Yrsa Sigurdardottir — Cenusa si pulbere

z Sa, ba $ 
oi aiat 


|. virtual projectou. 


SIGURDARDÓTTIR 


YRSA SIGURÐARDÓTTIR 


CENUȘĂ ȘI PULBERE 


Original: Aska [Ashes to Dust] (2010) 


Traducere și note de: 
ISABELLA PRODAN 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2011 


Ţin să le mulțumesc tuturor locuitorilor din Insulele Westmann 
care m-au ajutat să scriu această carte. Îi mulțumesc în primul 
rând Kristinei Jóhannsdóttir, care nu m-ar fi putut sprijini mai 
mult decât a făcut-o. Le mulțumesc și lui Sigmundur Gisli 
Einarsson, Ólafur M. Kristinsson și Árni Johnsen pentru ajutorul 
dat, precum și lui Gisli Baldvinsson, care a emigrat din Insulele 
Westmann. Niciunul dintre ei nu mi-a servit drept model pentru 
personajele din cartea de față. 


Îi dedic această carte editorului meu, Pétur Már Ólafsson, 
căruia îi mulțumesc din suflet pentru remarcabilul spirit de 
cooperare și răbdarea lui nesfârșită. 


- Yrsa 


Introducere 


Se gândise adesea că moartea era o opţiune dezirabilă. Însă 
în ziua aceea nu mai simţea la fel, fapt regretabil în lumina 
împrejurărilor. Când murise tatăl ei, după o luptă grea cu 
cancerul, se întrebase care este rostul lucrurilor pe pământ. 
„Cât de scurtă și de măruntă pare viaţa, în definitiv”, meditase 
ea. Tatăl ei fusese stâlpul micii familii din care făcea parte, însă, 
la câteva luni după moartea lui, abia dacă-și mai putea aminti 
cum arăta fără să se uite la o fotografie cu el. Și încă ea se 
numărase printre apropiații lui - ceilalţi cât de repede aveau să-l 
uite? Odată moarte și ea, și mama, și sora ei, n-avea să-și mai 
aducă aminte nimeni de el, ca și cum n-ar fi pus niciodată 
piciorul pe acest pământ. Gândul a adus-o în pragul disperării. 
Privindu-și viaţa de la cap la coadă, și-a dat seama că n-o să 
aibă cine să-i spună povestea. Că nimeni n-o să reușească 
vreodată s-o spună așa cum s-a întâmplat de fapt, așa cum își 
dorea. Nimeni n-ar fi putut să pună totul cap la cap, darămite să 
mai explice și lucrurile surprinzătoare care se întâmplaseră de 
curând. Totul se întuneca în jurul ei, dar a reușit să-și revină. 
Știa că, data viitoare când i se va mai întâmpla una ca asta, s-ar 
putea să nu mai facă faţă. 

Dacă n-ar fi fost așa de slăbită și de bulversată, ar fi putut 
măcar să se apere în loc să stea întinsă acolo, total 
neputincioasă. Probabil că i se dăduseră niște medicamente; 
starea de somnolenţă n-avea cum să fie firească. Pe noptieră se 
afla un flacon cu pastile, pe care nu-și amintea să-l fi pus acolo; 
privindu-l cu coada ochiului, și-a dat seama că era flaconul cu 
sedative puternice, pe care le adusese acasă după ultima 
operație. Luni întregi, flaconul zăcuse neatins în dulăpiorul ei cu 
medicamente; nici gând să-l fi pus ea acolo și, cu atât mai puţin, 
să fi luat o doză mare de pastile. Nu-și amintea să le fi înghiţit, 
deci mai mult ca sigur că-i fuseseră puse mai înainte în 
mâncare. Işi amintea mult prea bine gustul pastilelor, vinul pe 
care-l băuse n-ar fi putut în veci să-l mascheze. Senzaţia 
scârboasă de vomă pe care o simţea în gură nu era de la pastile 
- dar asta nu însemna nimic. A vomitat din nou și a închis ochii, 


4 


cu toate că se temea că nu va fi în stare să-i mai deschidă a 
doua oară. Teama ei s-a dovedit a fi în zadar, pentru că i-a 
deschis fără să vrea atunci când ceva îngrozitor de greu s-a 
lăsat asupra ei, făcând-o să scoată afară tot aerul din plămâni. 
Peste ochi i s-a așezat o mână rece ca gheaţa, iar lumina a 
dispărut. 

Inima, deja zbuciumată, a început să-i bată și mai tare când o 
altă mână s-a năpustit asupra gurii ei și a deschis-o, apoi niște 
degete și-au făcut loc, orbecăind, înăuntru. A dat din picioare în 
semn de protest. Limba i-a fost scoasă din gură, apoi a simţit o 
înțepătură. O căldură nesuferită i s-a răspândit prin limbă din 
locul împunsăturii și și-a dat seama că-i fusese injectat ceva în 
țesutul moale. După ce i-a dat drumul limbii, mâna a apucat-o 
de nas. 

Gândurile i s-au tulburat, i s-au încețoșat. Oare era posibil să 
fie într-un spital, sub îngrijirea unui doctor? N-avea putere să 
deschidă ochii și nu simţea niciun miros prin nas, acesta fiind 
strâns de mână. A sperat că era, într-adevăr, în spital. A auzit o 
șoaptă în ureche: „Liniștește-te, e aproape gata”. Să fi fost un 
doctor sau vreo asistentă? A încercat în zadar să-și aducă 
aminte cu cine fusese înainte s-o cuprindă ameţeala și să 
înceapă să vomite. Era sigură că știa, dar nu putea să-și 
amintească sub nicio formă numele sau chipul persoanei care 
venise în vizită. Din senin, și-a adus aminte că trebuia să 
cumpere un cadou pentru ziua surorii ei. Oare ce-ar fi putut să-i 
ia? Un pulover? Avea de unde alege, erau multe pulovere 
frumoase prin magazine. Apoi și-a dat seama că nu era nici 
locul, nici momentul potrivit să se gândească la așa ceva. De 
fapt, a realizat că nu știa nici unde se afla, nici cât era ceasul. 
Era zi sau noapte? Cât timp trecuse de când îi fusese făcută 
injecţia în limbă - dacă se întâmplase într-adevăr așa ceva? 
Nasul i-a fost eliberat, gura, redeschisă și degetele au alunecat 
iar înăuntru. Le-a recunoscut după gustul de săpun. li palpau 
limba și și-a dat seama că ceva nu era în regulă. A încercat să-și 
miște limba, dar n-a reușit. Oare făcuse un accident vascular? 
După simptome, așa s-ar fi zis. Ce altceva ar fi putut să fie? Nu 
era în stare să gândească. Deodată, degetele i-au apăsat limba 
puternic, răsucind-o și împingând-o forțat pe gât în jos. Se 
zbătea în zadar să-și elibereze limba din prinsoarea aceea 
mortală - strânsoarea nu slăbea deloc. Genunchii persoanei care 


5 


stătea deasupra ei îi blocaseră mâinile pe lângă corp. Disperată, 
a încercat să-și amintească tot ce știa despre accidente 
vasculare, dar nu și-a putut da seama dacă paralizia limbii era 
unul dintre simptomele specifice. 

Niște înjurături reţinute care veneau, parcă, din fundul unui 
butoi sau de la capătul unui tunel lung i-au răsunat în minte. Nu- 
și dădea seama dacă și le imaginase sau dacă fuseseră rostite 
cu adevărat de omul care-i maltrata gura. A încercat să îngaime 
ceva, așteptându-se ca glasul să-i sune la fel ca atunci când 
mergea la dentist - chiar așa, trebuia să-și facă o programare -, 
dar n-a reușit să scoată decât un geamăt care parcă venea din 
abdomen. In ciuda semnalelor repetate trimise de creier, limba 
refuza să se miște, făcând-o incapabilă să transforme sunetele 
în cuvinte. Dintr-odată, degetele i-au apăsat limba și mai tare. O 
simțea perfect, chiar dacă nu putea s-o miște. Când i-a fost 
împinsă pe gât în jos, a avut senzaţia că se îneacă. A făcut ochii 
mari și a rămas cu privirea ţintuită în familiarele plăcuţe ale 
tavanului. 

Degetele i-au eliberat limba, iar greutatea care-i apăsa 
stomacul și mâinile a dispărut, dar ea nu s-a simţit deloc mai 
bine. A încercat cu disperare să-și tragă sufletul, înnebunită de 
frică, s-a străduit să gândească limpede, dar n-a putut. Avea 
limba îndesată bine pe esofag în jos. Lovea salteaua neîncetat 
cu picioarele și se zvârcolea ca o nebună. Și-a încleștat mâinile 
pe pielea moale de pe gât și de pe obraji - poate reușea s-o 
găurească, să lase aerul să intre. 

Apoi totul s-a estompat și ea s-a stins, la fel ca tatăl ei. Numai 
că el, spre deosebire de ea, murise împăcat. Zgomotele 
îngrozitoare pe care le scotea în timp ce se chinuia să respire au 
încetat. Capul i-a căzut ușor într-o parte și a rămas nemișcată 
într-o baltă de sânge, cu o privire chinuită. Un timp a fost liniște, 
apoi cineva a pornit un CD-player aflat pe cealaltă noptieră și 
muzica a început să cânte. 

La scurt timp după aceea, vizitatorul a închis cu grijă ușa de 
la dormitor, dând dovadă de mult mai multă consideraţie decât 
afișase mai înainte. 


Capitolul 1 


Luni, 9 iulie 2007 


— Cum adică, Markus face curat în pivniţă? Asta-i bună! 
Adică, a ţinut morţiș să intre acolo înaintea oricui altcuiva doar 
ca să umble printr-o grămadă de nimicuri? 

Avocata Thóra Gudmundsdóttir i-a zâmbit politicos bărbatului 
care i se adresase, un arheolog pe nume Hjörtur Fridriksson, dar 
nu i-a răspuns la întrebare. Lucrurile scăpau de sub control. Nu 
se simţea bine deloc; mirosul de fum și cenușa răspândită în aer 
îi iritau ochii și nasul și se temea că acoperișul poate să se 
prăbușească dintr-o clipă-n alta. Ca să-și croiască drum prin 
casă până la ușa pivniţei, toți trei trebuiseră să treacă printr-un 
morman de grohotiș și cenușă, care acoperea covorul cu model 
alambicat exact în locul în care căzuse acoperișul. Asta o făcuse 
pe Thóra să-și ajusteze bareta elastică a căștii de protecţie, 
asigurându-se că era prinsă bine. Mutându-și greutatea de pe un 
picior pe altul, se uita stânjenită la ceas. Au auzit amândoi o 
bufnitură surdă venind dinspre pivniță. Ce tot făcea omul ăla 
acolo? Markus le spusese că durează puţin, dar nici ea, nici 
arheologul nu-și dăduseră seama ce înțelegea el prin „puţin”. 

— Sunt sigură c-o să apară dintr-o clipă-n alta, a zis ea cu 
jumătate de gură, uitându-se la ușa strâmbată, în speranţa că 
se va deschide și că-și vor putea încheia treburile acolo. 

S-a uitat instinctiv în sus, pregătită să sară numaidecât într-o 
parte, dacă tavanul ar fi dat semne de prăbușire. 

— Nu vă faceți griji, a zis Hjörtur, făcând un semn înspre 
plafon. Dacă era să cadă, ar fi căzut până acum. 

A scos un oftat și și-a trecut mâna peste obrazul neras. 

— Aveţi idee ce face acolo? 

Th6ra a clătinat din cap, neavând nici cea mai mică intenţie 
să discute despre planurile propriului client cu cineva care nu 
avea legătură cu cazul lui. 

— Măcar de ne-ar fi dat un indiciu, a zis Hjörtur. Ardem de 
curiozitate să aflăm despre ce e vorba. 

Apoi s-a uitat la Thóra. 


— Pun pariu că-i o chestie pornografică. Și ceilalţi cred la fel. 

Th6ra a ridicat din umeri. Până și ea se gândise la asta, dar nu 
avea o imaginaţie destul de bogată, ca să ghicească ce lucru ar 
fi putut fi atât de stânjenitor sau de dezgustător încât să nu 
poată fi arătat unui străin. Să fi fost un film cu aventurile 
sexuale ale proprietarului casei? Puțin probabil. În anii '70, 
puțini aveau camere de filmat, iar Th6ra se îndoia că pelicula 
folosită la vremea aceea ar fi putut rezista în urma dezastrului 
care se abătuse asupra Insulelor. lar Markus Magnusson, 
bărbatul care se afla în pivniţă, avea numai 15 ani pe vremea 
când casa fusese acoperită de lavă și cenușă și pesemne că nu 
știa prea multe despre filmat. Totuși, acolo jos, în pivniţă, se afla 
ceva pe care bărbatul căuta cu disperare să pună mâna înaintea 
lor. Thâra a oftat. Cum de ajungea mereu în preajma unor 
asemenea indivizi? Nu cunoștea niciun alt avocat care să se 
ocupe de cazuri atât de stranii și să aibă clienţi la fel de ciudațţi 
ca ai ei. Și-a propus să-l întrebe pe Markus ce-l făcuse să 
apeleze la mica ei firmă de avocatură, iar nu la una renumită, 
atunci când hotărâse să ceară în instanţă oprirea săpăturilor. 
Asta dacă avea să mai iasă vreodată din pivniţă! Și-a ridicat 
gulerul puloverului, acoperindu-și gura și nasul, și a încercat să 
respire prin el. Era ceva mai bine. Hjörtur i-a zâmbit. 

— O să vă obișnuiți, credeţi-mă, i-a spus el. Să sperăm totuși 
că nu va fi nevoie - pentru că o să vă ia câteva zile. 

Thóra a dat ochii peste cap. 

— La naiba, parcă s-ar muta în pivniţă, nu alta, a bombănit ea 
prin pulover. 

Apoi a lăsat gulerul în jos și i-a zâmbit lui Hjörtur. Îi mulțumea, 
astfel, că lucrurile decurseseră atât de bine până atunci, că 
putuseră să treacă la treabă fără să solicite un ordin de 
interdicţie. Oricum, ar fi fost o măsură temporară, pentru că 
Markus și familia lui nu mai puteau să revendice imobilul. Casa 
și toate bunurile aferente intraseră în patrimoniul Insulelor 
Westmann și decizia nu mai putea fi contestată, chiar dacă 
Markus făcuse încercări repetate în sensul respectiv. Îl avusese 
în vedere în special pe Hjörtur Fridriksson, omul care stătea 
lângă Thóra; Hjörtur administra un proiect numit Pompeii din 
Nord, care prevedea scoaterea la suprafaţă a mai multor case 
care fuseseră acoperite de cenușă după erupția din 1973 din 
insula Heimaey. De când preluase cazul, Th6ra vorbise des cu 


8 


Hjortur la telefon sau prin e-mail și i se părea a fi un om destul 
de agreabil. Arheologul era, în general, guraliv, dar părea să fie 
un om drept și, în plus, nu se mânia cu una, cu două. Hjörtur 
fusese pus la grea încercare de către Markus, care, în general, 
se purta ca un nemernic. Refuzase să-i dea avocatei până și cel 
mai mic indiciu cu privire la motivul pentru care se opunea 
scoaterii la suprafaţă a casei părinţilor lui, făcuse demersuri 
peste demersuri legate de încălcarea drepturilor de proprietate 
și o pusese pe Thóra în tot felul de situaţii complicate. După ce 
încercase să ajungă la o înţelegere cu el, fără să reușească însă, 
din cauza încăpăţânării lui Markus, se dăduse bătută și hotărâse 
să-l întrebe pe Hjörtur dacă, până una, alta, nu putea să se 
ocupe de scoaterea la suprafaţă a altor case. In mod clar, avea 
de unde să aleagă. Insă lui Hjörtur îi era imposibil să facă una ca 
asta, pentru că imobilul unde copilărise Markus era printre 
puţinele case din zonă făcute din beton, ceea ce însemna că era 
mult mai probabil să fi rezistat cumva cataclismului. lar scopul 
săpăturilor nu era acela de a scoate la iveală cine știe ce 
dărăpănătură. 

Thâra se apucase deja să cerceteze în detaliu care era cea 
mai bună modalitate prin care putea obţine un ordin de 
interdicţie împotriva săpăturilor, când și-a dat seama că pe 
Markus îl interesa numai pivniţa casei. În cele din urmă, au 
reușit să găsească împreună niște soluţii înțelepte. Hjörtur le 
propusese următoarea învoire: după ce scoteau casa la 
suprafață, Markus putea să descindă primul în pivniţă, de unde 
avea voie să ia tot ce-și dorea. După ce a cumpănit puţin 
lucrurile, clientul ei a fost de acord cu acel compromis, iar Thâra 
a răsuflat ușurată. Markus putea să acopere lejer cheltuielile 
unui litigiu nesfârșit, pentru că nu-și punea problema banilor. 
Familia lui deţinea una dintre cele mai mari companii de pescuit 
din Insulele Westmann. Cu toate că Thóra nu putea să se plângă 
că era plătită prost pentru serviciile ei, o deranja că trebuia să 
acţioneze împotriva dreptei ei judecăţi și într-un scop imposibil 
de atins. Așa că s-a simţit foarte ușurată când Markus a 
acceptat propunerea lui Hjörtur; apoi a făcut ultimele retușuri cu 
privire la detaliile delicate ale contractului, referitoare la cum 
urma să decurgă vizita lui Markus în pivniţă, la cum avea să li se 
garanteze că nimeni altcineva nu va intra acolo înaintea lui și tot 


așa. După semnarea contractului, nu le-a rămas decât să 
aștepte terminarea săpăturilor. 

Și iată-i acum la faţa locului, unde arheologul și avocata se 
holbau la o ușă strâmbată, iar un bărbat care în 1973 era doar 
un adolescent scormonea la subsol după un lucru foarte tainic. 

— Slavă Domnului! a spus Thâra când a auzit zgomot de pași 
pe scările care duceau în pivniță. 

— Măcar de-ar fi găsit ce căuta! a zis și Hjörtur, luminându-se 
la faţă. Să sperăm că n-o să iasă de acolo cu mâinile goale. 

Cu degetele împreunate, Thóra privea fix către ușă. 

Nerăbdători, și-au îndreptat amândoi privirile spre clanța care 
fusese apăsată, apoi s-au uitat neîncrezători la ușa care s-a 
crăpat foarte puţin. S-au întors unul spre altul, iar Thâra s-a 
aplecat în faţă și a rostit prin deschizătură: 

— Markus, a spus ea pe un ton calm, s-a întâmplat ceva? 

— Trebuie să vii încoace, i-a răspuns el. 

Vocea lui Markus suna ciudat și Th6ra nu-și putea da seama 
dacă era bucuros, dezamăgit sau trist. Lumina făcută de 
lanterna lui a răzbătut prin ușa crăpată, scânteind pe picioarele 
Thórei. 

— Eu? a întrebat ea, șocată. Să cobor acolo? 

S-a întors spre Hjörtur, care a ridicat din sprâncene. 

— Da, a răspuns Markus, la fel de laconic ca prima dată. Am 
găsit ceva și vreau să-ţi dai cu părerea despre asta. 

— Să-mi dau cu părerea? a repetat Thóra. 

Când nu mai știa ce să zică, avea obiceiul să repete vorbele 
celuilalt, ca să aibă timp să-și cântărească răspunsul. 

— Da, vreau să-mi spui părerea ta de avocată, a zis vocea de 
dincolo de ușă. 

Th6ra și-a îndreptat spatele. 

— Hai că-ţi zic eu, Markus, ce părere am despre asta, a spus 
Th6ra. Cam așa stă treaba cu avocaţii: nu suntem obligaţi să 
experimentăm pe pielea noastră lucrurile cu care ne 
confruntăm. Așa că n-am de ce să cobor acolo. Spune-mi care-i 
treaba și, când mă întorc la birou, în Reykjavik, o să-ţi comunic 
în scris ce părere am despre asta. 

— Trebuie să vii aici, jos, a zis Markus. Nu vreau să-mi 
comunici nimic în scris. E de-ajuns să-mi spui în cuvinte. 

Apoi a făcut o pauză și a continuat: 

— Te implor! Vino aici, jos! 


10 


Th6ra nu-l văzuse niciodată pe Markus așa de umil. De fiecare 
dată îi vorbise numai cu aroganță și încăpățânare. 

Hjörtur i-a aruncat Thârei o privire serioasă pe sub 
sprâncenele încruntate. 

— Haideţi să nu mai tărăgănăm lucrurile atâta! N-are ce să vi 
se întâmple acolo, jos. Și vreau să-mi termin și eu odată treaba 
aici. 

Th6ra a ezitat. Ce naiba putea să fie în pivniţă? Nu voia sub 
nicio formă să coboare în întunericul și-n aerul și mai îmbâcsit 
de la subsol. Pe de altă parte, era de acord cu Hjörtur, trebuiau 
să-și isprăvească odată treaba acolo. Așa că și-a făcut curaj. 

— Bine, fie, a încuviințat ea, învinsă, și a luat lanterna lui 
Hjörtur. Hai că vin! 

A deschis ușa mai mult, cât să aibă loc să intre, și l-a văzut pe 
Markus pe scări. Era livid ca un cadavru. De-abia îi putea 
deosebi chipul de casca albă pe care o purta pe cap. Thâra a 
încercat să nu facă presupuneri pripite, întrucât lanternele, 
singura lor sursă de lumină, răspândeau o strălucire fantomatică 
în jur. A înghiţit în sec. Acolo, jos, aerul era mult mai stătut și 
mai prăfos. 

— Ce vrei să-mi arăţi? a întrebat Thâra. Hai să terminăm 
odată cu asta! 

Markus s-a apucat să coboare scările prin bezna din jur. 
Lumina lanternei abia scânteia prin praful și cenușa din pivniţă 
și era imposibil să-ţi dai seama unde se termina șirul de trepte. 

— Nu știu cum să-ţi spun..., a zis Markus, pe un ton mult prea 
calm, coborând în continuare scările. Dar trebuie să mă crezi: nu 
asta căutam. Insă acum sunt mai convins ca niciodată că 
trebuie să faci rost de un ordin de interdicţie a săpăturilor și să 
soliciți reacoperirea casei. 

Th6ra și-a îndreptat lanterna înspre picioare, temându-se să 
nu facă vreun pas greșit și să se rostogolească pe scări. 

— E ceva râu aici, ceva de care n-ai știut? 

— Da, se poate spune și așa, a răspuns el. N-aș fi fost 
niciodată de acord cu continuarea săpăturilor, dacă asta aș fi 
ascuns. Să fie clar! 

Ajunsese jos. 

— Cred că am dat de belea! 

Th6ra a coborât și ea ultima treaptă și s-a postat lângă el. 


11 


— Ce vrei să spui prin „asta”? a întrebat ea, luminând 
încăperea din loc în loc. 

Deși nu distingea prea multe în jur, nu i se părea nimic 
suspect: o sanie veche, o colivie care nu era închisă bine, multe 
cutii și tot felul de nimicuri aruncate ici și colo, toate acoperite 
de praf și funingine. 

— Aici, a zis Markus. 

A condus-o până în dreptul unui perete despărțitor. 

— Crede-mă - n-am știut nimic despre asta. 

Apoi a îndreptat lanterna înainte. 

Th6ra s-a holbat la dușumea, dar n-a văzut nimic care ar fi 
putut să-l înspăimânte așa de tare pe Markus. A zărit doar trei 
movile de praf, pe deasupra cărora și-a plimbat lanterna 
ulterior. l-a luat un timp până și-a dat seama ce se afla în fața 
ochilor ei - moment în care de-abia a reușit să nu scape 
lanterna din mână. 

— Doamne, Dumnezeule! a zis ea. 

A plimbat lanterna rând pe rând pe deasupra celor trei 
chipuri. Obraji supţi, orbite goale și guri căscate; totul i-a amintit 
de fotografiile cu mumii pe care le văzuse odată pe National 
Geographic. 

— Cine sunt oamenii ăștia? 

— Habar n-am, a zis Markus, la fel de șocat ca ea. Dar la ce 
ne-ar ajuta acum să știm?! E clar că-s morți de ceva vreme. 

A ridicat o mână și și-a acoperit nasul și gura, deși cadavrele 
nu miroseau deloc, apoi a făcut o grimasă și și-a luat ochii de la 
ele. 

Th6ra, pe de altă parte, nu-și putea dezlipi ochii de pe 
rămășițele omenești. Markus nu exagerase deloc când îi 
spusese că dăduse de belea. 

— Păi, bine, și ce ascundeai aici, dacă nu asta? l-a întrebat 
Th6ra, peste măsură de uluită. Sper să ai o explicaţie bună 
pentru tot, atunci când o să afle lumea. 

Markus părea gata să obiecteze, când ea a adăugat în grabă: 

— Și nici să nu te gândești c-o să accepte cineva să acopere 
casa la loc, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa ceva este 
exclus, ai cuvântul meu! 

De ce trebuia să fie totul așa de complicat? Oare de ce nu se 
întorsese Markus din pivniţă cu un morman de fotografii 
pornografice vechi? A îndreptat lanterna înspre el. 


12 


— Hai, arată-mi ce căutai aici, i-a spus ea, cu o mimică ce 
vădea că era din ce în ce mai nervoasă. Ce poate fi mai rău de 
atât?! 

Markus a tăcut preţ de câteva clipe. Apoi a îndreptat lanterna 
spre un ungher din apropiere și și-a dres glasul: 

— Asta căutam, a rostit el, ferindu-se să privească în direcţia 
fasciculului de lumină. Pot să-ţi explic tot, a adăugat el, pe un 
ton iritat, fără să-și ridice ochii din pământ. 

— Isuse! a ţipat Thóra, scăpând lanterna, care s-a prăbușit 
zgomotos pe dușumea. 


13 


Capitolul 2 


Luni, 9 iulie 2007 


— Ca să fiu sincer, nici nu știu dacă e cazul să mă bucur sau 
nu c-aţi dat peste rămășițele astea chiar acum, când mai am 
puţin și ies la pensie. 

Polițistul se uita când la unul, când la altul. Thóra, Hjörtur și 
Markus îi zâmbeau toți, cu stângăcie. Se aflau la sediul poliţiei 
din Insulele Westmann, unde fuseseră nevoiţi să aștepte mult 
după inspectorul-șef, care stătea acum în fața lor. Era evident 
că bărbatul cercetase pivnita îndelung, că voise să vadă 
dovezile cu ochii lui înainte de a vorbi cu ei trei. 

— Numele meu e Gudni Leifsson. Mai am puţin și ies la 
pensie, după vreo patruzeci de ani de muncă, a zis el. 

Apoi și-a împreunat mâinile. 

— Bine-ar fi ca alţii să aibă o viaţă mai ușoară! 

Thâra s-a străduit să pară interesată de cariera lui, dar n-a 
reușit; ardea de nerăbdare să întrebe cât e ceasul, pentru că se 
grăbea să prindă ultimul avion spre Reykjavik. Ce pierdere de 
timp! 

— Dar ce să facem? Asta-i viața! 

Inspectorul a dat ușor din cap. 

— N-am văzut în viaţa mea așa ceva! 

Apoi a afișat un zâmbet crispat și a continuat: 

— O fi soarta, mai știi? Poate-i joacă vreo festă poliţiei din 
Reykjavik! 

Thâra a ridicat din sprâncene. 

— Poftim? a întrebat ea, cu toate că nu avea nicio poftă să 
prelungească discuția. Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu mă miră că întrebaţi. Nici nu mă așteptam ca o avocată 
din Reykjavik să știe cum merg lucrurile pe la ţară. 

Bătrânul i-a aruncat o privire plină de reproș, dar Thâra l-a 
ignorat. 

— Cu ceva timp în urmă, detectivii care primiseră posturi aici 
au fost trimiși pe insula principală, ca să reducem costurile. La 


14 


noi, fărădelegile sunt așa de banale, că nici măcar cheltuielile 
poliţiei nu-și au rostul. 

A zâmbit larg. 

— Asta până acum! 

S-a uitat la Markus cu subînțeles, apoi a continuat: 

— Trei cadavre și un cap de om, a zis el, scoțând un sunet 
dezaprobator. Cât ai fost mic, Markus, ai fost un drac de copil, 
dar nu ţi se pare că ai cam întrecut limita? Să furi rubarbă e una, 
dar să omori oameni... 

Markus s-a aplecat în faţă și a spus, cu o mimică sinceră: 

— Jur că nu știu absolut nimic despre cadavrele astea! N-am 
nicio legătură cu ele! 

Apoi s-a lăsat din nou pe spate, cu o expresie de om vizibil 
satisfăcut, și și-a curăţat praful de pe mâneci. 

Thâra a oftat apăsat, intervenind înainte ca Markus să se 
apuce să spună că singura lui legătură era cu capul de om. 

— Înainte de a merge mai departe, aș vrea să știu care e 
rostul acestui interogatoriu. E vorba de o procedură formală? 

Dacă era așa, s-a gândit ea - fără să zică nimic cu voce tare -, 
ar fi fost ridicol ca Markus și Hjörtur să fie interogaţi amândoi 
deodată. Interesele lor erau total diferite. 

— Dacă-i așa, ţin să vă aduc la cunoștință, în calitate de 
avocată a lui Markus, că procedura mi se pare contestabilă. 

Inspectorul Leifsson și-a încreţit buzele și a tras aer printre 
dinţi, ca și cum ar fi vrut să și-i curețe. 

— Doamnă avocat, poate că-n Reykjavik vă faceţi treaba 
altfel, a spus el, cu răceală în glas. Probabil că faceţi totul „ca la 
carte”, cum se spune, deși nimeni n-ar putea spune despre ce 
carte e vorba, de fapt. Dar aici eu dictez. Și dacă vreau să port o 
discuţie cu dumneavoastră, cum fac acum, de pildă, o s-o port! 
Nu strică nimănui! Și cu atât mai puţin lui Markus, clientul 
dumneavoastră. 

Apoi i-a zâmbit Thârei, însă glacial. 

— Asta dacă nu credeţi cumva că are ceva pe conștiință. 

Inspectorul s-a uitat la Markus. 

— Din câte am văzut, cadavrele zac acolo de multă vreme. l-o 
fi omorât pe oamenii ăia din pivniţă pe vremea când de-abia îi 
dădeau tuleiele? 

A făcut o pauză, privind-o pe Thóra de sus. 


15 


— Totuși, ceva îmi spune că nu-i așa. Sper că vom găsi o 
explicaţie logică pentru nenorocirea asta. De fapt, speram c-o să 
putem lămuri lucrurile fără atâtea formalităţi. Dar, din câte văd, 
m-am înșelat. 

Thóra l-a apucat pe Markus de umăr. 

— AȘ dori să vorbesc cu clientul meu înainte să mergem mai 
departe cu investigația, după care o să facem totul ca la carte, 
adică fără ascunzișuri. 

Gudni a ridicat din umeri. Din câte și-a dat seama Thóra, se 
ținea bine pentru un om de vârsta lui; era cât se poate de 
dichisit și avea părul destul de des. | se părea că seamănă cu 
Clint Eastwood și tare și-ar mai fi dorit să-i înfigă o scobitoare în 
colțul gurii, pentru ca asemănarea să fie deplină. Inspectorul a 
fixat-o o clipă cu privirea, ca și cum i-ar fi citit gândurile, apoi s- 
a întors către Markus. 

— Markus, amice, ești sigur că asta-ţi dorești? l-a întrebat el 
pe bărbatul care stătea mut lângă Thóra. 

Încurcat, Markus s-a foit în scaun. În fața lui se afla figura 
autoritară din vremea copilăriei lui, care-i amintise că furase 
legume - adică planta aia pe care o menţionase bătrânul poliţist 
la începutul conversaţiei - din grădinile oamenilor. 

— N-am făcut nimic! a bâiguit el, uitându-se într-o parte, la 
Th6ra. Chiar trebuie să trecem prin formalităţile astea? 

Th6ra și-a tras sufletul. 

— Markus, amice, a zis ea, cu calm, sperând că apelativul va 
avea același efect asupra lui ca atunci când i-l adresase 
inspectorul. În pivniţă, m-ai rugat să te ajut. Exact asta fac 
acum! Hai să ieșim puţin pe hol, să vorbim pe îndelete. Apoi ești 
liber să decizi ce-i de făcut. Cu alte cuvinte, ești liber să mergi 
acasă cu inspectorul Leifsson și să-i răspunzi la întrebări după ce 
vă așezați comod la masa din bucătărie, alături de nevasta și 
pisica lui. 

— Soţia mea a murit, a zis Gudni, pe un ton rece. Și n-am 
pisică, ci un câine. 

În tot acest timp, Hjörtur nu a spus nimic, urmărind discuţia în 
tăcere. Când a vorbit în sfârșit, cuvintele lui au făcut-o pe Thóra 
să creadă că era genul de om care detestă conflictele chiar și 
din poziţia de observator tăcut. 

— Cred că ar fi bine să vă potoliţi un pic. Apoi o să vă spun și 
eu ce mă preocupă, a zis el, privindu-l plin de speranță pe 


16 


Gudni. M-aș bucura să terminăm repede cu toată treaba asta. 
Dacă nu mă întorc degrabă la birou, colegii vor crede c-am păţit 
ceva. Știu c-am fost în casa pe care ați împrejmuit-o cu cordon 
și trebuie să fi auzit și ei că s-a întâmplat ceva acolo. 

Gudni s-a uitat la Hjörtur, fără să spună nimic. Thóra s-a 
gândit că momentele acelea de tăcere erau, probabil, arma lui 
secretă din timpul interogatoriilor. Poate spera că oamenii din 
jur se vor apuca să-și dea drumul la gură, ca să spargă liniștea 
stânjenitoare. Insă arheologul n-a căzut în capcana lui. După o 
clipă de tăcere, pe chipul lui Gudni a apărut un zâmbet glacial, 
apoi a spus: 

— Dacă-i așa, să știi, dragă Hjörtur, că n-aş vrea să-i fac pe 
colegii tăi să-ţi scrie necrologul. 

Inspectorul-șef și-a luat privirea de la arheologul care, de 
stânjeneală, se înroșise tot și s-a uitat la Thâra. 

— Mergeti! Afară, pe hol, o să puteţi vorbi în liniște. 

Le-a făcut un semn cu mâna către ușă. 

— Noi suntem aici, dacă binevoiţi să ne onoraţi cu prezenţa 
dumneavoastră. 

In timp ce Thora și Markus se îndreptau către ieșire, Gudni a 
adăugat: 

— Dar să uiţi de cină, Markus, că n-am de gând să te poftesc 
în casa mea. 

— Ce-i în capul tău? a șuierat Thóra, printre dinţi, imediat ce 
au ieșit din birou. Te-ai dus acolo după un cap retezat și crezi că 
acum poți să stai bine-mersi la taclale cu poliția, fără să-ți 
cunoști situaţia legală?! lţi dai seama că puteai să intri în 
ditamai încurcătura? 

Markus a părut supărat pentru o clipă, dar apoi mâhnirea lui 
s-a transformat în resemnare. 

— Tu nu știi cum merg lucrurile pe-aici. Omul ăsta face legea 
în Insule. El și nimeni altcineva. Or mai fi și alți polițiști prin 
zonă, dar el e ăla care taie și spânzură. De multe ori rezolvă 
cazurile fără să le facă probleme celor implicaţi. Eu zic că e bine 
să vorbesc cu el ca de la om la om. După ce-o să audă ce am de 
spus, o să-mi facă viaţa ușoară. Mai ales că n-am greșit cu 
nimic. 

Th6ra a simţit nevoia să dea din picioare de frustrare, dar s-a 
mulțumit să strângă din pumni și apoi să bată darabana pe 
perete, cu subiînţeles. 


17 


— Gudni n-o să se ocupe prea mult de cazul ăsta. Cadavrele și 
capetele retezate nu sunt de competenţa departamentelor mici 
de poliție, indiferent cât de influenţi sunt unii ofițeri în jurisdicția 
lor. O putea el să se ocupe de cazuri după legea lui, când vine 
vorba de un furt de rubarbă, dar acum vorbim de cu totul 
altceva. Eu zic că, la cât de gravă și de neobișnuită e situaţia 
asta, pe de-a-ntregul, cazul nu va fi preluat de Departamentul 
de Investigaţii Criminalistice din Selfoss, care se ocupă, în 
general, de cazurile astea aici, în Insule. Va ajunge direct în 
atenţia poliţiei din Reykjavik și a laboratorului de criminalistică 
de acolo, iar ei sigur n-or să trateze problema ca Gudni. E treaba 
ta ce faci, dar cred că ţi-ar prinde tare bine să faci lucrurile cum 
se cuvine. Dacă dai un interogatoriu informal, polițistul poate 
folosi tot ceea ce spui în tribunal. Și cel mai grav e că Hjörtur 
poate să confirme tot ce ai zis. Nu te joci cu așa ceva! 

— Dar parcă Gudni zicea că Departamentul de Investigaţii 
Criminalistice și-a închis birourile din Insule, a spus Markus, 
care, spre liniștea Thórei, părea că într-un final devenise mai 
interesat de situaţia lui. 

— Cu sau fără reprezentanţe aici, Insulele Westmann tot intră 
în jurisdicția celor de la DIC și a Laboratorului Criminalistic. 
Detectivii pot foarte bine să se urce într-un avion, să aterizeze 
aici și să întoarcă situaţia pe toate feţele. 

— Am înţeles, a spus Markus, cu glas domol. 

Th6ra a oftat. li era milă de omul din faţa ei, care era atât de 
diferit de ea. Se părea că toată încăpăţânarea, duritatea și 
mojicia pe care le afișase Markus înainte dispăruseră. Nu exista 
niciun dubiu că fusese de-a dreptul șocat de descoperirea din 
pivniţă; Thóra nu s-a îndoit nicio clipă de el când i-a spus că nu 
văzuse niciodată până atunci nici cadavrele și nici capul retezat 
după care coborâse în pivniţă. În toată învălmășeala care se 
crease după ce ieșiseră din pivniţă și-i spuseseră lui Hjortur să 
sune la poliţie, ea nu avusese când să-i ceară explicaţii cu 
privire la situația aceea paradoxală. Văzând expresia 
contorsionată întipărită pe chipul capului lipsit de corp - care 
parcă avea și limba scoasă -, Thóra simţise că se sufocă, așa că 
nu fusese în stare să vorbească cu Markus atunci. 

— Acum, ce-ar fi să-mi spui de ce erai așa de nerăbdător să 
cobori în pivniţă după un cap despre care, din câte spui, nu știai 


18 


nimic? M-am tot chinuit să găsesc o explicație pentru asta, dar 
recunosc că nu-mi trece nimic prin minte. 

A făcut o pauză scurtă și l-a privit pe Markus direct în ochi. 

— După ce o să aud ce ai de zis, o să așteptăm aici în liniște 
până iese Hjörtur, apoi o să mergem înapoi în birou ca să vedem 
dacă Gudni are de gând să treacă la un interogatoriu formal sau 
dacă o să lase asta în grija celor care vor prelua cazul. 

— Bine, a răspuns Markus, trăgând aer în piept. Probabil că e 
mai bine ca tine. 

Th6ra era încântată de schimbarea lui de atitudine, deși nu 
știa dacă avea să-l țină mult. 

— Mai înainte însă, trebuie să înţelegi că, atunci când tu îi 
spui ceva lui Gudni, iar eu te întrerup, trebuie să taci din gură și 
să mă lași pe mine să vorbesc. Asta e valabil și dacă te sfătuiesc 
să nu răspunzi la o anumită întrebare. 

— OK, a spus Markus. Am înţeles, să trăiţi! 

Apoi i-a zâmbit cu tristețe. 

— Dacă m-ai fi ajutat și când am intrat în încurcătura aia cu 
rubarba! M-au pus să culeg studenița din curtea școlii noapte de 
noapte, o lună-ntreagă! 

Th6ra i-a zâmbit și ea, apoi s-a uitat cercetător în jur, ca să fie 
sigură că niciunul dintre subordonații lui Gudni nu trăgea cu 
urechea. 

— Hai, acum să auzim ce e cu acel cap după care ai coborât, 
cu atâta naivitate, în pivniţă. 

e 

Gudni s-a rezemat de speteaza scaunului și a scos ultima 
foaie de hârtie dintr-o mașină de scris electrică și veche. A 
așezat-o cu grijă cu faţa în jos deasupra celorlalte foi pe care le 
pusese deja unele peste altele, apoi le-a luat pe toate în mână și 
le-a ordonat. Apoi le-a pus pe masă, ca să le citească Thóra și 
Markus. 

— Mai legal de-atât nici că se poate! Citiţi-le! Și, Markus, dup- 
aia ar fi ideal să semnezi declaraţia, ca să terminăm odată cu 
toate formalităţile astea, să poată răsufla ușurată și avocata ta. 

Th6ra i-a aruncat lui Gudni un zâmbet de complezență. N-o 
interesa câtuși de puţin că nu-i convenea procedura de lucru, 
atâta timp cât interesele clientului ei erau apărate. In cele din 
urmă, lucrurile decurseseră satisfăcător, după părerea ei. 
Markus fusese chestionat în calitate de suspect, așa cum era de 


19 


așteptat, având în vedere circumstanţele. Partea cea mai 
importantă a fost că nu se pripise să răspundă la întrebări și nici 
nu exagerase cu detaliile, deci n-a intrat într-o încurcătură și 
mai mare. 

— Aţi menţionat întocmai cele declarate de clientul meu? N- 
ați pus nimic în plus, nu-i așa? a întrebat ea, bucurându-se că 
avea ocazia să fie și ea răutăcioasă cu Gudni. 

— Da. În mare, astea au fost declaraţiile, a răspuns el, 
sarcastic. 

Apoi și-a împreunat mâinile și s-a aplecat în față. 

— Rezumând raportul poliţiei, înțeleg că evenimentele s-au 
petrecut în felul următor, a spus el, uitându-se la Markus. În 
seara zilei de 22 ianuarie 1973, Alda Thorgeirsdâttir te-a 
contactat și te-a rugat s-o ajuţi să scape de o cutie. Cum erai 
îndrăgostit de ea, pentru că era de departe cea mai frumoasă 
fată din Insule, ai luat cutia fără să-i ceri nicio explicaţie. Ai dus- 
o la tine în pivniță, gândindu-te că vei găsi o ascunzătoare mai 
bună dup-aia. Dar n-ai mai reușit, pentru că exact în noaptea aia 
a avut loc erupția, ai fost trezit din somn de părinţii tăi și te-ai 
îmbarcat împreună cu mama și fratele tău pe un vas care a 
plecat spre insula principală. Pe vas, te-ai întâlnit din nou cu 
Alda, iar când te-a întrebat dacă ai scăpat de cutie și ce-ai făcut 
cu ea, i-ai spus adevărul: că, în febra lucrurilor, ai lăsat cutia în 
pivniţă. N-ai întrebat-o pe Alda ce se afla în cutie, pentru că nu 
voiai s-o superi, că doar era o fată drăguță și tot așa. 

Gudni a rânjit în direcţia lui Markus, care s-a înroșit în obraji. 

— Apoi, vreme de vreo 30 de ani, nu s-a mai întâmplat nimic. 
De curând, când s-a lansat proiectul Pompeii din Nord, Alda te-a 
sunat. Te-a implorat să împiedici scoaterea casei la suprafaţă 
din cauza cutiei care se afla în pivniţă. Evident că nu i-ai cerut 
nici de data asta o explicaţie. Asta înseamnă că încă mai ești 
îndrăgostit de ea? 

Markus s-a înroșit iar. 

— Nu, nu-i asta. Pur și simplu, nu mi-a trecut prin cap s-o 
întreb când am vorbit. 8 

— Nu contează, a spus Gudni, și apoi a continuat povestea. In 
cele din urmă, ţi s-a aprobat cererea de a cobori în pivniţă și de 
a lua de acolo ceea ce căutai. Când i-ai spus Aldei de asta, s-a 
liniștit. Aveai de gând să iei cutia și să i-o duci ei, așa cum te 
rugase. Numai că s-a întâmplat ceva: în pivniţă, te-a lovit 


20 


curiozitatea și ai vrut să vezi ce e în cutie și, uite-așa, te-ai trezit 
că din cutie a căzut un cap retezat, care s-a rostogolit pe 
dușumea. Exact în momentul ăla ai dat cu ochii, pentru prima 
oară în viaţa ta, de trei cadavre care nu se aflaseră acolo în 
noaptea aia fatidică de acum vreo treizeci de ani. 

— De fapt, capul nu s-a rostogolit, a spus Markus, vădind, în 
mod curios, o mimică jignită. Când am văzut ce era în cutie, am 
fost atât de șocat, că mi-a scăpat din mână. A căzut și a aterizat 
acolo unde se află acum. Nu s-a rostogolit. De fapt, mi se pare 
că i-am dat și una cu piciorul, grăbit cum eram să ies afară de 
acolo, dar nu sunt sigur. Oricum, a aterizat lângă cadavre; și 
atunci le-am văzut, iar nu mai înainte, pentru că acolo, jos, era 
întuneric. 

Thóra l-a întrerupt pe Markus înainte să se apuce să descrie 
cu lux de amănunte parcursul capului pe dușumeaua din 
pivniță. 

— Oricum, Markus, cred că e preferabil să citești foile astea, 
chiar dacă Gudni a făcut un rezumat bun; și-apoi poate să-și 
vadă fiecare de drum. După declarația asta, poliţia va trebui să 
se ocupe și de alte lucruri. Bănuiesc că veți lua legătura cu Alda, 
întrucât se pare că știe mai multe decât Markus despre acest 
cap. 

S-a uitat la ceas. Cu puţin noroc și cu puţină bunăvoință din 
partea Celui de Sus, încă mai putea prinde ultimul avion spre 
casă. Se părea că Markus va scăpa de acuzaţii, chiar dacă cei de 
la DIC aveau să-l contacteze mai târziu. Thâra a sperat că Alda 
va confirma declaraţia lui Markus. Altfel, situaţia lui avea să se 
înrăutăţească destul de mult, atât în privința capului, cât și a 
celor trei cadavre. Insă Alda sigur avea să confirme șirul 
evenimentelor și să clarifice treaba cu capul. Th6ra s-a uitat cu 
coada ochiului la ceas, apoi la Markus, care încă zăbovea asupra 
primei pagini a raportului întocmit de inspector. S-a rugat ca 
zborul să aibă întârziere. 


21 


Capitolul 3 


Marti, 10 iulie 2007 


Unele zile din viața Thórei erau puţin mai proaste decât 
celelalte; într-o zi proastă, de exemplu, era nevoită să se 
întoarcă din drum după ce plecase la muncă, pentru a opri 
cafetiera; ori primea un telefon de la școală, prin care era 
anunțată că trebuia să se ducă s-o ia pe Sóley, fiica ei, căreia 
începuse să-i curgă sânge din nas în pauză. Avea însă și zile 
foarte proaste, când expira termenul de plată a facturilor și se 
strica bancomatul; ori când alimenta mașina cu motorină, când 
aceasta mergea, de fapt, pe benzină și tot așa. In zilele acelea 
toate mergeau pe dos - și la birou, și acasă. Nici nu se făcuse 
douăsprezece, când Thâra și-a dat seama cât se poate de 
limpede că urma să aibă o zi plină de ghinioane. Dimineaţa, a 
răscolit prin toată casa după cheile de la mașină, găsindu-le, în 
cele din urmă, printre lucrurile împrăștiate din camera fiului ei, 
Gylfi. Apoi, a văzut că frigiderul era aproape gol, iar pâinea cu 
care Thóra avusese de gând să-i pregătească S6leyei micul 
dejun era mucegăită. Cu o noapte în urmă, când venise acasă 
de la aeroport, Thóra intenţionase să treacă pe la un magazin să 
cumpere câte ceva de mâncare, numai că avionul aterizase așa 
de târziu, că nu mai găsise niciun magazin deschis. Lucrurile n- 
au stat mai bine nici la birou, pentru că totul era dat peste cap: 
computerul nu mergea, deoarece furnizorul de servicii de 
internet făcea „ajustări la router”; iar telefonul nu funcţiona din 
cauza unui electrician foarte zelos, care venise să facă reparaţii 
la etajul lor și tăiase din greșeală un cablu de care n-ar fi trebuit 
să se atingă. Așa că, în cea mai mare parte a dimineții, nimeni 
n-a putut lua legătura cu oamenii din cealaltă parte a lumii 
decât sunându-i de pe propriile telefoane mobile. Asta a 
supărat-o pe Bella, secretara, care a refuzat să-și folosească 
mobilul în scop de serviciu, pentru că angajatorul nu-i plătea 
factura. Bragi, partenerul de afaceri al Thârei, i-a împrumutat 
Bellei propriul mobil, însă cu o vădită reţinere. Numai Dumnezeu 
știa cum avea să se comporte Bella cu cei care aveau să sune 


22 


pe telefonul lui; secretara nu era deloc renumită pentru 
atitudinea ei prietenoasă. 

Imediat după restabilirea conexiunii telefonice, a sunat 
Markus. După ce a schimbat câteva vorbe de complezenţă cu 
Thóra, a trecut direct la subiect: 

— Alda nu-mi răspunde la telefon, a spus el. 

Auzindu-i glasul, Th6ra și-a dat seama că era foarte neliniștit. 

— Markus, parcă ne înţeleseserăm că nu vei încerca să iei 
legătura cu ea înainte s-o interogheze poliţia. S-ar putea 
interpreta că vrei să-i influenţezi mărturia. Și asta ne mai 
lipsește acum! 

Th6ra știa prea bine că el voia să se asigure că femeia îi va 
confirma declaraţia, dar se îndoia că putea să schimbe cu ceva 
mărturia Aldei printr-un simplu telefon. Femeia avea fie să 
spună adevărul, fie să mintă ca să-și salveze pielea. Când dau 
de greu, majoritatea oamenilor preferă să-și salveze pielea. 

— Dar mi se pare așa de ciudat, a zis Markus. Am sunat-o 
destul de des în ultima vreme și mi-a răspuns întotdeauna foarte 
prompt la telefon. lar când nu poate să-mi răspundă, mă sună 
înapoi destul de repede. Nu m-a lăsat niciodată baltă, ca acum. 

A ezitat un moment, apoi a continuat: 

— Poate că mă evită pentru că nu vrea să-mi susțină 
declaraţia. Ce zici? 

Thóra era convinsă că Markus avea dreptate, dar nu voia să-l 
îngrijoreze și mai mult. Bineînţeles că lucrurile ar fi putut fi 
explicate și altfel, dar părea puţin probabil. 

— Cred că ar trebui să rămânem calmi până aflăm ceva sigur. 

S-a uitat la ceas. 

— Probabil că poliţia a contactat-o deja, deși n-aș putea spune 
dacă a și interogat-o. Dacă nu-ţi confirmă declaraţia, detectivii o 
să ia din nou legătura cu tine, iar atunci ești îndreptăţit să-mi 
ceri iar ajutorul. Fie că Alda îţi confirmă sau nu spusele, poliția 
tot o să te cheme pentru un alt interogatoriu, așa că, în cazul 
ăsta, îţi recomand să rămâi calm. 

Markus a tras aer adânc în piept. 

— Alda nu m-ar arunca în gura leului. 

— Sunt convinsă că știi tu ce spui, a răspuns Thâra, gândindu- 
se că Androcle spusese, probabil, același lucru despre romani cu 
veacuri în urmă, chiar înainte să fie îmbrâncit în arena cu lei. 
Sigur, aș putea să-l sun pe amicul nostru, Gudni, și să încerc să 


23 


aflu ce se întâmplă. Nu știu dacă o să-mi spună ceva, dar, la cât 
îi displac lui formalităţile, n-ai de unde să știi - poate o să-mi 
vândă un pont. 

— Crezi că încă se mai ocupă de caz? a întrebat Markus, cu 
speranţă în glas. L-aș putea suna chiar eu, n-ar fi o problemă. 

— Nu, să nu care cumva să faci asta, a zis Thóra repede. Nu 
vreau să vorbești cu el în absenţa mea. Dumnezeu știe la ce-aţi 
putea ajunge! O să vorbesc eu cu el. Chiar dacă poliţia din 
Reykjavik e implicată în investigaţie, sigur o să-l ţină la curent 
cu progresul cercetărilor. Doar e terenul lui! 

— N-ar fi bine să mai încerc să dau de Alda între timp? a 
întrebat Markus. 

— Îţi recomand s-o lași baltă, a răspuns Thâra, pe un ton 
ferm. 

Apoi a cugetat o clipă și a întrebat: 

— Când ai vorbit ultima dată cu ea? 

— Am vorbit puţin la telefon alaltăieri seara, a răspuns 
Markus. Cu o noapte înainte să ajungem noi în Insule. l-am spus 
că am primit, în sfârșit, permisiunea să intru în casă. 

— Am înțeles, a zis Th6ra. A, și încă ceva, înainte să-l sun pe 
inspectorul Leifsson. Crezi că Alda știa ceva despre cadavrele 
astea trei? Crezi că ar putea fi implicată cumva în moartea lor 
ori în moartea bărbatului decapitat? 

Th6ra se îndoia că mai pusese vreodată în viaţa ei o întrebare 
atât de stupidă. 

— N-avea cum, a zis Markus. Suntem de-o vârstă - ea avea 
cincisprezece ani când a avut loc erupția. Nu era în stare să 
omoare nici măcar o muscă. Și nici acum nu e. Așa că mă 
îndoiesc că știa c-o să dau peste trei cadavre în pivniţă. Probabil 
că nu se aștepta nici măcar să descopăr capul din cutie. Dac-ar 
fi știut ceva despre cadavre sau dac-ar fi avut vreo legătură cu 
ele, sunt convins că ar fi insistat și mai mult să opresc 
săpăturile. Ori, cel puţin, m-ar fi avertizat cumva. 

— Da, așa s-ar zice, a spus Thâra, cu prudenţă în glas. Doar 
că e puţin cam mare coincidenta să descoperi la un loc o cutie 
cu un cap retezat și trei cadavre. 

— Ei bine, s-au întâmplat și lucruri mai ciudate de-atât, a spus 
Markus, vizibil ofensat. 

— Eşti sigur? a urmat replica Thórei. 


24 


Nu-și putea imagina nici pe departe un lucru la fel de straniu 
precum acela. Și-au luat la revedere, apoi Thâra s-a dus să-și 
pună o ceașcă de cafea. Simțea nevoia să se înzdrăvenească 
puţin înainte de a-l suna pe inspectorul Leifsson. 

e 

Gudni Leifsson a stins lanterna și a coborât în pivniță. 
Fasciculele iluminatoarelor pe care le instalase acolo poliția din 
Reykjavík băteau exact spre locul unde fuseseră descoperite 
cadavrele; și erau atât de puternice, încât luminau întreaga 
pivniţă. Gudni s-a îndreptat spre cel care conducea investigația, 
un tânăr supărător de tânăr care, cu o seară înainte, când 
brigada de polițiști din Reykjavik aterizase acolo cu un avion 
mic, i se prezentase ca fiind Stefân. Era clar, venise vremea ca 
Gudni să iasă la pensie. | se întâmpla mult prea des să cunoască 
alți detectivi care nici măcar nu văzuseră lumina zilei când își 
începuse el cariera. Gudni se uita ţintă înainte. 

— Ce părere aveţi despre asta? a întrebat el, pe un ton calm, 
fără să se complice cu vorbe de complezenţă, ba chiar fără să-i 
arunce o singură privire colegului lui. 

Stefân s-a întors spre el, ca să vadă cine i se adresase. Pe 
chipul lui a apărut imediat o urmă de iritare, fapt care i-a 
confirmat lui Gudni propriile bănuieli: polițiștii din Reykjavik nu 
voiau ca prostovanii de la ţară să-și bage nasul în munca lor de 
cercetare de la locul faptei. Stefân abia binevoise să-l asculte pe 
Gudni când îi vorbise despre progresele recente ale 
investigaţiei, în timp ce se aflau în mașină și se îndreptau spre 
casa părinţilor lui Markus, împreună cu alți polițiști necunoscuți, 
chiar mai tineri ca Stefán. Ofițerii care-i însoţiseră nu scoseseră 
un cuvânt tot drumul, din câte constatase Gudni. 

— Nu-i așa că lucrurile parcă-s puţin mai clare acum, decât la 
început? a întrebat el apoi, fără să ţină cont de iritarea tânărului. 

— Încă nu știm nimic, a răspuns Stefân, răsucindu-se pe 
călcâie și plecând de lângă Gudni, ca să-i supravegheze pe 
polițiștii care-și vedeau de treabă. De ce-ar fi mai clare? 

— Mă rog, a zis Gudni, pe un ton calm, voiam să zic că poate 
rămășițele astea sunt ale unor hoţi ghinioniști care au rămas 
blocaţi aici în timpul erupției și s-au sufocat. Ale unor oameni 
care, probabil, au vrut să profite de moment și să jefuiască locul 
în tihnă. Casa asta n-a fost acoperită de cenușă în prima noapte 
în care a izbucnit erupția, așa că orice ticălos ar fi avut vreme să 


25 


ajungă aici de prin alte părţi și să facă o „curăţenie” generală 
prin cartier. Plus că toţi știau de erupție, că doar s-a scris despre 
asta în toate ziarele din lume. 

Stefân s-a uitat uluit la Gudni. 

— Vă bateţi joc de mine, a zis el, făcând un semn în direcţia 
celor trei cadavre așezate unul lângă altul, cu faţa în sus. Cum 
vă imaginați scena? Aerul a devenit irespirabil, iar hoţii au dat 
buzna în pivniţă, să se întindă și ei puţin și să ia o gură de aer 
proaspăt? Pentru că nu prea cred că le-a trecut prin cap că vor 
găsi cine știe ce lucruri de preţ aici, jos. 

S-a întors din nou spre subordonații lui, ca să-i supravegheze. 

— In general, oamenii care mor sufocaţi sunt descoperiţi 
stând cu fața în jos, dacă nu cumva s-au sufocat în somn. Se 
zbat, se târăsc. Nu se așază bine-mersi la rând și nici nu le 
zboară capetele de pe umeri. 

A făcut un semn înspre locul unde se afla capul, numai că 
acesta fusese deja luat de acolo. 

— Intr-o bună zi, o să vă daţi seama că nu există lucruri 
absolute, a răspuns Gudni, imperturbabil. Nu ne rămâne decât 
să sperăm că faimoasa Alda are o explicaţie bună - măcar în 
privinţa capului. Aţi luat legătura cu ea? 

— Din câte știu eu, n-a reușit nimeni să dea de ea, a răspuns 
Stefân, fără ca măcar să se uite la Gudni. 

Stefân nu era nici pe departe primul orășean neobrăzat cu 
care se ciorovăise Gudni. 

— O să mai încercăm să dăm de ea, să sperăm c-o să reușim 
în cursul zilei de azi. Apoi o să am o vorbă și cu Markus 
Magnússon, tipul care a venit aici după tărtăcuţă. 

— Să înţeleg că vă referiţi la „cap”, l-a corectat Gudni. Totuși 
vorbim despre un cap de om - nu despre o „tărtăcuţă”! 

Stefân l-a săgetat pe Gudni cu o privire care-ar fi putut vădi 
orice, mai puţin încântare. 

— Cap, tărtăcuţă, dovleac - tot aia e! Oricum, mă îndoiesc că 
acest Markus a fost pe deplin sincer cu privire la ce s-a petrecut 
aici. Am senzaţia că declaraţia lui e și mincinoasă, și prostească. 

— Asta pentru că e un prost, a răspuns Gudni. Așa a fost 
dintotdeauna. 

Apoi și-a aprins lanterna, s-a întors cu spatele și a luat-o pe 
scări în sus, fără să-și ia la revedere. 


26 


Dis a claxonat și a ridicat ochii deasupra volanului, ca să 
privească afară prin parbriz. Casa mică din capătul străzii părea 
să fie pustie. S-a lăsat iar în scaun. Oare ce-o fi fost în capul 
Aldei? Nu venise la muncă de două zile. Nimic dubios până aici, 
tot omul răcește din când în când, numai că Aldei nu-i stătea în 
fire să nu răspundă la mesaje sau să nu dea un telefon, ca să 
anunţe că a păţit ceva. Alda era conștiinciozitatea în persoană; 
nu întârzia niciodată la muncă și era întotdeauna dispusă să 
rămână peste program, la nevoie. Puţine asistente aveau 
calitatea asta, iar Dis știa prea bine că, fără Alda, și ei, și lui 
Agust le-ar fi fost mult mai greu la muncă. O plăteau bine și, 
până mai ieri, dosarul ei profesional fusese impecabil. Așa că le 
era cu neputinţă să înţeleagă de ce nu sunase să-i anunțe că nu 
poate veni la muncă, mai ales că programaseră patru intervenții 
chirurgicale pentru ziua aceea. Dis și Agust, doctori amândoi, 
trebuiseră să se asiste unul pe altul, să se ocupe de operaţii 
împreună, iar nu pe rând, ca atunci când îi ajuta Alda. Din cauza 
asta, fuseseră nevoiţi să anuleze mai multe consultații, 
recurgând până și la ajutorul anestezistului, pe care-l chemaseră 
pentru intervenţii. În mod clar, asta le strica reputaţia. Fără doar 
și poate, era ceva dubios în toată treaba, așa că Dis se hotărâse 
să dea o fugă până la Alda acasă în pauza de prânz, ca să vadă 
dacă era acolo. S-a uitat încă o dată prin geam și s-a întrebat 
dacă era posibil să i se fi întâmplat ceva femeii. Alda era singură 
și nu avea copii, așa că ar fi putut foarte bine să zacă moartă în 
casă, că nimeni nu și-ar fi dat seama prea curând de asta. Disa 
coborât din mașină. 

A mers până în dreptul garajului care despărțea locuința Aldei 
de casa vecină și s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din ușa 
vopsită în maro. | s-a părut că distinge vag Toyota verde și nouă 
a Aldei, iar ăsta era un semn rău. Alda n-ar fi plecat prea 
departe fără mașină, iar dacă era, într-adevăr, acasă, lui Dis i se 
părea destul de bizar că nu luase legătura cu nimeni. Femeia s-a 
îndreptat spre ușa de la intrare. A apăsat insistent butonul 
soneriei, ascultând ţârâitul care răsuna necontenit înăuntru. A 
luat mâna de pe buton și și-a lipit urechea de ușă, în speranţa c- 
o va auzi pe Alda, dar n-a dibuit nicio mișcare prin casă. Insă era 
destul de sigură că se auzea un radio. Și-a lipit urechea și mai 
bine de ușă, iar pe cealaltă a astupat-o cu mâna. Da, într- 
adevăr! Se auzea chiar și melodia de la radio. Era un cântec pop 


27 


vechi și ieftin, despre un băiat care-și striga tatăl. Dis și-a 
îndreptat spatele și și-a încruntat sprâncenele. S-a gândit că era 
foarte ciudat că lucrase cu Alda șapte ani la rând și că habar n- 
avea ce fel de muzică asculta. Dintr-un motiv sau altul, nu 
vorbiseră niciodată despre asta. A pus mâna pe clanță și a 
apăsat. Ușa era deschisă. 

— Alda! a strigat ea prin ușa întredeschisă. 

Niciun răspuns - numai vocea tristă a cântăreţului deja uitat, 
care-l implora pe tatăl lui să-l aștepte. Dis a împins ușa până s-a 
deschis de tot. A intrat în casă și a strigat din nou: 

— Alda, ești acasă? 

Niciun răspuns. Melodia s-a terminat, reîncepând iar peste 
câteva secunde. Probabil că era pe un CD, iar CD-playerul era 
setat să repete cântecul. Posturile de radio încă nu binevoiau să 
difuzeze aceeași melodie de mai multe ori la rând. Dis s-a 
apropiat ușor de scări, ca să urce la etaj. Dacă se îmbolnăvise, 
Alda era, cel mai probabil, sus, în dormitorul ei. Dis fusese în 
casa ei o singură dată, cu câteva luni mai înainte, când Alda îi 
invitase pe ea, pe Ágúst și pe soţii lor la cină, dar stătuseră cu 
toţii numai la parter. Cina fusese ireproşabilă, așa cum se 
așteptaseră: cu mâncare bună și cu un vin excelent, totul servit 
cu mult bun-gust. Dis și-a amintit că o surprinsese foarte tare să 
afle că Alda nu mai avusese pe nimeni după divorț, care 
survenise înainte ca Alda să-și înceapă munca la cabinetul de 
chirurgie plastică. Asistenta era o femeie foarte agreabilă, în 
vârstă de aproape cincizeci de ani; se menţinuse bine și era 
caldă, voioasă și politicoasă. Dis a strigat-o încă o dată pe Alda 
înainte să urce scările. Niciun răspuns. Muzica, în schimb, se 
auzea tot mai clar cu fiecare treaptă pe care-o urca. A pășit cât 
mai încet cu putinţă, sperând ca Alda să fie întinsă în pat și să 
doarmă pe fundalul acelei melodii triste. 

Vocea sentimentală a cântăreţului răzbătea prin ușa deschisă 
pe jumătate. Dis a strigat-o din nou pe Alda, de data asta însă 
mai încet. Nu voia s-o sperie - fie că dormea, fie că, poate, se 
îmbrăca. Prin ușa crăpată, Dis a văzut că razele soarelui luminau 
un colț de pat acoperit cu lenjerie brodată. A împins ușa cu 
piciorul și a dus mâna la gură, văzând ce se afla în dormitorul 
principal. Muzica venea de la CD-playerul așezat pe noptieră, 
alături de care se afla o sticlă goală de vin, o sticluță de 
medicamente, desfăcută, și o seringă. In mijlocul patului zăcea 


28 


Alda. Dis n-a avut nevoie să facă apel la cunoștințele ei 
medicale, ca să-și dea seama că era inutil să încerce s-o 
resusciteze. 


29 


Capitolul 4 


Marti, 10 iulie 2007 


Th6ra s-a rezemat din nou de speteaza scaunului și a oftat, 
încercând să-și dea seama pe cine ar fi fost mai bine să roage s- 
o ia pe fiica ei, Sóley, de la școală - pentru a doua oară la rând. 
Din start, mama ei era exclusă. O ajutase și cu o seară înainte, 
când Thóra întârziase cu plecarea din Insulele Westmann; în 
plus, părinţii ei erau în drum spre teatru. Mama ei avea să-i 
reproșeze până la capătul zilelor că ratase ocazia de a vedea un 
spectacol pe care-l așteptase cu sufletul la gură de luni de zile. 
Era vorba de un fel de documentar dramatizat, despre 
nedreptăţile la care erau supuse femeile în vremurile moderne. 
Thóra a zâmbit. Tatăl ei i-ar fi fost etern recunoscător dacă l-ar fi 
salvat de la reprezentaţia cu pricina, dar a hotărât totuși să nu 
le strice planurile. Dezamăgirea mamei ar fi ţinut mult mai mult 
decât recunoștinţa tatălui. 

S-a hotărât să-l sune pe fostul ei soț. Hannes n-avea să fie 
prea încântat. Munca unui doctor de gardă nu era cu nimic mai 
puţin solicitantă decât cea a unui avocat, iar zilele de lucru erau, 
pentru amândoi, lungi și grele. Chiar dacă îi lua pe copii la el o 
dată la fiecare două week-end-uri și, uneori, când avea timp, o 
ruga să-i lase mai mult în grija lui, Hannes nu era, în general, 
foarte doritor să aibă grijă de ei pe nepusă masă. Se căsătorise 
din nou, iar viaţa lui gravita mai mult în jurul soţiei și al nevoilor 
lor. Viaţa Thorei, pe de altă parte, gravita în jurul tuturor, mai 
puţin în jurul ei; în ultima vreme, își petrecuse aproape tot 
timpul muncind, având grijă de copiii și de nepotul ei care 
împlinise de curând un an. De fapt, de când cu nepotul, se 
pricopsise și cu un al patrulea copil - nora ei. Sigga avea 17 ani 
și era cu un an mai tânără decât fiul ei, Gylfi, dar amândoi erau 
cam la fel de imaturi. Într-un fel sau altul, proaspeţii părinţi 
reușiseră să rămână împreună și după momentul nefericit când 
ea rămăsese gravidă, lovindu-se amândoi de griji demne de 
niște oameni în toată firea. O săptămână din două stăteau toți 
trei cu Thóra; în restul timpului, fata își lua copilul - dar nu și pe 


30 


Gylfi - și se ducea acasă la părinţii ei. Relaţia lui Gylfi cu părinţii 
Siggăi era rece; se părea că nu-l puteau ierta pentru sarcina 
prematură a fiicei lor. Asta nu era un secret pentru nimeni, cu 
atât mai puţin pentru Gylfi, așa că Th6ra era bucuroasă că fiul ei 
prefera să rămână acasă de fiecare dată când Sigga mergea la 
ai ei. În felul ăsta, Thóra reușea să-l ţină pe Gylfi un pic mai mult 
prin preajmă și să se ocupe în continuare de educaţia lui, pe 
care o întrerupsese când băiatul sporise accidental populaţia de 
pe glob. 

Thóra a pus receptorul la ureche și, în timp ce forma numărul, 
a aranjat o fotografie înrămată, cu nepotul ei. În cele din urmă, 
băieţelul fusese botezat Orri, după nenumărate alte propuneri 
înaintate de tinerii părinţi, care încă o făceau pe Thora să se 
zgribulească. Micuţul era fermecător: blond, cu ochii mari și încă 
bucălat, cu toate că nu mai sugea de mult la biberon. Thâra se 
topea de drag când îl vedea și era nerăbdătoare să aibă din nou 
grijă de el săptămâna viitoare, cu toate că nivelul stresului din 
casă creștea considerabil odată cu revenirea mamei și a fiului 
ei. l-a zâmbit băiețelului din fotografie și și-a încrucișat degetele 
când a auzit că, în sfârșit, îi răspunsese cineva la telefon. 

— Bună, Hannes! Ai putea să-mi faci o favoare? Nu pot s-o iau 
pe S6ley de la școală... 

e 

De pe terenul de joacă, fetita a văzut ambulanța apropiindu- 
se de casă. S-a răsucit în leagăn și și-a dat drumul, rotindu-se în 
semicerc. Era bucuroasă că nu se auzeau sirenele, pentru că 
dacă s-ar fi auzit ar fi însemnat că situaţia era gravă. Poate că, 
pur și simplu, doamna căzuse și-și rupsese piciorul. Și prietena 
ei își rupsese piciorul odată și fusese dusă la spital cu o 
ambulanţă. În timp ce se gândea la toate aceste lucruri, Tinna 
își umfla obrajii, apoi scotea aerul afară. Obraji grași. Obraji 
supți. Obraji grași. Obraji supţi. Apoi a încetat să se mai joace 
de-a umflatul și dezumflatul obrajilor, căzând pe gânduri. lată 
dovada că nu era neapărat nevoie să mănânce, ca să se 
îngrașe. Și aerul o putea îngrășa. A devenit serioasă. Totul era 
plin de aer. Aerul învăluia întreaga lume și nu avea cum să se 
ferească de el. Trebuia să se străduiască să respire mai puţin. 

Când s-a auzit o bufnitură surdă dinspre ambulanţă, Tinna și-a 
îndreptat atenţia într-acolo. Spera că va ieși cineva din casă, să 
poată afla și ea ce se întâmplase; până atunci însă, se 


31 


mulțumea să ia aminte la freamătul din jur; era mai bine decât 
nimic. Însă casa o intriga mai mult - poate că arestaseră vreun 
criminal acolo, înăuntru, dar nu putea să vadă nimic din cauza 
pereţilor. Dacă ar fi fost subţiri, poate c-ar fi văzut prin ei, așa 
cum, într-o bună zi, poate avea să reușească să vadă prin ea 
însăși. A aruncat o ocheadă înspre casă, sperând că va distinge 
lucrurile mai clar, dar degeaba. Totuși, ceva tot se întâmpla 
acolo: prima mașină a poliţiei care venise avusese sirena 
pornită. Când prietena ei își rupsese piciorul în curtea școlii, nu 
sosise nicio astfel de mașină, așa că era puţin probabil ca poliţia 
să fi venit acasă la doamna din cauza vreunui accident. Dacă 
era vorba de o spargere, Tinna spera că poliţia îl va închide pe 
hoţ. Doamna era amabilă și nu merita să păţească nimic rău. 
Leagănul a scârțâit. Fata a văzut doi bărbaţi care au ieșit din 
ambulanță, luând o targă din spate. A oftat. Asta nu era un 
semn bun. Când avea s-o mai întâlnească pe doamna acum? 
Poate că urma să stea mult timp în spital. Ultima dată când 
Tinna a fost în spital, s-a întors acasă abia după patruzeci de 
zile. Dar n-avea importanţă. Merita așteptarea. | se întâmplase 
adesea să aștepte și mai mult de câteva luni pentru un lucru sau 
altul. Pentru lucruri care contau cu adevărat. 

Tinna s-a ridicat în picioare în leagăn ca să vadă mai bine. S-a 
ținut bine de lanțuri, fiind ameţită, pentru că se ridicase prea 
repede. Ca întotdeauna, senzația neplăcută a dispărut imediat 
ce a închis ochii. Și-a amintit că era bine să ameţească, pentru 
că era aproape ca și cum ar fi murit, iar asta însemna că 
organismul ardea calorii. Când Tinna a deschis ochii la loc, a 
văzut că oamenii cu targa intraseră în casă și că afară nu mai 
mișca nimic. Ambulanţa era parcată chiar în faţa casei, așa că 
nu putea întrezări ușa. S-a înălțat cât a putut de mult, ca să 
vadă dacă era deschisă, dar n-a reușit. Oare ar fi fost mai bine 
să plece acasă sau să aștepte până o scoteau pe doamna afară? 
Nu se grăbea să ajungă acasă; n-o aștepta nimeni, mama ei 
lucra până la cinci și nu se învoise deloc, chiar dacă Tinna avea 
liber de la școală, pentru că se făcea ședință cu personalul. N-o 
aștepta nimeni acasă. 

S-a lăsat pe vine și, când a dat să se ridice, și-a făcut vânt în 
leagăn, chiar dacă nu asta fusese neapărat intenţia ei. li plăcea 
să simtă aerul jucându-i-se prin păr, așa că și-a luat puţin mai 
mult avânt, dar s-a oprit numaidecât, când și-a amintit că aerul 


32 


nu-i făcea bine. Inima îi bătea din cale-afară de tare când a 
încercat să domolească leagănul. De îndată ce s-a oprit, s-a 
simţit mai bine și s-a gândit la ce urma să-i spună doamnei, cum 
avea să-i dea de înțeles că știa cine este cu adevărat. Tinna a 
zâmbit în sinea ei. Doamna avea să fie surprinsă, dar, fără doar 
și poate, și încântată. Încă-și amintea foarte bine cât de mult se 
întristase doamna când taică-său reacţionase atât de urât la 
spusele ei. Taică-său era un mare prost! Un prost cu capsa pusă 
și, pe deasupra, și beţiv; n-o înțelegea deloc, la fel ca maică-sa. 
Ea era încă și mai rea, nu știa nimic altceva în afară de mâncare 
și iar mâncare și-i spunea mereu Tinnei că trebuia să se 
hrănească, adesea cu lacrimi în ochi. Așa că Tinna abia aștepta 
să meargă la taică-său o dată la fiecare două week-end-uri, 
pentru că el nu ridica nicio pretenţie. Ce-i drept, îi spusese și el 
că trebuia să mănânce, dar nu stătuse ca maică-sa s-o 
păzească, să vadă dacă mănâncă sau nu. lar ei îi convenea de 
minune așa. Lui taică-său îi păsa atât de puţin de ea, că nici 
măcar nu se prinsese că Tinna auzise tot ce se întâmplase între 
el și doamna aceea, când venise în vizită. Fata se strecurase în 
casă fără ca taică-său și musafira să-și fi dat seama de asta, iar 
tonul furios pe care vorbea taică-său a făcut-o să umble și mai 
atent, să nu atragă atenţia asupra ei. Știa prea bine să se facă 
nevăzută, mai ales că ăsta era țelul ei: în cele din urmă, voia să 
devină invizibilă. Dacă și-ar fi atins deja țelul, ar fi putut să se 
bage între amândoi și să le analizeze mimica și gesturile în timp 
ce se certau. Dar încă nu era așa de bună la asta, așa că s-a 
furișat în camera de zi și a tras cu urechea la discuția lor. Când 
au terminat, Tinna s-a strecurat afară fix după ce a ieșit doamna 
din casă și s-a prefăcut că de-abia atunci sosise. Taică-său a 
poftit-o înăuntru mai posac ca niciodată, dar ea s-a purtat ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic; în cele din urmă, tatăl și-a 
revenit, nearătându-se interesat de nimic altceva în afară de joc 
și de televizor. 

Nici doamna, nici taică-său nu și-au dat seama că se furișase 
în casă și trăsese cu urechea la discuţia lor; poate că doamna 
nici n-avea habar de existenţa ei. Spre deosebire de taică-său 
însă, ea avea să se bucure că Tinna auzise tot ce se petrecuse 
între ei și sigur avea să-și dorească s-o cunoască mai bine. 
Tinna îi aflase numele și numărul de telefon de pe un bileţel pe 
care-l lăsase femeia la plecare pe masă, pentru taică-său, ca s-o 


33 


poată suna mai încolo. Dar nu fusese atât de ușor, pentru că 
taică-său rupsese bileţelul în bucăţi, pe care apoi le azvârlise pe 
jos, Tinna fiind nevoită să le adune și să le pună cap la cap, ca 
să poată citi ce scria pe bileţel. După ce a descifrat numele și 
numărul de telefon al doamnei, fetei i-a fost ușor să dea de ea. 
Tinna mersese de multe ori până la ea acasă doar ca să 
păzească locul, fără să știe în mod deosebit de ce și ce spera să 
descopere acolo. Cu o seară înainte se întâmplase, în sfârșit, 
ceva, iar Tinna luase seama la tot, plină de curiozitate. De fapt, 
nu se petrecuse mare lucru, dar poate că totul avea să capete 
sens mai târziu. Și-a amintit de bilețelul care zburase în bătaia 
vântului și se prinsese în tufiș. Tinna îl luase și-l ascunsese bine 
la ea acasă. Era important, știa sigur asta - doar că nu-și dădea 
seama prin ce și în ce fel conta. Dar totul avea să capete sens 
într-o zi. 

S-a așezat din nou jos în leagăn, trecându-și coatele delicate 
pe după lanţurile ruginii. Mirosul de fier pe care l-a simţit în 
palme i-a adus aminte de vara trecută, când încercase să se dea 
cu leagănul peste bară, convinsă că așa avea să ardă foarte 
multe calorii. Chiar și acum mai avea o cicatrice urâtă pe laba 
piciorului drept, pentru că strădania ei se sfârșise foarte prost. 
Pe atunci, aerul n-o făcea mai grasă, ci mai slabă. Totul era așa 
de încurcat - regulile se schimbau mereu, iar Tinna trebuia să 
fie întotdeauna cu ochii-n patru, dacă nu voia să devină grasă, 
mai grasă, cea mai grasă. 

A ciulit urechile când a auzit vocile bărbaţilor răzbătând până 
la ea de peste drum. S-a ridicat iarăși în picioare în leagăn, ca să 
vadă dacă o băgau pe femeie în ambulanţă; acum însă a fost 
mai precaută, să nu care cumva să ameţțească și să cadă. Nu 
voia să rateze nimic. Mai întâi a zărit un poliţist care i-a depășit 
pe paramedici și a deschis ușa ambulanţei. Paramedicii l-au 
urmat cu tot cu targă. Văzând asta, fata a înțepenit. Le-a 
aruncat o privire și s-a cutremurat. Oare ce se întâmpla? Oare 
doamna era bolnavă și oamenii o înveliseră ca să nu răcească? 
Tinna a sărit din leagăn și a alergat spre trotuar. Polițistul care 
ţinea deschisa ușa ambulanţei a văzut-o și i-a făcut semn să 
plece. 

— Nu-i de tine aici. Du-te acasă! i-a strigat el. 

Tinna n-a zis nimic. Nu-i plăceau figurile autoritare masculine, 
fie că era vorba de doctori, directori de liceu, șoferi de autobuz 


34 


sau de alţi bărbaţi care-o puneau la punct într-un fel sau altul. 
Însă atunci a simţit că polițistul nu era propriu-zis acolo, că nu 
avea nimic cu ea. | se părea că omul se asemăna cu o imagine 
3D de pe un ecran, că era mai puţin real decât paramedicii la 
care ea se tot holba. Tinna a rămas cu gura căscată, uitându-se 
țintă la cearșaful alb sub care se afla femeia de pe targă. Nu se 
mișca. Femeia nu răcise. Murise. lar odată cu ea murise și 
speranţa Tinnei pentru o altă viață, mai bună, în care avea să fie 
frumoasă și adorată. Femeia putea să-i facă pe oameni frumoși. 
Așa zisese. Tina s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la fugă fără să 
se gândească încotro avea s-o apuce. Dacă alerga destul de 
repede, poate reușea să-și alunge gândurile și să scape de 
ideea îngrozitoare că taică-său ar fi putut să-i facă vreun rău 
femeii. Nu c-ar fi fost prima dată. Ori poate că fusese mâna 
musafirului care se furișase afară din casă și căruia-i scăpase 
bileţelul. Tinna și-a alungat toate gândurile din minte, 
concentrându-se numai asupra faptului că ardea calorii. De-ar fi 
ars toate! 
e 

— Și ziceți că-i moartă, a repetat Gudni, încruntându-și 
sprâncenele, în semn de precauție. 

A lăsat pleoapele în jos și s-a frecat cu mâna pe frunte. 
Interlocutorul se afla la celălalt capăt al firului, aşa că nu trebuia 
să-și ascundă expresia de pe chip, deși, la începutul carierei, 
fusese instruit să rămână cât mai inexpresiv cu putință, ca să nu 
bănuiască nimeni ce gândea. Lui Gudni nu-i fusese niciodată 
foarte greu să facă asta, dar, uneori, îi prindea bine să rămână 
de unul singur și să-și arate fățiș dezamăgirea sau, mai rar, 
bucuria. 

— Cum a murit? 

— Încă nu s-a făcut autopsia, dar se pare că s-a sinucis, i-a 
răspuns Stefân. 

Din vocea lui nu se înțelegea prea bine dacă întâmplarea i se 
părea plictisitoare sau tragică ori dacă-l lăsa de-a dreptul rece. 
Poate că poliția din Reykjavik avea zilnic de-a face cu întâmplări 
de genul acela. k 

— Bănuiesc c-o să aflăm mâine. Nu știu nimic mai mult. Insă, 
de vreme ce mi s-a comunicat asta, m-am gândit că e bine să vă 
țin la curent. Evident că n-am fost eu la fața locului, așa că nu 
știu mai multe acum. Plec mâine și poate că o să aflu mai multe. 


35 


— Unde a fost găsită? a întrebat Gudni. 

Nu s-ar fi gândit niciodată că Alda ar fi fost în stare de un gest 
așa de disperat, dar, cu toate acestea, o cunoscuse îndeaproape 
numai în copilărie și-n tinerețe. Nu-i lipsise nimic, fusese și 
frumoasă, și deşteaptă. Bineînţeles, lucrurile ar fi putut să se 
schimbe cu timpul și poate că viaţa ei luase o turnură neplăcută. 
S-a rugat să nu fi fost așa, dar, în caz contrar, spera sincer că 
soarta ei nu avea nicio legătură cu lucrurile petrecute cu multă 
vreme în urmă în Insule. 

— Acasă la ea, a zis Stefân. A găsit-o colega ei, din câte am 
înţeles. S-a dus să vadă de ce nu venise la muncă. 

— Asta complică puţin cazul cadavrelor din pivniţă, a zis 
Gudni. 

A tăcut o clipă, apoi a adăugat: 

— Și nu neapărat pentru că Alda nu mai poate confirma 
mărturia lui Markus. 

— Nu, a spus Stefân, concis. N-am apucat s-o interogăm. N- 
am reușit să dăm de ea, dar, când vom afla data exactă a 
morţii, s-ar putea să apară o problemă nouă: dacă a încercat 
sau nu să scape de interogatoriu. 

— In cazul ăsta, probabil c-ar fi lăsat un bilet sau orice altceva 
care să-l scape pe Markus de suspiciuni, a zis Gudni. Ar fi crud 
să-l lase să poarte toată vina pentru asta, dacă a avut ceva 
murdar de ascuns. Au fost prieteni buni, din câte am înţeles, și 
probabil că Alda știa foarte bine că numai ea îi putea confirma 
povestea. Oare e posibil să nu fi știut nimic despre declaraţia lui 
și despre cadavrele descoperite? 

— Habar n-am, a pufnit Stefán. Încerc să nu-mi dau cu 
presupusul când investigația e încă la început. Nu știm nici 
măcar care e cauza morţii. La cum arată lucrurile acum, se pare 
că și-a luat viaţa cu mâna ei, dar, cine știe, poate că e vorba de 
cu totul altceva - de un accident sau de ceva mai grav. Mâine o 
să-i percheziţionăm casa. Cine știe ce-o să mai descoperim! 

— Să sperăm că nu alte cadavre, a zis Gudni. Asta numai 
dacă nu e vorba de corpul bărbatului decapitat. 

A zâmbit. 

— Să nu uitaţi de pivniţă! 

A închis și a rămas cu ochii pironiţi asupra telefonului de pe 
masă. Lucrurile n-aveau nicio noimă. 


36 


Th6ra a pus jos plasa cu alimente și a început să-și caute, 
bâjbâind, mobilul. Melodia soneriei se auzea înăbușit și încerca 
să-și amintească dacă-și pusese telefonul în buzunarul drept sau 
stâng al gecii ori dacă-l îndesase în geantă. In cele din urmă, a 
dat peste el în buzunarul stâng, printre monede și chitanțe vechi 
de card. A văzut că pe ecranul mobilului era afișat numărul lui 
Markus și a hotărât să nu răspundă. Putea să mai aștepte până 
dimineață. A pus telefonul pe masă și s-a apucat să așeze în 
dulap mâncarea pe care o cumpărase în drum spre casă. In 
curând, aveau să sosească Hannes și Sóley; o scăpase de-o 
grijă, ba chiar acceptase bucuros propunerea ei, oferindu-se s-o 
ducă pe fiica lor la înot. Thâra a sperat că așa aveau să decurgă 
lucrurile în viitor: că relaţia ei cu fostul soț avea să prindă, în 
sfârșit, un contur mai prietenos, mai degajat. 

Telefonul a scos un semnal acustic. In loc să-l ia de pe masă și 
să citească mesajul, Thóra și-a văzut în continuare de așezatul 
alimentelor, apoi a aprins cuptorul. A citit instrucțiunile de 
preparare de pe pachetul cu lazane congelate și le-a băgat în 
cuptorul rece, contrar recomandărilor producătorului. Intr-un 
final, tot aia avea să iasă: o mâncare caldă, chit că o băga în 
cuptorul preîncălzit sau rece. După aceea și-a luat telefonul, s-a 
dus în camera de zi și s-a trântit pe canapea. Mesajul era de la 
Markus. „Alda e moartă. Poliția vrea să ne întâlnim mâine. Sună- 
mă, te rog!” 

Thóra a oftat adânc. Se părea că Markus avea să mai fie 
clientul ei o vreme. S-a ridicat în picioare și l-a sunat. Fie el era 
cel mai ghinionist om din ţară, fie în spatele acelor lucruri se afla 
altceva, mult mai grav. 


37 


Capitolul 5 


Miercuri, 11 iulie 2007 


Markus și-a trecut, agitat, mâinile prin păr. Nu era prima oară 
când Thora se afla în biroul ei alături de un client disperat, așa 
că știa cum să-l ia. Era aproape inutil să-i spună că va fi bine, că 
nu avea niciun motiv să-și facă griji, pentru că totul se va 
termina în curând și așa mai departe. Discuţiile de genul acela 
erau, în general, departe de adevăr și nu ajutau la nimic altceva 
decât la amânarea inevitabilului. Tocmai se întorseseră de la 
poliție, unde Markus dăduse un interogatoriu care nu decursese 
rău, dar nici foarte bine. Markus întâmpinase cu răceală cererea 
poliţiei de a le furniza probe biologice, dar, în cele din urmă, se 
calmase și le dăduse atât probe de păr, cât și de salivă. 

— Partea bună, Markus, e că ţi-au pus foarte puţine întrebări 
despre relaţiile tale anterioare cu Alda. Fie cred că a murit de 
moarte bună, fie nu te suspectează pe tine pentru moartea ei. 

L-a privit cu un aer dur. 

— Partea proastă însă e că acum Alda nu mai poate confirma 
că ai spus adevărul despre capul din cutie. 

— Nu mai spune! a mârâit Markus. 

Thóra nu i-a luat în seamă tonul sarcastic. 

— Eşti sută la sută sigur că n-aţi discutat niciodată despre 
asta prin e-mail sau în prezenţa altor oameni care te-ar fi putut 
auzi vorbind cu ea? De pildă, în prezenţa colegilor tăi de muncă? 

Markus administra o companie care comercializa piese pentru 
utilaje și motoare navale, și cu toate că Thóra n-avea idee 
despre funcţionarea unei astfel de afaceri, știa că lui Markus îi 
mergea bine și că avea mulţi angajaţi. Probabil că erau niște 
oameni conștiincioși, pentru că Markus nu părea să fie 
indispensabil la muncă; nu fusese niciodată nevoit să amâne 
sau să anuleze vreo întâlnire cu Thâra sau cu altcineva implicat 
în caz, din cauza muncii. 

— Nu m-a auzit nimeni, a spus Markus, pe un ton hotărât. 
Vorbeam cu Alda mai ales la telefon și numai în particular. Nu 
prea ne întâlneam regulat și, în general, nici în prezența 


38 


altcuiva, iar în rarele ocazii când se mai aflau și alţii prin jur nu 
discutam despre asta. lar e-mailul îl folosesc numai pentru 
probleme de muncă. Nu sunt genul care primește pe e-mail 
bancuri sau poze cu pisicuţe. 

Thóra nici nu se gândise c-ar putea fi. 

— Deci n-a auzit nimeni conversațiile voastre? 

Markus a dat din cap, enervat. 

— Nu. 

— Când le-ai spus polițiștilor că Alda te-a sunat cu o noapte 
înainte să mergem noi în Insule, au părut foarte încântați. De 
vreme ce ţi-au pus foarte multe întrebări despre apelul ăla, 
probabil că ai sunat-o cu puţin timp înainte să moară. 

Thóra a răsfoit copia declaraţiei lui Markus, care-i fusese 
înmânată după interogatoriu. 

— Ai zis că Alda vorbea ciudat, că era mai indispusă și mai 
abătută ca de obicei și că te-ai gândit că era agitată fie pentru 
că urma să cobori în pivniţă în dimineaţa următoare, fie pentru 
că era cineva cu ea și nu putea să-ți vorbească degajat. Și ai 
mai spus că erai la volan și că n-ai putut să discuţi prea mult cu 
ea. 

— Pur și simplu, așa mi s-a părut. N-a zis nimic care să-mi dea 
de înţeles că ar fi fost cu cineva - doar că mi s-a părut că-mi 
vorbea reținut. 

— Te întreb asta pentru că poate a auzit cineva fără să vrea 
ultima voastră discuţie și ar putea confirma că Alda a amintit de 
descinderea ta în pivniţă. Ne-ar fi de folos, mai ales dacă a zis 
ceva de cutie și de faptul că ţi-a dat-o ţie. 

Thóra i-a zâmbit încurajator lui Markus, dar el i-a aruncat o 
privire mânioasă. 

— Chiar dacă nu-mi mai amintesc tot ce-am vorbit, sunt 
foarte sigur că n-a zis nimic de genul ăsta. M-a rugat să am grijă 
și să iau o pungă cu mine, în caz că o fi putrezit cutia. 

Pe Markus l-au trecut fiorii. 

— Măcar de mi-ar fi dat de înţeles după ce anume trebuia să 
merg în pivniţă. Nu știu cum de s-a gândit că aș fi putut pune 
capul în pungă, pentru ca, dup-aia, să ies de-acolo ca și cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic. Nici n-aș fi îndrăznit să pun mâna pe el! 

— La câte ai făcut până acum pentru ea, fără să-i ceri nicio 
explicaţie, sunt sigură că s-a gândit că o să faci la fel și-n 
continuare, a răspuns Thora. 


39 


— Eram doar un puști, a zis Markus, tranșant. M-am mai 
schimbat și eu de-atunci. 

Și-a îndreptat spatele în scaun. Th6ra nu putea nega că 
Markus nu mai arăta ca un om care putea fi prostit de oricine. 
Avea, în mod clar, un oarecare șarm masculin. Figura lui nu era 
deloc delicată, având trăsături mai degrabă aspre. Thóra bănuia 
că-și vopsea părul, pentru că nu dădea niciun semn de 
încărunţire și avea totuși aproape cincizeci de ani. Asta însemna 
că se preocupa de înfățișarea lui, fapt susținut și de 
îmbrăcămintea impecabilă și evident scumpă pe care o purta. 

— Da, eu înțeleg asta, a zis Thâra. Dar poate că ea n-a 
realizat niciodată că te-ai schimbat. 

A lăsat jos raportul. 

— O să mă interesez la poliţie dacă au informaţii cum că Alda 
ar fi primit pe cineva în vizită în seara aia. Poate avem noroc. 

S-a uitat la Markus și a continuat: 

— Sigur, mai rămâne o problemă: ai declarat că nu știai nimic 
despre cadavrele din pivniţă. Cu asta ce facem? 

S-a rezemat de speteaza scaunului. 

— Singura persoană care s-a opus săpăturilor ai fost tu. E de 
presupus că oricine a pus cadavrele acolo ar fi încercat să 
împiedice cumva săpăturile. 

Thóra s-a gândit mult cum să formuleze ceea ce avea de gând 
să zică în continuare. 

— Din câte înțeleg, părinţii tăi sunt încă în viaţă. Te-a 
îndemnat cumva vreunul dintre ei să oprești săpăturile? 

Preţ de o clipă, Markus s-a uitat uluit la Thâra, incapabil să 
scoată o vorbă. 

— Dacă sugerezi că au avut ceva de-a face cu toată treaba 
asta, ești nebună. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, a zis Thóra, liniștită. Te-au 
încurajat sau nu? 

Markus a zâmbit cu nespusă mâhnire. 

— Tata are Alzheimer. Nu e în stare să încurajeze și nici să 
descurajeze pe nimeni. Însă mama e perfect sănătoasă și n-a 
privit deloc săpăturile cu aceiași ochi ca mine. A fost chiar 
bucuroasă când a auzit vestea. Spera să-și recupereze o veselă 
prețioasă. Deși tata a reușit să ia foarte multe dintre lucrurile 
noastre până să fie acoperită casa de cenușă, tot au mai rămas 
câteva. Numai la vesela mamei nu s-a gândit el atunci. 


40 


Th6ra a dat din cap. Firește că bărbatul se dăduse peste cap 
să salveze sistemul audio și alte chestii de felul ăsta. Sigur, 
bucuria cu care întâmpinase mama lui Markus ideea săpăturilor 
nu-l scutea pe soțul ei de suspiciuni; ar fi putut foarte bine să 
transporte cadavrele în pivniţă fără știrea soției. 

— Măcar un lucru e clar: cineva a pus cadavrele acolo. Ai idee 
cine? 

Markus a scuturat din cap. 

— Nu-mi mai amintesc de fiecare om care locuia pe vremea 
aia în Insule, dar gândul că vreunul dintre cei pe care încă-i mai 
țin minte i-ar fi omorât pe indivizii ăia trei mi se pare ridicol. 
Toată lumea din zonă era normală; numai familii tipice de 
pescari. 

Markus a început să-și plimbe din nou degetele prin păr. 

— Cel mai bine mi-i amintesc pe prietenii mei și bineînțeles 
că, pe vremea aia, toți erau niște copii proști, la fel ca mine. 

— Și ești absolut sigur că tatăl tău n-a avut nimic de-a face cu 
treaba asta? a întrebat Thóra. Totul s-a petrecut în casa ta și mi 
se pare destul de nefiresc să fi intrat cineva acolo prin efracţie 
ca să ascundă niște cadavre. 

— Prin efracție? a repetat Markus. Nici nu era nevoie. Toate 
ușile erau descuiate. Oamenilor li s-a cerut să-și lase casele 
descuiate, pentru ca echipele de salvare să poată intra și ieși ori 
de câte ori aveau nevoie. 

Markus s-a înseninat. 

— Bineînţeles că zona a fost luată cu asalt de oameni care au 
venit de pe insula principală după noaptea în care a început 
erupția. Nu-mi amintesc de niciunul, dar echipele de salvare au 
avut nevoie de multă forță de muncă și majoritatea celor care 
au dat o mână de ajutor nu erau din Insule. Casa noastră n-a 
fost acoperită imediat de cenușă. 

Th6ra s-a gândit puţin la asta. 

— Deci crezi că e mult mai probabil ca unul dintre oamenii ăia 
să fi pus cadavrele acolo? 

Markus a ridicat din umeri. 

— De unde să știu eu? Tot ce știu e că n-am avut nimic de-a 
face cu asta. 

Thóra spera să fie așa. O liniștea să știe că lupta pentru o 
cauză justă. 


41 


— Poate că ne pripim cu presupunerile astea. Ar trebui să 
așteptăm rezultatele autopsiei medico-legale asupra cadavrelor 
și a capului. 

l-a zâmbit reţinut lui Markus. Oare cum decurgea autopsia 
unui cap? 

— Cine știe, poate că bărbaţii au murit, pur și simplu, din 
cauze naturale sau s-au sufocat în pivniţă. Parcă așa s-a 
întâmplat și cu singurul om care a murit în timpul erupției, nu? 

— N-a murit nimeni în timpul erupției, a zis Markus, nervos, 
aproape ca și cum ar fi sărit în apărarea bunei reputaţii a 
catastrofei. 

— Serios?! a zis Th6ra. Am avut mereu impresia că a murit un 
om. Și, culmea, chiar într-o pivniţă. 

— A, omul ăla, a zis Markus. Nu se pune. Era un betțiv. 

Expresia confuză care s-a întipărit pe chipul Thórei l-a făcut 
pe Markus să-i dea mai multe explicaţii. 

— A coborât în pivniţa farmaciei după niște tărie. Moartea lui 
n-a avut nicio legătură cu erupția. 

Nicio legătură în afara faptului că murise din cauza gazelor 
toxice emanate în timpul erupției - dar Thóra n-avea chef să-și 
piardă vremea cu astfel de lămuriri. A luat din nou raportul de 
pe masă și s-a apucat să-l frunzărească. 

— Ce ciudat! Așa-i că nu te-a întrebat nimeni dacă îl mai 
văzusei vreodată pe vreunul dintre oamenii morți? 

Surprins, Markus a dat din cap, tresărind. 

— Nu, nu m-a întrebat nimeni, pentru că sunt aproape 
imposibil de identificat, la cum arată. lar jos, în pivniţă, n-am 
reușit să le văd prea bine. 

— Adică nu crezi că i-ai mai văzut vreodată. 

Dacă oamenii ar fi putut să fie identificaţi, ar fi fost mai ușor 
de aflat ce li se întâmplase. 

Markus a clătinat ușor din cap. 

— Nu, sunt destul de sigur de asta, a zis el. Dar, așa cum am 
zis, e posibil și să-i cunosc. Ar trebui să-i mai văd o dată, mai 
bine, deși mă îndoiesc că apoi aș fi de altă părere. 

Th6ra s-a gândit la cadavrele zbârcite și pline de praf, 
înțelegând limpede că era greu să fie identificate altfel decât în 
laboratorul unui medic legist. 

— Probabil că sunt străini. Chiar dacă, din când în când, mai 
dispar fără urmă și islandezi, e imposibil să fi dispărut trei 


42 


oameni în același timp, fără să-și fi pus nimeni nicio întrebare cu 
privire la ei. 

Apoi s-a corectat degrabă: 

— Adică patru. 

Capul retezat i se părea încă atât de ireal, încât uita întruna 
să-l pună la socoteală, alături de celelalte cadavre. S-a gândit 
puţin. 

— Oare să fi fost marinari? a întrebat ea. Poate au făcut parte 
din echipajul vreunui vas eșuat. 

— Și, mă rog, cum de-a ajuns echipajul ăla în pivniţa noastră? 
a întrebat Markus, cu uluire în glas. 

— Ei bine, asta-i altă problemă, a zis Thâra, zâmbind. Trebuie 
să așteptăm rezultatele autopsiei. Bănuiesc că poliţia o să te 
sune din nou pentru interogatoriu după ce-o să primească 
rezultatele  autopsiei și-o să citească raportul medicului 
examinator. Până atunci o să încerc să găsesc niște martori sau 
orice altceva care să-ţi confirme declaraţia despre Alda și cutie. 

Markus s-a ridicat în picioare și a pufnit: 

— Da, vezi să nu găsești, a zis el, îmbufnat. Alda era singura 
mea salvare. 

Thâra a încercat să pară încurajatoare, dar i-a fost cu 
neputinţă. Situaţia arăta rău; acum, singura șansă ca Markus să 
rămână nepedepsit era să se constate că oamenii din pivniţă 
muriseră prin sufocare. lar uitase să pună la socoteală capul 
retezat. Cum naiba ar fi putut s-o mai justifice și pe asta? 

e 

Stefân a lăsat telefonul jos, a închis ochii și a numărat până la 
zece. Apoi s-a scuturat. 

— Era legistul, i-a zis el poliţistului din faţa lui, după care s-a 
ciupit ca să-și păstreze calmul. Se îndoiește că Alda s-a sinucis. 
Autopsia a scos la iveală câteva lucruri care trebuie lămurite pe 
parcurs. 

A făcut o pauză, apoi a continuat: 

— Cum naiba de-aţi percheziţionat numai dormitorul? Da’ 
chiar nu puteţi face nimic ca lumea când nu stau cu ochii pe 
voi? 

A făcut un semn către mormanul de hârtii de pe masă, 
lovindu-l ușor cu arătătorul. Tânărul ofiţer s-a făcut roșu la faţă, 
iar Stefán se întreba dacă se înroșise de vinovat ce se simţea 
sau de nervos ce era. Apoi și-a reluat ideea: 


43 


— Cum ați lăsat locul faptei după ce-aţi plecat? Aţi marcat 
casa cumva, să știe și rudele decedatei că n-au voie să umble 
pe-acolo ca la ele acasă sau doar aţi închis ușa și v-aţi văzut 
liniștiți de drum? 

— Înî, a zis tânărul poliţist, devenind roșu ca sfecla. 

— Înî, a reluat Stefán, ca un papagal. Ce „îhî”? 

— N-am marcat locul într-un fel anume, a răspuns tânărul. 
Părea să fie o sinucidere. Că doar am văzut și eu atâtea cazuri 
din astea, a completat el, arătându-se mai încrezător. 

— Nu face pe arogantul cu mine! a șuierat Stefán printre dinți. 
Mă doare-n cot de câte cazuri din astea ai văzut, c-or fi trei sau 
trei sute. Cazul ăsta mă nemulțumește pe mine acum, atât. N- 
am de gând să-l ascult pe legist scoțându-mi ochii că oamenii 
mei habar n-au să-și facă treaba. 

S-a oprit puţin, ca să se liniștească. 

— Zice că probele sunt insuficiente: că aţi făcut prea puţine 
poze la locul faptei și că în raportul percheziţiei n-aţi descris 
nicio cameră din casă, în afară de dormitor. Ba mai zice și că n- 
ați scris nimic despre nicio urmă de sânge, cu toate că, la ce 
leziuni prezintă cadavrul, trebuie să fi fost. 

— Erau, da, erau niște urme de sânge, a bodogănit tânărul 
ofițer, simțind că-i năvălea și lui sângele în obraji. Era câte-o 
baltă de sânge pe fiecare parte a patului, cauzate de rănile de 
pe obraji și de pe gât ale femeii. 

— Bravo, și-acuma spui? a șuierat Stefân, ridicând tonul. N-ai 
vrea să-ţi dreg eu raportul? Cum ați putut să omiteți asta? Sunt 
așa de șocat, c-am rămas fără grai. 

S-ar fi putut spune multe despre starea lui Stefân din clipa 
aia, însă nu și c-ar fi „rămas fără grai”. 

— Ni s-a spus că leziunile femeii au fost autoprovocate. Cred 
că avea urme de sânge și de piele sub unghii. 

Tânărul și-a îndreptat spatele. 

— Vreau să se menţioneze la dosar că medicul care a venit cu 
ambulanta a decis că e vorba de o sinucidere. Tot el a decis și 
cu privire la urmele de sânge, de-asta nu mi s-a părut necesar 
să le menţionez în raport. Ne-am făcut treaba exact ca pentru 
un caz de suicid, având în vedere că toate duceau înspre 
concluzia asta. 

S-a uitat curios spre șeful lui. 

— Dar ce s-a descoperit la autopsie, mai exact? 


44 


Stefân s-a încruntat. 

— Se pare că victima nu s-a otrăvit. Medicul a recoltat probe 
de sânge și de suc gastric pentru a analiza conţinutul substanţei 
active din medicamentele găsite pe noptieră. Cantitatea 
descoperită nu pune viața în pericol. 

Tânărul ofiţer a ridicat din sprâncene. 

— Păi, și cum a murit? 

Stefân se calmase de tot. Se liniștise auzind că suicidul fusese 
constatat de un doctor; asta avea să-i scape pe oamenii lui de 
vina de a fi ruinat cazul. 

— Bine, probabil că trebuie să se facă și alte analize înainte să 
fie confirmată ipoteza asta, dar medicul a zis că, după toate 
probabilitățile, femeia s-a sufocat. 

— S-a sufocat? a îngânat tânărul poliţist. Adică s-a înecat? 

Stefân a dat din cap. 

— Incă nu se știe sigur. Examinatorul n-a exclus posibilitatea 
ca sufocarea să fi survenit firesc, în urma unei boli, dar a zis că 
vrea ca locuinţa victimei să fie cercetată mai îndeaproape, în 
caz că una sau mai multe persoane au fost implicate în moartea 
ei. 

— Am înţeles, a zis tânărul, total ușurat că Stefân părea să-și 
fi venit în fire. Noi mai avem puţin și ieșim din tură - vreţi să ne 
prezentăm la locul faptei mâine-dimineaţă, la prima oră, sau...? 

Stefân a făcut ochii mici. 

— Nu! Vă duceți acum! Imediat! 

S-a uitat fix în ochii tânărului, provocându-l să-l înfrunte. 

— Vreau să percheziționați locul de-a fir a păr, apoi să faceţi 
un raport complet, ca și cum aţi cerceta locul unei crime. Și 
mâine dimineaţă să găsesc o copie pe birou! 

l-a făcut semn să iasă. 

— Dac-aș fi în locul tău, m-aș grăbi, vezi să nu-ţi plece colegii 
acasă - și să te lase la greu. 

Tânărul a deschis gura, dând să obiecteze, dar n-a mai zis 
nimic. S-a îndreptat către ieșire. Când a ajuns în pragul ușii, l-a 
auzit pe Stefán adăugând: 

— Notează toate telefoanele pe care le-a primit sau le-a dat 
victima de acasă sau de pe mobil. Având în vedere că a murit, 
probabil, duminică seara, firește că apelurile din intervalul ăla 
sunt cele mai importante. 


45 


— Așa voi face, a răspuns tânărul, cu o urmă de amărăciune 
în glas. 

Ce rahat! Avusese o zi grea, era rupt de oboseală și abia 
aștepta să se trântească pe canapea și să se uite la televizor. 
Nu-l încânta prea tare să scotocească prin ditamai casa după 
Dumnezeu cine știe ce. 

— A, și încă ceva, a strigat Stefân, înainte ca ofițerul să apuce 
să închidă ușa de tot. 

— Vă ascult! 

Tânărul a băgat capul pe ușă. 

— Vreau să știu mai ales dacă Alda l-a sunat cumva în 
noaptea aia pe Markus Magnússon pe mobil și, dacă da, cât a 
durat convorbirea. Clar? 

— Da, domnule. 

Ușa s-a închis. Stefân a rămas cu privirea pironită asupra ei, 
cântărind lucrurile. Era conștient că ar fi trebuit să-l sune pe 
colegul lui din Insulele Westmann, să-l ţină la curent cu noile 
descoperiri, dar n-avea nicio poftă să facă asta. Putea să mai 
aștepte. Avea să se ducă la Spitalul Naţional, să stea de vorbă 
cu legistul și să inspecteze cadavrul Aldei. A recunoscut în sinea 
lui că nu-l împingea numai munca într-acolo: medicul legist 
zisese că femeia prezenta semne evidente de mărire - un 
cuvânt care lui Stefán nu-i spunea mare lucru, până când nu i-a 
explicat cineva ce însemna. Soţia lui îl tot bătea la cap că voia 
să-și facă o mărire de sâni, așa că își dorea să vadă cu ochii lui 
ce presupunea asta. Cine știe, poate că avea să-i dea undă 
verde, dacă-i plăcea ce vedea. 


46 


Capitolul 6 


Sâmbătă, 14 iulie 2007 


Singurii invitaţi de la ceremonia de premiere de duminică 
dimineaţa erau copiii premiaţi și părinţii lor. S6ley stătea între 
maică-sa și Gylfi, frate-său, zâmbind larg. Competiţia făcea 
parte din programul Săptămâna Artei, sprijinit de Biblioteca 
Municipală, și consta din realizarea unor desene cu obiecte 
casnice care le făceau viața mai ușoară membrilor unei familii. 
S6ley zăbovise o după-amiază întreagă asupra desenului ei, 
creionându-l și colorându-l cu conștiinciozitate. Spre marea 
surpriză a Thórei, fiica ei luase premiul întâi, cu toate că, până 
atunci, fata nu dăduse dovadă de prea mult talent artistic. Fata 
din grupa mare, care luase și ea un premiu, s-a întors la locul ei 
ținând în mână un bucheţel de flori și un cec din partea 
sponsorului competiţiei, una dintre cele mai mari companii de 
electrocasnice din ţară. Bibliotecara a strigat numele lui S6ley, 
care, roșie până-n vârful urechilor, s-a îndreptat spre ea. 

— Felicitări! a spus bibliotecara, apucând-o pe Sóley de 
mânuţă. 

Femeia a făcut un semn înspre desenul fetiţei, agăţat pe un 
panou special, alături de celelalte ilustraţii care fuseseră 
acceptate în concurs. Nu erau așa de multe, după cum bănuise 
și Thâra când primise vestea premierii S6leyei. 

— Trebuie să recunosc că desenul tău, cu fierul de călcat, e 
foarte artistic, i-a zis bibliotecara S6leyei, în timp ce-i înmâna un 
buchet de flori și un plic mare. 

Thóra s-a încruntat. De ce desenase Sóley un fier de călcat? 
Pe-al lor îl luase fostul ei soț când se despărţiseră, pentru că 
Th6ra nu avea haine care trebuiau călcate. Se îndoia că Sóley 
știa cum arată un fier de călcat, dar iată că reușise să se 
descurce destul de bine și fără un model. Thóra și-a luat ochii de 
la desen și s-a uitat mândră la fiica ei, care, și mai roșie în obraji 
decât înainte, stătea lângă bibliotecară, cu premiul în mână și 
cu capul plecat. S6ley părea să aibă lacrimi în ochi, dar și le-a 
învins strângând din dinţi. 


47 


—E un snowmobil, nu un fier de călcat, a zis S6ley, 
mușcându-și buza de sus. 

Bibliotecara s-a înroșit și ea ușor, dar, spre mare ușurare a 
Th6rei, femeia a clarificat problema spunând că nu-și citise 
corect notițele. Însă Gylfi a stricat iar lucrurile izbucnind în râs 
când s-au postat cu toţii în faţa desenului care pe el îl amuza în 
continuare. 

— Ăsta numai fier de călcat nu e, a zis el. Ce ţi-a venit să 
desenezi un snowmobil? Ti se pare cumva că e un aparat 
electrocasnic? 

Thóra a sărit să-i ia apărarea fiică-sii. 

— Normal că e! La ţară, oamenii folosesc snowmobilurile ca 
pe electrocasnice. 

A apucat-o pe S6ley mai strâns de mână, văzând-o că lăsa 
capul în jos. 

— Nu te lua după el! Habar n-are cum arată un snowmobil! 

Nu că Sóley ar fi știut. 

— O să-ţi cumpăr o îngheţată. O meriţi, doar ai fost premiată. 

Și-a luat ochii de la desenul cu snowmobilul și s-a uitat și la 
restul. 

— S6ley, desenul tău nici nu poate fi comparat cu celelalte. E 
de departe cel mai frumos! 

— Nu, e urât, a zis fetița. Mai bine desenam o ușă, așa cum 
am vrut de la bun început. 

Th6ra și-a dat seama că trebuia, cu prima ocazie, să-i explice 
fiicei ei ce însemna sintagma „aparatură casnică”. 

— Hai, liniștește-te! a zis ea. Ai câștigat, asta e tot ce 
contează. Ai făcut cel mai frumos desen dintre toate. Fierul de 
călcat seamănă cu un snowmobil mai mic. De asta s-a și 
încurcat bibliotecara. 

A sărutat-o pe S6ley pe obraz și apoi i-a aruncat fiului ei o 
privire cu subiînțeles, văzându-l că mai avea puţin și izbucnea iar 
în râs. 

— la mai bine fă tu ceva pentru mine. Caută-mi o carte 
despre erupția din Insulele Westmann, i-a zis ea lui Gylfi. 

Astfel, fiul ei avea să uite de snowmobilul-fier de călcat, iar ea 
putea să se documenteze cu privire la evenimentele din 1973, 
pe care le cunoștea prea puţin. Când Gylfi a plecat să caute 
cartea, Thóra a profitat de ocazie ca să-și înveselească fiica, 
deși S6ley a schiţat cu greu primul zâmbet, și asta abia după ce 


48 


s-au așezat amândouă la o masă, alături de două cupe mari de 
îngheţată cu topping de frişcă. Mobilul Thórei a sunat exact 
când lua ultima gură de îngheţată, dar a hotărât să nu 
răspundă, de teamă ca universul fiicei ei să nu se năruiască la 
loc. Însă, când s-a uitat pe ecranul telefonului și a văzut că era 
Markus, s-a răzgândit. Universul lui chiar că se năruia, iar 
situaţia nu se prea putea redresa cu înghețată. 
e 

Thóra a încheiat convorbirea telefonică cu Bragi, partenerul ei 
de la firma de avocatură, și a oftat. Era obosită după o zi plină, 
în care nimic nu mersese așa cum plănuise. Markus fusese 
chemat la un alt interogatoriu, de data asta ca suspect pentru 
moartea timpurie a Aldei și pentru implicare în uciderea 
oamenilor din pivniţă. Apelul pe care-l primise de la Markus o 
solicita urgent, așa că, după ce și-a terminat înghețata, s-a dus 
direct la secție, iar nu la cinema sau în cine știe ce alt loc, 
împreună cu copiii ei. A fost nevoită să asculte aceleași întrebări 
care-i fuseseră puse clientului ei și în timpul interviurilor 
anterioare, la care s-au adăugat câteva întrebări suplimentare 
despre Alda. Toate aveau legătură cu prezenţa lui Markus acasă 
la Alda duminică seara, când se presupunea că murise femeia. 
Bărbatul a negat, insistând asupra versiunii lui: că vorbiseră 
numai la telefon. În primă fază, a afirmat cu vehemenţă că nu 
mai trecuse pe la ea pe acasă de săptămâni întregi, dar, mai 
târziu, a recunoscut că, de fapt, o vizitase - nu în seara despre 
care-l întreba poliţia, ci cu o seară înainte. Făcuse un mic popas 
la Alda, timp în care băuse un pahar de vin. 

Th6rei i-a venit să ţipe când l-a auzit pe Markus scoțând la 
iveală un asemenea detaliu. O dezamăgise în special pentru că 
încercase să-i ascundă vizita făcută Aldei, cu atât mai mult cu 
cât întâlnirea lor avusese loc în afara intervalului de timp de 
care era interesată poliţia. În sine, faptul ăsta nu făcea decât să 
înmulțească suspiciunile care planau asupra lui. Thóra s-a gândit 
că se încăpăţânase să nu recunoască vizita aceea de teamă să 
nu fie acuzat că urcase băut la volan. Faptul nu era neobișnuit - 
mulți oameni îi ascundeau poliției detalii nesemnificative, dacă 
acestea implicau acțiuni ilegale, și aveau tendinţa de a le ţine 
sub tăcere chit că erau acuzaţi de fapte mult mai grave. Markus 
n-a părut deranjat de strădania poliţiei de a depista legătura lui 
cu o crimă, dar a sărit ca ars când atenţia lor s-a îndreptat 


49 


asupra violării regulilor de circulaţie. Era limpede că se agăța de 
convingerea puerilă că, în cele din urmă, numele lui avea să 
rămână nepătat cu privire la crime, și asta fără să facă eforturi 
prea mari în sensul respectiv. 

Când poliţia a ajuns la ultimele întrebări privitoare la vizita lui 
Markus la Alda acasă, Thóra a simţit că detectivii obosiseră și că 
Markus trecuse de ceea ce fusese mai rău. Dar avocata se 
înșela. Markus a reacţionat violent când poliţia i-a zis, la final, că 
dorea să le interogheze și pe rudele lui cele mai apropiate. La un 
moment dat, Thâra a crezut că Markus va fi arestat pentru 
protestele lui, dar, într-un final, a reușit să-l calmeze înainte ca 
lucrurile să se încingă prea rău. După ce au ieșit din biroul 
poliţiei, Thóra a insistat pe lângă Markus să-i spună din ce cauză 
reacționase așa de agresiv: bărbatul i-a zis că-și făcea griji 
pentru părinţii lui bătrâni, cu toate că, probabil, nu erau singurii 
care aveau să fie interogaţi; poliţia voia să vorbească și cu 
Leifur, fratele lui mai mare, care conducea firma de pescuit a 
familiei, din Insule. Markus îi ceruse Thórei să asiste la toate 
interogatoriile și a înţeles foarte greu când ea i-a spus că nu 
avea voie să facă asta, din cauza unui conflict de interese. De 
asemenea, Th6ra a încercat să-i explice lui Markus că polițiștii 
erau, pur și simplu, în căutarea unor piste; că nu căutau 
neapărat dovezi cu ajutorul cărora să-l prindă pe el în laţ, ci și 
dovezi graţie cărora să-i slăbească strânsoarea de tot. Scopul 
investigaţiei era acela ca poliţia să-și facă o părere clară asupra 
situaţiei; nu era vorba de o anchetă oficială prin care să-l 
învinovățească pe Markus de orice lucru de care putea fi 
învinuit. Thâra se îndoia că Markus avea să fie de acord cu 
spusele ei, dar, într-un final, el i-a dat dreptate. 

Însă mai exista un lucru care o îngrijora pe avocată - călătoria 
inevitabilă pe care trebuia s-o facă în Insulele Westmann. Odată 
ajunsă acolo, își propusese să caute în lung și-n lat pe cineva 
care ar fi putut elucida problema cadavrelor descoperite în 
pivniţă și chiar pe cineva care să fi auzit ce vorbiseră Alda și 
Markus în zilele dinaintea erupției. În jur de două treimi dintre 
locuitorii Insulelor se întorseseră acasă după erupție, iar oricare 
dintre ei ar fi putut deține informații relevante pentru caz. Deși 
planul respectiv nu era nici pe departe perfect, la atât s-a putut 
gândi Thora în acel stadiu al investigaţiei. Markus a acceptat 
planul fără nicio obiecţie, ba chiar i-a plăcut ideea avocatei. Işi 


50 


dorea cu disperare să iasă din situaţia aceea și, de vreme ce 
cazul ajunsese deja în presă, știa că era numai o chestiune de 
timp până când numele lui avea să fie corelat cu el. Insă, având 
în vedere cum arătau lucrurile în prezent, se părea că reporterii 
aflaseră puţine de la poliţie, deși cazul fusese privit cu mare 
interes, așa cum, de altfel, era de așteptat. Thóra a simţit că era 
de datoria ei să fie la curent cu reportajele, putând numai să 
admire ingeniozitatea cu care reușiseră unii reporteri să-și 
însuflețească articolele cu privire la caz, chiar și fără să dispună 
de informaţii noi. Sigur că lucrurile nu aveau să rămână mult 
timp așa; pentru a-și păstra reputaţia, poliţia trebuia să difuzeze 
informaţii despre investigaţie. Numele lui Markus nu avea să 
apară în comunicate lor de presă, dar exista riscul ca poliţia să 
declare că deja investiga o persoană în calitate de suspect. 

Apoi aveau să înceapă cercetările și, în cele din urmă, numele 
lui avea să fie dat în vileag. Prin urmare, era absolut necesar să 
înlăture cât mai repede orice acuzație în privinţa lui, dar Thâra 
nu putea să grăbească prea mult investigația înainte să afle în 
ce constau raportul autopsiei și descoperirile de la locul faptei. 
După ce avea să intre în posesia acelor informaţii, avocatei abia 
de-i mai rămânea timp să meargă în Insule și să discute cu 
posibilii martori. Așa că trebuia să facă asta neîntârziat. N-o 
deranja călătoria în sine - Insulele Westmann erau, desigur, 
destul de frumoase și era plăcut să călătorești într-acolo. O 
deranja însă că Thóra, avocatul junior din cadrul firmei, avea 
mult prea multă treabă ca s-o însoţească. Thóra s-a gândit că i- 
ar fi prins bine să aibă pe cineva alături de ea în Insule, cu care 
să se consulte. Dintre toţi, numai Bella, secretara ei, era 
disponibilă. Pe bună dreptate, Bragi îi spusese deja că lui îi era 
totuna dacă Bella rămânea la birou sau dacă-și vedea de treabă 
în altă parte. Așa că Thóra putea s-o ia fără probleme cu ea, ca 
asistentă. Ceilalţi aveau să fie cu toţii prinși în ceva a doua zi 
dimineaţa - așa că fie o lua pe Bella cu ea, fie pleca singură. 

