nu scria pe 
un blog de modă sau culinar. 

Freyja reciti e-mailul, apoi apăsă „Trimite”. După ce Saga 
folosea și ultimul cub, urma să se ridice, să le adune și să le 
așeze la loc în găleată, pentru ca fetița să o poată lua de la 
capăt. Altfel, Saga urma să-și piardă interesul și Freyja avea să 
se vadă nevoită sa găsească altceva care să o ţină ocupată. 
Chiar și așa, Freyja profitase din plin de liniștea și pacea de 
după apelul lui Huldar și citise tot ce putuse găsi online legat de 
bullying, chiar dacă majoritatea materialelor nu erau de prea 
mare folos poliţiei. Acestea constau mai ales din știri, bloguri și 
interviuri care nu dezvăluiau absolut nimic în plus despre 
problemă în afară de cât de răspândit era fenomenul și cât de 
greu era să fie oprit. Huldar ar fi putut căuta și singur. In orice 
caz, ea își notă conștiincioasă numele oricărui individ ce 
prezenta un potenţial interes, deși numele victimelor erau de 
obicei ținute sub anonimat. 

Apoi își îndreptă atenţia asupra unor articole academice și 
găsi două care ofereau o perspectivă mult mai profundă. 
Niciunul dintre ele nu avea totuși legătură cu violenţa. Autorul, 
Kjartan Erlendsson, îi era cunoscut, dat fiind că fuseseră colegi 
la facultate. Numele acestuia tot continua să apară în știrile și 
articolele pe care le citise, fiind expertul numărul unu la care 
apelau cei din presă. Fiecare problemă avea și un specialist al ei 
și se părea că acesta abordase problema bullyingului. Așa că 
Freyja îi tastă numele în motorul de căutare și văzu că se 
specializase în acest subiect după ce-și obținuse diploma de 
licență, mai târziu deschizându-și o clinică ce oferea consiliere 


VP - 87 


pentru problema respectivă. 

In speranţa de a grăbi lucrurile, se hotărî să-i trimită un e-mail 
și să-l întrebe dacă se puteau întâlni ca să stea puţin de vorbă. 
Oricât de scurt fusese mesajul, îi venise greu să-l scrie din cauza 
faptului că era nevoită să lase deoparte numele Stellei. Totuși 
cea mai mare grijă a sa era că tipul s-ar fi putut gândi că ea 
încerca să reia legătura cu el pentru altceva decât motive 
profesionale. Nu voia să pară o proastă în ochii unui fost coleg 
student și existau puţine lucruri pe lumea asta mai puţin aiurea 
decât să flirtezi prin e-mail. Hotărând că varianta finală era 
destul de mulțumitoare, trimise mesajul, pentru ca în clipa 
următoare să se simtă cuprinsă de îndoieli. Măcar de l-ar mai fi 
citit o dată. 

Inainte de a-și închide laptopul și de-a începe să adune 
cuburile Sagăi, mai aruncă o privire spre ecran, în speranţa că el 
îi răspunsese. Dar n-avea ea norocul ăsta. Păcat că e-mailul nu-i 
oferea aceleași posibilități precum aplicaţia de mesagerie, care 
i-ar fi putut arăta dacă el deschisese sau nu mesajul ori poate și 
cele trei punctuleţe mișcătoare, care să-i dea de înțeles că 
acesta îi scria un răspuns. Pe de altă parte, nimic nu era mai rău 
decât să stea să urmărească acele puncte mișcându-se și 
așteptând la nesfârșit un răspuns care nu mai venea. 

Freyja lăsă să cadă cuburile în cutie, în timp ce Saga rămase 
tot pe jos, cu picioarele depărtate, urmărind-o cu atenţie. Molly 
stătea întinsă lângă ea. Cele două formaseră o alianţă și existau 
momente în care Freyja aproape simţea că le aude șoptindu-și 
una alteia pe la spatele ei, deși firește că niciuna dintre ele nu 
putea vorbi. 

După ce și ultimul cub ajunse în cutie, Saga se apucă iar să-și 
construiască linia. Știind că garantat va avea parte de încă un 
sfert de oră de liniște, Freyja se grăbi să încerce iar să dea de 
directoare. O sunase de îndată ce îi spusese la revedere lui 
Huldar, însă femeia fusese ocupată. 

De data aceasta, răspunse imediat. Freyja se prezentă ca fiind 
psihologul care-i însoţise pe polițiști cu o zi în urmă, ceea ce Îi 
stârni imediat interesul directoarei. Ba chiar păru încântată să-i 
audă glasul, în pofida veștilor triste despre Stella. În timp ce 
femeia începu să vorbească pe larg despre tragicul eveniment, 
Freyja se uita cum se scurg minutele și cum numărul cuburilor 
din cutie se micșora din ce în ce mai mult. În ritmul ăsta, când în 


VP - 88 


sfârșit avea să prindă momentul să o întrebe despre Adalheidur 
și Stella, urma să fie nevoită să înceteze conversaţia. In clipa în 
care directoarea se opri să tragă aer, Freyja și profită de ocazie: 

— Acum, că știm cu siguranţă că Stella e moartă, mă 
întrebam dacă nu cumva vă vin în gând anumiţi elevi cărora să 
le acordaţi o mai mare atenție. 

— Păi, da. Așa artrebui. 

— În afară de cei speciali, cum sunt prietenii ei. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Am aflat că ar fi fost ceva neînțelegeri între Stella și una 
dintre fetele de la ea din clasă. V-aș sfătui să o includeți și pe ea 
când veţi oferi consiliere psihologică. 

— Vă referiţi la Adalheidur? Nu cred că trebuie să vă faceţi 
griji în privinţa ei. Știu că nu e cel mai drăguţ lucru pe care l-aș 
putea spune, dar n-aș fi surprinsă dacă moartea Stellei i-ar face 
viaţa mai ușoară. 

— Eu n-aș fi la fel de sigură. Poate că nici ea nu știe ce trebuie 
să simtă. Dacă informaţiile mele sunt corecte, relaţiile dintre ele 
erau la fel de proaste și în momentul morţii Stellei, ceea ce 
înseamnă că nu va mai exista niciodată o confruntare sau o 
împăcare. lar asta nu e bine pentru Adalheidur. Și mai există și 
riscul ca prietenii Stellei să-și verse durerea și furia pe ea. Astfel 
de sentimente au tendinţa să caute o supapă de eliberare. 

— Sinceră să fiu, nu mi-a trecut așa ceva prin cap. Insă sunt 
fete cumsecade, deci nu cred că trebuie să vă faceţi griji. 

Freyja privi cum Saga încearcă să așeze un cub roșu-aprins 
lângă unul verde. În pofida concentrării sale acerbe, degetele ei 
scurte și grăsune se căzneau să ducă sarcina la bun sfârșit. 
Încruntătura ei permanentă se adânci și mai mult din cauza 
frustrării. Freyja își prinse mobilul între ureche și umăr și îi 
zâmbi, bătând neauzit din palme pentru ca ochii fetiţei să nu se 
umple de lacrimi. Din experienţa ei limitată, creșterea copiilor 
consta, pe de o parte, din acțiuni preventive, precum să spui 
„nu” în mod constant, iar pe de alta, din a-i forţa să intre în 
chestii în pofida voinţei lor: haine, încălțăminte, căciuli, mănuși, 
scaune speciale de mașină, cărucioare pentru copii sau scăunele 
în cărucioarele de cumpărături. Ea nu și-ar fi închipuit niciodată 
ce chin este să îmbraci un copil care începe să meargă. E la fel 
de greu ca atunci când încerci să-ţi iei haine pe tine după ce ieși 
ud de la duș. 


VP - 89 


Freyja se concentră iarăși asupra discuţiei, sperând că 
această scurtă pauză n-avea să o determine pe directoare să 
revină la subiectul legat de moartea Stellei. 

— Eu tot cred că ar trebui să vă gândiţi la asta. Apropo, cât de 
serioasă este problema bullyingului? 

— Suficient de gravă cât s-o facă pe Adalheidur să încerce să 
se sinucidă. A lipsit o lună de la școală. După aceea s-au depus 
eforturi mari pentru găsirea unei soluţii și, din câte știu eu, 
situaţia s-a ameliorat. La școală, cel puţin. Din nefericire, e greu 
să urmărim ce se întâmplă și în afara orelor de școală. Atunci o 
iau cu adevărat razna lucrurile, pe reţelele sociale. 

Pe moment, vestea despre încercarea de sinucidere a lui 
Adalheidur o lăsă fără cuvinte pe Freyja. Chestiunea era mult 
mai gravă decât își închipuise ea. 

— Am stat puţin de vorbă cu Adalheidur după întâlnire și am 
înţeles de la ea că Stella continua să-i facă zile fripte. 

— Imi pare foarte rău să aud asta. Dar vă rog să mă credeţi, 
nu era din cauză că noi nu depuneam niciun efort. In astfel de 
cazuri, soluţia nu depinde doar de noi. Nu putem controla ce se 
întâmplă în afara școlii, pe internet. Acesta e un aspect de care 
trebuie să se preocupe în special părinţii elevilor care-i hărțuiesc 
pe colegii lor. Tot ce putem noi face este să le vorbim copiilor 
când auzim despre asemenea fapte. Și să-i zorim pe părinţi să ia 
măsuri - și exact așa am procedat și în cazul lui Adalheidur. Am 
discutat cu părinţii Stellei și cu toate fetele din cercul ei de 
prieteni. Chiar cred că am înregistrat un progres prin 
contracararea acestei probleme speciale. 

— Pe moment, poate. Dar am înţeles că, de curând, Stella a 
pus pe internet o poză cu Adalheidur goală la duș, după ora de 
sport, cu unicul scop de a o umili. Fotografia a fost făcută în 
școala dumneavoastră. 

Freyja se opri, dându-și seama că acum nu mai acţiona în 
interesul rezolvării anchetei polițienești. Ce era în capul ei, să 
vorbească astfel despre o fată care tocmai decedase? 

— Nu vreau să sune ca și cum v-aș acuza de ceva. Știu că 
școala are puţine opţiuni la dispoziţie și că această problemă e 
aproape imposibil de rezolvat. 

— Ce e cu poza asta despre care aţi adus vorba? 

— O poză cu Adalheidur goală la duș, fără ca ea să știe sau 
să-și fi dat acordul, care apoi a fost postată pe internet. 


VP - 90 


— E prima oară când aud de așa ceva. Din ce știu eu, 
Adalheidur n-a mai depus o plângere de câteva luni. Și am 
înţeles de la Stella că făcea un efort sincer să se poarte drăguţ 
cu ea. 

Era limpede ce se petrecuse: Adalheidur se dăduse bătută. De 
multe ori, victimele bullyingului spuneau că când se dovedea 
imposibil să primească ajutor, ajungeau să-și piardă dorinţa de-a 
mai lupta. Și mai rău era că, de multe ori, făptașii reacţionau 
extrem de urât când erau reclamaţi și nu făceau decât să 
crească nivelul abuzurilor. Adalheidur adusese și ea vorba de 
acest lucru. Probabil că agitația din jurul încercării ei de 
sinucidere nu făcuse decât să provoace gașca fetelor să se 
comporte și mai urât cu ea. Tinerilor nu le place când sunt 
implicaţi părinţii în ceea ce ei consideră a fi chestiunile lor 
personale. Mai ales când lucrul ăsta îi pune pe ei într-o lumină 
proastă. 

— Nu, se pare că poza era recentă. Din spusele lui Adalheidur, 
bullyingul n-a încetat niciodată. 

— Păi, îmi pare foarte rău și e un șoc pentru mine să aud asta. 
A fost o perioadă în care tatăl ei obișnuia să-și facă în mod 
constant apariţia aici, iar eu, ca o proastă, am presupus că el 
avea să înceapă iar să vină dacă hărţuirea ar fi continuat. Dar 
nu l-am mai văzut de multă vreme. Pesemne că a fost o 
neînțelegere la mijloc. 

— Mda, e posibil. 

Freyja schimbă subiectul. Acum, că venise vorba de tatăl lui 
Adalheidur, voia să o mai reţină puţin pe femeie la telefon. 

— E de înţeles că părinţii se supără foarte tare din cauza 
acestui gen de lucruri. Era cumva deosebit de iritat? Am auzit 
despre incidente destul de serioase în care au fost implicaţi 
părinţi furioși. 

Ultima parte era o invenţie; Freyja nu auzise absolut nimic de 
genul ăsta, însă avea senzaţia că, înainte ca acest caz să fie 
rezolvat, chestiunea în cauză avea să se schimbe. 

— Nu știu cum să o formulez politicos, dar au existat ocazii în 
care el parcă își ieșise din minţi de furie. Nici nu vă puteți 
închipui ce ușurată am fost când a încetat să mai vină la școală 
și m-am gândit că problema fusese rezolvată. Nu mă simţeam 
deloc în largul meu când mă trezeam singură cu el. Uneori le-ar 
prinde bine și angajaţilor să aibă parte de consiliere psihologică. 


VP - 91 


Sau un bodyguard. 

— Vă cred. 

Freyja întinse piciorul ca să împingă la loc un cub pe care 
Molly îl deranjase din linie. Din fericire, în acel moment, Saga 
tocmai plecase să aducă alt cub, altfel și-ar fi exprimat destul de 
elocvent nemulţumirea. 

— Stella mai teroriza și pe altcineva în afară de Adalheidur? 
De obicei, hărţuitorii nu se mulțumesc doar cu o singură victimă. 

— Păi, de fapt a mai fost o fată pe care i se pusese pata: 
Hekla. Ea și Adalheidur au fost prietene într-o vreme, însă 
relațiile dintre ele s-au răcit. Din ce-am auzit eu ultima oară, 
Hekla făcea și ea parte din gașca Stellei. Speram ca același 
lucru să se întâmple și în cazul lui Adalheidur; că se vor împăca 
și vor deveni prietene înainte de finalul anului. Dar firește că 
acum nu mai e cazul. 

Freyja citi imediat printre rânduri. Unul dintre ţelurile 
hărțuitorilor e să-și izoleze victima, iar cel mai ușor le este să-i 
ademenească de partea lor pe puţinii prieteni pe care ea sau el 
îi are. 

— Înţeleg. 

— Sper că vă daţi seama că noi luăm foarte în serios 
problema bullyingului aici. Avem toleranţă zero faţă de astfel de 
incidente și ne străduim cât putem să evităm să se întâmple. 
Dar nu ne e ușor. 

— Știu. 

După ce făcuse o căutare amănunţită pe internet, Freyjei îi 
devenise limpede că școlile se aflau într-o poziţie deloc de 
invidiat. Oricât de ferm ar fi abordat problema, contextul era 
nefavorabil. Hărţuitorii aveau acces nelimitat la victime în 
cyberspaţiu, așa că separarea copiilor la școală nu aducea cine 
știe ce rezultat. Nici faptul că personalul școlii n-avea niciun 
mijloc de a contracara minciunile, declaraţiile de nevinovăție și 
afirmaţiile că totul e doar o neînțelegere. Hărţuitorii erau vicleni 
și își ascundeau latura malefică, mai ales fetele. 

Freyja o mai reţinu o vreme la telefon pe femeie, dar rămase 
până la urmă fără întrebări. Înainte de a închide, sublinie că era 
extrem de necesar ca Adalheidur să fie ţinută sub observaţie, 
apoi o întrebă care era numele de familie al fetei. 

Discuţia nu fusese chiar o pierdere de timp. Aflase despre 
tentativa de sinucidere a lui Adalheidur și că tatăl fetei, Haukur, 


VP - 92 


se arătase extrem de furios din pricina faptelor Stellei, insuflând 
teama în rândul personalului școlar. Freyja se întinse iar după 


laptop, ca să vadă dacă nu cumva primise vreun răspuns de la 
Kjartan. 


VP - 93 


Capitolul 13 


Kjartan avea nevoie de o vacanţă. Ar fi trebuit să-i spună 
secretarei să-i mute programările deja făcute, apoi să-și rezerve 
un loc la un hotel și să zboare undeva unde era cald și soare, cu 
terenuri de golf îmbietoare. De preferat undeva departe în 
emisfera sudică, unde era vară. 

Din viaţa lui lipseau berea și pantalonii scurți. Cafeaua de la 
birou și clienţii prea mulţi nu puteau înlocui aceste lucruri. Mai 
ales clienţii precum cel aflat acum în faţa lui. Bărbatul, al cărui 
nume era Bogi, era extrem de anost și avea înclinația de a se 
plânge mereu, iar lui Kjartan îi era greu să se concentreze la ce 
spunea acesta când se întâlneau dimineaţa, darămite spre 
sfârșitul după-amiezii, cum era cazul acum. 

„Plictisitorul Bogi” tot era mai plăcut decât celălalt client al 
său de vârstă mijlocie, „Mördur Mormăitorul”, care măcar avea 
totuși o calitate remarcabilă: era foarte priceput la calculatoare. 
Se arătase de acord să creeze un sistem de programări online 
pentru Kjartan și pentru ceilalţi psihologi de la clinică - în 
schimbul unei reduceri semnificative a tarifului pe care i-l 
percepea, desigur. Kjartan avea de gând să-i taie acea reducere 
cât de curând: era păgubos să o transforme într-un aranjament 
de durată. La urma urmei, nu era ca și cum sistemul de 
programări fusese făcut pe degeaba. Cu toate astea, dacă 
stătea să se gândească, Mördur ratase programarea pe care o 
avusese mai devreme în aceeași zi, deci poate că până la urmă 
avea să renunțe cu totul să mai vină la el. Kjartan știa că un 
asemenea noroc era totuși puţin probabil. Niciodată n-ai să poți 
scăpa cu totul de clienţi precum Bogi sau Mördur. 

Bogi: un tip făcut doar pentru muncă, nu și pentru distracţie, 
a cărui viaţă era o perpetuă monotonie, din care nu era în stare 
să iasă. Dacă n-avea să facă nimic în această privință, Kjartan 
risca să se transforme și el într-un Bogi când avea să ajungă la 
vârsta acestuia. 

Incercă să nu lase să i se citească pe chip ceea ce gândea, 
reamintindu-și că el arăta mult mai bine și era mult mai 
interesant decât acest bărbat cu umerii lăsaţi și lipsit de 


VP - 94 


energie, care stătea acum în faţa lui. Nu că asta ar fi 
reprezentat ceva cu care să se împăuneze. 

Bogi continuă să peroreze: 

— E o problemă pe care n-o pot rezolva. Totul ţine de trecut. 
Nu știu de ce mă tot agăţ de ea. Habar n-am cum să mă împac 
cu propriile mele gânduri. Tu ești expertul - ce m-ai fi sfătuit să 
fac dacă aș fi venit la tine când eram tânăr? Ce sfat le dai 
celorlalţi clienţi ai tăi? Sunt sigur că o mulţime de copii pe care-i 
consiliezi se confruntă cu aceleași probleme. 

— Bogi, nu pot discuta cu tine despre ceilalți clienţi ai mei. La 
fel cum nici cu ei nu discut despre problemele tale. 

Kjartan ridică privirea din notițe și adăugă: 

— Și nici nu știu de unde îţi obţii informaţiile privitoare la cei 
care vin la mine. 

Capul lui Bogi țâșni brusc în sus. Poate Kjartan îi vorbise prea 
aspru. 

— Doar mă iau după cei pe care-i văd în sala de așteptare. De 
obicei, sunt copii. 

Kjartan încuviinţă din cap. 

— În fine, să ne întoarcem la tine. Poate că obsesia ta cu 
trecutul e doar o diversiune. Poate că problema ta de fapt nu-și 
are originea în trecut, ci în prezent, acum, astăzi. Aducându-ţi 
permanent aminte de ce s-a întâmplat atunci, nu faci decât să 
eviți să-ţi rezolvi problemele cu care te confrunţi acum. De ce nu 
recapitulezi în schimb chestiile care te deranjează acum, în 
prezent? Ştii și tu bine că te ajută să-ţi exprimi sentimentele prin 
cuvinte. Dacă înfrunţi ce se întâmplă acum în viața ta, poate că 
trecutul nu va mai juca un rol atât de important în gândurile 
tale. 

Bogi venea la el de opt luni; Mordur, de doi ani. Niciunul nu 
părea să înregistreze progrese. Continuau să rumege mereu 
aceleași probleme și Kjartan începuse să suspecteze că ei 
veneau aici doar ca să scape de singurătate. Aveau puţini 
prieteni, rareori erau invitaţi la cine sau petreceri, iar când erau 
chemaţi, bănuia că îi acaparau cu poveștile lor pe ceilalți 
oaspeți, care doar dădeau din cap și îi ascultau, în timp ce 
căutau disperaţi un mod de a scăpa cât mai repede din 
conversaţie. El nu era obișnuit cu astfel de situaţii. In clipa în 
care preciza ce meserie are, lumea devenea interesată de el. 
Mai ales dacă menţiona și genul de cazuri în care se 


VP - 95 


specializase. Fiecare avea o poveste interesantă de spus când 
venea vorba de bullying. 

În timp ce Bogi se lansă într-o altă enumerare monotonă a 
lucrurilor care îi creau probleme, Kjartan se prefăcea că-l 
ascultă, lăsându-și mintea să-i rătăcească departe. 

— ... Și chiar nu pot să-mi depășesc dezamăgirea față de 
propria-mi persoană pentru că n-am reacţionat altfel. Poate că 
astăzi am fi fost căsătoriți dacă măcar i-aș fi zis ce mult îmi 
place de ea. Fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar sigur că eo 
absurditate. Eram amândoi tineri. Pesemne că ne-am fi 
despărţit, la fel ca restul adolescenților. Poate că totuși ar trebui 
să-i fac o vizită? 

Bogi îl privea întrebător pe Kjartan. 

— Ei, ce zici? 

— Mie mi se pare că încerci iar să te agăţi de trecut. Credeam 
că urmează să discutăm despre ce anume merge greșit în viața 
ta acum. După ce facem asta, putem discuta și dacă ideea 
aceasta de-a o vizita e sau nu bună. 

Bogi radia. Însă chipul i se întunecă puţin când îl văzu pe 
Kjartan închizând dosarul și lăsându-și pixul pe birou. Era ciudat 
că bărbatul tot nu se prinsese ce însemna nota aceasta de 
fermitate din glasul lui Kjartan. 

— Mă tem că timpul nostru s-a sfârșit. Uite la ce mi-ar plăcea 
să te gândești pentru data viitoare. Spui că te simţi nefericit la 
muncă. De ce nu discuţi cu șeful tău, să asculți ce are de spus și 
să-i spui verde în față ce simţi? Nu te certa cu el. E mai bine să 
eviţi conflictul. lar data viitoare putem discuta despre cum a 
mers. 

Înarmat cu acest sfat, bărbatul își luă rămas-bun de la el și 
ieși pe ușă. Kjartan spera că se afla într-o dispoziţie ceva mai 
bună decât când venise încoace, deși avea îndoieli în privința 
asta. Adulții nu erau punctul său forte. De multe ori, problemele 
lor erau atât de profunde, încât bandajul psihologic pe care li-l 
putea oferi nu le era de cine știe ce folos. Nici nu te puteai 
aștepta să le depășească, dat fiind că fuseseră deja modelați de 
viaţă și rareori izbuteau să se schimbe prea mult. 

Pentru că următorul client încă nu-și făcuse apariţia, Kjartan 
își îndreptă atenţia spre calculator, deși de obicei lăsa acest 
lucru până după terminarea ultimei ședințe a zilei. Își făcuse o 
regulă din a-și citi toate e-mailurile înainte de a pleca de la 


VP - 96 


birou, acesta fiind un mod de a se asigura că nu-și ia cu el acasă 
problemele de la serviciu. Și din moment ce de fiecare dată își 
programa mai multe ședințe decât ar fi trebuit de fapt, însemna 
că, de obicei, pleca târziu acasă. Prea târziu ca să mai aibă și o 
viaţă personală. lar lucrul acesta trebuia să se schimbe. Un 
început potrivit ar fi fost să accepte mai puţini clienţi. Uitându- 
se în agendă, Kjartan văzu că următoarea ședință era cu David 
Ævarsson. Băiatul se lupta să supravieţuiască având un respect 
de sine aproape inexistent, un rezultat al bullyingului cronic la 
care era supus, și Kjartan îl consilia de aproape un an, cu slabe 
semne de ameliorare. Totuși spre deosebire de Bogi și Mordur, 
băiatul reprezenta un subiect chiar interesant. 

Dar nu la fel de interesant precum mesajul care îl aștepta în 
inbox. 

Era de la Freyja Styrmisdsttir, o colegă psiholog pe care și-o 
amintea cu claritate din anii de studenţie. Se dăduse la ea o 
dată, beat fiind, la o petrecere studențească, însă ea nici măcar 
nu se uitase la el, ci doar dispăruse în noapte alături de 
altcineva. După ce îi citi e-mailul, o căută pe internet. Spre 
dezamăgirea lui, ea împărțea un număr de fix cu un bărbat pe 
nume Baldur Fransson, însă Kjartan se înveseli imediat când 
văzu că acest Baldur nu avea și un telefon mobil înregistrat pe 
numele său. Poate că era fiul ei? Adresa se afla într-o zonă nu 
chiar grozavă, lucru care avea sens în cazul în care era mamă 
singură. Poate că acum era ceva mai puţin pretențioasă decât în 
zilele acelea din tinerețe. Zâmbind, îi răspunse la mesaj, 
spunându-i că i-ar face plăcere să se vadă. Îi sugeră un bar care 
nu era nici agresiv de modern, nici menţionat în ghidurile 
turistice, unde ar fi putut sta de vorbă relativ liniștiți. După ce își 
menţionă toate calificările, nu uită să adauge faptul că era 
expertul numărul unu în Islanda în materie de bullying, ca să fie 
sigur că ea n-avea să dea înapoi. 

Kjartan apăsă pe „Trimitere” exact când în cabinet intră 
următorul client: David, un băiat cu umeri lăsaţi și cap plecat în 
jos, având înfățișarea cuiva care simţea că n-are nici măcar 
dreptul de-a păși pe pământ. Pregătit să dezvăluie fiecare 
detaliu al existenței sale mizerabile unei urechi înțelegătoare. 
Ca de fiecare dată, Kjartan simţi un val de compasiune la adresa 
băiatului și se întrebă cum se simţea hărţuitorul său în exact 
acest moment. Nu se putu abţine să spere că acesta avea parte 


VP - 97 


de o zi infernală. 


VP - 98 


Capitolul 14 


Nu era încă șapte seara, însă deja nu se mai zărea nici măcar 
o rază palidă de lumină; cerul era în întregime opac. In 
întunericul deplin, grădina enormă părea pustie. Luminile 
exterioare pe care le instalaseră când se mutaseră aici 
încetaseră să mai funcţioneze, așa cum se întâmpla în fiecare 
iarnă. „Materialul izolant lasă apa să pătrundă” era verdictul din 
fiecare an al electricianului când venea să le repare - doar 
pentru ca instalaţia să se strice iar la următoarea ninsoare. Nu 
că ar fi contat, din moment ce singura funcție a grădinii, după 
lăsarea nopţii, era să servească drept toaletă pentru câine. Egill 
stătea cu privirea ațintită spre ceea ce se putea distinge din 
peluza întinsă și din terasa acoperită cu gresie pe care părinţii 
lui o construiseră în același timp cu instalarea luminilor. Terasa 
nu se potrivea cu casa; arăta de parcă ar fi fost furată de la un 
hotel de pe plajă și trântită în mijlocul unei suburbii islandeze. 
Această impresie devenea și mai evidentă odată cu sosirea 
toamnei, însă pentru părinţii lui Egill lucrurile nu stăteau așa. 
Într-o încercare de a o face mai utilă, îi adăugaseră vreo două 
radiatoare pentru terase, pe care încă se vedeau lipite 
etichetele cu preţul. Dar nimeni nu voia să stea acolo afară, ca 
să-i îngheţe picioarele și să simtă că i se pârlește părul de pe 
cap. 

Egill se apropie de mobilierul elegant de grădină, învelit acum 
în husele protectoare speciale pe care le scotea în fiecare 
toamnă - nu din voinţă proprie, ci pentru că așa primise 
dispoziţii. Și nici nu avusese parte de vreun mulțumesc pentru 
asta. lar dacă una dintre huse s-ar fi desprins puţin și ar fi fost 
suflată de vreo boare de vânt, tot pe el s-ar fi dat vina. EIl, 
personal, nu dădea nicio ceapă degerată pe mobilier. Nu era ca 
și cum părinţii săi l-ar fi invitat vreodată la petrecerile pe care le 
organizau aici vara. Acest privilegiu le era rezervat doar 
prietenilor lor plini de ifose - dacă îl puteai numi privilegiu. 
Petrecerile lor îi făceau greață: toți amărâţii ăia la patruzeci de 
ani, iluzionându-se că erau în continuare tineri și în formă, 
ascultând muzică de pe CD-uri lansate în anul în care se 


VP - 99 


născuse el. 

— Ce mama mă-sii, mișcă-te odată! urlă Egill la câine. 

Acesta adulmeca tufișul în care urinase și ieri, de parcă ar fi 
fost convins că un alt câine îi invadase teritoriul. 

— Dă-i drumul și pișă-te, animal prost! 

Câinele nici măcar nu înălţă capul. Poate că Egill ar fi avut mai 
multe șanse să-i atragă atenţia dacă l-ar fi strigat pe nume, dar 
pur și simplu nu voia s-o facă. Era atât de jenant când îl rostea 
cu voce tare. Oricum, mereu era certat că-l abuza verbal pe 
prăpăditul ăla de câine. Dacă cei puternici nu-și pot descărca 
frustrările pe cei mai slabi ca ei, atunci pentru ce mai există 
aceștia din urmă? 

Câinele era al surorii sale, care-l lăsase aici când plecase de 
acasă, în toamnă. Dăduse casa lor cea mare și impunătoare pe 
un apartament mic și ca vai de el, unde nu era voie cu animale 
de companie. Spre deosebire de Egill, ea își iubea câinele, însă 
dragostea ei nu fusese la fel de puternică precum dorinţa de-a 
pleca de acasă. Egill o înțelegea foarte bine. Firește, nu era 
deloc bucuros să o vadă plecată, din moment ce-l lăsase să 
îndure de unul singur mormăielile nemulţumite ale părinţilor lor, 
dar și el ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul ei. Nu erau 
deosebit de apropiaţi, și nici nu fuseseră - iar de-acum nici n- 
aveau să mai fie. Când sora lui venea acasă, nu o făcea ca să-l 
vadă pe el, iar vizitele ca să-și vadă câinele erau tot mai rare cu 
fiecare lună. 

Animalul dispăru cu totul în tufiș și Egill scoase un oftat 
adânc. Sacul ăsta de purici idiot era atât de nătăfleț, că te 
puteai aștepta să se încurce printre ramuri. N-ar fi fost prima 
oară. 

Un pahar gol de plastic rămăsese agăţat de o crenguță - o 
rămășiță a ultimului grătar din toamna aceea organizat de 
părinţii săi - și acum fusese dat jos de câine și suflat de vânt 
peste zăpada compactă. Incredibil cât de mult zgomot putea să 
facă un pahar gol de plastic. Răpăitul ăla enervant avea să se 
audă până când paharul urma să rămână iar blocat în vreun 
tufiș, lucru care ar fi putut dura zile, chiar săptămâni întregi, 
însă lui nu-i trecu prin cap să meargă și să-l ia de jos. Fereastra 
dormitorului său dădea înspre stradă, nu în grădină. Aruncă o 
privire în jur și se uită la fereastra părinţilor săi, cu un rânjet 
răutăcios: era problema lor, nu a lui. 


VP - 100 


Se întoarse iar cu fața spre grădină: ferestrele învăluite în 
întuneric de la camera părinţilor să-i reprezentau o deprimantă 
aducere aminte a faptului că la noapte urma să fie singur acasă. 
Dacă ar fi fost weekend, nici c-ar fi fost mai fericit, însă în timpul 
săptămânii nu avea nicio șansă să-și poată invita vreun amic 
peste noapte. Ca și el, toți prietenii săi erau în rahat până-n gât; 
examenele dinaintea Crăciunului se apropiau cu repeziciune și 
părinţilor lor le era cât se poate de limpede că băieţii ar fi vrut 
să le amâne pe termen nedefinit. 

— Câine prost și afurisit! Hai odată sau te las afară toată 
noaptea! 

Pe tatăl său îl afectaseră foarte tare rezultatele lui slabe la 
școală, în timp ce mamei sale era clar că nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie. Dar, pe de altă parte, ei nu-i păsa decât de 
următoarea programare pentru albirea dinţilor, de ora de 
exerciţii, de bârfele alături de prietene și de sesiunile de 
cumpărături din magazinele de haine. Singurele dăţi când i se 
adresase în ultimele luni fusese când îi ceruse să-i dea câte 
ceva la care ea nu putea ajunge. Nu-i punea niciodată întrebări 
despre școală și n-o interesa absolut deloc viaţa lui. Ultima 
întrebare de care el își amintea fusese dacă dunga trasată de 
dermatograf era dreaptă. Egill îi răspunsese afirmativ, deși nu 
era adevărat. De fapt, mama lui se arătase ultima oară la faţă 
când tatăl său răcnise la el ca să-și bage minţile în cap, 
încuviinţând la momentul oportun și reușind să se dezlipească 
de telefonul mobil, de pe care le trimitea mesaje prietenelor 
sale. Dar Egill n-o învinovăţea; muștruluiala pe care i-o trăsese 
tatăl său nu-l impresionase cine știe ce, fiind doar o înșiruire de 
cuvinte bombastice despre cum fiul său avea să sfârșească 
drept măturător de stradă sau om de serviciu dacă n-avea să se 
pună pe treabă. Ceea ce era chiar ironic, dat fiind că tatăl său 
făcuse avere tocmai din prestarea de servicii de curăţenie. Și 
bănuia că angajaţii tatălui său n-ar fi fost tocmai încântați să 
audă că îi dă pe ei ca exemplu pentru modul în care se pot irosi 
viețile oamenilor. 

Nu că Egill ar fi avut de gând să le spună. El profita din plin de 
situaţia financiară confortabilă a familiei sale și orice 
nemulțumire sau demisie din partea angajaţilor lor risca să le 
creeze probleme. Oricum, băiatul nu vedea decât un singur 
angajat în mod regulat - pe femeia care le făcea curățenie în 


VP - 101 


casă -, însă ea nu vorbea deloc islandeză și nici el nu avea ce 
să-i spună. Era suficient să-i arate cu degetul: pata lipicioasă de 
cola din salon, unde el își umpluse cu vârf paharul, hainele 
murdare aruncate grămadă pe podeaua din baie, ambalajele 
goale rămase de la ultima sesiune de jocuri pe calculator care 
acopereau podeaua cu totul, balta de pișat lăsată de câine când 
el nu se deranjase să-l scoată afară și așa mai departe. 

Animal afurisit. Nu-l mai vedea pe nicăieri. Nicio mișcare în 
tufiș, deci probabil fie se târâse prin stratul de flori ca să 
găsească vreun alt loc, fie adormise pe undeva. Doar dacă nu 
căzuse mort și gata. Pagubă-n ciuperci. 

Acum Egill era nevoit să se ducă să-l caute. Mai bine l-ar fi 
lăsat să se pișe înăuntru. Femeia de la curăţenie oricum venea 
mâine, așa că n-ar fi fost mare scofală. lar părinţii lui nici n-ar fi 
prins de veste. Nici ei nu discutau niciodată cu femeia care le 
făcea curat în casă, ci doar o lăsau înăuntru și închideau ușa 
după ea. Potrivit mamei sale, dacă te arătai prea amabil cu cei 
care-ţi făceau menajul, aceștia începeau să profite. 

Egill șovăi o clipă înainte de-a păși dincolo de marginea 
terasei încălzite pe care zăpada nu se depusese. Era încălţat cu 
papuci de casă și i se dăduseră instrucţiuni clare că trebuie să 
poarte papuci de exterior când iese în grădină; o regulă ce nu 
putea fi încălcată. 

Dar nu era nimeni acasă care să protesteze, așa că, schițând 
un rânjet răutăcios, Egill păși pe peluza înzăpezită, alunecând cu 
șlapii ce-i lăsau descoperite degetele pe suprafața îngheţată. 
Înaintă cu precauţie către tufiș și începu să-l scuture viguros, 
însă câinele nu ieși alergând și nici nu se auzi lătrând dintre 
crengile încâlcite. Știa foarte bine că animalul putea fi acolo, 
între ele, cu toate că era prea întuneric ca să mai distingă ceva. 
Nici în celelalte grădini vecine nu erau aprinse becuri. 

Deși lui Egill nu-i era neapărat frică de întuneric, băiatul nu se 
simțea chiar îmboldit să zăbovească pe-afară prea mult timp, 
așa că scutură mai tare tufișul, sperând să gonească câinele de- 
acolo. Trebuia să găsească animalul ăla nenorocit, în pofida 
amenințărilor că-l va lăsa afară toată noaptea. La urma urmei, 
un animal de companie tot era mai bun decât nimic. Cu toate că 
avea internetul la dispoziţie. Grăbi pasul, tânjind să se poată 
întoarce la calculator și la amicii săi. Teoretic, aceștia ar fi 
trebuit să învețe, însă Egill știa foarte bine că îi va găsi pierzând 


VP - 102 


vremea pe internet. El însuși le spunea mereu părinţilor că avea 
nevoie de calculator ca să-și facă temele. 

— Scriu un eseu. Tocmai derulez iar slide-urile. Citesc știrile 
pentru că vreau să am un subiect de discuţie pentru mâine. 
Profesorul de daneză spune că cel mai bun mod de a învăţa 
limba este să citești site-uri daneze. 

lar părinţii lui înghiţeau toate aceste minciuni răsuflate. 

Un picior îi pătrunse prin suprafaţa îngheţată, ajungând în 
zăpada moale de dedesubt. Aceasta era suficient de adâncă 
încât să-i ude șoseta până la gleznă. Egill își smulse iute piciorul 
din zăpadă și aruncă o privire rapidă peste umăr, aproape 
așteptându-se să-și vadă tatăl urmărindu-l din ușă, gata să-l 
facă cu ou și cu oțet. Dar sigur că n-avea cum să fie acolo; doar 
era plecat în străinătate. Egill se întoarse ca să scuture și ultima 
porţiune din gardul viu. Dacă nici acolo nu găsea câinele, avea 
să se care și să-l lase în plata Domnului. Și ce dacă era singur în 
casă? l-ar fi fost învățătură de minte prostului ăstuia de animal 
să stea și să scheaune toată seara la ușă. 

Avea de gând să-l lase înăuntru doar înainte să se ducă la 
culcare. În felul ăsta, câinele avea să fie pedepsit pentru 
nesupunere și Egill urma să aibă parte de prezenţa lui după ce 
se stingeau luminile. 

Dintr-odată, Egill simţi că-l trec fiorii și avu senzaţia că nu mai 
e singur; că cineva îl privește pe furiș. Se răsuci rapid, dar totul 
ramase neclintit. Panoul enorm de sticlă al ușii glisante era la fel 
de gol ca înainte. 

Își îndreptă din nou atenţia spre gardul viu, înfrânându-și 
copleșitoarea dorinţă de a privi iar în jur. Era precum senzaţia 
pe care o ai pe terenul de fotbal, un tic nervos de a verifica tot 
timpul tribunele. Și rămâi dezamăgit de fiecare dată. Când a 
început antrenamentele, la șase ani, tatăl său obișnuia să vină 
la fiecare meci, urmărind mândru cum fiul său juca mai bine 
decât toți ceilalţi băieţi. Și înscria mereu goluri, de parcă ar fi 
fost un meci de handbal. Dar pe măsură ce a crescut, colegii săi 
de echipă l-au ajuns treptat din urmă și tatăl său a început să-și 
piardă interesul. Când Egill se uita în tribune, de multe ori îl 
vedea vorbind la telefon sau sporovăind cu persoanele de lângă 
el. Apoi acesta a început să vină tot mai rar la meciuri și până la 
urmă n-a mai venit deloc. La început, Egill nu și-a dat seama. A 
tot continuat să spere că tatăl său avea să se ivească pe 


VP - 103 


neașteptate. Dar când s-a prins într-un final că n-avea să mai 
apară deloc la meciuri, trecuse atât de mult timp de când tatăl 
său nu mai venise să-l vadă, încât nici măcar nu-și mai aducea 
aminte cum jucase în acea ultimă zi. Prost, probabil. Insă deja 
Egill nu mai făcea decât să trăiască din gloria acelor vremuri 
apuse. Nu mai era cel mai bun din echipă; abia dacă era la un 
nivel mediu. Entuziasmul său debordant dispăruse cu totul și 
acum nu-și mai făcea apariţia decât ca să aibă parte de 
compania celorlalţi. Nu voia să piardă de tot contactul cu băieții 
și să sfârșească precum rataţii ăia nenorociţi și trişti, care nu fac 
altceva decât să consume oxigenul de pomană. Și al căror unic 
scop în viaţă este să fie sacul lui de box și al colegilor săi. 

Auzi un lătrat ascuţit în spatele său. Se răsuci într-o clipită. 

— Idiotule! Pe unde ai umblat? Hm? 

Câinele se ghemui la pământ, schelălăind în zăpadă. 

— Treci dracului înăuntru. 

Egill porni înapoi peste peluza albă. Câinele continua să 
schelălăie în urma lui. El presupuse că o făcea deoarece potaia 
înțelesese ameninţarea de a-l lăsa pe-afară. Dar chiar când se 
gândea la asta, înţepeni în loc când se uită la ușa glisantă. Era 
deschisă. lar el era sigur că o lăsase închisă când plecase. O altă 
regulă ce nu putea fi încălcată: să închidă ușa de fiecare dată, 
ca să nu iasă căldura. 

Paharul de plastic veni către el rostogolindu-se prin zăpadă și 
i se lovi de picior. Egill rămăsese ca trăsnit, holbându-se la ușa 
deschisă. Degeaba încerca să-și aducă aminte dacă fusese 
deschisă sau închisă când se uitase ultima dată la ea. 

Pesemne că se înșelase. Pesemne c-o lăsase deschisă. 

Păși pe terasă, încercând să se hotărască ce să facă mai 
departe. Telefonul îi rămăsese pe bufetul de lângă ușă. Cel mai 
normal lucru de făcut ar fi fost să intre în casă și să-l ia de acolo, 
apoi să aștepte și să asculte. Dacă auzea cel mai mic zgomot, ar 
fi putut s-o rupă la fugă spre casa de-alături. Dar, dacă n-auzea 
nimic, atunci totul era în regulă. 

Merse către ușa deschisă și păși înăuntru. Neauzind nimic, 
răsuflă ceva mai ușurat și întinse mâna după telefon, apoi 
închise ușa în urma lui. Afară, câinele schelălăia jalnic. Observă 
că primise un Snap cât lipsise și îl deschise. Era de la un 
utilizator pe care în primă fază nu-l recunoscu: Doar13. Numele 
nu-i spunea mare lucru; urmărea prea multe persoane ca să le 


VP - 104 


știe pe fiecare în parte și mult mai mulți îl urmăreau pe el. 
Deschizând mesajul, rămase holbându-se la ecran. Era o poză, 
atât de întunecată, că nu înţelegeai ce reprezintă. Sau se 
înțelegea totuși? Dădu zoom, creând o mică diferenţă de 
culoare, apoi încercă să descifreze imaginea granulată. 
Rezoluția era suficient de bună cât să-l ajute să distingă la ce se 
uita: culoarea mai deschisă din fundal era una dintre husele de 
pe mobilierul din grădină. Zona mai întunecată era grădina și 
silueta cenușie din mijloc era el. Egill ridică iute privirea din 
telefon și se uită atent prin geam, la grădina învăluită în beznă. 
Câinele continua să schelălăie afară, dar treaba lui: el unul n- 
avea de gând să-i dea drumul în casă. În schimb, întinse mâna și 
încuie ușa. 

Telefonul îi vibră. Alt Snap, de la același expeditor. Egill își 
mușcă neliniștit buza, dar nu rezistă tentaţiei de a-l deschide. Se 
văzu pe el însuși pe ecran, stând în mijlocul salonului. Cu 
spatele la cameră și cu telefonul în mână. 

Se întoarse încet, ca în vis, în timp ce câinele începea să latre 
isteric afară. 


VP - 105 


Capitolul 15 


Tura de noapte la secția de Cardiologie devenea din ce în ce 
mai liniștită cu cât se făcea mai târziu. Era mare agitaţie între 
șase și opt, când se făcea schimbul de tură, se măsura 
tensiunea și așa mai departe, dar după aceea aveau timp să 
răsufle. Pacienţii dormeau și existau mai puţine cazuri grave 
decât în timpul zilei. Așa că te puteai relaxa puţin, în loc să 
alergi tot timpul de colo-colo. Cu toate astea, turele de noapte 
nu erau chiar populare. Timpul trecea mai greu când era liniște. 
Și, deși orele se plăteau mai bine, fiecare oră părea mai lungă. 

— Adorm aici. j 

Infirmiera care împărțea tura cu Asta se ridică în picioare. 

— Vrei o cola? Dau o fugă până la automatul cu băuturi. 

Asta îi refuză oferta. Nu-i plăceau băuturile acidulate, deși n- 
avea de gând să-i spună fetei una ca asta. Ar fi părut că se 
crede mai bună ca ea. Ca când spunea că nu bea cafea și nu 
consumă zahar, carne, produse lactate sau care conţin gluten și 
nici nu se atinge de alcool. Când menţiona și ultimul lucru de pe 
lista cu produse, majoritatea o considerau o alcoolică aflată în 
recuperare. De obicei, nu se deranja să schimbe această părere 
când o citea pe chipul cuiva. Părea atât de jalnică, de parcă s-ar 
fi aflat într-o stare de negare. Cu totul altfel se simțea când 
cineva îi adresa întrebarea direct. Atunci îi putea răspunde cu 
sinceritate. 

O urmări pe fată dispărând în direcţia lifturilor, tălpile sale de 
cauciuc scârțâind pe podea. După ce ușile se închiseră în urma 
ei, nu se mai auzi niciun alt zgomot în afară de ticăitul slab al 
monitoarelor. De regulă, Ásta găsea liniștitor acest zgomot, însă 
acum avea același efect asupra ei precum scârțâitul de mai 
devreme. Prinzându-și corpul cu braţele, se întrebă dacă să o 
sune pe Thórey și să încerce să o împace după cearta lor de mai 
devreme. Se simţea mizerabil și i-ar fi fost mult mai ușor să 
rezolve conflictul la telefon decât faţă în faţă. Thórey o cunoștea 
ca pe propriile buzunare, mult prea bine ca să-i creadă 
minciunile. Dar poate c-ar fi fost în stare să o păcălească la 
telefon. 


VP - 106 


Își scoase mobilul din buzunar, însă deja îi pierise tot curajul. 
Ce să-i spună? Thórey se înfuriase atât de tare pe ea când se 
despărţiseră, încât era puţin probabil să se fi liniștit între timp. 
Rareori își pierdea cumpătul, dar, când și-l pierdea, trecea mult 
timp până să-i treacă. Ultimul lucru de care Asta avea nevoie 
acum era încă o ceartă - alte cuvinte grele despre minciuni și 
trădarea încrederii oamenilor. Th6rey era cea mai isteață 
persoană pe care o cunoștea, ceea ce momentan era în 
dezavantajul  Âstei. Thârey ghicise imediat că interesul 
polițiștilor faţă de ele nu se datora simplului fapt că telefonul 
acela își făcuse apariția în casa lor. Inspectorul acela, Huldar, o 
sunase la muncă la scurt la timp după ce el și colegii lui 
încheiaseră discuţia cu Ásta. Când Th6rey ajunsese acasă, 
dorise să afle de ce majoritatea întrebărilor lor avuseseră mai 
degrabă legătură cu Asta, decât cu telefonul. Ásta îi oferise niște 
răspunsuri evazive. Să-i spună adevărul nici nu încăpea în 
discuţie. Era prea târziu pentru asta. 

Nu, mai bine să n-o sune chiar acum. Momentul ideal va sosi 
după ce Th6rey le va pune pe fete la culcare și va rămâne să 
vadă singură vreo porcărie de emisiune la TV. Mai bine să-i lase 
timp să înceapă să i se facă dor de ea. Atunci îi va fi mai ușor să 
discute cu Thórey și va crește posibilitatea ca ea să-i creadă 
explicaţiile. Așa că Asta vâri telefonul la loc în buzunar. 

Piuiturile continuau să se audă din toate părţile. În secție se 
aflau treizeci și trei de paturi și absolut toate erau ocupate. Asta 
chiar nu era singură. Pe lângă ea, mai erau încă șapte asistente 
și cinci infirmiere pe tura de noapte. Cu toate astea, avea o 
stare de nervozitate. Faptul că știa motivul nu o ajuta deloc. Ba 
chiar accentua această senzaţie. Incercă să se liniștească 
spunându-și că nu se afla în niciun pericol, însă nu-și putea 
smulge privirea de la ușile aflate în celălalt capăt al coridorului 
și nici nu putea să scape de teama că, mai devreme sau mai 
târziu, cineva avea să intre pe una dintre ele cu un unic scop în 
minte: să-i ia viaţa. O mare prostie, nu-i așa? Insă fata de la 
cinematograf de bună seamă că-și alungase și ea această idee 
din minte și uite ce păţise. 

Asta rămase în continuare înţepenită în loc când ușile din 
capătul coridorului se deschiseră. Inima îi tresări cu putere și 
femeia scoase un icnet, apoi răsuflă ușurată când văzu că nu 
era decât o altă asistentă, cu braţele pline de castroane de 


VP - 107 


unică folosință în formă de rinichi. Descoperiseră că se 
terminaseră doar pentru că un pacient tot simţea nevoia să 
scuipe. Pesemne că începuse s-o facă de dimineaţă, ceea ce 
explica de ce se terminaseră toate castroanele din dulap. 

— Ar trebui să ne ajungă deocamdată. 

Femeia îi întinse teancul Ástei. 

— Vrei să le pui deoparte? Eu mă duc să verific semnele vitale 
ale pacientului din camera șapte și să-i iau temperatura femeii 
din camera trei. Dacă încă are febră, va trebui să-l chem pe 
medicul de gardă. 

Asta luă tăvile, ușurată că are o treabă care o scutea dela a 
se îngriji de pacienţi. În seara asta nu se simţea în stare să-și 
facă datoria. 

Ușile secției se deschiseră iar și infirmiera intră ţinând o cutie 
de cola în mână, în timp ce schiţa niște pași de dans. Două 
asistente ieșiră dintr-un salon și brusc secţia nu i se mai păru la 
fel de pustie. Asta se simţi imediat mai bine. Dacă se concentra 
asupra sarcinii pe care o avea de îndeplinit, poate că ar fi reușit 
să nu se mai gândească la dilema de coșmar în care se afla 
momentan. Pătrunse într-o cameră de depozitare și începu să 
aranjeze cu o grijă exagerată castroanele pe raft. Apoi se 
întoarse în biroul asistentelor, așteptând să treacă timpul. 

Apăru și cealaltă asistentă, care se așeză și începu să 
mâzgălească ceva în dosarul bărbatului din camera șapte. 
Schimbă câteva cuvinte cu Ásta în timp ce-și vedea în 
continuare de scris, părând să nu observe că Ásta abia îi 
răspundea. 

— ... pregătesc să-l mute la Oncologie mâine-dimineaţă. Ti-au 
zis când s-a schimbat tura? 

— Ce? 

Asta încerca în zadar să-și amintească ce i se spusese când se 
făcuse schimbul de tură. 

Cealaltă femeie își ridică privirea din notițe. 

— Au spus ceva despre mutarea bărbatului la Oncologie? În 
dosar scrie că nu e eligibil pentru bypass. E într-o formă prea 
proastă, așa că n-are rost să-l facă să treacă printr-o astfel de 
operaţie. Potrivit fișei, n-a răspuns nici la radioterapie, nici la 
chimioterapie. E pe cale să i se ofere îngrijire paliativă, deci n-ar 
mai trebui să ocupe unul dintre paturile noastre. Merge la 
Oncologie sau la unul dintre sanatoriile particulare? 


VP - 108 


— Nu cred că s-a discutat despre asta. j 

Era perfect posibil ca subiectul să fi fost abordat deja și Asta 
să nu fi prins nici măcar un singur cuvânt din discuţie. Se bazase 
pe asistenta-șefă din secţie ca să știe ce se întâmplă acolo, însă 
femeia plecase mai devreme acasă, susținând că o doare 
stomacul. Asistenta care îi luase locul stătea acum în faţa Astei, 
așteptând niște răspunsuri din partea ei. 

— Nu. N-au zis nimic despre asta. 

— Ciudat. 

Femeia înălță din sprâncene, apoi se aplecă iar deasupra 
dosarului. 

— Bietul om. 

— Da, rosti Asta în mod automat. 

Întinse mâna după un pahar cu apă și luă o înghiţitură, în 
speranţa că o va mai înviora puţin. 

— Ai vorbit des cu el? 

— Nu. Abia dacă am schimbat câteva cuvinte. 

— La fel și eu. După atâţia ani, tot mi se pare greu să vorbesc 
cu cei care au primit o condamnare la moarte. Ca el și ca 
bărbatul de săptămâna trecută. Tot ce spui pare cumva 
nepotrivit. 

Femeia închise dosarul pacientului și îl așeză la locul lui. 

— Sper doar ca, când îmi va veni și mie rândul, să se întâmple 
dintr-odată. Acum, în viață, în clipa următoare, moartă. 

— Da, poate că așa e cel mai bine. 

Răspunsul Âstei veni oarecum ezitant. Nu doar pentru că, de 
obicei, această descriere era valabilă în cazul celor care mureau 
prea devreme, ci fiindcă ea însăși nu mai era sigură că acesta 
era modul în care ar fi vrut să moară. Acum că i se făcuse frică 
pentru viața ei, bătrâneţea și toate suferinţele inerente acesteia, 
vizitele la spital și spectrul morţii îi apăreau într-o altă lumină. 
Totuși nu știa dacă pacientul în cauză ar fi fost de acord cu ea și 
nici n-avea de gând să-l întrebe. Poate că el ar fi ales să plece 
dintre cei vii cu câteva zile mai devreme, când suferise acel atac 
de cord exact în fața ei. Dar ea, una, se îndoia. Și chiar dacă el 
ar fi făcut această alegere, Ásta tot ar fi reacţionat prin a-i oferi 
primul ajutor. Sarcina ei era să vindece oameni, să aibă grijă de 
ei; nu să ia decizii despre cine trebuie să trăiască și cine trebuie 
să moară. 

Însă undeva în Reykjavik se afla un bărbat pregătit să facă 


VP - 109 


exact acest lucru. Omorâse deja o persoană, o adolescentă, și 
încă nu terminase. Ásta își dădu seama că, dintr-odată, se 
temea de sfârșitul turei. Se temea să meargă singură pe holurile 
pustii ale spitalului; să traverseze parcarea învăluită în beznă. 
Poate că în această noapte nu era singura femeie care se 
simțea cuprinsă de spaimă, date fiind nesfârșitele știri despre 
crimă, care continuau să bage lumea în sperieţi, subliniind că 
poliţia încă nu reușise să aresteze niciun suspect. Spre 
deosebire de mulţi alţii, ea avea un motiv extrem de întemeiat 
să se teamă. 


VP - 110 


Capitolul 16 


Altă ședință de dimineaţă despre mersul anchetei trecu fără 
să se menţioneze absolut deloc chestiunea bullyingului. Stella 
rămânea în continuare același copil popular și simpatic, care n- 
ar fi făcut rău nici măcar unei muște. Singura diferenţă faţă de o 
prinţesă Disney era faptul că mama ei trăia în continuare. Au 
fost vehiculate diverse idei, inclusiv posibilitatea ca ucigașul să 
fi fost vreun tocilar, dat fiind că acesta folosise o mască din Star 
Wars. Dar, când teoria respectivă nu-și găsi niciun adept, 
persoana care o lansase adăugă pe un ton defensiv că oricine 
altcineva ar fi optat pentru o mască de clovn, din moment ce 
clovnii ucigași erau la modă în ultima vreme. 

În absenţa oricăror piste solide, restul ședinței fu dedicat 
trecerii în revistă a persoanelor care fuseseră deja scoase din 
anchetă, inclusiv membrii apropiaţi ai familiei, iubitul fetei sau 
prietenii. Aceștia fie aveau alibiuri solide, fie conformaţia lor 
fizică nu se potrivea cu cea a atacatorului. Lista cu cei care 
cumpăraseră bilete la cinema se scurtase și ea considerabil, 
proces care necesitase o cantitate de timp neverosimil de mare 
și care dusese doar la o mână de posibili suspecți. Indivizii în 
cauză trebuiau luaţi acum la bani mărunți. 

Huldar se tot întrebase dacă să intervină și să aducă în 
discuţie ipoteza Freyjei legată de bullying, însă până la urmă 
hotărî că nu e momentul oportun. Comportamentul Stellei faţă 
de o colegă de clasă era puţin probabil să aibă de-a face cu 
uciderea ei. Mai târziu, Huldar regretă că nu intervenise. Nu 
exista nicio explicaţie logică pentru atacul brutal asupra fetei, 
așa că de ce să nu se ia măcar în considerare posibilitatea ca 
această crimă să fi fost motivată de răzbunare? Însă acum era 
deja prea târziu. Nu mai avea cum să se ridice în picioare în 
mijlocul tuturor și să înceapă să-și prezinte teoria în fața 
colegilor, care acum erau ocupați până peste cap cu sarcinile 
repartizate. Mai puţin el și Gudlaugur. 

Huldar stătea răbdător pe scaunul tare de plastic, așteptând 
să le fie strigate numele și presupunând că vreo însărcinare 
groaznic de plictisitoare le va fi oferită tocmai lor. Insă Erla 


VP - 111 


terminase cu toate treburile și lor nu le acordase nici cea mai 
mică atenţie. Așa că Huldar mersese la ea la finalul ședinței și 
ținuse să-i aducă aminte că ei doi fuseseră trecuți cu vederea. 
Insă, în loc să se plesnească peste frunte și să spună că uitase 
cu totul de ei, Erla îi aruncase o privire încărcată de cea mai 
pură maliţiozitate și îi spusese că voia să-i aibă pe amândoi la 
dispoziție în caz că se iveau alte treburi de rezolvat. Criminalii 
țării n-aveau de gând să se lase pur și simplu de meserie doar 
pentru ca poliția să-și poată îndrepta toată atenţia către cazul 
de crimă. 

În timp ce Huldar se întorcea furios la pupitrul său, îi trecu 
prin cap să nu ţină seama de Erla și să se plângă șefului ei 
direct. Dar, chiar și prin ceața roșie a furiei, își dădu seama că n- 
avea să ajungă la niciun rezultat. Pentru că, în primul rând, 
comentariul ei legat de alte crime era, dacă stăteai să te 
gândești bine, adevărat. În al doilea rând, lui nu-i plăcea să o 
facă pe turnătorul. 

— Asta-i o glumă la adresa noastră. 

Nici Gudlaugur nu era mai bucuros ca Huldar. 

— Chiar crede că o să stăm aici, așteptând să spargă cineva 
vreo mașină și să fure vreo plasă plină cu cumpărături sau ceva 
de genul? 

Aruncă o privire către pupitrul de alături, unde câţiva colegi 
se uitau cu atenție la înregistrările camerelor de supraveghere 
montate în zona din jurul magazinului. Huldar considera că 
sarcina lor era la fel de inutilă precum uitatul pe pereţi cu care 
se ocupau el și Gudlaugur, dat fiind că cele mai apropiate 
camere de supraveghere se aflau la câteva străzi distanță de 
locul în care fusese găsit cadavrul Stellei și puţine, dacă nu chiar 
niciuna, erau îndreptate către șoseaua pe care circulau mașini. 
Dar nu trebuiau să lase nici măcar o piatră neîntoarsă, asta era 
deviza lor. 

— Dacă ei își imaginează cu adevărat că se mai află încă o 
victimă pe undeva, atunci chestia asta e strigătoare la cer. 

Gudlaugur se scărpină exasperat în cap, făcându-și părul de 
obicei atât de impecabil pieptănat să i se zburlească în toate 
părţile. 

— Chiar crezi că noi doi am putea rezolva cazul dacă ni s-ar 
oferi ocazia? 

Huldar îi rânji lui Gudlaugur, deși nu simţea niciun dram de 


VP - 112 


veselie. Era în continuare iritat că Gudlaugur se încăpăţâna să 
pretindă că nu știe de unde îl recunoscuse Ásta. Ori de câte ori 
aborda subiectul, tânărul părea că vrea să schimbe discuţia și, 
oricât de tare ar fi dorit Huldar să smulgă adevărul de la el, se 
hotări să o lase baltă. Deocamdată. 

— Nu. Nu neapărat. Dar măcar am putea juca și noi un rol în 
poveste. 

Pete roșii de furie se iviseră pe obrajii lui Gudlaugur, însă 
acum culoarea se intensificase și i se întinsese până pe gât. 

Jóel, care, după părerea lui Huldar, era de departe cel mai 
detestabil membru al echipei, ieșise din biroul Erlei și se 
îndrepta acum în direcţia lor. Tinea în mână o foaie de hârtie 
împăturită și afișa expresia fericită a celui căruia i se ordonase 
să livreze veștile rele celui mai aprig dușman al său. El și Huldar 
trecuseră împreună prin academia de poliţie, începuseră să 
lucreze în același timp și ţinuseră mai mult sau mai puţin pasul 
unul cu celălalt de-a lungul carierei. Încă de la început nu 
izbutiseră să se apropie unul de altul și, în timp, relaţia lor se 
deteriorase din ce în ce mai tare. 

Cu vreo doi ani în urmă, când Huldar fusese promovat pe 
postul de șef al brigăzii, Jóel probabil se simţise de parcă ar fi 
trebuit să poarte doliu la muncă. lar când, la scurt timp, Huldar 
fusese retrogradat, pesemne că Jóel nu-și mai încăpuse în piele 
de bucurie. 

— Hei, băieţi! lubiţeilor! 

Jóel vorbea dinadins foarte tare, ca să fie auzit de ceilalţi 
polițiști din birou. 

— Am o sarcină pentru voi de la Erla. 

Alegerea mesagerului nu fusese întâmplătoare: Erla era 
perfect conștientă de faptul că se detestau unul pe altul. 
Dumnezeule, avea s-o facă să plătească pentru asta. 

Huldar ignoră înţepătura. Să răspundă la ea n-ar fi însemnat 
decât să-i facă jocurile lui Jóel. Gudlaugur strânse din fălci și 
brusc deveni foarte interesat de ecranul calculatorului. 

— Ori taci, ori zi ce-ai de zis. 

Huldar depuse un efort considerabil ca să păstreze un ton 
normal. 

— Ori ţi-e greu să citeşti ce ţi-a spus? De ce nu mi-o dai mai 
bine mie? 

— Ha-ha, făcu J6el, sarcastic. 


VP-113 


Despăturind foaia, începu să citească însărcinarea cu un glas 
vesel: 

— O femeie de serviciu a sunat să ne spună că nu poate intra 
în casa în care ar fi trebuit să lucreze în această dimineaţă. 
Câinele familiei a fost încuiat pe dinafară și ei îi e teamă că s-a 
întâmplat ceva rău. 

Chipul lui Jóel fu despicat de un rânjet larg, scoțând la iveală 
dinţii strâmbi pe care de obicei încerca să-i ascundă. Pe Huldar îl 
mânca să-i rearanjeze cu pumnul, dar se controlă și îi îngădui lui 
Jóel să savureze momentul. 

— A, da, și nu prea vorbește islandeza. Erla voia să afle dacă 
mai ai suficient credit pe telefon ca să discuţi cu ea folosind 
Google Translate, adăugă el, așezând foaia pe biroul lui Huldar. 
Ai aici restul informaţiilor. 

Incapabil să reziste tentaţiei de-a prelungi clipa, Jóel trase 
adânc aer în piept, de parcă ar fi vrut să savureze cum trebuie 
natura ingrată a misiunii lui. Apoi schiţă iar un rânjet răutăcios. 

— Firește, chestiunea este foarte urgentă, așa că nu ne lăsați 
pe noi să vă stăm în drum. 

În timp ce se îndepărta agale de ei, Huldar strânse braţele 
scaunului până începură să-l doară mâinile. 

e 

— Jóel e o sulă bleaga. Nu-l lăsa să te enerveze. Sunt eu 
destul de șucărit pentru amândoi. 

Huldar conducea pe strada rezidenţială unde - spera el - 
femeia care se ocupa de curățenie îi aștepta. Se gândea că asta 
stabiliseră când discutaseră la telefon, însă nu putea fi sută la 
sută sigur că ea înţelesese. 

— Nu-l lăsa să-ţi strice ziua. Erla va înceta până la urmă cu 
prostiile și ne va da ceva util de făcut. 

Gudlaugur se uita pe geam. Fiind genul sensibil, el luase toată 
această situaţie la modul personal. Poate că deja se gândea să 
ceară un transfer, ori la un alt departament, ori la un alt birou. 
De preferat cât mai departe posibil de Huldar. Era de înțeles; 
băiatul plătea preţul asocierii cu el. 

— Dacă ceri să fii mutat, vei fi lăsat în pace de dobitocul ăla și 
de toți ceilalți. Ai să primeşti misiuni mai bune. Eu unul nu ţi-aș 
purta pică. 

Huldar continuă să privească înainte,  împotrivindu-se 
imboldului de a verifica reacţia lui Gudlaugur. Ultimul lucru pe 


VP - 114 


care și-l dorea era ca tânărul să se mute de lângă el; i-ar fi 
simţit lipsa. In pofida timidităţii sale și a faptului că nu prea avea 
experiență, putea fi perspicace când conta. Și nu se știa cine 
avea să-i ia locul, dacă avea să i-l ia cineva. Huldar era mulţumit 
că nu începuse iar de dimineaţă cu întrebările despre Ásta - ar fi 
fost poate picătura care să umple paharul. 

Gudlaugur nu-i răspunse. Destinația lor le apăruse în faţă. 

— Acolo. 

Arătă către o casă enormă, din beton, situată pe ceea ce era 
în mod evident partea mai șic a străzii. În spatele casei se afla 
câmpul de lavă. In mod evident, casei îi fuseseră aduse 
îmbunătăţiri: ici și colo fuseseră adăugate ziduri de beton solide, 
cu scopul de a-i da un aspect geometric; marginea acoperișului 
fusese scoasă și învelișul tipic islandez din tablă ondulată fusese 
înlocuit cu panouri din cupru îmbinate. Curtea din faţă fusese 
pavată toată. Același lucru era valabil pentru majoritatea 
caselor vecine, deși unei părți a clădirilor de pe partea cealaltă a 
străzii li se îngăduise să-și păstreze caracteristicile originale și 
chiar să fie vopsite în alte culori decât alb sau diverse nuanţe de 
cenușiu. 

— Crezi că ea este? 

Gudlaugur arătă către o femeie slăbănoagă care aștepta 
lângă ușa din faţă. Era îmbrăcată cu o canadiană în culori 
aprinse, făcută dintr-un material subţire, și părea să-i fie frig, 
deși nu la fel de frig precum îi era câinelui de talie mică ghemuit 
la picioarele ei. Femeia n-avea căciulă pe cap, iar părul rar, lung 
până la umeri, tot continua să-i fluture peste față. Imediat ce 
reușea să și-l dea la o parte, dezvăluindu-și obrajii supţi, vântul 
i-l arunca iar în ochi. Huldar parcă pe alee, lângă o mașină mică 
și destul de rablagită. Își feri diplomat privirea când observă că 
revizia tehnică îi expirase de mult. 

Aleea care ducea până la ușa de la intrare era străjuită de 
mici stâlpi cu lumini de exterior, care acum erau stinse. Stâlpii 
erau acoperiţi de un strat de rugină atât de uniform, încât 
probabil că așa era modelul. Huldar se întrebă în treacăt cât îi 
costase pe proprietari ca să obţină acel efect de rugină. 
Proprietatea dădea impresia că aparţinea unor oameni foarte 
avuti. 

Cei doi se prezentară și scuturară amândoi mâna scheletică a 
femeii. Ea își rosti numele cu un accent slav, după care arătă 


VP - 115 


spre ușă, indicând că era încuiată. 

— Nu acasă. 

Huldar abia reuși să nu-și dea ochii peste cap. Cât timp 
petrecuse oare Erla scotocind printre înștiinţări, înainte de-a 
alege tocmai această misiune pentru ei? 

Femeia arătă către câinele de la picioarele sale, după care 
făcu semn cu mâna spre colțul casei. 

— Câine. Afară. Frig. 

— Da, bine. 

Huldar căuta cuvinte simple, pentru ca ea să le poată 
înțelege; și pentru a-i da de înțeles că astfel de lucruri se 
întâmplă, dar că rezolvarea lor nu cade în sarcina poliţiei. Câinii 
vagabonzi erau responsabilitatea consiliului local. Dar, înainte 
ca Huldar să mai poată adăuga vreun cuvânt, femeia se aplecă, 
luă câinele în braţe și le arătă polițiștilor labele din faţă ale 
acestuia. 

— Sânge. Mult sânge. 

Cei doi se apropiară ca să cerceteze petele roșii-maronii de pe 
labele câinelui. 

— Sânge. Mult, mult prea mult sânge. 

Femeia dădu iar din mână către colţul casei. 

Huldar și Gudlaugur făcură un schimb de priviri. Ce considera 
femeia aceasta a fi mult sânge? Mai mult decât se putea afla în 
venele unui câine mic? Animalul nu avea nicio rană vizibilă, însă 
în blana lui pufoasă se putea ascunde o grămadă de sânge. 

— Ne poţi arăta? 

Acum era rândul lui Huldar să indice către colțul casei. Femeia 
încuviinţă din cap și lăsă câinele jos. Făcuseră doar câţiva pași, 
când Huldar întinse brusc braţul pentru a-i opri, apoi se întoarse 
către femeie și o întrebă: 

— Putem ocoli pe partea cealaltă? 

Arătă cu mâna către colțul opus al casei. Ea încuviinţă din 
cap. Înainte de a face cale întoarsă, Huldar îi atrase atenţia lui 
Gudlaugur asupra unei urme rămase în zăpadă, lată de o 
jumătate de metru, care ducea de la casă prin toată grădina, în 
direcția șoselei. Era prea neregulată ca să poată fi lăsată de o 
sanie și nici nu se vedeau urme lăsate de tălpici. Ici, colo se 
zăreau pete rozalii în zăpadă. Nu erau foarte diferite de cele 
aflate în spatele cinematografului din care ucigașul o târâse pe 
Stella până în parcare. Era posibil să fie totuși doar o 


VP - 116 


coincidenţă. Chiar și așa, Huldar nu voia să nesocotească ceea 
ce se putea dovedi a fi scena unui incident mult mai grav decât 
un câine lăsat pe-afară. 

Gudlaugur își scosese telefonul și tasta de zor în timp ce ei 
dădeau ocol casei. 

— Potrivit site-ului jâ.is, aici locuiește o familie cu patru 
membri. 

Tastă mai departe și adăugă: 

— Tatăl este director executiv, copiii sunt la școală și mama 
n-are serviciu. Vrei să-i sun? 

— Nu. Așteaptă. 

Lui Huldar îi venea să-și dea palme pentru că nu se gândise 
să-i spună lui Gudlaugur să caute pe drum informaţiile 
respective. Asta ar fi fost procedura firească. Dar furia la adresa 
Erlei și a lui Jóel îi întunecase minţile. Fără îndoială că auzise 
despre lucrurile de genul ăsta la cursul de control al furiei, însă, 
în mod ironic, se înfuriase prea tare că fusese silit să participe la 
așa ceva. 

În spatele casei se afla o grădină mult mai întinsă, cu o terasă 
enormă, parţial împrejmuită de un gard și de ziduri de beton 
joase. Mobilierul de grădină fusese învelit pentru iarnă, așa că 
muchiile îi erau netezite de huse, creând un oarecare contrast 
cu efectul geometric general altfel destul de rigid. Tot nelalocul 
ei era și dâra închisă la culoare care ducea de la marea ușă 
glisantă, de-a lungul terasei și apoi în jos, pe peluza acoperită 
de zăpadă, înainte de a dispărea după colțul casei, pe partea 
cealaltă. 

— Rahat. 

Huldar ridică o mână pentru a-i opri pe Gudlaugur și pe 
femeie. 

— Mult sânge. 

Femeia clătină cu tristețe din cap. 

— Mult sânge. 

Deşi terasa avea pe dedesubt un sistem de încălzire care 
topea zăpada, dâra roșiatică nu era mai puţin vizibilă pe 
pavelele de piatră deschisă la culoare. Din loc în loc se puteau 
vedea urme întunecate de labe, sugerând faptul că micul câine 
cercetase îndeaproape scena din fața lor. De unde stătea, lui 
Huldar i se părea că dâra roșie fusese linsă în câteva locuri. Ca 
pentru a-i confirma bănuiala, cățelul ţâșni printre picioarele lor 


VP - 117 


pe terasă și începu să lipăie dâra lată. 

— Nu! zbieră Huldar, însă câinele nici măcar nu întoarse capul 
spre el, așa că n-avu de ales și se duse să-l ia de acolo. 

Mergând cu pași mari, înhăţă animalul, care era ușor ca un 
fulg, apoi se întoarse călcând în aceleași locuri. Nu se mai punea 
problema ce însemnau toate astea. O dâră de sânge. Dar 
oamenii nu erau singurele creaturi care sângerau. La fel de bine 
proprietarul casei putea fi vânător. 

— Care e numărul de telefon al soțului? 

Gudlaugur i-l repetă cu voce tare, în timp ce Huldar, ţinând 
câinele la subsuoară, îl sună. După tonul apelului, părea că 
telefonul mobil se afla în străinătate. Nu primi niciun răspuns. 
Nu avu mai mult noroc nici când Gudlaugur îi oferi numerele 
soţiei, al fiicei și al fiului. Telefonul băiatului îl direcționă imediat 
la căsuţa vocală, anunţându-l că ori era închis, ori nu avea 
semnal în momentul de faţă. 

Gudlaugur îl bătu ușor pe umăr pe Huldar. 

— Ce e chestia aia de la fereastră? 

Huldar ridică privirea din telefon și se uită la panoul de sticlă 
de lângă ușa glisantă. Soarele, coborât mult, bătea direct în 
geam, împiedicându-l să distingă la ce se referise Gudlaugur. 
Apoi o văzu. O bucată albă de hârtie, lipită pe dinăuntru. Se 
întoarse spre femeie, în timp ce încerca să ţină bine câinele care 
se tot zbătea. 

— Eşti sigură că n-ai nicio cheie? întrebă el pe un ton aspru și 
femeia scutură din cap, înspăimântată. 

De parcă s-ar fi așteptat să fie arestată pentru că o uitase sau 
o pierduse ori pur și simplu pentru că, de la început, nu i se 
oferise una. 

— la câinele. 

Huldar îi întinse lui Gudlaugur câinele care începuse să 
tremure, iar animalul se înveseli brusc când se trezi în brațele 
acestuia. După care se apropie de fereastră, încercând să facă 
pași cât mai puţini și mai lungi și călcând cu grijă peste urmele 
de sânge. 

In spatele lui, îl auzi pe Gudlaugur strigând: 

— Scrie ceva? 

— Da. Bine, scrisul e pe partea cealaltă, dar tot pot vedea ce 
scrie. 

Huldar își schimbă poziția, astfel ca umbra lui să nu cadă 


VP - 118 


peste hârtie. În timpul ăsta, o rază de soare lumină suficient cât 
să vadă prin geam. 

Pe partea cealaltă se afla o cifră: 3. 

Işi scoase telefonul și formă numărul Erlei. Nu era un apel pe 
care preconizase că-l va efectua când porniseră la drum. Oricât 
de sumbră era vestea, nu se putu abţine și se bucură puţin că 
soarta îi juca o farsă șefei sale. 


VP - 119 


Capitolul 17 


Uitase să aducă o lanternă cu el, așa că o folosi pe cea de la 
telefonul mobil. Deși aceasta nu răspândea prea multă lumină, 
putea totuși constata, șocat și scârbit, că băiatul încă nu era 
mort. Acesta avea pielea cenușie, precum un pește alterat, ba 
chiar și mirosea la fel ca unul. Zăcea unde căzuse mai devreme, 
dar nici nu avea cum să-și schimbe poziţia. Cel puţin unul dintre 
braţe părea rupt, era lovit foarte rău la cap, o gleznă îi era 
sucită, la fel și genunchiul. _ 

Și totuși băiatul încă nu era mort. In cazul fetei, fusese altă 
poveste. Aceasta dăduse ortul popii aproape imediat, fără să-i 
creeze prea multe probleme, murind cu totul și cu totul diferit 
faţă de cum trăise. 

Știa prea bine că trebuie să-i curme suferința băiatului. O 
singură lovitură puternică în cap urma să-l rezolve, folosind ceva 
greu, cum era acel stingător de incendiu. Dar nu avea nimic 
potrivit la îndemână. Poate că totuși era bine și-așa, căci asta 
măcar însemna că nu mai trebuia să se apropie și mai mult de 
băiat și de mirosul scârbos ce părea un soi de vestitor al morții. 
Abia îl putea suporta de la câţiva metri distanţă; cine știe cum 
ar fi fost dacă ar fi trebuit să stea chiar deasupra cadavrului. 

Băiatul zăcea întins pe spate, privind în sus. De fapt, nu-și 
dădea seama dacă vedea sau nu ceva, dar pur și simplu nu se 
simţea în stare să-i facă felul printr-o lovitură frontală. Nu după 
ce văzuse ce păţise fata în urma loviturii. O izbitură în ceafă, da, 
cu asta credea că se poate descurca, dar ar fi însemnat să-l 
întoarcă pe puști cu fața în jos, ceea ce era de neconceput. 

Trebuia să se termine cât de curând. Puștiul n-avea cum să 
mai reziste mult timp în starea în care se afla, supraviețuind 
doar cu aer. Dacă nu se putea aduna ca să-i facă felul sau să-i 
dea jos hainele de pe el și să-l târască afară, în gerul năprasnic, 
poate că i-ar mai fi luat încă trei zile până să moară. Sau poate 
mai puţin, dată fiind cantitatea de sânge pe care o pierduse. 
Hainele îi erau acoperite de pete, uscate de mult și fără să mai 
aibă culoarea roșie. 

