Ragnar Jonasson — [Dark Iceland] Negura

„Un mister clasic, urmărit dintr-o perspectivă islandeză unică... Un roman excelent pe care îl recomand cu See 


RAGNAR JONASSON 


— Seria: Dark Iceland — 


NEGURA 
Original: Myrknætti (2015) 


Traducere din limba engleză: 
GEORGE ARION JR. 


y 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 


— 2020 — 


Scriitorul islandez Ragnar Jónasson s-a născut 
la Reykjavik în 1976. Lucrează ca avocat şi predă 
legislaţia privind dreptul de autor la Facultatea de 
Drept a Universităţii din Reykjavik. In trecut, a 
lucrat în televiziune şi radio, chiar ca reporter 
pentru Radiodifuziunea Naţională Islandeză. Inainte 
să-şi înceapă cariera de scriitor, Ragnar a tradus 
paisprezece romane ale Agathei Christie în 
islandeză şi a publicat mai multe povestiri scurte în 
reviste literare din Germania, Marea Britanie şi 
Islanda. 

Cărţile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de 
exemplare în toată lumea, iar numărul e în continuă 
creştere. Au fost răsplătite cu numeroase premii şi 
distincţii în Islanda, Marea Britanie şi Statele Unite. 

Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt 
Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari 
Thór) şi Hulda (cu detectiva care poartă acelaşi 
nume). Drepturile pentru Dark Iceland s-au vândut 
deja în 30 de ţări. 

Ragnar a fondat prima filială a Crime Writers’ 
Association din afara Marii Britanii, în Islanda, şi e 
cofondator al festivalului internaţional de literatură 
mystery & thriller Iceland Noir, care a fost declarat 
în The Guardian „cel mai bun festival de literatură 
polițistă din lume.” Locuieşte la Reykjavik cu soţia şi 
cele două fiice. 


Pentru mama mea şi tatăl meu 


Nota autorului 


Aş dori să le mulţumesc mai ales detectivului Eirikur 
Rafn Rafnsson, procurorului Hulda Maria Stefánsdóttir, 
doctorului Helgi Eilert Jóhansson şi doctorului Jón 
Gunnlaugur Jónasson. Orice greşeli care au rămas în 
versiunea finală a acestui roman sunt datorate în 
exclusivitate autorului. 

Fragmentul din poemul scris de Jón Guðmundsson cel 
Învăţat a fost preluat din Fjölmóður - ævidrápa Jóns lærda 
Guðmundssonar (Fugaciul - poemul autobiografic al lui Jon 
Guðmundsson cel Invățat), cu prefaţă şi note de Páll 
Eggert Olason. 

Informaţiile despre efectele erupțiilor vulcanice din 
Islanda resimţite de-a lungul istoriei în Siglufjörður sunt 
preluate din cartea Siglfirskur annáll (Cronicile din 
Siglufjörður), scrisă de bunicul meu, Ð. Ragnar Jónasson, 
şi publicată în 1998. 


Omul trebuie să aştepte 

Să se risipească negura nopţii, 
Cu trecerea vremii, 

Când sorții sunt aruncaţi, 

Să îndure tăcut 

Povara suferinţei, 

Asta-i darul lui Dumnezeu 

Pe care el îl mărturiseşte. 


Jón Guðmundsson cel Învăţat (1574-1658) 
fragment din poemul său autobiografic, Fjolmodur 
(Fugaciul) 


Acţiunea din Negură are loc în iunie 2010, după 
întâmplările din Orb în zăpadă, primul volum din seria 
Dark Iceland. 


PARTEA ÎNTÂI: PRIMA ZI, 
VARA 


1 


Cum ţi se pare Islanda? 

Venise în Islanda măcar ca să scape de genul ăsta de 
întrebări. 

Ziua începuse bine, cu o dimineaţă de iunie scăldată în 
soare - nu că în perioada aceea din an ar fi existat vreo 
diferenţă precisă între dimineaţă şi seară, pentru că 
soarele strălucea tot timpul, aruncându-şi lumina orbitoare 
oriunde cuprindea cu privirea. 

Evan Fein aşteptase cu nerăbdare să viziteze insula de 
la marginea lumii locuibile, şi acum iată că tânărul din 
Ohio, student la istoria artei, se bucura de primul lui sejur 
în Islanda. Natura îşi concentrase energiile, parcă ţinând 
morţiş ca după criza financiară să aducă şi mai multe 
necazuri pe capul locuitorilor, oferindu-le două eruptii 
vulcanice, una după alta. Dar activitatea vulcanilor părea 
să se fi domolit pe moment, iar Evan tocmai ratase cele 
două evenimente. 

Era deja de câteva zile în Islanda. Întâi se bucurase de 
atracțiile din Reykjavik şi de locurile pentru turişti, apoi 
închiriase o maşină şi pornise spre nord. După o noapte 
petrecută într-un camping de la Blönduós, plecase la drum 
dimineaţa devreme, îndreptându-se spre Skagafjörður. Îşi 
cumpărase un CD cu balade islandeze vechi, iar acum îl 
introduse în aparatul maşinii, bucurându-se de muzică fără 
să înţeleagă o iotă din versuri, mândru că era ahtiat după 
călătorii şi se cufunda în cultura ţărilor pe care le vizita. 

Urmă drumul şerpuitor spre 'Thverârfjall, pe care-l 
părăsi când ajunse în oraşul Sauðarkrókur, aflat pe partea 
cealaltă a peninsulei. Voia să vadă Grettislaug, străvechile 
băi cu ape termale, marcate cu megaliti, despre care ştia 
că trebuie să fie undeva pe-aproape, nu departe de țărm. 

Conduse încet pe cărarea desfundată până la staţiune şi 
se întrebă dacă nu cumva pierdea timpul încercând să dea 
de ea. Însă gândul că putea să se relaxeze puţin în apa 
fierbinte, bucurându-se şi de frumuseţea împrejurimilor, şi 


e 10 - 


de calmul dimineţii, era prea ispititor. Conducea ca melcul, 
făcând mieii care stăteau pe marginea drumului să se 
împrăştie care-ncotro, dar staţiunea se încăpăţâna să 
rămână nevăzută. Evan începu să se întrebe dacă nu 
cumva ratase un viraj şi începu să încetinească în dreptul 
fiecărei ferme, încercând să-şi dea seama dacă intrarea 
spre staţiune nu era cumva ascunsă dincolo de terenul 
unui fermier sau în capătul unei uliţe lăturalnice. Oare 
mersese prea departe? 

În cele din urmă văzu o casă frumoasă despre care, când 
o privi mai de-aproape, constată că era numai pe jumătate 
construită. Nu se înălța departe de drum şi în faţa ei era 
parcată o dubă mică, gri. Evan trase pe dreapta. Apoi 
tresări. 

Şoferul dubei, care poate că era chiar proprietarul casei, 
era întins pe jos. Nu se mişca. Oare-şi pierduse cunoştinţa? 
Evan îşi scoase centura de siguranţă şi deschise portiera 
fără să oprească motorul. Baladele din alte vremuri 
zumzăiau în continuare din boxele minuscule ale maşinii, 
făcând întregul tablou să pară suprarealist. 

Evan începu să alerge, apoi încetini când cuprinse cu 
ochii toată scena. 

Bărbatul era mort. În privinţa asta n-avea niciun dubiu. 
Trebuie să fi fost un bărbat, judecând după conformatie şi 
părul tuns scurt. Dar îi era imposibil să-i identifice chipul. 
Îi fusese transformat într-o explozie de sânge. 

Unde fusese cândva un ochi, acum nu mai era decât o 
orbită goală. 

Lui Evan i se tăie respiraţia. Se uita năucit la cadavrul 
din faţa lui, scotocind cu greu după telefonul mobil pe 
fundalul sonor al baladelor islandeze, care făceau notă 
discordantă. 

Se întoarse brusc, vrând să verifice dacă nu cumva 
atacatorul bărbatului se afla în spatele lui. 

Nimic. În afară de bărbatul mort, Evan era singur. 

Lângă cadavru era o scândură mânjită de sânge - arma 
crimei? Evan vomită, luptându-se cu gândurile care-i 
inundau mintea. 


e 11 œ» 


Gândeşte. Linişteşte-te. 

Se aşeză pe pajiştea din faţa casei şi formă numărul de 
urgenţă, dorindu-şi din tot sufletul să fi ales altă destinaţie 
de vacanţă. 

Islanda e unul dintre cele mai sigure locuri din lume, 
scria în ghidul pe care şi-l cumpărase. 

Ochii îi fugeau lui Evan în toate direcţiile, sorbind 
imaginea soarelui cald de vară care-şi arunca lumina peste 
câmpiile verzi şi munţii uluitori, parcă suspendaţi în 
depărtare, şi ale cărui raze scânteiau reflectate de insulele 
superbe şi de apele albastru-deschis ale fiordului din 
apropiere. 

Nu mai e un loc sigur, îşi zise când se făcu legătura cu 
centrala. 

Nu mai e. 


e 12» 


2 


Băâzâitul unei muşte care se aventurase prin fereastra 
deschisă a dormitorului o trezi pe Isrun, făcând-o să 
verifice cât e ceasul şi apoi să înjure când îşi dădu seama 
că e încă mult prea devreme. Căscă şi-şi întinse braţele. 
Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă ar mai fi dormit puţin, iar 
tura ei la redacţie începea abia la nouă şi jumătate. Se 
ridică pe coate şi se uită afară la copacii înalţi din grădina 
comunală şi la blocul de vizavi. Părea că urmează o zi 
lipsită de evenimente importante. Vulcanul se calmase 
deocamdată şi, acum că venise vara, oraşul era liniştit. La 
fel şi redacţia. Cu o zi înainte mersese la un festival de 
vară împreună cu un cameraman. Nu trebuia decât să 
pregătească un material de umplutură pentru buletinul de 
ştiri de seară, ca să-l încheie într-o notă veselă. Erau şanse 
să nu-l difuzeze oricum, pentru că de obicei apărea ceva 
mai consistent care lua locul materialelor superficiale. 

Făcea parte din aceeaşi echipă de ştiri de zece ani, chiar 
dacă existaseră şi mici pauze. Intrase în media direct din 
facultate, ca freelancer, şi continuase aşa până obținuse 
diploma în psihologie. Deşi avusese o tentativă 
respectabilă să se angajeze în domeniul sănătăţii, 
constatase că-i lipsea efervescenţa din redacţie şi de-a 
lungul timpului tot reluase şi oprise colaborările cu toate 
că, în acelaşi timp, făcuse chiar şi un masterat în 
Danemarca şi acceptase un post temporar la un spital din 
Akureyri. Dar în urmă cu optsprezece luni Isrun îşi dăduse 
demisia de la spital şi se mutase înapoi la Reykjavik, 
dornică să se întoarcă la vechiul serviciu de la televiziune. 

Mulţi dintre foştii ei colegi plecaseră, înlocuiţi acum de 
chipuri noi, dar unii dintre cei de bază rămăseseră. Când 
îşi depusese prima oară candidatura, în urmă cu mulţi ani, 
nu avea aşteptări serioase să fie acceptată. Crezuse că 
cicatricea de pe faţă însemna din start că nu o să apară pe 
ecran, dar fusese acceptată cu brio, iar semnul nu se 
dovedise un obstacol pentru cariera ei. Se mângâie pe 


e 13 


obraz. Cicatricea îi era acum la fel de familiară ca toate 
celelalte trăsături. Era amintirea unui accident din 
copilărie. O rudă în vârstă scăpase cafea fierbinte pe ea 
când avea doar câteva luni. Un obraz îi era complet 
desfigurat şi, cu toate că învățase să se machieze cât să fie 
mai puţin vizibil, tot sărea în ochi. Dar poate că tocmai din 
cauza cicatricii fusese atât de hotărâtă să se angajeze la o 
televiziune. Era o ocazie să arate lumii întregi - sau măcar 
publicului islandez - că nu avea de gând să lase un 
accident s-o oprească. 

Ísrún se ridică în capul oaselor şi se uită mulţumită în 
jur prin camera aerisită, minimalistă. I se potrivea de 
minune să locuiască singură. În ultimii doi ani nu mai 
fusese cu nimeni - cea mai lungă perioadă din viaţa ei fără 
cineva alături. Mutarea în Danemarca, la studii, însemnase 
sfârşitul relaţiei cu fostul prieten. Erau împreună de cinci 
ani, dar asta nu se dovedise suficient ca să-l convingă s-o 
însoţească - şi nici s-o aştepte. Mă rog, îşi zisese ea, 
problema lui. 

Spre surprinderea ei, jobul de la televiziune îi oferea mai 
multe satisfacţii decât psihologia, dar lucrurile pe care le 
învățase la facultate o ajutau, fără îndoială, în profesia de 
jurnalist. Avea ocazia să vadă ceva diferit în fiecare zi, să 
stea de vorbă cu personaje interesante şi să spere că o să-i 
pice şi ei la un moment dat un subiect fierbinte. Acelea 
erau cele mai bune zile. Era dependentă de puţină 
presiune, dar nu-i plăcea stresul termenelor care se 
apropiau întruna. De multe ori, pe tură nu erau destule 
persoane şi era dificil să predea materialele până la 
sfârşitul zilei de lucru. Era un lux rar dacă apuca să 
petreacă mai mult timp asupra unui material sau dacă 
reuşea să se documenteze în profunzime pentru un 
subiect. 

Ísrún închise ochii, încercând să se oblige să adoarmă 
din nou, dar cum bâzâitul muştei continua într-un cotlon al 
camerei deschise brusc ochii, iritată. 

Se ridică din pat şi după câteva minute era deja pe 
stradă, în echipament de alergare, hotărâtă să profite la 


e 14» 


maximum de faptul că începuse ziua devreme. Trase adânc 
în piept aerul dimineţii, căruia-i lipsea prospeţimea 
obişnuită. Avea un gust acru, era stricat de reziduurile 
vulcanice rămase după erupția din ghețarul 
Eyjafjallajökull, din partea de sud a Islandei, care în 
primăvară împroşcase în aer cu cenuşă, blocând traficul 
aerian de pe jumătate din Glob. Nici nu era de mirare că 
musca se refugiase în casă. În timpul şi după erupții, 
cenuşa ajunsese de multe ori deasupra oraşului, chiar dacă 
vulcanul se afla la o distanță considerabilă. Afecta pe toată 
lumea, îţi înțepa ochii şi îngreuna respiraţia. In zilele cele 
mai rele, celor care sufereau de astm sau afecțiuni 
asemănătoare li se recomanda să rămână în casă. Erupția 
se oprise, mai rămăsese doar cenuşa din aer, dar lumea se 
temea că activitatea seismică avea să declanşeze eruptia 
unui alt vulcan feroce, Katla, care ar fi avut consecinţe 
mult mai devastatoare. 

Îsrun locuia într-un apartament mic, cu două camere, 
într-un cvartal de lângă Universitatea din Islanda, şi îşi 
făcuse un obicei să alerge pe malul mării ori de câte ori 
avea ocazia, de preferat dimineaţa, înainte să se îmbrace 
pentru serviciu şi să plece la televiziune. Era hotărâtă să 
nu lase poluarea provocată de vulcan s-o oprească. În timp 
ce alerga, se gândi cum urma să se deruleze, fără îndoială, 
ziua aceea de rutină. 

Rabla ei roşie, o maşină care era în familie de o veşnicie 
şi pe care o primise de la tatăl ei când împlinise douăzeci 
de ani, o ducea încă la timp la serviciu. Devenise practic 
obiect de muzeu, dar îşi făcea datoria. In trafic nu era 
agitaţie - unul dintre avantajele faptului că lucra la 
redacţie era acela că începea la ora 9:30, mult după ce se 
încheia ora de vârf de dimineaţă. Mai puţin populare erau 
frecventele schimburi târzii, care o ţineau la birou după 
buletinul de ştiri de seară, până într-o inevitabilă şedinţă. 
Însă de multe ori era mai bine să lucreze la buletinul de 
seară - pierdea o seară, dar câştiga în schimb dimineaţa de 
a doua zi, un timp care se putea dovedi valoros. 

Drace! 


e 15 


Uitase că Îvar era pe tură în ziua aceea şi în cea de 
după. Între ei doi exista o tensiune vecină cu ostilitatea. El 
se angajase cu doi ani mai înainte, pe vremea când ea încă 
încerca să-şi construiască o carieră în psihologie. Se 
credea important, fusese recrutat de la o televiziune 
concurentă şi, cu toate că ea arătase de ce e în stare de 
nenumărate ori în ultimul an şi jumătate, el încă o trata ca 
pe o începătoare. Nu era dornic să-i încredinţeze nimic 
serios, iar ea ştia despre sine că nu e capabilă să dea cu 
pumnul în masă şi să-şi impună punctul de vedere. Poate 
că ar fi făcut-o câţiva ani mai înainte, dar vremea aceea 
trecuse. 


Se aşeză pe un scaun din sala de consiliu. Îvar trecu în 
capul mesei cu carnetul lui, pe care-l avea mereu la 
îndemână, şi un teanc de hârtii - comunicate de presă care 
urmau să ajungă fie la unul dintre ei, fie la coşul de gunoi. 

— Ísrún, ai vreun material despre festivalul de vară? 

Oare i se păruse sau chiar simţise o notă de 
superioritate în tonul lui? Oare subiectele simple trebuiau 
să ajungă chiar tot timpul la ea? Sau era doar paranoică? 

— Încă nu. Îl termin azi şi o să fie gata pentru diseară. 
Două minute? 

— Nouăzeci de secunde, maximum. 

Colegii ei se adunaseră încet-încet în jurul mesei, iar 
şedinţa de dimineaţă începu în mod oficial. 

— A sesizat cineva poluarea din dimineaţa asta? întrebă 
Kormâkur, lăsându-se pe spate în scaun şi rozându-şi 
creionul. 

I se spunea Kommi, în mare parte pentru că toată lumea 
ştia că nu suportă porecla aceea. 

— Da. E cenuşă de la erupție, o aduce vântul încoace. 
Cică s-ar fi format chiar în timpul exploziei, răspunse Ivar. 

— Credeam că s-a terminat cu erupția asta, protestă 
Kormâkur, apoi rânji. Probabil mai putem stoarce un 
material din ea. 

— Ísrún, poţi să te ocupi tu? Poate scrii ceva puţin mai 
ameninţător. „Erupția se întoarce la Reykjavik”, ceva de 


e 16» 


genul ăsta. 

Ívar zâmbi. 

Dobitoc condescendent! îşi zise ea aruncând priviri 
fioroase în carnet. 

— Haideţi să trecem la chestiile serioase, zise el. 

Bineînțeles, îşi spuse Ísrún, ridicând iritată din 
sprâncene. 

— Am auzit că a găsit cineva un cadavru mai în nord, nu 
departe de Sauðárkrókur, lângă un şantier. Deocamdată 
nu e confirmat nimic. Ăsta e subiectul nostru principal, 
dacă nu mai are loc vreo erupție între timp. 

Kormákur încuviinţă din cap. 

— Mă ocup imediat. 

Până la urmă, nu părea că avea să fie o zi banală... 
pentru unii. 


e 17» 


3 


Ari Thór Arason încă era surprins că izbutise să rămână 
în poliţia din Siglufjörður atât de mult timp. Trecuseră 
aproape doi ani de când se mutase în nord, după ce 
absolvise Academia de poliţie, renunțând la o diplomă în 
teologie. 

Prima iarnă petrecută în nord fusese un iad, iar zăpada i 
se păruse necruțătoare şi sufocantă. Dar apoi din 
întunericul îngheţat răsăriseră zilele calde, luminoase, 
care-i făcuseră inima să crească, şi îşi privise noul cămin 
cu alţi ochi. Iar acum trecuse peste el şi o a doua iarnă. Cu 
toate că izolarea din întunecimea iernii încă îl apăsa, 
începea să se obişnuiască, ba chiar să se bucure când 
vedea  neaua proaspătă pe clădirile colorate care 
îmbrăţişau coasta, sau măreţia de gheaţă a munţilor care 
învăluiau satul. Dar tot simţea o uşurare când soarele îşi 
arăta din nou chipul după ce rămânea exilat peste iarnă în 
spatele munţilor. Pe măsură ce se apropia luna iunie 
avuseseră parte de câteva zile călduroase - ceva mai târziu 
decât jos, în sud, însă era de aşteptat. Uneori, până şi 
soarele părea să uite de existenţa celui mai nordic orăşel 
din Islanda. 

În dimineaţa aceea, Tómas, inspectorul de poliţie din 
Siglufjörður, îl rugase la telefon pe Ari Thór să vină la 
serviciu mai repede decât de obicei. Deşi schimbul lui 
începea abia la prânz, pornise spre secţie la ora nouă. 
Tomas nu-i dăduse multe amănunte la telefon, însă Ari 
Thor îi simţise îngrijorarea din glas. Adevărul e că Tomas 
nu prea mai dădea semne de voioşie. Il lovise teribil 
hotărârea soţiei lui să plece la studii la Reykjavik. Poate cu 
excepţia lui Tómas, nimeni nu se aştepta s-o mai vadă 
întorcându-se în Siglufjörður. Încă erau împreună, cel 
puţin pe hârtie, lucru care nu se putea spune şi despre Ari 
Thor şi fosta lui prietenă, Kristin. 

Între ei nu mai exista nicio scânteie, cu toate că Ari Thór 
încă nutrea speranţe că va putea revitaliza relaţia. Se 


e 18 + 


întâlniseră în urmă cu patru ani, pe când el era student la 
teologie iar Kristin la medicină. Fusese atracţie la prima 
vedere, iar ea reuşise să-l scoată din carapacea lui. Pe 
atunci era un tânăr tulburat, care-şi pierduse ambii părinţi 
la o vârstă fragedă şi fusese crescut de bunica lui într-o 
manieră care-l făcuse autosuficient, încă de pe când era 
mic, capabil să se descurce singur şi neîncrezător să lase 
pe alţii să se apropie. 

Kristin îi oferise căldura şi siguranţa mult-dorite, dar 
lucrurile începuseră să se destrame imediat ce noul 
serviciu îl trimisese la Siglufjörður. Pe Kristin o supărase 
profund hotărârea lui şi rămăsese la Reykjavik, nici măcar 
nu se ostenise să meargă la el de Crăciun. Fusese şi el la 
rândul lui afectat de reacţia ei şi se distanţaseră tot mai 
mult, relaţia devenind tot mai rece. lar atunci călcase 
strâmb. Profesoara de pian din Siglufjörður, o tânără din 
Vestfirðir, Ugla, îl captivase la fel cum o făcuse odată 
Kristin, oferindu-i o evadare comodă din izolarea rece. Ce 
începuse cu un sărut se încheiase în dormitorul ei şi n-ar fi 
reuşit s-o convingă în veci pe Kristin că îi rămăsese fidel. 
Zăpada şi întunericul iernii creaseră un miraj, izolarea îi 
zdrobise conştiinţa şi-l convinsese că era îndrăgostit. Dar 
când soarele de primăvară se înălţase deasupra munţilor 
de lângă Siglufjörður îşi dăduse seama cu o certitudine de 
neclintit că aleasa inimii lui era Kristin. 

Însă era mult prea târziu. Se pripise, o sunase pe Kristin 
să-i spună că avea pe cineva în Siglufjörður şi că era 
momentul să pună capăt relaţiei, iar conversaţia se 
limitase la atât. Auzise un pocnet şi îşi zisese că probabil 
ea izbise telefonul de cel mai apropiat perete. Abia mai 
târziu descoperise că ea renunţase la o slujbă de vară şi 
găsise posibilitatea de a-şi termina studiile la un spital din 
Reykjavik ca să se poată muta în nord, la Akureyri, ca să 
fie aproape de el. 

Cum de fusese atât de prost? 

Bineînţeles, după ce recunoscuse că avea o iubită la 
Reykjavik relaţia cu Ugla se sfârşise şi ea. Dacă Ugla ar fi 
avut în mână un telefon, ar fi făcut acelaşi lucru ca şi 


e 19 œ 


Kristin, doar că ţinta n-ar mai fi fost peretele, ci chiar Ari 
Thor. Lecţiile de pian se încheiaseră atunci şi acolo. 

li era dor de Kristin. După ce se despărţiseră încercase 
de mai multe ori s-o sune, dar în zadar, iar e-mailurile lui 
rămăseseră fără răspuns. Ştia că ea se mutase la Akureyri 
ca să-şi termine ultimul an de medicină şi aflase de la nişte 
prieteni comuni că se angajase la un spital de acolo. Era 
dureros s-o ştie atât de aproape când o altfel de prăpastie 
se căsca tot mai mult între ei. După episodul acela se 
cufundase în muncă, trăgând de el mai mult ca niciodată. 
Nici nu prea avea alternativă. 

În drum spre secţie, Ari Thór voia să-şi cumpere ceva 
sănătos pentru micul-dejun. Un mic vas de croazieră 
trăsese în port în dimineaţa aceea, iar oraşul fremăta de 
activitate. Turiştii se fotografiau printre grupurile de tineri 
de-ai locului care-şi făceau de lucru pentru primărie cu 
greble şi alte unelte. Aroma de scorţişoară şi ciocolată de 
la patiserie îl îmbia, dar n-ar fi fost nici pe departe un mic- 
dejun sănătos. Se opri o clipă şi lăsă mirosul să-l învăluie. 
Melcii cu scorţişoară din Siglufjörður, denumiți hnútar, îi 
făceau să pălească mult pe cei cu care era obişnuit la 
Reykjavik. Insă aruncă o privire pe fereastră şi constată că 
o mulţime de turişti îi împărtăşeau părerea, prin urmare 
patiseriile trebuiau să aştepte pentru mai încolo. In loc de 
asta, se opri la micuța pescărie din piaţa primăriei şi ceru 
nişte peşte uscat. Nu asta mânca el în general la micul- 
dejun, dar era fără îndoială o variantă sănătoasă. 

— Somn, ca de obicei? întrebă vânzătorul. 

— Da, te rog. 

— Poftim, domnule Reverend. 

Ari Thór bombăni în sinea lui, plăti punga cu bucățele de 
somn uscat şi salută scurt la plecare. Porecla pe care i-o 
puseseră oamenii când aflaseră de studiile lui la teologie 
încă mai ieşea la suprafaţă din când în când. Tot nu se 
obişnuise cu ea, iar uneori înţepăturile îl deranjau. 

Tomas adulmecă imediat aerul când Ari Thór se aşeză la 
masă în colţul pentru cafea al secţiei şi-şi despături micul- 
dejun neobişnuit. 


e 20 - 


— Nu chestia aia iarăşi, Ari Thór! Şi-acum ţi-ai luat-o la 
micul-dejun! Nu te-ai săturat de ea? 

— Până şi băieţii de la oraş, ca mine, pot să se bucure 
de-un mic-dejun tradiţional, răspunse Ari Thór continuând 
să înfulece. 

— Lăsând gluma la o parte, Ari Thór, avem de lucru. 
Hlynur a pornit deja încoace şi o să preia el schimbul de 
azi, spuse Tómas. 

Tomas se schimbase de când soţia lui se mutase în sud. 
Parcă îmbătrânise cu zece ani. Pofta de viaţă îi dispăruse 
şi, cu toate că nici înainte nu prea avea cu ce să se laude, 
părul i se rărise vizibil. 

Era limpede că Tomas se simţea singur. Ari Thór ştia că 
şi mezinul familiei plecase de acasă şi locuia în timpul 
facultăţii la căminul din Akureyri. Peste vară îşi găsise de 
lucru la autorităţile locale de acolo şi închiria un 
apartament împreună cu doi colegi. Îşi vizita din când în 
când tatăl în weekend, dar nimic mai mult, aşa că Tómas 
rămăsese singur în casa din Siglufjörður. 

— A fost găsit un cadavru, îl anunţă Tómas când Ari 
Thor se aşeză. 

— Un cadavru? 

— Exact. La Skagafjörður, pe Reykastrond, lângă o casă 
de vacanţă încă în lucru, nu departe de Băile Grettir. 

— Şi asta-i treaba celor din Siglufjörður? întrebă Ari 
Thor, dar îi păru imediat rău că pusese aşa problema. 

Era obosit după ce nu dormise toată noaptea. Crezuse că 
avea să se bucure de somn în dimineaţa aceea. Se frecă la 
ochi. 

— Un turist din America a găsit cadavrul. A trecut cu 
maşina pe lângă el în drum spre staţiune, continuă Tómas, 
ignorând faptul că Ari Thor îl întrerupsese. Arată urât. Mi- 
au trimis poze de la locul faptei. 

— Crimă? 

— Nu e niciun dubiu, Ari Thór, şi-ncă una violentă. Faţa 
victimei e practic de nerecunoscut, a fost zdrobită cu o 
scândură. Se pare că avea şi un cui bătut în ea, i-a scos un 
ochi. Ni s-a cerut ajutorul în anchetă pentru că victima are 


e 2l-- 


„domiciliul legal” aici. 

Tonul lui Tomas lăsa de înţeles că bărbatul nu se 
născuse în Siglufjörður. 

— Nu era din oraş? 

— Te-ai prins. Îl chema Elias Freysson. Nu-mi amintesc 
să-l fi întâlnit vreodată. Era contractor, lucra la noul tunel. 
Le-am zis şefilor că o să aflăm tot ce putem de aici şi aş 
vrea să te ocupi tu de asta. 

Glasul îi era ferm. 

— Bineînţeles, te ajut şi eu, dar e momentul să iei mai 
multă răspundere pe umeri, Ari Thor. 

Ari Thór încuviinţă. Îi plăcea ideea. Oboseala îi dispăru 
brusc şi deveni deodată mai alert. [i trecu prin minte, nu 
pentru prima oară, că Tómas se gândea să se mute în sud 
alături de soţia lui şi că voia să lase secţia din Siglufjörður 
pe mâini bune. 

— Ai zis că Hlynur o să preia schimbul de azi. Asta 
înseamnă că el nu e implicat în anchetă? 

— Exact, băiete, răspunse Tómas. 

Ari Thór răsuflă uşurat şi speră ca reacţia la răspunsul 
lui Tómas să nu-l dea de gol. Nu putea să lucreze cu 
Hlynur. Nu se înțelegeau şi, mai mult decât asta, dintr-un 
motiv obscur, Hlynur fusese aproape inutil în ultimele 
câteva luni. Ajungea la serviciu mereu obosit, de multe ori 
pe jumătate adormit, şi era tot mai neatent. 

— În regulă. Mă apuc imediat de treabă, zise Ari Thor. 
Cine era şeful lui Elias? 

— Ştiu că Hákon e şeful de şantier, Hákon Halldórsson, 
spuse Tomas. E băiat din Siglufjörður, adăugă el, iar Ari 
Thor înţelese din ton că era o informaţie esenţială. 


e 22 œ» 


4 


Când Hlynur Ísaksson ajunse la secţia de poliţie din 
Siglufjörður ca să-şi înceapă schimbul, îi văzu pe Ari Thór 
şi Tomas stând de vorbă prieteneşte. Simţi imediat că 
împărtăşeau un secret la care el nu trebuia să ia parte şi, 
într-o oarecare măsură, avea dreptate. 

— Eu şi Ari Thor o să fim azi pe drumuri pentru nişte 
interogatorii, zise Tómas mai mult într-o doară. A fost 
descoperit un cadavru nu departe de Sauðárkrókur şi se 
pare că victima avea legături cu Siglufjörður. 

Hlynur încuviinţă din cap, străduindu-se să arate că nu-l 
deranja faptul că nu e implicat şi el în anchetă. 

— Poţi să te ocupi tu azi de secţie? întrebă Tomas, 
probabil fără să aştepte cu adevărat un răspuns. Mai târziu 
trebuie să te duci la şcoala generală în locul meu. E ultima 
zi din semestru şi ne-au rugat să împărţim nişte premii. 
Voiam să merg eu, dar nu cred că reuşesc să-mi fac timp. 

Hlynur simţi că inima începe să-i bată gata să-i spargă 
pieptul. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare rece. 
Asta era ceva ce nu putea să facă. 

— Nu poa' să se ocupe Ari Thor de asta? bombăni el. 

— Ce? Cum adică? Doar ţi-am zis că am nevoie de Ari 
Thór cu mine, răspunse Tómas cu un glas mai dur decât de 
obicei. 

Hlynur era gata să-i dea o replică, dar i se împleticea 
limba. 

— Păi, zise el în cele din urmă, nu prea cred c-o să mă 
descurc. Mai bine nu ne mai batem capu” şi cu asta. 

— Ba o să ni-l batem, fir-ar să fie! Te duci! Să n-aud 
comentarii! mai zise Tómas, apoi ieşi. 

Hlynur încuviinţă din cap şi îşi privi mâinile. Ar fi vrut să 
se ducă acasă, să se ascundă sub aşternuturi şi să se 
odihnească. Avea un sentiment neplăcut. Lucrase cu 
Tomas la secţia din Siglufjörður vreme de şase ani şi avea 
semnificativ mai multă experienţă în munca de poliţie 
decât Ari Thor, dar simţea că în ultimele luni balanţa de 


e 23» 


putere nu mai era înclinată în favoarea lui. Cine ştie de ce, 
Tomas părea să aibă mai multă încredere în Ari Thor, îşi 
zicea Hlynur nervos, deloc încântat de ce avea de făcut în 
ziua aceea. Fără îndoială, era adevărat că Ari Thor se 
implicase mult în ultima vreme şi părea foarte capabil, 
chiar dacă situaţiile cu care aveau de-a face nu erau prea 
variate. 

Hlynur, însă, devenise o umbră de când începuse să 
primească afurisitele alea de e-mailuri. 

— Nu mai eşti la fel de bun, îi spusese Tómas lui Hlynur 
chiar după Anul Nou. 

Erau de serviciu atunci şi luaseră o pauză în colţul 
pentru cafea. Hlynur se obişnuise cu faptul că Tómas te 
lua din când în când prin surprindere cu ce spunea, fără 
niciun fel de preambul, dar de data asta fusese luat 
complet pe nepregătite şi îşi dădea seama că rămăsese cu 
gura căscată. Doar cu câteva clipe înainte discutaseră tot 
felul de nimicuri. Era o zi mohorâtă, cu nori joşi şi un vânt 
rece care sufla dinspre munţi. Colţul în care îşi beau de 
obicei cafeaua era la fel de trist ca vremea de afară. In 
chiuvetă rămăseseră câteva căni pe care nu-şi găsise 
nimeni timp să le spele, iar lângă termos zăceau două 
pachete desfăcute de biscuiţi cu ciocolată. Pe blatul 
bufetului trona un calendar vechi, de la o bancă din sud, 
din perioada boomului economic. Nimeni nu se îndurase să 
arunce această amintire a unor vremuri când economia 
Islandei fusese înfloritoare. 

Hlynur se uitase înmărmurit la Tómas. 

— Nu mai sunt la fel de bun? Cum adică? reuşise să 
întrebe în cele din urmă, dureros de conştient că Tomas 
avea dreptate, şi la fel de conştient de motivele pentru 
care nu se mai concentra la serviciu. 

— Nu te mai interesează slujba? Uneori parcă eşti plecat 
undeva, departe. Preocupat. Şi nu mai eşti la fel de 
conştiincios ca altă dată, continuase Tómas, îngrozitor de 
direct - ca de obicei, un observator perspicace. 

— O să-mi revin, murmurase Hlynur. 

— S-a-ntâmplat ceva? 


e 24» 


— Nu, răspunsese el lapidar, sperând că Tomas n-o să se 
prindă de minciună. 

Spre uşurarea lui, Tómas nu insistase. 

Primul e-mail îl primise în urmă cu un an. Stătea în pat, 
cu laptopul, când mesajul îi intrase în inbox ca un fulger 
care loveşte din senin. Se pomenise tremurând 
incontrolabil, dându-şi seama că trecutul îl prindea din 
urmă şi că nu putea face nimic ca să evite asta. 

Locuia într-un apartament relativ nou, fără multe 
obiecte înăuntru, cu pereţi goi şi mobilier cât strictul 
necesar - dar îi convenea. Nu-i plăcuseră niciodată casele 
vechi, pline de fleacuri, cu podele care scârţâie. Era 
mulţumit de locul pe care-l găsise. Era mai mare decât 
avea nevoie, iar una dintre camere devenise spaţiu de 
depozitare pentru ce luase cu el din sud, când hotărâse să 
accepte postul de la Siglufjörður: cutii cu cărţi pe care nu 
le deschidea niciodată, DVD-uri la care nu se uita vreodată 
şi haine pe care nu le purta. 

Era cel mai mic dintre cei trei fraţi şi fusese crescut în 
K6pavogur, un oraş de lângă Reykjavik, de mama lui, care 
muncea de dimineaţa până seara la birourile consiliului 
local, apoi făcea curat sau accepta orice altă slujbă în 
afara programului. N-o vedea prea des, iar când o vedea 
era de obicei pământie din pricina oboselii şi stătea 
împreună cu cei trei băieţi la masa din apartamentul lor. 
Hlynur îşi amintea foarte clar că în fiecare luni mâncau 
eglefin şi că, de fapt, toate mesele erau preparate în casă, 
pentru că nu aveau bani de aruncat pe prostiile din oraş - 
de fapt, numai rareori îşi permiteau un moft, cât de mic. 

Hlynur aflase mai târziu că tatăl lui era prieten bun cu 
băutura. Dispărea de multe ori de-acasă, uneori mai puţin, 
alteori mai mult, până când, în cele din urmă, după 
naşterea lui Hlynur nici nu se mai întorsese. Se combinase 
cu o femeie din Vestfirðir şi, când reuşea să fie treaz, îşi 
găsea de lucru pe mare sau pe uscat. Trecea numai rareori 
prin Reykjavik. Ca urmare, băieţii crescuseră fără tată. La 
câţiva ani după ce plecase în Vestfirðir intrase în comă 
alcoolică şi nu se mai trezise, ostenit după o viaţă scurtă şi 


e 25» 


dură. Mama lui Hlynur le dăduse băieţilor vestea abia 
aproape un an mai târziu. Niciunul dintre ei nu mersese la 
înmormântarea lui. 

Hlynur îşi amintea destul de vag ziua aceea. Fraţii lui o 
încasaseră mai rău, înțelegeau mai bine situaţia şi aveau 
amintiri cu tatăl lor de dinainte să-i părăsească. Cu toate 
că Hlynur era singurul care nu şi-l amintea, moartea 
tatălui i-a fost treptat pusă tot lui în cârcă. 

„Tata a plecat când te-ai născut tu” era o frază pe care o 
auzise de mai multe ori decât i-ar fi plăcut. 

Poate că din pricina asta nu legase vreodată niciun fel 
de relaţie cu fraţii lui. Cei doi parcă s-ar fi aliat împotriva 
sa, iar mama lor era prea ocupată ca să vadă ce se 
petrecea sub ochii ei. El nu îndrăznise niciodată să 
riposteze, îşi manifestase în schimb furia şi ura la şcoală, 
pe acei copii care erau ţinte uşoare. Devenise specialist în 
intimidare şi violenţă, vărsându-şi toate frustrările pe cei 
mai slabi decât el. 

Dar acum începuseră să vină acele e-mailuri. Era 
limpede că trecutul întunecat se întorsese să-l bântuie. 

Odată ce intrase la facultate, comportamentul i se 
schimbase în bine, renunţase la furie şi începuse să 
empatizeze cu cei pe care-i hingherise, dându-şi seama că 
era vinovat de nefericirea multor inocenți. La început nu 
făcuse nicio încercare să-şi ispăşească păcatele - asta 
urma să se întâmple mai târziu, când vina a început să-i 
macine conştiinţa. 

A plecat de acasă imediat ce a terminat facultatea şi s-a 
înrolat în poliţie, lucrând în mai multe locuri din ţară, 
printre care şi la Reykjavik. Dar postul de acolo a venit 
într-o perioadă de reduceri de personal, aşa că a ajuns în 
Siglufjörður, unde i s-a oferit un post permanent. Nu mai 
păstrase legătura cu familia lui. Mama lui încă lucra 
pentru consiliul din Kópavogur, chiar dacă acum doar cu 
jumătate de normă, fiind o altă victimă a tăierilor din 
sectorul public. Se întâlnise cu fraţii lui numai când mama 
lor îi invitase pe toţi trei la cină într-una dintre puţinele 
ocazii în care Hlynur se aflase pe lângă Reykjavik - de 


e 26 - 


două ori pe an, cel mult, îi convenea să limiteze numărul 
ocaziilor. Nu avea prea multe în comun cu familia lui. 

Hlynur îşi făcuse câţiva prieteni buni în Siglufjörður, dar 
prefera să-şi petreacă serile în faţa televizorului, 
economisind pentru călătorii. Ultima oară mersese la un 
concert în Anglia cu prietenii din Siglufjörður, iar înainte 
de asta la un meci de fotbal. De-a lungul timpului avusese 
câteva relaţii tumultuoase cu femeile, majoritatea în 
tinereţe, când locuia la Reykjavik. Acum avea pe cineva la 
Sauðárkrókur şi, chiar dacă nu era tocmai pregătit să se 
gândească la ea ca la o iubită permanentă, avea destul 
timp să-şi schimbe părerea. Cu toate că familia ei era din 
sud, ea preda la şcoala elementară din Sauðárkrókur. Din 
când în când se întâlneau şi petreceau o noapte împreună 
- de obicei acasă la ea, pentru că trecea rareori prin 
Siglufjörður. Când Hlynur avea o seară liberă, conducea 
uneori până la Sauðárkrókur, ocolind munţii superbi care 
străjuiau drumul şerpuit până la Skagafjörður, uneori chiar 
în timpul nopţilor reci de iarnă şi întotdeauna cu viteză mai 
mare decât ar fi fost prudent. Acum, că venise vara, 
străbătea drumul în lumina magică a amurgului, care-i 
permitea să admire insulele din fiord şi stânca singuratică 
poreclită Baba, de lângă insula Drangey, rămasă încă în 
picioare după ce Moşul se sfărâmase în valuri. Se întrebă a 
cui soartă era mai rea: a Moşului înghiţit de ape sau a 
Babei rămase singură. 

Dar în ultima vreme nu prea mai avea timp să se 
gândească la un viitor alături de iubita lui. E-mailurile 
nemiloase îl măcinau pe dinăuntru. Creau o punte între 
trecutul său stânjenitor şi viaţa lui de zi cu zi. Ros de vină, 
dormea prost, iar de multe ori nu reuşea nici măcar să 
închidă ochii peste noapte. 

Primul e-mail îl ştersese cu mult timp în urmă, fără să 
răspundă, încercând în zadar să-l ignore. Adresa nu lăsa să 
se înţeleagă cine era expeditorul, era un cont gratuit 
înregistrat în străinătate - fără îndoială numai ca să-l 
necăjească şi mai tare. 

Era conştient că ar fi trebuit să se străduiască să dea de 


e 27» 


urma expeditorului, poate chiar să raporteze conţinutul e- 
mailului, dar în acelaşi timp nu-l trăgea inima să insiste în 
direcţia asta. Ştia foarte bine, sau credea că ştie, de ce-i 
fusese trimis mesajul şi nu-şi dorea sub nicio formă să le 
explice şi colegilor. Sperase că totul avea să se încheie 
atunci, cu un singur mesaj menit să-i tulbure liniştea. 

Dar nu se întâmplase aşa. Primul mesaj îi intrase în 
căsuţa poştală cu un an înainte, în 10 mai, într-o duminică, 
la prânz, când lenevea în ziua lui liberă. Al doilea venise 
două luni mai târziu, de la acelaşi expeditor. Nici urmă de 
semnătură, dar cuvintele erau aceleaşi. 

De data asta, nu mai ştersese mesajul. Il mai deschidea 
din când în când cu un fel de perversitate, şi acasă, şi când 
era la serviciu, ca să-şi amintească de josniciile pe care le 
făcuse în trecut. 

Hlynur nu încetase niciodată să se urască pentru 
păcatele acelea de demult. Făcuse toate eforturile să şi le 
răscumpere, într-atât încât scursese informaţii dintr-o 
anchetă a poliţiei către una dintre victimele lui de 
odinioară. Dar ştia că, mai devreme sau mai târziu, avea să 
vină ziua judecății, iar gândul ăsta nu-i dădea pace. 

E-mailurile sosiseră în continuare, iar el le păstrase pe 
toate, consumat de ură faţă de sine. Le citea iar şi iar, 
obsedat de conţinutul lor, dar conştient că-i afectau 
sănătatea mentală şi starea de spirit fragilă. 

Însă tot nu răspunsese. N-avea nimic de spus, nimic în 
apărarea sa. Se simţea adus în faţa judecătorului, ca un 
răufăcător care refuzase serviciile unui avocat şi hotărâse 
să nu comenteze, aşteptându-şi doar sentinţa. 

Hlynur n-avea niciun dubiu în privinţa contextului 
mesajelor şi-şi amintea foarte bine de băiat. Fuseseră 
colegi de clasă de la şase ani. Il chema Gauti, era rotofei şi 
purta ochelari cu lentile groase. Timid, nu vorbea mult, dar 
asta era de ajuns să-l transforme în ţinta furiei şi frustrării 
reprimate ale lui Hlynur. Un Hlynur care pornise atacurile 
de la început, iar după aceea avusese grijă ca băiatul să nu 
aibă parte de nici măcar o zi bună la şcoală. Ignorat de 
fraţii mai mari care era limpede că-l dispreţuiau, Hlynur se 


e 28 œ 


lega şi de alţi copii de la şcoală, dar Gauti era de departe 
experienţa cea mai plăcută. Nu riposta niciodată şi părea 
să se retragă tot mai mult în cochilia lui pe măsură ce 
atacurile deveneau mai intense. In primii ani, hărţuirea se 
limitase la vorbe, la glume pe seama lui Gauti în timpul şi 
în afara orelor, un gen de tachinare care la suprafaţă 
părea inofensivă şi pe care profesorii n-o luaseră în seamă. 
De fapt, era vorba despre o tortură psihologică 
sistematică, iar Hlynur se desfătase făcând asta, devenind 
dependent de sentimentul de putere pe care i-l dădea, atât 
de diferit de slăbiciunea pe care o simţea când era acasă 
cu fraţii lui. Descoperise astfel că-i era uşor să umilească 
oameni la fel cum, mai târziu, în rolul de poliţist, îşi 
dezvoltase o capacitate deosebită de a-i face pe suspecți 
să-şi recunoască fărădelegile. 

La şcoală, cu timpul, Hlynur devenise tot mai agresiv cu 
Gauti şi ceilalţi colegi ghinionişti, tot mai bădăran şi direct, 
ajungând uneori chiar la abuzuri fizice. Chiar dacă acasă 
era mezinul, Hlynur avea o forţă impresionantă pentru 
vârsta lui şi profitase de asta. Gauti rămăsese cu urmele 
manifestării fizice a furiei, mai ales în timpul lecţiilor de 
înot, când Hlynur începuse să-şi ţină victima cu capul sub 
apă când antrenorul se uita în altă parte. Cu timpul, îl 
ţinea tot mai mult. Băiatului aproape că-i săreau ochii din 
orbite de frică. Când îl scotea la suprafaţă, îi şoptea la 
ureche: 

— Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 

Nu înţelegea de ce Gauti nu renunţa odată, de ce insista 
să vină în continuare la şcoală. Parcă fusese crescut să nu 
trişeze şi să nu chiulească, iar asta-l enerva pe Hlynur şi 
parcă-i slăbea cumva sentimentul de putere. Ce-i drept, 
Gauti mai lipsea uneori, poate mai mult decât ar fi fost 
normal, dar asta se-ntâmpla pentru că băiatul era mai 
bolnăvicios decât alţii. 

Hlynur reuşea cu greu să se gândească la perioada 
aceea. Conştiinţa îl apăsase tot mai mult pe măsură ce 
înaintase în vârstă. Făcuse tot posibilul să răscumpere 
suferinţa provocată şi regreta amarnic totul, dar uneori 


e 29 œ 


amintirea anilor de şcoală îl copleşea, înţepându-l ca o mie 
de ace. Fusese cândva puternic, iar acum era torturat de 
propriul trecut. Nu putea să nu se întrebe ce amintiri le 
rămăseseră celorlalţi, celor pe care-i hingherise, îi lovise şi 
de care-şi bătuse joc în fiecare zi. 

N-avea nicio îndoială asupra motivului din spatele e- 
mailurilor dureroase. Ştia foarte bine ce păcat era chemat 
să ispăşească: hărţuirea la care-l supusese pe Gauti. N- 
avea nicio îndoială. În toate mesajele apărea aceeaşi frază, 
una singură: 

Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 


e 30 - 


5 


Kristin era la a optsprezecea gaură de pe terenul de golf 
din Akureyri. Venise devreme, singură, dar acum locul se 
aglomerase. Golful o relaxa şi îi permitea să lase deoparte 
stresul de la serviciu şi să se bucure de aerul curat de care 
avea atâta nevoie. În plus, o ajuta să uite de Ari Thór şi de 
catastrofa în care se transformase relaţia lor. 

Terenul de golf era ca un prieten în deşert, o oază unde 
putea să-şi încarce bateriile înainte de efortul de peste zi. 

Rămăsese surprinsă cât de mult îi plăcea să joace. Se 
înscrisese la un curs de golf cu o vară înainte şi 
descoperise că-şi amintea repede ce învățase cu mult timp 
în urmă, când juca alături de părinţii ei. Când vremea 
începuse să se îndrepte, scosese crosele şi devenise 
repede client fidel al clubului, de obicei dimineaţa 
devreme, înainte să-i înceapă tura. 

Cât fusese studentă la medicină abia dacă ridicase 
vreodată nasul din cărţi, dar acum avea neapărată nevoie 
să facă mişcare şi era hotărâtă să se menţină în formă. 
Presiunea de la serviciu o luase prin surprindere - prin 
comparaţie, studiul fusese o joacă de copii. Probabil că 
stresul muncii ei îi stârnise interesul pentru sport, deşi 
bănuia că putea fi şi din cauză că golful era un sport pe 
care Ari Thór îl ura din tot sufletul. Doar îi spusese 
adeseori foarte direct ce părere avea despre prietenii lor 
care practicau acest sport: în opinia lui, puricii de la 
televizor erau mai interesanţi decât un turneu de golf. 

Una peste alta, golful îi permitea să împuşte doi iepuri 
dintr-o lovitură: era ceva sănătos şi relaxant şi putea astfel 
să petreacă timp într-un loc unde nu avea absolut nicio 
şansă să dea de Ari Thor. 

Nu mai vorbiseră de un an şi jumătate, din ziua când îi 
spusese, sau cel puţin făcuse aluzie, la faptul că o înşelase 
cu o femeie din Siglufjörður. Nu-i ceruse detalii, dar fusese 
ultima zi din viaţa telefonului ei de atunci, pe care-l 
spărsese de podea. Furia de atunci o uluise - doar toată 


e 31 œ» 


lumea o recunoştea tocmai pentru calmul de care dădea 
dovadă! 

Relaţia lor devenise oricum tensionată când el hotărâse 
să se mute în nord, în Siglufjörður, fără să se sinchisească 
măcar să se consulte cu ea. Însă recunoaşterea infidelităţii 
o lovise ca o palmă peste faţă. li călcase încrederea în 
picioare. Cu toate că nu se exprimase niciodată în sensul 
ăsta, ea visase mereu să-şi petreacă viaţa împreună, într-o 
casă confortabilă, într-o suburbie din Reykjavik, cu doi 
copii şi, poate, un câine. 

Kristin încerca să se convingă că-şi revenise după şocul 
suferit, că trecuse peste el şi relaţia lor, dar ştia că nu era 
aşa. Era nevoie de mai mult timp. Ari Thor încercase de 
curând s-o contacteze, dar zecile de apeluri şi e-mailuri 
rămăseseră fără răspuns. Nu merita să vorbească cu el. 

Bătându-şi joc de încrederea pe care o avea în el, o 
forţase să vadă cât de mult îl iubea pe Ari Thor şi chiar şi 
acum se lupta cu durerea despărțirii. Se simţea aproape 
uşurată că nu ceruse amănunte despre relaţia lui cu 
femeia din Siglufjörður, consolându-se cu faptul că era mai 
bine să nu ştie nimic. În acelaşi timp, însă, imaginaţia i-o 
lua razna când gândurile îi alunecau în direcţia aceea şi se 
pomenea urând de moarte o femeie pe care n-o văzuse 
niciodată şi al cărei nume nici măcar nu-l cunoştea. 

În afară de asta, viaţa ei era o rutină: muncă, muncă, şi 
iar muncă. 

Încheie circuitul cu un par.! Avusese şi zile mai bune. 

Kristin încă se obişnuia cu viaţa la Akureyri. După ultima 
conversaţie cu Ari Thór, când încerca să se adune, sunase 
la Spitalul Naţional din Reykjavik, sperând că-şi va primi 
înapoi locul de peste vară, dar acesta fusese deja oferit 
prietenei ei, aşa că nu mai avea perspective să obţină vreo 
slujbă acolo. Nu mai avea de ales, trebuia să rămână la 
Akureyri - o fată de oraş naufragiată într-o localitate mică 
de pe coastă. Găsise un apartament mic pe care-l mobilase 
simplu, cu tapet colorat pe pereţi şi cu cărţile de medicină 


1? Numărul de lovituri maxim permis pentru o gaură pentru ca jucătorul 
să nu sufere o penalizare la punctaj (n. red.). 


e 32 œ 


pe care le adunase în facultate îngrămădite pe podea, în 
aşteptarea rafturilor pe care avea de gând să le cumpere. 

La Akureyri nu-l cunoştea decât pe un tânăr, Natan, 
student la universitatea de acolo şi prieten comun cu Ari 
Thor. Se mai întâlniseră la câte o cafea şi, cu toate că 
bănuia că-l ţine la curent pe Ari Thor în legătură cu ea, 
hotărâse să nu-i spună nimic în sensul ăsta. Ari Thór n- 
avea decât să afle că-i mergea bine de una singură şi că 
trecuse cu uşurinţă peste el. Poate că nu era tocmai 
adevărat, dar se străduia să fie aşa şi spera că un bărbat 
pe care-l întâlnise la clubul de golf putea s-o ajute în sensul 
ăsta. 

Se cunoscuseră cu trei săptămâni înainte, la prima 
gaură, dimineaţa devreme, la o oră la care s-ar fi aşteptat 
să fie singură pe teren. Dar el ajunsese tot atunci şi, cu un 
zâmbet cald, o întrebase dacă voia să rămână singură sau 
dacă avea chef să joace un meci cu el. 

— E aşa plictisitor să joci de unul singur, adăugase el cu 
veselie în glas. 

Ea încuviinţase, dar nu-i împărtăşea părerea. Nimic nu 
se compara cu un circuit de unul singur, fără întreruperi - 
doar ea şi aerul curat şi răcoros al dimineţii. Dar 
acceptase. Poate şi faptul că el arăta bine îi stârnise 
interesul. 

li spusese că era freelancer IT-ist. Era mai mare decât 
ea cu câţiva ani, nu că diferenţa de vârstă ar fi fost o 
problemă dacă se înțelegeau bine. Poate că Ari Thor fusese 
prea mic pentru ea, de fapt. Prefera bărbaţi ceva mai în 
vârstă, cu părul uşor grizonat, cât să le dea un aer distins. 

El îi propusese să se întâlnească din nou şi să joace alte 
nouă găuri. 

După aceea, prima ieşire cum se cuvine avusese loc la o 
cafenea, într-o seară de joi. Ea ajunsese la timp, dar el 
stătea deja la o masă din colţ şi comandase pentru 
amândoi ciocolată caldă, plăcintă cu mere şi frişcă. Să fi 
fost bărbatul ideal? 

Kristin îi zisese că încă îşi căuta echilibrul după ce 
pusese punct unei relaţii de durată. El răspunsese că se 


e 33 


afla cam în aceeaşi situaţie, dar îi explicase mai târziu că, 
de fapt, soţia lui murise. 

Săptămâna următoare se întâlniseră din nou la prânz, la 
un restaurant cu peşte, dar ieşirea nu se dovedise un 
succes pentru că amândoi se simţiseră stânjeniţi încercând 
să acopere prin conversaţie zgomotul de tacâmuri şi 
pahare. El o invitase la cină, dar programul ei de la spital o 
împiedicase să dea curs ofertei. Nici săptămâna următoare 
nu arăta mai promiţător. 

Se urcă în vechitura ei japoneză - luxosul 4x4 la care 
visa trebuia să aştepte ca numeroşii ani de studiu să 
rămână mai mult în urmă - şi se întrebă ce avea să-i aducă 
ziua acea. Vremea din timpul verii era superbă, mai ales 
căldura aceea deosebită de care se bucura Akureyri, fiind 
mai înăuntrul insulei, la capătul unui fiord şerpuitor. Verile 
erau mai calde aici decât oriunde în Islanda, cu zile 
caniculare, nemişcate, sub un cer albastru-cobalt, în timp 
ce iernile erau de obicei mai blânde decât oriunde 
altundeva pe coasta de nord, graţie poziționării ferite, 
între nişte munţi înalţi. 