Th6ra a scos un oftat și a căutat în lista de contacte numărul 
secretarei. Și-ar fi dorit să-l sune pe Matthew și să-l roage s-o 
însoțească în Insule. Dacă ar fi putut, sigur ar fi venit, însă ea nu 
se îndura să-l sune, pentru că asta ar fi însemnat să-și încalce 
promisiunea de a-l lăsa în pace să se gândească la viitor. O 
bancă islandeză cumpărase recent banca germană pentru care 
lucra el și, prin urmare, i se propusese să fie administratorul 


51 


sistemului de securitate în cadrul noii filiale din Islanda. Trebuia 
să ia o decizie cât de curând. Munca presupunea cam același 
lucru cu ceea ce făcuse el până atunci, dar salariul era mult mai 
mare - fapt care pe Thóra n-o surprinsese așa de mult cât îl 
surprinsese pe el -, pe plan local se știa că băncile ofereau 
salarii incredibil de mari. Matthew nu trebuia să ia o decizie în 
privinţa jobului în sine, ci în privinţa mutării în Islanda. Nu știa 
pe nimeni acolo în afară de Thâra și de copiii ei, așa că ea nu 
voia să se amestece în hotărârea lui. Dacă l-ar fi încurajat să 
facă acest pas, s-ar fi simţit obligată moral să întreţină relația 
lor. Dacă nu l-ar fi susţinut, el s-ar fi putut simţi dat la o parte. 
Thóra realizase cu mult timp în urmă că era absolut necesar ca 
orice potenţial partener de viaţă să locuiască în Islanda, așa că 
relaţia ei cu Matthew ţinea de decizia pe care urma s-o ia el. 
Dacă nu venea în Islanda, relaţia lor era ca și încheiată. Rareori 
petreceau timp împreună și, efectiv, nu mergea așa. Thora s-a 
înroșit când și-a amintit de sexul prin telefon, pe care-l 
încercaseră, dar fără niciun rezultat. Înțelesese limpede că nu 
putea face sex decât cu un bărbat în carne și oase, aflat în 
aceeași cameră cu ea. Așa că era mai bine să aibă o relaţie cu 
cineva care nu locuia la mii de kilometri distanţă. Pe de altă 
parte, Thóra spera că Matthew avea să vină în Islanda; îl plăcea 
și se simţea bine cu el. De asemenea, se părea că exista o 
oarecare criză de bărbaţi atrăgători care să aibă vârsta potrivită 
pentru ea. Nu-i plăcea de niciunul dintre cei cărora le dăduse o 
șansă, nici măcar după al cincilea pahar. lar asta spunea multe 
despre bărbaţi. Bărbaţii care-i atrăgeau ei atenţia erau ori prea 
tineri, ori deja cuplaţi, ori homo. Înainte să-și alunge aceste 
gânduri, Thórei i-a trecut prin cap că poate în Insulele 
Westmann erau bărbaţi din belșug. Era libera să viseze. Nu 
strica s-o care pe Bella după ea, mai ales că, în comparaţie cu 
secretara ei, Thâra părea ruptă de pe coperta revistei Playboy. 
„Dar gata cu asta”, și-a zis ea, revenind cu picioarele pe 
pământ, apoi a sunat-o pe Bella. 

Cum S6ley se băgase în pat și la televizor nu avea ce să vadă, 
Thóra s-a apucat să răsfoiască volumul Evenimente memorabile 
1971-1975, din seria Secolul nostru. Intrase în posesia colecţiei 
respective după moartea bunicului ei și, deși nu deschisese 
acele cărţi de prea multe ori, îi fuseseră din când în când de 
folos. Cartea nu era groasă și, în mod evident, nu cuprindea 


52 


multe dintre evenimentele notabile din perioada cu pricina, dar 
Th6ra s-a gândit că dispariţia a patru oameni n-avea cum să nu 
fie menţionată în carte, dacă se făcuse mare tam-tam pe seama 
ei la vremea aceea. A dat repede paginile referitoare la 
evenimentele din 1973 până când a ajuns la cele cuprinse între 
vara anului respectiv și sfârșitul erupției din Insulele Westmann. 
Casa în care copilărise Markus fusese acoperită de cenușă 
cândva în timpul primei luni de la izbucnirea erupției. Totuși, 
Th6ra a vrut să se asigure că nu-i scăpa nimic, așa că a citit 
fiecare însemnare până la cea cu titlul „Erupția s-a încheiat!”, 
din data de 4 iulie. 

Citind toate acestea, a descoperit puţine lucruri care puteau fi 
corelate cu cadavrele din pivniţă. Avionul Vor, cu patru oameni 
la bord, se prăbușise la sfârșitul lunii martie la nord de ghețarul 
Langjökull; așa cum reieșea din primul articol pe această temă, 
încă nu fusese descoperit locul prăbușirii. Un articol despre 
același incident, datat mai târziu, relata că echipajele de salvare 
identificaseră atât locul, cât și pasagerii - care muriseră de la 
primul până la ultimul. Un alt articol asupra căruia i-au căzut 
Th6rei ochii era datat la sfârșitul lui ianuarie și privea dispariţia 
pescadorului britanic Cucul și a echipajului format din patru 
oameni. Plecase din Thorlâkshâfn la jumătatea lunii, iar după 
aceea nimeni nu mai auzise nimic despre echipajul lui. Thóra s-a 
ridicat în capul oaselor pe canapea în timp ce citea acest articol, 
dar s-a întins din nou la loc când, după câteva pagini, a 
constatat că vasul fusese adus la țărm împreună cu rămășițele 
unuia dintre membrii echipajului. Se spunea că pescadorul se 
răsturnase din cauza unei furtuni care izbucnise la puţin timp 
după ce acesta plecase din port. Tot răsfoind cartea, Thóra a 
redevenit atentă când a citit că un grup de șase excursioniști se 
rătăcise în timpul unei călătorii din Landmannalaugar. Era un 
grup format din patru geologi străini și doi ghizi islandezi care ar 
fi trebuit să cunoască zona. Thóra nici n-a avut timp să-și 
imagineze cum căutase o parte din grup să se adăpostească 
într-o pivniţă din Insulele Westmann, ca să se ferească de 
vremea proastă de pe insula principală, pentru că pe pagina 
următoare exista un reportaj potrivit căruia bărbaţii fuseseră 
găsiţi într-o stare jalnică, degeraţi, într-o căbănuţă pentru 
situaţii de urgenţă, de pe platoul muntos. Se rătăciseră, 
rămăseseră înzăpeziţi și fuseseră de-a dreptul norocoși să dea 


53 


peste căbănuţa aceea. În continuare, Thâra a citit un reportaj 
despre niște oameni dispăruţi, care nu fuseseră găsiţi niciodată. 
În februarie, Steaua mării se scufundase în partea de sud-est a 
insulei principale, având la bord un echipaj de zece oameni. Pe 
vas erau și două bărci de cauciuc, care nu fuseseră găsite 
nicăieri. Era un grup format din nouă bărbaţi și o femeie: cinci 
islandezi și cinci feroezi. Cu toate că a cercetat articolele 
îndelung, Thóra n-a reușit să afle dacă echipajul fusese 
descoperit sau nu până la urmă. Singura nepotrivire era că 
proprietatea lui Markus fusese, probabil, deja acoperită de 
cenușă când dispăruse nava; mai mult, distanţa dintre Insule și 
locul în care se scufundase aceasta era foarte mare. 

Cu toate că era dezamăgită, Thora a continuat să citească și a 
ajuns la un articol care i-a dat speranţe noi. Era despre numărul 
mare de reporteri care veniseră în Islanda să scrie despre 
erupție. Bineînţeles că nu era menţionată dispariţia vreunuia 
dintre ei, cu atât mai puţin a patru reporteri. Deși era puţin 
probabil ca un jurnalist sau un reporter care lucra cu normă 
întreagă să dispară, să nu se mai întoarcă din Insule, fără ca 
acest lucru să ajungă în presă, era posibil ca lucrurile să fi stat 
diferit pentru freelanceri. Poate că unii dintre aceștia plecaseră 
în Islanda fără să anunțe pe nimeni. Poate că nu-i căutase 
nimeni în zonă, dacă rudele lor de acasă constataseră dispariţia 
cu întârziere. 

În prima parte a anului se petrecuseră alte câteva lucruri 
mărunte care nu puteau dezvălui identitatea cadavrelor. Se 
dezlănţuise Războiul Codului!, dar Thâra n-a găsit nicăieri vreun 
indiciu c-ar fi dispărut sau ar fi fost dat dispărut cineva pe mare, 
care să fi avut legătură cu conflictul dintre britanici și islandezi 
cu privire la extinderea apelor teritoriale ale Islandei de la 
douăsprezece la cincizeci de mile. Erau multe alte articole în 
care se menţionau decese sau dispariţii, dar nu ale unor grupuri 
de oameni, ci numai ale unor indivizi izolați. Thâra s-a gândit că 
era puţin probabil ca trupurile neînsufleţite să fi fost puse 
laolaltă în pivniţă, dacă aparţineau unor persoane care 
dispăruseră sau muriseră în împrejurări și în zile diferite. Așa că 
Thóra n-a citit în detaliu acele ultime articole. 


1 Războiul Codului a cuprins o serie de confruntări care au avut loc în anii '50 și '70 
între Marea Britanie și Islanda. Conflictul viza drepturile de pescuit în Atlanticul de 
Nord. (n.red.). 


54 


A aruncat o privire rapidă și asupra evenimentelor din 1972, 
de vreme ce exista o posibilitate ca trupurile neînsufleţite să fi 
fost în pivniţă încă dinainte de începerea erupției. Însă 
evenimentele din anul respectiv, la fel ca și cele din 1973, nu s- 
au dovedit a fi semnificative în raport cu ceea ce urmărea ea să 
descopere. Th6ra a manifestat o oarecare curiozitate față de o 
fotografie cu un vas care se scufunda, dar în articolul alăturat 
scria că era vorba despre un trauler care se lovise de o mină. Ba 
mai mult, după investigarea circumstanțelor care cauzaseră 
scufundarea, s-a descoperit că proprietarii vasului detonaseră 
explozibil în cala acestuia, în speranţa că aveau să fie 
despăgubiţi prin asigurare. Se pare că nu murise și nu dispăruse 
nimeni în timpul acelui incident. 

Un alt titlu care i-a atras atenţia Th6rei menţiona că optzeci 
de traulere britanice porniseră degrabă înspre zonele islandeze 
de pescuit. Articolul fusese scris la sfârșitul lunii august 1972, 
adică puţin cam devreme pentru ce căuta ea; însă cazul 
respectiv implica foarte mulţi bărbaţi, deci era posibil ca patru 
dintre ei să fi dispărut fără să observe nimeni. În realitate, nu 
scria nicăieri c-ar fi dispărut vreunul dintre ei, dar articolul reda 
foarte bine nuanţa relaţiilor dintre cele două naţiuni în timpul 
Războiului Codului. La sfârșitul articolului era citat un căpitan 
britanic de trauler, care spunea că, dacă islandezii încercau să 
urce la bordul unui vas britanic în intervalul dintre cele 
douăsprezece și cincizeci de mile, aveau să fie întâmpinați cu 
apă clocotită și saci de piper. Thâra s-a amuzat puţin pe seama 
afirmației despre piper, dar nu neapărat și pe seama celei 
referitoare la apa clocotită. Din spusele căpitanului reieșea că 
oamenii respectivi se pregătiseră pentru orice - chiar și pentru 
răni fizice. 

După ce a terminat de citit, Thóra n-a avut sentimentul c-ar fi 
descoperit cine știe ce lucruri noi. Numai că ceva îi spunea că 
trupurile neînsufleţite din pivniţă aveau o oarecare legătură cu 
Războiul Codului. Până la urmă, prin „război” Thóra înţelegea 
distrugere și moarte. 

A închis cartea și a dat fuga să-și facă bagajele pentru 
călătoria pe care avea s-o facă în dimineaţa următoare. 


55 


Capitolul 7 


Duminică, 15 iulie 2007 


Thóra s-a așezat alături de Bella în avion. l-a mulţumit lui 
Dumnezeu că zborul dura numai o jumătate de oră - o îngrozea 
gândul de a întreţine o conversaţie cu fata asta, așa aproape 
cum stăteau una de alta. Până la urmă, Bella a fost cea care a 
sporovăit tot timpul fără să respire; pe parcursul întregului 
monolog, n-a făcut altceva decât s-o roage pe Thâra să dea 
statul în judecată pentru că interzisese fumatul în locurile 
publice. Thâra i-a zâmbit stânjenită, dar n-a îndrăznit să spună 
nimic. Ba chiar a dat din cap aprobator, dar deloc convingător, 
când secretara a zis că, odată cu interzicerea fumatului în avion, 
majoritatea pasagerilor începuseră să se simtă rău în timpul 
zborurilor pe distanţe mari, pentru că aerul din aeronavă 
devenea stătut. În loc să inhaleze fum de ţigară, pasagerii 
inhalau microbi și bacterii răspândite de oameni din lumea- 
ntreagă și care, după cum spunea Bella, puteau fi infestaţi cu 
virusul Ebola sau cu cel al gripei aviare. Thóra se îndoia că 
oamenii care contractaseră asemenea boli călătoreau spre 
Insulele Westmann, dar, cu toate acestea, a încercat să respire 
mai rar ca de obicei. La aterizare, Thâra a luat o gură mare de 
aer proaspăt imediat ce a pus piciorul afară din avion și s-a 
delectat simţindu-și fața mângâiată de briza călduţă din aer. 
Bella a urmat-o grăbită pe Thóra până la ieșirea din aeroport, 
nerăbdătoare să-și aprindă o ţigară. 

— Ei bine, a zis Thóra, luând bagajele și întinzându-i-le Bellei - 
care stătea lângă un coș de gunoi prevăzut cu scrumieră, 
savurându-și ţigara -, cred că ar trebui să luăm un taxi, nu-i 
așa? 

S-a uitat de jur împrejur, dar n-a zărit niciun taxi. S-a simţit 
de-a dreptul descumpănită văzând că unii dintre pasagerii care 
zburaseră cu același avion se pregăteau s-o ia la pas spre oraș. 
Oare în Insule nu existau taxiuri? În timp ce se pregătea să intre 
înapoi în aeroport ca să se lămurească în privinţa taxiurilor, un 
jeep Range Rover nou a oprit lângă ea și Bella. Thâra aflase de 


56 


curând cât costa o astfel de mașină, dar suma i se păruse așa 
de mare, că tot nu-i venea să creadă că era adevărat. Geamul 
opac a fost lăsat în jos, dispărând în canelură, și un bărbat de 
vârstă mijlocie a scos capul, chemându-le pe cele două femei. 

— Dumneavoastră sunteţi Thâra? a zis el, uitându-se la Bella. 

Bărbatul avea o voce pătrunzătoare. 

— Nu, nu, eu sunt, a răspuns Thâra repede, evident jignită că 
cineva ar fi putut s-o confunde cu secretara ei. 

Cu toate că Thora nu se credea o mare frumusețe, diferenţa 
dintre înfățișarea și îmbrăcămintea ei și cele ale Bellei era la fel 
de mare ca diferenţa dintre zi și noapte. Thóra încerca mereu să 
se îmbrace bine: purta niște blugi de bun-gust și o geacă sport 
care costase mult, chiar exagerat de mult, în timp ce secretara 
ei arăta de parcă ar fi fost gata să urce pe scenă și să joace într- 
o piesă de teatru despre banda teroristă Baader-Meinhof?. Și, ca 
și cum lucrurile n-ar fi fost și-așa destul de rele, fata mai avea și 
un machiaj care-o făcea să arate ca un vampir. Thâra s-a 
apropiat puţin de mașină. 

— Bună ziua, a spus bărbatul, întinzându-se să deschidă ușa 
din dreapta. Eu sunt Leifur, fratele lui Markus. M-a sunat și mi-a 
spus că veniţi încoace, așa că m-am gândit să vin să vă iau. 

— Mulţumesc, a răspuns Thóra numaidecât. E și secretara 
mea cu mine, sper că nu e nicio problemă. 

— Sigur că nu e, a răspuns Leifur, coborând din mașină și 
băgând bagajele în portbagaj. Staţi la hotelul Th6rshamar, nu-i 
așa? a zis el după ce s-au îngrămădit cu toţii în mașină. 

— Da, a răspuns Thâra, profitând de ocazie ca să-l analizeze 
mai bine pe bărbat. 

A remarcat o oarecare asemănare între cei doi frați, 
gândindu-se că, în tinereţe, trebuie să fi fost amândoi foarte 
chipeși. Leifur era puţin mai în vârstă decât Markus, având, 
probabil, puţin peste cincizeci de ani. La fel ca frate-său, se 
ținea bine pentru vârsta lui și părea a fi obișnuit să dea ordine în 
stânga și-n dreapta. Pe Thora n-o atrăgeau prea mult bărbații în 
vârstă, dar remarcase că cei doi frați arătau bine. După hainele 
bune pe care le purta Leifur, era clar că aprecia lucrurile de 
bună calitate, ceea ce, desigur, justifica și alegerea mașinii pe 
care-o conducea. Însă Thóra știa că nu numai haina îl face pe 


? Baader-Meinhof a fost una dintre cele mai violente grupări de extremă stângă active 
în Germania, după cel de-al Doilea Război Mondial. (n.red.). 


57 


om. Bella, de pildă, nu avea nici în clin, nici în mânecă cu 
teroriștii sau cu vampirii, cu toate că, pe bună dreptate, s-ar fi 
putut crede că are. 

— Hotelul este într-un loc grozav, a zis Leifur, pornind mașina. 
E chiar în centrul orașului, foarte aproape de port. 

— Mă bucur să aud asta! a spus Thora, întrebându-se despre 
ce-ar fi putut discuta în continuare. 

Habar n-avea ce știa el despre caz și n-ar fi vrut să-i dezvăluie 
ceva ce nu-i ajunsese încă la urechi. N-ar fi fost deloc bine ca 
bărbatul să se apuce să spună apoi poliţiei ce discutase cu ea. 
S-a uitat de jur împrejur, sperând să găsească un subiect de 
conversație. 

— Excelentă vreme! a zis ea, iar apoi s-a admonestat în gând 
pentru clișeul folosit. E așa de frumos mereu? 

Leifur s-a întors spre ea și a zâmbit. 

— Sigur, da. 

Spre regretul Th6rei, discuţia despre vreme n-a mers mai 
departe. Nimeni n-a mai scos niciun cuvânt preț de câteva 
momente, iar Thora a profitat de ocazie, admirând peisajul. Pe 
străzi erau puţine mașini sau, uneori, niciuna, la fel ca data 
trecută când fusese Thóra în Insule. Peisajul era la fel de 
încântător, iar Thâra tocmai se pregătea să menţioneze asta, 
când Leifur a spart tăcerea, de data asta pe un ton nu la fel de 
optimist ca înainte: 

— Mă  îngrozește treaba asta cu cadavrele, a zis el, 
aruncându-i o privire Thórei. Bănuiesc că nu e cazul să ne ferim 
de secretara ta? 

— A, nu, nu-i nicio problemă. Totuși, nu pot să discut prea 
multe despre caz cu dumneavoastră. Adică nu pot discuta 
despre lucruri pe care nu le știți. 

— Staţi liniștită, n-am de gând să vă descos, a răspuns 
bărbatul. M-aţi înţeles greșit. Voiam doar să spun că am rămas 
uluit când am aflat că au fost descoperite în casa noastră. 
Familia mea are și-așa destule pe cap acum. 

Thóra a ciulit urechile. 

— Cum așa? 

A aruncat o privire prin interiorul jeepului, aducându-și aminte 
că și Markus părea să se descurce destul de bine cu banii. Nu se 
putea spune că familia lor ar fi avut probleme financiare. 


58 


— Păi, a răspuns Leifur, cu tristeţe în glas, e vorba de multe 
lucruri mărunte combinate cu niște probleme mai mari. Boala 
tatei e cea mai gravă dintre toate. 

— Da, mi-a zis Markus, a răspuns Thóra. 

Îi era mereu foarte greu să vorbească cu o persoană străină 
despre probleme ca boala și moartea. 

— Îmi pare rău. E, într-adevăr, o boală foarte gravă. 

— Mulţumesc, a spus el. Oricum, nu trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa mea. Markus mi-a spus deja ce părere are el despre 
toată întâmplarea asta și trebuie să recunosc că, deși totul pare 
incredibil, am încredere în el. Mi s-a părut cam ciudat că a 
umblat atâţia ani după Alda. Într-adevăr, pe vremea aia era cea 
mai răsărită dintre fete, și totuși... Era în stare să facă orice 
pentru ea - de fapt, a făcut destule prostii și fără să aibă vreo 
legătură cu ea. 

— Da, totul e foarte straniu, a zis Thâra. M-am gândit că, 
venind aici, poate voi descoperi ceva care să arunce o oarecare 
lumină asupra lucrurilor, dar poate că mi-am făcut speranţe cam 
mari. A trecut foarte mult timp de-atunci. 

— Și da, și nu, a răspuns Leifur, gânditor. Oamenii care au 
fost martori la erupție și la evenimentele ulterioare încă și le 
amintesc destul de bine. Au trecut printr-un adevărat chin. 

— Îmi dau seama, a zis Thóra. 

Apoi a făcut un semn cu mâna înspre arcul de cărămidă care 
marca intrarea în cimitir. 

— Asta nu-i poarta din poza aia faimoasă? 

Se referea la o fotografie făcută în timpul erupției, în care 
cimitirul apărea acoperit total de cenușă, singurul lucru care mai 
răzbătea din învelișul negru ca smoala fiind arcul și inscripţia 
biblică de pe el: „Eu sunt viu și voi veţi fi vii”. În fundal se vedea 
o coloană de foc, care parcă ajungea la cer. Imaginea era de-a 
dreptul emoţionantă, iar fotograful reușise să transmită 
povestea într-un mod incredibil. 

— Nu m-am gândit că și cimitirul a fost scos la suprafaţă. 

— Multe au fost scoase la suprafață după erupție. A fost o 
vreme când se dădeau zilnic la o parte circa zece mii de metri 
cubi de cenușă din oraș. Biserica Landa a fost acoperită numai 
parţial, a zis Leifur, indicând capela semeaţă, dar deloc 
ostentativă, de lângă cimitir. Au fost scoase la suprafaţă și 
câteva case, în afară de cele la care se lucrează acum. 


59 


Th6ra și-a dat seama că trebuia să se informeze mai mult 
asupra erupției, dacă nu intenţiona să-și piardă timpul aflând 
lucruri care erau deja bine-cunoscute de toată lumea. Luase cu 
ea cartea pe care i-o găsise Gylfi la bibliotecă, așa că putea să 
se apuce s-o citească chiar din seara aceea, după ce ajungea la 
hotel. Leifur a vorbit mai departe: 

— Sincer să fiu, nu știu de ce n-au fost scoase la suprafaţă și 
casele de pe strada noastră tot atunci. Sunt sigur că există o 
explicaţie pentru asta, ca pentru toate lucrurile, de altfel. Fără 
îndoială că au crezut că ajunseseră niște dărăpănături. Și e de 
înțeles. De ce s-ar chinui cineva să transforme o ruină 
dezgropată într-o casă locuibilă?! 

— Pe mine, una, sigur nu m-ar putea convinge nimeni să mă 
mut în vreuna dintre casele alea, a zis Thâra. Mi-a ajuns 
experiența de acum câteva zile, și asta fără să mai pun la 
socoteală și ce-am găsit în pivniţă. 

— Eu și soţia mea ne gândeam să vă invităm la cină mâine 
seară, a zis Leifur în timp ce parca mașina în faţa hotelului. Pe 
amândouă, desigur, a adăugat el când și-a dat seama că n-o 
luase și pe Bella în calcul. Nu-i mare lucru, dar cred că o să vă 
fie mai ușor decât să mergeţi la restaurant. Nici nu sunt prea 
multe locuri unde poți lua masa aici, în oraș, așa că mă gândesc 
că v-ar prinde bine. 

Thâra s-a uitat în spate, către Bella, care a ridicat 
nepăsătoare din umeri. Apoi s-a întors din nou către Leifur și a 
zis: 

— Sigur, venim cu mare plăcere. La ce oră? 

După ce s-au lămurit în privinţa cinei, Thóra și Bella și-au luat 
rămas-bun, dar Leifur s-a oferit să le ajute să ducă bagajele în 
hotel și și-a luat la revedere numai după ce ambele femei și-au 
luat în primire cheile de la camera fiecăreia, desigur. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, să-mi daţi de veste, le-a spus 
el. Cunosc locul ăsta ca-n palmă și, la o adică, vă pot ajuta. 
După cum cred că vă închipuiţi, vreau să fac tot ce-mi stă în 
putinţă pentru frate-meu. 

Apoi i-a lăsat Thórei numărul lui de mobil, s-a întors și a 
plecat. 

— E ceva ciudat cu tipul ăsta, a zis Bella, care stătea alături 
de Thâra în holul hotelului și, prin fereastra largă, îl privea pe 
bărbat urcându-se în mașină. 


60 


— Ce te face să crezi asta? a întrebat-o Thóra, surprinsă. 

Ea îl găsise foarte agreabil, chiar dacă omul era oarecum 
distant. 

— Nu știu, e ceva straniu cu el, a zis Bella, fără nicio altă 
explicaţie, după care s-a îndreptat spre scări. 

e 

Adolf s-a întors pe-o parte și stomacul i-a chiorăit. Știa prea 
bine ce se afla lângă el în pat, și asta fără să fi deschis ochii. In 
nări îi pătrundea un miros de parfum și alcool. Stomacul îl 
deranja din ce în ce mai tare, dar rezista cu stoicism, respirând 
pe gură, ca să nu vomite. Când durerea de stomac i s-a calmat 
aproape de tot, a regretat că nu borâse pe femeia de lângă el, 
pe care nu-și amintea sub nicio formă cum o chema, pentru că 
dacă ar fi făcut asta, s-ar fi asigurat că nu avea s-o mai vadă sau 
să mai audă vreodată de ea. A privit-o și a încercat să-și 
amintească ce-l atrăsese la ea. In niciun caz nasul ei, care, după 
cum a observat privindu-l de aproape, era plin de puncte negre. 
Stratul gros de rimel negru de pe genele femeii se împrăștiase, 
dându-i senzaţia că se trezise alături Alice Cooper. Adolf s-a 
gândit să dea încet așternutul la o parte de pe ea, ca s-o vadă 
goală, în speranţa că poate femeia avea totuși un trup de 
invidiat. După conturul care se întrevedea prin cuvertură, nu 
părea să fie grasă; dimpotrivă, părea o tipă foarte slabă. Oricum 
ar fi fost, grasă sau slabă, tot făcuse o mare greșeală aducând-o 
la el acasă. Acum, mai mult ca oricând, era foarte important să 
fie singur. Şi-a dat ochii peste cap, apoi, dezgustat, i-a închis. De 
ce nu se putea ţine niciodată de cuvânt? Două beri și gata, 
punct. Acas' cu tine! Singur! 

Incă dormind, fata s-a întors pe partea cealaltă, iar Adolf și-a 
ținut respiraţia, de teamă să n-o trezească. li trebuia puţin timp 
să se adune înainte să stea de vorbă cu femeiușca aceea pe 
care abia și-o aducea aminte. Oare cu ce se ocupa, oare câţi ani 
avea? Nu-l interesa prea mult cum o chema - nu-și amintea 
niciodată numele oamenilor. Așa cum învățase din experiență, 
se întâmpla rareori ca oamenii să-și spună pe nume în timp ce 
vorbeau. Pe de altă parte, trebuia să se pregătească, în caz că 
fata avea să fie afectuoasă cu el. Mai mult, trebuia să găsească 
o cale prin care să scape de ea fără s-o rănească sau s-o 
jignească. Având în vedere că era duminică, ar fi fost ridicol să-i 
spună că trebuia să plece la muncă, deci era la ananghie. Ar fi 


61 


vrut să știe cât era ceasul. Oare fata era pe punctul de-a se 
trezi? A dat să se uite la ceasul deșteptător de pe noptieră, fiind 
nevoit să ridice capul ca să vadă peste trupul ei. S-a mișcat cu 
grijă, ca să nu scârţâie arcurile patului. De-abia zece și 
jumătate. A răsuflat oarecum ușurat. Nu-și aducea aminte când 
ajunseseră acasă și cu atât mai puţin la cât adormiseră. După 
mirosul din cameră, ar fi zis că terminaseră de curând. In același 
timp, era sigur că băuse până târziu în noapte. 

De ce naiba nu era în stare să ia aminte la ce-i spusese 
avocata lui? Chiar nu putea să stea departe de femei câteva luni 
de zile? Că doar aveau să treacă repede și, în plus, femeile nu-i 
lipseau prea mult. Constatase cu surprindere că începuse să i se 
ia de cât de repede îi cădeau în plasă. Era suficient să iasă într- 
un club, să se așeze la bar și să facă pe îngânduratul. In numai 
câteva minute, o tipă beată criță se posta lângă el și începea să- 
| întrebe vrute și nevrute. Era la fel de provocator ca faptul de a 
arunca năvodul într-un bazin plin cu pește, la o crescătorie. 
Psihologul la care mersese cu forța îi zisese că era unul dintre 
acei bărbaţi care vrând, nevrând, atrăgea anumite femei, așa că 
trebuia să fie cu ochii-n patru. Da, vezi să nu! Ce vină avea el? 
De parcă ele ar fi fost ușă de biserică! Ce vină avea el că 
trimitea involuntar niște semnale primitive pe care sexul opus le 
găsea irezistibile? 

Oricum, cel mai rău ar fi fost ca mai multe femei să-l dea în 
judecată sau să scrie despre el pe bloguri. Chiar și așa, tot nu 
putea să reziste tentaţiei. Trebuia să-și țină pornirile în frâu. Mai 
era atât de puţin până când avea să pună mâna pe bani, încât 
aproape că-i auzea zornăind. Ce bine-ar fi fost dacă s-ar fi putut 
concentra numai asupra acestui lucru, dacă s-ar fi putut 
mulțumi doar cu el de fiecare dată când i se punea pata pe vreo 
femeie. Banii nu-i slujeau la nimic, dacă avea să fie găsit 
vinovat. Ce s-ar fi ales atunci de cuceririle lui? Că doar nu 
intenţiona să-și risipească averea pe prostituate! S-a gândit din 
nou cu dezgust la sine însuși, iar durerea de cap i s-a întețit. A 
scos un geamăt și, spre groaza lui, pleoapele pline de rimel ale 
fetei s-au mișcat. Adolf și-a ţinut respiraţia și a așteptat. Fata nu 
s-a trezit, iar el s-a simţit oarecum ușurat - dar nu pentru mult 
timp, căci ea a deschis ochii privind fix înainte, încă năucă de 
somn. A văzut-o cum căuta cu privirea de jur-împrejur, 
încercând să-și dea seama unde se afla. In cele din urmă, a dat 


62 


cu ochii de el, iar faţa i s-a luminat și ea a zâmbit larg, dând 
cuvertura la o parte. 

— 'Neaţa, a zis ea, ușor răgușită. 

— 'Neaţa, i-a răspuns el. Cum te simţi? 

Și-a dres vocea, ca să nu pară că îl interesa prea puţin cum se 
simțea ea. 

— Am avut și clipe mai bune, a recunoscut ea. Aș bea o cola. 
Ai? 

l-a aruncat o privire care, neîndoielnic, se voia seducătoare, 
dar care în el n-a trezit nimic, în afară de un sentiment de 
iritare. Poate că i s-ar fi părut drăguță, dacă ar fi fost mai 
îngrijită, dar așa, cu machiajul vraiște și cu faţa buhăită de 
nesomn, nu vedea aproape nimic la ea. Poate că, în viața de zi 
cu zi, arăta altfel; spera pentru ea să fie așa. 

— Cum să nu? a zis el, ridicându-se în capul oaselor și dând să 
coboare din pat. 

A stat puţin așezat pe marginea patului, așteptând să-i treacă 
ameţeala și abia apoi s-a ridicat de-a dreptul în picioare. Trebuia 
neapărat să se lase de băut. Ori, măcar, să bea mai puţin. S-a 
ridicat și a mai zăbovit o clipă înainte să pornească hotărât spre 
bucătărie. Nici nu trebuia să se întoarcă spre fată ca să-și dea 
seama că se holba la trupul lui gol. Și, oricât de prost se simţea 
știind asta, tot nu și-a putut stăvili erecţia. În timp ce dădea să 
iasă din cameră, s-a uitat în jur după o ţigară și a ochit un 
pachet mototolit pe măsuţa de cafea, lângă o scrumieră care 
dădea pe dinafară de plină ce era. În timp ce înhăţa din pachet o 
țigară îndoită, și-a zis în gând că era cazul să-și ia o scrumieră 
mai mare. Bricheta zăcea într-o baltă de vin roșu vărsat pe 
masă, care, între timp, se și uscase. După câteva încercări 
ratate, bricheta a scos, ca prin miracol, o flacără și bărbatul și-a 
aprins ţigara. Apoi a tras cu sete din ea și a scos fumul ușor pe 
gură, fără să expire. Nu-i mai trebuia decât o cola, după care 
lucrurile aveau să reintre în normal. Ținând ţigara aprinsă între 
buze, a intrat în bucătărie și a deschis ușa de la frigider. 
Intotdeauna avea cola în casă, în sticle de diferite mărimi. A 
desfăcut capacul unei sticle de doi litri și a băut cu lăcomie 
câteva guri de suc rece, ca să-i treacă durerea de stomac. 

Când a închis ușa de la frigider, privirea i-a căzut pe un bileţel 
pe care-l lipise acolo cu mult timp în urmă și pe care uitase să-l 
arunce. „Alda - miercuri 6:00”. Adolf l-a rupt, l-a mototolit și a 


63 


azvârlit mingea de hârtie în direcţia coșului deschis. Ghemotocul 
s-a lovit de margine și a căzut pe podea, rostogolindu-se până la 
picioarele lui, unde s-a mai clătinat de câteva ori înainte să se 
oprească de tot. Adolf s-a uitat la el, apoi l-a lovit cu piciorul și l- 
a trimis, prin aer, într-un colţ al încăperii. Era mai bine să uite cu 
totul de femeia aceea, și asta cât mai repede cu putinţă. Se 
asigurase că nu avea să-l mai deranjeze niciodată. 

Adolf și-a luat gândul de la ghemotocul de hârtie și s-a 
concentrat asupra situaţiei lui prezente. Nu-și aducea aminte 
dacă folosiseră vreun mijloc de contracepţie. Judecând după 
ceața care învăluia amintirile lui din noaptea trecută, probabil că 
nu folosiseră nimic. În cazul ăsta, trebuia să ia măsuri. Și-așa îi 
era de ajuns că plătea pensie alimentară pentru un copil prost 
crescut. Și încă o pensie destul de mare. A deschis ușa de la 
bufet, ca să ia un pahar. Nu avea niciun pahar identic cu altul; le 
lua de peste tot pe unde mergea. A scotocit prin bufet până a 
găsit ce căuta: un pahar mare, gros, albastru-închis, aproape 
opac. Apoi a tras de un sertar și a înhățat un plic. Din plic a luat 
șase pastiluţe albe pe care le-a așezat pe o farfurioară ciobită și 
le-a pisat cu o lingură. Probabil că ar fi ajuns și patru, dar mai 
bine punea șase, pentru că nu avea cum să se asigure că fata 
avea să ia și a doua doză, care, în mod normal, trebuia 
administrată după douăzeci și patru de ore. A amestecat praful 
cu cola și s-a uitat pe fundul paharului, bucuros că nu se vedea 
nimic. Doar la suprafață mai pluteau câteva particule. A 
îndepărtat firimiturile albicioase cu arătătorul, pe care, apoi, l-a 
curățat cu limba. Ce rău puteau să-i facă? Adolf a luat plicul în 
mână, l-a închis și, înainte să-l bage înapoi în sertar, l-a pipăit, 
constatând, spre amărăciunea lui, că nu mai erau decât două 
pilule. Trebuia să ia neîntârziat altele. 

Adolf a pus dopul sticlei de cola și a luat-o în mână. Apoi a 
ridicat paharul și l-a înclinat ca și când ar fi dat noroc cu un 
prieten nevăzut, după care s-a întors în dormitor. În tot acest 
timp, s-a gândit cum ar putea să scape cel mai ușor de fată fără 
să aibă neplăceri în viitor. Pilulele de a doua zi pe care le 
amestecase cu lichidul îl ajutau să câștige bătălia doar pe 
jumătate; trebuia să facă ceva care să-i împiedice să ţină 
legătura. Pentru că nu avea prea mult timp de gândire, a ales să 
apeleze la o scuză veche care-l scosese de multe ori din 
încurcătură. Avea să-i spună că se străduia să se repună pe 


64 


picioare după o despărțire grea și că nu se simţea în stare să-și 
ia niciun angajament. Apoi avea s-o întrebe dacă putea s-o sune 
după ce își făcea ordine în viaţă, pentru că simţea că era o tipă 
deosebită. Ea avea să muște momeala pe de-a-ntregul - cui nu-i 
place să audă că e o persoană deosebită? De-ar fi știut ea cât de 
mediocră era, de fapt. Până seara n-avea să-și mai amintească 
nici măcar culoarea părului ei. A stins mucul de ţigară în 
scrumiera plină ochi, drept pentru care două alte chiștoace au 
căzut pe masă. Dumnezeule, ce dezastru! Poate reușea s-o 
păcălească să-l ajute la curăţenie; ori și mai bine: să facă ea 
totul, iar el să stea și să se uite. 

— Cola, a zis el, fluturând paharul. 

S-a oprit în pragul ușii, rezemându-se de toc. 

— Vrei o gură? 

Fata și-a ridicat privirea spre el și și-a trecut limba peste 
buzele uscate. 

— Da, te rog! 

A zâmbit și s-a ridicat în capul oaselor, iar așternutul a 
alunecat de pe trupul ei, dezvelindu-i sânii. N-a schiţat niciun 
gest din care să reiasă c-ar fi intenţionat să-i acopere la loc. 
Adolf i-a zâmbit și el. Nu avea de ce să ascundă niște sâni așa 
de frumoși. S-a așezat pe marginea patului, alături de ea, și i-a 
înmânat paharul. Ea a băut câteva guri mari de suc, de parcă ar 
fi fost moartă de sete, iar Adolf s-a uitat la sânii ei care pulsau în 
sus și-n jos. Fata a luat paharul de la gură și a tras aer adânc în 
piept. 

— Doamne, da' mahmură mai sunt! 

l-a dat înapoi paharul aproape gol. 

— Îţi mai aduc unul? 

A luat paharul, dar n-a băut din el. În schimb, l-a așezat 
împreună cu sticla de cola pe noptieră și s-a tras mai aproape 
de fată. Acum i-ar fi plăcut foarte mult să vadă cum era în pat - 
că nu-și mai amintea mare lucru din noaptea trecută. Apoi putea 
să-și ţină în voie discursul despre cât de rănit îi era sufletul. 
Până la urmă, își irosise ultimele pilule pe ea. Un zâmbet larg i s- 
a strecurat pe buze. Nu minţea cu nerușinare. Chiar era 
devastat din punct de vedere emoţional. Felul în care se purtase 
cu târfa aia de Alda stătea mărturie pentru asta. Fără să vrea, a 
scos un chicot ușor de satisfacție. Văzând expresia de pe chipul 
fetei, a înţeles clar că ea nu prea știa ce să facă. Ce prostie! De 


65 


parcă tipa ar fi avut de ales! Dacă nu voia, nu voia și gata - era 
pregătit să facă faţă unui refuz. $mecheria era însă să înăbuși 
refuzul din fașă, înainte de a fi rostit. A sărutat-o pe biata fată 
pe frunte și i-a astupat ușor gura cu mâna. 


66 


Capitolul 8 


Duminică, 15 iulie 2007 


— Ştii ceva despre vulcan? a întrebat-o Thora în timp ce 
ieșeau din hotel în aerul cald de afară. 

— Nu, i-a răspuns Bella. Doar că a erupt, atât. 

— Da, de regulă asta se întâmplă cu vulcanii, a zis Thóra, 
întrebându-se ce fusese în mintea ei când o luase cu ea pe 
secretară. Ei bine, o să afli mai multe despre ei. Din câte spune 
Markus, omul cu care o să ne întâlnim știe totul despre vulcani. 

— De-abia aștept..., a zis Bella cu glas tărăgănat, scoțând un 
pachet de ţigări din buzunarul jachetei. 

Th6ra n-a luat-o în seamă și și-a văzut în continuare de drum 
în timp ce secretara s-a oprit să-și aprindă ţigara, însă Bella nu 
s-a grăbit s-o prindă din urmă, așa că au parcurs la o mică 
distanță una de alta restul drumului până la biroul 
administratorului portului. În tot acest timp, Thâra s-a gândit la 
ce voia să afle de la acest Kjartan Helgason. Se părea că, în 
tinerețe, străbătuse marea-n lung și-n lat, iar Markus susținea că 
era unul dintre cei mai bine informaţi oameni cu privire la 
erupție și la activităţile ulterioare ale echipajelor de salvare. 
Markus îi spusese că, de vreme ce Kjartan fusese prieten cu 
taică-său, sigur avea să-l convingă ușor să-i vorbească despre 
cele întâmplate. Thóra nu spera să scoată prea multe din 
întrevederea cu el, dar măcar așa ea și Bella puteau să afle mai 
multe despre erupție. Poate că bărbatul avea vreo idee despre 
identitatea oamenilor din pivniţă, și putea s-o pună și pe Thóra 
pe drumul cel bun. Era cât se poate de conștientă că poliția 
făcea cercetări zi și noapte, pentru depistarea aceluiași lucru, și 
că detectivii aveau legături cu toată lumea - Thóra neputând 
concura cu asta, oricâte cărți din colecţia Secolul nostru ar fi 
avut. Pe de altă parte, avocata știa prea bine că identificarea 
cadavrelor avea să grăbească semnificativ investigația și să 
faciliteze găsirea indiciilor referitoare la relaţiile și la treburile pe 
care le desfășuraseră bărbaţii în Insule. Oamenii mor în funcţie 
de cum trăiesc. 


67 


L-au găsit pe Kjartan așteptând pe scări în faţa biroului 
administraţiei portuare, unde fuma o ţigară împreună cu un 
bărbat mai tânăr. La sosirea Thorei, s-a prezentat și a dat mâna 
ferm cu ea. li lipsea falanga superioară a arătătorului drept și 
avea palmele aspre. Părea să fie aproape de vârsta pensionării: 
avea părul cărunt și numai din loc în loc câte-un fir negru. 
Șchiopătând ușor, le-a poftit înăuntru; chiar dacă nu l-a întrebat 
niciuna nimic despre mersul lui, el le-a explicat că rămăsese 
beteag după o explozie nefericită care avusese loc în urmă cu 
douăzeci de ani. 

— De-asta n-am mai ieșit în larg, a zis el, cu un zâmbet trist. 
Când ești olog, adio navigat! 

S-a lovit cu mâna peste coapsă. 

— Și de pe vas aţi ajuns direct în biroul ăsta? l-a întrebat 
Thóra în timp ce se îndreptau spre al doilea etaj. 

— Nu, drăguță, nu, a răspuns Kjartan, urcând cu mare 
greutate încă o treaptă. Mi-am mai făcut de lucru cu una și alta 
de când am devenit om al uscatului. Aici lucrez numai de cinci 
ani. 

— Păi, și nu puteţi să vă mutaţi biroul la parter? a întrebat ea, 
surprinsă că un om parţial schilodit trebuia să se chinuiască să 
urce pe scări. 

— Ba da, cum să nu, a răspuns Kjartan. Dar nu vreau. Merită 
osteneala să urc scările. 

A ajuns în dreptul unui birou mic și a deschis ușa. 

— Nu pot trăi fără să văd marea, a zis el, arătând spre 
fereastra prin care se zăreau portul și vârful Heimaklettur. Sunt 
ca un papagal de mare. Nu pot să-mi iau zborul, dacă nu am 
marea în faţa ochilor. 

A arătat spre lucrurile din jur. 

— Altfel, n-aș mai face nimic. 

Văzând grămezile de hârtii și tăieturile din ziare care 
acopereau pereții, Thóra s-a îndoit că bărbatul făcea mare lucru, 
cu toată priveliștea asupra mării pe care o avea. 

— Și eu locuiesc lângă mare, așa că vă înţeleg, a zis ea, 
ridicând un dispozitiv bizar de pe cel mai apropiat scaun. Unde- 
aș putea să pun asta? a întrebat avocata, căutând cu privirea un 
loc sigur pentru lucrul respectiv. 


68 


Cu toate că arăta ca o vechitură, ar fi putut la fel de bine să 
fie valoros, de vreme ce fusese pus pe un scaun, iar nu pe jos, 
ca majoritatea lucrurilor din birou. 

— A, iasă-l jos, i-a răspuns Kjartan, așezându-se la locul lui. 

Th6ra a plasat obiectul pe podea cu grijă și s-a așezat pe 
scaun. Bella și-a tras și ea un scaun aproape de biroul lui Kjartan 
și a luat loc după cea dat la o parte de pe el o pungă în care 
păreau să fie niște pahare sau cești. A trântit plasa jos, iar Thóra 
a așteptat să înceteze clinchetul paharelor, după care a trecut la 
subiect: 

— Sper că nu v-am făcut să veniţi de acasă special ca să vă 
întâlniți cu noi, a zis ea. Markus ne-a spus că vă găsim la birou, 
dar, fiind duminică, mi-a fost cam greu să-l cred. 

— Dragele mele, staţi liniștite, a răspuns Kjartan. Oricum 
aveam de muncă în week-end-ul ăsta. Săptămâna asta trebuie 
predate procesele-verbale și nu suntem decât doi care ne 
ocupăm de lucruri pe aici. În plus, o să mai fie și-o inspecţie 
idioată. 

Th6ra s-a relaxat puţin, dar, în același timp, i s-a făcut milă de 
el, pentru că la cum arăta biroul, se părea că va avea foarte 
mult de muncă. 

— Bine, atunci, a zis ea, trecând la subiect. Bănuiesc că v-a 
spus Markus care-i rolul meu în toată treaba asta, că-i ofer 
asistenţă într-un caz care se pare că are legătură cu erupția, a 
zis Thóra pentru început. Mi-a spus că sunteţi la curent cu toate. 

Apoi a adăugat repede, plină de speranţă: 

— Și că vă știți cu toată lumea... 

— Vasăzică, asta se spune despre mine! a zis Kjartan, afișând 
un zâmbet afectat. Nu-i chiar așa, dar am auzit de cazul ăsta în 
care e implicat Markus. 

S-a uitat ţintă la Thóra. 

— Insulele sunt mici. Toţi de pe-aici au aflat de treaba cu 
cadavrele, ba sunt la curent și cu ce scrie în ziare, și cu ce se 
zvonește prin zonă. E 

Thâra a dat să zâmbească. Era de așteptat. In Insulele 
Westmann erau aproape patru mii de locuitori pe o rază de 
treizeci de kilometri pătraţi, așa că povestea trebuie să fi ajuns 
destul de repede la urechile tuturor. Acum nu-i mai rămânea 
decât să spere că asta era valabil și pentru povestea care se 
ascundea în spatele cadavrelor. 


69 


— Ce s-a întâmplat, mai exact, aici, în Insule, în noaptea 
erupției și în ziua de dinainte ca proprietatea lui Markus să fie 
acoperită de cenușă? Markus mi-a povestit ce-și amintește el, 
dar, firește, era foarte tânăr pe atunci; în plus, chiar în noaptea 
aceea a fost trimis pe insula principală. Din câte am înţeles, s-a 
întors ceva mai târziu în zonă, iar până atunci casa lui era deja 
sub cenușă. 

— Să înțeleg că mă întrebaţi dacă a mai intrat cineva în 
pivniţă în afară de Markus? a spus Kjartan. 

Se legăna înainte și-napoi în scaunul care scârțâia. 

— Vreau să știu dacă ipoteza asta este plauzibilă, a răspuns 
Thóra, precaută. 

Era prevăzătoare. N-ar fi vrut ca bătrânul să profite de 
întâlnirea lor ca să-și satisfacă propria curiozitate. 

— Poate-mi puteţi spune cum s-au întâmplat lucrurile. Ori 
poate vă amintiţi ceva care-ar fi de folos în cazul lui Markus. 

— Nu știu dacă ceea ce-mi amintesc eu îl poate ajuta cumva 
pe Markus. 

Kjartan s-a aplecat repede în faţă. Scaunul a scârțâit din nou. 

— Cu toate că tare mi-aș dori să fie așa - mi-e drag băiatul. M- 
am înțeles tare bine cu taică-său. Pe vremuri, toată lumea-i 
spunea Krusi Coronarul, pentru că vorbea mereu numai și numai 
despre bani. 

Thâra a zâmbit. Trecuseră zeci de ani de când Markus era 
doar un copil și se părea că așa rămăsese în mintea acestui 
bărbat. 

— M-ar ajuta să-mi spuneți care este părerea dumneavoastră 
despre toată povestea asta. Cine știe ce va mai ieși la iveală? a 
zis Th6ra. Cum a început totul? Din câte-am înțeles până acum, 
erupția a început din senin. 

Era rândul lui Kjartan să zâmbească. 

— Eu zic că erupția de pe Surtsey era previzibilă. 

S-a întors spre peretele din spate și a dat jos o hartă 
înrămată, cu Insulele. Harta era veche și plină de praf; Kjartan a 
suflat pe deasupra ei, înlăturând praful, apoi a indicat locul în 
care se afla Surtsey și s-a plimbat cu degetul pe deasupra 
Insulelor aliniate în formă de potcoavă, din dreptul lui Surtsey și 
până la Heimaey. 

— Nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama că centura 
vulcanică se află aici. Distanţa nu-i chiar așa de mare, a zis el, 


70 


punând degetul mic pe Heimaey și degetul mare pe Surtsey. 
Sunt în jur de treișpe-paișpe mile marine. 

A pus harta pe birou, în faţa lui. 

— Erupția de pe Surtsey a început în 1963, iar Eldfell a 
izbucnit în 1973. Pe scara istoriei geologice, zece ani înseamnă 
puţin. 

— Așa o fi, a spus Thâra. Dar pentru oameni e o perioadă 
mare de timp. Să înţeleg că, după ce s-a terminat ridicarea de 
teren din Surtsey, locuitorii din Insulele Westmann n-au mai stat 
cu grija unei erupții? 

— Da, da, chiar așa a fost, a zis Kjartan. De fapt, singurele 
avertismente au fost câteva cutremure mici din noaptea 
dinaintea erupției. Dar nimeni nu le-a dat prea multă atenție, 
pentru că oamenii au crezut că trepidaţiile proveneau de la 
centrala energetică ce se construise recent în zonă. Acuma, eu 
nu-s specialist în cutremure, dar mi s-a spus că unul dintre cele 
trei seismografe care înregistrau mișcările scoarței pământului 
se stricase, motiv pentru care nu s-a putut depista epicentrul cu 
o precizie mare. Nimeni dintre cei care au simţit trepidaţiile nu 
s-a gândit că era vorba de un cutremur. 

Kjartan a făcut o pauză. 

— De fapt, au mai fost și alte indicii pe care lumea nu le-a luat 
în seamă, a adăugat el, fără să se uite în ochii Thórei. O femeie 
care locuia la o altitudine mai mare, acolo unde s-a declanșat 
erupția, a constatat cu uimire că, cu două zile înainte de 
eveniment, elfii și-au făcut bagajele și s-au mutat în altă parte. 

— Elfii?! a îngânat Thóra, cu precauţie. Așa deci. 

A ales să nu spună ce credea ea despre elfi. 

— Da, iar mai înainte cu câteva zile, o fetiță le-a spus alor ei 
că urma să izbucnească o erupție în locul în care apăruse fisura. 

Kjartan a ridicat din umeri. 

— Au mai circulat și alte zvonuri de genul ăsta, despre 
întâmplări inexplicabile care au precedat nenorocirea, dar 
nimeni n-a știut câtă crezare să le dea. Un pictor amator, de 
exemplu, a făcut un tablou cu zona respectivă, înfățișând 
vulcanul și lava, iar asta înainte de erupție. Sincer, eu cred că 
unii oameni pot să simtă cumva că urmează să se întâmple o 
catastrofă - la fel ca animalele, de altfel, însă eu nu mă număr 
printre ei. 


71 


Th6ra i-a mulțumit lui Dumnezeu că se îndurase de ea și-l 
făcuse pe Kjartan să se oprească. 

— Să revenim. Apoi spuneaţi că a început erupția. Chiar în 
toiul nopții, nu? 

— Exact, a spus Kjartan, evident ușurat că Thâra nu voia să 
discute despre chestii supranaturale. Fisura s-a format la două 
dimineaţa, când au început să iasă și stropi de lavă. Cea mai 
apropiată fermă era la numai două sute de metri, așa că e mare 
minune că a scăpat toată lumea. 

— Cred că oamenii au fost îngroziţi, a zis Thâra. N-am văzut 
niciodată o erupție, dar cred că zgomotul a fost infernal. 

— Deși e greu de crezut, n-a fost așa de mult zgomot, a 
răspuns el. Cei care locuiau lângă povârniș au fost treziţi de 
zgomot, dar pe mulţi dintre cei care stăteau mai departe a 
trebuit să-i trezească alţii. Mașini de poliţie, de pompieri și multe 
alte vehicule au dat ture pe străzile din oraș cu sirenele pornite, 
ca să-i avertizeze pe oameni. După puţin timp s-a hotărât 
evacuarea Insulelor, iar lumea a fost rugată să meargă în port. 
Auzind una ca asta, mulți s-au îmbulzit numaidecât într-acolo. 
Totuși pe câţiva a trebuit să-i scoată cu forța din case. 

— Cum așa, nu-și dădeau seama ce pericol îi păștea? a 
întrebat Thóra. N-aș fi zis că un vulcan în erupție nu e un motiv 
destul de bun ca s-o iei din loc! 

— Da, știu, dar era miezul nopţii și lumea fusese luată din 
somn. Unii au crezut că era vorba de un incendiu; prima 
persoană care a văzut vulcanul erupând a sunat la poliţie și a 
raportat un incendiu. Era fermierul de la Kirkjubær, iar fisura 
trecea pe terenul fermei lui. Era lungă de peste doi kilometri, 
dacă-ţi vine să crezi. 

Kjartan părea aproape mândru că nu fusese o erupție minoră, 
de ocazie. 

— Alţii au crezut că începuse vreun război. Pe atunci, Războiul 
Codului era în toi - cum altfel putea să fie? Și nu uita că, azi, 
peisajul e înșelător. La cum arată locul acum, nu prea-ți poţi da 
seama ce s-a întâmplat aici. Pe atunci încă nu exista conul 
Eldfell - s-a format în timpul erupției. În locul lui era doar o 
bucată netedă de pământ, care a început să scuipe pe nepusă 
masă stropi de lavă. De la distanţă, ziceai că era vorba despre 
niște clădiri în flăcări. Ori de o pajiște care luase foc. Mai mult, 


72 


trebuie să luăm în calcul faptul că lumea reacționează diferit în 
situaţii de criză. 

Amintindu-și de toate acele lucruri, Kjartan a zâmbit. 

— Până și eu m-am chinuit să conving o femeie să-și 
părăsească locuința, care era foarte aproape de craterul 
vulcanic. Se urcase la etaj și se apucase să facă clătite! Și ne-a 
luat tare mult s-o convingem să lase naibii tigaia aia! 

Thóra a râs. A observat că Bella stătea lângă ea ca o fosilă; nu 
se mișcase deloc de când se așezase pe scaun. Thâra nu putea 
spune dacă era de bine sau de rău; tânăra fie era fascinată de 
cele auzite, fie toate îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă. 

— Însă până la urmă i-aţi evacuat pe toți de pe Insule, nu? 

— Da, am reușit. Cam într-o oră am reușit să-i trezim pe toţi și 
să-i mobilizăm, iar oamenii au luat-o înspre port. Cu o zi înainte, 
vremea fusese neprielnică pentru navigat, așa că toată flota de 
pescuit era în port. Altfel, probabil că s-ar fi petrecut un 
adevărat măcel aici, pentru că, la puţin timp după ce s-a 
declanșat erupția, a început să plouă peste oraș cu tăciuni 
incandescenţi și fierbinţi și cu grohotiș. Tefră, așa se numesc, 
generic. Din cauza asta, situaţia a devenit și mai riscantă. 

Kjartan s-a rezemat de speteaza scaunului. 

— Noi, cei din echipajele de Salvare, a trebuit să ne mișcăm 
foarte repede. Lava mai avea puţin și bloca portul, de vreme ce 
fisura se întindea până la colina Ystaklettur, zona de acces 
dinspre mare. Nu era de joacă - trebuia să evacuăm cinci mii de 
oameni, ca să nu mai amintesc de oi și de găini. 

— Oi și găini? l-a îngânat Thóra. Aţi îmbarcat și animalele pe 
vasul care mergea către insula principală? Și cu câinii și pisicile 
ce-aţi făcut? 

Th6ra nu se mai gândise și la animale. Normal că erau și alte 
viețuitoare pe insulă în afară de oameni. 

— Pe atunci, oamenii n-aveau voie să aibă câini. Pisicile însă 
au fost lăsate aproape toate aici. Cele mai multe au murit pe 
măsură ce s-a întețit erupția, din cauza gazelor toxice. Insă oile 
au fost trimise imediat pe insula principală cu elicopterele de la 
baza americană, iar găinile au fost transportate pe vas, a 
răspuns Kjartan. 

Apoi s-a oprit brusc. 

— Cu toate că mi-am văzut casa dispărând sub lavă, mai greu 
mi-a fost să privesc cum au fost duse în port vacile de la 


73 


Kirkjubær, ca să fie ucise. A fost groaznic. Ferma avea să fie 
rasă prima de pe suprafaţa Insulelor, întrucât vulcanul era pe 
proprietatea fermierului; iar el era prea bătrân și nu putea să se 
mai apuce din nou de crescut animale. N-a avut de ales, dara 
fost mare păcat că s-a întâmplat așa. Dezastrele naturale sunt 
fatale pentru animale. Și, ca și cum n-ar fi fost și-așa destul de 
rău, am impresia că vacile au simţit că drumul lor înspre port 
avea să fie ultimul. 

Kjartan și-a dres glasul. 

— A doua zi de dimineață, fermierul a fost dus cu elicopterul 
pe insula principală. Nu mai avea decât câteva lucruri îndesate 
într-o cutie mică pe care a ţinut-o în poală tot drumul. 

Thâra a refuzat să vizualizeze imaginea aceea - îi ajungea 
cutia lui Markus. 

— Deci toţi oamenii au plecat din oraș? a întrebat ea. 

— Au mai rămas în jur de două-trei sute de oameni, ca să 
recupereze ce mai putea fi recuperat. Toţi ceilalţi - printre care, 
desigur, și femei, și copii - au fost trimiși pe Insulă. Slavă 
Domnului că flota era în port! Lucrurile ar fi fost mult mai grave 
dacă bărcile ar fi fost în larg, la pescuit. Bag mâna-n foc pentru 
asta! 

Kjartan s-a uitat o clipă pe geam, privind dincolo de port, 
după care s-a întors spre cele două femei. 

— Oamenii stăteau pe vase ca sardelele, n-aveai unde să mai 
pui piciorul. A fost îngrozitor, multora li s-a făcut rău de mare. 
Nici nu se putea altfel, pentru că nu erau obișnuiți cu valurile 
care-i legănau și cu duhoarea de pește care se simţea în jur. 
Plus că mai erau și nedormiţi și în stare de șoc. 

În mod clar, Bella îi asculta, pentru că Thâra i-a văzut grimasa 
cu coada ochiului. 

— Mai era vreo altă barcă în port în afară de cele de pe 
Insulele Westmann? a întrebat ea. De pildă, vreuna străină? 

— Nu, nu mai era niciuna, a răspuns Kjartan, prompt, după 
care s-a încruntat. Nici nu încape vorbă! 

Thóra a hotărât să abandoneze subiectul, cu toate că spera să 
fi acostat vreo barcă străină acolo. 

— Vă amintiţi ceva din noaptea aia cu privire la Markus sau la 
Alda, prietena lui? 

— Nu, a răspuns Kjartan, fără nicio urmă de ezitare în glas. 

Apoi a tăcut, nefiind dornic să intre în detalii. 


74 


— Sunteţi sută la sută sigur? a întrebat Thora, surprinsă de 
maniera diferită în care-i răspunsese. Nu era și el acolo cu tatăl 
lui, cu care aţi zis că aţi fost prieten? 

— Pe taică-său probabil că l-am văzut, deși nu-mi amintesc 
precis de asta, a răspuns Kjartan, încruntându-se. Făcea parte 
dintr-un echipaj de salvare și a fost în Insule în zilele de după 
erupție. Însă nu-mi amintesc dacă ne-am văzut sau nu în 
noaptea aia. Nu-mi aduc aminte nici de fiu-său și nici de Alda. A 
fost ca la balamuc! Toţi luaseră ce li se păruse mai de preţ 
atunci când li se spusese să se îndrepte către port. Numai eu 
știu câte lucruri incredibile mi-a fost dat să văd. In general însă, 
lucrurile cu adevărat importante au fost lăsate în urmă; albume 
de fotografii și alte suvenire - nimeni nu și-a amintit de ele în 
graba de a salva vreo veioză modernă sau alte bunuri lumești 
care se puteau devaloriza oricând. 

— Dar sunteţi sută la sută convins că știți la care Alda mă 
refer? a insistat Thora. 

I s-a părut ciudat că Kjartan pronunţase numele femeii cu 
atâta siguranţă. Poate că-l auzise pe Markus vorbind despre 
capul retezat și-și amintise de ea. Thâra spera că se înșela, 
pentru că asta ar fi însemnat că Markus fusese foarte indiscret. 

— În Insule nu era decât o singură Alda pe vremea aia. Era 
cam de aceeași vârstă cu Markus și eram prieten și cu taică-său. 
Se numea Thorgeir; a murit de curând. A fost unul dintre cei 
care au venit în ajutorul echipajelor de Salvare, împreună cu 
mine și cu Magnus, tatăl lui Markus. 

— Știţi că Alda a murit săptămâna asta? a întrebat Thóra. 

— Da, am auzit, i-a răspuns el. Maică-sa și soră-sa încă 
locuiesc în Insule. Le cunosc pe amândouă. Intr-un cuvânt, toată 
situaţia asta e tragică, iar eu chiar nu înţeleg ce-i face pe unii să 
recurgă la soluţii așa de disperate. Maică-sa e la pământ, nici n- 
avea cum altfel. 

Kjartan și-a îndreptat ochii spre geam, privind iar dincolo de 
port, iar apoi a continuat. Părea dornic să schimbe subiectul. Se 
vedea clar că îi era greu să vorbească despre chestiuni atât de 
delicate, așa cum se întâmplă de obicei cu toți bărbaţii de vârsta 
lui. 

— Dar să revenim. Nu-mi amintesc dacă Alda sau Markus au 
fost acolo în noaptea aia. Gândește-te ce înseamnă o gloată de 
cinci mii de oameni care mișună peste tot. A fost ca la balamuc, 


75 


nu era vreme de stat la taclale cu niște tineri aflaţi în stare de 
ŞOC. 

— Markús mi-a zis că, în drum spre insula principală, a fost pe 
același vas cu Alda și că au și vorbit cât au fost la bordul lui, a 
spus Thóra. Putem să verificăm cumva asta? Adică există 
registre în care să scrie cine pe ce vas s-a îmbarcat în noaptea 
cu pricina? 

Kjartan a ridicat din umeri. 

— Asta chiar nu știu. Cei de la Crucea Roșie au făcut o listă cu 
numele oamenilor care au coborât de pe vas, aranjând să fie 
trimiși în Reykjavik din Thârl6kshâfn. Mă gândesc că poate au 
trecut pe listă și numele oamenilor care au fost luați în primire 
de rude și așa mai departe. Acum nu știu dacă și-au notat și cu 
ce vase a călătorit lumea, iar dacă au făcut-o, cine știe dacă au 
păstrat registrele. 

— Probabil că sunt la Arhivele Naţionale, a izbucnit Bella, pe 
nepusă masă. 

S-a înroșit puţin când Thâra și Kjartan au privit-o cu 
surprindere. Amândoi uitaseră de ea. 

— Mă rog, eu acolo le-aș duce, a adăugat ea, iar apoi a tăcut 
la fel de brusc cum a deschis gura. 

— E și aici, în oraș, o arhivă, a zis Kjartan. La bibliotecă, la 
primul etaj. Poate găsiţi documentele acolo. 

— lar dacă nu, probabil că sunt la Arhivele Naţionale, așa cum 
bine ai zis tu, Bella, a spus Thóra, încântată de interesul pe care- 
| arătase secretara ei față de problemă. 

Avocata s-a gândit că putea s-o pună pe Bella să se ocupe de 
căutarea lor cât stăteau prin Insule. Secretara putea să caute 
prin documentele din arhiva locală până când avea să 
descopere numele celor doi: Alda și Markus. lar dacă nu găsea 
nimic acolo, putea să-și continue cercetările mai târziu în 
Reykjavik. Miza era mare - cu toate că acele documente nu erau 
suficiente ca să-l scape pe Markus de suspiciuni, măcar aveau 
să-i confirme declaraţia într-o oarecare măsură. Pe vas îi 
spusese Aldei că ascunsese cutia în pivniţă, iar de vreme ce 
aceasta nu mai era în viață, Markus avea nevoie de orice lucru, 
oricât de mărunt, care să-i confirme mărturia. Thóra s-a întors 
spre Kjartan. 


76 


— Cei care au rămas să ajute echipajele de salvare, a zis ea, 
puteau călători liber de pe o insulă pe alta sau fusese pus la 
punct vreun sistem? 

Kjartan a clătinat din cap. 

— In primele două-trei zile a fost un haos total. Oamenii 
munceau ca nebunii așa cum credeau ei de cuviință, salvând tot 
ce puteau. Apoi lucrurile s-au schimbat, au devenit mai 
organizate. Cu toate că s-au făcut încercări de sistematizare a 
operaţiunilor, natura era singura care controla totul, după 
capriciile ei. De asemenea, în scurt timp au venit de pe insula 
principală alte echipaje de salvare, dar, din păcate, nu pot să vă 
spun precis cât de mari sau cât de bine organizate au fost. Îmi 
amintesc însă că, în toiul operaţiunilor de salvare, se 
strânseseră vreo trei-patru sute de oameni. 

Kjartan a privit-o pe Thóra direct în ochi. 

— De mă întrebi dacă ar fi putut intra vreunul dintre ei în 
casă, să așeze cadavrele acolo - sau să-i fi omorât pe oamenii 
ăia în pivniţă -, sigur că da, e posibil. Oricine ar fi putut face 
asta. Casele care sunt scoase acum la suprafaţă n-au fost 
acoperite imediat de cenușă - ci abia după două săptămâni de 
la erupție. Eu n-aş fi intrat în nicio casă atunci, pentru că erau 
aproape de crater, dar poate că cineva a fost destul de disperat 
cât să-și asume riscul ăsta. Circa patru sute de case au fost 
acoperite de lavă și logic că nu s-a mai putut face nimic în 
privinţa lor. Insă un alt șir de case a fost acoperit de cenușă, 
care nu e la fel de distrugătoare ca piatra topită. Dac-ar fi fost 
să ascund eu niște cadavre, evident că le-aș fi dus într-una 
dintre casele acoperite de lavă, dar pentru asta mi-ar fi trebuit 
foarte mult curaj. Lava nu curge prea repede, dar puţine lucruri 
sunt mai înspăimântătoare la vedere decât ea. Distruge tot în 
calea ei. Și nu doar lava fierbinte ar fi fost problema, ci și gazele 
toxice pe care le produce. 

— Aveţi idee cine au fost oamenii din pivniţă? a întrebat 
Th6ra. Știţi cumva dacă a dispărut cineva atunci? De pildă, 
cineva din echipajele de salvare? 

— N-am nici cea mai vagă bănuială, a răspuns Kjartan. Din 
câte știu eu, s-au întors cu toţii acasă după ce s-a sfârșit totul. 
N-a murit nimeni în timpul erupției. 

— Cu excepţia omului din pivniţa farmaciei, a zis Th6ra. 


77 


— Da, dar el n-a murit din cauza erupției, a zis bărbatul. Era 
un beţiv. 

Thóra a rămas fără grai. Asta era opinia generală a oamenilor 
din Insule. Beţivii nu contau. A hotărât să nu intre în discuţia 
asta. 

— Dar bănuiesc că v-aţi gândit cine-ar putea fi oamenii ăia, a 
zis ea apoi. Insulele Westmann nu-s așa de mari, deci, după 
toate probabilitățile, oamenii ăștia trebuie să fi avut vreo 
cunoștință. 

— Habar n-am, a zis Kjartan, strângând din buze. Din câte-am 
văzut la știri, nu știe nimeni cine sunt oamenii ăștia și nici cum 
de-au ajuns în pivniţă. 

— Într-adevăr, așa e, a zis Thâra, cu răbdare. Dar nu strică să 
vă gândiţi puţin la asta. Eu zic că poate totul are legătură cu 
Războiul Codului, că or fi fost marinari și că au murit într-un 
accident maritim sau într-o încăierare dintre islandezi și 
britanici. S-ar putea deci să fi fost englezi. 

— N-aș zice, a răspuns Kjartan. A fost o perioadă grea atunci, 
dar nu s-a întâmplat nimic din ce presupuneţi dumneavoastră. 
In plus, dac-ar fi fost așa, sigur n-ar fi fost trecut sub tăcere 
atâta timp. Islandezii n-ar fi putut să omoare patru britanici fără 
să se facă mare tam-tam pe tema asta. Din păcate, nu știu 
absolut deloc cine sunt oamenii ăștia. 

Thóra s-a gândit să nu forțeze lucrurile mai mult de atât. A 
surprins-o că bărbatul exclusese cu totul posibilitatea ca 
decedații să fi fost străini. Era indiscutabil - pur și simplu, n-ar fi 
avut cum să dispară patru islandezi fără ca întâmplarea să fie 
raportată. Thóra s-a neliniștit. Omul din faţa ei știa mai multe 
decât pretindea. Işi pregătise discursul de dinainte, bolborosind 
întruna numai despre chestiuni mărunte. Thóra s-a uitat la Bella 
și s-a ridicat de pe scaun. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat. 

A dat mâna cu Kjartan. 

— S-ar putea să vă mai deranjez și altă dată, dacă o să mai fie 
nevoie. 

În drum spre ieșire, avocata a observat pe peretele de lângă 
ușă o fotografie înrămată. Înfăţișa cinci oameni care se ţineau 
cu toţii de umeri. Purtau cagule, iar în spatele lor se afla un 
șuvoi de cenușă care se înălța spre cer. În mod sigur, unul dintre 


78 


oameni era Kjartan, tânăr. Păreau cu toţii obosiţi și nu zâmbise 
niciunul la aparat. 

— E și tatăl lui Markus în poza asta? 

Kjartan s-a deplasat până în dreptul ei și a arătat spre un 
individ din fotografie. 

— El e. Ăsta e Magnus. lar aici e Geiri, sau Thorgeir, tatăl 
Aldei. 

— lar aici sigur sunteţi dumneavoastră, dar cine sunt ceilalţi 
doi? a întrebat Thóra. 

Kjartan a pufnit, pe un ton grosolan: 

— Aici e Dadi, a zis el, indicând un individ cam urât și 
considerabil mai scund decât ceilalți. Un nemernic plictisitor 
care s-a însurat cu o femeie și mai plictisitoare decât el. 

Apoi a mișcat degetul. 

— lar ăsta e Gudni. 

— Polițistul? a întrebat Thóra, întorcându-se spre Kjartan. A 
fost și el prieten cu dumneavoastră? 

— Bine zis a fost, i-a răspuns Kjartan. 


79 


Capitolul 9 


Duminică, 15 iulie 2007 


Bella se relaxa trăgând dintr-o ţigară, în timp ce stăteau 
amândouă în faţă la Cafe Kr6, un mic restaurant din port, peste 
care dăduseră în încercarea lor de a găsi un loc unde să ia cina. 
Th6ra o însoțea, ceea ce era împotriva instinctelor ei naturale, 
dar vremea era atât de frumoasă, că era imposibil să fii prost 
dispus. Tocmai luase masa și era foarte liniștită, iar briza mării o 
însuflețea. Aerul de seară era mai rece, deși soarele strălucea 
încă pe cer ca și cum acest lucru ar fi fost cât se poate de 
normal. Nici măcar fumul Bellei, care trecea din când în când 
prin fața Thârei, nu putea să strice acea seară frumoasă. O 
barcă mică a pornit în larg, iar odată cu ea și-au luat zborul 
câţiva pescăruși de pe debarcader. Altfel, pe chei era liniște, se 
vedeau numai doi bărbaţi care reparau timoneria unui vas mic 
de pescuit, care era legat chiar de pontonul aflat în dreptul lor. 
Reparaţiile se desfășurau leneș, căci bărbaţii mai mult vorbeau 
decât munceau, iar Th6ra i-a admirat pentru atitudinea lor 
degajată. Poate că oamenii se simțeau așa datorită frumuseții 
nemaipomenite a împrejurimilor. Privind mișcările pline de viaţă 
ale păsărilor care dădeau târcoale pereţilor abrupți ai vârfului 
Heimaklettur, Th6ra simţea că se eliberează de stres și că ar fi 
putut zăbovi acolo toată seara, savurându-și băutura. 

— Și câte cadavre s-au găsit? a zis Bella, întrerupându-i 
grosolan reveria. 

— In pivniţă? a întrebat Thâra, cu toate că Bella n-avea cum 
să se fi referit la altceva. Patru. Sau, mai bine zis, trei și un sfert. 
Pentru că din al patrulea nu mai era decât capul. N-ai citit în 
ziare? a întrebat-o Thora, peste măsură de uimită. 

— Nu, nu citesc prostii dintr-astea. 

Bella și-a pus ţigara în colțul gurii și a scos un nor mare de 
fum. L-a privit atentă pe măsură ce se înălța, observându-l cum 
se răspândește și se face nevăzut. 


80 


— Cine omoară patru oameni dintr-un foc? a întrebat ea, 
încruntându-se. Unul, da, mai zic și eu; poate chiar și doi. Dar 
patru sunt prea mulţi. Oare e posibil să nu fi fost o crimă? 

Th6ra a fost nevoită să recunoască faptul că se gândise și ea 
la asta. 

— Încă n-au venit rezultatele autopsiei; poate că mai au de 
lucru. E posibil ca trei dintre ei să fi murit pur întâmplător, să se 
fi otrăvit; ori poate c-au murit din alte cauze decât de mâna 
omului. 

Thóra a tras adânc în piept mirosul mării, care încă biruia 
mirosul ţigării secretarei. 

— Pe de altă parte, chestia asta cu capul e greu de explicat. 
Dacă bărbaţii n-au fost uciși - atunci ce-i cu capul ăsta? Cine și 
de ce ar decapita un cadavru? 

Bella a ridicat din umeri. 

— Poate că individul a suferit un accident și a rămas fără cap. 
Se mai întâmplă! 

— Bine, bine, dar cum a ajuns capul în cutie? lar cutia alături 
de trei cadavre, în pivniţa lui Markus? 

Surprinsă, Thóra și-a dat seama că-i făcea plăcere să discute 
despre toate acele lucruri cu Bella. N-avea de unde să știe cum 
evolua cazul ei și se întreba cum ar fi putut să profite cel mai 
bine de timpul petrecut în Insule. Dacă nu găsea informaţii 
folositoare aici, putea la fel de bine să se întoarcă și în 
Reykjavik. 

Bella s-a încruntat și Th6ra s-a liniștit constatând că era un 
semn de mare concentrare, iar nu unul care să-i fi dat de înţeles 
că o insultase în vreun fel anume. 

— Femeia asta care i-a dat cutia clientului tău, a zis ea, 
trăgând un fum din ţigară, crezi că ea i-a omorât pe oamenii 
ăia? 

— Nu, nu prea cred, a răspuns Thóra. Era o adolescentă pe 
atunci, așa că mă îndoiesc că ar fi putut să omoare patru 
bărbaţi. In orice caz, nu singură. 

S-a rezemat de zid și s-a bucurat de razele blajine ale soarelui 
care apunea. 

— Trebuie să fac cumva să mă întâlnesc cu maică-sa, pentru 
că e foarte probabil să știe ceva despre proveniența capului - și 
nu numai. Mare ghinion că taică-său e mort! Mă gândesc că și el 
e implicat cumva în treaba asta. Oricum, chit că familia Aldei e 


81 


sau nu implicată în caz, maică-sa tot trebuie să știe ceva. 
Adolescentele se pricep de minune să ascundă tot felul de 
lucruri de părinţii lor, dar nu prea o văd pe Alda umblând 
nepăsătoare prin oraș cu o cutie în care se află un cap de 
bărbat. Cel puţin, maică-sa o să fie în măsură să-mi spună cu 
cine și-a petrecut Alda timpul după catastrofă. Poate că a 
mărturisit totul dup-aia vreunei prietene; ori poate mai multora. 
Markus n-a mai reușit să ia legătura cu ea după ce au plecat pe 
insula principală, așa că el iese din calcul. 

— Păi, maică-sa încă mai locuiește aici, în Insule, a zis Bella, 
uitându-se de jur împrejur de parcă s-ar fi așteptat ca femeia să 
stea într-unul dintre depozitele de pe chei. Cel puţin, așa a zis 
moșul ăla azi. Ar trebui s-o suni sau să-i faci o vizită. 

— Da, locuiește aici, a zis Thâra. Însă nu cred că e cazul s-o 
vizitez acum, având în vedere prin ce trece. 

— Eu zic că nici că se poate un moment mai bun ca ăsta, a 
spus Bella, dând un bobârnac ţigării și trimițând-o într-un butoi 
din apropiere. Așa vulnerabilă cum e, după moartea fiică-sii, o 
să-ţi vorbească deschis. 

Thóra a dat din cap. 

— Nu, nu e bine. Dacă e în stare de șoc, n-o să stea de vorbă 
cu mine. O să-l întreb pe fratele lui Markus despre familia Aldei 
mâine-seară, iar dacă știe ceva, poate c-o să mă înveţe cum să 
procedez. Să sperăm că știe cum face faţă maică-sa situaţiei. 

Bella nu părea să-i dea ascultare. 

— Mai ţii minte cimitirul ăla pe lângă care am trecut cu 
mașina? a întrebat ea din senin. Care avea o poartă în formă de 
arc? 

— Da, a răspuns Thóra, curioasă să afle ce-i trecea Bellei prin 
cap. 

Oare i se năzărise să meargă la cimitir și să arunce o privire 
printre morminte? 

— Ce crezi, cadavrele ar putea proveni de-acolo? a întrebat 
Bella. Poate că o rudă sau oricine altcineva a încercat să le 
salveze, să nu le lase să dispară în timpul erupției. Cimitirul a 
fost acoperit de cenușă și scos la suprafață mai târziu. Poate că 
omul care a deshumat cadavrele nu știa că cimitirul o să fie scos 
la suprafaţă. 

Th6ra s-a uitat şocată la secretara ei. 


82 


— Să dezgropi niște cadavre doar ca să le duci în pivniţa unei 
case care urma să aibă aceeași soartă ca și cimitirul?! Sincer, 
mă îndoiesc de asta. 

Thóra voia să pună punct acelor presupuneri inutile, dar nu s- 
a putut gândi la nicio soluţie isteață, așa că a zis: 

— Cred c-ar trebui să plecăm. Știu că e devreme, dar eu abia 
aștept să mă pun în pat, ca să avem timp pentru mai multe 
mâine. 

Bella s-a uitat la ceas, iar apoi și-a ridicat, nedumerită, 
privirea spre Thora. 

— Sper că glumești! Nu m-am mai culcat la ora asta de la trei 
ani. 

Th6ra s-a înroșit puţin în obraji. 

— N-am zis c-o să mă culc imediat ce-o să ajung la hotel. 
Trebuie să-i sun pe copii și mai trebuie să vorbesc și cu alţi 
câţiva oameni. 

Bella a ridicat din nou din umeri. 

— Treaba ta! 

S-a uitat în jur. 

— Eu rămân să dau o raită pe-aici, poate găsesc vreun bar. 

Thóra nu vedea asta cu ochi buni, dar știa prea bine că nu 
putea spune nimic cu privire la felul în care-și petreceau 
angajaţii ei timpul liber. 

— Bine, atunci. Vezi ce faci pe-acolo! a zis ea, pe un ton 
aparent vesel. Mâine am de gând să mă întâlnesc cu arheologul 
care supraveghează derularea săpăturilor, apoi vreau să trecem 
pe la arhivă. Dup-aia, cine știe ce-o să se mai ivească. Altfel 
spus, ne așteaptă o zi plină. 

— N-ai tu grijă, că mă descurc eu, a zis Bella, iar apoi a luat-o 
în direcția opusă faţă de hotel. Tu ești aia care întârzie 
întotdeauna! 

Th6ra nu s-a putut abţine să nu se enerveze din cauza replicii 
Bellei. Putea să zică multe despre secretara ei, însă nu și că 
întârzia la muncă. Ea, pe de altă parte, nu era aproape niciodată 
punctuală, pentru că îi lua mult să se pregătească dimineaţa și, 
în plus, trebuia să-i mai pregătească și pe copii. Cu toate că 
situaţia era departe de a fi ideală chiar și atunci când rămânea 
acasă doar cu copiii ei, aceasta se înrăutățea și mai tare când 
intrau în scenă nepotul și nora. 


83 


— Bănuiesc că-ţi dai seama că n-o să-ţi poţi deconta 
cheltuielile de prin baruri, a strigat ea după fată. Contabilul nici 
n-o să se uite la ele! 

Insă imediat ce a rostit aceste cuvinte, a regretat profund. O 
replică mai stupidă de atât nici că se putea. 

Bella nu s-a întors să se uite la ea, dar, în timp ce se 
îndepărta, a ridicat o mână și i-a arătat Thórei degetul mijlociu. 


84 


Capitolul 10 


Luni, 16 iulie 


Thóra s-a înfuriat văzând că Bella coborâse la dejun înaintea 
ei. Secretara se așezase la o masă de lângă geam și se înfrupta 
din mai multe farfurii umplute până la refuz cu mâncăruri 
bogate în calorii. Pe chip avea o expresie atât de încrezută, încât 
Thóra s-a gândit chiar să se ducă la altă masă, dara lăsat la o 
parte orgoliul și s-a așezat pe un scaun, alături de Bella. 

— Ei bine, a zis ea, apropiind ibricul cu cafea, te-ai distrat azi- 
noapte? 

Ea urcase direct în camera de hotel și sunase acasă, la părinții 
ei, care se deranjaseră să vadă de casă și de copii, cât era ea 
plecată. Era mai bine așa decât să fi mers toată gaşca la ei 
acasă, printre care și Orri, și maică-sa. Tatăl Thórei era bucuros 
că-și instalase tabăra în garaj, pe care era nerăbdător de multă 
vreme să-l repare, cu toate că maică-sa nu fusese prea 
încântată de ideea lui. Maică-sa era de părere că acasă la Thóra 
totul se ducea de râpă: filtrul mașinii de spălat era înfundat, 
hainele stăteau să cadă din dulap de fiecare dată când 
deschidea ușa ca să caute ceva de îmbrăcat pentru S6ley, iar în 
cel mai îndepărtat colț al frigiderului se afla un borcan cu gem 
care expirase de-un veac. Prin urmare, Thóra fusese nevoită să 
îndure o predică de-o jumătate de oră, timp în care maică-sa îi 
reproșase că era o gospodină groaznică, lucru pe care, de altfel, 
îl știa și ea prea bine. Într-un final, reușise să vorbească la 
telefon și cu Sóley, care, bucuroasă, i-a spus că purta niște 
șosete imense de-a lui Gylfi, pentru că bunica nu găsise nicio 
pereche de-ale ei. Apoi a urmat Gylfi, care a bombănit în 
receptor că trebuia să se întoarcă neapărat acasă - că bunică-sa 
îl scotea din sărite și că Sigga era deprimată. Înainte să pună 
capăt convorbirii, Thâra i-a promis că va avea grijă de toate; o 
îngrijora că noră-sa era depresivă. A pornit televizorul și a 
schimbat canalele, dar n-a găsit nimic interesant de văzut. În 
cele din urmă, a ales să se uite la niște bărbaţi care purtau 


85 


ochelari de soare și jucau pocher, dar a adormit înainte să-și dea 
seama care erau regulile jocului. 

— A fost demenţial! a zis Bella, după care a luat o gură mare 
de pâine cu gem. 

Stratul de gem pe care și-l întinsese pe pâine era atât de 
gros, că era mai potrivit să spui că mânca gem cu pâine. Pentru 
că gemul atârna prea greu, felia s-a rupt într-un colţ, iar Bella s- 
a ales cu o pată purpurie pe bărbie. Dar secretara nu s-a 
sinchisit prea mult: a îndepărtat gemul cu arătătorul, pe care 
apoi l-a băgat în gură. 

— Am întâlnit niște oameni grozavi! 

— Bravo, a zis Thóra, punându-și lapte în cafea. De vârsta ta? 

— Nu le-am cerut buletinele, a spus Bella, ducând ceașca de 
cafea la gură. 

S-a uitat la Thâra peste marginea ceștii și a ridicat din 
sprâncene. 

— M-am culcat cu cineva. 

Th6ra s-a înecat cu cafeaua. 

— Poftim? a bolborosit ea. 

— Ce-ai auzit! a zis Bella, cu mândrie în glas. A fost genial. 
Marinarii ăștia știu meserie, nu glumă! 

— Marinarii? a întrebat Thóra, încă şocată. Adică au fost mai 
mulţi?! 

Cum de reușea fata aia să ajungă cu unul sau cu mai mulți 
bărbaţi în pat, ca și cum totul ar fi fost floare la ureche, pe când 
ea, Thâra, simţea că n-ar fi fost în stare să aibă parte de o 
partidă interesantă nici măcar într-o închisoare plină cu bărbaţi? 
De fapt, nu era chiar așa: deseori, ea era cea dezinteresată, iar 
nu bărbatul cu care se întâlnea. Cu toate astea, situaţia tot o 
scotea din sărite. 

— Nu, a fost numai unul, a zis Bella. Nu că n-aș fi putut s-o fac 
cu mai mulţi - sunt sigură că aș fi putut să mă culc cu doi. 

Thóra a rămas fără grai și n-a mai scos nicio vorbă până la 
sfârșitul mesei. Nu c-ar fi contat, pentru că Bella a sporovăit 
atâta despre peripeţiile ei din noaptea trecută, încât Thora 
oricum n-ar mai fi izbutit sub nicio formă să spună și ea ceva. 

e 

Dís și-a acoperit fața cu mâinile. 

— Și-acum ce facem? 


86 


Încerca să-și revină după șocul pe care-l avusese descoperind 
cadavrul Aldei. În prima noapte de după întâmplare, zăcuse în 
pat, ruptă de oboseală, dar incapabilă să închidă un ochi. Se tot 
întreba dacă Ágúst, colegul ei, ar fi putut trece cu vederea vreun 
semn că Alda nu se simţea bine. Din câte-și amintea ea, toate 
interacțiunile lor cu Alda se reduseseră la muncă, la viitoarea 
intervenţie chirurgicală și la starea în care se afla mica lor 
cameră de depozitare. Dacă Alda ar fi dat vreun semn, cei doi 
doctori n-ar fi avut cum să remarce asta. La primele ore ale 
dimineţii, când reușise, în sfârșit, să adoarmă, s-a resemnat cu 
gândul că toate rănile se vindecau în timp. Dar traumele treceau 
mai greu decât traumatismele și scurgerea timpului n-o ajuta 
deloc să se împace mai ușor cu moartea Aldei. Dimpotrivă, s-a 
gândit Dis, se simțea mai rău acum decât în ziua în care 
descoperise trupul neînsufleţit al asistentei. Știa că nu va uita 
clipa aceea niciodată; după ce raportase decesul, rămăsese 
alături de Alda în dormitor, așteptând. Ulterior, și-a dat seama 
că ar fi fost mai bine să meargă jos, în camera de zi sau în 
bucătărie, ori chiar să se fi dus în mașina ei, dar în momentul 
respectiv simţise că, procedând astfel, nu i-ar fi acordat atenţia 
cuvenită, așa că s-a așezat la măsuţa ei de toaletă, de la capul 
patului. În mai puţin de zece minute după ce a sunat la Salvare, 
a venit și ambulanţa; însă acele zece minute au fost cele mai 
lungi din viaţa ei. În timpul acela rămăsese inertă, uitându-se la 
trupul neînsufleţit al Aldei, la privirea ei fixă îndreptată spre ușă, 
de parcă acolo ar fi identificat un mare adevăr, și la gura 
căscată care părea să se fi contorsionat într-un țipăt chinuit. 
După dovezile aflate pe noptieră, părea să fie vorba de un 
suicid, cu toate că aspectul cadavrului sugera altceva. Dis nu 
știa atât de multe despre patologie sau medicină legală, cât să 
aibă habar despre cum trebuia să arate cadavrul unui om care 
luase o supradoză din medicamentele aflate lângă pat, dar dacă 
pastilele respective fuseseră cu adevărat cauza morţii Aldei, era 
clar că femeia făcuse o alegere greșită. Ținea pumnii încleștați, 
iar Dis a avut impresia că pe obrajii ei, care, de obicei, erau 
impecabili, se vedeau niște zgărieturi destul de adânci din cauza 
cărora îi sângerase pielea și se formase balta de sânge 
întunecat în care îi zăcea capul. 


87 


— Cum adică ce facem? Nu putem face nimic. S-a sinucis, a 
răspuns Ágúst, pe un ton rece. O să-i ducem niște flori la 
înmormântare. O coroană sau ceva de genul ăsta. 

Auzindu-i vocea, Dis nu și-a putut da seama dacă era sau nu 
mâhnit de moartea Aldei, cu toate că asistenta lucrase zece ani 
pentru el. 

Dis a lăsat mâinile în jos și și-a îndreptat spatele. 

— Ce dracu’ ai, nu ţi-e bine? a întrebat ea, pe un ton ascuţit. 
O asistentă care a lucrat pentru noi moare înainte de vreme, iar 
tu nu poţi să zici decât că o s-o petrecem pe ultimul drum cu un 
buchet de flori - sau „ceva de genul ăsta”. Se pare că nu prea-ți 
pasă! 

A aruncat un ochi prin cameră, neînțelegând cum de o 
surprindea răceala lui. Biroul lui Ágúst îi oglindea perfect 
personalitatea: era rece, lipsit de viaţă. Cu toate că nici biroul ei 
nu era din cale-afară de interesant, al lui era atât de minimalist 
și de curat, încât ar fi putut face chiar și o operaţie urgentă pe 
masa lui de lucru. Toate obiectele din birou își aveau rostul lor, 
nici măcar unul dintre ele nu se afla acolo pentru că ar fi fost 
atrăgător sau amuzant. Până și fotografiile înrămate de pe 
pereţi, înfățișând cele mai cunoscute tehnici de chirurgie 
plastică, aveau un rost al lor. Chiar înainte să le atârne acolo, 
Ágúst îi spusese Disei că erau menite să-i înspăimânte pe 
pacienţii care aveau îndoieli în privința operaţiilor. Logica lui era 
că, văzându-le, pacienţii șovăielnici își dădeau seama de la bun 
început dacă erau capabili cu adevărat să treacă printr-o 
intervenţie chirurgicală doar ca să arate mai bine. Ágúst îi zisese 
de curând Disei că, de când pusese pozele pe pereţi, numărul 
celor care renunţau în ultima clipă scăzuse considerabil. 

Bărbatul se balansa cu scaunul, în mod evident surprins. 

— A? a zis el, iar apoi a tăcut cu totul. 

A scos un oftat. 

— Știu că par rece, dar nu-mi place să fiu sentimental de față 
cu alţii. 

S-a întins și a luat-o pe Dis de mâna pe care o așezase leneș 
pe marginea biroului. 

— Doar știi prea bine cât de mult o apreciam. Pur și simplu, 
cred că n-am avut când să mă gândesc la asta. Mă gândesc tot 
timpul cum am putea să facem rost de o asistentă nouă care să 
ne ajute cu operaţiile care vin. 


88 


A zâmbit trist. 

— E mai ușor să-ţi ocupi mintea cu chestii mărunte. 

Dis a zâmbit și ea, făcându-i-se milă de el. 

— Așa e, a zis ea. Şi eu m-am gândit la asta. 

Și-a eliberat mâna dintr-a lui și a așezat-o în poală. Nu-i 
plăcea să-l atingă, deși sentimentul era stupid, pentru că 
mâinile lor acoperite cu mănuși de latex se atingeau mereu în 
timpul operaţiilor. 

— O să fie bine, a zis ea, dându-și scaunul mai în spate. Totul 
se rezolvă de la sine. 

Apoi s-a ridicat. 

— Cred că nu m-aș simţi așa de rău, dacă n-aş fi descoperit-o 
eu. 

— E normal, a răspuns Ágúst. Încearcă să nu te mai gândești 
la asta. Gândește-te la cum era ea când era încă în viaţă. Așa ar 
trebui să ne-o amintim cu toții. 

Dís a dat din cap. lar apoi a întrebat: 

— Crezi că e posibil să fi fost ucisă? 

— Ucisă? a îngânat Ágúst, peste măsură de uluit. Cine și de ce 
ar fi făcut una ca asta? 

— De unde să știu eu...? a zis Dis, cu precauţie. Poate vreun 
violator care voia să se răzbune, a adăugat ea. j 

— Doamne fereşte! Nu cred una ca asta, a zis Agust, 
încruntându-se. Cei de la asociaţia pentru violuri ţin lucrurile 
foarte bine sub control. 

Dis a zâmbit. 

— Se numește Unitatea de Intervenţii Rapide și Asistenţă 
pentru Victimele Violurilor și n-aş băga mâna-n foc că au situaţia 
sub control. Alda se săturase de ei până-n gât, de aia și-a și dat 
demisia de la urgențe. 

Cu câteva luni mai înainte, Alda luase dintr-odată hotărârea 
de a renunța la jobul ei cu jumătate de normă. Activase ca 
voluntară la A&E, în tura de noapte, în timpul săptămânii și în 
week-end și, printre altele, dobândise o reputaţie bună pentru 
sprijinul și asistenţa pe care le oferea victimelor violurilor. Se 
părea că-i plăcea ce făcea acolo, poate că decizia ei de a-și da 
demisia era indiciul pe care-l căuta Dis. Cine știe, poate că Alda 
nu mai putuse face faţă ororilor pe care le vedea acolo. 

— Ori poate că a omorât-o altcineva, a spus ea, precaută. 


89 


— Și cine, mă rog? a zis Ágúst, pe un ton irascibil. Mickey, 
Goofy și Pluto? 

— Nu. Tu, de pildă, a răspuns Dis, cu calm, scoțând o punguţă 
de hârtie din buzunarul halatului. 

Agust s-a ridicat. Nu părea nervos, ci doar bulversat. 

— Eu? 

Dís și-a văzut de plan, punând punguţa pe masă, în faţa lui. 

— Am luat asta de pe noptiera de lângă pat. Având în vedere 
cum arăta cadavrul, Alda a murit în chinuri. lar asta n-are nici în 
clin, nici în mânecă cu un deces cauzat de somnifere. 

Agust a privit-o pe Dis ostentativ în ochi. 

— Și de-asta crezi c-am omorât-o eu? 

— Deschide punga, a zis ea, cu glas domol. Să vezi că nu 
vorbesc aiurea! 

Ágúst a coborât privirea asupra pungii și a înhăţat-o. Apoi s-a 
uitat degrabă înapoi la Dis. 

— Ai grijă să nu atingi chestia aia dinăuntru, a zis ea, cu calm. 
S-ar putea să trebuiască s-o duc la poliţie. 

L-a văzut că Ágúst căpătând o expresie dură, după care a 
adăugat, pe un ton serios: 

— Dacă ești cumva implicat în treaba asta, n-o duc nicăieri. 
Altfel sunt nevoită s-o predau poliţiei. Că doar am luat-o de pe 
noptiera ei. 

A făcut un semn spre pungă. 

— Dar de asta ne ocupăm mai încolo. Acum trebuie să 
clarificăm situaţia. 

Bărbatul s-a uitat la ea. 

— Nu te uita așa la mine până nu vezi ce-i acolo. Uită-te! 

Agust a desfăcut punga cu mare grijă, folosindu-și arătătorul. 
Nici n-a fost nevoie s-o desfacă de tot, pentru că, imediat ce a 
întrezărit conţinutul, și-a dat seama despre ce era vorba. 

— La dracu'! a zis el, cu glas domol, lăsând capul în jos. Și- 
acum ce facem? 

e 

— Tot ce știu e că nimeni nu s-a opus câtuși de puțin 
săpăturilor, în afară de Markús, a zis Hjörtur, îndreptându-se 
către un raft ce părea să se rupă sub povara unui șir lung de 
dosare și a unei grămezi înalte de ziare. 

Arheologul a pus foile pe care le ţinea în mână deasupra unui 
morman, apoi a revenit la Thâra și la Bella. 


90 


— Părinţii și frate-său n-au avut nimic de zis. Și sunt sigur că 
așa-zisa Alda, de care tot vorbiţi, n-a luat niciodată legătura cu 
mine. Poate c-o fi discutat cu altcineva care lucrează aici, dar eu 
n-am auzit nimic despre asta. 

Thóra a dat din cap, profund mâhnită. 

— Puteţi să vă interesaţi, vă rog? Dacă a vorbit cu cineva, 
situaţia se schimbă deja. 

lritat, Hjörtur a privit-o cu coada ochiului. 

— Bine, dar nu știu dacă are vreun rost. 

Th6ra și-a dat seama că trebuia s-o ia pas cu pas cu 
arheologul, ca nu care cumva să-i obstrucționeze cercetările. Nu 
era obligat să-i răspundă la întrebări sau s-o ajute în vreun fel. 

— Vă mulțumesc foarte mult, a zis ea, pe un ton umil. Știu, 
cadavrele astea v-au dat destul de rău munca peste cap și 
bănuiesc că sunteți la fel de nerăbdător ca mine să se rezolve 
cazul. Așadar, se poate spune că avem interese comune. 

Hjörtur n-a mușcat momeala. 

— Sincer, sper că poliţia va rezolva totul cât mai repede, dar 
nu sunt nici pe departe la fel de grăbit ca dumneavoastră. 
Treburile de care trebuie să mă ocup eu sunt vechi de treizeci și 
cinci de ani, așa că pentru mine situaţia, per ansamblu, n-o să 
se schimbe, chiar dacă întârzii sau grăbesc lucrurile cu câteva 
zile sau săptămâni. Nu luptăm pe același front! 

Și-a încrucișat braţele. 

— Dacă aţi terminat, aș vrea să-mi continui munca. Profit de 
pauza asta ca să termin câteva rapoarte care nu-mi dau pace. O 
fi ea, zona, temporar închisă, dar aici lumea muncește! 

Bella a pufnit, iar Thóra s-a grăbit s-o ia înaintea secretarei ei, 
care tocmai se pregătea să spună ceva. 

— Aș vrea să vă pun câteva întrebări. O să fiu rapidă, promit, 
a zis ea. O să terminăm într-o clipită. 

A zâmbit și s-a rugat ca lucrurile să iasă cât mai bine. Bella se 
uita ca împietrită la arheolog. 

Thóra nu și-a dat seama dacă tonul ei mieros sau privirea 
acră a secretarei l-a sensibilizat pe Hjörtur, dar cert e că omul a 
acceptat să stea de vorbă cu ele câteva minute. Femeile l-au 
urmat într-o sală mică de conferinţe. 

— Aţi găsit ceva, în timpul săpăturilor, care-ar putea avea 
legătură cu cadavrele descoperite? a zis Thâra, pentru început. 
Ceva care, iniţial, poate nu vi s-a părut important, dar care 


91 


acum, după ce au fost găsite cadavrele, ar putea fi relevant? Și 
nu mă refer numai la săpăturile făcute pe proprietatea părinţilor 
lui Markus. 

— Nu, a răspuns Hjörtur. Nu-mi amintesc să fi dat peste nimic 
de genul ăsta. Și nici nu mi-am bătut capul prea mult cu asta. 

— Bănuiesc că toate lucrurile descoperite sunt luate în 
evidenţă și apoi depozitate, a zis Thóra. E posibil să aruncăm și 
noi o privire peste aceste lucruri? 

Arheologul a scuturat din cap. 

— Nu, nu se poate. Numai proprietarii caselor și numai în 
prezenţa noastră au dreptul să vadă aceste lucruri după 
efectuarea săpăturilor, urmând să stabilim împreună ce o să se 
întâmple cu ele, a zis arheologul, dându-și la o parte ceașca 
goală de cafea. De regulă, organizăm câte-o expoziţie cu 
obiectele găsite în situl arheologic și, cu puţin noroc, chiar în 
casă. După cum știți, toate lucrurile dezgropate intră în posesia 
autorităților din Insulele Westmann. Firește, noi n-am avea nimic 
împotrivă să le parvină proprietarilor de drept. Un lucru care 
nouă ni se pare inutil s-ar putea să fie neprețţuit, să aibă valoare 
sentimentală pentru proprietarul iniţial. 

Hjörtur și-a tras sufletul. 

— Ne-au contactat mulţi oameni cu problema asta, să ne 
întrebe în special de albume cu fotografii și alte lucruri de genul 
ăsta ori chiar de togi universitare, trofee sau ceasuri de mână. 
Luăm în evidenţă fiecare obiect pe care-l găsim și le depozităm 
pe toate în așa fel încât să aflăm cu ușurință care în ce casă a 
fost găsit. Ne-ar lua mult să răscolim prin toate, așa că nu se 
poate face asta momentan. 

— Dar poliția n-a înaintat nicio cerere ca să se uite la 
obiectele astea? a întrebat Thâra. În mod normal, ar trebui să se 
arate cât de cât interesaţi de lucrurile descoperite în casa lui 
Markus. 

Hjörtur a dat din cap. 

— Nu, încă n-au făcut nimic în sensul ăsta și să sperăm că nici 
n-or să facă. Am muncit mult ca să punem lucrurile la punct și ar 
fi o adevărată bătaie de cap să ne apucăm acum să deschidem 
cutiile. 

— AȘ putea să arunc o privire prin registrul cu aceste obiecte? 
a întrebat Thóra. S-ar putea să-mi fie de folos. 

Hjörtur a strâns din buze. 


92 


— Trebuie să verific, a zis el, cu jumătate de gură. 

Th6ra a decis s-o lase puţin mai moale. 

— E posibil să fi intrat cineva în pivniţă înaintea lui Markus? a 
întrebat ea. Când s-a făcut curat la parter, ușa de la pivniţă era 
închisă sau deschisă? 

— Ce vreți să insinuaţi? Că trupurile au fost puse acolo înainte 
sau după efectuarea săpăturilor? a zis Hjörtur. 

— Intr-adevăr, la asta mă gândeam, a răspuns Thóra. Dacă-i 
așa, ar crește numărul celor care ar putea avea legătură cu 
cazul. 

— Din câte-mi amintesc, am închis ușa de la pivniţă imediat 
ce ne-am croit drum prin casă până la ea și, după cum aţi 
remarcat și dumneavoastră, am închis-o destul de bine, a zis el, 
inexpresiv. Ne-a luat câteva ore să înaintăm cu săpăturile până 
acolo, dar apoi am bătut-o în cuie, așa cum ne-a fost 
înțelegerea. Totul s-a desfășurat potrivit înţelegerii noastre. 
Bineînțeles că, dacă cineva ar fi vrut să intre în pivniţă, ar fi 
putut, dar nici nu se pune problema să fi dus acolo vreun 
cadavru după efectuarea săpăturilor. 

— Și ce vă face să fiți așa de sigur? a întrebat Thóra. Nu mă 
înţelegeţi greșit - nu insinuez că dumneavoastră și echipa aţi fi 
avut ceva de-a face cu asta. 

— Am intrat în pivniţă împreună cu poliția după ce au fost 
găsite cadavrele. Până și cineva care nu e arheolog și-ar fi dat 
seama că trupurile acelea zăceau acolo de ani întregi, ba chiar 
de zeci de ani, și nicidecum de câteva zile. 

— Nu se poate să le fi făcut cineva să arate așa? a insistat 
Thóra. Să le umple de praf sau ceva de genul ăsta, ca să pară că 
zăceau acolo, neatinse, de ani de zile? 

— Sub nicio formă, a zis Hjörtur, cu glas ferm. 

— Bănuiți cumva cine au fost oamenii aceia? Doar sunteți din 
zonă, nu-i așa? 

Hjörtur a zâmbit în barbă. 

— Când a erupt vulcanul, aveam trei ani, așa că nu-mi 
amintesc ce s-a întâmplat și nici ce oameni locuiau pe aici, a zis 
el. Insă mă îndoiesc foarte tare că oamenii ăia sunt din Insule. 
Au fost salvaţi toți locuitorii din zonă, așa că n-aveau cum să 
dispară patru oameni. 

Thóra a hotărât să nu mai amintească de omul care murise 
sufocat în pivniţa farmaciei. 


93 


— Totuși nu v-aţi gândit deloc la asta? a zis ea. Nu v-aţi 
întrebat cine au fost oamenii ăia? Doar sunteţi arheolog, și 
propriile descoperiri trebuie să vă intereseze. 

— Bineînţeles că m-am întrebat, a mărturisit Hjörtur. Dar nu 
am prea multă imaginaţie, așa că n-am ajuns la nicio concluzie. 
Însă vă pot asigura de un lucru, a adăugat el. Din pură 
curiozitate, m-am uitat peste ziarele din perioada aceea - avem 
o arhivă aici, pe microfilm - și n-am găsit nicio știre despre vreo 
persoană dispărută, fie ea din Islanda sau din altă parte. Deci se 
pare că n-a raportat nimeni dispariţia, ceea ce e foarte bizar. 

Și-a dres glasul. 

— Nu știu cât de bine aţi apucat să vedeți cadavrele când aţi 
coborât acolo, jos. Cert e că, atunci când m-au cooptat pe mine 
să merg acolo, puseseră deja proiectoare. lar eu am văzut că cel 
puţin doi dintre ei aveau verighete. Ce fel de oameni să fi fost, 
dacă soțiile lor nici nu s-au deranjat să-i caute? 

În mintea Thârei și-a făcut loc un gând neplăcut despre soţul 
ei, dar l-a alungat. 

— Bună întrebare! s-a mărginit ea să spună. 

După care a întrebat: 

— Aţi observat ceva care să dea de înțeles că erau marinari? 
Mai în glumă, mai în serios, mă gândeam că, poate, situaţia asta 
are legătură cu Războiul Codului. 

Hjörtur a clătinat ușor din cap. 

— Din câte-am văzut și din câte-mi amintesc eu, nu purtau 
haine impermeabile - sau, mă rog, nimic din ce te-ai aștepta să 
fi purtat marinarii din acea vreme, a zis el. Dar asta nu 
înseamnă mare lucru, pentru că marinarii, la fel ca restul lumii, 
nu poartă tot timpul hainele de lucru. 

A zâmbit și s-a uitat în jos, la blugii lui plini de zgură. 

— Am înţeles, a zis Th6ra, care sperase să primească un alt 
răspuns, poate chiar ca arheologul să-i fi spus că bărbaţii aveau 
asupra lor frânghii și năvoade. 

A stat puţin pe gânduri, apoi a continuat: 

— Credeţi că e posibil ca cineva să se fi încurcat și să fi dus 
cadavrele într-un loc greșit? a întrebat ea. S-a întâmplat 
vreodată, în timpul erupției, ca vizibilitatea să fi fost foarte 
proastă? 

Hjörtur a ridicat din umeri. 


94 


— Asta chiar nu știu, a zis el. Mi se pare puţin probabil, dar n- 
aș băga mâna în foc. 

S-a scărpinat în cap. 

— E posibil chiar să fi dispărut casa în care poate că trebuiau 
puse cadavrele iniţial, apoi să fi fost aleasă casa lui Markus. 
Există un site foarte bun cu casele care au dispărut, atât cu cele 
din zona asaltată de lavă, cât și cu cele acoperite de cenușă, pe 
care le scoatem la suprafaţă. Poate o să găsiţi acolo vreo 
informaţie de folos. 

Th6ra i-a zâmbit bărbatului în timp ce-și nota adresa site-ului. 
Avea dreptate; poate că vinovaţii nu intenţionaseră, să pună 
cadavrele acolo; poate că le lăsaseră acolo numai din cauza 
hazardului produs de erupție. De ce-ar fi pus cineva niște 
cadavre în propria pivniţă când existau atâtea alte case unde le 
putea duce? Oare cadavrele și capul retezat ajunseseră din 
întâmplare în același loc? Pe Thâra începea s-o enerveze 
misterul care învăluia problema cadavrelor. Trebuia neapărat să 
afle care era povestea din spatele lor. În special pentru binele lui 
Markus, dar și pentru satisfacerea propriei curiozităţi. 

e 

Thóra savura un cappuccino aburind în același restaurant în 
care luase masa cu Bella cu o seară în urmă. Observase că locul 
era dotat cu calculatoare care puteau fi accesate de clienţi, așa 
că putea împușca doi iepuri dintr-o lovitură: să bea o cafea și să 
caute informaţii pe internet. Își împărţise sarcinile cu Bella: ea 
trebuia să meargă la arhive, iar Thóra trebuia să cerceteze site- 
ul pe care i-l recomandase Hjörtur. Avocata știa că sarcina ei era 
mai agreabilă decât cea a secretarei - ea stătea bine-mersi într- 
un mediu plăcut, savurând o cafea, în timp ce Bella trebuia să 
cotrobăiască prin dosare pline de praf după două nume -, dar 
Th6ra și-a zis că împărțirea sarcinilor în felul acela compensa 
norocul Bellei la bărbaţi, din noaptea trecută. Cu toate că, în 
parte, Thóra o trimisese pe Bella altundeva ca să scape de ea, 
spera că secretara avea să-și îndeplinească sarcina, în ciuda 
șanselor mici de realizare a acelui lucru. Thóra o trimisese la 
arhivă fără ca măcar să verifice, mai întâi, dacă fișierele 
transferate în Reykjavik în noaptea erupției se aflau la 
bibliotecă, dar, de vreme ce Bella n-o sunase deloc, probabil că 
găsise ceva prin care să cotrobăiască. Ori, cine știe, poate că 
arhiva se afla în grija unui bărbat pe care Bella îl sedusese. 


95 


Thóra a cercetat textul de pe ecranul computerului. A găsit 
repede informaţii despre casa lui Markus și despre rezidenții din 
vremurile acelea, recunoscând numele părinților și al fratelui lui. 
Și-a notat numele celor mai apropiaţi vecini, iar apoi pe cele ale 
oamenilor care locuiseră în alte zece case de pe aceeași stradă. 
Având în față toate acele nume, Th6ra a dedus că Kjartan, cel cu 
care ea și Bella se întâlniseră la biroul de administraţie a 
portului, locuise în casa alăturată de cea a lui Markus. Cel puţin, 
numele capului familiei respective era Kjartan Helgason. Chiar 
de-ar fi fost doi bărbaţi cu același nume, pe site nu mai exista 
nicio altă informaţie despre el. 

Th6ra a dat clic pe linkul următor, referitor la rezidenții de pe 
strada Sudurvegur, descoperind biografiile scurte a patru dintre 
ei. Din fericire, una dintre acele prezentări biografice se referea 
la Kjartan Helgason și, în mod și mai fericit, articolul era însoțit 
de o fotografie. Thâra l-a recunoscut imediat pe bărbat. 
Biografia expusă imediat sub fotografie nu era cine știe ce. Scria 
că Kjartan avusese o carieră îndelungată ca navigator, după 
care se angajase în diverse alte locuri și, în cele din urmă, 
ajunsese să deţină postul actual, de administrator portuar. Se 
căsătorise și făcuse patru copii, care acum erau mari. După cea 
terminat de citit articolul respectiv, Thâra s-a uitat și pe alte 
biografii, nemaigăsind însă nimic care să-i fie de folos lui 
Markus. S-a arătat interesată numai de numărul copiilor din 
fiecare casă în parte. Cu excepţia unui singur cuplu care se pare 
că nu avusese copii, Magnus și soţia lui, Klara, erau singurii care 
avuseseră doar doi copii - pe Markus și pe Leifur, fiii lor. 

Th6ra și-a terminat cafeaua și a sunat-o pe Bella, ca să vadă 
cum se descurca - și ca să se liniștească în privinţa arhivistului. 
Secretara era ursuză. Era evident că dosarele se aflau la arhivă, 
numai că Bella nu reușise încă să descopere pe ce vas călătorise 
Markus. Thâra a regretat că nu-l întrebase pe Markus cum se 
numea vasul, având în vedere că dosarele erau aranjate după 
numele ambarcaţiunilor. Thóra a făcut tot ce a putut ca s-o 
încurajeze pe Bella, spunându-i că munca ei era foarte 
importantă, iar înainte de a-și lua la revedere, i-a zis secretarei 
că ea avea să se întoarcă la hotel și că se vor întâlni acolo, 
pentru a stabili cum să profite cel mai bine de restul zilei, 
înainte să meargă să ia cina cu Leifur și familia lui. 


96 


Vremea era atât de frumoasă, că Thâra a preferat să facă un 
ocol și să se bucure de soare. A trecut pe lângă un magazin de 
suvenire și a intrat înăuntru ca să cumpere un bibelou înfățișând 
un albatros pentru S6ley și o pereche de mănuși de lână pentru 
Orri, nepoţelul ei. Exact când vânzătoarea era pe punctul de a 
termina de împachetat suvenirele, a sunat-o Bella. 

— Ghici ce-am aflat? a zis ea, mândră. Markus și Alda au mers 
cu aceeași barcă spre insula principală. 

Thóra i-a mulțumit, a închis și apoi i-a zâmbit, fericită, 
vânzătoarei, în timp ce-i înmâna cardul de credit. Trecuseră de 
primul hop. 


97 


Capitolul 11 


Luni, 16 iulie 2007 


— Vă rog, daţi-mi și mie sarea! a zis Th6ra, încercând să pară 
naturală. 

În faţa ei, pe o farfurie frumoasă din porțelan se afla un mic 
ou albastru cu pete maro, pe care îl decojise pe jumătate, 
scoțând la iveală un albuș aproape transparent, cu toate că oul 
era, chipurile, fiert tare. Thóra nu se aventura prea mult când 
venea vorba de mâncare, iar printre preferinţele ei culinare nu 
se numărau neapărat ouăle de păsări sălbatice. In alte 
circumstanţe, l-ar fi refuzat politicos și ar fi așteptat să vină felul 
principal, dar, cum lua cina în casa unor gazde pe care nu le 
cunoștea, n-a avut ce să facă, decât să săreze oul bine, să-l 
înghită și să zâmbească. Înmânându-i sarea, Leifur a afișat un 
zâmbet și i-a spus: 

— Nu prea mulți se dau în vânt după asta! Nu e nevoie să-l 
mănânci, dacă nu vrei. 

Th6ra a zâmbit și ea. 

— Este în regulă, chiar vreau să văd cum e, a minţit ea și a 
agitat elegantul recipient cu sare pe deasupra albușului care 
bătea în gri. 

Apoi i-a pasat recipientul Bellei și a privit-o făcând cam 
același lucru ca ea. Secretara s-a uitat cu coada ochiului la 
Th6ra, confruntându-se, evident, cu aceeași dilemă. 

Maria, soţia lui Leifur, le urmărea îndeaproape din celălalt 
capăt al mesei. Se vedea clar că era iritată. Și-a luat privirea de 
la cele două femei și s-a întors spre soțul ei. 

— Nu înțeleg de ce ţii să-i obligi mereu pe oaspeţii noștri să 
mănânce chestia asta, mai ales că rar vine cineva pe la noi, a 
zis ea, ridicând paharul și luând o gură zdravănă de vin alb. Nu 
mi se mai pare deloc inteligent din partea ta! 

Paharul s-a lovit cu zgomot de masă, când l-a pus jos. Deși 
era stânjenitor, se vedea clar că băuse puţin cam mult. Femeia 
arăta foarte bine, probabil că, în tinereţe, fusese din cale-afară 
de frumoasă; era însă neînchipuit de slabă, iar Thóra ar fi fost în 


98 


stare să pună pariu pe orice că se menținea așa de frumoasă 
prin mijloace medicale. Purta niște haine impecabile, aparent 
noi și de marcă, cu toate că nu ultimul răcnet. Avea o ţinută 
clasică, o fustă bej până la genunchi și o cămașă de mătase 
care se armoniza cu pantofii cu tocuri înalte, din piele de 
căprioară și deschiși la culoare. De vreme ce hainele Mariei erau 
prea puţin colorate, Thórei i s-a părut că era așa de monotonă, 
încât, dacă s-ar fi perindat prin faţa unei șuri cu fân, n-ar fi putut 
s-o distingă de fundal. 

— Dragă, să înţeleg c-ai fi preferat să servești celebra ta supă 
de ceapă arsă? a zis Leifur, săgetând-o pe nevastă-sa cu o 
privire care numai drăgăstoasă nu era. 

El nu era îmbrăcat așa de formal ca ea, cu toate că purta o 
cămașă și o pereche de pantaloni șic. Poate că ţinuta lui părea 
mai lejeră datorită gesturilor și mimicii lui, căci era mai relaxat 
decât nevastă-sa în toate privinţele. 

— Staţi dintotdeauna aici, în Insule? a întrebat Thóra, 
încercând să calmeze spiritele. 

Avusese și ea probleme în căsnicie și știa prea bine că, în 
perioada dinaintea divorţului, din cauza incidentelor de acel 
gen, ceilalţi ajunseseră să refuze invitaţiile ei și ale lui Hannes la 
cină. Și asta fără să le fi servit oaspeţilor la masă ouă de păsări 
sălbatice, pe jumătate crude, ca să-i pună pe fugă. 

— Vai de mine, nu, a pufnit Maria. 

— Probabil v-aţi dat seama că Maria nu e din Insule, a zis 
Leifur, zâmbindu-i sarcastic nevesti-sii. Ne-am întâlnit pe când 
studiam în Reykjavik și am locuit împreună acolo doi ani de zile, 
până la absolvire. Eu am stat dintotdeauna aici, în Insule, mai 
puţin cât am fost la școală. 

Leifur a dat la o parte coaja oului pe care-l terminase și a mai 
luat unul. 

— Mi-am dorit mereu să merg la școală ca să mă fac amiral, 
dar am ajuns om de afaceri. 

Cu mâini pricepute, a spart coaja din partea de sus a oului 
frumos colorat. 

— Mi-am dat seama că afacerea iniţiată de taică-meu se 
dezvolta și mi-am zis că, pentru familie și pentru companie, e 
mai bine să mă calific în domeniul afacerilor. 

— Și a fost o decizie înțeleaptă, nu-i așa? a întrebat Thora. 


99 


Markus îi spusese că afacerea cu pescuitul mergea foarte 
bine. Thóra a înfipt lingura în ou, a scobit după o bucăţică 
închegată mai bine și a încercat s-o înghită repede. 

— Da, așa cred, a zis Leifur. De fapt, cred că studiile nu m-au 
ajutat prea mult. Am avut noroc cu capturile. Plus că avem 
căpitani foarte buni. În realitate, am reușit să consolidez 
compania, dar asta e numai o parte din tot ce-am făcut. Suntem 
puțin strâmtoraţi acum, de când s-au redus dividendele, ca să 
nu mai zic de instabilitatea coroanei islandeze. 

Thóra a dat din cap și a evitat să ducă mai departe 
conversaţia despre cursul valutar. Nimic n-o plictisea mai mult 
ca discuţiile despre bani și exista riscul să-și dea pe faţă 
ignoranţa, dacă discuţia continua la fel. 

— Și Markus n-a contribuit deloc la afacere? a întrebat ea. 

— Nu, și-a văzut de drumul lui, a răspuns Leifur. Poate c-a fost 
mai bine așa, a adăugat apoi. O companie nu trebuie să aibă doi 
directori. De când s-a retras taică-meu, mă ocup singur de 
afacere și-mi iese bine. Markus nu se plânge de nimic. Oricum, 
și dacă ar face-o, n-ar conta prea mult. E mulțumit cu partea lui 
de profit. 

Maria a pufnit: 

— Ar fi fost și mai bine dac-ai fi vândut-o. Nu ești singurul din 
familia asta care are studii de administrare a afacerilor și știu 
prea bine cât poți lua pe dividende și pe vase. Magnus zice că 
am putea trăi liniștiți numai din dobândă. Și noi, și Markus. 