Rațiunea urla la el să plece de-acolo. Devenise insuportabil nu 


VP - 120 


doar pentru nasul și ochii lui; hârâitul sporadic din gâtul 
băiatului îi tortura urechile. Nu mai era în stare să atingă nimic 
de-acolo și situația devenise de-a dreptul oribilă, iar pe limbă 
simţea gust de fier, ceea ce îl făcea să tânjească să scuipe. Dar 
n-avea cum să facă așa ceva; nu putea să riște să lase nicio 
probă biologică în urma sa. 

Un alt hărâit răzbătu dinspre băiatul întins pe podea. Un 
zgomot jalnic, precum murmurele unui nou-născut. Intr-un 
contrast total cu scena sinistră din faţa sa. O clipă, regretă ceea 
ce tocmai făcuse, întrebându-se de ce dracu' se ajunsese până 
aici. Apoi își reaminti, cu furie, că băiatul o meritase. Dar 
undeva, în sinea lui, încolţise îndoiala: era oare adevărat? Însă 
alungă repede gândul: acum ar fi fost complet inutil să înceapă 
să considere că totul fusese o enormă greșeală. O greșeală 
teribilă, fatală chiar. Ce era făcut nu mai putea fi desfăcut. Așa 
că trebuia să ia lucrurile așa cum erau și să tragă cât mai multe 
foloase de pe urma situației. Deocamdată, însemna că trebuie 
să aștepte. Ceea ce nu era chiar așa complicat și nu-i cerea să 
depună vreun efort. 

Băiatul scoase un alt hârâit și capul i se răsuci puţin într-o 
parte. Ochii i se închiseră pentru o fracțiune de secundă, apoi i 
se deschiseră iar, privind drept în față. Privirea lui era 
înfricoșător de neliniștitoare. Slavă Domnului că își adusese și 
masca drept măsură de precauţie, în cazul puţin probabil în care 
băiatul ar fi fost salvat. Deși, chiar și dacă ar fi fost în stare să 
distingă ceva, nu exista nicio garanţie că imaginea din faţa 
ochilor săi gălbui avea să-i mai ajungă până la creier. Mai ales 
având în vedere traumatismul cranian pe care-l suferise. 

Nu mai putea dura mult. Pur și simplu, era cu neputinţă să 
mai dureze. 

Buzele crăpate și uscate ale băiatului se mișcară. Ce naiba? 
Venise aici să-i ia corpul, nu să-l privească în ochi sau să-l audă 
vorbind. Faptul că acesta putea rosti vreun cuvânt nu avea cum 
să fie semn bun. 

Ceea ce ieși fu doar un norișor subţire de abur, deși, dacă te 
străduiai, puteai distinge și sunete, sunete diferite, care 
aduceau cu niște cuvinte. Era oare posibil? 

Un singur lucru putea face: să se apropie și mai mult de el. Ce 
încerca oare să spună băiatul? Implora milă? Ajutor? Dacă da, 
evident că nu-și mai aducea aminte absolut nimic despre ce se 


VP - 121 


întâmplase înainte să-și piardă cunoștința, altfel și-ar fi dat 
seama că nu se mai putea aștepta la îndurare. 

Duhoarea nu era chiar atât de rea, chiar dacă se apropiase 
puţin. Băiatul păru să simtă prezenţa altei persoane. Privea în 
gol la masca neagră, continuând să șoptească. Dar se căznea 
să-și menţină deschiși ochii gălbui; pleoapele tot continuau să-i 
cadă, una dintre ele fiind umflată și purpurie. 

Crezând că poate distinge cuvinte, se aplecă și mai mult, 
întorcând urechea către faţa băiatului. Poate că acestea erau 
ultimele sale cuvinte. Poate că ele urmau să aibă o însemnătate 
pentru familia lui. 

Sau poate că băiatul doar voia să cerșească iertare. Spera că 
vorbea serios de data asta. Insă deja era prea târziu. 

Băiatul ridică iar pleoapele, cu încetineală, și continuă să se 
chinuie să vorbească. Depunând un efort și mai mare ca să 
audă ce are acesta de spus, se aplecă până ce masca aproape 
atinse pielea cenușie de pe chipul băiatului. In mască nu era 
niciun fel de gaură pentru respirat, dar chiar și așa simţi când 
băiatul deschise gura și începu iar să scoată șoapte gâfâite. 
Duhoarea era îngrozitoare; era duhoarea morţii. Dar glasul se 
stinse cu totul înainte de-a mai rosti ceva și acum băiatul părea 
să fi ajuns la capătul puterilor. 

După care ochii îi alunecară într-o parte, se închiseră și nu se 
mai clintiră deloc. Îndreptându-și spinarea, celălalt privi în jos la 
el, imperturbabil. Pieptul băiatului urca și cobora, tresăltând 
spasmodic. 

Mai bine îl lăsa în pace. Lucrurile evoluau în direcţia care 
trebuia. Nu mai avea cum să dureze mult. 

Odată hotărârea luată, tot ce avea de făcut era să iasă de aici 
și să încuie ușa. Urma să revină mai târziu. In mod clar, nu 
trebuia să-și mai facă griji că băiatul ar fi putut striga după 
ajutor sau ar fi reușit să atragă atenţia cuiva. 

Așa că îl putea lăsa să moară în pace. 

In clipa în care ajunse afară își smulse masca de pe chip și luă 
câteva guri mari de aer, cutremurându-se din tot corpul, 
înghițind lacom aerul rece și limpede al nopţii. Acesta semăna 
cu apa rece ca gheaţa pe care o bei când ești mort de sete. 

Apoi, după ce privi cu mare atenţie în toate părțile, porni 
înapoi către mașină. 


VP - 122 


Capitolul 18 


Strada rezidenţială liniștită era de nerecunoscut. Poliţiști, 
criminaliști și echipa legiștilor veniseră cu toții la fața locului, în 
timp ce câinii de la unitatea K9 fuseseră și ei aduși ca să-l caute 
pe fiul proprietarilor - se dovedise că lipsește. Fără rezultat însă. 

Poliţia efectuase nenumărate apeluri telefonice. Unele 
fuseseră o pierdere de vreme, altele duseseră la alte apeluri, iar 
vreo câteva oferiseră informaţii care puteau fi folosite pentru a 
înţelege ce se întâmplase acolo. Acum aveau și un interval 
temporal. Sau cel puţin așa înțelesese Huldar din comentariile la 
care trăsese cu urechea. În clipa în care Erla își făcuse apariţia 
însoțită de suita ei, îi trimisese pe Gudlaugur și Huldar de-acolo, 
fără să-i pese că ei ajunseseră primii la locul faptei. Acum se 
întorsese și ea la secţie, dar nu părea că are de gând să le 
mulțumească. Intrase direct în biroul ei și închisese ușa, fără să 
arunce vreo privire măcar în direcţia lor. 

Erla vorbea la telefon în cușca ei de sticlă când Huldar îi bătu 
la ușă. Se prefăcu că nu-l aude, dar el tot intră în birou. Părea să 
discute ori cu tatăl, ori cu mama băiatului dispărut. Când Huldar 
încercă să-i surprindă privirea, ea i-o evită. La final îi întrebă 
dacă știau când e programat zborul. Apoi închise și zăbovi o 
clipă cu privirea fixată pe telefon, poate încercând să-și 
închipuie cum o fi să rămâi blocat într-o altă ţară în timp ce 
copilul tău e dat dispărut, poate chiar mort. Apoi expresia ei se 
înăspri și ridică privirea spre Huldar. 

— Ce dorești? 

— M-am gândit să intru și să te întreb ce treabă ai să ne dai 
mie și lui Gudlaugur. Ne-am săturat să stăm pe fundurile 
noastre și să nu facem nimic. 

Nu minţea. Pur și simplu stătuseră degeaba de când se 
întorseseră la secție. 

— Din punctul meu de vedere, sunt o grămadă de treburi de 
făcut. Atât de multe, că nici nu le putem dovedi. Așa că de ce nu 
ne revin și nouă sarcini de îndeplinit? Cunoaștem contextul. Am 
făcut cele mai puţine ore suplimentare dintre toţi, deci ar avea 
sens să ne folosești și pe noi. Sau trebuie să-ți reamintesc faptul 


VP - 123 


că suntem și noi polițiști capabili? 

Gura Erlei se strâmbă a nemulţumire. Îi aruncase o privire 
fugară când începuse să vorbească, după care își îndreptase din 
nou atenţia spre ecranul calculatorului. Huldar era sută la sută 
sigur că pe ea o așteptau deja o mulţime de e-mailuri, rapoarte 
și formulare de completat cărora trebuia să le acorde atenţie ca 
șefă a departamentului, precum și tot soiul de sarcini legate de 
investigația în curs. Dar nu era nevoie să fii vreun geniu ca să-ţi 
dai seama că numai la ele nu-i stătea gândul. Ochii ei nu se 
clinteau, maxilarul îi era încleștat și pomeţii îi păreau deosebit 
de ascuţiţi. 

— Încă nu le-am luat la verificat pe fiecare. Va trebui să 
așteptați și voi, la fel ca toată lumea. 

Răspunsul ei jalnic îl înfurie și mai tare pe Huldar. 

— Rectificare. Nimeni altcineva nu așteaptă. 

Se trase aproape de marginea scaunului, pe care se așezase 
fără să mai aștepte să-l invite ea, și întinse mâna ca să 
răsucească într-o parte monitorul, pentru ca Erla să nu se mai 
poată preface că se uită la el. 

— Dacă nu primim ceva de făcut în următoarele cincisprezece 
minute, plec acasă. E o glumă, pur și simplu. De dimineaţă, ne- 
ai trimis pe noi doar pentru că ai crezut că e o pierdere de timp. 

Glasul lui Huldar era încărcat de răceală, iar chipul cât se 
poate de serios. 

Erla își drese glasul. 

— A fost o greșeală. Toată lumea face greșeli câteodată. 

Nu mai zise nimic câteva clipe, ci doar răsuci înapoi ecranul, 
cu faţa spre ea. 

— O greșeală norocoasă, după cum s-a dovedit până la urmă. 
Dacă am fi trimis la locul faptei niște polițiști mai tineri, mai 
puţin experimentați, poate că acestora le-ar fi scăpat indiciile. A 
început să ningă și dovezile aveau să fie acoperite în scurt timp. 
Cele de afară, cel puțin. 

Înăuntru găsiseră o groază de sânge, din câte înţelesese 
Huldar, și, după spusele legistului, persoana care-l pierduse 
trebuie că fusese rănită foarte grav. Era o baltă mare de sânge 
pe podeaua bucătăriei și pereţii fuseseră și ei împroșcaţi. Până 
acum încă nu izbutiseră să-și dea seama ce tip de armă fusese 
folosită. Dacă aceasta se găsea în continuare în casă, trebuie că 
fusese curățată și așezată la loc. Dar, dacă ucigașul nu era 


VP - 124 


complet idiot, atunci probabil că luase arma cu el. 

— Habar n-aveai peste ce urma să dăm. Doar voiai să ne faci 
să ne pierdem vremea. 

Huldar se ridică în picioare. 

În timp ce întindea mâna spre clanţă, ușa se deschise și 
înăuntru intră șeful Erlei. Arăta atipic de mulțumit pentru cineva 
care de obicei se plimba afișând cea mai morocănoasă expresie 
posibilă și care zâmbise ultima dată în copilărie, când împlinise 
șase ani și stinsese dintr-o suflare toate lumânările de pe tort. 
Era genul de ticălos de modă veche care își face loc cu coatele 
peste tot, metodă care de altfel îl și propulsase în poziţia pe 
care o ocupa acum. Și nici că-i păsase câți oameni călcase în 
picioare până ajunsese aici, atât timp cât aceștia îi neteziseră 
calea ca să-și atingă scopul. Acum însă nu mai avea unde să 
avanseze; urma să se pensioneze cât de curând. Dată fiind 
enorma lui lipsă de popularitate, de bună seamă că la 
petrecerea de adio aveau să participe toţi cei care își doreau să 
ciocnească un pahar în cinstea faptului că scăpau de el. 

Purtându-se de parcă Huldar nici n-ar fi fost acolo, el i se 
adresă Erlei: 

— Bună treabă de dimineaţă. 

Fruntea Erlei se încreți într-o expresie nedumerită. Nu se 
întâmpla în fiecare zi ca șeful ei sau oricare alt ofițer superior să 
o laude. 

— Adică? 

Așa cum îi stătea în fire, șeful ei continuă să trăncănească 
fără să asculte. 

— O mulţime de oameni ar fi ignorat pur și simplu apelul 
telefonic al femeii de la curățenie. Eşti foarte isteață. 

Erla nu zicea nimic. Poate că ar fi vrut să mai spună ceva, dar, 
din moment ce Huldar nu se clintea din loc, nu-i venea să se 
arate de acord și era puţin probabil că avea să-i spună adevărul 
șefului ei. 

— Oricum, vremea mea s-a cam dus și mi s-a cerut să numesc 
niște posibili succesori. Trebuie să recunosc că mă simt destul 
de copleșit de mulţimea de candidaţi din interiorul 
departamentului, însă îmi place stilul tău. Ține-o tot așa și am 
să-ți pun numele în capul listei. Voiam doar să știi asta. 

Privirea lui căzu asupra lui Huldar și obișnuita lui expresie 
morocănoasă i se așternu iar pe chip. 


VP-125 


— Singura problemă va fi cu găsirea unui înlocuitor potrivit 
pentru tine. Nu s-ar spune că debordăm de talente. 

Huldar îi aruncă un zâmbet vesel. Înţepătura nu-l duruse. Nici 
măcar nu-l usturase. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să 
primească iar postul Erlei. 

Bărbatul își îndreptă iar atenţia spre Erla. 

— Adu-ţi aminte - sunt cu ochii pe tine. Ne aflăm sub o 
presiune considerabilă ca să găsim rapid o soluţie. Cu cât găsiţi 
făptașul mai repede, cu atât mai bine. Cu cât durează mai 
mult... 

Lăsă propoziţia neterminată. 

— Păi, mult noroc. 

După ce plecă se așternu o tăcere mormântală. Lui Huldar i se 
părea normal ca Erla să fie cea care să vorbească prima despre 
ce se întâmplase, dar ea nu făcea decât să se holbeze în 
continuare la ecranul acela întors într-o parte, ca și cum el, 
Huldar, nici nu s-ar fi aflat acolo. 

— În regulă. 

Huldar îi oferi ocazia să reacționeze în vreun fel, dar ea n-o 
făcu; nici măcar nu murmură vreun mersi chinuit pentru faptul 
că își ţinuse gura când ea primise laude care nu i se cuveneau. 
Apoi el clătină din cap. 

— OK. Cum spuneam, eu plec acasă. 

Porni către ușă, disperat să dispară cât mai repede de acolo, 
să se îndepărteze de ea, să iasă la aer curat. Disperat după o 
țigară pe care să o termine din patru fumuri mari și adânci. 

— Huldar. 

Cuvântul răsună chiar în clipa în care el strângea clanţa în 
mână. Nu se întoarse, îndoindu-se de faptul că ar fi fost capabil 
să-și ascundă disprețul în cazul în care tot ce i-ar fi oferit ea ar fi 
fost o scuză nesinceră. 

— Am să găsesc ceva și pentru voi doi, continuă Erla. 
Întoarce-te cu Gudlaugur în zece minute. 

Huldar ieși fără să mai arunce vreo privire înapoi sau să-i 
adreseze vreun cuvânt de mulţumire. Nici n-avea de ce să-i 
mulțumească. Era treaba ei să-i ofere ceva de muncă. 

e 

Gustul cafelei era mult mai bun acum că, Huldar avea din nou 
un scop. Sarcina care li se dăduse nu era deosebit de palpitantă, 
dar cel puțin avea legătură cu ancheta și nici nu implica animale 


VP - 126 


de companie. Ba chiar Erla îi pusese la curent cu progresul 
anchetei, așa că acum Huldar nu mai ardea de nerăbdare să 
audă răspunsuri la tot felul de întrebări - întrebări pe care n-ar fi 
putut să le pună colegilor să-i fără să riște să fie luat peste picior 
cu rahaturile obișnuite de către cei care se considerau mai sus 
ca el. Norocul lui părea că se întorsese cu o sută optzeci de 
grade. Acum o avea la mână pe Erla, ceea ce însemna că nimeni 
altcineva din departament nu se mai putea atinge de el. Așa că 
urma să profite din plin de situaţia actuală. De îndată ce avea să 
înceapă să vadă lucrurile limpede, Erla avea să-și dea seama că 
lui Huldar nu i-ar trece niciodată prin cap să o reclame sau să 
corecteze neînțelegerea, indiferent cât de mânios ar fi fost. Apoi 
urmau să se întoarcă de unde plecaseră. 

— Vrei un șervețel? 

Gudlaugur scoase un pacheţel din buzunarul hainei și i-l 
întinse surorii lui Egill, Ásdís. Huldar îi admiră solicitudinea. 
Buzunarele lui conţineau ţigări și o brichetă, monede, cheile de 
la casă și un pachet gol de bomboane Opal, pe care încă nu 
apucase să-l înlocuiască. Adică nimic care să poată fi oferit 
tinerei. Poate că diferenţa dintre ei doi putea fi pusă pe seama 
faptului că Gudlaugur fusese cercetaș pe vremuri, în timp ce 
Huldar făcuse g/ima - luptele tradiţionale islandeze -, cu scopul 
de a se apăra de surorile sale, și construise adăposturi 
improvizate, cu toate că nimic din toate astea nu-l pregătise 
pentru împrejurările actuale. 

Ásdís scoase un șerveţel, apoi își șterse lacrimile cu el și-și 
suflă nasul. Nu că i-ar fi fost de prea mare ajutor. Nici nu-l așeză 
bine jos pe primul, că și avu nevoie de altul. 

— Scuze. Nu credeam că mai am lacrimi. 

Îi privi cu ochi înroșiţi și umflaţi, apoi adăugă: 

— Trebuie să rămân aici? La noapte adică? 

Ridică puţin cățelul care-i stătea în poală și îi sărută blana. 
Acesta încă mai avea urme de sânge pe labe, dar ea nu părea 
să fi observat și nici ei n-aveau de gând să-i atragă atenţia. 

— Da. Considerăm că ar fi util. Vezi tu, încă mai e o șansă ca 
sângele să nu-i fi aparținut fratelui tău, deși deocamdată n-am 
reușit să-i dăm de urmă. Dacă sună acasă, trebuie să știm că e 
cineva care să răspundă la telefon. 

Huldar își așeză mâinile pe bratele fotoliului de piele. 
Gudlaugur stătea pe un fotoliu exact la fel. Intre ei se afla o 


VP - 127 


măsuță de sticlă de genul celor din fotografiile cu casele unor 
celebrități apărute în reviste glossy. Huldar n-ar fi fost deloc 
surprins dacă acest mobilier din trei piese ar fi apărut și el în 
vreo astfel de fotografie. Adică era mobilier din acela prezentat 
în articole cu titluri de genul „Paradisul designerului”. 

— De asemenea, e posibil ca persoana care ţi-a răpit fratele - 
dacă într-adevăr a fost răpit - să sune aici. În cazul ăsta, ar fi 
mai bine să răspunzi tu, nu unul dintre noi. 

— Dar ce-ar trebui să-i spun? 

Ochii roșii ai tinerei se măriră și mai mult de spaimă. 

— Răspunde-i doar la întrebările pe care ţi le pune. Și ascultă 
ce are de zis. E foarte puţin probabil să sune cineva, dar, dacă o 
va face, aici vor fi două polițiste care să-ţi ofere sprijin. Nu ai 
absolut niciun motiv să te temi. 

— Cum poţi spune așa ceva? 

Asdis cuprinse cu privirea încăperea, care purta urmele vizitei 
celor de la Criminalistică. 

— Fratele meu n-a fost în siguranţă aici. 

— Nu. Insă el a fost singur. Cu tine vor fi două polițiste. 

Huldar o urmări cum scoate alt șerveţel ca să-și oprească 
lacrimile ce începuseră iar să i se rostogolească pe obraji. 

— Cu puţin noroc, părinţii tăi vor reuși să prindă un avion de 
seară și să ajungă acasă la miezul nopţii. Vor avea nevoie de 
tine aici. 

Huldar văzu cum câinele închide ochii, mulțumit de faptul că 
se afla iar în braţele stăpânei. Părea indiferent la haosul ce se 
crease, dar nu plecase nicio clipă de lângă Ásdís de la sosirea lui 
Huldar și Gudlaugur. 

— Trebuie să subliniez faptul că încă nu e sigur dacă fratele 
tău a fost victima unui atac. Ar putea exista un alt motiv care 
să-i explice absenţa. 

Poliţia lua în considerare și posibilitatea ca Egill însuși să fi 
stâlcit pe cineva în bătaie în bucătărie, apoi să fi târât corpul 
afară de-acolo. Insă nu era cazul să pomenească lucrul ăsta în 
faţa surorii lui. Incă nu se primise niciun Snap de pe telefonul 
băiatului, deși deocamdată nici acesta nu fusese găsit și nu 
putea fi detectat. Dacă n-ar fi fost mesajul scris pe bucata de 
hârtie din geam, n-ar fi avut motive să facă legătura cu cazul 
Stellei. 

— Credeţi că Egill e bine? 


VP - 128 


— Nu știm. Dar, sigur, sperăm cu toţii că e bine, minţi Huldar 
cu seninătate. 

Aproape niciunul dintre ei nu credea că băiatul avea să fie 
găsit viu, deși firește că n-ar fi fost imposibil. Se decise să revină 
la întrebările pe care fusese solicitat să i le adreseze în timp ce 
așteptau să sosească cele două polițiste. Ásdís deja fusese 
interogată o dată, însă fusese prea tulburată ca să le poată oferi 
vreun răspuns coerent. Primise vestea când ieșea de la un curs 
- își deschisese telefonul și găsise mesajul că trebuie să sune 
imediat la poliție. După aceea veniseră să o ia cu mașina de la 
universitate, unde îi aștepta, sprijinită de perete, în faţa sălii de 
curs, înlemnită de groază. 

— Sunteţi apropiaţi? Tu și Egill? 

— Da. 

Fata se uita ţintă la câine, ca și cum ar fi încercat să evite să-i 
privească pe Huldar și Gudlaugur. 

— Tu și fratele tău sunteţi prieteni pe Snapchat? 

— Ăă... da, cred că da. 

Se întinse după telefonul care rămăsese pe măsuţa de cafea, 
apoi îl butonă câteva clipe. 

— Da. E pe lista mea. 

Se părea că încă nu înțelesese care erau implicaţiile acestei 
întrebări. 

— Ești cu cinci ani mai mare ca el, nu-i așa? 

— Patru și jumătate. 

— Deci nu prea aveți prieteni comuni? 

— Nu. 

Ásdís ridică privirea spre ei și adăugă: 

— De ce-am avea? El e fratele meu mai mic. Doar nu credeţi 
că vreunul dintre prietenii lui a făcut asta, nu? 

Huldar nu răspunse. El era cel care punea întrebările. 

— Îţi vine în minte cineva care să-i poarte pică fratelui tău? 
Cineva de vârsta lui cu care nu se înţelegea bine sau poate chiar 
un adult? 

Asdis păru să se gândească o clipă. 

— Nu, nu-mi vine nimeni în minte pe moment. Desigur, acum, 
că am plecat de acasă, cunosc mai puţine despre ce se întâmplă 
în viaţa lui, dar înainte nu era nimic în neregulă, din câte știu eu. 
Se învârte într-un cerc alcătuit din aceeași prieteni pe care-i are 
de la șase ani. Nu se prea ceartă. Aș fi surprinsă dacă s-ar fi 


VP - 129 


schimbat ceva între timp. 

Nu mai rosti nimeni niciun cuvânt câteva secunde, pe când 
Huldar se gândea la un mod diplomat de-a o întreba dacă fratele 
său hărțuise vreodată pe cineva. Intrebarea nu se afla pe lista 
care-i fusese dată, dar considera că n-ar fi stricat să i-o 
adreseze. Poate că cel mai bine ar fi fost să treacă direct la 
subiect. 

— Ştii cumva dacă Egill a luat vreodată parte la vreo acţiune 
de bullying? 

— Bullying? 

Ásdís părea uluită, ca și cum nu mai auzise niciodată acel 
cuvânt. Pesemne că astfel de probleme nu făceau parte din 
viața ei, căci, în pofida ochilor înroșiţi și a feței umflate, era 
limpede că această tânără avea absolut tot ce-și dorea. Era 
isteață, frumoasă, arăta bine, iar hainele, telefonul, poșeta și 
mașina parcată în fața casei depășeau de departe posibilitățile 
financiare ale unui student mediu. Judecând după vibraţiile 
constante ale telefonului ei, avea și o mulțime de prieteni. 
Comportamentul ei lăsa să se înţeleagă că n-avusese de 
înfruntat greutăţi în viaţă. Telefonul îi vibră din nou, ca pentru a 
sublinia că așa era. Ori de câte ori acesta scotea un zgomot, 
ochii ei ţâșneau în mod automat spre ecran, chiar și când se 
umpleau de lacrimi. 

La început, Huldar și Gudlaugur reacţionaseră la fel ca ea. 
Fiecare nou mesaj putea fi o notificare că tânăra primise un 
Snap. Și fiecare nou Snap putea însemna exact mesajul de care 
se temeau toţi cei implicaţi în anchetă: o poză sau o filmare 
trimise de pe telefonul lui Egill. Și fiindcă fata confirmase că se 
afla în lista lui de contacte, începuseră și ei să privească în mod 
automat spre telefon. Deocamdată, încă nu li se părea necesar 
să i-l confiște. În cazul puţin probabil în care Egill avea s-o sune 
plângând, fata ar fi trebuit să-l aibă la îndemână. Dar deja le 
confiscaseră telefoanele prietenilor apropiaţi ai lui Egill, astfel 
încât să poată face capturi de ecran ale oricărui Snap primit. 
Presiunea asupra operatorilor din poliţie se  redusese 
semnificativ după ce le înapoiaseră telefoanele prietenilor 
Stellei, însă avea să crească din nou când alţi adolescenţi aveau 
să-i implore să le înapoieze telefoanele, iar părinţii recunoscători 
ai acestora aveau să-i implore să le mai reţină puţin. 

— Da, bullying. A fost vreodată fratele tău amestecat în ceva 


VP - 130 


de genul ăsta? 

— Ăă... nu. Din câte știu eu, nu. Mi se pare foarte... puţin 
probabil. 

Ezitarea ei dădea de înţeles cu totul altceva. 

— Egill a avut probleme la școală, dar pentru delăsare. E 
inteligent, însă cam leneș. Dacă nu se antrenează la fotbal, e la 
calculator. Școala se află întotdeauna pe ultimul loc pentru el. 
Dar, din câte știu eu, plângerile la adresa lui au avut mereu de-a 
face cu faptul că e leneș. 

Lui Huldar îi sună telefonul. 

— Scuză-mă. 

Văzând că era Erla, îi făcu semn lui Gudlaugur să continue 
interogatoriul. 

Erla trecu direct la subiect. 

— la-i telefonul fetei. Acum. Nu trebuie să vadă ce urmează să 
primească. 

Se părea că, până la urmă, nu mai aveau de ce să aștepte un 
telefon din partea lui Egill. Nu astăzi, nici diseară, nici altă dată. 
Huldar făcu exact cum i se spusese. 


VP - 131 


Capitolul 19 


Se termină și ultima înregistrare. Huldar își feri privirea de la 
ecran ca să nu mai vadă ultimul cadru. De vină nu erau doar 
consecinţele violenţei de care avea oroare; urmărirea faptei în 
sine era la fel de îngrozitoare. 

Pe toate telefoanele confiscate de la prietenii lui Egill se 

primise aceeași serie de mesaje, trimise la intervale scurte pe 
Snapchat. Unele arătau versiuni ale aceleiași scene: Egill 
implorând iertare pentru o greșeală neprecizată. Exact ca Stella. 
Insă poliţia încă nu reușise să găsească vreo legătură între cei 
doi tineri. Erau născuți în ani diferiţi, locuiau în zone diferite, nu 
erau înrudiţi, nu erau prieteni pe reţelele sociale și nu se 
întâlniseră niciodată, cel puţin așa reieșea până acum. Prin 
urmare, lucrurile pentru care-și cereau iertare nu puteau fi ceva 
la care complotaseră împreună. Chiar și așa, asemănarea dintre 
Egill și Stella era de-a dreptul tulburătoare: lacrimile, mucii, 
disperarea și nedumerirea le goliseră chipurile de orice urmă de 
maturitate, făcându-i să pară mult mai tineri, precum copiii care 
fuseseră până nu demult. 
_ Imaginile fuseseră filmate în bucătăria din casa lui Egill. 
Inainte de a fi proiectate pe ecranul din sala de ședințe, 
fuseseră aranjate în ordine cronologică. In prima, Egill stătea în 
genunchi, strângându-și la piept o mână plină de sânge. In 
următoarele filmări, băiatul stătea ghemuit și lipit de un dulap 
de bucătărie, ca și cum ar fi căutat un refugiu acolo. Continua să 
repete cuvintele „Imi pare rău”, la fel ca Stella, până ce, într-un 
sfârșit, la fel ca ea, nu mai părea să știe ce spune, iar cuvintele 
deveneau din ce în ce mai greu de deslușit. Din când în când, în 
cadru apărea o bâtă de lemn, care ori îl împungea pe băiat, ori îl 
lovea. Și, deși arma nu era în întregime vizibilă, nu încăpea nicio 
îndoială că era vorba de o bâtă de baseball. Insă nu reușeau să 
vadă cum trebuie mânerul acesteia, ca să-și dea seama cum o 
ținea atacatorul. După părerea lui Huldar, nu prea aveau ce să 
obţină din urmărirea acelei secvenţe, dat fiind că nu se putea 
vedea sau auzi absolut nimic care să-i poată ajuta să afle cine 
era făptașul. 


VP - 132 


Lui mai ales i se părea greu de înţeles ce scop urmărea să 
atingă ultimul videoclip, în afară de a le întări hotărârea de a-l 
prinde pe bărbat. Acesta înfățișa ultimele clipe ale lui Egill, în 
timp ce capul îi era zdrobit din ce în ce mai tare de bâtă. Băiatul 
se prăbușise la podea de la prima lovitură și după aceea lui 
Huldar îi fusese aproape imposibil să urmărească mai departe, 
indiferent în câte bătăi fusese implicat sau în câte ocazii fusese 
nevoit să liniștească prin forță niște indivizi în timp ce-și făcea 
datoria de apărător al ordinii. Însă acele încăierări fuseseră cu 
totul altceva. Nu implicaseră arme și violenţa încetase imediat 
ce subiectul fusese potolit. Nu lovești un om când acesta e căzut 
la pământ. Darămite un copil, un adolescent sau pe oricine 
altcineva mai slab ca tine. 

Pur și simplu nu-și putea imagina cum o fi fost pentru familia 
și prietenii lui Egill să urmărească așa ceva. Snapurile fuseseră 
trimise unei liste lungi de persoane, majoritatea adolescenţi, și, 
potrivit Erlei, nu existau indicii cum că notificările aveau să 
înceteze. Poliţia se găsea în imposibilitatea de a le opri: un 
agent fusese însărcinat să se ocupe cu apelurile telefonice, să 
noteze numele apelanţilor și legătura lor cu Egill, oferindu-le și 
consiliere psihologică și cerându-le totodată să nu discute cu 
presa și să nu mai deschidă și alte mesaje de la Egill. In cazul 
minorilor, erau alertaţi părinţii acestora, cu avertismentul că era 
posibil să fie trimise și mai multe Snapuri de aici înainte. 

Totuși cel mai neplăcut telefon fusese cel dat părinţilor lui 
Egill, care se aflau în continuare în străinătate, așteptând să 
decoleze avionul care să-i ducă acasă. Când începuseră să 
sosească Snapurile, trecuseră deja câteva minute înainte să-i 
treacă prin cap cuiva că părinţii băiatului s-ar fi putut afla și ei în 
lista lui de contacte pe Snapchat. Polițistul căruia îi revenise 
sarcina de a-i suna ca să-i pună în alertă își dăduse imediat 
seama că deja era prea târziu. Deși sunase la numărul de 
telefon al tatălui lui Egill, la fel de bine s-ar fi putut afla și mama 
acestuia la telefon, atât de puternice îi erau ţipetele. Femeia 
deja primise filmările. Era imposibil de stabilit dacă le urmărise 
sau nu, însă polițistul îl sfătuise pe soţul ei să-i ia telefonul, apoi, 
într-un final, acesta i-l smulsese și-l aruncase pe jos, călcându-l 
în picioare. În tot timpul ăsta, polițistul ascultase la celălalt 
capăt al firului. Era palid la faţă și nu scotea niciun cuvânt și 
poate că și lui însuși i-ar fi prins bine o ședință sau două de 


VP - 133 


consiliere psihologică. 

Poliţiștii cercetaseră în amănunt zona în care apăruse 
semnalul telefonului mobil, însă nu găsiseră absolut nimic; se 
părea că acesta fusese închis și i se scosese bateria de îndată 
ce fuseseră trimise Snapurile. În momentul acela fusese 
localizat pe Smidjuvegur, într-un hipermarket ce se găsea la 
ieșirea spre K6pavogur, orașul aflat imediat la sud de Reykjavik. 
Dar niciunul dintre cei care lucrau în magazinele de acolo nu 
observase ceva suspect și nicio cameră de supraveghere nu era 
montată în zonă. Câinii polițiști nu găsiseră nicio urmă de-a lui 
Egill. Doar umblaseră de colo-colo, sperând să fie recompensaţi 
cu biscuiţi. Singurul element pozitiv din toată această situaţie 
era că nu apăruse încă niciun cadavru, deci încă mai puteau 
nutri speranţa vagă ca Egill să fie în viaţă. 

— Părinţii băiatului au primit locuri într-un avion. 

Erla întrerupse tăcerea care se așternuse după urmărirea 
clipurilor. Fără îndoială că putea citi ce era în mintea echipei de 
inspectori, care erau toţi bărbaţi. Singurele polițiste din divizie 
se aflau acum acasă la Egill, ţinându-i companie surorii lui. 
Izurile puternice de aftershave care se luau la întrecere unul cu 
altul deja începeau să-l calce pe nervi pe Huldar. 

— Ar trebui să aterizeze imediat după miezul nopţii. Aș vrea 
ca doi dintre voi să meargă să-i ia de la aeroport. Deja am 
discutat cu cei de la Vamă și bagajele lor vor fi date deoparte, 
fiindcă nu-i putem lăsa să stea și să aștepte lângă afurisita de 
bandă rulantă ca să și le recupereze. Personalul aeroportului 
chiar s-a oferit să-i ia de la poartă și să-i ajute să treacă mai 
repede prin zona de sosiri, așa că oricine vrea să meargă va 
trebui să ajungă la Leifsstöd cu mult timp înainte, în caz că 
avionul aterizează mai devreme. Se oferă cineva? 

Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Era limpede că, 
timp de 45 de minute, cât dura drumul de la Keflavik până în 
oraș, nu dorea nimeni să se afle în aceeași mașină cu soții aflați 
în suferință. Huldar ridică mâna. Prefera să facă asta, decât să 
se ocupe de telefoane. 

— Merg eu. 

Lângă el, Gudlaugur ridică și el mâna. Erla încuviinţă distrată 
și continuă ședința. Huldar și Gudlaugur își coborâră mâinile. 
Niciunul nu se aștepta la recunoștință sau mulțumiri. 

— Vom continua să monitorizăm telefoanele confiscate. Dacă 


VP - 134 


lucrurile vor evolua în aceeași direcţie ca și în cazul Stellei, ne 
putem aștepta ca telefonul să apară, probabil, după un ultim 
Snap. lar după aceea, cadavrul. Până atunci va trebui să 
muncim non-stop ca să-l prindem pe criminal. Nu avem niciun 
indiciu că și-ar fi terminat treaba și nu uitaţi că ne lipsește în 
continuare numărul unu din serie. A treia victimă ar putea răsări 
de niciunde - sau prima, dacă e să mă exprim corect. 

În timp ce Huldar se întreba dacă să ridice iar mâna și să 
menţioneze ipoteza Freyjei cu privire la posibila legătură cu 
bullyingul, Jóel interveni fără să se mai deranjeze să ceară 
permisiunea de a vorbi. 

— De unde ar trebui să începem? Nu există absolut nimic în 
comun între cele două victime. Nicio legătură. 

Erla miji ochii, înfuriată. Detesta să fie întreruptă în timpul 
ședințelor privitoare la progresul anchetei, un indiciu clar al 
faptului că le considera un adevărat chin. Işi pregătise temeinic 
ce avea de zis și nu voia nici în ruptul capului să-i fie întrerupt 
șirul ideilor. Orice altă discuţie putea avea loc după. 

— Firește că amândouă victimele aveau dracului o legătură cu 
criminalul. Poate nu prin intermediul familiei sau al prietenilor, 
însă putem fi siguri că nenorocitul nu și-a ales victimele la 
întâmplare. Dacă a procedat așa, atunci întreaga poveste cu a le 
forța să-și ceară iertare n-ar avea niciun sens. Va trebui să 
plecăm de la ideea că ambele victime și-au încrucișat pașii cu el 
la un moment dat și că l-au călcat serios pe coadă. 

Jóel n-avea de gând să se lase cu una, cu două. Evident că 
tonul aspru al Erlei îl deranjase. , 

— Și dacă e un terorist? Sau un membru al IS? In cazul ăsta, 
singura lor vină ar fi fost că s-au născut în această țară și atunci 
la fel de bine ar fi putut fi alese și la întâmplare. 

— Noi n-am urmărit amândoi aceleași afurisite de clipuri? 
mârâi Erla. Ai auzit pe cineva răcnind „Allahu Akhbar”? Pentru 
că eu, una, n-am auzit. Tot ce-am auzit a fost „Îmi pare rău”. 
Așa că termină naibii cu prostiile astea. 

Apoi se aplecă în faţă peste masa de ședințe, privindu-i cu 
atenţie pe polițiștii adunaţi acolo, în timp ce fiecare mușchi al 
corpului ei bine lucrat se încordase. 

— Să nu îndrăznească vreunul să creadă în fantasmagoriile cu 
teroristul. Tipul pe care-l căutăm e un nenorocit bolnav și toată 
țara se așteaptă de la noi să-l arestăm în următoarele douăzeci 


VP - 135 


și patru de ore. Dacă mai are și altcineva vreo teorie trăsnită, 
poate veni cu ea la mine în birou. Dar nu irosiți timpul celorlalți 
lansându-le aiurea aici. Pur și simplu nu ne permitem să ne 
pierdem concentrarea. 

Işi îndreptă spatele și adăugă: 

— E clar pentru toată lumea? 

Huldar își zise că fusese o idee bună să nu aducă bullyingul în 
discuție. Toţi cei prezenţi încuviinţară ursuzi, chiar și Jóel, care 
acum se foia în scaun, cu chipul de un roșu-întunecat. Huldar, 
pe de altă parte, nu se mai simţise de mult atât de bine. 

e 

Era un haos total la Leifsstöd. Oamenii se strecurau întruna pe 
ușile duble în terminalul de sosiri, însă era greu să distingi între 
localnici și turiștii străini, care păreau a fi cu toţii înfofoliți ca 
pentru o staţie meteorologică din Antarctica și se învârteau 
năuci, încercând să-și dea seama în ce direcţie s-o apuce. Pe de 
altă parte, islandezii se duceau aţă către ieșire sau se așezau la 
rând pentru a-și lua bilet de autobuz. Și bagajele turiștilor arătau 
diferit, constând din rucsacuri și genţi de voiaj jerpelite, pe când 
cărucioarele localnicilor erau ticsite cu valize de firmă și plase 
de la magazinele duty-free. Un număr mai mare de avioane 
aterizaseră cam în același timp, iar cel care îi adusese pe 
părinţii lui Egill se numărase printre ultimele. Cuplul trebuia să 
apară din clipă în clipă, însă Huldar și Gudlaugur se văzuseră 
nevoiţi să-și facă loc cu coatele ca să rămână în faţa mulțimii 
care stătea și aștepta. Inainte de a porni la drum, cei doi 
studiaseră poze de pe internet ale cuplului, așa că n-ar fi trebuit 
să aibă nicio problemă să-i recunoască; în plus, urmau să vină 
însoțiți de oficiali ai vămii. 

Când aceștia ieșiră, Huldar își zise că nici măcar n-ar fi fost 
nevoie să-i caute pe internet, dat fiind că acum erau de 
nerecunoscut. In fotografiile pe care le găsise online, cei doi i se 
păruseră genul acela spilcuit de persoane imortalizate ţinând tot 
timpul în mână un pahar de vin la petreceri sau rezemându-se 
zâmbitoare de bețe de schi pe pârtii din alte ţări, sub un cer 
albastru, luminos - nu tremurând pe pantele locale din Bláfjöll. 
Niciun fir de păr nelalocul lui sau urme de ruj pe dinţii de un alb- 
strălucitor. Chiar și costumele de schi păreau proaspăt spălate și 
călcate. 

In clipa de față însă aveau un aspect complet diferit. Chipul 


VP - 136 


femeii era umflat de plâns și orice urmă de machiaj dispăruse 
de mult. În ochii bărbatului se zărea o sclipire de nebunie, 
precum expresia pe care Huldar o cunoștea de la dependenţii de 
droguri, de pe vremea când asigura ordinea pe străzi. Hainele 
celor doi erau un dezastru; cămașa lui era încheiată strâmb la 
nasturi, rochia ei era boţită și ciorapii îi erau încreţiţi. Și 
paltoanele lor arătau mototolite și în neorânduială, de parcă ar fi 
dormit în ele. lar poșeta femeii îi atârna deschisă pe un umăr, 
scoțând la iveală ce conţinea, în caz că cineva s-ar fi deranjat să 
privească într-acolo. Păreau un cuplu care fusese surprins de 
vreun dezastru al naturii. 

Huldar și Gudlaugur le strânseră mâinile, apoi le mulţțumiră 
oficialilor vamali, care păreau bucuroși să scape de-acolo. Apoi 
cei patru porniră către mașina lăsată în zona cenușie și 
îngheţată de lângă aeroport, uitând cu totul de planul lor 
original, conform căruia unul trebuia să aducă mai aproape 
mașina, pe când celălalt aștepta înăuntru sosirea cuplului. Sub 
niciun chip nu le puteau cere acestor oameni să aștepte în 
aeroport, ca să fie bruftuluiţi și loviți cu coatele de puhoiul de 
oameni. 

Nici nu se închiseră bine portierele mașinii, că femeia izbucni 
imediat în plâns, însă nu cu suspine puternice, ci încetișor, 
aproape politicos. 

— Probabil că vă e foame și sete. V-am adus niște sanavișuri 
și ceva de băut. 

Gudlaugur le întinse punga de plastic în care erau 
cumpărăturile de la magazinul din terminalul pentru sosiri. El și 
Huldar stătuseră o grămadă în cumpănă ca să se hotărască ce- 
ar fi vrut cei doi să bea, iar până la urmă optaseră pentru apă 
minerală, aceasta fiind cea mai neutră alegere. În timp ce 
ieșeau din parcare, Huldar auzi punga foșnind. 

Plânsul stins al femeii încetă cu totul. În schimb, întrebă cu 
glas răgușit: 

— Cum v-a putut trece prin minte că am avea poftă de ceva? 

— Nu e nevoie să vă atingeţi de ele dacă nu doriţi. Doar ne- 
am închipuit că probabil n-aţi apucat să mâncaţi mai nimic. Sau 
că poate aţi și uitat să beţi ceva. 

Gudlaugur părea îngrozit. El venise cu sugestia și Huldar 
considerase că e o idee bună. Auzi fâsâiturile când cei doi 
deschiseră capacele sticlelor de apă minerală, deci până la urmă 


VP - 137 


ideea nu fusese chiar atât de rea. 

— Mersi. 

Glasul soțului părea la fel de răgușit ca al soţiei sale. 

— Nu prea suntem în apele noastre. Sper că înţelegeți. 

— Sigur, nicio problemă. 

Huldar se încadră pe autostrada cu două sensuri ce străbătea 
peninsula Reykjanes. 

— Înțelegem prin ce treceţi. 

— Aţi văzut filmările? Pe Snapchat? 

Glasul femeii nu mai părea la fel de răgușit după ce aceasta 
băuse din sticlă. 

— Da. 

Huldar porni ștergătoarele ca să dea la o parte cei câţiva fulgi 
de zăpadă depuși pe parbriz. Se anunţaseră căderi masive de 
zăpadă pe drumul de întoarcere și nu peste mult timp aveau să 
intre direct în viscol. 

— Ar fi mai bine să nu discutăm despre ele. 

— De ce nu? Eu nu mă pot gândi la nimic altceva. Dacă închid 
ochii, doar asta văd. Dacă îi deschid, la fel. Așa va fi tot restul 
vieții mele de-aici înainte. 

Femeia începu iar să plângă, de data cu suspine adânci. 

Nici Gudlaugur, nici Huldar nu mai deschiseră gura. Suspinele 
încetară după un minut sau două și femeia își trase nasul. 

— Mersi. Mersi că nu ziceţi nimic. 

Nu părea sarcastică. Soțul ei rămase tăcut și Huldar văzu în 
oglinda retrovizoare că acesta privea la câmpurile de lavă 
întunecate ce mărgineau șoseaua. 

— E-n regulă. 

Huldar opri ștergătoarele. 

— Mă gândesc întruna la Egill când era mic. Când avea trei 
ani. Avea coşmaruri despre un om rău. Un om rău care-l lovea. 
Ne săturaserăm să tot fim treziţi în toiul nopţii. Pesemne că 
exact de acele momente și-a adus aminte când bărbatul ăla și-a 
făcut apariţia până la urmă - cum ne pierdeam răbdarea și-i 
spuneam să tacă. 

— Ei nu vor să audă așa ceva. 

Soțul ei rămăsese cu fața la geam când rostise aceste 
cuvinte. Huldar crezuse că bărbatul închisese ochii. 

— Bine, o să tac. 

Femeia lăsă capul în jos și începu iar să plângă, cu icnete 


VP - 138 


scurte, până se așternu o liniște deplină. Dar asta nu dură mult, 
căci ea începu din nou să vorbească: 

— L-au prins pe bărbatul care a făcut una ca asta? 

— Nu. 

Cel care îi răspunse fu Gudlaugur. 

— Dar facem tot ce ne stă în putinţă ca să-l prindem cât mai 
repede. 

Bărbatul râse dispreţuitor. 

— Tot ce vă stă în putinţă. Da, bine. 

În oglindă, chipul lui părea alcătuit doar din linii aspre. 

— Asta vă învaţă să spuneţi la academie? Presupun că 
urmează să adaugi că e o „crimă atroce”. Și că „n-o să lăsați 
nicio piatră neîntoarsă”? 

Nici Huldar, nici Gudlaugur nu adăugară vreun comentariu. Nu 
se simțeau jigniţi. Avuseseră de-a face cu o mulţime de oameni 
în suferinţă și știau că fiecare suporta chinul în felul său. 

— Îmi pare rău. Nu era nevoie să spun una ca asta. 

Bărbatul își întoarse privirea dinspre geam, prăbușindu-se pe 
spătarul banchetei. Abia acum observă Huldar că cei doi stăteau 
lipiţi de portiere, la capetele opuse ale banchetei, ca și cum ar fi 
vrut să menţină un spaţiu cât mai mare posibil între ei. Își aduse 
aminte că nu se ţinuseră de mână și nici nu se sprijiniseră unul 
de altul când se îndreptaseră către mașină. Dar le puse pe 
seama unei alte manifestări bizare în faţa durerii. 

Ca să-l liniștească pe bărbat că nu-l jigniseră cuvintele lui, 
Huldar rosti: 

— Nu știu dacă vi s-a spus sau nu, dar acasă la 
dumneavoastră au rămas două polițiste, alături de fiica 
dumneavoastră. Dacă doriţi, vă putem lăsa un poliţist acasă, 
pentru restul nopții. 

În faţă, furtuna de zăpadă prinsese puteri și Huldar îşi ridică 
piciorul de pe acceleraţie, când se trezi brusc în beznă. 

— Nu e nevoie să vă hotărâți acum. 

Niciunul dintre ei nu dădu semne că pricepea ce le spusese el. 
Și nici nu părură alarmaţi de faptul că poliția considera necesar 
să li se ofere protecţie. În aceste clipe, pesemne că nu le păsa 
absolut deloc ce se întâmpla cu ei. 

— N-am vrut deloc să merg în această călătorie. 

Femeia părea să se adreseze scaunului aflat în faţa ei. 

— Ba sigur c-ai vrut. 


VP - 139 


Tonul bărbatului sugera că mai purtaseră și înainte această 
discuție. De multe ori. Huldar spera că avuseseră la dispoziţie 
trei locuri doar pentru ei în avion. Îl compătimea pe cel care ar fi 
fost nevoit să stea lângă ei. 

— V-aţi adus aminte să vă puneţi centurile? 

Încercarea lui Gudlaugur de a calma spiritele păru să 
funcţioneze, căci cuplul redeveni tăcut. 

Tot restul drumului, cei doi repetară întruna acest schimb de 
cuvinte, uneori folosind alte cuvinte, alteori, aceleași. Când 
mașina poliţiei trecu prin dreptul nesfârșitelor ziduri cenușii și al 
turnurilor vopsite în alb și roșu ale topitoriei din portul 
Straumsvik, ce anunțau că pătrundeau în zona cu clădiri a 
orașului, cuplul părea să se fi potolit. Pentru moment, cel puţin. 

Huldar pătrunse în cartierul lor. Imaginea caselor și a străzilor 
atât de cunoscute aduse lacrimi în ochii soțului, însă acesta nu 
plânse reţinut, precum soţia sa, ci cu urlete înfiorătoare. Femeia 
nu știu cum să reacționeze și începu să vorbească tare, deși nu 
era limpede cui se adresa. 

— Nu mi-aş fi imaginat niciodată când am plecat către 
aeroport că întoarcerea acasă va fi așa. 

Râse sardonic și adăugă: 

— Grijile mele de-atunci pentru Egill mi se par acum doar o 
glumă. Ridicole. Complet neînsemnate. Ca și cum mi-aș face 
griji dacă voi găsi sau nu loc de parcare în oraș. 

Înainte de-a pleca de la secţie, lui Huldar și lui Gudlaugur li se 
dăduseră ordine clare să nu le pună întrebări pe drum. Lucrul 
acesta putea aștepta până dimineaţă, când interogatoriul avea 
să se desfășoare conform regulilor. Dar Huldar nu putea să nu 
profite de ocazie. 

— În legătură cu ce vă făceați griji? 

Femeia pufni. 

— Cu școala. 

— Nu se descurca bine? 

Huldar oprise la un semafor și profită de ocazie ca să 
răsucească oglinda într-o poziţie care să-i permită să vadă 
chipul femeii. Aceasta semăna cu un balon dezumflat așa cum 
stătea acolo, cu umerii lăsaţi și capul plecat. Soţul ei, cu chipul 
plin de lacrimi, stătea ghemuit în celălalt colţ al banchetei. 

— Uneori. Când arăta o oarecare bunăvoință. Însă școala 
renunţase să ne mai sune din această pricină. Nu, acum erau 


VP - 140 


niște prostii legate de purtarea lui faţă de un alt elev. Mi se 
cerea să stau de vorbă cu el. Aveam de gând să aștept până 
ajungeam acasă. Nu mi-am închipuit că e vreo grabă. Acum mă 
bucur. Măcar ultima noastră discuţie n-a fost una în 
contradictoriu. 

Bărbatul se opri din plâns. 

— Dar despre ce-ati discutat ultima dată? Poţi să-mi zici? 
Sincer, mă îndoiesc. 

Huldar tuși. 

— Ce fel de purtare? 

Întâlni privirea femeii în oglindă. 

— Vă referiţi la bullying? 

Ea încuviinţă din cap. 


VP - 141 


Capitolul 20 


Era miercuri seară și barul era practic gol. Puţinii clienţi 
dinăuntru stăteau răsfiraţi, discutând și râzând mai tare decât 
de obicei. Sistemul audio era și el dat prea tare, răspândind 
ritmuri dance bubuitoare și enervante, de genul celor care te fac 
să fluturi prin aer mâinile în care ţii câte un pahar cu bere. 
Oricât de iritantă era, muzica avea și ea avantajele sale. Nimeni 
n-ar fi putut trage cu urechea la discuţia lor, deși Freyja nu 
considera că subiectul lor de discuţie era unul sensibil. N-avea 
de gând să-i ceară lui Kjartan să-i dezvăluie secrete de-ale 
clienţilor săi și oricum el avea o clauză de confidenţialitate. 
Firește că existau anumite limite în privinţa acestei clauze, însă 
ancheta poliției nu scosese încă nimic la iveală care să justifice 
relaxarea acestor reguli. 

Freyja își privea distrată cutia de cola așezată în faţă. 
Barmanul, pregătit temeinic pentru comenzi mai scumpe, care 
să necesite shakere pentru cocteil și folosirea în mod cât mai 
creativ a tocătorului pentru mărunţit, se arătase neimpresionat 
de comanda ei. Freyja nu voia să bea nimic, nici măcar nu-i era 
sete, însă voia să comande ceva înainte de sosirea lui Kjartan. 
Acesta încercase deja să se dea la ea pe vremea când erau 
studenţi și Freyja nu dorea să treacă prin stânjenitoarea situaţie 
de a-l refuza încă o dată dacă s-ar fi arătat în continuare 
interesat de persoana ei. Avea o bănuială că așa stăteau 
lucrurile, dată fiind promptitudinea cu care acceptase să se 
întâlnească. Fără întrebări suplimentare, fără nazuri. Răspunsul 
lui fusese unul de genul: Voi fi acolo. Firește, era posibil și ca el 
să fie sincer interesat de subiectul lor de discuţie, însă Freyja se 
îndoia. După o lungă zi de muncă la Casa Copiilor, ultimul lucru 
de care ar fi avut chef ar fi fost să se întâlnească cu un fost 
coleg din studenţie ca să discute despre abuzarea copiilor, deci 
același lucru trebuie să fi fost valabil și în cazul lui Kjartan. De 
ce-ar fi căutat compania cuiva care voia să discute despre 
bullying, când el își petrecea toată ziua având de-a face cu 
consecinţele acestuia? 

In pofida suspiciunilor sale, Freyja depusese totuși un 


VP - 142 


oarecare efort ca să se aranjeze puţin pentru întâlnire. Nu din 
cauză că stătea în dubiu dacă era sau nu interesată de el; ci pur 
și simplu din obișnuinţă. Dacă era dichisită și arăta bine, nimeni 
nu s-ar fi îndoit vreo clipă că viaţa ei era perfectă. Se întinse 
după pahar. Paiul verde-neon și umbreluţa pe care barmanul le 
așezase în echilibru pe marginea paharului cu un gest ridicol de 
pompos se aflau într-un contrast de-a dreptul comic cu băutura 
în sine. O singură sorbitură fu de ajuns ca să descopere că sucul 
își pierduse tot acidul. 

Ușa se deschise și, timp de o secundă, barul fu iluminat de o 
strălucire orbitoare, ameţitoare, care nu provenea de la soarele 
ce apusese cu multe ore în urmă, ci de la puternicele reflectoare 
montate în faţa intrării. Lumina era atât de intensă, încât tot ce 
izbuti Freyja să distingă din acest nou-venit înainte să se închidă 
ușa fu doar silueta neclară a acestuia. 

Era Kjartan, având pe el un pardesiu, pe umerii căruia se 
depusese deja zăpada. Bărbatul bătu din picioare înainte de-a 
face primii pașii înăuntru, apoi își scutură zăpada din păr 
ciufulindu-l cu mâinile. Freyja fu încântată să constate că încă 
arăta bine: subţirel, în formă bună, cu tot părul pe cap. Se 
pregătise pentru ceva complet diferit, dat fiind că el începuse 
ceva mai târziu universitatea și era mai în vârstă ca ea, suficient 
de în vârstă încât să se fi transformat deja într-un ursulet de 
pluș pufos în anii care se scurseseră de atunci. Ba chiar se putea 
spune că arăta mai bine acum decât în vremea studenţiei. Și era 
și bine îmbrăcat, cu haine nici prea formale, nici prea obișnuite. 
Freyja simţea că îi poate înțelege pe deplin alegerea: deși voise 
să dea impresia că „doar aruncase niște ţoale pe el”, de fapt și 
le alesese cu mare grijă, la fel cum procedase și ea. _ 

Kjartan se apropie de ea și-și scuturară mâinile. Inainte de-a 
lua loc, el îi spuse că vrea să ia ceva de băut și nu putu să-și 
ascundă dezamăgirea când Freyja îi arătă paharul din faţa ei. 
Urmărindu-l cum se îndrepta spre bar, simţi o undă de regret că 
își calculase cu prea mare atenţie pașii. Chestia era că el arăta 
al naibii de bine, atât din spate, cât și din faţă, iar Freyja simţea 
că de mult ar fi trebuit să mai aibă și ea parte de o aventură de- 
o noapte. Poate că era cea mai bună șansă a ei de mult timp 
încoace - asta dacă se dovedea că el era singur. O privire rapidă 
o lămuri că bărbatul nu purta verighetă, așa că, dacă urma să-și 
mai ia o băutură și îi va oferi și ei una, poate că până la urmă o 


VP - 143 


va accepta. Mai luă o gură din pahar, de data asta, una mai 
mare. Dacă se va ivi ocazia, i-ar fi de folos să aibă paharul gol. 

— Trebuie să recunosc că sunt intrigat. Mai nou aveți parte de 
cazuri de bullying și la Casa Copiilor? 

Kjartan luă loc, așezându-și berea în faţă. 

— Așa am înțeles din e-mailul tău. Sau cumva problema e de 
natură personală? 

— Nu, niciuna, nici alta de fapt, zâmbi Freyja. Nu am copii. 
Dar joc rolul de mătușă. Fratele meu are o fetiță în vârstă de un 
an și jumătate. 

Surâsul dispăru de pe chipul lui Kjartan. 

— O, am auzit pe undeva că ai avea un fiu. 

— Nu, nu știu cine ţi-ar fi putut spune așa ceva. N-am copii. 

— Oh! 

Kjartan arăta de parcă ar fi vrut să-i pună o întrebare, însă nu 
știa cum s-o formuleze. 

— lată încă o dovadă că nu trebuie niciodată să dai crezare 
bârfelor. 

Zâmbi din nou, dar nu la fel de sincer ca când se așezase pe 
scaun. 

Se puseră rapid la curent despre ce făcuseră de la absolvire 
încoace, dar fiindcă niciunul dintre ei nu părea foarte interesat 
de ce avea celălalt de zis, Freyja trecu până la urmă la subiect. 
Nu mai avea importanţă cum arăta Kjartan; pe ea o interesa 
informaţia. 

— Ajut poliţia într-o anchetă care ar putea avea legătură cu 
bullyingul. Nu pot oferi prea multe detalii și nici nu are 
importanţă. Voiam doar să aflu dacă ar merita ca ei să încerce și 
abordarea respectivă - adică dacă aceste cazuri de bullying pot 
conduce la violenţă. 

— Împotriva țintelor? Da. Împotriva hărţuitorilor înșiși? larăși 
da. În cele mai rele cazuri, bullyingul poate conduce la situaţii în 
care niciuna dintre părţi nu mai arată milă. 

Sorbi din bere și își șterse apoi spuma de pe buza de sus. 

— Trebuie să înţelegi faptul că hărțuitorii au tendința să se 
arate complet lipsiți de milă la adresa victimelor lor. lar cei care 
îndură astfel de umilinţe se află într-un asemenea montaigne 
russe emoţional, încât pot recurge la măsuri disperate. Acestea 
fiind zise, există o posibilitate mai mare să-și facă rău lor însele 
decât atacatorilor lor. Mult mai mare. 


VP - 144 


După care se corectă: 

— Probabil că montaigne russe nu e chiar cuvântul potrivit, 
dat fiind că acestea și urcă, și coboară, în timp ce, dacă 
bullyingul continuă să se desfășoare netulburat, situaţia victimei 
nu face decât să o ia la vale. Nu are cum să se amelioreze de la 
sine, așa că doar se agravează. Din păcate, când se agravează 
prea tare, se poate întâmpla orice. lar violenţa este o cale 
ușoară să-ți exprimi sentimentele. 

— Înţeleg. 

Freyja n-avea nevoie să lucreze în acest domeniu ca să 
înţeleagă faptul că bullyingul putea fi o problemă serioasă. Ştia 
din proprie experienţă ce fel de cicatrice mentale îţi poate lăsa, 
iar căutările ei pe internet de ieri scoseseră la iveală faptul că 
nu era singura în această situaţie. Rămăsese uluită de 
amploarea problemei. Tot materialul publicat acolo avea totuși 
un lucru comun: era descris din punctul de vedere al victimelor, 
cu nume reale sau anonime. Nimic din perspectiva hărțuitorilor. 
Poate că unii dintre ei avuseseră totuși intenţia de a-și explica 
acțiunile, numai că se treziseră că pur și simplu nu aveau cum 
să și le justifice. 

— Ai cunoștință de exemple de bullying care au condus la 
moartea cuiva? 

Freyja nu voia să menţioneze cuvântul „crimă”, în cazul în 
care el ar fi înţeles totuși că se referea la cazul Stellei. 

— Da. Din păcate, sinuciderea nu e un lucru neobișnuit. Cea 
mai tânără persoană care s-a sinucis în Islanda din cauza 
bullyingului avea doar unsprezece ani. 

Kjartan se opri și Freyja lăsă tăcerea să se aștearnă între ei. 
Apoi el trase adânc aer în piept și continuă să vorbească de 
parcă ar fi ţinut un curs. 

— Acestea sunt cazuri urâte. Urâte și provocatoare. Până la 
urmă, Scopul bullyingului este să rănească și să umilească 
oamenii, atât fizic, cât și mental. lar răul făcut este de durată. 
Cei care sunt martorii acestor incidente au tendinţa să se alieze 
cu hărțuitorul, de obicei ca să se asigure că nu vor ajunge să fie 
ei următoarea victimă. Pentru astfel de copii poate fi greu să 
coboare de pe piedestal și nu doar adulţii șovăie când vine 
vorba să renunţe la sentimentul de putere. 

Freyja urmări cum Kjartan mai ia o înghiţitură de bere, de 
data asta mult mai lungă. Apoi bărbatul lăsă paharul jos și 


VP - 145 


continuă: 

— Apropo de violenţă, nu e chiar neobișnuit ca victimele să se 
întoarcă împotriva celor care le chinuie. Se întâmplă rar, dar 
rezultatele pot fi dramatice. 

— Adică? 

— Masacrul de la Liceul Columbine din America. Acolo și-au 
pierdut viaţa treisprezece persoane, pe lângă cei doi băieţi 
responsabili. Aceștia s-au sinucis după incident, deci un total de 
cincisprezece persoane au murit. Băieţii fuseseră abuzaţi de 
colegi și ostracizaţi din punct de vedere social. Nu că asta ar 
scuza ce s-a petrecut după - e doar strict ce s-a întâmplat în 
acel caz. 

— Dar aici, în Islanda? Ai cunoștință de vreo situaţie în care 
victimele au folosit violența împotriva persoanelor care le-au 
abuzat? ` 

— N-a fost omorât nimeni, dacă la asta te referi. Insă se 
întâmplă uneori să se ajungă la bătaie. Mai ales între băieți, la 
începutul procesului de bullying; când victimele încă au impresia 
că îi pot împiedica pe hărțuitori să-și facă mendrele cu ele. 

— Dar adulții? Cunoști vreun exemplu în care aceștia să le fi 
făcut ceva copiilor care le-au abuzat fiii sau fiicele? 

Freyja ştia din clipuri că atacatorul din cazul Stellei nu era nici 
copil, nici adolescent. 

— Nu lucruri grave, nu. Doar părinți care i-au înjurat pe copii 
sau i-au luat de guler, chestii de genul ăsta. Aceştia îşi pot 
pierde cumpătul când sistemul îi lasă baltă și încearcă să ia 
situaţia în propriile mâini, însă nimic bun nu rezultă din asta. Ci 
doar complică lucrurile și distrage atenţia de la problema cu 
adevărat importantă. Un adult care atacă un copil este luat mult 
mai în serios decât violența între două persoane de aceeași 
vârstă. 

— Da. 

Freyja îi povesti despre materialul găsit online. 

— Trebuie să recunosc că problema e mult mai urâtă și mai 
răspândită decât îmi imaginam înainte să încep să citesc despre 
ea. 

— Da, e o situaţie condamnabilă. Poate că vom izbuti să 
limităm până la urmă problema, dar în momentul de față 
suntem mai mult sau mai puţin neputincioşi în fața abuzului pe 
internet. Fenomenul s-a schimbat complet și a evoluat la fel ca 


VP - 146 


orice altceva. 

Kjartan trase aer în piept și continuă: 

— Bullyingul obișnuit, acela pe care-l știm cu toţii, era mult 
mai ușor de controlat. Era vizibil doar pentru cei aflaţi la faţa 
locului. Consta din tachinări și puneri de porecle, uneori și răniri 
ușoare sau pagube făcute bunurilor deţinute de victime. In 
schimb, cyberbullyingul include comentarii și imagini menite să 
rănească, să umilească și să afecteze reputaţia țintei. E greu de 
controlat în vreun fel, deoarece făptașul nu trebuie să-și 
privească victima în ochi. El sau ea nici măcar nu trebuie să știe 
cine ești. Pentru oameni, e ușor să se ascundă în spatele 
anonimatului și să-și dea frâu liber instinctelor primare. 

Kjartan trase din nou aer în piept și vorbi mai departe: 

— Și, de parcă n-ar fi fost suficient de rău, materialul postat 
pe reţelele sociale poate fi văzut de oricine, la orice oră. Victima 
e lăsată să creadă că un număr infinit de oameni râd de ea. El 
sau ea pur și simplu nu poate evita abuzul prin păstrarea 
distanței faţă de hărțuitor. Nu există niciun fel de refugiu; sunt 
hăituiți clipă de clipă. 

— Se potrivește cu ce-am citit. 

Freyja privi cum un grup de femei dădeau pe gât un rând de 
shoturi și apoi își trânteau paharele pe bar. 

— Nu pot să nu mă întreb ce naiba îi motivează pe acești 
copii. 

— Pentru mulți dintre ei, abuzarea unui copil mai amărât le 
furnizează un fel de supapă pentru defularea propriilor 
sentimente. Însă majoritatea hărţuitorilor tind să fie indivizi care 
deja au manifestat o anumită formă de comportament 
antisocial. După părerea mea, sistemul trebuie să se 
concentreze mult mai mult pe ei. Dar nu e mereu evident ce 
anume duce la un asemenea comportament din partea lor. 

— Pare că nu ţi-ai ales cel mai ușor domeniu de activitate. 

În clipa în care rosti cuvintele, Freyja își dădu seama că nici 
situaţia ei nu era diferită. Cazurile care ajungeau la Casa 
Copiilor erau și ele de multe ori de-a dreptul înfiorătoare. 

— Nu. E un domeniu plin de provocări. Însă există și o 
anumită consolare că ești în stare să ajuţi. 

O nouă piesă începu să bubuie din sistemul audio, cu un ritm 
și mai agresiv decât al celei de dinainte. Mesajul era destul de 
lipsit de subtilitate: dansaţi, dansați, dansaţi. Adică nu chiar cel 


VP - 147 


mai propice fundal pentru discuţia lor. 

— Atunci, cel mai adesea victimele sunt cele care vin la tine? 

Freyja mai luă o înghiţitură de cola, încercând să blocheze cu 
totul zgomotul. Cuburile de gheaţă se topiseră, diluând și mai 
mult băutura. 

— In principal, da. Deși ajung să întâlnesc și tipul mai ciudat 
de hărțuitor. Și părinţi, de asemenea. Ai victimelor și ai 
hărţuitorilor. Și, ocazional, adulţi care au fost victime ale 
bullyingului în copilărie sau la muncă. Și pot să-ţi spun că mă 
confrunt cu o grămadă de vătămări emoţionale de durată. 

Kjartan își lăsă un braţ pe speteaza canapelei, așa încât 
degetele îi ajunseră foarte aproape de umărul Freyjei. Mișcarea 
fusese calculată astfel încât să pară complet firească, la fel cum 
fusese alegerea în privinţa hainelor, însă Freyja își dădu seama 
de intenţia lui. Cu toate astea, ea nu-și schimbă poziţia. 

— Dar peste nouăzeci la sută dintre clienţii mei sunt victime. 

— Și nu accepţi decât cazuri de bullying? 

— Nu. Surprinzător, dar nu sunt chiar așa multe. Chiar dacă 
există nenumărate cazuri de bullying în rândul copiilor, iar eu 
sunt singurul specialist din ţară. Și există și faptași mult mai 
direcţi. Deci și aceștia au nevoie de consiliere, dacă vor să fie 
opriţi. Dar, cum spuneam, lumea are tendinţa să o lase până e 
prea târziu ca să se mai poată interveni, deoarece părinţii se 
agaţă de speranţa că până la urmă se va stinge de la sine. 
Aceștia nu caută consiliere din timp, sau chiar deloc. Cei mai 
mulţi se așteaptă să se trezească într-o dimineaţă și să 
descopere că totul a revenit la normal și e bine. Dar lucrurile nu 
stau niciodată așa. Cel puţin nu în cazurile cu adevărat serioase. 

— Ai întâlnit părinţi, sau altfel de rude, despre care să 
consideri că riscă să apeleze la măsuri extreme, cum ar fi 
violența? 

Kjartan o privi surprins. 

— E ciudat. 

— Ce e ciudat? 

— Păi, e ciudat că întrebi, pentru că da, chiar am avut cazuri 
de genul ăsta. Tatăl unuia dintre clienţii mei cocheta cu ideea de 
a le-o plăti cu aceeași monedă copiilor care îl hărțuiau pe fiul 
său, însă a avut tăria de spirit să se descarce în fața mea. Și te 
pot scuti de efortul de a-mi pune următoarea întrebare, 
deoarece răspunsul e nu: din ce știu eu, niciunul dintre clienții 


VP - 148 


mei n-a acţionat din impuls. 

O privi gânditor. 

— Oricum, ce e cu ancheta asta pentru care ajuţi poliţia? 
Trebuie să recunosc că mi-ai stârnit curiozitatea. 

— Mă tem că e confidenţial. Dar îţi pot spune că nu are o 
legătură directă cu bullyingul. Însă subiectul s-a ivit în discuţie și 
mi-am închipuit că ar merita să dau o mână de ajutor în calitate 
de psiholog consultant. La urma urmei, nu se știe niciodată. 

Fură întrerupţi de un hohot de râs zgomotos, venit din partea 
femeilor de la bar, care, pentru un scurt moment, acoperi 
muzica. Conștientă dintr-odată de cât de nepotrivit era cadrul 
pentru subiectul abordat de ei, Freyja se hotărî să renunţe. Dacă 
până la urmă reieșea că motivul atacului asupra Stellei fusese 
bullyingul, atunci cu siguranţă Kjartan se va arăta dispus să o 
ajute. Așa că gândurile îi zburară dintr-odată la micuța Saga. 

— Dacă aș veni la tine în calitate de părinte sau de tutore al 
unui copil care a fost victima unui caz de bullying, ce sfat mi-ai 
da? 

Kjartan bău restul de bere. 

— Să-ţi iei un avocat. Să pui în mișcare toate elementele 
programului școlar de intervenţie, dar să și dai hărţuitorul în 
judecată. Nu e deloc greu de dovedit vătămarea pe care ai 
suferit-o. Părinţii victimei ajung invariabil să lipsească de la 
serviciu din cauza tuturor drumurilor la școală ca să-și ia de 
acolo copilul în lacrimi. Nici vandalizarea proprietăţii nu e un 
lucru chiar rar. Și e alterată și calitatea vieții copilului. Copiii 
vizaţi rămân adesea cu cicatrice emoţionale permanente. Care 
le afectează rezultatele la școală și așa mai departe. i 

Kjartan lăsă jos paharul și își șterse spuma de pe buze. li 
zâmbi înainte de a continua: 

— Deși în practică n-ar trebui să se ajungă chiar atât de 
departe. Până la urmă, în cazul în care copilul e minor, părinții 
vor fi cei care vor plăti. lar aceștia se vor grăbi imediat să 
intervină dacă se vor vedea nevoiţi să bage mâna în buzunar ca 
să plătească. Serios, aceasta ar fi cea mai bună mișcare din 
partea ta. Și n-ar strica să vii și la mine pentru câteva ședințe. 
Te-ar ajuta cu consecinţele traumei emoţionale. Insă eu nu pot 
încerca de unul singur să contracarez problema. 

— Am să ţin minte. A încercat cineva? Să dea în judecată pe 
altcineva adică? 


VP - 149 


Bărbatul scutură din cap. 

— De ce nu? 

— Habar n-am. Îmi închipui că școlile n-ar încuraja o atare 
idee. Dar se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. 

Freyja încuviinţă din cap. Se rugă în gând ca Baldur să nu 
trebuiască niciodată să ia astfel de măsuri ca să o apere pe 
Saga. 

— Îmi poţi recomanda articole sau studii asupra violenţei 
legate de bullying? 

Kjartan recită titlurile mai multor reviste de specialitate, 
spunându-i că-i va trimite pe e-mail o listă mult mai completă. 
Apoi își goli paharul, îl trânti pe masă și o întrebă direct: 

— Te vezi cu cineva? 

— Nu, momentan nu. 

Freyja îi susținu privirea când îi răspunse, având grijă să nu 
întrerupă contactul vizual sau să roșească precum o fetiţă 
sfioasă. 

— De ce întrebi? 

La fel de bine putea să-l facă și să depună puţin efort. 
Aruncând încă o privire spre mâinile lui, observă o urmă mai 
deschisă la culoare pe inelar. Nu era un semn bun. Spera doar 
să nu fie genul de idiot care-și strecoară verigheta în buzunar 
înainte de-a ieși în oraș. 

Kjartan nu-i răspunse. 

— Atunci, cine-i Baldur? 

Apoi adăugă, ușor stânjenit: 

— Te-am căutat în cartea de telefon online. Și am văzut că tu 
și un tip pe nume Baldur figurați la aceeași adresă. 

Faptul că el o căutase înainte n-o deranjă pe Freyja. Nu era 
nimic în neregulă să faci un pic de muncă de căutare. 

— Baldur e fratele meu. Momentan, locuiesc în apartamentul 
lui. El... locuiește în altă parte. 

Îl privi, curioasă, și adăugă: 

— Soţia ta cine e? O cunosc? 

— De fapt, sunt în proces de divorţ. 

Kjartan aruncă o privire de jur-împrejur. 

— Mare păcat pentru copii, dar am căzut amândoi de acord că 
relaţia noastră a ajuns la final. 

Îi zâmbi și ea îi întoarse zâmbetul. Deci urma de pe degetul lui 
avea o explicaţie logică. 


VP - 150 


— Ce-ai zice dacă ne-am urni din loc și am merge să mâncăm 
undeva? Fac eu cinste. 

— Aș spune da, te rog. 

Freyja tocmai se întindea după paharul de cola când îi auzi 
oferta. In loc să-și golească paharul, ea îl împinse deoparte. 

— Ce mai așteptăm? 


VP - 151 


Capitolul 21 


Erla era albă ca varul și sub ochi avea cearcăne negre, care 
se adânciseră și mai mult. Cămașa îi era boţită, pe mânecă avea 
o pată de cafea și pe guler, o mică pată roșie, posibil de 
ketchup. Se făcuse deja unu și jumătate noaptea și ea era tot la 
muncă. Huldar n-ar fi fost surprins dacă ar fi avut un sac de 
dormit făcut sul în vreun colţ al biroului. Când presiunea creștea 
extrem de mult, femeia avea tendinţa să renunţe la orice 
altceva era considerat lipsit de importanţă și Huldar era sigur că 
plecarea ei acasă se înscria în această categorie. Dacă ar fi fost 
în continuare prieteni, pesemne că ar fi sfătuit-o să meargă 
acasă, să doarmă opt ore, să ia un mic dejun consistent și abia 
apoi să se întoarcă la muncă. Era o metodă mai eficientă decât 
să tragi de tine cât puteai, să devii și mai obosit și să ajungi să 
nu mai poţi gândi limpede. Însă oricum Erla nu l-ar fi ascultat. 

— Crezi că e o idee bună? 

Huldar dădu din cap către ceașca de cafea proaspăt 
reumplută din mâna Erlei. El însuși ţinea o cană plină în mână și 
deja nu mai știa de câte ori și-o umpluse pe-a lui de-a lungul 
zilei. Apoi își aduse aminte că era trecut bine de miezul nopții, 
ceea ce însemna că începuse o nouă zi și că, astfel, o putea lua 
de la capăt, cu mintea limpede. 

— Dacă te-ai tăia, ţi-ar curge cofeină. 

— Hai sictir. 

Tonul obosit pe care vorbise arăta că ajunsese la capătul 
puterilor. Erla luă o înghiţitură lungă de cafea, probabil mai 
lungă decât intenţionase de fapt, doar ca să-i transmită mesajul 
să nu se mai bage unde nu-i fierbe oala: adică avea să facă 
exact opusul a ceea ce-o sfătuia Huldar să facă. El își zise să 
țină minte chestia asta pe viitor. Dacă stătea să se gândească, 
fusese o mișcare proastă să sugereze să ia în calcul bullyingul 
ca un posibil motiv. Cu Erla în dispoziţia asta, pesemne c-ar fi 
fost mult mai înțelept să nu mai pomenească deloc de ipoteza 
respectivă. 

— Au totuși ceva în comun. 

Huldar văzu cum Erla își dădea ochii peste cap. Stăteau 


VP - 152 


amândoi față în față la o măsuţă plină de cerculețe maronii, 
care aveau să dispară când cei de la curăţenie urmau să-și facă 
apariţia, la șase dimineața. Adică peste patru ore și jumătate. 

— Nu e ca și cum am fi descoperit și alte piste mai 
promițătoare. 

— Bullyingul? 

