Yrsa Sigurdardottir — Suflete damnate

suflete damnate 


Mistery islandez: un roman polițist bântuit 
de fantome 


z 
© 
ra 
o 
Lu 
z 
z 
e 
o 


Yrsa Sigurdardóttir 


Suflete damnate 


Traducere de Laurențiu Dulman 


Această carte îi este dedicată lui Mânason, nepotul 
meu celde curând născut, care încă n-a fost 
botezat. li mulţumesc 

îndeosebi lui Pâli Kjartansson, spaima poştaşilor. 


Yrsa 


Februarie 1945 


Fetiţa simţea cum frigul îi cuprinde picioarele şi spatele. Se 
străduia să stea în capul oaselor pe scaunul din dreapta 
şoferului, ca să vadă cât mai bine. Se uita la peisajul albit de 
zăpadă, dar nu zărea niciun animal de fermă. „E prea frig ca să 
stea afară”, s-a gândit ea, dorindu-şi să coboare din maşină şi să 
se întoarcă în casă. Dar nu îndrăznea să scoată niciun cuvânt. O 
lacrimă i s-a prelins pe obraz, în timp ce bărbatul din stânga ei 
se străduia să pornească motorul. Strângând din buze, fetiţa a 
întors capul, pentru că nu voia ca el s-o vadă - ştia că s-ar fi 
enervat foarte tare. S-a uitat la casa lângă care era parcată 
maşina şi a căutat-o din priviri pe cealaltă fetiţă, dar singura 
făptură care se vedea în jur era Rover, câinele familiei, care 
moţăia pe treptele uşii de la intrare. Rover a ridicat capul şi s-a 
uitat la ea preţ de o clipă. Fetiţa i-a zâmbit uşor, dar câinele s-a 
întins la loc şi a închis ochii. 

După ce a bolborosit de câteva ori, motorul a pornit, iar 
bărbatul s-a îndreptat de spate. 

— Era şi timpul, a zis el cu o voce aspră şi răguşită. 

A demarat, apoi i-a aruncat o privire fetiţei, care întorsese 
capul şi se uita drept înainte: 

— Hai să facem o mică plimbare. 

Au pornit pe drumul denivelat, plin de hârtoape, care ducea 
spre conac. 

— Ţine-te bine! i-a spus bărbatul, fără să se uite la ea. 

În cele din urmă, au ajuns la stradă şi au mers în tăcere o 
vreme. Fetiţa s-a uitat pe fereastră, în speranţa că avea să 
zărească vreun cal, dar, cât vedeai cu ochii, peisajul era alb şi 
dezolant. Când şi-a dat seama unde se aflau, i-a sărit inima din 
piept. 

— Mergem la mine acasă? a întrebat ea pe un ton vesel, 
făcând ochii mari. 

— Se poate zice şi-aşa. 

Fetiţa s-a îndreptat şi mai mult de spate, privind în jur cu 
mai multă atenţie. In faţa lor se întindea un peisaj familiar, iar 
în zare se vedea o stâncă - mama ei îi spusese că era soţia unui 
trol care împietrise la mijitul zorilor. În mod instinctiv, s-a 
aplecat în faţă ca să vadă mai bine. Pe culmea unei coline a 
apărut o maşină care se apropia de ei. Din câte îşi putea da 
seama fetiţa, era un vehicul militar. Bărbatul a încetinit şi i-a 


5 


cerut să se pituleze, întrucât era obişnuită să se ascundă, fetiţa 
s-a aplecat fără ezitare. Bărbatul era întru totul de acord cu 
bunicul ei: nu te puteai aştepta la nimic bun din partea armatei. 
Dar fetiţa aflase de la mama ei - care îi vorbise în şoaptă - că 
soldaţii erau nişte bărbaţi perfect normali, la fel ca bunicul. 
Atâta doar că erau mai tineri. Şi mai frumoşi. „Exact ca tine!” 
Fetiţa şi-a adus aminte cât de drăgăstos îi zâmbise mama când 
rostise aceste cuvinte. 

Pe măsură ce se apropia, zgomotul celeilalte maşini devenea 
din ce în ce mai puternic, apoi a trecut pe lângă ei, s-a 
îndepărtat şi, în cele din urmă, s-a stins. Fetiţa a început să se 
mişte pe scaun. 

— Gata, a trecut, i-a zis şoferul, iar ea s-a ridicat. Ia zi, ştii 
câţi ani ai? 

— Patru, i-a răspuns ea, având grijă să vorbească limpede, 
aşa cum o învățase bunicul. 

Bărbatul a pufnit: 

— Eşti cam costelivă pentru vârsta ta. 

Deşi nu a înţeles cuvântul, fetiţa şi-a dat seama că nu era 
bine să fii aşa. N-a zis nimic. 'Tăcere. 

— Vrei s-o vezi pe mami? 

Fetiţa a făcut ochii mari şi s-a uitat la şofer. Oare chiar avea 
s-o vadă pe mami? Se simţea mai bine numai când se gândea la 
asta. A încuviinţat din cap cu nerăbdare. 

N-o mai dureau coapsele din pricina frigului. Totul avea să 
fie frumos din nou. Au cotit pe un drum pe care fetiţa îl ştia 
foarte bine. A văzut conacul şi a zâmbit pentru prima oară după 
foarte multă vreme. Maşina s-a apropiat uşor de el şi s-a oprit. 
Fetiţa se uita cu un aer vrăjit la casa aceea mare şi semeaţă. 
Părea atât de tristă şi pustie. Nicio lumină la ferestre şi niciun 
pic de fum deasupra hornurilor. 

— Mami e aici? a întrebat ea pe un ton surprins. 

Ceva nu era în regulă. Ultima oară când îşi văzuse mama, 
stătea întinsă pe un pat din casa acelui bărbat. Era bolnavă. La 
fel cum fusese şi bunicul. Mama ei era bolnavă şi nimeni nu voia 
s-o ajute, în afară de ea. Oare mami s-a întors acasă în noaptea 
când a dispărut din pat? Atunci de ce o lăsase cu bărbatul 
acela? Mami n-ar fi făcut una ca asta. 

— Mămica nu-i chiar aici. Dar tot ai s-o vezi. Şi-o să puteţi 


6 


rămâne împreună pentru totdeauna. 

Rânjetul bărbatului i-a mai domolit bucuria, dar fetiţa n-a 
îndrăznit să pună nicio întrebare. Bărbatul a deschis portiera şi 
a coborât. Apoi a ocolit botul maşinii ca să-i deschidă şi ei 
portiera. 

— Haide! O să faci o mică plimbare înainte s-o vezi pe mami. 
Fetiţa a coborât din maşină cu multă grijă. S-a uitat de jur 
împrejur în speranţa că va da cu ochii de cineva sau de ceva 
care s-o încurajeze, dar n-a văzut nimic. Bărbatul a luat-o de 
mâna înmănuşată: 

— Hai să-ţi arăt ceva! 

Apoi a pornit cu paşi mari, iar fetiţa a trebuit să alerge ca să 
poată ţine pasul cu el. S-au dus în spatele casei şi au pornit spre 
grajd. În aer se simţea o duhoare care devenea din ce în ce mai 
respingătoare pe măsură ce se apropiau de acel loc. Fetiţa voia 
să se ţină de nas, dar nu îndrăznea. Expresia de pe faţa 
bărbatului dădea de înţeles că şi el simţise duhoarea. Când au 
ajuns la grajd, bărbatul s-a oprit şi s-a uitat pe fereastră. Fetiţa 
era prea scundă ca să poată face la fel. Bărbatul s-a dat repede 
în spate, acoperindu-şi gura cu mâna. Fetiţa spera ca vacile să 
nu fi păţit nimic. Dar şi-a dat seama imediat că nu se auzea 
niciun zgomot dinăuntru. Poate că dormeau. Bărbatul a luat-o 
din loc, trăgând-o de mână. 

— Al dracului de scârbos! a zis el. 

S-au îndepărtat un pic de grajd, apoi bărbatul s-a oprit, s-a 
uitat la întinderea de zăpadă şi a slăbit mâna cu care o ţinea pe 
fetiţă. 

— A ce naiba miroase? a mormăit el cu un aer nervos, apoi a 
început să râcâie zăpada cu talpa. 

Fetiţa stătea liniştită, iar bărbatul continua să scurme. Nu 
mai era bucuroasă. Mami nu era acolo. Nu avea cum să fie sub 
zăpadă. Era bolnavă. Şi-a înăbuşit un hohot de plâns şi l-a 
întrebat pe bărbat cu glas sfios: 

— Unde-i mami? 

— E la Dumnezeu, i-a răspuns el, răscolind zăpada cu 
piciorul. 

— La Dumnezeu? a întrebat Kristin cu un aer nedumerit. Şi 
ce face acolo? 

— E moartă, a pufnit el. Iar când mori, te duci la Dumnezeu. 


7 


Fetiţa nu înţelegea ce însemna asta. Până atunci, nu întâlnise 
niciun om care să fie mort. 

— Dumnezeu e bun, nu-i aşa? 

Habar n-avea de ce îi pusese această întrebare. Doar ştia 
foarte bine răspunsul. Mama şi bunicul îi spuseseră de multe ori 
că Dumnezeu este bun. Grozav de bun. 

— Şi o să se întoarcă de la Dumnezeu? a întrebat ea cu 
speranţă în glas. 

— Gata! a strigat bărbatul triumfător, oprindu-se din 
scurmat. Am găsit-o, în sfârşit! 

Apoi s-a aplecat şi a dat la o parte zăpada cu mâinile 
înmănuşate: 

— Nu, nimeni nu se întoarce de la Dumnezeu. Dacă vrei s-o 
vezi pe mămica, va trebui să mergi la El. 

Fetiţa s-a crispat toată. Oare ce voia să spună? Se uita ţintă 
la bărbat, iar acesta dădea la o parte zăpada care acoperea 
trapa de oţel. Erau pe câmpul unde mama îi spusese că nu avea 
voie să se joace. Oare acolo se afla Dumnezeu? 

Bărbatul s-a ridicat în picioare, după care s-a aplecat din nou 
şi a deschis trapa grea. S-a uitat la ea şi a rânjit a doua oară. 
Fetiţa şi-ar fi dorit să nu mai facă asta. Bărbatul i-a făcut semn 
să vină lângă el. Cu paşi şovăielnici, fetiţa s-a apropiat de el şi 
de hăul negru care se căscase sub trapă. 

— Aici sunt Dumnezeu şi mami? a întrebat ea cu glas 
tremurător. Bărbatul încă rânjea. 

— Nu, Dumnezeu nu-i aici. Dar o să vină mai încolo să te ia. 
Haide! i-a zis el, apoi a apucat-o de umărul uscăţiv şi a tras-o 
mai aproape de groapă. 

— Ce bine că eşti botezată. Dumnezeu nu-i primeşte pe cei 
nebotezaţi. Dar să sperăm că te ţine minte, pentru că n-are cum 
să verifice registrele bisericeşti. 

Rânjetul lui devenise şi mai rece. 

— Poate c-ar fi bine să ne asigurăm şi să te mai botezăm o 
dată. N-aş vrea ca Dumnezeu să refuze să te ia, a adăugat el, 
râzând uşor. 

Fără să priceapă despre ce vorbea bărbatul, fetiţa continua 
să se uite ca hipnotizată în hăul din zăpadă. Mama ei n-ar fi 
intrat niciodată într-o asemenea groapă. L-a auzit îngăimând 
ceva despre „botezul scurt”, dar n-a ridicat privirea din pământ 


8 


decât în clipa când a întors-o spre el, i-a pus pe frunte nişte 
zăpadă şi a zis: 

— Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh. 
Amin. 

Apoi a deschis ochii şi s-a uitat la fetiţă. O durea fruntea 
îngrozitor din pricina frigului, dar expresia din ochii lui a 
străpuns-o şi mai dureros. A întors imediat capul, vârându-şi 
mâinile în buzunarele hanoracului. li era foarte frig, iar 
mănuşile de lână nu reuşeau s-o apere de vântul tăios. A simţit 
ceva în buzunarul drept şi, dintr-odată, şi-a adus aminte de plic. 
A cuprins-o o teamă care, preţ de o clipă, i-a domolit frica faţă 
de bărbat. li promisese mamei că avea să trimită scrisoarea şi, 
în momentul acela, părea că n-o să se poată ţine de promisiune. 
Erau ultimele cuvinte pe care i le spusese mama, iar fetiţa îşi 
amintea limpede că era foarte important pentru ea. A simţit că i 
se prelinge o lacrimă pe obraz. Nu-i putea da plicul bărbatului, 
pentru că mama îi atrăsese atenţia să nu facă asta. Şi-a muşcat 
buza de jos - nu ştia dacă să tacă sau să spună ceva. A închis 
ochii, dorindu-şi din tot sufletul ca, în loc să se afle acolo, să 
stea întinsă alături de mama ei şi totul să fie ca înainte. Dar, 
când a deschis ochii, se aflau tot acolo. Doar ea şi bărbatul. A 
cuprins-o un sentiment de disperare şi a început să plângă în 
linişte, lăsând lacrimile să i se prelingă pe obraji şi să se 


ascundă în fular. Bărbatul a apucat-o de umăr: 
— Dumnezeu o să te întâmpine cum se cuvine. Ştii vreo 
rugăciune? 


Fetiţa a încuviinţat cu un aer speriat. 

— Foarte bine, a zis el, uitându-se la groapă. O să te bag 
aici, iar Dumnezeu o să vină mai încolo să te ia. Ar fi bine să zici 
rugăciuni până vine. O să-ţi fie frig, dar ai să adormi buştean şi, 
fără să-ţi dai seama, o să ajungi în cer, la mama ta. 

Dintr-odată, fetiţa a început să plângă în hohote, deşi făcea 
tot ce-i stătea în putinţă să se abţină. Nu era drept! Dacă 
Dumnezeu era atât de bun, de ce nu venea s-o ia chiar în clipa 
aceea? De ce trebuia să coboare în hăul întunecat de la 
picioarele ei? li era frică de întuneric, iar groapa aceea era 
scârboasă. Ştia de la mama ei. S-a uitat la bărbat şi a înţeles că, 
vrând, ne-vrând, tot avea să coboare acolo. Îngheţase bocnă. 
Bărbatul a luat-o de subsuori şi a coborât-o uşor în groapă. 


9 


Fetiţa a întors capul ca să-şi vadă casa pentru ultima oară şi s-a 
uitat cu un aer uluit la o fereastră aflată chiar sub acoperiş. In 
spatele geamului se afla cineva care urmărea întreaga scenă. 
Dar fereastra era prea îndepărtată şi prea murdară ca să poată 
vedea cine era. După ce a intrat cu totul în groapă, n-a mai 
văzut nimic, însă a încercat să nu se lase pradă groazei care i se 
strecurase în suflet. Dumnezeu era bun. Nu era o stafie la 
fereastră. Dumnezeu era bun. lar tânguitul delicat care a 
umplut groapa nu era plânsul copiilor morţi. Dumnezeu era bun. 
Aşa-i spusese mami. 

Acolo jos era mult mai frig decât afară. Fetiţa a încercat să 
se aşeze, dar podeaua era şi mai rece decât scaunul maşinii cu 
care venise. Şi-a strâns trupuşorul cu braţele. Trapa a coborât, 
iar înainte să se închidă de tot, fetiţa l-a auzit pe bărbat: 

— Succes! Transmite-i maică-tii salutări din partea mea. Şi 
lui Dumnezeu. Să spui multe rugăciuni! 

Totul a devenit negru. Fetiţa a încercat să se potolească, dar 
nu putea din pricina sughiţurilor de plâns. Cel mai rău îi părea 
că scrisoarea nu avea să ajungă la destinaţie. A închis ochii, 
imaginându-şi ceva foarte luminos, ca să se liniştească. Poate că 
avea să vină cineva s-o scoată de acolo - omul de la fereastră 
sigur avea s-o salveze. Ce bine ar fi fost, ce bine ar fi fost, ce 
bine ar fi fost! 

Dar nu mai voia să stea acolo. Aşa că şi-a împreunat mâinile: 


În pat m-aşez acum să dorm, 
Domnul sufletul să mi-l păzească. 
Și de-o fi să mor în somn, 

Domnul sufletul să mi-l primească. 


10 


Marţi, 6 iunie 2006 


11 


1 


— Apertura cutiei poştale, i-a corectat Thora cu un zâmbet 
politicos. In regulament, se numeşte „apertura cutiei poştale”. 

A făcut un semn cu mâna spre foaia scoasă la imprimantă 
aflată pe birou, apoi a întors-o spre cuplul care stătea în faţa ei. 
Încruntăturile de pe feţele celor doi s-au adâncit şi mai mult, iar 
Thóra s-a grăbit să continue, înainte ca bărbatul să înceapă o 
nouă tiradă: 

— Atunci când Regulamentul nr. 505/1997 cu privire la 
serviciile poştale de bază a fost abrogat, iar în locul lui s-a 
introdus Regulamentul nr. 805/2003 cu privire la serviciile 
poştale complexe şi la implementarea lor, articolul 12 - cel cu 
privire la cutiile de scrisori şi la aperturile lor - a fost revocat. 

— Vezi? i-a strigat bărbatul soţiei cu un aer triumfător. Exact 
cum ţi-am zis! Aşa că nu pot hotări să nu ne mai trimită 
corespondenţa, a conchis el, apoi s-a întors spre Thora şi s-a 
îndreptat de spate, punându-şi mâinile în sân. 

Thóra şi-a dres uşor glasul: 

— Din păcate, nu-i chiar atât de simplu. Noul regulament de 
funcţionare cuprinde un articol cu privire la dimensiunile 
aperturilor cutiilor poştale şi la amplasarea lor. Potrivit acestui 
articol, aperturile trebuie să fie amplasate în aşa fel, încât 
distanţa de la sol până la partea inferioară a aperturii să nu fie 
mai mică de 1 000 de milimetri, nici mai mare de 1 200 de 
milimetri. 

Thâra s-a oprit puţin, ca să tragă aer în piept, dar a 
continuat repede, de teamă ca nu cumva s-o întrerupă bărbatul: 

— lar Legea de funcţionare a poştei nr. 12/2002 stipulează 
că furnizorii de servicii poştale pot returna corespondenţa 
expeditorului, în cazul în care apertura nu respectă normele cu 
privire la construirea cutiilor poştale. 

Dar n-a putut continua, pentru că bărbatul se săturase s-o 
tot asculte. 

— Vreţi să spuneţi că n-o să mai primesc nicio scrisoare şi că 
nu pot face nimic împotriva acestor prevederi birocratice? 

A pufnit teatral şi a dat din mâini ca şi când ar fi încercat să 


12 


respingă asaltul unor birocraţi invizibili, iar Thóra a ridicat din 
umeri. 

— Aţi putea să vă mutaţi cutia poştală un pic mai sus. 
Bărbatul i-a aruncat o privire furioasă. 

— Speram să ne fiţi de ajutor, mai ales că ne-aţi promis c-o 
să studiaţi problema înainte să venim. 

În loc să ia regulamentul şi să-l azvârle în căpăţâna roşie ca 
sfecla a bărbatului, Th6ra s-a mulţumit să strângă din dinţi. 

— Ceea ce am şi făcut, a zis ea pe un ton calm, afişând un 
zâmbet fals. 

Se aştepta ca amândoi să fie uimiţi de cunoaşterea ei 
enciclopedică şi de măiestria cu care făcea legături între 
diferitele articole ale regulamentelor. Dar ar fi trebuit să-şi dea 
seama că era unul dintre acele cazuri plicticoase în care nu faci 
decât să te izbeşti cu capul de un zid, fără să obţii niciun 
rezultat. Iritarea pe care o simţise în glasul bărbatului când, cu 
două zile mai înainte, sunase la biroul ei de avocatură ar fi 
trebuit s-o pună în gardă. Vorbind ca o moară stricată, acesta îi 
explicase că doreşte consiliere juridică în legătură cu o 
problemă pe care el şi soţia lui o au cu poştaşul şi poşta. Tocmai 
se mutaseră într-o casă din prefabricate pe care o comandaseră 
din America şi care avea toate cele trebuincioase, inclusiv o uşă 
de intrare prevăzută cu o cutie poştală necorespunzătoare 
normelor în vigoare, într-o bună zi, soţia lui s-a întors acasă şi a 
găsit în uşă un bilet scris de mână, prin care erau înştiinţaţi că, 
întrucât cutia poştală era dispusă prea jos, nu avea să li se mai 
livreze nicio scrisoare. In viitor, trebuiau să-şi ridice 
corespondenţa de la oficiul poştal. 

— Eu nu pot decât să vă dau un sfat cu privire la cea mai 
bună mişcare pe care o puteţi face în această situaţie. După cum 
v-am explicat, dacă veţi da poşta în judecată, nu veţi face decât 
să cheltuiţi bani în plus. Şi nu vă recomand nici să-l acţionaţi în 
justiţie pe şeful comisiei de normare a cutiilor poştale. 

— Dar ne costă şi să schimbăm uşa de la intrare. V-am spus 
deja că nu putem muta cutia mai sus. 

Bărbatul şi soţia lui s-au uitat unul la altul cu un aer 
triumfător. 

— Un lucru e sigur: o uşă v-ar costa mai puţin decât orice 
proces. 


13 


Thóra le-a întins şi ultimul document din teancul pe care îl 
pregătise înainte de sosirea cuplului: 

— Aceasta este o scrisoare pe care am întocmit-o în numele 
dumneavoastră. 

Amândoi au întins mâna după scrisoare, dar soţul a înhăţat-o 
primul. 

— Poşta sau poştaşul a comis o eroare de procedură. Ar fi 
trebuit să primiţi o scrisoare recomandată prin care să fiţi 
informaţi în mod oficial că înălţimea cutiei poştale nu 
corespunde normelor în vigoare; în plus, ar fi trebuit să vi se 
ofere o perioadă de graţie în care s-o puteţi modifica. Livrarea 
corespondenţei nu poate fi întreruptă decât la sfârşitul acestei 
perioade. 

— O scrisoare recomandată? a intervenit soţia. Păi, cum am 
fi putut s-o primim, din moment ce n-au voie să ne livreze 
corespondenţa? 

Apoi s-a uitat la soţul ei, cu un aer foarte mulţumit de sine. 
Dar răspunsul lui n-a fost pe măsura aşteptărilor ei, aşa că pe 
faţa soţiei a reapărut încruntătura cu care intrase în biroul 
Thorei. 

— Ei, hai, nu fi pedantă! a mormăit el. Scrisorile 
recomandate nu ajung în cutia de scrisori, ci le primeşti în 
mână, pentru că trebuie să semnezi pentru ele. 

Apoi s-a întors către Thóra şi a zis: 

— Continuati. 

— Scrisoarea pe care v-am întocmit-o îi cere poştei să 
urmeze procedura corectă: să vă trimită o recomandată prin 
care să vi se solicite să modificaţi înălţimea cutiei poştale şi să 
vă ofere un termen rezonabil. O să cerem două luni. 

A făcut un semn cu mâna spre scrisoarea pe care, după ce o 
citise, bărbatul i-o înmânase soţiei. 

— După terminarea perioadei de graţie, nu mai putem face 
mare lucru, de aceea vă sugerez să mutaţi cutia poştală la 
înălţimea regulamentară. Dacă nu se poate şi vreţi să păstraţi 
uşa, puteţi să vă cumpăraţi o căsuţă poştală pe care s-o montați 
în faţa casei. Deschizătura ei trebuie să se afle la aceeaşi 
înălţime specificată pentru cutiile poştale de pe uşi. Dacă alegeţi 
această ultimă soluţie, vă sfătuiesc să folosiţi o ruletă atunci 
când o montați, ca să nu mai aveţi neplăceri din cauza asta, a 


14 


încheiat ea, zâmbindu-le de complezenţă. 

Bărbatul i-a aruncat o privire, părând că se gândeşte, iar 
după câteva clipe, a afişat un rânjet dizgraţios şi a zis: 

— Bine. Am înţeles. Deci trimitem scrisoarea pe care ne-aţi 
întocmit-o, aşteptăm să primim recomandata, după care o să 
beneficiem de o perioadă de graţie de două luni, timp în care 
poştaşul trebuie să ne livreze corespondenţa indiferent de 
înălţimea cutiei de scrisori? Aşa-i? 

Thóra a încuviinţat din cap, iar bărbatul s-a ridicat în 
picioare cu un aer victorios. 

— Cine râde la urmă râde mai bine. Mă duc să pun 
scrisoarea la poştă chiar acum şi, după ce mi se oferă perioada 
de graţie, o să cobor cutia poştală până la prag. lar când o să 
expire termenul, o să-mi cumpăr o cutie poştală şi o s-o montez 
în faţa casei. Să mergem, Gerda! 

Thóra i-a condus la uşă, iar aceştia i-au mulţumit, după care 
şi-au luat rămas-bun—bărbatul era nerăbdător să expedieze 
scrisoarea şi să înceapă a doua parte a războiului său cu 
poştaşul. Thóra a clătinat din cap şi s-a întors la birou, uluită de 
inventivitatea minţii omeneşti. Ce chestii le trec unora prin cap! 
Işi dorea din tot sufletul ca poştaşii să fie bine remuneraţi, deşi 
avea mari dubii în această privinţă. 

Imediat ce a luat loc pe scaun, Bragi - asociatul ei în acel 
mic birou de avocatură - a băgat capul pe uşă. Era mai în vârstă 
decât ea şi se specializase în divorţuri. Thora nu suporta 
cazurile de acest gen. Propriul divorţ îi fusese de ajuns. În 
schimb, Bragi se simţea în acest domeniu ca peştele în apă: era 
foarte priceput când venea vorba de rezolvarea problemelor 
celor mai dificile şi reuşea să-i facă pe parteneri să stea de 
vorbă între ei fără să se ciondănească prea mult. 

— Ei, ce s-a ales de cutia poştală? O să iasă un caz care o să 
ajungă la Curtea Supremă şi-o să îmbogăţească jurisprudenţa? 

Thóra a zâmbit şi a zis: 

— Nu, or să se mai gândească, dar să nu uităm să le 
trimitem factura prin curier. Nu-i deloc sigur c-o să le mai fie 
livrată corespondenţa în viitor... 

— Ce mi-ar plăcea să intenteze divorţ, a zis Bragi, 
frecându-şi mâinile. Ar fi o bătălie pe cinste! 

Apoi a scos un bileţel şi i l-a dat Thorei. 


15 


— Cât timp erai ocupată cu cârcotaşii ăştia, te-a sunat un 
bărbat. Mi-a lăsat numărul lui de telefon şi te-a rugat să-l suni 
când o să ai timp. 

Thóra s-a uitat pe bilet, iar când a văzut numele, a scos un 
oftat. Jónas Júlíusson. 

— Incepe distracţia! a zis ea, aruncându-i o privire lui Bragi. 
Ce voia? 

Cu vreun an înainte, Thóra îl ajutase pe Jónas, un afacerist 
bogat de vârstă mijlocie, să pună la punct contractul de 
cumpărare a unei proprietăți cu două conace din peninsula 
Snaefellsnes. Jónas plecase în străinătate şi făcuse avere foarte 
repede, specializându-se în achiziționarea unor posturi de radio 
aflate în pragul falimentului, pe care le punea pe picioare şi le 
revindea cu un profit uriaş. Thóra habar n-avea dacă fusese 
ciudat de la început sau dacă devenise excentric din pricina 
banilor; cert e că acum era absorbit de filosofia New Age şi avea 
de gând să construiască un ditamai centrul de întruniri sau un 
fel de hotel balnear, unde oamenii puteau veni să se vindece de 
toate maladiile trupeşti şi spirituale cu ajutorul terapiilor 
alternative. Thóra şi-a adus aminte de acel episod şi a clătinat 
din cap. 

— Din câte am înţeles, e vorba de nişte defecte ascunse ale 
clădirii, i-a răspuns Bragi. E nemulțumit de proprietatea pe care 
a cumpărat-o, a lămurit-o el, zâmbind. Dă-i un telefon, că n-a 
vrut să stea de vorbă cu mine. Cică în cazul tău planeta Venus 
are ascendent în Rac, iar chestia asta te face o bună avocată, a 
continuat el, ridicând din umeri. Mai ştii, poate că o astrogramă 
întocmită riguros e o hârtie la fel de bună ca o diplomă în Drept. 

— Ce tip fistichiu! a zis Thóra, punând mâna pe receptor. 
Când a început să lucreze cu ea, Jónas a avut grijă ca, mai întâi, 
să pună pe cineva să-i facă o astrogramă, care s-a dovedit a fi 
favorabilă. De aceea a şi angajat-o. Thóra bănuia că firmele mari 
refuzaseră să-i furnizeze lui Jonas datele de naştere ale 
avocaţilor, aşa că fusese nevoit să apeleze la una mai mică; 
altminteri, ar fi fost greu de explicat de ce un om atât de bogat 
alesese să lucreze cu un birou de avocatură care nu avea decât 
patru angajaţi. A format numărul mâzgălit de Bragi pe bilet şi, 
în timp ce aştepta ca Jonas să răspundă, a făcut o grimasă. 

— Alo! a zis o voce blândă de bărbat. Jonas la telefon. 


16 


— Bună, Jónas! Sunt Thóra Gudmundsdóttir! de la Biroul de 
Avocatură Central. Mi-a transmis colegul meu că vrei să stai de 
vorbă cu mine. 

— Da, exact! Ce bine îmi pare să te aud, a zis el, scoțând un 
oftat. 

— Colegul meu mi-a spus că proprietatea pe care ai 
cumpărat-o ar avea un defect ascuns. Despre ce-i vorba, mai 
exact? a întrebat ea, aruncând o privire spre Bragi, care a 
încuviinţat uşor din cap. 

— E ceva îngrozitor, crede-mă! Am descoperit un defect 
ascuns foarte însemnat şi sunt sigur că proprietarii anteriori 
ştiau de el, dar nu mi-au zis nimic. Şi cred c-o să-mi dea peste 
cap toate planurile. 

— Despre ce defect e vorba? a întrebat Thóra pe un ton 
surprins. 

Proprietatea fusese cercetată în amănunt de evaluatori 
autorizaţi, iar Thora citise raportul cu atenţie şi nu găsise nimic 
în neregulă. Vânzătorii declaraseră suprafaţa exactă a terenului 
şi nu lipsea niciunul dintre bunurile trecute în anunţul de 
vânzare; cât despre cele două conace aflate pe proprietate, 
acestea erau atât de vechi, încât singura aşteptare rezonabilă în 
privinţa lor era că trebuiau renovate din temelii. 

— E vorba despre unul dintre conacele în care am vrut să 
amenajez hotelul. Mai exact, conacul de la ferma Kirkjustett. ţi 
aduci aminte? 

— Da, sigur. Dar să ştii că, în cazul unei proprietăţi funciare, 
defectul ascuns trebuie să echivaleze cu 10% din preţul de 

1 Sistemul antroponimic islandez diferă de cel folosit în România 
şi în majoritatea ţărilor europene (cu excepţia ţărilor scandinave). 
Astfel, numele de familie al unui islandez nu se transmite invariabil de 
la tată la copiii săi, ci se construieşte pornind de la prenumele tatălui 
(rezultând un nume patronimic), al mamei (nume matronimic) sau, mai 
rar, al amândurora (caz în care persoana în cauză are două nume de 
familie). Astfel, numele de familie al Thórei - Gudmundsdóttir - este 
alcătuit din prenumele tatălui, Gudmund, la care se adaugă 
substantivul dóttir, care înseamnă „fiică”; aşadar, Gudmundsdóttir se 
traduce literal: „fiica lui Gudmund”. Iar numele de familie al lui Jónas - 
Juliusson - este alcătuit din prenumele tatălui, Julius, la care se 
adaugă substantivul son, care înseamnă „fiu”; aşadar, Júlíusson se 
traduce literal: „fiul lui Julius”. 


17 


achiziţie, altminteri nu se pot pretinde compensaţii. Şi nu-mi 
imaginez cum ar putea o clădire atât de veche, oricât de mare 
ar fi ea, să aibă un defect de o asemenea anvergură. În plus, un 
defect ascuns chiar aşa şi trebuie să fie - ascuns. Raportul 
evaluatorilor preciza foarte limpede că cele două clădiri 
trebuiau renovate din temelii. 

— Defectul la care mă refer face ca acest conac să fie 
aproape inutilizabil pentru proiectele mele, a zis Jonas pe un ton 
categoric. Şi nu încape îndoială că e ascuns şi că evaluatorii nu 
aveau cum să-l observe. 

— Deci, despre ce defect e vorba? a întrebat Thora. 

Jónas îi stârnise curiozitatea. Cel mai grav lucru pe care şi-l 
putea închipui era că apăruse un izvor termal chiar în mijlocul 
podelei, după cum auzise că se întâmplase în Hveragerdi cu 
câţiva ani în urmă, dar, din câte îşi amintea, în zona unde se afla 
proprietatea nu se înregistrase niciun semn de activitate 
geotermală. 

— Ştiu că nu eşti foarte înclinată spre chestiunile spirituale, 
a zis Jonas pe un ton calm. Şi sunt sigur c-o să fii surprinsă când 
o să-ţi spun despre ce-i vorba, dar te rog să mă crezi pe cuvânt. 

A făcut o pauză şi abia apoi a zis: 

— Conacul este bântuit. 

Thóra a închis ochii. Conacul era bântuit! Clar! 

— Vasăzică, aşa..., a zis ea în receptor, răsucind arătătorul 
în dreptul tâmplei, ca să-i dea de înţeles lui Bragi că problema 
lui Jónas era cu totul şi cu totul ieşită din comun. 

Bragi s-a dat mai aproape de ea, ca să audă şi el ce zicea 
bogătaşul. 

— Eram sigur c-o să fii sceptică, a bombănit Jonas. Dar e 
adevărat şi o ştiu toţi oamenii din partea locului. Vânzătorii 
ştiau şi ei, însă nu mi-au zis nimic atunci când am cumpărat 
proprietatea. Mi se pare o escrocherie în toată regula, mai ales 
că le spusesem pentru ce-mi trebuiau pământul şi conacele. 
Oamenii de aici - atât clienţii, cât şi personalul de îngrijire - 
sunt extrem de sensibili. Şi nu se simt deloc bine. 

— Mi-ai putea spune în ce fel e bântuită? l-a întrerupt Thora. 

— În casă domneşte o atmosferă ostilă. De exemplu, dispar 
lucruri sau se aud zgomote inexplicabile la miezul nopţii, iar 
uneori apare din senin un copil. 


18 


— Aşa, şi? a întrebat Thora. 

Nu era nimic ieşit din comun. In casa ei, tot timpul dispărea 
câte ceva - mai ales cheile de la maşină -, se auzeau zgomote zi 
şi noapte, iar copiii apăreau deseori pe neaşteptate. 

— Dar nu-i niciun copil în casă, Thora. Şi nici în casele din 
împrejurimi. 

Jónas a făcut o pauză, apoi a continuat: 

— Fetiţa pe care am văzut-o nu-i de pe lumea asta. Am 
văzut-o în spatele meu când mă uitam în oglindă şi n-am cuvinte 
să-ţi spun cât de limpede mi-a fost că nu era o fiinţă vie. 

Thóra a simţit un fior rece pe şira spinării. Din tonul lui 
Jonas se deducea limpede că era ferm convins de ceea ce 
spunea şi că nu avea niciun dubiu că văzuse ceva supranatural, 
chiar dacă ei i se părea incredibil. 

— Şi ce vrei să fac? a întrebat ea. Vrei să stau de vorbă cu 
vânzătorii şi să încerc să negociez o reducere? Asta ar fi ideea? 
Pentru că cel puţin un lucru e sigur: nu mă pricep să alung stafii 
şi nici să ameliorez atmosfera apăsătoare care domneşte acolo. 

— Dă o fugă până la hotel în weekend, a zis Jónas deodată. 
Vreau să-ţi arăt nişte lucruri care au fost descoperite aici şi 
să-mi spui dacă ar putea fi relevante. Avem o cameră liberă şi, 
dacă tot vii, poţi să te şi îngrijeşti un pic: faci un masaj cu pietre 
şi alte tratamente. O să pleci de aici cu bateriile încărcate. Şi, 
bineînţeles, o să te plătesc generos. 

Thóra chiar avea nevoie să-şi reîncarce bateriile, deşi i se 
părea că Jonas se cam contrazicea, întrucât, pe de-o parte, îi 
promitea că avea să se relaxeze, iar pe de alta, susţinea că locul 
era bântuit. În perioada aceea, viaţa i se desfăşura în cercuri 
nesfârşite, mai ales în jurul nepotului încă nenăscut pe care fiul 
ei îl concepuse înainte să împlinească 16 ani şi al relaţiilor 
tensionate cu fostul soţ - acesta susţinea că nepotul era un 
accident survenit din pricina ei, care era o mamă incapabilă. 
După părerea lui, hormonii fiului fuseseră un factor neglijabil, 
aşa că era numai şi numai vina ei. Opinia lui era împărtăşită şi 
de părinţii viitoarei mame, care avea 15 ani. Th6ra a scos un 
oftat. Trebuia să fie masată cu nişte pietre cu energii foarte 
mari pentru ca bietul ei suflet să scape de povara tuturor 
acestor griji. 

— La ce lucruri ai vrea să mă uit? Nu mi le-ai putea trimite 


19 


la Reykjavik? 

Jónas a izbucnit într-un râs calm: 

— Nu prea. E vorba de nişte cutii pline cu cărţi vechi, 
desene, poze şi tot felul de mărunţişuri. 

— De ce crezi că toate lucrurile astea sunt relevante pentru 
defectul ascuns pe care l-ai descoperit? a întrebat ea pe un ton 
sceptic. Şi de ce nu te uiţi singur pe ele? 

— Nu pot. Am încercat, dar m-a luat cu fiori. Nu mă pot 
apropia de ele. Dar tu eşti mai cu picioarele pe pământ şi 
probabil că le poţi răscoli pe toate fără să simţi nimic. 

Thâra era, într-o bună măsură, de acord cu Jónas. Până 
atunci, nu prea o interesaseră elfii, aurele, stafiile şi toate 
chestiile din aceeaşi gamă. Lumea materială o absorbise atât de 
mult, încât nu simţise nevoia să treacă dincolo de graniţele 
realităţii. 

— Jónas, lasă-mă să mă gândesc un pic. Nu-ţi pot promite 
decât că o să verific dacă programul îmi permite să vin sau nu. 
Te sun mâine după-amiază. Ce zici? 

— Da, e în regulă. Sună-mă cu încredere, o să fiu aici toată 
ziua. 

Apoi a făcut o pauză înainte să continue: 

— M-ai întrebat de ce cred că lucrurile astea sunt relevante. 
Thóra a încuviinţat, iar Jónas a făcut o nouă pauză înainte să 
continue: 

— În cutia în care am început să cotrobăi am găsit o 
fotografie. 

— Şi? 


— E fotografia fetiţei pe care am văzut-o în oglindă. 


20 


Joi, 8 iunie 2006 


21 


2 


Thóra a scos dosarul care conţinea documentele privitoare la 
proprietatea din peninsula Snaefellsnes. Dar nu i-au fost de 
mare ajutor; cel puţin, n-a găsit nimic care să sugereze acest 
ciudat „defect ascuns”. Fusese o tranzacţie funciară destul de 
obişnuită, exceptând nenumăratele pretenţii ale lui Jonas cu 
privire la datele calendaristice - una dintre ele a fost ca actele 
să fie semnate într-o zi de sâmbătă. Thóra nu-i ceruse nicio 
explicaţie, de teamă ca nu cumva Jónas să se lanseze într-o 
prelegere pe tema configuraţiilor astrale. „Sâmbăta, norocul îţi 
iese în cale”, s-a gândit ea, aducându-şi aminte de un vechi 
proverb, în rest, niciunul dintre detaliile tranzacţiei nu era ieşit 
din comun. Obiectul tranzacţiei îl constituiau pământul şi toate 
bunurile de pe el, atât cele imobile, cât şi cele mobile şi 
resursele.  Vânzătorii erau Börkur  Thârdarson şi Elín 
Thórdardóttir, un frate şi o soră trecuți de 50 de ani. Cei doi 
fuseseră împuterniciţi de mama lor - care moştenise pământul 
de la tatăl ei cu multă vreme în urmă - şi reuşiseră să obţină un 
preţ avantajos; Thóra şi-a amintit că se înverzise de invidie când 
văzuse cât bănt încasaseră. 

A zâmbit în sinea ei, gândindu-se la cum anume ar fi putut 
evalua „bântuirea”, astfel încât preţul proprietăţii să scadă cu 
10%. Dar zâmbetul i-a pierit imediat ce şi-a imaginat cum avea 
să încerce să-i convingă pe vânzători să plătească despăgubiri 
pentru acel defect. Cel care s-a ocupat de tranzacţie în numele 
mamei a fost mai ales fratele, iar Thóra nu o văzuse pe soră 
decât o dată, în ziua când fuseseră semnate actele. Însă nu 
făcuse cunoştinţă cu mama, care, din câte îi spusese Börkur, era 
foarte în vârstă şi stătea ţintuită la pat. Thorei i se păruse că 
fratele era înfipt şi încrezut, iar Elin, sora lui, reticentă şi tăcută. 
Când o cunoscuse, Thóra avusese impresia că nu-şi dorea să 
vândă proprietatea la fel de mult ca fratele ei. Aducându-şi 
aminte de toate astea, Thora se cam îndoia că fratele avea să 
accepte cererea de compensaţii fără să cârtească. A pus 
documentele deoparte şi s-a rugat ca Jónas să se răzgândească, 
altminteri trebuia să-şi folosească toată forţa de persuasiune ca 


22 


să-l convingă să renunţe. 

A revenit la cazurile pe care le avea în lucru, dar erau puţine 
şi nu tocmai interesante. Din păcate, biroul lor nu avea o 
activitate intensă. A scos un oftat, blestemându-şi nepriceperea 
în chestiunile financiare. La sfârşitul anului precedent, lucrase 
pentru un neamt înstărit, care îi plătise un onorariu gras, şi 
dacă ar fi avut măcar un pic de simţ practic, ar fi folosit banii ca 
să mai scape de datorii. În schimb, îşi cumpărase un SUV şi o 
rulotă. Nici acum nu putea înţelege ce fusese în capul ei. Unde 
mai pui că făcuse un nou împrumut ca să acopere diferenţa, 
înglodându-se şi mai mult în datorii. Îşi imaginase de multe ori 
cum ea şi copiii aveau să facă excursii prin ţară, mângâiaţi de 
razele soarelui de vară. O familie modernă tipică plecată în 
vacanţă: o femeie divorțată cu doi copii - în cazul ei, o fată de 6 
ani şi un băiat de 16, care în curând avea să devină tată. Thora 
nu indusese şi nepotul în aceste vise colorate în roz, pentru că, 
probabil, avea să-l vadă o dată la două săptămâni. Şi spera ca 
weekendul în care avea să-şi vadă nepotul să nu coincidă cu cel 
în care propriii copii mergeau să stea cu tatăl lor. Ar fi ieşit un 
studiu sociologic foarte interesant dacă un cercetător şi-a fi 
propus să examineze îndeaproape situaţia unui tată de weekend 
care e atât de tânăr, încât încă îşi petrece un weekend din două 
cu propriul tată de weekend. 

După ce şi-a terminat toate treburile, Thóra a intrat pe 
internet ca să caute informaţii despre proprietatea din peninsula 
Snaefellsnes sau despre cele două ferme de pe întinsul ei. A 
căutat pe Google numele fermelor care figurau în acte, 
Kirkjustett şi Kreppa, dar nu a găsit informaţii despre ele - nici 
noi, nici vechi -, aşa că a ridicat din umeri şi s-a lăsat păgubaşă. 
Şi-a verificat adresa de e-mail şi a văzut, cu o oarecare 
plictiseală, că primise un mesaj de la Matthew. Era un neamt pe 
care îl cunoscuse cu un an înainte, când se ocupase de cazul 
care îi adusese atât SUV-ul şi rulota, cât şi datoriile 
suplimentare. De fapt, nu-l cunoscuse pur şi simplu, ci îl 
cunoscuse „intim”, cum ar fi zis bunica ei, iar acum, neamţul 
avea de gând să-i facă o vizită, ca să reînnoiască apropierea lor 
„intimă”. Matthew voia să afle când putea să-i facă o scurtă 
vizită în Islanda. Thóra era nerăbdătoare să-l vadă, dar era 
conştientă că cel mai bine ar fi fost să vină cam în 2020, când 


23 


fiica ei avea să împlinească 20 de ani. Dar nu era câtuşi de puţin 
convinsă că Matthew ar fi fost dispus să aştepte atât de mult. 
Aşa că a lăsat baltă mesajul şi a hotărât să-i răspundă a doua zi 
dimineaţă. 

S-a ridicat în picioare, a făcut ordine pe birou şi a scos un 
oftat. S-a întrebat dacă nu cumva motivul pentru care ofta era 
dorinţa de-a avea o viaţă cu mai puţine griji, fără datorii şi fără 
nepoți prematuri, dar şi-a dat seama imediat că torul era mult 
mai simplu de-atât. Motivul pentru care oftase era că, în drum 
spre ieşire, trebuia să treacă pe lângă Bella, o ciumă de 
secretară pe care, atunci când deschiseseră biroul, ea şi Bragi 
fuseseră păcăliţi s-o angajeze - era una dintre clauzele 
contractului de închiriere. Th6ra s-a pregătit sufleteşte şi a ieşit 
în grabă din birou. 

— Am plecat, a zis ea când a trecut prin faţa biroului de 
primire. 

S-a întrebat dacă nu cumva ar fi fost posibil să mai înalțe 
tăblia, astfel încât să se vadă cât mai puţin din trupul urât al 
tinerei, dar apoi, cuprinsă de remuşcări, a afişat un zâmbet fals 
şi a zis: 

— Pe mâine! 

Bella şi-a arcuit sprâncenele stufoase şi a săgetat-o cu 
privirea. lar ca să-şi sublinieze indignarea, a spus încruntată: 

— Eraţi aici? Vai! 

— „Vai”? Cum adică „vai”? a întrebat Thóra pe un ton 
surprins. Unde era să fiu? M-ai văzut intrând după pauza de 
prânz, dar nu m-ai văzut ieşind. Şi nu obişnuiesc să sar pe 
fereastră. 

— Păcat..., i s-a părut Thorei c-a auzit-o mormăind, dar nu 
era sigură. 

Apoi Bella a continuat cu o voce normală: 

— V-a căutat fostul soţ. Voia să stea de vorbă cu 
dumneavoastră, dar i-am zis că nu sunteţi aici. Şi n-a vrut să 
lase niciun mesaj. 

Thóra nu prea avea de ce să fie nemulțumită, pentru că 
telefoanele pe care le primea de la Hannes rareori erau o sursă 
de bucurie. In plus, nu voia ca Bella să se desfete cu aspectele 
negative din viaţa ei. A hotărât să nu insiste asupra acelei 
neînţelegeri, întrucât îşi dăduse seama de multă vreme că 


24 


disputele cu secretara erau complet inutile, aşa că i-a zâmbit 
încă o dată arătării şi s-a dus să-şi ia haina de la garderobă. 
Tocmai când era pe punctul să scape - se afla lângă uşă, cu 
mâna pe clanţă -, tânăra şi-a dres glasul ca să-i dea de înţeles că 
mai era ceva. 

— Ah, şi a sunat cineva de la compania de leasing. Cică 
sunteţi în urmă cu ratele pentru rulotă. 

Thora nici măcar n-a întors capul. A păşit calm pe hol şi a 
închis uşa. În clipa aceea, ar fi acceptat cu dragă inimă masajul 
pe care i-l promisese Jonas - cu pietre sau fără. 


* 


Birna s-a uitat de jur împrejur şi a inspirat adânc. Prin 
stratul subțire de ceaţă care învăluia ţărmul a văzut doi 
pescăruşi plonjând în ocean după aceeaşi pradă. Dar niciunul 
n-a reuşit s-o înhaţe, aşa că şi-au luat amândoi zborul, bătând 
repede din aripi, şi au dispărut în ceața groasă care plutea puţin 
mai încolo. Era o plajă neobişnuită, fără niciun pic de nisip, ci 
doar cu galeți de toate formele şi mărimile. Chiar şi forma ei era 
ieşită din comun: un mic golf înconjurat de stânci de bazalt în 
formă de coloane înalte, care păreau să fi fost concepute de 
Creator ca nişte adăposturi suspendate pentru păsările de mare. 
Toate stâncile erau ocupate şi dinspre toate se auzeau ţipete de 
diferite intensităţi. Birna a pornit mai departe, apropiindu-se de 
locul unde stâncile formau un alt golfuleţ, în imediata apropiere 
a celui în care se afla acum. Al doilea golfuleţ era înconjurat de 
stânci din toate părţile, iar apa oceanului pătrundea în el 
printr-un arc de piatră. Nu putea fi văzut decât dintre zidurile 
înalte de rocă, dar tipetele stridente ale păsărilor dinăuntru 
răsunau pe tot cuprinsul țărmului. 

Birna s-a oprit. Ceaţa s-a îngroşat dintr-odată, reducându-i 
vizibilitatea la doar câţiva metri. A inspirat iarăşi adânc, de data 
asta pe nas, savurând mirosul distinct al plajei. Dacă ar fi putut, 
i-ar fi plăcut să doarmă chiar acolo, în aer liber, înfăşurată în 
ceaţă. Nu avea absolut niciun chef să se întoarcă la hotel. li 
plăcea clădirea aceea nouă şi îi creştea inima în piept ca unui 
copil ori de câte ori o vedea, aşa cum i se întâmplase şi când 
fusese în construcţie, când nimic nu lăsa să se întrevadă cum 


25 


avea să fie. Fusese încântată până şi de groapa pentru fundaţii. 
Amplasamentul hotelului o captivase de la prima inspecţie. Era 
o bucată de pământ care se înălța deasupra mării, pe ţărmul 
sudic al peninsulei Snaefellsnes?; nu se deosebea cu mult de 
celelalte ferme din acel district, dar era un pic mai izolată, 
deoarece conacul nu putea fi văzut decât după ce ajungeai 
foarte aproape de el. Fusese construit pe o pajişte, în mijlocul 
unui câmp de lavă aspră care se întindea până la câţiva metri de 
țărm. Peisajul spectaculos reprezentase una dintre sursele ei de 
inspiraţie. O alta fusese conacul. Birnei i se ceruse să proiecteze 
pentru acea clădire veche o anexă uriaşă, care să nu o domine 
sau s-o sufoce. Această condiţie îi dăduse multe bătăi de cap - 
de multe ori, lipsa de fast era o adevărată provocare. Măreţia 
era floare la ureche. 

Nu era obişnuită ca un proiect să-i stârnească asemenea 
sentimente. În ciuda pasiunii ei pentru arhitectură, celelalte 
clădiri pe care le schiţase nu îi stârniseră acelaşi entuziasm. Dar 
ştia foarte bine ce era deosebit la acea comandă: era de departe 
proiectul ei cel mai reuşit. Şi-a dat seama că se afla pe drumul 
cel bun încă de când a început să lucreze la prima schiţă în 
studioul ei din Reykjavik. Clădirea era cu mult mai bună decât 
toate lucrările ei anterioare. Şi-a dat seama imediat că, în 
sfârşit, avea să-şi facă un nume. Că avea să fie căutată. 

Se întrebase de mai multe ori de ce proiectul acela îi 
captivase imaginaţia atât de repede şi de ce rezultatul fusese un 
atât de mare succes. Pământul şi conacul ca atare nu aveau 
nimic extraordinar - deşi, dată fiind vechimea lui, conacul era 
neobişnuit de mare. Şi se păstrase extraordinar de bine, cu 
toate că nu mai locuise nimeni în el de vreo 50 de ani. Era 
limpede că, de-a lungul timpului, cineva se îngrijise de el, poate 
pentru că avusese de gând să-l folosească pe post de casă de 
vacanţă sau ca loc în care să evadeze din oraş. Dar planurile 
acelea nu se materializaseră niciodată. Sau, cel puţin, înăuntru 
nu se vedea niciun semn care să arate că epoca modernă se 
suprapusese peste cea veche. Totul era acoperit cu un strat gros 
de praf, dar capcanele pentru şoareci presărate din loc în loc 
dădeau de înţeles că cineva avusese grijă ca pereţii şi mobilierul 
să scape de nişte stricăciuni inutile. Când Birna intrase în conac 


2 Peninsula Snaefellsnes se află în vestul Islandei. 


26 


pentru prima oară, îi fusese greu să se uite la scheletele mititele 
prinse în câteva capcane, dar, din alte puncte de vedere, fusese 
impresionată - atât de interiorul, cât şi de exteriorul său. 

Birna s-a uitat la ceas. Oare ce se întâmplase cu el? Se 
dusese la întrunirea aia prostească? Mesajul era suficient de 
clar. Şi-a scos mobilul şi s-a uitat în lista de mesaje recepționate. 
Da, bineînţeles! Zicea că vrea să se întâlnească cu ea pe plajă, 
lângă peşteră, la ora nouă. Pe dracu! Înainte să bage mobilul la 
loc în buzunar, a observat că nu avea semnal. S-a gândit că asta 
era una dintre chestiile cele mai nasoale în zonă, că nu puteai fi 
niciodată sigur de semnal. 

A hotărât să se întoarcă. Poate că ajunsese deja. Peştera se 
afla sus, pe coastă, însă vizibilitatea era atât de redusă, încât nu 
era exclus ca el să stea acolo şi s-o aştepte, iar ea să nu-l 
observe, în plus, tipetele păsărilor acopereau toate celelalte 
zgomote, aşa că n-ar fi avut cum să-l audă venind. A pornit 
într-acolo, uitându-se cu grijă pe jos, ca nu care cumva să 
alunece pe stratul de pietre. La fiecare pas, galeţii scrâşneau 
sub greutatea ei. Spera ca el să se fi răzgândit şi să-i fi înţeles 
punctul de vedere, pe care se străduise din răsputeri să i-l 
explice. Dar, în adâncul sufletului ei, se cam îndoia, pentru că el 
se opusese cât se poate de ferm. Birna încă spera ca el să fi 
înţeles până la urmă, dar ştia că, dacă s-ar fi întâmplat aşa, 
meritul pentru această schimbare de opinie ar fi fost numai şi 
numai al ei. Întrucât cedase şi se culcase cu el. Măcar să fi avut 
un rezultat, pentru că nu-i plăcuse deloc. Era important să aibă 
mai multe proiecte în derulare ca să poată face faţă concurenţei. 
În linii mari, se înţeleseseră asupra onorariului, însă Birna voia 
ca el să nu se amestece deloc în proiectare. Aşa că fusese 
nevoită să-şi asume povara. În fond, ce mai conta o mică partidă 
de sex, din moment ce proiectul pentru Jónas urma s-o impună 
pe piaţă? Toată lumea avea să vorbească despre ea. Gândul 
acesta a făcut-o să zâmbească. 

Dar, deodată, s-au auzit dinspre stânci nişte ţipete 
neobişnuit de stridente, care au smuls-o din visare. Era ca şi 
când toate păsările cerului ar fi ţipat la unison. Poate că voiau 
să-i amintească lumii de dincolo de ceaţă că încă existau. Birna 
a oftat. Se făcuse frig, aşa că şi-a strâns mai bine hanoracul. Ce 
vară ciudată! A ajuns la peşteră, dar n-a găsit pe nimeni. S-a 


27 


gândit că poate era totuşi prin preajmă, aşa că l-a strigat, dar 
n-a primit nici-un răspuns. Zece minute. Hotărâse să-i mai dea 
zece minute, după care avea să plece. Era o situaţie cât se poate 
de enervantă. Simţea că o cuprinde furia şi că o ia cu călduri. 
Cum de-şi permitea s-o facă să aştepte? Nu era ca şi când l-ar fi 
aşteptat într-o cafenea din Reykjavik, unde ar fi putut răsfoi 
nişte reviste ca să-şi omoare timpul. Acolo, printre stânci, nu 
avea nimic de făcut. Şi, oricât de frumoase ar fi fost 
împrejurimile - la fel ca întreaga peninsulă, de altfel -, din cauza 
cetii nu putea vedea nimic. 

Cinci minute. li mai dădea doar cinci minute. Simţea că-i 
pocnea vezica şi avea ceva de mers până la hotel. Dar, pe 
neaşteptate, i-a trecut prin minte un gând ciudat. Care nu avea 
nici-o legătură cu faptul că se afla pe plajă şi nici cu furia 
pricinuită de faptul că trebuia să aştepte singură în ceața rece. 
Dintr-odată, îi părea rău că nu învățase mai multe despre 
geologia acelei zone şi a altor regiuni din peninsula 
Snaefellsnes. De exemplu, cum se formase Kirkjufell, un munte 
care, pur şi simplu, o vrăjise? Se înălța solitar din ocean, pe 
ţărmul nordic al peninsulei, iar Birna ştia suficientă geologie cât 
să-şi dea seama că nu era de origine vulcanică. Ce bine ar fi fost 
dacă ar fi acordat mai multă atenţie studiilor din timpul 
facultăţii! Şi-a propus să se documenteze când avea să ajungă 
acasă. Îşi propusese acelaşi lucru şi prima oară când văzuse 
muntele, dar uitase. 

Birna a tresărit când, din vârful stâncii de care se sprijinea, 
a auzit ţipetele neobişnuit de puternice şi de ascuţite ale 
păsărilor. S-a îndepărtat câţiva paşi de peretele de piatră. A 
cuprins-o un sentiment neplăcut şi s-a înfiorat. Nu era prima 
oară. Locul acela avea ceva ciudat. Şi nu era vorba doar de 
lucrurile evidente, adică de tot ce avea legătură cu ciudaţii ăia 
nesuferiţi de la hotel, care se dădeau drept îndrumători 
spirituali în faţa oaspeţilor. Pfui, şi oaspeţii! Altă adunătură de 
smintiţi. Dar parcă mai puţin săriţi de pe fix. Nu, altceva era în 
neregulă cu locul acela. Ceva care se intensificase încet, dar 
constant, care îşi făcuse simțită prezenţa încă de la prima ei 
vizită în zonă; începuse cu pielea de găină de pe antebraţe când 
văzuse scheletele şoarecilor, iar acum se transformase într-un 
disconfort pe care Birnei îi era greu să-l lămurească. Nu o 


28 


afectau absurdităţile despre stafii. Era sigură că personalul 
hotelului inventase toate acele poveşti din motive care îi 
depăşeau putinţa de înţelegere. S-a înfiorat iarăşi, apoi s-a 
scuturat uşor, ca să-şi recapete luciditatea. Oare în ce 
melodramă nenorocită se vârâse? Tocmai ea, Birna, care în 
rândul prietenilor avea reputaţia unui om cu picioarele pe 
pământ - de multe ori, această trăsătură definitorie a ei devenea 
chiar plicticoasă. In zonă era mult de lucru. Jónas avea şi alte 
proiecte. Hotelurile pentru ţicniţi erau o bună afacere pentru că 
cererea era mare, ceea ce nu prea o surprindea pe Birna. Însă i 
se părea uimitor că ticniţii ăştia păreau să aibă o mulţime de 
bani, pentru că Jónas nu-şi închiria camerele pe o nimica toată, 
ca să nu mai vorbim de cât costa îndrumarea spirituală din 
partea angajaţilor săi. 

Birna a încercat să zâmbească, amintindu-şi că, în urmă cu o 
săptămână, când ajunsese acolo, o întâmpinase Eiríkur - 
cititorul de aure al hotelului -, care o apucase strâns de 
antebraţe şi îi şoptise că aura ei era neagră. Că trebuia să aibă 
grijă. Moartea era pe urmele ei. S-a încruntat când şi-a adus 
aminte de respiraţia lui împuţită. 

Deja trecuseră cinci minute. Avea de gând să-i reproşeze 
întârzierea. Ar fi putut să lucreze în tot acest timp - avea multă 
treabă şi nu dispunea de un timp nelimitat. Dacă n-ar fi primit 
mesajul, ar fi continuat să se gândească la amplasamentul noii 
construcţii şi poate că deja ar fi ajuns la o concluzie. Avea să fie 
o construcţie separată, situată la o mică distanţă de clădirea 
principală. Nu ştia de ce, dar încă nu reuşise să stabilească 
amplasamentul. Terenul pe care pusese ochii avea ceva care o 
neliniştea. Mai exact, era ceva care o surprinsese încă de la 
început, ceva care părea să nu fie în regulă, deşi habar n-avea 
ce anume. Poate că nu era decât o aiureală; era epuizată din 
pricina ultimului an şi jumătate, în care lucrase încontinuu. 
Jónas voia un arhitect care să se dedice trup şi suflet muncii 
sale - pe lângă faptul că trebuia să fie în zodia potrivită -, aşa că 
îi crease toate condiţiile pentru a locui chiar acolo. Birna îi 
întrebase pe câţiva dintre angajaţii hotelului dacă observaseră 
ceva neobişnuit în legătură cu acea parcelă, dar nu-i fuseseră de 
niciun ajutor. Cei mai mulţi dintre ei i-au răspuns printr-o 
întrebare cât se poate de firească: „De ce nu alegi alt loc, dacă 


29 


ăsta ţi se pare în neregulă? Că doar avem mult pământ aici”. 
Dar niciunul nu o înţelegea. Oamenii aceia se pricepeau la 
poziţiile relative ale constelaţiilor, în timp ce Birna se pricepea 
la poziţiile relative ale clădirilor. Acela era locul şi nici nu se 
punea problema să aleagă altul. 

Ţipetele păsărilor s-au întețit, dar Birna era prea adâncită în 
gânduri ca să-şi dea seama de asta. Mergea spre cărarea de 
pietriş de deasupra plajei, croindu-şi drum cu grijă printre 
galeți. Dintr-odată, s-a oprit şi a ciulit urechile. Din spatele ei se 
auzea un scrâşnet de pietre. Voia să se întoarcă - abia aştepta 
să-şi verse asupra lui nervii pe care şi-i făcuse cât timp îl 
aşteptase. Venise, în sfârşit. Era şi timpul, ce dracu! Dar Birna 
nu a reuşit să se întoarcă de tot. In ciuda ţipetelor venite 
dinspre stânci, a auzit limpede şuierul care se apropia de ea, 
străbătând aerul calm de la malul mării, şi a zărit piatra cenuşie 
chiar cu o clipă înainte s-o izbească năprasnic în frunte. După 
aceea, Birna n-a mai văzut nimic pe lumea asta. Dar a simţit 
multe lucruri. Cu mintea înceţoşată, ca prin vis, a simţit că era 
târâtă pe pământul denivelat. Când i-au fost scoase hainele, a 
simţit că i se face pielea de găină din pricina cetii reci, apoi a 
simţit gustul metalic al sângelui din gură şi greaţa pe care i-a 
provocat-o. I-au fost scoase şosetele şi a simţit în tălpi o durere 
îngrozitoare. Ce se întâmpla? Parcă era într-un vis, totul părea 
intangibil. In urechi îi răsuna o voce care i se părea familiară, 
dar în situaţia aceea nu putea fi sigură. A încercat să spună 
ceva, dar nu a reuşit să articuleze cuvintele. Din gât i-a ieşit un 
geamăt ciudat, deşi nu gemuse. Cât de ciudat era totul. 

Înainte ca mintea să i se întunece de tot, i-a trecut prin cap 
că nu avea să citească niciodată despre originea muntelui 
Kirkjufell. În mod surprinzător, asta i se părea a fi partea cea 
mai rea. 

La o oarecare depărtare, aceiaşi doi pescăruşi pe care Birna 
îi văzuse plonjând după hrană stăteau pe plajă şi urmăreau totul 
prin ceaţă. Aşteptau cu răbdare revenirea liniştii. Plaja şi 
oceanul aşteptau şi ele. Nimeni nu trebuia să moară de foame. 


30 


Vineri, 9 iunie 2006 


31 


3 


— Nu-mi dau seama unde ar putea fi Birna, a mormăit Jónas, 
întinzând mâna după ceaşca înflorată plină cu elixirul pe care 
tocmai îl elogiase în faţa Thorei. 

Era un ceai special, din plante autohtone, care, potrivit lui 
Jónas, vindeca tot felul de boli şi dureri. Thora acceptase o 
ceaşcă şi luase o înghiţitură - judecând după gust, probabil că 
era un ceai cu virtuţi terapeutice cu totul ieşite din comun. 

— Mi-ar fi plăcut să faceţi cunoştinţă, a adăugat el după cea 
luat o gură de ceai şi a aşezat ceaşca pe farfurie cu multă grijă. 

Jónas oferea un spectacol cât se poate de caraghios: ceaşca 
şi farfuria erau atât de fragile - porțelan fin, toartă subţire -, 
încât păreau şi mai mici în mâinile lui mari. Jónas nu era deloc 
fragil, ci robust - fără să fie gras - şi ars de soare, aşa că 
impresia pe care o lăsa era, mai degrabă, a unui bărbat care 
lucrează pe un pescador şi bea cafea tare cu cana, iar nu a 
unuia care soarbe un ceai tămăduitor dintr-o ceaşcă delicată, 
după ce a participat la un curs de yoga. 

Thâra a zâmbit şi s-a aşezat mai confortabil pe fotoliu. Se 
aflau la hotel, în biroul lui Jónas, iar pe Thóra o durea spatele 
după lungul drum cu maşina pe care-l făcuse până în vestul 
ţării. Fiind vineri, traficul fusese aglomerat, unde mai pui că, 
înainte să iasă din oraş, trebuise să treacă prin Gardabaer ca 
să-i lase pe copii la fostul ei soţ. Maşinile se târau pe stradă de 
parcă toţi locuitorii capitalei ar fi pornit deodată în aceeaşi 
direcţie. Deşi, în mod oficial, nu acela era weekendul în care 
avea dreptul să stea cu copiii, Hannes se oferise să facă schimb, 
pentru că în weekendul următor avea să fie plecat în străinătate 
la un congres al medicilor. Aşa că Thóra hotărâse să-l ia în 
serios pe Jónas şi să-şi petreacă sfârşitul de săptămână la 
hotelul New Age din Snaefellsnes. Avea să facă un masaj şi să se 
relaxeze, aşa cum îi promisese Jonas, dar scopul principal al 
călătoriei era, bineînţeles, să-l convingă să nu ceară compensaţii 
pentru presupusa bântuire. Th6ra voia să termine conversaţia 
cât mai repede cu putinţă şi să meargă în camera ei să tragă un 
pui de somn. 


32 


— Sigur o să se întoarcă, a zis Thâra de dragul conversaţiei. 
Nu ştia nimic despre arhitectă - poate că era o alcoolică cu state 
vechi care, deşi nu mai pusese nicio picătură în gură de ceva 
vreme, căzuse iarăşi în patima băuturii şi avea să lipsească mai 
multe săptămâni. i 

— De obicei, nu face chestii dintr-astea, a pufnit Jónas. În 
dimineaţa asta trebuia să ne uităm împreună pe planurile 
pentru noua clădire, a adăugat el, răscolind câteva hârtii de pe 
birou. 

Se vedea limpede că era supărat pe arhitectă. 

— Poate a dat o fugă până la Reykjavik să ia ceva? a întrebat 
Thóra, sperând că Jónas avea să renunţe la subiect. 

Durerea din şale începuse să i se împrăştie în umeri. 

— Maşina ei e afară, a zis Jónas, clătinând din cap, apoi şi-a 
trântit mâinile pe marginea biroului. În fine, bine că ai venit, a 
adăugat el zâmbind. Abia aştept să-ţi povestesc despre stafie. 

S-a uitat la ceas, apoi s-a ridicat în picioare şi a zis: 

— Iar acum trebuie să fac nişte ture. Am obiceiul să stau de 
vorbă cu personalul hotelului la sfârşitul fiecărei zile. Vreau să 
am o imagine de ansamblu asupra situaţiei şi a activităţilor din 
hotel, pentru că, în felul ăsta, aflu de existenţa unei probleme 
încă de la început şi mi-e mai uşor să intervin apoi. 

Thóra s-a ridicat şi ea, încântată că scăpase. 

— Da, sigur. Şi nu-ţi face griji pentru mine. O să stau aici tot 
weekendul, aşa că o să avem suficient timp să discutăm despre 
problema ta. 

Când şi-a aruncat geanta pe umăr, a simţit un miros foarte 
urât şi a strâmbat din nas. 

— Ce-i cu duhoarea asta? l-a întrebat ea pe Jonas. Am 
simtit-o şi în parcare. E vreo fabrică de ulei de peşte în zonă? 

Jónas a ridicat nasul şi a inspirat cu putere de câteva ori, 
apoi s-a uitat la Thora cu un aer inexpresiv. 

— Nu simt nimic, a zis el. Poate că am început să am şi eu 
acelaşi miros... O balenă a eşuat pe țărm undeva în apropiere. 
Când bate vântul dintr-o anumită direcţie, mirosul ajunge până 
aici. 

— Şi ce-ai de gând? Aştepţi să putrezească şi să fie luată de 
valuri? 

Thóra a simţit iarăşi duhoarea şi a strâmbat din nas. Dacă 


33 


defectul ascuns al clădirii ar fi fost ceva asemănător, totul s-ar fi 
rezolvat în doi timpi şi trei mişcări. 

— O să te obişnuieşti cu mirosul, a zis Jónas, apoi a ridicat 
receptorul şi a format un număr. Bună! [i-o trimit pe Thóra. 
Pune pe cineva s-o conducă în camera ei şi programeaz-o la 
masaj în seara asta. 

Şi-a luat la revedere, a pus receptorul în furcă şi s-a întors 
spre Thora. 

— Hai la recepţie. Ţi-am rezervat una dintre cele mai bune 
camere. Are o vedere excepţională. N-o să fii dezamăgită. 

După ce-au ajuns la recepţie, Thóra a fost luată în primire de 
o fată atât de scundă, încât abia îi ajungea până la umăr. Thorei 
nu-i plăcea să lase o fată atât de firavă să-i care bagajul, dar nu 
avea cum să se opună. Se bucura că povara nu era foarte grea, 
deşi - ca de obicei - îşi luase prea multe lucruri cu ea. Era 
convinsă că, în timpul vacantelor, se aplicau alte legi decât cele 
din viaţa de zi cu zi şi că trebuia să se îmbrace cu acele haine 
din garderobă pe care, de obicei, nu le lua în seamă. Dar 
întotdeauna sfârşea prin a purta hainele obişnuite. Thora a 
urmat-o pe fată pe un coridor lung, care părea mai spaţios decât 
era de fapt, din pricina luminatorului care se întindea pe toată 
lungimea lui. Razele soarelui de seară străluceau în părul blond 
şi subţire al tinerei din faţa ei. 

— E plăcut să lucrezi aici? a întrebat-o Thâra de dragul 
conversaţiei. 

— Nu, i-a răspuns ea fără să se întoarcă. Vreau să mă 
angajez în altă parte. Dar încă n-am găsit nicio altă slujbă. 

— Aha, a zis Thóra, care nu se aşteptase la un răspuns atât 
de sincer. Oamenii cu care lucrezi sunt plicticoşi? 

Fata a întors capul spre ea fără să încetinească ritmul şi a 
zis: 

— Da şi nu. Cei mai mulţi sunt de treabă. Dar unii sunt ţicniţi 
rău de tot. 

Apoi s-a oprit în faţa unei uşi, a scos din buzunar un card de 
plastic şi a deschis-o. 

— Dar poate că n-ar trebui să vă luaţi după mine, a continuat 
fata. Oricum, pe mine nu prea mă încântă porcăriile care le sunt 
băgate pe gât celor care vin aici. 

Pentru binele hotelului, Thóra spera ca fata aceea să nu aibă 


34 


prea mult de-a face cu oaspeţii, pentru că nu era tocmai 
întruchiparea agentului de vânzări ideal. 

— Şi de-aia vrei să pleci de aici? 

— Nu chiar, i-a răspuns fata, invitând-o pe Thóra în cameră. 
Din alt motiv. Dar nu pot să vă explic exact... E un loc rău. 

Thóra deja intrase în cameră, aşa că nu văzuse chipul tinerei 
atunci când rostise ultimele cuvinte. Nu-şi putea da seama dacă 
era serioasă, dar tonul ei sugera că, într-adevăr, credea ceea ce 
spunea. Thóra s-a uitat prin cameră, apoi s-a apropiat de un 
perete mare de sticlă care dădea spre ocean. De cealaltă parte a 
lui era amenajată o mică terasă. 

— Rău în ce sens? a întrebat ea, întorcându-se spre fată. 
Pentru că priveliştea dădea de înţeles contrariul: crestele 
valurilor străluceau în soare, iar pe întreaga plajă domnea 
liniştea. 

Fata a ridicat din umeri, spunând: 

— Rău, pur şi simplu. Dintotdeauna a fost un loc rău. Toată 
lumea ştie asta. 

Thóra a ridicat din sprâncene: 

— Toată lumea ştie asta? Cine, mai exact? 

Dacă proprietatea avea o reputaţie proastă pe care 
vânzătorii o cunoşteau, dar despre care nu spuseseră nimic, 
atunci ar fi putut avea un oarecare temei pentru a pretinde 
compensaţii. 

Fata s-a uitat la ea aşa cum fac doar adolescenţii şocaţi. 

— Păi, toată lumea. Mă rog, cel puţin toată lumea din 
împrejurimi. 

Thóra a zâmbit în sinea ei. Habar n-avea care era populaţia 
coastei de sud a peninsulei Snaefellsnes, dar era sigură că 
sintagma „toată lumea” nu avea nicio acoperire în cazul acela. 

— Şi ce anume ştie toată lumea? 

Dintr-odată, fata a devenit evazivă. Şi-a vârât mâinile în 
buzunarele blugilor ei mult prea largi şi a plecat privirea. 

— Trebuie să plec. Şi n-ar trebui să vă povestesc despre 
toate astea, a zis ea, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a dat să iasă 
pe hol. Poate mai încolo, a adăugat ea. 

Când a ajuns în prag, s-a oprit şi i-a aruncat Thorei o privire 
rugătoare, zicându-i: 

— Şi nu-i spuneţi lui Jónas că am pălăvrăgit pe tema asta. 


35 


Nu-i place să stau prea mult de vorbă cu oaspeţii, i-a explicat ea, 
frecându-şi palma stângă între degetul mare şi indexul mâinii 
drepte. Ca să-mi găsesc altă slujbă, am nevoie de o 
recomandare. Vreau să mă angajez la un hotel din Reykjavik. 

— Nu-ţi face griji. Nu-s un oaspete obişnuit. O să-i spun lui 
Jo-nas că mi-ai fost de mare ajutor şi o să-i cer voie să stăm de 
vorbă mai pe îndelete după ce se mai domolesc lucrurile. Jónas 
m-a rugat să vin aici ca să mă ocup de câteva probleme. Cred că 
ai putea să mă ajuţi, ceea ce înseamnă că ai putea să-l ajuţi şi pe 
el. 

Thóra se uita la fată, iar aceasta o privea cu un aer 
neîncrezător. 

— Chiar, cum te cheamă? a întrebat-o Thora, ca să poată da 
de ea a doua zi. 

— Sóldís, i-a răspuns fata. 

A rămas nemişcată în prag preţ de o clipă, ca şi când nu ştia 
ce să facă, apoi a zâmbit uşor, şi-a luat la revedere şi a plecat. 


* 


Bergur Ketilsson mergea agale, deşi ştia că acasă îl aştepta 
soţia cu cafeaua de seară. Prefera să-şi petreacă seara singur în 
natură în loc să stea în casă într-o tăcere apăsătoare, 
prefăcându-se că are parte de fericire conjugală. A scos un oftat. 
Erau căsătoriţi de 20 de ani şi se înţeleseseră tot timpul destul 
de bine, dar niciodată nu fusese o adevărată iubire între ei, nici 
măcar în scurta perioadă în care îi făcuse curte. E drept că nici 
nu tânjeau după iubire - sau, cel puţin, ea nu tânjea după aşa 
ceva. El îşi descoperise această nevoie de foarte curând. Adică 
puţin cam târziu, când se apropia de 40 de ani. Sigur ar fi avut 
parte de o cu totul altă viaţă dacă nu s-ar fi căsătorit cu Rósa, o 
adevărată povară. Poate că ar fi mers să facă studii la Reykjavik. 
Când era tânăr, îi făcea mare plăcere să studieze islandeza, deşi 
n-o spusese nimănui niciodată. Dar, ca fermier singuratic, nici 
nu prea avea cui să-i împărtăşească această pasiune. A inspectat 
cu un aer îngrijorat cuiburile rațelor sălbatice. Mulţi pui 
fuseseră răpuşi de frigul din ultima vreme. Anul următor, aveau 
să fie mai puţine cuiburi. _ 

A mers mai departe. În depărtare, deasupra stâncilor de pe 


36 


plajă, se vedea acoperişul hotelului. S-a oprit şi s-a concentrat în 
tăcere asupra lui, încercând să-şi facă o părere despre 
activităţile desfăşurate acolo. Dar n-a reuşit. A ridicat din umeri 
şi a mers mai departe. Se simţea deprimat, aşa că a hotărât să 
se întoarcă acasă pe drumul mai lung, cel care trecea prin golf. 
Nu era un ocol complet lipsit de noimă, pentru că voia să afle 
cum făcuseră faţă frigului puii păsărilor de mare. Adâncit în 
gânduri, şi-a continuat drumul iuţind pasul. Hotelul era cauza 
crizei emoţionale prin care trecea. Dacă n-ar fi fost construit, 
şi-ar fi continuat viaţa retrasă şi n-ar fi fost nici fericit, nici 
nemulţumit. Nu şi-ar fi făcut niciodată o părere despre propria 
viaţă, care, în felul ei, îi adusese prea multă bucurie şi prea 
multă confuzie ca să se poată gândi logic la ea. A zărit un cuib şi 
s-a apropiat încet de el. Doi pui zăceau morţi în mijlocul lui, iar 
rața nu se vedea pe nicăieri - poate că o răpusese frigul şi pe ea. 

In golf, situaţia părea să fie la fel. A văzut mai mulţi pui 
morţi în cuiburile de pe stânci, ceea ce poate că era un fel de 
consolare: în anul următor, rațele sălbatice şi păsările de mare 
care se hrăneau cu hoituri aveau să rămână în număr egal. S-a 
întors cu spatele la stânci şi a pornit spre fermă. Păşea alene, 
pentru că nu voia să meargă acasă. Nici măcar nu-l deranja 
duhoarea balenei eşuate pe plajă - era un miros potrivit cu 
starea lui sufletească din clipele acelea. Bergur a iuţit un pic 
pasul. Poate că ar fi trebuit să meargă repede acasă şi să-i 
spună Rosei că găsise o altă femeie. Mai amuzantă, mai isteaţă 
şi, în plus, mai tânără. Ce mai, o femeie mai bună decât ea din 
toate punctele de vedere. Preţ de o clipă, i s-a părut o idee 
rezonabilă. Avea să-i lase Rosei tot: ferma, vitele, caii, colonia 
de rațe sălbatice. Oricum, nu avea ce face cu ele în lumea plină 
de fericire în care tocmai pătrunsese. Dar apoi, această viziune 
s-a estompat. Rósa nu putea să se îngrijească singură de fermă 
şi sigur nu i-ar fi picat bine această veste. La urma urmei, nu era 
foarte impresionată de fermă şi de peisajul rural, iar reacţia ei 
la tot ceea ce vedea era o expresie plictisită care friza 
indiferența. Singurul lucru care o interesa era motanul. Acelaşi 
lucru era valabil şi în legătură cu viaţa lor conjugală: nu era 
niciodată furioasă sau extaziată. Lucrul cel mai ciudat era că şi 
el fusese exact la fel. Dar acum era cu totul alt om. 

Când să iasă de pe plajă, s-a împiedicat de ceva şi s-a uitat în 


37 


jos cu un aer surprins. În general, era foarte sigur pe picioare şi 
ştia cum să păşească pe pietrele rotunjite de pe țărm şi pe 
algele alunecoase. Când a plecat privirea, a observat ceva ce nu 
mai văzuse până atunci pe plajă, deşi, de-a lungul anilor, 
valurile aruncaseră pe țărm tot felul de ciudăţenii. Întâi de 
toate, era un strat de alge mult mai gros decât văzuse vreodată 
pe plaja din golf. In plus, printre alge se vedea un braţ de om. 
Nu încăpea niciun dubiu. Degetele erau încleştate într-un mod 
la care nu s-ar fi gândit niciun fabricant de păpuşi sau 
manechine. Bergur s-a aplecat şi a simţit în nări un miros 
înţepător de sânge. S-a dat imediat îndărăt. Probabil că ieşise de 
sub stratul de alge atunci când Bergur se împiedicase; mirosul 
metalic de sânge era atât de puternic, încât duhoarea 
împrăştiată de balena aflată în putrefacție abia de se mai 
simţea. Bergur şi-a acoperit nasul şi gura cu braţul, ca să nu 
inspire mirosul insuportabil. Apoi s-a ridicat în picioare, întrucât 
nu mai putea face nimic pentru omul acoperit de alge. Sub 
stratul verde, a zărit conturul unui trup şi câteva petice de piele 
albă. După ce a reuşit să distingă forma cadavrului, şi-a dat 
seama că era atât de evidentă, încât i s-a părut uimitor că nu-i 
sărise în ochi imediat. Întrucât nu-şi lua niciodată mobilul cu el, 
nu avea altceva de făcut decât să meargă repede acasă şi să 
sune la poliţie. Poate că ar fi trebuit să cheme şi o echipă de 
salvare - celor de acolo le plăcea să fie chemaţi la apel. Respira 
prin mâneca hainei ca să se ferească de mirosul de sânge, iar 
dintr-odată, tot trupul i s-a încordat. A recunoscut inelul de pe 
inelarul umflat. 

Bergur a căzut în genunchi. Fără să mai simtă duhoarea, a 
înhăţat mâna rece ca gheaţa ca să fie sigur. Într-adevăr, acela 
era inelul. A scos un oftat, apoi a dat repede la o parte algele de 
pe locul unde îşi închipuia că trebuia să se afle capul, dar a 
rămas împietrit. Cadavrul nu avea faţă. Şi totuşi, a văzut 
suficient păr cât să-şi dea seama că visul său - o viaţă nouă, 
captivantă şi fericită - se curmase brusc. 


x 


Thóra hotărâse să stea cât mai liniştită. Întinsă pe burtă, 
încerca să se relaxeze sau, mai degrabă, se străduia să pară 


38 


relaxată, întrucât nu voia ca maseuza să creadă că era 
încordată. Maseuza era o femeie musculoasă şi energică, un pic 
mai tânără decât Thóra. Purta un tricou verde-pal, pantaloni albi 
de pânză şi sandale ortopedice fără şosete. Unghiile de la 
picioare îi erau date cu ojă azurie. Thóra nu avea obiceiul să 
cerceteze picioarele oamenilor, dar degetele maseuzei îi 
apăreau des în faţa ochilor, dat fiind că stătea întinsă pe burtă şi 
avea faţa vârâtă în gaura rotundă a mesei de masaj. 

Partea cea mai grea trecuse: femeia aceea robustă 
terminase masajul şi începuse să-i aşeze pietre fierbinţi pe şira 
spinării. 

— Acum ar trebui să simţiţi energia pietrelor, care pătrunde 
prin spate şi se strecoară în fiecare locşor, în fiecare ungher al 
trupului. 

Acest mic discurs era însoţit de muzica liniştitoare de pe un 
CD pe care maseuza i-a zis că îl putea cumpăra de la recepţie. 
Thóra avea de gând să meargă la recepţie să vadă cum se 
numea formaţia, întrucât voia să fie sigură că nu va cumpăra 
niciodată din greşeală unul dintre CD-urile acesteia. 

— Mai durează mult? a întrebat ea, sperând că totul avea să 
se termine în curând. Cred că energia mi-a intrat în toate 
celulele. Şi încep să mă simt excelent. 

— Poftim? a zis maseuza cu un aer neîncrezător. Sunteţi 
sigură? Pentru că o să mai dureze ceva timp. 

Thora şi-a înăbuşit un oftat: 

— Foarte sigură. Este extraordinar! Vă spun eu că sunt gata. 
Maseuza a început să protesteze, dar s-a oprit imediat ce a auzit 
soneria unui telefon. 

— Aşteptaţi un pic, vă rog, i-a zis Thorei, apoi a dispărut. 

— Alo? a auzit-o Thóra răspunzând la telefon. Am o clientă. A 
urmat o tăcere lungă, apoi maseuza a continuat pe un ton 
agitat: 

— Poftim? Glumeşti?... Doamne Dumnezeule!... Vin imediat! 
Maseuza a început să ia pietrele de pe spatele Thorei, care 
încerca să-şi ascundă uşurarea interesându-se de telefon. 

— S-a întâmplat ceva? Ín fine, nu mă deranjează că s-a 
terminat, pentru că, v-am spus, sunt gata. 

Femeia se mişca foarte repede. 

— Da, s-a întâmplat ceva. Ceva îngrozitor. Absolut 


39 


îngrozitor. Thóra s-a ridicat uşor. 

— Serios? a întrebat ea, fără ca de data asta să trebuiască să 
mimeze curiozitatea. Are legătură cu stafiile? 

Femeia şi-a acoperit gura cu mâna, iar pe chip i-a apărut o 
expresie îngrozită. 

— Vai, la asta nu m-am gândit! A fost găsit un cadavru pe 
plajă. Vigdis, fata de la recepţie, crede că-i vorba de cineva 
de-aici. Şi a venit poliţia să stea de vorbă cu Jónas. 

Thóra - care era goală - a sărit de pe masa de masaj, a întins 
mâna după halat şi s-a îmbrăcat repede cu el, pentru că nu avea 
obiceiul să umble despuiată în prezenţa străinilor, deşi nu-i era 
deloc ruşine cu trupul ei. 

— Luaţi-o înainte, mă descurc şi singură, i-a zis Thora, apoi 
şi-a strâns cordonul în jurul taliei şi i-a făcut un nod. A fost un 
accident? 

— Nu ştiu, i-a răspuns maseuza, mişcându-se cu nerăbdare 
de pe un picior pe altul. 

Se vedea limpede că abia aştepta să afle mai multe detalii. 

— Îmi strâng lucrurile şi ies, i-a zis Thâra, făcându-i semn că 
poate să plece. Promit că n-am să fur nicio piatră. 

Maseuza n-a aşteptat să i se spună de două ori, ci s-a răsucit 
pe călcâie şi a dat fuga pe coridor. Thóra s-a apropiat de 
paravanul în spatele căruia se schimbase la venire şi a început 
să se îmbrace, dar, dintr-odată, i-a sunat telefonul mobil şi l-a 
scos imediat. 

— Alo? a zis ea, încercând să-şi pună o şosetă cu o singură 
mână. 

Conexiunea era foarte proastă şi se auzea cu întreruperi. 

— Bună, Thóra! Încă mai aştept un răspuns la e-mailul ăla! 
Era Matthew. 

— Ah, da! a zis Thora, abandonând lupta cu şoseta. Tocmai 
voiam să-ţi răspund. 

— Spune-mi când putem să ne vedem şi nu mai e nevoie 
să-mi scrii. 

Era limpede că Matthew avea de gând să vină orice-ar fi. 

— Dă-mi undă verde şi-am să vin. 

— Acum nu prea se poate, i-a răspuns Thóra fără tragere de 
inimă. Pentru că lucrez şi a apărut ceva neaşteptat. 

— Ce anume? a întrebat Matthew, convins că Thóra 


40 


inventase o poveste. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Păi, e destul de ciudat, a zis ea, scormonind în memorie ca 
să dea de cuvântul german pentru „stafie”. Lucrez la un caz 
care are legătură cu nişte stafii, dar se pare că treaba s-a 
complicat un pic, pentru că poliţia a găsit un cadavru. 

— Unde eşti? a întrebat Matthew. 

— Cine, eu? a întrebat ea prosteşte. Undeva la ţară. 

— Să nu pleci nicăieri. O să vin acolo mâine-seară. Tonul lui 
Matthew părea serios. 

— Ei, dar totul e în regulă. Nu-i nevoie să vii aici, a bâiguit 
Thóra. Nu-i vorba de o crimă, ci doar de un cadavru. 

A ezitat o clipă, apoi a zis: 

— Cel puţin deocamdată... 

— Abia aştept să ne vedem mâine, i-a zis vocea din telefonul 
mobil. 

— Dar nici măcar nu ştii unde mă aflu. Şi nici n-am să-ţi 
spun. Ai răbdare câteva zile şi o să găsesc un moment mai bun 
să ne întâlnim. Promit! Şi eu vreau să te văd. Dar nu acum. 

— Nu-i nevoie să-mi spui unde eşti. O să te găsesc. Auf 
Wiedersehen ® 

Matthew a închis, iar Thóra n-a reuşit să-i mai dea niciun 
contraargument. 


4 


După ce s-a îmbrăcat în grabă, Thóra a hotărât să meargă 
direct la recepţie în speranța că o să obţină mai multe detalii 
despre cadavrul descoperit pe plajă. Când a dat să iasă pe hol, a 
văzut un inel de chei pe care, plecând în grabă, maseuza îl 
uitase în salon. S-a gândit să-l lase la recepţie, ca să aibă o 
scuză pentru drumul făcut până acolo. A străbătut holul cu paşi 
mari, simțindu-se mulţumită de sine. 

Când a ajuns în holul de la intrare, s-a uitat de jur împrejur, 
dar n-a văzut-o pe maseuza. O tânără era aplecată deasupra 
biroului de recepţie şi vorbea în şoaptă cu colega ei de pe 
partea cealaltă. Era incredibil de slabă, iar bluza albă ca zăpada 
care îi atârna deasupra pantalonilor de aceeaşi culoare nu prea 


3 În germană, în original: „La revedere!”. 


41 


o ajuta să-şi ascundă constituţia. Thora s-a apropiat şi le-a 
zâmbit amândurora, în speranţa că îi vor da voie să li se alăture. 
Dar nu era nicidecum bine-venită: pe chipurile celor două femei 
a apărut un aer dispreţuitor, dar în clipa următoare au reuşit 
să-l îndepărteze, după care i-au zâmbit. Preţ de câteva clipe, 
Thora s-a prefăcut că se uită la un afiş din spatele biroului, prin 
care se anunţa o întrunire - organizată în seara dinainte - cu un 
cunoscut mediu din Reykjavik. Apoi s-a întors către cele două 
femei şi le-a zâmbit din nou. 

— Bună ziua! a zis ea ca să spargă gheaţa, dar, furată de 
curiozitate, a uitat de şiretlicul cu cheile. Am auzit c-a fost găsit 
un cadavru pe plajă. 

Cele două femei s-au uitat una la alta şi, schimbând o 
privire, au căzut de acord s-o lase pe Thóra să ia parte la 
discuţie. Apoi cea slabă s-a întors spre ea. 

— E îngrozitor! a zis ea pe un ton energic, cu ochii larg 
deschişi. Aţi aflat că a venit poliţia? 

A dat jos cotul de pe tăblie şi i-a întins mâna Thorei. 

— Eu sunt Kata, cosmeticiana hotelului, s-a prezentat ea, 
dându-şi la iveală dinţii albi ca perlele. 

Thâra a dat mâna cu ea şi a fost surprinsă de cât de 
puternică putea fi strânsoarea unei femei atât de slabe. 

— Eu sunt Thâra, mă ocup de o problemă a lui Jonas. Aşa că 
nu-s tocmai un oaspete... 

Recepţionera a încuviinţat din cap: 

— Ah, da! Mi-a povestit despre asta. Eu sunt Vigdis, şefa 
biroului de recepţie. Sunteţi unul dintre avocaţii aceia, nu-i aşa? 

Fără să înţeleagă exact ce însemna expresia „unul dintre 
avocaţii aceia”, Thóra a răspuns. 

— Exact! 

Uitându-se de jur împrejur, Thóra a văzut prin uşa mare de 
sticlă de la intrare că maşina poliţiei era încă afară. 

— Unde-s poliţiştii? 

Vigdis a făcut un semn spre dreapta şi, chiar dacă nu era 
nimeni prin preajmă, i-a spus în şoaptă: 

— Au zis că vor să stea de vorbă cu Jónas. 

Apoi s-a sprijinit de speteaza scaunului şi a ridicat 
sprâncenele cu un aer conspirativ. 

— Jónas n-a părut surprins când l-am anunţat. 


42 


— Dar ce-au zis poliţiştii? a întrebat Thóra. Şi poate că Jónas 
nu ştia despre ce-i vorba. 

Vigdis s-a înroşit un pic. 

— Ah, nu, nu ştiu! a zis ea pe un ton de scuză. Mie nu mi-au 
zis nimic, doar m-au întrebat de Jónas. 

— Păi, atunci, de unde ştii că voiau să vorbească cu el 
despre cadavru? a întrebat Kata, cosmeticiana, care se vedea 
clar că nu era uşor de dus cu vorba. 

Obrajii lui Vigdis s-au înroşit şi mai tare. 

— l-am auzit vorbind. l-am condus în biroul lui Jonas, iar 
când s-au prezentat, i-au spus şi ce treabă au cu el. 

Thora era absolut sigură că Vigdís trăsese cu urechea la uşă. 

— Au zis ceva despre felul în care a murit? a întrebat ea. 
Cadavrul a fost aruncat pe țărm de valuri sau cum? 

— Dar au zis dacă e bărbat sau femeie? a intervenit 
cosmeticiana. 

— Se pare că e o femeie, a răspuns Vigdis, căreia îi 
dispăruse roşeaţa din obraji. 

Era limpede că-i plăcea să i se ceară informaţii, iar când a 
vorbit din nou, a pronunţat fiecare cuvânt în aşa fel, încât să 
obţină un efect maxim asupra auditoriului său: 

— N-au precizat cauza exactă a morţii, dar jur că, din câte 
mi-am putut da seama, dădeau de înţeles c-ar fi nenaturală. 

Apoi a inspirat pe nas cu un aer foarte afectat, iar Kata a dus 
mâna la gură, ceea ce dovedea clar că teatralitatea lui Vigdis 
produsese efectul scontat. 

— Dar de ce au venit aici? a întrebat Thóra. Cadavrul a fost 
găsit cumva pe plaja din apropiere? 

Vigdís a încuviinţat uşor din cap şi a făcut un semn cu mâna 
spre o fereastră de unde se vedea oceanul. 

— Nu ştiu exact unde, dar, cu siguranţă, undeva prin 
apropiere, în dreptul hotelului. 

Thora şi Kata s-au uitat pe fereastră. Vremea era destul de 
liniştită şi, în ciuda orei târzii, afară încă era lumină. Plaja nu se 
vedea, pentru că pajiştea din faţa ferestrei era destul de ridicată 
faţă de nivelul mării. 

— Nu se poate să fi fost chiar în dreptul hotelului, a zis 
Thóra, întorcându-se cu faţa spre Vigdís. Sigur aţi fi observat 
dacă poliţia patrula prin zonă. 


43 


Vigdis a ridicat din umeri: 

— Domeniul fostei ferme este enorm şi oricum de aici nu se 
poate vedea toată plaja. Unul dintre motive e promontoriul de 
acolo, a explicat ea, făcând un semn cu mâna spre un deal din 
zare. Capătul vestic al domeniului se află de partea cealaltă a 
dealului, aşa că n-avem cum s-o vedem de aici. lar ca să ajungi 
acolo pe şosea, trebuie s-o iei prin altă parte. 

Thora şi Kata s-au uitat spre deal, ca şi când ar fi sperat că 
vor putea vedea prin el, după care Thora a dat uşor din cap şi a 
zis: 

— Nu cumva aici erau iniţial două ferme, pe două domenii 
diferite? 

Vigdís a ridicat din umeri, iar Thóra a continuat: 

— Din câte îmi aduc aminte, erau două proprietăţi deţinute 
de doi fraţi, dar unul dintre ei a murit fără să lase în urmă 
niciun copil, aşa că celălalt a moştenit şi ferma lui, după care a 
făcut din două una. Cred că aşa se explică de ce sunt două 
drumuri de acces. Pentru că, de obicei, nu există decât un drum 
până la o fermă, nu două. Credeţi că hotarul dintre cele două 
domenii se află de partea cealaltă a dealului? 

S-a uitat la cele două femei şi a văzut că niciuna nu era 
interesată de acea problemă. 

— S-ar putea..., a zis Kata, întorcându-se către prietena ei. 
Dar cine e? Au zis ceva despre asta? 

— Cred că n-au nici cea mai vagă idee, i-a răspuns 
recepţionera. Când au venit, m-au întrebat câţi oaspeţi sunt 
cazaţi la hotel şi dacă lipseşte vreunul. 

Apoi i-a zâmbit auditoriului cu un aer conspirativ. 

— Şi le-am zis adevărul, anume că habar n-am. Asta-i hotel, 
nu închisoare! 

Apoi s-a întors către Thóra şi a adăugat: 

— Oaspeţii noştri au chei pe care le pot lua cu ei. Nu mi le 
lasă când pleacă, aşa că le pot observa mişcările numai din pură 
întâmplare. Rareori stau de vorbă cu mine. Mai ales atunci când 
ies la plimbare şi vor informaţii despre traseele cele mai 
interesante. 

— Cred că e vorba de cuplul de beţivi cazat la numărul 18 - 
fie el, fie ea. De două zile, n-a mai fost văzut niciunul dintre ei, a 
zis Kata, incapabilă să-şi ascundă starea de şoc. 


44 


Vigdis a clătinat din cap, spunând: 

— Ah, nu! Cei de la bucătărie tocmai le-au trimis mâncarea. 
Şi nişte băutură, a adăugat ea pe un ton apăsat. Femeia a sunat 
la recepţie şi a zis că vor să ia masa în cameră. Cică s-au simţit 
rău şi au dormit toată ziua. 

— S-au simţit rău pe dracu! a pufnit Kata. Erau sau 
mahmuri, sau beţi muci. 

Thora şi-a dat seama că nu prea mai avea ce scoate de la 
cele două femei. În general, nu prea îi plăcea bârfa şi cu atât 
mai puţin când era vorba despre oameni pe care nu-i cunoştea. 
Aşa că a hotărât să plece de acolo şi a băgat mâna în buzunar 
după inelul de chei. 

— Am găsit nişte chei. Le-a uitat maseuza în salon. 

Thóra a scos inelul de care era prins un breloc smălţuit, cu 
steagul islandez. 

— Adică Sibba, a zis Vigdis, întinzând mâna peste tejghea. 
Uneori e foarte neatentă. 

Când a dat să ia cheile, a văzut că de brelocul patriotic 
atârna şi un card mare de plastic. 

— Doamne, are şi cârdul principal pe inelul ăsta! Chiar că 
e... 

Dar n-a mai apucat să spună ce era, pentru că a sunat 
telefonul, iar Vigdís s-a întors şi a înhăţat receptorul. 

Thóra i-a aruncat o privire Katei şi a zis: 

— O să i le dau înapoi chiar eu. Am uitat să mă programez la 
o nouă şedinţă de masaj, aşa că oricum trebuie să stau de vorbă 
cu ea, a explicat Thora, zâmbindu-i nevinovat tinerei. Ştiţi 
cumva unde ar putea fi? 

Cosmeticiana a ridicat din umeri. 

— Poate la bufet, a zis ea, făcând un semn cu mâna spre un 
coridor din dreapta. E chiar lângă bucătărie. 

Thóra i-a mulţumit, apoi a adăugat: 

— Ştiţi cumva în ce cameră e cazată Birna, arhitecta? Aş 
vrea s-o salut. 

Kata a clătinat din cap, apoi s-a aplecat peste tejghea şi a 
luat un registru. Vigdis încă vorbea la telefon, fără să le acorde 
nicio atenţie. 

— Birna, Birna... 

Kata îşi plimba pe pagină degetele delicate, cu unghii lungi, 


45 


date cu ojă albă. 

— Gata, am găsit, a zis ea, închizând registrul. Stă la 
numărul 5. E în drum spre bufet. Şi sigur e în hotel, pentru că 
are maşina parcată afară. E o maşină trăsnet! 

— Am înţeles, a zis Thora, care nu era foarte interesată de 
maşini. Mulţumesc mult! Mâine s-ar putea să vin la salonul de 
cosmetică. Ar cam trebui să mă depilez. 

Tânăra a aprobat din cap foarte energic, iar Thora - căreia i 
s-a părut că era un gest exagerat - a pornit spre coridor. 

Îi treceau prin minte o mulţime de gânduri. Ce naiba o 
apucase? De ce păstrase cheile? Nu putea trage concluzia că 
femeia moartă era arhitecta, de a cărei dispariţie i se plânsese 
Jonas. Foarte probabil că era vorba de o cu totul altă femeie. Şi, 
de fapt, cine era această Birna? Nimic din toate astea nu o 
îndreptăţea să-i verifice camera. Thóra s-a tot gândit la asta în 
drum spre camera numărul 5, dar, cu cât se apropia mai mult de 
ea, cu atât era mai hotărâtă să arunce o privire înăuntru. Dacă, 
în cele din urmă, s-ar fi aflat că femeia descoperită pe plajă era 
Birna, atunci aceasta era singura ei şansă să-i verifice camera - 
dacă circumstanţele morţii erau suspecte, poliţia avea s-o 
sigileze. A încercat să se autoconvingă că, în calitate de avocată 
a lui JOnas, trebuia să profite de această ocazie. Cine ştie, poate 
că Jónas avea să fie trecut pe lista suspecţilor. În cele din urmă, 
a ajuns la concluzia că nu făcea nimic rău. Nu voia decât să 
bage capul pe uşă şi să arunce o privire. Atât şi nimic mai mult. 

Thóra s-a oprit în faţa uşii. S-a uitat pe furiş în toate părţile 
şi a văzut că recepţionera nu se uita spre coridor, fiind absorbită 
de conversaţie. A trecut cârdul magnetic prin cititor, a deschis 
uşa şi s-a strecurat înăuntru. 


* 


Jónas încerca să joace rolul unui hotelier inocent, dar şi-a 
dat seama că era destul de dificil. Avea o antipatie profundă față 
de poliție, antipatie care - în rarele ocazii când se intersecta cu 
oamenii legii - părea să fie reciprocă. In plus, poliţiştii aveau 
obiceiul să se uite țintă în ochii lui când îl ciuruiau cu întrebări, 
iar Jónas avea impresia că erau antrenați să evalueze adevărul 
răspunsurilor pe baza felului în care reacţionau irisurile celor 


46 


interogaţi. lar el clipea mult prea des, ceea ce nu lăsa o 
impresie tocmai bună. 

Jónas şi-a dres glasul şi a zis: 

— După cum v-am spus, descrierea ar putea corespunde 
arhitectei Birna, dar e mult prea vagă ca să fiu sigur. N-aţi găsit 
asupra ei un act de identitate, o geantă sau ceva de genul ăsta? 

Apoi s-a apropiat un pic de fereastra din spatele său. 

— Nu vi se pare că e foarte cald aici? Să deschid fereastra? 
Lui Jónas îi era teamă ca nu cumva să înceapă să i se prelingă 
pe frunte broboane de sudoare, ceea ce ar fi întregit portretul 
omului vinovat. Poliţiştii s-au uitat unul la altul cu aerul că nu 
aveau nicio problemă cu căldura, deşi purtau uniforme complet 
negre cu trese aurii şi toate celelalte însemne ale funcţiei, în 
ciuda zăpuşelii, niciunul dintre ei nu-şi scosese haina când 
intrase în birou. Dar e drept că-şi ţineau şepcile în mână. 

Fără să ia în seamă întrebările lui Jonas despre fereastră şi 
actul de identitate, poliţiştii şi-au continuat interogatoriul: 

— Când a fost văzută ultima oară această Birna? 

— Nu ştiu exact, a răspuns Jonas, scotocindu-şi memoria. 
Ieri sigur a fost aici. In privinţa asta n-am niciun dubiu. 

— Deci v-aţi întâlnit cu ea ieri? a întrebat polițistul mai 
tânăr. Acesta dădea impresia unui tip dur, iar lui Jónas îi era 
mai antipatic decât cel mai în vârstă, care părea să fie mai blând 
în toate privinţele. 

— Poftim? a întrebat Jonas prosteşte. Adică da. M-am întâlnit 
cu ea. Ba chiar de mai multe ori. Se străduia să termine schiţele 
pentru o anexă care urmeazsă să fie construită aici şi a venit la 
mine de câteva ori, ca să mă consulte cu privire la mai multe 
detalii. 

Cei doi poliţişti au dat din cap la unison. După ce şi-a muşcat 
obrazul preţ de câteva clipe, cel mai în vârstă a întrebat: 

— Dar azi? V-aţi întâlnit şi azi cu ea? Jónas a clătinat energic 
din cap. 

— Nu, azi nu. Urma să ne vedem în dimineaţa asta, dar n-a 
mai venit. M-am tot uitat după ea, dar n-am văzut-o pe nicăieri. 
Am sunat-o pe mobil de mai multe ori, dar îl avea închis. De 
fiecare dată mi-a răspuns căsuţa vocală. 

— Ce fel de mobil avea? Aţi putea să-l descrieţi? a întrebat 
polițistul mai tânăr. 


47 


Jónas nu avea nevoie să stea pe gânduri ca să răspundă. 
Mobilul Birnei era uşor de ţinut minte. O văzuse cu el de multe 
ori. 

— E un telefon cu clapetă. Roşu aprins, lucios şi foarte mic. 
Dar nu ştiu ce marcă e. lar pe clapetă are un semn al păcii 
argintiu, însă nu cred că e logoul firmei, ci doar un element 
decorativ. 

Poliţiştii au schimbat o privire între ei, apoi s-au ridicat 
amândoi. Jónas stătea liniştit pe scaun. Era mai sigur pe sine 
după ce reuşise să le răspundă satisfăcător la o întrebare. 

— Femeia asta care a fost găsită, a zis el, cumva a murit 
într-un accident? 

Poliţiştii nu i-au răspuns, în schimb unul dintre ei l-a 
întrebat: 

— Ne-aţi putea conduce, vă rog, până în camera Birnei 
Halldórsdóttir? 


* 


Thóra a aruncat o ultimă privire prin cameră. Nu observase 
nimic interesant. Într-adevăr, era diferită faţă de alte camere de 
hotel, întrucât era limpede că arhitecta se mutase acolo pentru 
o perioadă mult mai lungă decât un oaspete obişnuit. Pe pereţi 
erau lipite cu gumă adezivă nişte schiţe ale unor clădiri, despre 
care Thora a bănuit că erau propuneri pentru anexa pe care 
Jónas spusese că avea de gând s-o construiască. Pe câteva erau 
mâzgălite tot felul de însemnări, unele dintre ele neinteligibile 
pentru profani. Pe marginile lor se vedeau nişte calcule ale 
căror rezultate erau subliniate cu roşu. Erau nişte numere mari 
şi, pentru binele lui Jónas, spera să nu fie estimări ale costurilor. 

Thóra se uitase şi în şifonier, mai ales din curiozitate, pentru 
că nu se putea aştepta să găsească acolo ceva important. Ca să 
nu lase amprente, deschisese uşa cu ajutorul unui creion pe 
care îl vârâse pe după mâner. Ar fi putut foarte bine să nu-l 
deschidă, pentru că aspectul şifonierului nu i-a spus nimic, în 
afară, poate, de faptul că Birna era o femeie extrem de 
ordonată. Bluzele, pantalonii şi hainele mai elegante atârnau pe 
umeraşe, iar celelalte haine erau aranjate cu multă grijă pe 
rafturi. Probabil că femeia aceea lucrase cândva într-un butic, 


48 


pentru că hainele erau împăturite perfect. Birna avea gust la 
îmbrăcăminte - toată era elegantă, fără să fie extravagantă şi 
părea destul de scumpă. Thóra a încercat să vadă ce scria pe 
eticheta de la gâtul puloverului aflat deasupra unui teanc, dar 
n-a izbutit. După ce a închis şifonierul, s-a dus lângă telefonul 
aflat pe una dintre noptiere şi a apăsat cu unghia pe butonul 
care afişa ultimele numere formate. A rupt o foaie din carnetul 
cu antetul hotelului, aflat lângă telefon, şi le-a notat - în total, 
erau trei numere. A îndoit foaia şi a băgat-o în buzunar. 

S-a mai uitat o dată prin cameră şi a ajuns la concluzia că 
singurul lucru care merita o examinare mai atentă era sertarul 
biroului. Deja răsfoise cu grijă hârtiile de pe tăblie, dar nu 
descoperise nimic edificator. Toate păreau să aibă legătură cu 
proiectul anexei; erau, mai ales, broşuri ale producătorilor de 
materiale de construcţii. Thora a împins scaunul într-o parte cu 
piciorul, ca să poată deschide sertarul, dar a dat peste o 
problemă: nu avea mâner. Aşa că şi-a tras mâneca peste mâna 
dreaptă şi l-a deschis trăgându-l de dedesubt. În el se aflau un 
exemplar din Noul Testament şi o agendă legată în piele, pe 
care era scris numele Birnei. În sfârşit găsise ceva util. A scos 
agenda din sertar cu mâna peste care îşi trăsese mâneca, apoi a 
sprijinit-o pe cotor, astfel încât să se deschidă. Excelent! 
Paginile erau acoperite cu un scris îngrijit. Thóra a zâmbit, dar 
nu pentru mult timp. A auzit nişte zgomote dinspre coridor, ba 
chiar dinspre uşă. S-a uitat cu disperare în jur. Nu avea încotro, 
trebuia să iasă de acolo. Dacă ar fi fost întrebată, nu ar fi putut 
să explice ce căuta în cameră; îi era greu să-şi explice şi ei 
înseşi. S-a apropiat în grabă de draperiile care se întindeau din 
tavan până în podea şi s-a rugat ca toate camerele să fie la fel - 
din fericire pentru ea, aşa şi erau. Cu mâini tremurânde, a 
deschis uşa din sticlă şi a ieşit pe terasă. Apoi a închis uşa cu 
multă grijă şi s-a îndepărtat cu paşi iuți. 

Odată ajunsă după colţul clădirii, a inspirat adânc. Inima îi 
bătea cu putere. Ce-o fi fost în capul ei? Sigur nu era în toate 
minţile. Scăpase ca prin urechile acului, întrucât era sigură că 
auzise deschizându-se uşa camerei chiar în clipa când a închis 
uşa de sticlă care dădea spre terasă. A inspirat adânc încă o 
dată. 

Inima i se mai liniştise, dar în clipa următoare iarăşi a luat-o 


49 


razna. Sertarul biroului! Îl lăsase deschis. A încercat să se 
liniştească. Şi ce dacă? Bineînţeles că toată lumea avea să 
creadă că Birna îl lăsase aşa. Simţindu-se uşurată, a plecat 
capul. Dar iarăşi a tresărit - ţinea în mâini o agendă pe care 
scria Birna Halldórsdóttir, Asociaţia Arhitecților Islandezi. 


5 


Maşina poliţiei s-a îndepărtat încet de hotel, iar Jónas avea 
impresia că cei doi ofiţeri făcuseră tot ce le stătea în putinţă ca 
să-şi prelungească vizita acolo. Probabil, ştiau că, dacă ar fi 
plecat mai devreme, ar fi fost văzuţi de mai puţini oaspeţi ai 
hotelului. Când, în cele din urmă, maşina a dispărut în 
depărtare, Jónas a scos un oftat de uşurare, sperând că nu vor 
mai avea nevoie să revină, deşi ştia foarte bine că era puţin 
probabil. Sigilaseră camera Birnei după ce aruncaseră o privire 
înăuntru şi se asiguraseră că nu era acolo. Apoi îi ceruseră să 
aibă grijă ca nimeni să nu intre acolo înainte de percheziţie. 
Deci era limpede că Jónas nu le spusese la revedere odată 
pentru totdeauna. Ultima lui speranţă era ca, în cele din urmă, 
să iasă la iveală că femeia moartă nu era Birna, dar ştia că era o 
speranţă deşartă. Inainte să plece, poliţiştii îi ceruseră să 
meargă cu ei în parcare să le arate maşina Birnei. Era un Audi 
Sport albastru-închis, pe care şi-l cumpărase de curând şi pe 
care îl lăsase la capătul parcării. Birna parca întotdeauna cât 
mai departe cu putinţă de celelalte maşini, pentru a reduce 
probabilitatea ca şoferii neatenţi să-şi izbească uşile de noua ei 
bijuterie. Cei doi poliţişti se apropiaseră de maşină, iar unul 
dintre ei scosese din buzunar o pungă de plastic, după care, fără 
s-o deschidă, a îndreptat-o înspre maşină şi a apăsat pe ceva 
care se afla înăuntru. Maşina sport a scos un bip şi i s-au aprins 
farurile. Poliţiştii au întors capul unul spre celălalt şi au 
schimbat o privire plină de înţeles. 