A mai luat o înghiţitură mare de vin. 

— Să dea Dumnezeu să vindem odată și dividendele, și 
compania! 

Th6ra nu înţelegea despre care Magnus vorbea femeia, dar în 
mod clar nu putea fi vorba de tatăl lui Markus și al lui Leifur. 
Insă acel Magnus conta mai puţin pentru Th6ra, care și-a dat 
seama care era mărul discordiei din cuplu. Maria voia ca 
bărbatul ei să vândă compania și să se mute amândoi în 
Reykjavik. Da, acolo unde se afla bulevardul Laugavegur, cu 
magazine în care puteai cheltui o avere. Maria s-ar fi încadrat 
perfect într-un apartament luxos și îngrozitor de scump din 101 
Reykjavik, cartierul central, de la fereastra căruia ar fi privit 
golful albastru de după o lalea așezată elegant în vază, în timp 
ce și-ar fi savurat cafeaua cu lapte. Leifur, în schimb, ar fi fost la 
fel de bine-venit în acel decor minimalist ca o pătură făcută din 


100 


cârpe. Neîndoielnic, el își dorea să păstreze compania și să 
rămână în Insule, unde putea să lucreze în continuare în 
industria pescuitului. Poate că avea și o obligaţie morală în 
sensul ăsta; dacă era să vândă dividendele și compania, la ce-ar 
mai fi stat în Insulele Westmann? Trebuie să fi fost într-o poziţie 
dificilă, fiind responsabil pentru slujbele atâtor muncitori într-o 
comunitate mică precum aceea. Cu toate că, din două vizite 
scurte făcute în zonă, Thâra nu putuse afla prea multe despre 
comunitatea din Insule, simţea că aceasta oglindea anumite 
caracteristici ale întregii ţări, așa cum fusese ea în trecutul 
apropiat. Islanda înainte de era capitalismului. Islanda în vremea 
când oamenii erau aproape egali din punct de vedere financiar 
și când cei mai bogaţi dintre ei erau farmaciștii. Casa Mariei și a 
lui Leifur nu se deosebea deloc de celelalte case din vecinătate: 
era mare și bine întreţinută, dar departe de a fi luxoasă. 
Probabil că era ciudat să aibă atâţia bani și să nu-i cheltuiască 
pe nimic, mai ales pentru Maria, care, în mod evident, aprecia 
lucrurile mai rafinate. Thóra s-a gândit că era mai bine să 
schimbe subiectul. 

— Părinţii dumneavoastră încă mai locuiesc aici? l-a întrebat 
ea pe Leifur, luând încă o gură din ou. 

Se părea interminabil și se gândea că numai struțul mai face 
ouă de asemenea dimensiuni. 

— Da, a zis Leifur. Stau pe strada asta, la câteva case mai 
încolo, dar nu știm cât o să mai fie așa. Tata a devenit foarte 
problematic și mama este așa de bătrână și de obosită, că de- 
abia se mai poate descurca cu el. Maria o tot ajută, dar de-acum 
are deja nevoie de asistență de specialitate și ne e greu să 
găsim pe cineva în Insule care să aibă grijă de el. 

Pentru efortul ei, Maria a crescut pe neașteptate în ochii 
Th6rei. S-a uitat la ea și s-a gândit că, în ciuda atitudinii ei reci, 
femeia avea, cu siguranţă, un suflet bun. Nu-i era greu să se 
pună în locul ei, o cloșcă fără pui, care nu avea nimic de făcut, 
în timp ce bărbatul ei muncea de se spetea. Pentru că femeia 
era din Reykjavik, probabil că apropiații ei se aflau acolo; vechile 
prietene veneau rar pe la ea, ca să bea o cafea împreună. 

— Aveţi copii, nu-i așa? a întrebat Thóra, uitându-se spre 
Maria. Stau și ei aici? 

— Nu, a răspuns femeia, cu amărăciune în glas. 

Apoi a adăugat numaidecât: 


101 


— Nu, adică nu stau aici, dar da, avem copii. Doi, Magnus și 
Margret. 

Femeia s-a îndreptat mai bine de spate. 

— Margrét e în străinătate, studiază medicina. lar Magnus e 
administrator, la fel ca tatăl lui. Lucrează pentru o bancă mare 
și, de curând, l-au făcut director al departamentului de 
imobiliare. 

S-a uitat la soţul ei. 

— Așa că e o tâmpenie să-ţi închipui că va prelua vreunul 
dintre ei afacerea. Magnus câștigă deja de două ori mai bine ca 
taică-său. 

— Ei, nu-i așa de simplu, i-a zis Leifur nevesti-sii. Știi și tu prea 
bine! 

S-a întors spre Thóra. 

— Deși copiii noștri au ales să facă altceva în viață, nu știi 
niciodată când se pot răzgândi. În plus, lui Hjalti, fiul lui Markus, 
îi plac foarte mult marea și compania. Vine aici aproape în 
fiecare vară și deseori iarna, în week-end-uri. L-ar dezamăgi 
foarte tare dacă afacerea ar încăpea pe mâini străine. 

Se părea că discuţia se îndrepta din nou spre problemele 
nerezolvate ale cuplului. 

Thóra a auzit-o pe Bella oftând încet. Probabil că era sătulă de 
conversaţia lor; ori, la fel de bine, de oul care încă se afla pe 
farfuria ei, pe jumătate neatins. 

— Vă mai amintiţi ceva din timpul erupției? l-a întrebat Th6ra 
pe Leifur, într-o încercare disperată de a detensiona situaţia. 

— Cum să nu, dragă, a răspuns Leifur, dând la o parte farfuria 
din faţa lui. Lucrurile astea nu se uită. 

— Aţi luat același vas ca Markus spre Reykjavik? a întrebat 
Th6ra. Încerc să dau de cineva care ar putea confirma că 
Markus și Alda au vorbit unul cu altul în timpul călătoriei. 

— Da, am fost și eu la bord, a răspuns Leifur, cu un aer 
gânditor. Însă nu-mi amintesc s-o fi văzut neapărat pe Alda, dar 
asta nu înseamnă că n-a fost pe vas. Alda era de aceeași vârstă 
cu Markus, cu doi ani mai mică decât mine. La vârsta aia, nu 
eram prea atent la copii. 

A luat o gură de vin. 

— Oricum, sunt sigur că, dacă Alda chiar era pe vas, Markus 
nu putea fi prea departe de ea. 

A pus paharul jos. 


102 


— Nu cred c-a trecut vreodată peste slăbiciunea asta a lui 
pentru ea, nici măcar după ce a crescut de-a binelea. 

— Așa mi se pare și mie, a zis Th6ra, pe măsură ce se 
străduia să îndese oul în coajă, ca să pară că-l terminase. 

A lăsat lingura jos din mână și s-a șters la gură cu un șervet, 
ca să fie și mai convingătoare. 

— Credeţi că există cineva care și-ar putea aminti că au avut 
o conversaţie pe vas? De pildă, mama dumneavoastră? 

Leifur a scuturat din cap. 

— În niciun caz. Are rău de mare, așa că n-a fost în stare de 
nimic. Cred că nici măcar pe Markus nu l-a văzut. 

A rotit paharul pe masă. 

— Numai puţin, să mă mai gândesc... Poate-mi aduc aminte 
cine a mai fost pe vas. Probabil că au fost mulţi dintre prietenii 
din copilărie ai lui Markus; ei ar fi putut observa ceva; toți băieţii 
din clasă erau îndrăgostiţi de Alda, așa că poate-și amintesc. 

Thâra a băgat mâna în geanta care atârna pe spătarul 
scaunului și a scos o copie a raportului pe care-l găsise Bella în 
arhivă. 

— Asta e o listă cu oamenii care s-au îmbarcat pe același vas. 
Poate recunoașteți pe cineva. 

l-a întins-o lui Leifur. 

Bărbatul a cercetat lista care era scrisă de mână și avea patru 
pagini în total. Dintr-odată, s-a luminat la faţă. 

— Jóhanna, sora mai mică a Aldei. Încă locuiește în Insule și 
lucrează la banca la care merg eu de obicei. Poate știe ceva, 
deși nu știu dacă-și mai aduce aminte de evacuare. Dacă vreţi, 
pot să vorbesc mâine cu ea. 

Thóra i-a mulțumit. A văzut că Bella renunțase să mai 
mănânce oul, acoperindu-l cu un șervet printr-un gest mult prea 
elegant. 

— Mulţumesc, a zis ea cu glas domol, dând farfuria ușor la o 
parte. Ceva special, într-adevăr, a adăugat, fără să ridice 
privirea cu care fixa faţa de masă. 

Maria le-a zâmbit amândurora, dar cu răceală. S-a ridicat și s- 
a apucat să strângă masa. Apoi, cu brațele pline, s-a dus în 
bucătărie, de unde ceilalţi o auzeau pregătind felul principal. 
Thóra și-a încrucișat degetele, în speranţa că nu avea să le mai 
aducă niciun preparat special, deși se temea foarte tare că 


103 


femeia o să-și facă apariţia ţinând în mână un platou cu stele de 
mare prăjite. 

— V-a contactat poliţia pentru declaraţii? l-a întrebat Thâra pe 
Leifur, uitând de grija meniului. Sau poate pe părinţii 
dumneavoastră? 

— A sunat cineva deunăzi din Reykjavik și le-am spus că nu 
știu nimic, a răspuns el. Mă îndoiesc că vor renunţa așa de ușor, 
pentru că bărbatul cu care am vorbit mi-a pus o grămadă de 
întrebări despre planurile mele viitoare de călătorie și despre 
mama și tata. Mi-a zis și că o să mă mai contacteze - asta 
însemnând că vom fi citați. l-am explicat că tata nu poate fi 
interogat, spunându-i ce boală are. Dacă-mi amintesc bine, asta 
a fost vineri, iar de atunci nu m-a mai căutat nimeni. 

Leifur a ridicat din umeri, aproape indiferent, cu toate că 
Th6ra nu și-a dat seama prea bine dacă nepăsarea lui era 
sinceră. 

— Când o să vină, o să vină. N-avem nimic de ascuns! 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, l-a asigurat Thâra. Dar cum 
credeţi că au ajuns cadavrele în pivniţă? Bănuiesc că v-aţi 
gândit la asta. 

Leifur a făcut un gest indiferent. 

— Normal că m-am gândit, a răspuns. Aș vrea să pot spune că 
am găsit și o explicaţie pentru asta. Habar n-am cine au fost 
oamenii ăia și cum au ajuns tocmai în pivnița noastră, din atâtea 
locuri câte sunt. Dar sunt destul de sigur că au fost străini. E 
imposibil să nu-și fi dat nimeni seama că au dispărut patru 
islandezi în timpul erupției. 

— Păi, și s-au perindat străini pe-aici în perioada aia? a 
întrebat Th6ra. În „perioada aia”, adică în timpul și înainte de 
începerea erupției. 

— Hm, a zis el, cugetând. Înaintea erupției s-au perindat 
mereu străini prin zonă, deși mai puţini decât acum. Cei mai 
mulți erau marinari și oameni care lucrau în industria 
pescuitului, iar nu turiști, cum sunt azi. 

l-a zâmbit Thórei formal. 

— Recunosc că nu știu dacă a fost vreun străin pe aici exact 
în timpul erupției. Bănuiesc că or fi fost câțiva care au ajutat la 
operaţiunile de salvare. Poate soldaţi de la bază. 

Th6ra, care nu se gândise la așa ceva, și-a propus să se 
intereseze dacă dispăruse cineva în perioada aceea de la 


104 


Aeroportul Keflavik al Marinei Militare. A sperat că informaţiile 
nu dispăruseră odată cu decolarea celor de la Forţele Armate. 

— Credeţi că aș putea vorbi cu tatăl dumneavoastră? a 
întrebat ea, cu prudenţă. Poate că-și mai amintește ceva de 
atunci, chiar dacă nu mai știe multe lucruri din trecutul lui. 

Leifur părea foarte trist. 

— Mă tem că e inutil. Taică-meu mai are și zile bune, dar nu 
mai e capabil de multă vreme să poarte o conversație decentă. 
De vorbit, vorbește, dar ceea ce spune nu are, de obicei, niciun 
sens, e fără noimă. Mama însă e ageră la minte. 

S-a apropiat de Thâra și a privit-o. 

— Dar ce vreţi să insinuaţi? Credeţi că taică-meu are vreo 
legătură cu asta? 

Spre ușurarea Thórei, Leifur nu părea nervos, ci doar curios. 

— Nu, nu neapărat. Mă gândeam că poate-mi va spune câte 
ceva despre oamenii care au trecut pragul casei lui sau că, cine 
știe, o să-mi dea un indiciu referitor la identitatea cadavrelor, a 
zis ea. Bănuiesc că și-a supravegheat casa îndeaproape. Cu 
siguranţă că ceilalți oameni care s-au ocupat cu operaţiunile de 
salvare au fost mai puţin interesaţi de asta. 

— Aveţi dreptate, a zis Leifur. Dar el nu vă poate ajuta. Din 
păcate. lar mama n-a fost aici când s-au desfășurat operaţiunile. 
Insă poate că ea știe ceva despre vreun străin care a fost prin 
zonă înainte de erupție. 

A clătinat din cap. 

— Nu știu dacă e în măsură să vă spună și alte lucruri. Cine 
știe? Poate că nici măcar nu-și mai amintește ce-a fost atunci. A 
trecut atâta vreme... Până și eu îmi amintesc numai frânturi. 

In cameră a pătruns un miros subtil de fum, iar Bella s-a foit 
în scaun. 

— Se fumează aici? a întrebat ea, plină de speranţă. 

— Maria fumează în bucătărie, a răspuns bărbatul, făcându-i 
un semn Bellei către ușă. Vă rog! O să fie încântată de 
companie. 

Bella n-a așteptat să i se spună de două ori. 

— N-aţi cunoscut-o deloc pe Alda? a întrebat Thâra, după ce a 
plecat Bella. Se pare că joacă un rol esenţial în toată treaba 
asta, dacă povestea fratelui dumneavoastră, cum că ea i-a dat 
capul retezat, rămâne în picioare. Eu cred că cele trei cadavre și 


105 


capul retezat au legătură între ele. Altfel, ar fi o coincidenţă 
prea mare. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră în privinţa asta, a răspuns 
Leifur. Din păcate, n-am cunoscut-o prea bine pe Alda. Sigur, 
știam cine era; ba mai mult, părinţii noștri ţineau legătura destul 
de mult pe atunci; dar, așa cum v-am zis, Alda era mai tânără ca 
mine, așa că nu mă interesa prea mult. După ce-am plecat pe 
insula principală, părinţii noștri au cam pierdut legătura. Părinţii 
ei s-au mutat în fiordurile de vest, dacă-mi amintesc bine, iar 
tata a rămas în sud, ocupat cu pescuitul lui. 

— Dar mama ei nu locuiește aici, în Insule? a întrebat Thóra. 
Așa am înțeles de la Kjartan, când ne-am văzut la biroul 
administraţiei portuare. Tot el mi-a zis și că tatăl Aldei a murit 
de curând. 

Apoi a adăugat, în chip de explicaţie: 

— M-am întâlnit ieri cu Kjartan, la recomandarea lui Markus. 

Leifur a dat din cap. 

— Cum v-am spus, știu că Jóhanna, sora Aldei, încă locuiește 
în zonă, dar de mama ei nu sunt sigur. Ca să fiu cinstit, nu prea 
mă aveam bine cu vechii prieteni ai tatălui meu. Cu atât mai 
puţin după ce am trecut la conducerea companiei. 

— Cum așa? a reacţionat Thâra. Ce s-a întâmplat? 

Leifur a dat ochii peste cap, exasperat. 

— Tata a fost dintotdeauna prea bun cu ei. Simţea că le era 
dator cu ceva, mai ales lui Geiri, tatăl Aldei, deși toate 
negocierile au fost făcute cu cărțile pe faţă. 

— Acum chiar că nu mai înțeleg nimic, a zis ea. Despre ce 
negocieri vorbiţi? 

— Vorbesc de cumpărarea primului vas, a răspuns Leifur. 
Taică-meu și Geiri, tatăl Aldei, l-au luat împreună. Așa a 
funcționat compania la început, au fost coproprietari. 

A făcut un semn către un tablou agăţat pe perete în spatele 
Thórei. 

— Ăsta-i vasul, Strokkur VE, un trauler cu un motor de o sută 
de tone. Tabloul a fost în biroul tatălui meu. L-am luat de acolo 
când am preluat afacerea, pentru că mi se părea că amintea 
prea mult de taică-meu. Și voiam ca lumea să înțeleagă că 
trecuse un nou căpitan la cârmă. Nu e vorba că nu voiam să mai 
dau cu ochii de tablou, doar că nu-mi doream să-l mai văd la 
muncă. 


106 


Leifur a zâmbit. 

— Azi, vasul ăsta nu mai pare așa de mare, dar, la vremea lui, 
oamenii îl priveau cu admiraţie. 

Pe chipul lui a apărut o expresie curios de mândră și de 
afectuoasă, cu toate că tabloul nu era tocmai o capodoperă. 

— Nava a stat în proprietatea lor cam un an, până la erupție, 
iar după aceea taică-meu nu s-a mai înţeles deloc cu Geiri. El a 
vrut să vadă de companie și după erupție, însă Geiri a renunţat 
pur și simplu, acceptând ca taică-meu să cumpere partea lui. 

— Am văzut o știre veche din vremea aia, despre un trauler 
care a fost scufundat pentru ca proprietarul să ia bani de pe 
asigurare, a zis Thóra. Din câte-mi dau seama, nu le-a mers 
chiar bine oamenilor care lucrau în domeniul ăsta. 

— Așa e, a zis Leifur. A fost foarte greu o vreme. Din fericire, 
noi n-a trebuit să recurgem niciodată la soluții atât de disperate, 
dar am fost la un pas de asta când lucrurile mergeau cum nu se 
putea mai rău. 

— Înainte să înceapă afacerea asta, tatăl dumneavoastră era 
înstărit? a întrebat Thóra, luându-și ochii de la tablou și 
întorcându-se spre Leifur. Nu știu nimic despre vase, dar 
bănuiesc că valorează ceva. 

Leifur a zâmbit. 

— Nu, nu era înstărit deloc. A investit până și ultimul bănuţ ca 
să reușească să acopere jumătate din preţul vasului, și tot nu i- 
au ajuns. El și Geiri au făcut un împrumut mare pentru achiziția 
asta, ipotecând tot ce aveau. Sigur, și vasul a avut o ipotecă 
mare. De asta taică-meu i-a dat lui Geiri înapoi numai suma cu 
care a contribuit iniţial. Însă, în primii ani, nu se întrevedea că 
afacerea avea să aducă vreun profit în viitorul apropiat și nu știa 
nimeni dacă treaba va mai merge și după erupție. O parte din 
garanţie s-a dus pe apa sâmbetei odată cu casa noastră, iar 
asta a complicat destul de mult problemele financiare ale 
familiei mele. 

Leifur a luat o gură de vin. 

— Dar taică-meu nu s-a dat bătut nici măcar când lucrurile au 
mers îngrozitor; din contră, a fost și mai perseverent. A reușit să 
păstreze și vasul și a întors lucrurile în avantajul lui cumpărând 
aproape pe nimic singura instalație de prelucrare de aici, din 
port, iar asta în timpul erupției. Fusese abandonată de foștii 
proprietari, iar el și-a încercat norocul și a pus-o din nou pe 


107 


roate chiar înainte de sfârșitul erupției. Când a încheiat afacerea 
asta, nimeni nu credea c-o să reușească, pentru că pe atunci 
oamenii erau convinși că toate proprietăţile din Insulele 
Westmann aveau să-și piardă valoarea. 

— Și cum a reușit tatăl dumneavoastră să-și plătească 
datoriile? a întrebat Thóra. A mers pescuitul, în ciuda 
dezastrului? 

— Flota din Insulele Westmann a înregistrat o captură record 
în iarna aia. Taică-meu a prins mai mult pește ca niciodată, dar 
n-a adus captura în Insule, pe uscat, decât după ce-a cumpărat 
instalația. Taică-meu a muncit de s-a spetit, dar a fost și 
norocos. Capturile bune și inflaţia, care au acoperit împrumutul 
în timp, l-au ajutat să-și propulseze afacerea. După ce a început 
cu dreptul operaţiunile de procesare, a reușit, încet și sigur, să- 
și facă propria flotă, iar în timp și-a mai luat un trauler, apoi încă 
unul și tot așa. Tot în timpul erupției a pus și bazele companiei, 
așa cum există ea azi. Când totul părea fără speranţă, 
îndrăzneala l-a ajutat să devină bogat, în timp ce partenerul lui, 
care n-a avut curaj în vremurile grele, s-a lăsat păgubaș, 
neavând cu ce să se mândrească. 

— Am văzut o fotografie cu tatăl dumneavoastră, cu Geiri și 
cu alţi câţiva oameni, în biroul lui Kjartan, a zis Thóra. Unul 
dintre ei era Gudni Leifsson, inspectorul poliției, care, din câte 
am auzit, se număra printre prietenii tatălui dumneavoastră. Am 
înțeles că au încetat să mai fie prieteni la un moment dat. 

Leifur a dat din cap. 

— Nu, taică-meu și Gudni au fost prieteni întotdeauna. Dar 
Kjartan s-a simţit ofensat când a fost asociat cu un caz de 
contrabandă de lichior. Se aștepta ca Gudni să închidă ochii cu 
privire la rolul lui în toată treaba asta, întrucât erau prieteni. Din 
fericire, tata n-a avut nicio legătură cu asta. Nu știu de ce se 
mai poticnește Kjartan de chestia asta, că, oricum, cazul a fost 
respins, iar el n-a avut niciodată de suferit de pe urma lui. 

Leifur și-a dres glasul, făcându-și de lucru cu un nasture de la 
cămașă. Thóra avea impresia că-i ascundea ceva, însă nu 
credea neapărat că o minţea. El a privit-o întrebător. 

— Gudni face cumva pe nebunul? 

— Nu, a zis Thóra, cu jumătate de gură. Cel puţin, până acum. 
Și sper să nu aibă ocazia, până la terminarea investigaţiei. 


108 


Leifur și-a încleștat mandibula și a dat să spună ceva, dar 
chiar atunci s-au întors Maria și Bella, mirosind a fum de ţigară, 
iar el s-a oprit. Spre ușurarea Thórei, felul principal a constat în 
pulpă de miel. Era sigură că Leifur nu-i spusese tot ce era de 
spus. Cei care nu sunt obișnuiți să ascundă adevărul se dau 
întotdeauna singuri de gol. 


109 


Capitolul 12 


Marti, 17 iulie 2007 


Th6ra a pus mobilul pe masă și a oftat. , 

— Nu răspunde nimeni, i-a zis ea Bellei, cu regret. Asta a fost 
ultimul! 

Se aflau în holul hotelului, unde Thóra intrase pe internet ca 
să caute numerele de telefon ale femeilor care, potrivit lui 
Markús, ar fi putut să fie prietene cu Alda în tinerețe. Thóra îl 
sunase la scurt timp după ce se trezise, ca să-i spună că nu 
reușea deloc să dea peste cineva care i-ar fi putut confirma 
povestea legată de cutie. Markus îi spusese niște prenume și, 
judecând după lista pe care Thâra o mâăzgălise în grabă, Alda 
fusese destul de populară. Din păcate, Markus nu reușise să-și 
amintească și numele femeilor, așa că, după multe cercetări, 
Th6ra s-a ales numai cu o listă cu cinci opţiuni. Trei persoane îi 
răspunsesem la telefon, spunându-i toate aceleași lucruri - că 
pe vremuri fuseseră prietene foarte bune cu Alda, dar că 
pierduseră legătura între timp, pentru că Alda, spre deosebire 
de ele, se mutase în fiordurile de vest după erupție și se 
întorsese abia după un an în Insule, la părinţii ei. 

Din spusele femeilor, majoritatea refugiaților se mutaseră în 
Reykjavik și în împrejurimi, dar, din cine știe ce motiv, familia 
Aldei ajunsese undeva la ţară. Nu știau dacă asta se datora 
rudelor sau serviciului, întrucât nu mai vorbiseră deloc cu Alda, 
deși toate încercaseră să dea de ea. Alda nu făcuse parte din 
„Clasa erupției” care se formase în cadrul Școlii Bustadur pentru 
adolescenţii veniţi din Insule; iar în vara de după erupție nu 
mersese nici în excursia în Norvegia, unde fuseseră invitaţi toți 
copiii din Insulele Westmann care aveau între șase și 
șaisprezece ani. Uneia dintre femei i se părea ciudat acel lucru; 
îi spusese Th6rei că Alda îi mărturisise adesea că-și dorea mult 
să călătorească peste hotare. Niciuna dintre ele nu-și amintea 
ca Alda să le fi încredințat vreun secret chiar înainte de erupție, 
la fel cum niciuna nu se îmbarcase pe același vas cu Alda în 
noaptea evacuării. Așa că nu puteau depune mărturie pentru 


110 


nicio conversaţie dintre Alda și Markus, deși toate își aminteau 
perfect și de Markus, și de faptul că fusese îndrăgostit lulea de 
ea. Singurul lucru care a ieșit la iveală în timpul acelor 
conversații a fost că una dintre femei a spus că fusese șocată că 
Alda nu se întorsese la părinţii ei în Insule, alegând, în schimb, 
să se mute în Reykjavik și să meargă acolo la colegiu, sub aripa 
protectoare a rudelor tatălui ei. Femeia a zis că e posibil ca Alda 
să nu mai fi pus vreodată piciorul în Insule după erupție. 

Th6ra a închis telefonul și l-a băgat în geantă. 

— Dacă e adevărat că Alda nu s-a mai întors aici, e destul de 
clar că s-a întâmplat ceva, a zis ea. 

— Adică ce? a întrebat Bella, indiferentă. Ce ţi se mai poate 
întâmpla ca să ajungi să cari după tine o cutie cu un cap? 

— Bună întrebare, a spus Thóra. 

Bella făcuse o remarcă bună. Ce evenimente se petrecuseră, 
de reușise o adolescentă să intre în posesia unui cap de om? 

— Oricum, eu tot nu pot să cred că, la vârsta ei, a fost 
capabilă să omoare pe cineva. 

— De ce? a zis Bella. Eu, la vârsta ei, eram mai capabilă ca 
oricând să omor pe cineva. 

S-a uitat fix la Thâra. 

— Ba cred c-aș fi putut s-o fac chiar fără să stau prea mult pe 
gânduri. 

Th6ra a zâmbit reținut. 

— Putin probabil, s-a rezumat ea să spună, cu toate că, în 
sinea ei, o vedea în stare. 

Bella era capabilă de așa ceva chiar și acum, dar atunci! 
Thóra și-a întrerupt gândurile, pentru că cineva o bătea pe 
umăr. În spatele ei se afla o femeie de vreo patruzeci de ani. Era 
îmbrăcată într-un costum albastru, cu pantaloni, iar pe reverul 
hainei se afla o etichetă cu numele ei: Jóhanna Thorgeirsdottir. 
Pesemne că era sora Aldei. În mod sigur, Leifur se ţinuse de 
promisiunea făcută cu o seară înainte. 

— Bună ziua, sunteți Thóra Gudmundsdóttir? a zis femeia, cu 
glas domol. 

Avea ochii roșii și era trasă la față. 

— Așa mi-a spus femeia de la recepție. 

Th6ra s-a ridicat și a dat călduros mâna cu femeia, dar, când 
s-a uitat mai bine la ea, și-a dat seama că nu avea deloc o 
privire prietenoasă. 


111 


— Da, eu sunt. Bună ziua. lar dumneavoastră trebuie să fiţi 
sora Aldei. 

A strâns mâna femeii. 

— Condoleanţe pentru pierderea surorii dumneavoastră. 

Apoi i-a eliberat mâna, pentru că femeia o ţinea fără vlagă. 

— Nu mă așteptam să veniţi, sper că Leifur nu v-a presat prea 
mult cu asta. 

Femeia s-a întunecat la față, încruntându-se și mai mult. 

— Leifur n-a vorbit cu mine. A vorbit cu directorul filialei, care 
m-a trimis aici. Sunt prieteni buni, iar prietenii buni își fac 
favoruri unii altora. Din câte am auzit eu, e bine să te porți cu 
mănuși cu el. 

Thóra era nervoasă pe Leifur, dar n-a zis nimic. Din spusele 
lui, înţelesese că o cunoștea personal pe sora Aldei și că va lua 
el însuși legătura cu ea. Nu se așteptase ca o femeie a cărei 
soră decedase recent să fie trimisă la ea asemenea unui băiat 
care livra pizza. 

— Îmi pare foarte rău, a fost tot ce-a putut să zică Thóra, 
potolindu-și furia. 

Apoi a făcut o pauză. Femeia chinuită din faţa ei merita să fie 
tratată cum se cuvine. 

— Nu e nevoie să vorbim chiar acum, dacă nu vreţi. Știu că 
treceţi printr-o perioadă grea și nu vreau să profit de pe urma 
insensibilităţii lui Leifur sau a barbatului pentru care lucraţi. Nu 
i-am rugat eu să facă asta! 

Femeia a privit-o și a zis: 

— De fapt, directorul filialei e o femeie. 

S-a uitat în jur. 

— Și, ca să fiu sinceră, mi-ar plăcea să stau jos câteva clipe. 
Doi din cei patru funcţionari au sunat de dimineaţă să anunţe că 
se simt rău. Dar, conform normelor de muncă ale băncii, trebuie 
să fie mereu doi casieri la ghișee. Eu sunt unul dintre ei, pentru 
asta am venit azi la muncă. 

A făcut un semn înspre canapeaua din faţa biroului de 
recepție. 

— Să ne așezăm acolo. Directoarea mea n-are decât să se 
descurce singură: ori îmi ţine ea locul, ori o pune pe femeia de 
serviciu la ghișeu. 

Thâra i-a zâmbit aprobator surorii Aldei. 


112 


— Bună idee, a zis ea. Dar n-aţi vrea, mai degrabă, să 
mergem în cafenea? E mai liniște și putem să bem și-o cafea. 

S-a descotorosit de Bella, iar apoi s-au așezat amândouă la o 
masă de lemn, în cel mai retras colț al localului, ca să bea o 
cafea. 

— În primul rând, vreau să vă previn că încă nu mi-am revenit 
după vestea cu Alda, a zis Jóhanna, în timp ce s-a așezat. Deși 
era o diferenţă de opt ani între noi, am fost prietene foarte 
bune. Nu vorbeam zilnic, dar tot am fost apropiate. 

A sorbit din cafea, a pus ceașca la loc pe farfurioară cu 
stângăcie, potrivind-o la loc cu atenţie. 

— Nu cred că s-a sinucis. N-ar fi făcut așa ceva! Ori a fost un 
accident, ori altceva mai grav. 

Și-a ridicat privirea spre Thóra. 

— Bănuiesc că toată lumea care a avut o rudă care s-a sinucis 
gândește așa, dar Alda era diferită. Nu era genul de om care să- 
și pună capăt zilelor. 

Thóra și-a dat seama că femeia nu știa care era scopul 
întrevederii lor. 

— Eu am ţinut să ne vedem nu ca să discutam despre 
moartea tragică a Aldei. 

A tras aer adânc în piept. 

— Din păcate, nu știu cum s-a întâmplat, așa că nu pot 
comenta pe marginea subiectului. Lucrez pentru Markus, fratele 
mai tânăr al lui Leifur. S-ar putea spune că e într-o situație 
foarte delicată, pentru că în pivniţa casei în care a copilărit au 
fost descoperite trei cadavre. În timpul investigaţiei, a fost 
pomenit numele Aldei și mă gândeam că poate știți ceva care l- 
ar putea ajuta pe Markus ori că poate-mi indicaţi pe cineva care 
poate face asta. 

Th6ra s-a oprit, așteptând să vadă reacţia femeii. N-ar fi 
surprins-o deloc să spună, dintr-odată, „mi-a părut bine”, apoi 
să-și ia la revedere. 

Jóhanna s-a uitat la Thâra, aparent destul de surprinsă. 

— Da, am citit prin ziare și i-am auzit și pe oameni vorbind 
despre cadavrele astea. Așa cum era de așteptat, toată lumea 
discută despre ele. 

Apoi a continuat, ușor stânjenită: 

— Am auzit spunându-se că Markus e implicat, dar am crezut 
că e doar o bârfă, de vreme ce numele lui n-a apărut în ziare. N- 


113 


am auzit niciodată să fi menţionat cineva numele Aldei, am auzit 
numai că e vorba de niște britanici care, probabil, au fost 
omorâţi înaintea erupției. 

— Britanici? a zis Thâra, mirându-se. Ştiţi cumva cine a lansat 
zvonul ăsta? 

Oare era posibil ca ipoteza ei despre Războiul Codului să fi 
fost corectă? 

— Sincer, nu știu, nu m-a interesat asta, a răspuns femeia. 
Am avut și-așa destule pe cap. Dar parcă-mi amintesc că la 
autopsie s-a descoperit totul. 

Th6ra și-a îndreptat spatele în scaun. Cum de era posibil ca 
majoritatea locuitorilor din oraș să fi fost la curent cu 
desfășurarea investigaţiei înainte ca persoanele implicate în caz 
să afle informaţiile respective? A încercat să pară indiferentă, 
dar ardea de nerăbdare să pornească în trombă spre 
comisariatul poliţiei și să-l ia la întrebări pe inspectorul Leifsson. 

— Nu știu nimic despre asta, așa că habar n-am dacă e 
adevărat, a zis ea. Fie că e sau nu așa, poliţia e cea care se 
ocupă de caz, iar investigația e încă la început. Prin urmare, eu 
sunt la curent numai cu informaţiile legate de clientul meu, iar 
pentru el, moartea Aldei a fost o lovitură grea. Numai ea știa 
anumite lucruri care-ar fi putut menţine investigația pe linia de 
plutire și care-ar fi probat nevinovăția lui Markus. 

Jóhanna s-a îndreptat și ea în scaun, respirând repede, cu 
pupilele dilatate. 

— Credeţi c-a omorât-o cineva ca să-i închidă gura? a întrebat 
ea, pe nerăsuflate. Asta trebuie să fie explicația. 

A dus o mână la bărbie. 

— Oare cel care i-a omorât pe oamenii din pivniţă a omorât-o 
și pe Alda? 

— Să nu ne pripim cu presupunerile, a zis Thâra, pe un ton 
calm. Așa cum am zis, nu știu ce legătură e între moartea Aldei 
și cazul ăsta, dacă o fi vreuna. Exact asta încerc și eu să aflu. 

N-a vrut să-i spună că respectivul caz ar fi putut explica 
sinuciderea Aldei - dacă, într-adevăr, se sinucisese. Se mai 
întâmplaseră lucruri de genul ăsta, când cineva care nu fusese 
în stare să-și accepte greșelile alesese calea necunoscutului. 

— Există multe șanse să fie o legătură între ele. Oricum, 
coincidenţa e foarte mare. 


114 


— Ce vreţi să aflaţi de la mine? a întrebat Jóhanna, cu 
hotărâre în glas. Dacă pot, osă vă ajut. 

Thóra era din ce în ce mai furioasă pe Leifur. Dacă el s-ar fi 
comportat așa cum se cuvenea, ea ar fi fost mai bine pregătită. 
A rostit prima întrebare care i-a trecut prin minte: 

— Știu că, în noaptea în care a izbucnit erupția, aţi plecat 
împreună cu mama și cu sora dumneavoastră spre insula 
principală. Vă amintiţi să-i fi văzut pe Alda și pe Markus vorbind 
unul cu altul la bordul vasului? 

Jóhanna a făcut ochii mari. 

— Ce ciudat! Îmi amintesc de călătoria aia ca și cum ar fi fost 
ieri. Aveam numai șapte ani, dar n-o să uit niciodată prin ce-am 
trecut în noaptea aia. Am crezut că începuse războiul. 

— Și i-aţi văzut cumva, din întâmplare, pe Alda și pe Markus 
vorbindu-și? a întrebat Thora, răbdătoare. 

— Da, cred că i-am văzut, a răspuns Jóhanna. O ţineam pe 
maică-mea strâns cu o mână și pe Alda cu cealaltă și-mi 
amintesc că n-am vrut să-i dau drumul când a încercat să plece. 
Sunt destul de sigură că s-a dus la Markus. Au dispărut undeva, 
dar nu știu nici unde și nici cât au lipsit. Imi amintesc doar că 
am plâns tot timpul cât a fost plecată, pentru că eram convinsă 
că n-o să se mai întoarcă. 

— Aţi fi de acord să declaraţi asta la poliţie? a întrebat Thâra, 
străduindu-se să-și ascundă încântarea. 

Lucrurile mergeau excelent. 

— Da, de ce nu? a răspuns Jóhanna. S-ar putea să-și 
amintească și mama de întâmplarea asta, poate chiar mai bine 
ca mine, pentru că, normal, era mai în vârstă decât mine când 
s-a întâmplat totul. 

Își făcea de lucru cu lingurita în farfurioară. 

— Acum, din cauza celor întâmplate cu Alda, nu e în stare să 
facă faţă unui interogatoriu, dar sper că o să-și revină. Tata a 
murit de curând, după o luptă grea cu cancerul, așa că mama a 
avut foarte mult de suferit anul ăsta. 

— Am înţeles, a zis Th6ra. Am auzit că v-aţi mutat în fiordurile 
de vest după catastrofă. Cum i-a fost Aldei atunci? Știu că erați 
mică, dar vă amintiţi dacă s-a schimbat ceva la ea? Dacă s-a 
comportat ciudat sau dacă vi s-a părut cumva deprimată? 

Jóhanna a dat din cap. 


115 


— Nu, nu cred. Alda a plecat la internat imediat după ce ne- 
am mutat în vest, așa că nu ne-am văzut prea des. Ca toți 
ceilalți din familie, a fost departe de casă și firește că n-a mai 
fost chiar în apele ei. Cred că mama știe mai multe ca mine. 

— La ce școală a mers? a întrebat Th6ra. 

Poate că putea să dea peste câteva colege de școală de-ale 
Aldei. , 

— Dacă nu mă înșel, a învățat la Colegiul Isafjördur, a zis 
Jóhanna. 

Thóra s-a străduit să-şi ascundă surprinderea; nu mai 
înțelegea nimic. 

— Dar prietenele ei mi-au spus că a fost la Colegiul Reykjavík. 
Sau nu? 

— Nu, categoric nu, a răspuns Jóhanna. S-a transferat la altă 
școală în toamnă, preferând să stea în Reykjavik, și nu în vest, 
de vreme ce plecaserăm cu toţii de acolo și ne întorseserăm în 
Insule. 

Nu avea noimă. Cum de începuse Alda școala în toiul 
semestrului de iarnă, învățând într-o clasă mai mare cu un an 
decât cea în care trebuia să fie? Markus avea aceeași vârstă ca 
Alda și colegii ei de clasă, iar în anul în care avusese loc erupția 
încă nu terminase liceul. 

— Alda învăţa bine? a întrebat Th6ra. 

— Da, foarte bine, a răspuns Jóhanna. A fost mereu extrem de 
conștiincioasă și de silitoare. li plăcea cu adevărat să înveţe. 
Spre deosebire de mine. 

A zâmbit, dar zâmbetul i-a dispărut repede de pe chip. 

— Ce amuzant, a zis ea, cu toate că nu părea deloc amuzată, 
pe drum încoace m-am tot gândit ce i s-o fi întâmplat Aldei, dar 
nu mi-a trecut niciodată prin minte că totul ar putea avea 
legătură cu cadavrele din pivniţă. Eram atât de sigură că e ceva 
legat de munca ei la urgente, că unul dintre violatorii ăia 
îngrozitori a intrat prin efracţie în casa ei și a omorât-o. 

— Păi, nu există nicio dovadă că s-a întâmplat așa, a zis 
Th6ra. Adică, poate că moartea Aldei are o oarecare legătură cu 
cadavrele. 

— Da, sunt sigură că așa e, a spus Jóhanna, cu determinare, 
punându-și mâinile pe piept. 

Th6ra știa că oamenii îndureraţi de moartea cuiva se agățau 
de cele mai slabe speranțe, ajungând la tot felul de teorii și 


116 


explicaţii ilogice. Era o modalitate prin care se concentrau 
asupra altor lucruri și uitau de durerea și de vina care i-ar fi 
putut bântui pentru tot restul vieţii. 

— Sunt convinsă că adevărul o să iasă la lumină, a zis Thora, 
deși nu era deloc convinsă de asta. Cât despre violatorii de care 
ați amintit - Alda avea des de-a face cu ei? Eu am crezut că se 
ocupa mai mult de victime, nu de făptași. 

Markus îi vorbise Thórei despre munca Aldei pentru Unitatea 
de Intervenţii Rapide și Asistenţă pentru Victimele Violurilor. 

— Acum, că aţi pus problema așa, presupun că nu prea are 
sens, a răspuns Jóhanna. Din câte știu eu, nu s-a întâlnit 
niciodată cu ei, dar m-am gândit că vreunul o fi reușit să-i afle 
numele și să pună la cale un plan răzbunător. Depusese 
mărturie cel puţin în două cazuri. Se săturase până peste cap de 
urgențe, de-aia a și demisionat pe neașteptate de la ei, imediat 
după un eveniment tragic. A intervenit ceva despre care n-a 
apucat să-mi vorbească. Işi propusese să se urce în avion și să 
vină încoace week-end-ul viitor, să stăm împreună. Mi-a zis că 
trebuia să-mi spună ceva și că era neapărat nevoie să ne vedem 
față în faţă. 

— A vrut să vină încoace? a întrebat Thâra. Din discuţiile pe 
care le-am purtat cu prietenele ei din copilărie, am înțeles că nu 
s-a mai întors niciodată aici după erupție. 

— Da, așa e, nu s-a mai întors, a zis Jóhanna, aprobator. 
Erupția a afectat-o atât de rău, că n-a mai vrut să revină aici. De 
asemenea, a fost ocupată cu școala și a lucrat în fiecare vară. 
Nu știu dacă a luat decizia asta în mod conștient sau dacă așa a 
fost să fie. Poate că voia să rupă legăturile cu toţi cei din 
Insulele Westmann, deși mie nu mi-a zis niciodată nimic despre 
asta. Partea tragică a fost că, după catastrofă, copiii din Insule 
au refuzat să mai spună de unde proveneau. Eram disprețuiţi de 
ceilalţi, ne făceau să ne simţim ca niște paraziți care trăiau pe 
spinarea întregii ţări. Islandezilor nu prea le pasă de nevoile 
celorlalţi, nici măcar de cele ale concetățenilor. Nu sunt foarte 
miloși. Poate că Alda a simţit nevoia să păstreze o distanţă faţă 
de Insule din pricina asta. 

Thóra se îndoia că acela era motivul. Mult mai probabil, Alda 
nu-și mai dorise să se întoarcă în zonă din cauza motivului care 
o determinase să-l roage pe Markus să ascundă capul retezat. 


117 


— Și v-a spus cumva despre ce voia să vă vorbească? a 
întrebat ea. 

Jóhanna a dat din cap. 

— S-a purtat cam ciudat. Mi-a zis c-ar fi trebuit să-mi spună 
demult acel lucru, c-ar fi trebuit să scape de povară. 

S-a oprit, gata-gata să izbucnească în plâns. 

— De asta nu cred că s-a sinucis; n-ar fi făcut așa ceva înainte 
să apuce să-mi spună despre ce era vorba. A insistat atât de 
mult să ne vedem faţă-n față, subliniind întruna că nu putea 
vorbi despre acel lucru la telefon. 

— Când aţi vorbit ultima oară cu ea? a întrebat Thóra. 

— Cu o zi înainte să moară, m-a sunat să-mi spună că-și luase 
bilet. Părea mai fericită decât când mă sunase mai înainte. 

Jóhanna s-a frecat cu mâna la ochiul drept. 

— Se purta de parcă ar fi primit o veste bună ori și-ar fi luat o 
povară de pe umeri. Nu știu ce s-a întâmplat. 

Thâra bănuia că Alda se înveselise auzind că Markus o să 
scoată capul din pivniţă. lar starea de nervozitate din timpul 
primei conversații cu sora ei fusese, probabil, cauzată de faptul 
că încă nu știa nimeni cum vor decurge săpăturile. Auzind că 
lucrurile or să se rezolve, se înveselise din nou, dar totul durase 
foarte puţin, pentru că apoi lucrurile au luat cea mai rea 
întorsătură cu putință. 

— Să sperăm c-o să iasă totul la lumină, a zis Thâra, pe un ton 
duios. 

— Mi-a zis ceva ce n-am înţeles, a spus apoi Jóhanna, 
cugetând. M-a întrebat de ce și-ar face cineva un tatuaj. Era așa 
de binedispusă, încât părea că nu voia neapărat să-i răspund la 
întrebare. Și a mai zis ceva, tot fără noimă, cum că oamenii 
trebuie să fie atenţi, să nu-i judece pe ceilalţi și că ea n-o să mai 
facă niciodată greșeala asta. Apoi a zis că-mi va spune mai 
multe week-end-ul viitor, dar mi s-a părut că întrebarea despre 
tatuaj avea cumva legătură cu veselia ei. 

— Despre tatuaj? a zis Thóra, încruntându-se. Ce legătură 
poate să aibă una ca asta cu întreaga situaţie? 


118 


Capitolul 13 


Marţi, 17 iulie 2007 


Thóra era încântată de Bella. Tânăra femeie stătea lângă ea 
cu mâinile încrucișate la piept și cu o privire atât de furtunoasă 
întipărită pe chip, încât până și inspectorul Leifsson s-a vânzolit 
pe scaun. 

— Nu-mi vine să cred că am ajuns să aflăm de la oamenii de 
pe stradă cum decurge investigația, a continuat Thóra. Pentru 
că dumneavoastră sunteţi cel care conduce comisariatul și 
pentru că informaţia trebuie să fi plecat iniţial de aici, nu-mi 
rămâne decât să vă trag la răspundere pentru scurgere de 
informații. 

Norul negru de lângă ea a dat din cap, aprobator. 

Gudni n-a scos niciun sunet preţ de câteva momente, așa 
cum îi stătea în obicei. S-a balansat cu scaunul înainte și înapoi, 
iar după aceea s-a aplecat în faţă, punând coatele pe masă: 

— De la mine n-a plecat nimic, a zis el, pe un ton calm. În 
afară de mine, aici mai lucrează șase ofițeri, ca să nu mai zic de 
recepționeră și de femeia de serviciu. Oricare dintre ei ar fi 
putut scăpa o vorbă sau două despre asta, fără să fiu eu musai 
implicat. Așa că gândește-te mai bine înainte să mă acuzi de 
scurgere de informații. 

— Să vă acuz? a pufnit Thâra. Nu vă acuz de nimic. Am venit 
numai să vă cer o copie după raportul autopsiei, care, din câte 
am înțeles, v-a parvenit. Vreau să văd cu ochii mei ce scrie 
acolo, și nu să mă iau după bârfele care circulă printre oameni. 

— Am înţeles, a zis Gudni, cu glas domol. 

În mod vădit, nu era încântat de noua întorsătură a lucrurilor, 
dar se străduia să nu arate asta. Thâra a observat că i se 
contractaseră câțiva mușchi în jurul gurii. 

— N-am nimic împotrivă să vedeţi documentele. Crezi că e 
nevoie să verific, să văd ce scrie /a carte despre asta? 

— Chiar vă rog, a răspuns ea, știind că inspectorul habar n- 
avea unde să caute după legile de reglementare a accesului la 
dosare într-un caz de crimă. 


119 


De fapt, se îndoia că Gudni avea prin birou vreo copie cu 
reglementările respective. Și, probabil, nu știa nici unde anume 
să le caute pe internet. 

— Dar nu văd care-i rostul, a zis Gudni, ridicându-se în 
picioare. 

A luat câteva foi așezate grămadă într-un colț, apoi le-a 
fluturat prin faţa Thórei. 

— Sunt sigur c-o să intri în posesia lor în curând, pentru că mă 
îndoiesc că mai e mult până când o să fie reţinut Markus. 
Raportul autopsiei îl pune într-o lumină proastă. 

— La ce vă referiţi? a întrebat Thora. 

Ardea de nerăbdare să pună mâna pe raportul pe care-l ţinea 
bărbatul în mână și să se apuce să-l citească. 

— Avem, în sfârșit, dovezi clare cum că e vorba de o crimă. 
Vasăzică, de acum înainte investigăm o crimă. Ba mai mult, 
raportul conţine și indicaţii despre naționalitatea bărbaţilor. 
Probabil că sunt britanici. Poliţia britanică a fost deja contactată, 
să facă investigaţii cu privire la identitatea victimelor. Așa că, 
mai mult ca sigur, cazul va ajunge în toate ziarele britanice, iar 
apoi îţi garantez că departamentul de poliţie o să se apuce 
serios de treabă și o să-l rețină pe Markus, pentru că o să aibă 
nevoie de niște răspunsuri. Până acum el e singurul suspect. 

Gudni s-a uitat ţintă la Thóra. 

— În raportul autopsiei nu scrie nimic de Alda. 

— Firește, nici nu ne aşteptam la asta, a zis Th6ra. 

Apoi a scos un oftat adânc. Singurii oameni care ar fi putut să 
explice situația și să restabilească reputaţia lui Markus erau fie 
morţi, fie nebuni. 

— Nu are nicio importanță că britanicii ăștia au fost uciși în 
timpul Războiului Codului, a zis Gudni. Atât aici, cât și în Marea 
Britanie mai sunt câte unii care tot n-au scăpat de ranchiuna 
provocată de disputa aceea. Presa britanică sigur va bate 
monedă pe asta. 

— Credeţi că bărbaţii ăștia au fost omorâţi pentru pește? a 
izbucnit Bella. Pentru coa? 

Gudni i-a aruncat o privire plină de reproș. 

— Tavernele de pe malul oceanului fac bani grei din cod. N-ar 
trebui să-i subestimaţi importanța. 

Bella era cât pe ce să-și ia apărarea, așa că Thora s-a grăbit 
să intervină: 


120 


— Deci au fost pescari? 

— Nu scrie nicăieri asta, dar poţi să citeşti și tu raportul și să 
tragi ce concluzii vrei, a răspuns Gudni. Mai bine mă duc să fac 
o copie. 

A trecut pe lângă ele fără să mai scoată un cuvânt. 

Bella i-a aruncat o privire furioasă, apoi s-a apucat să 
cerceteze micul lui birou. 

— Tâmpitu' dracu'! a zis ea, aparent mai mult pentru ea 
însăși decât ca s-o audă Th6ra. 

S-a apropiat de biroul lui Gudni și s-a uitat la lucrurile așezate 
pe el. 

— Potolește-te, nu-ţi băga nasul pe-acolo! a rostit Thâra 
printre dinţi, exasperată. 

— Nu ne lăsa el singure aici, dacă avea pe birou ceva ce n-ar 
fi trebuit să vedem, a zis Bella, aplecându-se deasupra mesei de 
lucru. 

A întors cu faţa în sus o foaie de hârtie care se afla pe tăblie. 

— la mai zi o dată, când a avut loc erupția? a întrebat ea. 

Thóra s-a dat mai aproape. 

— În ianuarie 1973. Erupția a început pe 23, noaptea. De ce? 

— Am dat peste un raport vechi, a zis Bella. De pe 20 ianuarie 
1973. Nu ți se pare cam ciudat că are un raport ca ăsta pe 
birou? 

— Ce scrie în el? a întrebat Thóra, nerăbdătoare. 

Supraveghea ușa, dar nu se vedea nimeni. Cât dura să 
fotocopiezi 10 pagini? 

— Grăbește-te! a zis ea. 

— Stai, a zis Bella, ridicând foaia, ca să vadă mai bine. E un 
raport despre o presupusă luptă sau altercaţie care ar fi avut loc 
pe chei. Administratorul portului a chemat poliţia, pentru că a 
descoperit mult sânge pe debarcader duminică dimineaţa, pe 20 
ianuarie. Cum nu și-a putut explica nicicum situaţia, a sunat la 
poliție, gândindu-se că poate cineva comisese o crimă. A 
declarat că portul rămăsese nesupravegheat de vineri, de la 
miezul nopţii, până când a intrat el în tură, sâmbătă dimineaţa, 
la opt. 

Bella și-a plimbat degetul până în josul paginii. 

— Ofiţerul de poliţie a examinat dovezile, care erau solide, și 
l-a întrebat pe administratorul portului ce vase acostaseră acolo. 
S-a constatat că, vreme de mai multe zile, nu acostase niciun 


121 


vas în locul cu pricina. Poliţia a verificat dacă se prezentase 
vreun om rănit în noaptea aceea la spital, dar nu se dusese 
nimeni acolo după miezul nopţii, în afară de un cuplu căsătorit, 
cu un bebeluș bolnav. 

Bella s-a uitat la Thóra. 

— Oare chestia asta are legătură cu cadavrele? a întrebat ea. 

— Habar n-am, a zis Th6ra, mai mult în șoaptă. Grăbește-te, 
citește mai departe! 

S-a uitat rapid cu coada ochiului înspre ușă, dar era liniște. 

— Ca urmare a acestui fapt, poliţia a intervievat mai mulţi 
oameni. Doi martori au declarat că l-au văzut pe Dadi Karlsson 
învârtindu-se prin zonă dis-de-dimineaţă. Unul dintre ei a 
afirmat că bărbatul venise în port cu o șalupă, iar celălalt, că-l 
văzuse în locul plin de sânge. Ofiţerul a vorbit cu Dadi, dar el a 
negat totul, spunând că nu fusese acolo. A pretins că fusese 
acasă, dormind, și a zis că soţia lui îi putea confirma spusele, 
ceea ce s-a și întâmplat. Apoi, ofiţerul a cercetat traulerul pe 
care-l pilota Dadi, dar n-a descoperit nimic suspect acolo. Cazul 
a fost clasificat drept insolvabil, urmând ca poliţia să 
investigheze ulterior dacă sângele ar fi putut proveni cumva de 
la vreun animal sau de la vreo captură ilegală care fusese adusă 
la țărm noaptea, pe ascuns. 

Bella și-a luat ochii de pe raport. 

— Cum îl cheamă pe ofițerul care a întocmit raportul? a 
întrebat Thâra în pripă, făcându-i Bellei un semn cu mâna că nu 
mai aveau timp. 

Se auzea zgomot de pași înaintând pe coridor. 

— Gudni Leifsson, a zis Bella, grăbindu-se să pună hârtiile la 
loc. 

Nici n-a apucat bine să le așeze la loc pe birou, că Gudni a și 
intrat pe ușa aflată în spatele lor. 

Th6ra s-a întors cu fața spre el, încercând să-și ascundă 
vinovăția. Nu știa sigur ce însemna raportul acela, dar, dacă n- 
avea legătură cu cazul, de ce răsfoia Gudni un document așa de 
vechi? De asemenea, avea senzaţia că inspectorul nu făcea o 
investigaţie obiectivă a cazului, alături de colegii lui din 
Reykjavik, ci făcea cercetări pe cont propriu. Nu-i rămânea 
decât să aștepte și să vadă dacă asta era de bine sau de rău 
pentru Markus. 

— Bun..., a zis ea, îndreptându-se spre Gudni. 


122 


Bărbatul i-a întins o copie a raportului cu examenul medical și 
s-a uitat suspicios la Bella, care se afla încă foarte aproape de 
birou. 

— Te pot ajuta cu ceva? a întrebat-o el, pe un ton rece. 

Bella l-a privit la fel de inexpresiv. 

— Nu, de ce întrebaţi? 

Căutătura ei cruntă îl provoca s-o acuze de indiscreție. 

Gudni n-a căzut în plasa ei, însă a privit-o pe sub sprâncene 
preţ de o clipă, înainte să se întoarcă spre Thóra. 

— Sunt câteva chestii aici care o să incite presa, dacă și când 
va fi făcut public raportul, a zis el. Se referă la cap, iar dovezile 
sunt incontestabile. 

A zâmbit tăios. 

— Ceea ce e cam surprinzător pentru un caz despre care n-aș 
fi crezut că poate deveni mai grav de atât. 

— Mi se pare că acest caz ne rezervă încă multe surprize, a 
zis Thóra, simțind în același timp că n-ar fi trebuit să spună asta. 

Bărbatul din faţa ei avea ceva care-i dădea fiori. Oricum, în 
timp ce a rostit ultima frază, s-a abținut să se uite în direcția 
hârtiilor de pe biroul lui. Gudni n-avea decât să se întrebe ce o fi 
vrut să zică. 

e 

Thóra a pus hârtiile jos și s-a apucat să bată darabana cu 
degetele, încercând să-și facă ordine în gânduri. Parcursese trei 
dintre cele patru secţiuni; fusese întocmit câte-un raport 
particular pentru fiecare cadavru în parte, precum și unul pentru 
cap. Secţiunile pe care le citise se refereau la cele trei cadavre, 
dintre care două se dovediseră a fi ale unor bărbaţi trecuţi de 
treizeci de ani și celălalt, al unui bărbat de vreo cincizeci de ani. 
Bărbaţii erau caucazieni, iar toate cadavrele se păstraseră bine 
în timp, mulţumită condiţiilor neobișnuite în care fuseseră 
depozitate. Așa cum era de presupus, căldura emanată în timpul 
erupției contribuise foarte mult la conservarea lor, la fel și lipsa 
de umiditate din pivniță, precum și faptul că emisia densă de 
gaze toxice distrusese orice insectă de la subsol. 

Cu toate că textul era greu de citit, căci unul din doi termeni 
era medical, deci de nepătruns, din raport reieșea clar că 
bărbaţii nu muriseră din cauza gazelor toxice. Cu toate că nu 
exista nicio concluzie cu privire la cauza exactă a morţii, existau 
sugestii elocvente potrivit cărora cei trei bărbaţi fuseseră 


123 


agresați. Toţi aveau răni pe mâini, care păreau să se fi vindecat 
cu multă vreme în urmă și care, prin urmare, nu aveau nicio 
legătură cu evenimentele care conduseseră la moartea lor. 
Păreau să fie niște cicatrici provocate de zgârieturi adânci, ale 
căror cauze rămâneau necunoscute, fiind însă puţin probabil să 
fi fost făcute cu vreo unealtă sau cu vreun cuţit, întrucât aveau 
o formă neregulată. Se presupunea că doi dintre bărbați 
muriseră în urma unor leziuni craniene, întrucât aveau craniile 
zdrobite, aparent de unul și același obiect teșit și neidentificat. 
Nasul unuia dintre ei fusese spart atât de rău, încât cartilajul 
fusese împins în creier, cu toate că examinatorul n-a putut 
determina dacă murise din cauza acelei leziuni sau din cauza 
fracturii craniene. Mai departe, în raport scria că leziunile 
craniene ale celui de-al treilea bărbat erau minore, el având însă 
și spatele rupt, și trei coaste fracturate care-i perforaseră un 
plămân. In încheierea raportului scria că ultima leziune cauzase 
o hemoragie în cavitatea toracică și intra- pulmonară, din cauza 
căreia omul se înecase, în cele din urmă, cu propriul sânge. 
Thóra s-a cutremurat, dar, totodată, a înţeles limpede că era 
imposibil ca o adolescentă să fi putut provoca de una singură 
atâtea daune unui grup de bărbați. 

Concluzia examinatorului cu privire la naționalitatea bărbaţilor 
se sprijinea pe mai mulţi factori, cu menţiunea că fiecare dintre 
ei, luat individual, era insuficient pentru a determina originea 
bărbaţilor, dar că, luaţi laolaltă, aceștia susțineau destul de bine 
ipoteza că victimele erau de naţionalitate britanică. În raport 
mai scria și că persoana sau persoanele care transportaseră 
cadavrele în pivniţă nu se așteptaseră ca acestea să fie găsite, 
de vreme ce nu se străduiseră deloc să îndepărteze hainele 
victimelor sau orice alt lucru care putea servi la identificarea lor. 
Acest fapt s-a dovedit folositor în determinarea naţionalităţii 
bărbaților, pentru că etichetele cu mărcile hainelor și ale 
încălțămintei erau încă lizibile pe alocuri, dovedindu-se că 
aparţineau în special unor companii britanice; bărbatul în vârstă 
purta niște haine de firmă, mai scumpe decât ale celorlalți doi 
indivizi mai tineri. S-a constatat că materialul din care erau 
confecţionate plombele celui mai tânăr dintre bărbați era cel 
folosit de dentiștii britanici înainte de 1960; ca urmare a unui 
traumatism mai vechi, una dintre victime avea o tijă metalică în 
gleznă, pe care era imprimată marca unui producător britanic. 


124 


Mai erau luate în calcul și alte lucruri; cei doi bărbaţi mai tineri 
aveau amândoi tatuaje cu inițialele HMS, - probabil că, un timp, 
făcuseră parte din marină și, în amintirea acelui lucru, doriseră 
să-și întipărească sigla pe piele. Doi dintre bărbaţi aveau în 
buzunare niște bileţele pe care făcuseră niște socoteli în lire, iar 
unul avea la el un pachet vechi de ţigări englezești. 

Thâra s-a întrebat dacă tatuajul despre care-i vorbise Alda 
surorii ei era similar cu cele menţionate în raport. Ce-i zisese ea, 
mai exact? „De ce și-ar face cineva un tatuaj?” Oare se referise, 
cumva, la faptul de a intra în serviciul militar? Thâra a dat 
instinctiv din cap - imposibil să fi fost vorba de asta. Era 
convinsă că tatuajul nu avea nicio legătură cu cazul, dar a făcut 
un semn în dreptul mențiunii respective, ca să-i fie mai ușor să- 
și amintească de acel detaliu specific, dacă se mai lovea de 
problema tatuajelor. 

Per total, lectura raportului era dezolantă, dar Thóra a fost 
încântată să afle că, probabil, cadavrele fuseseră duse în pivniţă 
după ce începuse erupția. Acest lucru se baza pe descoperirea 
urmelor de cenușă de pe spatele gecilor bărbaților - cadavrele 
fuseseră așezate cu fața în sus. Stratul fin de cenușă care 
pătrunsese în casă prin crăpături și se depusese pe toate 
lucrurile din pivniţă n-ar fi avut cum să intre sub cadavre, de 
vreme ce fuseseră așezate jos, pe dușumea. In plus, pe hainele 
bărbaţilor mai existau și niște găuri mici, cauzate de arsuri, care 
indicau fie că victimele fuseseră încă în viaţă și se plimbaseră 
de colo-colo în timpul erupției, fiind lovite de tăciuni mici 
scuipaţi de vulcan în perioada aceea, fie că acest lucru se 
întâmplase în timp ce cadavrele fuseseră cărate în casă. Tăciunii 
nu avuseseră cum să pătrundă în pivniţă, pentru că cele câteva 
ferestre ale încăperii fuseseră acoperite cu scânduri bătute în 
cuie. Însă praful fin de cenușă putuse să se strecoare înăuntru 
prin crăpături. Cu alte cuvinte, vii sau morţi, bărbaţii fuseseră în 
mișcare în timpul erupției. Spre marea ușurare a Th6rei, asta 
însemna că Markús n-avusese cum să ducă trupurile 
neînsufleţite în pivniță. 

Când s-a apucat să citească secţiunea din raport care se 
referea la cap, Thóra s-a simţit și mai ușurată. Aceasta începea 
cu descrierea cutiei în care, așa cum spusese Markus, se aflase 
capul și se încheia cu menţiunea că dovezile indicau că avusese 


3 Her Majesty's Service - abreviere folosită pentru navele din flota regală. (n. red.) 
125 


dreptate. Urmele de sânge uscat și foarte vechi, precum și alte 
materii biologice de pe fundul cutiei indicau că înăuntrul ei se 
aflase un cap. De asemenea, în părul de pe cap nu se găsise 
nicio urmă de cenușă, fapt care arăta că stătuse într-un spaţiu 
închis, ferit fiind de praf, spre deosebire de celelalte lucruri din 
pivniţă. Și acest lucru venea în apărarea lui Markus, iar Thóra s- 
a oprit puţin din citit, făcând un semn la marginea secțiunii. Din 
nefericire, analiza amprentelor de pe cutie nu dezvăluia nimic 
important, cu excepţia faptului că se distingea un singur set de 
amprente. Amprentele erau recente, iar în raport era specificat 
că, la data întocmirii lui, nu fuseseră comparate cu amprentele 
lui Markus, pentru că acestea nu erau încă la dosar. Thora știa 
că Markus o să fie chemat la poliţie, ca să i se ia amprentele, 
dar nu era îngrijorată, pentru că, dacă se dovedea că 
amprentele de pe cutie erau ale lui, acest lucru nu putea decât 
să completeze perfect secvenţialitatea evenimentelor, așa cum 
o descrisese el. Acestea erau singurele amprente identificabile: 
orice alte amprente care existaseră sau nu pe cutie nu fuseseră 
îndepărtate în mod intenţionat, ci, mai degrabă, dispăruseră din 
pricina condiţiilor neobișnuite de depozitare și a perioadei care 
trecuse până la descoperirea cutiei. Mare ghinion, pentru că 
dacă s-ar fi descoperit amprentele Aldei pe cutie ar fi fost de 
mare ajutor. Aceste rezultate nu erau considerate suficiente, 
prin urmare cutia avea să fie trimisă la un laborator din 
străinătate, care dispunea de un echipament mai bun pentru 
efectuarea unei astfel de analize. In același fel avea să fie făcută 
și analiza molarilor din spate ai bărbaţilor. Thóra și-a notat rapid 
pe un bileţel să-și amintească să sune la poliţie și să ceară să fie 
luate și amprentele de pe corpul Aldei, în eventualitatea în care 
aveau să fie găsite și alte amprente pe cutie, cu toate că s-a 
gândit că era imposibil ca poliţia să nu fi luat deja o asemenea 
măsură. 

Și iată că a ajuns la secţiunea în care se vorbea efectiv despre 
cap. Thora încă nu dăduse peste nimic care să justifice aluziile 
defăimătoare ale lui Gudni la adresa lui Markus, așa că s-a 
încăpățânat să afle despre ce era vorba. Această diviziune a 
raportului începea destul de neutru, cu observaţii despre vârsta 
dentiţiei care sugera că fusese vorba despre un bărbat tânăr, 
probabil de vreo 20 de ani. Apoi se făcea referire la cauza 
morții, care era imposibil de determinat în absența corpului. 


126 


Dovezile arătau că victima fusese decapitată post-mortem. 
Această concluzie se baza pe faptul că tăieturile de la baza 
gâtului erau nefiresc de netede, indicând că era probabil ca 
omul să fi fost deja mort în timpul decapitării. Thóra s-a oprit din 
citit, întrebându-se dacă asta însemna că un om viu, fie el și 
inconștient, s-ar fi zbătut în timp ce i-ar fi tăiat cineva capul. La 
fel ca mai înainte, a cuprins-o un sentiment de neliniște când s-a 
gândit la capul retezat. Niciunul dintre asistenții ei preparatori 
de la universitate n-ar fi putut s-o pregătească pentru așa ceva. 
S-a apucat iar de citit. Raportul menţiona că, pe baza 
măsurătorilor mandibulei, făcute în urma radiografiei, precum și 
a altor măsurători ale craniului, era vorba de un cap de bărbat. 
În plus, în jurul bărbiei fuseseră descoperite fire de barbă 
nerase. Victima nu avea plombe dentare, așa că nu s-a putut 
determina sub nicio formă naționalitatea și nici măcar rasa. 
După părerea Thorei, asta era de rău. Dacă ar fi fost vorba tot 
de un britanic ar fi însemnat că victima făcea parte din același 
grup, cu care Markus nu avea nicio legătură demonstrabilă. Asta 
ar fi ajutat-o să susțină cu ușurință că Markus intrase 
întâmplător într-o încurcătură serioasă despre care nu știa nimic 
și că nu era la curent cu nimic atunci când dusese cutia în 
pivniţă. Situaţia nu era deloc ideală. 

Thóra a dat pagina și a citit în continuare. După câteva 
rânduri, a pus însă mâna la gură. La asta se referise Gudni! Și-a 
ridicat privirea înspre tavan și a tras aer adânc în piept. Lucrul 
pe care îl întrevăzuse în pivniţă în gura capului retezat, crezând 
că era limba, era, de fapt, cu totul și cu totul altceva. 


127 


Capitolul 14 


Marţi, 17 iulie 2007 


Înainte să apese butonul trimite, Adolf a recitit mesajul 
succint pe care-l scrisese. Era acasă, tolănit pe canapea, și 
trăgea cu coada ochiului la televizor, la un concurs de golf 
despre care nu știa nici cum se numea, nici în ce loc se ţinea. 
Nu-i plăcea golful, dar, în mod straniu, îl fascina cât de plictisitor 
putea să fie jocul văzut la televizor. Il captiva felul cum zburau 
mingile albe una după alta prin aer, dispărând pe cerul senin și 
apoi reapărând, sărind și rostogolindu-se prin iarba tunsă la 
milimetru. Adolf nu mai reţinea dacă activase sau nu soneria 
telefonului după ce ieșise din biroul avocatei. O activase, iar 
mesajul pe care tocmai îl trimisese ajunsese deja la destinaţie. 

A pus telefonul jos, s-a ridicat în capul oaselor pe canapea și a 
înșfăcat ziarul. Trebuia să găsească ceva de făcut în seara aia, 
având în vedere că prietenii nu-i răspundeau nici la apeluri, nici 
la mesaje. Nu că l-ar fi surprins: oamenii care aveau serviciu 
erau, de obicei, ocupați în week-end. Și el lucrase, dar fusese 
concediat după arest și nu se mai complicase să-și găsească un 
alt serviciu. De când cu moartea maică-sii, avea destule pe cap. 
După ce scăpa de beleaua cu tribunalul, intenţiona să-și caute 
un job în altă parte, dar în momentul de faţă era inutil, pentru că 
n-ar fi dat bine să se angajeze din nou și să se învoiască mereu, 
ca să meargă la tribunal. A deschis ziarul și a dat paginile până 
a ajuns la lista cu cinematografe. Cum nimeni nu avea poftă de 
nimic în seara aceea, intenţiona să meargă să vadă un film. Nu 
se vedea stând acasă de unul singur, încercând să-și învingă 
neliniștea. Planul B era și mai practic: să meargă la sală și să 
facă exerciţii până la epuizare, apoi să se ducă să închirieze un 
film hollywoodian care nu avea să-l solicite cu nimic mai mult 
decât să-și ţină ochii deschiși. S-a întrebat dacă ar fi fost bine s- 
o ia și pe fiică-sa la cinematograf; fetei i-ar fi priit să iasă din 
casă și ar fi avut și el cu cine să vorbească în timpul reclamelor. 
Deși trecuse binișor de treizeci de ani, tot nu se simţea bine să 
meargă singur la cinematograf, în ciuda faptului că acest lucru 


128 


nu i se mai părea atât de deplasat ca pe vremea când era mai 
tânăr. Dacă o lua și pe Tinna cu el, trebuia să renunţe la mersul 
la sală, pentru că ea de-abia avea putere să ţină un prosop în 
mână și să se șteargă după duș, dar să mai ridice greutăţi. 

Dă-o-ncolo de sală, putea să meargă și altă dată! A sunat-o 
pe fiică-sa și ea a fost de acord să-l însoțească la cinematograf 
în seara aceea, urmând să vadă orice film la alegerea ei. După 
voce, Tinna n-a părut nici încântată, nici neîncântată, iar Adolf a 
avut impresia că acceptase dintr-un oarecare simţ al datoriei. N- 
o înţelesese niciodată. Cu maică-sa petrecuse împreună numai o 
seară, neavând niciodată o relaţie bună cu ea. Așa că nu știa 
dacă el era singurul care nu reușea să empatizeze cu fata sau 
dacă lucrurile stăteau la fel și în privinţa celorlalte rude ale ei. 
Biata fată avusese dintotdeauna niște probleme mintale, dar de 
ceva vreme era atât de deprimată, că se vedea cu ochiul liber. 
Gândindu-se la acest lucru, Adolf și-a amintit că încă nu-i 
spusese avocatei lui de boala Tinnei, făcând, probabil, o mare 
greșeală. Oare era posibil ca fata să stârnească mila 
judecătorului, dacă depunea mărturie? Adolf se purtase 
întotdeauna destul de bine cu ea, o luase, încă de mică, pe la el 
o dată la două week-end-uri - dar asta după ce făcuse, desigur, 
testul de paternitate. Cu toate că, în general, o lăsase în grija 
părinţilor lui, auzise că, de obicei, copiilor le pria să stea cu 
bunicii, iar fata nu păţise nimic rău, deși cu greu s-ar fi găsit un 
cuplu mai plictisitor decât cel format din părinţii lui. 

Cu doi ani în urmă, după ce murise taică-său, Adolf sperase ca 
maică-sa o să devină mai senină și, de ce nu, poate chiar alt om. 
De când îi știa el, părinţii lui se certaseră mereu din orice fleac, 
reușind să-și îndepărteze toţi prietenii și toate rudele. De fapt, 
mai trecuseră ocazional pe la ei una-două rubedenii, din 
obligaţie familială, dar din cauza atmosferei ostile din casă, își 
luaseră mereu tălpășiţa. Singurele cuvinte pe care și le adresau 
ai lui în prezența altor oameni erau critici jenante și înţelese 
numai de ei sau împunsături impulsive care-i vizau pe cei din 
jur. Reușeau întotdeauna să întoarcă pe toate părţile orice 
subiect mundan de discuţie, făcând tam-tam pe seama lui ore în 
șir. Adolf s-a cutremurat oarecum la amintirea acestor lucruri. 
Nu știa dacă acel tipar comportamental fusese înrădăcinat în 
familie de maică-sa sau de taică-său, pentru că nu-și amintea ca 
părinţii lui să fi fost vreodată altfel decât nespus de nefericiţi. 


129 


Dacă taică-său ar fi fost de vină pentru asta, atunci maică-sa ar 
fi trebuit să fie așa de sfâșiată până la momentul morţii lui, încât 
să nu se mai vadă nimic din adevărata ei fire. Însă ea a 
continuat să protesteze, chiar dacă n-o mai auzea nimeni. Așa 
că de curând, în ziua când murise, fiu-său - de altfel, singurul - 
nu fusese din cale-afară de îndurerat. Adolf s-a gândit că 
lucrurile stătuseră mai degrabă așa: părinţii lui aleseseră 
împreună să fie nefericiţi în toate privinţele, inclusiv în ceea ce-l 
privea pe fiul lor, și nu meritau să le poarte nimeni doliu. 

Dar ce zisese Alda despre ei? Că într-o vreme intentaseră 
divorţ? Dacă era adevărat, Adolf n-avea niciun dubiu că ar fi fost 
mai bine să se despartă, decât să-și bată joc de restul vieților lor 
și să se nefericească unul pe altul. Nu înțelegea cum doi oameni 
atât de diferiţi ca ei putuseră ajunge la căsătorie, asta în cazul 
în care nu se întâmplase ulterior ceva care-i făcuse să se 
schimbe atât de mult, încât să nu se mai regăsească niciodată. 
Îi era greu să creadă una ca asta și s-a gândit că fuseseră, pur și 
simplu, niște oameni complet dezagreabili prin natura lor, care 
tunaseră și fulgeraseră unul la altul în speranţa că două energii 
negative se vor transforma într-una pozitivă. În schimb însă, 
viața lor fusese până în ultima clipă îngrozitor de mizerabilă și 
de ostilă. Adolf n-avea de gând să sfârșească așa. Și-a amintit 
iar de judecata care-l aștepta la tribunal. Poate că reușea să 
stârnească mila judecătorului și povestindu-i cum fusese 
crescut. Chiar dacă nu-i lipsise niciodată nimic din punct de 
vedere material, căci părinţii lui o duseseră destul de bine cu 
banii, îi lipsise afecțiunea. A fost atât de încântat de ideea asta, 
încât a notat-o pe un bilețel pe care intenţiona să i-l dea 
avocatei lui. Poate că avea să funcţioneze, mai ales dacă ar fi 
fost citată și Tinna și dacă ar fi convins-o să spună că taică-său 
era cel mai de nădejde om pentru ea. Niciun judecător care era 
cât de cât uman n-ar fi putut să-l condamne la închisoare auzind 
o asemenea mărturie din gura unui copil bolnav. Adolf s-a 
bucurat că Tinna încă mai arăta ca o copilă, în ciuda faptului că 
avea deja 16 ani. 

S-a întrebat în treacăt dacă ar fi trebuit să-și sune avocata, ca 
să vorbească cu ea - se simțea mereu mai bine după ce făcea 
asta. Ea reușea întotdeauna să vină cu o idee care-i alunga 
gândurile pesimiste cu privire la caz. Uneori, în acest scop, îi 
dădea o veste bună despre celălalt caz la care lucra tot pentru 


130 


el, în care era implicat spitalul Îsafjsrdur, al cărui personal, din 
păcate, trebuia să-și dea seama până la urmă că n-avea cum să 
se eschiveze de la plata compensaţiei către Adolf, pentru 
decesul maică-sii. A zâmbit numai amintindu-și de suma pe care 
o menţionase avocata. N-avea de ce să se plângă de situaţia lui 
materială; moștenise casa părinţilor, achitată în totalitate, și tot 
ceea ce reușiseră să agonisească împreună timp de o viață- 
ntreagă - și asta fară nicio condiţionare, dacă nu punea la 
socoteală taxa aia nenorocită de succesiune. Compensaţia pe 
care avea s-o primească era precum cireașa de pe un tort care-i 
fusese pus în faţă fără ca măcar să-l ceară. În cele din urmă, a 
hotărât să n-o sune pe avocată. Probabil că avea de gând să-i 
vorbească despre Alda și nu-i ardea de așa ceva acum. Nu voia 
să-și amintească de lucrurile care se întâmplaseră în timpul 
întrevederii lor. Și nu voia nici să-i spună avocatei de ce nu mai 
putea Alda să depună mărturie în cazul lui, așa cum speraseră. 
Acum nu mai exista nicio speranţă. 
e 

— Mâine, a răspuns Thóra la întrebarea pe care i-o punea 
fiică-sa în mod obișnuit: „Când vii acasă?” De fapt, mâine- 
dimineaţă. Probabil undeva înainte de prânz. 

— Bine, a zis S6ley, fericită. 

Apoi i-a zis ceva în șoaptă, așa că Thâra a fost nevoită să-și 
ciulească urechile ca să audă despre ce era vorba. 

— Bunica face iar chifteluţele alea oribile, învelite în foi. 

— Aha, a zis Thâra, zâmbind în sinea ei. 

Nici ei nu-i plăceau sarmalele când era de vârsta S6leyei. 

— O să-ţi fac eu ceva la prânz. Stai liniștită! 

Și-a luat la revedere de la fiica ei, care i-a spus că Gylfi voia și 
el să-i vorbească. În receptor s-a auzit vocea aspră a fiului ei: 

— Poţi să-mi cauţi și mie un loc de cazare în Insule în perioada 
festivalului? a zis el, fără s-o salute sau să-și piardă vremea 
întrebând-o chestii mărunte. 

Of, se apropia festivalul din august, și-a amintit Thóra. Uitase 
de asta! lar în Insulele Westmann se sărbătorea cu fast. 

— Totul e rezervat și Sigga și Orri nu pot să stea la cort, a 
continuat el. 

— Și eu care credeam că tu ești cel care nu poate să stea la 
cort, a zis Thora. 

Gylfi nu era înnebunit după ieșirile în aer liber. 


131 


— Și nici să nu te gândești c-o să iei copilul cu tine la festival. 
E mult prea mic! 

S-a uitat în sus, spre tavan. 

— De fapt, până și voi sunteţi prea mici. 

Ce păcat că trupul uman se maturiza așa de devreme! Cu 
siguranţă că acest lucru reprezentase un avantaj pe vremea 
când oamenii mureau la treizeci de ani, dar odată cu creșterea 
duratei de viață, devenise absurd. 

— Nu-i o idee bună să veniţi încoace! 

— Mă gândeam că poate stai și tu cu noi, a zis Gylfi, în 
treacăt. Putem să închiriem un apartament și să stăm cu toții 
acolo, inclusiv S6ley. lar tu ai putea să ai grijă de Orri, dacă 
Sigga și cu mine vrem să mergem la cumpărături sau mai știu 
eu pe unde. 

La început, Th6ra s-a arătat surprinsă și încântată să audă că 
Gylfi își dorea să le ţină companie, dar apoi i-a picat fisa. 
Pesemne că ea trebuia să plătească chiria pentru apartament, 
să le gătească, să facă curat și, desigur, să mai aibă grijă și de 
Orri. Trebuia să i-o plătească într-un fel lui Gylfi: prea o făcuse 
pe șmecherul cu ea. Măcar bine că trecuse direct la subiect - 
avea o bilă albă pentru asta. 

— Să văd ce pot face, cu toate că nu știu dacă o să mai 
găsesc vreun apartament liber în zonă, a zis Thâra, după un 
moment de gândire. 

Se putea gândi la lucruri mult mai rele decât acela de a 
petrece o vacanţă scurtă cu copiii ei în week-end-ul festivalului. 
Pe de altă parte, era destul de sigură că, dacă n-ar fi fost copilul, 
Gylfi și Sigga n-ar fi invitat-o să le ţină companie. 

— Grozav! a zis Gylfi. Interesează-te și de bilete de avion, a 
adăugat el, înainte să-și ia la revedere. N-am mai găsit nici 
zboruri! 

Th6ra a dat ochii peste cap și și-a luat rămas-bun. Apoi a 
încercat în repetate rânduri să găsească un loc în care să se 
cazeze pentru week-end-ul cu pricina, dar n-a reușit. Cum stătea 
în hotel, a sunat la recepţie, în speranţa că poate mai aveau 
două camere libere. Insă întrebarea ei a fost întâmpinată cu 
hohote de râs; la fel s-a întâmplat și când a sunat la un alt hotel 
din Insule. Unei femei care avea o pensiune i s-a făcut milă de 
ea și s-a oferit să verifice dacă mai erau apartamente libere. 
Existau întotdeauna oameni dispuşi să-și închirieze 


132 


apartamentele în week-end-ul respectiv unor familii, mai 
degrabă decât unor grupuri de tineri. Și-a notat numărul Thórei, 
dar i-a spus să nu-și facă speranţe prea mari. Th6ra a considerat 
că nu era nevoie să caute și bilete de avion sau curse pe mare, 
până când nu avea cazarea asigurată. Copiii n-aveau de ce să 
vină la festival, dacă nu le găsea un loc unde să stea. Tocmai 
când se pregătea să coboare ca să se întâlnească cu Bella și să 
mănânce ceva, i-a sunat din nou telefonul. Era Matthew. Părea 
bucuros, cu toate că încă nu se hotărâse dacă să accepte sau nu 
jobul din Islanda. Din câte și-a dat ea seama, el aștepta să vadă 
dacă Thóra avea de gând să-i înlesnească decizia: ar fi venit, 
dacă ea l-ar fi încurajat, însă ar fi rămas acolo unde era, dacă ea 
îi dădea de înţeles că era mai bine așa. 

Se părea că nu avea de gând să spună nimic despre 
hotărârea lui, chit că din cauza asta discuţia lor era 
stânjenitoare și ciudată. Ea își dorea ca el să vină în Islanda, dar 
își făcea griji cu privire la felul în care aveau să decurgă lucrurile 
între ei, dacă și-ar fi pierdut interesul unul pentru celălalt. A 
hotărât să schimbe subiectul, ca nu care cumva să ajungă să 
lase garda jos și să-l roage să accepte jobul. 

— De ce ar tăia cineva organele genitale ale unui bărbat, 
pentru ca, apoi, să i le îndese în gură? a fost singurul lucru care 
i-a trecut Thórei prin cap. 

Se tot gândea la partea din raportul autopsiei referitoare la 
cap. După cum scria acolo, în gura capului retezat se aflau 
organele reproducătoare ale unui bărbat, probabil chiar ale 
victimei. Asta era componenta șocantă la care făcuse aluzie 
Gudni. 

La celălalt capăt al firului nu s-a auzit nimic o bună bucată de 
vreme. 

In cele din urmă, Matthew a spus: 

— Incerc să-mi dau seama ce vrei să spui cu asta. Ori poate c- 
am înţeles eu greșit. Însă, de vreme ce nu-mi trece prin minte 
niciun răspuns, probabil că am înțeles cât se poate de bine. 

— Da, a zis Thora, ai înţeles bine. Mai nou, lucrez la un caz 
care, printre altele, presupune și existența unui cap care se află 
exact în starea asta. 

— Un cap? a spus Matthew, evident încurcat. Văd că încă n-ai 
trecut la cazuri de divorț, așa cum ziceai că ai de gând. Ori ăsta 
e, cumva, unul dintre ele? 


133 


— Aș vrea eu să știu al cui e acest cap, a spus Thóra, cu 
tristeţe în glas, înainte să-i spună în linii mari despre ce era 
vorba. 

După ce a terminat, a repetat întrebarea iniţială. 

— Dac-aș ști ce l-ar putea determina pe un criminal să facă 
una ca asta, poate c-aș putea tăia de pe listă câţiva dintre 
posibilii suspecți. 

— Am impresia că ăsta e unul dintre cazurile alea care rămân 
nerezolvate, a zis Matthew, refuzând implicit să discute despre 
mutilarea victimei. La cât timp a trecut de-atunci, mi-e greu să 
cred c-o să descurci ițele poveștii ăsteia. 

— N-ar fi bine deloc pentru clientul meu, a spus Thâra. Mă 
îndoiesc că-și dorește ca suspiciunea asta să-l urmărească toată 
viața, și exact asta se va întâmpla, dacă adevărul nu iese la 
iveală. 

Apoi a făcut o pauză și a adăugat: 

— Adică, la cum arată lucrurile acum, mai bine s-ar ruga să se 
întâmple așa. E foarte posibil să fie acuzat sau condamnat. In 
momentul ăsta, nu există alţi suspecți, iar investigația are toate 
șansele să se transforme într-un circ mediatic. Cazurile de genul 
ăsta nu scot la iveală tot ce au mai bun poliţia și sistemul de 
justiție. 

— Te ocupi de cele mai ciudate cazuri, a zis Matthew. Faci 
asta deliberat? 

— A, nici pe departe, a zis Thóra, cu emfază. Ori, cel puţin, 
așa vreau să cred. Nu eu l-am căutat pe bărbatul ăsta. M-am 
așteptat la ce era mai rău când am preluat cazul, dar nici chiar 
să dau peste un cap retezat... 

A luat o gură de aer. 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce crezi despre felul în 
care a fost tratat capul? Ai mai pomenit așa ceva? 

— Ei bine, nu-s expert, a răspuns Matthew, iar Thóra și-a dat 
seama, după vocea lui, că devenise mai serios. Dar firește c-am 
citit și-am auzit despre întâmplări asemănătoare. 

— Firește, a zis Th6ra. Doar se întâmplă zilnic câte o chestie 
d-asta. 

Simţindu-se ofensat, Matthew a zis: 

— Ştii bine la ce mă refer. S-au întâmplat lucruri d-astea în 
vreme de război; de fapt, nu m-ar surprinde să se fi întâmplat și- 
n timpuri preistorice. Sunt destul de sigur că scopul unui astfel 


134 


de tratament e privarea victimei de bărbăţie și, totodată, 
expunerea repulsiei făptașului faţă de individul cu pricina. ȘI 
mafia le făcea asta trădătorilor. 

Thóra a ridicat din sprânceană, sarcastic, chiar dacă Matthew 
nu putea s-o vadă. 

— Mă îndoiesc că mafia are vreo legătură cu asta. Totul s-a 
întâmplat într-o comunitate mică ce trăiește din pescuit, așa că 
nu prezintă mare interes pentru mafioţi. 

— Bănuiesc că există un port pe-acolo. 

— Da, chiar e, dar tot nu cred că mafia are vreo legătură cu 
asta, a zis Thóra, încrezătoare. 

Văzuse poze cu Insulele Westmann din timpul dezastrului, iar 
mafioții îmbrăcaţi la patru ace și cu trabucul așezat tacticos în 
gură s-ar fi potrivit în peisaj la fel de bine ca niște astronauți 
îmbrăcaţi în costumele lor specifice. 

— Într-adevăr, Războiul Codului dintre Islanda și Marea 
Britanie era în toi pe vremea aia, dar n-a fost propriu-zis un 
război, deci mă îndoiesc că poate fi asociat cu vreo violență. 

— Dacă nu mă înșel, tratamentul ăsta mai apare și în cazul 
crimelor comise din ură, când oamenii sunt uciși din cauza rasei, 
religiei sau preferințelor lor sexuale. Asta se potrivește? 

— Să fiu a naibii dacă știu, a răspuns Th6ra. Cadavrele n-au 
fost identificate, deci cazul pare imposibil de rezolvat. Să 
sperăm c-or să fie identificate mai repede. Până nu aflu mai 
multe, n-am cum să plec de aici. 

— De un lucru sunt sigur, Thâra, a zis Matthew, oftând. Fapta 
omului ăstuia vădește extrem de multă ură, dușmănie și 
cruzime. Oricine ar fi făptașul, dacă mai trăiește nu e de bine 
pentru tine. N-o să fie prea încântat că lumea s-a apucat să 
răscolească trecutul. 

Th6ra a încercat să însenineze discuţia. 

— A, stai liniștit! Făptașul e fie la șase metri sub pământ, fie 
foarte bătrân. Nu cred că mă paște niciun pericol. 

Matthew a tăcut preţ de o clipă. 

— Ura nu dispare niciodată. Cu atât mai puţin ura unui astfel 
de om, Thóra. Ai mare grijă! 

După încheierea discuţiei, Thóra s-a așezat jos preţ de o clipă, 
privind în gol. A încercat să-și imagineze cum ar fi fost să taie 
penisul unui bărbat și să i-l våre în gură, dar n-a rezistat. Și-a 
dat seama că Matthew avusese mare dreptate prin ceea ce-i 


135 


spusese. Crima aceea fusese comisă cu o ură de nedescris; o 
ură care nu putea caracteriza decât pe cineva care nu mai avea 
contact cu oamenii civilizați. Dar pentru ce atâta ură? 


Capitolul 15 


Miercuri, 18 iulie 2007 


Când Thóra a coborât la recepţie să înapoieze cheile, n-a găsit 
pe nimeni acolo. Bella nu se vedea pe nicăieri, așa că i-a trimis 
un mesaj, spunându-i că trebuia să se grăbească, dacă voiau să 
prindă avionul. Thóra n-avea chef să rateze cursa de dimineaţă 
și să aștepte până seara după alt zbor, pentru că avea multe de 
făcut și acasă, și la muncă. A trântit cheile pe masă, sperând s-o 
audă recepţionista, dar degeaba. Zărind un clopoțel vechi, a 
sunat puternic din el. În scurt timp, femeia care ar fi trebuit să 
se ocupe tot timpul de biroul de recepţie a apărut toată un 
zâmbet și a primit cheile camerei. Însă Bella nu dădea încă 
niciun semn de viață. Oare ieșise iar în oraș noaptea trecută, iar 
acum dormea în braţele vreunui marinar oarecare? După ce s-a 
uitat la ceas, Thóra și-a dat seama că încă nu avea motive de 
panică, așa că s-a trântit pe un scaun moale și a înșfăcat câteva 
ziare. Se pare că erau din ziua anterioară, dar asta n-a deranjat- 
O. 

După un timp, Jóhanna, sora Aldei, a intrat în holul hotelului și 
s-a îndreptat spre ea. Thâra a lăsat degrabă ziarul pe care-l 
citea și a salutat-o. 

— Vai, ce bine! a zis Jóhanna, în timp ce a dat delicat mâna cu 
Th6ra, străduindu-se să-și tragă sufletul. Nu credeam că vă mai 
prind! Plecaţi acum, cu cursa de dimineață, nu-i așa? 

— Într-adevăr, a zis Thóra, uitându-se încă o dată la ceas. 
Fata cu care am venit aici întârzie puţin, din fericire, altfel, acum 
eram la aeroport. 

l-a zâmbit J6hannei. 

— Mă căutaţi cu un scop anume? 

— Am găsit ceva ieri-seară. După ce am discutat cu 
dumneavoastră, m-am tot gândit la Alda și la cadavrele din 
pivniţă despre care mi-aţi vorbit. Dacă sora mea a fost ucisă, 
vreau să vă ajut cum pot mai bine. 

A ridicat o pungă de plastic pe care o adusese cu ea şi i-a 
întins-o Thórei. 


137 


— Așa că m-am apucat să caut astea. Aș vrea să vă uitaţi 
peste ele. 

Thóra s-a uitat în jos la pungă, cu surprindere, apoi a luat-o. 

— Ce aveţi aici? 

Jóhanna s-a uitat la ea în chip de scuză, frecându-și bărbia cu 
mâna. 

— Alda a ţinut mereu câte un jurnal și știam că sunt toate 
puse bine pe undeva prin casa alor mei, împreună cu alte 
lucruri. Casa noastră s-a numărat printre cele care n-au fost 
acoperite de tot de cenușă, așa că n-a trebuit să fie scoasă la 
suprafață ulterior. Când a murit tata, mama a scos casa la 
vânzare, dar nu s-a arătat nimeni interesat. Am ajutat-o să facă 
ordine prin lucruri, să arunce din ele, astfel încât casa să poată fi 
vizionată fără ca mama să se simtă stânjenită din pricina tuturor 
nimicurilor din pivniţă și din garaj. Printre lucrurile pe care le-a 
abandonat Alda în timpul evacuării, am găsit și astea. Am vrut 
să vi le aduc încă de week-end-ul trecut, când ne-am întâlnit. 

A zâmbit, în chip de scuză. 

— Acum, că Alda a murit, mama a plecat în Reykjavik, așa că 
nu știe că le-am luat. Ca să fiu sinceră, nici nu cred că-și 
amintește de ele. 

De bucurie, Thórei îi venea să sară de gâtul femeii, dar s-a 
abținut. Ştia prea bine că n-ar fi trebuit să ia jurnalele, pentru că 
puteau fi folosite ca probe de către poliţie în investigaţie, dar 
mai știa și că, dacă ar fi refuzat să le ia, n-ar mai fi apucat să le 
vadă prea curând, iar atunci probabil că n-ar fi putut să le 
citească niciodată de la cap la coadă. Oricum, în calitate de 
avocată, era obligată să procedeze regulamentar. 

— Cel mai bine ar fi ca jurnalele astea să ajungă la poliţie, a 
spus ea, întinzându-i JOhannei punga. E posibil să cuprindă 
informaţii pe care poliţia are dreptul să le cunoască. 

Chipul J6hannei s-a înăsprit, femeia încetând să-și mai frece 
bărbia cu mâna. 

— N-o să le dau lui Gudni și colegilor lui. Nici nu mă gândesc! 
Aici se află gândurile intime ale Aldei de când era adolescentă, 
deci vulnerabilă, și nu vreau să fie făcute publice, să ajungă 
bătaia de joc a oamenilor care n-au cunoscut-o. 

— Aţi citit jurnalele? a întrebat Thora, încă ţinând punga 
întinsă spre Jóhanna. 


— Nu, a zis ea, dând din cap. N-am curaj. În vremea aia, 
jurnalele astea au fost cele mai sfinte lucruri ale Aldei și nu m-ar 
fi lăsat să pun mâna pe ele nici măcar când încă nu știam să 
citesc. Nu vreau să-i aflu secretele, oricât de banale ar părea ele 
azi. 

S-a uitat la Th6ra cu ochii înlăcrimaţi. 

— Am încredere în dumneavoastră, deși nu vă cunosc deloc. 
Aţi fost și dumneavoastră adolescentă. Și, în plus, aveți 
capacitatea să vă daţi seama dacă există ceva relevant în 
jurnale cu privire la cadavre și la uciderea Aldei. 

— Încă nu se știe sigur dacă Alda a fost sau nu omorâtă, a zis 
Th6ra, mai mult în chip de formalitate. 

JOhannei îi intrase ideea asta în minte și nimic din ce-ar fi 
putut face sau spune Thâra n-ar mai fi putut-o face să se 
răzgândească. 

— Și chiar dacă jurnalele aruncă o lumină asupra cazului, asta 
nu înseamnă că vor justifica neapărat și moartea surorii 
dumneavoastră. 

— Sunt conștientă de asta, a răspuns Jóhanna, cu toate că 
expresia chipului ei vădea contrariul. Poate că nu conţin nimic 
important. Ori poate că, totuși, conţin ceva important. Rămâne 
de văzut! 

A apucat-o pe Thóra de mână. 

— Vă rog să le citiți dumneavoastră în locul meu. Dacă nu 
conţin nimic care să prezinte interes pentru poliţie, o să le iau 
înapoi și n-o să afle nimeni că vi le-am dat. 

A făcut o pauză. 

— Dacă descoperiţi însă ceva, bănuiesc că jurnalul respectiv o 
să ajungă la poliţie. N-am nimic împotrivă. Doar că nu pot să 
întinez amintirea surorii mele ducând jurnalele la poliţie, dacă 
nu e nevoie. 

Th6ra s-a uitat la femeia din faţa ei. La fel ca data trecută, 
purta o uniformă simplă de funcţionară bancară, iar bluza verde 
pe care alesese s-o asorteze cu costumul albastru nu se 
potrivea deloc în combinaţia asta. In plus, mai avea și o pată 
albă de pastă de dinţi într-un colţ al gurii. Firește, preocuparea 
pentru modă și ferchezuiala nu se numărau printre 
îndeletnicirile majore ale unui om îndoliat, așa că Thorei i s-a 
făcut, efectiv, milă de ea. 


— O să le citesc, dar va trebui să duc la poliţie tot ceea ce 
consider că are legătură cu cazul. 

S-a uitat la pungă. 

— Sigur că cel mai bine ar fi să le citiți dumneavoastră. 

Jóhanna a dat brusc din cap, iar coafura, dacă putea fi numită 
așa, i s-a stricat în totalitate. 

— Nu, nu vreau. Probabil că mă luaţi drept caraghioasă sau 
lașă, însă am motivele mele pentru care refuz să fac asta, în 
afară de loialitatea pentru sora mea. 

A inspirat pe nas, iar apoi a expirat ușor. 

— S-a întâmplat ceva între Alda și tata. Nu-mi amintesc să-și 
mai fi vorbit sau să se mai fi văzut vreodată dup-aia. Mă 
îngrozește gândul c-aș putea descoperi ce a cauzat asta, dacă 
tata i-a făcut Aldei ceva de neiertat. Vreau să mi-i amintesc pe 
amândoi așa cum i-am cunoscut și, în plus, e prea târziu să mai 
schimb ceva. Sunt morţi amândoi. 

Thâra a dat din cap. Pricepuse ideea. Incestul era mult prea 
comun; de asta se temea J6hanna, cu siguranţă. A zis: 

— Am înțeles. Puteţi să staţi liniștită, n-o să duc la poliţie 
nimic din ceea ce nu e legat de caz. O să vă contactez înainte să 
fac asta. 

Jóhanna a zâmbit, ușurată. 

— Bine. 

S-a uitat la ceasul mare care se afla la recepţie. 

— Vai de mine, trebuie să plec. Am întârziat rău! 

Th6ra a privit-o pe femeie ieșind pe ușa hotelului și târșâindu- 
și picioarele în drum spre muncă. A urmărit-o până când a 
dispărut după colț. Punga atârna greu în pumnul încleștat al 
Thârei. Murea de curiozitate să citească jurnalele. Spera cu 
adevărat să nu cuprindă nimic care s-o îndurereze pe Jóhanna, 
dar se temea că nu era așa. Orice lucru relevant pentru caz nu 
putea fi altfel decât negativ și dureros pentru ea. Și-a amintit de 
ceea ce-i spusese Matthew despre ură și s-a întrebat, în sinea ei, 
dacă-și dorea cu adevărat să afle ce declanșase șirul acela 
tragic de evenimente. 

a 

Bella s-a trântit pe un scaun alături de Thóra, care se așezase 
la o masă din aeroport. A făcut dintr-odată un semn cu degetul 
mare peste umăr, în direcţia bufetului. 

— Numai prostii! Și nici măcar nu le depozitează ca lumea! 


140 


S-a răsucit cu scaun cu tot, iar Thórei i s-a părut că a privit-o 
cu ochi răi pe casieră. 

— Și mai zic că ăsta-i aeroport! 

— Zborul durează numai douăzeci de minute, Bella, a zis 
Th6ra, cu iritare în glas. Sunt sigură că poţi supraviețui fără 
gumă cu nicotină. 

De data asta, a privit-o pe ea cu ochi răi, așa că Thora și-a 
îndreptat privirea în altă parte, către poarta de îmbarcare. 

— Probabil că o să anunţe cursa dintr-o clipă-n alta, a zis ea, 
doar de dragul de-a zice ceva. 

Nu doar prostiile pe care le debita Bella o făceau 
nerăbdătoare să se îmbarce, ci și dorinţa arzătoare de a citi 
jurnalele. Se grăbea să le răsfoiască nu doar pentru că voia să 
afle cât mai repede ce conţineau, ci și pentru că, dacă trebuia 
să le ducă poliţiei, era bine să facă asta cât mai repede. 
Indiferent de cât de repede ar fi predat jurnalele, poliţia tot avea 
să reacționeze urât. Dar pagubele erau mai mici dacă preda 
jurnalele poliției cât mai repede după ce le luase de la Jóhanna. 
Dacă ar fi reușit să le citească în aceeași zi, le-ar fi fotocopiat și 
le-ar fi returnat în ziua imediat următoare. 

— De ce s-ar grăbi? a bombănit Bella. Ne-am plătit biletele, 
acum avionul nu poate să plece fără noi. 

S-a ridicat. 

— Mă duc să fumez o ţigară. 

Th6ra s-a simţit ușurată că rămânea singură din nou, iar 
ușurarea ei a devenit și mai mare când a auzit anunţul de 
îmbarcare pentru cursa lor spre Reykjavik. S-a dus s-o ia pe 
Bella de la intrarea în aeroport, unde stătea rezemată de o 
statuie construită după vizita lui Gorbaciov și Reagan în Islanda. 
Secretara trăgea fum după fum. 

— Haide! i-a zis Thâra. Pierdem avionul! 

— Nu pleacă nicăieri, a zis Bella, încrezătoare, trăgând totuși 
un ultim fum și stingând ţigara. 

A arătat înspre inscripţia de la baza statuii. 

— Cine-s ăştia doi? 

— Hai odată, a spus Thóra, neavând de gând să-i povestească 
fetei despre oamenii care conduseseră altădată lumea. Niște 
barosani de pe vremuri care nu mai contează acum. 

S-a grăbit să meargă înăuntru, deschizându-i ușa secretarei și 
mânând-o către avion, dar tot ultimele s-au îmbarcat și și-au 


141 


ocupat locurile. Imediat după ce și-a pus centura, Thóra a scos 
jurnalele. 

— Ce-s astea? a întrebat Bella, cu surprindere, când a văzut 
carnețelele multicolore și ușor deteriorate din poala Thârei. 

A ridicat din sprâncenele conturate cu creionul. 

— Jurnale? Aveam și eu dintr-astea când eram mică. Ale cui 
sunt? 

Chiar dacă urmele lui Reagan și ale lui Gorbaciov puteau fi 
șterse de timp, existau și lucruri care supravieţuiau generaţii de- 
a rândul. Și Thóra avusese jurnale, dar nu cu grămada, cum 
erau cele de lângă ea. 

— A, astea-s niște chestii peste care trebuie să mă uit, a 
răspuns Thóra, fără să spună ale cui erau jurnalele. Nu cred că 
sunt prea importante. 

judecând după primul jurnal, Thóra dăduse lovitura. Era din 
1970 și, la prima vedere, nimic din ceea ce cuprindea nu părea 
relevant pentru investigaţie. Scrisul de mână al Aldei era 
specific unei adolescente: literele erau mari și rotunde, iar 
punctul de deasupra literei „i” era, uneori, o inimioară. Adesea, 
însemnările erau făcute la o distanţă de o săptămână și poate 
că de asta reușise Alda să ţină un jurnal ani la rând. Thóra 
renunțase după șase luni să mai scrie în jurnal, când însemnările 
începuseră să arate negru pe alb cât de puţine lucruri se 
întâmplau în viaţa ei de copil în vârstă de unsprezece ani. A 
hotărât că era mai bine să scrie doar la ocazii speciale. Ce n-ar fi 
dat să mai poată cerceta cu privirea lumea propriilor gânduri din 
copilărie, pe care aproape c-o uitase de tot! 

Th6ra a închis primul carneţel și l-a așezat la fundul grămezii. 
A găsit jurnalul din 1973, care se distingea de toate celelalte, 
pentru că era cel mai deteriorat, iar când l-a deschis, cotorul a 
crăpat. S-a uitat pe prima pagină și a citit însemnarea făcută în 
ziua de Anul Nou, prin care Alda saluta sosirea noului an și făcea 
o listă cu ceea ce-și dorea să realizeze în următoarele 
douăsprezece luni. Thâra a zâmbit citind ce-și propusese fata să 
facă: 


„1. Să merg într-o tară străină 
2. Să-mi fac temele 

3. Să-mi iau un pick-up 

4. Să-mi fac un prieten 


142 


5. Să nu mă mai gândesc atâta la părul meu - o să 


creasca 


Cu excepţia ultimei însemnări, pe care n-a înţeles-o, toate 
celelalte se potriveau perfect unei fete de cincisprezece ani, 
care abia dădea piept cu vârsta adultă. În prezent, planurile 
acelea se potriveau mai degrabă unui copil de zece de ani, dar 
în 1973, cu siguranţă că viaţa unui adolescent se derula mai 
încet. În continuare, Thóra a citit că părinţii Aldei fuseseră 
extenuați după petrecerea dată cu o noapte în urmă și că 
Jóhanna, sora ei mai mică, se speriase iar de artificii, care 
fuseseră chiar mai frumoase decât în celălalt an. Apoi urma un 
paragraf scurt în care Alda vorbea despre îngrijorarea ei cu 
privire la focurile de artificii din Insule, neștiind cum să se 
împartă între faptul că-i plăceau și că aveau, în mod clar, efecte 
nefaste asupra animalelor. lInsemnarea se încheia cu 
promisiunea că va avea grijă să facă lucruri cât mai interesante 
de pe o zi pe alta, ca să fie demne de trecut în jurnal. 

Mai departe, Thóra a citit o descriere despre cum petrecuse 
Alda interminabila lună ianuarie. După vacanţa de iarnă, 
începuse iar școala, însă Alda nu părea deloc dezamăgită de 
asta, ba chiar se părea că așteptase momentul cu nerăbdare, 
după cum scria în jurnal. Se îndrăgostise de cineva pe nume 
Stebbi și bănuia că sentimentul era reciproc. Se părea însă că n- 
avea nicio treabă cu Markus, care-i era doar amic. Thóra nu și-a 
dat seama dacă fata conștientizase că el era foarte îndrăgostit 
de ea, dar toate însemnările în care vorbea despre el erau 
pozitive și păreau să vădească o afecţiune platonică. Data de 15 
ianuarie fusese un moment decisiv în viața Aldei, pentru că se 
sărutase cu Stebbi în faţa magazinului; pagina respectivă era 
plină de inimioare și floricele. Ziua următoare a fost mai puţin 
agreabilă, fiindcă atunci a dispărut pisica familiei, acest incident 
căpătând valenţe dramatice în zilele următoare, până când 
pisica a fost, în sfârșit, găsită, după căutări îndelungate. Thóra s- 
a întrebat dacă pisica Aldei se numărase printre nenumăratele 
pisici abandonate în Insule, murind una câte una pe măsură ce 
erupția continua. Din când în când, în jurnal mai apăreau și alte 
gânduri pe care Thóra le înţelegea la fel de puţin cum înțelesese 
menţiunea făcută la începutul anului. Thóra n-a putut găsi nicio 
explicație mai bună decât că Alda se tunsese scurt și nu fusese 


143 


mulțumită de rezultat, însă tot nu reușea să priceapă pe de-a- 
ntregul de ce o preocupase pe Alda într-atâta lucrul acela. 

La începutul celei de-a treia săptămâni a lunii, se părea că 
Alda era foarte entuziasmată cu privire la o serată școlară care 
urma să se desfășoare în curând la școală. În mod clar, era un 
eveniment mare și, cu toate că Alda nu-l descrisese în detaliu, 
se părea că-l aștepta și cu nerăbdare, și cu teamă. Făcuse o 
menţiune despre ceva ce intenționau să facă toţi colegii ei de 
clasă, dar Thora nu și-a dat seama despre ce era vorba. Când a 
ajuns la data de 19 ianuarie, Thâra a rămas oarecum uluită. In 
susul paginii era trecută data, dar în rest se vedeau numai 
ștersături peste ștersături, îngroșate atât de mult cu un pix cu 
gel, încât hârtia era pe alocuri sfâșiată. Și pagina următoare 
fusese supusă aceluiași tratament violent. Ceva se întâmplase și 
oricât ar fi încercat Th6ra să distingă scrisul, n-a reușit să vadă 
ce scria sub mâzgălituri. Poate că Stebbi, băiatul de care-i 
plăcuse Aldei, o lăsase cu buza umflată. Oricum, scrijeliturile 
erau atât de aspre, încât Thâra s-a gândit că era puţin probabil 
să fi fost așa, chiar dacă era vorba de o adolescentă căreia i se 
urcaseră hormonii la cap. A pus jurnalul în poală. 

— Mamă, ce-i cu dezastrul ăsta? a zis Bella, referindu-se la 
mâăzgălituri. Ce s-a întâmplat cu jurnalul ăsta, a intrat pe mâinile 
vreunui țânc? 

Thâra nu se gândise la asta. Poate că Jóhanna mâzgălise 
rândurile acelea din carnețelul soră-sii, într-un moment de 
invidie sau când o apucaseră pandaliile. 

— Nu știu, a răspuns ea, cu sinceritate. Până acum scrisul a 
fost îngrijit. 

Bella a pufnit, neîncrezătoare: 

— Da, vezi să nu! 

S-a uitat ţintă la paginile din cale-afară de măzgălite, iar 
Thóra a făcut același lucru. Insoţitoarea de zbor a anunţat în 
difuzor că avionul urma să coboare spre Reykjavik și că 
pasagerii trebuiau să se așeze la locurile lor și să-și pună 
centurile de siguranţă. 

— Ai auzit vreodată să se prăbușească un avion și să 
supravieţuiască numai pasagerii care-și pliază măsuţele sau 
care-și îndreaptă scaunele, aducându-le în poziţia 
corespunzătoare? a întrebat Bella, destul de tare, cât s-o audă și 


144 


ceilalți. Cred că pe ăștia nu-i interesează decât să-și salveze 
măsuțele și scaunele, în caz de prăbușire. Nişte ipocriți! 

Pasagerul de vizavi, de partea cealaltă a culoarului, i-a 
aruncat Bellei o privire sfidătoare și a pliat la loc măsuţa prinsă 
de spatele scaunului care se afla în fața lui. Thóra a adoptat 
degrabă o poziţie dreaptă, apoi și-a văzut de ale ei. A dat 
pagina, însă era goală. Pe 21 ianuarie nu era nicio însemnare. 

— Fir-ar să fie! și-a zis ea. 

Până în acel moment nu dăduse peste absolut nimic care să 
aibă legătură cu capul și cutia. În timpul evacuării, Alda nu 
scrisese deloc în jurnal, așa că, pentru Markus, singura șansă 
era ca fata să fi făcut vreo însemnare importantă pe 22 ianuarie, 
în noaptea când începuse erupția. Thâra a respirat adânc și a 
încrucișat degetele înainte să dea pagina. 

Din fericire, pagina următoare nu era goală și nici ștearsă pe 
de-a-ntregul. Insă însemnarea din ziua aceea arăta de parcă 
Alda fusese drogată sau avusese o febră îngrozitoare în timp ce- 
o scrisese. Thóra n-a reușit să pună textul cap la cap. Spre 
deosebire de însemnările anterioare ale Aldei, aceasta era scrisă 
văluros pe toată pagina, iar nu ordonat, rând cu rând. 
Insemnarea consta în repetarea cuvântului oribil oribil oribil 
oribil și în alte câteva secvențe precum de ce oi fi ieșit afară? de 
ce? de ce?” și aș vrea să mor. Aceste cuvinte erau scrise unele 
după altele, în coloană, și Thóra n-a putut să-și dea seama dacă 
aveau vreo ordine anume. După tot talmeș-balmeșul acela 
venea un rând care spunea astfel: 

N-o să mai scriu deloc. De dragul lui Dumnezeu și al mamei și 
al tatei, o să-mi pun capăt zilelor. Aici nu mă mai întorc. 

Se părea că fusese mai calmă când scrisese aceste lucruri, 
pentru că literele erau mai drepte și mai îngrijite. În rest, nu mai 
scria nimic. Pe margine era o linie trasă cu pixul, iar în josul 
paginii se afla un singur cuvânt, scris atât de mic, încât de-abia 
putea fi citit: 

Markus 

Th6ra a lăsat carnețelul jos și a oftat. De ce nu putuse Alda să 
fie mai clară? Oricum, un lucru era limpede: fata trecuse printr- 
un șoc. Dacă Thóra ar fi făcut uz de propria imaginaţie, numele 
lui Markus înscris în josul paginii putea fi interpretat ca pe o 
declaraţie cum că el i-ar fi sărit în ajutor. Pe de altă parte, 


145 


numele clientului ei pe pagina respectivă nu-i confirma acestuia 
declarația. După însemnarea aceea, toate paginile erau albe. 


146 


Capitolul 16 


Miercuri, 18 iulie 2007 


Thâra a pus ziarul jos. S-ar fi putut împăca cu faptul că 
fotografia de pe prima pagină ar fi putut fi a oricărui bărbat 
bogat în vârstă de cincizeci de ani. Doar lumea era plină de 
asemenea bărbaţi. A sperat că asta îl va consola cât de cât pe 
Markus, care o privea ca un condamnat din fotografia 
granuloasă. Probabil că presa căutase peste tot o fotografie în 
care clientul ei să aibă o privire tăioasă. Cu toate că faţa nu i se 
vedea clar, omul din fotografie părea să fie capabil de orice. 
Titlul, „Patru morţi - autopsia sugerează o crimă”, fusese 
conceput de așa natură, încât părea destul de evident că 
Markus era întruchiparea ucigașului. Articolul însoțitor de-abia 
avea legătură cu titlul, spunând numai că Markus Magnusson, 
un om de afaceri din Reykjavik, era interogat de poliţie. O scurtă 
biografie expusă într-o casetă separată din josul paginii arăta că 
Markus locuise în Insulele Westmann în perioada în care se 
presupunea că fuseseră uciși bărbaţii. Însă nu scria nicăieri că, 
pe vremea aceea, era încă tânăr. Se părea că Markus nu se 
afișase prea mult prin lume, deoarece fotografia de pe prima 
pagină însoțea încă un articol din ziar, alături de alte două poze 
cu locul săpăturilor și de încă una, aeriană, cu Heimaey. În mod 
clar, reporterii nu primiseră încă o copie după raportul autopsiei 
și încă nu făcuseră legătura cu cazul Aldei. Corpul principal al 
articolului consta într-o recapitulare a tot ceea ce se știa despre 
cazul cadavrelor descoperite, la care se adăuga implicarea lui 
Markus și faptul că totul se transformase într-o investigaţie a 
unei crime. În mod sigur, mass-media avea să facă rapid 
legătura între cazul lui și moartea Aldei, târând și numele ei în 
întreaga poveste. 

Th6ra simţea că era important să investigheze cu atenţie rolul 
asistentei în povestea aceea, dar imediat ce media avea să se 
intereseze despre Alda, urma să i se închidă și ei multe uși. Și-a 
rasfoit notițele și s-a uitat puţin peste ceea ce scrisese despre 
Alda. A hotărât că trebuia să ia neapărat legătura cu cei de la 


147 


Colegiul Ísafjördur, în speranţa că va da peste prietenele ei din 
școală. Trebuia să sune și la biroul de chirurgie plastică unde 
lucrase Alda, precum și să-i intervieveze pe angajaţii de la 
urgențe, din departamentul unde lucrase Alda în tura de noapte 
și în week-end. Th6ra s-a întrebat dacă ar fi trebuit să vorbească 
cu un doctor de acolo pe care-l cunoștea foarte bine - fostul ei 
soț -, dar a ales să nu procedeze așa, ca să nu-i rămână datoare 
cu o favoare. Știa, din experienţă, că zicala „ochi pentru ochi” se 
potrivea bine în relaţia lor. , 

A căutat numărul de telefon al Colegiului Isafjordur și și-a 
încrucişat degetele, sperând că-i va răspunde cineva. Era 
mijlocul verii, aşa că nu putea fi sigură că se afla cineva acolo. 
Din fericire, biroul școlii era deschis și a vorbit cu secretara, o 
femeie extrem de amabilă. 

De teamă că n-o va mai prinde ulterior, Thóra a rămas la 
telefon cât s-a dus femeia să caute dosarul Aldei. După o bună 
bucată de timp, femeia a revenit la telefon. 

— Să știți că la noi n-a fost înregistrată nicio Alda 
Thorgeirsdóttir în iarna lui 1972-1973, a zis femeia, regretând că 
nu putea să-i fie de ajutor. Oare s-a prezentat cu un alt nume? 
Documentele din registrele noastre sunt aranjate în ordine 
alfabetică. Trebuia să punem în ordine hârţoagele astea acum 
ceva vreme, dar n-am avut timp deloc, așa că mă tem că 
trebuie să-mi spuneți tot numele. 

— Nu, nu cred că s-a prezentat cu alt nume, a răspuns Thâra. 
Credeţi că e posibil să nu fie în registratură pentru că a început 
școala acolo după Anul Nou? La începutul lui ianuarie, după ce a 
avut loc erupția în Insule? 

— Nu, n-are importanţă, a zis femeia, încă cu regret în glas. 
Bine, se poate ca o persoană de aici să fi greșit la completarea 
datelor, dar e puţin probabil. Finanţarea publică a școlii depinde 
de numărul elevilor, așa că am fost întotdeauna atenţi la 
înregistrarea lor. Cu toate că acum procedura s-a schimbat în 
multe privințe, lucrul ăsta a rămas la fel. 

Th6ra i-a mulțumit femeii și a închis. Oare Alda se înregistrase 
cu alt nume ori, pur și simplu, Jóhanna își amintise greșit unde 
învățase sora ei după catastrofă? Probabil că ultima era varianta 
plauzibilă, pentru că povestea J6hannei nu se potrivea deloc. 
Adolescenţii nu săreau peste o clasă, înscriindu-se într-una mai 
mare la mijlocul semestrului. Intrebându-se cine ar fi putut s-o 


148 


ajute să elucideze misterul, Thóra a ajuns la concluzia că trebuia 
să vorbească cu mama Aldei. Ea știa sigur mai multe despre 
școlarizarea Aldei, plus că Thóra putea să profite de ocazie ca să 
afle, de asemenea, și alte informaţii. Işi notase pe undeva 
numărul de mobil al JOhannei, dar când a sunat-o să stabilească 
o întâlnire cu mama ei, femeia nu i-a răspuns. Probabil că 
Jóhanna era la muncă, ceea ce însemna că Thâra n-avea decât 
s-o sune mai târziu. Voia să-i spună J6hannei și că nu găsise 
nimic neobișnuit în jurnale cu privire la relaţia dintre Alda și tatăl 
ei. 

S-a hotărât să vorbească din nou cu prietenele din copilărie 
ale Aldei și să le întrebe prin ce locuri se perindase Alda după 
evacuare, dacă aveau să-și mai amintească asemenea lucruri 
după atâta vreme. Numai două i-au răspuns la telefon, iar după 
vocea lor, era clar că se temeau că apelurile Thórei aveau să 
devină o obișnuinţă, odată ce făcuseră greșeala să stea de 
vorbă deschis cu ea prima dată când le sunase. Amândouă au 
fost evident mai puţin prietenoase de data aceasta și niciuna nu 
și-a amintit nimic în plus față de ceea ce-i spuseseră deja. 
Amândouă au susținut cu tărie că Alda se înscrisese la Colegiul 
isafj&rdur, cu toate că nu știau când începuse școala acolo și nici 
dacă își terminase studiile. La sfârșitul conversaţiei, prima 
femeie a bombănit că era în întârziere și și-a luat la revedere 
înainte ca Thóra să apuce să-i pună și alte întrebări, dar cea de- 
a doua n-a fost așa de șireată, iar Thóra a reușit s-o întrebe 
despre câteva lucruri care o măcinau de când citise însemnările 
din jurnal. 

— E posibil să i se fi întâmplat Aldei ceva chiar înainte de 
erupție? S-a purtat altfel decât de obicei? a întrebat Thâra. 

— Ce să spun? A trecut atâta vreme de atunci, a răspuns 
femeia, pe un ton care-i trăda teama că apelul acela nu se va 
termina curând. S-o fi purtat, dar nu-mi amintesc. 

— Nu era deprimată sau nervoasă? Nimic de genul ăsta? a 
insistat Thora. 

— Nu-mi amintesc nimic, a răspuns femeia, dar apoi a făcut o 
pauză, ca și cum și-ar fi dat seama de ceva. Ca să fiu sinceră, 
intraserăm cu toţii oarecum în încurcătură cu o săptămână în 
urmă - uitasem cu totul de asta. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Thóra, nerăbdătoare. 