Erla mai luă o gură de cafea, în timp ce privirea i se plimba 
prin cantina pustie. Huldar o urmase la etajul inferior și se 
așezase vizavi de ea. Era hotărât să mai facă o încercare; să 
vadă dacă acum avea să fie mai receptivă decât fusese mai 
devreme, când el se întorsese de la aeroport. In loc să plece 
direct acasă, se oprise pe la birou, bânuind că avea s-o 
găsească pe Erla acolo. În drum, îl lăsase pe Gudlaugur acasă, 
simțind numai resentimente la adresa lui pentru că refuza în 
continuare să deschidă subiectul legat de povestea cu Asta. 
Huldar nu voia să strice relaţia cu el și știa foarte bine că, cu cât 
se prelungea tăcerea acestuia, cu atât creștea riscul să-i 
trântească ceva regretabil. 

— Nu e cu nimic mai exagerată decât orice altă abordare. 

Huldar își răsucea cana în mâini, privind micile cercuri care se 
formau în lichid. 

— A dus la ucideri în masă în alte țări. 

— Tu te referi la cazurile de bullying în care autorii sunt copii. 
Nu un copil a omorât-o pe Stella sau l-a atacat pe Egill. 

— Ar putea fi implicaţi și adulți. 

Lucrul acesta îl aflase din e-mailul trimis de Freyja după- 
amiază, în care ea sintetiza informaţia pe care o găsise despre 
subiect în general și despre Stella în special. Nimic nu 
reprezenta o dovadă concludentă, însă Freyja îi promisese că-i 
va trimite dimineaţă un raport mult mai substanţial. Nu fusese 
deloc surprins că ea alesese să-i trimită un e-mail, în loc să 
discute la telefon. În mod evident, Freyja voia să evite o altă 
încercare stângace de-a lui de a o invita în oraș. Se rușină 
aducându-și aminte de asta. 

— Și părinţii copiilor sunt afectaţi. De multe ori, foarte rău. 

Huldar păstră un ton egal, în încercarea de a nu o provoca pe 
Erla mai mult decât era necesar. Spera doar să folosească 
această oportunitate nesperată ca să-și îmbunătățească relaţia 
profesională cu ea. Bine, știa și el prea bine că recunoașterea 
faptului că Freyja îi oferise această informaţie n-ar fi fost un 


VP - 153 


lucru bun pentru prietenia lui cu Erla, însă deja începuse să 
creadă că tocmai teoria cu bullyingul reprezenta soluția cazului. 
lar rezolvarea cazului conta mult mai mult decât împăcarea cu 
Erla. 

— Unii părinţi sunt în stare de orice când vine vorba de copiii 
lor. 

— O, te rog, zise Erla, scuturând din cap obosită. Mă lași să-mi 
beau și eu cafeaua în liniște? Deja ţi-am zis că eu cred că eo 
prostie, dar îţi promit că am s-o iau în calcul. Mai târziu totuși. 
Nu chiar acum. Acum am mai mult decât suficiente pe cap. 

Huldar încuviință. Avea de gând să aștepte până ce ea va 
apuca să doarmă puţin, apoi avea să-și reînnoiască atacul 
mâine. 

— Pot să fac ceva ca să-ţi ușurez povara? 

Erla pufni. Apoi, văzând că oferta lui era sinceră, se mai 
înmuie puţin. 

— Doi, trei... Cum rămâne cu unu? Dacă m-ai putea lămuri, 
m-aș bucura enorm. 

— Eşti sigură? 

Nu mai era nevoie să-i explice. De când echipa aflase despre 
biletul cu numărul trei pe el, aceeași întrebare se aflase în 
mintea tuturor. Cine - și unde - era victima numărul unu? 
Firește, n-aveau de unde să fie siguri că numerele acelea erau 
parte a unei serii ce începea cu unu. Ar fi putut fi un cod sau o 
cheie care să descuie un lacăt, de exemplu. Polițistul desemnat 
să abordeze pista cu numerele luase legătura cu un 
matematician care fusese incapabil să-i ajute, acesta subliniind 
faptul că dacă era o serie, atunci ar fi avut nevoie de mai multe 
numere de la care să poată porni. Oricum, acesta le dăduse o 
firavă speranţă când le spusese că, teoretic, nu exista niciun 
motiv pentru ca o serie să nu înceapă cu doi, în loc de unu. Se 
pare că se arătase foarte curios de ce poliţia întrebase despre 
aceste două numere, însă polițistul nu-i oferise explicaţii. 

— N-am cum să fiu sigură de nimic. E un nenorocit de haos. 

Huldar nu mai spuse nimic câteva clipe, apoi întrebă: 

— Te mai pot ajuta cu ceva înainte să plec acasă? 

— Nu. 

Erla își înfrână un căscat. 

Rămaseră o vreme fără să mai scoată o vorbă, ascultând 
zumzăitul frigiderului. Acesta era bizar de liniștitor și Huldar își 


VP - 154 


dădu seama că i se închideau ochii de somn. 

— Pot să-ți dau un sfat? 

— Nu. 

Erla își goli ceașca și se urni de pe scaun, încet și ţeapăn, 
precum o bătrânică. 

Deși știa că face o prostie, Huldar merse mai departe și zise: 

— Du-te acasă. Îţi promit că mâine-dimineaţă n-ai să regreţi. 
Dormi opt ore în patul tău. 

N-ar fi trebuit să aducă vorba de patul ei. Se simţiră 
instantaneu stingheriţi, dornici să se uite oriunde altundeva, 
numai unul la altul nu. 

— Ne vedem mâine. 

Erla părea că se adresase frigiderului. Huldar se îndoia că ea 
avea să ia în vreun fel în considerare sfatul lui. 

În loc s-o urmeze, Huldar se hotărî să mai rămână un minut 
sau două acolo. Nu voia să pară că se comportă ca un căteluș, 
urmărind-o tot timpul și sperând că o va bate pe spate sau că Îi 
va oferi ceva bun. Pe când stătea acolo, privind în cană fără să 
vadă de fapt ceva, un poliţist intră în încăpere. 

— Erla nu-i aici? 

— Nu. A urcat la etaj. Ce s-a întâmplat? 

Bărbatul zăbovea în ușă. Ținea o bucată de hârtie care foșni 
când flutură din mână. 

— Tocmai am primit un telefon de la Crucea Roșie. Mesajul e 
puţin ciudat, dar m-am gândit că ar fi bine să aruncaţi totuși un 
ochi pe el. 

Șovăi, apoi adăugă: 

— Ea cum e, tot în dispoziţie proastă? Să mai aștept și să-i las 
pe cei din tura de dimineaţă să-i transmită mesajul? 

Era limpede că vestea despre reputaţia Erlei se răspândise 
pretutindeni. 

— N-am idee. Depinde de mesaj. 

Huldar dădu pe gât restul de cafea și se pregăti să audă niște 
prostii. De obicei, Crucea Roșie nu era vreo sursă importantă de 
ponturi. 

Polițistul citi cu voce tare biletul scris de mână. 

— „Unu, doi trei”. 

Ridică privirea, jenat. 

— Asta m-a făcut să cred că ar putea avea de-a face cu cazul 
vostru. 


VP - 155 


Cobori iar privirea asupra hârtiei și continuă: 

— „Voi...” Cu alte cuvinte, noi, poliția... 

Huldar îi făcu semn nerăbdător să termine odată. 

— ... „ar trebui să priviţi mai îndeaproape la cazul lui Lauga”. 

Huldar sări în picioare, fără să mai simtă nicio urmă de 
oboseală. 

e 

La fel ca Huldar, și Erla se simți instantaneu revitalizată de 
mesaj. Sări drept în picioare, cu ochii limpezi; culoarea îi 
revenise în obraji. Chiar și cearcănele negre de sub ochi păreau 
să se fi retras puţin. După ce îi adusese vestea, Huldar se 
văzuse nevoit să o convingă să nu sune întreaga echipă. 

Mesajul fusese transmis prin intermediul liniei de ajutor a 
organizaţiei caritabile, 1717, un serviciu de telefonie ce oferea o 
ureche mereu pregătită celor care aveau probleme. Deși se 
presupunea că era confidenţial, în acest caz bărbatul care 
sunase ceruse în mod specific ca mesajul să fie transmis poliţiei. 
Din fericire, cel care răspundea de linia telefonică îl luase în 
serios, în loc să-și urmeze primul impuls, care ar fi fost să 
transmită mai departe mesajul celor care preluau apelurile de 
urgență de la secţia de psihiatrie. Din spusele lui, simţise ceva 
ciudat la glasul bărbatului, ceea ce îl făcuse să-i ia cererea în 
serios. Până la urmă, reieși că apelul fusese efectuat de pe 
mobilul lui Egill. Când Erla află asta, o luă la goană spre 
criminalistul de serviciu, care se presupunea că trebuia să 
urmărească telefonul băiatului în caz că semnalul acestuia ar fi 
reapărut în rețea. Huldar ţâșnise după ea, fără să-i mai pese ce 
credea Erla despre faptul că o urmărea peste tot. Și merită 
efortul, chiar și numai pentru a o vedea cum îl muștruluiește pe 
tehnician, pe care îl găsiseră trântit peste birou, sforăind. 

Dacă Erla ar fi putut avea vreun cuvânt de spus, primăvara 
urma să-l găsească iar în uniformă, trecând în siguranţă puii de 
rață peste șoseaua din centrul orașului. 

— Cine dracu' e Lauga? 

Erla se holba la biletul pe care îl tot ţinuse strâns în pumn de- 
a lungul ultimei ore de activitate intensă. 

— Habar n-am. 

Huldar tastase numele în Sistemul de Informaţii al Poliţiei, 
precum și în baza lor de date ceva mai informale, care, deși era 
neautorizată, conţinea numele aproape tuturor persoanelor care 


VP - 156 


puseseră vreodată piciorul într-o secție de poliţie. 

O căutare a cuvântului „Lauga” nu produsese niciun rezultat 
în cele două sisteme, la fel ca numele însuși, luat de unul singur, 
valabil pentru nu mai puţin de treizeci și șase de nume de femei 
din Islanda care se terminau în „-laug” și două care începeau cu 
„Laug-”. Ambele baze de date produseseră nenumărate 
rezultate, numele cel mai des întâlnite fiind Aslaug, Sigurlaug și 
Gudlaug. 

— Va fi nevoie de o groază de muncă pentru a verifica toate 
aceste femei. Totuși nu chiar imposibil. Majoritatea intrărilor au 
legătură cu delicte minore și, în majoritatea cazurilor, acestea 
au fost martore. De pildă, conducere sub influenţa alcoolului, un 
furt și un jaf. Nimic care să sară în ochi. Toate cazurile au fost 
închise cu mult timp în urmă. N-am dat peste niciun caz rămas 
în continuare deschis, în care o femeie să fie victimă sau 
suspect. 

Erla oftă, îngropându-și fața în mâini. Când ridică iar privirea, 
Huldar continuă, sperând să evite un potop de invective cărora, 
în momentul de față, ar fi fost prea epuizat ca să le mai 
găsească vreo latură comică. 

— E posibil ca apelantul să fi spus Laugi? Poate că totuși se 
referea la un nume de bărbat. Ai ascultat și tu înregistrarea. O fi 
posibil? 

Numele care-i venise imediat în minte fusese „Gudlaugur”, 
însă n-avea de gând să-i spună așa ceva Erlei. instantaneu, își 
aminti de inexplicabila atitudine secretoasă a partenerului său 
legată de povestea cu Ásta. 

— Nu. Se auzea înăbușit și era clar că bărbatul folosea un 
dispozitiv de modificare a vocii, însă evident numele se termina 
în „a”. Eşti bine-venit să asculţi și tu mesajul. Îţi pot retrimite 
documentul. 

— Nu, mersi. Sunt prea frânt ca să mai fac ceva. 

Îi arătă Erlei cele două liste, fără să le miște, în timp ce stătea 
așezat pe scaunul din faţa calculatorului. 

— Dacă vrei, le pot verifica eu. De preferat nu mai devreme 
de mâine totuși. Acum nu mă mai pot concentra. 

Rânji, apoi adăugă: 

— Doar dacă nu vrei să-mi oferi ceva material ajutător din 
camera de corpuri delicte. 

Obţinu un rânjet înțelegător din partea Erlei - o imagine 


VP - 157 


extrem de rară, chiar și în cele mai plăcute momente ale ei. 

— Visează în continuare. 

Rânjetul ei dispăru cu totul. 

— Ştii ce înseamnă. 

— Mesajul? Nu, nu cred că știu. Poate că mâine am să fiu mai 
pe fază. 

— Nu mesajul în sine. Ci treaba cu „unu, doi, trei”. 

Huldar încuviinţă din cap. 

— A, aia. Da, înseamnă că sigur avem o victimă lipsă. 

Erla gemu, cu o expresie epuizată. 

— lisuse Hristoase, pot uita cu totul de promovare. Mai 
degrabă am să mă trezesc pe făraș. 

Avea dreptate. Dacă ar fi fost găsit un al treilea cadavru și se 
dovedea că aparținea tot unui adolescent, ea chiar avea să dea 
de belea. Deși era puţin probabil să fie concediată, cariera ei 
avea să se ducă de râpă. Poate că avea să i se dea postul lui 
Gudlaugur, dacă acesta tot voia să-și ceară transferul. 

— Nu-i vina ta. Nimeni altcineva nu s-ar fi putut descurca mai 
bine. 

Brusc, Huldar se trezi tânjind după nicotină. 

— Am senzaţia că lucrurile vor începe să se miște de mâine. 

Cuvintele lui nu izbutiră s-o înveselească. 

— Să sperăm. 

Erla trase adânc aer în piept, de parcă s-ar fi pregătit să 
plonjeze într-o piscină. 

— Unde-i Gudlaugur? 

Abia acum părea să fi băgat de seamă că Huldar era singur. 

— S-a dus acasă, să se culce. Va reveni de dimineață. 

Făcu un efort să vorbească normal. Ultimul lucru pe care și-l 
dorea era ca Erla să ghicească din tonul lui că exista o anumită 
tensiune între ei doi. 

Erla încuviinţă, absentă. 

— Du-te acasă. E târziu. 

Huldar se ridică în picioare; nu vedea niciun motiv să 
protesteze. 

— Ar trebui să-ţi asculți și tu propriul sfat. Am de gând să 
aștept să se întoarcă mașinile, apoi plec și eu. 

Patru polițiști în două mașini de patrulă fuseseră trimiși la 
locul în care telefonul lui Egill apăruse, pentru scurt timp, în 
rețeaua GSM. Aceștia sunaseră înapoi, spunând că nu găsiseră 


VP - 158 


nimic demn de raportat la prima vedere, însă erau deciși să 
arunce o privire ceva mai atentă. 

— Trebuie să fiu aici dacă... îl găsesc. 

— Până acum ar fi sunat dacă l-ar fi găsit. 

Telefonul lui Egill fusese identificat pe o cărare aflată pe 
coastele vestice ale dealului Oskjuhlid. Marja de eroare era de 
opt metri, ceea ce însemna că zona nu putea avea un diametru 
mai mare de șaisprezece metri. 

— Patru oameni n-au cum să nu-l găsească, oricum ar fi 
terenul de-acolo. 

— Da, mă rog, eu oricum am de gând să rămân aici. Ar trebui 
să se întoarcă din clipă în clipă. 

Își încrucișă braţele, căscând, și adăugă: 

— Altminteri va trebui totuși să iau meth-ul ăla din camera de 
corpuri delicte. 

Huldar zâmbi și-i ură noapte bună. În pofida oboselii, se 
simțea mulțumit. Ancheta înregistrase un progres, Erla se mai 
înmuiase puţin în relaţia cu el, el urma să tragă cât de curând 
dintr-o ţigărică și cât ai clipi avea să ajungă și-n pat. Viaţa era 
cât se poate de apropiată de perfecțiune în miez de noapte, la 
secția de poliţie. 


VP - 159 


Capitolul 22 


Fotocopia unei scrisori scrise de mână, înregistrarea nr. 2 - 
postată pe blog.is de un blogger cu numele Laufa. 


Cu fiecare an care trecea, mi se părea tot mai rău. Cu fiecare 
an care trecea, mi se părea că am ajuns și mai jos. Continuam 
să-mi spun că ceilalţi copii își vor schimba până la urmă 
atitudinea. Că și-au dat seama c-au greșit și că le pare rău. Că 
nu puteau înțelege ce-a fost în mintea lor și că nu meritam ce 
mi se întâmplase. Că vom fi iar prieteni. Dar, din nefericire, nu s- 
a întâmplat nimic de genul ăsta. Ori de câte ori îmi imaginam 
scena, de fiecare dată se termina la fel: îmi aruncam brațele în 
aer și le spuneam că nu le port pică. Că puteam fi cu totii 
prieteni. Pentru totdeauna, începând de aici înainte. Privind în 
urmă, mi se pare ridicol. 

Din clipa în care am devenit brusc ținta celor mai crude 
instincte ale colegilor mei de clasă și până am ajuns la gimnaziu, 
timpul s-a scurs cu încetineală. N-aveam deloc viată socială şi 
mă temeam de faptul că trebuie să merg în fiecare zi la școală. 
Îmi petreceam weekendurile închisă în camera mea, temându- 
mă de dimineața de luni. Când încercam să adorm, noaptea, 
obișnuiam să mă rog la Dumnezeu pentru o erupție vulcanică în 
Reykjavik, precum cea din Westman Islands din 1974. Când s-a 
întâmplat, toti locuitorii insulei au fost evacuați pe insula 
principală și copiii lor au mers la alte școli. Continui să mă întreb 
dacă vreunii dintre ei s-au aflat în situația mea și dacă le-a părut 
bine că au fost fortati să plece de acolo. Dacă au profitat de 
șansa unui nou început, în mijlocul unui nou grup de copii, care 
să nu se ia tot timpul de ei. 

Pesemne că ar fi trebuit să mă plâng, ar fi trebuit să le spun 
că nu mai vreau să locuiesc în acea zonă și să insist să mi se 
dea voie să schimb școala. Dar nu voiam nici să-mi fac viața mai 
grea acasă și nici pe mama mai tristă decât era deja. Sau pe 
tata. M-am prefăcut și am ascuns faptul că n-am parte de viată 
socială. M-am prefăcut că nu e nimic în neregulă și am născocit 
tot soiul de minciuni, ca să nu trebuiască să explic de ce viata 


VP - 160 


mea era atât de diferită de viețile celorlalte fete. 

De exemplu, mă prefăceam că fusesem invitată la petrecerile 
organizate de colegii mei de clasă. Plecam de-acasă cu pachete 
învelite frumos, pe care le aruncam la gunoi de îndată ce 
ieseam din raza vizuală a celor din casă. Apoi umblam de colo- 
colo, de una singură, dându-mă în leagăn pe terenul de joacă 
din spatele unuia dintre blocurile de apartamente, până ce 
venea vremea să mă întorc acasă, în siguranță. Dacă ploua sau 
ningea, aşteptam în stația de autobuz; îngrozită că puteam fi 
Zărită de unul dintre copiii de la școală. De câte ori vedeam că 
vine un autobuz, plecam de-acolo, ca să nu îl fac să oprească. 

Pe ceilalți copii nu i-am invitat la petrecerea mea de 
aniversare decât o singură dată. Asta s-a întâmplat în anul în 
care a început totul. N-a venit nimeni. Am minţit-o pe mama că 
am uitat să le dau invitațiile. Apoi i-am spus că nu vreau să o tin 
în weekendul următor, pentru că majoritatea fetelor aveau să 
participe la un meci de handbal, deci n-avea rost. In anul 
următor am pretins că nu-mi doresc o petrecere, deoarece 
aveau cu toții gripă. După aceea cred că mama s-a gândit că nu 
voiam să invit pe nimeni din cauza ei. Starea ei de sănătate se 
înrăutățise deja foarte tare și nu mă puteam aștepta din partea 
ei să gătească ceva. 

Chiar am încercat să particip la evenimente sociale alături de 
cei din clasă, însă am avut parte de experiențe oribile. Am fost 
batjocorită și umilită, deși nu s-a întâmplat măcar o dată ca 
adulții să observe ceva. La fel ca la școală. Invătătoarea mea 
credea că sunt antisocială. Nu m-a întrebat nici măcar o dată 
dacă e ceva în neregulă. Nici măcar atunci când notele mele au 
început să fie din ce în ce mai proaste și tema pentru acasă i-o 
dădeam cu întârziere și prost făcută. Dacă m-ar fi întrebat ceva, 
i-aș fi putut spune că asta se întâmpla din cauză că îmi era 
furată. Uneori îmi strecurau înapoi în ghiozdan tema plină de 
măzgălituri cu roșu, deși eu mă chinuisem o grămadă s-o fac. 
Sau îmi umpleau cu porecle jignitoare caietul de exerciții în care 
eu scriam cu atâta grijă acasă. Cred că învăţătoarea știa de 
boala mamei și credea că sunt afectată și nu mă pot concentra 
din cauza ei. Mai bine așa, decât să-mi închipui că pur și simplu 
nu-i păsa. Pentru că trebuie să recunosc: eram plictisitoare și nu 
rosteam niciodată vreun cuvânt dacă nu eram întrebată. Pe 
când ceilalți copii înfloreau când se aflau în preajma ei. O 


VP - 161 


lingușeau și se purtau drăguţ cu ea, însă cu mine se purtau 
oribil. 

Pot descrie o mulțime de incidente dureroase. Cunosc 
povestea din spatele fiecărei crăpături din inima mea, precum și 
pe cea din spatele celor care au crescut atât de mari, încât până 
la urmă mi-au frânt inima în două. O dată, s-a întâmplat să fiu 
convinsă să ies la tablă și să recit o poezie pe care trebuise s-o 
învăţăm pe dinafară, iar toată clasa s-a strâmbat și a scos limba 
la mine. Știam poezia, însă am fost atât de stresată, încât am 
uitat tot în afară de câteva cuvinte. Și pentru că privirea 
învățătoarei a rămas ațintită asupra mea, ea n-a văzut ce se 
întâmpla în spatele ei. N-a rostit un cuvânt, în timp ce ceilalți 
copii râdeau de mine. Doar m-a certat când, până la urmă, am 
renunțat. 

Și a mai fost o dată, când un băiat s-a așezat în spatele meu 
și mi-a tăiat părul strâns în coadă. Am mers acasă și am minţit 
că mi-am tăiat-o singură, pentru că voiam să am părul scurt. Nu 
era adevărat, dar am ajuns să am o tunsoare băiețească. 
Celorlalti copii din clasă li s-a părut foarte amuzant. 

O dată, în cantina școlii, mi-au vărsat o oală plină cu gem în 
ghiozdan. 

lar altă dată am fost împinsă la ora de sport și mi-am rupt 
nasul. Pe mine m-a certat profesorul și mi-a zis că sunt 
neindemânatică. 

Și multe alte lucruri. Fiecare, mai rău decât cel de dinainte. 
Nimeni n-ar lua măsuri atât de drastice doar din pricina unui 
singur incident. Însă când nu poti număra pe degetele de la 
mâini toate lucrurile rele care ti se întâmplă zi de zi, începi să-ți 
pierzi controlul. lar când ai parte de așa ceva an după an... 

In gimnaziu, au luat-o de la capăt, chiar dacă am ajuns cu toții 
în clase diferite. Credeam că situația nu avea cum să se 
înrăutățească și mai mult, dar așa s-a întâmplat. Comentariile 
au devenit din ce în ce mai urâte și tot mai multor copii părea să 
le placă să mă necăjească. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva 
incredibil. o fată nouă a venit la noi în școală. Era timidă, o 
străină, la fel ca mine, așa că am devenit prietene. Brusc, ceilalți 
copii n-au mai prezentat importanță pentru mine. Puteau spune 
tot ce voiau. Pe mine, una, nu mă mai afecta. Și viața nu mi se 
mai părea inutilă. 


VP - 162 


Capitolul 23 


Când Freyja se trezi, o izbi mirosul de vomă. Toată curăţenia 
și toate lumânările parfumate fuseseră în zadar. Duhoarea o 
lovise când se întorsese acasă, aseară, așa că scosese 
lumânările din dulap și le așezase prin tot apartamentul. 
Acestea erau de fapt cadouri pe care le primise în ultimii ani, 
însă n-avusese încă ocazia să le folosească. Lumânările trebuiau 
așezate pe marginea căzii când te scufundai sub un munte de 
spumă, cu un pahar de șampanie în mână. Insă apartamentul lui 
Baldur n-avea parte de un asemenea lux; tot ce avea era o 
cabină de duș prost izolată. 

Ea nu s-ar fi dus niciodată la culcare lăsând lumânările 
aprinse dacă ar fi fost trează, însă după tot vinul băut împreună 
cu Kjartan, măsurile ei de precauţie fuseseră lăsate la o parte. 
Acum, în timp ce stătea pe marginea patului și își freca fruntea 
îndurerată, își aduse aminte că tocmai din cauza mirosului nu-l 
invitase pe Kjartan acasă la ea - nu neapărat ca să împartă 
patul cu el, deși firește că ideea îi trecuse prin minte. El îi lăsase 
de înțeles că n-are nimic împotrivă, însă îi explicase că nu pot 
merge la el acasă, așa că le rămăsese casa ei sau nimic. Ceea 
ce în condiţiile date, însemnase chiar nimic. Mirosul, Molly, 
apartamentul mic și mohorât - niciunul dintre aceste lucruri nu 
era ideal pentru o primă întâlnire. Freyja spera totuși că va mai 
fi și o a doua întâlnire, presupunând că data viitoare el va avea 
grijă să-și trimită copiii să stea cu mama lor. 

— lisuse. 

Freyja se ridică, simțind că i se învârtește capul. Se lovi de 
noptieră și o lumânare dintr-un suport de sticlă, care arsese cu 
totul, căzu pe podea și se rostogoli sub pat. Molly o privea 
sumbru. Când se văzu în oglinda din baie, înţelese și motivul. 
Ochi roșii, păr zbârlit în toate părţile și machiajul de ieri 
împrăștiat pe toată fața, de parcă îl chemase pe Dieter Roth! să- 
i folosească faţa pe post de pânză de tablou. 

— Hristoase. 


1 Artist elvețian cunoscut pentru albumele, imprimeurile, sculpturile și operele sale 
confecționate din obiecte găsite, inclusiv resturi de mâncare descompuse. 


VP - 163 


Avea un curs peste o oră. Zări mișcare cu coada ochiului în 
oglindă, în timp ce Molly păru să dea din cap dezaprobator. 

Un duș fierbinte, mic dejun și o plimbare scurtă cu Molly îi 
prinseră de minune. În momentul în care Freyja ieși din 
apartament, închizându-i ușa în nas unui câine destul de 
nemulţumit, nimeni n-ar fi putut bănui că băuse prea mult vin cu 
o seară înainte. Pe dinafară arăta aidoma cuiva care tocmai se 
întorsese de la o oră de fitness, urmată de un smoothie sănătos 
din morcovi. Pe dinăuntru, mahmureala își făcea în continuare 
de cap, căci ţeasta îi ardea de durere și acidul îi bolborosea în 
stomac. 

Zăpada care se depusese deja când coborâse din taxi cu o 
seară înainte îi scârțâia acum sub picioare. Brusc, își aduse 
aminte de o imagine a ei stând acolo, cu capul dat pe spate, cu 
gura deschisă și limba scoasă ca să prindă fulgii de zăpadă: 
jenată de amintire, aruncă iute o privire înspre clădire, în 
speranţa că niciunul dintre vecinii ei nu fusese martor la 
incident. Toate ferestrele erau întunecate, însă asta nu avu 
darul s-o liniștească; proprietarii erau majoritatea păsări de 
noapte, deci pesemne că cineva tot o văzuse. 

Jură să nu mai bea niciodată. Sau măcar nu așa de mult și 
categoric nu în mijlocul săptămânii. 

Vântul ridica zăpada pufoasă, în timp ce Freyja o râcâia de pe 
mașină, suflând-o în toate părţile. Când urcă înăuntru și trânti 
ușa, o pătură destul de groasă de nea se desprinse de pe capotă 
și căzu pe parbriz. În loc să coboare și s-o curețe și pe aceea, 
porni ștergătoarele, lăsându-le să-și facă treaba. 

Poșeta de pe scaunul pasagerului conţinea exerciţiile de 
matematică pe care intenţiona totuși să le predea, chiar dacă 
trecuse peste termenul-limită. Se așezase la masă și le 
rezolvase pe toate după ce se întorsese acasă, cu o seară 
înainte, deși atât scrisul ei de mână, cât și rezultatele la care 
ajunsese erau un indiciu clar al faptului că, atunci, concentrarea 
îi era un pic înceţoșată. Fără îndoială că soluţiile găsite aveau să 
fie ușor afectate din cauza aceleiași lipse de concentrare, însă 
tot avea de gând să le predea. Doar nu era ca și cum ar fi avut 
la îndemână o versiune a ei ceva mai trează, care să le predea 
cât de curând. Dacă avea de gând să meargă înainte cu acest 
curs, mai bine să predea o prostie, decât nimic. Măcar așa putea 
obține o jumătate de punct pentru efort. 


VP - 164 


Mașina porni din prima și Freyja zâmbi, luând-o drept un semn 
că lucrurile urmau să se îndrepte, orice s-ar fi întâmplat legat de 
cursurile ei. Pentru prima oară după foarte mult timp, ieșise cu 
un bărbat de care chiar îi plăcea. Bine, poate că nu era chiar în 
limbă după el, dar asta se putea schimba. În timpul întâlnirii lor 
se tot trezise distrasă de gândurile la Stella, mintea ei tot 
scoțând la iveală instantanee cu oribilele scene din 
cinematograf. Adică un obstacol poate prea dur, peste care 
Kjartan să poată trece cu ușurință. lar bărbatul plescăise în timp 
ce mâncau, ceea ce o făcuse să se cutremure. Ea prefera ca 
aceia cu care ieșea la masă să-și mănânce mâncarea la fel de 
silențios ca un ninja. Totuși un avantaj pentru el, Kjartan n-avea 
la gleznă o brățară semnalizatoare și se arătase nerăbdător să 
se întâlnească din nou cu ea, cât mai curând posibil. Așa că 
juriul încă delibera dacă acesta era sau nu începutul pentru 
ceva. 

Unul dintre subiectele de discuţie de care-și amintea fusese 
dacă ea trecuse prin trauma bullyingului în copilărie. Îi prinsese 
bine să se destăinuie în faţa cuiva, dat fiind că, la vremea 
respectivă, nu avusese în faţa cui să se deschidă. Baldur n-ar fi 
făcut decât să-i bată pe copiii responsabili, în timp ce bunicii lor 
doar ar fi căzut în genunchi și-ar fi început să se roage la 
Atotputernicul pentru răspunsuri - adică la același Dumnezeu 
Atotputernic care se dovedise mai mult decât inutil când Freyja 
avusese nevoie de el. Neavând un umăr pe care să plângă, 
Freyja își ţinuse nefericirea doar pentru ea. Până acum. 

Plăcerea provocată de gândul că reușise să-și ia această 
greutate de pe suflet fusese umbrită doar de faptul că se 
scăpase și îi spusese lui Kjartan despre reuniunea clasei din 
weekend. lar acesta a convins-o să meargă și să-l ia și pe el cu 
ea. Avându-l pe el alături pentru sprijin, Freyja și-a dat aproape 
instantaneu seama că acum nu mai merita să-și verse furia pe 
foștii ei colegi care o tachinaseră. leri-seară i se păruse o idee 
genială, însă în lumina aspră a dimineţii i se părea extrem de 
proastă. Păcat totuși că, pe când se bucura de seara plăcută, 
trimisese un e-mail către organizatorul reuniunii, anunţându-l că 
până la urmă va fi și ea prezentă. Alături de partenerul său. Așa 
că partenerul, Kjartan, ar face bine să-și ţină promisiunea. 

Freyja doar ce-și vârâse tema la matematică prin fanta din 
ușa profesorului, când îi sună telefonul. Era Huldar, întrebând-o 


VP - 165 


dacă putea trece mai târziu pe la secţie, căci urmau să 
interogheze câţiva minori. Deci cam atât cu planul ei de a-și 
petrece ziua în bibliotecă. Însă, din fericire, avea timp să 
participe la curs. 

Care se dovedi, mai apoi, o completă pierdere de timp. Freyja 
nu izbuti să ţină ritmul cu slide-urile PowerPoint ce se derulau cu 
repeziciune. Cu toate că-i mai trecuse mahmureala, fusese 
incapabilă să se concentreze la graficele și la definițiile prelungi 
care-i treceau prin faţa ochilor. În acele momente, pur și simplu 
nu o interesa impactul ofertei asupra cererii și viceversa. 
Singura cerere la care se putea gândi ea era pofta de o cola. 

Ticălosul ăla de Huldar păru să înțeleagă dintr-o singură 
privire starea în care se afla ea. În loc să-i ofere obișnuita cafea, 
el pur și simplu îi dădu ceea ce avea nevoie - o cola plină cu 
zahăr. Cum de știa, era un mister. Înainte de a urca la etajul lui, 
făcuse un popas la toaletă, ca să-și verifice înfățișarea în oglindă 
și să mai salveze puţin aparențele. Evident, treaba pe care o 
făcuse fusese cam de mântuială. 

— Dă-o pe gât. Ai să te simţi mai bine imediat. Te înțeleg 
perfect. 

Zâmbind, Huldar îi întinse sticla, apoi adăugă: 

— O noapte reușită, ai? 

Freyja mormăi ceva nedeslușit. El o lăsă singură cu 
Gudlaugur, apoi plecă să-i aducă pe copii. Așteptarea se dovedi 
ușor stânjenitoare; își bău sticla de cola și inspectorul cel tânăr 
îndrăzni să arunce câteva remarci despre vreme. Tăindu-i vorba 
scurt, îl întrebă: 

— Cine sunt copiii? 

— Prieteni de-ai lui Egill. Unul vine însoţit de mămica. 

— Cine-i Egill? 

— Nu ţi-a spus Huldar? 

Privirea Freyjei îi răspunse la întrebare. 

— Oh! Păi, cazul a căpătat o turnură și mai proastă. Toate 
indiciile ne spun acum că ucigașul Stellei l-a răpit pe Egill 
Pâlsson, băiatul care a fost dat dispărut. 

De ieri-seară încoace, Freyja nu acordase prea mare atenţie 
știrilor; totuși își amintea vag de un titlu și o fotografie a unui 
adolescent dat dispărut. Însă pur și simplu presupusese că era 
vorba de vreun copil care căzuse în capcana drogurilor și tot 
fugea de-acasă. 


VP - 166 


— Presa a făcut cumva legătura? 

— Da, însă, în interesul anchetei, s-au arătat de acord să nu 
publice nimic până mâine-dimineaţă. Mă îndoiesc totuși că se 
vor ţine de cuvânt. Din nefericire, au aflat prea mulți prieteni de- 
ai lui. E suficient ca un singur copil să scape ceva pe Facebook 
sau pe vreo altă reţea socială și presa nu se va mai simţi 
obligată să-și ţină promisiunea. 

— Când a dispărut? 

— Marţi seară. Dar n-a aflat nimeni până ieri-dimineaţă. 

— Și încă n-a apărut? 

— Nu, zise Gudlaugur, scuturând din cap. 

— Deci ar putea fi încă în viaţă? 

El șovăi, apoi răspunse cu prea puţină convingere în glas: 

— Teoretic, da. 

Freyja simţi din nou greață la gândul violenţei căreia probabil 
că-i căzuse victimă băiatul; și de pe urma căreia pesemne că 
suferea în continuare. 

— Și a circulat același gen de Snapuri? 

Gudlaugur încuviinţă dând din cap. 

— La fel de brutale ca în cazul Stellei. Deși atacatorul a 
așteptat mai mult timp de această dată. Bănuim că vor veni și 
altele, deși habar n-avem, pentru că el nu pare să urmeze 
același tipar. Telefonul lui Egill și-a făcut apariţia în reţea 
aseară, însă a fost închis imediat și pe băiat nu l-am găsit la faţa 
locului. De această dată a fost folosit ca să efectueze un apel, 
nu ca să trimită un Snap, însă așteptăm în continuare un mesaj 
final; dacă făptașul urmează același mod de operare ca în cazul 
Stellei. 

Freyja alungă imaginile scoase la iveală de imaginaţia ei. 
Reapariţia lui Huldar, însoţit de trei adolescenți și o femeie - 
probabil mama - se dovedi o binecuvântată distragere. 

Nu reieși imediat care dintre cei trei băieți era fiul femeii. 
Aceasta avea păr castaniu și un chip aspru, cu pomeţi 
pronunţaţi și nas ascuţit, spre deosebire de trăsăturile 
copilaroase ale băieţilor, care erau cu toţii blonzi. Unul era vizibil 
mai înalt decât restul, dar umbla de parcă toți acei centimetri în 
plus apăruseră pe neașteptate, peste noapte. Femeia se holba 
sumbru la cefele băieţilor, ignorând în mod deliberat tot ce o 
înconjura. O vizită într-o secţie de poliţie nu se află neapărat pe 
lista majorităţii adulţilor. Insă băieţii își suceau capul în toate 


VP - 167 


părţile, entuziasmați, și schimbau replici în șoaptă. 

După ce se așezară cu toţii la masa mare din sala de ședințe, 
nerăbdarea băieţilor se mai potoli. Nimic interesant de văzut 
aici, doar un singur monitor negru pe perete, un videorecorder, 
o tastatură fără fir și o încâlceală de cabluri de calculatoare 
ducând într-un mic dulap. Pereţii vopsiți cu var și tavanul erau 
complet goi. 

Huldar își așeză palmele deschise pe masă. 

— Bun. Probabil c-ar trebui să încep prin a vă reaminti că 
sunteți aici doar ca să ne ajutaţi cu ancheta. Niciunul dintre voi 
nu e suspectat de vreo implicare în dispariţia lui Egill. 

Huldar întâlni privirea mamei, care stătea în celălalt capăt al 
mesei. Băiatul de lângă ea păstra faţă de femeie și de ceilalți 
băieți o distanţă cât de mare îi permitea braţul scaunului pe 
care stătea. Fiul ei, presupunea el, îngrozit de faptul că mama 
sa insistase să-l însoțească, pe când celorlalţi băieţi li se 
îngăduise să vină singuri. 

— Freyja, aici de faţă, e psiholog pentru copii. Ea se va 
asigura că nu vom sări calul. Și vă poate da și sfaturi, dacă 
doriţi. 

Privirea lui se abătu iar la mamă. 

— Cel mai bine ar fi să nu interveniţi prea mult în timp ce 
punem întrebările, deși firește că nu vă putem împiedica. 

Îi adresă femeii un zâmbet care spunea totul sau nimic și ea 
nu făcu decât să privească în jos, dezaprobator. 

Huldar își mută atenţia spre băieți. 

— Cum vă simţiţi? 

Ei murmurară ceva nedeslușit, dar nu avea importanţă, 
întrebarea lui fusese doar o introducere pentru chestiunile mult 
mai serioase ce aveau să urmeze. Huldar începu să pună 
aceleași întrebări pe care le adresase și prietenelor Stellei. O 
dată sau de două ori pomeni numele Freyjei ca să-i liniștească 
pe copii că e perfect normal ca, în împrejurările date, să se fie 
supăraţi sau înspăimântați. Dar ea nu le adresă nicio întrebare, 
lăsând acest aspect doar în seama lui Huldar. Gudlaugur nu 
participă cu nimic la discuţie, ci doar rămase acolo, observând. 
Freyja nu înțelegea care e rolul lui în schemă. Poate că era 
prezent doar în calitate de martor, în cazul în care mama sau 
unul dintre băieți s-ar fi plâns în legătură cu Huldar. 

Trecu ceva timp până să se încălzească băieţii, însă apoi, 


VP - 168 


când începură să-și dea drumul la gură, se dovedi că nu prea 
aveau chestii interesante de spus. Răspunsurile lor se învârteau, 
mai mult sau mai puţin, în zona celor oferite și de prietenele 
Stellei. Niciunul dintre ei nu avea informaţii importante de oferit. 
Egill nu avea nicio legătură cu cineva sau cu ceva care să-i 
poată explica dispariţia. Băieţii subliniară cu insistenţă că Egill 
nu fuma și nu lua droguri. Când Huldar îi întrebă dacă acesta 
bea, răspunsurile lor deveniră evazive și începură să-și arunce 
priviri fugare. Pesemne că ar fi fost mult mai direcţi dacă n-ar fi 
fost și mama prezentă. Doi dintre ei văzuseră clipurile și al 
treilea părea mai degrabă dezamăgit că nu apucase să le vadă 
și el. 

— Dacă vă spun numărul trei, care e primul lucru care vă vine 
în minte? 

Reacţiile băieților nu-l lămuriră dacă erau sau nu surprinși de 
întrebarea lui. Începură să-l întrebe la ce se referă: trei legat de 
ceva anume sau pur și simplu trei din ceva? Huldar trebui să-i 
întrerupă și să repete întrebarea: 

— Care e primul lucru care vă vine în minte? , 

— Ăă... lăsat în urmă. Ăă... un triunghi. Ăă... Eric Bailly. Ăă... 
timp suplimentar. 

În afară de faptul că dezvăluiau obsesia lor pentru fotbal, 
răspunsurile lor nu aduceau nimic edificator. Deși, din ce știa 
Freyja, întrebarea s-ar fi putut referi și la fotbal. Își aduse aminte 
că Huldar o întrebase și pe ea ceva asemănător la telefon, dar 
nu cumva atunci era vorba de numărul doi? Observă că mama 
devenea din ce în ce mai neliniștită și că încerca să-și înfrâneze 
impulsul de a arunca o privire la telefon, ca să vadă câte 
ceasul. 

Dar femeia redeveni atentă când întrebările lui Huldar se 
îndreptară brusc spre un alt subiect. Freyja ciuli și ea urechile. 

— Egill necăjea un băiat la școală la voi, pe nume David. 
Povestiţi-mi despre asta. 

— Ce? 

Băieţii păreau și mai surprinși decât când fuseseră întrebaţi 
despre numărul trei. 

— Mama lui Egill a primit o plângere din partea școlii în 
legătură cu comportamentul fiului ei în privinţa unui băiat cu un 
an mai mic. Din moment ce voi sunteți prietenii lui cei mai buni, 
trebuie să fi avut cunoștință despre bullying - poate că aţi și luat 


VP - 169 


parte la el? 

— Fiul meu nu s-a luat niciodată de nimeni. 

Zbârlită toată, mama se întoarse spre Freyja. 

— Tu n-ai de gând să zici nimic? Mie mi se pare că fiul meu ar 
fi acuzat de ceva. Ni s-a promis că acest interogatoriu e despre 
Egill - ca să ajute poliţia să-l găsească. Nu văd ce are de-a face 
această întrebare cu dispariţia lui. 

Nimeni nu mai zise nimic când ea termină ce avea de spus, ci 
doar lăsară ca liniștea să atârne în aer; un răspuns eficient 
pentru vociferările ei. Freyja se trezi că-i este extrem de greu să 
se controleze, dat fiind că femeia i se adresase ei în mod direct, 
dar reuși să nu se enerveze, iar femeia nu mai insistă să 
primească un răspuns, părând mulţumită să-i arunce o privire 
înfuriată. Când Huldar vorbi până la urmă, se adresă băieţilor, ca 
și cum nici nu băgase de seamă explozia de furie a mamei. 

— Ce ziceţi, băieți? Cât de rău era? 

Aceștia își aruncară priviri piezișe unul altuia. Într-un final, cel 
mai mic dintre ei îi răspunse: 

— N-a fost mare scofală. Doar ne băteam joc de el. Ştii, doar 
glume. 

Mama se foi nerăbdătoare. 

— E strigător la cer. Băieți, nu trebuie să răspundeţi. 

— Așa cum spune și mama voastră, nu e nevoie să 
raspundeți... 

Înainte ca Huldar să-și poată termina ideea, băiatul din mijloc 
îl întrerupse: 

— Nu e mama noastră. E a lui. 

Își aţinti degetul mare către băiatul aflat lângă femeie. 

— Mersi. 

Huldar se întoarse către băiatul în cauză. 

— Fiule, cum te cheamă? 

— Uuuh... Thorgeir. Thorgeir Atlason. 

Huldar luă un teanc de hârtii de pe masă și începu să le 
răsfire în faţa ochilor atenţi ai băieților. Găsind ceea ce căuta, el 
citi cu glas tare: 

— „Mori, căcat cu ochi ce ești. Spânzură-te sau o să te 
spânzur chiar eu”. 

Huldar ridică privirea și o întâlni pe cea a băiatului, care se 
înroșise la față. Apoi continuă să citească: 

— „Cum ar fi să-ţi vâr o sticlă spartă în cur?” 


VP - 170 


ÎI privi iar pe băiatul care-și coborâse ochii în podea. 

— ie asta ţi se pare „doar o glumă”? 

Mama plesni masa cu palmele. 

— Ce...? Cum îndrăznești să citeşti chestia aia dezgustătoare 
în fața fiului meu? Și a prietenilor lui? 

Huldar ridică privirea. 

— O, abia am început. 

— N-am cuvinte. Și tu... 

Femeia îi aruncă Freyjei o privire ucigătoare. 

— Tu ce fel de psiholog pentru copii mai ești? Sau ești aici 
doar de decor? Insist să oprești toate astea. Îţi reamintesc că 
băieții ăștia n-au decât 14 și 15 ani. 

— Dacă sunt suficient de mari ca să scrie, atunci nu sunt 
suficient de mari și ca să-și asculte cuvintele citite cu glas tare? 

— Ce vrei să spui? 

Femeia era prinsă pe picior greșit. 

— Cine a scris astea? 

— Thorgeir, fiul tău. 

Privirea lui Huldar se mută acum la ceilalţi băieți. 

— AȘ putea citi același gen de mesaje pe care voi doi i le-aţi 
scris acestui David. E cu un an mai mic ca voi. Preferaţi să vă 
luați de copii mai mici, nu-i așa? 

Niciunul dintre băieți nu-i răspunse. Mama rămăsese cu gura 
căscată, încercând să înțeleagă ce se întâmpla. 

— Aștept un răspuns de la voi. 

Huldar ridică hârtiile, ca pentru a se pregăti să citească mai 
departe. Fu suficient ca Thorgeir să intervină: 

— Nu mai e nevoie să citești. Pare foarte aiurea când o faci. 
Adică, ăă, e complet diferit pe ecran. 

Aruncă o privire în direcţia mamei sale, care îl ignoră. 

In acel moment, se hotărî și Freyja să intervină: 

— Eu nu sunt de acord. N-are cum să fie mai bine să citești 
astfel de mesaje în camera ta, singur. 

Se opri, temându-se să nu se lanseze într-un discurs plin de 
mânie și să spună o groază de chestii pe care mai apoi să le 
regrete. Ea era prezentă aici în calitate de reprezentant al 
serviciilor pentru copii, nu al fetiţei care fusese odată. Propriul ei 
bagaj emoţional era lipsit de importanţă prin comparaţie cu 
situația urgentă: aceea de a găsi un băiat dispărut - și un 
criminal. 


VP - 171 


— Vă recomand să răspundetți la întrebările poliţiei fără să vă 
mai eschivaţi. Vi s-a oferit o șansă sa vă revanșați pentru 
comportamentul vostru oribil. Eu, una, aș profita de ea, dacă aș 
fi în locul vostru. 

— Aţi mai trimis astfel de mesaje și unor fete? Unei fete pe 
nume Adalheidur, de exemplu? Și mesajele acelea seamănă cu 
cele trimise lui David? „Păcat că ești prea urâtă ca să fii violată”. 
Sau: „Sper să capeţi SIDA și să mori, pizdă proastă”. 

— Ajunge! 

Cu mâini tremurătoare, mama își desprinse geanta de pe 
spătarul scaunului. 

— Nu mai stau să ascult un singur cuvânt. N-are nimic de-a 
face cu dispariţia lui Egill. Altceva se întâmplă aici. 

Se ridică în picioare, aruncându-și geanta pe umăr. 

— Thorgeir, tu vii cu mine. Prietenii tăi pot face ce vorei. 

Băieţii nu așteptară să li se spună de două ori. Aproape că se 
călcară pe picioare în graba lor de a-și împinge scaunele și a se 
ridica. 

Cel mai încrezător dintre ei șovăi o clipă, pe când ceilalţi se 
buluceau în urma femeii. Mormăi ceva, fără să privească în ochii 
cuiva: 

— Ta-su' lui David e-un ciudat. Pe el l-aș aresta, dacă aș fi în 
locul vostru. Pun pariu că el l-a luat pe Egill. 

Țâșni apoi după amicii lui, înainte ca ei să-i mai poată pune și 
alte întrebări, și se opri în ușă. Cu spatele la ei, adăugă: 

— Îmi pare rău pentru faza cu David. N-am vorbit serios. Au 
fost doar glume, să știți. 

leși. 

Rămaseră acolo, conștienți că, oriunde s-ar fi aflat acum, lui 
Egill i-ar fi fost probabil greu să râdă la glumele prietenilor săi. 
Ba chiar era puţin probabil să mai râdă vreodată. 


VP - 172 


Capitolul 24 


Atmosfera din sala de ședințe nu se înseninase absolut deloc 
acum, că Erla le luase locul mamei și celor trei băieţi. Huldar 
simţea totuși o anumită satisfacţie în sinea lui. Interpreta faptul 
că șefa lui voia să discute cu Freyja ca pe un semn că începea 
să nu mai simtă ranchiună la adresa ei. Așa că se hotărâse să 
rămână și el, considerând că ar fi fost mai bine să fie și o a treia 
persoană prezentă, pentru ca lucrurile să nu degenereze. 
Pesemne că și Erla luase în calcul acest aspect, dat fiind că îl 
adusese cu ea pe Jóel, care acum stătea tolănit pe scaunul lui, 
sorbind-o din priviri pe Freyja - spre nemulţumirea lui Huldar. 

— Dacă am înţeles bine de la tine, se pare că nu există 
precedente ca un adult să manifeste o violenţă extremă 
împotriva unui minor ca urmare a bullyingului? 

Erla se văzu nevoită să încerce să-și mascheze disprețul din 
glas ca să poată rosti aceste cuvinte. Prin urmare, aproape că 
arăta ca ea însăși, din zilele ei normale. 

— İn cazul ăsta, de ce-ar trebui să luăm în calcul această 
posibilitate? 

Huldar interveni înainte ca Freyja să poată spune ceva. Îi 
părea rău pentru ea. Intuise din prima clipă că suferea din cauza 
unei mahmureli crunte și știa din proprie experienţă că era 
foarte greu, în condiţiile date, să formulezi un asemenea 
răspuns în termeni succinți. 

— Pentru că toate celelalte n-au dus nicăieri, se grăbi el să 
spună. Toate celelalte piste ale noastre s-au dovedit a fi 
fundături. 

Așa cum se aștepta, Erla se enervă. 

— Cu ea vorbeam, nu cu tine. Ea ar trebui să fie expertul 
nostru de serviciu. 

Se întoarse spre Freyja, care era cam palidă. 

— Faptul că nu există niciun precedent nu înseamnă că nu se 
poate întâmpla, răspunse ea. Dar de tine depinde să investigațţi 
acest aspect. Pentru mine nu e mare scofală. Doar am simţit că 
ar fi bine să-ţi atrag atenţia asupra acestei posibilităţi, mai ales 
având în vedere ce a avut de spus directoarea despre tatăl lui 


VP - 173 


Adalheidur, fata care era victima Stellei. 

Freyja își ridică puţin bărbia, apoi și-o cobori la loc. 

— Sugerezi cumva că fiecare tată care-și iese din pepeni în 
faţa directoarei copilului său e un posibil criminal? 

Replica aceasta era sub demnitatea Erlei, dar Huldar știa prea 
bine că n-avea rost să-i atragă atenţia. 

— Nu înțeleg cum reușești să-mi interpretezi vorbele în felul 
asta. 

Sângele năvălise în obrajii palizi ai Freyjei, făcând-o să pară 
dintr-odată mai sănătoasă. 

— Insă răspunsul este nu. Sigur că nu. 

Işi trecu limba peste buze și Huldar surprinse cu coada 
ochiului căutătura pofticioasă a lui Joel. 

— In orice caz, am inclus toate informaţiile pe care mi le-ai 
cerut în cele două e-mailuri. Poate că încă nu le-ai văzut. Aveam 
impresia că îţi fuseseră deja redirecționate. 

Erla își desfăcu brațele și împinse printurile spre Freyja. 

— Le-am citit, dar nu pot să zic că m-au impresionat prea 
mult. Când ne cheltuim resursele limitate pe un consultant, mă 
aștept la un raport pe măsură, nu la vreo două e-mailuri 
amărâte. 

Huldar putea simţi răceala care răzbătea dinspre Freyja fără 
să se mai uite la ea. Aceasta răspunse înainte ca el să-i poată 
sări iar în apărare: 

— Scuză-mi neînţelegerea, dar am crezut că era urgent, așa 
că am decis să-ți trimit noutăţile imediat, în loc să te fac să 
aștepți raportul final pe care oricum aveam de gând să ţi-l trimit 
cât de curând. 

— In orice caz, continuă Huldar. Lăsând la o parte e-mailurile, 
nu cumva aceasta e întrebarea care ne stă pe buze tuturor: 
acum ce facem? 

Se așternu o tăcere prelungă pe când cele două femei își 
veneau în fire. Jóel se pregătea să intervină, dregându-și glasul, 
când Erla puse capăt clipelor de tăcere stânjenitoare: 

— L-am căutat pe tatăl lui Adalheidur în sistemul nostru. 

Se opri iar, ca și cum ar fi vrut să păstreze doar pentru ea 
rezultatele căutării. Huldar bănuia că asta însemna că găsiseră 
ceva. 

— Și? 

— A ieșit la iveală un incident. 


VP - 174 


— Ce fel de incident? 

Deci de aceea se arătase Erla interesată să audă ce avea 
Freyja de zis. 

— O plângere din partea unui vecin. 

— In legătură cu ce? 

Huldar încerca să-și controleze nerăbdarea. De ce nu putea și 
ea să scuipe totul mai repede? 

— Zgomote. Strigăte și urlete. Persoana care a sunat credea 
că e omorât cineva. Doi polițiști au mers la adresa respectivă, 
dar n-au găsit nimic. Niciun cadavru, nicio victimă. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum aproape o lună. 

Erla strânse din buze. Adăugă că îi va arăta și lui raportul 
după ședință; acum nu era momentul sau locul potrivit să intre 
în detalii. Huldar nu obiectă, deși ardea de nerăbdare să afle 
mai multe. In schimb, rămase tăcut în timp ce Erla o chestiona 
pe Freyja, în mod politicos, din punctul ei de vedere. În principal, 
pe ea o interesau starea de spirit a atacatorului și tipul de 
comportament care ar fi putut fi declanșat de un stres cronic, în 
cel mai rău caz. Freyja îi răspunse la toate întrebările ca o 
adevărată profesionistă - adică folosind atâţia termeni tehnici, 
încât reuși să dilueze conţinutul răspunsurilor până ce, într-un 
final, tot ce lăsă să se înţeleagă fu că orice era posibil. În ciuda 
răspunsurilor ei, Erla și Jóel nu păreau chiar dezamăgiţi. Nu se 
așteptau ca Freyja să se încumete să exprime o părere proprie 
cu privire la cine i-ar fi putut ataca pe tineri și de ce. Tot ce 
putea face ea era să le ofere o nouă posibilitate de explorat, 
chiar dacă și aceasta avea să se dovedească până la urmă o 
fundătură. 

— Dacă am înţeles bine, este extrem de improbabil ca un 
părinte sau orice altă rudă adultă a unei victime a bullyingului 
să răspundă prin violenţă? 

— Da. Bine, de unele altercaţii minore s-a mai auzit. Însă un 
incident serios, care să ducă la moartea cuiva, e puţin probabil. 

Freyja se opri și Erla îi aruncă o privire scurtă lui Huldar, 
scuturând enervată din cap. Însă redeveni brusc atentă când 
Freyja adăugă: 

— Dar, și sunt sigură că știți acest lucru, există o mare 
diferenţă între improbabil și imposibil. 

Erla afișă o expresie indiferentă în timp ce se gândea la 


VP - 175 


spusele ei. Când vorbi iar, nu-și trădă cu nimic părerea la adresa 
acestei afirmaţii: 

— Numele Lauga a ieșit cumva la iveală la un moment dat în 
legătură cu Adalheidur sau când ai făcut cercetările? 

— Eu nu le-aș spune chiar cercetări. Dar, nu, nu-mi aduc 
aminte să fi dat peste acest nume. 

Chipul Erlei rămase la fel de inexpresiv. Huldar nu-și dădea 
seama dacă ședința își atinsese scopul sau dacă ea avea de 
gând să renunțe la investigarea acestui aspect al cazului. Erla se 
ridică în picioare. 

— Vom fi nevoiţi să mai chemăm și alţi minori la interogatoriu, 
așa că va trebui să fii disponibilă în continuare. Te vom anunţa 
din timp. De asemenea, s-ar putea să-ţi cer să fii prezentă când 
și dacă voi hotărî să-l interogăm pe tatăl lui Adalheidur. N-ar 
strica să-ţi auzim părerea despre starea psihică a bărbatului. 

leși din încăpere fără niciun alt cuvânt. J6el rămase de unul 
singur acolo, pe post de cantitate neglijabilă, privind absent la 
pagina albă din faţa lui. Tot ce scrisese pe ea era data. li lipsise 
agilitatea mentală să ţină pasul cu schimbul rapid de replici 
dintre cele două femei. 

Huldar rămase pe scaun, bucurându-se de stânjeneala lui Jóel. 
Nici Freyja nu schiţa vreo mișcare. După o secundă sau două, 
surprinzând rânjetul zeflemitor al lui Huldar, Jóel își înhăță 
carnetul gol și se ridică în picioare. Înainte de-a ieși din 
încăpere, se pipăi prin buzunare după cartea de vizită și i-o 
întinse Freyjei cu un rânjet răutăcios, sfătuind-o să nu ezite să ia 
legătura cu el dacă avea nevoie de ceva. Nu trebuia neapărat să 
fie în legătură cu ancheta. Apoi îi făcu discret cu ochiul și fu 
răsplătit cu o privire îngheţată din partea ei. Huldar ar fi vrut s-o 
sărute când ea așeză pe masă cartea de vizită și o lăsă acolo, 
după care ieșiră cu toţii din încăpere. 

e 

— Firele de păr nu-i aparțineau ucigașului. 

Laboratorul se arătase de acord să urgenteze analizarea ADN- 
ului firelor de păr găsite în mâna Stellei. Erla trânti raportul pe 
biroul ei. 

— Fir-ar a dracului! 

Huldar întinse mâna după el și văzu imediat ce cauzase 
reacţia Erlei. Firele de păr aparţineau unei femei. Îi dădu înapoi 
raportul. 


VP - 176 


— Sunt sută la sută siguri? Poate că ar trebui să studiem iar 
înregistrările camerelor video, ca să fim siguri că e vorba de un 
bărbat? Asta ar putea explica de ce n-a izbutit nimeni să 
identifice pe cineva care să semene cu criminalul în mulţimea 
din cinematograf. 

— Mda, poate. 

Erla se frecă la ochi și continuă: 

— O faci tu, da? Apropo, în sfârșit am primit fișierele de la 
Snapchat, deci calitatea e mult mai bună decât în primele clipuri 
pe care le-ai văzut. Te poţi uita și tu la ele, deși nu se văd decât 
brațele ucigașului. Oricum, du-te și studiază cu atenție 
înregistrările de la cinema. Tipul care s-a ocupat de ele și-a 
stricat ochii privindu-le, dar poate că tu ai să găsești ceva. Firele 
acelea de păr au încurcat treaba, pentru că până acum ne-am 
uitat după tipi cu părul cărunt, ceea ce s-a dovedit a fi o 
nenorocită de pierdere de vreme. 

Erla bătu cu degetele în raportul ce conţinea rezultatele 
analizei ADN. Oftând, vorbi mai departe: 

— Nici vânzările de bilete nu ne-au oferit vreo pistă valabilă. 
Deși poate că asta se va schimba după ce vom identifica un 
suspect. Dacă vom identifica vreunul. 

Iși frecă faţa cu palmele. 

— Ancheta asta ne face pe toţi să părem niște incompetenti. 

Huldar nu o contrazise. Era suficient să te uiţi la site-urile de 
știri. Acum, că dispariţia lui Egill fusese făcută publică, poliţia 
avea de înfruntat critici grele din partea publicului. Lucru perfect 
normal, de altfel, dat fiind că nu se făcuse nicio arestare, în 
pofida zecilor de persoane care fuseseră interogate până acum. 
Pe lângă prieteni și membri ai familiei, polițiștii luaseră la 
întrebări și o mulţime de indivizi cu fapte violente la activ. 
Niciunul dintre ei nu se dovedise a fi un suspect posibil și 
majoritatea le furnizaseră alibiuri solide, deși se știa că printre ei 
se numără psihopati care se arătaseră a fi niște mincinoși 
extrem de abili, așadar numele lor rămâneau în continuare pe 
listă. Însă o examinare mai atentă a acestor persoane nu 
scosese absolut nimic la iveală. Și, în ciuda unei căutări 
minuţioase prin Reykjavik și prin împrejurimi efectuată de poliţie 
și de echipele de salvare, nici urmă de Egill. Nici telefonul lui nu 
mai apăruse în reţea. 

— Bine, mă ocup eu, rosti Huldar. Cred că ar merita și să-i 


VP - 177 


facem o vizită tatălui lui Adalheidur. Raportul reprezintă un 
indiciu solid că ceva s-a întâmplat acasă la el. Poliţiştii care au 
ajuns la fața locului spun că a avut loc un conflict de o anumită 
natură. Și că explicaţiile lui au fost o aiureală. 

— Nimeni n-a depus vreodată plângere. Am verificat eu. Deci 
poate că totuși spune adevărul. 

— Care, că o pisică sălbatică a intrat peste el în casă și l-a 
atacat? Scutește-mă. Stropi de sânge pe unul dintre pereţi? Cum 
să faci o pisică să sângereze în timp ce te lupţi cu ea? Și cum de 
s-a ales cu vânătăile alea pe faţă? Te-ai fi așteptat să fie zgâriat, 
nu lovit. Potrivit raportului, s-a ales cu un ochi umflat. Cum e 
posibil să-i facă o pisică așa ceva? 

— Firește că n-a fost nicio pisică. Dar poate că s-a luat la 
bătaie cu un amic sau cu un membru al familiei sale. Eu de unde 
dracu' să știu? 

Erla își trecu o mână prin păr și scoase un oftat prelung. 

— Dar cineva trebuie să stea de vorbă cu el. Ce-avem de 
pierdut? Deja am discutat cu toţi ceilalți. 

li făcu semn cu mâna lui Huldar să plece și se aplecă iar peste 
hârtiile ei. 

e 

Clipurile cu Stella plângând în toaletă și scenele brutale care 
urmaseră nu fuseseră deloc ameliorate de faptul că acum se 
vedeau la o rezoluție înaltă. Cu toate astea, Huldar se forță să le 
urmărească, în caz că i-ar fi scăpat ceva prima oară, însă fără 
rezultat. După aceea urmări înregistrările cu criminalul părăsind 
clădirea cinematografului, târând după el trupul Stellei, dar nici 
de-acolo nu obţinu vreun rezultat, în afară de a-și întări 
convingerea că aveau de-a face cu un bărbat. Era prea înalt, 
prea masiv, prea puternic pentru o femeie și n-avea nici urmă 
de eleganţă feminină în mișcări. Dacă părul îi aparţinea 
criminalului, atunci trebuie că era vorba de o femeie neobișnuit 
de mare și de robustă. 

In pofida suspiciunilor legate de Gudlaugur care nu-i dădeau 
pace, îl convinse și pe acesta să urmărească alături de el 
înregistrările cu cei veniţi la cinema. În foaier erau atât de mulţi 
oameni, încât n-ar fi stricat să aibă alături încă o pereche de 
ochi. Se așezară unul lângă altul, cu chipurile aproape lipite de 
ecranul calculatorului, studiind înregistrările făcute în pauze, 
lucru care cerea o atenţie atât de mare din partea lor, încât nu 


VP - 178 


avură absolut nicio problemă să ignore cu totul comentariile 
răutăcioase ale colegilor la adresa lor. Dar, cu cât se uitau mai 
mult fără să găsească ceva interesant, cu atât concentrarea lor 
se diminua. 

— Tipul nu e acolo. Sau dacă e, cu siguranţă e îmbrăcat cu 
altceva. 

Gudlaugur puse filmarea pe pauză și se uită mai îndeaproape 
la colțul ecranului. 

— Nu pricep cum a reușit să strecoare o canadiană în 
cinematograf. Nu se vede niciun bărbat singur care să aibă o 
geantă cu el în foaier înainte de începerea filmelor. 

Apăsă iar „Play”, murmurânad: 

— Unde ești, ticălosule? 

După ultima pauză, spectatorii începură să dispară unul câte 
unul de pe ecrane, până ce mai rămaseră doar fetele care 
lucrau la chioșc. O urmăriră pe Stella jucându-se cu părul, 
scoțându-și telefonul și făcându-și de lucru cu el, pe când 
celelalte trei fete se apucaseră de curăţenie. Huldar întinse 
mâna spre mouse și apăsă pe filmarea din pauză făcută de 
cealaltă cameră, pe care apăreau ieșirea de urgenţă și zona de 
lângă scările care duceau la toaletă. Nicio siluetă dintre cele 
care trecură prin dreptul camerei nu semăna cu bărbatul după 
care se uitau ei, deși n-aveau de unde să fie siguri. 

— Incredibil cât de puţine persoane mai fumează în ziua de 
azi, zise Huldar arătând cu degetul spre ieșirea de urgență. Sunt 
câteva sute de oameni în cinematograf, însă doar cincisprezece 
au ieșit la o ţigară. 

li numărase. Lucru care îl ajutase să rămână treaz. 

Gudlaugur nu-și luă privirea de la ecran, urmărind cu atenţie 
până ce toţi spectatorii reveniseră înăuntru. 

— Șaisprezece. Au fost șaisprezece fumători. 

— Nu. Cincisprezece. l-am numărat. 

— Eu tocmai i-am numărat în timp ce s-au întors și au fost 
șaisprezece. 

Atunci li se întâlniră privirile și Huldar derulă repede până la 
începutul pauzei. Cincisprezece persoane ieșiseră la fumat. 
intraseră șaisprezece. Huldar își împinse scaunul și se duse să o 
cheme pe Erla. Il prinseseră pe omul lor pe cameră. Până la 
urmă, acesta nu-și cumpărase bilet; ticălosul se strecurase 
înăuntru la ultima pauză. 


VP - 179 


Capitolul 25 


Haukur, tatăl lui Adalheidur, nu semăna deloc cu bărbatul 
surprins pe camerele video. Era prea scund și prea subțirel, deși 
firește că orice om se putea deghiza în cineva mai masiv 
îmbrăcând ceva gros pe dedesubt. Ca să fie și mai frustrant 
pentru polițiști, aceștia habar n-aveau cum arăta chipul 
ucigașului, dat fiind că bărbatul avusese grijă să și-l ţină ascuns 
vederii când se strecurase înăuntru odată cu fumătorii. Nu 
avusese pe cap o glugă sau o mască Darth Vader, altfel ar fi fost 
identificat imediat pe înregistrări. În schimb, mersese aproape 
lipit de spatele unui bărbat mult mai înalt, așa că fusese de 
ajuns să-și ţină capul plecat, ca să fie sigur că trăsăturile n- 
aveau să-i fie zărite pe cameră. Se pare că purtase o haină pe 
deasupra canadienei pe care o avusese apoi pe el în timpul 
atacului. Așa că polițiștii presupuneau că își ascunsese și masca 
pe sub haină, din moment ce nu avusese o geantă. 

— Nu știu cum se procedează în situaţiile astea, spuse 
Haukur. Să vă invit să luaţi loc în sufragerie sau în bucătărie? 
Doriţi o cafea? Spuneţi doar. 

Se dădu înapoi, permițându-le lui Huldar, lui Gudlaugur și 
Freyjei să intre. Era limpede că tocmai ajunsese și el acasă, dat 
fiind că încă mai avea geaca pe el și luminile erau toate stinse în 
apartament, cu excepţia celei de pe holul îngust. Când Huldar 
sunase, Haukur preferase să se repeadă acasă direct de la 
muncă, pentru a-i întâmpina acolo, pesemne ca să încheie 
treaba înainte să sosească și soţia lui acasă. Acest amănunt în 
sine sugera că bărbatul avea ceva de ascuns. 

— Cel mai bine ar fi să ne așezăm într-un loc unde să nu fim 
deranjaţi. Și nu vom avea nevoie de cafea, mulțumim. 

Huldar avu grijă să nu o calce pe Freyja pe picioare, din 
moment ce se înghesuiseră cu toţii pe hol, încercând să-și 
scoată încălțările pline de zăpadă. La un moment dat, Freyja 
fusese împinsă în el și Huldar se simţi încurajat când văzu că ea 
nu sărise imediat să se ferească, doar dacă asta nu se 
întâmplase numai din pricină că pur și simplu nu avusese 
suficient spaţiu. Preferă să-și imagineze că n-o deranjase 


VP - 180 


apropierea de el. Se simţi dezamăgit când Haukur îi zori în 
sufragerie și clipa de intimitate se sfârși. 

Se așezară cu toţii, Haukur și Gudlaugur pe fotolii, Freyja și 
Huldar pe canapeaua care se dovedi mai puţin confortabilă 
decât părea. 

— Nu înţeleg de ce aţi vrut să vă întâlniți cu mine, dar hai să 
terminăm odată. Nu știu nimic despre ce s-a întâmplat cu fata 
aceea, așa cum v-am spus și la telefon. 

Aruncă o privire către Gudlaugur și Huldar, nefiind sigur cu 
care dintre ei discutase ceva mai devreme. 

— Suntem nevoiți să stăm de vorbă cu o mulţime de 
persoane, ca parte a investigaţiilor noastre de rutină. Uneori se 
dovedește că oamenii știu lucruri despre care nu și-au dat 
seama că sunt importante. 

Huldar îl privea cu atenţie pe bărbat în timp ce vorbea. 
Haukur stătea drept ca o scândură, cu mâinile pe brațele 
fotoliului, strângând cu palmele capetele rotunjite ale acestora, 
ca și cum ar fi fost legat într-un scaun electric. Își păstrase 
geaca pe el - era verde și nu foarte diferită de canadiana 
criminalului. Nu-și invitase musafirii sa-și scoată hainele groase 
cu care veniseră îmbrăcați. 

— Știm ce se petrecea între fiica ta și Stella, așa că am vrea 
să-ți punem câteva întrebări în legătură cu asta. 

Auzind asta, bărbatul continuă să strângă la fel de tare 
braţele fotoliului. Huldar continuă: 

— Cu cine te luptai când a venit poliţia la tine luna trecută? 

Bărbatul părea uluit. 

— Ce treabă are aiureala aia cu Stella? Credeam că voiaţi să 
mă întrebaţi despre ea. 

— Am mai multe întrebări pe care vreau să ţi le pun. Cel mai 
bine ar fi ca pur și simplu să răspunzi la ele. Cu cine te luptai 
atunci? 

— Nu mă luptam cu nimeni. Urmăream o pisică. Una 
vagabondă. 

— Vecinii tăi - cei care au sunat la poliţie - pretind că au auzit 
strigăte. Din ce știu eu, pisicile nu strigă. Nici măcar cele 
vagabonde. 

— Eu strigam. La început, n-am putut goni animalul doar 
țipând la el. Toată chestia aia a fost o neînțelegere. Vecinul meu 
nu și-a dat seama că eu făceam tot zgomotul ăla. Nu e ca și cum 


VP - 181 


aș avea astfel de obiceiuri. Uite, le-am zis toate astea și 
polițiștilor care s-au înfiinţat atunci la ușa mea. N-au scris și un 
raport? Sau cei de teapa voastră observă lucrurile doar când le 
convine - de pildă, când sunt în dezavantajul cetăţenilor 
obișnuiți, ca noi? 

Mulţi dintre cei pe care Huldar îi interogase de-a lungul 
timpului se refereau la ei înșiși cu titlul de cetățeni. Nici în afara 
orelor sale de program nu era un lucru nemaiîntâlnit. lar el îl lua 
ca pe un semn al faptului că oamenii voiau să se distanţeze de 
identitatea lor personală și să devină parte dintr-un întreg mult 
mai mare - ca și cum ar fi vrut să dispară într-o mulţime 
imaginară. 

— Dacă am înțeles eu bine, vecinii tăi au spus că te-au auzit 
pe tine și pe un alt bărbat prinși într-o ceartă violentă. Tu ce zici 
de asta? Sugerezi cumva că ai folosit două glasuri diferite când 
încercai să scapi de pisică? 

— Vecinul meu s-a înșelat. Așa cum le-am spus și celorlalți 
polițiști. Oricum, ce mai contează? Nu cumva credeți că eu am 
atacat-o pe Stella? Din câte știu eu, ea n-a pus niciodată piciorul 
în această casă și e clar că nu se afla aici când am intrat în 
conflict cu... pisica. 

Huldar schimbă tactica: 

— Am înţeles că ţi-ai pierdut de mai multe ori cumpătul la 
școala unde învaţă fiica ta. Că te-ai comportat într-o manieră 
intimidantă, că ai ridicat glasul. Că i-ai abuzat verbal pe 
directoare și pe alţi membri ai personalului care ţi-au ieșit în 
cale. Ceea ce sugerează că ai căpătat un obicei din asta. Și nu 
doar cu... pisici vagabonde. 

— Niciun tată normal la cap n-ar fi reacţionat diferit faţă de 
mine. Să nu vă închipuiţi nicio clipă că regret c-am făcut o 
scenă. Ar fi trebuit să mă înfurii mult mai des și mult mai 
devreme. Conducerea școlii s-a dovedit complet incapabilă să-i 
asigure fiicei mele un mediu normal și sigur. Ce-ar fi trebuit să 
fac? Să le spun mulţumesc pentru serviciile lor inutile? 

Maxilarul bărbatului continua să fie încordat și după ce acesta 
termină ce avea de zis. 

Gudlaugur își drese glasul. 

— Ai cont de Snapchat? 

— Dacă am cont de Snapchat? 

Haukur păru perplex la început, apoi îi pică fisa. 


VP - 182 


— A, înțeleg. Credeţi că eu n-am auzit știrile? Firește că știu și 
eu despre mesajele pe care ucigașul Stellei le-a trimis prietenilor 
ei. Dacă am cont de Snapchat? Da. Și n-are jumătate de țară? 
Faptul că am cont de Snapchat înseamnă cumva că am omorât- 
o pe Stella? Nu. Chiar și așa, eu am omorât-o? Nu. Doar pentru 
c-am bătut puţin cu pumnul în masă la școală nu înseamnă că 
sunt capabil de crimă. Oricine își poate pierde cumpătul. 

li aruncă o privire nimicitoare lui Gudlaugur. 

— Dacă într-adevăr credeți că am omorât-o pe Stella, îmi pare 
rău pentru voi. Pentru că vă înșelaţi amarnic. 

In sfârșit Gudlaugur părea să se fi obișnuit cu astfel de 
manifestări. Insultele bărbatului nu-l afectau în niciun fel. Firește 
că auzise și altele mult mai rele - Huldar fusese prezent la unele 
dintre porcăriile care-i fuseseră aruncate în față. Astfel de lucruri 
veneau la pachet cu slujba. Chiar de curând, Huldar îl auzise pe 
un beţivan pe care-l arestaseră numindu-l pe Gudlaugur fascist 
neonazist cretin și poponar împuţit cu fetiş pentru uniformă. În 
ambele ocazii, Gudlaugur păruse afectat de acele cuvinte, însă 
de data asta nici măcar nu clipi. 

— O urmăreai pe Stella pe Snapchat? 

— Cât de proști puteţi fi? De ce aș urmări o fetiță pe 
Snapchat? Mai ales una care răspândește mizerii despre fiica 
mea - inclusiv pe afurisita aia de aplicaţie. Nu. Nu o urmăream 
pe Stella pe Snapchat. Contul meu este privat, am foarte puţine 
contacte și ea nu se afla printre ele. Oricum, pot număra pe 
degetele de la o singură mână ocaziile în care am folosit 
aplicația. 

— Îți putem vedea telefonul? 

Huldar preluă cu eleganţă ștafeta de la Gudlaugur. De multe 
ori dădea roade să alterneze rolurile, prinzându-l pe picior greșit 
pe cel interogat, făcându-l să se simtă nesigur de unde anume 
venea următoarea întrebare. Işi dorea să-i fi cerut și Freyjei să 
intervină. Însă acum era deja prea târziu; ea doar stătea și 
asculta, fără să rostească o vorbă. 

— Dacă foloseşti Snapchatul atât de puţin precum pretinzi, n- 
ar trebui să ne ia mult să-ţi verificam istoricul contului. 

— Vreti telefonul meu? 

Bărbatul își descleștă degetele de pe mânerul drept al 
fotoliului și-și duse instinctiv mâna la buzunarul hainei. 

— Nici nu încape în discuție. N-aveţi niciun drept să mi-l 


VP - 183 


cereţi. 

— Nu. 

Huldar își reaminti că asta nu însemna neapărat că bărbatul 
avea ceva de ascuns. El, personal, n-ar fi acceptat să-și dea 
telefonul pe mâna unui străin, chiar dacă doar din pricina 
tonelor de poze, e-mailuri, mesaje și alte informaţii care se aflau 
acolo. Nu chiar toate nevinovate. 

— înțeleg că nu dorești să ne oferi acces neîngrădit la 
telefonul tău, dar te-ar deranja să deschizi Snapchatul pentru 
noi și să ne arăţi ce ai acolo? 

— Nu. Nici nu mă gândesc. Dacă-mi vreţi telefonul, va trebui 
să veniţi cu un mandat. Acolo am chestii personale și nu vreau 
să vă băgaţi voi nasul în ele. 

— Numele Lauga îţi spune ceva? 

Deși lui Huldar i-ar fi plăcut să-l mai preseze asupra chestiunii 
cu telefonul, știa că era inutil. Și că n-ar fi avut prea multe de 
câștigat dacă solicita un mandat și punea mâna pe telefon, dat 
fiind că întârzierea i-ar fi putut oferi timp lui Haukur să facă rost 
de un telefon nou și să scape de cel vechi. 

— Lauga? 

Haukur se gândi câteva clipe. 

— Nu. 

— Dar Gudlaug sau Snj6laug? Sau alte nume care se termină 
în -laug? 

— Da. Lucrez împreună cu o femeie pe nume Arnlaug. Și amo 
nepoată care se numește Sigurlaug. Are 11 ani. E și ea 
suspectă? 

— Femeia cu care lucrezi - care e numele ei de familie și cu 
ce se ocupă? 