Jónas a oftat. Era o situaţie extrem de neplăcută. Oare să 
înceapă să plângă după ea? O simpatizase pe Birna, în ciuda 
defectelor ei, ba chiar o plăcuse foarte mult, deşi sentimentul nu 
fusese reciproc. Sau să-i poarte pică? Era o mare lovitură pentru 
planul său de a extinde hotelul. Oare trebuia să-i comunice 


50 


vestea personalului sau era mai bine să se poarte ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat? Poliţia nu-i dăduse nicio indicație în 
acest sens. Trebuia să acţioneze cu precauţie, pentru că, fără 
îndoială, multă lume avea să citească tot felul de lucruri în 
reacţia lui şi s-o interpreteze în aşa fel, încât să se potrivească 
cu zvonurile care aveau să circule în scurtă vreme. Era o 
comunitate mică, iar personalul nu era renumit pentru discreţia 
sa. A oftat încă o dată. Poate că poliţiştii aveau să ajungă la 
concluzia că fusese o moarte accidentală, dar nimic din felul în 
care se purtaseră nu-i sugera că această ipoteză era cea mai 
probabilă. 

Jónas s-a răsucit pe călcâie şi a intrat în hotel. A trecut în 
grabă pe lângă recepţie, ca nu care cumva să-l reţină cineva. 
Chiar dacă şiretlicul funcţionase, expresia de pe chipul Katei - 
care stătea proptită de tăblia biroului - i-a dat de înţeles că 
ardea de nerăbdare să afle ce spuseseră poliţiştii. Cosmeticiana 
deschisese gura imediat ce Jónas intrase în hol, dar, întrucât 
acesta se uitase imediat în altă parte şi iuţise pasul, o închisese 
cu un aer resemnat. Kata şi recepţionera se uitaseră la el cu 
dezamăgire când trecuse în grabă pe lângă birou fără să scoată 
un cuvânt şi fără să le întrebe nimic. Era o situaţie care nu avea 
să dureze foarte mult, pentru că, în cele din urmă, curiozitatea 
avea să le îmboldească să-i pună întrebări, chiar dacă ar fi 
trebuit să se ţină după el pe coridor. „Până una-alta, totul e 
bine”, şi-a zis Jonas, apoi a intrat în birou cu paşi grăbiţi, 
închizând uşa în urma lui. A luat loc pe scaun cu un aer 
meditativ. Cine ştie, poate reuşea să schimbe situaţia în 
favoarea lui. Nu cumva această tragedie putea fi pusă în slujba 
hotelului şi a lui Jónas însuşi? A înhăţat receptorul şi a format 
un număr. 


* 


Thóra stătea pe marginea patului cu un aer nehotărât. Ținea 
în mâini jurnalul Birnei. Încă nu stabilise ce avea să facă cu el, 
dacă era mai bine să-l strecoare înapoi în camera Birnei sau să-l 
lase într-un loc unde să nu trezească suspiciuni. Se gândea şi la 
momentul cel mai potrivit - oare să scape de jurnal imediat sau, 
mai întâi, să-l citească din scoarță în scoarță? S-a înroşit toată 


51 


când şi-a dat seama că nu era exclus ca Birna să fie încă în 
viaţă. Ce-o fi fost în capul ei? Oare se plictisise atât de mult să 
se ocupe de cutii poştale şi de tot felul de încăpăţânaţi, încât era 
dispusă să transforme un caz simplu într-o poveste palpitantă? 
Venise acolo ca să-l convingă pe un hotelier cam ţicnit să nu 
înceapă un proces fără şanse de izbândă, nu ca să se amestece 
într-o anchetă a poliţiei care nu o privea absolut deloc. 

Dar a sunat telefonul şi s-a întins după receptor, încântată că 
trebuia să se gândească la altceva. 

— Poţi să vii un pic la mine în birou? a întrebat-o Jónas cu o 
voce misterioasă. A ieşit la iveală ceva neaşteptat ce s-ar putea 
să aibă legătură cu stafia care bântuie prin zonă. 

— Despre ce-i vorba? a zis ea pe un ton surprins. 

— Îţi explic când vii, dar cred că Birna, arhitecta, a murit. 

— Ajung în 10 minute, l-a întrerupt Thóra, apoi a închis. 
Vasăzică aşa. A întors capul şi s-a uitat iarăşi la agendă. Se 
simţea uşurată. Cel puţin, nu furase jurnalul unei femei în viaţă. 
Thora l-a deschis cu mâna acoperită de mânecă şi a dat paginile 
cu partea laterală a degetului mare. Un lucru era limpede: avea 
în faţă un jurnal neobişnuit. În loc să conţină însemnări răzlețe, 
fiecare pagină era plină până la refuz. Erau multe schiţe de case 
şi alte clădiri, plus detalii de design. Unele dintre ele păreau să 
fie nişte plăsmuiri ţâşnite din imaginaţia Birnei, iar despre altele 
ai fi zis că aveau la bază modele reale. Se vedea clar că o pagină 
pe zi era prea puţin pentru Birna, pentru că umpluse agenda 
până aproape de mijlocul lui septembrie - adică era cu vreo 
patru luni înainte. Thóra s-a uitat la ultimele însemnări în 
speranţa că va găsi fraze de genul: M-am întâlnit cu X pe plajă; 
trebuie să procedez cu grijă. Dar n-a avut noroc. Pe ultimele 
două pagini era scris: Ziua lui Bergur - să nu uiţi! şi: Transferă 
banii pe aprilie, după care urma o listă cu numele unor companii 
de care Thóra nu auzise niciodată. Lângă fiecare dintre aceste 
nume era câte un număr de telefon însoţit de măsurători 
exprimate în milimetri, urmate de preţuri în coroane. La 
sfârşitul fiecărei linii era câte un şir de abrevieri pe care nu le 
înţelegea: B, W, R, G, S etc. Deasupra listei era scris şi subliniat 
cuvântul placare. Se pare că Birna căutase informaţii despre 
diferite tipuri de materiale pentru placat clădiri şi făcuse o 
cruciuliţă în dreptul liniei care se termina cu unul dintre cele 


52 


mai mici preţuri, întrucât placarea clădirilor nu putea să aibă 
legătură cu moartea arhitectei, Th6ra, care se simţea destul de 
frustrată, a dat pagina înapoi. A nimerit peste o schiţă care, din 
câte îşi putea da seama, înfăţişa zona din jurul hotelului şi 
amplasamentul noii clădiri. Birna îşi notase cele mai importante 
dimensiuni şi distanţe, iar în partea de sus desenase o săgeată 
cu înflorituri care indica nordul. În jurul desenului făcuse câteva 
însemnări care se refereau mai ales la înclinația terenului şi la 
lumina naturală. Dintre toate, doar una i-a atras Thorei atenţia 
în mod deosebit: Ce-i în neregulă cu locul ăsta??? Planuri 
vechi??? Chiar dedesubt, era scris cu alt pix cuvântul bocete, 
urmat şi el de trei semne de întrebare. Dar Thora tot nu era mai 
lămurită. 

Deşi ar fi vrut să citească jurnalul din scoarță în scoarță, 
trebuia să meargă la Jonas. Or, el ştia foarte bine că Thóra nu 
avea nicio treabă, aşa că i-ar fi fost greu să-i explice clientului ei 
de ce întârziase. Cu toate astea, a dat paginile înapoi până a 
găsit o schiţă asemănătoare. Aceasta înfăţişa planul unei case: 
două dreptunghiuri desenate unul lângă altul, împărţite în 
camere, în ambele dreptunghiuri era desenată simetric o scară - 
deci era vorba de o casă cu etaj. Birna precizase destinaţia 
fiecărei camere: sufragerie, cameră de zi, bucătărie, birou, 
dormitor, toaletă etc, iar marginile desenului erau pline de 
însemnări precum Construită în 19207, Fundaţii? sau: Igrasie 
pronunțată în peretele sud-vestic. Birna îşi notase şi o întrebare 
care probabil că nu-i dădea pace, pentru că desenase în jurul ei 
o casetă pe care o îngroşase cu pixul de mai multe ori: Cine a 
fost Kristin? Thóra s-a uitat la planul casei. Una dintre camerele 
de la etaj era marcată ca „dormitor”, la fel ca alte două, dar sub 
acest cuvânt era scris cu litere mai mici: Kristin? Thóra s-a uitat 
cu atenţie la cele două pagini, în speranţa că va găsi o 
însemnare care să arate că era vorba de o casă din partea 
locului, dar n-a găsit nimic. Cu toate astea, în susul paginii din 
stânga era scris cuvântul Kreppa, care poate că era numele 
fermei. A închis jurnalul şi l-a îndesat în geamantan - personalul 
de serviciu sigur nu avea să-i cotrobăie prin bagaje. 


* 


53 


Jónas părea îngrijorat şi-şi pierduse aerul superior pe care îl 
afişa de obicei. A invitat-o pe Thora să ia loc pe unul dintre 
scaunele neconfortabile din faţa biroului, iar el s-a trântit pe 
scaunul de piele din spatele lui. Spre uşurarea Thórei, nu s-a 
oferit s-o servească cu ceai. 

— Ce voiau poliţiştii, Jonas? l-a întrebat Thâra, ca să spargă 
gheaţa. 

Jónas a oftat şi a zis: 

— A aflat chiar toată lumea că au fost pe-aici? 

— Mă rog, nu ştiu dacă toată lumea, dar e sigur că, în afară 
de mine, au mai aflat multe persoane. Oricine poate recunoaşte 
un poliţist... Ei bine, ce voiau? 

Jónas a oftat încă o dată, mult mai tare decât prima oară. A 
tras de sub mânecă o brățară de oţel cu o piatră mare, de 
culoare maro şi, înainte să-i răspundă, a răsucit-o uşor, cu un 
aer absent. 

— Au găsit un cadavru pe plajă. E o femeie. Iar poliţia crede 
c-ar fi Birna, arhitecta despre care ţi-am povestit ieri. 

Apoi şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre brățară şi a început s-o 
răsucească, închizând ochii. 

— Aha, a zis Thâra. Ţi-au zis şi care a fost cauza morţii? 
Apariţia unui cadavru pe plajă poate fi explicată în mai multe 
feluri. De multe ori, e vorba de sinucidere. 

— Nu cred că s-a sinucis, a zis Jonas pe un ton posomorât. 
Nu era genul. 

Thóra nu avea chef să-i atragă atenţia că nu există o anumită 
categorie de persoane mai înclinate spre sinucidere decât altele. 

— Dar ce-au zis poliţiştii? Asta contează. Presupun că au fost 
la faţa locului. 

Jónas şi-a luat privirea de la brățară şi s-a uitat la Thora. 

— Nu mi-au zis nimic în mod direct. Dar m-au pus pe 
gânduri felul în care s-au purtat şi lucrurile pe care nu le-au 
spus, a continuat el, uitându-se iarăşi la brățară. De exemplu, 
dacă s-ar fi înecat, dacă s-ar fi împiedicat şi s-ar fi lovit de o 
piatră sau, în fine, ceva de genu' ăsta, care să dea de înţeles c-a 
fost vorba de un accident, atunci sigur mi-ar fi pus întrebări 
despre obiceiurile ei. Dacă făcea multe excursii pe jos, dacă îi 
plăcea să se plimbe cu caiacul sau să facă baie în mare. Dar nu 
m-au întrebat nimic din toate astea. Voiau să ştie doar dacă 


54 


lipseşte ceva de aici şi dacă ştiu vreo femeie care se potriveşte 
descrierii lor foarte sumare. 

Jónas s-a uitat dintr-odată la Thóra şi a zis: 

— Acum, că mă gândesc mai bine, e foarte ciudat că n-au 
pomenit deloc de trăsăturile feţei. Crezi că nu mai avea cap? 

Dar, înainte ca Thâra să-i poată răspunde, s-a grăbit să 
adauge: 

— Nu, e puţin probabil, pentru că mi-au zis ce culoare avea 
părul cadavrului... 

Apoi a făcut ochii mari. 

— Sau poate criminalul i-a tăiat capul, apoi i-a smuls scalpul 
şi l-a lăsat pe cadavru, ce zici? 

Thóra a pus capăt meditaţiilor lui Jónas. 

— Cred că îţi laşi imaginaţia să zburde nestingherită. Dar, 
într-adevăr, din ce-mi spui, pare să reiasă că n-a fost tocmai un 
accident. 

Alegându-şi cuvintele cu multă grijă, Thora a adăugat: 

— Cumva i-au percheziţionat camera? 

— Unul dintre ei a aruncat o privire înăuntru, iar celălalt a 
rămas cu mine pe coridor. N-a stat în cameră decât un minut 
sau două, iar când a ieşit, doar a clătinat uşor din cap. 

— Deci n-a zis că o persoană neautorizată intrase acolo şi 
nici n-a întrebat cine avea cheia de la cameră? a zis ea, 
înroşindu-se uşor. 

— Nu, nimic de genu' ăsta. Dar mi-au spus că e strict 
interzis accesul în camera Birnei înainte ca oamenii de la Biroul 
de Investigaţii Criminalistice să-şi termine treaba. Apoi au zis că 
vor să-i vadă maşina. Aveau într-o punguţă o cheie cu 
telecomandă. Şi se potrivea... 

Thóra a dat din cap cu un aer îngândurat - nu mai încăpea 
niciun dubiu cu privire la identitatea femeii moarte. 

— Măi să fie! 

S-a uitat la Jonas şi a reuşit să-şi stăpânească primul impuls, 
acela de a-i cere să nu se mai joace cu brăţara aia caraghioasă, 
care sigur avea legătură cu medicina alternativă, câmpurile 
energetice sau cu altă bazaconie din aceeaşi categorie. 

— Crezi că şi-ar fi dorit cineva ca Birna să moară? Sau 
dăduse cumva de vreun necaz? 

Jonas a clătinat uşor din cap şi a răspuns: 


55 


— Ah, nu, era un om normal. 

Thâra nu-şi putea imagina ce anume înţelegea Jónas prin 
„normal”, dar a presupus că avea nişte criterii diferite de ale ei. 

— O persoană minunată şi o arhitectă excelentă, a adăugat 
el, afişând un zâmbet stângaci. Era un adevărat Capricorn - un 
om dedicat şi perseverent. Şi, în acelaşi timp, o persoană 
fermecătoare. Cu adevărat fermecătoare. 

— Şi nu o antipatiza nimeni? a întrebat Thóra. Nu ştii pe 
nimeni care ar fi putut să se certe cu ea atât de rău, încât să se 
ajungă la un asemenea sfârşit tragic? 

Jónas şi-a împins brăţara la loc sub mânecă şi i-a acordat 
Thorei toată atenţia. 

— Ştii, mă întreb dacă nu cumva moartea ei ar putea avea 
legătură cu stafia. 

Thóra n-a schiţat nici cel mai vag zâmbet. 

— Sugerezi că e vorba de o crimă comisă de o stafie? Jónas a 
ridicat din umeri, apoi a dat din mâini şi a zis: 

— Nu ştiu ce să zic... Dar mi se pare o coincidenţă prea 
mare. Locul ăsta e bântuit, iar Birna, care se ocupa de 
modificarea şi extinderea clădirii, a fost găsită moartă. Se ştie 
că stafiile vor să păstreze locurile pe care le bântuie la fel cum 
erau atunci când le-au părăsit. Luptă din răsputeri împotriva 
oricărei schimbări. Şi atunci ce să cred? 

Întrucât nu era mare amatoare de stafii, Thóra habar n-avea 
de niciuna dintre aceste credinţe populare. 

— Jónas, cred că, în cazul ăsta, putem exclude amestecul 
stafiilor. 

— Eşti sigură? a întrebat-o hotelierul. Birna era foarte 
interesată de istoria acestui loc. Simţea că trebuie să afle mai 
multe despre el, pentru că, altminteri, i-ar fi fost greu să-l 
înţeleagă. Nu putem exclude posibilitatea ca Birna să fi stârnit 
furia unui mort de prin partea locului, lucru pentru care a plătit 
cu viaţa. Poate că nu direct, ci indirect. 

Când a văzut că Thóra rămăsese fără cuvinte, a continuat: 

— Repet, nu trebuie neapărat să fie o legătură directă. Dar 
iată cum se prezintă situaţia: ferma e bântuită, vânzătorii n-au 
scos o vorbă despre asta, iar acum o femeie a murit în mod 
tragic şi poate că moartea ei are legătură, fie şi indirect, cu 
stafia. E un aspect care cu greu poate fi trecut cu vederea, 


56 


întrucât putem susţine că ucigaşul era stăpânit de forţe din 
lumea de dincolo, înţelegi ce zic? 

Thóra n-a reuşit decât să dea din cap în semn că nu. 

— Cum aşa? Păi, le spui vânzătorilor că a murit o femeie şi 
că circulă zvonuri potrivit cărora o stafie a jucat un rol 
important în moartea ei. Apoi adaugi că întreaga poveste o să 
ajungă la tribunal. Bănuiala mea e că oamenii ăia nu vor vrea să 
fie legaţi de o crimă, fie şi în mod indirect. Ai vrea să fii martoră 
într-un caz de crimă în care avocatul spune că ai ţinut ascunse 
nişte informaţii care au dus la o asemenea atrocitate? 

Jónas a clătinat din cap în locul Thórei. 

— Nu, a continuat el. N-ai vrea. Şi nici ei n-ar vrea. lar 
chestia asta i-ar putea determina să negocieze nişte 
compensaţii. 

— Păi, şi la ce ţi-ar folosi dacă ai obţine compensaţii? l-a 
întrerupt ea. Tot o să rămâi cu hotelul. Că doar nu vrei să 
anulezi contractul de vânzare-cumpărare după atâta timp, nu? 
Iar dacă chiar iei în serios povestea asta cu stafia, îmi închipui 
că nu poţi s-o mituieşti ca să plece. 

— Bineînţeles că nu pot, a zis Jónas zâmbind. Dar prevăd că 
va trebui să măresc salariile personalului, ca să nu-şi dea 
demisia. Sunt oameni care se ocupă de probleme spirituale, 
oameni sensibili la influenţele supranaturale. Deja îmi fac griji 
din pricina unora dintre ei, care mi-au dat de înţeles că ar vrea 
să plece. Planul meu de afaceri ar putea fi dat peste cap, iar 
micul profit pe care speram să-l obţin o să se ducă pe apa 
sâmbetei. Unde mai pui că şi oaspeţii unor astfel de hoteluri 
sunt foarte sensibili. Nu vor să aibă în preajma lor făpturi din 
lumea de dincolo, cel puţin nu dacă pentru asta trebuie să 
plătească cu viaţa. 

Thóra avea nevoie de timp ca să se gândească la toate astea. 
Nu avea niciun chef să-i forţeze pe oameni să ajungă la o 
înţelegere, speriindu-i cu ameninţări prosteşti despre asocierea 
numelor lor cu o crimă, dar ceea ce spunea Jonas despre 
personalul hotelului era o contribuţie importantă. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc, a zis ea, apoi a dat să se 
ridice, însă în clipa următoare, s-a răzgândit. Dar să ştii că încă 
nu mi-ai povestit nimic despre stafia asta. Cum apare, mai 
exact? 


57 


Jónas a oftat. 

— Pfui, nici nu ştiu cu ce să încep. 

— Cu începutul, de exemplu, a zis Thóra pe un ton puţin 
enervat. 

— Mda, poate că aşa e cel mai bine, a zis Jonas, fără să ia în 
seamă iritarea Thorei. După cum ţi-am zis, cei mai mulţi dintre 
angajaţii mei sunt mult mai sensibili decât oamenii obişnuiţi. 

Thora a încuviinţat din cap. 

—lLa un moment dat, au început să simtă o prezenţă 
neplăcută. Dacă îmi aduc bine aminte, primul care a sesizat-o a 
fost Eiríkur, cititorul de aure. Apoi, unul după altul, au simtit-o 
şi ceilalţi. Eu am fost cel care a încheiat şirul, deşi, la început, 
am crezut că e vorba de plăsmuiri ale imaginaţiei lor, i-a 
explicat el, aruncându-i Thórei o privire foarte serioasă. E 
imposibil să descrii chestia asta cuiva care nu e sensibil la astfel 
de lucruri, dar pot să-ţi spun că nu-i deloc un sentiment plăcut. 
Poate că cea mai bună analogie e că te simţi ca atunci când eşti 
urmărit. E ca şi când s-ar uita la tine cineva care stă ascuns 
într-un colţ întunecat. Mă rog, cel puţin aşa am simţit eu. 

Relatarea lui Jonas n-a făcut decât să-i întărească Thorei 
convingerea că era vorba de o isterie în masă.Cineva născocise 
o poveste confuză, iar toţi ceilalţi o amplificaseră până 
ajunseseră să creadă cu toţii că era adevărată. 

— Jónas, a zis Thóra, trebuie să-mi spui ceva mai consistent. 
Cererea ta de compensaţii n-o să aibă absolut nicio şansă de 
reuşită dacă o să mă duc la cei care ţi-au vândut proprietatea şi 
o să le spun exact ce mi-ai povestit tu. Trebuie să avem ceva 
palpabil. Nu-i suficient să spui că, din când în când, te trec fiori 
pe şira spinării. 

Jónas a răspuns şocat: 

— E mult mai mult de-atât! E uşor să te descotoroseşti de un 
simplu fior. Dar sentimentele despre care vorbesc te marchează. 
Sau, mai bine zis, te împovărează. Aproape toţi am auzit 
plansete în toiul nopţii - nişte plansete de copil. 

Dintr-odată, Jónas a început să se laude: 

— Şi să ştii că am văzut o stafie în toată regula. Ba chiar de 
mai multe ori. Iar în ultima vreme prezenţa ei a devenit din ce în 
ce mai insistentă. 

— Unde ai văzut fantoma asta? a întrebat Thóra cu un aer 


58 


sceptic. 

— Mai ales pe afară. Chiar aici, lângă hotel, a lămurit-o 
Jónas, făcând un semn spre fereastra din spatele lui, dar fără să 
se întoarcă. N-aş putea spune cu precizie unde era, pentru că 
am văzut-o în ceaţă. Unele stafii apar doar în anumite condiţii 
meteorologice, iar asta apare numai când e ceaţă. 

— Deci nu poţi s-o descrii în detaliu? l-a întrebat ea. 

— Nu, nu prea. Însă pot să-ţi spun că e o fată sau o femeie. 
Pentru că era prea slabă ca să fie un bărbat, i-a explicat el, 
rezemându-se pe spetează. În plus, am văzut-o apărând în 
oglindă. Sunt sigur că era o fată. S-a întâmplat foarte repede, 
dar tot am avut timp să-mi dau seama. 

— Mi-ai zis că ai recunoscut-o într-o fotografie. Aşa că sigur 
nu s-a întâmplat atât de repede, încât să nu fi reuşit să-i reţii 
trăsăturile. 

— Păi, nu ştiu cum să ţi-o descriu. Mă spălam pe dinţi şi, 
dintr-odată, am auzit un foşnet. M-am încordat tot, m-am 
îndreptat de spate şi am văzut-o în oglindă când a trecut pe 
lângă uşă. Trăsăturile ei sigur mi-au rămas întipărite în 
subconştient, dar n-aş putea să ţi le descriu - cu toate astea, 
i-am recunoscut chipul într-o fotografie. 

Jónas a deschis un sertar al biroului şi a început să cotrobăie 
prin el în timp ce-şi continua relatarea: 

— Când mi-am dat seama, nici n-am mai putut să ţin poza în 
mână. Am aruncat-o la loc în cutie şi am închis-o. Ţie o să-ţi fie 
uşor să te uiţi la ea, dar eu, pur şi simplu, nu pot. 

— Nu cred c-o să aibă un efect foarte puternic asupra mea, a 
zis Thora zâmbind. Aş vrea să discut despre toate astea cu 
câţiva dintre angajaţi. De exemplu, cu Eirikur, cititorul de aure. 

— Nicio problemă. Acum nu-i în hotel, dar cred c-o să se 
întoarcă mâine. 

În cele din urmă, Jónas a găsit ceea ce căuta în sertar. l-a 
întins Thórei o cheie veche şi grea prinsă pe un inel mare din 
oţel. 

— Asta e cheia de la vechea pivniţă. Acolo se află cutiile 
despre care ţi-am povestit. Te rog să te uiţi prin ele. O să găseşti 
nişte lucruri interesante care ne-ar putea ajuta să înţelegem de 
ce e bântuit locul ăsta. 

Thóra a luat cheia: 


59 


— Din câte îmi amintesc, numele vechii ferme era Kreppa, 
nu-i aşa? a întrebat ea pe un ton inocent. 

Jónas s-a uitat la ea cu un aer surprins. 

— Da, într-adevăr. La început erau două ferme, dar apoi au 
fost unite. Una se numea Kreppa, iar cealaltă, Kirkjustett, a 
lămurit-o el, apoi a ridicat nepăsător din umeri. Când a făcut 
planurile pentru hotel, Birna a petrecut mult timp acolo. 

— Serios? De ce? a întrebat Thóra, care era din ce în ce mai 
curioasă. Mai există vechiul conac? 

— Da, încă e în picioare. Iniţial, aveam de gând să construim 
anexa acolo, exact cum am făcut aici, dar Birnei nu i-a plăcut 
ideea. I se părea că cele două clădiri erau mult prea depărtate 
una de alta şi că vechiul conac era prea dărăpănat. Poţi să te 
duci până acolo, dacă vrei. Cheile sunt sub o piatră de lângă 
uşă. E o clădire foarte interesantă, pentru că încă e mobilată ca 
pe vremuri. 

— Cum aşa? Că doar nu locuia nimeni acolo când s-a 
încheiat contractul de vânzare. 

— Habar n-am. Mă rog, s-ar putea să fi fost luate de acolo 
câteva dintre lucrurile vechi, pentru că sora... 

Jónas a făcut o pauză, încercând să-şi amintească numele 
femeii, şi, în timp ce se gândea, răsucea prin aer degetul 
arătător. 

— Te referi la Elín Thórdardóttir? i-a sugerat Thora. Cea 
care ţi-a vândut pământul împreună cu fratele ei? 

— Da! a zis Jonas, oprind arătătorul în aer. Elin, sora! A 
sunat în urmă cu vreo două luni şi a zis că, în sfârşit, aveau să 
mute vechiturile de acolo. Eram în capitală, aşa că n-a stat de 
vorbă cu mine. Am primit un mesaj de la Vigdís, recepţionera. 
La ceva timp dup-aia, a venit fiică-sa şi i s-a spus unde e cheia. 
Poate a fost mai bine că nu m-am întâlnit cu niciuna dintre ele, 
pentru că, probabil, aş fi făcut câteva comentarii usturătoare 
despre stafia aia. 

Thóra nu mai suporta să discute despre stafii. 

— Dar când ţi-au zis că vor să ia de acolo mobilele vechi? a 
întrebat ea. Nu-mi aduc aminte să fi fost vorba de aşa ceva când 
am negociat contractul de vânzare. 

— Ah, a fost o înţelegere verbală. Au discutat chestia asta cu 
mine la un moment dat, iar eu le-am zis să vină să le ia când or 


60 


avea timp, a lămurit-o Jónas. 

Apoi a adăugat, făcând pe cocoşul: 

— Le-am zis c-ar fi bine să se mişte repede, pentru că am de 
gând să dărâm conacul sau să-l folosesc. 

Thóra a încuviinţat din cap. 

— Poate mă duc acolo zilele astea să arunc o privire. Cine 
ştie, poate că dau peste Elin sau fratele ei. 

Apoi s-a uitat la ceas şi a spus: 

— Cred c-o să mă uit prin cutii mâine-dimineaţă. Acum e 
mult prea târziu. 

Jónas a încuviinţat. 

— Crede-mă, sunt lucruri prin care nu vrei să cotrobăi 
înainte să mergi la culcare, a zis el, zâmbind ironic. Chiar dacă 
nu crezi în stafii. 


* 


Aşternutul din patul ei era cel mai catifelat din câte îi fusese 
dat să vadă. A căscat şi s-a întins, fiind hotărâtă să profite la 
maximum de somn. Perna groasă umplută cu puf de rață 
sălbatică îi susţinea capul cât se poate de bine, aşa că şi-a 
propus să-l întrebe pe Jonas de unde cumpărase aşternuturile şi 
pernele. A luat telecomanda de pe noptieră şi a închis 
televizorul. A simţit c-o ia somnul imediat ce a închis ochii; în 
scurtă vreme, respiraţia i s-a domolit, iar gândurile au început 
să i se învălmăşească. Nu s-a răsucit nici măcar atunci când 
plânsul firav al unui copil s-a strecurat în cameră prin fereastra 
deschisă. 


61 


Sâmbătă, 10 iunie 2006 


62 


6 


Puţine erau lucrurile care îi displăceau lui Gauti mai mult 
decât să facă o autopsie într-o dimineaţă de sâmbătă, mai ales 
dacă trebuia s-o pregătească cu o zi înainte. O seară de vineri 
putea fi petrecută în mii de alte moduri mai agreabile decât în 
mirosul de dezinfectant, în compania cadavrelor din subsolul 
Spitalului Naţional. Trebuia să fie într-un bar, înconjurat de 
femei relaxate şi învăluit într-un nor gros de fum de ţigară. 
Gauti s-a întrebat dacă nu cumva venise timpul să-şi schimbe 
slujba. Era o perioadă în care toată lumea părea să-şi găsească 
slujbe bine plătite. Sau aproape... Nu era sigur că sectorul 
bancar avea să privească cu ochi buni experienţa sa de cinci ani 
ca asistent de autopsie, dar se părea că toţi prietenii lui îşi 
găsiseră de lucru exact în acest domeniu. A încercat să-şi 
imagineze că e un administrator de cont îmbrăcat în costum, 
care stă în spatele unui birou şi, după ce disecă minuţios 
situaţia financiară a clienţilor săi, le oferă sfaturi de pe urma 
cărora să se înglodeze şi mai mult în datorii. Şi totuşi; compania 
morţilor era mai plăcută şi mai variată. S-a uitat cu atenţie la 
tava din faţa lui, ca să se asigure că toate instrumentele erau la 
locul lor, şi la cadavrul acoperit cu un cearşaf alb. Nu mai lipsea 
decât medicul legist. Gauti s-a uitat la ceasul de pe peretele din 
spatele lui. Legistul întârzia. Numele lui era Hrannar Pétursson. 
Gauti a scos un oftat. Lucrurile mergeau din rău în mai rău. 
Hrannar era un tip arogant, enervant şi, în plus, lipsit de 
profesionalism. De cele mai multe ori, modul lui neglijent de a 
proceda nu avea nicio urmare neplăcută, dar, din când în când, 
Gauti trebuia să-i semnaleze nişte erori atât de strigătoare la 
cer, încât până şi el le observa. Puţine erau lucrurile care îl 
enervau pe Hrannar mai mult decât faptul că asistentul său îi 
atrăgea atenţia când greşea, dar Gauti nu se lăsa intimidat de 
iritarea legistului, ba chiar îi făcea plăcere să-l enerveze. 

Uşa sălii de autopsie s-a deschis, iar Hrannar a păşit ţanţoş 
înăuntru, însoţit de un student la Medicină pe care Gauti l-a 
recunoscut imediat, dar n-a reuşit să-şi aducă aminte cum îl 
cheamă. În ultimele săptămâni, îl tot văzuse prin secţie, dar, din 


63 


câte ştia Gauti, nu asistase niciodată la o autopsie. 

— Bună dimineaţă, a zis Hrannar cu o voce foarte puternică, 
făcând un semn cu mâna spre asistentul său. El e Sigurgeir, 
student la Medicină în anul cinci, şi l-am adus să asiste la 
autopsie. N-avem parte în fiecare zi de un asemenea cadavru. 

Gauti l-a salutat din cap pe Sigurgeir, care i-a zâmbit cu un 
aer nerăbdător, apoi a dat la o parte cearşaful care acoperea 
cadavrul, urmărind cu atenţie reacţia studentului. Tânărul abia 
a reuşit să-şi stăpânească greaţa. Fără să observe reacţia lui 
Sigurgeir, Hrannar s-a aplecat atât de mult asupra capului 
femeii moarte, încât mai avea un pic şi îl atingea cu nasul. Apoi 
s-a îndreptat de spate, a scos un reportofon, l-a pornit şi a 
început să vorbească: 

— Pe masa de autopsie se află o femeie neidentificată care a 
fost găsită moartă pe o plajă din Snaefellsnes. Trăsăturile feţei 
sunt imposibil de recunoscut atât pentru că are nişte plăgi 
foarte mari, cât şi pentru că, la prima vedere, pare să fi fost 
mutilată post-mortem de animale... 


* 


— Tata n-are niciun haz. Doarme. La fel şi Gylfi. Aş vrea să 

fiu cu tine. 
_ Thóra s-a frecat la ochi şi s-a ridicat în capul oaselor. 
Înhăţase telefonul de pe noptieră şi răspunsese înainte să se fi 
trezit de-a binelea, după care îşi dresese glasul ca să poată vorbi 
cu fiica ei. In primele clipe, îşi amintise vag de un vis cu stafii şi 
copii care plângeau, dar apoi totul îi dispăruse din minte pentru 
totdeauna. 

— Bună, S6ley. Te-ai trezit deja? 

S-a uitat la ceas şi a văzut că era opt fără câteva minute. 

— Vai, ce devreme e! Azi e sâmbătă. Tati şi Gylfi vor să 
doarmă puţin mai mult decât de obicei, ca să vă puteţi distra pe 
cinste mai încolo. 

— Pfui! Ba n-o să ne distrăm deloc, s-a auzit de la celălalt 
capăt al firului vocea piţigăiată şi plină de reproş a fetei. Mie 
nu-mi place decât cu tine. Tu ai haz. 

Semnalul era foarte prost, iar S6ley se auzea de parcă ar fi 
vorbit dintr-un butoi. „Bucură-te cât mai ţine!”, şi-a zis Thora, 


64 


întrucât ştia din experienţa creşterii lui Gylfi că această 
admiraţie nu avea să dureze o veşnicie. Sóley avea doar şase ani 
şi, cu toate că, în curând, avea să împlinească şapte, mai erau 
câţiva ani în care Th6ra putea juca rolul cel mai important în 
viaţa fiicei sale. 

— Am să mă întorc acasă mâine-seară şi o să ne distrăm 
niţel. Dacă vrei, îţi aduc nişte scoici de pe plajă. 

— Plajă! E o plajă acolo? a oftat Sóley. De ce nu pot să fiu şi 
eu cu tine? Ce mult mi-aş dori să merg la plajă! 

Th6rei i-a venit să-şi dea o palmă pentru că adusese vorba de 
plajă. Întrucât locuiau aproape de malul mării, nu i-a trecut prin 
cap că plaja avea să-i stârnească fetei interesul. 

— Of, draga mea, dar ştii foarte bine că trebuie să-ţi petreci 
weekendul cu tati. Poate ne facem timp să venim aici vara asta. 

— Mergem cu rulota? a întrebat Sóley cu emoție în glas. 
Thora şi-a înăbuşit un oftat. 

— Poate, o să vedem. 

Nu suporta ideea de a conduce cu drăcia aia în spatele ei şi 
încă nu învățase cum să dea înapoi cu ea agăţată de maşină. 
Traseele celor câteva excursii cu rulota pe care se aventuraseră 
să le facă până atunci fuseseră alese în aşa fel, încât să nu fie 
nevoie să dea cu spatele niciodată. 

— Du-te şi porneşte televizorul, că deja au început emisiunile 
pentru copii. Tati şi Gylfi or să se trezească în curând. Aşa faci, 
da? 

— Da, bine..., a zis S6ley cu glas posomorât. Pa-pa! 

— Pa-pa! Mi-e dor de tine, a zis Thóra, apoi a închis. 

S-a uitat o vreme la telefon, întrebându-se cum de ajunsese 
în această situaţie. Căsătoria ei se dusese de râpă într-o 
perioadă relativ scurtă şi nu încercase niciodată s-o refacă. Timp 
de 11 ani, mersese cât se poate de bine, după care s-a degradat 
foarte repede. Ea şi Hannes divorţaseră cam la un an şi 
jumătate după ce se stricase mariajul. O mustra puţin conştiinţa 
când se gândea că, după despărţire, copiii trebuiseră să facă 
naveta între casa ei şi a lui Hannes. Dar nu putea face nimic în 
privinţa asta, pentru că nu avea de gând să se întoarcă la fostul 
ei soţ nici dacă el ar fi câştigat campionatul mondial la mers în 
marşarier cu rulota. S-a ridicat în picioare, a îndepărtat 
gândurile negre şi s-a dus să facă un duş. După aceea, s-a 


65 


îmbrăcat cu nişte blugi şi un hanorac şi a luat în picioare o 
pereche de adidaşi, pregătindu-se să scormonească prin pivniţa 
prăfuită. Când s-a uitat în oglindă, s-a gândit că, dacă şi-ar fi pus 
şi un ciorap pe cap, ar fi arătat exact ca un spărgător de bănci. 

Când a ajuns în sala de mese, a dat peste un bufet foarte 
generos. De obicei, Thórei nu-i plăcea să ia un mic dejun copios, 
dar mâncarea era aranjată cu atât de mult bun-gust şi totul 
arăta atât de atrăgător, încât a cedat ispitei şi a luat o farfurie 
mare pe care a umplut-o cu ouă fierte, bacon şi pâine prăjită. La 
sfârşit, a adăugat şi câteva fructe de dragul aparenţelor, dar la 
scurtă vreme după ce s-a aşezat la masă, a hotărât să lase 
sănătatea deoparte. Thora era foarte curioasă să afle ce fel de 
oameni erau cazaţi în hotelul acela, care, pe lângă faptul că 
avea preţuri exorbitante, oferea servicii bazate pe înţelepciunea 
New Age. Dar n-a reuşit să identifice nicio trăsătură comună 
care să-i diferenţieze de restul lumii. Erau de toate vârstele şi 
păreau să fie de naţionalităţi diferite, deşi majoritatea era 
alcătuită din islandezi. 

La trei dintre mese stăteau oaspeţi solitari, asemenea 
Thorei: doi bărbaţi - unul bătrân, unul tânăr - şi o femeie de 
vârstă mijlocie. A presupus că erau islandezi. N-ar fi putut spune 
de ce, dar bărbatul în vârstă părea din alt film. Thóra şi-a 
închipuit că era avocat sau contabil. Nici femeia nu părea să fie 
în largul ei: stătea nemişcată, cu un aer abătut şi privea ţintă în 
ceaşca de cafea de pe masă. Pe farfuria din faţa ei era un 
morman de mâncare de care nu părea să se fi atins. Femeia era 
o imagine atât de vie a tristeţii, încât Thorei i s-a făcut milă de 
ea. În schimb, tânărul părea să se simtă ca peştele în apă, aşa că 
Thóra s-a uitat la el îndelung. Mai ales pentru că avea părul 
negru, era bronzat şi, una peste alta, arăta foarte bine, dând 
impresia că era înnebunit după trasul de fiare, dar fără să ia 
steroizi. Thora a zâmbit ca pentru sine cu un aer melancolic, dar 
şi-a schimbat imediat expresia, când a văzut că tânărul s-a uitat 
la ea şi i-a răspuns tot cu un zâmbet. Şi-a terminat cafeaua cu 
un gest stângaci şi s-a ridicat în picioare. La fel a făcut şi 
tânărul. Unul dintre picioare îi era bandajat, aşa că a luat cârja 
care era sprijinită de scaun şi a pornit şontâc-şontâc spre uşă, 
mergând în urma ei. 

— Sunteţi islandeză? a auzit Thora din spate vocea cuiva 


66 


care vorbea în islandeză. 

Când s-a întors, Thóra a văzut că tânărul arăta la fel de bine 
şi de aproape. 

— Cine, eu? Da, a răspuns ea, dorindu-şi să nu fi fost 
îmbrăcată ca un spărgător de bănci. Şi tu? a adăugat ea 
zâmbind. 

Tânărul i-a întors zâmbetul şi i-a întins mâna. 

— Nu, eu sunt un chinez islandofil. Apoi a adăugat: 

— Mă cheamă Teitur. 

— Thora, a zis ea, dând mâna cu el. 

— Probabil că abia ai venit, a zis el, privind-o în ochi. 
Altminteri, cu siguranţă te-aş fi remarcat până acum. 

„Ţine-te bine!”, şi-a zis Thâra, încercând să se poarte cât mai 
degajat. 

— Am venit ieri. Tu eşti aici de multă vreme? Tânărul şi-a 
dezvelit iarăşi dinţii strălucitori: 

— De o săptămână. 

— Şi îţi place? a întrebat ea prosteşte. 

În general, se purta foarte stângaci cu sexul opus ori de câte 
ori simţea fie şi cea mai vagă urmă de interes amoros. Tânărul a 
ridicat din sprâncene şi a zis cu un aer vesel: 

— Ah, da. E bine. Am venit aici ca să mă relaxez şi să lucrez. 
Până acum, am reuşit să le îmbin destul de bine. Un singur 
lucru mă deranjează... 

Sprijinindu-se în cârjă, Teitur a ridicat piciorul bandajat. 

— Ah! Dar ce s-a întâmplat? a întrebat Thóra. 

— Am căzut de pe cal ca un prost. lţi recomand tot ce au 
aici, mai puţin plimbările călare. De fapt, n-am căzut. S-a speriat 
calul şi m-a aruncat din şa. Mi-am scrântit glezna, dar 
mulţumesc Cerului că m-a văzut cineva şi a reuşit să mă tragă la 
o parte înainte să se întâmple ceva şi mai grav. Aşa că să nu 
care cumva să închiriezi vreun cal cât stai aici. 

Thora a zâmbit. 

— Stai liniştit. E foarte puţin probabil să se întâmple aşa 
ceva. Thóra mai degrabă s-ar fi urcat într-o sanie trasă de câini 
decât să umble călare. 

— Ai zis că şi lucrezi? Ce anume? a întrebat ea din 
curiozitate. Nu-şi putea imagina ce-ar fi putut face Teitur acolo. 
Sau poate că era scriitor. 


67 


— Sunt broker. E o slujbă destul de stresantă, dar are 
avantajul că pot lucra aproape de oriunde, pentru că n-am 
nevoie decât de un computer conectat la internet. Tu cu ce te 
ocupi? 

— Sunt avocată, a zis Thóra, dând din cap ca şi când ar fi 
vrut să se asigure că o credea - Doamne, ce patetică era! 

— Aha, a zis Teitur. Auzi, n-ai vrea să facem împreună un tur 
al împrejurimilor? După o săptămână aici, am ajuns să cunosc 
locul ăsta ca pe buzunarul meu. 

Thóra i-a zâmbit. Nu prea îi venea să creadă că devenise un 
expert în atracțiile locale după numai o săptămână. Unde mai 
pui că nu-şi putea folosi decât un picior. 

— Cine ştie? Mai vedem. 

— Sunt destul de liber, a zâmbit Teitur. Când te hotărăşti, 
dă-mi un semn! 

Thóra i-a zâmbit din nou, apoi şi-a luat rămas-bun. E drept 
că ar fi fost mai plăcut să se plimbe prin împrejurimi cu bărbatul 
acela chipeş decât să scormonească printr-o pivniţă prăfuită 
după fotografii vechi. Chiar dacă tipul mergea şontâc-şontâc. În 
fine... 


x 


Multe dintre organele interne ale cadavrului erau aşezate în 
tăvi de oțel. Creierul se afla într-o tavă, plămânii, în una mai 
mare, ficatul, în alta şi aşa mai departe. Acesta era bufetul 
morții, care încetase de mult să-l mai tulbure pe Gauti. Dar e 
drept că de mulţi ani nu mai văzuse un cadavru într-o stare atât 
de jalnică. Spera ca femeia să fi murit repede sau să-şi fi pierdut 
cunoştinţa înainte ca totul să se termine. 

Hrannar s-a apropiat de chiuvetă, scoţându-şi mănuşile. 

— İn concluzie, femeia a fost violată în mod brutal, dar, cel 
mai probabil, moartea a fost provocată de lovituri repetate 
aplicate în plină figură. Trăsăturile faciale sunt imposibil de 
recunoscut din pricina acestor lovituri şi a mutilării post-mortem 
provocate de animale - probabil, animale necrofage. Nu se 
poate stabili dacă femeia a fost conştientă pe durata violului, 
dar cadavrul nu prezintă nicio rană din care să rezulte că a opus 
rezistenţă. De aceea, probabil că a primit câteva lovituri înainte 


68 


de începutul violului, dar este evident că, atunci când totul a 
luat sfârşit, era deja moartă. Este posibil ca victima să fi fost 
lovită chiar în timpul violului. Analiza spermei din vagin - care, 
probabil, îi aparţine violatorului - şi a firelor de păr puse în 
evidenţă prin pieptănarea pubisului victimei ar putea permite 
identificarea agresorului. Orice altă ipoteză mi se pare puţin 
probabilă. In plus, cantitatea foarte mare de spermă este un 
motiv întemeiat pentru a investiga dacă nu cumva au fost 
implicaţi mai mulţi agresori. 

Hrannar i se adresa studentului la Medicină, care - palid şi 
moleşit - stătea în picioare lângă Gauti. 

— De asemenea, boldurile trebuie descrise cu grijă în 
raportul autopsiei. Nu găseşti în fiecare zi un cadavru care să 
aibă înfipte în tălpi ace cu gămălie. Bănuiala mea este că, 
pentru criminal, acestea au o anumită semnificaţie. Mi se pare 
foarte probabil să fie vorba de un bolnav mintal sau un sadic. 
Oricum, nu pot găsi nicio altă explicaţie logică pentru faptul că 
agresorul a mers atât de departe. 

A făcut un semn cu mâna spre boldurile pătate de sânge pe 
care le scosese din tălpile femeii şi le pusese într-un recipient 
din plastic transparent. Şi-a dat jos şorţul pătat, apoi şi-a trecut 
mâna prin păr. 

— Aveţi grijă să etichetaţi totul cu grijă şi să trimiteţi 
probele la laborator, ca să fie analizate imediat. Poliţia are 
nevoie de rezultate cât mai repede. 

Apoi a pornit spre uşă. 

— Stai liniştit, o să te obişnuieşti, i-a zis Gauti studentului. 
L-a bătut consolator pe umăr, lăsându-i o pată de sânge pe 
halatul alb. 

— Te-ai descurcat bine. 

— E respingător, a îngăimat studentul cu un glas atât de 
slab, încât nu l-a auzit decât Gauti. Cum de-am putut să aleg 
chestia asta în locul unui dispensar de ţară? 


x 
Thóra s-a uitat la mormanul de cutii vechi din pivnița prost 
iluminată. În mijlocul tavanului atârna un bec slab, iar lumina 


naturală pătrundea printr-o ferestruică al cărei geam devenise 


69 


maroniu din pricina murdăriei. Când a intrat, a izbit-o un 
puternic miros de igrasie. Pfui! li venea să-i ceară lui Jónas să 
mute cutiile la ea în cameră. Ca şi când toate astea n-ar fi fost 
de ajuns, traversele de lemn care susțineau tavanul erau destul 
de putrede. Thóra a făcut o grimasă când s-a gândit şi la 
nenumăratele insecte care, cu siguranţă, se aciuaseră în pivniţă, 
dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat de 
morman. Din câte îşi putea da seama, erau vreo 12 cutii mari de 
lemn, dar, din pricina felului în care erau aranjate, nu putea 
stabili numărul exact. A ridicat precaută capacul uneia dintre 
cutiile de deasupra, având grijă să se aplece în spate, în 
eventualitatea în care ar fi sărit ceva din ea. Când a văzut că nu 
iese nimic, s-a uitat cu atenţie înăuntru. 

A făcut ochii mari. Se aştepta aproape la orice. Dar nu la aşa 
ceva. 


7 


Primul lucru pe care l-a văzut când a deschis cutia a fost un 
steag cu o svastică frumos împăturit. Zona albă din jurul 
svasticii se îngălbenise un pic, iar materialul era aspru. Thóra 
l-a luat cu grijă şi l-a pus deoparte, încruntându-se uşor. Sub 
steag se afla un teanc de reviste, iar cea de deasupra era şi mai 
decolorată decât steagul. Revista se numea Islanda, iar sub titlu, 
pe mijlocul copertei, se afla emblema naziştilor. Jonas nu 
pomenise nimic despre asta în relatarea lui ambiguă despre 
stafii şi despre trecutul obscur al casei. Thóra a ridicat revista şi 
a văzut că sub ea erau altele de acelaşi fel. Fuseseră publicate 
de Partidul Naționalist Islandez. Thóra a clătinat din cap. 
Într-adevăr, înainte de război existase în Islanda o mică mişcare 
nazistă, dar nu-şi putea aduce aminte ce activităţi desfăşurase. 
Era limpede că fusese implicată în publicarea unei reviste 
subţiri care, judecând după titluri, nu merita prea multă atenţie. 
Răscolind teancul, Thâra a văzut că erau şi câteva numere 
dintr-un ziar studenţesc numit Mjölnir, care, potrivit 
frontispiciului, fusese publicat de Asociaţia Studenților 
Naţionalişti. Apoi a scos teancul din cutie ca să vadă ce se 
ascundea sub el şi a descoperit o cămaşă împăturită, o 


70 


banderolă cu o svastică şi ceea ce părea să fie o centură militară 
prevăzută cu o cureluşă care se trecea peste umăr. Ce 
preocupări aveau unii oameni! După ce le-a dat la o parte, 
apropiindu-se de fundul cutiei, Thâra a văzut un obiect de alamă 
şi l-a luat în mână - încă o svastică; era prinsă de un fel de tub, 
iar Thora n-a reuşit să-şi dea seama la ce folosea, presupunând 
că ar fi avut vreo utilitate. De asemenea, a găsit tot felul de 
tăieturi din ziare care anunțau petreceri, excursii şi întruniri 
organizate de naţionalişti, dar şi obiecte fără nicio semnificaţie 
politică: un portofel vechi, nişte pantofi şi fotografii ale unor 
oameni care nu purtau svastici. Nu apărea niciun copil în acele 
poze care înfăţişau subiecte foarte asemănătoare: oameni în 
floarea vârstei, îmbrăcaţi elegant, care fie stăteau pe pături, ca 
la picnic, fie stăteau sprijiniți de peretele unei case. Thóra şi-a 
dat seama că peretele cu pricina apărea în mai multe fotografii, 
dar nu se vedea suficient din el, cât să-şi dea seama dacă era al 
conacului în care se afla în clipa aceea. Judecând după haine, 
pozele fuseseră făcute în timpul războiului sau imediat după 
aceea. 

Thóra a încercat să pună lucrurile în cutie în ordinea în care 
le găsise. Desigur, îşi dădea seama că acea cutie nu mai fusese 
deschisă de foarte multă vreme, drept pentru care era puţin 
probabil ca acela care le pusese acolo să mai fie în viaţă şi să-şi 
dea seama că fuseseră deranjate. Dar, pur şi simplu, i s-a părut 
corect să le lase aşa cum le găsise. In următoarea cutie pe care 
a deschis-o, Thóra n-a dat peste lucruri care să-i stârnească 
interesul. Conţinea mai ales feţe de masă croşetate migălos, 
care păreau să fie foarte vechi, şi o vază demodată cu modele 
florale şi ornamente aurii. În cea de-a treia cutie se afla un vechi 
album de fotografii. Bunica Thorei avusese unul asemănător, de 
unde şi melancolia care a cuprins-o. Ce scurtă era viaţa unui om 
şi ce repede era dată uitării - ar fi fost dificil să găsească pe 
cineva care să-i recunoască pe cei din fotografiile strânse în 
album, iar în scurtă vreme, avea să fie chiar imposibil. S-a 
aşezat pe una dintre cutii, ca să-l răsfoiască pe îndelete. 

A ridicat coperta groasă şi, pe prima pagină, sub o foiţă 
protectoare care semăna cu hârtia de indigo, a dat peste nişte 
fotografii făcute în faţa vechiului conac. Clădirea, care părea 
aproape nouă, era neschimbată, iar pe o placă de lemn agăţată 


71 


deasupra uşii de la intrare scria Kirkjustett. Thóra a scos 
fotografia dintre colţare cu multă grijă. Pe spate era o ştampilă 
potrivit căreia fotografia fusese făcută, sau developată, în 1919. 
Alături de ea, cu un scris delicat - foarte probabil, de femeie -, 
fusese făcută următoarea însemnare: Bjarni Thórólfsson şi 
Adalheidur Jónsdóttir. Uitându-se la fotografie mai cu atenţie, 
Thóra şi-a dat seama că fotograful stătea cu spatele la soare, 
întrucât femeia şi bărbatul din faţa casei se străduiau să-şi 
păstreze expresiile obişnuite şi, în acelaşi timp, mijeau ochii ca 
să-i ferească de lumina puternică. Era un cuplu frumos: un 
bărbat înalt, cu un păr des şi înfoiat care îi atârna pe frunte, şi o 
femeie tânără, cu fustă până sub genunchi, o pereche elegantă 
de pantofi fără toc şi o pălărie demodată foarte strânsă pe cap, 
de sub ale cărei boruri străluceau nişte şuviţe blonde. El purta 
nişte pantaloni largi şi uşori, cu dunga foarte pronunţată, o 
cămaşă şi bretele. Stăteau în picioare în faţa casei, unul lângă 
altul, ţinând mâinile pe lângă trup. Gospodari de modă veche. 

Pe aceeaşi pagină mai era o fotografie cu un subiect similar, 
atâta doar că celor doi li se alăturase încă un cuplu. Thâra a pus 
la loc cu grijă prima fotografie şi a scos-o pe cealaltă. Potrivit 
însemnării de pe spatele ei - făcută cu acelaşi scris -, pe lângă 
Bjarni şi Adalheidur, în poză mai apăreau Grímur Th6r6lfsson şi 
Kristrún Valgeirsdóttir. Nu era nevoie să fie menţionat acelaşi 
nume patronimic pentru a-ţi da seama că Bjarni şi Grimur erau 
fraţi. Hainele lor erau foarte asemănătoare, chiar dacă aveau 
nuanţe diferite. Thora s-a uitat cu atenţie la fotografie, dar n-a 
reuşit să descifreze expresiile celor patru oameni, pentru că 
aveau feţele crispate din pricina efortului pe care îl făceau ca 
să-şi apere ochii de soare. Dar a văzut că femeia care, probabil, 
era soţia lui Grimur era foarte diferită de blonda Adalheidur. 
Era mai în vârstă, mai durdulie şi mai plină de viaţă, dar mai 
puţin elegantă: purta o fustă obişnuită, un pulover gros şi 
pantofi fără toc, iar părul negru îi era prins neglijent în coadă. 
Thóra s-a întrebat oare cum s-or fi înţeles cele două femei. 

Apoi a dat pagina şi a văzut trei fotografii în care apăreau 
Bjarni şi Adalheidur, toate făcute în aer liber. Nu erau schimbaţi 
faţă de pozele anterioare, atâta doar că tânăra femeie nu mai 
purta pălărie. Thora a dat iarăşi pagina şi s-a uitat cu atenţie la 
două fotografii în care apăreau nu doar cele două cupluri, ci şi 


72 


un copil - o fetiţă al cărei păr negru era buclat după moda 
timpului. S-a uitat pe spatele fotografiei şi a văzut că pe fetiţă o 
chema Edda Grímsdóttir, deci era fiica lui Grímur, fratele mai în 
vârstă. Poza fusese făcută în 1922, iar fetiţa părea să aibă cam 
un an. Următoarele fotografii fuseseră făcute la intervale destul 
de mari. În una dintre ele - datată 1923 -, Thórei i s-a părut că 
Adalheidur, femeia mai tânără, era însărcinată, dar în pozele 
următoare nu apărea niciun copil. Insă la puţin timp după 
aceea, a dat peste una din 1924, făcută într-un studio, în care 
tânărul cuplu ţinea în braţe un copil de câteva luni, înfăşat în 
scutece împodobite cu multe dantele. Thóra a aflat de pe spatele 
pozei că era vorba despre o fetiţă pe nume Gudny. Apoi a dat 
peste o altă fotografie cu o fetiţă. Era o poză foarte bizară. 
Fetiţa purta o bonetă cu dantele care abia de-i acoperea capul şi 
o rochiţă albă, tot cu dantele. Părea că doarme. Dar stătea într-o 
poziţie tare ciudată, presupunând că, într-adevăr, dormea. 
Copiii Thórei nu dormiseră niciodată aşa, cu braţele încrucişate 
pe piept şi cu picioarele întinse unul lângă altul. Thóra a scos 
poza ca să se uite pe spatele ei şi a văzut scris numele fetiţei, 
Edda Grímsdóttir, urmat de două date - în faţa celei de-a doua 
era desenată o cruce. Murise în acelaşi an în care Bjarni şi 
Adalheidur fuseseră binecuvântaţi cu fetiţa lor. Thora a pus 
fotografia la loc şi a pufnit. Ştia că, pe vremuri, oamenii 
obişnuiau să fotografieze morţii, dar nu văzuse niciodată o 
asemenea poză, darămite să ţină una în mână. S-a întrebat dacă 
aceea era fotografia în care Jonas recunoscuse stafia. 

Dând paginile albumului, Thóra simţea că începe să-i 
cunoască pe cei care locuiseră la fermă. Această familiaritate 
imaginară îi lăsa totuşi un gust amar, întrucât recunoştea în 
şirul acela de fotografii semnele trecerii timpului. De exemplu, 
după 1925 nu mai apărea nicio poză cu fratele mai în vârstă. Se 
părea că el şi soţia lui se mutaseră sau dispăruseră cumva din 
viaţa cuplului celui tânăr. Poate că moartea fiicei lor, Edda, îi 
făcuse să abandoneze ferma. În 1926, a dispărut din fotografii şi 
Adalheidur; în ultima poză cu ea, se vedea limpede că era 
însărcinată, începând cu acelaşi an, scrisul a devenit mai 
colţuros şi nu era nevoie de un grafolog ca să-ţi dai seama că 
era al unui bărbat, în pozele de după acea dată, Thórei i s-a 
părut că recunoaşte pe chipul lui Bjarni, soţul femeii, o expresie 


73 


îndurerată. Cu toate astea, el încă îi zâmbea din toată inima 
micuţei Gudný, care, judecând după fotografii, creştea şi 
înflorea, devenind la fel de frumoasă ca mama ei, deşi, în mod 
ciudat, semăna mai mult cu tatăl şi unchiul ei. 

Albumul nu era plin. Ultimele două poze cu Gudny o 
înfăţişau stând în picioare lângă obişnuitul perete al conacului, 
care părea să fie locul preferat al familiei când venea vorba să 
facă fotografii. Era deja o adolescentă cu un trup bine 
proporţionat şi cu un păr blond şi ondulat. Thóra s-a gândit că 
lumea sigur o considera frumoasă, mai ales că nu era cu nimic 
mai prejos decât vedetele de cinema din acea vreme - deşi 
Thóra nu ştia foarte multe. Ambele fotografii erau din 1941 şi ar 
fi fost foarte frumoase dacă ar fi apărut doar Gudny în ele. Dar 
nu era singură, pentru că în stânga şi în dreapta ei se afla câte 
un tânăr, şi amândoi stăteau drepţi, afişând o mină foarte 
importantă. Dar nu atitudinea caraghioasă a celor doi tineri 
făcea ca fotografia să pară ciudată, ci hainele lor. Erau 
îmbrăcaţi modest - cu pantaloni negri şi cămăşi albe -, dar 
purtau banderole cu svastica. Amândoi aveau nişte centuri 
ciudate de care erau prinse nişte cureluşe, iar unul dintre ei 
tinea în mână băţul unui steag care nu flutura, ci atârna inert. 
Cu toate astea, nu încăpea dubiu că era un steag nazist, întrucât 
vârful băţului era împodobit cu svastica de alamă pe care Thora 
o găsise în prima cutie - aşadar, tubul acela se înfigea în băţul 
steagului. Pe spatele fotografiei fuseseră trecute anul şi numele 
lui Gudny, dar nu şi cele ale tinerilor. 

În rest, nu mai era nicio poză, ci doar şase pagini goale. Se 
vedea clar că de pe prima dintre ele fusese scoasă o fotografie: 
pe pagina decolorată a albumului se distingea o zonă mai 
închisă la culoare, iar colţarele încă erau la locul lor. Thóra a 
scuturat albumul în speranţa că poza fusese strecurată între alte 
pagini, dar n-a căzut nimic. Apoi a pus albumul deoparte. 

S-a ridicat în picioare. Lumina din pivniţă era foarte slabă, 
aşa că a hotărât să se uite mai pe îndelete la fotografii în 
camera ei. În plus, voia să-l întrebe pe Jónas dacă nu cumva una 
dintre cele două fetiţe din album era chiar „stafia” a cărei 
fotografie zicea că o găsise într-o cutie. Când a ieşit din pivniţă, 
scara veche de lemn a scârţâit la fiecare pas - mare noroc că 
Thâra nu făcea parte din categoria grea. Odată ajunsă la 


74 


parterul hotelului, a inspirat adânc, bucurându-se că scăpase, în 
sfârşit, de mirosul de igrasie. După ce a savurat momentul, a 
pornit spre holul de la intrare. 

Trecând pe lângă una dintre ferestrele holului, a văzut-o pe 
Sóldís, fata slăbuţă care, cu o zi înainte, o condusese în camera 
ei. Fuma o ţigară. Thóra a hotărât să facă un ocol, ca să discute 
mai în detaliu cu ea despre poveştile care, după cum îi sugerase, 
erau asociate cu ferma şi conacul. 

— Bună, S6ldis! 

Fata s-a întors către ea. După expresia neutră a chipului său, 
Thóra nu şi-a putut da seama dacă fata era încântată sau 
nemulțumită s-o vadă din nou. Dar, cel puţin, n-a luat-o din loc. 

— Ce s-a întâmplat? a zis fata. Thora s-a apropiat de ea. 

— Încă o dată, bună! Mă mai ţii minte? 

— Da, sigur. V-aţi cazat aici. Sunteţi o prietenă de-a lui 
Jónas. 

— Exact, a zis Thóra cu un zâmbet prietenos. Uite despre 
ce-i vorba: ieri ai zis că circulă nişte poveşti vechi legate de 
locul ăsta şi mi-ai promis c-o să-mi spui mai multe altă dată. 
Mi-ar fi de mare ajutor dacă mi-ai povesti acum. 

Fata s-a încruntat, fără să se uite în ochii Thorei. 

— Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Chestia asta i-ar fi de folos şi lui Jonas. Am venit aici ca 
să-i dau o mână de ajutor. Şi, oricât de ciudat ar părea, dacă aş 
afla poveştile care circulă prin partea locului, mi-ar putea fi mai 
uşor să-l ajut. 

Thóra spera ca această explicaţie s-o convingă. Sóldís a 
ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri şi a zis cu un aer 
indiferent: 

— Bine, n-am nimic împotrivă. 

— Excelent! a zis Thora. N-ar fi mai bine să mergem 
înăuntru? Deşi se ridicase ceața, vremea încă era destul de 
mohorâtă. 

De fapt, se părea că ceața se ridicase doar cu câţiva metri, 
pentru că nu puteai vedea decât poalele munţilor din apropiere. 
Fata a ridicat iarăşi din umeri. 

— Bine. După cum v-am zis, n-am nimic împotrivă. 

Apoi a luat-o din loc, iar Thora a pornit după ea. Au intrat în 
hotel pe uşa care o folosea personalul şi au ajuns într-o 


75 


bucătărie mare, care probabil că deservea sala de mese. S6ldis 
a luat loc la o masă mică rezervată personalului şi i-a făcut semn 
Thorei să se aşeze şi ea. După aceea a luat un termos enorm şi 
două ceşti dintr-o grămadă pestriță aflată la capătul mesei. 

— Ştiţi, eu am fost crescută aici, iar bunica mi-a zis tot felul 
de poveşti care circulă prin zonă. Despre troli şi alte chestii de 
genu' ăsta. Cele mai multe erau porcării, normal, dar cică unele 
sunt adevărate, a zis Soldis, dându-i o ceaşcă de cafea foarte 
fierbinte. 

Thora a dat uşor din cap. 

— Cum ar fi? a întrebat ea, apoi a luat o cutie mică de lapte 
pasteurizat la temperatură ultraînaltă şi a turnat un pic în 
ceaşcă. 

— Cum ar fi ce mi-a zis despre ferma asta. Cică e 
blestemată. 

— Blestemată? a întrebat Thâra, ţinându-şi în frâu 
sprâncenele, care i s-ar fi înălţat până la rădăcina părului. 

— Bunica mi-a povestit că, pe vremuri, pe câmpul ăsta de 
lavă erau abandonaţi copiii nou-născuţi. Femeile din partea 
locului care nu-şi puteau creşte copiii îi aduceau aici şi îi lăsau 
să moară. 

S-a uitat în ochii Thorei şi a ridicat din umeri. 

— Vă zic, mi se pare înfiorător. Încă li se mai aud planşetele. 
Chiar şi eu le-am auzit. 

Thóra a făcut un efort ca să nu se înece cu cafea, apoi s-a 
aplecat spre S6ldis şi a întrebat-o: 

— Vrei să spui că ai auzit planşetele unor copii care au fost 
lăsaţi să moară aici cu sute de ani în urmă? 

Fata i-a aruncat o privire dispreţuitoare şi a zis: 

— Nu-s singura care le-a auzit, dacă asta vă închipuiţi. Le-au 
auzit cei mai mulţi oameni de pe-aici, iar în ultima vreme s-au 
intensificat. Când am început să lucrez aici, nu se auzeau. 

— Şi care-i explicaţia? a întrebat Thora. 

— Nu ştiu. Bunica mi-a zis că apar şi dispar. Mi-a zis că 
lumea povesteşte despre nişteplânseteîngrozitoare care cică 
s-ar fi auzit aici cam în 1940. Iar la un moment dat, un fermier 
chiar a venit să vadă ce se întâmplă. Credea că-i vorba de un 
copil adevărat. Şi a auzit un plânset firav în spatele lui, dar n-a 
reuşit să dea de niciun copil. S-a dus fuga acasă şi n-a mai 


76 


trecut niciodată pe la ferma asta. Bunica mi-a zis că, la ceva 
vreme dup-aia, s-a terminat războiul şi că, probabil, copiii morţi 
pe câmpul de lavă au simţit chestia asta. Şi au început să tipe ca 
să arate că erau fericiţi. Sau necăjiţi... Poate că şi acum se 
profilează ceva rău la orizont. Sau ceva bun. 

Thóra s-a gândit că ăsta era un mod excelent de a te asigura 
că, orice-ar fi, o să cazi tot în picioare. Tot timpul se întâmpla 
câte ceva în zonă, altfel zis, tot timpul se profila ceva la orizont, 
şi, fie că era un eveniment plăcut, fie unul neplăcut, acesta 
putea fi folosit oricând pentru a explicaplânsetelecopiilor. Deci 
nu era de mirare că povestea cu stafia se răspândise în rândul 
personalului cu iuţeala fulgerului, din moment ce putea fi 
justificată pe baza oricărui temei. 

— Dar i-aţi văzut, tu sau altcineva din hotel, pe vreunul 
dintre copiii ăştia abandonaţi de părinţi? a întrebat Thora. 

— Doamne, nu! a zis Sóldís. Din fericire, nu! Cică e 
îngrozitor. Pe mine, una, cred că m-ar scoate din minţi. 

— Ştiu şi eu..., a zis ea pe un ton matern. Dar, ia spune-mi, 
toată lumea a auzit de povestea asta cu copiii lăsaţi să moară pe 
câmpul de lavă? 

— Absolut! i-a răspuns Sóldís. Se zice că niciun copil crescut 
aici nu poate ajunge la maturitate. Toată lumea de pe-aici ştie 
asta. 

Văzând că Thórei nu-i vine a crede, a adăugat: 

— Mergeţi să vă uitaţi în cimitir. Citiţi ce scrie pe pietrele de 
mormânt şi-o să vedeţi că nu-s porcării. 

Thorei i-a zburat mintea la fotografia fetiţei moarte, Edda 
Grímsdóttir. 

— Bine, să zicem că locul e bântuit de nou-născuţii lăsaţi să 
moară. Atunci cum se explică fantoma pe care au văzut-o atât 
Jónas, cât şi alți oameni din hotel? Stafia aia nu era a unui 
nou-născut. 

— Păi, stafia aia nu-i a unui copil abandonat, a zis Sóldís. Ar 
putea fi mama unuia dintre copii, care a fost condamnată să-l 
caute o veşnicie. Sau poate că e stafia cerşetoarei. 

— Stafia cerşetoarei? a repetat Thâra ca un papagal, 
neînţelegând un cuvânt din ce-i spunea fata. Deci locul ăsta e 
bântuit şi de alte stafii în afară de cele ale nou-născuţilor 
abandonaţi? 


77 


— Da, de o mulţime de stafii. Dar ale nou-născuţilor şi a 
cerşetoarei sunt singurele despre care ştiu sigur că bântuie 
proprietatea asta. Şi povestea cu cerşetoarea s-a întâmplat tot 
aici. Înainte să se construiască cele două ferme, aici era o mică 
tabără. 

— O tabără? a întrebat Thora. 

— Da, mă rog, un fel de tabără de pescari. Veneau aici o 
mulţime de muncitori cu ziua. De fapt, erau pescari. 

— Şi ce legătură are chestia asta cu blestemul? 

— O legătură foarte strânsă! a zis S6ldis cu un aer plin de 
sine. Bunica mi-a zis că pescarii din tabără au omorât o 
cerşetoare şi i-au folosit carnea ca momeală pentru peşti. 

— Ca momeală? a zis Thóra, făcând o grimasă. 

— Mda, ca momeală, a zis fata, încântată de reacţia avocatei. 
Au prins mult peşte cu carnea ei, aşa că, în loc să se întoarcă la 
mal, au hotărât să rămână la pescuit până la căderea nopţii. Iar 
când s-a întunecat, li s-a răsturnat barca. N-a supravieţuit decât 
un pescar, cel care se opusese planului. După aceea, ela 
povestit că barca fusese răsturnată de dedesubt: cică era în 
mare ceva care a împins-o, iar el zicea că era fantoma 
cerşetoarei. 

— Am înţeles, a zis Th6ra cu un aer surprins. Deci stafia care 
bântuie pe la hotel e, de fapt, a cerşetoarei? 

Sóldís a clătinat din cap: 

— Ar putea fi stafia unuia dintre pescarii pe care i-a omorât, 
pentru că, după ce s-au răsturnat cu barca, cadavrele le-au fost 
aduse la mal şi de atunci bântuie prin împrejurimi. 

Apoi s-a aplecat spre Thora şi a adăugat pe un ton 
conspirativ: 

— Şi vreţi să vă mai spun ceva? 

— Da, ce? 

— Trupurile lor au fost aruncate pe țărm exact în locul unde 
au venit poliţiştii să facă investigaţii. Acolo unde a fost găsit 
cadavrul... 

— De unde ştii că poliţiştii au fost acolo? a întrebat Thora. 
Sóldís s-a uitat la ea cu uimire. 

— Păi, mă ştiu cu toată lumea care locuieşte în zonă. M-a 
sunat mătuşa şi mi-a spus că i-a văzut. Ce, credeţi că poliţiştii 
trec neobservaţi? 


78 


— Da, ai dreptate..., a zis Thora, apoi a rămas pe gânduri 
câteva clipe. Dar probabil că toţi pescarii au fost bărbaţi. Eu aş 
vrea să ştiu dacă nu cumva circulă o legendă despre stafia unui 
copil. Mai exact, stafia unei fetiţe. 

Sóldís a zis cu un aer meditativ: 

— Vă referiţi la stafia despre care vorbeşte tot personalul 
hotelului? 

— Exact, a zis Thora cu speranţă în glas. Bunica ţi-a povestit 
ceva şi despre ea? j 

— Păi, am întrebat-o, dar nu ştie nimic despre ea. In schimb, 
am auzit de la altă femeie că s-ar putea să fie fiica fermierului 
care locuia înainte aici. Il chema Bjarni, dacă nu mă înşel. 

Sóldís a făcut o pauză înainte să continue: 

— Femeia aia mi-a zis că nu mai era niciun secret pentru 
nimeni că Bjarni o abuza pe fiică-sa. Incest! 

— Pfui! i-a scăpat Thórei. 

Şi-a amintit de imaginile oamenilor din albumul de fotografii, 
mai ales de cea a lui Gudný şi a lui Bjarni, tatăl ei. Nu-i trecuse 
prin minte una ca asta. 

Fata a ridicat din umeri. 

— Au murit amândoi. De TBC. Thóra a dat uşor din cap. 

— Asta-i prea de tot! Dar tu ce părere ai? Crezi că fantoma e 
fata de la fermă? 

Sóldís s-a uitat în ochii Thórei şi i-a spus: 

— Am văzut fantoma, dar nu şi pe fată, aşa că n-am de unde 
să ştiu. 

— Ai văzut fantoma? a întrebat Thóra cu uimire. 

— Mda, a venit replica înfumurată a lui Sóldís. 

Fata se uita sfidător la Thóra, ca şi când ar fi provocat-o să 
pună la îndoială adevărul afirmației sale. 

— Înţeleg, a răspuns Thóra cu precauţie. Spune-mi, te rog, 
unde ai văzut stafia? 

— Lângă hotel. În ceaţă. N-am văzut-o foarte bine, dar sunt 
sigură că era o fată. 

Thóra a încuviinţat din cap. 

— Nu era unul dintre copiii care locuiesc în zonă? s-a 
aventurat ea să întrebe. 

Sóldís a izbucnit într-un râs sarcastic. 

— În zonă? Unde în zonă? Cea mai apropiată casă în care 


79 


locuieşte un copil se află la cinci kilometri de aici. Dar e băiat... 
Şi nu prea îl văd în stare să bată drumul până aici doar ca să 
hoinărească prin ceaţă. De ce-ar face-o? 

Thóra trebuia să recunoască: era puţin probabil. Tocmai 
când se gândea ce-ar mai putea s-o întrebe pe Sóldís, i-a sunat 
mobilul. 

— Bună, Thora! s-a auzit vocea familiară a lui Matthew. Te-ai 
hotărât să-mi spui unde eşti sau va trebui să trimit după tine o 
echipă de recunoaştere? Sunt la aeroportul Keflavik, tocmai am 
aterizat. 


8 


— Ascultă ce-ţi spun: cineva a intrat în depozitul meu, a zis 
Stefania, punându-şi mâinile în şold, cu un aer iritat. 

Se străduia să nu se înfurie din pricina zâmbetului ironic al 
lui Vigdis, care stătea în spatele biroului de recepţie. Pentru că 
deja era foarte nervoasă. Cineva forţase lacătul micului depozit 
în care îşi ţinea marfa şi, chiar dacă nu părea să lipsească ceva, 
oricum situaţia era gravă. Stefania era foarte obişnuită să aibă 
parte de puţină înţelegere din partea femeilor. Nu ştia dacă 
acest lucru era cauzat de frumuseţea sau specializarea ei - 
consilierea sexuală. Senzaţia ei era că cele mai multe aveau 
impresia că îşi alesese această specializare ca să se dea la 
bărbaţii pe care îi consilia, ceea ce era complet absurd. Dar nu 
era vina ei că avea clienţi care se dădeau la ea... 

Stefaniei i-a sărit ţandăra. 

— Nu e deloc amuzant. Lacătul a fost spart. Poţi să vii să te 
uiţi dacă nu mă crezi. 

Vigdis a ridicat din sprâncene şi a zis: 

— Nu-i nevoie să te ambalezi din atâta lucru. Ce rost are să 
faci tărăboi din pricina unei spargeri în urma căreia nu ţi s-a 
furat nimic? 

Apoi s-a uitat iarăşi la ecranul computerului. N-o putea 
suporta pe Stefania şi nici porcăria ei de consiliere sexuală. 
Totul trebuia să se învârtă în jurul ei oriunde se ducea, iar 
povestea cu spargerea avea doar rostul de-a atrage atenţia 
asupra ei. Însă de data asta, era puţin probabil să aibă succes, 


80 


dat fiind că trebuia să concureze cu descoperirea unui cadavru. 
Vigdis şi-a ridicat privirea de pe ecranul computerului şi s-a 
uitat la Stefania. 

— Şi oricum, nu înţeleg ce te aştepţi să fac. 

Stefania şi-ar fi dorit ca Vigdis să se arunce în bazinul unei 
crescătorii de piranha, dar a hotărât să păstreze pentru sine 
această remarcă. 

— Ce să faci? Nu ştiu. Am putea măcar să-l anunţăm pe 
Jónas că cineva a intrat prin efracţie într-un depozit închis. Cine 
ştie, poate că-i vorba de un drogat. Poate a venit aici să caute 
niscaiva stupefiante. Şi s-ar putea să se întoarcă. 

— Stupefiante? a zis Vigdis cu un aer şocat. Cine ar veni să 
cotrobăie după droguri în chichineaţa aia a ta? Asta e un hotel 
specializat în homeopatie şi chestii spirituale. Cred că e ultimul 
loc din Snaefellsnes în care ar veni cineva să caute droguri. 

Stefania a inspirat adânc şi a zis: 

— Imi pare rău să te dezamăgesc, dar să ştii că drogaţii cu 
state vechi s-ar putea să nu fie foarte bine informaţi cu privire la 
specificul hotelului. Unde mai pui ca nu-i exclus să fi fost unul 
dintre oaspeţi. 

Apoi a adăugat cu un zâmbet perfid: 

— Sau unul dintre angajaţi... Vigdis a sărit ca arsă. 

— Unul dintre angajaţi? Ai înnebunit? 

— E doar o presupunere. Dacă n-a fost un drogat, atunci pot 
presupune c-a fost un om normal. Poate cineva chiar îşi dorea 
produsele pe care le vând eu, dar era prea timid să mă abordeze 
direct. Mai ştii..., a adăugat Stefania, făcând ochii mari, cu aerul 
că era derutată. 

Însă Vigdis nu avea de gând să se lase atrasă într-o discuţie 
despre uleiuri afrodiziace şi alte stimulente sexuale. Stefania 
ştia că, pentru recepţioneră, acesta era un subiect sensibil, iar 
Vigdís nu voia să-i ofere satisfacția de a se înroşi în faţa ei. 

— Şi cum se face că nu s-a furat nimic? a întrebat 
recepţioneră. Stefania a ezitat câteva clipe, apoi a spus: 

— Nu ştiu... Dar, bineînţeles că n-am verificat fiecare cutie şi 
fiecare produs în parte. Poate că lipseşte ceva totuşi. 

Dar s-a oprit aici cu speculaţiile. 

— În ultima vreme, s-au întâmplat atât de multe lucruri 
ciudate la hotel, încât nu cred că e cazul să facem tărăboi din 


81 


cauza unei spargeri în care poate că s-a furat ceva. 

Când a pronunţat cuvântul „poate”, Vigdis a desenat cu 
degetele în aer o pereche de ghilimele. 

— Ah, da? a întrebat Stefania pe un ton curios. Ce s-a 
întâmplat? 

O irita faptul că, de multe ori când era plecată, se întâmpla 
câte ceva la hotel. Seara se întorcea acasă, în satul Hellnar, care 
era aproape, iar în weekend nu prea lucra. Poate că acesta era 
unul dintre motivele pentru care se înţelegea atât de prost cu 
ceilalţi angajaţi, dintre care cei mai mulţi locuiau în cabanele pe 
care Jónas le construise lângă hotel. N 

— A fost găsit un cadavru pe plajă. În golf, chiar lângă 
peşteră. Vigdís a făcut o pauză teatrală înainte să continue: 

— Probabil că era Birna, arhitecta. A mai făcut o pauză. 

— Şi probabil că a fost omorâtă. 

Recepţionera a savurat efectul veştii asupra Stefaniei, care 
s-a albit la faţă şi a dus mâinile la piept. 

— E o poveste pe care ai inventat-o acum? a întrebat 
Stefanía, articulând cu greu cuvintele. 

— Nu, e adevărul gol-goluţ. E moartă şi probabil c-a fost 
ucisă. Vigdís s-a uitat iarăşi la monitor, apoi a schimbat 
subiectul, ca s-o enerveze pe Stefanía: 

— Auzi, nu cumva ai o cutie goală pe care să i-o dai 
avocatei? Are nevoie de o cutie mare în care să pună nişte 
chestii. 

— Poftim?... Ah, da, sigur! a zis Stefanía cu un aer distrat. 
Oare ce naiba se întâmplase? Şi-a amintit de şedinţa de 
consiliere pe care i-o oferise de curând bietei femei. Oare 
sfaturile ei îi provocaseră moartea? Ca în transă, Stefania şi-a 
luat la revedere de la Vigdis, îngăimând câteva cuvinte, apoi a 
plecat în grabă. Dar avea nevoie să lămurească o chestiune, aşa 
că s-a oprit şi s-a întors spre recepţionera. 

— Sexul a avut vreun rol în povestea asta? Ştii cumva dacă a 
fost violată sau ceva de genu' ăsta? 

— Da, cred că da, i-a răspuns Vigdis, chiar dacă habar 
n-avea dacă era aşa sau nu, însă a bănuit că răspunsul acela 
avea să provoace o reacţie din partea ei. 

Roşie ca focul, Stefania a pornit spre biroul ei. Asta îi mai 
trebuia! 


82 


x 


Thóra a pus cutia grea de carton pe patul proaspăt aranjat 
din camera ei de hotel. A strâmbat iarăşi din nas văzând ce scria 
pe ea. Când s-a dus să ia cutia, s-a gândit, iniţial, că era o glumă 
- camera ascunsă sau ceva asemănător. Pe toate laturile ei era 
scris cu litere mari şi negre: Vibratoare - Cauciuc natural - Nou! 
Cu aloe vera! Pentru clienţii care nu prea ştiau engleza fusese 
adăugat dedesubt un desen care înfăţişa produsul. Thóra se 
înroşise toată când luase cutia de la Vigdis, care îi dăduse 
următoarea lămurire: 

— Mi s-a părut că e mai puţin nasoală decât aia cu vagine 
artificiale. 

Apoi adăugase cu un zâmbet: 

— Imi pare rău, dar singura persoană de la care am putut 
face rost de o cutie goală a fost Stefania, terapeuta sexuală. 

Thóra îşi petrecuse cea mai mare parte a dimineţii răscolind 
prin celelalte cutii din pivniţă şi punând laolaltă lucrurile care i 
se păreau relevante. Nu o interesau decât documentele vechi, 
scrisorile şi fotografiile, aşa că n-a dat nicio importanţă ceştilor, 
ceasurilor, sfeşnicelor şi celorlalte obiecte decorative. A pus la 
loc în cutiile închise la culoare hârtiile complet irelevante, dar a 
luat toate fotografiile, indiferent de subiect, întrucât nu putea şti 
ce urma să iasă la iveală atunci când avea să se uite la ele într-o 
lumină mai puternică. Nu erau multe, dar una dintre ele i-a 
atras atenţia în mod deosebit - avea o ramă veche şi elegantă, 
iar Thora nu se îndoia că fata pe care o înfăţişa era Gudný 
Bjarnadóttir. Fata stătea pe un dâmb acoperit cu iarbă, cu 
picioarele sub ea şi privea în obiectiv cu un minunat zâmbet 
tineresc. Purta o bluză decoltată care îi descoperea şi o parte 
din umeri, în mod ciudat, bluza aceea nu o făcea să pară o 
tânără femeie, ci accentua faptul că încă era o adolescentă. 
Thóra nu avea niciun dubiu că, îmbrăcându-se aşa, Gudný voise 
să dea o cu totul altă impresie. A pus fotografia pe noptieră şi i-a 
luat ceva timp s-o echilibreze, pentru că suportul din spatele 
ramei se deteriorase în anii cât nu mai fusese folosit. Uitându-se 
stăruitor la fotografie, Thóra spera din toată inima ca povestea 
lui S6ldis despre incestul de la fermă să fi fost o pură invenţie. 


83 


Altminteri, era foarte probabil ca Gudny să fi fost victima. 

Thóra şi-a dat seama că-i chiorăiau maţele de foame. S-a 
uitat la ceas şi a văzut că era trecut bine de ora 12. A sunat la 
recepţie şi a aflat că bucătăria era deschisă până la unu şi 
jumătate. Deci trebuia să se grăbească. S-a spălat repede pe 
mâini, apoi şi-a pieptănat părul încâlcit. Se vedea că stătuse în 
pivniţă toată dimineaţa, dar hainele murdare nu erau un motiv 
care s-o împiedice să ajungă în sala de mese înainte să se 
închidă. Putea foarte bine ca pe seară să apară îmbrăcată la 
patru ace, ca să compenseze aspectul neîngrijit de acum. 

Când a ajuns în sala de mese, a văzut acolo doar un oaspete 
al hotelului. Era bărbatul mai în vârstă pe care la micul dejun îl 
luase drept contabil sau avocat. Bătrânul nu numai că n-a 
schiţat nici cel mai vag gest de salut, dar nici măcar nu i-a 
aruncat o privire, ci a continuat să se uite pe geam cu un aer 
trist, fără să-şi dea seama că, odată cu venirea Thorei, numărul 
mesenilor se dublase. Oare unde îl mai văzuse pe bărbatul 
acela? Thóra a luat loc la o masă aflată la mare distanţă de el. 
Imediat după ce s-a aşezat, un tânăr cu un zâmbet foarte amabil 
a venit lângă ea şi i-a adus meniul. După ce i-a mulţumit, Thâra 
a comandat o apă minerală, apoi s-a uitat pe meniu şi a ales o 
omletă şi o salată. Potrivit descrierii dintre paranteze, salata 
conţinea păpădie şi măcriş şi o alesese mai mult din curiozitate. 
Tânărul a adus apa chiar în clipa în care ea a pus meniul pe 
masă. Când a făcut comanda, chelnerul a felicitat-o pentru 
alegerea ei, însă Thâra bănuia că la fel ar fi procedat şi dacă ar 
fi comandat carne de porc crudă - presupunând c-ar fi existat 
aşa ceva în meniu -, pentru că tânărul nu i-a lăsat impresia că 
vorbea foarte sincer. 

— S-a mai aflat ceva despre cadavrul găsit pe plajă? l-a 
întrebat ea, în timp ce-i turna apă în pahar. 

Luat prin surprindere, tânărul a vărsat câţiva stropi pe faţa 
de masă. 

— Vai, îmi pare rău! Ce neîndemânatic sunt! a zis el, luând 
un şervet de pe masa alăturată. 

— Nicio problemă, i-a zâmbit Thóra. E doar apă. 

A aşteptat să şteargă faţa de masă, apoi l-a întrebat: 

— Şi s-a descoperit ceva nou? 

Chelnerul strângea şervetul umed în mâini şi se vedea 


84 


limpede că era încurcat. 

— Of, ce situaţie stânjenitoare! Zău că nu ştiu ce am voie să 
vă povestesc. O să avem o şedinţă cu proprietarul mai încolo şi o 
să aflăm ce avem voie să le spunem oaspeţilor. Nu vrem să dăm 
naştere unor zvonuri care ar putea crea un stres inutil. Oamenii 
vin aici ca să se odihnească. 

— Nu-s un oaspete obişnuit, prin urmare mie poţi să-mi zici 
tot. Lucrez pentru Jónas. Sunt avocata lui. Aşa că nu te întreb 
din simplă curiozitate. 

Chelnerul şovăia. 

— Ah, înţeleg. 

Dar sigur nu înţelesese, pentru că după aceea n-a mai scos o 
vorbă. 

— Deci n-ai aflat nimic nou? Cumva a fost confirmată 
identitatea victimei? 

— Nu, nu în mod oficial. Dar nimeni nu se îndoieşte că e 
vorba de Birna, arhitecta. 

Apoi a ridicat din umeri şi a zis: 

— Insă nu-i exclus să fie cu totul altcineva. 

— O cunoşteai? a întrebat Thora. 

— Puțin, a răspuns chelnerul cu un aer enigmatic. A stat 
mult aici, aşa că - vrând, nevrând - am avut de-a face cu ea. 

— Se pare că nu prea era pe placul tău, a observat ea, apoi a 
luat o gură de apă minerală, simțind cum i se curăţă gâtul de 
praful din pivniţă. 

Se vedea de la o poştă că tânărul era plictisit de acea 
conversaţie. 

— Trebuie să transmit comanda. Bucătarului îi sare ţandăra 
dacă trebuie să stea după ora unu jumate, i-a explicat el, 
zâmbind. Şi adevărul e că n-o puteam suporta pe arhitectă. Era 
o adevărată scorpie, iar faptul c-a murit nu schimbă cu nimic 
chestia asta. Era o scorpie şi pace. Apoi a plecat. 

Thâra l-a urmărit cu privirea până a dispărut pe uşa 
bucătăriei. Vasăzică, nu toată lumea credea - la fel ca Jónas - că 
Birna era o persoană fermecătoare. Presupunând că victima era 
Birna. 


85 


După ce a mâncat, Thora s-a întors în camera ei. Nu reuşise 
să mai scoată nimic de la chelner, în afară de numele lui - îl 
chema Jökull. Până la urmă, rămăsese singură în sala de mese, 
pentru că, la scurtă vreme după ce tânărul transmisese 
comanda la bucătărie, bărbatul în vârstă se ridicase în picioare 
şi plecase fără ca măcar să-i arunce o privire. Dar Thóra s-a 
uitat ţintă la bătrân când a trecut pe lângă masa ei şi iarăşi a 
avut senzaţia că faţa lui îi era cunoscută. Dar nu ştia de unde 
să-l ia. Putea să fie oricine - un şofer de autobuz pe care îl 
văzuse în copilărie sau cineva la fel de lipsit de importanţă -, 
dar nu reuşea să scape de impresia că ar fi trebuit să-l 
recunoască. 

Thóra ştia că cel mai bine ar fi fost să se uite cu atenţie la 
lucrurile din cutia de carton sau să arunce o privire prin jurnalul 
Birnei, dar gândul de a face un duş era prea tentant, pentru că 
voia să dea jos de pe ea praful din pivniţă. Iar apoi ar fi vrut să 
se întindă puţin în pat. Siesta erau un lux pe care şi-l permitea 
foarte rar, pentru că întotdeauna avea câte ceva de făcut prin 
casă, unde mai pui că patul ei nu era la fel de atrăgător, moale, 
bine aranjat şi elegant precum cel de la hotel. Aşa că s-a 
răsfăţat şi cu duşul, şi cu siesta. 


* 


Thóra s-a trezit brusc. Pusese ceasul să sune peste o oră. 
Dar nu alarma o făcuse să tresară, pentru că încă nu trecuse 
atâta timp. S-a uitat dezorientată în jur, iar ciocăniturile în uşă 
au ajutat-o să-şi dea seama unde se afla. A pus mâna pe halatul 
cu care se îmbrăcase după ce făcuse duş şi a strigat cu o voce 
răguşită: 

— Cine e? 

Dar, în loc de răspuns, au urmat alte ciocănituri. Şi-a pus 
halatul pe ea, s-a dus fuga la uşă şi a crăpat-o suficient cât să 
poată scoate capul. 

— Da? 

— Bună, draga mea! a zis Matthew. Nu mă laşi să intru? 
Thóra a tras o înjurătură în gând, dându-şi seama că nu era 
machiată şi că avea părul umed şi răvăşit, pentru că adormise 
cu el neuscat. Şi-a trecut mâna prin cap, încercând în van să-şi 


86 


turtească pămătuful. 

— Ah, bună! Vasăzică, ai găsit hotelul, până la urmă. 
Matthew a intrat zâmbind în cameră. 

— Bineînţeles! N-a fost complicat. Frumoasă cameră, a zis 
el, uitându-se de jur împrejur. 

Apoi i-a căzut privirea pe cutia de la terapeuta sexuală. 
Th6ra nu mai avea cum s-o dosească, aşa că a zâmbit cu un aer 
stânjenit. 

— Văd că am picat la ţanc, a zis neamţul. 


9 


Thâra nu încercase niciodată obiecte precum cele care 
fuseseră în cutie. Dar era cât se poate de sigură că dispozitivele 
de acest gen păleau în comparaţie cu organul adevărat, la fel ca 
toate surogatele din lume, de altfel. Zâmbind în sinea ei, s-a 
ridicat în capul oaselor. Halatul era făcut ghem lângă pat şi s-a 
întins alene să-l ia. Ce ciudat că nu se răsfăţa mai des cu un 
asemenea tratament! Şi-a pus halatul pe ea şi a început să-şi 
caute hainele prin cameră. Deşi, cu câteva clipe mai înainte, 
fusese complet dezinhibată, voia să fie îmbrăcată cu ceva atunci 
când avea să vină Matthew. Se dusese până la maşina pe care o 
închiriase, ca să-şi ia bagajele şi să le ducă în camera pe care o 
rezervase. Din punctul ei de vedere, Matthew nu avea nevoie de 
o cameră a lui, dar a apreciat politeţea de care a dat dovadă - 
neamţul nu pornise de la presupunerea că avea să sară direct în 
pat cu ea, deşi exact asta făcuse până la urmă. A zâmbit iarăşi în 
sinea ei, gândindu-se la cât de bucuroasă fusese să-l revadă şi la 
faptul că venise, în ciuda obiecţiilor ei. Dar, din păcate, relaţia 
lor era sortită eşecului: Matthew era străin şi nu prea îl vedea 
trăind în Islanda. Când se ridicase din pat ca să coboare până la 
maşină, Thora încercase cu stângăcie să găsească un subiect de 
conversaţie, aşa că îl întrebase ce părere avea de câştigătorul 
din acel an al Eurovisionului. Matthew îi aruncase o privire 
nedumerită şi o întrebase dacă glumea... Ei bine, nu aveai cum 
să rezişti în Islanda mai mult de o săptămână dacă nu te 
interesa Eurovisionul. Th6ra s-a grăbit să se îmbrace. 

Matthew s-a întors în camera ei chiar în clipa când îşi punea 


87 


cea de-a doua şosetă. 

— Ah, a zis el cu un aer dezamăgit. Am uitat că eşti 
campioană mondială la îmbrăcat în viteză. 

Apoi a zâmbit şi a adăugat: 

— Ceea ce, bineînţeles, te face să fii foarte iute şi când vine 
vorba să te dezbraci. 

Thóra i-a răspuns tot cu un zâmbet: 

— Şi ce părere ai de hotel? 

Matthew a aruncat o privire în jur şi a ridicat din umeri. 

— Excelent! Mă rog, e niţel cam neobişnuit. Dar ce naiba 
cauţi aici? a zis el. 

Apoi a adăugat repede: 

— Nu că m-aş plânge. Nici vorbă. 

— Lucrez pentru proprietarul hotelului. Are de gând să-i dea 
în judecată pe cei care i-au vândut proprietatea. 

— Aha. Păi, ce, l-au tras în piept? a întrebat Matthew. 

Apoi s-a apropiat de fereastră şi a dat draperia la o parte ca 
să admire priveliştea. 

— Minunat! a zis el, apoi s-a întors iarăşi către Thora. 

— Ei, e o chestie cât se poate de caraghioasă. Proprietarul 
susţine că locul e bântuit şi că vânzătorii sigur ştiau chestia 
asta. 

— Vasăzică, e bântuit, a spus el exact cu expresia pe care se 
aştepta Thóra s-o aibă judecătorul, presupunând că acel caz 
avea să ajungă vreodată în faţa unui tribunal. Ei, nu mai spune! 

— Afacerea lui de aici e foarte sensibilă la chestii de genu’ 
ăsta, deci nu-i chiar atât de absurd pe cât îţi închipui, i-a zâmbit 
Thora. E un hotel New Age. Aici, chestiunile la ordinea zilei sunt 
câmpurile energetice, cristalele, vindecarea, clarviziunea, 
mâncarea organică, citirea aurelor şi alte lucruri din aceeaşi 
categorie. Cei mai mulţi dintre angajaţii hotelului sunt 
clarvăzători, dacă nu chiar mai rău... Aşa că nu-s foarte 
încântați când vine vorba despre stafii. 

— Mda, se-nţelege..., a zis Matthew, făcând o grimasă. 

— Mă rog, a adăugat Thóra repede, stafiile nu-s tocmai o 
chestie neobişnuită în zona asta care a fost, timp de secole 
întregi, un centru al credințelor în supranatural, ca să zic aşa. 
Prin partea locului circulă o legendă potrivit căreia ghețarul 
este locuit de un bărbat pe nume Bârdur. Se zice că, după ce 


88 


fiica lui a fost dusă de un aisberg tocmai în Groenlanda, a fost 
atât de îndurerat, încât a intrat în ghețar. Iar acum e considerat 
protectorul locului. Şi cică ghețarul - sau acest Bárdur - ar avea 
puteri supranaturale. Dar nu ştiu exact despre ce puteri e vorba. 

— Un ghețar cu puteri supranaturale? a zis Matthew pe un 
ton extrem de uimit. Dacă înţeleg bine, e vorba doar de un 
munte pe vârful căruia zăpada nu se topeşte niciodată, nu? 

— Ha-ha! Nu spun c-aş crede în chestiile astea, doar îţi 
povestesc o legendă. Credinţa în puterea acestui ghețar a trecut 
dincolo de hotarele Islandei, iar la cumpăna dintre cele două 
milenii, au venit aici oameni din toate colţurile lumii, ca să 
întâmpine extratereştrii... 

— Şi bineînţeles că nu era vorba de o simplă aiureală, nu? 
Thora a ridicat din umeri. 

— Opiniile au fost împărţite. Purtătorul de cuvânt al grupului 
a zis că extratereştrii chiar au venit. Dar numai cu spiritul. 
Adică fără vreo navă spaţială sau alte chestii de genu’ ăsta. Cică 
ar fi fost vorba de un fel de transport mental. 

— Cuvântul-cheie din explicaţia asta e „mental”, nu-i aşa? a 
zâmbit Matthew. 

Thóra i-a întors zâmbetul. 

— Se prea poate. Dar e un munte extrem de puternic. 

— Şi ce rol are cadavrul în toată povestea asta? 

— Ah!... De fapt, cadavrul n-are nicio legătură cu chestiile 
astea spirituale. Cel puţin, eu aşa cred. Dar proprietarul nu e 
întru totul de acord. După părerea lui, stafia a fost implicată 
cumva, i-a explicat Th6ra cu un zâmbet stânjenit. Mă rog, tipul e 
destul de ciudat. 

— Ei, nu mai spune! a comentat Matthew, încruntând uşor 
sprâncenele. Iar cadavrul a fost găsit aici, în hotel? 

Thóra i-a povestit pe scurt unde fusese găsit cadavrul, că era 
vorba despre o femeie care lucra pentru Jónas şi că lumea 
credea că fusese omorâtă. 

— E suspectat cineva? 

— Din câte ştiu, nu, i-a răspuns Thora. Şi nici nu cred că 
poliţia a avut timp să-şi facă o părere. Cazul e abia la început. 

— Pentru binele tău, sper ca ucigaşul să nu fie acest Jónas. 

— Nu, sigur nu e el, a zis Thóra privind în gol. 

Apoi a adăugat pe un ton precaut, străduindu-se să 


89 


zâmbească: 

— Intâmplarea face să am ceva care s-ar putea să arunce o 
oarecare lumină asupra cazului. 

— Ai ceva? Ce anume? a întrebat Matthew, aruncându-i o 
privire iscoditoare. 

— Ei bine, am jurnalul femeii care, după toate 
probabilitățile, e victima acestei crime. Mă rog, e mai degrabă o 
agendă, l-a lămurit Thora cu faţa roşie ca focul, dar încercând să 
pară cât mai relaxată. 

— Poftim? a strigat Matthew. O cunoşteai pe femeia asta? 

— N-am văzut-o niciodată în viaţa mea. 

— Dar ai jurnalul ei? Cum se explică chestia asta? 

— L-am găsit, a spus Thóra. 

Apoi a adăugat cu şi mai multă candoare: 

— De fapt, l-am furat. Dar în mod accidental. Matthew a 
clătinat din cap: 

— Mda, în mod accidental... 

Apoi şi-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune şi a ridicat 
privirea spre cer, spunând: 

— Dă, Doamne, să n-o fi omorât-o pe arhitectă ca să-i ia 
jurnalul! Nici măcar în mod accidental! 


x 


Jónas stătea în picioare în holul de la intrare şi se uita la trei 
detectivi în civil care se pregăteau să examineze maşina Birnei. 
Veniseră la hotel cu o dubă a poliției şi opriseră pe o latură a 
parcării. Apoi săriseră din maşină şi, fără să stea de vorbă cu 
vreunul dintre angajații hotelului, au început să fotografieze 
mica maşină sport şi zona din jurul ei. Vigdís îl sunase pe Jónas 
de la biroul de recepţie imediat ce văzuse duba, iar el venise 
repede în hol. 

— Ce-or fi făcând? a întrebat Vigdís. 

Jónas a tresărit. Se uita cu atâta concentrare la detectivi, 
încât nu observase prezența lui Vigdís. 

— Vai, ce m-ai speriat! a zis el, întorcându-se spre ea cu 
mâna la inimă, apoi s-a uitat iarăşi afară. Examinează maşina 
Birnei, din câte îmi pot da seama. Dumnezeu ştie de ce. 

Vigdís a mijit ochii ca să vadă mai bine. 


90 


— Oare se gândesc c-a fost omorâtă în maşină sau ce? Jónas 
a clătinat din cap. 

— Nu prea cred. Maşina n-a fost mişcată de-acolo de câteva 
zile. Parcă le-am zis chestia asta. 

— Şi ce dacă? a întrebat Vigdis. Adică ar fi putut foarte bine 
să fie omorâtă chiar aici, în maşină. 

Jónas s-a răsucit pe călcâie şi s-a uitat ţintă la ea, spunând: 

— Ce prostii poţi să debitezi! Mai întâi de orice, nici măcar 
nu ştim dacă e vorba de o crimă, aşa că n-are niciun rost să 
ne-apucăm să ne întrebăm unde a fost comisă. 

Vigdis a ridicat din umeri. 

— Cine credeţi că ar putea să se înece acolo, când apa e 
uite-atâta? a întrebat ea, ridicând mâna în aer şi depărtând cam 
un centimetru degetul mare de arătător. Deci probabil că a fost 
omorâtă. 

Tocmai când se pregătea să-i spună lui Vigdis s-o lase mai 
moale cu exagerările, Jónas l-a văzut pe unul dintre detectivi 
scoţându-şi mobilul din buzunar. Ecoul slab al sunetului de apel 
s-a auzit tocmai din hol. Detectivul a răspuns, iar Jónas şi Vigdís 
l-au urmărit în timp ce vorbea. Dintr-odată, acesta a ridicat 
privirea şi s-a uitat în direcţia holului. Privirea lui l-a fixat pe 
Jonas, care a simţit, brusc, un gol în stomac. Polițistul a 
terminat convorbirea fără să-şi ia ochii de la Jónas, apoi a pornit 
spre intrarea hotelului. 

— Uau! i-a şoptit Vigdís lui Jonas. Aţi văzut? E clar că vine să 
stea de vorbă cu dumneavoastră. 


* 


Thóra a dat fuga în biroul lui Jónas. O sunase şi Îi ceruse să 
vină, fără să-i dea nicio explicaţie. li spusese doar că poliţia îi 
aducea nişte acuzaţii complet aiurite. Thora avea senzaţia că 
remarcile lui Matthew în legătură cu Jónas fuseseră un fel de 
premoniţie, iar preţ de o clipă i-a trecut prin minte că poate 
ghețarul avea totuşi puteri neobişnuite. 

— Scuze! a zis ea după ce a ciocănit la uşa lui Jonas şi a 
intrat. Jónas era roşu ca sfecla şi stătea la biroul său cu faţa 
spre cineva. Acel cineva stătea cu spatele la ea, dar s-a întors 
când a auzit-o întrebând pe un ton vesel: 


91 


— Totul e în regulă? 

— Nu, cu siguranţă nu-i în regulă, a tunat proprietarul 
hotelului, apoi s-a ridicat în picioare ca să tragă un al treilea 
scaun lângă birou. Polițistul era un tip mătăhălos de vârstă 
mijlocie. S-a ridicat cinci centimetri de pe scaun şi a întins mâna 
spre ea. A fost suficient pentru ca Thóra să-şi dea seama că era 
foarte înalt şi corpolent. 

— Bună ziua! Sunt Thórólfur Kjartansson. Detectiv. 

Thóra a dat mâna cu el, apoi şi-a îndreptat privirea spre 
Jónas şi a întrebat: 

— Care-i problema? 

— Oamenii aceştia cred că, într-un fel sau altul, sunt implicat 
în moartea femeii găsite pe plajă, a zis Jónas pe un ton plin de 
lehamite. 

A făcut un gest spre bărbatul din faţa lui şi a adăugat: 

— Mi-a folosit computerul şi imprimanta, apoi mi-a zis că are 
mandat să-mi confişte telefonul mobil... 

Jónas era atât de scârbit, încât a rămas dintr-odată fără 
cuvinte, aşa că s-a mulţumit să arunce o privire înveninată spre 
Thórólfur. 

— Înţeleg, a zis Thóra cu un aer calm. Mi-aţi putea arăta 
mandatul? Sunt avocata lui Jónas şi mi-a cerut să-i acord 
asistență juridică în împrejurarea de față. 

Thórólfur i-a înmânat o foaie scoasă la imprimantă fără să 
zică nimic. Parcurgând textul în diagonală, Thóra a văzut că era 
un mandat emis de Tribunalul Islandez de Vest, prin care se 
autoriza confiscarea telefonului mobil al lui Jónas Júlíusson, 
oferindu-se drept temei faptul că această acțiune avea să 
contribuie la anchetă în cazul uciderii Birnei Halldórsdóttir. 
Inima Thórei a tresărit. Era scris negru pe alb. 

— Vă pot întreba de ce este nevoie de telefonul mobil al 
clientului meu? a zis ea pe un ton calm. 

— Credem că e posibil să conțină informaţii care ne-ar putea 
fi de ajutor, a răspuns Thórólfur fără să-şi schimbe expresia. 

— In telefoanele mobile sunt stocate tot felul de informații, a 
zis Thóra la fel de calm, încercând să-şi amintească ce model 
era telefonul lui Jónas. 

Unele informaţii puteau fi obţinute de la compania de 
telefonie mobilă, ceea ce însemna că poliţia nu încerca să afle 


92 


pe cine sunase Jonas. Probabil că detectivii voiau să se uite în 
agenda lui sau în dosarul cu poze, presupunând că mobilul avea 
aceste opţiuni. Insă era un mandat destul de neobişnuit, pentru 
că poliţia părea să fie interesată doar de telefon. Nu voiau să 
facă o percheziţie obişnuită sau poate că cererea lor fusese 
respinsă de către judecător. 

— Aici scrie că puteţi să luaţi telefonul, dar nu se pomeneşte 
nimic despre cartela SIM. O poate păstra? a întrebat Thora, 
nutrind speranţa firavă că ceea ce voia poliţia se afla pe cartelă, 
iar nu în telefonul propriu-zis. 

Thórólfur a înhăţat mandatul din mâinile Thórei. 

— Aici scrie „numărul de telefon...”, a zis el uitându-se cu 
atenţie pe foaie, iar când l-a găsit, a răsucit-o spre Thóra cu un 
aer triumfător, indicând locul cu degetul: 667-6767. Vedeţi, ăsta 
e numărul lui Jonasf. Scrie şi că numărul este înregistrat pe 
numele dumnealui. Dacă îmi daţi telefonul fără cartelă înseamnă 
că nu-mi predaţi ceea ce scrie în mandat. 

S-a sprijinit de spetează cu un aer satisfăcut şi i s-a adresat 
lui Jónas: 

— Deci trebuie să-mi predaţi telefonul. Thóra s-a uitat la 
Jónas. 

— Te opui predării telefonului? Jónas a pufnit ca o balenă: 

— Bineînţeles! Cum să mă descurc fără telefon? E drept că 
rețeaua nu-i tocmai bună în zonă, dar nu contează. E telefonul 
meu. 

— Vă sfătuiesc să-i spuneţi clientului dumneavoastră să 
predea ceea ce scrie în mandat. Dacă ar proceda astfel, ar fi 
foarte ne-înţelept din partea dumnealui. 

Thórólfur nu putea ascunde faptul că această ciondăneală îl 
scotea din sărite. 

— N-am omorât-o pe Birna, a strigat Jónas, lovind cu pumnul 
în masă. Cum vă puteţi gândi la una ca asta? 

— Nimeni nu susține aşa ceva. Şi cu atât mai putin eu, a 
răspuns Thórólfur, mult mai calm decât înainte. Cu toate astea, 
comportamentul dumneavoastră trezeşte anumite suspiciuni. 

4 În islandeză, atât în adresarea formală, cât şi în cea informală 
se folosesc numele de botez. Astfel, când îl pomeneşte pe proprietarul 
hotelului, detectivul nu-i spune „domnul Júlíusson”, ci „Jónas”, fără să 
fie vorba de o adresare familiară sau lipsită de respect. 


93 


— Care-s acuzaţiile? a răcnit Jónas, lovind iarăşi cu pumnul 
în masă, dar de data asta atât de tare, încât un suport pentru 
pixuri şi alte obiecte au zbârnâit pe birou. N-am avut niciun rol 
în această crimă şi insist să fac un test cu detectorul de minciuni 
ca s-o dovedesc! Dar n-am să vă dau telefonul! 

Thâra s-a aplecat spre Jónas şi l-a apucat uşor de mână, 
zicându-i: 

— Jónas, în Islanda nu se folosesc detectoare de minciuni. În 
această ţară, nu pot fi folosite ca probe. Te sfătuiesc să predai 
telefonul. Mai ales dacă n-ai făcut nimic rău. 

— Nici nu se pune problema! a zis Jónas pe un ton ferm. Şi-a 
încrucişat mâinile pe piept şi s-a sprijinit de spetează, ca şi când 
ar fi vrut să-şi întărească decizia. Apoi s-a aplecat spre Thora şi 
i-a şoptit la ureche: 

— Nu trebuie să-mi ia telefonul sub niciun chip. Crede-mă, 
ar fi foarte nasol. 

Apoi s-a sprijinit iarăşi de spetează şi i-a zâmbit poliţistului. 

— Bine, înţeleg. Dă-mi telefonul, i-a zis Th6ra, privindu-l în 
ochi. Ai încredere în mine. 

Jónas s-a uitat la ea cu un aer neîncrezător. 

— Nu. Pentru că o să-l dai poliţiei. 

— Jónas, ţi-am zis să ai încredere în mine, a repetat Thora, 
în-tinzând mâna spre el. 

Neştiind ce să facă, Jonas, pur şi simplu, se uita ţintă la ea. 
După ce-a stat pe gânduri câteva clipe, a scos mobilul din 
buzunarul hainei atârnate pe speteaza scaunului. I-a întins 
Thorei telefonul, dar înainte să-i dea drumul, i-a spus: 

— Repet, nu trebuie să-i dai mobilul. Thóra a încuviinţat din 
cap. 

— Am înţeles. Iar acum dă-mi-l. 

Avocata a scos un oftat în clipa când Jonas a dat, în sfârşit, 
drumul telefonului. S-a simţit uşurată văzând că mobilul nu avea 
cameră foto. 

— Vă rog să-mi daţi telefonul, a insistat Thórólfur, întinzând 
hârtia ca să-şi reafirme dreptul. 

— O clipă, i-a zis Thora. 

Apoi şi-a scos mobilul, i-a dat jos capacul din spate şi i-a scos 
cartela SIM. La fel a făcut şi cu mobilul lui Jonas, apoi a inversat 
cartelele între ele. 