149 


— A, prostii de-ale adolescenților, a zis femeia. Am băut alcool 
pentru prima dată în vinerea dinaintea erupției. Ne-am făcut 
praf și lucrurile ne-au scăpat puţin de sub control. Eu am fost 
pedepsită din cauza asta, ar fi trebuit să nu mai ies din casă 
vreo două luni, dar, așa cum era de așteptat, totul a fost dat 
uitării odată ce a început erupția. Dacă Alda s-a simţit prost a 
fost pentru că ai ei erau foarte supăraţi pe ea. 

— Unde s-a întâmplat totul? La cineva acasă? a întrebat 
Th6ra, amintindu-și de propria tinereţe. 

— Nu, la o serată școlară, a răspuns femeia. Care, de fapt, a 
fost întreruptă, iar noi am fost trimiși cu toţii acasă, chiar și cei 
care nu băuseră nimic. 

Th6ra a încercat să afle și alte lucruri de la femeia aceea, dar 
totul a fost aproape în zadar. Tinerii plănuiseră să fure băutură 
de la părinţii lor; fiecare dintre ei umpluse o sticlă de cola cu ce 
găsise prin casă, majoritatea aducând la școală cantităţi mici de 
diverse băuturi spirtoase, ca să nu fie bănuiţi. Au rezultat niște 
cocteiluri neobișnuite și, aşa cum era de așteptat, lucrurile au 
scăpat de sub control. Și femeii cu care vorbise Thora i se 
făcuse rău, ceea ce însemna că se numărase printre cei ai căror 
părinţi fuseseră sunaţi și chemaţi să vină la școală să-și ia copiii, 
care vomitau și plângeau. Insă femeia habar n-avea dacă Alda 
reușise să ajungă acasă de una singură sau dacă venise și după 
ea cineva. Nu-și amintea nimic din ultima parte a nopţii, pentru 
că se îmbătase. Thóra a hotărât să nu mai insiste cu privire la 
întâmplarea aceea, ci să discute mai relaxat despre asta cu 
Markus. Poate că el nu fusese atât de afectat de băutură și-și 
amintea mai multe. 

— Vreau să vă mai întreb un singur lucru și gata, a zis ea. Ştiţi 
cumva ce-o nemulțumea pe Alda la părul ei? 

Thóra se aștepta ca femeia să se arate uimită, dar n-a fost 
așa. 

— A, chestia aia, a zis ea, cu tristeţe în glas. A fost cumplit! 

— S-a întâmplat ceva cu părul ei? 

Prin mintea Thórei au trecut tot felul de povești îngrozitoare 
pe care le auzise în timp, despre frizerițe care arseseră din 
greșeală părul clientelor, cu soluţie pentru permanent sau cu 
decolorant prea puternic. 

— | l-a tăiat cineva, a răspuns femeia. După examene, înainte 
de Crăciun, cei din clasa noastră au rămas peste noapte în sala 


150 


de sport. Dimineaţa, când s-a trezit Alda, cineva îi tăiase părul, 
probabil, în somn. Nu se știe cine a făcut asta. 

Thóra s-a încruntat. 

— Cine a fost acolo? Sau cine ar fi putut intra în sala de sport? 

— Toată clasa a fost acolo, din câte-mi aduc aminte. Sigur, au 
existat și câţiva care fie n-au vrut să vină, fie erau bolnavi, dar 
au venit majoritatea copiilor. Au fost până și profesorii, chiar și 
preparatorul. E posibil să fi fost și alţi oameni mari, dar nu-mi 
amintesc cine. Probabil c-aș fi uitat cu totul de întâmplarea asta, 
dacă n-ar fi fost problema cu părul Aldei. Firește că și-a ieșit din 
fire, pentru că avea un păr foarte frumos, lung și blond. I l-a 
tăiat cineva cu foarfeca, făcând o mizerie de nedescris. Desigur, 
ce-a mai rămas din părul Aldei a fost aranjat imediat la frizerie, 
dar ea tot arăta ridicol. Avea părul mult prea scurt, parc-ar fi 
fost băiat. 

Th6ra i-a mulțumit femeii și a închis. Rămăsese împietrită, 
pentru că știa cât țineau adolescentele la părul lor. Se îndoia că 
întâmplarea aceea nefericită avea vreo legătură cu cazul, dar 
orice era posibil. Trebuia să-l întrebe pe Markus și despre asta, 
și despre beţia tinerilor, despre care-i spusese femeia, din week- 
end-ul dinainte să înceapă erupția - cu o seară înainte de 
descoperirea sângelui de pe debarcader. 

Th6ra și-a îndreptat atenția asupra cabinetului medical unde 
lucrase Alda. Căutându-l pe internet, a aflat că era condus de 
doi plasticieni, Dís Haflidadâttir și Ágúst Ágústsson. Thórei i se 
părea cunoscut numele lui Ágúst, avea sentimentul că-l mai 
auzise și înainte, la femeile din cercul de cusut pe care-l 
frecventa, când acestea vorbeau despre tratamente de 
înfrumusețare. Prietenele ei care se credeau la curent cu toate 
spuseseră că era cel mai bun chirurg din oraș, când venea vorba 
despre mărirea sânilor. Circulau și zvonuri neconfirmate despre 
oameni care veneau tocmai din Hollywood ca să fie operaţi de 
el, dar Th6ra și-a amintit că i se păruseră ridicole. Dacă nu 
puteai găsi niște silicoane decente în Hollywood, sigur n-aveai 
prea multe șanse să găsești unele în Reykjavik. Oare practica 
era totul? Totuși lui Dis nu i se dusese vorba în același fel; dacă 
oamenii se îngrămădeau și la cabinetul ei tocmai din celălalt 
capăt al lumii, pentru o intervenţie chirurgicală, colegele Thórei 
din cercul de cusut nu aflaseră nimic despre asta. 


151 


Robotul a informat-o pe Thâra că programările se făceau 
înainte de prânz, în zilele lucrătoare. Cei care-și doreau să 
vorbească cu doctorii despre intervenţii deja făcute puteau să 
sune la numărul de telefon trecut în broșura cu sfaturi pentru 
îngrijirea ulterioară; era evident că acel număr de urgenţă nu 
era la cheremul oricui. Thâra a lăsat un mesaj. 

Nu-i mai rămăsese decât să sune la urgenţe; știa numărul pe 
de rost, având în vedere că fusese măritată mult timp cu un 
doctor care lucra acolo și stătea des peste program. Nopțile 
acelea trecuseră întotdeauna încet. A recunoscut vocea femeii 
care i-a răspuns la telefon, chiar dacă trecuseră mai bine de 
cinci ani de când Thâra divorțase de Hannes. În mod clar, 
femeia de la celălalt capăt al firului nu și-a amintit de ea: pare- 
se că vocea Thórei nu i-a spus nimic, la fel cum nici numele ei n- 
a făcut-o să fie mai amabilă. Thóra s-a consolat cu faptul că 
personalul era numeros și că numele ei era destul de comun. 
După ce a cerut să vorbească cu fosta şefă a Aldei 
Thorgeirsd6ttir, Thâra a fost informată, pe un ton ursuz, că 
legătura urma să fie direcționată către asistenta-șefă de 
serviciu. Thâra a dat să-i mulțumească femeii, dar apelul a fost 
direcționat înainte să apuce să facă asta, iar timpanele ei au fost 
luate cu asalt de un ton metalic și înspăimântător, diferit de tot 
ce auzise până atunci. 

După câteva minute, o voce distantă s-a prezentat ca fiind 
Elin, o femeie care nu părea să aibă o înclinaţie copleșitoare 
pentru alinarea suferinței celor bătuţi de soartă. 

Th6ra s-a prezentat și a menţionat cu ce se ocupă. A spus că 
făcea cercetări despre Alda Thorgeirsdâttir și a întrebat dacă ar 
putea să le facă o vizită la urgente, ca să stea de vorbă cu 
colegele ei despre un caz în care era implicat un prieten din 
copilărie al asistentei recent decedate. 

— Știu că departamentul dumneavoastră are mereu de 
muncă și promit că n-o să vă deranjez prea mult, a zis Thóra în 
cele din urmă, cu speranţă în glas. 

Thóra știa mai bine ca oricine că oamenii de acolo aveau 
destule pe cap. Știa că dacă-i va intervieva pe cei din spital, o 
va face peste rănile deschise. 

— Alda Thorgeirsdâttir nu mai lucra la noi când a murit, a zis 
asistenta-șefă. În realitate, n-a fost niciodată angajată aici cu 
normă întreagă; venea doar în week-end și, uneori, noaptea. 


152 


Lucra la o clinică din oraș, așa că mai bine încercaţi să sunaţi 
acolo. 

Ce mult o ajuta pe Thóra să audă lucruri deja știute. 

— Sigur, o să fac și asta, a răspuns ea, imitând tonul rece al 
femeii. Dar aș vrea să stau de vorbă și cu personalul 
dumneavoastră. 

— Nu văd cu ce v-ar putea ajuta una ca asta, a urmat replica 
ei. În primul rând, pentru că nu avem nimic de zis, în al doilea 
rând, pentru că nu sunt sigură că avem voie să facem asta; iar 
în al treilea rând, nu avem, efectiv, nicio obligaţie să stăm de 
vorbă cu o avocată care ne contactează din senin. La noi se 
pune mare preţ pe corectitudine. 

Corectitudine? Câţi ani avea femeia aia - o sută? O sută 
cincizeci? 

— Bineînţeles că nu vă obligă nimeni să staţi de vorbă cu 
mine, a răspuns Thóra, dacă n-am suferit nicio vătămare. Dacă 
preferați, pot să vă citez oricând, ca să aflu dacă știți ceva ce ar 
putea conta în investigația mea. Credeţi că e mai bine așa? 

— Să mă citați? a zis femeia, șocată, și părând mult mai puțin 
sigură pe ea ca înainte. Nu e nevoie! Doar v-am spus că Alda nu 
mai lucra aici. 

A ezitat. 

— Dar despre ce e vorba, dacă-mi permiteţi? Despre moartea 
Aldei? 

— E vorba despre un caz la care lucrez, în care e implicat un 
bărbat care o cunoștea pe Alda, a răspuns Thora, bucurându-se 
că lucrurile se întorceau în favoarea ei. 

— E vorba de cazul cu violul? a întrebat femeia, pe un ton 
foarte bănuitor. N-avem ce comenta! Nu luăm apărarea nimănui 
și n-o să descoperiți nimic, dacă vă băgaţi nasul în treburile 
noastre sub pretexte false. Cazul va fi judecat în curând, 
urmând să se constate vinovăția sau nevinovăția părţilor 
implicate, și rolul nostru în treaba asta va lua sfârșit. În astfel de 
cazuri, ţinem cont de normă și nu acceptăm ca o avocată din 
afară să ne bată la cap cu Dumnezeu știe ce. 

A venit rândul Thórei să ezite. Viol? Trebuia să fie atentă, să 
nu care cumva să se implice în ceva ce nu avea legătură cu 
cazul lui Markus. În realitate, asistenta fusese destul de corectă; 
spitalul n-avea nicio obligaţie faţă de ea și Markus și firește că 


153 


interesele celor care mergeau acolo pentru asistență primau 
înaintea oricărui alt lucru. 

— Nu, nu e vorba de niciun viol. Vă garantez, a zis Thóra, pe 
un ton serios. Din păcate, se pare că nu putem ajunge la nicio 
înţelegere, așa că trebuie s-o lăsăm baltă. Aveţi și-așa destule 
pe cap. 

Thóra a închis. Nu renunţase la încercarea de a discuta cu 
personalul de la urgențe din respect pentru spital sau pentru 
jurământul lui Hippocrate. Pur și simplu, își propusese să intre 
acolo pe ușa din dos. Învingându-și orgoliul, a format numărul 
fostului ei soţ. 

e 

Ascultând mesajul de pe robotul telefonic, Disei i-a dispărut 
zâmbetul pe care-l afișa mereu după o operaţie de succes. Asta 
ce mai însemna? O avocată care voia să discute cu ei despre 
Alda? Nicidecum poliția, așa cum se temuse, ci avocata unui 
oarecare prieten din copilărie al Aldei, un tip despre care Dis nici 
nu auzise până atunci. A ascultat mesajul din nou, încercând să 
înțeleagă mai bine despre ce era vorba, dar n-a reușit. Vocea 
era caldă și respectuoasă, fără să lase loc niciunei bănuieli cum 
că vorbitoarea ar fi știut că Dis și Agust ascundeau ceva, dar nici 
că gestul ei era o simplă formalitate, fără legătură cu cine erau 
ei. Dis s-a întrebat dacă ar fi trebuit să se ducă după Agust, care 
era pe punctul de a încheia consultaţia cu ultimul pacient din 
ziua aceea: încă un tânăr care dorea să-și îndepărteze o 
cicatrice căpătată în urma unei bătăi. A hotărât să nu se ducă 
după el. Ágúst avea obiceiul de a fi melodramatic, iar ea n-avea 
nicio poftă să dea din nervozitate în paranoia. | s-a făcut rău 
amintindu-și de singurul caz de judecată în care fuseseră 
implicaţi din cauza muncii lor. Ágúst se dovedise aproape 
incapabil să facă faţă stresului pricinuit de acel caz și fanteziilor 
lui nebunești cu privire la ce li s-ar fi putut întâmpla. Până să se 
ajungă la un acord în tribunal, Dis era pe punctul de a-și da și 
sufletul alături de celelalte daune pe care primiseră ordin să le 
plătească. Un preţ mic pentru a-și putea vedea liniștiți de muncă 
în continuare. 

Dis și-a notat în grabă numărul avocatei, după care a șters 
mesajul, hotărând s-o sune și să stabilească o întâlnire cu ea în 
ziua următoare, când Ágúst lipsea de la birou. Cu siguranţă că 
nu era vorba de nimic important, poate că era ceva referitor la 


154 


bunurile decedatei, poate avocata voia să știe dacă Alda 
avusese sau nu asigurare de viaţă la muncă sau ceva de genul 
ăsta. Dis putea să se ocupe singură de asta, iar dacă era vorba 
de altceva, avea să-l solicite și pe Ágúst - dar numai atunci, iar 
nu mai înainte. 

S-a îndreptat spre biroul curat al Aldei, care era poziţionat 
bine în spatele unui compartiment care-l despărțea de camera 
de așteptare. Alda nu avusese un birou propriu, ca Dis și Agust, 
de vreme ce munca ei însemnase mai ales să-i asiste în sala de 
operaţii și, din când în când, să-i mai ajute cu hârţogăraia. DÍS a 
aruncat o privire către masa aceea de lucru bine ordonată, care, 
din punctul ăsta de vedere, semăna cu biroul lui Ágúst. Însă 
Alda, spre deosebire de el, își personalizase puţin spaţiul de 
lucru: pe birou se afla o fotografie înrămată a unei femei despre 
care Dis și-a amintit că era sora mai mică a asistentei - de altfel, 
și singura ei soră. De asemenea, se mai afla acolo și un ghiveci 
mic, pictat fin, în care era un cactus care părea să crească 
viguros. „Acum cine o să mai aibă grijă de el?” s-a gândit Dis. 
Nici ea, nici Agust nu erau în stare să se ocupe de o plantă, iar 
recepţionerei i-ar fi fost prea greu să lase baltă Facebookul și să 
aibă grijă de cactus. Dis era cât pe ce să arunce planta în coșul 
de gunoi, ca să nu fie nevoită s-o vadă ofilindu-se, dar, de 
dragul Aldei, n-a putut face una ca asta. Și-a propus să încerce 
să-și aducă aminte de cactus și să se ocupe de el cum știa ea 
mai bine. Intenţiona, cel puţin, să-și dea silința în privinţa asta, 
chiar dacă planta nu avea să supravieţuiască. Din respect 
pentru Alda, nu voia să se descotorosească de un lucru pe care 
ea îl prețuise. 

Mândră de gândurile ei nobile, Dis s-a așezat și a început să 
scotocească prin biroul Aldei și să se uite prin computerul ei. Nu 
s-a gândit că nu se cădea să facă asta. Ei îi aparținea compania 
care deținea computerul și toate celelalte lucruri din cabinet, iar 
dacă Alda ascunsese ceva despre care n-ar fi vrut să se afle la 
muncă, atunci cel mai nimerit era să descopere acest lucru chiar 
ea, Dis. Agust era un bârfitor, iar recepţionera era cel mult o 
prostănacă. Niciunul dintre ei nu era destul de matur, cât să 
respecte intimitatea celorlalţi. 

Așteptând să se deschidă computerul, Dis s-a uitat prin 
sertarele biroului Aldei. În cel de sus, articolele de papetărie 
erau atât de perfect ordonate, încât Dis n-ar fi fost în stare să le 


155 


așeze la fel nici dacă viaţa ei ar fi depins de asta. În sertarul de 
sus al biroului era o harababură totală: stilouri, agrafe de birou, 
ștampile și multe alte lucruri care sfârșiseră acolo pentru că n- 
aveau un loc al lor. 

În celelalte două sertare se aflau puţine lucruri și, în plus, 
câteva dosare cărora Dis nu le-a înţeles rostul. Printre ele se afla 
și raportul autopsiei unei femei mai în vârstă care murise în 
Spitalul Ísafjördur. L-a răsfoit, dar n-a dat peste nimic referitor la 
Alda sau la munca ei. Numele femeii nu i-a spus nimic. Când s-a 
aprins computerul, a căutat numele femeii în baza de date. 
Bătrâna nu se numărase printre pacienţii ei și ai lui Agust. A 
ridicat din umeri, presupunând că femeia era rudă sau prietenă 
cu Alda, deși ultima variantă era puţin probabilă, dată fiind 
diferenţa de vârstă dintre ele. Dis a pus raportul pe birou, ca să 
nu sfârșească în vreo cutie alături de alte lucruri care urmau să 
fie aruncate sau depozitate. Poate că reușea să găsească vreo 
explicaţie pentru el. Femeia nu murise de multă vreme, așa că 
poate raportul ar fi putut să o ajute să înţeleagă de ce se 
sinucisese Alda. Dis s-a cutremurat la gândul că moartea 
asistentei ar fi putut fi cauzată de altceva în afară de suicid. 
Oricât de îngrozitor era suicidul, existau multe alte lucruri mai 
rele de atât, iar Dis n-ar fi ezitat să ofere informaţii care 
susțineau faptul că Alda își luase viaţa cu mâna ei. 

În sertar se mai afla și o fotografie cu un bărbat tânăr pe care 
Dis nu l-a recunoscut. Fotografia era foarte artistică; se vedea 
că subiectul nu conștientizase că era fotografiat. Stătea aplecat 
într-un scaun, privind în gol, solemn, dar deloc încruntat. Avea 
privirea unui om pe care nu-l speria nimic. Dis nu și-a putut da 
seama unde fusese făcută fotografia, pentru că nu se vedea 
nimic în afară de bărbat, un perete galben și scaunul. Insă 
bărbatul avea ceva care-l făcea să pară foarte distins. Inainte ca 
Dis să lase fotografia din mână, s-a încruntat și a încercat să-și 
dea seama ce-o atrăgea așa de tare la el. Însă n-a reușit. Apoi s- 
a întrebat dacă Alda păstrase fotografia pentru că avusese 
același sentiment ca ea. 

A închis sertarul și a revenit la computer, zâmbind când a 
văzut ce wallpaper își alesese Alda. Era fotografia unei pisicuţe, 
prelucrată în Photoshop, motiv pentru care felina îi zâmbea 
prostește de pe ecran, cu niște dinţi de om. Dis s-a gândit că n- 
ar fi avut nimic împotrivă să aibă o asemenea pisică, dacă ar fi 


156 


fost cu putinţă să arate așa, și s-a întrebat în treacăt dacă ar fi 
fost capabilă să opereze transformarea. Era în mod evident 
obosită după o zi grea de muncă. 

N-a căutat prea mult prin fișierele din computer, pentru că 
erau foarte multe. După ce a deschis câteva la întâmplare, 
negăsind nimic care să-i atragă atenţia, a intrat pe internet și, 
de curiozitate, s-a uitat ce pagini marcase Alda ca favorite. 
Consultând lista, lui Dis i-a picat faţa de uimire. 

A făcut clic pe mai multe linkuri la rând, sperând că nu 
conţineau ceea ce sugerau titlurile lor, dar n-a fost așa. Pe ecran 
au apărut o grămadă de site-uri pornografice. Dis a rămas cu 
gura căscată. Alda fusese o cu totul altă persoană decât crezuse 
ea. Oare era posibil ca totul să aibă legătură cu munca ei de la 
urgențe și cu cazurile de viol cu care se confruntau adesea cei 
de acolo? Cu cât vedea mai multe site-uri, cu atât Dis înțelegea 
mai limpede că nu putea fi vorba de așa ceva. Era acolo tot 
spectrul relaţiilor sexuale: sadomasochism, homosexualitate, 
sex obișnuit între un bărbat și o femeie și multe alte variaţii. Dis 
a răsuflat ușurată când și-a dat seama că nu erau și site-uri cu 
copii. In ce încurcătură intrase Alda? Oare de asta nu avusese 
nicio relaţie stabilă: pentru că nu știa ce-și dorea? 

A ieșit de pe internet, simțindu-se de parcă ar fi fost ea însăși 
abuzată, cu toate că singură alesese să se uite peste acele 
materiale, conștientă de ceea ce-o aștepta. Conţinutul paginilor 
o deranjase mai puţin ca faptul că descoperise o latură 
necunoscută a Aldei. Ce scârbos, acum avea să-i fie foarte greu 
să-i scrie necrologul! Dis s-a mustrat pentru faptul că nici măcar 
nu se apucase de el. A tras aer în piept și s-a întrebat dacă nu 
era mai bine să plece și să oprească computerul. Dar 
curiozitatea a fost mai puternică decât dreapta ei judecată, așa 
că a deschis și e-mailul Aldei. Și-a făgăduit că nu avea să 
citească niciun mesaj care ar fi putut avea legătură cu viaţa 
sexuală a Aldei, dar n-a ezitat să ordoneze mesajele după 
expeditor și destinatar, ca să vadă ce se petrecuse între Alda și 
cunoscuții ei. 

În capul listei se aflau mesajele de la Ágúst, iar Disei i-a fost 
suficient să deschidă câteva, ca să-și dea seama ce era între ei. 
S-a rezemat de speteaza scaunului. Site-urile nu erau nimic în 
comparaţie cu asta. A sperat din toată inima ca, orice-ar fi vrut 


157 


avocata aceea, Thâra Gudmundsdóttir, să nu aibă nimic de-a 
face cu ceea ce tocmai descoperise. 


Capitolul 17 


Miercuri, 18 iulie 2007 


Broșura despre violuri era, fără doar și poate, informativă, dar 
Thóra s-a plictisit destul de repede de ea. Nu mai exista nimic 
de citit prin jur, iar după ce și-a aranjat lucrurile prin geantă, 
Thóra n-a mai avut ce să facă. Stătea picior peste picior pe un 
scaun incomod, care se afla pe un culoar pustiu al spitalului 
municipal, iar de plictiseală a început să dea din picior înainte și 
înapoi. Nu putea să citească broșura și a treia oară. Hannes îi 
aranjase să se întâlnească cu o asistentă care o cunoscuse pe 
Alda, numai că femeia nu știa sigur când reușea să ia o pauză, 
așa că-i sugerase Th6rei să vină totuși, să vadă cum le-o fi 
norocul. 

Thóra era pe cale să se dea bătută, când a auzit zgomot de 
pași în apropiere. De după colț a apărut o femeie de vârstă 
mijlocie, care purta un halat alb și pantaloni asortaţi. Tinea 
strâns la piept o grămadă de hârtii. Apropiindu-se de Thâra, 
femeia a încetinit. 

— Dumneavoastră sunteţi Thóra Gudmundsdóttir? Eu sunt 
Bjargey. Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, a zis ea, 
întinzându-i mâna. 

Nu purta verighetă și avea unghiile curate și tăiate scurt. 

— Am fost prinsă într-o întâlnire aparent interminabilă. 

A făcut un semn din bărbie înspre ușa de lângă Thóra. 

— Să intrăm și să ne facem comode. E o dezordine de 
nedescris, dar măcar putem vorbi în liniște. 

Numai de liniște nu dusese lipsă Thâra în ultimele patruzeci 
de minute, dar a zâmbit și s-a ridicat. 

— Bine, a zis ea. N-o să vă răpesc prea mult timp! 

Au intrat într-un birou micuţ și asistenta a apăsat 
întrerupătorul cu cotul. 

— Din câte am înțeles, ați lucrat cu Alda Thorgeirsdâttir și mă 
puteţi ajuta, a zis Thóra, după ce s-au așezat. 

— Da, o să încerc, a răspuns femeia, pe un ton calm. Sigur, 
putem să discutăm despre asta în anumite limite, dar, de vreme 


159 


ce nu știu exact despre ce e vorba, rămâne să vedem dacă vă 
pot ajuta sau nu. Probabil că ar trebui să vă spun că Hannes m-a 
rugat să-i fac favoarea de a mă vedea cu dumneavoastră. 
Lucrăm împreună destul de des. 

— Sunt perfect conștientă de asta și vă mulţumesc foarte 
mult amândurora, a răspuns Th6ra. Nu caut să aflu lucruri 
despre pacienţi sau despre spital, ci caut pe cineva cu care Alda 
ar fi putut discuta despre chestiuni personale. 

A ridicat privirea către femeie. 

— Alda a lăsat în urma ei secrete care n-au cum să mai 
rămână ascunse multă vreme. Eu sper că le-a încredinţat cuiva, 
poate unui coleg de muncă. 

— Bună înțelegere, a zis Bjargey. Alda nu era foarte 
vorbăreață, chit că era bună cu toți oamenii, fie ei colegi sau 
pacienţi. Dar nu-mi trece prin minte nimeni care să fi fost 
apropiat de ea. 

l-a zâmbit Thórei reținut. 

— Alda lucra aici numai în week-end-uri, dar, când putea, mai 
venea și în tura de noapte. Noaptea era mereu nevoie de 
oameni, pentru că cei mai mulţi vor să fie liberi seara și în week- 
end. 

Dându-și seama că încă mai ţinea în braţe teancul de hârtii, 
Bjargey l-a pus jos, pe birou, deasupra unei alte grămezi, apoi a 
continuat: 

— Alda lucra în altă parte pe timp de zi și aici rareori se 
nimerea în tură cu aceiași oameni, așa că era cumva în afara 
grupului, spre deosebire de noi, toţi ceilalți. 

— Deci n-a lucrat cu nimeni în mod deosebit? a întrebat 
Thóra. De pildă, cu dumneavoastră? 

Bjargey a dat din cap, iar agrafa cu care-și prinsese o șuviţă, 
ca să nu-i intre în ochi, s-a slăbit. Era tunsă scurt, dar părul 
începuse să-i crească puţin. A ridicat o mână ca să-și prindă 
agrafa, fără să se oprească din vorbit: 

— Eu întocmesc programul și alte chestii administrative 
pentru personalul asistentelor de la urgențe, așa că știu că n-a 
fost așa. Am lucrat și eu cu Alda din când în când și îmi plăcea 
de ea. 

Bjargey a dat scaunul mai în spate și și-a prins iar agrafa în 
păr. 


160 


— Am fost cel puţin foarte surprinsă să aud că s-a sinucis. 
Sinceră să fiu, n-aș fi crezut că e în stare de așa ceva. 

— Dar nu încetase munca aici? a zis Thóra. Asistenta-șefă cu 
care am vorbit mi-a spus că Alda și-a dat demisia cu puţin timp 
înainte să moară. 

— Da, așa a fost, a răspuns Bjargey, dregându-și glasul. De 
fapt, încă se fac investigaţii pe tema asta atât aici, în spital, cât 
și în alte părţi, așa că nu vă pot da prea multe detalii. 

— Adică Alda n-a plecat de bunăvoie? a zis Thóra. Eu așa am 
înţeles, când am vorbit cu asistenta-șefă. 

— A plecat și n-a plecat de bunăvoie, a spus Bjargey, pe un 
ton secretos. S-a întâmplat ceva care a dus la divergențe între 
ea și cei din departament. Drept urmare, s-a recurs la o 
înțelegere: ca ea să-și ia un concediu până când avea să se 
rezolve problema. 

Și-a făcut iar de lucru cu agrafa, cu toate că părea să fie 
prinsă bine. 

— Decizia asta a fost luată fără resentimente. Sunt sigură că 
Alda ar fi revenit la noi, dacă lucrurile ar fi stat altfel. 

— Am înţeles, a zis Th6ra. Aţi zis că se fac investigaţii și aici, 
în spital, și în alte părți. Vă referiţi la o investigaţie făcută de 
poliţie sau de o companie de asigurări? 

A încercat să-și imagineze ce infracţiuni ar fi putut comite 
cineva într-un spital. 

— Alda a făcut vreo greșeală în munca ei? A furat 
medicamente? Sau...? 

Bjargey tăcuse cu totul și se părea că se întreba cum și dacă 
să-i răspundă la întrebare. În cele din urmă, când a vorbit din 
nou, părea că-și cântărea cu grijă fiecare cuvânt: 

— Alda n-a fost acuzată de malpraxis și nici n-a furat 
medicamente. Nu e vorba de nimic de genul ăsta. Este 
discutabil în ce măsură comportamentul ei a fost adecvat, însă 
presupusa ei purtare neobișnuită s-a petrecut în afara 
programului de lucru și, prin urmare, n-ar trebui să fie 
problematică pentru instituţia noastră. Insă, din cauza 
circumstanțelor, cei de aici au considerat că nu era potrivit să 
mai lucreze la urgenţe pe parcursul investigaţiei. 

Th6ra nu reușea să pună lucrurile cap la cap. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneţi, a zis ea, zâmbind încrezător. 
Puteţi să-mi explicaţi totul mai pe îndelete? 


161 


— Nu, a răspuns Bjargey, fără nicio urmă de ezitare în glas. 
Problema asta n-are nicio legătură cu moartea Aldei și nu pricep 
nici ce legătură ar putea avea cu lucrurile pe care vreţi să le 
aflaţi. Aș vrea să încheiem aici această discuţie. 

A evitat s-o privească pe Thâra în ochi în timp ce a spus asta, 
dar apoi și-a îndreptat privirea spre ea și a adăugat: 

— Îmi pare rău. E o chestiune delicată. 

Th6ra și-a dat seama că n-avea niciun rost să insiste. 

— Nu-i nimic, a spus ea. Dar, revenind la întrebarea mea, 
există cineva care a discutat îndeaproape cu Alda în turele ei, 
fără să fie neapărat prietene? 

Bjargey s-a uitat cu milă la Thóra. 

— Aţi fost vreodată la urgente seara sau în week-end? 

— Nu, chiar n-am fost, dar am venit aici de câteva ori cu copiii 
când erau mici. Evident că pe timp de zi. 

— Nu există comparaţie, a spus Bjargey. Alda a lucrat aici în 
timpul celor mai grele și obositoare ture, când la urgenţe e plin 
atât de beţivi care vomită întruna și care și-au făcut rău cu 
mâna lor, cât și de victimele lor care vin la noi fie bătute, fie 
tăiate. Încercaţi să vă închipuiţi numai ce înseamnă să lucrezi cu 
un grup de oameni atât de solicitanţi. Beţivii sunt incredibil de 
agitaţi, iar dacă așteaptă prea mulţi la rând, situaţia din sala de 
așteptare ajunge să fie periculoasă, ca să nu mai zic de cât de 
neplăcut e să asculţi certurile și lamentările lor. Așa că în acest 
timp nu e nici vreme, nici loc de stat de vorbă sau de legat 
prietenii, vă garantez. 

— Vai de mine, a zis Thóra, înțelegând prea bine cât de 
îngrozitor putea să fie un loc de muncă luat cu asalt de oameni 
beţi. 

Auzise multe povești de la Hannes de-a lungul timpului, așa 
că ceea ce i-a spus femeia n-a surprins-o. 

— Alda trebuie să fi fost foarte muncitoare, a spus ea. Se 
ocupa cu ceva anume sau făcea tot ce trebuie să facă o 
asistentă, în general? 

Bjargey s-a uitat din nou la Thâra, părând că nu voia să-i 
răspundă. 

— Alda se îngrijea cam de orice. A fost o asistentă 
extraordinară, care știa foarte bine să închidă o operație, având 
în vedere că lucra într-un cabinet de chirurgie plastică. Doctorii 
o rugau, de obicei, să-i asiste la suturat și la alte chestii similare. 


162 


Era foarte miloasă și matură, motiv pentru care i se cerea 
adesea să-i liniștească și să-i consoleze pe oamenii necăjiţi sau 
să întocmească rapoartele de consemnare a incidentelor. Era 
foarte bună mai ales cu femeile, a spus Bjargey, uitându-se în 
grabă la ceas. Din fericire, în week-end aici sunt mai puţine 
femei decât bărbaţi, dar, din păcate, raportul se echilibrează din 
ce în ce mai mult cu fiecare week-end care trece. 

Se părea că egalitatea câștiga mai mult teren în părţile urâte 
ale activităţii umane decât la locurile de muncă, dar Th6ra s-a 
abținut să spună asta cu voce tare. 

— Sora ei mi-a spus că a fost implicată în câteva cazuri de viol 
și că, printre altele, a fost nevoită să depună mărturie în tribunal 
din pricina asta. Așa e? 

Bjargey a ezitat o clipă, după care a răspuns: 

— Cum v-am spus deja, Alda venea aici mai ales seara și în 
week-end, adică exact în perioada în care se comit cele mai 
violente infracțiuni. De vreme ce era deosebit de amabilă și de 
blândă, lua adesea parte la examenele medicale și la îngrijirea 
fetelor și a femeilor implicate în astfel de acte îngrozitoare. De 
asemenea, s-a implicat puţin și în asistenţa post-incident a 
victimelor, caz în care ea și victima ajungeau să aibă încredere 
una în cealaltă. E mult mai bine ca o femeie să nu fie nevoită să 
discute despre ceea ce i s-a întâmplat cu mai mulţi oameni. 

— Firește, a spus Thâra. Ce presupune asistenţa asta post- 
incident? 

— Depinde, a zis Bjargey. Nu putem organiza întotdeauna 
ședințe de consiliere, pentru că unele dintre femei sunt instabile 
din punct de vedere psihologic și nu pot onora toate 
programările. Bineînţeles că încercăm să implementăm terapia 
față-n faţă, dar, în cele mai rele situaţii, cazurile sunt discutate 
prin telefon. Alda a fost unul dintre puţinii oameni care n-au 
avut nimic împotrivă să le lase femeilor propriul număr de 
telefon și, adesea, asigura consiliere și asistenţă telefonică. 

Bjargey a adăugat imediat: 3 

— Firește că era plătită pentru asta. Işi nota fiecare apel și 
completa documentele necesare. 

Bjargey s-a uitat din nou la ceas. 

— Mai aveți întrebări? 


— Da, aș vrea să vă mai întreb un singur lucru, iar apoi vă las, 
a spus Thóra. A vorbit Alda vreodată despre Insulele Westmann 
sau despre erupția vulcanică din 1973? 

Bjargey s-a încruntat, căzând pe gânduri. 

— Din câte-mi amintesc eu, n-a zis nimic despre asta, a spus 
ea. De fapt, anul trecut, în zilele libere din august am lucrat cu 
ea și a venit vorba despre Insule. Parcă mi-a spus că era de 
acolo. 

Apoi a adăugat repede: 

— Spre deosebire de celelalte week-end-uri, în zilele libere în 
Reykjavik e liniște, după cum bine știți. Așa că a fost o tură mai 
lejeră și am apucat să discutăm despre una, alta. 

— Vă mai amintiţi despre ce ați vorbit? a întrebat Thora, cu 
precauţie. 

Era convinsă că femeia avea să pună capăt conversațţiei în 
acel punct, dacă se apuca s-o întrebe despre capul retezat. 

— V-a spus cumva de ce nu s-a mai întors niciodată acasă? 

Bjargey a dat din cap. 

— Nu, nu cred, a spus ea. Pur și simplu, mi-a povestit ce 
presupunea festivalul pentru locuitorii din Insule. Mi-a vorbit 
despre corturile albe ale oamenilor de acolo și despre alte 
lucruri de genul ăsta. Nu-mi amintesc să fi zis că mergea rar 
acasă. 

Bjargey s-a oprit dintr-odată, părând că voia să se ridice în 
picioare. 

— De fapt, a mai spus ea, am întrebat-o dacă nu voia să 
meargă acasă, pentru că mi-ar fi fost ușor să găsesc o altă 
asistentă care să-i ţină locul. 

— Și? a întrebat Thóra. Ea ce-a zis? 

Pe fruntea lui Bjargey au apărut câteva cute. 

— Îmi amintesc că răspunsul și tonul vocii ei mi s-au părut 
cam nelalocul lor, deloc obișnuite pentru ea, a răspuns Bjargey. 
A zis că n-o lăsa inima să facă asta, chiar dacă-și dorea foarte 
mult. 

Asistenta s-a uitat la Thóra. 

— Apoi a râs, ca și cum ar fi făcut cine știe ce glumă bună. 

S-a ridicat. 

— Nu știu ce-a găsit ea de râs în asta! 


164 


Lui Stefân nu i-a plăcut melodia de la radio, așa că l-a oprit. 
Se afla în biroul lui, dar, de fapt, ar fi trebuit să fie deja în drum 
spre casă. Încă o zi în care nu reușea să ajungă acasă la timp! A 
scos un oftat adânc. Și mâine avea să fie la fel. Ca să fie 
promovat în departamentul poliţiei, trebuia să muncească mai 
mult timp decât crezuse iniţial că era nevoie, iar acest lucru 
începea să-și ceară birul. Nevastă-sa credea că-și făcea de cap 
la birou toată seara și o găsea în fiecare noapte prost dispusă. 
Lui Stefân începuse să i se ia de felul în care decurgeau lucrurile 
acasă, mai ales de faptul că, aparent, îi lua cel puţin o oră ca să 
ajungă în pat cu nevastă-sa când avea chef de asta. Mâine urma 
să fie acasă cel mai târziu la cinci. Categoric! Însă, se părea că, 
de fiecare dată când își făcea astfel de planuri, se pomenea 
dintr-odată asaltat de o mulţime de lucruri care trebuiau făcute 
urgent. De ce nu veneau toți oamenii ăia cu problemele lor 
arzătoare între orele nouă și cinci? De pildă, chiar mai devreme, 
la cinci fix, îl sunase medicul legist ca să-i transmită rezultatele 
celei de-a doua analize toxicologice făcute asistentei decedate. 
Îl rugase pe Stefán să aștepte puţin, pentru că avea ceva de 
rezolvat în laborator, promiţându-i că o să-l sune din nou când o 
să se întoarcă în birou, unde lăsase raportul. Așa că Stefân 
așteptase, dar, așa cum știa că e bine, sunase acasă ca să 
explice motivul întârzierii. Dar nevastă-sa nici n-a vrut să-i audă 
explicaţia. Așa că nu se aștepta să fie primit cu brațele deschise 
în seara aceea. Medicul l-a sunat abia pe la șase și jumătate, iar 
Stefân a observat că îi vorbea pe același ton rece ca nevastă-sa. 

— Zi repede ce ai de zis, a spus el. E târziu! 

— Crezi că pentru mine nu e târziu? a răspuns medicul, la fel 
de nervos. 

A făcut o pauză și în acest timp, la celălalt capăt al firului, s-a 
auzit un frunzărit rapid de documente, după care medicul a 
trecut direct la subiect: 

— După cum bine știi, prima analiză n-a dat la iveală nimic 
care să dezvăluie cauza morţii, așa că am făcut o a doua 
analiză. Nu știu cât de obișnuit ești tu cu astfel de cazuri, dar 
prima dată în laborator se fac analize numai pentru ceea ce ni 
se cere în mod specific. Bineînţeles, le-am cerut să analizeze 
substanțele active din pastilele găsite pe noptieră, iar apoi i-am 
rugat să fie atenţi la anumite substanţe, dar a fost în zadar. Insă 


165 


pentru analiza asta le-am cerut mai multe. Am prelevat și 
câteva probe de țesut și am cerut să fie analizate. 

— Ce ţesut? a întrebat Stefán. 

Știa foarte puţine despre medicina legală, dar nu voia ca 
medicul să-și dea seama de asta. A sperat că întrebarea lui nu 
era din cale-afară de prostească. 

— Am prelevat, în special, probe din zonele obișnuite, dar cel 
mai mult m-a interesat să fie analizat țesutul de pe limba femeii, 
a răspuns medicul, pe care Stefân l-a auzit răsfoind iar prin 
hârtii. N-am mai văzut niciodată un cadavru care să aibă limba 
așa și bănuiesc că s-a petrecut ceva nefiresc. 

— Și? a întrebat Stefân, nerăbdător. 

După voce, se părea că medicul urma să-i spună ceva 
important, vrând să prelungească momentul. Stefân n-avea 
vreme de pierdut. 

— Și am bănuit bine, a zis medicul, pe un ton triumfător. 
Femeia a fost omorâtă, iar dovada se află în limba ei. 

Frunzăritul a încetat dintr-odată. 

— Foarte, foarte neobișnuit! 

Stefân a inspirat adânc și a numărat în gând până la trei. N- 
avea timp să numere până la zece. 

— Vrei, te rog, să-mi spui și mie odată care este descoperirea 
asta fascinantă? Sau trebuie să ghicesc? a întrebat el, pe un ton 
calm. 

— Să ghicești? l-a îngânat medicul, râzând. N-ai putea să 
ghicești nici în ruptul capului, dragule. Femeii i s-a injectat botox 
în limbă, apoi limba i-a fost îndesată pe gât în jos. 

Cum Stefân n-a spus nimic, medicul a adăugat: 

— Delicios, nu-i așa? 

Stefân a vorbit din nou: 

— Botox... Ăsta nu-i un medicament împotriva ridurilor? 

Nu-l interesa prea mult chirurgia plastică, dar nevastă-sa își 
bătea joc de toate emisiunile televizate la care se uita, 
comentând mereu că nu știu care actriţă sigur făcuse injecții cu 
botox. 

— Parcă paralizează pielea sau ceva de genu’? 

— De fapt,  paralizează mușchii, a răspuns medicul. 
Medicamentul ăsta, dacă poate fi numit așa, e asociat 
îndeaproape cu botulismul, sau toxiinfecţia alimentară, dar 
poate cauza și paralizie fatală. Botoxul împiedică trimiterea 


166 


mesajelor de la terminaţiile nervoase ale mușchilor în partea 
superioară a feţei, adică inhibă contracția feţei. Tehnic, mușchii 
faciali sunt paralizaţi, așa că nu mai pot forma riduri la nivelul 
pielii. Efectul durează numai câteva luni, așa că oamenii trebuie 
să-și facă apoi o nouă injectare, dacă vor să-și menţină aspectul 
tânăr al pielii. E o substanţă ingenioasă, cu toate că, în cazul 
ăsta, a fost folosită într-o manieră foarte neplăcută și 
neobișnuită. 

— Deci i-a paralizat limba? a întrebat Stefân, deși răspunsul 
era evident. Și i-a alunecat pe gât în jos și s-a sufocat, nu-i așa? 

— Bănuiesc că ăsta a fost planul, a spus medicul. Insă, ca să 
funcţioneze perfect, botoxul trebuie să acţioneze câteva ore, 
uneori chiar și câteva zile, cu toate că mișcarea mușchilor este 
inhibată aproape spontan. Cred că ucigașul s-a săturat s-o vadă 
zbătându-se, așa că i-a îndesat limba pe gât în jos. Ea n-a putut 
s-o scoată afară, pentru că acţiunea mușchilor limbii a fost 
blocată. Prezenta niște răni în partea superioară a braţului care 
ar putea indica faptul că a fost imobilizată. 

Medicul s-a oprit. 

— Trebuie să recapitulez situaţia acum, cu informaţiile astea 
noi. E posibil să găsesc și alte dovezi care să ne ajute să 
înţelegem mai bine ce s-a întâmplat. 

— Dar ești sigur că e vorba de o crimă? a întrebat Stefán. Să 
nu uităm că avem de-a face cu o asistentă, deci putea să-și facă 
și singură una ca asta. Când dau de greu, oamenii recurg la 
soluții stranii. 

— E imposibil să-și fi făcut așa ceva de una singură, a spus 
medicul cu încăpățânare. După semnele pe care le are pe brațe, 
n-aș zice că a vrut să sfârșească în felul ăsta. Am senzaţia că 
cineva a vrut ca totul să pară o sinucidere, dar a intrat în panică 
și n-a fost destul de atent. Pastilele erau de ajuns ca s-o omoare, 
numai că, după voma descoperită în cameră, e clar că stomacul 
ei le-a respins, încercând să elimine otrava. 

— Și uite-așa, din senin, ucigașul avea niște botox la el, a 
spus Stefân. 

Toate se amestecau în capul lui. 

— După cum ai spus, a fost asistentă și, judecând după corpul 
ei, nu era străină de chirurgia plastică, a răspuns medicul. Poate 
că avea botox prin casă, iar asta i-a prins numai bine ucigașului. 
Poate că a vrut doar să împiedice regurgitarea. 


167 


— Nu știu dacă ești conștient de asta, dar victima a lucrat 
într-un cabinet de chirurgie plastică, a spus Stefân. Poate că de 
acolo a luat botoxul, ca să-l aibă aproape pentru când îi apăreau 
riduri. 

— Poate, a spus medicul, cugetând. Mi se pare însă cam greu 
de crezut că se aproviziona de la cabinet. Substanţa asta nu se 
folosește acasă. Pe de altă parte, cine știe, poate că i-a făcut o 
vizită chiar plasticianul pentru care lucra? 

A pufnit: 

— Dar nu-i nici timpul potrivit și nu e nici treaba mea să 
cântăresc cine ar fi putut face una ca asta. Treaba mea e să 
constat cauza morţii, iar acum cred că știu care e. Crimă cu 
premeditare printr-o formă cât se poate de neortodoxă de 
sufocare. Mâine, până-n prânz, o să ai raportul pe birou. Așa că 
mai bine mă apuc de el. 

Patru crime plus încă una făceau cinci. Stefân și-a luat la 
revedere de la medic și a oftat din toţi rărunchii. Mai mult ca 
sigur că n-avea să ajungă acasă prea devreme. A pornit radioul, 
dar l-a oprit din nou când, în loc de muzică, a auzit reclamele 
gălăgioase și insuportabile. Mai devreme, când oprise radioul, se 
difuza o melodie despre sex. Sperase să nu se fi terminat, 
pentru că nu avea absolut nicio șansă să se bucure prea curând 
de sex în realitate. A oftat din nou și a format numărul de acasă. 


Capitolul 18 


Joi, 19 iulie 2007 


După cea mai lungă perioadă cu vreme caldă de care-și putea 
aminti Thóra, cerul s-a umplut de nori negri și apăsători. Lumina 
devenise gălbuie și întreg orizontul era cenușiu. S-a înfășurat 
strâns în cardiganul subțire și și-a dat seama că nu era 
îmbrăcată bine deloc, pe frigul ăla. Două săptămâni de vreme 
caldă fuseseră de ajuns s-o facă să uite cum puteau fi verile în 
Islanda. Th6ra s-a simţit la fel de naivă precum străinii care 
încercau să se apere numai cu ajutorul umbrelelor de ploaia 
care curgea pe orizontală. A grăbit pasul și a deschis larg ușa de 
la comisariatul poliţiei, unde trebuia să se întâlnească cu 
Markus. Fusese chemat pentru încă o rundă de întrebări. Thóra îl 
sunase pe Stefân, ofițerul de poliţie, ca să-l întrebe despre ce 
voiau să discute cu clientul ei, dar el refuzase să-i răspundă la 
întrebări, iar ea avea sentimentul că situaţia luase o întorsătură 
mai gravă. S-a scuturat de apă și și-a șters hainele de picăturile 
de ploaie. 

Venise cu zece minute mai devreme. A profitat de ocazie ca 
să-și aranjeze machiajul, spunându-și că o femeie cu rimelul 
întins pe faţă se putea face cu greu respectată. După ce s-a 
declarat oarecum satisfăcută de rezultat, s-a îndreptat din nou 
spre hol. Markus era deja acolo, purtând o pelerină de culoare 
albastru-închis și o pereche de pantofi comozi și vădind o 
expresie nenorocită pe chip. 

— Ei bine, a zis Thóra în timp ce se apropia de el, ești 
pregătit? 

În loc să-i răspundă propriu-zis la întrebare, Markus a 
bombănit ceva. S-au îndreptat amândoi în liniște spre camera 
unde se ţineau interogatoriile. Thóra era mulţumită că nu 
trebuia să vorbească cu Markus cât era în starea aceea, pentru 
că nu era nicidecum momentul pentru întrebări referitoare la ce 
avea poliția de gând să-l întrebe. Fusese citat și convocat la 
poliţie peste o jumătate de oră în aceeași după-amiază, dar 


169 


înainte de a se urca furtunos în mașină, Th6ra avusese timp să 
arunce în servietă dosarele importante. 

Totuși, când au ajuns în dreptul ușii, Thóra a zăbovit puţin, ca 
să-i reamintească lui Markus că trebuia să răspundă la întrebări 
numai cu acordul ei și că nu era obligat să zică nimic mai mult 
decât ceea ce presupuneau întrebările; cel puţin, nu înainte de a 
se sfătui cu ea. Markus a dat din cap în semn că a înţeles, 
vădind aceeași expresie posacă, după care au intrat în birou. 
Thâra s-a gândit că oamenii reacţionau diferit în situaţii 
tensionate, unii devenind de-a dreptul insuportabili, cum era și 
cazul clientului ei. Oare moartea Aldei îl îndurerase atât de 
mult? Toată lumea îi spusese că fusese îndrăgostit de ea. Într- 
adevăr, Alda nu avusese aceleași sentimente pentru el, dar era 
posibil ca Markus să fi primit foarte rău vestea morții ei. Chiar 
dacă n-avea ochii umflaţi de plâns, poate că-și înfrunta durerea 
prin furie și refuzul de a comunica. Th6ra s-a gândit că trebuia 
să fie mai indulgentă cu el. 

Când Thóra și Markus au intrat în camera de interogare, 
Stefán se afla deja acolo, împreună cu un alt ofițer, care era pe 
punctul de a pleca. Ofiţerul i-a salutat grosolan în drum spre 
ieșire, iar Thora a avut încă o dată sentimentul că lucrurile 
urmau să se înrăutățească. Și-a încrucișat degetele, sperând că 
Markus n-o să fie reţinut. In afară de șocul și neplăcerea prin 
care putea să treacă el aflând una ca asta, și Thóra ar fi fost mai 
presată, fiind nevoită să dedice și mai mult timp cazului decât 
până atunci. 

Stefán a început interogatoriul anunțând că Markus era încă 
suspect și că, din clipa aceea, uciderea Aldei Thorgeirsdttir 
avea să fie investigată împreună cu uciderea celorlalți patru 
oameni neidentificaţi, din 1973. Thóra s-a străduit să pară 
impasibilă, dar tot i-a scăpat stiloul pe jos. Markus nu s-a 
controlat la fel de bine ca ea, dar, la început, se părea că 
primise vestea cu calm. Însă când Thóra s-a așezat din nou pe 
scaun, el era deja roșu la faţă și respira greoi. 

— Adică mă suspectaţi de uciderea Aldei? a zis el, cu glas 
domol, dar supărat. Sunteţi nebuni! Nu s-a sinucis? Ce dracu' 
înseamnă asta? 

Th6ra și-a așezat mâna pe umărul lui. 

— Lasă-l pe Stefán să spună ce are de spus. Trebuie să fie o 
neînțelegere la mijloc. O rezolvăm noi. 


170 


S-a uitat la Stefân. 

— Cum de-a ajuns Markus să fie suspectat pentru uciderea 
Aldei și când s-a constatat, de fapt, că e vorba de o crimă? 

Stefán părea total indiferent față de reacția lui Markus. 

— Pe baza rezultatelor analizei toxicologice a sângelui și a 
ţesuturilor conjunctive ale victimei s-a constatat că nu e vorba 
de un suicid. Pentru bunul mers al investigației, acum nu vă pot 
spune nimic despre aceste rezultate. Trebuie să-i pun lui Markus 
câteva întrebări despre relaţia lui cu victima și-i recomand, cu 
seriozitate, să răspundă la ele. 

Stefán avea chipul împietrit, așa că cei doi nu puteau citi 
nimic pe fața lui. 

— Având în vedere că clientul meu este considerat suspect 
într-un caz de crimă, insist să ne arătați rezultatele analizei 
respective, a spus Thora. Și raportul autopsiei. 

Stefân a zâmbit batjocoritor. 

— Raportul pe care l-aţi luat de la poliţia din Insulele 
Westmann? 

S-a aplecat ușor în față. 

— Știu că Gudni v-a pus la dispoziţie raportul autopsiei făcute 
cadavrelor din pivniţă. Asta n-o să se mai repete! Dacă vreţi să 
vedeţi și alte dosare, va trebui să le procuraţi prin mijloace 
adecvate. 

Apoi și-a îndreptat spatele. 

Th6ra trebuia să se justifice, pentru că Markus nu-și permitea 
să se pună rău cu Stefán și cu colegii lui din cauza raportului 
autopsiei - și-așa era destul de presat de presă și de poliţie, 
pentru rezolvarea cât mai rapidă a cazului. 

— Recunosc, am luat raportul de la Gudni fără să întocmesc o 
cerere specială, dar trebuie avut în vedere că deja auzisem de la 
oamenii de pe stradă ce se afla în el. Or, e nefiresc ca 
informaţiile din dosar să ajungă la urechile tuturor, mai puţin ale 
părților implicate. 

Stefán a privit-o pe Thóra, dar n-a zis nimic. S-a întors din nou 
spre Markus. 

— Unde aţi fost sâmbătă seara, pe opt iulie? 

Așadar, confirmaseră data morţii. Thóra și-a notat acel 
amănunt. 

— Nu știu, a spus Markus, tăios. De unde naiba să știu asta? 


171 


— În locul dumneavoastră, m-aș strădui să-mi amintesc. 
Anterior, aţi declarat că eraţi în drum spre Insulele Westmann și 
că, așa cum deja se știe acum, aţi ajuns acolo în dimineaţa zilei 
următoare. 

Stefân a răsfoit niște hârtii de pe birou. 

— Aţi zis că aţi plecat din Reykjavik pe la șapte și că, pe la opt 
jumate, ajunseserăţi deja la casa dumneavoastră de vară de pe 
malul râului Rang. De acolo ați plecat spre Bakki dis-de- 
dimineaţă, a doua zi, de unde aţi luat un avion până-n Insule. 
Corect? 

Markus părea confuz. 

— Da, da, așa e, numai că nu-mi aminteam data. Dacă aţi fi 
specificat că e vorba de seara de dinainte să vin în Insule, v-aș fi 
răspuns imediat. 

— Cu alte cuvinte, susţineţi în continuare cele declarate? a zis 
Stefân. 

— Categoric, a pufnit Markus. Ce motive aș avea să n-o fac? 
Asta am făcut. Puteţi verifica la compania aeriană din Insulele 
Westmann. Sigur au evidența călătorilor. 

— Nu mă interesează ce-aţi făcut luni dimineaţă, a zis Stefán. 
Ci numai duminică seara. Nu durează mai mult de două ore să 
ajungi la aeroportul din Bakki, așa că nu ne ajută cu nimic c-aţi 
fost acolo a doua zi de dimineaţă. 

Stefân și-a luat ochii de pe raport. 

— Vă poate confirma cineva declaraţia? V-aţi oprit la vreo 
benzinărie sau la vreun fast-food pe drum? 

Markus s-a balansat cu scaunul, încercând să-și amintească. 
Th6ra spera sincer că se oprise atât ca să alimenteze, cât și ca 
să mănânce ceva undeva. Dar speranţele ei au fost deșarte. 

— Nu, a zis el. Din câte-mi amintesc, m-am oprit numai în 
drum spre ieșire din oraș, ca să alimentez. 

A expirat, dezamăgit. 

— A trecut multă vreme de-atunci. Dar parcă-mi amintesc că 
m-am oprit la benzinăria Orka de pe strada Snorrabraut. 

— Vă mai amintiţi cumva și la ce oră? a întrebat Stefân. 

— Pe la șapte, poate chiar mai devreme. Nu mai ţin minte, a 
răspuns Markus, după care a adăugat, nervos: Dar nu putem 
vedea asta pe extrasul de cont al cărții de credit? Plătesc 
aproape întotdeauna cu cardul. 


172 


Stefán n-a răspuns, dar Thâra știa că folosirea unei cărţi de 
credit într-o benzinărie cu autoservire nu reprezenta un alibi. 

— Îmi cer scuze că intervin, a zis Thâra. N-ar fi mai bine să 
demonstrați că Markus s-a aflat la locul crimei, în loc să-l presaţi 
să-și aducă aminte ce-a făcut într-o seară de acum unsprezece 
zile? Sunt convinsă că ar fi fost mult mai atent la cele 
întâmplate în seara aia, dacă ar fi știut ce-i rezerva soarta. 

Venise rândul Th6rei să-i zâmbească sarcastic lui Stefán. S-a 
simţit bine, dar n-a ţinut-o mult. 

— Exact asta vrem să facem, a spus Stefân. Să dovedim că 
Markus a fost la locul crimei în seara cu pricina. 

Și-a luat ochii de la Thâra și s-a uitat la Markus. 

— Ce? a icnit Markus, total dezumflat. Nu se poate, a fost tot 
ce-a putut el să mai zică. 

Nu părea furios, ci, mai degrabă, șocat. 

— Pur și simplu nu se poate, a repetat el. 

— Și totuși, se poate, a spus Stefân. 

Thóra spera că se referea la flaconul cu pastile din casa Aldei 
sau la orice altceva pe care Markus îl justificase deja. Dar nu i-a 
surâs norocul. 

— Avem un martor care susţine că v-a văzut prin preajmă la 
ora la care a fost omorâtă Alda. Și am mai găsit și niște probe 
biologice pe corpul ei. Potrivirea dintre aceste probe și cele de 
ADN pe care ni le-aţi dat dumneavoastră de bunăvoie, pentru 
cazul cadavrelor din pivniţă, e o dovadă incontestabilă. 

Era clar că Markus nu avea să revină acasă după acel interviu. 

e 

Tinna stătea întinsă în pat, cu ochii larg deschişi. Era obosită, 
dar știa că ardea mai puține calorii în somn decât atunci când 
era trează, așa că nici nu se gândea să-și facă somnul de după- 
amiază. Prin ușa închisă o auzea pe maică-sa făcând ordine în 
camera de zi. Situaţia devenise insuportabilă de când renunțase 
la slujbă ca să aibă grijă de Tinna, pentru că maică-sa complica 
totul. Înainte, când era plecată de dimineaţa până seara, îi 
fusese ușor s-o mintă că mânca mâncarea pe care, de fapt, o 
arunca, însă acum nu mai putea face asta, pentru că maică-sa 
era mereu cu ochii pe ea. Într-o zi obișnuită, Tinna ar fi trebăluit 
prin casă, ștergând vasele cu un prosop sau ajutând la 
curățenie, dar acum n-avea poftă. Era supărată pe maică-sa și 
ar fi fost și plictisitor pe deasupra. Mai devreme, maică-sa o 


173 


găsise la computer, citind, fascinată, o reţetă după alta. Își 
ieșise din fire, spunându-i Tinnei că mai bine ar fi mâncat ceva, 
decât să se holbeze la mâncare pe ecranul computerului. După 
ce s-au certat, maică-sa a izbucnit în plâns, iar Tinna s-a închis 
în camera ei. Maică-sa n-avea să înţeleagă niciodată ce era în 
sufletul ei și n-avea niciun rost să-i explice. Tinna tânjea după 
mâncarea de pe ecran, ba chiar râvnea aprig după ea. Insă nu 
ceda niciodată tentaţiei de a și-o prepara ea însăși ori de a-și 
cumpăra vreun fel de mâncare, pentru că se simțea mai bine 
refuzând-o decât cedând ispitei. 

Dincolo s-a auzit din nou aspiratorul și Tinna și-a pus mâinile 
la urechi, ca să nu audă zgomotul. Era un aspirator vechi, pe 
care i-l dăduse maică-sii o prietenă, când se stricase al ei. Tinna 
s-a străduit să estimeze cât mai avea maică-sa până termina cu 
treburile și pleca de acasă, întotdeauna curăța la sfârșit 
podeaua din micul apartament, așa că, probabil, era aproape de 
final. Apoi avea să meargă la magazin, numai că, înainte să se 
certe, o rugase pe Tinna s-o însoţească. Normal că Tinna nu 
intenţiona să se mai ducă acum cu ea, iar gândul ăsta a umplut- 
o, de fapt, de bucurie. In loc s-o însoțească, putea să profite de 
ocazie ca să-și facă un duș lung, după care o să șteargă cada 
umedă, ca să acopere urmele. Maică-sa nu trebuia să afle sub 
nicio formă că își făcuse iar duș, pentru că putea să sune din 
nou la spital și s-o ducă pe Tinna acolo. De-acum știa că Tinna 
își făcea duș ca să îndepărteze caloriile și că, cu cât se spăla mai 
des, cu atât scăpa de mai multe calorii. Era din ce în ce mai 
nerăbdătoare să se frece pe tot corpul, mai ales că încă mai 
avea în stomac licoarea aia dezgustătoare pe care i-o dăduse 
doctorul. Işi dorea cu ardoare să vomite, dar știa că n-o s-o ajute 
prea mult. Nu, cel mai bine era să elimine substanţa aia 
nenorocită prin scurgerea căzii. 

Știa că nu trecuse mult de când se ferea de duș ca de ciumă, 
crezând că apa permitea pătrunderea caloriilor prin piele. A 
alungat acest gând, pentru că nu-i plăcea să compare cele două 
teorii. Care era bună? Era greșit să te speli prea des? A strâns 
iar tare din ochi și a rămas așa, întinsă în pat, cu mâinile la 
urechi. Nici văzul, nici auzul n-o ajutau să-și limpezească 
mintea. In ciuda zgomotului făcut de aspirator, a reușit să se 
simtă ca și cum n-ar fi fost acolo. Efectiv, stătea întinsă în pat și 
slăbea. Și poate că apoi avea să devină așa cum își dorise: 


174 


slabă. Nimeni n-o înţelegea, nici maică-sa, nici doctorii. Taică- 
său era cel mai bun dintre toți, pentru că, deși îi spunea adesea 
că era prea slabă, nu părea atât de preocupat de ea, cât s-o 
oblige să mănânce. Așa că, atunci când era cu el, putea să 
hotărască singură cât să mănânce. Deseori, când stătuse câte- 
un week-end întreg la el, reușise să nu mănânce absolut nimic. 
Pur și simplu, el nu remarca asta. Maică-sii, pe de altă parte, nu- 
i scăpa nimic din vedere, iar după un astfel de week-end în care 
Tinna fusese la taică-său, femeia reușise să facă rost de o 
interdicție judecătorească, astfel încât Tinna să nu aibă voie să 
stea la el tot week-end-ul. Acum putea să stea cu el maxim 
patru ore consecutiv. 

Prin mintea ei se învălmășeau tot felul de imagini. Doamna 
vizitându-l pe taică-său. Casa doamnei. Musafirul care se 
furișase înăuntru. Bileţelul. Doamna dusă pe targă în ambulanţă, 
acoperită de un cearșaf alb. Doamna care ar fi putut s-o ajute 
atât de mult. Doamna pe care Dumnezeu o trimisese pe pământ 
ca s-o facă pe Tinna slabă. Doamna care-i făcea pe oameni 
frumoși și care ar fi adorat-o pe Tinna, oricât de slabă ar fi fost. 
Doamna care ar fi înțeles-o. Tinna a încercat să-și alunge 
gândurile. Trebuia să uite de tot. Unu, doi, trei... s-a concentrat 
asupra numerelor lipsite de semnificaţie pe care nu-și dădea 
seama dacă le rostea tare sau încet. Apucase să numere până la 
treizeci și patru, când cineva a prins-o de umăr și a scuturat-o. A 
deschis ochii, dar nu a luat mâinile de la urechi. 

— Haide, Tinna, a auzit-o ea pe maică-sa, când și-a dat 
mâinile la o parte de pe urechi. Mergem la spital! 

Tinna a clătinat din cap și a închis iar ochii. Simţea că maică- 
sa încerca să-i desprindă mâinile încleștate pe urechi, obligând- 
o să-i dea ascultare. Maică-sa era mult mai puternică decât ea, 
așa că era inutil să opună rezistență. Când Tinna avea să devină 
așa de slabă pe cât își dorea, avea să fie și ea incredibil de 
puternică. Și atunci n-o să mai poată s-o oblige nimeni să 
asculte nimic, dacă ea tânjea numai după liniște. 

— Nu, a zis Tinna încet, realizând imediat după ce a rostit 
cuvântul că ţipase. 

— Ba da, a spus maică-sa, privind-o cu tristeţe. Ori vii cu mine 
de bunăvoie, ori mă faci să chem ambulanţa. Tu alegi. 


175 


A eliberat mâna Tinnei și s-a uitat la ea. Dintr-odată, și-a 
plimbat degetele prin părul fiică-sii și i-au dat lacrimile, 
rostogolindu-i-se pe obraji în jos. 

— Hai, ridică-te, draga mea, a zis ea, fără să facă ea însăși 
asta. Trebuie să mergem... 

Tinna s-a întrebat ce-ar fi putut să spună ca s-o facă pe 
maică-sa să se răzgândească, dându-și seama aproape 
instantaneu că era inutil să încerce. Nu era prima dată când 
trecea prin așa ceva. Poate că maică-sa o lăsa acasă, dacă-i 
spunea ce se întâmplase între taică-său și doamna aceea. Mai 
ales dacă-i spunea că doamna murise și că taică-său ar fi putut 
fi implicat în asta. Poate că el îl cunoștea pe musafirul care se 
furișase afară din casa femeii. Poate că-l puteau găsi cu ajutorul 
bilețelului. Zburase pe geam afară din mașină. Mama Tinnei nu-l 
putea suporta pe taică-său și ar fi fost încântată să audă de 
întâmplarea aceea, dar Tinna a hotărât să-și ţină gura. Cu toate 
că lui taică-său nu-i păsa prea mult de ea, era, în general, bun 
cu ea și promisese c-o să-i cumpere ceva de îmbrăcat. Era pe 
punctul de a obţine o grămadă de bani, după care aveau să 
meargă amândoi la cumpărături. Dacă Tinna ar fi spus cuiva 
ceea ce știa, el n-ar mai fi pus mâna pe bani, iar ea n-ar mai fi 
văzut nicio haină. Maică-sa n-ar fi fost în stare să păstreze 
secretul, iar un secret știut de toată lumea nu mai avea niciun 
haz. Era mai bine să se ridice și să meargă la mașină. Putea să 
mimeze că totul era bine, astfel încât doctorul să nu facă nimic 
mai mult decât s-o certe pe maică-sa că-l făcuse să-și piardă 
vremea de pomană. Tinna știa exact ce făcea, în caz contrar, 
putea să sublinieze din nou ideea că era vorba de corpul ei și că 
numai ea avea drepturi asupra lui. Nu maică-sa și nici doctorul 
care o cerceta prea de aproape. Și-a îndreptat spatele și și-a pus 
picioarele peste marginea patului. Maică-sa a izbucnit și mai 
tare în lacrimi. 

— Uită-te la picioarele tale, scumpa mea, a zis ea, înghiţindu- 
și lacrimile. 

S-a ridicat și a ieșit din cameră. 

— Mă duc să iau cheile de la mașină. la-ți hanoracul pe tine! 
Plouă. 

Glasul i s-a frânt de plâns. 

Tinna s-a ridicat cu grijă în picioare. Era ameţită, dar nu 
trebuia sub niciun chip să leșine. Altfel, o duceau direct în 


176 


salonul cu smintiţi, unde avea să rămână multă, multă vreme. A 
respirat ușor și a făcut câţiva pași nesiguri, luând dicţionarul 
limbii engleze pe care i-l făcuse cadou mătușa ei, ca să 
întărească legătura lor. Era foarte greu, așa că o ajuta să 
slăbească în drum spre mașină. S-a înveselit. La spital putea să- 
și facă un duș, apoi încă unul când se schimba tura. Poate că 
totuși nu era așa de rău. 
e 

Adolf a pus telefonul jos și s-a gândit la boala stranie care o 
chinuia pe fiică-sa. Nu înțelegea deloc ce presupunea. Fata nu 
fusese niciodată dolofană; înainte să se îmbolnăvească, fusese 
puţin durdulie, ca orice copil, dar deloc grasă. Acum ajunsese un 
schelet ambulant care refuza să mănânce, motiv pentru care 
niciun bărbat n-ar fi dorit-o, nici măcar dacă l-ar fi plătit. Nu era 
vorba că el o vedea așa - era prea tânără și, în plus, era fiică-sa. 
Numai că asta era viaţa care o aștepta, dacă nu-și băga minţile 
în cap. 

Maică-sa fusese isterică la telefon, spunându-i întruna că fata 
avea o boală care putea să-i fie fatală. El nu era chiar de aceeași 
părere - fiind convins că, într-un final, fetei o să i se facă atât de 
foame, încât o să pună mâna să mănânce. Își amintea vag de un 
titlu dintr-o revistă mondenă, referitor la un model care murise 
de anorexie, dar era vorba de o cu totul altă problemă. Femeia 
respectivă se înfometase cu bună știință, de dragul profesiei ei, 
însă Tinna nu avea de ce să facă una ca asta. Trebuia să-și 
revină într-un final. 

S-a ridicat de pe canapea și s-a dus în bucătărie ca să-și facă 
o cafea, dar n-a avut cu ce. Nu avea decât un borcănel cu niște 
cafea instant, care expirase de câteva luni. Dar tot și-a făcut o 
fiertură din cafeaua aia și a dat-o pe gât fără să respire, așa 
neagră și fără zahăr cum era. Trebuia să se înzdrăvenească 
puţin, ca să fie numai ochi și urechi când o să vorbească cu 
avocata. Și-a dat seama că, de când își pierduse slujba, lumea 
din jur îl preocupa mai puţin și că era mai apatic. Probabil 
pentru că avea prea mult timp liber, fapt care-i permitea să 
tărăgăneze lucrurile până-n ultima clipă. S-a scuturat, astfel 
încât cofeina din sânge să-și facă efectul mai repede. Nu-și mai 
amintea cine-i recomandase să procedeze așa, dar se părea că 
funcţiona mereu. A format numărul avocatei. 


177 


— Ştiai că asistenta care voia să ne întâlnim a murit? au fost 
primele ei cuvinte. 

— Nu, a minţit Adolf. 

Cu câteva zile în urmă, văzuse știrea care anunţa moartea ei 
și se simţise ușurat. 

— Dar ce contează? 

Avocata și-a dres glasul. 

— Eu zic că contează, a spus ea. Din câte am înțeles, știa 
niște lucruri care ţi-ar fi putut fi de folos. Ti-ar fi prins bine 
ajutorul ei, asta e clar. 

— La dracu’, chiar n-am violat-o pe fata aia, a mârâit Adolf. 

Numai abureli. Era imposibil să-l acuze de asta. 

— Nu mie trebuie să-mi spui asta, a zis avocata, pe un ton 
oarecum obosit. Dacă femeia asta, Alda, putea să depună 
mărturie în favoarea ta, ar fi fost mare lucru. Situaţia ta e și-așa 
destul de proastă. 

— E de neconceput ca o persoană să raporteze un viol după 
mai bine de douăzeci și patru de ore! a zis el, cu înverșunare. 
Dacă aș fi violat-o cu adevărat, s-ar fi dus direct la poliţie sau la 
spital. Nu acasă! 

— Asta nu te ajută cu nimic și purtarea ei nu e deloc așa de 
neobișnuită, deci argumentul ăsta e insuficient, dacă nu e 
sustinut și de altceva. Îmi amintesc că avea niște zgârieturi și că 
avea o hemoragie inexplicabilă în zona genitală. 

Cum Adolf n-a avut poftă să comenteze, ea a continuat: 

— Dar, firește, știi și tu prea bine lucrurile astea, așa că n-are 
niciun rost să le reluăm la nesfârșit. 

A făcut o pauză, timp în care el n-a spus nimic, așa că femeia 
a vorbit iar: 

— Când m-a sunat femeia asta, Alda, mi-a zis că vrea să 
vorbească mai întâi cu tine și abia apoi să se întâlnească cu 
mine. Am tot încercat s-o fac să se răzgândească, dar a ţinut-o 
una și bună pe-a ei. A luat cumva legătura cu tine? 

— Nu, a minţit Adolf pentru a doua oară. Nu m-a căutat. 

— Rău a făcut, a zis avocata. Eşti sigur? 

Era evident că nu-l credea, așa că, probabil, pentru a masca 
acest lucru, a spus: 

— Mă gândesc numai că Alda s-a ocupat de fată când s-a dus 
la urgențe, așa că, orice-ar fi vrut să-ţi spună, probabil că putea 


178 


să schimbe foarte mult situaţia. La cum arată lucrurile acum, 
raportul de la spital te pune într-o lumină foarte proastă. 

Adolf era conștient de aceste lucruri. 

— Ti-am spus, Alda n-a trecut pe la mine. 

— De fapt, mi-ai spus că nu te-a căutat, dar, mă rog, nu 
contează. 

Se părea că femeia nu era convinsă că Adolf îi spunea 
adevărul. 

— Te rog să mă anunți dacă, prin cine știe ce minune, îţi 
amintești cumva că te-a sunat sau că ţi-a făcut o vizită de care, 
efectiv, ai uitat. 

Vorbele ei i-au intrat lui Adolf pe o ureche și i-au ieșit pe 
cealaltă. 

— N-am ce să-mi amintesc. 

A avut o clipă de ezitare, după care a continuat: 

— Nu mă simt prea bine. Fiică-mea e în spital, bolnavă. E 
destul de grav... 

judecând după tăcerea de la celălalt capăt al firului, vestea a 
surprins-o pe avocată, care, de obicei, era imperturbabilă. 

— Însă sunt sigur c-o să-și revină. Poate că o să reușească 
totuși să depună mărturie... 


179 


Capitolul 19 


Vineri, 20 iulie 2007 


Norii de furtună din ziua anterioară dispăruseră și în locul lor 
au apărut unii diafani, care umpleau cerul de altfel senin. De 
parcă Dumnezeu pufăise dintr-o ţigară și scosese fumul pe gură 
în direcţia Islandei. Thóra stătea afară, pe verandă, savurând 
dimineaţa. Filele cotidianului Morgunblaðið, așezat pe masă în 
fața ei, foșneau în bătaia vântului, iar din ceașca ei de cafea 
ieșeau aburi. A închis ziarul și a luat o gură de cafea. Slavă 
Domnului, Morgunblaðið fusese mai indulgent cu Markus în ceea 
ce privea relatarea despre reținerea clientului ei și despre 
procesul care urma aibă loc, în vederea soluționării ordinului de 
detenţie. Poate că era de așteptat să fie așa, pentru că 
judecătorul nu se pronunţase. Un timp, Thâra a crezut că 
intenţiona să refuze cererea procurorului statal. Însă n-a făcut-o, 
fiind totuși de acord cu reducerea perioadei recomandate de 
detenţie de la trei săptămâni la cinci zile. Obiecţia și observaţiile 
Th6rei cu privire la dovezile care atestau nevinovăția lui Markus 
au fost, probabil, de folos. Pentru prima dată în viaţa ei simţea 
nevoia să-și aprindă o ţigară ori, cel puţin, să simtă fum de 
țigară. Probabil că ajunsese fumătoare pasivă, stând atât pe 
lângă Bella. Ori poate, Doamne ferește, își pierdea minţile. 
Th6ra a sperat totuși că prima variantă era cea adevărată. Nu-și 
putea pierde încrederea în ea chiar atunci, pentru că în după- 
amiaza aceea Curtea Supremă urma să se pronunţe cu privire la 
ordinul de reţinere. 

Evident că Markus voise să conteste decizia tribunalului local. 
De fapt, când a fost anunţată decizia respectivă, lui îi mai 
rămăseseră trei zile de detenţie din cinci, însă, în ciuda acestui 
fapt, Thóra îl înţelegea. Acele trei zile i se păreau interminabile: 
niciun om nevinovat nu vrea să stea după gratii. S-a uitat la 
ceas și a văzut că nu era nici măcar opt. Dacă pleca de acasă 
într-o oră, ar fi putut să găsească și alte lucruri care să combată 
decizia Curţii. Însă nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea 
ce-ar fi trebuit să caute. Fără îndoială, judecătorul de la 


180 


tribunalul local ezitase să se pronunţe în privința vinovăţiei sau 
nevinovăţiei lui Markus din cauza jurnalului din 1973 al Aldei, 
care-i influenţase decizia. Thâra îl predase poliţiei imediat după 
intervievarea lui Markus. Stefân se enervase și-o acuzase că 
tăinuise dovezi față de poliţie. Thâra încercase în zadar să se 
justifice. Când procurorul se străduise să minimalizeze relevanţa 
jurnalului pentru proces, judecătorul i-a ţinut partea Thórei, 
spunând că, având în vedere circumstanțele, predarea întârziată 
a jurnalului nu fusese făcută în mod intenţionat. Mai obținuseră 
o victorie mică și când judecătorul pusese multe întrebări 
despre probele care sugerau că cele trei cadavre fuseseră 
plasate în pivniţă la ceva timp după începerea erupției, când 
Markus plecase deja de pe Insule. Poliţia nu avea prea multe 
dovezi împotriva lui Markus cu privire la cadavrele din pivniţă, 
dacă nu se punea la socoteală și capul. 

In ceea ce privea moartea Aldei, lucrurile stăteau diferit. 
Markus avea foarte puţine avantaje de partea lui: existau atât 
un martor, cât și dovezi care indicau că fusese la locul faptei. 
Martorul s-a dovedit a fi un băiat care, în seara în care fusese 
ucisă Alda, distribuia pliante pentru clubul de sport la care 
mergea. Poliţia găsise un pliant acasă la Alda și dăduse de urma 
băiatului, care-l descrisese pe bărbatul ce apăruse în zonă exact 
când plecase el de la Alda, adică pe la șapte și jumătate. 
Descrierea i se potrivea perfect lui Markus și, în plus, băiatul 
selectase și o fotografie cu el din mai multe care-i fuseseră 
arătate. Băiatul a declarat că bărbatul se îndreptase spre casa 
Aldei, dar că nu-și amintea să fi ieșit din vreo mașină și nici 
vreun detaliu semnificativ despre mașinile parcate pe stradă în 
seara aceea. Thóra a încercat să sublinieze că Markus avea o 
mașină pe care, cu siguranţă, orice adolescent normal și 
sănătos ar fi observat-o, dar s-a chinuit în zadar. S-a pus accent 
pe faptul că Markus putea foarte bine să fi parcat în altă parte, 
cu atât mai mult dacă se dusese la Alda acasă cu intenții 
criminale, nedorindu-și să fie remarcat de nimeni. Obiecţia 
Th6rei, potrivit căreia Markus avea o înfățișare cât se poate de 
comună și descrierea făcută de martor li se putea potrivi 
multora, n-a fost de mare folos. Și nici faptul că era posibil ca 
băiatul să fi ales fotografia lui Markus la întâmplare din 
grămadă. Însă Thâra a sperat că va putea să susțină mai 
vehement acel punct de vedere după examinarea fotografiilor 


181 


care-i fuseseră arătate băiatului, pentru că era foarte posibil ca 
poliţia să-i fi pus la dispoziţie o selecţie de poze din care numai 
fotografia lui Markus se potrivea descrierii. Urma să le vadă pe 
toate mai târziu. În plus, Thâra a sperat că, odată cu asta, o să 
primească și o listă cu apelurile făcute către și de pe telefonul 
lui Markus, precum și de pe al Aldei. Thóra se agăța de speranța 
că lista respectivă avea să arate că Alda îl sunase pe Markus în 
timp ce acesta se afla la volanul mașinii lui, îndreptându-se spre 
ieșirea de est din Reykjavik, așa cum afirmase el în nenumărate 
rânduri. Acest lucru i-ar fi consolidat destul de bine mărturia; 
Alda n-ar fi avut de ce să-l sune pe Markus, dacă el s-ar fi aflat 
în casa ei. 

Thórei îi era mai greu să găsească o justificare pentru proba 
de ADN găsită pe corpul Aldei, care s-a dovedit a-i aparţine lui 
Markus. Era un fir de păr descoperit în urma percheziţionării 
părului pubian al femeii. Acesta a fost comparat cu proba de păr 
furnizată de Markus și s-a constatat că provenea din capul lui. 
Autopsia nu dăduse la iveală niciun contact sexual recent, așa 
că fuseseră luate probe din organele genitale ale Aldei, 
căutându-se urme de salivă, însă nu se descoperise nimic. Prin 
urmare, nu știa nimeni ce căutase capul lui Markus între 
picioarele femeii și, mai mult, Markus s-a dovedit incapabil să 
explice acest amănunt, de vreme ce o ţinea una și bună că nu 
fusese acasă la Alda, și cu atât mai puţin între picioarele ei. 
Singura concluzie la care a putut ajunge Thóra cu privire la 
problema respectivă a fost că firul de păr putea proveni de pe 
hârtia igienică sau de pe oricare alt lucru cu care Markus intrase 
în contact când o vizitase, cu o seară înaintea crimei. Nu era 
imposibil, dar o asemenea explicaţie nu avea să fie luată în 
considerare în stadiul în care se aflau lucrurile în acel moment. 
Partea bună era că, dacă se ajungea la proces, procurorul 
trebuia să dovedească irevocabil că firul de păr ajunsese acolo 
chiar în noaptea aceea fatală și că avea legătură cu crima; nu că 
se afla acolo de mai înainte sau din întâmplare. 

Auzind care era decizia tribunalului, Markus reacționase 
incredibil de calm. Nu era bucuros, dar a înţeles că trebuia să se 
împace cu ideea și să aștepte decizia Curţii Supreme. Thóra l-a 
lăudat pentru curajul lui și i-a spus că îi va anunţa ea pe cei din 
familie, adică pe Hjalti, singurul fiu al lui Markus, care atunci 
când nu era în Insule, la unchiul său, Leifur, locuia cu mama lui, 


182 


fosta soţie a lui Markus. Thórei i-a fost greu să-l sune: Hjalti era 
puţin mai mare ca fiu-său, Gylfi, având numai 19 ani, și a părut 
foarte supărat la aflarea veștii. A întrebat-o în repetate rânduri 
dacă taică-său o să fie condamnat la închisoare și oricât s-a 
străduit Thóra să-l asigure că era puţin probabil să se întâmple 
așa, el nu s-a lăsat convins. S-a liniștit puţin numai când Thóra i- 
a transmis mesajul lui Markus, că totul avea să fie bine și că nu 
trebuia să-și facă nicio grijă. Făcându-i-se milă de băiat, Thóra i- 
a spus, la sfârșitul conversaţiei, că putea s-o sune oricând, dacă 
avea nelămuriri sau dacă voia să vorbească cu ea despre cazul 
tatălui lui. Spera ca băiatul s-o ia în serios și să ţină cu adevărat 
legătura cu ea, mai ales acum, când numele lui taică-său apărea 
în ziare. 

Thóra a mai luat o gură de cafea și s-a ridicat. Și-a dus mâna 
streașină la ochi, a privit valurile liniștite, apoi a închis ochii și a 
tras adânc aer pe nas. S-a gândit cum ar fi putut să-și petreacă 
mai bine orele libere pe care le avea la dispoziţie, dar n-a ajuns 
la nicio concluzie. Din cauza reţinerii lui Markus, îi era și mai 
greu să găsească un posibil martor. Era clar că mama și sora 
Aldei nu aveau s-o primească cu brațele deschise. Desigur, nici 
prietenele Aldei nu aveau s-o mai privească cu ochi buni, chiar 
dacă nu fuseseră la fel de apropiate de Alda ca rudele ei. Totuși, 
Thóra s-a hotărât să înceapă cu ele. Cu o zi înainte, primise un 
mesaj de la Dis, plasticiana care deținea cabinetul unde lucrase 
Alda, prin care-i transmisese că accepta să se întâlnească cu 
Th6ra. Trebuia să-și încerce norocul, poate că femeia poseda 
vreo informaţie utilă. Poate că știa până și motivul real pentru 
care-și dăduse Alda demisia de la urgente. Teoria surorii Aldei, 
că ucigașul era un violator vindicativ, începea să i se pară din ce 
în ce mai convingătoare, în lipsă de alte opţiuni mai plauzibile. 

Thâra a redeschis ochii și s-a uitat la marea liniștită - o 
priveliște mult mai agreabilă decât cea a grădinii năpădite de 
buruieni. Th6ra își propusese să se ocupe de grădină în vara 
aceea, numai că vara era aproape pe sfârșite. În afară de faptul 
că tunsese peluza, nu făcuse aproape nimic din ceea ce-și 
propusese. Gardul viu crescuse cât un om de înalt, lucru de care 
Th6ra nu era mândră. Ramificaţiile lui, lăsate în plata Domnului, 
mai aveau puţin și atingeau cerul. Rondurile cu flori fuseseră 
năpădite de iarbă. Acum înțelegea cum de orașe întregi pot 
dispărea sub vegetaţia luxuriantă a unei păduri tropicale, având 


183 


în vedere viteza cu care ierburile copleșeau totul, până și aici, 
într-un climat polar. A intrat din nou în casă. Grădina putea să 
mai aștepte și până la anul. 

e 

Dintre cei patru oameni aflați în camera de aşteptare, Thóra a 
simțit că ea avea cea mai mare nevoie de serviciile unui 
plastician. Se aflau acolo două femei tinere și atrăgătoare, în 
ciuda părului lor oxigenat, care nu le punea prea mult în 
valoare. Pe un alt scaun se afla un bărbat tânăr, iar Thórei i-a 
fost absolut imposibil să-și dea seama ce voia să schimbe la el. 
In numele tuturor femeilor islandeze, spera din toată inima că 
nu voia să-și facă o schimbare de sex, însoţită, desigur, de 
implanturi cu silicoane. 

Camera de așteptare era simplă, dar accesoriile și mobilierul 
păreau scumpe. Prin comparaţie, micuța încăpere care servea 
drept cameră de așteptare în firma ei de avocatură arăta ridicol, 
ceea ce însemna că timpul unui chirurg plastic valora mult mai 
mult decât cel al unui avocat. Nu c-ar fi fost o surpriză: oamenii 
erau mult mai preocupați de aspectul decât de reputaţia lor. 
Th6ra s-a uitat la ceas și s-a rugat să-i vină și ei rândul în 
curând; începea s-o incomodeze așteptarea alături de toţi 
oamenii aceia care o priveau, întrebându-se ce voia să schimbe 
la ea. Tocmai ce se pregătea să-i spună unuia dintre ei, care se 
uitase prea des la sânii Th6rei, să-și vadă de treaba lui, când a 
apărut recepţionera, informând-o că putea să meargă la Dís. 
Thóra s-a ridicat și a urmat-o pe femeia suplă. Purta o rochie 
scurtă și niște tocuri așa de înalte, că, privind-o, Thóra a simţit 
că încep s-o doară picioarele. Din nou a făcut comparaţia cu ce 
se întâmpla la ea la birou, unde Bella îi direcţiona pe clienţi 
către postul sălii de așteptare, ca un remorcher abil și gotic, 
măturând podeaua cu trena zdrenţuită a rochiei ei lungi până la 
pământ. 

— Pe aici, vă rog, a spus tânăra cu părul negru, dezvelindu-și 
dantura de un alb imaculat. Sper să vă placă noua înfățișare! 

A deschis ușa de la birou, după care s-a întors și a plecat. 

Dís vorbea la telefon, dar i-a făcut un semn Thârei să ia loc, 
după care a pus receptorul jos, s-a ridicat și i-a întins mâna. 
Purta o cămașă albă strânsă pe corp și o pereche de blugi negri 
care-i evidenţiau talia, precum și o centură groasă care 
contrasta cu ţinuta ei altfel conservatoare. Thóra s-a gândit că 


184 


erau cam de aceeași vârstă amândouă și a observat că doctorița 
arăta foarte bine. Nu părea să aibă trupul sculptat cu un scalpel, 
ci părea să-l întreţină prin mult efort fizic și multă transpiraţie - 
probabil că făcea zilnic câteva ore bune de antrenament cu un 
antrenor personal. Un chirurg plastic trebuia să arate bine. 

— Bună ziua, a zis Dis, care părea să fi remarcat că Thâra îi 
analiza silueta. 

S-a așezat din nou la locul ei. 

— Imi cer scuze că v-am făcut să așteptați, n-am crezut că voi 
avea așa de multe treburi. De obicei, aici e destul de liniște 
înainte de prânz. 

— Nu-i nimic, a spus Th6ra. Vă mulțumesc că v-aţi făcut timp 
să ne întâlnim atât de repede. 

— M-am gândit că e important, a spus Dis, afișând un zâmbet 
reţinut. 

Până și la chip semăna oarecum cu Thóra, având pomeţii și 
buzele mari. Principala diferenţă dintre ele era că Dis avea părul 
aranjat frumos, cu stil, și un machiaj impecabil, pe când Thóra 
își prindea, de obicei, părul la nimereală, într-o coadă de cal, și 
se dădea numai cu rimel. 

— Vreau să vă ajut cum pot mai bine ca să-l descoperiţi pe cel 
care i-a făcut asta Aldei. Am citit în ziare că a fost reţinut un 
bărbat. Sper ca pedeapsa să fie pe măsura faptei lui 
îngrozitoare! 

Th6ra și-a dres glasul. 

— Așa e. Am uitat să vă spun, dar, de fapt, eu reprezint 
interesele suspectului. 

Și-a dat seama că femeia nu a primit bine vestea ei. Chipul ei 
luminos s-a înăsprit. 

— Clientul meu susține că e nevinovat și, în plus, se știe că 
poliţia nu are prea multe dovezi împotriva lui. O să fie reținut, 
însă numai pentru o perioadă neobișnuit de scurtă în raport cu 
gravitatea cazului, iar asta reflectă dubiile judecătorului cu 
privire la vinovăția clientului meu. În realitate, există multe 
dovezi care-i susţin pledoaria de nevinovăție. Eu caut informații 
care să-l ajute și, totodată, vreau să aflu și de ce a murit Alda, 
de fapt. 

A inspirat adânc. 

— Oamenii care au iubit-o ar trebui să ajute la găsirea 
vinovatului adevărat. 


185 


Dís n-a spus nimic. S-a uitat gânditoare la Thóra care, la 
rândul ei, a privit-o cu hotărâre. Apoi, Dis s-a luminat dintr-odată 
la față. 

— Firește că și eu vreau același lucru, a spus ea. Nimeni nu 
dorește să fie acuzat un om nevinovat. Așa că sunt dispusă să 
vă ajut, dacă e adevărat că el nu are nicio vină. 

Th6ra nu și-a mai pierdut vremea apărându-l pe Markus în 
fața doctoriței. Nu venise acolo pusă pe ceartă și dacă își 
contrazicea interlocutoarea n-avea s-o ajute cu nimic. 

— Bine, vă mulțumesc! 

A scos lista cu întrebări, hotărâtă să afle cât mai multe de la 
ea în puținul timp pe care-l avea la dispoziţie. Poate că vreunul 
dintre cei care se aflau afară aștepta ca femeia să-l consulte cu 
privire la vreo intervenţie urgentă. 

— Când aţi auzit că Alda a fost ucisă, a spus ea, v-aţi gândit 
care ar fi putut fi cauza acestui lucru sau cine ar fi dorit să-i facă 
rău? 

Dis n-a stat pe gânduri, ci a răspuns imediat: 

— Recunosc că abia azi-dimineaţță am aflat că a fost ucisă, 
când am citit în presă despre ordinul de reținere. După cum știți, 
eu am găsit-o pe Alda moartă, iar în momentul acela am crezut 
că s-a sinucis. În general, în ziare nu prea apar cazuri de 
sinucidere, așa că azi-dimineaţă, când am citit în presă despre 
moartea ei, am fost surprinsă. Nu știu absolut deloc ce s-a 
întâmplat după ce i-am descoperit cadavrul. Nu ne-a spus 
nimeni nimic despre evoluţia investigaţiei. 

Apoi a adăugat numaidecât: 

— Bine, nici nu ne-a trecut prin cap că se face o investigaţie. 

— Vorbiţi la plural, a spus Th6ra. La cine vă mai referiţi? 

— A, da, uitasem, a răspuns Dís. La mine și la Ágúst, 
partenerul meu. Și el e chirurg plastic, iar Alda a lucrat pentru 
noi amândoi. 

— Am înțeles, a spus Thâra. Dar azi-dimineaţă, când aţi 
constatat că s-a trecut la investigarea unei crime - v-aţi gândit 
cine-ar putea fi vinovatul? 

Dis s-a înroșit ușor în obraji, bombănind un răspuns negativ, 
iar apoi a întrebat: 

— Eu știu, poate vreun tâlhar... 

— Sincer, n-aş prea zice, a răspuns Thóra. Avea Alda ceva 
prin casă care să-i fi atras atenţia vreunui tâlhar? 


186 


— Nu, din câte-mi amintesc, nu avea, a spus Dís. Dar nu prea 
am întâlnit pungași cu pretenţii. Bănuiesc că Alda avea multe 
lucruri pe care orice tâlhar de rând și-ar fi dorit să pună mâna - 
televizor, sistem audio, câteva bijuterii. Poate că n-or fi fost 
dintre cele mai prețioase, dar mă gândesc că un om care e așa 
de sărac încât să fure bunurile altuia, nu-și pune prea multe 
probleme cu privire la ele. 

— Așa e, a încuviinţat Thóra. Dar tâlharilor nu le stă în fire nici 
să omoare oameni și nici să facă în așa fel încât totul să pară o 
sinucidere. 

— Da, aveți dreptate, a spus Dís. Numai că nu-mi amintesc ca 
Alda să fi avut vreun dușman, așa că ăsta a fost singurul lucru la 
care m-am putut gândi. 

— N-a fost căsătorită? N-a avut niciun iubit care nu-i dădea 
pace sau care o hărţuia? a întrebat Thóra. 

— Nici vorbă, a răspuns femeia. Cel puţin, nu din câte știu eu. 
De fapt, era divorțată, dar, din câte am dedus, divorțul a decurs 
amiabil și Alda n-a mai ţinut legătura cu fostul ei bărbat. Și nu 
știu dacă a avut vreun iubit, pentru că nu-mi vorbea despre 
asta. N-am discutat niciodată cu ea despre bărbaţi. 

Thórei îi era greu să creadă că femeia nu avusese nicio 
relaţie. În raportul autopsiei scria că își făcuse implanturi cu 
silicoane și lifting facial, că își injectase botox în frunte și că 
avea niște cicatrici care indicau că-și îndepărtase pungile de sub 
ochi. În plus, existau și dovezi că-și făcuse liposucţie și alte 
câteva operaţii mici. De ce-ar fi îndurat atâta chin, dacă nu ca să 
atragă atenţia vreunui bărbat? 

— E posibil să fi avut vreo relaţie și să nu fi spus nimic despre 
asta? a întrebat ea. 

— Da, normal, a răspuns Dís, înroșindu-se iar. E posibil. Cu 
toate că era agreabilă și prietenoasă, Alda nu avea prea multă 
încredere în oameni. 

— V-a spus cumva de ce nu s-a mai întors în Insulele 
Westmann? Sau v-a povestit despre vreo întâmplare urâtă prin 
care a trecut în preajma erupției? 

Având în vedere că Dis o descrisese pe Alda drept o femeie 
timidă, retrasă, Thóra nu se aștepta la cine știe ce răspuns la 
întrebarea ei. 


187 


— Nu mi-a vorbit niciodată despre Insulele Westmann, a zis 
Dis. Dacă ajungeam, cumva, să discutăm despre asta, ceea ce 
se întâmpla destul de rar, ea schimba subiectul. 

S-a uitat la Thâra, curioasă. 

— Dar ce i s-a întâmplat? Ce vreţi să spuneţi? a întrebat ea. 
Alda nu mi-a zis nimic cu privire la asta. 

Thâra a hotărât să nu răspundă la întrebarea doctoriței, 
pentru că nu știa ce se întâmplase cu Alda. l-a zâmbit femeii și a 
zis, pur și simplu, „botox”, apoi a așteptat să vadă reacţia ei. 
Evident că nu putea spera ca femeia să emită vreo teorie utilă 
cu privire la uciderea sau la felul în care trăise Alda, așa că 
Th6ra a schimbat subiectul. 

N-a trebuit să aștepte prea mult reacţia doctoriţei; Dís părea 
oarecum încurcată. S-a rezemat de speteaza scaunului și, preţ 
de câteva clipe, n-a zis nimic. A privit-o fix pe Thóra, care ar fi 
dat aproape orice ca să afle la ce se gândea. 

— Ce-i cu botoxul? Vreţi să vă faceți o injecție? 

A pus mâna pe un stilou. 

— În cazul ăsta, trebuie să vă faceţi o programare, ca toată 
lumea. 

Thóra i-a zâmbit cu toată fața, astfel încât fiecare rid să 
devină vizibil. 

— Nu, sincer, nu vreau, a zis ea. Cel puţin, nu acum. Analizele 
făcute de medicul legist arată că, cel mai probabil, Alda a murit 
din cauza botoxului. 

— Ce? a bombănit Dís, dar Thórei nu i s-a părut prea 
convingătoare reacţia ei. Nu se poate! Botoxul nu e periculos. 

— Nu, nu e periculos dacă e injectat în frunte, a zis Thâra. Nu 
pot să vă dezvălui ce scrie în raport, însă pot să vă spun că 
botoxul a fost folosit într-o manieră foarte neobișnuită. 

O vedea pe doctoriţă că mai avea puţin și-și mușca limba, 
atât de tare se chinuia să nu-i pună nicio întrebare. 

— E posibil ca Alda să fi avut botox acasă? a întrebat ea, 
înainte să se lase dusă de nas de curiozitatea Disei. 

— Cum, Alda? a întrebat Dís. 

Th6ra n-a zis nimic, permițându-i doctoriţei să-și dea seama 
cât de prostească era întrebarea ei. 

— Nu, a zis ea. Din câte știu eu, Alda n-avea botox acasă. 
Firește, la cabinet avea acces la el, dar ne supraveghem 
îndeaproape proviziile, așa că nici nu se pune problema să fi 


188 


luat medicamente de aici. Suntem foarte atenţi cu orice lucru 
care ţine de munca noastră și nu i-am fi permis niciodată să ia 
substanţa ca s-o folosească în scopuri personale. Sincer, nu știu 
de unde altundeva ar fi putut s-o ia. Cei de la urgenţe nu ţin așa 
ceva, asta știu sigur. 

— De unde procuraţi botoxul pe care-l folosiți în cabinet? a 
întrebat Thóra. 

— Facem comandă la farmacia de la care ne aprovizionăm, a 
răspuns Dis. Am încheiat un contract bun și avem o reducere 
destul de mare, cât să nu fim nevoiţi să apelăm la un angrosist. 
Sigur, nu luăm numai botox de acolo, ci și alte lucruri și 
medicamente. 

— Cine ţine legătura cu farmacia? a zis Thóra. 

Dis s-a uitat la ea. 

— Eu. Uneori și Ágúst. 

A strâns din buze. 

— Alda n-a avut nicio treabă cu asta, a adăugat ea. 

— Vă daţi seama că, dacă Alda nu avea botox în casă, 
înseamnă că l-a dus acolo cel care a omorât-o? a zis Thóra. 

l-a lăsat lui Dis puţin timp ca să digere întrebarea, după care 
a continuat: 

— Și nu au prea mulţi oameni acces la provizii de botox. 
Clientul meu sigur nu are. 

Roșeaţa care se răspândea din nou pe obrajii lui Dis era 
mascată, în parte, de fondul ei de ten, dar Thórei tot nu i-a 
scăpat acest amănunt. 

— Recunosc că n-am mai făcut inventarul de la sfârșitul lunii 
trecute. Dacă lipsește ceva din dulapul cu medicamente, e 
prima dată când se întâmplă. 

Și-a dres glasul în mod grațios. 

— Eu și Agust nu aveam de ce să-i vrem răul Aldei. 
Dimpotrivă, moartea ei a fost o mare lovitură pentru amândoi. 
Toată lumea știe asta. 

Femeia părea sinceră. 

— O să vă contacteze și poliţia, sunt sigură, a zis Th6ra. 
Tocmai au primit rezultatele analizei toxicologice și mă gândesc 
că, până acum, având în vedere circumstanțele, poliția a fost 
ocupată cu treburi mai urgente. Dar, mai devreme sau mai 
târziu, o să ajungă și aici. O să facă inventarul împreună cu 
dumneavoastră, iar atunci se vor mai lămuri niște lucruri. 


189 


— Poliţia? a repetat Dís. A, da, sigur. Am dat o declaraţie după 
ce am descoperit cadavrul. Atunci, polițiștii au crezut că era 
vorba de o sinucidere și nu m-au întrebat mare lucru. 

A dat din cap. 

— Adică nu m-au întrebat mare lucru despre toată nebunia 
asta. 

A închis ochii și a ridicat ușor din umeri. 

— E incredibil cât de egoiști pot fi unii oameni. Când aţi zis de 
poliţie, primul meu gând a fost că ne va incomoda foarte mult să 
vină poliţia aici și să creeze panică printre pacienți. 

S-a uitat în altă parte. 

— Dar, firește, nu-i nicio problemă. N-avem nimic de ascuns și 
să sperăm că lucrul ăsta o să fie dovedit cât mai curând. 

Th6ra a văzut că Dis s-a uitat cu coada ochiului la un ceas mic 
de pe birou. Întrevederea cu ea era pe sfârșite. 

— Până de curând, am auzit numai lucruri bune despre Alda 
de la prietenii ei din copilărie, de la sora ei și de la alţi oameni. 
Apoi am vorbit cu o femeie care a lucrat cu ea la urgente și abia 
atunci am început s-o văd cu alţi ochi. Femeia n-a spus nimic 
rău despre Alda, dar mi-a dat de înţeles că s-a întâmplat ceva la 
urgențe, cu toate că nu mi-am putut da seama la ce se referea. 
Aveţi idee ce i s-a întâmplat Aldei, de și-a dat demisia? 

Dis a dat din cap. 

— Nu, din păcate, nu știu nimic, a zis ea. Mi s-a părut că nu 
voia să vorbească despre asta și mi-am zis că poate o să-și 
deschidă sufletul mai târziu. Acum însă e prea târziu. Ar fi 
trebuit să insist atunci. 

Mâhnită, Dis s-a cutremurat. 

— M-am gândit mult la asta, dar n-am ajuns la nicio concluzie. 
Mi-au trecut prin minte o grămadă de teorii care mai de care 
mai incredibile, dar asta-i tot. 

Thóra a avut sentimentul că femeia îi ascundea ceva. 

— Și există o teorie care vi se pare mai plauzibilă ca celelalte? 

Dis și-a mușcat buza. 

— Nu știu dacă e bine să vă spun asta. 

S-a uitat la Thóra, care, mai curajoasă, a privit-o și ea, 
așteptând să audă ce avea de spus. 

— Am dat peste extrem de multe chestii pornografice în 
computerul Aldei. A fost umilitor. N-aș fi zis că avea înclinații 


190 


dintr-astea - în general, bărbaţii devin obsedaţi de lucruri de 
genul ăsta. 

A tras aer adânc în piept. 

— După ce am dat peste chestiile astea, am pus lucrurile cap 
la cap și m-am tot gândit dacă o fi avut vreo relaţie sexuală cu 
cineva de la urgente, cu un doctor sau cu cineva din cadrul 
personalului. N-ar fi fost deloc imposibil! 

— Și asta ar fi fost de ajuns ca să-i pună slujba în pericol? a 
întrebat Thâra, gândindu-se dacă ar fi putut să fie vorba de 
fostul ei soț. Angajaţii din spitale n-au voie să aibă relaţii intime 
între ei? 

— Ba da, a zis Dis. Cum să nu. O chestie ca asta ar putea fi 
cel mult tăinuită, dar nu interzisă. Oricum, chestiile din 
computerul Aldei n-au nicio treabă cu romantismul. E, pur și 
simplu, pornografie în toată regula. M-am gândit chiar și că Alda 
o fi făcut sex cu cineva din spital care a luat totul în serios. 

Era clar că Thora trebuia să-i telefoneze din nou lui Hannes. 
Sigur ar fi auzit vorbindu-se pe acolo despre așa ceva, dacă s-ar 
fi întâmplat una ca asta. 

— Și v-aţi gândit și cine ar fi persoana în cauză? Poate vreun 
doctor sau chiar vreun pacient? 

— Nu, n-am nici cea mai vagă idee, sunt numai presupuneri, a 
zis Dis. M-am gândit la asta numai pentru că, în computer, am 
găsit și niște e-mailuri pe care și le scriau Alda și un terapeut 
specializat pe probleme sexuale. Mi-am zis că poate i-a cerut 
ajutorul, văzând că intrase în încurcătură din cauza obsesiei 
sale. 

— Scrie ceva despre asta în e-mailuri? a spus Thóra. 

— Nu, sunt doar niște e-mailuri cu confirmările programărilor, 
în care Alda scria dacă poate sau nu să ajungă la consultaţie 
într-o zi sau alta și așa mai departe. 

— Vă mai amintiţi cumva care e numele terapeutului? 

Th6ra ar fi putut să vorbească și cu persoana respectivă. 

Dis a dat din cap. 

— Da, se numește Heida. Nu-mi mai amintesc numele, dar nu 
cred că sunt prea mulţi terapeuti cu prenumele ăsta în 
Reykjavik. 

— V-a zis Alda vreodată ceva despre un tatuaj? a întrebat 
Th6ra în timp ce-și nota prenumele. Intenţiona să-i spună ceva 
surorii ei despre un tatuaj, o chestie destul de secretă. 


191 


— Un tatuaj? a întrebat Dis, uimită. 

Apoi s-a luminat la faţă. 

— De curând a venit la cabinet un tânăr care voia să știe dacă 
putem îndepărta un tatuaj. Tin minte că Alda a fost foarte 
interesată de chestia asta. A vorbit mult cu el, l-a întrebat unde 
și-a făcut tatuajul și am crezut că se gândea să-și facă și ea 
unul. Dar, când am întrebat-o asta, a râs. lar apoi, când a ieșit la 
cafea cu mine și Kata, secretara, ne-a vorbit iar despre tatuaje, 
întrebându-ne dacă e posibil ca un om să-și facă un tatuaj în 
amintirea unei întâmplări rele. Habar n-am ce avea de gând. 

Dis a deschis unul dintre sertarele biroului ei. 

— Că tot aţi venit, să vă arăt ceva, a zis ea, scoțând câteva foi 
capsate la un loc, iar apoi încă una. Am găsit astea printre 
lucrurile pe care le ţinea Alda în birou. Una dintre ele eo 
fotocopie a unei fotografii, iar eu zic că e chiar un tatuaj. 

l-a înmânat Thórei foaia cu pricina. 

— Scrie „Love Sex"? a întrebat Thóra, citind scrisul din 
imagine. 

Fotografia era neclară, voalată din cauza fotocopierii, dar 
tatuajul se vedea destul de bine. 

— Habar n-am, a zis Dís, uitându-se batjocoritor la foaia 
respectivă. Oricum, ăsta nu e tatuajul pe care voia să și-l 
îndepărteze băiatul ăla. El avea tatuat un cuvânt în chineză, din 
câte-mi amintesc. Așa că nu știu al cui e tatuajul ăsta și nici de 
ce îi plăcea Aldei așa mult. Poate că și-l făcuse bărbatul ăsta - în 
sertarul ei am găsit și poza asta. Nu știu cine e. E cumva clientul 
dumneavoastră? 

Thâra a luat fotografia, dar nu l-a recunoscut pe bărbatul 
tânăr din ea. Cu toate că părea un tip dur, era foarte chipeș. 

— Nu. Nu știu cine e. 

Apoi i-a înmânat înapoi fotografia doctoriţei. 

Dís a luat-o, apoi i-a întins Thórei foile capsate la un loc. 

— Și mai sunt și astea. Cine știe, poate că-s importante. Când 
le-am găsit, încă mai credeam că Alda s-a sinucis, ba chiar mi- 
am zis că foile astea or fi avut vreo legătură cu moartea ei. 

S-a uitat la Thóra. 

— A fost foarte ciudat - Alda a fost tare fericită cu o zi înainte 
să moară. În condiţiile astea, n-avea de ce să se sinucidă. Am 
întors lucrurile pe toate părţile. Acum, că s-a constatat că e 
vorba de o crimă, poate că hârtiile astea nu mai au nicio 


192 


importanţă. Ar fi bine să vă uitaţi peste ele; mie, oricum, nu-mi 
folosesc la nimic. 

— Ce scrie în ele? a întrebat Thóra, uitându-se la foile cu 
pricina. 

— E un raport al autopsiei făcute unei femei bătrâne care a 
murit acum șase luni, a răspuns Th6ra. N-am auzit niciodată de 
ea, așa că nu știu ce legătură are cu Alda. M-am gândit că poate 
au fost rude ori că Alda a suferit mult când a aflat de moartea 
ei. 

Thóra s-a uitat peste foaia de deasupra și a citit numele 
decedatei. Valgerdur Bj6lfsdâttir. Dăduse de curând peste 
numele ăla. Dar unde? 

— Pot să fac o copie după foile astea? a întrebat ea. 


Capitolul 20 


Vineri, 20 iulie 2007 


Thâra a descoperit numele femeii imediat ce s-a întors la 
birou. L-a tastat într-un motor de căutare și, drept rezultat, a 
apărut un link către un site despre casele dispărute în timpul 
erupției din Insulele Westmann, același site pe care Thóra îl 
cercetase și când fusese în Insule. Pe site a descoperit și numele 
trecut în raportul autopsiei pe care-l ţinuse Alda în sertar. Thâra 
a citit biografia femeii: locuise împreună cu soţul ei, Dadi 
Karlsson, în casa învecinată cu cea în care copilărise Markus. 
Thâra s-a uitat peste întreg articolul în care se vorbea despre 
cuplul respectiv, dar n-a aflat decât că Valgerdur Bj6lfsdâttir 
lucrase ca asistentă într-un spital din Insulele Westmann și că 
bărbatul ei fusese comandantul unui pescador. Niciunul dintre ei 
nu se întorsese în Insule după catastrofă, iar Thóra n-a întrezărit 
nicio legătură specială între ei și Alda, în afară de faptul că 
ambele femei fuseseră asistente. Poate că Alda o apreciase atât 
de mult pe femeia aceea, încât hotărâse să se facă asistentă. 
Oricum, era posibil să fie vorba de o coincidenţă. In vremurile 
acelea nu se obișnuia ca o tânără femeie să facă studii în 
diverse domenii, dar domeniul asistenței medicale era destul de 
comun. Se părea că cuplul nu avusese copii - cel puţin, pe site 
nu scria că ar fi avut. Prin urmare, Alda nu intrase în legătură cu 
Valgerdur ca prietenă a fiicei ei. Era evident că Thóra nu avea să 
găsească un răspuns la problema asta pe internet, așa că a 
hotărât să-l sune pe Leifur și să-i ceară detalii despre cuplul 
respectiv. După pronunţarea hotărârii judecătorești cu privire la 
reținerea lui Markus, când vorbise cu Leifur, el îi spusese în 
repetate rânduri că era dispus s-o ajute, iar ea promisese să-i 
dea de știre dacă putea face ceva pentru Markus. 

Leifur a răspuns după cel de-al doilea ţârâit. Thâra a așteptat 
să termine cu întrebările despre apelul la Curtea Supremă și 
numai apoi a trecut la problemele ei, întrebându-l despre foștii 
vecini. Răspunsul bărbatului a surprins-o: 

— A, pacostele alea. 


194 


A oftat. 

— Ce-i cu ei? 

— Făcând cercetări despre Alda, am dat peste numele de 
Valgerdur. Incerc să aflu ce treabă au avut una cu alta. Credeţi 
că au fost rude? a întrebat ea. 

— Din câte știu eu, nu, n-au fost, a răspuns el. Au fost vecinii 
noștri, dar nu știu prea multe despre ei. Valgerdur nu era din 
zonă și nu știu cum l-a cunoscut pe Dadi, dar el era de aici. Au 
rămas pe insula principală după evacuare, așa că, dacă 
intenţionaţi să daţi de ei, nu știu dacă o să reușiţi. 

— De fapt, ea a murit, a spus Thâra. Dar despre el nu știu 
nimic. Ca să fiu sinceră, n-am încercat încă să iau legătura cu el, 
mă întrebam doar dacă Alda și femeia asta, Valgerdur, au avut 
vreo legătură una cu alta. Prima dată m-am gândit că au fost 
rude, dar poate că lucrurile au stat cu totul altfel. 

— Nu știu dacă familiile lor au ţinut prea mult legătura una cu 
alta, a spus Leifur. Valgerdur n-a fost prietenă cu mama Aldei, 
din câte-mi amintesc. Și nici bărbaţii lor. Valgerdur și bărbatu- 
său erau așa de plictisitori, că niciun om cu capul pe umeri n-ar 
fi stat de bunăvoie în compania lor. Lui Dadi toată lumea îi 
spunea Dadi Potcoavă - și pe bună dreptate. Imaginează-ţi că 
avea gura exact ca o potcoavă întoarsă. lar Valgerdur a fost 
poreclită Potcoava Doi, când a intrat în peisaj. 

— Am înțeles, a zis Th6ra, încurcată. Mă gândeam că poate 
Alda a călcat pe urmele ei, că s-a făcut asistentă datorită ei, dar 
acum, după ce mi-aţi spus toate astea, cred că e puţin probabil. 

— Printre altele, Valgerdur a fost și profesoară, dar mă 
îndoiesc că a stârnit vreo pasiune arzătoare pentru meseria asta 
în sufletul vreuneia dintre studentele ei. | s-a dus vestea că nu-i 
lăsa pe copii să plece acasă; că nu credea că le era rău până 
când nu leșinau sau nu vomitau în clasă, direct sub ochii ei. 
Dacă Alda a cunoscut-o, mă îndoiesc că a inspirat-o în alegerea 
viitoarei ei profesii. 

Nimic din toate aceste lucruri nu justifica interesul Aldei 
pentru decesul femeii. 

— Ar mai fi ceva cu care sper să mă puteţi ajuta, a zis Thóra. 
E vorba despre niște dosare pe care nu reușesc să le obțin. 

Și-ar fi dorit să nu fie nevoie să apeleze la Leifur. 

— Am tot încercat să fac rost de o copie după registrul cu 
obiectele colectate din casele scoase la suprafaţă. 


195 


— Și la cine se află registrul? a întrebat Leifur fără să stea pe 
gânduri, părând sigur că putea să facă rost de el. 

— Arheologul care coordonează săpăturile se numește Hjörtur 
Fridriksson, a răspuns ea. L-am rugat să vadă dacă poate face 
rost de registru pentru mine, dar n-a mai dat niciun semn. 

— Lăsaţi, că mă ocup eu de tot, a spus Leifur, iar Thóra a știut 
că avea să reușească. 

Însă tot nu descoperise ce legătură fusese între Alda cu 
Valgerdur. A răsfoit raportul autopsiei, pe care i-l fotocopiase 
Dis, dar n-a descoperit mai nimic în el. A aflat numai că 
Valgerdur se internase în spitalul din Isafjsrdur din cauza unei 
infecţii streptococice grave și că i se administraseră intravenos 
antibiotice, fapt care i-a provocat o reacţie alergică severă din 
cauza căreia a murit în aceeași noapte. Alda nu marcase textul 
și nu făcuse nici însemnări pe margine, așa că Thorei îi era greu 
să-și dea seama în ce fel îi stârnise interesul moartea femeii 
respective. 

Th6ra și-a amintit din nou de Hannes. Poate că el putea să 
înţeleagă ceva din toată problema asta, ceva care ei îi scăpa. 
Era conștientă că, ori atunci, ori mai târziu, tot trebuia să 
apeleze la el, chiar dacă ar fi preferat s-o facă mai târziu. Însă 
trebuia să aștepte până seara, pentru că Hannes nu-și lua 
mobilul la muncă, iar dacă i-ar fi trimis un mesaj pe pager, i-ar fi 
reproșat mai târziu că-l întrerupsese în timpul operaţiei. 

O persoană pe care putea s-o sune în timpul programului de 
lucru era terapeuta la care mersese Alda. Firește, probabil că nu 
avea să-i spună prea multe Thórei, dar merita să încerce. După 
ce a sunat-o și a încercat, fără succes, s-o facă să-i spună ceva 
despre Alda, Thâra s-a dat bătută. Truda ei zadarnică a fost 
întâmpinată numai cu o negare vehementă: Alda nu fusese 
obsedată de sex, așa cum dădeau de înțeles site-urile pe care le 
vizitase, și se uitase pe acele site-uri la recomandarea 
terapeutei. Femeia nu s-a lăsat ispitită să dezvăluie scopul 
acestui lucru, convorbirea încheindu-se în punctul respectiv. 

După aceea, Thâra a hotărât să meargă la comisariatul 
poliţiei, cu speranţa că va reuși să vadă ce fotografii îi fuseseră 
arătate puștiului care împărțea pliante și care-l indicase pe 
Markus drept bărbatul care fusese acasă la Alda în noaptea 
crimei. Th6ra spera că poliţia avea să-i pună la dispoziţie și lista 


196 


cu convorbirile telefonice dintre Alda și Markus în aceeași 
noapte. 
e 

— Asta-i o glumă! a spus Thóra, punând fotografiile jos. 

A pus degetul pe cea de deasupra. 

— Din câte văd, asta-i o femeie și, cu toate că nu pot băga 
mâna-n foc, se pare că cel puţin doi dintre oamenii ăștia au 
peste nouăzeci de ani, iar unul de-abia a trecut de adolescenţă. 

Stefân a așezat fotografiile la un loc, după care, foarte nervos, 
le-a luat în mână. Pe măsură ce se uita la ele, devenea din ce în 
ce mai roșu la faţă. 

— Fotografiile astea au fost alese la întâmplare, mai puţin cea 
a lui Markus, firește. 

A pus teancul jos din nou. 

— lar ăsta-i bărbat, nu femeie, a zis el, arătând spre fotografia 
persoanei al cărei sex nu putea fi determinat cu exactitate. 

— Vreau ca fotografiile astea să fie puse la dispoziţia Curții 
Supreme, a zis Th6ra, stăruitoare. Asta-i bătaie de joc și știți 
prea bine! 

După expresia pe care-o avea Stefân, era clar că abia atunci 
vedea pozele pentru prima oară și că nu era prea încântat de 
alegerea lor. 

— Oricum, problema asta nu mai are nicio importanță, a 
pufnit el. Descrierea pe care-a făcut-o băiatul e suficientă. Pur și 
simplu, punctul pe „i” a fost deja pus, pozele alea nu mai sunt 
de niciun folos. 

Deși n-a zis nimic, Th6ra nu era de acord cu el. Citise 
descrierea făcută de puști și era mai degrabă vagă; în plus, 
fusese făcută la mult timp după ce își împărţise el pliantele în 
zonă. Se îndoia că putuse să-și amintească în detaliu de un om 
care trecuse pe lângă el pe stradă. 

— Aveţi lista cu apelurile telefonice? a întrebat ea. 

— O parte din ea, a zis Stefân, fără să-i dea nicicum de înţeles 
c-ar fi intenţionat să i-o dea și ei. 

Și-a îndreptat spatele și și-a împreunat mâinile la piept. 

— Markus e vinovat, a spus el după ce a considerat că 
adoptase o mină destul de gravă. Vă garantez! 

Thóra i-a zâmbit. 

— Nu mă îndoiesc că sunteţi convins de asta, dar nu pot să fiu 
de acord cu dumneavoastră. 


197 


Apoi zâmbetul i-a dispărut de pe chip. 

— Aţi aflat de unde provine botoxul? Oricum, e clar că Markus 
nu umblă de colo-colo cu botox după el. 

Stefân și-a desfăcut braţele. 

— Incă facem cercetări. In momentul de faţă nu ne rămâne 
decât să presupunem că substanţa exista deja în casă, de 
vreme ce victima a fost asistentă calificată. Dar, așa cum am 
spus, încă investigăm problema asta. 

— Mai bine mă întrebaţi direct pe mine ce meserie a avut, ca 
să vă scutesc de timpul pe care l-aţi pierdut ca să aflaţi asta, a 
zis Thâra, pe un ton sarcastic, după care a adăugat: Unul dintre 
doctorii de la cabinetul unde a lucrat Alda mi-a spus că nici 
măcar nu i-aţi contactat ca să cereţi informaţii despre 
medicament. Mi-au spus că Alda nu avea voie să facă uz de el în 
afara cabinetului. 

A pocnit din limbă. 

— O să cercetez asta mai încolo. Reputația dumneavoastră o 
să aibă de suferit dacă vă concentrați atât de mult asupra unui 
singur bărbat și închideţi ochii la celelalte posibilităţi. 

— Nu închidem ochii faţă de nimeni și faţă de nimic, a pus 
Stefân, îmbufnat. Doar că suntem o mână de oameni și nu 
putem să le facem pe toate într-o secundă. Doctorii vor veni mai 
târziu la secție pentru declaraţii. 

l-a zâmbit cu răceală. 