Gudlaugur scoase din buzunar un pix și un carnet. Cercetaș 
de mic, cercetaș pentru totdeauna. 

— Cred că glumești? 

— Nu. 

Gudlaugur își ridicase deja pixul, așteptând. 

— Ăă... numele ei de familie e Torfadóttir, cred. Se ocupă cu 
statele de plată. 

În timp ce Gudlaugur îşi nota aceste informaţii, Huldar profită 
de ocazie ca să-l întrebe pe bărbat despre cum fusese hărțuită 
fiica lui și ce rol avusese Stella în episodul ăsta. Urmă o poveste 
lungă și deprimantă, Freyja părând cel mai puţin surprinsă de 


VP - 184 


ea. În decursul acestei anchete. 

Huldar văzuse o mulţime de comentarii abuzive de care s-ar fi 
lipsit bucuros să le citească, dar, chiar și așa, tot se mai văzu 
nevoit ca, din în când, să-l întrerupă pe bărbat și să-l întrebe 
dacă nu cumva exagerează. Haukur vorbea repede, abia 
oprindu-se ca să tragă aer, cu nodurile degetelor albite pe 
brațele fotoliului. Apoi, brusc, aerul păru să-i părăsească trupul 
ca dintr-un balon spart. Slăbindu-și strânsoarea, lăsă capul în 
jos. 

— Lucrurile au atins punctul culminant primăvara trecută. S-a 
dovedit că băiatul acesta de la ţară pe care Adda și-l făcuse 
prieten pe Facebook de fapt nu exista. Stella și amicele ei îi 
inventaseră profilul doar ca să-mi umilească fiica. Ca să o facă 
să se deschidă, apoi să folosească mărturisirile ei ca să râdă de 
ea. 

Încheieturile i se albiră din nou. 

— După aceea a încercat să se sinucidă. 

— Da, am auzit despre asta. 

Freyja le comunicase deja ce aflase de la directoare, însă 
Huldar nu se așteptase ca tatăl fetei să aducă în discuţie acest 
subiect. 

— Oh! 

Trupul lui Haukur fu străbătut de un fior. Nu părea să-i pese 
de unde auziseră despre asta. 

— A luat niște pastile pe care le-a găsit în bufet. Un pumn 
întreg din toate medicamentele prescrise pentru cei din casă. 
Din fericire, le-a vomitat imediat, dar ar fi putut fi foarte rău. 
Mult mai rău. 

— După aceea a primit consiliere? 

Freyja reuși să vorbească pe un ton cald, blând, fără să pară 
că vrea să i se bage pe sub piele. Huldar n-ar fi izbutit să 
vorbească așa nici dacă și-ar fi uns gâtul cu ulei. 

— Nu. N-am raportat acest lucru. Ce sens ar fi avut? Nimeni 
nu poate face nimic. Credeţi-mă, am încercat tot ce se putea. 
„Nu știm, nu putem, n-avem voie”. Acestea sunt răspunsurile pe 
care le primesc. De ce credeţi că mi-am ieșit din pepeni la ea la 
școală? Din cauza unei ore de islandeză anulate? 

De data asta fu rândul Freyjei să scoată ceva din buzunar. Nu 
era un carnet, ci o carte de vizită, pe care i-o întinse bărbatului. 

— Acestea sunt datele de contact ale unui psiholog pe nume 


VP - 185 


Kjartan Erlendsson, specializat în cazuri de bullying. Îți 
recomand să o duci pe Adalheidur să o vadă. S-ar putea ca el să 
nu fie în stare să rezolve problema, însă ar putea-o ajuta să 
înfrunte realitatea. Dacă fata a încercat deja să se sinucidă, e 
vital să obţină ajutor psihiatric. Dacă vrei, îi pot cere să o vadă 
imediat. E foarte căutat. 

Haukur luă cartea de vizită. 

— Serios? Mi-l recomanzi pe tipul ăsta? 

— Da. V-aţi întâlnit deja? 

— De fapt, eu am apelat la el. Am mers eu însumi la câteva 
ședințe. Speram că-mi va putea oferi niște sfaturi legate de cum 
să gestionez situaţia, dar n-aș putea spune că mi-a fost de prea 
mare ajutor. 

Oricum, puse cartea de vizită în buzunar, fără să precizeze 
dacă avea sau nu de gând să urmeze sfatul Freyjei. In timp ce 
încerca să-și închidă buzunarul la loc, Huldar îl întrebă: 

— Cum te-ai simţit când ai auzit că Stella e moartă? Ținând 
cont de ceea ce tocmai ne-ai spus. 

— Cum m-am simțit? 

Bărbatul scoase un hohot de râs sec. 

— Ca să fiu complet sincer, am fost ușurat. Nu chiar 
satisfăcut, ci ușurat. A fost o senzaţie bizară, căci știam că ar fi 
trebuit să fiu șocat, dar pur și simplu n-am putut să simt așa 
ceva. 

Le privi și el, la rândul său, chipurile, în timp ce polițiștii 
stăteau și-l studiau, așteptându-l să continue. 

— Dar nu eu am omorât-o. 

— Unde te aflai duminică seară? 

Deși lui Huldar i se părea că omul era sincer, doar cuvântul 
său nu era suficient. Oamenii pot minţi foarte convingător. Nu 
trebuie să fii cine știe ce înzestrat pentru asta, ci doar să simţi o 
puternică dorinţă de-a scăpa de ceva. 

— Am fost la un antrenament de fotbal. Cu niște tipi în vârstă. 
Ne antrenăm în fiecare duminică seară, de la șapte la opt și 
jumătate. După aceea mergem în pub. Dacă vreţi, vă pot da 
numele celorlalţi băieţi, deși aș prefera să nu începeţi să-i 
sunați, însă dacă asta vă va convinge să mă lăsaţi în pace, ar 
merita. 

Gudlaugur notă conștiincios datele de contact ale celor trei 
bărbaţi, în timp ce Haukur i le citea din telefon. Își ţinea ecranul 


VP - 186 


înclinat, pentru ca ei să nu-l vadă. Era greu de ghicit motivul, 
doar dacă nu era vorba de paranoia. Gudlaugur își închise 
carnetul. 

— Și soţia ta? Ea unde se afla în seara de duminică? 

— Soţia mea? 

Bărbatul era uluit. 

— Doar nu credeți că e și ea implicată în asta? Sunteţi 
nebuni? 

— Unde era? Preluă Huldar controlul. Presupun că nu se 
antrena la fotbal, cu tine? 

— Aă... era acasă. 

Haukur păru că se străduiește să-și amintească, apoi repetă, 
pe un ton mai încrezător: 

— Da. Era acasă. 

— Mai poate confirma cineva asta? 

— Să o confirme? Nu. 

— Dar fiica ta? Adalheidur? Era și ea acasă? 

— Adda? Cred că da. Deci ele ar putea depune mărturie una 
pentru alta. 

Părea ușor nesigur. Ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva ce 
nu era dispus să împărtășească și cu ei. Deschise gura, lăsând 
să i se vadă puţin dinţii, apoi o închise la loc. Strâns. 

— Soţia ta are părul scurt? întrebă Gudlaugur. Ai cumva vreo 
fotografie recentă de-a ei? 

— Ce treabă are părul ei cu asta? 

Puţinul autocontrol pe care Haukur îl arătase până atunci 
dispăruse cu totul. Privirea i se muta cu repeziciune de la unul la 
altul, oprindu-se asupra Freyjei, pe care în mod limpede o 
considera cel mai probabil aliat al lui. 

— Soţia mea n-are absolut nicio legătură cu Stella. 

— Are părul scurt? întrebă Gudlaugur, netulburat. 

— Da. E asta o crimă? făcu Haukur, care smuci apoi din cap, 
uitându-se la Freyja. Ce dracu’ e asta? Nici măcar nu știți dacă 
sunteți în căutarea unui bărbat sau a unei femei? 

Freyja nu răspunse, ci doar repetă întrebarea lui Gudlaugur: 

— Ai o fotografie cu ea? 

— Da, pe telefon. Dar nu v-o dau. 

Huldar nu vedea niciun motiv să insiste. Ar fi putut găsi foarte 
ușor o poză cu soţia lui pe internet - doar dacă nu cumva era 
singura femeie din Islanda fără Facebook. 


VP - 187 


— Bun, aș zice că am terminat aici. Am stabilit deja că tu erai 
la fotbal cu băieţii și că soţia ta era împreună cu fiica voastră. 
Posibil. Sau poate singură. 

Huldar strânse din buze și adăugă: 

— Sau în cu totul altă parte. 

Se pregăti să se ridice. 

— Cred că avem tot ce ne trebuie. Deocamdată. 

e 

Țigara nu avea gustul pe care-l știa el. Poate că de vină era 
curtea mohorâtă din spatele secţiei de poliţie; sau poate că era 
iritaţia pe care o simţea în cerul gurii, după ce se arsese cu 
sandvișul pe care și-l încălzise la noul cuptor cu microunde din 
cantină. Chiar și așa, Huldar continuă să fumeze. La urma urmei, 
doar de asta ieșise afară, în frigul ăsta mușcător. 

Simţea o nevoie disperată să gândească limpede. Activitatea 
ferventă din departament atinsese noi cote, lucru care îi 
îngreuna concentrarea la birou. Avea nevoie de tihnă și de 
liniște ca să-și poată sistematiza gândurile. Vizita făcută acasă 
la tatăl lui Adalheidur nu adusese nicio clarificare în plus în afară 
de confirmarea faptului că bărbatul avea ceva de ascuns. 
Același lucru era valabil și în cazul asistentei, Ásta. Mintea lui 
refuza să se mai gândească la faptul că și Gudlaugur rămânea la 
fel de secretos. Problema era că majoritatea oamenilor au câte 
ceva de ascuns. Dacă lumea ar fi știut cât de puţină importanţă 
acorda poliţia unor nereguli minore când era ocupată cu o 
anchetă majoră. Mai cu seamă când un tânăr era dat dispărut, 
presupus mort. 

Haukur avea clar ceva de ascuns. Când Huldar își aducea 
aminte de discuţia pe care o purtaseră mai devreme, era ca și 
cum ar fi urmărit un film pe tabletă când wirelessul nu funcţiona 
cum trebuie, făcând ca imaginea să devină brusc pixelată. De ce 
nu voise să le arate contul de Snapchat? Dacă primise sau 
trimisese ceva incriminator, atunci probabil că-l făcuse deja 
dispărut. Cu greu s-ar fi putut crede că ar fi păstrat o astfel de 
probă. Așa că Huldar nu-și putea închipui decât că bărbatul voia 
să ascundă pe cine urmărea pe Snapchat. 

Însă telefoanele date prietenilor lui Haukur confirmaseră că 
acesta chiar fusese la fotbal cu ei în seara în care fusese atacată 
Stella și, presupunând că cei trei prieteni nu minţeau cu toţii, cu 
greu s-ar fi putut strecura neobservat de acolo, în afară de cazul 


VP - 188 


în care ar fi putut pleca să se ușureze la pub, după aceea. Poliţia 
încă nu reușise să dea de soţia lui, însă firele de păr găsite în 
pumnul Stellei puteau fi foarte bine ale ei, judecând după 
imaginile cu ea găsite pe internet. In orice caz, aceleași 
fotografii arătau clar că femeia nu era nici suficient de înaltă, 
nici suficient de masivă ca să poată fi persoana de pe 
înregistrările camerelor de supraveghere de la cinema. 

Identificaseră o altă imagine a criminalului, de data asta în 
timp ce acesta își îndrepta telefonul către chioșcul unde servea 
Stella. Incă o dată, avusese mare grijă să-și menţină chipul 
ascuns. Presupuneau că îi făcuse o poză Stellei, deși lucrul 
acesta nu putea fi confirmat. Era foarte ușor să rateze 
momentul respectiv, așa cum se întâmplase și cu intrarea lui în 
pauza filmului. Deci nu era de mirare că inspectorii nu-l zăriseră 
de prima dată. Era greu să-l identifici în agitația mulțimii din 
foaier, mai cu seamă că, până atunci, ei căutaseră un bărbat 
îmbrăcat cu o canadiană închisă la culoare, nu cu un pardesiu. 

Tot nu găsiseră un instantaneu cu el în timp ce se strecura în 
spatele panoului de publicitate și bănuiau că asta se întâmplase 
când lumea ieșea iar în holul principal. Dar cel puţin era limpede 
că Stella nu făcuse absolut nimic la cinematograf în seara aceea 
ca să provoace un atac furibund din partea bărbatului, dat fiind 
că cei doi nu interacţionaseră în niciun fel unul cu altul. 

Unul dintre detaliile de care trebuiau în continuare să se 
ocupe era ce anume se întâmplase cu pardesiul bărbatului. 
Cinematograful fusese cercetat imediat după atac, însă fără 
niciun rezultat. Tot ce găsiseră fuseseră un fular și două mănuși 
desperecheate sub scaunele din sălile de proiecţie. Echipa care 
se ocupase de locul faptei nu căutase dinadins un pardesiu, din 
moment ce nu se știa nimic despre așa ceva la acel moment, 
însă un obiect vestimentar atât de mare n-ar fi putut trece 
neobservat, așa că mergeau pe ideea că bărbatul îl păstrase pe 
sub canadiană, cu pulpanele strânse dedesubt. Lucru care l-ar fi 
făcut să pară și mai masiv decât era de fapt, ceea ce arunca un 
semn de întrebare asupra constituției sale adevărate. Ar fi putut 
fi la fel de firav precum Haukur, sau precum mama lui 
Adalheidur, de fapt. Singura problemă era că amândoi erau mai 
scunzi decât părea să fie criminalul. 

Insă cea mai importantă întrebare care continua să nu le dea 
pace era: cine anume era și unde se afla victima cu numărul 


VP - 189 


unu? 
Huldar mai trase un ultim fum, apoi își stinse ţigara și o 
aruncă în cel mai apropiat coș de gunoi. 


VP - 190 


Capitolul 26 


— Am cerut permisiunea să fac testul ADN al părului prin baza 
de date deCODE. Verificarea lui prin CODIS n-a scos la iveală 
niciun rezultat. 

Erla părea sătulă până-n gât. Teancurile de hârtii de pe biroul 
ei se înălțaseră și mai mult. Dacă lucrurile aveau să continue la 
fel, mouse-ul și tastatura urmau să-i fie înghiţite cu totul cât de 
curând, iar pentru o ceașcă de cafea n-avea să-i mai rămână 
niciun pic de loc. 

— Am argumentat că firele de păr ar fi putut proveni de la o 
victimă pe care încă n-am găsit-o, victima numărul unu. Și că 
acestea au ajuns în pumnul Stellei în mașina criminalului. Am 
subliniat faptul că, dacă am avea la dispoziţie un nume, atunci 
am fi în stare să o salvăm pe femeia aceasta, dacă ar mai fi încă 
în viaţă. Însă, în principal, sper ca numele să ne ducă la criminal. 

— În ordine. 

Lui Huldar nu-i trecea prin cap nimic inteligent de spus. Faptul 
că cererea lor fusese din start refuzată era un indiciu clar că 
ancheta nu se îndrepta în nicio direcţie și că cei din conducere 
erau disperaţi. Nici nu era de mirare. Trecuseră deja patru zile 
de la atacul asupra Stellei și statisticile nu erau nicidecum de 
partea lor. De regulă, te aștepți să găsești criminalul în primele 
douăzeci și patru de ore; de obicei, de îndată ce e găsit 
cadavrul. Spre deosebire de cei asemenea lor din marile orașe 
din străinătate, ucigașii islandezi erau în mod normal găsiţi 
așteptând lângă cadavru când sosea poliţia. Nu mereu totuși. lar 
astfel de cazuri erau greu de rezolvat. Huldar nu-și închipuia că 
aveau să obţină aprobarea să folosească baza deCODE. Era cel 
mai normal lucru pe care l-ar fi putut încerca de fapt, însă în 
minte nu-i venea nici măcar un exemplu când poliţiei i se 
îngăduise accesul la baza de date a companiei specializate în 
genetică. Probabil că acest lucru contravenea tuturor legilor 
privitoare la intimitate, altfel ar fi avut la dispoziţie această 
opţiune ori de câte ori ar fi pus mâna pe vreo probă de ADN. 

— Vreo șansă să obţii undă verde? 

— Nu prea. Puțin probabil, dar nu imposibil. Nu acesta e noul 


VP-191 


nostru motto? 

Erla închise ochii și oftă, vlăguită. 

— Autoritatea de Protecţie a Datelor va avea ultimul cuvânt 
de spus. Se pare că au refuzat permisiunea în legătură cu un 
caz de paternitate în care tatăl decedase, pe baza faptului că 
subiectul în cauză nu-și dăduse acordul ca ADN-ul său să fie 
folosit în alt scop decât cercetarea genetică. Mă rog doar ca de 
data asta să nu ia în calcul acest aspect, dat fiind că miza ar 
putea fi chiar viața persoanei în cauză. De aceea am insistat pe 
posibilitatea că părul poate proveni de la victima numărul unu. 

— iți ţin pumnii, zise Huldar și continuă după o secundă: 
Apropo, ce se întâmplă cu asistenta? Încă mai faci cercetări în 
privinţa ei? 

Erla se uita la hârtiile din faţa sa. Nu părea deosebit de 
preocupată de conţinutul lor, ci doar le răsfoia distrată, în timp 
ce vorbea. 

— Nu. Deocamdată am oprit verificările în cazul ei. Nu le pot 
justifica bazându-mă doar pe intuiţie. Dar asta s-ar putea 
schimba. Trebuie să apară până la urmă ceva care să 
stabilească o legătură între ea și unul dintre copii sau celălalt. 

Huldar nu făcu decât să dea din cap. Însă știa foarte bine ce 
se afla de fapt în spatele acestei decizii care n-o caracteriza. De 
obicei, Erla își urma propriile convingeri, indiferent de 
consecinţe. Însă auzise șoptindu-se prin departament tot felul 
de bârfe aiurea despre natura interesului ei la adresa infirmierei. 
Complet absurde, însă, până la urmă, bârfa n-are nevoie de o 
bază reală ca să se răspândească precum un incendiu scăpat de 
sub control. Sau să reînvie. Mai demult, înainte ca Erla să devină 
șefa departamentului, înainte ca secţia să înceapă să vuiască 
din pricina aventurii ei de-o noapte cu Huldar și a anchetei 
ulterioare legate de hărţuirea sexuală la care el ar fi fost supus, 
o mulţime de oameni o bânuiau că ar fi lesbiană: avea părul 
scurt, făcea treaba unui bărbat și nu era dispusă să sară în patul 
fiecărui membru al echipei care încerca să o ademenească. Așa 
că nu mai era nevoie de nicio dovadă. 

Huldar nu credea nici în ruptul capului că exista vreun 
sâmbure de adevăr în toate astea, însă lucrul acesta era 
irelevant. Poziţia ei se clătina, așa că de aceea începuse iar să 
circule acel zvon; echipa ei nu-și mai făcea griji că trebuie să-i 
rămână în graţii. Toate acele șușoteli despre orientarea ei 


VP - 192 


sexuală i se păreau desprinse din secolul trecut; și doar scoteau 
la iveală cât de disfuncţional era mediul de lucru de la 
Investigații Criminale. Homosexualitatea nu mai putea fi 
considerată o problemă în majoritatea birourilor din ziua de azi; 
și cu siguranţă nu mai era motiv de bârfă. Dar nu asta conta. 
Dacă n-ar fi fost vorba de preferinţele sale sexuale, colegii ei ar 
fi găsit alt motiv de discuţie: o problemă cu alcoolul, că 
obișnuiește să joace la pariuri, tot felul de chestii din astea. 
Păcat că relaţia lor era prea fragilă ca el să-i poată atrage 
atenţia asupra acestor lucruri și să o sfătuiască să ignore 
zvonurile. 

— Din întâmplare, știu că Asta lucrează în tura de noapte în 
următoarele câteva zile, zise el. Dacă n-ai nimic împotrivă, aș 
vrea să trec mai târziu pe la spital și să încerc să port acolo o 
discuţie cu ea. Poate voi reuși să o conving să se deschidă. 
Nimeni nu vrea să primească o vizită din partea poliţiei acolo 
unde lucrează. M-am gândit că m-aș putea îmbrăca în uniformă 
- ca să le spulber orice îndoială a colegelor ei în legătură cu ce 
anume reprezint. Dar, mai întâi, vreau să-ţi propun ceva. 

— Ce anume? întrebă Erla lipsită de entuziasm. 

— Ce-ai zice ca tu și cu mine să mergem să-l vizităm pe tatăl 
băiatului de care se lua Egill? iți va oferi ocazia să scapi o vreme 
de muntele ăsta de hârțoage și, totodată, poţi lua și un pic de 
aer proaspăt. 

Spre marea lui surpriză, Erla nu-i respinse imediat sugestia. 

— Poate se va dovedi că Stella și Egill se cunoșteau până la 
urmă - poate că fără să o știe totuși. Majoritatea comentariilor 
abuzive pe care le distribuiau pe internet erau sub nume false. 
Poate că victimele lor s-ar fi putut alia și ar fi putut să-l atace pe 
Egill. Cine știe? Poate tatăl băiatului a aflat despre bullying și a 
vrut să facă să înceteze chestia asta. 

— Cred că glumești. 

— Nu. Nu neapărat. Tot ce are legătură cu acest caz e atât de 
bizar, încât cine știe cât de puţin probabilă se va dovedi până la 
urmă soluţia? 

Huldar aștepta, oferindu-i timp de gândire. Când i se păru că 
ea avea totuși să-l refuze, adăugă: 

— Poate că fetelor le e teamă tocmai de legătura cu Egill pe 
care am putea-o descoperi. 

— Nu. Deja știm care era legătura. 


VP - 193 


— Ce? 

Huldar nu auzise nimic despre acest lucru. 

Erla scotoci prin hârtiile de pe birou, apoi trase spre ea niște 
coli din vârful unui teanc, pe care i le dădu lui Huldar. 

— Tocmai am găsit asta. 

Huldar cercetă cu privirea ceea ce până la urmă se dovedi a fi 
o pagină de Facebook scoasă la imprimantă. Numele lui 
Adalheidur apărea sub imaginea unei enorme perechi de sâni 
acoperiți cu un sutien ridicol de minuscul. Nimic altceva nu mai 
era vizibil: capul, membrele și torsul, toate fuseseră tăiate. 
Alături de numele ei se afla o adresă de e-mail: 
fuckmegoodGgmail.com. 

— Ce naiba? făcu el. 

Răsfoind și paginile următoare, dădu și peste alte fotografii: 
unele erau instantanee normale cu Adalheidur complet 
îmbrăcată, altele înfățișau trupuri feminine fără cap, 
semidezbrăcate, într-o varietate de poziţii sexuale. Acestea erau 
însoţite de conversații între ea și alți utilizatori ce păreau să se 
refere la preţurile unor diverse acte sexuale. Huldar ridică 
privirea, nedumerit. 

— Hristoase. Adalheidur se vinde pe bani? Poate și Stella și 
amicele ei? 

Erla întinse mâna după hârtii și le așeză în vârful teancului. 

— Nu este ceea ce pare. Suntem destul de siguri că 
Adalheidur n-are nimic de-a face cu asta. Tipul de la IT spune că 
a găsit un link către pagină când a verificat istoricul de căutări 
pe internet al Stellei. La început, n-a putut intra, însă apoi a 
reușit să dea de numele de utilizator și de parola contului fals pe 
care Stella l-a creat pentru Adalheidur. Fata l-a folosit ca s-o 
înregistreze cu această pagină de prostituție pe Facebook. Deși 
e un grup închis, el a reușit să obţină acces la cont folosind 
datele false. Fetele au mai creat și o adresă de e-mail pentru 
Adalheidur, astfel încât cei interesaţi să poată intra în contact cu 
ea. Trebuie să fii al naibii de ingenios ca să visezi la ceva atât de 
meschin. 

Huldar arătă către pagini. 

— Nu trebuie să fii neapărat un geniu ca să-ți dai seama că 
imaginile nu se potrivesc. Chipul lui Adalheidur nu apare în 
niciunul dintre instantaneele cu ea goală. 

— Nu, dar fii serios, Huldar; nu e nevoie să-ți spun eu că a 


VP - 194 


devenit deja ceva normal să pui imagini cu țâțe sau funduri care 
nu aparțin femeii în cauză. Pe clienţi nu pare să-i intereseze 
acest detaliu. 

— Și? 

— Nimic, deocamdată. Încercăm să dăm de urma bărbaţilor 
care au luat legătura cu Adalheidur prin intermediul acestei 
pagini sau pe adresa de e-mail creată de Stella. Aproape toți 
clienţii interesaţi au profiluri false, însă departamentul de IT 
lucrează non-stop ca să-i identifice, zise Erla ridicând din umeri. 
Cine știe? Poate că unul dintre tipi a cedat nervos când a 
descoperit că a fost tras pe sfoară și a decis să plătească cu 
aceeași monedă. Din ce-am aflat până acum, Stella ar fi putut 
folosi informaţiile ca să-i șantajeze. Nu avem încă nicio dovadă 
în acest sens, dar s-ar putea să găsim totuși ceva dacă săpăm 
mai adânc. 

Huldar nu zicea nimic în timp ce digera această teorie. 

— Și care-i legătura lui Egill cu tărășenia asta? A creat și el un 
profil pentru cineva pe această pagină? 

Toate informaţiile pe care le primise până acum de la 
departamentul de IT, înainte de a-i interoga pe prietenii lui Egill, 
implicaseră comentarii abuzive și câteva postări care ar fi putut 
fi catalogate drept ameninţări directe. Nimic care să aibă de-a 
face cu pornografia sau prostituţia. 

— Încă e neclar. N-am găsit nimic, însă băieţii îi verifică iar 
calculatorul, pe baza acestei idei. La urma urmei, există, de 
asemenea, și o mulţime de pagini pentru băieţi de închiriat. 

— Hmm... 

Huldar nu mai avea nimic de zis momentan. Ar fi fost 
prematur să facă orice fel de speculație. 

— Atunci, doar staţi și așteptați? 

— Da. 

— Deci n-ai niciun motiv pentru care să nu vii cu mine? 

Erla aruncă o privire prin peretele de sticlă către spaţiul 
deschis înțesat de birouri. Huldar se întoarse pe jumătate, 
întrebându-se ce anume îi atrăsese atenţia femeii, dar nu zări 
nimic ieșit din comun. Colegii săi erau ocupați până peste cap, 
majoritatea aflându-se la calculator sau la telefon, unii grupaţi 
câte doi sau mai mulți. 

— Bine. Vin cu tine. Ca să-mi mai omor timpul. 

În drum spre ieșire, Erla rămase tulburător de aproape de 


VP-195 


Huldar, zâmbind și sporovăind prietenește cu el în timp ce 
treceau printre birouri. Lui nu-i luă mult să-și dea seama și de 
ce: firește, ea încerca să împrăștie zvonurile; să le ofere 
subalternilor impresia că ei doi deveniseră iar prieteni. La naiba 
cu ancheta internă și la naiba cu efectul pe care aceasta l-ar fi 
avut asupra lui. 

[] 

Ușa le fu deschisă de fiul lui Ævar, David, pe care îl hărțuia 
Egill. Acesta era vizibil mai mic pentru vârsta lui, mult mai mic 
decât prietenii lui Egill care veniseră la secție, deși aceștia erau 
doar cu un an mai mari ca el. Băiatul era firav, avea părul blond 
și o puzderie de pistrui îi împodobeau obrajii și nasul. Niște ochi 
mari și albaștri se mutau neliniștiţi de la Huldar la Erla de sub un 
breton prea lung. Vizita aceasta neașteptată părea să-l tulbure 
profund, deși n-avea absolut niciun motiv; polițiștii veniseră 
îmbrăcaţi în haine obișnuite și nu dădeau în niciun fel de înțeles 
că vizita lor n-ar fi fost una prietenoasă. În timp ce băiatul 
aștepta ca ei să se prezinte, tatăl lui strigă de undeva dinăuntru 
cine era. Erla fu prima care întrerupse tăcerea: 

— Bună. Tatăl tău e înăuntru? 

Băiatul  încuviință din cap și strigă spre interiorul 
apartamentului: 

— Tată, au venit niște oameni să te vadă. 

— Ce oameni? 

David se întoarse spre ei și-i întrebă: 

— Cine sunteți? 

— Vrei, te rog, să-l chemi pe tatăl tău? 

Huldar n-avea de gând să-i spună de ce veniseră până aici. 
Băiatul dispăru înăuntru și ei doi rămaseră să privească 
podeaua holului scurt de la intrare. Pereţii erau goi și nu era 
nimic de văzut în afară de un șir de agăţători pentru haine, 
câteva perechi de încălțăminte și un cuier. Nimic din ceea ce s- 
ar fi numit mobilier pentru holuri: nicio comodă cu sertare, vreo 
canapea sau vreun scaun. Din tavan atârna un singur bec, fără 
abajur. Huldar avea impresia că bărbatul se mutase de curând 
aici. Lucru care s-ar fi potrivit cu informaţia pe care o aflaseră, 
cum că părinţii lui David erau divorţaţi. De fapt, el, unul, nu se 
așteptase să-l găsească aici pe băiat, considerând ca de la sine 
înţeles faptul că acesta locuia cu mama lui. 

Bărbatul care își făcu apariţia părea să afișeze o atitudine 


VP - 196 


ostilă. Avea păr negru și era îmbrăcat cu un tricou alb și blugi, 
iar într-o mână ţinea un sandviș, lucruri perfect normale pentru 
cineva care stătea în casă. Huldar îi observă constituţia fizică: 
înalt, lat în umeri și musculos, exact opusul fiului său. Dar deloc 
diferit de ucigașul surprins pe camerele de supraveghere. 
Bărbatul strângea clanţa ușii de parcă se pregătea să le-o 
trântească în faţă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, poţi. Am prefera totuși să stăm de vorbă în particular. 

Privirea Erlei se furișă pe lângă el, fixându-l pe David. 

Ævar se întoarse și-și goni fiul înăuntru. Apoi se răsuci spre ei. 

— Despre ce e vorba? 

Erla îi explică cine erau și-i spuse că ar vrea să discute cu el 
despre dispariţia lui Egill. În loc să-i poftească înăuntru, bărbatul 
întrebă: 

— Cine-i Egill? 

— Băiatul care-l hărțuia pe fiul tău. A dispărut și noi încercăm 
să-l găsim. Ai văzut știrile? 

Bărbatul clătină din cap. Tot nu dădea semne că ar vrea să-i 
poftească înăuntru. 

— Doar nu credeţi că ar fi aici? 

— Nu, răspunse scurt Erla. 

— Păi, atunci ce vreți? Nu știu nimic despre asta. Și nici fiul 
meu nu știe. 

— Unde ai fost marți seară? 

Huldar ar fi preferat să pregătească terenul înainte de a pune 
această întrebare, dar pur și simplu nu mai putea aștepta. Nu l- 
ar fi surprins absolut deloc dacă tipul le trântea ușa în nas. lar 
dacă ar fi trebuit să insiste să termine interogatoriul la secţie, n- 
ar fi făcut decât să-i ofere timp să-și pregătească povestea. 

— Marţi seară? De ce? 

Apoi păru să-și dea seama care era motivul. 

— Staţi un pic. Atunci a dispărut Egill? 

— Da. 

— Și credeţi că eu aș putea avea ceva de-a face cu asta? 

Bărbatul păru mai întâi uluit, apoi furios. 

— De ce dracu’ l-aș fi răpit eu? 

— Unde erai marți seară? 

— Aă, eu... 

Bărbatul se încruntă, chibzuind. 


VP - 197 


— A, da, eram la ora de tir cu arcul. 

— La cât a început și cât a durat? 

— De la opt la nouă. Dar am mai rămas puţin ca să stau de 
vorbă cu ceilalţi cursanţi, deci probabil că n-am plecat de-acolo 
mai devreme de nouă și jumătate. 

— Unde se ţin aceste cursuri? 

Ævar îi dădu lui Huldar numele străzii, însă nu-și aducea 
aminte și de număr, nu că acest lucru ar fi avut importanță, dat 
fiind că era probabil singurul club de tir cu arcul din tot orașul, 
darămite de pe strada respectivă. 

— Poate confirma cineva că ai fost acolo? 

— Da. Toţi cei care au participat. Suntem vreo nouă sau zece 
- cred. Nu-i cunosc suficient de bine pe ceilalți ca să am 
numărul lor, însă pesemne clubul are o listă a celor înscriși la 
curs. Și vă pot spune numele a vreo doi dintre cei cu care am 
stat de vorbă după curs. 

Huldar notă toate detaliile. 

— Dar ce-ai făcut înainte de opt? Atunci unde erai? 

Potrivit fișierelor originale obţinute de la Snapchat, filmările 
atacului asupra lui Egill fuseseră făcute la ora șapte și jumătate, 
în seara în care dispăruse băiatul. Așa că bărbatul ar fi putut 
foarte bine să-l atace la șapte și să ajungă la clubul de tir la ora 
opt. 

— Am fost aici. Acasă. 

— Singur? 

— Da, singur. 

— Înţeleg. 

Privirea lui Huldar începu să se plimbe pe pereţii goi din 
spatele bărbatului. 

— Dar fiul tău? El nu era aici? 

— Nu. Era la mama lui. Dacă spun că eram singur, chiar eram 
singur. Nu singur împreună cu o altă persoană. 

Bărbatul se înroșise, posibil de furie. 

— Și nu-ţi putem vedea canadiana, nu-i așa? 

Huldar arătă către hainele ce atârnau în agățătorile din 
spatele bărbatului. 

— Canadiana mea? 

Bărbatul părea dezgustat, însă se întinse și dădu jos o geacă 
enormă, albastră, deloc diferită de cea pe care o purtase 
atacatorul. Dar când o ţinu întinsă spre ei, văzură că nu avea 


VP - 198 


glugă. Însă tot o examinară, observând că, deși era destul de 
jerpelită, nu existau pete de sânge pe ea. Huldar i-o dădu înapoi 
și-i multumi. 

Ævar luă geaca și o aruncă pe podea, în spatele său. 

— De ce naiba credeți că l-aș fi putut răpi pe băiat? 

— Am văzut o parte din lucrurile pe care le-a scris despre fiul 
tău pe internet. Ai fi putut să-ţi pierzi cumpătul și să decizi că e 
imposibil să mai aștepți ca problema să se rezolve de la sine. 

— Ce-ar fi ca data viitoare să vă faceți temele? 

— Ce vrei să zici? 

Erla era clar nemulțumită de modul în care Huldar conducea 
conversaţia. 

— Băiatul ăla nu-mi mai deranjează fiul. Nu mai face în niciun 
fel parte din viața lui David. Luna trecută am luat decizia de a-l 
muta la altă școală. Există și alte metode, mai puţin drastice, de 
a te ocupa de bullying, în loc să răpești copii. 

Bărbatul făcu un pas îndărăt, gata să le închidă ușa în faţă. 

— Vă sfătuiesc să căutaţi în altă parte. Băiatul nu e aici. 

Înainte ca Huldar să aibă șansa de a-i aminti că cele mai 
recente postări ale lui Egill despre David datau din weekendul 
trecut, bărbatul le și trântise ușa în nas. 

Cei doi rămaseră acolo, holbându-se în gol la lemnul ușii. 


VP - 199 


Capitolul 27 


Măsurile de siguranţă erau surprinzător de lejere. Huldar se 
strecură pe intrarea pentru ambulanţe, dând din cap către 
paznicul de serviciu, care-l lăsă înăuntru fără să comenteze. 
Poate că arăta la fel ca un pacient. Era nebărbierit și părea 
complet epuizat după ce muncise fără întrerupere la anchetă 
toată săptămâna, iar cearcănele de sub ochi le făceau 
concurenţă celor ale Erlei. În ultima clipă, se răzgândise în 
legătură cu uniforma; era prea obosit și nu mai avea chef să se 
îmbrace cu ea. În plus, avea de gând să se ducă direct acasă 
după asta și nu mai voia să le atragă vecinilor săi atenţia asupra 
slujbei pe care o avea. Aproape că uitaseră cu totul de ea, ceea 
ce-i oferea un binemeritat răgaz de la nesfârșitele întrebări cu 
privire la cine răsturnase tomberonul de gunoi sau ce se 
întâmplase cu stâlpul lipsă de la cutia lor de scrisori. 

Deși era îmbrăcat cu haine obișnuite, i se permise să umble 
prin spital nederanjat de nimeni. Tot căutând un lift, curând se 
trezi cu totul pierdut într-un labirint de coridoare. Din când în 
când mai întâlnea câte un membru al personalului, dar niciunul 
dintre ei nu-l băgă în seamă. Cu toţii păreau să se grăbească și 
arătau la fel de epuizați ca și el. Evident, dacă nu se ţinea cu 
mâna de inimă sau nu se zvârcolea pe jos pradă unei crize de 
epilepsie, n-aveau nicio treabă cu el. 

Până la urmă, găsi un lift. 

Când ușile acestuia se deschiseră la etajul care trebuia, fu 
întâmpinat de un miros tipic de spital: un iz de dezinfectant 
amestecat cu medicamente, oameni bolnavi și mâncare proastă. 
Huldar își încreţi nasul și se cutremură. În clipa în care deschise 
ușa secției, mirosul se intensifică, însoţit acum și de ţiuiturile 
slabe ale aparatelor electronice. 

În rest, liniște deplină. O binecuvântată schimbare de la 
zgomotele deprimante de care ai adesea parte în afara orelor de 
vizită. În timp ce pătrundea în secţie, se rugă în gând cu ardoare 
ca ultimele sale zile de viață să nu și le petreacă zăcând în 
spital, deși șansele nu erau chiar în favoarea sa. Totuși 
chibzuind mai bine, alternativa i se părea puţin mai plăcută. 


VP - 200 


Dacă murea de tânăr, s-ar fi întâmplat aproape inevitabil în 
urma unui accident sau a vreunui eveniment neprevăzut, ceea 
ce însemna că avea să sfârșească pe masa de disecţie a unui 
medic legist. Mintea i se revoltă la un asemenea gând. 

Asistenta de la recepţie sări surprinsă când Huldar ciocăni în 
biroul înalt. In spatele ei, printr-o despărțitură de sticlă, putea 
vedea un panou cu monitoare enorme pe care se aflau grafice și 
numere. Acestea îl făceau să se gândească mai degrabă la o 
instituţie financiară decât la un spital, de parcă Ministerul 
Sănătăţii închiriase spaţiul din secţie unei firme de brokeraj, ca 
să-și poată suplimenta veniturile. Femeia ridică, speriată, 
privirea din hârtiile peste care stătuse aplecată până atunci. Nu 
era Asta, cu toate că Huldar se prinsese de acest lucru înainte 
să ciocane; femeia avea părul negru, cu rădăcini cenușii vizibile 
în cărarea de pe mijlocul capului. 

— Bună seara. 

Huldar  zâmbi, încercând să proiecteze o aură de 
„normalitate”, din moment ce ochii larg căscaţi ai femeii îi 
dădeau de înţeles că-l luase drept un vagabond destul de 
prezentabil pornit în căutare de droguri. 

— Te pot ajuta cu ceva? îl întrebă ea, lăsând jos pixul. Ești aici 
ca să vizitezi un pacient? 

— De fapt, nu. Mă numesc Huldar Traustason și sunt de la 
poliţie. O caut pe Ásta Einarsdóttir. Am înţeles că e de serviciu în 
această noapte. 

— Da, așa este. 

Femeia se ridică în picioare, fiindu-i stârnită curiozitatea, sau 
măcar așa spera Huldar. leșind de după birou, ea adăugă: 

— Momentan, Asta e plecată să vadă un pacient. Nu vrei să 
aștepți în bucătărie? |ți pot oferi o cafea. Sau niște suc. 

Huldar, închipuindu-și deja o carafă de plastic decolorată plină 
cu un mucus portocaliu obţinut din concentrat, se grăbi să 
accepte cafeaua. Asistenta îi oferi un scaun la mica masă din 
bucătărie, apoi îi scoase o ceașcă din dulap și i-o umplu cu cafea 
neagră. Incăperea era atât de înghesuită, încât femeia abia se 
putea mișca și lui Huldar îi era greu să-și încrucișeze picioarele 
sub masă. Se simţea precum Alice în Țara Minunilor după ce 
înghiţise  prăjiturica  „Mănâncă-mă”. |n plus, se simțea 
stânjenitor de conștient de mirosul de fum ce i se impregnase în 
haine după ţigara fumată în grabă înainte să intre în spital. 


VP - 201 


— Gata. 

Femeia îi întinse ceașca și se așeză vizavi de el. Se văzu 
nevoită să se răsucească într-o parte pe scaun, dat fiind că nu 
mai era loc și pentru picioarele ei sub masă. 

— Te pot întreba despre ce e vorba? Are cumva legătură cu 
spitalul, din moment ce ai venit aici ca să stai de vorbă cu ea? 

— Vreau doar să discut cu ea în legătură cu un caz pe care-l 
anchetăm. N-are nimic de-a face cu spitalul. Am venit aici ca să 
fiu sigur că o găsesc și am presupus că mâine va avea nevoie să 
doarmă. Promit să n-o ţin prea mult din treabă. 

— Ne descurcăm noi. Deși te-aș sfătui să nu încerci să dai de 
ea în timpul turei de zi. Atunci ar fi o cu totul altă poveste. 

Huldar încuviinţă din cap și luă o gură din cafeaua fierbinte. 

— Nu, sigur că nu. In niciun caz n-aş face asta. 

Mai luă o  înghiţitură, lăsând tăcerea să alimenteze 
curiozitatea femeii. 

Trebui să-i recunoască totuși meritul: femeia se împotrivi 
tentaţiei stânjenitor de mult timp. Huldar începea să creadă că 
trebuia să spună el ceva, să comenteze ceva legat de vreme 
sau de planurile primăriei de a muta aeroportul civil din 
apropierea rezervației Vatnsmýri într-un loc nou, în afara 
orașului, când, brusc, interveni ea: 

— Care-i treaba cu cazul ăsta, până la urmă? Scuză-mă că-mi 
bag nasul unde nu trebuie, dar Asta e o persoană pur și simplu 
adorabilă, așa că nu-mi vine să cred că s-ar fi amestecat în ceva 
ilegal. Ești absolut sigur că n-are legătură cu slujba ei? Te întreb 
din cauza acelei asistente pe care aţi târât-o la tribunal acum 
vreo doi ani, fără niciun motiv valabil. Oamenii încă mai strâmbă 
din nas din cauza aia, mai ales în secţii precum a noastră, unde 
moartea este ceva inevitabil. 

— lţi garantez că n-are nimic de-a face cu spitalul. 

— Bine. 

Femeia păru mulțumită de răspunsul lui, până ce își dădu 
seama că nu ajunseseră chiar foarte departe cu discuţia. Huldar 
ar fi putut-o învăţa câteva ceva despre tehnica interogatoriului, 
cum ar fi să nu pună mai multe întrebări deodată, fiindcă asta îi 
oferea celui interogat ocazia să aleagă la care dintre întrebări să 
răspundă. Dar n-avea rost să o enerveze. 

— Bun, deci despre ce e cazul ăsta? 

Huldar zâmbi și mai luă o gură mare de cafea. 


VP - 202 


— Are legătură cu un telefon mobil. 

— Un telefon mobil? rosti femeia, surprinsă. Vrei să zici că te 
pun să lucrezi seara și în ture de noapte doar din cauza unui 
telefon? A fost furat? 

Din nou, fără să vrea, ea îi oferise lui Huldar posibilitatea să 
aleagă întrebările la care să-i răspundă. Așa că el o alese pe 
ultima. 

— Are legătură cu un incident care e mai grav decât furtul. 

Rămăsese surprins că Ásta nu le zisese nimic colegelor ei. Din 
punctul lui de vedere, aceasta ar fi fost reacţia normală a cuiva 
cu conștiința curată. Că doar Ásta nu primea în fiecare zi vizite 
din partea poliţiei. Dacă femeia n-avea nimic de ascuns și 
telefonul îi fusese aruncat în cutia poștală doar din întâmplare, 
ţi-ai fi putut închipui că ar fi pomenit de acest incident la o 
discuţie în pauza de cafea. 

— Vrei să zici că ea n-a spus nimic despre asta? 

— Nu, habar n-am despre ce vorbești. 

În clipa aceea, femeia păru că îşi aminteşte de ceva. 

— Stai puţin. Doar nu are legătură cu fata omorâtă, nu-i așa? 
Cea de la știri? Nu cumva era vorba și de un telefon mobil? 

Huldar adoptă o mină greu de citit. 

— Mi-e teamă că nu pot comenta. 

Femeia nu reuși să-și ascundă dezamăgirea. 

— Cred și eu că nu poţi. Deși, ascultă-mă, Asta n-are cum să 
fie implicată în așa ceva. Rolul ei este să salveze vieţi, nu să 
omoare oameni. Chiar săptămâna trecută i-a salvat viaţa unui 
bărbat oferindu-i primul ajutor în parcarea spitalului, în timp ce 
pleca acasă din tură. Și acesta e doar un exemplu. Avem o listă 
lungă de oameni care acum sunt în viaţă datorită ei. 

— N-am nicio îndoială că e o asistentă capabilă. Sincer. 
Aceasta e doar o formalitate și de ea depinde dacă îţi spune și 
ție sau nu. Deși mai degrabă aș fi presupus că a discutat deja cu 
colegele ei. Dar poate că nu prea aţi lucrat împreună în ultima 
vreme? 

Femeia se încruntă. 

— Ba da, de fapt am lucrat împreună. 

— Ce se întâmplă aici? 

Asta își făcuse apariţia în ușă, cu o expresie amenințătoare pe 
fața ei frumoasă. În mod evident, Huldar ar fi fost ultima 
persoană din lume pe care și-ar fi dorit să o vadă stând la 


VP - 203 


taclale cu una dintre colegele ei. Începu să-și scoată mănușa de 
unică folosință de pe mână. 

— Tu ce cauti aici? 

— Am venit ca să stau puţin de vorbă cu tine. Mi-am zis că e 
mai bine așa, în loc să te deranjez acasă, dat fiind că lucrezi în 
ture și nu știu niciodată sigur când dormi. 

Zâmbetul lui nu izbuti în niciun fel să o îmbuneze, din moment 
ce era foarte clar unul fals. Pesemne că știa și ea că Huldar n-ar 
fi stat să se gândească de două ori înainte de-a o trezi din somn, 
dacă așa considera de cuviinţă. 

— Deja v-am răspuns la toate întrebările. De mai multe ori. 

Ásta evită privirea celeilalte femei, care rămăsese în 
continuare, jenată, la masa cea mică. 

— Acum nu este nici momentul, nici locul potrivit să o luăm 
iar de la capăt cu prostiile alea. 

Huldar se ridică în picioare. g 

— Ce-ar fi să ieșim amândoi din secție câteva clipe? iți promit 
că nu va dura mult. 

Intenția lui nu era să obțină neapărat răspunsuri, cât mai 
degrabă să o facă să se simtă convinsă că ei încă o ţineau sub 
supraveghere. 

Asta scoase un oftat plin de mânie. 

— Ai cinci minute la dispoziţie. 

e 

Se așezară amândoi pe o canapea aflată în zona de lângă 
lifturi. Asta se poziţionă într-un capăt al canapelei, iar Huldar în 
celălalt, ca să evite să stea inconfortabil de aproape unul de 
altul. 

— Mai ai patru minute la dispoziţie. 

Asta își încrucișă braţele la piept, postura instinctiv defensivă 
a cuiva care vrea să ridice o barieră între sine și persoana cu 
care stă de vorbă. Incă nu reușise să-și scoată mănușa. 

— Ţi-ai mai adus aminte de ceva? 

Huldar își lăsă un braţ pe spătarul canapelei, doar ca să o 
enerveze, iar chipul ei se încordă. 

— Ai avut ceva timp la dispoziţie ca să-ţi împrospătezi 
memoria. Poate ţi-ai mai amintit câte ceva. 

— Nu. Nu mi-am mai amintit nimic pentru că nu mai e nimic 
de care să-mi amintesc. Ce trebuie să fac ca să scap de tine? 
Vrei să inventez ceva? 


VP - 204 


— Nu. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog să nu faci asta. 

Huldar se întinse și mai mult pe canapea. 

— Doar spune-mi adevărul. Suntem amândoi de acord că știi 
mai multe decât spui de fapt. 

Asta miji privirea, nervoasă, apoi, pe neașteptate, zâmbi. 

— Duhnești a fum. Te sfătuiesc să treci pe la secţia pentru 
canceroși în drum spre ieșire, ca să vezi cum o să ajungi. E o 
experiență care te va trezi, crede-mă pe cuvânt. 

Huldar îi întâmpină zâmbetul fals cu unul la fel de fals. 

— Drăguţ din partea ta să te arăţi preocupată de sănătatea 
mea, dar nu despre asta discutăm noi aici. Discutăm despre 
omorârea unei fete și dispariţia unui băiat, iar tu ascunzi 
informaţii despre ele. Mi se pare destul de puţin credibil, luând 
în considerare modul în care tocmai te-a lăudat colega ta. Mi-a 
zis că i-ai salvat viaţa unui bărbat acum câteva zile și totuși iată- 
te aici, refuzând să spui ceva care ar putea salva viaţa unui 
tânăr. Chiar că ai un tupeu pe cinste. 

Sângele inundă obrajii Astei. Coborându-și privirea, ea se uită 
într-o parte și rămase holbându-se în gol. 

Luând asta ca pe un semn că găsise totuși o crăpătură în 
armura ei, Huldar spori presiunea: 

— Poate ti-ar plăcea să vezi câteva imagini cu modul în care a 
fost tratată fata? Sau băiatul? S-ar putea să prezinte un 
oarecare interes profesional pentru tine. Mi-ai putea spune cât 
ar mai avea de trăit băiatul după rănile pe care le-a suferit. Sau 
poate ai înţelege de ce nu mai avem timp să alergăm după 
oameni care refuză să ne ajute. 

Asta încă se holba în gol, însă chipul ei era acum străbătut de 
durere și Huldar își închipui că zărește acolo și o urmă de teamă. 
Era perfect conștient că avem în general tendința să 
interpretăm cum vrem noi reacţiile oamenilor, însă simțea că 
reușise să o miște, mai ales când maxilarul ei se descleștă și 
femeia deschise gura. 

— i s-au terminat cele cinci minute. 

Se ridică în picioare și plecă, lăsându-l pe Huldar singur pe 
canapea. 

e 

Erau puţine mașini pe drum. Huldar umbla deja pe străzi de 
aproape o oră. După tentativa lipsită de succes de a o trage de 
limbă pe Ásta, simţise că nu mai are stare. Nici nu încăpea în 


VP - 205 


discuție să meargă acasă și să se trântească în faţa 
televizorului, nu cât timp știa că băiatul dispărut era pe-acolo, 
pe undeva. Și la ce să se uite? La un serial american cu polițiști, 
unde jobul lui era îndeplinit de genii? Sau la versiunea lui 
nordică, unde polițiștii se prăbușeau sub povara propriilor 
eșecuri? 

În orice caz, privitul la televizor nu i-ar fi adus nimic în plus 
faţă de condusul fără ţintă prin oraș. Firește, nu avea cum să se 
păcălească singur că urma să-l găsească pe băiat, din moment 
ce o căutare amănunţită fusese deja făcută în zona extinsă a 
Reykjavikului. De fapt, vânătoarea era în plină desfășurare, în 
caz că băiatul fusese mutat în altă parte. Dar uneori pur și 
simplu trebuie să încerci să te lupţi cu morile de vânt, ca să-ți 
ușurezi conștiința. lar turele sale prin oraș, cu viteză mică, nu 
fuseseră cu totul în zadar. Acum era pe deplin convins că nu 
exista nicio locaţie evidentă în toată capitala în care o persoană 
în viață să poată fi ţinută prizonieră un interval de timp atât de 
lung. În orice fundătură sau pe orice stradă cu sens unic 
umblase, peste tot erau semne de viaţă. Casele și 
apartamentele stăteau așezate în șiruri înghesuite, unul lângă 
altul sau grupate strâns. Chiar și șantierele abandonate ca 
urmare a crizei financiare se transformaseră acum în cartiere 
pline de agitaţie. Noile șantiere care le luaseră locul erau 
cuprinse de o activitate frenetică și fără îndoială că roiau de 
hoarde de operatori de mașinării, agenţi de vânzări sau 
muncitori cu ziua. De asemenea, se părea că explodaseră iar 
afacerile din zona parcurilor industriale, a hipodromurilor și în 
toate cartierele prin care trecuse până atunci. 

Oriunde te uitai, orașul clocotea de viaţă; nu existau nicăieri 
indicii ale morții și ale degradării. 

Firește, era foarte posibil ca una dintre reședințele private să 
fi avut vreo pivniţă fără geamuri, cu pereţi prin care să nu poată 
răzbate niciun strigăt sau țipăt. Oricât de încet ai fi circulat pe 
acolo, nu aveai cum să zărești ceva de genul ăsta de pe geamul 
unei mașini. Însă inspectorii în construcţii din zona capitalei 
alcătuiseră o listă cu casele care aveau astfel de pivnițe și, deși 
reprezentase o provocare formidabilă pentru ei, reușiseră să le 
verifice pe toate. 

Cu totul altfel stătea situaţia dacă Egill era mort. În primul 
rând, căutarea lui n-ar mai fi semănat cu o cursă contra- 


VP - 206 


cronometru pentru găsirea unei bombe. Și trebuia să ţină cont 
că e mult mai ușor să ascunzi un cadavru într-o zonă înconjurată 
de construcții decât o ființă umană vie, cu corzile vocale intacte. 
Doar temporar totuși. Într-un spaţiu încălzit, mirosul s-ar 
transforma foarte curând într-o problemă la fel de mare ca 
strigătele după ajutor. Acum, toate apelurile telefonice legate de 
mirosurile urâte erau monitorizate, indiferent că erau adresate 
poliţiei, celor de la primărie, pompierilor sau firmelor de servicii 
publice - oriunde considerau persoanele respective că pot 
raporta o astfel de problemă. Insă până acum nu se primise 
nicio plângere, în afară de un apel ce dusese la identificarea 
unei distilerii ilegale într-un apartament dintr-un bloc-turn. 

Huldar căscă, apoi trase adânc aer în piept, înghițind izul 
stătut de fum din mașină, căci fuma ţigară de la ţigară în timp 
ce conducea. Întinzându-se după scrumiera care dădea pe 
dinafară de plină ce era, încercă în zadar să o închidă. Replica 
Astei legată de cancer îi reveni în minte și-l făcu să se strâmbe, 
după care se simţi încă o dată frustrat că nu strigase după ea în 
timp ce aceasta se îndepărta, ca s-o întrebe dacă își amintise 
totuși de unde-l cunoștea pe Gudlaugur. Insă știa că și dacă își 
adusese aminte, tot nu i-ar fi spus. 

Opri la culoarea roșie a semaforului. Mașina lui era singura 
care aștepta în acea mare intersecție și Huldar deveni conștient 
de o senzaţie bruscă de singurătate, în timp ce bătea darabana 
cu degetele pe volan. Acasă nu era nimeni care să-l aștepte: 
nicio soție, niciun câine, nicio pisică. Nici măcar un amărât de 
peștișor auriu într-un vas prea mic pentru el. 

Ar fi fost un moment potrivit să se așeze și el la casa lui. Să-și 
găsească o femeie și să facă un efort ca să o păstreze alături. 
Nu trebuia să caute prea departe. El pe Freyja o voia. În parte, 
poate pentru că el nu prezenta niciun interes pentru ea. Lucru 
care o transforma într-o provocare, iar o victorie ar fi fost mai 
dulce la sfârșit. Lumina se schimbă în verde și, cu acest gând în 
minte, Huldar viră spre casă, într-o stare de spirit mai bună. 


VP - 207 


Capitolul 28 


Freyja se uita cu atenţie la exerciţiile pe care le încercuise 
profesorul. Nu fusese prezentă la curs când el le dăduse înapoi 
studenţilor, așa că se văzuse nevoită să le recupereze dintr-o 
cutie specială pentru chiulangii. Văzând ce notase profesorul pe 
prima pagină, Freyja se simţi ușurată. Nu ar fi vrut ca acele 
comentarii să le fi văzut și colegii ei studenţi. Căci profesorul 
scrisese cu roșu: Dacă nu cumva tu folosești un alt sistem 
numeric decât baza zece, te sfătuiesc să porți o discuţie cu cel 
care te îndrumă. Dedesubt se afla un mare zero, subliniat de 
două ori și urmat de trei semne de exclamare. O clipă, se 
întrebă dacă nu cumva zero era o notă mai bună într-un alt 
sistem numeric și aceasta nu era decât o glumiţță de-a 
lectorului, însă o scurtă verificare pe internet îi confirmă că zero 
era mereu zero, indiferent ce bază foloseai. 

Rămase acolo cu exerciţiile în mână, studiind clădirea 
universităţii. Era un loc superb, un refugiu față de corvezile de zi 
cu zi, un loc dedicat învățării. Își aduse aminte de senzaţia 
plăcută pe care o avusese când cumpărase manualele groase și 
articolele de papetărie, în toamnă. Cărţile miroseau a un nou 
început, o nouă ocazie de-a o lua de la capăt și de a face 
lucrurile în mod diferit de această dată. Ca să devină o femeie 
de afaceri care să lucreze în orașe străine interesante și să-și 
cumpere mâncare de la mici magazine de specialitate. Păcat că 
trecuse cu vederea evidenta eroare a planului său: oriunde s-ar 
fi mutat, orice aspect al vieţii sale s-ar fi schimbat, n-avea să 
reușească niciodată să scape de ea însăși. Și era timpul să 
înfrunte realitatea. Examenele se apropiau amenințătoare și, 
sincer vorbind, era puţin probabil să treacă vreunul. 

Era nevoită să accepte cruda realitate: înscrierea la aceste 
cursuri fusese o mișcare greșită din partea ei. N-avea să fie mai 
fericită ca femeie de afaceri decât ca psiholog pentru copii. 
Pentru că, în primul rând, nu manifesta nici cel mai mic interes 
fată de afaceri. Mai bine s-ar fi adunat și și-ar fi înfruntat 
propriile probleme, în loc să se îngroape în manuale despre un 
subiect care nu o atrăgea în niciun fel, în căutarea unei iluzorii 


VP - 208 


senzaţii de împlinire. 

Cursurile în domeniul afacerilor nu aveau cum să o ajute să 
treacă peste grijile cauzate de Baldur și de micuța Saga, 
darămite peste problemele ei financiare, cel puţin nu pentru 
câţiva ani de-aici înainte. Trebuia să găsească o altă cale. Freyja 
oftă și mai privi o dată clădirea. Apoi se apropie de coșurile de 
gunoi de lângă intrare, își îndesă tema într-unul dintre ele și ieși 
pentru ultima oară din universitate în calitate de studentă. 

Rabla de mașină refuză să pornească din prima, lucru pe care 
Freyja îl interpretă că ar avea legătură cu dorinţa ei de-a mai 
zăbovi puţin prin campus și a se bucura de spiritul de 
camaraderie oferit de mașinile de același calibru de-acolo. Deși 
majoritatea studenţilor păreau să conducă modele noi de 
mașini, care și funcționau, mai existau și niște tărăboanţe vechi 
cu nimic mai presus decât a lui Baldur. Şi de ele avea să-i fie 
dor. Totuși ca să privească și partea plină a paharului, era 
ultima oară când mai citea comentariile acelea sarcastice scrise 
cu roșu. 

În cele din urmă, mașina tuși și se trezi la viaţă, scoțând un 
scrâșnet metalic de lamentare, apoi Freyja ieși din parcare și 
plecă de acolo. 

Prima oprire urma să fie la Casa Copiilor, pentru a-și informa 
şefa că se întoarce la programul complet de lucru, sarcină față 
de care nu simțea o deosebită bucurie. Era umilitor să-și 
recunoască înfrângerea, mai ales că, încă de la început, colegele 
sale se arătaseră sceptice faţă de planul ei. Privind în urmă, 
motivul era destul de clar. Acestea o cunoșteau suficient de bine 
ca să înțeleagă că ea nu era făcută pentru o slujbă ce avea 
legătură cu detalii precise, și nu cu emoţiile și comportamentul 
oamenilor. Dar Freyja alesese să ignore acest aspect, iar acum 
uite unde ajunsese, târându-se înapoi aici, cu coada între 
picioare. 

Oricum, directoarea se dovedi foarte înţelegătoare și nici nu 
se gândi să-i scoată ochii Freyjei pentru eșec. În schimb, îi spuse 
să-și ia o cafea și să vină să discute cu ea în birou. Freyja se 
simţi vinovată că îi trecuse prin cap ideea că femeia ar fi avut 
intenţii necurate în minte. Ori de câte ori șefa ei îi spunea ceva 
încurajator, ea își ascundea rușinea de pe faţă în ceașca de 
cafea. 

Nimic nu te surprinde mai mult decât momentul în care 


VP - 209 


oamenii te tratează mai bine decât considerai că meriţi. 

— Să trecem mai departe. Cum merge treaba cu poliţia? E 
toată lumea mulțumită? 

Freyja încuviinţă din cap, ușurată că directoarea schimbase 
subiectul. Să trebuiască să se arate recunoscătoare de fiecare 
dată începuse să devină o obișnuinţă. 

— Da, cred că da. Din păcate, ancheta nu se îndreaptă în nicio 
direcţie, dar asta n-are legătură cu mine. Înseamnă doar că 
aportul meu a sfârșit prin a se dovedi aproape neînsemnat. 

— Atât timp cât reacţionezi prompt și faci tot ce-ţi cer ei, poţi 
rămâne cu capul sus. Tu știi mai bine decât majoritatea 
oamenilor cât de vital este să menţinem poliția de partea 
noastră. Rolul tău s-a terminat astăzi, așa-i? 

— Nu sunt sigură că ei au inclus și weekendul. Dar având în 
vedere cât de mică a fost contribuţia mea, simt că le-am rămas 
datoare. 

De fapt, Freyja nu se mai aștepta să primească vești de la 
poliție. Adevărul era că avea nevoie de weekend ca să poată să 
se împace cu gândul că se va întoarce cu program întreg la 
munca pe care o făcea la Casa Copiilor și îi era teamă că, dacă 
zicea că e liberă, șefa ei avea să o pună în așteptare. În 
weekend aveau de fiecare dată parte de cele mai rele cazuri, 
cazuri în care faptele erau atât de grave, că nu mai puteau 
aștepta până la începutul săptămânii. După mai multe luni de 
pauză de la turele ei, ajunsese să simtă nevoia să se 
pregătească mental. La fel ca mașina lui Baldur, simţea că are 
nevoie să o pornească încet și ușor, în viteza întâi. În plus, 
vorbise cu mama Sagăi și îi promisese că va avea grijă de fetiță 
sâmbătă și în niciun caz nu mai putea să se răzgândească. 

Directoarea își sorbea în continuare cafeaua. 

— Cum se mai simt bieţii copii? Cei pe care i-aţi chemat la 
interogatorii? E greu să pierzi pe cineva apropiat când ești 
adolescent. Fac drame din orice lucru banal la vârsta asta. 
Primesc consiliere pentru suferința mentală îndurată? 

— Da. Li s-a oferit celor care aveau nevoie. 

Freyja își lăsă jos ceașca goală și adăugă: 

— S-a dovedit că există o pistă legată de bullying, deci nu e 
chiar simplă problema. Nu e totul doar lapte și miere. 

— Of! Nu sunt expertă, dar știu că astfel de cazuri pot deveni 
urâte. Mult mai urâte decât în tinereţea mea, deși pe-atunci nici 


VP - 210 


nu-ti imaginai că se poate și mai rău. 

Părea gânditoare. 

— Le-ai oferit sfaturi și în privinţa pistei cu bullyingul? Nu sunt 
sigură că e o idee chiar bună. Agenţia pentru Protecţia Copilului 
are angajaţi care sunt mai bine calificaţi în acest domeniu ca 
tine. 

— Nu, nu mi s-a cerut să mă implic în nimic. Scopul anchetei 
nu este să contracareze bullyingul. Dar m-am consultat cu un tip 
care a fost la universitate cu mine și care e expert în acest 
domeniu, doar ca să fiu sigură că sunt la curent. 

— Oh! Cine e? Îl cunosc? 

— Se numește Kjartan și are un cabinet în oraș. Nu cred că îl 
cunoști. 

— Care e numele lui complet? 

— Kjartan Ymir Erlendsson. 

— O, da. Îl cunosc. E căsătorit cu verișoara prietenei mele. Am 
înţeles că e ocupat până peste cap cu tot soiul de cazuri de 
bullying. 

Freyja avu nevoie de un efort considerabil ca să-și controleze 
emoţiile. 

— Nu e divorţat? Sau în prag de divorț adică? Din ce-a zis el, 
așa am căpătat impresia, dar poate c-am înţeles eu greșit. 

— Divorţat? Doamne sfinte, nu. Sunt căsătoriţi și fericiţi 
împreună. Sau cel puţin așa erau weekendul trecut, când 
prietena mea a venit la cină. 

— Atunci probabil c-am înţeles eu greșit. 

Freyja zâmbi și se ridică în picioare. 

— Ar trebui să plec, dacă vreau să fiu pregătită pentru vreun 
posibil apel. 

Freyja spera că reușise să plece de-acolo într-o manieră cât 
de cât acceptabilă, fără să-și arate furia. De ce trebuia să ajungă 
de fiecare dată într-o situaţie atât de neplăcută ori de câte ori 
ieșea și ea ca să caute ceea ce, să fim realiști, nici nu era mare 
chestie - doar compania cuiva și un pic de sex? Că doar nu era 
chiar atât de disperată cât să sară pe primul bărbat care se 
arăta dispus la așa ceva. 

Tocmai încerca să-și trezească iar mașina la viaţă, când 
Huldar o sună ca să o cheme la datorie. Bărbatul nici nu-și dădu 
seama ce-l lovește când Freyja îi trânti o înjurătură înainte ca el 
măcar să-i poată explica ce rugăminte are. Dar o făcu să se 


VP - 211 


simtă mai bine. 
e 

Gudlaugur trebui să tragă ponoasele provocate de enervarea 
ei la adresa bărbaţilor, oricât de nedrept i s-ar fi părut. Deși el 
nu făcuse nimic altceva în afară de a fi mereu nefiresc de 
politicos cu ea. 

Părea că Gudlaugur fusese desemnat responsabil cu 
interogarea prietenelor Stellei. Erla îi ordonase lui Huldar să i se 
alăture pentru interogarea bărbatului care mușcase momeala și 
intenţionase să plătească pentru a face sex cu Adalheidur. Se 
pare că acest lucru apăruse după ce el o sunase deja pe Freyja, 
așa că asta nu avea absolut nicio legătură cu grosolănia cu care 
îl tratase ea la telefon. Dându-și seama că Gudlaugur avea să-și 
închipuie că toanele ei de acum erau probabil cauzate de faptul 
că Huldar lipsea, Freyja încercă să se adune. 

— Bjarney, știm deja că erai implicată. Prietenele tale au 
recunoscut deja. Deci cel mai bine ar fi să procedezi și tu exact 
la fel. 

Gudlaugur șovăi, apoi adăugă pe un ton mai blând: 

— Adică dacă erai; și tu implicată. 

Freyja tresări. El nu era omul potrivit pentru așa ceva. Era 
mult prea sfios și reţinut și nici nu părea capabil să interpreteze 
cum trebuie reacţiile complicate ale fetei și răspunsurile ei de-a 
dreptul uluitoare uneori. Freyja intervenise deja când simţise că 
nu se mai putea altfel, însă încerca să nu se bage peste el. 
Problema lui Gudlaugur era că el voia să facă fericită pe toată 
lumea. lar ea ardea de nerăbdare să-i șoptească la ureche că în 
astfel de împrejurări e pur și simplu imposibil. 

— Nu eram implicată. Nu direct. Adică nu chiar. 

Fata era ultima persoană de pe lista cu tinerele care trebuiau 
interogate și părea inutil să stea și să o asculte cum debitează 
aceeași poveste ca și celelalte fete. Fără îndoială că și acest 
interogatoriu avea să se sfârșească printr-un râu de lacrimi. 
Deși, până la urmă, fata asta, Bjarney, fusese cea mai bună 
prietenă a Stellei, deci era foarte posibil ca ea să știe de fapt 
mult mai multe. Însă dacă aveau sau nu să smulgă informaţiile 
de la ea era o cu totul altă mâncare de pește. 

— N-am vrut să creăm probleme. Doar ne jucam, să știți. Erau 
doar glume. Știam de ele, dar nu făceam nimic. N-a fost ideea 
mea. Deși, cum spuneam, erau doar glume. 


VP - 212 


La fel ca scuzele oferite de prietenii lui Egill. 

— Bjarney, cu greu s-ar zice că glumă e cuvântul potrivit, 
spuse Freyja, afișând o expresie serioasă. Nu trebuie să-ți 
repetăm cât de gravă este situaţia. Stella e moartă și un băiat 
cu un an mai mic ca voi a dispărut. Dacă nu ești sinceră cu noi, 
ar trebui să te gândești mai bine ce tip de persoană ești. Vezi tu, 
întâmplarea asta se va întoarce și să te va bântui la nesfârșit, 
așa că ar fi mai bine să rămâi cu conștiința curată. la-ţi tot de pe 
inimă și, te asigur eu, ai să te simți mult mai bine. Dacă păstrezi 
secrete urâte, acestea te vor mânca pe dinăuntru. La fel ca un 
fruct plin cu viermi. Știi tu, pe dinafară arată normal, dar, dacă 
sunt lăsaţi să tot roadă pe dinăuntru, până la urmă vor ieși la 
suprafaţă. Și nu ţi-ar plăcea una ca asta. Nu unei fete așa de 
frumoase ca tine. 

Freyja băgă de seamă că Gudlaugur își trecea neliniștit limba 
peste buze, deranjat de cuvintele ei, însă nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie. 

Fata părea destul de zguduită, așadar vorbele Freyjei 
avuseseră efectul scontat. 

— Tata mi-a spus că trebuie să insist să primesc un avocat 
dacă vă luaţi de mine. Pot avea unul? 

Freyja îl lăsă pe Gudlaugur să-i răspundă. 

— Bjarney, noi te interogăm în calitate de martor, nu de 
suspect. Martorii nu au nevoie de avocaţi. În plus, aceștia nu 
sunt deloc ieftini. Te-ar costa o avere să angajezi unul. Ești 
sigură că tatăl tău e gata să plătească? 

— Aă... n-am idee. 

Bjarney șovăia. 

— Dar sunt sigură că ar plăti ca să împiedice să merg la 
închisoare. 

Gudlaugur se încruntă. 

— De ce să mergi la închisoare, Bjarney? Noi nu suspectăm că 
ai avut de-a face cu atacul asupra Stellei. Noi vrem doar să ne 
spui tot ce știi despre acest website pentru prostituate. Bărbatul 
care ţi-a atacat prietena ar putea avea legătură cu el. Poate că 
s-a înfuriat când a aflat că profilul lui Adalheidur e fals. 

Freyja se simţi îmboldită să-și continue rolul de poliţist rău. 

— Dacă-i așa, cine știe, poate că va veni și după cei care au 
ajutat-o pe Stella. N-ar fi mai bine pentru tine ca poliţia să-l 
prindă pe tip? 


VP - 213 


Fata se prăbuși cu totul în scaun. Avea pe ea aceeași geacă 
ce îi ajungea până în talie, ca data trecută când o văzuse Freyja, 
și aceeași eșarfă lungă îi era înfășurată în jurul gâtului. Işi 
înfipsese adânc mâinile în buzunare când se așezase pe scaun și 
așa și le ţinea și acum. Când se lăsă și mai jos în scaun, geaca i 
se ridică, făcând-o să pară că nu mai are deloc gât. 

— Nu vreau să am probleme. Știţi voi, din cauza mamei și 
tatii. 

— Cred că ceea ce contează cel mai mult pentru părinţii tăi e 
dacă ne poţi ajuta sau nu să-l găsim pe ucigașul Stellei. Chiar 
dacă se vor supăra puţin la început, le va trece. Va fi mai bine 
decât să afle că ai ţinut secrete față de ei. Asta îi va mânia mult 
mai rău. 

Gudlaugur se întinse după carafa cu apă și-i umplu fetei 
paharul, deși ea îl refuzase mai devreme. 

— Asta ţi-o pot promite. 

Bjarney privea în gol către pahar. 

— Îmi promiţi că nu voi merge, ăă, la închisoare? 

— Eşti prea tânără ca să mergi la închisoare. Dacă 
infracțiunea a fost foarte gravă, se va găsi o altă soluţie. 

Fata ridică privirea spre chipul lui Gudlaugur. 

— Ce vrei să spui prin foarte gravă? 

— Păi, crimă, firește, și viol, ceea ce presupun că n-ar fi 
relevant pentru acest caz. Incendierea - să pornești focuri, când 
e pusă în pericol viaţa unei persoane - genul ăsta de lucruri. 

— N-am omorât și nici n-am violat pe nimeni. Și n-am dat foc. 
Chiar n-am făcut nimic, sincer. Stella a fost de vină pentru toate. 

— Care toate? 

Gudlaugur se aplecă spre ea, cu ochii către aparatul de 
înregistrare, ca să fie sigur că funcţionează. 

— Ce-a făcut Stella? 

— A fost ideea ei să o punem pe Adalheidur pe acel site. Eu 
am considerat că nu e în regulă, dar n-am îndrăznit să zic nimic. 
Stella obișnuia, ăă, să se înfurie foarte tare dacă nu eram de 
acord cu ea. A creat și o adresă de e-mail pentru acel profil fals. 
Eu doar am stat lângă ea și m-am uitat. 

— Bjarney, asta o știm deja. Amicele tale ne-au spus totul. Și 
ele au fost acolo, îţi amintești? 

— N-au fost tot timpul. Nu și când am primit un e-mail de la 
tipul ăla. El deja postase un mesaj ciudat pe site-ul acela porno, 


VP - 214 


spunând că vrea să o întâlnească pe Adalheidur. Noi ne-am 
închipuit că e o chestie amuzantă, să știți. Insă chestiile din e- 
mail erau dezgustătoare. Era un adevărat pervers. 

— Cine-i bărbatul ăsta despre care zici? O mulţime de oameni 
postează pe Facebook sau trimit e-mailuri. 

— Nu-i știu numele. Adresa lui de e-mail era ceva stupid, de 
genul DI lubăreţ sau cam așa ceva, oricum, ceva siropos. 

— Am văzut mesajele, Bjarney. Am intrat în inbox. 

Bjarney tresări și se uită în jos, ca să evite privirea lui 
Gudlaugur. 

— Nu și mesajele de la tipul ăla. Pentru că Stella le-a șters. 
Nici măcar prietenele noastre n-au aflat despre ele. Cel puţin, nu 
despre toate. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? Ce scria în mesajele pe care 
le-a șters? 

Gudlaugur se apropie iar de ea, entuziasmat de această dată. 

— Ea... treaba e că... Stella i-a scris înapoi acestui tip și i-a 
spus unde locuiește Adalheidur. S-a dat drept ea adică și a 
aranjat o întâlnire și așa mai departe. Și a stabilit cât trebuie să 
plătească. 

Bjarney îi privi pe amândoi printre gene înainte să continue: 

— Ea i-a cerut să plătească douăzeci de mii de coroane. Am 
aflat de pe un site porno că asta e taxa care se percepe. 

— Și apoi? 

— El a răspuns și a zis că va veni acolo. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Aă, cam acum o lună. 

Gudlaugur încuviinţă din cap. Freyja simţea că ar fi mai bine 
să nu intervină, din moment ce el obținea rezultate. 

— Apoi, ce s-a întâmplat? S-a dus la ea acasă? Sau l-aţi trimis 
în altă parte? 

— L-am trimis la ea acasă. 

Fata aproape șoptea acum. 

— După aceea, el a luat-o razna. Ne-a trimis acest mesaj 
înfricoșător, spunând că ne-o va plăti cu vârf și îndesat. 

Își coborî glasul atât de mult, că abia o mai puteau auzi. 
Gudlaugur trebui să-i ceară să repete totul, pentru a fi 
înregistrată. 

— Adică dintr-odată știa numele Stellei și absolut totul. 

Nu era nevoie să fii geniu ca să-ţi dai seama de unde avea 


VP - 215 


individul acele informaţii. Pesemne că Adalheidur își dăduse 
seama cine era responsabil, când bărbatul își făcuse apariţia 
acasă la ea. 

— Ce-a spus el mai exact? 

— Chiar asta. Că ne-o va plăti adică. Dar Stella l-a păcălit. 

— L-a păcălit? 

Gudlaugur părea la fel de surprins ca Freyja de turnura pe 
care o luase povestea. 

— Cum așa? 

— A găsit adresa IP de pe care trimisese el mesajele. Apoi a 
căutat pe Google instrucţiunile. Fratele iubitului ei lucrează 
pentru o firmă de internet și a aflat unde era înregistrat acel 
număr IP. Astfel, ea a făcut rost de numele bărbatului și de 
adresa lui. Apoi a căutat numele soției lui în cartea de telefoane. 

— Și ce-a urmat? 

— l-a trimis lui un e-mail că îl va pâri soţiei sale dacă nu va 
plăti. 

— Cât? 

— Cincizeci de mii. După aceea a zis că ar fi trebuit să-i ceară 
mai mult. Și el a plătit imediat. 

— Cum se numea bărbatul? 

— Nu știu. Stella n-a vrut să-mi spună. 

În glasul ei se simţea o urmă de resentiment. 

— Adică cred că ei îi era teamă că voi încerca să storc mai 
mulţi bani de la el. Dar n-aș fi făcut-o niciodată. Oricum, eu n- 
am văzut niciun ban. Am ieșit o dată la masă, o singură dată, și 
a plătit Stella. Dar asta a fost tot. Stella a păstrat restul și a 
cheltuit singură toţi banii. Pe haine și pe altele. 

— Deci a primit bani? Cum? S-a întâlnit cu bărbatul? 

— Da. L-a convins să se întâlnească în piaţa Hlemmur. El a 
venit acolo și i-a dat banii într-un plic. 

— Ești sigură? N-a inventat ea totul? 

— Nu. Sunt sigură. Pentru c-am mers cu ea, m-a făcut să 
merg - pentru siguranță? M-am așezat pe o bancă și m-am 
prefăcut că nu o cunosc. In caz că s-ar fi luat de ea. Dar el n-a 
făcut nimic, ci doar i-a înmânat plicul. Apoi a scuipat pe jos, 
chiar la picioarele ei. 