94 


— Poftiti, i-a zis ea detectivului, întinzându-i propriul mobil. 
Acesta este un mobil cu numărul 667-6767, înregistrat pe 
numele lui Jónas Júlíusson. 

Apoi i-a zâmbit şi a adăugat: 

— Este exact ceea ce pretinde mandatul, dacă nu cumva am 
înţeles greşit ce scrie în el. 


* 


— Genial! Genial! a zis Jónas cu încântare după ce au intrat 
valvârtej în camera Thórei. 

S-au dus repede acolo după ce Thórólfur dăduse un telefon 
ca să confirme că Jónas respectase condițiile impuse de mandat. 
Cu toate astea, urma să fie emis un alt mandat, cu o formulare 
mai precisă. Aşa că Thóra se grăbea să afle ce anume nu voia 
Jónas să ajungă pe mâinile poliţiei. 

— Matthew, el e Jonas. Jónas - Matthew. 

Thâra s-a rezumat la aceste scurte prezentări, pentru că 
Jónas nu mai avea mult timp la dispoziţie. Matthew a dat uşor 
din cap, vădit surprins de agitația celor doi, dar n-a pus nicio 
întrebare. Thora s-a întors spre Jónas şi i-a zis: 

— De ce naiba n-ai vrut să-i dai telefonul? 

— Pentru că am în el nişte numere pe care nu vreau sub 
niciun chip să le vadă poliţia. Şi nişte mesaje, a adăugat el. 

Apoi s-a aplecat spre Thâra şi i-a şoptit la ureche: 

— Din când în când, mai fumez nişte iarbă... Am doi tipi care 
mă aprovizionează, iar numerele lor sunt în telefon. Probabil că 
s-au păstrat şi mesajele pe care le-am mai trimis când nu mi-au 
răspuns. lar din ele se poate deduce foarte uşor despre ce-i 
vorba. 

Thâra a încuviinţat din cap, fiind surprinsă de prostia lui 
Jónas. În plus, i s-a părut că era un semn foarte clar că nu putea 
avea nicio legătură cu uciderea Birnei. Judecând după felul în 
care îşi procura marijuana, sigur ar fi lăsat pe cadavrul 
arhitectei un bileţel cu numele lui dacă ar fi omorât-o el. 

— Nu te pot sfătui să faci nimic ilegal, i-a spus Thóra. Poftim 
mobilul! “Ţin să te avertizez că nu mai ai mult timp la dispoziţie. 
PIN-ul meu e 4036. 

Jónas a pornit mobilul şi a introdus codul PIN. A intrat direct 


95 


în agenda telefonică şi a şters două nume pe care Thóra a avut 
grijă să nu le vadă. Apoi a intrat în dosarul cu mesaje primite şi 
a şters câteva dintre ele. Când a intrat în cel cu mesaje 
expediate, a strigat dintr-odată: 

— Poftim? 

Apoi şi-a îndepărtat mobilul de ochi, ca să focalizeze mai 
bine. 

— Ce dracu e ăsta? 

Thóra s-a aplecat spre el şi a pus mâna pe telefon. 

— Ce-i? Ce-ai văzut? 

Jonas a dat drumul mobilului. 

— Ceva nu-i în regulă, a zis el, şi se vedea limpede că era 
şocat. Thâra s-a uitat pe ecran şi a citit primele cuvinte ale 
mesajului din capul listei, care probabil că era cel mai recent: 
„Hai să ne întâlnim la nouă pe pla...” A deschis repede mesajul, 
iar după ce l-a citit pe tot, a scos un oftat: „Hai să ne întâlnim pe 
plajă lângă peşteră în seara asta la 9 să discutăm despre ideea 
noastră. Jónas”. Thóra a văzut că mesajul era trimis joi la ora 
19:25, cu o seară înainte să fie descoperit cadavrul. 

— Să nu-mi zici că ăsta e numărul Birnei! a exclamat Thóra 
pe un ton agitat, dându-i mobilul înapoi. 

Jónas l-a luat, s-a uitat la el, apoi la Thâra şi a încuviinţat 
uşor din cap. 


10 


— Totul e-n regulă? a întrebat Matthew în engleză, 
uitându-se pe rând la Thora şi la Jónas, care rămăsese țintuit 
locului, holbându-se la ecranul mobilului. 

Thorei şi lui Jónas le-a luat câteva clipe ca să-şi recapete 
glasul. Cu toate că Matthew nu înţelesese aproape nimic din tot 
ce discutaseră, şi-a dat seama că ceva nu era în regulă. 

Jónas, care încă stătea cu gura căscată, s-a întors dintr-odată 
spre Matthew. 

— Dar tu cine eşti, de fapt? l-a întrebat el, simțindu-se uşurat 
că avea ocazia să se gândească la altceva decât la propriile 
probleme. j 

— E Matthew, prietenul meu din Germania. Inainte a fost 


96 


detectiv, dar acum se ocupă de securitatea unei bănci nemţeşti. 
L-am cunoscut când mă ocupam de un caz, i-a explicat Thóra. 
Poţi să ai încredere totală în el. Tot ce vorbim o să rămână între 
pereţii ăştia. 

— Dacă spui tu..., i-a răspuns Jonas, cu aerul că se îndoieşte 
de asigurările ei. Dar nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat. Nu eu 
am trimis mesajul ăsta. Jur! 

Thóra i-a luat mobilul din mână şi a început să-l învârtă cu 
un aer gânditor. 

— Dar cineva l-a trimis, Jónas, iar tu eşti, fără doar şi poate, 
cel mai probabil candidat. 

S-a întors către Matthew şi i-a explicat problema, în timp ce 
Jónas aştepta în tăcere, cu un aer dezorientat. 

— Repet, a intervenit el după ce Thóra a terminat. Nu eu am 
trimis mesajul ăla. Punct. 

Jónas i se adresase lui Matthew în speranţa că avea să-i 
obţină sprijinul. 

— Ţi-ai lăsat telefonul undeva în seara aia? a întrebat 
Matthew. Dacă nu tu ai trimis mesajul, atunci probabil că cineva 
s-a folosit de mobilul tău. Fie ca să trezească suspiciuni în 
legătură cu tine, fie ca s-o momească pe această Birna să vină 
pe plajă. S-ar putea să fie o persoană cu care, altminteri, n-ar fi 
vrut să se întâlnească. 

— Oricum ar fi, e limpede că avem de-a face cu un criminal 
cu sânge rece, a zis Thóra. E vorba de un om care voia s-o 
omoare pe Birna şi a pus la cale un plan. Ceea ce e neobişnuit 
pentru Islanda, în ţara asta, crimele se comit, de obicei, în 
bucătărie, atunci când doi betivi se iau la harţă, iar unul dintre 
ei pune mâna pe un cuţit. Dacă, într-adevăr, e vorba de o crimă 
cu premeditare, înseamnă că Birna se afla într-o situaţie extrem 
de neobişnuită. 

Thora şi Matthew s-au întors amândoi spre Jónas. 

— E esenţial să-ţi aduci aminte unde erai la ora când a fost 
trimis mesajul, i-a spus ea. Ai obiceiul să-ţi laşi mobilul pe unde 
apuci? _ 

— Tocmai asta e ideea, a răspuns Jónas. În zona asta reţeaua 
e foarte proastă, aşa că n-ai de ce să iei mereu telefonul cu tine. 

— Dar unde erai? lţi aduci aminte? a intervenit Matthew. 
Jónas s-a scărpinat în cap şi a zis: 


97 


— Nu-mi amintesc. Mă rog, nu acum. Am nevoie de linişte ca 
să mă pot gândi. Din păcate, în ultimele zile uit tot aproape 
instantaneu, pentru că, de obicei, nu contează. 

— Iarba asta îţi face praf memoria, Jonas, a zis Thâra. Ar 
trebui să-ţi poţi aminti unde erai, că doar vorbim de o chestie 
care s-a întâmplat acum două zile. Nu cumva a fost seara în care 
a avut loc întrunirea cu mediul din Reykjavik? Am văzut afişul la 
recepţie. 

Jónas s-a lovit cu palma peste frunte. 

— Ah! Da, bineînţeles! Joi seara. 

Apoi s-a uitat la avocată cu un aer foarte dezorientat 
spunându-i: 

— Dar tot nu-mi pot aduce aminte ce-am făcut. Pentru că 
sigur n-am fost la întrunire. 

— Bine, deci am reuşit să facem un prim pas, l-a încurajat 
ea, dar trebuie să te străduieşti în continuare. E foarte 
important. 

Thóra s-a uitat iarăşi la ecranul mobilului şi a început să 
răsfoiască mesajele. 

— Dar chestia asta mi se pare destul de ciudată, a zis ea cu 
un aer gânditor după ce le-a citit pe toate. De ce ar fi făcut 
Birna ceea ce scria în mesaj? Dacă aş fi primit de la tine, Jonas, 
un mesaj prin care mi-ai fi cerut să ne întâlnim pe plajă, mai 
întâi te-aş fi sunat ca să te întreb despre ce-i vorba. 

— Birna nu şi-ar fi pus problema asta, pentru că îmi 
sugerase să construiesc un mic restaurant acolo, dar nu eram 
foarte încântat de idee. Aşa că ar fi dat fuga acolo, în speranţa 
că mi-am schimbat părerea, i-a explicat Jónas. 

— Ştia şi altcineva de ideea asta? a intervenit Matthew. 

— Mai mult sau mai puţin... Birna vorbea destul de mult. Să 
zicem că discreţia nu era virtutea ei cea mai mare. 

Thóra îl privea ţintă pe Jónas cu un aer foarte îngândurat. 

— Dar, ia spune-mi, din moment ce nu tu ai omorât-o, cine ar 
fi putut s-o facă? Mi-ai descris-o ca pe o persoană încântătoare, 
pe care n-o antipatiza nimeni. Şi îmi închipui că nu-s mulţi cei 
care ar avea motive să omoare o arhitectă oarecare. 

Jónas s-a uitat mai întâi la ea, apoi la Matthew. 

— Hm... Poate că n-am zis tot adevărul. De fapt, era o mare 
scorpie. Niciunul dintre angajaţi n-o suporta. li trata de sus, îşi 


98 


bătea joc de toate chestiile în care credem noi şi aşa mai 
departe. Aşa că-s mulţi cei care o urau. Dar nu ştiu câţi ar fi 
mers atât de departe, încât s-o omoare. Mai exact, a adăugat el, 
nu ştiu pe nimeni - e o chestie prea monstruoasă. 

— Pentru binele tău, sper că ţi-a scăpat din vedere ceva 
foarte evident, a spus Matthew. Altminteri, poliţia o să se 
concentreze doar asupra ta. 

— Încearcă în continuare să-ţi aminteşti unde ai fost joi 
seara, a intervenit Thora. Între timp, Matthew şi cu mine o să ne 
străduim să aflăm mai multe despre Birna. Pregăteşte-te să le 
predai poliţiştilor şi mobilul. Să nu te opui! Probabil că au văzut 
mesajul pe telefonul Birnei şi vor să se uite în al tău ca să fie 
siguri. Să nu care cumva să-l ştergi! Chestia asta ar da şi mai 
mult de bănuit. 

— Serios? a întrebat el cu un aer posomorât. 

— Şi dă-mi cartela SIM! Poliţia n-are nevoie de ea. 


* 


— Nu-mi dau seama de ce, dar sunt sigură că această crimă 
are legătură cu conacul sau cu proprietatea asta, a zis Thóra cu 
un aer gânditor, înhăţând o bucată de sparanghel. 

— Pe ce te bazezi? a întrebat Matthew, luând o gură de 
cafea. Stăteau pe nişte şezlonguri pe pajiştea din spatele 
hotelului, admirând priveliştea asupra golfului Faxaflói. 

— E mult mai probabil ca motivul să țină de prezent decât de 
trecut: iubire, bani, nebunie..., a continuat Matthew. Şi se prea 
poate ca ucigaşul să n-o fi cunoscut pe arhitectă; poate că a 
văzut o femeie singură şi şi-a pierdut controlul. 

Thóra mesteca în continuare sparanghelul. 

— Mesajul sugerează altceva, a zis ea. 

Apoi, răsucind tulpina între dinți, a adăugat: 

— Pur şi simplu, am sentimentul că moartea ei e legată 
cumva de hotel. Ceva pare să fie în neregulă cu clădirea asta. Şi 
cu jurnalul ei în care nu găseşti niciun cuvinţel despre iubire 
sau bani. Îţi dă impresia că Birna era dependentă de muncă. 

— Dar poate că e doar agenda ei de lucru. Poate că ţinea şi 
un jurnal intim, a sugerat Matthew, urmărind răsucirea 
sparanghelului în gura Thorei. Şi nu ştiam că islandezele sunt 


99 


rumegătoare, a adăugat el făcând o grimasă. Are gust bun? 

— Ia şi mănâncă! Îţi ascute mintea, i-a răspuns Th6ra, după 
care i-a oferit un sparanghel şi a zâmbit când a văzut că, deşi a 
strâmbat din nas, el s-a străduit să guste. Sunt sigură că în 
jurnalul ăla se află ceva care ne-ar putea ajuta să descoperim 
criminalul. 

Dar, văzând cum mesteca Matthew sparanghelul, şi-a 
întrerupt reflecţiile. 

— Ei, îţi place? Dacă-ţi pui şi nişte cizme de cauciuc, o să 
arăţi exact ca un fermier islandez tipic. 

Cauciucul e bun pentru cauciucuri, elastice şi mingi de tenis, 
nu pentru încălțări, a zis Matthew, scoțând sparanghelul din 
gură. Ce-ar fi să ne uităm prin jurnalul ăla? 

Thora s-a ridicat în capul oaselor şi a spus: 

— Poate c-ar fi mai bine să facem altceva. In jurnal am dat şi 
peste un plan al celeilalte ferme de pe proprietatea asta. Pe 
marginea lui erau tot felul de însemnări pe care poate c-o să 
reuşim să le descifrăm dacă dăm o fugă până acolo. 

S-a ridicat şi Matthew în capul oaselor. 

— Sigur, cum zici tu. Eu o să fiu bodyguardul, a zis el, 
făcându-i cu ochiul. Presimt că investigaţiile astea or să te 
poarte prin tot felul de locuri dubioase. Deja ai intrat prin 
efracţie în camera unei femeie moarte şi i-ai furat un obiect 
personal, după care ai obstrucţionat justiţia, permițându-i lui 
Jónas să şteargă din mobil nişte informaţii incriminatoare. Abia 
aştept să văd unde or să ducă toate astea. 


x 


— Uite, aici apare numele Kristín urmat de un semn de 
întrebare, a zis Thóra, arătându-i paginile pe care era desenat 
planul casei. Poate că de aici ar trebui să începem. 

Se aflau în vechiul conac, în camera de lângă holul de la 
intrare şi aveau de ales între a merge la etaj sau a explora 
parterul care, potrivit desenului din jurnal, ar fi trebuit să fie 
alcătuit din două camere de zi, o bucătărie, o debara, o toaletă 
şi o cameră de lucru. 

— Nu cumva camera marcată cu numele ăsta e la etaj? Şi 
n-ar fi bine ca, mai întâi, să inspectăm parterul? a întrebat 


100 


Matthew, uitându-se printr-o uşă din stânga lui. 

— Sigur, a zis Thâra, închizând jurnalul. 

Nu mai avea grijă să nu lase amprente pe el, pentru că îşi 
propusese să nu-l dea poliţiei decât dacă era obligată. 

— Vai, în ce hal pute! 

În casă domnea o duhoare ciudată a cărei sursă Thâra nu 
reuşea s-o identifice. Era un miros de igrasie, praf uscat şi 
naftalină. Un lucru era sigur: casa nu mai fusese aerisită ca 
lumea de câteva decenii. 

— Pfui! a zis ea, acoperindu-şi cu mâna gura şi nasul. 
Matthew a inspirat adânc şi a spus: 

— În locul tău, aş încerca să mă obişnuiesc cu mirosul cât 
mai repede cu putinţă. După o vreme, n-o să-l mai simţi. 

Dar, deşi încercase să facă pe grozavul, Matthew a strâmbat 
din nas imediat după ce a rostit aceste cuvinte. 

— Pfui! a exclamat şi el. Oare nu putem să deschidem o 
fereastră? 

Au intrat în camera din stânga care, conform planului din 
jurnalul Birnei, era o cameră de lucru. Mânerul din lemn - gros 
şi demodat - era foarte scurt, aşa că Matthew a trebuit să-l 
înhaţe zdravăn ca să poată deschide uşa care se cam deformase 
de-a lungul timpului. Thâra a fost surprinsă când a văzut cât de 
subţiri erau uşile de pe vremuri, în comparaţie cu cele moderne. 
A intrat în cameră după Matthew şi s-au uitat de jur împrejur în 
tăcere. 

— Nu prea avem ce vedea aici, a constatat el după ce s-au 
uitat prin bibliotecile de lângă pereţi şi au deschis sertarele unui 
scrin mare de sub fereastra murdară. Sertarele s-au dovedit a fi 
la fel de goale ca bibliotecile - n-au găsit decât un creion vechi. 
Fusese ascuţit cu un cuţit şi nu avea gumă în celălalt capăt. 

— Fii atent! i-a zis Thora. Se pare că în bibliotecile astea au 
fost cărţi până de curând. 

I-a arătat stratul de praf de pe rafturi. Era gros în partea din 
faţă, dar mult mai subţire - aproape imperceptibil - în partea 
din spate. Matthew s-a apropiat să arunce o privire! 

— Într-adevăr! Crezi că Birna a fost cea care a luat cărţile? 
Poate că erau valoroase. 

Thora a ridicat din umeri, spunând: 

— Mă îndoiesc. În desenul din jurnal n-a menţionat nimic 


101 


despre nici o carte. Deşi probabil că ar fi omis acest detaliu dacă 
avea de gând să le fure... Poate c-au fost luate de proprietarii 
anteriori. Jónas mi-a zis că aveau de gând să vină să ia toate 
lucrurile din casă. 

S-au aventurat mai departe şi au dat peste două camere de 
zi care comunicau între ele. Mobila era demodată: o garnitură 
ponosită care, la vremea ei, probabil că fusese elegantă, un 
bufet impozant şi o masă de mahon cu câteva scaune - în 
mijlocul mesei se afla un milieu decolorat. Erau şi câteva măsuţe 
de perete, dar pe ele nu se afla niciun obiect decorativ. Pe pereţi 
atârnau două tablouri: unul înfăţişa o corabie, iar celălalt, 
ghețarul Snaefellsnes. Amândouă erau mult prea murdare ca să 
se poată citi numele autorului. Sertarele bufetului erau goale, la 
fel şi vitrina. 

— Ai curaj să te tolăneşti pe sofa? a întrebat-o Matthew, 
făcând un semn cu mâna spre tapiseria pe care, sub stratul de 
praf şi murdărie, se ghicea un model floral. Tare aş vrea să văd 
cât de mare ar fi norul de praf. 

— Nu, mersi! Aşază-te tu, îţi dau o sută de coroane. Matthew 
a înhăţat-o de mână. 

— Am în minte o recompensă mai tentantă decât banii. 

— Am putea ajunge la o înţelegere, i-a zis Thóra zâmbind, 
apoi s-a uitat iarăşi la sofa şi s-a încruntat. Dar cred că cel mai 
bine ar fi s-o laşi baltă; cred că praful nu s-ar linişti înainte să se 
înnopteze şi s-ar putea să nu mai găsim drumul spre ieşire. Hai 
să ne uităm şi în bucătărie. 

Bucătăria nu era la fel de spațioasă precum celelalte 
camere, dar era la fel de ponosită: dulapurile din lemn vopsit 
aveau un aer modest, iar chiuveta era mică şi adâncă. În 
comparaţie cu o bucătărie modernă, suprafaţa pentru gătit era 
destul de redusă, dar spaţiul din jurul mesei era mult mai mare. 
În cuiele de pe perete atârnau linguri de lemn şi o paletă din 
oţel pentru peşte, iar pe maşina de gătit era un ibric de cupru. 

— Ce ciudat că au rămas aici toate lucrurile astea, a zis 
Thóra, uitându-se de jur împrejur. 

Matthew a deschis unul dintre dulapuri şi a găsit tot felul de 
căni şi pahare. 

— Păi, e genul de treabă care te plictiseşte îngrozitor. O laşi 
pe mai încolo, dar până la urmă n-o mai faci deloc. Poate că 


102 


proprietarii au murit, iar moştenitorilor nu le trebuiau toate 
vechiturile astea, pentru că aveau şi ei mobilă şi ceşti de cafea... 
Aşa că, pur şi simplu, le-au lăsat aici. 

Dar s-a oprit dintr-odată şi a făcut un semn cu mâna spre o 
cutie de carton aşezată pe unul dintre scaune. 

— la uite! Ce-i asta? 

S-au apropiat de cutie şi au văzut că în ea se aflau nişte 
obiecte înfăşurate în foi de ziar. Lângă cutie se afla un teanc de 
reviste. Thora a luat un număr în mână ca să vadă data. 

— E din mai. Înseamnă că foştii proprietari au fost aici de 
curând ca să ia nişte lucruri... lar ăsta ce-i? a continuat ea, 
făcând un semn spre un termos pe care nu-l văzuse până atunci 
din pricina cutiei. Asta nu-i tocmai vechi... 

A luat termosul în mână şi l-a agitat. Înăuntru era nişte 
lichid. Thâra a desfăcut capacul şi a mirosit cu precauţie. 

— Cafea... Probabil că l-au lăsat aici Elín şi Börkur, foştii 
proprietari, sau oamenii pe care i-au trimis să ia lucrurile, a zis 
ea, punând termosul jos. 

— Dar cine sunt, mai exact, aceşti Elín şi Börkur? Şi ştii 
cumva dacă au locuit aici? a întrebat Matthew. 

— Sunt doi fraţi între două vârste care au primit moştenire 
această proprietate. Habar n-am dacă au locuit aici, deşi nu 
prea cred, la cât de vechi sunt toate lucrurile din casa asta, a zis 
Thóra, aruncând o privire către ustensilele din bucătărie. Nu 
păreau să aibă mai mult de 50 de ani, iar chestiile astea sunt 
mai vechi de-atât şi de-aia nu cred că au fost crescuţi aici. 

— Dar de ce s-au hotărât să-şi ia lucrurile tocmai acum? a 
întrebat Matthew. Imi închipui că au vândut proprietatea acum 
câţiva ani. Că doar aripa nouă a hotelului n-a fost construită în 
câteva luni! 

— Ai perfectă dreptate! Cred c-au fost îmboldiţi de ideea lui 
Jonas de a construi o anexă la conacul ăsta, deşi, ulterior, a 
renunţat la ea. 

Thâra a deschis pe rând toate sertarele din bucătărie, dar 
n-a dat peste niciun obiect care să-i atragă atenţia. 

În cele din urmă, au terminat de inspectat parterul, dar n-au 
găsit nimic interesant. Debaraua era plină cu lucruri care se 
vedea limpede că stăteau pe rafturi de zeci de ani; li se 
alăturaseră câteva cutii noi de carton pline cu cărţi vechi şi 


103 


prăfuite. Au deschis doar două cutii şi au presupus că celelalte 
conţineau obiectele decorative adunate din camerele de zi şi 
restul cărţilor din biblioteci. Thóra l-a lăsat pe Matthew să 
verifice baia, iar expresia pe care o avea când s-a întors i-a dat 
de înţeles că nu pierduse nimic. 

— Hai să mergem la etaj, a zis ea, cu faţa palidă, pornind cu 
pas iute spre scară. 

Mai întâi au aruncat o privire pe uşa care ducea în pivniţă, 
dar, întrucât nu era niciun pic de lumină înăuntru, Thâra a 
hotărât că nu era o urgenţă să coboare acolo. Aşa că au urcat la 
etaj. Când au ajuns pe palier, au văzut cinci uşi, toate închise. 
Prima pe care Matthew a încercat s-o deschidă s-a dovedit a fi 
încuiată. A dat să pună mâna pe clanţa următoarei uşi, dar s-a 
oprit dintr-odată, spunând: 

— Ia uită-te pe desen şi spune-mi unde-i baia de la etaj. După 
ce a consultat jurnalul, Thâra i-a propus să arunce o privire prin 
camera pe care Birna scrisese: Kristin. 

— Cred că asta o interesa cel mai mult pe arhitectă, a zis 
Thora, făcând semn cu mâna spre o uşă. 

— N-o să te iert niciodată dacă mă tragi în piept şi mă pui să 
deschid uşa unei alte băi, a zis el înainte să pună mâna pe 
clanţă. 

— Ai să vezi, a zis Thóra, împingând uşa chiar în clipa când 
Matthew a apăsat pe clanţă. 

Au intrat într-o cameră de copil în care era de presupus că 
dormise o fetiţă. Un ursuleţ de pluş zdrenţuit era aşezat în fund 
la căpătâiul unui pătuţ vopsit în alb. [i lipsea un ochi. Era miţos 
şi cafeniu - mai puţin pe piept, care era făcut dintr-un material 
cenuşiu -, iar membrele îi erau prinse cu nasturi negri de oţel. 
La gât avea o fundă roşie decolorată. Thóra s-a înduioşat când a 
văzut că, de-a lungul anilor, funda se pleoştise sub acţiunea 
implacabilă a legii lui Newton, iar acum atârna pe pieptul 
ursuleţului. Lângă el era o păpuşă ponosită ai cărei ochi vopsiți 
priveau ţintă spre peretele opus. 

— Chestia asta mi se pare foarte ciudată, a zis Thora cu un 
aer foarte uimit. 

— Într-adevăr, locatarii au plecat în grabă. Ia uite! Matthew 
s-a apropiat de o policioară cu câteva cărţi prăfuite. Sub 
policioară era un birou vopsit în alb pe care se afla o foaie cu un 


104 


desen pe jumătate terminat. De jur împrejurul ei erau 
împrăştiate câteva creioane colorate. A luat desenul în mână ca 
să se uite la el mai cu atenţie. Foaia avea colţurile îndoite şi era 
acoperită cu un strat de praf cenuşiu. Matthew a suflat şi a 
stârnit un norişor pe care l-a îndepărtat cu mâinile. 

— Copilul nici măcar n-a avut timp să termine desenul. 
Thóra s-a uitat la foaia din mâna lui Matthew. Probabil că fusese 
făcut de un copil doar cu puţin mai mare decât S6ley, fiica ei de 
şase ani. IÎnfăţişa o casă incendiată, cu flăcări care ieşeau prin 
acoperiş, încolăcindu-se unele în jurul celorlalte. Desenul nu era 
colorat decât pe jumătate. 

— Ce subiect ciudat, a zis Thóra, punându-l pe birou. Crezi 
că e un desen al casei în care ne aflăm? 

— Nu, nu cred, a zis el, scuturând din cap. E drept că e un 
desen de copil, dar se vede clar că locuinţa n-are etaj, s-a 
încruntat el uşor. lar uşa e foarte mare. 

Thóra i-a arătat cu degetul una dintre ferestre. 

— lar ăştia-s nişte ochi? s-a aplecat ea ca să vadă mai bine. 
Măi să fie! Copilul a desenat pe cineva în casă. Uite, e şi o gură 
deschisă. Dar nu se vede nasul. 

Matthew s-a aplecat şi el: 

— Într-adevăr, desenul are un subiect tare drăgălaş... Poate 
că e făcut de un copil mai ciudat. 

— Sau poate c-a văzut ceva înfricoşător, a adăugat Thora, 
întorcându-se cu spatele la birou. Cred c-ar trebui să aflăm câte 
ceva despre familia care a trăit aici şi motivul pentru care s-a 
mutat. Ştiu că pe bărbat îl chema Grimur şi cred c-a avut o 
singură fată care era atât de mică atunci când a murit, încât e 
puţin probabil ca ea să fi făcut desenul. Dar nu-i exclus ca, după 
ce au plecat, să se fi mutat aici o altă familie. 

S-a apropiat de o uşă mică montată în perete şi, împingând-o 
uşor, a văzut că era un şifonier. Pe o bară atârnau mai multe 
umeraşe, iar pe două dintre ele încă erau haine: un pulover mic 
şi o rochie largă şi subţire din bumbac. Amândouă erau prea 
mari ca să-i fi aparţinut Eddei, care, potrivit albumului de 
fotografii găsit în pivniţă, murise după ce intrase în al patrulea 
an de viaţă. 

— Ce-o fi acolo, în spate? a întrebat Matthew, făcând un 
semn cu mâna spre peretele din spate al şifonierului. 


105 


Thâra a vârât capul înăuntru şi a zărit o placă 
dreptunghiulară care nu era la acelaşi nivel cu peretele. A 
împins-o uşor şi a văzut că s-a dat în spate. 

— Uau! a strigat ea. E o mică uşă cu balamale. Şi o scară 
care duce în sus. 

S-au uitat pe rând în gaura aceea întunecată, apoi Matthew 
şi-a scos cheia de la maşină, care era prevăzută cu un beculeţ, 
ca să lumineze scara. 

— Ei, ia uite! a exclamat el, făcând un semn cu mâna spre 
una dintre trepte. O urmă de picior în stratul de praf. Deci 
cineva a urcat pe-aici. A 

— Birna! Sigur a fost Birna! a zis Thora. În jurnal pomeneşte 
ceva şi de starea grinzilor. Voia să vadă cât de deteriorate erau. 
Probabil că scara asta duce în pod. Ce zici, urcăm? 

I-a aruncat o privire lui Matthew, care i-a răspuns cu un 
zâmbet. 

— Da, sigur, dar aşteaptă-mă niţel aici! Mă duc să iau un 
cuţit: ca să pot intra pe-acolo, nu trebuie decât să-mi tai mâna 
sau poate chiar şi umărul... Sigur nu încap prin gaura aia, a 
adăugat el, făcând un semn spre uşiţă. 

— Atunci dă-mi cheia, a zis Thóra. 

A prins-o în dinţi, apoi s-a vârât în şifonier şi s-a strecurat 
prin deschizătura aceea îngustă. Inainte să pornească în sus pe 
scări, s-a întors spre Matthew şi i-a spus zâmbind: 

— La revedere! Te omor dacă dau peste vreun şobolan! 

A păşit pe prima treaptă, dar, gândindu-se mai bine, s-a 
întors şi a scos capul prin gaură, spunând: 

— Sau peste vreun şoarece! Deci acelaşi lucru e valabil şi 
dacă se întâmplă să calc pe un şoarece. 

Podul era complet gol. Thâra a îndreptat lumina slabă a 
becului spre podea şi a văzut urmele paşilor Birnei. Călca cu 
teamă, pentru că nu ştia dacă avea s-o ţină podeaua. Arhitecta 
era mult mai mică - cel puţin, atunci când fusese în camera ei, 
văzuse că hainele Birnei erau mult mai scurte decât ale ei. 
Thora ar fi preferat să arunce o privire prin pod stând pe trepte, 
dar când lumina micii lanterne a dat peste ceva lucios lângă 
unul dintre stâlpii de susţinere, n-a putut rezista tentaţiei de a 
se apropia. A înaintat cu multă grijă pe podeaua care scârţâia şi 
gemea la fiecare pas, aşteptându-se ca, din clipă în clipă, să se 


106 


prăvălească peste Matthew, care poate se afla chiar sub ea. Sau, 
mai rău, putea să pice în baie... A îndreptat lanterna spre podea 
şi a văzut că Birna - sau cine urcase în pod înaintea ei - fusese 
şi pe acolo. Când, în cele din urmă, a ajuns lângă stâlpul de 
susţinere, a scos un oftat de uşurare. S-a aplecat şi a luminat 
obiectul care îi atrăsese atenţia. 

Aur! Sau aproape... Thâra a zâmbit şi a luat de jos o insignă 
împodobită cu două aripi. Părea să fie o insignă de pilot sau 
ceva asemănător, iar Thóra se uita nedumerită la ea în lumina 
slabă. A pus-o la loc şi a ridicat de pe podea o ceaşcă de 
porțelan spartă, în care se aflau o linguriţă de argint înnegrită, 
doi dinţi de lapte care îşi păstraseră culoarea albă şi un crucifix 
montat pe un lănţişor de pus la gât. A găsit şi un teanc ordonat 
de postere încreţite care înfăţişau vedete de cinema. Thora a dat 
să se ridice în picioare, dar a rămas împietrită tocmai când se 
pregătea să-şi îndrepte genunchii. A luminat stâlpul, 
apropiindu-se şi mai mult de el. Pe lemn fusese scrijelit ceva. 
S-a aşezat în aşa fel, încât să poată citi ceea ce scria. 

— Matthew! a strigat ea. Am dat de numele Kristinei! 

— Ce-ai zis? a întrebat el. 

S-a aplecat iarăşi, ca să mai citească o dată inscripţia şi s-o 
memoreze pentru a i-o spune lui Matthew - era limpede că n-o 
auzise ca lumea. 


tati a omorât-o pe kristin 
îl urăsc pe tati 


11 


— Da, în cele din urmă au hotărât să vină să-şi ia lucrurile de 
acolo, după cum ţi-am zis, a lămurit-o Jónas, sprijinindu-se de 
speteaza scaunului. 

Se relaxau lângă şemineu, într-un separeu de la capătul 
barului, înconjurați de pozele vechi care împodobeau pereţii. 

— I-am cerut Birnei să-i anunţe că urmează să construim o 
anexă la conac şi că pot veni să ia tot ce vor înainte de 
începerea lucrărilor. Până la urmă, am renunţat la planul iniţial, 
dar ei tot au venit să-şi ia vechiturile. Habar n-am în ce stadiu 


107 


sunt. Cel puţin, nu ne-au anunţat nici pe mine, nici pe ea că ar fi 
terminat. 

Matthew a luat o gură de bere. 

— Au stat vreodată aici? a întrebat el. 

— Nu, nu mi-au cerut niciodată să se cazeze la hotel. Dar au 
venit aici de câteva ori şi au mâncat la restaurant. 

— Au venit amândoi sau doar Elin? 

— Habar n-am, a zis Jonas. Dar îmi aduc aminte că au venit 
într-un grup mai mare: Elín cu fiică-sa, iar Börkur cu nevastă-sa 
şi fiu-su. Nu ştiu dacă veniseră pentru o vizită de o zi ori dacă se 
cazaseră undeva prin împrejurimi. Vigdis mi-a zis că fiica a venit 
la recepţie o dată sau de două ori ca să ceară nişte cutii de 
carton. Din câte îmi amintesc, mai au o proprietate aici, în 
peninsulă, aşa că s-ar putea să fi rămas acolo peste noapte. Cred 
că au o casă şi în Stykkishólmur sau în Olafsvik, pe care o 
folosesc pe post de casă de vacanţă. 

— E posibil ca vreunul dintre ei să fi avut ceva de împărţit cu 
Birna? a întrebat Thora. 

— Din câte ştiu, nu, a zis Jónas. Birna a stat de vorbă cu 
Börkur, dar mi-a zis că s-au înţeles bine. Ea voia să afle 
informaţii despre perioada în care fermele astea încă erau 
locuite. Cred că spera să obţină de la el nişte hărţi sau ceva de 
genu” ăsta. 

— Şi a găsit vreuna? a întrebat Thora. 

— Nu, nu cred, i-a răspuns Jónas. Börkur n-avea aşa ceva. 
Dar ştiu c-a lăsat-o să se uite prin vechiturile din pivniţa de la 
Kirkjustett şi prin cele de la Kreppa, celălalt conac. 

— Îţi aduci aminte ca Birna să fi pomenit de numele Kristin? 
a întrebat Thóra. Sau să fi întrebat de cineva cu numele ăsta? 

Jónas a dat din cap şi a spus: 

— Parcă nu. Dar cine e Kristin? 

— N-am nici cea mai vagă idee, a zis Thâra. Sigur n-are 
nici-o legătură cu cazul anchetat de poliţie. I-am găsit numele 
în... dar Thora a reuşit să se oprească înainte să pomenească de 
jurnalul Birnei. Ăă... gravat pe un stâlp din conac. Poate că nu-i 
decât numele unui animal de companie, o pisică sau poate chiar 
un miel. Credem c-a fost scrijelit de un copil. 

— Kristin e un nume ciudat pentru o pisică, a zis Jonas. Dar 
nu-mi aduc aminte ca Birna să fi pomenit de vreo Kristin - nici 


108 


femeie, nici pisică. 

Au tăcut cu toţii câteva clipe. Thâra a luat o gură din vinul 
alb pe care Jonas îl comandase pentru ea şi s-a uitat împrejur. 
Separeul era foarte intim şi avea un aer arhaic, deşi făcea parte 
dintr-o anexă modernă. 

— Sunt din partea locului? a întrebat Thora, făcând un semn 
spre fotografiile vechi de pe pereţi. 

— Ah, nu, le-am cumpărat de la un anticariat. Habar n-am 
cine sunt oamenii ăştia! Le-am cumpărat la sugestia Birnei, i-a 
explicat Jónas, uitându-se pe pereţi. O idee de mare efect! 

Matthew şi Thora au încuviinţat din cap. 

— Poate c-ar fi bine să ceri permisiunea familiei să foloseşti 
câteva dintre fotografiile din pivniţă. Sunt mai multe albume 
care cred că le aparţineau foştilor locatari; am văzut şi câteva 
rame... Poate că ar spori farmecul locului. De fapt, le-am luat la 
mine în cameră pe cele mai multe dintre ele, ca să le studiez pe 
îndelete. Poţi să arunci şi tu o privire. Jónas s-a înfiorat şi a zis: 

— Mai bine nu! Oricum, mersi pentru propunere... Cu cât 
ştiu mai puţin despre ele, cu atât mai bine. 

— Dar în care dintre fotografii ai recunoscut stafia? l-a 
întrebat Thóra. M-am uitat pe ele şi mi-am făcut o idee despre 
care ar putea fi. 

— Era o fotografie înrămată în care apărea o fată, i-a 
răspuns Jonas. Blondă. Era imaginea leită a făpturii care mi-a 
apărut în oglindă. 

— Deci nu era un copil, a comentat Thóra. Eu aveam 
impresia că e vorba de un copil. 

Singura fotografie înrămată pe care o găsise în pivniţă era 
cea a lui Gudny, cea pe care o pusese pe noptieră. Dar în ea 
Gudny nu mai era o copilă, ci o adolescentă în toată regula. 

— Mă rog, copil..., a zis Jónas. Era o fată. Mult mai tânără 
decât mine. Pentru mine, e un copil, ce mai. 

— Şi eşti sigur c-ai văzut-o în oglindă? a intervenit Matthew, 
a cărui expresie era foarte grăitoare pentru părerea lui despre 
acel incident. Sigur n-ai visat? 

— Sigur! a zis Jónas pe un ton ferm. Nici nu-ncape discuţie! 
M-am întors la hotel foarte obosit, ceea ce explică multe lucruri. 
Pentru că, atunci când eşti epuizat, mijloacele de apărare ale 
minţii slăbesc foarte mult şi eşti mai deschis faţă de fenomenele 


109 


supranaturale. Chiar am văzut stafia, crede-mă! 

— Bine, a zis Thora. Hai să lăsăm chestia asta deoparte până 
una-alta. Spune-mi, ai mai încercat să-ţi aminteşti unde erai joi 
seara? 

— Ah, da. Şi am făcut progrese. Mi-am adus aminte că eram 
aici chiar înainte să înceapă întrunirea, apoi am hotărât să nu 
particip. Imi era teamă de ce-ar fi putut să iasă. 

— Teamă? nu s-a putut abţine Matthew. Teamă de ce? 

— De ce ar fi putut ieşi la iveală. Asta e un loc rău şi nu mă 
simt în stare să aud chestia asta confirmată de sufletele de pe 
lumea cealaltă, a zis Jonas cu cel mai natural aer din lume. Aşa 
că am hotărât să ies la plimbare, ca să-mi regenerez centrii 
energetici. Era o ceaţă joasă, ceea ce întotdeauna îmi e de mare 
ajutor când fac asta. 

Thóra s-a grăbit să intervină înainte ca Matthew să înceapă 
să-l întrebe despre regenerarea centrilor energetici: 

— Şi te-ai întâlnit cu cineva în timp ce-ţi făceai plimbarea? 

— Nu, a zis Jonas. Cu nimeni. Vremea era destul de 
mohorâtă, unde mai pui că nu-s mulţi oameni pe-aici, aşa că, în 
afară de mine, nu mai era niciun suflet de om prin împrejurimi. 

— Uiţi de Birna, l-a corectat Thóra. Şi de criminal. Probabil 
că şi ei erau pe-afară tot cam atunci. 

Apoi i-a aruncat o privire rugătoare şi a adăugat: 

— Să nu-mi spui că ai fost în golful unde a fost găsit cadavrul 
Birnei! 

— Nu, n-am ajuns până acolo. Eram foarte tulburat, aşa că 
m-am învârtit prin zonă. Vorbisem cu cineva din partea locului 
să desfunde ţeava de scurgere de sub drumul spre hotel şi 
venise tocmai în ziua aia, dar, la un moment dat, trebuise să 
plece şi lăsase groapa neastupată şi treaba neterminată. Cei 
care veniseră la întrunire în seara aia fuseseră nevoiţi să-şi lase 
maşinile pe marginea drumului principal şi să meargă pe jos 
până la hotel. Doi kilometri... Sunt sigur că mulţi nici n-au mai 
venit, ci au preferat să se întoarcă acasă. Ca să nu mai zic de cei 
care s-au trezit cu maşinile blocate în parcare... 

— Şi când a terminat omul treaba? a întrebat Matthew. 

— A doua zi la prima oră, i-a răspuns Jónas iritat, fiind 
supărat în continuare pe muncitorul buclucaş. După ce i-am zis 
vreo două, a venit şi a făcut totul imediat. 


110 


— Asta înseamnă că nicio maşină n-ar fi putut să plece de la 
hotel şi nici să ajungă până la golful unde probabil c-a fost 
omorâtă Birna în seara aia? a întrebat Thóra. 

— Exact, n-ar fi avut cum, pentru că era o ditamai groapa în 
mijlocul drumului, a zis Jónas. 

— Aveai mobilul la tine când ai ieşit la plimbare? l-a întrebat 
Matthew. 

Jónas a răspuns fără să stea pe gânduri: 

— Cu siguranţă, nu! Pentru că emite unde care mă perturbă 
când îmi regenerez centrii energetici. 

Matthew s-a încruntat şi se vedea că era gata să-i ceară lui 
Jónas nişte explicaţii pe această temă, dar chiar în clipa aceea 
s-a apropiat de ei Vigdis, care ţinea în mână nişte foi scoase la 
imprimantă. 

— V-am adus listele pe care mi le-aţi cerut, a zis ea, 
întinzându-i lui JOnas două foi. Aici sunt numele clienţilor care 
au fost cazaţi la hotel în nopţile de joi şi vineri, iar aici, numele 
celor care, deşi îşi făcuseră rezervări, sau n-au mai venit, sau 
le-au anulat. 

Le-a zâmbit fals Thórei şi lui Matthew, apoi s-a scuzat: 

— Trebuie să mă întorc la recepţie să răspund la telefon. 

S-a răsucit pe călcâie şi a plecat, iar Jonas a trebuit să strige 
după ea ca să-i mulţumească. Apoi s-a uitat un pic pe liste şii 
le-a dat Thórei. 

— Foile astea au fost scoase la imprimantă din sistemul de 
rezervări al hotelului, deşi probabil că n-au cum să ne fie de 
mare ajutor. Nu-mi pot imagina că Birna a fost omorâtă de unul 
dintre clienţii hotelului. Chestia asta mi se pare de neconceput. 

— Nu se ştie niciodată, i-a întors-o Thóra, apoi s-a pus pe 
citit - lista nu era lungă. Nu prea vine lumea pe-aici sau ce? Că 
nu-s multe nume pe listă. 

— Ah, nu-i vorba de asta! i-a răspuns Jonas, dând impresia 
că se simţea puţin ofensat. Dar hotelul e rezervat în întregime 
doar în toiul verii. Sezonul turistic e atât de scurt, încât abia 
dacă îi poţi spune „sezon”... M-am gândit ca iarna asta să 
organizez aici tot felul de evenimente, ca să atrag cât mai multă 
lume. Altminteri, o să fie pustiu. 

Thóra a încuviinţat din cap fără să-şi ia ochii de pe listă. 

— De aici rezultă că joi-noapte au fost ocupate opt camere, 


111 


iar vineri, zece. 

— Cam aşa. Mă rog, n-am obiceiul să memorez cifre, dar 
probabil că atâţia clienţi am avut, a zis Jónas, apoi a luat o gură 
de bere. Asta-i bere organică, i-a lămurit el, punând paharul la 
loc pe masă, apoi şi-a şters spuma de pe buza de sus. 

Thóra a observat că Matthew a ridicat uşor din sprâncene, 
mirosindu-şi berea cu un aer bănuitor. Thora s-a grăbit să 
continue, înainte ca musafirul ei să înceapă să-l chinuiască pe 
Jónas cu întrebări despre procesul de fabricaţie. 

— Íl cunoşti pe vreunul dintre oamenii de pe listă? a întrebat 
ea, aplecându-se spre Jónas cu foile în mână. Ai clienţi fideli, de 
exemplu? 

— Am deschis hotelul de foarte puţină vreme, aşa că, din 
păcate, încă nu avem o clientelă regulată. Dar ar trebui să-i ţin 
minte, a zis Jonas, punând degetul pe primul nume. Ia să vedem, 
domnul şi doamna Brietnes... Ah, nu! E un cuplu de bătrâni din 
Norvegia şi e foarte puţin probabil să fi avut vreun amestec în 
nenorocirea asta. 

Apoi a mutat degetul mai jos. 

— Karl Hermannsson. Nu-mi amintesc de el. Se pare că n-a 
stat aici decât o noapte. Dar îmi aduc aminte de cuplul ăsta: 
Arnar Fridriksson şi Asdis Henrysd6ttir. Au mai fost pe la noi. 
Sunt interesaţi de ceea ce facem aici şi vor să profite de oferta 
noastră. Nu cred să aibă vreo legătură cu moartea Birnei, Dar, 
ia stai niţel! Cine-i acest Throstur Laufeyjarson? s-a întrebat 
Jónas. Ah! Gata, ştiu! E caiacistul care s-a antrenat în zonă; se 
pregătea pentru un concurs. Şi-a rezervat camera până 
miercurea viitoare. E foarte tăcut şi posac. Ar putea foarte bine 
să fie un criminal. 

— Sau nu, a intervenit Thora, pentru că, din câte ştia, 
criminalii nu erau mai tăcuţi decât ceilalţi oameni. Dar ce-i cu 
străinii ăştia? l-a întrebat ea, arătându-i cu degetul următoarele 
nume. 

— Domnul Takahashi şi fiul său, a lămurit-o Jonas cu un 
zâmbet. Mult, mult prea politicoşi ca să omoare pe cineva. 
Amândoi sunt foarte liniştiţi, unde mai pui că tatăl se reface 
după un tratament împotriva cancerului. Iar fiu-su nu pleacă 
niciodată de lângă el... însă nu-mi dau seama cine-s ăştia doi: 
Björn Einarsson şi Gudný Sveinbjârnsd6ttir. Nu ştiu de unde să-i 


112 


iau... Ei bine, pe bătrânul ăsta ar trebui să-l recunoşti, Thora: 
Magnus Baldvinsson, politician de stânga. 

Când a auzit numele, Thórei i-a apărut imediat în minte 
chipul bărbatului în vârstă pe care îl văzuse în sala de mese la 
prânz. 

— Ah, da! L-am văzut la masă. Am citit un articol despre el 
zilele trecute. E bunicul lui Baldvin Baldvinsson, consilierul local 
care se pare că are o carieră fulminantă în politică. Păi, şi ce 
caută aici? 

— Cred c-a venit să se relaxeze. Nu-i foarte vorbăreţ, dar 
mi-a zis că a copilărit la ţară, undeva în apropiere. Îmi închipui 
că, după ce îmbătrânim, sufletul şi mintea ni se întorc la locurile 
prin care am umblat odinioară..., a meditat el, apoi şi-a mutat 
degetul mai jos. Nu-mi aduc aminte de această Thordis 
Róbertsdóttir, habar n-am cine e! Dar îl ştiu pe Robin Kohman, e 
un fotograf care a venit să facă nişte poze; lucrează pentru o 
revistă de turism care vrea să publice un material despre vestul 
Islandei şi despre fiordurile de vest. O vreme a stat cu el şi un 
jurnalist, dar a plecat - miercuri sau poate chiar marţi... lar 
Teitur e un broker care stă aici de câteva zile; un tip plăcut, dar 
un pic arogant. S-a rănit uşor într-un accident de călărie şi am 
crezut c-o să plece, dar încă e aici... Iar celelalte nume nu-mi 
spun nimic. Nu ştiu pe nimeni dintre cei care au venit vineri sau 
care şi-au anulat rezervările, a încheiat el, punând foile pe 
masă. 

— Te deranjează dacă încerc să stau de vorbă cu oamenii 
ăştia? l-a întrebat ea, luând listele în mână. 

— Nu, deloc, a liniştit-o Jónas, ridicându-se în picioare. Dar 
ai grijă să te porţi frumos cu ei, să nu care cumva să se simtă 
ofensaţi. 

I-a aruncat o privire piezişă lui Matthew şi i-a şoptit Thorei 
în islandeză: 

— Nu-l lăsa să interogheze pe nimeni! Şi ai grijă ca totul să 
pară o simplă discuţie, a sfătuit-o el, apoi s-a îndreptat de spate, 
lovindu-se cu palma peste coapsă. Mă duc să văd ce fac 
poliţiştii. Au venit să cerceteze camera Birnei, habar n-am ce-şi 
închipuie c-or să găsească acolo. 

Matthew i-a făcut Thorei cu ochiul şi a zâmbit. 

— Ai dreptate, sigur n-or să găsească nimic acolo, a zis el pe 


113 


un ton calm. 
— Şi mi-au luat telefonul, a adăugat Jónas, aşa că cel puţin o 
vreme o să fie ocupați să transcrie tot ce e în el. 


* 


Steini stătea pe gânduri, privind pe fereastră. Judecând după 
traficul de pe drum, ar fi putut crede că era singur pe lume: 
nicio maşină, niciun suflet de om. Deja se uitase la televizor cât 
pentru o viață. Deşi avea doar 23 de ani. Dacă viața lui s-ar fi 
desfăşurat normal, altfel ar fi stat lucrurile. Nu aşa trebuia să se 
întâmple. Ba chiar aştepta uneori să vină cineva şi să-i spună că 
totul fusese o neînțelegere. Că nu i se întâmplase lui, ci altcuiva. 
Nu i-ar fi păsat cui, câtă vreme ar fi fost vorba de altcineva. „Ne 
pare rău că te-am făcut să treci prin toate astea, amice, dar 
uneori se mai întâmplă şi astfel de încurcături. Gata, acum poţi 
să te ridici în picioare. A fost doar o neînțelegere. Maşina ta n-a 
fost dată la fier vechi. Era maşina altcuiva. lar tu nu te aflai în 
ea.” în cameră a răsunat râsul unui însingurat. Probabil că era 
al lui... 

Când şi-a schimbat poziţia, i s-a oglindit chipul în geam. S-a 
dat înapoi, coborându-şi gluga şi mai mult peste faţă, ca să i se 
vadă cât mai puţin din chip. Nu avea să se obişnuiască 
niciodată. Niciodată! Cu gesturi sigure, Steini a înhăţat roţile 
scaunului şi s-a îndepărtat de fereastră. Dar oare unde era 
Berta? Promisese că avea să vină şi întotdeauna se ţinea de 
cuvânt. Ce făptură minunată era! Habar n-avea cum s-ar fi 
descurcat fără ea. Terapeuţii, doctorii şi psihiatrii sau cum s-or 
mai fi numind îl tot băteau la cap să meargă la Reykjavik, să se 
înscrie la universitate şi să facă ceva cu viaţa lui, care nu se 
terminase numai pentru că se simţea atât de rău. Îi spuneau că 
dacă ar fi urmat un program de recuperare adecvat, ar fi fost 
posibil să se descurce fără scaunul cu rotile în cea mai mare 
parte a timpului - deşi, e drept, procesul avea să fie dificil şi 
dureros. Oamenii ăia, pur şi simplu, nu-l înțelegeau. Trebuia să 
stea acolo. Pentru că acolo era locul lui. Numai la ţară se simţea 
ca acasă. În împrejurimi locuiau puţini oameni, iar cei mai mulţi 
dintre ei îl cunoşteau. Şi niciunul nu era şocat când vedea 
masca îngrozitoare care devenise faţa lui. În Reykjavik, lucrul 


114 


ăsta i s-ar fi întâmplat de câteva ori pe zi. Ar fi fost un chin 
îngrozitor pentru el şi, în scurtă vreme, ar fi murit. Tocmai de 
aceea îi purta Bertei o recunoştinţă fără margini. Ei i se datora 
în cea mai mare parte faptul că, deşi era atât de neajutorat, 
putea sta în continuare acolo. 

Oare Berta îl abandonase? Cumva se săturase? Hotărâse să 
nu-l mai ajute? Steini a învârtit iarăşi roţile scaunului, 
apropiindu-se de televizor, şi a luat telecomanda. Mai degrabă 
se uita la nişte porcării de emisiuni decât să-şi ducă gândul până 
la capăt. A dat sonorul tare şi a încercat să se concentreze 
asupra a ceea ce vedea. „Nu te gândi la asta! Nu te gândi la 
asta!” 


* 


Thóra şi Matthew au ciocnit paharele. 

— Sper că nu e şi ăsta organic, a zis el înainte să guste. 
Thóra i-a zâmbit. 

— Da, să sperăm că via a fost stropită cu multe insecticide şi 
stimulată cu fertilizatori pe bază de mercur, a zis ea, apoi a luat 
o gură. Nu ştiu cum a procedat viticultorul, dar cert e că 
rezultatul e foarte bun. 

A pus paharul pe fața de masă albă, apoi a luat ceva de 
mâncare de pe un platou cu aperitive. 

— Sunt lihnită, nu alta! 

— Ce bine! E o adevărată uşurare să aflu că asta nu s-a 
schimbat. Şi că nici tu nu te-ai schimbat, a adăugat Matthew. 
Chiar şi gustul tău vestimentar e la fel de... cum să zic... 

Thora s-a uitat la puloverul ei simplu, apoi a scos limba la el, 
spunând: 

— Păi, ce, credeai c-o să vin cu o rochie de seară, în speranţa 
c-o să mă invite cineva la masă? 

— Nu cred c-ai fi venit în rochie de seară nici dacă te-ar fi 
invitat cineva la cină..., a tachinat-o el, aranjându-şi nodul de la 
cravată cu un gest teatral. 

— Ha-ha! Mi-e prea foame ca să răspund la glume stupide de 
genu’ ăsta. Dar nu mai vine odată mâncarea aia? a zis ea, 
uitându-se la ceas. La naiba! Trebuie să sun acasă înainte ca 
Sóley să se bage în pat. 


115 


A pus mâna pe geantă, dar, chiar înainte s-o deschidă, şi-a 
adus aminte că mobilul ei ajunsese pe mâna poliţiei. 

— Imi dai, te rog, un pic telefonul tău? 

— Sigur, a zis Matthew, întinzându-i mobilul. Chiar, ce-ţi mai 
fac copiii? Nici nu îndrăznesc să întreb, dar spune-mi totuşi... 
Eşti deja bunică? 

Thora a luat telefonul din mâna lui. 

— Nu-ţi face griji, încă stai la masă cu o femeie tânără. 

Era un telefon cu clapetă. L-a deschis şi a văzut că pe ecran 
era poza unei fetiţe - o negresă cu cozi din păr răsucit. 

— Cine e? a întrebat ea cu un aer surprins, întorcând 
mobilul spre Matthew. 

Nu-i spusese că era tată, nici că trăia cu cineva. 

— E fiica mea, i-a zâmbit el. 

— Serios? Nu prea seamănă cu tine, a spus ea uitându-se 
încă o dată la fotografie. Poate la păr..., a glumit ea, neştiind ce 
să mai zică. 

Matthew a izbucnit în râs, trecându-şi mâna prin părul 
îngrijit. 

— Nu suntem rude de sânge... Sunt tatăl ei adoptiv în cadrul 
unui program de ajutorare a copiilor săraci. 

— Ce frumos! a zis Thâra, luând o gură de vin ca să-şi 
ascundă sentimentul de uşurare. Preţ de o clipă, am crezut că 
eşti căsătorit sau că trăieşti cu cineva. Şi nu prea mă dau în vânt 
după bărbaţi căsătoriţi. Pe o scară a atractivităţii de la unu la 
zece, îi notez cu nota minus doi... 

— Aşa-s femeile, ciudate... Mie mi se pare că eşti 
atrăgătoare şi mi s-ar părea la fel chiar dacă ai fi căsătorită. 

— Atunci norocul tău e că-s divorțată, a adăugat Thora, 
uitându-se iarăşi la fotografie. Dar nu locuieşte cu tine, nu? 

Nu şi-l putea imagina pe Matthew spălând haine de copil şi 
nu-l vedea sub niciun chip făcând codițe... 

— Ah, nu! a răspuns el. Trăieşte în Rwanda. Ştiu o tipă care 
lucrează într-un sat de acolo ca voluntar pentru Crucea Roşie. 
Ea m-a convins să fac chestia asta. 

— Cum o cheamă? 

— Pe tipă sau pe fată? 

— Pe fată, bineînţeles! 

— Laya. 


116 


— Ce nume frumos, a zis Thóra, aşezându-şi palma pe mâna 
peste care Matthew o ţinea pe masă. O să dau un telefon scurt, 
pentru că, dacă vine mâncarea în timp ce vorbesc, sigur o să 
închid imediat, chiar dacă stau de vorbă cu copiii mei... 

A format numărul fiului ei. 

— Bună, Gylfi! Ce faci? 

— Eşti undeva în străinătate? a întrebat-o fiul ei pe un ton 
surprins. 

— Nu, i-a răspuns Thóra. Apoi a adăugat repede: 

— Am împrumutat telefonul de la un străin cazat la hotel, 
pentru că pe-al meu a trebuit să-l duc la reparat. Şi cum merge 
treaba? 

— Of... Mă plictisesc îngrozitor. Vreau să mă întorc acasă, 
i-a răspuns Gylfi cu năduf. 

— Ei, nu se poate! a zis Thora pe un ton matern. Sigur e 
distractiv! Sóley se simte bine? 

— Ea tot timpul se simte bine, nu-i nevoie să întrebi, i-a 
răspuns el bosumflat. Dar eu simt că înnebunesc aici. Tata a 
cântat de m-a căpiat la SingStar-ul? lui Sóley. Numai piese din 
anii '80. lar dacă mai cântă o dată Eye of the Tiger, plec 
de-aici! Vorbesc serios! 

— Lasă, dragul meu, că nu mai ai mult de stat acolo. Dă-mi-o 
şi pe S6ley! 

Thóra nu avea niciun chef să apere performanţele la karaoke 
ale fostului ei soţ. 

— Să nu vorbeşti mult cu ea, că tre' s-o sun pe Sigga. Mai 
adineauri şi-a pus telefonul pe burtă ca să-mi scrie copilaşul un 
mesaj. 

— Serios? a zis Thora, pe care de mult n-o mai surprindea 
nimic. Şi ce zicea? 

— Jt’, i-a răspuns Gylfi cu mândrie în glas, apoi i-a dat 
telefonul surorii ei, fără să-i ofere Thórei nicio explicaţie. 

— Mami! s-a auzit o voce delicată şi veselă. Bună, mami! 

— Bună, şoricelule! Te distrezi? 


5 SingStar: joc video pentru consolele PlayStation, în care 


participanţii fac karaoke. 


Eye of the Tiger, piesă din 1982 a formaţiei americane 
Survivor. 


7 Prescurtare pentru joint. 


117 


— Da, e bine! Dar vreau să ne întoarcem acasă cât mai 
repede, pentru că tati şi Gylfi se ceartă tot timpul. 

— Nu mai e mult, scumpa mea. Şi eu abia aştept să mergem 
cu toţii acasă. Salută-l pe tati din partea mea. Ne vedem mâine! 

Thóra şi-a luat la revedere, a închis mobilul şi i l-a înapoiat 
lui Matthew. 

— N-am înţeles nimic, i-a zis el, punând telefonul înapoi în 
buzunarul hainei. Îmi vorbeşti, te rog, în islandeză mai încolo, 
când o să fim în pat? 

— Bineînţeles, domnule Gogoman, a zis Thóra în limba 
vikingilor, ridicându-şi piciorul de pe podea şi aşezându-l într-un 
locşor mai călduţ - vinul alb începea să-şi facă efectul. Şi ia zi, 
nu-i aşa că, la urma urmei, e mai bine că n-am pantofi cu toc?... 


* 


Rósa stătea lângă aragaz şi făcea cafea într-un ibric 
demodat. Era o treabă care nu necesita niciun pic de 
concentrare, aşa că şi-a lăsat gândurile să hoinărească în voie, 
dar, din nefericire, cele optimiste şi vesele refuzau să-i 
zăbovească în minte mai mult de câteva secunde şi, până la 
urmă, făceau loc în mod invariabil unora sumbre, pe care nu 
reuşea să le alunge. A făcut un efort să se gândească la pofta cu 
care mieluşelul Stubbur băuse laptele din biberon în dimineaţa 
aceea, dar imaginea a dispărut într-o clipă. A fost alungată de 
amintirea serii dinainte, când Bergur venise acasă şi îi povestise 
despre cadavrul pe care îl descoperise pe plajă. A încercat să 
îndepărteze acea amintire, gândindu-se că, în curând, urma să-i 
viziteze fratele ei, care sigur avea să înveselească atmosfera din 
casă, pentru că întotdeauna era voios şi exuberant. Ceea ce era 
excelent, pentru că la ei în casă domnea tăcerea aproape tot 
timpul, astfel încât un străin care le-ar fi făcut o vizită ar fi putut 
crede că amândoi erau surdomuţi. A zâmbit cu jumătate de 
gură. De parcă i-ar fi vizitat vreun străin... Nici telefoane de la 
cunoştinţe nu primeau. In afară de rudele cele mai apropiate, 
nu-i trecea nimănui prin minte să le facă o vizită. Ceea ce era de 
înţeles. Oamenii nu se înghesuiau să vină într-un loc unde până 
şi plantele din ghivece se molipsiseră de nefericirea soţilor. 

Rósa a scos un oftat. Nu avea nicio prietenă intimă căreia 


118 


să-i ceară sfatul, presupunând că ar fi avut nevoie de vreun sfat. 
Bergur era nefericit pentru că, deşi n-o iubea, trăia cu ea, în 
timp ce ea era nefericită pentru că trăia cu el şi îl iubea, iar 
sentimentul nu era reciproc. Nu prea ştia când anume încetase 
s-o mai iubească - dacă o fi iubit-o vreodată -, dar ştia foarte 
bine când se îndrăgostise ea de el. In ziua în care se 
cunoscuseră, încă îşi aducea aminte cât de frumos era Bergur şi 
cât de diferit faţă de ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse. Venise 
la fermă de undeva din vest, să dea o mână de ajutor la muncile 
de primăvară, iar ei îi căzuse cu tronc la inimă din prima clipă. 
Au lucrat unul lângă altul, ajutând oile să fete, şi s-au mânjit de 
sânge până la coate, iar atracţia ei faţă de Bergur n-a scăzut 
deloc după aceea, pentru că, din conversațiile pe care le-au 
avut, şi-a dat seama încet-încet cât de inteligent şi de citit era. 
În plus, vorbea mai îngrijit decât restul lumii, iar lucrul acesta 
nu se schimbase nici acum, ceea ce îi dădea un oarecare aer 
cosmopolit, deşi el nu fusese niciodată în străinătate. Pe vremea 
aceea - ba chiar şi acum -, simţea că e o necioplită pe lângă 
Bergur. Rósa ştiuse dintotdeauna că nu era suficient de bună 
pentru el. Era sigură că, în cele din urmă, el avea să plece, ceea 
ce o demoraliza şi o întrista - iar din pricina asta, căsnicia lor 
devenise sufocantă. Sau ce-a fost la început, oul sau găina? 

„Ei, na!”, şi-a zis Rósa, încercând să alunge gândurile negre. 
La naiba cu văicărelile! Ce rost avea să-şi plângă de milă? A 
simţit în nări aroma cafelei şi s-a înseninat un pic. Cine ştie, 
poate că o aşteptau şi vremuri mai bune. A luat un pandişpan 
proaspăt copt şi a scos un cuţit din sertar. Bergur trebuia să se 
întoarcă din clipă în clipă şi voia ca totul să fie gata atunci când 
avea să termine lucrul. Soţul ei astupa găurile din acoperişul 
grajdului, iar Rósa ştia că, pentru el, asta era o treabă 
plicticoasă şi, în acelaşi timp, dificilă. Nu era un om priceput la 
toate, asta-i sigur! Dar ei nu-i păsa. Nu îndemânarea lui o 
fermeca. 

Pentru cină, fiersese nişte cartofi şi un sângerete de la 
congelator - era ultimul de toamna trecută. Îşi dăduse seama că 
nu era o mâncare tocmai apetisantă, aşa că hotărâse să-i adauge 
puţină savoare, pregătind nişte pandişpan pentru cafeaua de 
după cină. S-a uitat în ibric şi a văzut că apa mai avea un pic şi 
dădea în clocot. Dintr-odată, a simţit că i se prelinge o lacrimă 


119 


pe obraz. Târfa dracului! Şi-a şters lacrima, a pufnit şi a pus 
mâna pe cuţit. Târfa dracului! Bergur era al altcuiva, de ce n-a 
stat în banca ei? Capacul ibricului a început să zăngănească. 
Rósa s-a dus repede lângă aragaz, a ridicat capacul şi a stins 
ochiul. Un zâmbet i-a luminat chipul. O târfă nenorocită şi 
moartă! O târfă moartă, moartă, moartă! Rósa s-a înseninat 
dintr-odată şi a ridicat cuțitul deasupra pandişpanului. Moartă 
şi, în curând, îngropată. Nu auzise niciodată ca vreun bărbat 
să-şi lase nevasta pentru o târfă moartă. 


* 


Matthew a ridicat capul de pe pernă. Îi era sete. S-a întrebat 
dacă Îl trezise setea sau vreun zgomot de afară. S-a amuzat pe 
seama propriei nerozii când şi-a dat seama că prin fereastra 
deschisă nu intra niciun zgomot şi că afară domnea o linişte 
adâncă. A căscat şi a dat să se ridice, având grijă să n-o 
trezească pe Thóra. Dar nu era chiar floare la ureche, pentru că 
Thóra reuşise să se întindă în aşa fel, încât lui i-a fost foarte 
greu să se dea jos din pat fără s-o mişte. S-a dus la baie, a pornit 
apa rece şi a lăsat-o să curgă un pic, apoi a luat un pahar. După 
ce l-a pus sub gura ţevii, a auzit un zgomot ciudat. A închis apa 
imediat şi a ciulit urechile. Aducea cu plânsul unui copil. 
Matthew a ieşit din baie cu un aer bănuitor şi a încercat să-şi 
dea seama de unde venea sunetul. Dar zgomotul a încetat 
dintr-odată, iar Matthew a ridicat uşor din sprâncene. Poate că 
la hotel era cazat cineva cu un copil care nu putea să doarmă. 
Asta trebuia să fie! Amuzat de propria reacţie, s-a apropiat de 
fereastră ca s-o închidă. Thorei îi plăcea să doarmă cu ea larg 
deschisă, dar înăuntru se făcuse cam frig. Matthew nu era 
obişnuit să doarmă într-o cameră atât de răcoroasă. 

Chiar în clipa când se pregătea să tragă zăvorul, s-a auzit 
din nou plânsul copilului. Acum nu mai era niciun dubiu că 
venea de afară. Matthew a tras draperia şi a scrutat 
împrejurimile în noaptea luminoasă. Însă n-a văzut nimic, iar 
după câteva clipe, zgomotul a încetat iarăşi, la fel de brusc ca 
prima oară. A aşteptat mult lângă fereastră ca să-l mai audă o 
dată, dar când a văzut că nu se întâmplă nimic, s-a băgat la loc 
sub plapumă, fiind sigur de două lucruri: că auzise un plânset şi 


120 


că acesta nu venea de la un copil de pe lumea cealaltă. 


121 


Duminică, 11 iunie 2006 


122 


12 


Politeţea celor doi japonezi, tatăl şi fiul, era atât de 
copleşitoare, încât Thóra se simţea ca un camionagiu beat în 
prezenţa lor. S-a străduit din răsputeri să fie la înălţime - a 
vorbit calm, s-a mişcat încet şi a evitat toate grimasele inutile -, 
dar degeaba, senzaţia de inadecvare nu dispărea. In schimb, 
Matthew se descurca mult mai bine, iar Thora bănuia că îi era 
de mare ajutor faptul că lucra pentru o bancă germană. Aşa că a 
hotărât să-şi facă simțită prezenţa cât mai puţin şi să-l lase pe el 
să vorbească. Thóra şi Matthew luaseră loc în faţa hotelului, 
aproape de uşa de la intrare, iar la puţin timp după aceea, 
japonezii se întorseseră din scurta plimbare pe care - după cum 
le spusese Vigdis - o făceau în fiecare dimineaţă. Acum stăteau 
cu toţii pe nişte scaune de lemn, bucurându-se de lumina 
soarelui, care ieşea destul de rar dintre nori. 

— Vasăzică, nu o cunoşteaţi? a întrebat Matthew încet, cu 
glas limpede. 

Încă era supărat pe Th6ra, pentru că îl tachinase pe tema 
plânsului de copil de cu o noapte înainte, susţinând întruna că 
totul fusese doar un vis. 

Fiul i-a tradus tatălui în japoneză ce spusese Matthew, apoi 
s-a întors către ei. 

— Nu, ne pare rău. Nu ştim la cine vă referiţi. 

— Era o arhitectă care lucra pentru proprietarul hotelului. O 
femeie tânără, cu părul închis la culoare, a adăugat Matthew. 

Tatăl a pus o mână uscăţivă pe umărul fiului şi i-a zis ceva, 
iar fiul a ascultat cu un aer concentrat, apoi a încuviinţat uşor 
din cap. Şi-a luat privirea de la el şi s-a întors spre Matthew. 

— E posibil ca tata s-o fi văzut pe femeia aceea. Era chiar 
aici, în faţa hotelului, şi stătea de vorbă cu o fată şi cu un băiat 
în scaun cu rotile. Şi avea în mână nişte desene pe care făcea 
însemnări. La ea vă referiţi? 

Matthew i-a aruncat Thorei o privire întrebătoare. 

— Cumva avea vreo legătură cu cineva în scaun cu rotile? 
Thora a clătinat din cap şi a răspuns: 

— Din câte ştiu, nu. 


123 


Matthew l-a rugat pe fiu să-şi întrebe tatăl dacă ştia cine 
erau fata şi băiatul. Cei doi au vorbit iarăşi între ei, după care 
fiul le-a tradus răspunsul: 

— Nu, tata spune că nu-i cunoaşte, dar că a văzut-o şi mai 
înainte la hotel pe femeia care vă interesează. Cât despre cei doi 
tineri, i-a mai zărit prin împrejurimi. 

Apoi a înclinat uşor capul înainte să continue: 

— Tata spune că cei doi i-au atras atenţia, pentru că fata 
părea să fie foarte grijulie cu infirmul din scaun. Dar, în rest, nu 
ştie nimic nici despre ei, nici despre arhitectă. Iar eu nu-mi dau 
seama despre cine e vorba, prin urmare nu vă pot fi de ajutor. 

Matthew şi Thora s-au uitat unul la altul cu coada ochiului. 
Nu avea niciun rost să-i mai reţină pe cei doi japonezi, aşa că au 
dat să se ridice. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Takahashi, a spus 
Matthew, făcând o mică plecăciune, pe care Thóra a imitat-o 
fără să stea pe gânduri. Să aveţi parte de o şedere plăcută aici! 

— Vă mulţumesc, a zis fiul, ridicându-se şi el, apoi şi-a ajutat 
tatăl să se scoale de pe scaun. E un loc foarte plăcut. Tata a fost 
bolnav, dar aerul proaspăt îl ajută să se întremeze. 

— Sper să se facă bine, a intervenit Thora, zâmbindu-i 
bătrânului. 

Acesta i-a răspuns tot cu un zâmbet, după care şi-au luat 
rămas-bun. 

Odată ajunşi în holul hotelului, Thâra s-a întors spre 
Matthew: 

— N-am aflat mare lucru... Matthew a ridicat din umeri. 

— Doar nu te aşteptai să ştie cine e criminalul, a zis el, 
încruntându-se uşor. Dar mi se pare ciudat că fiul habar n-are 
cine-i Birna, pentru că taică-su a zis c-a văzut-o. ţi aduci minte 
ce ne-a spus Vigdis despre ei? Că fiul se ţine după taică-su ca o 
umbră. Deci, unde era atunci când taică-su i-a văzut pe Birna şi 
pe cei doi tineri? 

— Poate că i-a văzut pe fereastră, i-a răspuns Thóra. Fiul 
sigur ne-ar fi zis dacă şi-ar fi amintit de ei. De ce ne-ar fi ascuns 
chestia asta? 

— Nu ştiu, a zis Matthew cu un aer îngândurat. Dar am 
observat o chestie ciudată: mi s-a părut că era o diferenţă cam 
mare între cât de mult vorbeau între ei şi cât de scurte 


124 


deveneau răspunsurile lui taică-su atunci când ni le traducea 
fiul. Mi s-a părut ciudat şi că n-au vrut să afle de ce îi întrebăm 
despre Birna. 

— Chestia asta nu cumva are legătură cu normele de politeţe 
japoneze? Poate că în ţara lor curiozitatea e la fel de gravă ca 
un furt. 

Thórei îi era foame, aşa că a aruncat o privire spre ceasul 
montat deasupra lor şi a zis: 

— Hai să luăm micul dejun cât mai avem timp... Matthew s-a 
uitat la ea cu un aer surprins, apoi şi-a consultat ceasul. 

— Bucătăria se închide abia la opt, nu? 

— Hai să mergem! a zis Thâra, sărind cu nerăbdare de pe un 
picior pe altul. Dacă nu beau o cafea, mor! Unde mai pui că-n 
sala de mese o să găsim şi alţi oaspeţi cu care putem să stăm de 
vorbă. 

— Bine, nu vreau să mori, a zis el, pornind după ea. Chiar 
dacă nu mă crezi când îţi spun c-am auzit un copil plângând 
noaptea trecută. 

— Brrr! a zis Thora, îngroşându-şi vocea. Copii morţi! Brr! a 
adăugat ea, râzând pe înfundate de expresia îmbufnată a lui 
Matthew. Hai, nu fi caraghios! Bem nişte cafea şi o să ne mai 
înveselim. 

Când au ajuns, au văzut că nu erau ocupate decât trei mese: 
la una era un cuplu în vârstă, pe care Thora îl vedea pentru 
prima oară, la alta, bătrânul Magnus Baldvinsson, politicianul de 
stânga pe care îl pomenise Jonas, iar la a treia, un tânăr 
îngândurat. Era ars de soare şi părea să fie puternic, deşi trupul 
îi era ascuns de nişte haine foarte dichisite. Thora a hotărât 
imediat să se concentreze asupra tânărului. L-a înghiontit uşor 
cu cotul pe Matthew şi i-a zis în şoaptă, având grijă să nu 
observe nimeni: 

— Cred că ăla e Throstur Laufeyjarson, caiacistul despre 
care Jónas ne-a zis că ar putea avea legătură cu moartea Birnei. 
Vezi ce posac pare? Hai să ne aşezăm la masa de lângă el. 

S-au apropiat de bufet, iar Th6ra şi-a pus repede ceva de 
mâncare pe o farfurie, însă, spre nemulţumirea ei, Matthew 
părea că avea chef să cerceteze pe îndelete oferta, învârtindu-se 
în jurul mesei, astfel l-a înghiontit iarăşi cu cotul şi i-a zis: 

— Repede! Poate pleacă înainte să ne aşezăm la masă. 


125 


Matthew i-a aruncat o privire nemulțumită, apoi, fără să mai 
stea pe gânduri, a luat un iaurt şi au pornit spre masa de lângă 
presupusul caiacist. 

— Bună! i-a zis Thóra zâmbind, apoi s-a aşezat la masă. Ce 
vreme frumoasă! 

Tânărul n-a ridicat privirea şi nici măcar nu părea să-şi fi dat 
seama că lui îi era adresat salutul. A căscat şi a luat o gură de 
suc de portocale, aşa că Thora a încercat încă o dată: 

— Hei, scuză-mă! a zis ea cu glas tare, ca să-i dea de înţeles 
cât se poate de clar că nu vorbea cu partenerul ei. Ştii cumva 
dacă pe aici, prin preajmă, e vreun debarcader? Am vrea să 
închiriem o barcă. Sau un caiac. 

Tânărul a înghiţit şi s-a uitat la Thóra cu un aer surprins, 
spunându-i: 

— Scuze! Cu mine vorbeaţi? i-a răspuns el în engleză. Din 
păcate, nu ştiu islandeză. 

— Ah..., a spus Thora. 

Era un pic descumpănită. Deci tânărul nu era Throstur 
Laufeyjarson. 

— Scuze! i-a zis Thora în engleză, zâmbind. Te-am confundat 
cu altcineva. 

Apoi, ca să nu încheie conversaţia brusc, a încercat să 
deschidă un alt subiect. 

— Ai venit de curând? Tânărul a clătinat din cap. 

— Nu, sunt cazat aici de ceva timp. Dar am făcut multe 
excursii. 

Thóra s-a prefăcut interesată de peregrinările lui, încercând 
să se poarte cât mai natural. 

— Pe unde ai fost? Sunt multe de văzut în zonă. 

Era limpede că tânărului nu-i displăcea compania, pentru că 
s-a răsucit pe scaun, astfel încât să stea cu faţa spre Thora şi 
Matthew. 

— Mai ales în regiunea fiordurilor de vest. Lucrez pentru o 
revistă de turism care publică materiale despre destinațiile mai 
aparte. 

— Înseamnă că nu-i o slujbă plicticoasă, a zis Thâra, luând 
prima gură de cafea. 

Nu-şi aducea aminte cum îl chema, dar acela trebuia să fie 
fotograful al cărui nume Jonas îl recunoscuse pe lista oaspeţilor. 


126 


— Mă rog, a zis tânărul râzând, poate să fie obositoare, la fel 
ca orice slujbă. Sunt fotograf, iar uneori trebuie să lucrez din 
greu multe zile la rând. 

Thóra i-a întins mâna. 

— Ce nepoliticos din partea mea!... Eu sunt Thóra. 

Apoi, făcând un semn cu capul în direcţia prietenului său, a 
adăugat: 

— Iar el e Matthew, din Germania. Fotograful s-a întins să 
dea mâna cu ei. 

— Bună! Eu sunt Robin. Robin Kohman din Statele Unite. 
Thóra a mimat impecabil o privire iscoditoare. 

— Stai un pic... Nu cumva te-am văzut cu Birna? Robin a 
ridicat din umeri, spunând: 

— Birna? 

— Da, Birna, arhitecta care a fost cazată aici..., l-a lămurit 
Thóra, aşteptând un răspuns de la el. 

— Ah, arhitecta! Birna! a zis el, afişând un zâmbet. I-a 
pronunțat numele cu totul altfel decât Thóra. 

— Da, o ştiu, a continuat el, dar n-am recunoscut numele 
când l-ai zis tu. Nu prea am reuşit să învăţ pronuntia... Toate 
cuvintele islandeze par să se pronunte la fel. 

Robin şi-a terminat sucul de portocale şi s-a şters la gură cu 
un şervet. 

— Da, am discutat cu Birna de câteva ori. Am făcut câteva 
fotografii pentru ea şi mi-a indicat nişte locuri din împrejurimi 
unde aş putea găsi subiecte interesante. 

— Îţi aduci aminte când ai văzut-o ultima oară? a întrebat 
Matthew, care nici măcar nu-şi desfăcuse cutia de iaurt. 

Robin a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a răspuns: 

— Nu... Dar au trecut câteva zile. De ce, s-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu cred, a minţit Thora. Te-am întrebat pentru că 
vrem să dăm de ea. 

A văzut cu coada ochiului că Magnus Baldvinsson s-a ridicat 
de la masă şi a plecat. 

— Dacă vă întâlniți cu Birna, transmiteţi-i, vă rog, că vreau 
să-i dau fotografiile, a zis el, ridicându-se în picioare. 

— Da, sigur, deşi e puţin probabil s-o întâlnim..., i-a răspuns 
Matthew cu un zâmbet ambiguu. 

După ce-a plecat Robin, Matthew a luat iaurtul şi l-a agitat în 


127 


faţa Thorei. 
— Iar acum pot să-mi iau ceva serios de mâncare? 


x 


Magnús Baldvinsson se plimba în jurul hotelului, încercând 
să găsească un loc în care să aibă semnal la mobil. In camera lui 
nu avea deloc şi nu voia să vorbească la telefon pe coridor sau 
în sala de mese, unde erau mulţi oameni şi unde, oricum, 
conexiunea era slabă. A alunecat pe pietre de două ori, pentru 
că-i era greu să stea cu ochii pe ecranul telefonului şi, în acelaşi 
timp, să se uite pe unde calcă. Când, în cele din urmă, a prins 
un pic de semnal, a scos un oftat de uşurare şi s-a grăbit să 
formeze numărul lui de acasă. Era în parcarea hotelului şi s-a 
gândit că, în curând, lumea avea să iasă la plimbare. Preţ de 
câteva clipe, a ascultat cu nerăbdare soneria mobilului, iar în 
cele din urmă, i-a răspuns cineva. 

— Frida, te-am trezit? 

— Magnus? Ce oră e? a întrebat soţia lui, însoţindu-şi 
vorbele de un căscat zgomotos. 

— E puţin trecut de opt, a răspuns el iritat. 

— S-a întâmplat ceva? a continuat soţia pe un ton îngrijorat. 
Toropeala îi dispăruse cu totul din glas. 

— Ah, nu! Doar voiam să te anunţ că o să rămân aici un pic 
mai mult, a lămurit-o el. 

Uşa hotelului s-a deschis şi l-a văzut ieşind pe un tânăr în 
costum de trening. S-a simţit uşurat când şi-a dat seama că 
pornise spre plajă, nu spre parcare. 

— Au venit nişte oameni care tot pun întrebări în legătură cu 
Birna. 

— Întrebări? Ce întrebări? Au stat de vorbă şi cu tine? 

Şi probabil că, dacă n-ar fi întrerupt-o, Frida l-ar fi mitraliat 
în continuare cu întrebări. Neliniştea din vocea ei era 
insuportabilă. 

— Frida, stai calmă! 

Magnus a inspirat adânc şi s-a străduit să nu-şi piardă 
cumpătul. Anxietatea Fridei devenea tot mai accentuată odată 
cu trecerea anilor şi avea nevoie de mult mai puţin decât o 
crimă ca s-o apuce pandaliile. Dar, dacă se gândea bine, soţia lui 


128 


se descurca onorabil, date fiind împrejurările. 

— Habar n-am ce încearcă să afle oamenii ăştia. Şi nu, încă 
n-au venit să stea de vorbă cu mine. Am sunat doar să-ţi spun că 
mai rămân câteva zile. Dacă aş dispărea dintr-odată, ar intra la 
bănuieli. Poliţiştii au venit deja de două ori şi sper că or să 
discute cu mine aici, a adăugat el oftând. Probabil că vor să stea 
de vorbă cu toţi oaspeţii hotelului. 

Frida a tăcut preţ de câteva clipe, apoi a zis cu o voce 
ascuţită: 

— A sunat Baldvin. 

— Şi ce-a zis? a întrebat el pe un ton prudent. 

În ciuda tribulaţiilor sale din ultima vreme, Magnus simţea 
că-i creşte inima în piept ori de câte ori venea vorba despre 
nepotul lui. Era un politician tânăr şi promiţător, la fel cum 
fusese şi el pe vremuri. Unde mai pui că semănau extraordinar 
de mult, ba chiar un ziar avusese ideea să publice o fotografie 
din tinereţe a lui Magnus alături de un interviu cu Baldvin, ca să 
pună în evidenţă asemănarea. Magnus a zâmbit în sinea lui: 
nimeni n-ar fi avut cum să confunde un bătrân ca el cu un tânăr 
chipeş precum Baldvin. 

— A întrebat de tine. Voia să afle când vii acasă, i-a răspuns 
Frida. Cred că are de gând să vină acolo. 

— Nu! a strigat Magnus pe un ton iritat. Nu trebuie să vină 
aici sub niciun chip! Chestia asta ar înrăutăţi şi mai mult 
situaţia. Şi cel mai bine ar fi fost să stea acasă deunăzi, în loc să 
încerce să mă ajute. 

— Vrea să-ţi facă un bine. Şi poate că n-o să se întâmple 
nimic până la urmă... Dacă Birna aia ar fi vorbit cu cineva, ai fi 
aflat deja. Poate că totul a murit odată cu ea, i-a zis soţia oftând. 
Să sperăm că s-a întâmplat exact aşa şi să nu ne mai facem griji. 
Nu crezi c-ar fi mai bine? 

Magnus a bombănit dezaprobator: 

— Nu putem fi siguri, Frida. Am riscat prea mult ca să mă 
dau bătut chiar acum, înainte de linia de sosire. Ca să nu mai 
vorbim de Baldvin... O să rămân aici să văd cum evoluează 
situaţia. N-am nicio îndoială că în următoarele zile lucrurile or 
să se limpezească. N 

— Să vin şi eu acolo? Iţi iei pastilele? l-a întrebat Frida, fiind 
pe punctul de a-şi pierde controlul. 


129 


— Nu veni! Sub niciun chip! Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, convinge-l pe Baldvin să nu vină iarăşi aici ca un 
idiot! i-a cerut Magnus, apoi a inspirat adânc. Frida, semnalul e 
atât de slab în zonă, încât probabil că n-o să mă poţi suna pe 
mobil. Dar nu cumva să suni la hotel, că poate au început să 
intercepteze convorbirile. O să te sun eu cât de des pot. 

Apoi a închis. A aruncat o privire spre ţărmul pitoresc, apoi 
s-a întors să admire munţii din partea de nord. Aştepta să se 
umple de linişte şi bucurie, dar nu s-a întâmplat nimic. 
Dintr-odată, a simţit că se înfurie. Cu uneltirile şi răutatea ei, 
Birna reuşise să distrugă ceea ce avea el mai drag - locurile 
copilăriei sale. Acum ele îi stârneau doar neliniște, şi era prea 
bătrân să lupte cu teama, mai ales că-şi pierduse încrederea în 
sine. Avea să se termine prost. Şi pentru el, şi pentru Baldvin. 
Furia i s-a mai domolit, dar în locul ei s-a strecurat tristeţea. 
Poate că Birna fusese cauza problemei, iar moartea ei era 
începutul sfârşitului. Dar, la urma urmei, era numai vina lui. 

Citise undeva că umbrele vechilor păcate sunt nesfârşite şi 
că nimeni nu se poate ascunde de ele. Ce bine ar fi fost dacă 
s-ar fi gândit mai pe îndelete la acest adevăr. 


13 


Vigdís i-a văzut pe Thóra şi Matthew îndreptându-se către 
biroul lui Jónas. S-a întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine să le 
spună că nu era acolo, dara hotărât să nu scoată o vorbă. Aveau 
să afle şi singuri. Şi-a mutat privirea înapoi la ecranul 
computerului şi a continuat să citească ştiri pe internet. De fapt, 
articolele pe care le citea nu aveau prea multe în comun cu 
ştirile obişnuite, dar Vigdis îşi pierduse de mult interesul pentru 
Orientul Mijlociu, politică, previziunile cu privire la inflaţie şi 
celelalte subiecte despre care jurnaliştii nu se mai săturau să 
scrie. Ştirile de acest fel erau prea alambicate şi păreau că se 
repetă la nesfârşit, în schimb articolele pe care le citea Vigdis 
erau cât se poate de limpezi şi aveau un început şi un sfârşit. 
Întotdeauna era limpede cine era personajul pozitiv şi cine era 
personajul negativ, unde mai pui că erau ilustrate cu fotografii 
amuzante. Mai exact, ea citea ştiri mondene - poveşti despre 


130 


oamenii bogaţi şi faimoşi. Citea cu nesat, învârtind febril rotiţa 
mouse-ului, iar acum avea dovada palpabilă că atât Nicole 
Ritchie, cât şi Keira Knightley sufereau de anorexie. S-a uitat cu 
atenţie la o fotografie mărită a celei din urmă, în care i se 
vedeau coastele printr-o crăpătură a rochiei de gală. Vigdis a 
clătinat din cap cu un aer întristat. 

— Scuzaţi-mă, a auzit dintr-odată vocea cuiva, ceea ce i-a 
risipit preţ de o clipă grijile pentru sănătatea actriţei. 

Vigdis a ridicat privirea. 

— Ştiţi cumva unde e Jónas? a întrebat Thóra. 

Recepţioneră a închis fereastra cu ştiri mondene, iar pe 
ecran a apărut o listă a clienţilor. 

— Jónas a dat o fugă până la Reykjavik. Se întoarce 
după-amiază, a lămurit-o ea, luându-şi un aer foarte amabil. Vă 
pot ajuta cu ceva? 

Thóra i-a aruncat o privire lui Matthew, apoi s-a uitat iarăşi 
la Vigdís, zicându-i: 

— Ne-aţi putea spune ce clienţi sunt în hotel la ora asta, 
pentru că vrem să stăm de vorbă cu cei care au cunoscut-o pe 
Birna. Cu caiacistul, de exemplu. 

— Throstur Laufeyjarson? a zis Vigdís, care avea o bună 
memorie a numelor. 

Această înzestrare se dovedea foarte utilă pentru postul de 
recepţioneră şi era unul dintre principalele motive pentru care 
Jónas se arăta mulţumit de munca ei. În plus, stăpânea 
computerul atât de bine, încât Jónas ignora complet capacitatea 
ei de a se perfecționa şi în alte domenii. 

— Da, exact! a răspuns Thora. E în hotel? 

— Nu. În fiecare zi, pleacă cu noaptea-n cap să se antreneze. 
Ieri seara, i-am văzut caiacul pe plajă. Poate c-a ieşit să 
vâslească, întotdeauna îşi lasă caiacul la micul debarcader de 
lângă hotel, deci dacă nu-i acolo, înseamnă c-a ieşit cu el pe 
mare. 

Thóra i-a tradus totul în germană lui Matthew, apoi au 
hotărât să coboare pe plajă, în speranţa că aveau să dea de 
Thrâstur. Înainte să plece, Thóra s-a întors spre Vigdís şi i-a 
spus: 

— Dar Magnus Baldvinsson e în hotel? Recepţioneră a 
ridicat din umeri. 


131 


— Nu ştiu. Mai adineauri se plimba prin parcare. De obicei, 
nu pleacă foarte departe. Face câteva ture şi se întoarce după 
cel mult o oră. E destul de bătrân. 

— E văduv? a întrebat Thora. Jonas mi-a zis c-a venit singur 
aici. 

— Ah, nu. Sunt sigură de chestia asta, pentru că l-a sunat 
soţia de câteva ori. 

— Ce ciudat că n-a venit cu el! 

— O fi bolnavă şi n-are voie să iasă din casă sau ceva de 
genu” ăsta, a sugerat Vigdís. 

— Poate stăm de vorbă cu el mai încolo. Recepţionera a dat 
din cap cu înţeles. 

— Da, chiar ar trebui. 

— Serios? 

— Păi, da, că o cunoştea pe Birna, a lămurit-o Vigdis. Sau, 
cel puţin, aşa cred. Imi aduc aminte că atunci când s-a cazat a 
întrebat de ea. 

— Aha! a zis Thora pe un ton surprins, pentru că Jonas nu 
pomenise nimic despre vreo legătură între Magnus şi Birna. 
Aveţi idee de unde se ştiau? 

Recepţionera a clătinat din cap, spunând: 

— Habar n-am! Ştiu doar c-a vrut să afle dacă e cazată aici, 
iar eu i-am zis că da. Însă nu i-am văzut niciodată stând de 
vorbă. Magnus n-a mai întrebat nimic altceva despre ea, iar 
Birna nu s-a interesat niciodată de el. 


x 


Thröstur Laufeyjarson şi-a pus padela pe caiac şi s-a uitat la 
cronometrul de mână. În ciuda tuturor antrenamentelor, obținea 
timpi mai slabi decât la început. Caiacul se legăna uşor pe apă, 
iar el se gândea cum să-şi îmbunătăţească programul de 
antrenament, care părea să nu dea niciun rezultat. A inspirat 
adânc, iar expiraţia s-a transformat într-un oftat prelung. 
Problema i se părea cât se poate de evidentă: nu era în formă. 
Mica sală de gimnastică a hotelului nu era bine echipată şi de 
aceea îi era greu să-şi păstreze masa musculară la un nivel 
rezonabil, darămite s-o mai şi sporească. Throstur şi-a răsucit 
umerii de trei ori ca să-i relaxeze şi a simţit o picătură de 


132 


transpiraţie prelingându-i-se pe şira spinării, pe sub costumul de 
cauciuc. Perspectiva unui duş fierbinte şi poate a unui masaj l-a 
îmboldit să pornească spre țărm. Se antrenase suficient. 
După-amiază avea să vâslească mai cu spor. 

A îndreptat prora caiacului spre hotel, dar n-a început să 
vâslească, ci a rămas nemişcat preţ de o clipă. A slăbit 
strânsoarea mâinilor şi a mijit ochii. Oare cine erau oamenii de 
pe plajă? Din câte îşi putea da seama, îi făceau semn cu mâna. A 
scos un oftat prelung. Nimic nu-l plictisea mai mult pe lumea 
asta decât turiştii cu întrebările lor idioate. „Cumva pescuiţi 
balene? Aţi vâslit până în Groenlanda?” Thrâstur a evaluat 
situaţia. Ce era mai bine, să dea nas în nas cu tâmpiţii ăia sau să 
mai vâslească un pic şi să iasă la mal în altă parte? În al doilea 
caz, ar fi fost lăsat în pace, însă ar fi ajuns mult prea departe de 
hotel. Trecându-şi limba peste buzele uscate, a simţit un gust de 
sare. Oamenii îi făceau cu mâna din ce în ce mai energic, iar lui 
Throstur i s-a părut că o recunoaşte pe femeia de pe plajă. Da, 
se cazase la hotel de curând. Era tipa care întrebase despre 
arhitectă cu o zi înainte, chiar când trecuse el pe lângă biroul de 
recepţie. Nu avea chef să stea de vorbă cu ea. Absolut niciun 
chef. Nu era greu de bănuit cam ce întrebări voia să-i pună. Aşa 
că a întors caiacul uşor şi, înainte să mărească ritmul, s-a uitat 
instinctiv la padelă, ca şi când s-ar fi aşteptat să mai fie sânge 
pe ea. Dar nu se mai vedea nimic. Normal! Pentru că o spălase 
şi ori de câte ori făcea o treabă, o făcea cum trebuie. A vâslit 
mai departe. 


* 


— Dar ce se întâmplă? a strigat Thóra atunci când caiacistul 
s-a întors şi a început să vâslească. 

Dăduse foarte energic din mâini ca să-i atragă atenţia, iar 
acum coborâse braţele. 

— Sunt sigură că ne-a văzut. Ce s-o fi întâmplat cu el? 
Matthew a dus mâna la frunte, urmărindu-l pe caiacistul care 
înainta hotărât spre vest, îndepărtându-se de plajă. 

— Da, nu încape îndoială că ne-a văzut. Sau e prea ocupat ca 
să stea la discuţii, sau ne evită. 

Caiacul a dispărut după o insuliţă stâncoasă, iar Matthew s-a 


133 


întors spre Thóra şi i-a spus: 

— Cred că n-a vrut să vorbească cu noi. Poate că e timid. 

— Nu crezi c-ar trebui să aşteptăm un pic? a întrebat Thâra. 
Voia să facă cunoştinţă cu individul acela nesuferit cât mai 
repede cu putinţă. E drept că Jónas avea ciudăţeniile lui, dar 
avea şi intuiţii corecte: Throstur era un tip dubios. 

— Mie mi se pare evident că ascunde ceva, a zis ea. 
Altminteri, ar fi stat de vorbă cu noi. 

— Nu neapărat. Poate că, pur şi simplu, e obosit şi n-are chef 
să stea de vorbă cu nimeni. De unde să ştie ce vrem noi de la el? 
N-ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel? Sigur o să ne întâlnim 
cu el mai încolo. Şi între timp, îl luăm la întrebări pe Magnus. 

Thora trebuia să admită că era un plan mult mai rezonabil 
decât să stea pe plajă în speranţa că Thrâstur va reveni la mal în 
curând, aşa că s-au întors la hotel. Când au ajuns, Vigdis le-a 
spus că nu-l văzuse pe Magnus, dar că putea fi în camera lui. 
Prin urmare, au urcat la etaj. 

— De data asta vorbesc eu, i-a zis Thóra în şoaptă. 

A ciocănit în uşă cu putere, iar din cameră s-au auzit nişte 
zgomote. 

— E atât de bătrân, a continuat ea, încât sunt sigură că nu 
vorbeşte nicio altă limbă în afară de islandeză şi, poate, daneză. 

Uşa s-a crăpat un pic şi s-a ivit capul lui Magnus 
Baldvinsson. 

— Bună dimineaţa, Magnus. Eu sunt Thóra, iar el e Matthew. 
Am putea sta un pic de vorbă? 

— De ce? a întrebat el cu glas răguşit. De fapt, cine sunteţi? 

— Ah, scuzaţi-mă! Eu sunt avocată şi lucrez pentru Jonas, 
proprietarul hotelului, iar acesta este asistentul meu. 

Thorei îi venea să-şi vâre piciorul între toc şi uşă ca s-o 
deschidă mai tare, dar a reuşit să se abţină. 

— N-o să dureze mult, l-a asigurat ea. Poate ne daţi o mână 
de ajutor. 

Mai întâi, crăpătura s-a îngustat un pic, apoi uşa s-a deschis 
larg. 

— Intraţi, vă rog! 

— Mulţumesc, a zis Thóra, după care a luat loc. Promitem că 
nu vă reținem mult. 

Magnus i-a aruncat o privire aspră spunând: 


134 


— Nu vă faceţi griji, nu-s foarte ocupat. Am învăţat din 
proprie experienţă că timpul e preţios doar când eşti tânăr. O să 
descoperiţi şi dumneavoastră acest adevăr. 

— Nu cred că pot fi de acord cu filosofia dumneavoastră, i-a 
răspuns Thóra pe un ton politicos. Dar am vrea să stăm de vorbă 
cu dumneavoastră despre Birna, arhitecta care a fost găsită 
moartă pe plaja din apropierea hotelului, l-a lămurit ea, 
urmărindu-i cu atenţie reacţia. 

— Da, am auzit. Mi se pare îngrozitor, a zis Magnus fără să 
pară foarte impresionat. Am auzit că e posibil să fi fost vorba de 
o crimă, ceea ce face ca situaţia să fie şi mai regretabilă. 

— Da, aşa umblă vorba, i-a zis Thóra zâmbind. Noi încercăm 
să aflăm cine ar fi putut vrea ca Birna să moară. 

— Mă includeți şi pe mine în această categorie? a întrebat 
Magnus pe un ton sec. 

— Nu, nicidecum, s-a grăbit Thora să-i răspundă. Am înţeles 
că o cunoşteaţi şi ne gândeam că poate ştiţi ceva care să ne fie 
de ajutor. 

— Că o cunoşteam? a întrebat el pe un ton surprins, 
neputând să-şi ascundă iritarea. Cine v-a spus asta? Nu-i 
adevărat! 

— Poate e prea mult spus că o cunoşteaţi. Am auzit că aţi 
întrebat de ea la recepţie, de aceea am presupus că o ştiaţi... 

Magnus a tăcut preţ de câteva clipe, apoi a zis: 

— Nu-mi amintesc să fi făcut asta, dar e drept că nu mai am 
o memorie chiar atât de bună. Dacă am întrebat de ea, 
înseamnă că, probabil, i-am văzut numele undeva, pe o listă de 
pe biroul de recepţie, de exemplu. Soţia mea şi cu mine căutăm 
un arhitect şi probabil că i-am recunoscut numele. Parcă îmi 
amintesc ceva de felul ăsta, dar n-aş băga mâna în foc că aşa s-a 
întâmplat... Sunteţi sigură că recepţioneră nu m-a confundat cu 
altcineva? 

Thora şi-a dat seama că minţea. S-a întrebat cam ce vârstă 
avea Magnus şi s-a gândit că nu putea să aibă sub 80 de ani. 
Cine a mai pomenit soţi de 80 de ani care caută un arhitect? 
Părinţii ei abia împliniseră şaizeci şi strâmbau din nas chiar şi 
atunci când trebuiau să-şi schimbe maşina, darămite dacă ar fi 
venit vorba să construiască ceva. 

— Vreţi să construiți o casă? a întrebat ea. 


135 


— Poftim?... Ah, nu! a zis Magnus, ezitând o clipă. Avem o 
cabană de vară pe malul lacului Thingvallavatn pe care vrem s-o 
transformăm într-o casă în care să putem locui tot timpul anului. 
Şi de aceea căutăm un arhitect cu care să ne consultăm, i-a 
explicat el, uitându-se la Thâra cu un aer inexpresiv. Până acum 
n-am reuşit să găsim niciunul, pentru că economia e în plin 
avânt şi se construieşte mult... 

— Dar sigur n-aţi venit aici să căutaţi un arhitect, a zis ea, 
fiind hotărâtă să nu-l scape pe bătrân din cârlig atât de uşor. 

Magnus s-a încruntat şi s-a uitat cu atenţie la chipul Thorei. 

— Bineînţeles că nu! Motivul şederii mele aici nu vă priveşte 
şi aş vrea ca această conversaţie să se încheie acum. 

S-a oprit, aşteptând răspunsul celor doi musafiri. Dar 
amândoi au rămas nemişcaţi, fără ca feţele lor să-şi modifice 
vreun pic expresia - Matthew, pentru că nu pricepea o vorbă din 
ceea ce discutau, iar Thóra, pentru că nu voia să-l enerveze şi 
mai tare. Când a înţeles că nu aveau de gând să spună nimic, 
Magnus a continuat, iar furia părea să i se fi domolit 
considerabil: 

— De fapt, pot să vă spun de ce am venit aici. Poate că apoi 
o să mă lăsaţi în pace. Din câte îmi dau seama, vă închipuiţi că 
am ceva de ascuns, dar e cât se poate de fals. 

— Nu, nu ne închipuim asta, a zis Thóra pe un ton cordial. 
Ci, pur şi simplu, încercăm să aflăm ce s-a întâmplat. Atât şi 
nimic mai mult. 

Apoi a zâmbit şi a adăugat: 

— Vă rog să mă scuzaţi dacă am avut un ton agresiv sau 
acuzator. Nu asta era intenţia mea. Nu încercăm decât să 
stabilim faptele. Asta e singura noastră motivaţie. 

— Cum ziceţi dumneavoastră, a răspuns Magnus cu un aer 
neîncrezător. Adevărul este că am fost bolnav şi am vrut să 
merg singur undeva ca să mă odihnesc. Experienţa m-a învăţat 
că singurătatea e cea mai bună hrană pentru suflet. Dar, în ziua 
de azi, nu-i uşor de găsit, pentru că societatea modernă este 
extrem de agitată. 

— Şi de ce aţi ales acest hotel care oferă în principal 
tratamente bazate pe homeopatie şi spiritualitate? Vă întreb 
pentru că - şi vă rog să n-o luaţi ca pe o insultă - astea sunt 
probleme care nu apar la oamenii de vârsta dumneavoastră... 


136 


Magnus a zâmbit pentru prima oară de când le deschisese 
uşa şi a spus: 

— Aveţi perfectă dreptate. Nu cred deloc în prostiile care se 
fac aici... L-am ales numai pentru că mi-am petrecut copilăria pe 
aceste meleaguri. Am crescut la o fermă aflată nu departe de 
aici. Puternică-i legătura ce îi întoarce pe oameni/ La glia pe 
care au brăzdat-o părinţii lor, după cum zice poetul. Thóra a 
făcut ochii mari. 

— Serios? Deci i-aţi cunoscut pe cei care au locuit aici, la 
fermă? Magnus nu prea ştia ce să răspundă. 

— Da, i-am cunoscut. Are vreo importanţă? 

— Probabil că nu. Tot ce ştiu e că Birna era foarte interesată 
de istoria fermei şi cred că asta are o legătură cu moartea ei. 
Dar n-am nicio dovadă în sprijinul acestei bănuieli. 

Magnus s-a făcut palid la faţă. 

— Nu vi se pare că mergeţi prea departe? a întrebat-o el cu 
glas tremurător. 

Thóra a hotărât să adopte un aer nonşalant şi a spus: 

— Ba da, desigur... Dar este extraordinar că sunteţi 
familiarizat cu zona. Poate ne spuneţi câte ceva despre trecutul 
ei. Şi, mai ales, poveştile cu stafii care circulă prin partea 
locului. 

Cu un aer neajutorat, Magnus şi-a dres glasul ca şi când ar fi 
încercat să se pregătească sufleteşte. 

— Nu pun mare preţ pe poveştile cu stafii. Şi n-am mai auzit 
aşa ceva de pe vremea când eram mic. Poveştile astea circulă 
prin partea locului de multă vreme, dar mă tem că va trebui să 
apelati la altcineva. 

Până atunci, Magnus stătuse pe scaun uşor gârbovit, dar, 
înainte să continue, s-a îndreptat de spate. 

— Nu sunt istoric, iar când am stat aici, nu prea am fost 
interesat de genealogie şi alte lucruri de felul ăsta, aşa că n-am 
făcut cercetări cu privire la trecutul regiunii. De aceea nu prea 
aveţi ce să aflaţi de la mine. 

— Dar i-aţi cunoscut pe oamenii care locuiau aici, la fermă, 
nu-i aşa? Cum îi chema oare?..., a zis Thora străduindu-se să-şi 
aducă aminte de numele scrise pe spatele fotografiilor din 
album. Björn şi nu mai ştiu cum... 

Magnus a rămas împietrit. 


137 


— Bjarni. Bjarni Thor6lfsson de la Kirkjustetit. 

— Exact! a exclamat Thóra pe un ton binedispus. Nu cumva 
fratele lui locuia la ferma vecină? 

— Ba da. Fratele lui Bjarni era Grímur de la ferma Kreppa, a 
zis Magnus, ţuguindu-şi buzele. Grímur avea pregătire de medic 
şi era mai în vârstă decât Bjarni. Ce sfârşit tragic au avut fraţii 
ăştia... Dar soarta şi norocul nu merg mereu mână în mână, 
după cum zice saga. 

— Serios? a intervenit Thóra. 

Bătrânul îi stârnise curiozitatea. Fotografiile găsite în pivniţă 
aveau un aer fatidic, dar Thóra le asociase cu faptul că oamenii 
din ele muriseră şi că toate triumfurile şi înfrângerile lor 
fuseseră uitate de lume. lţi dădea un sentiment neplăcut să ai 
dovezi în alb-negru ale vitezei cu care oamenii sunt daţi uitării. 
Dar poate că dincolo de acest sentiment se afla şi altceva. 

— La ce vă referiţi? a întrebat ea. Magnus a scos un oftat şi 
a răspuns: 

— Tatăl celor doi fraţi era unul dintre cei mai mari posesori 
de corăbii de pescuit din peninsulă. Avea şi două cherhanale 
dotate cu bărci cu vâsle. În timp, a ajuns foarte bogat. Poate nu 
la fel ca bancherii de azi sau ca grangurii din industria 
pescuitului, dar, după standardele de atunci, era un om foarte 
avut. Nu-mi aduc aminte câte goelete avea, dar erau destul de 
multe. Îşi conducea afacerea din Stykkishólmur. 

— Iar fraţii îl ajutau? a intervenit Thora. 

— Nu. Când băieţii erau încă mici, el a vândut afacerea şi a 
investit banii în pământuri. A cumpărat o mare parte din 
terenurile arabile de pe latura sudică a peninsulei. A fost o 
mişcare foarte înţeleaptă, pentru că, la scurtă vreme după 
aceea, afacerile cu peşte au început să meargă foarte prost. În 
locul vaselor cu pânze, au fost introduse traulerele şi multe 
dintre companiile vechi - dar nu chiar toate - au dat faliment. 

— Deci ştia ce urma să se întâmple? 

— Nu, nu era clarvăzător, dacă la asta vă referiţi. Ci, pur şi 
simplu, nu voia ca băieţii lui să meargă pe mare. Văzuse prea 
mulţi tineri înecându-se ca să-şi dorească şi pentru fiii lui 
aceeaşi soartă. l-a trimis de mici la Reykjavik, să facă studii. 
Grimur era foarte bun la învăţătură şi, după cum v-am zis, a 
ajuns medic, în schimb lui Bjarni îi plăcea cartea mai puţin. Era 


138 


sociabil, vesel şi cam poznaş. Nu era nici pe departe la fel de 
serios ca fratele lui mai mare! Cu greu ai fi putut găsi doi fraţi 
mai diferiţi. Dar nu uitaţi că toate lucrurile astea le ştiu de la 
tatăl meu, deci sunt spuse la a doua mână. Însă tata era un om 
căruia îi plăcea adevărul şi care n-avea obiceiul să înflorească 
lucrurile atunci când povestea. 

— Şi Grimur a venit să practice medicina aici? a întrebat 
Thora. 

— Da, s-a întors şi a construit ferma Kreppa. Dar, întrucât nu 
câştiga destul ca doctor, se ocupa şi de cultivarea pământului. A 
încercat să facă din agricultură ocupaţia lui principală, dar n-a 
avut mult succes. În schimb, Bjarni s-a dedicat agriculturii încă 
de la început. Şi a prosperat. Iar apoi a făcut o mulţime de bani 
din investiţii. 

— Şi unde e tragedia în toate astea? a întrebat Thóra, pentru 
că relatarea lui Magnus era cât se poate de senină - cel puţin 
până în acel punct. 

— Ah, da, tragedia..., a zis Magnus pe un ton serios. A fost 
ceva legat de o poveste de iubire, cum se întâmplă de multe ori. 
Bjarni s-a căsătorit de foarte tânăr, iar soţia lui era o femeie 
foarte delicată. O chema Adalheidur, a adăugat el, devenind 
visător. Eram mic, dar n-am s-o uit niciodată. Poate pentru că se 
deosebea de tot ce era în jurul ei. Era cea mai frumoasă femeie 
din zonă. Veselă, bună la suflet, dar şi foarte muncitoare. Bjarni 
o cunoscuse la Reykjavik, iar când s-au mutat aici, Adalheidur 
nu ştia absolut nimic despre agricultură. Venise îmbrăcată ca 
pentru petrecere... După cum era de aşteptat, oamenii din 
partea locului nu prea credeau c-o să fie o bună soţie de fermier, 
dar Adalheidur le-a dovedit că se înşelau. A făcut eforturi şi a 
învăţat tot ce trebuia. Prin muncă susţinută şi perseverenţă, le-a 
închis gura tuturor celor care o criticau. Kristrun, soţia lui 
Grimur, era cu totul altfel. Crescuse în partea locului şi era tot 
muncitoare ca Adalheidur, dar nu în acelaşi fel. Işi făcea tot 
timpul treburile cu conştiinciozitate, dar fără să pună suflet în 
asta, în timp ce Adalheidur era întotdeauna cu zâmbetul pe buze 
şi râdea pe înfundate dacă ceva nu-i ieşea cum trebuie. Dar 
ambele erau femei foarte potrivite pentru soţii lor, asta-i sigur. 
Bjarni era vesel şi plin de haz, în timp ce Grimur era mai tot 
timpul înnegurat. 


139 


— Adalheidur a murit de tânără? a întrebat Thora, 
amintindu-şi că, la un moment dat, dispăruse din fotografii. 