— Așa că azi o să ne ocupăm și de problema asta, doar că 
puțin mai încolo. Dar mai avem o problemă: încă n-am reușit să 
găsim nici măcar un suflet de om care să-l fi văzut pe clientul 
dumneavoastră îndreptându-se spre ieșirea de est la ora la care 
pretinde el c-a făcut asta. Nu căutăm neapărat ceva care să 
dovedească faptul că Markus e vinovat. Cu toate că, personal, 
sunt convins de asta, trebuie să am dovezi sigure. Convingerea 
mea este insuficientă prin ea însăși și, uneori, oamenii se mai și 
înșală - deși mă îndoiesc că lucrul ăsta e valabil în situaţia dată. 

— Aveţi sau nu lista aia? a întrebat Thóra, ţâfnoasă. Aș vrea s- 
o văd înainte să înceapă audierea. 

S-a încruntat. 

— Ori poate nu vreţi să mi-o daţi, pentru că dovedește că 
Markus a vorbit cu Alda, exact așa cum a spus și el? 


— Nu dovedeşte nimic, a spus Stefán, confirmând 
presupunerea Th6rei. Sunteţi liberă s-o luaţi, chiar acum vi se 
face o copie. Nu mă așteptam să veniţi așa de repede. 

— Deci Markus a vorbit cu Alda? a întrebat ea, încercând să-și 
ascundă încântarea din glas. 

Pe chipul lui Stefân nu se putea citi nimic. 

— Nu, a zis el. Nu neapărat. A fost făcut un apel de pe 
telefonul Aldei pe al lui. Dar asta nu înseamnă că Markus a spus 
adevărul. Putea să răspundă oricine la telefon și bănuiesc că ela 
inventat chestia asta ca să aibă un alibi. Nu știm încă cine i-a 
fost complice, dar o să aflăm. Cu alte cuvinte, bănuiesc că 
Markus s-a sunat singur pe mobil de pe telefonul fix aflat în casa 
Aldei. 

— Aţi verificat unde se afla telefonul lui Markus când a primit 
apelul respectiv? a întrebat Thóra, bucuroasă. 

Lucrurile mergeau mult mai bine decât îndrăznise ea să 
spere, în ciuda încercărilor lui Stefân de a minimaliza importanţa 
acelor vești bune și de a face ca totul să fie în avantajul lui. 

— Da, a spus Stefán, cu reţinere. Telefonul se afla în afara 
localităţii Hella. 

Și-a dres glasul: 

— Dar, așa cum v-am zis, asta nu înseamnă nimic. Orice prost 
știe că poţi depista locaţia unui telefon mobil. Markus și-ar fi 
făcut un mare deserviciu dacă ar fi răspuns la propriul mobil din 
casa Aldei. De asta a rugat pe cineva să răspundă la telefon în 
locul lui, fără ca partea implicată să fi știut neapărat că el avea 
intenţii criminale. 

— Nu-mi vine să cred, a răspuns ea. Fotografia lui Markus a 
apărut în toate ziarele și toată lumea știe că e suspect de crimă. 
Chiar credeți că dacă cineva a acceptat să răspundă la telefonul 
lui, fără să știe nimic de complotul grandios pe care-l punea la 
cale, persoana respectivă n-ar fi sunat la poliţie? 

— Tocmai v-am spus că ipoteticul complice s-ar putea să nu fi 
luat parte la complot. Dacă a luat parte, atunci sigur n-ar face 
nimic de genul ăsta, nimic care să atragă atenţia asupra lui, a 
zis Stefân numaidecât. Poate că Markus l-a plătit să facă asta, 
iar acum el e prea speriat ca să raporteze întâmplarea, 
gândindu-se c-ar putea fi luat drept complice. 

— Dacă aveţi de gând să folosiţi argumentul ăsta în tribunal, 
ar fi bine să-l găsiţi pe complicele ăsta misterios. Știţi la fel de 


199 


bine ca mine că e ușor să vii cu teorii, dar că, fără dovezi, sunt 
toate egale cu zero. 

Convingerea lui Stefân că Markus era vinovat începea s-o 
scoată pe Thâra din sărite. Nu era un semn bun, pentru că asta 
însemna că, până una, alta, toate celelalte posibilități erau 
excluse. Oricum, n-avea timp să se certe cu el din cauza asta. 

— Cum merge treaba cu identificarea bărbaţilor din pivniță? a 
întrebat ea. Bănuiesc că aţi luat deja legătura cu autorităţile 
britanice. 

— Încă n-am reușit să-i identificăm, a răspuns Stefân, fără să 
zică nimic cu privire la cea de-a doua afirmaţie a ei. Insă avem 
câteva indicii promițătoare. Dar nu pot să vă spun nimic mai 
mult acum. 

— Cum se procedează în situaţiile astea? a întrebat Thâra, din 
pură curiozitate - ajunsese să-l cunoască destul de bine pe 
Stefân, cât să știe că nu avea să cedeze dacă-l bătea la cap cu 
întrebări despre indicii. Interpolul are cumva vreo listă cu 
oamenii care au dispărut fără urmă? 

— Am luat legătura și cu Interpolul, printre altele, a răspuns 
Stefân, foarte prevăzător. 

— Am înțeles că la operaţiunile de salvare din timpul erupției 
au participat mulţi bărbaţi de la Forţele Apărării, a insistat ea. E 
posibil ca bărbaţii omorâţi să fi fost de la bază? 

— Nu, a răspuns el. Am verificat deja, nu se pune problema. 
După cum am spus, sperăm ca chestiunea asta să fie lămurită 
cât mai repede. Până atunci, nu putem să discutăm despre asta. 

Thóra îi înţelegea discreţia; nici ea nu i-ar fi dat lui Stefán mai 
multe informaţii despre propria muncă decât era necesar. 

— Că tot veni vorba de ţări străine, a zis ea, ați primit vreo 
veste de la laboratorul unde au fost trimise spre analizare cutia 
de carton și capul? 

judecând după chipul lui Stefán, rezultatele analizelor 
veniseră și nu erau pe placul lui. A recunoscut asta, dar cu 
reținere. 

— Și? a întrebat Thâra. Ce s-a constatat? 

— Pe cutie erau o mulţime de amprente vechi, a zis Stefân. 
Majoritatea ale unor indivizi necunoscuţi, de vreme ce o cutie ca 
asta poate fi cărată din loc în loc. 

Și-a dres glasul: 


200 


— Toate amprentele au fost comparate cu ale lui Markus și 
ale Aldei și s-a dovedit că amândoi au atins cutia în aceeași 
perioadă. 

Thóra a zâmbit larg. 

— Sunt convinsă că vă dați seama că chestia asta confirmă 
întocmai spusele lui Markus. 

— Prezenţa amprentelor Aldei pe cutie nu înseamnă neapărat 
c-a pus mâna pe ea cât s-a aflat capul acolo. Poate că, pur și 
simplu, i-a împrumutat cutia lui Markus, pentru că-i trebuia la 
ceva. 

— Și poate că, până la urmă, luna nu e decât o bucată de 
caşcaval, a spus Th6ra, încă bucuroasă de ultima veste. Ei bine, 
a continuat ea, împingându-și scaunul în spate, sper ca, de 
acum încolo, informaţiile să ajungă la mine mai ușor. Nu e prea 
plăcut să aștept să se emită un ordin judecătoresc, ca să 
primesc tot ceea ce-ar trebui să primesc. 

Judecătorul de la tribunal făcuse observaţii poliţiei pentru că 
nu-i înmânase Thórei toate dosarele referitoare la caz, iar Thorei 
i-a făcut plăcere să-i reamintească lui Stefân acest lucru. 

— Sigur nu mai trebuie să primesc nimic în afară de ce-am 
primit ieri? a întrebat ea. 

— Sigur, a răspuns Stefán, țâfnos. Atât am avut, atât v-am 
dat. 

— A, să vorbiţi și cu colegii Aldei de la urgenţe, am vazut că 
nu le-aţi luat nicio declaraţie. Știu că aveţi multe pe cap, a zis 
Thóra, ridicându-se. Dar cred că s-a petrecut ceva acolo care s- 
ar putea să aibă legătură cu cazul. 

În acel moment, în birou și-a făcut apariţia o secretară care 
ținea în mână niște hârtii pe care i le-a dat lui Stefán. El a așezat 
originalele în ordine și i-a dat Thórei copiile. 

— Ăsta-i raportul cu apelurile făcute către și de pe telefonul 
lui Markus, precum și de pe mobilul și telefonul fix al Aldei. Am 
încercuit apelurile din intervalul care ne interesează, adică din 
seara de duminică, opt iulie. 

Th6ra s-a așezat din nou și s-a uitat peste foile fotocopiate. 

— Uite apelul Aldei către Markus, a spus ea, după care a 
frunzărit foile care cuprindeau informaţii despre apelurile 
primite și date de Markus. Și uite chiar aici același apel primit de 
Markus pe mobil, a zis ea, neputând să-și stăpânească 


201 


zâmbetul. Și uite încă un apel pe care l-a primit pe la aceeași 
oră, a continuat ea, veselă. De ăsta nu mi-aţi zis nimic! 

Și-a luat ochii de pe hârtii și s-a uitat fix la Stefán. 

— Știţi ce-nseamnă asta, nu? a spus ea. 

— Poate că da, dacă am ști și cine l-a sunat, a spus Stefán, 
fără nicio urmă de încântare pe chip. După cum vedeţi, e un 
număr necunoscut. Poate că e un număr privat ori poate că e un 
apel făcut de pe un sistem străin de telefonie mobilă, care nu a 
semnat nicio înţelegere pentru afișarea numerelor în Islanda. 
Am putea să facem niște cercetări, dar durează. 

Și-a îndreptat spatele, așezându-se mai bine în scaun. 

— Deși nu știm cine a sunat, presupunem că e vorba de 
complicele despre care v-am vorbit mai devreme. 

— Ce porcărie! a spus Thóra, de data asta foarte iritată. 

Dacă ar fi putut descoperi cine era acea a doua persoană care 
îl sunase pe Markus și dacă persoana în cauză ar fi putut 
confirma că Markus însuși îi răspunsese la telefon, ar fi avut un 
alibi impecabil. 

— L-aţi întrebat cumva pe clientul meu dacă-și mai amintește 
cine l-a sunat? 

— Da, chiar l-am întrebat, a spus Stefân. Asta am făcut prima 
oară după ce am văzut apelul. Am sunat la închisoarea Litla- 
Hraun și am vorbit cu Markus. Zice că nu-și amintește cine l-a 
sunat, iar asta dă de bănuit. 

— Dar dumneavoastră aţi putea să vă amintiţi cu precizie cine 
v-a sunat acum o săptămână? a întrebat Thóra. Firește că nu! 

Se săturase. 

— De fapt, ar fi dat mai mult de bănuit dacă Markus și-ar fi 
amintit cine l-a sunat în seara cu pricina. 

S-a ridicat. Înainte să iasă din birou, s-a întrebat dacă era 
cazul să-i spună lui Stefân despre raportul autopsiei vecinei lui 
Markus, dar a hotărât să nu facă asta. Având în vedere că el 
întorcea toate lucrurile împotriva lui Markus, era mai bine ca 
Thâra să cerceteze pe cont propriu cu privire la asta înainte ca 
Stefán și colegii lui să intre în posesia raportului. Trebuia să-l 
întâlnească pe Markus mai târziu, dar era puţin probabil ca el să 
știe mai mult ca fratele lui despre Potcoava Doi. 


Capitolul 21 


Vineri, 20 iulie 2007 


— Markus, nu putem să controlăm mereu toate lucrurile, a 
spus Thâra, pe un ton încurajator. Asta nu înseamnă neapărat 
că judecătorii te consideră vinovat; dimpotrivă. Eu cred cu tărie 
că se îndoiesc de logica poliţiei și că m-au luat foarte în serios 
când le-am demonstrat prin nenumărate metode că lucrurile 
sunt în favoarea ta, pe lângă faptul că nu se leagă între ele. 
Sunt sigură că, dacă li s-ar fi cerut să ia o decizie cu privire la 
vinovăția sau nevinovăția ta, acum ai fi liber. Hotărârea lor nu s- 
a bazat pe faptul că poliţia a demonstrat că trebuie să fii închis 
pe durata investigaţiei. Ci pe faptul că e un caz grav: nu se 
întâmplă în fiecare zi să descoperi cinci oameni omorâţi. Și 
faptul că patru dintre ei sunt străini nu ajută prea mult. 

Thóra nu exagera. În timpul audierii, avusese un sentiment 
bun cu privire la caz și fusese sigură că vor câștiga procesul, cu 
atât mai mult cu cât unul dintre judecători se arătase ezitant în 
privința fotografiei bărbatului cu aspect de femeie și întrebase 
dacă era normal ca în selecția respectivă să fie incluse fotografii 
cu persoane de ambele sexe. 

— Ei da, acum mă simt mult mai bine! a spus Markus, pe un 
ton sec. 

S-a uitat la Thóra. Se vedea clar că era mânios. 

— Eu, un om nevinovat, zac aici, după gratii, întrebându-mă 
dacă n-ar fi mai bine să-mi iau un alt avocat. Când te-am 
angajat, nu te-am angajat cu gândul că o să sfârșesc în 
închisoare, ca suspect de crimă. Cu atât mai puţin ca suspect de 
crimă în serie. 

Thóra nu i-a evitat privirea, ci i-a răspuns ferm: 

— Putin îmi pasă că vrei să-ți cauţi un alt avocat. Dacă vrei, 
pot chiar să-ţi recomand câţiva colegi care au o experienţă mai 
bogată ca mine în cazuri penale. Până la urmă, e viaţa ta și tu 
alegi! 


203 


S-a abținut să-i spună că era sigură că faptul că-și va schimba 
avocatul nu va avea nicio relevanţă cu privire la hotărârea Curţii 
Supreme. 

Markus a clătinat din cap, frecându-și faţa cu mâinile, 
tulburat. Era evident că se așteptase să fie eliberat. 

— De fapt, nu m-au închis pentru mult, a zis el, domolindu-se. 
Sunt sigur că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Doar că eu uit de 
asta; simt că o iau razna. Nu vreau un alt avocat. 

Apoi și-a dus mâinile la barbă. 

— Ce-a zis fiul meu? a întrebat el, agitat. 

— E îngrozit, normal, dar se pare că e un puști deștept, așa că 
nu trebuie să-ți faci prea multe griji pentru el. A înţeles totul și i- 
am explicat clar că o să fii închis numai pe durata investigaţiilor. 
l-am spus că nu ești condamnat la închisoare. E bine, stai 
liniștit! 

— Ai putea să-l suni din nou, pentru mine? a întrebat el, iar 
Thóra a dat din cap. De ce nu acceptă apelul ăla ca pe o probă 
validă? a întrebat iar, din senin. Am crezut că e de ajuns să 
demonstrăm că am fost departe de casa Aldei în momentul ăla. 
Ai zis că e evident că, atunci când am primit apelul ăla, eram 
undeva pe drumul dintre Hella și Hvolsvöllur. 

— Poliţia o ţine una și bună că nu aveai telefonul la tine, a 
spus Thâra. Crede c-ai avut un complice care a răspuns la 
telefonul tău, ca să ai un alibi. 

Markus s-a făcut roșu ca sfecla. 

— Dar cum se poate una ca asta? 

— Se agaţă de un fir de pai, a spus Thâra. Imediat după ce te- 
a sunat Alda, te-a mai sunat cineva. Din păcate, numărul n-a 
fost afișat, așa că o să dureze ceva până când o să descoperim 
cine e, asta dac-o să descoperim. Stefán mi-a zis că nu-ți 
amintești cine te-a sunat. Așa e? 

— Da, a spus Markus. Dar nu știu cu ce-ar putea schimba asta 
lucrurile. Nu e de ajuns că m-a sunat Alda? 

— Ar schimba foarte mult lucrurile, a zis Thâra. Dacă am 
putea dovedi că tu însuţi ai răspuns la telefon, ar fi limpede că 
tu conduceai mașina în drum spre casa de vară, iar nu 
complicele ăsta imaginar. 

— Am înţeles, a spus Markus, de data asta frecându-și pielea 
din jurul ochilor. 

Apoi a închis ochii. 


204 


— Dar nu pot, pur și simplu, nu pot să-mi amintesc. La dracu' 
- a trecut o săptămână de-atunci! 

— Străduiește-te cât poţi de mult, a spus Thóra. Gândește-te 
cine te sună în mod normal și o să iau legătura cu oamenii ăștia. 
Așa vom mai neutraliza unele dintre dovezile poliţiei. 

Thóra a tăcut o clipă. 

— Ne-ar ajuta dacă am reuși să găsim persoana în cauză cât 
ești încă închis aici. Nimeni n-ar mai putea spune, atunci, că ai 
influenţat un martor. 

— O să încerc să-mi amintesc, a spus Markus. De exemplu, s- 
ar putea să mă fi sunat frate-meu, Leifur, dar, din câte știu eu, 
el nu are număr privat. Dar îmi amintesc că am vorbit cu el 
cândva în timpul acelei zile. Știind că veneam în Insule, m-a 
rugat să trec și pe la el. 

— Firește, ar fi bine să fi fost el, a spus Thóra. Dar ar fi chiar 
mai bine să te fi sunat cineva cu care nu ai o legătură așa 
strânsă. 

N-a putut să-i spună acest lucru mai direct de atât. 

— Markus, a spus ea, pe un ton înţelegător, sper că înţelegi că 
nu e de joacă cu cazul ăsta. 

N-a așteptat să-i răspundă, ci a continuat: 

— Cred că e foarte probabil ca acei patru bărbaţi din pivniţă 
să fi avut legătură cu tatăl tău. Nu zic neapărat că el i-a omorât, 
ci doar că e implicat în cazul ăsta. Mi-e greu să cred că nu e așa. 

A văzut că Markus se pregătea să protesteze, așa că a ridicat 
mâna, oprindu-l. 

— Gândește-te puţin, cadavrele au fost puse în casa ta exact 
când tatăl tău se lupta să-și salveze familia. Trebuie să fi existat 
și ascunzișuri mai bune în Insule, dacă tatăl tău n-a fost implicat 
în asta cu nimic. M-am gândit că e posibil să fi ascuns cadavrele 
chiar ca pe un serviciu făcut unuia dintre prietenii lui. Poate lui 
Dadi, poate tatălui Aldei ori lui Kjartan. Cu toate că e limpede că 
Alda a fost implicată și ea în treaba asta, e imposibil să-i fi 
omorât ea pe bărbaţii ăia. 

— Nu i-a omorât tata, a zis Markus, însă pe un ton mai puţin 
convingător decât îi stătea în fire. Pur și simplu, nu-l văd în stare 
de una ca asta! 

— Poate că nici n-a fost, a spus Th6ra. Dar a știut de lucrul 
ăsta. Nu se poate altfel! 


A tras aer adânc în piept și a cuprins cu un gest îngusta 
cameră de așteptare a închisorii în care se aflau. 

— Doar n-o să faci închisoare din grijă pentru tatăl tău! Eu îţi 
propun să iau legătura cu mama ta și să facem cumva să mă 
întâlnesc cu el. Poate ne spune ceva, n-ai de unde să știi. 
Uneori, oamenii bolnavi de Alzheimer își amintesc lucruri de 
demult. Chiar dacă vei fi eliberat în câteva zile, problema asta o 
să te urmărească până când o să fie rezolvată. Ori, dacă este 
găsit făptașul, măcar unii oameni nu te vor mai acuza de asta 
până la capătul zilelor. 

Apoi l-a lăsat să se gândească puţin la acele lucruri. 

— Gândește-te la asta. Te sun diseară. 

Markus a ridicat ochii din pământ și a zâmbit. 

— Încă șaizeci și opt de ore și gata! 

— Ştiai că Alda era obsedată de sex? 

Th6ra a schimbat subiectul, fără să știe sigur cum era mai 
bine să-i adreseze întrebarea aceea. 

— De fapt, în computerul ei erau numai chestii pornografice. 

Markus a făcut ochii mari. 

— Nu, nu știam, a spus el. A fost mereu pudică. Oare asta să 
aibă legătură cu serviciul ei? 

— Posibil, a spus Thâra, deși nu știa la ce i-ar fi folosit 
pornografia în munca ei de la urgente sau de la cabinet. 

A scos fotografiile pe care i le dăduse Dis și i le-a arătat. 

— Recunoști cumva tatuajul ăsta? 

Markus s-a uitat atent la fotografie. 

— Nu, a răspuns. E prima oară când îl văd. Cine și-ar face un 
tatuaj atât de idiot? a întrebat el, dându-i foaia înapoi. 

— Sinceră să fiu, nu știu, a spus ea, înmânându-i fotografia cu 
tânărul, care fusese și ea în biroul Aldei. Dar pe bărbatul ăsta îl 
recunoști? 

Markus a fost în mod evident surprins când a văzut fotografia, 
dar a tăcut, dând, pur și simplu, din cap și returnându-i 
fotografia. 

— Nu l-ai văzut niciodată? a spus Thâra. 

— Nu. La prima vedere, mi-a amintit de un băiat pe care l-am 
cunoscut cu mulți ani în urmă, dar văd că poza a fost făcută 
recent, a spus Markus. Cine e? 

— Habar n-am, a răspuns Thâra. Speram să știi tu. 

A pus foile deoparte. 


206 


— Când te-ai reîntâlnit cu Alda după evacuare? a întrebat ea. 
Mi s-a spus că a învățat o vreme la Colegiul Isafjsrdur, dar cei de 
acolo n-o au în registru. E posibil să fi fost o neînțelegere? 

— Nu, deloc, a răspuns Markus. Alda a plecat în vest și a 
început școala în Ísafjördur după Anul Nou. Apoi, când s-a mutat 
în Reykjavik, cam după un an, s-a transferat la altă școală. 
Atunci am reluat legătura, pentru că și eu am plecat la Colegiul 
Reykjavik, unde s-a transferat ea. 

S-a uitat în gol, făcând socoteli în șoaptă. 

— Pe la începutul lui '74. Pe atunci, eram în primul an de 
studiu. 

— Și Alda în ce an era? 

— La fel ca mine. Eram de aceeași vârstă, iar ea făcuse primul 
semestru în vest. 

— Eu am auzit că Alda s-a înscris la colegiu imediat după 
erupție, a spus Thâra. Că a început școala în mijlocul 
semestrului de iarnă și că, prin urmare, a fost avansată cu un an 
de studiu. Mi se pare cam ciudat - așa s-a întâmplat? 

— Și eu am auzit la fel, a spus Markus. Era cea mai deșteaptă 
din clasa ei, așa că ar fi putut să treacă cu ușurință într-o clasă 
mai mare. 

— Păi, și n-ar fi trebuit să fie cu un an înaintea ta la Colegiul 
Reykjavik? a întrebat Thóra. 

— Ba da, dar poate că a picat examenele în primăvara de 
după erupție, a spus Markus, nerăbdător. 

Era limpede că discuţia aceea i se părea o pierdere de timp. 

— Bine, să trecem la altceva, a zis Thâra. Am înțeles că vineri 
seara, înainte să erupă vulcanul, a avut loc o serată școlară la 
care tu și colegii de clasă v-aţi propus să vă îmbătaţi. |ţi mai 
amintești de asta? 

Markus a dat din cap cu sfială. 

— Chiar dacă pare greu de crezut, atunci am băut alcool 
pentru prima dată în viața mea, a spus el. Majoritatea colegilor 
mei erau deja obișnuiți cu băutura. 

A continuat pe un ton stânjenit: 

— Tata a avut probleme cu băutura, dacă-nţelegi ce vreau să 
spun. Așa că-mi făgăduisem să nu beau niciodată, pentru că nu 
voiam să ajung ca el. 

— O decizie foarte înțeleaptă pentru vârsta pe care o aveai, a 
spus Thora. 


207 


— Nu m-a ţinut mult, a spus Markus, zâmbind cu căinţă. S-a 
dus cam toată lumea la petrecere și nu puteam să lipsesc. 
Atunci m-am îmbătat pentru prima dată în viaţa mea și n-o să 
uit noaptea aia în veci. 

— Îţi mai amintești dacă a venit cineva după Alda sau dacă s- 
a întors singură acasă? a întrebat Thâra. E posibil să se fi dus în 
port? 

Markus s-a uitat la ea, surprins. 

— Sunt sigur că n-a venit nimeni după ea, a spus el. Nu s-a 
îmbătat așa de rău; era mai trează ca toți ceilalți. După mine 
însă a venit tata. A fost groaznic. Normal că n-a fost prea 
încântat de situaţie. Cât despre Alda, nu știu dacă s-a dus în 
port în noaptea aia. Mă îndoiesc însă. De ce întrebi? 

— Am aflat că în noaptea aia s-a întâmplat ceva pe chei. A 
doua zi de dimineaţă, debarcaderul era plin de sânge, iar asta 
mă face să mă întreb dacă chestia asta are vreo legătură cu 
cadavrele din pivniţă. M-am gândit până și la faptul că poate 
Alda s-a nimerit prin port când s-a petrecut totul și că atunci a 
luat capul. 

Markus s-a uitat la ea, cu un aer indiferent. 

— Și apoi ce? L-a păstrat până luni seara, când a vorbit cu 
mine despre cutie? Erupția a început luni noaptea și asta 
înseamnă că trebuie să fi ţinut capul vreo două zile. 

— Dar cutia mirosea a ceva? a întrebat Thâra, însă Markus a 
clătinat din cap. Îţi mai amintești cumva dacă Alda s-a simţit rău 
ori dacă s-a purtat ciudat în week-end-ul cu serata sau în lunea 
următoare? Sunt destul de sigură că a păţit ceva în noaptea în 
care s-a organizat serata și am senzaţia că are legătură cu 
cadavrele și cu capul. 

Apoi i-a spus de jurnal. 

— De fapt, în week-end-ul ăla n-am văzut-o deloc, a spus 
Markus. A fost bolnavă și n-a ieșit din casă. Nici la școală n-a 
venit luni, așa că am fost surprins când m-a sunat și m-a rugat 
să ne vedem în seara aia. Mi-a zis să vin singur. Era foarte 
secretoasă, dar, firește, acum înţeleg de ce, pentru că am văzut 
ce se afla în cutia pe care mi-a dat-o. Îţi recomand să întrebi pe 
altcineva cum s-a purtat Alda în week-end, pentru că eu n-am 
văzut-o. 

Thóra a dat din cap. 


208 


— Dar de noaptea în care Aldei i-a fost tuns părul, în sala de 
sport, îţi mai amintești? a întrebat ea. Nu cred că are vreo 
legătură cu cazul, dar nu se știe niciodată. 

— Am fost bolnav și, spre fericirea mea, n-am fost acolo, a 
spus Markus, cu înverșunare în glas. Mi-aș fi ieșit rău din fire! A 
fost groaznic, iar profesorii n-au avut nici cea mai mică bănuială 
cu privire la vinovat. N-au mai găsit nici măcar părul. 

— Ştii cine a făcut asta? a întrebat Th6ra. 

— Din păcate, nu. Sau din fericire pentru el - că l-aș fi făcut să 
plătească cu vârf și-ndesat. 

— Eşti sigur că a fost o persoană de sex masculin? a spus ea. 
Mie mi se pare mai degrabă o faptă demnă de o fată geloasă. 

Markus s-a uitat la ea, șocat. La asta nu se gândise. 

— Efectiv, am presupus c-a fost vorba de un băiat. II bănuiam 
pe unul Stefân, care se cam îndrăgostise de Alda, dar el a negat 
total c-ar fi făcut așa ceva și l-am crezut. Părea foarte sincer. 

Th6ra și-a adus aminte de însemnarea din jurnalul Aldei, cea 
în care scrisese că se sărutase cu „Stebbi”, o prescurtare de la 
„Stefân”. A presupus că era vorba de același băiat. 

— Cine ar mai fi putut face asta? 

— Nu știu. Alda se înțelegea bine cu toată lumea și nu-mi 
amintesc să fi existat cineva care să n-o sufere. Oricum, eu am 
făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să aflu cine a fost de vină. 
Când am auzit că sala de sport rămăsese descuiată peste 
noapte, am renunţat. Putea fi mâna oricărui om din Insule, cu 
toate că numai câţiva ar fi fost în stare de un lucru atât de 
groaznic. 

N-avea rost să dezbată problema mai departe. Singurul lucru 
pe care reușise Thora să-l facă, aducând vorba despre părul 
Aldei, fusese să-l enerveze pe Markus. 

— Dar despre vecinii tăi de dinaintea erupției ce știi? 
Valgerdur și Dadi, care au locuit în casa vecină? a întrebat ea. 
Erau porecliți Dadi Potcoavă și Potcoava Doi. Crezi că au vreo 
legătură cu cadavrele din pivniţă? 

Markus s-a uitat la ea, cu un aer categoric. 

— Absolut, a spus el. Dacă bărbaţii din pivniţă au murit cumva 
de plictiseală! 

e 

În drum spre oraș, după ce plecase de la Litla-Hraun, Thóra a 

sunat la Colegiul Reykjavik și, spre surprinderea ei, i-a răspuns 


209 


cineva. Omul a oftat când Thâra i-a spus cu ce se ocupa, dara 
promis să caute informaţiile pe care i le-a solicitat ea. Din 
păcate, avea să dureze ceva, i-a zis el, așa că a rugat-o să-l 
sune din nou peste cincisprezece minute, ceea ce a și făcut. 

— Am găsit, a zis el, gâfâind. Alda Thorgeirsdâttir a fost luată 
în evidenţă în școala noastră în toamna lui 1973 și a absolvit cu 
onoruri secția de Lingvistică în primăvara lui 1977. 

— Aţi zis c-a venit la dumneavoastră în toamna lui 1973? a 
întrebat Thóra. N-a început școala acolo după Anul Nou? Din 
câte am înțeles, a venit la Colegiul Reykjavik la jumătatea 
semestrului de iarnă, transferându-se de la Colegiul Isafjărdur, 
unde studiase în semestrul anterior. 

Thora s-a gândit că nu merita să-l debusoleze și mai mult pe 
bărbat, spunându-i că Alda ar fi învăţat la Colegiul Isafj5rdur în 
timpul semestrului de primăvară din 1973. Oricum, secretara de 
acolo negase că Alda studiase la ei în iarna aceea. 

— N-avem niciun act de transfer de la Liceul Isafjordur, a spus 
bărbatul, iar Thóra l-a auzit răsfoind hârtiile. Sigur a fost luată în 
evidenţă la noi în toamna aceea, numai că n-a venit la școală în 
semestrul respectiv din cauza unor probleme de sănătate. Nu 
scrie ce boală a avut, informaţiile de genul ăsta sunt 
confidenţțiale și sunt ţinute în altă parte. Dar, indiferent de ce 
boală a avut, s-a întors sănătoasă la școală în ianuarie 1974. 

Th6ra i-a mulţumit bărbatului și și-a luat la revedere. Era clar 
că Alda nu fusese la niciun colegiu din vest. Totul era o invenţie. 
Cea mai bună concluzie la care a putut ajunge Thâra a fost că 
Alda fusese internată într-un spital de boli mintale, având o 
problemă delicată. Pe vremea aceea, era rușinos să ai o boală 
mintală. Era un subiect tabu. Thórei i s-a părut plauzibil ca 
problema Aldei, indiferent care-ar fi fost ea, să fi avut legătură 
cu cutia pe care i-o dăduse lui Markus. Niciun copil nu putea 
rămâne întreg la minte dacă trebuia să trăiască cu grija unui cap 
retezat. 


Capitolul 22 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Pe când stătea rezemată de balustrada vasului, la bordul 
feribotului HerjSlfur, Thórei i-a sunat mobilul. Pentru că vremea 
avea să fie urâtă a doua zi și ea nu avea decât o noapte de 
petrecut în Insule, hotărâse să iasă în larg. Plecase în călătorie 
cu gândul să se informeze despre cele două Potcoave, Valgerdur 
și Dadi, precum și să vorbească cu mama lui Markus și poate 
chiar și cu tatăl lui, acesta fiind principalul scop al călătoriei. 
Bella se întinsese în pat în cabină; fusese recrutată s-o 
însoțească pe Thóra. 

Era Matthew, o suna din Germania. Vasul naviga încet, 
departe de transmiţătorii de pe insula principală și legătura 
telefonică era slabă. 

— Dar unde ești? a întrebat el, cu o voce de parcă ar fi vorbit 
dintr-un butoi. 

— Sunt pe mare, s-ar putea să se întrerupă, a spus Thâra. Mă 
duc în Insulele Westmann, pentru cazul acela la care lucrez. 

— Sper că nu e tot cazul ăla cu cadavrele și cu capul din 
pivniţă! a spus Matthew, dar, din cauza unui bârâit, n-a putut să 
audă răspunsul ei, așa că a trecut direct la subiect. Ce-ai zice 
dacă aș veni pe-acolo săptămâna viitoare? a întrebat el. 

— Da, vino, ar fi grozav! a zis Thóra, vorbind serios. Vii cu 
vreo problemă de muncă sau doar așa, în vizită? 

A încercat să ascundă faptul că era nerăbdătoare să afle dacă 
luase deja o decizie. 

— Vin pentru un interviu, a răspuns el. Vor să-mi arate 
birourile și să mă prezinte consiliului director. Dup-aia trebuie să 
iau o decizie, deși cam știu deja care e. 

— Și? a întrebat Thâra. Ce ai de gând să faci? 

— Eu... dacă... deci... 

Legătura s-a întrerupt. Thâra a fost pe punctul de a o lua la 
fugă către pupa vasului, să prindă o zonă cu semnal și să afle ce 
hotărâse Matthew, dar apoi a renunţat. Feribotul avea să iasă 
din nou din zona cu semnal înainte ca ea să apuce să selecteze 


211 


numărul din agendă. A oftat și și-a îndesat mobilul înapoi în 
geantă. 
e 

— E posibil să încurci casele astea două între ele? a întrebat 
Thora. 

Se afla la situl arheologic, în Pompeii din Nord, și, cu mâinile 
în șolduri, se uita la casa în care copilărise Markus și la cea în 
care locuiseră Valgerdur și Dadi. 

— Nu, a zis Bella, căscând. Nu seamănă deloc! Plus că aia e 
aproape o ruină. 

A făcut un semn înspre casa vecinilor. Bella nu exagera: 
acoperișul se prăbușise sub greutatea cenușii, iar unul dintre 
pereţii exteriori aducea cu Turnul din Pisa. 

— Gândește-te că ești în toiul unei erupții vulcanice și că 
proprietatea n-a fost încă distrusă, a spus Thóra. Ai putea să le 
confunzi? 

Bella i-a aruncat o privire dispreţuitoare. 

— Dar nu vezi că una are două etaje, iar cealaltă, doar unul? a 
spus ea. N-ai cum să le confunzi. 

A arătat înspre casa care se învecina pe partea cealaltă cu 
casa lui Markus. 

— Nici măcar casa asta nu poate fi confundată cu aia în care 
au fost puse cadavrele. 

Apoi s-a întors, analizând toate casele scoase la suprafață. 

— Casa în care au fost puse cadavrele e singura cu două etaje 
de pe toată strada asta. 

Thâra s-a uitat înspre ambele capete ale străzii. Secretara 
avea dreptate: singura casă care se deosebea de celelalte era 
cea a lui Markus. Era evident că trupurile neînsufleţite nu 
fuseseră puse acolo din greșeală. 

— Bine măcar că știm asta, a spus Thâra, căzând pe gânduri. 
Trebuie neapărat să intru acolo, a spus ea, arătând înspre casa 
unde locuise cuplul nepopular, Dadi Potcoavă și Valgerdur 
Potcoava Doi. 

Când a văzut expresia de pe chipul Bellei, a simţit că trebuie 
să se justifice. 

— Oamenii care au locuit aici au legătură cu acest caz, deși 
nu știu încă în ce fel. 

— Hm, a făcut Bella. Eu nu intru acolo. Nu vezi că mai are 
puţin și se prăbușește?! 


Bella s-a apropiat de casă, sărind peste banda care marca 
zona în care oamenii nu aveau voie să pătrundă. 

— Ce rost are să intrăm? Oricum, până acuma cred că au luat 
tot ce era prin ea. 

— Da, așa e, a răspuns Thóra. Dar vreau să arunc o privire 
prin casă. Cine știe peste ce dăm? 

S-a uitat de jur împrejur, deși știa că nu mai era nimeni pe- 
acolo în afară de ele, apoi a procedat la fel ca Bella, sărind peste 
bandă și îndreptându-se spre casă. S-a uitat înăuntru printr-o 
crăpătură de pe suprafaţa scândurilor de lemn așezate în cruce, 
care fuseseră bătute în cuie în dreptul ferestrelor, dar n-a văzut 
nimic, pentru că înăuntru era beznă. A urcat scările până în 
dreptul ușii care era proptită de toc. Bella a urmat-o. 

— N-ai de lucru? a zis secretara, când Thóra a dat să împingă 
ușa ca să poată intra. Tu chiar ai de gând să intri acolo? Nu-mi 
vine să cred! 

S-a uitat în spate, către șanțurile formate în urma săpăturilor, 
sperând că de după movilele negre acoperite cu plasă, ca să 
împiedice cenușa să fie purtată de vânt în partea cea nouă a 
orașului, se va ivi o brigadă de poliţie care să le oprească. 

— Casa asta nu e marcată la fel ca a lui Markus, a pufnit 
Thóra, cu respiraţia întretăiată. N-ar trebui să intru, dar poliția n- 
a pus niciun avertisment cum că ar fi interzis accesul. 

— Dar de semnul ăla ce zici? Scrie că e interzis accesul 
persoanelor neautorizate, a zis Bella, evident șocată. Eu 
credeam că avocaţii n-au voie să încalce legea. 

— Astea nu-s legi, sunt indicaţii, a zis Th6ra, urnind ușa puţin 
mai mult. Și legile, prin natura lor, nu trebuie încălcate. Nici de 
avocați, nici de altcineva. De asta avem legi. 

Bella a pufnit și a renunţat să-i mai pună vreo întrebare 
Th6rei. In cele din urmă, s-a domolit și a hotărât s-o ajute. 
Unindu-și forțele, cele două femei au reușit să dea ușa destul de 
mult la o parte, astfel încât Thâra să se strecoare înăuntru. 

— Dacă o să cadă ceva peste tine, să ţipi, a strigat Bella prin 
deschizătură, după ce a intrat Thóra în casă. Ca să plec după 
ajutor! 

Odată intrată în casă, Thóra a avut același sentiment apăsător 
ca în dimineaţa aceea fatală când Markus descoperise 
cadavrele. Mirosul cenușii era înecăcios și tot mai puternic pe 
măsură ce pătrundea mai adânc în casă. Câteva raze de lumină 


213 


răzbăteau printre scândurile de lemn de la ferestre, care nu 
erau așezate în linie. Lumina răzbătea și de sus, unde, în câteva 
locuri, Thóra a putut vedea până și grinzile casei, precum și 
acoperișul prăbușit prin care-și făceau loc razele soarelui. A 
trecut din hol, printr-o nișă îngustă, în celelalte camere și s-a 
îndreptat spre cea care părea a fi camera de zi. Aici era mult 
mai întuneric, pentru că acoperișul era intact, dar nu conta prea 
mult, deoarece în cameră nu era mai nimic, în afară de o sticlă 
de cola și de o folie de plastic în care fusese un sandvici, ambele 
fiind, probabil, lăsate acolo recent. Pe pereţi erau câteva urme 
de tapet care, în mare, fusese decojit, dând la iveală un strat 
murdar și pătat de mortar. Două lămpi de perete atârnau încă la 
locurile lor, dar întoarse invers. 

Camerele celelalte erau și ele cam la fel. Toate obiectele 
detașabile fuseseră îndepărtate. Probabil că Dadi recuperase 
majoritatea lucrurilor, iar arheologul, Hjörtur, venise și curăţase 
locul ceva mai bine decât cu treizeci de ani în urmă. Casa era 
mică și, inspectând-o, Thâra a înţeles destul de clar că Dadi și 
Valgerdur nu avuseseră prea mulți bani. Baia, acoperită cu plăci 
de ceramică sparte, era cam cât un șifonier de mică. Cum nu 
locuise nimeni în afară de ei doi în casă, nu le trebuise mai mult 
spaţiu, ca să-și ducă traiul confortabil. Când a ajuns în camera 
de lângă dormitorul principal, Thâra a făcut ochii mari. În mod 
evident, în încăperea aceea stătuse un copil. Tapetul decojit de 
pe pereţi avea desene cu ursuleţi. Lustra spartă de pe tavan 
avea forma unui balon cu aer cald. Cum cuplul nu avusese copii, 
aceste lucruri i s-au părut ciudate Thorei. Într-un colţ al camerei 
se aflau o grămadă de nimicuri care fuseseră strânse laolaltă și 
în mijlocul cărora se vedea o mână de păpușă. Când Thâra a 
lovit mormanul cu piciorul, brațul s-a rostogolit pe dușumea. A 
căutat cu piciorul prin grămadă, ca să vadă dacă avea să mai 
dea peste ceva interesant, dar n-a mai găsit nimic. Nu mai 
exista nicio altă parte din păpușă, așa că, probabil, braţul în sine 
nu-i atrăsese atenţia arheologului. 

Th6ra a răsuflat ușurată după ce a ieșit afară din casă. 

— Am o treabă pentru tine, Bella, a zis ea, în timp ce-și 
trăgeau amândouă sufletul, obosite de efortul cu care puseseră 
ușa la loc. Află dacă oamenii care au locuit aici au avut vreun 
copil care a murit ori dacă au cumpărat casa de la cineva care a 
avut copii. 


214 


— Și cum naiba vrei să fac asta? a spus Bella, gâfâind. 

— Te descurci tu. Poate te ajută oamenii de la arhivă. 

— Nu cred că e deschis, a spus Bella, cu o evidentă ușurare în 
glas. În caz c-ai uitat, azi e sâmbătă, a adăugat ea, pe un ton 
triumfător. 

— Probabil că biblioteca e deschisă; și e în aceeași clădire, a 
răspuns Thâra, care nu avea de gând s-o lase pe Bella să scape 
cu una, cu două. Sunt sigură că reușești tu să convingi pe 
cineva să te lase să intri la arhivă, mai ales dacă spui că te-a 
trimis Leifur. Fii insistentă, dar nu nepoliticoasă. 

După privirea surprinsă a secretarei, era evident că nu-și 
făcea probleme că Thâra o considera insistentă sau 
nepoliticoasă; și că, dimpotrivă, i-ar fi fost greu să nu fie 
insistentă și nepoliticoasă la un loc. 

— Te descurci tu, a repetat Thâra, pe un ton optimist, cu 
toate că știa că era puţin probabil să se descurce. 

Se părea că Matthew nu avea să mai sune înapoi, iar Thâra 
era sătulă de așteptat. Se surprinsese deja de două ori uitându- 
se la ecranul telefonului, ca să vadă dacă o sunase sau dacă 
avea semnal. Poate că încercase s-o sune mai înainte, pe 
parcursul călătoriei cu feribotul, dar nu reușise și se hotărâse să 
încerce mai târziu. Cea mai ușoară modalitate ca să afle asta 
era, desigur, să-l sune ea, dar Thóra se temea că, sunându-l ea 
prima, va părea prea nerăbdătoare să audă care era decizia lui, 
iar el ar fi putut interpreta lucrurile greșit, crezând că de-abia 
aștepta să se mute în Islanda. O irita că el ar fi putut să 
gândească așa, pentru că, de obicei, ea spunea lucrurilor pe 
nume. Problema era că nu știa sigur ce simțea cu privire la 
mutarea lui. Își dorea să vină, dar, pe de altă parte, nu voia să-și 
ia niciun angajament faţă de el. Prietena ei cea mai bună se 
cuplase cu un străin și se îndepărtase foarte repede de cercul ei 
de prieteni, pentru că lor nu le plăcea să vorbească în engleză 
când se adunau cu toţii laolaltă. Ce-i drept, trecuseră ani de 
atunci, iar Th6ra și-a amintit că, oricum, acum lua foarte rar 
legătura cu prietenele ei de altădată. Cele mai multe aveau de 
lucru până peste cap, la fel ca Thóra, și nu le mai rămânea prea 
mult timp liber ca să iasă la o cafea și, cu atât mai puţin, la un 
pahar de vin. 

A luat mobilul și l-a sunat. Era problema lui dacă o credea 
disperată. Nervoasă, a închis când vocea unei nemţoaice i-a 


215 


spus că abonatul nu era în raza de acoperire ori avea telefonul 
închis. Poate că și Matthew era pe mare ori poate că era ocupat 
cu munca și-și oprise telefonul. Nu era genul care să-și piardă 
vremea pălăvrăgind la telefon cu prietenii și familia, spre 
deosebire de Thóra, care primea cel puţin zece asemenea 
telefoane pe zi, în special de la copii. În timp ce se frământa cu 
aceste gânduri, a sunat telefonul. A zâmbit cu gura până la 
urechi. 

— Bună, mami, a zis Gylfi. Ne-ai găsit cazare pentru festival? 

Th6ra și-a dat ochii peste cap. Băiatul nu se lăsa păgubaș cu 
una, cu două. 

— Nu, dragul meu. Acum am altele pe cap. 

— Of... 

A scos un oftat zgomotos și clar. 

— Eu și Sigga vrem tare mult să venim. 

— Incă nu e totul pierdut, dragul mamei, a spus Thâra. De 
bine, de rău, până acum nu mi-a zis nimeni că nu are locuri de 
cazare. 

Bineînţeles, asta pentru că nu mai întrebase pe nicăieri de 
cazare de când o rugase Gylfi. 

— Mai încearcă, a zis Gylfi. O să fie grozav! Vine toată gaşca, 
să știi. 

— Cu cortul? a întrebat Thâra, care nu-și putea imagina că 
prietenii lui Gylfi puteau să se împace cu ideea de a sta la cort. 

— Vezi să nu, a răspuns el. Au închiriat garaje. Poate ne faci și 
nouă rost de unul! Să vezi ce-o să ne mai distrăm! 

Cum să nu, s-a gândit Thâra. | se părea că un week-end 
petrecut la grămadă, printre anvelope și vechituri, putea fi 
numit oricum, numai distractiv nu. 

— Mai bine nu, a zis Thora. Ai uitat că ai un copil mic care se 
poate răni oricând? In plus, eu am trecut de prima tinereţe și n- 
am nicio poftă să stau nespălată sau să n-am unde să-mi fac o 
cafea. Furtunuri și bormașini îmi trebuie mie acum! 

Și-a luat la revedere după ce a întrebat ce făcea micuțul Orri; 
dintele de sus nu voia să iasă. Se părea că semăna cu tatăl lui și 
în privinţa asta, precum și în altele; când Gylfi păţise la fel, 
Thóra se gândise chiar să-l roage pe Hannes să opereze gingiile 
copilașului. Se făcuse târziu, așa că rămânea s-o sune pe S6ley 
după ce vorbea cu mama lui Markus. Trebuia să ajungă la ea la 
patru fix și, cu toate că în Insulele Westmann erau puţine străzi, 


216 


ea și Bella reușiseră să se rătăcească în căutarea sitului 
arheologic, deși acesta se afla la poalele vulcanului. 

După ce s-a învârtit în cerc cu mașina vreo zece minute, 
Th6ra a reușit, în sfârșit, să găsească strada și casa cu pricina. 
Acest lucru a fost chiar mai complicat decât căutarea sitului 
Pompeilor de Nord, pentru că n-o mai avusese pe Bella prin 
preajmă, aceasta fiind la bibliotecă, în încercarea de a se 
strecura cumva în arhivă și de a căuta informaţii despre 
Valgerdur și Dadi. Prin urmare, Thâra a întârziat puţin. A parcat 
mașina în faţa casei bătrânei. Și-a netezit cu grijă pantalonii și a 
îndreptat dunga discretă de pe mijlocul lor, apoi și-a aranjat 
bluza și a pornit către ușa de la intrare. Voia să facă impresie 
bună: oamenilor de vârsta părinţilor lui Markus le plăcea ca 
avocaţii să fie prezentabili și, în plus, preferau, desigur, să fie 
bărbaţi. Era important ca Thóra să n-o șocheze pe bătrână de la 
prima întâlnire, prin înfățișarea ei. Așadar, Thâra îmbrăcase cea 
mai bună și mai decentă ţinută din garderobă. 

Thóra a sunat la ușă și a adoptat o poziţie armonioasă, 
așteptând să-i deschidă cineva. A întâmpinat-o Maria, soţia lui 
Leifur. Mirosea vag a alcool, dar nu părea deloc ameţită când s-a 
postat în pragul ușii, îmbrăcată elegant într-o fustă și o cămașă 
marca Burberry. Thâra și-a dat seama că femeia o să remarce 
imediat ţinuta ei inexpresivă. 

— Aţi întârziat, a spus Maria, supărată. 

— Da?! a zis Thóra, luată prin surprindere. Nu mi-am dat 
seama. 

S-a uitat la ceasul de pe perete, apoi la ceasul ei de mână și a 
remarcat că al doilea era în urmă cu șase minute. 

— M-am rătăcit. 

— V-aţi rătăcit? a zis femeia, pe un ton usturător. Aici, în 
Insulele Westmann? 

Maria n-a așteptat să primească un răspuns, ci, în schimb, i-a 
făcut Thórei semn să intre. 

— Klara vă așteaptă, a spus ea, intrând în casă. 

Th6ra a urmat-o cu sfială, sperând că și fundul ei avea să 
arate la fel de bine ca al Mariei când o să aibă cincizeci de ani. 
Nu făcea mișcare decât când avea grijă pe nepotul ei, datorită 
căruia avea niște bicepși impresionanţi. S-a înveselit la gândul 
că măcar la skandenberg ar fi reușit s-o învingă pe femeia 
aceea. 


217 


Soţia lui Leifur s-a oprit în dreptul unei uși glisante, care, 
odată deschisă, a dat la iveală o cameră mare decorată în stil 
vechi, dar splendidă. 

— Poftiţi! Are multe să vă spună. 

Plecând, Maria a adăugat, pe un ton sarcastic: 

— Dar numai dacă știți ce s-o întrebaţi. 


Capitolul 23 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Privirea glacială a bătrânei aducea în mod evident cu cea a 
fiului mai mic, Markus, dar în alte privinţe nu semănau. Avea 
părul grizonant, dar aproape niciun rid pe faţă. Și totuși, pielea 
era singurul lucru care părea tânăr la ea; purta o rochie foarte 
colorată, dreaptă și cu un imprimeu mărunt. Ochii femeii 
oglindeau o privire apoasă, specifică bătrânilor, care nu 
ascundeau neplăcerea Klarei că trebuia să stea acolo și să 
vorbească cu Thora, care, pe un ton politicos, îi adresase deja 
câteva întrebări la care femeia de-abia răspunsese. Klara avea, 
probabil, în jur de optzeci de ani și-și purta vârsta cu graţie, așa 
cum stătea pe canapeaua mare și închisă la culoare, ţinându-și 
spatele drept. Braţele și picioarele canapelei erau împodobite cu 
sculpturi înfățișând labe de leu. Canapeaua i se potrivea Klarei. 
De fapt, Klara se încadra perfect în camera aceea unde pe 
fiecare suprafaţă se aflau numai vaze de cristal. Prin 
comparație, tatăl lui Markus nu părea deloc de-al casei, 
înconjurat de decorul acela auster și de modă veche. Thora l-a 
compătimit. Stătea pe unul dintre scaunele mai moderne din 
cameră, un fotoliu pliant și capitonat, și purta o bluză de trening 
pe sub care avea un tricou, iar peste umeri, o pătură de lână. In 
picioare avea cipici, tot din lână. Leifur, care venise imediat 
după Thora, s-a așezat lângă taică-său. Th6ra nu știa exact ce 
căuta el acolo. Poate că trebuia să facă pe câinele de pază, s-o 
protejeze pe maică-sa și să se asigure că Thóra nu exagera cu 
întrebările. Noaptea trecută, când vorbise cu el, nu-i spusese că 
o să vină și el acolo. 

— Deci nu ţineţi minte să fi fost vreun străin prin zonă atunci? 
a întrebat-o Thóra pe bătrână, după care a adăugat: Probabil că 
patru dintre ei au fost britanici. 

Parfumul puternic al bătrânei o amețea puţin. 

— Nu, nu ţin minte, a spus Klara. Aveam destule pe cap 
acasă, iar în port, unde vin de obicei străinii, nu am fost. 


— Am înțeles, a răspuns Th6ra. lar soțul dumneavoastră n-a 
făcut afaceri cu niciun străin? 

— Nu m-a interesat munca lui, deci chiar nu știu, a spus 
femeia, părând puţin jignită. Era treaba lui ce făcea la muncă, 
eu nu m-am implicat niciodată în problemele lui - așa era 
obiceiul pe vremea aia. 

S-a întors într-o parte, uitându-se la bărbatul ei, care stătea 
jos și se uita liniștit pe fereastră. 

Th6ra a schimbat subiectul și a întrebat-o despre Valgerdur și 
Dadi. Poate că femeia avea să fie mai degajată, dacă vorbeau 
despre altcineva. 

— M-am lovit de numele vecinei dumneavoastră de altădată, 
Valgerdur Bj6lfsd6ttir, în timp ce făceam cercetări despre Alda 
Thorgeirsdâttir. Nu știu care e legătura dintre ele, dar speram 
să-mi spuneţi dumneavoastră. 

— Nu știu nimic despre asta, a spus Klara în grabă, aproape 
înainte ca Thóra să termine întrebarea. 

— Nu știți nimic despre ce? a întrebat Thóra, convinsă că 
Klara ascundea ceva - nici măcar nu se străduise să-și 
amintească ceva. Despre legătura dintre ele? 

Fără să aștepte răspunsul ei, i-a zâmbit milos femeii, 
încercând să-i dea de înţeles că știa că era o poveste lungă. 

— Puținele lucruri pe care le-am auzit despre Valgerdur și 
Dadi duc toate în același punct - se pare că toată lumea e de 
părere că formau un cuplu tare anost. M-ar bucura să aud și 
părerea dumneavoastră despre ei. 

— La ce l-ar putea ajuta asta pe Markus? a întrebat Leifur, 
surprins și evident nervos. Am crezut că scopul acestei 
întrevederi e să aflați lucruri care să-i fie de folos. 

Bătrâna i-a aruncat fiului ei o privire pătrunzătoare. 

— Cred că am și eu gură să vorbesc, a spus ea, pe un ton 
arțăgos. 

S-a întors spre Thóra. 

— Deși sunt de acord cu Leifur, adică nu prea înţeleg ce 
treabă are asta cu Markus, nu e un secret pentru nimeni că 
Valgerdur şi Dadi au fost niște oameni cu precădere 
dezagreabili. Ea era o băgăreață care se bucura de răul celuilalt, 
a spus bătrâna, încruntându-se. Bănuiesc că așa se consola 
pentru propriul ghinion. 


220 


— Dar de ce-a fost ghinionistă? a întrebat Thâra. Am auzit că 
ea a fost asistentă și el, marinar. Există și meserii mai proaste! 

— Nu e vorba de muncă sau de bani. S-au întâlnit când a 
venit Valgerdur la spitalul de aici, să facă practică. Probabil că a 
știut și ea prea bine, chiar înainte de căsătorie, că Dadi iubea 
mai mult sticla decât pe ea, așa că au avut un mariaj bazat pe 
multe probleme și pe puţină iubire. La început, au fost la fel de 
nefericiți ca toți cei de pe aici, dar apoi lucrurile au început să se 
înrăutățească. Mi-a fost milă de ea la început. 

— Și ce s-a schimbat? a întrebat Thora, făcându-i-se și ei milă 
de biata Valgerdur. 

— Mi-a trădat încrederea atât de rău, că n-am putut s-o mai 
iert niciodată, a spus Klara, bosumflându-se. 

— Îmi puteți spune mai multe? a zis Th6ra. Nu vreau să par 
băgăcioasă, însă trebuie să înţeleg ce s-a întâmplat aici, în 
Insule, ca să-l pot ajuta pe Markus. Sunt destul de sigură că cel 
care a dus cadavrele în pivniţă e cineva din zonă. 

La început, Klara s-a uitat la Thóra fără să spună nimic, iar 
apoi a ridicat din sprâncene și a scos un geamăt. 

— Nu văd la ce ar mai conta azi întâmplarea asta măruntă și 
veche. 

Și-a dres glasul: 

— Dar nu văd niciun motiv pentru care să nu v-o povestesc. 

A adoptat o poziţie mai dreaptă. 

— După șase luni în care l-am tot auzit pe Dadi ţipând și pe 
Valgerdur suspinând, am zis să-i vorbesc, să-i întind un umăr pe 
care să plângă, pentru că părea foarte singură. Toate rudele ei 
locuiau în Reykjavik și pe vremea aia oamenii nu aveau tot 
timpul telefoanele la ei, ca să stea de vorbă oriunde și oricând 
cu cine aveau poftă. Am vorbit cu ea personal și i-am spus că nu 
era singura care avea un bărbat posesiv și beţiv, că aproape 
toate femeile treceau prin asta și că putea să apeleze oricând la 
mine, dacă simţea nevoia. 

Klara s-a bătut cu degetul pe nas, cu subiînţeles. 

— Drept mulțumire, ea le-a spus tuturor celor care au avut 
urechi să audă numele celorlalţi bărbaţi abuzivi și ale soțiilor lor, 
pe care le aflase de la mine. 

— Oare era atât de disperată să-și facă prieteni, încât a 
sacrificat prietenia cu dumneavoastră pe altarul popularității? a 


221 


întrebat Thóra, încercând să-și imagineze ce însemna să fii un 
nou-venit într-o comunitate bine închegată. 

— Probabil că da, a spus Klara, îmbufnată. Dar n-am putut s-o 
iert. Doar nu se aștepta să fie primită cu brațele deschise de cei 
de aici. Oricum, după ce am lămurit lucrurile cu oamenii, a 
rămas la fel de singură ca înainte. Foarte neinspirat gestul ei! 

Klara și-a desfăcut mâinile, cu sfială, și le-a așezat pe 
coapsele ei late. 

Thóra s-a gândit că nu o să afle prea multe continuând 
interogatoriul în același fel. 

— Știţi cumva dacă au pierdut vreun copil? a întrebat ea apoi, 
deși știa că, în momentul acela, Bella se străduia din răsputeri 
să afle răspunsul la aceeași întrebare. 

— Nu, a răspuns Klara. N-au avut copii cât au locuit aici. Au 
încercat multă vreme să facă unul, dar degeaba. Valgerdur a 
pierdut sarcina cel puţin de două ori, iar asta a amărât-o și mai 
mult. Firește că, pe vremea aia, nu existau psihiatrii de acum, la 
care oamenii dau fuga plângând. Sunt sigură că încântarea pe 
care o simţea când copiii noștri dădeau greș era cauzată de 
neputinţa ei de a face copii. Era gata oricând să lanseze zvonuri 
despre copiii din zonă, inclusiv despre băieţii mei, care, oricum, 
erau destul de neastâmpărați. 

— În casa lor există o cameră pentru copii, a spus Thóra, 
sperând că nu avea s-o întrebe nimeni de unde știa asta. E 
posibil să fi fost amenajată de oamenii care au stat acolo 
înaintea lui Dadi și a lui Valgerdur? Ştiţi cumva dacă ei au avut 
vreun copil? 

Th6ra s-a gândit iar că poate Bella avea să afle răspunsul și la 
întrebarea aceea. 

— Dadi și Valgerdur au construit casa, așa că n-a stat nimeni 
acolo înaintea lor. Cartierul era cea mai nouă zonă din oraș, deci 
oamenii s-au mutat în casele lor chiar înainte să fie terminate de 
tot, a spus Klara. Am intrat foarte rar în casă la ei, și asta numai 
când n-am avut de ales. 

A ridicat prudent din umeri, ca și cum ar fi durut-o. 

— N-am văzut nicio cameră de copil, dar poate că au mobilat 
una. De fapt, am auzit că Valgerdur a născut un băiat la scurt 
timp după evacuare, așa că poate a fost însărcinată, dar n-a 
spus nimănui, având în vedere prin ce trecuse mai înainte. 
Poate că se pregătiseră pentru nașterea acelui copil. Dar mi se 


222 


pare greu de crezut, pentru că am auzit de la o femeie pe care o 
cunosc că Valgerdur nu s-a arătat prea afectuoasă cu copilul ei, 
la început. Probabil c-au avut niște probleme. 

— Aţi ţinut legătura cu ei după ce au plecat pe insula 
principală? a întrebat Thóra. 

— Nu, a spus Klara, indignată. La ce bun? Doar v-am spus că 
nu ne aveam prea bine. S-au mutat mulţi oameni de aici, fără să 
se mai întoarcă niciodată, și mi-a fost și-așa destul de greu să 
țin legătura și cu aceștia. 

— Am înţeles, a spus Thóra, pe un ton politicos. Aveţi idee 
dacă Dadi și Valgerdur au avut vreo legătură cu cadavrele 
găsite în pivniţa casei dumneavoastră? 

— N-am de unde să știu asta, a răspuns femeia, încă ţepoasă. 
Le-am spus deja polițiștilor că nu știu cum de s-a putut întâmpla 
așa ceva. Și am tot repetat că eu nu am nimic de-a face cu 
problema asta. 

Thâra a observat că bătrâna spusese „eu”, iar nu „noi”. 
Observase lucrul ăsta și în declaraţia dată poliţiei - cea mai 
scurtă dintre toate și întocmită de Gudni Leifsson. Klarei îi 
fuseseră adresate câteva întrebări la care răspunsese cât mai 
succint cu putinţă. Th6ra bănuia că Stefán și colegii lui nu aveau 
să fie la fel de politicoși cu ea când și dacă veneau s-o 
interogheze. 

— Dar au avut vreo legătură cu vreun străin de pe-aici, din 
Insule? a întrebat Thóra, cu speranţă în glas. 

— Păi, da - Valgerdur a lucrat la spital, firește, dincolo de 
faptul că a fost profesoară, predând de două ori pe săptămână 
la școala de asistenţă medicală, a răspuns Klara. La școală nu 
erau străini nici în rândul profesorilor, nici în cel al personalului, 
dar la spital veneau câteodată pescari străini răniţi, precum și 
alţi străini, mă gândesc eu. Nu știu dacă faptul că i-a îngrijit 
poate însemna că a avut totuși o legătură cu ei. Cât despre 
Dadi, a fost angajat la una dintre cele mai mici companii de 
pescuit din Insule. Acolo lucrau numai islandezi, din câte știu eu. 
Dar mai bine vorbiţi direct cu fiul lor; sunt sigură că știe mai 
multe ca mine, pentru că eu n-am avut niciodată treabă cu ei. 

— Dadi a murit? a întrebat Thóra. Știu că Valgerdur a decedat 
de curând, dar despre el încă nu m-am interesat. 

— Din câte știu eu, a murit acum câţiva ani de ciroză, a zis 
Klara, cu răceală. Dar cred că fiul lor e încă în viață. 


223 


— Ştiţi cumva cum îl cheamă? 

— Nu, nu-mi amintesc. Mi-a zis odată cineva, dar am uitat 
demult. 

Thóra a dat din cap. Poate că Bella avea să dea peste numele 
lui la arhivă. Reușise s-o facă pe femeie să vorbească, așa că 
era cazul să schimbe iar subiectul; oricum, nu știa ce s-o mai 
întrebe despre vecini. 

— Incă ceva, a spus ea. Vineri, pe 19 ianuarie 1973, în week- 
end-ul dinaintea erupției, s-a organizat aici, în oraș, o serată 
școlară care s-a terminat prost. Pe Markus l-a adus tatăl lui 
acasă, pentru că băuse prea mult cu prietenii și colegii lui de 
clasă. 

A privit-o pe bătrână cu un aer superior. 

— Vă amintiţi de seara aceea? 

După reacția Klarei, s-ar fi zis că Thâra o rugase să-i permită 
să răscolească prin rufele murdare ale familiei. 

— Imi amintesc, dar vag, a răspuns ea, cu toate că-și amintea 
foarte bine de seara cu pricina. Nu s-a îmbătat numai Markus, ci 
toata clasa, dacă-mi amintesc bine. Spre deosebire de ceilalți 
elevi, Markus nu băuse niciodată, așa că ne-a șocat. 

— Nu mă refeream la faptul că Markus a băut sau nu. Vă 
întrebam dacă vă amintiţi ceva neobișnuit din seara aia, a spus 
Thóra. Știţi cumva dacă soţul dumneavoastră a mai ieșit din 
casă după ce l-a adus pe Markus? Dacă s-a dus, cumva, în port? 

Klara s-a făcut albă la faţă. 

— Magnus n-a plecat nicăieri, a zis ea. A adus băiatul acasă și 
atât. Magnus n-avea obiceiul să bântuie pe străzi în toiul nopţii 
și nu era deloc în stare de așa ceva, la cum se simţea fiul 
nostru. 

Și-a făcut de lucru cu două inele mari de aur pe care le purta 
pe degetele de la mâna stângă, apoi s-a uitat în altă parte. 

Th6ra nu credea niciun cuvânt din toate acestea. Pentru 
prima dată în timpul conversaţiei lor, femeia părea bântuită de 
ceva, nereușind să ascundă asta. Mintea la fel de prost ca fiul ei 
când era constrâns de ceva. 

— Dar dumneavoastră, Leifur? a întrebat Thâra. Vă amintiţi 
ceva din noaptea aia? 

l-a zâmbit senin Klarei. 

— Poate că Magnus a ieșit după ce aţi adormit. 

Leifur a dat din cap. 


224 


— În week-end-ul ăla am fost în Reykjavik. Începuse școala 
după sărbătorile de iarnă. Eram în al treilea an de studiu la 
Colegiul Reykjavik și locuiam în capitală. 

Thóra a ridicat o sprânceană. 

— Dar aţi fost aici în noaptea când a început eruptia, a zis ea. 
lar asta a picat în mijlocul săptămânii, nu-i așa? 

Leifur i-a zâmbit, dar zâmbetul lui, spre deosebire de al 
maică-sii, părea sincer. Bătrâna era din ce în ce mai plictisită și 
mai nervoasă. 

— Familia noastră a fost foarte afectată că Markus s-a îmbătat 
într-un hal fără de hal, a zis el. Mama a fost la pământ, iar tata, 
furios, așa că am hotărât să vin acasă ca să-l pun pe Markus la 
punct. Oricum, în lunea aia am avut liber de la școală, așa că n- 
am pierdut mare lucru. Îmi propusesem să mă întorc în capitală 
marți, cu toate că nu la miezul nopţii, așa cum s-a întâmplat. 

— Sigridur, tu ești? a spus bătrânul, pe neașteptate. 

Își luase privirea de pe geam, iar acum se uita uluit la Thâra. 

— Nu, tată, a răspuns Leifur, cu glas domol. Dumneaei este 
Thóra. Sigridur a murit. 

L-a luat pe taică-său de mână. 

— Vai de mine, ai mâinile sloi! Vrei să te învelesc mai bine? 

Leifur n-a așteptat să primească un răspuns, pentru că 
bătrânul părea să nu-l audă. Leifur s-a uitat la Thóra. 

— Sigridur a fost sora lui. Poate i s-a părut că semănaţi cu ea, 
deși nu prea văd cum. 

Th6ra le-a zâmbit fiului și tatălui. 

— Bună ziua, Magnus, a spus ea, cu voce tare, cu toate că-și 
luase angajamentul să nu vorbească cu bătrânul fără un scop 
anume. Mă numesc Thâra și sunt avocată. 

Bătrânul s-a încruntat, fixând-o cu privirea. 

— Lucrez pentru fiul dumneavoastră. În pivnita fostei 
dumneavoastră case de pe strada Sudurvegur au fost găsite 
niște cadavre, iar poliția îl acuză pe Markus pentru asta. 

Leifur și mama lui fuseseră de acord ca Th6ra să încerce să 
vorbească cu Markus, deși niciunul nu credea că va reuși să 
scoată ceva de la el. Acum însă, privirile de pe chipul mamei și 
al fiului vădeau clar că, atunci când își exprimaseră acordul, nu 
se gândiseră că va discuta cu el despre așa ceva. 

— Sigridur? a repetat bătrânul, întrebător. În pivniţă? a 
adăugat el apoi. 


225 


Cuvintele Thórei ajunseseră la urechile lui, dar asta nu 
însemna neapărat că le și înţelesese. Bătrânul a tăcut și și-a 
îndreptat din nou ochii spre fereastră. 

— N-are niciun rost să încercați să vorbiţi cu el, a spus Klara, 
pe un glas mai domol ca înainte. Deși încă mai poate vorbi, nu 
știe foarte bine ce se petrece în jurul lui. În plus, când discută 
ceva cu cineva, în rarele ocazii în care i se întâmplă, vorbește 
numai despre ce vrea el. E imposibil să porți o discuţie cu el! 

Și-a luat ochii de la bărbatul ei și s-a uitat iar la Thâra, 
moment în care expresia de chipul ei s-a înăsprit. 

— Să fiu în locul dumneavoastră, nu l-aș mai bate la cap. 

Thóra i-a dat dreptate. Sperase că bărbatul era într-o stare 
mai bună, în ciuda faptului că toată familia îi spusese că suferea 
de Alzheimer. 

— Klara, a zis ea, cu un ton vesel, credeţi că e posibil ca soțul 
dumneavoastră să fie implicat, cumva, în cazul ăsta? Până și cei 
mai buni bărbaţi pot ajunge în situaţia de a-și pierde controlul. 
Nu știe nimeni ce s-a întâmplat acolo și poate că moartea acelor 
oameni are chiar o explicaţie naturală, numai că e greu de 
identificat după atâţia ani. 

Bătrâna s-a rezemat de canapea, de parcă ar fi vrut să se 
distanțeze cât mai mult de Thóra. Mirosul parfumului ei s-a 
estompat puţin. 

— Din câte am înţeles, bărbaţii au fost omorâți în bătaie, a 
spus ea. Bărbatul meu a fost un om puternic și foarte harnic. 
Însă nu și violent. N-ar fi avut curaj să omoare pe cineva. 

— Dar vă amintiţi dacă s-a bătut vreodată cu cineva în 
tinereţe? a întrebat Thora. 

— Să se bată cu cineva? a spus Klara, uimită. La urma urmei, 
a fost - i-a aruncat o privire soţului ei și s-a corectat -, este 
bărbat. Normal că s-a mai încăierat cu câte cineva pe vremuri, 
dar asta înainte să facem copii. 

— Făcea urât la băutură sau ceva de genul ăsta? a insistat 
Th6ra, amintindu-și că Markus îi spusese că taică-său era de-a 
dreptul insuportabil când bea. 

Mai știa, de asemenea, că pe vremuri marinarii obișnuiau să 
bea zdravăn. În familia din partea mamei ei fuseseră mulţi aşa- 
ziși eroi ai mării și auzise povești despre călătoriile lor lungi în 
timpul cărora trebuiau să lucreze din greu și la foc intens, apoi, 
odată ajunși la țărm, trebuiau să-și consume energia cumva. 


226 


Acum vremurile se schimbaseră, iar pe străzile din oraș nu mai 
vedeai marinari beţi. 

— Magnus n-a fost un beţiv violent, dacă asta vreţi să 
insinuaţi, a răspuns Klara, tăios. Și nici alcoolic, cum au fost unii 
dintre colegii lui. Sinceră să fiu, cred că de asta s-a și descurcat 
mai bine ca ei și a reușit să pună pe picioare o companie care, 
în prezent, e una dintre cele mai mari din Insule. 

— Ce-i drept, a reușit și pentru că a fost foarte muncitor, a 
adăugat Leifur. Lumea vorbește adesea despre cât de 
sârguincios a fost în tinereţe - s-a zbătut pentru tot ce-a obținut 
în viaţă. 

A pus o mână pe umărul tatălui lui. 

— N-a fost crescut în puf, cum se întâmplă cu mulţi din ziua 
de azi. 

Th6ra s-a abținut să spună că Leifur era unul dintre ei: tatăl 
lui îi dăduse pe tavă propria afacere. De asemenea, avocata n-a 
mai insistat cu întrebările despre patima pentru băutură a lui 
Magnus, pentru că nu părea să fie relevantă pentru caz. 

— E posibil să fi intrat în vreo încurcătură încercând să ajute 
pe cineva? a întrebat Thóra. De pildă, pe Thorgeir, tatăl Aldei? 

— Sigridur? a întrebat Magnus, pe neașteptate, înainte ca 
mama sau fiul să apuce să-i răspundă Thórei. O știi pe Alda, fata 
lui Geiri? 

— Da, a spus Thóra, temându-se că bătrânul avea să se 
retragă în carapacea lui dacă ar fi spus „nu”. 

— Ce mai face? a întrebat el, făcându-și de lucru cu un fir de 
pe marginea păturii lui de lână. Urâtă treabă a mai fost aia! 

— Ce treabă? a întrebat Thóra, cu calm, încercând să nu-i 
întrerupă gândurile. 

— Mă întreb dacă o fi supraviețuit șoimul... a spus bătrânul. 
Sper că da. 

— Cred... cred că a supraviețuit, a spus Thóra, într-o încercare 
disperată de a nu zice ceva nepotrivit. Alda i-a omorât pe 
bărbaţi? a întrebat apoi, nemaitrecându-i nimic altceva prin 
minte. 

Bătrânul s-a uitat la ea, întunecându-se la față. 

— Ce dificilă mai ești și tu, Sigridur! Cine te-a chemat aici? 

— Klara, a spus Thâra, zâmbind cât mai blând cu putinţă. 

Văzând că, în loc să-i răspundă, bătrânul s-a uitat în gol, a 
adăugat: 


227 


— Klara, soţia dumneavoastră. 

— Biata copilă! a spus Magnus, dând ușor din cap. Biata 
copilă, să ajungă ea pe mâna unor astfel de oameni. 

— Vă referiți la Alda? a întrebat Th6ra, cu sufletul la gură, 
pentru că se părea că omul se retrăgea iar în lumea lui. Alda a 
avut o copilărie grea? 

— Sper că măcar șoimul a supravieţuit, a spus Magnus, 
închizând ochii. 

Încercările ulterioare de a-l face pe bătrân să vorbească au 
fost zadarnice. Thâra stătea jos, cugetând, incapabilă să 
înţeleagă ceva din ceea ce-i spusese. Ce era cu șoimul ăla? Să fi 
avut legătură cu vreo întâmplare din viața lui și nimic de-a face 
cu cadavrele din pivniţă sau cu uciderea Aldei? Și cine era copila 
despre care vorbea? 


228 


Capitolul 24 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Bella părea realmente încântată de ea însăși, stând în holul 
hotelului și sorbind dintr-o băutură care părea să fie o cola 
simplă, dar care conţinea, probabil, și o măsură de rom. Când s- 
a așezat alături de secretara ei, Thóra a simţit foarte bine 
mirosul dulce de alcool. 

— Să nu uiţi că firma nu-ţi decontează băuturile alcoolice, a 
spus Thóra. E greu să pretinzi că ai nevoie de alcool la muncă, a 
adăugat ea, când a văzut ce față a făcut Bella. 

Din difuzoarele aflate deasupra capetelor lor curgea o muzică 
straniu de liniștitoare; poate de asta își comandase secretara 
ceva de băut. Și Thóra tânjea după o Pina Colada. 

— Hai, mai lasă-mă, a spus Bella. 

Apoi a mai luat o gură de băutură, încă zâmbind fercheș. 

— Am văzut eu ce bonuri decontează Bragi după ce merge la 
vreo întâlnire de afaceri. 

Thóra a fost nevoită să recunoască faptul că partenerul ei nu 
intra în niciun hotel fără să treacă și pe la bar, fie că se caza sau 
nu acolo peste noapte. 

— Vrei să știi ce-am descoperit la arhivă? a întrebat secretara, 
încă trăgând cu sete din pai. Am reușit să intru. Leifur ăsta are 
tot orașul la picioare. Numai ce-am amintit de el și mi-au și 
deschis ușile arhivei. 

— Da, toată lumea caută să-i facă pe plac, a spus Thóra. Deci 
ce-ai aflat? Bine că măcar una dintre noi face progrese, pentru 
că întâlnirea mea cu părinţii lui Markus n-a mers prea bine. Tatăl 
e în lumea lui și mama e o bătrână ironică cu care nu prea poţi 
discuta. De la el n-am scos decât niște vorbe fără sens, despre 
un șoim și o copilă, iar parfumul bătrânei mi-a dat dureri de cap. 
N-ai găsit nimic prin dosare despre vreun șoim, nu? 

— Nu, a zis Bella. Cel puţin, nu în cele prin care m-am uitat. 
Sunt milioane de dosare la arhivă. Trebuie să știi bine ce cauti, 
iar eu n-am căutat informaţii despre păsări. 

Th6ra a oftat. 


229 


— Of, probabil c-au fost numai niște aberaţii de om bătrân și 
senil, a spus ea. 

Dintr-odată, s-a gândit la Maria, soţia lui Leifur, care avusese 
mult timp grijă de socrul ei. Probabil că în timp îl auzise vorbind 
despre tot felul de lucruri. Poate că, la un moment dat, îi 
spusese vreun lucru important pe care ea nu-l luase în seamă. 
Thóra s-a gândit să încerce să se întâlnească cu ea înainte să 
plece, ca să vadă dacă știa ceva. Era foarte probabil ca bătrânul 
să-i fi zis Mariei ceva despre un șoim sau despre „biata copila”, 
dar în termeni mai clari, care puteau indica mai bine dacă acele 
lucruri aveau sau nu vreo legătură cu cazul. Durerea de cap i se 
întețea. A dus o mână la frunte. 

— Ghici ce? a spus Bella, dându-și jos ochelarii. Am aflat că 
Dadi și Valgerdur, nevastă-sa, și-au construit singuri casa, așa 
că n-a mai locuit nimeni acolo înaintea lor. 

A părut surprinsă văzând că Thóra n-a avut aproape nicio 
reacţie, dar a continuat: 

— N-au avut niciun copil cât au stat acolo. 

S-a uitat la Th6ra, al cărei chip încă nu trăda nicio emoție. 

— Dar după erupție au avut un fiu pe care l-au botezat Adolf. 

— Adolf? a bombănit Thóra. Ce fel de om își numește copilul 
Adolf? 

Bella a părut ușurată că Thora se arăta, în sfârșit, interesată 
de descoperirile ei. 

— Ei bine, se pare că așa l-au botezat. Fiul lor locuiește în 
Reykjavik și, căutându-i numele pe internet, am dat peste un 
blog pe care scria că e violator. Mi-a fost greu să pun lucrurile 
cap la cap - în secţiunea de comentarii există multe ameninţări 
la adresa lui făcute de alți bloggeri care susţin că sunt prieteni 
cu victima. Și într-o însemnare de mai târziu, bloggerul spune că 
violatorul a fost în sfârșit acuzat. 

Th6ra și-a masat fruntea cu mâna, în încercarea de a-și 
alunga durerea de cap. 

— Acuzat de viol? a zis ea. Pe cine a violat? 

— Nu scria, dar uitându-mă la data primei însemnări, mi-am 
dat seama cam când s-a întâmplat asta. Apoi am verificat și în 
arhiva ziarului Morgunblaðið și am dat peste un articol care 
părea să aibă legătură cu violul. Nu era destul de interesant cât 
să-mi atragă atenţia, dar, citindu-l, mi-am dat seama că despre 


230 


asta era vorba, pentru că scria că violatorul îi strecurase fetei în 
băutură o pilulă contraceptivă, ca să nu rămână însărcinată. 

— Ce?! a exclamat Thâra, consternată. Adică o pilulă de a 
doua zi? Nu-mi amintesc să fi citit asta nicăieri. 

— La cât de mic era articolul, cazul n-a atras atenţia și mă 
îndoiesc c-ar fi ajuns în ziare, dacă n-ar fi fost detaliul ăsta 
ciudat. Probabil că a apărut și la știri, pentru că mi-am dat 
seama că auzisem dinainte de caz, iar eu nu citesc ziarele. 

Th6ra i-a făcut semn unei chelneriţe care trecea pe lângă ele 
și a comandat o Pina Colada. Ducă-se naibii și durerea de cap, și 
decontările! 

— la zi, a spus ea după ce fata i-a luat comanda, ce scria în 
articol? 

— Cică Adolf ăsta a agăţat-o pe fată într-un bar din centru și a 
dus-o la el acasă, unde a violat-o, a spus Bella. Ea era beată, dar 
s-a împotrivit. A doua zi după viol s-a dus la urgențe, unde s-a 
constatat că avea vânătăi pe corp. 

— A doua zi? a spus Thâra, încercând să alunge bănuiala care 
s-a strecurat imediat în mintea ei. De ce a așteptat atâta până 
să meargă la urgenţe sau la poliție? 

— In articol scria că a fost atât de devastată, încât, iniţial, nu 
s-a gândit să-l dea pe bărbat în judecată. Dar apoi a început să 
sângereze rău și nu trebuia să-i vină menstruaţia, așa că s-a dus 
la spital și acolo a ieșit totul la iveală. S-a constatat că 
sângerarea a fost cauzată de pilula contraceptivă. Cei din spital 
au făcut presiuni asupra fetei, iar ea le-a mărturisit totul de-a fir 
a păr. A declarat că nu luase pastila de bunăvoie și că, probabil, 
i-o pusese violatorul în băutură. 

— Asta n-o să ţină la tribunal, a spus Thâra. Cum va dovedi că 
n-a luat pastila de bunăvoie, dacă regretă că s-a culcat cu el? 

— Păi, la percheziţie, s-au găsit medicamentele în casa 
bărbatului, a spus Bella. Ba chiar în cantităţi mari, după cum 
scrie în raport. La ce-i trebuie unui holtei pilule contraceptive? 

— Am înţeles, a zis Thóra. Mă întreb dacă Alda a fost implicată 
cumva în asta, a zis ea, retoric, cu voce tare. Când s-a 
întâmplat? 

_ — Violul în sine a avut loc acum șapte luni, a răspuns Bella. 
Intr-o sâmbătă noaptea, dar fata s-a dus la urgenţe abia luni 
dimineața. 


Pe atunci Alda încă lucra în spital și era posibil să-i fi acordat 
asistenţă victimei. Oare recunoscuse numele atacatorului, date 
fiind legăturile ei cu cei din Insule? Thóra nu înţelegea cum 
putea să-l ajute acel lucru pe Markus. Desigur, era foarte puţin 
probabil să-l ajute cumva, dar ea nu-și permitea să fie selectivă, 
pentru că nu avea prea multe opţiuni la îndemână. 

— Ai aflat cumva și unde s-au mutat Dadi și Valgerdur după 
erupție? a întrebat-o ea pe Bella. 

— S-au mutat în fiordurile de vest, a răspuns secretara. 
Femeia de la arhivă mi-a arătat un tabel cu rezidenţele noi ale 
tuturor celor evacuaţi din Insulele Westmann, întocmit la un an 
după erupție. Îi cunoștea pe Dadi și Valgerdur și și-a amintit că 
s-au mutat într-o casă goală a unei rude de-ale lui Valgerdur. In 
dosar am văzut și că Dadi a lucrat pe un trauler, al cărui echipaj 
era din H6lmavik, iar nevastă-sa a rămas să vadă de casă, mai 
ales că abia născuse. 

Th6ra i-a zâmbit Bellei și a hotărât să nu-i mai spună că a 
avea grijă de un copil nu era totuna cu „a vedea de casă”. 

— Și Alda s-a mutat în vest cu părinţii ei, a spus Th6ra. Poate 
că acolo s-au împrietenit mai bine cu Valgerdur. Probabil că, în 
perioada aia, foștii rezidenţi din Insule au rămas aproape unii de 
alţii. Asta ar putea explica de ce era Alda interesată de moartea 
femeii. 

— Oricum, în articol nu scria nimic despre personalul de la 
urgențe. Scria numai că fata pe care a violat-o Adolf s-a 
prezentat la spitalul lor. 

— Ar trebui să aflăm mai multe. Mă întreb dacă asta are vreo 
legătură cu problema pe care a avut-o Alda la muncă; n-ar fi 
trebuit să-i acorde asistenţă victimei, dacă-l cunoștea pe făptaș. 

— Dar ești sigură că-l știa pe Adolf? a întrebat Bella. 

— Nu, a răspuns Thâra. Habar n-am dacă-l știa. Nici Leifur, 
nici maică-sa nu și-au amintit cum îl cheamă, așa că, probabil, el 
n-a ţinut legătura cu nimeni din Insule. 

Thóra a oftat, gânditoare. 

— Nu știu nici care sunt consecinţele legale într-o astfel de 
situaţie. Probabil că Alda doar a luat ceva din dulapul cu 
medicamente de la urgente sau a făcut ceva similar, dar poate 
că, din alte motive, colegele ei de muncă nu vor să discute 
despre problema asta. E posibil ca Adolf să nu aibă nicio 
legătură cu cazul lui Markus. El s-a născut după erupție, așa că 


232 


nu prea văd ce treabă ar fi putut avea el cu trupurile 
neînsufleţite din pivniţă, dar cred că e ceva comun în toate 
astea. 

— Ori poate că cele două cazuri n-au nicio treabă unul cu 
altul, a sugerat Bella. S-au întâmplat și lucruri mai ciudate de- 
atât! 

— Nu, nu cred, a spus Thóra, chiar dacă nu prea avea pe ce 
să-și întemeieze bănuiala. Cel mai rău însă e că am senzaţia că 
familia lui Markus îmi ascunde ceva. În mod normal, orice mamă 
ar pune interesele fiului ei mai presus de ale soțului, mai ales că 
bărbatul ei e deja bătrân, iar Markus mai are jumătate de viaţă 
înainte. 

— Nu știu ce să zic, a spus Bella, trăgând în continuare din 
pai. Eu n-am pe nimeni și n-am nici copii, așa că nu știu ce-aș 
face, dac-aș fi în locul ei. 

A apărut o chelneriţă cu băutura Thórei. Nu era cea căreia îi 
ceruse comanda; noua chelneriță era mult mai bătrână și părea 
sătulă de viaţă. Tinea în mână o tavă pe care se afla un pahar 
înalt plin cu o băutură cremoasă și decorat cu o umbreluţă și o 
cireașă verde, specială pentru cocteiluri. Thâra i-a mulțumit 
femeii și i-a spus numărul camerei. Chelneriţa l-a notat și s-a 
întors să plece, dar Thóra a oprit-o. 

— Știţi cumva pe cineva care cunoaște foarte bine 
evenimentele din timpul erupției și pe oamenii din Insule, în 
general? a întrebat-o ea. Cineva care ar fi de acord să stea de 
vorbă cu noi? 

Femeia s-a uitat la Thora. 

— Nu vreţi mai bine să mergeţi la teatru și să vedeți piesa 
despre erupție? E foarte renumită. 

A făcut un semn cu mâna înspre ceas. 

— Următorul spectacol începe în mai puţin de-o oră. 

— Nu, e prea puţin, a spus Thora. Mă interesează să găsesc 
pe cineva care poate să-mi răspundă la niște întrebări despre 
anumiţi rezidenţi. 

A zâmbit, sperând că femeia nu intenţiona să-i ceară alte 
explicații. 

Chelneriţă a ridicat din umeri. 

— Păi, multor oameni de aici le place să povestească despre 
catastrofă. Majoritatea vor să vorbească despre experiențele 


233 


personale, dar mă gândesc că vă interesează să discutați cu 
cineva care vă poate spune mai mult de atât, a zis femeia. 

Thora a dat din cap. Ă 

— Da, știu pe cineva care vă poate ajuta, a spus ea. Il cheamă 
Paddi Cârligul și știe tot despre oamenii din Insule. Se zice că 
toată viaţa lui a stat în Insule, mai puţin atunci, cu evacuarea. 
Știe mai multe decât oricine altcineva despre oamenii locului. În 
plus, îi place la nebunie să bârfească; cred că o să vă fie mai 
greu să-l opriţi din vorbit decât să-l faceţi să vorbească. Uneori 
spune lucruri ambigue, dar îi place să-și dea cu părerea despre 
orice. 

— Și unde-l pot găsi pe omul acesta? a întrebat Thâra, 
nerăbdătoare. 

— Are o barcă cu care face curse turistice. Se ocupă în special 
cu pescuitul la mare adâncime. Ar fi bine să vă rezervaţi un loc 
pentru una dintre călătoriile lui, altfel nu știu dacă apucaţi să 
vorbiţi cu el. E plecat mereu în excursii și nu cred c-ar accepta 
să lipsească de la muncă. 

Le-a zâmbit. 

— Vreţi să-l sun eu și să vă fac o rezervare? 

Th6ra i-a mulțumit femeii și a acceptat oferta ei. N-o interesa 
tipul călătoriei: putea la fel de bine să admire peisajul sau să 
meargă la pescuit. A sorbit din băutură și s-a bucurat o clipă de 
gustul dulce de nucă de cocos. 

— Ei bine, i-a zis ea Bellei, hai să ne luăm cizmele de pescar! 

e 

Leifur stătea la capul patului tatălui lui, aflat în încăperea pe 
care o amenajase familia special pentru el la parter, odată ce 
Klara hotărâse că nu se mai cuvenea ca soţul ei să doarmă în 
dormitorul principal. O vreme, Magnus o trezise pe nevasta lui în 
toiul nopții ca s-o întrebe cine era, cât era ceasul sau chiar cine 
era el. Când comportamentul lui din timpul nopţii începuse să 
devină din ce în ce mai iritabil și mai violent, femeia s-a săturat. 
Aveau două opţiuni: fie îl internau într-un cămin pentru bolnavi 
de Alzheimer, fie aranjau să aibă parte de asistenţă la domiciliu, 
astfel încât Klara să nu mai fie nevoită să-i poarte de grijă cât 
era ziua de lungă. Leifur a cercetat rafturile cu cărţi - numai ele 
mai rămăseseră din mobilierul original al cabinetului de 
odinioară. Restul fusese dus în pivniţă și urma să fie dat în 
stânga și-n dreapta după moartea părinţilor lui. Sau aruncat. El 


234 


și Maria n-aveau loc pentru astfel de lucruri, iar pe copiii lui nu-i 
interesa mobila folosită, chit că era moștenire de familie. Se 
părea că nu le păsa nici că era de calitate mult mai bună decât 
mobila modernă, și nici că valora o avere. Probabil că, în ultimii 
opt ani, de când se mutase la casa lui, fiul lui Leifur schimbase 
mai multe canapele decât schimbaseră bătrânii în toată viaţa lor 
de oameni căsătoriţi. Maria se tot lamenta că trebuiau să 
renoveze casa și să schimbe mobilierul, ori să vândă casa cu 
totul și să-și facă alta. Leifur amânase să ia o astfel de decizie, 
dar știa că se apropia vremea în care fie se supunea dorințelor 
nevesti-sii, fie risca s-o piardă chiar pe ea. Se schimbase ceva în 
conduita ei: deși ridica mereu aceleași pretenţii, o făcea cu tot 
mai puţină convingere. Asta-l enerva, pentru că știa că 
renunţarea preceda, adesea, luarea unei decizii drastice. Dacă 
ăsta era primul pas pe care-l făcea ea către libertatea după care 
râvnea atât de mult și pe care, în mintea ei, o asocia cu 
Reykjavikul: libertatea de a merge la cumpărături și de a hoinări 
aiurea din cafenea în cafenea, libertatea de a fi invidiată de 
prietene pentru toate posesiunile ei materiale? Dacă ar fi 
divorțat de Leifur, ar fi putut să-și cumpere tot ce-i dorea 
sufletul. Când se căsătoriseră, cuplurile nu aveau obiceiul să 
încheie contracte prenupţiale, dar chiar dacă ar fi existat acest 
obicei, Leifur tot n-ar fi rugat-o pe Maria să semneze un astfel de 
contract. 

Și-a luat privirea de la rafturile demodate care, pare-se, 
începuseră să se încline puţin. Nu erau singurele lucruri din 
cameră care oglindeau faptul că familia lor era în declin. Leifur 
s-a uitat la tatăl lui, care dormea. Toate trăsăturile de altădată 
dispăruseră de pe chipul bătrânului. Avea tenul palid și 
maxilarul puternic, scobit, ceea ce făcea ca buzele și dinţii lui să 
pară nefiresc de mari. Pe obraji și pe buze avea pete de 
bătrâneţe. La colțul gurii îi scânteia saliva, iar Leifur a privit în 
altă parte. Lui îi datorau tot ce aveau; tatăl lui trebuia să 
rămână acasă atâta cât se putea. Leifur nu și-l putea imagina pe 
bătrân locuind alături de oamenii care-l știau de pe vremea când 
fusese unul dintre stâlpii comunităţii locale, oameni care, acum, 
ar fi trebuit să-l îngrijească de parcă ar fi un copil mic. Numai că 
bătrânul nu avea deloc șarmul irezistibil al unui copil, care-i face 
pe oameni să-i schimbe bucuroși scutecele și să-l șteargă de 
salivă și vomă. Maria încercase să-l convingă că, dacă se mutau 


235 


în Reykjavik, puteau să-l ducă pe tatăl lui într-un cămin unde nu- 
| știa nimeni. Leifur accentuase ideea că nu-l puteau interna într- 
un cămin din Reykjavik, unde listele de așteptare erau lungi. Ei 
aveau să fie printre ultimii pe listă, indiferent de cât de mulți 
bani ar fi fost dispuși să dea pentru asta. Așa că era mai bine să 
rămână în Insule; nu câștigau nimic, dacă se mutau în 
Reykjavik. Sigur, ceva s-ar fi schimbat: Maria ar fi avut mai mult 
timp pentru ea și mai puţin pentru socrul ei. 

Maria avea multe pe cap. Ea avea grijă de bătrân în cea mai 
mare parte a timpului și, deși părea greu de crezut, făcea asta 
fără să se plângă și fără să aștepte recunoștință sau 
recompense din partea Klarei și a lui Leifur. Merita o mobilă 
nouă și Leifur intenţiona să-i accepte propunerea imediat ce ea 
avea să mai aducă vorba de asta. O s-o ia cu totul prin 
surprindere. Poate că o să-i dea de înţeles că vor cumpăra chiar 
și un apartament în unul dintre blocurile noi de pe strada 
Skulagata, astfel încât ea să poată ajunge mai repede în 
Reykjavik, să-l viziteze pe fiul lor și să petreacă puţin timp liber 
departe de casă. Oricum, venise vremea să angajeze pe cineva 
s-o ajute; cel mai bine ar fi fost să găsească o asistentă sau o 
îngrijitoare, poate chiar una străină. Aceasta nu trebuia să-l ţină 
pe bătrân de vorbă - de asta putea să se ocupe mama lui. 
Asistenta putea să doarmă în cameră cu el, ca să nu mai fie 
nevoiți să-l încuie pe bătrân acolo în timpul nopţii. Leifur era 
îngrijorat că i se putea întâmpla ceva în timp ce dormeau cu 
toţii, cu toate că nu știa exact ce. In camera tatălui lui nu 
existau prea multe lucruri cu care s-ar fi putut răni, numai că 
ieșirile lui nervoase deveniseră tot mai imprevizibile; de curând, 
împinsese televizorul de pe stativul lui și-l spărsese. Când Leifur 
l-a întrebat de ce făcuse așa ceva, bătrânul se uitase, pur și 
simplu, la el și dăduse din cap, ca un copil mic care nu 
recunoaște că a făcut o prostie. Trecuseră numai câţiva ani de 
când cumpărase televizorul și-l adusese acasă, chemându-i pe 
Leifur și Maria ca să-l vadă, mai ales că părinţii lui Leifur nu-și 
cheltuiau banii prea des pe obiecte de lux. Leifur încă-și amintea 
cât de mândru fusese tatăl lui, cât de frumoase i se păruseră 
culorile de pe ecranul mare. 

Bătrânul a bombănit ceva și Leifur s-a întors spre el. Tatăl lui 
a deschis ochii și a zâmbit vag. Avea buza de jos atât de uscată, 
încât, când a zâmbit, aceasta i-a crăpat și a sângerat ușor pe 


236 


alocuri, însă fără ca lichidul să se scurgă peste marginile vineţii 
ale buzelor. 

Era ca și cum sângele din vene obosise la fel de mult precum 
creierul bătrânului. Zâmbetul i-a dispărut de pe buze la fel de 
repede cum i-a apărut, iar Leifur a crezut că de vină era durerea 
pe care o simţea în buza crăpată. Dar nu a fost așa. Cu o 
luciditate rară, bătrânul s-a uitat ţintă în ochii lui Leifur. Privirea 
nu-i șovăia deloc. 

— Am fost tare nedrepţi cu ea, a spus el, apucându-l strâns pe 
fiul său de partea de sus a braţului. 

Simţind degetele osoase ale bătrânului, Leifur s-a gândit că, 
dacă ar fi închis ochii, și-ar fi putut imagina cu ușurință că-l ţinea 
un schelet de braţ. 

— Cu cine, tată? a întrebat Leifur, cu calm. Ai visat urât? 

— Cu Alda, a răspuns bătrânul. Mă ierți, nu-i așa? 

— Eu? a întrebat Leifur, surprins. Sigur că te iert, tată. 

— Ce bine! a răspuns bătrânul. Știu că-ţi plăcea mult de ea, 
Markus. 

A închis ochii. 

— Să nu întârzii la școală, băiete, a spus el, dându-i drumul lui 
Leifur. Să nu întărzii. 

Leifur renunţase demult să se mai supere pe tatăl lui că nu-l 
recunoștea, cu toate că-și amintea cât îl duruse prima dată când 
trecuse prin asta: tatăl lui îi spusese secretarei că-și va lua liber 
în week-end și că-l va lăsa pe Leifur în locul lui, dar când a dat 
să rostească numele fiului, a rămas cu gura căscată la Leifur, la 
fel de surprins ca fiul său că nu reușea să-și aducă aminte cum îl 
chema. 

— N-o să întârzii, a spus Leifur, ridicându-se și pregătindu-se 
să plece. 

Bătrânul aproape adormise și Leifur îl deranja, stând în 
continuare cu el. 

— Crezi că șoimul o să fie bine? a spus cu o voce stinsă, pe 
când Leifur se străduia să deschidă ușa fără să-i scârțâie 
balamalele. 

— Da, tată, a șoptit Leifur. Șoimul o să fie bine. Nu-ţi face griji. 

A închis ușa în urma lui, derutat. Nu-și amintea ca taică-său 
să fi fost vreodată așa de pasionat de păsări, cu excepţia 
papagalilor de mare, care fuseseră mâncarea lui preferată. 
Acum, că trebuiau să-i dea de mâncare cu forţa, nu-i pregătea 


237 


nimeni niciodată papagali de mare, ci numai mâncăruri care 
puteau să-i fie introduse mai ușor în gură, fără riscul de a se 
îneca. Leifur nu-l mai auzise niciodată pe taică-său vorbind 
despre șoimi. Poate că vorbele lui erau numai niște bazaconii 
rostite la întâmplare, niște amintiri confuze ori poate chiar 
secvenţe din cine știe ce emisiune televizată, care încă-și făceau 
loc în mintea înceţoșată a bătrânului. Indiferent de ce însemna 
pasărea aceea pentru el, era păcat că părea incapabil să uite 
lucrurile rele din viaţă și să și le amintească numai pe cele bune. 
Evident că nu era drept să-și amintească de Alda. 
Nu era drept deloc. 


238 


Capitolul 25 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


În timp ce barca se îndepărta de chei, Thâra a văzut doi băieţi 
în costume de scafandru, care înotau pe lângă port, și le-a făcut 
cu mâna. Unul i-a răspuns la salut, dar celălalt, care părea să fie 
cu câțiva ani mai mare, s-a purtat ca și cum n-ar fi văzut-o, 
continuând să înoate în urma unei bărci mici care părăsise 
portul odată cu cea în care se aflau Th6ra, Bella și ghidul lor. 

— Nu e interzisă vânătoarea papagalilor de mare? l-a întrebat 
Th6ra pe bărbatul cu faţa bătută de vânt, care stătea la cârmă, 
când a văzut plasele așezate la rând din cealaltă barcă. Am citit 
undeva că, de câțiva ani încoace, sunt din ce în ce mai rari, a 
adăugat ea, întrebându-se dacă vorbea ca o rezidentă din 
Insule. 

— Da, da, a spus bărbatul, vădit neimpresionat. Nu e o 
interdicţie, doar o recomandare. Oamenii pot vâna papagali de 
mare pentru consum propriu atâta vreme cât nu afectează 
colonia. 

— Asta fac și oamenii ăia? a întrebat ea, arătând înspre barca 
mică ce era pe punctul de a-i depăși. 

Paddi Cârligul le-a făcut cu mâna celor trei bărbaţi, care l-au 
salutat și ei. Niciunul n-a zâmbit, fiind cu toţii total inexpresivi. 
Th6ra l-a privit pe Paddi cârmind și cercetând marea cu privirea. 
Când îl întâlniseră, fusese ușurată să constate că omul avea 
ambele mâini, pentru că se tot întrebase de la ce îi venea 
porecla „Cârligul”. Navigând dincolo de Heimaklettur, au văzut 
un tânăr în vârful dealului, mult deasupra lor. În jurul lui se aflau 
o grămadă de papagali de mare morţi. Alături avea o plasă și 
înfipsese un steag galben într-un petic de iarbă din spatele lui. 
Papagalii zburau în cerc în jurul lui. 

— La ce-i trebuie steagul? a întrebat Thâra, presupunând că 
era vorba de vreo măsură de precauţie. 

— Papagalii de mare sunt curioși din fire, a răspuns Paddi 
Cârligul după ce s-a uitat în sus, ca să vadă la ce se referea 


239 


Thóra. Se apropie de steag ca să-l cerceteze, și așa băiatul îi 
prinde mai ușor. 

— Dar are așa o familie mare? a spus Thóra, fiind surprinsă de 
numărul mare al papagalilor care zăceau ca niște butași 
doborâți de jur împrejurul tânărului vânător. 

— Dacă aliniezi papagalii de mare așa, ăia care zboară se 
liniștesc, a răspuns Paddi, alegând să ignore remarca 
disprețuitoare a Th6rei despre numărul mare al papagalilor. 
Pentru că nu știu ce s-a întâmplat cu semenii lor, ei se gândesc 
că nu păţesc nimic dacă se apropie de locul cu pricina. 

Thóra s-a hotărât să nu mai întrebe nimic despre vânătoarea 
papagalilor de mare. Ştia că bărbatul o vedea ca pe o puicuţă 
tipică de la oraș, care nu știa nimic despre vânătoare și care n- 
avea aproape niciun drept să comenteze. Îl înţelegea; și pe ea o 
enerva cumplit când activiștii străini făceau campanii împotriva 
vânătorilor de balene din apele islandeze. Nu voia să-l ofenseze 
pe căpitan, așa că s-a mulțumit să-l urmărească liniștită pe 
băiatul de pe deal rotindu-și plasa în cercuri largi deasupra 
capului. A zâmbit în sinea ei când papagalul de mare pe care 
pusese ochii individul a scăpat ca prin urechile acului și și-a 
continuat zborul greoi. Ținea cu papagalii de mare; erau 
fermecători, așa mici și neîndemânatici cum păreau. In broşura 
pe care o citise Thóra cât așteptase să se schimbe Bella, scria 
că papagalii de mare își alegeau o singură pereche pentru toată 
viaţa. Toamna, fiecare membru al perechii pleca să-și vadă de 
treburile lui, dar masculul revenea la cuib cu câteva săptămâni 
mai devreme ca femela. Pe Thóra a impresionat-o foarte mult să 
afle că, până la sosirea ei, masculul făcea curat în cuib, astfel 
încât locul să fie prezentabil pentru perechea lui. Când palatul 
lor era demn de o regină, masculul se așeza la intrare și își 
aștepta perechea. Thóra a fost la fel de uluită să afle că, dacă 
femela nu se mai întorcea la cuib, masculul își alegea o altă 
pereche, pe care însă o dădea afară imediat dacă se întâmpla să 
se întoarcă prima femelă. 

— Avem mult de mers? a întrebat ea, văzând că se duceau tot 
mai în larg. 

— Dacă vreţi să prindeţi ceva, trebuie să ieşim cât de cât în 
larg, a spus Paddi, uitându-se cercetător în zare, de parcă s-ar fi 
așteptat să vadă dintr-o clipă în alta bancuri de pești săritori. 


240 


— Nu mă deranjează dacă nu prindem nimic, a ciripit Bella. Eu 
nu mănânc pește. Are un gust groaznic. 

Th6ra s-a întors spre ea și s-a încruntat cu subiînțeles - 
trebuiau să-l menajeze pe Paddi, iar Bella nu era deloc de ajutor. 
La rândul ei, Bella i-a aruncat Thórei o privire aprigă, apoi a 
adăugat: 

— Totuși, papagalii de mare sunt absolut delicioși. 

Th6ra a răsuflat ușurată. 

Paddi Cârligul a bombănit ceva de neînțeles și a continuat să 
cerceteze cu privirea apele liniștite. Vremea nici că putea fi mai 
bună. Razele soarelui jucau deasupra valurilor mici, creând o 
mare de lumină strălucitoare. 

Paddi a oprit barca chiar în apropierea insulei Bjarnarey. Pe 
stâncile abrupte și înalte ale dealului care se ridicau din mare se 
vedeau frânghiile folosite de oameni pentru a se căţăra până în 
zona ierboasă din vârful insulei, unde se afla o cabană frumoasă 
de vânătoare. Thóra n-ar fi urcat până acolo pentru nimic în 
lume. lar în caz că totuși ar fi urcat, acolo ar fi rămas - deoarece 
n-ar fi avut curaj să mai coboare vreodată. 

— Să încercăm aici, a spus bătrânul marinar, ștergându-și 
mâinile pe blugii zdrenţăroși. Ar trebui să prindem ceva. 

Un cârd de pescăruși care plutea deasupra bărcii s-a abătut în 
jos, planând pe apă și apoi legănându-se în ritmul valurilor. 
Evident că sperau să primească ceva de mâncare. 

— Ei bine, și-acum începe marea aventură, a spus Paddi, 
făcându-le semn să se îndrepte spre puntea inferioară, unde, 
alături de un butoi fără capac, erau așezate mai multe lansete 
zdravene. 

Paddi i-a dat fiecăreia câte-o centură de piele cu o prinsoare 
pentru băț și le-a ajutat să și le prindă. Spre norocul Bellei, 
centura a cuprins-o la fix peste talie, iar ea a ascultat calmă 
comentariile pe care le-a făcut Paddi pe tema asta, fără să 
roșească. Marinarul le-a arătat cum trebuiau să stea, apoi și-a 
prins și el centura și s-a așezat alături de ele. 

— Luaţi aminte, firul trebuie să ajungă pe fundul apei, a spus 
el, prizând niște tutun. Acolo stau peștii, a continuat apoi 
pescarul, privindu-le cu ochi critici. 

Thórei i-au alunecat ochelarii de soare de pe nas, dar n-a 
îndrăznit să ia mâna de pe undiţă de teamă că ar putea să 
scape în apă. 


241 


Thóra s-a rugat în gând ca la momeala ei să nu tragă niciun 
pește și s-a străduit să nu lase firul în jos până pe fundul apei, 
așa cum le recomandase Paddi. Era greu, habar n-avea până la 
ce adâncime ajunsese. La cât de bine se pricepea ea la pescuit, 
firul putea să fie deja jos de tot, în mijlocul unui banc de pești 
înfometați. S-a uitat din nou înspre Heimaey, unde se putea 
vedea clar lava nou formată. 

— Ce catastrofă a mai fost și aia, a zis ea, adresându-i-se lui 
Paddi. 

— Adică erupția? a întrebat el. 

Lanseta lui a tresărit ușor și bărbatul s-a apucat să mulineze. 

— Da, a spus Thâra, trecând băţul cu neîndemânare peste 
umăr și înapoi peste parapet în timp ce Paddi le arăta 
amândurora cum să procedeze. Locuiaţi aici atunci? 

— Da, locuiesc aici de când mă știu, a răspuns el, încă 
mulinând. Bine a mai fost! 

Th6ra n-a înțeles ce-a vrut să zică prin remarca aceea. 

— Ce-aţi luat cu dumneavoastră din casă când s-a făcut 
evacuarea? a întrebat ea, curioasă. 

Ce-ar fi putut lua cu el un astfel de om? O undiţă de pescuit 
sau sticla cu whisky-ul preferat? 

— Pe nevastă-mea, a răspuns Paddi, strângând firul. Și bine- 
am făcut, căci casa mea a fost printre primele acoperite de lavă. 
Fără casă, mi-aș fi găsit cu greu altă nevastă. 

S-a aplecat înspre băț și a mulinat cu mare efort. A tras la 
suprafață doi eglefini. Paddi a scos cârligele și a aruncat în butoi 
peștii care se zvârcoleau. Thóra și Bella s-au uitat prostește într- 
acolo, auzind dinăuntru niște bătăi zgomotoase. Amândouă 
crezuseră că bărbatul o să omoare peștii, iar nu că o să-i lase să 
moară încet. Paddi s-a șters pe mâini cu un prosop jegos atârnat 
de una dintre barele scării și s-a întors din nou spre cele două 
femei care încă se uitau nedumerite la butoi. 

— Prindeţi beţele mai bine, a spus el, îndreptându-se spre ele, 
moment în care cele două femei s-au chinuit, dar aproape în 
van, să-i urmeze sfatul. Asta dacă vreţi să prindeţi și 
dumneavoastră vreun pește! 

Bella a scos un țipăt când firul ei s-a întins pe neașteptate. 

— Am prins unul! a strigat ea în gura mare, ca s-o audă până 
și oamenii din cabană, aflaţi la sute de metri deasupra lor. Acum 
ce fac? 


242 


Bătrânul s-a dus lângă ea. Era așa de crăcănat, că până și 
butoiul pentru pește ar fi încăput lejer între genunchii lui. A 
ajutat-o pe Bella să mulineze, ca să scoată prada afară; o 
sebastă atât de mică, că de-abia ajungea pentru un aperitiv. 
Pescărușii au ţipat, bucuroși că se întâmpla, în sfârșit, ceva. 

— Vă rog, haideţi să-l aruncăm înapoi în apă! a spus Thâra, 
implorând. E așa de mic, bietul de el. 

li era milă de bietul pește care se zbătea în cârlig. 

— E prea rănit ca să mai supravieţuiască? 

— Nu, nu, a spus Paddi, pe un ton calm, punându-și mănușile 
de cauciuc. 

Th6ra și-a amintit că sebasta putea fi otrăvitoare, dacă intra 
în contact cu o rană nevindecată. Habar n-avea unde ţinea 
peștele otrava, dar, văzând cu câtă grijă l-a scos Paddi din 
cârlig, s-a gândit că otrava se afla, probabil, în piele. Pescarul a 
ridicat peștele care se chinuia să respire. 

— Să-i dau drumul? Mie mi-e totuna, să știți. 

Th6ra și Bella au dat aprobator din cap la unison și l-au privit 
fericite pe Paddi azvârlind peștele peste bord, dar sebasta, în loc 
să săgeteze apele, a rămas plutind pe o parte. Se părea că 
încerca să înoate cu aripioara care se zbătea. 

— De ce nu înoată? a întrebat Thora, încercând să-și păstreze 
calmul. E mai rănit decât aţi zis? 

Era furioasă pe bărbat. 

— Of, a zis Paddi, insensibil. Am uitat... Peștele ăsta înoată în 
ape adânci și, când iese la suprafaţă, se umple cu aer. Mai bine-l 
băgam în butoi. 

— Cum aţi putut să uitaţi așa ceva? s-a lamentat Thâra. 

— Dragă doamnă, eu nu prea obișnuiesc să dau drumul prăzii, 
a zis Paddi, morocănos. 

Th6ra n-a putut să-și dea seama dacă era supărat pe ea sau 
pe el însuși. 

Pescărușii s-au adunat în jurul peștelui amărât, care încă 
zăcea pe o parte, scufundat pe jumătate în apă și dând din 
aripioara aflată la suprafață, în încercarea de a înota. Pescărușii 
s-au apropiat de el. Thâra n-a putut să se uite, nefiind deloc 
dornică să asiste la ceea ce urma să se întâmple. Se simţea 
incomod și începea să regrete că-și comandase băutura aia în 
bar. Dintr-odată, i s-a făcut greață din cauza bărcii care se 
legăna și a mirosului de pește din butoi. A închis ochii și a tras 


243 


aer pe gură, simțindu-se puţin mai bine. Însă senzaţia de greață 
a apărut iar când a deschis ochii și a văzut că peștele era încă 
prins într-o luptă pe viaţă și pe moarte, care se prelungea fără 
speranţă pentru el. Un pescăruș a întins gâtul și a ciugulit din el. 
Toţi trei stăteau unul lângă altul pe barcă, privind scena în 
liniște. 

Th6ra își dorea fie să fi tăcut din gură când scoseseră peștele 
la suprafață, fie să fi avut un minciog ca să-l pescuiască iar din 
apă. Dintr-odată, toţi pescărușii s-au adunat la un loc în jurul 
sebastei, ciugulind-o cu înverșunare. Peștele s-a mai zbătut de 
câteva ori, după care, spre ușurarea Thârei, a murit. Când 
pescărușii și-au luat zborul din nou, sătui și împliniţi, nu mai 
rămăsese aproape nimic din sebastă. Paddi s-a întors spre Thâra 
și Bella, observând groaza de pe chipul amândurora. 

— Sigur vă place pescuitul la mare adâncime? a întrebat el. 
Dacă vreţi, putem să admirăm priveliștea și să lăsăm pescuitul. 

— Cred că ar fi mai bine, a răspuns Thâra, iar Bella a dat din 
cap. Nu suntem făcute pentru pescuit. 

Thóra i-a zâmbit pescarului. 

— Haideţi să facem un tur scurt. Ca să fiu sinceră, am ales să 
facem călătoria asta ca să vă întreb câteva lucruri - am aflat că 
dumneavoastră cunoașteţi cel mai bine viața oamenilor din 
Insule. 

— Deci asta era, a spus Paddi, luat prin surprindere. Păi, de ce 
n-aţi zis așa de la bun început? 

— N-am vrut să vă răpesc prilejul de a pescui și m-am gândit 
că le putem îmbina pe ambele, și pescuitul, și conversaţia. 

Au pornit spre puntea superioară, de unde magnifica 
priveliște se vedea cel mai bine, iar Paddi a luat iar cârma în 
mâini. 

— Bănuiesc c-aţi auzit despre cadavrele din pivniţă, a spus 
Thâra. Lucrez pentru Markus Magnússon, despre care, din 
păcate, se spune c-ar fi implicat în caz. 

— Am auzit, a zis Paddi, cu privirea aţintită înainte. Orașul 
ăsta e mic și, când o știre ca asta ajunge în ziare, toată lumea 
află de ea, inclusiv eu. 

— Deci probabil că știți și că Alda Thorgeirsdâttir a fost 
omorâtă și că Markus este suspect? 

Bătrânul a pufnit: 


244 


— Poliţia din Reykjavik se înșală amarnic crezând că Markus 
ar fi fost în stare să se atingă măcar de-un fir de păr de-al Aldei, 
a spus el, uimit. Pe vremuri, fata asta a fost lumina ochilor lui. 
Pe mine nu mă interesează prea mult iubirile astea 
adolescentine, dar de sentimentele lui știam. Toată lumea știa. 
Poate mai puţin Alda. Până și Gudni spune că arestul e o prostie, 
și știe el ce spune, că a făcut câteva gafe în munca lui. 

Deși pe Thóra o încânta să audă părerea lui Paddi despre caz, 
nu era în căutare de martori care să vorbească despre 
caracterul lui Markus. 

— Aveţi idee cine au fost bărbaţii din pivniţă? a spus ea. E 
destul de limpede c-au fost străini. 

— Da, cred că britanici, a zis Paddi. 

Se vedea clar că pescarul nu exagerase când îi spusese că 
veștile se răspândeau repede în Insule. 

— Nu era niciun britanic prin zonă în noaptea în care a 
început erupția, dacă asta vreţi să aflaţi. 

— Și nici puţin mai înainte? a întrebat Thóra. Cineva care 
putea să dispară, oamenii crezând, efectiv, că a plecat? Când 
dispare cineva, oamenii nu se gândesc din prima c-a fost ucis. 
Mai ales dacă e vorba de un grup de bărbați. 

— Au fost niște străini în Insule cam cu o săptămână înainte 
să erupă vulcanul, a zis el. Dar au plecat înainte de erupție. Mult 
înainte. 

— Sunteţi sigur? a întrebat Thóra. Poate că n-au ajuns prea 
departe, ci chiar în pivniţa de pe strada Sudurvergur. 

— Nu, nu, a spus Paddi, uitându-se ţintă la o gâscă de mare 
care-și luase zborul de pe apă când barca lor s-a apropiat prea 
mult de ea. l-am văzut eu ieșind în larg. Niște proști! Vremea 
era cam rea când au plecat din port. Aveau o barcă veche și 
rablagită și m-am gândit c-ar fi fost bine s-o repare înainte să 
pornească la drum. Așa că i-am urmărit cu privirea când au 
plecat. Sunt sigur c-au ajuns la destinaţie. 

— Am vorbit cu mulţi oameni și nu mi-a zis absolut nimeni 
nimic despre asta, a spus Thóra, surprinsă. Ori aveţi 
dumneavoastră o memorie bună, ori e ceva dubios la mijloc. 

Paddi s-a întors către ea, zâmbind. 

— Firește, unii oameni au o memorie mai bună ca alţii, a spus 
el. Nu e nimic dubios la mijloc, lucrurile sunt simple: velierul de 


245 


pescuit n-a poposit mult în zonă. A acostat seara și a plecata 
doua zi de dimineaţă. N-a apucat să-l vadă prea multă lume. 

— Și l-aţi văzut dumneavoastră plecând? a spus Thâra. 

— Da, eu mergeam des în port, la fel ca acum. Nu s-a 
schimbat mare lucru. Nevastă-mea îmi zicea să închiriez un 
buldozer și să mut casa acolo, ca să nu mai bat atâta drumul de 
acasă până în port. 

S-a uitat în sus, spre cer. 

— Dumnezeu s-o odihnească în pace. 

Apoi și-a reluat povestirea - spre ușurarea Thórei, care nu știa 
niciodată ce să spună în asemenea momente. 

— Îmi amintesc că-mi înșirasem uneltele pe-acolo și că-mi 
reparam barca, pentru că se anunţase vreme rea. Și m-am 
pomenit cu velierul ăsta intrând în port. Bărbaţii de la bord mi- 
au strigat ceva într-o limbă străină și, deși n-am înţeles ce-au 
spus, mi-am dat seama că mă întrebau unde puteau să 
acosteze. Le-am indicat un loc liber și asta a fost tot. 

— Știţi de ce naţionalitate erau sau câţi bărbaţi se aflau la 
bord? a întrebat Thóra. 

Paddi Cârligul a dat din cap. 

— Cred că erau niște britanici împuţiţi, a spus. Am văzut vreo 
doi, dar s-ar putea să fi fost mai mulţi, că barca era destul de 
mare. 

— Și când a plecat, având în vedere că, după cum se pare, 
numai dumneavoastră i-aţi văzut? În toiul nopţii? 

— Nu, dragă, a spus Paddi. Au așteptat să treacă vremea rea, 
pentru că n-aveau o barcă foarte bună. Dacă aș fi putut să 
vorbesc cu ei ca de la om la om, în islandeză, le-aș fi zis că 
puteam să-i ajutăm noi s-o repare. Dar n-am mai apucat să fac 
asta, pentru că, a doua zi de dimineaţă, când m-am trezit și m- 
am dus la bucătărie, m-am uitat pe geam și am văzut că plecau. 
Deși era întuneric afară, i-am văzut bine, pentru că portul era 
iluminat. Am recunoscut velierul care plecase în larg. Sigur au 
plecat. 

— Vă amintiţi cumva cum se numea barca? a întrebat Thâra. 

— Nu, nu-mi amintesc, a răspuns el, ferindu-se s-o privească 
în ochi. Nu prea le am cu cititul, recunosc. Nu că asta m-ar fi 
încurcat prea mult până acum - eu sunt genul de om care 
trudește, iar pe unul ca mine n-au la ce să-l ajute cărţile. 

Thóra i-a zâmbit. 


246 


— Dar aveți o memorie bună. Cum de vă amintiţi de 
întâmplarea asta, de pildă? Prin port au trecut sute de bărci; ce 
avea velierul ăla așa de special? 

— N-avea nimic special - era o barcă cât se poate de 
frumoasă și nimic mai mult, cu toate că pe-aici au trecut și alte 
bărci mai frumoase ca el. 

S-a uitat iar în larg, peste cârmă. 

— Îmi amintesc așa de bine de el din cauza celor întâmplate 
în dimineaţa următoare, când Tolli a găsit debarcaderul plin de 
sânge, în locul în care acostase velierul. 

Thâra avea o mină inexpresivă, cu toate că era foarte 
nerăbdătoare să afle mai multe. 

— Bănuiesc că vă referiţi la week-end-ul dinaintea erupției, a 
zis ea. Am auzit ceva, dar parcă am înţeles că n-a acostat nicio 
barcă în port mult timp înainte să fie descoperit sângele pe 
debarcader. 

A hotărât să nu-i spună de la cine auzise acel lucru, pentru că 
prefera să nu se afle că ea și Bella cotrobăiseră prin dosarele lui 
Gudni. 