— Îl poţi descrie? 

— Ăă... da. Avea un ochi vânăt. 

— Un ochi vânăt? 


VP - 216 


— Da, adică lovit rău. 

Gudlaugur își împinse scaunul îndărăt și se ridică în picioare, 
cerându-i fetei să vină cu el, așa încât să obţină o descriere mai 
precisă de la ea. li explică faptul că în locul unor astfel de 
aspecte temporare, cum ar fi ochiul vânăt sau hainele pe care le 
avusese pe el, ar fi mai bine să se concentreze pe descrierea 
lucrurilor care trebuiau să rămână la fel, cum ar fi culoarea 
ochilor și a părului, constituţia fizică sau dacă era gras sau slab. 
Fata nu păru să înțeleagă ce înseamnă constituţie fizică și 
sublinie că și culoarea părului unei persoane se putea schimba. 
Freyja, observându-i părul oxigenat, înțelese ce voia să zică 
fata. Dacă să fii brunet era la modă mâine, fata aceasta avea 
să-și vopsească părul negru încă de diseară. 

In timp ce ieșeau din camera de interogatoriu, Freyja îl zări pe 
Huldar escortând un bărbat în direcţia lor, probabil unul dintre 
„Ciudaţii” care o contactaseră pe Adalheidur și care avea să fie 
interogat de Erla. 

Bjarney încremeni, strângându-l de braț pe Gudlaugur și 
arătând cu degetul spre el. 

— El este, șopti ea. El e tipul. Tipul ciudat cu ochiul vânăt. El 
este. 


VP - 217 


Capitolul 29 


Bărbatul care stătea în fața lui Huldar și a Erlei se numea 
Arnar Björnsson. În cele din urmă, acesta înţelesese că fusese 
prins la colț - într-un colț întunecat și singuratic, fără vreo cale 
de scăpare. Buza de sus îi era acoperită de broboane de 
sudoare și tot încerca să și-o șteargă cu degetele-i umede. 
Obrajii îi erau neobișnuit de roșii, pleoapele i se zbăteau, iar 
mâinile, pe care și le ţinea în poală când nu-și ștergea buza, îi 
tremurau foarte tare. 

Huldar simţea că jubilează. Nu-i era absolut deloc milă de 
acest bărbat de vârstă mijlocie aflat în culmea disperării. Nu-i 
înghiţea pe agresorii sexuali, așa că nu putuse niciodată să 
simtă vreo urmă de înțelegere sau de compasiune față de 
faptele lor. Și deși avea o istorie destul de bogată în materie de 
partenere sexuale, nu era nevoie să fii vreun geniu: dacă o 
femeie nu dorea sau nu voia să o facă fără să fie plătită, atunci 
însemna că nu se simte în largul ei. Pur și simplu. 

Arnar își trase nasul și Huldar trebui să se străduiască din 
răsputeri să-și ascundă expresia de dezgust de pe față. Bărbatul 
acesta nu doar că era suspectat că încercase să plătească 
pentru a face sex cu o elevă, ci și că o asasinase în mod brutal 
pe Stella și-l atacase pe Egill. Incă nu izbutiseră să găsească 
vreo legătură între el și băiat, însă era doar o chestiune de timp. 
Pesemne că se intersectase cu Egill prin intermediul site-ului 
porno pe care Stella o înscrisese pe Adalheidur sau ceva de 
genul. Poate că Egill și Stella se cunoșteau totuși și uneltiseră 
să-l șanteze împreună pe Arnar, fără a-i mai spune lui Bjarney. 
Sau poate că exista o cu totul altă explicaţie. Nu mai conta: îl 
prinseseră pe ticălosul malefic. 

— Unde este Egill? repetă Erla pentru a nu știu câta oară. 

Să-l găsească pe băiat, în viaţă, dacă era posibil, era 
prioritatea lor numărul unu în momentul de faţă. 

— Voi continua să te întreb până o să răspunzi. 

Privirea Erlei se mută la ceasul de pe perete, apoi reveni la 
bărbat. 

— Avem voie să te interogăm timp de șase ore fără 


VP - 218 


întrerupere și nu stăm aici decât de-o oră. Deci mai avem încă 
cinci. Când mă plictisesc, pot face o pauză și pot chema pe 
altcineva să-mi ia locul. Pot să-mi iau o cafea, în timp ce tu 
rămâi tot aici. Când se vor termina cele șase ore, poți pleca 
acasă, însă te putem chema înapoi pentru alt interogatoriu în 
clipa în care perioada ta de odihnă obligatorie se termină, și să 
te chestionăm alte șase ore. Și o vom ţine tot așa, până o să 
răspunzi. Deci să mai încercăm o dată. Unde este Egill? 

— Dar cum rămâne cu drepturile omului? zise bărbatul foindu- 
se în scaun. Nu mă puteți interoga atâta timp fără să-mi daţi 
ceva să mănânc. Nu-i așa? 

Huldar își îngădui o grimasă. Ce ratat jalnic. Dar adeseori așa 
mergeau lucrurile. Oamenii vinovaţi de cele mai violente fapte 
împotriva altor oameni se dovedeau de multe ori niște lași 
absoluţi când se trezeau singuri și în inferioritate numerică. Se 
hrăneau din a-i chinui pe cei slabi. Fără îndoială că-i făcea să se 
simtă importanţi. Ce mascul adult nu putea să o facă pe tipul cel 
mare și rău în faţa copiilor sau a adolescenților? Huldar se ridică 
de pe scaun cât era de înalt, ca să-și accentueze înălțimea, și-și 
încrucișă brațele la piept, pentru a-și arăta bicepșii. Mămăliga 
din faţa lui păru să se facă și mai mic. 

— Răspunde la întrebare. Unde este Egill? 

— Habar n-am despre ce vorbiţi. Jur. Cum v-am spus, probabil 
c-am căpătat un virus pe calculator, de pe site-ul ăla porno. Eu 
n-am nicio legătură cu asta. Și nici măcar nu m-am apropiat de 
Stella. Sau de cineva pe nume Egill. N-aș face niciodată așa 
ceva. Sunt căsătorit. De ce-aș plati pentru sex? Și de la un 
băiat? 

Mingea trecu acum din nou în terenul Erlei. 

— Nu ne întreba pe noi. Tu nu te afli aici ca să pui întrebări. 
Asta e sarcina noastră. Sarcina ta e să răspunzi. Și nu ne vinde 
nouă porcăria aia cu virusul de pe calculator. Pesemne că ne iei 
pe toţi drept proști. Îţi reamintesc că avem un martor care te-a 
văzut dându-i bani Stellei în schimbul tăcerii ei. Și mai zici că e 
vorba de un virus? Ce-a făcut virusul, a căpătat formă umană 
sau ceva de genul? 

Erla se descurca de minune să imite postura lui Huldar, deși 
nu avea constituţia lui solidă. 

— Oricum, lăsând momentan asta la o parte, avem aici 
chestiuni mult mai urgente de discutat. Cum ar fi, unde este 


VP - 219 


Egill? 

Ochii bărbatului se mișcau cu repeziciune dintr-o parte în alta, 
în timp ce acesta își plimbă iar limba peste buze, ratând o 
picătură mare de sudoare. 

— Singurii Egill pe care-i cunosc sunt un amic, cu care am 
lucrat acum trei ani, un prieten din școală și un văr al meu, din 
Eskifjördur. De câte ori trebuie să vă mai spun? Și nu l-am 
cunoscut niciodată pe Egill ăsta pe care-l căutaţi voi, darămite 
să-l atac sau să-l răpesc. 

— Știm că minţi. La fel cum minţi și că nu te-ai întâlnit 
niciodată cu Stella, continuă Huldar, cu ochii aţintiţi asupra 
chipului bărbatului. Unde este Egill? 

— Tocmai v-am răspuns. Trebuie să încetaţi să-mi mai puneţi 
tot timpul aceleași întrebări. 

— Unde și cine este numărul unu? 

Huldar reveni la cealaltă întrebare pe care i-o tot adresau de 
când se așezaseră pe scaune. 

— Sunt arestat? 

Cuprins de neliniște, bărbatul își trecu din nou limba peste 
buze. 

— Dacă sunt, poate că ar trebui să mi se dea un avocat. De 
fapt, da: vreau un avocat. Nu mai scot niciun cuvânt până nu 
vine unul aici. Oricum v-am răspuns deja la toate întrebările. lar 
voi tot continuaţi cu aceleași și aceleași lucruri. 

— Nu ești arestat. Nu facem decât să-ţi luăm o declaraţie. În 
acest punct, ești în continuare doar martor și încă nu ne-am 
hotărât dacă să te trecem la statutul de suspect oficial. Dacă o 
facem și te arestăm, atunci ai dreptul la un avocat. Însă doar 
suspecții primesc avocaţi, nu și martorii. 

Erla vorbi încet și clar, probabil pentru a se auzi bine pe 
înregistrare. Huldar nu știa dacă argumentul ei era imbatabil din 
punct de vedere legal, deși citase corect legea. De fapt, 
procedura corectă cerea să-l interogheze pe Arnar ca suspect și 
să-l lase să aibă un avocat. Insă dacă se dovedea a fi bărbatul 
pe care-l căutau ei, era puţin probabil să le critice cineva 
metodele. 

— Unde este Egill? 

Bărbatul gemu, își prinse capul în mâini și-și trecu degetele 
prin ceea ce-i mai rămăsese din păr. 

— Nu știu nimic despre Egill. Și n-am avut nimic de-a face cu 


VP - 220 


moartea acelei fete, Stella. 

— Atunci, spune-ne de ce nu ai luat legătura cu noi când ai 
citit în ziare că a fost omorâtă. l-a fost publicat numele, deci 
trebuie să-ţi fi dat seama că avuseseși de-a face cu ea. Nu ţi-a 
trecut prin minte că faptul că te-a șantajat ar fi reprezentat o 
informaţie importantă? Chiar dacă ești atât de nevinovat pe cât 
pretinzi, trebuie să-ţi fi trecut prin cap că poate ea a încercat 
același lucru și cu alţi bărbaţi. Sau nu ţi-a păsat nici cât negru 
sub unghie? 

Chipul Erlei n-ar fi putut exprima mai multă neplăcere nici 
dacă pe scaunul din faţa ei ar fi fost golit conţinutul unei 
vidanje. 

— Eu... eu... 

Bărbatul înghiţi în sec, apoi păru să-și adune laolaltă ce mai 
rămăsese din curajul lui. Cu un glas ceva mai ferm, repetă: 

— A fost un virus de calculator. Nu știu nimic despre acel site 
porno. Pesemne că martorul vostru m-a confundat cu altcineva. 
N-am o înfățișare remarcabilă; trebuie că există sute - mii - de 
alți tipi care arată la fel ca mine. 

— Unde este Egill? 

Erla se aplecă peste masă. 

— Unde este Egill? 

Când, în loc să-i răspundă, bărbatul nu făcu decât să-și 
strângă buzele într-o linie invizibilă, ea îi surprinse privirea lui 
Huldar și smuci din cap în semn că ar fi cazul să iasă amândoi 
afară. Apoi îl informă pe Arnar că urmau să suspende 
interogatoriul pentru scurt timp; acesta trebuia să se gândească 
bine la ce făcuse cât erau ei plecați. 

Când ieșiră, colegii lor îi priviră plini de nerăbdare. Toată 
lumea știa că avusese loc un progres în anchetă. Huldar bănuia 
că o parte dintre ei îl invidiau pentru șansa de a participa la 
primul interogatoriu al bărbatului. Acesta era întotdeauna un 
eveniment important. 

Erla flutură din mână către J6el și către tipul care stătea lângă 
el, ca să preia ei interogatoriul. Cei doi trebuiau să repete, 
înnebunindu-l pe bărbat, aceleași cuvinte: Unde este Egil Dacă 
Arnar dădea semne că ar ceda, polițiștii trebuiau să-i cheme pe 
ea și pe Huldar, altminteri ea avea s-o ia de la capăt peste 
cincisprezece minute. 

Huldar profită de ocazie ca să iasă la o ţigară. Știa c-ar fi fost 


VP - 221 


de preferat să tânjești după nicotină în timpul unui interogatoriu 
- îţi îmbunătățea abilităţile, te făcea mai nerăbdător -, însă nu 
mai putea să reziste. 

Vremea era cât de bună se putea pentru această perioadă a 
anului: ger de crăpau pietrele, cer fără nori și nici măcar o pală 
de vânt. În timp ce se rezema de perete, bucurându-se de 
soare, o zări pe Freyja părăsind secţia și o strigă scoțând un nor 
mare de abur pe gură. Când văzu că era el, ea nu păru deosebit 
de încântată. 

— Cum a mers cu Bjarney? 

Huldar își stinse ţigara din care abia apucase să tragă și se 
apropie cu pași mari de ea. 

— Bine. E sigură că el este tipul cu care a aranjat Stella să se 
întâlnească. 

Freyja își ridică privirea către cerul albastru, de parcă ar fi 
căutat un nor de furtună pe care să-l folosească pe post de 
scuză ca să scurteze discuţia. Dar n-avea ea norocul ăsta. 

— Gudlaugur a făcut treabă bună. Deși mă așteptam să vii tu. 

Huldar rânji larg. 

— Au, mi-ai simţit lipsa? 

Ea făcu o grimasă. 

— Nu. Să te aștepți la ceva și să aștepți cu nerăbdare ceva 
sunt două lucruri foarte diferite. 

Huldar nu se lăsă afectat de cuvintele ei. Felul în care i-o 
retezase acum pălea cu totul în fața mojiciei cu care îl tratase 
când o sunase să o roage să vină la secţie. 

— Credem că l-am prins pe tipul care trebuie. Deci acum e 
probabil un moment bun ca să-ţi mulțumesc pentru ajutorul dat. 
Ai avut dreptate cu bullyingul, deși moartea Stellei e doar 
indirect legată de asta. 

— Dar Egill? V-a spus bărbatul unde se află? 

— Nu. Dar ne va spune. 

Huldar simţea că poate vorbi cu încredere. Erla avea de gând 
să se folosească de pauză ca să se consulte cu un avocat și cu 
superiorii ei în legătură cu cea mai eficientă cale de a-l aresta 
pe bărbat. Ideea ei era să folosească din plin cele șase ore pe 
care le aveau la dispoziţie ca să obţină declaraţia de la Arnar, 
apoi să-l lase să plece. Să-i ofere ocazia de a ieși la aer curat, să 
guste din plin libertatea, apoi să-l aresteze chiar pe trepte. In 
plus, asta le-ar da timp să ceară un mandat de percheziţie, 


VP - 222 


înainte ca el să ajungă acasă și să distrugă orice dovadă. Huldar 
era sceptic în privinţa șanselor ca această tactică să fie 
aprobată de un avocat, însă n-avea absolut nicio îndoială că șefii 
urmau să fie de partea lor. 

— Vreo șansă să mai fie găsit în viaţă? întrebă Freyja. 

Zâmbetul lui Huldar dispăru. 

— Doar una foarte slabă. Cu puţin noroc, o percheziţie la el 
acasă va scoate la iveală ceva care să ne ducă la băiat, dacă 
bărbatul nu-și ușurează conștiința de bunăvoie. 

Freyja încuviință din cap și privi în jur, evident dornică să 
scape de-acolo. 

— OK, păi, baftă. Chiar sper să meargă totul bine. Uneori se 
mai întâmplă și lucruri imposibile. 

— Da. 

Ea urma să plece din clipă în clipă. Huldar n-avea s-o mai 
vadă prea curând. 

— Apropo de lucruri imposibile, ce-ar fi să sărbătorim această 
rezolvare plină de succes a cazului? Ești ocupată weekendul 
acesta? Sau următorul? Sau într-o seară săptămâna viitoare, 
dacă așa e mai convenabil pentru tine? 

Părea disperat, dar nu conta. Ar fi făcut orice ca să-i reintre în 
graţii Freyjei. 

Expresia ei era imposibil de citit. Dar, când vorbi în cele din 
urmă, nu lăsă loc de neînţelegeri: 

— Sunt ocupată. Weekendul acesta, weekendul următor și-n 
orice altă zi a săptămânii. Pentru totdeauna. 

— Atunci, în următorul weekend? 

Huldar zâmbi trist, însă ea nu-i răspunse la fel, ci doar îi spuse 
la revedere, urându-i încă o dată noroc, apoi se întoarse să 
plece. Însă, în loc să se îndepărteze, șovăi, se răsuci iar spre 
Huldar și-i aruncă o privire evaluatoare, în timp ce el stătea 
acolo ca un prost. 

— Ai cumva haine elegante? 

— A... da. 

Huldar nu era sigur ce însemnau pentru Freyja hainele 
elegante. Poate că se referea la o cravată neagră, de exemplu. 

— Cât de elegante să fie? 

— Foarte elegante. Un costum. Nu vechiul tău costum de la 
ceremonia de confirmare sau vreo vechitură jerpelită pe care o 
ţii în fundul șifonierului sau pe care ai împrumuta-o de la bunicul 


VP - 223 


tău. Fără petice la coate sau tweed. Și nici catifea ori carouri. 

Huldar încuviinţa la fiecare precizare a ei. Când Freyja epuiză 
în cele din urmă lista, el își spuse că ar fi putut totuși îndeplini 
toate aceste condiţii. 

— Da, bine. Sora mea s-a căsătorit în august și m-a trimis să- 
mi cumpăr un costum pentru recepţie. E foarte elegant, spuse 
el, și adăugă: cel puţin nu are nimic care să figureze pe lista cu 
articole interzise. 

— Atunci, ești liber sâmbătă seară ca să vii cu mine lao 
petrecere? Am de gând să stau acolo exact o oră. Nici măcar un 
minut mai mult. După aceea plec acasă. 

Rosti cuvintele cu greutate. 

— Mă bag, răspunse Huldar. 

— Nu vrei să afli la ce fel de petrecere o să mergem? 

— Nt! Nu-mi pasă absolut deloc. 

— Bun. Tinem legătura. 

Și Freyja se îndepărtă fără să mai spună nimic. 

e 

Cincisprezece minute se transformară într-o jumătate de oră, 
apoi într-o oră. Erla nu scăpase de întâlnirea cu cei din 
conducere și cu avocatul din oficiu atât de repede pe cât spera. 

| se ordonase să lase deoparte toate jocurile și să-l aresteze 
pe bărbat fără întârziere. După dispoziţia foarte proastă în care 
se afla acum, era evident că aceștia îi frecaseră ridichea doar 
pentru că se gândise să procedeze altfel. Tot acum, își aleseseră 
momentul să o informeze că n-aveau să ceară Autorităţii pentru 
Protecţia Datelor permisiunea să acceseze baza de date 
deCODE, dat fiind că era puţin probabil să reușească să 
primească acordul, lucru care ar fi arătat rău pentru poliţie. Erla 
tuna și fulgera după ședință, răstindu-se la cei care îndrăzneau 
să-i spună ceva și certând pe toată lumea. Huldar avu și el parte 
de o săpuneală, dar lui nici că-i păsa. Acum nimic nu mai putea 
să-i afecteze buna dispoziţie în care se afla după ce izbutise să-i 
reintre Freyjei în graţii. Cum de se întâmplase așa ceva rămânea 
un mister pentru el, însă n-avea de gând să lase asta să-i strice 
plăcerea. 

— Dobitoci! 

Era greu de spus dacă Erla vorbea singură sau se aștepta ca 
Huldar și Gudlaugur să-i susțină părerea despre avocat și șefii 
ei. 


VP - 224 


— Dobitoci, proști și afurisiți. Acum tipul își va lua un avocat și 
ne va face, astfel, să întârziem. Cum de ticăloșii ăia grei de cap 
n-au înţeles cât de urgentă e treaba? Aveam trei ore și jumătate 
la dispoziţie să-i punem întrebări în calitate de martor. 

— Știu. 

Huldar simţea că ar fi fost bine să se arate de acord cu ea, 
deși el, unul, putea înţelege atitudinea celor de sus. În cazul în 
care exista măcar o umbră de îndoială dacă o parte trebuie 
interogată în calitate de martor sau de suspect, atunci persoana 
respectivă trebuia tratată ca suspect. In acest fel, persoanei 
respective i se garantau drepturile, inclusiv dreptul de-a primi 
un avocat. 

— Nişte dobitoci, cu toții. ` 

Erla se încruntă, suspicioasă. In mod clar el nu i se păruse 
suficient de convingător. 

— Pregătit? 

Huldar încuviință din cap și Erla privi spre Gudlaugur. 

— Şi tu? 

Gudlaugur încuviinţă drept răspuns. 

— Tu să nu scoţi niciun cuvânt totuși doar dacă nu-ți aduci 
aminte de vreun detaliu de la interogatoriul lui Bjarney care să 
ne fie de folos. În cazul ăsta, fă-mi un semn și zi-mi-l la ureche. 

— OK. 

Gudlaugur se foi, stânjenit. 

De dincolo de ușă răzbătea glasul înăbușit al lui Jóel care 
întreba, pe un ton anemic, unde se află Egill. Când intrară și ei, 
acesta păru ușurat să o vadă pe Erla, fiind probabil plictisit de 
moarte după ce fusese nevoit să repete aproape o oră întreagă 
aceeași întrebare, însă plăcerea îi fu umbrită de îndată ce-l zări 
pe Huldar venind în urma ei. Arnar păru complet indiferent la 
schimbarea de decor. Arăta ametțit, ca unul care fusese vârât 
într-o centrifugă. 

— Mersi. Preluăm noi de aici. 

Jóel și partenerul său se ridicară imediat în picioare și ieșiră 
fără niciun cuvânt, Jóel lovindu-l înadins pe Huldar cu umărul 
când trecu pe lângă el. Huldar îl ignoră, spunându-și că avea să 
i-o plătească cu prima ocazie. 

Erla îi aduse la cunoștință lui Arnar că acum era arestat sub 
suspiciunea că ar fi omorât-o pe Stella și l-ar fi răpit pe Egill. 
Interogatoriul se opri acolo, pentru că Arnar ceru imediat un 


VP - 225 


avocat. În mod clar, tirul de întrebări nu-i răpise cu totul curajul. 
Erla închise ochii, părând că numără în gând până la zece 
înainte să-i deschidă la loc. Se auzi un scârțâit când își trase 
îndărăt scaunul de sub masă și se ridică de pe el. 

Expresia de furie de pe chipul Erlei dispăru totuși în clipa în 
care îi sună telefonul în buzunar, făcând-o să pornească spre 
ușă. Discuţia fu scurtă, iar Huldar și Gudlaugur mai zăboviră 
puţin înăuntru, de teamă ca Erla să nu se înfurie iar pe ei din 
cauză că o abandonaseră. De îndată ce termină de vorbit, ea le 
spuse, cu o expresie ursuză pe faţă, că fusese identificată 
persoana al cărei păr fusese găsit în mâna Stellei. Din nefericire, 
informaţia nu îmbunătătea deloc situaţia. Dimpotrivă, o 
înrăutăţea și mai tare. 


VP - 226 


Capitolul 30 


Fotocopia unei scrisori scrise de mână, înregistrarea nr. 3 - 
postată pe blog.is de un blogger cu numele Laufa. 


Faptul că în sfârșit mi-am făcut o prietenă n-a fost singurul 
mod în care viața mea a devenit mai plăcută după ce-am 
început liceul. Înainte de asta, mama si tata mi-au permis să iau 
în cameră televizorul cel vechi după ce au cumpărat unul nou. 
Am primit și un DVD player și acum nu mai trebuia să-mi petrec 
weekendurile simțindu-mă deprimată din cauza vieții pe care o 
aveam. În schimb, curând am devenit obsedată de un anumit 
gen de filme. Toate aveau în comun faptul că acțiunea lor se 
petrecea în spațiu și personajele nu puseseră niciodată piciorul 
pe această planetă îngrozitoare. Star Wars era favoritul meu, 
categoric, pentru că, deși bărbații, femeile și robotii se războiau 
în mod constant între ei, nimeni nu trebuia să-și înfrunte inamicii 
de unul singur. Toti aveau aliați și purtau bătălii adevărate, nu-și 
aruncau doar ocări și-și puneau porecle. Dacă n-ai fi trecut prin 
astfel de situații, poate că nu ti-ai fi dat seama că suferința fizică 
este nimic prin comparație cu cea mentală. Poţi chiar să te 
folosesti de durere ca să uiti putin de chinul din suflet. O singură 
tăietură subțire ca lama iţi poate oferi câteva minute de pace 
departe de suferința din capul tău. lar cicatricea e un pret destul 
de mic de plătit. 

Un lucru care era totuși mai rău decât să fii adolescent erau 
verile. Înainte, le aveam pe toate doar pentru mine, însă acum 
mama și tata voiau să-mi iau o slujbă pe timp de vară, la 
primărie. Rezultatul a fost că am ajuns să muncesc alături de 
aceeași copii care mă chinuiau la vechea școală. Nu se 
schimbase nimic. Eram din nou eu împotriva mulțimii - tot ce 
spuneam, tot ce făceam, tot ce purtam eram aiurea. Eram 
proastă, urâtă și încuiată. Atunci am început să cred că ei 
trebuie să aibă dreptate și am renunțat să mai tin capul sus. Nu- 
mi rămânea de făcut decât să renunt și să întorc și celălalt 
obraz. 

Abia în ultimul an de liceu am început să umblu cu acea 


VP - 227 


prietenă și totul s-a schimbat. Dintr-odată, nu mai eram singură. 
Ea nu părea să creadă că e ceva în neregulă cu mine și, deși 
făcea uneori comentarii cu privire la hainele și părul meu, o 
făcea ca să-mi fie bine. Deja în acel moment căpătasem 
suficientă experiență ca să-mi dau seama când oamenii erau răi 
cu mine. Ea nu părea să observe că eu nu spuneam prea multe 
și o lăsam să vorbească și în locul meu. Doar ascultam și mă 
uitam la ea, bucurându-mă pentru că imi petreceam timpul 
alături de cineva care mă considera importantă, chiar dacă 
eram doar pe post de public. Și de admiratoare. In rarele ocazii 
în care mai spuneam și eu câte ceva, ea se arăta amabilă și 
înțelegătoare, deși îti dădeai seama după expresia ei că unele 
lucruri pe care le spuneam i se păreau puțin ciudate. Deloc 
surprinzător, dat fiind că nu aveam deloc experiență cu vorbitul 
de la egal la egal cu cineva de vârsta mea. 

Privind în urmă, nu regret absolut deloc lunile petrecute 
împreună. A meritat din plin, deși apoi suferința s-a întors, mai 
rea decât înainte. Pentru că acum o puteam compara cu ceva 
normal. Însă, în cazul meu, nimic bun nu durează o veșnicie. Ar 
fi trebuit să înțeleg asta. Eram o proastă, o urâtă și o inutilă. 

Dacă aș fi fost mai deșteaptă, poate aș fi bănuit ce se 
întâmplă când prietena mea venea ca să-mi vorbească în pauză. 
O făcea doar pentru că nimeni altcineva nu vorbea cu ea. Dar, 
chiar și dacă aș fi înțeles asta, tot nu mi-ar fi păsat. Pentru că, în 
cele din urmă, cineva voia să aibă de-a face cu mine. Și nu-mi 
păsa absolut deloc care era motivul. La început, grupul care mă 
detesta s-a arătat uluit;, n-au zis nimic, ci doar au șușotit între 
ele, de parcă nu erau în stare să priceapă ce le lovise. Abia 
atunci am înțeles că își pierduseră puterea asupra mea. Că 
insultele lor ricoșau fără să mă atingă, că nu mai puteau să mă 
rănească, iar celelalte chestii urâte pe care mi le făceau nu mă 
mai deranjau la fel de tare. 

În mintea mea, nu mai erau decât un roi de muște - 
enervante, dar nu suficient de sâcâitoare cât să te scoată afară. 
Lor nu le-a convenit această schimbare, dar eu eram în al 
nouălea cer și prea fericită ca să observ furtuna ce se apropia. 

Lui Adam nu i s-a îngăduit să rămână prea mult în rai, deci de 
ce o ratată jalnică așa ca mine ar fi putut crede că are dreptul 
să o facă? 


VP - 228 


Capitolul 31 


— Fii serios! Trebuie să fi fost pe Facebook. Trebuie să iasă 
ceva la iveală dacă o cauţi pe Facebook. 

Erla stătea în spatele lui Huldar. Când acesta îi simţi mâinile 
strângând cu putere scaunul pe care stătea el, speră că nu avea 
să-l rupă. 

— N-a ieșit nimic la iveală. Convinge-te și tu. O singură 
prezență în arhivele Asociaţiei de Atletism de acum aproape 
treizeci de ani, când avea opt ani. Dacă e ea. 

Huldar se trase îndărăt din faţa ecranului, pentru ca Erla să 
poată verifica singură rezultatele. 

— După cum vezi, i-am scris corect numele. Pur și simplu, nu 
există nicio informaţie pe internet despre această femeie. 

Spătarul scaunului protestă sub strânsoarea de fier a Erlei. 

— Pare să fie singura persoană care a purtat vreodată acest 
nume. Deloc surprinzător, de fapt: Laufhildur Brá Mardardsttir - 
ți se încurcă limba pronunţându-l, adăugă el, răsucindu-și 
scaunul și așteptând să vadă reacţia Erlei. 

— Cum e posibil? Despre toată lumea există ceva pe internet. 
Oare să-și fi șters prezenţa online? 

— Nu mă întreba. 

Huldar era și el la fel de nedumerit ca Erla. Nu-și aducea 
aminte să se fi confruntat vreodată cu o astfel de situaţie. 

— Încearcă să-i introduci iar numele în sistem. Dacă ea sau 
altcineva s-a deranjat să-i șteargă tot istoricul prezenţei pe 
internet, înseamnă că a avut ceva de ascuns. 

Huldar făcu întocmai, deși știa că n-avea să ajungă la niciun 
rezultat. Nu i se potrivea rolul de secretară și acum se blestema 
în sinea sa că sărise înaintea lui Gudlaugur la calculator când 
Erla le ceruse să o caute pe Laufhildur, cea căreia îi aparţineau 
firele de păr găsite în pumnul Stellei. 

— Nimic. La fel ca înainte. 

— Fir-ar al dracului, mârâi Erla. 

— Oare ea să fie victima numărul unu? se întrebă Gudlaugur, 
care stătea lângă ea. 

Bărbatul se opri brusc când își dădu seama că gândise cu glas 


VP - 229 


tare. 

— Folosește-ţi și tu afurisitul ăla de creier - ar fi fost dată 
dispărută. 

După o scurtă pauză, Erla își mai îmblânzi tonul: 

— Doar dacă nu trăiește singură și nu ia deloc legătura cu 
familia ori prietenii. Sau trebuie să trimită rapoarte unui 
angajator - dacă are unul. 

— Dacă are, putem afla unde lucrează de la biroul de taxe, 
sublinie Huldar. Ei vor ști dacă primește ajutoare financiare sau 
dacă e studentă. 

Erla nu părea dispusă să accepte această teorie. Ea doar 
spera să poată strânge informaţii despre femeie cât mai discret 
posibil, lucru care, în cele mai multe cazuri, ar fi fost destul de 
ușor. Puţini oameni puteau ajunge la vârsta de treizeci și cinci 
de ani fără să lase vreo urmă digitală a prezenţei lor. 

— Deschide iar Registrul Naţional. 

inregistrarea cu data de naștere a femeii apăru pe ecran. În 
dreptul adresei la care locuia era trecut un bloc de apartamente 
din districtul Breidholt. Potrivit cărţii de telefoane, femeia nu 
avusese înregistrat niciodată un număr pe numele ei, alt lucru 
care li se părea neobișnuit. Ceea ce era frustrant, fiindcă 
însemna că nu puteau verifica după numărul de telefon fix ca să 
afle dacă mai locuia împreună cu cineva. În Registrul Naţional 
nu era trecută ca fiind căsătorită sau că trăia în concubinaj cu 
cineva, deși asta nu însemna neapărat că locuise întotdeauna 
singură. Dar nu exista nicio dovadă că ar fi avut copii. 

Huldar aștepta în timp ce Erla și Gudlaugur rumegau în gând 
această informaţie extrem de săracă. 

— Nu putem încerca să-i găsim părinţii? Sau, mai degrabă, pe 
tatăl ei? Mama ei a murit în urmă cu șaptesprezece ani. 

— Șaisprezece ani, îl corectă Gudlaugur. 

Huldar strânse din dinţi, prefăcându-se că nu-l auzise. 

— Bine, încearcă cu tatăl ei. 

Erla începu să-și roadă unghia de la degetul mare. 

— Verifică mai întâi baza de date a poliţiei. 

Cum de acolo nu obţinură niciun rezultat, Erla îi ceru lui 
Huldar să-l caute pe Google. Puţine informații demne de interes 
ieșiră la iveală: bărbatul nu figura pe reţelele sociale, deci tot ce 
apăru fură doar niște rezultate legate de serviciul lui și 
informaţia conform căreia făcuse parte din consiliul director al 


VP - 230 


unui club de tir în urmă cu douăzeci de ani. Bărbatul lucra 
pentru o mare firmă de software, unde poziţia lui de 
programator general părea mai degrabă modestă pentru un 
bărbat de șaizeci de ani, dacă nu cumva vârsta asta reprezenta 
un dezavantaj pentru el în lumea IT. 

— Un programator de calculatoare. 

După felul în care o zisese Erla, ai fi crezut că e vorba de 
comandantul unui lagăr de prizonieri. 

— Deci Snapchatul n-ar trebui să reprezinte o problemă 
pentru el. 

— Nu, probabil că nu. 

Huldar hotărî să nu mai riște să o enerveze și mai tare 
remarcând că până și un copil de cinci ani putea stăpâni la 
perfecţie Snapchatul; Erla era deja la capătul răbdării. 

— Și acum ce facem? Îl sunăm pe tip și-l întrebăm despre fiica 
lui? 

Erla scutură din cap, iritată. 

— În niciun caz. Dacă vrea să afle de ce îl sunăm? 

Erla avea dreptate și cei trei rămaseră tăcuţi, deocamdată 
neștiind ce să spună. Metoda prin care identificaseră ADN-ul era 
una neortodoxă, eufemistic vorbind. Din proprie iniţiativă și fără 
nicio autorizare, medicul legist trecuse profilul ADN prin baza de 
date a testelor de paternitate a Spitalului Naţional. Se părea că 
Mördur pusese la îndoială paternitatea fiicei sale după ce 
aceasta se născuse. Potrivit legistului, era aproape imposibil ca 
firele de păr să aparţină altcuiva în afară de Laufhildur, dat fiind 
că femeia nu avea o soră geamănă identică. 

— Nu-l putem aborda pe tip fără o scuză pertinentă, continuă 
Erla. Sigur va vrea să afle ce se întâmplă dacă suspectează că 
nu suntem sinceri cu el. 

— Și dacă refuzăm să-i răspundem? 

Gudlaugur fu răsplătit cu o privire plină de venin. Polițistul cel 
tânăr era prea lipsit de experienţă ca să-și dea seama că, deși o 
astfel de tactică ar putea funcţiona cu tatăl femeii, aproape 
sigur superiorii Erlei îi vor cere acesteia să le explice de ce se 
arătase interesată în direcţia aceea, iar ea nu va putea să spună 
nu. Insă nici nu încăpea discuţie să-și dezvăluie sursa, dat fiind 
că ar fi avut grave repercusiuni pentru medicul legist. Acesta își 
asumase un mare risc pentru ei, mizând pe faptul că i-ar fi putut 
salva viaţa lui Egill și, posibil, și pe a celorlalte victime. Din 


VP - 231 


moment ce el era cel care făcuse autopsia Stellei, știa mai bine 
decât oricine cât de urgentă era prinderea criminalului. Și poate 
că la mijloc era și un sentiment de vină, că nu ieșise nimic 
folositor la iveală în urma autopsiei. Răspunsul corect din partea 
Erlei ar fi fost să trateze această informaţie ca și cum n-ar fi 
primit-o niciodată și pur și simplu să meargă mai departe, 
orbește, sperând în van că șefii ei aveau să-și schimbe părerea 
în legătură cu permisiunea de a trece profilul ADN prin baza de 
date deCODE; rămânea însă la fel de puţin probabil ca înainte că 
cererea respectivă avea să fie acordată. 

— Lasă-mă să mă gândesc un minut. 

Erla deveni brusc conștientă că ceilalți membri ai echipei de 
anchetă începuseră să-i privească cu interes. Ea și Huldar nu 
trebuiau decât să stea unul lângă altul ca să facă să se întoarcă 
spre ei niște capete, deci să murmure conspirativ, ca în cazul de 
față, cu siguranţă avea să le aducă niște ridicări din sprâncene. 

— Preluaţi voi doi de aici. Eu trebuie să mă ocup de hârțogăria 
legată de arestarea lui Arnar Björnsson. Daţi o raită pe la locul 
de muncă al lui Mordur și vedeţi ce puteţi afla fără să treziți 
suspiciuni. Va trebui să născociţi voi o poveste care să vă 
servească drept acoperire. 

ÎI privi în ochi pe Huldar și adăugă: 

— Pot avea încredere că n-o s-o daţi în bară? In momentul de 
față, nu vreau să se mai implice și altcineva. E vital ca tipul să 
nu afle că fiica sa e o potenţială victimă - dacă despre asta e 
vorba. Deși este posibil ca părul ei să fi ajuns din întâmplare pe 
jos în cinematograf. 

Huldar închise paginile de pe ecranul calculatorului, una după 
alta. 

— Stai liniștită. Ne gândim noi la ceva. 

Spera doar ca unuia dintre ei să-i vină o idee strălucită în 
mașină. 

e 

Recepționera își ridică privirea din telefon doar când Huldar 
tuși și o întrebă: 

— Mördur Jónasson este cumva aici? 

— Poftim? 

Femeia clipi de câteva ori, nedumerită. 

— Pe cine căutați? 

— Pe Mördur Jónasson. 


VP - 232 


Femeia tastă numele în calculator. 

— Mă tem că nu-i aici. E bolnav. 

Ridică iar privirea, ceva mai atentă de data asta, și adăugă: 

— Vă poate ajuta altcineva? Einar, de exemplu? 

— Einar? 

Huldar șovăia, întrebându-se dacă să profite de ocazie sau să 
plece. Povestea pe care o născociseră pe drum n-ar fi stat în 
picioare la o analiză mai atentă. 

— Ăă... nu. N-are importanţă. Dar îmi puteţi spune dacă am 
primit numărul corect de mobil al lui Mördur? 

ÎI citi pe cel pe care îl aveau. Când sunaseră, nu auziseră 
decât un mesaj înregistrat care îi anunţa că telefonul ori era 
închis, ori nu avea semnal. _ 

— Da, acela e numărul, răspunse recepţionera. li pot trimite 
eu un mesaj, dacă doriţi. 

— Nu, mulţumesc. Vom încerca noi mai târziu. 

Femeia își cobori iar privirea spre ecran. 

— De fapt, e liber de ceva vreme, pe caz de boală. V-aș 
recomanda să staţi mai degrabă de vorbă cu Einar. 

Huldar, răzgândindu-se în legătură cu plecarea, se aplecă 
peste biroul recepţionerei și o întrebă pe un ton confidenţial: 

— Se întâmplă să știți de ce boală suferă? E grav? 

Femeia scutură din cap. 

— Sunt destul de nouă aici, așa că nu-l cunosc prea bine. Dar, 
după câte văd, e bolnav de câteva săptămâni. Persoana de 
contact în lipsa lui este Einar. 

— Atunci poate c-ar fi totuși o idee bună să discutăm cu el. 
Dacă e liber. 

— Păi, e verde, deci ar trebui să fie liber. 

Huldar n-o întrebă ce însemna asta, ci doar așteptă ca ea să-l 
sune pe Einar. 

Când bărbatul își făcu apariţia în cele din urmă, cei doi se 
ridicară și strânseră mâna întinsă a acestuia. Huldar îl întrebă 
dacă pot avea o discuţie în particular. Nu voia ca recepţionera 
să audă ce aveau ei de zis, deși femeia era iar captivată cu totul 
de telefonul mobil și părea să fi uitat complet de ei. 

Einar îi conduse într-o mică sală de ședințe în care nu se afla 
niciun scaun, ci doar o măsuţă rotundă, ceva mai sus de nivelul 
șoldului. Pereţii erau decoraţi cu afișe înrămate pe care puteai 
citi diverse citate motivaționale, chipurile inteligente, despre 


VP - 233 


lucrul în echipă. Oricine ar fi fost cel care le găsise, era clar că 
nu lucrase niciodată pentru poliţie. 

— Mă văd nevoit să recunosc că sunt puţin surprins, zise 
Einar. Credeam că ne-am informat toţi clienţii că Lârus a preluat 
toate proiectele lui Mördur. Îmi pare extrem de rău să aflu că aţi 
fost lăsaţi pe dinafară. 

— Noi nu suntem clienţi. 

Huldar încercă fără succes să-și găsească o poziţie 
confortabilă, văzându-se nevoit să-și rezeme cotul pe măsuţa 
ridicol de înaltă. Ceea ce îi obliga să stea penibil de aproape 
unul de altul, făcându-l pe Huldar să se simtă de-a dreptul 
stupid. Mai bine ar fi discutat la recepţie cu Einar. 

— Suntem de la poliţie. 

— De la poliţie? tresări bărbatul. Mă tem că nu înţeleg. 

— Nici n-ai de ce. Trebuie să dăm de Mördur în calitate de 
potenţial martor într-un caz pe care-l anchetăm. Mașina lui a 
rămas parcată aproape de locul unde s-a produs incidentul în 
cauză și speram că poate el a remarcat ceva care să ne fie de 
folos. E doar unul dintre oamenii cu care am dori foarte mult să 
discutăm. 

— Înţeleg. 

Bărbatul părea ușurat. La fel erau și Huldar și Gudlaugur: s-ar 
fi zis că aveau să scape basma curată cu povestea pe care o 
inventaseră pe drum. 

— Ne-am gândit să încercăm la locul lui de muncă după ce- 
am constatat că nu dăm de el la telefon, însă recepţionera ne-a 
zis că e bolnav și că e în concediu de o bucată bună de timp. Eu 
doar voiam să aflu dacă e ceva grav, pentru că în cazul ăsta s-ar 
putea să-l eliminăm de pe lista noastră. Nu e chiar urgent și mai 
există și alţi potenţiali martori cu care am putea discuta. 

Einar îi privea foarte serios. 

— Mă tem că este foarte bolnav. N-am nicio informaţie despre 
starea lui în momentul de față, dar se află în concediu medical 
de aproape două luni. Alături de noi lucra part-time de ceva mai 
puţin de un an, când a fost diagnosticat cu cancer și a fost 
supus unei operaţii foarte dificile, urmată de radioterapie și 
chimioterapie. Dacă doriţi, o pot întreba pe șefa de la resurse 
umane dacă știe mai multe. 

Huldar îi mulțumi și Einar se întoarse cu spatele când sună, 
oferindu-și o iluzorie senzaţie de intimitate, deși firește că i se 


VP - 234 


putea auzi fiecare cuvânt. După o scurtă discuţie, închise 
telefonul și se răsuci iar spre ei. 

— Vești proaste, din păcate. Ea crede că Mordur ori e pe cale 
să mai sufere încă o operaţie, ori tocmai a trecut prin încă una. 
In orice caz, acum e în spital. 

După ce se întoarseră la mașină, primul lucru pe care-l făcu 
Huldar fu să sune la Spitalul Naţional și să întrebe despre un 
pacient pe nume M5rdur Jónasson. Crezu că nu aude bine când 
operatoarea îi spuse în ce secţie se află Mârdur. 

— Cum? Aceea nu e secția de Cardiologie? 

Femeia îi spuse că da. Când Huldar o întrebă de ce bărbatul 
nu se afla la Oncologie, ea îi răspunse că nu e treaba ei să 
decidă unde li se oferă paturi pacienţilor, iar cu un la revedere 
scurt, îi închise telefonul. 

Huldar îi întâlni privirea lui Gudlaugur. 

— E în secţia Ástei. 

Băgă mașina în marșarier și ţâșni în scrâșnet de roți, pornind 
din loc cu o viteză nedemnă de un polițist. 


VP - 235 


Capitolul 32 


De serviciu era aceeași asistentă care fusese și cu o seară 
înainte, iar chipul acesteia se înnegură când îl văzu pe Huldar. 
De data aceasta secția era mai aglomerată, cu un du-te-vino în 
și afară din saloane. Deloc surprinzător, așadar, că o anchetă a 
poliţiei nu se număra printre priorităţile personalului medical. 
Oamenii se îmbolnăveau, se răneau și mureau zilnic, așa că 
trebuiau îngrijiţi, indiferent că erau sau nu comise crime. 

— Asta nu e de serviciu în această noapte. 

Femeia ieșise din spatele biroului de la recepţie după ce 
Huldar bătuse cu degetele în el. Stătea în mijlocul holului cu 
braţele încrucișate, blocându-le în mod deliberat accesul. Avea 
pe ea o tunică liliachie cu eticheta spălătoriei spitalului și 
pantaloni albi. Buzunarul de la piept părea pe punctul de a-i 
exploda, îngreunat se pare de un ceas mare și de nenumărate 
pixuri și alte instrumente pe care Huldar nu le putea identifica. 
La fel cum nu putea identifica nici cauza petelor dubioase de pe 
faţa femeii. În fine, n-avea importanţă. 

— Va trebui să vă întoarceți mâine-dimineaţă dacă vreţi să 
discutaţi cu ea. Sau să treceţi pe la ea pe acasă, în loc să ne 
întrerupeți pe noi și să nu ne lăsaţi să ne facem datoria. 

— De fapt, nu pe ea am venit s-o vedem. f 

Huldar încă nu se putea hotărî dacă era bine sau rău că Asta 
nu era de serviciu. Bănuia că lucrul acesta depindea de natura 
informației pe care aveau să o obțină de la Mördur. Dacă se 
dovedea utilă, aveau să o cheme pe Ásta la un interogatoriu în 
această noapte, înainte ca femeia să-și dea seama ce i se 
întâmplă. Dar, dacă n-aveau să scoată nimic de la el, ar fi fost 
mai bine ca ea să fie prezentă, chiar dacă numai pentru a 
observa cum reacționa văzând că iar e căutată. Huldar remarcă 
ușurarea evidentă a lui Gudlaugur la vestea că Asta nu era 
acolo. 

— Trebuie să schimbăm câteva cuvinte cu unul dintre 
pacienţii voştri. 

— Oh? 

Sprâncenele femeii  ţâșniseră în sus. Schimbarea 


VP - 236 


comportamentului ei faţă de seara trecută sugera faptul că Asta 
îi furnizase niște informaţii deloc flatante la adresa poliţiei după 
plecarea lui Huldar. 

— Cum se numește? 

— Mördur Jónasson. Am înţeles că e pacient al acestei secţii. 

Expresia femeii nu se îmbună auzindu-l. 

— Vă pot întreba ce se întâmplă? 

— Nu. 

— Of! Bine. 

Işi desfăcu braţele și continuă: 

— Imi pare rău să vă dezamăgesc, însă Mördur nu mai e cu 
noi. Și dat fiind că nu mai pot face nimic altceva pentru voi, va 
trebui să vă cer să plecaţi. Suntem ocupați până peste cap. 

Huldar depuse un efort considerabil ca să-și ascundă 
frustrarea. 

— Vedem și noi foarte bine. Dar, dacă ne poţi spune unde s-a 
dus, vă lăsăm în pace. 

— Imi pare rău, dar nu v-aș putea spune. 

Femeii nu-i părea deloc rău. 

— Doar că, indiferent unde a plecat, ori e insuportabil de cald, 
ori e un loc mult mai bun decât ăsta. A murit - își consultă 
ceasul prins de buzunarul de la piept - acum o oră și 
cincisprezece minute. Aţi ajuns doar un pic mai târziu. 

Huldar rămase mut de uimire auzind-o, însă Gudlaugur preluă 
conducerea: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Stop cardiac. N-am putut face nimic pentru el. 

Nici Gudlaugur, nici Huldar nu mai știau ce să zică. Asistenta, 
interpretându-le tăcerea drept o critică la adresa spitalului, 
adoptă instantaneu o postură defensivă. 

— Astfel de lucruri se întâmplă. Bărbatul suferea de 
insuficienţă cardiacă în urma chimioterapiei și a complicaţiilor 
cauzate de o infecție provocată de atacul de cord din weekend. 
Pe deasupra, avea și cancer în ultimă fază la plămâni. Îi sosise 
ceasul. Am făcut tot ce-am putut, dar n-a fost de ajuns. N-a fost 
din vina tratamentului primit aici, dacă la asta vă gândiţi. 

— N-am vrut să sugerăm așa ceva. 

Huldar se forță să răspundă politicos, deși în sinea lui 
blestema că avea parte de un asemenea ghinion. Futu-i, futu-i, 
futu-i. De ce naiba nu putuseră face rost de numele lui mai 


VP - 237 


devreme? 

— Era conștient de dimineaţă? 

— Da și nu. Era când conștient, când inconștient încă de când 
a fost adus aici. 

— Când a fost asta? 

— Vinerea trecută, seara. 

— Și a ramas aici de atunci? N-a ieșit deloc din spital? 

Femeia zâmbi. 

— Nu. Credeţi-mă. Nu putea nici măcar să se ridice din pat ca 
să meargă la toaletă. Vorbim aici despre un om foarte bolnav. 

— Eşti sigură? 

— Da, destul de sigură. Nimeni nu iese de aici fără să ştim 
noi. 

Făcu un semn cu mâna în direcția monitoarelor mari pe care 
le Huldar le observase cu o seară în urmă și adăugă: 

— Toţi pacienţii sunt conectaţi la aparate și datele lor apar 
aici. Dacă își scot tuburile și pleacă la plimbare, n-avem cum să 
nu observăm. 

Huldar nu mai zicea nimic, însă mintea îi lucra cu febrilitate. 
Cum dracu' putea exista o legătură între acest bărbat sau fiica 
lui și Stella sau Egill - dacă exista vreuna? 

— Asta a avut și ea grijă de el? 

— Da. La fel ca restul asistentelor din secţie. Nu era neapărat 
responsabilitatea ei, dacă la asta te referi. Deși, date fiind 
împrejurările, s-ar putea spune că a avut o legătură mai strânsă 
cu el. 

— Împrejurările? 

— l-a salvat viaţa vineri seară. 

Femeia îl privi surprinsă pe Huldar. 

— Doar ţi-am spus asta ieri, nu? 

— Nu-mi amintesc. j 

Își amintea vag cum ea îi spusese ce grozavă era Ásta, însă 
nu-și mai aducea aminte niciun detaliu. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? 

— Ásta i-a acordat primul ajutor. Afară, în parcare. L-a 
menţinut în viață până a auzit-o cineva strigând și a chemat 
ajutoarele. La fel ca mulţi oameni, el a simţit că e ceva în 
neregulă și a venit singur cu mașina la urgenţe. A fost un noroc 
chior că nu s-a prăbușit la volan - și că Asta a văzut ce se 
întâmplă. Dacă ea ar fi plecat cu câteva minute mai devreme 


VP - 238 


sau mai târziu, bărbatul ar fi murit singur în parcare. Se 
întâmplă destul de des ca oamenii - mai ales bărbaţii - să 
reacționeze prostește la primele semne ale unui atac de cord. 
Nu le place să cheme salvarea, ca nu cumva să fie doar o 
alarmă falsă. De parcă ar interesa pe cineva un asemenea lucru. 

— Se cunoșteau? 

— Nu, deloc. De ce întrebi? 

— Fără niciun motiv. Dar au vorbit, nu-i așa? După ce a fost 
adus aici? 

— Nu mai mult decât ceilalți. Cum spuneam, bărbatul era mai 
tot timpul inconștient, iar Asta nu e singura asistentă de-aici. Ba 
chiar aș spune că ea a avut mai puţin de-a face cu el decât noi, 
restul. 

— Oh? Cum așa? 

— El tot insista să-i mulţumească mereu pentru că-i salvase 
viaţa, așa că Ásta s-a săturat până la urmă. Ori de câte ori avea 
ocazia, el voia să-i mulţumească. Nu părea să-și aducă aminte 
că îi mulţumise deja de nu știu câte ori. Până la urmă, s-a 
săturat și Ásta și ne-am săturat și noi, căci eram extrem de 
ocupați cu toţii, cum spuneam, și chiar n-aveam timp să ne 
oprim întruna și să stăm la taclale cu pacienţii, mai ales când 
aceștia insistă să repete aceleași lucruri la nesfârșit. 

Femeia își verifică iar ceasul. 

— Şi același lucru este valabil și pentru poliție. Dacă mai doriți 
și altceva, va trebui să vă cer să discutaţi cu Asta și lucrul ăsta 
să aibă loc în afara spitalului. 

Huldar și Gudlaugur se văzură nevoiţi să se dea la o parte, în 
timp ce pe lângă ei era împins un pat pe care se afla un pacient 
al cărui chip cenușiu sugera că nu mai are mult de trăit. 
Rămaseră tăcuți cât trecu procesiunea, nesiguri ce se cuvenea 
să facă într-o asemenea împrejurare. Când se răsuciră ca să 
urmărească patul pe hol, asistenta deveni vizibil nerăbdătoare. 

— Bun, am terminat aici? Mă pot întoarce la treabă? 

— Încă o întrebare. Fiica lui a venit să-l vadă? Sau orice alt 
vizitator? 

— Nu, eu una nu-mi aduc aminte să fi venit cineva. Dar eu nu 
țin evidența tuturor vizitelor, dat fiind că nu sunt mereu de 
serviciu. 

Îi privi pe amândoi apoi, cu o expresie mai blândă pe chip, 
rosti ușor nerăbdătoare: 


VP - 239 


— Presupun că vreţi să verific și asta? 

Huldar îi mulţumi și se pregăti să aștepte cât timp ea se 
consulta cu colegii ei. Însă asistenta îi spuse că nu intenţiona să 
discute cu nimeni până când personalul n-avea să se adune, mai 
târziu, ca să se pregătească pentru schimbarea turei, deci 
trebuia pur și simplu să aibă răbdare. Așa că ea îi ceru un număr 
de telefon și după ce Huldar îi dădu cartea lui de vizită, aproape 
că îi împinse către ieșire. 

Huldar se întoarse chiar înainte de-a ajunge la uși. Femeia 
încă stătea acolo, de parcă ar fi vrut să fie sigură că ei chiar 
plecau. Expresia sa, când îl văzu că se întoarce, era glacială. 

— Nu cumva se întâmplă să aveţi pe cineva trecut ca ruda 
cea mai apropiată? Cineva care să fie contactat în caz de 
urgență? Am încercat să facem rost de numărul de telefon al 
fiicei sale. Dacă verifici pentru mine, promit că plecăm. 

Femeia scoase un oftat de exasperare, dar se supuse. Când 
se întoarse, numărul pe care i-l oferi era cel al fratelui lui 
Mördur. Tot era mai bun decât nimic. Poate că acesta avea să-i 
ajute să ia legătura cu alunecoasa Laufhildur. Huldar începea să 
se întrebe dacă nu cumva aceasta se mutase în străinătate fără 
să informeze autorităţile. Poate își schimbase și numele. Îi mai 
trecu prin cap și că poate ea se întorsese doar recent în Islanda, 
din motive care nu trebuiau cercetate mai îndeaproape. 

e 

Cei trei stăteau în mașina parcată în spatele secției de poliție 
- Erla pe scaunul șoferului, Huldar lângă ea și Gudlaugur în 
spate, aplecat spre ei și cu coatele proptite pe scaunele lor. 

Erla se arătase reticentă să discute în birou despre Mördur și 
Laufhildur. Încă nu venise cu o scuză credibilă care să le explice 
celorlalţi colegi de echipă interesul ei faţă de persoanele 
respective și hotărâse așadar că o întâlnire în mașină, cum era 
cea de-acum, avea să trezească mai puţine suspiciuni. Huldar 
nu era de acord cu ideea, însă își ţinu gura. Deși era doar cinci 
după-amiaza, afară era întuneric beznă și, dat fiind că Erla 
aprinsese luminile din mașină, toţi trei erau la fel de vizibili 
precum exponatele dintr-o vitrină. În clipa în care cineva ieșea 
afară la o ţigară, puteau fi siguri că aveau să înceapă iar 
șușotelile - posibil despre o partidă în trei, de această dată. 

— Și zici că era sigur că nu-i cunoștea nici pe Stella, nici pe 
Egill și că, din ce știa el, nici fratele său nu-i cunoștea? 


VP - 240 


Ochii Erlei rămâneau aţintiţi asupra parbrizului, în timp ce 
mâinile ei strângeau tare volanul. 

— Era ferm convins. Firește, n-are cum să fie sută la sută 
sigur că Mördur nu-i cunoștea, însă nu l-a auzit niciodată 
pomenindu-le numele. 

Huldar ar fi preferat să nu-l sune pe fratele lui Mordur. Se 
dovedise că spitalul nu apucase încă să-l informeze cu privire la 
moartea lui Mördur, prin urmare Huldar se văzuse nevoit să-i 
dea el vestea. 

— Erau apropiaţi? 

— Din spusele lui, erau. Dar cât de apropiaţi pot fi niște fraţi 
când locuiesc în colțuri opuse ale țării? El locuiește în Akureyri și 
Mördur locuia aici, în Reykjavik. Se pare că se întâlneau rar, însă 
vorbeau la telefon o dată pe lună. Asta înseamnă că erau 
apropiaţi? Oricum, fratele a fost destul de supărat când a auzit 
că Mordur e mort. Zicea că acesta a trecut printr-o perioadă 
foarte grea. Soţia lui a fost diagnosticată cu scleroză multiplă 
când fiica lor era mică și starea ei s-a tot deteriorat până ce, 
înainte să moară, devenise complet neputincioasă. 

— Și a spus că n-are niciun rost să discutăm cu fiica? 

— Nu. Absolut deloc. S-a arătat reticent când a venit vorba de 
ea. Tot ce-a spus a fost că fata a suferit un accident grav în 
copilărie, în urma căruia n-a mai putut să vorbească. Mördur a 
avut grijă de ea acasă, până ce a devenit evident că el urma să 
piardă lupta cu cancerul. Până la urmă s-a recunoscut înfrânt și 
a internat-o la un fel de cămin pentru cei cu dizabilităţi. S-a 
gândit că asta ar fi cea mai bună soluţie, din moment ce el avea 
să mai rămână o vreme în preajma ei ca să o poată ajuta să se 
adapteze la noile condiţii. Din spusele fratelui său, ea s-a mutat 
acolo destul de recent. Întâmplător, am aflat totuși un lucru 
interesant în timpul discuţiei noastre. El n-a numit-o nici măcar o 
dată Laufhildur, ci tot timpul a folosit numele Laufa. 

— Laufa? 

Erla se încruntă, pierzând șirul. Apoi îi pică și ei fisa. 

— Laufa - Lauga! 

— Bingo. 

Huldar ar fi ridicat mâna ca să bată palma cu ea dacă situația 
n-ar fi fost atât de serioasă. 

— Există cumva vreo șansă ca misteriosul nostru apelant să fi 
zis Laufa, nu Lauga? 


VP - 241 


Erla chibzui câteva clipe. 

— Poate. Va trebui să ascult din nou înregistrarea. Dar e 
posibil. 

— Și atunci asta nu ne rezolvă problema? se însufleți 
Gudlaugur. Acum am putea spune că vrem să o verificăm după 
ce-am primit un pont. Nimeni nu va pune la îndoială importanţa 
acelui apel pentru ancheta noastră. 

Erla îi aruncă o privire nimicitoare. 

— Mda, super. De ce nu mergi cu chestia asta la conducere? 
să le explici că nu putem să dăm de nicio Lauga sau de o femeie 
al cărei nume se termină în -laug, dar am reușit să dăm de urma 
singurei femei din ţară care se numește Laufhildur. Se întâmplă 
să trăiască la un camin și nu poate vorbi, dar suntem convinși 
că are importanţă pentru cazul nostru. 

Gudlaugur n-avea niciun răspuns la toate astea. Erla reluă 
subiectul: 

— Deci ce urmează? 

Mișcă volanul în ambele direcții, făcând să scârțâie zăpada de 
sub cauciucuri. 

— N-ar fi fost mai bine să mergeţi la cămin? Fratele lui Mordur 
nu știa cum se numește? 

— A zis că nu are niciun nume. A auzit adresa, dar nu și-a 
putut-o aminti. 

— Păi, n-ar trebui să fie chiar atât de greu să-l găsim. 

Erla dădu drumul volanului și își trecu mâinile prin păr, apoi 
continuă: 

— Acum singura problemă este cum am să explic eu interesul 
nostru brusc față de această femeie. 

ÎI privi pe Huldar, apoi se întoarse ca să-l privească și pe 
Gudlaugur în ochi. 

— Nicio idee genială? 

Cei doi scuturară din cap. 

— Rahat! 

— Vrei să o întreb pe Freyja? Ea ar trebui să aibă acces la 
baza de date a serviciilor sociale. Laufhildur ar trebui să fie 
înregistrată dacă locuiește într-un cămin. Nu trebuie neapărat 
să-i aducem Freyjei la cunoștință toate detaliile, ci doar să-i 
cerem să efectueze o căutare discretă. 

Huldar se întări pentru inevitabila furtună care avea să 
urmeze. Știa că ideea lui era genială; singura întrebare care se 


VP - 242 


punea era dacă ideea cântărea mai mult decât antipatia Erlei 
faţă de Freyja. 

Erla se holba iar prin parbriz, cu chipul împietrit. 

— Nu. Lasă-l pe Gudlaugur s-o facă. 

Se răsuci către bancheta din spate. 

— Ai înţeles? 

Gudlaugur încuviință din cap. l-ar fi fost și greu să nu o audă 
în spaţiul înghesuit al mașinii. Întorcându-se iar spre Huldar, Erla 
îi spuse să rămână prin preajmă, în caz că avea nevoie de 
ajutorul său la interogatoriul lui Arnar Björnsson. Planul lor era 
să înceapă următoarea rundă de întrebări în clipa în care își 
făcea apariţia avocatul. Amărâtul ăla nu alesese chiar ce era 
mai bun în branșă când lăsase degetul la întâmplare pe un 
nume de pe lista ce-i fusese pusă la dispoziţie. Avocatul 
respectiv se apropia de pensionare și se zvonea că devenise 
cam uituc în ultimul timp. Nu se mai putea avea încredere în el 
ca tine minte lucrurile de care erau acuzaţi clienţii săi. În orice 
caz, dat fiind că acest aspect era destul de convenabil pentru 
poliție, nimeni nu comentase alegerea lui Arnar. 

— Atunci, asta înseamnă că vrei ca doar unul dintre noi să 
meargă la cămin? 

— Vom vedea. Te anunț. 

Când deveni limpede că nimeni nu mai avea de gând să 
adauge ceva, Erla închise luminile din plafonul mașinii. Coborâră 
din mașină și ecourile portierelor trântite răsunară multă vreme 
în curtea pustie. 


VP - 243 


Capitolul 33 


Freyja privea de la fereastra sufrageriei cum vecinul ei încerca 
să-și menţină echilibrul pe stradă. Haina jerpelită a acestuia 
avea fermoarul desfăcut, scoțând la iveală un tricou cu niște 
fructe desenate pe el, ce s-ar fi potrivit mai degrabă cu un 
cocteil băut pe o plajă tropicală, decât cu o cutie de bere băută 
în mijlocul unei străzi înzăpezite din Reykjavik. Bărbatul alunecă 
pe pământul îngheţat, vărsându-și băutura. Freyja mai că se 
aștepta să-l vadă lăsându-se iute în genunchi și-n mâini ș 
începând să mănânce zăpada pe care căzuse berea, însă acesta 
se opri în loc, dădu pe gât restul berii din cutie, apoi o aruncă. 
Pe Freyja n-o deranja că arunca gunoiul pe jos; în scurt timp, 
unul dintre locuitorii din clădire avea să iasă pe-afară și să 
adune cutia ca să o ducă la un depozit de reciclare. Intr-un 
astfel de loc trăia ea. 

Ceva mai devreme, de dimineaţă, s-ar fi posomorât 
aducându-și aminte de modul în care ajunsese tocmai aici, însă 
acum nu făcu decât să-l considere încă un imbold pentru a face 
ceva notabil cu viața ei. Ceva realist, care să nu presupună o 
schimbare majoră în carieră și un nou început. Nu trebuia să fie 
ceva drastic. Era sănătoasă, avusese parte de educaţia pe care 
și-o dorise dintotdeauna și făcea o treabă care i se potrivea și la 
care se pricepea. Un bun punct de plecare, deci nu era absolut 
niciun motiv ca să nu fie fericită cu ce avea. Problema era că 
îngăduise ca viaţa ei să intre într-o rutină, iar asta doar din lene, 
pur și simplu. Dar lucrurile urmau să se schimbe. Acum 
misiunea ei era să-și găsească un apartament care să fie mai pe 
măsura pretențiilor sale decât dărăpănătura în care stătea 
acum, să se scufunde în muncă și să-și recapete fosta poziţie. 
Când Baldur avea să iasă din închisoare, intenţiona să-l ia și pe 
el sub aripa ei și să-l ajute să se pună pe picioare. De dragul 
nepoţelei sale, era chiar dispusă să împartă și un apartament cu 
el, ca să fie sigură că n-avea s-o apuce iar pe căi greșite și să 
intre iar la zdup. Apoi el ar putea să vândă acest apartament 
sau să-l închirieze pentru turiști. Probabil că existau destui 
străini suficient de disperaţi după un chilipir ca să nu strâmbe 


VP - 244 


din nas văzând apartamentul. 

Încă un lucru asupra căruia voia să recapete controlul era 
viaţa ei amoroasă. Să renunţe să-și caute ea un bărbat potrivit 
și să-l lase pe el să o găsească. Vânarea unui partener se 
asemăna, probabil, cu încercarea de a-ţi aminti ceva: abia când 
încetai să mai încerci, lucrurile începeau să se pună în mișcare. 
Disperarea era un impediment. Slavă Domnului că fusese 
scutită de a comite o imensă greșeală cu idiotul de Kjartan. 
Până acum reușise să-și respecte principiile, și anume să nu se 
culce cu bărbați însurați. 

Nu-i răspunsese la telefon când o sunase; nu avusese chef să 
vorbească cu el, deși intenţionase să-l sune cât mai curând ca 
să-și exprime părerea la adresa lui. Dar, mai întâi, voia să se 
pregătească pentru ce urma să-i spună și, poate, să-și 
recapituleze discursul de câteva ori, doar ca să fie sigură că n- 
avea să sfârșească prin a-l împroșca cu ocări. Deocamdată însă 
nu-și pusese la punct un discurs care să o mulțumească și, dacă 
stătea să se gândească, cel mai bine ar fi fost ca nici măcar să 
nu pomenească despre minciuna lui legată de divorț. Firește, 
pentru egoul lui n-ar fi fost și mai dureros să-i spună că auzise 
zvonindu-se cum că potenţa lui ar lăsa de dorit, așa că ea una 
simțea că merita ceva mai bun? Apoi să-l lase să se 
perpelească, întrebându-se de unde auzise ea una ca asta. 
Pentru Freyja, devenise un lucru sigur că nu era prima femeie cu 
care tipul încercase să-și înșele nevasta. 

Partea cu adevărat neplăcută era că ticălosul o păcălise, 
făcându-l să-l cheme cu ea la reuniunea organizată de foștii 
colegi de clasă. Umilită de faptul că ori ar fi trebuit să se ducă 
singură, ori să anunţe în ultima clipă că nu mai putea să 
meargă, apelase la ajutorul lui Huldar. Dar trebuia să admită că 
soluţia era oarecum satisfăcătoare: tipul arăta foarte bine și cei 
care nu-l cunoșteau mai bine ca ea ar fi putut considera că e 
norocoasă. Însă, gândindu-se mai bine, planul nu fusese chiar 
atât de ingenios până la urmă. Invitaţia ei avea să fie 
interpretată ca flirt. Mai bine ar fi fost să-l lămurească din prima 
că era vorba de o singură ocazie, însă ea se temea că asta n- 
avea decât să-l încurajeze pe Huldar să înceapă să o 
bombardeze iarăși cu telefoane și mesaje. 

lar acesta era doar un indiciu al influenţei enorme pe care 
trecutul o avea asupra ei. Era pregătită să facă orice ca să-și 


VP - 245 


impresioneze colegii - deși cu ce anume să-i impresioneze? 
Dacă avea să se arate braţ la braţ cu Huldar, măcar ei ar fi 
văzut că era capabilă să atragă un bărbat. Însă asta o făcea să 
se simtă jalnic, și nici adevărat nu prea era. Cel mai bine ar fi 
fost să le arate că îi e bine în pielea ei. Și că ei sunt niște 
îngâmfaţi. Însă acest mesaj era mult mai greu de transmis, mai 
ales că ea una se temea că s-ar fi simţit prea încordată în 
preajma lor ca să lase impresia dorită. 

Freyja scoase un oftat greu. Măcar nu mai avea să apară 
alături de Kjartan și să riște să dea peste cineva care îi cunoștea 
soția. Atunci chiar ar fi decăzut definitiv în ochii lor. 

Întorcându-se de la fereastră, aruncă o privire către laptop. Pe 
ecranul acestuia era deschis un document cu ciorna raportului 
pe care i-l promisese Erlei. Conţinutul era încă abia schițat; de 
fapt, tot ce scrisese erau doar niște fraze pe jumătate terminate, 
cu ideile pe care urma să le includă în raport. Și nici faptul că 
grosul informaţiei provenea, direct sau indirect, de la Kjartan n-o 
ajuta prea mult. Căci îi reamintea întruna de el, făcând-o să-și 
piardă concentrarea. Și o măcina și faptul că i-l recomandase 
bietului tată al lui Adalheidur. Dacă acest Kjartan era atât de 
necinstit, n-avea cum să fie și un bun terapeut - sau măcar așa 
încerca să se convingă în sinea ei. Gândul că minciunile lui sigur 
îi afectau profesionalismul o făcea să se simtă mai bine. Dar 
asta era situaţia; n-avea cum să-l sune pe tatăl fetei și să-și 
retragă recomandarea. 

Freyja se îndreptă spre măsuţa de cafea și-și închise laptopul 
supraîncins. Ventilatorul acestuia păru să geamă de ușurare 
când se trezi că nu mai trebuie să răcească aparatul. Pesemne 
că n-avea să fie chemată iar la datorie până mâine-dimineaţă, 
fiindcă nu mai credea că va obţine rezultate în plus diseară. 
Venise la fereastră ca să vadă dacă vremea era suficient de 
plăcută pentru a o putea scoate pe Molly afară, în speranța că 
ieșitul din casă, la aer rece, avea să-i trezească mintea din 
amorțeală, însă acum își dădea seama că ideea ei nu era chiar 
așa bună. 

Poate că nici nu era nevoie de raport. Poliţiștii îl prinseseră pe 
vinovat, agresorul sexual pe care Freyja îl văzuse cu ochii ei 
când prietena Stellei îl identificase la secție. La prima vedere, 
bărbatul nu părea deosebit de periculos. Ba chiar, dimpotrivă: 
părea mai degrabă genul de bărbat între două vârste rușinos, al 


VP - 246 


cărui cel mai grav delict era să-și lase cana de cafea murdară în 
chiuvetă la muncă. ȘI, deși ea știa foarte bine că aparențele 
înșală, nu putea scăpa de senzaţia că prinseseră omul greșit. 
Păruse alunecos, dar asta putea fi din pricina dezastruoasei lui 
încercări de a plăti pentru sex, infracţiune de care el se făcea 
vinovat, fără îndoială. Însă în scurtul interval de timp în care îl 
studiase, nu i se păruse a fi genul de tip care ascunde un secret 
atât de întunecat cum e crima. Bărbatul privise în ochi pe toată 
lumea, clipise la intervale normale de timp și nu prea repede, 
capul nu-i ţâșnise în mod constant în toate părțile, iar braţele îi 
atârnaseră firesc pe lângă corp, însă instinctul ei îi spusese că 
avea în fața ochilor un bărbat suficient de încrezător că poate 
scăpa cu faţa curată din această problemă; care se vedea ca o 
victimă, nu ca o parte vinovată. 

Freyja rezistă impulsului de a-l suna pe Huldar și a-i cere să-i 
dea ultimele informaţii legate de anchetă, deși prin minte i se 
învârteau tot soiul de întrebări. Bărbatul mărturisise, le spusese 
unde se află Egill? Le dezvăluise identitatea victimei cu numărul 
unu? N-avea și ea dreptul să fie informată? La urma urmei, ea îi 
ghidase către pista cu bullyingul. 

Mobilul ei se afla pe măsuţă, lângă laptop, aproape 
provocând-o să-l ridice. Acum avea trei telefoane pe care ori 
voia, ori era silită să le dea: unul lui Kjartan, ca să-l înjure, unul 
tatălui lui Adalheidur, ca să-și anuleze recomandarea, și unul lui 
Huldar. 

Șirul acesta de gânduri stârni ceva aflat în adâncurile 
conștiinței. Ceva care avea de-a face cu un apel telefonic. Dar 
ce anume? Oricât de mult își frământa creierii, ideea continua să 
rămână chinuitor de aproape, dar imposibil de dibuit. Având 
încredere că urma să-și amintească dacă înceta să mai caute, 
lăsă gândul deoparte, ridică telefonul și selectă numărul lui 
Huldar. 

Când acesta nu-i răspunse, încercă să-l sune pe Gudlaugur, 
care răspunse de la primul apel. In mod clar, acesta nu avea 
numărul ei salvat în memoria telefonului, dat fiind că păru să 
regrete că-i răspunsese în clipa în care auzi cine-l sună. Tânărul 
părea să aibă buzele ferecate în privinţa anchetei, evitând să-i 
răspundă direct și aburind-o că înregistrau progrese și că speră 
că lucrurile aveau să se lămurească în cel mai scurt timp posibil. 
Freyja, obosind repede din pricina răspunsurilor lui evazive, îl 


VP - 247 


întrerupse în mijlocul frazei, ca să-l întrebe dacă Huldar era 
acolo. Polițistul îi răspunse că nu, apoi deveni și mai evaziv când 
ea îl întrebă unde e, deși se oferi totuși să-i transmită mesajul că 
fusese căutat. 

Freyja rămase gânditoare după ce închise. Gudlaugur se 
arătase deschis și pus pe vorbă când își luase rămas-bun de la 
el după interogarea lui Bjarney, prietena Stellei. Era perfect 
conștient că ea știa ce se întâmplă în anchetă în acel moment, 
așadar de ce acum îi răspunsese monosilabic? 

Așa cum bănuise, în clipa în care încetase să încerce să-și 
aducă aminte, chestia legată de apelul telefonic care o sâcâise 
undeva în fundal îi reveni în minte. Merse în dormitor și începu 
să răscolească într-un morman de haine aflate pe scaun, până 
ce își găsi pantalonii pe care îi purtase în timpul vizitei de luni de 
la școala Stellei. Și, firește, în buzunar avea o bucată de hârtie 
pe care era trecut un număr de telefon rupt dintr-un afiș prins 
pe avizierul școlii. După ce îi urmărise pe Adalheidur și pe tatăl 
acesteia plecând de la școală, Freyja revenise înăuntru și citise 
anunţul. Nu era deosebit de detaliat; doar te întreba dacă tu sau 
cineva apropiat ţie ați fost victima vreunui episod grav de 
bullying. Dacă era așa, ajutorul era la îndemână. Nu era trecută 
nicio altă informaţie, ci avea doar o margine franjurată cu 
numărul de telefon reluat de mai multe ori. 

Freyja netezi bucata de hârtie. Poate că era vorba de un 
psiholog, cum era și Kjartan, care se specializase în bullying. In 
cazul ăsta, i-ar fi fost lesne să-l menţioneze pe el sau pe ea în 
raport și să-l ignore cu totul pe ticălosul de Kjartan. La urma 
urmei, Freyja se baza doar pe cuvântul lui că ar fi fost cel mai 
mare specialist din Islanda. Bine, asta și toate rezultatele cu 
numele lui care ieșiseră la iveală când căutase subiectul pe 
Google. Dar asta nu era toată povestea; poate că existau și alți 
experţi, care nu doreau să se afle în lumina reflectoarelor. Ei nu- 
i trebuia decât o oră în compania acelei persoane: avea 
întrebările la îndemână și deja cunoștea toate răspunsurile. 

Totuși când sună la numărul de mobil, acesta ori era închis, 
ori nu avea semnal. Frustrată, încercă să tasteze numărul în 
cartea de telefoane online, în speranţa că va găsi funcţia pe 
care o ocupa persoana respectivă. Dacă se dovedea că era 
vorba de un amator, atunci putea arunca la gunoi bucata de 
hârtie. 


VP - 248 


Se dovedi că numărul îi aparţinea unui bărbat pe nume 
Mördur Jónasson, un programator de software. Freyja lăsă 
mobilul din mână, bucuroasă că nu reușise să dea de el. 
Intorcându-se la cartea de telefoane online, se întrebă de ce un 
tip care activa într-un domeniu atât de exact cum era IT-ul se 
implica într-un domeniu atât de sensibil și de irațional precum 
bullyingul. Poate că fusese și el, la rândul lui, o victimă sau avea 
un copil care suferea din această pricină. La urma urmei, 
problema era atotprezentă în școlile și la locurile de muncă din 
toată ţara. 

Fiindcă îi stârnise curiozitatea, introduse numele bărbatului în 
motorul de căutare. Rezultatele erau ciudat de sărace și nici 
măcar unul nu avea legătură cu bullyingul. Cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât mai straniu i se părea că un expert IT 
ar fi ales să lipească un afiș de modă veche pe un avizier, în loc 
să-și facă reclamă pe internet. Singura posibilitate care-i venea 
în minte era că actul de a renunţa la tehnologie putea 
reprezenta un mod de-a relua legătura cu lumea emoțiilor. 

In timp ce răsucea pe toate părţile această idee, îi sună 
telefonul. Era o prietenă care încercă să o ademenească la o 
ieșire în oraș și Freyja puse repede capăt discuţiei, fără a se lăsa 
tentată de promisiunile unei sesiuni de cocteiluri sau shoturi 
date pe gât din prima. Nu că n-ar fi vrut să iasă și să se distreze, 
însă era decisă să fie în cea mai bună formă mâine-seară. Dacă 
ieșea diseară în oraș și avea noroc, urma să fie o epavă până cel 
puţin duminică: cu ochii roșii, capul greu și - cine știe? - poate și 
corpul dureros de la prea mult sex. Nici vorbă să-și mai 
„impresioneze” foștii colegi dacă avea să-și facă apariţia într-o 
asemenea stare. 