Între timp ea avea să fie blocată în aripile spitalului, 
zilele trecând monotone una după alta. Medicina nu-i 
stârnise entuziasmul de care avea nevoie şi îi era teamă 
că-şi petrecuse prea mulţi ani studiind ceva ce se dovedea 
că nu i se potriveşte. Scutură din cap, parcă vrând să-şi 
limpezească gândurile şi să le alunge din minte pe cele 
care nu-i erau de folos. Totul cere timp, îşi zise, iar primii 
ani erau întotdeauna cei mai dificili. Un doctor îi spusese 
cândva că medicina era o vocaţie mai mult decât o meserie 
şi că fiecare zi aducea mici minuni. Ea încă nu le văzuse, 
iar gândul că merge la spital nu îi trezea niciun fior. Poate 
că Ari Thór făcuse bine alegând altceva şi renunțând la 
teologie când constatase că nu i se potriveşte. Zâmbi în 
sinea ei, surprinsă de direcţia în care-i fugiseră gândurile - 
la Ari Thór, din nou. Îşi aminti că viaţa ei nu funcţiona aşa. 
Îşi alesese calea şi numai rareori revenea asupra unei 
decizii după ce o lua. Probabil era doar obosită după 
gărzile lungi, nimic mai mult. 


e 34 


În schimb, îi era greu să-l alunge din minte pe bărbatul 
acela. 


e 35» 


6 
Cu un an înainte 


Fusese o zi lungă şi eram extenuată. Făcusem tot ce-mi 
stătea în puteri să-mi construiesc o carieră în psihologie, 
dar acum eram din nou la redacţie şi fusesem aruncată în 
cel mai adânc punct al apei. Era mai simplu când eram mai 
tânără. Acum aveam aproape treizeci de ani, aproape 
lăsasem în urmă deceniul în care „totul pare posibil” şi se 
pare că era momentul să mă maturizez. 

Stăteam aplecată deasupra laptopului, lăsând minutele 
să se scurgă încet, şi încercam să-mi pun ordine în 
gânduri. Apoi m-am întins pe vechea canapea albastră şi 
am închis ochii. Aveam canapeaua de la un târg de 
vechituri. Deşi arăta bine, nu era deosebit de comodă. 
Oricum, m-am întins cât eram de lungă. Ziua de la birou 
mă obosise, nu aveam energie nici să merg în dormitor. 

Trebuia să mă obişnuiesc cu noua rutină. Îmi dădeam 
foarte bine seama că în ultima vreme nu mai fusesem eu 
însămi: aveam tensiunea prea ridicată, mă durea gâtul, iar 
stresul ameninţa să mă copleşească. Nu există zi liniştită 
în redacție. Indiferent ce se întâmplă în lume sau în vieţile 
personale ale oamenilor din culise, ştirile trebuie 
transmise la exact aceeaşi oră în fiecare seară şi nu e loc 
de greşeli - şi nici de scuze. Totul trebuie să fie gata la 
timp. Ţinând cont de stres şi ritm, se plăteşte extrem de 
prost. La spital mai aveam timpi morţi dimineaţa, alteori 
zile întregi fără să mă hăituiască nimeni pentru ceva 
anume, zile în care puteam să mă relaxez şi să-mi revin. La 
redacție, e o prostie să te gândeşti fie şi numai la o pauză 
foarte scurtă. Se trăieşte pentru moment, pentru zumzetul 
ştirilor difuzate, pentru transmiterea evenimentelor în 
timp ce au loc. Primeşti unul, două, trei subiecte, dai 
câteva telefoane, te duci la faţa locului cu cameramanul, 
termini de vorbit cu oamenii, editezi materialul, scrii 
comentariul şi-l înregistrezi - totul în mare viteză, ca să tii 


e 36 - 


pasul cu ştirile de ultimă oră. Aşa se desfăşoară fiecare zi. 
Dar, în ciuda, presiunii, îmi place. 

Fram gata să plec într-un concediu de o săptămână, 
voiam să profit de pauză şi să scriu un articol despre 
bunica pe care n-am cunoscut-o niciodată. Trebuia să fie 
publicat după vară, într-o revistă - povestea vieţii unei 
gospodine în anii de după război. Era mai degrabă o 
tragedie şi aveam motive întemeiate pentru care voiam să 
scriu articolul. 

Mi-am lăsat gândurile să zboare în trecut. 

Eram mică, aveam opt sau nouă ani, şi stăteam într-un 
scaun În spatele casei bunicului, la ţară, în Landeyjar, pe 
malul apei, la vreo două ore spre est de Reykjavik. Grădina 
era un loc fermecat în lumina aurie a soarelui de vară, un 
teren de joacă plin cu vechituri de care nu se descotorosea 
nimeni, Chiar şi o maşină veche, ruginită, fără motor. 
Șopronul de lemn al bunicului, cu ferestrele lui mici, 
găzduia mobilă pliabilă de grădină şi jucării, o şa veche, 
rachete şi mingi care văzuseră şi zile mai bune. Afară era 
cald şi parcă adia încetişor o briză. Gardul care străjuia 
marginile grădinii implora să fie reparat. Trandafirii nu 
mai fuseseră îngrijiţi de când Bunicul Lărus işi pierduse 
soția, pe Isbjorg, bunica mea. 

Am stat acolo o săptămână. Veniseră şi ai mei, dar în 
ziua aceea erau plecaţi undeva cu maşina. Eram singură în 
grădină când Bunicul a apărut ducând o cutie mare. 

— Sunt tot soiul de lucruri în ea... Lucrurile bunicii tale, 
a zis el privindu-mă încurcat. Am găsit-o când făceam 
curat. Tatăl tău sau sora ta trebuie să le fi strâns aici după 
ce a murit ea. Cred că mai bine le arunc. Probabil nu-i bine 
să păstrezi lucrurile personale ale cuiva. 

Am fost botezată după cele două bunici ale mele: cea din 
partea tatălui, Ísbjörg, şi cea din Feroe, din partea mamei, 
pe care o chema Heidrun. Isrin era o combinaţie dintre 
cele două nume şi, în secret, îmi plăcuse mereu cât de 
original era. Ísbjörg murise tânără, nu avea nici cincizeci 
de ani. 

— Bunica ta fuma mult prea mult, îmi amintea tata cu 


e 37 -- 


regularitate. Cancerul a doborât-o. 

Eu n-am fumat niciodată. , 

N-am avut ocazia s-o cunosc pe lIshjorg. A murit cu 
câțiva ani înainte să mă nasc eu. lar pe bunii din Feroe îi 
vedeam foarte rar. Dar Bunicul Lárus din Landeyjar era 
mereu prezent în viața mea. Mergeam des la el în vizită, 
iar iarna venea el să stea la noi sau la una dintre surorile 
tatei din Reykjavik. 

Am simţit mereu o legătură strânsă, inexplicabilă, cu 
bunica Ísbjörg. Lumea spunea mereu că semănăm foarte 
mult, şi ca înfăţişare, şi ca gesturi. O simţeam ca pe o 
imagine îndepărtată, ca pe o viziune pe care o întrezăream 
dar nu puteam s-o disting, ca pe femeia cu care aveam atât 
de multe în comun dar pe care n-o întâlnisem niciodată. M- 
am gândit de multe ori că ar fi fost minunat s-o cunosc şi 
am blestemat de tot atâtea ori cancerul care mi-o răpise. 

Inima a început să-mi bată mai repede când Bunicul a 
apărut cu cutia. Lucrurile lui Ísbjörg! 

Adusese şi un sac de gunoi, pe care l-a deschis când s-a 
apucat să cotrobăie prin cutie. În sac au ajuns câteva 
facturi, apoi a dat de un caiet vechi. 

— Retetele ei, mi-a zis. Le vrei? 

Am dat din cap că da, onorată că primesc micul caiet cu 
amintiri. L-am strâns la piept ca pe ceva rar şi valoros. 
Chiar şi acum, când am plecat de atâta timp de-acasă, 
caietul cu reţete îşi are locul lui special în bucătăria mea, 
şi s-a dovedit şi util. 

Din cutie a apărut apoi un jurnal. Era legat superb, dar 
uzat şi închis cu un mecanism vechi. N-avea cheie, dar asta 
n-ar fi fost o problemă. 

— Bunica ta a ţinut un jurnal în tinereţe şi apoi încă unul 
după ce s-a îmbolnăvit, până n-a mai avut putere să țină 
pixul în mână, a zis încet Bunicul Lărus, răsucind cartea în 
mâini. 

— MI-l dai mie? am întrebat. 

Îmi venea să i-l smulg din mâini şi să sparg încuietoarea. 

— Nu mi-a arătat ce-a scris, a zis el fără să-şi ia ochii de 
la jurnal. 


e 38 - 


— MI-l dai mie? am întrebat din nou. 

— Să ţi-l dau tie? Nu. Se duce direct la gunoi. L-a scris 
pentru ea, nu pentru altcineva. 

Bunicul a dat drumul caietului în sacul de gunoi. Am 
hotărât în sinea mea că o să-l fur imediat ce se ivea ocazia. 

— O să duc sacul la incinerator, a zis el când a terminat 
să studieze conținutul cutiei. 

Am mers cu el, sperând că o să se răzgândească. 

Trebuia să pun mâna pe jurnalul acela. Era singurul 
lucru care-mi putea arăta felul în care era şi gândea 
bunica mea, lsbjörg. 

Secundele au trecut încet, ca o reluare cu încetinitorul, 
când Bunicul a luat sacul şi l-a aruncat în flăcări. 

A fost un gest atât de final şi de brutal! Dispăruse orice 
şansă să mai pun mâna pe jurnal. 

În anii care au urmat am revăzut la nesfârşit scena, 
încercând să-mi dau seama ce ar fi putut scrie ea în jurnal 
şi ce s-a pierdut definitiv. Amintirea acelei clipe nu m-a 
părăsit niciodată şi nici n-am incetat să mă întreb ce era în 
jurnal, ce amănunte lăsase bunica despre viaţa ei şi ce 
putea să fi scris acolo care să ne apropie. 


e 39 œ 


7 


Veştile despre descoperirea cadavrului se răspândiră cu 
repeziciune. Unul după altul, site-urile de ştiri preluară 
subiectul, dar niciunul nu preciză că domiciliul victimei era 
în Siglufjörður, unde viaţa continua ca de obicei. 

Urma să fie o zi însorită, de parcă vremea ar fi hotărât 
că uciderea cu brutalitate a unuia dintre locuitori nu era 
un motiv suficient de bun să arunce nori cenușii pe un cer 
de vară de un albastru altfel desăvârşit, netulburat de vreo 
adiere. Ştirile din sud vorbeau numai despre norii de 
cenuşă provocaţi de erupție, care otrăveau treptat 
Reykjavik, aduşi în capitală de briza dinspre est. La 
Siglufjörður nu ajunsese nici urmă de cenuşă pentru că era 
prea în nord. Însă, în timpul erupției, Ari Thór aflase de la 
un prieten din oraş că de câteva ori cenuşa din sud căzuse 
peste Siglufjörður - o dată în secolul al XIX-lea şi apoi când 
avusese loc marea erupție a vulcanului Katla, în 1918 - şi 
că acum oamenii se temeau ca Eyjafjallajökull să nu-l 
trezească pe bătrânul şi puternicul Katla din somnul lui de- 
un veac. 

Ari Thor stabilise întâlnirea cu Hákon Halldórsson la o 
cafenea de lângă micul port. Ştia că era unul dintre şefii de 
şantier de la tunelul nou care se construia între 
Siglufjörður şi învecinatul Héðinsfjörður, parte din noua 
legătură cu Akureyri, cel mai apropiat oraş mare. După 
finalizarea lucrărilor, Siglufjörður şi Akureyri aveau să fie 
despărțite de puţin peste o oră de mers cu maşina. 

Cafeneaua avea vedere la fiord, unde apele albastru- 
închis se unduiau leneş în briza caldă a verii în timp ce 
bărcile viu colorate ale localnicilor se legănau în dane. Din 
ce înţelesese Ari Thór de la Tomas, care avea cunoştinţe 
enciclopedice despre locuitorii oraşului, Hâkon era 
cunoscut cel mai bine pentru faptul că fusese vocalistul 
unei formaţii numite „Băieţii cu hering”. Perioada lor cea 
mai bună venise la mult timp după dispariţia heringului, 
dar câştigaseră popularitate, cântaseră la petreceri din 


e 40 - 


toată ţara şi lansaseră trei albume. Hâkon nu mai era 
vreun tinerel, dar părea să nu fi renunţat cu totul la 
cariera pop - când îi permitea vremea, conducea o maşină 
sport MG veche pe care Ari Thór o zărise de mai multe ori, 
bănuind că proprietarul ei nu putea să accepte că nu maie 
tânăr. 

Hákon se ridică în picioare când îl văzu pe Ari Thor 
apropiindu-se. Proprietarul maşinii era un domn îndesat, 
cu un pântec proeminent, îmbrăcat în blugi, cu o jachetă 
de piele peste pulovărul tricotat, nu tocmai pregătit să se 
încreadă în sosirea verii, atent să ţină la distanţă orice 
adiere de vânt rece. Era scund, cu păr grizonat şi 
nepieptănat şi barbă cenuşie. li strânse cu putere mâna lui 
Ari Thor. 

— Nu eşti tu Reverendul? întrebă el voios. 

— Nu, răspunse Ari Thór oftând. Mă cheamă Ari Thor. 

Hâkon se lăsă să cadă înapoi în scaunul de pe terasa 
cafenelei şi-i făcu semn lui Ari Thór să se aşeze lângă el. 

— A, scuze. Am auzit c-ai fost la Teologie. Deci, despre 
ce-i vorba? 

Mai devreme, când îl sunase, Ari Thor îi spusese doar că 
trebuie să vorbească despre unul dintre muncitori. 

— La Reykjaströnd, în Skagafjörður, a fost găsit un 
cadavru. 

Hâkon nu răspunse. Expresia de pe chipul lui era dură şi 
sobră ca munţii la poalele cărora crescuse. Nu se lăsa 
tulburat de atâta lucru ca moartea unui om. 

— N-ai aflat? 

— Ba da. Au dat la ştiri de dimineaţă. A fost o crimă? Eu 
asta am înţeles. 

Hákon îşi păstra calmul. 

— Unul dintre băieţii mei? întrebă în cele din urmă. 

In sfârşit, în glas i se simţi o notă de nesiguranţă. 

— Da, răspunse Ari Thór. Trebuie să te rog ca informaţia 
asta să rămână confidențială. Încă nu facem public numele 
victimei. 

Hákon încuviinţă din cap, cu toate că şi el, şi Ari Thór 
ştiau că, de la Hâkon sau de la altcineva, numele 


e 4l-- 


bărbatului tot avea să fie aflat în curând. 

— Îl chema Elias. Elias Freysson. 

— Elias? Ca să vezi... 

Hâkon era surprins, sau cel puţin aşa părea. 

— Şi eu care credeam că e băiat la locul lui... 

— Şi băieţii la locul lor pot fi ucişi. 

— Dacă zici tu... mormăi Hákon mai mult pentru sine. 

— Lucra de mult pentru tine? 

— N-aş zice chiar că lucra pentru mine, răspunse Hâkon 
pe un ton aproape distrat. Elias era subcontractor liber 
profesionist. Sunt... de fapt, erau... patru: Elias şi trei 
băieţi care lucrează pentru el. Zic „băieţi”, dar unul dintre 
ei e mai în vârstă decât Elias şi toţi ceilalţi. 

Ari Thór căutase deja toate informaţiile pe care le putea 
afla înainte să se întâlnească cu Hâkon. Elias avea treizeci 
şi patru de ani, nu era căsătorit, nu avea copii, iar 
domiciliul îl avea în Siglufjörður. 

— Înţeleg că a locuit în oraş, pe Hvanneyrarbraut. E 
corect? întrebă Ari Thor, în glas strecurându-i-se o notă de 
formalitate. 

— Da, aşa e. A închiriat un apartament de la Nóra, nu 
departe de ştrand. N-am fost niciodată acolo. 

Hákon sorbi din cafea. 

— Locuia aici mare parte din timp? 

— Da, din câte ştiu. Accepta slujbe ici-colo. Cel mai de 
curând a început să lucreze la o casă de vacanţă de la... 
din Skagafjörður. Stai, nu acolo a fost găsit cadavrul? 
Săracu' de el. 

În glasul lui Hâkon apăruse o notă de compătimire. 
Parcă pentru prima oară de la începutul discuţiei îşi dădea 
seama că Elias murise. 

— N-am voie să spun prea multe, se scuză Ari Thór. Poţi 
să-mi dai datele de contact ale celor care lucrau cu el? 

Rupse o pagină din carnet şi i-o dădu lui Hâkon, care 
scrise trei nume, îşi verifică telefonul, apoi adăugă trei 
numere. 

— Poftim. Sunt cu toţii oameni de ispravă. 

Nu criminali, lăsa de înţeles. 


e 42 >» 


Chiar când dădea să se ridice, Ari Thór văzu că mai 
mulţi trecători se opriseră să arunce priviri spre locul unde 
stăteau el şi Hákon, dar prefăcându-se că admiră bărcuţele 
de la ponton sau vasul de croazieră sclipitor de la chei. 
Fără îndoială că toţi se întrebau de ce şeful de şantier de 
la tunel vorbea cu poliţia. Bârfele aveau să înceapă foarte 
curând. 

— Uite ce e, prietene, zise Hâkon deodată, cu artistul ar 
fi bine să vorbeşti mai întâi. Ceilalţi n-ar face rău nici unei 
muşte. 

Ari Thor se îndreptă de spate. 

— Uite ce e, prietene, zise glacial şi răspicat, nu-mi spui 
tu mie cum să-mi fac meseria... 

Hákon ridică surprins privirea şi se grăbi să-l întrerupă: 

— Hei, scuze... 

— Nu-mi pasă dac-ai fost vedetă, adăugă Ari Thor. Cine-i 
artistul? 

— Îl cheamă Jói. Nu-i ştiu numele de familie, doar că i se 
zice Jói. Se ocupă cu artele spectacolului, naiba ştie ce-o 
mai fi şi asta. E... ştii tu... 

— Nu, nu ştiu, zise Ari Thór şi aşteptă răbdător ca 
Hâkon să-şi găsească cuvintele. 

— E cu verzii?, zise el pe un ton din care i se înţelegea 
disprețul. 

— El şi Elias se cunoşteau bine? 

— Da, colaborau la un concert caritabil în Akureyri. Elias 
făcea mereu acţiuni caritabile. Pregăteşte... pregătea... un 
concert pentru organizaţia caritabilă pe care o conduce 
Nóra. „Salvaţi gospodăriile”, ştii tu... 

De data asta, Ari Thór ştia exact la ce se referă. „Salvaţi 
gospodăriile” fusese înfiinţată după criza financiară ca să 
ajute familiile şi persoanele singure care avuseseră de 
suferit de pe urma situaţiei economice, oameni care-şi 
pierduseră slujbele sau care pur şi simplu nu reuşeau să se 
descurce. Era o organizaţie înfiinţată de la firul ierbii de 
către un grup de localnici, printre care şi câţiva din 


? Partidul Mișcarea Verde din Islanda, de orientare eco-socialistă (n. 
red.). 


e 43» 


Siglufjörður, şi avusese un început bun. Chiar şi Ari Thór 
donase câteva mii de coroane într-o primă fază, iar 
fondatorii erau mereu în căutare de sprijin. 

— Cel fel de colaborare era? Îşi pregătea Jói un număr 
cu ocazia concertului? Elias lucra pentru „Salvaţi 
gospodăriile”? 

Lui Ari Thór îi păru rău imediat că pusese atât de multe 
întrebări deodată, o greşeală de începător în orice situaţie. 

Dar Hâkon nu părea îngrijorat şi-i răspunse pe îndelete: 

— Să vedem... Elli - adică Elias - s-a oferit să organizeze 
un concert în primăvară, toate câştigurile urmând să 
ajungă la „Salvaţi gospodăriile”. El a făcut toate 
pregătirile. Jói cântă şi el, şi la voce, şi la chitară. 
Rămăsese să aibă şi el un număr la concert, dar după aia s- 
au certat din ceva. Asta-i tot ce ştiu. Deci, pe scurt, Jói e 
omul pe care vrei să-l iei la întrebări, nu pe colegii lui 
Elias. 

Zâmbi cu gura până la urechi. 

— Mai vedem. 

Ari Thor se ridică în picioare. 

— Mersi... prietene. 

Se îndepărtă cu paşi repezi. 


e 44» 


8 


După şedinţa de dimineaţă, Ísrún merse la Institutul 
meteo ca să întrebe dacă cenuşa cădea încă asupra 
oraşului. Vorbi cu o tânără care se scuză, explicându-i că 
terminase studiile de curând şi nu lucra acolo de prea 
multă vreme, dar care în acelaşi timp cunoştea datele 
despre cenuşă şi poluarea aerului din Reykjavik ca pe 
propriile buzunare. Ar ieşi un interviu pe cinste, îşi zise 
Isrun, dar, când îi propuse, tonul celeilalte se schimbă 
imediat. Refuză sub orice formă şi pentru prima dată de la 
începutul discuţiei se lăsă tăcerea. 

— Nu poţi doar să mă citezi? întrebă ea în cele din urmă. 

— Din păcate nu dă bine, răspunse Îsrin şi-i repetă 
placa pe care o ştia aproape pe de rost: Pentru publicul de 
televiziune e esenţial să vadă cu cine stăm de vorbă. Stai 
liniştită, nici n-o să observi camera de filmat, adăugă ea o 
minciună nevinovată. 

Ísrún se văzu nevoită să recurgă la tot arsenalul din 
dotare ca s-o convingă pe tânără să accepte un interviu în 
faţa camerei, iar în cele din urmă reuşi. Dar începuse să 
aibă dubii. Persoanele emotive nu se descurcau bine în 
faţa camerei şi până şi cel mai scurt dialog ar fi putut 
însemna un număr nesfârşit de duble, de replici filmate la 
nesfârşit. Uneori era mai uşor să vorbeşti cu politicienii, 
pentru că majoritatea n-aveau nicio urmă de trac în faţa 
camerei. Oamenii obişnuiţi erau de multe ori în stare să 
vorbească mult şi bine dacă nu erau filmati, dar când 
vedeau camera brusc cădeau pradă emoţiilor şi nu mai 
ştiau să lege nici două cuvinte. Isrun simţi un nod în 
stomac, dându-şi seama că tânăra era exact genul ăsta de 
persoană. 

— N-o să observe lumea că am emoţii? întrebă ea. 

— Nu-ţi face griji! Camera ascunde lucrurile astea, minţi 
Îsrun cu pricepere. 

— Dacă iese prost, să nu-l difuzezi, bine? Să dai pe post 
doar ce-am declarat. 


e 45 - 


— Sigur, bineînţeles, murmură Îsrun. 

Începea s-o roadă conştiinţa, dar avea nevoie să stea de 
vorbă cu un specialist, iar femeia din faţa ei ştia totul 
despre subiect. 

Amănuntele despre norul de cenuşă în sine nu erau prea 
interesante şi n-ar fi făcut niciodată vâlvă. Cenuşa polua 
aerul din Reykjavik de câteva săptămâni, dar ziua aceea 
era una deosebit de rea. 

Aşa că, după câteva întrebări generale despre cenuşă, 
Îsrin hotărî să se concentreze asupra pericolului viitor: 
posibilitatea să erupă Katla. 

— Dar Katla? întrebă ea. E adevărat că există şansa să 
erupă? N-a mai făcut-o de mult, ultima eruptie a avut loc în 
1918. 

— Păi... păi... se bâlbâi tânăra, nu tocmai pregătită să 
meargă în direcţia aceea. Sigur că există un risc real, chiar 
considerăm că a trecut mult timp... 

— lar impactul unei erupții a lui Katla? Haos total în 
traficul aerian? 

— Da, aşa cred... 

Apoi păru să-şi dea brusc seama că picase în capcana lui 
Ísrún şi-i pusese pe tavă un titlu senzaţionalist. 

— Adică, nu, n-avem de unde să ştim. Depinde de norul 
de cenuşă şi de direcţia vântului, sunt foarte multe 
variabile. , 

— Mulţumim, asta-i tot. Acum o să plecăm, zise Ísrún. 
Sunt sigură că o să putem folosi ceva din ce ne-ai spus. 

— Vă rog să nu folosiți ultima parte, cea despre Katla, 
răspunse femeia, strângându-i mâna lui Isrun. 

Avea palma leoarcă de transpiraţie. 

— Poate că nu, o să vedem, zise Isrun, chitită să-şi 
sperie puţin publicul cu o previziune despre o posibilă 
erupție violentă a lui Katla. 

Unii pur şi simplu nu-şi doresc cele cinşpe minute de 
faimă, trase ea concluzia, clătinând iritată din cap. Nici 
măcar, ca în cazul de faţă, cele şaizeci de secunde. 

— Lucrurile o să se înrăutăţească peste zi, adăugă 
femeia în timp ce Îsrun se îndepărta, parcă vrând să ofere 


e 46 - 


ceva la schimb pentru povestea cu al doilea vulcan. Vântul 
îşi schimbă direcţia şi o să aducă încoace o ploaie de 
cenuşă şi mai puternică. 

Veşti bune, îşi spuse Îsriin, pentru că asta însemna că 
reportajul ei putea să ajungă mai aproape de începutul 
buletinului de ştiri, cu toate că bărbatul mort din nord 
avea să fie, fără îndoială, ştirea principală. 


Când Îsriin se întoarse, în redacţie se auzea un murmur 
general. Cu toţii discutau despre crimă. 

— Avem un nume! îl auzi pe Ívar strigându-i lui 
Kormákur. Elias Freyson, cu domiciliul în Siglufjörður. 
Contractor. Organiza un eveniment caritabil în nord. Poate 
fi o abordare bună - „Filantrop ucis”, ceva de genul ăsta. 
Găseşte un unghi potrivit. 

— Un unghi potrivit? i-o întoarse Kormâkur nu tocmai în 
largul lui. Omul a fost omorât! j 

Îvâr zâmbi stângaci şi se întoarse spre Ísrún. 

— Cum merge cu materialele tale de umplutură? întrebă 
cu voce tare, parcă vrând să fie sigur că-l aude toată 
lumea. 

— Bine, răspunse ea ferindu-şi privirea. 

În urmă cu câţiva ani n-ar fi lăsat pe nimeni s-o calce aşa 
în picioare, să-i dea doar cele mai banale subiecte şi apoi s- 
o facă de râs în faţa colegilor. 


— Ívar. 

El ridică privirea, o văzu pe Ísrún lângă biroul 
redactorului şi se-ntrebă ce mai voia de el. Poate venise să 
se plângă de poanta cu „materialele de umplutură” la 
douăzeci de minute după ce se întâmplase. 

— Parcă aveai de lucru la ştirea despre cenuşa 
vulcanică, răspunse în doi peri. 

Nu se sinchisea să fie politicos la serviciu, cu excepţia 
momentelor când vorbea cu şefii, desigur. 

Ea ezită. 

— Haide, zi ce s-a-ntâmplat, spuse el oftând. 

— Mă întrebam dacă aş putea să lucrez la ştirea despre 


e 417 -- 


crimă împreună cu Kormâkur. Pe partea mea e cam linişte, 
zise ea roşind. 

Părea nefericită. 

— Linişte? Nu sună bine. 

— Sunt pe tură în următoarele câteva zile, deci nu mi-ar 
fi greu să urmăresc şi crima, şi subiectele mele obişnuite, 
zise Îsrun cu o determinare neobişnuită în glas, care-l luă 
prin surprindere. 

— N-am cum să pun doi oameni să se ocupe de un singur 
subiect. Ai terminat de editat ştirea cu festivalul? 

— Nu tot, dar aproape. Nu poate s-o termine unul dintre 
stagiarii de peste vară? 

— Mai vedem. Probabil o să intre în buletinul de seara 
târziu. 

Ívar începea să-şi piardă răbdarea. 

— Şi chestia despre poluarea cu cenuşă? 

— l-am luat un interviu unui meteorolog de la Institutul 
meteo, cred că putem folosi o parte din el, răspunse ea 
stângaci, neştiind cum să-şi impună punctul de vedere. Aş 
vrea să plec în nord, adăugă în cele din urmă pe un ton 
ferm. 

— În nord?! făcu Îvar uluit. 

— Da, în Skagafjörður, unde a fost găsit cadavrul. Poate 
şi la Siglufjörður. 

— Ce naiba, Îsrin, nu putem să te trimitem prin toată 
ţara, uite-aşa! Trebuie să ţinem de fiecare bănuţ. Şi cu asta 
am încheiat discuţia. 

— Dar... 

— Am încheiat discuţia. 

— Voiam doar să zic că... 

Cobori glasul şi se apropie de el. 

— Am primit adineauri un telefon şi am o pistă care cred 
că merită cercetată. 

— Un telefon? Explică-mi. Cine-a sunat? 

— Scuze, asta nu pot să-ţi zic. 

— De ce dracu’ nu? izbucni Ívar, reuşind să se 
stăpânească exact înainte să dea cu pumnul în birou. 

— Un prieten de la Akureyri. Zice că-l cunoştea pe tipul 


e 48 +» 


care a murit, dar nu ştiu câte detalii pot să-ţi dau. 

— Zi odată! 

Începea să ridice tonul. 

— Va trebui să mă laşi să urmăresc pista. 

— Bine. Fă ce vrei. 

Lui Îvar îi era greu să-şi păstreze calmul, mai ales că 
prin minte i se învârtea deja gândul că poate Isrun ochise 
postul de redactor-şef, pe care-l râvnea el. 

— Mi-a zis că Elias era implicat în traficul de droguri din 
nord, şopti Îsrin deodată, de parcă ar fi dezvăluit un 
secret de stat. 

— Droguri? Pe bune? 

Îţi dădeai seama din glas că era cu adevărat surprins. 

— Vezi ce poţi să afli. Nu pot să-ţi promit deconturi 
pentru benzină şi cazare dacă nu vii cu ceva tare. Şi nu pot 
să-ţi dau cameraman. Va trebui să te descurci cu 
corespondentul nostru din nord dacă ai nevoie de filmări. 
Dacă nu, doar trimite-i lui Kormákur notițele şi o să le 
folosească în reportajul Jui. 

Ívar făcu tot posibilul să accentueze faptul că reportajul 
nu urma să fie al ei. Dacă era într-adevăr în rivalitate cu 
Ísrún, îşi zise că era mai bine să primească meritele 
Kormâkur, dacă ieşea ceva din subiectul acela. 

— Bine. 

Ísrún zâmbi. | 

Rar o vezi cu zâmbetul pe buze, îşi zise Ívar. 

— Plec după-amiaza asta. Nu-ţi face griji în privinţa 
cazării, găsesc eu un loc ieftin unde să stau la Akureyri. 
Ştiu bine oraşul, am lucrat acolo la spital. 

— Mai bine rămâneai acolo, bombăni Îvar pentru sine. 


Îsrin ieşi din încăpere fără să-i răspundă la remarca 
grosolană. Simţea că nici nu merită s-o facă. Motivul real 
pentru care plecase din Akureyri i s-ar fi părut de-a dreptul 
şocant lui Îvar, poate ar fi reuşit chiar să-l lase o dată-n 
viaţă fără cuvinte. Dar era mulţumită că reuşise să-şi apere 
poziţia şi că în curând urma să plece spre nord. 

Poate că întrecuse măsura inventând povestea cu Elias 


e 49 œ 


implicat în traficul de droguri, dar era o minciună 
nevinovată şi, oricum, trebuia să facă cumva să lucreze pe 
subiectul acela. 


e 50 - 


9 
Sudul Islandei - cu un an înainte 


Începuse concediul. Speram să am parte de o săptămână 
în sudul Islandei ca să scap de presiunea şi oboseala pe 
care le simțeam. 

Plănuiam să lucrez la articolul despre bunica, deşi 
încercam încă să-mi dau seama ce scrisese ea în jurnal, 
misiune pe care am început-o din clipa în care l-am văzut 
pe bunicul aruncând caietul în incinerator. _ 

Bineînţeles, ştiam că jurnalul era pierdut. In adâncul 
sufletului ştiam că n-o să aflu niciodată ce scrisese, dar tot 
îmi era greu să accept situaţia. 

Poate că Bunicul Lărus, care a murit de mult, avea 
dreptate: Ísbjörg scrisese jurnalul pentru sine şi pentru 
nimeni altcineva. 

Am plecat cu rabla spre est, spre Landeyjar, silită de 
motorul mic al maşinii să respect viteza legală. 

În cele din urmă, când am luat ultima curbă de pe 
drumul cu pietriș, mi-am înălţat privirea spre casa veche a 
bunicului. Se înălța pe un deal mic, cu vedere la câmpiile 
verzi de pe partea dinspre interiorul insulei, la munții înalți 
din depărtare cu vârfurile lor înzăpezite şi, de cealaltă 
parte, la Insulele Westman, care se ridicau din mare. 

Fusese un teren de joacă nemărginit pentru o fetiţă care 
venea în vizită la bunici. Aici a suflat mereu o briză 
răcoroasă care aducea cu sine mirosul mării, Chiar şi în 
plină vară - cel puţin, asta-mi amintesc eu. 

Am ajuns la casă şi am deschis poarta, cu sârma ei 
ghimpată din partea de sus, uitând pe moment că un cuplu 
cu doi copii mici o cumpăraseră după moartea Bunicului. 

În curte era parcată o camionetă destul de nouă şi, când 
am coborât din maşină, un câine vesel a venit să mă salute. 

Era puțin probabil să obțin vreo informaţie utilă pentru 
articol din vizita asta, dar ceva mă atrăgea aici. 

O tânără a venit la uşă şi m-a măsurat cu privirea, în 


e 51 œ» 


tăcere, zărindu-mi cicatricea de pe față şi ferindu-şi 
imediat ochii, ca şi cum n-ar fi remarcat-o. A fost suficient 
ca să-mi amintesc cât de mult ies în evidenţă. 

Mi s-a sugerat să apelez la chirurgie plastică, dar n-am 
luat-o niciodată în calcul. Bănuiesc că, în adâncul 
sufletului, nu mă deranjează să fiu diferită, să înfrunt 
lumea şi să înot împotriva curentului. 

— Bună dimineaţa, a zis tânăra în cele din urmă, 
zâmbind. 

— Bună. Eu sunt Îsrin. 

— Da. Apari la ştiri, nu-i aşa? a întrebat femeia şi s-a 
uitat peste umărul meu. N-ai venit şi cu un cameraman? 

— Ce? Nu, nu n-am venit chiar în interes de serviciu. 
Lucrez la un articol despre bunica mea, am zis. A locuit 
aici. 

— In casa asta? 

— Exact. Aş putea să intru puțin şi să arunc o privire? 

M-a poftit înăuntru. Bănuiesc că era greu să refuzi pe 
cineva care oricum apărea în casă pe ecranul televizorului. 

M-am străduit să-mi placă vizita. M-au  năpădit 
amintirile, chiar dacă noii proprietari făcuseră multe 
schimbări. Bucătăria era nouă, iar baia fusese reparată 
cum trebuie. Intr-o oarecare măsură, farmecul casei 
dispăruse - nu mai era clădirea veche şi peticită în care 
locuise Bunicul, ci o variantă mai aranjată şi mai modernă 
a ei. 

Mi-ar fi plăcut să înnoptez acolo dacă mi-ar fi propus, 
dar stabilisem deja să rămân la un văr care avea o fermă în 
apropiere. Puteam să-mi scriu articolul acolo, să mă 
relaxez şi să depănăm amintiri despre familia mea. 

Stabilisem şi o oră la care să mă întâlnesc cu două femei 
care o cunoscuseră bine pe bunica Ísbjörg. Îmi spuseseră 
că le-ar face plăcere să-şi aducă aminte de trecut cu mine. 

Tremuram de nerăbdare să aflu orice indiciu, orice 
amănunt cât de mic care să-mi spună mai multe despre 
viața bunicii mele. 


e 52 œ» 


10 


Svavar Sindrason stătea în vechiul scaun de răchită, 
privind în zare. Era locul lui preferat când voia să-şi dea 
seama cum urma să fie vremea. Scena din faţa lui n-avea 
nimic special în sine, în mare parte fiind compusă din 
peretele casei de alături. Dar nu conta - lui îi plăcea să 
studieze cerul. 

Uneori mergea la biserică, mai mult din obişnuinţă decât 
din convingere, deşi era credincios în felul lui. Credea într- 
o putere superioară dar, cum nu se aştepta să primească 
vreodată răspunsuri, numai rareori apela la Dumnezeu 
pentru sfaturi. 

Acum avea între patruzeci şi cincizeci de ani. Nu 
intenţionase să locuiască în casa veche din Dalvík înainte 
să împlinească patruzeci de ani. Planul fusese să strângă 
treptat nişte bani şi să se mute altundeva. Se născuse şi 
trăise aici toată viaţa, cu numai câteva pauze. Închiriase 
un apartament în sud şi lucrase acolo o vreme, deşi casa 
din Dalvik îi aparţinea în totalitate, acum că ambii lui 
părinţi muriseră. Lui Svavar îi plăcea micul oraş, dar visa 
la un apartament undeva în sudul Europei, de preferat 
lângă plajă, unde să poată lua lucrurile mai uşor, să se 
bucure de lumina soarelui şi de multe cocktailuri lungi. Ar 
fi făcut aproape orice ca să-şi vadă visul cu ochii. 

Puţin mai devreme, Svavar se uitase la ştiri. 

Acum stătea la geam şi se gândea la Cel de Sus. 

Pentru prima oară se simţea uşor confuz. 

Întrebările despre viaţă şi moarte nu-i dădeau pace. 

Despre viaţa lui şi despre moartea altcuiva. 

Se întreba până unde ar fi mers ca să-şi salveze pielea. 

Svavar voia să trăiască din plin singura viaţă pe care o 
primise. N-avea de gând să facă asta dintr-un loc unde ar fi 
fost ţinut sub cheie. 

Însă nu doar gândul la închisoare îl îngrijora. Svavar ştia 
că, dacă s-ar fi dus la poliţie, ar fi trebuit să se teamă de 
moarte. De propria moarte. 


e 53» 


Dacă ar fi avut cum să afle cât de grave ar fi fost 
consecinţele discuţiei cu poliţia, poate că i-ar fi fost mai 
uşor să ia o decizie. Îi era destul de limpede ce s-ar fi 
întâmplat dacă nu s-ar fi dus la ei. 

De-a lungul timpului rostise de multe ori expresia „o 
chestiune de viaţă şi de moarte”, însă numai acum îi 
înţelegea cu adevărat sensul. 

Continuă să se uite în gol pe fereastră, sperând să 
primească un răspuns la dilema lui. Să facă ce trebuie, să 
salveze viața cuiva, dar să suporte consecințele 
implacabile? Sau să ţină totul pentru sine şi să-şi petreacă 
restul zilelor cu conştiinţa încărcată? 


e 54» 


11 


Colţul pentru cafea de la secţia de poliţie din 
Siglufjörður era un loc popular ori de câte ori trebuia 
investigat ceva ieşit din comun. Primul vizitator din ziua 
aceea fu Omar, căpitanul de vas ieşit la pensie, care se 
înfăţişă la scurt timp după publicarea ştirii că trupul 
neînsufleţit era al unui bărbat care nu numai că lucra la 
noul tunel, dar locuise în Siglufjörður. 

Omar era unul dintre cei care frecventa constant secţia 
de poliţie, dar de bunăvoie, ca să bea o cafea când avea 
chef de companie. Nimeni nu ştia pe care vas fusese 
comandant, dar supranumele „Căpitanul” se prinsese de el 
la fel de puternic cum se prinsese porecla „Reverendul” de 
Ari Thor, care nu predicase niciodată în faţa unei 
congregaţii. 

— Ce mai faci, Omar? îl întrebă Tómas când se aşezară 
amândoi la masă. 

— Binişor, băiete. Dar tu? 

Tomas nu era pregătit să vorbească despre cum se 
simţea. Ştia exact ce urmărea Omar - bârfe despre soţia 
lui Tómas, care se mutase „temporar” în sud, la Reykjavik. 
Tomas bănuia că felul în care păstra legătura - sau mai 
bine zis, nu păstra legătura - cu soţia lui devenise subiect 
de discuţie în oraş. 

— Bine, răspunse el mai entuziasmat decât se simţea. 

De fapt, îşi zise, uneori chiar mă simt bine, dar asta 
numai când nu se gândea la soţia lui. Tânjea să se mute la 
Reykjavik ca să fie lângă ea - uşor de zis, greu de făcut. Se 
întrebase dacă să nu ia o pauză de la serviciu, un an 
sabatic, ca să plece în sud. Era mulţumit şi liniştit de 
dârzenia lui Ari Thor şi se gândea că tânărul ar fi fost în 
stare să preia temporar conducerea dacă el, Tómas, ar fi 
luat o pauză. 

— Ocupat? 

— Ei, ca de obicei, răspunse Tómas, apelând înadins la 
răspunsuri scurte. 


e 55» 


— Ce veste groaznică despre omul ăla care a fost... 
omorât, zise Omar, accentuând în mod dramatic ultimul 
cuvânt. . 

— Da. Il cunoşteai? 

— Nu. Doamne, nu. Parcă era doar contractor pe-aici, 
nu-i aşa? Am auzit că făcea nişte bani lucrând la tunel. Mi 
se pare că toată lumea-i chitită să facă mare caz de asta. 
Cică locuia la Nóra în apartament. 

— Aşa e, l-a închiriat, confirmă Tómas, atent să nu-i dea 
bătrânului prea multe detalii. 

Ancheta era condusă de poliţia din Akureyri, ajutată de 
cea locală din Sauðárkrókur şi, în mai mică măsură, de cea 
din Siglufjörður. 

Ari Thór începuse deja să se ocupe de caz şi vorbise cu 
Hákon, sau „Hákon, Băiatul cu hering”, cum îi zicea de 
cele mai multe ori Tómas. Hákon îi oferise numele şi datele 
de contact ale colegilor cel mai apropiaţi de Elias. Unul 
dintre ei, Páll Reynisson, fusese la un moment dat poliţist 
în Siglufjörður. Mai erau Svavar Sindrason, care locuia în 
satul Dalvík, şi cel de-al treilea, Logi Jökulsson. 

Tomas şi Ari Thor participaseră la o teleconferinţă şi li 
se spusese că Svavar Sindrason fusese deja interogat. Il 
cunoştea pe Elias de mult timp, dar nu oferise prea multe 
informaţii. Ştia şi că Elias lucra şi în afara contractului, la 
casa din Skagafjörður - Elias nu se ferise să spună acest 
lucru. 

Cel mai probabil crima fusese comisă noaptea, dar cum 
la ora aceea traficul nu era supravegheat în district şi nu 
existau camere video era imposibil să-ţi dai seama cine 
circulase prin zonă. 

Cât despre Svavar, el spusese că în noaptea aceea 
dormea de mult. Locuind singur, era o afirmaţie greu de 
confirmat. 

Nu eliminaseră din calcul posibilitatea ca ucigaşul să fie 
femeie. Lovitura nu fusese dată cu multă putere, iar bucata 
de lemn nu era chiar atât de mare. Pagubele majore le 
provocase cuiul. R 


e 56 - 


Viaţa Nórei Pálsdóttir putea fi împărţită în trei perioade: 
o căsătorie dezastruoasă, călătoriile în străinătate şi 
uitatul în gurile altora. Studiase stomatologia pentru că 
tatăl ei fusese dentist şi în casa părintească nu se 
discutase despre vreun alt gen de carieră pentru ea. În 
realitate n-o interesa deloc meseria ei şi organiza lucrurile 
astfel încât să fie cât mai mult timp plecată. După zece ani 
de căsnicie, soţul ei îşi dăduse seama că ea iubea 
călătoriile mai mult decât îl iubea pe el, divorțase imediat 
şi luase cu sine o parte nejustificat de generoasă din 
agoniseala ei. Poate că divorţul ar fi avut loc oricum, nu 
atât din pricină că-i plăceau călătoriile cât din cauza 
obiceiului ei de a nu fi tocmai credincioasă soţului. 

Se mutase într-un loc mai mic, vânzând casa din zona 
centrală din Reykjavik şi cumpărându-şi un apartament în 
suburbii. Banii primiţi îi mutase în fondul de călătorii. 

Excursiile începuseră în studenţie, când se plimbase în 
jurul lumii având în bagaj strictul necesar şi preferând să 
umble de una singură. 

Traiul pe o insulă singuratică din Atlanticul de Nord nu 
putea s-o mulţumească şi simţise mereu un imbold 
puternic să exploreze lumea, să vadă şi să simtă culturi 
îndepărtate şi nefamiliare, dar şi natura de pe acele 
meleaguri. Prin urmare, profita de fiecare ocazie ca să 
meargă într-un loc nou, să lase Islanda mult în spate. 

Întâi alesese Europa, dar când începuse să câştige mai 
mult adăugase pe listă destinaţii mai interesante, din Asia, 
Africa şi America de Sud. Işi descoperise locurile preferate 
din fiecare emisferă şi se asigurase că le vizitează de mai 
multe ori. ltinerariul ei era nemilos. Pentru fiecare nou 
paradis pe care-l descoperea planifica o călătorie de 
întoarcere acolo, până când îi deveni limpede, odată cu 
trecerea anilor, că timpul e o resursă finită, şi la fel şi 
fondurile ei. Când împlinise şaizeci de ani hotărâse că era 
destul. Prietenii şi cunoştinţele ei ieşiseră rând pe rând la 
pensie şi începuseră să vorbească despre călătorii în jurul 
lumii, croaziere sau plimbări prin ţări străine. Dar Nóra 
era epuizată, extenuată de acel du-te-vino neîncetat din 


e 57 œ» 


tinereţe. 

Cam când ieşi la pensie Nora vându apartamentul din 
Grafarvogur. Nu se simţise niciodată în largul ei acolo, iar 
unul dintre motivele principale era faptul că făcea 
împrumuturi mari ca să investească la bursă. Când se 
declanşase criza financiară, descoperise repede că 
pierduse aproape totul. 

Nu-i mai rămăsese decât să se mute din Reykjavik şi să 
se întoarcă în nord, în oraşul ei natal, Siglufjörður, reuşind 
să salveze îndeajuns de mulţi bani din dezastrul financiar 
ca să-şi cumpere o casă frumoasă, cu vedere la mare, pe 
Hvanneyrarbraut. Reuşea să-şi acopere cheltuielile zilnice 
închiriind etajul. De fapt, constatase că-i place să mai aibă 
pe cineva în casă. 

La Siglufjörður plănuia să se relaxeze, să se bucure de 
viaţă. Reuşea să facă asta luând parte la scena socială a 
oraşului, experimentând cu câţiva iubiţi noi şi petrecând 
mare parte din timp citind lângă fereastra din dormitor, de 
unde putea să vadă marea şi munţii care împrejmuiau 
oraşul. 

Era acasă când tânărul poliţist bătu la uşă. Se aşteptase 
la sosirea poliţiei când aflase ştirea despre chiriaşul ei 
găsit mort. În loc să-l primească în pantalonii ei obişnuiţi 
de trening şi în şlapi, se îmbrăcase mai dichisit. Măcar 
atâta să facă. 

Sperase să vină Tomas în persoană, dar în locul lui 
stătea cel poreclit Reverendul, un tânăr chipeş. Era mult 
prea tânăr pentru ea, bineînţeles, cu toate că refuza să 
neglijeze vreo variantă. Era serios şi avea o privire moartă, 
ca şi cum ar fi pierdut ceva de preţ. 


— Intră. 

Femeia care stătea în prag afişă un zâmbet aproape 
cochet în timp ce-l studia cu privirea din cap până-n 
picioare. 

— Tu trebuie să fii Ari Thor. 

Incă îl deconcerta faptul că necunoscuţii ştiau cum îl 
cheamă, însă era conştient că într-o comunitate mică toată 


e 58 + 


lumea îi cunoştea pe poliţişti. 

— Mulţumesc. Trebuie să arunc o privire în 
apartamentul lui Elias. Înţeleg că era chiriaşul tău. 

— Aşa e. E groaznic ce s-a întâmplat. Bietul om... Era 
foarte simpatic. 

Vorbele ei nu păreau sincere. Foarte simpatic. Se 
întrebă dacă ăsta avea să fie epitaful lui Elias. Oare asta 
urma să-i scrie pe piatra de mormânt? 

— Ce mă fac eu cu toate lucrurile lui? se întrebă ea. 

— Te ajutăm noi cu asta. Poate găsim vreo rudă care să 
le moştenească. Dar mai întâi trebuie să arunc o privire în 
casă. Cel mai bine e să nu atingi nimic deocamdată, zise 
Ari Thór destul de sec, ca să evite comentarii inutile. 

Pereţii holului erau văruiţi într-un galben închis şi 
decoraţi cu stampe mici. O scară aflată în partea dreaptă 
ducea la etaj, unde pereţii aveau aceeaşi culoare. 

Nora deschise uşa şi-l pofti pe Ari Thór în camera de zi. 
Micul şemineu era plin cu vechituri şi plante în ghiveci. Pe 
pereţi atârnau picturi din cele mai îndepărtate colţuri ale 
lumii: una din Africa, alta cu un peisaj asiatic şi o acuarelă 
cu Rio de Janeiro. Era limpede că locuinţa aparţinea unui 
iubitor al călătoriilor, un depozitar al amintirilor. 

— Când l-ai văzut ultima oară? întrebă Ari Thor după ce 
luă loc pe o canapea albă. 

Ea se aşeză stânjenitor de aproape de el. 

— Ieri, răspunse. M-am întâlnit cu el pe hol ieri 
dimineaţă devreme. După acum ai văzut, n-ar fi putut să 
urce fără să treacă prin hol. Am făcut schimbări în casă 
când am cumpărat-o, ca să am apartamente separate sus şi 
jos. 

Din nou, zâmbetul ei îl făcu pe Ari Thór să nu se simtă în 
largul lui. Îşi feri privirea. 

— Părea îngrijorat din vreun motiv anume? Ai observat 
ceva neobişnuit la el? 

Nóra se gândi o clipă. 

— Bună întrebare. Nu îngrijorat, mai degrabă 
entuziasmat. 

— De ce crezi? 


e 59 œ 


— Chiar nu ştiu, mă tem. 

— Când s-a mutat aici? 

— Acum câteva luni. L-am cunoscut prin „Salvaţi 
gospodăriile”. Ai auzit de ea? întrebă pe un ton mieros. 

— Da, am contribuit şi eu, răspunse rece Ari Thor, 
preferând s-o ţină pe femeie la distanţă. 

Ea se lumină imediat la faţă. 

— Ce mă bucur! Elias s-a oferit să mă ajute. A zis că are 
destul timp liber şi că voia să dea ceva înapoi comunităţii. 

Făcu o pauză. 

— La începutul anului mi-a zis că a trebuit să se mute de 
unde locuia înainte şi că avea nevoie de o casă unde să 
stea câteva luni, până se termina tunelul. La o şedinţă de 
la „Salvaţi gospodăriile” i-am zis că făcusem schimbări în 
casă ca să închiriez sau să vând apartamentul de la etaj. A 
fost chiriaşul perfect, adăugă ea, coborând glasul, parcă în 
semn de respect pentru bărbatul mort. N-am auzit niciun 
zgomot de deasupra. lar în ultima vreme a fost plecat 
destul de mult. 

— Ai acces în apartamentul lui? 

— Acces? Bineînţeles. Dar n-am urcat niciodată. E 
important să respecţi intimitatea altora. 

Ari Thór îi simţi o undă de vină în glas. 

— Pe scurt, a fost un înger. Îmi plac oamenii care sunt 
gata să-şi sacrifice timpul liber ca să facă un bine. Iar 
faptul că era frumos foc, un cuceritor, la fel ca tine, nu era 
deloc un lucru rău. 

Flutură din sprâncene. Ari Thór încercă să-i ignore 
privirea, dar simţi că obrajii i se înroşesc şi, cu cât încerca 
mai tare să-i oprească, cu atât mai mult se colorau. 

— Nu te ruşina! N-ai de ce să te ruşinezi că arăţi bine, 
zise şi se aplecă spre el, iar zâmbetul cochet apăru din 
nou. Vrei ceva de băut? O cafea? Am şi vin roşu sau alb. 

El se ridică repede în picioare. 

— Hai să fim profesionişti, spuse cu răceală. Eşti 
amabilă să mă laşi să intru în apartamentul lui? 

Era o comandă mai degrabă decât o rugăminte. 

— Sigur, răspunse Nora, fără să pară afectată de faptul 


e 60 - 


că o respinsese. 


+ 

Îl urmă pe scări, descuie uşa şi se pregătea să intre 
odată cu el, însă Ari Thor ridică mâna şi îi ceru, ferm, să 
rămână afară. 

Era limpede că etajul nu fusese gândit ca apartament 
separat. Avea două camere, una dintre ele cu o baie mică. 
Probabil că ambele fuseseră cândva dormitoare, înainte ca 
una dintre ele să fie transformată într-o combinaţie ciudată 
de cameră de zi cu chicinetă. De-a lungul unui perete se 
înşirau un frigider, alături de o chiuvetă şi un aragaz, iar 
pe lângă acestea mobila părea menită mai degrabă să 
umple locul, nu să-l înfrumuseţeze. 

Dormitorul arăta insipid, chiar lipsit de culoare, cu un 
pat dublu şi două imagini monocrome pe perete. Zări 
câteva obiecte personale: o jachetă întinsă pe pat şi 
încălțări aşezate ordonat pe podea lângă nişte greutăţi. 

Hainele fuseseră aruncate în dulap, iar printre grămezile 
de rufe era şi o geantă de sport deschisă. Din ea se vedea 
cum atârnă un prosop alb, împăturit şi nefolosit. 

Abia după ce examină cu mai multă atenţie conţinutul 
genţii hotărî că era nevoie să-l sune pe Tómas. Urgent. 


e 61l œ» 


12 


Lui Ísrún nu-i luă mult s-o găsească pe fosta soţie a lui 
Elias. Află şi cum o cheamă, şi unde lucrează. 

Se pricepea să strângă informaţii despre oameni pe 
internet, într-o manieră perfect legală, desigur. O uimea 
cât de neglijenţi erau unii, cum furnizau tot soiul de 
informaţii personale pe reţelele de socializare, gata să fie 
culese de oricine ar fi aruncat o privire. Era mult mai uşor 
să descoperi trecutul cuiva, iar acum că existau şi arhive 
online ale ziarelor era o joacă de copii să afli datele 
personale ale oricui. 

Norul de cenuşă de peste Reykjavik era tot mai dens, 
aerul părea grunjos, parcă ar fi fost plin de particule de 
nisip. Fata cu emoţii de la meteo avusese dreptate. Era 
neobişnuit de cald pentru perioada aceea a anului, dar era 
imposibil să spui că vremea era bună cu un aer atât de 
uscat şi murdar. 

Când plecă de la televiziune îşi ţinu respiraţia cei câţiva 
paşi pe care-i avea de făcut de la uşă până la maşină. Când 
intră, se simţi uşurată. Chiar dacă aerul cald şi stătut era 
pe cale s-o copleşească, Isrun rezistă ispitei să coboare 
geamul în timp ce conducea spre portul unde Idunn, fosta 
soţie a lui Elias, avea o cafenea mică. 

Zona era liniştită, numai câţiva turişti hotărâseră să-şi 
încerce norocul în cenuşă şi aşteptau să se îmbarce pe un 
vas care urma să-i ducă să se uite la balene sau papagali 
de mare. Uneori, în weekend, Îsrun mergea în port să 
cumpere peşte proaspăt de la piaţă, halibut dacă găsea. De 
cele mai multe ori, însă, în weekend era de serviciu. Şi mai 
erau şi weekendurile în care abia reuşea să se convingă să 
coboare din pat. 

Cafeneaua era intimă. Muzica se auzea în surdină, 
finisajele de lemn dădeau locului o căldură rustică, iar 
aroma densă a cafelei proaspete te îmbia. Uşa era închisă, 
la fel şi ferestrele, ca să nu intre aerul acru, cu toată că 
mirosul neplăcut şi metalic al norului de cenuşă se 


e 62 œ» 


strecurase înăuntru. La o masă văzu un cuplu cu un 
cărucior pentru copii. Femeia sorbea din cafea în timp ce 
bărbatul trăgea de un pahar cu apă şi se ascundea în 
spatele laptopului deschis. Într-un colţ, un domn în vârstă 
stătea în picioare şi vorbea cu un angajat al cafenelei, 
având alături un câine mare. Apoi Isrun o zări pe Idunn. 

Era aceeaşi femeie după ale cărei poze Isrun săpase în 
arhiva veche a ziarului, găsind, printre altele, o imagine cu 
Elias şi Idunn la petrecerea de patruzeci de ani a unui 
politican popular. Singura diferenţă era că atunci Idunn 
avusese, părul vopsit într-un roşu aprins. 

Isrun se apropie de ea şi comandă un cappuccino. 

Când Idunn îi aşeză ceaşca în faţă, Isrun profită de 
ocazie şi deschise conversaţia: 

— Mi se pare că te recunosc. Nu cumva ne-am întâlnit 
pe undeva? 

— Nu ştiu. Se poate. Nu reuşesc să ţin minte feţele 
oamenilor, răspunse Idunn pe un ton vesel. 

— Eu nu le uit niciodată. Uneori poate fi un blestem. Eu 
sunt Isrun. 

Idunn îi spuse cum o cheamă şi brusc lăsă impresia că o 
recunoaşte pe Îsrun, privind-o cu o confuzie neaşteptată. 

— Am impresia că te-am mai văzut undeva. Parcă la o 
petrecere mare de acum câţiva ani? Era ziua cuiva, 
împlinise patruzeci de ani, insistă Isrun, făcând apoi o 
pauză şi sorbind din cappuccino ca să-i dea celeilalte 
ocazia să răspundă. Cafeneaua e a ta? 

— Mersi. Da, aşa e. Am deschis de curând. Am avut o 
cafenea în mallul Kringlan, dar am vrut să fiu mai aproape 
de centrul oraşului, răspunse Idunn zâmbind. 

Isrun hotărî să iasă cu toate armele la înaintare. 

— O, Doamne, nu cumva eşti soţia lui Elias? Nu el a fost 
găsit ucis undeva în nord? 

Zâmbetul dispăru imediat de pe chipul lui Idunn, înlocuit 
de o grimasă îndurerată. 

— Poţi să nu te mai prefaci. Te-am văzut la televizor. 
Eşti la ştiri, nu? În fine, nu contează, actriţă clar nu eşti. 