— Asta pentru că, în afară de mine, nu știa nimeni că velierul 
a fost aici, a răspuns Paddi. Când am plecat din port, era acolo, 
dar, cine știe de ce, l-au mutat de la pontonul ăla la unul mai 
dinspre vest. l-am văzut plecând, dar nu știu de ce au mutat 
barca. Poate că li s-a părut că erau valuri mai mari acolo unde 
le-am zis eu să acosteze. 

— Aţi mai spus cuiva despre barcă? a spus Thóra. 

Era surprinsă că acest lucru nu era menţionat în raportul lui 
Gudni, cu toate că se putea ca ei și Bellei să le fi scăpat ceva, 
având în vedere că-l citiseră în mare grabă. 

— Nu, n-am mai spus nimănui, a zis Paddi. Poate că aș fi 
făcut-o, dar când a început erupția, m-am luat cu alte lucruri. Nu 
m-a întrebat nimeni nimic, iar mai târziu mi s-a părut că 
informaţia asta îi putea face rău cuiva. Așa că am tăcut din 
gură, lăsând soarta să decidă în locul meu. Recunosc că, de 
când cu cadavrele astea găsite în casa lui Maggi - tatăl lui 
Markus -, m-am tot întrebat ce-a fost cu sângele ăla de pe chei 
și cred că nu sunt singurul. 

— Vă referiţi la administratorul portului care a descoperit 
sângele de pe debarcader? 


247 


— Nu, bătrânul a murit demult, a răspuns Paddi. Mă refeream 
în primul rând la inspectorul Leifsson, iar apoi la toți localnicii 
care au mers în port, ca să vadă cu ochii lor ce se întâmplase. 
Era prea mult sânge ca să fi provenit de la o captură de pește. 

Th6ra a căzut puţin pe gânduri. 

— Sigur știți cine a fost Dadi, a spus ea. A fost văzut acolo în 
dimineaţa aceea. Credeţi că știa ceva despre sângele găsit pe 
debarcader? 

— Nemernicul ăla plicticos? a spus Paddi, fără menajamente. 
O fi știut, deși mă cam îndoiesc. Dadi a fost un laș puturos și din 
cale-afară de sperios. Mare pacoste a mai fost, nici nu ziceai că 
e de aici, din Insule. Taică-său n-a fost din zonă, dacă nu știaţi. 

— Deci credeți c-a spus adevărul când a negat c-ar fi știut 
ceva despre balta de sânge? 

— N-am zis asta. Se poate să fi știut mai multe decât a spus. 
De fapt, n-a fost singurul care a fost văzut în port - numai că 
poliția doar de el știe. 

— Serios? a spus Thâra, uimită. Au mai fost și alţii acolo? Și de 
ce nu știe nimeni? 

— Să clarificăm ceva înainte să mergem mai departe, ca să 
nu existe neînțelegeri, a spus Paddi. Maggi a fost un tip la locul 
lui. Era muncitor, ca oamenii de pe vremuri, nu se temea de 
nimic și trudea ca un câine pentru familia lui. Merită tot ce are și 
nu cunosc pe nimeni care să creadă c-a făcut avere din afaceri 
dubioase. Și Leifur e un om bun; pe Markus l-am cunoscut bine 
numai cât a fost mic, a fost un drac și jumătate, mereu pus pe 
șotii. 

— Dar? a zis Thóra. După niște laude ca astea vine, de obicei, 
un „dar”. 

Paddi i-a zâmbit. 

— Dar, a zis el, devenind foarte serios, când Maggi s-a 
îmbolnăvit și a început să-și piardă autoritatea... Uitaţi cum stă 
treaba, toată lumea știe ce boală are, chiar dacă Leifur încearcă 
să ascundă asta. A preluat conducerea companiei de la taică- 
său și oamenii își fac griji cu privire la viitorul afacerii. Maria nu 
se sinchisește să ascundă faptul că ar prefera să locuiască 
oriunde altundeva, mai puţin aici. Dacă or să se mute, or să 
vândă compania și cine credeţi că are destui bani s-o cumpere, 
în afară de bogătanii din orașele mari?! lar ei or să deplaseze 
drepturile de pescuit într-o zonă unde le va fi mai ușor să 


248 


aprovizioneze vasele și să proceseze captura. Se poate spune că 
Leifur are toată comunitatea la mână, așa că toţi se poartă cu el 
cu mănuși, ca să nu-l supere. Unii dintre noi și-au câștigat 
pâinea cu ajutorul altora, dar se pare că el e cel care dă să 
plece. 

— Am înţeles, a spus Thóra. 

Ştia că temerile locuitorilor din Insule erau fondate - într-o 
comunitate așa de mică, fiecare angajator conta. 

— Și credeţi că Leifur se folosește de asta ca să închidă gura 
oamenilor? 

Era din ce în ce mai convinsă că Magnus fusese unul dintre 
oamenii care fuseseră văzuţi în port în noaptea aceea fatală. 

— Nu, a spus Paddi. Nu prea cred. În anumite privinţe, Leifur e 
un om simplu, la fel ca mine, și nu-i pasă prea mult de ce 
gândește lumea. Își vede de treabă și, probabil, e destul de 
mulțumit de felul în care se poartă lumea cu el. Nimeni nu-l 
contrazice, indiferent ce-ar spune. Eu zic că, dacă lucrurile 
continuă așa, o să ajungă un îngâmfat. 

Paddi a cârmit nava mai aproape de Heimaey și a făcut un 
semn înspre terenul format de lava nouă, care era impresionant, 
având în vedere că lava se revărsase în afară de foarte puţin 
timp. 

— Problema e că diferiţi oameni au păreri diferite cu privire la 
ce e mai bine pentru Leifur și Markus și la ce se cuvine sau nu 
să spună ei despre cazul ăsta. Aproape toți locuitorii din Insule o 
să spună numai ceea ce cred ei că este în favoarea fraţilor. C-o 
fi bine sau rău, asta-i altă problemă! Unii oameni pot chiar să 
țină sub tăcere lucrurile bune și să vorbească despre chestiuni 
care-i pun pe fraţi într-o lumină rea, fără să-și dea seama de 
asta. 

— Dar dumneavoastră? a întrebat Thâra. Nu sunteţi și 
dumneavoastră în aceeași tabără cu ei? Vă place locul ăsta, așa 
că trebuie să faceţi ce-i mai bine pentru el, nu? 

Paddi a pocnit din limbă. 

— Eu nu sunt așa - nu încerc să evit inevitabilul. Asta nu face 
decât să înrăutăţească lucrurile. Compania lui Maggi o să fie 
vândută, chiar dacă nu azi sau mâine ori poate nici măcar 
înainte să iasă Leifur la pensie. Însă în ziua în care copiii lui or să 
preia conducerea, compania o să fie vândută. Sunt sigur. Să nu 
uităm că și-au făcut un rost în altă parte. 


249 


— Dar de ce n-a zis nimeni nimic despre sângele de pe 
debarcader, având în vedere că mulţi oameni au pus lucrurile 
cap la cap? Nu înțeleg cum de cred ei că povestea asta îl pune 
pe Markus - și, în fond, și pe Leifur - într-o lumină rea? 

Thóra voia să audă ce avea Paddi de zis despre Magnus, cu 
toate că bănuia că nu intenţiona să-i spună nimic, lăsând-o să 
deducă singură lucrurile. _ 

— Să lămurim ceva. Pe oameni îi doare-n cot de Markus. In 
cazul ăsta, el și Leifur sunt în aceeași barcă, doar că Markus e 
cel prins asupra faptului. Dacă va fi închis, Leifur trebuie să se 
ducă să-l viziteze, ceea ce-ar putea însemna că există riscul ca 
Leifur să ajungă să stea mai mult pe insula principală. N-are 
cum să fie altfel, iar în cele din urmă, o să se mute acolo de tot. 

Paddi i-a aruncat Thórei o privire. 

— Mă înţelegeţi? 

Ea a dat din cap. 

— Nici Markus, nici Leifur n-au fost văzuți în port, ci doar tatăl 
lor. 

Paddi a ridicat o mână, ca să se apere de soare. 

— Și cam asta e tot, pentru că majoritatea celor care-și 
amintesc de întâmplările astea au rămas fără grai. Niciunul 
dintre noi nu mai e în floarea vârstei de acum. 

— Dar chiar dacă Magnus a fost văzut acolo, asta nu 
înseamnă că are vreo legătură cu sângele de pe debarcader, a 
spus Thóra, oarecum confuză. 

Paddi a pufnit. 

— Posibil, dar așa au crezut oamenii pe atunci și așa cred și 
acum. 

A ridicat din umeri. 

— Cel care a lansat zvonul este și cel care i-a spus poliţiei 
despre Dadi. Un bătrân cu capsa pusă, a zis el, rânjind și 
arătându-și dinţii stricaţi. Cam cum sunt și eu azi. Cine știe ce 
treabă a avut pe acolo în toiul nopţii și a dat peste ei doi - Dadi 
și Magnus. Se certau de mama focului, gata să sară unul la gâtul 
altuia. Când cei doi l-au văzut, au fost șocați și au plecat în 
direcţii diferite. Bătrânul a fost uimit că nici măcar nu-l 
salutaseră, dar abia de dimineaţă și-a dat seama de ce. Nu 
văzuse balta de sânge și a auzit vorbindu-se de ea numai după 
ce s-au îngrămădit oamenii în port, ca să vadă ce investiga 
poliția. 


250 


— Și cum se face că bătrânul ăsta le-a spus polițiștilor numai 
de Dadi, fără să amintească de Magnus? a întrebat Thóra. 

— Păi, e simplu ca bună ziua, a spus Paddi, răsucind cârma la 
180 de grade. Toţi îl apreciau pe Magnus, la fel și omul ăsta. 
Nimeni nu-l plăcea pe Dadi, așa că omul, probabil, n-a avut nicio 
reținere să-l dea în vileag. În felul ăsta, putea să-i facă viața 
grea lui Dadi, care nu era get-beget din Insule, și în același timp 
să atragă atenţia celor din zonă asupra lui. 

— Altfel spus, una le-a zis polițiștilor, și alta, locuitorilor din 
oraș? a întrebat Thóra. Orașul ăsta e mic. E imposibil ca 
povestea adevărată să nu fi ajuns la urechile autorităţilor. 

Paddi s-a uitat la Thâra de parcă avocata ar fi fost o fătucă 
retardată. 

— Așa ar fi fost normal să se întâmple, a spus el, îndreptând 
cârma. Numai că, la câteva zile dup-aia, a erupt vulcanul, iar 
oamenii au mișunat prin toate părțile. Cei care au rămas la urmă 
au avut griji mult mai mari decât balta de sânge de pe 
debarcader. lar apoi altcineva s-a apucat să spună că-l văzuse 
pe Dadi sosind în port cu o șalupă în noaptea cu pricina, dar 
majoritatea au fost de acord că individul inventase povestea ca 
să atragă atenţia asupra lui, să contribuie și el la ancheta 
poliţiei. 

S-a uitat la Thóra. 

— Dar știi ce n-am înţeles niciodată? a întrebat el, retoric. 
Cum se face că idiotul ăla de Dadi n-a zis nimic de Magnus când 
a vorbit cu poliţia? Dacă n-a avut nicio treabă cu sângele de pe 
debarcader, putea, pur și simplu, să spună că au fost amândoi în 
port, făcând cine știe ce lucru. lar dacă Dadi a fost cumva 
implicat, tot n-are sens. Dacă ar fi fost amândoi băgați în asta, 
Dadi i-ar fi spus sigur poliţiei de Magnus. Apoi lui Magnus nu-i 
rămânea decât să confirme alibiul lui Dadi sau să se ducă la 
fund odată cu el. De vreme ce Dadi a fost un nemernic așa de 
mare, n-avea de ce să regrete, dacă făcea una ca asta. 

Paddi s-a uitat îndelung la Thóra. 

— Oricum, întrebarea e: de ce nu le-a spus Dadi polițiștilor că 
a fost în port împreună cu Magnus? 


251 


Capitolul 26 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Tinna nu știa engleză atât de bine cât să vorbească cu 
asistenta. Poate c-ar fi îndrăznit să-i spună câteva vorbe, dacă 
medicamentele nu i-ar fi indus o stare așa de mare de oboseală, 
încât nu mai putea să vorbească nici măcar în islandeză, 
darămite într-o limbă străină. A văzut-o pe femeia în alb 
îndepărtând punga al cărei conţinut intrase în organismul ei 
printr-un ac aflat în partea dorsală a mâinii ei stângi. Tinna nu 
putea să vadă acul, pentru că era acoperit cu pansament. 
Asistenta care i-l băgase în mână era islandeză și, în timpul 
operațiunii, vorbise întruna, ca nu cumva Tinna să simtă durerea 
și să înceapă să plângă sau să ţipe. Fata îi spusese femeii că nu 
avea deloc grija acului, că acele nu produceau durere, ci îi 
dădeau doar o senzaţie stranie. Asistenta n-o crezuse și, când a 
înţepat-o pentru a treia oară, în încercarea de a-i nimeri vena, a 
ridicat tonul și a început să vorbească și mai repede. Tinna nu 
reușea să priceapă ce-i tot spunea femeia, pentru că înţelegea 
numai câte un cuvânt din când în când, deși toată bălmăjeala 
aceea asiduă era în islandeză. Cuvintele femeii i-au ajuns la 
urechi, dar nu și la creier, ci într-un cu totul alt loc. Poate în 
stomac? Ce bine că vorbele nu conţineau calorii! Tinnei a 
început să-i bată inima de teamă. Dar nu zicea lumea că vorbele 
sunt hrana minţii? Oare puteau să se transforme în mâncare și 
să ajungă în stomac? 

— Gata, a spus asistenta străină, atingând ușor cu mâna 
pătura pe care o întinsese cu grijă peste Tinna. Încearcă să 
dormi! 

Tinna s-a uitat ţintă la ea, fără să zică nimic. Nu era sigură 
dacă femeia spusese „să dormi” sau „să numeri”. Știa destulă 
engleză cât să înţeleagă sensul ambelor cuvinte, numai că nu 
era sigură ce cuvânt rostise asistenta. Poate că-i spusese să 
numere: o oaie, două oi... așa cum făceau personajele din 
desenele animate. Tinna a închis ochii și s-a pus pe numărat. Își 
imagina că una, două, trei oi săreau peste un gard vopsit în 


252 


verde. Ușa de la cameră s-a deschis și apoi s-a închis cu un 
zgomot înăbușit. Probabil că femeia plecase, dar, de teamă să 
nu întrerupă cursa oilor, Tinna n-a vrut să deschidă ochii, ca să 
vadă dacă femeia ieșise, într-adevăr, din salon. S-a concentrat 
din nou asupra gardului și a oilor. Nu mergea bine. Oile erau 
dezgustător de grase, iar a patra n-a reușit deloc să sară. Stătea 
de partea cealaltă a gardului și gâfâia. Apoi a început să se 
umfle, iar botul i-a fost acoperit de burta albă, care s-a mărit tot 
mai mult, până când, în cele din urmă, s-a auzit o bubuitură și 
oaia a explodat. Sângele și intestinele ei s-au împrăștiat peste 
tot. Tinna a deschis repede ochii, ca să alunge viziunea. 
Rămăsese singură în salon. Pieptul îi tresălta. Așa avea să 
sfârșească și ea dacă nu pleca de acolo. O să se îngrașe întruna 
până când o să explodeze. Tinna s-a întors și s-a uitat la punga 
transparentă care atârna de un cadru de oțel, chiar lângă pat. S- 
a uitat la picăturile care cădeau în regulatorul ce controla 
cantitatea de lichid care-i pătrundea în vene. 

| s-a tăiat respiraţia când i-a venit în minte primul gând 
limpede din ziua aceea. Picăturile erau pline de calorii. Poate 
chiar de calorii pure, cu toate că Tinna habar n-avea cum 
arătau. Poate că semănau cu apa și, după ce intrau în corp, se 
răspândeau peste tot. Tinnei îi tremura mâna sub ac și simţea 
că o arde. A încercat să-și limpezească gândurile. Căldură, 
calorii. Acul era încins pentru că treceau caloriile prin el. 
Căldură, calorii rele. A simţit că în colţul ochiului îi apăruse o 
lacrimă. Oare era bine să plângă? Oare așa ar fi putut da afară 
din organism lichidul rău? A început s-o doară capul din cauza 
tuturor acelor gânduri și a dus mâna dreaptă la frunte, apăsând 
locul în care o durea. Durerea s-a ameliorat puţin, dar a revenit 
imediat ce a dat mâna la o parte. Oare să sune după o 
asistentă? 

Și-a apropiat mâna dreaptă de butonul care, desigur, se afla 
mai aproape de mâna ei stângă, cea pe care nu îndrăznea s-o 
miște de teamă că apoi caloriile aveau să curgă mai repede. In 
plus, înțepătura pe care o simţea în mână o durea din ce în ce 
mai rău. A rămas cu degetul mare deasupra butonului rece. 
Tinna era la un pas să-l apese, când a ezitat. Ce-ar fi putut să-i 
spună asistentei străine? De-abia putea îngâna un „bună ziua” 
în engleză, deci i-ar fi fost imposibil să-i explice că, dacă nu 
scotea lichidul acela din ea, și asta cât mai repede, Tinna se va 


253 


umfla și va exploda, iar intestinele aveau să i se împrăștie prin 
tot salonul. Tinna a luat degetul de pe buton. Nu rezolva nimic 
sunând. Asistenta nu putea s-o ajute. Nimeni nu putea s-o ajute. 
Ce-i rămânea de făcut? 

S-a uitat în jos, la plasturele care acoperea acul. Se dezlipise 
ușor într-un colț, probabil pentru că Tinna transpirase din cauza 
acului încins și a tuturor caloriilor care intrau în ea. A apucat 
plasturele cu grijă de colţul dezlipit și a ascultat fascinată cum i 
se desprindea de pe piele. Apoi s-a uitat mulțumită la pătratul 
roșiatic unde se aflase plasturele. În centrul pătratului era o 
bucăţică de plastic roz în formă de fluturaș; printr-un capăt intra 
tubul, iar prin celălalt ieșea acul înfipt în pielea Tinnei. A dat la o 
parte banda transparentă cu care era lipit fluturașul de pielea ei 
și s-a strâmbat. Cum ar fi putut să scoată acul fără ca lichidul să 
se împrăștie peste tot? S-a tot gândit, dar n-a reușit să găsească 
o soluție, așa că, efectiv, a tras acul afară ușor. S-a auzit un 
pocnet slab și un zgomot de evacuare pe măsură ce acul a ieșit 
din piele și, preţ de o clipă, înainte să-i dea sângele și să 
înceapă să se scurgă pe încheietură în jos, a văzut că avea o 
gaură mică și neagră pe mână. A îndepărtat acul și fluturașul, 
dar ele n-au început să se zvârcolească asemenea un furtun de 
apă, așa cum a crezut Tinna că avea să se întâmple, ci au picat 
în jos, pe lângă pat, din cauză că tubul era greu. În mod straniu, 
Tinna era dezamăgită. 

Și-a scos picioarele de sub pătură și s-a așezat puţin pe 
marginea patului, ca să-i treacă binecunoscuta ameţeală. 
Stomacul i-a chiorăit și și-a dat seama că-i era îngrozitor de 
foame. Era obișnuită cu asta, numai că, de vreme ce nu mai 
judeca limpede din cauza medicamentelor, acum chiar voia să 
mănânce. În general, îi era ușor să-și învingă senzaţia de foame, 
ba chiar se bucura să nu și-o satisfacă. În felul acesta, ea era 
cea care deţinea controlul, iar nu lăcomia. Din cauza lăcomiei, 
oamenii deveneau tot mai grași până explodau, la fel ca oaia. 
Nu-și mai aducea aminte dacă oaia explodase cu adevărat ori 
dacă totul fusese numai în mintea ei. Tinna s-a ridicat în 
picioare, încercând să uite de mâncare - un gând care nu-i 
dădea pace deloc. S-a plimbat prin cameră și s-a uitat pe 
fereastră - nimic interesant - apoi a căutat printr-un dulap 
încastrat în perete, unde a dat peste hanoracul ei, care atârna 
într-un cuier alături de celelalte haine cu care venise îmbrăcată 


254 


la spital. Singurul loc unde putea să mai caute era sub pat sau 
deasupra robinetului de la chiuvetă, dar, în ambele cazuri, Tinna 
trebuia să se aplece, iar asta nu-i plăcea, pentru că apoi 
stomacul avea să-i chiorâie mai rău și avea să i se facă și mai 
foame. 

Dintr-odată, și-a amintit de un vers dintr-o poezie pentru 
copii, despre o cioară care croncănea. „Afară, o cioară stă lângă 
un hoit/ Auzi cum croncănește?/ Lângă oasele și țeasta 
bătrânului berbece/ l-am zărit mantia bogată.” N-avea voie să 
mănânce. O să explodeze ca oaia. De ce n-o înțelegea nimeni? 
Tinna s-a simţit dintr-odată ușoară ca un fulg. A devenit 
indiferentă, simțind că avea lucrurile sub control și că nu trebuia 
să-și facă nicio grijă. Caloriile care intraseră în corpul ei deja nu 
mai contau. A zâmbit, iar apoi a chicotit. Unde-ar fi putut să 
găsească un cuţit? 

e 

Dís căzuse adânc pe gânduri, așteptându-l pe Ágúst. În biroul 
ei se afla ultima pacientă, o tânără care ar fi vrut să-și facă 
implanturi cu silicoane. Când o văzuse intrând pe uşă, Dís 
fusese sigură că fata slabă avea să aleagă nişte implanturi mult 
prea mari ca să mai poată spune cineva după aceea că are sâni 
frumoși. Așa se întâmpla mereu. Dis s-a gândit că situația era 
tragică - femeile își făceau implanturi ca să arate bine pentru 
bărbaţi, dar fără să ţină cont de părerile lor. În general, își 
justificau decizia spunând că, mărindu-și sânii, căpătau 
încredere în ele și deveneau mai fericite. Sigur, era adevărat, 
dar încrederea aceea se baza pe faptul că femeia se simțea mai 
atrăgătoare în ochii bărbaţilor. De asta o întrista pe Dis că, 
aproape fără excepţie, femeile optau pentru implanturi prea 
mari, care le făceau mai degrabă imperfecte, decât frumoase. 
De obicei, dacă femeia era căsătorită, îl aducea și pe soț la 
primele consultaţii; ea se gândea să-și pună niște implanturi 
mari, deși, în general, soțul ei își exprima preferința pentru 
unele mai subtile. Dis încercase dintotdeauna să le aducă 
femeilor la cunoștință acest lucru, dar, de obicei, eforturile ei 
erau în zadar: „Mai gândiţi-vă puţin, nu v-ar plăcea să vă puneţi 
niște implanturi ceva mai mici? Veţi avea sânii mai mari decât 
acum, dar schimbarea nu va fi drastică. Veţi fi mai mulțumită pe 
termen lung.” Nici doctorul, nici soțul nu aveau puterea de ao 
face pe femeie să se răzgândească. Poate că ea voia să fie 


255 


sigură că nu dădea banii de pomană sau poate că se temea că 
sânii se vor micșora odată cu înaintarea în vârstă; Dis nu știa 
exact care era motivul de la baza unei asemenea decizii și 
credea că nici femeile n-ar fi știut să răspundă la întrebarea 
aceea, dacă le-ar fi adresat-o. Asta nu însemna că avea de gând 
să-și ia pacienţii la întrebări! 

Dis s-a uitat din nou la ceas. De ce naiba se gândea la așa 
ceva în clipele acelea? Ce-i păsa ei de asta, atâta vreme cât 
fiecare pacient lua decizia pe cont propriu, era responsabil 
pentru ea și trebuia să-i suporte consecinţele? In plus, din câte 
știa ea, toate femeile fuseseră încântate de noii lor sâni. Dis s-a 
mai uitat o dată la ceasul de mână, să vadă dacă nu care cumva 
timpul trecea mai repede decât i se părea ei. Dar nu era așa. 
Timpul se scurgea lent, așa cum se întâmpla de fiecare dată 
când ea își dorea să treacă repede. Asta a iritat-o din mai multe 
motive: i-a amintit că Ágúst era mult mai solicitat decât ea, cu 
toate că Dis era un chirurg la fel de priceput, dacă nu chiar mai 
priceput ca el. El era mai în vârstă și mai experimentat, dar 
dădea semne de blazare. Ea era la curent cu descoperirile din 
domeniu, care pe el nu-l interesau deloc. El încerca oarecum să- 
și ascundă lipsa de interes, prefăcându-se interesat când Dis îi 
vorbea despre articolele pe care le citise - cel mai recent fiind 
despre o operaţie la bolta piciorului, mulțumită căreia femeile 
puteau merge mai ușor pe tocuri înalte. Însă Ágúst nici măcar 
nu se deranja să pară interesat când venea vorba de 
conferințele din străinătate. A auzit că s-a deschis ușa de la 
biroul lui și l-a ascultat schimbând câteva vorbe de complezență 
cu pacienta, pe care era clar că avea de gând s-o conducă spre 
ieșire. Și-a îndreptat spatele când l-a auzit bătând în ușă. In 
sfârșit, venise! 

— Nu mai scăpam de ea, a zis Ágúst când a intrat în biroul ei. 
Scuze de întârziere! 

S-a trântit pe un scaun, și-a lărgit nodul de la cravată și și-a 
desfăcut nasturele de sus al cămâășii. 

— Vrea să-i fac o abdominoplastie, să-i îndepărtez șorțţul de 
grăsime. Numai ce-a născut și e nerăbdătoare să fie iar slabă ca 
înainte. 

Dís n-a zis nimic. Și ea era nerăbdătoare să meargă la înot, iar 
de acolo acasă, așa că a trecut direct la subiect: 


— Îmi fac griji pentru interogatoriul de ieri, a spus ea. Polița 
știe că am luat-o. Simt eu! 

— Ei, fii serioasă, a spus Ágúst, masându-și umerii, cu un aer 
confuz. La cât vii mâine la muncă? Eu, din fericire, n-am niciun 
pacient până la zece. 

Dis clocotea. Ce știa el? Stătea acolo, liber ca pasărea cerului 
și lipsit de griji, iar ea era dărâmată. Și numai din vina lui! 

— A fost reţinut un bărbat pentru uciderea Aldei, a zis ea, pe 
un ton cât mai calm cu putinţă. Nu-ţi pasă absolut deloc de 
asta? 

Fără îndoială că era mânioasă. 

Agust a privit-o cu indignare. 

— De ce mi-ar păsa? a pufnit el. Mă bucur că poliţia l-a prins 
pe nemernic. 

Și-a îndepărtat privirea de la ea. 

— Ar trebui să te bucuri și tu - nu te enerva, poliţia n-are de 
unde să știe. 

— Ágúst, a spus Dís, strângând din dinţi, ca să nu ţipe. 

A dat aerul afară pe nas și s-a adunat, după care a continuat: 

— Am sustras o dovadă din casa Aldei, iar poliţia habar n-are 
de asta. E posibil ca dovada să arate vinovăția bărbatului reţinut 
sau, mai rău, să-i arate nevinovăția. Normal că-mi fac griji; 
numai un prost nu s-ar îngrijora. 

A sperat că se subînţelegea că se referise atât la Ágúst, cât și 
la ea însăși. 

El n-a reacţionat la afront. 

— M-a interogat și pe mine poliţia. Dar, având în vedere cum 
a murit Alda, nu mi s-a părut că m-au întrebat ceva ciudat. O 
sticluță de botox poți să iei și de pe raft din farmacie! 

Dis a dat ochii peste cap. 

— N-ai ajuns tu primul la locul faptei! Ci eu! 

Și-a dat seama că se întinsese aproape cât era de lungă către 
el, peste tăblie, și s-a tras puţin înapoi. 

— De-asta nu te-au afectat deloc întrebările lor! 

Se părea că Agust nu știa ce să zică. Era evident că regreta că 
nu profitase de ocazia de a pleca de la birou împreună cu 
ultimul pacient. 

— Ce te îngrijorează, mai exact? 

— Că m-au întrebat despre botox și de unde ar fi putut Alda 
să-l procure. Că m-au întrebat ce-am făcut eu propriu-zis cât am 


257 


stat acolo cu ea și după cât timp am sunat la poliţie și tot așa. 
De unde știu eu că nu m-a văzut cineva și că poliţia n-o să afle 
că n-am declarat tot ce era de declarat? 

Agust s-a încruntat. 

— Dís, ţi-ai pierdut minţile? Cât ţi-a trebuit să iei sticluța de pe 
noptieră? Treizeci de secunde? Douăzeci? Poliţia n-are cum să 
afle asta. Revino-ţi în fire, liniștește-te odată! f 

Dis a fost nevoită să recunoască faptul că, probabil, Agust 
avea dreptate, ceea ce-i displăcea. 

— Dar de unde altundeva ar fi putut să facă Alda rost de 
botox? a întrebat ea. Sigur o să investigheze în continuare 
problema asta. Să zicem că, într-un final, o să găsească sticluța 
- că doar are un cod de bară după care pot depista furnizorul, 
iar prin el, pe persoana care a solicitat aprovizionarea. Ei, 
Einstein, de asta ce mai zici? Îţi garantez că și tu, și eu vom fi 
luaţi în vizor de poliţie. 

A tăcut o clipă, nădăjduind că el o să intre în panică. Până la 
urmă, Ágúst cumpărase medicamentul, nu ea. Medicamentele 
pe care le comandase ea erau trecute în inventar și nu 
dispăruseră din cabinet. 

— lar când o să te ia la întrebări, o să iasă la iveală și alte 
lucruri, știi doar. 

S-a uitat la el - încă spera că o să se îngrijoreze și o s-o 
privească încruntat. j 

Speranţele ei s-au năruit. Tot ce-a făcut Agust a fost să ridice 
din umeri și să zâmbească crud. 

— N-avea grijă! a spus el. N-o să ajung niciodată în vizorul 
poliţiei. Am deja o soluţie. 

Se vedea clar că era foarte încântat de planul lui, pentru că se 
umflase în piept. 

— Le-am zis polițiștilor că s-ar putea să nu fi verificat 
inventarul foarte atent, pentru că am fost ocupați până peste 
cap. 

Agust i-a zâmbit lui Dis. 

— Și ghici ce? Am constatat că ne lipsea niște botox. 

— O să minţi și-o să spui că Alda a luat botoxul de aici? a zis 
Dis. i 

Și-a dat seama că minciuna aceea putea să-l scoată pe Agust 
din vizorul poliţiei, dar nu și pe ea. 


— Dar ei or să creadă că l-am luat eu! a spus ea, constatând, 
cu surprindere, că vocea nu-i oglindea nicio urmă de agitaţie. l- 
am spus avocatei care lucrează pentru bărbatul reţinut că ne 
facem inventarul cu atenţie. Dacă tu o să spui altceva, o să intre 
la bănuieli, a adăugat ea. 

— Ei, nu mai spune! a zis Ágúst, râzând. Avocata aia n-are de 
unde să știe ce am spus eu poliţiei. 

Dar apoi a părut încurcat. 

— Nu trebuia să-i zici așa ceva! 

Lui Dis nu-i plăcea să fie în defensivă, dar s-a gândit că putea 
să dreagă lucrurile puţin. 

— Am crezut că, până la urmă, poate reușesc să-i conving și 
pe polițiști și pe ea să rămână la ideea că a fost vorba deo 
sinucidere. Ori, cel puţin, să le îndrept atenţia spre urgente. 

Imediat după aceea și-a dat seama însă cât de stupide erau 
vorbele ei. 

Agust s-a ridicat și i-a pus mâna pe umăr, așa cum stătea ea 
jos, cu palmele întinse pe birou. 

— O să fie bine, Dis. Nu te mai agita degeaba și nu te mai 
pripi. 

l-a zâmbit blând, dar Dis a simţit că zâmbetul lui era oarecum 
tăios. Și-a dat imediat seama că nu se înșelase. j 

— Unde ai pus... ce-ai luat de pe noptieră? a întrebat Agúst. 

Dís a încercat să-și ascundă neliniștea. 

— Am dus-o acasă, a spus ea, apoi a strâns ferm din buze. 

Voia să-i îngreuneze situaţia. 

— Și ce-o să faci cu ea? a întrebat el, calm. Nu crezi c-ar fi mai 
bine s-o distrugi? 

— Nu, a spus Dis, coborând privirea. Nu pot. Dacă e 
importantă? Dacă sunt amprente pe seringă? 

S-a ridicat. 

— Când am luat-o de pe noptieră, m-am gândit că ai lăsat-o 
pe Alda să ia niște botox de la cabinet. Știam că avea nevoie 
atât pentru ea, cât și pentru prietenele ei. În plus, știam și că nu 
puteai s-o refuzi, cu toate că atunci nu mi-am dat seama care 
erau interesele tale. 

Și-a încrucișat brațele, ca să nu se vadă cât de tare îi 
tremurau mâinile. 

— Mi-a fost teamă că făcuse o greșeală îngrozitoare, fatală. 
Că și-a provocat un atac de cord ori ceva mai rău. M-am gândit 


259 


la tine, am vrut să te protejez, în eventualitatea în care s-ar fi 
constatat că n-ai fost grijuliu cu medicamentele. Nu m-am 
gândit nici măcar o secundă că ar putea fi vorba de o crimă. 

L-a fixat cu privirea. 

— Am făcut-o cu gândul că te ajut, dar asta nu înseamnă că 
am de gând să... 

Agust a întrerupt-o: 

— Să ce? Să ascunzi dovezi de poliție? Dar deja faci asta. 

S-a uitat la ea, iar abia atunci Dis a văzut pentru prima oară, 
în ochii lui, că-i era teamă. 

— O s-o duci la poliţie? 

Dis s-a gândit puţin. 

— Nu știu, nu știu ce-o să fac cu ea, a minţit ea. 


260 


Capitolul 27 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Spre sfârșitul călătoriei, au navigat aproape la întâmplare 
printr-o zonă cu ape liniștite, în jurul insulei Heimaey și al 
insulelor vecine, timp în care bătrânul căpitan și-a înșirat 
povestirile. Ar fi fost interesant să le urmărească cineva traseul 
pe o hartă, pentru că se părea că numai soarta determinase 
felul în care cârmise Paddi Cârligul. Din când în când, bătrânul le 
descria celor două femei anumite aspecte ale peisajului și le 
dădea informaţii cu privire la obiceiurile locale sau la geografia 
locului. Dar cu toţii știau că nu acela era scopul călătoriei lor. 
Căpitanul n-a insistat prea mult cu descrierea locurilor pe care le 
vedeau, părând să facă pe ghidul numai ocazional, din 
obișnuinţă. Th6ra se străduia să pară interesată de ceea ce 
spunea el, dar nu prea reușea. Nu că n-ar fi interesat-o ce vedea 
- peisajul era fabulos, mai ales la sud de Heimaey -, numai căi 
se părea că Atotputernicul așezase insula principală acolo unde 
se afla și că din ea se desprinseseră ulterior mai multe bucăţi de 
pământ, formând celelalte insule răspândite în jur. Când ea și 
Bella au coborât în sfârșit de pe barcă, după o călătorie de trei 
ore, Thóra era mult mai informată cu privire la felul în care trăia 
lumea în Insule și la oamenii despre care credea că erau 
implicaţi în caz. Paddi nu voise să admită că Alda avusese 
vreodată vreo legătură cu sângele de pe debarcader și nu 
mușcase momelile Th6rei. Velierul și echipajul străin de pe el 
plecaseră în larg în toiul nopții. 

Odată reveniți pe uscat, Thóra i-a arătat bătrânului marinar 
copia fotografiei găsite în biroul Aldei, în speranţa că putea să-l 
identifice pe tânărul din ea. Paddi a dat din cap, spunând că 
omul nu era din Insulele Westmann și că arăta, mai degrabă, ca 
un străin. Thóra i-a mulţumit și a băgat fotografia înapoi în 
geantă. Până în momentul acela aflase numai povestea cu balta 
de sânge descoperită pe debarcader și că Magnus fusese în port 
în noaptea aceea. | s-a părut interesant că soţia lui Magnus era 
atât de sigură că bărbatu-său nu mai ieșise afară din casă după 


261 


ce-l adusese pe fiu-său, beat. Firește, era posibil să nu-l fi văzut 
plecând, dar Thâra bănuia că femeia fusese îndemnată să 
declare astfel, împotriva dreptei ei judecăţi. 

În mintea Thórei erau proaspete descrierile violenței care 
dusese la moartea bărbaţilor din pivniţă. Numai un anumit tip de 
om putea să atace pe cineva în felul acela, iar acum totul indica 
că bărbatul respectiv nu putea fi decât tatăl clientului ei. Dadi 
Potcoavă - și, probabil, și alţii - trebuie să-l fi ajutat. Lucrurile 
păreau mai logice așa, decât teoria potrivit căreia făptașa 
fusese o adolescentă. 

Revenind la hotel, Thóra și-a dat seama că-i ardeau obrajii și, 
uitându-se în prima oglindă peste care a dat, a văzut că avea 
faţa ca o sebastă de roșie. S-a mustrat pentru că nu-și pusese 
ochelarii de soare, pe care, conștiincioasă, îi luase la ea. Și Bella 
arăta aproape la fel ca ea. Secretara a căscat, iar Thóra, a 
sesizat, fără încântare, că avea măselele cariate. 

— Vrei să tragi un pui de somn? a întrebat Thóra, care sigur 
și-ar fi dorit să facă asta. Trebuie să dau câteva telefoane, să 
încerc să iau legătura cu Maria, nevasta lui Leifur. Așa că poţi să 
te odihnești. Apoi, după ce termin, mergem să mâncăm ceva. 

Bella n-a așteptat să i se zică de două ori. Thóra a urcat în 
camera ei, dar numai ca să facă un duș și să îmbrace ceva mai 
curat și mai prezentabil decât blugii și bluza de trening de pe 
ea. După aceea s-a simţit mai bine, oboseala i-a dispărut și la fel 
și sarea din păr. Ceea ce era perfect, pentru că avea nevoie de 
toată energia posibilă ca să treacă cu bine de telefoanele pe 
care trebuia să le dea. Trebuia să-l sune pe Markus, să-i spună 
ce aflase despre taică-său și să-l informeze că avea de gând să-i 
spună poliţiei povestea lui Paddi despre balta de sânge. De 
asemenea, voia să-i spună poliţiei și despre velierul englezesc, 
pentru că era destul de sigură că trupurile neînsufleţite 
aparținuseră echipajului de pe el. Nu-și putea da seama cum 
ajunseseră cadavrele în casa în care copilărise Markus, la câteva 
zile după erupție, după ce el și familia lui plecaseră deja din 
Insule, dar avea un presentiment în privinţa asta. Toată lumea 
spusese că în perioada aceea fuseseră numai câţiva străini în 
Insule, așa că n-avea cum să fie vorba de altcineva în afară de 
echipajul de pe velier. Însă în momentul acela nu-și permitea să 
piardă vremea cu presupuneri, pentru că avea multe de făcut. 
Pentru început, și-a sunat copiii. 


262 


— Ne-ai găsit cazare pentru festival? a întrebat-o Gylfi. 

Nici vorbă să zică și el „Bună, mamă, ce mai faci?” 

Thóra nu s-a complicat să-i explice că fusese prea ocupată să 
salveze un om nevinovat de la închisoare, ca să mai aibă timp și 
de pregătiri pentru festival. Lui Gylfi oricum nu i-ar fi păsat. 

— Nu, încă n-am găsit nimic, a spus ea, cu sinceritate. 

Într-adevăr, nu găsise niciun apartament liber, dar asta 
pentru că nu întrebase. 

— Trebuie să sun mai târziu pe cineva care s-ar putea să mă 
ajute. 

Pe lista cu telefoanele pe care trebuia să le dea Thâra se afla 
și Leifur, iar dacă nici el nu putea să facă rost de un apartament 
pentru copiii ei, atunci nu putea nimeni. Faptul că era pe punctul 
de a-i spune poliţiei că era posibil ca taică-său să aibă o legătură 
cu cadavrele din pivniţă putea să strice mersul lucrurilor. Dar 
trebuia să-l facă pe Leifur să înţeleagă că așa era cel mai bine 
pentru fratele lui și că Markus avea dreptul prin lege să se 
spună adevărul. 

— Să nu uiţi de treaba asta, a spus Gylfi, stăruitor. Trebuie 
neapărat să mergem! 

Lumea trebuia neapărat să se spele pe dinţi sau să consume 
mâncare sănătoasă, dar nu să meargă la un festival; Thóra a 
ales să păstreze gândul acela pentru ea și mai bine s-o ceară pe 
S6ley la telefon. Apoi a fost nevoită să îndepărteze receptorul de 
ureche, pentru că Gylfi s-a apucat numaidecât să zbiere după 
soră-sa, de parcă băiatul ar fi fost în aceeași cameră cu Thâra și 
trebuia să se facă auzit prin receptor. 

— Bună, scumpa mea, a spus Thóra când fiică-sa a venit la 
telefon. Cum te înţelegi cu bunica? 

Copiii erau în grija părinţilor tatălui lor, care se plângeau 
adesea că nu apucau să-și vadă nepoții destul de des, dar nu se 
arătau niciodată dispuși să aibă grijă de ei când Thâra avea cu 
adevărat nevoie. Erau bogaţi și călătoreau destul de mult. Ca 
prin minune, de data asta lucrurile se potriviseră mai bine ca 
niciodată, iar copiii merseseră să stea cu bunicii, în casa lor 
mare de pe Arnarnes. În mod normal, ar fi trebuit să fie rândul 
tatălui lor să-i ia la el în week-end, dar Hannes și nevastă-sa 
fuseseră invitaţi în seara aceea la petrecerea unui prieten care 
împlinea patruzeci de ani. Thóra nu reușise niciodată să 
întreţină o relaţie bună cu părinţii fostului ei soț, cu toate că nu 


263 


se certaseră deloc. Pur și simplu, erau oameni diferiţi, mai ales 
ea și fosta soacră. 

— Bună, mami, a zis S6ley. Sunt cu bunica în cadă. Și știi cine 
mai e cu noi? 

— Nu, a zis Th6ra, sperând că nu era vorba de nutriţionistul 
pe care cuplul îl angajase recent. 

Thóra nu și-ar fi dorit ca fiica ei de opt ani să primească 
sfaturi despre mâncare și alimentaţie. 

— Orri! a ţipat Sóley, vizibil încântată. E cu noi în cadă și a 
făcut pipi! 

A rostit în șoaptă ultimul cuvânt, după care a chicotit. Thóra 
n-a fost în stare s-o imite. Nu mai râsese demult și parcă nu-i 
venea să facă asta, de teamă că apoi nu s-ar mai fi oprit. A 
vorbit cu Sóley preț de câteva momente, apoi i-a spus că de- 
abia aștepta să-i vadă a doua zi și, în cele din urmă, a închis. 

Apoi l-a sunat pe Matthew. Nu avusese semnal pe mare și nu 
știa dacă el încercase s-o mai sune. Oricum, nu conta dacă 
încercase sau nu. Voia să afle ce avea de gând să facă. Thóra a 
zâmbit imediat ce i-a auzit vocea. _ 

— O, bună, a zis ea, prostește. In ultimele ore n-am prea avut 
semnal și se pare că nici tu. Altfel, aș fi reușit să te sun mai 
devreme. 

— Nu-i nimic, a spus el. Te-am sunat și eu de câteva ori, dar 
degeaba. Cum merge treaba? Ai găsit un corp pentru cap? 

Thóra a zâmbit. 

— Nu, a răspuns. Nu caut neapărat corpul cadavrului; mi-e de- 
ajuns că încerc să aflu ce s-a întâmplat. Merge încet! 

Nu voia să piardă vremea justificându-se în faţa lui Matthew. 

— lar acum a mai apărut un cadavru. 

— Ce spui? Au mai găsit încă unul? 

— Nu în același loc. A fost găsită moartă o femeie care l-ar fi 
putut ajuta pe clientul meu. Au crezut că s-a sinucis, dar s-a 
constat că a fost ucisă. 

— Vai, a spus Matthew, cu glas domol. Sper că ai grijă! Doar 
ţi-am spus că un om capabil să taie organele genitale ale unui 
bărbat e periculos. 

— Nu știm dacă a fost ucisă de același tip, a zis ea. Parcă ți- 
am spus că toţi oamenii care au legătură cu vechiul caz sunt fie 
morţi, fie nebuni. 


264 


— Dar de unde știi că e vorba de un bărbat? a întrebat 
Matthew. Femeile pot fi la fel de ţicnite ca bărbaţii. Poate că 
treaba asta cu organele genitale are legătură cu felul în care s-a 
purtat un bărbat cu o femeie. 

Th6ra se gândise că poate o femeie făcuse așa ceva, cu toate 
că, în mod sigur, o femeie nu avea atâta putere cât să omoare 
în bătaie mai mulți bărbaţi. Cel puţin, nu o casnică din vremurile 
acelea, care, probabil, nu mergea la sală și nu făcea niciun fel 
de sport. Firește, crimele fuseseră comise cu un fel de unealtă 
teșita, așa că era posibil ca o femeie foarte nervoasă să fi 
produs un asemenea dezastru, dar, mult mai probabil, fusese 
mâna unui bărbat sau a unui grup de bărbaţi. Thâra a apucat 
taurul de coarne. 

— la zi, ce vrei să faci? Ce-ai hotărât cu munca? 

A închis ochii și și-a încrucișat degetele. „Dă, Doamne, să 
vină”, și-a zis ea în gând. „Acceptă propunerea și vino la mine!” 

— Mă gândesc să accept, a spus Matthew. 

Își alegea cuvintele cu grijă, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea 
să-l întoarcă din drum. 

— Mă rog, adică mă gândesc la asta. 

— Grozav! 

Thóra a fost şocată de forța cu care exclamase acel lucru, 
rostindu-l cu adevărat din inimă. 

— În Islanda e mai frumos, a adăugat ea, în șoaptă. 

A numărat până la zece înainte să continue, ca să nu se facă 
și mai mult de râs. 

— Mă bucur să aud una ca asta, sincer. Când vii? 

— Încă nu mi-am luat bilet, dar sper să reușesc să vin peste 
două săptămâni, ca să discut cu ei ce-a mai rămas de discutat. 
Apoi o să-ţi spun sigur de când mă pot muta acolo, a zis 
Matthew, care părea bucuros de reacţia ei. Abia aștept să te 
văd! Sper că, în perioada asta în care o să fiu în ţară, n-o să-ţi 
petreci tot timpul călătorind pe mare sau cercetând cine știe ce 
pivniță. 

— Mai bine vino cu o zi sau două mai târziu, dacă vrei să fii 
sigur că nu e așa. 

Ar fi fost îngrozitor să nu se poată întâlni cu Matthew din 
cauză că mai avea de lucru la cazul lui Markus. 

— Mâine plec acasă, dar e posibil să mă întorc oricând în 
Insule. 


265 


Și-au luat la revedere, iar apoi Thóra, încă zâmbind, a selectat 
din agendă numărul de telefon al închisorii Litla-Hraun. După 
câteva momente, Markus a venit la telefon. 

— Ce bine că m-ai sunat! a zis el, cu respiraţia întretăiată, 
după ce s-au salutat. Mi-am amintit că m-a sunat cineva când 
eram la volan și, probabil, e vorba de apelul ăla privat. 

Părea mândru de el însuși. 

— Am zis că mai bine aștept să vorbesc cu tine despre asta, 
înainte să fac orice altceva, deși normal că aș fi vrut să chem 
poliţia și să dau o nouă declaraţie. 

— Ai făcut bine, a zis Thóra, fericită de veste, dar și de 
alegerea lui de a aștepta să vorbească mai întâi cu ea. Deci cine 
te-a sunat? 

— Am făcut o ofertă pentru un apartament în Insule, pentru 
fiul meu. Petrece mult timp în Insule și stă mereu la Leifur și 
Maria. Dar acum nu mai merge așa, că e aproape un om în toată 
firea. Îmi aduc aminte că m-a sunat agentul imobiliar, să-mi 
spună că se apropia termenul-limită până la care mai accepta 
vânzătorul oferte. Am discutat despre ce trebuia să fac și, drept 
urmare, l-am rugat să facă o ofertă mai bună. Mai făcusem 
afaceri cu el și înainte, așa că mă cunoaște bine și-o să poată 
confirma că i-am răspuns chiar eu la telefon. 

Thorei îi venea să sară în sus de bucurie. Lucrurile începeau 
să se redreseze. 

— Excelent! a spus. O să-i anunţ pe cei de la poliţie, ca să-l 
poată suna mâine, când se termină și perioada de detenţie. Mă 
îndoiesc că vor solicita o prelungire a detenţiei, dacă ai un alibi. 

L-a auzit pe Markus oftând ușurat. 

— Perfect, pentru că simt că nu mai rezist mult aici, a zis el. 
Parcă-s în altă lume. Nu știu ce se întâmplă, n-am voie să citesc 
presa și nici să mă uit la știri la televizor. Am o grămadă de 
acţiuni pe pieţele străine, iar situaţia nu poate continua așa. Pot 
să pierd zeci de milioane. 

— Încă puţin și gata, a zis Th6ra. Nu cred c-o să te mai sun 
până mâine, pentru că azi nu pot să mai dau de nimeni din 
echipa de investigaţie. În ultimă instanţă, aș putea vorbi cu 
Gudni, firește, dar aș prefera să discut cu Stefân. Insă aș vrea să 
mai discutăm despre ceva. 


266 


— Nu există nicio șansă să mă scoţi în noaptea asta de aici, 
acum, că am un alibi? a zis Markus, iar Thâra s-a întrebat dacă 
auzise ce-i spusese mai înainte. 

— O să mă interesez, firește, a zis Thâra. Dar o să fiu 
refuzată, pentru că nu ești suspectat doar pentru moartea Aldei. 
O să te rețină cât mai mult cu putinţă, din cauza celorlalte 
cadavre. Încă nu suntem la adăpost, chiar dacă lucrurile merg 
înspre bine. De fapt, despre asta voiam să-ţi vorbesc, a adăugat 
ea, fericită că putea orienta conversaţia în direcţia dorită. Am 
aflat niște lucruri despre tatăl tău și despre ceva ce s-a 
întâmplat în Insule cu câteva zile înainte de erupție. Poate că n- 
are nicio legătură cu cadavrele din pivniţă, dar bănuiesc că e 
ceva cu întâmplarea asta. Trebuie să spun poliţiei ce-am aflat. 

Th6ra a așteptat reacţia lui Markus, dar el n-a zis nimic. 

— La ce te referi, mai exact? a întrebat el, în cele din urmă. E 
de rău pentru tata? 

— Da. 

Th6ra n-a văzut niciun motiv pentru care l-ar fi minţit. 

— Tatăl tău a fost văzut în locul unde s-a descoperit balta de 
sânge de pe debarcader, prezenţa lui acolo fiind inexplicabilă. E 
posibil ca sângele să fie o consecinţă a unei bătăi sau a unui 
atac în urma căruia bărbaţii au fost duși în pivniţă. Firește că 
adevărul va ieși la iveală, dar, pentru a dovedi sau a infirma 
anumite lucruri, poliţia trebuie să afle de întâmplarea asta. 

— Dar chiar e nevoie să le spui? a întrebat Markus. Dacă nu 
are nicio legătură cu cazul meu? 

— Sper că poliţia o să afle dacă evenimentele sunt sau nu 
legate între ele, a zis Thóra. Dacă se dovedește că au legătură, 
pot să investigheze lucrurile și să sperăm că o să afle cine au 
fost bărbaţii ăia și cum au murit. 

Thóra a luat o gură de aer. 

— Pentru binele tău, Markus, cazul ăsta trebuie rezolvat. 
Adevărul n-o să te afecteze cu nimic! 

— Și când a fost văzut tata acolo unde era balta aia de sânge? 
a întrebat Markus, fără să trădeze nicio emoție. 

— Vineri seara, înainte să înceapă erupția, în aceeași noapte 
în care te-ai îmbătat tu pentru prima oară, a răspuns ea. Nu l-a 
văzut nimeni bătându-se cu cineva, dar a fost văzut în locul 
unde a fost descoperit sângele a doua zi de dimineaţă. Firește 


267 


că asta nu înseamnă neapărat ceva și poate că totul are chiar o 
explicaţie logică, fără nici cea mai mică legătură cu el. 

A așteptat un moment, dar Markus n-a spus nimic. 

— Îţi mai amintești dacă tatăl tău a mai ieșit din casă după ce 
te-a adus pe tine? 

Markus a pufnit: 

— Am leșinat imediat ce am intrat pe ușă. Nici măcar n-am 
reușit să mai ajung în cameră - m-am trezit pe canapea și, spre 
încântarea mamei, am vomitat pe covor. Nu prea cred că taică- 
meu a mai avut poftă de ieșit. Nu mai ţin minte tot ce s-a 
întâmplat, dar știu că era foarte supărat. 

— Deci tatăl tău ar fi putut să plece de acasă și după ce te-a 
adus pe tine? a întrebat Th6ra, precaută. Fără știința ta? 

— Da, a spus Markus, cu glas domol. Cred că da. 

A făcut o pauză. 

— Dar e imposibil să fi omorât pe cineva și să fi dus cadavrele 
în pivniţă. La câteva zile dup-aia, când am dus cutia acolo, n-am 
văzut niciun cadavru. Deci nu văd la ce-ar conta sau de ce 
trebuie să le spui polițiștilor că tata a rămas acasă sau a ieșit 
afară. 

— Dacă tatăl tău e nevinovat, o să fie bine, a spus Thóra, cu 
toate că se îndoia de nevinovăția bătrânului. 

Trecuseră mulți ani de când se întâmplaseră acele lucruri și 
nu vedea cum ar mai fi putut dovedi cineva ceva după atâta 
vreme. 

— Nu ţin morțţiș să fiu găsit nevinovat, dacă asta înseamnă că 
totul o să cadă pe spinarea lui taică-meu, a spus Markus, 
încăpățânat. Nu sunt genul ăsta de om. 

Th6ra a dat capul pe spate și s-a uitat în sus, la tavan. 

— Faptul c-o să spun poliţiei ce-am aflat nu înseamnă că tatăl 
tău e neapărat implicat în asta, Markus, a zis ea, iar apoi a făcut 
o pauză, cu subiînțeles. Dar dacă a făcut ceva, atunci nu e corect 
ca tu să fii reținut ca suspect și cred că nici el nu și-ar dori asta, 
dacă ar înţelege ce se întâmplă. Tu asta ai vrea pentru fiul tău? 

— Nu, a recunoscut Markus, cu părere de rău. O să-l suni pe 
fiul meu în seara asta, să-i spui că am un alibi pentru uciderea 
Aldei? 

Th6ra n-avea de gând să-l lase pe Markus să scape așa de 
uşor. 


268 


— O să fac și asta, dar, mai întâi, trebuie să fiu sigură că 
înţelegi ce-ţi spun. Deci o să sun la poliţie ca să le furnizez niște 
informaţii care or să te ajute pe tine, dar care s-ar putea să-i 
dăuneze tatălui tău. Trebuie să realizezi că fac ceea ce e bine 
pentru tine, pentru că tu ești clientul meu, și nu tatăl tău. 

La capătul celălalt era liniște. 

— Ştii ceva despre balta de sânge de pe debarcader? 

— Da, a spus Markus, oarecum sfios. Imi amintesc de asta, 
dar vag. În noaptea aia m-am îmbătat și am avut altele pe cap. 
Bineînţeles că la școală toată lumea vorbea despre serată, așa 
că nu s-a arătat nimeni interesat de sângele de pe debarcader - 
părea o chestie banală, în comparaţie cu belelele noastre. 

Th6ra bănuia că Markus își amintea de întâmplarea aceea mai 
mult decât „vag”; era sigură că-și amintea de ea chiar cu lux de 
amănunte, dar nu voia să-i spună, ca să nu-l incrimineze pe 
taică-său. Ea îi înţelegea alegerea, dar poliția nu avea să ţină 
cont de motivul lui. 

— Totul o să iasă la iveală, a spus ea, în cele din urmă. În cel 
mai bun caz, tatăl tău n-a avut nimic de-a face cu cadavrele. In 
cel mai rău caz, a fost implicat în treaba asta. Din păcate, el nu 
ne poate spune nimic. 

— Dar un lucru e sigur: n-a omorât-o pe Alda, a spus Markus. 

— Așa e, ai dreptate, a zis Thâra. Poate că uciderea ei n-are 
nimic de-a face cu cadavrele. 

Oare era cu putinţă? Cine o omorâse pe Alda, dacă nu cineva 
care avea o legătură cu capul? 

e 

Thóra n-a luat în seamă pălăvrăgeala lui aparent 
interminabilă. Hannes era de neoprit când venea vorba despre 
el însuși, mai ales dacă avea ocazia să-și expună ideile 
referitoare la moralitatea personală. Cu alte cuvinte, un telefon 
de la el era ca un mesaj de la Dumnezeu. 

— Deci, sper că înţelegi de ce nu pot să-ți spun mai multe 
lucruri care se înscriu în codul de confidențialitate al spitalului, a 
zis el, cu un aer fercheș. 

Th6ra a avut sentimentul că fostul ei soţ se uita în oglindă în 
timp ce-i vorbea. _ 

— Da, da, a zis ea, căscând. |ţi propun un târg. 

— Ce târg? a zis Hannes, luat prin surprindere. 


269 


— Dacă-mi spui chestia asta, poţi să-ți iei înapoi crosele de 
golf - știi tu, preferatele tale. N-o să spun nimănui de unde am 
aflat chestia asta și nici n-o să folosesc informaţia împotriva ta, 
a zis ea, așteptând ca Hannes să-i răspundă. 

Crosele cu pricina îi rămăseseră ei prin hotărârea de divorț și, 
oricum, nu-i foloseau la nimic. Nici n-o deranjau; doar că ar fi 
fost fericită să le dea afară din garaj, pentru că, de când se 
mutase Hannes, se așezase praful pe ele. Inainte, ţinuse cu 
orice preţ să-i parvină ei prin hotărârea judecătorească, și asta 
doar pentru că știa cât de mult și le dorea Hannes. Zicea că 
erau crosele lui norocoase și adusese deseori vorba despre ele 
în discuţiile pe care le purtase cu Thóra după divorţ, sperând că 
avea să i le dea înapoi. 

— E un târg bun, a adăugat ea. Aș putea să obțin informaţia 
asta foarte ușor și prin alte mijloace, doar că mi-ar lua ceva mai 
mult. 

Ca orice model de perfecţiune, Hannes nu era așa de convins 
că nu o să trădeze sfintele secrete profesionale în schimbul unui 
lucru pe care și-l dorea cu adevărat. Thóra dăduse o lovitură 
bună. 

Înainte să încheie convorbirea cu Hannes, aflase toate 
informaţiile pe care și le dorise, despre concediul temporar pe 
care și-l luase Alda de la urgențe. Cum Hannes nu lucrase 
niciodată seara sau în week-end, o știa pe femeie numai din 
vedere. Însă cunoștea situaţia ei în amănunt, pentru că fuseseră 
multe discuţii pe tema aceea la muncă. Alda nu sustrăsese 
medicamente din spital și nici nu întreţinuse relații intime cu un 
coleg sau un pacient. Problema ei se reducea la o divergență de 
opinii la nivel profesional. Alda se întorsese împotriva unei 
victime violate, o fată căreia îi acordase asistență după un așa- 
zis viol. Prin urmare, Alda ar fi trebuit să fie la dispoziţia ei, să-i 
aline durerea. La început, o sprijinise foarte mult pe fată și 
făcuse totul ca la carte. După cum spunea Hannes, se zicea că 
Alda se implicase foarte mult în cazul respectiv, luând apărarea 
fetei cu fermitate. Apoi s-a întâmplat ceva care a făcut-o pe Alda 
să-și schimbe total atitudinea și să pretindă, dintr-odată, că fata 
minţea, că nu fusese violată. Hannes nu știa ce o făcuse să-și 
schimbe părerea, dar știa că asistenta care conducea Unitatea 
de Intervenţii Rapide nu fusese de acord cu Alda, adică nu 
acceptase că declaraţia victimei era nefondată. Asistenta-șefă 


270 


spusese că Alda suferea o cădere nervoasă și că era clar că nu 
mai putea să-și vadă de muncă. Aldei i s-a cerut să-și ia un 
concediu, ceea ce a și făcut. 

Hannes nu și-a amintit numele fetei și nici numele așa-zisului 
violator. Thóra s-a gândit că știa cine era cel din urmă. Trebuie 
să fi fost Adolf Dadason. Faptul că Alda îi cunoștea pe părinţii lui 
Adolf putea explica schimbarea ei de atitudine și, în plus, 
intervalul de timp în care se întâmplase incidentul se încadra 
perfect în șirul evenimentelor. De asemenea, Hannes îi spusese 
Th6rei că auzise vorbindu-se și despre nerespectarea eticii de 
muncă în ceea ce-i privea pe pacienţi în general, dar n-a avut 
curaj să repete acel lucru din cauză că era doar un zvon apărut 
după ce Alda își luase concediu. 

Inainte să încheie conversaţia, Thóra l-a întrebat pe Hannes 
despre raportul autopsiei lui Valgerdur. 

— Te referi la ceea ce s-a petrecut în Ísafjördur? a întrebat el, 
pe neașteptate. 

— S-ar putea, a zis Thóra, surprinsă. Ştii ceva despre asta? 

— Da, oarecum, a răspuns el. Cred că te referi la femeia aia 
care, pare-se, a murit în spitalul din fiordurile de vest din cauza 
unei greșeli de natură medicală. Nu sunt multe cazuri dintr- 
astea și evident că atrag destul de mult atenţia comunităţii de 
medici. Rudele femeii au tărăgănat cazul, în speranţa că vor 
putea intenta un proces pentru malpraxis, iar în prezent cazul 
este contestat, deși părțile implicate n-au ajuns la nicio 
înţelegere. E interesant de văzut cum se termină. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? a întrebat Thóra, de vreme ce 
singurul lucru pe care-l înțelesese din raport era că femeia 
murise din cauza unei reacţii alergice la un antibiotic folosit 
pentru tratarea infecțiilor grave. 

— Femeia plecase într-o excursie în zona de vest prin 
intermediul Asociaţiei de Turism Islandez și a contractat o 
infecţie streptococică gravă. Camarazii ei de călătorie n-au 
reacționat destul de repede și, printre altele, femeia a făcut 
cangrenă la un picior până să fie dusă la spitalul din Ísafjördur. 
Inainte să înceapă tratamentul, personalul de acolo a făcut 
greșeala de a n-o întreba dacă era alergică la penicilină. Nu știu 
exact în ce stare se afla ea, dar cei de acolo puteau să verifice 
istoricul alergiilor ei întrebând o rudă, dacă ea nu era capabilă 
să răspundă. Oricum, s-a constatat că avea o alergie severă la 


271 


penicilină care fusese diagnosticată încă din adolescenţă, așa că 
situaţia putea fi evitată. Acum nu se știe dac-ar fi supravieţuit 
sau nu infecției, dar, desigur, asta e altă poveste. 

— Dar e imposibil ca spitalul să nu fi avut niște norme pentru 
situaţii dintr-astea, a spus Thóra. Femeia era atât de bolnavă, 
încât medicilor li s-a părut că nu mai era timp să dea un telefon 
până la Reykjavik ori s-o întrebe pe ea de problema asta? 

— Aici e șpilul! a răspuns Hannes. Femeia mai fusese în 
spitalul ăla cu câteva zeci de ani în urmă și, în fișa ei medicală, 
care le-a trecut medicilor prin mâini, nu scria nimic despre nicio 
alergie, cu atât mai puţin despre vreo hipersensibilitate. Deci a 
fost o eroare umană care n-a fost făcută atunci, ci cu mulți ani 
în urmă. Sigur, eu îţi spun doar ce-am auzit, n-am văzut nimic cu 
ochii mei, dar am înţeles că în fișa medicală scrie că femeii i s-a 
administrat penicilină când a fost internată prima dată în spital, 
fără nicio menţiune ulterioară cum că s-ar fi îmbolnăvit. 

— E posibil ca alergia asta să apară, iar apoi să treacă? a 
întrebat Thóra. 

— Nu, categoric nu, a spus el. Au scris greșit în fișa medicală, 
pentru că sigur i-au administrat un antibiotic care nu conţinea 
penicilină. Sau poate că nu i s-au dat deloc antibiotice, asta fiind 
greșeala din fișa ei. Nu-mi amintesc ce vârstă avea când i-a fost 
întocmită prima fișă, dar a fost diagnosticată cu alergie mult 
după aceea. Nimeni nu se naște alergic la medicamentul ăsta, 
dar odată ce devine alergic la el, problema nu mai dispare. Dacă 
femeia ar fi făcut cu adevărat tratament cu penicilină prima 
dată când a fost în spitalul ăla, cu mulți ani în urmă, lucrurile ar 
fi decurs total diferit, dar nu mai contează acum. Ea fusese deja 
diagnosticată. În plus, în portofel avea chiar și un card de 
avertisment că era alergică. Ai putea zice că doctorii au greșit 
că n-au căutat cardul, numai că ei spun că femeia n-avea 
portofelul la ea când a venit la spital. 

— Așa că a murit? a zis Thóra, şocată. Nu se poate face nimic 
în situaţii dintr-astea? 

— S-a sufocat din cauză că i s-a umflat și i s-a blocat traheea, 
a spus Hannes, nonșalant, de parcă ar fi zis că femeia avusese 
nasul înfundat. De obicei, se poate interveni în astfel de situaţii, 
dar în cazul ei a fost imposibil, poate pentru că era foarte 
bolnavă înainte să se întâmple nenorocirea. Nu știu care au fost 
circumstanţele. 


272 


— Cum ajunge cineva în posesia unui raport de autopsie a 
unei cunoștințe, a unei persoane care nu-i e rudă? a întrebat ea. 

— Ce? Pe mine mă întrebi, crezi că-mi pierd vremea cu prostii 
dintr-astea? Însă n-aș fi crezut că se poate așa ceva. Numai 
oamenii care au legătură directă cu un individ pot să facă rost 
de o copie după raport. Tot ce trebuie să faci pentru asta e să 
suni Și să-i rogi pe medici să-ţi trimită o copie. 

— A, încă ceva și gata - cum de nu există o bază de date 
universală cu informaţii referitoare la alergii? a întrebat Thóra. 

— E o idee foarte bună și s-a tot vorbit despre ea, dar încă n-a 
devenit realitate, a spus Hannes. 

Se grăbea să treacă la o altă problemă, mai importantă. 

— Ești acasa? Pot să vin după crose? 


Capitolul 28 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Th6ra și Bella stăteau pe veranda unei căsuțe din lemn care 
văzuse și zile mai bune. Era acoperită cu plăci de fier canelat, 
care ruginiseră foarte tare. Ferestrelor le-ar fi prins bine să fie 
șterse, iar studenița din grădină era mai abundentă decât cea 
care cotropise grădina Thórei. 

— Vrei să vorbesc eu? a întrebat Bella, care se arătase nespus 
de dornică să facă vizita aceea, în timp ce Thóra se temuse de 
ea cu tot sufletul. 

Erau în fața casei în care locuia mama Aldei, iar Th6ra știa că 
o să iasă urât când o să se prezinte drept avocata bărbatului 
suspectat pentru uciderea fiicei femeii. Intrebarea era cât de 
urât avea să iasă. 

— Nu, a răspuns Thóra, indignată, întrebându-se dacă făcuse 
bine luând-o și pe Bella cu ea. 

O luase cu ea ca s-o susțină, în caz că ar fi ieșit rău și femeia 
și-ar fi pierdut controlul sau ar fi sărit s-o atace pe Thora. Nu-i 
era teamă de o femeie de șaptezeci de ani, dar prefera să evite 
problemele și se gândise că aspectul zdravăn al Bellei va avea 
un efect de calmare. 

— Vorbesc eu. Să nu fii insensibilă! Femeia asta suferă. 

Au auzit zgomot de pași în apropiere și au schimbat o privire 
rapidă înainte să se întoarcă cu faţa înspre ușă. Jóhanna, sora 
Aldei, a fost cea care le-a deschis ușa, părând surprinsă la 
vederea lor. 

— Bună, a zis ea, șovăind și uitându-se pe furiș în urma ei. 

— Cine e la ușă? a strigat cineva dinăuntru. 

Părea să fie vocea unei bătrâne. 

— Nişte cunoștințe de-ale mele, a strigat Jóhanna. 

— E mama dumneavoastră? a întrebat Thâra, renunțând 
pentru o clipă să mai stea pe vârfuri, ca să vadă peste umărul 
J6hannei. Am venit aici sperând că o să pot schimba câteva 
vorbe cu ea. 


274 


— N-aţi făcut prea bine venind aici, a spus ea. Mama n-o să 
vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră. E încă total devastată 
și, atâta vreme cât Markus e suspect, sunteţi ca un dușman 
pentru ea. Am încercat să-i spun și ei ce mi-aţi spus mie, că 
Markus e nevinovat, dar nici n-a vrut să audă. 

— Ce cunoștințe? s-a auzit un nou strigăt din casă, dar de 
data asta de mai aproape. 

Jóhanna era zdrobită. 

— Nişte cunoștințe, mamă, a strigat ea din nou. Nu-ţi face 
griji, nu le știi. 

— Ce tot spui acolo?! a urmat replica sonoră a femeii. 

Bătrâna ajunsese în hol. 

— Adică nu-i știu eu pe oamenii de-aici, din... 

A rămas fără grai când le-a văzut pe Thâra și pe Bella pe 
scări. S-a proptit lângă fiică-sa, în faţa intrării înguste, dând-o pe 
Jóhanna la o parte și postându-se pe jumătate în faţa ei. 

— Ziua bună, a zis ea, ștergându-se pe mâini cu un șervet pe 
care-l adusese cu ea, după care a întins o mână înspre ele. 

— Sunt Magnea, mama J6hannei. 

— Bună ziua, a spus Th6ra, întinzând și ea mâna. Th6ra 
Gudmundsdóttir. Ca să fiu sinceră, chiar pe dumneavoastră vă 
căutam. 

— Da! a zis femeia, întunecându-se la faţă. Și, ce pot face 
pentru tine, dragă? 

— Speram să vorbim puţin despre Alda, fiica dumneavoastră, 
a zis Thóra, făcându-și curaj. II reprezint pe Markus Magnússon 
care a fost acuzat pe nedrept că i-a făcut rău. 

— Și de când e uciderea unei femei totuna cu „a-i face rău”? a 
spus bătrâna printre dinţi. 

A făcut un pas în spate, dând-o pe Jóhanna la o parte din 
prag, apoi a trântit ușa cu toată forța. Plăcuța de lemn, pe care 
era trecut numărul casei și care atârna de ușă, s-a slăbit din 
cauza impactului și s-a legănat într-o parte și-n cealaltă. Thóra 
s-a gândit că și ea, și Bella se puteau considera norocoase că nu 
călcaseră pragul acelei case. 

S-a uitat la Bella. 

— Uau, a zis secretara. Ce de căcat e să fii avocat! 

Th6ra a ciocănit încet în ușă, în speranţa că femeia avea să-și 
facă iar apariţia. Dinăuntru s-a auzit un țipăt înăbușit care le-a 
spus să plece înainte să cheme poliţia. Se vedea clar că totul era 


275 


în zadar, iar Thóra și Bella s-au dus înapoi la mașină. Când Thóra 
se pregătea s-o pornească, cineva i-a bătut în geam. Afară era 
Jóhanna, iar Thóra a lăsat geamul în jos. 

— V-am spus c-a fost o idee proastă să veniţi, a spus ea, cu 
reproș în glas. Acum trebuie să-mi petrec week-end-ul liniștind-o 
pe mama. 

S-a zgribulit, ca și cum i-ar fi fost frig, deși afară era 
neobișnuit de cald. 

— Nu e în apele ei, a spus Jóhanna. De obicei, nu se poartă 
așa. 

Thóra a dat din cap. 

— Înţeleg, nu vă faceţi griji, a zis ea. Îmi pare rău că v-am 
creat probleme. N-am fi venit, dacă am fi știut că o să fie așa. 

Era o minciună sfruntată, pentru că Thóra se așteptase să fie 
întâmpinată exact astfel. 

Jóhanna stătea lângă mașină, mutându-se de pe un picior pe 
altul și dornică să spună ceva. 

— Ce scria în jurnale? a întrebat ea, pe neașteptate. M-am 
răzgândit, vreau să știu. 

A ezitat o clipă și și-a îndreptat spatele. 

— La tata mă refer, dacă scria ceva despre el acolo. 

— Am tot vrut să vă spun, dar, din păcate, am fost prinsă cu 
tot felul de treburi, a zis Th6ra, mustrându-se că nu se străduise 
mai mult să ia legătura cu femeia. V-am sunat o dată, dar n-aţi 
răspuns. 

l-a zâmbit J6hannei. 

— Vestea bună e că în jurnale nu scrie nimic despre tatăl 
dumneavoastră. 

Jóhanna a dat din cap. Se părea că-i dăduseră lacrimile. 

— Ce bine! a zis ea, zâmbind. Ce bine! 

— Însă aș fi vrut să vorbesc cu mama dumneavoastră despre 
câteva lucruri. De pildă, există niște contradicții cu privire la 
locul în care a stat Alda după evacuare. 

Th6ra a ridicat mâna ca să se apere de soare și a privit-o pe 
Jóhanna în ochi. 

— N-a învăţat în regim intern la Colegiul Ísafjördur, a zis ea. 
Numele ei nu apare în niciun registru de acolo. 

— Ba da, ba da, acolo a învăţat, a spus J6hanna, protestând. 
Jur! Nu cred că m-a lăsat memoria atât de rău. 


— Aţi văzut-o vreodată acolo? a întrebat Thóra. Aţi vizitat-o? 
Ori a venit ea acasă în vacanțe? 

Jóhanna părea să se gândească la întrebare. 

— De fapt, nu-mi amintesc s-o fi vizitat cineva acolo. 

S-a luminat la faţă. 

— A, ba da, mama s-a dus s-o vadă o dată, poate chiar de mai 
multe ori. 

— Dar Alda n-a venit niciodată acasă? Când ești la colegiu, ai 
tot felul de perioade libere, mai mari sau mai scurte, a zis Thóra, 
încercând să-și păstreze tonul vesel. Locuiaţi în fiordurile de 
vest, deci destul de aproape de ea. Era normal să vină din când 
în când să-și vadă părinţii. A venit vreodată acasă? 

După expresia J6hannei, era clar că Alda nu fusese acasă, nici 
pentru câteva zile, nici pentru mai mult timp. 

— E posibil ca Alda să fi fost în spital? a întrebat ea, cu 
precauţie. E posibil să fi făcut vreo boală pe fond nervos? 

— Din câte știu eu, nu, a spus J6hanna, iar toată fericirea care 
se întipărise pe chipul ei la auzul veștii despre conţinutul 
jurnalelor a dispărut. Ori poate că maică-mea și taică-meu nu 
mi-au spus despre asta, pentru că eram prea mică, a adăugat 
ea, cu tristeţe în glas. 

— Nu am nicio dovadă c-ar fi fost bolnavă, a zis Th6ra. Aș fi 
vrut s-o întreb pe mama dumneavoastră despre asta. Dar știu 
sigur că Alda n-a fost în Ísafjördur, aşa cum spune lumea. Ori, 
cel puţin, n-a fost acolo la școală. 

— Și despre ce mai voiaţi să discutaţi cu mama? a întrebat 
Jóhanna. 

Acum părea supărată, dar nu pe Thóra. 

— Poate o conving eu să vorbească. Cel puțin, o s-o întreb 
cum e cu școala. 

— Mai voiam să aflu - iar asta vă priveşte şi pe 
dumneavoastră - dacă Alda i-a spus vreodată cuiva din familie 
că era Împotriva săpăturilor. Asta l-ar ajuta pe Markús, a zis 
Thóra. 

Nu i-a spus Jóhannei care era motivul pentru care Alda ar fi 
putut să se opună scoaterii la suprafață a casei lui Markús. 

— N-a zis nimic despre asta, a spus Jóhanna, dând din cap. 
Cel puțin, nu mie. Poate i-o fi spus ceva mamei. Se pare că am 
multe de discutat cu ea. Mai există și altceva ce trebuie să știu? 


277 


Thóra i-a spus despre însemnările stranii din jurnalul Aldei. A 
hotărât să nu-i zică și ceea ce știa despre cazul de viol, 
preferând s-o întrebe pe Jóhanna numai dacă o auzise pe Alda 
vorbind despre el. 

— V-a zis vreodată ceva despre un bărbat pe nume Adolf? Sau 
poate despre părinţii lui, Valgerdur și Dadi? 

— Nu, n-am auzit-o niciodată vorbind despre ei. 

— Dar nu-i cunoașteţi de când eraţi mică? a întrebat Th6ra. 
Am sentimentul că o vreme au fost prieteni cu părinţii 
dumneavoastră. Erau din Insule și s-a mutat tot în fiordurile de 
vest - la o fermă numită H6lmavik, pare-mi-se. Femeia a fost 
asistentă. 

— Noi am locuit în Bildudalur, a zis Jóhanna. E departe de 
Hólmavík. N-am auzit niciodată de oamenii ăștia. Ori, cel puţin, 
nu-mi amintesc să fi auzit. 

Th6ra a scos fotografia cu tânărul, pe care intenţionase să i-o 
arate mamei Aldei. 

— Îl recunoașteţi cumva pe bărbatul ăsta? a întrebat ea. 

Jóhanna a luat bucăţica de hârtie în mâini. 

— E o copie? a întrebat ea, iar Thâra a dat din cap în chip de 
scuză. 

Jóhanna a apucat-o de margine și s-a uitat la subiectul 
fotografiei. 

— Nu, a zis ea, înapoindu-i-o. Parcă-l știu de undeva, dar nu 
știu cine e. 

— Dar ce anume vă face să spuneţi că-l știți de undeva? a 
întrebat Th6ra, cu speranţă în glas. 

Jóhanna s-a scărpinat după ureche. 

— Mi se pare că seamănă puţin cu vărul meu, dar cred că 
totul e doar în mintea mea. 

A lăsat mâna jos. 

— Nu, nu l-am văzut niciodată. 

e 

— Vă asigur că mi-aş aminti dacă socrul meu, Magnús, ar fi 
zis vreodată ceva despre oameni decapitați, a zis Maria, 
îndreptându-se cât a putut de mult și privind-o pe Thóra de sus. 

Thóra, pe de altă parte, era mai înaltă ca ea și stătea pe un 
scaun cu pernuțe mai mari, fapt care sporea diferența de 
înălțime dintre ele. Ambele se aflau în camera de zi din casa 
Maríei şi a lui Leifur, unde Thóra fusese invitată după o 


278 


negociere prelungă purtată la telefon cu Leifur, referitor la cât 
era de înţelept să le spună celor de la poliție despre posibila 
legătură a tatălui lui cu balta aceea de sânge. În cele din urmă, 
Leifur acceptase să se întâlnească cu ea, pentru binele fratelui 
lui, așa cum îi spusese Thóra în repetate rânduri, și își asumase 
responsabilitatea de a o informa personal pe mama lui, Klara, 
despre mersul cazului. Thóra era foarte recunoscătoare că o 
scăpase de grija aceea, întrucât nu era în stare să poarte o 
discuţie cu bătrâna. Ea părea hotărâtă să-i ascundă Thórei orice 
lucru care părea să fie în dezavantajul soțului ei. Thóra s-a simţit 
ușurată și de distanţa pe care o păstrase Leifur în relaţia cu ea, 
căci nu s-ar fi descurcat să comunice cu mai multe persoane 
iritate la un loc. Oricum, Maria n-a fost deloc mai bucuroasă ca 
Leifur să audă că era posibil ca socrul ei să fie implicat în caz. 

Thóra i-a zâmbit Mariei glacial. 

— Așa o fi, a zis ea. Dar știți, una e să-ţi amintești ceva, alta e 
s-o spui. Se pare că niciunul dintre dumneavoastră nu și-a dat 
osteneala să-mi spună anumite lucruri frapante. 

Maria și-a răsucit părul, strângându-l într-un coc în vârful 
capului, care n-o avantaja. 

— Sper că înţelegeți de ce evităm să-l punem pe bătrân în 
vizorul poliției. Asta l-ar aduce în pragul morții. Până la urmă, e 
doar o poveste veche, nu știe nimeni dacă e adevărată sau 
falsă. 

— Dar cum rămâne cu Markus? a întrebat Thâra. Doar n-o să-l 
lăsaţi pe el să ia totul asupra lui, ca să-și apere tatăl? 

— Ba da, a spus Maria, pe un ton aproape arțăgos. Dacă ar fi 
după mine, Maggi n-ar trebui implicat în asta, iar Markus ar 
trebui să fie declarat nevinovat. Doar n-o să bage la zdup un om 
nevinovat! 

— N-ar fi prima dată, a zis Thóra, alegând totuși să nu se 
certe cu femeia din cauza situaţiei în care se aflau tatăl și fiul. 

Era evident că Maria îl aprecia pe bătrân, oricine putea vedea 
asta din felul în care îl privea. 

— Nu știu dacă vă daţi seama că, deși acest caz are legătură 
cu sângele de pe debarcader, asta nu înseamnă că Magnus e 
făptașul. Dacă-mi daţi o mână de ajutor, poate reușesc să 
demonstrez asta. 

Maria s-a foit o clipă în scaun, părând că analiza situaţia. S-a 
așezat picior peste picior. Purta niște pantofi cu tocuri subțiri și 


279 


foarte înalte. Privindu-le, din spirit de solidaritate, pe Thóra au 
început s-o doară iarăși tălpile. 

— Vă spun cu mâna pe inimă că Magnus n-a zis niciodată 
nimic despre niciun cap retezat, a spus ea în cele din urmă. 
Puținele lucruri pe care le mai spune acum se referă la trecut, 
dar nu l-am auzit niciodată vorbind despre un cap fără corp sau 
despre un corp fără cap și cu atât mai puţin despre cadavre 
întregi. Eu cred că n-a zis nimic de genul ăsta tocmai pentru că 
n-are nimic de-a face cu cazul. 

A lăsat capul în jos, cu tristețe. 

— Fie că vă vine sau nu să credeți, Magnus a fost un om 
extraordinar. Când am venit aici, el a fost singurul care m-a 
înţeles, luându-mi deseori apărarea când mă certam cu Leifur și 
cu soacră-mea. Ei se pricepeau întotdeauna mai bine ca mine la 
toate, fie că era vorba de creșterea copiilor, gătit, politică, 
achiziționarea unei mașini noi sau mai știu eu ce. Magnus mi-a 
ținut partea; și-a dat seama că mă simțeam foarte singură. 

— Sunt convinsă că Magnus e un om bun, a zis Thóra. Am 
venit la dumneavoastră pur și simplu cu speranţa că poate v-a 
spus ceva care m-ar putea ajuta să aflu cine sunt părțile 
vinovate și nevinovate în cazul ăsta. Nu e vorba neapărat de 
ceva ce a spus recent; poate a zis ceva cu multă vreme în urmă 
care vi s-a părut ciudat sau de neînțeles. 

Thâra s-a uitat rugător la Maria. 

— Poate vă amintiţi totuși ceva. 

Maria a zâmbit. 

— Straniu sau de neînțeles, a repetat ea. Mai degrabă cred că 
mi-aș aminti de lucrurile banale și coerente pe care le-a spus 
Magnus de când s-a îmbolnăvit. 

A dat din cap. 

— Firește, boala lui s-a înrăutățit mult în ultimii ani, dar nici 
înainte nu a fost mai logic. Sigur, pe atunci vorbea mai mult și 
înțelegea lucrurile mai bine; și totuși, nimic din ce-a zis nu are 
foarte mare legătură cu ceea ce se întâmplă azi în jurul lui. Dacă 
i-aș spune ceva despre vreme, el ar zice ceva despre 
echipamentul de pescuit sau orice alt lucru la fel de nepotrivit. 

— Vă amintiţi dacă a mai spus vreodată ceva similar cu ceea 
ce a încercat să-mi zică mie? a întrebat Thâra. Despre Alda sau 
despre un șoim? 


280 


— Da, chiar a zis, a răspuns Maria. Nu văd care e legătura, 
dar vorbește adesea despre păsări. In special, despre șoimi. 
Inainte obișnuia să stea la fereastră - de fapt, mai face asta și 
acum - ore întregi, privind afară. Dacă vede vreo pasăre mare 
zburând, mă întreabă adesea dacă e un șoim. Îi zic mereu că da, 
e un șoim, pentru că mă gândesc că asta speră să audă. 

Maria s-a uitat rapid spre fereastra camerei de zi în care se 
aflau ele. Un pescăruș frumos a trecut prin faţa ei, ca la 
comandă. 

— Despre Alda n-a vorbit prea des și nici nu am înţeles ce 
voia să spună atunci când a zis ceva despre ea, pentru că abia 
de curând am aflat cine a fost. Am crezut că se referea la vreo 
rudă sau chiar la vreo iubită din copilărie. 

— Ce-a spus despre ea? a întrebat Thoâra. Poate că, având în 
vedere tot ce s-a întâmplat până acum, spusele lui par mai 
logice. 

A hotărât să nu-i mai pună femeii alte întrebări despre șoimi; 
indiferent de legătura pe care ar fi avut-o pasărea aceea cu 
cazul, era oricum una slabă; și, în plus, era mult mai important 
să audă ce avea Maria de zis despre Alda. 

— A zis vreodată ceva mai clar despre „biata copilă”? Ceva 
clar despre problemele ei din copilărie sau alte lucruri de genul 
ăsta? 

María a dat din cap. 

— A trecut ceva vreme de când a vorbit despre Alda, așa că, 
firește, nu-mi mai amintesc tot ce-a spus. Când a vorbit despre 
ea, s-a referit mereu la un fel de durere sau dramă pe care n-a 
explicat-o propriu-zis. 

Maria i-a aruncat o privire, cugetând. 

— Ceva despre un sacrificiu și despre faptul că, uneori, un 
astfel de gest e justificat. Am încercat să-l întreb o dată sau de 
două ori despre asta, pentru că m-a intrigat mai mult decât 
poveștile lui interminabile despre navigat și compania de 
pescuit, dar de fiecare dată s-a retras imediat în carapacea lui și 
acolo a rămas. De parcă n-ar fi conștientizat că vorbea cu voce 
tare până când nu-i răspundeam eu într-un fel sau altul. 

— Și n-a zis niciodată la ce sacrificiu se referea? a întrebat 
Th6ra. 


Nu putea să întrebe dacă sacrificiul avea vreo legătură cu 
capul, pentru că Maria îi spusese ferm că Magnus nu zisese 
niciodată ceva de genul acela. 

Maria a dat din cap. 

— Nu, niciodată. Oricine-o fi fost Alda, a rămas mai mult timp 
în mintea bătrânului decât nenumărate alte lucruri din viaţa lui. 
De fapt, o dată sau de două ori a zis ceva și despre niște băuturi 
spirtoase - care aveau legătură cu sacrificiul. Nu prea cred că 
această așa-zisă Alda a avut vreo treabă cu lichiorul, așa că, 
probabil, alcoolul n-are nici în clin, nici în mânecă cu sacrificiul, 
dacă o fi existat vreunul. 

— Băuturi spirtoase? a întrebat Thora. 

Prietenia dintre Kjartan, administratorul portului, și Gudni nu 
se destrămase din cauza unei chestiuni referitoare la alcool? 

— Ce-a spus despre spirtoase? 

— Dacă-mi amintesc bine, zicea ceva de regularizarea branșei 
spirtoaselor. M-a întrebat dacă eram de acord cu el. Normal că i- 
am zis că da, că deja s-a făcut asta. Mi s-a părut vesel la auzul 
veștii, a zis Maria, ridicând din umeri, însă în ceea ce privește 
„sacrificiul”, probabil c-ar fi bine să spun că, odată ce mi-am dat 
seama cine a fost Alda, mi-am zis că poate era vorba de 
sacrificarea relaţiei ei cu Markus, dar nu mi-a venit în minte 
nimic care să fi cerut un asemenea sacrificiu. 

— A vorbit vreodată socrul dumneavoastră despre Markus și 
Alda sau despre sacrificiul ei la un loc? a întrebat Thâra, din 
curiozitate. 

Până atunci, avusese în repetate rânduri senzaţia că 
dragostea dintre ei nu fusese reciprocă. Și poate că se înșela. 
Dar de ce să nu fi putut Alda să fie împreună cu el, dacă și-ar fi 
dorit asta? 

Maria a clătinat din nou din cap, gânditoare. 

— Nu, nu prea cred. L-aș fi întrebat pe Markus, dacă mi-aș fi 
dat seama că are vreo legătură cu misteriosul ei sacrificiu. Ce 
sacrificiu ar putea face o femeie atât de tânără? 

S-a încruntat. 

— Să renunţe la școală ca să facă un copil sau invers? Să-i 
doneze un rinichi surorii ei? Pur și simplu, nu mă pot gândi la 
niciun motiv, la nimic destul de serios cât să-l preocupe pe un 
bătrân care nici măcar nu e rudă cu ea. 


S-a uitat la ceas, apoi și-a încrucișat iar picioarele de două ori 
la rând. Thóra a avut sentimentul că făcea asta des, ca să 
prevină apariţia varicelor. În cazul ăsta, femeia din faţa ei și 
fosta soacră a Thórei s-ar fi înţeles de minune. 

— E posibil și să fi bătut câmpii, a spus Maria, fără prea multă 
convingere. Încurcă numele foarte des și am descoperit că 
multe dintre lucrurile pe care le spune sunt fie reverii, fie chestii 
înțelese greșit. 

A ridicat din umeri. 

— Când nu mai judeci, ţi se învălmășesc multe prin minte și 
poate că de asta a crezut Magnus uneori că anumite scene din 
filme erau amintiri din viaţa lui. Câteodată îmi povestea cum 
mergea el la parașutism, cum a ajutat la scufundarea bărcii unor 
criminali, cum c-a întâlnit-o pe Sophia Loren și multe altele. Mi-e 
greu să cred că a făcut ceva din toate astea. 

Th6ra s-a gândit puţin. 

— A zis ceva despre erupție? a întrebat ea. 

Maria avea dreptate, mărturia unui om atât de bolnav nu 
putea fi luată în serios decât dacă putea fi confirmată și prin alte 
mijloace. Poate că nu fusese vorba despre niciun sacrificiu - ori 
poate că fusese. Poate că nu Alda îl făcuse, ceea ce însemna că 
întâmplarea n-avea nicio legătură cu cazul. 

— Sigur că da, a zis Maria, oftând. Toţi cei care nu erau copii 
în perioada catastrofei au multe de zis despre erupție. O vreme, 
m-am temut că nu voi fi acceptată în comunitate pentru că n- 
am inhalat niciodată nici măcar un gram de cenușă. 

S-a uitat la Thóra cu tristeţe. 

— Am înţeles dup-aia că teama mea n-a fost întemeiată. Nu 
m-am integrat niciodată așa cum trebuie în comunitatea asta și 
nu cred că asta s-a întâmplat numai din cauza erupției. 

Th6rei i s-a făcut milă de ea, pentru că se simțea singură 
printre oamenii din jur. 

— Ce-a zis despre erupție? 

— Vorbește despre asta uneori. Odată m-a întrebat dacă am 
auzit vreo bufnitură, de parcă ar fi retrăit noaptea aia. Știu 
povestea aproape pe de rost, așa de des mi-a spus-o. A fost 
printre primii care și-a dat seama că erupsese vulcanul, pentru 
că era treaz. S-a întâmplat într-o dimineaţă de luni, din câte am 
înțeles. 

Thóra a întrerupt-o. 


283 


— Știu când a început erupția. Aș vrea mai degrabă să-mi 
spuneţi dacă v-a zis ceva despre operaţiunile de salvare. 

Văzând expresia de pe chipul femeii, Thóra și-a dat seama că 
nu înțelesese ce voia să audă de la ea, așa că a continuat: 

— Cadavrele prezintă semne care arată că s-ar fi aflat afară 
când a început erupția din noaptea aceea. Așa că mă întrebam 
dacă e posibil să fi dus altcineva cadavrele în pivniţă, fără știința 
lui Magnus. Poate cineva care l-a ajutat să scoată lucrurile din 
casă și care, prin urmare, știa că le putea duce acolo fără 
probleme. 

— Am înţeles, a zis Maria. Mi-a vorbit mai mult despre cum i-a 
evacuat pe locuitori cu barca lui, ducându-i pe insula principală. 
Nu-mi amintesc câte ore a zis că a stat treaz, dar vorbea des 
despre asta. 

A zâmbit. 

— Cincizeci-șaizeci de ore, ceva de genul ăsta. Era foarte 
mândru. Dar poate că a și exagerat puţin. 

Și-a aranjat părul cu mâna, după care a continuat: 

— Nu mi-a spus prea multe despre ce-a făcut în timp ce 
încerca să-și salveze bunurile: a zis c-a scos majoritatea 
lucrurilor importante, dar că-și făcea griji pentru unele lucruri pe 
care le uitase: niște cărţi vechi pe care i le lăsase tatăl lui, o 
busolă, niște monede și alte câteva lucruri despre care mi-e 
greu să cred că-i lipsesc. Era în stare să bombăne de unul singur 
despre ele ore întregi. Lucrurile alea erau în depozit, așa că s-au 
pierdut. 

— Depozitul era în pivniţă? a întrebat Thora. 

Dacă Magnus nu coborâse în pivniţă, era posibil ca cineva să 
fi pus cadavrele acolo oricând după erupție. 

— Dacă a ţinut la lucrurile alea, ar fi fost normal să le ia de 
acolo. 

Maria a ridicat din umeri. 

— Habar n-am unde era depozitul, a zis ea. Chiar dacă e în 
pivniţă, ce mai contează? E posibil ca Maggi să fi coborât 
oricând în pivniţă, chiar dacă n-a reușit să găsească nimic. Și 
mie mi-ar fi greu să-mi amintesc ce e în depozit dacă aș fi 
nevoită să salvez obiectele la care ţin cel mai mult. Lucrurile 
despre care mi-a zis nu erau mari, așa că ar fi putut să meargă 
să le caute, însă fără să le găsească. 


284 


— Dar n-a fost niciodată nervos când a adus vorba despre 
pivniţă? Ori nu s-a comportat altfel decât în mod normal? a 
întrebat Thóra. 

Maria a pocnit din degete. 

— Așa e, îmi amintesc, a zis ea, pe un ton triumfător. A vorbit 
despre pivniţă și despre erupție la un loc, dar nu în sensul în 
care aţi spus dumneavoastră. S-a întâmplat înainte să se 
îmbolnăvească, așa că spusele lui au părut logice. Dacă n-a 
minţit, e clar că a mers în pivniță. 

Maria a bătut darabana cu tocurile ei mari pe podea, 
amintindu-și de cele întâmplate. 

— Să vedem... a zis că era bucuros că nu dusese toate 
bunurile familiei în pivniţă, așa cum își propusese iniţial și așa 
cum se apucase să facă. A spus asta cu zâmbetul pe buze, 
luându-se singur peste picior pentru că crezuse că pivniţa era 
un loc sigur. Deci chiara coborât acolo, jos - e de rău? 

— Nu, nu neapărat, a zis Thâra, care nu știa dacă asta 
însemna sau nu ceva. 

Așadar, probabil că Magnus fusese pentru un timp foarte 
scurt în pivniță, să caute lucrurile pe care voia să le salveze. Dar 
zăbovise puţin doar pentru că știuse de cadavre și nu suportase 
să stea mai mult acolo sau pentru că el considerase că nu exista 
nimic interesant acolo? 

— Credeţi că s-ar bucura să vadă din nou lucrurile acelea pe 
care le-a căutat? a întrebat Thâra. 

— Da, dacă s-ar fi întâmplat mai devreme, s-ar fi bucurat, a 
răspuns Maria. Dacă am fi reușit să i le dăm când era într-o 
stare bună de sănătate. 

Privirea i s-a întunecat și și-a lăsat mâinile să-i cadă în poală. 

— Acum, nu știu. 

Thóra n-a zis nimic, analizând lucrurile. Pivniţa casei nu 
fusese încă golită. Dacă s-ar fi dus cu Bella acolo, ar fi găsit 
acele obiecte și i le-ar fi adus bătrânului, poate că l-ar fi ajutat 
să-și amintească mai bine de erupție. De vreme ce obiectele 
respective păreau să-i amintească bătrânului de erupție, exista 
cât de cât o șansă ca, după ce le vedea, să-i spună Thorei ceva 
folositor. Dacă se apucau de treabă în seara aceea, puteau să 
treacă pe la el a doua zi de dimineaţă, înainte să ia vaporul spre 
casă. Thóra și-a așezat carnețelul pe genunchi și și-a pregătit 
pixul. 


285 


— Mai spuneţi-mi o dată, ce căuta? 

A notat lucrurile respective și s-a ridicat ca să plece. 

— Am niște documente pentru dumneavoastră de la Leifur, a 
zis Maria, pe când ieșeau din cameră. Mi-a zis să vă spun că le-a 
luat de la arheolog. 

A luat un teanc mare de acte și i l-a înmânat Thârei. 

— De asemenea, Leifur mi-a zis să vă mai spun și că nimeni 
din echipa responsabilă cu săpăturile nu-și amintește să fi fost 
contactat de Alda, ca să prevină scoaterea casei la suprafaţă. 

Th6ra a luat mormanul de foi și a văzut că era vorba de un 
registru cu tot ceea ce fusese găsit în casele scoase la 
suprafaţă. li trebuia ceva timp să-l răsfoiască. 

e 

După ce a plecat de la Maria, Thâra și-a dat seama că nu 
aflase mare lucru, cu excepţia faptului că Magnus navigase 
peste noapte împreună cu refugiații către insula principală, de 
unde se întorsese neintârziat a doua zi de dimineaţă și se 
apucase să recupereze ce mai putea fi recuperat. In primul 
rând, se concentrase asupra propriei case. In acel timp, fusese 
ajutat de mai mulţi vecini, pe care i-a ajutat și el după aceea, 
dar, din păcate, Maria nu știa dacă printre ei se numărase și 
Dadi, vecinul de alături. Apoi Magnus se alăturase unui grup de 
bărbaţi care s-a ocupat cu operațiunile de salvare de pe tot 
cuprinsul insulei Heimaey, dar Maria nu-și amintea cum se 
numea niciunul dintre acei bărbaţi. După o lună, Magnus se 
apucase iar de pescuit, până atunci casa lui fiind acoperită cu 
totul de cenușă. In următoarele luni, muncise din răsputeri ca 
să-și păstreze vasul. 

Th6rei i-a sunat telefonul și a răspuns, nerăbdătoare, când a 
văzut că era numărul agentului imobiliar cu care spusese 
Markus că vorbise când se îndrepta spre ieșirea de est. 
Discutase puțin cu el înainte să meargă la Maria acasă, dar 
bărbatul era ocupat și-i promisese c-o va suna imediat ce va 
termina munca, ceea ce, sâmbăta, se întâmpla destul de 
devreme. Dar se pare că nu și în ziua aceea, întrucât era 
aproape ora șase. Thâra a trecut direct la subiect după ce l-a 
salutat. 

— OK, a spus vocea tinerească de la celălalt capăt al firului, 
după ce Thâra i-a explicat ce voia să afle. Am înţeles. 


286 


Ce înţelesese? lIslandeza? Thâra a încercat să-și ascundă 
iritarea, cu toate că, în ziua aceea, vorbise la telefon mai mult 
decât era indicat. 

— Deci aţi vorbit cu Markus în ziua aceea? a întrebat ea. E 
foarte important să spuneţi adevărul și să povestiţi totul exact 
așa cum s-a întâmplat. N-o să-i faceţi nicio favoare lui Markus 
dacă inventați lucruri, asta în cazul în care el și-a amintit greșit. 
De asemenea, vă rog să-mi spuneţi și de pe ce telefon l-aţi 
sunat, ca să poată verifica poliţia. 

— Înî, a bombănit bărbatul. Într-adevăr, l-am sunat. Numai 
puţin, a zis el, iar Th6ra a auzit că răsfoia niște foi. Trebuie să fie 
pe-aici pe undeva, a zis vocea din telefon, după care a 
continuat: Gata, am găsit! 

— Ce-aţi găsit? a întrebat Thora. 

— Căutam oferta despre care am discutat cu el. A expirat pe 
8 iulie, la opt seara, deci lucrurile se potrivesc perfect. L-am 
sunat când mi-am dat seama că vânzătorul n-o să-i accepte 
oferta. Ceea ce era de înțeles, pentru că suma era foarte mică. 
Lui Markus nu i-a plăcut prea mult apartamentul, deși, din câte 
am înţeles, băiatului lui i-a plăcut la nebunie. 

— Deci l-aţi sunat, a zis Thóra, încercând să-l orienteze pe om 
înspre lucrurile importante. L-aţi sunat pe mobil? 

— Da, a zis agentul. Cred că e singurul număr de-al lui pe 
care-l am. 

— Și puteţi confirma că aţi vorbit chiar cu el? a insistat ea. Că 
nu v-a răspuns altcineva în locul lui? 

— Da, cu el am vorbit. Sunt sigur, a zis bărbatul, cu fermitate 
în glas. Am vorbit puţin despre ceea ce trebuia să facă, dar 
conducea, așa că n-am putut discuta prea mult la telefon. 

Thâra a ridicat privirea către cer, fiind din cale-afară de 
încântată. Agentul imobiliar nu numai că putea să confirme că 
Markus avusese telefonul la el, ci și că fusese la volan. 

— Și de pe ce număr aţi sunat? a întrebat ea. 

— De pe mobilul meu, a răspuns agentul. Terminasem munca 
și mă duceam spre casă. Am un număr privat, așa că n-a apărut 
pe ecranul telefonului lui Markus, dacă asta vreţi să aflați. 

— Excelent, a zis Thóra. 

l-a spus că trebuia să confirme acele lucruri și în prezenţa 
poliţiei și l-a rugat să pună hârtia cu oferta într-un loc sigur, în 
caz că era nevoie de ea. 


287 


— Știţi cumva dacă Markus mai vrea să cumpere un 
apartament? a întrebat tânărul, părând nerăbdător. N-am reușit 
să încheiem afacerea în seara aia. De fapt, am multe proprietăți 
noi de vânzare, al naibii de bune. N-ar trebui să dea cu piciorul 
unei ocazii ca asta. Știu că trece printr-o perioadă grea acum și 
o să încerc să mă asigur că are trecere în fața celorlalţi 
cumpărători, dar nu știu cât o să reușesc să-i amân. 

Thóra a zâmbit în sinea ei. 

— Sunt destul de sigură că Markus are altele pe cap în clipa 
asta, dar cred că, în curând, o să vă contacteze el din nou. După 
week-end-ul ăsta, puteţi încerca să-l sunaţi. Să sperăm că totul 
se va termina până atunci. 

După ce și-a luat la revedere, Thâra l-a sunat pe Stefán, fiind 
foarte mulţumită de ea însăși. Singura ei dilemă era că nu știa 
despre ce să-i vorbească detectivului mai întâi: despre balta de 
sânge sau despre conversaţia ei cu agentul imobiliar? 


288 


Capitolul 29 


Sâmbătă, 21 iulie 2007 


Situl arheologic era cufundat în liniște. Numai scrâșnetul scos 
de pantofii Th6rei și ai Bellei, care mergeau pe cărăruia de 
zgură, o tulbura. Era ca și cum ar fi trecut printr-o vale adâncă: 
nu vedeau nimic în jurul lor, în afară de cerul senin și de urmele 
vechi ale unei străzi care dispăruse de pe fața pământului cu 
vreo treizeci de ani în urmă. Thâra n-a putut scăpa de 
sentimentul neplăcut că le privea cineva prin ferestrele sparte 
ale caselor goale în timp ce se strecurau printre ele. Sigur, știa 
că nu era nici ţipenie de om pe acolo în afară de ea și de Bella; 
însă tot o bântuia un sentiment de neliniște. | s-a făcut pielea de 
găină când un vânticel ușor a fluturat o foaie de hârtie care se 
afla în faţa unei căsuțe. Casa arăta de parcă pe vremuri fusese 
galbenă, doar că, în urma catastrofei, devenise de un verde 
mohorât. Cocioaba dărăpănată părea așa de tristă și de uitată 
de lume, încât Thóra a simţit nevoia să se oprească o clipă și să 
se uite la ea. Și-a imaginat numaidecât o femeie de vârstă 
mijlocie, prăfuită din cap până-n picioare, care stătea la geam 
îmbrăcată într-un halat și aștepta ca viaţa s-o ia de la capăt de 
acolo de unde rămăsese în ianuarie 1973. Thâra a alungat 
imaginea. Nu era obișnuită să-și lase imaginaţia s-o apuce pe 
căi greșite - probabil, pentru că se simțea vinovată cu privire la 
treburile care-o aduseseră în locul acela. În cel mai bun caz, 
treaba aceea era imorală. Și liniștea apăsătoare avea rolul ei. 
Th6ra nu era obișnuită cu ea. Deși locuia într-un cartier liniștit, 
se auzea mereu zgomotul mașinilor și chiar și noaptea îi ajungea 
la urechi un bâzâit scos de mașinile care se deplasau pe 
străduțele din împrejurimi. Aici nu se auzea nimic, cu toate că 
orașul era puţin mai jos și oamenii sigur nu se culcaseră. Era 
limpede că cenușa și zgura înghiţiseră orice zgomot, până și 
scârţâitul pantofilor lor. Th6ra și Bella n-au scos o vorbă până n- 
au ajuns la casa în care copilărise Markus. Odată ce intraseră pe 
strada aceea și se loviseră de liniștea de acolo, încetaseră orice 
discuţie. Chiar și când au ajuns în faţa casei lui Markus, Thóra a 


289 


apucat-o pe Bella de umăr și a făcut un semn înspre ea, în loc 
să-i spună la propriu că ajunseseră la destinație. Și-a dat seama 
cât de ridicol era totul și a încercat să-și ia revanșa spărgând 
tăcerea: 

— Asta e, a șoptit ea, cu toate că nu intenţionase să 
vorbească în șoaptă. 

Bella s-a uitat liniștită la casă. 

— Hai, a zis Thóra, de data asta puţin mai tare. 

A trecut peste banda care împrejmuia zona, iar Bella a urmat- 
O. 

— O să fie bine, a zis Thâra, mai mult pentru a se încuraja pe 
ea însăși decât pe secretară. 

Ce s-ar fi făcut, dacă ar fi apărut arheologii pe nepusă masă? 
Ori dacă fuseseră instalate camere de supraveghere pentru a-i 
depista pe vizitatorii inoportuni? Oricât s-a străduit, Thóra n-a 
reușit să găsească nicio scuză pentru prezenţa lor acolo. Făceau 
asta dintr-un motiv anume, dar Thóra știa prea bine că motivul 
era dubios. Probabil că bătrânul avea să aţintească asupra 
lucrurilor pe care intenționau să i le ducă aceeași privire 
pierdută cu care cerceta fiecare obiect care i se punea în fața 
ochilor. Asta dacă reușeau să găsească ceea ce căutau! 

Au ajuns în dreptul ușii și s-au oprit puţin, verificându-și 
tăcute lanternele, ca să vadă dacă mergeau la fel de bine ca 
atunci când le încercaseră, cu un sfert de oră mai înainte. 

Bella și-a aprins și și-a stins lanterna pentru a treia oară. 

— Ești sigură că e bine ce facem? a întrebat ea, uitându-se la 
ușă. 

Lemnul de stejar crăpase de-a binelea și părea să se fi îndoit 
din cauza căldurii. Geamurile mari și crăpate din stânga și din 
dreapta ușii erau acoperite cu o foaie de tablă canelată și 
zimţată, amintind de încercările lui Markus de a salva casa 
familiei. 

— Nu-mi place treaba asta și nu înțeleg de ce trebuie să 
intrăm acolo. Eu stau de șase, ca data trecută. Casa asta e-n 
paragină. 

Vocea Bellei era șoptită. A împins ușor o foaie de tablă, ca să- 
și justifice temerile. Așa cum se aștepta, foaia s-a prăbușit cu un 
zgomot sumbru, moment în care ea s-a dat la o parte, ca să n-o 
lovească. 

— Ți-am zis eu, a continuat ea, pe un ton triumfător. 


290 


— Nu fi proastă, a zis Thóra. Foaia a fost pusă în grabă, ca să 
nu intre cenușa în casă. Casa e sigură, n-o să se dărâme nimic. 

Th6ra nu voia deloc să intre iarăși în casa aceea și se aștepta 
ca Bella să-i dea curaj. Nu se simţea bine știind că trebuia să 
intre de una singură în pivniţa întunecată; dacă avea pe cineva 
aproape cu care să vorbească, putea să se poarte ca și cum 
totul ar fi fost bine. 

— Să mergem, o să fie amuzant înăuntru. 

Th6ra a împins ușa cu piciorul, iar ea s-a deschis cu un 
scârțâit ușor. În lumina lanternei Th6rei se vedeau plutind fire 
de funingine și praf. 

— Cred că e periculos să inhalezi atâta praf, a zis Bella. 

— De când îţi faci tu griji dintr-astea? a întrebat Thóra. Dacă 
rămâi afară, o să fumezi câteva ţigări, așa că, probabil, plămânii 
tăi se vor odihni puţin aici, înăuntru. 

A intrat în casă și a făcut câţiva pași, apoi s-a întors și s-a 
uitat la Bella prin aerul de nepătruns. Se simţea ca și cum ar fi 
sărit într-o sobă cu cărbuni și ar fi închis ușița. 

— Haide, a zis ea, făcând un semn din cap. 

Secretara masivă s-a încruntat, dar, în cele din urmă, s-a lăsat 
convinsă, și-a aprins lanterna și a urmat-o pe Thâra, intrând și 
ea înăuntru. A dus mâna liberă la gură și la nas și a bombănit în 
palmă ceva de neînțeles, aruncându-i Th6rei o privire care nu 
era nici caldă, nici recunoscătoare. Th6ra s-a chinuit să afișeze 
un zâmbet calm, dar nu prea i-a ieșit, pentru că nu voia să 
deschidă gura. S-a îndreptat cu atenţie spre ușa pivniţei, fericită 
s-o audă pe Bella că pășea în urma ei. Singura lumină din 
interiorul casei era cea făcută de lanternele lor, pentru că toate 
ferestrele erau încă acoperite bine cu scânduri. Au pășit 
orbecăind pe dușumeaua murdară, cu toate că n-ar fi avut de ce 
să se împiedice. Se părea că toate lucrurile detașabile care se 
aflaseră în casă când venise poliţia fuseseră împinse înspre 
marginile camerei. Thâra nu s-a gândit prea mult de ce 
avuseseră polițiștii nevoie de atâta spaţiu, cu toate că era 
evident. Trebuiseră să scoată cele trei cadavre. De asemenea, 
Thóra a încercat să nu se gândească la casca tare pe care 
insistase arheologul să și-o pună în cap când fusese prima oară 
acolo. A grăbit pasul. 

— Asta-i ușa de la pivniţă? a întrebat Bella, când a văzut-o pe 
Th6ra oprindu-se. Nu e mai bine să rămân eu aici? 


291 


S-a uitat de jur împrejur și a tușit. Aerul nu se limpezise deloc 
și Thóra știa că avea să devină și mai irespirabil după ce 
coborau în pivniţă, dar nu a îndrăznit să-i spună Bellei, de teamă 
că aceea ar fi putut fi ultima picătură care ar fi făcut-o pe Bella 
să apuce drumul spre ieșire. 

— Dacă aș rămâne, aș putea oricând să te ajut, în caz că o să 
trebuiască să fac ceva aici, sus. De pildă, aș putea să chem 
ajutoare, dacă e să se prăbușească dușumeaua peste pivniţă. 

— Gata cu vorba! a zis Thâra, abţinându-se să spună că era 
mult mai probabil ca dușumeaua să se prăbușească în timp ce 
stătea Bella pe ea. Vii cu mine! 

A deschis ușa și a îndreptat lanterna pe scări în jos. 

— O să terminăm imediat. 

A călcat pe prag și, cu grijă, a pus un picior pe treptele de 
lemn. Când și-a plimbat lanterna prin întunericul din pivniţă, a 
văzut că poliţia nu luase de acolo numai cadavrele. Pe dușumea 
și pe rafturi nu mai era nimic. Thóra a oftat. 

— Ce e? a întrebat Bella, care, din fericire, coborâse odată cu 
Thóra. S-a întâmplat ceva? 

Bella s-a luat după Thâra și a luminat pivnita întunecată cu 
lanterna. 

— Au luat tot, a spus Thâra. Fir-ar să fie! 

— Păi, ce credeai? a zis Bella. Dacă trupul căruia îi lipsește 
capul a fost făcut bucățele, bucățele și împrăștiat peste tot? 
Normal că poliţia a căutat prin pivniţă, ca să se asigure că nu 
mai sunt și alte dovezi. 

— N-aș zice, a spus Thóra, iritată, pătrunzând mai adânc în 
pivniţă. Obiectele au fost îndepărtate pentru că locul crimei e 
neobișnuit. N-a mai fost nimeni pe-aici vreme de treizeci de ani, 
așa că n-aveau de unde să știe care lucruri erau ale casei și care 
ale criminalului. 

S-a uitat iar de jur împrejur. 

— Deci gata, am terminat? a întrebat Bella, nerăbdătoare. Ai 
zis că o să terminăm imediat. 

— Nu, nici pe departe, a zis Thâra. Trebuie să fie un depozit 
pe-aici pe undeva. Probabil că poliţia n-a făcut curat și în el. 

Și-a plimbat lanterna pe deasupra fiecărui perete. 

— Mai ales dacă nu l-au sigilat. 

S-a îndreptat către două uși dintr-un colț, aflate una lângă 
alta. 


292 


— Dacă ar fi vrut să scoată totul din casă, n-ar mai fi rămas 
nimic la parter. Nu-i exclus să fie ceva important și acolo, sus. 

— Eu nu deschid ușile alea, a zis Bella, tușind iarăşi. 

Praful din aer devenise extrem de dens, iar fiecare respiraţie 
era însoțită de un iz scârbos ca de cărţi vechi pline de praf. 

— N-au găsit corpul. 

În ciuda acestui lucru, Bella a urmat-o pe Thóra și s-a așezat 
lângă ea. 

— Firește, poliția a căutat deja aici, a spus Thóra. Dacă acel 
corp e încă în casă, poate fi oriunde, dar nu în pivniţă. 

Și totuși a simţit că i s-au contractat mușchii stomacului. A 
apucat mânerul uneia dintre uși și a deschis-o ţinând ochii 
închiși. S-a întors o clipă înspre secretara ei, știind că nu putea 
să-i vadă chipul. După câteva secunde, simțind că Bella nu-și 
luase tălpășiţa, Thóra a știut că putea deschide ochii. 

— Uimitor câte prostii duc oamenii în depozit, a exclamat ea, 
privind la grămada de anvelope, baterii, unelte și piese de 
schimb. E clar că poliţia a scormonit și prin lucrurile de aici, a 
adăugat ea, arătând înspre jantele albe de pe dușumea, pe care 
trebuie să se fi aflat mai înainte anvelopele. 

— Crezi că poliţia e aici? a întrebat Bella, scoțând capul pe 
ușă. Cărţile alea sunt tot lucruri? 

— Nu, a zis Thâra, dând din cap. Nici pe departe. Chestiile 
astea ar trebui să stea într-un garaj, mai degrabă decât într-o 
pivniţă. Nu cred că Magnus și-ar fi depozitat cărțile alături de 
bucșe și bolţuri. 

Și-a folosit lanterna ca să se asigure că nu erau cutii sau 
rafturi dosite pe care s-ar fi putut afla lucrurile căutate de ele. 

— Să vedem ce-i și cu ușa cealaltă, a zis ea, închizând-o pe 
prima. 

Nu putea să-și dea seama dacă ar prefera să vadă ce se află 
în spatele celeilalte uși sau dacă ar vrea mai degrabă să iasă din 
pivniță. A deschis a doua ușă prin aceeași metodă. Când a 
deschis ochii, a știut că n-o să plece prea repede de acolo. Erao 
magazie mare, cu rafturi pe toţi pereţii, pe fiecare aflându-se 
multe cutii și alte lucruri care nu-și mai găsiseră locul prin casă, 
dar care nici nu se dovediseră așa de neimportante, cât să 
ajungă la coșul de gunoi. 

— Să fiu a naibii! a zis Bella. Ai de gând să cauţi prin toate 
astea? 


293 


A intrat după Thóra în magazie și a arătat înspre inscripţia 
care se afla pe o cutie prăfuită așezată pe unul dintre rafturi. 

— E clar că poliţia a căutat și prin lucrurile astea, așa că nu 
prea cred că le-a scăpat ceva important. 

Thóra a deschis prima cutie. 

— Hai că terminăm repede! a zis ea, confuză, luminând 
interiorul cutiei cu lanterna. Căutăm cărţi, o busolă și bani. Adică 
monede. 

Bella a oftat și s-a îndreptat spre raftul cel mai îndepărtat de 
Thora. 

— Ușor de zis, a spus ea, luând în mână o căciuliță de copil. 
Toate sunt vraiște pe aici. 

A dat peste o tigaie. 

— Dar ce-o fi fost în capul oamenilor ăstora? a întrebat ea. De 
ce n-au aruncat prostiile astea? 

— Când au fost depozitate lucrurile astea, erau alte vremuri, a 
zis Thóra, continuând să cerceteze cutia din faţa ei. 

S-a pomenit gândindu-se la lucrurile din magazia ei. S-a rugat 
ca locuinţa ei să nu fie niciodată acoperită de cenușă, astfel 
încât ceilalți să nu scormonească mai târziu prin lucrurile ei, 
făcând observaţii răutăcioase. 

— Oamenii trebuiau să se descurce cu ce aveau, reparând 
lucrurile vechi. Multe dintre lucrurile astea costau mult mai mult 
decât cele de azi. 

— Ce, au păstrat până și păr? a zis Bella. Ce scârbos! 

Thóra nu s-a oprit ca să se uite la lucrul despre care tot 
bombănea Bella, pentru că i s-a părut că zărise pe fundul cutiei 
ceva ce semăna cu niște mărunţiș. 

— Oamenii pastrează și acum moţul copilului. E un obicei, 
deși nu înţeleg ce rost mai are să faci asta, a zis ea, în timp ce 
băga o mână în cutie. 

A scos două linguriţe cărora le-a dat drumul înapoi. A închis 
cutia și a trecut la următoarea. 

— Asta nu-i păr de copil, bag mâna-n foc, a zis Bella. N-are 
cum! 

— Maică-mea a păstrat până și o șuviţă din părul bunică-sii, a 
zis Thóra, îndreptând lanterna înspre cutie. N-a putut niciodată 
să-l arunce, nu m-ar mira să-l ia cu ea în mormânt. 

Era bucuroasă că o luase pe Bella cu ea. Cu toate că discuţia 
lor nu era foarte palpitantă, o ajuta să uite de aerul îmbăcsit și 


294 


de teama că s-ar fi putut prăbuși casa peste ele. A îndreptat 
lanterna înspre o altă cutie. Deasupra, într-o pungă de plastic, 
se afla ceva dantelat care altădată fusese de un alb imaculat, 
dar care acum se îngălbenise. Thóra a scos lucrul afară și a 
văzut că era o rochiţă de botez. A pus-o deoparte și a continuat 
să scormonească prin tot felul de hăinuţe de bebeluș, aproape 
toate lucrate de mână, fie cu croșeta, fie cu andrelele. Pe fundul 
cutiei se aflau două albume pe care scria cu litere aurite: 
„Primul an de viață al bebelușului.” 

Th6ra primise în dar un astfel de album la nașterea fiului ei, 
Gylfi, reușind să scrie câte ceva în el numai în primele trei luni. 
Apoi uitase cu totul de album și nu-l mai folosise. Cutia conţinea 
și alte obiecte precum farfurioare pentru bebeluşi, tacâmuri și 
un biberon mare și vechi. 

— Am găsit numai niște lucruri de bebeluși, i-a zis ea Bellei. 
Tu ai mai găsit ceva în afară de șuviţa aia de păr? 

— Un costum de baie vechi, a zis Bella. Cred că e mucegăit. 
Pute îngrozitor. 

Th6ra scotea ultimele lucruri din cutie, când a sesizat că 
biberonul era neobișnuit de greu. A îndreptat lanterna înspre el 
și a văzut că era ceva înăuntru. 

— Ce-o fi asta? s-a întrebat ea, desfăcând capacul. 

— Ce anume? a întrebat Bella, luându-și ochii de pe costumul 
de baie. 

Din sticluță a căzut un ciocan mic, făcând un zgomot puternic. 

— De ce-ar ţine cineva un dispozitiv de anihilare a peștilor 
într-un biberon? a întrebat Thóra, făcând o grimasă. 

— De anihilare? a zis Bella. 

— Da, un dispozitiv de anihilare a peștilor. E un fel de ciocănel 
folosit de pescar ca să omoare peștele după ce-l prinde. 

— De unde dracu' știi toate astea? a zis Bella, venind lângă 
Th6ra și privind peste umărul ei. Şi ce e pe el? 

Acum că luminau obiectul cu ambele lanterne, se vedea mai 
bine. Bella făcuse o observaţie bună: ciocanul de cupru avea 
urme de sânge pe el. 

— Parc-ar fi sânge, a spus Thâra, cugetând. 