— Da, a zis Magnus pe un ton trist. Au avut un copil, o fetiţă 
pe nume Gudny. Era foarte frumoasă - semăna leit cu maică-sa. 
Cu puţin timp înainte, Grimur şi soţia lui avuseseră şi ei o fetiţă. 
O chema Edda şi a murit în anul în care s-a născut Gudny. 
Amestecul ăsta de tristeţe şi fericire a dus la hârjoneli între cele 
două femei. Soţia lui Grimur a acuzat-o pe Adalheidur că îi 
otrăvise fetiţa, ceea ce era absurd, dar Kristrun era copleşită de 
durere şi probabil că nu era în toate minţile când spusese asta. 
Drept urmare, relaţia dintre cei doi fraţi s-a răcit, iar când s-a 
întâmplat nenorocirea, deja nu-şi mai vorbeau. 

— Ce nenorocire? a întrebat Thora. 

— Adalheidur a murit din pricina unei septicemii, iar soţia lui 
Grimur probabil că a înnebunit, pentru că n-a mai văzut-o 
nimeni timp de ani de zile. Aşa că cei doi fraţi au rămas fără 
sprijin: Bjarni - un tânăr văduv cu o fetiţă de crescut, iar Grimur 
- un bărbat fără copii, care trebuia să aibă grijă de o soţie 
nebună. Erau atât de mândri, încât nu s-au căutat unul pe altul 
ca să se sprijine, aşa că fiecare şi-a domolit demonii pe cont 
propriu. Mult mai încolo, Grímur şi Kristrún au mai avut o fată, 
Mâlfridur, care s-a născut chiar înainte de război, iar Kristrún a 
murit la naştere. Deşi au circulat zvonuri potrivit cărora s-ar fi 
sinucis după ce-a născut, iar Grimur ar fi falsificat certificatul de 
deces; mai exact, l-ar fi scris el însuşi. Dar nu cred că-i adevărat, 
pentru că în momentul ăla Kristrún era destul de înaintată în 
vârstă şi, după cum ştiţi, cu cât o femeie e mai în vârstă, cu atât 
îi e mai greu să nască. 

— Ah, da..., a intervenit Thora. Iar fraţii nu s-au împăcat 
niciodată? 

— Nu, dar au mai avut de-a face unul cu altul atunci când s-a 
îmbolnăvit Bjarni. 

— Cumva de tuberculoză? 

— Da. S-a izolat de lume şi a refuzat să meargă la un 
sanatoriu în Reykjavik. A murit câţiva ani mai târziu, i-a explicat 
Magnus, scoțând un oftat prelung. Dar nu înainte s-o fi molipsit 
de tuberculoză şi pe Gudny, care avea grijă de el. La puţin timp 
după aceea, a murit şi ea. E drept că fratele lui a avut grijă să 
nu le lipsească cele necesare traiului, dar altfel ar fi stat 


140 


lucrurile dacă Bjarni s-ar fi dus la Reykjavik să se trateze. 

Magnus a clătinat din capul său cărunt cu un aer foarte trist. 

— La scurtă vreme după moartea lor, Grimur s-a mutat la 
Reykjavik cu Mălfridur, a doua lui fiică. A moştenit şi toată 
averea fratelui său, aşa că n-a fost nevoit să vândă fermele sau 
alte proprietăţi de aici, din peninsulă. Dar nici el n-a mai trăit 
mult. A murit la câţiva ani după ce s-a mutat. Avea mari 
probleme mentale, la fel ca soţia lui. 

— Şi Kristin? a întrebat Thóra. Cine era Kristin? 

Magnus a rămas împietrit. A deschis gura, ca şi când ar fi 
vrut să spună ceva, dar a închis-o imediat. 

— Trăia cineva pe nume Kristin la vreuna dintre ferme? a 
continuat Thora. 

Chipul lui Magnus s-a înăsprit. 

— Nu. Nu era nicio Kristin pe-aici. Apoi şi-a dres glasul şi a 
adăugat: 

— Cred că am vorbit destul. 

— Dar ştiţi pe cineva din districtul ăsta care ar fi putut avea 
legături cu un partid de orientare nazistă? s-a grăbit ea să 
întrebe înainte ca bătrânul să-i conducă la uşă. 

— Nu mai am nimic de adăugat, a zis el, ridicându-se în 
picioare. 

Magnus s-a legănat uşor pe picioare, iar Thóra s-a temut că 
bătrânul mai avea un pic şi leşina, dar el şi-a recăpătat 
echilibrul şi s-a îndreptat de spate, apoi a făcut un semn cu 
mâna spre uşă, spunând: 

— La revedere! 

Thâra şi-a dat seama că nu avea niciun rost să-l mai 
interogheze. Dar oare cum influenţaseră naziştii soarta fermei? 
Sau pe cea a Kristinei? Şi, la urma urmei, cine era această 
Kristin? 


14 
— Sfatul meu este ca în următoarele zile să lăsaţi deoparte 
toate celelalte treburi pe care le mai aveţi, i-a zis pe un ton 


serios detectivul Thórólfur, care suna din Reykjavik. Desigur, 
asta numai dacă aveţi de gând să-i oferiţi în continuare 


141 


consiliere juridică lui Jónas. 

Thóra a scos un oftat şi a spus: 

— Nu ştiu dacă o să pot, pentru că azi trebuie să mă întorc 
în Reykjavik. 

— Bine, faceţi cum doriţi, i-a zis Thórólfur pe un ton sec. Dar 
am vrut să vă înştiinţez că în următoarele zile o să venim acolo 
să luăm declaraţii, mai ales de la turiştii pe care nu suntem 
siguri că o să-i putem contacta mai încolo. Şi mă aştept să stăm 
de vorbă foarte mult cu Jonas. Aţi spus că sunteţi avocatul 
dumnealui şi ne-am gândit să vă transmitem ce avem de gând. 
Dar, desigur, sunteţi liberă să faceţi cum doriţi. 

— Serios? a zis ea pe un ton iritat. 

Nu suporta s-o ia cineva de sus. Dar, de dragul lui Jónas, 
trebuia să păstreze o relaţie bună cu poliţia, aşa că şi-a domolit 
tonul: 

— Vă mulţumesc că m-aţi informat. O să încerc să găsesc o 
soluţie. 

După ce au terminat conversaţia, Thóra a format numărul lui 
Jónas, care, de fapt, era numărul lui Vigdís - recepţionera îi 
împrumutase mobilul, pentru că al lui ajunsese pe mâna poliţiei. 
Thora îşi băgase cartela SIM în mobilul demodat, asemănător cu 
o casetă video, pe care i-l dăduse Jónas, pentru că, după 
episodul petrecut în timpul primei întâlniri cu Thórólfur, Thóra 
bănuia că poliţia nu avea niciun motiv să se grăbească să i-l 
înapoieze pe al ei. 

Thóra a ascultat soneria de câteva ori, iar în cele din urmă 
Jónas i-a răspuns. Părea că se află într-o maşină. Thora i-a zis că 
în zilele următoare poliţia voia să le ia declaraţii oaspeţilor şi să 
stea de vorbă cu el. 

— Să stea de vorbă cu mine? a întrebat Jonas pe un ton 
sincer surprins. 

— Da, cu tine. Poate că ai uitat de mesajul din mobilul tău. 
Normal că te suspectează. 

— Dar ţi-am zis deja că nu eu l-am trimis, a ripostat el pe un 
ton uşor ofensat. g 

— Imi aduc aminte ce mi-ai zis. Însă asta nu schimbă cu 
nimic faptul că, eufemistic vorbind, trezeşti suspiciuni..., i-a 
explicat Thóra, auzind în difuzor claxonul unei maşini. Vrei să 
fiu de față atunci când dai declarații poliției sau crezi că te 


142 


descurci şi singur? 

— Doar n-o să rămân singur cu ei! a zis Jónas cu spaimă în 
glas. N-o să fiu în stare să mă descurc. Trebuie să mă ajuţi! 
Pentru mine, a adăugat el, revenindu-şi un pic, cel mai bine ar fi 
să găseşti criminalul, ca să nu mă mai bănuiască pe mine. O să 
te plătesc. 

Thóra nu şi-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Jónas, pe criminal o să-l găsească poliţia. Nu-ţi face griji! 
Dacă eşti nevinovat, n-o să păţeşti nimic. 

— N-aş fi chiar atât de sigur..., a zis Jonas pe un ton 
neîncrezător, în fine, aş vrea să fii lângă mine atunci când mă 
interoghează. A 

— Bine, l-a liniştit Thora. Înseamnă că va trebui să fac în aşa 
fel, încât să-mi pot prelungi şederea aici. Mai e vreo cameră 
liberă? 

— Ar trebui să fie. Hotelul o să fie ocupat complet abia din 
iulie încolo. 

— Atunci o să mai rămân, dar numai dacă reuşesc să găsesc 
pe cineva care să aibă grijă de copii. Weekendul ăsta au stat la 
fostul meu soţ, dar azi e duminică şi ar trebui să-i iau acasă. 

— Nicio problemă, spune-i să-i trimită aici, a zis Jónas pe un 
ton binedispus. Copiii iubesc natura şi sigur o să le placă să se 
joace pe plajă. 

Thóra a zâmbit în sinea ei. Pe Gylfi avea să-l încânte ideea de 
a hoinări pe plajă, dar numai dacă ar fi avut acolo un computer 
conectat la internet. 

— Să sperăm că n-o să fie nevoie, a zis ea. Oricum, te ţin la 
curent. 

Şi-au luat la revedere, apoi Thora a oftat şi s-a întors spre 
Matthew. - 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el cu interes. Îmi închipui că 
oftatul ăsta e de rău augur. 

— Aşa-i, a zis ea, jucându-se cu telefonul ei cel greu. Jonas 
m-a rugat să fiu alături de el în timpul interogatoriului la care 
urmează să-l supună poliţia. 

Pe chipul lui Matthew a apărut un zâmbet larg. 

— E minunat, nu-i aşa? Eu nu mă grăbesc deloc. Thóra i-a 
răspuns cu un zâmbet vag: 

— Sigur... Dar ar fi excelent dacă n-aş avea problema cu 


143 


copiii. Acum sunt la tatăl lor, dar mai încolo ar trebui să mă duc 
să-i iau. 

— Aha, a zis Matthew cu un aer înţelept, care sugera că 
pricepea perfect situaţia. Nu poţi să dai un telefon şi să le ceri 
să mai rămână acolo? 

— Asta am să şi fac, a zis ea pe un ton uşor iritat. N-am altă 
soluţie. 

Nu-i plăcea deloc să apeleze la Hannes, întrucât ştia că 
fostul ei soţ era grozav de încântat când o vedea că face efortul 
de a-l ruga ceva - şi asta numai pentru că şi ea simţea aceeaşi 
plăcere atunci când el se afla în situaţia de a-i cere să-i facă un 
serviciu. 

După ce s-au ciondănit o vreme la telefon, Thora şi Hannes 
au ajuns la înţelegerea ca Sóley şi Gylfi să rămână la el încă o 
noapte. Dar nu mai mult. Hannes trebuia să meargă la sala de 
forţă şi să rezolve mai multe probleme pe care le amânase ca să 
poată sta cu copiii. Thora nu s-a putut abţine să nu-i spună că îl 
înţelegea foarte bine şi l-a minţit că, înainte să sune, chiar se 
întrebase dacă nu cumva avea să-i încurce programul. Apoi a 
închis, urându-i în gând să facă hernie pe banda pentru alergat. 

Ba chiar a cedat imboldului de a scoate limba spre telefon 
înainte să-l pună jos. 

— Mă bucur să văd că ai o atitudine matură faţă de divorţ, a 
zis Matthew. Nu toţi bărbaţii au foste soţii atât de înțelepte. 

Thóra s-a strâmbat şi la el. 

— Vorbeşti din proprie experienţă? l-a întrebat ea. Apoi a 
adăugat: 

— Copiii mai pot sta la el o noapte. După care sau găsesc o 
soluţie pentru celelalte zile, sau mă întorc acasă. 

— Nu-s divorţat, pentru că mi-a fost greu să găsesc o femeie 
care să-mi placă, a zis Matthew. Dar e drept că în ultima vreme 
peisajul s-a mai luminat... 

Când a văzut privirea dezaprobatoare a Thorei, şi-a 
împreunat mâinile cu un aer rugător şi a spus: 

— In fine... N-avem mult timp la dispoziţie, aşa că cel mai 
bine ar fi să profităm de el. Unde mai pui că eşti foarte 
ocupată... Ce-ai vrea să faci? 

— Unul dintre puţinele lucruri de care sunt sigură e că dacă 
reuşesc să aflu mai multe, o să-i pot fi mai de ajutor lui Jónas la 


144 


interogatoriu, a zis ea, apoi a căzut pe gânduri câteva clipe. Ar 
trebui să stăm de vorbă cu mai mulţi oaspeţi sau să încercăm să 
dăm de Eirikur, cititorul de aure, cel care se află la originea 
poveştilor cu stafii. Jónas mi-a zis că trebuia să se întoarcă ieri. 

Matthew s-a întristat. 

— Nu mă refeream la asta. Iar în planul meu despre cum o 
să ne petrecem timpul nu intrau nici oaspeţii hotelului, nici 
cititorii de aure... 

Thóra s-a înroşit, dar s-a prefăcut că n-a auzit nimic. 

— Hai să ne punem pe treabă! După cum ai zis, trebuie să 
profit la maximum de timpul pe care-l am la dispoziţie. 


x 


Eiríkur se uita la cărţile de tarot pe care le aşezase în faţa 
lui. Monedele - bine. Moarte - rău. Şi-a plimbat arătătorul pe 
marginea cărţii care înfăţişa Moartea, lăsându-şi gândurile să 
hoinărească, îi apăruseră aceleaşi cărţi de două ori şi, chiar 
dacă nu era un expert în tarot, ştia că probabilitatea unei astfel 
de repetiţii era foarte mică. Oare ce-i spuneau cărţile? S-a 
întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine să apeleze la cineva care 
ştia mai multe despre tarot, dar şi-a zis că ar fi fost prea 
complicat: ar fi trebuit să iasă din confortabila cabană a 
personalului în care se afla şi să se ducă în hotel, dar nu-i ardea 
de aşa ceva. Nu avea telefon fix şi ştia cât de prost funcţiona 
reţeaua mobilă. De fapt, Eiríkur nu folosea niciodată telefonul 
mobil. Fiind cititor de aure, ştia foarte bine că undele emise de 
aceste dispozitive aveau un efect negativ asupra lor - eufemistic 
vorbind. Prefera să meargă până la cel mai apropiat telefon fix 
decât să flecărească la mobil, ştiind că aura lui devenea mai 
cenuşie cu fiecare cuvânt pe care îl rostea. Nu, trebuia să 
descopere singur semnificaţia cărţilor! Eirikur şi-a sprijinit 
fruntea în palmă şi s-a concentrat asupra cărţilor. Monede. 
Moarte. 

Eiríkur s-a îndreptat de spate. Poate că Moartea nu 
semnifica moartea lui sau a cuiva apropiat lui, ci moartea 
arhitectei. Eiríkur a încuviinţat uşor din cap. Bineînţeles! 
Însemna că moartea Birnei urma să aibă un impact puternic 
asupra vieţii lui. Aşa se explica de ce cartea aceea apăruse de 


145 


mai multe ori. Dar Monedele? Ce legătură aveau cu moartea 
arhitectei? Oare urma să se îmbogăţească de pe urma morţii ei? 
Eiríkur o prevenise: îi spusese că aura ei era întunecată ca un 
nor de furtună şi că nu prevestea nimic bun. Oare putea folosi 
această profeție ca să-şi facă reclamă? Ce păcat că nu-i spusese 
chestia asta decât ei. lar acum era singurul care putea să 
povestească episodul. 

Scoţând un oftat, Eiríkur a încercat să-şi înfrângă pofta de a 
fuma o ţigară. Lui Jónas nu-i convenea ca personalul să fumeze, 
iar Eiríkur nu suporta să fumeze pe furiş, la fel ca un 
adolescent. Şi era prea în vârstă ca să se ascundă pe după un 
zid. Jalnic! Poate era justificat ca nutriţionistului şi antrenorului 
de gimnastică să li se interzică ţigările, dar ce oaspete în toate 
minţile ar fi avut ceva împotrivă dacă cititorul de aure ar fi 
fumat? Niciunul, desigur! Eiríkur a simţit că se încordează. 
Reflecţiile pe marginea fumatului răscoliseră ceva în mintea lui. 
Ce spusese Vigdis? Că trupul neînsufleţit fusese găsit vineri şi 
că nimeni n-o mai văzuse pe Birna începând de joi seara? Adică 
din seara întrunirii, când ieşise afară şi se strecurase într-un 
colţ ferit ca să fumeze o ţigară. Acum înţelegea ceea ce nu 
pricepuse atunci, anume ce avea de gând persoana aceea. 
Vasăzică, joi seara văzuse criminalul! Da, bineînţeles! „Şi să mai 
spună cineva că fumatul nu foloseşte la nimic!”, s-a gândit el cu 
încântare. 

Eiríkur a strâns cărţile şi a zâmbit. Da, exact! Acum 
înţelegea şi care era legătura dintre bani şi crimă. Banii erau 
pentru el, că doar orice dar îşi are răsplata, cum zice proverbul. 
Răsplata avea să fie negociabilă, căci confidenţialitatea îşi are 
preţul ei. Însă Eirikur era un om corect, deci nu-şi făcea griji că 
nu avea să ajungă la o înţelegere acceptabilă pentru ambele 
părţi. Nu trebuia decât să dea o fugă până la hotel ca să 
telefoneze de pe fix. În plus, voia să schimbe câteva vorbe cu 
Jónas, şeful său. Avea să fie o discuţie foarte plăcută, pentru că 
Eiríkur nu mai trebuia să cedeze mereu de teamă ca nu cumva 
să-şi piardă slujba. La orizont se profila mult aşteptata 
independenţă financiară, aşa că nu mai avea niciun motiv să se 
ploconească în faţa lui. 

A pus cărţile la loc în cutie, s-a ridicat în picioare şi a ieşit 
din cabană. Nu avea timp de pierdut - trebuia să înceapă 


146 


negocierile cât mai repede cu putinţă. Era atât de grăbit, încât 
nu s-a mai oprit să se admire în mica oglindă care atârna lângă 
cuierul de la intrare. Chiar dacă aura lui era greoaie şi 
întunecată. Aproape neagră. 


x 


Thóra a scos un oftat, spunând: 

— Deci toată lumea e plecată? 

Vigdís s-a uitat la ea fără niciun pic de înțelegere. 

— Mă rog, nu sunt sigură, dar, cât timp stau aici, cei mai 
mulţi dintre oaspeţii noştri fac excursii sau îşi găsesc alte 
activităţi. Avem foarte puţini oaspeţi care, după ce se cazează, 
stau numai în cameră şi aşteaptă să facă cunoştinţă cu 
dumneavoastră. 

Neînţelegând o vorbă din discuţia lor, Matthew i-a zâmbit 
foarte amabil lui Vigdis. 

— Ce zi frumoasă! a intervenit el în engleză. 

— Da, foarte frumoasă, a zis Vigdis. Tocmai de-aia e aşa 
puţină lume în hotel, a adăugat ea, întorcând capul spre Thora. 
Nu vreau să vă par antipatică, dar zău că nu vă pot ajuta cu 
nimic. Din păcate... Oaspeţii noştri or să se întoarcă în jurul 
prânzului. Desigur, cei care s-au cazat de curând s-ar putea să 
se întoarcă mai devreme, pentru că încă nu cunosc foarte bine 
programul, dar nu cred că mai sunt mulţi în categoria asta. 

— Of, la naiba! a zis Thora. Şi niciunul dintre angajaţi nu e 
liber şi dispus să stea puţin de vorbă cu noi? 

Vigdis a clătinat din cap şi a răspuns: 

— În momentul ăsta, nu-s mulţi în hotel şi toţi sunt foarte 
ocupati. Or să fie mai liberi după masa de prânz. 

Apoi le-a aruncat o privire bănuitoare. 

— Dar ce încercaţi să aflaţi, mai exact? 

— Nimic în mod special, a zis Th6ra. Vrem doar să aflăm 
câte ceva despre Birna. Cu ce se ocupa şi cu cine şi-a petrecut 
timpul cât a stat aici. Şi poate obţinem nişte informaţii care 
ne-ar putea ajuta să înţelegem cum a murit... 

— Mai exact, cum a fost omorâtă, a întrerupt-o Vigdis. Dacă 
nu aveţi nicio altă idee, aţi putea merge la biserică. Ştiu că 
Birna mergea acolo uneori, pentru că i-am împrumutat cheia. 


147 


— La biserică? s-a mirat Thóra. Ce biserică? 

— E o bisericuţă undeva, în apropiere. Nu aparţine acestei 
proprietăţi, dar cheile le păstrăm noi. Autocarele cu turişti merg 
acolo din când în când; biserica li se pare drăguță străinilor şi 
lor le place să dea o fugă până acolo. 

Vigdis s-a aplecat sub tăblia biroului de recepţie şi apoi i-a 
dat o cheie. 

— Când învârtiţi cheia în broască, trebuie să împingeţi un 
pic în uşă. 

Matthew a luat cheia, apoi Vigdis le-a explicat cum să ajungă 
acolo. 

— Deşi biserica datează din 1864, încă mai e folosită de 
enoriaşii din partea locului, aşa că umblaţi cu grijă, i-a prevenit 
ea, neputându-şi opri un căscat. Îmi aduc aminte că Birna era 
foarte încântată de cimitir. Cred că încerca să găsească un 
anumit mormânt. 


Camera era răvăşită. Răscolise totul, dar nu găsise nimic. 
Oare ce făcuse tâmpită aia cu ea? A oftat dezamăgit, dar a avut 
grijă să nu facă zgomot. Cum de nu reuşea el să-l găsească şi să 
pună capăt odată acelei poveşti cât se poate de neplăcute? A 
lipit urechea de uşă şi a ascultat cu atenţie. Pe hol era linişte. 
Oare ar fi fost bine să mai caute sau să accepte concluzia? 
Anume că nu era acolo. Nu avea niciun rost să cotrobăie în 
continuare. S-a apropiat de uşa care dădea spre grădină şi s-a 
uitat atent printre draperii. Nu era nimeni prin preajmă. A 
deschis uşa cu grijă şi s-a strecurat afară, în aerul proaspăt. 
Apoi a închis-o şi a plecat. În timp ce se îndepărta, şi-a scos 
mănuşile şi le-a băgat în buzunar. Dar oare unde era? 


15 
Bisericuța se înălța pe vârful unei coline aflate pe o pajişte 
din apropierea plajei. Era făcută din lemn vopsit în negru şi îi 


amintea Thórei de bisericile pe care le desena în şcoala primară 
- o clădire mică prevăzută cu un turn în vârful căruia se afla o 


148 


cruce. De fapt, ale ei erau mai viu colorate, dar, într-adevăr, 
negrul era o culoare care se potrivea mănuşă unei biserici. Uşa 
şi ferestrele vopsite în alb se asortau de minune cu ansamblul, 
iar aspectul ei general voia să dea de înţeles că acea bijuterie 
fusese construită acolo numai pentru că enoriaşii erau oameni 
avuţi. Thóra nu-şi amintea să mai fi văzut undeva o biserică 
neagră şi s-a întrebat dacă nu cumva aceasta era rezultatul unei 
încercări de a imita înfăţişarea ei originală. Oricât de precare ar 
fi fost cunoştinţele ei de istoria arhitecturii, Thâra a presupus că 
pereţii erau unşi cu smoală, iar nu vopsiți, aşa cum se făcea pe 
vremuri. După ce a hotărât în sinea ei că aceasta era explicaţia, 
i-a împărtăşit-o lui Matthew ca şi când ar fi fost un fapt 
incontestabil, nu o simplă părere. lar Matthew a luat-o ca atare. 

Zidul gros care împrejmuia biserica era acoperit în cea mai 
mare parte de ierburi şi muşchi, iar pietrele din care era 
construit nu se vedeau decât din loc în loc. Chiar în faţa uşii 
bisericii se afla o poartă de fier înaltă şi lată. Au deschis-o, fiind 
nevoiţi să suporte un scârţâit înfiorător, şi au intrat. 

— la uite, ăla e cimitirul! a zis Thóra, arătându-i câteva 
morminte. 

— Probabil că în zonă au murit mai puţini oameni decât s-a 
estimat iniţial..., a zis Matthew, uitându-se la terenul liber 
dintre biserică şi pietrele de mormânt. 

— Da, a zis Thóra. Ciudat... Dar Vigdís a zis că biserica încă 
e folosită de comunitatea locală, aşa că cimitirul ar putea să se 
umple într-o bună zi. 

— Nu prea cred..., a zis Matthew, apropiindu-se de 
încuietoarea de pe uşa bisericii. Ce trebuie să fac? Să împing 
sau să trag? 

— Să împingi, parcă. Sau să tragi. Una din ele, a zis Thora 
cu un aer absent. 

În loc să fie atentă la ceea ce făcea Matthew, începuse să se 
plimbe printre mormintele din cimitir. 

— Crezi c-o să dăm peste mormântul Kristinei? a întrebat ea, 
întorcându-se spre Matthew, care se opintea în uşă din 
răsputeri. Probabil că şi Birna l-a căutat când a venit aici. 

— Nu ştiu, i-a răspuns el pe un ton iritat. Dar cu uşa asta ce 
facem? a continuat el. 

Apoi a împins în ea cu umărul şi a răsucit cheia în broască, 


149 


în cele din urmă, s-a auzit un clic slab. 

— Na endlich! a zis el mândru de sine. Bitte, Frau’ 

În vestibul nu încăpeau mai mult de patru oameni. Din el se 
intra direct în naosul prevăzut cu un altar, câteva şiruri de bănci 
şi un amvon. Cea mai mare parte a obiectelor dinăuntru erau 
făcute din lemn şi totul era vopsit în culori pastelate însufleţite 
de modelele florale de pe bănci şi de pe laturile acoperişului. 
Rezultatul era un interior frumos şi plăcut, în afară de altarul 
care îl înfăţişa pe Iisus răstignit pe Golgota. 

— De ce sunt băncile astea atât de mici? a întrebat Matthew, 
luând loc pe una dintre ele. 

Fundul abia îi încăpea pe tăblie, iar banca din faţă nu-i lăsa 
suficient spaţiu pentru picioare. 

— Probabil ca să nu adoarmă enoriaşii, i-a răspuns Thora. 
Sau ca să facă economie de spaţiu şi cred că explicaţia asta e 
mult mai probabilă. 

— Sau poate că, pe vremuri, islandezii erau o nație de pitici, 
a zis Matthew, ridicându-se în picioare, apoi s-a apropiat de 
Thora, care stătea lângă treptele ce duceau la balcon. Crezi c-ar 
fi bine să aruncăm o privire şi sus? Presupun că aici, jos, am 
văzut tot în cele cinşpe secunde de când ne tot perindăm prin 
jur. 

Au urcat amândoi treptele înguste care duceau la balcon. 
Totul era vopsit în aceleaşi culori pastelate. De lângă balustrada 
balconului se vedea bine întreg naosul. In plus, Thóra a observat 
că în mijlocul tavanului atârna un candelabru de alamă. S-au 
uitat de jur împrejur, dar nu erau multe de văzut: o orgă 
impozantă pe al cărei stativ era deschisă o partitură şi un dulap 
de lemn în care Thora n-a găsit decât culegeri de imnuri şi alte 
accesorii care-i aparţineau corului. În rest, nu mai era nimic de 
văzut. 

— Ce repede am terminat! a zis ea pe un ton dezamăgit. Mă 
aşteptam să dăm peste ceva mult mai interesant. 

— Cum ar fi? a întrebat Matthew. Nu prea avem cum să 
găsim aici chestii legate de crimă. Birnei, pur şi simplu, îi plăcea 
clădirea. La urma urmei, era arhitectă. 

Thóra s-a încruntat uşor, zicând cu un aer sceptic: 

— N-ar trebui să fie pe-aici, pe undeva, un fel de depozit sau 


8 În germană, în original: „în sfârşit!... Poftiţi, doamnă!” 


150 


ceva de genu' ăsta? Că doar pastorii sigur nu-şi cară toate cele 
trebuincioase până la biserică şi înapoi ori de câte ori vin să 
slujească. 

Matthew a ridicat din umeri. 

— Am văzut o biblie lângă altar. Poate că nici n-au nevoie de 
mai mult. Mă rog, poate le trebuie şi nişte lumânări... 

— Dar registrele bisericeşti? Nu-s obligate toate bisericile să 
ţină registre? 

Thóra s-a apropiat iarăşi de balustrada balconului şi s-a uitat 
mai bine la întreg naosul. Poate că arhitectul bisericii ascunsese 
undeva în pereţi un dulap sau un sipet. Dar n-a văzut niciun 
semn care să-i trădeze prezenţa. 

— Bisericile trebuie să consemneze tot ce se întâmplă în 
parohie. 

Matthew i-a aruncat o privire nedumerită. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi nuntile, botezurile, confirmările... Toate astea 
sunt consemnate în registrele bisericeşti. 

Thóra s-a apropiat de peretele de la celălalt capăt al 
balconului, aflat chiar lângă scară. S-a plimbat de-a lungul lui în 
speranţa că avea să găsească o trapă. 

— Eram sigură! a strigat ea cu încântare când a văzut o 
trapă dreptunghiulară pe tavan, chiar la mijlocul peretelui. E 
ceva aici! 

Matthew s-a dus lângă ea şi s-a uitat în sus. Tavanul era jos, 
aşa că nu i-a fost greu să împingă trapa, după care s-au uitat 
amândoi prin gaura întunecată. 

— Am impresia că văd nişte trepte, a zis el. Poate reuşim să 
facem mai multă lumină aici. 

Thóra a apăsat pe un întrerupător vechi de lângă scară şi 
s-au aprins câteva becuri montate pe pereţi. 

— E mai bine acum? 

— Da şi nu, a zis Matthew. Da, pentru că pot să văd 
înăuntru, şi nu, pentru că nu se vede nimic. 

— Nimic? Niciun registru? a întrebat Thora pe un ton 
dezamăgit, încercând să se ridice pe vârfuri, ca să vadă 
înăuntru. 

— Nu... Din câte îmi pot da seama, asta e trapa care duce în 
clopotniţă. Şi nu prea cred c-o să găsim vreun registru acolo, a 


151 


adăugat el, apoi s-a agăţat de marginile trapei şi s-a săltat ca să 
vadă mai bine înăuntru. Nu. Nu-i nimic aici. 

Şi-a dat drumul pe podea, după care şi-a lovit palmele una 
de alta ca să se scuture de praf. 

— Poate că ştie Vigdís unde sunt registrele astea, a zis el. Ea 
păstrează cheile, aşa că, cine ştie, poate că i s-a cerut să aibă 
grijă şi de alte lucruri. 

— Mă duc să mă uit mai bine în jurul altarului, a zis Thora. 
Sigur sunt pe-aici, pe undeva. 

A coborât scările şi s-a apropiat de altarul care îl înfăţişa pe 
Iisus îndurerat. Dar n-a văzut decât o biblie, două sfeşnice mari 
şi o pânză brodată de culoare purpurie întinsă peste masa lipită 
de peretele altarului. Thóra a ridicat pânza şi a văzut că masa 
era, de fapt, un dulap. 

— Ia uite, Matthew! a strigat ea. Un dulap! 

S-a aplecat şi a apucat cu câte o mână cele două mânere cu 
incrustaţii. Din fericire, dulapul nu era încuiat, aşa că uşile s-au 
deschis cu un uşor scârţâit. Thora a întors capul şi s-a uitat la 
Matthew cu un aer triumfător, apoi a scos trei registre legate în 
piele. Cel de deasupra părea recent, iar când l-a deschis şi a 
văzut datele, şi-a dat seama că nu avea niciun rost să-şi piardă 
timpul uitându-se prin el. Cea mai recentă dată de pe prima 
pagină era din 1996. Thora a deschis următorul registru şi l-a 
răsfoit până a găsit o dată din jurul anului 1940. 

— Dacă nu mă înşel, Kristin încă trăia în timpul războiului, a 
zis Thora. Fotografiile vedetelor de cinema pe care le-am găsit 
lângă stâlpul din pod erau cam din perioada aia. 

A răsfoit tot registrul, dar n-a găsit nimic. Erau câteva 
naşteri, botezuri, căsătorii şi decese, dar numele Kristin nu era 
de găsit pe nicăieri. Din paginile cu datele din 1941 lipsea ceva: 
pagina din stânga se termina cu numele unei mirese, iar prima 
însemnare de pe cea din dreapta părea să aibă legătură cu o 
înmormântare. 

— Ce ciudat! a zis ea, după care a desfăcut registrul mai 
mult şi i l-a întins lui Matthew. Ia uite! A fost ruptă o pagină. 
Poate chiar două. 

Matthew l-a examinat cu atenţie şi i-a dat dreptate. 

— Nu încape nicio îndoială, a spus el, înapoindu-i registrul. 
Dar cine ar fi avut interes să facă una ca asta? Cineva care voia 


152 


ca din registru să dispară o nuntă? 

— Sau un botez... Dacă reuşeşti să ştergi din registre un 
copil de pe vremea aia, e ca şi când ai şterge aproape toate 
urmele existenţei lui. Nu ştiu dacă în momentul ăla se instituise 
deja Serviciul Naţional de Evidenţă a Populaţiei şi nici cum era 
înregistrată populaţia din zonele rurale. Dar nu cred că era greu 
să te ascunzi sau să ascunzi pe cineva de ochii autorităţilor. 

Thóra a pus registrele la loc după ce le-a răsfoit pe toate ca 
să se asigure că numele Kristinei nu apărea pe nicăieri, apoi au 
ieşit amândoi din biserică şi au intrat în cimitir. După ce s-au 
uitat la câteva morminte, şi-au dat seama cât de mult se 
schimbaseră vremurile. Pe pietrele funerare abundau inscripţii 
precum: Băiat - mort la naştere, Fată - nebotezată. De obicei, 
copiii aceleiaşi familii erau înmormântați unul lângă altul, iar 
uneori, pe o piatră de mormânt erau trecuţi mai mulţi fraţi. 
Thóra s-a uitat cu atenţie la toate inscripţiile, în speranţa că 
avea să recunoască vreun nume. A găsit două pietre pe care era 
scris numele Kristin, însă era vorba de două femei care 
muriseră la vârste înaintate, iar Thorei i se părea puţin probabil 
să aibă vreo legătură cu inscripţia de pe stâlpul din pod. 

În cele din urmă, au dat peste două morminte îngrădite 
aflate unul lângă altul. Amândouă aveau pietre funerare 
asemănătoare: erau frumos sculptate în piatră deschisă la 
culoare, aveau o înălţime impresionantă - cam un metru şi 
jumătate - şi fuseseră năpădite de muşchi galbeni şi licheni. Pe 
una dintre ele era sculptat un şarpe încolăcit care îşi muşca 
coada şi un fel de lampă a lui Aladdin. Thóra nu a recunoscut 
nici-unul dintre cele două simboluri, dar şi-a amintit că pe 
coperta bibliilor împărţite de misionarii Fundaţiei Gideon? era 
imprimată o lampă. L-a întrebat pe Matthew dacă ştia ce 
semnificau acele imagini, dar şi lui îi erau la fel de străine, apoi 
s-a aplecat să citească inscripţiile. Erau numele celor care 
locuiseră la Kirkjustett, una dintre cele două ferme de pe 
proprietatea lui Jónas. In partea de sus se afla capul familiei: 
Bjarni Thordlfsson, fermier la Kirkjusteti, n. 1896, m. 1944, iar 
dedesubt scria: Adalheidur Jonsdottin, soţia lui, n. 1900, m. 


” Fundația Gideon este o organizaţie evanghelică întemeiată în 
Statele Unite în 1899, care în prezent distribuie gratuit biblii tipărite 


în peste 80 de limbi. 
153 


1928. În partea de jos, erau alte două nume: Bjarni, n. 1923, m. 
1923 şi Gudny, n. 1924, m. 1945. 

— Oamenii ăştia apar în fotografiile despre care ţi-am 
povestit. Sunt cei pe care i-a cunoscut Magnus Baldvinsson. 

Nu era nevoie să ştii islandeză ca să înţelegi ce scria pe 
piatra funerară, aşa că Matthew s-a aplecat să citească şi el 
numele, iar Thora a continuat: 

— Magnus a zis că Bjarni şi fiică-sa au murit de TBC şi că 
nevasta lui s-a prăpădit de tânără din cauza unei septicemii, i-a 
explicat ea, apoi a făcut un semn cu mâna spre anii de viaţă ai 
lui Adalheidur. Una dintre fetele care lucrează la hotel mi-a zis 
că Bjarni avea o relaţie incestuoasă cu Gudny. 

— Ei, na! Şi de unde, mă rog, ştie ea de un incest care, 
chipurile, ar fi avut loc acum vreo 70 de ani? 

— Cică i-a povestit bunică-sa. Şi, de obicei, bunicile nu prea 
mint. 

— Există tot felul de bunici, a zâmbit Matthew. Eu, unul, aş 
avea rezerve faţă de astfel de poveşti, chiar dacă mi le-ar 
povesti bunică-mea. 

— Sigur, ai dreptate. Şi, de dragul lui Gudny, sper să fie o 
minciună, a adăugat ea, apoi a făcut un semn cu mâna spre 
numele băieţelului care murise în primul său an de viaţă. Am 
observat o fotografie în care Adalheidur părea să fie însărcinată, 
dar n-am văzut niciuna în care să apără şi copilul. Presupun că a 
murit la doar câteva zile de la naştere. 

— Precum cei mai mulţi dintre copiii îngropaţi aici, a zis 
Matthew, făcând un gest larg spre celelalte morminte. Multe 
dintre mormintele de aici sunt ale unor copii care n-au trăit 
decât foarte puţin. 

— Se pare că oamenilor din zonă le era greu să-şi crească 
copiii până la vârsta maturității, a zis ea, privind în jur. Sau 
poate că mortalitatea infantilă era mare în toată Islanda, a 
ridicat ea din umeri. Ce bine că e un fenomen depăşit, a zis 
Thóra, apoi s-a apropiat de cealaltă piatră funerară, care avea 
mai puţine inscripţii, părând pe jumătate goală. Ce ciudat! Doar 
două inscripţii: soţia lui Grímur, Kristrún Valgeirsdóttir, n. 1894, 
m. 1940, iar dedesubt, Edda Grímsdóttir, n. 1921, m. 1924, a 
citit ea cu glas tare, apoi s-a întors spre Matthew. Lipseşte el. 

— O fi tatăl care a omorât-o pe Kristin, aşa cum scrie în pod? 


154 


Cine ştie, poate că încă trăieşte. Sau, în orice caz, nu-i 
înmormântat aici. 

Thóra a clătinat din cap şi a spus: 

— Ceva nu-i în regulă. Magnus a zis că Grimur a murit la 
câţiva ani după ce s-a mutat în Reykjavik. 

— Şi atunci unde e? a întrebat Matthew. Ar fi trebuit să fie 
aici. E suficient loc pe piatră şi pentru numele lui. E ciudat s-o 
vezi aşa, goală. 

Thóra a aruncat o privire prin cimitir. 

— N-are cum să fie înmormântat aici din moment ce numele 
lui nu e trecut pe piatra asta. 

S-au plimbat prin cimitir şi s-au uitat la celelalte morminte, 
dar n-au dat de numele lui Grimur, nici de al lui Kristin. 

— Poate că era, într-adevăr, numele unei pisici, a zis Thóra 
cu un aer dezamăgit când au ieşit pe poarta scârţâitoare. 

— Şi cum rămâne cu pagina lipsă din registrul bisericesc? 
Cred că acum cea mai înţeleaptă mişcare ar fi să ne întâlnim cu 
moştenitorii de la care a cumpărat Jonas proprietatea, a zis 
Matthew. Ai putea să foloseşti aiureala cu stafia ca pretext să le 
pui întrebări despre istoria fermei, despre Grimur, Kristin şi aşa 
mai departe. 

Thóra a încuviinţat din cap cu un aer meditativ. Nu era o 
idee rea. 


* 


După ce a pus receptorul în furcă, Elín Thórdardóttir a 
rămas câteva clipe cu mâna pe el. A oftat din rărunchi, l-a 
ridicat din nou şi l-a dus la ureche. A format repede un număr şi 
a aşteptat cu nerăbdare să i se răspundă. 

— Börkur, ghici cine m-a sunat? a întrebat ea în grabă. 

— Ai nimerit într-un moment prost, Elín, a zis Börkur la fel 
de posomorât ca de fiecare dată când îl suna sora lui. Am o 
problemă acum. 

— Despre ce-i vorba? a întrebat ea pe un ton curios. Probabil 
că era ceva legat de Svava, soția lui Börkur, care întotdeauna 
ajungea în pragul unei crize nervoase din te miri ce. 

— Nu vreau să discut despre asta cu tine, i-a răspuns el şi 
mai îmbufnat decât prima oară. Ce vrei? 


155 


Elin nu i-a luat în seamă tonul rece, întrucât era obişnuită cu 
el. De fapt, abia aştepta să-i tulbure existenţa. Elin se opusese 
încă de la început ideii de a vinde proprietatea, dar până la 
urmă cedase insistențelor lui. Ce păcat că mama lor nu fusese 
împotriva vânzării, pentru că pământul era al ei, chiar dacă 
banii încasaţi din vânzare ajunseseră la cei doi copii ai săi. Dar 
Börkur o convinsese şi pe ea să-l vândă. Acum, Elín avea ocazia 
să se răzbune pe fratele ei, care făcea tot timpul pe şeful. 

— A sunat o femeie pe nume Thóra. E avocata lui Jónas, care 
a cumpărat de la noi Kirkjustett şi Kreppa. 

Şi-a oferit plăcerea de a face o pauză ca să-l oblige pe fratele 
ei să-i ceară să continue. 

— Aşa, şi? a întrebat Börkur, pe un ton iritat, dar, în acelaşi 
timp, curios. Ce voia? 

— A apărut o problemă, dragul meu, i-a răspuns Elín, 
zâmbind în sinea ei. Vrea să se întâlnească cu noi ca să discute 
despre un defect ascuns al proprietăţii, pe care cică l-ar fi 
descoperit acest Jonas. 

— Ei, rahat! Defecte ascunse la o bucată de pământ? Au 
înnebunit? Ce naiba ar putea fi? E solul contaminat sau ce? 

Elin l-a lăsat să facă pe grozavul şi abia apoi i-a răspuns: 

— N-am intrat în detalii. Mi-a zis doar că vrea să stabilim o 
întâlnire. La faţa locului, dacă se poate. 

— La faţa locului? Ca şi când n-am altceva de făcut decât să 
mă duc până în Snaefellsnes, s-a răstit Börkur. Nu-mi văd capul 
de treabă! 

— Ce păcat! a zis Elin, mimând compasiunea. Să mă duc 
doar eu? 

Börkur a stat pe gânduri câteva clipe înainte să-i răspundă: 

— Nu, o să vin şi eu. Când trebuie să ne vedem cu ea? 

— Mâine. Nu crezi că cel mai bine ar fi să plecăm din seara 
asta la Stykkishólmur, ca să nu plecăm mâine cu noaptea în 
cap? 

— Nu ştiu, să văd. Sună-mă mai încolo! Poate facem aşa, 
dacă reuşesc să rezolv nişte treburi până diseară. 

— Şi încă ceva, Börkur. Sunt sigură că defectul ăsta ascuns 
are legătură cu ceva destul de straniu. Mi s-a părut că avocata a 
vorbit foarte ciudat la telefon. 

— Cum adică? 


156 


— Ciudat, pur şi simplu. Simt că e ceva dubios în spatele 
tărăşeniei ăsteia, dar nu-mi dau seama ce. 

— Crezi c-ar putea fi vorba de cadavrul despre care au zis la 
ştiri? a întrebat el, vorbindu-i deodată pe un ton mieros. 

— Chestia asta nu mi-a trecut prin minte, a zis ea cu 
surprindere. 

Schimbarea din glasul fratelui ei era foarte neobişnuită. 

După ce au terminat conversaţia, Elin a rămas lângă telefon, 
adâncită în gânduri. A încercat să-şi aducă aminte ce văzuse şi 
ce auzise despre cadavru. Dacă n-o înşela memoria, fusese 
descoperit chiar înainte de weekend. S-a încruntat dintr-odată. 
Exact atunci când Börkur s-a dus cu o treabă în Snaefellsnes. 
Ciudat. 


16 


— Cred că ăsta e locul, a zis Thóra, examinând plaja cu 
atenţie. Dar nu-i nimic de văzut. 

Galeţii de la picioarele ei străluceau, iar refluxul dăduse la 
iveală pietrele netede de pe fundul golfului. Nimic din acel 
peisaj spectaculos nu dădea de înţeles că în urmă cu puţin timp 
acolo fusese găsit un cadavru, iar Thora s-a întrebat ce anume 
se aştepta să vadă. Vreun cordon galben al poliţiei? 

Matthew s-a uitat la ceas: 

— Dar am aflat că drumul de la hotel până aici ne-a luat 
exact 35 de minute. 

— E drept că nici nu ne-am grăbit, a zis Thâra. În cât timp 
crezi c-am fi putut să-l parcurgem? 

Matthew a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, dar cred că, dacă am fi mers mai repede, l-am fi 
făcut în 25 de minute, nu mai puţin. Dacă voiam să ajungem şi 
mai repede, ar fi trebuit să alergăm. 

— Deci, dacă ucigaşul stătea la hotel, nu avea nevoie de mai 
mult de o oră ca să vină aici, s-o omoare pe Birna şi să se 
întoarcă. 

Matthew a zâmbit. 

— În cazul ăsta, criminalul n-ar fi avut mult timp la dispoziţie 
ca să înceapă şi să ducă treaba la sfârşit... Ar însemna c-a venit 


157 


aici anume s-o omoare, nu că s-au certat din senin. 

— Ce zgomot îngrozitor fac păsările astea, a zis Thora, 
întorcându-se spre stânci. Vai de puii lor! 

A urmărit o vreme freamătul păsărilor, apoi s-a întors spre 
Matthew, spunându-i: 

— Gălăgia e atât de mare, încât nimeni n-ar fi avut cum să-i 
audă strigătele sau ţipetele. 

Matthew şi-a ridicat braţele în lături şi a zis: 

— Păi, cine să audă? De obicei, nu-i niciun suflet de om 
pe-aici. 

Thóra a aruncat o privire de jur împrejur şi era pe punctul 
de a-i da dreptate, dar, dintr-odată, a văzut la capătul de sus al 
pantei doi oameni care coborau spre plajă. 

— Se prea poate, dar ia uită-te încolo..., a zis ea, făcând 
semn cu capul în direcţia celor doi. 

I-au urmărit amândoi cu privirea în timp ce coborau încet pe 
panta acoperită cu pietriş. Au văzut o tânără care împingea un 
scaun cu rotile, dar nu au reuşit să-şi dea seama de sexul celui 
care stătea în el, întrucât capul şi faţa îi erau ascunse de o glugă 
mare. Din pricina pietrişului, fata trebuia să facă eforturi mari 
ca să împingă scaunul pe drum. 

— Probabil că sunt cei doi tineri pe care i-a pomenit 
japonezul, a zis Thora. Cei pe care i-a văzut discutând cu Birna. 
Ce zici, stăm niţel de vorbă cu ei? 

— De ce nu? Ba chiar mi se pare o idee foarte bună pentru 
ancheta asta ciudată pe care o faci..., a zis Matthew. 

Dar apoi s-a grăbit să adauge: A 

— Să nu mă înţelegi greşit. Nu mă plâng. Îmi face plăcere, 
deşi habar n-am unde duce. 

Thóra i-a dat un ghiont, spunând: 

— Ia zi, ai fost cuminte în tinereţe şi ai început să faci pe 
nebunu' acum, la bătrâneţe? 

Apoi au pornit spre cei doi tineri, urcând panta în pas alert. 
Când s-au apropiat de ei, Thóra a crezut, la început, că-i intrase 
ceva în ochi. Oricât de mult se străduia, nu reuşea să-şi 
focalizeze privirea asupra chipului care abia se zărea de sub 
glugă. Dar, cu fiecare pas pe care îl făcea, era din ce în ce mai 
convinsă că vederea ei era cât se poate de bună. A simţit un nod 
în stomac şi a trebuit să facă un mare efort ca să nu se întoarcă 


158 


şi s-o ia la sănătoasa. Dar oare ce era în neregulă cu faţa 
bărbatului din scaunul cu rotile? Deşi se concentra asupra 
tinerei, care era zâmbitoare şi rumenă în obraji, ochii i se 
întorceau în mod involuntar spre faţa de sub glugă, a cărei 
jumătate stângă era acoperită în întregime de o piele foarte 
întinsă de un roz strălucitor. Thorei îi era greu să se uite mult 
timp la orbitele desfigurate, la rămăşiţele jalnice ale nasului şi la 
pielea cicatrizată, de consistenţa plasticului, care, din câte 
putea vedea pe sub gluga uriaşă, se întindea de la bărbie până 
la frunte. Thóra spera că bietul bărbat - care părea să fie tânăr - 
nu-şi dădea seama de impresia pe care le-o lăsa celor din jur, 
dar, în adâncul sufletului, ştia foarte bine că era o speranţă 
deşartă. În plus, îşi dorea ca Matthew să facă faţă acelei situaţii 
neobişnuite mai bine decât ea, dar nu îndrăznea să se uite la el 
de teamă ca nu cumva expresia ei să-i trădeze groaza. 

Când au ajuns lângă cei doi, Thâra s-a străduit să 
zâmbească. 

— Bună! a zis ea, adresându-i-se fetei. 

— Bună ziua! i-a răspuns ea cu un zâmbet cald. 

Părul ei blond şi bogat era prins într-o coadă care se legăna 
uşor când vorbea. Thóra avea vaga impresie că o ştia de undeva, 
dar n-ar fi putut spune nici în ruptul capului unde o mai văzuse. 

— Nu ştiu dacă o să putem cobori până acolo..., a continuat 
fata. Sau am putea, dar n-o să ne fie uşor la întoarcere. 

— Nu e mare lucru de văzut, a zis Thora. Dacă vreţi, vă 
poate ajuta Matthew, prietenul meu, a adăugat ea, dar fără să 
se uite la el. Şi la coborâre, şi la urcare, desigur. 

— Nu ştiu dacă are rost, i-a răspuns fata, aplecându-se 
deasupra scaunului. Tu ce zici? l-a întrebat ea pe tânărul cu 
glugă. Să profităm de ajutorul dumnealor sau să ne întoarcem? 
Chiar că nu prea avem ce vedea. 

Tânărul a îngăimat câteva cuvinte pe care Thora n-a reuşit 
să le priceapă. In schimb, însoţitoarea lui părea să le fi înţeles 
fără niciun fel de problemă. 

— Bine, cum zici tu, a conchis ea, apoi s-a uitat la Thora. 
Cred c-o să ne întoarcem. Mi-ar putea da o mână de ajutor 
prietenul dumneavoastră? a întrebat ea. 

Matthew a înhăţat mânerele scaunului, apoi au pornit cu 
toţii la deal. 


159 


— Mi-ar fi prins tare bine ajutorul ăsta joia trecută, i-a 
zâmbit fata. 

— Eraţi aici joia trecută? a întrebat Thora cu un aer 
surprins. Cumva pe seară? 

Cine ştie, poate că cei doi tineri observaseră ceva neobişnuit 
fără să-şi dea seama ce semnificaţie avea. Sau poate că erau 
implicaţi în moartea Birnei. Thóra aştepta cu nerăbdare 
răspunsul, dar, când l-a primit, a fost dezamăgită. 

— Nu, nu eram aici, a zis fata, gâfâind în continuare din 
pricina efortului. Aveam de gând să venim împreună la 
întrunirea de la hotel, dar, până la urmă, am venit singură, 
pentru că n-am reuşit să trec cu scaunul de o groapă enormă 
care fusese săpată în mijlocul drumului. Ne-a părut foarte rău, 
pentru că nu se întâmplă foarte multe lucruri interesante în 
zonă, iar Steini abia aştepta să meargă. 

Apoi s-a uitat la Thora şi a strâmbat uşor din nas. 

— Dar, sincer vorbind, n-a pierdut nimic. A fost o chestie 
foarte caraghioasă şi cred că mediul era un şarlatan. 

Thorei i-a venit să întrebe dacă nu cumva toţi erau şarlatani, 
dar s-a abținut. A aruncat o privire spre golf şi a întrebat: 

— Vă duceaţi să căutaţi scoici pe plajă?... 

— Ah, nu. Voiam să vedem unde a fost găsit cadavrul, a zis 
ea cu aerul cel mai firesc din lume. O cunoşteam pe femeia care 
a murit. 

În sinea ei, Thóra se simţea uşurată, pentru că nu mai 
trebuia să găsească o stratagemă prin care să aducă vorba de 
Birna. 

— Ca să vezi! a zis ea pe tonul cel mai firesc de care era în 
stare. Şi noi am venit aici exact pentru acelaşi lucru. Voiam să 
vedem cu ochii noştri locul crimei. 

Fata părea uimită. 

— Serios? Şi dumneavoastră o cunoşteaţi? Thóra a clătinat 
din cap şi a răspuns: 

— Nu, nu tocmai. Dar aveam o oarecare legătură cu ea. Pe 
mine mă cheamă Thora. 

Tânăra i-a întins mâna. 

— Eu sunt Berta, a zis ea. 

Apoi s-a întors, a aruncat o privire spre plajă şi a spus cu un 
aer întristat: 


160 


— Îngrozitor! La ştiri au spus c-a fost omorâtă. S-a întors 
iarăşi spre Thóra şi a adăugat: 

— Oare de ce-ar fi vrut cineva s-o omoare? 

— N-am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns Th6ra cu toată 
sinceritatea. Poate că ucigaşul nu avea nimic personal cu ea. 
Poate că Birna a avut ghinionul să dea peste vreun maniac 
foarte agresiv... 

— Credeţi că e posibil? a întrebat Berta cu o uşoară undă de 
îngrijorare în glas. Prin părţile astea? 

— Nu prea cred, a zis Thora. E destul de puţin probabil. Dar 
e mai plauzibil decât c-ar fi fost vorba de mâna unei stafi... 

— O stafie? a zis Berta cu un aer speriat. Poate pescarii? 
Chiar asta e plaja unde au fost aruncaţi de valuri, a adăugat ea, 
înfiorându-se. Întotdeauna mi s-a părut că locul ăsta e cam 
sinistru. 

Thóra s-a uitat la ea cu surprindere. Se aştepta ca Berta să 
zâmbească sau să facă o glumă pe seama stafiilor, nu să le ia în 
serios. Era limpede că nimeni din partea locului nu-şi bătea joc 
de strigoi. 

— Crezi în stafii? a întrebat Thóra pe un ton precaut. 

— Da, i-a răspuns Berta cu o expresie care nu putea fi 
interpretată decât ca sinceritate. Locurile astea-s bântuite. 
N-am niciun dubiu. De multe ori, rămân împietrită în întuneric. 

Neştiind ce să spună, Thora s-a gândit că, în cazul în care 
cererea de compensaţii a lui Jonas ar fi ajuns în faţa unui 
tribunal, tânăra ar fi putut fi chemată ca martor. Au mai făcut 
câţiva paşi pe drumul în pantă, iar Thóra a hotărât ca, pentru 
moment, să lase deoparte stafiile şi să treacă la subiect: 

— Dar cum ai cunoscut-o pe Birna? 

— Era arhitecta hotelului. Inainte, proprietatea asta a fost a 
mamei mele, iar Birna a avut nevoie de un pic de ajutor din 
partea mea, i-a explicat ea, aruncând o privire spre scaunul cu 
rotile pe care Matthew îl împingea din răsputeri la deal. Era o 
femeie tare cumsecade. 

Thóra n-a întrebat-o la ce se referea când spunea asta, însă, 
din felul în care se uitase spre scaun, a tras concluzia că poate 
Birna se purtase frumos cu tânărul acela. Iar dintr-odată şi-a dat 
seama de ce i se părea că o ştie pe Berta de undeva: pentru că 
semăna cu Elin, mama ei, pe care o întâlnise când întocmise 


161 


contractul de vânzare-cumpărare. Ar fi fost incorect să-i ceară 
fetei să vină la tribunal şi să depună mărturie împotriva propriei 
familii, aşa că Thora a renunţat la idee. 

— Şi ce fel de ajutor i-ai dat Birnei? a zis ea în cele din urmă. 

— Era interesată de trecutul proprietăţii, dar mama şi 
unchiul Börkur nu aveau nici timp, nici chef să discute prea mult 
pe tema asta. Aşa că i-am povestit tot ce ştiam şi i-am căutat 
nişte hărţi vechi. E drept că n-am găsit niciuna, dar am dat 
peste câteva fotografii de care a fost foarte încântată. 

— Îţi aduci aminte ce înfăţişau? a întrebat Thâra cu 
surprindere. Erau foarte multe fotografii în pivniţă şi i se părea 
ciudat că Birnei nu-i fuseseră de ajuns. Poate pentru că erau 
prea asemănătoare: oameni diferiţi, dar acelaşi perete... 

— Da, erau mai ales fotografii ale conacului, în care apăreau 
străbunicul şi străbunica. Apăreau şi alţi oameni, dar n-am 
reuşit să-i identific. 

Fata a tăcut dintr-odată, apoi i-a aruncat Thorei o privire 
neliniştită: 

— Credeţi c-o să le primesc înapoi? Nici mama, nici unchiul 
Börkur nu ştiu că i le-am împrumutat. 

— Sunt sigură. Nu trebuie decât să vorbeşti cu poliţiştii. Or 
să vină mâine la hotel. Locuieşti în apropiere? 

— Nu tocmai. Când vin aici, stau în casa pe care o avem în 
Stykkishólmur. Încerc să vin cât mai des. 

Uitându-se în ochii Thorei, a adăugat în şoaptă: 

— Vin pentru Steini. Nu vrea să locuiască la Reykjavik. 
Thora a încuviinţat din cap şi a întrebat: 

— Sunteţi rude? 

Rămăseseră în urma celor doi bărbaţi, dar nu suficient de 
mult, încât Thora să îndrăznească s-o întrebe ce păţise tânărul, 
pentru că nu voia ca Steini s-o audă interesându-se de 
înfăţişarea lui. 

— Da, e vărul meu, a zis ea. Din partea tatei. 

În faţa lor, Matthew s-a oprit şi s-a întors spre ele. Se vedea 
limpede că abia mai putea respira. Ajunseseră la capătul de sus 
al pantei. Thóra a schimbat repede subiectul, revenind la 
cadavrul arhitectei. 

— Ştii cumva cine ar fi putut s-o omoare pe Birna? Avea vreo 
relaţie cu cineva? Sau îşi făcuse vreun duşman pe-aici? 


162 


Berta a scuturat din cap. 

— Nu cred că avea duşmani. Cel puţin, mie nu mi-a zis 
nimic. Şi ne-am întâlnit de multe ori, pentru că, în ultima vreme, 
am tot strâns nişte lucruri de la ferma Kreppa, iar ea venea des 
acolo, îmi plăcea foarte mult să stau de vorbă cu ea. Nu ştiu 
dacă are vreo importanţă, dar mi-a zis că avea un iubit. 

— Un prieten? a întrebat Thóra, cu un aer foarte curios. Ştii 
ceva despre el? 

Berta şi-a luat un aer gânditor şi a făcut o pauză de câteva 
clipe înainte să răspundă: 

— Nu ştiu dacă e bine să vă spun... Birna era căsătorită, aşa 
că păstra în secret relaţia cu iubitul ei. Dar în mine a avut 
încredere şi era clar că voia să stea de vorbă cu cineva despre 
asta. N-aş vrea să-i înşel încrederea, chiar dacă a murit... 

Thóra s-a gândit că Birna trebuie să se fi simţit foarte 
singură din moment ce îşi încredința secretele unei fete atât de 
tinere, pentru că Berta sigur nu avea mai mult de 20 de ani. 

— Cred că lucrurile de genul ăsta trebuie spuse poliţiei. 
Chiar dacă par prosteşti sau lipsite de importanţă, de multe ori 
tocmai relaţiile de genu' ăsta pot duce la incidente tragice... 
Doar nu vrei ca ucigaşul să scape, nu? 

Berta a clătinat vehement din cap. 

— Doamne, nu! a zis ea, apoi a tăcut. 

Stătea în picioare cu un aer ezitant, alături de scaunul cu 
rotile. 

— Hai să mergem, s-a auzit dintr-odată o voce aspră de sub 
glugă. Vreau să plecăm! 

Berta a înhăţat imediat mânerele scaunului cu rotile şi a 
spus: 

— Bine, Steini. 

Apoi i-a mulţumit lui Matthew pentru ajutor şi s-a întors spre 
Thora. 

— Poate ne mai vedem. Aveţi o cabană în zonă? 

— Nu, stăm la hotel, a zis Thóra, care era necăjită pentru că 
nu reuşise să afle cum îl chema pe iubitul Birnei. 

Berta le-a făcut cu mâna, apoi a luat-o din loc, împingând 
scaunul cu rotile. Dar, după ce a făcut câţiva paşi, s-a oprit 
dintr-odată şi s-a întors spre ei spunându-le: 

— E un fermier pe care îl cheamă Bergur. Locuieşte la ferma 


163 


Tunga. 

Apoi şi-a continuat drumul fără să mai spună nimic. 

Thora şi Matthew au rămas pe loc, urmărind-o cu privirea pe 
fata care se străduia să împingă scaunul pe drumul accidentat. 
Când a fost sigur că cei doi tineri nu-l mai pot auzi, Matthew s-a 
întors spre Thóra. 

— Oare ce-o fi păţit bietul băiat? 


x 


Vigdís a ridicat capul deasupra tăbliei de la biroul de 
recepţie şi s-a uitat de jur împrejur. Nimeni. S-a uitat la ceas şi a 
văzut că mai era ceva timp până când oaspeţii aveau să se 
întoarcă. Observase că, în ciuda naționalităților şi intereselor lor 
diferite, cei mai mulţi dintre ei urmau cam acelaşi program după 
ce se cazau: se sculau între opt şi nouă, iar după micul dejun 
ieşeau la o plimbare în natură. Şi, de obicei, se întorceau după 
prânz. Ştia că asta îl cam îngrijora pe Jonas, pentru că ideea lui 
era ca oamenii să petreacă mai mult timp - şi să cheltuiască mai 
mulţi bani - între pereţii hotelului. Maseurii, tămăduitorii, 
terapeuta sexuală, cititorul de aure şi cum s-or mai fi numit toţi 
acei experţi erau şi ei la fel de nemulţumiţi, pentru că erau 
plătiţi în funcţie de serviciile pe care le prestau. Aceştia erau 
ocupați mai ales pe seară şi în weekend, de aceea, ca să nu 
moară de foame, cei mai mulţi dintre ei erau nevoiţi să-şi facă 
reclamă cu ajutorul unor idei care mai de care mai năstruşnice. 
Jónas spera că odată cu venirea iernii, când avea să ofere 
weekenduri speciale pentru turiştii islandezi, angajaţii lui urma 
să aibă mai mult de lucru. Dar vara era abia la început şi era de 
aşteptat ca unii să se lase păgubaşi dacă cererea pentru 
serviciile lor nu avea să crească. 

Dar, în clipa aceea, situaţia precară a găştii de şarlatani 
angajaţi de Jónas îi convenea de minune lui Vigdís. Pentru că 
murea de curiozitate. După ce poliţia îi ceruse proprietarului să 
nu permită nimănui să intre în camera Birnei, pe recepţioneră o 
cuprinsese dorinţa copleşitoare de a încălca această interdicţie. 
Jónas îi spusese că, atunci când descuiase uşa pentru poliţişti, 
aruncase o privire înăuntru şi nu văzuse nimic deosebit. Dar 
Vigdis trebuia să vadă cu ochii ei. Cine ştie, poate că era sânge 


164 


peste tot. Sau poate că înăuntru era un lucru şi mai respingător 
pe care Jónas nu reuşise să-l vadă din uşă. Sau ceva despre care 
nu trebuia sau nu voia să vorbească. 

Vigdis s-a ridicat în picioare şi a luat cu ea cârdul care 
deschidea toate camerele. După ce a aruncat o privire pe 
coridor, a pornit cu pas hotărât şi, fără să ezite o clipă, a trecut 
cârdul prin cititorul magnetic. A deschis uşa, s-a strecurat 
înăuntru şi a închis-o la loc. În clipa în care a auzit clicul scos de 
limba încuietorii, şi-a dat seama că făcuse o mare greşeală, 
înăuntru, totul era vraişte. E drept că nu se vedea niciun pic de 
sânge, însă hainele fuseseră împrăştiate peste tot, iar printre ele 
erau tot felul de hârtii rupte. Vigdís şi-a dat seama că trebuia să 
sune imediat la poliţie să spună că intrase cineva în cameră. Dar 
ce să le spună dacă o întrebau ce căuta înăuntru? Că voia să 
şteargă praful? Sau mai bine să mintă, să spună că a auzit un 
zgomot înăuntru? Dar chestia asta ar fi încurcat ancheta - 
poliţiştii şi-ar fi putut închipui că incidentul abia avusese loc. 
Vigdis a scos un oftat, apoi s-a dat în spate, bâjbâind după 
clanţă şi, în acelaşi timp, gândindu-se cu disperare la o 
explicaţie credibilă pentru faptul că intrase în camera Birnei. 
Trebuia să inventeze ceva. 


x 


— E o glumă? Cine a fost la locul crimei? 

Thórólfur stătea în picioare şi se uita la Lárus, subordonatul 
lui. A făcut un semn spre tăvile de oțel pe care se aflau obiectele 
găsite în jurul cadavrului de pe plaja din Snaefellsnes. 

— Scoici şi crabi morţi! 

A închis ochii o clipă, frecându-şi tâmplele. Simţea că mai 
avea un pic şi îl lovea migrena. 

— Pai..., a îngăimat Lárus. Gudmundur. E un tip care a venit 
de curând. 

— Cu chestiile astea se întoarce de la plajă un copil de 10 
ani care se duce să adune scoici! Ce naiba o fi fost în capu” lui? 
Gudmundur ăsta şi-a închipuit că tre' să dea cu aspiratorul pe 
plajă? Sau poate ar trebui să mă bucur că nu mi-a adus şi o dună 
de nisip? 

A ocolit biroul ca să se uite mai bine la ce conţineau tăvile. 


165 


— Poate nişte pietriş, a bolborosit Lárus, regretându-şi 
intervenţia imediat ce Thórólfur i-a aruncat o privire. E o plajă 
cu pietriş, nu una nisipoasă. 

— Pietriş, nisip, ce contează? a mormăit Thorâlfur fără să 
ridice privirea. Gudmundur ăsta n-a înţeles deloc ce trebuia să 
facă. În primul rând, a examinat o zonă mult prea mare, iar în al 
doilea rând, se pare că a adunat de pe plajă tot ce nu era bătut 
în cuie, i-a explicat el, înfigând un pix într-o cutie de bere veche 
şi turtită. Cum ar fi chestia asta, a adăugat el, ridicând cutia. 
Orice om cu un dram de minte şi-ar fi dat seama că era acolo de 
câteva luni. Sau asta... 

Thorâlfur s-a apropiat de următoarea tavă şi a ridicat 
mâinile în lături: 

— Un somn mort! 

Apoi s-a întors spre Lârus şi i-a spus: 

— Ai văzut fotografiile cadavrului? Ce legătură ar putea avea 
un peşte cu moartea acelei femei? Gudmundur ăsta îşi închipuie 
cumva că a călcat pe un peşte şi s-a lovit cu capul de o piatră? Ia 
zi, tu crezi că asta ar putea fi explicaţia rănilor de pe cadavru? 

Lárus s-a mulţumit să dea din cap în semn că nu. Thórólfur 
începuse să ţipe, ceea ce nu era niciodată un semn bun. 
Subordonatul se legăna de pe un picior pe altul şi a dat să 
deschidă gura, dar, înainte să-i treacă ceva inteligent prin cap, 
şeful lui a adăugat pe un ton mult mai calm: 

— Ce-i ăsta? Un vibrator? 

Lárus s-a apropiat de Thórólfur ca să vadă mai bine. Exact. 
Sub gura alunecoasă a peştelui era un tub din plastic deteriorat, 
care semăna foarte bine cu un vibrator. 


17 


Thóra l-a înghiontit pe Matthew şi a făcut un semn cu capul 
spre un tânăr care trecea pe lângă ei. 

— Ăsta e Jökull, chelnerul care a vorbit-o de rău pe Birna, i-a 
şoptit ea, ridicându-se în picioare. Şi bănuiesc că ştie ceva. 

Thora şi Matthew stăteau la o cafea într-un separeu din holul 
hotelului şi discutaseră despre ce aveau de făcut în continuare, 
dar fără prea mult spor - singura concluzie la care ajunseseră 


166 


era că trebuia să-l găsească pe iubitul Birnei, Bergur, de la 
ferma Tunga. Dar habar n-aveau cum să dea de el, iar Thâra se 
săturase până peste cap de speculaţiile pe această temă. Aşa că 
s-a bucurat când l-a văzut pe chelner şi s-a dus repede după el. 
Jökull se îndrepta spre sala de mese, dar Thora a reuşit să-i 
pună mâna pe umăr chiar înainte să intre pe uşă. 

— Bună! i-a zis ea. Mă mai ţii minte? 

Tânărul s-a întors spre ea şi i-a spus cu un aer surprins: 

— Poftim? Ah, da. Sunteţi avocata, nu-i aşa? 

— Exact. Mă cheamă Thora. Ai cinci minute libere? Mi-ar 
prinde tare bine dacă am sta de vorbă mai pe îndelete despre 
Birna. 

Chelnerul s-a uitat la ceasul de la mână. 

— Da, sigur. De ce nu? Dar nu vă pot fi de mare ajutor. Deja 
v-am zis părerea mea despre ea. Aşa că nu prea mai am ce să 
adaug. 

— Ei, nu se ştie niciodată. Putem să luăm loc aici? 

Thâra a făcut semn cu mâna spre o canapea aşezată pe 
coridor, care dădea impresia că avea un rol pur decorativ. „Cred 
că-i prima oară când e folosită”, şi-a zis ea când s-a aşezat. Apoi 
i-a sugerat tânărului să ia loc lângă ea, lovind uşor tapiseria - de 
o parte şi de alta a palmei s-a ridicat câte un norişor de praf. 

— De unde o ştiai? Doar din sala de mese? Chelnerul a luat 
loc pe marginea canapelei. 

— Mă rog, nu pot să spun c-o ştiam, însă nu-i un hotel mare, 
aşa că - vrând, nevrând - am ajuns s-o cunosc un pic. Dar nu 
lucrez aici de multă vreme şi, în plus, o evitam, deci n-am avut 
de-a face prea mult cu ea. Sigur aflaţi mai multe dacă staţi de 
vorbă cu altcineva. 

Thóra s-a încruntat spunând: 

— Dar nu prea înţeleg o chestie: pe de-o parte spui că o 
cunoşteai foarte puţin, iar pe de altă parte, îmi dai impresia că 
ţi-ai format o părere foarte clară despre ea. Foarte clară şi 
negativă. Trebuie să fie un motiv. 

Pe chipul chelnerului a apărut o undă de furie. 

— Pur şi simplu, mi-am făcut o părere despre caracterul ei, a 
zis el, fără să-i dea nicio altă explicaţie. 

Thâra a hotărât să-şi desfăşoare interogatoriul într-un mod 
mai puţin agresiv, ca nu care cumva chelnerul să se ridice şi să 


167 


plece. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, numele tău e Jökull. 

— Exact, i-a răspuns el tot pe un ton defensiv. Jökull 
Gudmundsson. 

— Locuieşti în zonă? a întrebat Thora. 

— Da, am crescut la o fermă din apropiere. Apoi am plecat în 
Reykjavik să fac un curs pentru ospătari şi am rămas acolo. Dar 
când am văzut că Jónas caută personal pentru hotel, m-am 
grăbit să profit de ocazie. 

— Da, te înţeleg. E foarte frumos aici şi îmi dau seama că, 
din moment ce ai crescut în zonă, te-ai tot gândit să te întorci. 

— Da, e cu totul altfel decât în Reykjavik, a zis Jökull, 
zâmbind pentru prima oară. 

— Cumva eşti familiarizat cu trecutul acestei zone? De 
exemplu, ştii ceva despre stafia care se zice c-ar bântui pe 
proprietatea asta? 

Tonul lui Jökull a redevenit rece: 

— N-are niciun rost să vorbesc despre stafii cu cineva din 
Reykjavik... Pentru că n-aveţi cum să înţelegeţi. Dacă nu e vorba 
de o chestie concretă, vi se pare că-i o prostie şi începeţi să vă 
bateţi joc. 

Thóra a ridicat din sprâncene. 

— N-am de gând să-i iau în râs pe cei care cred în stafii. 
Jónas m-a chemat să pregătesc un proces în care va fi vorba 
exact despre stafii. Asta-i tot. Şi mi-ar fi de mare ajutor să aflu 
cât mai multe poveşti de genu' ăsta care circulă prin partea 
locului. 

— Cum ziceţi dumneavoastră, a zis Jökull pe un ton 
neîncrezător. Dar va trebui să le aflaţi de la altcineva, pentru că 
nu-s expert în poveşti cu strigoi, deşi e drept că am auzit câteva 
la viaţa mea. În plus, cred că lumea e prea complexă pentru ca 
oamenii din Reykjavik s-o poată înţelege în profunzime. 

— Dar ştii ceva despre ferma asta, fie că-i o poveste cu stafii 
sau nu? De exemplu, ştii ceva despre oamenii care au trăit aici 
înainte? 

JOkull a clătinat din cap şi a răspuns: 

— Nu, nimic. Nu-s suficient de bătrân cât să mă intereseze 
trecutul. 

Thóra s-a gândit că tânărul spusese un mare adevăr, aşa că a 


168 


hotărât în sinea ei să încerce să dea de oameni mai în vârstă 
care ştiau bine zona. 

— Mai ai vreo rudă aici? l-a întrebat ea. 

— O soră, i-a răspuns Jökull. 

— Părinţii tăi s-au mutat la oraş? 

— Nu, au murit, a zis chelnerul pe un ton şi mai rece decât 
înainte. 

— Ah, îmi pare rău, a zis ea, simțind că nu era cazul să 
insiste pe această temă. lartă-mi obsesia pentru istoria locală, 
dar ai auzit cumva de o mişcare nazistă care a activat în zonă 
sau ceva de genu' ăsta? 

Jökull a făcut ochii mari, iar Thora l-a crezut când i-a 
răspuns fără să stea pe gânduri: 

— Nu, n-am auzit niciodată de aşa ceva. Chiar dacă nu prea 
mă interesează trecutul, cu siguranţă că mi-aş fi amintit de o 
chestie ca asta. Sigur e o aiureală. 

— Da, s-ar putea, a zis Thâra. Dar, din moment ce ai crescut 
aici, sunt sigură că-mi poţi spune un lucru. Care n-are nicio 
legătură cu trecutul. 

— Ce anume? a întrebat Jökull cu un aer suspicios. 

— Azi m-am întâlnit cu un tânăr care cred că-i tot de pe-aici. 
Nu-mi dau seama câţi ani are, dar s-ar putea să fie de vârsta ta. 
Era într-un scaun cu rotile şi arăta foarte rău, probabil din 
cauza unor arsuri. Ştii cumva ce-a păţit? 

Jökull s-a ridicat în picioare. 

— Trebuie să mă întorc la muncă. 

Apoi a strâns din buze ca şi când ar fi vrut să se asigure că 
nu avea să deschidă gura şi să spună vreo prostie. 

— Deci nu-l ştii? a întrebat Thóra, ridicându-se şi ea de pe 
canapea. 

— Sunt în întârziere. La revedere! a zis Jökull şi a plecat. 
Thóra l-a urmărit cu privirea. Era clar că atinsese un punct 
sensibil. 


x 


— Un ciudat! a zis Thóra, punând jos ceaşca de cafea, care 
se răcise de mult. 
Luase deja o gură şi o înghiţise făcând o grimasă. 


169 


— Crezi că are vreo legătură cu crima? a întrebat Matthew. 
Sau ţi s-a părut un ciudat şi-atât? 

— Sinceră să fiu, nu pot să-mi dau seama. E clar c-o urăşte 
pe Birna, dar n-a vrut să-mi zică de ce. Cică doar şi-a făcut o 
părere despre caracterul ei. Poate c-a fost amantul Birnei, iar ea 
l-a părăsit pentru fermier. 

— Sau poate e un mare cititor de caractere..., a ridicat 
Matthew din umeri. Sunt mort de foame. Chiar, ce oră e? 

Thóra s-a făcut că n-aude întrebarea. 

— Nu, e ceva dubios la mijloc. Iar când l-am întrebat de 
tânărul în scaun cu rotile, mi-a întors spatele şi a plecat. 

Matthew a rămas ca trăsnit. 

— L-ai întrebat despre infirm? De ce naiba ai făcut asta? 

— Pur şi simplu. Sunt foarte curioasă din fire, dar să ştii că 
nu mă aşteptam la aşa o reacţie din partea lui. Nu mi-a trecut 
prin cap că s-ar putea să fie un subiect sensibil pentru Jökull. 
Cel puţin, acum mi-e clar că trebuie să aflu ce s-a întâmplat. 

— Cred că e o chestie cu totul nelalocul ei, a zis Matthew, la 
fel de scandalizat ca prima oară. Să-ţi bagi nasul în viaţa unui 
om... Care e şi infirm, pe deasupra. 

— Şi ce? N-ai voie să te interesezi de infirmi? Eşti cu capsa 
pusă, pentru că ţi-e foame, asta-i tot. Aşa că hai să mâncăm, a 
zis Thora, ridicându-se în picioare. 

Matthew s-a ridicat şi el imediat spunând: 

— Ce-ar fi să mergem să mâncăm în altă parte? Nu mai e 
niciun local prin părţile astea? 

— Ba da, i-a răspuns Thâra. Am putea merge la Hellnar, de 
exemplu. Poate dăm peste cineva care ştie mai multe despre 
stafiile din zonă sau despre Bergur de la ferma Tunga. 

Matthew a scos un oftat. 

— Ah, sper să nu! 


* 


Cu mari eforturi, Eiríkur a reuşit să deschidă ochii. Cititorul 
de aure avea o migrenă cum nu mai avusese de ani de zile. A 
încercat să se mişte, dar a renunțat imediat, pentru că l-a 
cuprins o greață atât de puternică, încât a trebuit să închidă 
ochii câteva clipe înainte să poată focaliza din nou obiectele din 


170 


jur. După ce i-a trecut, a încercat să se concentreze asupra stării 
în care se afla. Ce se întâmplase? Cumva băuse? Nu-şi aducea 
aminte să fi făcut aşa ceva şi nici nu avea iz de alcool în gură. 
Dintr-odată, şi-a amintit vag de cărţile de tarot din cabană - îşi 
ghicise viitorul. Sau oare îl ghicise pe al altcuiva? Parcă se 
certase cu Jonas, dar nu-şi putea aminti de ce. Cumva din 
pricina cărţilor de tarot? Nu ţinea minte. Gândurile îi zburau în 
toate direcţiile, iar la un moment dat a simţit o durere 
înfiorătoare. Venea dinspre picioare şi, la început, a fost atât de 
intensă, încât lui Eiríkur i-a fost greu să-şi dea seama cu 
exactitate ce anume îl durea - avea gleznele rupte sau ce? Apoi 
durerea s-a mai domolit, iar Eirikur a simţit nişte arsuri 
îngrozitoare în tălpi. Ce se întâmplase? Oare era în hotel? 

Era întins pe ceva caid, dar tare. A pipăit cu mâinile în jurul 
său şi, din câte îşi putea da seama, stătea pe iarbă sau pe fân. 
Iar mirosul urât pe care îl simţea în nări îi dădea de înţeles că se 
afla în aer liber. A auzit şi un zgomot ciudat, dar îi era greu să 
înţeleagă de unde venea. Era respiraţia cuiva? Oare era cineva 
cu el? Cu multă grijă, Eirikur a deschis un ochi şi a văzut că, de 
fapt, se afla undeva înăuntru. Era destul de întuneric, iar din 
spatele lui venea o lumină palidă. Însă îi era imposibil să se 
întoarcă să vadă de unde anume venea. Până una-alta, îi era 
foarte greu şi să respire, aşa că o făcea cu multă grijă - inspiră, 
expiră, inspiră, expiră. Se străduia să-şi stăpânească greata, 
care devenea din ce în ce mai puternică. Oricât de prosteşte ar 
suna, nu se putea gândi să vomite înainte să afle unde era şi cei 
se întâmplase. Dintr-odată, şi-a dat seama. 

Bani. Bani şi moarte. Inima a început să-i bată cu putere, 
după care a întors capul extrem de încet, în speranţa că-l înşela 
memoria. Dar nu-l înşela. Era în grajd. Nu vedea niciun ban în 
jur, dar simţea că moartea era prin preajmă. Nu şi-a mai putut 
stăpâni respiraţia şi nici greaţa. A vomitat straşnic şi, preţ de 
câteva clipe, nu s-a mai putut gândi la altceva. Dar în scurtă 
vreme i-a trecut şi iarăşi l-a cuprins spaima. S-a auzit un 
nechezat puternic şi tropotul unor copite. De unde veneau 
zgomotele alea? În ce parte era calul? Eiríkur s-a străduit să se 
ridice şi să deschidă ochii. Iarăşi i-a venit să vomite, însă prima 
oară vărsa-se atât de mult, încât de data asta n-a mai ieşit 
aproape nimic. Când i-a trecut, a reuşit să se ridice în coate şi 


171 


să se uite cu grijă în jur. Apoi şi-a coborât privirea spre piept şi, 
cu toate că încă era ametit, şi-a dat seama imediat de unde 
venea duhoarea aceea insuportabilă. S-a străduit din răsputeri 
să-şi înăbuşe ţipătul pe care îl simţea în gât şi, până la urmă, a 
reuşit. Apoi şi-a luat privirea de la blana însângerată a 
animalului şi de la gura lui întredeschisă. Voia să vadă ce era 
deasupra. Dorinţa de a trăi era mai puternică decât impulsul de 
a scăpa de animalul acela respingător, deşi ar fi vrut din tot 
sufletul să desfacă funia aspră cu care era legat de el. A ridicat 
uşor privirea. 

Picioare. Patru picioare subţiri, dar puternice. Oare ce i se 
spusese? Că nimeni nu-şi va da seama, că toată lumea va crede 
că a fost un accident. Un accident cât se poate de nefericit pe 
care îl provocase el însuşi. Eirikur nu putea permite aşa ceva. 
Lumea trebuia să ştie că era vorba de o crimă, nu de o prostie 
de-a lui. De-a lungul anilor, fusese nevoit să suporte tot felul de 
glume proaste pe seama meseriei lui de cititor de aure. Voia să 
se asigure că remarcile sarcastice nu aveau să-l urmeze şi 
dincolo de mormânt. S-a gândit, dintr-odată, că era mai 
important să transmită acest mesaj decât să rămână în viaţă. Îşi 
dăduse seama de ceea ce se întâmplase şi trebuia să găsească 
un mod de a le transmite adevărul celor care aveau să-l 
găsească. A încercat să se concentreze. Se afla în boxa unui 
grajd, aşa că nu avea multe soluţii. N-ar fi avut niciun rost să 
aranjeze nişte paie în formă de litere, pentru că, până să vină 
cineva, sigur ar fi fost deranjate. Nu. Trebuia să scrijelească 
ceva într-un loc ferit de tropăitul calului. S-a uitat cu grijă de jur 
împrejur şi a văzut că era aproape de perete. Cu o voinţă de 
care nu se credea în stare, a reuşit să-şi înfrângă greata şi să se 
apropie şi mai mult de perete, rugându-se lui Dumnezeu să-l 
lase să scrijelească cu verigheta măcar câteva litere, înainte ca 
totul să se termine. Calul a început să fornăie, iar Eiríkur s-a 
încordat tot. Ce i se spusese? Că atunci când îl va vedea pe 
podea, armăsarul se va înspăimânta şi va începe să dea din 
picioare, strivindu-l sub copite. Când respiraţia calului s-a mai 
liniştit, Eirikur a aşteptat câteva clipe, apoi a continuat să se 
apropie de perete cu mişcări foarte lente. Nu putea să se ridice 
în picioare, pentru că durerile din tălpi semănau cu nişte arsuri 
de gradul trei. 


172 


Eiríkur a simţit că umărul a atins peretele şi a ridicat mâna 
cu verigheta. A început să scrijelească, dar armăsarul a fornăit 
imediat ce a auzit râcâitul verighetei pe perete. Eirikur a văzut 
cu groază că animalul şi-a fixat ochii cafenii asupra lui şi a 
nechezat. S-a străduit să scrijelească mai repede, dar nu 
îndrăznea să-şi ia ochii de le fiara bălţată de deasupra sa. 
Armăsarul a izbit podeaua cu copitele din faţă, apoi şi-a întors 
crupa spre cititorul de aure şi a început să-l lovească. Ín clipa 
aceea, Eiríkur s-a gândit la un singur lucru: dacă scrijeliturile lui 
erau suficiente pentru a da de înţeles cine era criminalul. l-ar 
mai fi trebuit un pic de timp... Nimeni nu avea să înţeleagă. 
Calul a scos un nechezat înfiorător, iar Eirikur şi-a acoperit 
capul cu mâinile în mod instinctiv. 

Dar era un gest la fel de zadarnic precum a crede că 
armăsarul ar fi putut citi cele trei litere de pe perete: 

RER 


18 


— Armăsarul e al soţiei mele. Mie nu-mi plac caii, a zis 
Bergur, uitându-se în pământ. 

Thórólfur s-a sprijinit de masa din bucătărie, având grijă să 
nu-şi păteze mânecile uniformei cu cafeaua pe care Bergur o 
dăduse pe alături când, cu mâini tremurânde, îi umpluse ceaşca. 

— Şi atunci ce făceaţi acolo, din moment ce spuneţi că nu 
prea vă plac caii? 

— Cineva trebuie să le dea de mâncare în fiecare seară. Iar 
sarcina asta îmi revine mie, a răspuns Bergur fără să ridice 
privirea. E o treabă pe care poţi s-o faci şi dacă nu te dai în vânt 
după cai. 

Unul dintre multele lucruri pe care Thorâlfur le învățase în 
anii petrecuţi în poliţie era că putea să aibă încredere în intuiţia 
lui atunci când interoga pe cineva. lar intuiţia îi spunea că 
bărbatul cu capul plecat din faţa lui avea ceva de ascuns. Numai 
Dumnezeu ştia ce anume, dar Thórólfur era hotărât să afle şi el. 

— Da, aveţi dreptate, a zis el, apoi a început să pună 
întrebări mai sistematic. 

— Cum se face că încă mai ţineţi caii în grajd? Pentru că, din 


173 


câte am înţeles de la colegii mei, în iunie sunt scoşi afară la 
păscut. 

— Avem o mică firmă de închiriat cai, a zis Bergur. Mă rog, 
soţia mea se ocupă de ea, dar, la nevoie, o mai ajut şi eu. Am 
grijă să-i hrănesc şi aşa mai departe, i-a explicat el, rupându-şi o 
pieliţă de pe un deget. Urma să scoatem armăsarul la păscut, 
dar am tot amânat. 

Thórólfur şi-a însemnat ceva într-un carnet, iar după ce a 
terminat, s-a uitat iarăşi la Bergur şi a zis: 

— Şi cam când v-aţi dat seama că ceva era în neregulă? 
Bergur a ridicat din umeri. 

— N-aş putea să vă spun o oră precisă, dacă asta îmi cereţi. 
Nu port ceas şi nici nu umblu după mine cu un telefon ca ăsta, a 
zis el, făcând un semn spre mobilul lui Th6r6lfur, care era 
aşezat pe masă, chiar între ei. Dar mi-am dat seama că s-a 
întâmplat ceva la puţină vreme după ce-am intrat în grajd. 

Bergur s-a oprit şi a înghiţit în sec. 

— Am înţeles, a zis Thorâlfur pe un ton ferm. Şi cum de v-aţi 
dat seama imediat? Boxa armăsarului e la capătul grajdului. Aţi 
avut vreun motiv să mergeţi direct acolo? 

Bergur iarăşi a înghiţit în sec. 

— De fiecare dată dau de mâncare mai întâi armăsarului. 
Pentru că altminteri devine agitat şi e greu să-l stăpâneşti. Încă 
nu-i îmblânzit suficient: e foarte temător cu oamenii, iar când 
intru în grajd e tot timpul neliniştit. Dar dacă îi dau de mâncare, 
mă lasă în pace şi pot să mă ocup de ceilalţi cai. 

— Înţeleg, a zis Thórólfur. Am observat că armăsarul stă în 
boxa cea mai mare, cu pereţii despărțitori cei mai înalţi. Am 
dreptate? 

Bergur a încuviinţat din cap, iar polițistul a continuat: 

— De ce? Cumva pentru că e un cal agitat şi greu de 
stăpânit? 

— Nu, nu de-aia. Armăsarii întotdeauna sunt izolaţi mai bine, 
ca nu care cumva să se apropie de ceilalţi cai, că altfel e prăpăd. 

— Vasăzică, armăsarul ăsta nu e mai nărăvaş decât ceilalţi? 
Adică aşa-s toţi, nu-i aşa, din moment ce sunt o ameninţare 
pentru ceilalţi cai? 

— Mă rog, e drept că armăsarii sunt mai agresivi decât 
iepele şi caii castraţi, i-a răspuns Bergur cu glas scăzut. Dar 


174 


armăsarul ăsta e neobişnuit de violent. Sunt sigur de asta, chiar 
dacă nu mă pricep la cai. 

— Deci aşa, a zis Thorâlfur, fără să fie limpede la ce se 
referea. Şi spuneţi că după ce-aţi intrat în staul v-aţi dus direct 
la boxa aceea... 

— În grajd..., l-a corectat Bergur. 

— Mă rog, în grajd..., a zis polițistul pe un ton iritat. Deci 
v-aţi dus acolo şi aţi văzut imediat un om care zăcea pe podea 
sau cum? 

— Da, cam aşa... Dar totul mi se pare atât de ireal, încât mi-e 
greu să vă descriu în detaliu. 

— Incercaţi totuşi. x 

— Cred că mai întâi am văzut vulpea, apoi bărbatul. Imi aduc 
aminte c-am văzut sânge pe talaşul împrăştiat pe jos şi am 
crezut că s-a tăiat armăsarul. Apoi am văzut vulpea şi am crezut 
că sângele era de la ea, după care... 

Bergur răsufla greu, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul. 

— A fost îngrozitor! Zăcea pe podea şi m-am întrebat dacă 
mai era în viaţă, dar când m-am apropiat ca să văd mai bine, 
mi-am dat seama imediat că era mort. 

A inspirat adânc şi a repetat: 

— A fost îngrozitor! Şi în ce hal arătau picioarele bietului 
om! Dumnezeule mare! 

— Altfel zis, încă nu v-aţi obişnuit? a întrebat Thorâlfur, 
lovind uşor marginea mesei. 

Bergur a ridicat capul şi s-a uitat la el cu un aer surprins şi 
speriat, zicând: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Este al doilea cadavru peste care daţi în doar câteva zile. 
Am crezut că n-o să fie la fel de rău şi a doua oară. De fapt, mi 
se pare că e o coincidenţă cât se poate de ciudată. Nu credeţi? 

— Nu ştiu ce să mai cred..., a zis Bergur cu glas stins. N-aş 
putea suporta să văd încă o dată ceva asemănător. Şi mi-aş dori 
să nu mi se fi întâmplat mie. Nici prima, nici a doua oară. 

Apoi a ridicat iarăşi privirea şi s-a uitat ţintă în ochii lui 
Thórólfur: 

— N-am avut niciun amestec în toate astea, dacă asta 
sugerați. 

— Ah, nu. Poate că n-aţi avut niciun amestec. Şi totuşi, e o 


175 


chestie interesantă, a adăugat polițistul, susţinând privirea lui 
Bergur cu un aer concentrat. 

— Probabil că a fost un accident, a zis Bergur pe un ton 
sfios. Nu încape nicio îndoială, nu? 

— Cum s-ar putea explica un asemenea accident? a întrebat 
Thórólfur. 

— Păi, nu ştiu..., a zis Bergur, făcând o pauză ca să se 
gândească. Poate că era un vânător care a urmărit o vulpe până 
în grajd. Sau poate că-i vorba de ceva şi mai ciudat... 

— Cum adică ciudat? 

— Unii oameni merg în grajd ca să-şi satisfacă nevoile... 
Poate că era un individ de genu’ ăsta, a răspuns Bergur, 
înroşindu-se un pic. 

— În acest caz, ar fi trebuit să aducă un taburet sau o cutie 
pe care să se urce, nu-i aşa? Şi cum rămâne cu boldurile? a 
întrebat Thórólfur, pe un ton rece. Deci ambele explicaţii sunt 
greu de crezut. 

Bergur s-a îndreptat de spate şi a zis: 

— Nu eu mă ocup de anchetă. Habar n-am cum a ajuns 
bărbatul ăla în grajd. M-aţi întrebat şi v-am răspuns. Tot ce ştiu 
sigur e că n-am avut niciun amestec. 

— Bine, dar e ocolul dumneavoastră şi... 

— E un grajd. Nu confundați caii cu vitele, l-a corectat 
Bergur pe un ton enervat. 

Dar s-a calmat imediat şi a adăugat cu glas mult mai scăzut: 

— Nu mă mai simt în stare să discut despre toate astea 
acum. Încă nu mi-am revenit după groaza pe care am trăit-o în 
grajd. 

Apoi a plecat iarăşi privirea. 

— Nu mai avem mult, a zis Thórólfur, fără ca în vocea lui să 
se citească cea mai vagă urmă de înţelegere pentru bărbatul din 
faţa sa. Am văzut o puşcă pe perete. E a dumneavoastră? 

— Da, e a mea. Şi nu cred c-o să găsiţi prin partea locului 
vreun fermier care să nu aibă o puşcă, a ridicat el privirea cu un 
aer iritat. Bărbatul ăla n-a fost împuşcat, nu v-aţi dat seama? 

Polițistul a zâmbit şi a spus calm: 

— Nu, dar vulpea a fost împuşcată, dacă nu mă înşel. 
Dumneavoastră aţi împuşcat-o? 

Cu un aer încurcat, Bergur a început să se joace cu faţa de 


176 


masă din plastic. 

— Nu. Sau poate că da. Nu ştiu. 

— Cum aşa? a zis Thórólfur cu surprindere. Mi-aţi putea 
explica un pic mai bine? Nu-s sigur c-am înţeles. Nu ştiţi dacă 
aţi împuşcat sau nu vulpea? 

Bergur a lăsat în pace faţa de masă şi s-a uitat la poliţist, 
zicându-i: g 

— Împuşc toate vulpile care-mi ies în cale. În apropiere se 
află o colonie de rațe sălbatice, aşa că nu putem lăsa animalele 
de pradă să umble nestingherite. Dar n-am mai împuşcat o vulpe 
de luni de zile, în afară de una în care am tras mai deunăzi, dar 
care a reuşit să fugă. Sigur am nimerit-o, pentru că am găsit 
urme de sânge şi nişte smocuri de blană, dar n-am reuşit să-i 
găsesc cadavrul. M-am gândit că, cine ştie, poate a scăpat cu 
viaţă. E posibil să fie aceeaşi vulpe. 

— Da, cine ştie...?! Dar poate îmi puteţi spune mai exact 
unde s-a întâmplat asta şi, bineînţeles, o mulţime de alte lucruri 
de care avem nevoie ca să ne continuăm ancheta. 

— Acum nu pot, a zis Bergur, cu un aer vizibil extenuat. Pur 
şi simplu, nu pot. 

— Nicio problemă, i-a răspuns Thorâlfur, apropiindu-şi 
coapsele. Doar două chestiuni aş vrea să mai lămuresc, apoi o să 
ne oprim şi o să discutăm pe îndelete mai încolo. În primul rând, 
cum stă grajdul de obicei, încuiat sau descuiat? În al doilea 
rând, îl cunoşteaţi pe bărbatul care a murit? Sau l-aţi mai văzut 
undeva? 

Bergur i-a răspuns tot cu privirea în pământ: 

— Nu  închidem grajdul niciodată. Până acum n-am 
considerat că e nevoie. 

Apoi a ridicat capul şi s-a uitat la Thórólfur cu un aer obosit. 

— Dar habar n-am dacă îl ştiu sau nu. Ar putea fi oricine - aţi 
văzut şi dumneavoastră în ce stare era... 

— Aveţi dreptate, a spus polițistul. 

Apoi a dat să se ridice, dar s-a răzgândit: 

— Ah, scuze! O ultimă întrebare. 

Bergur i-a aruncat o privire resemnată, spunând: 

— Ce anume? 

— Am găsit ceva scris pe peretele grajdului. De fapt, sunt, 
mai degrabă, nişte scrijelituri. E vorba de câteva litere şi mă 


177 


întrebam dacă sunt acolo de multă vreme sau dacă au apărut de 
curând. 

— Litere? a întrebat Bergur pe un ton surprins. Nu-mi 
amintesc să fi văzut vreo inscripţie în grajd. Şi ce scria, mai 
exact? 

— Mie mi s-a părut că descifrez trei litere: RER. Vă spune 
ceva chestia asta? 

Bergur a clătinat din cap. 

— Absolut nimic. N-am văzut niciodată literele despre care 
vorbiţi şi nu ştiu ce înseamnă. 

Expresia lui dădea de înţeles că răspunsul era sincer, dar 
Thórólfur nu reuşea să scape de impresia că Bergur ascundea 
ceva. Dar ce? 


x 


— Dacă n-aş fi fost mort de foame, aş fi propus să mergem în 
altă parte, a zis Matthew, deschizându-i uşa Thórei. 

Restaurantul era specializat în mâncăruri vegetariene, însă, 
deşi Thóra i-a tradus în grabă nişte tăieturi din ziare înrămate şi 
agăţate în geam, în toate fiind ridicat în slăvi, Matthew nu era 
nici pe departe încântat de local. 

— Şi berea e vegetariană, i-a zâmbit ea. Sau, cel puţin, e 
făcută din leguminoase... 

Matthew a dat din cap cu un aer şocat. 

— Habar n-am de unde ţi-ai luat tu informaţiile despre bere, 
dar crede-mă, nu-i deloc aşa, a zis el, intrând în urma ei. Cel 
mult, se poate spune că e făcută din graminee... 

— Mă rog, leguminoase, graminee, tot una. Ce contează 
diferenţa? Vreau să spun că e făcută din chestii vegetale, a 
răspuns Thâra în timp ce se uita după un chelner care să-i 
conducă la o masă liberă. 

Apoi a văzut la bar o femeie cunoscută şi i-a făcut un semn 
cu cotul lui Matthew: 

— Tipa aia lucrează la hotel. Poate c-ar fi bine să stăm niţel 
de vorbă cu ea. 

— Nu mă duc până la bar decât dacă primesc un meniu şi 
pot să comand de-acolo, a zis Matthew. Şi numai dacă au alune 
sărate. 


178 


— De acord, a zis Th6ra, apoi i-a zâmbit chelnerului, care s-a 
apropiat de ei. Am vrea, mai întâi, să ne aşezăm la bar, dacă se 
poate. Dar ne e foarte foame, aşa că ar fi tare bine dacă ne-aţi 
putea aduce meniul chiar acum. 

S-au apropiat de bar, care era mic în comparaţie cu sala de 
mese, iar Thora s-a aşezat pe taburetul înalt de lângă femeia cu 
pricina. Nu erau decât patru taburete, iar Matthew a luat loc 
lângă Thóra, chiar în faţa bolului cu alune sărate. 

— Bună, a zis Thóra, aplecându-se un pic în faţă, astfel încât 
femeia să-i poată vedea chipul. Nu cumva te-am văzut la hotel? 
Erai cumva cu Jónas? j 

Se vedea limpede că femeia băuse un pic cam mult. In faţa ei 
se afla un pahar de prost gust cu un amestec verde-deschis, iar 
alături erau câteva bețe din plastic înfipte în nişte cireşe pentru 
cocteiluri. Femeii i-a luat câteva clipe până a înţeles întrebarea 
şi a folosit acest răstimp ca să-şi recapete controlul asupra 
ochilor, care păreau să înoate în orbitele scoase în evidenţă de o 
cantitate impresionată de fard. Dar când a început să vorbească, 
nu părea la fel de beată pe cât îşi închipuise Thora. 

— Stai un pic! Ne ştim de undeva? a întrebat ea foarte tare. 

— Nu, n-am făcut cunoştinţă, dar te-am mai văzut. Eu sunt 
Thâra şi mă ocup de o problemă de-a lui Jonas, a zis ea, 
întinzându-i mâna. 

Femeia i-a strâns-o uşor şi a zis: 

— Ah, da! Îmi aduc aminte de tine. Eu sunt Stefania, 
terapeuta sexuală. 

Thóra a reuşit să nu facă ochii mari, gest pe care era sigură 
că femeia nu l-ar fi apreciat. 

— Am înţeles. Şi ai clienţi? 

Stefania a ridicat din umeri şi a luat o gură din cocteil. 

— Uneori da, alteori nu, i-a răspuns ea, apoi a pus paharul 
jos, lingându-şi unghiile date cu ojă roşie. Jonas zice că, în timp, 
cererea o să crească. Dar adevărul e că am început foarte prost. 

— Îmi pare rău, a zis Thóra pe un ton plin de înţelegere. Dar, 
lăsând asta la o parte, nu e plăcut să lucrezi aici? E un loc 
încântător! 

Femeia a pufnit şi a făcut o grimasă. 

— Nu, nu-i deloc plăcut, a zis ea, făcând eforturi s-o 
privească pe Thora fix în ochi. 


179 


— Cumva te referi la stafie? Te deranjează? Stefania a 
clătinat energic din cap, spunând: 

— Ah, nu! Din fericire, nu-s niciodată la hotel după ce se lasă 
seara. Deci n-am văzut nicio stafie, pentru că, din câte am auzit, 
fantomele îşi fac treburile numai pe timp de noapte. N-am auzit 
de stafii care să sperie lumea în timpul zilei, i-a explicat ea, 
dând la o parte o şuviţă de păr care îi intrase în ochi. Problema 
mea la hotel sunt femeile..., a zis ea cu un oftat. Femeile 
întotdeauna generează probleme. Ce bine-ar fi dacă la hotel ar 
lucra numai bărbaţi! 

A sughiţat, apoi a adăugat: 

— Şi eu, bineînţeles. 

— Da, bineînţeles, a zis Thora. Dar la care femei te referi, 
mai exact? N-am avut de-a face cu multe de când sunt aici. Mă 
rog, am vorbit de câteva ori cu Vigdis de la recepţie. 

— Nu Vigdís, ci Viperis..., a mormăit ea. Mare scorpie! 

— Aha..., a zis Thora pe un ton surprins. E drept că n-o 
cunosc bine, dar mi s-a părut o tipă în regulă. Poate că mi-am 
făcut o impresie greşită. 

— Poţi să fii sigură! a zis Stefania cu năduf. Pe mine, cel 
puţin, nu mă suportă, deşi nu i-am făcut niciodată nimic. 

Apoi a adăugat pe un ton foarte serios: 

— De fapt, să ştii că m-am gândit la chestia asta şi mi-am dat 
seama ce nu-i în regulă cu ea. 

A făcut o pauză scurtă, dar de efect şi abia apoi a continuat: 

— Sunt o ameninţare pentru ea. O ameninţare sexuală, a 
precizat ea, uitându-se la Thora cu un aer triumfător. 

— În ce sens? a întrebat Thora, neînţelegând ce voia să 
spună Stefania. li e teamă că o s-o violezi? 

Stefania a izbucnit în râs. Avea un râs discret şi natural, 
calităţi care nu prea se regăseau şi în felul ei de-a fi. 

— Ei, nu fi caraghioasă! Ca femeie, Vigdis se simte 
ameninţată de tipele mai atrăgătoare decât ea. 

I-a zâmbit şăgalnic şi a adăugat: 

— Nu-i nevoie să-mi faci radiografii, ca să-ţi dai seama că-s 
mai sexy decât ea. 

Apoi a mai luat o gură din cocteil. 

— Aşa mi se întâmplă de fiecare dată. Recunosc semnele de 
la o poştă. 


180 


Matthew a tras-o pe Thâra de mânecă, spunând: 

— Putem să facem comanda? Am hotărât deja ce vreau să 
mănânc şi mor de foame. 

Thóra s-a uitat la bolul în care nu mai era nicio alună. 

— Da, sigur. Cheamă-l pe chelner şi comandă, i-a zis ea, apoi 
a dat să se întoarcă spre Stefania. 

Dar Matthew a oprit-o. 

— Şi tu? Ce vrei să mănânci? a întrebat el, făcând un semn 
spre meniul din faţa Thorei, care rămăsese neatins. 

— Pentru mine poţi să comanzi orice, i-a răspuns ea. 

Apoi s-a întors spre Stefania, iar Matthew i-a făcut un semn 
chelnerului. 

— Că tot veni vorba despre femei, şi-a continuat Thora 
discuţia cu terapeuta sexuală, o cunoşteai cumva pe Birna, 
arhitecta? 

Expresia Stefaniei s-a schimbat imediat: trăsăturile i s-au 
muiat şi, preţ de o clipă, faţa a părut că i se topeşte. 

— Doamne! a zis ea cu un nod în gât. E îngrozitor ce s-a 
întâmplat. 

— Da, aşa-i. Deci ea nu intra în categoria femeilor 
enervante? 

— Nu, nicidecum! Era o tipă încântătoare, i-a răspuns 
Stefania, terminându-şi cocteilul cu o înghiţitură enormă. 

A scos din pahar cireaşă înfiptă în beţişor, a băgat-o în gură 
şi a supt-o, după care a aşezat-o tacticos lângă celelalte. 

— Povestea asta m-a bulversat rău de tot. Nici nu-mi mai dau 
seama ce simt, a zis ea, uitându-se la Thâra. Să ştii că n-am 
obiceiul să vin aici duminică seara, deşi locuiesc în zonă... 

— Înţeleg, a zis Thora, care, de fapt, nu înţelegea nimic. 
Pare că o cunoşteai bine pe Birna. Ştii cumva cine i-ar fi putut 
vrea răul? 

Stefania a luat paharul de pe bar şi a început să-l învârtă 
uşor, uitându-se la cele câteva picături care se roteau pe fund. 

— Da, ştiu, i-a răspuns ea pe un ton calm. 

— Serios? a zis Thora, fără să-şi poată ascunde nerăbdarea. 
Cine? 

Stefania s-a uitat la ea. 

— Sunt obligată să păstrez confidenţialitatea. Din punctul 
ăsta de vedere, terapeuţii sexuali sunt la fel ca doctorii. Şi ca 


181 


avocaţii. 

Când i-a auzit comparaţia, Thóra s-a străduit să nu 
izbucnească în râs. Deşi e drept că nu era o paralelă foarte 
deplasată, pentru că, din când în când, Bragi - asociatul ei - era 
nevoit să facă un fel de terapie sexuală în cazurile de divorţ de 
care se ocupa. 

— Eu sunt avocată şi să ştii că se pot face şi excepţii de la 
regula asta. Atunci când e vorba de binele public, de exemplu. 

După ce a stat pe gânduri câteva clipe, Stefania s-a dat 
bătută şi a spus: 

— Mă rog, dacă eşti avocată, cred că pot să-ţi spun. E vorba 
doar de nişte nume. Dar să nu spui nimănui ce-am discutat. Şi te 
asigur că nu-i vorba de binele public... 

Thórei nu-i venea să creadă cât de uşor părea să meargă 
totul, îşi închipuise că avea să stea la bar mult şi bine, aşteptând 
ca Stefania să se îmbete atât de rău, încât să uite de jurământul 
de confidenţialitate al terapeuţilor sexuali. 

— Am înţeles, n-am să spun nimănui. 

— Foarte bine! a zis Stefania. Am avut crampe la stomac de 
când am auzit ştirea la televizor, pentru că n-am putut să 
vorbesc cu nimeni despre asta. Poate că acum o să încep să mă 
simt mai bine. 

Apoi s-a uitat ţintă în ochii Thorei şi a întrebat-o: 

— Promiţi? 

— Promit, a zis Thora, încrucişându-şi degetele la spate, 
pentru că sigur avea să-i spună lui Matthew. Cine voia să-i facă 
rău Birnei? 

Se vedea clar că Stefania vorbise serios când spusese că 
simţea nevoia să-şi elibereze sufletul de povara acelui secret, 
pentru că atunci când a început să vorbească avea un debit de 
trei ori mai mare decât înainte: 

— Avea o aventură cu un fermier căsătorit din partea locului, 
îl cheamă Bergur şi locuieşte la ferma Tunga. Viaţa lor sexuală 
era complet lipsită de inhibiţii, iar Birna a venit la mine pentru 
consiliere. I se părea că merseseră prea departe. 

— Şi ai reuşit s-o ajuţi? Cumva ai sfătuit-o să nu se mai vadă 
cu el? a întrebat Thóra, gândindu-se că, pentru un nebun, o 
despărţire ar fi fost un motiv suficient să comită o crimă. 

Stefania şi-a dat jos ochelarii şi a zis: 


182 


— Nu. 

Apoi şi-a vârât o unghie între dinţi şi a muşcat-o cu putere. 
Când a scos-o din gură, avea o urmă albă - sărise oja de pe ea. 

— Nu, n-am făcut asta, a continuat ea, privind în gol, de 
parcă ar fi intrat în transă. l-am zis să continue. Şi că, de obicei, 
sexul brutal e cât se poate de inocent. 

— Ah, înţeleg..., a intervenit Thora. lar acum te simţi 
vinovată. Stefania a încuviinţat uşor din cap. Când a ridicat 
privirea spre Thora, l-a văzut şi pe Matthew. Până în clipa 
aceea, fusese atât de adâncită în propria ei suferinţă, încât nu-l 
observase. A zâmbit şi a adoptat o expresie care nu i-a plăcut 
Thorei. 

— Cine e? Prietenul tău? a întrebat ea pe un ton insinuant. 
Thora a hotărât să-i taie elanul, invocând bariera lingvistică: 

— E străin. A venit aici să se relaxeze. 

S-a aplecat spre Stefania şi i-a spus în şoaptă: 

— SIDA... 

Apoi a dat din cap cu un aer conspirativ şi s-a îndreptat de 
spate. 

Stefania a făcut ochii mari. 

— Ce păcat! a zis terapeuta pe un ton dezamăgit. Dacă vrei, 
te învăţ nişte chestii care ti-ar putea fi de mare ajutor. Poţi să ai 
parte de o viaţa sexuală foarte mişto chiar şi fără penetrare. 

— Ah, nu-i nevoie, i-a zâmbit Thóra politicos. Mersi, oricum! 
Apoi s-a întors către Matthew. 

— Haide! i-a zis ea în germană. Cred că-i gata mâncarea. 
Stefania i-a zâmbit lui Matthew. 

— E foarte important mâncat bine şi nu sărit peste nicio 
masă, i-a spus ea pe un ton prietenos, într-o engleză 
aproximativă. 

— Am înţeles, i-a răspuns Matthew, uimit. 

Thóra a pus mâna pe umărul Stefaniei, spunându-i: 

— Iţi mulţumesc foarte mult. Sigur o să ne vedem şi mai 
încolo, pentru că trebuie să mă ocup în continuare de proiectul 
ăsta al lui Jónas. 

Stefania i-a aruncat o privire uimită. 

— Nu vrei să ştii cine e celălalt? 

— Care celălalt? a întrebat Thóra pe un ton nedumerit. 

— Celălalt bărbat care i-ar fi putut vrea răul, a zis Stefania 


183 


cu o undă de iritare în glas. 

Thóra a încuviinţat din cap de câteva ori. 

— Ba da, sigur că vreau. 

Stefania s-a aplecat, apropiindu-şi buzele de urechea Thorei. 
Când a ajuns atât de aproape, încât Thóra era sigură că fusese 
mânjită cu ruj, Stefania i-a spus în şoaptă: 

— Jónas. 