Isrun aprobă din cap şi roşi, jenată, surprinsă şi 


e 603 - 


dezamăgită să constate că nu era pe cât de neruşinată se 
credea. 

— Dar ai dreptate, continuă Idunn. Am fost căsătorită cu 
Elias. Acum mult timp. Ce vrei să afli despre nenorocitul 
ăla? întrebă ea pe un ton lipsit de orice emoție. Bine i-a 
făcut cine i-a făcut-o. 

Îsrun era năucită de reacţie. Simţi că toate aptitudinile 
ei de jurnalist, rafinate de-a lungul timpului, o părăsiseră 
brusc şi preţ de o clipă parcă i se tăie răsuflarea. 

— M-au sunat de dimineaţă de la poliţie să-mi spună că 
Elias a murit, explică sec Idunn, rupând liniştea care se 
aşternuse. Nu pot să zic că o să vărs prea multe lacrimi 
pentru el. 

— A fost... A jucat şi-n deplasare cât aţi fost căsătoriţi? 
întrebă în cele din urmă Îsrun cu glas încet. 

— Ba bine că nu! A fost un jegos fără pereche. Tot nu 
pricep de ce m-am căsătorit cu el, răspunse Idunn, apoi 
parcă regretă felul în care îşi alesese cuvintele. Pentru 
Dumnezeu, nu mă da cu declaraţia asta la ştiri, bine? 

Făcu o pauză şi se aplecă spre Isrun. 

— Cum la fel de înţeleaptă ai fi dacă nu l-ai scoate vreo 
uşă de biserică. f 

— Nicio şansă, răspunse Ísrún, puţin şi pentru ea însăşi. 
Dar sigur ai obţinut ceva la divorţ, nu-i aşa? 

Idunn râse, un râs amar, obosit. 

— Da’ de unde? Dobitocul n-avea nicio para chioară, cel 
puţin nu de care să ştiu eu. Eu eram cea cu salariul în 
casă. El s-a aranjat foarte bine după divorţ şi a reuşit chiar 
să-mi ia apartamentul din Akuyreyri. Nu-i ceva deosebit, o 
garsonieră, dar sigur face nişte bani. Am reuşit să păstrez 
cafeneaua. E... a fost... atât de zgârciob că nici nu cred că 
a înregistrat apartamentul din Akureyri pe numele lui. În 
acte, tot compania mea apare că-l deţine. Probabil n-a vrut 
să plătească asigurare şi taxe pe el, mai zise ea şi zâmbi, 
luminându-se la faţă când îşi dădu seama de un aspect 
pozitiv al dispariţiei lui Elias. Hei, poate că până la urmă 
reuşesc să-mi păstrez apartamentul! Poate ar merita să-l 
vând. 


e 64» 


— Uneori îţi găseşti norocul în cele mai neaşteptate 
locuri, comentă Isrun neconvingător. 

Îi mulţumi lui Idunn pentru timpul pe care i-l acordase şi 
îşi făcu curaj să se aventureze în aerul viciat de afară. 

Cerul era neobişnuit de întunecat, soarele fusese 
acoperit de ceața groasă, minerală, chiar dacă nu se vedea 
nicăieri vreun nor. Îsrin simţi cum i se aşază cenuşa pe 
limbă în timp ce respira, de parcă ar fi luat o gură de nisip. 
Se cutremură la gândul ăsta, se grăbi spre maşină şi porni 
imediat. Se simţea ca într-un oraş străin şi poluat, în 
timpul caniculei, nu la Reykjavik, într-o zi de vară. 

N-ar fi putut alege o zi mai bună să plece din oraş. Era 
prima oară când se întorcea la Akureyri de când plecase 
de-acolo pe nepregătite, cu un an şi jumătate înainte, ca să 
ajungă din nou la Reykjavik. Scrâşni din dinţi la gândul 
rănilor vechi pe care le-ar fi putut deschide întoarcerea la 
Akureyri, dar îşi zise că n-avea de ales şi că trebuia să 
meargă acolo. j 

Lucrurile începeau să se cristalizeze, iar Ísrún simţea că 
prinsese un fir. Putea să-l dezvăluie pe adevăratul Elias 
Freysson. 


— Kormâkur! Vino puţin! 

Ívar stătea pe scaunul redactorului-şef şi strigase în 
toată redacţia, ca de obicei, ca un rege care-şi 
supraveghează supuşii. 

Kormâkur se grăbi să ajungă lângă el. 

— Cum merge cu ştirea despre crimă? 

— Nimic nou, răspunse Kormâkur. 

— Nimic nou? A fost omorât un om! Nu-mi spune că doar 
stai şi aştepţi ca poliţia să ţină o conferinţă de presă. 

Tonul lui Îvar era sobru, cu o notă ascuţită de sarcasm. 

— Ce? Nu, normal că nu... Dar lucrurile abia acum 
capătă amploare, se bâlbâi Kormâkur. 

— O să fie ştirea noastră principală din seara asta. Ce 
mama naibii, încearcă şi tu şi fă-o să sune tensionat! 

Ívar bombăni ceva pentru sine, apoi se aplecă spre 
Kormâkur şi-i şopti la ureche: 


e 65» 


— Ascultă, cineva a sunat-o pe Îsrin şi i-a dat un pont. 
Un amic de-al ei, nu mi-a zis cum îl cheamă, spune că Elias 
era implicat în afaceri cu droguri. 

— Droguri? Se droga? întrebă surprins Kormákur. 

— Nu, făcea contrabandă. 

— Drace! Ăsta, da, subiect! 

— Nu-i aşa? Mi-a pus piciorul în prag că vrea neapărat 
să-şi încerce mâna, deci dacă trimite ceva îţi dau ţie. Dar 
tot vreau să te ocupi şi personal de asta. N-am încredere-n 
ea cu ceva atât de mare. Poţi s-o faci? 

— Normal! 

Kormâkur se grăbi la biroul lui şi sună la poliţia din 
Akureyri ca să verifice dacă exista vreo legătură între 
victimă şi vreo reţea de traficanţi. 

Dar poliţiştii tăceau mâlc. Nu voiau să ofere informaţii 
până la conferinţa de presă, iar Kormákur puse jos 
telefonul fără să afle nimic nou. Se întrebă ce ştia, de fapt, 
Isrun. Spera să se întoarcă în sud cu mâna goală, lucru 
care i-ar fi deschis uşa să fie zburată din echipă. 


e 66 - 


13 


Kristin străbătea cu paşi repezi culoarul spitalului din 
Akureyri. Cu timpul, linoleumul galben se zgâriase şi se 
pătase, iar faianţa albă de pe pereţi îşi pierduse de mult 
luciul. Era un mediu rece şi neprimitor. 

Când îi începu garda, toate aripile spitalului roiau de 
activitate. Kristinei îi plăcea - se plictisea repede când 
lucrurile erau prea liniştite, avea prea mult timp să se 
gândească la viitor. Ca orice medic care-şi obținea 
calificarea în Islanda, în curând urma să fie silită să se 
gândească la o specializare în străinătate, dar împingea 
gândul ăsta undeva într-un cotlon îndepărtat al minţii. Nu 
avea starea de spirit necesară să ia decizii care să-i dicteze 
cursul carierei. După anii de studiu de la Universitatea din 
Islanda urma să se confrunte cu încă o lungă perioadă de 
studii, de astă dată în străinătate. Uneori îi părea rău că 
alesese medicina, nu-i plăcea gândul că o să petreacă ani 
întregi învățând pentru ca apoi să fie limitată la un singur 
domeniu de activitate. Când lua în calcul investiţia de 
timp, dar şi presiunea la care o supunea meseria ei, se 
gândea că banii câştigaţi nu prea meritau. Bănuia că, din 
moment ce economia încă stagna după criza financiară din 
urmă cu câţiva ani şi că sectorul de sănătate punea oameni 
pe liber, urma să fie nevoită să lucreze în străinătate 
pentru ca investiţia să fie rentabilă. Iar asta presupunea şi 
mai multe decizii. 

Îşi simţi mobilul, pus pe modul „silenţios”, cum vibrează 
în buzunar. Se opri, scoase telefonul şi văzu că era amicul 
ei de la terenul de golf. Stabiliseră să se întâlnească în 
timpul săptămânii. 

Răspunse. 

— Kristin? 

— Eu sunt. Bună! 

Glasul lui prietenos îi provocă o senzaţie de căldură. 

— Te deranjez? 

Kristin pusese mereu serviciul şi studiul pe primul loc 


e 607 œ» 


când era cu Ari Thor. Oare din cauza asta se despărţiseră? 

— Nu, e-n regulă. 

— Mă întrebam dacă vrei să ne vedem diseară, să găsim 
un loc şi să mâncăm ceva. 

— Scuze, am program astă-seară. 

Era dezamăgită. Simţea nevoia să-l întâlnească, să se 
relaxeze şi să se gândească la altceva. 

— Mâine seară? 

— E perfect. 

— Ne putem vedea la mine, zise ea. Termin garda la 
şapte. 

Îi comunică adresa. 

— Super! Ne vedem mâine, spuse el. 

Kristin avu impresia că simte o plăcere reală în glasul 
lui. Şi nu putea să nu fie nerăbdătoare - deja se gândea la 
întâlnirea lor. Vin roşu, un platou de brânzeturi bune... 
Poate că avea să reuşească în cele din urmă să şi-l alunge 
pe Ari Thor din minte. 


e 68 œ» 


14 


Nu băgase de seamă când coborâse, dar Nora era deja 
în hol când Ari Thor ajunse şi el jos cu geanta sport. 

— O iei cu tine? întrebă ea. 

— Da. 

— Pentru ce? 

Nóra făcu ochii mari, entuziasmată. 

— Am nevoie de cheia de la apartamentul de sus, zise 
Ari Thor, evitându-i cu dibăcie privirea întrebătoare. Ai 
chei de rezervă? 

Nóra fu luată prin surprindere. 

— Cum? Da, sigur, zise ea şi intră în propriul 
apartament, apoi se întoarse cu o cheie. Altele n-am, 
adăugă ea fixând geanta cu privirea. 

— Cum plătea chiria? 

Ea ridică privirea şi zâmbi. 

— Ce vrei să spui? 

— Plătea cu bani lichizi sau îţi transfera bani în cont? 

— Tot timpul cu bani lichizi. De ce? 

— O să te mai contactez dacă am întrebări, zise el cu o 
notă de autoritate în glas, sperând s-o domolească. Ţi-aş fi 
recunoscător dacă n-ai povesti nimănui că am venit aici. Şi 
să nu spui nimănui despre geantă, adăugă, încercând să 
arate prin ton faptul că era mai mult decât o rugăminte 
politicoasă. 

Ari Thor îşi luă la revedere de la Nóra şi intră în maşina 
4x4 a poliţiei. 

În Siglufjörður era încă lumină. Soarele sclipea pe cerul 
albastru, făcând apele fiordului să  scânteieze. Pe 
povârnişurile înalte de deasupra oraşului se vedeau încă 
petice de zăpadă, scoase în evidenţă de razele puternice. 
Ştirile pe care le auzise despre norul de cenuşă de la 
Reykjavik parcă ar fi venit din partea cealaltă a lumii. 

Gândurile i se îndreptară spre chestiuni personale. 
Kristin se mutase de mult din apartamentul lui mic de pe 
Oldugata, de la Reykjavik, dar el tot amânase să-l dea în 


e 69 œ» 


chirie. Trecuseră mai multe luni până-şi făcuse curaj să 
anunţe că e în căutarea unui chiriaş. De Crăciunul trecut 
reuşise să-şi ia mult timp liber de care n-avea nevoie. 
Ajunsese la Reykjavik cu o zi înainte de Ajun, îşi strânsese 
lucrurile personale din apartament şi le  depozitase 
altundeva înainte să se întâlnească cu potenţialul chiriaş. 
Căzuseră de acord ca perioada închirierii să fie un an, 
începând din 1 ianuarie, iar Ari Thór se simţise uşurat că 
reuşise în sfârşit să se ocupe de apartament, chiar dacă 
asta însemna că pune capăt perioadei pe care o petrecuse 
acolo împreună cu Kristin. Petrecuse Ajunul acela singur, 
în maşină, conducând spre nord şi ascultând slujba de 
Crăciun la radio, acolo unde avea semnal. 

Ari Thór rămase pe loc câteva momente înainte să plece 
de lângă casa N6rei. Amintirile îl împiedicau să se 
concentreze. Scutură din cap şi se şterse pe frunte cu 
dosul palmei. Trebuia să se concentreze la anchetă. 

Trase aer adânc în piept şi porni spre secţie ca să-l 
recupereze pe Tomas. Stabilise o întâlnire cu Logi 
KoOkulsson, al treilea membru al echipei lui Elias. 
Hotărâseră să se întâlnească în Skutudalur, chiar la gura 
tunelului, iar Tomas se oferise să vină şi el. 

— Cam cât crezi că-i acolo? întrebă Tomas când se urcă 
în maşină. 

— În geantă? Cred că vreo câteva milioane, în valută 
străină, răspunse Ari Thór şi ridică o sprânceană. Şi un 
teanc de coroane islandeze, probabil alte câteva milioane. 
E greu de zis. Trebuie să-i numărăm. 

Tómas se încruntă. 

— Crezi că ştia de ei? Poate că s-a uitat în geantă chiar 
înainte să apari tu. 

— Nora? Nu-mi dau seama, sincer să fiu. 

— Aş crede-o-n stare, insistă Tómas bănuitor. E tare 
vicleană. 

— Purcoiul ăsta de bani n-a apărut din senin, zise Ari 
Thór. Poate că Elias lucra şi la negru, dar oricum nu se 
justifică sumele astea. 

— De acord, spuse Tómas. Cred că trebuie să aflăm cu 


e 70 - 


ce se ocupa, de fapt, Elias. 


Tómas şi Ari Thor îl aşteptau pe Logi la intrarea în noul 
tunel. Din gura tunelului apăru un bărbat care părea să 
aibă vreo treizeci de ani. Era limpede că nu se mai 
bărbierise de mult timp. Casca îi era acoperită cu un strat 
gros de praf, iar combinezonul nu mai văzuse de mult o 
maşină de spălat. 

— 'nă ziua, salută el scurt. N-am mult timp, am o grăma' 
de treabă. 

— O să stăm de vorbă atât cât trebuie, i-o întoarse Ari 
Thor, ridicând tonul fără să vrea, apoi începu direct cu 
întrebările: De când îl cunoşti pe Elias? 

Tomas rămăsese deoparte şi asculta cu interes. 

— De trei ani, răspunse Logi scurt, evitând privirea 
amândurora. 

— Înţeleg că eraţi trei care lucraţi cu el: tu, Svavar 
Sindrason şi Páll Reynisson. 

— Aşa-i. 

— Era un şef bun? 

— Nu erau rău. 

— Plătea la timp? 

— Mereu. 

— Ştii pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău? 

— Să fi vrut să-i facă rău? Da' ce oficioşi suntem! rânji şi 
tăcu o clipă. Io de un’ să ştiu dac-avea duşmani? continuă, 
parcă deranjat de întrebările lui Ari Thor. 

— Voi patru cum vă înţelegeaţi? insistă Ari Thor fără să- 
şi ia ochii de la Logi, hotărât să nu-i scape nici cea mai 
mică schimbare din expresia feţei celuilalt. 

— Binişor. Svavar îl ştia cel mai bine. Mai bine vorbiţi cu 
el. 

Logi căscă. 

— Am găsit o grămadă de bani acasă la Elias, o parte în 
valută, spuse Ari Thór pe un ton ferm şi văzu o urmă de 
uluire pe chipul lui Logi. Ştiai de ei? 

— Dacă ştiam că tipu’ avea bani? Da’ asta nu-i treaba 
mea, răspunse imediat Logi, dar se vedea că e tulburat. 


e 71 œ» 


Ezită o clipă, apoi adăugă: 

— Dar răspunsul e nu, nu ştiam de niciun ban. 

Ari Thor făcu o pauză, aşteptând ca tăcerea să devină 
insuportabilă înainte să pună următoarea întrebare. 

— Eşti sigur? 

— Sută la sută, răspunse celălalt categoric. 

— Dar ştiai că Elias lucra la o casă din Skagafjörður? 

Logi se gândi o clipă. 

— Păi, da. Vorbea mult despre asta. Primea o căruţă de 
bani, aşa zicea. Îl angajase nu ştiu ce doctor să-i ridice o 
casă de vacanţă. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Când s-a terminat ieri tura, răspunse Logi vizibil 
iritat,  neîncercând să ascundă faptul că-l agasau 
întrebările. Pe la nouă. Zicea că se duce imediat la 
Skagafjörður să mai muncească la casă. 

— Tu pe unde ai umblat aseară şi azi-noapte? întrebă Ari 
Thor încercând să-şi păstreze privirea dură. 

— Ce? Ce dracu-i asta? Doar nu crezi că io i-am luat 
maul? se enervă Logi. M-am dus direct acasă, m-am băgat 
în pat şi-acolo am rămas până dimineaţă. 

— Poate să confirme cineva asta? 

— Păi... întrebaţi-l pe frati-miu, Jökull, şi pe nevastă-sa, 
Móna. Ei stau la etajul de sub mine. N-am cum să plec din 
casă fără să trec pe la ei. Locuim în casa părinţilor. 
Bătrânu' a murit şi bătrâna e la cămin, aşa că am împărţit 
casa. N-avem apartamente separate, doar câte-un etaj 
fiecare, te-ai prins? 

— De acord. Dar cred că ai fi putut să ieşi din casă în 
creierii nopţii fără să te vadă nimeni, zise Ari Thor 
încercând să-l provoace pe Logi, o abordare despre care 
constatase că de multe ori dă rezultate. 

— Da, poate cu altă ocazie, nu azi-noapte. Cumnată-mea- 
i însărcinată. Azi-noapte i-a fost rău şi îi e greu în general. 
Doarme prost. N-am putut să pun geană pe geană, s-au 
uitat la nu ştiu ce film jumate din noapte. Am coborât pe la 
trei să văd ce se-ntâmplă, nu puteam să dorm. 

— Ce film era? întrebă Ari Thór. 


e 72 œ» 


— Un thriller. Seven. L-ai văzut? 

— O să vorbim cu ei, spuse Ari Thór, lăsând întrebarea 
fără răspuns. 

— Dæ’ te rog! Acu’ po’ să mă-ntorc la treabă? întrebă 
Logi bolovănos. 

— Da. Dar să nu te duci prea departe. S-ar putea să mai 
fie nevoie să stăm de vorbă diseară sau mâine. 

— Nu plec nicăieri până nu-i gata porcăria asta de tunel, 
zise el şi se îndepărtă cu paşi mari, fără să privească 
înapoi. 

Ari Thór şi Tómas se întoarseră la maşină în tăcere. 

— O să vorbesc cu frate-su ca să verific dacă ne minte 
sau nu, zise Ari Thór uitându-se cu coada ochiului la 
Tomas. 

— Poate cu ei reuşeşti să fii ceva mai blând, îi sugeră 
Tomas pe un ton amical. Móna, cumnata lui, mi-e rudă. Nu 
apropiată, dar ne cunoaştem destul de bine. Au încercat de 
mult timp să facă un copil, deci sunt puţin tensionaţi şi 
surescitaţi acum, că a rămas însărcinată, draga de ea. 

Zâmbi. 

Ari Thor oftă, iritat că i se spune ce să facă. Tómas îi 
lăsase ancheta pe mână şi avea de gând să facă lucrurile 
cum ştia el. 


e 73» 


15 


Unica lui greşeală îl costase scump pe Rikhardur 
Lindgren. 

În faţa oglinzii apartamentului său din cartierul portuar 
exclusivist văzu dovada felului cum trecuse timpul peste el 
şi cum începuse să-i albească părul. De fapt, constată că 
era cenuşiu peste tot. Pe faţă avea riduri, la ochi avea 
cearcăne. Nici mâinile nu-i mai erau sigure ca odinioară - 
dar asta putea fi şi din pricina băuturii. 

Nu-şi amintea mereu exact cât de bătrân era, de multe 
ori trebuia să facă nişte scăderi ca să afle - nu că l-ar fi 
interesat să ştie rezultatul. El se considera un tânăr care 
îmbătrânise înainte de vreme. 

Se întoarse şi studie apartamentul pe care-l scosese la 
vânzare. Era nou, mobilat cu gust, dar fără imaginaţie. 
Obiectele dinăuntru fuseseră cumpărate de la acelaşi 
magazin fără prea multă atenţie. Pereţii erau albi şi în 
mare măsură goi, pentru că tablourile criminal de scumpe 
ale părinţilor săi erau depozitate altundeva sau se aflau la 
sora lui. Singurul lucru de pe pereţi era ceasul, ale cărui 
baterii descărcate garantau că era tot timpul ora 10:01. 
Rafturile erau ticsite de cărţi. Printre ele nu se număra 
niciun album de familie şi nu avea nicăieri fotografii. 

Nu mai avusese oaspeţi de mult timp. Nu figura în 
cartea de telefoane, iar domiciliul legal îl avea în altă 
parte. Telefonul îi fusese deconectat şi îşi cumpărase un 
mobil neînregistrat. Nu-l suna nimeni niciodată, iar asta 
era foarte bine. Măcar scăpase de apeluri în miez de 
noapte de la oameni zdrobiţi de durere care-şi pierduseră 
vreo rudă. 

Lucrurile erau mai simple, chiar mai bune, acum, cu 
toate că soţia îl părăsise şi nu aveau împreună niciun copil. 

Părinţii lui - tatăl, chimist suedez, şi mama, medic 
islandez - muriseră amândoi. Copilăria lui, mai întâi în 
Suedia, apoi în Islanda, fusese aproape idilică. Fusese 
încurajat să-şi urmeze visurile, să înceapă medicina, lucru 


e 74» 


care în cele din urmă se concretizase într-un loc de muncă 
la spital. Viaţa îl tratase bine şi ar fi făcut-o în continuare 
dacă n-ar fi lăsat plăcerea pentru băutură să se reverse în 
viaţa profesională. De câteva ori evitase necazul la 
mustață, dar apoi venise acea unică greşeală. 

Cea care curmase viaţa unui pacient. 

Ancheta arătase că şi alţii fuseseră afectaţi de neglijenţa 
lui, iar doi dintre ei muriseră ulterior. Totul din cauza unor 
greşeli a căror origine era povestea lui pătimaşă de 
dragoste cu sticla. 

În mod inevitabil, avusese loc un scandal. Ziarele nu-l 
mai lăsaseră în pace. Preţ de mai mult timp decât i-ar fi 
plăcut să-şi amintească fusese inamicul public numărul 
unu, hărțuit cu apeluri furibunde în toiul nopţii, care 
încetaseră numai când ceruse deconectarea telefonului. 

Dar toate astea se întâmplaseră în trecut - în urmă cu 
câţiva ani - şi presa uitase de el. Dat afară, fusese dat în 
judecată de mai multe ori şi silit de tribunale să plătească 
prejudiciile. Nu că ar fi fost afectat din cale-afară. Părinţii 
lui fuseseră foarte bogaţi. Insă toate acelea însemnau că 
lucrurile se schimbaseră. Nu-şi mai dorea să trăiască la 
Reykjavik, numai rareori ieşea din casă şi nu se mai 
bucura nici de priveliştea superbă spre mare pe care o 
avea de la ferestre. Draperiile rămâneau trase, iar viaţa 
devenise o succesiune muribundă de rutine. 

Alarma de la radio îl trezea în fiecare dimineaţă, dar de 
obicei rămânea în pat până la prânz. Atunci mânca o supă 
în timp ce asculta ştirile, îmbrăca un tricou şi o pereche de 
pantaloni de flanel, răsfoia cărţile din camera de zi şi 
asculta la radio o poveste înainte să aţipească de după- 
amiază folosind două somnifere, ca să fie sigur că doarme 
profund o oră-două. Apoi se trezea la timp cât să vadă 
ştirile la televizor în vreme ce pregătea cina. Patru zile pe 
săptămână mânca peşte, vinerea - carne tocată de vită, 
sâmbăta - pui, iar duminica - oaie. Totul urma acelaşi 
tipar, săptămână de săptămână, o repetiţie nesfârşită, 
deopotrivă refugiu şi capcană. Renunţase să mai bea, lucru 
care se dovedise mai uşor decât se aşteptase, dar în 


e 75» 


cotloanele întunecate ale minţii  pândea mereu 
ameninţarea. 

Dacă nu avea un motiv precis şi special - dacă nu avea 
programare la medic sau dacă nu-i era solicitată prezenţa 
de vreo bancă -, Rikhardur ieşea din casă numai o dată pe 
săptămână. Mai întâi mergea la magazinul de peşte, apoi 
la supermarket şi, în cele din urmă, într-o librărie. 

Se obişnuise să cumpere trei cărţi pe săptămână. Cu 
toate că citea pe rupte, nu intrase niciodată într-o 
bibliotecă. Nu-şi dorea să citească volume care mai 
trecuseră prin mâinile a zeci de oameni înaintea lui. Toți 
microbii ăia... îşi zicea în sinea lui, scârbit. 

Când ajungea acasă după ieşirea săptămânală, se încuia 
cu totul în apartamentul ordonat în care nu mai păşise 
nimeni altcineva de doi ani şi se simţea în siguranţă, la 
distanţa potrivită de restul lumii. Avea un sentiment de 
securitate. 

Nu era o persoană uşor de găsit şi exact asta şi voia. 

Era conştient că avea să fie şi mai greu de dibuit dacă s- 
ar fi mutat în nord, dar trecuse atât de mult timp încât ştia 
că e puţin probabil să mai suscite interes. Asta până-n ziua 
aceea. 

O zi care începuse ca oricare alta: ziare, supa de prânz 
şi ştirile. 

Un bărbat a fost găsit mort astăzi pe un şantier de la 
Reykjaströnd, din Skagafjörður. 

Rikhardur înțepenise cu lingura în mână, uitându-se la 
radio cu o privire de parcă ar fi aşteptat ca prezentatorul 
de ştiri să iasă din el şi să-l ia la întrebări. 

Aşezase cu grijă lingura înapoi în castron, cu mâinile 
tremurându-i uşor, apoi mersese în biroul unde avea un 
computer, un aparat vechi pe care-l folosea rareori. 
Trecuseră câteva luni de la ultima întrebuințare, dar în 
cele din urmă dădu semne de viaţă, vâjâind şi zornăind. 
După câteva încercări eşuate, reuşi să ajungă pe un site de 
ştiri care prezenta poze cu locul faptei. 

De-a lungul timpului, starea de spirit i se schimbase 
foarte rar. Devenise lipsit de emoţii, nimic nu-l atingea sau 


e 76 - 


afecta. 

Dar acum se ridică atât de brusc încât scaunul căzu în 
spatele lui. 

— Ce mama naibii?! strigă el cu inima bătându-i să-i 
spargă pieptul, indignat până-n măduva oaselor. 


e 77-- 


16 


Bărbatul care deschise uşa nu putea fi decât Jökull, 
fratele lui Logi. 

— Bună dimineaţa, zise el tărăgănat, studiindu-l pe Ari 
Thór prin lentilele rotunde ale ochelarilor. 

Avea o anumită răceală, dar asemănarea cu Logi era cât 
se poate de evidentă. Parc-ar fi gheaţă şi foc, îşi zise Ari 
Thór. Jökull era mai mic decât Logi, mai suplu, dar era 
limpede că sunt fraţi. 

— Numele meu e Ari Thor. Trebuie să stau de vorbă cu 
tine în legătură cu moartea lui Elias Freysson, zise el 
încercând să folosească un ton autoritar şi aşteptând să fie 
poftit înăuntru. 

Dar Jökull nu părea să aibă chef de oaspeţi. 

— Păi... da, spuse el leneş. Ce vrei să ştii? 

— Unde a fost fratele tău azi-noapte? întrebă Ari Thór, 
hotărât să treacă direct la subiect. 

— Ce? Doar nu crezi că Logi l-a curăţat, nu? se interesă 
Jökull cu glas jos, profund. 

Lui Ari Thor îi trecuse prin minte s-o ia uşor, să-l 
liniştească pe Jökull spunându-i că fratele său nu era 
bănuit. Pe de altă parte, chiar aveau nevoie să afle pe unde 
umblaseră colegii victimei, ca să-i elimine pe rând din 
anchetă. Iar bărbatul rece şi laconic din faţa lui nu-i dădea 
niciun motiv să se poarte cu mănuşi. 

— Cine ştie? Poate că e unul dintre suspecți... 

Răspunsul stârni o reacţie imediată din partea lui Jökull, 
care brusc se animă. 

— Da, păi, a fost acasă toată noaptea, zise el rapid. 

— De unde ştii? 

— Noi, adică eu şi Móna, soţia mea, am fost treji cam 
toată noaptea. Ea e însărcinată şi nu se simte prea bine. 

Îşi aranjă ochelarii pe nas. 

— Nu putea să plece fără să observați voi? insistă Ari 
Thór pe un ton dur. 

— Numai dacă a sărit pe geamul de la etaj. Ascultă, ştiu 


e 78 œ» 


că a fost acasă toată noaptea. A coborât la un moment dat 
şi s-a uitat cu noi la jumătate din Seven. Aşa se-ntâmplă 
când lucrezi în ture, începi să dormi la cele mai ciudate 
ore. 

— Şi tu lucrezi în ture? 

Jökull păru surprins de întrebare. 

— Nu. Nu-i de mine să car greutăţi. Mi-e mai bine în faţa 
calculatorului. Lucrez la Banca de Economii. 

Parcă s-ar fi aşteptat de la Ari Thor să ştie cine lucrează 
pentru companiile principale din oraş. 

— Trebuie să vorbesc şi cu soţia ta, spuse Ari Thor. 

— Ce? Cu nevastă-mea? Cred că doarme. 

Ari Thór rămase pe loc, fără să schiţeze vreun zâmbet, 
aşteptând ca trecerea timpului să-şi facă efectul. 

— Mă duc s-o chem, cedă Jökull cu un oftat şi dispăru în 
casă. 

Ari Thor se dădu câţiva paşi înapoi şi privi de sus în jos 
casa vopsită în galben. Un păianjen mic se căţăra pe 
perete. Îşi zise că probabil fusese construită în anii '60 sau 
'70 şi părea să fi fost văruită de curând. 

— Bună. 

Un glas care trăda oboseală. Ari Thor se uită în jur şi 
văzu în prag o femeie însărcinată. 

— Eu sunt Móna. Voiai să stăm de vorbă. 

Se sprijini de tocul uşii. 

— Tu eşti Ari Thór, nu-i aşa? Tomas e vărul meu. Mi-a 
povestit despre tine. 

— Bună. O întrebare rapidă: ştii unde a fost cumnatul 
tău, Logi, azi-noapte? 

— Da. A fost aici, în casă, răspunse ea, vizibil ostenită. 
Noi l-am ţinut treaz. 

lşi atinse uşor burta umflată şi încercă să schiţeze un 
zâmbet. 

— Mersi, zise Ari Thor. M-am lămurit. 

Se întoarse la maşină cu privirea aţintită la munţii pe 
care se mai vedeau încă porţiuni înzăpezite. 

In Siglufjörður, umbra iernii şi a zăpezilor abundente 
care învăluiau oraşul odată cu întoarcerea nopţilor lungi 


e 79 œ 


nu era niciodată departe. 


e 80 œ» 


17 


Când Îsrin auzi la radio ştirea că Rikhardur Lindgren 
era proprietarul casei unde fusese comisă crima se grăbi 
să ajungă cu maşina la birou. Simţea încă gustul aerului 
poluat. Norul de cenuşă de deasupra oraşului devenise mai 
gros şi mai greu. Soarele era acoperit de perdeaua opacă, 
însă chiar dacă nu mai puteai să-l vezi în spatele miasmei 
cenuşii temperatura continua să crească. 

Vulcanul naibii... În mod normal îi plăceau la culme 
zilele de vară toride, dar acum s-ar fi bucurat de nişte 
rafale reci dinspre nord. 

Îşi amintea foarte clar cazul Rikhardur Lindgren. Fusese 
pe toate canalele de ştiri înainte ca ea să plece la master, 
când încă lucra în presă. Trei oameni îşi pierduseră viaţa 
din cauza prieteniei lui cu băutura. Dar pe atunci 
avuseseră un redactor-şef neobişnuit de precaut, care 
hotărâse să nu-i publice numele şi minimalizase amploarea 
tragediei. 

În registrul naţional scria că domiciliul legal al lui 
Rikhardur Lindgren era acum în Suedia. Isrun avea o 
prietenă, Elin, care lucra la un ziar când subiectul ajunsese 
în punctul culminant şi care scrisese câteva articole despre 
el. De atunci renunţase la jurnalism şi se angajase purtător 
de cuvânt la o bancă. Poate că-şi mai amintea câte ceva 
despre Rikhardur, un amănunt sau vreo perspectivă 
interesantă. Avea şansa să capete o bilă albă de la Ívar şi 
putea şi să plece spre nord în timp util. 

— Bună! zise ea când persoana de la celălalt capăt 
răspunse la telefon. 

— Îsrin! N-am mai vorbit de-un secol! spuse Elín pe un 
ton plăcut. 

— Da, am fost cam ocupată. 

Puțin zis. În ultimii doi ani viaţa ei fusese un montagne- 
russe, mai mult cu coborâşuri decât cu suişuri. 

— Cum merge în lumea PR-ului? Bănuiesc că foştilor 
colegi le serveşti pe tavă numai ştiri pozitive. 


e 381 œ» 


— Din când în când, râse Elin. 

Ísrún hotărî să se arunce direct în subiect cât Elín era 
binedispusă: 

— Pot să mă consult cu tine despre ceva? 

— Despre ce? 

— Îţi aminteşti de Rikhardur Lindgren? 

— Ba bine că nu! răspunse Elin tăios. Dobitocul ăla 
beţiv. 

— L-ai mai urmărit? 

— Da. Până la urmă, am scris câteva articole despre el, 
mai ales când au început să i se intenteze procesele. 

— Mai locuieşte aici sau s-a mutat în Suedia? 

— Din ce ştiam locuia într-un apartament luxos al soră- 
sii, în districtul portuar, dacă bine ţin minte, zise Elin cu 
satisfacţie în glas - era limpede că-i făcea plăcere să ajute 
o colegă din vremea când lucra ea însăşi în presă. 

Jumătate de oră mai târziu, Îsrun se afla în holul unui 
bloc destul de nou din Vatnsstigur, un cartier foarte 
scump. 

Nu vedea pe nicăieri numele surorii lui Rikhardur. 
Totuşi, exista un singur buton lângă care nu scria nimic - 
interfonul pentru un apartament de la etajul şase. Trebuia 
să fie cel pe care-l căuta. 

Apăsă pe buton, dar îşi întoarse faţa de la obiectivul 
camerei de lângă el. Niciun răspuns. 

Sună a doua oară şi aşteptă. 

Difuzorul pârâi şi o voce răguşită de bărbat răspunse pe 
un ton aspru: 

— Da? 

— Rikhardur? Sunt de la poliţie... Trebuie să stăm de 
vorbă despre casa ta de pe coasta de nord. 

Bombăni ceva nedesluşit, apoi îi deschise uşa. 

Ísrún luă liftul până la etajul şase. În urmă cu câţiva ani 
ar fi pornit în alergare pe scări, dar nu credea că maie 
atât de în formă. 

Găsi uşa pe care o căuta şi apăsă pe butonul soneriei. 

Când bărbatul deschise, ea păşi repede înăuntru, 
zâmbind, strecurându-se prin deschizătura îngustă. 


e 382 œ» 


— Ia stai, zise Rikhardur nedumerit. Te ştiu de undeva. 
Cicatricea aia... j 

De obicei n-o pomenea nimeni, îşi spuse Isrun. 

— Te-am văzut la televizor. 

Începuse să ridice tonul. 

— Nu eşti copoi! Eşti o nenorocită de reporteriţă! leşi 
afară! 

— Facem un târg, spuse ea calm. Nu-mi pasă nici de 
tine, nici de găinăriile tale. Mă interesează, în schimb, să 
aflu ceva despre Elias Freysson. Dacă-mi răspunzi la 
câteva întrebări, îţi promit că n-o să amintesc de tine în 
ştirea pe care o scriu. Dar dacă nu vrei să mă ajuţi... 

Făcu o pauză. Pe vremuri nu fusese niciodată atât de 
nemiloasă şi calculată. 

— ...poți să pui pariu că o să te trezeşti cu televiziunea 
în faţa uşii. 

El înghiţi în sec. 

— Cameramanul mă aşteaptă în maşină, minţi ea. Pot să- 
l strig. N-ai cum să ieşi din clădire fără să te filmeze. 

Rikhardur se întoarse cu spatele şi păru să cumpănească 
situaţia. 

— Ce vrei să ştii despre Elias? mârâi şi se întoarse din 
nou spre ea. 

— Cât de bine-l cunoşteai? 

— Nu prea îl cunoşteam, de fapt. Lucra pentru mine. Mi 
s-a spus că e priceput şi ne-am învoit la un preţ corect. 

— Cine te-a pus în legătură cu el? insistă Isrun. 

— Un amic din Dalvík. Îl cheamă Svavar. El şi Elias erau 
prieteni buni, lucraseră împreună ani întregi. 

— Vreau să dau de Svavar. Dă-mi un număr de telefon 
sau o adresă. 

El încuviinţă din cap, înfrânt. 

— Aşteaptă aici, îi porunci şi merse în camera alăturată. 

Se întoarse o clipă mai târziu cu un bilet pe care 
mâzgălise ceva aproape neinteligibil. 

— Poftim, îi zise cu asprime. Acum, valea. 

— Ce mai ştii despre Elias? întrebă Isrun fără să se 
clintească. Mai poţi să-mi spui ceva util? 


e 383 - 


— Fir-ar a dracului de treabă! Nu-l cunoşteam deloc! se 
răsti Rikhardur. Dobitocul naibii, cum dracu' şi-a găsit să 
moară fix pe terenul meu... 

Ísrún rămase pe poziţii, privindu-l pe Rikhardur cum 
clocoteşte în încercarea de a scăpa odată de ea. 

— Tot ce ştiu e că se implicase în activităţi caritabile, 
pregătea un concert în Akureyri. Asta-i tot. Acum ieşi afară 
până nu chem poliţia. 

— Mulţumesc pentru tot ajutorul, zise ea zâmbind. 

Auzi cum uşa se trânteşte în urma ei. 

Cobori cu liftul şi porni cu maşina spre nord. 

Prima oprire urma să fie casa lui Svavar din Dalvik. 


e 384» 


18 


— Ce fiţe pe noi! comentă Hlynur când îl văzu pe Ari 
Thor că deschide o cutie de tablă pe care erau desenaţi 
brazi de Crăciun şi scoate câteva frunze de ceai, punându- 
le apoi la infuzat în apă fierbinte. 

— Nu ştii ce-i bun nici când e chiar sub nasul tău, 
replică Ari Thor. Toată ziua nu faci decât să dai pe gât 
poşirca aia de-i zici cafea. 

— Să înţeleg că pentru tine Crăciunul a venit mai 
devreme anul ăsta. 

Ari Thór zâmbi, refuzând să mai răspundă, apoi îşi luă 
ceaiul şi ieşi din cameră. 

Hlynur rămase unde era, iritat de zâmbetul superior pe 
care-l remarcase. 

Simţea cum creşte invidia în el, ba chiar furia. Deşi 
poate că furia ar fi trebuit îndreptată mai degrabă spre 
Tomas. La urma urmei, el era cel care-l implicase pe Ari 
Thór în anchetă, lăsându-l pe Hlynur să se ocupe de 
fleacuri. Oare îl pregătea pe Ari Thor pentru 
responsabilităţi şi mai mari? Sau poate că-l antrena să 
devină următorul inspector de la secţia din Siglufjörður. 
Fiind mai în vârstă şi având mai multă experienţă, Hlynur 
considera că el are întâietate. 

Nimic nu mergea cum trebuie pentru el. Şi nu reuşea să- 
şi scoată din minte e-mailurile alea. Îi era greu să se 
gândească la orice altceva. lar acum Tómas pusese pe 
altcineva să se ocupe de cazul important, de cea mai 
serioasă anchetă din ultimii câţiva ani. Faptul că persoana 
responsabilă de investigaţie era Ari Thór nu făcea decât să 
răsucească cuțitul în rană. 

Ştia că are nevoie disperată să iasă din cercul vicios al 
regretelor şi autocompătimirii, dar era mai uşor de zis 
decât de făcut. 

Oare cariera lui urma să se risipească? Era condamnat 
la ratare? Avea să reuşească vreodată să se îndepărteze de 
marginea prăpastiei şi să facă ceva cu viaţa lui, să lase în 


e 385» 


urmă copilăria nefericită şi păcatele din trecut? 

Când Hlynur crescuse şi îşi dăduse seama câtă durere le 
provocase colegilor în anii de şcoală luase legătura cu toţi 
cei pe care îi chinuise şi le ceruse iertare. Unii 
reacţionaseră pozitiv, alţii nu. Gauti era singurul pe care 
nu reuşise să-l contacteze. În cele din urmă îl găsise cu 
ajutorul ziarelor - dar la ferpar. 

N-avea niciun dubiu: Gauti îşi luase viaţa. Hlynur era 
convins că gestul fusese provocat, direct sau indirect, de 
hărţuirea din şcoală. Prin urmare, era foarte probabil ca 
Hlynur să fie vinovat de moartea unuia dintre colegii săi. 
Iar pe alţii îi lăsase profund afectaţi. 

Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 

Uneori Hlynur se înfuria sau rămânea uluit când citea 
mesajul tulburător de pe ecranul calculatorului. 

Cine ar îndrăzni să-i trimită aşa ceva? Vreun cunoscut? 
Poate cineva din Siglufjörður? Oare expeditorul îl pândea 
pe drumul de acasă la serviciu şi înapoi? Uneori îl rodea 
bănuiala că e urmărit, că o persoană din apropiere îi 
studiază fiecare mişcare. Se uita întruna peste umăr ca să 
verifice dacă are pe cineva pe urmele lui. 

Totuşi, nu depunea eforturi reale să afle cine-i trimitea 
mail-urile. Să fie cineva din familia lui Gauti sau unul 
dintre prietenii lui? Oricine ar fi fost, mesajele soseau în 
continuare şi erau, fără îndoială, reale. 

Poate chiar trebuia să înveţe să moară. 

În dimineaţa aceea îl sunase iubita lui din Sauðárkrókur. 
Hlynur ştia exact despre ce voia să vorbească: următorul 
pas din relaţia lor. Îi plăcea fata, iar în condiţii normale 
perspectiva l-ar fi entuziasmat şi o astfel de discuţie i s-ar 
fi părut binevenită. 

Dar n-o sună înapoi. 


Ari Thór sorbi din ceaiul lui de Crăciun. Avea acelaşi 
gust ca oricare alt ceai, nu simţea vreo aromă deosebită 
legată de sărbători. Nici nu era sigur ce aromă ar trebui să 
aibă Crăciunul, nu se gândise niciodată la asta. Îşi amintea 
că mama lui îi spunea uneori că asociază Crăciunul cu 


e 386 - 


mirosul de mere, probabil pentru că în Islanda, când 
părinţii lui erau mici, nu găseai mere prea uşor. 

Se concentră din nou asupra cazului. Era mulţumit de 
cum progresase şi hotărât să îl încheie cu succes. 

De când se scursese informaţia cum că proprietarul 
casei unde fusese găsit cadavrul era nimeni altul decât 
doctorul rău-famat Rikhardur Lindgren, un gând nu-i 
dădea pace: oare criminalul încercase să-l omoare, de fapt, 
pe Lindgren? 

Ari Thór căutase informaţii despre cele trei persoane 
care-şi pierduseră viaţa din pricina erorilor doctorului. O 
văduvă bătrână care locuia într-o suburbie de lângă 
Reykjavik murise în timpul operaţiei, lăsând-o în urmă pe 
fiica ei, care locuia în acelaşi district împreună cu copiii 
săi. Murise şi o pensionară din Kópavogur, dar nu înainte 
să treacă printr-o luptă dureroasă cu răul pricinuit de 
greşelile lui Lindgren. Lăsase în urmă un soţ care locuia la 
Akureyri şi câţiva copii. Un bătrân din Hafnarfjörður 
murise şi el în timpul operaţiei. Bărbatul avea un fiu care 
locuia în Norvegia. 

Pe Ari Thór şi Tómas îi ţinea la curent cu stadiul 
anchetei poliţia din Akureyri. Nişte jurnalişti din sud 
sunaseră, însă, direct la secţia din Siglufjörður ca să 
întrebe dacă Elias fusese implicat în trafic de droguri, 
refuzând, pe de altă parte, să spună cine era sursa 
pontului pe care-l aflaseră. Studiaseră şi această pistă, dar 
deocamdată fără vreun rezultat. Se descoperise şi că Elias 
petrecuse de curând câteva zile în Danemarca şi se 
întorsese la începutul săptămânii aceleia. Nu cumpărase 
bilete de la vreo companie aeriană locală, dar începuseră 
cercetări care să arate dacă plecase din Danemarca în 
avionul unei companii străine. 

Ari Thor îl contactase pe al treilea coleg al lui Elias, Páll 
Reynisson, căruia Tómas îi spunea „Pál Poliţaiul”, pentru 
că fusese cândva, într-o vară, ajutor de poliţist la secţia din 
Siglufjörður. Páll plecase spre nord din Reykjavik şi 
promisese să treacă pe la secţie imediat ce ajungea în 
oraş. 


e 387 œ» 


Apoi, Ari Thór voia să-l găsească pe artistul care-şi 
punea Jói. Hákon, şeful de şantier, n-avea o părere prea 
bună despre el, iar dacă era să-i dea crezare lui Hâkon, 
între Jói şi Elias exista un conflict în legătură cu „Salvaţi 
gospodăriile”, organizaţia caritabilă care-i ajuta pe cei 
afectaţi grav de efectele profunde ale crizei financiare. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, amănuntul acela putea fi 
promiţător. 


e 88 - 


19 


Casa artistului era pe Hliarvegur. Era un bungalow 
vechi, văruit în alb, cu faţada împodobită cu plante 
căţărătoare. Pervazul ferestrei de deasupra uşii era ocupat 
de un rând de păpuşi ruseşti stacojii, aşezate în ordine 
descrescătoare, de la stânga la dreapta. 

Nu se vedea nicio sonerie, aşa că Ari Thor bătu în geam 
- mai bine zis în sculptura de sticlă care se afla în centrul 
uşii de la intrare. 

De după clădire apăru un bărbat de vârstă mijlocie. 

— Hai pe-aici. Lucrez în grădină, zise el. 

Avea o barbă sură, deasă, care-i aminti lui Ari Thor de 
cea a lui Moş Crăciun. 

— M-a anunţat Tómas că o să vii. 

Când Ari Thór ajunse în spatele casei, primul lucru pe 
care-l văzu fu o bucată de pânză în mijlocul unei pajişti 
înconjurate de tufişuri de coacăze şi arbuşti. Pe pânză erau 
urme de picioare şi abia atunci Ari Thor observă că 
bărbatul nu purta încălțări şi că tălpile lui erau acoperite 
în vopsea. 

Sub privirea lui Ari Thór, bărbatul îşi vâri piciorul drept 
într-o găleată plină cu vopsea albastră, apoi sări într-un 
picior spre pânză. 

— Pictezi? întrebă Ari Thór, dându-şi seama imediat cât 
de stupidă era întrebarea. 

— Se poate spune şi-aşa, răspunse Jói vesel. 

— Am înţeles că eşti artist de spectacol. 

— Sunt cunoscut ca artist de spectacol, dar nu-i uşor să 
vinzi o reprezentaţie, ştii? Aşa că m-am apucat de pictură 
ca să rămân pe linia de plutire. Şi din când în când mai 
cânt pe bani. Deja am vândut un tablou unui colecţionar 
din Olanda. De fapt, acolo sunt chiar destul de celebru. 
Nu-i rău să vinzi pe continent în perioada asta, când un 
euro înseamnă atâtea coroane. Iar aici viaţa-i ieftină, nu-mi 
trebuie cine ştie ce. 

Vrând să nu-şi coloreze încălţările, Ari Thór avu grijă să 


q 89 œ» 


se mişte cât mai puţin. 

— Locuieşti de mult aici? 

— Când ajunge omul să locuiască cu adevărat undeva? 
întrebă Jói fără să ridice privirea. Sunt cetăţean al lumii, 
dar am stat în Siglufjörður cam de la naştere. O să 
hotărască alţii dacă ăsta a fost un lucru bun sau nu. 

— Ce anume? întrebă Ari Thór nerăbdător. 

— Naşterea, răspunse Jói gânditor. 

— Că veni vorba despre viaţă şi moarte, începu Ari Thór 
pe un ton mai formal, înţeleg că-l cunoşteai pe Elias 
Freysson, bărbatul ucis ieri noapte. 

Jói râse fără veselie. 

— Da. Il cunoşteam. Un derbedeu. 

Parcă vrând să-l imite pe Ari Thor, vorbise pe un ton mai 
dur, mai serios. 

— Un înger... îi scăpă lui Ari Thór. 

— Cum? 

— Ceilalţi mi-au spus c-a fost un înger. 

— Cu siguranţă ştia să facă impresie bună, dar eu l-am 
citit. De obicei citesc oamenii. Aşa e când eşti artist, zise 
Jói în timp ce ţopăia pe pânză într-un picior. 

— V-aţi certat? întrebă Ari Thór direct. 

Găsea comportamentul artistului greu de suportat. 

— În timpul protestelor? Nu, n-aş zice asta, răspunse Jói, 
care sări de pe pânză şi îşi vâri piciorul stâng în vopsea 
galbenă înainte să înceapă din nou salturile, de astă dată 
cu ambele picioare. 

— La care proteste te referi? întrebă Ari Thor, 
străduindu-se din greu să-şi ascundă nedumerirea. 

— Nu ştiai de ele? întrebă Jói ezitant. 

— Sper că nu te deranjez de la lucru, comentă Ari Thor, 
iritat că bărbatul nu e atent la discuţie. N 

— Stai liniştit, răspunse celălalt binedispus. Imi place să 
lucrez sub presiune. 

— Zi-mi ce e cu protestele astea. 

— N-au fost chiar proteste, mai degrabă o mişcare de 
cafenea. In țara asta aşa se organizează protestele. Ne-am 
strâns vreo zece inşi şi ne-am ridicat o tabără de protest 


e 90 œ» 


unde se construieşte noul tunel. 

— Credeam că lumea din Siglufjörður îşi doreşte tunelul. 

— Eu, unul, nu-l vreau. Am vrut să protestăm pentru că 
dinamitarea muntelui afectează mediul. Şi mai e şi faptul 
că Héðinsfjörður, unul dintre cele mai ferite locuri din 
Islanda, o să fie acum chiar lângă drumul principal. E o 
bijuterie a naturii. Mai mare jalea, bombăni el. 

— Şi s-a luat vreo măsură? 

— Vezi şi tu cu ochii tăi că nu s-a luat! Tunelul se 
deschide la iarnă, cel puţin aşa am înţeles. 

— Protestele au fost paşnice? 

— În mare parte da, mormăi Jói. 

— Şi asta ce vrea să-nsemne? 

— Elias s-a enervat. De-abia se mutase aici. A început să 
ne-njure. Am fost singurul care i-a răspuns cum se cuvine. 
Mai aveam puţin şi ne luam la bătaie. 

Făcu o pauză. 

— De fapt, m-a pus jos... Mă rog, m-a îmbrâncit. N-am 
răspuns. A fost ceva de moment. Dar după aia m-am uitat 
la el cu alţi ochi, nu mi-a plăcut de el. 

Ridică privirea şi zâmbi strâmb. 

— Vă cunoşteaţi dinainte? 

— Nu, deloc. Cu toate că Elias a petrecut timp pe-aici, 
pe la ţară, în copilărie, la un cuplu de fermieri din 
Skagafjörður. Câţiva ani a fost ca un fel de tabără pentru 
copiii din Reykjavik, dar de-atunci a fost abandonată. 

— Poate n-ar fi rău să vorbesc cu cei doi, zise Ari Thor. 
Ştii unde locuiesc acum? 

— O să ai nevoie de nişte mijloace cam neconvenţionale: 
sunt morţi amândoi. Dar unul dintre copiii lor s-a mutat 
aici după ce au murit. Îl cheamă Jónatan, locuieşte lângă 
biserica veche. 

— O să trec pe la el când am ocazia, zise Ari Thor 
hotărând să încerce o nouă abordare. Povesteşte-mi despre 
concertul caritabil pe care-l organizaţi împreună. Nu 
trebuia să fii şi tu pe scenă? 

— Da, şi încă am de gând să apar, spuse Jói. O să aibă 
loc chiar dacă a murit Elias. De fapt, cred că e mai 


e 91 œ» 


probabil să aibă loc acum că a dispărut el. Îmi trecuse prin 
minte să mă retrag cu totul, dar acum nu mai e nevoie s-o 
fac. 

— De ce voiai să te retragi? 

— Mă ocupam de organizare împreună cu Elias şi Nora, 
dar ea îl adora. Bănuiesc că ea e cea care ţi l-a descris ca 
pe-un înger. 

Rânji, dar nu aşteptă răspuns. 

— Era ceva dubios la toată povestea asta. De fapt, la 
rolul lui Elias în toată povestea. A insistat să se ocupe el de 
partea financiară şi n-a vrut să ne implicăm în niciun fel. 
Nórei nu i-a păsat, dar mie da. Am făcut tot posibilul să-mi 
arunc privirea pe nişte documente, să văd ce se-ntâmpla. 
S-a dovedit că aveam dreptate: am găsit o factură uriaşă 
de la Elias şi nu ştiu ce companie unde figurau costuri pe 
care nici măcar nu le-am recunoscut. Eu cred că se folosea 
de concert ca să bage în circulaţie nişte bani murdari. 

— Făcea spălare de bani? 

— Cred că aşa se spune, da. Probabil credea că n-o să-l 
verifice nimeni, doar pregătea un eveniment caritabil. Dar 
eu pur şi simplu n-aveam încredere în el şi asta a fost. 

— Bănuiesc că nu erai prin zonă azi-noapte, când a fost 
ucis, gândi cu voce tare Ari Thór, de parcă ar fi fost o 
informaţie neimportantă. 

— Bună încercare, spuse Jói zâmbind. Azi-noapte am fost 
la Akureyri. Am stat într-un camping. Desenam, nu-i luam 
cuiva gâtul la Skagafjörður. 

— Distanţa nu-i mare, murmură Ari Thór. 

— Nu-s mulţi kilometri, dar e distanţă de la cer la 
pământ între a desena şi a mătrăşi pe cineva, nu crezi? 
întrebă Jói şi ridică privirea de la pânza colorată. 

— Se poate, concluzionă Ari Thor şi se răsuci pe călcâie 
ca să plece. 


Ari Thór merse de-a lungul Hlidarvegur, cobori panta 
abruptă de pe Brekkurgata şi se îndreptă spre piaţa 
primăriei, pierdut în gânduri despre caz. 

Când intră în piaţă o văzu pe ea. 


q 92 œ 


Pe Ugla. Fata care-i distrusese relaţia cu Kristin. Nu, 
greşit. Nu ea o distrusese - trebuia să-şi asume partea lui 
de vină. 

N-o mai văzuse pe Ugla de câteva luni. Trecuse un an şi 
jumătate de când nu-şi mai vorbiseră. 

Ea intrase în piaţă din sensul opus, aşa că Ari Thór n- 
avea cum să se întoarcă sau să iasă de pe trotuar pe gazon 
fără să pară că o evită. 

Ea ridică privirea când trecură unul pe lângă celălalt, 
dar nu-i răspunse la zâmbet. 

Ari Thór fusese cândva fermecat de femeia asta, dar 
acum emoția dispăruse. 

Acum îi era pur şi simplu dor de Kristin. 


e 93 - 


20 


Nu era prima oară când Pâll Reynisson trecea cu maşina 
prin tunelul Strákar şi cu siguranţă n-avea să fie ultima. Se 
născuse şi crescuse în Siglufjörður şi nu putea concepe să 
locuiască altundeva. Când ieşi din tunel, fiordul se 
deschise în faţa lui şi-l întâmpină cu sentimentul familiar şi 
călduros pe care i-l oferea mereu. Sunt acasă. 

Pâll lucrase timp de două veri pentru Tomas. Deşi îi 
plăcuse serviciul, nu-l captivase suficient cât să-l facă să-şi 
dorească o carieră de poliţist. În loc de asta, urmase o 
pregătire de electrician. Cea mai recentă slujbă pe care o 
primise era la tunelul Héðinsfjörður, lucrând în echipa lui 
Elias Freysson. 

Una peste alta, urma să fie ciudat să apară la secţia de 
poliţie unde lucrase odată ca să i se pună întrebări despre 
ce făcea acum. 


Tomas hotărâse că n-o să ia parte la discuţia cu Pál. 
Faptul că se cunoşteau ar fi făcut ambianța stânjenitoare 
şi, oricum, avea încredere că Ari Thor o să facă o treabă 
bună. 

Când se gândi la Ari Thor se întrebă dacă nu cumva ar fi 
fost o exagerare să-l recomande pentru postul de 
inspector, nu în ultimul rând pentru că ar fi însemnat să-l 
sară pe Hlynur, care avea semnificativ mai multă 
experienţă. Dar Hlynur nu mai era în apele lui. De fapt, de 
multe ori era în lumea lui, undeva departe de secţia de 
poliţie, cu mintea la cu totul altceva. 

La început, Tómas se întrebase dacă nu cumva e ceva 
trecător, o oboseală sau o proastă dispoziţie de moment. 
Acum situaţia se înrăutăţise atât de mult încât simţea că 
nu mai poate avea încredere în Hlynur decât pentru 
sarcinile cele mai banale. 