Oare aia să fi fost arma cu care făcuseră cunoștință în primă 
instanţă bărbaţii neidentificaţi din pivniţă? A pus-o deoparte și a 
luat în mână o cutiuţă de pantofi în care se aflau câteva perechi 
minuscule de încălțăminte, iar sub ele un cuțit ornamentat. 


295 


— la uite ce-avem aici! a zis ea. 

Bella s-a tras mai aproape de ea, ca să vadă mai bine, iar 
când a sunat telefonul Thórei, a scos un țipăt care a alungat 
toată liniștea apăsătoare din jur. Și Thóra a fost la fel de şocată 
ca ea, dar a reușit să-și înăbușe ţipătul pe care fusese cât pe ce 
să-l scoată. A căutat, bâjbâind, după telefon și a răspuns. 

— Thâra la telefon, a zis ea, încercând să pară nonșalantă. 

A sperat că nu era nimeni din Insule, care s-o fi întrebat ce 
făcea. 

— Bună, sunt Dis, de la cabinetul de chirurgie plastică, a zis 
vocea de la celălalt capăt al firului. Am o mică problemă cu 
privire la investigația privind moartea Aldei. 

— Serios? a întrebat Th6ra, surprinsă și oarecum ușurată că 
nu trebuia să inventeze o scuză referitor la locul în care se afla. 

— Da, speram să mă puteţi ajuta. Am nevoie de un avocat. 


296 


Capitolul 30 


Duminică, 22 iulie 2007 


Th6ra se uita la foaia din fața ei. Nu era nici măcar opt. De 
obicei, nu se ridica din pat la ora aceea, dar turiștii nerăbdători 
să aibă parte de o zi plină de aventuri o treziseră cu trâăncăneala 
lor de pe coridor pe la ora șapte și nu mai reușise să adoarmă. 
Işi făcuse degrabă un duș și acum stătea la biroul mic din 
camera ei, sperând că va pune cap la cap lucrurile legate de 
caz. Ușor de zis, greu de făcut. lar telefonul doctoriţei din seara 
trecută n-o ajutase deloc să-și înlesnească situaţia. Dís ţinuse 
să-i spună numai că deținea anumite informații care trebuiau să 
ajungă la cunoștința poliţiei. Insă interesele ei o constrângeau 
să vorbească mai întâi cu un avocat; cum nu știuse decât 
numărul Thórei, o sunase pe ea. Thóra i-a spus Disei că nu 
putea s-o ajute atâta vreme cât era avocata lui Markus, el fiind 
singurul suspect în cazul respectiv. A întrebat-o dacă voia s-o 
pună în legătură cu Bragi, iar Dis își notase numărul lui. Mai 
târziu, în seara aceea, când Thóra a vorbit cu el, Bragi i-a spus 
să se pregătească, pentru că în curând aveau să iasă la iveală 
informaţii noi referitoare la cazul lui Markus. Nu i-a spus în ce 
constau informaţiile respective, iar Thóra era destul de 
deșteaptă, cât să știe că nu se cuvenea să-l întrebe așa ceva. 
Era obligat să păstreze confidenţialitatea în ceea ce-o privea pe 
clienta lui. Th6ra a fost nevoită să-l întrebe totuși un lucru - 
dacă informaţiile cu pricina erau mai degrabă pozitive sau 
negative pentru Markus. Bragi a stat puţin pe gânduri, apoi i-a 
spus că încă nu știa exact. Dacă ar fi fost obligat să aleagă, ar fi 
spus că erau mai degrabă pozitive decât negative. 

Th6ra a revenit la foaia din faţa ei, alungându-și din minte 
gândurile despre Dis și informaţiile ei misterioase. N-avea rost 
să se gândească la asta acum; totul o să devină limpede după 
week-end. A ridicat pixul. Din tot ceea ce aflase, ce lucruri 
aveau legătură cu cazul? A notat evenimentele în ordine 
cronologică, în speranţa că va reuși să le pună cap la cap, iar 
apoi a recitit ceea ce scrisese pe foaie. 


297 


Un velier de pescuit avariat sosește în Insule pe 19 ianuarie, 
acostează în port, își schimbă locul și pleacă în toiul nopţii. Paddi 
Cârligul îl vede îndepărtându-se. 

În aceeași noapte, tinerii, printre care și Alda, și Markus, se 
îmbată în cadrul unei serate școlare. Magnus, tatăl lui Markus, 
se duce să-și ia băiatul acasă. Probabil că Alda pleacă singură 
acasă. | se întâmplă ceva rău, lucru pe care-l descrie indirect în 
jurnal. 

Magnus și Dadi Potcoavă sunt văzuţi împreună în port în 
noaptea aceea. În dimineaţa zilei următoare, pe debarcader 
este descoperită o baltă de sânge în locul unde acostase inițial 
velierul. 

Detectivul Gudni este solicitat să meargă la locul faptei. | se 
spune că Dadi a fost văzut în port, dar nu și că era împreună cu 
Magnus. 

Dadi neagă că a făcut ceva ilegal și declară că nu știe nimic 
despre balta de sânge. 

Patru bărbaţi - după toate probabilitățile, britanici - sunt 
omorâți în bătaie, fără să se știe exact când. 

Leifur se întoarce în Insule ca să-l pună la punct pe fratele său 
pentru că a băut. 

Alda îi dă cutia lui Markus și-l roagă s-o ducă într-un loc sigur. 
Fata este în pragul nebuniei. 

În aceeași noapte, eruptia. 

Rezidenţii fug pe insula principală, unii mergând acolo pe 
vase de pescuit. Alda îl întreabă pe Markus ce a făcut cu cutia, 
iar el îi spune. 

Magnus și Thorgeir, partenerul lui și tatăl Aldei, revin în Insule 
ca să-și salveze bunurile. Magnus reușește să golească o mare 
parte din casa familiei, dar nu și pivniţa. 

Alda, împreună cu mama și sora ei se mută în fiordurile de 
vest, unde se presupune că prima merge la Colegiul Isafjordur - 
avansând, pe neașteptate, cu un an faţă de clasa în care fusese 
anterior. Însă nu există niciun registru în școală care să ateste 
prezenţa ei acolo. 

Mama lui Markus se mută împreună cu copiii în Reykjavik. 

Valgerdur și Dadi pleacă în vest, stabilindu-se în apropiere de 
Hólmavík. Fac, în sfârșit, un copil. Ea nu este foarte atașată de 
el - să fi suferit de depresie post-partum? 


298 


Cândva, în timpul primelor două săptămâni ale erupției, 
cadavrele sunt duse în pivniţă. 

Magnus cumpără acţiunile pe care le deţine Thorgeir în cadrul 
companiei de pescuit și-și vede singur de afacere. Cumpără 
foarte ieftin o instalaţie de prelucrare a peștelui și-și aduce 
capturile în Insule, în ciuda erupției care continuă. 

Markus pleacă la Colegiul Reykjavik. 

Alda se înscrie la aceeași școală, dar învaţă de la distanţă 
până după Anul Nou. Markus se întâlnește din nou cu ea, prima 
oară după erupție, dar nu vorbesc despre cutie. 

Alda face studii de asistenţă medicală. 

Markus se căsătorește și divorțează. Are un fiu. Markus nu 
lucrează pentru compania tatălui lui. Menţine legătura cu Alda. 

Leifur, fratele lui Markus, trece la conducerea afacerii familiei 
după ce se îmbolnăvește tatăl său. El lucra în cadrul companiei 
de când terminase studiile de administrare a afacerilor. 

Odată cu planificarea scoaterii la suprafaţă a casei părinţilor 
lui Markus, Alda îl roagă pe Markus să prevină acţiunea, fără să-i 
spună nimic despre asta surorii ei. 

Alda își ia un concediu de la urgente. 

Alda cercetează raportul autopsiei lui Valgerdur. 

Din cine știe ce motive, Alda deţine o fotografie cu un tatuaj 
constând în cuvintele „Love Sex”, precum și o fotografie a unui 
bărbat tânăr necunoscut. 

Alda merge la o terapeută specializată pe probleme sexuale și 
pe computerul ei există linkuri cu site-uri pornografice. 

Markus face tot ce-i stă în puteri ca să prevină scoaterea la 
suprafaţă a casei în care a copilărit, reușind să obţină 
permisiunea de a lua cutia din pivniţă, odată ce Alda e de acord 
cu această înţelegere. Se duce în Insule. 

Alda este ucisă. 

Markus descoperă cadavrele în pivniță și un cap de om în 
cutie. 

O posibilă armă a crimei este găsită într-o cutie cu hăinuţe de 
bebeluș, aflată tot în pivniţă. 

Th6ra a lăsat foaia jos și a încercat, fără succes, să-și 
amintească mai multe detalii care-ar fi putut schimba situaţia. 
S-a străduit să-și dea seama și care dintre lucrurile acelea aveau 
legătură cu crima, fără să-i treacă nimic prin minte. Era la fel ca 
în cazul obiectelor din magazie - dacă tăia ceva de pe listă, 


299 


poate că elimina chiar indiciul esenţial. A oftat și s-a străduit să- 
și vadă în continuare de treabă. Ar fi putut Alda să-i omoare pe 
bărbaţi? Indiferent de cât s-a străduit Thóra să-și imagineze un 
asemenea atac, presupunând că bărbaţii erau beţi criță și Alda, 
cu apucături de criminală, se afla pe debarcader, ţinând în mână 
un dispozitiv de anihilare a peștilor - lucrurile nu aveau noimă. 
Ce-ar fi făcut cu cadavrele după înfăptuirea unui lucru atât de 
îngrozitor? Thóra nu știa nicio adolescentă atât de puternică, 
încât să care cadavrul unui om în toată firea, cu atât mai puțin 
să facă patru astfel de drumuri. Dacă bărbaţii fuseseră uciși în 
pivniţă, lucrurile ar fi stat diferit. Atunci Alda n-ar mai fi trebuit 
să mute deloc cadavrele. Ipoteza asta însă nu se potrivea, 
pentru că aceste crime fuseseră comise înainte să înceapă 
erupția. Ori, cel puțin, Markus dusese în pivniţă cutia cu capul 
bărbatului înainte să erupă vulcanul. În plus, hainele bărbaţilor 
erau arse pe alocuri, ceea ce însemna că se aflaseră afară, în 
aer liber, când începuse să plouă cu tefra. lar Alda plecase din 
Insule până atunci. Thóra avea sentimentul că sângele de pe 
debarcader avea legătură cu cazul. 

Unde se afla corpul care fusese decapitat? Probabil că n-o să-l 
găsească nimeni niciodată, având în vedere că nu fusese scos la 
iveală în ultimii treizeci și patru de ani, nici măcar odată cu 
efectuarea săpăturilor. Deja fuseseră scoase la suprafaţă toate 
casele care, potrivit planului, trebuiau scoase de sub cenușă, 
așa că nu mai exista nicio speranţă să se descopere ceva nou în 
perimetrul lor. In plus, în timpul erupției fuseseră îngropate sub 
lavă sute de case, așa că trupul cu pricina putea fi în oricare 
dintre ele, deci dispărut pentru totdeauna. Dar, din nou, era 
puţin probabil, pentru că de ce ar fi mutat ucigașul doar un 
singur cadavru în altă casă? De ce le-ar fi mutat pe celelalte 
dintr-o casă care era pe punctul de a fi acoperită de lavă, într- 
una care fusese acoperită de cenușă? Thóra era sigură de un 
lucru - dacă ea însăși ar fi trebuit să scape de un cadavru în 
asemenea circumstanţe, ar fi optat pentru casa care avea să 
dispară sub lavă. In plus, era posibil ca bărbaţii să nu fi fost uciși 
pe teritoriul Insulelor, în ciuda sângelui găsit pe debarcader. 
Poate că ucigașii n-aveau nicio legătură cu Insulele sau cu 
locuitorii din Insulele Westmann, fiind numai niște străini care 
aduseseră cadavrele acolo, ca să le ascundă. Thora a oftat, 
cugetând. In cazul acela, își făcuseră un plan prost. 


300 


Nu, totul indica faptul că tatăl lui Markus era omul-cheie în 
cazul respectiv, iar nu cineva de pe insula principală. Dacă 
trupurile neînsufleţite fuseseră duse în pivniţă fără știința lui, 
era greu de imaginat că ucigașul ar fi ascuns ciocănelul și cuțitul 
într-o cutie din cea mai apropiată magazie ori că ar fi lăsat acele 
potenţiale arme ale crimei lângă cadavre. Thóra a încercat să-și 
imagineze ce rol ar fi putut avea Magnus în toată treaba aceea. 
Poate că el și Dadi ajunseseră să se încaiere cu echipajul de pe 
velier, îi omorâseră pe bărbaţi și duseseră cadavrele în pivniţă. 
Dar nu avea logică, pentru că Paddi văzuse velierul plecând din 
port. Oare acești oameni se întâlniseră mai degrabă pe mare 
decât pe uscat, iar sângele de pe debarcader fusese o 
consecință a faptului că Dadi și Magnus căraseră cadavrele la 
țărm? Thâra s-a încruntat. Era posibil ce cei doi, Dadi și Magnus, 
să fi navigat cu vasul lui Magnus? Nu știa de câţi oameni era 
nevoie pentru manevrarea unui vas de mărimea aceea. Dar ei n- 
ar fi reușit niciodată să reducă la tăcere un întreg echipaj cu 
privire la o întâmplare ca aceea. Desigur, Thóra văzuse vasul 
într-un tablou acasă la Leifur, dar imaginea nu-i spusese nimic, 
pentru că ea nu făcuse nici măcar pipi în mare, darămite să știe 
cum decurgea o operaţiune de pescuit. Călătoria făcută 
împreună cu Bella și Paddi Cârligul nu prea putea fi pusă la 
socoteală. Amintindu-și de asta, Thóra a lansat o altă ipoteză: 
dacă trupurile neînsuflețite erau ale echipajului de pe velierul 
britanic, atunci ce se întâmplase cu barca? 

Dinspre ușă s-a auzit, pe neașteptate, o bufnitură care a scos- 
o pe Thóra din reverie. Zgomotul s-a auzit din nou, de data asta 
fiind evident că era un ciocănit. Thóra s-a ridicat și s-a îndreptat 
spre ușă, în spatele căreia a fost surprinsă s-o vadă pe Bella, 
îmbrăcată și gata de plecare. 

— Sunt gata, a zis Bella. 

S-a uitat la Thóra, părând nemulțumită de şefa ei care încă nu 
se îmbrăcase. 

— N-am putut să dorm, în camera mea e prea liniște. 

Th6ra s-a uitat la ceas și a văzut că se făcuse aproape opt. 

— Mă îmbrac imediat, a zis ea, în chip de scuză. Nu vrei să 
mergi jos, să stai la o masă, ca să luăm micul dejun? 

l-a dat Bellei foaia cu sumarul evenimentelor. 

— Până cobor, uită-te peste asta. Nu strică o pereche de ochi 
în plus. 


301 


După mimica tinerei, era limpede că nu mai auzise niciodată 
expresia aia. 

— Cobor în zece minute, a zis Thâra, zâmbind în timp ce îi 
închidea ușa secretarei. 

e 

— Pot să țin lista puțin mai mult? a întrebat Bella, sorbind din 
cafeaua amară pe care și-o turnase singură. 

Thâra pierduse numărătoarea ruladelor dulci pe care le 
înfulecase fata în timp ce luau amândouă micul dejun. 

— Firește, a zis Thora, surprinsă. Ai depistat ceva? 

Bella a dat din cap. 

— Nu, încă nu, a zis ea. De fapt, ai uitat să scrii despre Adolf 
și viol. 

A întors foaia cu faţa spre Thóra. 

— Am trecut totul aici, a zis ea, arătând înspre un scris neciteț 
de pe margine. 

— Da, știu că am uitat câteva lucruri, a zis Thóra. Dacă-ţi mai 
amintești ceva, ești liberă să le scrii. Lista nu e bătută-n cuie. 

— În plus, mă gândeam dacă ar fi bine să verific ce e cu 
tatuajul ăsta, a zis Bella, arătând înspre listă. „Love Sex”, a 
bombănit ea. Jalnic! 

Doi străini de la masa alăturată, care erau ocupați cu citirea 
unui ghid turistic, au înţeles, în cele din urmă, două cuvinte din 
ceea ce vorbeau femeile între ele și și-au zâmbit unul altuia cu 
subiînțeles. 

Th6ra credea că tatuajele erau cel mult niște tâmpenii, deci, 
în ceea ce-o privea pe ea, „Love Sex” era un tatuaj la fel de 
jenant ca oricare altul. 

— Ce vrei să faci? a întrebat. Ştii ceva despre tatuaje? 

— Am trei, a răspuns Bella, începând să-și facă de lucru cu 
gulerul puloverului. 

A tras de el în jos și Thâra a văzut un inorog aflat în partea 
superioară a sânului plin al fetei. 

— Unu, a zis ea, arcuindu-se în scaun, ca să-i arate Thârei 
pântecul. Doi... 

Acum, cei doi străini se uitau ţintă la ele. 

— Gata, gata, te cred, a zis Thóra, încurcată. Dar ce vrei să 
faci în privinţa tatuajului ăstuia? 

Bella și-a aranjat puloverul și s-a așezat mai bine pe scaun. 


302 


— O să văd dacă-l recunoaște cineva. Nu sunt multe ateliere 
de tatuaje în Reykjavik, așa că o să termin repede. Mi se pare că 
e un tatuaj neobișnuit, a zis ea. Eu, cel puţin, nu l-am văzut în 
niciun album. 

— Album? a repetat Thóra, inexpresivă. 

— În ateliere există cărți sau dosare cu imagini ale tatuajelor 
care ţi se pot face, a zis Bella, cu nonșalanţă. Când mi-am făcut 
tatuajele, m-am uitat peste selecţie, dar nu-mi amintesc să fi 
văzut niciunul cu textul „Love Sex”. 

Cuplul tinerilor străini de la masa alăturată a chicotit. 

— Sigur, dacă vrei, verifică, a zis Thora, încercând să-i ignore 
pe cei doi tineri. Nu știu dacă ne va ajuta cu ceva, dar cine știe?! 

S-a uitat la ceas și s-a ridicat. 

— Ar trebui să mergem, a zis ea, luându-și geanta de pe 
spătarul scaunului, unde o atârnase. Acum să văd dacă pot 
lămuri ceva cu Gudni. 

Bella a pufnit: 

— Baftă! a zis ea, deloc optimistă. 

e 

— Deci aţi crezut că v-aţi uitat portofelul în pivniță când ați 
fost acolo cu Markus? a întrebat Gudni, fiind evident că nu 
credea niciun cuvânt din ce-i spusese Thâra. 

S-a rezemat de spătarul scaunului și a privit-o încruntat. 
Fusese de acord să se întâlnească cu ele la comisariatul poliţiei, 
când l-a sunat Th6ra puţin după ora opt dimineața, dându-și 
seama, după vocea lui, că îl trezise. 

— Da, a zis Thóra, supărată. Ce importanţă are? 

A făcut un semn înspre dispozitivul de anihilare a peștilor care 
se afla pe biroul lui Gudni. Alături de el era cuțitul care fusese în 
aceeași cutie. 

— lată, aveţi aici posibilele arme ale crimei dintr-un caz 
nerezolvat, cu patru cadavre, și normal ar fi sa-mi mulțumiți c- 
am intrat acolo, în loc să mă luaţi la întrebări. 

— Insă eu cred că e bine să lămurim lucrurile, a zis Gudni, pe 
un ton calm. Dumneavoastră și... doamna aceasta... a zis el, 
arătând înspre Bella. 

— Doamna? a mârâit Bella. 

Th6ra și-a amintit cât de ciudat se simţise când îi spusese 
cineva pentru prima oară „doamnă”, în loc să-i spună „fată” sau 


303 


„tânără”, dar nu era nici locul, nici momentul să împărtășească 
experienţa respectivă cu secretara ei. 

Gudni s-a uitat la Bella, ridicând din sprânceană, și a 
continuat: 

— Aţi venit până aici, tocmai în Insule, apoi, în loc să luați 
legătura cu mine și cu arheologii, ca să verificăm dacă portofelul 
pe care l-aţi pierdut e în pivniţă, aţi preferat să așteptați să se 
facă seară și apoi aţi pătruns în casă singure, singurele. 

— Îmi cer scuze, l-a întrerupt Thóra. Dar nu era niciun 
indicator pe care să scrie cum că locul faptei e încă sigilat, așa 
că m-am gândit să nu vă mai deranjăm și să ne ducem chiar noi 
după el. Sper că proprietatea nu e încă sub jurisdicţia 
dumneavoastră. 

— Nu, nu este, a răspuns Gudni. Ne-am terminat treaba ieri, 
dar asta nu schimbă cu nimic faptul că acolo, la capătul 
drumului de acces, se află o înștiinţare mare care spune clar că 
nu aveți voie să treceţi de banda de pe margine. 

— Da, e o înştiinţare? a zis Thóra, zâmbindu-i inocent. N-am 
văzut-o. 

A făcut din nou un semn către obiectele de pe birou. 

— Oricum, v-am predat dovezi într-un caz grav de crimă, dar 
se pare că pe dumneavoastră nu vă interesează decât 
încurcătura asta mică în care am intrat. 

Thâra nu era foarte sigură dacă semnul de avertizare era 
împuternicit legal, dar bănuia că nu. 

— Acum să-mi spuneţi dacă descoperirea asta vi se pare 
importantă sau nu. De asemenea, vreau să ţineţi cont de 
ciocănel și de cuţit, dacă aveţi de gând să cereți extinderea 
perioadei de detenţie pentru Markus. Armele nu-i aparțin 
clientului meu și sunt sigură că medicul legist va dovedi că n-a 
pus niciodată mâna pe ele. 

Th6ra luase legătura cu Markus și-i spusese despre arme 
înainte să se ducă la comisariat. Înmărmurit, el spusese că nu le 
atinsese niciodată nici măcar cu un deget, dar să le mai ascundă 
și-n magazie. 

— Despre reținerea lui va trebui să vorbiţi cu colegii mei din 
Reykjavik. Ei se ocupă de asta, a răspuns Gudni, subliniind 
sarcastic cuvântul Reykjavík. Nu știu ce au de gând cu Markus. 

Thóra sperase că Gudni fusese ţinut la curent cu evoluţia 
cazului și că, prin urmare, putea să-i spună - ori, cel puţin, să-i 


304 


dea un indiciu - despre planurile poliţiei din ziua următoare, 
când expira perioada de custodie a lui Markus. A încercat să-și 
ascundă îngrijorarea. Gudni o enerva la fel de mult ca de fiecare 
dată când se vedeau și se părea că și ea îl irita pe el, așacă nu 
intenţiona să-i dea satisfacţie, arătându-și dezamăgirea. l-a 
zâmbit. 

— Revenind la arme..., a zis ea. 

Gudni a râs sec. 

— Arme? a spus. Astea-s unelte de lucru. 

Thóra a făcut o pauză înainte să continue: 

— Poate nu aţi aflat, dar să știți că uneltele sunt folosite de 
multă vreme pentru acte de violenţă. Vă asigur că toată lumea 
știe asta. 

Gudni s-a uitat ţintă la ea, inexpresiv. S-a aplecat în faţă și a 
aruncat o privire asupra uneltelor de pe birou. 

— Nu înțeleg de ce sunteţi așa de sigură că au legătură cu 
cadavrele. 

— Nu e normal să ascunzi niște unelte periculoase printre 
haine de bebeluș, mai ales lângă o rochiţă de botez, a răspuns 
ea. Ba mai mult, am impresia că e sânge pe ele. Sunt destul de 
sigură că aceste obiecte au fost puse acolo în încercarea de a 
ascunde dovezile crimelor. 

— Ce mișcare inteligentă! a zis Gudni, zâmbind trist. Să 
ascunzi armele crimei într-o cutie, dar să așezi cadavrele la 
vedere, în mijlocul încăperii. 

S-a încruntat și a dat din cap. 

— Dar chiar credeți că făptașul a fost așa de prost? 

Thóra s-a făcut roșie de nervi, dar și-a controlat emoţiile. 

— N-avem vreme să scornim teorii despre cum au stat 
lucrurile în realitate. Mai întâi, trebuie să aflăm dacă ăsta e 
sânge, iar dacă e așa, al cui e. Totodată, e clar că n-ar strica să 
se verifice dacă sunt amprente pe armele astea. 

— Probabil că habar n-aveţi la ce folosesc uneltele astea, a zis 
Gudni, cu superioritate, de parcă nimeni nu s-ar fi putut numi 
om cu adevărat dacă nu umbla de colo-colo cu un ciocănel într-o 
mână și cu un cuţit în cealaltă. Sper că știți că, dacă e sânge pe 
ele, totul e ușor de explicat! 

— Poate că da, dar având în vedere cât sânge e pe ele, mă 
îndoiesc că provine de la un pește sacrificat - n-ar avea cum să 
rămână atâta sânge pe dispozitiv. De acord? 


305 


Gudni a strâns din ochi și din buze. 

— Ce credeţi că aveţi de câștigat din asta? a întrebat el, 
sprijinindu-se în coate și aplecându-se în față. 

Th6ra știa că polițistul nu se referise la comisionul ei. 

— Credeam că e vorba de un câștig comun, a răspuns ea. Să 
găsim criminalul. Adevăratul criminal. 

Gudni a hotărât să nu spună nimic. A continuat să se uite fix 
în ochii Th6rei, dar apoi a fost nevoit să clipească. A zis: 

— Ei, o să-l găsim. Și fără ajutorul dumneavoastră. 

— A, da? a bombănit Thóra, hotărând să nu se ia la ceartă cu 
el. 

A schimbat subiectul: 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre un caz mai vechi referitor la 
contrabandă cu alcool, care s-a întâmplat aici înaintea erupției? 

Se părea că Gudni era șocat de noul subiect, total neașteptat. 

— Ce treabă are asta cu cazul nostru? a întrebat el. 

Thóra n-a zis nimic. 

— Sincer, vă agăţaţi de-un fir de pai, dacă vă legați și de 
incidentul ăsta vechi. 

S-a lăsat pe spate și și-a încrucișat mâinile la piept. 

— Ne ascundeţi ceva? 

— Nu, absolut nimic. Doar că, tot discutând cu localnicii, am 
auzit în vreo două rânduri de chestia asta și am zis să fac niște 
cercetări, fie și numai pentru a exclude faptul că are legătură cu 
cazul actual. 

— Am înțeles, a zis el. Nu-i un secret pentru nimeni, dar eu 
am crezut că majoritatea au uitat de incidentul ăla. Mă 
surprinde c-a adus cineva vorba de el după atâţia ani de zile. 

Și-a desfăcut degetele și s-a apucat să-și trosnească 
articulațiile una după alta. 

— Azi pare o nimica toată, prin comparaţie cu marile cazuri cu 
droguri. S-a constatat că în Insule circula o cantitate neobișnuită 
de alcool din cereale, iar toate indiciile trimiteau către doi 
localnici. Când a început erupția, investigația nu se încheiase, 
dar era concludentă. Apoi, având în vedere circumstanțele, 
cazul a fost abandonat. 

— Cine a fost implicat? a întrebat Thâra. Știu de Kjartan de la 
biroul de administraţie a portului, dar celălalt cine a fost? 

Gudni și-a trosnit mai tare ca niciodată articulația degetului 
mare. 


306 


— Nu-l cunoașteți. 

Thóra a pronunţat numele singurului bărbat la care s-a putut 
gândi, în afară de Paddi Cârligul, care nu părea să fie vinovat de 
așa ceva. 

— Cumva Dadi Potcoavă? 

Gudni nu și-a putut ascunde surprinderea. Era evident că 
Th6ra ghicise. 

— N-am de gând să vă vorbesc despre nimeni altcineva în 
afară de clientul dumneavoastră, a răspuns el. Oricum, vă asigur 
că niciunul dintre bărbaţii ăștia n-a fost suspectat multă vreme, 
pentru că s-a predat un al treilea, mărturisind totul în dimineaţa 
când a izbucnit erupția. A avut noroc, pentru că, așa cum am 
zis, investigația n-a mai continuat. 

Thóra s-a încruntat. Oare cine să fi fost? 

— A fost Magnus? a întrebat ea, văzând că ghicise iarăși. 

— De ce nu-l întrebaţi pe el? i-a sugerat Gudni, sarcastic. 
Dacă ați terminat cu întrebările, aș prefera să-mi spuneți dacă 
ați mai găsit și altceva în pivniță. O să transmit informațiile 
astea la Reykjavik, așa că nu rataţi ocazia de a-mi spune totul. 

— Nu, a răspuns Thâra, tăios. N-am mai găsit nimic. 

l-a zâmbit afectat lui Gudni, amintindu-și ce reușiseră să 
găsească ea și Bella. Câteva cărţi vechi de poezii, legate în 
piele, o busolă veche de cupru și niște monede de aur, care nu 
păreau să provină dintr-o ţară anume, înainte să predea 
lucrurile respective, voia să vadă dacă-l puteau face pe Magnus 
să-și amintească ceva de folos. Dovezile începeau să trimită 
ameninţător spre bătrânul magnat al pescuitului. 

e 

— Adolf, singurul lucru pentru care ar mai merita să trăieşti 
pe lumea asta ar fi să începi să inspiri bioxid de carbon și să 
expiri oxigen. 

Furia femeii era întipărită pe tot chipul, cu toate că mai 
evidentă era tristeţea care o apăsa. 

— Ştii prea bine ce părere am despre tine și nici n-o să mi-o 
schimb, așa că ne certam degeaba. 

Adolf o privea pe mama fiicei lui fără să sufle o vorbă. Ar fi 
vrut să riposteze, să-i spună vreo două ca s-o doară, dar nu i-a 
trecut nimic inteligent prin minte. Putea să-i spună că arăta ca o 
terminată și s-o întrebe dacă se uitase în oglindă în ziua aceea, 
dar era prea puţin. Uneori era mai bine să tacă din gură și s-o 


307 


privească dispreţuitor, mai ales că se pricepea destul de bine la 
asta. Nici măcar n-a trebuit să facă eforturi; expresia i s-a 
întipărit pe chip imediat ce ea s-a așezat jos și a început să 
turuie. N-ar fi trebuit să deschidă ușa de la bun început, văzând 
cine îl căuta. Cum bărbatul nu avea mașină, ea ar fi putut să 
creadă că nu era acasă și ar fi plecat. Adolf nu putea s-o suporte 
nici pe ea, nici sentimentul de vinovăţie pe care încerca femeia 
să i-l inducă în rarele ocazii când vorbeau. La dracu', ce vină 
avea el că rămăsese însărcinată? Dacă ar fi bănuit câtuși de 
puţin că se va întâmpla una ca asta după noaptea aceea de 
demult pe care o petrecuseră împreună, ar fi rămas acasă și n- 
ar mai fi plecat nicăieri. Își amintea foarte vag de noaptea în 
care o concepuseră pe Tinna, așa de puţin incitantă fusese 
partida de sex. Se simţise mai satisfăcut până și cu femei care 
erau aproape inconștiente. 

— Tu auzi ce-ţi spun? a zis femeia, aruncându-i și ea o privire 
dispreţuitoare. Vreau să vorbești cu psihiatrul Tinnei. Omul vrea 
să te vadă, numai că tu nu-i răspunzi la telefon. Dacă nu vrei să 
te duci pentru că presupui că-mi faci mie un bine, să știi că te 
înșeli amarnic. 

— Și ce dracu' vrei să vorbesc cu el? Dacă Tinna are vreo 
problemă, e numai vina ta. Tu ai crescut-o! 

Adolf a ridicat din umeri ca să-i dea de înţeles că prea puţin îl 
interesa. 

— Și ce dracu’ ţi-a venit s-o duci la un psihiatru? N-are nimic. 
Trebuie doar să mănânce, atât. Mai bine ai duce-o undeva să 
mănânce. Sau poate c-ar trebui să gătești și tu ca lumea. Nu mă 
miră că nu vrea să mănânce, că habar n-ai să gătești. 

În realitate, el nici nu știa cum gătea femeia. 

— Nu te-am crezut niciodată prea deștept, dar nici așa idiot 
nu credeam că ești, a zis femeia, înroșindu-se la faţă. 

Și-a încleștat degetele, făcând mâinile pumn. 

— Ce știi tu despre boala ei? Ţi-ai făcut tu timp să cauţi măcar 
o dată pe internet și să vezi ce-o distruge pe fiică-ta? 

— Astea-s prostii! a zis Adolf, simțind că vocea i se îngroșa și 
devenea un huruit, așa cum i se întâmpla întotdeauna când își 
ieșea din fire. Toată lumea știe că sistemul vrea să ne facă să 
credem că propriii noștri copii au mereu câte-o boală. Apoi 
medicul zice că suferă de lipsă de atenţie, că e prea agitat ori 
mai știu eu ce, numai ca să-i ducem la terapie. Tinna e slabă 


308 


doar pentru că nu mănâncă bine. Dac-o lași să se uite prea mult 
la televizor ori să citească prin reviste despre modele 
slăbănoage! 

Femeia a oftat. 

— Vrei sau nu să vorbești odată cu omul ăsta, spre binele 
Tinnei? 

S-a ridicat din fotoliu și s-a uitat de jur împrejur. Privirea de pe 
chipul ei era mult mai dispreţuitoare decât cea de pe chipul lui 
Adolf. 

— Sincer, mă îndoiesc c-o să se schimbe ceva în bine, așa că 
mă doare-n cot de ce alegi. Dar măcar pot să-i spun doctorului, 
cu conștiința împăcată, că ţi-am zis să-l suni. 

— Și ce vrea să-i zic? a spus Adolf, dezamăgit, dintr-odată, că 
ea pleca. 

Trecuse mult timp de când nu mai venise nimeni pe la el, cu 
toate că nu stătuse să se gândească la asta. Pe măsură ce se 
apropia data procesului, prietenii se răreau tot mai mult. Nu 
voiau să afle lumea că erau prieteni cu un violator. Lui Adolf nu-i 
plăcea situaţia, dar o înţelegea. Dacă-ar fi fost în locul lor, ar fi 
făcut la fel. 

— Vrei o cafea? Am cafea. Dacă vrei. 

Femeia s-a uitat la el, surprinsă. 

— Nu, mersi. 

Și-a aranjat geanta pe umăr și a mutat greutatea trupului ei 
subţire pe un picior. 

— Până la urmă, te duci? a întrebat ea încă o dată. 

Adolf a ridicat iarăși din umeri și s-a uitat în altă parte, spre 
canapeaua din fața lui. 

— Dac-aș ști ce vrea să audă de la mine, m-aș duce, normal. 
Deși nici așa nu prea văd rostul. 

— Nu știu ce vrea să vorbească cu tine, a zis femeia, iar după 
vocea ei, Adolf și-a dat seama că se săturase să tragă de el. 
Dacă te temi c-o să se apuce să te analizeze, stai liniștit. Din 
câte știu, vrea doar să capete o imagine de ansamblu. 

— O imagine de ansamblu? a întrebat Adolf, care nu putea 
înțelege acest lucru. 

Dintr-odată, și-a dorit să-i facă pe plac și să accepte, să-i 
spună că va merge să se întâlnească cu doctorul. Și totuși, nu 
voia să facă asta. Nu înţelegea ce rost avea și nu-i plăceau 


309 


psihiatrii, psihologii și ceilalți din tagma lor. Specialiștii îl 
intimidau, nu se simţea niciodată bine în preajma lor. 

Ea s-a uitat la el, așteptând și fiind vizibil nerăbdătoare să 
plece. Dintr-odată, Adolf a citit-o: ea voia ca el să refuze, să nu 
se ducă. Apoi ea putea să facă pe martira în continuare, o 
mamă singură și amărâtă cu o fată bolnavă, care nu se bucura 
de niciun sprijin și de niciun pic de înțelegere din partea lașului 
de taică-său. Femeia și-a dres glasul, nervoasă, realizând că el 
își dăduse seama de asta. Ori poate că ochii ei nu oglindeau 
nimic altceva decât oboseală și resemnare. 

— O imagine de ansamblu asupra vieţii Tinnei, să vadă cum a 
fost înainte să se îmbolnăvească, a zis ea. Dacă te ajută, să știi 
că m-am întâlnit de mai multe ori cu omul ăsta și e foarte 
cumsecade, așa că e ușor să vorbești cu el. Medicii cred că 
boala Tinnei e mult mai gravă, că nu e o simplă problemă 
mintală. 

S-a uitat la Adolf o clipă, apoi și-a încheiat jacheta simplă, 
banală. 

— Dacă ai întrebări, doctorul îţi poate spune mai multe despre 
dezechilibrul ei alimentar și despre alte probleme. Pe mine m-a 
ajutat mult. 

Adolf a dat din cap, gândindu-se ce să-i răspundă. Nu credea 
în dezechilibrul ăla alimentar și, de altfel, nici în boala nouă a 
fetei. S-a uitat la mama fiică-sii: era așa de trasă și de 
descompusă la faţă, că părea mult mai matură decât era în 
realitate, dar e; nu-i zicea nimeni că era bolnavă. Pur și simplu, 
Tinna moștenise constituţia maică-sii și, în plus, era ușor de 
influenţat. Adesea, în ziare scria despre cât de multă influenţă 
aveau modelele și actrițele slabe asupra fetelor, iar Tinna 
căzuse sub vraja acelei imagini a trupului. Odată cu vârsta, avea 
să-și depășească problema și să se mai îngrașe puţin. 

— N-am nicio întrebare despre „boala” asta, a zis el. 

Nu voise să fie așa de sarcastic, dar se întâmplase și gata. 

— E foarte bolnavă, a zis femeia, profund mâhnită. lar tu, 
Adolf, ești un prost; un mare prost, sper că știi asta. 

Adolf era furios. Așa făcea ea întotdeauna. Nu-i convenea 
nimic; nu făcea nimic altceva decât să-l contrazică și să-i ţină 
lecții de moralitate. El era un prost, iar ea era un înger cu chip 
de om. 


— De parcă tu n-ai fi tot o proastă, că lași fata aiurea pe 
seama sistemului. Proastă ești tu, nu eu. 

S-a uitat la el preţ de câteva secunde bune. O clipă, lui Adolf i 
s-a părut că femeii îi dăduseră lacrimile, dar, de fapt, ea a dat 
din cap, înfrântă, și i-a făcut cu mâna fără nicio tragere de 
inimă. 

— Am plecat. 

S-a întors și s-a îndepărtat încet, fără să se uite înapoi. 

Adolf s-a ridicat și a urmat-o. Deși el avusese ultimul cuvânt, 
simţea că ea ieșise învingătoare. Așa ceva era de neconceput: 
avea nevoie de fiecare victorie, oricât de mică, pe care o putea 
obține înainte de proces, dacă voia să treacă cu bine de el. 

— Deci recunoști că tu ești aia proastă? a zis el, pe când ea 
ajunsese la ușă. 

Lui Adolf i-ar fi plăcut să fi fost mai grăbită, pentru că simţea 
că femeia își afirma iar superioritatea prin liniștea ei 
netulburată. 

Ea s-a oprit brusc, dar nu s-a întors. l-a vorbit pe un ton rece: 

— Adolf, i-a zis ea, Tinna și-a făcut rău cu mâna ei și a fost 
atât de grav, că nu mai am încredere s-o las singură. Acum e în 
siguranţă. Ar fi bine să vorbești cu doctorul; iar dacă nu vrei, 
asta e și gata. Il cheamă Ferdinand Jonsson. Poate-i spui măcar 
cine e femeia asta, Alda, despre care Tinna vorbește întruna. Eu 
nu știu pe nimeni cu numele ăsta, așa că, probabil, e una dintre 
iubitele tale. 

— Ce știe ea despre Alda? a întrebat Adolf, de-abia 
recunoscându-și glasul. N-are de unde s-o cunoască. 

— Eu habar n-am cine e, a răspuns mama fetei, cu tristețe în 
glas. Tinna n-are de unde s-o cunoască decât de la tine. E 
obsedată de ea și zice întruna că știe cine a fost în casa ei. 

De-abia acum s-a întors cu fața la el. 

— Bănuiesc că se referă la tine, dar e atât de sedată, încât 
mi-e greu să înţeleg tot ce zice. 

S-a întors din nou spre ușă și a apucat mânerul. 

Adolf a făcut o pauză, ca să se liniștească. A încercat să-și 
spună că nu avea motive de îngrijorare, că putea s-o convingă 
pe fată să nu mai zică nimic despre Alda. Avea să-i spună că-i 
putea face mult rău și că nu trebuia să uite că era taică-său. 
Fata o să înţeleagă. Acum trebuia să se arate îngrijorat de 
altceva. 


311 


— Ce-a păţit Tinna? a întrebat el. 

Probabil că era vorba de ceva destul de grav, așa simţea el 
uitându-se la spatele încordat al mamei fetei. 

Femeia a lăsat umerii în jos, dar nu s-a întors. 

— Tinna s-a tăiat. Așa au găsit-o medicii. 

Adolf nu pricepea. 

— Cum adică s-a tăiat? A încercat să se sinucidă? 

— Nu, a răspuns ea, cu glas sfâșiat. A încercat să-și mănânce 
carnea. S-a gândit că deja înghiţise caloriile din propria carne, 
așa că nu contau. 

Hohotind de plâns, femeia abia putea să mai vorbească. 

— De parcă ar avea vreun pic de carne pe ea. 

Dintr-odată, și-a îndreptat spatele, a deschis ușa, a ieșit și a 
închis-o în urma ei. Adolf a rămas pe loc cu gura căscată, prea 
șocat ca să mai fugă după ea. În mod clar Tinna era mult mai 
bolnavă decât își imaginase el. S-a blestemat pentru că nu se 
gândise să întrebe cum se numeau și celelalte boli de care se 
presupunea că suferea fata, în afară de anorexie. De-abia acum 
și-a dat seama care era cu adevărat prostul dintre ei doi. 


312 


Capitolul 31 


Duminică, 22 iulie 2007 


Th6ra și-a luat la revedere și a pus telefonul jos. 

— Deci ce-ai aflat? a întrebat Bella, nerăbdătoare. 

— Nu știu dacă a fost sincer ori dacă încă îmi ascunde ceva, a 
spus Thóra, protestând. Poate că mă minte total. 

Luase numărul de telefon al lui Kjartan de la biroul 
administraţiei portuare și-l sunase în speranţa că va afla mai 
multe despre contrabanda cu alcool și ca să vadă dacă avea 
ceva de spus cu privire la balta de sânge. 

— După ce ne-am certat zdravăn, a recunoscut că a fost 
suspect în cazul cu contrabanda și sunt destul de sigură că a 
fost implicat în asta, deși el nu recunoaște. 

— Și Dadi Potcoavă? a spus Bella. Ţi-a zis Kjartan dacă a fost 
sau nu părtaș la asta? 

— Da, mi-a ţinut chiar și un mic discurs despre asta, a zis 
Thâra, uitându-se fix la telefon, exasperată. După cum zice 
Kjartan, Dadi a fost capul operaţiunii de contrabandă, care a 
mers o bucată bună de vreme. Dadi era în legătură cu câţiva 
marinari de pe un cargou care trecea regulat prin zonă. Ei 
aruncau lichiorul peste bord, legat de o ancoră, și băutura 
plutea la întâmplare pe apă până când venea Dadi, cu o barcă 
cu vâsle, s-o ia. Când a început Războiul Codului, treaba s-a 
îngreunat, pentru că zonele de pescuit și cele înconjurătoare 
erau supravegheate îndeaproape. Așa s-a și aflat de 
contrabandă, zice Kjartan. Dadi a fost văzut ridicând 
containerele și navigând cu conţinutul neidentificat. În realitate, 
n-a fost prins la propriu transportând lichiorul, dar poliţia din 
Insule a fost înștiințată de călătoria lui misterioasă și lucrurile au 
ieșit la lumină după investigațiile făcute de Gudni. 

— Și care se presupune c-ar fi fost rolul lui Kjartan în toată 
treaba asta? a întrebat Bella. 

— Ți-am zis deja, n-a recunoscut c-a fost implicat; dar mi-a 
spus pentru ce l-au suspectat. Poliţia a crezut că el era cel care 
ducea în insula principală băuturile spirtoase care nu se vindeau 


313 


în Insule. Pe atunci lucra pe o navă costieră pentru Compania 
Statală de Transport Maritim. 

— O diviziune înţeleaptă a muncii, a zis Bella, dând aprobator 
din cap. 

Thóra nu i-a răspuns. 

— A zis că dosarul a fost lăsat baltă: mai întâi, investigaţiile în 
curs au fost întrerupte din cauza erupției, iar apoi s-a prezentat 
Magnus la poliţie și a recunoscut totul. 

— Poate o fi fost numai el implicat, a zis Bella. Și nu voia să 
cadă vina pe umerii prietenilor lui nevinovați. 

— Kjartan a zis că era imposibil ca Magnus să fi avut ceva de- 
a face cu contrabanda, a spus Thóra. Și sunt total de acord cu el 
în privinţa asta, pentru că eu cred că el, adică Kjartan, a avut un 
amestec în asta. Mi-a zis c-a rămas uimit când a auzit vorbindu- 
se de implicarea lui Magnus. Dar că n-a avut ocazia să 
vorbească cu el și nici să-l întrebe ce-a declarat la poliţie, pentru 
că în noaptea aia, după ce Magnus și-a asumat vina pentru 
contrabandă, a început erupția. Când s-au întâlnit puţin mai 
târziu, în timpul operaţiunilor de salvare, n-a zis niciunul nimic 
despre incident, gândindu-se amândoi că avea să fie dat uitării, 
ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat. 

— Dar cum de poţi fi sigură că Magnus a fost sau nu implicat 
cu adevărat în asta? a zis Bella, încruntându-se. Pentru că, unu, 
nimeni nu face un asemenea gest pentru prietenii lui - orice-ar 
zice lumea. Și doi, știm că s-a furișat în port împreună cu Dadi 
Potcoavă în toiul nopţii, iar asta trebuie să fi avut vreo legătură 
cu contrabanda. 

— Dacă Kjartan spune adevărul, e imposibil să fi fost implicat. 
Magnus era ocupat până peste cap cu compania și n-ar fi avut 
nici timp, nici motive ca să-și complice viața. 

— Și ce-a zis Kjartan despre sângele de pe debarcader? 

— N-a zis mare lucru, a spus Thâra. A zis c-a auzit zvonul 
potrivit căruia Dadi și Magnus au coborât până la debarcader în 
noaptea aia, dar că nu știe nimic despre balta de sânge. Și nici 
despre velierul britanic. 

A scos un oftat. 

— Sper să scot ceva de la Magnus. 

— Chiar crezi c-o să-ţi spună ceva? 


314 


— Nu știu. Dar știu că e singurul om în viață care știe ce s-a 
întâmplat, cu toate că, evident, n-am de unde să știu dacă-și 
mai amintește ceva de atunci. 

— Dacă aș fi omorât patru oameni, n-aș fi putut să uit, a zis 
Bella. Aș fi uitat de muncă, de colegii de serviciu, dar niciodată 
de asta. 

Thóra a zâmbit. 

— Să sperăm că ai dreptate, a zis ea, încrucișându-și 
degetele. O să vedem. 

e 

Magnus se uita fix la busola pe care i-o adusese Thora. 
Vechile cărți erau așezate într-o grămăjoară pe masa de lângă 
el, dar nu arătase niciun interes pentru ele. Mâinile lui firave au 
apucat strâns braţele fotoliului. 

— De ce? a întrebat el pe neașteptate. 

Nu-și luase ochii de la busolă, așa că nu era clar cine ar fi 
trebuit să răspundă la întrebarea aceea. Thóra s-a întors într-o 
parte, uitându-se la Maria care, pur și simplu, a ridicat din 
umeri. Thóra a pus mâna peste mâna cenușie a lui Magnus, 
uluită de cât de rece și osoasă era. 

— Nu sunteţi bucuros că v-aţi recuperat busola? Am găsit-o în 
pivniță. 

Bătrânul a ridicat brusc capul și s-a uitat încruntat la Thóra. 

— De ce? 

Ea nu știa ce să spună. 

— Din câte știu, v-a părut rău că n-aţi luat-o în timpul erupției, 
a zis ea, evitându-i privirea. Nu sunteţi bucuros? 

Bătrânul s-a uitat în jos, în poală, și a dat din cap, părând 
nostalgic. 

— Ai crescut, Sigridur, a zis el. Erai doar o copilă. 

— Ca Alda? a întrebat Thóra. 

Se îndoia că numele de Sigridur avea vreo importanță, pentru 
că Leifur îi spusese că taică-său o confunda cu sora lui. 

— Săraca Alda, a zis Magnus, dând în continuare din cap. Ce 
urât a fost! 

— Ce-a fost urât? a întrebat Thâra. Nu mai ţin minte ce s-a 
întâmplat. 

Imediat ce-a spus asta, și-a dat seama că făcuse o greșeală. 
Bărbatul s-a uitat la ea cu coada ochiului, părând confuz. Maria 
i-a sărit în ajutor. 


315 


— Ţi-e frig, Maggi, dragule? a zis ea, cu glas domol, și, 
auzindu-i vocea, el s-a calmat. Stai să te învelesc mai bine, a 
continuat ea, ridicându-se și trăgându-i pătura peste picioare. 
Gata! 

L-a bătut cu mâna peste genunchi. 

— Să te porţi bine cu Thóra de-acuma. Îl ajută pe Markus, fiul 
tău. 

— Markus o iubește pe Alda, a zis bătrânul, dând fericit din 
cap. E fată bună. 

Apoi s-a întunecat la față. 

— E la pământ, săraca. 

— La pământ? a întrebat Thóra, cu uimire. 

Apoi, calmându-se, a adăugat: 

— Ce-a păţit? Și-a făcut vreun rău? 

— E la pământ, a repetat el. Sacrificiul. 

S-a uitat fix la busolă și s-a încruntat. 

— Dezgustător. la-o de aici! 

Thóra a fost nevoită să se abţină să-l apuce pe om de umeri și 
să-l scuture. A pus busola deoparte. La naiba, el știa ceea ce 
voia ea să afle! S-a întrebat dacă un bolnav de Alzheimer putea 
fi hipnotizat. 

— Alda e moartă, Magnus, a zis ea. Ca să pot să-l ajut pe 
Markus, trebuie să știu ce a păţit Alda. 

— Markus, a spus Magnus, întorcându-se ca să se uite pe 
fereastră. Markus o iubește pe Alda. 

A lăsat iar capul în jos. 

— Știu, a zis Thâra, apucând portmoneul croit grosolan pe 
care îl găsise Bella și care era plin de monede care păreau să fie 
din aur. Vedeţi ce am eu aici? a întrebat ea, arătându-i 
portmoneul. Monedele pe care le-aţi căutat. 

A dat să se uite în altă parte. Era evident că nu voia să le 
vadă. Thâra a deschis portmoneul și i-a arătat ce era în el. 

— Aur, Magnus, a zis ea. Monede de aur. 

Pe neașteptate, bătrânul a lovit portmoneul cu putere, iar 
Th6ra l-a scăpat din mână. Monedele s-au împrăștiat peste tot. 
Câteva au ajuns în poala lui și el a reacționat ca și cum ar fi fost 
făcute din lavă incandescentă. Tremura din toate încheieturile, 
plângea întruna și se scutura ca să le dea jos de pe el. 


Maria a sărit în picioare și a încercat cum a știut ea mai bine 
să-l calmeze. Împreună, au reușit să dea jos monedele din poala 
lui. Magnus s-a liniștit puţin. 

— Plătiţi cu viața, a zis el. Bani plătiţi cu viaţa. 

— Cu viaţa? a întrebat Thóra, știind că se apropia vremea să 
plece. A murit cineva, Magnus? Au murit patru bărbaţi? 

El stătea nemișcat și se uita la ea cu o mină crudă. 

— Au fost niște oameni răi, Sigridur. Niște oameni răi, a spus 
el iar, încercând să se ridice. Șoimul e o pasăre frumoasă, a 
adăugat. Cucul nu. 

Chipul i se mai îmblânzise și mâhnirea părea că-și făcea iar 
loc în privirea lui. 

— El nu-și clocește singur ouăle, a zis el. Le clocesc alte 
păsări în locul lui. Ține minte asta! 

Th6ra a promis că o să ţină minte. Mai întâi - un șoim, acum - 
un cuc. Perfect! Totuși, părea evident că Magnus avusese o 
oarecare legătură cu crimele de atunci. Avansase cu un pas și 
dăduse înapoi cu doi. 


317 


Capitolul 32 


Luni, 23 iulie 2007 


Timpul trecea mai repede decât și-ar fi dorit Thóra. Ca de 
obicei, era îngrijorată că nu o să ajungă acasă la timp, ca să 
pregătească cina. Stresul ei era amplificat de convingerea că 
fiecare minut care trecea creștea probabilitatea ca perioada de 
detenție a lui Markus să se prelungească, la cererea poliţiei. Se 
afla în biroul ei, așteptând s-o sune detectivul Stefân, care urma 
să-i transmită decizia poliţiei cu privire la audierea din ziua 
următoare. Trebuia să fi sunat deja. Spera că luarea deciziei 
fusese întârziată din cauză că poliţia cerceta încă dovezile 
apărute după reținerea lui Markus, descoperind ceva ce-i implica 
și pe alţii în caz, în afară de el. Desigur, situaţia putea, la fel de 
bine, să stea și invers; poliţia nu sunase pentru că era prea 
ocupată să pună cap la cap dovezile împotriva lui Markus. 
Nesiguranţa o neliniștea, iar Thóra nu știa ce să mai facă să-i 
treacă timpul mai repede. Nu voia să piardă vremea dând 
telefoane, temându-se să nu o sune Stefân și să sune ocupat. 
Așa că, agitată cum era, se așezase la computer. Ştia că ar fi 
trebuit să recapituleze nenumăratele aspecte ale cazului, dar nu 
se putea concentra asupra niciunuia. Timpul se scurgea greu. 
lar pentru ca lucrurile să fie și mai rele, nu reușise să facă nimic 
nici în timpul călătoriei cu feribotul, după ce plecase din Insule. 
Nu avusese semnal la telefon pe o distanţă de câteva mile, iar 
telefonul își revenise abia după ce ieșise din orașul 
Thorlâkshâfn. Așa că nu putuse sub nicio formă să-și vadă de 
investigaţii și să pună cap la cap rezultatele haotice ale cazului. 
În schimb, fusese constrânsă să asculte poliloghia Bellei despre 
tipul pe care-l întâlnise cu o noapte în urmă. Dacă Thóra n-ar fi 
știut că Matthew urma să vină în curând spre Islanda, s-ar fi 
aruncat peste bord, de rușine că Bella avea o viaţă sexuală mai 
bună ca a ei. 

Thóra a auzit primele note, bine-cunoscute, ale melodiei „La 
mulți ani”, tonul de apel al telefonului ei, și a răspuns 
numaidecât. Sóley îi schimbase tonul de apel de ziua ei și, deşi i 


318 


se părea oarecum jenant, nu-i venea să-l înlocuiască, pentru că 
Sóley era foarte încântată de melodie. Thóra n-a recunoscut 
numărul și și-a încrucișat degetele, sperând că era Stefân. Dar 
era fiul lui Markus, nerăbdător să afle ce se mai întâmplase între 
timp. l-a spus cum decurseseră lucrurile recent și i-a promis că 
va lua legătura cu el imediat ce va afla mai multe. Băiatul era 
nervos și a bombănit ceva despre taică-său, cum că, probabil, 
avea să fie închis. Th6ra i-a spus încă o dată că o să-l ţină la 
curent cu mersul lucrurilor, părându-i rău că-l dezamăgise pe 
bietul băiat. Situaţia lui nu era roz și, de dragul lui Hjalti, Thóra a 
sperat că, data viitoare când avea să-l sune, o să-i dea vești 
bune. 

Thóra a intrat pe internet ca să verifice dacă apăruse ceva pe 
site-urile de știri. Cine știe, poate că veștile ajungeau mai 
repede în presă decât la urechile ei. A constatat că nu era așa. 
In singurul raport peste care a dat scria succint că încă nu se 
știa sigur dacă va fi cerută prelungirea perioadei de detenţie în 
cazul lui Markus Magnússon, înainte ca aceasta să expire. Thâra 
s-a lăsat păgubașă și a hotărât să-l sune pe Stefân, ca să nu mai 
aștepte atâta telefonul lui și să-și vadă în continuare de restul 
lucrurilor. 

— O să cerem să fie reţinut încă două săptămâni, pe baza 
faptului că a luat parte la uciderea bărbaţilor din pivniţă, i-a 
spus Stefân, brusc. Decizia va fi luată înainte de două după- 
amiază, mâine. 

Th6ra și-a reţinut un oftat, pentru că nu dorea să-i arate 
detectivului că era dezamăgită. 

— Deci nu mai e suspectat pentru uciderea Aldei? a întrebat 
ea, cu speranţă în glas. 

Tot ar fi fost un progres. 

— Având în vedere declaraţia agentului imobiliar și dovezile 
care-i confirmă declaraţia, pe lângă alte informaţii care au fost 
supuse recent atenţiei noastre, considerăm că Markus n-a fost 
implicat în asta. 

După voce, era clar că Stefân nu aproba poziţia respectivă. 
Era la fel de convins ca la început că Markus era vinovat. 
Probabil că avocatul departamentului de poliţie hotărâse astfel 
și-l informase pe Stefân că suspiciunile lui erau imposibil de 
confirmat. Thóra a dedus că informaţiile noi de care-i spusese 
Stefán fuseseră furnizate de Dís, doctorita. Bragi îi zisese că, 


319 


după ce se întâlnise cu Dis, se dusese împreună cu ea la 
comisariatul poliţiei, unde doctorita adusese la cunoștința 
poliţiei niște lucruri oportune pentru investigaţie. 

— Ce informaţii aţi primit? 

— Întrucât clientul dumneavoastră nu mai e suspect în cazul 
Aldei, lucrurile astea nu vă mai privesc, a zis Stefân. Acum e 
suspectat doar pentru problema asta minoră a cadavrelor găsite 
în Insule. 

— Adică o să faceţi abstracţie de ceea ce-am aflat eu despre 
cadavre? a pufnit Thóra. 

— Considerăm că ceea ce-aţi aflat nu schimbă situaţia prea 
mult, a zis Stefân. Gudni ne-a zis deja ceva despre asta, inclusiv 
despre misterioasa baltă de sânge. Chiar dacă tatăl lui Markus a 
fost implicat în uciderea bărbaţilor, asta nu înseamnă că Markus 
n-a avut și el rolul lui în toată treaba asta. 

— Nu înțeleg cum aţi ajuns la concluzia asta, a zis Thâra, 
simțind că i se înecau corăbiile. Nu există niciun indiciu că 
Markus nu spune adevărul despre capul din cutie, iar puţinele 
dovezi care au ieșit la iveală indică spre alte persoane, pare-se. 

— Omul dumneavoastră e implicat în caz, fie că vă place sau 
nu. 

— Măcar știți cine sunt oamenii morţi? Poate că poliția nu are 
motive să se grăbească, dar e în interesul clientului meu ca 
problema să fie rezolvată repede. 

— Da, a zis Stefân, fără să pară c-ar fi receptat împunsătura 
Thórei. E vorba de echipajul unei bărci care a dispărut de pe 
coasta Islandei în ianuarie 1973. Am trimis în străinătate 
amprentele dentare ale victimelor și au fost identificate. 

— Ce? a zis Thóra. 

Și-a amintit că citise în colecţia Seco/u/ nostru despre două 
vase naufragiate, una cu un echipaj format din islandezi și 
feroezi, iar cealaltă cu un echipaj format din patru britanici, 
dintre care unul fusese găsit. Nu luase în calcul niciunul dintre 
incidente, pentru că păreau să nu se potrivească cazului. 

— Despre ce barcă e vorba și când s-a scufundat? a întrebat 
ea. 

— Nu văd de ce nu v-aș spune asta, a zis Stefán, iar ea l-a 
auzit răsfoind niște foi. E vorba despre un velier de pescuit 
numit Cucul, care a fost văzut ultima oară pe 18 ianuarie 1973, 
în zona coastei de sud. 


320 


Th6ra a tăcut, simțind că o lua cu amețeală. Magnus zisese 
ceva despre un cuc, dar nu se gândise niciodată la asta, mai 
ales că uitase numele vasului despre care scria în Secolul 
nostru. 

— Am citit un vechi raport de știri despre el, a zis ea. Zicea că 
trupul unuia dintre cei patru bărbaţi ai echipajului a fost adus de 
ape la mal, împreună cu alte lucruri. In cazul în care cadavrele 
din pivniţă sunt ale celorlalţi bărbaţi ai echipajului, atunci 
rămâne o întrebare: al cui e capul? Oare e posibil ca, până la 
urmă, să nu fie nicio legătură între cele trei cadavre și capul din 
cutie? 

— Nu există niciun dubiu cu privire la identitatea celui de-al 
patrulea bărbat din pivniţă, a zis Stefán. La mal au ajuns părți 
din corpul lui, printre care și trunchiul. Nu avea cap și, pe atunci, 
lumea a crezut că fusese retezat în timpul naufragiului. Corpul 
era într-o stare jalnică și nu-i lipsea doar capul: îi lipseau și un 
braţ, și partea care a fost găsită împreună cu capul. 

Și-a dres glasul. 

— Vreau să zic, partea care se afla în gura capului. 

Thóra știa la ce parte a corpului se referea detectivul. Se 
chinuia să înţeleagă ce însemnau informaţiile acelea noi pentru 
Markus. Echipajul dispăruse înaintea erupției, când el era încă în 
Insule. Dar nu vedea cum o să dovedească Stefân și colegii lui 
că Markus avusese vreo legătură cu echipajul. Probabil că aceea 
era barca ce acostase în Insule în noaptea în care Markus 
mersese la serata școlară, după care fusese dus acasă, mort de 
beat. 

— Bărbaţii ăștia au fost cumva implicaţi într-un caz de 
contrabandă cu alcool? a întrebat ea. 

Stefân a ezitat. 

— Da... se poate spune că făceau un fel de contrabandă, a zis 
el. Cum aţi aflat? 

Thóra i-a spus despre cazul cu contrabanda de alcool și 
despre faptul că bănuia că avea legătură cu crimele. l-a zis și că 
îi vorbise deja inspectorului Gudni Leifsson despre asta. Insă 
Stefân nu părea să creadă că întâmplarea aceea era importantă. 

— Nu, bărbaţii n-au avut nicio treabă cu contrabanda cu 
lichior, a zis el. Bărbaţii furau păsări și căutau locurile unde 
existau cuibare înainte să vină primăvara. 


321 


— Făceau contrabandă cu păsări? a zis Thâra. Cu păsări de 
pradă, poate chiar cu șoimi? 

— Da, cu șoimi și vulturi și, probabil, cu alte câteva specii 
despre care n-am aflat, a răspuns Stefân. Știu că în afară se dau 
bani buni pe ele. In vremea aia, poliţia fusese informată că 
bărbaţii cu pricina mergeau prin ţară și întrebau de locuri unde 
existau cuibare. Probabil că intenționau să vină înapoi vara, ca 
să fure ouă și pui. Dacă n-ar fi plecat în noaptea aia, ar fi fost 
duși la poliţie cel puţin pentru interogatoriu. Credem că rănile de 
pe mâinile lor au fost provocate de ghearele răpitoarelor. Se 
ocupau cu asta de ani de zile. 

— Știţi cumva dacă au avut cu ei vreun șoim sau vreo altă 
pasăre? a întrebat Thóra, explicându-i lui Stefán că Magnus 
vorbea întruna despre un șoim. 

— Nu, din câte știu eu, n-au avut, a răspuns el. Dar să știți că 
nu puteți pune bază pe spusele unui bolnav de Alzheimer. 

— Dar e evident că Magnus a fost implicat în asta, a zis ea, 
supărată că Stefân era de altă părere. Știu sigur c-a vorbit și 
despre un cuc, referindu-se, probabil, la barcă. 

— N-am de gând să discut despre asta. Firește, vom investiga 
toate pistele posibile, dar omul dumneavoastră n-o să fie 
eliberat doar pentru că tatăl lui debitează niște lucruri atât de 
interpretabile, care pot sau nu să fie legate de caz. 

— Deci n-aveţi de gând să faceţi cercetări cu privire la tatăl lui 
Markus sau la Dadi? Știu, unul e senil, iar celălalt, mort, dar asta 
nu înseamnă că nu puteți să schimbaţi direcţia interogatoriilor. 

— Firește că urmărim orice pistă, așa cum v-am spus deja, a 
răspuns Stefán. Printre altele, examinăm cuțitul și dispozitivul 
de anihilare a peștilor pe care le-aţi găsit în pivniţă, deși e mult 
prea devreme să tragem concluzii cu privire la ele. Așa că n-are 
rost să vă arătaţi disprețuitoare cu privire la metodele noastre 
de lucru. Pe de altă parte, până acum n-avem nicio dovadă care 
să arate că clientul dumneavoastră nu e implicat în caz. 
Dimpotrivă. E singurul om care dă de bănuit. De exemplu, 
neagă c-ar fi pus capul în cutie. 

— Ştiţi foarte bine că v-a explicat asta, a izbucnit Thâra. Şi nu 
s-a dezis niciodată, în ciuda nenumăratelor interogatorii care i- 
au fost luate și, mai nou, a faptului că zace închis acolo, de unul 
singur. 


322 


— Poate pentru că știe că nu există nimeni care să confirme 
sau să infirme ce-a zis, a răspuns Stefán. Și poate că chiar el a 
orchestrat situaţia asta care-i convine de minune. 

Thâra n-a avut chef să comenteze acele remarci insinuante. 
Markus avea un alibi pentru uciderea Aldei și, în plus, 
informaţiile furnizate de Dis îl scoteau din vizorul poliţiei. În 
realitate, nu conta cât de sigur era Stefán de vinovăția lui: era 
imposibil să convingă vreun judecător de faptul că Markus o 
omorâse pe Alda. 

— Evident că mă voi opune vehement solicitării 
dumneavoastră de prelungire a perioadei de custodie, a pufnit 
ea. Pentru binele dumneavoastră, sper că mâine veţi aduce și 
alte dovezi în afară de părerea personală. 

— Da, da, bine, a zis Stefán. Cum ziceţi dumneavoastră. Ne 
vedem mâine dimineaţă. 

Thora n-a răspuns la comentariul lui nesimţit, ci și-a luat 
rămas-bun și a închis. Il lăsase să înțeleagă din vocea ei că era 
furioasă și acum se simţea ceva mai bine. Se părea că n-avea să 
petreacă o seară tihnită cu fiica ei, uitându-se la televizor, așa 
cum sperase. De asemenea, se părea că nu avea să termine cu 
cazul înainte de sosirea lui Matthew. Thâra s-a ridicat și s-a 
apucat să pună la punct dosarele pe care trebuia să le parcurgă, 
ca să fie pregătită pentru audiere. A sperat că o să poată să 
lucreze acasă la caz, fără s-o supere pe Sóley. Altfel, nu-i 
rămânea decât să aștepte ca fiica ei să meargă la culcare și să 
lucreze la el peste noapte. Altfel, mai târziu, relaţia lor risca să 
aibă de suferit din cauza prea multor promisiuni încălcate. Thâra 
a lăsat deoparte gândul la S6ley, pentru că și-a amintit că 
trebuia să-l sune pe Hjalti, fiul lui Markus. Când Thóra i-a spus 
care era decizia poliţiei, băiatul n-a reușit să spună decât „nu”, 
iar respiraţia i s-a întețit. 

— Nu uita că, deși poliția urmărește să-l închidă pe tatăl tău, 
nu se știe dacă judecătorul va decide în favoarea acestui fapt, a 
încercat ea să-l asigure. 

— Ba da, se știe, a zis Hjalti pe un ton capricios - mai degrabă 
de copil, decât de adolescent. Pentru că o să-l tortureze până o 
să mărturisească. 

— Nu cred că e momentul să-i acuzăm pe polițiști de tortură, 
a zis Thora cu o voce calmă. 


Știa cum să se poarte cu un copil, pentru că avea și ea acasă 
copii, de toate mărimile și formele. Băiatul voia să audă de la un 
om mare că totul va fi bine; că tatăl lui va fi eliberat, că va veni 
acasă în scurt timp și că-i va cumpăra lui Hjalti un apartament în 
Insule, așa cum își propusese. 

— Cazurile astea se rezolvă foarte greu și, adesea, oamenii 
prinși la mijloc sunt unii care nu merită asta. Sunt sigură că asta 
e valabil și pentru tatăl tău. Dacă n-a omorât pe nimeni, n-o să 
fie condamnat. O să am eu grijă de asta! 

Intenţiona să-i mai spună și că adevărul ieșea întotdeauna la 
iveală, dar băiatul a întrerupt-o: 

— Dar ce se întâmplă dacă cineva nu a comis el însuși o 
crimă, ci doar l-a ajutat pe criminal? Ce păţește în cazul ăsta? a 
întrebat el, de parcă l-ar fi cuprins nebunia. 

Thóra știa că acel „cineva” era tatăl băiatului și că Hjalti 
realizase că era posibil ca Markus să fi avut o legătură cu 
criminalul sau cu criminalii. Cu alte cuvinte, nu era total 
neștiutor, bietul băiat, cu toate că era cu adevărat chinuit. 

— După mine, nu există niciun lucru care să sugereze că tatăl 
tău a făcut ceva care să-l transforme într-un complice. Poate că 
l-a ajutat pe criminal fără să-și dea seama, dar asta nu-i o 
infracţiune. 

A sperat că băiatul nu intenţiona să-i ceară detalii, pentru că 
nu-și dorea să-i povestească despre capul retezat din cutie. 

— Bine, a zis Hjalti, cu o ușoară iritare în glas. Incerc să vin și 
eu mâine la două. Pot? 

— Nu cred c-o să reușești să-l vezi pe tatăl tău, dacă asta 
speri, a zis Thóra. Dar, desigur, poţi să vii și să aștepți afară. Ne 
putem întâlni dup-aia, ca să-ţi spun cum a fost. Să sperăm c-o 
să-ți dau vești bune. 

Băiatul a fost de acord, cu toate că Thâra și-ar fi dorit să nu fi 
fost. Și-au luat la revedere. 

Telefonul a sunat din nou; de data asta, era Bella. 

— Am găsit tatuajul! a zis ea. Ar fi bine să vii încoace! 

e 

Recenta interdicţie a fumatului nu ajunsese și la atelierul de 
tatuaje; Bella a suflat înspre Thóra un nor dens de fum. Bărbatul 
multicolor care deţinea atelierul avea și el între buze o ţigară 
aprinsă, așa că Thóra nu și-a permis s-o mustre pe Bella. A 
afișat o căutătură aspră, neștiind de ce venise propriu-zis acolo: 


324 


Markus era aproape absolvit de orice suspiciune cu privire la 
uciderea Aldei, iar tatuajul cu „Love Sex” nu avea legătură cu 
cadavrele din pivniţă. Însă nu voia să desconsidere eforturile 
Bellei, așa că s-a comportat ca și cum nu făcea nimic ieșit din 
comun. 

— Deci ziceţi că e imposibil să fi făcut altcuiva tatuajul? a 
întrebat Thóra. 

— Ar fi o coincidenţă a dracului de mare, a zis bărbatul cu 
ţigara în colțul gurii. 

A tras un fum din ea și l-a dat afară, fără să-și scoată ţigara 
dintre buze. Având în vedere ce făcuse Bella cu bărbaţii din 
Insule, Th6ra s-a întrebat dacă și cu acesta își făcuse de cap. 

— Tatuajul e o combinaţie pe care a făcut-o o fată între două 
tatuaje pe care le am în dosarul ăsta. 

A ridicat piciorul și a lovit un dosar vechi și jerpelit de pe 
canapeaua din fața Th6rei. Cu bocancul lui negru, l-a împins 
înspre avocată. 

Politicoasă, Thâra a zâmbit și l-a luat în mână. 

— Și cum de vă amintiţi așa de bine de asta? a întrebat ea, 
uitându-se de jur-împrejur. 

Pe fiecare perete atârnau desene sau fotografii cu tatuaje. 

— Se pare că faceţi o grămadă de tatuaje. Mi-e greu să cred 
că vă amintiţi de fiecare în parte. 

Asta numai dacă bărbatul nu era versiunea modernă a 
fermierilor de altădată, despre care se spunea că recunoșteau 
fiecare semn al oilor din ţară, s-a gândit ea. 

— Uite că îmi amintesc, a spus bărbatul, încrucișându-și 
braţele musculoase. 

Când Thóra intrase în atelierul acela mic și ţipător, se gândise 
că bărbatul purta un tricou mulat și strident pe sub vesta de 
piele. Se înșelase. Din palme până sus, bărbatul avea brațele 
pline cu desene colorate: tigri și tufișuri tropicale care părea că 
se mișcau în bătaia vântului când el își flexa mușchii contractați. 

— Mi le amintesc pe multe dintre ele. De obicei, pe cele mai 
frumoase, dar și pe cele de râsu' lumii. 

Th6ra și-a dres glasul: 

— Și ăsta din ce categorie face parte? a întrebat ea, arătând 
înspre copia cu tatuajul „Love Sex”, pe care o adusese Bella cu 
ea. 

Bărbatul s-a uitat cu dispreţ la Thóra. 


— Mamaie, ăsta e de căcat! De tot căcatul! 

Th6ra nu voia să-l enerveze pe om, așa că nu s-a luat la 
ceartă cu el pentru că-i spusese „mamaie” - la urma urmei, asta 
și era, chiar dacă înainte de vreme. 

— Și ziceţi că-l mai ţineţi minte, deși au trecut șase luni de 
când... l-aţi făcut? a întrebat ea, neștiind sigur ce verb trebuia 
să folosească pentru tatuare. Nu văd nicăieri pe pereţi vreo poză 
cu el, a adăugat ea, cu toate că îi era imposibil să excludă 
ipoteza că ar fi fost ascunsă pe undeva pe acolo vreo fotografie 
cu acel tatuaj. 

— N-am de gând să pun așa ceva pe pereţi, la fel cum n-aş 
face asta nici cu sutele de fluturași pe care le-am făcut pe 
fundurile fetelor în atâţia ani de zile, a zis bărbatul, strâmbând 
din buză, dezgustat. Dacă ar fi să spun care-mi displace mai 
mult, fluturașii sau catastrofa asta de tatuaj, aș spune că ăsta 
din urmă. Nu știu dacă am făcut vreodată vreun tatuaj mai urât 
- fata aia e tâmpită rău, de-a dreptul dusă cu pluta. 

Thóra a zâmbit în sinea ei, gândindu-se că la fel se pripise și 
ea să-l judece pe el cu câteva clipe mai înainte. 

— V-a zis cumva la ce s-a gândit când l-a ales? 

— Nu, a spus el, și nici n-am întrebat-o. Am încercat s-o 
conving să nu și-l facă, dar nu m-a ascultat. Ba chiar mi-am 
pierdut vremea arătându-i și alte imagini cu tatuaje mai mișto, 
dar am simţit că stricam orzul la gâște. 

Thora a vrut să-i atragă atenţia că nu se zicea „a strica orzul 
la gâște” ci „pe gâște”, dar s-a răzgândit. In schimb, l-a întrebat: 

— V-a întrebat vreodată o femeie pe nume Alda 
Thorgeirsdâttir ceva despre tatuajul ăsta? A fost asistentă. 

Bărbatul a dat din cap. 

— Cum i-am zis și ei..., a spus el, arătând înspre Bella, nu-mi 
vine nici mie să cred, dar m-au căutat foarte multe persoane ca 
să mă întrebe de chestia asta odioasă. Lumea n-a reacţionat 
niciodată așa față de niciunul dintre tatuajele de care sunt cu 
adevărat mândru. Dacă vreţi să vă fac și dumneavoastră unul 
identic, să știți că nici nu mă gândesc. 

— Alda a vrut să-și facă și ea un tatuaj identic? a întrebat 
Th6ra. 

— Nu, a răspuns el și a zâmbit, dezvelindu-și dinţii mari și 
galbeni de la fumat. A vrut să știe dacă tatuajul fusese făcut aici 
și, după ce i-am zis că da, mi-a cerut să-i spun când a fost făcut. 


326 


— Și aţi știut? 

— Da, da, ţin un registru cu toate tatuajele pe care le fac, așa 
că m-am uitat în el. Femeia a fost în al nouălea cer, n-am mai 
pomenit așa ceva. A zis că făcea o investigaţie pentru cei de la 
urgențe și că dăduse peste tatuajul ăsta. 

Bărbatul a stins ţigara care arsese până la filtru. 

— Mi-a zis că investigația nu avea nicio legătură cu mine sau 
cu metodele mele de lucru, nu c-aș fi crezut asta, pentru că sunt 
foarte atent cu igiena. 

— Sunt convinsă, a zis Thóra, evitând să se uite la o pată de 
jeg de pe vesta lui neagră de piele. A trecut mult de când v-a 
sunat Alda? 

— Nu, nu chiar, a răspuns bărbatul. Câteva săptămâni, maxim 
două luni. A zis că făcuse și mai înainte cercetări, dar că nu 
aflase de atelierul meu, pentru că nu era trecut în cartea de 
telefon. Auzise de curând de mine de la un băiat care voia să 
scape de un tatuaj făcut de mine. 

Din nou, bărbatul a mârâit, dezgustat: 

— Labagiu' dracu'! 

— Ne puteţi spune și nouă ce i-aţi spus Aldei? a întrebat 
Thâra. N-o să folosim nici noi informaţiile împotriva 
dumneavoastră. 

— Numai dacă promiteţi să nu răspândiţi vestea că tatuajul 
ăsta a fost făcut aici, a spus bărbatul, rânjind. Nu mă deranjează 
să vă spun asta, numai să-l găsesc repede. S-a terminat 
programul și ar trebui să fiu deja în drum spre casă. 

Același lucru era valabil și pentru Th6ra. 


327 


Capitolul 33 


Luni, 23 iulie 2007 


Sóley adormise cu capul în poala maică-sii. Th6ra i-a atins 
părul în timp ce s-a întins după telecomandă, să stingă 
televizorul. Emisiunea care o trimisese pe fetiță în lumea viselor 
era pe punctul de a o trimite acolo și pe Thóra. A căscat, a puso 
pernă sub capul fetei și a învelit-o cu o pătură. S6ley a 
murmurat ușor în semn de protest, dar nu s-a trezit. Thâra a 
scos dosarele pe care le adusese de la birou. După ce se 
întorsese acasă de la atelierul de tatuaje, Thâra făcuse în grabă 
ceva de mâncare - fierbând niște apă și turnând-o peste un 
pachet de tăieţei japonezi. Apoi Gylfi plecase acasă la Sigga, ca 
să petreacă seara cu ea și cu fiul lor, Orri. Așa că Thâra și Sóley 
rămăseseră singure. Se așezaseră confortabil pe canapea după 
ce-și terminase Sóley temele, dar programul de la televizor 
fusese așa de plictisitor, încât fetița adormise în timpul primei 
emisiuni la care se uitaseră. 

Th6ra s-a așezat pe fotoliul de lângă canapea și s-a uitat pe 
prima pagină, unde scrisese numele fetei care-i lezase 
sentimentele  delicat-artistice bărbatului care făcea tatuaje: 
„Halldóra Dögg Einarsdóttir, 26 februarie 2007”. Aceasta din 
urmă era ziua în care-și făcuse fata tatuajul, după cum îi 
spusese bărbatul. Data respectivă nu-i spunea nimic Th6rei, așa 
că a căutat numele fetei pe listele electorale. Era născută în 
1982, așa că avea douăzeci și cinci de ani. Numele ei i se părea 
familiar, așa că Thâra a încercat să-l caute pe internet, dar n-a 
găsit nimic. 

De ce o interesase pe Alda fata aceea? Thóra s-a gândit că nu 
pentru tatuaj în sine. O clipă, i-a trecut prin cap că poate avea 
legătură cu munca ei de la cabinetul de chirurgie plastică sau cu 
vreun motiv personal pe care numai ea îl știuse. Nu înţelegea ce 
legătură putea să aibă fata cu uciderea Aldei, cu toate că ceva Îi 
spunea că exista o oarecare conexiune. Firește, putea să afle 
într-un singur fel dacă și cum o cunoscuse fata pe Alda. Poate că 
se dovedea că ea era omul pe care Thóra îl căutase în lung și-n 


328 


lat - persoana căreia îi încredinţase Alda secretul cu privire la 
capul din cutie. Spre binele lui Markus, ar fi fost bine să fie așa. 
Thóra s-a uitat la ceas și a văzut că era nouă și jumătate. Putea 
să dea un telefon. A găsit numărul în cartea de telefon și a 
sunat. 

— Salut! 

Părea să fie o voce tânără, oarecum falsă, ca și cum fata ar fi 
încercat să pară copilăroasă. 

— Bună! Cu Halldóra Dögg Einarsdóttir, vă rog, a zis Thóra. 

— La telefon. 

Vocea încă părea neplăcută, de parcă ar fi fost de copil. 

Th6ra s-a prezentat și a întrebat-o dacă putea să-i pună 
câteva întrebări, pentru că dăduse peste numele ei într-un caz 
în care era implicat clientul ei. 

La capătul celălalt al firului nu s-a auzit nimic, dar când fata a 
început să vorbească, a făcut-o pe un ton mult mai matur: 

— Ce caz? a întrebat ea, fără să mai aibă nimic din veselia de 
mai înainte. 

— Un caz de crimă, a răspuns Thóra. Așa cum v-am zis, tot 
făcând cercetări am dat peste numele dumneavoastră și aș vrea 
să profit de ocazie ca să vă pun câteva întrebări care, să 
sperăm, vor justifica legătura dumneavoastră cu femeia ucisă. 

— Cine a fost ucisă? a întrebat fata. 

Se vedea clar că era surprinsă. Apoi a adăugat, aproape 
nervoasă: 

— Eu n-am omorât pe nimeni! 

— Mă scuzaţi, trebuia să fiu mai clară, a zis Thâra. Nu sunteţi 
suspectată de nimic și, mai mult, eu nu lucrez pentru poliţie. 
Incerc doar să mă lămuresc dacă aveţi sau nu vreo legătură 
indirectă cu cazul. Altfel spus, departe de mine gândul de a 
spune că aveți vreo legătură propriu-zisă cu crima. 

— N-aţi zis că sunteţi avocată? a întrebat fata, încă foarte 
bănuitoare. Lucraţi pentru Adolf? 

A părut supărată când a pronunţat ultimul cuvânt. 

— Nu, categoric nu, a zis Thóra, întrebându-se dacă era bine 
sau nu să-i spună că auzise de el. 

N-a riscat chiar atât de mult. 

— Bărbatul pe care-l reprezint se numește Markus. 

— Nu cunosc niciun Markus, a zis fata, nervoasă. Sigur nu 
lucraţi pentru Adolf? 


329 


— Sigur, sigur, a zis Thóra. 

A hotărât să-i spună pentru ce o sunase. 

— Aţi cunoscut o femeie pe nume Alda Thorgeirsdttir? 

A urmat o liniște lungă, întreruptă de respiraţia greoaie a 
fetei, iar Thâra a repetat întrebarea, ca să fie sigură că se făcea 
înțeleasă. 

Fata a tras aer în piept atât de profund, că prin telefon s-a 
auzit clar un șuierat. Apoi a vorbit din nou, cu o voce care trăda 
faptul că era șocată de întrebare. 

— Cum vă permiteţi să mă minţiţi? Avocaţii n-au voie să 
mintă. 

Th6ra n-a înțeles ce voia să zică prin asta. 

— Nu credeţi că e mai simplu să-mi răspundeţi cu „da” sau 
„nu”? Nu v-am minţit deloc, dacă asta vă închipuiţi. 

— Lucraţi pentru Adolf, a spus fata, printre dinţi. Știu cine 
sunteţi și meritaţi să vă dau în judecată. 

— Să mă daţi în judecată? a întrebat Thóra, uluită. Cred că eo 
neînțelegere. 

Nu voia ca fata să creadă că se temea de ameninţarea ei. 

— Eu vreau să aflu numai dacă ați cunoscut-o sau aţi auzit de 
Alda Thorgeirsdâttir? 

S-au scurs câteva clipe, apoi fata a răspuns. Thóra a presupus 
că se gândea dacă trebuia să nege, să recunoască totul sau, 
efectiv, să închidă. Evident că numele îi spunea ceva. 

— O cunosc, a zis fata pe neașteptate, cu o voce aspră. 

— Îmi puteţi spune unde sau cum aţi cunoscut-o ori aţi auzit 
de ea? a întrebat Thóra, încântată că reușise, în sfârșit, să 
ajungă undeva cu conversaţia aceea. 

— Nu, a răspuns fata. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Thóra a dat ochii peste cap. Ce mai era acum? 

— Are legătură cu tatuajul tău? Love Sex? 

La capătul celălalt al firului nu s-a mai auzit nimic, apoi fata a 
închis. 

e 

Thóra a lăsat jos teancul gros de foi. Se săturase de treaba 
aceea care părea a fi o evaluare nesfârșită a fiecărui obiect 
găsit în casele scoase la suprafaţă. Incă nu ochise nimic care să 
fi putut schimba situaţia în cazul lui Markus, decât, poate, 
nenumăratele sticle sparte care fuseseră găsite în garajul lui 
Kjartan și în hangarul lui Dadi. Thóra s-a gândit că era evident 


330 


că se grăbiseră să ascundă dovezile faptului că depozitaseră în 
taină alcool de cereale, odată ce investigația poliţiei începuse 
să-i indice pe ei ca suspecți. Pe listă nu apărea și casa lui 
Markus, pentru că fusese în curs de golire când se întocmise 
lista, dar Thóra nu observase nicio sticlă acolo, nici intactă, nici 
spartă. Asta nu însemna mare lucru; era posibil ca sticlele să fi 
fost ascunse într-o parte a casei pe care ea nu o văzuse, deși i 
se părea îndoielnic să fie așa. Kjartan păruse foarte convingător 
când îi spusese că Magnus nu fusese implicat în operaţiunea cu 
contrabanda. Un junghi scurt i-a trecut prin umeri. Era cazul să 
se ridice și să se întindă. 

S-a plimbat prin birou și și-a scuturat mâinile, să-i circule 
sângele mai bine. Nu știa dacă o ajuta cu adevărat la ceva, dar 
spera că da. Oricum, se săturase și se plictisise de toată munca 
aia. S-a așezat iar la locul ei și a luat o bucată de hârtie de pe 
măsuţa de cafea. Pe ea erau scrise numele și numărul de 
telefon ale avocatei apărării din cazul de viol al lui Adolf. 
Procesul era aproape și Th6ra pătrunsese în birourile private ale 
Tribunalului din Reykjavik, ca să caute numele avocatului 
apărării. Sperase să fie vorba de cineva cunoscut, ca să-i ceară 
s-o ajute să depisteze posibilele legături dintre viol și uciderea 
Aldei. Cu toate că se părea că Markus nu mai era suspectat de 
uciderea celei pe care o iubise în copilărie, ceva îi spunea Thârei 
că cele două cazuri aveau legătură unul cu altul. Din fericire, a 
recunoscut numele avocatei; făcuseră aceeași facultate. Mai 
puţin fericit era faptul că, ori de câte ori o suna Thâra, telefonul 
ei suna mereu ocupat. Era din ce în ce mai convinsă că femeia 
avea telefonul închis, dar a hotărât s-o mai sune o dată înainte 
să se facă prea târziu. 

De data asta a răspuns soțul avocatei, oftând adânc înainte s- 
o cheme pe nevastă-sa la telefon. S-a auzit o bufnitură surdă, 
semn că receptorul fusese pus neglijent pe masă. 

După o pauză scurtă, Thóra a auzit că receptorul a fost 
ridicat. 

— Svala la telefon. 

Femeia gâfâia. 

— Bună, Svala, sunt Thâra, a zis ea. 

Apoi a adăugat: 

— De la Facultatea de Drept, îţi mai amintești? 


— A, bună! a zis femeia, de data asta pe un ton vesel. Mă 
bucur să te aud! A trecut o grămadă de timp de când n-am mai 
vorbit. 

— Dumnezeule, a zis Thóra, încercând să-și amintească. Prea 
mult timp! 

Și-au povestit ce se mai întâmplase în viaţa fiecăreia, apoi 

Thóra a trecut la subiect: 
_ — Te-am sunat pentru o problemă mai delicată, a zis Thora. 
Imi pare rău că, deși n-am mai ţinut legătura, te sun dintr-odată 
cu o problemă oficiala. Mă ocup de un caz neobișnuit și am dat 
peste numele clientului tău. 

— A, da? a zis Svala. Care dintre ei? Că am mai mulți. 

— Adolf Dadason, a răspuns Thâra. E cam stranie legătura 
dintre el și cazul meu, la fel cum e și cu celelalte lucruri din 
cazul ăsta. Printre altele, te-am sunat cu o problemă referitoare 
la un tatuaj pe care și l-a făcut o femeie pe nume Halldóra Dögg 
Einarsdóttir. Femeia asta aproape că a făcut o criză când am 
sunat-o mai înainte, fiind convinsă că lucrez pentru Adolf. R 

— De ce caz te ocupi tu, de fapt? a întrebat Svala, repede. Ala 
cu asistenta? 

Thóra a recunoscut. 

— Clientul meu e reținut pentru uciderea ei, la care se adaugă 
și nişte cadavre descoperite în Insulele Westmann. Se pare că 
asistenta, Alda, a fost oarecum interesată de Adolf și de tatuajul 
ăla. Așa am ajuns la fata asta, Halldóra Dögg. Poţi să-mi spui 
ceva despre toate astea? Am cam ajuns într-un impas cu cazul 
ăsta și mă tem că n-o să-l rezolv, iar clientului meu n-o să-i 
placă asta. 

Svala a pocnit din limbă. 

— Nu știu nimic despre niciun tatuaj, a zis ea. Însă știu câte 
ceva despre asistenta asta și Halldóra Dögg. 

Și-a tras sufletul. 

— Halldóra l-a dat pe Adolf în judecată pentru viol. El susține 
că nu e vinovat și, deși am dat peste o grămadă de nenorociţi 
ocupându-mă de cazuri dintr-astea, care pretind mereu că n-au 
făcut nimic, am senzaţia că el spune adevărul. Nu mă înţelege 
greșit, nu e un sfânt; nici pe departe. De fapt, îmi dă multe bătăi 
de cap, dar asta nu înseamnă că a încălcat legea. Totuși, totul 
arată că o să fie declarat vinovat, pentru că fata e al naibii de 
convingătoare. Ba, mai mult, se pare că i-au fost administrate 


332 


contraceptive ca să nu rămână însărcinată și a apărut un martor 
care susţine că a cumpărat pilulele pentru Adolf, și nu o dată, ci 
de mai multe ori. O să fie greu să-l conving pe judecător că le-a 
cumpărat cu intenţii bune - tipul e holtei. 

— Și ce treabă are Alda cu asta? a întrebat Thâra. Ea i-a dat 
pilulele? 

— Nu, nu, a zis Svala. Ea și Adolf nu se cunoșteau. Ea a tratat- 
o pe Halldóra când s-a dus, în cele din urmă, la spital. Alda a 
fost terapeuta ei, ocupându-se, printre altele, și de consilierea 
fetei. Mărturia Aldei îl pune pe Adolf într-o lumină foarte proastă. 
Anulează argumentele noastre cum că, firește, credibilitatea 
fetei e îndoielnică, de vreme ce a raportat cu întârziere așa-zisul 
viol. De fapt, Alda a dat o declaraţie la poliţie în care a subliniat 
că era un lucru foarte obișnuit ca o victimă a unui viol să nu se 
prezinte imediat la poliţie. Cu alte cuvinte, nu era chiar martora 
pe care eram nerăbdătoare s-o văd la bară. 

— Ai avut noroc, a zis Thóra. N-o să mai depună mărturie în 
cazul ăsta. 

— Da, tocmai asta-i problema. Dintr-odată, femeia s-a 
răzgândit. M-a sunat și m-a rugat să ne întâlnim, spunând că 
deținea informaţii care l-ar fi scăpat pe Adolf de acuzaţii. 

— Despre ce informaţii e vorba? 

— Dumnezeu știe, a zis Svala, trista. Alda a murit ori, ca să fiu 
mai exactă, a fost ucisă înainte să apucăm să vorbim. N-a vrut 
să-mi spună nimic la telefon. Rămăsese să ne întâlnim în ziua 
următoare. Era foarte secretoasă și, din păcate, n-am înţeles ce- 
a vrut să-mi zică. 

— Ce ai întrebat-o? 

— Când m-a sunat, am rămas fără grai, așa că n-am știut ce 
să-i spun. La început, m-am gândit că o luase razna, nici măcar 
nu eram sigură că trebuia să vorbesc cu ea. Firește, am încercat 
s-o descos și, văzând că nu ajung nicăieri, m-am străduit să aflu 
de ce se răzgândise. A fost o schimbare radicală, pentru că 
femeia fusese foarte nemiloasă cu Adolf în declaraţia pe care a 
dat-o iniţial poliţiei. Aș zice c-a fost chiar lipsită de scrupule. 

— Îi cunoștea pe părinţii lui, a zis Th6ra. Poate că s-a 
răzgândit după ce a realizat că bărbatul suspectat pentru viol 
era fiul prietenilor ei. Îl știa de mic. 


333 


— Dacă-i așa, atunci Adolf a uitat-o complet pe Alda între 
timp. A zis că n-a auzit niciodată de ea și că preferă să audă cât 
mai puţin. 

— Dar bănuiesc c-a fost dezamăgit când a auzit că nu mai 
poate depune mărturie, a zis Thóra. Miza era mare pentru el. 

— Nu, a spus Svala. E ciudat - pur și simplu, de fiecare dată 
când încerc să-i vorbesc despre Alda și mărturia ei, închide 
subiectul. Am înţeles, de la Alda, că ea a încercat să vorbească 
cu el în repetate rânduri, fără să reușească să-l convingă să se 
întâlnească cu ea. Când au stabilit o întâlnire, el nu s-a dus, de 
asta Alda m-a sunat pe mine. Apoi, exact în aceeași seară, a 
murit. 

Th6ra nu înţelegea nimic. 

— Dar ești sigură că Adolf n-o cunoștea? E posibil să fi făcut 
atâta pe încăpăţânatul din cauza unei probleme vechi de-a lor? 

— Nu, sunt sigură, a răspuns Svala. Poate că o cunoșteau 
părinţii lui, dar el nu. Amândoi sunt morţi, așa că nu mai avem 
cum să-i întrebăm despre asta. 

— Mai e un lucru ciudat, a zis Thóra. Alda avea o copie după 
raportul autopsiei mamei lui Adolf. Nu știu cu ce scop; n-aş fi 
crezut că e posibil ca cineva să arate atâta interes pentru 
informaţii dintr-astea referitoare la prieteni și rude. Am înţeles 
că femeia a murit din cauza unui fel de malpraxis. 

— Ce? a rostit Svala, pe nerăsuflate. Avea raportul autopsiei? 

— Da, era în biroul ei, la muncă. Doctorii pentru care lucra nu 
știu la ce i-a folosit. Cel puţin, lor nu le-a zis nimic despre raport, 
cu toate că doctorii ar fi putut să-i spună ce scrie în el. Nu e ușor 
să înţelegi tot ce scrie acolo. Până și eu am cerut ajutor în 
stânga și-n dreapta ca să-mi dau seama ce e cu el. 

— Mie-mi spui, a zis Svala. Fii atentă, raportul e, de fapt, baza 
unui alt caz la care lucrez pentru Adolf. E în litigiu cu spitalul 
unde a murit maică-sa și, printre altele, a trebuit să parcurg și 
eu raportul ăla. Zici bine, a fost o greșeală medicală. Femeii i-a 
fost administrată penicilină, dar ea avea o alergie gravă la 
medicamentul ăsta. Personalul de serviciu nu și-a dat seama 
când a primit-o în spital. 

Svala a cumpănit puţin, după care a continuat: 

— Dar trebuie să recunosc că nu înţeleg mai nimic. De ce era 
femeia asta așa de obsedată de Adolf și de treburile lui? 


— Habar n-am, a recunoscut și Th6ra. Dar încep să cred că 
toate astea au legătură cu uciderea ei. _ 

— Dumnezeule mare, nu! a zis Svala, oftând. Imi ajunge că 
sunt deja băgată în două cazuri pentru omul ăsta. Doamne 
ferește, o crimă mai lipsea! 

Thóra a zâmbit. 

— Dar zi-mi și de Halldóra, a spus ea. Crezi că o știa sau avea 
vreo legătură cu Alda? 

— Asta chiar nu știu, a spus Svala. Sincer, cred că e cam 
proastă; n-o duce nici mintea și nici nu arată bine. Nu prea a 
înzestrat-o Dumnezeu. Ştii tu, e una dintre tipele alea care 
umblă cu buricul gol chiar dacă nu arată neapărat ca un 
supermodel. Nu vrea deloc să vorbească cu mine - am încercat 
s-o sun, dar îmi închide mereu. 

— Și mie mi-a închis, a zis Thóra. Când am adus vorba de 
tatuaj, a pus capăt discuţiei. 

— Ce tatuaj? In cazul lui Adolf nu e vorba despre niciun tatuaj. 

— Alda avea o fotografie cu tatuajul în sertarul biroului ei; e 
un tatuaj cu „Love Sex”. Am găsit atelierul unde a fost creat și 
de acolo am aflat că i-a fost făcut Halld6rei Dögg pe spate. Mai 
multe nu știu, a zis Th6ra. Când am întrebat-o despre el, n-a mai 
zis nimic și a pus receptorul în furcă. 

— Ştii cumva când și l-a făcut? a întrebat Svala. N-am dat 
peste nimic de genul ăsta în niciunul dintre dosarele pe care le- 
am citit și cred că am trecut prin toate. 

Th6ra a luat bucăţica de hârtie pe care scrisese informaţia. 

— Pe 26 februarie 2007, a citit ea. Atelierul se numește 
Oglinda sufletului, dacă te-ajută cu ceva. 

— Ce? a spus Svala. Mai spune o dată! 

— Oglinda sufletului, a repetat Th6ra, surprinsă că femeia era 
așa de interesată de denumirea atelierului. 

— Nu asta, a spus Svala, nerăbdătoare. Când ai zis că și-a 
făcut tatuajul? 

Thóra a repetat data. 

— Și e un tatuaj cu „Love Sex”? a întrebat Svala, părând încă 
surprinsă. 

— Da, a răspuns Thóra. N-aș zice că e chiar o capodoperă. 

— Poate că nu, a spus Svala, vizibil încântată. Dar asta e o 
veste foarte bună pentru Adolf. 


Capitolul 34 


Marţi, 24 iulie 2007 


În faţa Thórei stătea bărbatul din fotografia găsită în biroul 
Aldei, Adolf Dadason. Era mai bătrân decât părea în poză și 
chiar mai chipeș. Avea ceva atrăgător, cu toate că Thóra știa că 
omul era o mare poamă. Svala nu încercase să-i scuze nicicum 
comportamentul; ba chiar îi spusese că avea o atitudine tipică 
de bărbat care punea propriile interese și dorinţe mai presus de 
orice altceva. Deci carisma lui nu era dată de personalitate, ci 
numai de înfățișarea lui fizică. Adolf era întruchiparea vie a unei 
aventuri de-o noapte, un bărbat care făcea sex fără niciun fel de 
implicare emoţională. Fără îndoială că ar fi fost foarte productiv 
în vremurile preistorice. Thóra se simţea atrasă de el într-un fel, 
dar, totodată, îl compătimea că se născuse în timpuri așa de 
nepotrivite. S-a uitat degrabă în altă parte când el și-a ridicat pe 
neașteptate ochii în sus, privind-o pe sub sprâncenele sobre, ca 
și cum i-ar fi ghicit gândurile. Înainte să-și ia ochii de la el, Thóra 
l-a văzut ridicând un colț al gurii și zâmbind ironic. De parcă ar fi 
invitat-o să meargă într-un loc ferit pentru una scurtă, înainte să 
treacă mai departe. Thóra a fost ușurată când Svala a spart 
tăcerea. 

— Sper că-ţi dai seama, Adolf, că-i ești dator vândut Thórei și 
că e cât se poate de cinstit să-i fii și tu de ajutor. Dacă nu m-ar fi 
sunat, ne-ar fi fost greu să câștigăm procesul, dar acum se pare 
că avem șanse să te scăpăm de acuzații. 

Svala a avut un moment de ezitare, după care a adăugat: 

— Mă rog, suntem, oricum, pe-aproape. N-avem de unde să 
știm cum va reacționa judecătorul la faptul că i-ai dat fetei pilule 
contraceptive. 

Thóra s-a uitat la Adolf, care a rămas inexpresiv în timp ce i-a 
vorbit avocata lui. Svala aranjase întâlnirea respectivă la 
cererea Thorei, după ce vorbiseră la telefon cu o seară în urmă. 
Se bucurase atât de mult că aflase data la care își făcuse 
Halldóra tatuajul, încât Thóra simţise că femeia ar fi făcut mult 
mai multe pentru ea, dacă ar fi rugat-o. 


336 


— Sper că înţelegi cât de important e tatuajul ăsta! a insistat 
Svala, văzând că Adolf nu reacţiona în niciun fel. 

El a ridicat din umeri, părând plictisit. 

— Da, mie mi-e totuna. 

Svala și-a pus mâinile pe masă. Se aflau în biroul ei de la 
firma de avocatură pentru care lucra. Mobilierul părea să fie 
nou-nouţț și foarte scump și până și computerul părea să fie 
dintr-o altă generaţie față de vechitura pe care o folosea Thora, 
cu monitorul ei demodat. Cafeaua la espressor făcută chiar 
atunci se încadra perfect în decor și nu s-a plâns nimeni că le-a 
fost servită împreună cu ciocolată. Clienţii care veneau la firma 
Thorei ar fi trebuit să fie recunoscători dacă Bella își amintea să 
cumpere lapte pentru cafelele lor sau chiar cafea. Asta era unul 
dintre avantajele faptului de a lucra pentru o firmă mare de 
avocatură: o cafea bună și condiţii mai bune de lucru. În acel 
moment, Thâra nu vedea niciun dezavantaj, deși trebuie să fi 
existat vreunul. 

— Nimeni nu se duce să-și facă un tatuaj cu „Sex”, și cu atât 
mai puțin cu „Love Sex”, la mai puţin de două zile după un viol. 
Asta-ţi consolidează declaraţia că ai făcut sex cu Halldóra Dögg 
de comun acord. 

Adolf stătea acolo tăcut, inexpresiv, așa că Thora a hotărât să 
intervină în discuţia lor. 

— Aș vrea să vă întreb câte ceva despre rolul Aldei în toată 
chestiunea asta, a zis ea. Așa cum a spus și Svala, Alda era 
interesată de tatuaj. 

Adolf s-a foit în scaun. 

— Nu știu nimic despre femeia asta, a zis el, uitându-se afară 
pe fereastră, de unde priveliștea asupra orașului era minunată. 
La început a fost împotriva mea, apoi, dintr-odată, mi-a luat 
apărarea. 

Svala a zâmbit cu precauţie. 

— N-a fost chiar așa. Mi-a zis că te-a contactat. Ţi-a propus 
chiar să vă și întâlniți. 

— Da, a zis Adolf, iar apoi, după o clipă de tăcere, a adăugat: 
într-adevăr, Alda m-a contactat. Dar m-am răzgândit în privinţa 
întâlnirii. 

— Ştiţi cumva despre ce voia să vă vorbească? a întrebat 
Th6ra. Ar fi putut la fel de bine să sune la poliţie, dacă tot ce 
voia era să furnizeze informaţii relevante pentru caz. 


337 


— Nu, nu știu, a răspuns Adolf, uitându-se în continuare pe 
fereastră. 

— Nu v-a spus nimic când v-a sunat - sau când a venit la 
dumneavoastră acasă? a întrebat Thóra, neștiind cum luase 
Alda legătura cu bărbatul. 

Văzând că Adolf nu răspundea, a adăugat: 

— Știţi că-i cunoștea pe părinţii dumneavoastră, nu-i așa? 

Adolf s-a foit iar în scaun, fără să scoată niciun cuvânt. 

— Ce-ar fi să-i răspunzi? a zis Svala, pe un ton ţâfnos. Că doar 
nu te întreabă cine știe ce lucruri delicate! 

— Nu știu dacă e bine să zic ceva despre asta, a spus Adolf, 
calm, uitându-se acum la avocata lui. Nu-i așa de simplu cum 
pare. 

Svala a dat să spună ceva, dar s-a oprit. 

— După cum știi prea bine, sunt implicat în mai multe cazuri 
în clipa de față. 

— Te referi la cazul cu spitalul? a întrebat Svala. Cazurile sunt 
legate unul de altul? 

— Nu, a răspuns Adolf, pe un ton sec. Dar trebuie să discutăm 
în particular înainte să continuăm. 

Thóra nu s-a opus. Adolf era clientul Svalei și era corect ca 
interesele lui să aibă întâietate în faţa unei favori pentru o veche 
colegă de facultate. A dat din cap aprobator în timp ce Adolf și 
Svala au ieșit amândoi din birou, lăsând-o singură cu priveliștea. 
Era bucuroasă că nu trebuise să părăsească ea încăperea, 
pentru că s-ar fi simţit ciudat să aștepte afară până terminau ei 
de discutat. De asemenea, avea și libertatea să se gândească la 
cele întâmplate și să încerce să înțeleagă de ce o interesase pe 
Alda decesul mamei lui Adolf. Voia să-l întrebe pe Adolf dacă 
știa la ce-i trebuise Aldei raportul autopsiei mamei lui. Având în 
vedere cât dura discuţia lui de pe hol cu Svala, era sigură că 
bărbatul știa răspunsul. Oare Alda descoperise ceva care l-ar fi 
putut ajuta pe Adolf să fie despăgubit pentru moartea 
accidentală a maică-sii? De unde-ar fi putut afla o asemenea 
informaţie? Oare Alda observase ceva în raportul autopsiei, care 
le scăpase Thórei și celorlalţi? Thóra de-abia reușise să priceapă 
ce era cu documentul acela, așa că n-ar fi avut cum să observe 
ceva ciudat în el. 

Ușa s-a deschis și Svala a băgat capul prin crăpătură. 

— Cine e cea mai apropiată rudă a Aldei? a întrebat ea. 


338 


Thâra s-a uitat surprinsă la femeie. Întrebarea aceea părea 
stranie și irelevantă venind din partea unei persoane care 
fusese mereu foarte directă, dar i-a răspuns fără niciun alt 
comentariu că moștenitorii Aldei erau, probabil, sora sau părinții 
ei, deși nu verificase. 

— Exact. Deci, altfel spus, n-a avut copii, a zis Svala, 
închizând ușa. 

Th6ra s-a așezat și s-a uitat ţintă la ea. N-a avut timp să se 
gândească la toată situaţia aceea, căci ușa s-a deschis din nou 
și Svala a băgat capul înăuntru. 

— Ştii ceva despre bunurile ei? a întrebat. Urmau cumva să 
fie împărțite? 

Thóra a ridicat din sprâncene. 

— Nu cunosc detalii. Știu că deţinea casa în care a locuit, dar 
nu știu cât mai avea de plătit din ipotecă. Probabil că nu foarte 
mult, pentru că a cumpărat-o cu mult înainte să crească 
prețurile. Cred că locuia acolo de multă vreme. 

Thóra nu-și amintea dacă Alda mai deținuse și altă 
proprietate. 

— Dar pot să te întreb la ce vă ajută toate astea? 

— Mai lasă-mă două minute, a zis Svala, iar ușa s-a închis din 
nou, cu zgomot. 

După cincisprezece minute ea și Adolf și-au făcut iar apariţia 
în birou. Thóra începuse să se simtă incomod. Avea multe de 
făcut pentru înfățișarea de la ora două de la tribunal. Din 
fericire, reușise s-o convingă pe Svala să programeze întâlnirea 
la ora nouă dimineaţa, dar, dacă avea să decurgă în același fel, 
Thóra avea să ajungă la birou abia pe la unsprezece. 

— Ei bine, a zis Svala, luând loc la biroul ei. Se pare că Adolf 
are ceva să-ţi spună. S-ar putea să îmbunătăţească situaţia 
clientului tău, dar, la fel de bine, s-ar putea s-o înrăutăţească. 
Rămâne de văzut. Tu decizi: vrei să auzi ce are de zis sau lăsăm 
lucrurile așa cum sunt? 

Thâra a ales prima variantă. La cum stăteau lucrurile, 
informaţiile noi, oricare ar fi fost ele, nu puteau decât să-l ajute 
pe Markus. Închisoarea era de nesuportat pentru el. Chiar dacă 
tribunalul nu lua o hotărâre împotriva lui, o mare parte dintre 
locuitorii din Insule aveau să creadă mereu că era vinovat, mai 
ales dacă era acceptată prelungirea perioadei de detenţie. 

— Spune-i doamnei ce mi-ai spus și mie, a zis Svala. 


339 


După voce, era clar că nu era foarte mulțumită de el. 

— Rămâne valabil ce ţi-am zis pe hol. O să te ajute mai mult 
dacă spui cum stau lucrurile decât dacă ţii totul pentru tine. 

Adolf nu părea convins, dar a început să povestească: 

— Alda a venit la mine, a zis el, cu glas domol. Mai întâi m-a 
sunat, apoi, după ce am refuzat să vorbesc cu ea, m-a căutat 
acasă. 

— Voia să-ţi zică despre tatuaj? a întrebat Thâra. 

El a dat din cap, fiind la fel de expresiv ca atunci când îl 
privise Thóra pentru prima oară, mai devreme în dimineaţa 
aceea. 

— Iniţial, m-a sunat ca să mă ia la rost, a zis el. Asta la scurt 
timp după ce m-a acuzat târfa aia proastă, Halldóra, de viol. Pe- 
atunci habar n-aveam cine era femeia asta; am crezut că e 
maică-sa sau ceva de genu' ăsta. 

Thóra s-a uitat la Svala. 

— Tu știai asta? a întrebat-o. Ştiai că asistenta care a tratat-o 
pe fată l-a sunat pe suspect, ca să-l pună la punct? 

Svala a dat din cap. 

— Multe dintre cele pe care o să le auzi au ajuns și la mine 
abia acum. O să înţelegi imediat de ce Adolf n-a spus nimic. 

l-a făcut un semn lui Adolf să continue. 

— Mai sunt multe de zis. Foarte multe. 

Thóra s-a întors din nou spre el. 

— Deci, efectiv, v-a sunat și s-a apucat să ţipe la 
dumneavoastră fără să vă spună nici măcar cine era? 

— Nu, s-a prezentat, dar numele ei nu mi-a spus nimic, a 
răspuns Adolf. După ce m-a sunat de câteva ori, mereu la fel de 
isterică, nu i-am mai răspuns la telefon. 

Și-a îndreptat spatele în scaun. 

— Ce vină am eu? Cine-ar vrea să fie înjurat zi și noapte ca la 
ușa cortului? 

— Cât timp a trecut de la data așa-zisului viol și până când v-a 
sunat Alda prima oară? a întrebat Thóra. 

Adolf a stat puţin pe gânduri. 

— Vreo lună. Nu, puţin mai mult. Poate două. 

— Și v-a zis cumva de ce v-a sunat? 

— Nu. Era ţicnită rău. 

Adolf a ridicat din umeri. 


340 


— Probabil că a crezut-o pe Halldóra și s-a gândit că sunt un 
violator. Poate că a sperat că, agasându-mă întruna, avea să mă 
facă să recunosc acuzaţiile pe care le scorniseră ele două. 

Thóra știa că acela nu fusese primul caz de viol cu care 
avusese Alda de-a face, dar habar n-avea dacă fusese prima și 
singura dată când reacţionase așa. Poate că din cauza 
telefoanelor respective fusese Alda sfătuită să-și ia un concediu. 

— Credeţi că era prietenă cu Halldóra sau că și-a dat seama 
că-i cunoștea pe părinţii dumneavoastră? 

— N-o cunoștea pe vaca aia mincinoasă de Halldóra, a zis 
Adolf. Am și sunat-o s-o întreb cum de a reușit, prin minciunile 
ei, s-o facă pe asistentă să-i ţină partea. 

Svala a icnit: 

— Ai sunat-o pe fată? Nu scrie nimic despre asta în declaraţia 
pe care a dat-o poliţiei și nici avocata ei n-a zis ceva. 

— Poate că Halldóra n-a vrut să se afle c-am sunat-o. Ea a fost 
cea care a vrut, de fapt, să vorbească cu mine, oferindu-se chiar 
să renunţe la acuzaţii, dacă acceptam să ies cu ea. 

Adolf s-a încruntat. 

— E așa cum am zis mereu - avea orgoliul rănit. Nu știu ce-a 
fost în capul meu s-o târăsc după mine acasă în noaptea aia, dar 
eram beat și drogat și nu știam ce cățea zace în ea. A doua zi de 
dimineaţă sigur s-a gândit că dăduse norocul peste ea. Vorbea 
întruna despre „relaţia” noastră și despre alte porcării dintr- 
astea. M-am descotorosit de ea cât am putut de repede, dar s-a 
întors în noaptea următoare. l-am dat drumul în casă din 
greșeală și ea s-a gândit că, gata, eram un cuplu. Cum de nu și- 
a dat seama că ne înțelegeam ca șoarecele și pisica, ei îi turuia 
gura întruna și eu... 

N-a terminat ce avea de zis. 

— Și când s-a hotărât să vă dea în judecată? a întrebat Thora. 
V-aţi culcat împreună, și în seara următoare a venit la 
dumneavoastră acasă. Apoi, în mai puţin de-o zi, a raportat 
totul. 

Thóra știa că întrecuse limita, că lucrurile astea nu mai aveau 
legătură cu uciderea Aldei, dar voia să se lămurească pe deplin 
înainte să discute despre asistentă. In felul ăsta, putea să 
intuiască mai bine reacțiile lui Adolf, reușind, poate, astfel să-și 
dea seama dacă mințea cu privire la ceva important. 

Adolf s-a uitat la Svala, care i-a făcut semn să continue. 


341 


— l-am dat pilulele când a venit la mine a doua oară, ca să nu 
rămână însărcinată. Am crezut că uitasem să i le dau seara 
pentru că fusesem beat criță. De asta am și primit-o în casă. 

Nici măcar nu avea decenţa să pară rușinat când spunea asta. 

— Dar se pare că, probabil, mi-am amintit de ele sâmbătă 
seara, așa că a luat o doză destul de... 

Svala l-a întrerupt, fie pentru că o stânjenea nesimţirea lui, fie 
pentru că se grăbea să pună capăt întrevederii. 

— Oricum, fata a început să sângereze rău și s-a dus la 
urgențe. Acolo s-a văzut ce fel de om e: s-a apucat să pună 
lucrurile cap la cap și să-i caute pricină lui Adolf. După ce a aflat 
de pilulele de a doua zi, a zis c-a fost violată. 

— M-a sunat din spital, în timp ce aștepta un doctor sau ceva 
de genul ăsta, a zis Adolf, din senin. M-a întrebat dacă eu îi 
dădusem pilulele și de ce făcusem asta, de vreme ce eram un 
cuplu. Am luat-o în râs, pentru că totul era așa de ridicol. 
Probabil că nu trebuia să fac asta. Și-a ieșit total din fire și mi-a 
spus c-o să regret. Apoi, după ce i-am închis, a plecat și-a strigat 
în gura mare c-a fost violată. Așa e ea, o nebună de legat. 

Svala și-a dres glasul. 

— Nu mi-ai spus de asta până acum, a zis ea. Putem să 
verificăm cu ușurință dacă te-a sunat. 

— N-am violat-o! M-am gândit că, până la proba contrarie, o 
să fiu cel puţin luat drept nevinovat. N-am făcut nimic. 

Adolf s-a uitat ţintă la ambele femei, pe rând, în ochii lui 
citindu-se convingerea lui de om imbecil. 

— N-am vrut să fiu pus în poziţia de a recunoaște treaba cu 
pilulele. O să fiu văzut rău la fața locului. 

Th6ra a presupus că „la faţa locului” însemna prin baruri. 
Toate sentimentele pe care le avusese Thóra față de omul 
acela, înainte ca el să deschidă gura, dispăruseră de mult. Era 
bucuroasă că nu-și pierdea niciodată nopţile prin baruri și că 
avea să treacă multă vreme până când S6ley avea să ajungă să 
iasă în oraș; auzise destule despre „relaţia” dintre Adolf și 
Halldóra. 

— Ziceţi că Halldóra n-o cunoștea pe Alda, a spus ea. Dar nu 
mi-ați spus dacă Alda și-a dat seama cine au fost părinții 
dumneavoastră? De asta v-a sunat? 

Adolf și-a arătat dinţii puțin. În mod neplăcut, i-a amintit 
Th6rei de un șarpe. 


342 


— N-am zis deloc că n-o cunoștea pe Alda; o cunoștea, dar nu 
ea a pus-o pe Alda să mă sune. Halldóra a zis că Alda era 
consiliera ei sau ceva de genul ăsta. 

A ridicat din umeri. 

— Referitor la părinţii mei, nu uitaţi că, în timp ce se 
petreceau toate astea, eu eram prins într-un proces cu spitalul 
unde a fost ucisă maică-mea. 

Thâra a ridicat din sprâncene; „a fost ucisă” era cam mult 
spus pentru o eroare medicală. 

— Da, știu asta. 

— Ține cont că mama lui a murit în urma administrării unei 
doze mari de penicilină și că era alergică la ea, a intervenit 
Svala. Sunt pe cale să ajung la o convenţie cu spitalul, să-l 
despăgubească pe Adolf pentru greșeala medicilor. 

Th6ra știa deja acele lucruri. 

— Am înțeles, ai intentat un proces spitalului, a zis ea, 
răbdătoare, dar acum ce-ar fi să-mi spui mai multe despre Alda? 

— Faza e că n-am vrut să mă oprească nimeni să primesc 
compensaţia, de asta m-a deranjat că m-a agasat Alda, a zis 
Adolf. După primul telefon mi s-a părut c-o să se lase păgubașă 
și nu mi-am mai făcut griji în privinţa ei. Dar apoi, după câteva 
luni, a început să mă sune din nou și, cu toate că părea mai 
normală, pur și simplu îmi imputa, indirect, aceleași nimicuri. Mă 
săturasem s-o tot aud, așa că i-am închis. lar apoi nu i-am mai 
răspuns la telefon nici măcar după ce mi-a zis că deţinea 
informaţii care mă puteau ajuta, scuzându-se întruna că mă 
acuzase pe nedrept. 

A închis ochii. 

— O dată i-am făcut hatârul și i-am zis că ne vedem la o 
cafenea, dar apoi m-am răzgândit. Nu știu dacă s-a dus sau nu 
acolo. 

— Asta a fost cu puţin timp înainte să fie omorâtă? a întrebat 
Th6ra. 

— Da, cam așa, a răspuns Adolf, secretos. De fapt, am văzut- 
o cu câteva zile înainte să moară. A venit la mine acasă, spășită, 
așa cum v-am mai zis. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, 
apoi m-am săturat și am dat-o afară. Nu m-a mai sunat 
niciodată și am crezut că înțelesese, în sfârșit, că nu voiam să 
am de-a face cu ea. Apoi, după câteva zile, am văzut anunţul 
mortuar din ziar. 


343 


A zâmbit tăios. 

— Cu alte cuvinte, nici c-am mai primit vreun telefon de la ea. 

— Ai fost vreodată la Alda acasă? a întrebat Svala, nervoasă. 

Apoi a adăugat: 

— Să nu zici nimic, dacă ai fost. 

— Nu, n-am fost niciodată acasă la ea și habar n-am unde stă, 
a răspuns Adolf. 

— Unde a stat, l-a corectat Thâra. După cum știm cu toţii, e 
moartă. 

Și-a tras sufletul și apoi a continuat. Spera că toate lucrurile 
acelea aveau să ducă la ceva bun, fără să fie numai o lecţie de 
psihologie al cărei subiect era obsedat de el însuși. 

— De ce a fost Alda așa de preocupată de dumneavoastră și 
de cazul ăsta? a întrebat ea apoi. Datorită părinţilor 
dumneavoastră? 

Adolf a rânjit, ca și cum și-ar fi dat seama, dintr-odată, că 
numai el deținea informaţiile de care avea nevoie Thóra. Părea 
hotărât să profite la maximum de asta. 

— Aveţi mare noroc, a zis el, privind-o fix. Nu v-aș spune asta 
dacă Alda ar fi fost o sărăntoacă. 

— În cazul ăsta, mare noroc că n-a fost, a spus Thóra, fără să 
zâmbească. Aveţi de gând să-mi spuneţi odată sau nu? 

Nu era dispusă să-i suporte toanele. La nevoie, putea să-l 
descoasă și poliţia. 

Lui Adolf i-a dispărut zâmbetul de pe chip. 

— Firește, știu asta numai de la ea, a bombănit el. Poate că e 
o păcăleală. 

— Hai să-i lăsăm pe ceilalţi să tragă concluzii, a zis Svala. 
Spune-i ce ţi-a zis Alda! 

— Bine, a zis Adolf, schimbându-și locul în scaun, ca să stea 
cu faţa la Thâra. Mi-a spus că e maică-mea. 

Apoi s-a uitat iar în altă parte. 

— Nu sunt cine credeam că sunt. 