In cursul acestei scurte discuţii, Freyja simţi un imbold subit 
să-i spună adevărul prietenei sale. Să i se destăinuie despre cât 
de importantă era pentru ea această reuniune a clasei și de ce. 
Dar nu reuși să-și adune curajul ca să o facă. In ochii prietenelor 
sale din liceu, ea fusese unul dintre copiii șmecheri. Dacă dădea 
măcar senzaţia că de fapt nu făcuse niciodată parte din gașcă, 
poate că acestea ar fi început să o privească cu alţi ochi. 
Sâmburele îndoielii avea să le fie sădit în minte, fără discuţie, și 
tot ce făcea, spunea sau purta ea avea să fie pus la îndoială pe 
viitor. Doar dacă, firește, acestea urmau să se dovedească la fel 
de drăguţe și de înțelegătoare precum fuseseră întotdeauna. 


VP - 249 


Însă, nu, ea nu-și putea asuma un asemenea risc. Prea multe 
impresii ale noastre în privinţa oamenilor sunt bazate pe 
prejudecăţi. Până acum, prietenele sale au presupus că eo 
șmecheră, nu o ţoapă sărântoacă, precum hotărâseră fetele 
care îi fuseseră colege în gimnaziu. 

Telefonul îi sună iar și Freyja nici măcar nu mai verifică 
ecranul înainte de a răspunde. De bună seamă că era tot o 
prietenă de-a ei, încercând să o facă să se răzgândească în 
legătură cu ieșitul în oraș. Însă, nu, era Gudlaugur, căruia îi luă o 
eternitate să treacă la subiect, scuzându-se de două ori că o 
deranjase și îngăimând ceva despre motivul pentru care Huldar 
încă nu o sunase înapoi, fără ca de fapt să-i explice nimic. Până 
la urmă, ea își pierdu răbdarea și-l întrebă direct ce voia. 

— Mă întrebam dacă ai cumva acces la sistemul electronic al 
Agenţiei pentru Protecţia Copilului, deși, tehnic vorbind, e 
weekend. 

— A... da, ar trebui să am. Pot accesa majoritatea dosarelor 
de pe calculatorul de la birou. Ce anume cauţi? 

— Informaţii despre o femeie. De pe vremea când era copil - 
sau adolescentă, ca să fiu mai precis. 

— Cine e? 

— Locuiește într-un cămin. 

Freyja își dădu ochii peste cap. 

— Îmi va fi foarte greu să găsesc ceva bazându-mă pe o 
informaţie atât de vagă. Nu ai nimic specific în minte? 

— O, ba da, ba da, sigur că da, scuze. Se numește Laufhildur. 

— Laufhildur? 

— Da. Laufhildur Brá Mardardâttir. 

— Ai spus cumva Mardardâttir sau Hardardttir? 

Freyja își închipuia că nu auzise bine. „Fiica lui MOrdur...” Nu 
era un nume des întâlnit. Era posibil să fi fost vorba de fiica 
bărbatului pe care tocmai încercase să-l sune? Dacă da, 
coincidenţa era de-a dreptul extraordinară. 

— Mardardsttir. Avem nevoie să știm dacă nu cumva s-a aflat 
în vizorul serviciilor sociale pentru copii în urmă cu douăzeci de 
ani. Și mai avem nevoie și de adresa căminului în care locuiește 
în acest moment. S-a mutat recent acolo, dar nimeni nu pare să 
fi apucat să informeze Registrul Naţional. 

Gudlaugur se opri și, când continuă, păru să vorbească în 
șoaptă: 


VP - 250 


— Dar totul trebuie să rămână complet confidenţial. Nu 
trebuie să discuţi cu absolut nimeni. Crezi că poţi face asta 
pentru noi? 

Freyja era destul de sigură că putea. 


VP - 251 


Capitolul 34 


Băiatul era mort. Nu exista nicio urmă de îndoială în această 
privință. Capul i se sucise într-o parte și ochii îi erau larg 
deschişi, fixaţi pe ușă, privind în gol. Poate că sperase în zadar 
că cineva avea să dea buzna acolo, ca să-l salveze. Insă acum 
acei ochi dădeau impresia că se holbează acuzator la el, cum 
stătea acolo, în ușă, cu nasul îngropat în încheietura cotului. De 
data asta își adusese aminte să-și ia cu el o lanternă și, cândo 
aținti, aprinsă, asupra chipului băiatului, observă că era ceva în 
neregulă cu ochii acestuia: acum aveau o dungă de un roșu- 
întunecat care îi străbătea exact pe mijloc, ca și cum s-ar fi 
transformat în ochi de pisică. Și ceea ce iniţial crezuse că era o 
umbră pe unul dintre obraji se transformase acum, la o privire 
mai atentă, într-o vânătaie enormă, care nu se aflase acolo 
ultima oară când se uitase la băiat. Moartea arăta prea puţin 
respect față de rămășițele fizice ale oamenilor. 

Pătrunse înăuntru și trânti ușa în urma lui, continuând să 
respire prin mâneca hainei, parţial ca să ţină deoparte mirosul și 
să nu înceapă să vomite, dar și ca să evite să-și lase din 
greșeală ADN-ul acolo, când expira aerul din plămâni. Temerile 
lui poate că erau nefondate, însă nu voia să-și asume niciun risc. 
Doar pentru că încă nu auzise ca poliţia să fi arestat vreun 
suspect mulțumită particulelor purtate de salivă în timpul 
respirației nu însemna neapărat că acest lucru era cu neputinţă. 
Dacă s-ar fi aflat el în fruntea poliţiei, ar fi făcut tot posibilul ca o 
astfel de informaţie să nu ajungă și la urechile publicului, în 
orice caz, evita capcanele cunoscute de toată lumea, purtând 
mănuși de unică folosință din cauciuc și o cască de înotător 
ascunsă sub glugă. N-avea de gând să lase fire de păr sau 
amprente la locul faptei. 

Își dădu seama că stătea cu spatele lipit de ușă, ca și cum 
trupul i se împotrivea să se apropie prea mult de băiatul mort. 
Însă trebuia să o facă; n-avea de ales. Adunându-și curajul, se 
pregăti pentru scopul său macabru. Cu cât se apuca de treabă 
mai repede, cu atât scăpa mai repede de aici. Apoi va putea să 
respire liber, să se debaraseze de haine și să încerce să se 


VP - 252 


comporte normal tot restul serii. Citise despre cum funcționa 
memoria și plănuia să rămână treaz mare parte din noapte. In 
acest fel avea mult mai multe șanse să uite detaliile. Amintirile 
urmau să-i rămână în continuare acolo, însă nu va mai fi capabil 
să le acceseze, sau cel puţin asta înţelesese el. Somnul era 
necesar ca să le pună în ordine și să se creeze legăturile 
necesare ca să le poată apoi evoca. Insă el nu voia să-l revadă 
în minte pe băiatul mort ori de câte ori închidea ochii pentru tot 
restul vieţii: era mai bine ca unele lucruri să rămână uitate. 

Se apropie de partea din spate, unde zăcea băiatul, și își 
prinse lanterna la subsuoară. Pentru următoarea fază a planului 
avea nevoie să-și coboare cotul. În schimb, își trase gulerul 
puloverului peste nas, având grijă să răsufle mai rar și doar pe 
gură. Apoi, scoțând din buzunar o mică pungă de plastic ce 
putea fi închisă, extrase din ea un smoc de păr și se aplecă. 
Înghiţi, trase cât mai mult aer în piept și prinse între degete 
mâna înghețată a băiatului. Degetele acestuia erau mai ţepene 
decât se așteptase, ceea ce-l făcu să tresară. Până la urmă, nu 
era mort? Se împotrivea? Apoi însă, aducându-și aminte că toate 
cadavrele înțepenesc, exercită o forță mai mare asupra 
pumnului băiatului, deschizându-l. Din fericire, rigiditatea 
cadaverică nu era încă suficient de avansată ca să aibă drept 
rezultat un sunet de fracturare sau rupere. Lăsă smocul de păr 
în palma băiatului, apoi îi închise degetele la loc, unul câte unul. 

Se îndreptă de spate, vâri la loc punga în buzunar, după care 
scoase din buzunarul de la piept telefonul băiatului. Era un 
model scump, mult mai scump decât al său. Prea scump ca să 
se afle în posesia unui tânăr care era clar că n-avea grijă de el. 
De-a lungul ecranului se zărea o zgărietură subțire ca un fir de 
păr, de la un colț la celălalt, și telefonul arăta incredibil de lovit, 
având în vedere cât de recent apăruse acest model pe piaţă. 
Doar cineva care știa sigur că va primi un model mai nou, mai 
avansat, dacă-l strica pe acesta, se putea purta în halul ăsta cu 
bunurile sale. Era un gen de lux cu care el unul nu fusese 
obișnuit niciodată. 

Înainte de a deschide telefonul șovăi, reamintindu-și că 
trebuie să acţioneze rapid. Să facă o poză, să trimită un Snap, 
să așeze telefonul lângă cadavrul băiatului, apoi să plece 
dracului de-aici. 

Rânji sinistru când văzu ecranul murdar și petele lăsate de 


VP - 253 


degetele băiatului acolo unde le apăsase pe telefon ca să-l 
deblocheze. Bine că băiatul nu folosea opţiunea de recunoaștere 
a feţei, dat fiind cât de distruse îi erau acum trăsăturile. Numără 
încet până la trei, simțind cum i se încordează toţi mușchii. În 
clipa în care deschidea telefonul, poziţia lui avea să poată fi 
găsită, așa cum reieșise din ceea ce se întâmplase pe strada de 
pe Oskjuhlid. Nu voia să se afle aproape de acest loc când avea 
să sosească poliţia. Privind în urmă, regretă că dăduse acel 
telefon: scăpase la mustață de ei. Nu făcuse parte din planul 
iniţial, însă se panicase când presa nu publicase materialul care 
le fusese trimis. Voia să fie sigur că polițiștii urmau să se 
îndrepte în direcţia corectă. Însă toate abaterile de la planul 
original erau de evitat; nu doar apelul telefonic, ci și faptul că 
îngăduise să aibă loc o întârziere înainte să fie descoperit 
cadavrul lui Egill. Totuși asta era doar din vina afurisitului de 
băiat: nu putuse să riște ca ei să-l găsească în viaţă. 

Unu, doi, trei. Deschise telefonul, ţinându-și respiraţia în timp 
ce-l pornea. Păru să dureze exagerat de mult până se deschise, 
însă probabil că durase doar câteva secunde. Apoi îndreptă 
camera în direcția potrivită, având grijă să prindă perfect în 
cadru chipul băiatului, chiar dacă îi luă un pic mai mult. Nu voia 
să facă încă una, în cazul în care prima ieșea încețoșată. Poza 
apăru instantaneu, ochii aceia ciudaţi de pisică holbându-se la el 
de pe ecran. Cu degete tremurătoare, o distribui pe Snapchat, 
trimițând-o tuturor prietenilor băiatului. 

Dură chinuitor de mult până mesajul ajunse la destinaţie și el 
începu să-și facă griji că nu era suficient de bună conexiunea 
3G. însă, până la urmă, funcţionă, imaginea cu trupul lui Egill 
pornind în eter sub forma unei unde electromagnetice. După 
aceea lăsă telefonul jos, își vâri lanterna în buzunar și se cără de 
acolo. De data asta nu mai era nevoie să încuie ușa, însă tot se 
opri ca să verifice că se închisese cum trebuie. l-ar fi stricat tot 
planul dacă cineva ar fi zărit ce se afla înăuntru înainte ca el să 
dispară de-acolo. 

După care se îndepărtă, făcând cei mai mari pași pe care 
îndrăznea să-i facă fără a atrage atenţia asupra sa. 

N-avea să se mai întoarcă niciodată acolo. În sfârșit, se 
terminase. 

lar procesul uitării putea începe. 


VP - 254 


Capitolul 35 


Căminul era situat pe o stradă rezidenţială obișnuită și nu 
ieșea cu nimic în evidentă față de casele vecine, în afară de 
faptul că era puţin mai mare și avea vizibil mai multe locuri de 
parcare în faţă. Lui Huldar i se părea normal un astfel de 
aranjament. Nimeni nu trebuia să fie condamnat să trăiască într- 
un loc care semăna cu o instituţie de stat. Nu ar fi fost sănătos 
pentru suflet. 

Huldar parcă lângă o rablă ce-i aminti de mașina Freyjei. 
Unicul vehicul de pe alee în afară de ea era o motocicletă. Din 
ce-i spusese Freyja lui Gudlaugur, clădirea adăpostea șase 
rezidenţi, care necesitau o îngrijire destul de atentă. Nu reușise 
să afle mai multe detalii despre accidentul lui Laufhildur, însă 
găsise informaţii legate de mutarea ei și o explicaţie privind 
motivul pentru care cazul ei fusese procesat atât de repede. Se 
părea că oamenii trebuiau să aștepte, de multe ori, ani întregi 
ca să-și poată interna copiii adulţi într-un cămin, însă condiţiile 
speciale ale lui M5rdur, de văduv cu o boală terminală, care, în 
plus, purtase pe umerii săi povara de-a avea grijă de fiica sa 
mult mai mult timp decât alţii, justificaseră această rezolvare în 
viteză. 

Când Gudlaugur îi transmise Erlei aceste informații, ea hotărî 
că ar trebui să meargă la cămin și să-l ia și pe Huldar cu el. 
Interogatoriul lui Arnar fusese amânat din pricină că avocatul lui 
încă nu-și făcuse apariţia și acum devenise puţin probabil să 
aibă loc până mâine. Huldar era deci liber și Erla nu mai putea 
trimite pe altcineva în locul lui, dat fiind că încă nu reușiseră să 
găsească o poveste suficient de credibilă care să explice 
interesul lor brusc cu privire la Laufhildur. 

Deși se putea spune că Freyja le oferise una pe tavă. 

Totuși ca de fiecare dată, Erla desconsidera orice informaţie 
furnizată de Freyja, spunând că tot nu explica suficient de bine 
interesul arătat de poliţie faţă de Mordur și fiica lui. lar Huldar și 
Gudlaugur nu puteau obiecta la asta, din moment ce era 
adevărat că explicaţia n-ar fi stat în picioare la o privire mai 
atentă. Deși, spre lauda Erlei, ea o sună totuși pe directoarea lui 


VP - 255 


Adalheidur ca să o întrebe despre anunţ. Femeia era acasă, 
pregătind cina. Își aducea vag aminte că văzuse acel afiș, însă 
asta era tot. Un telefon dat directorului lui Egill se dovedi mai 
productiv. El își aducea clar aminte anunţul apărut pe peretele 
de la intrare la scurt timp după începerea anului școlar, pentru 
că-l înlăturase pe motiv că doar anunţurile legate de treburile 
școlii erau permise în clădire. Bărbatul avea impresia că două 
sau trei numere de telefon fuseseră deja rupte de-acolo înainte 
ca el să afle de existenţa anunţului și, deși nu putea ști sigur 
cine se afla în spatele acestei tărășenii, presupusese pur și 
simplu că era vorba de cineva care se ţinea de glume. La urma 
urmei, școala lor nu avea chiar așa mari probleme legate de 
bullying. 

În timp ce Huldar și Gudlaugur plecau din secţie, Erla încă mai 
stătea în dubiu dacă să o sune din nou pe directoarea lui 
Adalheidur și să-i ceară să acorde accesul poliţiei în școală, 
pentru a putea confisca anunţul pe post de potenţială dovadă. 
Cei doi porniseră în grabă la drum, înainte ca ea să ia o decizie, 
de teamă ca nu cumva și această însărcinare să cadă pe umerii 
lor. Vizita la cămin trebuia să fie prioritară. Dacă nu puteau afla 
nimic despre M5rdur acolo, însemna că se izbeau de un zid de 
cărămidă. Asistenta din secţia Ástei îl sunase pe Huldar ca să-l 
informeze că Mördur nu avusese niciun vizitator. Nici măcar unul 
singur. Bărbatul părea să fi fost un adevărat pustnic. 

Ninsoarea cădea încet, fulgii topindu-se în clipa în care 
atingeau solul parcării și al aleii care ducea spre clădire. Era 
limpede că dedesubt fuseseră montate ţevi încălzite geotermal, 
ca să menţină zona accesibilă pentru rezidenţi. Gudlaugur 
ciocăni și, după ceea ce păru o veșnicie, ușa se deschise în 
sfârșit. Expresia de pe chipul tinerei care stătea în ușă mai că 
făcu să merite așteptarea. Era neobișnuit de scundă și trebui să- 
și dea capul pe spate ca să le vadă fețele. Rar se simţise Huldar 
atât de conștient de înălțimea sa și a lui Gudlaugur. În clipa de 
față, regreta că nu avusese timp de dimineaţă să se 
bărbierească. Ar fi fost mai bine să vină îmbrăcat în uniformă, 
însă niciunul dintre ei nu se gândise la asta. Rezultatul era că 
Huldar arăta mai degrabă ca unul dintre cei pe care-i urmărea 
de obicei ca să-i prindă, decât ca un apărător al legii. 

— Bună seara. 

Gudlaugur îi zâmbi tinerei și Huldar îi urmă și el exemplul, 


VP - 256 


însă în loc să o liniștească, zâmbetele lor o făcură să închidă iar 
ușa pe jumătate. 

— Suntem de la poliţie. Putem schimba câteva cuvinte cu tine 
sau cu oricine se află la conducerea acestui cămin? 

Chipul fetei căpătase o expresie suspicioasă. 

— Aveţi vreun act de identitate? întrebă ea prin crăpătură. 

Huldar își pescui legitimaţia din buzunar și i-o arătă. Ea se 
aplecă înainte ca să o studieze mai îndeaproape, iar când se 
convinse că n-o mințeau, deschise ușa larg. 

— O căutăm pe Laufhildur. Este adevărat că locuiește aici? 

Huldar intră în ceea ce se dovedi a fi o sală spațioasă. 

— Da. 

Tânăra îl așteptă și pe Gudlaugur să intre, apoi închise ușa în 
urma lor. Însă nu dădea niciun indiciu că le-ar permite să intre 
mai mult de-atât. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Tatăl ei a murit astăzi, ceva mai devreme. Nu știu dacă v-a 
informat sau nu cineva. 

Huldar presupuse că nu, dat fiind că asta cădea în sarcina 
fratelui lui Mordur, care nu cunoștea nici măcar adresa 
căminului, darămite numărul de telefon de aici. 

Fata păru să se adune. 

— Nu. N-am aflat nimic, zise și oftă, continuând: Chiar ne 
întrebam de ce n-a mai trecut pe aici. Presupun că a fost din 
cauza bolii lui? 

— Da. 

Huldar o lăsă așa, bănuind că cineva mai calificat decât el 
avea să-i explice personalului de aici cauza precisă a morţii lui 
MOrdur. 

— Venea des aici? 

— În fiecare zi. Uneori și de două ori pe zi. Deși ne-a avertizat 
săptămâna trecută că urma să fie ocupat, așa că să nu ne 
așteptăm să-l mai vedem la fel de des. Însă n-am știut că era 
din cauza unei boli. 

Tânăra părea că mai are nevoie de ceva timp să înţeleagă pe 
deplin veștile proaspăt primite. Clătină din cap și oftă din nou. 

— Nu pot spune că mor de nerăbdare să-i spun și ei. 

— Îi putem spune noi, dacă vrei. Oricum trebuie să stăm de 
vorbă cu ea, dacă e posibil. Dar ni s-a spus că nu se simte bine 
și că nu se poate exprima decât cu ajutor din partea altcuiva? 


VP - 257 


— Laufhildur? 

Tânăra părea surprinsă. 

— Nu v-a spus nimeni că nu vrea să vadă alte persoane? Doar 
pe tatăl ei, deși îngrijitorii pot intra la ea dacă ne deschide ușa. 
Nimănuli altcuiva - inclusiv rezidenţilor - nu i se permite accesul 
înăuntru. Ni s-a spus clar când a ajuns aici. Se pare că este atât 
de agorafobă, încât nu iese niciodată din cameră. Ba chiar a vrut 
și să-i acoperim ferestrele. Lucru pe care l-am refuzat, evident, 
dar încercăm să-i respectăm dorinţele pe cât putem, limitând 
contactele inutile și evitând să punem orice fel de presiune 
asupra ei ca să iasă afară. Cred că acestea au fost cele două 
condiţii care ni s-au impus ca să vină aici. Nu că ar mai fi 
încercat cineva să o vadă de la sosirea ei. Tatăl său a fost 
singurul vizitator. lar acum, voi. 

— Pot întreba de ce? se arătă Huldar curios. Are vreo legătură 
cu accidentul ei? Să fiu sincer, nu știm aproape nimic despre 
situaţia sa. 

— Oh! 

Ochii tinerei se făcură și mai mari. 

— Oh! 

Privind de la unul la altul, ea își dădu seama că cei doi 
așteptau lămuriri suplimentare, și că nu era suficient un simplu 
„Oh”. 

— Nu știu exact ce este adevărat și ce nu, pentru că am auzit 
povești diferite. Adică tatăl ei pretindea că a fost vorba de un 
accident, dar eu am auzit zvonuri cum că ar fi încercat să se 
sinucidă. 

— A suferit cumva leziuni ale creierului? Sau paralizie? 

De-a lungul carierei sale în poliţie, Huldar ajunsese și el la 
locul unor tentative eșuate de sinucidere. Consecințele puteau fi 
devastatoare. 

— Am înţeles că a suferit o leziune pe creier, însă nu i-au mai 
fost făcute analize de când a terminat cu tratamentul primit în 
urma accidentului. Trebuia să fie examinată în timp util, dar au 
hotărât să aștepte până avea să se acomodeze aici. Așa cum 
am spus, ea nu vrea să vadă pe nimeni, iar acest lucru este 
valabil și pentru doctori și ceilalți membri ai personalului 
medical. Deși firește că am face o excepţie în caz de urgenţă. 
Insă reducem contactul cu ea la minimum, respectându-i 
dorințele. 


VP - 258 


— Trebuie să spun că mie unul mi se pare o metodă mai 
degrabă neortodoxă. 

Huldar încercă să-și menţină sub control frustrarea cauzată de 
ciudata interdicţie. 

— Da și nu. Nu și dacă ţinem cont de rănile pe care le-a 
suferit. Vedeţi voi, s-a împușcat. Ori accidental, ori din proprie 
voinţă. Dar, oricum ar fi fost, sunt sigură că n-a vrut să-și 
smulgă jumătatea inferioară a feței. 

— Să-și smulgă faţa? întrebă Gudlaugur, cutremurându-se. 

— Da. Mandibula îi lipsește cu totul. Și limba. De aceea nu 
poate vorbi. 

— Hristoase! 

Huldar încercă să și-o închipuie. Învingându-și curiozitatea, 
întrebă doar dacă nu s-ar fi putut rezolva cu ajutorul chirurgiei 
plastice moderne, grefându-i-se o nouă bucată de mandibulă 
sau fiindu-i înlocuită cu una artificială, de exemplu. 

Tânăra ridică din umeri. 

— Poate. Dar în acel moment nu era posibil. Pur și simplu fața 
i-a fost peticită fără jumătatea inferioară. Dar nu se știe 
niciodată, poate că vor reuși să o convingă să ia în calcul aceste 
opţiuni, acum, că locuiește aici. Chiar sper că așa va fi. Eu încă 
nu i-am văzut faţa, dar am înţeles că priveliștea este destul de 
șocantă. 

— Deci nici tu n-ai avut voie la ea în cameră? 

— O, ba da, desigur. Dar poartă o mască. 

Huldar și Gudlaugur încuviinţară nesiguri. 

Tânăra le înțelegea foarte bine nedumerirea și adăugă, pe un 
ton ceva mai optimist: 

— Cum spuneam, sperăm ca lucrurile să se îmbunătățească 
de aici înainte. Deși tatăl ei nu-și dorea decât ce-i mai bun 
pentru ea, poate că nu era chiar persoana ideală care să aibă 
grijă de fiica lui. La urma urmei, ea n-a primit tratamentul de 
care ar fi avut nevoie. Și sunt absolut sigură că ea a fost cea 
care a refuzat să cunoască și alți oameni, însă tatăl său ar fi 
trebuit să apeleze la un specialist. 

— Vrei să spui că n-a ieșit nici măcar o singură dată afară din 
casă în cele două decenii scurse de la accident? 

Gudlaugur căscase ochii larg, fără a-i veni a crede. 

— Nu, se pare că nu. Am înţeles că în spatele apartamentului 
lor se afla o terasă împrejmuită cu gard, așa că ea putea ieși la 


VP - 259 


aer curat, însă nu s-a amestecat niciodată printre oameni. Tatăl 
ei a plătit pentru instalarea unei uși spre grădină aici și pentru 
același tip de terasă împrejmuită cu gard. Asta a fost o altă 
condiţie pentru ca ea să se mute la noi. Îmi închipui că intenţia 
lui a fost ca aranjamentul să rămână neschimbat, însă noi avem 
și alte idei pe termen lung. Faptul că el a murit s-ar putea 
dovedi un lucru bun până la urmă. 

Huldar și Gudlaugur tăceau amândoi, în timp ce tânăra se foia 
agitată, ca și cum nu știa ce să spună mai departe. Apoi bătu 
din palme și se oferi să verifice dacă Laufhildur era de acord să-i 
vadă, dat fiind că erau de la poliţie. 

— Deși firește că nu vă pot promite nimic. 

Arătând cu mâinile ei mici spre picioarele lor, adăugă că nu 
era nevoie să-și scoată încălțămintea. Apoi îi conduse într-o sală 
mai încăpătoare, unde mai mulţi rezidenţi se uitau la televizor. 
Niciunul dintre ei nu observă prezenţa vizitatorilor, ci rămaseră 
lipiți de imaginile în mișcare de pe ecran. Cerându-le să aștepte, 
femeia dispăru pe un culoar. Auziră un ciocănit îndepărtat, apoi 
o ușă deschizându-se și o voce rostind ceva, deși nu reușiră să 
distingă cuvintele din cauza zgomotului făcut de televizor. 
Câteva secunde mai târziu, ea se întoarse, părând surprinsă. 

— E de acord să vă vadă. 

In timp ce o urmau pe culoar, îi puse la curent cu regulile: 

— Deși Laufhildur nu poate vorbi, înțelege o mulțime de 
lucruri, deci procedaţi cu tact. Dacă nu vă deranjează, aș vrea 
să fiu prezentă și eu, căci am început să mă pricep destul de 
bine la interpretarea limbajului trupului și a dispoziţiei ei. Dacă 
spun că trebuie să ne oprim, așa să fie. Nu vreau să o supărăm. 
Înţelegeţi? 

Încuviinţară amândoi. În timp ce se apropiau, tânăra își vâri 
capul într-o mică încăpere pentru băut cafeaua și îi ceru 
tânărului aflat acolo să-i ţină el locul la recepţie. Acesta își înălță 
privirea din telefon și se ridică în picioare, manifestând o totală 
lipsă de interes faţă de musafiri. 

Ușa lui Laufhildur se afla la jumătatea culoarului. Nu avea pe 
ea un număr precum saloanele de la spital, ci numele ei, scris 
clar cu ajutorul unor litere de lemn colorate, mulțumită tatălui 
ei, presupuneau polițiștii. Nicio altă ușă nu mai avea un nume 
trecut la fel; de fapt, toate erau diferite, pesemne ca să evite 
senzația de instituţie. Tânăra bătu ușor cu degetele, apoi, fără a 


VP - 260 


mai aștepta un răspuns, deschise ușa și-i pofti înăuntru. 

Spaţiul unde trăia Laufhildur semăna mai degrabă cu o 
cameră de hotel decât cu un apartament; mai mare decât un 
dormitor obișnuit, dar mai mic decât cele câteva garsoniere în 
care intrase Huldar până acum. Conţinea un pat mare, într-un 
mic colț se afla o chicinetă, o sofa cu două locuri, un bufet 
compact și un mic șifonier, deloc suficient pentru nevoile tuturor 
femeilor pe care Huldar le cunoscuse până acum. Pe lângă toate 
acestea, se mai aflau poliţe pline cu cărți și un televizor, dat pe 
același canal pe care-l urmăreau rezidenții în salonul principal, 
deși calitatea era extrem de proastă, pixelii fiind atât de mari, 
încât puteai crede că era Minecraft. Și totuși în pofida spaţiului 
înghesuit, Huldar reflectă mai degrabă cu amărăciune că era 
mai ospitalier decât propriul său apartament. 

Două afișe mari cu Star Wars erau prinse deasupra patului, în 
timp ce pe bufet și ici, colo pe pereţi se aflau fotografii înrămate 
reprezentând aceeași fetiță alături de o femeie zâmbitoare. 
Două plante în ghiveci, bine îngrijite, împodobeau pervazul și 
perdelele nu dădeau absolut deloc senzaţia că te afli într-o 
instituţie a statului, fiind trase cu totul într-o parte, deși afară 
era întuneric. Dincolo de fereastră și de ușa ce dădea în grădină 
se vedea doar un gard înalt, probabil cel care înconjura terasa. 
Lângă șirurile de cărți se găseau figurine și bibelouri ce păreau 
să aparţină mai degrabă unei fetiţe, decât unei femei de peste 
treizeci de ani. Poate că erau amintiri ale vieţii ei de dinainte de 
accidentul care avea s-o izoleze complet de restul lumii. 

Privirea lui Huldar nu zăbovi prea mult asupra mobilierului sau 
bibelourilor de-acolo. În schimb, atenţia îi fu atrasă de un cufăr 
din răchită lipit de perete, al cărui capac deschis dezvăluia 
privirii o adevărată colecţie de măști. Recunoscu mai multe, 
inclusiv pe cea folosită de Guy Fawkes? și preluată de grupul 
Anonymous, masca din filmul Scream, cea cu ochi roșii din 
franciza Saw, una verde a Țestoaselor Ninja și o mască albă de 
Stormtrooper din Star Wars. Apoi văzu și masca neagră și 
strălucitoare a lui Darth Vader. Avu brusc senzaţia că aceasta se 
uita direct la el, provocându-l să o ia de acolo. Huldar tuși, însă 
nu fu nevoie să-i dea un ghiont lui Gudlaugur, care, la rândul 


? Guy Fawkes (1570-1606), numit și Guido Fawkes, nume adoptat în timp ce lupta de 
partea spaniolilor în Ţările de Jos, a fost membru al unui grup de restauraționiști 
catolici din Anglia care au plănuit Complotul Prafului de Pușcă din 1605. 


VP - 261 


său, privea și el conţinutul cufărului cu aceeași fascinaţie ca 
Huldar. Apoi amândoi își îndreptară atenţia către Laufhildur în 
persoană. 

Aceasta stătea pe marginea patului, cu spatele drept și 
aproape complet nemișcată. Era o femeie masivă, cu oase mari, 
însă ceea ce îi atrase imediat atenția lui Huldar nu fu constituţia 
ei, ci masca pe care o purta. O față albă, ca de cretă, cu găuri 
mari în dreptul ochilor, cu buze roșii ca sângele și cicatrice 
întinzându-se din ambele colțuri ale gurii. Masca avea prinse de 
ea și niște smocuri de păr fals de culoare verde, pieptănat pe 
spate, peste cap. Se trezise faţă în faţă cu cel mai mare dușman 
al lui Batman, cu Joker. Situaţia i se părea atât de grotescă, 
încât mintea parcă i se goli de tot pe moment, făcându-l să 
rămână pur și simplu nemișcat, căscând gura ca un idiot. 

Tânăra care îi însoţise în cameră nu părea la fel zdruncinată 
ca ei. Aceasta luă o telecomandă dintr-un săculeț de pânză ce 
atârna de speteaza patului și opri televizorul, apoi o așeză la loc 
și îi spuse lui Laufhildur: 

— Aceștia sunt polițiștii despre care ţi-am zis mai devreme. 

Femeia își cobori vocea în timp ce se întoarse către Huldar și 
Gudlaugur. 

— Mă tem că au o veste proastă pentru tine. 

Huldar își revenise. 

— Bună, Laufhildur. Mă numesc Huldar și sunt de la poliţie. 

Putea vedea că îl privește prin găurile din mască, însă îi era 
imposibil să-și dea seama dacă privirea ei era sau nu 
prietenoasă. Instinctul îi spunea că nu era, dar nu trebuia 
neapărat să însemne ceva. De vină putea fi doar asocierea 
negativă cu Joker pe care o făcea el. 

— Cum spuneam, mă tem că îţi aducem o veste proastă. 

Huldar se opri. Reţinerea lui faţă de ce urma să-i spună acum 
nu avea nimic de-a face cu situaţia bizară în care se trezise 
dintr-odată. După cele trei ocazii în care i se ceruse să 
înștiințeze pe cineva despre moartea unei rude apropiate, jurase 
să nu mai facă niciodată acest lucru dacă ar fi putut evita. Tuși, 
încercând să rostească în gând cuvintele necesare, dar nici de 
data asta nu reuși să o facă așa cum trebuie. Bărbaţi mai 
capabili ca el fuseseră neputincioși într-o astfel de împrejurare. 
Cel mai bine era să spună ceva simplu. 

— Imi pare extrem de rău să te anunţ că tatăl tău a murit, 


VP - 262 


Laufhildur. A decedat în spital, astăzi, acum câteva ore. 

Se opri, incapabil să se hotărască dacă să adauge sau nu 
ceva și, dacă da, ce anume. 

Laufhildur continuă să-l privească, masca ascunzându-i orice 
expresie avea pe chip. De bună seamă că era devastată. Vestea 
îi răsturnase lumea cu susul în jos și nimic n-avea să mai fie la 
fel de acum înainte. 

— Îmi pare extrem de rău, dar era foarte bolnav. 

Huldar habar n-avea dacă ea știuse despre cancerul tatălui ei. 
La urma urmei, la ce să-i mai fi spus și despre asta? Probabil că 
ei i-ar fi fost și mai greu dacă tatăl său ar fi înștiinţat-o că ceva 
rău avea să se întâmple. El, personal, ar fi preferat să nu i se 
spună dacă avionul în care călătorea avea să se izbească de 
vreun munte. 

Laufhildur continua să-l fixeze prin mască. Huldar începea să 
se întrebe dacă ea înțelesese spusele lui, când observă ceva 
lucind la coada ochiului ei. Era o lacrimă care crescu și tot 
crescu până ce dispăru cu totul din vedere, pe sub mască. 
Huldar nu credea că mai văzuse vreodată o lacrimă atât de 
mare. 

Tânăra care-i însoţise păru să bage și ea de seamă, pentru că 
merse și aduse niște hârtie igienică din mica baie în care se 
intra direct din cameră. Lăsă ușa deschisă și Huldar observă și 
acolo același aer ca de cămin prietenos: un prosop roz atârnat 
lângă chiuvetă, o sticlă de săpun lichid de aceeași culoare pe 
marginea chiuvetei și o colecţie de coliere prinse într-un cârlig, 
lângă oglindă. Însă lipsea ceva: nici urmă de produse cosmetice, 
creme de faţă sau farduri. Fusese în băile multor femei ca să-și 
dea seama cât de neobișnuit era acest lucru. Insă firește că 
femeii din faţa lor îi lipsiseră multe alte lucruri, mai importante, 
decât posibilitatea de a se răsfăţa cu produse de înfrumusețare. 
Laufhildur luă bucata de hârtie igienică din mâna femeii, însă nu 
schiţă niciun gest să-și șteargă faţa. În schimb, o mototoli în 
pumn. Un zgomot ciudat răzbătu de dincolo de mască. 

— Laufhildur, ce e, scumpo? Te pot ajuta cu ceva? 

Tânăra întinse mâna spre Laufhildur, însă aceasta se feri. Apoi 
întoarse capul și arătă cu mâna către bufetul micuţ. Văzută 
astfel, din profil, masca nu mai reușea să-i ascundă cu totul 
desfigurarea feţei. Acolo unde se termina lobul urechii nu se mai 
afla decât o masă de ţesut cicatrizat, în locul în care pielea 


VP - 263 


fusese trasă pe sub pomete, iar dedesubt nu mai era absolut 
nimic, ci doar o adâncitură întunecată, unde ar fi trebuit să se 
afle mandibula. Gudlaugur îl lovi cu cotul pe Huldar și îi făcu 
semn discret, ca să-i arate capul lui Laufhildur. La început, 
Huldar crezu că îi atrage atenţia asupra chipului desfigurat, însă 
apoi își dădu seama că era vorba de altceva. Chiar deasupra 
urechii ei se afla o pată mică, lipsită de păr, unde pielea era mai 
roșie decât cea de pe ureche. 

Tânăra se îndreptă de spate și se apropie de bufet, urmărind 
cu privirea ce îi arăta Laufhildur. Atinse sertarele unul câte unul, 
până ce Laufhildur începu să dea mai energic din mâini. 

— Ai ceva în acest sertar? 

Laufhildur încuviinţă din cap. Tânăra deschise sertarul și 
scotoci înăuntru, apoi scoase la iveală un plic alb și i-l întinse lui 
Laufhildur. 

— Pe acesta îl voiai? 

Laufhildur, alias Joker, încuviinţă din cap și tânăra îi adresă un 
zâmbet afectuos. Apoi veni mai aproape și îi dădu plicul lui 
Huldar. 

— Poftim. Recunosc scrisul. E de la tatăl ei. 

Un singur cuvânt era scris cu un pix albastru: Politia. Fără 
adresă sau orice alt indiciu că plicul fusese menit să fie 
expediat. Huldar se codea să-l atingă, însă n-avu de ales decât 
să-l prindă între degetul mare și unghia de la arătător, înainte ca 
tânăra să-l lase în mâna lui. 

— Mulţumesc. 

Gudlaugur fu pe fază și scoase din buzunar o pungă de plastic 
transparentă, pentru probe. Punga era prea mică, așa că plicul 
rămase pe jumătate afară, însă trebuia să se mulțumească cu 
atât. 

— Ne poţi scuza câteva clipe? o întrebă Huldar pe Laufhildur, 
din politețe, căci, la urma urmei, se aflau în locuința ei. Mergem 
doar până la mașină și ne întoarcem imediat. 

Tânăra răspunse ea în locul lui Laufhildur, fără să pară mai 
tulburată de plecarea lor bruscă decât de apariţia plicului. 

Ajunși în mașină, Huldar luă o pensetă din mica trusă aflată în 
torpedou. Punându-și o pereche de mănuși de latex, extrase 
plicul din punga pentru probe. Acesta nu era sigilat, așa că 
scoase afară scrisoarea vârâtă în el, ignorând protestele lui 
Gudlaugur, cum că ar trebui să-l ducă direct la secție. 


VP - 264 


Îi sună telefonul, însă Huldar îl ignoră și pe acela, desfăcând în 
schimb, ușor, scrisoarea și începând să citească. Telefonul se 
opri în cele din urmă și, ca de la depărtare, auzi cum, în schimb, 
începu să sune telefonul lui Gudlaugur. Continuă să citească, în 
timp ce Gudlaugur răspundea și tocmai terminase de citit 
pagina acoperită de un scris mărunt, când partenerul lui îl bătu 
pe umăr. 

— Era Erla. Au descoperit cadavrul lui Egill. Vrea să mergem 
direct acolo. 

Huldar rămase neclintit câteva secunde, fără a reuși să-și 
concentreze privirea. Ce dracu'? Se întoarse spre Gudlaugur, 
ținând în continuare scrisoarea cu penseta, și spuse: 

— Mordur pretinde că el e responsabil pentru crime. Nu 
menţionează niciun nume, însă e limpede la ce se referă. Spune 
că a făcut-o ca să le arate concetățenilor săi o dată pentru 
totdeauna că bullyingul este o problemă extrem de serioasă. 
Pentru că nimic altceva n-a funcționat. lisuse Hristoase. 

— Ce? Dar el se afla în spital. 

— Și devine și mai urât. El spune că i-a omorât pe toți trei. 
Trei! 

Huldar strânse din fălci. Deci până la urmă exista și o a treia 
victimă. 

Gudlaugur rămăsese fără cuvinte. Huldar îi dădu penseta, 
cerându-i să pună scrisoarea la loc în plic. Apoi porni mașina și 
dădu cu spatele, ieșind de pe alee. Din păcate, nu mai aveau 
timp să-și ia rămas-bun de la Laufhildur sau de la tânăra care 
avea grijă de ea. Însă asta nu mai avea importanţă, dat fiind că 
poliția avea să revină cât de curând acolo. 


VP - 265 


Capitolul 36 


Atmosfera de la locul faptei era sumbră. Deși știau că era 
aproape imposibil ca Egill să fie găsit în viaţă, nutriseră în mod 
inconștient o vagă speranţă, care însă acum le fusese complet 
spulberată. Vestea cum că ar mai exista și o a treia victimă nu 
făcuse decât să adâncească deznădejdea din sufletul tuturor. 
Aproape nimeni nu vorbea. 

Băiatul fusese găsit într-un container de transportat mărfuri. 
Putuse fi localizat când telefonul îi apăruse brusc în rețea și un 
Snap cu cadavrul băiatului le fusese trimis tuturor prietenilor 
săi. Cum era de așteptat, copiilor, care reprezentau majoritatea 
contactelor sale, le fusese imposibil să reziste tentaţiei de a se 
uita la imagine. Prin urmare, polițiștii fuseseră bombardaţi cu 
apeluri telefonice. Majoritatea celor care luaseră legătura cu 
poliția voiseră să afle dacă asta însemna că Egill e mort, 
întrebare la care însă poliţia refuzase să răspundă. Nici nu era 
nevoie: fața băiatului din imagine spunea totul. Făcuseră totuși 
o excepţie când sunase tatăl lui Egill. Era extrem de regretabil 
că ajunsese să contacteze el poliția înainte să-l anunţe ei, însă 
acest lucru nu putuse fi evitat. Agentul care preluase apelul se 
grăbise să-i facă legătura cu Erla, care apoi refuzase să 
dezvăluie cuiva amănunte despre ce se discutase la telefon. 

Containerul etanș lung de șase metri se afla într-un padoc 
complet închis de lângă o fermă de pui situată la marginea 
orășelului Mosfellsbær, aflat la treisprezece kilometri nord-est 
de Reykjavik. Terenul era înregistrat ca pajiște, deși nu se vedea 
nici urmă de cai sau vreun semn că aceștia ar fi păscut pe-aici 
vara trecută; iarba fusese lăsată să crească în voie și nu se 
vedea nicio grămăjoară de balegă sub stratul subţire de zăpadă. 
In momentul în care sosiseră Huldar și Gudlaugur, poliția deja 
dăduse de urma proprietarului, un anume Eirikur Gestsson, însă 
când luaseră legătura cu el, reieșise că acesta închiriase câmpul 
cu un an înainte. Numele celui care închiriase terenul le era 
cunoscut: Mördur Jónasson, tatăl lui Laufhildur. Cum de reușise 
Erla să-și controleze expresia feței depășea puterea de 
înțelegere a lui Huldar. Aceasta nu avusese de ales decât să 


VP - 266 


înhaţe colacul de salvare pe care i-l aruncase Freyja mai 
devreme, pretinzând că dăduse din întâmplare peste acest 
nume ce avea legătură cu școala la care învățase Stella. Ea 
explicase că deja îi trimisese pe Huldar și Gudlaugur să-l 
cerceteze pe bărbatul în cauză, astfel încât echipa îi aștepta să 
vină cu o nerăbdare cu care nu prea fuseseră obișnuiți în 
ultimele zile. 

Mulțumită conţinutului scrisorii, nu dezamăgiră pe nimeni. 

La fel ca Huldar, Erla nu fusese în stare să aștepte ca mai întâi 
să ajungă la secție ca să poată citi scrisoarea. Așa că înșfăcase 
plicul pe jumătate ieșit din punga pentru probe și pornise ca o 
furtună spre mașina ei. Restul echipei se strânsese în jurul lui 
Huldar și Gudlaugur, în speranţa că vor fi lămuriţi cu privire la ce 
se întâmplă. Huldar se hotărî să înveselească atmosfera 
demoralizantă, spunându-le colegilor săi că Mârdur mărturisise 
în scrisoare că el comisese crimele. Când văzu că vestea 
aceasta mai luminează puţin atmosfera, fu silit să-i 
dezamăgească adăugând că versiunea asta pur și simplu nu 
avea cum să stea în picioare: bărbatul fusese incapabil să se 
miște în timpul atacurilor. Când îl auziră, celor prezenţi le căzură 
iar fețele și, într-o dispoziţie din nou mohorâtă, plecară să-și 
îndeplinească sarcinile atribuite. 

Huldar și Gudlaugur rămaseră singuri, afară, să înfrunte 
vântul tăios, precum caii care ar fi trebuit să pască pe pajiște. 

— Să aruncăm și noi o privire înăuntru? 

Gudlaugur vorbi pe un ton coborât, deși nu era nimeni lângă 
ei. 

Priviră cu atenţie containerul ruginit. Criminaliștii proptiseră 
un trepied în una dintre uși, ca să o ţină deschisă. Tulpinile 
buruienilor uscate care se ițeau din zăpadă proiectau umbre 
prelungi pe pământ în lumina puternică a reflectoarelor montate 
înăuntru. 

— Du-te, dacă vrei. Eu unul mă pot lipsi. 

Huldar își pipăi haina după ţigări și simţi pachetul în buzunarul 
de la piept. Era nevoit să se ducă aproape de gard ca să 
fumeze, pentru ca scrumul țigării să nu contamineze locul 
faptei. Din partea lui, cu cât creștea distanța dintre el și 
container, cu atât mai bine. 

În loc să se îndrepte spre ușa deschisă, Gudlaugur adăugă, 
ezitant: 


VP - 267 


— Cine crezi că va fi mustrat pentru că n-a verificat și aici? 

— Nimeni în special. Nu prea ai cum să dai vina pe cineva. 
Containerul e invizibil din șosea, pentru că în drum stă ferma de 
pui, așa că mă îndoiesc că l-a observat cineva. Și mă aștept ca 
mirosul de la fermă să-i fi zăpăcit pe câini, dacă ar fi avut unii cu 
ei, zise Huldar, gesticulând nerăbdător cu ţigara. Nu mă aștept 
să fi făcut mai mult de o verificare de rutină în interiorul fermei. 
Pesemne că acolo muncesc mai mulţi oameni și e puţin probabil 
să fi complotat să ascundă un cadavru. Și cred că echipa de 
căutare n-a considerat că merită să-și irosească timpul preţios 
pe aici, sau nu mai mult decât au irosit în alte locuri aglomerate 
unde se muncește din greu. Din păcate. Dacă ar fi făcut-o, poate 
că cineva ar fi zărit containerul la timp. 

Huldar nu mai aminti că el însuși trecuse cu mașina pe aici și 
ignorase ferma exact din aceleași motive. Dar nu era singurul 
loc pe care-l trecuse cu vederea și cu siguranţă mai existau și 
altele pe care echipele de căutare le ignoraseră. Apelul către 
public să-și verifice casele și locurile de muncă le crease 
probabil un fals sentiment de siguranţă. 

Huldar îi zâmbi lui Gudlaugur cu o căldură sinceră pentru 
prima dată de când Asta îi sădise în minte sâmburele îndoielii. 

— Dar cel puţin am reușit și noi o dată să nu mai fim 
muștruluiţi. 

Până la urmă Gudlaugur plecă spre container, părând ceva 
mai vioi. Insă Huldar nu putea scăpa cu totul de senzaţia intensă 
de oboseală și de tristeţea provocată de soarta lui Egill. Când 
ajunse la gard, își aprinse în sfârșit ţigara, lăsându-și capul pe 
spate și suflând un nor de fum către cer. Era în aceeași poziție 
când Erla se ivi lângă el. 

— Ce dracu' mai e și cu scrisoarea asta? 

— Habar n-am. 

Huldar mai trimise un nor de fum către cer. 

— Potrivit personalului de la spital, el se afla în secție când cei 
doi copii au fost atacați. Legat la monitoare, deci categoric i s-ar 
fi remarcat absența. 

— Unde îi e telefonul? Trebuie să punem cât mai repede mâna 
pe el. Poate că a sunat pe altcineva după ce a suferit infarctul și 
i-a cerut să se ocupe de crime. 

Huldar privi în jos la ea. 

— Nu știu cu ce fel de oameni umbli tu, dar eu n-am pe 


VP - 268 


nimeni în agenda telefonului căruia să-i cer așa, din senin, să se 
ocupe în locul meu de vreo două crime. 

— Nici măcar surorilor tale? 

Erla se întinse după ţigara lui și trase un fum din ea. 

— Tu de când fumezi? o întrebă Huldar, privind-o cum dădea 
fumul afară ca o amatoare. 

— Fumez doar când beau. Sau când o iau razna. 

Mai trase un fum, deși nu părea să fi înghiţit fumul. Când îi 
dădu ţigara înapoi, o fumase deja până la filtru, care acum 
pâlpâia într-o nuanţă portocalie. 

— El a pomenit de trei crime. Dacă n-ar fi fost vorba de 
nenorocitele alea de numere, probabil că am fi sărbătorit faptul 
că n-a reușit să bifeze decât două din trei. Dar nimeni nu 
omoară în ordinea asta: doi, trei, unu. 

— De ce nu? întrebă Huldar, stingându-și ţigara pe un stâlp 
din gard. Ar fi mai ciudat decât celelalte aspecte ale acestui 
caz? Omul e suficient de nebun încât să omoare făpturi în 
floarea tinereții. 

— Oh, Hristoase, nu începe să o faci pe poetul cu mine. 

Erla se uita la ușa deschisă a containerului. 

— Se pregătesc să-l scoată afară. Săracul copil. 

— Legistul ce spune? A zăcut mort acolo încă de marți? 

— Nu. A murit cu mai puţin de douăzeci și patru de ore în 
urmă. După autopsie ar trebui să știe mult mai precis când a 
avut loc decesul, deși vom vedea cât de precis. Oricum, 
aspectul ăsta e irelevant, din moment ce legistul e destul de 
convins că băiatul a murit din pricina rănilor suferite marți 
seară. Nu a reușit să găsească semne de violenţe suferite după 
aceea. 

Huldar o întrerupse brusc, pentru a evita o descriere a 
diferențelor dintre rănile vechi și cele noi. 

— Vrei să spui că a zăcut acolo, viu, timp de patruzeci și opt 
de ore, strigând poate după ajutor? 

— Dacă a încercat să facă vreun zgomot, acesta n-ar fi ajuns 
prea departe. Băiatul se afla într-o stare foarte proastă. Chiar și 
eu am văzut asta. Oricum, n-ar fi obținut niciun rezultat. Nu l-ar 
fi auzit nimeni. Containerul se află prea departe de ferma de 
pui. L-am luat la întrebări pe paznicul de acolo și el a insistat că 
nu a auzit nimic. Spune că găinile cotcodăcesc cât e ziua de 
lungă, așa că nu mai auzi nimic altceva. Dat fiind că sunt găini 


VP - 269 


ouătoare, în coteţe nu există ferestre, ceea ce înseamnă că nu 
există niciuna pe latura care dă către acest padoc și container. 
Se pare că ei controlează orele de somn și de trezire ale găinilor 
cu ajutorul luminii artificiale. Seara și noaptea, când luminile 
sunt stinse și ele dorm, nu prea e mare lucru de făcut, deci n- 
are nimeni motiv să iasă pe afară. Firește că vom sta de vorbă și 
cu personalul care lucrează aici în tura de zi, deși cred că putem 
exclude posibilitatea ca vreunul dintre ei să-l fi auzit pe Egill. 
Există totuși șansa să fi observat cineva o persoană venind sau 
plecând din zona containerului. 

— Probabil. 

Huldar se îndoia. Constatase, de-a lungul anilor, că în unele 
cazuri, anchetele merg ca unse, în timp ce în altele totul merge 
prost. lar cazul acesta cu siguranţă se încadra în cea de-a doua 
categorie. Moartea lui Mördur exact înainte ca el și Gudlaugur să 
ajungă la spital era cea mai clară dovadă în acest sens. 

— Vrei să merg la spital și să încerc să aflu ce s-a întâmplat 
cu telefonul lui Mördur? Fiica lui nu pleacă nicăieri și, în afară de 
ea, singura lui rudă e fratele din nord. Pun pariu că nu i-a cerut 
nimeni bunurile. 

Erla părea să se gândească la asta în timp ce privea cum doi 
bărbaţi duceau o brancardă în direcţia containerului. Aceștia îl 
bătură pe Gudlaugur pe spate ca să se dea la o parte, după care 
dispărură în interiorul cuștii de oțel. 

— Bun. Ar fi bine. Oricum nu vei fi util aici, după cum te știu. 

Era un comentariu rezonabil și Huldar nu protestă. 

— Dar apartamentul lui Mordur? Mai există vreun motiv ca să 
întârziem cu percheziționarea lui? Aș putea ajuta și cu asta, 
dacă vrei. 

Vântul își schimbă direcţia și aduse cu el o duhoare 
înecăcioasă dinspre ferma de pui. Huldar se strâmbă, însă Erla 
nu păru să bage de seamă, fiindcă se unsese cu cremă 
mentolată sub nas înainte de a intra în container. 

— Imediat ce am auzit de scrisoare, l-am sunat pe grefierul de 
serviciu, însă el n-a considerat de cuviință să scoale un 
judecător din somn. Mi-a spus să aștept până dimineaţă și să 
pun un om să stea de pază, la noapte, în faţa apartamentului. 
Am încercat să-l conving că nu poate suferi amânare, dar 
înțepatul ăla nici n-a vrut să audă. După ce am închis, am 
început să mă întreb dacă noi chiar avem nevoie de un mandat. 


VP - 270 


Locuia singur. lar acum e mort. 

Huldar o privi surprins. 

— Aă, da. Sunt destul de sigur că avem nevoie de unul. 

— Chiar așa? Oare morţii mai au dreptul la intimitate? Nu 
putem pur și simplu să mergem acolo și să scotocim locul? Nu e 
ca și cum l-ar mai deranja. 

Huldar se desprinse de gard și se întoarse cu faţa spre ea. 

— Ţi-a ajuns deja să fii şefă, așa e? 

— Nu. Da. Nu știu. 

Erla continua să se uite spre container, evitând privirea lui 
Huldar. 

— Mi-a ajuns atâta birocraţie meschină. Ca acum - chiar când 
lucrurile au început să se miște, un mucos de funcționar îmi 
pune beţe-n roate. M-am săturat până peste cap de porcăriile 
astea. 

— Dacă încă nu ești sigură că vrei să scapi de jobul ăsta, mai 
bine ai uita naibii de ideea asta cât mai repede posibil. Din ce-mi 
amintesc eu, legea nu face nicio diferență între vii și morţi când 
vine vorba de intimitate. 

Firește că Erla cunoștea și ea legea la fel de bine ca el, dacă 
nu chiar mai bine. Lipsa de somn din ultimele cinci zile își 
spunea cuvântul. 

— Pune pe cineva să stea de pază, așa încât să nu poată intra 
nimeni la noapte acolo și apelează la căile oficiale mâine- 
dimineaţă. Dacă intrăm fără mandat, o să te mănânce. 
Imprejurările nu întrunesc criteriul unei distrugeri iminente a 
probelor, deci nu te poţi ascunde în spatele acestei scuze. La 
urma urmei, tipul e mort. Apropo, îţi recomand să ceri un 
mandat pentru percheziționarea camerei lui Laufhildur, dacă tot 
te apuci de asta. Ea e suficient de puternică încât să poată fi 
atacatorul de pe înregistrările camerelor video. Personalul de la 
cămin ar putea pretinde că ea n-a ieșit niciodată, însă femeia 
are la dispoziţie propria cale de acces. Nu știu cum ar fi putut 
ieși fără să atragă atenţia, dar poate că a găsit ea o soluţie. 
Până la urmă, are o mască de Darth Vader și, totodată, ar putea 
avea și o canadiană plină de sânge dosită în dulapul din cameră. 

Erlei îi luă ceva timp să înțeleagă spusele lui; stătea cu 
privirea fixată în continuare pe container. 

— Niciun grefier n-o să deranjeze un judecător pentru un 
mandat de percheziţie la un cămin pentru cei cu dizabilităţi la o 


VP - 271 


asemenea oră din noapte. Doar îmi va spune să aștept până 
mâine. 

Huldar trebui să se mulţumească cu asta, deși el, personal, 
măcar ar fi încercat. Dar nu se afla în poziţia de a trece peste 
voinţa ei. 

— Cel care i-a omorât pe Stella și pe Egill trebuie să fie încă în 
viaţă, continuă Erla. Dacă informaţia celor de la spital e corectă, 
e imposibil să fi fost M5rdur. Deci acum îmi fac mai multe griji 
pentru apartamentul lui. Există riscul ca ucigașul, indiferent că e 
vorba de fiica lui sau de altcineva, va merge acolo și va 
îndepărta orice dovadă incriminatoare. 

— Atunci pune pe cineva de pază în faţa apartamentului, așa 
cum ţi-a sugerat și grefierul. 

Containerul scârțâi când deschiseră complet ambele uși ca să 
facă loc să treacă targa cu trupul băiatului. Priviră în tăcere. 
Niciunul n-avea să participe la înmormântarea băiatului, deci 
acesta era singurul moment când îi mai puteau aduce un ultim 
omagiu. Cei aflați în suferinţă aveau tendinţa să nu agreeze 
prezența polițiștilor, dat fiind că aceștia nu reprezentau decât 
încă o reamintire a oribilelor evenimente care duseseră în acel 
punct. Brancardierii mergeau încet, având grijă să nu alunece 
pe pământul denivelat, sub privirile atente ale echipei care se 
ocupase de cadavru. Tehnicienii se adunară în jurul intrării în 
container, la fel de tăcuţi precum Huldar și Erla. Gudlaugur, 
rămas în continuare afară, păstra și el tăcerea. Când brancarda 
trecu prin dreptul său, Huldar se uită la silueta albă aflată sub 
cearșaf, frapat de cât de fragil fusese băiatul, de cât de mult 
mai avea până să devină adult. Tot ce se vedea era o mână ce 
ieșise de sub cearșaf. Erla părea şocată de priveliște. După ce 
brancarda trecu mai departe, ea întrerupse tăcerea: 

— Băiatul strângea niște fire de păr în pumn. La fel ca Stella. 

Nu mai adăugă nimic și nici Huldar nu mai puse întrebări 
suplimentare. Așteptară până ce Egill fu urcat în ambulanţă. 
După ce ecoul stârnit de trântirea ușilor din spate încetă să le 
mai reverbereze în urechi, Erla se întoarse spre Huldar și 
continuă de unde rămăsese: 

— Și dacă prima victimă se află în apartamentul lui Mördur? 
Poate încă în viață? 

Huldar scoase un oftat. Erla n-avea de gând să se dea bătută, 
deci de el depindea să o salveze de ea însăși. Oricât de 


VP - 272 


încordată era relaţia lor, gândul la un nou șef nu-l atrăgea 
absolut deloc. Dumnezeule, ar fi putut fi Jóel, iar în cazul ăsta la 
fel de bine ar fi putut începe să-și adune lucrurile de pe birou. 

— Să spunem că mă duc să-i iau lucrurile lui Mördur de la 
spital și, din întâmplare, printre acestea se află și cheile. 

Erla miji ochii. 

— Apoi să spunem că, tot din întâmplare, trec prin faţa 
apartamentului său, în timp ce mă îndrept spre casă, și că 
zăresc lumină și pe cineva mișcându-se la fereastră. Presupun 
că va trebui să verific ce se întâmplă, ca să fiu sigur că nu mai 
există încă o victimă acolo sau că atacatorul nu s-a întors ca să 
scape de toate dovezile. N-ar fi cel mai convingător așa? 

Se opri și, întâlnindu-i privirea, văzu acolo o sclipire pe care n- 
o mai zărise de o eternitate. 

— Doar o idee. 

Erla îl privi la rândul ei, rânjind. 

— Mișcă-ţi curul la spital. Am să amân cât pot să pun un om 
de pază la apartament. 

li dădu o palmă prietenoasă pe umăr, ceva mai puternică 
decât ar fi fost necesar. 

— Ştiam eu că mă pot baza pe tine. 

e 

Huldar cunoştea acum ca pe propriile buzunare drumul până 
la secția de Cardiologie. La fel ca la vizitele precedente, nimeni 
nu-i acordă nicio atenție când pătrunse pe ușa de la urgentțe, 
deși poate că acum era de înțeles, având în vedere cât era 
ceasul. Merse cu pași mari, precum cineva care știe exact 
încotro se îndreaptă. 

In secţie domnea o liniște deplină, întreruptă de ticăitul acela 
enervant atotprezent. Holul era pustiu și luminile din saloane 
erau stinse. Nu o recunoscu pe asistenta de serviciu și nici nu se 
putea hotărî dacă acest lucru era de bine sau de rău. Femeia cu 
care avusese de-a face ultima dată probabil că ar fi avut ceva 
de obiectat, sătulă să tot fie întreruptă din treabă. Dar cel puţin 
ar fi fost scutit să-i mai explice de ce se afla aici. Nu-i era nici lui 
chiar ușor, dat fiind că avea anumite limite în privința 
informaţiilor pe care le putea dezvălui, însă, din fericire, 
asistenta se dovedi una dintre acele făpturi rare care încă au o 
încredere neţărmurită în poliţie și acceptă tot ce îi spuse el fără 
să ceară alte explicaţii. Huldar se trezi că trebuie să-și ascundă 


VP - 273 


un zâmbet de triumf când ea dispăru într-o cămăruţă aflată pe 
hol, după care reapăru cu un sac de plastic pe care nu se afla 
nicio etichetă. Avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu 
se uite înăuntru până ce nu ajunse înapoi în mașină. 

Își trase pe mâini o pereche de mănuși de unică folosinţă și 
vărsă conţinutul sacului pe scaunul pasagerului, după ce 
învelise scaunul cu o folie de plastic, pentru a preveni 
contaminarea probelor. Avea deja la dispoziţie pungi gata 
pregătite pentru fiecare probă în parte. Însă nu făcea totul ca la 
carte: ar fi trebuit să ducă posesiunile lui Mordur direct la secţie 
și să le predea criminaliștilor. Însă nu era prima dată când un 
poliţist interpreta regulile după bunul plac și nici ultima dată 
când se întâmpla acest lucru. 

Hainele lui MoOrdur ocupau cea mai mare parte a sacului: 
jeanși, maiou și cămașă, șosete și chiloți. Huldar pipăi 
buzunarele pantalonilor, însă acestea erau goale. La fel era și 
buzunarul de la piept al cămășii. Inghesui hainele în două pungi 
și le sigilă. Mai găsi și un portofel, însă acesta nu conţinea nimic 
interesant: o bancnotă de o mie de coroane, un card de credit, 
un card de debit, un teanc nou-nouț de bilete de autobuz și mai 
multe chitanțe de la cardul de credit. Când le desfăcu, i se păru 
că sunt perfect în regulă; genul de lucruri pe care și Huldar le-ar 
fi păstrat în portofel. Cumpărături, benzină, mâncare de la fast- 
food. Cu singura diferenţă că portofelul lui Huldar ar fi fost ticsit 
și cu chitante de la barurile din Reykjavik. 

După ce goli conţinutul portofelului și îl sigilă într-o pungă de 
plastic, pe scaun nu mai rămase nimic altceva în afară de un 
telefon mobil ce părea nou și un mănunchi de chei. Telefonul nu 
mai avea baterie. Huldar îl răsuci în mâini. Avea un încărcător 
care se potrivea la el și l-ar fi putut conecta la priza pentru 
brichetă a mașinii, însă alungă acest gând. Criminaliștii ar fi fost 
în stare să afle că umblase la el și un astfel de comportament ar 
fi fost greu de justificat. Deci și telefonul ajunse într-o pungă de 
plastic. În afară de chei, nu mai rămăsese nimic pe scaun. 

Pe inel se aflau cinci chei. Una era clar o cheie de mașină, 
apoi mai era încă una mică, ce părea să se potrivească la un 
lacăt, posibil cel de la containerul de transportat mărfuri. 
Celelalte trei păreau a fi chei de la casă. Nu existau două 
identice, deci una s-ar fi putut potrivi la o magazie, birou sau 
orice alt spaţiu la care să fi avut acces bărbatul. Urmau să afle 


VP - 274 


cât de curând. Înainte să pună cheile la loc pe scaun, încercă să 
identifice mașina bărbatului în parcarea spitalului, apăsând 
butonul de la telecomandă. Nu auzi niciun ţiuit. Nici măcar când 
ieși afară și ridică cheia în dreptul bărbiei, pentru a-și folosi 
capul pe post de antenă, lucru care ar fi trebuit să-i dubleze raza 
de acţiune, și o aţinti în mai multe direcţii. Niciun rezultat. 

Niciun zgomot, nicio lumină aprinzându-se pe undeva. 

Merse cu mașina în susul și în josul parcării, ţinând geamul 
deschis și apăsând în mod repetat pe telecomandă. Ori se 
terminase bateria, la fel ca a telefonului, ori mașina era parcată 
undeva în afara razei de acțiune. 

Frustrat, Huldar porni către apartamentul lui Mördur. De bună 
seamă că Erla aștepta nerăbdătoare vești noi. Și totuși parcă îl 
sâcâia ceva, ceva care avea legătură cu vizita lui la spital. Poate 
că era doar grija că va trebui să le explice superiorilor cum de se 
întâmplase să treacă prin dreptul unui apartament situat tocmai 
în Breidholt, când mai degrabă ar fi putut parcurge o distanţă 
mult mai mică de la spital la secţia de poliţie. Nu-i rămânea 
decât să spere că această chestiune avea să fie lăsată totuși 
baltă pentru totdeauna sau că lumea avea să fie atât de ușurată 
că fusese rezolvat cazul, încât urma să sară cu totul peste un 
detaliu atât de neînsemnat. 

Era aproape imposibil să găsească un loc de parcare liber în 
fața blocului de apartamente, însă până la urmă reuși să-și 
înghesuie mașina între alte două. 

Apartamentul se afla la parter. Una dintre chei se potrivea la 
intrarea în bloc, cealaltă, la apartament. Ușa de la intrare era 
neobișnuit de lată, mult mai lată decât celelalte uși de pe hol. 
Bănuia că acest lucru se datora faptului că soţia lui Mordur 
fusese invalidă, deci blocată într-un scaun cu rotile. 

Huldar răsuci cheia în broască, împinse ușa și o deschise, apoi 
intră și aprinse lumina. Mâinile îi rămăseseră învelite în mănușile 
de cauciuc și îi erau transpirate și lipicioase. Își iți capul pe după 
ușă și adulmecă, precaut. Spre marea sa ușurare, nu simţi decât 
un miros de casă neaerisită, alcătuit, desigur, din nenumărate 
elemente imposibil de definit. Venise pregătit pentru ceva cu 
mult mai rău. 

In loc să închidă ușa la loc și să se întoarcă la secţie, Huldar 
se hotări, fiindcă tot venise până aici, că la fel de bine ar fi putut 
da o raită prin apartament. Işi scoase atent pantofii pe hol și 


VP-275 


atinse cât mai puţine obiecte posibil, în timp ce mergea fără să 
facă zgomot printr-o casă care se dovedi cât se poate de 
obișnuită. Majoritatea pieselor de mobilier erau dintr-un lemn de 
culoare închisă, iar majoritatea tapițeriilor erau din catifea. Lui 
Huldar îi aducea aminte de casa părinţilor săi. Nu putu să reziste 
tentaţiei de a ieși afară pe terasa de lemn înconjurată de gard și 
de a vedea cu ochii lui puţinii metri pătraţi care, timp de două 
decenii întregi, reprezentaseră singura cale de acces pentru 
Laufhildur către aerul de afară. Spaţiul acela se dovedi mult mai 
mic decât curtea pentru plimbări a unei închisori. Se întoarse în 
casă și continuă prin a cerceta dormitorul lui MOrdur, sufrageria 
și camera pentru luat masa lipită de aceasta, fără însă să 
descopere ceva interesant. 

Însă apoi deschise ușa de la camera lui Laufhildur. 

Huldar își scoase telefonul și o sună pe Erla. Aceasta trebuia 
să mai facă o încercare cu mandatul de percheziție. Nu mai era 
timp de pierdut. Nu mai văzuse în viaţa lui atâtea probe într-un 
singur loc. 

Era un adevărat amalgam. 

Însă în rarele ocazii când un asemenea amalgam de probe 
ieșea la iveală astfel, de fiecare dată, fară excepţie, fusese 
pregătit dinadins pentru poliţie, lucru pe care, din păcate, 
Huldar îl aflase pe pielea lui. Nu probele îl făcură totuși să 
rămână cu gura căscată, ci fereastra de la dormitor; fereastra 
care, mai mult decât orice altceva, reprezentase un martor mut 
al suferinței și izolării pe care Laufhildur le alesese în loc să 
înfrunte lumea de afară în starea ei de persoană desfigurată. 
Aceasta fusese acoperită în întregime cu vopsea neagră. 


VP - 276 


Capitolul 37 


Huldar nu era singurul care își făcuse apariţia la secție buimac 
și tânjind după cofeină. Nu dormise decât patru ore, pe lângă 
jumătatea de oră de care avusese nevoie ca să adoarmă. De 
obicei, somnul îl lua imediat. Insă noaptea trecută se tot 
răsucise, singur în patul dublu, încercând să nu se gândească 
întruna la caz și la materialul găsit în apartamentul lui Mördur. 
Nici măcar încercările sale de a-și alunga aceste gânduri 
concentrându-se în schimb pe apropiata întâlnire cu Freyja nu-i 
fuseseră de ajutor. 

— Te caută Erla. 

Gudlaugur, fiind mai tânăr, făcea mai bine faţă lipsei de somn. 
Tânărul ajunsese acasă cam în același timp cu Huldar, la scurtă 
vreme după ce obiectele găsite în apartamentul lui Mördur 
începuseră să sosească la secție. 

Durase înnebunitor de mult să se obțină un mandat de 
percheziţie și, în timp ce își aștepta colegii în apartament, 
Huldar își petrecuse vremea cercetând tot ce putea fără a 
deranja probele. In cele din urmă, epuizat după atâta stat în 
picioare, ieșise până la mașină ca să fumeze o ţigară. Se putea 
aștepta la o muștruluială pentru asta, însă această abatere 
pălea cu totul pe lângă faptul că pătrunsese în apartamentul lui 
Mordur fără permisiune. Și totuși nimeni nu comentase nimic. 
Noaptea trecută fuseseră cu toţii prea îmbătaţi de adrenalină ca 
să se mai gândească și la altceva în afară de a trece probele pe 
o listă și de a le examina pe fiecare în parte, însă fără îndoială 
că aveau să scape de efectele ei odată cu scurgerea orelor. Abia 
după aceea se putea aștepta să fie chemat în faţa superiorilor 
săi sau a avocatului departamentului. La naiba cu ei! Trebuia 
doar să-i lase să se descarce; să se prefacă rușinat pentru ce 
făcuse, dar concentrându-se totodată pe faptul că urma să 
petreacă seara alături de Freyja. Un truc pe care-l învățase în 
copilărie, pe când intra mereu în bucluc. 

Huldar se așeză pe scaun și își deschise calculatorul. Nu-l 
întrebă pe Gudlaugur unde era Erla; avea să vină ea să-l caute 
dacă era ceva urgent. 


VP - 277 


— Unde sunt probele? Tot la criminaliști? 

Gudlaugur își înălţă capul peste ecran. 

— O parte. Doar câteva au fost procesate, însă au făcut câpii 
după toate. Erla le-a atârnat pe pereţii din sala operativă. Merită 
să arunci o privire. 

— Mulţumesc, dar nu vreau. 

Huldar le văzuse deja pe majoritatea. Un șir de mâzgăleli 
bizare, justificări ale unui nebun ce plănuia să omoare copii care 
hărțuiau alţi copii, cu scopul precis de a pune capăt tuturor 
problemelor o dată pentru totdeauna. Și, totodată, să se 
răzbune pe lume pentru soarta de care avusese parte fiica sa, 
care suferise după ce fusese victima bullyingului în copilărie. O 
nebunie absolută. Pe nicio foaie acoperită de bălmăjelile acelea 
nebunești și împrăștiată pe podeaua apartamentului nu se 
găsea măcar vreun indiciu mărunt al faptului că bărbatul își 
asuma vreo vină pentru că fiica lui pusese mâna pe o armă. Și 
totuși era limpede că arma fusese a lui, dat fiind că făcuse parte 
din consiliul de conducere al unui club de tir în perioada 
respectivă și că renunţase la funcţie la scurtă vreme după 
incident. Era mult mai ușor să dea vina pe alţii pentru tot ce se 
întâmplase. Mai ușor și, fără îndoială, mai puţin dureros. 

Ca să-și ducă planul la îndeplinire, Mördur reușise să obțină 
numele unor elevi hărțuitori, inclusiv plasând anunţuri în școli și, 
făcând o muncă demnă de un adevărat detectiv, ajunsese să 
strângă informaţii detaliate despre fiecare. După aceea crease 
un tabel în care le acordase note fiecăruia în parte, ca să afle 
care merita cel mai mult să fie pedepsit. Cel mai mare număr de 
puncte era rezervat acelor cazuri în care victima încercase să se 
sinucidă, cu puncte în plus în cazul în care încercarea avusese 
succes. Pentru consecvență, creșteau și notele: cu cât 
hărţuitorul exercita o presiune mai mare asupra unei victime, cu 
atât el sau ea câștiga mai multe puncte. Apoi se acordau puncte 
și dacă erau implicați alţi copii; cu cât erau mai apreciate sau 
mai dureroase comentariile primite de hărțuitori la postările lor 
despre victime, cu atât erau mai mari notele. De asemenea, 
aceștia aveau șanse mai mari să ajungă în capul listei în funcţie 
de diversitatea atacurilor lor sau a numărului de platforme 
sociale folosite. Cu cât bullyingul era mai brutal, cu atât îi 
aducea mai multe puncte iniţiatorului. Distrugerea sufletului 
unui om: douăsprezece puncte. 


VP - 278 


Deloc surprinzător că Stella și Egill ajunseseră atât de sus pe 
listă. Nu chiar în vârf și fără a ieși în vreun fel în evidenţă, dar 
aproape de vârf, pe cea de-a doua și cea de-a cincea poziţie. 
Erau zece nume în total. 

— Am stabilit deja dacă ceilalţi copii de pe listă mai sunt în 
viaţă? 

În coșul de gunoi de sub chiuveta din bucătăria lui M&rdur, 
Huldar zărise un fel de ambalaj și, când îl scosese afară, îi 
îngheţase sângele în vene. Imaginea de pe acesta reprezenta un 
cuțit masiv, solid, menit în mod clar să nu fie folosit în bucătărie. 
Din moment ce în cazul atacului asupra Stellei și al lui Egill 
fusese folosit un obiect bont, Huldar se întrebase dacă nu 
cumva cuțitul îi fusese rezervat primei victime. Nici urmă de el 
în apartament. 

Gudlaugur încuviinţă din cap. 

— Da. A fost primul lucru pe care l-au verificat de dimineaţă și 
nu lipsește niciunul dintre copii. 

— Deci nu e niciunul victima numărul unu? 

Gudlaugur scutură din cap, însă Huldar tot nu era convins. 

— Sunt absolut siguri că au luat legătura cu cine trebuie? 
Unele nume de pe listă sunt destul de comune. 

— Sunt copiii care trebuie. M6rdur avea atâtea informaţii 
despre ei în baza lui de date, că nu e nicio îndoială. 

— Dar telefonul lui? L-au verificat în întregime? 

— Nu, încă nu, însă au ieșit la iveală o seamă de lucruri. 

Când Huldar dădu clar de înţeles că s-a săturat să smulgă cu 
forța răspunsurile de la el, Gudlaugur dezvoltă ideea: 

— În primul rând, avea un cont de Snapchat pe care și l-a 
șters. Username-ul lui era Doar13. Dumnezeu știe ce înseamnă 
asta. Am trimis o cerere la companie pentru a afla cu cine făcea 
schimb de Snapuri și pe cine urmărea pe Snapchat. Problema e 
următoarea: contul lui a fost dezactivat joi și e posibil ca 
Snapchat să facă în mod regulat curăţenie. Dacă e așa, probabil 
că toate informaţiile despre ei au dispărut. Ceea ce înseamnă 
că, dacă a trimis Snapuri, în loc să stea doar la pândă și să 
spioneze ce făceau copiii aceia, acestea au dispărut aproape 
sigur. Presupunând că destinatarii lor le-au deschis. 

— Dar calculatoarele sale de acasă? Am observat că avea și 
un laptop, și un calculator de birou. 

Laptopul rămăsese deschis pe masa din bucătărie, lângă de o 


VP - 279 


ceașcă de ceai băută pe jumătate și o bucată de pâine veche 
unsă cu brânză topită, din care nu apucase să muște decât o 
dată. Văzând cât de curat era restul apartamentului, Huldar 
interpretă asta ca pe un semn că bărbatul avusese intenţia să 
se întoarcă acasă. Ceaiul i se păruse ceva nelalocul lui. Oricât de 
irațional ar fi fost acest gând, el s-ar fi așteptat ca un criminal să 
bea ceva mai tare, cafea neagră sau whisky, de exemplu. 

— Acum le verifică. Am auzit pe cineva spunând că își 
instalase motorul de căutare Tor, atât pe telefon, cât și pe 
calculatoare. Dacă am înţeles bine, acesta îţi permite să-ţi ștergi 
toate urmele digitale, deși nu e chiar imposibil să recuperezi 
informaţiile. De asemenea, se pare că avea acces la dosarele 
unui psiholog specializat în cazuri de bullying, dat fiind că 
acestea se aflau pe laptopul lui. Deși e încă neclar dacă acel 
bărbat i le-a oferit el lui Mordur sau acesta a reușit să le 
acceseze în mod ilegal. Urmează să-l convoace aici pe psiholog, 
ca să-l ia la întrebări. De asemenea, așteaptă un mandat ca să 
confiște calculatorul lui Mordur de la muncă, deși această 
chestiune e ceva mai complicată, dat fiind că e proprietatea 
angajatorului său. 