Nu mai era punctual ca până acum şi ducea la 
îndeplinire orice sarcină aproape în silă. Neglijenţa lui 
însemnase ratarea unui caz cu droguri destul de simplu, 


e 94 œ» 


iar lucrurile se înrăutăţiseră când un bărbat în vârstă 
făcuse infarct la piscină. Hlynur era atunci de serviciu şi se 
deplasase la locul cu pricina, dar cei de faţă povestiseră că 
se holbase la ce se întâmpla ca trăsnit. Din fericire, 
bărbatul supravieţuise, dar nu graţie vreunui efort din 
partea lui Hlynur. 

Orice întâmplare mai gravă decât un accident în trafic 
însemna că Tómas era nevoit să se ocupe singur de 
incident sau să-l trimită pe Ari Thor. Era imposibil ca 
Hlynur să nu-şi fi dat seama. Trebuiau să-şi găsească timp 
şi să discute cinstit despre situaţia aceea, de îndată ce 
rezolvau cazul la care lucrau acum. 

Dar T6mas nu mai era deloc sigur că avea să se mute în 
sud, prin urmare era foarte posibil să nu aibă nevoie de un 
succesor, astfel încât să fie nevoit să aleagă între cei doi. 
Oraşul avea o mare putere asupra lui. Nu ştia să explice de 
ce îl ţinea pe loc cu atâta forţă. Poate pentru că trecutul lui 
era aici, amintirile pe care nu le putea uita. În plus, aici îşi 
construise cariera, aici se dedicase trup şi suflet slujbei - 
mai mult ca sigur chiar exagerat. Dar dacă şi-ar lua 
concediu o vreme, oare perioada asta s-ar transforma prea 
uşor într-o pauză mai lungă de la carieră? Postul de 
inspector nu putea rămâne deschis pentru el la nesfârşit. 
Era pregătit să rişte? 


— la loc, îi spuse Ari Thór lui Páll, hotărât să nu-i 
permită să se simtă în largul lui, chiar dacă, fără îndoială, 
cunoştea foarte bine interiorul clădirii. 

— Mă bucur să văd din nou secţia, zise Páll, puţin 
nesigur pe el. Am petrecut două veri frumoase aici, 
continuă, parcă dornic să spargă gheaţa. Lumea încă-mi 
spune Páll Polițistul. 

— In Siglufjörður nu scapi uşor de porecle, comentă sec 
Ari Thór. Cu ce ocazie la Reykjavík? 

— Doar o mică pauză. Ieri am avut liber şi am zis să dau 
o fugă până-n sud să văd ce-mi oferă marele oraş. Se pare 
că deocamdată doar întuneric şi cenuşă. 

Se aplecă în faţă şi încercă să zâmbească. 


e 95 - 


— Ai stat la hotel? întrebă Ari Thór. 

— Nu. La un prieten. Îţi dau numele şi numărul lui? 
întrebă, lăsându-se pe spătar. 

— Bineînţeles. 

Páll îi spuse o adresă din Reykjavik şi Ari Thor notă 
informaţia înainte să reia întrebările: 

— Când ai plecat spre casă? 

— Azi-dimineaţă. 

— Cum era să lucrezi pentru Elias? întrebă el deodată, 
sperând să-l ia prin surprindere pe celălalt. 

— Destul de diferit, răspunse Páll, care parcă reuşise să 
se adune. 

— Cum adică? 

— Nu era uşor să lucrezi cu Elias şi Svavar. Se 
cunoşteau de mulţi ani şi aveam impresia că pun mereu 
ceva la cale, ceva despre care eu nu aflam nimic. 

— Te referi la o altă slujbă? 

— Se poate. Chiar nu ştiu, zise Páll şi cobori glasul. Sau 
poate că era ceva mai dubios, înţelegi? 

— Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce nu ne-ai anunţat? 

— Era doar o presimţire. N-aveam nicio dovadă, altfel aş 
fi venit imediat, explică el. Dar ştiu că în ultimele câteva 
zile relaţia dintre ei doi a fost tensionată, erau foarte 
surescitaţi. Parcă urma să se întâmple ceva mare de tot. 
Dar n-am auzit nimic despre ce puneau la cale. 

Pâll ridică din umeri ca să-şi accentueze spusele. 

— De când lucraţi împreună? 

— Cam de vreun an şi jumătate. Elias m-a luat în echipă 
la scurt timp după ce s-a mutat aici. 

— Ce fel de om era? 

Páll se gândi câteva momente. 

— E greu să-l descriu. Pur şi simplu am simţit că are 
ceva sinistru. Se prefăcea că-l interesează acţiunile 
caritabile, de exemplu, dar era clar că e vrăjeală. Singura 
persoană de care-i păsa pe bune era el însuşi. Cred că voia 
să facă o grămadă de bani şi apoi să plece în străinătate. 
Svavar zicea mereu că şi el vrea să se mute undeva unde-i 
mai cald. 


e 96 œ» 


Se aplecă din nou în faţă. 

— Pot să-ţi zic că n-ar fi avut niciodată destui bani, nu 
dacă stătea pe acelaşi salariu ca şi mine. Deci ori mă 
plăteau pe mine extrem de prost, ori aveau o combinaţie 
dubioasă de care nu mai ştia nimeni. 

— Dar Logi? întrebă Ari Thór. Crezi că făcea şi el parte 
din... combinaţia asta? 

— Sincer să fiu, nu-s sigur. Nu cred. Dar e limpede că 
aveau mai multă încredere în el decât în mine. Când ai fost 
poliţist o dată, rămâi poliţist pe viaţă, ştii? 

Rânji. 

— L-am văzut pe Elias stând de vorbă cu Logi alaltăieri. 
Au tăcut imediat când am apărut, deci poate că totuşi era 
implicat. Sau poate că încă discutau dacă să-l primească 
sau nu în societatea lor secretă... 

Páll vorbea degajat, dar în glas i se simţea o uşoară 
iritare, care trăda faptul că nu-i plăcea deloc că fusese 
lăsat pe dinafară. 


Hlynur îl văzuse pe Ari Thor cum dispare cu Páll în 
camera de interviuri. 

Era cât se poate de conştient că înainte cu un an şi ceva 
el ar fi făcut asta, nu Ari Thór. Mânia de odinioară clocoti 
din nou în el. 

Trebuia neapărat să descopere cât mai repede cine-i 
trimitea e-mail-urile. Numai atunci ar fi reuşit să-şi 
regăsească întrucâtva echilibrul. 

Îşi luă inima-n dinţi şi citi din nou ferparele lui Gauti. Nu 
se mai uitase peste ele de mult timp, dar observă aceeaşi 
coincidenţă: Gauti murise în 10 mai, iar primul e-mail 
misterios îl primise în aceeaşi zi, la câţiva ani după 
moartea lui Gauti. 

În ferpare scria că Gauti lăsa în urmă o soră, mai mică 
decât el cu câţiva ani. Când se stinsese el, tatăl lui murise 
deja, dar mama încă trăia. 

Hlynur le notă numele şi îi căută în registrul naţional. 

Sora lui Gauti locuia pe lângă Reykjavik. Mama lor, însă, 
murise la numai un an după fiul ei. Hlynur găsi cu uşurinţă 


e 97 œ» 


şi ferparul ei, şi în timp ce-l citea simţi că se stinsese de 
inimă rea, cu toate că nu spunea nicăieri dacă-şi luase 
singură viaţa. 

Simţea că i se face rău. Nu era moartea lui Gauti o cruce 
suficient de mare? Acum avea pe conştiinţă moartea a 
două persoane. 

Simţi că nu mai poate să gândească şi că-l învăluie o 
disperare neagră din care nu avea scăpare, orice-ar fi 
încercat să facă. 

Apoi căută pe internet poze cu sora lui Gauti. 

O chema Oddrun. Era un nume neobişnuit, iar Hlynur 
găsi cu uşurinţă o poză. Privindu-i chipul, fu sigur că n-o 
mai văzuse niciodată pe femeia aceea. 


Tómas şi Ari Thór fuseseră rugaţi să participe în seara 
aceea la o şedinţă de lucru la Akureyri. Tómas propusese 
să plece după-amiaza târziu şi să găsească pe drum un loc 
unde să mănânce. 

De fapt, Tómas era bucuros că are ocazia să mănânce în 
oraş şi să împartă masa cu cineva. În ultima vreme trăia 
mai degrabă cu mâncare pregătită la cuptorul cu 
microunde. Nu învățase să gătească, prin urmare nu se 
descurca decât cu semipreparate, iar uneori îşi mai lua 
câte-o pizza congelată şi o pregătea în cuptor. li era dor de 
tot ce-i gătea soţia lui, şi de lucrurile de zi cu zi, şi de 
ospeţele de la ocazii speciale. 

Cel mai tare îi era dor de friptura de vită cu sos 
bearnaise şi cartofi prăjiţi care apărea din când în când în 
meniu - un mijloc lent şi delicios de-aţi grăbi sfârşitul. 


Akureyri era ultimul loc în care voia Ari Thór să meargă. 
Nu era pregătit pentru o posibilă întâlnire cu Kristin, cel 
puţin nu încă. 

Pe de altă parte, avea ocazia să verifice teoria despre 
Rikhardur Lindgren. În Akureyri locuia bărbatul care-şi 
pierduse soţia din pricina lui Rikhardur. Spera să poată sta 
de vorbă cu el fără implicarea lui Tomas şi aranjase cu 
Natan, un vechi prieten din şcoală care locuia şi el în oraş, 


e 98 œ» 


să-l ia cu maşina şi să-l ducă acasă la văduv. Era o 
încercare hazardată, dar mai bine făcea o verificare 
discretă dacă tot avea posibilitatea. 

Ari Thor traversă centrul din Siglufjörður, acum năpădit 
de turiştii de pe vasul de croazieră, care se lăfăiau sub 
soarele puternic al verii, un contrast faţă de ce auzise că 
era la Reiykjavik, unde un nor gros de cenuşă se adunase 
deasupra oraşului. 

Reuşise să-l contacteze pe prietenului lui Páll din 
Reykjavik, care-i confirmase povestea acestuia din urmă. 
Dacă amicul ăsta chiar spunea adevărul, însemna că Pâll 
se aflase la mare distanţă de scena crimei. Acum avea de 
gând să dea de fiul celor doi fermieri la care, din spusele 
lui Jói, locuise Elias. Ari Thór mai avea puţin timp la 
dispoziţie până să plece spre Akureyri împreună cu Tómas 
şi spera ca scurta lui vizită să fie productivă. 

Pe drum îl sună pe Natan şi stabili unde să se 
întâlnească. Tómas spunea că ar fi vrut să mănânce ceva la 
Akureyri, însă Ari Thór hotărî că o să refuze, motivând că 
trebuia să se întâlnească cu un prieten la un sandvici. Pe 
Tomas sigur nu l-ar fi deranjat să mănânce singur - doar se 
obişnuise până acum. 

Ari Thor mai avea un motiv pentru care prefera 
compania lui Natan: Natan o cunoştea pe Kristin, deci 
putea să-l întrebe dacă are veşti despre ea. 

După ce Ugla şi Kristin îi dăduseră papucii una după 
alta, Ari Thór nu se mai gândise să înceapă o relaţie cu 
altcineva. În tot acel răstimp nu călcase strâmb decât o 
singură dată - o exprimare discutabilă, din moment ce nu 
mai avea nicio răspundere faţă de Kristin. În toamna de 
după despărţire, un prieten de la Academia de Poliţie îl 
invitase la o escapadă, în Blönduós. Prieten? Prea mult zis. 
Mai degrabă o cunoştinţă. De fapt, Ari Thór avea foarte 
puţini prieteni şi nu dezvoltase niciodată capacitatea de a 
strânge oamenii în jurul lui. De când îi muriseră părinţii şi 
bunica, numai cu două persoane se simţise cu adevărat 
împăcat: Kristin şi apoi Ugla. 

Cunoştinţa lui se mutase de curând la Blönduós cu un 


e 99 œ» 


post temporar şi nu ştia practic pe nimeni de acolo. Îi 
spusese lui Ari Thór că nu-i plăcea gândul să meargă la 
petrecerea aceea de unul singur şi îi sugerase că n-ar fi 
fost o problemă să ajungă acolo din Siglufjörður. Ari Thór 
era pe atunci atât de sătul de amărăciune şi 
autocompătimire după ce făcuse praf relaţiile cu Kristin şi 
Ugla încât acceptase invitaţia. 

Il convinsese pe Hlynur să-i împrumute o maşină, un 
gest stânjenitor dat fiind că nu se întâlneau niciodată în 
afara biroului şi n-aveau nimic în comun. Însă Ari Thór îşi 
impusese să o facă. La urma urmei, n-avea pe cine 
altcineva să roage: pe Tómas nu putea, iar pe Ugla nici 
atât. 


Când ajunseră la petrecere, zgomotul îl asurzi iar în 
scurt timp îl pierdu pe amicul lui undeva în mulţime. 
Melodii pe care nu le mai auzise niciodată ieşeau la volum 
maxim din boxe, acoperind orice alt sunet. Ce formație 
cânta, de fapt? Basul bubuitor îl înnebunea. Hotări repede 
că era prea bătrân pentru aşa ceva. 

Cineva se izbi de el cu putere şi Ari Thor se întoarse să 
împingă şi el - prea târziu, persoana dispăruse. Însă 
privirea lui Ari Thor căzu pe o fată de o frumuseţe 
năucitoare. Se apropie de ea fără voia lui. Trupul nu mai 
răspundea la comenzile ritmice pe care i le dădea, iar 
echilibrul nu mai era cum şi-ar fi dorit el să fie. 

Se prezentă peste  vacarmul produs de muzică, 
spunându-i că e poliţist. Nu înţelese cum o cheamă dar, în 
caz că nu-l auzise din prima, îi repetă că era poliţist. Fata 
era roşcată, mignonă, extraordinar de frumoasă şi cu 
siguranţă mult mai tânără decât el. 

Aproape fără să-şi dea seama, ultimul dans lent luă 
sfârşit dar el era încă alături de fata frumoasă. Îşi croiră 
drum până-n sala de dans, agăţaţi unul de celălalt, şi în 
scurt timp Ari Thor se pomeni în faţa unei case din 
Blönduós. O casă roşie. O fată cu păr roşu care locuia într- 
o casă roşie. 

Inăuntru, ea îi oferi o băutură, porni muzica şi crescu 


< 100 œ» 


volumul - iarăşi zgomotul ăla blestemat! Nu trecu mult şi 
hainele ei ajunseră pe podea. 

Sexul cu fata roşcată fusese diferit de cel cu Kristin, mai 
îndrăzneţ, mai precipitat, mai distant. Dar tot timpul cât se 
aflaseră unul în braţele celuilalt mintea lui zburase la 
Kristin. 


După ce se dezmeticise, în drum spre Siglufjörður, îi 
păruse rău de escapadă. Era un episod care ar fi trebuit 
încadrat la categoria „nu s-a întâmplat niciodată”, asta 
dacă el şi Kristin aveau să mai fie vreodată împreună. 
Când aveau să fie din nou împreună, îşi spusese în sinea 
lui. 

Dacă totul se terminase între ei, atunci de ce naiba se 
simţea vinovat, de parcă ar fi înşelat-o? 


e 101 œ» 


21 


La secţie era o linişte mormântală. Hlynur îşi petrecuse 
mare parte din zi citind ferpare vechi. Întâi ale lui Gauti, 
apoi ale mamei lui Gauti. 

Trecuse din nou prin inbox şi parcursese iar mesajele 
amenințătoare. 

Când aveau să se termine toate astea? 

Cum putea să-şi răscumpere greşelile trecutului? 

Putea măcar s-o facă? 

Ar fi dat orice ca să iasă din cercul vicios sau să audă un 
glas care să-i spună cum să îndrepte lucrurile. 

Bănuia - şi se temea - că glasul îi vorbise deja. 

Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 

Persoana care-i trimitea mesajele, sora lui Gauti sau 
altcineva, aştepta inevitabilul: ca Hlynur s-o ia pe urmele 
lui Gauti. 

Simţi cum furia clocoteşte din nou în el. 

De ce nu mă lasă-n pace? 

Îmi pare rău! 

Îmi pare rău pentru tot! 


e 102 œ» 


22 


Ari Thor străbătu piaţa, urcă treptele abrupte până la 
biserica veche şi cimitirul ei şi ajunse în cele din urmă la 
casa lui Jónatan. 

Jónatan stătea în prag ca un străjer de la poarta 
castelului. Ari Thór îl recunoscu - îl mai văzuse prin oraş, 
dar nu ştia nimic despre el. Prin urmare, acesta era 
bărbatul ai cărui părinţi avuseseră grijă de locul unde-şi 
petrecuse Elias verile în copilărie. Era înalt şi cocoşat, era 
limpede că spatele îi făcea mari probleme. 

Il măsură din cap până-n picioare pe Ari Thór prin nişte 
ochelari cu lentile groase, apoi cobori din nou privirea, silit 
de cocoaşă, de parcă ar fi dat un verdict. 

— Ce vrei de la mine? întrebă cu o voce răguşită, fără să 
schiţeze nicio mişcare. 

Glasul lui Jónatan nu era tunetul întunecat la care se 
aşteptase. 

Ari Thór nu-i spusese lui Tómas unde merge, preferând 
să nu-i divulge vreo informaţie neesenţială. Nici nu-l 
sunase pe Jónatan dinainte, şi era limpede că vizita 
inopinată nu era binevenită. 

— Nimic deosebit, zise Ari Thor încercând să-l 
cântărească din priviri. Am doar câteva întrebări. 

— Nu-s prieten cu poliţia, cum bănuiesc că ştii deja. Nu 
lasă pe nimeni în pace, mârâi el, dar îi lipsea volumul care 
i-ar fi făcut glasul profund sau ameninţător. Ai venit să mă- 
ntrebi despre Elias? 

Elias. Deci se cunoşteau. Probabil că Jónatan şi-l 
amintea de la fermă. 

— „Cum bănuiesc că ştii deja”, îl imită Ari Thór pe 
bărbatul irascibil. Asta ce-ar trebui să-nsemne? Nu mă 
pofteşti înăuntru? 

— Nu poftesc pe nimeni înăuntru, replică Jónatan. 
Numai ticăloşi băgăcioşi peste tot. 

Se mută din dreptul pragului pe trepte, practic 
călcându-l pe Ari Thor pe vârfurile încălţărilor, şi trânti uşa 


e 103 - 


în urma lui. 

— Mă duc în centru la magazin. Poţi să vii cu mine pân- 
acolo, băieţaş, şi vorbim pe drum. 

Ari Thór aruncă o privire spre piaţa primăriei. Nu era 
mult de mers de acasă de la Jónatan. Poate că ar fi avut 
timp de câteva întrebări, dar trebuia să şi le aleagă cu 
grijă. 

— Bine, răspunse el iritat. 

Dar se simţi uşurat când observă că Jónatan mergea 
încet, de parcă s-ar fi chinuit. Asta însemna un 
interogatoriu neoficial ceva mai lung. 

— Ce-ai vrut să zici adineauri? întrebă Ari Thor. 

— Las-o moartă, băieţaş, se răsti Jónatan. Ştii foarte 
bine c-am stat la răcoare, altfel de ce-ai fi venit să mă freci 
la icre? 

Fir-ar. Greşeală de începător - venise la interviu 
nepregătit. 

— Nu stau să verific cazierul tuturor celor cu care stau 
de vorbă, zise Ari Thór sperând să sune convingător. 

— Îmi imaginez că n-ar fi chiar plăcut, comentă Jónatan, 
care făcea eforturi să coboare panta abruptă. 

— De ce ai stat la închisoare? întrebă Ari Thor şi-i păru 
imediat rău că irosea timp preţios pentru ceva ce ar fi 
putut afla de unul singur. 

— O porcărie cu droguri. Caută şi tu. N-am fost nici 
vinovat, nici nevinovat. 

Jónatan ezită, apoi păru că se hotărăşte să-i explice pe 
larg. Ari Thor ştia din experienţă că toată lumea are un fel 
de scuză. 

— Am făcut-o pentru bani, bine? Am făcut contrabandă 
cu nişte marfă până pe continent. N-a fost ideea mea. 

— Îl cunoşteai bine pe Elias? 

— Bine? Nu, n-aş spune asta. Îmi amintesc de el... 

Vocea îi cedă o clipă şi tuşi înainte să-şi reia ideea: 

— Îmi amintesc de el de la ţară, de la ferma alor mei. N- 
a trecut niciodată pe la mine după ce a venit în 
Siglufjörður, cu toate că ştiam că s-a mutat aici înainte să 
aud de crimă. Nu-mi place să stau cu oamenii, aşa că nu-s 


e 104 œ» 


la curent cu bârfele. 

— Locuieşti de mult timp aici? 

— De când a murit tata. Deci de vreo cinci ani. Mama a 
murit înainte. N-avea rost să mai păstrez afurisita aia de 
fermă, au murit jumate din animale şi oricum n-aveam ce 
să fac acolo decât să mă uit la mare şi să-mi amintesc... 
amintiri vechi. 

Tonul lui dădea de înţeles că nu erau plăcute. 

— Când ai intrat în afacerea cu droguri? întrebă Ari 
Thór, având grijă să-şi ascundă un zâmbet rece; mai aveau 
puţin până la Co-op. 

— A fost demult, răspunse Jónatan cu jind în glas. 
Înainte să moară ai mei. M-am mutat la Reykjavik ca să 
învăţ ceva, cum ar trebui să facă toată lumea. Când am 
ieşit de la zdup am plecat înapoi în nord - n-aveam unde 
altundeva. Apoi a murit mama. Tata a încercat să ţină 
ferma pe picioare, dar a murit şi el în acelaşi an. Atunci am 
renunţat. Fraţii şi surorile mele mi-au cumpărat o casă 
aici. Au găsit-o ieftin. 

Se opri şi se uită cu greu peste umăr la construcţia mică. 

— Fraţii şi surorile mele sunt toţi în sud, într-un oraş de 
vis. 

Rânji. 

— Nu trec niciodată pe la mine. Aici erau preţuri mici şi 
cred că şi-au zis că e mai bine să mă ţină cât mai departe 
de ei. 

— Şi cu ce te ocupi? 

Ajunseseră în faţa uşilor de la magazin. 

— Ei bine, tinere, cred că cel mai corect e să zici că-s 
pensionar. Nu mă simt bine, vezi şi tu. 

Rânji din nou. 

— Primesc câteva ajutoare pe motiv de boală, acum că 
am o vârstă şi nu mai sunt bun la nimic. Mă descurc, la 
limită. Nu mai ştiu nici ce zi e, dar ştiu să deosebesc între 
o zi de lucru şi o zi de weekend. Ştii cum? 

Ari Thór rămase nemişcat, aşteptând răspunsul. 

— Dimineaţa, când mă trezesc, mă uit pe geam. Dacă 
văd oameni, înseamnă că-i zi de lucru, dacă nu - e 


<e 105» 


weekend. Mi-e de-ajuns. Viaţa e al dracului de simplă când 
li se rupe tuturor că exişti. 

Apoi şontâcăi în magazin fără să-i mai arunce vreo 
privire lui Ari Thor. 


< 106 » 


23 


Jónatan habar n-avea ce intrase să cumpere în Co-op. 
Bani de cheltuit n-avea şi, în orice caz, acasă îl aştepta tot 
ce-i trebuia: nişte lapte, nişte skyr şi resturile cinei din 
seara precedentă. Adevărul era că pur şi simplu nu voia să- 
l primească pe nenorocitul de poliţai în casă, iar drumul 
până la Co-op fusese cea mai bună idee care-i trecuse prin 
cap. 

Fusese un chin să coboare panta fără baston, iar acum 
stătea în magazin ca un suflet pierdut printre turiştii de pe 
vasul de croazieră, fără să aibă vreun interes să cumpere 
ceva. 

De ce nu-l lăsase pe poliţai să intre? Trebuia să 
recunoască, unul dintre motive era acela că înăuntru era o 
debandadă de nedescris. Renunţase de mult să mai încerce 
să păstreze curăţenia. Nu era ca şi cum avea parte de 
oaspeţi. 

Celălalt motiv era că se temea să nu-şi dorească brusc 
să-şi descarce conştiinţa şi să ciripească. Dar poate că n-ar 
fi fost aşa de rău - ar fi fost oricum mai bine decât să 
poarte în spinarea-i cocoşată povara adevărului. 

Când îl văzuse pe poliţai pe trepte, preţ de o clipă 
crezuse că totul s-a terminat. Aproape că avusese un 
sentiment de uşurare, îi trecuse prin minte să-l cheme 
înăuntru, să-l poftească să se aşeze undeva în dezastrul din 
casă şi să-i spună tot. 

Se uită în jur prin magazin. Nu zări niciun cunoscut şi 
nimeni nu părea să-i acorde vreo atenţie, aşa că se 
îndreptă spre casele de marcat, se strecură dincolo de ele 
şi ieşi în stradă. 

Se simţi ca un tâmpit că intrase şi plecase cu mâna 
goală. Când ajunse la colţ, privi panta care-l aştepta. 
Bastonul i-ar fi fost de mare folos. _ 

În tinereţe nu era atât de uituc. Încă din copilărie fusese 
ordonat şi gânditor. Fusese organizat, de încredere şi 
conştiincios. Dar într-o familie atât de mare, având atât de 


e 107 œ» 


mulţi fraţi şi surori şi părinţii fiind ocupați până peste cap 
cu ferma, nu fusese încurajat să muncească din greu. Era 
cel mai mic dintre cei cinci copii de la ferma din 
Skagafjörður, dar parcă existase dintotdeauna certitudinea 
că el avea să plece în sud la studii. li convenise: nu avea 
forţa necesară pentru munca fizică şi nu-l interesa 
agricultura. Plecase, aşadar, la Reykjavik, unde absolvise 
cu note maxime. După asta începuseră problemele care 
aveau să-l bântuie pentru tot restul vieţii. 

Işi dorise să studieze medicina: o alegere dificilă şi un 
parcurs solicitant. Se pregătise încă din vara aceea, înainte 
să înceapă primul semestru. Citise cărţi de medicină, 
întrebându-se dacă era cu adevărat în stare să fie doctor - 
oare va reuşi să-i ajute pe toţi pacienţii dintr-o zi, să le 
pună un diagnostic şi să le prescrie un tratament? „Du-te 
acasă, n-ai nimic.” Cum putea fi sigur că are dreptate? 
Cum naiba reuşeau doctorii să ia atât de multe decizii cât 
era ziua de lungă? Işi imagina că fiecare caz trebuia 
studiat amănunţit, căutând informaţii în cărţi şi articole, şi 
că numai după cercetări exhaustive ar fi putut spune „du- 
te acasă, eşti sănătos tun”. 

Dar dacă persoana respectivă tot se îmbolnăvea? Dacă 
neglijase ceva? Gândurile astea îl chinuiau fără încetare. 

Şi apoi a început studiul serios. 


Stătea la un birou din bibliotecă, în conul de lumină 
aruncat de lampă. Era cu privirea aţintită în carte, dar nu 
mai citea. Nu mai dăduse pagina. Nu mai ştia de cât timp 
era acolo. Incepuse devreme. Citise toată noaptea, se 
străduise din răsputeri să memoreze toate informațiile. 
Cuvintele începuseră să se topească unele îintr-altele. 
Zilele treceau insipide şi monotone. Oare-şi ratase primul 
examen? Poate. Nu mai ştia. De fapt, poate ratase un 
examen sau două... nu era pregătit pentru ele. Tata sunase 
în urmă cu câteva zile, dar nu fusese capabil să-i spună 
adevărul. li spusese că luase fluierând toate examenele. 
Nu era o minciună chiar atât de mare. Chiar ştia chestiile 
astea mai bine decât oricine. Dar, totuşi, picase... 


e 108 œ» 


După ce se alesese praful de facultate, căutase de lucru. 
Dar nu era simplu să găsească ceva pe placul lui la 
Reykjavik. Nu era îndeajuns de puternic să se spetească la 
munca de la fermă, dar acum căuta fără tragere de inimă 
exact genul de slujbă la care ştia că spinarea lui slabă n- 
avea să-l ajute mult timp. In cele din urmă îi picase o 
slujbă la docuri, muncă grea de dimineaţă până seara. Se 
plătea bine, dar ştia că n-o să rămână acolo mult. N-avea 
forţa necesară. Îşi dăduse silinţa să reziste, dar durerile de 
spate se întorceau mereu şi de fiecare dată durau mai 
mult. 

Apoi venise o ofertă să lucreze pe barcă, unde se plătea 
şi mai bine. Avea ocazia să câştige mai mult şi să pună şi 
deoparte. 

Viaţa de marinar se dovedise chiar mai rea decât cea de 
hamal. Se sforţă să reziste vreo două drumuri, să se lupte 
cu tangajul nesfârşit, şi deveni tot mai pământiu şi mai 
slab. Acolo se întâlnise cu diavolul cu chip de om, un 
bărbat care făcuse tot posibilul să-l ispitească şi reuşise. 

— Munca grea-i pentru rataţi, spusese el. 

Banii câştigaţi repede erau cei mai buni şi avea slujba 
perfectă pentru Jónatan. 

La momentul acela, spatele îi era atât de afectat că era 
dispus să se agaţe de orice altă variantă, oricât de firavă. 

Contrabanda cu droguri fusese simplă prima oară şi a 
doua oară. 

A treia oară cu noroc? Da' de unde. 

Fusese prins când făcea al treilea traseu şi aruncat într- 
o celulă, cu termenul de judecată amânat săptămâni la 
rând, apoi expediat la închisoare. Atunci descoperiseră 
părinţii lui că renunţase la medicină cu multe luni înainte 
şi devenise contractor liber profesionist în domeniul foarte 
practic al chimiei. 

La închisoare nu fusese prea rău. Avusese o celulă 
destul de mare şi confortabilă. Partea cea mai proastă 
fusese întoarcerea în nord după terminarea pedepsei, cu 
mintea şi trupul sfărâmate. 


< 109 œ» 


Jónatan ajunsese în cele din urmă la capătul pantei. Se 
opri să se bucure de vara călduţă, lipsită de rafalele crunte 
care biciuiau oraşul în lunile lungi de iarnă. Îşi dezmorţi 
trupul. Durerea din spate era puternică, dar fusese mai rea 
în multe alte rânduri. 

Se strecură în casă, coliba aceea pentru care făcuseră 
chetă fraţii şi surorile lui. Zări bastonul binecuvântat care 
atârna unde-l lăsase, pe radiator, în hol. 

Se întinse, ostenit. Avea nevoie să se odihnească o 
vreme. Ştia deja că avea să doarmă prost în noaptea aceea. 
Nu suporta lumina strălucitoare, soarele de la miezul 
nopţii pe care toată lumea părea să-l îndrăgească. Îşi 
cumpărase draperii groase, grele, dar cumva lumina dibuia 
o fantă prin care să intre în casă. 

În opinia lui, nopţile cele mai întunecate erau cele mai 
luminoase, şi ştia prea bine de ce aşa stăteau lucrurile. 


e 110 œ» 


24 


Începea seara când Ísrún ajunse la Dalvík, deşi avu 
nevoie de ceasul de bord ca să-şi dea seama de asta. Seara 
liniştită de iunie era luminoasă şi limpede. Pe coasta de 
nord, ziua era chiar mai lungă decât în sud, la Reykjavik. 
Peisajul era mai stâncos şi mai ameninţător în nord dar, 
din fericire, lăsase în urmă aerul otrăvit din sud-vestul 
Islandei. 

Opri în faţa casei unde stătea cel mai apropiat coleg al 
lui Elias. Svavar Sindrason. Patruzeci şi doi de ani. Locuia 
singur. 

Kormákur o sunase de pe drum şi o întrebase dacă avea 
vreun subiect fierbinte pentru ştirile din seara aceea. Ea îi 
răspunsese destul de acru că încă nu şi că, în mod evident, 
o să dureze. Profitase de ocazie ca să-l roage să găsească 
orice informaţii putea despre Svavar, zicându-i că o să stea 
de vorbă cu el. Nu-i pomeni nimic despre întâlnirea cu 
Rikhardur Lindgren. 

Kormâkur făcuse treabă bună, o sunase puţin timp după 
aceea cu o mulţime de informaţii despre Svavar: data 
naşterii, genul de familie în care crescuse şi multe altele. 
Isrun zâmbise cu gura până la urechi, bucuroasă că 
bărbatul o ajuta pe ea, nu pe Ívar, cum îşi dorea acesta din 
urmă. 

În ciuda eforturilor lui Kormâkur, însă, în media sau pe 
internet nu mai erau prea multe informaţii despre Svavar. 
Numele lui apărea din când în când în arhiva ziarelor 
sportive vechi, pentru că într-o vreme jucase handbal la 
nivel înalt - altfel, părea că dusese o viaţă deloc 
spectaculoasă. 

Pe toată strada să înălţau case frumoase, înghesuite una 
în alta. Isrun sună la uşa lui Svavar. Acum nu mai avea 
nevoie să-şi ia inima-n dinţi ca să deranjeze un străin în 
afara orelor de lucru. Jurnalismul o ajutase să-şi formeze o 
carapace dură. Ştirile ocupau primul, al doilea şi al treilea 
loc de pe lista priorităţilor ei. Însă avea grijă să se 


e 111 œ 


comporte ca o profesionistă, conştientă că în meseria ei 
putea, uneori, să creeze probleme şi unor oameni 
nevinovaţi. La fel de bine ştia şi că, dacă ar fi început s-o 
mustre conştiinţa, ar fi fost momentul să-şi găsească o 
slujbă mai puţin brutală. 

Cineva apăru în cele din urmă la uşă: un bărbat cuo 
înfăţişare obosită. 

— Bună seara, zise el cu voce joasă. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări despre Elias, spuse 
ea fără să se prezinte. Am venit tocmai de la Reykjavik ca 
să vorbesc cu tine, adăugă ea, ştiind că puţină linguşeală 
nu strică niciodată. Chiar ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai 
rupe cinci-zece minute să vorbim. 

Svavar părea luat complet prin surprindere. 

— Intră. 

Ea nu ezită. 

— Nu apari cumva la ştiri? mormăi el câteva momente 
mai târziu, când erau în camera de zi şi îi studie cicatricea 
de pe figură. 

Încăperea îi amintea de o casă de vacanţă decorată 
excesiv, cu mobilă lipsită de farmec, pestriță, şi un dulap 
plin cu cărţi alese aleatoriu, de parcă ar fi fost lăsate acolo 
din greşeală. Rafturile erau în mare parte goale, la fel şi 
pereţii. Singurul semn de viaţă era micul televizor dintr-un 
colţ, cu imaginea tremurată şi sonorul dat destul de încet. 
Îsrun îşi zise că era mare diferenţa între o casă şi o 
locuinţă. 

Îi spuse că da, era de la ştiri, iar ochii lui Svavar 
începură să joace în toate direcţiile. 

— Unde-ţi e... ştii tu...? murmură el. 

— Cine? 

— Ştii tu - tipul cu camera. 

— L-am lăsat la Reykjavik. Întâi fac nişte cercetări 
preliminare, apoi o să iau şi interviurile, dacă va fi nevoie, 
răspunse ea, având grijă să nu spună cuvântul magic 
„neoficial”. 

Interviul acela nu urma să aibă nimic neoficial. Avea să 
folosească orice frântură de informaţie utilă, dar nu cum s- 


e 112 œ» 


ar fi aşteptat el. , 

Svavar se aşeză pe singurul fotoliu, lăsând-o pe Isrun să 
stea în picioare în mijlocul camerei în aşteptarea unui 
răspuns. După câteva clipe de tăcere, ea se îndreptă cu 
paşi hotărâți spre bucătărie, luă un taburet, îl aduse în 
camera de zi şi se aşeză. 

— M-am prins, zise el în cele din urmă, apatic. Cercetări 
preliminare. Bănuiesc că faci asta pentru tipul care a fost 
adineauri la ştiri. 

Drace. Ar fi trebuit să-şi aleagă mai bine cuvintele. N- 
avea să obţină nimic de la Svavar dacă ajungea s-o creadă 
numai asistenta lui Kormákur. Învăţase asta din 
experienţă. Oamenii voiau să stea de vorbă cu persoane 
influente, iar reporterii TV aveau o influenţă considerabilă. 

— Nu tocmai, râse ea şi conştiinţa o înţepă, dar nu prea 
tare. E] mă ajută pe mine. N-am putut să-l aduc aici - 
cineva trebuie să rămână la Reykjavik şi să pună cap la cap 
buletinul de ştiri, continuă zâmbind şi schimbă cu dibăcie 
direcţia conversaţiei: Îl cunoşteai bine pe Elias? 

— Da, mormăi el. Foarte bine. Am lucrat pentru el ani 
întregi. 

— Cum era ca şef? 

Svavar rămase tăcut un moment. 

— Al dracului de bun. 

— Harnic? 

— Foarte harnic. 

— Eraţi mulţi în echipă? 

— De obicei doar noi trei. 

Îşi drese glasul şi-şi trosni mâinile. 

— Eu, Logi şi Páll Polițistul. Amândoi stau în 
Skagafjörður. Elias era şeful. 

— Şi aveaţi suficient de lucru? întrebă ea scurt, 
străduindu-se să evite tăcerile prelungi care i-ar fi permis 
lui să-şi piardă şirul ideilor. 

— Da, mai mult decât suficient. Multe ture de noapte. 
Vor să termine tunelul. Ar trebui să se deschidă în toamnă. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu prietenul tău? întrebă ea, 
intrând în subiect. 


e 113 >» 


— Habar n-am, răspunse Svavar pe loc, apoi se scărpină 
pe obrazul ţepos. f 

— Dar ai vrea să afli, nu? insistă Isrun, aplecându-se 
spre el. 

— Normal că da, izbucni el, dar cu un glas atât de slab 
că Ísrún fu imediat convinsă că avea propriile lui bănuieli. 

— A avut probleme cu legea? 

— De ce întrebi? 

Ísrún aproape că-l simțea cum transpiră, chiar dacă, din 
fericire, Îi separa o oarecare distanță. 

— Păi... zâmbi ea... ştii că gazetarii nu-şi dezvăluie 
niciodată sursele. 

— Elias era curat ca... era curat ca lacrima, mormăi 
Svavar. Şi, oricum, despre morţi numai de bine. 

— Uneori face parte din meserie. Deci n-avea nicio 
condamnare... nicio activitate dubioasă de care să ştii? 

— Auzi, termină cu tâmpeniile! 

Ridicase vocea şi era gata să sară în picioare, cu toate 
că părea să-i lipsească energia să ducă mişcarea până la 
capăt. 

— Doar nu-s la interogatoriu aici! Ce dracu' încerci să 
scoţi de la mine? 

— Cred că ştii foarte bine ce. Ai vorbit azi cu poliţia? 

— Da, a trecut un copoi pe-aici, murmură el, în aparenţă 
recăpătându-şi calmul. Le-am zis ce-ţi zic şi ţie. Am fost 
acasă toată noaptea. Nu eu l-am omorât. 

— Nu asta am întrebat, spuse ea pe un ton vesel, 
mulţumită de firmitura care-i scăpase lui Svavar. 

Era ceva că aflase despre întâlnirea lui cu poliţia - o 
frântură de informaţie pe care le-o putea pasa lui 
Kormâkur şi Îvar în timp ce ea continua cercetările în 
direcţiile în care voia. 

— Asta-i tot, nu? întrebă el cu o fermitate nouă în glas. 

Parcă-şi descoperise în sfârşit curajul să se comporte ca 
proprietar al locuinţei, nu ca un vizitator în propria casă. 

— E foarte bine, răspunse ea. Dar sună-mă dacă mai ai 
ceva să-mi spui. 

Îsrun îşi scrise numărul de telefon pe un bileţel pe care 


e 114» 


i-l înmână. Dar când făcu asta regretă imediat. Ceva din 
felul lui de-a fi nu-i plăcea, şi poate că nu fusese o mişcare 
inteligentă să-i dea numărul. 

Când ieşi, rămase lângă maşina roşie şi scoase telefonul. 
Era momentul să dea raportul şi să câştige mai mult timp. 
Dacă reuşea, următoarea oprire avea să însemne o noapte 
petrecută la Akureyri. 

Kormákur răspunse imediat. '[inea mobilul mereu 
aproape. 

— Bună. Eşti în nord, nu-i aşa? 

Isrun auzea zgomot de maşini în fundal şi îşi spuse că 
bărbatul era în drum spre casă acum, că terminase tura. 

— Da, sunt la Dalvík, am vorbit adineauri cu Svavar. A 
venit poliţia să-l ia la întrebări azi. 

— Ok, asta n-a mai zis nimeni, spuse Kormákur, iar Îsrun 
îşi dădu seama că era surprins. 

Nu se îndoia că aşa stăteau lucrurile. Era halucinant 
cum reuşea să urmărească toate trusturile media, toată 
concurenţa, să citească ziare şi site-uri şi să mai şi lucreze 
pe rupte. Poate că la asta se referea când îi spusese odată 
că se căsătorise cu slujba. 

— Sper să fie de folos, zise ea. O să văd dacă reuşesc să 
aflu ceva mai consistent mâine. Cum a mers azi? 

— Binişor, răspunse el, cu toate că nu părea că 
debordează de fericire. Cazul a fost cea mai importantă 
ştire din buletin, dar n-au fost prea multe noutăţi oricum. 
N-am avut nimic cu care să-i luăm pe ceilalţi, din păcate. 

— Tot e ceva, zise Isrun. Aş vrea să pot inventa o ştire- 
bombă. Poate mâine. 

— Şi informaţia asta a ta va trebui să aştepte până 
mâine. Apropo, ai avut mare noroc că ai plecat azi. 
Nenorocitul ăsta de nor de cenuşă încă planează deasupra 
oraşului. E ca o pătură. E mai rău decât când ai plecat. La 
noapte o să fie întunecat şi mohorât la Reykjavik. 

Isrun îşi imagină cum noaptea luminoasă de vară e 
ascunsă în spatele pâclei cenuşii. Ca o imagine din infern. 


<e 115» 


25 
Cu un an înainte 


— Ar fi fost bine s-o cunoşti pe bunica ta, a zis Katrin, 
bătrâna care stătea în faţa mea la masa solidă din lemn din 
căsuţa ei de la Landeyjar. 

E-adevărat, mi-am zis, dar am răspuns numai printr-un 
zâmbet. Eram în sufrageria ei, dacă se poate spune aşa. 
Casa era atât de mică încât sufrageria şi bucătăria formau 
una şi aceeaşi încăpere. Loc de dormit era la etaj, cel puţin 
aşa zicea ea. Casa era bine încălzită, poate chiar prea bine. 
Având toate geamurile închise, căldura era sufocantă. 

Katrin era rudă îndepărtată cu mine şi cea mai bună 
prietenă a bunicii Isbjorg. Se apropiaseră mult încă din 
copilărie. 

Acum avea peste optzeci de ani, cam cât ar fi avut şi 
bunica dacă n-ar fi răpit-o cancerul atât de devreme. 

Stăteam lângă fereastră şi priveam marea dinspre 
Insulele Westman. Afară, vântul sufla puternic, chiar dacă 
era toiul verii şi zilele lungi şi însorite se preschimbau în 
nopți albe. 

— Aici mereu bate vântul, a comentat bătrâna. 

Apoi, după o clipă de tăcere: i 

— Fir-ar să fie, voi două v-aţi fi înţeles de minune! Imi 
aminteşti de ea. 

— Serios? am întrebat din politețe, pentru că am auzit 
replica asta de mult prea multe ori. 

— Da, chiar îmi amintesti de ea, repetă Katrín. 

Afară era luminos, dar bătrâna aprinsese o lumânare pe 
masă, dând o strălucire caldă atmosferei din căsuţa aceea 
de lemn, plină de poveşti şi amintiri de demult. 

— Am stat de multe ori aici, la masa asta. Pe-atunci 
eram tinere şi frumoase, dacă poți să-ţi închipui! Casa a 
fost a familiei mele de mulţi ani, mai mulţi decât își 
aminteşte şi cel mai bătrân dintre noi. Nici eu nu-mi mai 
amintesc şi, har Domnului, am o memorie foarte bună. 


e 116 œ» 


— Şi ce făceați pe-atunci în timpul liber? Adică, n-aveați 
televizor. 

— N-aveam televizor, nu, asta clar. Oricum n-am avut 
niciodată prea mult timp să mă uit. N-am nici acum aparat 
din ăsta. 

A făcut o scurtă pauză. 

— Păi, stăteam de vorbă. Sau jucam cărți - uneori doar 
noi două, alteori mai mulți. Eram mai mulţi prieteni care 
locuiam în acelaşi district. Dar cei mai buni doi prieteni ai 
noştri s-au mutat la Reykjavik şi am rămas singure aici. 

A oftat. 

— Ce jucaţi? am întrebat. E 

— Cel mai des jucam marías’. ÍI ştii? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Tinerii nu mai stau să se joace cum făceam noi. Prea 
mult televizor, a zis ea şi s-a încruntat. 

Am zâmbit în sinea mea. Nu-i spusesem că eu chiar 
lucram la televiziune. 

— Cum era bunica mea? 

— Era o femeie de ispravă, a răspuns Katrín fără să stea 
pe gânduri. Imi aminteşti de ea, a repetat. Avea o minte ca 
un brici şi era bună la suflet. O femeie în care puteai să ai 
încredere. 

Am tăcut. Aşteptam să aud mai multe. După puțin timp, 
Katrin a continuat: 

— Citea mult, dar pe-atunci citeam mult cu toții. Noi, 
fetele, ne adunam şi citeam impreună. Bunicii tale nu prea- 
i plăcea să stea singură în întuneric. I-a fost mereu teamă 
de intuneric, de noapte, de orice loc mohorât. 

A zâmbit. 

— li era frică de întuneric? Cred că era uşor să crezi în 
fantome - nopțile întunecoase şi distanța mare dintre 
ferme trebuie să fi adus la viaţă multe legende din 
vechime, am zis eu şi mi-am dat seama că alunecasem în 
rolul de intervievator, că încercam să duc conversaţia în 
direcţia care mă interesa pe mine. 

— Fantome? Nu pot să vorbesc pentru bunica ta, dar tot 


3 Joc pentru 3-4 jucători, bazat pe levate (n. red.). 
e 117 œ» 


ce ştiu e că nu-i plăcea întunericul. Când a erupt Hekla în 
'47 ne-am speriat cu toţii. Nimeni nu ştia cât o să ţină. Dar 
pe ea a îngrozit-o. Teama a rămas cu ea până la moarte. 

— Serios? 

— Da. Vorbea des despre asta. Aveam amândouă cam 
douăzeci de ani când s-a întâmplat. Pur şi simplu, din 
senin, aerul s-a umplut de cenuşă şi cerul s-a făcut negru. 
Cenuşa aia nenorocită a distrus toate pajiştile. E teribil 
când se întunecă aşa de brusc şi când te-aştepţi mai puţin. 
A fost îngrozitor, iar pe bunica ta a afectat-o foarte rău. 

Katrin a coborât glasul şi s-a apropiat de mine. 

— I-a spus „negura ”. Asta n-o s-o uit niciodată. După aia, 
de fiecare dată când a mai vorbit despre erupție, a folosit 
acelaşi cuvânt. Mă întreba: „Kata, iți aminteşti de negură?” 

Am aruncat o privire pe geam. 

Am simţit un fior pe şira spinării. Lumea bunicii parcă 
prindea viaţă, toate grozăviile pe care le trăise parcă 
deveniseră reale, palpabile. 

Se potrivea de minune că afară era însorit, în ciuda 
vântului care nu se mai oprea, un vuiet necontenit care 
amintea că Islanda, insula asta izolată din nordul 
Atlanticului, a fost tot timpul, fie vară, fie iarnă, la mila 
stihiilor. 

— Eu n-am fost niciodată aşa citită ca bunica ta, a 
continuat Katrin. Ea ştia un cuvânt pentru orice. Din 
partea mea, întunericul era doar întuneric. Dar de la un 
timp, la fel ca ea, nu mă mai simt în largul meu în 
întuneric. Mereu simt că stă la pândă ceva sinistru - ceva 
care se fereşte de lumina zilei. Dar când se lasă 
întunericul... Și atunci îmi amintesc mereu de cuvântul 
ăsta: „negura”. 


e 118 œ» 


26 


În timp ce T6mas intră în secţie ca să ia nişte hârtii, Ari 
Thór profită de ocazie şi introduse un CD cu muzică clasică 
de pian în CD player-ul maşinii. N-avea de gând să asculte 
balade vechi, de pe vremea heringului, tot drumul până la 
Akureyri. 

Tómas avea o pasiune arzătoare pentru melodiile acelea 
potrivite pentru sălile de dans, iar Ari Thór nu se îndoia că, 
în tinereţe, şeful lui tocise mulţi pantofi dansând şi făcuse 
multe cuceriri în vale la Hvanneyrarskál, deasupra 
oraşului Skagafjörður. Poate că muzica îi amintea de 
vremuri mai bune. Acum, însă, maşina era inundată de 
acordurile lui Chopin, iar Tómas nu zise nimic când se 
întoarse. Era prost dispus, ca de multe ori în zilele acelea. 

Aveau să ajungă la Akureyri în timp mai mult decât util. 
Lui Ari Thór îi convenea de minune, pentru că izbutea şi să 
se vadă cu Natan, şi să încerce să stea de vorbă cu 
sărmanul om care avusese de suferit de pe urma 
doctorului. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten la Akureyri. E-n 
regulă? întrebă el politicos. 

— Sigur. Ne putem vedea la un burger, răspunse Tomas. 

— De fapt, am stabilit să ne vedem acasă la el. Pot să-mi 
iau un sandvici pe drum. 

Ari Thor văzu că Tomas făcea eforturi să-şi păstreze 
privirea aţintită la drum, de parcă s-ar fi chinuit din 
răsputeri să nu-şi exprime dezamăgirea. 

— Fă ce vrei, îl repezi el. 

În maşină se lăsă o tăcere glacială până-i sună telefonul 
lui Tómas. Era Hlynur, a cărui voce răsuna acum din 
difuzoarele hands-free ale maşinii: 

— Unde eşti? întrebă el direct, cu glas tremurat şi 
nesigur. 

— În drum spre Akureyri, răspunse Tómas. 

— Akureyri? Pentru ce naiba? 

— O conferinţă despre cazul cu crima, zise Tómas cu o 


< 119 + 


uşoară ezitare. 

Urmă o tăcere de câteva momente. 

— Bine, zise Hlynur şi întrerupse apelul. 

— Foarte ciudat, comentă Tómas şi-şi trecu o mână prin 
puţinul păr rămas. Extrem de ciudat! 

— Cum aşa? 

— l-am spus asta acum jumătate de oră. 


Hlynur era aşezat şi se uita fix la telefon. 

Era singur în secţie şi asuda. 

Afară era călduţ. De fapt, era neobişnuit de cald pentru 
începutul verii, iar în aerul închis, nemişcat, simţea fiecare 
picătură de transpiraţie. 

Când trecu valul de confuzie care parcă-l lovise, îşi dădu 
seama că Tómas îi spusese unde pleacă înainte să 
pornească la drum cu Ari Thor. Scutură din cap, încercând 
să-şi pună memoria în funcţiune. Îşi amintea foarte clar 
cum se uitase la ei pe deasupra ecranului calculatorului, 
cuprins deodată de o senzaţie de disconfort, de 
sentimentul straniu că rămăsese singur pe lume. 

Avea impresia că Ari Thór şi Tómas dispăruseră fără să 
spună nimănui niciun cuvânt. Se ridicase şi se plimbase în 
sus şi-n jos prin toată secţia, strigându-i, întrebându-se 
unde ar fi putut să plece. Oamenii nu dispar pur şi simplu, 
cel puţin nu într-un oraş mic ca Siglufjörður. 

Apucase disperat telefonul şi-l sunase pe Tómas ca să 
vadă dacă poate da de el. La scurt timp după aceea fusese 
pus la punct. Se strâmbă de ruşine, dar şi de îngrijorare. 

Ce se-ntâmpla? 

Cum de uitase? 

Se lăsă să cadă pe podea, epuizat din toate punctele de 
vedere. Îşi îngropă faţa-n mâini şi se gândi la Gauti. 

Îşi zise că trebuia să-şi revină. Ce se întâmplase în trecut 
trebuia să rămână acolo şi nu putea fi schimbat. Trebuia să 
facă un efort, să-şi vină-n fire şi să încerce să înfrângă 
disperarea care-l cuprindea. 

Hlynur îşi aminti de evenimentul de la şcoala 
elementară, care era pe cale să-nceapă. Tomas îi spusese 


< 120 - 


foarte clar să meargă şi „să ia nişte certificate” cu el. 

Poate că avea să-i facă bine. 

Trase aer adânc în piept, se ridică şi-şi aranjă uniforma. 
Afară, după interiorul întunecos al secţiei, soarele orbitor 
îl luă prin surprindere. Iar aerul curat îl ajută întrucâtva 
să-şi limpezească mintea şi să se adune. 

În scurt timp ajunse în partea din faţă a unei săli de 
sport pline de copii. 

Studie chipurile dinaintea lui şi fu propulsat înapoi în 
timp. 

În mulţime apărură chipurile foştilor colegi şi îl străbătu 
din nou un fior rece. Cu coada ochiului zări ochii palizi ai 
lui Gauti privindu-l fix de undeva din spatele sălii. Dar 
când se uita mai bine, ochii dispăreau, apărând din nou 
altundeva în mulţimea de elevi din faţa lui. 

Simţi că-l atinge cineva pe umăr şi când se întoarse 
constată că era directorul. Hlynur îşi dădu seama că 
îngheţase. 

Se strădui din greu să facă faţă chinului în care se 
transformă rapid ceremonia, o duse la bun sfârşit, apoi ieşi 
repede din sală, fără un cuvânt. Fantomele trecutului 
prinseseră viaţă sub ochii lui. Se îndreptă spre cea mai 
apropiată toaletă şi vomită. 


e 121 œ» 


27 


NU CIRCULĂ - asta scria pe panourile luminoase ale 
autobuzelor care treceau pe lângă Ari Thor în facultate. 
După ce se mutase la bunica lui, în urma morţii părinţilor 
săi, Ari Thor circulase mult cu autobuzul. Nu trebuise să 
facă niciodată nimic cât trăiseră ai lui, dar după aceea 
hotărâse să facă tot posibilul să nu mai depindă de nimeni. 

Ce-l nedumerea era contradicţia din mesajul acela. 
Autobuzul nu mai circula pe niciun traseu, dar trecea în 
viteză pe lângă el, cu certitudine îndreptându-se într-un loc 
anume. 

La fel se simţise şi el în ultima luni - mereu ocupat, dar 
fără vreo destinaţie limpede. Busola lui fusese mereu 
Kristin. De ce naiba o lăsase să plece? 

— Ai văzut-o pe Kristin? Ce mai face? îl întrebă pe Natan 
imediat ce se întâlniră. 

Într-un fel, nu-şi dorea să audă răspunsul, dar nu reuşise 
să se abţină să întrebe. Erau în vechiul Volvo al lui Natan, 
o maşină care în mod normal ar fi trebuit abia să se mai 
târască dar care părea să funcţioneze foarte bine. 

Natan nu-i răspunse imediat. _ 

— Ne mai vedem din când în când la o cafea. li merge 
bine, răspunse el concentrându-se la drum, parcă nevrând 
să dezvăluie nimic. 

— Deci e tot singură? întrebă Ari Thor, sperând să pară 
că nu-l interesează, dar conştient că nu izbutea. 

— 'Ţi-am zis, îi merge bine. 

— Şi asta ce-nseamnă, mă rog? izbucni Ari Thór, apoi îi 
păru imediat rău. 

— Dacă tot insişti, îţi spun: iese cu cineva, răspunse 
Natan la fel de tăios. E clar că încă eşti căzut în freză după 
ea, dar trebuie să încerci să treci peste. Oricum, n-ai 
destule pe cap deja, cu toţi morţii şi toate cele? 

— Treaba mea peste ce trec şi peste ce nu, se răsti Ari 
Thor. 

Apoi trase aer adânc în piept şi încercă să se calmeze. 


e 122 œ» 


— Scuze, mormăi din nou. 

— Uit-o, bine? reluă Natan pe un ton prietenesc. Are 
balta peşte. În Siglufjörður nu-s fete frumoase? 

— Ba da, din păcate. 

Gândul îi zbură brusc la Ugla. Regreta ce se întâmplase 
între ei. Relaţia lor distrusese ce avea el cu Kristin. Până şi 
cea mai mică muşcătură din fructul oprit stârnise numai 
rele. 

— Şi cine-i tipu’? întrebă Ari Thor. 

Cine mama naibii e dobitocu' ăsta? ar fi vrut să întrebe, 
de fapt. 

— Nu l-am văzut niciodată, dar vorbeşte frumos despre 
el. S-au întâlnit la golf. E mai mare decât ea şi i-a murit 
soţia. Nu m-am prins niciodată ce văd femeile la bărbaţii 
mai bătrâni. Eu aproape mă simt atacat când văd o femeie 
de vârsta mea agăţată de braţul unui babalăc. 

Natan trase pe dreapta. 

— Am ajuns. 


Natan aşteptă în maşină cât Ari Thór bătu la uşa 
bărbatului rămas văduv. Locuia într-o fostă fermă de la 
marginea oraşului, o clădire de modă veche, din lemn, cu 
acoperiş înalt, învelită în foi de tablă ruginite. Grădina era 
neîngrijită, neglijată, plină de buruieni şi iarbă crescută 
prea mult. Pe vremuri probabil că fusese o fermă prosperă, 
dar nu mai putea fi vorba de aşa ceva. Nu văzu nici măcar 
un câine care să aştepte răbdător să ia în primire musafirii 
nepoftiţi. 