* 


Thóra se uita la maşinile de poliție care veneau pe drum. 
Erau trei - vasăzică, ceva important. Au intrat încet în parcarea 
cu pietriş de lângă hotel şi au oprit una lângă alta într-un colț. 
Zgomotul portierelor trântite a spulberat liniştea, iar din maşini 
au ieşit şase poliţişti, printre care şi o femeie. 

— Oare ce se întâmplă? a întrebat Thâra, uitându-se la 
Matthew cu un aer surprins. Ziceau c-or să mai treacă pe aici 
abia mâine. 

Apoi, fără să mai spună nimic, i-a urmărit pe cei şase 
apropiindu-se de holul în care ea şi Matthew stăteau cu câte un 
pahar de vin în faţă, scăldaţi în lumina asfinţitului. Thorei încă îi 
era foame, pentru că Matthew se răzbunase pentru indiferența 
ei faţă de meniu, comandându-i doar o salată verde. E drept că 
nici el nu s-a simţit sătul după ce şi-a mâncat porţia de lazane cu 
legume. Abia dacă îi ajunsese pe o măsea. Aşa că trebuise să 
comande alte două coşuri de pâine, dar nici aşa nu se 
saturaseră. 

Thóra îi ştia din vedere pe doi dintre poliţişti - erau cei care 
îl interogaseră pe Jonas şi îi confiscaseră mobilul. Şi-a amintit că 
pe cel mai în vârstă îl chema Thórólfur. 

— Bună seara! l-a întâmpinat ea. 

— Bună seara! i-a răspuns el pe un ton sec. 

— Din câte am înţeles, urma să mai treceţi pe-aici abia 
mâine, a zis Thora. A intervenit ceva deosebit? 

Fără să se oprească lângă masa lor şi fără să le arunce 
măcar o privire, Thórólfur i-a dat un răspuns scurt: 

— Situaţia s-a schimbat. 

Apoi a dispărut pe o uşă împreună cu ceilalţi poliţişti. 


184 


19 


Thora şi-a dres glasul: 

— În povestea asta e un lucru pe care nu reuşesc să-l 
înţeleg. S-a uitat la Jónas, care stătea lângă ea palid la faţă, apoi 
a continuat: 

— De ce vreţi să staţi de vorbă cu clientul meu? Că doar nu 
el este proprietarul grajdului. Şi nu cred că în ancheta iniţială a 
apărut ceva care să sugereze că a fost implicat în ceea ce s-a 
întâmplat în grajd, a spus ea, aruncându-i o privire fermă lui 
Thórólfur. Deci despre ce-i vorba? 

A venit rândul lui Thórólfur să-şi dreagă glasul, lucru pe care 
l-a făcut cu un aer afectat: 

— Credeam că-i evident. Ultima oară când s-a descoperit un 
cadavru în zonă, a ieşit la iveală că era vorba despre o femeie 
care lucra pentru clientul dumneavoastră. Întrucât asta s-a 
întâmplat cu doar două zile în urmă, primul lucru pe care vrem 
să-l descoperim în cadrul noii anchete e dacă nu cumva a 
dispărut cineva de la hotel. Avem motive să credem că în 
ambele cazuri făptaşul este acelaşi. 

Jónas s-a aplecat în faţă. 

— Aţi putea, vă rog, să-mi spuneţi pe nume? Nu mă simt 
tocmai bine când mi se spune „clientul”. 

Thóra şi-a înăbuşit un oftat, dar i-a aruncat o privire lui 
Jonas şi a încuviinţat din cap. Apoi s-a întors iarăşi spre 
Thórólfur. 

— Cu alte cuvinte, aţi venit aici numai ca să-l întrebaţi pe 
Jonas dacă nu cumva persoana decedată era un oaspete sau un 
angajat al hotelului? Iar nu pentru că, după părerea 
dumneavoastră, ar avea vreo altă legătură cu cele două cazuri? 
Thórólfur şi-a împreunat mâinile, spunând: 

— N-am spus asta, pentru că, după cum v-am explicat, 
ancheta e încă la început. Dar până una-alta nu încercăm decât 
să descoperim identitatea persoanei decedate. Nu putem şti 
ce-o să urmeze după asta. 

— Am voie să vă întreb cine e proprietarul grajdului? a 
continuat Thóra. 

— Întrebaţi-mă tot ce doriţi, i-a răspuns Thórólfur pe un ton 
posac. lar dacă vreau, o să vă şi răspund, a adăugat el, 


185 


pocnindu-şi încheieturile degetelor. Dar nu-i niciun secret că 
grajdul în cauză aparţine fermei Tunga. 

Thora a tresărit, dar spera ca Thorâlfur să nu fi văzut. 

— E o fermă aflată în apropiere? a întrebat ea, încercând să 
se poarte cât mai firesc. 

— E ferma cu care ne învecinăm la vest, a răspuns Jónas, 
simțindu-se uşurat că putea contribui la discuţie. 

— Am înţeles, a zis Thora. Înseamnă că trebuie să fie foarte 
aproape de plaja unde a fost găsită Birna, nu-i aşa? 

li adresase întrebarea lui Thórólfur şi, întrucât polițistul 
părea că n-are de gând să-i răspundă, a adăugat: 

— N-ar fi mai bine să staţi de vorbă cu cei care locuiesc la 
Tunga, în loc să veniţi la hotel? 

Thóra a hotărât să nu le spună poliţiştilor despre relaţia 
fermierului cu Birna înainte să stea de vorbă cu el. A hotărât să 
ia legătura cu Bergur chiar în dimineaţa următoare, dat fiind că, 
în scurtă vreme, oricum avea să se afle despre aventura lor. Iar 
după aceea era puţin probabil să mai poată sta de vorbă cu el. 

— Să revenim la subiectul nostru, a zis Thórólfur pe un ton 
iritat, întorcându-se spre Jónas. Cunoaşteţi grajdul în cauză, nu-i 
aşa? 

— Da, oarecum, a răspuns el. Ştiu unde se află şi am fost 
înăuntru. 

— Vă place călăritul? a întrebat Thórólfur. 

— Nu, deloc. Dar mă interesează. Sper ca, în viitor, să mă 
lansez în afacerile cu cai. Acum sunt foarte ocupat cu 
amenajarea hotelului. 

— Aţi spus că aţi fost în grajd. Ce-aţi făcut acolo? a continuat 
Thórólfur. 

— Rósa a avut amabilitatea de a-mi arăta caii, a răspuns 
Jónas. Apoi s-a grăbit să adauge: 

— Rósa este soția. Soția lui Bergur. M-am întâlnit de câteva 
ori cu ea şi de fiecare dată am discutat un pic despre cai. A vrut 
să-mi arate un armăsar tânăr pe care tocmai îl cumpăraseră. 
Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, acum vreo 
jumătate de an, dacă nu mai mult. 

— Vă amintiți numele acestui armăsar? a întrebat Thórólfur. 

— Da... Parcă îl chema Ger, a zâmbit el. Dar mai bine l-ar fi 
botezat Văpaie, pentru că n-am mai văzut niciodată un cal atât 


186 


de nărăvaş. 

Thórólfur a făcut o pauză prelungă înainte să pună 
următoarea întrebare, timp în care a consemnat nişte chestiuni 
în carneţelul pe care îl avea în faţă. Thora nu se simţea deloc în 
largul ei. Întrebările despre armăsar îi dădeau de înţeles că 
poliţia nu încerca doar să obţină informaţii, ci să verifice şi nişte 
ipoteze. Cu toate astea, a hotărât ca, până una-alta, să nu se 
amestece în desfăşurarea interogatoriului, ca să vadă în ce 
direcţie se îndrepta. În cele din urmă, Thorâlfur a ridicat 
privirea din carneţel şi s-a uitat la Jónas. 

— Aşadar, timp de şase luni, aţi ştiut că în acel grajd se află 
un cal foarte nărăvaş sau, mă rog, dificil? Am înţeles bine? 

— Da, a răspuns Jonas, ridicând din sprâncene. De ce 
întrebaţi? 

— Fără vreun motiv anume, a zis Thórólfur, notând ceva în 
carnet. 

Apoi a continuat: Ă 

— Şi ce ştiţi despre vulpi? Imi puteţi spune ceva despre 
vulpile din zonă? 

Complet dezorientat, Jónas şi-a luat privirea de la Thórólfur 
şi s-a uitat la Thora. 

— Să răspund la întrebarea asta? a zis el cu un aer perplex. 
Thóra a încuviinţat din cap. Ardea de nerăbdare să afle unde 
duceau toate astea. Jónas s-a întors iarăşi spre Thorâlfur, 
spunând: 

— Nu prea înţeleg întrebarea. Vreţi să vă spun ceva despre 
vulpi în general sau dacă am vreuna? 

— Mă rog, a zis Thórólfur, ne-ar prinde bine să aflăm de la 
dumneavoastră dacă trăiesc vulpi în zonă. Şi da, ar fi bine să 
ştim şi dacă aveţi vulpi. 

Jónas s-a sprijinit pe spetează şi s-a încruntat. 

— N-am nicio vulpe. De ce-aş avea? Asta-i hotel, nu fermă de 
animale crescute pentru blană. 

I-a adresat aceste cuvinte Thórei, care a ridicat din umeri şi 
i-a cerut să-şi continue răspunsul. Jónas aşa a şi făcut, chiar 
dacă era limpede că nu se simţea deloc în largul său. 

— Dar, într-adevăr, trăiesc vulpi în zonă. Ştiu asta pentru că 
atacă rațele sălbatice, iar fermierii se plâng des din cauza lor. E 
tot ce ştiu despre vulpi, vă spun cinstit. 


187 


Jónas s-a oprit şi a stat pe gânduri câteva clipe înainte să 
adauge: 

— Ah, şi încă ceva. Vulpea e singurul mamifer care trăia în 
Islanda atunci când a fost colonizată. 

Thórólfur a zâmbit, dar ochii nu i-au strălucit niciun pic. 

— Nu v-am cerut să-mi ţineţi o prelegere de istorie naturală, 
a zis el, trecându-şi mâna prin păr. Mai spuneti-mi ceva. Cumva 
literele RER înseamnă ceva pentru dumneavoastră? 

Jonas a clătinat din cap, spunând: 

— Nu, n-aş putea spune că înseamnă ceva pentru mine. Apoi 
a întors capul spre Thóra şi a întrebat-o: 

— Ce înseamnă? 

— N-am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns ea. Apoi s-a 
întors spre Thórólfur: 

— Ce înseamnă? 

— Nu contează, a spus el, abandonând brusc subiectul. Aveţi 
cumva un atelier de croitorie? 

— Nu, a răspuns Jónas. Aveţi cumva un nasture slăbit sau vi 
s-a desfăcut vreo cusătură? a întrebat el cu un aer cât se poate 
de sincer. 

Thórólfur nu i-a răspuns lui Jonas, ci şi-a continuat 
interogatoriul: 

— Oferiţi servicii de acupunctura? 

— Eu, personal, nu, dar am vorbit deja să aducem aici un 
acupunctor pe o perioadă limitată, a răspuns Jónas pe un ton 
surprins. Cu această veche metodă terapeutică se pot obţine 
rezultate incredibile în tratarea mai multor afecţiuni. Am auzit 
de un bărbat care, timp de 30 de ani, a fumat zilnic un pachet 
de Camei fără filtru... 

Apoi s-a oprit brusc. 

— Poate că nu v-aţi dat seama, a intervenit Thórólfur cu 
arţag, dar n-am venit aici ca să stăm la taifas. Eu pun întrebări, 
iar dumneavoastră răspundeţi. Preferabil, prin da sau nu, după 
caz. 

În timp ce vorbea, polițistul îşi freca un umăr, iar Thora se 
ruga ca Jonas să nu-i propună un masaj cu pietre. 

— Iată întrebarea, a continuat Thórólfur. Aveţi aici un atelier 
de croitorie sau aveţi pe cineva care practică acupunctura, sau 
oferiţi vreun serviciu care necesită folosirea boldurilor sau a 


188 


acelor de cusut? 

Jónas a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a răspuns aşa cum 
îi ceruse Thórólfur. 

— Da, a zis el, apoi a tăcut. Thórólfur a scos un oftat şi a 
întrebat: 

— Da, ce? La ce vă referiţi? 

Thóra i-a făcut semn lui Jónas să răspundă. 

— În fiecare cameră se află câte o trusă pentru cusut de 
mărimea unei cutii de chibrituri, a zis el. Sunt pentru oaspeţi ale 
căror haine au nevoie de mici reparaţii. Dacă vreţi, pot să vă 
aduc o astfel de trusă. Conţine aţă de mai multe culori, un ac de 
cusut, doi sau trei nasturi şi un ac de siguranţă, dacă îmi aduc 
bine aminte. Cam atât. 

— Nu şi bolduri? a întrebat Thórólfur. 

— Nu, a zis Jónas, clătinând din cap. Sunt absolut sigur! 

— Aş vrea să văd o astfel de trusă înainte să plec, a zis 
Thórólfur. Şi să văd locul unde depozitaţi trusele suplimentare. 

A făcut o pauză scurtă, apoi s-a uitat ţintă în ochii lui Jonas, 
zicându-i: 

— Şi încă ceva. Am fost informat că în camera Birnei a intrat 
cineva. 

— Poftim? a zis Jonas, plin de uimire. Habar n-aveam! De 
unde aveţi această informaţie? 

— Nu vă priveşte. Dar ar fi bine să ne spuneţi dacă ştiţi 
cumva cine sau când a intrat în acea cameră, a zis Thórólfur, 
fixându-l în continuare cu privirea. 

— Nu ştiu nimic despre treaba asta. N-am mai fost în camera 
aia de vineri seara, când aţi sigilat-o şi aţi spus că n-are voie 
nimeni să intre în ea. Pot să vă jur că n-am fost eu, a adăugat 
Jónas, care vorbea precipitat. N-aveam niciun motiv să intru 
acolo. 

— Asta spuneţi dumneavoastră, a comentat Thordlfur, apoi 
şi-a luat privirea de la Jonas şi s-a uitat în carneţel. În mod clar, 
cineva a simţit nevoia să intre acolo. Dacă nu dumneavoastră, 
atunci cine? 

Polițistul s-a uitat iarăşi în ochii lui. 

— Păi, nu ştiu. Criminalul sau altcineva, a zis Jónas, ridicând 
glasul. 

— Aţi terminat? a intervenit Thâra. Aţi spus că vreţi să-i 


189 


puneţi o ultimă întrebare, iar Jonas v-a răspuns. Putem să 
plecăm? 

Thórólfur a făcut un gest cu mâna. 

— Da, vă rog. Oricum, sigur va trebui să stau de vorbă cu 
dumneavoastră şi mâine, i-a spus el lui Jónas. Să nu plecaţi 
nicăieri! 

Jónas a făcut ochii mari, iar Thóra s-a grăbit să vorbească în 
locul lui: 

— Nu, n-o să plecăm. Dar vă amintesc că vreau să fiu de faţă 
la toate interogatoriile lui Jonas. Presupun că nu-i nicio 
problemă. 

— Ah, nu, a zis Thórólfur. De ce-ar fi? 

Thóra şi Jónas au ieşit din biroul pe care hotelierul îl pusese 
la dispoziţia poliţiei. Dacă putea fi numit birou. Era folosit ca 
depozit pentru produsele de curăţat şi pentru un birou căruia 
nu-i fusese găsit un loc în altă parte. Aduseseră nişte scaune pe 
care le aşezaseră atât de comod pe cât permitea podeaua de 
mici dimensiuni, însă rezultatul nu era obişnuit în niciunul 
dintre sensurile cuvântului. Când intraseră în camera aceea, 
Thóra fusese surprinsă că atmosfera era cât se poate de 
neameninţătoare şi se întrebase dacă acest lucru avea să 
lucreze în favoarea poliţiei pe durata  interogatoriilor 
preliminare. Dar, după ce a stat acolo o vreme, şi-a dat seama 
că mirosul produselor de curăţat era atât de neplăcut, încât 
compensa din plin atmosfera nevinovată a camerei. Aşa că s-a 
simţit cât se poate de uşurată când a ieşit din ea. Şi era foarte 
îngândurată. Vulpi? Bolduri? RER? 


* 


Jónas a luat o gură cam mare de coniac. După interogatoriu, 
când Thóra îi spusese că vrea să stea de vorbă cu el, Jónas îi 
invitase pe amândoi - pe ea şi pe Matthew - în apartamentul 
său. Mic, dar confortabil, apartamentul era amenajat în clădirea 
hotelului. Oferea o privelişte superbă spre vest asupra 
ghețarului, pe care Thóra îl admira stând alături de Matthew pe 
o canapea moale de piele, cu un pahar de apă în mână. Jónas se 
aşezase alături de ei, pe un scaun. 

— Poliţia crede că eu i-am omorât pe Birna şi pe bărbatul ăla 


190 


neidentificat, a zis Jónas, luând încă o gură de coniac. Sunteţi 
siguri că nu vreţi şi voi? Te ajută să te calmezi. 

— Ştii mai multe decât le-ai spus poliţiştilor mai adineauri? a 
întrebat Thora. Ce-i cu vulpile şi boldurile? Şi cu literele alea? 

— Habar n-am, jur! i-a răspuns Jónas. Nu ştiu absolut nimic 
despre omul ăla şi cu atât mai puţin despre vulpi, bolduri şi 
litere. Simţeam că-mi pierd minţile. Am avut impresia că eo 
capcană. 

— Nu prea cred, a zis Thora. Dar, într-adevăr, a fost foarte 
ciudat. 

A aşteptat ca Jónas să-şi termine coniacul şi să-şi toarne încă 
unul. 

— Aş vrea să-mi spui ceva, a continuat Thóra, iar Jónas s-a 
întors cu faţa spre ea. Ştiai că Birna avea o aventură cu un 
fermier din partea locului? Un fermier căsătorit? 

Jónas s-a înroşit. 

— Păi, am bănuit ceva, a zis el cu o expresie ciudată. 

— Şi, cumva, ţi-ai dat seama că fermierul în cauză e 
proprietarul grajdului despre care vorbeau poliţiştii? l-a întrebat 
Thora. 

— Da, mi-am dat seama, dar n-am vrut să spun nimic. 

— De ce nu? 

— Pur şi simplu, n-am vrut, a zis el, apoi a mai luat o gură de 
coniac. 

— Cumva pentru că şi tu ai avut o relaţie cu ea şi nu voiai să 
rişti ca poliţia să te implice şi mai mult în povestea asta? a 
continuat Thora. 

— Poate..., a răspuns Jónas cu un aer încăpățânat care 
amintea de un copil. 

— De ce nu mi-ai spus că aţi avut o relaţie? a întrebat Thora 
pe un ton iritat. 

— N-a fost ceva serios. Cel puţin, nu ceva care să mă 
determine să-i fac rău. 

— Vasăzică, v-aţi despărţit în termeni amiabili? a adăugat 
Thóra. S-a uitat cu coada ochiului la Matthew, care i-a zâmbit 
discret. Discuta cu Jonas în islandeză, astfel încât răspunsurile 
lui să fie cât mai fireşti cu putinţă. Aşa că Matthew stătea pe 
canapea ca un mieluşel, fără să înţeleagă nimic şi se uita la 
ghețar. Thora îl admira pentru calmul de care dădea dovadă; să 


191 


fi fost în locul lui, Hannes - fostul soţ - deja ar fi înghiontit-o de 
câteva ori ca să-i dea de înţeles că se săturase. 

— Da, cam aşa, a răspuns Jónas. 

Avea ochii un pic sticloşi, dar Thóra nu-şi putea da seama 
dacă din pricina oboselii - trecuse de miezul nopţii - sau a 
alcoolului. 

— Nu m-ar fi deranjat dacă relaţia noastră ar fi durat mai 
mult, dar Birna voia să mai caute... Zicea că-s prea în vârstă. 

— Din tonul tău reiese că n-ai fost tocmai încântat de chestia 
asta, a comentat Thâra. lar apoi s-a aruncat cumva direct în 
braţele lui Bergur? 

— Da, a zis Jónas, încruntându-se straşnic. Cam aşa a fost. 

— Se pare că tărăşenia asta te-a afectat destul de mult. 
Poate că-mi scapă ceva, dar mi se pare ciudat că ai acceptat 
să-şi continue munca aici în condiţiile astea. Chit că v-aţi 
despărţit în termeni amiabili sau nu. 

— În termeni amiabili, nu te mint, a zis Jónas. Dar ce-aş fi 
putut să fac? Nu mă mai voia. Aşa e viaţa. Era o arhitectă bună 
şi îmi înţelegea ideile despre dezvoltarea zonei. Şi sunt suficient 
de matur, cât să separ afacerile de viaţa privată. 

— Bravo ţie! a intervenit Thora. Să sperăm că, atunci când 
or să fie interogaţi martorii, n-o să iasă la iveală nimic care să 
sugereze contrariul. 

S-a uitat ţintă la JOnas şi i-a spus: 

— Pentru că n-ar da deloc bine. 

— De ce? a întrebat-o el mirat. N-am voie să am iubite? 

— Ba da, i-a răspuns Thóra pe un ton uşor plictisit. Sunt 
sigură că înţelegi foarte bine ce vreau să zic. Şi încă ceva. Ai 
idee cine ar putea fi bărbatul din grajd? Ce ne facem dacă se 
dovedeşte că e Bergur? 

Jónas s-a făcut palid la faţă. 

— Păi, nu ştiu. 

Thóra şi-a lovit uşor coapsa şi s-a ridicat în picioare. 

— Mă rog, nu cred că e cazul să descriu situaţia în culori 
foarte sumbre. Deocamdată nu ştim dacă a fost un accident sau 
ceva mai grav. 

Jónas s-a uitat la ea, spunându-i: 

— Păi, crezi că poliţia m-ar întreba despre vulpi şi litere dacă 
ar fi vorba de un muncitor care lucra la fermă şi care a căzut din 


192 


podul grajdului? Nu, sigur e o legătură între toate astea. 


* 


Matthew a cuprins-o pe Thóra pe după umeri cu un gest 
delicat. Stăteau pe plajă, privind valurile care se spărgeau la 
mal. Thóra îl rugase să facă împreună o scurtă plimbare înainte 
să meargă la culcare, pentru că încă simţea în nări mirosul 
produselor de curăţat, ceea ce, dacă nu lua măsuri, avea să-i 
provoace o migrenă. A închis ochii şi tocmai când se pregătea să 
spună ceva romantic, i-a sunat mobilul. 

— Se pare că hotelul e singurul loc din zonă unde n-ai 
semnal, a oftat Matthew. 

Thora a răspuns imediat. 

— Bună, Thora! Îmi pare rău că te deranjez atât de târziu, i-a 
zis o voce de femeie. Sunt Disa, vecina. 

— Ah, bună! a zis Thóra pe un ton surprins - cumva îi luase 
foc casa? 

— Am încercat să te sun mai devreme, dar probabil că aveai 
telefonul închis, s-a scuzat Disa. 

— Nu, sunt în Snaefellsnes şi conexiunea e slabă, i-a explicat 
Thóra, sperând că femeia avea să treacă mai repede la subiect. 
Am semnal intermitent. 

— Da, ştiu c-ai plecat din oraş. Tocmai de-aia te-am sunat. Pe 
la ora unşpe, am văzut pe cineva plecând cu SUV-ul şi rulota. Mi 
s-a părut destul de ciudat. Le-ai împrumutat cuiva? 

— Nu, a răspuns Thora cu un aer perplex. Mersi, Dísa! O să 
verific dacă le-a luat cineva cu împrumut. Altminteri, o să sun la 
poliţie. Mersi încă o dată! 

A închis şi a văzut că avea şase mesaje necitite. L-a deschis 
pe cel mai recent: sună-mă imediat - gylfi a plecat şi a luat-o pe 
sóley cu el. 

Thóra a scos un oftat de uşurare şi a izbucnit în râs. S-a uitat 
la Matthew şi a zis pe un ton plictisit: 

— Să nu faci copii niciodată! Mulţumeşte-te cu fetiţa din 
Africa! 


193 


Luni, 12 iunie 2006 


194 


20 


Thóra se plimba în cerc prin parcare, încercând să găsească 
un loc unde să aibă semnal. Matthew o privea cu un aer 
nedumerit. 

— De ce nu foloseşti telefonul din cameră? a întrebat-o el, 
mişcându-se de pe un picior pe altul ca să se încălzească. 

Vremea era foarte urâtă, iar Thóra nu-şi putea da seama 
dacă se aflau în mijlocul unui val de ceaţă sau dacă erau 
învăluiţi de un nor foarte jos. Noaptea trecută încercase fără 
succes să dea de Gylfi, aşa că voia să-şi înceapă ziua aflând unde 
era fiul ei, care plecase cu SUV-ul şi rulota. Gylfi încă nu avea 
permis, dar începuse şcoala de şoferi. Pe Thóra o îngrozea 
gândul că poate păţise ceva. Mesajele de pe mobil o ajutaseră 
să-şi facă o idee despre desfăşurarea faptelor. Mai întâi primise 
trei de la Gylfi. În primul îşi descria nemulţumirea stârnită de 
faptul că nu se putea întoarce acasă la data stabilită, în al doilea 
zicea că înnebunea în prezenţa lui taică-su, iar al treilea suna 
aşa: eye of the tiger - am plecat de-aici. Urmau câteva mesaje 
de la fostul ei soţ, care susţinea că nu se putea trăi în aceeaşi 
casă cu Gylfi şi că numai ea era de vină pentru asta. Pe acestea 
Thóra le-a şters imediat. În general, Gylfi era un băiat foarte 
liniştit, un elev silitor şi, una peste alta, nu avea nimic în comun 
cu bădăranul pe care îl descrisese taică-su. Cu toate astea, era 
un adolescent şi uneori nu reuşea să-şi înăbuşe nemulţumirile, 
cum era cea provocată de jalnicele interpretări la karaoke ale 
fostului ei soţ. Era limpede că Eye of the Tiger fusese picătura 
care umpluse paharul. 

Thâra nu-şi amintea ca Gylfi să fi fost încântat vreodată de 
weekendurile petrecute cu taică-su. Fie că Sóley îşi lua 
SingStar-ul cu ea sau nu. După divorţ, Hannes cunoscuse o 
femeie care era mare amatoare de cai şi, până la urmă, căpătase 
şi el această manie. Dar nici Gylfi şi nici Sóley nu-i împărtăşeau 
noua pasiune, unde mai pui că băiatului chiar îi era frică de cai - 
o frică pe care o moştenise de la maică-sa. Aşa că Gylfi nu se 
simţea niciodată în largul lui cu taică-su, întrucât ştia că-l 
pândea în permanenţă pericolul unei partide de călărie. În ciuda 


195 


eforturilor Thórei de a-i explica acest lucru, Hannes refuza să 
înţeleagă şi spunea de fiecare dată că „băiatul mai are niţel şi 
prinde şpilul călăritului”. 

Thóra a scos un oftat, aşteptând ca fiul ei să-i răspundă la 
apeluri. S-a întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine să-i sune pe 
părinţii Siggăi, prietena lui Gylfi, în caz că nu avea să dea de el, 
dar în clipa următoare a strâmbat din nas, dându-şi seama că nu 
era o idee bună. Cu siguranţă Gylfi o luase şi pe ea în escapada 
cu rulota, pentru că Thóra primise de la mama fetei un mesaj al 
cărei limbaj nu era tocmai elegant. Dar înţelegea foarte bine de 
ce-şi pierduse minţile biata femeie: nici ea n-ar fi fost tocmai 
încântată dacă S6ley ar fi avut 16 ani, ar fi fost pe punctul să 
nască şi ar fi fugit cu un băiat doar cu puţin mai mare decât ea, 
care conducea un SUV cu rulotă. A mulţumit Cerului că părinţii 
Siggăi nu-şi dăduseră seama că Gylfi conducea fără permis. 

În cele din urmă, Gylfi i-a răspuns la telefon. 

— Alo? a zis el cu o voce somnoroasă. 

— Unde eşti? a strigat Thóra, deşi îşi propusese să fie calmă. 

— Cine? Eu? a întrebat Gylfi prosteşte. 

— Da, cine altcineva? Unde eşti? Gylfi a căscat, spunând: 

— Cred că suntem pe undeva pe lângă Hveragerdi!0. Am 
trecut ieri pe-acolo. 

Thóra s-a mustrat pentru că nu se străduise să se plimbe mai 
mult cu copiii prin ţară. Din experienţele anterioare, ştia că, 
pentru Gylfi, tot sudul Islandei era „pe lângă Hveragerdi”, la fel 
cum tot nordul era „pe lângă Akureyri”!!. 

— Eşti în rulotă? a întrebat Thora. Şi de ce zici „suntem”? 

— Zic „suntem”, pentru că-s cu Sigga, a lămurit-o Gylfi. Apoi, 
coborând glasul, a adăugat: 

— E şi Sóley cu noi. 

— Sóley! a ţipat Thóra. Ce-a fost în capul tău când ai luat-o 
şi pe ea? Nici măcar n-ai permis! Şi chiar dacă ai avea, nu cred 
că legea îţi permite să conduci o maşină cu rulotă imediat după 
ce dai examenul. Ca să nu mai zic că prietena ta e însărcinată, 
iar soră-ta are doar şase ani. 


10  Hveragerdi: mică localitate din sudul Islandei, situată la 


aproximativ 45 de kilometri de Reykjavik. 
11 Akureyri: oraş din nordul Islandei, situat la aproximativ 390 de 
kilometri de Reykjavik. (N.t.) 


196 


— Condusul e floare la ureche, a zis Gylfi cu aplomb 
masculin. Şi vrei să ştii de ce e S6ley cu noi? Pentru că n-a vrut 
să-mi spună unde ai ascuns cheile de la maşină decât după ce 
i-am promis c-o iau şi pe ea. Chiar şi ea se săturase de urletele 
lu’ tata. Nici măcar nu se mai putea juca cu Playstation-ul din 
cauza lui. 

Thóra a scos un oftat. 

— Gylfi, a zis ea pe cel mai calm ton de care era în stare. Nu 
mai merge cu rulota după tine nici măcar un centimetru. O să 
vin în seara asta să te iau de acolo. Cumva sunteţi într-un 
camping? 

— Ah, nu. Pur şi simplu, am oprit undeva pe drum. 

— Înţeleg, a zis ea, apoi a închis ochii şi a dat din cap ca să 
nu ţipe. Află exact unde eşti şi trimite-mi un mesaj, că aici 
semnalul e foarte slab. Să nu mergi mai departe! Că doar nu 
vrei să păţeşti ceva sau să intri în vreo maşină. 

Gylfi i-a promis, apoi au încheiat conversaţia. Thóra spera să 
se ţină de cuvânt. În general, era ascultător, dar dacă parcaseră 
pe marginea drumului sau într-un loc la fel de inspirat, sigur 
avea să li se facă foame până la urmă sau să le vină chef să se 
mute într-un loc mai bun. 

Şi-a pus mobilul în buzunar şi s-a întors spre Matthew: 

— Repet ce ţi-am zis aseară: să nu faci copii niciodată! 


x 


Thóra bătea darabana pe birou cu pixul pe care îl ţinea între 
arătător şi degetul mare. 

— Te ajută să gândeşti? a întrebat-o Matthew. Sper că da, 
pentru că răpăitul ăsta îmi alungă toate gândurile din cap. 

Thóra a pus pixul jos şi s-a întors spre Matthew, spunându-i 
cu un aer îngrijorat: i 

— E o chestie importantă. Incerc să mă concentrez, dar 
gândul îmi zboară întruna la copiii mei din rulotă... 

A închis ochii şi a inspirat adânc. 

— Cum naiba de mi-a trecut prin cap să cumpăr drăcovenia 
aia? 

— Pentru că eşti la fel de prevăzătoare ca un peşte auriu, a 
zâmbit Matthew. 


197 


Erau în camera de hotel. Thóra la birou, iar Matthew pe pat. 
El stătea comod, sprijinit cu capul de tăblie, iar ea se aşezase pe 
un scaun ultramodern care se vedea limpede că fusese ales 
pentru aspect, nu pentru că era practic sau confortabil. 

— Începe prin a scrie lucrurile asupra cărora n-ai niciun 
dubiu, i-a sugerat el, făcându-se şi mai comod. Restul o să vină 
de la sine. 

Thóra a luat pixul în mână şi a stat pe gânduri câteva clipe. 
La sugestia ei, trecuseră amândoi în revistă detaliile cazului, 
pregătindu-se pentru întâlnirea cu Börkur şi Elín, fraţii care îi 
vânduseră proprietatea lui Jónas. Thora intuia că nu va mai avea 
altă ocazie să le pună întrebări detaliate, aşa că voia să 
lămurească totul la acea întâlnire. 

— Bine, a zis ea, apoi s-a apucat de scris. 

Când a ridicat capul, deja umpluse trei coli A4. E drept că 
textul nu era dens, întrucât scrisese destul de spaţiat, dar voia 
să separe cât mai bine detaliile pe care şi le amintea. S-a întors 
spre pat, cu un aer mulţumit. 

— Hei, trezeşte-te! i-a zis ea, văzând că Matthew aţipise. 
Matthew a tresărit, icnind uşor. 

— Eram cât se poate de treaz, a răspuns el imediat. Ai 
terminat? 

— Da, a spus ea, luând foile în mână. Sau, în fine, 
deocamdată nu-mi aduc aminte nimic altceva. 

— S-auzim! a îndemnat-o el, ridicându-se un pic - se 
întinsese de-a binelea în pat după ce adormise. 

— În primul rând, problema stafiei. Am vorbit cu mulţi 
oameni şi toţi au fost de acord că locul ăsta e bântuit. E drept că 
cei mai mulţi dintre localnici sunt foarte creduli, dar înclin să 
cred că aici s-a întâmplat ceva... 

— Glumeşti? a întrerupt-o Matthew. Chiar crezi că e ceva 
adevărat în povestea asta cu stafia? 

— Nu, bineînţeles că nu, i-a răspuns Thora pe un ton ţâfnos. 
Dar nu m-ai lăsat să termin. Urma să spun că, probabil, există o 
explicaţie naturală. Cei mai mulţi dintre localnici cred în 
fenomenele supranaturale şi s-ar putea să interpreteze nişte 
întâmplări mai ciudate ca fiind miraculoase, când, de fapt, ele 
au nişte explicaţii cât se poate de naturale. Cred c-ar trebui să 
încercăm să descoperim explicaţiile pentru gemetele din toiul 


198 


nopţii şi pentru stafiile care se arată ba pe peluza hotelului, ba 
prin camere. 

— Din câte ştim, stafia a apărut doar în camera lui Jónas, a 
zis Matthew, la fel de scrupulos ca de obicei. Nu c-ar fi esenţial. 
Şi cum ai de gând să explici toate astea? Cine ştie, poate că 
toate nenorocirile astea sunt extraterestre... 

— Ha-ha! a zis Thora fără să râdă. Mi-a trecut prin cap că 
s-ar putea să fi fost Birna şi Bergur care făceau sex pe-afară. 
Terapeuta sexuală mi-a zis că se dădeau în vânt după sexul 
brutal. Poate că tipetele veneau de la ei, iar stafiile care au fost 
văzute bântuind prin jurul hotelului erau, de fapt, ei doi în timp 
ce căutau un loc potrivit pentru sex. 

— Am auzit tipetele alea şi îţi spun sigur că n-aveau nimic în 
comun cu sexul de niciun fel, a zis Matthew, înroşindu-se uşor, 
întrucât ştia că, după părerea Thorei, experienţa lui sexuală era, 
mai degrabă, rodul imaginaţiei. În plus, Birna era moartă când 
am auzit urletele. 

Thora s-a uitat la el şi i-a zis cu un aer îngândurat: 

— Nu ştiu ce să zic, dar înclin să cred că n-ai auzit nimic. 
Bănuiala mea e că ai visat. 

A făcut o pauză, dar, văzând că Matthew voia să protesteze, 
a continuat: 

— Lăsând asta deoparte, cred că există o explicaţie pentru 
toate astea şi am de gând s-o găsesc, pentru că e posibil să aibă 
legătură cu crimele. 

— Dar nu cumva, în felul ăsta, se duce de râpă cazul lui 
Jónas? Care zice că proprietatea are nişte defecte ascunse? a 
întrebat Matthew. 

Apoi a adăugat: 

— Dacă poţi să explici aşa-zisele stafii, n-o să mai ai nicio 
bază pentru cererea de compensaţii. 

— Ah, bineînţeles c-ar fi o problemă. Dar cred că Jónas a fost 
sincer când mi-a zis care-i motivul pentru care a hotărât să ia 
măsuri: stafiile au un efect negativ asupra angajaţilor şi deci şi 
asupra afacerii lui. Dacă găsesc o explicaţie pentru stafii şi 
dovedesc că nu-s ceva supranatural, atunci pot să consider că 
mi-am atins scopul principal. Angajaţii or să-şi recapete buna 
dispoziţie, iar Jonas n-o să-şi mai facă griji din pricina demisiilor 
şi a cererilor de mărire a salariului. 


199 


— Dacă or să te creadă, a comentat Matthew. Nu-i 
obligatoriu ca oamenii să te şi înţeleagă dacă te ascultă. 

Thóra a pus jos foaia şi a luat-o pe următoarea. 

— Mă rog, important e că, după părerea mea, există o 
explicaţie pentru toate astea. 

A aruncat o privire pe foaie, apoi s-a uitat la Matthew. 

— În al doilea rând, e vorba de moartea Birnei. Cazul ei are 
câteva aspecte esențiale care trebuie examinate mai 
îndeaproape. 

— Ce aspecte? Cumva unul dintre ele e chiar Jonas, clientul 
tău cel ciudat? 

Thâra şi-a înfrânat impulsul de-a arunca spre el cu 
scrumiera. 

— Da, printre altele, şi Jónas, i-a răspuns ea. Se prea poate 
să fie implicat mai mult decât pretinde. De exemplu, nu mi-a 
spus adevărul despre legătura lui cu Birna. Ar fi bine să vorbim 
şi cu altcineva despre relaţia lor şi despre felul cum s-a 
terminat. 

— Ce părere ai despre mesajul care i-a fost trimis Birnei de 
pe mobilul lui? a întrebat Matthew. Crezi c-a fost trimis fără 
ştirea lui? 

Thóra a ridicat din umeri, zicând: 

— A naibii să fiu dacă ştiu. Dar mi se pare extrem de 
improbabil ca Jónas s-o fi omorât pe Birna, fie că mesajul ăla a 
fost trimis de el sau de altcineva. Oricum, e genul care n-ar 
recunoaşte chestia asta, din cauza a ceea ce s-a întâmplat mai 
apoi. Poate c-a apărut ceva neprevăzut sau, pur şi simplu, s-a 
răzgândit. 

A făcut o pauză, după care a adăugat: 

— Dacă, într-adevăr, s-a întâmplat aşa, se prea poate ca 
Jónas să-i fi spus criminalului unde urma să se întâlnească, iar 
acesta să fi profitat de ocazie. 

— Păi, cui ar fi putut spune? a intervenit Matthew. 

— Nu ştiu, dar poate că Jónas o să-şi aducă aminte, a zis 
Thóra. Dar apoi a clătinat din cap: 

— Ba nu, n-o să-şi aducă aminte. Nu poate spune nimic fără 
să admită că el este cel care a trimis mesajul. Va fi o adevărată 
provocare să-l fac să recunoască chestia asta. 

— Dar, bineînţeles că există şi posibilitatea ca ucigaşul să-i fi 


200 


şterpelit mobilul ca să trimită mesajul în numele lui, a zis 
Matthew. Doar ne-a zis că rareori umblă cu mobilul la el. Iar 
asta înseamnă că-s destul de mulţi cei care ar fi putut profita de 
ocazie: oaspeţii, angajaţii şi cei prezenţi la întâlnirea cu mediul. 
Hiba acestei teorii e că nimeni de la hotel ori, cel puţin, niciunul 
dintre participanţii la întrunirea aia n-ar fi putut să meargă - 
sau să fugă - pe plajă şi s-o omoare pe Birna. Adică nu în cazul 
în care crima a fost comisă la ora nouă, după cum dă de înţeles 
mesajul. 

— De acord, a zis Thóra, aruncând o privire peste însemnări. 
Apoi trebuie să aflăm ce-i cu acest Bergur. L-am lăsat la urmă, 
pentru că are legătură atât cu Birna, cât şi cu bărbatul găsit 
mort în grajdul lui. 

A ridicat capul şi s-a uitat la Matthew. 

— Mi se pare o coincidenţă foarte ciudată. Două cadavre în 
trei zile: unul e al amantei, iar celălalt e găsit la ferma lui. Şi 
tare aş vrea să ştiu cine-i bărbatul din grajd. 

Matthew a mijit ochii şi a zis: 

— Ţi-a trecut prin cap că ucigaşul ar putea fi soţia lui 
Bergur? E de presupus că avea un motiv întemeiat să scape de 
Birna, dat fiind că mariajul ei era doar de formă. 

Thóra a încuviinţat uşor din cap. 

— Da, ai mare dreptate. Poate c-ar fi bine să-i facem o scurtă 
vizită. Ce pretext să folosim? 

— Ne putem oferi să-i rânim grajdul, a zâmbit Matthew. 
Sigur are nevoie de aşa ceva... 

Thóra i-a răspuns cu un zâmbet: 

— Ar putea merge dacă ar fi şi oarbă, şi proastă. Dacă spui 
că eşti as la scurmat cu lopata în băligar, nu te crede nimeni. 
Dacă-i pe-aşa, atunci ai putea foarte bine şi să predai lecţii de 
islandeză. 

S-a uitat la pantalonii călcaţi cu grijă şi la cămaşa albă a lui 
Matthew. 

— Sau ai putea spune că eşti un misionar mormon, a zis ea. 
Nici măcar n-ar trebui să-ţi schimbi hainele. 

Matthew n-a luat-o în seamă. 

— Dar dacă spunem adevărul? a sugerat el. Şi cred c-ar fi 
bine să ne întâlnim cu fiecare soţ în parte. 

— Şi care-i adevărul? Că o suspectăm de crimă? a întrebat 


201 


Thóra. Apoi a clătinat din cap: 

— Nu, mersi! N-o să meargă. 

— Adevărul are multe fațete. Poţi să spui că faci investigaţii 
cu privire la stafiile care bântuie prin zonă. N-ar fi o minciună. 

Thora a căzut pe gânduri. 

— Ai dreptate! In plus, e posibil ca Bergur şi soţia lui chiar 
să ştie ceva despre trecutul fermei şi al regiunii. Nu-i o idee rea! 

— Altceva? a întrebat Matthew. Mai ai şi alţi suspecți în 
afară de ăştia trei? 

Thóra a aruncat o privire pe foaie, apoi a zis: 

— Da, bineînţeles. Mi se pare că Thrâstur Laufeyjarson, 
caiacistul, e un tip tare ciudat. 

Apoi s-a uitat la Matthew. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu el. Matthew a ridicat din 
umeri. 

— Te bazezi pe faptul că s-a îndepărtat de noi când ne-a 
văzut pe plajă? 

— Da, între altele. Şi mi se pare că cei doi japonezi, tatăl şi 
fiul, sunt destul de bizari, deşi poate că-mi joacă feste 
imaginaţia. 

S-a uitat iarăşi pe foaie. 

— lar Jökull, chelnerul, are o părere incredibil de proastă 
despre Birna... Mai e şi Magnus, politicianul ăla în vârstă. E 
limpede că ascunde ceva. De exemplu, de ce n-a recunoscut c-a 
întrebat de Birna atunci când s-a cazat? 

— Glumeşti? a intervenit Matthew. E atât de bătrân, încât 
n-ar fi în stare să omoare nici o plantă de ghiveci. Se prea poate 
să aibă ceva de ascuns, dar nu prea mi-l pot închipui trimițând 
un mesaj, iar apoi mergând târâş-grăpiş pe plajă cu gândul să 
omoare o femeie. Şi de ce te concentrezi doar asupra 
bărbaţilor? Poate că ucigaşul e o femeie. 

— Cine, de exemplu? Vigdís, recepţioneră? Sau Stefania, tipa 
beată de la restaurant, care lucrează la hotel ca terapeută 
sexuală? 

— De ce nu? a ripostat Matthew. Sau soţia lui Bergur, după 
cum ţi-am zis mai înainte. Ce vreau să-ţi arăt e că ştii mult prea 
puţine ca să poţi exclude pe cineva. 

— Din păcate, ai dreptate, a oftat Thóra, luând ultima foaie 
de pe birou. Apoi mai sunt nişte lucruri pe care vreau să le 


202 


cercetez mai îndeaproape, deşi s-ar putea să n-aibă nicio 
legătură cu moartea Birnei. 

— S-auzim! Începe să devină interesant. 

— Aş vrea să aflu cine a fost Kristin, a început Thóra. 
Numele ei apare în jurnalul Birnei, deci poate că are o legătură 
cu moartea ei. 

Matthew a izbucnit în râs, dar Thora i-a aruncat o privire, 
aşa că s-a oprit imediat şi a zis: 

— Continuă! 

— De asemenea, aş vrea să arunc o privire prin studioul 
Birnei. Am fost la ea în cameră şi, cu toate că nu-s arhitectă, e 
limpede că lucra destul de puţin acolo. De exemplu, nu avea 
computer. 

— L-ai întrebat pe Jonas despre chestia asta? 

— Nu. Mi-a trecut prin cap mai adineauri, când făceam 
însemnări. Dar sigur o să-l întreb. Cineva s-a obosit să meargă 
până în camera aia şi s-o întoarcă cu susul în jos, deci presupun 
că se afla ceva foarte important acolo. 

— De acord, a zis Matthew. Dar, dacă studioul ei e în 
Reykjavik, mai mult ca sigur că poliţia l-a sigilat deja. 

— Sunt aproape sigură că a lucrat şi aici. Cel puţin, aşa mi-a 
dat de înţeles Jónas, a zis Thóra, apoi s-a uitat iarăşi pe cea de-a 
treia foaie. Şi mai sunt câteva chestii, a adăugat ea, 
parcurgându-şi ultimele însemnări. Aş vrea să aflu unde-i 
îngropat Grimur. 

A ridicat capul şi s-a uitat la Matthew: 

— Şi mor de nerăbdare să aflu ce-a păţit tânărul din scaunul 
cu rotile. 

— Doamne, nu începe iar cu chestia asta! 

— Ba da. Vreau să aflu, i-a răspuns Thora pe un ton ferm. Fie 
şi numai pentru că, atunci când am adus vorba de el, chelnerul a 
devenit foarte ostil. Mi se pare foarte ciudat. 

Iarăşi a plecat privirea, spunând: 

— Trebuie să aflăm de ce l-au întrebat poliţiştii pe Jónas 
despre vulpi şi bolduri şi, bineînţeles, ce înseamnă RER. În plus, 
aş vrea să aflu mai multe despre a doua victimă. 

— Întotdeauna e bine să ştii ce vrei, a intervenit Matthew. 
Iar unora le ia foarte mult timp să stabilească chestia asta... 

Dar Thora nu-l asculta. 


203 


— Şi vreau să fac niscaiva cercetări despre naziştii din 
Islanda, a adăugat ea, îndoind cele trei hârtii. 

Matthew a gemut atât de tare, încât, preţ de o clipă, Thóra a 
crezut că avea o criză de apendicită. 

— Nazişti! a zis el cu un aer posomorât. Eram sigur c-or să 
apară şi ei la un moment dat! 


21 


Thóra se simţea de parcă ar fi fost transportată înapoi în 
timp cu cel puţin o jumătate de secol. Stătea într-o cameră de zi 
ticsită cu mobilă lăcuită. 

— Aşadar, Jónas este foarte nemulţumit că nimic din toate 
astea n-a fost menţionat atunci când s-au întocmit actele, a zis 
ea, apoi s-a lăsat pe spate, iar arcurile vechi au scârţâit sub ea. 

Stătea pe o canapea enormă ale cărei perne pentru şezut 
erau atât de late, încât, atunci când a reuşit să ajungă la 
spetează în cele din urmă, Thóra şi-a dat seama că stătea într-un 
unghi foarte caraghios, aşa că s-a ridicat imediat în capul 
oaselor. Din fericire, era suficient de înaltă, cât să stea pe 
canapea fără să-i atârne picioarele, deşi distanţa până jos nu era 
mare. Börkur şi Elín o sunaseră în dimineaţa aceea şi o 
invitaseră la casa lor din Stykkishólmur. Thóra se gândise să-i 
cheme la hotel, dar când a primit invitaţia, a acceptat-o imediat. 
Era încântată să plece de acolo, pentru că începea să-şi 
dorească o schimbare de decor, ca să-şi poată limpezi mintea. 

Casa lor înaltă era una dintre cele mai elegante din 
localitate. Se vedea limpede că fusese construită de un om cu 
dare de mână şi că era bine întreţinută. Thora s-a gândit că 
poate era casa străbunicului lor, care făcuse bani din pescuitul 
cu goelete şi care fusese suficient de inspirat, cât să-şi vândă 
afacerea înainte de introducerea traulerelor. Lui Matthew îi 
plăcuse foarte mult casa aceea căptuşită cu tablă ondulată, 
vopsită cu grijă într-o culoare ce punea în evidenţă frontoanele, 
cercevelele şi jgheaburile albe. Întrucât conversaţia avea să fie 
purtată în islandeză, Matthew hotărâse să nu intre în casă, ci să 
se plimbe prin localitate. Aşa că Thóra îndura de una singură 
privirile scrutătoare ale lui Borkur şi ale Elinei, care stăteau cu 


204 


faţa spre ea, sprijinindu-şi mâinile cu un aer autoritar pe braţele 
unor fotolii masive. 

— Astea-s nişte scorneli băbeşti! Nu-mi vine să cred că 
oamenii din ziua de azi le dau importanţă... Copii lăsaţi să 
moară pe câmp! Sunt uluit! a zis Börkur pe un ton sec. Şi mă 
întreb dacă poveştile astea chiar l-ar fi făcut pe Jonas să se 
răzgândească, a adăugat el. Omul era foarte nerăbdător să 
încheie afacerea. Nu a fost curios să afle dacă apele din partea 
asta a peninsulei sunt bogate în somon şi nici alte chestii de 
genu” ăsta. 

— Dată fiind natura afacerii, sunt sigură că aceste poveşti ar 
fi contat pentru Jónas, a zis Thora cu un zâmbet politicos. Ba 
chiar ar fi contat foarte mult. Somonul şi celelalte chestiuni de 
genu' ăsta sunt lipsite de însemnătate în cazul de faţă, dar 
fenomenele supranaturale din zonă au o mare importanţă. 

Borkur a pufnit: 

— Şi ce pretinde pe baza acestor prostii? O micşorare a 
preţului de vânzare? 

— Da, a răspuns Thóra. Ar putea fi o variantă. 

— N-am mai pomenit aşa ceva în viaţa mea, s-a răstit 
Börkur. Apoi s-a întors spre soră-sa, negru de supărare: 

— Oare ar fi bine să angajăm şi noi un avocat? Elin stătea 
liniştită lângă fratele ei: 

— Nu crezi c-ar fi bine să discutăm problema asta mai pe 
îndelete? Sunt sigură c-o putem rezolva, a zis ea. 

Apoi s-a întors spre Thora. 

— Nu-i aşa? Sau Borkur are dreptate? 

— Dacă aş fi considerat că singura soluţie este o reducere a 
preţului sau plata unor despăgubiri, pur şi simplu v-aş fi trimis o 
scrisoare în acest sens, i-a răspuns Thora. În schimb, am venit 
aici ca să discutăm problema şi să vedem dacă nu cumva o 
putem rezolva altfel. 

— Despăgubiri! a mormăit Börkur. Eu sunt cel care ar trebui 
să pretindă despăgubiri. Acum ar trebui să fiu la serviciu, nu să 
stau aici şi să iau parte la discuţia asta caraghioasă. A 

— Hai, fii serios! i-a zis soră-sa pe un ton enervat. Imi 
închipui că toţi colegii de serviciu sar în sus de bucurie c-au 
reuşit să scape de tine! Cine ştie, poate c-or să facă o chetă şi-or 
să te plătească să stai acasă. 


205 


Börkur s-a făcut roşu ca sfecla, dar a hotărât să nu-i 
răspundă, în schimb, i s-a adresat Thorei: 

— Am o propunere, s-a răstit el. Spuneţi-i lui Jónas că, după 
părerea mea şi a oricărui om de pe lumea asta, aiurelile lui nu 
fac nici cât o ceapă degerată! Nu-mi vine să cred că un tribunal 
ar fi în stare să condamne pe cineva la plata unor daune din 
cauza unei stafii! 

A pufnit de câteva ori, apoi a adăugat: 

— Şi cred că-i greu de găsit o avocată ca dumneavoastră, 
care să încurajeze o idee atât de prostească! 

Thórei nu-i făcea plăcere să fie etichetată drept o avocată de 
mâna a treia, dar a hotărât că era mai bine să se abţină de la 
comentarii. Ştia că a-ţi pierde cumpătul este un mijloc sigur de a 
pierde o dispută. 

— Desigur, dumneavoastră decideţi ce o să faceţi, a spus ea 
pe un ton foarte calm. Dar vreau să subliniez faptul că 
judecătorii sunt nemulţumiţi atunci când oamenii nu fac tot ceea 
ce le stă în putinţă pentru a-şi rezolva neînțelegerile înainte de a 
apela la tribunal. In astfel de cazuri, procesul este ultima 
opţiune, nu primul pas. 

Elin şi-a pus mâna peste degetele fratelui său, care 
strângeau cu putere braţul sculptat al fotoliului. 

— Înţeleg, i-a spus ea Thorei, fără să se uite la Börkur. Dar 
cum altfel am putea rezolva problema asta? Aveţi cumva alte 
propuneri? 

Apoi s-a întors spre fratele ei şi i-a zis zâmbind calm: 

— Suntem deschişi oricăror negocieri. 

— Să chemăm un exorcist? a pufnit Borkur. Ar fi ideal, nu? 
Fără să-l ia în seamă, Thora i s-a adresat lui Elín: 

— N-aţi vrea să începem prin a discuta dacă ştiaţi sau nu de 
stafiile de pe proprietate? 

— Ba da, de ce nu? a zis Elín, strângând degetele lui Börkur 
şi mai mult. Imi e uşor să vă răspund. Nu ştiam că la fermă au 
loc fenomene neobişnuite, pentru că am fost foarte rar pe-acolo. 
Mama a crescut la Kreppa împreună cu Grimur, bunicul nostru. 
Ferma Kirkjustett, unde s-a construit hotelul, a fost proprietatea 
lui Bjarni, fratele lui, care a murit de tânăr. Deci, dacă în zonă 
au circulat poveşti în legătură cu ferma aceea, nu-i musai să ne 
fi ajuns şi nouă la urechi. 


206 


— Dar dumneavoastră? l-a întrebat Thóra pe Börkur. Aţi 
observat ceva sau aţi auzit pe cineva spunând că vreuna dintre 
cele două ferme ar fi bântuită? 

Borkur a clătinat din cap. 

— Bineînţeles că nu. N-aveam ce să observ, nici ce să aud. 
Nu cred în porcării de genu' ăsta, a zis el. 

Apoi a adăugat cu tonul cuiva care încearcă un bluf: 

— Unde mai pui că eu am fost acolo încă şi mai rar decât 
Elin. 

Thora şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre sora lui, spunând: 

— Atunci cum se face că cele două conace s-au păstrat atât 
de bine? E drept că n-am fost la Kirkjustett înainte să se 
construiască hotelul, dar am văzut conacul de la Kreppa şi 
presupun că cel de la Kirkjustett se afla într-o stare 
asemănătoare. 

— Da, într-adevăr, am avut grijă de ele, i-a răspuns Elin pe 
un ton stăpânit, apoi a făcut un gest cu mâna pentru a-i atrage 
atenţia asupra camerei în care se aflau. Casa asta îi aparţine 
familiei noastre de când a fost construită de străbunicul. Am 
stat în ea ori de câte ori am avut treabă în zonă. Are un aer mult 
mai primitor şi nu-i la fel de îndepărtată precum cele două 
conace. Fratele meu şi cu mine nu venim des pe-aici, însă e 
suficient de mare cât să putem locui amândoi în ea. 

— Dar de ce aţi avut grijă de conace? Nu era un efort inutil? 
a întrebat Thora. 

— Ei bine, a zis Elin, pentru mama era un lucru foarte 
important pe vremea când încă mai era în putere. Nu voia să se 
schimbe nimic, pentru că avea de gând să se mute la ţară la 
bătrâneţe şi voia ca totul să fie cam ca pe vremuri. Dar nu şi-a 
putut duce planul la îndeplinire, pentru că, în comparaţie cu 
Reykjavik, aici serviciile pentru bătrâni sunt destul de precare. 

Apoi Elin a ridicat privirea. 

— Cu toate astea, după ce s-a îmbolnăvit mama, am 
continuat să îngrijim cele două conace, deoarece ne-am gândit 
că, mai încolo, copiii lui Börkur or să primească una dintre 
ferme, iar ai mei, pe cealaltă. Deşi pe mine şi pe fratele meu nu 
ne deranja să stăm amândoi aici, ştiam că, mai încolo, copiii 
noştri aveau să-şi dorească şi ei să vină pe-aici cu familiile lor. 

— Atunci de ce le-aţi vândut? a întrebat Thora. Timp de 


207 


câteva decenii, aţi păstrat fermele în stare bună pentru copii, iar 
când ei s-au făcut mari, le-aţi vândut. M-am întâlnit cu fiica 
dumneavoastră, Berta, şi îmi închipui că şi ceilalţi copii sunt la 
fel de mari, a adăugat ea în chip de explicaţie. 

Elin i-a zâmbit calm şi a zis: 

— Aşa a fost să fie... Eu am doar o fiică, iar Borkur are doi 
fii. Însă niciunul dintre ei nu s-a arătat interesat de 
Snaefellsnes, aşa că n-avea niciun rost să mai păstrăm fermele. 

— Şi Berta? M-am întâlnit cu ea pe lângă fermă şi îmi 
închipui că vine aici destul de des. 

Elin i-a răspuns cu acelaşi zâmbet rece: 

— Într-adevăr, Berta îşi petrece mult timp aici. Dar Börkur şi 
cu mine am căzut de acord ca eu să cumpăr partea care i se 
cuvine din casa asta, deci era inutil ca fiica mea şi cu mine să 
avem două case în vestul Islandei. Oricum, familia noastră a 
investit foarte mult ca să păstreze toate fermele pe care le avem 
în zonă. Aşa că încercăm să ne descotorosim de ele una câte 
una. 

— Mai aveţi ferme în această parte a ţării? a întrebat Thora. 

— Da! a intervenit Börkur, umflându-se în pene. Destul de 
multe! Thora s-a încruntat. 

— Şi de ce nu i-aţi vândut lui Jónas o altă fermă? a întrebat 
ea pe un ton surprins, gândindu-se că, de obicei, ultimul lucru 
pe care îl vând oamenii este cel cu o valoare sentimentală 
pentru familiile lor. 

— Jónas căuta o fermă cu un conac vechi, a lămurit-o Börkur 
cu obişnuitul său aer posac. A fost extrem de încântat de 
proprietatea asta când a văzut că pe ea se află nu un conac, ci 
două. 

— După cum ştiţi, ne-a făcut o ofertă foarte bună, a adăugat 
Elin. Nu ne-a luat mult timp să ne hotărâm şi ştim cu toţii cum 
au decurs lucrurile mai departe. 

Thóra s-a întrebat dacă era cazul să mai sondeze motivele 
pentru care cei doi vânduseră proprietatea. I se părea că 
explicaţiile lor erau cât se poate de neconvingătoare, mai ales 
din pricina tonului rece al Elinei. Dar, de teamă ca nu cumva s-o 
irite cu întrebări suplimentare, Thóra a hotărât să schimbe 
subiectul: 

— Cunoşteaţi bine trecutul fermelor? 


208 


— Bine? a întrebat Elin pe un ton nedumerit. Sigur că 
auzisem despre trecutul lor, dar, din păcate, nu mă pricep deloc 
la istorie şi genealogii. 

A ridicat mâna cu care îl domolea pe Börkur şi a făcut un 
semn spre el. 

— Mă tem că lucrul ăsta e valabil şi pentru fratele meu. 
Börkur s-a îndreptat un pic de spate, apoi şi-a dres glasul: 

— Intotdeauna mi-am dorit să studiez mai bine problema 
asta, dar sunt atât de ocupat, încât niciodată n-am timp. 

— Dar îmi închipui că, de-a lungul anilor, mama 
dumneavoastră v-a spus tot felul de poveşti. Nu vă aduceţi 
aminte nici-una care să aibă legătură cu cele două ferme? a 
întrebat Thora. 

— Mama noastră nu prea ne-a povestit despre viaţa ei de 
aici, a zis Elin. Era foarte mică atunci când s-a mutat cu bunicul 
în Reykjavik. 

Apoi a plecat privirea. 

— Nu-i un secret că mama n-a avut deloc o viaţă uşoară. 
Kristrun, bunica noastră, a murit când mama era foarte mică, şi 
din câte am înţeles bunicul nu era nici pe departe un tată model: 
avea anumite probleme şi n-a reuşit să-şi revină complet după 
moartea bunicii. 

Elín a ridicat capul şi s-a uitat în ochii Thorei, spunându-i: 

— Din păcate, n-am amintiri cu bunicul, aşa că nu mi-am 
putut face o părere proprie despre el, dar sigur nu era un om 
rău. 

Thóra s-a încruntat. 

— De ce spuneţi asta? I-a făcut ceva mamei dumneavoastră? 

— Într-un sens, da, i-a răspuns Elin. S-a sinucis. Mama avea 
doar 19 ani, şi, în locul lui, eu aş fi avut grijă să nu fiu găsit de 
propriul copil după ce am comis o asemenea faptă. De aceea, 
orice s-ar putea spune în apărarea lui, eu cred că n-a fost un 
tată bun pentru ea. 

— Termină cu prostiile! a intervenit Borkur. Ştii foarte bine 
că era bolnav. Şi nu te poţi aştepta ca un om care suferă de 
depresie să se conformeze normelor impuse de societate. Asta-i 
o prejudecată, nimic mai mult. 

Elin i-a aruncat o privire furioasă, dar nu i-a răspuns, după 
care s-a întors spre Thóra: 


209 


— Bineînţeles că fratele meu are dreptate într-o oarecare 
măsură. Dar o iubesc pe mama atât de mult, încât nu pot să nu-i 
port pică bunicului pentru că a lăsat-o de izbelişte. 

A aruncat o privire prin cameră şi a continuat: 

— Cred că mama a vrut ca proprietatea să fie bine păstrată, 
pentru că, pe vremea când locuia aici, totul era minunat. Boala 
bunicului s-a agravat abia după ce s-au mutat în capitală. Mama 
era foarte ataşată de amintirile copilăriei sale fericite. 

— Îmi dau seama că i-a fost greu, a zis Thora. 

Apoi a continuat cu un zâmbet plin de înţelegere: 

— Am fost la cimitirul de lângă fermă şi am dat de piatra de 
mormânt a bunicii dumneavoastră, dar am văzut că Grimur nu e 
înmormântat lângă ea. Îmi puteţi spune, vă rog, de ce? 

Elín şi-a ţuguiat buzele, apoi a zis: 

— Mama mi-a zis că ea a fost cea care a luat decizia asta. 
Bunicul n-a lăsat nicio indicație cu privire la locul de veci, iar ea 
a preferat să nu-l îngroape acolo. Bănuiala mea e că voia să-l 
aibă aproape, pentru că, pe vremea aia, locuia în Reykjavik. 

Thórei i s-a părut că era o explicaţie cam ciudată. 

— Spuneţi-mi, vă rog, a continuat ea, găsindu-şi o poziţie 
mai comodă pe canapea, ştiţi ceva despre Bjarni, fratele 
bunicului, care trăia la Kirkjustett? 

— A murit tânăr, de TBC, a răspuns Börkur, încântat că 
reuşise să răspundă primul. Unde mai pui că şi lui i-a murit 
nevasta, deci vieţile celor doi fraţi au avut un traseu 
asemănător. Amândoi erau tineri şi văduvi şi amândoi aveau 
câte o fiică. 

— Şi ea a murit..., a intervenit Thóra. Mă refer la Gudný, 
fiica lui Bjarni. Tot de TBC, nu-i aşa? 

— Exact, s-a grăbit să răspundă Elín, pe al cărei chip se 
vedea limpede că nu-i plăcea să piardă controlul conversatiei în 
favoarea fratelui său. S-au îmbolnăvit amândoi, dar n-au vrut să 
se ducă la un sanatoriu din Reykjavik - aşa se numeau pe 
vremea aia clinicile pentru tuberculoşi. Mă rog, habar n-am 
dacă asta i-ar fi ajutat. Nu ştiu mare lucru despre TBC. Mai 
exact, nu ştiu nimic. Dar ştiu că bunicul i-a îngrijit cât de bine a 
putut. Era medic. Din păcate, n-a fost de ajuns... Thóra s-a 
aplecat în faţă şi a spus: 

— Îmi dau seama că s-ar putea să vi se pară o întrebare 


210 


neplăcută, dar trebuie să v-o pun. 

A făcut o pauză. Cei doi fraţi stăteau ca împietriţi pe fotolii. 

— Am auzit zvonuri potrivit cărora la fermă ar fi avut loc un 
incest, a continuat ea. Se spune că Bjarni îşi abuza fiica. Ar 
putea fi adevărat? 

— Nu, a răspuns Elin cu asprime. E o scorneală care arată 
că, pe vremuri, lumea se plictisea foarte tare. Oamenii n-aveau 
ce face, aşa că inventau poveşti indecente pe seama oamenilor 
morţi, care nu mai aveau cum să împiedice răspândirea unor 
asemenea bârfe. 

Elin a tăcut. Era roşie ca focul. Se vedea limpede că nu era 
prima oară când auzea de acest zvon. 

— Cum de sunteţi atât de sigură? a întrebat Thóra cu 
precauţie. Poate că mama dumneavoastră n-a auzit nimic despre 
toate astea, întrucât era mult prea mică. Şi nici bunicul 
dumneavoastră nu v-a povestit nimic, pentru că, după cum 
mi-aţi spus, n-aţi apucat să-l cunoaşteţi. 

Elin s-a uitat la Thora şi i-a zis cu mânie: 

— Am auzit-o pe mama negând zvonul ăsta atât de des, 
încât, după părerea mea, nu încape niciun dubiu că e o pură 
invenţie. 

Şi-a ţuguiat buzele, apoi a adăugat: 

— Sinceră să fiu, nu înţeleg ce rost are discuţia asta. Dacă 
nu mai aveţi de pus nicio întrebare inteligentă, cred c-ar trebui 
s-o întrerupem chiar acum. A 

— Îmi pare rău, a zis Th6ra cu un aer spăşit. Într-adevăr, 
n-are niciun rost să discutăm despre asta. 

Ca să nu fie dată afară, ea s-a străduit cu disperare să 
abordeze un alt subiect. 

— Ştiţi cumva de ce s-au certat bunicul dumneavoastră şi 
fratele lui? a întrebat ea repede. Am înţeles că nu şi-au vorbit 
ani de zile. 

Întrucât Elin era prea nervoasă ca să răspundă, conversaţia 
a fost continuată de Borkur: 

— Din pricina nevestelor, care, la un moment dat, s-au 
dondănit. Iar apoi s-au răcit şi relaţiile dintre fraţi. Nu cred că 
ştie cineva exact de la ce s-au certat bunica şi cumnată-sa, dar e 
limpede c-a fost ceva atât de grav, încât cei doi fraţi nu s-au 
împăcat nici după ce le-au murit soțiile. Se zice că, în familia 


211 


noastră, încăpăţânarea şi ranchiuna sunt ceva obişnuit. 

— Mama, a intervenit Elin, mi-a zis că Kristrunei, bunica 
noastră, i-a murit un copil şi că, în tulburarea ei, şi-a acuzat 
cumnata că l-ar fi omorât. Acuzaţia era complet nefondată - 
copilul, pur şi simplu, s-a îmbolnăvit şi a murit -, dar pe vremea 
aia starea psihică a bunicii începuse să se deterioreze. Bjarni s-a 
simţit insultat de aceste acuzaţii împotriva nevestei lui şi s-a 
certat rău de tot cu bunicul. Dar înainte să moară Bjarni, deja se 
împăcaseră. Am înţeles că bunicul s-a purtat frumos cu el şi l-a 
îngrijit când s-a îmbolnăvit de TBC, mai ales că nimeni nu voia 
să se apropie de el, de teamă ca nu care cumva să se infecteze. 

Thora a dat uşor din cap. 

— Ştiţi cumva dacă a avut loc un incendiu la vreuna dintre 
cele două ferme? a întrebat ea, amintindu-şi de desenul cu casa 
în flăcări pe care îl văzuse în dormitorul de la Kreppa. 

— Un incendiu? au întrebat cei doi fraţi la unison. Elin a 
clătinat din cap: 

— Nu, n-am auzit niciodată de aşa ceva. Conacele sunt cele 
originale. 

Thóra a dat iarăşi din cap şi a continuat: 

— Dar ştiţi vreo Kristin care să fi avut legătură cu fermele? 

— Nu-mi aduc aminte de nicio Kristin, a zis Börkur, fără 
nici-o reacţie emoţională faţă de întrebare. Se prea poate să fi 
fost câteva Kristin prin zonă, dar eu, unul, n-am auzit de 
niciuna. 

Elín s-a mulţumit să clatine din cap. Thora şi-a formulat cu 
multă grijă următoarea întrebare, care se aştepta să fie şi 
ultima: 

— Ştiţi cumva dacă cei doi fraţi, sau măcar unul dintre ei, au 
simpatizat cu naţionaliştii în timpul războiului? 

— Cu naţionaliştii? a repetat Börkur, roşu la faţă. Adică cu 
naziştii? 

— Da, a zis Thóra. 

— Ajunge! a intervenit Elin, lovind braţele scaunului cu 
palmele şi ridicându-se în picioare. Nu mai am timp de pierdut 
cu astfel de aiureli! 

Thóra s-a ridicat şi ea în picioare. 

— O ultimă întrebare. E despre un alt subiect. Probabil că aţi 
auzit despre femeia care a fost omorâtă joi seara undeva în 


212 


apropiere. De curând s-a descoperit că a fost comisă încă o 
crimă. Foarte probabil, noaptea trecută. Aţi fost cumva în zonă 
în serile cu pricina? 

Când venea vorba de scrâşnit din dinţi, fratele şi sora erau 
ciudat de asemănători. Expresia furioasă care a apărut aproape 
simultan pe chipurile lor a scos în evidenţă o asemănare 
incredibilă între ei. 

— În clipa asta, îmi trece prin minte un singur răspuns 
politicos la întrebarea dumneavoastră ambiguă: nu, niciunul 
dintre noi nu are vreo legătură cu cele două crime. lar acum vă 
rog să plecaţi, a zis Elin pe un ton glacial. Stafii, incest, nazişti 
şi crime. N-am de gând să mai tolerez astfel de inepţii! 


* 


Matthew o aştepta în faţa casei. Se sprijinea de un stâlp de 
iluminat, dar s-a îndreptat de spate când a văzut-o apărând în 
cadrul uşii. Thóra a păşit pe verandă, iar în urma ei s-a auzit o 
bufnitură puternică, care a aşternut un zâmbet larg pe chipul lui 
Matthew. 

— l-ai întrebat despre tânărul cu arsuri? a zis el, 
apropiindu-se de Thora. 

— Nu, i-a răspuns ea pe un ton iritat. Din păcate, n-am ajuns 
atât de departe. 

Zâmbetul lui Matthew s-a lărgit şi mai mult. 

— Nu contează. Vino cu mine! Vreau să-ţi arăt ceva. 


22 


— Ce-i asta? a întrebat Thóra, întorcându-se cu spatele la 
vitrină. 

Nu putea înţelege bucuria nestăpânită cu care Matthew îi 
arăta antichităţile aşezate pe rafturile albe şi prăfuite din 
spatele geamului. 

— O grămadă de ceşti vechi, a constatat ea. Şi ce-i cu asta? 

— Uite, i-a zis el pe un ton cam dezamăgit, arătându-i cu 
degetul un mic obiect aflat între o statuetă care înfăţişa un 
cocoş polar şi o vază decorată cu un trandafir decolorat. 


213 


Uitându-se cu atenţie prin vitrină, Thora a văzut că era o 
medalie de argint împodobită cu o cască militară şi două săbii, 
întrucât era întinsă pe raft, Thóra a trebuit să se ridice pe 
vârfuri ca s-o vadă mai bine. 

— Ce este? a întrebat ea. 

— E o medalie nemţească din timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, a zis Matthew cu un aer mulţumit de sine. 

— Aşa, şi? Vrei s-o cumperi? Matthew a izbucnit în râs. 

— Ah, nu, a zis el, făcând un semn spre uşa magazinului. Dar 
l-am văzut pe proprietar şi pare atât de bătrân, încât cred că 
vârsta lui o întrece pe a multora dintre lucrurile pe care le are la 
vânzare. M-am gândit să intrăm şi să-l întrebăm despre naziştii 
din Snaefellsnes. Sigur ştie câteva chestii. Iar medalia aia e 
pretextul perfect ca să intrăm în vorbă cu el. 

— Aha! a zis Thora. Acum încep să înţeleg. 

Când au intrat, clopoţelul de la uşă a scos câteva clinchete 
stridente. Thora nu-şi dădea seama care era rostul lui, pentru că 
spaţiul era atât de mic, încât proprietarul nu prea avea cum să 
nu observe dacă intra cineva. Fiecare centimetru pătrat era 
acoperit cu antichităţi, ceea ce făcea ca magazinul să pară şi 
mai strâmt decât era. Rafturile ticsite de pe pereţi ajungeau 
aproape până la tavan, iar pe unul dintre ele era sprijinită o 
scară. Obiectele erau acoperite de praf, de unde reieşea că 
afacerea nu era tocmai prosperă. In celălalt capăt al 
anticariatului, un bătrân cărunt stătea în picioare în spatele unei 
tejghele pe care se afla o veche casă de marcat. Thora se cam 
îndoia că vechitura aia respecta standardele impuse de 
autorităţile fiscale. După ce s-au uitat amândoi o vreme la 
obiectele expuse, şi-au croit drum cu grijă până la tejghea, 
trecând pe lângă tot felul de mobile mici care fuseseră 
îngrămădite pe podea. 

— Bună ziua! i-a zâmbit Thora bătrânului când, în cele din 
urmă, au reuşit să ajungă în faţa tejghelei fără să spargă nimic. 

— Bună ziua! a răspuns bătrânul cu un aer calm, fără să 
zâmbească. Cu ce vă pot ajuta? 

— Prietenul meu e din Germania şi a văzut în vitrină o 
insignă care i-a stârnit curiozitatea, i-a răspuns Thâra. Am putea 
să ne uităm un pic la ea? 

Bătrânul a încuviinţat din cap, apoi a pornit cu paşi mici spre 


214 


vitrină, ocolind cu grijă obiectele care-i stăteau în drum. 

— Da, o am de multă vreme, a zis el întinzând mâna după ea. 
Şi să ştiţi că e o medalie, nu o insignă. 

S-a întors la tejghea şi a pus medalia de argint pe tăblie, 
spunând: 

— E o medalie pentru cei răniţi în luptă. 

— Aha! a zis Thora, luând-o în mână. 

Văzuse bine când se uitase prin vitrină: era împodobită cu o 
cască militară şi două săbii, dar acum a observat şi că pe cască 
era gravată o svastica. lar marginile medaliei erau decorate cu 
lauri. _ 

— Deci era acordată soldaţilor răniţi pe front? Înseamnă că e 
destul de uşor să găseşti o astfel de medalie, nu-i aşa? 

Bătrânul s-a încruntat cu un aer dezaprobator, iar Thora şi-a 
regretat comentariul. Probabil că bărbatul îşi închipuia că Thâra 
voia să se tocmească la preţ. 

— Da, au fost acordate multe astfel de medalii, a zis el, 
luându-i-o din mână. Când războiul era în toi, a fost conferită şi 
civililor răniţi în timpul raidurilor aeriene. Dar aceasta este 
deosebită, pentru că este confecţionată din argint. Medalia avea 
trei clase, în funcţie de cât de grave erau rănile: bronz, argint şi 
aur. Cea de bronz era, de departe, cea mai frecventă. 

— Şi cât de grav trebuia să fii rănit ca s-o obţii pe cea de 
argint? a întrebat Thora. 

— Existau mai multe criterii. De exemplu, o primeau cei care 
îşi pierdeau un membru sau care sufereau leziuni minore ale 
creierului, i-a explicat el, mişcând medalia, ca să strălucească în 
lumina slabă. Vă asigur că era o medalie pe care nu şi-o dorea 
nimeni. 

— Ca să nu mai vorbim de cea de aur, a intervenit Thâra. Nu 
cred că vreau să aflu ce trebuia să păţeşti ca s-o primeşti, i-a 
zâmbit ea bătrânului. lar pe asta sunt sigură că prietenul meu ar 
vrea s-o cumpere, a adăugat ea, făcând un semn spre Matthew. 
Ştiţi ceva despre proveniența ei? 

— Din păcate, nu, i-a zâmbit bătrânul. Am cumpărat-o 
împreună cu alte obiecte personale în urmă cu câteva decenii de 
la moştenitorii unei case al cărei proprietar murise. Şi n-au ştiut 
să-mi spună cum ajunsese acolo. a 

— Nu cumva a aparţinut unui islandez? a întrebat Thóra. În 


215 


cazul ăsta, ar fi mult mai interesantă... 

— Din câte ştiu, nu, a zis bătrânul. E posibil, dar mă cam 
îndoiesc. Cred că era acordată numai nemților, cel puţin când 
venea vorba de civili. 

— Dar n-au luptat şi nişte islandezi de partea nemților? Nu e 
posibil ca medalia asta să fi fost obţinută de unul dintre ei? a 
întrebat Thóra, în speranţa că astfel va putea aduce vorba 
despre naziştii din Snaefellsnes. 

— Cred că foarte puţini. Au fost câţiva smintiţi care s-au 
alăturat nemților în Norvegia şi Danemarca, dar nu cred că 
vreunul dintre ei a pus piciorul pe câmpul de luptă, a zis 
bătrânul, apoi a aşezat medalia pe tejghea. Islanda n-avea 
oameni suficient de curajoşi pentru război. Ce mai, nişte 
tâmpiţi! Cred că erau atraşi mai ales de uniforme. 

— Serios? a zis Thóra. Trebuie să recunosc că nu ştiu absolut 
nimic despre situaţia din Islanda. Deci a existat o mişcare 
nazistă la noi? 

— Ah, da! Era o mişcare naționalistă din care făceau parte 
mai ales tineri cărora le plăcea să organizeze marşuri cu 
steaguri şi să se bată cu socialiştii. Dar cred că erau mânaţi mai 
degrabă de entuziasmul tinereţii decât de nişte idealuri politice. 

— Mişcarea asta a avut mulţi adepţi aici, în Snaefellsnes? a 
întrebat Thora cu un aer inocent. 

Bătrânul s-a scărpinat în cap. Thóra a observat că deşi 
încărunţise, proprietarul avea un păr neobişnuit de des pentru 
un om atât de în vârstă. 

— Din fericire, aiureala asta n-a ajuns până aici, a zis el, 
uitându-se la Thora cu ochii săi spălăciţi şi lipsiţi de strălucire. E 
drept că cineva de pe coasta de sud a peninsulei a încercat să 
facă propagandă şi să atragă membri, dar n-a izbutit mare 
lucru, pentru că s-a îmbolnăvit. Tinerii din zonă pe care a reuşit 
să-i recruteze şi-au pierdut repede interesul pentru naționalism 
după ce a dispărut el din peisaj. Aşa că s-a ales praful de 
iniţiativa lui. 

Deşi îi stătea pe limbă să strige „ura!”, Thóra s-a mulţumit 
să-i răspundă bătrânului pe un ton dezinteresat: 

— Ah, da. Nu cumva era Grímur Thórólfsson, fermierul de la 
Kreppa? a zis ea, încrucişând degetele în speranţa că avea 
dreptate. 


216 


Dacă, într-adevăr, era vorba de bunicul lui Börkur şi Elín, 
atunci Thóra ar fi avut o explicaţie pentru accesoriile naziste pe 
care le găsise în cutia din pivniţă. 

Bătrânul a mijit ochii şi i-a aruncat Thârei o privire 
bănuitoare, spunând: 

— Aţi zis că habar n-aveţi despre povestea asta, dar văd că, 
de fapt, ştiţi destul de multe. 

— Cunosc familia, a îngăimat ea. Dar nu ştiu nimic despre 
mişcarea naționalistă. 

S-a întors către Matthew şi i-a făcut complice cu ochiul pe 
care proprietarul nu i-l putea vedea: 

— Şi, ia zi, vrei să cumperi insigna? 

— Medalia, a corectat-o el, scoţându-şi portofelul. Cât costă? 
Proprietarul a zis un preţ şi, judecând după expresia lui 
Matthew, nu era deloc un chilipir. Dar a plătit în tăcere, iar 
bătrânul i-a împachetat-o. 

— Când e ziua ta? a întrebat-o el. Tocmai ţi-am luat cadoul. 
Thóra a scos limba pe partea pe care nu i-o vedea proprietarul, 
apoi s-a întors spre acesta şi a luat medalia împachetată. 

— Mulţumesc, a zis ea, apoi şi-au croit drum spre ieşire. 
Când au ajuns lângă uşă, Thora s-a răsucit pe călcâie, hotărâtă 
să afle numele fermierului. Însă n-a fost nevoie să spună nimic. 

Proprietarul rămăsese nemişcat în spatele tejghelei, cu 
mâinile pe tăblie. I-a aruncat Thórei o privire plină de înţeles, 
apoi, înainte ca ea să-i pună întrebarea, i-a zis cu glas limpede şi 
puternic: 

— Bjarni. Fratele lui Grímur. Bjarni Thórólfsson de la ferma 
Kirkjustett. 


— Se pare că Bjarni a fost un tip tare simpatic, a zis 
Matthew, punând medalia pe masă. Nu numai că-şi abuza fiica, 
dar făcea şi propagandă nazistă. Cred că ţi-ar sta foarte bine cu 
ea la gât, a adăugat el, ridicând uşor medalia. 

Thóra a dat-o la o parte. 

— Ţi-ai pierdut minţile? N-am s-o port niciodată! Aduce 
ghinion. Şi ar putea da de înţeles că am nişte leziuni minore ale 
creierului..., a zis ea, apoi a făcut un semn cu mâna spre farfuria 


217 


din faţa lui Matthew. Hai, mănâncă! Nu se întâmplă des să invit 
un bărbat la restaurant. 

Se aflau într-un mic local în care Thóra îi făcea cinste lui 
Matthew, drept compensație pentru că fusese nevoit să scoată 
bani din portofel în anticariat. 

— Şi nu uita că e pentru medalie, a ţinut ea să precizeze. 
Apoi şi-a umplut furculiţa cu paste şi a vârât-o în gură. 

După ce-a înghiţit, a ridicat capul şi a zis: 

— Dar încă nu-mi dau seama dacă lucrurile pe care le-am 
aflat au vreo legătură cu Birna. Simt că n-am făcut niciun 
progres. 

— Cred că svastica pe care ai găsit-o în agenda Birnei nu-i 
un indiciu foarte relevant... 

— Poate că nu, i-a răspuns Thóra. Intuiţia îmi spune că toate 
astea sunt importante. 

— Uneori, e bine să te ghidezi după intuiţii, dar, din păcate, 
nu întotdeauna, a comentat Matthew, apoi a luat o gură de apă 
minerală. Ar fi bine dacă ţi-ai putea sprijini intuiţiile astea pe 
nişte argumente. Preferabil, nişte argumente solide. 

Thóra a înhăţat câteva paste cu furculiţa, apoi s-a uitat la el 
şi i-a zis cu un aer plin de satisfacţie: 

— Ştii ce-ar trebui să fac? 

— Cumva să renunti la investigaţiile astea şi să laşi ancheta 
în seama poliţiei? a zis Matthew pe un ton plin de speranţă. 

— Nu, i-a răspuns Thóra. Trebuie să fac două lucruri: să caut 
mai multe informaţii pe internet şi să studiez mai îndeaproape 
agenda Birnei. N-am parcurs-o cu atenţie, pentru că mă 
simţeam vinovată. Se prea poate să-mi fi scăpat ceva. 

Şi-a luat paharul cu băutură carbogazoasă şi l-a ciocnit de 
cel cu apă minerală al lui Matthew. 

— Să bem pentru asta! 


x 


Thóra stătea lângă biroul de recepţie, la calculatorul cu 
internet rezervat oaspeților. E drept că avea un laptop în 
cameră, unde ar fi trebuit să fie rețea fără fir, dar, după vreo 
zece încercări nereuşite de a se conecta la internet, a renunţat 
şi s-a dus pe hol, târându-l pe Matthew după ea. 


218 


— Asta trebuie să fie. Grímur Thorâlfsson, născut în 
Stykkishólmur în 1890 şi mort în Reykjavik în 1957. 

Căutase în registrul electronic al cimitirelor din Reykjavik şi 
dăduse peste numele lui Grimur. A făcut clic pe el şi a citit ceea 
ce-a apărut pe ecran: 

— Cimitirul Fossvogur. Sectorul H-36-0077. 

I-a aruncat o privire triumfătoare lui Matthew. 

— Nu vreau să-ţi stric plăcerea, a zis el, dar ce-am câştigat 
cu asta? 

— Vreau să aflu ce scrie pe piatra lui funerară. Cine ştie, 
poate Kristin e înmormântată chiar lângă el. Din păcate, în 
registrul ăsta nu poţi face căutări după numărul sectorului, aşa 
că va trebui să trimit pe cineva acolo să vadă cu ochii lui. 

— Pe cine? a întrebat Matthew. Sper că nu pe fugarii din 
rulotă... 

— Nu, ci pe Bella, femeia-minune! 


* 


— Da, Bella, ai înțeles bine. Te rog să mergi la cimitirul 
Fossvogur şi să cauţi un mormânt. 

Thóra a oftat fără să facă niciun zgomot, apoi s-a uitat la 
Matthew şi a dat ochii peste cap, iar el i-a zâmbit. 

— Da, şi vreau să-mi spui ce scrie pe piatra funerară. Să vezi 
dacă nu cumva pe ea, sau pe o piatră din apropiere apare 
numele Kristin. 

A făcut o pauză ca să asculte protestele secretarei, dar, în 
cele din urmă, a întrerupt-o: 

— Bineînţeles, îmi dau seama că nu poţi fi şi la birou, şi la 
cimitir în acelaşi timp. Dar n-o să dureze mult. Poţi să 
redirecţionezi pe mobil apelurile de pe fix şi, cât ai bate din 
palme, o să fii înapoi pe scaunul tău, i-a explicat ea, ţinând mâna 
la frunte. Excelent! Sună-mă să-mi spui ce-ai aflat, a adăugat ea, 
apoi a închis. Brr! De ce n-am şi eu o secretară normală care să 
sară-n sus de bucurie când are ocazia să ia o gură de aer 
proaspăt? Chiar dacă trebuie să meargă într-un cimitir... 

Matthew i-a zâmbit şi i-a spus: 

— E fată bună. Trebuie doar să-i dai o şansă. 

Stătea întins pe patul generos din camera Thórei, împăcat cu 


219 


Dumnezeu şi cu oamenii, inclusiv cu Bella. Mulțumită 
secretarei, avea parte de câteva clipe de intimitate cu Thora şi 
putea, în sfârşit, să se relaxeze. Bella nu răspunsese când Thóra 
o sunase prima oară. Nici a doua, nici a treia oară. Aşa că Thóra 
hotărâse s-o mai lase o jumătate de oră înainte să facă a patra 
încercare. 

Îmbrăcată cu un halat, Thora îşi sorbea cafeaua pe care o 
făcuse în cafetiera mititică din camera de hotel. In faţa ei, pe o 
măsuţă de perete, se afla agenda Birnei. Dintr-odată, a început 
să bată darabana pe o foaie. 

— Ce ciudat! a zis ea, apoi s-a întors spre Matthew, care 
moţăia sub plapumă. 

— Vrei să fii absolut sigură că pe agendă or să fie găsite şi 
amprentele tale, dacă o să ajungă vreodată în mâinile poliţiei? a 
întrebat el pe un ton somnoros. 

— Ascultă-mă, a zis ea, cuprinsă de entuziasm. Pe paginile 
de dinainte de cea cu svastica, Birna a făcut un scurt inventar al 
cutiilor din pivniţă prin care am cotrobăit şi eu. Am recunoscut 
descrierea câtorva obiecte, a adăugat ea, arătându-i lui 
Matthew paginile cu pricina. Uite, asta-i o listă cu unele dintre 
ele. S-o fi gândit că i-ar putea fi de folos... Sau poate că 
obiectele alea, pur şi simplu, i-au stârnit interesul. Cred c-a 
găsit aceleaşi lucruri ca şi mine, inclusiv steagul nazist. Mă rog, 
nu-i obligatoriu ca Birna să fi cotrobăit prin cutii în aceeaşi 
ordine ca mine. 

— Aşa, şi? a întrebat Matthew. Ce semnificaţie are 
descoperirea asta genială? 

Thóra a pus agenda pe masă. 

— Nu ştiu, a zis ea, dând pagina ca să ajungă la cea cu 
svastica. Sigur era ceva important pentru ea, altminteri n-ar fi 
desenat simbolul ăsta cu atâta grijă şi nu i-ar fi îngroşat 
conturile de atâtea ori. Uite, a adăugat ea, ridicând iarăşi 
agenda ca să poată vedea şi Matthew. 

— Atunci mai aşteaptă, poate că pe la 40 de ani o să-i 
înţelegi semnificaţia..., a zis el, ridicându-se uşor ca să vadă mai 
bine. 

Matthew s-a uitat cu atenţie, apoi a pus iarăşi capul pe 
pernă şi a zis: 

— Da, ai dreptate, e desenată cu multă grijă. Şi ce e scris în 


220 


jurul ei? 

— Mai multe chestii. Unele sunt ilizibile, pentru că le-a 
mâzgălit în grabă. Dar reuşesc să descifrez Svastica?? şi: Unde 
era el? Apoi urmează două numere de telefon pe care, din 
păcate, nu pot să le citesc, pentru că le-a tăiat de mai multe ori. 

— Poate că le-a tăiat după ce a sunat. 

— Cinci, opt şi mai departe nu se mai vede, a zis Thora, 
apropiindu-şi ochii de pagină. 

S-a îndreptat de spate, lovindu-şi coapsele. 

— Stai aşa, că mi-am notat numerele pe care le-a format 
Birna din camera ei de hotel. Aş putea încerca să le formez şi 
eu. 

Thóra a scos din buzunar o bucată de hârtie, s-a ridicat în 
picioare şi s-a apropiat de telefon. A format primul număr şi a 
aşteptat. In cele din urmă, i-a răspuns cineva. 

— Banca KB. Cu ce vă pot ajuta? a întâmpinat-o vocea de la 
celălalt capăt al firului, iar Thora a pus receptorul în furcă. 

— Aştia nu ne pot ajuta cu nimic, a zis ea. 

Apoi a format următorul număr şi i-a cerut lui Matthew să 
facă linişte, ducând degetul la gură. 

— Clinica de recuperare medicală Reykjalundur. Cu ce vă 
pot ajuta? a întrebat-o vocea amabilă a unei femei. 

Thóra a fost luată prin surprindere, pentru că spera să fie 
numărul privat al unei persoane care ştia ceva despre Birna. 
Habar n-avea care ar fi fost cea mai bună abordare, aşa că a 
hotărât să treacă direct la subiect: 

— Bună ziua, mă numesc Thora. 

— Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos? 

— Caut informaţii despre arhitecta Birna Halldórsdóttir. Şi-a 
notat numărul ăsta undeva şi mă întrebam dacă ştiţi cumva pe 
cine cunoştea în clinica dumneavoastră. 

Thóra era atât de convinsă că rugămintea ei n-avea să dea 
niciun rezultat, încât îi venea să izbucnească în râs, dar femeia 
de la celălalt capăt al firului i-a răspuns cu stoicism: 

— Din păcate, nu păstrăm o evidenţă a vizitelor şi 
telefoanelor. Avem atât de mulţi pacienţi, încât ne-ar fi, pur şi 
simplu, imposibil. 

— Nu trebuie neapărat să fie un pacient, a zis Thóra, cu vaga 
speranţă că Birna îl sunase pe un angajat al clinicii. 


221 


— Nu monitorizăm nici asta, i-a explicat femeia. Din păcate, 
nu vă pot ajuta. lar acum, îmi pare rău, dar trebuie să preiau un 
alt apel. La revedere! 

— Reykjalundur, i-a zis ea lui Matthew, scoțând un oftat. O 
clinică de recuperare medicală. Şi n-am cum să aflu pe cine a 
sunat. 

A luat iarăşi în mână hârtia cu numerele de telefon. 

— E ultimul număr. Of, în ce hal le-am mâzgălit! Ce-i ăsta, 
un cinci sau un şase? 

A pus mâna pe receptor şi l-a format. După ce-a auzit soneria 
cam de 10 ori, era pe punctul de a-şi pierde speranţa. Dar, în 
cele din urmă, o voce metalică a informat-o că apelul urma să fie 
redirecționat. Târâitul s-a mai auzit o dată, apoi i-a răspuns 
cineva: 

— Primăria din Reykjavik. Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună ziua, a zis Thora. Scuzaţi-mă, dar nu ştiu dacă am 
înţeles bine... Cumva am sunat la primărie? 

_ — Da, i-a răspuns tânăra de la celălalt capăt al firului. 
Încercaţi să daţi de Baldvin? a întrebat ea. 

Când a văzut că Thora ezită, a adăugat: 

— Văd că aţi sunat la numărul lui de interior. Nu răspunde la 
apeluri decât miercurea, între orele patru şi şase. Mai încercaţi 
atunci. 

Apoi şi-a luat la revedere pe un ton foarte agreabil şi a 
închis, iar Thóra s-a întors spre Matthew: 

— Era numărul de la primărie al lui Baldvin Baldvinsson. E 
consilier local şi se pare că are un birou acolo. 

— Şi cine, mă rog, e acest Baldvin? a întrebat Matthew fără 
interes. 

— Nepotul lui Magnus, politicianul cel bătrân, l-a lămurit 
Thora. 

A luat agenda în mână şi s-a uitat la numerele tăiate de 
Birna. 

— E considerat unul dintre cei mai promiţători politicieni 
islandezi, a continuat ea. Dar nu prea cred că Birna l-a sunat ca 
să discute despre convertirea casei de vară a bunicului într-una 
care să poată fi locuită tot timpul anului. Şi sunt sigură că e unul 
dintre numerele pe care Birna şi le-a notat în agendă, a adăugat 
ea, dând paginile înapoi. Am impresia c-am văzut o adresă de 


222 


e-mail care s-ar putea să fie a lui. 

A răsfoit agenda până a ajuns la o pagină pe a cărei margine 
era scris: baldvin.baldvinssonQreykjavik. is. 

— Am găsit-o! N-are cum să fie a altcuiva! 

— Ce crezi că voia de la el? a întrebat Matthew. 

— Habar n-am, dar e limpede că trebuie să mai stăm de 
vorbă o dată cu Magnus. 

A luat iarăşi agenda în mână şi a început s-o răsfoiască. 

— Sigur conţine o grămadă de informaţii utile, dar trebuie să 
am grijă să separ grâul de pleavă. 

— Îţi dai seama cât de încântată ar fi poliţia dacă ar avea 
agenda asta? a zis Matthew. Poate că până acum ar fi băgat deja 
criminalul la zdup. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Thâra. Sugerezi cumva că 
poliţiştii sunt mai deştepţi ca mine? 

— Ah, nu! i-a răspuns Matthew. Dar nu dispui de aceleaşi 

resurse ca ei pentru o astfel de anchetă. 
_ Thóra a luat agenda în mână şi a început s-o răsfoiască. 
Întrucât nu avea nicio replică la observaţia lui, s-a prefăcut că 
era absorbită de o pagină la care ajunsese din întâmplare - 
părea să fie schiţa terenului unde urma să fie amplasată anexa. 
Desenul era însoţit de comentariile Birnei: Ce-i în neregulă cu 
parcela asta??? Hărţi vechi??? S-a uitat cu atenţie la desen, iar 
apoi, negăsind nimic interesant, a dat pagina şi a descoperit 
următoarele însemnări: Poate piatra?, iar mai jos: Trebuie să 
existe hărţi - vorbeşte cu Jonas. 

Thóra s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de fereastră. De 
acolo se vedea foarte bine parcela care o interesa atât de mult 
pe Birna. Thora voia să se uite mai cu atenţie la ea, în speranţa 
că avea să observe ceva neobişnuit. A tras draperia şi a aruncat 
o privire spre terenul acoperit cu iarbă verde. Era foarte drept, 
iar Thorei i se părea un loc de construcţie ideal. S-a uitat la 
schiţa de pe paginile anterioare, ca să identifice amplasamentul 
anexei. Era la est de hotel, suficient de departe, cât să nu 
blocheze perspectiva camerelor deja construite. 

— Nu-i nimic în neregulă cu terenul ăsta, a zis ea, mai mult 
pentru sine decât pentru Matthew. E o pajişte ca oricare alta. 
Atâta doar că nu-i tunsă. 

A mijit ochii şi a observat că singurul lucru care se înălța din 


223 


iarba unduitoare era o piatră cenuşie. 
_ — Haide! i-a zis ea lui Matthew, trăgând de colţul plăpumii. 
Imbracă-te! Trebuie să ne uităm la o piatră. 


23 


— M-ai adus până aici ca să ne uităm la ce, mai exact? a zis 
Matthew, privind de jur împrejur. 

Stăteau în iarba înaltă de pe pajiştea din spatele hotelului. 

— Nu-i decât iarbă! a zis el, făcând câţiva paşi. 

— Nu la iarbă vreau să mă uit, l-a lămurit Thóra, 
aplecându-se lângă o piatră care se înălța dintre câteva tufe. Ci 
la asta! 

— Ah, păi, asta schimbă complet situaţia, a comentat 
Matthew, apropiindu-se de ea. E o piatră gri, Thora. Şi nu-i 
nevoie să pui mâna pe ea ca să fii sigură de asta. 

— Da, dar pare cam nelalocul ei..., a zis Thóra, începând să 
dea iarba la o parte. 

Semăna cu o replică în miniatură a muntelui Toblerone”? sau 
cu o bucată supradimensionată din aceeaşi ciocolată. 

— Uită-te în jur, a zis ea. Mai vezi cumva vreo piatră pe 
pajiştea asta? 

— Nu, a răspuns Matthew după ce s-a uitat în jur. Vasăzică, 
se îngroaşă gluma... 

— Vorbesc serios, a zis ea, ridicând privirea spre el din locul 
unde îngenunchease. Pe vremuri, oamenii s-au străduit din 
răsputeri să curețe păşunile de pietre. Aşa că de ce-ar fi lăsat un 
ditamai pietroiul în mijlocul acestei pajişti? 

— Poate pentru că era prea grea? a sugerat Matthew, 
aplecându-se lângă ea. Sau o fi una dintre pietrele sacre despre 
care se zice c-ar fi aparţinut elfilor? 

Thóra a clătinat din cap. 

— Nu, alea erau mult mai mari, ditamai lespezile, i-a explicat 
ea, apoi s-a ridicat în picioare şi s-a dus pe partea cealaltă a 
pietrei. Nu mă pricep la pietrărie, dar cred că latura asta a fost 

12 Aluzie la muntele desenat pe ambalajului ciocolatei Toblerone, 
despre care se spune că reproduce forma vârfului Matterhorn din 
Munţii Alpi. 


224 


netezită. Vino să te uiţi. 

Matthew s-a apropiat de Thora şi a văzut că avea dreptate. 
Latura la care se uitaseră mai întâi era aspră şi neregulată, dar 
aceasta părea să fi fost tăiată cu fierăstrăul sau despicată şi, în 
plus, şlefuită. Thóra şi-a trecut palma pe deasupra ei. 

— Măi să fie! a zis ea, aruncându-i o privire entuziastă lui 
Matthew. Pe partea asta e gravat ceva! 

A dat la o parte iarba înaltă şi au văzut că în mijlocul pietrei 
era o inscripţie. 

— Ce zice? a întrebat Matthew. 

Thóra s-a aplecat şi s-a uitat cu atenţie. Primul lucru care i-a 
trecut prin cap a fost că era o piatră funerară, dar apoi a văzut 
că, de fapt, nu erau gravate un nume şi nişte ani, ci câteva 
versuri. A citit cu voce tare: 


Boambe trebuia s-arunc, 
Și-o fermă îmi era menită. 
Trebuia să mă mărit 

La fel ca tine. 


— Şi ce înseamnă? a întrebat Matthew cu nerăbdare. E ceva 
important? 

Thóra s-a îndreptat de spate şi a zis: 

— Nu ştiu. Sunt câteva versuri pe care nu le înţeleg în 
totalitate. E un cuvânt care nu ştiu sigur ce înseamnă. 

S-a aplecat iarăşi ca să fie sigură că citise corect primul 
cuvânt - boambe. Nu cumva era un regionalism pentru „boabe”? 
A întors capul şi s-a uitat la Matthew: 

— Nu cumva am găsit lucrul care o nemulţumea pe Birna la 
parcela asta? 

— Ce, piatra? a izbucnit el în râs. Nu prea cred. Putea fi 
îndepărtată cu uşurinţă, aşa că nu văd cum ar fi putut împiedica 
o construcţie. 

S-a uitat încă o dată de jur împrejur şi a adăugat: 

— E o bucată de pajişte cât se poate de obişnuită pe care se 
află o piatră. Şi poate că versurile îi aparţin vreunui ţăran care 
avea o părere foarte bună despre talentul lui poetic. Poate că în 
jurul ei era un strat de flori. Sau poate că aici e îngropat un 
animal de companie. Zice ceva de vreun animal? 


225 


— Nu, a răspuns Thora, îndreptându-se de spate. Boambe, a 
zis ea cu un aer gânditor. Îmi aduc aminte că am găsit în agenda 
ei un cuvânt foarte greu de descifrat şi am avut impresia că 
scrisese bocete. Oare e posibil să fi scris, de fapt, boambe? 

— Habar n-am, a zis Matthew. Dar de ce n-o fi fost tunsă 
pajiştea asta? a adăugat el, privind în jos. 

Iarba era atât de deasă, încât nici nu-şi vedea pantofii. 

— Păi, de ce-ar fi tuns-o? Arată excelent aşa. Naturală. 

— Dacă te uiţi la pajiştea de pe cealaltă parte a hotelului, ai 
să vezi că iarba e tunsă, a zis el, făcând un semn cu mâna 
într-acolo. 

— Ai dreptate, a încuviinţat Thóra, apoi i-a arătat şi ea ceva - 
o grămăjoară de pământ maroniu aflată la mică distanţă de ei. 
Iar asta ce-i? 

— Văd că faci descoperiri geniale una după alta, a zis 
Matthew, uitând-se în iarbă. Ei bine, ai găsit nişte pământ. 

— Ştiu că-i pământ, a zis Th6ra. Dar ce-i cu el? Matthew s-a 
uitat în jur. 

— Cred că cineva a venit şi a săpat din loc în loc. Văd că sunt 
mai multe grămăjoare. 

— Care să fie explicaţia? Oare au legătură cu anexa 
hotelului? a întrebat ea, luând-o din loc. Poate că Vigdís ştie ce-i 
cu ele şi de ce n-a fost tunsă şi partea asta a pajiştii. 

— Întreab-o şi dacă Birna lucra şi în altă parte decât în 
camera ei, a zis Matthew, pornind după ea. 

Thóra s-a întors zâmbind spre el şi i-a spus: 

— Crezi că-s pe drumul cel bun? 

— Cred că eşti la fel de aproape de drumul cel bun pe câte 
de destins un om cu două picioare de lemn într-un salon unde se 
dansează vals. 


* 


Vigdís stătea în spatele biroului de recepție şi avea obrajii 
roşii. Thóra s-a gândit că poate făcuse febră. In plus, avea ochii 
sticloşi, iar degetele îi tremurau. La toate astea se adăuga faptul 
că era atât de distrată, încât nu i-a observat pe cei doi decât 
după ce au hotărât să-şi dreagă glasul ca să-şi semnaleze 
prezenţa. În cele din urmă, Vigdis, care stătea cu gura căscată, 


226 


a ridicat capul, şi-a luat privirea de la receptorul din mână şi l-a 
pus în furcă. 

— Doamne Dumnezeule! a zis ea, cutremurându-se pe scaun. 

— Totul e-n regulă? a întrebat Thóra. Vigdís s-a uitat la ea cu 
ochi mari. 

— Nu, nu-i deloc în regulă, a răspuns ea pe un ton surprins. 
De fapt, e atât de în neregulă, încât nici nu ştiu ce să spun. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Thóra cu un aer neliniştit. 
Spuneti-mi că nu s-a descoperit încă un cadavru. 

— Nu, nu despre asta-i vorba. Dar tocmai am aflat cine a 
murit în grajd, a zis recepţionera, iar obrajii i s-au înroşit şi mai 
tare. Eiríkur, a adăugat ea, clătinând din cap cu o expresie 
îndoliată. 

— Eirikur? a întrebat ea. Cine e? 

— Era..., a corectat-o Vigdis. Va trebui să ne obişnuim să 
vorbim despre el la trecut. Doamne, ce ciudat! Mai întâi Birna, 
acum Eiríkur... 

— Dar cine e? a repetat Thora. Apoi s-a grăbit să se 
corecteze: 

— Adică cine era? 

— Era cititorul de aure al hotelului, a răspuns Vigdis cu un 
oftat, înalt, subţire şi cu început de chelie. Mi se pare 
incredibil... _ 

Thóra i-a dat vestea lui Matthew. Întrucât nu ştia cuvântul 
nemtesc pentru aură, a încercat să-l mimeze, iar Matthew a 
înţeles că era vorba de o aureolă. Pierzându-şi răbdarea, Thora 
i-a zis că avea să-i explice mai încolo cu ce se ocupa Eirikur, 
apoi s-a întors spre Vigdis. 

— De unde ai aflat? a întrebat-o ea. Te-a sunat cineva? 

— Da, a zis ea pe un ton îndurerat. Sora lui. I-au găsit în 
buzunar o chitanţă de la cârdul de credit şi aşa au reuşit să afle 
cum îl cheamă. Apoi au sunat-o pe soră-sa şi i-au cerut să vină 
să identifice cadavrul. E ruda lui cea mai apropiată. Acum 
cadavrul e la Reykjavik, a adăugat ea cu un oftat, ca şi când asta 
ar fi fost partea cea mai nasoală a întregii poveşti. Soră-sa era 
terminată. Mi-a zis că Eirikur a fost călcat în picioare până a 
murit. 

— De un cal? a întrebat Thora. 

Când poliţiştii veniseră să stea de vorbă cu Jónas, nu 


227 


spuseseră nimic despre cauza morţii. 

— Nu mi-a zis. Am fost atât de uluită, încât nici măcar nu 
mi-a trecut prin cap să întreb, i-a explicat ea, apoi s-a uitat la 
Thóra cu un aer îngrozit. Credeţi că e sigur să mai rămânem 
aici? Oare ce se întâmplă? 

— Fiecare hotărăşte pentru el, i-a răspuns Thâra. Apoi a 
adăugat în chip de consolare: 

— Nu cred că printre noi umblă un criminal în serie, dacă la 
asta vă referiţi. Deocamdată, nu se ştie nici dacă Eiríkur a murit 
în urma unui accident sau altcumva. S-ar putea să fie o 
coincidenţă, a adăugat ea, apoi a stat pe gânduri câteva clipe. 
Sora lui ţi-a zis cumva dacă poliţiei i s-a părut o moarte 
suspectă? 

— Nu, nu mi-a zis nimic de genul ăsta, a ezitat Vigdis. Totuşi 
a fost ceva suspect. De exemplu, când şi-a luat la revedere, ea 
mi-a zis să am grijă. Cu aerul că ceva nu-i în regulă... 

Apoi Vigdis a devenit dintr-odată iscoditoare: 

— Dar oare cine ar fi vrut să-l omoare pe Eirikur? Nu era 
tocmai un tip jovial, dar nu era nici un om rău. Vai, bietul de el! 
a oftat recepţioneră, apoi a clipit, iar Thâra a avut impresia că 
se străduia să-şi stoarcă o lacrimă. Poate c-ar fi trebuit să mă 
port mai frumos cu el. Era foarte ciudat şi venea la mine numai 
când eram extrem de ocupată. 

Thóra n-avea chef nici de cabotinismul lui Vigdís, nici s-o 
consoleze. 

— li plăceau caii? a întrebat-o ea. 

— Doamne, nu, nu prea cred, a zis Vigdis. Era atât de palid, 
încât nu cred că ieşea pe-afară decât atunci când voia să fumeze 
o ţigară. Clar, nu era genul care să se dea în vânt după cai. 

— Dar era interesat de vulpi? a continuat Thóra, fără să se 
lase intimidată de faptul că întrebarea suna foarte ridicol. 

— De vulpi? a întrebat Vigdis pe un ton uluit. Cum adică? 

— Lăsaţi, nu contează, a zis ea, dar, întrucât tot deschisese 
subiectul, i-a mai pus o întrebare despre vulpi. Dar sora ei a zis 
ceva despre vulpi? 

— Nu, a răspuns Thora cu aerul cuiva care se îndoieşte de 
sănătatea mentală a persoanei cu care stă de vorbă. V-am 
povestit tot ce mi-a zis. 

— Credeţi că Eirikur avea vreo treabă la grajd? a întrebat 


228 


Thóra, hotărând să lase deoparte subiectul vulpilor. Cumva el şi 
Bergur erau prieteni? 

Vigdis a ridicat o sprânceană. 

— Nu era prieten cu Bergur, a zis ea. 

Apoi a adăugat pe un irezistibil ton de bârfă: 

— Dar Birna... Birna şi Bergur erau prieteni intimi. 

— Da, ştiam, i-a răspuns Thóra, văzând cum dispare de pe 
chipul lui Vigdís plăcerea de a fi divulgat un secret. Eiríkur 
vorbea cu Birna? Sau despre ea? Erau prieteni sau măcar 
apropiaţi? 

— Nu, nicidecum, a zis ea pe un ton ferm. Cu greu ai fi putut 
găsi doi oameni mai diferiţi decât ei. El era destul de... cum să 
ZIC 9 au 

A rămas pe gânduri câteva clipe. 

— Spuneţi-mi adevărul, a intervenit Thora. N-are nimeni 
nimic de câştigat dacă îi faceţi un portret cosmetizat. 

Această remarcă a înseninat-o pe Vigdis: 

— Aveţi perfectă dreptate. Eiríkur era neîngrijit, ăsta-i 
adevărul. Era murdar şi, de cele mai multe ori, umbla 
nebărbierit. Judecând după haine, ai fi zis că era sărac lipit 
pământului. Era foarte băgăcios şi lăsa impresia unui om lacom. 

Se vedea clar că lui Vigdis nu trebuia să-i zici de două ori să 
vorbească pe şleau. 

— Birna, în schimb, era foarte grijulie cu felul în care arăta. 
La suprafaţă, părea o femeie drăguță şi elegantă. Dar în adâncul 
sufletului era cu totul altfel. Dacă voia să profite de tine, era 
numai miere, dar dacă nu-i puteai fi de niciun folos, îţi arăta 
partea ei cea mai urâtă. De exemplu, pe Jónas îl juca pe degete. 

Recepţionera a făcut o pauză ca să-şi tragă sufletul. 

— De fapt, a continuat ea, Birna şi Eiríkur aveau în comun 
faptul că amândoi păreau lacomi. În rest, nu semănau deloc. 

Thóra a încuviinţat din cap cu un aer serios, având grijă să 
nu-i arate lui Vigdís cât de surprinsă era de tirada ei maliţioasă. 