Huldar se îndoia că Mördur ar fi fost mai puţin precaut când 
folosea calculatorul de la serviciu decât când le folosea pe cele 
de acasă. Nu era prima dată când criminaliștii puneau mâna pe 
o mașinărie al cărei proprietar încercase să-și ascundă urmele, 
deși de obicei cei cu care aveau de-a face erau amatori, nu 
programatori cu experiență, cum fusese Mordur. Dacă oricine 
putea naviga anonim pe internet, cu siguranţă putea și el. 

— Cine e psihologul? 

— Kjartan. Cred că numele său de familie e Erlendsson. 

Huldar era destul de sigur că acesta era tipul pe care Freyja i-l 
recomandase lui Haukur, tatăl lui Adalheidur. Își puse în gând să 
nu uite s-o întrebe, dat fiind că era vorba de încă o legătură cu 
cazul. Dacă-și aducea bine aminte, Haukur spusese că mersese 
el însuși la acel psiholog și că nu rămăsese prea impresionat de 
el. 

— Dar mașina lui? Aţi dat de ea? 

— Da, am găsit-o de dimineaţă, parcată pe Fjolnisvegur. Au 
adus-o aici și criminaliștii o cercetează pentru urme biologice. 
Dacă vor găsi vreo dovadă că Stella sau Egill s-au aflat în 
mașină, va trebui să discutăm iar cu cei de la spital, ca să 


VP - 280 


stabilim în ce măsură era, până la urmă, imobilizat la pat 
MOrdur. Poate că a reușit să păcălească monitoarele la care era 
conectat. In fond, era expert IT. Totodată, va trebui să-i 
verificăm și pe toţi cei care i-ar fi putut folosi mașina în timp ce 
el se afla pe patul de moarte. 

Huldar deschise o hartă pe telefonul mobil, nefiind în stare să- 
și amintească unde se afla Fjâlnisvegur. Când introduse numele, 
văzu că șoseaua se întindea la nord-vest de spital, în direcția 
opusă faţă de Breidholt. De ce naiba ar fi parcat-o Mordur acolo, 
dacă venise în mare grabă de acasă până la Cardiologie, din 
cauza durerilor în piept? Poate că teoria lui era eronată; poate 
că totuși nu venise de acasă sau poate că iminentul atac de 
cord îi tulburase minţile. 

— Știm cumva dacă mașina a fost parcată prost? 

Gudlaugur scutură din cap. 

— Nu. Insă pozele cu ea se află pe server. La ce te gândești? 

— Nu sunt sigur. Doar mă întrebam în ce stare s-o fi aflat și 
din ce direcţie o fi venit. Avem vreo idee? 

Deschise dosarul de caz de pe server și cercetă cu atenţie 
pozele care fuseseră făcute în cursul dimineţii. Primele înfățișau 
interiorul vehiculului, arătând că nu găsiseră nimic interesant 
acolo. Singurul obiect nelalocul său se afla în faţă și era o sticlă 
de apă minerală goală. Pe jos, în spatele scaunului șoferului, se 
afla una exact la fel, lângă o pungă de supermarket goală. In 
buzunarul de pe spatele scaunului se afla un kit de prim ajutor 
al Cercetașilor. Bancheta din spate era goală. Nici urmă de 
cuțitul lipsă. 

In cele din urmă, dădu și peste o poză a mașinii făcută din 
exterior. Era o mașină cu șapte locuri, genul de autovehicul pe 
care niciun om care are puţină demnitate nu l-ar fi cumpărat din 
proprie iniţiativă și Huldar nu se putu abţine să nu se întrebe de 
ce-l alesese Mordur. Apoi observă geamurile fumurii din spate și 
spaţiul încăpător din dreptul lor, de unde fusese scos șirul de 
scaune în plus. Convenabil pentru mutarea de obiecte masive, 
precum scaune cu rotile... sau cadavre. 

Lăsând la o parte aceste detalii, fotografiile scoteau la iveală, 
fără putinţă de tăgadă, că mașina fusese perfect parcată. Nu 
doar că nu ieșea deloc în afară, ci fusese așezată exact între 
linii, ceea ce, luându-i în considerare lungimea, reprezentase o 
adevărată provocare. Mai ales pentru un om care se presupunea 


VP - 281 


că avea dureri în piept foarte puternice. 

— Zici că lucra și pe post de instructor auto în timpul liber. 

Huldar se lăsă pe spate în scaun, în timp ce Gudlaugur dădu 
roată biroului, ca să privească poza mai îndeaproape. 

— A reușit să parcheze ca un profesionist, chiar dacă avea 
dureri îngrozitoare. 

Gudlaugur se arătă de acord, deși cu rezerve. 

— De fapt, oamenii se pot comporta bizar când suferă un atac 
de cord. Când bunicul meu a simţit dureri în piept, s-a apucat să 
mute mobila prin sufragerie. Ar fi căzut mort dacă bunica nu și- 
ar fi dat seama că e ceva în neregulă și n-ar fi chemat Salvarea. 
Sunt sigur că și el ar fi avut mare grijă să parcheze cum trebuie 
dacă ar fi venit singur cu mașina la spital. Dar, cine știe, poate 
că mașina a parcat-o altcineva, după internarea lui Mördur. Un 
complice, de exemplu. 

Cu coada ochiului, Huldar o observă pe Erla ieșind din camera 
de interogatoriu. Femeia arăta la fel de epuizată precum reflexia 
care-l întâmpinase în oglinda din lift în timp ce urca până aici. 

— Ai idee când a plecat Erla acasă azi-noapte? 

— Dar ea mai pleacă acasă? 

Gudlaugur se întoarse ca s-o privească pe Erla intrând înapoi 
în birou. In loc de pașii mari și apăsaţi pe care îi făcea de obicei, 
acum mergea încet, chiar clătinându-se ușor. 

— Mă îndoiesc. Când am plecat eu, încă discuta cu băieţii 
care-au verificat camera din cămin unde locuiește Laufhildur. Nu 
că ar mai fi avut rost să o facă, fiindcă se pare că n-au obținut 
niciun rezultat. Haina lui Laufhildur era curată, deși n-a fost 
spălată recent. In plus, era roșie și complet diferită de tipul de 
canadiană folosit de criminal. Și masca de Darth Vader părea 
curată, însă au luat-o totuși și au trimis-o criminaliștilor. Am 
auzit că pe tipi i-a tulburat serios faptul că au fost nevoiţi să 
acţioneze sub ochii aceia maliţioși ai lui Joker. Încă aveau pielea 
de găină când s-au întors. Erla se afla tot la birou și bănuiesc că 
a rămas în continuare aici. 

Huldar se ridică în picioare. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! 

Nu mai adăugă nicio explicaţie, deși nici n-avea de ce să o 
facă. 

Porni cu pași mari către biroul Erlei. Pentru prima oară, colegii 
lui nu se mai deranjară să facă glume stupide sau comentarii 


VP - 282 


răutăcioase. Chiar și Jóel îl ignoră. Erau cu toţii prea ocupați. 
Până și șchiopul Kári, care nu era cunoscut pentru răbdarea-i 
deosebită, stătea aplecat peste propriul birou, arătând 
neobișnuit de roșu în obraji și de liniștit. 

Huldar nu mai pierdu vremea ciocănind în ușă, ci dădu buzna 
înăuntru și închise ușa în urma lui. Reacţia Erlei era un indiciu 
clar că era la capătul puterilor. In loc să se uite cu asprime la el, 
doar ridică obosită capul din calculator, cu gura întredeschisă, 
de parcă s-ar fi îndopat cu sedative. 

— Ce e? 

— Cât ai dormit de duminică încoace? 

Expresia de drogată deveni și mai exagerată când Erla 
încercă să se gândească. 

— Nu știu. O grămadă. 

— O grămadă? 

Huldar nu-i mai văzuse niciodată biroul atât de îngropat în 
hârtii. Dând la o parte un teanc de documente așezat pe 
scaunul rezervat oaspeţilor, se lăsă să cadă pe el. 

— Pun pariu că o grămadă nu se aplică și-n cazul tău. Trebuie 
să mergi acasă și să tragi un pui de somn, chiar dacă doar patru 
ore. 

Erla își dădu ochii peste cap pe sub pleoapele îngreunate de 
oboseală. 

— Nici vorbă. N-am cum. Știi cu ce mă confrunt? Îl am pe 
scârbosul ăla de Arnar Björnsson în camera de interogatoriu, 
suspectat de crimele pe care Mördur Jónasson pretinde că le-ar 
fi comis. Însă Mördur e mort și devine din ce în ce mai evident 
că nu a omorât pe nimeni, iar ca lucrurile să stea și mai rău, 
încă n-am găsit și victima cu numărul unu. Pe deasupra, presa 
mă împinge de la spate - au prins de veste că am găsit cadavrul 
lui Egill și că avem un bărbat în arest. Știrile au ajuns deja pe 
site-uri. Și de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, tatăl lui 
Egill continuă să ne sune, panicat tot și cerând să afle pe cine 
am arestat. Autopsia lui Egill trebuie să înceapă peste o oră. 
Apoi mai avem de interogat o grămadă de persoane, ca să 
aflăm cine a fost complicele lui MGrdur, și de procesat datele 
obținute de către criminaliști de pe telefonul, calculatoarele și 
din mașina lui. De asemenea, trebuie să-i ţinem la curent pe cei 
din conducere și să-i furnizăm avocatului materialele necesare 
ca să poată cere mandatele care ne trebuie pentru continuarea 


VP - 283 


anchetei. Și, colac peste pupăză, avem și o femeie căreia îi 
lipsește o jumătate de faţă și care pare să fi fost motivul 
principal al crimelor, judecând după elucubraţiile de nebun ale 
tatălui ei. 

Se opri și trase adânc aer în piept, gest care, la jumătate, se 
transformă într-un căscat. 

— Și când dracu' aș mai putea și eu să plec ca să mă 
odihnesc? 

Huldar se dădu bătut. Era inutil să mai încerce să-i ofere 
vreun sfat. j 

— Pot să mai stau de vorbă odată cu Asta? întrebă el în 
schimb. E pur și simplu o coincidență prea mare că Mordur s-a 
aflat în secția ei. Nu putem ignora faptul că ea a avut acces la 
telefonul și la cheile lui de la mașină. Dacă Mordur a avut un 
complice, Asta ar fi candidatul ideal. Nu de alta, dar femeia asta 
a avut ocazia perfectă să umble la monitoarele la care era 
conectat, așa încât el să se poată strecura neobservat afară din 
spital. Poate că Mördur doar s-a prefăcut bolnav sau poate că a 
existat o înţelegere între ei. Habar n-am. Insă ea e cumva 
amestecată în toate astea. Trebuie să fie. Nu e deloc 
întâmplător că telefonul Stellei i-a fost vârât ei prin ușă. 

Erla se încruntă, creierul funcţionându-i cu greutate. 

— Dar el nu și-ar fi putut pune complicele să-l văre prin fanta 
pentru scrisori din ușa Âstei? Poate că îi purta pică dintr-un 
motiv sau altul, după ce a întâlnit-o la spital. Poate că l-a 
bruscat sau poate că a fost nepoliticoasă cu el. 

— Chiar crezi că el i-ar fi jucat o festă atât de urâtă tocmai 
femeii care i-a salvat viaţa? Eu nu pun botul la așa ceva. In plus, 
sunt mult prea multe elemente care nu se potrivesc. 

Își scoase telefonul și-i arătă Erlei locul unde fusese parcată 
mașina lui Mordur, subliniind faptul că o persoană care suferea 
un atac de cord ar fi fost puţin probabil să treacă pe lângă 
parcarea spitalului și să-și lase mașina mult mai departe, pe o 
stradă lăturalnică. 

— Dacă n-ar fi murit, mi-aş fi închipuit că atacul lui de cord a 
fost pur și simplu o invenţie. 

Erla privea gânditoare ecranul telefonului lui. 

— Chiar e posibil? Ar putea cineva să mimeze un atac de 
acord și să păcălească doctorii și asistentele? 

Huldar deja exclusese această posibilitate. 


VP - 284 


— Nu. Inima eliberează o enzimă în fluxul de sânge în timpul 
unui stop cardiac. Care poate fi măsurată. Însă poate că Ásta a 
măsluit rezultatele; a subtilizat o probă de sânge de la un alt 
pacient, de exemplu. Ar fi avut o mulţime de ocazii la dispoziţie. 
In secție se află pacienți în toate stările posibile și presupun că 
aceștia nici n-ar fi clipit dacă li s-ar fi spus că e nevoie de un alt 
test de sânge. Și pesemne că mulţi dintre ei au și branule, deci 
nici măcar n-ar fi fost nevoie ca ea să folosească un ac. 

Erla îl privi cu ochi injectaţi. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? Ce sens ar avea ca el 
să încerce să fie internat dintr-un motiv fals? Dacă ar fi fost 
mână în mână, nu văd ce ar fi avut de obţinut. Mai cu seamă 
dacă el intenţiona să-și recunoască vinovăția. Comploturile n-au 
cum să devină mai stupide de-atât. În plus, tu pari să uiţi că 
tipul a murit. Probabil că era totuși bolnav dacă personalul 
spitalului spune că a murit din cauza problemelor la inimă. Doar 
dacă nu cumva crezi că Asta ar fi în stare să schimbe corpurile 
între ele. Sau să-l omoare ea însăși, adăugă Erla, clătinând din 
cap. 

Huldar își luă înapoi telefonul și-l vâri la loc în buzunar. 

— Încă n-am primit niciun răspuns, dar poate că o voi putea 
convinge să vorbească. Știe că o ţinem sub supraveghere. Ar 
putea începe să se panicheze. Dacă o presăm, va trebui să 
înceapă să spună din ce în ce mai multe minciuni, până când va 
ajunge să se încurce în ele și să greșească. Eu sunt persoana 
ideală care să meargă la ea, pentru că nu mă suportă - așa că Îi 
va fi greu să se concentreze ca să inventeze lucruri. În cel mai 
bun caz, voi primi răspunsuri la unele întrebări; în cel mai rău, 
voi vedea ce o poate deranja. De multe ori asta scoate la iveală 
o altă poveste. De exemplu, va fi interesant de văzut cum 
reacţionează când aude că până la urmă am arestat un bărbat 
pentru crime. Dacă e complicea lui Mördur, acest lucru o va face 
măcar să reacționeze. 

Erla chibzui atât de mult la spusele lui, încât Huldar se temu 
ca nu cumva ea să fi adormit cu ochii deschiși, dar până la urmă 
femeia scoase un oftat obosit și îi spuse să-i dea drumul la 
treabă. Inainte ca Huldar să apuce să se ridice de pe scaun, Erla 
adăugă: 

— Am uitat să menţionez o altă piesă din puzzle care a căzut 
la locul ei. Idiotul ăla de Kári mi-a bătut mai devreme la ușă ca 


VP - 285 


să-mi spună că ceea ce a auzit despre Laufhildur de dimineață i- 
a trezit la viață memoria și acum știe ce anume i-a stârnit acel 
déjà-vu în parcarea unde am găsit-o pe Stella. Acum douăzeci 
de ani, el era de serviciu când Laufhildur a încercat să se 
sinucidă, exact în același loc. Motivul pentru care nu există 
absolut nimic în baza de date a poliţiei sau oriunde altundeva 
este că el n-a mai apucat să-și termine raportul după aceea; i-a 
ieșit complet din minte. Cuvintele lui, nu ale mele. De aceea nu 
există niciun raport, nimic. Tot ce-și amintește este acea scenă 
oribilă pe care au văzut-o când au sosit la faţa locului și cât de 
traumatizată era fata care vindea la magazin după ce auzise 
împușcătura și o găsise pe Laufhildur. Se pare că a existat și un 
bilet de adio, dar firește că a uitat ce scria în el, în afară de 
faptul că era foarte lung și că intrai în depresie citindu-l. Ceea ce 
nu-i deloc de ajutor. Acum scotocesc cu toţii subsolul în 
căutarea dosarelor de caz, deși nu cred că prostovanul ăla 
bătrân a completat măcar un singur formular. Pur și simplu face 
degeaba umbră pământului. Credeam că doar îmbătrânește și 
se senilizează, dar se pare că el a fost dintotdeauna cu totul 
incompetent. 

Huldar era mai puţin interesat de prostia lui Kâri decât de ce 
tocmai îi spusese Erlei, probabil în așteptarea vreunui cuvânt de 
laudă din partea ei. Bănuia că ea îl făcuse deja cu ou și oţet pe 
nefericit. 

— Ce naiba căuta Laufhildur tocmai în spatele acelui 
magazin? Doar locuiau în celălalt capăt al orașului la acea 
vreme, în Breidholt. 

— Habar n-am. Va trebui să ne lămurească ea însăși. Ceea ce 
îmi aduce aminte de încă un lucru pe care trebuie să-l fac - să o 
chem pe Laufhildur la interogatoriu. Ar trebui să fie interesant, 
dată fiind presupusa ei agorafobie. Bănuiesc că ar trebui să 
existe ceva despre încercarea ei de sinucidere în fișa medicală, 
deși mă îndoiesc că ni se va da voie să o consultăm. Ea însăși nu 
este considerată suspectă și percheziționarea camerei sale n-a 
scos nimic interesant la iveală. Nu are smartphone și vechitura 
ei de laptop e curat. De asemenea, personalul de la cămin este 
sută la sută sigur că ea nu părăsește niciodată clădirea. Până nu 
găsim o dovadă care să le arate că se înșală, aș zice că 
implicarea ei e zero. Adică e greu de imaginat că cineva atât de 
distrus cum e ea ar comite o crimă brutală. 


VP - 286 


Nu mai era nimic de adăugat. Huldar se ridică în picioare. 
Înainte să iasă, se opri în ușă ca s-o întrebe dacă îl poate lua și 
pe Gudlaugur cu el. Deși era mai mult decât capabil să 
contracareze singur tertipurile Astei, voia totuși să vadă dacă 
prezența lui Gudlaugur ar fi făcut-o să-și aducă aminte unde îl 
mai văzuse. 

Erla zise da pe un ton absent, apoi îl întrebă: 

— Huldar, tu mă tot baţi la cap că nu dorm suficient din cauză 
că sunt femeie? Ți-ar păsa vreun pic dacă aș fi bărbat? 

El zâmbi, clătinând din cap. 

— Erla, dacă ai fi bărbat, n-ai mai simţi nevoia să muncești 
până nu mai poţi. Ai avea parte de cele opt ore de somn 
necesare noapte de noapte. 

Fără să-i mai aștepte răspunsul, se întoarse la biroul lui și-i 
spuse lui Gudlaugur că urmau să-i facă o vizită Astei. Își reţinu 
un zâmbet când văzu expresia de uluială de pe chipul tânărului. 


VP - 287 


Capitolul 38 


Era una dintre acele minunate zile de iarnă însorite și senine, 
dar geroase, fără nicio adiere de vânt. Zăpada scârțâia sub 
picioare și Huldar și Gudlaugur se apropiau de casa Astei, 
trecând pe lângă un om de zăpadă micuţ și destul de înclinat 
într-o parte, ce stătea singuratic în mijlocul peluzei. Fire de iarbă 
se ițeau acolo unde zăpada fusese rostogolită și transformată 
într-un bulgăre masiv, sugerând faptul că omul de zăpadă 
fusese construit de dimineaţă. Huldar nădăjduia că cele două 
fetite ieșiseră pe-afară cu cealaltă mamă a lor. Era mult mai 
greu să discuţi cu oamenii când în jur roiau și copii, chiar dacă 
nu erau în aceeași cameră. Gândul că ei ar fi putut trage cu 
urechea îi alunga concentrarea în timpul întrevederii. Pe când 
Gudlaugur, palid și abătut, suna la ușă, lui Huldar îi trecu prin 
minte că poate ar fi fost mai înţelept s-o fi adus pe Asta la 
secţie. Însă acum era prea târziu. 

În mod previzibil, cea care le deschise ușa fu una dintre fete. 
Cea mare - al cărei nume Huldar îl uitase deja. Aceasta rămase 
agăţată de clanţa ușii, uitându-se prin deschizătura îngustă, cu 
obrajii stacojii după ce se jucase afară în frig. Fata avea părul 
dat pe spate și prins în coadă, deși ciufulit în vârful capului, 
semn că tocmai își dăduse jos căciula. Acum, judecând după 
sclipiciul ce părea să-i fi fost presărat din belșug prin păr, pe 
mâneci și pe partea din faţă a hainei, fata era în mijlocul unui 
proiect legat de Crăciun. Huldar avusese și el parte de astfel de 
creaţii de la nepoţii săi de-a lungul anilor. Cutiile de cadouri 
împrăștiau o jerbă de sclipici când erau desfăcute, iar chestia 
aia se lipea de tine ca și cum ai fi fost tăvălit prin smoală și 
rostogolit prin fulgi. 

— Mămica ta e acasă? 

— Am două mămici. 

Chipul fetei parcă era săpat în piatră. De data asta nu mai 
purta peticul și unul dintre ochi i se abătea într-o parte când se 
uita la Huldar. 

— Sunteţi polițiști. Ar trebui să știți acest lucru. Doar aţi mai 
fost aici. 


VP - 288 


Deloc surprinzător că fata îi recunoscuse, dat fiind că se 
schimbaseră în uniformă, pentru a sublinia natura oficială a 
vizitei lor și, sperau ei, pentru a o face pe Ásta să priceapă 
gravitatea situaţiei. 

— Desigur. Scuze, ce prostie din partea mea. Vreau să spun 
mămica Ásta. E acasă? 

— Da. Aşteptaţi puţin. 

Le închise ușa în faţă, însă pe ei nu-i deranjă. Faptul că nu li 
se dădea drumul înăuntru venea la pachet cu slujba lor. 

Ușa se deschise la scurt timp, de data aceasta cea care stătea 
în prag fiind Ásta, iar în spatele ei se ascundeau cele două fiice 
ale sale, cea mică fiind la fel de plină de sclipici ca și sora ei mai 
mare. Obrajii Astei erau încă și mai roșii decât ai lor, deși Huldar 
bănuia că erau așa mai degrabă de furie, decât de frig. Nu se 
înșela. 

— De ce v-aţi întors? se răsti ea. Credeam c-am terminat. 

— Putem discuta cu tine la secţie, dacă vrei. Nu e nicio 
problemă. 

O minciună sfruntată, menită doar să o sperie. 

Asta își trecu o mână prin părul blond cârlionţat, își cobori 
sprâncenele atent pensate și ezită. Părea să cântărească dacă 
ar fi fost mai bine să-i invite înăuntru sau să fie nevoită să-i 
explice familiei sale de ce trebuise să iasă din casă însoţită de 
doi agenţi de poliţie. 

— Atunci, intraţi. Dar vă rog să vă grăbiţi și să vorbiţi încet. 
Soţia mea doarme. A lucrat azi-noapte. 

Le spuse apoi fetelor să meargă în camera lor și, când ele 
protestară, le vorbi pe un ton răstit, reamintindu-le să nu facă 
gălăgie. Fata cea mare se uită urât la Huldar, evident 
învinovăţindu-l pe el pentru că le stricase sâmbăta. Polițistul 
dădu din cap și rânji la ea, însă fata îi scoase limba, apoi se 
răsuci pe călcâie și o rupse la fugă pe hol. 

Intrară în casă, Gudlaugur ferindu-și capul pentru a-și ascunde 
fața de Ásta în timp ce-și scoteau încălţările. N-ar fi fost nevoie 
să se deranjeze: era mult prea ocupată să se uite în urmă, ca să 
vadă dacă nu cumva se întorseseră fetele. Îi conduse în 
bucătărie, zorindu-i când trecură prin dreptul sufrageriei, unde 
Huldar zări cutii de carton desfăcute, acoperite cu decorațiuni 
pentru Crăciun. O aromă de pin stătea drept mărturie a 
prezenţei unui pom de Crăciun, deși acesta nu era vizibil de pe 


VP - 289 


hol. Huldar se gândi că, dacă suspiciunile lui în privinţa Ástei se 
dovedeau corecte, familia ar fi putut la fel de bine să închidă la 
loc cutiile, să arunce pomul afară și să sfărâme omul de zăpadă 
din grădină. Atmosfera de sărbătoare n-ar mai fi avut niciun 
sens odată ce mama lor ar fi ajuns în arestul poliţiei. 

— Aveţi grijă la picturile fetelor. 

Ásta arătă spre scaunele de la masa din bucătărie, care era 
acoperită cu felicitări de Crăciun, foarfeci și lipici. Pe toată 
suprafața acesteia era împrăștiat sclipici, iar  șezuturile 
scaunelor scânteiau și ele în lumină. Pe când cei doi polițiști luau 
loc, femeia închise ușa de la bucătărie și se lipi cu spatele de ea. 

— Sunteţi aici ca să mă întrebaţi iar de Stella? Dacă da, vă pot 
scuti de deranj, pentru că nu s-a schimbat absolut nimic: nu o 
cunosc și n-am întâlnit-o niciodată. 

— Mersi. 

Huldar își împinse scaunul de lângă masă ca să-și protejeze 
uniforma, dar nu se putu mișca prea mult din cauza peretelui. 

— De fapt, suntem aici ca să te întrebăm despre Mördur, 
pacientul căruia se pare că i-ai acordat primul ajutor în parcarea 
spitalului acum mai puţin de o săptămână. 

Replica lui Huldar o prinse pe picior greșit, dar femeia își 
reveni rapid, încrucișându-și braţele la piept și împingându-și 
bărbia înainte. 

— Ce-i cu el? 

— Se pare că era implicat într-un caz pe care-l anchetăm. 
Asasinarea Stellei și, acum, și a lui Egill. Așa cum poate știi, 
cadavrul băiatului a fost găsit ieri-seară. 

— Da, am văzut știrile. 

— Atunci poate că ai văzut și că am arestat un bărbat 
suspectat de uciderea Stellei? 

Huldar o privi cu atenţie, în timp ce ea stătea în continuare 
rezemată de ușă, ca fetele să nu poată intra peste ei. Insă 
reacţia femeii nu era cea la care se așteptase el. În loc să pară 
vinovată, ea păru ușurată. | se dilatară pupilele și deschise gura, 
scoțând un oftat lung de ușurare. 

— Nu, n-am știut. 

Nu mai adăugă nimic altceva și nu întrebă cine era suspectul, 
așa cum lui Huldar i s-ar fi părut normal să o facă. 

— Aţi venit până aici ca să-mi spuneţi asta? 

— Nu. 


VP - 290 


Huldar încercă să se lase pe spate, însă îl împiedică peretele. 

— Trebuie să-ți punem niște întrebări despre Mördur 
Jónasson, după cum am zis. 

— Ce-i cu el? 

Se uită la Huldar cu aceeași privire urâtă pe care el o zărise 
mai devreme la fiica ei. Poate că și femeia avea să scoată limba 
la el. 

— Există anumite semne de întrebare privind modul în care i- 
ai salvat viața lui Mordur și faptul că telefonul Stellei ţi-a fost 
vârât prin ușă, având în vedere ce știm acum despre legătura lui 
cu cazul. Nu ţi se pare ciudat că un bărbat care îţi datora viața 
ar fi vrut să te implice într-o crimă? 

— Nu mă întrebaţi pe mine ce-i trecea lui prin cap. Pot doar să 
repet că n-am nici cea mai mică idee de ce-a ajuns acel telefon 
în cutia noastră pentru scrisori. Mördur era deja foarte grav 
bolnav și ajutându-l în parcare, n-am făcut decât să amân 
inevitabilul. Nu-mi vine să cred că el ar fi putut avea ceva de-a 
face cu cazul, dat fiind că a stat la pat toată săptămâna. Cred că 
ați încurcat borcanele. 

— Ei bine, să știi că te înșeli în această privinţă. 

Huldar scoase o bucată de hârtie din buzunar, o despături și o 
întinse cu atenţie printre tuburi de lipici, foarfeci, sclipici și hârtii 
colorate. Era o hartă a Spitalului Naţional scoasă la imprimantă. 

— Vrei să ne arăţi locul exact în care l-ai întâlnit pe Mördur? 

Asta se desprinse de lângă ușă, se apropie de masă și ridică 
harta. Mușcându-și buza de jos, răsuci foaia într-o parte și în 
alta, de parcă n-ar fi înțeles despre ce era vorba. Huldar 
continuă să o preseze: 

— S-a întâmplat în urmă cu doar o săptămână. Trebuie să-ți 
aduci aminte. 

— Incerc să mă adun, atâta tot. 

Huldar bănuia că femeia doar voia să mai câștige timp, 
încercând să ghicească de ce era important să indice locul și 
întrebându-se dacă să spună sau nu adevărul. 

— Dacă ai uitat, îi putem întreba pe cei care au venit să te 
ajute. Oricum va trebui să stăm de vorbă și cu ei, ca să-ți 
confirme povestea. 

Asta ridică privirea din hartă, apoi așeză foaia la loc pe masă 
și arătă cu degetul către partea de parcare aflată aproape de 
intrarea în spital. Părea să-și fi regăsit brusc orientarea în spaţiu. 


VP - 291 


— Am parcat aici. El a apărut mergând pe picioarele lui și s-a 
prăbușit cam aici. 

Işi mută degetul doar un milimetru, ca să indice un punct aflat 
la doar câţiva metri de locul în care pretindea ea că parcase. 

— Firește, eu nu pot decât să aproximez. Nu-mi amintesc 
exact pe care loc am parcat sau unde anume s-a prăbușit el. 
Dar nu făcusem decât câţiva pași de lângă mașină, când l-am 
zărit. 

Ridică privirea spre Huldar, așteptându-i reacţia. 

Ca să sporească tensiunea, el pretinse că se gândește la 
spusele ei, deși nu era nevoie. Locul pe care îl indicase Asta nu 
se potrivea absolut deloc cu traseul pe care ar fi trebuit să-l 
aleagă Mordur dacă ar fi venit spre Urgenţe direct dinspre 
mașina parcată pe Fj6lnisvegur. 

— Când l-ai observat prima dată, se ţinea cumva de piept sau 
dădea vreun semn că îl deranjează ceva? 

Asta păru să chibzuiască puţin la întrebările lui, însă Huldar 
avea impresia că nu făcea decât să încerce să-și dea seama 
care răspuns i-ar fi închis lui gura și să-l convingă că ea fusese 
târâtă în toate astea din pură întâmplare. 

— Aă... nu-mi mai amintesc cu exactitate. Era întuneric, 
desigur. Cred că arăta puţin ciudat, dar pur și simplu s-a prăvălit 
la pământ aproape imediat după ce l-am zărit eu, așa că n-am 
avut ocazia să-l observ mai îndeaproape. 

— Înţeleg. 

Deși de fapt nu înțelegea: nu exista nicio explicaţie raţională 
pentru ce făcuse bărbatul acolo, doar dacă nu cumva venise să 
o găsească pe Asta. ` 

— Aţi căzut poate de acord să vă întâlniți acolo? Il cunoșteai? 

— Nu, pentru mine era doar un străin. A fost o simplă 
coincidență. Cu siguranță n-am stabilit niciun fel de înțelegere 
secretă cu el, dacă asta insinuezi. Dacă aş fi avut una, de ce 
naiba aș fi aranjat să mă întâlnesc cu el tocmai în parcarea 
locului unde lucrez? 

— Tot încercăm să găsim o explicaţie logică. Bărbatul are 
legătură cu crimele. Tu i-ai salvat viaţa. Complet din întâmplare, 
telefonul aparţinând uneia dintre victimele sale ajunge în cutia 
ta de scrisori. Trebuie să recunoști și tu că pare suspect. 

— Sunt infirmieră. Nu cunosc nimic despre rezolvarea 
crimelor. Credeam că asta e treaba voastră. 


VP - 292 


Huldar îi ignoră remarca, întrebând în schimb: 

— E posibil să poţi provoca un atac de cord? 

— Să provoci un atac de cord? 

Pe chipul ei se întipărise o expresie de neînțelegere uluită. 
Apoi pricepu ce voia el să spună și strânse din fălci o secundă 
înainte de a continua: 

— Sugerezi că asta am făcut eu de fapt? 

— Doar întreb. Este sau nu posibil? 

— Sunt sigură că este posibil. Metoda ar depinde de faptul 
dacă persoana în cauză ar fi predispusă la așa ceva. Habar n-am 
cum i-ai putea face una ca asta unui individ sănătos, dar n-ar 
trebui să fie foarte greu dacă persoana are arterioscleroză sau 
cardiopatie ischemică. Primul lucru care îmi vine în minte este 
adrenalina, care este administrată pacienţilor ce intră în șoc 
anafilactic. Asta i-ar putea provoca un atac de cord unui individ 
expus riscului. Dar trebuie să fiţi nebuni să credeţi că aș face 
așa ceva. 

Gudlaugur, care până atunci își tot plimbase degetele prin 
sclipiciul de pe masă, se opri și ridică prima oară privirea de 
când se așezase pe scaun. 

— l-a fost luată o probă de sânge când a fost internat? 

Asta se holbă la el surprinsă, de parcă abia acum i-ar fi băgat 
de seamă prezenţa. 

— Da. Sigur că da. 

— Au testat-o pentru adrenalină sau orice alte substanţe? 

— Nu. N-ar fi făcut teste pentru așa ceva, cel puţin nu în 
circumstanţe normale. Posibil pentru alte substanţe, dacă s-ar fi 
bănuit că pacientul ar fi luat ceva. Dar, din ce știu eu, aici n-a 
fost cazul. Insă eu am plecat acasă și nu mai știu exact cum au 
procedat mai departe sau ce teste au cerut să se facă. Va trebui 
să discutaţi cu personalul de la primiri urgenţe. 

Se uita când la Gudlaugur, când la Huldar. 

— Nu i-am provocat eu un atac de cord. 

Huldar nu reacţionă în niciun fel și Gudlaugur își întoarse iar 
privirea spre suprafaţa mesei. 

— Ar fi fost posibil ca tu - sau oricine altcineva - să-l fi 
deconectat pe Mordur de la monitoare și să pretindeţi că o 
făceaţi pentru un test sau ceva de genul? 

— De ce să facă cineva una ca asta? 

Fără niciun avertisment, Ásta străbătu bucătăria și își lipi 


VP - 293 


urechea de ușă. Apoi se întoarse spre Huldar, evident ușurată că 
doar își închipuise că aude ceva dincolo de ușă. 

— Și, înainte să întrebi, nu, n-am făcut nimic de genul ăsta. 
Mördur a zăcut în pat în tot acest timp, în afară de momentele 
când era trimis să facă teste. Nici eu, nici altcineva nu am 
falsificat acele cereri. 

— Dar, dacă a făcut-o cineva, Mördur ar fi fost liber să plece 
oriunde ar fi avut chef, în loc să fie supus unor teste undeva în 
clădirea spitalului. Nu-i așa? 

— Da, teoretic. Dar n-ar fi ajuns prea departe. Dacă nu mă 
credeţi, întrebaţi pe oricine din secţie. Vorbiţi cu doctorul lui. 
Sau credeți că tot personalul din spital e implicat într-o 
conspirație? 

Huldar își respectă în continuare intenţia de a-i ignora 
întrebările. 

— Îi cercetăm telefonul și presupun că asta va clarifica 
lucrurile. A avut acces la el și, dacă da, l-a folosit? 

— N-am fost de serviciu tot timpul și chiar și când eram, 
aveam și alți pacienţi de îngrijit. Dar cred că-mi amintesc că i- 
am văzut telefonul pe masă de vreo două ori și cel puţin o dată 
- poate de două ori - l-am văzut cu el în mână. Deși în 
majoritatea timpului dormea sau era inconștient. 

— Deci îl avea cu el și, teoretic, ar fi putut suna. Dar avea 
acces la internet? 

— Spitalul are wi-fi și-l poate folosi toată lumea. Există și o 
conexiune 3G. Deci ar fi putut intra pe internet, dacă ar fi vrut. 

— Dar cheile de la mașina lui și de la casă? Ambele se aflau 
printre posesiunile sale. Ar fi putut cineva să pună mâna pe ele 
sau erau ţinute într-un dulap încuiat? 

— Oricine ar fi putut să i le ia. Pacienţii au dulapuri în 
saloanele lor pentru bunuri personale, cum ar fi hainele, însă nu- 
și vâră nimeni nasul prin ele. 

— El a avut un salon propriu? 

— Da. 

— Deci ar fi fost ușor să-i umble cineva în dulap în timp ce 
dormea, dacă voia? 

— Da. Dar n-ar fi intrat nimeni. Ce fel de întrebări sunt astea? 

Indignarea Âstei părea sinceră. 

— Presupun că urmează să ne acuzaţi că furăm inelele de pe 
degetele pacienţilor decedați? 


VP - 294 


— Nu, zise Huldar, insistând: Știai că avea o fiică a cărei stare 
este foarte gravă, după ce a încercat să se sinucidă? 

— Știam doar că era văduv. Avem destule pe cap și fără să 
începem să speculăm pe marginea vieților private ale 
pacienţilor noștri. 

Asta vorbi repede, aruncând o privire piezișă către ceasul de 
pe perete, așezat deasupra capului lui Huldar. 

— Asta e tot? 

— Încă vreo două chestii. L-ai auzit vreodată pe Mördur 
pomenind numele Stellei sau al lui Egill? Sau, poate, al unui al 
treilea tânăr? În somn, poate? 

— Nu. N-a făcut nimic de genul ăsta. Cel puţin nu în faţa mea 
sau a oricui altcuiva. Nu crezi că v-aș fi spus deja? 

Liniște. Huldar încerca să înțeleagă spusele ei și, mai 
important, ce fusese lăsat pe dinafară. Venind încoace, îi 
trecuse prin cap că ar fi fost posibil ca Asta să fie complicea lui 
MOrdur. Acum, nu mai era la fel de sigur. Dacă ar fi fost 
complicea lui, n-ar fi trebuit să susţină ideea cum că Mördur s-ar 
fi strecurat afară din salon? Ar fi trebuit să facă tot posibilul ca 
toată vina să cadă asupra lui. Și să pretindă că el stătuse mai 
tot timpul cu telefonul în mână. Și nici ușurarea ei că arestaseră 
un suspect nu se potrivea cu acea teorie. 

Dar, dacă era atât de nevinovată pe cât insista, de ce se arăta 
atât de reticentă să răspundă la întrebările legate de felul în 
care îi acordase primul ajutor lui Mördur în parcare? 
Comportamentul ei nu se potrivea cu ce era el obișnuit din 
partea celor care nu aveau nimic de ascuns. Pur și simplu era 
lipsit de sens. 

Înainte să se poată hotărî ce să facă mai departe, îi sună 
telefonul. 

Era Erla. Se ridică în picioare ca să-i răspundă și se apropie de 
Asta, ca să-i sugereze să se dea la o parte. O clipă, i se păru că 
femeia n-avea de gând să-l lase să treacă, însă apoi ea făcu un 
pas în lateral. Huldar închise ușa în urma lui, lăsând-o singură cu 
Gudlaugur, care păruse alarmat când își dăduse seama ce se 
petrece. 

Ajuns pe hol, o ascultă pe Erla bolborosind că trebuie să se 
întoarcă amândoi imediat la secție. Ea începu să vorbească 
aproape înainte ca Huldar să o poată saluta. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 295 


— Snapchat ne-a trimis informaţiile despre activitatea 
contului lui MOrdur. Se pare că păstrează datele conturilor 
clienţilor timp de treizeci de zile înainte să le dezactiveze, în caz 
că aceștia se răzgândesc sau și le închid din greșeală. Așa că n- 
au distrus nicio dată, deși tot ce a trimis sau a primit Mordur a 
dispărut după ce a fost vizionat. Avea o mulţime de prieteni, toți 
tineri, în afară de fratele său. Însă la o privire mai atentă, unul 
dintre conturile tinerilor pare să fi fost creat sub un nume fals. Și 
ghici ce? 

— Ce? 

Huldar auzi niște pași ușori pe holul care ducea spre băi și se 
mută în hol, ca să nu tragă nimeni cu urechea la discuţia lor. 
Avea impresia că fiicele Ástei își pierduseră răbdarea și se 
strecuraseră afară din camera lor. 

— O adresă IP asociată contului era atribuită lui Haukur 
Stefânsson. Tatăl lui Adalheidur. 

Erla se opri ca să-și tragă răsuflarea, apoi continuă: 

— Avem ședință în jumătate de oră. Vă vreau pe amândoi 
aici, cu urechile ciulite. Nu vreau să mă trezesc că daţi buzna în 
mijlocul ședinței. S-a înţeles? 

— Dar... 

— Huldar. Ascultă-mă cu atenţie. Niciun afurisit de „dar”. E 
evident că infirmiera aia e de importanţă secundară. Avem o 
groază de timp ca să stăm de vorbă cu ea. Mișcă-ţi curul la 
secţie, imediat. 

Apoi închise. Huldar nu mai putea face absolut nimic în afară 
de a se supune. 

Fiicele Astei se postaseră amândouă lângă bucătărie, faţă în 
față, cu urechile lipite de ușă. 

— Hei! Ce faceţi acolo? 

Cele două își răsuciră capetele, îngrozite, și Huldar adoptă o 
mină furioasă, ca să amplifice efectul. 

— N-ar trebui să fiți în camera voastră? 

Fetele nu răspunseră, ci doar rămaseră holbându-se la el, cea 
mare privind mai chiorâș ca oricând, apoi ţâșniră amândouă pe 
lângă el, pe hol. Când fata cea mică se izbi de el, îi lăsă urme de 
sclipici pe pantaloni. Crăciunul sosea mai devreme anul acesta. 

Huldar bătu ușor la ușă, în caz că Ásta rămăsese în continuare 
lipită de ea, de cealaltă parte. Nu voia s-o trântească pe jos. 
Însă femeia era la chiuvetă, cu robinetul deschis și cu un pahar 


VP - 296 


în mână. Nu părea să le fi întrerupt discuţia, așa cum se 
așteptase. Anunţul său, cum că trebuiau să plece imediat, o 
făcu să sucească repede capul, iar Gudlaugur ridică și el brusc 
privirea de la masă. Era greu de spus care dintre cei doi era mai 
încântat de veste. f 

După ce se încălțară și erau pe picior de plecare, la ușă, Asta 
vorbi brusc, în spatele lor: 

— Acum îmi amintesc de unde te cunosc. 

Spre deosebire de Gudlaugur, Huldar se întoarse spre ea. O 
așteptă să continue, luat puţin prin surprindere de expresia 
disprețuitoare de pe faţa ei frumoasă. 

— Ai fost la întâlnirea aceea, nu-i așa? Ai stat chiar lângă 
mine. 

Huldar îl înghionti pe Gudlaugur, care se încăpăţâna să 
rămână în continuare cu faţa spre stradă. Așadar cel care 
întrebă fu Huldar: 

— Ce întâlnire? 

— La întâlnirea generală a Organizației Naţionale a 
Homosexualilor. 

Femeia continuă să vorbească cu Gudlaugur, deși acesta 
stătea cu spatele la ea: 

— Când s-a organizat votul pentru includerea membrilor 
comunității BDSM în organizație, îţi amintești? La acea vreme m- 
am întrebat dacă ești gay sau doar un tip preocupat de latura 
BDSM. 

Se sprijini de ușă și insistă: 

— Care-i răspunsul? 

Cum Gudlaugur continuă să o ignore, Huldar își dădu seama 
că intrase direct într-o capcană, urmând scenariul ticluit de Asta 
de parcă ar fi fost marioneta ei. Cel mai bine ar fi fost să tacă 
din gură și să plece. Furios, se întoarse cu spatele la surâsul ei 
malitios, îi dădu un ghiont lui Gudlaugur și porniră amândoi spre 
mașină. 

Abia după ce ieșiră de pe stradă începu să-și descarce furia 
pe partenerul său. 


VP - 297 


Capitolul 39 


Huldar și Gudlaugur ajunseră la timp pentru ședință, aprinși la 
față după ceartă. Avuseseră o discuţie de pomină în mașină, 
care continuase până ce se văzuseră nevoiţi să înceteze și să se 
repeadă înăuntru, pentru a evita o muștruluială din partea Erlei. 
Huldar habar n-avea dacă apucase sau nu să spună tot ce 
intenţionase să spună - că nu-i păsa nici cât negru sub unghie 
pe cine alegea Gudlaugur să iubească sau cum de căpătase 
astfel de gusturi sexuale. 

Faptul că ţinuse secret față de el i se părea de neiertat. 

Și chestia asta îl durea cu adevărat. Îl durea faptul că 
Gudlaugur îl băga în aceeași oală cu acei polițiști care aduceau 
vorba de homosexuali doar când voiau să râdă de ei. El se 
considera mai presus de asta și se simţea rănit și insultat că 
Gudlaugur nu-i spusese pur și simplu adevărul, scutindu-l de toți 
nervii și neliniștea faţă de ceea ce se întâmplase de fapt între el 
și Asta. Privind totuși în urmă, Huldar înţelese că mersese mult 
prea departe și acum își dorea din tot sufletul să-și bată 
partenerul pe umăr și să-și ceară scuze. In schimb, trebuia să 
stea și să aștepte, plin de nerăbdare, să se termine ședința, 
pradă unui tumult care îl împiedica să se concentreze asupra 
punctelor sensibile ale discursului ţinut de Erla. 

Dar înțelese că planul era să fie adus la secţie tatăl lui 
Adalheidur, Haukur Stefânsson, pentru a fi luat la întrebări. 
Teoria Erlei nu era chiar exagerată: că Haukur și Mordur 
căzuseră la o învoială conform căreia Haukur avea să se 
răzbune pe cei care îi chinuiau fiica și că Mördur avea să ia vina 
asupra sa. Acesta din urmă oricum murea, deci nu avea nimic 
de pierdut. Însă atacul său de cord le pusese bete în roate și 
planul lor nu mai putuse fi dus la îndeplinire. Ce anume obținea 
MOrdur, asta n-o mai știau; poate bani pentru fiica sa sau 
promisiunea că ea va fi îngrijită după moartea lui. Acest ultim 
motiv i se părea mult mai întemeiat lui Huldar. Nu era ca și cum 
banii ar fi însemnat vreo mare diferență pentru bunăstarea lui 
Laufhildur și era puţin probabil ca tatăl lui Adalheidur să fi avut 
bani care să-i prisosească. 


VP - 298 


Singura problemă era că Haukur avea un alibi pentru seara 
când fusese atacată Stella: cei trei prieteni care confirmaseră că 
acesta fusese împreună cu ei la antrenamentul de fotbal și apoi 
în pub. Poliţia le considerase suficiente declaraţiile la acea 
vreme, însă acum situaţia se schimbase și se vedeau nevoiţi să 
discute cu fiecare membru al echipei în parte. Dacă insistau toţi 
că Haukur se aflase împreună cu ei, trebuiau să înceapă să ia în 
considerare și alte posibilităţi, inclusiv ca soţia lui, un prieten 
sau o rudă să o fi atacat pe fată în locul său. Credeau că era 
puțin probabil ca el să-și fi implicat și fiica, însă, mai devreme 
sau mai târziu, urma să fie și ea luată la întrebări. 

Acum așteptau. Toţi membrii echipei se aflau la birourile lor, 
pierzând vremea cu sarcini care necesitau puţină putere de 
concentrare. După ședință, gândurile tuturor rămaseră la 
mesajul care fusese trimis de pe contul reactivat al lui Mordur, 
Doar13, către contul fals de Snapchat al lui Haukur, creat pe 
numele unui tânăr. Mesajul era simplu: un text scurt, în care 
acesta era întrebat dacă el era suspectul arestat de poliţie. 
Avuseseră loc discuţii aprinse înainte să ajungă cu toţii la 
această concluzie. Lumea se contrazicea asupra formulării 
mesajului și dacă acesta era sau nu suficient de puternic ca să-l 
incrimineze pe Haukur în caz că răspundea la el. 

In cele din urmă, Erla obţinu ce voise, argumentând că 
celelalte sugestii puteau crea riscul ca destinatarul să devină 
suspicios. 

„Ai scăpat de cadavru?” era o altă propunere, pornind de la 
acel mesaj. Nu trebuia decât să te uiţi la știrile de pe internet ca 
să afli răspunsul la acea întrebare, așa că mesajul putea să sune 
ca un avertisment pentru Haukur. În același timp, Erla credea că 
e o idee proastă să-l întrebe despre victima cu numărul unu. 

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, habar n-aveau 
cum anume comunicaseră cei doi bărbaţi, dacă o făcuseră prin 
intermediul mesajelor personale, prin clipuri sau prin fotografii 
cu text, de exemplu. Se hotărâră să trimită o imagine cât mai 
neutră posibil, dar legată în mod neechivoc de crime. Existau la 
fel de multe sugestii pentru poză ca și pentru mesajul scris, dar 
până la urmă o aleseră pe cea care înfățișa cele trei numere, 
folosind același font ca în bilețelele găsite de ei și care aveau 
legătură cu atacurile asupra lui Egill și Stellei. 

Mesajul fu trimis și toată lumea rosti în gând o rugăciune. 


VP - 299 


Asta se întâmpla în urmă cu o jumătate de oră și tot nu 
primiseră niciun răspuns. Cu fiecare minut scurs creșteau și 
șansele ca Haukur să-și dea seama că i se întinsese o capcană. 
Cel puţin aceasta părea să fie opinia generală a celor de față, 
judecând după cât de des aruncau priviri la ceas. La fel de des - 
dacă nu și mai des - se uitau în direcţia biroului Erlei, acolo unde 
ea se închisese împreună cu unul dintre superiorii săi. Telefonul 
lui Mördur se afla pe birou, între cei doi, și niciunul dintre ei nu 
părea în stare să-și smulgă privirea de la el. Hârţoagele care îi 
acoperiseră până atunci biroul se aflau acum stivuite în teancuri 
dezordonate pe podea, deci nu-i mai putea distrage nimic. 

Huldar se întoarse la calculator. Nici aici nu găsi ceva demn 
de interes. Existau și moduri mai productive de a folosi timpul 
de așteptare decât să scotocească prin listele strânse în ultimii 
doi ani de tranzacţii efectuate cu cardul de credit al lui Mördur. 
Se ridică de pe scaun, privind către partenerul său care se 
prefăcea absorbit de studierea transferurilor bancare. 

— Gudlaugur... Gudlaugur. 

Tânărul nu reacţionă. Huldar nu îndrăznea să riște să ridice 
glasul, dat fiind că ultimul lucru pe care și-l dorea era să atragă 
atenția colegilor săi. De data asta totuși probabil că avea să 
scape, din moment ce toţi așteptau cu sufletul la gură un 
răspuns la mesajul de pe Snapchat. Gudlaugur avea să poată 
mărșălui prin tot biroul în fruntea Paradei Gay înainte să-l bage 
cineva în seamă. 

— Ce e? se răsti până la urmă tânărul, care era în continuare 
aprins la față și încruntat. Nu sunt pregătit să continuăm 
discuția. 

— Inţeleg. Voiam doar să-ţi spun că-mi pare rău. Uite, nu-mi 
pasă nici cât negru sub unghie cum îţi duci tu viața. M-am 
înfuriat doar pentru că ai crezut că m-ar interesa vreun pic. Sper 
să putem fi iar prieteni și promit să nu mai adaug absolut niciun 
cuvânt legat de acest subiect decât dacă dorești tu. 

Nu mai făcu greșeala să repete ce scosese pe gură în mașină, 
și anume că Gudlaugur se ascundea că e gay. Comentariul său îl 
făcuse pe acesta să pălească de furie. Dacă Huldar n-ar fi fost 
atât de stârnit, probabil că ar fi priceput de la bun început ce 
voia Gudlaugur să-i spună. Insă abia în timpul ședinței îi 
ajunsese mesajul la creier: că Gudlaugur nu se ascundea că era 
gay doar fiindcă alesese să nu discute la muncă despre 


VP - 300 


preferințele lui sexuale. Așa cum subliniase și în faţa lui Huldar, 
niciunul dintre colegii lor nu considera necesar să-și afirme 
preferințele sexuale, așa că de ce naiba ar fi trebuit ca el să o 
facă? Mai ales dată fiind atmosfera de macho care domnea în 
birou. Nu voia ca oamenii să înceapă să șușotească și să râdă de 
el imediat ce se întorcea cu spatele la ei. 

— În fine, voiam doar să-mi cer scuze, bolborosi Huldar. Am 
sărit calul când am zis că ar fi trebuit să mi te destăinui mie. Nu 
se va mai repeta. Cum alegi tu să-ţi trăieşti viaţa depinde doar 
de tine. 

— De mine? 

Gudlaugur îi aruncă o privire obosită. 

— Nu e un lucru pe care să-l alegi, dacă la asta te gândești. 

— Nu. Îmi dau și eu seama. M-am exprimat greșit. Știu că nu 
prea mă descurc cu vorbele. Gândește-te că vreau să spun ceva 
frumos, chiar dacă nu așa pare. 

Huldar zâmbi, însă zâmbetul său nu primi același răspuns. 

— Și nu am prejudecăți. 

În timpul ședinței îşi  reexaminase cu severitate 
comportamentul avut în ultimele optsprezece luni sau cam așa 
ceva, de când începuse Gudlaugur să lucreze acolo. Oare 
spusese vreodată o glumă pe seama persoanelor gay sau făcuse 
vreo remarcă deplasată despre homosexualitate? Nu-i stătea în 
caracter, iar după ce-și storsese îndelung creierii, ajunsese să se 
convingă că n-o făcuse. Deși același lucru putea fi valabil și în 
cazul anumitor membri ai echipei. Nici nu-și putea imagina cum 
ar fi fost să trebuiască să asculte același gen de rahaturi, zi de 
zi, încontinuu, fără să poată da un răspuns pe măsură. El, 
personal, știa că și-ar fi pierdut cumpătul nu doar o dată. 

Înainte ca Huldar să se împotmolească și mai mult, Gudlaugur 
își abătu atenţia de la el. Nu ca să se întoarcă la calculator, ci ca 
să privească spre colţul opus al biroului. Oamenii se puseseră în 
mișcare. Unii se ridicaseră în picioare. Nu doar polițiștii de rând 
păreau cuprinși de entuziasm. Erla și ofițerul superior stăteau și 
ei în picioare, Erla având telefonul în mână și amândoi 
rămânând cu ochii lipiţi de ecran. Apoi se uitară unul la altul și 
schimbară câteva vorbe. 

După aceea Erla ieși și informă departamentul că fusese 
primit un răspuns și că Haukur Stefânsson trebuia adus la 
secţie, spre a fi interogat. 


VP - 301 


Nu i-a scăpat nimănui momentul în care Haukur a fost adus 
însoţit de doi agenţi de poliţie. Conversaţiile încetară cu totul, 
oamenii își desprinseră căștile de pe urechi, lăsară jos hârtiile, 
renunţară să mai miște mouse-urile sau se repeziră să închidă 
telefoanele la care vorbeau. Nu voia nimeni să rateze un 
asemenea eveniment. 

Huldar privi cum bărbatul înainta împleticit, încadrat de cei 
doi agenţi de poliţie, cu o expresie jalnică pe figură. Când 
intrase, dăduse roată cu privirea în birou, însă, văzând ce 
interes stârnise sosirea lui, coborâse ochii și continuase să 
meargă cu capul plecat către camera de interogatoriu. Aproape 
că emana vinovăție. 

Ușa se închise în urma lui. Erla dispăru pe aceeași ușă o 
secundă sau două mai târziu, însoţită de ticălosul de J6el. Huldar 
mimă indiferența, însă nu păcăli pe nimeni. Nu îndrăznise să 
iasă din birou ca să se schimbe, în caz că avea să se întâmple 
ceva remarcabil în cele câteva minute cât ar fi lipsit; suspansul 
fusese mult prea mare. Poate că sclipiciul de pe pantaloni, 
geacă și mânecile cămâășii îl exclusese din joc. Era important să 
fie în stare să-l intimideze pe cel interogat, însă un poliţist de 
discotecă n-avea cum să pară prea fioros. Dezavantajul era că 
trebuia să stea și să aștepte la fel ca toți ceilalţi, în timp ce Jóel 
avea parte de un loc în primul rând. 

Așteptarea de-acum se dovedea la fel de grea ca când 
așteptaseră un răspuns la mesajul de pe Snapchat. Doar cei mai 
înveteraţi fumători ieșiră afară și chiar și Huldar observă că 
aceste evadări aveau loc mult mai rar decât de obicei. Lumea își 
înfrâna la fel de abitir și pofta după o cafea. El însuși încercă să- 
și petreacă timpul concentrându-se la tranzacţiile făcute cu 
cardul de credit, deși nu prea reuși. Mai toate gândurile lui 
stăteau la interogatoriu. 

Nu-și făcu apariţia niciun avocat. Și doar o dată avu loc un 
eveniment notabil, când Erla ieși afară, se rezemă de perete, 
închise ochii, trase adânc aer în piept, apoi se întoarse în 
cameră, ignorând complet toate privirile întrebătoare aţintite 
spre ea. Huldar habar n-avea ce însemna asta, însă presupunea 
că lucrurile nu mergeau în direcţia dorită. 

De atunci trecuse mai bine de o oră și jumătate. 

Între timp, Huldar rămăsese fără nimic de făcut. Examinase 


VP - 302 


îndeaproape fiecare tranzacţie de pe cardul lui Mördur, în 
căutarea vreunei posibile legături cu cazul lor. După ce 
înlăturase câteva sute, mai rămăsese doar cu patru posibilităţi. 
O achiziție făcută într-un magazin de jucării, care putea fi masca 
Darth Vader, alta la un magazin de bricolaj, a treia la un 
magazin de articole sportive și a patra la un magazin care 
vindea articole pentru activităţi în aer liber. In afară de astea, 
tranzacții legate de plata la benzinării, supermarketuri, chioșcuri 
de înghețată, pizzerii, cinematografe și plăţi directe către 
firmele de utilităţi, agenţii loto și altele de genul ăsta. 

Huldar se ridică în picioare și se întinse. Gudlaugur rămăsese 
tot bosumflat. Nu-i aruncase nici măcar o privire de când se 
sfârșise discuţia lor, în urma căreia Huldar spera că aveau să 
redevină prieteni. Dat fiind că, în mod evident, era incapabil să 
cadă la înţelegere cu lumea, se hotărî să nu se mai deranjeze 
făcând o altă încercare, ci să apeleze la planul de rezervă, adică 
să lase timpul să vindece rana. Deși, se vedea nevoit să 
recunoască, această metodă se dovedise deosebit de ineficientă 
de-a lungul scurtelor sale relaţii cu femeile. 

Fără niciun avertisment, ușa de la camera de interogatoriu se 
deschise și Erla și Jóel ieșiră afară. Huldar își cobori braţele și 
bătu cu degetul în monitorul lui Gudlaugur, ca să-l facă atent. 
Erla și Jóel porniră hotărât către biroul ei, fără să schimbe nici 
măcar un cuvânt. Ea închise ușa și urmă un scurt schimb de 
cuvinte, după care J6el ieși iar afară, roșu la faţă și spumegând 
de furie. În timp ce se năpustea furibund la biroul său, privirea 
Erlei străbătu toată încăperea. Poposi asupra lui Huldar și îi făcu 
un semn din cap, fără să-i ofere vreun indiciu dacă ar trebui să 
se arate mulţumit sau alarmat. Se hotări că trebuie să se arate 
mulțumit. 

Erla îi spuse să stea jos și îl lămuri că ar vrea ca el să-i ia locul 
lui J6el. În pofida cearcănelor negre de sub ochi și a părului în 
neorânduială, era plină de energie proaspătă și își recăpătase 
aerul familiar de dispreţ. 

— Tipul e pur și simplu complet inutil. Nu știu cine se crede. 
Tot încerca să preia el controlul asupra interogatoriului, 
întrerupându-mă și făcând-o pe grozavul, de parcă el ar fi fost 
șeful. Am de gând să-l trimit tocmai pe Miklabraut, să numere 
șoferii care-și folosesc telefoanele la volan. 

— Nu poate număra atât de repede și nici nu cunoaște 


VP - 303 


numere așa de mari. 

Huldar își suflecă mânecile, simțind cum îl cuprinde 
adrenalina. 

— Deci cum stă treaba? A recunoscut Haukur ceva? 

— Încă nu. N-am ajuns la mesajul de pe Snapchat, ci doar l- 
am întrebat dacă știe pe cineva numit Mördur. A negat, însă a 
tresărit când am pomenit numele. Nu i-am spus nici că Mördur a 
murit și nici nu l-am întrebat în mod direct despre omorârea 
Stellei și a lui Egill. Însă știe și el cât de gravă este situaţia, deși 
tot ne mai codim să aruncăm întrebarea cu adevărat serioasă. 
Doar printr-un afurisit de miracol nu ne-a stricat Jóel tot jocul. 
De aceea am vrut să scap de el; mi-era teamă că n-avea să se 
poată abţine mult. Conducerea s-a exprimat foarte clar că în 
clipa în care îi vom dezvălui lui Haukur ce am aflat despre el, va 
trebui să-i aducem la cunoștință că e arestat. După aceea el va 
insista să primească un avocat și asta va întârzia tot procesul. 
Vreau ca mai întâi să-l fierb puţin. Bănuiesc că nu va mai dura 
mult. Deja a început să transpire. Poate că deja l-am fiert cât 
trebuia. 

— Am înţeles. 

Huldar stătea ca pe ace să treacă mai repede la acţiune. Era 
un rol care i se potrivea ca o mănușă, însă trebuia să fie atent 
să nu o calce pe Erla pe coadă când lucrurile aveau să se 
încingă. Și nu voia să fie și el dat afară, cum păţise Jóel mai 
devreme. 

— Încă ceva, înainte să intrăm: cei din conducere sunt destul 
de șucăriţi că ai intrat în apartamentul lui Mördur. Din cine știe 
ce motiv, i-a enervat chestia asta legată de mandatul de 
percheziţie. Judecătorul trezit din somn ca să-și dea acceptul a 
depus plângere. El nu pare să fi înghiţit povestea pe care am 
ticluit-o pentru grefier în legătură cu motivul pentru care ai 
intrat acolo. Am încercat să mă contrazic cu ei, dar mă tem că ai 
să fii mustrat pentru asta. Nimic grav, însă suficient ca să poată 
pretinde că au luat măsuri. 

Erla încercă să pară încrezătoare, însă era clar pe punctul să 
clacheze. Încă o dată, Huldar avea să încaseze o mustrare în 
numele echipei. Cum el nu reacţionă în niciun fel, ea adăugă 
repede: 

— Dar nimeni n-a pomenit ceva despre profilul ADN și 
Laufhildur, slavă Domnului. Încă n-au reușit să facă legătura cu 


VP - 304 


povestea despre afișul de la școală. Dacă o vor face, va urma un 
adevărat scandal - pentru legist. Îi suntem îndatoraţi până peste 
cap. 

— Nicio grijă, zise Huldar, plesnindu-se peste genunchi, ca să- 
și arate nerăbdarea de-a se întoarce la treabă. N-am de gând 
să-l torn și nici nu mă deranjează o mustrare. Deși aș prefera să 
se amâne pentru luni. 

Grija lui cea mare era că nu va putea să scape la timp de la 
muncă și să ajungă acasă ca să se schimbe înainte de întâlnirea 
cu Freyja. Dar nu-i putea spune așa ceva Erlei. 

— Ne apucăm de treabă? 

— Da. Du-te tu înainte. Eu merg să-mi iau o cafea. 

Erla se ridică în picioare și încercă să-și înfoaie părul, însă 
acesta îi căzu imediat la loc, lipsit de vlagă. 

In timp ce Huldar se îndrepta spre camera de interogatoriu, 
avu grijă să încline din cap și să zâmbească spre Jóel, care-și 
cobori imediat privirea la loc în ecranul calculatorului. 

Și Haukur părea la fel de posomorât în timp ce stătea singur, 
holbându-se absent la pereţii goi ai camerei de interogatoriu. În 
fața lui se afla un pahar gol, pe care îl strângea în mâini, ca și 
cum ar fi fost un colac de salvare. Ridică privirea în timp ce 
Huldar îl salută și se așeză în faţa lui la masă. Bărbatul își 
desprinse mâinile de pe pahar și Huldar văzu că îi tremurau din 
cauza frigului ce domnea în încăpere. 

— Acum pot pleca? V-am răspuns deja la toate întrebările și 
trebuie să plec acasă. Mă așteaptă soţia. Și fiica. Nu vreau să-și 
facă griji pentru mine. 

Intâlni, pentru de o fracțiune secundă, privirea lui Huldar, 
înainte de a și-o cobori la loc, fixând paharul. Huldar nu zise 
nimic și rămaseră amândoi în tăcere, până când Erla reapăru cu 
un pahar de cafea aburindă și chipul împietrit. 

— Bun. Scuze că v-am făcut să așteptați. 

Scoase un carnet de la subsuoară, îl aruncă pe masă și se 
așeză pe scaun. Apoi sorbi din cafea, lăsă paharul jos, își 
încrucișă braţele la piept, se lăsă pe spate și îl privi cu atenţie 
pe Haukur, fără să spună nimic. Huldar îi imită postura, însă nu 
putu să-i copieze și rânjetul disprețuitor de pe buze. 

— Intrebam dacă acum aș putea pleca acasă? Cred că v-am 
răspuns deja la toate întrebările. 

Bărbatul le scruta neliniștit chipurile. Era aproape deprimant 


VP - 305 


să vezi cum scânteia de speranţă din ochii lui se stingea încetul 
cu încetul. 

— Îmi pot suna soţia? 

Erla se întinse peste masă și porni aparatul de înregistrare. 
Apoi se lăsă la loc pe spate în scaun, cu ochii aţintiţi asupra 
chipului lui Haukur. 

— Eşti sigur că nu cunoști niciun Mördur? 

Vorbise pe un ton monoton, îngheţat, și mai coborât decât de 
obicei. 

— Gândește-te bine înainte să răspunzi. 

— Nu. Niciunul. Deja v-am zis asta. 

Haukur își trecu limba peste buze și continuă: 

— Dacă vreți, v-o pot da și în scris. 

Nu părea deloc sarcastic. 

— Nu-i nevoie. 

Erla oftă adânc, apoi întoarse capul spre Huldar. 

— Cred că ar fi cazul să le aducem și pe soţia și fiica lui. S-ar 
putea să-l cunoască ele pe Mordur. 

— Nici ele nu-l cunosc. 

Bărbatul încerca în zadar să ascundă cât de disperat era să 
evite ca soţia și fiica lui să fie chemate aici. Fruntea îi lucea; 
ochii îi fulgerau, neliniștiţi, în toate direcţiile. 

— N-ai de unde să știi. Nu-i așa? 

Erla îi adresă un zâmbet rece. 

Brusc, bărbatul păru să-și mai revină puţin. Își îndreptă 
spatele și înfățișarea lui nu mai era atât de jalnică. 

— De ce nu pot pleca? De ce nu-l aduceţi aici pe acest Mordur 
cu care mă tot pisaţi la cap și să-l întrebaţi pe el dacă mă 
cunoaște? 

Erla nu-i răspunse. Huldar nu știa ce avea ea în cap. Acum 
era, oare, momentul potrivit, sau ar fi fost mai bine să 
prelungească puţin tensiunea? Erla își umflă nările, apoi 
expresia îi reveni la normal și zâmbi. 

— Mă tem că nu mai e posibil. Vezi tu, Mördur e mort. A 
suferit un atac de cord. A fost internat în spital, dar a decedat, în 
ciuda eforturilor medicilor. 

Haukur trase brusc aer în piept și nu mai rosti nimic câteva 
secunde bune. Luă iar paharul în mâini, cântărind-l. 

— Păi, atunci nu mai are sens să spun că-mi pare rău, nu-i 
așa? Pentru că nu-l cunosc pe acest bărbat. 


VP - 306 


— Nu vrei să știi ce s-a întâmplat? 

Privirea Erlei rămase neclintită, aţintindu-l pe Haukur. 

— Nu văd de ce m-ar privi pe mine, răspunse el, uitându-se în 
jos. 

— A suferit un atac de cord acum ceva mai mult de-o 
săptămână. După aceea a căzut la pat și a rămas acolo până a 
murit. Ghinion, nu? 

Haukur păli. Mărul lui Adam i se ridică în sus și-n jos, 
convulsiv. Dădu drumul paharului și își ascunse mâinile sub 
masă. 

— Nu-l cunoșteam. 

— Ciudat. Vezi, eu cred că el te cunoștea. 

Erla profită de ocazie, cât timp bărbatul se uita în jos, ca să-i 
arunce o privire lui Huldar. li făcu apoi cu ochiul, răsfrângându-și 
buzele și afișând un rânjet sălbatic. Era vremea să-i sară la 
jugulară. Apoi, întorcându-se spre Haukur, Erla se aplecă peste 
masă. 

— Mördur a zăcut pe patul de spital, în agonie, de vineri 
seara. Avem o mulţime de martori care pot confirma acest lucru. 
N-a plecat nicăieri; nici la cinema, nici în suburbii, ca să-i facă o 
vizită unui băiat. Inţelegi unde bat cu toate astea? 

Se întrerupse, făcându-i semn lui Huldar, așa că el se repezi 
peste masă și-l înhăță pe Haukur de bărbie, forțându-l să ridice 
capul și să o privească pe Erla în ochi. 

— Avem telefonul lui Mördur. Chestia ciudată e că, nu cu mult 
timp în urmă, ai răspuns la un mesaj trimis de el. De pe un profil 
fals, e adevărat, dar nu-ţi face griji, putem dovedi că e al tău. 

Erla îi zâmbi scurt lui Haukur și continuă: 

— Deci e păcat că n-ai știut de boala lui. Și e chiar trist pentru 
Stella și Egill. Vezi tu, eu una chiar nu cred că ai fi mers mai 
departe și i-ai fi omorât pe amândoi dacă ai fi știut că persoana 
care urma să ia vina asupra ei ieșise deja din joc. Sau mă înșel? 
Ai fi făcut-o chiar și așa? 

Continuând să-l strângă pe bărbat de bărbie, Huldar văzu cum 
speranţa murea cu totul în ochii acestuia. Până acum, Haukur se 
tot păcălise că avea să iasă din încurcătură; că va izbuti să 
scape cu ajutorul cuvintelor. Insă acum, după ce toate căile de 
scăpare îi fuseseră blocate, falsul său sentiment de siguranţă 
începea să se evapore. 

Erla îi spuse că e arestat și îi citi drepturile. Huldar văzu cum 


VP - 307 


crește uluiala pe chipul lui, iar când ea îi spuse că în scurt timp 
avea să fie condus în celulă, după o percheziţie corporală, totul 
se termină pentru el. Bărbatul închise ochii și faţa îi căpătă o 
expresie vlăguită - era însăși imaginea înfrângerii. 

Apoi deschise ochii și căută înţelegere pe chipurile lor. 

— Aveţi vreunul copii? 

Amândoi clătinară din cap, afișând înadins un aer indiferent. 
Mărturisirea bărbatului avea să vină cât de curând. 

e 

Abia după două ore reuși și Huldar să iasă la o țigară. Haukur 
alesese să nu mai aștepte un avocat și se destăinuise fără a mai 
avea parte de ajutor legal. Deși acest lucru nu servea deloc 
intereselor lui, era extrem de convenabil pentru poliţie. Erla rosti 
o obiecţie formală, doar ca să o aibă înregistrată pe bandă, cum 
că își făcuse datoria. Dar, spre meritul ei, chiar insistă ca Haukur 
să-și aleagă un avocat, care apoi fu înștiințat printr-un scurt 
mesaj. In timp ce așteptau, suspectul se dovedi destul de dornic 
să se descarce, iar odată cu trecerea timpului deveni evident și 
de ce. Chestiunea era mult mai complicată decât anticipaseră ei 
și dacă lucrurile aveau să evolueze astfel, sub nicio formă 
Huldar nu mai avea cum să ajungă acasă la timp ca să se 
schimbe înainte de întâlnirea cu Freyja. Prea multe întrebări nu- 
și aveau încă răspunsul. Ar fi avut noroc să ajungă la timp dacă 
mergea de la secție direct la ea acasă și se întrebă dacă arăta 
acceptabil cu pantalonii regulamentari de poliţist și cămașa, fără 
haină. 

Geaca lui atârna pe spătarul scaunului, în timp ce el încerca 
să-și recupereze cât mai repede ţigările. Scotocea după pachet, 
când Jóel veni și se cocoță pe biroul lui Gudlaugur, care se 
prefăcu că nu-i bagă în seamă nici pe unul, nici pe celălalt. 

Jóel luă un capsator de pe birou și începu să se joace cu el, ca 
și cum n-ar mai fi văzut în viaţa lui o asemenea minune a 
tehnologiei. 

— Aţi avut o partidă în trei în camera de interogatoriu? 

— Of, taci dracului din gură, Jóel! 

Huldar încercă un alt buzunar, căutându-și bricheta. N-avea 
răbdarea necesară să stea și să asculte tocmai acum prostiile 
colegului său. 

— Dispari și încetează să-i mai deranjezi pe cei care chiar 
muncesc. 


VP - 308 


— Muncesc? Cine muncește? 

Jóel se simţi jignit de tăcerea cu care îi fu întâmpinat 
comentariul. 

— Ce dracu’ ai pe geacă? Asta-i ultima fiță pentru poponari? 
Cine te-a mânjit cu praf de zâne? Erla? Sau suspectul? 

Se răsuci spre Gudlaugur și observă că și el era plin de 
sclipici. 

— Ah! Desigur. Micuţul tău partener homo. 

Huldar smulse cu atâta forță bricheta din buzunar, că-i rupse 
cusătura. Îi aruncă o privire lui Gudlaugur, care scutură enervat 
din cap și continuă să lucreze. Deși Jóel n-ar fi avut de unde să 
știe de orientarea lui sexuală, trebuie să fi fost extrem de iritant 
pentru el să audă cum e batjocorit în felul ăsta. Huldar își așeză 
ușor țigările și bricheta pe birou, în timp ce își cântărea opţiunile 
în minte. Potrivit Erlei, deja îl aștepta o mustrare din partea 
conducerii. Ce importanță mai avea încă o mică abatere 
disciplinară? 

Hotărându-se pe loc, Huldar se repezi la Jóel și se prăbușiră 
amândoi grămadă pe podea, rostogolindu-se de mai multe ori 
printre birouri și picioare de scaune. Cu fiecare lovitură dată, 
Huldar se simţea atât de cuprins de extaz, încât abia dacă băga 
de seamă când Jóel îi răspundea la fel. In sfârșit o descătușare 
pentru toată furia ţinută în frâu și stârnită de toate remarcile 
acelea batjocoritoare făcute fără oprire, pentru ironiile și 
loviturile pe la spate. Se simţea minunat. 

Mai important, era clar cine câștigase bătălia când până la 
urmă încetară. lar zâmbetul reţinut de pe chipul lui Gudlaugur 
merita din plin tot deranjul. 


VP - 309 


Capitolul 40 


Saga părea mulțumită să stea în poala lui Huldar. Nu că pe 
față i-ar fi apărut vreun zâmbet sau ceva de genul - încruntătura 
ei permanentă era în continuare la locul ei -, însă Freyja o 
cunoștea deja destul de bine cât să-și dea seama când fetița era 
mulțumită. Saga se dusese la Huldar din proprie iniţiativă. Era 
prima oară când Freyja o vedea acordându-i vreun interes unei 
alte persoane de când o făcea pe bona pentru ea. De obicei, 
Saga se comporta ca și cum ele două ar fi fost singurele ființe 
de pe lumea asta. 

Fetița strângea în mână o jucărie dintr-un material moale, un 
liliac negru cu aripi fluturânde, față de care dezvoltase un 
atașament deosebit. Ursuleţii de pluș și iepurașii cei drăguţi și 
pufoși erau trataţi cu aceeași indiferenţă ca și străinii. lar Saga 
tot continua să-i îndese jucăria în faţă lui Huldar și el reacţiona 
fără să se plângă, de parcă ar fi fost cel mai senzaţional lucru pe 
care îl văzuse vreodată. 

— Mama ei trebuie să sosească din clipă-n clipă. 

Freyja îi aruncă lui Huldar o privire prin care încerca să se 
scuze, în timp ce acesta primi încă o lovitură de aripă din partea 
liliacului drept în ochiul umflat. Nici nu tresări, nici nu păru 
deranjat, lucru extrem de surprinzător, dat fiind cât de iritat 
trebuie să-i fi fost ochiul. Nu voise să discute despre cum anume 
se alesese cu un ochi vânăt, ci doar spusese că se petrecuse la 
muncă și că acesta era motivul datorită căruia putuse să scape 
mai repede de acolo. Altminteri arăta bine, proaspăt bărbierit și 
aranjat. Ba chiar se îmbrăcase și elegant - prea elegant de fapt 
-, însă, din fericire, efectul era stricat de ochiul vânăt. Arăta 
mult mai bine decât idiotul de Kjartan. Freyja simţi un nod în 
stomac gândindu-se la el. În cele din urmă, își adunase curajul 
ca să-l sune cu o oră înainte să-și facă Huldar apariţia, gata să-i 
spună tot ce avea de zis despre el, însă nu-i răspunsese. Așa că, 
în schimb, îi trimisese un mesaj în care îl anunţa că ar prefera să 
nu vină la ea, însă nu primise niciun răspuns. Brusc, o cuprinse 
teama că el nu văzuse mesajul și că s-ar putea să-și facă totuși 
apariţia la ușa ei, așteptându-se să o însoţească la petrecere. Și, 


VP - 310 


deși nu avea nicio problemă să-l înfrunte și să-i spună unde să 
se ducă, nici nu voia ca Huldar să fie martor al incidentului 
dintre ei. Pur și simplu nu putea suporta gândul ca el să afle că 
fusese luată de proastă de un bărbat căsătorit. 

— Nu mă grăbesc. 

Huldar se strâmbă la Saga, care, la rândul ei, îi răspunse prin 
același gest. 

— Vrei să auzi mai multe sau te rețin de la ceva? 

Freyja închise geanta fetiţei. Huldar își făcuse apariţia mai 
devreme decât stabiliseră, iar ea trebuia să aranjeze puţinele 
lucruri ale fetiţei. Mama Sagăi urma să vină să o ia chiar înainte 
să apară Huldar, așa că Freyja se văzuse nevoită să se 
pregătească în timp ce avea grijă de fetiță. Altminteri, l-ar fi 
întâmpinat în cămașă de noapte și cu un prosop în jurul capului. 
Reușise să facă un duș rapid, așezând-o pe Saga pe podeaua 
băii, înconjurată de tigăi în care putuse să bată nestingherită cu 
o lingură de lemn, nederanjată de stropii aruncaţi dinspre 
cabina de duș prost etanșată. Molly le urmărise morocănoasă 
din ușă. După aceea Freyja se îmbrăcase și se machiase, cu 
stomacul un ghem de teamă, când ar fi trebuit să debordeze de 
entuziasm pentru că ieșea în oraș. Cu toate defectele lui, de fapt 
era chiar bine să-l aibă alături pe Huldar în timp ce o aștepta pe 
mama Sagăi - îi ridica moralul. In felul ăsta nu trebuia să se mai 
teamă din cauza apropiatei reuniuni. 