Când bătrânul deschise uşa, Ari Thor îi explică repede 
de ce îl vizita şi îşi dădu imediat seama că bărbatul, care 
părea să se apropie de optzeci de ani, n-avea nicio reţinere 
să-şi exprime opinia extrem de proastă despre doctor. 

Se aşezară într-un capăt al clădirii, la căldura soarelui 
de seară, pe o bancă albastră şi la fel de ruginită precum 
casa. Iarba lungă şi deasă nu mai fusese tunsă de mult 
timp. De fapt, timpul nu părea să fi trecut frumos nici 
peste casă, nici peste bancă, nici peste teren, nici peste 
bătrânul cu care stătea de vorbă. Tot timpul cât vorbiră, 


e 123 + 


privirea acestuia rămase aţintită la iarba bogată, care se 
unduia în adierea vântului. Ochii lui nu-i întâlniră niciodată 
pe ai lui Ari Thor. 

— Crezi că ucigaşul a făcut o greşeală? Că de fapt voia 
să-l trimită pe lumea cealaltă pe nenorocitul ăsta de 
doctor? îl întrebă el pe Ari Thór cu glas stins. 

— E posibil. Deocamdată nu ştim nimic sigur. 

— Ce-a făcut e de neiertat, spuse ferm bătrânul. Asta-i 
părerea mea de om cu frica lui Dumnezeu. A venit beat la 
muncă, mai mare ruşinea. Mi-e dor de ea în fiecare zi, mai 
ales în zilele însorite, ca asta. Ea era lumina vieţii mele, 
continuă el rar. 

Era limpede că nu se grăbea să scape de Ari Thór. 

— Aţi vorbit cu... Rikhardur, după tot ce s-a întâmplat? 

— Nu, şi nici n-aş face-o, răspunse bătrânul. Ce să mai 
fac cu vreun fel de compensație la vârsta mea? 

Ari Thór nu şi-l putea imagina pe bărbatul blând din faţa 
lui punând la cale o crimă, cu atât mai puţin omorând pe 
cineva cu atâta violenţă. 

— Ştiţi dacă a fost ameninţat vreodată? 

— Nu, dragule. Habar n-am. N-o să-ţi spun că nu mi-a 
trecut prin minte să-l ameninţ eu însumi. Gândurile îţi fug 
în tot soiul de părţi, ştii? Ajungi în locuri în care ai 
impresia că-ţi va părea rău să te afli. Dar mie nu-mi pare 
rău că am gândit aşa ceva, absolut deloc, mai zise bătrânul 
şi căzu pe gânduri. 

Ari Thor aşteptă răbdător să vorbească din nou. 

— Merita mai bine de-atât. Era un om atât de cald, de 
amabil, de bun, şi mult mai deşteaptă decât mine. Ea era 
filosofu-n casă. Descoperise sensul vieţii, cel puţin aşa 
credea ea. Spunea că nu există un răspuns simplu. Fiecare 
dintre noi trebuie să-şi găsească propriul scop în viaţă, 
lucrul care ne face fericiţi. E bine, nu crezi? Dacă ar exista 
un singur scop pentru toţii copiii Domnului, atunci am face 
cu toţii acelaşi lucru. Ar fi o lume insipidă, nu-i aşa? 

Se uită ţintă la iarbă, parcă bucuros că avea ocazia să 
vorbească despre soţia lui. 

— Mă tem că trebuie să plec, zise Ari Thor în cele din 


e 124 œ» 


urmă şi se ridică. 

Ştia prea bine ce - sau cine - îi adusese lui bucurie în 
viaţă. Dar el îşi ratase ocazia să o simtă. Totuşi, nu izbutea 
să şi-o scoată pe Kristin din gânduri. Sperase multă vreme 
că o să fie din nou împreună, dar în ziua aceea şansa să se 
împace i se părea mai îndepărtată ca niciodată. 

— Mulţumesc că aţi vorbit cu mine. 

— Mulţumesc că ai venit. Păcat că nu Rikhardur a fost 
victima. Ar fi fost o veste foarte binevenită. 


< 125» 


28 


Ari Thór asistă la întâlnirea de la Akureyri mai mult cu 
trupul decât cu mintea. Încerca să asculte, dar gândurile 
nu i se dezlipeau de la Kristin. Nu se servea ceai, aşa că 
bău o cafea diluată şi ronţăi nişte biscuiţi. 

Helga, o detectivă tânără de la poliţia din Akureyri, îi 
informa pe toţi cei de faţă că Elias călătorise în Nepal cu 
doar câteva zile înainte să fie ucis. Făcuse escală la 
aeroportul Kastrup din Copenhaga. Înainte să afle acest 
aspect, crezuseră că petrecuse câteva zile în Danemarca. 
Deocamdată nu exista nicio explicaţie pentru călătoria în 
Nepal. 

Atmosfera din camera de consiliu era apăsătoare. Crima 
atrăsese multă atenţie, iar presa urmărise îndeaproape 
subiectul. 

Încă năucit de vestea că în viaţa Kristinei apăruse un alt 
bărbat, Ari Thór nu-şi mai amintea ce-i spusese bătrânul de 
la fermă. Dar un lucru era clar: nu el era criminalul. Ari 
Thór era gata să-şi abandoneze teoria cum că ar fi existat o 
pistă care să-l implice pe Rikhardur Lindgren, cel puţin 
pentru moment. 

Se strădui să urmărească restul şedinţei şi să ţină sub 
control gelozia pe care o simţea pe dinăuntru - însă era un 
sentiment pe care nu izbutea mereu să-l gestioneze. 

Se gândi la primul moment când îi făcuse probleme. Câţi 
ani să fi avut? Şaptesprezece? Optsprezece? Începuse să 
iasă cu o fată care învăţa la altă şcoală. Credea că se 
îndrăgostise, dar relaţia durase numai trei săptămâni. Se 
sfârşise tumultuos, la o petrecere. 

Fata mersese acolo fără el, aşa că Ari Thor hotărâse să-i 
facă o surpriză. Începuse seara la altă petrecere, cu colegii 
lui de clasă, băuse prea mult punch, apoi luase un taxi 
până la petrecerea unde era prietena lui. Incă îşi amintea 
casa - o vilă elegantă din Hafnafjörður, plină de mobilă 
greoaie, de modă veche, care crea o atmosferă mohorâtă, 
întunecată, cu toate că era posibil ca amintirea să-i fie 


e 126 œ» 


influenţată de ce se întâmplase după aceea. 

N-o văzuse din prima şi o căutase în camera de zi şi în 
bucătărie. Întrebase în stânga şi-n dreapta până când 
cineva arătase cu degetul spre hol. 

— Pe-acolo pe-undeva. 

Luase la rând camerele până când o găsise în ultima, în 
braţele altcuiva. 

Emoţia care-l cuprinsese în clipa aceea avusese atâta 
forţă, îi dăduse o asemenea senzaţie tulburătoare de 
putere că evita să-şi amintească episodul. Dar acum, 
gândindu-se la Kristin şi la bărbatul misterios, simţea 
acelaşi impuls copleşitor să-şi folosească pumnii - iar de 
data asta era treaz ca o călugăriţă. 

Fata ridicase privirea când el păşise în cameră, se 
descolăcise din braţele băiatului şi se uitase la Ari Thor 
fără să spună nimic, dar expresia de pe chipul ei exprima 
ceva între „îmi pare rău” şi „asta-i viaţa”. 

Ari Thor îşi pierduse controlul, nu se putea spune altfel. 
Se aruncase asupra băiatului şi-l lovise cu pumnul. Mai 
mult din noroc decât din intenţie, lovitura fusese atât de 
puternică încât băiatul se prăbuşise pe spate şi se lovise la 
cap în tăblia patului. Din tăietură ţâşnise sângele. Ari Thor 
ieşise repede din cameră, înainte ca băiatul să-şi revină. 

Nu mai vorbise niciodată cu fata. Ce-l uimea, în schimb, 
era că băiatul nu făcuse plângere. Poate că şi pe el îl rodea 
conştiinţa? Nu furi iubita altuia şi nici nu râvneşti la 
femeia aproapelui tău. Toată lumea ştia asta. Doar era una 
dintre Cele Zece Porunci, nu? 


e 127 œ» 


29 


Era seara târziu iar Ísrún nu se simţea în formă. E 
adevărat, era epuizată după drumul lung cu maşina de la 
Reykjavik, dar mai era ceva. Nu putea să dea vina pe 
cazarea ieftină, care, de fapt, era bună pentru ce oferea: 
un pat curat, un dulap şi un scrin în care nu era decât o 
Biblie. 

Poate că amintirile erau cele care nu-i dădeau pace, 
acum, că ajunsese la Akureyri. Era dezamăgită de ea însăşi 
- crezuse că era mai puternică de atât. Alesese o pensiune, 
chiar dacă ar fi putut, fără îndoială, să stea pe gratis la 
oricare dintre vechii ei prieteni. Dar de când se mutase în 
sud mai păstrase doar ocazional legătura cu prietenii de la 
Akureyri. Mai mult, plecase foarte din scurt şi inventase 
nişte pretexte foarte străvezii pentru faptul că dispăruse 
fără să spună nimănui adevăratele motive pentru care se 
mutase. Pe astea le păstra numai pentru ea. 

Trase draperiile şi se întinse să doarmă. Nu era chiar 
atât de târziu, dar voia să se trezească devreme. A doua zi 
trebuia să înceapă cu o vizită în apartamentul lui Elias, 
care se dovedise că era, până la urmă, proprietatea soţiei 
lui. Apoi voia să meargă în Siglufjörður, un loc unde nu 
mai fusese niciodată. 

Dormea deja când sună telefonul. Un jurnalist bun nu şi- 
l închide niciodată - ştirile sunt pe primul loc -, dar Isrun 
înjură în timp ce cotrobăia după el, spunându-şi că uneori 
merita să mai încalce regulile gazetăriei ca să doarmă şi ea 
ca lumea. 

Era Kormâkur. Trecu direct la subiect: 

— Eşti la Akureyri? 

Ea se frecă la ochi şi bolborosi ceva care putea fi 
interpretat drept răspuns afirmativ. 

— Dormeai? Hai, trezirea, ciripi el entuziasmat. La 
biroul şerifului se ţine o şedinţă despre cazul cu crima. 

— "Ţin o conferinţă de presă? întrebă ea, încă buimacă. 

— Nu, nimic de genul ăsta. Nimeni în afară de noi nu 


< 128 » 


mai ştie despre asta. Am eu un contact. Du-te acolo 
imediat! 

Îsrun se ridică în capul oaselor, uluită nu doar de vestea 
pe care i-o împărtăşise Kormâkur, ci de faptul că avea o 
sursă atât de bună la Akureyri. Era incredibil ce aşi scotea 
din mânecă. 

— Am şi plecat, zise ea. Primesc şi cameraman? 

— E şi el pe drum. li acoperim noi costul. 

— Şi pot să-l iau mâine dimineaţă la Siglufjörður? 

— Chiar crezi că Ívar o să accepte asta? 

Scepticismul din tonul lui Kormâkur era limpede. Avea 
dreptate, nu putea să creadă una ca asta. 

Făcu un efort şi se ridică în picioare, chiar dacă nicio 
părticică din trup nu voia să se dea jos din pat. Nu-şi dorea 
decât să-şi tragă pătura până peste cap şi să închidă ochii, 
dar instinctul îi spunea că ştirile trebuiau să fie puse pe 
primul loc şi că era obligatoriu să urmărească o pistă, 
chiar dacă era foarte probabil să nu ducă nicăieri. 


Cameramanul, care era şi corespondentul local, o 
aştepta în faţa biroului şerifului. 

— Încă n-a ieşit nimeni, zise el. 

Timp de-o jumătate de oră nu se întâmplă nimic. În oraş 
se lăsase răcoarea nopţii. Ísrún tremură. Dar, când se uită 
la cer, văzu că era luminos şi senin. Nici urmă de cenuşă. 
Râse fără veselie în sinea ei, gândindu-se cât de învăluit în 
mister şi umbre era cazul acela. Aruncă o privire la uşile 
de sticlă ale clădirii. Oare şi toţi cei dinăuntru aveau 
impresia că orbecăie pe întuneric? 

În sfârşit se văzură semne de mişcare. Oamenii ieşeau. 
Probabil că întâlnirea luase sfârşit. Primul care ieşise era 
un bărbat de vârstă mijlocie, în uniformă, pe care Ísrún nu- 
l recunoscu. Avea peste cincizeci de ani şi era aproape 
chel. În spatele lui era un alt agent, mai tânăr, probabil nu 
împlinise încă treizeci de ani, mai înalt şi mai bine clădit. 

Se îndreptă spre ei şi era gata să le adreseze prima 
întrebare când zări un chip cunoscut de la buletinele de 
ştiri: Helga, unul dintre detectivii cu ştate vechi de la 


< 129 + 


secţia din Akureyri. 

— Deci copoii au venit deja pe urma vânatului, zise 
Helga cu un zâmbet prietenos. Deocamdată n-avem nicio 
informaţie. S-ar putea să dăm o declaraţie diseară, mai 
încolo, adăugă ea, cu toate că expresia chipului spunea 
altceva. 

Isrun ştia că se rulează şi rămase pe poziţii. 

— Cum merge ancheta? 

— N-avem noutăţi, zise Helga. 

— L-aţi interogat pe Svavar Sindrason în legătură cu 
cazul? 

Era limpede că întrebarea o luase pe Helga prin 
surprindere. 

— Am interogat multe persoane în cadrul anchetei. 
Deocamdată n-avem un suspect, răspunse ea scurt. 

— Ancheta are vreo legătură cu Rikhardur Lindgren? 

— Asta în niciun caz nu. 

Ísrún era gata s-o întrebe despre apartamentul lui Elias 
din Akureyri când Helga i-o tăie din scurt: 

— Deocamdată gata cu întrebările. 

Isrun era prea obosită ca să mai insiste. 


< 130 - 


30 


O noapte de vară în Siglufjörður. 

Jónatan închise televizorul şi privi afară pe fereastră. 
Primprejur erau puţini oameni. Vasul de croazieră probabil 
ridicase ancora, luându-i şi pe turişti. 

La ştiri spuseseră că în Reykjavik era întuneric şi că 
aerul era înecăcios, oraşul fiind acoperit de norul de 
cenuşă. Aici nu era nici urmă de aşa ceva. Cel puţin, nu 
deocamdată. Micul oraş se scălda într-o lumină 
strălucitoare. Dar cât avea să mai continue asta? 

Nu-i plăceau schimbările aduse oraşului: clădirile noi, 
cafenelele şi restaurantele, noul tunel. Nu mai avea tihnă. 
Nenorocitul ăla de tunel era un blestem. Liniştea şi 
izolarea aveau să dispară în curând. 

Vizita poliţistului îl preocupa. 

Jónatan se străduise să nu se gândească la trecut, la 
părinţii lui sau la zilele „de aur”. 

Şi nici la violenţă. Violenţa în cea mai limpede şi mai 
primitivă formă. 

Avusese de suferit de pe urma ei la fel ca şi ceilalţi 
băieţi, chiar dacă el era cu câţiva ani mai mare. 

li era greu să pună degetul pe locul de unde venise 
violenţa aceea în stare pură, dezlănţuită. Să fi fost 
dependenţa pe care ţi-o crea sentimentul de putere? 

Era sigur că totul era cumva legat de putere. 

Oare fusese vorba despre nevoia de a arăta cine o 
deţinea, de fapt? 

În ciuda faptului că fusese mai degrabă victimă decât 
făptaş, tot simţea că poartă pe umeri o parte din 
răspundere - mai cu seamă mai târziu, când păstrase 
tăcerea. Dacă ar fi ieşit în faţă cu ce ştia, poate că i-ar fi 
putut ajuta măcar pe unii dintre copiii ghinionişti, dacă nu 
pe sine însuşi. 

Se gândise, sau cel puţin sperase, ca totul să fi fost dat 
de mult uitării. 

Acum avea impresia că nu aşa stăteau lucrurile. 


e 131 œ» 


Sărmanul Elias. Fusese una dintre victime. 

Jónatan spera ca nu întâmplările acelea - întâmplări 
care ar fi trebuit să rămână îngropate adânc în trecut - să 
fi dus la moartea lui. 

Ar fi fost o cruce prea greu de purtat. 


e 132 + 


__ INTERLUDIU, 
MAI INAINIE, IN VARA ACEEA 


Pe marginea drumului stătea un băieţel. Era îmbrăcat 
într-un soi de uniformă şcolară, cămaşă albă cu pantaloni 
gri, o curea colorată şi o cravată în dungi. La mână avea 
un ceas digital, iar lângă el un ghiozdan. Cu mâinile îşi 
acoperea gura şi nasul. Poate că făcea asta ca să se 
ferească de praful şi gazele de eşapament care pluteau 
peste tot. Poate doar se gândea. Poate se ruga. 

Totul în jurul lui arăta cenuşiu. Casele erau înconjurate 
de nisip şi pietre, iar la marginea şoselei se vedeau 
smocuri de iarbă. Dar nici măcar ea nu era verde, cum se 
obişnuise Elias să vadă în Islanda - verdele ierbii era 
întinat de un cenuşiu greoi, prăfos. 

Elias stătea pe bancheta unui taxi ca vai de lume. Se 
opriseră din pricina unui ambuteiaj. Privea afară pe geam 
şi aştepta. Se uită drept în ochii copilului, apoi întoarse 
capul. Atunci taxiul înaintă câţiva metri, apoi se opri din 
nou, dar băiatul de la marginea drumului ieşise din câmpul 
vizual al lui Elias. Avea o aură de inocenţă care-i aruncase 
gândurile lui Elias în urmă cu zeci de ani, într-o vreme 
când inocenţa nu-i fusese încă răpită de monstrul de la 
fermă. 

În spatele lui se înălţau două clădiri de cărămidă, una 
dintre ele un supermarket, cu vitrina ticsită de conserve şi 
având pe perete o reclamă viu colorată la săpun. În faţa 
magazinului erau stivuiţi saci şi cutii, iar o bătrână stătea 
în pragul uşii şi aştepta clienţi. In cealaltă clădire se 
vindea vopsea. În faţa ei era parcată o motocicletă veche. 

Elias se întrebă, nu pentru prima oară, dacă drumul pe 
care-l făcea avea să merite. Se afla într-o ţară străină şi 
fusese angajat să îndeplinească o sarcină ciudată pentru 
nişte personaje cam suspecte. 

Până atunci nu mai ieşise niciodată din Europa. De 
obicei, o săptămână sau două în care bea bere undeva pe o 

e 133 + 


plajă îi satisfăcea toate nevoile de a călători. Aşa i se părea 
şi normal să fie - o pauză de la munca cea de toate zilele 
de acasă, din Islanda. 

Însă era conştient că oamenii cu care se asociase urmau 
să-l îmbogăţească. Primise ocazia să-şi demonstreze 
valoarea. Întâi misiunea de acum, apoi, dacă lucrurile 
mergeau bine, îi promiseseră ceva de şi mai mare 
amploare. Dar ştia că trebuie să aibă grijă să nu se lase 
dus de nas. Trebuia să fie cu ochii-n patru. 

Îi spusese lui Svavar despre noii lui prieteni şi că se 
gândea să-l ia şi pe el în afacere. Se gândea chiar să ia pe 
cineva sub aripa lui, să-l implice în operaţiune şi să-i dea o 
parte din câştiguri. Mai era loc de o persoană dacă mai 
existau misiuni ca aceea. 

Abia aştepta să scape din prostia aia de apartament din 
Siglufjörður. Avea de gând să se mute imediat ce era gata 
tunelul, dar nu intenţiona să renunţe la activitatea 
caritabilă. Se dovedise o metodă genială pentru spălarea 
banilor. 

Taxiul mai înaintă câţiva centimetri. Era aglomerat pe 
ambele sensuri. Elias zărise câteva autobuze rablagite atât 
de pline de călători că unii dintre ei, preferând să nu le 
aştepte pe următoarele, adoptaseră măsura drastică de a 
atârna în afară. 

Căldura îl sufoca şi nu părea să existe posibilitatea să 
coboare geamurile din spate ale taxiului. 

Îşi petrecuse prima noapte din călătorie la Kathmandu, 
urmând să ia alt avion a doua zi. Nu-i fusese niciodată frică 
să zboare, dar călătoria din capitală cu micul avion care 
tremura din toate încheieturile îi dăduse o stare de 
nelinişte. Acum ajunsese la destinaţie, într-un orăşel de 
provincie. 

Era în taxi de jumătate de oră. Şoferul nu cruța claxonul, 
iar din când în când se uita peste umăr la Elias, dând din 
umeri în semn că n-avea ce să facă. 

Poate era mai bine că Elias nu putea să coboare 
geamurile. Aerul de afară era greoi de la atâtea maşini. 
Înţelese de la şofer că undeva în faţă se lucra şi că drumul 


e 134 œ» 


fusese închis - era cea mai probabilă explicaţie pentru 
întârziere. 

Oare era prea periculos să călătorească până-n capătul 
celălalt al lumii pentru nişte oameni pe care nu-i cunoştea 
mai deloc? Toate astea ca să ia o femeie şi s-o aducă în 
Europa? 

— E o schemă fantastică, n-o să-ţi pară rău, îi spusese în 
engleză unul dintre bărbaţi, un intermediar care se ocupa 
de viza femeii. 

Lăsase de înţeles că Elias n-o să fie nevoit să facă multe 
astfel de drumuri. Îl aştepta ceva şi mai mare - atunci, alţii 
aveau să se ocupe de călătoriile obositoare. 

Drumul era un test pe care voia neapărat să-l treacă cu 
brio. Trebuia doar să nu lase efectele călătoriei lungi să se 
joace cu mintea lui. 

Trecură pe lângă o piaţă agitată de la umbra unui bloc 
din cărămidă roşie. La intrare se vedeau cărucioare mici 
pline ochi cu fructe viu colorate. Activitatea era în toi. 
Vânzătorii stăteau de vorbă cu clienţii, părând să nu fie 
afectaţi de zumzetul constant al traficului. 

Ambuteiajul dădu semne că se desţepeneşte puţin, iar 
şoferul mări viteza. În depărtare, Elias văzu mai multe 
clădiri din cărămidă roşie, copaci semeţi şi, printre toate 
astea, câte-un panou unde se făcea reclamă în engleză la 
bere europeană. 

Lui Elias i-ar fi plăcut una rece ca gheaţa. 

Casele începură să se împuţineze, iar cele câteva pe 
care le văzu păreau gata să cadă. 

Poate că-i făcea femeii un serviciu luând-o din sărăcia 
care domnea peste tot în jur. Nu ştia dacă ea avea idee 
despre ce urma să o aştepte în Europa sau nu. Nu că i-ar fi 
păsat. Problema lui nu era o femeie de la celălalt capăt al 
lumii, despre care nu ştia nimic. Era pregătit să o sacrifice 
ca să-şi atingă scopurile. De fapt, mai mult decât pregătit - 
chiar încântat. 


Elias stătea în faţa grupului de case împreună cu fata şi 
familia ei. 


e 135 


Fusese poftit în locuinţa lor, dar refuzase. Nu avea nici 
chef, nici vreun interes. 

Fata era o frumuseţe, asta era limpede. Noii lui angajaţi 
aveau să fie mulţumiţi de el odată ce o livra la destinaţia 
din Islanda. 

Nu mai termina familia să-şi ia rămas-bun odată? Zări o 
femeie care trebuia să fie mama fetei. Avea ochii în 
lacrimi. 

Pentru Dumnezeu! Gata odată! 

În timp ce aşteptă, gândurile începură să-i hoinărească. 
Îi trecu prin minte că probabil n-avea s-o mai vadă 
niciodată, dar nu-şi dădu voie să stăruie asupra acelui 
gând, cu atât mai puţin să simtă vreo emoție. Lumea e un 
loc dur - ştia din proprie experienţă. 

Fata îşi luase rămas-bun de la toată lumea în afară de 
mama ei. 

Și nu mai termină odată... 

Se întoarse spre mama ei, cu lacrimile curgându-i pe 
obraji, şi era gata s-o îmbrăţişeze. Elias oftă. li puse o 
mână pe umăr, cât de amabil putea, şi-i spuse că o să 
piardă avionul. 

Fata tresări, cu ochii înlăcrimaţi, dar încuviinţă din cap 
şi-l urmă în taxi. 

Nu fusese chiar sincer. Mai aveau timp berechet, dar el 
nu mai avea răbdare să asiste la încă o despărţire cu 
bocete. 


Odată ajunşi în micuțul aeroport pentru zboruri interne, 
tânăra se aşezase sub un ventilator. Era îmbrăcată cu cea 
mai elegantă bluză pe care o avea, cea roz-pal, şi se uita la 
islandezul ciudat care venise până aici ca s-o ia cu el. Se 
plimba în sus şi-n jos prin clădirea terminalului, fără o 
destinaţie limpede. Îi părea puţin rău de el. Nu putea fi 
uşor pentru un străin să găsească avionul care urma să-i 
ducă la Kathmandu. Rămăsese lângă fereastră, privind 
avioanele care decolau şi aterizau unul după altul. Urma să 
fie prima dată când păşea într-un avion. Zborurile erau 
scumpe, iar familia ei nu şi le permisese niciodată. Nu că 


e 136 œ» 


ar fi avut unde să călătorească. 

Îi venea greu să creadă că i se arătase ocazia să plece în 
Islanda şi să locuiască acolo. Era sigură că atât de departe 
în nord îngheţai de frig, dar se plătea bine şi era 
entuziasmată de gândul că o să călătorească în Europa. Cu 
toate astea, nu reuşea să se liniştească. Deja îi era dor de 
familie. Ei erau motivul pentru care făcea asta: ca să le 
asigure viitorul. 

Descrierea postului era limpede: trebuia să lucreze într- 
un hotel mare. Îi suna bine, la fel şi faptul că masa şi 
cazarea erau incluse. Asta însemna că putea să 
economisească tot ce câştiga. Era şi mai bine că rupe 
câteva cuvinte în engleză. Aşa o găsiseră, de fapt - pe un 
site pentru persoane care-şi caută de lucru. Islandezul o 
asigurase că la noul loc de muncă nu trebuia să-şi facă griji 
despre cât de bine ştia limbi străine. 


Micul avion era arhiplin, iar Elias simţi din nou că-l 
cuprinde neliniştea. Spera să scape întreg din locul ăla 
afurisit. Singura uşurare era că măcar scăpa de la ţară şi 
se întorcea la oraş. 

Când ajunsese în zona unde locuia fata se pomenise că 
gândurile îl poartă înapoi la ferma din Skagafjörður, unde 
copilăria lui se transformase într-un infern. 

Pe atunci avea şase ani şi era entuziasmat că o să-şi 
petreacă vara departe de oraş, cum făceau mulţi alţi copii 
ai căror părinţi erau încântați să-i lase să vadă cum e la 
ţară în Islanda, un loc pe care ei înşişi îl părăsiseră venind 
la oraş ca să lucreze sau să înveţe. 

Însă visul de la ţară devenise repede un coşmar. 

La început, abuzurile fuseseră numai verbale. Cuvintele 
nu aveau în ele nimic nevinovat sau jucăuş - erau răutate 
pură. 

Dar lucrurile nu se opriseră aici, dimpotrivă, se 
înrăutăţiseră. Mai întâi bănuise că tot ce-i trimiteau ai lui 
peste vară era furat. Apoi, loviturile înlocuiseră cuvintele. 

Bătaia nu era groaznică. Se luau toate măsurile să nu 
rămână urme. Dar nici măcar asta nu era partea cea mai 


e 137 œ» 


rea. Despre apogeu nici nu reuşea să vorbească. Îi era 
imposibil să descrie în cuvinte enormitatea violenţei 
comisă împotriva lui. Băieţii nu vorbeau nici între ei despre 
asta, deşi el era sigur că fuseseră supuşi cu toţii aceluiaşi 
tratament. Până şi Jonatan, fiul cel mic al cuplului, care 
era, totuşi, mai mare decât Elias. Probabil că el suferise 
cel mai mult şi nu avusese voie să se întoarcă în sud în 
toamna aceea. 

După prima vară, când se întorsese la şcoală, Elias nu 
mai era decât o umbră. Ameninţările nu fuseseră prea 
voalate. Se insinuase destul de limpede că era posibil ca 
părinţii lui să aibă parte de nişte „accidente” dacă nu 
promitea două lucruri: primul - să nu sufle o vorbă despre 
ce se întâmplase peste vară, iar al doilea - să se întoarcă 
anul următor. 

— Nu ne descurcăm fără copiii care să ne ajute peste 
vară cu munca, i se spusese foarte clar şi răspicat, cu toate 
că el ştia că părinţii plăteau o sumă importantă ca să-şi 
trimită odraslele acolo. 

Elias n-avea de gând să discute despre ce se întâmplase 
vara aceea. Era profund ruşinat, convins că sub o formă 
sau alta era vina lui. Nu scosese niciun cuvânt, reuşind 
cumva să se împace de unul singur cu ideea, deşi nici 
acum nu ştia cum de izbutise. 

Toată iarna fusese înspăimântat de începutul verii, 
dormise prost şi se trezise de multe ori peste noapte, 
scăldat de sudoare şi tremurând îngrozit. Părinţii nu 
înțelegeau ce-l frământa pe iubitul lor fiu, dar el nu-şi 
călcase promisiunea, nu spusese nimic. Când începuse să 
se apropie primăvara şi întunericul iernii făcuse loc 
luminii, soarele urcând tot mai sus pe cer, părinţii îi 
spuseseră că aranjaseră totul astfel încât la vară să 
meargă din nou la fermă. 

— De-abia aştepţi, nu-i aşa, Elias? 

Dacă de-abia aştepta? Nici pe departe. Experienţa îl 
distrusese pe dinăuntru, nu mai putea să aştepte nimic cu 
nerăbdare - nici vara, nici iarna, nici măcar Crăciunul sau 
ziua lui. Teama copleşea totul şi îl înfăşura cu tentaculele 


e 138 œ» 


ei. 

Reuşise să supravieţuiască celei de-a doua veri, fără ca 
după aceea să fie în stare să spună cum izbutise să o facă. 
Băieţii din vara precedentă se schimbaseră, iar acum 
apăruseră doi copii noi. Elias ar fi vrut să-i avertizeze, să le 
spună să fugă, să se ducă acasă înainte să fie prea târziu. 
Dar nu avusese curaj. Abuzurile începuseră din nou, la fel 
ca înainte, cu toate că acum erau pedepsiţi pentru orice 
fleac şi devenise imposibil să se mai comporte conform 
unor reguli născocite numai de o minte bolnavă. 

În vara aceea, Elias parcă-şi pierduse tot cheful de viaţă, 
parcă murise ceva în el. Următoarea vară se îmbolnăvise 
chiar în drum spre fermă. Zăcuse zile-n şir, slăbise şi era 
pământiu la faţă. Doctorul nu ştia ce diagnostic să-i pună 
pentru că nu ştia ce păţise, iar din partea lui nu primea 
niciodată vreo explicaţie concludentă. 

Starea lui Elias se îmbunătăţise pe parcursul verii, iar în 
cele din urmă ajunseseră cu toţii la concluzia că era prea 
târziu să-l mai trimită la fermă. Încă nedumerit, doctorul 
sugerase să rămână în oraş, ca să-i monitorizeze starea. 

Trecuseră zeci de ani până să mai calce în Skagafjörður. 
Când avusese în sfârşit un motiv să meargă în zona aceea, 
simţea că tot ce se întâmplase acolo parcă avusese loc într- 
o altă viaţă, a unui alt copil. Singurele emoţii pe care le 
simţea erau furie şi nevoia să se răzbune. Dar era greu să 
se răzbune pe cineva care zăcea la doi metri sub pământ. 

Aşa că răzbunarea lui căpătă alte forme. 


Erau nevoiţi să înnopteze la Kathmandu, aşa că de la 
aeroport plecară direct la hotel. Elias rezervase o cameră 
mică pentru ea şi un apartament pentru el. Descoperise că, 
deşi coroana islandeză pierduse teren, banii lui încă aveau 
destulă putere de cumpărare în partea aceea de lume. 
Hotelul nu se zgârcea cu luxul, avea mobilier şi finisaje 
opulente, iar personalul îl întâmpină cu braţele deschise. 
Se simţea în largul lui acolo. Fata nu spunea mare lucru. 
Părea recunoscătoare şi se purta amabil. El îi propuse să 
ia cina împreună. Nu era obligat s-o facă, dar n-avea chef 


e 139 + 


să mănânce de unul singur. Ajuta şi faptul că ea era 
tânără, nu împlinise încă douăzeci de ani, şi deosebit de 
frumoasă. 

Se întinse în pat şi aţipi o vreme, apoi se plimbă prin 
centrul oraşului. Era copleşitor de aglomerat, peste tot pe 
străduţele înguste numai zgomote şi agitaţie. Reclame 
colorate anunțau de toate, de la restaurante la spălătorii, 
de la operatori de internet la companii de telefonie. 

Gândurile i se întoarseră la Islanda - la Skagafjörður şi 
la Siglufjörður. 

Nu ezitase să accepte oferta când i se propusese să 
lucreze la noul tunel, chiar dacă asta însemna să locuiască 
în Siglufjörður. Ştia că o să-i fie bine şi avea nevoie să 
strângă bani grei ca să plece definitiv de pe insulă. Locuise 
la un moment dat la Akureyri, iar apropierea de 
Skagafjörður nu-l deranjase câtuşi de puţin. 

Abia la câteva luni după ce se mutase la Siglufjörður 
descoperise că Jónatan locuia şi el acolo, fiul celor doi de 
la fermă, singurul membru al familiei care nu se mutase 
din nordul Islandei. Îl văzuse prin oraş de câteva ori, dar 
nu-i vorbise niciodată. N-ar fi avut ce să-şi spună, nu exista 
niciun motiv pentru care să împărtăşească durerea unui 
trecut atât de îndepărtat. Jónatan nu arăta bine, 
îmbătrânise înainte de vreme şi şchiopăta, era tras la faţă 
şi cocoşat. 

Elias se simţise mult mai bine văzând cât de bolnav era 
celălalt. Poate că, până la urmă, se putea spune că el 
scăpase chiar nevătămat după verile petrecute la ţară. 


Lui Elias nu-i fu uşor să se descurce cu masa joasă de la 
restaurant, care-l forţa să stea într-o poziţie nefirească, 
incomodă, cu picioarele încrucişate. Fata se aşeză în faţa 
lui. Părea mai liniştită. Comandă şase feluri pe care i le 
recomandă chelnerul. Meniul era în engleză, dar Elias tot 
nu înţelegea în ce ordine trebuiau mâncate preparatele 
acelea ciudate. Ospătarul aduse în acelaşi timp o supă, un 
fel cu orez, pui condimentat, o budincă şi încă un fel pe 
care Elias nu reuşi să-l identifice. 


e 140 œ» 


Niciunul nu vorbi în timpul mesei. Fata parcă nu 
îndrăznea să spună nimic, iar el nu era interesat s-o 
întrebe ceva despre ea. Nu era acolo decât ca s-o aducă în 
Islanda, unde fără îndoială avea să afle adevărul dur 
despre ce o aştepta. 

Ce-şi dorea, de fapt, să facă era s-o ducă în apartament 
şi s-o cunoască în felul lui, dar nu voia să rişte. I se 
spusese foarte clar că nu trebuia să se atingă de ea, doar 
s-o aducă în Islanda. Urma să primească o parte din bani 
când ajungeau în aeroport, după care trebuia s-o ascundă 
pe fată câteva zile. Apoi o preluau ei. Pe urmă aveau să-i 
dea de făcut ceva mult mai bine plătit. 

Nu era rău. 

Se uită la ea şi zâmbi. Ispita era prea puternică să-i 
reziste. 

Ea îi zâmbi înapoi cu ochi nevinovaţi şi plini de speranţă. 


Fata privi pe fereastra micii camere de hotel, care i se 
părea delicios de spațioasă. Afară se întuneca, iar pe 
terenul hotelului fuseseră aprinse luminile. Vedea 
contururile şezlongurilor cu dungi de lângă piscină şi 
copacii superbi. 

Un nou capitol din viaţa ei stătea să înceapă. 

Era şansa ei să-şi ajute familia şi simţea o recunoştinţă 
profundă pentru noii ei angajatori, care se deranjaseră 
chiar să trimită pe cineva tocmai din Islanda s-o aducă la 
noul loc de muncă. 

Se întinse pe patul minunat de comod, închise ochii şi în 
câteva clipe adormi. 


e 141 œ» 


PARIEA A DOUA: 
A DOUA ZI 


e 142 œ» 


1 


Se trezi pe întuneric. Un fascicul slab de lumină se 
strecura printr-o crăpătură prin care putea să şi respire, 
dar nu părea să fie aproape nicio diferenţă între zi şi 
noapte. Nu ştia cât dormise de data asta. 

Nu-l mai văzuse de mult pe bărbat şi încerca să 
înţeleagă ce i se întâmpla. O adusese în Islanda ca s-o lase 
să moară, încuiată aici? 

De ce ar fi făcut asta? 

Păruse un om aşa de bun... 

Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie când avionul 
aterizase în sfârşit în Islanda după zborul îndelungat. 
Peisajul care o întâmpinase nu semăna cu nimic din ce 
văzuse până atunci. Aterizaseră la miezul nopţii, dar afară 
era ciudat de luminos. Avea impresia că ţara aceea 
neobişnuită urma să fie un loc bun pentru ea. 

La aeroport, bărbatul schimbase câteva cuvinte cu un 
altul, care-i dăduse o geantă sport. Ceva din felul în care 
se apropiaseră unul de celălalt îi trezise un sentiment 
neplăcut. Părea să fie ceva bizar în felul în care se 
întâlniseră. Dar era optimistă şi entuziasmată, aşa că nu 
intrase la bănuieli, n-avea niciun motiv să creadă că avea 
de ce să-şi facă griji. 

Drumul de la aeroport cu maşina dură câteva ore. Se 
aşteptase ca traseul să se încheie la hotel, unde o să 
înceapă imediat să lucreze. Dar când se opriseră, clădirea 
din faţa lor nu arăta deloc a hotel. 

Spre uluirea ei, bărbatul o apucase, o împinsese printr-o 
uşă şi o încuiase acolo, lăsând-o învăluită în întuneric. 
Incercase să-l strige sau să întrebe ce se întâmpla, să 
ceară îndurare. Nu primise niciun răspuns. 

Abia atunci înţelesese că nu ajunsese în Islanda ca să 
lucreze la un hotel. E 

Mai târziu, el se întorsese cu mâncare şi apă. Încercase 
să-l atace, să evadeze, dar amândoi ştiau că ea nu se putea 
pune cu un bărbat atât de masiv şi puternic. 


e 143 * 


N-avea de ales decât să aştepte. Era lihnită când el 
apăruse din nou cu încă o porţie. Incercase din nou să 
evadeze şi să ajungă la lumina soarelui islandez, dar acum 
era chiar mai slăbită. El o împinsese înapoi cu uşurinţă. 

— Opreşte-te, îi porunci în engleză. Sau nu primeşti 
mâncare. 

Acum se întreba dacă vorbise serios. O pedepsea pentru 
că se opunea? De cât timp era acolo? O zi? Două? 
Terminase de mult mâncarea şi apa. 

Era un spaţiu foarte înghesuit, abia avea loc să stea în 
picioare şi să facă nişte paşi dintr-o parte în alta. N-avea 
ferestre şi stătea în întuneric. Numai o dâră luminoasă îşi 
croia drum prin fanta dintre uşă şi podea. Cel mai rău era 
că n-avea toaletă. Mirosul o copleşea. 

Inchise ochii şi se aşeză ţinându-şi capul în mâini, 
aşteptând, doborâtă de oboseală. Amorţise din pricină că 
n-avea destul spaţiu şi picioarele îi erau săgetate de nişte 
ace dureroase. Îi era cumplit de sete. În sticlă nu mai era 
nicio picătură de apă. Încercase să soarbă ultimele urme 
de apă de mai multe ori. Era surprinsă că nu-i mai era 
foame. Setea devenise atotputernică. 

Acum era sigură că dacă bărbatul nu se întorcea nimeni 
n-avea să-i sară în ajutor. Nimeni n-ar fi venit s-o caute. 
Avea să moară acolo, într-un loc pe care nu-l cunoştea, 
dintr-o ţară îndepărtată. 

Gândurile îi fugiră spre casă. Ştia că familia ei nu se 
aştepta să primească un semn prea curând. Le promisese 
să-i sune şi să le scrie când avea timp. Avea să mai treacă 
o săptămână până să înceapă să-şi facă griji pentru ea, 
poate chiar mai multe, iar până atunci ar fi fost moartă de 
mult. 

Nu ştia cât putea supravieţui fără mâncare şi apă. Nu 
învățase asta la şcoală. Dar simţea cum puterile o părăsesc 
de la un minut la altul. 

La început o cuprinsese groaza că era încuiată, că era 
prizoniera cuiva, că nu putea să scape, că n-avea nici aer, 
nici lumină. Era un sentiment cumplit. O vreme îi fu greu 
să respire, aproape că se aştepta să leşine de frică. Dar, 


e 144 œ» 


treptat, reuşi să-şi controleze respiraţia gândindu-se la 
ceva frumos, la o zi frumoasă de vară acasă la părinţi. 

Apoi începuse să strige din toţi rărunchii după ajutor. 
Tăcerea care urmă ţipetelor era asurzitoare. N-avea cine s- 
o audă. Se odihni puţin, încercând să-şi păstreze energia, 
apoi începu din nou. Când reuşi să adoarmă, răguşise atât 
de tare că aproape nu mai avea voce. 

Renunţă să mai strige. Rămăsese fără glas. Avea limba 
atât de uscată că nu mai putea scoate niciun sunet. 

Dar era hotărâtă să încerce în continuare, să facă tot 
posibilul să rămână trează, chiar dacă voia cu disperare să 
doarmă. li era cât se poate de limpede ce urma să se 
petreacă dacă ar fi căzut într-un somn adânc. Şi n-avea de 
gând să lase asta să se întâmple. 


< 145» 


2 


La Akureyri, Ísrún se trezise devreme şi se uita la o casă 
veche, în paragină. 

N-avea ce să vadă. Clădirea se afla la o distanţă 
semnificativă de cel mai apropiat vecin şi dădea impresia 
că la parter era o prăvălie sau un atelier, poate, dar 
ferestrele fuseseră acoperite cu scânduri. Apartamentul lui 
Elias trebuia să fie la etaj. Nu zărea nicio mişcare. 
Draperiile erau trase la toate ferestrele. 

Simţi un fior rece. Era o casă în care nu şi-ar fi dorit să 
locuiască. Parcă ar fi fost bântuită. 

Îi trecu prin minte să facă înconjurul clădirii, s-o 
studieze mai de-aproape ca să vadă dacă poate intra. N- 
avea cine s-o reclame din moment ce proprietarul era 
mort. El, în orice caz, n-avea să-i facă probleme. Totuşi, 
gândul că ar fi scotocit în apartamentul bărbatului nu-i 
surâdea, chiar dacă ar fi găsit ceva important pentru ştire. 
Îşi cântări o clipă variantele şi hotărî să nu intre. 

După ce se urcă în maşină, nici măcar nu privi peste 
umăr când apăsă acceleraţia şi se îndreptă spre 
Siglufjörður. 


Svavar dormise prost. Se pomenise deodată în centrul 
atenţiei, vizitat şi de poliţie, şi de reporteriţa aia. Işi spuse 
că ieşise din ambele situaţii fără să fi zis prea multe. Nu-l 
trădase pe Elias şi nici nu se încurcase în declaraţii. 

Noaptea, însă, începuse să fie măcinat de îndoieli. Cât 
mai era în stare s-o ţină tot aşa? 

Reuşise să adoarmă de câteva ori, dar de fiecare dată se 
trezise leoarcă de sudoare, impacientat, gândindu-se la ea. 
La femeia pe care n-o văzuse niciodată. La femeia din altă 
ţară, din cealaltă parte a lumii. 

Nu ştia decât că e tânără şi frumoasă. Aşa i-o descrisese 
Elias, cu toate că nu folosise cuvintele astea. 

Dar, de când aflase de moartea lui Elias, Svavar nu mai 
reuşise să se gândească la nimic altceva în afară de ea. 


e 146 œ» 


Se gândea la ea toată ziua, uneori şi noaptea, când nu 
reuşea să adoarmă. lar când dormea, o visa. 

Timpul se scurge. 

Poate era deja prea târziu? 

La început, încercă să se convingă că asta nu era grija 
lui. Nu putea fi răspunzător pentru toate persoanele din 
lume. 

Oamenii mor tot timpul. 

Ce contează dacă azi moare o necunoscută? 

Îşi dădu seama de cât de şubred era argumentul în clipa 
în care şi-l formulă în minte. Elias nu şi-ar fi bătut capul, 
dar Svavar nu era Elias. Erau foarte diferiţi, chiar dacă 
fuseseră prieteni atâta vreme. Svavar era conştient de 
latura întunecată a lui Elias. Uneori îi venea greu să 
priceapă cât de nemilos putea fi acesta. 

Svavar ar fi recunoscut primul că nici el nu era vreun 
înger. Niciunul dintre ei nu respectase litera legii. Erau 
fraţi de arme, trecuseră împreună şi prin bune, şi prin rele. 

Aşa că atunci când Elias primise misiunea asta i se 
păruse firesc să-i ceară ajutorul lui Svavar, spunându-i că 
era în contact cu oameni implicaţi într-o gamă largă de 
activităţi în toată lumea. Printre afaceri se numărau şi 
traficul de carne vie şi prostituţia şi aveau posibilitatea să 
aducă femei din Asia pe continent prin Islanda. Luaseră 
legătura cu nişte indivizi din Asia şi se pregăteau să 
transporte tinere interesate să lucreze în Europa. Odată 
ajunse acolo, urmau să-şi dea seama de realitatea crudă. 
Cel puţin aşa pusese Elias problema, rânjind cu toată gura. 

— Da’ asta deja nu mai e treaba mea, adăugase. Pare o 
combinaţie profitabilă şi am nevoie să mă ajute cineva în 
care am încredere, cineva care să facă nişte drumuri, să le 
aducă aici şi să le ţină undeva până le ducem mai departe. 
Te bagi? 

Svavar încuviinţase din cap şi se gândise la casa 
visurilor lui, undeva în sudul Europei, poate în Italia sau 
Portugalia, ceva mult în sud. N-avea cum să oprească el 
traficul de persoane, era practicat peste tot - atunci, de ce 
să nu scoată nişte bani din chestia asta? 


e 147 œ 


Acum, când se gândea la acel raţionament, nu mai era la 
fel de convins. 

Prima misiune a lui Elias fusese să zboare în Nepal, să ia 
o fată şi să se-ntoarcă. Odată ajunşi aici, trebuia s-o preia 
altcineva. Fusese o treabă simplă, îi spusese. Svavar 
aproape că se aşteptase ca în următoarea misiune să fie 
trimis el şi chiar se gândea cu nerăbdare că o să aibă 
ocazia să viziteze o parte îndepărtată a lumii. 

Dar visurile se transformaseră repede în coşmaruri. 
Simţea un rău fizic când se gândea la planurile lui Elias. [i 
mulţumi lui Dumnezeu că nu trebuise să plece el s-o aducă 
pe nefericita femeie, căreia nici prin gând nu-i trecuse că i 
s-ar fi putut întâmpla ceva atât de groaznic. 

— Am nevoie s-o ascund câteva zile, spuse Elias. Stai 
liniştit, n-o s-o ţin la ţine-n pivniţă, adăugase văzând 
expresia de pe chipul lui Svavar. 

Svavar se dădu jos din pat şi privi pe fereastră. 

Era o zi superbă în Dalvik, un loc pe care încă îl 
considera temporar, până reuşea să-şi împlinească visul şi 
să migreze în sud, cum fac păsările toamna. După mutare, 
era sigur că nu s-ar mai fi întors niciodată. Poate că deja 
aşteptase prea mult să facă mişcarea. Oare pierduse trenul 
acela? Poate că n-ar fi fost rău să-şi ia tălpăşiţa cât mai 
repede, să vândă casa, să folosească banii pe care-i 
economisise, să facă rost de valută şi să-şi găsească de 
lucru într-o ţară mai caldă. Nu era chiar stilul de viaţă la 
care visase, dar era un pas în direcţia bună. În orice caz, 
ar fi scăpat de corvoada zilnică din Islanda şi, cu toate că 
n-ar fi putut să iasă imediat la pensie, ar fi ajuns într-un loc 
mai cald şi mai luminos. A 

Cerul era albastru deschis. li era dor de prietenul lui, 
dar în acelaşi timp se simţea uşurat că se eliberase de el. 
Parcă i s-ar fi luat o povară de pe umeri. Înţelese într-o 
străfulgerare care erau graniţele dintre bine şi rău. 
Conştiinţa lui îşi făcea simțită prezenţa în cel mai neplăcut 
mod cu putinţă. 

Îl durea să se gândească la fată. 

Voia s-o salveze, dar în acelaşi timp nu-şi dorea să 


e 148 œ» 


meargă la închisoare. 

Fir-ar a dracului de treabă. 

Oare să-i salveze femeii viaţa şi să curețe mizeria pe 
care o lăsase în urmă prietenul lui, sau să nu se mai 
gândească deloc şi s-o lase să moară? 

Câte alte nopţi fără somn ar mai fi fost în stare să 
suporte? 

Svavar nu ştia despre fată decât că Elias nu le spusese 
colaboratorilor străini unde o ţinea ascunsă. Elias nu 
avusese niciodată încredere în alţii şi voia să fie sigur că 
primeşte şi ultima parte din bani. Însă el fusese ucis în 
urmă cu douăzeci şi patru de ore. Numai Dumnezeu ştia 
când mâncase biata fată ultima oară. 

Măcinat de dubii, Svavar făcu tot posibilul să se 
convingă singur că nu era problema lui. 

Nu se cunoşteau. Erau oameni diferiţi. Unul dintre ai 
avea să moară, celălalt - să trăiască. 

Asta făcea, oare, parte din ceea ce Elias numise „cruda 
realitate”? Lucruri de genul ăsta li se puteau întâmpla 
celor ca ea. 

Cel mai rău era că nu ştia unde fusese ascunsă fata. 

Pe de altă parte, poate că aşa era în regulă. Poate că, la 
urma urmei, era mai bine să laşi lucrurile să-şi urmeze 
cursul firesc. 


e 149 + 


3 


Îsrin condusese de-a lungul coastei pe drumul spre 
Eyjafjörður, trecând pe lângă ferme unde era în toi 
pregătirea fânului şi în aer plutea un miros de iarbă 
proaspăt tăiată, pusă deoparte pentru iarnă. Trecu prin 
micul sat pescăresc Olafsfjorsur, care se agăța de malul 
golfului şi unde casele se strânseseră unele în altele în 
jurul portului. De acolo se încadră pe un drum cu pietriş, 
prost făcut, pe care trebuia să fie mereu cu ochii-n patru. 
Conduse încet ca să-şi menajeze maşina veche, măcar de 
cele mai rele gropi, aşteptând ca din clipă-n clipă să-şi dea 
duhul. Aici, munţii erau aproape, se ridicau ameninţător 
deasupra drumului. Încă se vedea zăpadă din belşug. Ar fi 
vrut să tragă maşina pe dreapta, să facă cei câţiva paşi 
până la povârnişul unui munte acoperit cu o pătură de 
omăt de un alb strălucitor la lumina soarelui şi să se 
întindă în ea ca să-şi odihnească trupul obosit. Zilele 
acelea îi era foarte greu să-şi găsească timp să se relaxeze 
- şi totuşi, o călătorie sub presiune, cum făcea atunci, era 
o variantă mai bună decât să audă în redacţie şuvoiul 
neîncetat de cuvinte al lui Ívar. 

Mai simţea şi că răzbunarea ei întârziase destul. N-avea 
de ales - era fascinată de caz şi voia să afle ce i se 
întâmplase, de fapt, lui Elias. 

Nu avu parte de un traseu mult mai bun când ajunse în 
sfârşit la capătul cărării şi se înscrise pe drumul spre 
Siglufjörður. Deşi asfaltat, tot era prea periculos pentru 
gustul lui Isrun. Nu se simţi pe deplin în siguranţă până nu 
trecu prin tunelul Strâkar şi nu văzu fiordul apărând 
înaintea ei, de parcă oraşul ar fi întâmpinat-o cu braţele 
deschise. 

Intenţiona ca în ziua aceea să stea de vorbă cu Logi şi 
Pâll, colegii lui Elias, şi s-o întâlnească pe femeia despre 
care aflase din registrul naţional că împărţise casa cu el. 
Isrun încetini, încercând să-şi dea seama unde se află. Se 
uită la un indicator şi constată că era pe Hvanneyrarbraut, 


e 150 œ» 


strada lui Elias. 

Nu dură mult să-i găsească locuinţa, o casă superbă de 
la marginea apei. Era exact genul de casă în care şi-ar fi 
dorit ea să locuiască dacă ar fi hotărât vreodată să se mute 
din Reykjavik într-un oraş mai mic. Genul acela de 
privelişte ar fi fost una dintre condiţiile obligatorii. 

Apropierea de marea colorată într-un albastru-cobalt 
avea ceva liniştitor, poate din pricina genelor pe care le 
moştenise, poate pentru că prin vene îi curgea puţină apă 
sărată. Bunicul ei din Feroe fusese marinar, la fel ca 
înaintaşii lui. Îsrân nu era interesată de navigaţie şi evita 
să prezinte ştiri despre nivelul apelor sau pescuit. Până la 
urmă, poate că o atrăgea marea în sine, nu peştii care 
trăiau în adânc. 

Ísrún apăsă pe butonul soneriei lângă care numele Nórei 
Pálsdóttir era scris cu o caligrafie îngrijită şi stilizată. Nu 
se întâmplă nimic. Aşteptă şi sună din nou. Bătu şi la uşă, 
ca să fie sigură că o s-o audă cineva. În sfârşit, văzu un 
semn de viaţă în spatele perdelelor aproape transparente 
care acopereau ferestruica decupată în uşă. 

O femeie îmbrăcată într-o rochie galben-deschis apăru în 
prag şi îi afişă un zâmbet primitor. Avea dinţii de un alb 
perfect. Cam prea perfect, comentă lIsrun în sinea ei, 
pentru o femeie de vreo şaizeci de ani. 

— "Neaţa şi scuze că te-am făcut să aştepţi, zise femeia 
cu un glas mieros. 

— Bună. Mă cheamă Îsrun. Tu eşti Nóra? 

— Da, aşa e. 

Zâmbetul larg apăru din nou, iar femeia arătă spre 
numele scris sub sonerie. 

— Nóra Pálsdóttir. lar tu eşti de la ştiri, nu? 

Îsrun încuviinţă. 

— Intră. Scuze pentru dezordine. Nu aşteptam nicio 
vizită. Sunt foarte necăjită de când a murit bietul Elias. 

Îsrin o urmă într-o cameră de zi din care se vedea 
marea, conştientă că avea noroi pe încălțări. Încercă să 
găsească dezordinea pentru care se scuzase Nóra dar, din 
câte-şi dădea seama, şi casa, şi proprietăreasa erau curate 


e 151 œ» 


şi aranjate, pregătite parcă să serbeze Crăciunul în toiul 
verii. Nu reuşi să nu observe, în schimb, mirosul puternic 
de parfum. Lui Isrun nu-i plăcea să folosească parfum, în 
timp ce Nóra parcă hotărâse că n-avea rost să se 
zgârcească. 

— Sunt devastată, spuse Nora şi oftă. Absolut devastată. 
Tot nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Ia loc! Mă duc să 
văd dacă am ceva în frigider, adăugă înainte ca Isrun să 
poată spune ceva. j 

Tropăi afară din cameră, timp în care Isrun se aşeză în 
fotoliul care părea cel mai confortabil din încăpere. 

— Sper că n-o să mă citezi la ştiri, strigă Nora la ea din 
bucătărie. Dar te-aş înţelege dacă o s-o faci. Ai şi tu munca 
ta, la fel ca noi toţi, adăugă înainte ca Îsrun să aibă ocazia 
să răspundă. 

Se lăsă tăcerea câteva momente, apoi Nóra se întoarse 
cu un tort de ciocolată decadent. 

— Nu lucrez. Sunt pensionară. Poate că am ieşit la 
pensie mult prea devreme. Oricum, am descoperit o 
vocaţie, dacă se poate pune aşa, iar acum sunt ocupată 
până peste cap cu acţiuni caritabile. Ai auzit de „Salvaţi 
gospodăriile”? 

— Aş vrea să te întreb câte ceva despre Elias, dacă eşti 
de-acord, spuse Isrun pe un ton ferm. 

Nora puse tortul pe masă. 

— Uitasem complet că-l am. E cu rom şi ciocolată. Fără 
falsă modestie, e delicios, zise ea dramatic. 

Isrun nu spuse nimic, aşteptând un răspuns la întrebare. 

— Da, sigur că da, zise Nóra în cele din urmă. Întreabă- 
mă ce vrei. O să mă străduiesc să-ţi zic tot ce ştiu despre 
Elias. 

Stătea perfect nemişcată, ca şi cum rochia galbenă ar fi 
trebuit să nu se şifoneze. 

— Cum cred că-ţi închipui, lucrez la un material despre 
crimă, spuse Isrun şi încercă să schiţeze un zâmbet. Dar 
nu numai despre crimă. Vreau să aflu ce fel de om era 
victima. Mă gândeam că mă poţi ajuta cu mai multe 
informaţii în direcţia asta. 


e 152 » 


— Sigur. E o plăcere şi o datorie. Cum vrei să 
procedăm? Vrei să iei notite acum şi să vii mai târziu 
pentru interviu? întrebă ea, vizibil entuziasmată. 