— Vasăzică, nu petreceau timp împreună? Nu e posibil ca 
Eirikur să fi ştiut mai bine decât alţii ce avea de gând să facă 
Birna? a întrebat-o ea pe recepţioneră. 

— Nu, imposibil! a răspuns Vigdis pe un ton ferm. Birna nu 
s-ar fi întovărăşit cu Eirikur nici dacă ar fi fost singuri pe o 
insulă pustie. 


229 


— Am înţeles, a zis Thóra. Dar cumva Eiríkur şi Birna s-au 
purtat altfel decât de obicei înainte să moară? Vă amintiţi să fi 
zis sau să fi făcut ceva neobişnuit? 

Vigdis s-a gândit câteva clipe, apoi a clătinat din cap şi a 
spus: 

— Nu, nu-mi amintesc nimic de genu' ăsta. De fapt, nici 
măcar nu ştiu când am văzut-o ultima oară pe Birna, dar, dacă 
s-ar fi purtat ciudat, sigur mi-aş fi amintit. Ultima oară când am 
stat de vorbă cu Eirikur a fost când a trecut pe la recepţie să 
întrebe de Jónas, a zis ea. 

Apoi a dus repede mâna la gură şi a adăugat: 

— Vai, asta s-a întâmplat, probabil, chiar înainte să moară. 
Thóra a inspirat adânc şi a întrebat pe un ton calm: 

— Şi s-a întâlnit cu Jonas? 

— Păi, nu ştiu... l-am zis să vadă dacă nu cumva e în birou. 
Dar habar n-am dacă s-au întâlnit sau nu. 

Thóra nu ştia ce s-o mai întrebe despre Eiríkur, aşa că s-a 
hotărât să abordeze chestiunea pentru care venise la recepţie. 

— In spatele hotelului e o pajişte, a zis ea. Ştiţi cumva de ce 
partea de la apus e tunsă, iar cea de la răsărit nu? 

Vigdis a făcut ochii mari: 

— N-am nici cea mai vagă idee, a zis ea. Apoi a mijit ochii: 

— De ce întrebaţi? 

— Pur şi simplu, voiam să ştiu. Mi s-a părut ciudat, i-a 
explicat Thora. 

Apoi s-a grăbit să adauge: 

— Ştiţi cumva dacă Jónas a pus să fie săpate nişte găuri ca 
să testeze parcela aia? Sau poate chiar Birna? 

Vigdis s-a uitat la ea cu un aer nedumerit şi a întrebat: 

— Găuri ca să testeze parcela? Vă referiţi la nişte simple 
găuri în pământ? 

Thora a încuviinţat din cap. 

— Da, e vorba de nişte găuri nu foarte adânci, dar care sigur 
n-au fost făcute cu utilaje de săpat. 

Vigdis a clătinat repede din cap. 

— Cu siguranţă, nu. Dacă i s-ar fi cerut cuiva să meargă 
acolo să facă săpături, aş fi ştiut. Ştiu tot ce se întâmplă la hotel. 
Uneori, Jónas e atât de neatent, încât trebuie să fiu cu ochii-n 
patru în locul lui. 


230 


— În afară de camera de hotel, Birna avea cumva un studio 
prin apropiere? a intervenit Matthew. _ 

— Nu ştiu, dar nu m-ar surprinde, a zis Vigdis. În multe zile, 
pleca de la hotel dimineaţa sau după-amiaza. Şi nu se plimba pe 
afară, aşa că, probabil, avea un loc numai al ei. 

Apoi i-a aruncat Thórei o privire complice şi a adăugat: 

— Sau poate că mergea să-l vadă pe Bergur. 

— Cine ştie...?! i-a răspuns Thóra, zâmbind şmechereşte, 
după care s-a uitat la ceas. O ultimă întrebare, apoi o să vă 
lăsăm în pace. Cine tunde pajiştea? 

Recepţionera s-a uitat şovăielnic la ea, apoi a ridicat din 
umeri şi a răspuns fără să mai stea pe gânduri: 

— Jökull. Lucrează la noi şi ca ospătar. 


* 


— Glumiti? a întrebat Jökull, uitându-se în jur ca şi când ar fi 
căutat un operator cu o cameră ascunsă. Vreţi să ştiţi de ce n-a 
fost tunsă parcela aia? 

— Da, a zâmbit Thâra. Mi s-a spus că tu te ocupi de ea. 
Jökull şi-a luat un aer posac ce nu se potrivea câtuşi de puţin cu 
uniforma lui elegantă de chelner. N 

— Da, câştig nişte bani în plus. În hotel n-am treabă decât 
atunci când se serveşte masa, aşa că pot să mă ocup şi de 
pajişte. 

— Bravo ţie! a zis Thóra. Dar de ce n-o tunzi? Cumva din 
cauza pietrei? 

— Nu, piatra nu mă deranjează, a bombănit Jökull. Alta e 
problema: bucata aia e plină de dâmburi. lar când vreau s-o 
tund, mi se blochează maşina şi mi-e greu s-o împing. Aşa că am 
hotărât să n-o mai tund. Şi până acum nu s-a supărat nimeni. 
Ce, s-a plâns cumva Jónas? 

— Nu, nicidecum! i-a răspuns Thora cu un zâmbet, apoi a dat 
să plece, dar s-a oprit brusc. Ne poţi împrumuta o lopată? 


* 


— Ca să fiu sincer, a zis Matthew, aruncând în spate o lopată 
de pământ, trebuie să recunosc că eşti o femeie unică. Pentru 


231 


alta nu cred c-aş fi pus mâna pe lopată. 

— Ei, ce să-ţi spun! Hai, mai puţină vorbă şi mai multă 
muncă! Se întorseseră pe pajişte, iar Thóra a căutat prin iarbă 
până când a dat de un dâmb, apoi i-a cerut lui Matthew să sape. 

— Sigur o să dăm de ceva extraordinar! a adăugat ea. 

— Bine-ar fi să fie aşa! a oftat Matthew, apoi a înfipt lopata 
în pământ şi a pus mâinile în şolduri. Gata! 

Thóra s-a apropiat de el şi s-a uitat în groapa puţin adâncă 
pe care o săpase. 

— E un fel de fundaţie, a zis ea. Matthew s-a scărpinat pe 
frunte. 

— Nu cumva e fundaţia unei clădiri? a întrebat el. Crezi că 
aici a fost o casă înainte? 

A înhăţat lopata şi a săpat mai mult pe ambele părţi. 

— Măi să fie! 

— Vezi ce văd şi eu? a zis Thâra, aplecându-se pe vine. 

S-a ridicat iarăşi în picioare şi i-a arătat lui Matthew palma 
murdară. 

— Cenuşă! Clădirea asta a ars. 

— Ca în desenul copilului? a întrebat el, după care a tăcut 
câteva clipe. Şi nu cumva în casa din desen se vedeau nişte 
ochi? 


24 


— A închis, a zis Thóra cu o grimasă. Sau poate că am 
pierdut semnalul, a adăugat ea, uitându-se la ecranul mobilului. 
Ba nu, mi-a închis... 

— Şi te surprinde? a întrebat-o Matthew. Azi-dimineaţă, ea şi 
frate-su aproape că te-au dat afară din casă, aşa că n-are cum să 
sară-n sus de bucurie când primeşte un apel de la tine. 

— Poate că ai dreptate, a zis ea pe un ton iritat, punând 
mobilul înapoi în buzunar. Dar mi-ar fi fost de mare ajutor dacă 
ar fi ştiut ce clădire era aici. 

Thâra şi Matthew încă se aflau pe pajişte, dar mai la 
marginea ei, pentru că lângă piatră nu era semnal. 

— Poate ştie ceva Berta, fata ei, a adăugat Thóra cu un aer 
îngândurat. O fi având şi ea ceva cu mine? 


232 


— Nu cred. Dar o să-ţi întoarcă spatele imediat dacă îţi bagi 
nasul în viaţa prietenului ei infirm. 

— Ah, nu. O să las subiectul ăsta pe mai încolo. Deocamdată, 
aş vrea să aflu mai multe despre clădirea care era aici. 

Au pornit spre hotel, iar când au trecut pe lângă fundaţia 
dezgropată de Matthew, Thóra s-a oprit brusc şi a zis: 

— Dar cum se face că Birna nu şi-a dat seama de chestia 
asta? Că din agenda ei reiese că s-a plimbat destul de mult pe 
aici. 

— Nu ţi-e clar? i-a răspuns Matthew. Jökull, băiatul care 
tunde pajiştea, pare să fie singurul care ştie de movilele astea. 
Iar când ţi-a vorbit despre Birna, n-a făcut-o în termeni tocmai 
eleganţi. Aşa că sigur nu i-ar fi zis de dâmburile alea, chiar dacă 
Birnei i-ar fi dat prin cap să stea de vorbă cu el. 

— Dar e limpede că cineva a căutat ceva pe-aici. Şi, dacă 
încerca să dea de fundaţiile casei, trebuie să fi fost cineva cât se 
poate de neatent, pentru că gropile nu sunt nici măcar aproape 
de porţiunea cu dâmburi. 

— Cu greu le-ai putea numi gropi... Dar sunt de acord că 
dacă săpătorul necunoscut căuta, într-adevăr, o casă arsă din 
temelii, înseamnă că nu era un bun detectiv. 

— Îmi vine să mă duc iarăşi în pivniţă şi să mă uit mai cu 
atenţie prin cutiile alea, a zis Thóra cu un aer gânditor. Poate 
dau de ceva, o fotografie sau mai ştiu eu ce, din care să aflu ce 
era aici. 

Matthew s-a uitat la ceas şi a zis: 

— Nu ştiu dacă e o idee bună. Nu cumva ar trebui să te duci 
să-ţi iei copiii? 

— E o chestie care mai poate aştepta până diseară. L-am 
sunat pe Gylfi adineauri şi până una-alta copiii se simt bine. Or 
să meargă pe jos până la un magazin aflat aproape de locul 
unde au parcat, i-a explicat ea. 

După care şi-a încrucişat degetele şi a adăugat: 

— Şi sper ca prietena lui să-şi anunţe părinţii. Că eu sigur 
nu-i sun. Tot timpul îmi turuie despre necazul în care i-a vârât 
Gylfi şi de fiecare dată sfârşesc prin a spune că-i numai vina 
mea. 

— Şi fostul tău soţ? Crezi că Gylfi o să-l sune să-i spună unde 
sunt? 


233 


— Sper să nu. Din partea mea, n-are decât să-şi facă griji. Că 
doar din cauza lui au fugit cu rulota. 

Şi-a lovit uşor buzunarul în care avea mobilul şi a zâmbit. 

— Am o sută de mesaje necitite de la el. O să mă uit pe ele 
când o să am timp sau... 

Dar s-a oprit, pentru că i-a sunat mobilul, şi l-a scos din 
buzunar. Era Bella. 

— Bună! Cum a fost? a întrebat-o ea pe secretară, scotocind 
în buzunar după un pix şi o bucată de hârtie. Ah, deci zici că n-ai 
găsit nicio Kristin? 

A ascultat cu atenţie şi a notat tot ce a turuit Bella, apoi a 
închis şi s-a întors spre Matthew: 

— E îngropat acolo singur. lar numele lui Kristin nu apare pe 
nicio piatră din apropiere, a oftat ea cu un aer dezamăgit. Pe 
piatra lui sunt gravate numele, data de naştere, anul morţii şi 
câteva versuri. 

— Distracţia continuă! a comentat Matthew. Alte versuri. 
Dă-i drumul! 

Thóra i le-a citit de pe foaie: 


Chiar de-i mică, 

O fermă e mai bună, 

Căci tot omul îşi iubeşte casa. 
Însângerată e inima 

Celor nevoiţi de soartă 

Să-şi cerşească fiecare masă. 


Thóra a ridicat capul şi s-a uitat la Matthew. 

— Versurile astea îmi par cunoscute, spre deosebire de 
celelalte, pe care nu le-am mai auzit niciodată. Poate aflu de pe 
Internet ce-i cu ele. Nu m-ar mira să fie din Învățăturile Celui 
Preaînalt!3. 

Matthew a lovit-o uşor pe umăr şi i-a făcut un semn cu mâna 
spre hotel. 

— Se pare că poliţia a chemat întăriri, a zis el, arătându-i o 
maşină de poliţie care tocmai parca lângă hotel. Imi închipui că 

13 Învățăturile Celui Preaînalt (Hávamál): poem gnomic scandinav 
păstrat în Codex Regius, un manuscris islandez ce datează din secolul 
al XIII-lea. 


234 


deocamdată n-o să poţi merge în pivniţă. 


* 


— De ce nu vrei să ieşi din casă? l-a întrebat Berta pe un ton 
surprins. 

A dat draperiile la o parte, iar lumina a inundat imediat 
camera întunecată. 

— E o vreme superbă! a zis ea. 

S-a uitat pe fereastră câteva clipe, după care s-a întors cu 
faţa spre el: 

— Haide! O să-ţi facă bine! 

— leşi tu, a zis Steini pe un ton tăios, apucând cu mâna 
sănătoasă o fâşie subţire de cauciuc, care se desprinsese de pe 
una dintre roţile scaunului. Eu nu vreau. 

— Ei, lasă mofturile, a zis Berta, venind lângă el. 

Şi-a apropiat faţa de a lui, pentru că, de multe ori, devenea 
mai comunicativ când îl privea în ochi. j 

— Íți promit c-o să te simți mai bine la aer curat. Imi dau 
seama că te frământă ceva, dar, cine ştie, poate c-o să-ți dea 
pace când o să vezi alte lucruri. 

— N-o să dispară, a zis Steini, la fel de îmbufnat ca mai 
înainte. Berta era foarte obişnuită cu replicile lui scurte. 
Arsurile de lângă unul dintre colțurile gurii îi afectaseră 
vorbirea. Se părea că pielea se topise în acel loc, iar Berta era în 
continuare uimită că doctorii nu făcuseră o treabă mai bună. 
Bănuia că Steini nu voia să facă operații suplimentare; sau, cel 
puţin, nu voia să stea de vorbă cu ea despre operaţiile pe care 
urma să le mai facă. Nu-i venea să creadă că încă era pe lista de 
aşteptare, cum îi spusese el odată. O explicaţie mult mai 
probabilă era că încă nu reuşise să treacă peste durerile şi 
celelalte neplăceri ale primelor operaţii şi că nu voia să mai aibă 
parte de aşa ceva. Cu o săptămână înainte, Berta ascultase pe 
robotul telefonic un mesaj de la fizioterapeutul lui Steini, care îi 
cerea să-l sune şi îl îndemna să reia tratamentul. Steini a refuzat 
categoric să discute pe această temă atunci când Berta l-a rugat 
să-l sune pe fizioterapeut. Mai avea nevoie de timp ca să se 
refacă - atât psihic, cât şi fizic. 

— Dacă vrei, putem să mergem la o plimbare cu maşina, a 


235 


zis Berta cu un zâmbet. Sunt dispusă să fac orice, numai să 
mergem undeva. 

— Orice? a întrebat Steini, privind-o în ochi fără să 
clipească. 

— Aproape..., a zis Berta cu o veselie prefăcută, ridicându-se 
în picioare. 

Habar n-avea unde bătea Steini, dar nu prea voia să se lase 
pe mâna lui. Nu acum şi, preferabil, niciodată. 

— Ştii ce vreau să spun, a adăugat ea, punându-i o mână pe 
genunchi. Haide! Te rog. 

Steini a dat drumul dintr-odată fâşiei de cauciuc şi a 
întrebat-o: 

— 'Ţie nu ţi se face frică niciodată? 

— Frică? a zis Berta pe un ton surprins. De ce mi-ar fi frică? 
a adăugat ea cu un zâmbet. Doar vine vara. 

Steini s-a uitat la ea în tăcere preţ de câteva clipe, apoi a 
plecat capul şi a spus: 

— Mă simt rău. 

Berta a simţit o crampă în stomac. Nu putea suporta să-l 
vadă în starea aceea. Şi-aşa era destul de greu. Ce nedrept 
părea totul! De ce nu scăpase mai teafăr din accident? Mulţi 
oameni aveau accidente şi nu pătimeau atât de mult. Of, dacă 
nu l-ar fi sunat atunci... S-a străduit să-şi păstreze zâmbetul şi 
să vorbească pe un ton vioi: 

— Ştiu. Dar hai să mergem la Kreppa. Sunt foarte în urmă cu 
împachetatul şi, cine ştie, poate dăm peste ceva interesant. Doar 
ştii cât de mult ţi-a plăcut data trecută. 

Steini a izbucnit într-un râs forţat. 3 

— Da, mi-a plăcut? a zis el, apoi a oftat. In fine, nu-mi pasă. 
Hai să mergem. . 

— Excelent! Îţi promit că n-ai să regreţi! 

Se simţea uşurată. Odată porniţi la drum, Steini sigur avea 
să se binedispună. Intotdeauna se întâmpla aşa. Dar a fost 
foarte uimită când mâna lui s-a întins dintr-odată şi i-a înhăţat 
încheietura. 

— Mă ierţi? a întrebat el cu glas scăzut. 

— Să te iert? a zis ea pe un ton surprins. Pentru ce? 

— Dacă o să se întâmple ceva foarte rău, o să mă ierţi? Berta 
a clătinat uşor din cap. Rămăsese perplexă. Era cea mai lungă 


236 


frază pe care o auzise de la el în ultimele luni. 

— Despre ce tot vorbeşti? a întrebat ea, eliberându-şi cu 
grijă mâna din strânsoarea lui şi trecând în spatele scaunului. 
Ce lucruri poţi să spui uneori! Auzi, să te iert, a continuat ea, 
împingând scaunul. Prostuţule, a adăugat Berta pe un ton 
prietenos. Dar ce mi-ai făcut tu mie? 

— Să sperăm că nimic..., i-a răspuns Steini, după care şi-a 
tras gluga pe cap în timp ce Berta a deschis uşa de la intrare şi 
a trecut scaunul cu rotile peste prag. Să sperăm... 


x 


Thórólfur s-a încruntat şi s-a sprijinit de uşa sălii de 
interogatoriu improvizată în hotel: 

— Am făcut progrese considerabile. Deocamdată, n-am să vă 
spun mai mult. 

Thóra stătea în picioare pe coridor, cu mâinile în sân. Vorbea 
în şoaptă, ca să n-o audă Jónas, care îi aştepta înăuntru. Jónas o 
rugase pe Thora să fie de faţă atunci când avea să-l interogheze 
Thórólfur. Imediat ce luaseră loc, Thórólfur îi reamintise să 
spună adevărul şi adăugase că, în calitate de suspect, nu era 
obligat să răspundă la acuzaţiile care i se aduceau. Acum, Thora 
stătea în picioare lângă poliţist şi se certa cu el. 

— Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce Jonas e tratat, 
dintr-odată, ca un suspect? Ce anume s-a schimbat? 

Luându-se după ea, Thórólfur şi-a pus şi el mâinile în sân şi a 
zis cu un aer autoritar: 

— Am stat de vorbă cu o mulţime de martori, atât ieri, cât şi 
astăzi. Iar imaginea care a rezultat în urma interogatoriilor nu e 
tocmai favorabilă pentru clientul dumneavoastră. 

Thóra a inspirat adânc. 

— Adică? Aveţi de gând să-l arestaţi? 

— Depinde de ce anume ne spune în timpul interogatoriului, 
a ridicat Thórólfur din umeri. Cine ştie, poate că are nişte 
explicaţii de dat. 

— Explicații? a repetat Thora. Pentru ce anume? Până acum, 
v-a dat deja o mulţime de explicaţii. 

— După cum v-am zis, ieri şi azi am făcut progrese 
considerabile, iar în prezent deţinem informaţii pe care nu le 


237 


aveam când am stat de vorbă cu el ultima oară. În plus, 
explicaţiile lui de până acum nu mi s-au părut satisfăcătoare. 
N-ar fi mai bine să continuăm interogatoriul, ca să aflaţi şi 
dumneavoastră ce vrem să ne spună? 

— Lăsaţi-mă singură cu el două minute, l-a rugat ea. Vreau 
să-i explic schimbarea statutului său în ochii poliţiei. 

Deşi nu părea deloc încântat, Th6râlfur a acceptat, în cele 
din urmă, să-şi cheme asistentul rămas în birou. Th6ra a intrat 
şi a luat loc lângă Jónas, care se uita la ea cu un aer dezorientat. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el pe un ton îngrijorat. Ce 
i-aţi spus? 

Thóra a pus o mână pe genunchiul lui. 

— Jónas, lucrurile s-au schimbat. Până acum, ai fost 
interogat în calitate de martor, iar poliţia ţi-a prezentat la 
început drepturile pe care le presupune acest statut. Acuma eşti 
suspect. 

— Cum? a zis el cu glas ascuţit. Cine, eu? 

— Da, tu. N-avem mult timp la dispoziţie, aşa că hai să nu-l 
irosim. Ascultă-mă cu atenţie, l-a sfătuit ea, privindu-l în ochi. 
Thórólfur mi-a zis că, după ce-au interogat mai mulţi martori, 
ancheta a făcut progrese considerabile, motiv pentru care acum 
te consideră suspect. 

— Poftim? Dar le-am spus că n-am făcut nimic! aproape că a 
tipat el. Înseamnă că martorii au minţit! 

Thóra a simţit că lui Jónas îi tremura piciorul. 

— Se prea poate ca martorii să nu fi spus adevărul, i-a 
răspuns Thóra, strângându-l mai tare de genunchi în speranţa 
că avea să-l calmeze. Dar acum este extrem de important să-i 
explici lui Thórólfur unde te aflai când au avut loc crimele şi să-i 
dai răspunsuri convingătoare la întrebări. Dacă nu te crede sau 
nu e satisfăcut de explicaţiile tale, rişti să fii arestat. 

Piciorul lui Jónas a împietrit, iar faţa i s-a albit. 

— Arestat? Cum adică? 

— Arestat de poliţie, Jonas, i-a zis Thora, aplecându-se spre 
el. O să fii dus la secţie cu o maşină a poliţiei, iar 
mâine-dimineaţă o să mergi în faţa judecătorului, care o să 
declare că rămâi în custodia poliţiei. 

Thóra se ocupase doar de trei cazuri care implicaseră 
perioade scurte de arest, aşa că nu era foarte familiarizată cu 


238 


procedura. Fusese vorba de nişte cazuri simple, iar Thora a 
hotărât că nu era momentul potrivit să-i spună lui Jónas că nu 
ştia exact cum se procedează atunci când o persoană e plasată 
în custodia poliţiei. 

— Nu pot să mă duc la închisoare, a zis Jónas, tremurând 
atât de tare, încât Th6ra nu se putea îndoi de cuvintele sale. Pur 
şi simplu, nu pot. Azi e luni. 

Thóra a ridicat din sprâncene, zicând: 

— Luni? Păi, şi e mai rău decât în oricare altă zi? 

— Ah, nu, a zis Jónas cu un aer îngrijorat. Atâta doar că nu 
vreau să fiu amestecat în povestea asta chiar într-o zi de luni, 
pentru că e ziua mea nefastă. 

Thóra l-a întrerupt înainte să înceapă să bată câmpii pe tema 
aştrilor şi a aurelor: j 

— Ascultă-mă cu atenție! In câteva clipe, poliţiştii or să intre 
şi or să te interogheze. Să sperăm că poţi să le explici toate 
lucrurile despre care ei cred că te pun în postura de suspect, iar 
dacă reuşeşti, îţi promit că ai să pleci din camera asta cu mine, 
nu cu ei. 

— Şi dacă nu pot? a întrebat Jónas, apucând-o pe Thóra de 
mână. Ce-o să se întâmple? 

— Atunci o să ne împăcăm cu situaţia, i-a zis ea, bătându-l 
uşor pe umăr. Hai, fruntea sus şi încearcă să te porţi cât poţi de 
firesc în împrejurările astea! 

S-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de uşă. 

— Eşti gata? l-a întrebat ea, punând o mână pe clanţă. Jonas 
a încuviinţat din cap, dar nu părea deloc pregătit pentru ceea 
ce-l aştepta. 


* 


— Păi..., nu ştiu, a zis Jónas, uitându-se cu coada ochiului la 
Thóra, care stătea lângă el. 

Thórólfur s-a arătat exagerat de surprins: 

— Cum aşa? Dacă ar veni cineva la mine şi m-ar întreba dacă 
joia trecută am făcut sex cu o femeie frumoasă, nu mi-ar fi deloc 
greu să-mi amintesc. Sau cumva făceaţi sex tot timpul? 

Thóra şi-a înăbuşit un oftat. 

— Jónas alege să nu răspundă la întrebare, a zis ea, fără 


239 


să-şi schimbe vreun pic expresia. 

— İn regulă, a zis Thórólfur. Oricum o să cerem efectuarea 
unui test de ADN, aşa că răspunsul la întrebarea asta nu e 
necesar. 

Dar nu era nevoie de un test de ADN pentru a obţine 
răspunsul. Jónas stătea încordat lângă ea, iar vinovăția i se citea 
în fiecare trăsătură. Era cât se poate de evident că Jónas făcuse 
sex cu Birna în joia cu pricina - care, din păcate, era şi ziua în 
care murise. 

— S-a găsit spermă în vaginul Birnei? a întrebat Thâra. Vă 
reamintesc că în cazul în care Jonas va fi luat în custodie, 
trebuie să mi se prezinte toate documentele, pentru că sigur o 
să facem apel la Curtea Supremă împotriva unui eventual ordin 
de reţinere. 

Jónas a scos un geamăt uşor. 

Thórólfur a stat pe gânduri câteva clipe, rozând capătul 
creionului pe care îl ţinea în mână, apoi a zis: 

— Nu văd niciun motiv pentru care să nu vă spun că în 
vaginul victimei s-a găsit spermă. 

— Imi puteţi spune dacă ancheta a scos la iveală faptul că 
Birna avea o relaţie cu un fermier din partea locului? a întrebat 
Thóra, sperând ca poliţia să nu fi ştiut acest lucru. Sperma ar 
putea fi a lui. 

— Ştim totul despre el, a răspuns Thórólfur cu un aer ciudat. 

— Serios? Şi nu cumva ar trebui să-l interogaţi pe el, nu pe 
Jonas? 

— İl interogăm, a zis Thórólfur, răsucind creionul între 
degete cu multă îndemânare. Indiferent de rezultatul testului de 
ADN al fermierului, vom avea nevoie şi de o probă de la clientul 
dumneavoastră. 

— De ce? a întrebat Thóra. Dacă se dovedeşte că sperma 
este a fermierului, nu prea are cum să fie a lui Jonas, nu? 

Thórólfur a rânjit maliţios, iar Thorei i-a picat fisa: 

— Sau cumva sperma din vaginul Birnei provine de la doi 
bărbaţi? 

Creionul din mâna lui Thórólfur s-a oprit dintr-odată din 
învârtit. 

— Se poate, a răspuns el după o scurtă pauză. 

Asta era tot ce voia să audă Thóra. Deci, în ziua crimei Birna 


240 


făcuse sex cu doi bărbaţi. Jonas sigur era unul dintre ei, iar 
celălalt era Bergur sau criminalul, dacă nu cumva cei doi erau 
una şi aceeaşi persoană. A simţit că Jonas înlemneşte lângă ea şi 
ştia destule despre bărbaţi, cât să-şi dea seama ce anume îl 
îngrijora, întrucât nu trebuia ca Jonas să devină şi mai agitat, 
Thóra s-a aplecat spre el şi i-a şoptit la ureche, fără să-l audă 
poliţiştii: 

— Stai liniştit, sigur ai fost primul. 

A simţit că Jónas s-a relaxat un pic. 

— Dar dacă faci sex cu o persoană nu înseamnă neapărat că 
ai şi omorât-o, nu-i aşa? i-a zis ea lui Thórólfur. 

Apoi a adăugat: 

— Ceea ce nu înseamnă că, în acest moment, Jónas 
recunoaşte că ar fi făcut sex cu victima. 

— Nu, nu neapărat, a răspuns Thórólfur. Dar când organele 
genitale ale victimei prezintă leziuni interne şi externe care dau 
de înţeles că a fost violată, situaţia se schimbă un pic, nu 
credeţi? 

Thóra a hotărât să nu răspundă la întrebare. 

— Mai vreţi să aflaţi ceva? Sau singura chestiune nelămurită 
era dacă sperma îi aparţine lui Jónas sau nu? 

— Mai sunt şi altele, a zis Thórólfur. Jonas, haideţi să 
revenim la mesajul care a fost trimis de pe mobilul 
dumneavoastră. Acum ne puteţi explica mai bine decât prima 
oară ce-i cu el? De exemplu, ne-aţi putea spune unde vă aflaţi în 
noaptea de joi între orele nouă şi zece? 

Jónas s-a întors cu disperare spre Thóra, care a încuviinţat 
repede din cap şi a clipit cu amândoi ochii. 

— Nu vă pot explica mai bine ce-i cu mesajul ăla, a zis el. Nu 
eu l-am trimis, aşa că, probabil, cineva mi-a furat telefonul şi a 
expediat mesajul de pe el. Am ieşit la plimbare în jurul orei 
şapte şi mi-am lăsat mobilul în hotel. Probabil că mi l-a furat 
cineva cât am fost plecat. 

— Vasăzică, vi l-a furat cineva, a zis Thórólfur pe un ton uşor 
sarcastic. Vi l-a furat, apoi vi l-a adus înapoi sau cum? 

— Nu, a răspuns Jónas în cele din urmă. Dar nu-l iau mereu 
cu mine, îl las pe unde apuc şi nu cred că era greu să mi-lia 
cineva. 

Se vedea clar că Jonas era cu nervii la pământ. Şi-a frecat 


241 


tâmplele, apoi a adăugat: 

— Hotelul era ticsit de lume. Avea loc o întrunire, aşa că 
oricine ar fi putut face chestia asta. 

— E ciudat că spuneţi asta, a comentat Thórólfur cu un aer 
gânditor. Ne e cam greu să înţelegem acest detaliu. Ne-aţi spus 
că hotelul gemea de lume, însă nimeni nu-şi aduce aminte să vă 
fi văzut în seara cu pricina. Pe unde v-aţi plimbat? Pe plajă? 

— Nu! a zis Jónas pe un ton ridicat, lovind biroul cu palma ca 
să-şi întărească răspunsul. Am hoinărit prin zonă. Mai întâi am 
luat-o pe drumul care duce la strada principală, să văd dacă 
muncitorul care repara ţeava de scurgere a avansat cu lucrarea, 
apoi m-am mai plimbat cam o oră. Când m-am întors, am intrat 
un pic în biroul meu, după care m-am dus la mine în cameră. 
Sunt sigur că m-a văzut cineva în hotel. Că n-am încercat să mă 
feresc de nimeni! M-am întors cu puţin timp înainte de 10. Iar 
întrunirea încă nu se terminase, dacă-mi aduc bine aminte. 

— Cu toate astea, toţi cei interogaţi spun că nu v-au văzut în 
jurul acelei ore. Nici în hotel, nici pe afară. Iar de la nouă 
jumate la zece, s-a dat o pauză. Participanţii la întrunire s-au 
împrăştiat peste tot - unii au ieşit la o ţigară, alţii s-au dus să-şi 
cumpere o cafea -, dar nu v-a văzut niciunul dintre ei. Şi totuşi, 
spuneţi că v-aţi întors în jurul acelei ore... Dar haideţi să trecem 
la altă chestiune! Noaptea trecută, într-un grajd din apropiere a 
fost găsit un alt cadavru. Mi-aţi putea spune unde eraţi ieri, pe 
seară? 

— Eu? Eram la Reykjavik, a zis Jónas. 

— Când aţi plecat în capitală? 

— Pe la ora două, a răspuns Jónas, căruia îi tremura un pic 
vocea. 

— Şi presupun că aţi luat-o prin tunel, nu-i aşa? 

— Da, a zis Jónas înainte ca Thora să-l poată opri - ceva i se 
părea în neregulă. 

— Presupun că aţi mers cu maşina proprie, a continuat 
Thórólfur, al cărui chip semăna cu cel al unui copil aflat în faţa 
unei enorme cutii cu bomboane. 

— Jónas alege să nu răspundă la această întrebare, a 
intervenit Thóra repede, punând mâna pe coapsa lui şi 
strângându-i-o cu putere. 

— În regulă, a zis Thórólfur cu un zâmbet sarcastic. Dar am 


242 


stabilit că aţi mers la Reykjavik prin tunel. Întrucât e strict 
interzis să intri în el călare, pe jos sau pe bicicletă, trebuie să 
deducem că aţi condus un autovehicul de un fel sau altul. 

— Am fost cu maşina mea, a zis Jonas prosteşte, deşi mâna 
avocatei îi strângea coapsa. 

Thóra nu s-a putut abţine să nu-şi înfigă unghiile în muşchiul 
lui, ca pedeapsă pentru că fusese atât de neghiob. Jónas a 
gemut uşor şi s-a uitat la Thâra, dar ea avea aerul că nu se 
întâmplase nimic. 

Zâmbetul lui Thórólfur a devenit mai larg ca oricând, apoi pe 
chipul lui s-a aşternut un aer dispreţuitor. A luat nişte foi 
capsate laolaltă şi le-a trântit pe masă, în faţa lui Jónas. 

— Asta e lista tuturor maşinilor care au trecut ieri prin 
tunelul  Hvalfjorduri*. Dar numărul dumneavoastră de 
înmatriculare nu se regăseşte printre ele, i-a explicat el, 
uitându-se ţintă în ochii lui. Cum vă explicaţi acest lucru? 

Jónas a avut, în sfârşit, suficientă prezenţă de spirit cât să nu 
zică nimic. 

— Jónas alege să nu răspundă la această întrebare, a zis 
Thora. Ţin să precizez că acum este foarte dezorientat şi ceea ce 
tocmai a spus s-ar putea să fie o eroare de memorie. 

— S-a întâmplat ieri, a zis Thorâlfur. 

Când a văzut că nici Thora, nici Jonas nu adaugă nimic, 
bărbatul a ridicat din umeri. 

— Ín fine, să trecem la următoarea chestiune. Următoarea? 
Thóra a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-l domolească pe 
Jónas. Oare ce mai aveau împotriva lui? 


x 


— Apoi s-a certat cu Eiríkur, tipul care a fost găsit mort în 
grajd, i-a spus Thóra lui Matthew. Chiar înainte ca Eiríkur să 
iasă din hotel. In plus, după ce i-au făcut analiza sângelui, s-a 
dovedit că cititorul de aure luase o mare cantitate de somnifere. 
Acelaşi tip de somnifere pe care Jónas le are pe noptieră, a 


14 Tunelul Hvalfjördur, care are aproape şase kilometri şi se 
întinde pe sub fiordul cu acelaşi nume, a fost inaugurat în 1998 şi 
scurtează considerabil distanţele dintre Reykjavik şi regiunile din 
vestul şi nordul Islandei. 


243 


adăugat ea cu un oftat. Nenorociţii ăştia de poliţişti au venit şi 
cu un mandat de percheziţie... Matthew a oftat şi el. 

— Păi, şi asta nu înseamnă că e vinovat? 

— A naibii să fiu dacă îmi dau seama. Amprentele lui au fost 
găsite pe cureaua Birnei şi nu încape niciun dubiu că a făcut sex 
cu ea în ziua sau în seara când a fost omorâtă, deşi a refuzat să 
recunoască. Apoi a minţit că ieri a fost la Reykjavik. 

A mai scos un oftat şi i-a dat lui Matthew foile cu numerele 
de înmatriculare. 

— Au făcut o listă cu numerele tuturor maşinilor care au 
trecut prin tunel. Vasăzică, cineva s-a delectat toată noaptea 
urmărind înregistrările camerelor de supraveghere. Au lăsat-o 
pe birou când au plecat, aşa că am şterpelit-o. 

— Şi apoi? a întrebat Matthew. Unde l-au dus? 

— La Borgarnes". Mâine-dimineaţă or să-l ducă la 
Tribunalul Islandez de Vest şi or să ceară un ordin de reţinere 
pe numele lui, i-a explicat ea, trecându-şi mâna prin păr. Şi 
sigur or să-l obţină, dacă nu cumva judecătorul o să fie beat 
criţă. 

— Are reputaţie de betiv? a întrebat Matthew cu un aer 
şocat. 

— Nu, e doar un fel de-a spune, l-a lămurit Thora, 
ridicându-se în capul oaselor pe fotoliu. Dar tare mi-aş dori să 
fie aşa. 

— Ah, am uitat să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat cât ai fost 
plecată, a zis Matthew dintr-odată. Am băut o cafea la bar şi, 
când m-am scotocit în buzunare după nişte bani, am găsit 
medalia pe care am cumpărat-o pentru tine de le Stykkishólmur. 
Când am pus-o pe tejghea împreună cu mărunţişul, bărbatul 
care stătea lângă mine şi-a ieşit din minţi. Era politicianul ăla 
bătrân Magnus Baldvinsson. 

— Poftim? a zis Thâra pe un ton surprins. Şi ce-a zis? 

— Habar n-am! A vorbit în islandeză, dar nu mi s-a părut 
foarte prietenos. Până la urmă, a luat medalia şi a aruncat-o 
după tejghea, după care s-a ridicat şi a plecat. Chelnerul a 
rămas perplex şi mi-a reproşat vehement că l-am provocat. Apoi, 
aşa uluit cum era, s-a aplecat şi mi-a dat medalia înapoi. 

15 Borgarnes: mică localitate din vestul Islandei, aflată la 60 de 
kilometri de Reykjavik. 


244 


— Aha, a zis Thâra, încă uluită de întâmplare. Îți aduci 
aminte că s-a purtat foarte ciudat şi atunci când l-am întrebat de 
nazişti? Asta nu-i o reacţie firească în Islanda. Nazismul a avut 
un impact nesemnificativ la noi - ceea ce nu înseamnă că 
oamenii nu-l condamnă. Nu crezi c-ar fi bine să stăm de vorbă 
cu el încă o dată? 

Apoi a pus mâna pe telefon şi a adăugat: 

— Dar, până una-alta, prioritatea mea e să găsesc pe cineva 
care să-mi ducă copiii acasă. Întrucât se pare că eu n-o să ajung 
acasă prea curând. 

A format numărul fiului ei. 

— Bună, Gylfi! Mami la telefon! Cum vă distraţi în Selfoss!6? 


25 


— Ia-o tu înainte, i-a zis Thóra lui Matthew, împingându-l 
uşor. Poţi să pretinzi că eşti mare amator de cai. Şi or să te 
creadă, pentru că eşti neamt. 

Erau în curtea fermei Tunga, unde Thora spera să-l 
întâlnească pe Bergur. I se părea foarte probabil ca fermierul să 
fie implicat în crima de care era suspectat Jónas. Merseseră pe 
jos până la casa care părea să fi fost construită cu multă 
economie. Arăta la fel ca nenumăratele case construite în anii 
1970, atâta doar că era mai prost întreţinută. Petele mari de pe 
acoperişul din tablă ondulată erau locurile de unde sărise 
vopseaua, iar pe pereţii galbeni şi murdari se vedeau dâre de 
rugină de la barele de fier din betonul armat, care ieşiseră la 
iveală în mai multe locuri. 

— Haide, nu fi timid! s-a agitat Thora. 

— Nici nu se pune problema, draga mea, i-a răspuns 
Matthew, strâmbând din nas. Şi în ce hal pute! a adăugat el, 
uitându-se în jur în speranţa c-o să identifice cauza. 

— O fi mirosul de la ţară..., a zis Thora, apoi a inspirat adânc 
pe nas. Sau poate că bate vântul dinspre balena moartă. Bine, 
haide! O să vorbesc eu. Poate că e mai bine să nu ne folosim de 
pretexte false. 

A ciocănit la uşa roasă de intemperii pe care se afla o 


16 Selfoss: mică localitate din sudul Islandei. (N.t.) 


245 


plăcuţă de lemn. Pe ea erau scrise cu litere înzorzonate numele 
locatarilor: Bergur şi Rósa. Thóra spera din toată inima ca nu 
cumva să-i deschidă stăpâna casei. Treaba lor era să stea de 
vorbă doar cu Bergur, pentru că Thóra habar n-avea dacă soţia 
ştia de relaţia lui cu Birna şi nu voia să fie ea cea care îi dădea 
vestea, dar, pe de altă parte, n-ar fi avut niciun rost să discute 
cu fermierul fără să aducă vorba despre asta. Aşa că şi-a 
încrucişat degetele. 

Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat care se apropia 
de 40 de ani. Deşi era slab, părea să aibă o constituţie solidă, cu 
umeri laţi şi bicepşi puternici. Thóra şi-a dat seama imediat de 
ce îl plăcuse Birna: trăsăturile lui foarte masculine, încununate 
de un păr negru şi ondulat, aveau ceva deosebit de atrăgător. 

— Bună ziua! a zis Th6ra. Dumneavoastră sunteţi Bergur? 

— Da, a răspuns el, uitându-se cu un aer scrutător la cei doi 
musafiri. 

— Mă numesc Thóra, s-a prezentat ea cu un zâmbet, sunt 
avocată şi lucrez pentru Jónas, proprietarul hotelului de aici. Iar 
el e Matthew din Germania, asistentul meu, ca să zic aşa, a 
adăugat ea, făcând un semn spre Matthew, iar acesta a dat 
politicos din cap. Şi am vrea să stăm un pic de vorbă cu 
dumneavoastră, a continuat ea, privindu-l în ochi. Despre 
moartea Birnei şi despre cel de-al doilea cadavru. 

Bergur s-a încruntat. Thâra se aştepta ca fermierul să nu fie 
deloc încântat de vizita lor. 

— Nu cred că am ce să vă spun, a răspuns el pe un ton rece. 
Poliţia m-a supus la nişte interogatorii nesfârşite şi sunt, pur şi 
simplu, epuizat. Nu puteţi să citiţi declaraţiile martorilor? N-am 
nimic să vă spun. 

Thorei i-a pierit zâmbetul. 

— Mie îmi place să stau de vorbă cu oamenii între patru 
ochi, nu să le citesc declaraţiile. Iar întrebările la care caut eu 
răspunsuri nu sunt întotdeauna puse de ceilalţi, a adăugat 
Thóra, apoi a oftat uşor. Dar dacă nu vreţi să staţi de vorbă cu 
noi, atunci o să luăm mâine legătura cu soţia dumneavoastră. 
Presupun că-i mai puţin obosită. 

Bergur a ezitat o clipă. 

— Sunt sigur că n-o să aibă mai mult chef decât mine să stea 
de vorbă cu dumneavoastră, a zis el. 


246 


— O să vedem, nu? Am s-o sun să-i explic despre ce-i vorba 
şi n-am niciun dubiu c-o să vrea să se întâlnească cu mine. 

Sperând că îl pusese pe jar, Thóra şi-a luat aerul detaşat al 
unui pocherist, ca să nu se prindă Bergur că era un bluf. 
Fermierul a aruncat o privire prin casă, apoi s-a întors spre 
Thora şi s-a uitat la ea cu un aer furios, prefăcându-se că nu-l 
observă pe Matthew. 

— Bine, a zis el pe un ton iritat. O să stau de vorbă cu 
dumneavoastră, dar nu aici, ci într-o cămăruţă din grajd. 

A intrat în casă, şi-a luat nişte încălțări în picioare şi a 
strigat: 

— Rosa, vezi că ies un pic! 

Soţia i-a strigat şi ea ceva - Thóra n-a înţeles ce -, dar el a 
închis uşa fără să-i răspundă şi a luat-o din loc în tăcere. 

— Grajdul ăsta, a zis Thóra în urma lui Bergur, care se 
apropia cu paşi mari de o clădire nou-nouţă din tablă ondulată, e 
cumva locul unde a fost descoperit cadavrul lui Eiríkur? 

Când a văzut că fermierul nu-i răspunde, Thóra s-a uitat la 
Matthew şi a făcut ochii mari, ca să-i dea de înţeles că nu 
înregistrase niciun progres. Apoi şi-a agitat mâna în dreptul 
gurii, sugerându-i că trebuia să ia şi el parte la discuţie, dar 
Matthew i-a zâmbit şi a clătinat din cap. 

S-au ţinut după Bergur până au ajuns la o uşă mare. 

— Haideţi înăuntru, le-a zis el, deschizând-o. 

— Mulţumesc, i-a răspuns Thora, neputând să-şi reţină 
zâmbetul stârnit de expresia lui Matthew din clipa când mirosul 
de baligă i-a izbit în faţă ca un pumn. Un plăcut miros de cal, a 
zis ea, fără ca Bergur s-o audă, făcându-i cu ochiul lui Matthew. 

Dar el strângea din buze atât de tare, încât îi era imposibil 
să zâmbească. Când au intrat în cămăruţa cu pricina, expresia 
lui s-a ameliorat un pic. 

— Puteţi să luaţi loc aici, a zis Bergur, făcând un semn cu 
mâna spre trei scaune de lemn aşezate în jurul unei vechi mese 
de bucătărie. 

Apoi s-a sprijinit de o mică chiuvetă în care se afla o ceaşcă 
de cafea murdară şi o cutie de muniţie pentru puşcă. 

— Mersi, a zis Thóra, luând loc. 

A văzut că Bergur s-a uitat cu dispreţ la Matthew, care a 
şters scaunul cu mâna înainte să se aşeze. 


247 


— Nu ştiu dacă m-aţi auzit mai adineauri, a început Thora, 
dar ăsta e grajdul unde a fost găsit cadavrul lui Eirikur? 

Bergur a încuviinţat din cap. 

— Da, a zis el în cele din urmă. 

— Dumneavoastră sunteţi cel care l-aţi descoperit, nu-i aşa? 
a întrebat ea. 

Iar când a văzut că încuviinţează din cap fără un cuvânt, a 
continuat: 

— Tot dumneavoastră aţi descoperit şi cadavrul Birnei. 
Ciudat! a adăugat ea mirată. 

În loc să răspundă imediat, Bergur s-a uitat ţintă la ea pe 
sub sprâncenele lui negre şi stufoase, până când Thóra a fost 
nevoită să clipească. Abia după aceea a deschis gura. 

— Sugeraţi ceva? a întrebat el pe un ton rece. Dacă e aşa, 
atunci vă pot spune acelaşi lucru pe care l-am spus şi poliţiei: 
n-am avut nimic de-a face cu moartea niciunuia dintre ei. 

— Cu niciuna dintre cele două crime, l-a corectat ea. 
Amândoi au fost omorâţi. Dar, lăsând asta la o parte, ştim că 
aveaţi o aventură cu Birna. Spuneţi-mi, totul mergea ca pe 
roate? 

Bergur s-a înroşit un pic, iar Thóra n-a reuşit să-şi dea seama 
dacă de furie sau pentru că discuta despre propria infidelitate 
cu o străină. Când a deschis gura, vocea lui dădea de înţeles că 
varianta corectă era a doua. 

— Lucrurile mergeau foarte bine, a zis el, ţuguindu-şi buzele. 

— Soţia ştia? Oare cum o cheamă? a întrebat ea. Apoi a 
adăugat repede: 

— Ah, da! Rosa. Rósa ştia de Birna? Bergur s-a înroşit şi mai 
tare. 

— Nu, nu ştia. Şi nu cred c-a aflat nici acum. Mă rog, cel 
puţin nu de la mine. 

— Deci era doar o pasiune trecătoare? Vă întreb pentru că 
nu i-aţi spus nimic soţiei. 

— Devenise o relaţie serioasă, a răspuns Bergur pe un ton 
iritat. Urma să divorţez de Rosa. Dar încă nu sosise momentul. 

— Înţeleg. Deci acum, dat fiind ceea ce s-a întâmplat, nu 
prea ar avea rost să mai discutaţi cu ea problema asta, nu? 

— Nu e treaba dumneavoastră, a zis Bergur, cu faţa roşie ca 
focul. 


248 


— Nu, aveţi dreptate, a încuviinţat ea, apoi a încercat să 
găsească o poziţie mai confortabilă, iar scaunul a scârţâit. Azi 
am auzit despre Birna un lucru care, în lumina a ceea ce-aţi 
spus adineauri, mi se pare destul de ciudat. 

A făcut o pauză, ca şi când s-ar fi întrebat dacă este bine să-i 
împărtăşească secretul sau nu. 

— Ce anume? a întrebat el curios. 

— Dar poate că era doar un zvon prostesc, a adăugat Thora. 
Şi-a studiat unghiile preţ de câteva clipe, apoi s-a uitat ţintă în 
ochii lui Bergur şi a zis: 

— În ziua când a fost omorâtă, Birna a făcut sex cu doi 
bărbaţi. Cu dumneavoastră, dacă nu mă înşel, şi cu altcineva. 
Poate cu ucigaşul. Sau poate nu. E posibil ca, pentru ea, relaţia 
cu dumneavoastră să fi fost un simplu divertisment? 

Bergur s-a îndreptat de spate şi a inspirat adânc. 

— Nu ştiu de unde aveţi informaţiile astea, dar mie mi s-a 
spus că a fost violată. Şi nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai 
seama că a doua oară a făcut sex împotriva voinţei sale, a 
zbierat el. 

— Deci spuneţi că sunteţi unul dintre cei doi? a întrebat 
Thora. 

Bergur s-a sprijinit iarăşi de chiuvetă. 

— Da, a zis el. Cu acordul ei deplin şi cu mult înainte să fie 
omorâtă. S-a întâmplat după-amiaza, iar ea a fost omorâtă 
seara. 

Thóra a rămas pe gânduri câteva clipe. 

— Cine credeţi că a omorât-o, a întrebat ea în cele din urmă. 
Eraţi apropiaţi, aşa că sigur v-aţi pus întrebarea asta. 

— Jónas, a zis el printre dinţi. Cine altcineva? Thora a ridicat 
din umeri şi a spus: 

— Zice că-i nevinovat. La fel ca dumneavoastră. Şi de ce-ar fi 
vrut ca Birna să moară? Doar era implicată într-un proiect care 
înseamnă mult pentru el şi care acum se duce de râpă sau, în 
cel mai bun caz, o să fie întârziat foarte mult. Din câte am 
înţeles de la el, s-a împăcat cu ideea despărțirii, aşa că nu avea 
de ce să fie gelos. Sau nu-i aşa? 

— N-a fost vorba de dragoste între ei, a zis Bergur pe un ton 
furios. Au fost împreună, dar n-au avut o relaţie propriu-zisă. 

A făcut o pauză ca să-şi domolească respiraţia, apoi a 


249 


adăugat: 

— Dar îi era foarte dor de Birna şi e o minciună că a reuşit 
să treacă peste despărţire. 

— De unde ştiţi asta? _ 

— Mi-a zis Birna, a răspuns Bergur pe un ton copilăros. Încă 
se ţinea după ea. Tocmai de-aia n-a mai folosit camera de la 
hotel pe post de studio. N-o lăsa deloc în pace. 

Thóra era numai urechi: 

— Păi, şi unde lucra? Probabil, undeva în apropiere. Bergur 
şi-a dat seama imediat că reuşise să-i stârnească interesul. S-a 
delectat câteva clipe cu aşteptarea ei, dar în cele din urmă i-a 
răspuns: 

— S-a mutat în conacul de la Kreppa. Ferma e tot a lui Jónas, 
dar e pustie. Aşa că Birna s-a mutat acolo. 

— Ştiu conacul. Ba chiar am fost înăuntru, dar n-am văzut 
niciun semn că cineva a lucrat acolo de curând, a zis ea cu un 
aer neîncrezător. Ştiţi cumva ce cameră folosea? 

— Era una dintre camerele de la etaj, a răspuns Bergur, fără 
să intre în detalii. 

— Am înţeles, a spus ea, hotărând să meargă iarăşi la fermă 
cu prima ocazie. 

Probabil că unele dintre lucrurile Birnei încă se aflau acolo şi 
poate dădea peste ceva care ar fi putut arunca o lumină asupra 
morţii ei - dar Thora ştia că aceasta era o idee foarte optimistă. 

— Dar, spuneti-mi, se întâmplă să ştiţi ceva despre trecutul 
acestor două ferme, Kreppa şi Kirkjustett? 

Bergur a clătinat din cap. 

— Nu. Eu sunt din regiunea fiordurilor de vest şi m-am 
mutat aici când aveam vreo 20 de ani. 

— N-aţi auzit niciodată de un incendiu care a avut loc la 
Kirkjustett? a continuat ea cu o vagă speranţă. 

— Nu, niciodată. Clădirile s-au păstrat în forma iniţială, aşa 
că mi se pare puţin probabil ca vreuna dintre ele să fi luat foc. 
Sau poate că a izbucnit un incendiu la foarte puţină vreme după 
ce au fost gata şi stricăciunile au fost reparate imediat. Dar mă 
îndoiesc, pentru că Birna era fascinată de trecutul acestor două 
ferme şi nu mi-a pomenit nimic de aşa ceva. 

— Vorbea cu dumneavoastră despre trecutul lor? a întrebat 
ea cu o undă de speranţă în glas. În cursul acestor discuţii, a 


250 


adus vorba cumva şi de nazişti? 

Bergur a ridicat din sprâncene, zicând: 

— Da... Mă rog, nu mi-a zis nimic explicit, dar m-a întrebat 
dacă ştiu ceva despre naziştii din zonă. Bineînţeles că nu ştiam 
nimic, dar când am încercat să aflu de ce o interesa, a zis că nu 
contează şi a schimbat subiectul. Ce ciudat că şi dumneavoastră 
aţi adus vorba de nazişti! Uitasem de chestia asta. 

— Dar despre Kristin? A pomenit vreodată numele Kristin? 
Bergur a zâmbit ironic. 

— Arătaţi-mi un islandez care n-a pronunţat numele Kristin 
niciodată în viaţa lui, i-a răspuns el, apoi zâmbetul i-a dispărut 
de pe faţă. Nu-mi aduc aminte să fi pomenit de numele ăsta. 

— Am înţeles. Iar acum, aş vrea să vă pun câteva întrebări 
despre Eirikur, cititorul de aure, dacă nu vă deranjează, a zis ea. 

Apoi a continuat fără să aştepte răspunsul lui: 

— Il cunoşteaţi? 

— Nu. Dar ştiam cine e, asta-i tot. N-am vorbit niciodată cu 
el. 

— Mi-aţi putea spune cum aţi găsit cadavrul şi în ce 
împrejurări? 

— N-aţi preferea să vedeţi cu ochii dumneavoastră? 

Thóra şi Matthew s-au ridicat în picioare şi au ieşit din 
cămăruţă în urma lui Bergur. Întrucât se obişnuise cu mirosul, 
Thora a afişat un aer plin de curaj, în schimb Matthew a făcut o 
grimasă imediat ce au ieşit pe uşă. S-au apropiat de o boxă 
pentru cai, care avea pereţi despărțitori mai înalţi decât 
celelalte. 

— Aici era, a zis Bergur, alb la faţă. Armăsarul era în boxă şi 
l-a călcat în picioare până l-a omorât. Cel puţin aşa m-am gândit 
eu, a adăugat el, apoi a deschis poarta boxei. Calul nu-i aici. 

Thóra a aruncat o privire înăuntru. Nu mai era mare lucru 
de văzut după ce podeaua fusese curățată. 

— Presupun că poliţiştii au făcut investigaţii foarte 
minuţioase la faţa locului, a zis Thâra. 

— Da, au stat aici toată noaptea. Nu era o privelişte tocmai 
plăcută. 

— Îmi închipui. Dar cu ce treabă veniserăţi aici? 

— Ca să le dau de mâncare, a răspuns el scurt. Din păcate... 

— Din păcate? Ce vreţi să spuneţi? 


251 


— Aş fi preferat să nu văd grozăvia aia, a zis Bergur sincer. 
A fost înfiorător. Vulpea, boldurile şi sângele, ca să nu mai zic 
de bietul om. 

— Vulpea? a întrebat Thóra cu un aer curios. Era o vulpe 
înăuntru? 

— Da. Era legată de pieptul cadavrului. Mai întâi, am crezut 
că-i o perucă, abia apoi mi-am dat seama ce este. Am rămas 
țintuit locului şi mi-a luat mult timp până am reuşit să mă 
urnesc de-aici. Rămăsesem cu gura căscată. 

A închis poarta boxei. 

— De ce să-ţi legi o vulpe de piept? Sau de ce-ar vrea cineva 
să lege o vulpe de tine? s-a întrebat Thâra cu voce tare. În 
partea asta a ţării vulpile au cumva o semnificaţie aparte? 

— Din câte ştiu, nu. Habar n-am ce însemna vulpea aia! 
Poate că a fost pusă acolo ca să sporească sentimentul de 
scârbă. Mirosul vulpii era îngrozitor. Murise cu mult înaintea lui 
Eirikur. 

Thóra a dat din cap cu un aer îngândurat. Nu-i trecea prin 
minte nicio explicaţie logică. 

— Dar ce părere aveţi de ace? Oare Eirikur îşi făcuse singur 
injecții? 

Aşa s-ar fi putut explica întrebările ciudate ale lui Thórólfur 
despre acupunctura şi trusele de cusut. 

Bergur s-a încruntat şi se vedea limpede că nu-i făcea deloc 
plăcere să-şi aducă aminte de acel episod. Inainte să răspundă, 
a înghiţit în sec. 

— În tălpile cadavrului erau înfipte bolduri, a zis el, ezitând o 
clipă. 

Apoi a adăugat: 

— Ca şi în tălpile Birnei. 

S-a cutremurat, apoi a continuat: 

— Cine le-a înfipt boldurile în tălpi e un om complet lipsit de 
sentimente, asta-i sigur. 

— Bolduri? a întrebat Thâra cu un aer uluit. Adică ace cu 
gămălie? 

— Da, şi-a ţuguiat el buzele iarăşi. Dar nu-mi cereţi detalii. 
Nu-mi place să tot rememorez episodul ăsta. 

Thóra a hotărât să nu insiste, dar era atât de uimită, încât 
habar n-avea ce să-l mai întrebe. Ce motiv ar fi putut avea 


252 


cineva să înfigă bolduri în tălpile oamenilor pe care urma să-i 
omoare? Oare Birna şi Eiríkur fuseseră torturați ca să divulge 
nişte informaţii? Thora a renunţat la speculaţii şi a schimbat 
subiectul: 

— V-aş ruga să-mi mai spuneţi ceva. Aveţi un alibi pentru 
intervalele în care poliţia estimează că au fost ucişi Birna şi 
Eirikur? 

— Da şi nu. Pot să spun ce-am făcut în intervalele cu pricina, 
dar, de obicei, umblu singur, aşa că nimeni nu-mi poate 
confirma relatarea, în afară de soţia mea. 

Bergur i-a aruncat Th6rei o privire care dădea de înţeles că 
n-ar fi fost bine să-i pună vorbele la îndoială. Dar Thorei nici nu 
i-ar fi trecut prin cap una ca asta şi s-a gândit că atitudinea lui 
era mai înţeleaptă decât a lui Jónas, care inventase un alibi uşor 
de respins. 

— lar soţia mea n-ar minţi niciodată un poliţist, a adăugat el 
pe un ton sec, de parcă ar fi fost vorba de un mare cusur. 

— Încă ceva, a zis Thóra repede. Ce înseamnă RER? Bergur 
a înhăţat mânerul porţii de la boxa armăsarului şi a deschis-o 
iarăşi. 

— N-am nici cea mai vagă idee, a zis el, făcând un semn spre 
peretele din fundul boxei. Eiríkur le-a scrijelit pe tabla ondulată 
înainte să moară. 

Thóra a intrat în boxă, iar Matthew a urmat-o. După ce i-a 
explicat ce spusese Bergur, s-au aplecat amândoi ca să se uite 
mai bine la literele scrijelite. Matthew şi-a scos mobilul să le 
fotografieze. 

— RER, a zis Thâra, ieşind din boxă în urma lui. Sau poate a 
vrut să scrie REB sau BEB pentru că-i uşor să-l confunzi pe B cu 
R, când sunt scrijelite aşa... Dar de la ce-ar putea veni REB sau 
BEB?... 

Bergur a ridicat din umeri. 

— După cum v-am spus, n-am nici cea mai vagă idee ce-ar 
putea însemna, a repetat el, închizând poarta boxei. lar acum 
trebuie să mă întorc în casă. Nu vi se pare de-ajuns? 

Uşa grajdului s-a deschis cu un scârţâit uşor, iar în prag a 
apărut o femeie cam de vârsta lui Bergur. Apariţia ei a şocat-o 
pe Thora. Nu era nici urâtă, nici disproporţionată, dar ţinuta şi 
îmbrăcămintea ei aveau ceva care o făcea extrem de 


253 


neatrăgătoare. 

Avea un păr slinos şi decolorat, prins cu o bentiţă care 
văzuse şi zile mai bune, iar pe genele ei scurte nu se vedea 
niciun pic de rimei. Era genul de femeie pe care ţi-ar fi fost greu 
s-o descrii la cinci minute după ce ieşea din cameră şi care 
dădea impresia că ştia foarte bine acest lucru şi că ar fi vrut s-o 
înghită pământul. Când a văzut că ezită în cadrul uşii, Thóra i-a 
zâmbit ca s-o încurajeze. Femeia şi-a dres glasul, apoi a zis 
încet: 

— Vii? 

I s-a adresat lui Bergur, purtându-se de parcă nici nu i-ar fi 
observat pe Thóra şi Matthew. 

— Da, i-a răspuns Bergur fără nicio urmă de afecţiune. Du-te 
înăuntru! Vin şi eu imediat. 

— Pai, atunci, o să plecăm, a zis Thora pe un ton voios, după 
care s-a uitat la Bergur. Vă mulţumim! Ne-a fost de folos să 
vedem locul faptei. 

S-a întors spre femeia despre care bănuia că era Rósa. 

— Soţul dumneavoastră a avut amabilitatea să ne arate locul 
unde a fost găsit cadavrul. Sunt avocată şi îl reprezint pe 
clientul meu, care este anchetat în acest caz. 

Rósa a încuviinţat din cap fără niciun pic de interes. 

— Bună ziua, eu sunt Rosa, a zis ea, dar nu i-a întins mâna. 
S-a uitat la Thóra doar o fracțiune de secundă, după care s-a 
întors iarăşi spre soţul ei. 

— Vii? a repetat ea, dar Bergur nu i-a răspuns. 

Thóra a încercat să facă situaţia mai puţin stânjenitoare cu o 
ultimă întrebare, pe care era bucuroasă că Matthew nu o putea 
înţelege. 

— Încă ceva şi chiar c-am terminat. Am văzut în apropierea 
hotelului un tânăr în scaun cu rotile. Cred că e din partea 
locului. Ştiţi cumva ce-a păţit? 

Bergur şi Rósa au rămas ţintuiţi locului, holbându-se la ea. 

— E vorba de tânărul cu arsuri foarte grave, a adăugat ea în 
chip de explicaţie. 

Dar n-a fost nevoie să mai spună nimic, pentru că ocările 
care au ţâşnit din gura Rosei i-au dat de înţeles cât se poate de 
limpede că ştia la cine se referea. Luată prin surprindere, Thóra 
a rămas fără replică, iar Bergur şi-a înhăţat soţia de braţ şi a 


254 


ieşit cu ea din grajd. 

Matthew a pus mâna pe umărul Thórei şi i-a zis: 

— N-am cuvinte să-ţi spun cât de mult îmi doresc să ies din 
locul ăsta împuţit. Dar trebuie să recunosc că îmi doresc şi mai 
mult să aflu ce naiba i-ai zis bietei femei. 


* 


Magnús Baldvinsson a zâmbit în sinea lui. Aşa bătrân şi 
obosit cum era, încă mai avea momente în care uita de trupul 
său foarte slăbit şi se simţea ca în tinereţe. Acum trăia unul 
dintre acele momente. A format numărul şi a aşteptat bucuros 
să-i răspundă soţia. A sorbit din coniacul pe care îl comandase 
de la bar şi a savurat senzaţia de căldură din gură înainte să 
înghită. 

— Bună, Frida! S-a terminat! 

— Poftim? a zis soţia lui. Te întorci acasă? Ce s-a întâmplat? 

— Poliţia a arestat pe cineva pentru uciderea Birnei, i-a 
răspuns Magnus, răsucind uşor paharul în dreptul ochilor. 
Spune-i lui Baldvin să vină să mă ia când o putea. 

— A plecat în estul ţării ca să facă pregătiri pentru congresul 
partidului. Dacă îmi aduc bine aminte, a zis c-o să se întoarcă 
abia la noapte, i-a explicat ea cu o undă de teamă în glas. Vrei 
să rog pe altcineva să vină să te ia? 

— Nu, a răspuns Magnus la fel de vesel. 

Pe lângă bucuria că scăpase de tensiunea şi teama din 
ultimele zile, el trăia şi obişnuitul sentiment de mândrie pe care 
îl încerca atunci când se gândea la nepotul său. 

— Imi face plăcere să merg cu el. Unde mai pui că vreau să 
aflu cum merg pregătirile pentru congres. 

— După ce te-a dus acolo, a tot întrebat de tine. O să se 
bucure că te întorci acasă. 

Soţia a făcut o scurtă pauză, apoi a adăugat pe un ton în 
care se amestecau suspiciunea şi teama: 

— Cumva puneţi ceva la cale? 

— Nu, i-a răspuns ferm Magnus. Spune-i lui Baldvin să vină 
când o putea. Eu o să fiu aici. 

Şi-au luat la revedere, apoi a pus receptorul alb în furcă, 
însă a rămas câteva clipe cu mâna pe el înainte s-o retragă. 


255 


Nu-şi dădea seama ce anume îl adusese înapoi în lumea reală - 
mâna lui zbârcită sau alcoolul -, dar cert e că şi-a amintit 
dintr-odată cât de bătrân era. Spre surprinderea sa, a simţit că 
pe obrazul aspru i se prelinge o lacrimă care, în cele din urmă, 
i-a căzut pe pantalon. Se uita ţintă la pata aceea mică şi, 
dintr-odată, l-au năpădit vinovăția şi mâhnirea. Kristin. 


* 


Thóra s-a frecat la ochi. 

— Nu-mi dau seama cât ne ajută chestia asta, dar să ştii că 
versurile de pe piatra de mormânt a lui Grímur Thórólfsson sunt 
din învățăturile Celui Preaînalt, a zis ea, aplecându-se pe 
speteaza scaunului din fața computerului. 

S-a uitat la Matthew cu un aer plin de mândrie, dar după 
câteva clipe şi-a dat seama că musafirul ei habar n-avea despre 
ce era vorba. 

— Învățăturile Celui Preainalt e o culegere de proverbe 
atribuite zeului Odin. Multe dintre sfaturile pe care le conține 
încă sunt valabile. 

Dar, amintindu-şi cât de plictisită fusese când auzise pentru 
prima oară la şcoală de ÎInvăţături, Thóra şi-a dat seama imediat 
că pe Matthew nu-l interesa subiectul. 

— Ín fine, a continuat ea. Aici zice că versurile cu pricina 
arată cât de rău se simt oamenii când depind de alţii. 

— Ceea ce nu ne spune mare lucru, a comentat Matthew. 
Toată lumea ştie chestia asta. 

— Ba eu cred că ne spune destul de multe, l-a contrazis 
Thâra. De exemplu, că versurile au fost gravate pe piatra de 
mormânt a lui Grimur dintr-un motiv întemeiat. Sunt sigură că 
n-au fost alese la întâmplare. 

Şi-a reluat navigarea pe internet ca să caute versurile de pe 
piatra din spatele hotelului, dar rezultatul a fost mai puţin 
satisfăcător. Thora n-a găsit decât o trimitere la culegerea de 
creaţii populare întocmită de Jón Arnason în secolul al XIX-lea, 
iar referinţa aceasta se găsea pe o pagină dedicată obiceiului de 
a-i abandona pe copiii nedoriți în locuri pustii. Dar, deşi a 
încercat de mai multe ori, n-a reuşit să dea de o ediţie în format 
electronic a culegerii. 


256 


— Versurile alea au legătură cu obiceiul de-a abandona 
copiii, i-a explicat ea lui Matthew. Aici zice că plansetele acestor 
copii nebotezaţi pot fi auzite atunci când vântul bate pe 
deasupra locurilor unde au fost lăsaţi să moară. Zice şi că 
stafiile lor pot umbla de colo-colo, ridicându-se într-un genunchi 
şi târându-se într-o mână, a adăugat ea, apoi şi-a luat privirea de 
la monitor şi s-a uitat la Matthew. Ia zi, asta ai văzut pe 
fereastră? 

Dându-şi seama că se uita urât la ea, Thâra s-a întors spre 
calculator şi a zis cu un zâmbet răutăcios: 

— Data viitoare când dai peste un astfel de copil abandonat, 
ai grijă să nu se învârtă de trei ori în jurul tău, că înnebuneşti. 
Fă tot posibilul să-l goneşti de lângă tine, iar el o să plece şi, în 
cele din urmă, o să ajungă la maică-sa. 

Apoi s-a uitat iarăşi la Matthew, toată un zâmbet. 

— Zău că eşti caraghioasă, i-a spus el iritat. Vorbesc serios, 
chiar am auzit ceva în noaptea aia. i 

— Trebuie să fac rost de culegerea lui Jón Arnason şi să caut 
prin ea, a zis Thóra căscând. Dar e o chestie care mai poate 
aştepta. 

— De acord, nu-i nicio grabă. Iar bănuiala mea e cà n-o să te 
ajute deloc să prinzi criminalul. 

— Nu se ştie niciodată, a zis ea, apoi a căutat informații şi 
despre epidemia de tuberculoză din Islanda. 

A intrat pe câteva dintre paginile afişate pe ecran, apoi a zis: 

— Ce ghinion! Medicamentele pentru TBC au apărut pe 
piață în 1946, adică la un an după moartea lui Gudný. 

După ce a mai citit un pic, a închis browser-ul şi s-a ridicat în 
picioare. 

— Înţeleg foarte bine de ce nici Gudný, nici taică-su n-au 
vrut să meargă la un sanatoriu. Tocmai am citit că încercările de 
a vindeca TBC-ul erau cât se poate de neplăcute: înfundarea 
unui plămân, scoaterea câtorva coaste şi aşa mai departe. Ei 
bine, toate procedurile astea nu aduceau nicio ameliorare, iar în 
multe cazuri pacienţii rămâneau schilodiţi. 

Matthew a bătut-o uşor pe umăr şi i-a spus: 

— Toate astea sunt fascinante, dar cred c-ar trebui să te 
întorci să vezi cine a intrat. 

Thóra s-a uitat spre holul de la intrare, dar a întors capul 


257 


imediat. 

— Oare ce-o fi vrând? Crezi că m-a văzut? 

— Poate c-a venit să te bată, i-a şoptit Matthew la ureche. 
Dar sunt gata să pariez pe toţi banii mei că tu o să câştigi. 

Fără să-i răspundă, Thóra a mai aruncat o privire în spate. 
Jökull - chelnerul hotelului şi, în acelaşi timp, îngrijitorul 
pajiştilor - s-a apropiat de soţia lui Bergur, care şovăia în faţa 
biroului de recepţie. Jökull purta un hanorac şi o pereche de 
ghete, iar când a ajuns lângă Rosa, a îmbrăţişat-o afectuos, după 
care au ieşit împreună din hotel. Niciunul dintre ei nu părea să-i 
fi văzut pe Thora şi Matthew. 

Thóra s-a întors repede spre el şi a spus: 

— Oare ce legătură o mai fi şi între ăştia doi? 


26 


— Da, Bella, ştiu că se apropie ora când trebuie să pleci 
acasă, a zis Thora la telefon, pe un ton plictisit. Şi oricum, nu-ţi 
cer s-o faci în seara asta. Poţi să verifici mâine-dimineaţă. 

S-a uitat la Matthew, clătinând din cap în timp ce asculta 
lamentările secretarei. 

— Bella, a continuat ea, am crezut că e o treabă ideală 
pentru tine, dat fiind că eşti mare amatoare de cai. 

Ca de obicei, Thora s-a întrebat cum de putea Bella să-şi 
urce trupul enorm pe un cal. 

— Tot ce trebuie să faci e să verifici dacă există vreo 
legătură între cai şi vulpi sau între vulpi şi criminali, a lămurit-o 
ea, dar secretara a întrerupt-o, iar ea a scos un oftat. Bella, nu 
ştiu ce-ar trebui să cauţi. Dar încearcă să afli dacă vulpile şi caii 
- mai ales armăsarii - au ceva în comun. 

Thora şi-a dat seama că trebuia să-i dea mai multe explicaţii: 

— Ideea e că într-un grajd a fost găsit un bărbat mort, călcat 
în picioare de un armăsar. De pieptul cadavrului era legată o 
vulpe şi presupun că chestia asta a fost făcută cu un scop. 

Matthew i-a făcut Thorei cu ochiul şi a zâmbit. Ştia că avea 
fricţiuni cu secretara şi îi plăcea să se uite la ea, deşi nu 
înţelegea o vorbă din ce spunea. 

— Transmite-i salutări din partea mea, s-a amestecat el. 


258 


Thora a făcut o grimasă: 

— Da, da, Bella! Sigur o să găseşti ceva. Ai făcut o treabă 
excelentă când ai fost la cimitir şi sunt sigură că o să te descurci 
la fel de bine şi de data asta. Salutări din partea lui Matthew, a 
adăugat ea, zâmbind. Îşi doreşte foarte mult să meargă cu tine 
la o herghelie când o să ne întoarcem în oraş. Chiar azi am fost 
la un grajd pentru cai şi a fost absolut încântat. Acum visează să 
rănească baliga din boxe şi să le dea de mâncare. Doar ştii că 
nemţii sunt înnebuniţi după caii de pe la noi. 

Şi-a luat la revedere şi s-a întors spre Matthew. 

— Bella vrea să te invite la o herghelie când ne întoarcem în 
oraş, a zis ea, toată un zâmbet. M-a rugat să-ţi transmit cele mai 
sincere salutări! 

— Ha-ha! Foarte amuzant. Presupun că i-ai povestit şi 
despre întâmpinarea călduroasă de care ai avut parte în grajd. 
Ai avut timp să zici trei cuvinte înainte ca Rosa să-şi iasă din 
minţi? 

— Trebuie să recunoşti că a reacţionat foarte ciudat. Chiar 
presupunând că era o întrebare nepotrivită. Dar vreau să aflu ce 
legătură există între ea şi Jökull. 

— E drept c-a avut o reacţie exagerată, a zis Matthew. Dar 
te-am avertizat să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

— Chestia cea mai caraghioasă e că încercam să fiu 
politicoasă cu ea, întrucât mi s-a părut că Bergur se purta urât 
cu ea. Şi nu mi-a trecut prin cap nimic altceva decât să întreb de 
tânărul din scaunul cu rotile. 

— Din păcate... Nu cumva poţi să găseşti informaţii despre el 
pe internet? Rănile lui nu par să fie congenitale, probabil că a 
fost victima unui incendiu, şi de obicei incendiile atrag atenţia 
presei. Mai ales dacă e rănit cineva, a adăugat el. Poţi intra pe 
internet să cauţi prin arhivele ziarelor. 

— Da, sigur, dar ar fi mult mai uşor dacă aş găsi pe cineva 
din partea locului care să-mi spună ce s-a întâmplat. Şi habar 
n-am ce-ar trebui să caut. Nici măcar nu ştiu dacă s-a întâmplat 
în urmă cu 10 ani sau acum o lună. De multe ori, ziarele 
precizează pagubele, dar se mulţumesc să spună că victima e 
într-o stare proastă, că e grav rănită, că se recuperează bine sau 
mai ştiu eu ce. În plus, încă nu ştiu dacă a rămas blocat într-o 
casă incendiată sau dacă a căzut într-un izvor cu apă fierbinte, a 


259 


oftat ea. Dar datoria mea e să fac tot posibilul ca să-l scap pe 
bietul Jónas. 

— Dacă poţi..., a bombănit el. Trebuie să recunoşti că ar 
putea foarte bine să fie vinovat. 

— Din păcate, ai dreptate. Şi totuşi, sunt cât se poate de 
sigură că nu el a comis crimele astea. 

— Atunci cine? Situaţia s-ar ameliora imediat dacă ar apărea 
un alt suspect. 

Thóra a stat pe gânduri câteva clipe. 

— Bergur ar fi candidatul cel mai probabil, dar habar n-am 
de ce-ar fi vrut să-l omoare pe Eirikur, a zis ea în cele din urmă, 
muşcându-şi buza. 

Se aflau în parcarea hotelului, unde Thóra ieşise s-o sune pe 
Bella. Stăteau unul lângă altul, sprijiniți de maşina închiriată a 
lui Matthew. 

— Îi putem exclude pe toţi cei care au luat parte la întrunire, 
nu? a zis ea. Că doara avut loc exact în intervalul când a fost 
omorâtă Birna, dacă e să ne luăm după ce zice poliţia. 

— N-a apărut nicio informaţie nouă cu privire la momentul 
morţii? a întrebat Matthew. 

— Thórólfur a zis c-a murit joia trecută între nouă şi zece. 
Probabil e o estimare bazată pe ce-au descoperit la autopsie. Şi 
se potriveşte cu mesajul care îi cerea Birnei să vină pe plajă la 
ora nouă, a adăugat ea, scoțând un oftat. Intrunirea a început la 
opt. Nouă ne-a luat cam o jumătate de oră să ne întoarcem de 
pe plajă, aşa că, dacă ucigaşul a plecat de la întrunire pe jos, 
i-ar fi fost, pur şi simplu, imposibil să se întoarcă înainte de 
pauză, care s-a dat la nouă jumate. Drumul până la hotel era 
blocat din pricina săpăturilor, deci nimeni nu s-ar fi putut duce 
acolo cu maşina, pentru că i-ar fi luat prea mult timp să ajungă 
pe jos la drumul principal. 

— Ştii cine a luat parte la întrunire? a întrebat Matthew. 
Nu-ţi foloseşte la nimic să excluzi tot grupul participanţilor dacă 
habar n-ai cine era acolo. 

— Nu, dar sunt sigură că Vigdis ştie în mare cine a participat 
la întrunire, pentru că ea a încasat banii. Şi îmi închipui că 
multă lume a plătit cu cârdul, aşa că putem afla şi nişte nume. 

— Nu crezi c-ar trebui totuşi să te concentrezi asupra 
posibililor suspecți, nu asupra celor care nu sunt suspecți? 


260 


— Ba da, dar în felul ăsta pot exclude o mulţime de oameni, 
în plus, aş obţine o listă cu persoanele care l-ar fi putut vedea pe 
Jónas în pauza întrunirii şi care i-ar putea oferi un alibi. 

A tăcut câteva clipe, urmărind un pescăruş care zbura 
deasupra lor. 

— Sau poate că ucigaşul a plecat de aici în zbor..., a zis ea 
cu un aer gânditor, apoi s-a ridicat repede de pe maşină. Sau pe 
mare? Nu cumva e posibil ca ucigaşul să fi venit în golf cu o 
barcă cu motor? 

Matthew nu părea la fel de încântat de această ipoteză. 

— Nu ţi se pare cam improbabil? Doar ai văzut cum arată 
golfuleţul de lângă hotel. Nu mi-ar plăcea să acostez acolo, 
pentru că fundul bărcii sigur s-ar face praf, a zis el. 

Dar apoi a adăugat cu un aer gânditor: 

— De fapt, să ştii că am văzut un mic debarcader de beton în 
golful ăla. Deci nu-i complet exclus. 

A făcut o pauză să se mai gândească un pic, iar în cele din 
urmă a zis: 

— Asta înseamnă că barca ar fi trebuit să fie legată de 
debarcader înainte de întrunire. Şi poate c-a văzut-o cineva. Hai 
să aruncăm o privire! 

Au ocolit hotelul şi s-au apropiat de un mic debarcader 
construit în golfuleţul cu pricina. Când au ajuns la capătul 
debarcaderului, Matthew s-a întors cu spatele şi s-a uitat spre 
hotel. 

— Nu putem fi văzuţi de acolo, a zis el, făcând un semn cu 
mâna. 

Din locul în care stăteau se vedea acoperişul hotelului, dar 
nicio uşă sau vreo fereastră. 

— Poţi să faci ce vrei aici, fără să te deranjeze nimeni, a 
adăugat Matthew, uitându-se în jur. Atâta doar că debarcaderul 
ăsta nu pare foarte folosit. Nu văd nicio funie şi niciun stâlp de 
care să poţi lega o barcă. 

Thóra s-a uitat de o parte şi de alta a debarcaderului, dar n-a 
văzut cauciucuri uzate prinse pe laterale pe post de tampon şi 
nici alte semne care să arate că, într-adevăr, era folosit. 

— Ai dreptate, a zis ea, dar tot am de gând s-o întreb pe 
Vigdis dacă a văzut vreo barcă în seara aia. 

Vântul şi-a schimbat direcţia dintr-odată, iar duhoarea de la 


261 


balena eşuată pe țărm a reapărut. 

— Doamne! a zis Th6ra, uitându-se înspre plaja de unde 
bătea vântul. Uite balena! a adăugat ea, făcând un semn cu 
mâna spre un morman uriaş, de culoare neagră, aflat la ceva 
distanţă de ei. 

Matthew şi-a acoperit cu mâna nasul şi gura, dar a aruncat o 
privire în direcţia indicată de Thóra şi a spus: 

— Ce naiba-i asta? Cred că e cea mai scârboasă duhoare din 
lume. 

— Dăm o fugă? a întrebat ea. Dacă mergem pe malul 
golfuleţului, ajungem acolo imediat. 

Matthew s-a uitat la ea. 

— Tu chiar vorbeşti serios? Vrei să mergem acolo ca să 
vedem un munte de grăsime scârboasă? 

— Da, bineînţeles! E foarte aproape, a zis Th6ra. 

Însă chiar în clipa aceea i-a sunat telefonul, iar când a văzut 
numărul, a scos un oftat şi a răspuns: 

— Alo! 

— Aveai de gând să-mi răspunzi la mesajele pe care ţi le-am 
tot trimis sau ţi-ai propus să le ignori? a zis fostul ei soţ pe un 
ton furios. Nu ştiu unde naiba pretinzi că eşti, dar faptul că 
nu-mi răspunzi mă scoate din sărite. Să ştii că nu m-am născut 
ieri şi-mi dau seama foarte bine că ţi-ai oprit telefonul ca să te 
distrezi cu cine ştie ce bărbat pe care l-ai întâlnit acolo. 

Thâra n-a zis nimic, dar nu avea cum să rămână perfect 
calmă după un asemenea discurs. 

— Taci o clipă, Hannes. Sunt aici ca să lucrez, iar dacă ai fi 
ieşit măcar o dată de pe drumurile principale din ţara asta, ai fi 
descoperit că nu mai ai semnal, indiferent de zona în care te 
afli, a zis Thora pe un ton potolit, deşi ea însăşi descoperise 
acest lucru abia în urmă cu câteva zile. Tot ce am să-ţi spun e că 
Gylfi şi S6ley sunt foarte aproape de Selfoss şi că trebuie să-i ia 
cineva de acolo. E şi Sigga cu ei. 

— Şi ce vrei să fac? s-a răstit Hannes. Să ştii că şi eu lucrez 
şi nu pot să fiu tot timpul la cheremul tău. 

— Poţi să te duci să-i iei sau nu? l-a întrebat ea. Dacă nu 
poţi, îi rog pe ai mei. Dar ţin să-ţi amintesc că e vina ta. Dacă 
n-ai fi cântat întruna Eye of the Tiger, Gylfi n-ar fi plecat. 

Thóra a ascultat cu atenţie şi şi-a dat seama că în difuzorul 


262 


mobilului se auzea o muzică. 

— Aud Final Countdown!” în fundal, a zis ea cu un aer şocat, 
încă te mai joci cu SingStar-ul lui Sóley? 

Până la urmă, Hannes a acceptat să se ducă după copii, iar 
Thóra a închis, fiind furioasă că se enervase din pricina lui. A 
scos iarăşi mobilul şi l-a sunat pe Gylfi să-i spună că taică-su 
avea să vină să-i ia de acolo. Apoi s-a scuturat uşor ca să-şi 
revină. 

— Drama unei familii..., i-a zis ea lui Matthew, care o privea 
cu un aer curios. Hai să mergem la Kreppa să căutăm camera în 
care lucra Birna. 

— Sigur că da! Fac orice, numai nu mă pune să merg până la 
balenă. Şi, cine ştie, poate găsim gravate şi numele altor oameni 
ucişi. 

Au ieşit de pe debarcader şi au pornit spre hotel. 
Dintr-odată, Thóra a văzut un bărbat care le făcea cu mâna. Era 
Robin Kohman, fotograful de la revista de turism. Thóra i-a făcut 
şi ea cu mâna, iar fotograful a pornit spre ei. 

— Bună! a strigat el. Pe voi vă căutam. 

— Serios? i-a răspuns ea, grăbind pasul. Ne-am tot plimbat. 

— Plec în seara asta, a zis Robin, când a ajuns lângă ei. Şi 
vreau să vă las vouă fotografiile Birnei. 

A făcut o pauză scurtă, apoi a adăugat pe un ton trist: 

— Am auzit ce s-a întâmplat şi chiar vreau să le las cuiva 
care o cunoştea. Ce tragică e toată povestea asta, a clătinat el 
din cap cu un aer îndurerat. Şi nu mă aşteptam deloc la aşa ceva 
când am venit în Islanda. 

— Da, e îngrozitor, a încuviinţat Thóra. Să sperăm c-or să-l 
prindă pe criminal. 

— Ai stat de vorbă cu poliţia? a intervenit Matthew. Sunt 
sigur că vor să discute cu toţi oaspeţii hotelului. 

Robin a încuviinţat din cap. 

— Da, mi-au pus câteva întrebări în dimineaţa asta, dar n-am 
avut ce să le spun. 

— Şi de ce nu le-ai lăsat lor fotografiile? a întrebat Thóra. Nu 
că noi n-am vrea să le luăm. 

— Pentru că nu mi s-au părut relevante, a zis Robin. Nici nu 

17 Final Countdown: melodie din 1986 a formaţiei suedeze 
Europe. 


263 


se pune problema să aibă vreo legătură cu moartea Birnei. Sunt 
nişte fotografii cât se poate de nevinovate. În afară, poate, de 
una cu o vulpe moartă, a adăugat el cu un zâmbet prietenos. 


* 


Matthew a pus poza jos. Stăteau la bar cu Robin, iar în fața 
lor era un teanc de fotografii. Tânărul le scosese dintr-un plic pe 
care era scris numele Birnei. 

— Asta unde a fost făcută? a întrebat Matthew, arătând cu 
degetul spre vulpea moartă din mijlocul pozei. 

Animalul costeliv zăcea în iarbă, culcat pe o parte. Limba îi 
atârna printre dinţi, iar blana deasă şi maronie era zdrențuită şi 
plină de sânge. 

— Zăcea pe marginea drumului care ducea la celălalt conac, 
cel de dincolo de deal. Birna mă rugase să merg cu ea să fac 
nişte fotografii şi aşa am dat peste bietul animal. Mi-a cerut să-i 
fac o poză. I s-a părut o privelişte foarte tristă... în fotografie nu 
se vede, dar semnele din jur dădeau de înțeles că vulpea 
ajunsese acolo grav rănită. 

Robin le-a arătat cu degetul rana din dreptul coastelor. 

— Probabil că reuşise să scape de vânător, dar până la urmă 
rana i-a fost fatală. 

— Aţi luat vulpea cu voi? 

— Nu, doar nu eram nebuni! Nici măcar n-am atins-o. 
Mirosea îngrozitor şi n-aveam niciun chef să luăm cadavrul de 
acolo. 

— E posibil să fi venit cineva mai încolo şi s-o fi luat? a 
întrebat Thora. 

Robin s-a uitat pe rând la ei cu un aer uluit. 

— Nu prea înţeleg de ce vă interesează chestia asta, dar da, 
cred că e posibil. Vulpea putea fi văzută de oricine trecea pe 
acolo. Dar nu-mi pot imagina cine ar fi vrut să ia un animal 
mort, a adăugat el cu o grimasă. Sau poate că blănile de vulpe 
sunt la mare căutare pe aici. Cumva islandezii se dau în vânt 
după ele? a întrebat-o el pe Thóra. 

— Nu, a spus ea, zâmbind. Nu le plac atât de mult, încât să 
adune şi cadavre. Pe noi ne interesează dintr-un cu totul alt 
motiv, dar ne-ar lua prea mult timp să ţi-l explicăm. 


264 


A luat teancul de fotografii şi a început să se uite prin ele. 

— Birna nu ţi-a zis de ce a ales subiectele astea? l-a întrebat 
Thóra pe Robin. În multe dintre fotografii apar conacul şi zona 
din spatele hotelului, dar mi-au atras atenţia două: în una se 
vede o trapă de oţel, iar în cealaltă, un perete interior, din câte 
îmi dau seama. Ţi-a explicat ce-i cu ele? a întrebat ea, dându-i 
lui Robin fotografiile la care se referea. 

Robin s-a uitat la ele şi a încuviinţat din cap. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, trapa asta era pe pajiştea de 
lângă celălalt conac. Dar fotografia peretelui am făcut-o în 
pivniţa de aici, în partea veche a hotelului. M-a rugat s-o fac a 
doua zi după ce-am fost la Kreppa, dar nu mi-a dat nicio 
explicaţie, la fel cum nu mi-a zis nimic nici de trapă. Am crezut 
că e ceva legat de arhitectură, dar tot nu-mi dau seama de ceo 
interesau astea două chestii. 

— Dar despre astea ţi-a zis ceva? a întrebat Matthew, 
arătându-i trei fotografii ale pietrei cu inscripţie pe care o 
găsiseră în spatele hotelului. 

— Ah, da! a zis Robin după ce s-a uitat la ele şi le-a pus pe 
masă. În timp ce o fotografiam din toate unghiurile, am vrut să 
aflu ce-i cu ea. Mi-a tradus versurile şi, pentru că totul mi s-a 
părut foarte ciudat, am întrebat-o dacă era un obicei islandez să 
scrijeleşti versuri pe pietre. lar Birna mi-a spus că nu şi că 
inscripţia aia i se pare foarte neobişnuită. 

— Şi nu ţi-a dat nicio explicaţie? Sau nu s-a întrebat ce căuta 
piatra acolo? a insistat Thóra. 

— Nu. Dar s-a întrebat dacă versurile fuseseră scrise de 
locatarii conacului. Sau dacă nu cumva acolo locuise un poet. 
Apoi s-a gândit că poate era mormântul unui animal de 
companie, deşi i se părea că în cazul ăsta versurile nu erau 
tocmai potrivite. Aşa că, din câte mi-am putut da seama, n-a 
ajuns la nicio concluzie. 

Matthew i-a făcut un semn Thorei. 

— Uite una interesantă, a zis el, dându-i o poză în care Birna 
stătea de vorbă cu un bătrân chiar în faţa hotelului, iar Thora i-a 
smuls-o din mână. Poate că vorbeau despre renovarea casei de 
vară, a adăugat Matthew cu un zâmbet. 

Robin s-a aplecat spre Thâra, ca să vadă ce le stârnise 
interesul. 


265 


— Ah, pe asta am făcut-o de plăcere, a zis el. Ne pregăteam 
să plecăm spre celălalt conac şi, la un moment dat, bărbatul 
ăsta a ieşit din hotel şi a început să stea de vorbă cu Birna. Ştiu 
sigur că e unul dintre oaspeţi, pentru că l-am văzut de mai multe 
ori în sala de mese. 

Thóra a încuviinţat din cap, spunând: 

— Ştii cumva despre ce-au discutat? 

— Habar n-am! Au vorbit în islandeză. Dar n-aveam nevoie 
să înţeleg ce-şi spuneau ca să-mi dau seama că nu era o discuţie 
tocmai prietenească. Le-am făcut o fotografie, apoi m-am oprit, 
pentru că în scurtă vreme au început să se certe şi nu mi s-a 
părut în regulă să continui. 

— Ţi-a zis cumva de ce s-au certat? a întrebat Matthew. 

— Mi-a zis doar că oamenii trebuie să-şi dea seama că sunt 
responsabili pentru acţiunile lor. Dar era foarte enervată, aşa că 
n-am insistat, a zis Robin. 

Apoi a rămas pe gânduri o clipă şi a adăugat: 

— Mi-a zis şi că, până la urmă, păcatele vechi tot se plătesc, 
la fel ca datoriile vechi. N-am înţeles ce voia să spună, aşa că 
am schimbat subiectul. 

Thâra şi Matthew s-au uitat unul la altul. Magnus 
Baldvinsson. Păcatele vechi? 


* 


Asistenta s-a apropiat de patul bătrânei adormite şi a atins-o 
uşor pe umăr. 

— Malla, draga mea, a zis ea încetişor. Trezeşte-te! Trebuie 
să-ţi iei medicamentele. 

Bătrâna a deschis ochii fără să spună nimic. S-a uitat ţintă la 
tavan, a clipit de câteva ori şi a tuşit uşor. Asistenta se uita la ea 
în tăcere. Ştia că, uneori, bătrânei îi lua ceva timp să-şi dea 
seama unde se afla, aşa că stătea calmă lângă ea, ţinând în 
continuare o mână pe umărul ei osos. În cealaltă mână avea un 
păhărel de plastic cu pastilele albe şi roşii pe care trebuia să i le 
dea. 

— Haide, a continuat ea cu glas blând. O să te întinzi la loc 
imediat. 

— A venit, a zis bătrâna din senin. 


266 


Încă privea ţintă în tavan şi nu-i aruncase nicio privire femeii 
care aştepta cu răbdare la marginea patului. 

— Cine a venit? a întrebat asistenta fără interes. 

Era foarte obişnuită cu bălmăjelile aiurite ale oamenilor 
bătrâni, mai ales atunci când erau pe jumătate adormiţi. Părea 
că se întorceau în vremuri de mult apuse, când erau mai tineri şi 
mai în putere şi nu depindeau de ceilalţi în toate. 

— Ea..., a zis bătrâna zâmbind. A venit şi m-a iertat. 

S-a uitat la asistentă pentru prima oară şi a adăugat, tot cu 
zâmbetul pe buze: A 

— Nu era supărată. Întotdeauna, atât de blândă... 

— Ce frumos! i-a răspuns asistenta cu un aer blajin. Nu-i 
bine să fii supărat. 

Apoi a agitat uşor păhărelul de plastic şi a spus: 

— lar acum ridică-te să-ţi iei pastilele. 

În loc să se uite la păhărel, bătrâna o privea în continuare pe 
tânăra asistentă. 

— Am întrebat-o dacă e supărată, a zis ea. lar ea m-a 
întrebat de ce-ar fi supărată? 

S-a ridicat cu greu în coate şi a repetat: 

— Întotdeauna, atât de blajină... 

— Vrei să-ţi ţin cana sau te descurci singură? a întrebat 
asistenta, întinzându-i cana de pe noptieră. 

— Bineînţeles că i-am spus de ce ar trebui să fie supărată, a 
continuat bătrâna, ignorând cu desăvârşire apa şi pastilele. Am 
crezut că ştia că eram şi eu acolo. 

A clătinat din cap cu un aer uimit, legănându-şi părul cărunt. 

— Dar se pare că nu ştia, a adăugat ea, apoi a închis ochii. 
Din fericire, m-a iertat chiar şi-aşa. 

— E nemaipomenit! a zis asistenta, punând jos cana şi 
păhărelul cu pastile. Haide, a îndemnat-o ea, apucând-o pe după 
umeri. Trebuie să te ridici mai mult. 

Bătrâna era cocoşată, aşa că nu putea sta dreaptă, dar 
asistenta a reuşit s-o aşeze într-o poziţie mai bună, după care a 
luat păhărelul de plastic de pe noptieră şi a zis: 

— Acum hai să înghiţim pastilele. Aşteaptă şi alţi oameni, 
aşa că trebuie să ne grăbim, a zis ea, ducând cana în dreptul 
buzelor ei subţiri şi palide. 

Bătrâna a coborât mandibula, iar asistenta i-a vârât pastilele 


267 


în gură. Învăţase rutina, aşa că n-a înghiţit până când n-a primit 
şi apa. Pastilele i-au alunecat pe gât cu zgomot, dar bătrâna nu 
s-a străduit să-l atenueze. După aceea, s-a şters la gură cu dosul 
palmei şi s-a uitat la asistentă. j 

— Era atât de bună şi de drăguță. Îţi dai seama? 

— La ce te referi, draga mea? a întrebat asistenta politicos, 
neştiind dacă femeia era în deplinătatea facultăţilor mintale. 

— M-a iertat, a zis ea pe un ton şi mai surprins decât înainte. 
Şi n-am făcut nimic pentru ea. 

— Eşti absolut sigură? a zis asistenta zâmbind. Sunt 
convinsă c-ai făcut multe pentru ea. Dar nu-ţi mai aduci aminte. 

Bătrâna s-a încruntat şi a spus: 

— Ba îmi aduc aminte. A murit. Cum aş putea uita asta? 
Asistenta a zâmbit în sinea ei şi i-a mângâiat uşor părul cărunt. 
Fusese vizitată de o femeie moartă? Aşadar, după cum bănuise 
încă de la început, bătrâna delira. Având grijă să nu-şi dea 
gândul în vileag printr-un zâmbet, asistenta a întins-o iar pe pat 
într-o poziţie confortabilă. 

— Gata, Malla. Iar acum încearcă să adormi la loc. Bătrâna a 
închis ochii imediat ce a pus capul pe pernă. 

— Ucisă... Răul e peste tot, a zis ea, mişcând uşor din buze. 
Apoi a şoptit pe un ton adormit: 

— Draga mea. Draga mea Kristin. 


27 


— Cred că-i vorba de vulpea care i-a fost legată de piept lui 
Eiríkur, a zis Matthew. Că n-o văd pe nicăieri. 

El şi Thóra o luaseră pe drumul spre Kreppa şi ajunseseră în 
locul unde le spusese Robin că dăduseră peste vulpe. Dar n-au 
găsit-o. 

— Sau poate c-a fost mâncată de un alt animal..., a zis Thóra. 
Ba nu, sigur ai dreptate. Singurele animale pe care le-am văzut 
în zonă sunt oile şi nu prea cred că mănâncă vulpi. 

Apoi s-a uitat spre cer. 

— Sau poate că a fost mâncată de păsări. Dar tot ar fi rămas 
oasele. 

— Înseamnă că ucigaşul a trecut pe aici, a zis Matthew, 


268 


lovind iarba de pe marginea drumului cu băţul pe care îl luase 
de pe jos în timp ce căutau vulpea. 

— Sau poate că ucigaşul a împuşcat vulpea, apoi a urmărit-o 
şi a ajuns aici după ce Birna şi Robin trecuseră mai departe, a 
zis Thora. Ce n-aş da să aflu de ce-a legat vulpea de Eiríkur! 

— Cine ştie, poate află Bella, femeia-minune. S-ar putea ca 
vulpea să aibă o semnificaţie. 

— Adică să fie un fel de mesaj? a întrebat Thâra cu un aer 
neîncrezător. De la o organizaţie care luptă pentru protecţia 
animalelor sau ceva de genu' ăsta? 

— Nu, de la criminal..., a zis Matthew. O fi vorba de un ţicnit 
care, în felul ăsta, a vrut să transmită ceva. Cumva era legată o 
vulpe şi de cadavrul Birnei? 

— Din câte ştiu, nu. Sau, cel puţin, n-am auzit pe nimeni 
vorbind despre aşa ceva. Amândoi aveau bolduri înfipte în tălpi, 
dar în legătură cu Birna n-a fost pomenită nicio vulpe sau vreun 
alt animal. 

S-au oprit în curtea acoperită cu pietriş din faţa conacului. 

— A cui e maşina aia? a întrebat Matthew, făcând un semn 
cu mâna spre un Renault Megane nou-nouţ, parcat acolo. 

Thóra a ridicat din umeri. 

— Habar n-am! Nu ştiam că e cineva aici. 

Când a văzut lumină la una dintre ferestre, a adăugat: 

— Poate c-au venit Elín şi Börkur să-şi strângă lucrurile. 
Sper să fie ei. 

Thóra a scos cheia şi s-a apropiat de uşă. Nu era încuiată. A 
deschis-o şi a băgat capul înăuntru. 

— Hei! E cineva aici? 

— Da! a venit răspunsul, însoţit de zgomotul unor paşi care 
se apropiau de uşă. 

— Ah, bună! a zis Th6ra pe un ton bucuros când a văzut-o pe 
Berta, care avea părul legat la spate cu o basma, iar în mână 
ţinea o cârpă de praf murdară. 

— Mi-a sărit inima din piept, nu alta! a zis Berta. Haideţi, 
intraţi! Împachetam nişte lucruri vechi pentru mama şi unchiul 
Börkur, le-a explicat ea, scuturând uşor cârpa. Totul e foarte 
prăfuit şi de-aia încerc să curăţ fiecare obiect înainte să-l pun în 
cutie, deşi îmi ia mult timp. 

Matthew i-a zâmbit, fiind încântat că întâlnea pe cineva care 


269 


ţinea cont de faptul că era străin şi se obosea să vorbească cu ei 
în engleză. j 

— Bună! a zis el, dând mâna cu Berta. Îmi pare bine să te 
revăd. 

— Şi mie, i-a răspuns fata. Am avut inspirația să iau cu mine 
un termos cu cafea. Aţi picat la ţanc, pentru că Steini nu vrea şi 
am făcut mult prea multă. 

S-au dus după ea în bucătărie, unde se afla tânărul în 
scaunul cu rotile. La fel ca prima oară, avea gluga pe cap, ca 
să-şi acopere faţa, iar când au intrat, s-a uitat chiorâş la ei, fără 
să spună nimic. 

— Avem musafiri, Steini, l-a anunţat Berta, iar el a mormăit 
ceva ininteligibil. 

Apoi a făcut un semn spre nişte ceşti de porțelan aşezate 
lângă chiuvetă. 

— Serviţi-vă, i-a îndemnat ea, zâmbind. Tocmai le-am spălat. 

— Mersi, a zis Thóra. Abia acum îmi dau seama cât de multă 
nevoie aveam de o cafea. 

A turnat o ceaşcă pentru Matthew, apoi una pentru ea. 

— Nu e cam mult de lucru pentru o singură persoană? a 
întrebat Thóra după ce a luat o gură. 

— Ba da! Nu ştiu ce-a fost în capul meu când am zis că mă 
ocup eu de împachetat, a răspuns Berta fără să ezite. 

Apoi a adăugat: 

— Mă rog, e şi destul de interesant. Adică e o senzaţie 
ciudată să pun mâna pe toate obiectele astea care le plăceau 
atât de mult străbunicilor mei. 

— Îmi închipui, a zis Thóra. Noi am venit să aruncăm o 
privire prin camera unde lucra Birna. Ni s-a zis că e la etaj, a 
adăugat ea. Aşa-i? 

— Da, a răspuns Berta. Vreţi să vă conduc? Nu-i mare lucru 
înăuntru: câteva desene şi alte chestii de genu' ăsta. Dar nu-şi 
adusese un computer, ci folosea un laptop pe care nu-l băga 
niciodată în priză când venea aici, le-a explicat ea, făcând un 
semn spre ştecărul cafetierei. Prizele sunt atât de vechi, încât ai 
nevoie de un adaptor. Birna n-avea încredere în instalaţia 
electrică a casei şi se temea ca nu cumva fluctuațiile de energie 
să-i strice laptopul. Aşa că întotdeauna şi-l încărca la hotel 
înainte să vină aici. 


270 


— Nu contează, a zis Matthew. Nu ţinem să ne uităm prin 
computerul ei, ci vrem să vedem cam cu ce se ocupa. 

Berta a mijit ochii. 

— Credeţi că ucigaşul are vreo legătură cu clădirea pe care 
o proiecta? a întrebat ea, iar tonul ei dădea de înţeles că i se 
părea puţin probabil. Nu-i evident c-a fost omorâtă de un 
maniac sexual? 

— Nu, nu-i deloc evident, i-a răspuns Thora. 

Dar a ales ca, până una-alta, să nu pomenească despre 
arestarea lui Jónas, pentru că Berta şi-ar fi putut închipui că ea 
şi Matthew lucrau pentru criminal, iar în acest caz, ar fi putut să 
le ascundă anumite informaţii şi să refuze să-i ajute. 

— Dar mi se pare puţin probabil ca schiţele ei să aibă vreo 
legătură cu crima, a continuat Thâra. Vrem doar să vedem dacă 
nu cumva găsim ceva care ne poate ajuta să elucidăm cazul. 

— Înţeleg, a zis Berta. N-am mai intrat acolo de când a 
murit, a adăugat ea. Mă aşteptam ca poliţiştii să vină să facă o 
percheziţie şi n-am vrut să deranjez nimic. Dar n-au venit, deci 
poate că nu mai contează... Sunteţi avocată, nu? Lucraţi pentru 
Jonas, proprietarul hotelului? 

— Da, a zis Thora, încrucişându-şi degetele în speranţa că 
fata n-o să înceapă să-i pună întrebări despre clientul ei. 

— Îmi închipui că nu-i nicio problemă dacă intraţi în camera 
aia, a adăugat Berta. Că doar n-o să periclitaţi ancheta în niciun 
fel, nu-i aşa? 

— Doamne, nu! a minţit Thóra cu neruşinare. N-aş face 
niciodată una ca asta! N-o să luăm nimic. Vrem doar să aruncăm 
o privire. 

Apoi a luat încă o gură de cafea şi a zis zâmbind: 

— E excelentă! 

— Mersi! Unora li se pare că o fac tare, a zis Berta, făcând 
un semn cu bărbia spre Steini. 

_ — E prea tare, s-a auzit o voce de sub glugă. Mult prea tare. 
În astfel de situaţii, Matthew nu era la fel de stângaci ca Thora, 
aşa că a găsit imediat o replică pentru Steini. 

— Pune nişte lapte în ea, asta-i şmecheria, a zis el pe tonul 
cel mai firesc. Ar trebui să încerci. Frişca e şi mai bună. 

— Se poate, a zis Steini. Dar eu prefer cola. 

Berta i-a zâmbit călduros lui Matthew, iar Thóra şi-ar fi dorit 


271 


să-i spună şi ea câteva vorbe blânde lui Steini. Era ceva 
înduioşător în afecțiunea pe care i-o purta fata. 

— Mergem sus? a întrebat Berta deodată. Steini şi cu mine 
am cam terminat treaba pe ziua de azi, a adăugat ea, 
apropiindu-se de uşa care dădea în hol. 

— Sigur că da! a răspuns Thóra, punând ceaşca jos, şi la fel 
a făcut şi Matthew. Dacă vreţi, puteţi să plecaţi, nu-i nicio 
problemă, a zis Th6ra, pornind în urma Bertei. N-o să luăm 
nimic şi n-o să facem nicio stricăciune. 

— Nu, mai stăm un pic, a zis fata. Oricum mai am câteva 
lucruri de făcut. 

Cei trei au pornit în şir indian pe scări, iar când au ajuns la 
camera Birnei, s-a dovedit că aceasta era încăperea a cărei uşă 
Thora şi Matthew nu putuseră s-o deschidă când vizitaseră casa 
prima oară. 

— Am încuiat-o imediat ce am auzit de crimă, le-a zis ea în 
timp ce zăngănea cheia în broasca înţepenită. 

Cu o răsucire îndemânatică, Berta a reuşit, în cele din urmă, 
să descuie uşa. Pe birou se afla o sticlă de suc, pe pervaz era o 
scrumieră, iar în restul camerei erau împrăştiate tot felul de 
obiecte de care oamenii au nevoie în ziua de azi. La fel ca în 
camera de hotel a Birnei, şi aici erau prinse pe pereţi tot felul de 
desene, mai ales schiţe făcute cu mâna, dar şi câteva scoase la 
imprimantă. 

Thâra s-a uitat la desenele care înfăţişau amplasamentul 
anexei şi câteva secţiuni ale acesteia. 

— Ce-i asta? a întrebat ea, arătând cu mâna schiţa unei 
clădiri cu pini în fundal, în faţa căreia fuseseră desenate 
autobuze şi pietoni. Aşa vedea ea anexa la hotelul lui Jónas? 

Fațada clădirii era făcută în întregime din sticlă, iar Thora 
nu-şi putea imagina nişte camere de hotel care să aibă ferestre 
în loc de pereţi. 

Berta s-a apropiat şi ea de desen. 

— Nu prea cred. Birna mi-a arătat schiţele pentru anexă şi 
nu semănau deloc cu asta, a zis ea, apoi s-a aplecat să se uite 
mai bine la unul dintre colţurile foii scoase la imprimantă. E 
făcută în urmă cu o săptămână, a adăugat ea când s-a îndreptat 
de spate. Şi nu era aici ultima oară când Birna m-a invitat 
înăuntru. 


272 


— Dar era aici când ai încuiat camera, nu? a întrebat 
Matthew. Că doar nu se poate să fi fost prinsă pe perete după ce 
a murit. 

Berta s-a încruntat, încercând să-şi aducă aminte. 

— Sincer, nu ştiu. Înainte să încui, doar am băgat capul pe 
uşă şi, pur şi simplu, nu-mi amintesc dacă desenul ăsta era sau 
nu pe perete. 

Se uita la ei cu un aer jenat, ca şi când s-ar fi făcut vinovată 
de o neglijenţă. 

— Dar n-a mai intrat nimeni aici după ce am încuiat, asta-i 
sigur. 

— Când ai încuiat, mai exact? 

— Sâmbătă, a răspuns Berta. Nu-mi aduc aminte ora, dar 
ştiu că era după-amiază. De ce, contează? a întrebat ea pe un 
ton îngrijorat. Credeţi că ucigaşul a venit aici? 

— Mă cam îndoiesc, a zis Thora. Se pare că nu ştia multă 
lume de ascunzătoarea asta. 

Apoi s-a apropiat de biroul pe care erau împrăştiate mai 
multe desene şi câteva chitanţe de card. Dar acestea din urmă 
nu i-au spus nimic, în afară de faptul că Birna era o clientă a 
benzinăriilor Esso şi că trecea des prin tunelul Hvalfjordur. 
Sertarele erau atât de deformate, încât a fost nevoită să tragă 
cu toată puterea de ele ca se le deschidă. Două erau goale, iar 
în al treilea se aflau un creion, o ascuţitoare şi o cheie prinsă de 
un breloc metalic cu un logo pe care nu l-a recunoscut. A luat 
cheia din sertar şi s-a uitat la ea cu atenţie. Era atât de mică, 
încât nu părea să fie de la o uşă, de la o maşină sau de la vreuna 
dintre încuietorile care i-au mai trecut prin minte în clipa aceea. 

— Ştii de la ce e cheiţa asta? a întrebat-o ea pe Berta. Fata a 
clătinat din cap şi a zis: 

— Habar n-am, dar sigur e a Birnei. Pentru că am făcut curat 
înainte să se mute aici şi nu era în sertar. 

Thóra a pus-o în buzunar şi i-a zis Bertei: 

— Doar o împrumut. Nu-ţi face griji din pricina poliţiei. Am 
să le-o dau dacă mi-o cer. 

— Nu mă interesează, a zis fata. Tot ce vreau e ca ucigaşul 
să fie găsit. Nu contează cine-l descoperă. 

— Gata, nu mai e nimic de văzut, a zis Matthew după ce au 
terminat de inspectat camera. Mai sunt şi alte lucruri de-ale 


273 


Birnei în casă? 

— S-ar putea să mai fie un pahar la parter, a răspuns Berta. 
Ah, şi nişte cizme în hol. Le vreţi? 

— Nu, nu, a zâmbit Thâra. Dar spune-mi ceva. Birna era 
foarte interesată de o trapă de lângă casă. Ştii cumva de ce? 

Berta a negat uşor din cap. 

— Nu, dar probabil că s-a interesat de ea pe vremea când se 
gândea să construiască o anexă aici. Deci cu aproape două luni 
înainte să facem cunoştinţă. 

— Ah, nu! S-a arătat interesată de ea foarte de curând, a zis 
Matthew. Ştii cumva despre ce trapă e vorba? 

— Da. Sau, cel puţin, aşa cred. Afară nu-i decât o trapă. Vreti 
să v-o arăt? 

Thóra i-a aruncat o privire lui Matthew şi a ridicat din umeri. 