Și a mai adăugat, cu nonșalanță: 

— Dacă e adevărat, înseamnă că sunt moștenitorul ei de 
drept, firește. Deci nu-mi pasă care dintre ele a fost maică-mea. 
Pot să moștenesc averea amândurora, a zis el, afișând un rânjet. 

Th6ra s-a uitat pătrunzător la pielea lui închisă la culoare și și- 
a imaginat-o pe Alda, blondă și cu tenul deschis. Nici că puteau 
exista doi oameni mai diferiţi ca ei. Oare Alda o luase razna? Nu 


344 


avusese niciun copil: până și în raportul autopsiei scria clar că 
nu născuse niciodată. Th6rei i se învălmășeau gândurile prin 
minte și o măcinau multe întrebări. Oare Alda îi donase propriile 
ovule lui Valgerdur, iar Adolf fusese conceput în eprubetă? Nu-și 
amintea când pătrunsese prima oară tehnologia aceea în 
Islanda, dar părea îndoielnic să fi fost disponibilă în anii '70. 
Dacă Alda era mama acelui bărbat, cine să fi fost tatăl? Markus? 
Asta însemna că Valgerdur Bj6lfsd6ttir nu-l crescuse pe Adolf? 
lar dacă nu, cine era fiul pe care-l crescuse? 


345 


Capitolul 35 


Marti, 24 iulie 2007 


Adolf era născut pe 27 octombrie 1973, așa că era ușor de 
dedus că fusese conceput cândva în jurul erupției din ianuarie. 
Era posibil ca Alda să fie maică-sa? După întâlnirea cu Svala și 
Adolf, Thóra a sunat imediat la închisoarea Litla-Hraun, în 
speranţa că Markus o să arunce lumină asupra afirmației lui 
Adolf. N-a știut ce i-a trecut lui Markus prin minte în timp ce-i 
spunea povestea; el a negat vehement că era posibil așa ceva, 
dar apoi a fost nevoit să recunoască că pierduse legătura cu 
Alda exact în perioada în care ar fi fost însărcinată, ba chiar și 
după aceea, întrucât ea nu dăduse ochii cu nimeni aproape un 
an de zile. Markus nu contenea să spună că era șocat de 
„porcăria” aia, întrebându-se cu voce tare cum era posibil ca 
Alda să-i fi ascuns așa ceva. Thóra nu era la fel de sigură că 
Alda nu făcuse un copil, fiind conștientă că exista cel puţin încă 
o persoană care cunoștea adevărul în privința aceea: mama 
Aldei. S-a grăbit să încheie discuţia cu Markus, având grijă să-i 
promită că or să se întâlnească înainte ca tribunalul local să ia o 
hotărâre cu privire la prelungirea perioadei de detenţie. L-a 
reasigurat că totul arăta că hotărârea o să fie în favoarea lui. Se 
vedea clar că Markus era nervos și reținut spre sfârșitul 
conversaţiei, dar, în cele din urmă, Thâra a reușit să-l 
liniștească, apoi a închis. 

Inainte să încerce să vorbească cu mama Aldei, trebuia să 
lămurească un lucru. Era posibil ca Alda să fi făcut un copil, deși 
în raportul autopsiei scria că nu născuse niciodată? Thora l-a 
sunat pe Hannes. În timp ce i-a căutat numărul în telefon, a 
zâmbit în sinea ei. De la divorț încoace, asta era a doua oară la 
rând când îl suna, și nu ca să-i vorbească despre copii. Era un 
record! 

— Bună, Hannes, a zis ea când, în cele din urmă, el i-a 
răspuns. Știu că ești la muncă, așa că o să trec direct la subiect. 
E posibil ca o femeie să fi făcut un copil, deși în raportul 
autopsiei ei să scrie că n-a născut niciodată? 


346 


După o explicaţie complicată, Hannes i-a răspuns, în sfârșit, 
Th6rei și în termeni profani. Autopsia clarifica dacă ieșise sau nu 
un copil prin canalul de naștere; erau inspectate vaginul și 
celelalte organe reproducătoare ale femeii, mai ales dacă nu 
murise din cauze naturale. 

O femeie putea să aibă un copil și fără să apară semne 
vaginale ale nașterii dacă născuse prin cezariană, dar la 
autopsie ar fi trebuit să se vadă și acest lucru, după cicatricele 
pântecelui și ale uterului. 

— În raport nu scria nimic despre nicio cicatrice rezultată în 
urma unei cezariene, a zis Th6ra. Însă femeia avea sânii măriţi. 
E posibil ca urmele sarcinii să fi fost îndepărtate printr-o 
intervenţie chirurgicala? 

Hannes a spus că nu era specialist nici în chirurgie plastică, 
nici în medicină legală, dar că era de părere că cicatricile 
respective puteau fi îndepărtate în urma unei intervenții 
chirurgicale. Dar tot trebuia să-i fi rămas cicatrici pe pereţii 
uterului. 

— Se poate să-i fi scăpat asta doctorului? a întrebat Thóra. 
Scopul prim al autopsiei n-a fost acela de a depista dacă a avut 
sau nu copii. 

Hannes n-a vrut să comenteze cu privire la asta, oricât l-a 
presat Thóra. Și-a luat la revedere, simțind că nu se apropiase 
cu nimic mai mult de adevăr. Oricum, nu era deloc imposibil ca 
Alda să fi născut, așa că Thâra a hotărât să-și vadă în continuare 
de plan și să încerce să aranjeze o nouă întrevedere cu mama 
Aldei. Dacă Adolf era fiul Aldei, asta explica multe: reacţia ei 
când a aflat că bărbatul era acuzat de viol și faptul că avea în 
birou o fotografie cu el. 

Singura speranţă a Thorei de a ajunge la mama Aldei era să 
vorbească mai întâi cu Jóhanna. Era sigură că bătrâna nu-și 
dorea mai mult ca la început să se întâlnească cu persoana 
care-l reprezenta pe omul suspectat de uciderea fiică-sii. 
Oricum, Thóra trebuia să se grăbească; trebuia să termine totul 
înainte de audierea lui Markus, care avea loc la ora două în 
după-amiaza aceea. 

Femeia care i-a răspuns la telefonul de la bancă i-a spus că, 
din păcate, Jóhanna nu era la serviciu. Avea o voce tânără și a 
rostit fiecare cuvânt cu tristețe. Când Thóra i-a spus că trebuia 
s-o vadă urgent pe J6hanna, întrebând-o unde putea fi găsită, 


347 


vocea fetei a devenit și mai tristă. Jóhanna era în Reykjavik, la 
înmormântarea surorii ei, și se îndoia că avea telefonul deschis 
în asemenea circumstanţe. Totuși, Thâra a notat numărul 
femeii, i-a mulţumit fetei, iar apoi a sunat-o pe Jóhanna. 

Un mesaj electronic a informat-o pe Thóra că abonatul avea 
telefonul închis sau nu se afla în raza de acoperire. Era zece și 
jumătate. Thóra nu fusese decât la două înmormântări în toată 
viața ei, ambele la Capela Fossvogur. A încercat să sune acolo, 
dar i s-a spus că la capelă nu urma să fie înmormântat nimeni 
cu numele de Alda nici în ziua și nici în săptămâna aceea. 
Bărbatul cu care a vorbit i-a spus că, din păcate, nu știa unde 
putea să aibă loc înmormântarea, pentru că opţiunile erau 
nenumărate. l-a mai spus că, aproape fără exceptie, 
înmormântările nu erau făcute publice; acele momente sacre 
erau rezervate numai rudelor apropiate. Așa că n-avea rost să 
caute în ziare, așa cum își propusese Thâra să facă după 
încheierea conversaţiei cu el. 

A încercat să se gândească cine ar fi putut să fie invitat la 
înmormântarea Aldei, dar nu i-a venit în minte nimeni în afară 
de Dis. Nu știa în ce măsură colegii erau consideraţi, în general, 
rude apropiate, dar a sunat la cabinetul de chirurgie plastică. 
Robotul a anunţat-o că apelurile aveau să fie preluate după 
prânz, din motive de sănătate. Thóra nu putea să aștepte atât 
de mult, dacă voia să ajungă la tribunal până la două. În cele din 
urmă, singurul om la care s-a mai gândit să apeleze, după ce i 
se închiseseră toate ușile, a fost Leifur. 

Au trecut numai șapte minute de când și-a luat la revedere de 
la Leifur și până ce el a revenit cu un telefon ca să-i spună că 
înmormântarea se ţinea la Biserica Centrală la ora două. Locul 
ar fi putut fi mai nimerit numai dacă ceremonia s-ar fi ţinut în 
tribunal, având în vedere că Biserica Centrală era la o 
aruncătură de băț de el. Thâra i-a mulțumit lui Leifur, fără să-i 
spună la ce-i folosea informaţia. Nici el n-a întrebat-o, cu toate 
că sigur era curios. De fapt, ea a avut sentimentul că el nu voia 
să intre în detalii de teamă că Thóra găsise mai multe dovezi 
referitoare la implicarea tatălui lui în uciderea bărbaților. 
Situaţia i-a convenit de minune Th6rei - era bucuroasă că nu 
fusese nevoită să vorbească cu el despre caz. 

A ieșit în grabă din biroul Svalei în ploaia torențială de afară. 
Picăturile grele o duceau cu gândul mai degrabă la un anotimp 


348 


ploios dintr-o altă ţară decât la ploile din Islanda, așa că s-a dus 
țintă la mașinuţa pe care și-o cumpărase după ce vânduse 
jeepul pe care nu mai putea să-l conducă. Poate că mama Aldei 
era deja la Biserica Centrală, ajutând la pregătirea ceremoniei - 
altfel, sigur știa preotul unde o putea găsi. Poate că era la Alda 
acasă sau într-un hotel din Reykjavik. Thâra nu și-a putut da 
seama dacă un părinte ar fi preferat să doarmă alături de 
lucrurile copilului lui decedat sau dacă ar fi preferat să pună 
capul pe pernele dintr-o cameră impersonală de hotel. 

l-a fost la fel de greu ca întotdeauna să găsească un loc de 
parcare în centru. Thóra a ales să se învârtă în jurul bisericii 
până când a văzut, în sfârșit, pe cineva plecând din parcare. A 
așteptat ca femeia în vârstă să iasă ușor afară din parcare cu 
Yarisul ei. Iniţial, Th6rei i s-a părut că trebuia să caute un alt loc 
de parcare, însă în cele din urmă a reușit să înghesuie mașina 
inteligent în spaţiul îngust. A stat câteva clipe în ploaia 
torențială, mândră că era o șoferiță abilă. De fapt, mașina era 
parcată puţin cam departe de bordura trotuarului, dar Thóra 
avea să se întoarcă repede, așa că n-a mai mișcat-o. Nu era 
deloc sigură că parcarea o să-i iasă mai bine din a doua 
încercare. 

Stând în ploaie în faţa bisericii, a auzit o muzică blândă de 
orgă prin ușa groasă de lemn. Spera că asta nu însemna că 
ceremonia începuse. Nu-i surâdea deloc să întrerupă un 
moment solemn unde străinii n-aveau ce căuta. Firește, era la 
fel de nepoliticos și să-și croiască drum prin mulţime până la 
mama îndurerată, pe care aproape că nici n-o cunoștea, dar, cel 
puţin, ar fi făcut totul pentru o cauză nobilă. A deschis ușa cu 
grijă când organistul a întrerupt melodia, pregătindu-se să facă 
exerciţiile pentru digitație. Odată ajunsă în holul de la intrare, 
Th6ra și-a scuturat apa de pe geacă, apoi și-a lipit urechea de 
ușa propriu-zisă a bisericii. Sunetele orgii acopereau aproape 
toate celelalte zgomote, dar i s-a părut că distingea un murmur 
înăuntru. A crăpat ușa și a aruncat o privire prin biserică. In 
partea din faţă stăteau două femei care se uitau ţintă la un 
sicriu alb așezat în fața altarului. Una dintre ele s-a ridicat și a 
mers spre el. De la spate, Thârei i s-a părut că era Jóhanna, sora 
Aldei. Părul scurt și grizonant al femeii care încă stătea jos îi 
aparţinea mamei lor. Thâra s-a strecurat înăuntru. Spera să 


349 


ajungă la cele două femei înainte ca ele să apuce s-o vadă, așa 
că s-a străduit să deschidă ușa fără să scârţăie. 

— AȘ fi vrut să fie deschis sicriul, a auzit-o ea pe Jóhanna, 
care atingea duios capacul lucios al coșciugului. Cred că și Alda 
și-ar fi dorit la fel. 

Apropiindu-se, Thâra a auzit-o pe bătrână pufnina: 

— Mă îndoiesc c-ai mai vrea asta dacă ai vedea cum arată. E 
plină de zgârieturi. Dacă Alda ar fi trăit, sigur n-ar fi acceptat s-o 
vadă lumea așa. 

— Totul putea fi ascuns prin machiaj, a zis Jóhanna, țâfnoasă. 

S-a întors din nou spre sicriu, punând ambele mâini pe el. Le- 
a ţinut așa, nemișcate. 

— Ar fi fost bine. 

— Dacă vrei s-o vezi pentru ultima dată, sunt sigură că-l 
putem ruga pe gropar să deschidă capacul, a răspuns bătrâna, 
fără nicio undă de sensibilitate în glas. Eram aici când au adus 
sicriul, iar eu am apucat s-o văd. 

A lăsat capul în jos. 

— Însă nu te sfătuiesc să faci asta. Nu mai e Alda pe care o 
știai. E rece ca gheața, sigur au adus-o aici direct de la morgă. 
Mai bine n-o vedeam! 

Th6ra era numai la un rând distanţă de cele două femei când 
și-a dres glasul ca să le atragă atenţia. Nu voia să le șocheze și 
nu-i plăcea deloc că, practic, le spiona. Reușise să se apropie 
atât de mult de ele datorită muzicii de orgă, care acoperise 
scârțâitul ușor al scândurilor dușumelei. Probabil că ar fi reușit 
chiar și s-o bată pe femeie pe umăr înainte să se facă 
remarcată. 

Ambele femei s-au întors și s-au uitat ţintă la Thóra. 

— Ce faceți aici? a întrebat Jóhanna, surprinsă. 

— Dar cum îţi permiţi să vii aici? a zis mama ei, șocată și 
aproape  înecându-se. Nu vezi că trebuie să înceapă 
înmormântarea? Aici n-are ce căuta nimeni care-l apără pe 
criminal. 

Furia învinsese sfâșierea din glasul ei. 

— N-a omorât-o Markus, a zis Thóra, cu calm, stăpânindu-și 
senzaţia de disconfort cauzată de faptul că le deranjase pe 
mamă și fiică în acele momente în care trebuiau să fie singure. 
Are un alibi bun care dovedește că nu avea cum să fie în 
preajma ei în momentul respectiv. 


350 


Până atunci, Johanna păruse absentă, dar apoi s-a luminat 
puţin la chip. Era și mai trasă la faţă decât își amintea Thora; 
avea părul îmbâcsit și era îmbrăcată neglijent. Însă maică-sa se 
aranjase pe îndelete și arăta respectabil. Firește, faptul că 
arătau atât de diferit nu însemna că mama nu era la fel de 
îndurerată ca fiica. Poate că o liniștise să-și ocupe timpul cu 
ceva, chiar dacă asta însemnase să se îmbrace bine pentru 
înmormântare. Colţurile buzelor ei date cu ruj roz au coborât, 
formând o potcoavă aproape perfectă și subliniind în continuare 
contrastul dintre mamă și fiică. 

— Normal că are un alibi, a zis bătrâna, adăugând pe un ton 
sarcastic: A avut el, Leifur, grijă și de asta. 

— Nu e așa, a spus Th6ra, păstrându-și calmul. Vă înșelați. 

S-a întrebat dacă era bine să-i spună care era alibiul, dar a 
hotărât să tacă. Îi era totuna dacă o credea sau nu. 

— Markus se va înfățișa azi la tribunal, pentru că poliţia a 
cerut prelungirea perioadei de detenție. E ușor de dovedit că n-a 
omorât-o pe Alda, dar e mai greu să scape de acuzaţiile 
referitoare la o întâmplare din Insule. 

S-a uitat în ochii femeii, a cărei privire o săgeta cu mânie. 

— In general, oamenii care au luat parte la evenimentele de 
atunci sunt prea bolnavi ca să-l mai ajute pe Markus ori sunt 
deja morți. 

— Și ce te uiţi așa la mine? a întrebat mama Aldei, făcând un 
gest dramatic și ducându-și o mână la baza gâtului. Eu n-am 
omorât pe nimeni, dacă asta vrei să insinuezi. 

— Departe de mine acest gând, a răspuns Thâra. Dar cred că 
știți ori, cel puţin, bănuiţi cine sunt bărbaţii omorâţi. Sunt destul 
de sigură c-au avut ceva de împărţit cu Magnus, tatăl lui 
Markus, ori cu Dadi, care nu mai e printre noi. Poate că și soțul 
dumneavoastră a fost implicat în problema asta. 

Femeia s-a uitat ţintă la Thóra fără să scoată un cuvânt. 
Jóhanna s-a uitat când la una, când la cealaltă, cu ochi mari. 

— E adevărat, mamă? Markus e acuzat de o crimă pe care a 
comis-o tata? 

— Vorbește prostii, a pufnit maică-sa, fără s-o privească pe 
Jóhanna în ochi. 

A continuat să se uite la Thóra. 


351 


— Te rog să pleci! Eu nu te pot ajuta. Dacă Magnus și Dadi au 
făcut ceva, îmi pare rău pentru ei, dar nu e treaba mea să dau 
socoteală pentru asta. 

— Alda a avut un copil? a întrebat Thóra, pe neașteptate. 

Auzind o asemenea întrebare, Jóhanna a părut oarecum 
ușurată, poate pentru că se convinsese, în sfârșit, că Thâra nu 
era prea sănătoasă. Maică-sa, pe de altă parte, a înlemnit. 

— Ce-i asta? Nu-ţi ajunge câte tâmpenii ai debitat până 
acum? a întrebat femeia, însă fără s-o privească pe Thâra în 
ochi. 

— M-am întâlnit cu un tânăr în dimineaţa asta care mi-a spus 
că Alda l-a căutat în repetate rânduri, insistând că e mama lui, a 
continuat Thora. 

Era mai bine să bată fierul cât era cald. 

— Credeţi că minte? 

— Ce înseamnă asta, mamă? a întrebat Jóhanna, pe ton de 
ceartă. Asta era secretul pe care voia să mi-l spună Alda? a zis 
ea, întorcându-se, perplexă, spre Thóra. 

— Nu știu, a răspuns Th6ra, cu sinceritate. Știu doar că a fost 
o vreme în care nimeni n-a mai știut nimic despre Alda. Se 
presupune că ar fi învăţat la Colegiul Ísafjördur exact în aceeași 
perioadă în care a fost însărcinată, dacă, într-adevăr, a fost. Dar 
numele ei nu apare în registrul colegiului. Asta mă face să mă 
întreb dacă nu cumva e adevărat ce susține bărbatul. 

— Cine e bărbatul ăsta? a întrebat bătrâna, iar apoi a 
adăugat, cu furie: Adică e nebun sau ce? 

Thóra a ridicat din umeri. 

— N-are importanţă. N-am de gând să vă vorbesc despre el, 
dacă nu e fiul Aldei, așa cum pretindeţi. În cazul ăsta, n-are nicio 
legătură cu dumneavoastră. 

Bătrâna a lăsat capul în jos. Thóra se aștepta s-o ia din nou la 
rost, dar, în schimb, umerii bătrânei au început să tremure, la 
început ușor, iar apoi din ce în ce mai rău. Jóhanna s-a apropiat 
și s-a așezat lângă ea. A cuprins-o pe după umeri și, încet-încet, 
femeia s-a oprit din tremurat. 

— Doamne Dumnezeule, a spus bătrâna, dar n-a putut 
continua, pentru că plângea în hohote. 

După câteva clipe, a zis: 

— Am făcut atâtea rele la viața mea. Atâtea rele. Eu ar trebui 
să fiu acum în sicriul ăsta. Nu Alda. 


352 


Încă își ţinea privirea în pământ. 

— Cu toţii greșim, a spus Thóra, în mod automat. Din greșeli 
învăţăm. 

Femeia a clătinat din cap. Puțin mai târziu, și-a ridicat privirea 
rugătoare din pământ și s-a uitat la sicriul așezat pe un 
postament mic în faţa altarului. 

— Tocmai, că nimeni nu învaţă din greșeli. Nimeni. 

Bătrâna a tăcut. La fel și Th6ra, gândindu-se că era bine s-o 
lase puţin în pace. Se temea ca mama Aldei să nu se închidă în 
sine, dacă o presa prea tare. 

Femeia a vorbit din nou: 

— Lucrurile stăteau altfel atunci. Tinerii nu primeau nimic de- 
a gata. A trebuit să ne zbatem pentru tot. 

— Alda a avut un copil? a întrebat Jóhanna, nervoasă. Ce 
înseamnă toate astea? 

Thóra s-a uitat la ea, temându-se să nu tulbure apele. Jóhanna 
s-a făcut că n-a văzut-o. 

— Cu cine l-a făcut? a întrebat ea, impunătoare. 

Bătrâna avea obrajii plini de lacrimi care se ascundeau în șalul 
albastru pe care-l purta la gât, formând o pată din ce în ce mai 
mare și închisă la culoare. 

— A fost violată. De un străin. 

Vorbea cu Jóhanna, ca și cum Thóra n-ar fi fost acolo. 

— S-a dus direct la spital, era într-o stare jalnică și medicii au 
tratat-o. Ne-au sunat din spital. A fost cel mai îngrozitor moment 
din viața mea. 

Thórei nu-i surâdea ideea de a auzi cum arătase Alda după 
viol. 

— Și, după atac, a aflat că rămăsese însărcinată? a întrebat 
ea, cât mai blând cu putinţă. 

Femeia s-a uitat uluită la Thóra și apoi a dat din cap. 

— Da. Uneori, viaţa e crudă, mai ales cu oamenii frumoși la 
suflet. Era numai o fetiţă, nici nu știu dacă se sărutase cu vreun 
băiat, probabil că nu. Era așa de bună și de ascultătoare, era 
cuminte foc, spre deosebire de alți copii de vârsta ei. O dată a 
întrecut și ea măsura și, gata, s-a ales praful de viaţa ei. O 
singură dată. 

Jóhanna stătea lângă maică-sa, fără grai, ceea ce a 
determinat-o pe Thóra să continue discuția. Și-a tras sufletul. 

— A băut în seara aia, nu-i așa? Cot la cot cu ceilalţi, nu? 


Femeia a dat din cap. 

— Nu s-a îmbătat foarte rău. Dacă ar fi fost așa, am fi fost 
sunaţi de la școală și rugaţi să mergem s-o luăm acasă. Numai 
că ei i-au dat voie să plece singură spre casă. 

Femeia își ţinea privirea aţintită în poală. 

— Ştia că o să aflăm că băuse, așa că a încercat să-și revină. 
S-a dus în port, cu gândul că briza mării o să-i facă bine. Și acolo 
a dat peste bărbatul ăla îngrozitor. Era beat și și-a făcut de cap 
cu ea. Deși s-a zbătut cât a putut de mult, Alda n-a reușit să se 
opună. Era așa de mică și de delicată, draga de ea. 

— Și unul dintre cadavrele din pivniţă este al monstrului 
ăstuia? a întrebat Thóra, sperând că bătrâna nu avea să se 
închidă în sine la auzul întrebării. 

Bătrâna n-a zis nimic, așa că Th6ra a mai încercat o dată. 

— Și eu sunt mamă și știu prin ce trece un părinte când se 
întâmplă așa o nenorocire. Cel mai rău e că nu putem schimba 
lucrurile cu nimic. Dar și Markus are un copil care nu merită să 
sufere pentru că tatăl lui e închis pe nedrept. Trebuie să aflăm 
adevărul, pentru binele lui. 

Femeia nu și-a ridicat privirea, dar, cumva, a părut mișcată de 
spusele Thórei. Când a vorbit din nou, a făcut-o pe un ton mai 
hotărât. 

— Când Geiri s-a dus la Alda la spital și a aflat cine-i făcuse 
așa ceva, a plecat în trombă, a zis ea, fără emoție, de parcă ar fi 
recitat un scenariu. Am încercat să-l întorc din drum, dar n-am 
reușit. M-a lăsat la capul patului ei și s-a dus să-l ia pe Magnus. 
Unul pentru toţi și toţi pentru unul. L-au prins pe bărbat jos, în 
port, pe velierul pe care Alda i-l descrisese lui taică-său. Bărbaţii 
erau încă beţi criță; în total, erau patru; doi dormeau. Geiri s-a 
întors acasă plin de sânge din cap până-n picioare. 

Th6ra n-a zis nimic. Thorgeir, tatăl Aldei, și Magnus, tatăl lui 
Markus, erau criminalii. După cum reieșea din relatarea 
bătrânei, Dadi nu fusese implicat. 

— Au folosit cumva un dispozitiv de anihilare a peștilor și un 
cuțit mare, ornamental? a întrebat Th6ra, convinsă că știa deja 
răspunsul. 

— Nu, a spus bătrâna, dând tristă din cap. S-au dus în barca 
lor și au luat de acolo un cuţit canelat și o bâtă. La sfârșit le-au 
aruncat în mare. 


354 


Th6ra n-a avut nicio reacţie, cu toate că era surprinsă de 
spusele bătrânei. Fusese așa de sigură că bărbaţii folosiseră 
ciocănelul și cuțitul. Asta însemna că altul fusese motivul pentru 
care le depozitaseră în magazie, printre hăinuțele de bebeluș. 

— Cine a mai știut de asta? a întrebat Th6ra. E imposibil să nu 
fi observat cineva. 

A alungat imaginea bărbaţilor agresaţi care-i încolțea în 
minte. Probabil că asta justifica balta de sânge de pe 
debarcader. 

— Dadi, bărbatul lui Valgerdur, a plecat după ei, a zis femeia. 
Valgerdur era de serviciu când a ajuns Alda la spital. Ea ne-a 
sunat și ne-a spus ce i se întâmplase. Am simţit că s-a bucurat 
să ne dea așa o veste. In plus, ne-a tot dat târcoale în timp ce, 
plângând, Alda ne povestea ce se întâmplase. S-a oferit să-l 
sune pe Dadi și să-l trimită după vinovat, ceea ce a și făcut. 
Acolo, exact în clipa fatală, a dat peste Magnus și peste Geiri al 
meu. 

— Deci Dadi a văzut tot? a întrebat Thora. 

Femeia a dat din cap. 

— Și n-a zis nimănui? 

Femeia a spus, pe un ton rece: 

— Nu, n-a zis nimănui. 

— Poliţia n-a aflat nimic, în afară de faptul că a doua zi de 
dimineață a fost înștiințată de existenţa bălții de sânge? a 
exclamat Th6ra. 

Intotdeauna îl bănuise pe Gudni că știa mai multe decât 
spunea, dar se pare că se înșelase. Poate că bărbatul încerca 
numai să-și ascundă bănuielile, neștiind nimic sigur. 

— Nu, a răspuns mama Aldei. Firește că au bănuit ceva, din 
cauza sângelui de pe debarcader, dar n-au găsit nicio altă 
dovadă, așa că n-au avut ce să facă. Apoi a început erupția și 
lumea a avut altele pe cap. 

— Și cum a rămas cu Dadi și Valgerdur? a întrebat Thóra. Din 
câte am înţeles, ea era cam bârfitoare. Cum de n-au zis nimic 
despre asta? Dadi a fost chiar interogat de poliţie, cu privire la 
balta de sânge. A fost văzut împreună cu Magnus la faţa locului 
în noaptea aceea, deși poliţia n-a aflat niciodată acest lucru. 

— Dadi s-a oferit să ne ajute, a spus femeia, râzând, dar nu 
era râsul ei. Doi dintre bărbaţi au murit pe barcă, așa că au 
rămas acolo. Geiri și Maggi i-au omorât pe ceilalţi doi în bătaie 


355 


pe debarcader, după care i-au târât până la bordul bărcii. 
Singura soluţie care le-a venit în gând, ca să ascundă faptele 
comise, a fost să mute barca mai departe în port. Dadi i-a ajutat, 
iar apoi, în noaptea aia, a venit la noi - împreună cu Valgerdur, 
care ieșise din tură - și s-a oferit să scape de barcă și de 
cadavre înainte să se facă vâlvă în port. Geiri și Magnus erau 
șocați după întâmplare, deci incapabili să îndepărteze urmele 
crimelor. 

Cu ochii mari, Thóra a dat încurajator din cap. 

— Geiri l-a sunat pe Maggi, care plecase acasă, și el a venit la 
noi. Ne-am înțeles cu Dadi și Valgerdur să se asigure că nu 
bănuia nimeni nimic. Apoi au plecat și nu știu ce s-a mai 
întâmplat. N-am vrut să mai știu nimic. Magnus a plecat odată 
cu ei. 

Femeia s-a cutremurat. 

— Eu eram în stare de șoc, deși atunci nu mi-am dat seama. 
Geiri lucra, dar eu nu. Trebuia să avem grijă de două fete, una 
fiind într-o stare jalnică. Dacă el ar fi fost închis, viața noastră s- 
ar fi dus de râpă. 

— Și cine a tăiat capul bărbatului? a întrebat Thóra. 

A presupus că bărbatul decapitat era cel care o violase pe 
Alda. 

Femeia s-a uitat șocată la Thóra. 

— Asta chiar nu știu, a zis ea, părând să fie cu adevărat 
sinceră. N-am văzut niciodată cadavrele și n-am auzit pe nimeni 
vorbind despre vreun cap tăiat. Pur și simplu, am crezut că pic 
din picioare când am aflat că le-au găsit. Oricine i-ar fi tăiat 
capul, a meritat-o! 

Când a rostit ultima propoziţie, n-a făcut-o nici cu 
amărăciune, nici cu triumf. Cuvintele i-au ieșit pe gură automat. 

Dintr-odată, Thóra a fost sigură că Alda fusese cea care 
plecase din spital și-l decapitase pe violator. Nu voia s-o întrebe 
pe mama ei despre lucrul acela, dar asta explica felul în care 
ajunsese capul pe mâna fetei. 

— E posibil ca Alda să fi plecat din spital în noaptea aceea? a 
întrebat ea, fără nicio altă explicaţie. 

— Nu prea cred. Era sedată. Valgerdur a zis că o lăsase 
dormind când își terminase tura. Dar de ce mă întrebaţi? 

Thâra nu i-a răspuns, ci, în schimb, a întrebat-o cum 
ajunseseră cadavrele în pivniţa lui Markus. 


— Magnus l-a ajutat cumva pe Dadi să le care? 

Femeia a clătinat din cap. 

— Nu, nu l-a ajutat. În realitate, Magnus s-a dus înapoi în port 
cu Dadi, ca să salveze un șoim pe care-l văzuse într-o cușcă pe 
barca străinilor și să ia lucrurile de valoare de la bord. Compania 
lor, a lui și a lui Geiri, avea probleme financiare. Bănuiesc că n-a 
avut curaj să caute și în dulapul unde îndesaseră cadavrele, așa 
că sunt sigură că nu s-a oferit niciodată să le ducă acasă la el. 
Planul era să scufunde velierul de pescuit cu cadavre cu tot. 

— Se pare că bărbaţii făceau contrabandă cu păsări, a zis 
Thóra. 

Asta justifica divagațiile lui Magnús despre păsări. Bătrânul 
încă se întreba dacă șoimul pe care-l eliberase reușise să 
supravieţuiască. 

— Așa mi-a zis și Geiri, a raspuns femeia. De fapt, la bord au 
găsit o hartă pe care erau însemnate locuri cu cuibare de vulturi 
și șoimi. Nu știe nimeni dacă șoimul a fost al lor ori dacă l-au 
prins în timpul călătoriei. Magnus i-a dat drumul, în speranţa că 
se va întoarce în sălbăticie. 

Jóhanna se uita ţintă la maică-sa. Thâra nu-și putea imagina 
ce gânduri o frământau. Oare era prea supărată ca să mai 
spună ceva? Ori înlemnise din cauza șocului? 

— De ce au vrut Dadi și Valgerdur să vă ajute? a întrebat 
Th6ra. Să înţeleg că nu erau chiar așa ursuzi cum spune lumea? 

Pe chipul bătrânei a apărut din nou un zâmbet glacial. 

— Nimeni nu-ţi întinde o mână de ajutor fără să-ţi ceară ceva 
în schimb, a zis ea. Dar nu întotdeauna trebuie să plătească 
persoana potrivită pentru asta. 

Th6ra nu înţelegea. 

— Ce vreţi să spuneţi? V-au cerut ceva în schimb, ca să 
păstreze secretul și să scape de cadavre? 

— Da, a șoptit ea. Pentru asta, Magnus a trebuit să-și asume 
întreaga vină într-un caz în care era acuzat Dadi. Contrabandă 
cu lichior, făcea asta de ani întregi. Magnus a acceptat, pentru 
că nu prea avea de ales. Crima nu e totuna cu contrabanda nici 
la tribunal și, de altfel, nici în ochii lumii. 

Femeia a făcut o pauză, trăgându-și sufletul. 

— Am plătit cu vârf și-ndesat. Valgerdur a convins-o pe Alda 
să-i spună în ce zi a ciclului era. Dacă se dovedea că rămăsese 


357 


însărcinată, voiau să ia ei copilul, fără să afle nimeni, și să-l 
crească. 

A privit-o pe Thâra în ochi. 

— Alda le-a plătit tributul barbarilor ălora; a acceptat 
propunerea după ce ne-am făcut curaj să-i mărturisim totul. In 
împrejurări obișnuite, ar fi făcut un avort. Valgerdur i-a aruncat 
fișa medicală și s-a asigurat că Alda avea să fie externată 
înainte să vină doctorii de gardă de dimineaţă. Le-a spus 
asistentelor din tura de noapte că Alda venise acolo ca să-și 
revină după o beţie, că era fiica unei prietene, căreia îi făcea o 
favoare. Le-a rugat și pe ele să nu zică nimic despre incident, iar 
ele au ascultat-o. Așa că n-a verificat-o nimeni pe Alda până a 
doua zi de dimineaţă, când ne-am dus după ea - ori după ce mai 
rămăsese din ea. Nu și-a mai revenit niciodată. 

— Markus a avut ceva de-a face cu asta? a întrebat Thóra. A 
fost implicat cumva în comiterea crimelor? 

— Nu, a zis femeia. El a fost doar unul dintre copiii care au 
băut peste măsură. A zăcut acasă, pe canapea, beat criță, după 
cum ne-a zis Magnus. N-a avut nicio treabă cu crimele. 

e 

Th6ra a expirat ușor, cuprinsă de-un fior. Se afla iarăși în faţa 
Bisericii Centrale, de data asta savurând ploaia care curgea cu 
neînduplecare; simţea că picăturile o împrospătau și o purificau 
după conversaţia purtată cu mama Aldei. A scos mobilul și a 
sunat la poliţie. 

— Cred că trebuie să vorbim, Stefân, a zis ea. Ceva îmi spune 
că o să renunţați la apelul de prelungire a perioadei de detenţie, 
când o să auziți ce am de spus. 

e 

Tinna s-a trezit cu lacrimile șiroindu-i pe obraji și suspinând 
încet. Nu ştia de ce plângea. Era încă în spital, dar nu 
recunoștea încăperea. Pe lustra din tavan nu era niciun fir de 
praf, iar tabloul de pe perete avea alte culori, chiar dacă era 
numai puţin diferit de celălalt; acesta era puţin mai galben. A 
încercat să se întoarcă, dar a simţit un junghi în brațul stâng și 
în piept. Nu era o durere ascuțită, dar se simţea de parcă fusese 
congelată și abia acum se încălzea. Tinna s-a uitat în jos. Părea 
să aibă bandaje pe sub halat, atât pe sânul stâng, cât și sub 
umăr. Ce se întâmplase? Oare o rănise cineva în somn și fusese 
așa de obosită, că nu se trezise nici atunci, nici când fusese 


358 


bandajată? Încă era obosită și se simţea ametţită. Oare luase 
pastile? Nu-și amintea nimic și, oricum, nu mai conta. Un singur 
lucru conta. Trebuia să vorbească cu cineva. Cu un om în toată 
firea, capabil s-o asculte și nu doar să se holbeze la ea și să se 
prefacă atent. Aproape că întrezărea ceea ce se petrecea în 
minţile adulților când se prefăceau că o ascultau cu interes: „E 
bolnavă. Ce milă mi-e de ea! Noi știm mai bine. Noi știm mai 
bine. Las-o să vorbească, dar noi știm mai bine.” 

Tinna a apăsat butonul roșu și a așteptat, nerăbdătoare, să 
apară asistenta. De ce dura atâta? Holurile din spital erau 
scurte. N-avea cum să-i ia mai mult de câteva clipe ca să vină la 
ea. Poate că nu-i păsa nimănui de ea. „Ce mă fac eu fără tine, 
Tinna?” Vorbele mamei ei i-au răsunat în cap. Poate că hotărâse 
s-o lase pe Tinna acolo, spunându-le celor din spital să nu-și mai 
bată capul cu ea. Tinna respira greu și îi era greață. Ușa s-a 
deschis și a apărut o femeie îmbrăcată în binecunoscuta 
uniformă albă. Dacă era și ea tot străină? Ori surdă? 

— Cum te simţi? a întrebat-o femeia în islandeză, venind la 
capul patului ei. 

Tinna s-a liniștit puţin. 

— Trebuie să vorbesc cu mama, a răspuns ea. 

A spus asta pe o voce plângăcioasă, cu toate că nu 
intenţionase să vorbească pe un astfel de ton. 

— Acum! 

— Mama ta o să vină diseară, a zis asistenta, aplecându-se 
peste pat. 

l-a ridicat Tinnei o pleoapă și s-a uitat ţintă în ochiul ei. 

— Cum te simţi? 

„Noi știm mai bine.” 

— Vreau să vorbesc cu mama. Trebuie să-i spun de bărbatul 
ăla. Nu știe nimeni de el în afară de mine. 

— Bine, bine, a zis asistenta. Știm totul. 

„Ce milă mi-e de ea! Noi știm mai bine.” 

— Draga mea, trebuie să-ţi iei pastilele. Dup-aia o să te simţi 
mai bine. 

S-a întors și s-a îndreptat spre ieșire. 

— Trebuie să vorbesc cu mama! Știu cum îl cheamă, știu 
totul. 

Asistenta n-a reacţionat nicicum. S-a întors repede lângă pat 
și i-a băgat Tinnei în gură patru pastile, apoi i-a ridicat capul de 


359 


pe pernă și i-a lipit de buze un pahar cu apă. l-a turnat lichidul în 
gură și a ţinut-o de bărbie până când a fost sigură că Tinna le 
înghiţise pe toate. Fata a tușit de câteva ori, pentru că s-a înecat 
cu ultima gură de apă. 

— Putem să aflăm cum îl cheamă! l-a căzut bileţelul. 

— Bine, scumpa mea, a zis femeia, zâmbind. Acum trebuie să 
dormi puţin, iar când o să te trezești, o s-o găsești pe mama ta 
aici. 

Puțin mai târziu a venit și maică-sa, dar Tinna era încă sub 
influența medicamentelor, deci a fost foarte ametțită în timpul 
programului de vizită. De fiecare dată când se chinuia să 
deschidă ochii, vedea aceeași imagine - pe maică-sa plângând. 

— Pot să aflu cum îl cheamă, mami, a bombănit ea. 

Avea o voce groasă și distorsionată din cauză că avea limba 
umflată. Îi era sete, dar era mai important să-i spună maică-sii 
ce știa. Trebuia să facă asta. 

— Îl cheamă Hijalti, a zis ea. N-am înţeles numele de familie, 
scrisul se vede prost. 

Maică-sa a pus mâna pe fruntea Tinnei, plângând întruna. 

— Pe omul rău, mami. Îl cheamă Hjalti. 

Maică-sa și-a șters lacrimile. 

— Sst, Tinna mea. Culcă-te. Culcă-te, te rog. 

Tinna s-a lăsat păgubașă și a închis ochii. „Noi știm mai bine.” 


360 


Capitolul 36 


Marţi, 24 iulie 2007 


Cu toate că nu fusese clarificat totul, evenimentele de demult 
începeau să prindă contur. Th6ra nici nu-și mai amintea de când 
nu mai vorbise așa de mult - fără să fi fost beată. În ciuda 
faptului că o dureau fălcile și că avea gura uscată, era 
bucuroasă de monologul ei, pentru că se părea că vorbele ei 
aveau efectul scontat. Stefân și avocatul departamentului de 
poliţie erau pe punctul de a ajunge la aceeași concluzie ca ea - 
că Markus era nevinovat. Se aflau toţi trei în biroul lui Stefán, 
spre care dăduse zor Thâra după ce o lăsase pe mama Aldei în 
biserică. Deși nu mai era decât o oră până la înfățișare, Thóra 
era destul de sigură că aveau să renunțe la solicitarea cu privire 
la detenţie. După mama Aldei plecaseră niște ofițeri, dar 
interogarea ei oficială fusese amânată din cauza înmormântării. 
Stefán se mulţumise să vorbească cu ea suficient de mult, cât 
să-i confirme spusele Th6rei. Un poliţist îmbrăcat în civil urma s- 
o escorteze pentru tot restul zilei, ca nu care cumva să încerce 
să fugă. Thóra o văzuse intrând în comisariatul poliţiei. Mergea 
cu capul plecat și avea o expresie chinuită pe chip. 

Nimeni nu se putea pune în locul ei. Ce simţea o femeie, 
știind că făcuse o greșeală îngrozitoare cu privire la copilul ei? 
Thóra nu înţelegea cum de putuse să-și trimită fata cu niște 
străini în fiordurile de vest, forțând-o să poarte în pântece un 
copil sortit altei femei; un copil care fusese conceput în 
circumstanţe abominabile. Mama Aldei îi spusese că Valgerdur 
și Dadi voiseră ca Alda să nască copilul sub numele lui 
Valgerdur, pentru că nu aveau nicio șansă să adopte un copil 
după metodele tradiţionale. Încercaseră și mai înainte, dar 
fuseseră refuzați. 

In vremurile acelea nu existase posibilitatea de a adopta un 
copil din străinătate. Și Valgerdur încercase și eșuase să ducă o 
sarcină la termen pe cont propriu. Aceea era singura lor 
speranţă de a avea un copil. 


Ca să ţină înșelătoria, Dadi și Valgerdur au fost nevoiţi să se 
mute într-un loc izolat împreună cu Alda și să se asigure că fata 
intra în legătură cu cât mai puţini oameni, asta însemnând că 
trebuia să meargă și la cât mai puţine controale medicale. In 
rarele ocazii când se aflase în preajma oamenilor, Alda spusese 
că era mult mai mare, ca să nu trezească suspiciuni. După cum 
spusese mama Aldei, fetei nu-i fusese prea greu să pretindă un 
asemenea lucru după viol; licărul din ochii Aldei se stinsese și 
nu-i mai păsa de nimic. În vest, cei trei au locuit la o fermă 
părăsită, deţinută de rudele lui Valgerdur. Cuplul s-a dus de 
câteva ori în vizită la prietenii și la cunoștințele din apropiere, 
faţă de care Valgerdur pretinsese că era însărcinată, ca să aibă 
acoperire în viitor. Nimeni n-a bănuit nimic. Însă lucrurile s-au 
complicat odată cu nașterea propriu-zisă a copilului. Planul 
fusese ca Alda să nască acasă, asistată de Valgerdur, dar când 
femeia și-a dat seama că placenta blocase canalul de naștere, 
au dus-o degrabă pe Alda la spitalul din Isafjordur. Copilul s-a 
născut prin cezariană. 

Alda a stat la pat mai mult decât era normal, ca să-și revină 
după cezariană, dar și pentru că se infectase locul inciziei. La 
vremea respectivă, n-a zis nimeni că mama ar fi fost prea 
tânără. Lumea n-a presimţit nici că nu era adevărata Valgerdur 
BjOlfsdâttir. Personalul spitalului a observat că proaspăta 
mămică se purta ciudat cu copilul, părând să nu-i pese de el și 
refuzând să-l alăpteze. Insă situația părea să fi progresat după 
externarea mamei și a copilului. Moașa care a vizitat cuplul în 
Hólmavík, după externare, le-a spus celor din spital că 
atitudinea mamei se îmbunătăţise foarte mult, deși încă refuza 
să alăpteze. Femeia nu făcea parte din personalul spitalului, așa 
că nu și-a dat seama că motivul respectivei schimbări de 
atitudine era că „mama” era o cu totul altă persoană. Lui Dadi 
nu-i fusese greu să-i țină pe vizitatori departe de spital, 
deoarece cuplul nu fusese agreat nici în vest, la fel cum nu 
fusese plăcut nici în Insule. Alda a fost externată numai după 
vreo două săptămâni de la naștere, moment în care Dadi a fost 
alături de ea și de nou-născutul pe care-l ţinea în braţe. Fata s-a 
dus la fermă ca să-și strângă lucrurile, iar apoi a plecat; 
băieţelul a rămas cu Valgerdur și Dadi. Prin urmare, cei de la 
spitalul din Ísafjördur nu greșiseră cu nimic în administrarea 
medicamentelor când Valgerdur fusese internată acolo cu mai 


362 


mult de trei decenii în urmă. Ca o crudă ironie a sorții, Aldei i se 
dăduse penicilină pentru infecția postoperatorie pe care o 
făcuse - un antibiotic la care, mulți ani mai târziu, adevărata 
Valgerdur s-a dovedit a fi alergică. 

Mama Aldei a spus că fiica ei nu vorbise niciodată despre 
bebeluș, că nu-și dorise nici să știe cum îl chema și nici să audă 
de el. Th6ra n-o învinuia pentru asta. În ceea ce-o privea pe 
Alda, copilul nu fusese bine-venit pe lume și nu fusese niciodată 
„al ei”. Era de înţeles că preferase să încheie acel capitol și să-și 
vadă mai departe de viaţă. 

Th6ra înțelegea foarte bine că, odată cu trecerea anilor, era 
posibil ca Alda să-și fi schimbat părerea despre copil, mai ales 
când a înțeles clar că nu va mai putea face altul. Th6ra nu știa 
dacă Alda știuse cine era Adolf înainte ca Halldóra Dögg să-l dea 
în judecată pentru viol ori dacă pusese lucrurile cap la cap după 
ce aflase care era numele patronimic și vârsta lui. În orice caz, 
probabil că Alda suferise un șoc când constatase că singurul ei 
copil, fiul unui violator, era o brută, la fel ca taică-său. Probabil 
că acest lucru îi zgândărise vechile răni. Alda trebuie să fi avut 
oarecare sentimente pentru fiul ei și poate că se simţise 
vinovată că renunţase la el. Asta justifica faptul că-l sunase pe 
Adolf; la început fusese acuzatoare, apoi rugătoare. Alda îl 
judecase aspru. Și când realizase cine era, probabil că se 
gândise că îl dezamăgise. Thâra s-a întrebat dacă asta o 
determinase pe Alda să lămurească lucrurile, să-i furnizeze lui 
Adolf informaţiile care-i dovedeau nevinovăția și chiar să-i spună 
despre originea lui. Adolf, pe de altă parte, îi întorsese spatele, 
refuzând să se întâlnească cu ea; el s-a gândit că ea voia să-l 
împiedice să se îmbogăţească pe seama compensaţiei de la 
spital. Ulterior, după ce realizase că era moștenitorul Aldei, 
lucrurile se schimbaseră. Dar pentru Alda era mult prea târziu. 

Ca avocat, Thóra învățase să nu-i judece pe oameni după 
faptele lor. Toţi făcuseră greșeli dezastruoase - părinţii Aldei, 
Dadi și Valgerdur, Adolf și chiar și Markus - și niciunul nu-și 
dăduse seama de consecințe decât prea târziu. Thóra se lovise 
de atâtea lucruri de neconceput în meseria ei, că n-o mai 
surprindea nimic. In general, greșelile pe care le făcuse clientul 
ei puteau fi puse pe seama unei prostii curate, dar greșelile 
celorlalţi se bazau pe alegeri greșite făcute, în general, în pripă 
sau în momente de disperare. Soarta Aldei ținuse de oameni 


363 


aflaţi în pragul disperării, care se purtaseră greșit într-un 
moment crucial. Thóra nu putea decât să-i compătimească pe 
cei rămași în urma ei, care trebuiau să-și înfrunte vechile 
păcate. l-a părut rău mai ales pentru mama Aldei, care, de fapt, 
fusese o victimă a împrejurărilor. Thorgeir, soţul ei, Magnus, 
tatăl lui Markus, Dadi și Valgerdur aveau cea mai mare vină, 
însă fără ca vreunul să fi avut șansa să se căiască sau să 
plătească pentru ceea ce făcuse. Dintre toţi, mai rămăsese doar 
o bătrână mamă, care, cu mulţi ani în urmă, intrase într-o 
încurcătură din cauza unei succesiuni de evenimente aflate 
dincolo de controlul ei - o femeie care acum trebuia să-și ducă 
fiica la groapă. 

Același lucru era valabil și pentru Klara, mama lui Markus - 
mama Aldei spusese că știa și ea de crime. Insă acest lucru era 
greu de dovedit, dacă nu-l mărturisea chiar ea, fapt de care 
Th6ra se îndoia. Klara părea să aibă o inimă de piatră și, având 
spatele asigurat de fiul ei, Leifur, era puțin probabil că putea fi 
convinsă să spună ceea ce știa. Din fericire, asta nu era 
problema Thórei. Se săturase până peste cap de cazul respectiv, 
cu cadavrele lui cu tot. 

e 

La sfârșit a rămas totuși o întrebare: cine o omorâse pe Alda? 
Ăsta era motivul principal pentru care poliţia ezita să-l elibereze 
pe Markus, în ciuda declaraţiei anterioare, că nu mai era suspect 
în acel caz. Thâra nu se așteptase ca polițiștii să sară în sus de 
bucurie auzind de descoperirile ei, dar era dezamăgită de cât de 
insistent au obiectat împotriva eliberării lui. Au fost obligaţi să 
recunoască faptul că, după toate probabilitățile, Markus nu se 
apropiase niciodată de oamenii din pivniţă. Cum ajunsese Alda 
să deţină capul celui care o atacase era un lucru care, 
neîndoielnic, avea să fie justificat ulterior, dar Markus nu avea 
nimic de-a face cu asta. Faptul că poliţia îl suspecta în 
continuare pe Markus pentru uciderea Aldei era de înţeles; nu 
exista alt suspect, așa că nu le era ușor deloc să recunoască 
faptul că reţinuseră omul nepotrivit. Thóra a simţit că neplăcuta 
durere de cap care o cuprinsese încă din biserică, sub forma 
unei apăsări sâcâitoare, se înteţea. 

— Nu e posibil ca, efectiv, femeia să se fi sinucis? a întrebat 
ea. Există vreun lucru care sugerează în mod clar că a fost 


364 


ucisă? Mă îndoiesc că era foarte sănătoasă din punct de vedere 
psihic. 

Stefân și-a ridicat ochii de pe raportul pe care-l parcurgea și s- 
a încruntat. 

— Autopsia arată c-a fost ucisă, a zis el. Deci nu pot să fiu de 
acord cu asemenea speculații. 

Thóra a scos un oftat adânc. 

— Chirurgul pentru care a lucrat Alda m-a contactat și mi-a 
spus că deținea anumite informaţii pe care voia să le transmită 
poliţiei. Din câte am înţeles de la ea, informaţiile se refereau la 
Alda și erau importante pentru investigaţie. E posibil ca ceea ce 
știa ea să arunce lumină asupra cazului? 

Th6ra s-a oprit, frecându-și fruntea cu mâna. Asta i-a domolit 
durerea, dar senzaţia de apăsare a revenit imediat ce a lăsat 
mâna jos. 

— Există vreo informaţie nouă despre care ar trebui să știu? 
Cred că acum am dreptul să știu asta, de vreme ce clientul meu 
e suspectat din nou pentru uciderea Aldei. 

— Ceea ce ne-a spus colega Aldei nu schimbă cu nimic 
situaţia lui Markus, a zis Stefân. Am primit informaţii care s-ar 
putea să fie importante, dar, în acest stadiu al investigaţiei, nu 
putem să ne pronunţăm dacă sunt pozitive sau negative pentru 
el. 

— E posibil ca uciderea Aldei să aibă vreo legătură cu munca 
ei? Pare destul de evident, având în vedere medicamentul care 
i-a cauzat moartea. 

Thóra i-a aruncat o privire lui Stefán și și-a blestemat, în 
șoaptă, durerea de cap. li era din ce în ce mai greu să se 
concentreze. Se părea că poliţia descoperise ceva referitor la 
medicament, care sugera că existase în casa Aldei încă 
dinaintea crimei. Probabil că Dis le explicase totul. S-a mulțumit 
să spună „am înțeles”, pentru că era evident că poliţia nu 
intenţiona să-i spună nimic mai mult în acel stadiu al 
investigaţiei. 

— Celălalt lucru despre care voiam să vă întreb e dacă 
intenţionaţi să vorbiţi cu victima implicată în cazul de viol în 
care acuzatul este fiul Aldei. E de presupus că ar fi avut motive 
să-i vrea răul Aldei, pentru că mă îndoiesc că a fost încântată că 
ea a trecut de partea acuzatului. 


Procurorul s-a umflat în pene. Purta un costum închis la 
culoare, care sigur îl costase ceva, și părea mai mult decât 
pregătit să se prezinte la tribunal. Verigheta lată de pe mâna lui 
stângă a sclipit, iar Thâra era sigură că o lustruise dinadins. Ea, 
pe de altă parte, nu avusese prea mult timp să se pregătească, 
iar dacă poliția nu avea de gând să renunţe la cererea de 
prelungire a perioadei de detenţie, Thóra trebuia să treacă pe la 
birou, unde avea o cămașă albă, niște pantaloni închiși la 
culoare și o pereche de pantofi comozi cu tocuri înalte, pe care îi 
ținea acolo special pentru urgenţe precum aceea. Nu dădea 
prea bine să se înfăţișeze la tribunal îmbrăcată ca o 
vagaboandă, iar o pereche de blugi și un tricou nu erau deloc 
satisfăcătoare, chiar dacă roba ei de avocată le acoperea 
aproape în totalitate. Bine măcar că nu avea nicio verighetă de 
lustruit. 

— Mă simt dator să subliniez că nu este de datoria 
dumneavoastră să ne asistați pe parcursul investigaţiei, a 
intonat procurorul. Suntem cât se poate de capabili să ne facem 
treaba și singuri. Ar trebui să vă concentrați asupra lucrurilor 
care-l privesc pe clientul dumneavoastră. 

— Și credeți că nu este în interesul lui să aflăm cine a ucis-o 
într-adevăr pe Alda? a spus Thóra. 

Se înroșise în obraji și durerea de cap i se înteţea. Furia i s-a 
mai domolit când a realizat că, dacă ar fi fost în locul 
procurorului, n-ar fi fost prea încântată să se fi îmbrăcat și să-și 
fi lustruit bijuteriile degeaba. Și-a pus mâinile pe genunchi, 
pregătindu-se să se ridice. 

— Puteţi să-mi spuneţi dacă aveţi de gând să cereţi 
prelungirea perioadei de detenţie? Pentru că, dacă răspunsul e 
„da”, trebuie să mă pregătesc și eu. 

Stefân s-a întors către colegul lui și l-a întrebat: 

— N-ar trebui să discutăm în particular? 

S-a uitat înapoi la Thóra. 

— Cred că nu mai aveţi nimic nou să ne spuneţi, a zis el, 
zâmbindu-i. N-o să dureze mult. Puteţi să mergeţi afară, să beți 
o cafea. 

e 

Efectul tămăduitor al cafelei a lăsat mult de dorit. Thâra a 
băut pe nerăsuflate două cești de cafea tare, dar durerea de cap 
nu i-a trecut deloc. S-a uitat la ceas; aproape unu și jumătate. 


366 


Probabil că Markus plecase deja de la închisoarea Litla-Hraun și 
era în drum spre oraș, escortat de ofițerul care se ocupa de 
transportarea deţinuţilor, așa că nu era momentul potrivit să-l 
sune. Dar trebuia să-i spună fiului lui Markus că era posibil ca 
taică-său să fie eliberat fără emiterea unui ordin judecătoresc. 
Ca să-l scutească pe băiat să mai vină la tribunalul local. 

Discuţia cu el n-a avut efectul dorit de Th6ra. Băiatul a fost 
așa de copleșit de veste și i-a vorbit atât de frenetic, încât Thóra 
aproape că a ametit. În cele din urmă, a hotărât să-i spună că o 
chema cineva urgent și că trebuia să închidă. Nu mai putea să-i 
suporte flecăreala. Dacă lucrurile mergeau bine, Markus avea să 
fie lângă el cât de curând. l-a promis c-o să-i dea de veste 
imediat ce or să se clarifice lucrurile. 

După douăzeci de minute, Stefân a ieșit din birou. S-a 
rezemat de tocul ușii și și-a încrucișat braţele. 

— Ne-am hotărât, a zis el. 

— Și? a zis Thora, încrucișându-și degetele. 

Ultimul lucru care-i mai lipsea era să meargă la tribunal. 

— La ce concluzie aţi ajuns? 

— N-o să cerem prelungirea perioadei de detenţie a lui 
Markus, dar vom solicita emiterea unei interdicții de călătorie, a 
zis Stefân, fără s-o privească în ochi. 

— O să cereţi o interdicție de călătorie? a întrebat Thâra, pe 
un ton calm. 

Din două rele, o interdicţie de călătorie era de o mie de ori 
preferabilă detenţiei, dar, totodată, era mult mai probabil ca 
judecătorul s-o accepte. Planul lor ascundea ceva. Hotărâseră 
să-l elibereze pe Markus, și, totuși, să-l împiedice să 
călătorească. Thóra s-a ridicat în picioare. 

— Dacă-i așa, mă duc să mă schimb, a zis ea, silindu-se să 
zâmbească. Ne vedem la tribunal. 

Cât de multe putea să afle despre interdicțiile de călătorie 
într-un sfert de oră? 

e 

— Mă doare-n cot de interdicţia asta de călătorie, Thâra. Nici 
nu mai e nevoie s-o discute în tribunal, a zis Markus, triumfător. 
Nu călătoresc prea mult și, chiar dacă aș face-o, n-am de gând 
să plec din țară prea curând. Sunt așa de fericit că ies din 
închisoare! Pentru mine, e destul. 

A pus o mână pe umărul ei. 


— Îţi mulţumesc enorm și îmi cer scuze dacă m-am purtat 
urât cu tine. N-am fost în apele mele. 

Thóra i-a zâmbit și ea. Îi trecuse durerea de cap și se simţea 
chiar bine, cu toate că pierduse apelul împotriva restricţiei de 
deplasare a clientului ei. Considera că era mai degrabă vina lui 
Markus, care spusese clar că nu-l deranja ordinul de interdicţie - 
de fapt, în tribunal spusese exact același lucru pe care i-l 
spusese și ei mai înainte: că nu călătorea prea mult. 

— Dacă tu ești mulţumit, Markus, presupun că sunt și eu. 
Acum nu ne mai rămâne decât să sperăm că poliţia o să-l 
găsească pe făptaș, ca să-ţi vezi liniștit de treburile tale. 

— Da, sigur, cerule mare! a zis el, fericit. O să-i dea de urmă 
destul de repede. Dacă nu - atunci ce-o fi, o fi și gata. 

Și-a tras sufletul; nu mai ploua și aerul era mai curat, după 
aversele matinale. S-au îndreptat înspre biroul Thârei de pe 
strada Sk6lavârdustigur, unde îi aștepta fiul lui. Într-un final, 
Thóra îi spusese băiatului că se vor întâlni acolo, pentru că nu 
voise să vină la tribunal, în caz că lucrurile n-ar fi decurs bine. 
Deși avea încredere în Stefân și în procuror, n-ar fi surprins-o 
deloc dacă s-ar fi răzgândit și ar fi apărut la tribunal solicitând 
prelungirea perioadei de detenţie. 

— Ce zi bună! a zis Markus, vorbind, pare-se, atât cu 
trecătorii, cât și cu Thóra. 

Se pare că renunţase să mai deplângă soarta lui taică-său, 
mai ales de când Thóra îi spusese că boala bătrânului îl făcea 
inapt pentru un proces. Probabil că mamei lui avea să-i fie mai 
greu, dar se ţinea destul de bine și avea să supraviețuiască. De 
asemenea, Thóra subliniase imediat că lumea nu o să-i judece 
prea rău pe cei doi criminali, având în vedere că crimele lor 
violente fuseseră comise pentru a răzbuna violul. Alda era 
aproape un copil când se întâmplase nenorocirea aceea și, ori 
de câte ori venea vorba despre un atac sexual, auzise părinţii 
spunând că ar fi făcut crimă pentru asta. Oamenii nu puteau să-i 
condamne cu una, cu două, cu toate că trei bărbaţi nevinovați 
sfârșiseră în același fel ca violatorul. 

— O zi foarte bună, într-adevăr! a spus Markus, cu voce tare. 

Thâra era pe punctul de a-i da dreptate când le-a văzut pe 
mama Aldei și pe Jóhanna ieșind din biserică. 

Li se dăduse voie să continue înmormântarea, deși poliția 
stabilise un termen-limită pentru ceremonie, fiind nevoiţi să ia 


368 


înapoi trupul neînsufleţit al Aldei. Thâra a bănuit că tânărul în 
cămașă albastră, care mergea discret în urma mamei și a fiicei, 
era polițistul îmbrăcat în civil însărcinat să le supravegheze. 

După ce Thóra descrisese poliţiei șirul evenimentelor, se 
dovedise că uterul Aldei fusese îndepărtat la autopsie și că, pur 
și simplu, medicii uitaseră să verifice dacă avea vreo cicatrice 
de la cezariană. După examinare, uterul fusese pus înapoi în 
cavitatea abdominală, iar cadavrul, suturat. Prin urmare, 
Departamentul de Investigaţii Criminale avea nevoie din nou de 
cadavru înainte să fie îngropat, și asta cât mai repede cu 
putinţă. Cu cât recuperau cadavrul mai repede după scoaterea 
lui din congelator, cu atât era mai bine. 

Jóhanna își pusese grijuliu braţul peste umerii mamei. Thóra a 
grăbit pasul, ca nu care cumva femeile să dea ochii cu Markus. 
Clientului ei nu i s-a părut ciudat că Thâra l-a apucat de braț, 
trăgându-l după ea. Când au ajuns în dreptul restaurantului 
Lækjarbrekka, femeile s-au făcut nevăzute, iar Thóra a slăbit 
strânsoarea. A auzit că telefonul ei a scos un bip și s-a uitat pe 
ecran. 

— Thâra, dacă te pot ajuta vreodată cu ceva, te rog să-mi 
spui, i-a zis Markus, în timp ce ea citea mesajul. 

Era Gylfi, amintindu-i să nu uite să le caute cazare în Insule 
pentru festival. Thâra s-a uitat la Markus, care radia de fericire. 

— De fapt, ai putea face ceva pentru mine, a zis ea, zâmbind. 
Ți-aș fi foarte recunoscătoare. 


369 


Capitolul 37 


Sâmbătă, 4 august 2007 


Th6ra o ţinea pe Sóley de mână atât de strâns, că fiică-sa a 
tresărit. A slăbit strânsoarea, dar nu atât de mult încât să 
elibereze mânuţa fetei. Era așa de mare înghesuială, că Thóra 
se temea că dacă-i dădea drumul chiar și pentru o secundă, n- 
avea s-o mai găsească niciodată pe S6ley. Firește că n-ar fi 
trebuit să accepte să stea la coadă la ghereta cu suvenire, dar 
S6ley era greu de refuzat. Fata se uitase ca hipnotizată la lumea 
care purta ochelari de soare strălucitori, măști, pălării, 
lănţișoare, steguleţe sau chiar câte una din fiecare, iar când 
zărise binecuvântata gheretă, fusese foarte încântată. Thóra l-a 
prins mai bine pe Orri în braţe. Se ţinea la fel de strâns de 
bunică-sa cum o ţinea ea pe Sóley, iar Thóra și-a spus că ar fi 
fost nevoie de intervenţia a patru indivizi puternici ca să-i 
despartă pe ei trei. 

— Vreau un nas de cauciuc, a zis S6ley, stând pe vârfuri ca să 
vadă ce se vindea la gheretă. Și o cordeluţă din aia sclipitoare! 

După ce i-a cumpărat fiicei ei acele articole esenţiale pentru 
festival, și-au croit drum înapoi printre oamenii care stăteau la 
rând. Th6ra obosise tot cărându-l în braţe pe Orri, care, deși 
abia făcuse un an, era greu pentru vârsta lui. S-a îndreptat către 
o zonă liberă din spatele corturilor albe ale localnicilor, care 
erau așezate unul lângă altul la un capăt al zonei unde se ţinea 
festivalul, departe de aria de campare pusă la dispoziţie pentru 
oamenii veniţi de prin alte părţi. S-au așezat pe un povârniș mic 
și verde, unde Sóley și-a scos podoabele din ambalaje, 
echipându-se cu ele. 

— Cum îmi stă? a zis ea, zâmbind larg. 

Th6ra a zâmbit și ea și a dat din cap, iar Orri a întins un deget 
dolofan înspre nasul roșu de clovn. S6ley l-a săgetat cu privirea 
fără să stea pe gânduri și a început să-l șicaneze, îndreptând 
nasul înspre el, apoi dându-se înapoi când el se chinuia să-l 
atingă. 


Vremea era fabuloasă, iar Th6ra nu văzuse încă niciun om 
beat. Festivalul o surprinsese cu adevărat și nu-i rămânea decât 
să presupună că toată lumea se distra mult prea bine ca să 
strice totul dând pe gât galoane de alcool. 

Spera că același lucru era valabil și pentru Gylfi și Sigga, cu 
toate că nu-i mai văzuse deloc după ce își făcuseră apariţia în 
parcul din valea Herj6lfsdaldur, unde se ţinea festivalul. Copiii 
ajunseseră acolo călătorind în remorca unui camion folosit 
pentru transportul celor care veneau și plecau de la festival. 
Odată ajunși în parc, cei doi se întâlniseră cu prietenii și 
plecaseră împreună la concerte, iar Thâra rămăsese cu cei din 
generaţia mai mică. S-a apucat să caute cortul lui Markus și al 
lui Leifur, iar după ce și-a croit drum printre rândurile de corturi 
înghesuite, care arătau toate la fel, l-a găsit, în sfârșit. 

Thóra a fost primită ca o eroină în cortul aglomerat, unde a 
fost servită cu papagali de mare afumaţi și cu vin roșu. Sóley și 
Orri s-au ghiftuit cu o mulţime de biscuiţi și au băut câtă 
ciocolată caldă au putut. Temerile Thórei că Leifur și Maria i-ar fi 
putut purta dușmănie s-au dovedit cât se poate de nefondate. 
Markus chiar a rugat-o să le facă o vizită. Klara nu era acolo, din 
fericire - Thóra era destul de sigură că n-ar fi fost la fel de 
ospitalieră ca ceilalți. Cortul imens era decorat după tradiția 
locală, în interiorul lui aflându-se un fel de cameră de zi. Era 
incredibil de bine mobilat, cu trei canapele, un frigider, o masă 
mare și chiar și cu tablouri care atârnau pe pereţii de pânză. 

Cu ochii înlăcrimaţi, Maria a îmbrăţișat-o pe Thóra peste 
masă, gata-gata să cadă. „Draga mea, foarte frumos din partea 
ta c-ai trecut pe la noi.” Însă Thâra a fost mai surprinsă să-i 
vadă pe cei doi fraţi bând. Nu se îmbătase niciunul, dar erau 
amândoi roșii în obraji și vorbeau mai tare ca de obicei. Leifur 
era foarte generos cu sticla, oferindu-se în mod repetat să 
umple din nou paharele tuturor oaspeţilor din cort, pe care 
Th6ra nu-i cunoștea. De bine, de rău, vin era din belșug. Leifur 
se afla chiar în mijlocul cortului, dar și-a făcut loc prin mulţime, 
trântindu-se pe brațul canapelei unde stătea Thora. 

— Bună treabă, bravo! i-a șoptit el la ureche, zâmbindu-i 
prostește. 

Înainte ca Thóra să-l întrebe ce voia să spună cu asta, el s-a 
aplecat iar înspre ea. 


371 


— Markus e mulţumit. Tot răul spre bine. Aici, în Insule, toată 
lumea înţelege ce s-a întâmplat în trecut și demult nu m-au mai 
rugat atâția oameni să-i transmit salutări lui taică-meu. 

Th6ra a dat din cap și a bombănit că plăcerea era de partea 
ei. 

— Să bem în cinstea avocatei! a bubuit Leifur pe deasupra 
mulțimii care a ridicat paharele simultan. 

Markus s-a alăturat cu energie toastului și i-a zâmbit 
ștrengărește Thórei, la fel de larg cum îi zâmbise frate-său mai 
mare. Interdicţia de călătorie avea să expire în curând și 
reînnoirea ei nu părea iminentă. Markus a întins brațul către 
băiatul de lângă el, îmbrăţișându-l strâns. Era un tânăr ce părea 
să fie îmbrăcat ca un gnom de grădină - singurul om costumat 
din tot cortul ticsit de lume, cu toate că mai toți cei din gloata 
de afară, unde erau mai mulţi tineri, purtau câte un costum. El 
avea o pălărie conică și roșie, înaltă de cel puţin o jumătate de 
metru, o barbă albă falsă și o perucă albă. Era Hjalti, fiul lui 
Markus. Spre deosebire de ceilalți oameni din cort, el nu părea 
să se simtă prea bine. Thóra a simţit că o privea fix de sub 
pălăria lui ciudată, băiatul uitându-se însă imediat în altă parte 
când li s-au întâlnit privirile. Ea s-a gândit că poate îl stânjenea 
regăsirea cu tatăl lui din ziua în care Markus fusese eliberat din 
arest, întâlnire la care asistase și Thâra. Înţelegându-l, a evitat 
să se uite prea des în direcţia lui. Simplu de zis, dar greu de 
făcut, pentru că Markus o striga întruna. Printre altele, voia să-i 
spună că încheiase un contract de cumpărare a unui 
apartament în Insule pentru fiul lui. În gura mare, cineva a 
propus un toast în cinstea lui Hjalti care, în mod evident, nu era 
deloc în apele lui. În cele din urmă, nici Thâra nu s-a mai simţit 
bine, hotărând să iasă puţin cu copiii afară. Era destul de senin 
și, în ciuda aglomerației din cort, Leifur s-a oferit să găzduiască 
în cortul lor căruţul Th6rei. Terenul din Herj6lfsdaldur era mult 
prea moale pentru ca Thóra să poată folosi căruțul. 

Avocata s-a așezat și l-a luat iar pe Orri în brațe. Băiețelul a 
cuprins-o cu mâinile pe după gât și s-a lipit de ea, punându-și 
bărbia pe umărul ei. Era așa de afectuos, că, uneori, o îngrijora 
pe Thóra, care se temea să nu care cumva să ajungă să-i 
consoleze toată viața pe alţii. Și-a alungat gândurile acelea și a 
încercat să savureze bucuria de a nu avea griji, care părea să se 
răsfrângă asupra tuturor lucrurilor și oamenilor din valea aceea. 


372 


Th6ra nu știa de ce nu era în apele ei și spera că nu din cauza 
telefonului pe care-l primise de la Bella în dimineaţa respectivă. 
Secretara o visase pe Thâra și se simţise obligată să-și sune şefa 
și să-i povestească visul. În vis, Thâra îi apăruse plină de cenușă 
care-i ieșea din gură și din urechi și, după cele citite pe site-ul 
de interpretare a viselor, pentru care Bella băga mâna-n foc, 
cenușa simboliza ghinionul. Putea fi un semn rău cu privire la un 
proces, un necaz sau o nenorocire. În sinea ei, Thâra bănuia că, 
dacă visul ar fi avut valenţe pozitive, Bella n-ar fi sunat-o. Și-a 
luat la revedere de la secretară după ce i-a spus că nu credea în 
prostii de genul ăla și că nici ea, Bella, n-ar fi trebuit să creadă. 
Însă, după aceea, Thâra n-a mai fost așa de sigură pe ea. A dat 
vina pe sentimentul sâcâitor pe care-l avea încă de la închiderea 
cazului lui Markus. Urmărise îndeaproape știrile din ziare, dar, 
potrivit presei, se părea că investigația eșuase. 

Th6rei i s-a părut ciudat să creadă că, în tot timpul în care 
cercetase diverse piste pentru a soluţiona cazul lui Markus, 
dăduse, probabil, peste criminal. În mintea ei mulţi erau 
suspecți, unii mai suspecți ca alții. Primii pe listă erau Adolf, 
Halldóra Dögg și doctoriţa, Dís. Pe Agust, colegul lui Dís, nu-l 
întâlnise, așa că nu putea aprecia probabilitatea implicării lui în 
caz. 

Însă Thâra se afla la un festival unde oamenii trebuia să fie 
veseli, nu să le stea gândul la lucruri pe care nu puteau să le 
schimbe. Thâra s-a silit să zâmbească. 

— Mergem la o plimbare? a întrebat-o ea pe fiica ei. N-ar 
strica să faci puţină paradă cu nasul tău! 

— Vreau să mergem într-un cort, ca mai înainte, a zis S6ley. 

Cordeluța, care era prea mare, îi alunecase pe frunte în jos. 

— Sunt foarte tari! 

— Nu putem să intrăm așa în orice cort, dar o să dăm o tură 
și-o să le admirăm, a zis Thóra. Sunt foarte multe, iar noi am 
văzut numai o parte din parc. 

S-au îndreptat înspre cel mai îndepărtat rând de corturi, din 
fața povârnișului. 

— Poate ne întâlnim și cu Gylfi și Sigga, a zis Thora, privind cu 
speranţă peste mulţimea de oameni aflaţi pe deal. 

Ajunseseră la ultimul cort din capăt. Nu se auzea niciun 
zgomot înăuntru, nu cânta și nu vorbea nimeni, așa cum se 
întâmpla în celelalte corturi. 


373 


— Mă lași să mă uit puţin înăuntru, mami? a implorat-o S6ley. 
Puțin, te rog! 

Thóra a dat aprobator din cap, pentru că nu vedea niciun rău 
în asta. Se părea că oamenii bântuiau prin jur și trăgeau cu 
ochiul prin corturi ca și cum așa ar fi fost normal. Cei mai mulţi 
erau rezidenţi din Insule sau oameni care se mutaseră în altă 
parte de acolo și-și căutau rudele sau cunoștințele. Sóley a dat 
la o parte prelata de pânză, uitând că promisese să se uite doar 
„puţin”. Cortul acela era mult mai mic decât al lui Markus și 
Leifur, format din alte două corturi unite între ele. Și nu era nici 
la fel de bine mobilat: avea o canapea mai mare la un capăt și 
două taburete de bucătărie. Pe unul stătea sora Aldei, Jóhanna, 
iar în faţa ei se afla un platou plin cu pâine rotundă și carne de 
miel afumată. Pâinea era încă învelită în folie de plastic. Jóhanna 
s-a uitat la Sóley, apoi a văzut-o pe Thóra în urma ei, 
recunoscând-o imediat: 

— Vai, ce onoare, intraţi, vă rog! a zis ea, părând încântată de 
vizită. 

S-a ridicat și le-a poftit înăuntru. 

— Am de toate! 

Se părea că rostise ultima propoziţie pe un ton și mai disperat 
decât o rostise pe prima. Thóra a intrat. 

— Ce mă bucur să vă văd! a zis Jóhanna în timp ce scotea 
pâinea din folie. Cu ce să-i servesc pe copilași? a întrebat ea, 
apucându-se să enumere toate felurile de mâncare pe care le 
avea în cort. 

După ce S6ley a luat o ciocolată Prince Polo și un pahar de 
suc de portocale acidulat, Thóra a acceptat o bucată de pâine, 
cu toate că nu-i era foame absolut deloc. l-a dat și lui Orri să 
ciugulească o bucăţică, deși și el era sătul. Nu putea s-o lase pe 
femeie să se întoarcă acasă cu platoul de mâncare neatins. 

— Se mai aude ceva de cazul Aldei? a întrebat Thóra după ce 
a înghiţit, mai mult ca să spargă gheaţa decât ca să-și satisfacă 
curiozitatea. 

N-o cunoștea deloc pe Jóhanna, doar atât aveau în comun. 

— Ei bine, nu știu ce să zic, a spus J6hanna. Au apărut multe 
piste, dar se pare că niciuna nu duce la ucigaș. 

Th6ra a dat din cap și a mai luat o gură de pâine. 

— Știu că doctorița pentru care a lucrat Alda a furnizat niște 
informaţii care speram să fie de folos. 


374 


Thóra nu încercase să-l convingă pe Bragi să-i spună despre 
ce era vorba, deși fusese de multe ori pe punctul de a o face. 

Jóhanna i-a întins platoul lui Sóley, în caz că mai voia niște 
pâine rotundă pentru a se ospăta din celelalte gustări. 

— Da, așa e, a răspuns ea, punând platoul jos, după ce fetița 
a refuzat să ia o felie de pâine. Femeia a dus medicamentul la 
poliţie, adică botoxul folosit pentru... 

Jóhanna s-a oprit, uitându-se la Sóley. 

— ... mă rog, Știţi dumneavoastră. II luase de pe noptiera 
Aldei când a găsit-o... după cum știți... am înțeles că nu voia să 
fie implicat cabinetul ei și că bănuise că Alda s-a sin... mă rog, 
știți dumneavoastră. 

— Și au reușit să depisteze de unde provenea botoxul? Ori au 
găsit amprente pe sticluță? a întrebat Thâra, reușind să 
formuleze întrebarea fără să spună „mă rog, știți 
dumneavoastră”. 

— N-au găsit decât amprentele Aldei. Asta nu înseamnă 
neapărat ceva, pentru că cel care... mă rog, știți 
dumneavoastră... ar fi putut să poarte mănuși. Au descoperit 
urme de pudră de talc, din câte am înţeles, a zis Johanna, 
încruntându-se ușor. Însă au reușit să depisteze și de unde 
provenea botoxul. l-I dusese Agust, celălalt doctor de la cabinet. 
Nu știu dacă spun adevărul. lar Alda nu mai e printre noi ca să 
se apere, așa că ar putea să inventeze orice. Cică el și Alda au 
avut un fel de înțelegere: el să-i furnizeze o cantitate nelimitată 
de botox cu care ea putea să facă orice voia, iar ea să-l pună pe 
el în legătură cu pacienţi de la urgente. 

— Ce? a întrebat Th6ra. Am înţeles bine? 

— E normal să reacţionaţi așa, a zis Jóhanna. După cum v-am 
spus, nu avem decât cuvântul lui Agust cu privire la asta. El 
spune că Alda tria pacienţii cu leziuni faciale, care aveau răni 
sau cicatrici și care ar fi putut avea nevoie de ajutorul unui 
chirurg plastic. Ea le recomanda să-și trateze cicatricile - de pe 
nas sau din oricare altă zonă, după care le dădea cartea de 
vizită a lui Agust. Mulţi pacienţi erau beţi sau în stare de șoc și 
credeau că Alda le comunica să meargă la un alt doctor - că 
asta era, de fapt, o formă de tratament post-incident, după 
examenul iniţial care li se făcea la urgențe. Așa că s-au 
îngrămădit toţi la ușa lui Ágúst. 

— Și lucrurile astea n-au putut fi verificate? a întrebat Thâra. 


375 


Îi venea greu să creadă că poliţia nu investigase un raport așa 
de vag. i 

— Ba da, Alda și Agust comunicaseră prin câteva e-mailuri. 
Dis le-a arătat poliţiei când le-a dus și botoxul. Din mesaje 
reiese că Agust a spus adevărul. Se pare că s-a zvonit ceva 
despre treaba asta și la urgenţe, dar, după cum bine știți, e ușor 
să falsifici un e-mail, iar bârfele de la serviciu n-au fost 
considerate o sursă de încredere. 

Thâra a dat aprobator din cap, cu toate că habar n-avea să 
trimită un e-mail fals. N-o credea nici pe Dis în stare de așa 
ceva. La bârfele de la urgente, despre care vorbea Jóhanna, 
trebuie să fi făcut aluzie și Hannes, refuzând să-i dea alte detalii. 

— La ce-i trebuia Aldei botoxul? a întrebat Thâra. Să fi avut 
nevoie de el pentru injectări gratuite? 

— Se pare că invita prieteni și cunoștințe acasă, pentru 
injectări contra cost, dar la un tarif mult mai mic decât cel 
normal. Și, firește, oamenilor le era mai la îndemână, a zis 
Jóhanna, dând dezaprobator din cap. Se spune că Alda făcea 
câţiva bani în plus din treaba asta. 

— Și așa e? Credeţi că a făcut asta? 

— Nu, mi-e greu să cred. Una e că mă chema pe mine pe la 
ea, ca să-mi facă câte o injectare, iar alta e să le fi primit în casa 
ei pe toate hidoasele din oraș. 

Nu avea rost să continue discuţia. Jóhanna crezuse că numai 
ea se bucura de privilegiul acela și poate că la fel crezuseră și 
celelalte femei. 

— A zis cineva de ce avea unul dintre bărbaţii din pivniţă... 
mă rog, știți dumneavoastră. 

Th6ra s-a uitat cu coada ochiului la Sóley, care ieșise afară și 
desfăcea cu atenţie ambalajul ciocolatei. A făcut un semn cu 
arătătorul înspre gât în jos. 

Jóhanna a dat din cap. 

— Testele de ADN au arătat că Adolf nu e fiul bărbatului 
decapitat, a zis ea. Tatăl e unul dintre bărbaţii din pivniţă care a 
fost găsit... întreg. 

Thâra a făcut o grimasă. Oare Alda îl dezmembrase pe 
bărbatul potrivit? N-a îndrăznit să spună cu voce tare la ce se 
gândea, de teamă ca Jóhanna să nu încheie discuţia. N-ar fi 
acceptat niciodată că Alda avusese ceva de-a face cu 
chestiunea aceea. 


376 


— Adolf a înaintat o cerere de revendicare a proprietăţii Aldei. 
Ni s-a spus că cererea va fi, probabil, aprobată. Așa că n-o să ne 
revină nouă, a zis Jóhanna, care nu părea deloc afectată de 
asta. Partea proastă e că nu vrea să stea de vorbă cu noi, nu 
vrea nici măcar să ne întâlnim. Nici la înmormântarea mamei lui 
n-a venit. 

— Sunt sigură că lucrurile se vor schimba cu timpul, a zis 
Thóra, fără prea mare convingere. 

Era puţin probabil ca Adolf să se îndrepte. 

— E foarte tragic ce i s-a întâmplat Aldei. 

— Da, dar asta justifică niște lucruri, a zis Johanna. Acum 
înţeleg de ce a divorţat de bărbatul ei. Era un om minunat, dar, 
din câte am înţeles, ea chiar n-a mai putut să facă sex după viol. 
Mergea de ceva vreme la o terapeută specializată pe probleme 
sexuale, dar am auzit că terapia n-a dat rezultate. Alda n-a mai 
fost cu niciun bărbat. 

Orri a lăsat capul în jos, pe pieptul Thórei, ţinând încă în mână 
bucățica de pâine neatinsă. 

— E al dumneavoastră? a întrebat Jóhanna. 

— Și da, și nu, a zis Th6ra. E nepotul meu. 

L-a cuprins pe băiețel mai bine în braţe. 

— Știţi că era și Alda bunică? a întrebat cealaltă femeie, cu 
tristețe în glas. 

Thóra a clătinat din cap. 

— Ea n-a aflat niciodată, dar Adolf are o fiică. Din păcate, e 
foarte bolnavă. S-a dus mama la ea la spital. A stat cu ea în 
dimineaţa asta. 

— Cum se simte mama dumneavoastră? a întrebat Thóra. E 
mai bine? 

Jóhanna a zâmbit, nefericită. 

— Nu prea e bine. E foarte mâhnită că ancheta privind 
uciderea Aldei merge așa de greu. 

S-a uitat la ceas. 

— Mi-a promis că vine și ea încoace, dar nu știu dacă o să mai 
ajungă. N-a fost chip să mă înțeleg cu ea în după-amiaza asta, 
de când s-a întors de la spital. Avea un fel de chitanţă de card și 
căuta cu disperare să afle a cui e. N-a putut să vadă bine 
semnătura, dar am accesat eu sistemul bancar de pe 
computerul de acasă și am reușit să aflu. Hjalti Markusson. Când 


377 


a auzit, s-a liniștit. Numai Dumnezeu știe de ce! Mă îngrijorează. 
Mi se pare că e obsedată de familia lui Markus și a lui Leifur. 

Jóhanna s-a uitat prin cortul gol. 

— Pe mine și pe mama ne-au cam părăsit toţi zilele astea. Ea 
e foarte afectată, chiar dacă nu recunoaște. Se pare că Leifur și 
Markus au ieșit ca niște eroi din treaba asta, cu tot cu tatăl lor. 
Insă am senzația că oamenii nu știu cum să se poarte cu noi. Nu 
înțeleg de ce. 

Thóra știa ce se întâmpla. Oamenii nu erau siguri cum stăteau 
lucrurile între cele două familii după toate câte se întâmplaseră. 
Markus fusese închis, dar mama J6hannei nu binevoise să le 
spună autorităţilor că el nu fusese deloc implicat în cazul din 
trecut. Așa că oamenii se simțeau mai în siguranță rămânând de 
partea mogulului pescuitului decât a văduvei și a fiicei ei, care 
era o simplă funcţionară la bancă. 

— Ei bine, a zis Thóra, cred că e cazul s-o iau înspre casă. 

S-a ridicat, încercând să ignore privirea tristă a Jâhannei. Dar 
n-a reușit. 

— Treceţi și mâine pe aici? a întrebat ea. 

— Da, o să trecem și, mai mult ca sigur, venim și la 
dumneavoastră. 

Zâmbetul de pe chipul Jâhannei a spus tot ce era de spus. 

e 

Se părea că toţi oaspeții din cortul lui Leifur și al lui Markus 
plecaseră în grabă, iar dacă Thâra ar fi ajuns acolo cu câteva 
minute mai târziu, n-ar mai fi găsit pe nimeni. 

— Mergem să ascultăm corul, a zis Markus, care era chiar mai 
guraliv ca înainte, când plecase Thâra din cortul lor. Ne-a oprit 
cineva niște locuri bune și sunt sigur că mai găsim unul și 
pentru tine. 

Th6ra a refuzat. 

— Nu, mulţumesc, trebuie să plec acasă. Am venit numai ca 
să iau căruțul, a zis ea. 

— Hjalti, adu căruţul! a zis Leifur, vorbind mai împleticit decât 
Markus. 

Băiatul s-a ridicat fără s-o privească pe Th6ra. Își dăduse jos 
barba falsă, dar nu și pălăria roșie. Părea foarte stânjenit, iar 
Thórei a început să i se pară ciudat comportamentul lui. Poate 
că era unul dintre oamenii aceia care nu ţineau la băutură - ori 
poate că-i era rușine cu taică-său, când se îmbăta. A luat căruțul 


378 


și l-a cărat prin cort. Thâra nu putea să-l ajute pentru că avea 
copilul în braţe, dar a făcut-o Maria care, cu chiu, cu vai, a reușit 
să-l deschidă și să-l aranjeze. Thâra de-abia a îndrăznit să-l 
așeze pe Orri în el, de teamă să nu cadă peste copil. Femeia 
stătea într-un echilibru precar alături de Thóra și aproape că a 
picat din picioare când prelata cortului a fost dată la o parte. 

Văzând expresia de pe chipul lui Leifur, Thóra și-a dat seama 
că oaspetele nu era binevenit. Și colţurile gurii lui Markus s-au 
lăsat puţin în jos, restul chipului rămânându-i impasibil. Thóra 
stătea cu spatele la intrare, dar s-a întors să vadă cine venise. 
Era mama Aldei. Părea la fel de devastată ca atunci când o 
văzuse Thóra după înmormântare, numai că acum chipul ei 
vădea un fel de hotărâre feroce. 

— Poate că Geiri al meu și tatăl vostru au fost prieteni, a zis 
bătrâna, la început cu ezitare, dar devenind mai îndrăzneață cu 
fiecare cuvânt pe care-l rostea. Dar eu nu l-am cunoscut 
niciodată prea bine pe Magnus. Soarta i-a surâs foarte mult, mai 
ales la început. A riscat și și-a continuat operaţiunea de pescuit, 
prinzând mai mult pește ca niciodată. S-a declarat vinovat în 
locul lui Dadi, dar, din cauza erupției, lumea a uitat de caz. Voi, 
copiii lui, aţi trăit pe spatele lui toată viața. Lumea vă 
menajează - mai ales pe tine, Leifur. 

— N-ar fi mai bine să discutăm după festival? a zis Leifur, care 
se trezise într-o clipită. Ştiu că vă frământă multe, dar nu e nici 
momentul, nici locul să vorbim despre asta. 

— Nu, Leifur, a răspuns bătrâna. Acum eu hotărăsc. Am ceva 
să vă spun, după care mă îndoiesc c-o să vă mai ardă de 
festival. 

— Ba o să-mi ardă de festival imediat ce o s-o ștergi de-aici, a 
bombănit Maria. Care-i problema, la urma urmei? 

Evident că nu era obișnuită să-i vadă pe oameni vorbindu-i de 
sus bărbatului ei. Leifur a apucat-o de umăr, iar ea a tăcut. 

— Am fost în Reykjavik azi, să văd o biată fată bolnavă, a zis 
bătrâna. Strănepoata mea, a adăugat ea, cu mândrie în glas. 
Am ascultat-o așa cum n-a mai făcut-o niciun adult de multă 
vreme. 

Th6ra era așa de moleșită, din cauza atmosferei din cort, că a 
dat instinctiv căruţul mai aproape de Sóley, care stătea pe o 
canapea și căsca. 


— Ce-a zis? a întrebat ea, când se părea că toată lumea 
tăcuse. 

Bătrâna s-a uitat la Hjalti. 

— Unde erai când Alda mea a fost ucisă? 

A rostit răspicat ultimul cuvânt. 

Th6ra a încercat să înţeleagă unde voia să ajungă femeia, dar 
n-a reușit. Fiul lui Markus rămăsese cu gura căscată și se uita la 
femeie, apucându-l pe taică-său de braţ și având o expresie 
îngrozită pe chip. 

— Ce contează? a întrebat Markus, roșu ca racul. Vrei să spui 
că fiul meu a avut vreo legătură cu moartea Aldei? 

— Da, Markus, exact asta vreau să spun, a răspuns femeia, de 
parcă ar fi vorbit cu un copil. Hjalti a fost văzut intrând în casa 
Aldei când ea era încă în viață, apoi ieșind afară după ce a 
murit. El și mașina lui au fost văzute în zonă - deși a avut grijă 
să parcheze la o oarecare distanţă de casa ei. 

— Prostii! a zis Markus, cuprinzându-și fiul cu brațul peste 
umeri. 

Băiatul părea total năucit. 

— Nu uitaţi că nici nu poate fi vorba de o astfel de mărturie. 
De curând, un martor a spus că m-a văzut pe mine trecând pe 
lângă casa Aldei sau intrând acolo. Mărturia lui a fost așa de 
imprecisă, că nici nu și-a putut aminti dacă intram sau plecam 
de la ea în momentul în care se presupune că m-a văzut. 

— Nu e vorba numai de un martor, a zis bătrâna. 

l-a aruncat o privire furioasă lui Hjalti. 

— Îmi vine să te omor, băiete. Ai merita-o! Am stat acasă și 
m-am tot gândit cum aș putea să fac asta. Așa sigur ai trece 
prin același chin prin care ai făcut-o și pe fata mea să treacă. 
Dar sunt prea bătrână... 

— Cred că ajunge, a intervenit Thóra. 

Până atunci fusese prea surprinsă ca să intervină, părându-se 
că și ceilalți înlemniseră. 

— Nu credeţi c-ar fi mai bine să mergeti la poliţie, dacă ziceţi 
că deţineţi informaţii cu privire la crimă? Nu e locul potrivit să 
faceţi asta. 

— Am fost deja la poliţie, a zis bătrâna, zâmbind ușor. Gudni 
trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta. Iniţial, a vrut să aștepte 
până mâine, dar s-a răzgândit imediat când i-am spus ce știu. 


380 


— Ce știți? a spus Hjalti, râzând zgomotos. N-aveţi de unde să 
știți nimic. 

— Ar trebui să fii mai atent când faci curat prin mașină, a zis 
bătrâna, încă privindu-l ucigător. 

Băiatul s-a înfiorat. 

— Ce e cu mașina mea? a întrebat el. 

— Ai deschis ușa de la mașină când plecai și ţi-a căzut o 
chitanţă de card. S-a prins într-un tufiș și fetita care te privea s-a 
dus și a luat-o. Am rugat-o pe Jóhanna să intre în sistemul 
bancar ca să vedem al cui e cardul. 

Hjalti a bâiguit ceva, iar taică-său a încercat să-l calmeze. 

— Stai liniștit, bate câmpii! 

— Fă ceva, Leifur, l-a rugat Maria, tremurând. Cum de-i 
permiţi să stea aici și să spună așa ceva? 

— O să-ţi dau bani buni în schimbul chitanţei, i-a spus Leifur, 
îngâmfat. Ție și fiicei tale n-o să vă mai lipsească nimic toată 
viaţa. 

Thóra se pregătea să protesteze, numai că a intervenit mama 
Aldei: 

— Ce te face să crezi c-aș accepta banii tăi murdari? Nu poți 
cumpăra totul pe lumea asta. Chitanţa nu e de vânzare. 

— Dă-mi chitanţa, altfel o să-ţi pară rău, a spus Markus, 
printre dinţi, avansând către ea. 

Nu reușea să treacă printre canapea și masă, cu atât mai 
mult cu cât fiul lui încă se ţinea de el. Se părea că băiatul mai 
avea puțin și ceda nervos. Orri adormise buștean, dar Sóley 
urmărea totul cu ochi mari. 

— N-aș putea să-ţi dau chitanța nici dacă aș vrea, a zis 
bătrâna, fericită. Am dus-o la poliţie! 

Fiul lui Markus a început să se lamenteze: „Tati, tati, ajută- 
mă, tati!” Markus se uita cu disperare la mama Aldei. Thórei i s- 
a făcut foarte milă de el, era evident că-și iubea fiul, la fel cum o 
iubise și pe Alda. Era cu adevărat prins între ciocan și nicovală. 

Prelata cortului s-a dat iar la o parte. De data asta, în praga 
apărut Gudni împreună cu un ofiţer de poliţie. 

— Bună ziua, i-a salutat el pe toți, însă uitându-se la Hjalti. 
Hjalti Markússon, a zis el cu calm, vii cu noi de bunăvoie? 

Băiatul bâiguia în continuare aceleași vorbe, ţinându-se strâns 
de taică-său. Markus s-a uitat la el, părând că voia să spună 
ceva, dar apoi a slăbit strânsoarea băiatului. 


381 


— Pe Alda n-a omorât-o fiul meu, Gudni, a zis el. Eu am 
omorât-o! 

Thóra a scos un geamăt. Ce însemna asta? Oare Markus avea 
să-și asume vina în locul fiului lui, așa cum făcuse taică-său 
pentru Dadi, cu ani în urmă? N-ar fi fost surprinsă dacă ar fi aflat 
că Markus spera să înceapă o erupție în noaptea aceea. 


Capitolul 38 


Sâmbătă, 4 august 2007 


— Nu trebuia să moară așa. A vomitat pastilele, așa că n-au 
avut efect. Cum aveam puţin timp la dispoziţie, a trebuit să 
recurg la soluții disperate. Trebuia să pară o sinucidere și am 
sperat că, injectându-i botox în limbă, n-o să afle nimeni de el. 
Am lăsat sticluţa pe noptieră, ca să fiu sigur - după descoperirea 
medicamentului din organism, lumea ar fi putut crede că Alda 
hotărâse să-și pună capăt zilelor în felul ăla. Pe seringă și pe 
sticluță erau amprentele ei. Bineînțeles, eu am avut mănuși. 

— Cu alte cuvinte, te-ai dus la ea acasă cu un singur gând: să- 
i iei viața? a întrebat Gudni, dinadins. _ 

— Da, așa am făcut. N-am avut de ales. Incercasem 
nenumărate lucruri. A fost numai vina ei. Normal că am fost 
dezamăgit când botoxul n-a avut efect, dar trebuia să fac ceva. 
Am vrut doar să-i paralizez limba. Toată lumea a auzit de cazuri 
în care oamenii s-au înecat cu propria vomă. Așa trebuia să 
pară. Și ea încă vomita. Ştiam că avea botox în casă, deoarece, 
cu câteva luni mai înainte, mă chemase să-mi facă o injectare 
de probă. În noaptea aia m-am dus la ea cu pretextul că voiam 
să-mi mai facă una. Înainte să..., mă rog, știi deja, mi-a făcut o 
injecție. 

Thóra a închis ochii. Oare avea să se mai termine odată? S-a 
aplecat, ca să se uite pe hol, unde Orri dormea în cărucior și 
Sóley juca un joc de cărţi cu ofițerul însărcinat să aibă grijă de 
ea în timpul interogatoriului. În curând, S6ley avea să fie prea 
obosită ca să se mai joace, așa că Thâra a decis să plece, 
indiferent ce s-ar mai fi întâmplat. Se săturase și se părea că 
bărbatul de lângă ea nu mai avea nevoie de un avocat. Hotărâse 
să mărturisească totul, ceea ce însemna că treaba ei se cam 
terminase. Niciun avocat nu-l mai putea ajuta. 

Se părea că nu existau circumstanţe atenuante. Thóra era 
copleșită de cele întâmplate; simţea că fusese batjocorită și 
înșelată. Nu-și dorea decât să renunţe la caz, numai că n-o lăsa 
conștiința. Și Gudni se simțea aproape la fel de rău. Și el fusese 


383 


înșelat, și asta chiar în văzul lumii. Se pare că ucigașul îi jucase 
pe toți pe degete, în afară, poate, de detectivul Stefán. Dar 
venise ziua în care trebuia să dea socoteală. 

— Markus, poţi să termini odată cu povestea asta? a zis 
Thora, fără să-l privească. Trebuie să plec în curând. 

Încă o uluia cât de ușor o manipulase. 

— Da, hai să încheiem, a zis Gudni. Agentul imobiliar a minţit 
pentru tine? L-ai plătit ca să spună că a auzit chiar vocea ta la 
telefon? 

— Nu, a zis Markus. Chiar a auzit vocea mea. 

— Păi cum? Că telefonul sau cartela SIM a fost localizată în 
aria orașului Hella, din câte-mi amintesc. N-aveai cum să fii 
acolo, Markus, dacă spui adevărul acum. E clar că agentul 
imobiliar n-a vorbit direct cu tine. De ce-a minţit ca să te apere? 
Pentru că tu sau Leifur sunteți clienţii lui buni? Și cine a răspuns 
la telefon? 

— Nu mint și nici agentul nu minte. N-am avut telefonul la 
mine, a zis Markus. 

Devenea din ce în ce mai serios și-și umezea buzele uscate. 

— Fiul meu a condus mașina mea spre est, către casa de 
vară, având și telefonul meu cu el. Am sperat că o să-și 
amintească cineva că-mi văzuse mașina pe drumul ăla, ca să 
am un alibi mai convingător. De fapt, nu s-a găsit niciun martor 
care să fi văzut mașina, dar asta n-a contat prea mult. Cât 
despre mine, eu am luat mașina fiului meu. 

— Tot nu înţeleg cum vine treaba asta cu telefonul, a zis 
Gudni. Tu și fiul tău semănaţi la voce? 

— Nu, chiar deloc, a răspuns Markus. Am pus totul la punct 
dinainte. Am cumpărat două telefoane mobile și am introdus 
câte o cartelă SIM preplătită în fiecare, amândouă fiind imposibil 
de depistat. Le-am luat de la o benzinărie. l-am dat lui Hjalti 
două telefoane, al meu și unul dintre cele cumpărate, iar pe 
celălalt l-am păstrat pentru mine. În seara aia am sunat de 
acasă de la Alda pe mobilul meu, pretinzând că-l uitasem la 
muncă, astfel încât ea să nu bănuiască nimic. A răspuns Hjalti și 
am schimbat câteva vorbe. Apoi ne-am luat la revedere și eu 
mi-am văzut de plan. 

Markus a făcut o pauză scurtă, timp în care Thâra s-a întrebat 
dacă avea mustrări de conștiință ori dacă doar își trăgea 
sufletul. 


384 


El a continuat: 

— Făcusem o ofertă mică pentru un apartament ales la 
întâmplare, printr-un agent imobiliar pe care-l știam cât de cât. 
Trebuia să mă asigur că putea să declare dacă vorbise cu mine 
sau cu altcineva la telefon. Nu m-ar fi ajutat cu nimic să folosesc 
pe cineva care n-ar fi putut să confirme că vorbise cu mine. Mi- 
am menţinut oferta până la ora opt, făcându-l pe agent să 
promită c-o să mă sune pe mobil imediat după aceea, ca să-mi 
spună care era rezultatul. Cu puţin înainte de opt Hjalti m-a 
sunat de pe telefonul cu cartela preplătită pe telefonul pe care-l 
aveam la mine și le-am lăsat deschise pe amândouă până când, 
în cele din urmă, a sunat agentul. Apoi Hjalti, aflat în apropiere 
de Hella, a răspuns la mobilul meu și a pus telefoanele la un loc, 
astfel încât microfoanele să fie unul lângă altul. Așa am reușit să 
vorbesc cu agentul imobiliar fără să se poată depista unde mă 
aflam cu adevărat. Conexiunea s-a mai întrerupt, dar i-am spus 
agentului că din cauză că eram la volan, aproape de Hella. M-a 
crezut. Făcusem deja un test, așa că știam că va funcţiona. 

Thóra a rămas cu gura căscată, uitându-se la Markus. Firește 
că-și dorea să-l întrebe despre fiecare lucru în parte, dar, pentru 
moment, asta rămânea în grija lui Gudni. Markus era într-o 
poziție cât se poate de cumplită, fie că Thâra asista sau nu la 
interogatoriu. Treaba ei era să-l sprijine pe Markus, deși habar n- 
avea ce sfat i-ar fi putut da în momentul respectiv. Singurul 
lucru care i-a trecut prin minte era să încerce să dovedească 
faptul că Markus era inapt pentru judecată, deși el părea hotărât 
să mărturisească totul ca să-l salveze pe Hjalti. 

— Fiul tău a știut ce se petrecea? a întrebat Gudni. 

— Nu, a știut numai că, dacă-mi făcea acea favoare, îi 
cumpăram un apartament în Insule. Visa demult la asta. Mă tem 
că nu va avea ocazia să se bucure cu adevărat de noua lui casă. 
Săracul, e dărâmat, acum că și-a dat seama ce pusesem la cale. 

— Dar de ce ai făcut asta, Markus? Toată lumea credea că 
ești îndrăgostit de Alda. Păreai să fii ultimul om din lume care 
să-i vrea răul. 

Gudni îl întrebase asta cu toată sinceritatea. 

— Ti-am spus, a răspuns Markus, indignat. N-am vrut să fac 
asta și i-am dat Aldei o grămadă de șanse ca să rezolvăm 
lucrurile altfel. Pur și simplu, n-a mers. 

— Ce să rezolvaţi? a întrebat Gudni. 


— Of, treaba asta cu capul, a zis Markus, ca și cum vorbele lui 
ar fi explicat totul. 

S-a uitat dinspre Gudni înspre Thóra, dar niciunul nu înțelegea 
ce voia să spună. A oftat și s-a exprimat mai clar: 

— Eu am tăiat capul bărbatului. Nu Alda. Pentru ea am făcut- 
o, dar, ca de obicei, ei nu i-a păsat. 

— Tu i-ai tăiat capul, a repetat Gudni, pe un ton calm. Dar 
parcă ai zăcut ameţit acasă, după beţie, când au fost comise 
crimele. 

— Nu, nu mi-a fost așa de rău, a răspuns Markus. Eram beat, 
dar nu la fel de beat ca și ceilalţi. Am căzut lat pe canapea, dar 
a sunat telefonul în miezul nopţii și m-am trezit. Era Geiri, tatăl 
Aldei, și sunase ca să-l roage pe Dadi să meargă la el. Voia să 
discute despre propunerea lui Dadi de a-i ajuta să acopere toate 
urmele crimelor. S-a trezit și mama și a ieșit din dormitor. Când 
a văzut sângele de pe hainele lui taică-meu, care nu se mișcase 
din bucătărie de când se întorsese din port, l-a întrebat ce se 
întâmplase. În cele din urmă, el i-a povestit tot. N-au știut că 
eram acolo. Am auzit și eu tot. Știam că tata și Geiri îi 
omorâseră pe bărbaţi și știam și ce-i făcuse unul dintre ei Aldei. 
De asemenea, l-am auzit pe Dadi spunând unde se aflau 
cadavrele, într-un velier de pescuit legat de ultimul ponton din 
port. Am ieșit din casă pe furiș și m-am dus acolo după ce tata a 
plecat acasă la Geiri și mama a fugit, plângând, în dormitor. Am 
găsit barca la bordul căreia se aflau cadavrele, am tăiat capul și 
organele genitale ale bărbatului despre care am crezut că era 
cel mai probabil s-o fi violat pe Alda, apoi am luat capul cu mine 
ca să i-l arăt. Credeam c-o s-o ajute să treacă peste tot. 

Thâra s-a aplecat înspre Markus, cu toate că îi displăcea să 
stea aproape de el, și i-a șoptit la ureche: 

— Ar fi bine să fii atent când rostești numele membrilor 
familiei tale. Mai ales pe ale celor care sunt încă printre noi. 
Desigur, poţi să spui ce vrei, dar să nu regreţi mai târziu. 

— Și atunci ai pus capul în cutie? Ca să-l iei acasă? a întrebat 
Gudni. 

— Nu, mai târziu, a răspuns Markus. L-am băgat într-o pungă 
și de-abia am reușit să-l ascund după o grămadă de năvoade 
când s-au întors taică-meu și Dadi în port. Au vorbit despre ceva 
până ce a apărut un bătrân, dar au scăpat repede de el. Taică- 
meu a urcat la bord, a scos o colivie de acolo și a eliberat 


386 


pasărea care se afla în ea. A plecat la puţin timp dup-aia, iar eu 
am rămas să văd ce avea Dadi de gând. A coborât în barcă și s- 
a întors înapoi, palid la faţă. Evident că rămăsese șocat să vadă 
că unui cadavru îi lipsea capul - și nu numai. A plecat și s-a 
întors cu furgoneta, târând cele trei cadavre și băgându-le în ea. 
Le-a acoperit cu o haină și a parcat puţin mai departe. Apoi a 
urcat o șalupă mică de cauciuc la bordul velierului și a plecat în 
larg cu cel de-al patrulea cadavru care rămăsese la bord. A 
scufundat vasul și s-a întors la mal cu șalupa. Eu am dat fuga 
acasă și am ascuns capul într-o cutie din pivniță. Uneltele pe 
care le folosisem ca să-l tai le-am pus sub niște lucruri dintr-o 
cutie din magazie. 

— De ce ai folosit un dispozitiv de anihilare a peștilor? a zis 
Thora, fără să vrea. 

Inţelegea că avusese nevoie de un cuţit, dar nu și de un 
ciocănel. 

— Le-am luat pe amândouă pentru că am crezut că o să-mi fie 
greu să tai coloana vertebrală. 

Markus s-a uitat ţintă la peretele din spatele lui Gudni. 

— Ştiai că Dadi dusese cadavrele în pivniță? a întrebat 
inspectorul, încercând să-și ascundă surprinderea. 

— Nu, nu erau acolo în noaptea dinaintea erupției. Sunt sută 
la sută sigur. Am surprins o discuţie între Geiri și taică-meu la 
bordul navei lor, Strokkur, când le dădeam o mână de ajutor, 
după școală. Nu știau că-i auzeam. După cum a zis Geiri, Dadi îl 
contactase ca să-i spună că încă nu se descotorosise de 
cadavre, ca să se asigure că taică-meu și Geiri se ţineau de 
cuvânt. Din câte am putut să înţeleg, Dadi se speriase văzând 
că lipsea capul unuia dintre cadavre și-l acuzase pe Geiri că-l 
luase, ca să-l facă pe el vinovat de crime. Cu alte cuvinte, Dadi 
s-a gândit că taică-meu și Geiri voiau să ducă acel cap acasă la 
el, să pară că el îi omorâse pe bărbaţi. Geiri habar n-avea 
despre ce vorbea Dadi, neștiind că unui cadavru îi dispăruse 
capul. Și nici taică-meu. Au crezut că Dadi inventase totul. Ei nu 
știau unde dusese el cadavrele - și nici eu nu știam - dar știu că 
încă nu erau în pivniţa noastră când am dus eu capul acolo. 

Th6rei i-a trebuit puţin timp ca să digere toate aceste lucruri. 
Dadi bănuise că cei doi parteneri, Magnus și Geiri, aveau să-l 
trădeze și a vrut să-și asigure poziția păstrând cadavrele. Thóra 
a expirat. Evident că Dadi nu fusese cel mai deștept om din 


387 


Insule. Oare cum își putuse imagina el că, păstrând cadavrele 
bărbaţilor, o să poată dovedi că nu îi omorâse el. Poate că 
plănuise să le ducă pe vasul lui Geiri și al lui Magnus, de vreme 
ce crezuse că ei aveau de gând să ascundă la el acasă capul. 
Th6rei aproape că-i venea să râdă în hohote. Totul era din cale- 
afară de ridicol! Oamenii aceia fuseseră disperaţi. Era aproape 
sigură că Dadi ascunsese cadavrele undeva pe lângă casă, deși 
nu chiar înăuntru. Când începuse erupția, poate că i se păruse 
că era mai bine să le mute în pivniţa lui Markus, unde aveau să 
fie îngropate pentru totdeauna. În cazul nefericit în care ar fi 
fost găsite, Magnus era cel care avea să fie suspectat, iar nu 
Dadi. 

Poate că pusese cadavrele undeva unde puteau fi găsite; 
echipajele de salvare fuseseră libere să intre și să iasă din toate 
casele. Cineva ar fi putut da ușor peste ele. După toate 
probabilitățile, el așteptase până fusese sigur că Magnus nu se 
va mai întoarce în pivniţă. 

Th6ra și-a dat seama că și ea, și Gudni dădeau din cap în 
semn de reacţie la ultima afirmaţie a lui Markus. 

— Da, e adevărat că e ușor să pierzi trei cadavre, a zis Gudni, 
iar Thóra s-a mușcat de limbă, ca să nu izbucnească în râs. 

Pentru o clipă, Gudni, uluit cum era, a rămas fără întrebări, 
dar apoi a spus: 

— Și săpăturile? De ce era Alda așa de îngrijorată în privinţa 
lor? 

Markus a ridicat din umeri. 

— De fapt, n-a fost deloc îngrijorată. Eu am inventat totul, a 
zis el, închizând ochii. 

Se vedea că se săturase de întrebările lor. 

— Uite cum a stat treaba: în timpul evacuării pe insula 
principală, am vorbit cu Alda. Ea era încă în stare de șoc din 
cauza violului și din cauza crimelor și mi s-a părut că s-a speriat 
când i-am arătat capul. M-a întrebat ce făcusem cu el și i-am 
spus că dusesem cutia înapoi acasă și o ascunsesem în pivniţă, 
intenţionând să scap de ea în ziua următoare. Părinţii ei îi 
spuseseră tot ce se întâmplase în week-end-ul acela și, normal, 
Alda se temea că taică-său o să ajungă la închisoare. 

Th6ra își imagina întreaga scenă foarte bine: părinţii Aldei 
povestindu-i despre cele întâmplate în noaptea aceea și 


388 


convingând-o să se sacrifice, ca să-l scape pe taică-său de 
închisoare. 

Markus nu terminase de povestit. 

— Nimeni n-a zis nimic de cap, pentru că Geiri n-a știut de el 
până luni, când i-a spus Dadi. Și nici Alda n-a știut. Nu le-a spus 
niciodată părinţilor ei despre el. Bănuiesc că a vrut să uite tot, 
simțind că mă băgase și pe mine în bucluc. Se învinovăţea 
pentru tot ce s-a întâmplat. Când ne-am întâlnit la Colegiul 
Reykjavik, n-am vorbit niciodată despre asta și nici mai târziu, 
până când a fost scoasă casa la suprafaţă. Sigur că am încercat 
să opresc săpăturile încă din prima zi, dar, până acum câteva 
luni, Alda s-a purtat ca și cum nici n-o interesa. Apoi mi-a zis că 
voia să mărturisească tot, așa că n-avea rost să mai continui cu 
dispoziția împotriva săpăturilor. Am încercat s-o fac să se 
răzgândească, dar n-am putut. Am rugat-o să aștepte până 
cobor în pivniță și, slavă Domnului, a fost de acord. Apoi am 
încercat pentru ultima oară s-o fac să se răzgândească, cu o 
noapte înainte să recurg la soluţia ultimă. M-am dus la ea acasă 
și am implorat-o să nu dezgroape morții; eu urma să cobor în 
pivniță și să iau capul, iar nimeni n-ar fi aflat nimic. Dar ea a 
tinut-o una și bună. 

Alda luase decizia de a mărturisi totul după ce se întâlnise cu 
fiul ei. Voia să spună adevărul pentru că nu avea nimic de 
pierdut. Fusese o marionetă în șirul acela de evenimente, o 
victimă. Thóra și-a dat seama că ea însăși îl crezuse orbește pe 
Markus și tot ce-i spusese despre Alda. Nu se îndoise nicio clipă 
de el. 

— Și cum de-ai crezut c-o să scapi cu asta? a întrebat Gudni. 

— Eu plănuisem doar să iau capul și să scap de el. Toţi aveau 
să creadă că Alda se sinucisese, fără să facă nimeni legătura cu 
Insulele Westmann. Multe femei își iau viața la vârsta ei, plus că 
ea nu avea nici prieteni, nici familie cărora să le fi spus ceva 
despre asta. Mai mult, eu aveam un alibi, în caz că pornea o 
anchetă pentru crimă. 

Markus și-a îndreptat spatele. 

— Totul s-a stricat odată cu descoperirea cadavrelor. Nu mă 
așteptam să fie acolo, jos, pentru că nu fuseseră în pivniţă în 
noaptea erupției. Nu le-aș fi dat niciodată pe mâinile 
arheologilor. 


389 


— Deci ai răsucit povestea ca să cadă totul pe Alda? a zis 
Gudni. 

— Da, bănuiesc că da, a răspuns Markus. N-am avut prea mult 
timp de gândire; eram jos, în pivniţă, și trebuia să scornesc 
ceva. Nu cred c-a fost un plan prost, având în vedere 
circumstanţele. 

Părea aproape mândru de ingeniozitatea lui și, în acel 
moment, Thóra a fost sigură că bărbatul își pierduse minţile. 

— Am hotărât să spun că Alda îmi dăduse cutia, rugându-mă, 
după mulţi ani, s-o iau din pivniţă, întrucât casa trebuia să fie 
scoasă la suprafață. Ea nu mai era printre noi, ca să se apere, 
așa că minciuna era inofensivă. Știam că, odată cu investigarea 
celor întâmplate, violul avea să iasă la iveală mai devreme sau 
mai târziu. Trebuia să mă asigur că nu voi fi prins, deci să fac în 
așa fel încât Alda să fie bănuită. 

— Dar de ce nu ne-ai spus de la bun început că te-a sunat 
agentul imobiliar? a zis Gudni. Ai fost destul de prevăzător, cât 
să-ţi faci un alibi, apoi nu te-ai folosit de el. 

Markus a rânjit. 

— Firește că știam că agentul imobiliar avea un număr privat. 
Când s-a aflat asta, n-am vrut să intru la bănuieli, amintindu-mi 
imediat cine m-a sunat. Am așteptat puţin, pentru ca totul să 
pară mai convingător. Cred că mi-a ieșit de minune. Totodată, n- 
am vrut să fac referire la nimic din cele întâmplate în trecut, 
pentru că, chipurile, fusesem beat și inconștient. 

— Și probele biologice? a întrebat Gudni. Firul de păr găsit pe 
organele genitale ale Aldei? De asta ai uitat? 

— Am iubit-o pe Alda, a zis Markus, cu o siguranţă de 
neclintit. 

Th6ra a înghiţit în sec. 

— O s-o iubesc mereu. Dar ea de-abia dacă mă vedea. Pur și 
simplu, mi-am pierdut controlul și aveam de gând s-o oblig - 
așteptasem asta de zeci de ani, era ultima mea șansă. l-am dat 
jos chiloţii, dar m-am oprit în ultima clipă, când mi-am dat 
seama ce făceam. Am îmbrăcat-o la loc, dar probabil că a rămas 
un fir de păr. 

S-a uitat dinspre Thóra înspre Gudni. 

— Jur că era în viaţă când am făcut asta. Era debusolată și 
inconștientă, dar nu moartă. N-aș fi în stare de așa ceva. 


390 


Gudni n-a reacţionat la ultimele lui vorbe, în schimb, a oprit 
reportofonul de pe masă. 

— Leifur știa despre crime? a întrebat el, părând că spera să 
nu fie așa. 

— Era conștient de ele. Taică-meu îl rugase să vină acasă din 
Reykjavik, ca să-l ajute. N-a venit chiar ca să mă certe pe mine 
că băusem, mai ales că atunci nu ascultam deloc de el. De 
chestia asta cu Alda i-am zis mai târziu. N-a fost foarte mândru 
de mine. 

Gudni a dat din cap. 

— Nu contează ce știa sau nu, atâta vreme cât n-a fost 
implicat în nicio crimă. Dacă-i așa, nu trebuie să-l băgăm în 
asta. 

A pornit iar reportofonul și Th6ra a rămas cu gura căscată, 
uitându-se ţintă la lumina care pâlpâia pe partea laterală a 
dispozitivului. Ce bine era să ai la picioare o întreagă 
comunitate! Bine pentru cel care o avea, nu și pentru ceilalţi. În 
timp ce ea procesa această informaţie nouă, Gudni a luat 
tăcerea ei drept un semn de consimțământ. 

— Tot n-am terminat? a întrebat ea. Nu știu dacă pot să mai 
suport ceva și cred că și lui Markus i-a ajuns. 

Pe hol, a văzut-o pe S6ley căscând zdravăn. 

— Dacă ai nevoie de mine, știi unde mă găsești. 

A vrut să-l întrebe pe Markus despre părul Aldei, dacă el o 
tunsese atunci, în sala de sport, dar a lăsat-o pentru altădată. 
Părea un detaliu banal în comparaţie cu celelalte evenimente, 
plus că răspunsul era, oricum, evident. Acum, gândindu-se la 
asta, și-a zis că, probabil, șuvița care o îngreţoșase pe Bella în 
magazie trebuie să fi fost a Aldei. Thóra a bănuit că Markus 
ajunsese să facă asta de gelos și mânios ce fusese pe Stebbi, 
băiatul de care-i plăcuse Aldei. Voise să-i dea Aldei o lecţie și să- 
i arate ce se putea întâmpla dacă îl respingea. 

Gudni s-a ridicat. 

— Ba da, cred că am terminat pentru moment. A fost trimis 
un avion din Reykjavik pentru tine, Markus. Mă îndoiesc c-o să 
te întorci prea curând aici, în Insule. Îţi recomand să profiţi de 
ocazie și să admiri priveliștea de la fereastră înainte să pleci. 

Thóra a ieșit fără să se uite în urmă la Gudni și Markus. În 
timp ce i-a mulțumit ofițerului pentru că avusese răbdare să 
joace cărţi cu fiica ei, a ajutat-o pe aceasta să se ridice în 


391 


picioare. Orri încă dormea buștean în cărucior, așa că a reușit 
să-i tragă boneta pe cap fără să-l trezească. După aceea, au 
ieșit toţi trei afară, în noaptea de august, uitându-se după un 
camion pentru turiști, care să-i ducă la apartament. 

— L-a prins poliţia pe tipul cel rău? a întrebat Sóley, 
somnoroasă, pe când mergeau în jos pe strada curată. 

Purtat de briză, zgomotul festivalului din Herj6lfsdaldur 
ajungea până la urechile lor. 

— Da, scumpa mea, a zis Th6ra, încercând să pară încântată 
că fusese rezolvat cazul. 

Incă se simțea dusă de nas. 

— Și cine era tipul cel rău? a întrebat fiica ei, nerăbdătoare. 

În lumea ei simplă, de copil, era ușor să descoperi un criminal, 
așa cum se întâmpla și cu Robbie Rotten sau Beagle Boys din 
cărţile pe care i le citea Thora. 

— A fost cel despre care am crezut că e tipul bun, a răspuns 
Th6ra, zâmbindu-i. Oamenii mai și greşesc. 

Au făcut cu mâna unui camion și s-au așezat pe o bancă, 
alături de un grup de petrecăreţi, toţi numai un zâmbet. Thóra s- 
a gândit să-i lase pe copii cu o bonă în noaptea următoare, ca să 
se distreze și ea puţin. Poate că avea să reușească și ea, la fel 
ca Bella, să-și găsească un marinar chipeș și să uite de toto 
vreme. 

Suna bine, dar Thóra știa că n-o să fie așa. 


virtual-project.eu 


392