— Exact. Parcă ai fi şi tu jurnalistă. N 

— Am visat să fiu, dar n-am încercat. In loc de asta am 
devenit stomatolog. Probabil că mi-ai văzut lucrările peste 
tot prin sud fără să ştii, râse Nóra. Mare păcat că nu pot 
să-ți arăt apartamentul lui. E la etaj, însă poliția l-a sigilat 
şi a luat toate cheile. Au găsit ceva sus şi unul dintre 
poliţişti a plecat cu o geantă sport. Asta-i tot ce ştiu. 

Când zâmbi îi apărură nişte cute la ochi. 

— Nu-i nimic, o linişti Îsrun, apoi se uită cu jind la tort. 
Cred că totuşi o să iau o felie, te rog. Chiar tu l-ai făcut? 

— Oui, răspunse Nóra pe acelaşi ton teatral. E o reţetă 
franţuzească pe care am învăţat-o în vremea când 
călătoream. 

Tăie o felie groasă, o aşeză pe farfurie şi i-o întinse lui 
Ísrún. 

— Vrei şi cafea? Am gata făcută. 

— Mulţumesc. 

Nóra ieşi în fugă din cameră şi se întoarse cu o ceaşcă 
aburindă. 

— Eşti pregătită pentru orice. Ai avut mulţi oaspeţi de 
când cu crima? întrebă Îsrin. 

Regretă imediat - Nóra părea jenată. j 

— Spune-mi despre „Salvaţi gospodăriile”, se grăbi Isrun 
să adauge. 

Nu-i trecu prin minte altceva cu care să salveze situaţia. 
Îi ieşi. Expresia îndurerată de pe chipul N6rei se schimbă 
imediat într-un zâmbet şi femeia se lansă într-o poveste 
despre trecutul mişcării. Numai tortul delicios făcu 
relatarea suportabilă. 

Chiar la sfârşitul istorisirii, când aproape că renunţase 
să mai asculte cu atenţie, Îsrin se pomeni brusc interesată 
din nou când Nora îi spune că Elias practic preluase 
conducerea „Salvaţi gospodăriile”. 

— Şi asta numai datorită energiei şi grijii ieşite din 
comun pentru cei mai puţin norocoşi decât el, încheiase ea 


e 153 + 


pe un ton foarte serios. 

— Deci relaţia dintre voi era strict profesională sau mai 
era şi altceva la mijloc? Scuze dacă e o întrebare prea 
personală. 

— Doamne, stai liniştită, am auzit de toate pân-acum, 
chiţăi Nóra. Răspunsul e nu. Relaţia n-a mers în direcţia la 
care te gândeşti tu. Nu că ar fi fost vreo surpriză. 

Nóra începu să se joace cu una dintre mânecile rochiei 
galbene. 

— Am văzut că-mi arunca ocheade, dacă-nţelegi, şi eram 
cam de-aceeaşi vârstă. , 

Cam de-aceeaşi vârstă... Isrun făcu ochii mari. Elias 
probabil că avea vreo 35 de ani, în timp ce Nóra arăta de 
parcă i-ar fi putut fi mamă. 

— Cât a locuit aici cu tine? : 

— S-a mutat chiar după Anul Nou. Inainte de asta a stat 
cu chirie la colegul lui, Logi. 

Nóra căzu pe gânduri. 

— Mă întrebam ceva, reluă ea. Poate ar fi bine să 
înregistrăm interviul la sediul „Salvați gospodăriile”. Poate 
cu sigla noastră în fundal. Ce zici? 

— E o idee, spuse lIsrun, sperând că Nóra n-o să-i 
observe lipsa de entuziasm. Elias avea vreo relaţie cu vreo 
femeie din zonă? 

— Nu cred, răspunse Nóra, parcă uşor iritată. Cred că 
avea o iubită pe undeva, totuşi. Poate că voia s-o ţină 
departe de bârfele dintr-un oraş mic. Bărbaţii ca el - adică 
bărbaţii arătoşi - au de-obicei câte-o femeie în fiecare port. 

— Probabil că da, fu de acord Isrun, lăsând jos ultima 
furculiţă de tort, pentru care-şi pierduse brusc pofta. 

— Când crezi că am putea înregistra interviul? 

Nóra nici măcar nu se aşezase. Încă stătea în picioare, 
ca o regină înveşmântată în galben care-şi supraveghează 
tărâmul din punctul de observaţie aflat în mijlocul 
încăperii. 

— Trebuie să trec prin toate materialele şi să-l întreb pe 
redactorul-şef ce pistă vrea să urmăm. Vedem atunci dacă 
pot să chem un cameraman din Akureyri. Dacă reuşesc, 


e 154 


poate-l filmăm azi mai târziu, bine? 

Nóra zâmbi din nou şi dinţii ei albi sclipiră iar. 

— E minunat! Poţi să-mi dai numărul tău de telefon, 
pentru orice eventualitate? 

Îsrun zâmbi şi ea. 

— Stai liniştită. Te sun eu mai târziu. 


< 155» 


4 


A doua zi după şedinţa de la Akureyri, Ari Thor veni 
devreme la birou. Era a doua zi de anchetă şi, după efortul 
din prima zi, ştia că nici următoarea n-avea să fie uşoară. 
După ce văzuse ştirile despre norul de cenuşă de la 
Reykjavik, din sud, era recunoscător că în nord avea parte 
de aer curat. Işi aminti de şcoală, când învăţaseră despre 
celebra erupție a lui Skaftáreldar de prin 1700. Nu 
aşternuse negură numai deasupra Islandei şi Europei, 
făcând soarele să capete culoarea sângelui şi provocând 
scăderea temperaturilor, ci însemnase şi moartea a poate 
douăzeci la sută din islandezi. 

Hlynur era deja la secţie când ajunse Ari Thor, dar părea 
lipsit de chef ca întotdeauna, holbându-se la ecranul 
calculatorului de parcă ar fi fost cufundat într-un caz 
complex, cu toate că Ari Thór ştia că nu exista nimic serios 
la care să lucreze. Parcă nici nu-l observă când intră. 

Se făcuse aproape ora unsprezece când Ari Thor îşi dădu 
seama că nu mâncase nimic cu o seară înainte şi nici la 
micul-dejun. leşi până la magazin să-şi cumpere o pungă 
de peşte uscat. Afară îl întâmpină briza răcoroasă a mării, 
dar soarele era de nevăzut pe cerul înnorat. 

Când se întoarse la secţie se întâlni cu Tómas în pragul 
uşii. 

— Hai să ne plimbăm puţin, îi propuse Tomas şi porni în 
josul străzii alături de Ari Thór, care nu rostea niciun 
cuvânt. 

— Sunt pregătit să renunţ la toate astea, începu Tómas 
mohorât. Cu Hlynur nu reuşesc să mă-nţeleg deloc. Iar 
Omar Marinarul a fost aici cât ai ieşit tu. A plecat 
adineauri sau, mai bine zis, i-am zis că aveam o întâlnire şi 
a plecat în sfârşit. Cred că nu voia să mai stea cu Hlynur, 
care parcă a văzut o fantomă. Şi m-am cam săturat şi de 
Omar, crede-mă. Vorbeşte, ceva de speriat, zise Tomas şi 
oftă. 

— E destul de inofensiv, spuse Ari Thor. 


e 156 œ» 


— În tinereţe era un scandalagiu fără pereche. L-au 
cunoscut şi ai mei. Uneori venea seara şi ne bătea la uşă, 
mort de beat. Ar fi trebuit să dorm de mult la ora aia, dar 
îmi amintesc limpede de hărmălaia pe care o făcea. A 
rămas fără vlagă acum, dar tot e un ghimpe-n coastă. 

Trecură pe partea cealaltă a străzii şi se îndreptară spre 
o clădire de lângă micul port, renovată de curând, care 
găzduia acum centrul de informaţii turistice şi un bistro 
nou. 

— Locul ăsta începe să se schimbe, zise Tómas, deloc 
încântat de perspectivă. 

Se aşezară pe o bancă de lângă clădire şi Ari Thor molfăi 
o bucată de peşte uscat. 

— Sunt schimbări peste tot, continuă Tómas. 
Restaurante, poate un hotel nou, mai mulți vizitatori, mai 
mulţi turişti, şi-acum tunelul... Siglufjörður o să fie practic 
la drumul mare. O să avem nevoie de mai mulţi agenţi ca 
să facem faţă. O să vină pe-aici tot soiul de indivizi... 
Droguri şi mai ştiu eu ce. Faptul că acum se poate ajunge 
atât de uşor aduce cu sine la fel de multe avantaje şi 
dezavantaje. 

— Ce părere ai despre cazul cu Elias? întrebă Ari Thór, 
nesimţindu-se în largul lui să fie părtaş la starea depresivă 
a lui Tómas. 

Acesta oftă. O femeie în vârstă, care mergea în baston, 
trecu pe lângă ei. Il salută pe Tómas cu un gest din cap, 
fără îndoială surprinsă că doi dintre cei trei poliţişti ai 
oraşului stăteau pe bancă în miezul zilei, şi nici măcar una 
din cale-afară de însorită. 

— Nu-mi dau seama, răspunse Tómas în cele din urmă. 
Mă uluieşte că nu-i în mâinile noastre. Ai făcut treabă bună 
şi am depus toate eforturile. Acum a rămas în seama 
deştepţilor de la Akureyri să vadă dacă pot să rezolve 
misterul. 

— Nu putem să le verificăm telefoanele? 

— Telefoanele? întrebă Tomas surprins. 

— Da. li luăm pe cei care-l cunoşteau pe Elias cel mai 
bine şi ne uităm la istoricul apelurilor: Pâll şi Logi, şi 


e 157 œ» 


Svavar, individul ăla din Dalvík. Poate şi pe Nora şi pe 
Hâkon, şeful de şantier. Nu putem afla dacă azi-noapte a 
fost vreunul dintre ei în Skagafjörður? 

— Nu uita de Jói, completă Tomas cu un zâmbet viclean. 
Dar nu. Nu putem face asta. Niciunul dintre ei nu e 
suspect. Nu putem să le călcăm în picioare viaţa personală 
numai pentru că-l cunoşteau pe Elias, chiar dacă anchetăm 
o crimă. Pe avocaţii noştri i-ar lovi damblaua chiar şi 
numai să audă de una ca asta. 

— Numai belele cu avocaţii ăştia... comentă Ari Thor. 

— Ai dreptate, băiete, zise Tómas şi căscă. 

— Obosit? 

— Nu chiar. Dar azi-noapte am dormit prost, răspunse 
Tomas, care părea ostenit, chiar dacă n-o recunoştea. 

Ari Thór ezită, neştiind dacă să aducă în discuţie 
subiectul care-l frământa atât de tare pe Tómas. Era doar o 
umbră de când se mutase soţia lui în sud. Ari Thor nu voia 
să păşească pe un teren minat, dar hotări că trebuia, 
totuşi, s-o facă. 

— Cred că e o mare schimbare pentru tine... 

— Este, băiete, zise Tómas şi repetă vorbele de mai 
devreme. Schimbări peste tot, concluzionă el, cu mintea 
aiurea. 

— Ce mai face? Soţia ta, adică. 

— li merge bine, din câte-am auzit, mormăi Tómas. Mă 
mai sună din când în când şi zice că-i e bine. A terminat 
primul an de facultate. Vorbeşte mereu despre oameni pe 
care nu-i cunosc. Se pare că-i place să petreacă mult timp 
cu ei. Cu alţi studenţi, mai tineri decât ea. Nu-mi dau 
seama ce i-o fi trebuit să se cărăbănească altundeva la 
vârsta asta. Aveam de toate aici, era foarte bine. 

— De ce nu mergi şi tu în sud? 

Se lăsă o linişte prelungă. Ari Thor îşi dorea să-şi poată 
retrage cuvintele, dar ele rămăseseră în suspensie în 
spatele paravanului de tăcere. 

— Poate c-ar trebui. Tu ce crezi? îl întrebă Tomas, 
luându-l pe nepregătite. 

— Eu ce cred? 


e 158 œ» 


— Credeam că n-o să pot să mă mut niciodată, dar acum 
nu mai sunt aşa de sigur. Poate că nu mi-ar prinde rău o 
schimbare. 

Căzu din nou în tăcere câteva momente. 

— Nu ştiu. Poate că acum sunt prea bătrân. E greu să 
smulgi un copac de la locul lui după ce i-au crescut 
rădăcinile. 

— Poate că merită să te mai gândeşti. 

— Nu-ţi face griji, băiete. Oricum, se pare că nu fac 
decât să mă gândesc tot mai mult la asta. Iar dacă plec, 
poţi să-mi iei tu locul. Secţia o să încapă pe mâini bune. 

Ari Thór nu putea să nege că-l tenta să avanseze în 
carieră. O realizare de genul ăsta în viaţa profesională ar fi 
putut compensa pentru dezastrul din cea personală. 

Dar acum că-l auzi pe Tómas vorbind despre asta cu 
voce tare îl cuprinse brusc senzaţia că munţii îl strivesc, ca 
în iarna cu multă zăpadă în care se mutase aici, în nord. Il 
tulbură să-şi amintească de perioada aceea, tocmai când 
era atât de sigur că-şi depăşise claustrofobia. 

Credea că se obişnuise cu micul oraş, chiar că începuse 
să-l îndrăgească. Oare tot nu se obişnuise cu izolarea şi cu 
numărul mic de oameni, cel puţin nu destul încât să se 
gândească să rămână definitiv în Siglufjörður? 


Ísrún găsi repede secţia de poliţie. Parcă în faţă şi intră 
cu nonşalanţă, condusă parcă de încrederea pe care ţi-o dă 
meseria de jurnalist, un sentiment absorbit odată cu 
cafeaua din redacţie. 

Secţia era tăcută. Numai unul dintre agenţi era la 
serviciu. Stătea țintuit în faţa ecranului unui calculator şi 
nu schiţă niciun gest, chiar dacă ea aproape că trântise 
uşa în urma ei. 

— "Neaţa, salută ea, dar bărbatul rămase nemişcat. 

Mai făcu câţiva paşi spre el şi încercă din nou: 

— Bună dimineaţa? 

În sfârşit se uită în jur şi o privi cu nişte ochi mari, de 
parcă l-ar fi trezit dintr-un vis dureros. 

O privea fix şi, pentru prima oară, Îsriin văzu pe cineva 


e 159 + 


care-i caută ochii, nu cicatricea de pe faţă. Însă privirea lui 
era îngrijorător de goală şi îndepărtată. Parcă şi-ar fi lăsat 
sufletul în calculator, îşi zise, uitând pentru o clipă că 
studiile îndelungate de psihologie îi alungaseră orice 
credinţă în existenţa sufletului. 

— Ai venit în legătură cu e-mailurile? întrebă el cu glas 
robotic, monoton. 

— E-mailuri? 

Nu înţelegea la ce se referă. 

— Caut pe cineva pe nume Páll Polițistul. 

— Páll? 

Polițistul parcă-şi recăpătase cunoştinţa. 

— Îmi pare rău. Pe mine mă cheamă Hlynur. Pâll nu mai 
e în poliţie de mult timp, dar într-un loc ca ăsta o poreclă 
rămâne agăţată de tine tot restul vieţii. 

— Ştii unde l-aş putea găsi? 

Polițistul se gândi o clipă. 

— Habar n-am. Îl cheamă Pâll Reynison. Caută-l. Sigur 
are telefon mobil. 

Apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre ecranul 
computerului şi începu să-l studieze. Ísrún ieşi. Nu 
considera că merită să-l salute pe bărbatul acela care 
părea alarmant de instabil. 


e 160 œ» 


5 


Se dovedi că Páll Reynison chiar avea telefon mobil. 
Când Isrun îl sună, el o anunţă bucuros că n-are „nimic de 
ascuns” şi căzu de acord să se întâlnească. 

Acum Îsrun stătea în faţa casei de pe Hafnargata, unde 
îi spusese el că lucrează. În pragul pivniţei se iţi un tânăr 
cu păr destul de lung, îmbrăcat în blugi şi o cămaşă în 
carouri. Era roşu în obraji şi o întâmpină cu un zâmbet. 

— Salut. Eu sunt Páll. 

— Isrun, răspunse ea nesigură. 

— Hai înăuntru, să nu mă opresc din treabă. Nu-s plătit 
să stau de pomană. 

— Ce faci mai exact? 

— Pun cabluri noi în şandramaua asta. Un băiat din zonă 
care a plecat din oraş acum mulţi ani a cumpărat-o de 
curând. Voia o casă de vacanţă. Nu-i primul şi n-o să fie 
nici ultimul. Tot Siglufjörður a devenit un oraş de case de 
vacanţă. 

— E un loc minunat, zise ea ca să ţină conversaţia în 
viaţă. 

El râse. 

— De la mine nu primeşti puncte-n plus c-ai zis asta. Hai 
înăuntru, sau mai bine zis hai jos. Tre’ să mă-ntorc la 
treabă. 

Și dispăru înăuntru. 

Isrun se aplecă şi trecu pragul. La subsol, tavanul era 
atât de jos că aproape nu reuşea să stea dreaptă. 

— Nu-i cel mai comod loc de muncă, zise ea privind în 
jur. 

— Nu-i nici cel mai rău, rânji el. 

În subsolul casei erau trei camere. Cea în care stăteau 
acum era plină cu unelte împrăştiate, foarfeci de grădină 
ruginite, o maşină veche de tuns iarba, o roabă şi chiar o 
stivă de pavele. In încăperea mică din dreapta, Isrun văzu 
borcane goale de toate formele şi mărimile care sclipeau în 
lumina câtorva raze. Ce-i atrase atenţia, însă, fu un raft 


e 161 œ» 


plin cu sticle de lapte vechi. Auzise despre ele, dar nu le 
mai văzuse până atunci - în copilăria ei, cutiile de carton le 
înlocuiseră deja. 

— Mi-ar plăcea şi mie una din alea, zise ea arătând spre 
raftul cu sticle goale. Ar fi numai bună ca vază. 

Spera să-i dea una dintre ele, aşa că răspunsul lui o luă 
pe nepregătite: 

— Probabil că poţi să cumperi sticle din astea de la 
magazinele de vechituri din oraş, din sud, zise el. 

— Acolo ce-i? întrebă ea arătând spre stânga, ca să 
schimbe subiectul. 

— Nişte vechituri. Pe vremuri aici era un fel de adăpost 
pentru vaci. 

— Adăpost? întrebă ea surprinsă. 

— Da. Cine a locuit aici înainte avea o vacă în pivniţă, 
cel puţin aşa am înţeles. Au avut voie s-o păstreze când a 
lovit epidemia de scarlatină ca să aibă lapte pentru copii. 
Asta cu mult timp în urmă. 

— Deci e o casă cu o poveste în spate? 

— Corect. 

— lar tu eşti electrician? 

— Aşa-i. Pân-acum am lucrat cu Elias şi ceilalţi băieţi. 

— Şi ai rămas pe drumuri? întrebă ea pe un ton aproape 
acru. 

— Ţi se pare c-am rămas pe drumuri? replică el, atent la 
ce avea de făcut. Într-un fel, poţi să zici că da. Crima asta 
m-a zdruncinat rău de tot. Dar am vorbit cu şeful de 
şantier să ne ţină în continuare, pe mine, Logi şi Svavar. 

Îşi dădea seama după tensiunea din glasul lui că era 
ceva important pentru el. 

— Dar acum lucrezi aici. 

— Păi, e o treabă pe care ar fi trebuit s-o termin de mult, 
răspunse şi se întoarse ca să se uite în ochii ei. Problema e 
că nu dă nimeni de Svavar. El era cel mai apropiat de 
Elias, iar şeful ne lasă să continuăm numai dacă face şi el 
parte din echipă. 

Páll nu-şi putea ascunde îngrijorarea. 

— Deocamdată Logi lucrează în mai multe schimburi ca 


e 162 » 


să ţină la zi partea noastră din proiect. 

— Şi nu daţi de Svavar? 

Rezistă tentaţiei să-i spună că vorbise cu el cu o seară 
înainte. 

— Nu. Nu răspunde la telefon. Poate o să merg la Dalvik 
mai târziu să-i bat la uşă. El şi Eliâs erau prieteni buni, aşa 
că am vrut să-l las puţin în pace. Dar de-acum gata. Nu mă 
aşteptam să-l afecteze atât de tare, dar nu putem să ratăm 
ocazia asta. Dacă o mai lălăim mult, o să găsească pe 
altcineva. Şomajul de-aici e la fel de rău ca oriunde. Ar 
trebui să ştii asta. Mereu ne spui la TV cât de nasoală e 
recesiunea. 

Pufni şi îşi îndreptă atenţia înapoi la lucru. 

— Mi-ai zis la telefon că n-ai nimic de ascuns. 

Ridică privirea de la cabluri cu o expresie de uluire pe 
chip, dar îşi păstră zâmbetul amabil. 

— Aşa e. 

— Ce vrei să spui cu asta? Avea Elias ceva de ascuns? 

— Pot să-ţi spun, dar ştii deja răspunsul. 

— Am bănuielile mele, zise ea şi îşi feri privirea. 

Páll nu reacţionă, concentrându-se la ce avea de făcut. 

— Vreau să aflu mai multe despre el, insistă ea când 
simţi că tăcerea se prelungise destul. 

Nu se simţea în largul ei, nu putea să stea dreaptă şi nici 
n-avea un scaun pe care să se aşeze. 

— Ce punea la cale? Ştii dacă era înclinat spre, ştii tu... 
violenţă? 

— Nici nu mă-ntrebi mare lucru! Chiar crezi că o să 
ciripesc pentru o reporteriţă de la Reykjavik? Oricum, ce 
contează? 

— S-ar putea să conteze. 

— Bănuiesc că ar trebui să zic mersi că nu sunt bănuit. 
Tot e bine că nu mă-ntrebi unde eram când a fost omorât, 
zise el în glumă. 

— Şi, totuşi, unde erai? întrebă ea, muşcând momeala. 

— La Reykjavik, încercam să agăţ. Scribălăii ca tine 
probabil că nu faceţi aşa ceva, sunteţi prea ocupați cu 
următoarea lovitură. 


e 163 + 


— Am renunţat la asta, mărturisi ea, apoi hotări să 
adauge o poveste cu un sâmbure de adevăr: Am renunţat 
când am cunoscut în bar un tip care zicea că arăt ca o 
glastră. 

— Ce? 

— Mi-a zis că-s frumoasă ca o glastră. Cred că se gândea 
la vazele Ming sau aşa ceva. Voia să spună „frumoasă ca 
un tablou”. Ne-am certat ore-n şir din cauza asta. După aia 
am renunţat să mai ies în oraş. 

Páll râse, dar ea nu făcu la fel. 

— Tu l-ai omorât? îl întrerupse ea, sperând să-l ia prin 
surprindere - nu reuşi. 

— Nu. Habar n-am cine l-a omorât. Elias nu era vreun 
înger, dar să nu mă dai pe post cu asta. Tipu' n-avea nici 
urmă de conştiinţă. 

— Poţi să-mi dai un exemplu? 

— Mai bine nu, răspunse el şi se uită în altă parte, cu 
zâmbetul încă pe buze. 

Cu zâmbetul potrivit poţi să scapi cu orice, îşi zise ea. 


La fiecare două luni, Nóra îşi făcea părul la un coafor 
mic din Siglufjörður. Nici măcar nu era salon, doar un 
scaun în faţa unei oglinzi, acasă la o pensionară care te 
tundea la cerere. Era un loc unde ajungeai, cum se spune, 
numai cu trimitere. Nóra mai fusese acolo în urmă cu vreo 
lună, dar sunase şi rezervase un loc pentru mai târziu în 
ziua aceea. Jurnalista putea să apară în orice clipă cu un 
cameraman şi era hotărâtă să arate nemaipomenit. 

O îngrijora gândul că femeia putea să apară chiar când 
se pregătea ea să plece să-şi facă părul. Dacă s-ar fi 
întâmplat aşa ceva şi ar fi ratat marea ocazie, ar fi fost un 
dezastru. N-avea de unde să ştie dacă femeia asta, Isrun, 
urma să sune înainte. După ce se gândi mai bine, Nóra 
hotări că trebuia să ia cumva legătura cu ea ca să-i spună 
când să vină. 

Însă, neavând un număr de mobil, Nóra se văzu nevoită 
să sune direct la redacţie. Nu mai făcuse niciodată aşa 
ceva. Nu i se întâmplase niciodată ceva demn de 


e 164 œ» 


comunicat unei redacţii de ştiri. 

— Redacţia. Redactorul-şef la telefon, răspunse o voce 
gravă. 

— Bună dimineaţa. Mă cheamă Nóra. Cu cine vorbesc, 
vă rog? întrebă ea într-un mod absurd de formal. 

— Ívar, se răsti vocea. Ă 

Aproape că şi-l imagina în faţa ochilor. Il văzuse de 
multe ori pe ecran: un bărbat rotunjor, dar frumos, 
masculinitatea întruchipată, îşi zise. 

— Trebuie să vorbesc cu lIsrun, spuse ea în cele din 
urmă. 

— Îsrun nu-i aici deocamdată. Cu ce pot să te ajut? 

Începuse să-şi piardă răbdarea, deşi convorbirea abia 
începuse. Dar Nora îl înţelegea. Jurnalismul trebuia să fie 
o meserie stresantă, o goană eternă să respecţi termenele 
de predare - cel puţin, asta-şi imagina ea. 

— Cu nimic. Voiam doar să-i aflu numărul de telefon. 
Trebuia să ne întâlnim azi mai târziu în Siglufjörður. 

— Serios? făcu Ívar, care brusc nu se mai grăbea 
nicăieri. Pentru ce, dacă nu te superi că întreb? 

— Păi, am vorbit de dimineaţă şi mi-a zis că o să vină 
mai târziu cu un cameraman, spuse Nora mulţumită de 
sine. 

— Aha... Un cameraman, zici. Pentru ce? 

— Elias Freysson, bărbatul care a murit, a locuit cu 
mine... Mă rog, mi-a fost chiriaş. Înţeleg că Isrun face o 
emisiune despre el, caută o nouă pistă, cel puţin aşa mi-a 
zis. Bărbatul din spatele victimei, ceva de genul ăsta. 

Nóra spera că nu spusese nimic greşit. Nu că pentru ea 
ar fi contat, de fapt. Pentru ea era important să apară la 
televizor. 

— Ahaaa! făcu Ívar din nou, iar Nóra simţi o notă de 
sarcasm în glasul lui. Bărbatul din spatele victimei, zici, 
continuă el, dar nu-i dădu ocazia să răspundă. O să-i 
transmit un mesaj. Ce vrei să-i spun? 

— Poţi să-i spui doar că azi n-o să fiu acasă mai devreme 
de ora patru? Am programare la coafor. Am făcut-o acum 
mult timp şi am uitat total de ea când am vorbit cu Isrun 


e 165 - 


de dimineaţă. 
— O s-o anunţ. Pa. 
Inchisese înainte ca Nóra să apuce să mai spună ceva. 


e 166 » 


6 


Era hotărâtă să rămână trează. Nu ştia cum o să 
reuşească, dar era sigură că dacă ar fi adormit n-ar mai fi 
deschis ochii niciodată. 

Poate că nici n-ar fi fost aşa de rău. 

Cel mai mult îşi dorea ca gândurile ei să aibă puterea s-o 
poarte acasă, la familia care ar fi primit-o cu braţele 
deschise, împreună cu păpuşa veche care atârna din 
tavanul din sufragerie care atunci ar fi prins viaţă şi ar fi 
făcut acelaşi lucru. 

Se simţea extrem de mică, singură şi abandonată. 

De fiecare dată când o cuprindea teama din nou începea 
să plângă, sau cel puţin încerca, însă parcă ochii i-ar fi 
secat. j 

O durea capul. Închidea ochii o clipă, încercând să se 
liniştească, apoi îi deschidea din nou, nevrând să rişte să 
adoarmă. Nu ştia ce anume Îi provocase durerea 
îngrozitoare de cap, cu toate că bănuia că apăruse din 
pricina deshidratării. A deshidratării şi a mirosului, care 
devenea aproape insuportabil. 

Întâi se aşezase într-un colţ, cu spatele la perete, şi 
încercase să stea într-o poziţie în care să-şi poată dezmorţi 
picioarele. Îngrozită, însă, că ar putea să adoarmă, 
începuse să se foiască, având grijă să nu-şi ofere prea mult 
confort. 

Dar poate că totul era în zadar. 

Ştia că moartea se apropie. Dusese o viaţă bună şi 
cinstită. Ar fi greşit dacă acum ar fi lăsat s-o cuprindă 
teama şi furia. Trebuia să se gândească la ceva pozitiv: 
familia ei. 

În acelaşi timp, poate că venise, totuşi, momentul să se 
întindă. Să se odihnească. Să cedeze. 


e 167 œ» 


7 
Cu un an înainte 


Mă înțelegeam bine cu bătrâna Katrín. Am găsit ceva din 
bunica mea în prietena ei - amintiri pe care le 
împărtăşeau, obiceiuri şi gesturi, chiar şi expresii. Am 
visat pentru o clipă că stau de vorbă cu bunica, nu cu 
străina din Landeyjar. 

— Pot să-ţi ofer ceva de mâncare, dragă? Din păcate nu 
mai gătesc de o vreme. 

S-a uitat la degetele ei osoase. 

— În ultima vreme nu mai am încredere-n mine. Mâinile- 
mi tremură şi nu mai Sunt la fel de puternice ca pe 
vremuri. Cred că e şi firesc, la bătrâneţe. 

— Nu, mulțumesc. 

— Aiurea! Eşti foarte palidă! Nu vrei nici măcar un 
pahar cu lapte? 

— Un pahar cu lapte mi-ar plăcea, am zis, măcar din 
politeţe. 

În căsuţă se făcuse sufocant din cauza radiatoarelor 
pornite chiar dacă era vară. Simţțeam cum mă cuprinde 
toropeala. Poate că bătrâna avea dreptate şi chiar nu eram 
în formă. Mai devreme avusesem o stare de vomă şi mă 
mai dureau una, alta, de parcă aş fi făcut o gripă care nu 
mai voia să dispară. Cred că munceam prea mult. Lua-l-ar 
să-l ia de jurnalism. 

Toate turele astea deveneau ridicole, erau un stres 
neîntrerupt. 

Katrín plecase la bucătărie cu paşi dureros de înceți. Ar 
fi trebuit să-mi iau singură laptele. 

— Vrei şi biscuiţi? am auzit-o strigând din bucătărie, pe 
cât îi permiteau corzile vocale îmbătrânite. 

— Da, te rog. 

S-a întors cu un pahar de lapte într-o mână şi cu 
jumătate de pachet de biscuiţi în cealaltă. S-a aşezat cu 
greu la masa de lemn. Călătoria până în bucătărie părea s- 


e 168 » 


o fi îmbătrânit. Semnele trecerii timpului i se vedeau 
limpede pe chip. Cu siguranţă trăise vremuri grele. 

— Îţi aminteşti de jurnalul ei? am zis atât de încet că m- 
am întrebat dacă voiam cu adevărat să rostesc întrebarea. 

— Ce-ai zis, dragă? 

Katrin se aplecă deasupra mesei. 

Aveam ocazia să uit de vorbele mele, să mă prefac că nu 
deschisesem gura, dar am ales să nu profit de ea. 

— Îți aminteşti dacă bunica a ţinut un jurnal? am 
întrebat din nou, cu glas mai puternic şi mai limpede. 

— Un jurnal, da, îmi amintesc de el. Nu scria mereu, nu 
în fiecare zi, nu era genul ăla de jurnal, dar am văzut că 
uneori îşi nota lucruri în el, de obicei când se întâmpla 
ceva deosebit - cam în perioada cu erupția, de pildă. 

— Ai văzut vreodată ce scria? 

— Doamne, nu! Nici vorbă. Era numai pentru ea. Mi-au 
mai căzut din când în când ochii pe câte-o pagină, dar 
scrisul era atât de mărunt că probabil oricum nu l-ar fi 
înțeles nimeni. 

— A avut un singur volum toată viaţa sau au fost mai 
multe? 

— Sunt destul de sigură că a fost unul singur. A început 
să țină jurnalul când era deja adolescentă şi cred că s-a 
oprit pe la vreo douăzeci de ani. Dar ştiu că a scris din nou 
când s-a îmbolnăvit. Îmi spunea că-i povesteşte cărţii cum 
se simte, îşi aminti Katrin cu un glas încărcat de tristeţe. 

Se uită în gol, purtată parcă în trecut. 

— Sper că laptele mai e bun. Nu s-a acrit, nu? 

— E bun, mulțumesc, am zis, cu toate că laptele 
depăşise cu mult termenul de expirare; mai era bun de pus 
în cafea, dar la altceva nu prea. 

— Mă întreb ce s-o fi ales de jurnal, a spus bătrâna pe 
neaşteptate. 

— Cred că s-a pierdut, i-am explicat, spunând adevărul 
măcar pe jumătate. 

Am stat o vreme în tăcere. 

Afară încă auzeam cum şuieră vântul în dimineaţa aceea 
de vară. Nu era nimic neobişnuit, din moment ce ne aflam 


< 169 + 


atât de aproape de mare şi în câmpiile acelea nu era niciun 

deal care să oprească vijelia. Singurii munţi pe care-i 

vedeam erau vulcanii din depărtare, iar ei nu ne ajutau. 
Atunci s-a întâmplat lucrul care a schimbat totul. 


e 170 œ» 


8 


Ívar n-avea de gând să lase ocazia să-i scape printre 
degete. 

Era o fire pragmatică şi nu înaintase în viaţă fiind atent 
cu ceilalţi. Televiziunea îl vânase de la o companie rivală şi 
îi oferise bani grei ca să facă mutarea. Cu siguranţă era 
mai bine plătit decât majoritatea colegilor săi. 

Se căpătuise, dar avea obiective încă şi mai mari. 
Bineînţeles că râvnea la postul de redactor-şef, dar poziţia 
era ocupată deja de Maria, o femeie cu care se înţelegea 
bine. Ca şi el, fusese recrutată din echipa unui cotidian. 
Bănuia că de asta se şi plăceau - amândoi erau nişte 
intruşi care încercau să se descurce cât mai bine, 
apropiindu-se de bisericuţele din redacţie dar ţinându-se, 
în acelaşi timp, la o oarecare distanţă. Ea făcea asta prin 
prisma locului pe care-l ocupa, el pentru că într-o zi spera 
să se afle în acelaşi loc. Maria avea reputaţia că nu stă 
mult nicăieri şi Ívar calculase că nu urma să mai rămână 
decât cel mult trei sau patru ani înainte să plece 
altundeva. Atunci i-ar fi venit lui rândul. 

Însă până atunci trebuia să se confrunte cu nişte 
provocări. Nu în ultimul rând, trebuia să scape de noii 
membri ai echipei care păreau să nu aibă încredere în el. 
Cap de listă era Ísrún. Totul la ea îl călca pe nervi. Era 
deranjant de independentă şi competitivă şi petrecuse deja 
mult timp în redacţie, în ciuda pauzelor lungi din carieră. 
Făcea parte dintr-un grup care pe el îl irita şi care fusese 
împreună de mai mulţi ani; cu toţii aveau încredere în ea. 
Era bine că izbutise să-şi facă şi el câţiva aliaţi, cum era 
Kormâkur, dar ştia că era obligatoriu s-o despartă pe Isrun 
de colegii ei. 

Bănuia că Îsrun ar fi avut tupeul să candideze la postul 
de redactor-şef atunci când acesta s-ar fi eliberat. Din 
fericire, el era unul dintre redactorii adjuncţi, iar ea nu. 
Din poziţia lui putea să aranjeze de multe ori lucrurile 
astfel încât el să iasă în avantaj şi ea să pice prost. El era 


e 171 œ» 


persoana care lua decizii din zbor, împărțea sarcini şi avea 
ultimul cuvânt de spus în privinţa sumarului şi a ordinii în 
care ştirile apăreau pe post. Asta însemna că lui Îsrin îi 
putea da numai subiecte mărunte, care să intre în ediţia de 
noapte. Iar Ívar ştia că nu cu buletinul târziu devii vedetă. 

De când vorbise la telefon cu femeia din Siglufjörður, 
stătuse cu ochii pe biroul Mariei, astfel că observă acum că 
uşa se deschise şi din încăpere ieşi un bărbat pe care-l 
recunoscu de la contabilitate. Acum era şansa lui, deşi ştia 
că Maria era numai rareori în toane bune după o întâlnire 
cu numărătorii de parale. 

— Te deranjez? întrebă el vesel, iţind capul pe uşă. 

— Nu, stai liniştit. 

Maria îşi scoase ochelarii de citit şi îl privi cu ochi 
pătrunzători. Îvar îşi spusese de multe ori că Maria era 
ultima persoană de care şi-ar fi dorit să fie interogat, mai 
ales dacă ea ar fi ţinut morţiş să-l facă să mărturisească 
vreun amănunt mai discret. 

— Stai jos. 

Maria lansa mereu porunci, niciodată invitaţii. Nu făcea 
risipă de cuvinte când poftea pe cineva să se aşeze pe 
scaun. 

— E despre Ísrún, spuse Ívar, vorbind fără să vrea cu un 
glas mai jos decât în mod normal. 

Maria nu zise nimic şi îl aşteptă să continue. 

— A plecat în nord să facă nişte cercetări despre 
povestea cu crima. 

Maria încuviinţă din cap, dar nu rosti în continuare 
niciun cuvânt. 

— Nu mi-a convenit s-o las să plece. Nu ne permitem să 
lăsăm pe nimeni să se concentreze pe un singur subiect, 
dar mi-a zis că are o sursă care poate să facă legătura 
între Elias, victima, şi contrabanda cu droguri. Speram să 
vină înapoi cu o ştire-bombă. Din când în când tre' să le 
mai dai şi copiilor mână liberă, ştii? Nu că-n ultima vreme 
ar fi fost la cine ştie ce nivel. 

Folosi înadins cuvântul „copii” ca să nu-i amintească 
Mariei de cât timp lucra Isrun la redacţie. 


e 172 œ» 


— Serios? 

— A venit cu lucruri cam banale şi a trebuit să le pun la 
coadă. A trebuit chiar s-o rog să refacă unele materiale. 
Parcă şi-a pierdut interesul, zise el, încercând să pară cu 
adevărat îngrijorat. 

— Pe ecran pare destul de palidă... spuse Maria 
gânditoare. 

— Poate că-i obosită, sau poate că s-a plictisit. Am 
impresia că a-nceput să guste din viaţa de noapte. In 
ultimele luni şi-a luat toate zilele de concediu medical pe 
care le avea. Parcă încearcă să facă minimul care i se 
permite. 

— Interesant, comentă Maria. 

— În fine, a plecat în nord. Acum înţeleg că lucrează la 
un material despre „persoana din spatele victimei”. Nu 
asta am convenit. 

— Şi ce vrei să fac eu? 

Maria vorbise tăios şi îl sfredelea cu privirea. 

— Eu cred că şi-a pierdut entuziasmul cu totul. Poate că 
e momentul să ne gândim s-o punem pe liber... 

— Vedem. 

Maria îşi luă ochelarii. 

Ívar hotărî să lase lucrurile aşa. Intenţiona să reia 
discuţia cât de curând. Putea să-i învingă reticenta, 
picătură cu picătură. 


Tómas şi Ari Thór se întorseseră la secţie. Niciunul 
dintre ei nu-i adresase vreun cuvânt lui Hlynur, care stătea 
în faţa computerului, cufundat în gânduri. Dar nici el n- 
avea nevoie de ei. Îl trădaseră, îi răpiseră puterile, îl 
lăsaseră la fel de inutil şi lipsit de culoare precum mobila 
din secţie. 

Fusese o zi a extremelor. Uneori fusese prezent, 
încercând să ţină lucrurile sub control, alteori parcă s-ar fi 
aflat altundeva, într-un loc unde Gauti şi mama lui erau 
încă vii şi sănătoşi, unde izbutise să-şi răscumpere 
greşelile şi unde nu se împiedica de mailurile alea 
nenorocite - un loc unde e-mailul nu se inventase. 


e 173 + 


Acum, în măsura în care asta avea vreo valoare, era cu 
mintea prezentă, dar nu se putea gândi decât la mesajele 
din e-mailuri. 

Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 

Ar fi vrut să plece acasă, să le spună că făcuse gripă, 
chiar dacă era puţin probabil să se îmbolnăvească în toiul 
verii, dar nu avea energie nici măcar pentru asta. Dincolo 
de orice, nu voia să cadă în capcana lui Tómas. 

Nu. O să tragă de el. O să stea până i se termină tura, 
încercând să evadeze cât putea de mult în lumea caldă şi 
plăcută în care nu avea pe conştiinţă moartea cuiva. 


Ari Thór aruncă o privire spre locul unde Hlynur stătea 
captivat în faţa computerului. El şi Hlynur nu se 
apropiaseră niciodată. N-aveau mai nimic în comun în 
afară de serviciu şi nu vedea niciun motiv să-i vorbească, 
să încerce să afle ce-l frământa. Orice tentativă de discuţie 
ar fi fost superficială şi stânjenitoare. 

Din acelaşi motiv evitase până atunci s-o sune pe Kristin. 
Deşi îşi dorea cu disperare să-i audă glasul, poate chiar să 
stabilească o întâlnire, îi era groază de momentul jenant în 
care ea ar fi răspuns. 

Momentul jenant. Ăsta să fi fost singurul motiv pentru 
care n-o sunase? Sau era vorba despre gelozie, spectrul 
acela vechi, care-şi itea din nou urâtul cap? Oare îi era 
teamă că o să-şi piardă cumpătul dacă i-ar fi spus ceva 
despre noua ei relaţie? 

Se uită la telefonul pe care-l ţinea în mână. Voia să-i 
formeze numărul, dar ceva îl împiedica s-o facă. 

Apoi telefonul sună. 


La spital era o zi liniştită, ca oricare alta. Mult prea 
liniştită. Chiar şi-aşa, erau multe lucruri de făcut, chiar 
dacă monotone. 

Kristin abia aştepta să vină seara, să se cuibărească în 
casă împreună cu el şi cu un pahar de vin. Urma să fie 
prima întâlnire acasă la ea, departe de terenul neutru al 
unui local din oraş. Dar nu de asta i se părea că timpul 


e 174 + 


trece atât de greu - pur şi simplu o plictisea serviciul. 
Nimic din ce făcea nu-i stârnea interesul, lucru care 
începea s-o irite tot mai mult. 

Oare era prea târziu să-şi schimbe drumul? Dacă ar fi 
renunţat acum, toţi anii de studiu şi de efort ar fi fost în 
zadar. Şi cum ar fi reacţionat părinţii ei? Hotărârea trebuia 
luată şi cu mult bun-simţ. Ar fi fost stupid să întoarcă 
spatele unui loc de muncă sigur, cu un salariu respectabil, 
în plină recesiune. 

Mai era şi chestiunea că nu ştia ce altceva să facă. Nu 
era ca şi cum ar fi fost pasionată cu adevărat de ceva. 
Nimic nu-i crea vreo emotie în mod deosebit. Se trezea în 
fiecare dimineaţă şi, dacă avea timp, juca golf, apoi lucra 
ca un robot până la sfârşitul fiecărei ture lungi şi în cele 
din urmă ajungea acasă, unde în mare măsură nu făcea 
decât să doarmă până când reîncepea ciclul. Avusese parte 
de acelaşi tipar şi în facultate: trezire, studiu, somn. 

Ştia că trebuie să facă ceva şi să evadeze din monotonie. 
Poate că n-ar fi fost rău să-şi asculte instinctele, să se 
bucure de vinul din seara aceea şi să uite pe moment de 
problemele imediate, profitând, în schimb, de o seară şi o 
noapte petrecute alături de bărbatul acela necunoscut, dar 
fascinant. 


Pe Ari Thor îl sunase Helga, de la poliţia din Akureyri, ca 
să-i roage şi pe el, şi pe Tomas să vină la şedinţa în care 
urma să se analizeze evoluţia anchetei în a doua zi de când 
fusese descoperit cadavrul lui Elias Freysson. 

— O să fiţi bineveniţi, îi spusese. 

Dar era evident că nu spunea nici pe departe adevărul. 
În ochii ei nu erau decât doi ageamii în uniformă care-i 
încurcau pe adevărații poliţişti. Ari Thor îi spusese că el 
urma să participe şi că se aştepta ca şi Tomas să facă 
acelaşi lucru. 

La telefon, Helga îi dăduse foarte pe scurt un raport, 
inclusiv informaţia că Elias fusese implicat în tot felul de 
activităţi dubioase, printre care spargeri în casele 
oamenilor şi vânzarea obiectelor furate. Şi conturile 


e 175 


organizaţiei caritabile ridicau semne de întrebare, prin 
cheltuielile deloc limpezi şi veniturile din surse 
neidentificate. 

Toate astea însemnau că Ari Thór urma să plece din nou 
la Akureyri. 

Poate că de data asta avea s-o sune pe Kristin, sau 

măcar să-i dea un e-mail. La urma urmei, n-avea nimic de 
pierdut. Deja îl scria în minte. 
_ „Bunã”. Nu. „Hei” suna mai bine. „Hei, sper că eşti bine. 
În seara asta o să fiu la Akureyri. Mi-ar plăcea să ne vedem 
dacă ai timp. Ai zece minute?” Era suficient. Zece minute. 
Nu putea să-i refuze zece minute. 

Il strigă pe Tómas. 

— Diseară e şedinţă la Akureyri. Tre’ să plecăm pe la 
cinci jumate. 

— Excelent, răspunse Tómas. Iar la întoarcere o s-avem 
timp şi de-un burger şi o farfurie de cartofi prăjiţi, nu-i 
aşa? 

Ari Thor dădu din cap şi zâmbi larg. 

Accesă e-mailul, scrise mesajul pentru Kristin şi apăsă 
pe butonul de expediere înainte să aibă timp să se 
răzgândească. 


Ísrún simţea cum o cuprinde oboseala. Fuseseră două 
zile grele: Dalvík, Akureyri şi apoi Siglufjörður. 

Cu toate că simţea că nu face bine, hotărî să-l sune pe 
Kormákur şi să-i spună ce aflase. Drept e că n-avea cine 
ştie ce de comunicat. În primul rând, era femeia însetată 
de atenţie de la care Elias închiriase apartamentul. Apoi, 
putea să-i povestească despre Pâll Reynisson. Pâll zicea că 
nu fusese în Siglufjörður în noaptea în care murise Elias, ci 
în sud, la Reykjavik - deşi la fel de bine putea să fi fost la 
Skagafjörður şi să comită crima. Dar nu părea că are ceva 
de ascuns. Era foarte puţin probabil să fie el ucigaşul, iar 
ea n-avea de gând să-l aducă în lumina reflectoarelor. 

Însă mai era o persoană cu care trebuia să vorbească 
despre Elias: colegul lui, Logi. 

Descoperise unde locuia. Dar, înainte să treacă pe la el, 


e 176 œ» 


avea nevoie să se odihnească. Îşi luă o cameră la o 
pensiune din zonă, în principal ca să poată trage un pui de 
somn înainte să plece în sud în seara aceea. Neaşteptându- 
se ca redacţia să-i acopere cheltuielile, alese cea mai 
ieftină cameră disponibilă. 

Când intră în încăpere, trase draperiile şi se întinse în 
pat fără să se învelească. Apoi îşi aminti de telefon şi 
hotări ca, o singură dată, să-şi încalce propria regulă. Se 
ridică, luă mobilul şi îl setă pe modul „silenţios”. Nimeni 
nu ştia unde s-o găsească, nimeni nu putea s-o deranjeze, 
şi exact asta îşi dorea. 

Se întinse din nou, pleoapele i se închiseră şi gândurile 
începură să-i zboare aiurea. Însă nu dură mult şi se 
întoarseră la realitate, iar Isrun se întrebă ce se aştepta, 
de fapt, să obţină din ancheta aceea personală. 


Mult-aşteptata pauză sosi, iar Kristin îşi turnă o cafea, 
sperând să fie îndeajuns de tare cât să-i dea un impuls de 
energie care s-o ajute să se concentreze în timp ce răsfoia 
ziarele şi-şi verifica mailurile. Se aşeză în faţa 
computerului de la birou şi îşi accesă contul. 

Îi stătu inima în loc. Avea un mesaj de la Ari Thór. 

Ezită. Nu ştia dacă să-l şteargă sau nu fără să-l citească. 

Îi trimisese multe mesaje în săptămânile de după 
despărţire şi o sunase de multe ori, dar ea nu-i răspunsese 
niciodată, ferm convinsă că nu merita. Acum simţea 
altceva. Întâlnise alt bărbat. Poate că nu strica să afle şi 
Ari Thor - o dovadă că putea sta pe propriile picioare. 

Citi mesajul. Era scurt şi la obiect. Îi propunea să se 
întâlnească. 

Îşi alese cu grijă cuvintele şi tastă: 

„Scuze, diseară nu pot. Vine un prieten pe la mine.” 


e 177 œ» 


9 


Cum de se lăsase păcălită de oferta de lucru în Islanda? 

Văzuse numai stele cu o lumină atât de puternică încât 
nu remarcase umbra sinistră pe care o aruncau - o umbră 
de care ar fi trebuit să se ferească. 

Simţea că se apropie moartea. 

Nu-i mai era frică. 

Moartea făcea parte din viaţă, cel puţin aşa fusese 
învățată să creadă. 

Cel mai tare o îngrijora că, probabil, avea să fie 
îngropată, nu incinerată, cum cereau credinţele şi 
obiceiurile cu care crescuse. 

Încercă să-şi înăbuşe gândurile negre şi luptă din greu 
să nu se gândească la setea cumplită care o chinuia. 


e 178 » 


10 


Îsrin nu mai dormise de mult atât de bine. De obicei 
dormea iepureşte şi se trezea de mai multe ori pe noapte. 
Uneori avea şi episoade mai profunde, când şi visa, dar 
coşmarurile care veneau imediat după îi asigurau un somn 
prost, făcând-o să deschidă ochii, cu inima bătându-i să-i 
spargă pieptul şi trupul leoarcă de sudoare, epuizată, nu 
odihnită. 

Acum se trezise. Se ridică în picioare şi simţi că o 
cuprinde o ameţeală atât de puternică încât fu silită să se 
aşeze din nou pe pat şi trase aer adânc în piept, închizând 
ochii şi străduindu-se să respire într-un ritm normal. 
Verifică ora pe telefon şi văzu cu mulţumire că dormise 
aproape o oră. Văzu şi că pierduse un apel. Era de la 
Maria, redactorul-şef. 

Oare ce voia să-i spună? 

Ísrún n-avea energie s-o sune înapoi chiar atunci. Dădu 
drumul telefonului în geantă şi ieşi în lumina puternică a 
soarelui din Siglufjörður. Plătise deja pentru la noapte, aşa 
că hotări să păstreze camera. 


Maria stătea în biroul ei şi se gândea la avantajele 
faptului că putea să-şi închidă uşa. De obicei, redacţiile 
aveau birouri deschise, jurnaliştii adoptaseră varianta asta 
cu mult înainte ca anii de creştere economică să le impună 
peste tot, în bănci sau companii financiare care angajaseră 
enorm ca să-şi umple locurile libere. Se spunea că ar fi 
soluţia magică pentru închegarea echipelor, scăderea 
costurilor şi, în cele din urmă, obţinerea unui profit mai 
mare. 

Maria primise ea însăşi oferte din partea sectorului 
financiar, dar rezistase ispitei de a părăsi media. Banii pe 
care i-ar fi primit fuseseră extrem de tentanţi, însă ea avea 
jurnalismul în sânge. Când venise momentul răspunsului 
final, nu izbutise să lase în urmă mediul în care avusese 
atât de multe succese de-a lungul timpului. 


e 179 + 


Însă munca de redactor avea şi avantaje, şi dezavantaje. 
Era liberă să se concentreze la imaginea de ansamblu şi 
avea ocazia să-şi pună amprenta asupra redacţiei, dar la 
pachet cu asta veneau şedinţele interminabile despre 
personal, buget şi management. Cel mai rău era când 
trebuia să dea oameni afară. Evita pe cât posibil, dar dacă 
devenea obligatoriu să o facă nu se mai putea eschiva. 

Se tot gândea că exista un sâmbure de adevăr în ce-i 
spusese Ívar. Nu încăpea discuţie că Îsrun era o jurnalistă 
talentată, însă parcă-şi pierduse scânteia. Era plină de 
resurse şi tenace - la drept vorbind, uneori puţin prea 
tenace. Dar se întâmplase ceva. Lipsise de prea multe ori 
şi, aşa cum remarcase Ívar, îşi luase toate zilele de 
concediu medical disponibile, iar în ultima vreme nu mai 
părea că-şi găseşte locul la birou. În urmă cu şase luni, 
Maria o chemase la o discuţie de evaluare şi o întrebase 
dacă se simţea bine, observând cu tact că-şi luase concediu 
medical neobişnuit de frecvent. 

— Iarna asta am dat dintr-o răceală în alta, răspunsese 
Ísrún. 

Dar nu se simțea deloc în largul ei, iar María nu se 
chinuise prea tare să-şi dea seama că-i turnase o minciună. 

De la discuția aceea nu se schimbaseră prea multe. În 
plus, Ívar nu avea încredere în Ísrún. Asta nu era nimic 
nou - uneori oamenii pur şi simplu nu se înţeleg. Însă Ívar 
era cel mai valoros dintre cei doi, un om cu experiență 
bogată care fusese recrutat de la un post concurent. Nu-şi 
putea permite să-l piardă. Părea că n-avea încotro şi 
trebuia s-o sacrifice pe Isrun. 

Maria ştia că situaţia fierbea de mai multe luni, însă tot 
îi era greu să ia decizia aceea. 

Insă, odată ce se hotăra, mai ales când decizia era 
dificilă, avea obiceiul să o ducă la bun sfârşit imediat. 
Puţine lucruri ar fi convins-o să-şi schimbe decizia. 


< 180 » 


11 


Femeia însărcinată din prag era cam de vârsta lui Îsrun. 
Ísrún îşi dădu imediat seama că era ceva în neregulă cu ea, 
dar nu reuşea să-şi dea seama ce anume. Oboseală? Poate. 
Un aer reticent? Da, probabil că asta era. Un fel de 
depresie prenatală? Posibil. 

— Bună, zise Îsrin, încă neştiind cum s-o convingă s-o 
primească în casă. 

— Salut, răspunse scurt femeia, parcă hotărâtă să nu 
arate decât minimul necesar de politeţe. 

Planul lui Ísrún era un amestec deocamdată nesigur 
între sinceritate şi minciuni cusute cu aţă albă. 

— Mă cheamă Ísrún, începu ea. 

Poate mă recunoşti de la televizor, voia să adauge, dar 
constată imediat că nu era nevoie. 

— Pregătim o ştire scurtă despre Elias Freysson, 
bărbatul care a murit alaltăieri-noapte. Era foarte implicat 
în activităţi caritabile la nivel local, cum probabil ştii, şi ne 
gândeam că ar merita să stăm de vorbă cu prietenii şi 
cunoştinţele lui. 

Femeia era vizibil mirată. Rămase în prag, cu ochii larg 
deschişi, parcă încercând să-şi dea seama ce să spună. 

— Am vorbit cu prietenul lui, Svavar, din Dalvik, şi cu 
Páll, de aici din Siglufjörður. Cred că şi Logi ar vrea să 
spună câteva cuvinte, nu crezi? 

— Cum? Da, cred că da, răspunse femeia, cu o lipsă de 
convingere cât se poate de clară. 

— E acasă? 

— Nu, e la lucru. Dar cred că se-ntoarce în curând, 
mormăi ea. 

— Foarte bine. Aş putea să-l aştept? Cameramanul meu 
e pe drum şi l-am rugat să ne întâlnim aici. 

Întinse mâna. 

— Eu sunt Îsrin, repetă ea. 

— Da... Scuze. Eu sunt Móna. 

Schiţă un zâmbet când îi strânse mâna. 


e 181 œ» 


— Hai înăuntru. 

— Mersi, spuse Îsrin şi intră repede, înainte ca Móna să 
se poată răzgândi. 

O însoţi într-o bucătărie mare, unde un pahar de lapte se 
afla pe masă, lângă un ziar deschis. 

— Ia loc, o invită Móna. Vrei ceva de băut? Din păcate n- 
am cafea caldă. 

Îşi atinse uşor burta umflată. 

— O vreme nu mai beau. , 

— Un pahar cu lapte e foarte bun, spuse Isrun şi se 
gândi la Katrin din Landeyjar şi la paharul cu lapte care-i 
fusese oferit acolo - o zi pe care ar fi preferat s-o uite. 

— În ce lună eşti? 

— A cincea, răspunse Mâna în timp ce luă din frigider o 
cutie de lapte şi puse un pahar în faţa lui Îsrin, apoi se 
aşeză la masă. 

Ísrún stătea vizavi de ea. Se uită în jur prin bucătărie. 
Uşile albe ale dulapurilor contrastau puternic cu piatra 
neagră din care era făcut blatul. Masa era şi ea neagră şi 
înconjurată de scaune albe. Pe pereţi erau câteva fotografii 
alb-negru. Vasele nespălate din chiuvetă, în culorile 
curcubeului, erau disonante în ambianța sobră. Parcă totul 
era ascuns în dulapuri, pe suprafeţele de lucru nu se vedea 
aproape nimic. Pe un raft îngust de deasupra unui 
espressor superb erau aliniate mai multe ceşti albe. 

— Felicitări! încercă Îsrin. 

Móna dădu din cap şi zâmbi, dar nu spuse nimic. 

— Tu şi Logi aveţi mulţi copii? 

— Ce? Eu şi Logi? 

Ridicase tonul şi în glas i se strecurase o notă de 
fermitate care o sperie o clipă pe Isrun. 