— De ce nu? 

Au ieşit în urma Bertei şi au rămas lângă ea până când a 
încuiat conştiincioasă camera. În drum spre uşa de la intrare, 
Thora a profitat de ocazie şi a întrebat-o dacă a dat cumva peste 
nişte însemne naziste în timp ce împacheta sau dacă Birna 
adusese vreodată vorba de aşa ceva. Berta s-a răsucit pe călcâie 
chiar când a ajuns pe treptele de la intrare s-a uitat la Thora şi a 
zis cu un aer mirat: 

— Nu, ce vă face să credeţi asta? 

— Te întreb pentru că am dat peste nişte însemne naziste în 
cutiile din pivniţa hotelului. 

— Serios? a zis fata, fără să-şi ascundă uimirea. Mi se pare 
foarte ciudat. Ar putea proveni de la cineva din afara familiei 
mele? 

— E posibil, a zis Thora, deşi ştia prea bine cum stăteau 
lucrurile în realitate. Încă ceva, a adăugat ea. Îţi spune ceva 
numele Kristin? 

— Kristin Sveinsdóttir? a întrebat Berta fără să se mai 
întoarcă, iar Th6rei i-a rămas inima în loc preţ de o clipă. Am 
fost colege la şcoală ani de zile. Dar n-am mai văzut-o de nu mai 
ştiu când, a adăugat ea, apoi s-a întors spre Thora. O 
cunoaşteţi? 

Thóra a încercat să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Nu, mă gândeam la o altă Kristin, care a locuit aici sau 
undeva în zonă în urmă cu mult timp. 


274 


Berta a clătinat din cap. 

— Ah, păi, atunci nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta. Nu sunt 
cea mai potrivită persoană pe care s-o întrebaţi despre oamenii 
care au trăit prin partea locului. Mama ar putea să vă fie de 
ajutor. 

„Slabe şanse...”, şi-a zis Thóra în gând. 

— Asta-i trapa? a întrebat ea, făcând un semn cu mâna spre 
o placă de oţel pe care era sudat un mâner chiar în dreptul 
locului unde se oprise Berta. Se aflau cam la 20 de metri în 
spatele casei. 

— Da, a zis fata. N-are nimic deosebit. Vreţi s-o deschideţi? a 
întrebat ea, invitându-l pe Matthew s-o ridice dacă voia. 

Matthew s-a aplecat şi a tras cu toată puterea de trapa grea. 
Balamalele au scârţâit, dar trapa nu s-a ridicat. 

— Ce-i acolo? a întrebat el. 

— Nimic, a răspuns Berta. Ştiu că era un spaţiu de 
depozitare care comunica cu pivniţa. Pe vremuri, aici erau 
păstraţi cărbunii pentru încălzire, dacă nu mă înşel. Cred c-a 
trecut o veşnicie de când n-a mai fost deschisă. Casa are 
încălzire electrică de când mă ştiu. 

— Putem să aruncăm o privire prin pivniţă? a întrebat 
Matthew, ştergându-şi mâinile murdare pe iarbă. 

Berta a făcut semn că da, dar a adăugat că nu era nimic 
acolo. I-a însoţit pe treptele care duceau în pivniţă, iar după ce 
au intrat pe o uşă mică de la capătul ei şi au străbătut un 
coridor care aducea cu un tunel, au ajuns la o uşă de oţel. Berta 
a deschis-o, dar înăuntru nu era decât întuneric. În lumina slabă 
care venea dinspre pivniţă, au reuşit să vadă că magazia era 
plină de un praf negru, iar pe jos mai rămăseseră câteva 
grămăjoare de cărbuni. 

— Ce scârbos! a zis Berta, închizând uşa de oţel. Birna nu 
era genul de persoană pe care s-o intereseze aşa ceva. Nici 
nu-mi aduc aminte să fi intrat vreodată în pivniţă, a adăugat ea, 
pornind spre scări. E drept că atunci când venea aici, de cele 
mai multe ori era singură, deci se prea poate să fi aruncat şi ea 
o privire. Dar nu-mi pot imagina de ce-ar fi făcut asta. 

Când au ajuns în holul de la parter, Thâra şi Matthew au 
hotărât să se întoarcă la hotel. Şi-au luat la revedere de la Berta 
şi i-au mulţumit pentru ajutor. Matthew a rugat-o să-l salute pe 


275 


Steini din partea lor, iar Thora s-a luptat din răsputeri cu ispita 
de a întreba ce i se întâmplase. Şi, dintr-odată, a cedat. 

— Berta, sper să nu te superi că te întreb, dar ce-a păţit 
prietenul tău? a zis ea suficient de încet, cât să nu se audă din 
bucătărie. 

Berta a oftat din rărunchi. 

— A avut un accident, i-a răspuns ea la fel de încet. Maşina 
lui a fost lovită de o alta şi a luat foc. Fuma o ţigară... 

— Dumnezeule! a zis Th6ra. Îngrozitor! Şi a paralizat? 

— Nu. Cel puţin, nu are nicio leziune la coloană. Dar 
picioarele sunt într-o stare atât de proastă, încât nu poate 
merge ca lumea. Câţiva muşchi au suferit arsuri grave, iar 
transplanturile de piele încă îl deranjează. Sper să reuşesc să-l 
conving să reînceapă fizioterapia cât mai curând. E nevoie de 
timp ca să se recupereze, a adăugat ea, apoi a aruncat o privire 
în spate, ca să fie sigură că n-o aude Steini. Partea cea mai rea e 
că tipul care a intrat în el era beat, iar Steini era cât se poate de 
treaz. 

— Şi tipul ăla ce-a păţit? a întrebat Thora. A fost pedepsit? 
Pe chipul Bertei a apărut un zâmbet vag. 

— Se poate spune şi c-a fost pedepsit. A murit în accident. 
Odată cu soţia. 

A făcut o pauză, ca şi când ar fi vrut să hotărască dacă să 
continue sau nu, apoi a adăugat: 

— Locuiau la o fermă din zonă. Erau părinţii Rosei, soţia lui 
Bergur. 

„Măi să fie! şi-a zis Thóra. Toate drumurile duc la Bergur de 
la ferma Tunga.” 


28 


Thóra stătea la computerul din biroul lui Jónas, cu un telefon 
la ureche. 

— Poliţia o să-i prezinte judecătorului dovezile presupusei 
tale vinovăţii, iar eu o să încerc să demonstrez că sunt 
irelevante sau insuficiente. După aceea, judecătorul o să-ţi pună 
întrebări şi o să-i poţi da lămuriri, deşi nu eşti obligat să-i 
răspunzi. Dar nu-ţi recomand să refuzi să răspunzi, decât în 


276 


condiţii cu totul şi cu totul excepţionale. 

— Dar nu pot să pledez nevinovat? a întrebat Jónas pe un ton 
speriat. Nu-mi vine să cred că judecătorul n-o să vadă că spun 
adevărul. Că doar sunt foarte pricepuţi la aşa ceva. 

Thóra nu şi-a putut stăpâni râsul, aşa că a trebuit să acopere 
microfonul receptorului cu mâna ca să nu se audă. 

— Jónas, a reuşit ea să spună în cele din urmă, judecătorii 
sunt oameni obişnuiţi şi pot trage concluzii greşite la fel ca 
oricare dintre noi. În plus, judecătorul trebuie să ia în calcul 
dovezile care i se prezintă. lar dacă dovezile astea arată clar că 
eşti vinovat sau că ascunzi ceva, va trebui să-şi întemeieze 
decizia pe ele, oricât de convingător ai declara tu că eşti 
nevinovat. 

— Fac pe mine de frică, a zis el pe un ton foarte grăitor. 
Thóra spera ca Jónas să poată reproduce acest ton şi a doua zi 
dimineaţă, când avea să pledeze nevinovat. Cu judecătorii nu se 
ştie niciodată... 

— Te înţeleg perfect, Jónas. Nu te lăsa stăpânit de frică şi nu 
uita că mâine o să fiu alături de tine. Să sperăm că totul o să se 
termine cu bine. 

— Şi ce-o să-i spui? O să vii cu ceva nou? 

— Ca să vin cu ceva nou, ar trebui să se întâmple multe 
lucruri în noaptea asta. O să fii dus în faţa judecătorului la ora 
10 şi nu cred c-o să pot descoperi cine ştie ce până atunci. 

Nu încăpea îndoială că tăcerea de la celălalt capăt al firului 
era un semn al disperării. 

— Dar o să fac tot ce pot, a adăugat Thóra. Promit! 

— Află ceva! Orice! Nu poţi să descoperi criminalul sau să 
găseşti pe cineva care să pretindă că el ar fi vinovatul? 

— Oricât de mult m-aş strădui, o să-mi fie greu să dau peste 
un actor care să mărturisească în faţa judecătorului o crimă pe 
care n-a comis-o. 

Thóra a mişcat uşor mouse-ul, ca să se aprindă monitorul. 

— Şi ce parolă ai, Jónas? Ţi-am deschis computerul, dar îmi 
cere parola. 

— Iarbă, a zis Jónas. Numai cu minuscule. 

Thóra a scos un oftat şi a zis: 

— Ai înnebunit? O s-o schimb! Ce te faci cu parola asta dacă 
vine poliţia să-ţi confişte computerul? Am să aleg ceva mai 


277 


nevinovat. 

I-a schimbat parola imediat după ce a închis. 

— Amnistie, şi-a zis ea cu glas tare. Numai cu minuscule. 

— Cu cine vorbeşti? a întrebat Matthew, intrând pe uşă. Cu 
stafia? 

Thora şi-a luat privirea de pe ecran şi i-a zâmbit. 

— De ce nu? Poate ne spune numele criminalului până mâine 
la ora 10. 

Matthew s-a aşezat foarte încântat pe scaunul din faţa 
Thorei şi a trântit pe birou un teanc de foi. 

— Am identificat câteva maşini, a zis el, iar Thóra a luat foile 
în mână. 

Matthew se dusese în parcare cu lista întocmită de poliţie, 
ca să vadă dacă nu cumva vreuna dintre maşinile oaspeţilor sau 
angajaţilor trecuse prin tunelul Hvalfjordur în ziua în care 
Eirikur fusese călcat în picioare de armăsar. 

— Cum ai reuşit să verifici atâtea nume şi atâtea numere de 
înmatriculare? l-a întrebat ea. Câte sunt în total? 

— Cam cinci mii, dar poliţia a avut amabilitatea să parcurgă 
lista şi să le marcheze pe cele care ar putea avea legătură cu 
crima. Printre ele se află şi numerele câtorva angajaţi ai 
hotelului. Problema au fost maşinile închiriate, pentru că la 
rubrica „Proprietar” e trecută firma de închiriat, aşa că 
numerele lor nu mi-au fost de mare ajutor. 

— Deci ai comparat numerele de pe foi cu plăcile de 
înmatriculare din parcare? 

— Da, şi am dat de câteva maşini închiriate care se regăsesc 
pe listă. Apoi am rugat-o pe Vigdis să mă ajute. A venit cu mine 
în parcare şi mi-a zis ale cui erau. Are o memorie fenomenală, a 
adăugat el, apoi i-a luat foile Th6rei din mână şi a început să le 
răsfoiască. Dar, din păcate, nu mi-a fost de mare ajutor. Cei care 
le-au închiriat sunt străini, după cum era de aşteptat, deci e 
puţin probabil să fi avut vreun amestec în cele două crime. Dar 
e limpede că nici cei doi japonezi - tatăl şi fiul -, nici Robin, 
fotograful, n-au trecut prin tunel în ziua aia. 

— Robin ne-a zis că a fost în regiunea fiordurilor de vest, aşa 
că n-a avut ce căuta prin tunel. lar dacă e să ne luăm după 
Vigdis, japonezii nu merg niciodată nicăieri, deci nu mă 
surprinde că nu apar pe listă. Iar ceilalţi? 


278 


— Nu ştiu dacă ne ajută cu ceva, dar printre maşinile 
însemnate de poliţie se numără şi a lui Bergur, care a trecut şi 
s-a întors prin tunel înainte de prânz, ceea ce nu-l scoate de pe 
lista suspecţilor, a zis Matthew, fără să ridice privirea din foi. 
Brokerul rănit nu s-a dus nicăieri sau, cel puţin, n-am dat de 
numele lui. E drept că, în starea în care se află, nu prea cred că 
poate să conducă... Dar Throstur, caiacistul, a plecat de aici cu 
maşina pe la ora şase, iar crima a fost comisă în jurul cinei, deci 
pare să fie dincolo de orice suspiciune. S-a întors la hotel mult 
mai târziu. 

— Cât a durat până s-a întors, mai exact? a întrebat Thora. E 
şi un drum mai lung, care ocoleşte tunelul Hvalfjordur. E posibil 
să fi plecat prin tunel, să se fi întors la hotel ocolind 
Hvalfjordurul, să-l fi omorât pe Eiríkur, apoi să se fi întors pe 
acelaşi drum ocolitor, după care să fi revenit la hotel prin 
tunel... Dar cred că-i destul de improbabil, a adăugat ea cu o 
grimasă. Dacă a plecat prin tunel cu o jumătate de oră sau cu o 
oră înainte de crimă, nu prea avea cum să se întoarcă aici, să-l 
târască pe Eiríkur până la grajd, să-l omoare, apoi să ocolească 
iarăşi tunelul şi să revină la hotel. N-ar fi avut timp... Dar nu ştiu 
exact în ce interval a avut loc crima. Cică ar fi fost omorât în 
jurul cinei. Dar nu-i o estimare tocmai precisă. 

Matthew s-a uitat pe foi şi a făcut un calcul. 

— Throstur s-a întors la două ore şi jumătate după ce a 
plecat prin tunel. 

— Atunci nici nu se pune problema. N-ar fi avut cum să facă 
toate astea într-un timp atât de scurt. Dar tot cred c-ar trebui să 
mai facem nişte cercetări în legătură cu tipul ăsta. Poate ştie 
ceva totuşi. Ce mai ai pe listă? 

— Se pare că, în linii mari, angajaţii au rămas aici. Cel puţin, 
pe listă nu apar multe maşini de-ale lor, deşi bineînţeles că nu-i 
exclus să-mi fi scăpat ceva. Din câte mi-am putut da seama, doar 
doi angajaţi au mers prin tunel în ziua aia. Unul dintre ei e 
Jökull, care a plecat şi s-a întors două ore mai târziu, deci poate 
fi inclus pe lista posibililor suspecți. De asemenea, poliţia a 
marcat şi o maşină despre care Vigdís zice că e a maseuzei - a 
plecat în jurul prânzului şi nu s-a mai întors. În afară de ăştia 
doi, recepţionera a mai recunoscut o angajată: o cheamă Sóldís 
şi cică se ocupă de curăţenie. A plecat chiar după comiterea 


279 


crimei. Vigdís mi-a zis că Sóldís şi-a dus duminică maşina la un 
service din Reykjavik şi s-a întors cu o ocazie. Nu ştiu cine e tipa 
asta, dar ar fi putut să revină la hotel oricând, pentru că nu ştim 
cu cine s-a întors. 

— Sóldís e un copil. E puţin probabil să aibă vreun amestec. 
Am vorbit cu ea ceva mai înainte să vii tu încoace şi mi-a făcut 
impresia unei fete cuminţi. Şi, oricum, nu prea cred că e 
implicată vreo femeie în povestea asta. Asta dacă presupunem 
că cele două crime au fost comise de aceeaşi persoană. Adu-ți 
aminte că Birna a fost violată... 

— Se poate, dar poliţia a însemnat cu o cruciuliţă atât 
bărbaţi, cât şi femei. La urma urmei, n-avem de unde şti dacă 
maşinile au fost conduse de proprietarii lor. E posibil ca una 
dintre femeile astea să-şi fi dat maşina cu împrumut, iar 
criminalul să fi călătorit cu o altă maşină decât a lui. 
Bineînţeles, acelaşi lucru e valabil şi pentru maşinile bărbaţilor. 
Deci, nu putem şti cu siguranţă cine era la volanul maşinilor... 

— Ai perfectă dreptate, a conchis Thâra. Vasăzică, lista asta 
nu ne ajută foarte mult, nu-i aşa? 

— Ştiu şi eu... Dar m-am uitat şi peste câteva nume 
nemarcate, pentru că n-aveam de unde şti ce urmărea, de fapt, 
poliţia, a zis el, răsfoind paginile. Am văzut că Börkur şi Elín, 
fraţii care i-au vândut proprietatea lui Jonas, au trecut amândoi 
prin tunel în direcţia asta cu ceva timp înainte de comiterea 
crimei. Dar nu s-au mai întors. Am dat şi de Berta, care a plecat 
spre Reykjavik cu o oră înainte de crimă, dar nu s-a mai întors în 
ziua aia. 

— Crezi că e posibil ca ucigaşii să fie cei doi fraţi? a întrebat 
Thora, făcând o faţă lungă. Nu m-am gândit la posibilitatea asta. 
Dar mi-e greu să-mi imaginez ce motive ar fi avut să-i omoare pe 
oamenii ăia. 

— Nu se ştie niciodată, a zis Matthew. Ah, şi am întrebat-o 
pe Vigdis despre bătrânul ăla Magnus Baldvinsson. Mi-a zis că 
n-a venit aici cu maşina lui, ci l-a adus nepotu-su. Aşa că n-a 
plecat nicăieri toată ziua. Mă rog, nu c-ar avea faţă de 
criminal... 

— Ar mai fi soţia lui Bergur, a adăugat Thora cu un aer 
gânditor. Şi mi se pare extrem de puţin probabil ca toate astea 
să se fi întâmplat la ferma lor, fără ca ei să fie implicaţi în niciun 


280 


fel. Bergur e amantul Birnei şi tot el e cel care dă peste cadavrul 
ei, iar apoi Eiríkur e omorât în grajdul lor. Rósa avea toate 
motivele să-şi dorească moartea Birnei, deşi nu-mi pot da seama 
de ce-ar fi vrut să-l omoare pe Eirikur. Nu crezi că ea a omorât-o 
pe Birna? Doar ai văzut în ce hal a reacţionat azi, în grajd. Şi 
poate a avut un complice care a violat-o pe arhitectă. 

Matthew a ridicat din umeri. 

— Da, e posibil, dar întrebarea e cine i-a fost complice? 
Jökull? Thóra a oftat şi s-a întors la computer. 

— Sunt moartă de foame, a zis ea, uitându-se la ceasul din 
colţul ecranului. Ce zici, mergem să mâncăm ceva? Dacă mai 
stăm mult, s-ar putea să se închidă bucătăria. În schimb, 
computerul o să fie tot aici. 

S-au ridicat şi au ieşit din birou. Matthew a lăsat lista 
înăuntru, iar Th6ra a avut grijă să încuie uşa, ca să nu intre 
cineva s-o ia. Nu era deloc sigură că poliţia i-ar fi dat un alt 
exemplar dacă acela ar fi dispărut, mai ales că nici nu trebuia să 
ajungă pe mâna ei. În plus, era puţin probabil să obţină un alt 
exemplar marcat de poliţie, aşa că, dacă l-ar fi pierdut, ar fi fost 
obligaţi s-o ia de la zero. 

— Sper din tot sufletul să aibă şi fructe de mare, a zis Thóra 
când şi-a auzit stomacul chiorăind. Sau măcar chiftele... 

— Eu aş mânca un sendviş cu niscaiva sos şi o bere. Nici nu 
vreau s-aud de carne de balenă. Şi nici nu trebuie să-ţi împărţi 
fructele de mare cu mine. 

Dar a tăcut imediat ce Thóra l-a tras uşor de mânecă şi i-a 
făcut semn cu capul înspre o fată slăbuţă care mergea către 
holul de la intrare împreună cu o femeie în vârstă. 

— Ea e Sóldís, a zis Thora, în şoaptă. Fata pe care ai zis că 
n-o ştii. S-au apropiat de ea, iar Thora a salutat-o pe un ton 
prietenos. 

— Bună, Sóldís! a zis ea, apoi s-a oprit. 

Sóldís şi femeia s-au oprit şi ele, iar tânăra s-a străduit să 
afişeze un zâmbet vag. 

— Ah, bună ziua! 

Thóra s-a prezentat bătrânei, întinzându-i mâna. 

— Sunt avocată, a adăugat ea, şi lucrez pentru proprietarul 
hotelului. Sóldís mi-a fost de mare ajutor. 

Bătrâna s-a prezentat şi ea - o chema Lára. Apoi Thóra s-a 


281 


întors zâmbind spre tânăra ei însoţitoare şi a zis: 

— Voiam să te mai întreb ceva, dacă aveţi timp. 

— Avem, a zis femeia. Am venit s-o iau pe Sóldís şi nu ne 
grăbim nicăieri. Răspunde-i la întrebare, Sóldís! 

— Bine, nicio problemă, a zis fata cu obişnuita nonşalanţă a 
adolescenților. 

Mesteca o gumă care se vedea de la o poştă că era prea 
mare, pentru că o împiedica să articuleze cuvintele cum trebuie. 

— Ce vreţi să vă spun? 

— Nimic deosebit, a zis Thora. Avem o listă cu maşinile care 
au plecat duminică prin tunelul Hvalfjordur şi am aflat că ţi-ai 
dus maşina la un service din Reykjavik. 

— Aşa-i, a zis ea, apoi a arătat cu degetul spre bătrâna de 
lângă ea. O iau înapoi abia miercuri şi de-aia vine bunica să mă 
ia. 

— Am înţeles. lar întrebarea e cine te-a adus înapoi? 
Încercăm să aflăm ce-a făcut fiecare angajat în ziua aia. Cine era 
aici, cine a plecat şi alte chestii de genu' ăsta. 

Judecând după expresia ei, lui Sóldís i se părea o întrebare 
destul de ciudată. 

— M-am întors cu Thrâstur, a răspuns ea. 

— Caiacistul? a întrebat Thóra uimită. 

— Da, l-am auzit zicând că trebuie să dea o fugă până la 
Reykjavik şi nu prea aveam cu cine să mă întorc. Aşa că l-am 
întrebat dacă putea să mă ia şi pe mine la întoarcere, iar el a zis 
că nu-i nicio problemă. 

A făcut un ditamai balonul, care i s-a spart pe faţă, apoi a 
tras guma la loc în gură cu multă îndemânare. 

— Steini m-a lăsat baltă, aşa c-am avut mare noroc cu 
Throstur. 

— Steini? a întrebat Thóra. Cine-i Steini? 

— Un prieten de-al meu. Mă rog, într-un sens... Urma să mă 
ia el, dar s-a răzgândit în ultima clipă. E niţel cam ciudat. Nu 
era aşa înainte, dar apoi a avut accidentul..., a zis ea, învârtind 
un deget în dreptul tâmplei. 

— Te referi la băiatul cu arsuri, din scaunul cu rotile? a 
întrebat Thóra cu un aer uluit. Poate să conducă? 

— Ah, da! E ars doar pe partea dreaptă, iar una dintre mâini 
e perfect în regulă. Are ambele picioare paradite, dar i-au pus în 


282 


maşină un dispozitiv care-l ajută să apese pe pedale. Şi conduce 
o maşină cu cutie de viteze automată. 

— Îmi închipui că-l ajută foarte mult, a zis Thora, încercând 
să-şi ascundă uimirea. N 

Nu-i trecuse prin cap că Steini putea conduce. Îşi închipuise 
că era complet dependent de ceilalți, pentru că umbla într-un 
scaun cu rotile. 

— De unde îl ştii? a întrebat Thóra. 

— Am fost în aceeaşi clasă de la şase ani. Nu exista decât o 
clasă pentru fiecare an de studiu. Iar noi suntem născuţi în 
acelaşi an, aşa că era cât se poate de normal să fim colegi. După 
accident, s-a mutat într-o casă din apropiere şi am început să-l 
vizitez. La început, pentru că-mi părea rău pentru el, apoi doar 
ca să stăm de vorbă. 

— Şi e un băiat cumsecade? a întrebat Thora, ascunzându-şi 
în continuare uimirea. 

Apoi a adăugat în chip de explicaţie: 

— Pentru că l-am văzut de două ori şi de fiecare dată mi s-a 
părut foarte reţinut. 

— Da, e OK. Dar nu prea se omoară cu străinii, a zis Sóldís 
clefăind. Cred că nu se simte bine când se uită lumea la el. De 
fapt, are doar doi musafiri: pe mine şi pe Berta, verişoara lui. 

— Am făcut cunoştinţă cu ea. Sunteţi prietene? 

— Da, se poate zice şi-aşa, i-a răspuns S6ldis. Pe ea n-o 
ştiam, că e din Reykjavik. Am întâlnit-o acasă la Steini. Se 
poartă foarte frumos cu el şi pare OK. 

— A fost un accident tragic..., a intervenit Lâra, bunica lui 
S6ldis. Nu locuieşte multă lume în zonă, aşa că accidentul ăsta, 
în care au murit doi oameni, iar un tânăr a fost grav rănit, ne-a 
marcat pe toţi. 

— Din câte am înţeles, a murit un cuplu de la o fermă din 
apropiere, a zis Thora. 

— Da, a fost îngrozitor, a răspuns bătrâna. Probabil că lucrul 
cel mai grav a fost că Gvendur era beat. Nu s-ar fi întâmplat 
nimic din toate astea dacă n-ar fi condus băut. A fost foarte greu 
pentru Rósa, fiica lor. Accidentul a afectat-o foarte mult. N-a 
fost niciodată o femeie sociabilă, dar după aceea, s-a retras 
complet în cochilia ei. Ceea ce e o prostie, pentru că nimeni n-o 
învinovăţeşte pentru ce s-a întâmplat. 


283 


Thóra a încuviinţat din cap. 

— Deci locuiti în zonă, nu-i aşa? a întrebat ea. 

— Da, m-am născut şi am crescut aici, i-a zâmbit Lára. Thóra 
a observat că Sóldís semăna foarte mult cu bunică-sa. 

În ciuda celor 60 de ani care le despărţeau, aveau trăsături 
foarte asemănătoare. 

— Când eram tânără, a continuat bătrâna, m-am mutat 
câţiva ani în Reykjavik, dar apoi mi-am dat seama că mi-e mai 
bine aici. Nu câştigi mare lucru dacă pleci. Şi, pe măsură ce 
trece timpul, lucrul ăsta mi-e din ce în ce mai limpede. 

Thora a zâmbit. 

— De când am venit aici, am aflat tot felul de lucruri care 
mi-au stârnit curiozitatea. l-aţi cunoscut cumva pe oamenii care 
locuiau la cele două ferme de pe proprietatea asta? 

— La Kreppa şi Kirkjustâtt? Sigur că da! a zis Lára cu 
mândrie. Eu şi Gudný, fata de la Kirkjustett, eram cele mai bune 
prietene. Tocmai de-aia îmi place atât de mult să vin pe aici, 
deşi nu prea-mi mai dau seama unde se termină vechiul conac şi 
unde începe clădirea nouă a hotelului. 

— Ţineţi minte şi vremurile de-atunci? a zis Thora, încercând 
să stabilească în minte ce întrebări să-i pună. 

— Da, sigur. E drept că şi memoria a început să mă lase, la 
fel ca toate celelalte, dar lucrul cel mai extraordinar e că 
amintirile vechi par să reziste cel mai bine. Intrebaţi-mă ce 
vreţi, nu ezitaţi! Fraţii Grimur şi Bjarni n-au fost niciodată la fel 
ca toată lumea, aşa că nu m-ar surprinde dacă vi s-ar părea că 
întrebările dumneavoastră sunt ciudate, mai ales că viaţa la 
ferma asta era şi ea destul de ciudată. 

Thorei îi venea s-o sărute pe bunica lui Sóldís. 

— Vai, cât mă bucur! Mi-a fost greu să-i fac pe oameni să 
vorbească despre chestiile astea, pentru că fie nu ştiu nimic, fie 
nu vor să discute despre ele, a zis Thora. 

Apoi a inspirat adânc şi s-a pus pe treabă: 

— 'Ţineţi minte dacă ferma asta avea vreo legătură cu 
nazismul? Am găsit un steag şi nişte accesorii naziste care 
păreau rupte din cu totul alt film. Şi mi s-a părut surprinzător să 
dau peste ele în pivniţa unei ferme din Islanda. Ştiţi ceva despre 
asta? 

Lára a scos un oftat plin de mâhnire. 


284 


— Da, din păcate aşa-i. Bjarni devenise fascinat de nazism. 
Dar nu uitaţi că după ce Adalheidur, soţia lui, a murit în jurul lui 
1930, n-a mai fost acelaşi om. Adalheidur era totul pentru el şi, 
într-un sens, se poate spune că, atunci când a murit, Bjarni şi-a 
pierdut minţile sau dreapta judecată. 

Bătrâna a zâmbit ironic, apoi a continuat: 

— De fapt, dintr-un anumit punct de vedere, a fost un mare 
noroc, pentru că a făcut bani de pe urma comportamentului său 
ciudat. A investit în tot felul de proiecte extravagante, care, în 
mod normal, l-ar fi dus la faliment, dar, mulţumită vremurilor de 
atunci, a ajuns să se îmbogăţească de pe urma lor. Războiul a 
izbucnit chiar când a început el să facă investiţii, iar norocul a 
fost de partea lui. A fost o pură coincidenţă că economia s-a 
transformat peste noapte în urma ocupaţiei militare! şi a 
creşterii populaţiei. Dar bietul Grimur, care era mereu vocea 
raţiunii, n-a avut la fel de mult noroc. 

— A dat faliment? a întrebat Thora. 

— Nu, n-a ajuns chiar atât de rău, dar cred c-a fost 
pe-aproape. Era medic, dar, întrucât în zonă era deja un medic, 
nu prea avea pacienţi, astfel că s-a dedicat agriculturii. Iar apoi 
a renunţat cu totul la cabinetul medical şi s-a ocupat numai de 
fermă, dar nu prea avea pe cine să angajeze, pentru că toată 
lumea plecase în Reykjavik, unde armata de ocupaţie dădea 
salarii mai bune. Până la urmă, Bjarni l-a salvat pe Grimur de la 
faliment: i-a cumpărat proprietatea, dar l-a lăsat să se ocupe de 
ea în continuare, ca şi când ar fi fost a lui. Bjarni şi-a salvat 
fratele, chiar dacă erau certaţi, iar lui Grímur sigur i-a fost greu 
să-i accepte ajutorul. În plus, Kristrún, soţia lui Grímur, a murit 
tot cam pe atunci, lăsând în urmă o fată. Kristrun era bolnavă 
psihic şi nu prea ieşea în lume, aşa că am avut de-a face cu ea 
foarte puţin. 

Bătrâna a făcut o pauză ca să se odihnească un pic, apoi a 
continuat: 

— Cât priveşte nazismul, Bjarni a fost vizitat de oameni din 
capitală care voiau să-l facă un fel de lider al naţionaliştilor din 
vestul Islandei. Trebuia să recruteze cât mai mulţi tineri şi să 
pună bazele unei mişcări politice în partea asta a ţării. Exista 
deja o astfel de organizaţie în sud şi cred că era una şi în nord, 


18 Islanda a fost ocupată de armata britanică în mai 1940. 


285 


dar nu prea s-au dezvoltat. 

— Şi a acceptat? a întrebat Thâra. S-a înscris în partid şi a 
început să recruteze membri? 

— Da. Şi chiar a făcut progrese, i-a spus Lâra, zâmbind încă 
o dată. Dar tinerii nu erau atraşi de program, de partid sau de 
svastica, ci de Gudny, fata lui Bjarni. 

— Adică prietena de care aţi pomenit mai înainte? 

— Da, exact. Însă, bineînţeles că pe vremea aia altfel erau 
prieteniile. Ne întâlneam mai rar decât fetele din ziua de azi. 
Dar între noi s-a legat o prietenie adevărată, o relaţie foarte 
strânsă şi apropiată, a zis bătrâna, privind în gol cu ochi 
visători. Era atât de frumoasă... Un copil frumos, apoi o fată 
frumoasă. La fel ca mama ei. lar când a ajuns adolescentă, 
băieţii din partea locului o venerau. Au profitat imediat de şansa 
de-a merge la ea acasă, chiar dacă trebuia pentru o seară să 
pretindă că-s naţionalişti. Dar cred că habar n-aveau cu ce se 
mănâncă nazismul. Tot ce voiau era să fie în preajma lui Gudny. 

— Lua şi ea parte la întruniri? a întrebat Thora. 

— Nu, draga mea, i-a răspuns bătrâna. Ea făcea cafea şi îi 
servea cu aperitive. O ajutam şi eu, din când în când. [i 
măsurăm pe băieţi din ochi şi chicoteam ca două apucate... 

Lára s-a întristat dintr-odată şi a clătinat din cap. 

— Nu ştiu unde s-ar fi ajuns, dar, până la urmă, a intervenit 
soarta şi asta a fost. 

— Vă referiţi la tuberculoză? a întrebat Thóra. 

— Printre altele. Bjarni s-a îmbolnăvit şi s-a izolat de lume, 
iar Gudny a fost nevoită să procedeze la fel, a oftat bătrâna. 
Cam pe-atunci m-am mutat eu la Reykjavik cu o mătuşă şi n-am 
mai păstrat legătura cu ea decât prin corespondenţă. Aşa că, 
până la urmă, povestea cu nazismul a sfârşit printr-un eşec. 

— Ce părere aveţi despre zvonurile potrivit cărora Bjarni o 
abuza pe Gudný? a continuat Thóra. 

Lára s-a uitat ţintă la ea, apoi a oftat uşor şi a închis ochii. 

— Doamne, cât timp a trecut de atunci. Să ştiţi că m-am 
gândit mult la Gudny în ultima vreme, a zis bătrâna, făcând un 
semn spre S6ldis, care îşi molfăia guma în continuare. După 
ce-a început nepoata să lucreze aici, mi s-a mai amintit de 
povestea asta. 

A ezitat o clipă, apoi i-a aruncat Thorei o privire fermă şi a 


286 


zis: 

— Nu cred că Bjarni s-a atins vreodată de fata lui, nici la 
mânie, nici cu intenţii murdare. Deşi se purta cam ciudat, era un 
om bun, iar din scrisorile ei mi-am putut da seama că îl iubea 
foarte mult. Deci nu pot să cred că zvonurile astea aveau vreun 
sâmbure de adevăr. 

Apoi a plecat capul şi a continuat: 

— Şi totuşi, s-a întâmplat ceva. Scrisorile de la Gudny s-au 
rărit, iar în ultima mi-a mărturisit că avusese un copil. 
Scrisoarea asta a fost scrisă chiar după ce a murit taică-su. Pe 
atunci, copilul avea patru ani. Mi-a zis că nu avusese curajul 
să-mi povestească despre asta. Pe vremea aia, aceste lucruri 
erau un adevărat scandal. Gudny trebuie să fi avut vreo 16 ani 
când l-a născut. Nu mi-a zis cine era tatăl, dar a promis că avea 
să-mi povestească totul mai încolo. Dar n-a mai avut când, 
pentru că a murit... 

— Cine ar fi putut fi tatăl? a întrebat Thóra. Dacă nu era 
chiar Bjarni. 

— E drept că nu prea avea cine altcineva să fie, a zis Lára. 
Oamenii se temeau să nu ia tuberculoza de la el, pentru că pe 
vremea aia nu exista tratament pentru ea. După ce taică-su a 
hotărât să stea acasă în loc să meargă la Reykjavik, au trăit 
complet izolaţi. Gudny nu voia să-l părăsească, prin urmare a 
rămas cu el. Singura persoană care trecea pe la ei era Grimur. 
Şi întotdeauna am bănuit că Grimur o abuza, deşi n-ar trebui să 
spun aşa ceva, pentru că nu am nicio dovadă. In afară de faptul 
că nu era un om bun. 

— Şi ce s-a întâmplat cu copilul? Era fată sau băiat? 

— Fată. Dar nu ştiu ce s-a ales de ea, pentru că, atunci când 
m-am întors aici, nimeni nu ştia nimic. Pastorul care probabil că 
o botezase tocmai murise, iar oamenii pe care i-am întrebat 
mi-au zis că nu văzuseră nicio fetiţă. Dar câţiva dintre ei mi-au 
povestit că Gudny a comandat nişte lucruri care dădeau de 
înţeles că la fermă se afla un copil. S-a zvonit că fetiţa a fost 
abandonată şi lăsată să moară sau că s-a prăpădit de TBC, la fel 
ca maică-sa. Dar zvonul cu incestul a început să circule după ce 
au murit amândoi fraţii. Şi se prea poate să fi pornit tocmai de 
la încercările mele de-a găsi copilul. 

— Aţi discutat cu Grimur despre fetiţă? 


287 


— Am încercat, dar n-a vrut. S-a mutat în Reykjavik la scurtă 
vreme după ce m-am întors eu aici. Nimeni n-a vrut să mă ajute 
să dezleg misterul, pentru că pe atunci incestul era ceva extrem 
de ruşinos, un adevărat tabu. 

— Ştiţi cum o chema pe fetiţă? a continuat Thora. 

— Kristin. În ultima ei scrisoare, Gudný vorbeşte de „micuța 
Kristin”, i-a răspuns Lâra. Am căutat peste tot o piatră de 
mormânt cu numele ăsta, dar n-am găsit niciuna. Aşa că habar 
n-am ce s-a ales de fetiţa ei. 

— Kristin, a zis Thora cu un aer meditativ. Deci a existat... 

_ — Dacă a existat? a întrebat Lára. Eu sper că încă trăieşte. 
Întotdeauna am crezut că Gudny a plasat-o într-o casă bună, dar 
n-a spus nimănui nimic. Nu voia ca oamenii să se teamă c-ar 
putea lua TBC de la fetiţă. Poate c-a ales casa chiar dinainte să 
nască şi l-a rugat pe Grimur să nu le trimită autorităţilor 
certificatul de naştere sau să-l falsifice cumva. Presupun că 
Grimur a fost cel care a dus-o pe Kristin la familia aleasă de 
Gudny, pentru că fetiţa s-a născut după ce s-a îmbolnăvit 
taică-su şi după ce lumea a încetat să mai treacă pe la ei. 

Lára şi-a luat un aer hotărât şi a zis: 

— Gudny era o fată cu frica lui Dumnezeu şi sigur şi-ar fi 
îngropat fetiţa după datina creştină, dacă ar fi murit. Ar fi fost 
îngropată în cimitirul de aici. De aceea vreau să cred că încă 
trăieşte. 

Thóra a încuviinţat din cap. Nicio mamă în toate minţile nu 
şi-ar fi lăsat copilul cine ştie unde, din moment ce era un cimitir 
în apropiere. Deci probabil că fetiţa încă era în viaţă când a 
murit maică-sa. Thora n-a vrut să-i spună bătrânei despre 
inscripţia găsită pe stâlpul din pod, potrivit căreia Kristin fusese 
omorâtă. Era mai bine ca Lâra să creadă că fata lui Gudny încă 
trăia. Aşa că Thora a schimbat subiectul: 

— Ştiţi cumva ce clădire era aici, în spatele conacului? Cred 
c-a ars cu mult timp în urmă. 

— O clădire? a zis Lâra pe un ton surprins. Aici nu era decât 
conacul ăsta, care a fost încorporat în hotel, i-a explicat ea. 

A căzut pe gânduri, încruntându-se uşor. 

— Sau poate vă referiţi la şopron, a zis ea deodată. 

S-a uitat de jur împrejur, căutând o fereastră care să dea în 
spatele hotelului, dar n-a găsit niciuna. 


288 


— Pe partea cealaltă a fermei, a continuat ea, erau un 
şopron şi un grajd. Se prea poate ca acareturile astea să fi ars, 
dar trebuie să se fi întâmplat înainte să mă întorc eu aici, pentru 
că nu-mi aduc aminte de niciun incendiu. Şi, din păcate, nici nu 
vă pot spune dacă mai erau în picioare când m-am întors. 

— Ştiu c-o să vi se pară ciudat, dar vă amintiţi ceva de 
magazia de cărbuni de la Kreppa? a întrebat Thóra. E amenajată 
sub pământ şi se poate intra în ea fie prin coridorul care o leagă 
de pivniţă, fie printr-o trapă de pe pajişte. 

Lára a căzut pe gânduri, făcând o mică grimasă. 

— Nu, nu-mi aduc aminte nimic... De ce, e important? 

— Ce-o fi în capul lor? a zis Sóldís deodată, înainte ca Thora 
să răspundă. Nu ştiu că e interzisă camparea aici? E un ditamai 
semnul pe drumul spre hotel. Suntem într-o rezervaţie naturală! 

— Nu se poate! a zis Thóra. 

Prin uşa de sticlă şi-a văzut SUV-ul şi rulota intrând cu 
smucituri în parcarea hotelului. 


29 


În cele din urmă, SUV-ul s-a oprit. Thóra a rămas în picioare, 
uitându-se cum coboară Gylfi din ea şi deschide uşile pentru 
sora lui mai mică şi Sigga, care stăteau pe bancheta din spate. 
Deci nu voise ca airbagul să-i rănească moştenitorul încă 
nenăscut, în caz că ar fi făcut un accident. Gylfi îşi luase toate 
măsurile de precauţie, atâta doar că nu avea permis de 
conducere. Când Sigga s-a dat jos, şi-a arcuit spatele cu grijă, 
iar pântecul umflat părea şi mai disproporționat faţă de trupul ei 
delicat. Th6ra spera ca, pentru binele ei, copilul să nu semene în 
partea lui taică-su în ceea ce priveşte dezvoltarea intrauterină, 
pentru că, la naştere, atât Gylfi, cât şi Sóley avuseseră capul cât 
un dovleac. S-a întrebat cum ar fi putut să-i trimită în altă parte, 
dar şi-a dat seama imediat că era zece seara şi că era mult prea 
târziu ca să cheme pe cineva să-i ia. 

— De ce n-aţi plecat cu taică-tu? a strigat ea spre Gylfi, 
traversând parcarea cu paşi mari. Trebuia să vină să vă ia din 
Selfoss. 

— N-am vrut, a zis Gylfi, încuind conştiincios maşina. 


289 


Niciunul dintre noi nu voia să se întoarcă la el sau să meargă la 
părinţii Siggăi, aşa că am hotărât să ne mai plimbăm cu rulota. 
L-am sunat pe tata şi i-am spus să nu vină de pomană până 
acolo, dacă de-aia îţi faci griji. 

Dar ăsta era ultimul lucru care o neliniştea pe Thora. 
Hannes putea să facă şi ocolul lumii de pomană, iar ea tot nu 
şi-ar fi făcut nici cea mai mică grijă. Dar nu ştia cum să se ocupe 
de Jonas, de Matthew şi de cei doi copii, la care se adăuga şi 
viitoarea ei noră însărcinată, fără să facă ceva greşit - sau s-o 
dea în bară cu tot şi toate. 

— Cum te simţi, Sigga? a întrebat-o ea pe gravida cea firavă, 
luând-o în braţe pe Sóley, care, toată numai zâmbet, s-a 
încolăcit în jurul maică-sii. 

— Hm..., a zis Sigga. Mă cam doare spatele. 

Preţ de o clipă, Thorei i s-a schimonosit chipul de groază. 

— Crezi că stă să vină? Că, în cazul ăsta, n-ai cum să rămâi 
aici. 

— Nu, mami, a intervenit Gylfi pe un ton şocat. Încă n-au 
trecut nouă luni. 

Era limpede că băiatul ei nu auzise încă de naştere 
prematură. 

— Haideţi înăuntru, a zis Thora, făcându-i un semn micului 
grup de musafiri spre intrarea hotelului. Trebuie să stăm de 
vorbă despre escapada voastră, dar chestia asta mai poate 
aştepta, i-a şoptit ea la ureche lui Gylfi. 

Apoi a adăugat cu voce tare: 

— O să văd dacă pot face rost de o cameră pentru voi. Aţi 
stat destul în rulotă. Puteţi să lăsaţi plimbările de genu' ăsta şi 
pe mai încolo, după ce s-o naşte copilul. 

Dar şi l-a imaginat pe Gylfi cu un nou-născut în braţe, 
încercând să monteze tenda rulotei, aşa că a adăugat repede: 

— Şi după ce-l daţi la şcoală. 

Matthew stătea la uşă, zâmbind cu gura până la urechi, iar 
Thora a făcut o grimasă pe care n-a observat-o decât el. 

— Copii, vă aduceţi aminte de Matthew. Lucrează cu mine la 
un caz legat de hotelul ăsta. Şi trebuie să fiţi cât mai cuminţi, că 
am de lucru. Să nu plecaţi nicăieri şi să nu stricaţi nimic. 

A vrut să adauge: „Şi să nu naşteţi nimic!”, dar a hotărât să 
se abţină. Şi-aşa avea să le fie greu să respecte primele două 


290 


reguli. 


x 


— Nu-ţi face griji, a zis Matthew când s-au aşezat din nou în 
faţa computerului. Totul e în regulă. Şi îmi plac copiii tăi. Nu e 
tocmai vacanţa pe care mi-o închipuiam, dar cred c-o să fie 
interesantă şi aşa, a adăugat el, făcându-i conspirativ cu ochiul. 
Şi poate angajezi o babysitter, ca să putem merge şi noi la un 
restaurant unde se serveşte doar studeniţă cultivată organic. 
Dar Thóra nu şi-a luat privirea de pe monitor. 

7 — Cum de nu se găseşte pe internet culegerea lui Jón 
Arnason?! a bombănit ea. 

— Să înţeleg asta ca pe un „da”? 

— Poftim? a întrebat ea cu un aer absent, parcurgând pagina 
pe care o deschisese. Ah, da! a adăugat ea, fără să ştie ce 
aproba. Oricât de mult aş căuta, nu reuşesc să dau de culegerea 
asta, ci doar de versurile de pe piatra de mormânt a lui Grimur. 
Trebuie să merg la o bibliotecă. 

Matthew s-a uitat la ceas. 

— Nu prea cred că poţi să te duci la ora asta. Dar crezi că 
inscripţia aia are vreo importanţă? 

Thóra s-a uitat la el şi i-a răspuns prompt: 

— Nu... Trebuie să recunosc că, pur şi simplu, n-am nimic 
altceva de făcut. Aş vrea să găsesc ceva pentru înfăţişarea de 
mâine, ca să-l scap pe Jónas. Şi încerc să mă agăţ de orice, dar 
nu găsesc nimic. 

— Dacă făptaşul e sau Bergur, sau nevastă-sa, cum pari 
înclinată să crezi, mi se pare puţin probabil ca piatra de pe 
pajişte să aibă vreo legătură cu crimele, a zis Matthew. E la 
mintea cocoşului că ar trebui să te concentrezi pe ceva mai 
apropiat în timp. 

Matthew s-a uitat pe geam şi a văzut o maşină care a intrat 
în parcare şi a tras chiar în dreptul ferestrei. Motorul s-a oprit, 
iar farurile s-au stins. 

— Numărul mi se pare cunoscut, a zis el, dând drumul 
draperiei. Unde-i lista? 

Thóra s-a uitat la el cu neîncredere. 

— Vrei să spui că-ţi aminteşti un anumit număr din cele 


291 


câteva sute pe care le-ai văzut? a întrebat ea, întinzând mâna 
după listă. 

— E o placă de înmatriculare personalizată. Nu erau multe, 
iar asta mi-a sărit în ochi, i-a explicat Matthew, răsfoind lista. 
Am găsit-o! Cu o oră înainte ca Eirikur să fie omorât, maşina 
asta a intrat în tunel dinspre Reykjavik. 

Apoi i-a dat lista şi i-a arătat unde să se uite. 

— Ăsta e! VERITAS”. Mi-a rămas în minte, pentru că m-a 
făcut să mă întreb cu ce se ocupă proprietarul. Nu mi-a venit în 
minte nicio slujbă care să aibă legătură cu adevărul, cu excepţia 
celei de profesor de logică... 

Thóra a luat lista şi a citit numele proprietarului. 

— Ba nu-i profesor, a zis ea, punând foile jos. E politician. 
Baldvin Baldvinsson, nepotul lui Magnus, bătrânul cu care am 
stat de vorbă, l-a lămurit ea, apoi s-a ridicat în picioare. Oare de 
ce tot vine aici? 

— Poate ca să-şi vizite bunicul, a sugerat Matthew. Sau 
poate încearcă să strângă voturi. 

— Hai să-l întrebăm, a zis Thóra. Dacă e să ne luăm după 
plăcuţa de înmatriculare, sigur o să ne răspundă sincer. 


x 


Baldvin aştepta în holul hotelului, bătând darabana pe tăblia 
biroului de recepție. Vigdís stătea cu spatele la el, lucrând la 
computer. Thóra spera din toată inima ca recepționeră să fie 
bine plătită, pentru că părea să fie la datorie nonstop. 

— Nu luaţi niciodată pauză? a întrebat-o ea, apropiindu-se 
de recepţie împreună cu Matthew. 

Fiindcă nu voia să-l abordeze direct, Thora s-a gândit că a 
vorbi mai întâi cu Vigdis era un bun început. Întrucât Baldvin 
părea că aşteaptă ceva, era puţin probabil să plece imediat. 

Vigdís s-a uitat la Thóra peste umăr. 

— Ah... Tura asta era a lui Jonas, dar..., a zis ea, ezitând 
câteva clipe. Mă rog, ştiţi ce s-a întâmplat. Plănuia să angajeze 
pe cineva pentru cealaltă tură, dar a tot amânat. 

După ce a tastat ceva, s-a întors spre Baldvin. 

— Vă pot da camera 14, care e chiar lângă cea a bunicului 


19 În latină, veritas înseamnă „adevăr”. 


292 


dumneavoastră, a zis ea, întinzându-i cheile. 

Thóra s-a întors spre el, spunând: 

— Cumva sunteţi consilier local în Reykjavik? Nepotul lui 
Magnus? j 

Baldvin era surprins. În ciuda oboselii, se vedea clar cât de 
mult semăna cu bunicul său. Aducându-şi aminte de fotografiile 
lui Magnus de pe vremea când era tânăr, Thâra s-a întrebat cum 
o fi să ştii în detaliu ce urme va lăsa timpul pe chipul tău. 

— Da..., a răspuns el după o clipă de ezitare. Ne cunoaştem? 

— Nu, a zis ea, întinzându-i mâna. Dar am auzit de bunicul 
dumneavoastră. Eram prietenă cu Birna. 

Strângându-i mâna cu putere, Thóra l-a întrebat fără 
ocolişuri: 

— Şi dumneavoastră o cunoşteaţi, nu-i aşa? 

Baldvin arăta de parcă i-ar fi intrat o muscă în gură. A 
înghiţit repede, după care şi-a revenit. 

— O prietenă a Birnei, aţi spus? Din păcate, nu cred că ştiu 
pe nimeni cu numele ăsta. 

— Serios? a zis Thora, dar n-a insistat. 

Încă nu-i dăduse drumul la mână şi a simţit că palma lui 
Baldvin era din ce în ce mai umedă. 

— Dar n-aţi fost aici duminică? 

Baldvin s-a încordat, fie pentru că Thóra îl ţinea prea mult de 
mână, fie din pricina întrebării. 

— Eu? Nu, cred că mă confundați cu altcineva, a zis el cu un 
zâmbet fals. 

— Da? s-a prefăcut Thóra surprinsă. Am avut impresia c-am 
condus prin tunel chiar în spatele dumneavoastră. Dar poate vă 
confund. 

În cele din urmă, i-a dat drumul, iar Baldvin şi-a tras mâna 
de parcă se temea că Thora avea lepră. 

— Aşa cred. Pentru că eram în altă parte, a zis el. 

S-a întors spre Vigdis, i-a mulţumit, după care s-a uitat iarăşi 
la Thóra. 

— Mi-a părut bine, a zis el, cu un zâmbet larg. Un adevărat 
politician. 

— Şi mie, i-a răspuns Thora cu un zâmbet. 

S-a întors spre Matthew şi i-a şoptit pe un ton serios: 

— Minte de îngheaţă apele. Apoi a întrebat-o pe Vigdis: 


293 


— Vă aduceţi aminte dacă l-aţi văzut aici duminică seara? 
Recepţionera a clătinat din cap şi a căscat. _ 

— Nu. L-am mai văzut doar de două ori. În ziua când l-a adus 
pe bunică-su şi în seara întrunirii. 

Thóra s-a apucat cu mâna de tăblia biroului. 

— A fost aici în seara aia? 

— Da, tocmai v-am zis, i-a răspuns Vigdis cu un aer mirat. A 
luat cina cu bunică-su, apoi s-au dus la întrunire. Dar cred că 
şi-au dat seama repede că nu e tocmai pe gustul lor, pentru că 
au plecat înainte de pauză. 

Thóra a făcut ochii mari, ca să-i dea de înţeles lui Matthew 
că aflase ceva important, iar el i-a răspuns făcând un semn în 
direcţia lui Vigdis, care se ridicase în picioare să plece. 
Recepţioneră avea în mână o cheie care semăna cu cea pe care 
o găsiseră în biroul de la Kreppa. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat ea, fiind surprinsă că încă 
mai stăteau lângă birou. Camera copiilor e în regulă? 

— Ah, da! a zis Thóra, uitându-se ţintă la cheiţă. Imi arătaţi, 
vă rog, cheia pe care o aveţi în mână? a întrebat ea, scoţând-o 
pe a ei. Am găsit una identică şi mă întrebam de la ce e. 

— E cheia de la dulapul meu, a zis ea; arătându-i-o fără nicio 
tragere de inimă. Dacă aţi găsit una, probabil că-i aparţine cuiva 
care lucrează aici. Se mai pierd din când în când. 

Thóra a comparat cheile. Păreau identice. 

— Nu cred că ea unuia dintre angajaţi, a zis ea, înapoindu-i 
cheia lui Vigdis. Ştiţi cumva dacă Birna avea şi ea un dulăpior? 

Recepţioneră a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a zis, 
ţuguindu-şi buzele: 

— Din câte ştiu, nu. Dar nu-i exclus. Dulapurile au fost 
montate de curând. Ea le-a ales şi tot ea le-a comandat. Poate a 
păstrat unul şi pentru ea, a adăugat recepţioneră, ieşind de 
după birou. Haideţi cu mine. Nu-s multe, aşa că nu-i greu să 
vedem dacă se potriveşte la vreunul. 

Thâra şi Matthew au pornit în urma lui Vigdís, care i-a 
condus în camera personalului. Pe unul dintre pereţi era montat 
un şir de dulapuri din oţel. 

— Pot să încep? a întrebat Thóra, agitând cheiţa în mână. 

— Sigur că da, a zis Vigdis. Nu-i nevoie să încercaţi la 
numărul şapte, pentru că-i al meu. 


294 


Thóra a luat încuietorile la rând, dar s-a oprit repede: cheia 
s-a potrivit la cel de-al treilea dulap pe care l-a încercat. Când a 
răsucit-o, s-a auzit un clic slab. A învârtit cu grijă mânerul de 
oţel şi a deschis uşa. A inspirat adânc, i-a aruncat o privire lui 
Matthew, apoi s-a uitat înăuntru. Dar, aproape imediat, a scos 
capul din dulap şi a spus cu un aer dezamăgit: 

— La naiba! E gol! 

L-a lăsat şi pe el să se uite. Când a văzut că Matthew nu 
scoate capul imediat, Thóra l-a bătut cu nerăbdare pe umăr. 

— Ce-i? Ai văzut ceva? Matthew se uita în sus. 

— Da, am găsit o chestie, a răsunat vocea lui în dulapul gol. 
Ai cumva o pensetă? a întrebat el, scoțând capul şi 
îndreptându-se de spate. Ar fi bine să n-o umplem de amprente, 
că poate e ceva important. 

Thóra s-a uitat la Vigdís. 

— Aveţi cumva o trusă de prim ajutor? 

Apoi a băgat iarăşi capul în dulap şi a văzut o bucată de 
hârtie dreptunghiulară care fusese prinsă cu scotch în partea de 
sus. Marginile erau puţin răsucite. 

— Ce naiba o fi? s-a întrebat Thóra, luând penseta de la 
Vigdís. Matthew şi recepţionera se uitau la ea în timp ce se 
străduia să dezlipească bucata de scotch, deşi nu-i vedeau decât 
spatele. 

— Gata! a zis ea, apoi a scos capul din dulap, ţinând hârtia 
cu penseta. E o fotografie! 

A întors-o pe partea cealaltă, ca să vadă ce înfăţişa. 

— Uau! a fost tot ce-a putut spune, apoi le-a arătat-o lui 
Matthew şi recepţionerei. 

— Dumnezeule mare! a strigat Vigdis. Baldvin Baldvinsson! 
Habar n-aveam că e neonazist! 

— Nu e Baldvin, a zis Th6ra, punând fotografia pe masa din 
cameră. E Magnus, bunicul lui. A fost făcută cu mulţi ani în 
urmă. 

— Doamne, seamănă ca două picături de apă, a zis Vigdis. 
Eu aruncam poza asta dacă eram în locul lui Magnus. Sau în 
locul lui Baldvin. 

— Poate că n-au avut cum, a zis Thâra, întorcându-se spre 
recepţionera. Vigdís, să nu spui nimănui de fotografia asta. 

— Nu, nici nu-mi trece prin cap, a răspuns recepţioneră. Dar 


295 


deja vedea în faţa ochilor numărul de telefon al prietenei ei 
Gulia, aducându-şi aminte şi că, a doua zi dimineaţă, Kata avea 
programare la salonul de cosmetică. Bineînţeles că putea avea 
încredere în ele. Toată lumea ştie că, atunci când promiţi să nu 
spui nimănui o anumită chestie, nu te referi şi la prietenele tale 
cele mai bune. S-a apropiat de dulapul ei, şi-a luat geanta de 
umăr şi s-a întors la recepţie. Când a trecut pe lângă Matthew, 
i-a pus o mână pe umăr şi i-a zis pe un ton prietenos că 
islandezii sunt oameni destupaţi la minte şi că n-are niciun 
motiv să se teamă de prejudecăţi. Matthew s-a uitat la ea cu un 
aer perplex, iar Vigdis a ieşit din cameră. 

— Ce-a vrut să spună? a întrebat-o pe Thóra mirată. 

Thóra a înţeles imediat că jurământul de confidenţialitate nu 
era tocmai sacrosanct, aşa cum îi dăduse de înţeles Stefania, 
terapeuta sexuală. 

— Toţi oamenii din hotelul ăsta sunt nişte ciudaţi, a ridicat 
ea din umeri, luându-şi un aer inocent, apoi a zâmbit uşor. Cred 
c-ar fi bine s-o bag în pat pe S6ley. Că eu nu ştiu dacă o să mai 
pot dormi după ce-am aflat chestia asta. 


* 


Thóra stătea din nou în faţa computerului din biroul lui 
Jónas. 

— Totul se leagă, a zis ea, uitându-se pe rezultatele găsite de 
Google pentru Baldvin Baldvinsson. 

A deschis câteva linkuri care n-au ajutat-o cu nimic, dar în 
timp ce discuta cu Matthew, se uita în continuare pe rezultate, 
în speranța c-o să dea peste ceva interesant. 

— În ce sens? a întrebat el. Într-adevăr, faptul că fotografia 
era ascunsă în locul ăla dă de înțeles că Birna nu voia să fie 
găsită. Singura persoană care ar fi fost interesată de ea e 
Magnus, dar e prea bătrân ca să omoare pe cineva. Şi, chiar 
dacă ar fi ştiut că fotografia se află în posesia ei, tot nu prea îmi 
dau seama de ce ar fi vrut s-o omoare pe Birna. 

— Nu cred că e singurul interesat de povestea asta, a zis 
Thóra. Baldvin, nepotul lui, are mult mai mult de pierdut. Aici 
zice că o să candideze la alegerile preliminare din partidul lui, 
ca să fie desemnat pentru alegerile parlamentare din primăvara 


296 


viitoare, iar de curând un jurnalist a publicat un articol în care 
arată cât de mult seamănă cu bunică-su din toate punctele de 
vedere. O fotografie cu Magnus în uniformă nazistă - care poate 
fi confundată uşor cu o fotografie de-a lui - i-ar face candidatura 
să intre la apă. 

Şi-a luat privirea de pe ecran şi s-a întors spre Matthew: 

— Omul ăsta conduce o maşină pe a cărei placă de 
înmatriculare scrie VERITAS. lţi dai seama cam ce impresie 
vrea să lase. lar naziştii nu prea se pupă cu imaginea asta. 
Ascensiunea lui fulgerătoare se datorează în parte lui bunică-su. 
Dacă reputaţia bătrânului e şifonată, o să aibă de suferit şi 
Baldvin, chiar dacă pe vremea când a fost făcută poza nu era 
nici măcar în stadiul de spermatozoid. 

— Şi atunci ce motiv avea Birna s-o ascundă? a întrebat 
Matthew. De ce nu le-a dat fotografia? Oare încerca să-i 
şantajeze? Niciunul dintre ei nu pare foarte bogat. VERITAS-ul 
lui Baldvin e, de fapt, un SUV destul de vechi. 

— Când a găsit-o - probabil în pivniţă, într-un album vechi 
din care lipseşte o poză -, poate a scos-o numai pentru că voia 
s-o studieze mai îndeaproape. Şi bineînţeles c-a fost şocată când 
a văzut că pe spatele ei era un nume cunoscut. Probabil că pe 
urmă şi-a dat seama că o putea folosi în avantajul ei, şi bănuiala 
mea e că nu voia bani de la ei, ci altceva. 

A dat clic pe un alt link, a parcurs repede pagina, apoi s-a 
uitat iarăşi la Matthew. N 

— Chestia asta e foarte interesantă, a zis ea. In Reykjavik 
urmează să se construiască o nouă autogara, iar Baldvin face 
parte din comisia municipală însărcinată cu alegerea 
proiectului, îţi aduci aminte că în camera Birnei de la Kreppa 
am găsit o schiţă care înfăţişa o clădire din sticlă? Ei bine, în 
Islanda nu-s multe păduri, iar amplasamentul propus pentru 
autogara e la poalele colinei Oskjuhlid?, care e împădurită... Şi 
îţi aduci aminte că în spatele clădirii erau desenaţi copaci, iar în 
faţa ei, autobuze? a continuat ea, dând din mâini. Pe scurt, eu 
cred că Birna voia cu orice chip să câştige concursul de 
proiecte. Şi poate că aşa se explică şi faptul că l-a sunat pe 
Baldvin. Matthew avea un aer neîncrezător. 

— Vrei să spui că-l şantaja pe Baldvin? Că i-a cerut să 


20 Colina Oskjuhlid se află în centrul capitalei islandeze. 


297 


influenţeze comisia ca să câştige concursul? a zis el, clătinând 
din cap. Am mari dubii cu privire la ipoteza ta. 

— Pentru un arhitect islandez, genul ăsta de proiect e ca un 
bilet de loterie câştigător. E o clădire mare, situată într-un loc 
circulat, iar proiectantul devine imediat un nume cunoscut. 
După aceea, oamenii se înghesuie să vină la el cu noi proiecte. 
Aşa merg lucrurile nu numai pe la noi, ci şi în alte ţări. 

— Dar cum poate un singur membru să influenţeze decizia 
comisiei? a întrebat Matthew. Că doar şi ceilalţi au un cuvânt de 
spus. 

— Sigur că da, a zis Thâra. Dar membrul ăla are acces la 
informaţii care nu-s disponibile pentru ceilalţi arhitecţi înscrişi 
în competiţie, aşa că poate afla care sunt principalele criterii ale 
membrilor comisiei şi alte chestii de genu' ăsta. Deşi, când se 
face un astfel de concurs, se presupune că toate cerinţele sunt 
la vedere, proiectul câştigător se abate un pic de la specificaţiile 
iniţiale. De exemplu, dacă un arhitect ştie că membrii comisiei 
vor, de fapt, o clădire mai mare decât au cerut... (Thóra a ridicat 
din umeri.) Ei bine, are un mare avantaj. Şi sunt sigură că un 
membru poate influenţa comisia dacă e un bun vorbitor, care 
ştie ce vrea. Am citit pe un site că Baldvin a câştigat 
campionatul de dezbateri de două ori la rând. Probabil că e un 
orator foarte convingător. 

— Şi ce-ai de gând să faci? a întrebat Matthew. E doar o 
ipoteză. Unde mai pui că nici nu explică de ce a fost omorât 
Eirikur. 

— Ții minte că în agenda Birnei am găsit adresa de e-mail a 
lui Baldvin? a întrebat Thóra. 

Da, a zis Matthew. Vrei să-i trimiţi un e-mail? 

— Nu, dar vreau să încerc ceva, a zis ea, luând receptorul în 
mână. O să-i cer poliţiei să se uite în computerul Birnei - care 
sigur se află la ei -, să vadă dacă nu cumva i-a trimis e-mailuri 
lui Baldvin. Nu prea cred că s-au uitat după aşa ceva. 

Când, după o lungă aşteptare, i-a răspuns cineva, Thora s-a 
prezentat şi a adoptat cel mai respectuos ton de care era în 
stare. 

— Mi-aţi putea face legătura cu Thórólfur Kjartansson, vă 
rog? Vă sun în legătură cu crimele din Snaefellsnes. E ceva 
urgent şi aş prefera să stau de vorbă cu dumnealui. 


298 


Th6ra a aşteptat să i se facă legătura, fredonând melodia 
care se auzea în receptor. În cele din urmă, muzica s-a oprit. 
— Alo! s-a auzit vocea obosită a lui Thórólfur. 


* 


Thóra stătea întinsă în pat, ținând-o în braţe pe Sóley. A 
găsit-o dormind în camera lui Gylfi şi a Siggăi, aşa că a luat-o şi 
a dus-o la ea în cameră, mai mult de teamă ca nu cumva Sigga 
să nască lângă ea. Matthew s-a mutat înapoi în camera lui fără 
să facă nicio scenă, lucru pentru care hora îi era foarte 
recunoscătoare, pentru că şi aşa avea multe pe cap. Işi făcea 
griji mai ales din pricina înfăţişării de a doua zi; îi era teamă că 
Thórólfur nu avea să muşte nada, ceea ce ar fi pus-o în situaţia 
de a se mulţumi cu o apărare obişnuită - o perspectivă 
îngrozitoare. 

Dar erau şi alte gânduri care nu-i dădeau pace. Dacă Birna 
fusese omorâtă de Magnus sau de Baldvin, nu găsea niciun 
motiv pentru care aceştia ar fi vrut să-l omoare pe Eirikur şi nici 
vreo legătură între cititorul de aure şi cei doi. Oare Eirikur 
fusese complicele Birnei? Dar ce rost avea vulpea? Şi ce 
însemnau literele RER? Desigur, presupunând că însemnau 
ceva. 

Se tot întreba şi ce se întâmplase cu Kristin. Aflase că era 
fiica lui Gudný, dar ăsta nu părea să fie un detaliu relevant. I se 
perindau şi alte gânduri prin minte, dar era prea obosită ca să 
se concentreze asupra lor, aşa că, în cele din urmă, toate s-au 
contopit într-o masă amorfă: cărbuni, pereţi, cai, acte de 
vânzare-cumpărare, cereri de despăgubire, un picior rupt... 

Dar plânsetul unui copil a făcut-o să tresară, trezind-o din 
reverie. Era uluită. Şi-a tras uşor mâna de sub capul lui Sóley şi 
s-a ridicat în capul oaselor. Plânsetul s-a auzit încă o dată, iar 
Thóra s-a dat jos din pat şi s-a apropiat de fereastră. Insă n-a 
văzut nimic în întuneric. Plânsetul a reînceput undeva în noapte. 

Apoi s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Thóra a închis 
fereastra şi a tras draperiile cu grijă, ca să nu mai vadă nimic. 
Dintr-odată, ideea unui nou-născut în scutece însângerate, care 
se târâie pe pământ într-o mână, nu i s-a mai părut atât de 
ridicolă ca atunci când îl tachina pe Matthew. S-a băgat la loc în 


299 


pat alături de fiica ei, hotărâtă să nu povestească nimănui 
despre acel episod. Probabil că totul era doar în capul ei. Dar, 
prin fereastra închisă, a auzit iarăşi tânguirea aceea sfâşietoare. 


300 


Marţi, 13 iunie 2006 


301 


30 


Îmbrăcat într-o robă neagră tivită cu satin, judecătorul se 
uita ţintă la Thóra. Stătea cu mâinile căuş în dreptul gurii, iar 
Thâra s-a gândit că poate scotea limba la adăpostul palmelor 
sau poate voia să ascundă o grimasă plictisită. 

— Il rog pe avocatul apărării să continue, a bubuit vocea lui 
gravă. Mi se pare interesant. 

Thóra a zâmbit şi a spus politicos: 

— După cum v-am spus, am dat peste această dovadă 
absolut din întâmplare şi am informat imediat poliţia de 
existenţa ei. Am respins acuzaţia anchetatorilor, care mi-au spus 
că ar fi trebuit să iau legătura cu poliţia înainte să dezlipesc 
fotografia, întrucât mi-am dat seama de importanţa ei pentru 
investigaţie abia după ce am văzut ce înfăţişează. Iar ca să văd, 
a trebuit s-o dezlipesc. Am umblat cu multă grijă şi am atins-o 
doar cu penseta. 

—E o tehnică învățată din serialul CSI Miami? a zis 
judecătorul, apoi şi-a luat mâinile din dreptul gurii şi i-a zâmbit. 

— Da, se poate zice şi aşa, i-a răspuns ea tot cu un zâmbet. 
Judecătorul s-a întors spre ofiţerul de poliţie trimis de 
comisariatul care ceruse reținerea lui Jónas. j 

— Se pare că ancheta n-a fost efectuată aşa cum trebuie. In 
loc să aduceţi obiecţii argumentelor formulate de avocata 
apărării, ar fi trebuit să-i mulţumiţi pentru ajutor. Fără domnia 
sa, e posibil ca autorităţile să nu fi aflat de existenţa acestei 
fotografii. 

Polițistul a cerut permisiunea să intervină şi s-a ridicat în 
picioare. 

— Într-adevăr, ne pare bine că am primit această dovadă şi, 
cu siguranţă, vom cerceta şi pista pe care o sugerează ea. 
Departamentul de investigaţii a trimis imediat un ofiţer la faţa 
locului, chiar dacă totul s-a întâmplat noaptea trecută, la o oră 
târzie, iar în momentul de faţă fotografia este examinată de 
experţii noştri. 

Şi-a dres glasul, apoi a continuat: 

— Insă nu credem că cererea de reţinere a suspectului poate 


302 


fi respinsă doar pe baza acestei dovezi. Jónas Júlíusson nu a 
reuşit să ne ofere explicaţii clare şi suficiente, drept care este, 
în continuare, principalul suspect în aceste două cazuri 
înfiorătoare. În sine, fotografia nu schimbă cu nimic acest fapt. 

— Ce răspuns are avocatul apărării? a întrebat-o judecătorul 
pe Thóra. 

— Dar fotografia nu este nicidecum singura dovadă. 
Duminică, la ora 17:51, maşina lui Baldvin Baldvinsson a intrat 
în tunelul Hvalfjordur venind dinspre Reykjavik, ceea ce i-ar fi 
permis să ajungă la Snaefellsnes cam în intervalul când a fost 
comisă cea de-a doua crimă, chiar dacă acesta mi-a spus că n-ar 
fi făcut călătoria cu pricina. De asemenea, e de presupus că 
poliţia are şi o listă a maşinilor care au trecut prin tunel în ziua 
în care a fost omorâtă Birna şi mi s-a spus că Baldvin a fost la 
hotel şi atunci. A luat parte la o întrunire care s-a ţinut seara, 
dar a plecat înainte de pauză, ceea ce înseamnă că putea foarte 
bine s-o omoare pe Birna. N-am niciun dubiu că poliţia se află în 
posesia e-mailurilor schimbate între Baldvin şi Birna, dar nu mi 
s-a permis să le văd. De fapt, nu mi-a fost prezentată nicio altă 
dovadă în afară de lista maşinilor care au trecut prin tunel 
duminică, listă pe care poliţia a avut amabilitatea să mi-o lase. 

Thóra l-a văzut cu coada ochiului pe Thórólfur, care se agita 
pe scaun în sala de tribunal. Polițistul şi-ar fi dorit din toată 
inima să corecteze această afirmaţie falsă, dar nu putea face 
asta decât recunoscând că, pur şi simplu, uitase lista pe birou. 
Aşa că s-a abținut, iar Thora a continuat: 

— De asemenea, ţin să precizez că poate Eirikur a vrut să 
scrie prescurtat pe perete cuvântul Reykjavik, dar nu a reuşit să 
scrijelească ultima literă aşa cum trebuie. Poate că, în loc de K, 
i-a ieşit un R. Nu trebuie uitat că, în timp ce scrijelea, era călcat 
în picioare de un armăsar speriat, de unde i s-a tras şi moartea. 
REK ar putea să fie o aluzie la funcţia de consilier local a lui 
Baldvin. 

Judecătorul a dat uşor din cap şi a zis: 

— E de datoria mea să vă spun că nu trebuie să sărim direct 
la concluzii. Baldvin Baldvinsson e consilier local în Reykjavik, 
iar Magnus, bunicul lui, e un fost ministru. Aşa că trebuie să 
avem mare grijă când insinuăm că se fac vinovaţi de o încălcare 
gravă a legii. Nu e cazul să insist asupra consecinţelor pe care 


303 


le-ar avea pentru ei răspândirea fără temei a acestei ipoteze. 

— Şi pentru clientul meu este neplăcut să se răspândească 
astfel de zvonuri pe seama lui. Şi el ţine la fel de mult la 
reputaţia lui, a zis Thóra, mulţumind Cerului că lumea nu ştia ce 
parolă avea Jónas la computer. Clientul meu a recunoscut că a 
făcut sex cu Birna în joia în cauză, dar cu mult înainte de ora 
estimată a decesului. Aşa se explică faptul că amprentele lui au 
fost găsite pe cureaua Birnei, pentru că aceasta nu şi-a schimbat 
hainele în ziua aceea - sau, cel puţin, nu am nicio dovadă care 
să sugereze contrariul. In plus, clientul meu a explicat unde a 
fost în zilele cu pricina, deşi nu am avut suficient timp pentru a 
vedea dacă relatarea lui poate fi confirmată sau nu. lar în 
declaraţia pe care i-a dat-o poliţiei a făcut o confuzie cu privire 
la o călătorie până la Reykjavik în ziua de duminică, confuzie 
care poate fi considerată o simplă eroare umană. 

Judecătorul i-a făcut semn ofițerului din partea 
comisariatului să vorbească. 

— Tot ce demonstrează această discuţie, a început el, este că 
investigaţiile în legătură cu cele două crime sunt departe de a fi 
terminate, din moment ce încă mai apar dovezi. De aceea este 
cu atât mai puţin indicat ca suspectul să fie eliberat în acest 
moment: nu ştim ce alte dovezi ar mai putea îndepărta. Şi, 
oricât de interesantă ar părea, ipoteza cu privire la Baldvin 
Baldvinsson este foarte deplasată şi nu îndepărtează deloc 
suspiciunile care planează asupra persoanei de faţă. De 
exemplu, nu s-a stabilit nicio legătură între Baldvin şi Eirikur. În 
concluzie, ne menţinem cererea de reţinere a suspectului pe o 
perioadă de 14 zile. 

— În baza articolului 103 din Codul penal, a zis Thóra, 
considerăm acuzaţiile aduse clientului meu ca fiind nefondate. 
În plus, condiţiile pentru o asemenea cerere, aşa cum sunt 
stipulate în articolul în cauză, nu sunt îndeplinite. Dată fiind 
discuţia cu privire la caracterul incomplet al investigaţiilor 
întreprinse de poliţie, aş scoate în evidenţă următorul lucru: 
este absurd să se presupună că suspectul ar putea periclita 
ancheta distrugând dovezi, aşa cum se stipulează în articolul 
menţionat, litera a). In cazul în care clientul meu ar fi ştiut de 
existenţa fotografiei cu pricina, ar fi avut suficient timp s-o 
distrugă sau s-o facă publică. Aşadar, e puţin probabil să 


304 


distrugă vreo dovadă de acum înainte, mai ales că ar fi putut 
foarte bine să facă acest lucru în ultimele zile. Dar nu l-a făcut, 
după cum o dovedeşte fotografia pe care am descoperit-o. De 
aceea, solicităm ca cererea poliţiei să fie respinsă, iar în caz 
contrar, solicităm ca perioada de reţinere în detenţie să fie 
redusă. De asemenea, în cazul în care se decide reținerea 
clientului meu, solicit accesul la toate dovezile strânse de poliţie 
în acest caz. 

— Dacă îmi permiteţi să adaug, a spus reprezentatul 
comisariatului, este limpede că doi oameni au fost omorâţi de 
una şi aceeaşi persoană şi avem motive să credem că persoana 
cu pricina este prezentă în această sală. Nu încape îndoială că 
aceste crime afectează grav interesul public, din moment ce nu 
e limpede dacă ucigaşul îşi alege victimele după alt criteriu în 
afară de propriul capriciu. Următoarea victimă poate fi oricine. 
Dacă se consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate în 
primul articol, cerem ca suspectul să fie reţinut pe baza celui 
de-al doilea articol, cu privire la interesul public. 

Judecătorul a pus capăt şedinţei şi s-a ridicat în picioare. A 
spus că avea să studieze cazul până în jurul prânzului, când 
urma să le aducă la cunoştinţă hotărârea sa, şi le-a cerut să 
rămână în apropierea tribunalului. După aceea, a ieşit din sala 
de judecată, urmat de grefier. 

Thóra s-a întors spre Jonas şi i-a zis în şoaptă: 

— Nu putem decât să aşteptăm şi să sperăm. 

— Oare ce decizie o să ia? a spus el tot în şoaptă. Cred c-ai 
făcut o treabă nemaipomenită, iar configuraţia planetelor e 
foarte favorabilă, ca să nu zic mai mult. N-are cum să nu 
respingă cererea asta caraghioasă, a zis el. 

Apoi a adăugat cu o privire plină de admiraţie: 

— Şi mi s-a părut extraordinar cum ţi-ai amintit toate 
numerele articolelor din lege. 

Thóra i-a zâmbit. În sfârşit, dădea de cineva care îi aprecia 
tiradele. Aştepta de mult acest moment. Dar cerul senin al 
bucuriei sale era umbrit de un singur nor: cel care îi aducea 
elogii băgase în aceeaşi oală şi laudele, şi configuraţia 
planetelor, unde mai pui că era şi suspect de crimă. 

— A fost o nimica toată, a zis ea. Ar trebui să mă auzi 
turuind articolele legilor şi regulamentelor cu privire la 


305 


aperturile cutiilor poştale. 


* 


Thóra s-a trântit pe unul dintre scaunele de nuiele aşezate la 
intrarea în hotel şi, scoțând un oftat, a pus pe masă un dosar 
greu plin cu documente privitoare la cele două cazuri. li fusese 
înmânat la tribunal într-o pungă de plastic de la supermarket. 

— Din păcate, n-a mers, i-a zis ea lui Matthew când s-a 
aşezat lângă ea. Judecătorul a hotărât ca Jónas să rămână în 
custodia poliției pentru şapte zile... 

Apoi s-a uitat de jur împrejur şi a întrebat: 

— Dar unde sunt copiii? 

— S-au dus să se uite la balena eşuată pe plajă, i-a răspuns 
el. Dar nu-s sigur că au înţeles ce le-am zis, deci s-ar putea să 
aibă o surpriză neplăcută. 

Thóra nu avea niciun dubiu. 

— Sigur n-au înţeles! 

Îşi cunoştea copiii suficient de bine, cât să-şi dea seama că 
niciunul dintre ei nu s-ar fi sinchisit să vadă un animal în 
putrefacție, darămite o balenă uriaşă. Insă nu o cunoştea pe 
Sigga suficient de bine, încât să poată aprecia dacă avea să facă 
faţă priveliştii. 

— Dar am reuşit să pun mâna pe documentele anchetei, a zis 
ea, lovind cu palma punga portocalie. Thórólfur a încercat să 
amâne şi a zis că, imediat ce-o să se ivească ocazia, o să trimită 
pe cineva la Reykjavik să le fotocopieze, dar judecătorul i-a 
oferit ajutorul secretarei lui. Aşa că a luat dosarul şi a cerut să 
mi se facă o copie. Şi bineînţeles că avocatul poliţiei avea la el o 
copie a dosarului... 

Thóra a zâmbit, savurând această mică, dar dulce victorie. 

— Trebuie să parcurg repede toate documentele, că poate 
găsesc ceva ce încă nu ştim. 

— Sper să nu fie ceva nasol pentru Jónas, a zis Matthew. 
Oare e posibil ca poliţia să aibă împotriva lui mai multe dovezi 
decât i-au spus lui sau ţie? 

— Te asigur că la înfăţişarea de azi s-au folosit de tot ce 
aveau, i-a răspuns ea. Au obţinut decizia la limită. 

Spera să nu exagereze, dar faptul că judecătorul hotărâse să 


306 


reducă perioada de reţinere de la două săptămâni la una 
însemna, probabil, că pledoaria ei nu fusese cu totul inutilă - 
nimeni nu-i putea interzice să creadă asta. 

— Bietul Jónas n-a primit vestea tocmai bine, a adăugat ea. 

— Era de aşteptat, nu? Unde-i acum? 

— Poliţia l-a dus la închisoarea Litla-Hraun. Partea cea mai 
nasoală e că tot acolo îi ţin şi pe recidivişti. lar de la Reykjavik 
până acolo e un drum atât de lung. Ca să nu mai zic cât faci 
de-aci... 

— Dar, în curând, va trebui să te întorci la Reykjavik, nu? 

— Mai bine rămân aici, deocamdată, i-a răspuns ea. 
Thórólfur mi-a zis că n-or să-l interogheze în următoarele două 
zile. Or să facă investigaţii aici şi or să termine interogarea 
martorilor pe care încă n-au reuşit să-i găsească. N-a fost tocmai 
încântat de remarca judecătorului cu privire la anchetă. 

— Păi, mai e ceva de văzut aici? a întrebat Matthew. Noi am 
dat peste cheia de la dulap cu totul din întâmplare. Şi nu prea 
cred c-o să mai avem norocul ăsta. 

— Nu ştiu ce să zic... Dar ceva nu-mi dă pace. Şi nu mă refer 
la vreun detaliu al cazului, a zis ea, apoi s-a ridicat şi a înhăţat 
punga de plastic cu ambele mâini. O să arunc o privire pe dosar, 
că poate dau de vreun document care aruncă o lumină cu totul 
nouă asupra cazului. Am fost şi la bibliotecă să iau culegerea lui 
Jón Arnason. Cine ştie, e posibil ca versurile alea să ne furnizeze 
o explicaţie. N-o să-mi ia mult, dar fii, te rog, bun şi trimite-mi 
copiii într-o altă misiune imposibilă, dacă se întorc între timp. 


* 


Thóra a ieşit din biroul lui Jónas două ore mai târziu. Practic, 
nu făcuse niciun progres. Citise fiecare cuvințel din 
documentele cuprinse în dosar: nenumăratele declaraţii ale 
martorilor, procesele verbale ale investigaţiilor la faţa locului, 
rapoartele celor două autopsii şi rezultatul testelor la care 
fuseseră supuse sângele şi celelalte fluide corporale ale 
victimelor. Thóra n-a găsit rezultatul testelor de ADN, deşi în 
dosar exista un document prin care se cerea efectuarea unor 
analize ale spermei din vaginul Birnei. In schimb, a dat peste 
documentul cu privire la grupa de sânge a sursei spermei, iar 


307 


din el reieşea că provenea de la doi bărbaţi. Thóra nu-şi putea 
da seama dacă această descoperire era o coincidenţă sau dacă 
existau bănuieli în acest sens atunci când s-a cerut efectuarea 
testelor. S-a întrebat cât de des se întâmpla ca o femeie să facă 
sex cu doi bărbaţi în aceeaşi zi - desigur, lăsându-le la o parte 
pe cele care transformaseră sexul în profesie. Şi mai era un 
lucru pe care nu-l putea înţelege: în dosar se afla şi un 
document din care reieşea că, în afară de spermă, în vaginul 
Birnei fusese găsită încă o substanţă organică: A. Barbadensis 
Miller, A. vulgaris Lam. Thóra şi-a notat denumirea, în speranţa 
că poate ştia Matthew despre ce era vorba, deşi îşi dădea seama 
că probabilitatea era foarte mică. Să şi-o fi introdus-o în vagin 
chiar Birna? Dar Thorei nu-i era deloc limpede în ce scop ar fi 
făcut asta. 

I-a făcut semn cu mâna lui Matthew, care bea o bere la bar, 
şi s-a apropiat de el. A pus dosarul jos şi a luat loc lângă el. 

— Copiii sunt tot trei la număr? a întrebat ea. 

— Cu chiu, cu vai, a zis Matthew. Când s-au întors de pe 
plajă, băiatul şi fata ta erau verzi la faţă. Doar viitoarea mamă 
arăta bine. Le-am cumpărat câte o cola de la bar, dar au plecat 
cu ele în cameră. Au zis că se duc să vadă un film. 

— Voiam să aflu dacă nu cumva li s-a alăturat un al 
patrulea..., a zis Thóra, apoi l-a chemat pe chelner şi a comandat 
o cola. 

— Nu-ţi face griji, încă nu eşti bunică, a liniştit-o Matthew, 
dând noroc cu ea. Ai găsit ceva interesant? a întrebat el, făcând 
un semn spre dosar înainte să ia o gură de bere. 

— Nu prea... Dar am obţinut confirmarea mai multor lucruri 
pe care le-am auzit sau le-am bănuit. In tălpile ambelor victime 
au fost înfipte ace sau bolduri, iar de cadavrul lui Eirikur era 
legată o vulpe care, potrivit autopsiei la care a fost supusă, era 
moartă de ceva timp. Fusese împuşcată. Din păcate, nu era 
formulată nicio ipoteză cu privire la semnificaţia vulpii. 

— Dar n-ai aflat de la Bella? a întrebat Matthew. Nu trebuia 
să verifice chestia asta? 

— La naiba, am uitat de ea, a zis Thora, apoi a scos repede 
mobilul şi a sunat la birou. 

— Alo? a zis Bella. 

Nici chip să zică „Biroul de Avocatură Central, cu ce vă 


308 


putem ajuta?” sau altceva care să-ţi dea de înţeles că ai sunat la 
o firmă respectabilă, iar nu la cineva acasă. 

— Bună, Bella! Thora la telefon. Ai aflat ceva despre vulpi şi 
cai? a întrebat-o ea direct, pentru că n-avea niciun chef s-o 
muştruluiască iarăşi pentru felul în care răspundea la telefon. 

— Cum? a zis secretara prosteşte. Ah, chestia aia... 

A făcut o pauză, iar Thorei i s-a părut că aude o inspiraţie pe 
gură urmată de o expiraţie rapidă. 

— Bella, fumezi în birou? a întrebat ea pe un ton enervat. 
Ştii că nu e voie. 

— Nu! a răspuns secretara. Ce ai, cum să fac aşa ceva? 
Thora era sigură că auzea un sfârâit de tutun ars. Oare începuse 
să fumeze pipă? Dar înainte să-şi poată da un răspuns, Bella a 
continuat: 

— Îngrijitorii de cai cu care am stat de vorbă mi-au zis că 
n-au auzit niciodată despre vreo legătură între cai şi vulpi. Aşa 
că am luat legătura şi cu un vânător pe care îl ştiu şi am reuşit 
să scot mai multe de la el. 

Thóra a uitat complet de fumat. 

— Şi ce-a zis? a întrebat ea cu nerăbdare. 

Oare era posibil ca secretara ei să se dovedească utilă măcar 
o dată? 

— Pai, cică un cal poate să înnebunească de spaimă dacă 
simte miros de vulpe moartă. Mai ales dacă a început să 
putrezească. 

— E o chestie pe care n-o ştiu decât vânătorii? a întrebat 
Thóra, şi se simţea în glasul ei că era mulţumită de ce aflase. 
Adică îngrijitorii de cai habar n-au de treaba asta sau crezi că 
cei cu care ai stat tu de vorbă nu erau bine informaţi? 

— Că nu erau bine informaţi despre vulpi? a zis Bella pe un 
ton sarcastic. N-am nici cea mai vagă idee. Dar aş zice că cei 
mai mulţi dintre ei nu ştiu. Unde naiba să dea peste o vulpe 
moartă? 

— Mersi, Bella! i-a răspuns Thora, şi probabil că o spunea 
din suflet pentru prima oară. la-ţi liber azi! 

Dar nu era o ofertă tocmai generoasă, dat fiind că absenţa 
secretarei n-ar fi avut nicio consecinţă asupra funcţionării 
biroului. Thóra a închis şi a reluat conversaţia cu Matthew: 

— Deci criminalul a legat o vulpe de Eirikur ca să 


309 


înspăimânte calul. Ca să se asigure că bietul om o să fie nu doar 
grav rănit, ci şi omorât. 

— Vasăzică, avem de-a face cu un individ cât se poate de 
crud. 

— În general, îngrijitorii de la herghelii habar n-au cum 
reacţionează caii când văd o vulpe moartă, a zis Thora cu un aer 
meditativ. Ştiu chestia asta mai ales vânătorii. 

După ce a stat pe gânduri câteva clipe, a adăugat: 

— Oare Bergur vânează vulpi? Că doar creşte rațe sălbatice, 
a zis ea, uitându-se în ochii lui Matthew. lar în cămăruţa din 
grajd am văzut o cutie de cartuşe pentru puşcă. 

Matthew s-a uitat şi el ţintă la Thóra. 

— Nu cumva pe peretele ăla scria BER, nu RER? Poate că 
bietul Eirikur voia să scrie BERGUR, dar n-a mai avut timp. 

Şi-a scos mobilul şi a afişat fotografia pe care o făcuse, cu 
literele scrijelite din boxa armăsarului. I-a luat ceva timp s-o 
mărească şi s-o centreze. 

— Măi să fie! a zis el după ce s-a uitat atent la fotografie, 
apoi i-a dat mobilul Thórei. Diagonala de jos a primului R nu e 
dreaptă, ci uşor curbată... 


x 


Thóra a pus telefonul jos şi s-a întors spre Matthew. 

— Thórólfur m-a luat destul de în serios, a zis ea. A rămas 
impasibil când i-am dat vestea, dar cred că, în sinea lui, era 
încântat. Sunt gata să fac pariu că, în scurtă vreme, poliţia o să-i 
facă iarăşi o vizită lui Bergur. 

— Sau soţiei lui, a adăugat Matthew. N-avem de unde şti. 

— Ba ştim, i-a răspuns Thóra. Ştim câteva lucruri. Am citit 
raportul autopsiei, şi din el reiese limpede că Birna a fost 
victima unui viol brutal. Aşa că femeile nu intră în discuţie 
decât, poate, în calitate de complici. Se prea poate ca Rosa să fi 
avut un rol în săvârşirea crimei, dar nu cred că a lucrat mână-n 
mână cu soţul ei. Nu prea îi văd stabilind împreună ora crimei... 

Chiar în clipa aceea s-a apropiat de ei Sóldís. 

— Bunica vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră, i-a zis ea 
Thórei cu un aer jenat. Vă roagă să-i daţi un telefon. E ceva în 
legătură cu discuţia de ieri, a adăugat ea, plecând privirea. Mă 


310 


Tog, dacă nu vreţi, nu-i nicio problemă, dar uitaţi, ăsta e 
numărul ei. 

I-a dat o bucată de hârtie, iar Thora i-a mulţumit politicos şi 
a pus mâna pe receptor imediat. S6ldis s-a răsucit pe călcâie şi a 
plecat de lângă bar. 

Bătrâna i-a răspuns imediat. 

— Bună ziua, Lára! Thóra la telefon. Avocata de la hotel. 
Mi-a zis Sóldís că vreţi să staţi de vorbă cu mine. 

— Bună ziua! Da, aşa-i. De când ne-am despărţit ieri, m-am 
gândit numai la Gudny. Cred că, până la urmă, putem afla ce s-a 
ales de copilul ei. 

Thóra bănuia că bătrâna era foarte emoţionată, deşi vocea 
nu-i trăda deloc starea de spirit. 

— Am în mână scrisoarea despre care v-am povestit ieri, a 
zis bătrâna, apoi a suspinat aproape imperceptibil. Am căutat 
peste tot şi, în cele din urmă, am găsit-o într-un loc unde ţin şi 
alte lucruri de pe vremea aia. Am citit-o de mai multe ori şi cred 
că am reuşit să ghicesc câte ceva printre rânduri. 

— La ce vă referiţi? 

— Într-un loc, zice că fata seamănă în partea lui taică-su şi 
că o să observ imediat asemănarea. Când au izbucnit zvonurile 
cu incestul, am crezut că aluzia asta se referea ori la taică-su, 
ori la unchi-su. Acum, c-am mai îmbătrânit, îmi dau seama că 
n-ar fi zis aşa ceva despre copilul ei dacă zvonurile alea ar fi fost 
adevărate... De asemenea, mă întreabă dacă mai ştiu ceva 
despre tânărul pe care îl îndrăgea înainte ca eu să mă mut de 
aici, pentru că ar vrea să-i trimită o scrisoare. 

Lára a făcut o pauză ca să-şi tragă sufletul, apoi a continuat: 

— Cred că tânărul ăsta era tatăl copilului. S-a mutat la 
Reykjavik la puţin timp după mine şi îmi aduc aminte cât de 
ciudat s-a purtat când, un an sau doi mai târziu, m-am întâlnit 
cu el în mod întâmplător. N-a vrut să stea de vorbă cu mine. Nu 
l-am înţeles atunci şi nu-l înţeleg nici acum. Poate că s-a purtat 
aşa din pricina copilului. Şi-o fi închipuit că ştiam de fetiţa lui 
Gudny sau măcar de faptul că rămăsese însărcinată şi probabil 
că nu voia să vorbească despre asta. Era la braţ cu o fată... 

— Cine era tânărul? a întrebat Thora. Mai trăieşte? 

— Da, sigur trăieşte, a zis Lára. lar când o să moară, o să 
scrie despre el în toate ziarele. A fost ministru pe vremuri. 


311 


Thóra a strâns şi mai tare receptorul. 

— Magnus Baldvinsson? a zis ea cu tot calmul de care era în 
stare. _ 

— Da! Cum de aţi ghicit? a întrebat Lára pe un ton uluit. Il 
cunoaşteţi? 

— E cazat la hotel. Sau se poate să fi plecat deja, că 
ieri-seară a venit nepotul lui să-l ia. 

— Ce ciudat! a zis Lára. De când s-a mutat la Reykjavik, 
acum mulţi ani, a mai venit pe-aici doar în treacăt. 

— Măi să fie! a fost tot ce i-a trecut Thorei prin minte să 
spună. E posibil ca fetiţa să fi fost pentru el o povară atât de 
mare, încât... 

Thóra a ezitat câteva clipe, căutându-şi cuvintele. Nu putea 
vorbi despre copii la fel ca despre adulţi. 

— Încât, după ce-a murit Gudný, să fi dat fetiţa spre adopţie 
sau, pur şi simplu, să se fi debarasat de ea? a întrebat ea, 
sperând că alesese bine verbul. 

— Nu ştiu, a zis bătrâna cu o voce tremurătoare. Doamne, nu 
pot să cred că vreun om ar fi în stare de aşa ceva. Magnus s-a 
dovedit a fi un om laş, dar oare era şi rău la inimă? Habar n-am! 
Nu-mi pot imagina că există oameni atât de malefici. În ziua de 
azi, societatea noastră nu i-ar cruța. Şi la fel era şi pe vremuri. 

Lára s-a oprit să-şi sufle nasul, apoi a continuat: 

— M-ati întrebat şi despre depozitul de cărbuni. M-am mai 
gândit la asta şi mi-am adus aminte că ambele ferme au trecut 
la încălzirea electrică înainte ca eu să mă fi mutat în Reykjavik. 
Era considerată o chestie de lux. Bjarni a montat un mic 
generator lângă o cascadă de pe versantul aflat la nord de 
drumul principal. Nu ştiu dacă vă ajută cu ceva, dar să ştiţi că 
după aceea ambele ferme au renunţat la cărbuni, iar magaziile 
n-au mai fost folosite niciodată. 

Tot vorbind despre chestiuni practice, Lára şi-a recăpătat 
tonusul, iar tristeţea din glasul ei a dispărut complet. 

— În cutia în care era scrisoarea de la Gudny am dat şi peste 
o fotografie cu noi două în spatele conacului, iar când m-am 
uitat la ea mai cu atenţie, mi-am adus aminte de o mulţime de 
lucruri - de buncărul pentru cărbuni şi de toate celelalte 
detalii... 

— La care fermă a fost făcută fotografia? a întrerupt-o 


312 


Thora. 

— La Kirkjustett. Pe vremea aia nu prea mergeam la Kreppa. 
Bjarni şi Grimur abia dacă îşi vorbeau şi cred că tot ce-i mai 
lega era generatorul ăla, care îi alimenta pe amândoi. 

— Deci era un buncăr pentru cărbuni şi în spatele conacului 
de la Kirkjustett? a întrebat Thóra. Că n-am văzut aşa ceva în 
spatele hotelului. E posibil să fi fost acoperit de clădirea cea 
nouă? 

— Nu, nu cred, a zis Lâra. Dacă nu mă înşală memoria, era 
destul de departe de conac, nu pe locul unde s-a construit 
hotelul. Trapa ar trebui să fie pe pajiştea din spatele hotelului. 
Cele două conace au fost construite la fel. Era o chestie foarte 
modernă să ai un buncăr pentru cărbuni atât de departe de 
casă, pentru că era mult mai scump să depozitezi cărbunii aşa 
decât în pivniţă. Şi cel mai frumos era să ai şi un culoar care 
lega pivniţa de buncăr, chiar dacă se afla atât de departe. 

Thâra s-a întors spre Matthew şi a făcut ochii mari. A 
încheiat convorbirea cu Lára, arzând de nerăbdare să exploreze 
pivniţa în căutarea unei uşi care să dea spre buncăr. Înainte să 
închidă, i-a promis bătrânei că avea să-i dea de ştire dacă afla 
ceva despre soarta acelui copil misterios. 

— Trebuie să dau un telefon scurt, i-a zis ea lui Matthew, 
formând numărul de la închisoare. Promit c-o să-ţi explic tot. 

Thóra nu uitase de fotografia peretelui din pivniţă, pe care 
Birna îi ceruse lui Robin s-o facă, dar nu se gândise că în spatele 
lui s-ar putea afla o uşă. Când Jonas a venit la telefon, Thâra a 
trecut direct la subiect. 

— Jónas, s-ar putea să fie nevoie să fac o gaură într-un 
perete din pivniţa conacului. Voiam doar să te anunţ. In rest, 
totul e-n regulă? 


* 


Thóra, Matthew şi Gylfi stăteau în fața unuia dintre pereții 
pivniței. Stabiliseră că acela era peretele care dădea spre 
pajiştea din spatele hotelului. Le-a luat incredibil de mult timp 
să-şi dea seama unde să facă gaura, dar, ridicând-o pe Sóley ca 
să se uite pe ferestrele murdare de lângă tavan, au reuşit să-şi 
dea seama că peretele care semăna cel mai mult cu cel din 


313 


fotografie era chiar cel care dădea în spatele hotelului. Matthew 
a pus jos fotografia şi a luat în mână un baros. Thora s-a dat în 
spate, apropiindu-se de Sigga şi Sóley, care aşteptau cu sufletul 
la gură să vadă ce se întâmplă. Gylfi a rămas lângă Matthew, 
gata să-l înlocuiască în cazul în care ar fi vrut să ia o pauză. 

Când, înainte să spargă pereţii hotelului, Thóra şi Matthew 
luaseră nişte cazmale şi se duseseră pe pajişte ca să se asigure 
că trapa era acolo, Gylfi insistase să li se alăture, iar fetele 
spuseseră că vor să meargă şi ele, fiind încântate de ideea de a 
face ceva diferit. Găsiseră trapa după ce săpaseră vreo 30 de 
centimetri lângă piatra cu inscripţie, dar în loc să dea la o parte 
tot pământul care o acoperea - ceea ce ar fi durat destul de mult 
-, hotărâseră să meargă în pivniţă şi să caute uşa care sigur era 
ascunsă pe undeva. Matthew îşi dăduse seama că o trapă 
îngropată de câteva decenii nu putea fi mai uşor de deschis 
decât cea de care trăsese din răsputeri în spatele conacului de 
la Kreppa. 

— Ce te aştepţi să găseşti în spatele zidului? a întrebat Gylfi, 
care nu era cu totul convins de oportunitatea dărâmării lui. 

— Sinceră să fiu, habar n-am, a zis Th6ra. Dar e limpede c-a 
fost ridicat ca să împiedice lumea să intre în buncăr. N-are 
niciun rost să zideşti o uşă dintr-o pivniţă. Putea fi sigilată şi 
altfel, dacă nu voiau s-o ascundă. 

— Şi dacă nu-i nimic înăuntru? a întrebat Gylfi. Ce-o să zică 
proprietarul? 

— Nimic. l-am spus ce avem de gând să facem şi, în cel mai 
rău caz, o să-şi extindă proprietatea cu câţiva metri pătraţi. 

Thora i-a făcut semn cu mâna şi a zis: 

— Hai, daţi-i drumul! 

Fără să aştepte să li se spună a doua oară, Gylfi şi Matthew 
au început să spargă peretele. Thóra şi fetele se uitau la ei cu 
un aer nerăbdător, dar, în scurtă vreme, şi-au dat seama că avea 
să dureze destul de mult. După mai bine de o jumătate de oră, 
când Sóley adormise de plictiseală pe un morman de cutii, iar 
Sigga căsca fără încetare, gaura făcută în zidul de piatră 
acoperit cu tencuială era suficient de mare, cât să se poată intra 
prin ea. Matthew şi Gylfi erau murdari şi transpiraţi, aveau 
mânecile suflecate şi respirau din greu. 

— Nu intru eu prima, a zis Th6ra, scoțând capul din gaură. E 


314 


un aer foarte îmbâcsit înăuntru. Cumva miroase a ars? 

— Atunci intru eu, a zis Gylfi. 

Thora îl cunoştea suficient de bine, cât să-şi dea seama că nu 
vorbea serios. 

— După tine, Matthew, a zis ea, împingându-l spre gaură. 
Unde e lanterna? 

După ce s-au strecurat tustrei înăuntru, Thora şi Gylfi au 
pornit în urma lui Matthew pe culoarul întunecat. Raza îngustă 
a lanternei îl ajuta doar pe neamţ, care mergea în faţă, iar când 
s-a oprit la capătul culoarului, bineînţeles că islandezii s-au lovit 
de el. Matthew s-a întors spre ei, punându-şi lanterna sub 
bărbie, şi, spre amuzamentul lui, Thóra şi Gylfi s-au dat în spate 
cu un aer îngrozit. Apoi a coborât lanterna şi a luminat uşa. 

— S-o deschid? 

Ar fi trebuit să spună nu. 


31 


— Şi bineînţeles că l-aţi descoperit din pură întâmplare, aşa 
cum aţi găsit şi fotografia, nu-i aşa? a întrebat Thórólfur. Pur şi 
simplu, s-a nimerit să vă aflaţi în pivniţă cu nişte baroase şi v-aţi 
gândit că ar arăta mai bine dacă aţi dărâma unul dintre pereţi? 

Thóra şi-a scos o aşchie din păr şi a fost mulţumită când a 
văzut că nu era un dinte, aşa cum se temuse. 

— Nu, a zis ea. Am avut impresia că v-am explicat destul de 
clar. Am vrut să fim siguri că nu vă punem pe drum degeaba şi 
că nu irosiţi banii contribuabililor. Nu aveam de unde şti ce e 
acolo dacă nu verificam. Şi trebuie să recunosc că nu mă 
aşteptam la aşa ceva. 

S-a înfiorat în clipa când doi detectivi au trecut pe lângă ea 
împingând o roabă plină cu oase, însoţită de un miros puternic 
de ars. In tot hotelul mişunau poliţişti de la secţiile din 
apropiere şi anchetatori veniţi de la Reykjavik. Th6ra bănuia că 
doar câţiva dintre ei chiar aveau treabă acolo şi că toţi ceilalţi 
veniseră din pură curiozitate. S-a înfiorat încă o dată şi a 
continuat: 

— După cum v-am zis, mă aşteptam să găsesc scheletul unui 
copil. Nu ştiam că buncărul e plin de oase până în tavan. 


315 


— Nu v-aţi dat seama că erau oase de animale? a întrebat 
Thórólfur. V-a fost greu să vedeţi din pricina întunericului? 

— Oasele pe care le-am văzut nu erau de animal, a zis Thóra 
ferm. Înainte ca grămada să se prăbuşească, am văzut în lumina 
lanternei o mică mănuşă cu un singur deget, împletită din lână. 

Şi din ea ieşea un os, de aceea presupun că în buncărul ăla 
se află scheletul unui copil. În mănuşa aia nu putea fi decât o 
mână. Osul cu mănuşa era ieşit în afară înainte ca grămada să 
se prăbuşească şi presupun că n-o să fie găsit decât după ce o să 
fie scoase afară toate oasele. Să fiu în locul dumneavoastră, 
le-aş spune poliţiştilor să umble cu grijă, pentru că dedesubt se 
află... Dar n-a apucat să-şi termine fraza. 

— După cum, probabil, aţi observat, e o treabă migăloasă, a 
zis Thorâlfur, aruncând o privire la colegii din jurul său. Şi 
respectăm toate regulile impuse de investigația la locul unei 
crime, fie c-o să găsim oase umane sau nu. Trebuie să aflăm ce 
s-a întâmplat, pentru că nu e ceva obişnuit să îngropi cadavre pe 
jumătate arse. Deci nu vă faceţi griji c-o să distrugem vreo 
dovadă. Mai bine v-aţi face griji pentru Jónas, întrucât 
descoperirea asta e irelevantă pentru eventuala lui vină. 

— Dar dacă v-aş spune că sub mormanul ăsta se află 
scheletul copilului nelegitim al lui Magnus Baldvinsson, născut 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? 

— Are vreo importanţă? a întrebat Thórólfur pe un ton 
indiferent, deşi era limpede că Thóra îi stârnise interesul. Sau 
vreţi să spuneţi că şi-a omorât copilul, apoi a măcelărit zeci de 
animale şi le-a aruncat oasele deasupra cadavrului? a zâmbit el. 
Şi s-a întors după 60 de ani să termine ce-a început? 

— E sarcina dumneavoastră să interpretaţi toate astea, dar 
paternitatea sigur va putea fi stabilită, pentru că va trebui 
prelevată o probă de ADN din rămăşiţele copilului. Şi chiar dacă 
rezultatul analizei nu va permite să se stabilească cine l-a 
omorât, paternitatea sigur va ridica nişte semne de întrebare şi 
nu cred că Magnus Baldvinsson va ieşi basma curată din 
povestea asta. 

— Vasăzică, susţineţi în continuare teoria că Magnus şi 
Baldvin i-au omorât pe Birna şi Eiríkur? a întrebat Thórólfur. 

Thóra şi-a mai scos un gunoi din păr. 

— De fapt, începusem că cred că ucigaşul e sau Bergur, sau 


316 


soţia lui, ajutată de un bărbat, a zis ea, apoi i-a povestit ce 
discutase în ziua aceea cu Matthew despre vulpi, cartuşe de 
puşcă şi ciudatele scrijelituri făcute de Eiríkur în boxa 
armăsarului. Matthew şi cu mine am văzut-o pe Rósa plecând de 
aici cu chelnerul hotelului. Păreau foarte apropiaţi. Şi ne-a 
trecut prin minte că poate Rósa l-a sedus şi l-a făcut s-o omoare 
pe Birna. Ar fi putut face asta ca să se răzbune pentru aventura 
pe care arhitecta o avea cu soţul ei. 

Sprâncenele lui Thórólfur s-au arcuit atât de mult, încât s-au 
făcut una cu părul din cap. 

— Doar aţi văzut-o şi dumneavoastră pe soţia lui Bergur, a 
zis el. Vi s-a părut c-ar fi o seducătoare? 

— Într-adevăr, nu pare, i-a răspuns Thora. Dar, după cum 
zice o vorbă, nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place 
mie... Aşa că nu se ştie niciodată. 

Thórólfur a zâmbit maliţios. 

— Nu cumva numele acestui chelner e Jökull Gudmundsson? 

— Ba da, a zis Thora. Nu ştiu care-i patronimicul, dar ştiu că 
numele de botez e, într-adevăr, Jökull. Cumva există o legătură 
între ei? 

Polițistul a zâmbit şi a zis: 

— Sunt fraţi... Presupun că asta explică de ce erau atât de 
apropiaţi. 

Thóra n-a spus nimic. Acum înţelegea antipatia lui Jökull faţă 
de Birna, pricinuită doar de faptul că Bergur, cumnatul lui, avea 
o aventură cu ea. Aşa se explica şi reacţia lui din momentul în 
care îl întrebase ce păţise Steini. Accidentul fusese provocat 
chiar de tatăl lui, şi tocmai de aceea era Jökull la fel de sensibil 
ca Rosa când venea vorba despre acest subiect. 

— Aha, a zis ea în cele din urmă. Asta schimbă un pic 
situaţia. 

— Da, nu vi se pare? Dar nu cred că e vreo problemă dacă vă 
spun că încă facem investigaţii cu privire la posibila implicare a 
lui Bergur în aceste crime, a zis el, fără să-i dea de înţeles dacă 
era şi el suspect, la fel ca Jonas. Cred că vă pot spune şi că am 
cerut să se compare puşca lui cu cartuşul găsit în cadavrul 
vulpii. In Islanda nu dispunem de aparatura necesară, aşa că 
probele au fost trimise în străinătate. Din păcate, rezultatele or 
să ne parvină abia în câteva zile, dar, între timp, mai avem de 


317 


lămurit nişte chestiuni. 

Apoi a zis că se duce în pivniţă ca să vadă cum merge 
treaba. 

Thora s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de Matthew, care 
mai avea un pic şi îşi termina declaraţia. Durase destul de mult, 
pentru că polițistul ţinuse morţiş să fie adus un translator. 

— Crezi c-or să ne bage şi pe noi la pârnaie? a întrebat el cu 
un zâmbet, în timp ce se îndepărtau. Dacă mă arestează aşa, o 
să fac o bună impresie acolo, a adăugat el. 

Hainele îi erau murdare de praf şi pământ, deoarece nu 
avusese timp să se schimbe după ce se prăvăliseră oasele peste 
ei. Thóra l-a măsurat din priviri şi a zâmbit. 

— De când nu te-ai mai murdărit în halul ăsta? l-a întrebat 
ea, scoţându-i din pulover o aşchie care s-a dovedit a fi o 
bucăţică de os. 

— De-o viaţă! a răspuns el. La bancă nu prea dărâmăm 
ziduri. Şi nici mormane de oase ca ăla din pivniţă. 

Thora s-a înfiorat uşor, apoi i-a spus că Rósa şi Jökull erau 
fraţi şi că nu erau nici pe departe amanţii sângeroşi pe care şi-i 
închipuiseră. 

— Eu cred că cine a pus piatra cu inscripţie pe pajişte ştia ce 
se află dedesubt, a zis ea. Cred c-a fost concepută ca un fel de 
piatră funerară secretă. 

— Ceea ce înseamnă că fetiţa n-a murit din cauze naturale. 
Altminteri, de ce să fi pus cineva o piatră funerară cu o 
inscripţie codată? a zis Matthew, aşteptând ca Thóra să descuie 
uşa de la camera ei. Unde mai pui că niciun om întreg la minte 
n-ar fi băgat un copil mort acolo, dacă n-ar fi avut ceva de 
ascuns. 

— Bănuiala mea e că piatra a fost pusă acolo de Magnus, a 
zis ea când s-a deschis uşa, apoi s-a dus glonţ la telefonul de pe 
noptieră. O sun pe Elin s-o întreb dacă ştie ceva despre piatra 
asta. Poate ea sau frate-su îşi aduc aminte când a fost pusă 
acolo şi de către cine. 

— Crezi c-o să aibă chef să stea de vorbă cu tine? 