Și o mai ajuta și faptul că avea un subiect de discuţie, astfel 
încât Freyja se bucurase când Huldar începuse să o pună la 
curent cu ultimele progrese ale anchetei, deși subiectul nu era 
tocmai potrivit pentru un copil. 

— Dă-i drumul. Mai bine să aud de la tine, decât să aud 
varianta cenzurată la știri. 

Huldar o prinse pe Saga de nas. Fetiţa aşteptă, neclintită ca o 
statuie, cu ochii scânteindu-i de nerăbdare, ca să vadă ce 
urmează. El continuă să i-l răsucească ușor în timp ce Îi 
povestea mai departe Freyjei despre anchetă, reieșind că se 
apropiau de final. 

— Cum spuneam, Haukur, tatăl lui Adalheidur, a mărturisit că 
l-a omorât pe Egill, dar nu și pe Stella. El jură că n-a avut nimic 
de-a face cu moartea ei și pretinde că habar n-are cine ar putea 
fi responsabil. Din spusele lui, cel care a organizat totul a fost 
Mördur și el a făcut rost de toate - de canadiană, de bâta de 


VP - 311 


baseball, de mască și de containerul pentru mărfuri - și a 
sincronizat atacurile astfel încât Haukur să aibă un alibi solid 
pentru noaptea în care a fost omorâtă Stella. 

— Și totul a fost făcut prin intermediul Snapchatului? 

— Da. Aproape totul. Deși mai întâi s-au întâlnit faţă în faţă, 
pesemne pentru ca MOrdur să se convingă că se poate baza pe 
tip. Haukur pretinde că Mordur l-a sunat de pe un număr ascuns 
cu aproape trei luni în urmă și s-a dovedit că acesta cunoștea 
surprinzător de multe lucruri despre problemele lui Adalheidur. 
l-a spus lui Haukur că îl poate ajuta prin intermediul unor 
metode neconvenţionale și chestia asta i s-a părut interesantă. 
La acel moment, Haukur a spus că era atât de pornit pe sistem 
pentru modul în care o lăsase baltă pe Adalheidur, încât era în 
stare să facă orice. Spune că M5rdur a început prin a-i da tot 
felul de indicii, fără a preciza în ce anume va consta ajutorul lui. 
Așa a reușit să-l recruteze Mordur pe Haukur. Acesta pretinde 
că, la început, a crezut că tot ce vor face va fi să lanseze 
ameninţări anonime. 

— Ameninţări anonime? 

— Da, sau ceva de genul ăsta. Haukur presupunea că Mordur 
plănuia să bage groaza în Stella și chiar să o și scuture puţin. 
Asta i-a trezit interesul. Oricum, suficient cât să-l convingă să 
meargă mai departe și să-l întâlnească pe tip. În momentul în 
care Haukur a aflat despre planul adevărat al acestuia, era atât 
de furios, încât a căzut totuși de acord să ia și el parte. Mördur a 
jurat că avea să pună capăt chinului la care era supusă 
Adalheidur zi de zi. Era ca și cum ar fi ales cine avea dreptul să 
trăiască: fiica lui, care nu făcuse rău nimănui, sau Stella, care 
voia să o distrugă. Mordur a tot insistat asupra faptului că 
Adalheidur încercase deja să se sinucidă și l-a avertizat pe 
Haukur că, într-o bună zi, avea să și reușească. Sau că avea să 
ajungă precum fiica lui. l-a arătat lui Haukur poze cu Laufhildur 
înainte și după accident, lucru care l-a șocat profund. Ştii, ea e 
femeia pe care ai căutat-o pentru noi, cea căreia îi lipsește 
jumătate de faţă. 

Huldar suflă ușor spre chipul fetiţei și ea își încreţi ochii și 
nasul, apoi aşteptă nerăbdătoare ca el să repete gestul. Saga 
urmărise cu atâta atenţie tot ce discutaseră ei până atunci, încât 
Freyja aproape se temea că ar fi putut să-și dea seama despre 
ce vorbeau. Ceea ce, firește, era de-a dreptul absurd. 


VP - 312 


— Oricum, înțelegerea era ca Mördur să se ocupe de Stella și 
să ia vina asupra sa. În schimb, tatăl lui Adalheidur trebuia să-l 
omoare pe hărțuitorul dintr-un alt caz, cu care acesta nu avea 
nicio legătură, iar Mordur să ia asupra sa și vina pentru acea 
crimă. Și, de asemenea, și pentru o a treia crimă pe care-o 
plănuia, care se pare că n-a mai fost dusă la bun sfârșit. Dat 
fiind că Mordur știa că moare, nu-i mai păsa că avea să fie văzut 
drept un criminal. 

— Uau! Ce mai înțelegere! 

Freyja rămăsese atentă la Molly, care se apropiase încetișor 
de Huldar și de Saga, pregătindu-se să o închidă pe hol dacă 
avea să înceapă să mârâie la oaspete. Însă câinele nu făcu 
decât să se întindă la picioarele lui, gemând. 

— Trebuie că bărbatul era serios deranjat la cap, ca să mă 
exprim cu delicateţe, dacă a fost de acord cu o asemenea 
înțelegere. 

— El pretinde că s-a speriat totuși. Că avea îndoieli serioase. 
Însă de fiecare dată când era pe punctul de a da înapoi, se 
întâmpla ceva care îi reamintea cât de insuportabilă devenise 
viața fiicei lui. L-a convins fie faptul că Mördur tot insista în mod 
deliberat asupra acestui lucru, fie că a observat el singur în ce 
stare dezastruoasă ajunsese Adalheidur. Se simţea bântuit de 
pozele cu Laufhildur și-l îngrozea ideea că ceva asemănător i s- 
ar fi putut întâmpla și fiicei sale. Într-un final, a încetat să mai 
încerce să-și înfrâneze furia și a renunţat la orice urmă de 
rațiune. După aceea n-a mai existat cale de întoarcere. Insă i-a 
părut rău pentru tot ce-a făcut după ce l-a atacat pe Egill și nu 
și-a mai putut aduna curajul pentru a-i curma suferința. In 
schimb, l-a abandonat pe băiatul muribund într-un container de 
mărfuri din districtul Mosfell, respectând planul. Pur și simplu l-a 
încuiat acolo, sperând că va muri înainte ca persoana care avea 
să preia misiunea mai departe să vină și să recupereze 
cadavrul. 

— Cât de nobil, pufni Freyja, încercând să nu se gândească la 
băiatul lăsat să moară acolo. Asta s-a întâmplat? 

— Nu știe. Nu l-a mai văzut pe Egill de atunci. Planul era ca o 
persoană diferită să vină să scape de cadavre, pentru a pune 
poliţia pe o pistă greșită. Haukur a fost trimis să recupereze 
cadavrul Stellei și să-l lase în parcarea din spatele acelui 
magazin. Ideea era că suspectul cel mai probabil - părinţii 


VP - 313 


principalei victime a abuzurilor - ar fi avut un alibi solid pentru 
momentul în care fusese comisă crima. Mördur aranjase 
dinainte ca ucigașul celălalt să o omoare pe Stella într-o 
duminică, în timp ce Haukur era la fotbal; și ucigașul celălalt ar 
fi trebuit să aibă programul obișnuit din serile de marţi. În felul 
ăsta, chiar dacă noi am fi făcut legătura cu bullyingul, părintele 
respectiv ar fi avut un alibi. lar Haukur trebuia să pretindă că 
făcea ceva de unul singur în momentul când recupera cadavrul 
Stellei din container și îl muta în parcare. Amândoi sperau că noi 
nu vom chestiona prea amănunţit lumea în legătură cu mutarea 
cadavrelor copiilor pe care era clar că ei nu avuseseră cum să-i 
omoare. Ceea ce, trebuie să recunosc, s-a și întâmplat în cazul 
lui. Noi ne-am concentrat în întregime pe atacuri. 

Huldar scoase limba la Saga, care închise ochii de plăcere la o 
asemenea atenţie. Apoi se uită iar la Freyja, prefăcându-se că 
nu bagă de seamă când liliacul îl lovi din nou peste față. 

— Ideea lor era să ne păcălească să credem că avem de-a 
face cu un singur atacator, dat fiind că cele două crime erau 
atât de asemănătoare. Aparent, M5rdur i-a oferit lui Haukur 
acces la contul de Snapchat Doar13, astfel încât să-i poată 
trimite lui Egill mesaje de ameninţare. Presupun că același lucru 
l-a făcut și cu celălalt complice, pentru ca acela sau aceea să o 
poată speria pe Stella. Totul era aranjat astfel încât să indice un 
singur atacator. Era suficient ca fiecare ucigaș să aibă un alibi 
pentru cealaltă crimă, fiindcă atenţia noastră avea să se 
concentreze în mod natural asupra lui Mördur imediat ce acesta 
ar fi intrat într-o secţie de poliție și ar fi mărturisit toată 
tărășenia. Pe deasupra, tot apartamentul lui era ticsit de dovezi 
care arătau că fusese implicat în ambele cazuri, deci ar fi fost 
foarte greu să ajungem la o altă concluzie. 

— Dar de ce nu s-a oprit Mördur? 

Freyja simţea că-i tremura maxilarul; nu-i venea să creadă ce 
auzea. 

— Când și-a dat seama că planul lui se năruise. 

— Nu i-ar fi putut avertiza pe ceilalţi? 

— Ba da, ar fi putut. 

Huldar se prefăcu apoi că dă să-i smulgă liliacul fetiţei, însă 
Saga îl trase brusc spre ea, cu viclenie. 

— A luat cu el în mormânt răspunsul la această întrebare. Eu, 
personal, consider că și-a dat seama că nu va mai ieși viu din 


VP - 314 


spital. Însă n-a vrut să moară fără să-și vadă planul dus la bun 
sfârșit, așa că l-a abandonat pe tatăl lui Adalheidur, lăsându-l să 
se descurce singur. Posibil și pe celălalt ucigaș, pe care trebuie 
să-l găsim. Haukur spune că el a început să suspecteze că s-a 
întâmplat ceva când a primit Snapul prin care i se cerea să 
îndese telefonul Stellei prin fanta pentru scrisori a infirmierei 
despre care ţi-am povestit. Mai întâi, urma să-l folosească 
pentru a trimite o poză cu Stella făcută la cinematograf, probabil 
de către atacatorul ei. Oricum, abandonarea telefonului în acest 
fel nu făcuse parte din plan. În primă fază, Haukur ar fi trebuit 
să trimită un Snap, apoi să lase telefonul lângă cadavrul ei în 
parcare. N-avem idee de ce s-ar fi răzgândit Mördur în această 
privință, dar sperăm să clarificăm lucrurile cât de curând. 

— De unde a luat Haukur telefonul Stellei, dacă n-a omorât-o 
el însuși? 

Freyja urmărea cum Huldar se prefăcea pentru a patra oară 
că smulge liliacul din mâna Sagăi. Spera că el își dădea seama 
că fetița s-ar fi putut juca ore în șir în acest fel, fără să se 
plictisească. 

Huldar afișă o mină dezamăgită când rată iar liliacul. 

— L-a recuperat din locul în care ar fi trebuit să lase telefonul 
lui Egill - o cutie mică de polistiren, ascunsă sub containerul de 
mărfuri. Așa se înțeleseseră de prima dată. Cutia se afla la fața 
locului când am descoperit cadavrul lui Egill, însă n-am știut 
dacă are sau nu vreo legătură cu cazul. Atunci era goală, firește. 
lar telefoanele nu lasă urme biologice. 

— Dar stai puţin - tatăl lui Adalheidur nu se afla în fața școlii 
în momentul în care a fost abandonat telefonul? Cum să fi 
condus de acolo tocmai până în districtul Mosfell, apoi să se 
ducă până acasă la infirmieră și să se și întoarcă înainte de 
încheierea întâlnirii? Că doar n-a durat chiar așa mult. 

— Deja recuperase telefonul în cursul zilei respective, la 
comanda lui Mordur, deci nu mai era nevoie să iasă din oraș cu 
mașina și să conducă până acolo. Asta locuiește destul de 
aproape de școală și nici traficul nu era aglomerat, dar chiar și 
așa, el abia a reușit să se întoarcă la timp după ce a aruncat 
telefonul în cutia pentru scrisori. Apoi, imediat după ce a lăsat-o 
pe Adalheidur acasă, a condus până în districtul Mosfell ca să 
recupereze cadavrul Stellei din container și a scăpat de el în 
parcarea din spatele magazinului. N-a îndrăznit să facă asta în 


VP - 315 


timpul zilei și nici să riște să-l ţină până seara în portbagajul 
mașinii. 

— Eu tot nu înțeleg de ce au fost îndepărtate cadavrele de la 
locul faptei după atacuri. Nu cumva toate aceste eforturi le-au 
complicat sarcina și au creat tot soiul de riscuri în plus? 

Huldar renunţă la liliac și începu să o salte în sus și-n jos pe 
genunchi pe Saga, continuându-și povestea. Fetiţa se ţinea mai 
departe cu toată puterea de liliac ca să nu-l scape pe jos, unde 
stătea la pândă Molly, gata să-l înșface și să-și facă apoi de cap 
cu el prin vreun colț întunecat, unde să-l poată mesteca în voie. 
Ca și Saga, pe cățea o lăsau indiferenți ursuleţii de pluș, 
arătându-se interesată doar de liliacul cel negru, cu dinţii lui 
mici și albi. F 

— Mördur a vrut să procedeze aşa, explică Huldar. In timp ce 
țara întreagă stătea ca pe ace, el voia să le atragă tuturor 
atenţia asupra bullyingului. Nu i-a explicat lui Haukur toate 
detaliile, ci doar i-a spus că are de gând să trimită niște 
materiale la redacţiile de știri, începând cu un blog creat ca să 
promoveze o dezbatere legată de repercusiunile bullyingului. 
Voia să devină foarte clar că scrisorile aveau legătură cu răpirea 
copiilor și că soarta victimelor depindea de faptul dacă textele 
erau sau nu publicate. Ceea ce nu era adevărat, desigur - era 
doar un pretext ca să determine presa să le publice. Dar acest 
lucru nu s-a mai întâmplat. Poate din cauză că n-a avut 
calculatorul la el, la spital, ci doar telefonul. In orice caz, deja 
era prea bolnav ca să trimită scrisori la presă sau nu mai avea 
cum să le trimită fără să nu fie prins. 

— Și tatăl lui Adalheidur n-a devenit suspicios când n-au mai 
apărut scrisorile? 

— Nu. Pur și simplu a presupus că presa a refuzat să le 
publice și că le-a trimis în schimb la poliţie. Acum am pus mâna 
pe ele. Au fost găsite în apartamentul lui M5rdur. Deși mă 
îndoiesc că le-ar fi publicat cineva chiar și dacă ar fi fost trimise. 
Textele sunt mult prea încărcate de abuzuri. Cu nimic mai bune 
decât chestiile pe care le-am întâlnit în cazurile de 
cyberbullying. Omul nu pare să fi înţeles că setea lui bolnavă de 
răzbunare l-a coborât la exact același nivel cu cei pe care 
intenţiona să-i pedepsească. Ba chiar l-a făcut și mai rău. 

Freyja încuviinţă din cap. Oamenii aveau o incredibilă abilitate 
în a-și justifica cele mai nebunești fapte. Toată lumea era 


VP - 316 


vinovată într-o oarecare măsură, deși, de obicei, nu existau 
astfel de consecințe mortale. Puţini dintre noi suntem în stare să 
ne înfruntăm propriile imperfecţiuni, ticăloșii, obtuzităţi sau 
greșeli prostești. E mult mai ușor să dai vina pe alţii sau pe 
împrejurări care îţi scapă de sub control. 

— De ce nu i-a omorât M5rdur însuși pe copii? Sau chiar crezi 
că de fapt el a omorât-o pe Stella? De aceea încă n-aţi arestat 
pe nimeni pentru uciderea ei? 

— Nu, cu siguranță n-a omorât-o el. Era deja în spital în acel 
moment. Și, din spusele lui Haukur, chiar și înainte de atacul de 
cord, Mördur ar fi fost prea slăbit ca să o poată face singur. 
Cadavrele ar fi trebuit cărate pe o distanţă destul de mare și el, 
unul, n-ar fi avut puterea necesară. Deși poate că era doar o 
scuză. Poate că, în secret, îi era teamă că, dacă s-ar fi văzut 
nevoit să treacă la fapte, n-ar fi fost în stare să comită acele 
acte pline de brutalitate la care tot visase până atunci. Deși, 
dacă tot am spus-o, e limpede că nu mai simțea remușcări când 
s-a trezit nevoit să-și înfrunte propria-i moarte în spital, pentru 
că a continuat să-i trimită mesaje tatălui lui Adalheidur de pe 
patul de suferinţă. 

— Deci crezi că mai aveţi un criminal rămas în libertate, poate 
chiar mai mult de unul, care plănuiește și alte atacuri? Haukur 
n-a putut să facă lumină în privinţa identităţii lor? 

— El pretinde că nu știe. O posibilitate ar fi Ævar, tatăl 
băiatului pe care-l agresa Egill. L-am interogat deja și trebuie să 
recunosc că am întâlnit și personaje mai plăcute. Acum e la 
secție. Dar n-am găsit nicio dovadă în apartamentul lui Mördur 
despre identitatea celorlalți membri ai acestui mic club de 
bolnavi mintal. Bătrânul a avut grijă de toate astea. Avem totuși 
numele celor care au sunat la numărul pe care Mordur l-a lăsat 
pe afiș și urmează să discutăm cu fiecare în parte. Când am 
plecat de la birou, chemaseră și un psiholog pentru a-l lua la 
întrebări. L-am sunat pe Gudlaugur chiar înainte să ies din secţie 
și se pare că ar fi vorba de Kjartan Erlendsson, tipul pe care i l-ai 
recomandat tatălui lui Adalheidur. 

Huldar nu păru să bage de seamă că Freyja devenise palidă la 
faţă. Deci de aceea nu-i răspundea Kjartan la telefon. 
Străduindu-se să pară netulburată, își drese glasul și îl întrebă 
pe un ton puţin cam ridicat: 

— Ce legătură are el cu toate astea? 


VP - 317 


— MOrdur avea pe calculator dosare de-ale lui. Dosare 
confidenţiale ale pacienţilor. Încă nu știm dacă i le-a dat el, din 
proprie iniţiativă, lui Mordur, poate pentru bani, sau dacă Mordur 
a intrat în calculatorul lui și i le-a furat. Însă Kjartan este 
interogat în calitate de suspect. Până acum a refuzat să 
răspundă, invocând clauza de confidenţialitate. A cerut un 
avocat, așa că a rămas închis într-o celulă până apare unul. 
Firește, până ce Kjartan nu acceptă să vorbească, el poate fi 
considerat și un posibil suspect pentru una dintre crime. Doar e 
expert în bullying. Poate că se săturase până în gât de 
amploarea problemei și s-a gândit că ar putea întreprinde ceva 
mai drastic ca să o contracareze, în loc să stea în fund pe scaun 
și să asculte victimele cum se plâng. 

Huldar tăcu o clipă, apoi întrebă, stingherit: 

— Nu cumva e unul dintre prietenii tăi? 

Freyja reuși să-și menţină expresia sub control. 

— Nu, slavă Domnului. Nimic de genul ăsta. Abia îl cunosc. 

Un simplu nu ar fi fost mai convingător, dar pur și simplu nu 
se putuse abţine. Acum n-avea de gând să mai facă vreo 
referință la el în raportul pe care voia să-l termine mâine. Tuși și 
adăugă: 

— Cum de a intrat în cârdășie cu Mördur? 

— Habar n-am. Dar vom afla, până la urmă - dacă a intrat în 
cârdășie cu Mördur. Poate că pur și simplu i-au fost furate 
dosarele. Gudlaugur spune că sunt suspecte fiindcă toate conţin 
referiri la tendințe agresive de un fel sau altul. Cu alte cuvinte, 
n-au fost alese la întâmplare. De exemplu, au găsit însemnări 
legate de tatăl lui Adalheidur din care reiese clar că bărbatul se 
chinuia să-și reprime gândurile violente provocate de situaţia 
fiicei lui și că ar fi fost în stare de orice. Se crede că Mârdur l-a 
abordat pe Haukur datorită acelei informaţii. Mai există 
materiale și despre David, băiatul pe care îl agresa Egill. La un 
moment dat, în notițe se menţionează că cea mai mare grijă a 
lui e ca nu cumva tatăl său să-l atace pe cel mai mare dușman 
al fiului său - Egill. Băiatul își descrie teama că asta n-ar face 
decât să înrăutăţească și mai mult situaţia. Oricum, indiferent 
de modul în care au ajuns acele dosare în mâinile lui Mördur, se 
pare că el nu s-a bizuit doar pe notițele sale, ci a vânat și prin 
celelalte dosare potenţiali complici. O mișcare destul de 
ingenioasă, dat fiind că oamenii au tendinţa de a se deschide în 


VP - 318 


fața  terapeuţilor. Acum, marea întrebare rămâne dacă 
psihologul însuși e doar un nătărău nevinovat sau un ucigaș cu 
sânge rece. 

Freyja nu se mai simţea în stare să rostească ceva în plus. 
Deși Kjartan se dovedise un mizerabil, îi venea greu să și-l 
închipuie punând la cale o crimă. Cumva, i se părea o fire prea 
moale. 

— In zilele următoare vom încerca să legăm între ele firele 
rămase. Mordur avea numele a zece victime ale unor forme 
grave de bullying, dar eu nu cred nici în ruptul capului că ar fi 
avut încredere să-și dezvăluie planul în faţa altor zece părinţi. 
Plecăm de la presupunerea că a început cu o listă mai lungă și 
că apoi a redus-o până a ajuns la aceia pe care-i considera cei 
mai capabili să meargă mai departe, renunțând cu totul la 
restul. Există o șansă destul de mare ca persoana care trebuia 
să se ocupe de eliminarea victimei cu numărul unu să-și fi 
pierdut pur și simplu curajul. Vom afla în curând. 

— Deci tatăl lui Adalheidur, Haukur, este bărbatul pe care l-ați 
arestat? 

Huldar zâmbi și începu să o salte în sus și-n jos pe Saga, care 
părea că începe iar să se plictisească. 

— De fapt, nu. Acela e Arnar Björnsson, bărbatul care a 
încercat să plătească pentru a face sex cu Adalheidur. Am aflat 
că Stella l-a trimis la ea acasă și că tatăl ei a raspuns la ușă. 
Prostovanul l-a confundat cu peștele ei și nici nu e de mirare că 
Haukur l-a snopit în bătaie. Așa că va fi eliberat și cazul său va fi 
deferit Parchetului General. Sper că va fi acuzat că a încercat să 
facă sex cu o minoră, deși mă îndoiesc că vom obţine vreun 
rezultat. 

Freyja dădu din cap, neștiind ce să spună. Cazul era foarte 
urât. Propriile ei probleme păreau de-a dreptul insignifiante prin 
comparaţie. Și Huldar rămase tăcut; părea să nu mai aibă nimic 
de adăugat. Încetase să o mai salte pe genunchi pe Saga și 
acum o privea cu atenţie pe Freyja. Din zâmbetul întipărit pe 
buzele lui reieșea că-i plăcea ce vedea, însă și ea depusese un 
efort considerabil să-și aleagă o ţinută care să i se potrivească și 
care îi punea în valoare cele mai tari atuuri. Nu pentru Huldar, ci 
din dorinţa sinceră de a le pune în umbră pe toate femeile 
prezente la reuniune. Judecând după pozele lor de profil de pe 
Facebook, nici n-ar fi trebuit să depună mari eforturi. Chiar și 


VP - 319 


așa, nu conta. Nimic nu trebuia să strice mesajul pe care voia ea 
să-l transmită: muriţi de ciudă, cotoroanțelor - v-aţi ofilit prea 
devreme. 

Se auzi soneria. Freyja apăsă butonul interfonului și o lăsă pe 
mama Sagăi înăuntru, apoi, în timp ce femeia urca scările, o luă 
pe fetiţă din braţele lui Huldar. Când ea se aplecă, acesta nu 
rezistă tentaţiei de-a arunca o privire în rochia ei cu decolteu 
adânc. Simţi cum obrajii îi iau foc și nu înțelese de ce; că doar 
nu era prima dată când îi vedea sânii. Ba chiar avusese ocazia 
să-i admire mult mai în amănunt la un moment dat. 

Freyja se repezi spre ușă, încetinită de Saga și de o pereche 
de tocuri ametţitor de înalte. O lăsă pe Fanney înăuntru, 
renunțând cu totul la încercarea de a ascunde faţă de ea locul în 
care trăia. Fanney devenise atât de dependentă de ajutorul 
Freyjei, încât, în afară de a fi strâmbat din nas și de a fi aruncat 
priviri dezaprobatoare în jur când îi văzuse prima dată 
apartamentul, se abţinuse cu totul de la vreun comentariu. lar 
acum știa că e cazul să evite să reacționeze în vreun fel nedorit 
când vedea blocul de apartamente mizer, chiar dacă intrase în 
el în același timp cu un tip care locuia tot aici și care era ameţit 
de droguri, astfel încât o confundase cu un înger. După aceea 
continuase să-și scuture haina de praf în timp ce urcase scările. 

— Dumnezeule mare, ce bine arăţi! 

Fanney își luă fiica în braţe, astfel încât Freyja să poată căuta 
hainele cu care se îmbrăca fetița afară. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere. 

— E în regulă. 

Freyja scotoci prin grămada de haine înghesuite pe suport, 
căutând cealaltă mănușă a Sagăi. O găsi zăcând deasupra unei 
stive de pantofi, udă fleașcă - fără îndoială de la balele lui Molly, 
dat fiind că nesuferita de cățea avea obiceiul să molfăie șosetele 
și mănușile copilului și apoi să le scuipe cât colo când se 
plictisea de ele. Freyja îi dădu lui Fanney obiectul dezgustător. 

Mama Sagăi se strâmbă când luă cu mare atenţie mănușa de 
lână, ţinând-o doar între degetul mare și arătător, însă în clipa 
următoare schiţă un zâmbet cuceritor. Îl zărise pe Huldar, care 
tocmai apăruse în ușă. 

— Bună! 

— Bună, eu sunt Huldar. Voiam doar să-mi iau rămas-bun de 
la Saga. 


VP - 320 


Rânji către Fanney, apoi se aplecă spre fetiță. Saga îi scutură 
mâna, cu o expresie gravă pe chip. El o bătu ușor pe cap, apoi 
se îndreptă de spate, îi spuse la revedere și dispăru înapoi în 
sufragerie. Freyja nu se putu abţine să nu observe, când el se 
aplecase spre fetiţă, că avea ceva sclipitor în păr. Spre groaza 
ei, își dădu seama că era sclipici. Ce naiba fusese în mintea lui? 

Freyja îi zâmbi cu răceală lui Fanney când aceasta își 
manifestă aprecierea față de Huldar înălțând din sprâncene și 
ridicând degetul mare spre ea. Niciun cuvânt despre ochiul 
vânăt sau sclipiciul din păr. Măcar acest lucru sporea impresia 
bună pe care el o făcuse în seara asta. Freyja oricum n-avea de 
gând să stea prea mult sau cu siguranţă nu suficient cât să-i dea 
lui Huldar ocazia să-și dezvăluie adevărata natură. 

e 

Huldar încercă să întreţină o conversație de complezenţă în 
mașină, însă primi un răspuns atât de anemic, încât până la 
urmă renunţă cu totul. Freyja profită de ocazie ca să-și verifice 
înfățișarea în oglindă, dându-se iar cu ruj pe buze și asigurându- 
se că nici măcar un singur fir de păr nu rămânea nelalocul lui. 
Se bucura că nu trebuia ea să conducă, dat fiind că și-ar fi 
stricat cu totul intrarea dacă și-ar fi făcut apariţia în rabla 
fratelui ei. 

Huldar opri motorul. O privi cu atenţie, părând să-și dea 
seama că ceva nu era în regulă. Ea stătea țeapănă ca o 
scândură, privind ţintă înainte. Se auzea ritmul înfundat al unui 
hit pop din anii ei de tinerețe. Piesa nu devenise mai bună odată 
cu trecerea timpului. 

— S-a întâmplat ceva? 

Huldar se holbă la clădire, de parcă se aștepta să vadă că ies 
flăcări prin acoperiș. Lucru nu foarte departe de adevăr: infernul 
din adolescenţa ei o aștepta înăuntru. 

— Vrei să duc mașina până la intrare? zise el, arătând spre 
pantofii ei. Eu nu sunt sigur că aș ajunge prea departe cu ăştia. 

— Nu, e în regulă aici. 

_ Freyja tot nu-și putea aduna curajul să iasă din mașină. 
Intoarse capul de la clădirea urâtă, privindu-l pe Huldar. El 
schiță un zâmbet stânjenit și, o secundă, Freyja se gândi că ar fi 
mai bine dacă i-ar spune de ce încremenise acolo, în loc. Însă 
clipa trecu. Cobori iar parasolarul, întâlnindu-și propria privire în 
oglindă, apoi îl ridică la loc. 


VP - 321 


După care dădu din cap spre Huldar, deschise portiera și 
cobori din mașină. Pregătită de luptă. 


VP - 322 


Capitolul 41 


Fotocopia unei scrisori scrise de mână, înregistrarea nr. 4 - 
postată pe blog.is de un blogger cu numele Laufa. 


Până la urmă, copiii de la școală și-au dat seama că nu mai au 
cum să mă atingă așa cum o făceau înainte. Prin urmare, și-au 
schimbat tacticile. Au început să se dea pe lângă prietena mea, 
prietena care însemna totul pentru mine și absolut nimic pentru 
ei. Schimbarea s-a făcut treptat, pentru ca eu să nu-mi dau 
seama ce se petrece. Cele mai populare fete au început să 
discute cu ea din când în când, în timp ce eu rămâneam la o 
distanță sigură, privind și așteptând cu răbdare ca ea să se 
întoarcă la mine. N-am întrebat-o niciodată despre ce discutau 
sau ce credea despre ele. Știam că ele erau mult mai 
captivante, mult mai interesante decât mine. Acest lucru a 
început să se întâmple din ce în ce mai des și să dureze din ce 
în ce mai mult de fiecare dată, iar prietena mea să devină din ce 
în ce mai entuziastă când le vedea apropiindu-se. Putin câte 
puțin, a început să se ferească de mine, să aibă mai puține să- 
mi spună când stăteam împreună în pauze și să arunce, iar şi 
iar, priviri către grupul de fete ce părea să se distreze mult mai 
bine decât noi. lar eu vorbeam din ce în ce mai rar. Singurele 
momente când puteam sta liniștită alături de ea erau când 
treceam pe la magazinul în care ea lucra două seri pe 
săptămână. Magazinul se găsea în vechiul ei cartier, deci nu 
exista riscul ca acolo să-și facă aparitia colegele noastre de 
clasă. Eu rămâneam lipită de tejghea, ascultând-o vorbind și 
arătându-mă de acord cu tot ce spunea, fără să particip prea 
mult la discuţie. 

Nimic din ce spuneam eu nu conta. 

Era la fel de plicticos și de inutil ca persoana mea. 

Apoi, într-o bună zi, s-a terminat. Am rămas singură într-un 
colț al terenului de joacă de la școală, la fel ca înainte. Ea n-a 
mai venit la mine după o mică discuție cu fetele, așa cum 
proceda de obicei. 

In schimb, a plecat cu ele. 


VP - 323 


N-am putut să nu mă în uit direcția aceea, așa că am observat 
când s-au întors toate odată, cu fața la mine și fixându-mă cu 
privirea, spunând ceva care era clar o batjocură la adresa mea, 
după care au început să se hlizească și mi-au întors iar spatele. 
Prima dată, prietena mea a avut grijă să nu zâmbească și și-a 
tinut ochii în pământ. Dar cu cât s-a întâmplat mai des, cu atât a 
început și ea să copieze gesturile grupului și, până la urmă, s-a 
transformat și ea în una dintre ele. Nu mai era de partea mea. 
Eram din nou pe cont propriu. 

Prea jalnică să fiu în stare să-mi păstrez chiar și o singură 
prietenă. 

Acum, că aflasem și eu cum e să ai pe cineva alături, m-am 
simțit și mai mizerabil decăt înainte. Dar lucrurile aveau să se 
înrăutățească. La sfârșitul unei alte zile îngrozitoare la școală, 
fosta mea prietenă a venit la mine în timp ce-mi așezam cărțile 
în ghiozdan și trăgeam cât puteam de timp, ca să fiu sigură că 
plecam ultima. A început să vorbească cu mine, în vreme ce 
restul fetelor o așteptau pe hol. În acel moment, mă ignora deja 
de o săptămână. N-am bănuit nimic, ci doar m-am înveselit și m- 
am simţit prostesc de bucuroasă. M-a invitat la ea la magazin, în 
seara aceea, și mi-a spus că îi pare rău că s-a comportat atât de 
urât cu mine - însă avea de gând să se revanșeze. A adăugat că 
trebuie să mă imbrac frumos, căci după aceea urma să mergem 
la o petrecere cu o parte dintre prietenele de la școala ei de 
dinainte. 

Era prima și ultima dată când am fost invitată la o petrecere. 

L-am convins pe tata să plece mai devreme de la muncă și el 
m-a dus cu mașina la Kringlan, ca să-mi cumpăr o rochie. 
Femeia de la magazin m-a ajutat să-mi aleg una, pentru că eu 
habar n-aveam ce era la modă. Mi s-a părut că arăt trăsnet în 
oglinda din cabina de probă. Am împrumutat puțin fard de 
pleoape de la mama și ea m-a urmărit cum mi-l aplic, dându-mi 
sfaturi din scaunul cu rotile. Deja pe-atunci Îşi pierduse toată 
puterea din mâna dreaptă, deci nu mai avea cum să mă ajute. 
Dar, după câteva încercări nereușite, rezultatul a fost 
mulțumitor. La fel ca mine, părinții mei erau mai fericiți ca 
niciodată. 

Tata m-a dus cu mașina și mi-am netezit rochia înainte să 
intru în magazin. Mi s-a părut ușor ciudat să văd atât de mulți 
clienți acolo, însă erau cu toții întorși cu spatele la mine. Insă în 


VP - 324 


Clipa în care am deschis ușa și am surprins privirea așa-zisei 
mele prietene, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. Ea și-a 
ferit privirea, rușinată. Prefer să nu detaliez ce s-a întâmplat 
după aceea, dar, în principiu, câțiva copii de la noi de la școală 
s-au întors spre mine, gata să râdă pentru că fusesem atât de 
proastă încât să cred că cineva m-ar fi putut invita la o 
petrecere. Au început să mă împingă de colo-colo și să mă 
umilească. Au râs de rochia mea, mi-au ridicat poala la spate și 
mi-au aruncat tot soiul de insulte. l-aș fi putut scuti de tot 
deranjul. Nu mai era nevoie să-mi spună cineva cât de urâtă 
eram. Eram și eu conștientă, fără să mi-o mai spună ei. O știam 
de mult, de foarte mult timp. 

Într-un final, am ieșit de acolo și am plecat acasă cu 
autobuzul. N-am putut ascunde ce pătisem fată de mama și de 
tata - aveam fața prea umflată de plâns. Tristeţea și furia din 
ochii lor au fost ultima picătură. Existența mea nu ajuta pe 
nimeni, dimpotrivă. Tot ce făceam înrăutățea lucrurile și acasă, 
unde și-așa situația era complicată, din cauza bolii de care 
suferea mama. 

După aceea decizia mea a fost ușoară. Trăgeam nădejde că 
mama și tata vor întelege că lumea ar fi fost un loc mai bun fără 
mine. Stiam unde-și ținea tata cheile de la dulapul cu puști și 
deja o alesesem pe cea mai puternică. l-am comparat lungimea 
punându-mi-o pe lângă corp și, deși teava era prea lungă, ar fi 
trebuit să reușesc să mi-o bag în gură și să ajung și la trăgaci. 
Am ales și momentul, și locul potrivite. Parcarea din spatele 
magazinului unde lucra așa-zisa mea prietenă. 

Am de gând să o fac în seara asta, când e și ea acolo. 

În ultimul rând, vreau să-i rog pe mama si pe tata să-mi 
înțeleagă decizia. Și să-și aducă aminte de cel mai important 
lucru, anume că lumea va fi un loc mai bun fără mine. Abia 
aștept momentul când totul se va transforma în întuneric. 

Vă rog să le duceti această scrisoare după ce mor. 


A voastră, 
Laufhildur 


VP - 325 


Capitolul 42 


Începuse altă piesă când Huldar și Freyja intrară în sală. Ea își 
lăsase haina în cuierul de-afară; Huldar își ţinea în continuare 
geaca pe el. Freyja se opri, scrutând cu atenţie încăperea și 
trăgând în piept mirosul scârbos de alcool. Unii invitaţi păreau 
să fi băut mai mult decât alţii; cei care băuseră cel mai mult se 
roteau ameţiţi pe ringul de dans, având falsa senzaţie că-i 
impresionează plăcut pe ceilalţi. Majoritatea chipurilor îi erau 
familiare, deși mulţi dintre ei păreau mai stresaţi acum și, în 
multe cazuri, mai plinuţi. Toţi păreau să depună un efort 
considerabil să pretindă că se distrează de minune, ca și cum s- 
ar fi temut că, altminteri, vraja s-ar fi împrăștiat și realitatea 
mohorâtă ar fi dat buzna peste ei. În timp ce Freyja vedea sala 
și invitaţii exact așa cum erau ei, cu o brusc dobândită claritate. 
Nu mai păreau mari și tari. Nu mai păreau eleganţi. Ci doar 
înspăimântător de banali. Huldar se aplecă spre ea și șopti: 

— Am ajuns unde nu trebuia? 

Freyja clătină din cap. 

— Atunci, de ce stăm aici și nu intrăm? 

Înainte ca ea să-i poată răspunde, îl văzu pe vechiul coleg de 
clasă peste care dăduse la supermarket repezindu-se acum în 
direcția lor. Acesta era roșu la faţă, nasturele de sus îi era 
desfăcut și cravata îi atârna strâmb. În graba lui, își vărsase și 
berea și Freyja se cutremură brusc văzându-l cum se oprește să 
o lingă de pe dosul mâinii. 

— Uau! Ce mă bucur că ai venit. Am auzit că vii, dar m-am 
gândit că poate te-ai răzgândit. 

Bărbatul se opri chiar în faţa Freyjei, ignorându-l pe însoţitorul 
ei. Ea se făcu mică și aproape se lipi de Huldar, cât mai departe 
de ochii aceia înceţoșați. 

— Hai înăuntru! Toţi ne distrăm de minune. 

Freyja reuși să schiţeze un zâmbet anemic, în același timp 
cercetând iar cu privirea sala în care intrase. Din nefericire, se 
părea că și alţii îi observaseră sosirea și câteva chipuri 
rămăseseră întoarse către intrare, afișând expresii surprinse. 
Bărbaţii păreau încântați, femeile, mai puţin. Aceasta era 


VP - 326 


confirmarea finală, dacă mai avea nevoie de ea, că arăta bine. 

— Eşti gata să petrecem? 

Bărbatul se legăna pe ritmul muzicii, fără să se sincronizeze 
prea bine însă, vărsând și mai multă bere din pahar. De data 
asta, nici nu mai băgă de seamă și Freyja fu scutită să-l vadă iar 
cum își suge mâneca. 

— Hai și stai lângă noi. Ne bucurăm cu toţii că ai putut să 
ajungi. Apoi răcni spre tavan: Să-i dăm drumul! 

Freyja îi surprinse privirea lui Huldar. Acesta îi aruncă un 
rânjet conspirativ. În calitate de poliţist, trebuie să fi întâlnit la 
viaţa lui o grămadă de beţivani de soiul ăsta. Privind din nou 
către fostul ei coleg de clasă cel cherchelit, își dădu seama că 
nu-l urăște, cel puțin nu mai mult decât îi ura pe toți cei prezenți 
aici. Ce sens avea? Dar asta nu însemna că se simţea îmboldită 
să li se alăture. Nu venise aici pentru a-și descărca furia, dar nici 
ca să se împace cu cineva sau să-i ierte. Era suficient să lase 
totul în urma ei. Cu această ultimă revelaţie, fu ca și cum o 
imensă povară i se ridicase de pe umeri. Îi zâmbi bărbatului, 
care-i zâmbi și el la rândul său. 

— Ştii ce? Aș fi fost extraordinar de încântată dacă m-ati fi 
invitat într-o altă zi la o reuniune cu toată lumea. Însă acum 
cred că am să zic pas. Trebuie să mergem în altă parte în seara 
asta. 

Se întoarse spre Huldar și adăugă: 

— Mergem? 

— OK. Cum zici tu. 

Ascunzându-și surprinderea, Huldar se întoarse să plece, 
catadicsind să-i acorde tipului o încuviinţare din cap, ca de 
plecare. Bărbatul rămase singur acolo, părând să caute disperat 
o replică ce ar fi putut-o face să se răzgândească. Freyja nu-i 
oferi ocazia, ci se repezi să iasă la aer curat pe cât de repede îi 
permiteau tocurile. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

Huldar își strânse mai bine geaca subțire în jurul trupului. 

— Spune-mi, te rog, că acela era un fost iubit de-al tău, zise 
el, rânjind. 

— Nu. Dacă-ţi vine să crezi, el își închipuia că e prea bun 
pentru mine. 

Fură întâmpinați de o pală de vânt îngheţat, care o făcu să-și 
dea seama că își uitase haina în cuier. Cu un oftat, se hotărî că 


VP - 327 


mai bine s-ar întoarce mâine să o recupereze. Exista riscul să fie 
stropită cu vomă și plină de fum dacă cineva ar fi luat-o din 
greșeală în drum spre o ţigară. 

Însă orice altceva ar fi fost de preferat decât să strice efectul 
produs de plecarea ei furișându-se înapoi înăuntru, cu rușinea 
întipărită pe faţă, ca să și-o recupereze. 

— Deci, chiar și așa, îţi pot face cinste cu ceva de băut? 

Huldar își plesni palmele una de alta, mai optimist ca oricând. 
Oferta lui era de fapt destul de bine-venită: la urma urmei, ea 
avea toate motivele să sărbătorească. Insă expresia lui se 
schimbă brusc. 

— Ţi-ai uitat haina. Vrei să mă întorc eu să ţi-o iau? 

Freyja îi mulţumi, înfășurându-și braţele în jurul corpului 
pentru a se proteja de vântul mușcător. Sub niciun chip nu avea 
cum să meargă până în centru îmbrăcată așa. Însă când Huldar 
reapăru ţinându-i haina în mână, ceva se schimbase la el. Pe 
chip avea întipărită expresia de poliţist sadea; încruntat, cu ochii 
îngustați. 

— Ascultă, te deranjează dacă trec mai întâi pe la spital? 
Promit să termin repede. 

Freyja n-avea de ales decât să se supună. Băutura mai putea 
aștepta. 

e 

Deja începuse să devină sufocant în maşină în momentul în 
care Huldar își făcu iar apariția pe ieșirea de la urgențe. Avea cu 
el o canadiană groasă, închisă la culoare și cu guler de piele, pe 
care nu o avusese când dispăruse înăuntru, în urmă cu o 
jumătate de oră, spunând că va lipsi doar cinci minute. Când 
Huldar intră în mașină, Freyja observă că purta mănuși de 
cauciuc precum cele folosite de chirurgi. 

— Scuze. A durat mai mult decât mă așteptam. 

— Aici îţi ţii de obicei haina? Și de unde ai luat mănușile? 

— Le-am luat din spital. lar haina e a lui MOrdur, nu a mea. 

Huldar îi pipăi buzunarele, apoi continuă: 

— Mi-am dat seama brusc, când tu stăteai afară în frig, fără 
haină, că printre lucrurile lui n-am găsit și o canadiană sau o 
geacă, atunci când le-am luat de la spital. Insă era ger în seara 
când a fost el internat, deci trebuie să fi fost îmbrăcat cu una. 

— Ce s-a întâmplat? Au uitat să ţi-o dea? 

— Nu chiar. După atacul de cord din parcare, a fost dus direct 


VP - 328 


la urgențe și acolo i-au dat jos canadiana. Mai târziu, când a fost 
mutat în secţie, canadiana a rămas la urgenţe. În momentul 
când a observat-o cineva, se schimbase deja tura și nimeni nu 
mai știa a cui este, deci au declarat-o obiect pierdut. De aceea 
mi-a luat așa mult timp. A trebuit să scotocesc într-un morman 
de lucruri ca să o găsesc. 

— Ești sigur că e cea care trebuie? Fiecare a doua persoană 
din Islanda are una la fel și cam tot așa stă treaba și cu turiștii. 

— Sunt sigur. 

— Cum așa? 

Huldar scoase un cuţit uriaș de Rambo din buzunarul din faţă. 

— Asta în niciun caz n-are cum să-i aparţină altcuiva. Am găsit 
un ambalaj de la el în coșul de gunoi din bucătărie, când am 
percheziționat apartamentul, însă nici urmă de cuţit. 

Răsuci lama de pe o parte pe alta în lumina becului din 
plafonul mașinii. 

— Pare nefolosit. 

— De ce a luat un cuțit cu el la spital? 

Freyja se holba, șocată, la oţelul rece, scânteietor. 

Huldar vâri la loc cuțitul în buzunar și continuă să examineze 
canadiana. În buzunarul exterior de la piept găsi o punguliţă în 
care se afla un smoc de păr gri-deschis, smuls cu rădăcini cu 
tot, și o bucată de hârtie pe care o ridică în lumină. 

— Seamănă cu numărul de înmatriculare al unei mașini. 

Vâri la loc părul și hârtia, fără să mai adauge vreun 
comentariu, și își continuă căutarea. Dintr-un buzunar interior 
scoase la iveală o bucată de hârtie împăturită și o desfăcu cu 
atenţie, dând peste un singur număr, mare, scris pe mijloc: 1. 

— Așadar... Se pare că până la urmă nu se ducea la spital din 
cauza durerii din piept. Se ducea să-și omoare prima victimă, 
însă atacul de cord l-a oprit din drum. Asta explică de ce a ajuns 
la spital dintr-o direcţie atât de ciudată. 

— Dar pe cine intenţiona să omoare? 

Freyja încerca să-și imagineze cum ar fi fost pentru persoana 
în cauză să afle cât de aproape fusese de moarte și ce anume o 
salvase. Putea pune pariu că aceasta avea să se gândească de 
două ori înainte de a mai dona către Asociaţia Inimii. 

— Habar n-am. 

Huldar continuă să caute în buzunar și descoperi un teanc de 
foi, pe care le desfăcu și pe care văzu un text scris cu litere 


VP - 329 


mărunte. Citi în tăcere, apoi, spunându-i Freyjei să scoată niște 
mănuși de latex din torpedou, îi întinse foile. 

— E biletul de sinucidere al lui Laufhildur. 

Freyja recunoscu imediat textul. 

— L-am mai văzut undeva. Când am căutat pe internet 
materiale despre bullying, a apărut și o pagină de blog, unde am 
dat peste o scanare a acestei scrisori. 

Răsfoi paginile și adăugă: 

— Dar am văzut doar o parte; ultimele pagini nu fuseseră 
postate. 

Le citi, apoi i le dădu înapoi lui Huldar. 

— Ca să vezi. 

— Da, ca să vezi. 

Huldar băgă la loc paginile în buzunarul canadienei și-și 
scoase telefonul. În timp ce Freyja se uita spre intrarea bine 
luminată a spitalului, el formă un număr. Freyja putu distinge 
reacţia de surprindere a persoanei de la celălalt capăt al firului, 
care părea să creadă că Huldar fusese trimis în concediu. 
judecând după cât de repede i-o tăie Huldar, remarca celuilalt n- 
avea cum să se refere la o vacanţă de mult promisă. Huldar îi 
ceru să-l caute pe proprietarul mașinii înregistrate cu numărul 
pe care-l găsise, însă bărbatul aflat la celălalt capăt al firului îl 
refuză, spunând că Huldar fusese suspendat în mod oficial. 
Atunci Huldar se răsti la el și-i spuse să i-o dea pe Erla la telefon, 
apoi la celălalt capăt se lăsă liniștea. 

Se puseră pe așteptat. 

Huldar ieși să fumeze, cu telefonul lipit în continuare de 
ureche, în timp ce Freyja privea în jos, mâhnită, la rochia de 
petrecere și la pantofi. Doar nu se gătise atâta doar ca să-și 
petreacă seara pierzând vremea în parcarea unui spital. Afară, 
Huldar se afla în mijlocul unei certe aprinse. 

Când intră înapoi în mașină, o înștiință că până la urmă n- 
aveau cum să mai ajungă la bar. 

— Mă tem că trebuie să mă întorc la secţie. Am fost 
suspendat. 

Din expresia lui era imposibil de ghicit cum anume se simţea. 
Părea preocupat de cu totul altceva. 

— Insă mi-au dezvăluit identitatea proprietarei mașinii. Este o 
femeie care a fost implicată în caz. Lucrează aici, la spital. 
Singura explicaţie plauzibilă e că Mördur se afla în drum spre 


VP - 330 


spital ca să dea de ea. Aproape sigur ea ar fi trebuit să fie 
victima cu numărul unu. 

— Infirmiera? 

Freyja încercă să-și mascheze dezamăgirea cauzată de faptul 
că pierdeau ocazia de-a merge la bar. Cu toate astea, ieșirea ar 
fi fost cu siguranţă un fiasco. N-ar fi avut cum să se rezume la o 
singură băutură. lar după aceea era de la sine înţeles că ar fi 
ajuns amândoi în pat. 

— Credeam că lui Mördur i se pusese pata pe hărțuitorii de la 
școală. Pe adolescenți. 

— Poate mă înșel, dar ea ar avea acum cam aceeași vârstă cu 
Laufhildur. Posibil să fi fost șefa găștii de copii care își băteau 
joc de ea. Sau prietena care a trădat-o. In orice caz, un lucru e 
clar: trebuie să-i dăm cât mai repede de urmă și să o 
bombardăm cu întrebări până aflăm tot. 

Huldar se însenină puţin și continuă: 

— Apropo, psihologul, Kjartan, a fost eliberat. Se pare că 
Mördur era unul dintre clienţii săi și că s-a oferit să-i creeze un 
program care să-l ajute să ţină mai ușor evidenţa programărilor. 
Tipii noștri de la IT bănuiesc că programul ar fi putut conţine un 
cod care îi permitea lui Mördur să acceseze hard diskul tipului. 
Oricum, acum nu se mai află pe lista noastră de suspecți. 

Freyja nu reacţionă în niciun fel. N-ar ar fi deranjat-o deloc 
dacă fostul său coleg de facultate și-ar fi petrecut măcar o 
noapte la închisoare. 

— Și tatăl lui David? Se crede că și el a fost implicat? 

— Da. 

Huldar îi zâmbi, evident ușurat. 

— E pe punctul de a ne oferi o mărturisire în scris că ela 
omorât-o pe Stella. Vestea despre boala lui Mördur l-a luat prin 
surprindere, la fel cum l-a luat și pe tatăl lui Adalheidur. Și și-a 
dat seama că s-a năruit totul. Deși Erla îmi spune că el începuse 
deja să intre în panică înainte să fie adus la secţie. Se pare că 
Egill era încă în viaţă când a venit să-i recupereze trupul din 
container. Și s-a speriat când a văzut că niciun material pe care 
Mördur trebuia să-l trimită presei n-a apărut la știri. Și, mai mult, 
păreau să fie doar două victime, nu trei, așa cum fusese 
planificat. El a fost cel care a sunat la Crucea Roșie ca să se 
asigure că vom auzi despre Laufhildur, în caz că Mördur s-ar fi 
răzgândit și n-ar mai fi luat asupra lui toată vina. 


VP - 331 


Huldar trase adânc aer în piept. 

— Așa că toate piesele se așază acum la locul lor. 

Porni mașina și se pregăti să iasă cu spatele din locul de 
parcare, dar îi aruncă o privire cu coada ochiului și se opri brusc. 
— Încă-ţi mai datorez ceva de băut. Ce zici de mâine-seară? 

Freyja scutură din cap, cu un surâs obosit pe buze. 

— Îmi pare rău. Doar du-mă acasă și hai să o lăsăm baltă. 
Oricum paharul promis n-a fost o idee chiar bună. 

Nu doar temerea că avea să sfârșească în pat cu Huldar o 
făcea să dea înapoi. Pur și simplu nu se mai simţea dispusă să 
meargă mai departe, bântuită de gândul la biletul de sinucidere 
și la festa pe care viaţa i-o jucase familiei lui Mordur. Firește că 
nimic din ce se întâmplase nu justifica faptele lui, dar măcar le 
făcea mai ușor de înțeles. 

Pentru prima dată, Huldar nu-și mai putu ascunde 
dezamăgirea. O conduse acasă fără să mai scoată o vorbă și își 
luă rămas-bun scurt, fără să o mai bată la cap ca să se 
răzgândească, așa cum se așteptase ea. Pesemne că era furios, 
poate chiar pe ea, dar mult mai probabil, pe altcineva. 

În timp ce stătea și-i urmărea mașina îndepărtându-se pe 
stradă, Freyja simţi un fior de compătimire pentru femeia spre 
care el se îndrepta ca s-o ia la întrebări. Cu siguranţă aceasta n- 
avea să fie tratată cu mănuși. 

(J 

Ásta îşi înveli bine fetita cu plapuma, o sărută pe frunte și 
apoi se întinse să stingă veioza de pe noptieră. Peticul pentru 
ochi atârna de abajurul din dantelă roz, alcătuind un contrast 
ciudat de fermecător. 

— Dar... 

— Niciun dar. A trecut de mult ora de culcare. 

Osk își așteptase trează mama, fără îndoială întrebându-se 
îngrijorată ce căuta mama ei la secția de poliţie atât de târziu în 
noapte. Fusese trezită de bătaia în ușă și o cuprinsese spaima 
când Ásta îi spusese că trebuie să plece împreună cu cei doi 
polițiști. Unul dintre ei era Huldar ăla, care n-o lăsase în pace 
mai devreme. Păruse de-a dreptul încântat când o luase pe Asta 
cu el, deși nu-i prea convenise când micuța Osk își făcuse 
apariţia. 

— Închide ochii. Nu poţi adormi dacă ţii ochii deschiși. j 

Asta își trecu, blând, degetele peste pleoapele lui Ósk. 


VP - 332 


Rămăsese cu haina pe ea, intrând direct în camera fetelor după 
ce își zărise fiica așteptând-o la geam. 

— Urmează-i exemplul surorii tale. 

Sól adormise imediat în cealaltă parte a camerei, zăcând 
întinsă de parcă s-ar fi transformat într-o stea-de-mare, cu pilota 
făcută ghem la picioare. Fetele nu trebuiau neapărat să împartă 
camera, dar o făcuseră de bunăvoie, preferând să o păstreze pe 
cealaltă pe post de cameră de joacă. Nu peste mult timp situaţia 
avea totuși să se schimbe, dat fiind că diferența de vârstă 
începea să-și spună cuvântul. Incepuseră să se contrazică în 
privinţa a ceea ce voiau să atârne pe pereţi, iar sugestia lui 
Th6rey, cum că fiecare ar trebui să-și aleagă un perete, se 
terminase printr-o ceartă în urma căreia să se decidă cine 
primea peretele dorit. 

Era o adevărată ușurare pentru ea să-și poată face iar griji în 
legătură cu genul acesta de probleme banale, de zi cu zi. Ultima 
săptămână fusese un iad, însă coșmarul ajunsese până la urmă 
la final. Asta nu fusese în stare să se concentreze la absolut 
nimic, nici acasă, nici la muncă, dar sub nicio formă nu te puteai 
preface că ești bolnavă când aveai un doctor în casă. Oricum, 
Asta nu îndrăznise să riște în caz că Mördur ar fi apelat la o 
măsură drastică dacă ar fi descoperit că-l evita înadins. Bărbatul 
era de-a dreptul lipsit de scrupule. Dacă nu simţise absolut nicio 
remușcare omorând copii, cu siguranţă n-ar fi ezitat să-i 
distrugă ei viaţa. Ba chiar i-ar fi făcut o mare plăcere. 

Draperia se umflă și căzu la loc. Aducându-și aminte că fusese 
anunţată o furtună la meteo, Ásta închise fereastra. Când o 
închise, aruncă o privire afară, simțind în continuare nevoia să 
se liniștească, convingându-se că nu pândea nimeni din 
întuneric. Va mai dura o vreme până ce spaima îi va dispărea cu 
totul, acum, că era în siguranţă. Dacă era în siguranţă. Până să 
afle vestea că Mordur trecuse pe lumea cealaltă, unul dintre 
acoliţii lui ar fi putut veni să-i facă de petrecanie, așa cum o și 
ameninţase. 

Lăsă draperia să cadă la loc și se întoarse spre Osk. Fiica ei se 
grăbi să închidă ochii, însă nu fusese suficient de iute. Ásta zări 
scânteia unor irisuri albastre, unul în mijloc, celălalt alunecând 
ușor într-o parte. Prefăcându-se că nu observă, se rezemă de 
perete și se hotărî să aștepte acolo până când fetița avea să 
adoarmă. De fapt, doar amâna momentul în care urma să se 


VP - 333 


așeze în pat lângă Th6rey. Era sigură că soţia ei rămăsese în 
continuare trează și că avea să înceapă cu întrebările despre ce 
voise poliţia de la ea. Asta se temea de inevitabila confruntare 
care urma. Era pregătită să doarmă pe canapea, dacă acest 
lucru putea să amâne discuţia până dimineaţă. 

Oricum, trebuia să-i mărturisească totul soţiei - așa cum 
fusese forțată s-o facă și în faţa poliţiei. Nu minţise deloc; le 
spusese tot adevărul, dur, cum fusese el. Se dovedise mult mai 
greu decât își imaginase când repetase ce să spună, în mașină, 
în drum spre secție, însă în fond se îndoia că i-ar fi plăcut cuiva 
să se prezinte într-o lumină atât de urâtă cum urma să o facă 
ea. In timp ce declaraţia sa era înregistrată, evitase privirea 
inspectorului Huldar. Acesta nu încercase absolut deloc să-și 
ascundă părerea despre ea și despre rolul pe care-l jucase în 
viaţa lui Laufhildur. Poliţista aflată la conducerea interogatoriului 
se arătase ceva mai înțelegătoare. Dar nu cu mult. 

In orice caz, acum scăpase de-a binelea de poliţie. Definitiv. 
Avea să-i mărturisească și lui Thârey tot ce le spusese și 
polițiștilor și trăgea nădejde că va găsi mai multă înțelegere în 
ochii ei decât în cei ai polițiștilor. 

Urma să-și înceapă povestea așa cum o începuse la secţia de 
poliţie, cu atacul de cord suferit de Mordur. Cu faptul că ea nu 
bănuise absolut nimic când domnul acela bătrân și suplu se 
prăbușise dintr-odată în faţa ei, în parcare. Numele lui nu-i 
spusese nimic, nu declanșase nicio amintire din tinereţea Astei, 
o persoană cu care tăiase toate legăturile și de care ar fi 
preferat să nu-și mai amintească niciodată. Acum era o 
persoană complet diferită; un adult, care trăia în liniște și 
armonie cu toată lumea. O femeie matură, care se concentra pe 
ceea ce conta: siguranţa și prosperitatea familiei sale. Inainte, 
nu se gândea decât la un singur lucru: ea însăși. La viața ei cea 
neînsemnată și la micile drame care se aflau în acel moment în 
centrul existenței sale. 

Firește, anii de adolescenţă nu fuseseră deloc ușori pentru ea, 
dar, până la urmă, la fel sunt pentru toată lumea. Nu era singura 
așa; o mulţime de tineri gay trec printr-o criză majoră când își 
descoperă sexualitatea. Cel mai greu este când ajungi la cea 
mai intensă perioadă a adolescenţei, când majoritatea tinerilor 
își doresc să nu iasă cu nimic în evidenţă. Păreri, înfățișare, 
greutate, înălțime, gusturi, păr, haine, pantofi, chiar și mărimea 


VP - 334 


la pantofi - nimic nu trebuie să difere față de normele sacre. 
Fusese înnebunitor de greu să-și descopere homosexualitatea la 
o asemenea vârstă. Așa că se simţise în al nouălea cer când, 
brusc, se trezise acceptată în cea mai populară gașcă de fete de 
la noua ei școală. Acestea nu trebuiseră decât să deschidă puţin 
ușa și ea se și grăbise să dea buzna înăuntru, cu limba scoasă, 
gata să-și vândă și sufletul pentru privilegiul de a deveni una 
dintre ele. 

Conștiinţa îi spunea acum că asta nu fusese o scuză. Se 
purtase ca o adevărată trădătoare faţă de cealaltă proscrisă, iar 
faptul că ea fusese primită în cercul intim al fetelor nu-i justifica 
absolut deloc comportamentul abject. Puţini tineri gay iau parte 
la bullying ca o formă de legitimă apărare. Fusese slabă, pur și 
simplu. Nu rea. Nu, chiar deloc. Dacă ar fi fost cu adevărat o 
persoană rea, ar mai fi fost rea și acum. De un astfel de lucru n- 
ai cum să scapi. Sau cel puţin așa alegea ea acum să privească 
tot ce făcuse în trecut. 

Poate că Th6rey va arăta compasiune faţă de toate aceste 
gânduri ale ei, însă poliţia i-o tăiase scurt, spunându-i să 
vorbească doar la subiect. Le fusese de ajuns să știe că ea 
uitase complet de Laufhildur după ce fosta ei prietenă dispăruse 
cu totul după accidentul cu pușca. Astei nu i se oferise ocazia să 
îndrepte această impresie a lor, când voise să le explice că nu 
încetase să se gândească la ea, doar că nu o mai făcea zi de zi. 
Laufhildur îi apărea în minte doar în rarele ocazii când vedea 
oameni tineri cu răni grave, la spital. Atunci, încremenea. | se 
părea oribil că și ea fusese cauza unei astfel de suferințe 
îngrozitoare pe care o îndurase altă ființă umană. 

De aceea avusese un singur răspuns posibil - să blocheze 
incidentul în minte și să nu se mai gândească la el. Să pretindă 
că nu se întâmplase niciodată. Refuza turele în secţia de 
Ortopedie a Spitalului pentru Copii. Se încăpăţâna să aibă grijă 
doar de persoanele în vârstă internate la secţia de Cardiologie, 
oferindu-se să facă ture suplimentare doar acolo sau la secţia de 
geriatrie. În felul ăsta reducea riscul de a i se aminti despre 
accident. Încercarea de sinucidere și oribila întâmplare de după 
aceea, din parcarea aflată în spatele magazinului, rămăseseră 
încuiate bine, într-un compartiment dosit cum trebuie, în 
străfundul minţii ei. 

Până în momentul în care un bătrân venise repede spre ea 


VP - 335 


prin parcare, doar pentru ca fața să i se strâmbe și să se 
prăvălească la pământ, în faţa sa. Ar fi făcut mai bine să treacă 
pur și simplu pe lângă el și să plece acasă. 

Nimic din ce le spusese polițiștilor nu fusese o minciună. 
Fiecare cuvânt fusese adevărat. Doar că nu le spusese toată 
povestea. | se păruse totuși că se mulţumesc cu explicaţia ei și 
nici nu-i mai puseseră întrebări suplimentare după ce terminase. 
Se părea că o crezuseră când pretinsese că se purtase ciudat 
doar din pricină că toate discuţiile acelea despre bullying îi 
răscoliseră amintiri dureroase, care-o umpluseră de rușine, și 
că, atunci când, până la urmă, fusese pomenit numele lui 
Laufhildur, negase că îi era cunoscut numai fiindcă se panicase, 
nimic altceva. li acceptaseră și explicaţia cum că nu i se 
aprinsese niciun beculeț când auzise numele lui Mördur, 
deoarece prietenia ei cu Laufhildur fusese de scurtă durată și se 
încheiase cu prea multă vreme în urmă. Asta nu era o minciună. 
La început, ea nu știuse cine e bărbatul. 

Singurul moment din timpul interogatoriului în care trebuise 
să se prefacă fusese când poliţista i-a spus că se credea că 
Mördur venea să o atace în seara când ea îi salvase viaţa. Icnise 
auzind asta, astupându-și gura cu o mână. Pesemne că fusese 
destul de convingătoare, pentru că în scurt timp încheiaseră 
interogatoriul, deși în privirea lui Huldar încă se citea îndoiala. 

Însă polițistul n-avea cum să bănuiască faptul că M&rdur i se 
destăinuise chiar ei. 

Pe Asta o măcinau regretele. Dacă l-ar fi lăsat pe Mördur să 
moară pe asfalt, ea n-ar mai fi aflat niciodată motivul pentru 
care acesta venise la spital, iar fetei și băiatului li s-ar fi îngăduit 
să scape nevâătămaţi. Nimic din toate astea nu s-ar mai fi 
întâmplat dacă ea n-ar fi mers să vadă cum se simte bătrânul, a 
doua zi, dacă ar fi reușit să evite să aibă grijă de el înainte ca 
acesta să moară. Insă, așa cum le spusese și polițiștilor, nu-i 
picase fisa când îi văzuse numele. Toate se întâmplaseră cu 
prea mult timp în urmă și, când se gândea la Laufhildur, în 
minte nu-i venea decât numele ei mic. La început, n-a făcut 
decât să zâmbească când bărbatul a prins-o de mână și ea s-a 
dus lângă patul lui. Insă strânsoarea lui a fost atât de puternică, 
încât a durut-o, iar zâmbetul i s-a stins repede. De obicei, 
oamenii atât de bolnavi cum era el nu erau puternici. Însă ura 
din el îi dădea putere. A smucit-o mai aproape, până ce Asta i-a 


VP - 336 


putut simţi duhoarea de moarte din gură, prea uluită ca să i se 
împotrivească. Moarte picura și din cuvintele lui, din 
amenințările și din ce îi cerea. 

Chestia ciudată a fost că l-a crezut, că nu s-a îndoit nicio clipă 
de faptul că el vorbea serios când i-a spus ce o să facă. A 
pomenit imediat numele lui Laufhildur și asta a fost suficient ca 
să-i atragă atenţia. A priceput totul din prima, dându-și seama 
că nu era nicio coincidenţă că ea se aflase acolo când bărbatul 
suferise atacul de cord; venise să o găsească. l-a spus că fusese 
pregătit s-o aștepte, să fie sigur că nu urma să plece vie de la 
lucru. Avea de gând să o omoare, răzbunând-o astfel, deși mult 
prea târziu, pe Laufhildur. Să o rănească mortal, apoi să o ducă 
cu mașina până la un container de mărfuri, unde s-o lase să 
moară singură. Asta abia mai fusese în stare să tragă aer în 
piept auzindu-l rostind acele cuvinte. 

Privind în urmă, a fost un adevărat miracol că n-a început să 
tipe când bărbatul i-a spus că, în urmă cu multă vreme, a aflat 
că ea se făcea vinovată pentru ceea ce păţise fiica lui. 
Laufhildur mărturisise absolut tot în biletul ei de adio. Nu mai 
conta deloc că lăsase pe dinafară numele Astei. Lui nu-i fusese 
greu să-l afle. Cu o voce încărcată de ură, bărbatul i-a spus cum 
visa să se răzbune, cum visa să o vadă suferind ca un parazit ce 
era. Când înțelesese că nu mai avea mult de trăit și că, dacă el 
nu va mai fi, Laufhildur va rămâne și fără singurul sprijin de 
până atunci, decisese să se pună pe treabă. In felul ăsta, simţea 
că poate muri împăcat cu sine însuși. In același timp, avea să le 
facă și celorlalți o favoare, atrăgându-le atenţia asupra 
bullyingului și asupra consecinţelor acestuia. Și i-a mai spus că 
blânda Laufhildur, care nu voise să pomenească numele Astei în 
scrisoarea ei, nu mai exista de mult. În locul ei se afla acum o 
persoană mult mai răzbunătoare, care îl sprijinea în întregime în 
tot ce făcea. Puţine lucruri îi mulțumeau fiica mai mult decât 
gândul la Ásta, singură și părăsită de toţi, zbătându-se în 
chinurile morţii. Când bărbatul a rostit aceste cuvinte, Astei i s- 
au înmuiat genunchii. A simţit o nevoie disperată să-l sufoce cu 
o pernă, însă a rezistat impulsului. Oricum urma să moară. 

Deși boala îl făcuse să se hotărască să plece din lumea asta în 
stil mare, tocmai acea boală îi salvase viața Astei. Inima lui n-a 
rezistat tensiunii ce se acumulase în timp ce-o aștepta să-și facă 
apariţia. A continuat să ignore durerea ascuţită din braţ și piept, 


VP - 337 


care se intensifica pe măsură ce el devenea tot mai agitat. Când 
Asta și-a făcut apariţia, s-a repezit spre ea, însă efortul s-a 
dovedit prea mare. 

Asta scăpase ca prin urechile acului. Acum nu trebuia decât 
să aibă grijă până ce toţi complicii lui M5rdur urmau să afle că el 
nu mai putea să ia toată vina asupra lui. Bătrânul se mânarise 
că avea mai mulţi oameni care lucrau pentru el și o ameninţase 
că-i va trimite după ea dacă nu-și ţinea gura închisă și nu se 
supunea ordinelor lui. j 

Când a ieșit din salonul lui, Asta n-a crezut nicio clipă 
povestea lui, cum că avea oameni care lucrau pentru el, apoi 
însă și-a schimbat părerea când telefonul Stellei a apărut acasă 
la ea. lar bătrânul s-a lăudat, a doua zi, că el făcuse toate 
aranjamentele. In acest stadiu, Asta nu mai putea să meargă la 
poliţie. M5rdur o obligase deja să-i încarce telefonul și să trimită 
un Snap unui contact din lista lui de prieteni, pretinzând că el 
însuși era prea slăbit ca s-o facă. Dacă nu-l ajuta, a ameninţat-o 
că le va spune tuturor celor care-și vor băga capul pe ușă ce fel 
de persoană era ea, cum o tratase pe Laufhildur și ce urmase 
din această pricină. In acel moment, ei i s-a părut a fi cel mai 
rău lucru posibil. Pur și simplu nu suporta să-și imagineze cum 
colegii ei aveau să înceapă să-i arunce priviri piezișe, așa cum 
cu siguranță urmau să o facă, oricât de multe scuze ar fi 
inventat ea și oricâte eforturi ar fi depus ca să încerce să se 
justifice. Insă atunci ea habar n-avea că Mordur plănuise deja s- 
o omoare pe Stella sau că Snapul pe care o pusese să-l trimită 
dădea de fapt undă verde pentru comiterea atacului. Grijile ei 
iniţiale păreau de-a dreptul insignifiante prin comparaţie cu 
asta. Fără să vrea, îl ajutase să atace o fată de aceeași vârstă 
pe care o avusese Laufhildur pe atunci. Așa că acum avea pe 
conștiință soarta a doua tinere, nu numai a uneia singure. 

Nu mai putea întoarce timpul înapoi. A trimis mesajul pe 
Snapchat și, deși s-a amăgit singură că era inofensiv, a știut că 
nu era chiar așa, exact în timp ce îl trimitea. Câștigase un scurt 
răgaz, îngropând pe altcineva. Și, de parcă lucrul ăsta nu era 
suficient de rău, a mai făcut-o încă o dată, în cazul lui Egill. Ba 
chiar s-a arătat de acord să supravegheze telefonul lui Mordur, 
aflat acum pe noptiera de lângă patul lui, și să-l atenţioneze ori 
de câte ori primea vreun mesaj. De fiecare dată avea grijă să se 
convingă, în sinea ei, că nu conta. Oricum ar fi făcut-o el însuși 


VP - 338 


și ar fi târât-o și pe ea după el, cauzându-i probleme. Asta 
trebuia să se gândească doar la ea și la familia ei. In plus, îi era 
îndatorată până peste cap, nu putea nega asta. Ceea ce făcea 
pentru el erau doar încercări patetice ca să-i câștige iertarea. 

Însă acum se terminase totul. Poliţia era mulţumită și Asta 
spera că și Th6rey avea să fie mulţumită până la urmă. Într-o 
bună zi, va putea și ea să se ierte. Să se agaţe de gândul că nu 
fusese decât o simplă verigă într-un lanţ de evenimente mult 
mai lung. Așa cum, de altfel, fusese în toţi acei ani care 
trecuseră. Rolul său în povestea lui Laufhildur nu fusese de fapt 
atât de important; ea nu făcuse decât să pună capăt acelor ani 
de nesfârșite chinuri pe care îi începuseră alţii. Același lucru era 
valabil și pentru fărădelegile lui Mördur. Ea nu făcuse decât să 
apese butonul de trimitere. Și să-și ţină gura închisă. Sub nicio 
formă n-ar fi avut de unde să știe de Stella sau să facă ceva 
pentru a o salva. Cât despre Egill, nu trebuia decât să împingă 
cât mai departe de ea gândul că i-ar fi putut împiedica moartea 
dacă ar fi început să vorbească și ar fi acceptat să înfrunte 
consecințele. Însă nu trebuia să gândească așa. Ea nu era mai 
mult decât un simplu pion, un simplu instrument în mâinile 
sorții. 

La fel, tot un simplu pion fusese și în mâinile dușmanelor lui 
Laufhildur. Acele fete nu-i fuseseră de fapt prietene. O invitaseră 
în cercul lor doar pentru că se împrietenise cu Laufhildur, iar 
hărțuitorii, ca să aibă succes, trebuie să-și izoleze victima. După 
ce Laufhildur fusese înlăturată din peisaj, nici de Asta nu mai 
avuseseră nevoie, așa că fusese și ea dată afară, fără prea mare 
tam-tam. Când s-a întors la școală, după mai multe zile de 
absenţă în care încercase să-și revină de pe urma scenelor de 
groază din spatele magazinului, ele s-au prefăcut că n-o mai 
cunosc. Și s-a trezit iar singură, după ce sperase în zadar că 
răsărise soarele și pe strada ei. 

Sól murmură în somn și aruncă pilota cât colo, lovind-o de 
piciorul patului. Asta știa că n-are niciun rost să o învelească la 
loc; micuţei îi era atât de cald pe timpul nopții, încât avea să 
arunce pilota de pe ea înainte ca femeia să aibă timp măcar să 
închidă ușa. Ósk, dimpotrivă, simţea imediat frigul și îi plăcea 
să-și țină pătura trasă peste cap. Ciudat cât de diferiţi puteau fi 
copiii, în pofida acelorași gene, a faptului că trăiau în același 
mediu și că le despărțeau doar câţiva ani. 


VP - 339 


— Mami. 

Osk deschise ochiul sănătos când rosti cuvântul. 

— Culcă-te la loc. 

— Dar e important. 

— Poate aștepta până mâine-dimineaţă. Acum trebuie să 
dormi. 

Asta se apropie de pat și îi zâmbi fiicei sale. Acum se 
terminase. Totul. Acum se putea concentra asupra a ceea ce era 
important: fiicele sale, Th6rey și slujba de la spital. Laufhildur, 
MOrdur, bullyingul și toate celelalte lucruri își aveau locul în 
trecut și acolo și trebuiau să rămână. 

— Dar nu mă simt bine. 

Osk deschise amândoi ochii, care acum îi sclipeau, plini de 
lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Asta se așeză pe marginea patului și o mângâie pe fetiță pe 
păr. 

— Ceilalţi copii spun că sunt urâtă. Că am în cap ochiul unei 
alte persoane. 

Asta trase adânc aer în piept. 

— Păi, să știi că se înșală. Tu și sora ta sunteţi cele mai 
frumoase fetițe din lume. 

— Spun că sunt proastă. Proastă și urâtă. Spun că sunt un 
pirat prost și urât. Nimeni nu vrea să se joace cu mine și Maria 
nu m-a invitat la petrecerea pentru ziua ei de naștere și nici 
Gunna nu m-a invitat, iar băieţii îmi scuipă în păr în pauze. 

Mâna Âstei înțepenise cu totul, încetând să mai mângâie părul 
fetiţei. Închise ochii strâns, dar nu îi fu de ajutor. Lacrimile 
începură să-i curgă în liniște pe obraji. | se oferise o șansă să-și 
plătească datoria față de Laufhildur, să rămână apoi cu 
conștiința curată și să salveze doi tineri de la o moarte 
prematură și oribilă. Însă, în loc să profite de ea, nu făcuse 
decât să obțină un scurt răgaz de la a-și plăti datoria. lar acum 
se părea că persoana care avea să plătească era tocmai Osk. 

Singura ei consolare era că polițiștii nu vor reuși niciodată să 
facă legătura între ea și crime. 

— ȘI, mami... 

Fetiţa nu terminase. Ásta își șterse lacrimile pe care nu voia 
să i le vadă Osk, apoi se întoarse spre ea. 

— Ce e? 


VP - 340 


Reuși să vorbească normal. 

— Mai devreme a fost o persoană ciudată la noi în grădină. 
Am văzut-o de la fereastră. 

— Osk, nu e nimeni în grădină la noi. Doar am verificat și nu e 
nimeni acolo în afară de omul de zăpadă. 

— Dar a fost cineva acolo. 

Asta simţi un junghi puternic. Poate că fiica ei avea dreptate. 
Puţină lume știa deocamdată de moartea lui Mordur. Acum, că 
se gândea mai bine, el o lăsase să scape destul de ușor. Era 
oare posibil ca Mordur să fi trimis pe cineva după ea, ca un 
cadou de despărțire pentru Laufhildur? Sau nu cumva el se 
aștepta ca fiica sa să fie cea care să se răzbune, la final? 

Asta se ridică în picioare și se duse iar la fereastră. Trase 
brusc draperia într-o parte, simțind cum îi tremură mâna. Însă 
grădina era pustie și nu era nici ţipenie de om pe afară. Totul 
era așa cum ar fi trebuit să fie. Totul, în afară de omul de 
zăpadă, care acum purta o mască înfricoșătoare. 

Una cu păr verde. 


VP - 341 


virtual-project.eu 


EN 


VP - 342