— E copilul lui Jökull. 

— Jökull? 

— Da. Logi stă în apartamentul de la etaj. Soţul meu e 
Jökull, fratele lui Logi. 

— Scuze, zise Îsrun jenată. Nu mi-am dat seama. Ar fi 
trebuit să-mi fac temele mai bine. 

Zâmbi şi încercă să destindă atmosfera, dar fără prea 


e 182 » 


mult succes. 

— E primul copil cu Jokull? 

— Da. 

Un răspuns scurt şi tăios. 

— Ok. Unii oameni fac copii mai târziu în viaţă sau, ca 
mine, nu fac deloc. 

Mona rămase tăcută privind ţintă la paharul ei cu lapte. 

Când tăcerea deveni aproape insuportabilă, Isrun hotări 
să încerce s-o spargă. 

— Şi Jökull lucra cu Elias? 

— În niciun caz. Lucrează la Banca de Economii, spuse 
Móna pe acelaşi ton tăios. 

— Sunteţi amândoi din partea locului? 

— Da. 

— Născuţi şi crescuţi aici? 

Îsrin aruncă o privire la fotografiile alb-negru de pe 
pereţi. Toate erau cu scene din Siglufjörður, peisaje sau 
poze vechi din oraş. 

— Da. Când ziceai că ajunge cameramanul? întrebă 
Móna, vizibil nerăbdătoare. Să-l sun pe Logi? Poate l-a 
reţinut ceva. , 

— Nu-i nicio grabă, o asigură Ísrún. 

Ştia de la Móna că Elías închiriase o cameră de la Logi 
înainte să se mute în casa ei. Ísrún voia să obţină cât mai 
multe informaţii despre Elias de la Móna. 

— Tu cu ce te ocupi? întrebă ea. 

— Lucrez la consiliul local, dar doctorul mi-a 
recomandat să-mi iau concediu de maternitate înainte de 
vreme. Nu-i o sarcină uşoară. 

Oftă. 

— Cred că ţi-e greu. Dar sigur sunteţi amândoi bucuroşi, 
acum că mai e puţin. 

— Da. Aşa e, zise Móna, dar glasul îi părea obosit. 

— ÎI cunoşteai bine pe Elias? 

— Deloc. 

Móna scutură puternic din cap. 

— N-a locuit aici o vreme? 

Ezită. 


e 183 + 


— La etaj, cu Logi. Închiriase o cameră de la el. A plecat 
de Anul Nou. Nu-l vedeam prea des la parter. 

— Cred că era ocupat cu acţiunile caritabile, sugeră 
Ísrún cu glas uşor, ca să nu se dea de gol. 

Móna pufni. Era limpede că nu credea niciun pic în 
altruismul lui Elias. Sorbi din lapte şi întoarse pagina 
ziarului pe care-l avea în faţă. Era clar că nu voia să mai 
stea de vorbă despre treburile lui Elias. Avea o stare de 
spirit atât de întunecată că-ţi dădea impresia că vara nu 
pătrunsese încă în casă. Priveliştea de la fereastra din 
bucătărie era la fel de mohorâtă, fără să te ducă deloc cu 
gândul la vară şi, cu toate că era cald, îţi dădea senzaţia că 
se apropie toamna. Câţiva brazi de la marginea grădinii 
tremurară, mişcaţi parcă de o briză rece. 

— Cred că e greu să ştii că ai făcut cunoştinţă cu victima 
unei crime, încercă din nou Îsrun, hotărâtă să nu plece 
chiar atunci. 

— Da, îngăimă Mona. Destul de. 

— Tulburător, insistă Isrun. 

Móna ridică privirea. 

— Da, aşa e, spuse, apoi se relaxă. A fost foarte 
tulburător, fu ea de-acord, parcă vorbind pentru sine. 

— Sunt sigură că pe mine m-ar face să nu mă simt deloc 
în largul meu, continuă Îsrin. Nu cu mult timp în urmă 
locuia aici, în aceeaşi casă, iar acum... acum probabil că a 
găsit cineva un motiv pentru care să-l omoare. E greu de 
conceput. Dar poate că nu-i cel mai bun subiect de discuţie 
din moment ce eşti însărcinată, adăugă ea, trecând printr- 
un moment rar în care o rodea conştiinţa. 

— Ajungi să treci peste, să nu te mai gândeşti, răspunse 
Móna zâmbind fără veselie. Împingi într-un cotlon al minţii 
imaginile care apar acolo când te gândeşti la o crimă atât 
de violentă. 

— Dacă e să ne luăm după ce s-a zis, crima a fost foarte 
brutală. Eu am ceva încredere în ştiri, cel puţin în cele pe 
care le difuzează televiziunea la care lucrez. 

Móna se înfioră, dar încercă să nu lase să se vadă. Apoi 
căscă, iar de data asta nu reuşi să-şi acopere gura. 


e 184 - 


— Scuze. Sunt obosită. 

— Cred că genul ăsta de ştiri nu te lasă nici să dormi, 
mai ales în starea ta, spuse Îsrun. 

— M-au ţinut trează ultimele două nopţi. Azi voiam să 
mă-ntind să văd dacă pot să adorm puţin. 

Îsrin înţelese mesajul şi îşi zise că nu putea să-i refuze 
unei femei însărcinate odihna. 

— Te las, atunci. Trec mai târziu. 

— E-n regulă, nu asta voiam să zic. O să-l sun pe Logi. 

Se ridică destul de greu şi intră în camera de alături. 
Ísrún n-o mai vedea, dar o auzi murmurând ceva. 

— Încă e la birou. Zice că mai stă o oră. Sper că nu-i o 
problemă, zise Móna când se întoarse în bucătărie. 

— Nicio problemă. Se rezolvă. O să vin mai târziu. 

— Dar cameramanul? Parcă ziceai că-i pe drum, se 
interesă Móna cu o notă de suspiciune în glas. 

Întrebarea o luă pe Îsrin prin surprindere şi-i aminti că 
minciunile trebuiau întreţinute cu multă grijă. 

— Aşa e. O să-l sun, răspunse ea degajat îndreptându-se 
spre uşă. Mersi c-ai stat de vorbă cu mine. 


e 185 


12 


— Şi cu Jói cum rămâne? întrebă Ari Thor. N 

El şi Tómas stăteau în colţul pentru cafea. In mod 
normal li s-ar fi alăturat şi Hlynur, dar el părea rătăcit în 
lumea lui, fără să dea nici cel mai mic semn că ar vrea să 
stea Împreună cu colegii săi. 

Tómas întrebase dacă Ari Thór avea vreo teorie despre 
crimă, orice care ar fi adus ceva în plus şedinţei din seara 
aceea. 

— Jói? Las-o baltă, băiete. Omul ăla n-ar face rău nici 
unei muşte, zise Tómas, parcă iritat de ipoteza lui Ari Thór. 

— Nu-s aşa de sigur. Cred că ceva zace în el. Nu-i treci 
pe dinainte, îşi susţinu Ari Thor argumentul. 

Tómas avea dubii. 

— El şi Elias abia dacă se cunoşteau. 

— Mi-a zis că s-au certat în timpul protestului de la 
tunel. Nu ştii niciodată până unde pot s-ajungă oamenii. 

— Nu ştiam de asta, recunoscu Tómas şi pe chip i se 
întipări o expresie întunecată. Ai dreptate, nu ştii 
niciodată. Ai impresia că ştii pe cineva şi deodată... 

Ari Thór hotărî să-l întrerupă înainte să ajungă să 
discute despre soţia lui. 

— Nu cred că pe Elias l-a ucis vreunul dintre colegii lui 
de muncă. Sincer să fiu, nu văd niciun motiv pentru care ar 
fi făcut-o. Mi se pare că are mai degrabă legătură cu 
afacerile lui murdare. Şi mă îndoiesc că Pâll sau Logi s-ar 
fi implicat în aşa ceva. 

— Doamne, iartă-mă, nu, în niciun caz, spuse Tómas 
năucit. Páll a fost poliţist, iar Logi e cumnat cu văr-miu. 
Cred că e posibil şi ca Elias să nu fi fost ţinta. Poate că 
ucigaşul voia să-l omoare pe doctorul ăla, Rikhardur. El e 
proprietarul terenului. 

Ari Thor trase aer adânc în piept. Asta era şi teoria lui şi, 
oricât de improbabilă i se părea, hotărî să se străduiască 
atât cât putea să încerce să obţină acordul lui Tómas. 

— La asta mă gândeam şi eu. Voiam să fac nişte 


e 186 - 


cercetări înainte să-ţi spun, dar ieri am fost în vizită la un 
nene bătrân. 

Ari Thor făcea mari eforturi să-şi ascundă entuziasmul. 

— Rikhardur i-a omorât soţia, sau cel puţin e ca şi cum 
ar fi omorât-o cu mâna lui. 

— Serios? Deci crezi că un „nene bătrân” din Akureyri l- 
a atacat pe Elias? zâmbi Tómas cu veselie. Mi se pare greu 
de crezut. 

— Şi mie. Moşu’ îl urăşte pe Rikhardur din tot sufletul, 
dar nu-l văd să comită o crimă atât de violentă. 

— Poate că misterul ăsta nu-i pentru noi, băiete, zise 
Tómas cu glas părintesc. În orice caz, pân-acum am făcut 
tot ce ne-a stat în puteri. Poate descoperim ceva nou la 
şedinţa de diseară. 


Rikhardur Lindgren avusese parte de două vizite în ziua 
aceea. Era deja prea mult. Întâi venise reporteriţa 
enervantă care zisese că e de la poliţie, apoi veniseră 
poliţiştii adevăraţi. li poftise înăuntru în ciuda rezervelor 
mari pe care le avea. Vizita femeii îl făcuse să-şi ia măsuri 
de siguranţă: pentru că erau îmbrăcaţi în civil, le ceruse 
înainte de orice să se legitimeze. Până la urmă nu avusese 
încotro şi le dăduse voie să intre în casă, încercând să nu 
se gândească la microbii pe care-i aduceau înăuntru. 

După ce plecaseră, curăţase scaunele. 

Televizorul era închis şi, pentru prima oară, Rikhardur 
n-avea chef să citească. In loc de asta, ascultă un concert 
pentru vioară de Şostakovici. 

Intrebările poliţiştilor parcă nu mai conteneau. Atâta 
agitaţie pentru un bărbat care fusese omorât! Nici nu-l 
cunoştea. Unul dintre cei doi sugerase chiar că Elias ar fi 
fost ucis din greşeală şi că el, Rikhardur, fusese, de fapt, 
ţinta. Jalnic. Puteai să greşeşti haina pe care o luai pe tine, 
dar nu să ajungi să comiţi o crimă din greşeală. 

Rikhardur observase că presa îi legase numele de caz. Şi 
că dezgropaseră ştirile vechi, tocmai când credea că lăsase 
partea aceea a trecutului în urmă definitiv. Doar plătise 
sumele compensatorii - chiar unele generoase. 


e 187 œ» 


Era limpede că nu mai avea nicio şansă să evadeze la 
casa lui din nord. 

Crescu volumul şi încercă să se relaxeze în fotoliu. 

Acolo n-avea să găsească vreodată linişte şi pace, iar 
casa avea să fie asociată mereu cu nenorocitul ăla de 
constructor. 

La urma urmei, poate că era mai bine să plece din ţară. 

Poate avea să fie lăsat în pace. 


e 188 >» 


13 


Nu-şi formase dinainte o imagine despre Islanda. Ştia 
sigur numai că o să fie frig, probabil cu ninsoare, şi că era 
posibil să fie întuneric. 

Se mutase înapoi la locul ei de lângă perete. Nu-şi dădea 
seama când sau de ce făcuse asta, dar constată brusc că 
putea să se relaxeze şi să-şi odihnească trupul înţepenit. 
Era bine. _ 

Inima îi bătea mai repede decât ştia că e normal. li era 
foarte cald, lucru la care nu se aşteptase în Islanda. 

Uneori, când închidea ochii, avea senzaţia că se 
întorsese acasă. 

Făcuse tot posibilul să fugă din captivitate. Uşa era 
singura cale de scăpare, dar descurajant de grea şi 
trainică. Nu conta că sub uşă exista o fantă îngustă - nu 
făcea decât să-i aducă un firicel de lumină şi aer. 

Capul îi bubuia de durere şi îi era greață. 

Se gândi la casă, la familia ei, la soare şi la lumină. 

Era foarte obosită. Simţea nevoia să se odihnească 
puţin. 

Era momentul să-şi lase gândurile să zboare câteva clipe 
spre casă. 

În curând avea să vină momentul să primească moartea 
cu braţele deschise. 


e 189 œ» 


14 


Svavar nu reuşea să şi-o scoată din minte. 

Faptul îl surprindea. Crezuse că e mai puternic de-atât, 
că se poate controla mai bine. 

Şi-o imagină încuiată, aşteptându-l în zadar pe Elias. 

Totul ar fi fost mult mai simplu dacă Elias n-ar fi spus 
nimic despre ea. Fata ar fi murit în linişte, închisă undeva 
departe, iar Svavar n-ar fi purtat povara faptului că ştia că 
i-ar fi putut salva viaţa. Deşi nu ştia exact unde era ţinută 
prizonieră, cel puţin ar fi putut anunţa poliţia, le-ar fi putut 
da un motiv s-o caute şi, astfel, să creeze o mică şansă ca 
ea să supravieţuiască. 

Ştia că varianta aceea mai avea puţin şi dispărea de tot. 
Trebuia să ia o decizie. 

La început, implicarea ca partener tăcut alături de Elias 
ca să aducă în Islanda o femeie destinată unei vieţi în 
sclavie nu-i provocase mustrări de conştiinţă. 

O să se-ntâmple indiferent dacă-mi place sau nu, îşi 
spusese. Dacă n-o fac eu, o s-o facă altcineva. 

Dar acum, chiar dacă n-o văzuse niciodată personal, în 
închipuirea lui Svavar tânăra devenise o persoană vie, 
reală; cineva care aştepta să moară într-un loc neştiut de 
nimeni. 

Însă instinctul lui de conservare era puternic. Trebuie să 
ai grijă de tine însuţi. Câţiva ani de închisoare erau un preţ 
prea mare pentru viaţa ei. Visul lui de a se muta într-o ţară 
mai caldă ar fi dispărut într-un nor de fum. 

Încercase în zadar să adoarmă. Acum stătea la fereastră 
şi se uita la cer. h 

Nici măcar nu ştia cât e ceasul. Işi închisese mobilul şi 
scosese din priză telefonul fix. Nu mai vorbise cu nimeni 
din noaptea dinainte, când îl vizitase reporteriţa. 

Reporteriţa. Asta era. 

Nu ştia mult despre jurnalism, dar ştia că un jurnalist 
nu-şi dezvăluie niciodată sursa. De ce nu se gândise mai 
devreme la asta? Era o soluţie simplă, absolut perfectă. 


< 190 œ» 


Putea să-şi recapete liniştea punând răspunderea pe 
umerii ei. Ea n-ar fi putut să-l dea de gol, însă ar fi putut să 
le spună poliţiştilor despre sărmana fată. 

Se simţi imediat mai bine şi se ridică din fotoliul de 
răchită să-şi caute telefonul. Acum i se făcuse şi foame şi 
îşi dădu seama că nu mâncase nimic toată ziua. Hotări ca 
mai târziu să meargă până-n port şi să vadă dacă avea 
cineva peşte de vânzare, ceva uşor de gătit, dar cu gust 
desăvârşit, la fel de desăvârşit, în simplitatea lui, cum 
fusese gândul care rezolva dilema morală şi problema fetei 
în acelaşi timp. 

Mobilul era pe masa din bucătărie. Găsi biletul cu 
numărul reporteriţei şi deschise telefonul. 

Începu imediat să bâzâie pe măsură ce primi un şir 
interminabil de mesaje. Trecu repede prin ele - 
majoritatea erau de la Páll şi Hákon. Urma să vorbească cu 
ei şi să le spună că se simţea gata să se întoarcă la muncă, 
dar nu înainte s-o contacteze pe femeia asta, Isrun. li 
formă numărul. 


Ísrún era pe drumul de întoarcere la pensiune. Acum 
stătea în piaţa primăriei şi se uita în sus, spre biserică. [i 
era foame şi se întreba dacă n-ar fi fost o idee bună să se 
aşeze în unul dintre barurile de pe strada principală şi să 
comandă o pizza rapidă. Dar înainte de asta voia să arunce 
o privire în biserică şi să-şi adune gândurile într-un loc 
liniştit şi tăcut. 

Nu fusese niciodată credincioasă, dar în ultimele câteva 
luni constatase că i se schimbă părerea. 

Nu ştia de ce, acum voia să creadă, dar nu era sigură 
cum să găsească vreun fel de credinţă după atâţia ani. 
Poate dacă ar fi mers constant la biserică? 

Nu-i plăcuseră niciodată slujbele, în schimb îi făcea 
plăcere să intre în biserică atunci când nu se întâmpla 
nimic, să stea într-o strană şi să se bucure de linişte. 

Îşi simţea picioarele grele în timp ce urca treptele 
abrupte până la biserică. Încă era obosită de peste zi şi 
avea o lentoare în mişcări din pricină că dormise de prânz, 


e 191 œ» 


lucru cu care nu era obişnuită. Din fericire, biserica era 
deschisă şi, mai mult, părea pustie. 

Îsrun oftă când se aşeză în cea mai apropiată strană, din 
spate, dându-şi în sfârşit voie să se relaxeze. Inchise ochii 
şi încercă să-şi golească mintea, să-şi mute gândurile de la 
întâmplările din urmă cu un an şi jumătate care o 
convinseseră să se mute în sud, la Reykjavik, şi să se 
întoarcă la redacţie. Incercă, de asemenea, să nu se 
gândească la vizita de la Katrin, din Landeyjar, din urmă 
cu un an. 

Ce se întâmplase la Akureyri în urmă cu optsprezece ani 
fusese un şoc, o lovitură din plin în urma căreia izbutise să 
se ridice numai prin hotărâre şi negare. 

Dar supărarea provocată de ce se întâmplase după 
aceea, în Landeyjar, aproape că o făcuse knock-out. 
Încercase să se refugieze în aceeaşi negare care 
funcţionase la Akureyri, dar era dureros de conştientă că 
asta nu reprezenta decât o soluţie pe termen scurt. 

Făcu eforturi să-şi îndepărteze gândurile de la cele două 
episoade, însă tot nu reuşi să-şi golească mintea sau să se 
relaxeze cu adevărat. În schimb, se pomeni rememorând 
discuţia cu Móna, femeia tristă şi obosită care fusese atât 
de rece cu ea. I se părea că un amănunt din povestea ei nu 
se potrivea, un detaliu minuscul care nu-i dădea pace. 

Apoi, Ísrún îşi dădu seama despre ce amănunt era vorba. 
Se ridică în picioare cu un gest atât de brusc încât se simţi 
uşurată că nu era nimeni în jur care s-o vadă. 

Alergă pe trepte cât îndrăzni de repede, ştiind că trebuia 
s-o găsească pe Móna ca să obţină un răspuns, de preferat 
înainte ca Logi sau Jökull să se întoarcă de la serviciu. 

Pe drum îi sună telefonul. Se opri şi se uită la ecran. Era 
un număr pe care nu-l recunoscu. Hotări că putea să mai 
aştepte. 

Doar câteva minute mai târziu, era din nou pe treptele 
din faţa uşii Mónei. Bătu şi nu aşteptă mult înainte ca 
Móna s-o invite înăuntru. 

— Mă cam aşteptam să te văd din nou, zise Móna pe un 
ton care combina teama cu uşurarea că secretul ieşise în 


e 192 œ» 


sfârşit la iveală. M-am dat de gol, nu-i aşa? 
Îsrun dădu aprobator din cap. 
— Atunci mai bine auzi toată povestea, spuse Móna. 
Parcă i se luase de pe umeri o povară uriaşă. 


e 193 + 


15 


Oddrún se gândea la Gauti în fiecare zi. 

Lucra pentru o companie de software din Reykjavik, 
unde zilele erau lungi şi standardele ridicate. Chiar şi aşa, 
din când în când, în ciuda presiunii de la birou, ieşeau la 
suprafaţă gândurile despre mama şi fratele ei. Amândoi îi 
fuseseră luaţi mult prea devreme. Amândoi îşi luaseră 
viaţa. 

Tatăl lor murise înainte ca fratele ei să se sinucidă, aşa 
că Gauti venea mereu să plângă pe umărul ei când la 
şcoală era prea dureros. 

De fapt, la şcoală fusese prea dureros încă din prima zi, 
pentru că nu reuşise să se integreze. Fiind cu doi ani mai 
mică decât fratele ei, Oddrun făcuse tot posibilul să-l 
susţină, dar şi ea era doar un copil. Bineînţeles, ar fi 
trebuit să le spună părinţilor, dar Gauti nici nu voia s-audă. 
Iar la vârsta aceea fragedă ea nu-şi dăduse seama că Gauti 
n-avea nicio vină şi că era doar victima inocentă a hărţuirii 
- conştientizase asta mai târziu, când Gauti începuse săi 
se destăinuie tot mai mult. 

Ştia foarte bine cine era călăul cel mai crud, cel care 
împărțea cruzime psihică şi fizică. Îşi amintea foarte 
limpede de Hlynur, chiar dacă el, fără îndoială, nu-şi mai 
amintea de ea. li era silă de Hlynur, lucru deloc 
surprinzător, pentru că violenţa lui nu cunoştea limite. 
Gauti nu-i spunea surorii lui chiar totul şi uneori ea afla 
numai pe ocolite ce i se întâmplase. Dar îi povestise despre 
episodul de la piscină. Hlynur îl băga mai mereu sub apă la 
orele de înot, şoptindu-i de fiecare dată aceleaşi cuvinte 
când îl scotea la suprafaţă şi Gauti trăgea cu nesaţ aer în 
piept. 

Data viitoare o să te-nvăţ să mori. 

Cuvintele acelea i se întipăriseră în minte şi-i 
provocaseră coşmaruri, chiar dacă ea nu fusese niciodată 
de faţă la supliciu, şi cu atât mai puţin supusă la el, 
asemenea lui Gauti. 


e 194 œ» 


Fratele ei îi mărturisise că se aştepta mereu ca 
următoarea oră de înot să fie ultima, că Hlynur o să 
exagereze şi o să-l ţină sub apă până se termina totul. 

Gauti avea un suflet sensibil şi era un caracter fragil. 
Dar Hlynur nu-l doborâse cu o singură lovitură, ci îl 
dărâmase sub un foc continuu. 

Nu se mirase nimeni că Gauti nu terminase facultatea - 
nici măcar nu fusese pe-aproape. Renunţase după primul 
semestru şi se încuiase în casă. Fusese prima lui ocazie să 
înceapă de la zero într-o şcoală nouă, fără Hlynur, şi tot se 
dovedise prea mult pentru el. Răul era făcut. 

Nu ieşea niciodată din casă. Oddrun, în schimb, se 
mutase cu prietenul ei imediat ce intrase la universitate. 
Tot atunci începuse şi starea lui Gauti să se deterioreze 
rapid. Legătura lui cu viaţa devenea tot mai nesigură. 

Însă vina era a lui Hlynur, nu a ei. Era ca şi cum în ziua 
aceea ar fi apărut la uşa lui Gauti şi l-ar fi ucis pe loc. 

Oddrún nu acţionase imediat. Lăsase ura să crească 
înlăuntrul ei. 

Ştia că Gauti nu era singura victimă a lui Hlynur, dar el 
fusese cel mai afectat de violenţa monstrului ăla. Hlynur 
distrusese sistematic viaţa fratelui ei şi, odată cu asta, 
viaţa întregii familii. 

Suicidul lui Gauti o afectase profund pe mama lor, care 
ajunsese cumva la concluzia că era vina ei. Oddrun făcuse 
tot posibilul s-o convingă că nu era adevărat, însă parcă 
vorbise la pereţi. 

În cele din urmă, şi mama ei renunţase la viaţă. Durerea 
ei şi moartea lui Gauti aveau una şi aceeaşi cauză: Hlynur. 

Cu timpul, Oddrún făcuse tot posibilul să-şi înăbuşe 
furia, să nu se coboare la nivelul lui Hlynur. Multă vreme 
chiar reuşise. Până în mijlocul unei zile de lucru normale. 

Nu era, de fapt, o zi normală. Era ziua în care comemora 
moartea lui Gauti. Parcă în semn de omagiu, Oddrun 
lăsase furia s-o cuprindă. Hotărârea pe care o luase atunci 
îi dăduse un sentiment de uşurare. 

Oddrun descoperise repede unde era Hlynur şi ce făcuse 
între timp. Devenise poliţist în Siglufjörður, departe de 


e 195 œ» 


Reykjavik, mult prea departe ca să-i poată trece prin faţa 
casei şi să arunce cu pietre în geamuri. În orice caz, 
pusese la cale ceva mult mai subtil. 

Prin e-mail putea să-l contacteze direct, şi la muncă, şi 
acasă. Deschisese un cont de e-mail anonim şi luase toate 
măsurile astfel încât să nu i se poată da de urmă. Nu 
avusese niciun dubiu cu privire la mesajul pe care urma să 
i-l scrie. 

După primul mail mai trimisese încă unul, cu aceleaşi 
cuvinte. Apoi încă unul. Hlynur nu-i  răspunsese. 
Continuase să-i trimită mesaje fără să ştie dacă aveau sau 
nu vreun efect asupra lui. 

Tot nu era sigură ce se aştepta să obţină. Poate că spera 
să facă puţină dreptate. Şi apoi, cine ştie, poate avea să fie 
liberă. 


e 196 » 


16 


Tómas şi Ari Thór plecaseră la Akureyri. Hlynur trebuia 
să rămână de serviciu la secţie până târziu în seara aceea. 

Dar de ce? se întrebă el. 

În ziua aceea oraşul era mai liniştit ca oricând şi era 
greu de crezut că urma să fie chemat undeva. Poate ar fi 
fost nevoit să potolească nişte scandalagii care întreceau 
măsura, dar atât. 

Nu i se mai încredinţau misiuni importante. Nu se mira. 

Se întrebă cum de-i trecuse prin minte că ar putea fi 
poliţist după lucrurile îngrozitoare pe care le făcuse în 
adolescenţă. 

Se ridică, citi pentru ultima oară cel mai recent e-mail 
trimis de pe contul anonim şi închise calculatorul. Apoi ieşi 
din secţie şi încuie uşa în urma lui. 

Îşi lăsase maşina acasă. Se obişnuise ca vara să meargă 
pe jos la serviciu - la fel şi iarna, dacă-i permitea vremea. 
Plecă pe jos şi după zece minute ajunse în faţa uşii. 

În minte avea un singur gând: era nedrept că Gauti 
murise în timp ce el trăia încă. 

Venise momentul să îndrepte lucrurile. 


e 197 œ» 


17 


Stăteau în bucătăria Mónei, ca într-un vis alb-negru - 
sau, mai bine zis, un coşmar monocrom. 

Rămaseră în tăcere până când Isrun preluă iniţiativa. 

— Două nopţi. 

Móna aprobă din cap. 

— Ai zis că uciderea lui Elias te-a ţinut trează două nopţi 
la rând, dar nimeni nu ştia nimic despre asta până ieri 
dimineaţă, spuse ÎIsrun cu glas răspicat şi serios. Ai spus 
din greşeală adevărul... 

— Aşa e... oftă Móna. 

Incepuseră să-i curgă lacrimi pe obraji. 

— E groaznic. 

Preţ de o clipă îşi îngropă faţa în mâini, apoi ridică din 
nou privirea. 

— Secretul ăsta m-a dărâmat. Nu pot să-ţi spun ce 
uşurată mă simt că pot să vorbesc cu cineva despre el. E 
groaznic, repetă ea. Şi totul a fost numai din vina lui! 

Sări în picioare şi lovi cu palma în masă. 

— A fost vina bărbatului ăluia! ţipă ea. 

Isrun se ridică şi o cuprinse cu braţul pe după umeri. 

— Uşurel... linişteşte-te. Uşurel. Stai jos... Te rog, zise 
ea cu blândeţe. 

Ascultătoare, Móna se aşeză din nou la masă. 

— Te referi la Elias? întrebă Isrun cât putea de blând. 

— Da. 

Móna se liniştise. 

— Elias, mai zise ea, apoi se opri. 

— Ce-a făcut? întrebă lIsrun după ce aşteptă câteva 
momente. 

Móna rămase tăcută, dar lacrimile începuseră să-i curgă 
şiroaie. 

Isrun încercă altă abordare. 

— L-ai omorât? întrebă ea. 

Era aproape sigură că răspunsul avea să fie negativ, dar 
jurnalismul o învățase că nu putea neglija nicio variantă. 


< 198 » 


Uneori, adevărul putea bate orice ficţiune. 

— Nu. Ei l-au ucis, îngăimă Móna. 

Îsrun ciuli urechile. 

— „Ei? 

— Soţul meu şi Logi, explică ea şi fu cuprinsă de 
sughiţuri. Nu voiau să-l omoare. Voiau doar să-l bată... 
nu... să comită o crimă. Asta mi-a zis JOkull când au venit 
acasă. Dar scândura aia avea un cui în ea... 

Isrun fu străbătută de un fior. 

Móna căzu pe gânduri o vreme, apoi reluă: 

— Eu... noi... a trebuit să-i minţim pe poliţişti ca să-i 
creăm un alibi lui Logi. Bineînţeles că era suspect, doar e 
unul dintre cei care a lucrat cu Elias. Jökull nu-l ştia pe 
Elias atât de bine. i 

— De ce au făcut-o? întrebă Isrun. 

Móna trase aer adânc în piept şi-şi adună curajul. 

— Elias a venit aici cu o noapte înainte... cu o noapte 
înainte să moară. Era târziu. L-am primit pe nenorocit în 
casă. Îl căuta pe Logi. Mai târziu, Logi i-a povestit soţului 
meu ce-i spusese Elias. Punea la cale ceva dubios. Zicea că 
poate să câştige bani aducând femei în Europa ca să 
înceapă o nouă viaţă. O nouă viaţă! repetă ea cu dispreţ în 
glas. Elias voia să-l implice şi pe Logi. Arăta cumplit în 
noaptea aia. Nu-l mai văzusem de mult. Am intrat în 
dormitor şi am început să urlu. Jökull a vrut să ştie ce s-a 
întâmplat. Făcusem o promisiune cu mine însămi că n-o să- 
i spun nimic lui Jökull, dar n-am reuşit. Nu ştiu de ce, 
poate că şocul să-l văd pe Elias atunci a fost prea mare. 

Isrun asculta înmărmurită. Nu zise nimic şi o lăsă pe 
Móna să continue. 

— În cele din urmă i-am spus tot lui Jökull, spuse ea 
după o pauză. Şi-a ieşit din minţi. Jökull e cel mai 
echilibrat om din lume, dar în clipa aia a înnebunit de 
furie. 

Oftă şi închise ochii, apoi: 

— L-a făcut pe Logi cu ou şi cu oţet, pentru că Logi îl 
adusese pe nemernic la noi în casă, mârâi ea. Când Logi a 
înţeles ce se-ntâmplase, s-a înfuriat la fel de tare ca Jökull. 


< 199 + 


„Doar nu-l lăsăm să scape basma curată”, asta a zis Logi. E 
mai iute la mânie decât Jökull. Nici nu m-am dezmeticit 
bine că au şi plecat, amândoi, la Skagafjörður. Doamne, 
cât de rău îmi pare că i-am spus lui JOkull. Dumnezeule... 

Móna dădu drumul unui urlet de durere. Isrun nici nu 
mai avea nevoie să pună următoarea întrebare, atât de 
sigură era de răspuns: 

— Elias te-a violat? 

— Cum ţi-ai dat seama? reuşi Móna să întrebe printre 
sughiţuri. 

— Nu eşti prima. Când s-a întâmplat? 

Móna vorbi aproape în şoaptă, cu pauze lungi şi dese. 

— Chiar după Anul Nou. În miezul zilei. Îmi uitasem 
telefonul şi m-am întors în casă să-l iau. Elias locuia atunci 
la etaj, la Logi. Între cele două apartamente se poate 
circula liber, practic totul e o singură casă mare, de fapt. 
Logi era la serviciu, la fel şi Jökull. N-am putut să fac 
nimic. Am încercat să ţip şi să-l dau jos de pe mine, dar era 
prea puternic. Mi-am dat seama că mai făcuse aşa ceva. 
Era foarte calm şi calculat. 

Îsrin simţi din nou un fior pe şira spinării. Abia mai 
reuşea să stea aşezată, să-şi impună să nu dea buzna afară 
din casă. 

— Am rămas în stare de şoc, continuă Móna. N-am spus 
nimănui niciun cuvânt. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu nu 
puteam să vorbesc despre asta. Măcar a avut decenţa să 
se mute imediat după. 

Ísrún ezită înainte să lanseze întrebarea care se cerea 
adresată: 

— Copilul e al lui? 

Móna nu răspunse imediat. 

— Da. Aşa cred, murmură în cele din urmă printre 
lacrimi. Eu şi Jokull am încercat de mult să avem un copil, 
dar n-am avut noroc. lar acum am în burtă copilul unui 
violator. Jur că n-aveam de gând să-i spun nimic lui Jökull, 
niciodată! Era aşa de fericit că se întâmplase în sfârşit, că 
rămăsesem însărcinată! Îţi dai seama de ce au luat-o razna 
amândoi. 


e 200 œ» 


— Înţeleg perfect. Gunoiul ăla a primit ce merita. 
Trebuia să şi-o ia de mult, spuse Îsrin, lăsându-şi furia să 
iasă la suprafaţă. 

— Era un nemernic ticălos. Dar nu voiau să-l omoare, 
spuse Móna. 

— Bineînţeles, întări Îsrun, supărată în numele M6nei, 
dar făcând tot posibilul să-şi păstreze calmul. 

— Logi l-a lovit, zise Móna în cele din urmă. Jökull mi-a 
spus. Elias a recunoscut ce-a făcut şi Logi l-a întrebat pur 
şi simplu de ce dracu' o făcuse. Doar după ce a auzit 
răspunsul a apucat scândura şi s-a dezlănţuit. 

Cuvintele Monei abia dacă se mai înțelegeau printre 
suspine. 

— Ce i-a răspuns Elias? întrebă Ísrún care, în ciuda a ce- 
i spunea instinctul, intrase din nou în rolul de inchizitor. 

— „Pentru că puteam”. 


e 201 œ» 


18 


Pentru că puteam. 

Ísrún se înfioră şi simţi, în acelaşi timp, cum i se strânge 
sufletul. Oare avea şi ea o parte de vină în ce se 
întâmplase? 

Ea şi Móna se uitară una la cealaltă în tăcere. 

— Ce-ai vrut să zici? întrebă Móna deodată, luând-o pe 
Ísrún prin surprindere. 

— Poftim? 

— Ai zis adineauri că n-am fost prima lui victimă, spuse 
Móna cu glas mai sigur şi făcând ochii mari. 

— Aşa e. M-a violat şi pe mine. 

Îsrin răspunse fără să se gândească, de parcă 
subconştientul ar fi vrut să se exprime cu voce tare înainte 
de a-i da ocazia să se poată opune. 

Era un sentiment ciudat să audă cuvintele pe care găsise 
în sfârşit curajul să le rostească în faţa cuiva, după toate 
nopţile nedormite, după toate coşmarurile. Trecuse un an 
şi jumătate de atunci şi tot nu era sigură dacă avea să-şi 
revină vreodată. Nu mai intrase în vreo relaţie şi numai 
gândul la asta îi întorcea stomacul pe dos. 

Móna se uita la ea uluită. Destăinuirea o stupefiase. 

— Şi pe tine? reuşi să întrebe, parcă nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

Apoi veni întrebarea de care se temuse atât de mult: 

— Atunci de ce mai era liber? 

— N-am spus nimănui până acum. Mă simţeam cumplit, 
răspunse ea, străduindu-se să nu izbucnească în lacrimi; 
nu-i stătea în fire să plângă. N-am avut putere să mă duc la 
poliţie să le spun ce s-a întâmplat. Am greşit. Acum îmi dau 
seama. 

— Ce mama dracului! izbucni Móna şi sări în picioare. 
Eu n-aş mai fi trecut prin asta! 

Se prăbuşi înapoi pe scaun, iar Îsrun văzu că tremura 
din pricina emoţiei, încercând să-şi ţină furia sub control. 

— Îmi pare rău. Eu artrebui să te înţeleg mai bine decât 


e 202 » 


oricine, se scuză Mâna cu glas tremurat. 

— E o experienţă cumplită despre care nimeni n-ar vrea 
să vorbească. Tu hotărăşti dacă vrei sau nu să mergi la 
poliţie şi să le spui ce ţi-a făcut şi dacă le povesteşti şi ce- 
au făcut Jökull şi Logi. Nu-i treaba mea, iar eu n-o să suflu 
o vorbă, spuse Îsrun, mirându-se ea însăşi. 

Se luptase să obţină subiectul ăsta ca să afle mai multe 
despre Elias. Plecase la drum hotărâtă să se răzbune pe el, 
să-i dezgroape secretul din trecut şi să-l trântească la ştiri. 
Dinte pentru dinte. Dar n-avea de gând să spună nimănui 
prin ce trecuse ea. 

— Mulţumesc, zise Móna pe un ton deloc convins. 

— La schimb, pot să am încredere că o să ţii pentru tine 
ce ţi-am spus adineauri? întrebă Isrun cu îndoială în glas. 

— Când s-a întâmplat? 

— Anul trecut în ianuarie. Locuiam la Akureyri şi aveam 
un job acolo. Într-o seară am plecat din oraş şi bărbatul 
ăsta pe care nu-l mai văzusem niciodată nu mă lăsa în 
pace. M-a urmărit când am ieşit din bar şi m-a băgat cu 
forţa într-o debara... 

Oftă. Nu reuşea să exprime în cuvinte ce se întâmplase 
după aceea. 

— Am făcut la fel ca tine. N-am zis nimic. M-am retras în 
cochilie. N-am mai putut să stau la Akureyri. M-am mutat 
înapoi în sud cu prima ocazie şi m-am angajat la un post de 
televiziune. 

— Şi pe urmă ţi s-a dat să faci un reportaj despre el? 
Cred că a fost un şoc, spuse Móna, care acum nu mai 
plângea. j 

— Nu tocmai, răspunse Isrun şi se opri. 

Oare să-i spună toată povestea? Era puţin probabil ca 
Móna să vorbească mai departe cu Ívar şi Maria. Hotări să- 
i spună. Oricum, pe jumătate era spusă deja. 

— Nu m-am dus la poliţie. Pe atunci nu ştiam cum îl 
cheamă şi nici n-am încercat să aflu. Voiam să uit de tot 
cât mai repede. Dar n-am putut să uit cum arăta şi nici ce- 
mi făcuse. Il vedeam în coşmaruri în fiecare noapte. Ieri 
am aflat că trupul unui bărbat a fost găsit la Skagafjörður. 


e 203 œ» 


Eram de serviciu. De obicei nu-mi dă nimeni să mă ocup de 
ştiri consistente. 

Încercă să zâmbească. 

— Dar când i-a apărut numele, l-am căutat pe internet şi 
i-am găsit chipul privindu-mă fix din ecran. Era bărbatul 
ăla. Bărbatul care mă violase. Îţi dai seama cum m-am 
simţit. 

Móna aprobă din cap şi-şi şterse lacrimile. 

— N-am avut niciun dubiu că era individul care mă 
violase, continuă Îsrun. Elias Freysson. Am stat acolo şi m- 
am holbat o vreme la ecran. Am simţit cum începe să 
crească furia în mine. Acum ştiam cine era şi voiam să mă 
răzbun. Dar nemernicul era mort deja, nu mai puteam să-l 
ucid cu mâna mea. În schimb, puteam să distrug ce-i mai 
rămăsese: reputaţia. După episodul acela mi-a fost clar ce 
fel de om e şi am ştiut sigur că avea pe conştiinţă multe 
altele. Nu trebuia decât să obţin de la redacţie 
permisiunea să fac săpături, să cercetez puţin şi să văd ce 
găsesc. 

Continuă cu mai multă convingere: 

— l-am spus redactorului că primisem un pont cum că 
Elias fusese implicat în trafic de droguri şi l-am convins să 
mă lase să verific. Cred că, de fapt, s-a bucurat să vadă că 
dispar la ţară câteva zile. Ştii, nu prea ne-nţelegem. 

— Şi acum ce-o să faci? întrebă Móna cu glas stins. 

— Nimic. Nu vreau să-ţi târăsc familia într-un circ 
mediatic numai din dorinţa mea de răzbunare. O să 
hotărâți singuri ce-o să faceţi. 

Móna se aplecă în faţă şi privi în depărtare. O lacrimă 
solitară îi alunecă pe obraz şi căzu pe tăblia mesei, luând 
cu ea ultimele rezerve de energie din trupul M6nei. 


e 204 œ» 


19 


Era un sentiment minunat să povestească cuiva despre 
viol, să vorbească, în sfârşit, despre lucrul pe care 
intenţionase să nu-l spună nimănui. Era un prim pas. 
Acum, Îsrin simţea că-şi putea găsi forţa să caute un 
specialist care s-o ajute să lase în urmă acea experienţă 
îngrozitoare. 

Abia când ajunse la pensiune îşi aminti că o sunase 
cineva când era în drum spre Móna. Se aşeză cu greu pe 
marginea patului. Era tentată să-şi închidă telefonul, dar 
hotări până la urmă să fie un jurnalist conştiincios şi sună 
înapoi. 

— Alo? 

O voce dură. 

— Îsrun? 

— Eu sunt. Ai încercat să mă suni mai devreme. Cine 
eşti? 

— Bună. Svavar sunt, din Dalvik. 

— Salut, răspunse ea surprinsă. 

Nu se aşteptase să mai dea vreun semn de viaţă. Ce voia 
de la ea? O clipă îi trecu prin minte să spună că e ocupată 
şi să închidă imediat. Era obosită, şi fizic, şi emoţional, şi 
n-avea niciun chef să stea de vorbă cu Svavar. Rolul ei în 
poveste se încheiase. Misterul fusese elucidat. Stabilise că 
Elias mai violase cel puţin încă o femeie, probabil mai 
multe, dar nu se simţea în stare să folosească informaţiile 
acelea la redacţie, chiar dacă asta fusese intenţia iniţială - 
să-l expună pe nemernic. Acum, că o întâlnise pe Móna, nu 
prea voia s-o târască în toată afacerea. 

— Ce vrei? întrebă ea tăios. 

— Trebuie să vorbim despre ceva... confidenţial, 
răspunse el şi Ísrún îşi dădu seama că ezită. Sunt, ştii tu... 
o sursă. 

— Mi se pare corect, spuse ea încă lipsită de interes. 

— Nu-i aşa că nu dezvălui niciodată numele sursei? se 
interesă el cu entuziasm vizibil în glas. 


e 205 » 


— Aşa e. Dă-i drumu'. Poţi să ai încredere în mine, îl 
încurajă ea, tot mai curioasă. 

— Bine, dar nu ştiu cum să mă exprim mai bine. 

Isrun îşi dădea seama din vocea lui că era timorat şi 
respira greu. Oare găsise, până la urmă, un subiect tare? I- 
ar fi adus multe bile albe din partea Mariei şi a lui Ivar. 

Urmă o tăcere prelungă, timp în care Isrun îi auzi numai 
respiraţia sacadată. 

— Cred că Elias a luat prizonieră o fată înainte să 
moară. O ţine închisă undeva. Încep să-mi fac griji pentru 
ea. 

Isrun sări în picioare, nevenindu-i să creadă ce auzea. 

— Poftim? A luat prizonieră o fată? Unde? Au trecut 
aproape două zile de când a murit! 

— Da. De asta sunt niţel stresat, mormăi Svavar. 

— „Stresat”?! se răsti ea. Şi înainte nu erai? 

Svavar nu răspunse. 

— Mă ajuţi sau nu? întrebă el în cele din urmă. 

— Da, dar de ce nu suni la poliţie? 

— Nu vreau să fiu amestecat în chestia asta. 

— Eşti un nenorocit, mârâi ea. 

Abia apoi o lovi gândul la fata închisă cine ştie unde. Se 
adună. A 

— Scuze, se grăbi să adauge. Înţeleg că vrei să dau eu 
pontul ăsta poliţiei? 

— Da. 

— Cine e femeia asta şi unde e? 

— Nu ştiu, răspunse Svavar şi îi povesti pe scurt despre 
călătoriile lui Elias în Asia, cum fusese plătit de nişte 
bărbaţi să ia din Nepal o fată şi s-o aducă în Islanda. 

— Era un drum de probă. Dacă ieşea bine şi aducea 
marfa nevătămată, îl mai aştepta multă muncă. 

— Hristoase, înjură Isrun. 

Il aducea rareori pe Dumnezeu în discuţie, dar apelul 
acela era ceva cum nu mai trăise până atunci. 

— Şi n-ai idee cine e fata? 

— Speram să se prindă poliţiştii. 

Glasul îi trăda oboseala. 


e 206 » 


— În regulă. O să dau pontul mai departe şi n-o să spun 
de la cine-l am, dar o să vorbesc despre asta la ştiri. Ca să 
ştii. 

— Fă ce vrei, numai nu mă băga la mijloc, te rog, spuse 
Svavar cu disperare în voce. 

Isrun se pregătea să închidă când îşi aminti de 
apartamentul din Akureyri. 

— Şi apartamentul? întrebă ea, cu inima bătându-i tot 
mai tare. 

— Care apartament? 

— Cel din Akureyri! se răsti Ísrún, pierzându-şi 
răbdarea. 

Dacă Svavar spunea adevărul, conta fiecare minut, chiar 
fiecare secundă. 

— Ar putea fi acolo? 

— Apartamentul din Akureyri? E al lui Idunn, soţia lui 
Elias. Cel puţin aşa ştiu. 

— Nu. A rămas al lui Elias când s-au despărţit. 

— Serios? făcu Svavar, luat prin surprindere. Nu mi-a zis 
asta. 

— Nu de secrete ducea el lipsă. 

Isrun închise şi-l sună pe corespondentul de la Akureyri 
ca să obţină numărul Helgăi de la poliţia din Akureyri. 

Când se făcu legătura, Isrun ieşi în fugă din pensiune, 
hotărâtă să nu irosească nicio secundă. j 

Helga răspunse după câteva apeluri şi Isrun îi spuse 
dintr-o suflare cine era. 

— De unde ai făcut rost de numărul ăsta? Sunt într-o 
şedinţă şi nu pot să răspund la întrebări, zise Helga încet, 
cu un glas tăios care-i trăda iritarea pricinuită de deranj. 

— E o urgenţă, e o chestiune de viaţă şi de moarte, 
spuse ÎIsrun, străduindu-se din răsputeri să-şi păstreze 
satisfacția pentru ea însăşi. 

— Ce? Stai o clipă, ies din cameră. 

— Vreau să-l laşi pe cameramanul meu să intre acolo. 
Doar pe noi şi pe nimeni altcineva, spuse Isrun, ruşinată că 
irosea secunde preţioase. 

— Nu promit nimic, zise Helga, dar o să fac tot ce pot. 


e 207 œ» 


— Am o sursă de încredere... începu Ísrún, neştiind cum 
să exprime ce voia să comunice. E o persoană care mi-a 
spus că Elias a fost implicat în traficul de persoane şi... 

Se opri. 

— Trafic de persoane? Fir-ar să fie! Speram să nu se- 
ajungă la aşa ceva aici... zise Helga. 

O să fie o ştire-bombă, îşi zise Isrun în gând. Avea deja 
jumătate de comentariu scris în minte. 

— Se pare că a adus în Islanda o tânără. Ştiai asta? 

— Da, am găsit o pasageră care a venit în Islanda cu 
acelaşi avion pe care l-a luat şi Elias din Danemarca, spuse 
Helga cu băgare de seamă. Aceeaşi persoană l-a însoţit din 
Nepal în Danemarca. O fată. N-au avut locuri alăturate, n- 
am făcut imediat legătura, dar am observat coincidenţa 
când am verificat lista de pasageri. Deocamdată n-am 
reuşit să-i dăm de urmă. Suntem o echipă mică, mă tem, 
dar asta nu trebuie să ştii decât tu. 

— Sursa mea e convinsă că Elias o ţine închisă undeva. 
Trebuia să rămână acolo până venea un contact s-o ridice - 
şi să plătească pentru ea, zise Isrun. 

— Închisă? Unde? întrebă Helga. Şi cine-i sursa ta? 

— Ştii că n-o să-mi dezvălui sursa. Persoana mi-a zis că 
nu ştie unde-i fata. Eu cred că e în apartamentul lui Elias 
din Akureyri, continuă Isrun cu băgare de seamă. 

— N-avea nicio casă acolo, am fi ştiut de ea, răspunse 
scurt Helga. 

— Apartamentul nu-i înregistrat pe numele lui, e pe 
numele companiei fostei lui soţii, explică Isrun şi-i dictă 
repede adresa. 

— Mersi. Ajungem imediat. Altceva? 

— Nu, dar ţine-mă la curent cu ce se-ntâmplă. Sunt pe 
drum, zise Isrun, dar Helga închisese deja. 

Isrun urcă în maşină şi porni în trombă pe drumul spre 
Akureyri. 

Ignorând orice precauţii şi legile cu privire la folosirea 
telefoanele mobile la volan, o sună pe Maria. 

— Da. Bună, Isrun, răspunse Maria. Am încercat să dau 
de tine mai devreme. 


e 208 œ» 


— Am nevoie de un cameraman la Akureyri în clipa asta, 
îi zise Ísrún. 

Vorbea repede şi spera să nu se piardă nimic. 

— Poliţia e pe drum să salveze o fată pe care Elias a 
încuiat-o în apartamentul lui de-acolo. A adus-o din Nepal 
acum câteva zile şi voia s-o vândă unui cerc de prostituție, 
aici sau undeva în Europa. 

— Ce? îngăimă Maria. Eşti sigură? 

— Am sunat la poliţie, iar sursa e de încredere. Nu ştim 
exact cine-i fata, dar o să-nceapă din clipă-n clipă 
cercetările la apartamentul lui Elias din Akureyri. Trebuie 
să-l aducem pe corespondentul local aici imediat, zise ea 
cu voce gâtuită. E-n regulă dacă-l chem? 

— Dă-i drumul. 

— Mersi, spuse Îsrun. Ce voiai să-mi spui mai devreme? 

— Nimic important, o asigură Maria. Ai grijă să ajungi 
acolo. 

Ísrún nu avu nevoie să i se spună de două ori şi ignoră 
orice limită de viteză, turând motorul la maximum. 

Apoi o sună pe Móna. Înainte să plece făcuseră schimb 
de numere. Ísrún îi spusese s-o sune oricând avea nevoie 
de sprijin. 

— M-am gândit la ceva, începu ea imediat ce Móna 
răspunse. S-ar putea să existe un mod ca Logi şi JOkull să- 
şi recunoască vina fără să te bage şi pe tine sau copilul la 
mijloc. Elias făcea trafic de persoane şi a adus o fată din 
Nepal în Islanda ca s-o vândă mai departe. E o informaţie 
care n-o să fie făcută publică imediat. Dacă Logi şi Jokull 
vorbesc în seara asta cu poliţiştii şi le spun adevăratul 
motiv din spatele crimei, faptul că încercau s-o salveze pe 
fată, cred că povestea o să sune credibil. 

Móna ascultă în linişte. 

— Mersi. Sună interesant, zise ea o clipă mai târziu. O 
să vorbesc cu băieţii, să văd ce zic şi ei. Dar ai dreptate. 
Probabil că e singura cale de scăpare. 

— Tre’ să te mişti repede, reluă Îsrin, gândindu-se la 
femeia disperată şi tristă în care bebeluşul creştea mai 
departe. Ştiu că e greu, dar trebuie să faceţi asta imediat 


e 209 œ» 


dacă vreţi să meargă. 

— Da, da, ştiu... j 

Móna părea că ezită, aşa că lIsrun hotărî să facă 
presiuni. 

— Poţi să le spui că eu ţi-am propus. Dar, te rog, te rog 
mult, numele meu nu trebuie să ajungă în povestea asta. Şi 
nimeni nu trebuie să afle ce mi-a făcut Elías. 

— Sigur. O să am grijă să le spun asta. Mulţumesc, 
Îsrun. Din tot sufletul. 

Uneori, atitudinea flexibilă pe care o avea faţă de adevăr 
o mira până şi pe Îsrun, dar hotărî că de data aceea scopul 
scuza mijloacele. 


e 210 - 


20 


„Aştept un prieten pe la mine”, îi spusese Kristin în e- 
mail. Un prieten? Putea să nu fie nimic, însă Ari Thor ştia 
foarte bine ce însemna asta. 

El şi Tómas erau la şedinţa de la Akureyri. Helga 
preluase conducerea în modul ei obişnuit, eficient, dar 
acum ieşise să răspundă la telefon. 

Mari noutăţi nu aflaseră la şedinţă. Poliţia îl chestionase 
pe Rikhardur Lindgren, iar impresia generală era că, 
direct sau indirect, cazul era puţin probabil să aibă vreo 
legătură cu el. 

Însă gândurile lui Ari Thór erau îndreptate cu totul spre 
Kristin. Era un chin s-o ştie atât de aproape, în acelaşi 
oraş, aşteptând acasă un alt bărbat. 

Oare asta nu făcea decât să confirme că totul între ei se 
sfârşise? Să fi fost aceea realitatea dureroasă pe care 
trebuia s-o înfrunte? Sau doar se juca cu el, încercând să-l 
facă gelos? Sau poate că se aştepta să preia el iniţiativa. 

Credea că era puţin probabil. Ce-şi dorea cu adevărat 
era să-i bată cu pumnul în uşă chiar atunci, în seara aceea, 
să întrerupă orice se întâmpla acolo şi să-i spună c-o voia 
înapoi. Şi-ar fi cerut iertare în persoană, faţă-n faţă. 

În felul acesta ar fi făcut-o să-l aleagă pe unul dintre ei. 

Îşi îndepărtă gândurile. Bineînţeles că n-avea să facă aşa 
ceva. 

Helga se întoarse în încăpere. Era trasă la faţă şi avea o 
expresie gravă întipărită pe chip. Era clar că se-ntâmplase 
ceva. 

— Există un aspect al cazului pe care l-am analizat şi pe 
care trebuie să vi-l explic, spuse ea jenată. Am încercat să 
dăm de urma unei fete care a venit din Nepal în Islanda cu 
aceleaşi avioane ca şi Elias. N-am reuşit s-o găsim, dar 
tocmai am primit confirmarea că l-a însoţit în Islanda şi că 
lucrul ăsta are legătură cu o reţea de trafic de carne vie. 

Făcu o pauză, aşteptând ca vorbele ei să-şi facă efectul. 

— Elias o ţinea închisă când a murit, probabil într-un 


e 211 œ» 


apartament din Akureyri. Mai mult ca sigur e închisă de 
patruzeci şi opt de ore, dacă nu chiar mai mult. 

În sală se făcu o linişte de ai fi auzit cum cade şi-un ac 
cu gămălie. 

Helga rupse tăcerea: 

— Am trimis deja o ambulanţă şi un echipaj la faţa 
locului. Trebuie să plecăm şi noi imediat. 

Ari Thór se ridică într-o clipită. Pe moment uitase de 
Kristin. 

+ 


Pentru prima oară, Ari Thór era în scaunul şoferului 
înainte ca Tómas să ajungă la maşină. N-avea de gând să 
fie ultimul la fața locului, lucru care era foarte probabil să 
se întâmple dacă Tómas s-ar fi aflat la volan. 

— Mă îndoiesc c-o să mai putem face ceva pentru biata 
fată, băiete dragă, zise Tómas când Ari Thór călcă 
acceleraţia cu toată puterea. Nu-i nevoie să te grăbeşti. 

Casa era singuratică şi fusese ridicată la marginea 
oraşului. Era o clădire mohorâtă, neîngrijită. Ferestrele de 
la parter fuseseră acoperite cu scânduri, iar la etaj 
draperiile erau trase. _ 

Ari Thór opri maşina şi ieşi într-o clipită. In faţa casei 
opriseră deja o ambulanţă, dar şi câteva maşini de poliţie 
şi o dubă veche cu sigla unui post de televiziune pe lateral. 
Girofarurile albastre subliniau urgenţa situaţiei. Observă 
un cameraman care filma fără să se lege nimeni de el. 

Helga stătea deoparte şi aştepta. 

— Avem mandat pentru asta? îl auzi Ari Thor pe un 
poliţist din Sauðárkrókur întrebând-o pe Helga. 

— N-avem timp, răspunse ea dur. Imi asum toată 
răspunderea. 


e 212 œ» 


21 


Micul apartament pe care şi-l închiriase Kristin la 
Akureyri era la parterul unei case vechi şi fermecătoare 
dintr-un cartier liniştit, nu departe de facultate, aceeaşi 
facultate la care studiase mama ei cu mulţi ani înainte. 

Mama Kristinei devenise arhitect, iar tatăl ei lucrase la o 
bancă. Acum, părinţii ei se mutaseră în Norvegia, după ce- 
şi pierduseră amândoi slujbele din pricina crizei 
economice. 

Kristinei îi era dor de ei şi intenţiona să-i viziteze dacă 
reuşea să-şi ia liber de la serviciu.  Protestase 
neconvingător când îi explicaseră ce planuri aveau, dar, de 
fapt, nu se putea plânge. Pe atunci, ea se mutase deja de la 
Reykjavik şi-i vizita oricum mult prea rar. În capitală mama 
ei nu avea de lucru - de altfel, niciun arhitect nu avea - şii 
se oferise un post la Oslo. În străinătate, majoritatea 
locurilor de muncă erau bine plătite, din moment ce 
moneda islandeză îşi pierduse din valoare. 

Tatăl ei găsise un post la o altă bancă din Reykjavik, 
care renăscuse din cenuşa crizei, însă era o poziţie 
temporară. Şi, oricum, după criză îşi dorise să facă o 
schimbare, aşa că acum lucra pentru o companie mică din 
Norvegia care oferea consultanţă financiară în domeniul 
maritim, în care se specializase chiar la bancă. 

O vizitaseră pe Kristin de Paşti. Dormiseră pe saltele 
întinse în mica ei sufragerie. 

— Trebuie să-ţi găseşti un loc mai mare, îi spusese 
mama ei cu francheţea obişnuită, care deseori era la limita 
jignirii. E prea mic pentru un medic şi e incredibil de 
golaş. 

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Kristin era să umple 
casa cu prostii. Îi plăcea aşa cum era. Avea o singură 
imagine, pe peretele din sufragerie, un afiş al filmului 
Casablanca, preferatul ei, cu Humphrey Bogart şi Ingrid 
Bergman. Canapeaua şi fotoliile aranjate în jurul unei 
măsuţe modeste din lemn proveneau de la un magazin cu 


e 213 + 


obiecte la mâna a doua. Nu montase biblioteci, iar cărţile 
ei stăteau îngrămădite pe podeaua din sufragerie. Erau, în 
mare parte, cărţi de medicină. 

Bucătăria era spartană şi arăta cât de puţin timp 
petrecea acolo persoana care locuia în apartament. Kristin 
prefera să mănânce la serviciu, unde la cantină găsea 
mereu ceva decent fie că era prânz, fie cină. Felul cum îi 
era împărţit schimbul îi permitea, în general, să ia ambele 
mese acolo. În afară de asta, se baza pe fast food, având 
grijă să aleagă variantele mai sănătoase. 

Acum Kristin stătea la masa din bucătărie, faţă-n faţă cu 
bărbatul văduv. Erau cocoţaţi pe nişte scaune verzi, uzate, 
şi sorbeau vin roşu în timp ce friptura se frăgezea în 
cuptor. 

— N-am calculat bine timpul, zise Kristin cu un ton cald, 
în acelaşi timp scuzându-se. N-am mai gătit de mult aşa. O 
să mai dureze vreo jumătate de oră. 

Bărbatul zâmbi. Avea un chip ascuţit, iar în păr o nuanţă 
de gri. 

În puţinul timp de când îl cunoscuse, nu vorbiseră deloc 
despre relaţiile lor anterioare. Era un subiect pe care îşi 
doreau amândoi să-l evite. Ea sigur nu voia să vorbească 
despre Ari Thor, iar el parcă avea reţineri să spună ceva 
despre soţia lui. 

Ciocniră a treia oară în seara aceea deasupra 
lumânărilor-pastilă de pe masă. 


e 214 œ» 


22 


Helga organizase o conferinţă ad-hoc în fața 
apartamentului lui Elias. Ari Thór şi Tómas stăteau printre 
ceilalţi poliţişti şi ascultau. 

Cameramanul ţinu camera pornită până când Helga îl 
rugă s-o oprească, să poată termina de vorbit cu colegii. În 
primul moment fu reticent, dar acceptă când ea îi promise 
că avea să fie primul căruia i se comunica orice fel de 
noutate. 

— Eu l-aş fi arestat pe tipul cu camera, îi şopti Ari Thor 
lui Tómas, care nu făcu decât să afişeze un zâmbet larg; 
zilele acelea, rareori vedeai un zâmbet pe chipul lui 
Tomas. 

Cameramanul opri înregistrarea şi se îndepărtă, deşi Ari 
Thór era sigur că nu îndeajuns încât să nu audă cea mai 
mare parte din discuţie. 

— Fata nu-i aici, spuse Helga, cu toate că aspectul ăsta 
nu scăpase niciunuia dintre ei. Ori ne-a dus de nas sursa 
reporteriţei, ori biata femeie e ţinută altundeva. Dacă e 
aşa, nu mai avem mult timp, cum bine ştiţi. Trebuie să 
trecem din nou prin toate informaţiile pe care le avem şi să 
ne dăm seama despre ce alte locaţii poate fi vorba. Asta 
înseamnă să-i interogăm din nou pe prietenii şi colegii lui 
Elias - la telefon, dacă altfel nu se poate. N-am găsit-o pe 
fată, dar am găsit obiecte furate. 

Helga începu să împartă diverse sarcini agenţilor de la 
Akureyri. Când ajunse la Ari Thor şi Tómas, le zise: 

— Voi o să vorbiţi cu oamenii voştri, cu colegii lui Elias 
din Siglufjörður: Páll şi Logi şi şeful de şantier. 

— Hákon, zise Tomas. Hákon, Băiatul cu Hering. 

Helga se holbă năucă la el. 

— ÎI sun pe Hlynur, zise Ari Thor. E de serviciu. Nu e la 
curent cu cazul, dar trebuie să ne mişcăm repede. 

Formă numărul lui Hlynur şi ascultă cum sună, dar se 
îndoia că Hlynur ar fi putut contribui cu ceva. Văzând că 
Hlynur nu răspunde, sună direct la secţie. Nici acolo nu 


e 215» 


primi vreun răspuns. 

— Ciudat, murmură Ari Thór. Nu dau de el. 

— Ce naiba? 

Mârâitul lui Tómas arăta că era şi furios, şi jenat. 

Helga întoarse privirea spre ei. 

— Mi s-a părut mie sau am auzit că nu răspunde nimeni 
la secţia din Siglufjörður? 

Nemulțumirea din tonul ei era limpede. 

— Ce debandadă e-acolo? Duceţi-vă imediat înapoi, zise 
ea fără să aştepte răspuns. Când se termină toate astea, 
vreau să-mi daţi un raport complet în care să explicaţi de 
ce nu e nimeni la post. E inacceptabil. 

— Plecăm acum, spuse Tómas ruşinat, îndreptându-se cu 
pas grăbit spre maşină. 

Însă Ari Thór rămase unde era. O idee îl ţintuise locului. 

Helga uitase două persoane esenţiale de pe lista 
contactelor din Siglufjörður: pe artistul Jói şi pe Jónatan. 
Ari Thór nu-i spusese încă lui Tómas despre discuţia cu 
Jónatan cel straniu şi îmbătrânit prematur, cu spatele lui 
încovoiat care-i pricinuia dureri. Acum, când se gândea la 
el în faţa casei goale a lui Elias, Ari Thor avu certitudinea 
că instinctul lui era corect. 

— Cred că ştiu unde e fata, spuse el cu voce tare. 

— Poftim? Cum adică? tună Tomas, întorcându-se 
aproape în goană de la maşină. Zi odată! porunci el, 
făcând-o pe Helga să se-ntoarcă. 

— În copilărie, Elias îşi petrecea verile la ţară, la o fermă 
nu departe de-aici - în Skagafjörður. Acum e abandonată. 
Probabil ştia bine locul. Ce alt loc mai bun să ascunzi pe 
cineva dacă nu o fermă abandonată de care nu se mai 
apropie nimeni? 

— Fir-ar a naibii, de ce n-ai zis mai devreme? se răsti 
Helga şi ochii îi scânteiară de furie. 

Nu era tocmai răspunsul pozitiv la care se aşteptase Ari 
Thór. Nu tu mulţumiri, nu tu bătăi încurajatoare pe umăr... 

— Ştii unde-i ferma? întrebă Tomas. 

— Nu. Dar cunosc pe cineva care ştie, spuse Ari Thór, 
căutând deja numărul lui Jónatan. 


e 216 » 


Îsrin gonea spre Akureyri, chinuindu-se să nu intre pe 
contrasens. Dar n-avea de gând să încetinească. Genul 
ăsta de ştire nu apărea în fiecare zi şi era hotărâtă să n-o 
rateze. Mergea pe acelaşi drum pe care venise la 
Siglufjörður, Siglufjararvegur. Porțiunea pe care se afla 
acum era, de fapt, un fel de uliţă desfundată şi nu o dată fu 
cât pe ce să piardă controlul maşinii. 

Îi bâzâi telefonul. Îl luă cu o mână, cu cealaltă încercând 
din greu să ţină în frâu volanul şi roţile care derapau. 

— Unde eşti? întrebă agitat cameramanul de la Akureyri. 

— Pe Siglufjarăarvegur. 

— Întoarce-te, îi zise el. Fata nu era în Akureyri. Au zis 
că s-ar putea să fie la o fermă abandonată de la 
Skagafjörður. Am plecat într-acolo. 

Călcă pe frână şi inerția o aruncă în faţă. Cameramanul 
îi explică unde să vină. Ea repetă indicaţiile, folosindu-şi la 
maximum memoria pe care şi-o antrenase lucrând ca 
jurnalist. 

— Bine, am plecat, zise ea în timp ce se chinuia să 
întoarcă maşina în mijlocul uliţei înguste folosind o singură 
mână. Să nu-i scapi din vedere! O să fie o ştire a naibii de 
bună! 

Aproape că ţipa. 

Reuşi în sfârşit să încheie manevra după ce derapă 
violent şi porni înapoi de unde venise, călcând acceleraţia 
atât de tare că în urma maşinii se ridică o dâră de praf 
care umplu aerul nemişcat al verii. 


— Ar fi trebuit să spui asta mai devreme, zise Tómas 
încet când Ari Thór se aşeză în locul şoferului. 

Ari Thór nu răspunse. De ce-l critica toată lumea? Nu le 
rezolvase cazul? 

Tocmai ieşeau din oraş când călcă puternic pe frână. Ca 
de fiecare dată când se afla la Akureyri, gândurile îi 
zburaseră la Kristin şi prin minte îi trecu o idee cumplită 
când îşi aminti ce-i povestise Natan. 

„S-au întâlnit la golf. E mai în vârstă şi i-a murit soţia.” 


e 217 œ» 


Când îşi dădu seama, brusc simţi că i se face rău. Cu un 
an şi jumătate înainte, la Siglufjorăur, intrase într-o 
dispută serioasă cu un bărbat care fusese achitat de o 
crimă dar care fără îndoială comisese o alta, cu toate că nu 
existaseră dovezi. Se potrivea perfect descrierii. Era ceva 
mai în vârstă decât Kristin. Soţia lui murise, iar el se 
mutase la Akureyri, din câte ştia Ari Thor. Era un bărbat 
care se pricepea cu femeile, un individ în care şarmul era 
amestecat cu lipsa de scrupule - o combinaţie periculoasă. 
Fără îndoială avea un dinte împotriva lui Ari Thór şi fusese 
nevoit să plece de la Siglufjörður când apăruseră în presă 
zvonurile despre el - zvonuri răspândite de Ari Thor. 

Oare hotărâse să se răzbune începând o relaţie cu 
Kristin? 

Ari Thór simţi pe frunte broboane de sudoare rece. 
Kristin putea fi în mare pericol. Putea să-şi piardă viaţa. 

— Ce mama dracului faci?! răcni Tomas, care de obicei 
îşi păstra cumpătul. _ 

— Trebuie să plec. Îţi explic mai târziu. 

— Te-ai ţicnit de tot? Suntem la muncă, fir-ar să fie! 
strigă Tómas furibund. 

— Trebuie să plec! strigă şi Ari Thór; era prima oară 
când ridica tonul la Tómas. 

Deschise larg portiera şi începu să alerge. Nu-l mai 
văzuse niciodată pe Tomas atât de furios, însă în clipa 
aceea nu-i păsa. Avea lucruri mai importante de care să-şi 
facă griji. 


<e 218 » 


23 


Pe măsură ce se însera, vremea se îndrepta. Fusese o zi 
de vară răcoroasă, cu cer acoperit. Deşi în perioada aceea 
a anului nu se întuneca propriu-zis, soarele se ascundea 
seara după munţii înalţi care înconjurau Siglufjörður, deci 
era imposibil ca razele târzii să ajungă până-n centrul 
oraşului. Cu toate astea, Jónatan stătea pe un scaun în 
grădină şi se bucura de căldura sfârşitului de zi. 

Polițistul cel tânăr, Ari Thor, îl sunase să-l întrebe unde 
anume în Skagafjörður fusese ferma părinţilor lui. Discuţia 
nu durase mult, era limpede că Ari Thór se grăbea. Jónatan 
răspunsese conştiincios la fiecare întrebare, iar când se 
pregătea să întrebe politicos de ce voia poliţia să afle toate 
astea Ari Thór închisese deja. 

Sigur avea legătură cu uciderea lui Elias. Dar sub ce 
formă? Oare poliţia aflase ce se întâmpla acolo pe 
vremuri? Poate că acum ar fi ieşit la suprafaţă întreaga 
poveste, supliciul cumplit la care fuseseră supuşi băieţii: 
Jónatan însuşi, Elias şi majoritatea celor îndeajuns de 
ghinionişti să fie trimişi peste vară la ferma părinţilor lui. 

Jónatan nu reuşise niciodată să înţeleagă care fusese 
motivul tratamentului brutal. Ce ar fi putut să creeze o 
asemenea cruzime, o asemenea nevoie de a-i vedea pe alţii 
suferind? El nu simţise niciodată porniri de genul ăsta. 
Spera că nu se transmit din generaţie în generaţie. 

Poate că, până la urmă, era momentul să spună toată 
povestea. 

Indiferent de motivul pentru care fusese ucis, Elias era 
mort, deci pe el nu mai putea să-l ajute, dar era posibil să 
facă ceva pentru ceilalţi care suferiseră în timpul şederii la 
fermă. Poate că până şi moartea lui Elias avea o legătură 
cu zilele acelea întunecate. 

Jónatan ştia că o să strice imaginea familiei. Era greu de 
crezut că fraţii şi surorile lui i-ar fi mulţumit că scormonea 
trecutul după atâţia ani. În ceea ce-l privea pe el, ar fi 
ajuns să fie considerat o victimă şi fiul unui monstru şi ar fi 


<e 219 + 


avut parte de o revărsare necontenită de compătimire 
publică şi interes senzaţionalist. 

Gândul la asta îl făcu să se cutremure. Ultimul lucru pe 
care şi-l dorea era să atragă atenţia. 

Tot ce-şi dorea era să fie lăsat în pace. 

Oftă din greu. Uneori, lucrurile trebuiau să se schimbe 
indiferent de consecinţe. 

Se ridică şi şchiopătă până în sufragerie, fără să-şi mai 
caute bastonul. Se aşeză greoi lângă telefon şi formă 
numărul de pe care sunase Ari Thor. 

Ari Thór răspunse. Parcă nu mai avea aer. 

Jónatan aşteptă o clipă, înghiţi în sec, apoi îşi adună 
curaj să vorbească: 

— Trebuie să-ţi spun... 

Însă Ari Thór îl întrerupse: 

— Nu pot. Nu acum. Am... am treabă. E o urgenţă. Sună- 
l pe Tomas. 

Îi dictă repede un număr de telefon şi închise fără să 
aştepte răspuns. 

Jónatan aşteptă un minut, răstimp în care îşi adună 
forţele pentru un nou apel. 

Răspunsul veni la fel de tăios şi parcă fără aer ca în 
cazul lui Ari Thor. 

— Tomas la telefon! 

Vuietul din fundal îi arăta lui Jónatan că Tómas era la 
volan. Probabil era în maşina de poliţie şi se îndrepta spre 
ferma din Skagafjörður. 

— Salut, Tómas, începu el nesigur. Jónatan sunt. M-a 
sunat Ari Thor mai devreme şi m-a întrebat despre ferma 
veche de la Skagafjörður... 

Dar fu întrerupt din nou. 

— Mă grăbesc, zise Tómas înainte ca Jónatan să-şi ducă 
ideea la bun sfârşit. N 

Dar Jónatan ştia că e acum ori niciodată. Işi adunase în 
sfârşit curajul să spună adevărul şi era hotărât să se facă 
auzit. 

— Trebuie să-mi acorzi câteva minute, zise el, 
străduindu-se să vorbească limpede şi ferm. E important. 


e 220 » 


Foarte important. 

— Zi. Zi, atunci. 

Glasul lui Tómas nu ascundea faptul că era ferm convins 
că existau în clipa aceea lucruri mult mai importante. 

— De ce aţi vrut să ştiţi unde e ferma? întrebă Jónatan, 
preferând ca întâi să fie precaut. 

O clipă nu mai auzi decât zgomotul maşinii, zumzetul 
motorului. 

— Căutăm pe cineva, o femeie, bodogăni Tómas. Credem 
că e acolo. Elias cunoştea locul. Credem că a dus-o acolo. 

Jónatan simţi că i se face rău. Lumina serii păru să se 
transforme brusc în negură, iar inima începu să-i bată 
puternic. Oare Elias omorâse o biată femeie şi-i ascunsese 
cadavrul la fermă? Nu-i venea greu să creadă asta. Mintea 
începu să-i gonească. Îşi dădu imediat seama care era cel 
mai probabil loc unde o ascunsese. 

— E... e foarte posibil, spuse Jónatan, aproape fără să 
vrea. 

— Cum adică? întrebă Tomas, în continuare distras. 

— Acolo s-au petrecut multe lucruri care n-ar fi trebuit 
să se întâmple, spuse Jónatan alegându-şi cuvintele cu 
grijă. Lui Elias i-a fost foarte greu... şi asta l-a afectat, fără 
doar şi poate, mai târziu. 

— I-a fost greu? întrebă Tomas luat prin surprindere. 

— Băieţii de acolo, inclusiv eu, n-au dus-o deloc bine în 
verile acelea, spuse Jonatan. 

Se străduia să vorbească rar şi cât mai direct. 

— Stai aşa. Vrei să spui că erau abuzaţi? 

Lui Jónatan i se părea că, în sfârşit, îi captase atenţia lui 
Tomas. 

— Aşa e, confirmă aproape în şoaptă. 

— Ce naiba tot zici acolo? Ce fel de abuzuri? Abuzuri 
sexuale? întrebă Tómas cu glas tăios. 

— Cum? Nu. Din fericire nu, răspunse Jónatan; fusese 
luat pe nepregătite. Tot felul de alte abuzuri - fizice, 
emoţionale, bătăi, captivitate... 

— Şi de ce dracu' n-ai zis nimic până acum? vru să afle 
Tomas. 


e 221 œ» 


— Eu...eu... 

Jónatan îşi simţea limba uscată. Nu mai plânsese din 
copilărie, însă discuţia aceea era o încercare mai mare 
decât îşi închipuise. 

— N-am putut să spun nimic cât timp trăiau ai mei. lar 
când au murit ei am crezut că totul a rămas în trecut, că n- 
avea rost să răscolesc cenuşa trecutului. 

— Şi zici că Elias a fost abuzat? 

— Da. Foarte. 

Jónatan oftă. Îşi adună forţele şi continuă: 

— A venit la noi în al doilea an după ce ai mei au hotărât 
să primească peste vară copii. O mică tabără de vară, îi 
spuneau ei, râse Jónatan, dar plin de amărăciune. A fost un 
infern. În primul an, trei sau patru băieţi erau puşi să 
muncească de dimineaţă până seara, bătuţi până ascultau 
şi apoi ţinuţi sub lacăt. Ne amenințau în toate felurile să 
nu spunem nimic nimănui. Unora le-au zis să se întoarcă 
vara următoare, altfel familiile lor din sud o să păţească 
lucruri rele. Aşa s-a întâmplat şi cu Elias. Şi a făcut cei s-a 
zis - s-a întors anul următor. 

— A fost bătut şi închis? se interesă Tomas. 

— Elias avea o fire puternică, răspunse Jónatan, 
alunecând într-o lume numai a lui, aproape uitând că 
vorbea cu cineva la telefon. Încă din prima zi a fost clar că 
e curajos şi puternic, chiar dacă avea numai şase sau şapte 
ani. Aşa ceva nu se putea tolera. Dar şi-a dezvăluit un 
punct sensibil. Îi era teamă de câinele din curte. Nu ştiu de 
ce, era o căţeluşă minunată. Poate că-l muşcase cândva un 
câine, nu ştiu. În prima noapte a avut voie să doarmă 
singur într-o cameră - în camera mea - şi eu am fost pus să 
dorm într-un sac de dormit, în garaj, cu ceilalţi băieţi. Dar 
în noaptea aia m-am răzvrătit. N-am vrut să ies în 
întuneric, aşa că am rămas o vreme în hol. Aşa am văzut 
cum s-a întâmplat. 

Jónatan făcu o pauză, iar amintirile i se derulară din nou 
prin faţa ochilor, ca un film de groază vechi la care îi era 
greu să se uite. Se obligă să privească în urmă, să 
povestească ce văzuse. 


e 222 œ 


— Elias a fost închis cu câinele şi a ţipat toată noaptea. 
Nimeni n-a putut să închidă un ochi, iar strigătele au 
răsunat în toată casa. De dimineaţă, Elias era schimbat 
complet, frânt şi epuizat. Aşa era acolo. Toată lumea 
trebuie să respecte toate regulile. Doar că nu erau scrise 
nicăieri. N-aveai cum să ştii să nu calci strâmb. Ca o 
capcană. Era infernal! Pur şi simplu infernal! spuse 
Jónatan, tot ridicând vocea până aproape ţipă. 

— Şi ce se întâmpla dacă încălcai regulile? Bătăi până te 
purtai frumos? întrebă Tómas. 

— Uneori, dar cel mai rău era să fii încuiat în magazia 
pentru cartofi. Am petrecut multe nopţi acolo. Uşa era 
grea, n-aveai nicio şansă să scapi, şi ajungea aproape 
până-n podea, abia dacă aveai aer curat. În zilele de vară 
cu multă lumină intra numai un firicel de soare, altfel era 
întuneric beznă. De-atunci n-am mai suportat nopţile 
luminoase - prea multe amintiri neplăcute. Iarna nu era 
încuiat nimeni, ar fi fost prea mult, ar fi murit de frig. 
Chestia asta se întâmpla numai vara, când aveam vizitatori 
din sud. 

Jónatan oftă. 

— E cumplit, spuse Tómas cu glas greoi. Absolut 
înfiorător. Cum de n-a încercat maică-ta să facă ceva să 
oprească nebunia? Numai Dumnezeu ştie câte rele a făcut 
taică-tu. 

Jonatan înghiţi în sec. 

— Ştii... n-ai înţeles. Scuze. N-am fost eu destul de 
limpede. Nu bătrânu' făcea asta, ci ea. Mama. 


e 223 + 


24 


Ari Thór ştia exact unde locuia Kristin. Fusese chitit să 
caute locul, mai demult, când venise la Akureyri. Putea să 
ajungă acolo uşor pe jos. 

Spera să nu fie prea târziu. Nu reuşea să scape de 
sentimentul că ea se afla în mare pericol. 

Nu-i mai stătea mintea la uciderea lui Elias. 

Şi nu-l mai interesa nici soarta femeii necunoscute care 
poate că era închisă undeva, mai mult moartă decât vie. 

Acum era convins că avea ocazia s-o salveze pe Kristin şi 
s-o câştige din nou. Asta era tot ce conta pentru el. 


Lui Tómas îi luă puţin timp să înţeleagă tot ce-i spusese 
Jónatan. Încă din clipa în care se lansase în dezvăluiri 
crezuse că tatăl lui Jónatan era cel vinovat de abuzurile 
asupra copiilor. 

— Stai să pricep. Mama ta i-a încuiat pe băieţi în 
magazia pentru cartofi? întrebă el uluit. 

Era clar că pentru Jónatan fusese un efort să 
povestească întâmplările acelea de demult. Acum avea 
glasul pierdut, fără inflexiuni. 

— Aşa e. Ea era şefa. Ne bătea până făceam cum spunea 
ea. Majoritatea n-aveam nevoie decât de o noapte în 
magazie. Era aşa de întuneric... Pur şi simplu beznă. 

Tómas se cutremură. 

— Şi tatăl tău ce zicea despre toate astea? 

— Nu prea multe, oftă Jónatan. Nu-i făcea faţă 
cotoroanţei. O ajuta dacă vreunul dintre băieţi opunea 
rezistenţă, nu pentru că era un om rău, ci pentru că-i era 
la fel de frică de ea pe cât ne era şi nouă, copiilor. 

— Şi tu erai singur? N-aveai fraţi şi surori? întrebă 
Tomas, străduindu-se să fie atent şi la drum în acelaşi 
timp, bucurându-se că avea telefonul pe hands-free; 
trebuia să se mişte repede, pentru că maşinile din faţa lui 
mergeau cu viteză. 

— Da, dar erau mai mari. Au plecat de-acasă înainte ca 


e 224 œ» 


ai mei să organizeze „taberele” astea. 

— Va trebui să vii mâine la secţie şi să dai o declaraţie, îi 
zise Tómas cât mai blând cu putinţă. 

Îi părea rău că-l repezise mai devreme. Nu simţea decât 
o compasiune profundă pentru bărbatul acela care 
izbutise, în sfârşit, să vorbească despre copilăria care-i 
fusese distrusă de părinţi. 

— Vino mâine dimineaţă. La orice oră. 

— Aşa o să fac, zise Jónatan, iar Tómas îi simţi oboseala 
şi uşurarea din glas. 

— Şi, Jónatan, spuse Tómas cu blândeţe, mersi că mi-ai 
spus. 

Tomas încheie convorbirea. Simţea că are nevoie de 
câteva momente să-şi revină, dar nu le avea la dispoziţie. O 
sună imediat pe Helga. Ea era în maşina care deschidea 
drumul convoiului, îi povesti pe scurt ce-i spusese Jónatan. 

— Deci primul loc în care ar trebui să verificaţi e 
magazia pentru cartofi, explică el. Omul nostru zice că are 
o uşă grea. Fără ferestre. 

— Am cerut deja poliţiei din Sauðárkrókur să se 
deplaseze la locaţie, răspunse Helga. O să ajungă înaintea 
noastră. O să le spun despre magazie. Mersi. Echipa din 
Siglufjörður a fost de mare ajutor, adăugă ea, parcă puţin 
fără tragere de inimă, apoi închise înainte ca Tómas să 
apuce să-i mulţumească pentru compliment. 

La vorbele ei, inspectorului îi crescu puţin inima. 


e 225» 


25 


Ari Thor era în faţa casei. 

La fereastra mare de la parter se vedea o lumină, dar 
draperiile erau trase atât de bine că nu putea să zărească 
nimic înăuntru. Ea cu siguranţă era acasă, iar el cu 
siguranţă venise în vizită. Nemermnicul. 

Lumina soarelui arunca o strălucire blândă peste casele 
de pe stradă. Tot cartierul se bucura în linişte de căldura 
serii. 

Ari Thór rămase o clipă pe loc, prefăcându-se pentru 
sine că stă pe gânduri, cu toate că luase deja o hotărâre. 
Cu fiecare pas pe care-l făcuse până acolo, bănuiala i se 
transformase tot mai mult în certitudine. Era aproape 
sigur: Kristin invitase un individ foarte periculos în casă, 
iar Ari Thór era singurul care putea s-o ajute. 

Se apropie de uşă şi puse degetul pe sonerie. Dar înainte 
să apese îi veni o altă idee. Trebuia să abordeze altfel 
situaţia. 

Bătu tare la uşă, cu autoritate. 

În timp ce aştepta, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

O clipă mai târziu, în prag apăru ea, de o frumuseţe 
desăvârşită. 

Aceasta era femeia alături de care trebuia să-şi petreacă 
restul vieţii. Acum îi era clar. De ce o lăsase să plece? 

— Ari Thor? 

Nu-şi putea ascunde uluiala - i se citea în ochi, pe chipul 
cu sprâncenele ridicate, în glasul tremurat. 

— Ce cauţi aici? N-ai primit e-mailul? Ţi-am zis că-s 
ocupată. 

Deşi îl certa, Ari Thor îi simţi căldura din glas. Nu părea 
deloc nervoasă. A 

Căută cu disperare cuvintele potrivite. Işi zise că trebuia 
să se liniştească, trase aer adânc în piept, dar tot simţea că 
inima îi bate prea puternic. 

— El e aici? fu primul lucru pe care reuşi să-l spună. 

Prea tăios; Kristin se albi la faţă. 


e 226 » 


— El? Ce se-ntâmplă aici, Ari Thór? 

Acum chiar părea nervoasă. 

— L-am cunoscut la Siglufjörður... El doar... se vede cu 
tine doar ca să se răzbune pe mine, explică el, rostind 
cuvintele de-a valma, din grabă. 

Pătrunsese în casă şi stătea pe un covoraş uzat cu 
mesajul „bine ai venit”, care nu-i era adresat. 

— Nu fi ridicol, zise Kristin, încercând să nu ridice tonul 
dar nevoită să arate cât de exasperată era. Putem să 
vorbim mai târziu. Acum am treabă. 

— E totul în ordine? se auzi o voce din apartament. 

Ari Thór urmă sunetul şi, cu toate că ea încercă să-l 
oprească, ajunse imediat în bucătărie, faţă-n faţă cu un 
bărbat care stătea la masă şi ţinea într-o mână o furculiţă 
şi în cealaltă un cuţit, având în faţă o farfurie cu salată, 
cartofi şi o bucată de friptură, şi un pahar cu vin roşu. 

La naiba. 

Ari Thor nu-l mai văzuse în viaţa lui. 

La naiba! 

Clipi şi încercă să se adune, dar nu reuşi. Un întuneric 
profund i se aşternu pe ochi şi fu brusc transportat înapoi 
în timp la o petrecere cu clasa de la Hafnafjörður, cu mulţi 
ani înainte. 

Gelozia i se răspândi în corp ca o otravă cu efect rapid. 
Ce mama dracului căuta străinul ăsta în apartamentul 
Kristinei? Cum îndrăznea? 

Făcu un pas în faţă. În sinea lui ştia că e o greşeală, dar 
nu reuşea să-şi mai controleze valul de furie care să 
spărsese asupra lui. Făcu alţi doi paşi până ajunse chiar 
deasupra străinului, care părea perfect năuc, clipea şi nu 
reuşea să scoată niciun sunet. 

Ari Thor îl apucă de gulerul cămăşii ieftine în carouri şi 
îl ridică violent de pe scaun. În acelaşi timp, observă că 
bărbatul scăpase furculiţa. Nimeni nu pleacă la luptă cu o 
furculiţă. Dar cuțitul de friptură era încă în mâna lui 
dreaptă. 

Ari Thór parcă era din nou la petrecerea cu clasa. Avea 
pumnul ridicat şi gata să lovească. Era pregătit să trăiască 


e 227 œ» 


din nou trecutul. 

Bărbatul se feri de lovitură, dar se pomeni prins la colţ, 
lipit de frigider. Ari Thor îl prinsese în capcană. Se năpusti 
spre el. 

Ultimul lucru pe care-l auzi înainte să simtă durerea 
ascuţită fu ţipătul Kristinei: 

— Nu... nu... nu! 


e 228 œ» 


26 


Tómas conduse de-a lungul cărării până la vechea fermă. 
Convoiul îl lăsase în urmă şi, oricum, poliţia din 
Sauðárkrókur probabil ajunsese acolo cu mult înaintea lor. 

Opri şi cobori în grabă din maşină. Grupul de poliţişti se 
strânsese în jurul unei ambulanţe din mijlocul curţii, dar 
echipajul ambulanţei nu dădea semne că s-ar grăbi să 
plece spre spital. 

Oare fata murise deja? 

Işi croi drum printre ei şi se uită prin uşile deschise ale 
maşinii de la spital. Fata era întinsă pe o targă. Nu-i vedea 
faţa, doar un mănunchi de tuburi care-i ieşeau din corp. 
Asta însemna că încă e-n viaţă. Văzu că era mică de 
statură, cu păr foarte lung, negru ca tăciunele. 

Se întoarse spre paramedicul de lângă el. 

— Trăieşte? 

— Da, dar e în stare gravă. E inconştientă şi extrem de 
deshidratată. Elicopterul e pe drum. Trebuie să ajungă 
imediat la spital. 

Înşiră toată acestea pe un ton plat, lipsit de emoție. 

— Unde era? 

— O magazie veche săpată undeva pe-aici. Cică se 
tineau cartofi acolo, aşa am înţeles, zise paramedicul şi 
expresia de pe chip i se schimbă, în sfârşit. Groaznic, 
absolut groaznic. Nu-s psiholog, dar genul ăsta de 
experienţă e imposibil să nu-ţi lase cicatrici pe viaţă, 
adăugă el clătinând dezgustat din cap şi se sui în 
ambulanţă. 

Aici ai dreptate, îşi zise Tómas. Se uită la sărmana fată 
şi se întrebă cum putea fi împărţită vina pentru chinul ei 
între Elias şi mama lui Jónatan. Era o sarcină pentru puteri 
superioare oamenilor, îşi zise. Se simţea uşurat. Nu ştia 
dacă ar fi fost în stare să dea un asemenea verdict. 


e 229 + 


27 


Toate problemele lui Îsrin - violul şi informaţiile 
îngrozitoare pe care le aflase cu un an înainte din vizita de 
la Landeyjar - se retrăseseră într-un ungher al minţii ei. 
Acum se concentra asupra unui singur lucru, ştirea anului. 
Era la locul potrivit chiar în timpul desfăşurării 
evenimentelor. Deja vedea un premiu stând la loc de cinste 
pe raftul ei. 

Elicopterul venise şi plecase. Din fericire, fata era încă 
în viaţă. Şi, din fericire pentru Îsrin, nici un alt jurnalist 
nu fusese la faţa locului. Corespondentul de la Akureyri 
reuşise să prindă câteva cadre excelente. Redactorul de 
serviciu realizase deja un interviu cu Îsrin pentru 
următoarea transmisiune radio, iar ea se postase în faţa 
elicopterului şi prezentase la cameră ce se întâmpla. Urma 
să fie una dintre cele mai bune ştiri exclusive ale anului. 

Maria îi sugerase să rămână peste noapte în nord şi să 
plece spre sud de dimineaţă, ca să fie şi ea acolo şi să 
editeze ştirea pentru buletinul de seară. Isrun se simţi 
uşurată. Voia să lucreze la ştire, dar voia şi mai mult să se 
odihnească. Doctorul ei îi spusese că avea nevoie de 
odihnă. 

Avea încă bagajul la Siglufjörður, aşa că hotărî să 
rămână acolo peste noapte. Se întoarse în oraş mult mai 
liniştită şi atentă decât plecase. 


e 230 » 


28 


Tómas plecase înapoi la Siglufjörður, înapoi la pustiul 
casei lui. Era târziu, dar poate merita să se oprească la 
secţie. li plăcea să stea acolo mai mult decât acasă. Uneori 
chiar dormea la secţie. Trebuia să afle ce se-ntâmplase cu 
Hlynur, de ce nu-i răspunsese la telefon. Oare plecase pe 
undeva când ar fi trebuit să rămână de serviciu? Tómas 
mârâi. Se săturase de comportamentul nepotrivit al lui 
Hlynur. Dura de prea mult timp. 

Dar, fiind la volan, recunoscu faţă de sine însuşi că, de 
fapt, ce-şi dorea să facă era să întoarcă maşina şi să se 
ducă în sud, la Reykjavik, să-şi vadă soţia şi să se piardă în 
căldura ei. Minunatul lui oraş natal, Siglufjörður, putea fi 
călduros, dar nu-l cuprindea niciodată cu braţele. 

Soneria telefonului îl trezi din reverie. 

— Bună, vere, îl salută un glas încet, emoţionat. Móna 
sunt. 

— Móna? E totul în regulă? De ce mă suni la ora asta? 
întrebă el surprins, profund îngrijorat de ce putea însemna 
acel telefon. 

— E]... începu ea şi ezită. El... Logi, cumnatul meu, m-a 
rugat să te sun. Vrea să vă întâlniți, cât mai curând. 

Tensiunea din glasul ei era limpede. 

— In seara asta? 

— Cel mai bine, răspunse ea încet. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? 

Răbdarea lui Tomas era întinsă la maximum. Făcea 
eforturi să nu-şi iasă din fire. 

— Cel mai bine vorbiţi voi doi. Dar... 

Ezită din nou şi Tómas îşi dădu seama că mai avea puţin 
şi izbucnea în plâns. 

— Dar o să mărturisească. 

— Să mărturisească? repetă el năucit. 

— Da. Despre crimă. 

— El l-a omorât pe Elias? 

— Da. 


e 231 œ» 


Urmă o pauză prelungă. 

— A trebuit să se apere. S-au certat în legătură cu 
traficul de persoane în care se implicase Elias. A adus aici 
o fată din Nepal şi Logi încerca s-o salveze. 

— Ce dracu”! izbucni Tómas fără să vrea, lăsând 
cuvintele deloc profesioniste să reverbereze în interiorul 
maşinii. Ce dracu’... repetă el, de data asta pentru sine. 


e 232 + 


29 


Când Móna lăsă jos telefonul, în ea să dădea o luptă. 

Logi stabilise fără discuţii că avea să ia vina asupra lui 
ca să-şi protejeze fratele şi familia - pe Móna şi pe copilul 
nenăscut. Jökull şi Móna protestaseră, dar Logi se 
hotărâse deja. 

— Nimeni nu trebuie să afle că Jökull a fost cu mine şi, 
oricum, eu l-am pocnit pe Elias, zisese el. Ghinionul a fost 
că bucata aia de lemn avea un cui în ea, adăugă el aproape 
în şoaptă. i 

Logi acceptase sugestia M6nei - de fapt, a lui Isrun - să 
mintă în privinţa motivului pentru care-l omorâse. Móna le 
povestise despre discuţia cu jurnalista, dar îi silise să 
promită că n-o s-o trădeze pe Isrun. 

— O să am grijă de mine, spuse Logi încercând să-şi 
ascundă agitația. Voi gândiţi-vă doar la copil. Iar cine-i 
tatăl adevărat, ăsta-i un secret pe care-l iau cu mine în 
mormânt. 


e 233 + 


30 


Tómas stătea faţă-n faţă cu Logi la secţia de poliţie, 
altfel goală, din Siglufjörður. Avusese loc arestarea 
formală, iar Logi se arătase dornic să colaboreze cu poliţia. 
Recunoscuse crima fără rezerve, invocând legitima 
apărare, dar refuzase să fie reprezentat de un avocat. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Tómas pe un ton cât 
mai calm cu putinţă. 

Îl irita foarte tare absenţa celor două ajutoare. Ari Thór 
dispăruse în Akureyri, iar Hlynur - ei bine, nu ştia nimeni 
de unde să-l ia. 

— A fost treaba cu fata, explică Logi. O fată pe care a 
adus-o din Asia. Ce să mai, era trafic de carne vie, iar eu la 
asta nu mă înhămasem. Poate că n-am făcut tot timpul 
lucrurile ca la carte, dar asta era prea de tot. L-am rugat 
să-mi spună unde era, i-am zis că trebuia s-o trimitem 
înapoi acasă înainte să se întâmple ceva rău, înainte să afle 
poliţia... 

Ceva din povestea asta îi suna strâmb lui Tómas, părea 
cumva fabricată şi memorată, însă nu avea niciun motiv 
real să se îndoiască de ea. Şi, la drept vorbind, era o 
victorie necesară, o rezolvare elegantă a cazului - şi, într- 
adevăr, o mărturisire completă. 

— M-am întâlnit cu el în seara aceea. Ne-am certat, 
lucrurile au degenerat şi m-am temut pentru viaţa mea. 
Elias întrecuse orice limită - am crezut că o să mă omoare 
pentru că l-am ameninţat că merg la poliţie. Bucata aia de 
lemn zăcea acolo, am apucat-o şi m-am apărat. Cuiul ăla 
nenorocit... Ştii... n-am vrut nicio clipă să-l ucid. N-a fost 
chiar crimă, ştii... N-o să fiu acuzat de crimă, nu-i aşa? 

— Nu eu decid asta, Logi. O să te rog să rămâi aici, în 
celula din spate, doar în seara asta. Mâine te duc la 
Akureyri. Va trebui să cerem să fii ţinut în arest acolo. 
Sunt sigur că înţelegi. 

Logi dădu aprobator din cap, fără să trădeze niciun fel 
de emoție. 


e 234 œ» 


Celula era mică, dar acceptabilă. Logi nu mai intrase 
niciodată într-o celulă de închisoare, dar nu suferea de 
claustrofobie, prin urmare ştia că putea să se descurce. 
Clipa când Tomas încuiase uşa îl tulburase puţin, dar ştia 
că trebuia să se obişnuiască. 

Nu era atât de întuneric pe cât se aşteptase. Deasupra 
micului pat era o lucarnă. 

— Dacă te întrebai, să ştii că nimeni n-a reuşit să spargă 
geamul ăla, îi spusese Tómas. Nu că n-ar fi încercat. 

Logi nu voia să încerce. Se întinse în pat şi închise ochii. 
Trebuia să rămână cu varianta lui de poveste. De dragul 
fratelui său. 

Logi îl omorâse pe Elias - asta nu era o minciună. 
Apucase scândura şi îl lovise. Spusese adevărul şi despre 
cui, nu ştiuse că era acolo. Nu intenţionase să-l omoare. 

Minciunile erau două: Jökull venise cu el, şi îl căutaseră 
pe Elias ca să-l bată după aflaseră că o violase pe Móna. Şi 
nu doar că o violase, dar o lăsase însărcinată, nu era nici 
urmă de îndoială, Móna şi Jökull încercaseră de prea multe 
ori, fără succes, să facă un copil. Nimeni în afară de el, 
Móna şi Jökull nu mai avea nevoie să ştie că tatăl copilului 
încă nenăscut fusese un violator. Nu, urma să fie copilul lui 
Jökull şi al M6nei, iar după câţiva ani Logi avea să-şi poată 
vizita nepoata sau nepotul. Nu era sigur că avea să 
convingă pe cineva cu povestea despre legitimă apărare, 
deci era posibil să-l aştepte şaisprezece ani de închisoare, 
opt dacă ar fi ieşit pe cauţiune... Era sigur că avea să se 
descurce. Trebuia doar să fie puternic. 


Telefonul de la secţie sună chiar când Tomas se 
pregătea să plece. Trebuia să ajungă acasă să tragă un pui 
de somn, cu toate că ştia că nu e bine să lase un prizonier 
de unul singur. Unde naiba erau Hlynur şi Ari Thór? 
Niciunul dintre ei nu răspundea, încercase întruna să-i 
sune pe mobil. 

— Alo? Alo? 

O voce de femeie. 


e 235» 


— Secţia de poliţie din Siglufjörður? 

Era vădit neliniştită. 

— Am încercat de vreo două ore să dau de cineva. E 
vorba despre individul ăsta, Hlynur... 

— Hlynur? Da? Cine e la telefon? 

— Nu contează. L-am cunoscut în trecut, a fost la şcoală 
cu fratele meu, care a murit între timp. Hlynur m-a sunat 
mai devreme, a zis că a descoperit că sunt cea mai 
apropiată rudă a lui Gauti, a fratelui meu. A fost o 
convorbire extrem de ciudată. El... Ei bine, l-am învinovăţit 
mereu pentru că fratele meu s-a sinucis... E o poveste 
complicată... Dar în seara asta a sunat să-mi spună că-i 
pare rău, că-i pare foarte rău... Şi ceva din tonul lui m-a 
neliniştit, ştii... 

Tómas avea impresia că femeia de la telefon era cât pe 
ce să izbucnească în plâns. Respira anevoie şi părea cu 
adevărat îngrijorată. 

— Te-a neliniştit în ce sens? 

— Păi, mi-a dat sentimentul ăsta că se gândeşte... mă 
rog... 

După o scurtă pauză adăugă aproape în şoaptă: 

— ...să se sinucidă. 

Ei, drăcia dracului! 

Tómas închise fără să salute şi dădu fuga la maşină. 

Drăcia dracului! 

Spera doar să nu ajungă prea târziu. 


e 236 » 


31 


Tomas trebuia să recunoască faptul că nu călcase 
niciodată în apartamentul lui Hlynur. Dar ştia unde 
locuieşte - cunoştea aproape fiecare casă din oraş, de fapt. 
Hlynur stătea în unul dintre puţinele blocuri din 
Siglufjörður, care aveau însă numai patru apartamente şi 
nu se comparau cu clădirile înalte de la Reykjavik. Fiecare 
apartament avea propria intrare. La prima vedere, în 
locuinţa lui Hlynur nu era niciun semn de viaţă, draperiile 
erau trase la toate ferestrele pe care le vedea Tómas. 
Lucrul ăsta era puţin ciudat, bineînţeles, dar nu neapărat 
inexplicabil. Nopțile erau atât de luminoase în perioada 
aceea a anului, mai ales în nordul îndepărtat, încât oamenii 
recurgeau la măsuri extreme ca să creeze puţin întuneric 
în casă. 

Tomas bătu destul de tare la uşă. Niciun răspuns. 

Simţi că inima-i bate nebuneşte. Aproape i se făcu rău. 
Ştia, efectiv era sigur, că se întâmplase ceva şi că el era de 
vină, măcar într-o anumită măsură. Se purtase foarte 
greşit cu Hlynur. N-avusese răbdare cu el şi îl repezise 
mereu în loc să stea de vorbă şi să încerce să afle care era 
problema. 

Încercă soneria, apoi bătu din nou. Aşteptă nerăbdător 
câteva clipe, apoi făcu câţiva paşi înapoi şi izbi uşa cu 
toată puterea. Aceasta se mişcă un pic, dar nu se deschise. 
La a doua încercare, reuşi să pătrundă în casă. 

Dădu buzna în sufragerie - nimeni. Strigă din toate 
puterile: 

— Hlynur? Hlynur? 

Apartamentul era puţin mai mare decât se aşteptase şi 
mai avea câteva camere în care să verifice. Se îndreptă 
instinctiv spre cea despre care bănuia că ar fi dormitorul. 

Acolo văzu lucrul de care se temuse: Hlynur, nemişcat, 
întins în pat. Lângă trupul lui era un flacon de pastile gol. 
Tómas îi căută în zadar pulsul. 

Scoase telefonul şi chemă mecanic o ambulanţă, dar ştia 


e 237 œ» 


că e prea târziu. Ştia că va trebui să trăiască tot restul 
vieţii cu vina faptului că-l dezamăgise pe tânărul acela într- 
un moment atât de critic pentru el, iar consecinţele 
neglijenţei lui fuseseră îngrozitoare. 


e 238 » 


32 


Pentru Kristin fusese un şoc major să-l vadă pe Ari Thór 
înjunghiat. O clipă avusese certitudinea că rana era 
mortală. Cuţitul era ascuţit ca un brici şi numai din 
întâmplare nu-i atinsese niciun organ vital. Insă rana arăta 
urât, iar Ari Thór pierduse mult sânge. Dar ea îşi păstrase 
calmul şi oprise hemoragia cât timp aştepta ambulanta. 
Totul era doar un accident, bineînţeles, dar noul ei iubit 
efectiv se prăbuşise pe podea văzând ce se întâmplase. 

— Când ajunge poliţia, spusese ea, zi-le că a fost un 
accident, bine? 

Prietenul ei dăduse aprobator din cap. 

Ea repetă rugămintea: 

— Doar un accident. Să nu zici nimic despre vreo 
încăierare, înţelegi? 

Vorbise pe un ton ferm. Nu ştia de ce, dar simţea că e 
crucial să aibă grijă de Ari Thór. E adevărat că el începuse 
scandalul, dar dacă s-ar fi aflat asta cariera lui în poliţie ar 
fi fost în pericol. 

Acum stătea lângă el la spital. El dormea, aşa că doar îl 
ţinea de mână şi se gândea cât de aproape fusese să-l 
piardă şi cât de groaznică fusese senzaţia. Era un individ 
imposibil, gelos din fire şi care lua mereu decizii tâmpite - 
şi totuşi, ea încă îl iubea. 


e 239 + 


33 
Cu un an înainte 


Nu obişnuiam să leşin în casele altora, dar în ziua aia m- 
a cuprins o stare proastă şi brusc m-am simţit foarte 
slăbită. 

Intâi am crezut că era vina zăpuşelii din casă - în orice 
caz, sigur nu mă ajuta. 

— Te simţi bine, dragă? Eşti albă ca varul! Nu vrei mai 
bine să te-ntinzi? 

Bătrâna a arătat spre o canapea scurtă şi şubredă. 

Am ajuns până la ea împleticindu-mă şi m-am întins o 
vreme. Trebuia să-mi recapăt o parte din puteri. 

De ceva timp nu mai fusesem chiar informă maximă şi 
eram neobişnuit de palidă. Mă convinsesem că doar 
făceam prea mult efort la serviciu. 

Cum stăteam acolo şi încercam să mă relaxez, să mă 
adun şi să scap de slăbiciunea care-mi cuprinsese tot 
corpul, bătrâna mi-a zis lucrul ăla. 

Uneori imi doresc să fi tăcut. Aşa m-aş fi putut păcăli 
mai mult timp că totul era bine. 

— Aşa a început şi boala bunicii tale, a zis bătrâna cu 
glas distrat, fără să se uite la mine. De la ţigările alea 
nenorocite. 

— Poftim? am reuşit să întreb de pe canapea, încercând 
să-mi adun puterile de undeva din corp. 

— Pur şi simplu a leşinat dintr-odată. Apoi s-a dus la 
doctor şi a aflat de boală. 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor şi am crezut că 
inima o să-mi sară din piept din cauza efortului. Nu voiam 
să vorbesc despre asta. Oare eram bolnavă, la fel ca 
bunica? Gândul mă înfiora. Voiam să mi-l scot din minte. 
Dar nu m-am putut abţine să întreb mai multe despre 
boala ei. Poate am făcut-o ca să mă conving că starea de 
leşin, oboseala şi slăbiciunea n-aveau nicio legătură cu ce 
o omorâse pe bunica. 


e 240 » 


— Ce simptome a avut? 

— Păi... Eu nu-s medic, dragă. Nici pe departe. Ţin minte 
că n-avea poftă de mâncare, dar avea amorțeli şi dureri 
nesfârşite. Dormea prost şi era mereu obosită. 

Am simțit că o să leşin din nou. Amorţeli, dureri - totul 
se potrivea. 

— Greaţă? am reuşit să întreb, îngrozită. 

— Da... săraca de ea. 

Katrin parcă şi-a dat seama unde duceau întrebările 
mele. 

— Dar simptomele astea pot avea o groază de explicații, 
a zis ea zâmbind, încercând să mă înveselească. Sunt 
sigură că eşti sănătoasă tun. Ţin minte că i se umflase la 
un moment dat gâtul. Tu n-ai aşa ceva, nu? 

M-am întins la loc, înfiorată. Avusesem fără doar şi 
poate dureri de gât care puteau fi descrise drept o 
inflamație sau chiar o umflătură. Nu-mi făcusem griji, îmi 
zisesem că nu era decât o infecţie şi că o să treacă. 

În clipa aia n-am mai putut să-mi ţin lacrimile în frâu. 
Nu-mi venea să cred că sunt grav bolnavă. 

Inima continua să-mi bată cu repeziciune şi nu mă 
puteam gândi decât că eram cumplit de bolnavă. 

Pe bunica o băgaseră în groapă țigările. Era foarte 
simplu - sau nu? 

Bătrâna mi-a pus o mână pe frunte. 

— O să fie bine, dragă. 

Am închis ochii şi i-am ascultat glasul blând. 

— O să fie bine, a zis ea din nou. 


34 


Era o uşurare să nu fie nevoită să conducă noaptea 
înapoi la Reykjavik. Îsrun nu se grăbea să se întoarcă la 
negură, la aerul otrăvit de cenuşă şi la ritmul vieţii din 
capitală. 

Se întinsese în patul de la pensiunea din Siglufjörður şi 
rămăsese cu ochii deschişi. Nu putea să doarmă după 
agitația de peste zi. De obicei, când se întâmpla asta, 
experienţa o învățase că remediul cel mai bun era o 
plimbare lungă. 

Era trecut de miezul nopţii când ieşi din pensiune şi 
merse cu maşina de-a lungul fiordului până la noul tunel 
din Héðinsfjörður. Parcă lângă curtea bisericii, la 
marginea îndepărtată a micului oraş, dorindu-şi să meargă 
pe jos până la Siglunes, de partea cealaltă a fiordului, 
vizavi de oraş. 

Aici, natura rămăsese neîntinată, spre deosebire de 
peticul de pământ întins spre apă pe care fusese construit 
Siglufjorăur. Oraşul se ridicase pe partea cealaltă a 
fiordului dintr-un motiv bine întemeiat: fiind terenul plat, 
acolo erau cele mai bune condiţii pentru înălţarea caselor. 
Porni la drum, având în plan să se plimbe vreo oră de-a 
lungul malului de pe partea estică, nelocuită, a fiordului. 

Poteca se dovedi mai dificil de urmat decât se aşteptase 
- multă iarbă deasă în care trebuia să aibă grijă unde pune 
piciorul şi pâraie pe care trebuia să le treacă. In unele 
locuri, nişte bârne jucau rolul de podeţe improvizate, dar 
în altele n-avea altceva de făcut decât să sară dintr-o parte 
în alta a apei. Câteva păsări se împrăştiară când se apropie 
de cuiburile lor, ţipându-şi semnalul de alarmă în aerul 
nopţii. 

Se opri la unul dintre pâraie şi bău apă rece ca gheaţa 
din mâinile făcute căuş. Pe maluri era agăţat muşchi 
verde-deschis, dar în alte părţi iarba aspră şi pipernicită 
nu stătea mărturie că ar fi fost vară, indiferent de ce scria 
în calendar. 


e 242 œ» 


Mergea încet. Nu se grăbea şi era atentă să nu calce în 
vreunul dintre cuiburile care s-ar fi putut ascunde în iarbă. 
Mereu obosită, trebuia să recunoască faptul că trupul îi 
cerea să ia totul mai uşor. 

Ajunse în sfârşit pe mal şi privi îndelung pe deasupra 
fiordului spre oraşul din partea cealaltă, atât de paşnic şi 
nevinovat de la distanţa aceea. In afară de cântecul 
păsărilor, nu se auzea niciun sunet. Aerul stătea pe loc, iar 
luciul apei era neted. 

După ce-o vizitase pe Katrin, la Landeyjar, în vara 
precedentă, Ísrún se dusese direct la medicul ei, convinsă 
că era cu un picior în groapă. După câteva consultaţii din 
partea unor specialişti primise confirmarea, sau cel puţin 
aflase că era foarte posibil, să sufere de o formă foarte 
rară a unei afecţiuni moştenite. Putea duce la apariţia unor 
tumori care, deşi în general benigne, puteau să-i provoace 
multe simptome fizice. Exista şi posibilitatea să se 
întâmple ceva mai rău de atât. 

Refuzase pur şi simplu să se oprească din lucru. În loc 
de asta, îşi consumase toate zilele de concediu medical şi 
făcuse schimb de ture cu colegii când avusese nevoie. 

Nu spusese nimănui despre boală. Medicii nu se puneau 
de acord asupra următorilor paşi, însă totul arăta că 
tumorile erau, într-adevăr, benigne. Opiniile erau împărţite 
în privinţa unei intervenţii chirurgicale. Era sigură că 
medicii încă schimbau e-mailuri despre cazul ei. Ei nu-i 
rămânea decât să-şi păstreze calmul cât putea de bine în 
contextul acela. 

Era foarte probabil ca bunica ei să fi fost diagnosticată 
greşit. Probabil suferise de aceeaşi afecţiune, dar pe ea o 
ucisese. Oare urma Ísrún la rând? 

Simţea că trăieşte într-un vid din pricină că nu voia să 
discute despre asta cu nimeni în afară de medici. Toată 
iarna trăise sub semnul groazei dar, odată cu soarele care 
urca pe cer, lucrurile păreau mai luminoase. Şi totuşi, nu 
ştia ce putea să urmeze. 

Avea să fie greu, dar era hotărâtă să-şi înfrângă teama. 

Privi marea liniştită care strălucea în lumina soarelui de 


e 243 + 


noapte. Se gândi la cuvântul pe care-l folosea bunica ei 
când se lăsase brusc întunericul: „negura”. În ultimul an, 
de când fusese diagnosticată, trăise sub un nor negru. Dar 
acum, brusc, avea impresia că lumina zilei zdrobise 
negura, cel puţin pentru moment. 


e 244 œ» 


Seria 
Dark Iceland 


RAGNAR JÓNASSON 
negură 


„Soferul dubei, care poate că era chiar proprietarul casei, era 
intins pe jos. Nu se mişca. Qare-și pierduse cunoştinţa? Evan iși scoase 
centura de siguranţă și deschise portiera fără să oprească motorul. 
Baladele din alte vremuri zumzăiau in continuare din boxele 
minuscule ale mașinii, făcând intregul tablou să pară suprarealist. 

Evan incepu să alerge, apoi incetini când cuprinse cu ochii toată 
scena. 

Bărbatul era mort. În privința asta n-avea niciun dubiu. Trebuie să 
fi fost un bărbat, judecând după conformatie și părul tuns scurt. Dar îi 
era imposibil să-i identifice chipul. Îi fusese transformat intr-o 
explozie de sânge. 

Unde fusese cândva un ochi acum nu mai era decăt o orbită 
goală, Lui Evan i se tăie respiraţia. Se uita năucit la cadavrul din faţa 
lui, scotocind cu greu după telefonul mobil pe fundalul sonor al 
baladelor islandeze, care făceau notă discordantă.” 


Ragnar Jónasson - Negură 


„Cărțile lui Jónasson aurevitalizat genul Nordic Noir” 
Jake Kerridge, Sunday Express 


„Un amestec deosebit intre Nordic Noir și Epoca de Aur a prozei 
pohițiste... o scriitură economaă şi evocatoare, imbinată cu abile trucuri 


Se ppeiitetgitatia. Laura Wilson, Guardian 


„0 abordare modernă asupra unui mister in stilul Agathei Christie, 
inşelător şi cu turnuri ca deslalom....” sii Bata 


CRIME SCENE PRESS 


tota C n jaar aen cara 


e 246 œ»