— Cred că, de data, asta n-o să-mi trântească telefonul în 
nas. Nu când o să afle că pe proprietatea pe care au trăit 
bunică-su şi fratele lui - şi care a fost deţinută de familia lor 
timp de câteva decenii bune - a fost găsit scheletul unui copil, a 


318 


zis Thora, căutându-i numărul. O sun de pe telefonul hotelului, 
nu cumva să-mi recunoască mobilul şi să nu-mi răspundă. 

Apoi a format numărul. 

— Alo? Thâra la telefon. 

— Ce doriţi? a întrebat Elín pe un ton iritat, iar Thora şi-a 
dat seama că femeia era în maşină. 

— În primul rând, vreau să vă anunţ că la fermă tocmai a 
fost găsit un ditamai mormanul de oase. Cele mai multe sunt de 
animale, dar e foarte probabil să iasă la iveală şi scheletul unui 
copil. 

— Şi ce treabă am eu cu toate astea? a zis Elin cu o voce 
stridentă. E aceeaşi poveste! De când Jonas ăla a cumpărat 
proprietatea de la noi, s-au descoperit o mulţime de cadavre. 
Am auzit la radio c-a fost arestat azi-dimineaţă. 

— Da, aşa este, a zis Thâra, încercând să-şi ascundă 
supărarea că presa aflase de Jónas. Şi totuşi, oasele astea n-au 
nicio legătură cu el, deoarece probabil că se aflau acolo cu mult 
înainte ca el să cumpere proprietatea. Dacă-mi aduc bine 
aminte, cele două conace au fost construite de familia 
dumneavoastră şi s-au aflat tot timpul în posesia ei, nu-i aşa? Şi 
mă tem că această descoperire vă va afecta pe dumneavoastră 
şi pe Börkur într-o măsură mult mai mare decât pe Jónas. 

— Despre ce tot vorbiţi? Un schelet de copil? a întrebat Elín 
cu o voce stridentă. 

Părea surprinsă în mod sincer, ba chiar şi un pic derutată. 

— Ce copil? a adăugat ea. 

— Asta rămâne de văzut, a zis Thóra. Poliţia o să vină să stea 
de vorbă cu dumneavoastră în curând, aşa că cel mai bine ar fi 
să nu vă dau informaţii inexacte. Dar aş vrea să vă întreb ceva. 

A făcut o pauză, însă Elin n-a zis nimic, aşa că a continuat: 

— In spatele casei, pe latura dinspre răsărit se află o piatră 
mare pe care sunt gravate nişte versuri - cred că sunt dintr-o 
creaţie populară. E limpede că piatra aia a fost pusă acolo de 
cineva, că doar nu-i o creaţie a naturii. Imi puteţi spune ceva 
despre ea sau ştiţi cumva cine a pus-o acolo? 

— Piatra? a întrebat Elin pe un ton uimit. Păi, ce legătură 
are cu toate astea? 

— Poate că n-are nicio legătură, a zis Thóra, deşi nu prea 
cred. Dar aş vrea să aflu ce-i cu ea, ca să mă convingcăe 


319 


complet irelevantă. 

Şi-a încrucişat degetele, sperând ca Elin să se lase convinsă 
de argumentul ei. 

— Vă asigur că e irelevantă, i-a răspuns Elin pe un ton ferm. 
Mama mea a pus-o acolo acum câteva zeci de ani. Mi-a zis că e 
un cadou pe care şi l-a făcut înainte de nuntă. Nu mă întrebaţi 
de ce, pentru că nu mi-a dat niciodată detalii. Dar puteţi fi 
sigură că n-are nicio legătură cu moartea vreunui copil. 

Thóra n-a arătat cât de surprinsă era să afle că Mâlfridur, 
fiica lui Grimur, era cea care pusese piatra acolo. 

— Şi încă ceva, a zis ea. Duminică seara, dumneavoastră şi 
Börkur aţi traversat tunelul Hvalfjordur, venind dinspre 
Reykjavik. Mi-aţi putea spune încotro vă îndreptaţi? Am de la 
poliţie o listă cu toate maşinile care au trecut în ziua aceea prin 
tunel şi amândoi figuraţi în ea. 

— Am venit să ne întâlnim cu dumneavoastră, aţi uitat? i-a 
răspuns Elin cu iritare în glas. Aţi venit în vizită la noi luni. Am 
hotărât să evităm traficul de dimineaţă şi să mergem la 
Stykkishólmur cu o seară înainte. Vă închipuiţi cumva că Börkur 
şi cu mine suntem implicaţi în crimele astea? 

Thora a negat cu stângăcie şi a adăugat: 

— Era doar unul dintre lucrurile pe care voiam să le 
lămuresc. 

— Atunci să vă mai lămuresc un lucru, a zis Elin pe un ton 
enervat. Joia trecută, când s-a dus în vestul ţării, Börkur nu s-a 
dus ca să omoare pe cineva. 

Thâra n-a zis nimic, nevrând să se dea de gol că habar 
n-avea de acel drum al lui Börkur. Cu siguranţă, Elín îşi 
închipuise că Thora avea şi o listă cu maşinile care au trecut 
prin tunel în ziua aceea. 

— Atunci de ce? a întrebat Thora cu precauţie. 

— Nu cred c-o să fie prea încântat când o auzi că v-am spus, 
i-a răspuns Elin. Mi-a fost foarte greu să scot chestia asta de la 
el... 

Dar, în clipa următoare, vocea i-a fost acoperită de zgomotul 
puternic al unui claxon. Când a revenit, Elin era foarte furioasă. 

— Boşorogii naibii! De ce nu li se ia carnetu' înainte să se 
senilizeze la volan? a zis ea cu năduf. 

Abia apoi şi-a continuat explicaţia: 


320 


— Singurul motiv pentru care vă spun ce avea de gând e ca 
să scap odată de dumneavoastră şi de suspiciunile nefondate cu 
privire la noi. 

— Zău că nu mă interesează motivele dumneavoastră, i-a 
răspuns Thóra pe un ton sec. Deci, ce treabă avea? 

— S-a dus să se întâlnească cu un agent imobiliar care era 
nerăbdător să vadă celelalte proprietăţi ale familiei. Borkur are 
de gând să le vândă şi pe alea. Ştie că eu vreau să mai 
aşteptăm, dar nu vrea să ţină cont de părerea mea. Dacă aveţi 
îndoieli, agentul imobiliar poate să confirme ceea ce v-am spus. 

Thóra şi-a luat la revedere şi a închis. 

— Piatra a fost pusă acolo de mama lor, a zis ea. Sunt nişte 
oameni foarte ciudati, ceea ce nu-i de mirare, dacă te gândeşti 
că ambii lor bunici au avut probleme psihice. 

S-a ridicat în picioare şi a continuat: 

— Dar probabil că n-au nicio legătură cu cele două crime. 
Sau, în orice caz, Elin mi-a dat nişte explicaţii rezonabile pentru 
venirile lor aici, a adăugat ea, apoi a luat pungile de hârtie în 
care se aflau volumele culegerii lui Jón Arnason. Dacă găsesc 
povestea din care fac parte versurile de pe piatră, poate aflu 
ceva mai multe. Poate îmi dau seama ce motiv a avut mama lor 
să pună piatra acolo. 

A aşezat pungile pe masă şi a zis cu un aer preocupat: 

— Să nu uit să returnez cărţile înainte să ne întoarcem la 
Reykjavik. Cu amenzile pe care le-am plătit până acum pentru 
întârzieri, aş fi putut cere unei biblioteci să-şi deschidă o filială 
chiar la mine acasă. Nu vreau să repet chestia asta prin toată 
ţara. 

— N-ai de gând să citeşti toate cărţile alea, nu? a zis 
Matthew, văzând-o cum scoate volumele groase ale culegerii. 
Poate fac un duş între timp... 

— N-o să-mi ia mult, a zis Thóra, apoi a deschis la cuprinsul 
primului volum şi a căutat povestirile grupate sub titlul Copii 
abandonaţi. Am găsit! a exclamat ea cu nerăbdare, uitându-se la 
Matthew. Uite o poveste care se numeşte Trebuia să mă mărit. 
O fi chiar aia pe care o caut. 

Thora a citit repede povestioara, apoi a pus cartea deschisă 
în poală. 

— Ce-i? a întrebat Matthew. După expresia ta, nu pot să-mi 


321 


dau seama dacă e de bine sau de rău. 

— Nici eu, a zis Thora. E povestea unei mame care şi-a 
abandonat prima fată. Câţiva ani mai târziu, a născut încă o 
fată, pe care a hotărât s-o păstreze. După ce a ajuns la vârsta 
măritişului, un tânăr i-a cerut mâna şi s-au căsătorit. Când 
nunta era în toi, s-au auzit nişte ciocănituri în geam. Nuntaşii au 
tăcut şi de afară s-au auzit următoarele versuri: Boambe trebuia 
s-arunc,/ Si-o fermă îmi era menită./ Trebuia să mă mărit/ La fel 
ca şi tine. lar lumea a zis că era stafia copilului abandonat, care 
a venit să-i spună versurile astea soră-sii. 

— Deci e o aluzie la faptul că sora se bucură de ceea ce-i era 
menit copilului abandonat? a întrebat Matthew. 

— Da, ăsta ar fi sensul cel mai evident. Oare Gudny a mai 
avut un copil? s-a întrebat ea. 

Apoi a clătinat din cap şi a zis: 

— Nu, nu prea cred... 

— Dar cine a primit ce i se cuvenea fetiţei lui Gudny? a 
întrebat Matthew. Că doar era moştenitoarea ei, nu? 

Thóra şi-a umflat obrajii, apoi a dat drumul la aer încet. 

— Depinde de data la care a murit Gudny. Dacă fetiţa a 
murit înaintea ei, bineînţeles că nu putea moşteni nimic de la 
maică-sa. Dar dacă a murit după maică-sa, situaţia se schimbă 
complet. Bjarni a murit înaintea fiică-sii şi, întrucât era văduv şi 
nu avea niciun alt copil în afară de Gudny, ea era singura lui 
moştenitoare. Deci, la moartea ei, fetiţa ar fi moştenit toată 
averea maică-sii. 

— Dacă, într-adevăr, a fost aşa, atunci cineva a avut de 
câştigat când a murit copilul, a conchis Matthew. Mai exact, a 
moştenit toată averea care ar fi trebuit să ajungă la copil. Cine 
se afla în postura asta? 

— Cea mai apropiată rudă a mamei. Adică Grimur, unchiul 
ei, a zis Thora, închizând cartea. Lára, bunica lui Sóldís, mi-a 
povestit că Grimur avusese probleme financiare. Aşa că e posibil 
să fi omorât fetiţa ca să nu ajungă la majorat. Dacă fata s-ar fi 
căsătorit sau ar fi născut un copil, atunci Grimur şi-ar fi pierdut 
dreptul de moştenitor. 

— Dacă a făcut asta, înseamnă că era un om complet lipsit 
de inimă..., a zis Matthew. Dar nu el a pus piatra pe pajişte. 
Ceea ce ar însemna că Mâlfridur, mama lui Elin şi Borkur, ştia 


322 


cel puţin că acolo, dedesubt, se află cadavrul copilului. Nu poate 
fi o coincidenţă că a pus o piatră cu o asemenea inscripţie exact 
lângă trapă. ; 

— Mâlfridur, a zis Thóra cu un aer gânditor. In cele din 
urmă, Mâlfridur ar fi fost cea care ar fi moştenit tot ce i se 
cuvenea fetiţei. Dacă a existat vreo fetiţă şi dacă, într-adevăr, a 
fost a lui Gudny. 

— Sunt mulţi „dacă” în povestea asta, a comentat Matthew. 
Dar, recunosc, sună plauzibil. E posibil s-o fi omorât această 
Mâlfridur, iar nu Grímur, taică-su? 

— Nu prea cred. Era mică în timpul războiului. lar după 
război, când Lâra s-a întors aici, copilul lui Gudny deja 
dispăruse de pe faţa pământului. E cât se poate de rezonabil să 
presupunem că fata lui Gudny, Kristin, este acea Kristin 
pomenită în mesajul din podul de la Kreppa. Şi dacă-i aşa, cel 
mai probabil e ca Mâlfridur să fi scrijelit pe stâlp: tati a 
omorât-o pe kristin, îl urăsc pe tati. Poate c-a aflat cumva de 
crimă sau a fost martoră la săvârşirea ei, sau, pur şi simplu, i-a 
povestit taică-su. 

— Încă un pic şi rezolvi cazul ăsta vechi, a zis Matthew, apoi 
s-a dus în baie să se spele pe mâini. Păcat că asta nu-l ajută cu 
nimic pe Jónas, a zis el cu glas ridicat, ca să acopere zgomotul 
apei de la robinet. Că doar nu de-aia au fost omorâţi Birna şi 
Eirikur... 

— Păi, încă nu ştiu, i-a răspuns Thora, vorbind şi ea tare. 
Poate că Birna a aflat de povestea asta şi de-aici i s-a tras 
sfârşitul. O fi omorât-o cineva care nu voia ca adevărul să iasă la 
iveală. Doar ştim că şi ea a cotrobăit prin lăzile din pivniţă, 
altminteri, n-ar fi avut cum să dea de fotografia aia cu Magnus. 
Poate că a găsit ceva care i-a dat un indiciu... 

Matthew a apărut în pragul uşii, ştergându-şi mâinile cu un 
prosop. 

— Dar cine ar fi vrut s-o omoare din cauza asta? Elin şi 
Borkur? 

— Puţin probabil. Nu cred c-ar fi vândut proprietatea dacă 
voiau cu disperare să păstreze secretul. 

— Sau poate că nu ştiau nimic, a sugerat Matthew, intrând 
iarăşi în baie. Poate că Birna le-a zis despre chestia asta şi a 
încercat să-i şantajeze. Se pare c-a încercat să-i şantajeze pe 


323 


Magnus şi pe Baldvin, deci ştim că era în stare de aşa ceva. 

— E posibil, a zis Thóra. Dar impresia mea e că Birna nu ştia 
ce se întâmplase. Dacă ne luăm după agenda ei, într-adevăr, 
bănuia că se întâmplase ceva ciudat în conac, dar n-am găsit 
niciun indiciu care să arate că investigaţiile ei se aflau pe 
drumul cel bun. 

A luat jurnalul şi a început să-l răsfoiască uşor. 

— Îţi aduci aminte unde era situată anexa în schiţele prinse 
pe pereţii de la Kreppa? a întrebat ea. Nu cumva amplasamentul 
ei includea şi porţiunea unde se află piatra şi trapa? 

Matthew a încercat să-şi amintească schiţele şi, în cele din 
urmă, a zis: 

— Da, cred că da. De ce întrebi? 

— Nu cumva Birna a fost omorâtă ca să fie împiedicată 
construirea anexei? s-a întrebat Thora. Dacă ar fi început 
lucrările, buncărul ar fi fost descoperit. Poate c-a fost o acţiune 
preventivă. Nu uita că cineva făcuse săpături din loc în loc pe 
pajiştea din spatele hotelului. Poate că încerca să găsească 
trapa şi rămăşiţele copilului înainte să înceapă lucrările, dar, 
întrucât n-a dat de ele, a recurs la măsura disperată de-a o ucide 
pe Birna. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la următoarea întrebare: cine ar 
fi vrut să nu se afle? a conchis Matthew. Într-adevăr, ultimul 
lucru pe care şi l-ar fi dorit Elín şi Börkur era ca adevărul să 
iasă la iveală. Sigur n-ar fi vrut să se afle că bunicul lor era un 
ucigaş de copii. Dar e cu totul improbabil să fi comis o crimă 
numai ca să păstreze secretul. 

— În plus, dacă voiau să nu se afle, nu vindeau 
proprietatea... Şi ai perfectă dreptate, e cam improbabil să 
omori pe cineva numai ca să eviţi un scandal, a zis Thóra, 
închizând ochii. Îmi scapă ceva. Trebuie să fie ceva evident, dar 
nu-mi dau seama ce. 

A deschis iarăşi dosarul primit de la poliţie şi a început să-l 
răsfoiască. 

— Habar n-am ce-ar trebui să caut, a oftat ea. 

Matthew a venit lângă ea şi a luat de pe noptieră lista cu 
maşinile care trecuseră prin tunel în ziua de duminică. 

— Dar dacă ucigaşul nu e implicat în mod direct? Dacă e 
cineva care vrea să protejeze familia? 


324 


Thóra a ridicat privirea din dosar şi a înclinat capul. 

— La cine te gândeşti? 

Matthew i-a dat lista şi i-a arătat unul dintre numerele de 
înmatriculare. 

— În dimineaţa asta, cât timp ai fost plecată, am întrebat-o 
pe Sóldís dacă ştie numele întreg al lui Steini. Din moment ce 
poate conduce, mi-a trecut prin cap să verific dacă nu cumva se 
află pe listă. Şi l-am găsit... 

I-a arătat numărul unei maşini care intrase în tunel dinspre 
Reykjavik. Numele proprietarului: Thorsteinn Kjartansson. 

— Îţi aminteşti că Sóldís trebuia să se întoarcă cu el de la 
Reykjavik şi că, până la urmă, Steini i-a zis că nu mai merge, a 
continuat Matthew. Ei bine, adevărul e că s-a dus şi se pare că 
s-a întors aici prin tunel cu o oră înainte ca Birna să fie omorâtă. 

— Crezi c-a omorât-o pentru ca Berta să nu fie traumatizată 
de scandal? a întrebat Thora. Dar e ridicol! Unde mai pui că 
Steini e infirm. Cum ar fi putut comite o crimă? 

— Cred că lucrurile pe care le-am aflat în ultima vreme dau 
de înţeles că nu-i chiar atât de infirm pe cât ne-am închipuit. 
Dacă te uiţi pe cealaltă listă, cea cu maşinile care au intrat în 
tunel prin capătul dinspre hotel, ai să vezi că maşina Bertei a 
plecat de aici cam pe la aceeaşi oră. Poate că Steini a vrut să se 
asigure că Berta n-o să fie suspectată, aşa că a comis crima în 
absenţa ei. Nu avea niciun rost să-i omoare pe Birna şi pe 
Eirikur şi s-o bage în necazuri şi mai mari decât alea pe care 
încerca să le prevină. 

Thóra s-a încruntat şi a zis: 

— Chiar dacă nu-i atât de infirm pe cât ne-am închipuit, pur 
şi simplu nu mi-l pot imagina târând pe cineva până în grajd şi 
băgându-l în boxa unui armăsar din cale-afară de nărăvaş. 

— E posibil ca Eirikur să nu fi fost inconştient, a sugerat 
Matthew. Poate că sedativele doar l-au zăpăcit suficient de mult, 
încât să facă ce i-a cerut Steini. Poate că, ducându-l pe Eirikur 
în grajdul lui Bergur şi al Rosei, a vrut să se răzbune pentru 
accident. S-a răzbunat pe ei, pentru că tatăl Rosei a urcat beat 
la volan şi a intrat în el. Poate se gândea că Bergur şi soţia lui o 
să fie suspectaţi de poliţie. Nu-i obligatoriu să fi fost motivat 
doar de dorinţa de-a o proteja pe Berta. 

Thóra a încuviinţat din cap cu un aer foarte îngândurat: 


325 


— Dar violul? Înseamnă că Steini a şi violat-o pe Birna, iar ea 
nu era sedată, a zis Thora, uitându-se pe raportul autopsiei. 
Ipoteza legistului e că a fost atacată pe la spate şi lovită în cap 
cu o piatră, l-a lămurit ea. 

A citit mai departe în tăcere, iar când a ajuns la substanţa 
găsită în vaginul Birnei, l-a întrebat: 

— Ştii cumva ce e A. Barbadensis Miller, A. vulgaris Lam? 

— N-aş putea zice că ştiu..., a zâmbit Matthew. Cred că 
vulgaris înseamnă „obişnuit”, dar nu cred că te ajută foarte 
mult. Nu poţi să cauţi pe internet? 

— Ba da, sigur că pot, dar n-am avut timp. Poate c-o să-l rog 
pe Gylfi să caute pentru mine. O să-i facă bine să se gândească 
la altceva după ce-am dat peste oasele alea. 

A sunat în camera lui Gylfi şi i-a cerut să meargă în holul de 
la recepţie şi să caute acea denumire de pe computerul rezervat 
oaspeţilor. Apoi a pus receptorul în furcă şi s-a uitat zâmbind la 
Matthew. 

— O să se ocupe de chestia asta un pic mai încolo... După 
vârsta de doişpe ani, copiii nu mai sunt capabili să facă o chestie 
chiar atunci când le-o ceri. Intotdeauna o fac un pic mai încolo. 
Tata zice că şi eu eram la fel, iar bunicul zicea acelaşi lucru 
despre el. Poate că e ceva genetic. 

— Să încercăm să dăm de Steini sau de Berta? a întrebat 
Matthew. Poate că aflăm de la Berta ceva care să vină în 
sprijinul teoriei mele. Într-adevăr, îi e prietenă şi pare că ţine 
foarte mult la el, dar, în împrejurările de faţă, nu cred că ar fi în 
stare să şi mintă pentru el. 

— Probabil că ai dreptate, a zis Thora, pregătită să se ridice 
în picioare. Sunt gata! Azi ai spart un zid pentru mine şi, drept 
răsplată, pot să fac şi eu măcar atâta lucru: să încerc să aflu 
dacă teoria ta ciudată e la fel de bună ca a mea. 

— Ai putea să mă răsplăteşti şi în alt fel, a zis Matthew cu un 
zâmbet. i 

Thóra nu i-a răspuns. Încă avea deschis în poală volumul din 
culegerea lui Jón Arnason. 

— Stai un pic! Ce-i asta? a zis ea pe un ton foarte surprins. 


326 


32 


Thóra s-a ridicat cu un aer agitat, arătându-i cu degetul un 
text. Matthew s-a uitat la el, dar n-a înţeles nimic. 

— Aici, pe pagina dinaintea poveştii cu fetiţa abandonată 
care a venit la nuntă, zice că, dacă vrei să împiedici spiritul 
cuiva să bântuie, trebuie să-i înfigi ace în tălpi, i-a explicat ea, 
închizând cartea. Probabil că ucigaşul a vrut să se asigure că 
stafiile victimelor sale nu aveau să bântuie prin împrejurimi. 

Matthew i-a aruncat o privire neîncrezătoare, spunând: 

— Şi de ce naiba ar fi făcut aşa ceva? 

— Om fi noi sceptici cu privire la treburile astea, dar 
probabil că ucigaşul crede în stafii, a zis Thóra. 

S-a înroşit uşor, pentru că şi-a amintit de plânsetele pe care 
le auzise când dormise în pat cu S6ley şi care aduceau cu cele 
ale unui copil abandonat. Dar şi-a respectat hotărârea de a nu 
povesti despre noaptea aceea nimănui, cu atât mai puţin lui 
Matthew. 

— De ce te-ai înroşit? Ai început să crezi în stafii acum, la 
bătrâneţe? a întrebat-o el, împungând-o cu arătătorul. Ia zi, le-ai 
auzit şi tu? 

Thóra nu se pricepea să-i mintă pe oamenii la care ţinea, aşa 
că nici n-a încercat să-i tăinuiască episodul. 

— Da, am auzit ceva..., a recunoscut ea cu jumătate de gură. 
Bineînţeles că nu era un copil lăsat să moară. Dar erau 
nişteplânseteca de copil. 

— Bravo! a zis Matthew cu satisfacţie. Şi ai avut grijă să nu 
se învârtă în jurul tău de trei ori, nu-i aşa? În fine, mie nu mi se 
pare c-ai fi înnebunit... 

Thóra a scos limba la el. 

— Fii serios! Avem de făcut lucruri mai importante decât să 
stăm de vorbă despre stafii. Hai să-i căutăm pe Berta şi Steini! 

— Încearcă să trimiţi copilul înapoi la maică-sa! a continuat 
Matthew. Asta ar fi cea mai bună soluţie. 


x 


Thóra abia aştepta să iasă din holul de la intrare, unde 
domnea mirosul de ars împrăştiat de cadavrele carbonizate 


327 


scoase din pivniţă. Ar fi vrut să-şi acopere gura şi nasul cu 
mâna, dar până la urmă a ales să-şi ţină respiraţia şi să iuţească 
pasul. Dar, când a ieşit din hotel, s-a izbit de Thrâstur 
Laufeyjarson. 

— Scuze! a zis ea, încercând să-şi recapete echilibrul. Nu 
v-am văzut. 

— Nicio problemă, a zis caiacistul cu un aer îmbufnat. Purta 
un costum de cauciuc şi avea părul ud. 

— N-am păţit nimic, a continuat el. Apoi a adăugat pe un ton 
arţăgos: 

— Dar nu pot spune acelaşi lucru despre caiac. 

— Serios? A păţit ceva? a întrebat ea. 

Când a văzut expresia de pe chipul lui Thrâstur, a exclamat 
în mod involuntar: 

— Să ştiţi că eu nu m-am atins de el. 

— Da, ştiu, a zis Throstur, trecând mai departe. 

— Staţi un pic! Aş vrea să vă întreb ceva, a zis Thora, 
apucându-l de antebraţ. 

A fost surprinsă când a simţit cât de musculos era. 

— Mi-a fost tare greu să dau de dumneavoastră, a adăugat 
ea. 

— Ce vreţi să mă întrebaţi? a zis Throstur, iar Thora şi-a 
retras mâna - n-a îndrăznit să prelungească strânsoarea. Dacă 
mi s-a răsturnat caiacul şi am rămas cu capul sub apă? 

— Ah, nu! i-a răspuns Thóra cu surprindere. Nu mi-a trecut 
prin minte chestia asta. Nu, întrebarea mea se referă la cele 
două crime care au avut loc în zonă. Sunt sigură c-aţi auzit de 
ele. 

Expresia lui Throstur era o combinaţie de iritare şi nelinişte. 
Uşile hotelului s-au deschis şi un poliţist a trecut pe lângă ei cu 
o roabă de oase. 

— Ce se întâmplă aici? a întrebat caiacistul. 

— Destul de multe, a zis Thâra. Şi nimic de bine. Aveţi un pic 
de timp să stăm de vorbă? S-ar putea să ne fie de folos. 

Spera ca oasele să-l determine să coopereze. 

— Da, bine, a zis el dintr-odată. Oricum aveam de gând să 
stau de vorbă cu poliţia. Acum, că mi s-a stricat caiacul, nu mai 
are niciun rost să păstrez tăcerea. 

— La ce vă referiţi? a întrebat Thora, conducându-l pe 


328 


Throstur spre grădina din faţa hotelului. 

S-au apropiat de o masă şi au luat loc, iar Thora a profitat de 
ocazie ca să i-l prezinte pe Matthew. 

— Ce voiaţi să-i spuneţi poliţiei? a întrebat ea. Thrâstur şi-a 
luat o mină gravă. 

— Vineri dimineaţa, am ieşit să mă antrenez şi mi-am găsit 
caiacul plin de sânge, a zis el, apoi s-a grăbit să-şi rectifice 
descrierea. De fapt, nu era chiar plin de sânge. Era sânge doar 
pe padelă şi pe scaun. În rest, câţiva stropi din loc în loc. Nu era 
sângele meu şi am presupus că era ceva legat de crima comisă 
joi seara. 

Thora făcuse ochii cât cepele. 

— Azi e marţi! De ce n-aţi spus nimic până acum? 

— Am aflat despre crimă abia sâmbătă, de la recepţioneră. 
Şi deja curăţasem cea mai mare parte a petelor, i-a explicat 
Throstur pe un ton iritat. 

— Deci încă au mai rămas pete? a întrebat Thóra. 

Spera să mai fie câteva. Poate găseau şi o amprentă a 
criminalului. 

— Păi, nu..., a răspuns Throstur cu glas scăzut. Apoi a 
adăugat în chip de scuză: 

— Peste două săptămâni o să particip la campionatul 
mondial. Nu-mi puteam permite să-i dau caiacul poliţiei ca să fie 
examinat în cine ştie ce laborator, aşa că am curăţat petele de 
sânge care mai rămăseseră şi am hotărât să-mi ţin gura. Răul 
oricum fusese făcut, pentru că deja ştersesem cea mai mare 
parte a petelor. 

Thóra n-ar fi vrut să fie în locul lui Thrâstur atunci când avea 
să-i mărturisească toate astea lui Thórólfur. 

— Dar ce v-a făcut să vă răzgândiţi? a întrebat ea. 

— Ucigaşul s-a apropiat cu caiacul de mal şi i-a deteriorat 
partea de jos. Ce tâmpit! Nu-mi dădeam seama de ce scot timpi 
atât de slabi şi abia azi am observat că e avariat. Când l-am 
verificat săptămâna trecută, era intact, deci criminalul ăla 
nenorocit mi-a dat toate bătăile astea de cap. 

Şi-a pus mâinile în sân şi a adăugat: 

— Poliţia n-are decât să-mi ia caiacul acum. Oricum n-o să 
mai pot concura. 

Thóra şi-a dat seama că ceea ce-l necăjea cel mai tare pe 


329 


Throâstur era că ucigaşul îi deteriorase caiacul. 

— Vă daţi seama că, dacă i-aţi fi spus poliţiei despre sângele 
de pe caiac imediat, adică sâmbătă, poate c-ar fi putut evita 
crima care a avut loc duminică seara? 

— Nu prea cred. Doar v-am zis că nu mai rămăsese mult 
sânge, a obiectat Thrâstur, uitându-se la Matthew, în speranţa 
că va obţine sprijinul său, apoi a încercat să schimbe subiectul. 
Când or să-l prindă pe criminal, o să-l dau în judecată şi o să cer 
compensaţii. Sigur aş fi câştigat o medalie! 

— Mare păcat! a zis Thora, încercând să nu fie sarcastică. Şi 
încă ceva. Duminică seara aţi mers prin tunelul Hvalfjordur, nu-i 
aşa? 

— Da, i-a răspuns el tăios. Nu mai aveam supliment de 
proteine şi a trebuit să merg la o farmacie ca lumea. 

I-a aruncat Thórei o privire provocatoare şi a întrebat-o: 

— Nu mă credeţi? Am chitanţa. E de la o farmacie din 
Reykjavik. 

— Poftim?... Ah, da! a zis Thora cu un aer absent. 

Se gândea la altceva: la faptul că nu-i mai putea exclude de 
pe lista suspecţilor pe cei care luaseră parte la întrunire şi nici 
pe angajaţii care se aflau în hotel în momentul acela. 

— Cât timp durează să vâsleşti de aici până la golfuleţul 
unde a fost găsită arhitecta? l-a întrebat ea. 

— Foarte puţin. Pe mare, e o distanţă foarte mică. Nu 
trebuie să parcurgi toate curbele şi ocolişurile drumului de pe 
mal. Dacă marea e calmă, ajung acolo în cinci minute. Cineva 
care nu-i obişnuit cu caiacul ajunge cam în zece. 

— Şi e greu să vâsleşti dacă nu eşti obişnuit? a întrebat 

Matthew, care până atunci se mulţumise să asiste la discuţie. 
_ — Numai dacă eşti complet neîndemânatic..., a zis Throstur. 
Într-adevăr, ca să vâsleşti cum trebuie ai nevoie de 
antrenament, dar ca să mergi de la A la B pe o mare liniştită n-ai 
nevoie de cine ştie ce măiestrie, ci de forţă, le-a explicat el, apoi 
s-a ridicat în picioare. Ar fi bine să fac un duş înainte să stau de 
vorbă cu poliţia. Vreau ca plângerea mea să fie luată în serios, 
pentru că nu glumesc. 

A apropiat scaunul de masă şi a dat să plece, dar şi-a adus 
aminte de ceva şi s-a întors spre ei, spunându-le: 

— Iar tipul din maşină sigur mă ţine minte, a zis el. Ar trebui 


330 


să fie simplu să daţi de el. 

— Ce tip? La cine vă referiţi? a întrebat Thora. 

— Când am ieşit din tunel, am văzut o maşină oprită pe 
marginea drumului. Am crezut că s-a întâmplat ceva. Am oprit 
ca să-l întreb pe şofer dacă nu cumva vrea să-l las undeva, dar 
era un tip desfigurat care mi-a zis că nu voia să meargă nicăieri. 
Că nu era nimic în neregulă, ci voia doar să stea în maşină o 
vreme. Apoi a ridicat geamul şi n-a mai zis nimic. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? a întrebat Matthew. 

— Cred că pe la şase, i-a răspuns Throstur. Mai pe seară, 
când m-am întors de la Reykjavik, nu mai era acolo. Probabil că 
se săturase până peste cap să-i tot asigure pe oameni că totul e 
în regulă. Pentru că n-am fost singurul căruia i s-a părut că a 
păţit ceva. Când am plecat de lângă el, o altă maşină se 
pregătea să oprească, a adăugat el, apoi a intrat în hotel. 

Matthew i-a făcut Thórei un semn cu piciorul pe sub masă. 

— Sunt sigur că Steini s-a ţinut după Berta prin tunel ca să 
fie sigur c-a plecat. Când a ieşit din tunel, a tras pe dreapta şi i-a 
urmărit maşina cu privirea, după care s-a întors ca să-l omoare 
pe Eiríkur. lar Throstur probabil că l-a văzut când aştepta ca 
Berta să se îndepărteze. Totul se potriveşte. 

— Dar pare destul de improbabil, a zis Thóra. Dacă era la 
celălalt capăt al tunelului, înseamnă că trebuia să se întoarcă 
aici şi e o distanţă destul de mare. 

— Nu ştim cu exactitate când a murit Eiríkur. Ni s-a spus că 
în jurul cinei. Dar oamenii iau cina la ore diferite, a zis Matthew, 
ridicându-se în picioare. Mă duc să iau lista. Vreau să văd la ce 
oră a pornit spre Reykjavik, că nu m-am uitat la chestia asta 
când am dat de numele lui. 

Th6ra a strâmbat din nas la ideea de a străbate iarăşi holul 
împuţit al hotelului, aşa că a hotărât să rămână afară. In scurtă 
vreme, Matthew s-a întors cu teancul de hârtii în mână. 

— A intrat în tunel la cinci maşini după Berta. Vezi, totul se 
potriveşte cu teoria mea. Probabil că voia să se asigure că 
pleacă, a zis el, trântind foile în faţa Thorei. Cred c-ar trebui să 
stăm de vorbă cu ea. Să sperăm că ştie ceva care poate 
completa imaginea de ansamblu. 

— Să sperăm că ştie ceva şi vrea să ne spună, a adăugat 
Thóra, ridicându-se în picioare. N-avem de unde şti dacă o să-l 


331 


trădeze pe Steini, chiar dacă o să-şi dea seama ce-a făcut. Să nu 
ne aşteptăm c-o să sară-n sus de bucurie când o să sugerăm că 
prietenul - şi totodată ruda - ei e un criminal. S-ar putea să aibă 
nevoie de ceva timp ca să-şi dea seama ce lucru îngrozitor a 
făcut Steini. Dacă, într-adevăr, a făcut ceva, a adăugat ea cu un 
zâmbet. Deşi mă cam îndoiesc. 


* 


Thóra a dus mâna la frunte şi i-a zis lui Matthew: 

— Acum ştiu de ce mă frământam. Din cauza ordinii 
moştenitorilor. Dacă fetita a murit după mama şi bunicul ei, 
toată averea care i se cuvenea a încăput pe mâinile cui nu 
trebuia. Bineînţeles că nu Grimur ar fi moştenit averea! 

Stăteau în maşină, lângă conacul de la Kreppa, unde 
speraseră să dea de Berta. Dar maşina fetei nu era acolo, iar 
casa era pustie. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Matthew. Nu el era cea mai 
apropiată rudă a fetiţei după ce-i muriseră bunicul şi mama? 

Thóra a clătinat din cap. 

— Nu! Ci tatăl fetiţei! Tatăl ar fi moştenit totul la moartea ei. 

— Şi probabil că taică-su e Magnus, a adăugat Matthew. La 
asta nu m-am gândit. Într-adevăr, Grimur n-ar fi moştenit nimic 
şi deci de-aia a omorât-o pe fetiţă şi a încercat să distrugă toate 
dovezile despre scurta ei viaţă... 

— În plus, a zis Thora dintr-odată, dacă Mâlfridur, fiica lui, 
ştia de crimă, probabil că şi ea a moştenit totul în mod ilegal. 

— Păi, nu e de la sine înţeles? a întrebat Matthew. Dacă 
taică-su a obţinut moştenirea în mod fraudulos, înseamnă că nu 
avea niciun drept legal asupra ei, deci nici Măâlfridur nu poate 
emite vreo pretenţie. 

— Nu-s foarte sigură, dar cred că altfel stau lucrurile, dacă 
Mâlfridur nu ştia nimic despre crimă. Însă dacă teoria mea e 
corectă, atunci ştia ce se întâmplase. Unde mai pui că încă e în 
viaţă. Elín şi Börkur au fost împuterniciţi să semneze actele în 
numele ei atunci când proprietatea asta i-a fost vândută lui 
Jonas. Dar, din punct de vedere legal, încă n-au moştenit nimic. 
Actul de împuternicire precizează că, deocamdată, mama lor 
este cea care administrează moştenirea primită de la taică-su, 


332 


pentru că încă nu s-a făcut succesiunea. Deci copiii ei nu pot fi 
acuzaţi de complicitate. 

— Au mult de pierdut, a zis Matthew. lar Magnus, tatăl 
copilului, are mult de câştigat. 

— Da, acum e limpede că n-ar fi avut niciun interes s-o 
omoare pe Birna ca să împiedice descoperirea adevărului în 
legătură cu fetiţa. Dimpotrivă... 

Thóra s-a uitat prin parbriz la vechiul conac, apoi a adăugat: 

— Dar cu totul altfel stau lucrurile pentru Elin şi familia ei. 
Berta, de exemplu, n-ar avea un loc unde să stea aici, în vestul 
ţării. După ce Grímur a intrat în datorii, casa din Stykkishólmur 
a ajuns în proprietatea lui Bjarni. La fel şi casa lui Grimur... lar 
dacă Berta n-ar avea o casă în zonă, Steini ar duce o viaţă destul 
de însingurată. Nu crezi c-ar fi bine să vorbim direct cu el? l-a 
întrebat ea pe Matthew, întorcându-se spre el. Pentru că habar 
n-avem când şi unde o să dăm de Berta. Sóldís ştie unde stă 
Steini, aşa că o să ne fie uşor să-l găsim. 

— Şi Thorâlfur? a zis Matthew. N-ar trebui să-i spunem şi 
lui? Sau chiar să-l lăsăm pe el să-i facă o vizită? 

Thóra a stat pe gânduri câteva clipe. 

— Nu, nu. Să procedăm la fel ca în cazul peretelui din 
pivniţă. Trebuie să fim siguri înainte să deranjăm poliţia. Unde 
mai pui că-n clipa asta poliţiştii sunt ocupați până peste cap. 


* 


Matthew şi Thóra aşteptau în fața uşii lui Steini. Strigase 
dinăuntru că avea să vină imediat, dar deja trecuse destul de 
mult timp. 

— Se pare că nu-i într-o formă tocmai bună, a zis Matthew, 
strângându-şi haina mai bine. 

Temperatura scăzuse dintr-odată, iar aerul era umed, aşa că 
le intrase frigul în oase. 

— Eşti sigură că e iunie? a întrebat el. 

Înainte ca Thóra să-i poată răspunde, uşa s-a deschis, dar 
numai pe jumătate. 

— Da? s-a auzit de sub gluga cu care deja se obişnuiseră. 

— Bună! a zis Thóra pe cel mai cordial ton de care era în 
stare. Ne mai ţii minte? Am venit ieri la Kreppa şi erai acolo cu 


333 


Berta. Ne-am întâlnit şi pe malul golfuleţului. 

— Mda, ce vreţi? a întrebat Steini. 

Vorbea atât de nedesluşit, încât părea că avea gura plină. 
Thóra bănuia că nu putea să deschidă gura ca lumea şi spera ca 
vorbitul să nu-i provoace dureri. Fie că era vinovat de ceva sau 
nu, Thórei îi părea tare rău pentru el. 

— Am vrea să stăm de vorbă cu tine, a zis Thora, în speranţa 
că avea să-i invite în casă. În legătură cu seara zilei de 
duminică. 

Scaunul cu rotile s-a dat în spate, iar uşa s-a deschis larg. 

— Intraţi, a zis Steini. 

Din cauza vocii lui ciudate, Thóra nu-şi putea da seama dacă 
era îngrijorat de ideea de a discuta cu ei. Când au intrat, Thora 
a schimbat o privire discretă cu Matthew, dar n-a zis nimic. 

— Stai aici de multă vreme? l-a întrebat ea pe un ton amical, 
după ce au luat loc în sufrageria modestă. 

La prima vedere, casa lui Steini părea destul de deprimantă. 
Totul era curat şi ordonat, dar nu se vedea niciun semn care să 
dea de înţeles că acolo locuia cineva: niciun tablou pe pereţi, 
niciun obiect personal, în afară de cârjele proptite în holul de la 
intrare, care era şi mai puţin primitor decât sufrageria. Au văzut 
şi o vază cu flori sălbatice. Thora bănuia că fuseseră aduse de 
Berta, deoarece era puţin probabil ca tânărul în scaun cu rotile 
să fi cules florile şi să le fi aranjat în vază. 

— Da, a răspuns Steini, fără nicio altă explicaţie. 

— Înţeleg, a zis Thóra cu un zâmbet. Cel mai bine ar fi să 
trec direct la subiect, a adăugat ea. Ne întrebam dacă ai fost 
chiar tu cel care ai condus duminică seara prin tunelul 
Hvalfjordur. Pentru că, în jurul cinei, a intrat în tunel o maşină 
înregistrată pe numele tău. 

Steini n-a spus nimic. Stătea în continuare cu capul plecat. 

— Da, eu am fost, a răspuns el în cele din urmă. 

La fel ca mai înainte, era imposibil să-ţi dai seama din tonul 
lui cam ce simţea. 

— Ai putea să-mi spui de ce te-ai dus în Reykjavik? a 
continuat Thora. 

— Nu, a răspuns Steini, uitându-se dintr-odată la ea de sub 
glugă, iar Thora s-a străduit din răsputeri să nu reacționeze în 
niciun fel. Credeţi că eu l-am omorât pe bărbatul ăla! 


334 


De data asta era limpede ce simţea Steini. Nu încăpea 
îndoială că era furios. 

— Asta credeţi? a adăugat el, ridicându-se în picioare. 

A reuşit să-şi păstreze echilibrul agăţându-se de mânerele 
scaunului. Unul dintre picioarele lui Steini era subţiat şi îndoit 
într-un unghi neobişnuit. 

— Nu, i-a răspuns ea repede. Nu credem deloc asta, a minţit 
ea ca să-şi ascundă jena. Am crezut că poate i-ai împrumutat 
cuiva maşina. Încercăm să aflăm cine unde era atunci când a 
fost omorât Eirikur. 

— Eu nu eram în zonă. Şi nici când a fost omorâtă Birna, a 
zis Steini, prăbuşindu-se în scaunul cu rotile. 

Thâra se obişnuise cu vocea lui ciudată, iar acum putea 
distinge aproape fiecare cuvânt. Steini încă era furios şi respira 
repede şi neregulat. Thóra spera ca nu cumva să facă un atac 
sau cine ştie ce criză. 

— La conacul de lângă hotel a fost descoperit un mormânt 
vechi, a zis ea, încercând să-l ia prin surprindere ca să-l 
calmeze. 

— leşiţi afară! a zis el dintr-odată. Vreau să plecaţi din casa 
mea, a repetat el, apropiindu-şi scaunul de Thóra. 

Matthew, care nu înţelesese nimic din ce vorbiseră, şi-a dat 
seama imediat că discuţia luase o turnură nefericită şi că 
întrevederea se sfârşise. 

— Atunci, să mergem, a zis el. 

A luat-o pe Thâra de mână şi a ridicat-o în picioare. S-a 
întors spre Steini să-i mulţumească, apoi a ieşit din sufragerie, 
având grijă ca Thora s-o ia înaintea lui. 

— Nu pare tocmai în regulă, dar nu prea îl văd în stare de 
crimă, i-a zis ea după ce au închis uşa în urma lor - Steini nu-i 
condusese până la ieşire. Dar e ceva putred în povestea asta. E 
clar că n-a avut o reacţie tocmai normală când i-am zis că s-a 
descoperit un mormânt lângă conac. Şi, la drept vorbind, mi s-a 
părut ciudat şi că nu ne-a zis unde se ducea când a trecut prin 
tunel. Oare îl acoperă pe criminal? 

— Nu prea cred, a zis Matthew, deschizându-i portiera. Dacă 
nu el e criminalul, atunci vinovatul trebuie să fie sau Bergur, 
sau acest Baldvinsson. Potrivit teoriei tale, Steini are un cui 
împotriva lui Bergur pentru că se înrudeşte cu persoana care a 


335 


provocat accidentul, dar habar n-avem dacă îl cunoaşte pe 
Baldvin sau nu. Deci nu cred că-l acoperă pe vreunul dintre ei. 

— La naiba! a zis Thora. Era o ipoteză atât de bună... 

A intrat în maşină şi a aşteptat ca Matthew să se urce la 
volan. 

— Dar sunt întru totul de acord cu tine că Steini n-ar fi putut 
comite o crimă, a continuat ea. N-are suficientă forţă. Cât 
despre Bergur, am îndoieli. Într-adevăr, e posibil să fi venit la 
hotel, să fi luat caiacul şi să fi mers în golfuleţ s-o omoare pe 
Birna. Dar n-are nicio noimă. De ce nu s-a dus cu maşina până 
acolo? Şi când să fi şterpelit telefonul lui Jonas ca să-i trimită 
Birnei mesajul? 

A clătinat din cap şi a continuat: 

— Nu, nu cred că se leagă... Dar Baldvin era la hotel şi nu 
i-ar fi fost greu să pună mâna pe telefon. A luat parte la 
întrunire, dar a plecat înainte de pauză, aşa că ar fi putut să dea 
fuga până la debarcader, să ia caiacul, să vâslească până la 
golfuleţ şi s-o atace pe Birna. Avea motive suficiente. 

Thorei i-a sunat telefonul. 

— Salut! a zis Gylfi. Am găsit! E numele latinesc pentru aloe 
vera. 

Thóra i-a mulţumit şi a închis, apoi s-a uitat la Matthew, care 
tocmai îşi punea centura de siguranţă. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el când şi-a dat seama că se 
uita ţintă la el. 

— De ce şi-ar pune o femeie aloe vera în vagin? Se foloseşte 
cumva ca lubrifiant? a întrebat Thóra. 

Matthew a izbucnit în râs. 

— Scuze, dar de ce mă întrebi pe mine? Par genul care le 
ştie pe toate? Întreab-o pe Stefania, terapeuta sexuală, nu pe 
mine, i-a sugerat el, dând cu spatele. Maşina cu VERITAS încă 
era lângă hotel când am plecat. Vrei să stăm niţel de vorbă cu 
Baldvin? 

— Bună idee, a zis Thâra, zâmbind. Sigur o să ne spună 
adevărul, nu? 

Matthew a întors şi a pornit derapând pe drumul acoperit cu 
pietriş. 

— Bineînţeles, că doar e politician. 


336 


33 


Matthew a ciocănit cu putere în uşa camerei lui Magnus. 
Fuseseră şi la uşa lui Baldvin, dar nu primiseră niciun răspuns, 
aşa că sperau să fie cu bunică-su. VERITAS era tot în parcare, 
deci încă nu plecaseră. Din cameră s-a auzit un mic zgomot, iar 
Thóra a bătut uşor din palme. Uşa s-a deschis şi a apărut 
Magnus. Când a văzut cine erau musafirii, şi-a luat un aer foarte 
furios. Dar trăsăturile sale erau prea obosite şi prea tocite ca să 
mai sperie pe cineva, aşa că expresia lui aducea cu un machiaj 
făcut de mântuială. 

— Ce vreţi? a mormăit el. 

— Am vrea să stăm de vorbă cu Baldvin, a zis Th6ra pe un 
ton politicos. Cumva e cu dumneavoastră? 

— Cine mă caută? a întrebat o voce din cameră. 

— Avocata şi neamţul, i-a răspuns Magnus, ţinând de clanţă 
cu mâna lui firavă. 

— Invită-i înăuntru, a zis Baldvin. N-avem nimic de ascuns. 
Magnus a deschis larg uşa, iar Thóra şi Matthew au intrat. 

— Luaţi loc, i-a invitat Baldvin, făcând semn spre două 
scaune. 

Tânărul politician s-a aşezat pe un al treilea, iar bunicul lui a 
luat loc pe pat. 

— Despre ce-i vorba? a întrebat Baldvin, sprijinindu-şi 
braţele pe masa din faţa lui. 

Preţ de câteva clipe, Thora s-a uitat fascinată la mâinile lui 
mari şi puternice, amintindu-şi ce-i spusese Throstur: că pentru 
a merge cu caiacul pe mare ai nevoie de forţă fizică. Baldvin ar 
fi putut vâsli fără probleme şi pe o mare agitată. 

— Aş vrea să-mi răspundeţi la câteva întrebări, a zis Thora, 
aşezându-se mai bine pe scaun. După cum, probabil, ştiţi, sunt 
avocata lui Jónas, proprietarul hotelului, care acum se află în 
custodia poliţiei - fără temei, după părerea mea -, deoarece e 
suspectat de crimele care au fost comise aici. 

— Ştim toate astea, a intervenit Magnus pe un ton tăios. 
Dacă aţi venit aici să ne prindeţi cu fofârlica, să ştiţi că n-o să vă 
meargă. Nici eu, nici Baldvin n-avem nimic de-a face cu crimele 
astea. În general, draga mea, poliţia arestează pe cine trebuie. 
Poate ar fi mai bine să acceptaţi chestia asta, în loc să veniţi să 


337 


ne bateti la cap. 

— Ei, linişteşte-te, i-a zis Baldvin bunicului, zâmbindu-i 
Thorei în chip de scuză. Amândoi suntem un pic necăjiţi, fiindcă 
nu putem pleca acasă. Poliţia ne-a cerut să rămânem la hotel, 
pentru că vrea să stea de vorbă cu noi. Nu mă pot pronunţa cu 
privire la vinovăția sau nevinovăția acestui Jónas, dar, la fel ca 
bunicul meu, vă pot spune cu conştiinţa curată că n-avem nicio 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Puneţi întrebările şi poate o 
să vă convingem. 

— De ce aţi venit aici duminică seara? l-a întrebat Thora fără 
menajamente. În seara aceea, maşina dumneavoastră a trecut 
prin tunelul Hvalfjordur. 

Baldvin s-a lăsat pe spetează şi a luat mâinile de pe masă. 

— Sunteţi foarte directă, a zis el. N-am venit aici să-l omor 
pe omul acela, dacă la asta vă gândiţi. 

— Atunci de ce aţi venit? a insistat Thora. Sigur n-aţi făcut 
atâta drum numai ca să-l vedeţi pe bunicul dumneavoastră. 

— Nu, a zis Baldvin. Şi vă pot spune despre ce e vorba. 
Pentru că am hotărât să spun adevărul. Nu sunt mândru de 
motivul care m-a adus aici, dar n-am de gând să-l tăinuiesc, a 
adăugat el, îndreptându-se de spate. Poliţia mi-a spus că aţi 
găsit o fotografie şi că ştiţi de încercările Birnei de a mă şantaja, 
ca să fie sigură că o să câştige concursul de proiecte pentru 
noua autogara din Reykjavik. 

Thóra a încuviinţat din cap. 

— Era o femeie foarte hrăpăreaţă, a continuat el. Apoi a 
adăugat repede: 

— Nu spun că-i un motiv suficient să omori un om. 
Nicidecum. M-a tot sunat, mi-a trimis e-mailuri, pe scurt, m-a 
hărțuit. La fel a procedat şi cu bunicul, care a sfârşit prin a se 
externa dintr-o clinică de recuperare medicală ca să vină aici şi 
să stea de vorbă cu ea. Il speria faptul că trecutul lui ajunsese 
să fie o ameninţare pentru mine. 

— Mare păcat! a zis Thóra pe un ton sarcastic. Dar tot nu 
mi-aţi spus de ce-aţi venit aici duminică. 

— Am venit ca să intru pe furiş în camera Birnei, a zis 
Baldvin pe şleau. Auzisem că poliţia încă nu făcuse o percheziţie 
amănunţită şi speram să găsesc fotografia. Dar nu era acolo. 

— lar joi? a continuat Th6ra. Aţi plecat amândoi de la 


338 


întrunire la puţin timp după ce-a început şi nu v-aţi mai întors. 
Ce s-a întâmplat? 

Baldvin a zâmbit şi a făcut un semn spre Magnus. 

— Bunicul era slăbit. Nu se simţea bine, aşa că a trebuit să 
ieşim de acolo. În plus, nici nu prea eram interesaţi de întrunire. 
Ne-am dus numai pentru că speram să dăm de Birna. 

— Poate confirma cineva ceea ce ne-aţi spus? a întrebat 
Thora. 

— Da, bineînţeles, a zis Baldvin pe un ton binedispus. L-am 
dus pe bunicul în camera lui şi am chemat un doctor. Am făcut 
rost de numărul de telefon al unui coleg de-al lui, care era de 
gardă în zonă, şi a venit. Cred c-a ajuns în jurul orei nouă şi a 
plecat pe la zece. 

Thóra şi-a dat seama imediat că nu puteau fi suspectaţi de 
moartea lui Eiríkur: aveau un alibi excelent. Nu s-a sinchisit să-i 
ceară numele doctorului. Oricum, relatarea lui avea să fie 
verificată de Thórólfur. 

— Înţeleg, a zis ea, aruncându-i o privire lui Matthew. Cam 
asta a fost tot, a adăugat ea, apoi s-a ridicat în picioare. De fapt, 
cred că mai e un lucru pe care ar trebui să vi-l spun, Magnus. În 
scurtă vreme, o să fie găsit aici scheletul unui copil. Cred că e 
vorba de fiica dumneavoastră şi a lui Gudný Bjarnadóttir - 
micuța Kristin. 

— Ce vreţi să spuneţi? a zis bătrânul cu glas răguşit. Fiica 
mea? 

— Da, cea despre care v-a scris Gudný, a zis Thóra, în 
speranţa că Gudny chiar îi scrisese. Cred că Grimur, fratele lui 
Bjarni, care locuia la cealaltă fermă, a omorât copilul ca să se 
asigure că el - nu dumneavoastră - o să moştenească averea 
fratelui. 

— Eu? a întrebat Magnus palid la faţă. Thâra a băgat de 
seamă că nu negase c-ar fi primit o scrisoare. 

— De fapt, a continuat Thora, înainte ca bătrânul să mai zică 
ceva, cred că aţi pierdut dreptul la moştenire pentru că n-aţi 
făcut niciun demers. Ştiaţi de existenţa copilului şi ar fi trebuit 
să vă revendicaţi drepturile chiar atunci. E drept că ar fi trebuit 
să faceţi multe alte lucruri. De exemplu, să vă interesaţi de 
soarta copilului sau să vă asumaţi paternitatea lui. 

Thóra s-a apropiat de uşă, urmată de Matthew, şi a zis: 


339 


— Presupun că, dacă v-aţi fi făcut datoria, acum n-ar mai fi 
fost niciun schelet în pivniţă. 

— Dar..., a început bătrânul, apoi s-a oprit, lăsând fraza 
neterminată. 

Baldvin tăcea şi se uita la bunică-su cu un aer indescifrabil. 

— De ce spuneţi asta? a întrebat Magnus, în cele din urmă. 
Când a ajuns în prag, Thora s-a întors spre el şi i-a spus: 

— Pentru că, dacă Grimur ar fi aflat că fetiţa are un tată care 
ştie de existenţa ei, n-ar mai fi avut de ce s-o omoare. La 
revedere! le-a zis ea cu un zâmbet. 

Apoi au ieşit, iar în urma lor Magnus şi Baldvin au rămas 
încremeniţi ca două stane de piatră. 

— Asta înseamnă că mai rămâne doar Bergur, a oftat Thora. 
Şi e suspectul cel mai puţin probabil. Nu-l văd chinuindu-se să 
conducă un caiac fără un motiv foarte întemeiat. Şi cu atât mai 
putin înfigând bolduri în tălpile cuiva. 

— De multe ori viaţa ne face surprize, a zis Matthew, 
punându-i mâna pe umăr. De exemplu, cine şi-ar fi închipuit că 
am să mă îndrăgostesc de o femeie care poartă tenişi murdari? 

Thóra s-a uitat la picioarele ei şi a zâmbit. Prin comparaţie 
cu pantofii lustruiţi ai lui Matthew, încălţările ei erau cât se 
poate de ponosite. 

— Poate aceeaşi persoană care şi-ar fi închipuit că eu am să 
mă îndrăgostesc de un bărbat obsedat de lustruitul pantofilor. 


x 


Thóra umbla de colo-colo, încercând să-şi pună gândurile în 
mişcare, dar mintea parcă i se blocase. Se întorsese cu Matthew 
în camera ei, unde spera să-i vină inspiraţia. Se plimba întruna 
pe lângă pat, în timp ce Matthew stătea liniştit pe fotoliul de 
lângă fereastră şi bea o bere. 

— Bergur trebuie să fie criminalul. N-a mai rămas nimeni 
altcineva, a zis el, punând jos paharul. Dacă nu cumva e Jónas... 

— Dacă e Jónas, am dat de naiba, a zis Thóra cu un oftat, 
apoi şi-a pus mâinile în cap şi a continuat să se plimbe. Chiar n-a 
mai rămas nicio altă posibilitate? 

— Nu prea cred. Am cam rămas fără bărbaţi..., a zis 
Matthew. Nu-i mai avem decât pe Bergur şi pe Jónas. 


340 


— Ce păcat că ucigaşul nu poate fi o femeie... Deja mi-i 
imaginam pe Rosa şi Jökull ca pe un fel de Bonnie şi Clyde. Dar 
scenariul ăsta nu mai e plauzibil după ce-am aflat că-s fraţi, a zis 
Thóra, apoi s-a oprit şi s-a uitat la Matthew. Ai auzit vreodată de 
un frate şi o soră care să fi comis crime? 

— Nu, niciodată, a clătinat el din cap. Doar de fraţi. De 
exemplu, fraţii Dalton. Dar niciodată de un frate şi o soră. 

— Oare nu cumva e posibil ca Rósa să fi dat peste Birna 
după viol şi s-o fi omorât? a zis Thâra cu un aer meditativ. Nu, 
nu prea..., a adăugat ea după ce-a stat o clipă pe gânduri. 

S-a auzit un ciocănit în uşă. Thora se aştepta să fie unul 
dintre copii, aşa că a fost un pic surprinsă când a deschis şi a 
văzut-o pe Stefania. 

— Bună! a salutat-o terapeuta sexuală cu un zâmbet 
stânjenit. Am vrut doar să-ţi aduc ceva. Speram c-o să treci pe la 
mine, dar când mi-am dat seama că n-ai de gând... 

Stefania şovăia, stând cu mâinile la spate, iar Thora se 
întreba ce anume ascundea. 

— Te pot ajuta, a adăugat Stefania, zâmbind din nou. Thóra 
a simţit un nod în stomac. Vasăzică, Stefania venise acolo ca să 
le spună cum să facă sex fără riscuri. Thóra a înghiţit saliva care 
îi umpluse gura dintr-odată. Nu prea avea cum să-i spună că era 
vorba de o neînțelegere. 

— Mulţumesc foarte mult! a fost tot ce i-a trecut prin cap să 
spună. 

Dar n-a făcut un pas în spate, de teamă ca nu care cumva 
Stefania să intre în cameră şi să înceapă să vorbească cu 
Matthew. _ 

— Ín fine..., a zis Stefania. Îmi dau seama că sunteţi ocupati, 
aşa că doar o să-ţi las ce ţi-am adus. 

I-a întins Thorei o cutiuţă şi a adăugat: 

— Dacă vreţi, puteţi să mă sunaţi. Am pus înăuntru şi cartea 
mea de vizită. Cât despre ce-i în cutie, nu-i nevoie de multe 
explicaţii. E un vibrator. Dar e diferit de toate celelalte. După 
mai multe mişcări de du-te-vino, eliberează nişte gel prin capăt. 
Deci îţi dă o senzaţie mai autentică. E un model nou-nouţ, a 
adăugat ea zâmbind. 

Thora s-a uitat câteva clipe la cutiuţă. 

— Gel. Înţeleg..., a zis ea, ridicând privirea cu un aer 


341 


stânjenit. Dar, dintr-odată, i-a venit o idee. I-a dat înapoi cutiuţa 
şi a intrat repede în cameră. 

— Aşteaptă un pic, i-a zis Stefaniei, care se uita la ea cu un 
aer uluit. 

Thóra s-a întors ţinând în mână cutia de carton pe care o 
ceruse la recepţie pentru lucrurile aduse din pivniţă. 

— E aceeaşi substanţă? a întrebat Th6ra, arătându-i ce scria 
pe cutie: Cu aloe vera! 

Terapeuta se uita la Thora ca şi când ar fi încercat să-şi dea 
seama dacă era în toate minţile. 

— Ah, nu..., i-a răspuns Stefania, apoi a văzut că entuziasmul 
Thorei a făcut loc dezamăgirii. Asta e modelul vechi. Eu ţi l-am 
adus pe cel mai nou, i-a explicat ea, privind-o cu un aer 
scrutător. Celelalte s-au terminat. Au avut foarte mare succes. 
Iar ultimul a fost furat... Săptămâna trecută mi-a fost spart 
depozitul şi am aflat abia de curând ce a dispărut. Aveam de 
gând să vi-l dau vouă pe ultimul, a adăugat ea, uitându-se în 
continuare la Thóra cu un aer uimit. Dar şi modelul ăsta e bun. 
Singura diferenţă e că gelul dinăuntru nu-i aloe vera. 

— O spargere..., a murmurat Thóra. Şi când s-a întâmplat 
asta? 

— Săptămâna trecută. Stai să mă gândesc. Am plecat marţi 
şi totul era în regulă, iar vineri, când m-am întors, am văzut că 
lacătul fusese forţat. Dar după moartea Birnei, nimeni nu s-a 
mai interesat de chestia asta măruntă. În plus, am crezut, la 
început, că nu dispăruse nimic. Abia mai adineauri, când am 
căutat vibratorul pentru voi, mi-am dat seama că lipseşte ceva. 

Thóra s-a întors în cameră ţinând în mână cutia primită de la 
recepţie. 

— Ghici ce-am aflat! i-a zis ea lui Matthew pe un ton exaltat. 
Rósa a revenit pe lista suspecţilor! De fapt, e chiar în capul 
listei. 

Matthew s-a uitat calm la Thóra, care nu-şi putea stăpâni 
surescitarea. 

— Cum s-a întâmplat chestia asta? a întrebat el. 

— Birna n-a fost omorâtă de un bărbat, ci de o femeie. Violul 
e o înscenare menită să înşele poliţia, i-a explicat ea, punând 
cutia pe podea. Cine ar fi putut face aşa ceva? O femeie, 
bineînţeles, şi-a răspuns ea. O femeie care nu ştia că vibratorul 


342 


avea înăuntru aloe vera. 

Matthew s-a încruntat uşor. 

— Cred că e nevoie de mai multe explicaţii, a zis el calm, 
luând o gură de bere. 

Thâra a înhăţat dosarul obţinut de la poliţie, l-a răsfoit în 
grabă şi i l-a dat lui Matthew, arătându-i fotografia unui vibrator 
aşezat într-o tavă de oţel. 

— A fost găsit pe plajă, împreună cu multe alte lucruri, şi 
poate că de-aia poliţia nu i-a dat importanţă. 

Thóra a aruncat o privire spre cutia în care pusese lucrurile 
din pivniţă. 

— Vibratorul de pe plajă e acelaşi model precum cel din 
cutie, dacă te întrebi cum de mă pricep atât de bine la 
gadgeturi-le sexuale. 

Matthew s-a uitat la cutie cu un zâmbet. 

— Înţeleg, a zis el. Dar tot nu-mi dau seama cum se leagă 
toate astea. 

— Potrivit descrierii de pe cutie, vibratorul eliberează un gel 
pe bază de aloe vera, i-a explicat ea, roşind uşor. Nu mă întreba 
de ce, a adăugat, apoi i-a arătat iarăşi poza. E posibil ca în 
vaginul Birnei să se fi găsit spermă de la doi bărbaţi, dar 
niciunul dintre ei nu a violat-o. 

— De unde ştii asta? a întrebat Matthew. Deşi doi bărbaţi au 
recunoscut că au făcut sex cu Birna, se prea poate să nu fi fost 
cu acordul ei. 

— Cred că ucigaşul a încercat să lase impresia c-a fost un 
viol. Şi a folosit un vibrator. Altfel nu-mi pot explica de ce Birna 
avea aloe vera în vagin. O femeie care a făcut sex cu doi bărbaţi 
la rând nu prea are de ce să meargă pe plajă cu un vibrator, a 
zis Th6ra, arătându-i încă o dată fotografia. De ce-ar fi vrut 
cineva să lase impresia c-a fost violată? a întrebat ea. 

Apoi şi-a răspuns singură: 

— Ca să inducă poliţia în eroare. Femeile nu violează femei. 

— Nu, asta cam aşa e. Dar sunt multe femei care ar fi putut 
s-o omoare. Nu trebuie să fi fost Rósa neapărat. 

— Aşa-i, însă trebuie să fi fost o femeie cu un motiv 
întemeiat. lar Rosa avea un astfel de motiv. 

— Ai dreptate, a conchis Matthew, apoi n-a mai zis nimic. S-a 
uitat cu un aer surprins la Stefania, care a intrat în cameră şi 


343 


le-a zâmbit amândurora. Încă ţinea în mână cutiuţa pe care, 
până la urmă, i-a întins-o lui Matthew. Cuprinsă de entuziasm, 
Thora uitase complet de terapeuta sexuală. 

— Uite. Pentru tine. Dau ţie. Crede-mă, ajutat mulţi bărbaţi 
ca tine, i-a zis lui Matthew într-o engleză stricată, înainte să-şi ia 
la revedere şi să iasă din cameră. : 

Matthew rămăsese perplex pe fotoliu. Într-o mână ţinea 
paharul cu bere, iar în cealaltă, cutiuţa cu vibratorul. Se uita 
ţintă la darul terapeutei şi, la început, a fost mult prea surprins 
ca să zică ceva, dar după ce Stefania a închis uşa, s-a uitat la 
Thora şi a întrebat-o: 

— Sigur nu i-ai spus că tocmai mi-am dat în vileag 
homosexualitatea? 

— Nu! Ai înnebunit? a zis Thora cu un aer sincer. N-aş face 
una ca asta, a adăugat ea. Hai să-l căutăm pe Thor6lfur! Poate 
că încă nu ştie toate chestiile astea. 

— Sau poate că ciudata aia îşi împarte gadgeturile la toată 
lumea, fără excepţie, a comentat Matthew, apoi a pus cutiuţa jos 
şi s-a ridicat în picioare. 


x 


Când au ajuns la recepție, Vigdís le-a zis că Thórólfur şi un 
alt polițist se duseseră cu Thröstur să ridice caiacul. Thóra 
bănuia că urma să trimită ambarcaţiunea la analize, în speranța 
că Thröstur nu reuşise să şteargă toate urmele. Dar, 
gândindu-se la ce-i povestise caiacistul, nu prea avea cum să 
mai fi rămas vreun pic de sânge. 

În timp ce stăteau lângă biroul de recepţie, întrebându-se ce 
era mai bine - să aştepte sau să ia legătura cu un alt poliţist -, 
Thâra a văzut că se apropie de ei brokerul care suferise 
accidentul de călărie. Mergea şchiopătând şi trăgea cu greu de 
un geamantan cu rotile. 

— Mă duc să-l ajut, i-a zis ea lui Matthew, dând fuga spre 
Teitur. Bună! Lasă-mă pe mine, i-a zis ea brokerului, iar acesta a 
răsplătit-o cu un zâmbet. 

— Mersi! a zis el uşurat, lăsând-o pe Thâra să-i care 
geamantanul, încă nu mi-am revenit complet, dar trebuie să mă 
întorc acasă. 


344 


— Vine cineva să te ia? l-a întrebat ea, pentru că, în situaţia 
lui, nu i se părea indicat să conducă. 

— Da, frate-miu, a zis Teitur, gâfâind uşor. lar dup-aia o să 
trimit pe cineva să-mi ia maşina, a adăugat el. Nu cumva ai 
nevoie de o maşină să te întorci în oraş? 

Thóra a izbucnit în râs. 

— Ah, nu! i-a răspuns ea, gândindu-se la SUV-ul ei şi la cum 
anume avea să-l ducă înapoi în Reykjavik, pentru că sigur nu 
avea să-l conducă Gylfi. 

Teitur a făcut un pas greşit şi s-a dezechilibrat. 

— Of, ce mi-a făcut iapa aia nenorocită! a zis el. Nu cred c-o 
să mă convingă cineva să mai urc vreodată pe un cal. 

— Bine că n-a fost mai grav, a zis Thóra. Nu înţeleg de ce nu 
ti-au dat un cal mai blând. De unde l-ai închiriat? 

— Ah, de la o fermă din apropiere. Se cheamă Tunga, dacă 
nu mă înşel. Dar n-a fost vina femeii care mi l-a închiriat. Biata 
de ea era tare necăjită. A zis că nu-i un început bun pentru o 
nouă afacere. 

— De la Tunga? a întrebat Th6ra, pentru că acolo locuiau 
principalii ei suspecți, Bergur şi Rósa. O femeie ţi-a închiriat un 
cal? Cumva era un armăsar nărăvaş? 

Teitur a izbucnit în râs. 

— Ei, nu-s chiar atât de prostănac. Era un cal obişnuit. Dar 
am avut un mare ghinion. Gândeşte-te şi tu, cât de mari sunt 
şansele să dai peste o vulpe moartă? Calul a făcut urât mult 
timp după ce am căzut... 

Thóra a tăcut pentru câteva clipe, apoi a zis: 

— S-a întâmplat în apropiere? lar vulpea era cumva pe 
marginea drumului care duce la celălalt conac? 

Teitur a încuviinţat din cap: 

— Mda. Habar n-aveam că un cal se sperie în halul ăsta când 
vede o vulpe moartă. 

— Şi le-ai zis proprietarilor de chestia asta? a întrebat Thora, 
încercând să-şi păstreze calmul. 

— Da, a zis Teitur, surprins de agitația Thorei. A trebuit să 
mă întorc şi să-i spun femeii că iapa a luat-o la sănătoasa. 

— I-ai povestit ce s-a întâmplat şi în ce loc? I-ai zis de vulpe 
şi de felul în care a reacţionat calul? 

— Da, a răspuns Teitur. Şi bineînţeles că femeia a fost 


345 


şocată. Nu doar pentru că-i fugise iapa, ci şi pentru că eram 
rănit. 

— Pe femeia asta cumva o chema Rosa? l-a întrebat ea. 
Teitur a încuviinţat din cap cu un zâmbet. 

— Când i-ai povestit toate astea, era singură sau mai era 
cineva cu ea? a continuat Thóra. Cumva soţul ei? 

— Nu, a răspuns Teitur. Era singură acasă. Habar n-am dacă 
i-a zis ce s-a întâmplat, deşi nu mi se pare exclus să-i fi povestit, 
a adăugat Teitur, uitându-se scrutător la ea. De ce întrebi? 

— Ah, fără un motiv anume, a răspuns Thóra cu un aer 
absent, în fine, îţi urez să ajungi acasă cu bine şi să te refaci cât 
mai repede, a încheiat Thora, punând geamantanul lângă biroul 
de recepţie. 

— Să sperăm, a zis Teitur. 

Apoi a băgat mâna în buzunar şi a scos portofelul. O clipă, 
Thóra a crezut că voia să-i dea bacşiş, însă brokerul a scos o 
carte de vizită. 

— Dacă o să te întrebi vreodată ce să faci cu banii, ia 
legătura cu mine, a adăugat el cu un zâmbet. Mă pricep să fac 
investiţii profitabile pentru clienţii mei. 

Thóra a luat cartea de vizită, a citit politicos ce scria pe ea, 
apoi a vârât-o în buzunar. Ca să pună deoparte suficienţi bani 
pentru o investiţie, ar fi trebuit să se întâmple ceva foarte 
important în viaţa ei. 

— Mersi! Nu se ştie niciodată... 


* 


— Dar e o chestie care nu-mi dă pace, a zis Matthew. Nu 
avem nicio dovadă că Rósa a venit aici în seara când a avut loc 
întrunirea. Şi atunci, cum rămâne cu telefonul lui Jónas şi 
caiacul lui Thröstur? 

Thóra a văzut că se deschide uşa hotelului şi a sperat că, în 
cele din urmă, avea să apară Thórólfur. Dar nu era el, ci un 
cuplu cu un geamantan cu rotile. Noii oaspeți s-au apropiat de 
receptie, iar Thóra s-a întors iarăşi spre Matthew: 

— Poate că Jökull a şterpelit telefonul şi a trimis mesajul. 

— Şi caiacul? a întrebat Matthew. Trebuie ca Rósa să fi venit 
până aici, altminteri nu înțeleg de ce-ar fi folosit caiacul. 


346 


— Păi, poate c-a fost aici, a zis Thâra. Nu-i neapărat nevoie 
să fi participat la întrunire. 

Matthew avea un aer neîncrezător. 

— După părerea mea, caiacul i-ar fi fost util criminalului 
numai dacă ar fi vrut să plece de la şedinţă neobservat şi să se 
întoarcă înainte de pauză, astfel încât nimeni să nu-şi dea seama 
că a lipsit. Poate că există şi o altă explicaţie, dar nu-mi dau 
seama care ar putea fi. 

Thóra şi Matthew stăteau pe nişte scaune de lângă intrarea 
în hotel, ca să nu rateze venirea lui Thórólfur. 

Thóra s-a ridicat în picioare şi a făcut un semn spre biroul de 
recepţie. 

— Mă duc să vorbesc niţel cu Vigdis. 

S-a apropiat de ea şi a aşteptat să termine cu tinerii de 
curând sosiți, care, în cele din urmă, şi-au luat cheia şi au plecat 
cu zâmbetul pe buze. 

— Vigdís, a zis Thora, cumva o cunoaşteţi din vedere pe sora 
lui Jökull? 

Recepţioneră a scos o foaie din imprimanta de pe birou şi a 
întins mâna după un perforator. 

— iris, sau cum o cheamă? Da, o ştiu, a răspuns Vigdís, 
perforând foaia. De ce întrebaţi? Vreti să daţi de ea? 

— O cheamă Rósa. Nu, nu vreau să dau de ea, dar cumva îţi 
aduci aminte dacă a venit la întrunirea de joia trecută? 

— Nu, a răspuns recepţioneră pe un ton ferm. N-a fost aici. 
Apoi a deschis un dosar ca să pună hârtia în el, dar s-a oprit 
dintr-odată şi s-a uitat la Thora, spunând: 

— Ba nu! A fost aici! 

— Aha, a zis Thora, încercând să-şi ascundă încântarea. 

— Da, şi îmi aduc aminte că mi-a părut rău pentru ea. Venise 
cu un buchet de flori pentru tânărul care a căzut de pe cal. 
Adică pentru Teitur, tipul care tocmai a plecat. 

Thóra a încuviinţat din cap, iar Vigdís a continuat: 

— A trebuit să vină pe jos până aici, pentru că era o ditamai 
gaura în mijlocul drumului, iar florile erau cam bătute de vânt. 

— Sunteţi sigură că era joi seara? a întrebat Thora. 

— N-am niciun dubiu, i-a răspuns recepţioneră. Ţin minte că 
n-am avut timp să stau de vorbă cu ea, pentru că eram foarte 
ocupată cu oamenii care veneau la întrunire. Am luat florile şi 


347 


i-am zis c-o să i le dau eu lui Teitur. Mi-a mulţumit şi m-a 
întrebat dacă putea să treacă pe la bucătărie să-l vadă pe 
frate-su. 

— Ai văzut-o când a plecat de la hotel? 

— Nu, nu cred, a zis Vigdis. Şi eu voiam să particip la 
întrunire, aşa că am lăsat la recepţie un bilet prin care le 
ceream oamenilor să vină în sală dacă aveau nevoie de ceva. Şi 
aveam la mine un telefon fix fără fir, în caz că suna cineva. 

— Ştii cumva dacă Rósa avea vreo legătură cu Eiríkur, 
cititorul de aure? a continuat Thora. 

Vigdis a clătinat uşor din cap. 

— Nu, nu cred. Dar ţin minte că Eiríkur a trecut pe la mine 
înainte să se ducă la Jónas şi să se certe cu el pe tema salariului. 
Voia să-i dau nişte informaţii despre proprietarii din zonă. Avea 
nevoie de numerele de telefon ale fraţilor ălora, Elin şi... nu mai 
tin minte cum îl cheamă pe frate-su. 

— Börkur, a intervenit Thora. Dar de ce voia să ia legătura 
cu ei? 

— Habar n-am, a zis Vigdis. Am crezut că e ceva legat de 
stafia care bântuie hotelul. Eiríkur era foarte interesat de 
fenomenul ăsta. Bineînţeles că nu aveam numerele lor, dar 
aveam un număr al Bertei, fata care strânge lucrurile de la 
Kreppa. I l-am dat şi i-am sugerat că poate să afle numerele de 
la ea. 

A închis dosarul, l-a pus la loc şi a continuat: 

— Eirikur a încercat s-o sune de pe telefonul de aici, de la 
recepţie, dar nu i-a răspuns. Aşa că i-am dat numărul unui alt 
proprietar din zonă, singurul pe care-l aveam, în afară de cel al 
Bertei. 

— Al cui era? a întrebat Thóra. 

— Era numărul Rosei, a zis Vigdís, apoi a luat o foaie A4 
dintr-un teanc şi i-a dat-o Thorei. E o reclamă pentru o mică 
firmă de închiriat cai, pe care Jökull m-a rugat s-o lipesc undeva, 
în hotel. După cum vedeţi, e trecut numele ei şi un număr de 
telefon. 

Vigdis a luat foaia înapoi şi a adăugat: 

— Dar am dat-o jos după ce am aflat că brokerul şi-a rupt 
piciorul. Nu voiam să aibă necazuri şi alţi oaspeţi, a explicat ea, 
băgând de seamă că Thóra era foarte atentă la ce spunea. Le-am 


348 


zis chestia asta poliţiştilor, pentru că s-a întâmplat chiar înainte 
ca Eiríkur să fie omorât în grajd. 

— Ştiţi cumva dacă Eiríkur a sunat-o pe Rósa? a întrebat 
Thora cu nerăbdare. 

— Habar n-am! l-am scris cele două numere pe o foaie şi 
i-am dat-o. Apoi s-a dus şi a sunat de pe telefonul ăla, a zis 
recepţionera, întinzându-se peste birou şi făcând un semn cu 
mâna. Cred c-a fost singura dată când l-a folosit cineva, a 
adăugat ea, îndreptându-se de spate. L-am auzit vorbind mult, 
aşa că, probabil, a luat legătura cu cineva. 

A scris ceva pe o hârtiuţă şi i-a dat-o Thorei. 

— Astea sunt cele două numere. Poate vreţi să le întrebaţi pe 
Rósa şi pe Berta dacă au primit vreun telefon de la Eiríkur. 

Telefonul era montat lângă un bufet, chiar sub un ditamai 
capul de elan împăiat, care fusese prins pe perete mult prea jos 
pentru cât de mare era. Thâra a luat receptorul în mână, având 
grijă să nu-i intre în ochi vreo ramificaţie a coarnelor. A apăsat 
pe butonul care afişa ultimul număr apelat. Mai întâi a apărut 
un număr care nu figura pe hârtiuţa dată de Vigdís, apoi au 
urmat numărul de acasă al Rosei şi numărul de mobil al Bertei. 
Thóra s-a gândit că primul număr afişat pe telefon nu avea 
legătură cu cititorul de aure, pentru că era cel mai recent, iar 
din ordinea afişării numerelor, a tras concluzia că Eirikur o 
sunase mai întâi pe Berta, care nu-i răspunsese, apoi reuşise să 
ia legătura cu Rósa. 


* 


Thóra s-a trântit pe scaun şi a zis cu un aer triumfător: 

— Vezi, totul se leagă! 

— Nu crezi c-a venit momentul să-l căutăm pe Thórólfur? a 
sugerat Matthew, uitându-se la ceas. Încep să cred că s-ar putea 
să fi plecat. A trecut foarte mult timp. 

— Probabil că durează atâta din cauza ceţii, a zis Thóra, 
făcând un semn spre intrare - afară, vizibilitatea era foarte 
redusă. 

Uşa pivniţei s-a deschis dintr-odată, iar Thora a întors capul 
imediat. 

— Ce s-a mai întâmplat? a zis ea. Nici acum n-au terminat 


349 


treaba în pivniţă? 

Dar se părea că fuseseră scoase deja toate oasele de 
animale, pentru că oamenii care au ieşit de acolo aveau mâinile 
goale. Au trecut pe lângă Thora şi Matthew fără să spună nimic, 
apoi au ieşit din hotel şi, în scurtă vreme, s-au întors cu o mare 
cantitate de echipament: aparate de fotografiat, aspiratoare, 
cazmale şi aşa mai departe. 

— Cred c-au descoperit scheletul fetiţei, a zis Matthew. Văd 
că se agită mai mult decât atunci când au cărat oasele de 
animale. 

— Brr! a zis Thóra înfiorându-se. Oricât m-aş strădui, nu 
reuşesc să înţeleg cum ar putea cineva să-i facă aşa ceva unui 
copil numai ca să pună mâna pe o moştenire. Să închizi biata 
fetiţă într-un buncăr de cărbuni şi s-o laşi să moară... 

— Acest Grímur sigur nu era întreg la cap, aşa că n-ai cum 
să înţelegi, a zis Matthew, uitându-se la un bărbat care cobora 
în pivniţă cu un proiector de mari dimensiuni. 

Thórólfur s-a aşezat zgomotos pe scaunul de lângă ei. Se 
apropiase incredibil de silențios pentru cât de mare era. 

— Despre ce-i vorba? a zis el. Am auzit că vreţi să staţi de 
vorbă cu mine. Dar să ştiţi că n-am mult timp la dispoziţie, a zis 
el, făcând un semn cu degetul spre pivniţă cu policarul. Chiar 
trebuie să cobor. Ce s-a întâmplat? 

Thóra i-a dat dosarul care conţinea documentele anchetei. 

— Cred că ştiu cine i-a omorât pe Birna şi Eiríkur, a zis ea. 
Am nevoie de mai mult de câteva minute ca să vă explic, dar nu 
cred că o să vi se pară o pierdere de timp. 

Thórólfur a scos un oftat de nemulţumire. 

— Nu fiţi atât de sigură, a zis el, sprijinindu-se pe spetează. 
Vă ascult, a zis el. 

După care a adăugat repede: 

— Dar fără înflorituri. Doar lucrurile esenţiale, vă rog! După 
ce i-a povestit lui Thórólfur despre Rosa, vulpe, gelul cu aloe 
vera, telefoanele date de Eiríkur şi despre toate celelalte lucruri 
pe care şi le amintea, Thora i-a aruncat o privire plină de 
nerăbdare. 

— Criminalul sigur e Rósa, iar fratele ei s-ar putea să-i fie 
complice, de nu chiar mai mult. Dumneavoastră puteţi face 
investigaţii complete, dar eu n-am mijloacele necesare. 


350 


Thórólfur se uita la ea cu un aer gânditor. O ascultase cu 
răbdare şi n-o întrerupsese cu nicio întrebare. 

— Să ştiţi că am vorbit cu ea despre telefonul lui Eiríkur, a 
zis el. Cică ar fi sunat s-o întrebe despre firma de închiriat cai. 
Voia să ştie dacă era la fermă sau în altă parte. 

Thóra s-a încruntat şi a zis: 

— De ce, mă rog? 

Thórólfur a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Şi mie mi s-a părut cam ciudat. Ce mi-aţi spus 
despre flori şi despre gadgetul cu gel este foarte interesant. 

S-a ridicat în picioare şi a căscat. 

— Şi speram că nu mai am mult de lucru pe ziua de azi... 
Cred c-ar fi bine să le mai fac o vizită lui Bergur şi Rosei, a zis 
el, apoi a aruncat o privire spre uşa pivniţei. Descoperirea de 
acolo a aşteptat câteva zeci de ani. Nu contează dacă o să mai 
aştepte încă o jumătate de oră. 

Thóra nu putea să-şi ascundă satisfacția. Thordlfur îi lua 
povestea în serios - oriunde ar fi dus ea. 

— Vă mulţumesc, a zis ea, ridicându-se în picioare. O să mă 
ţineţi la curent? 

Thórólfur i-a făcut semn unui poliţist să meargă cu el, apoi 
s-a uitat la Thóra. 

— N-am zis asta. 

A plecat fără să-şi ia la revedere. 


x 


Thóra a terminat de amestecat cartofii şi peştele pentru fiica 
ei, care se uita la ea ca să se asigure că untul era distribuit 
uniform în piure. Bucătarul sigur nu bănuia că mâncarea 
aranjată de el cu atâta artă avea să sfârşească în felul acela. Era 
puţină lume în sala de mese, aşa că servirea era foarte rapidă. 

— Nu cred că-i bine să mănânc d-astea, a zis Sigga, 
uitându-se la o farfurie plină cu fructe de mare. Am avut 
impresia c-am comandat paste. 

Gylfi, căruia i se aduseseră paste, s-a uitat la farfuria din faţa 
ei şi se vedea limpede că se întreba dacă era cazul să facă 
schimb de mâncare cu mama copilului său încă nenăscut. În 
cele din urmă, a hotărât să-şi împartă pastele cu ea, aşa că 


351 


fructele de mare i-au fost pasate lui Matthew pe post de al 
doilea fel principal, alături de friptura pe care deja o începuse. 

Thora a aşezat farfuria cu piure de cartofi şi peşte în faţa lui 
Sóley, care s-a pus pe înfulecat. Apoi s-a întins după farfuria ei - 
abia aştepta să mănânce. Se săturase să se tot întrebe cine ce 
făcuse şi de ce. li mulțumea Cerului că i-l scosese în cale pe 
broker chiar înainte ca acesta să plece. Informaţiile de la Teitur 
erau mai folositoare decât tot ce reuşiseră ei să afle în ultimele 
zile. 

Dintr-odată, a pus tacâmurile pe masă. 

— Dar cum s-a întors la fermă după ce-a căzut de pe cal? a 
întrebat ea cu un aer nedumerit. 

— Cine? a întrebat Matthew, punând în farfurie cochilia unei 
scoici. 

— Teitur, brokerul. Rana de la picior îl împiedică şi să 
conducă, darămite să meargă ca lumea. Deci probabil că l-a luat 
cineva cu maşina. 

— Aşa, şi? a zis Matthew. 

Sigga şi Gylfi urmăreau conversaţia, dar nu înțelegeau 
nimic, în schimb, S6ley nu era interesată. Compara nivelul 
sucului din paharul ei cu cel al băuturii din paharul lui Gylfi. 

— Dacă l-a luat cineva cu maşina sau i-a dat o mână de 
ajutor, atunci şi persoana respectivă a aflat cum a reacţionat 
calul şi unde se afla vulpea moartă. 

Şi-a scos telefonul şi a băgat mâna în buzunar după cartea 
de vizită a lui Teitur. _ 

— Alo? Thora la telefon. Avocata de la hotel. Îmi poţi spune, 
te rog, cine te-a dus înapoi la fermă din locul unde ai căzut? 

— Ah, bună! Speram că te-ai hotărât să investeşti. Trăim 
într-o perioadă de boom economic. 

— Deocamdată, nu vreau să investesc. Acum mă interesează 
doar accidentul tău. 

— Bine, a zis Teitur pe un ton uşor dezamăgit. M-a luat o 
fată. Am crezut că ţi-am zis prima oară când m-ai întrebat de 
accident. Ea mi-a salvat pielea: m-a tras la o parte înainte ca 
iapa să mă facă harcea-parcea - o luase razna rău de tot. 

— Ce fată? a întrebat Thora calm. Ţi-a zis cum o cheamă? 

— Da, dar nu-mi aduc aminte. Era acolo din întâmplare. 
Ducea nişte cutii într-o casă veche de la capătul drumului. M-am 


352 


întrebat de mai multe ori ce s-ar fi întâmplat dacă vulpea ar fi 
fost un pic mai încolo, iar fata nu m-ar fi văzut. S-a purtat foarte 
frumos cu mine: m-a dus la ferma de unde închinasem iapa, iar 
apoi m-a lăsat la hotel. 

— Cumva o chema Berta? a întrebat Thora cu o voce cât se 
poate de calmă, deşi clocotea pe dinăuntru. 

— Ah, da! a zis Teitur pe un ton voios. Exact! O chema Berta. 


34 


RER... Sau BER... Thóra a pus mobilul pe masă şi a rămas 
privind în gol. Matthew, Gylfi şi Sigga stăteau cu tacâmurile în 
mână şi aşteptau să afle ce anume o făcuse să reacționeze aşa. 

— Se pare că nu e Rosa, a zis Thóra în tăcerea care învăluise 
masa. Şi Berta ştia de vulpe. 

— Chiar dacă ştia de ea, asta nu înseamnă că-i neapărat 
vinovată, i-a răspuns Matthew. 

Gylfi şi Sigga ascultau cu atenţie, dar nu înțelegeau nimic. 

— Asta nu-i tot, a continuat Thora. În primul rând, ea avea 
cel mai mult de pierdut, în afară de Elín şi Börkur - maică-sa şi 
unchi-su. În al doilea rând, a luat parte la întrunire şi crede în 
stafii, aşa că e genul de om care ar înfige bolduri în tălpile 
victimelor ca să le împiedice spiritele să bântuie. 

— Dar ai uitat că Berta nu era aici atunci când a fost omorât 
Eiríkur? a întrebat Matthew. Era plecată în Reykjavik, iar lista 
cu maşinile care au trecut prin tunel o confirmă. Sau crezi că e 
vorba de doi criminali diferiţi? 

— Nicidecum, a zis Thóra. Dar, dacă te gândeşti mai bine, 
poate că nici nu era în Reykjavik în seara aia. 

Matthew a ridicat din sprâncene. 

— Crezi că şi-a dat maşina cu împrumut? 

— Nu chiar. Cred că a făcut schimb cu Steini. E o 
coincidenţă prea mare ca ei doi să fi trecut prin tunel cam în 
acelaşi timp, dar în direcţii diferite. Steini n-a urmărit-o ca să se 
asigure că pleacă, aşa cum ne-am închipuit noi prima oară. 
Probabil că a traversat tunelul spre Reykjavik, a aşteptat-o pe 
Berta la celălalt capăt şi au făcut schimb de maşini. După aceea, 
Berta s-a întors aici şi l-a omorât pe Eiríkur. E posibil ca Steini 


353 


să fi aşteptat pe marginea drumului până când s-a întors Berta. 
Iar în intervalul ăsta a apărut şi Throstur. Ţii minte ce ne-a zis? 
Că atunci când a plecat de lângă Steini, a văzut o altă maşină 
oprindu-se lângă el. Ei bine, poate că la volanul ei se afla chiar 
Berta. În felul ăsta, fata a făcut rost de un alibi excelent. 

— Atunci, cum rămâne cu Steini? a întrebat Matthew. Dacă e 
aşa cum spui tu, nu-l văd tocmai bine. 

Thóra a clătinat din cap şi a zis: 

— Cui i-ar trece prin minte că el l-a târât pe Eirikur până la 
grajd şi l-a băgat în boxa armăsarului? Doar l-ai văzut. N-avea 
cum s-o facă. Dar ea are forţa unui bivol - îl duce peste tot în 
scaunul cu rotile. 

Thâra a făcut o pauză şi s-a lovit cu palma peste frunte, 
spunând: 

— Ții minte fotografia înrămată a lui Gudný, ruda ei moartă. 
O ţin pe noptiera din camera mea. 

Matthew a încuviinţat din cap, iar Thóra a continuat: 

— Dacă stai bine să te gândeşti, îţi dai seama că Berta 
seamănă foarte mult cu ruda asta a ei. Mai ales dacă ţi-o 
imaginezi pe Gudny cu altă coafură. 

Matthew a zâmbit. 

— Nu-mi aduc aminte de faţa lui Gudny, cu atât mai puţin de 
coafura ei. Contează? 

— Aia e fotografia care l-a tulburat pe Jonas. A zis c-a văzut o 
stafie care semăna leit cu tânăra din poză. Ultima oară a văzut 
fantoma în apartamentul lui, i-a explicat Thóra, închizând ochii 
ca să-şi amintească mai bine chipul frumos al lui Gudny. Pun 
pariu că era Berta şi că atunci i-a furat somniferele. Deşi habar 
n-am ce căuta acolo. Poate vreun indiciu care să-i arate unde 
avea de gând Jonas să construiască anexa. Şi probabil că Jónas a 
dat peste ea din întâmplare. Şi cred că-n clipa aia era 
superdrogat, aşa că nu şi-a dat seama dacă era o stafie sau un 
om în carne şi oase. Poate că avea de gând să folosească 
sedativele pentru Birna, dar s-a răzgândit după ce şi-a dat 
seama că a văzut-o Jónas. Şi, până la urmă, le-a folosit când l-a 
omorât pe Eirikur; s-o fi gândit că aşa e cel mai bine sau poate 
că somniferele alea erau singurul sedativ pe care-l avea la 
îndemână, astfel că n-a avut de ales. Probabil că tot Berta e şi 
stafia care a apărut în ceaţă pe pajiştea din spatele hotelului. 


354 


Pun pariu că avea o cazma în mână şi căuta trapa. Poate voia să 
scoată din buncăr oasele Kristinei înainte să le descopere 
altcineva. 

— Şi ce-ai de gând să faci? a întrebat Matthew. Speculaţiile 
de genul ăsta nu-s suficiente. De exemplu, de ce l-ar fi omorât 
pe Eirikur? 

Thóra a pufnit: 

— Habar n-am! Poate că era şi el implicat. Sau poate că a 
văzut-o. Probabil că acum Berta e singura persoană care ştie 
motivul. 

— Nu crezi c-ar fi bine să vorbim cu poliţia? a continuat 
Matthew. Thórólfur pare un tip de treabă şi nu cred c-o să se 
simtă ofensat dacă îi sugerezi altă pistă. Nu uita că acum o oră 
erai sigură că Rósa e vinovată, iar Thórólfur s-a dus să stea de 
vorbă cu ea. 

Thóra a oftat şi s-a ridicat în picioare. 

— Trebuie să dau o fugă până acolo să-i spun. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Pisică, a zis în engleză singura persoană de la masă care 
nu era captivată de progresul investigaţiilor. 

Sóley i-a zâmbit lui Matthew, apoi s-a uitat la maică-sa şi a 
zis cu un aer satisfăcut: 

— Spune-i că şi eu vorbesc engleză. 

— Bravo, draga mea! Cât o să fiu plecată, poţi să mai 
exersezi. Matthew o să rămână cu voi. 

Thóra s-a ridicat de la masă şi a plecat în grabă. 

— Câine, a auzit-o ea pe Sóley pronunţând în engleză, cu 
mândrie în glas. 

Apoi a ieşit din sala de mese şi s-a apropiat de maşină. 


* 


Lára s-a aşezat mai confortabil pe scaunul tare, având grijă 
să nu şifoneze haina pe care o ţinea în poală. Florile pe care le 
adusese nu s-au înviorat când au dat de apă, ci au rămas 
pleoştite în vaza de oţel de pe noptieră. A salutat-o pe Mâlfridur 
Grímsdóttir, apoi şi-a dres glasul şi a luat în mâna ei mâna 
uscăţivă a bătrânei. 

— În ultima vreme, n-am putut să mă gândesc la altceva. 


355 


M-au năpădit amintirile de când nepoata mea Sóldís a început 
să lucreze la hotelul acela din vestul ţării. Tu ştii adevărul şi 
sper că acum o să-mi spui totul. Până nu-i prea târziu. 

S-a uitat cu atenţie la chipul jalnic al bătrânei din pat. Cât de 
diferit îmbătrânesc oamenii! Deşi era mult mai tânără decât 
Lára, Măâlfridur zăcea în pat şi părea că nu poate nici să-şi ridice 
capul, în timp ce ea stătea drept pe un scaun de lângă pat. Lâra 
spera ca, atunci când avea să-i vină sorocul, să se prăpădească 
repede. 

Bătrânei din pat i-a apărut o lacrimă în colţul ochiului. 
Pentru că stătea întinsă pe spate, nu i s-a prelins pe obraz, ci a 
rămas acolo. 

— Sper să mă ierte Dumnezeu, a zis ea, apoi a închis ochii, 
împingând lacrima pe pernă. Eram atât de tânără. Şi nu 
îndrăzneam să ies din cuvântul tatei. Apoi s-a îmbolnăvit, iar eu 
aveam alte lucruri pe cap. 

— Nu te acuz de nimic, draga mea, a zis Lára cu voce caldă, 
strângând şi mai tare mâna bătrânei. Înţeleg foarte bine că pe 
atunci nu-mi puteai vorbi despre asta, dar acum nu mai avem 
timp - nici tu, nici eu - şi nu suport gândul că s-ar putea să plec 
de pe lumea asta fără să ştiu unde e copilul. Trebuie să aflu, îi 
sunt datoare lui Gudny. 

Mâlfridur stătea cu ochii închişi, iar lacrimile îi şiroiau pe 
obraji. 

— A murit, a zis ea cu glas tremurător. Tata a avut grijă de 
asta. A început să plângă în hohote, iar Lára a aşteptat cu 
răbdare să se potolească. 

— A închis-o în buncărul cu cărbuni, a zis ea, şi a murit acolo 
în timpul nopţii. Mă dusesem la Kirkjustett să-i aduc o păpuşă 
de care îi era dor şi am văzut totul pe fereastră... Dumnezeule! 


A rămas fără cuvinte preţ de câteva clipe, apoi şi-a adunat 
toate forţele şi a continuat: 

— Apoi, ca să acopere duhoarea, a dat foc la acareturi, a 
aruncat resturile animalelor în buncăr, iar în primăvara 
următoare, a acoperit trapa cu pământ şi a plantat gazon peste 
ea. A închis uşa din pivniţă care dădea spre buncăr, iar mai 
încolo a şi zidit-o, ca să nu ştie nimeni că acolo era o uşă. 

— De ce? a întrebat Lâra cu lacrimi în ochi. 


356 


— Vitele au murit pentru că, după moartea lui taică-su, 
Gudny n-a mai putut avea grijă de ele. Şi ea era foarte bolnavă. 
Iar când tata a luat legătura cu ea, în cele din urmă, animalele 
erau prea bolnave ca să mai poată fi salvate. Duhoarea era 
îngrozitoare... A dat foc la acareturi şi a îngropat cadavrele 
vitelor, ca să nu se afle că nu-i ajutase pe Bjarni şi pe nepoata 
lui. Bineînţeles că el ar fi trebuit să se ocupe de animale după ce 
Gudny a căzut la pat, a adăugat bătrâna, strângând din pleoape. 
Nici măcar nu s-a uitat dacă toate animalele erau moarte. Cel 
puţin una dintre vaci încă era în viaţă. Am văzut-o de la 
fereastră. Era înnebunită de frică. Şi azi îmi aduc aminte de ea 
când închid ochii... 

— Dar nu te întreb de grajd. Spune-mi de ce a omorât-o pe 
fata lui Gudný. Incerc să înţeleg, a zis Lára, simțind că şi ei îi 
şiroiesc lacrimile pe obraji. 

— Kristin..., a zis Mâlfridur, apoi a deschis ochii şi s-a uitat 
ţintă în tavan. Tata o ura. La început, n-am înţeles de ce. Era 
atât de drăgălaşă şi de blândă. Foarte tăcută, dar adorabilă. Era 
cu câţiva ani mai mică decât mine, iar în cele câteva zile cât a 
stat la noi, a avut aproape tot timpul grijă de maică-sa. Tata nu 
voia să intre în camera lui Gudny de teamă să nu se 
îmbolnăvească, dar fetiţa stătea cu ea, îi dădea de mâncare şi se 
străduia să-i asigure tot confortul. Până când, într-o noapte, 
maică-sa a murit. Kristin era o fată deosebită, dar tata nu şi-a 
dat seama. Eram atât de bucuroasă că venise la noi. Şi am 
presupus cu naivitate că avea să rămână cu noi după ce-a murit 
maică-sa. Dar nu s-a întâmplat aşa. 

Bătrâna a făcut o pauză, apoi a continuat: 

— În loc s-o lase să locuiască la noi, tata şi-a asumat riscul 
s-o omoare şi să şteargă toate urmele existenţei sale. Când s-a 
născut Kristin, tata a sperat c-o să ia tuberculoză de la bunică-su 
şi că o să moară înainte de vârsta majoratului. De-aia nici n-a 
scos un certificat de naştere pe numele ei, pentru că, după 
părerea lui, un bastard era o pată pe obrazul familiei. Mai 
târziu, s-a dovedit că asta a fost salvarea lui. 

— Dar de ce-a făcut-o? a întrebat Lâra. Că aş fi luat-o eu cu 
dragă inimă şi aş fi iubit-o ca pe propriul meu copil. N-ar fi fost 
o povară pentru tatăl tău. 

Mâlfridur a întors capul spre Lára. 


357 


— Tata turba de furie când se gândea că depindea de ea. 
Pentru că pierduse totul. Bjarni, fratele lui, îl ajutase 
cumpărându-i ferma şi punându-se chezaş pentru toate datoriile 
lui. Dar tata nu i-a fost recunoscător pentru generozitatea de 
care dăduse dovadă, iar în sufletul lui a încolţit sămânţa urii, 
care avea să-l ducă la pieire. În cele din urmă, s-a sinucis. [Il 
înnebuniseră ura de sine şi ruşinea pentru lucrurile pe care le 
făcuse de dragul banilor. Mi-a povestit totul înainte să-şi pună 
capăt zilelor. Cred că voia să-i spun că-l iert, dar n-am putut. 
Eram înspăimântată de cruzimea lui. Deşi văzusem ce făcuse şi 
ştiam, în mare, ce se întâmplase, m-am îngrozit când mi-a 
confirmat bănuielile. 

Bătrâna s-a uitat iarăşi în tavan. 

— Pe piatra lui funerară am cerut să fie gravate nişte versuri 
care să se potrivească cu viaţa lui. Însângerată e inima / Celor 
nevoiţi de soartă... 

A tăcut preţ de câteva clipe, apoi a tuşit uşor. 

— Fapta tatei mi-a afectat toată viaţa. N-am ajutat-o pe 
Kristin la greu şi am trăit tot timpul cu teama c-o să se întoarcă 
şi-o să mă bântuie. Într-un sens, aşa a şi fost. Până acum, a tot 
revenit în viaţa mea sub forma remuşcărilor. Dar acum m-a 
vizitat în vis. 

— O să pun s-o dezgroape, a zis Lára, care voia să plece - 
ascultase suficient. Şi am s-o îngrop alături de maică-sa. Nu pot 
păstra tăcerea. 

Mâlfridur s-a ridicat un pic din pat pentru prima oară de 
când venise Lâra. 

— Nu-i nevoie. Am avut grijă ca totul să iasă la iveală. Lâra 
i-a aruncat o privire nedumerită, spunând: 

— Dar fetiţa încă n-a fost descoperită. 

— Înseamnă că s-a întâmplat ceva, a zis bătrâna. l-am 
povestit toate astea nepoatei mele, Berta, fata Elinei, şi mi-a zis 
că totul o să fie în regulă. Mi-a promis c-o să se ocupe ea de tot. 

A făcut o pauză, apoi a zâmbit uşor. 

— Ce ciudat... N-am putut să vorbesc despre asta cu propriii 
mei copii, dar, într-o bună zi, a trecut pe la mine Berta şi... Are 
ceva care îmi aduce aminte de Gudny şi de Kristin. Berta eo 
fată bună, o să facă ce trebuie. 

Lára i-a aruncat o privire şi s-a ridicat în picioare, 


358 


înfuriindu-se dintr-odată. 
— Nu m-ar surprinde dacă s-ar dovedi că seamănă mai mult 
cu taică-tu decât cu Gudny şi fata ei. 


* 


— Să sperăm că remuşcările lui Málfrídur Grímsdóttir sunt 
suficient de puternice. Pentru că s-ar putea să nu mai fie la fel 
de sinceră când o să-şi dea seama ce-o aşteaptă pe nepoată-sa, a 
zis Thora, apoi a închis. 

Nu mai avea nevoie de nicio dovadă. Telefonul de la Lâra îi 
confirmase că Berta era făptaşa. Când o sunase bunica lui 
Sóldís, Thóra trăsese pe dreapta, iar acum conducea cu viteza 
melcului spre Tunga, străduindu-se să vadă prin ceața groasă. 
Din loc în loc, ceața se subţia, iar pe câmpul de lavă acoperit cu 
muşchi apăreau tot felul de forme ciudate; când ceața se 
îngroşa la loc şi înghiţea toate acele siluete bizare, Th6ra simţea 
un fior rece pe şira spinării. Spera că era pe drumul cel bun. 
Ferma se afla la o aruncătură de băț, dar, din pricina vizibilităţii 
reduse, conducea încet şi era dezorientată. Dintr-odată, i s-a 
părut că vede ieşind din ceaţă un braţ întins - era, de fapt, 
semnul care indica drumul spre Tunga. A cotit şi a accelerat un 
pic. După ce a mers o vreme, a văzut casa lui Bergur şi a Rosei 
ivindu-se dintre ceţuri. In faţa ei era parcată maşina lui 
Thorâlfur. A oprit lângă ea. Maşina era goală. A coborât şi a 
pornit spre uşa de la intrare, dar după câţiva paşi, a rămas 
înlemnită. De undeva din ceaţă se auzea plânsul firav al unui 
copil. Thâra s-a întors pe călcâie, încercând să-şi dea seama din 
ce direcţie venea, dar n-a reuşit. Plânsul s-a întrerupt la fel de 
brusc pe cât începuse, iar Thâra şi-a frecat mâinile ca să 
îndepărteze tremurul care o cuprinsese. Ce naiba se auzise? Să 
fi fost o femeie care umbla prin ceaţă cu un copil în braţe? 
Thóra a mijit ochii ca să vadă mai bine şi a tresărit când i s-a 
părut că distinge o mişcare în locul unde îşi amintea că se afla 
grajdul. Mânată de curiozitate, s-a dus într-acolo, păşind uşor pe 
drumul presărat cu pietriş. 

Când a ajuns lângă grajd, plânsul a început din nou. Thóra 
s-a întors pe călcâie, dar n-a văzut nimic. Apoi a auzit un bubuit 
în spatele ei şi a tresărit. Uşa grajdului se izbise de perete. Era 


359 


limpede că cineva o lăsase deschisă. Thóra s-a ascuns repede 
când a auzit o mişcare înăuntru. Stătea lipită de perete, sperând 
că n-o va vedea nimeni din pricina cetii. A zărit în uşă silueta 
unui om care, mai apoi, a ieşit şi a închis uşa. Thora şi-a dat 
seama imediat că nu se mai putea ascunde. 

— Bună, Berta! a zis ea. Ce faci aici? 

Preţ de o clipă, fata a rămas înmărmurită. După aceea s-a 
întors şi s-a uitat la Thora cu un aer uluit. 

— Eu? Nimic... Și 

— Te-am văzut ieşind din grajd, a zis Thóra. Îi cunoşti pe 
oamenii care locuiesc aici? 

Plânsul copilului a început din nou, iar Berta s-a uitat în jur 
cu băgare de seamă. 

— Am auzit nişte plânsete şi am venit să arunc o privire, a 
zis ea pe un ton şovăielnic. 

— În grajd? Plânsul se aude de undeva de afară, e cât se 
poate de limpede, a zis Thora, uitându-se ţintă la fată, care îşi 
muşca buza de jos. Berta, trebuie să-ţi dai seama că s-a 
terminat, a continuat ea pe un ton calm. Cadavrul Kristinei a 
fost descoperit. N-are niciun rost să încerci să amâni 
inevitabilul. De ce nu vii cu mine să stai de vorbă cu Thorâlfur? 
E un domn de la poliţie care se află chiar aici, la fermă. 

Thóra a făcut un semn în direcţia în care îşi închipuia că se 
afla casa. Acum abia de mai putea vedea ceva din pricina cetii. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Berta cu un aer nepăsător, 
contrazis de tremurul din glasul ei. Dar ce s-aude? a adăugat ea, 
când şi-a dat seama că plânsul devenea mai puternic şi mai 
insistent. 

— Probabil că e stafia unui copil abandonat şi lăsat să 
moară, a zis Thóra pe un ton calm. Sau poate chiar a Kristinei, 
ruda ta. Am aflat că bunică-ta deja a văzut-o. 

Thóra spera ca fata să nu fie sceptică în legătură cu 
relatarea confuză a Lăârei despre visul lui Mâlfridur, în care i-ar 
fi apărut Kristin. 

— Haide, Berta. Mai bine mergem înăuntru decât să stăm 
aici şi să aşteptăm ca stafia să ne dea ocol de trei ori. Cred că 
deja ne-a înconjurat o dată. 

Berta se uita la Thâra cu înfrigurare. Era palidă ca un 
cadavru, iar ochii îi erau injectaţi. 


360 


— Cum a fost descoperită Kristin? a îngăimat ea. 

— Nu contează, a zis Thóra. Trebuia să se întâmple într-o 
bună zi. Şi e mai bine aşa. Acum trebuie să suporţi consecinţele. 

— Mama şi cu mine o să pierdem totul, a zis Berta 
dintr-odată, iar Thóra nu şi-a dat seama dacă i se adresase ei 
sau dacă vorbea ca pentru sine. Şi Steini... Noi suntem 
proprietarii casei în care locuieşte. Ai lui au vândut totul şi s-au 
mutat în Reykjavik. Va trebui să se mute cu ei. 

S-a uitat în jur şi a inspirat adânc. Thora a văzut că pe frunte 
şi pe tâmple îi apăruseră broboane de sudoare. Plânsul s-a mai 
domolit, apoi a încetat. Berta părea mai calmă. 

— Sunt şi lucruri mai rele decât să-ţi pierzi proprietăţile, a 
zis Thora. 

Şi nu s-a putut împiedica să nu adauge: 

— Cum ar fi să-ţi pierzi viaţa. Berta s-a întors cu faţa spre ea. 

— Birna nu merita să trăiască. Şi nici Eiríkur. Nu erau 
oameni buni. Birna l-a şantajat pe bătrân, iar Eirikur a încercat 
să obţină bani de la mine. M-a sunat să-mi spună că m-a văzut 
plecând de la întrunire. Avea de gând să-i spună mamei şi să-i 
ceară bani ca să-şi ţină gura. Şi-a închipuit că suntem putred de 
bogaţi, pentru că deţinem multe proprietăţi. I-am dat întâlnire la 
firma de închiriat cai şi apoi... ştiţi ce s-a întâmplat. 

— Da, din păcate ştiu, a zis Thâra, întrebându-se cum de 
reuşea fata aceea să pară atât de bine-crescută şi echilibrată, 
când, de fapt, nu era în toate minţile. Am citit raportul întocmit 
după autopsia Birnei. Acolo scrie că a fost lovită cu o piatră 
peste faţă de mai multe ori. Sperai că în felul ăsta nu va putea fi 
identificată? 

— Nu, a şoptit Berta. Intenţionam s-o lovesc în ceafă, dar s-a 
întors chiar în clipa aia şi am lovit-o peste faţă. Probabil că m-a 
auzit. Voiam să pară că se lovise cu capul de pietrele de pe țărm 
în timp ce era violată, dar lovitura peste faţă mi-a stricat 
planurile. Pusesem totul la punct până la cel mai mic detaliu. 
M-am dus la întrunire şi am avut grijă ca oamenii să vadă că 
venisem şi eu. M-am aşezat în spate şi m-am strecurat afară 
după ce mediul a reuşit să capteze atenţia oamenilor, după care 
am luat caiacul ca să ajung acolo cât mai repede. Aflasem de 
caiac de la Sóldís şi ştiam că Teitur nu avea să mai stea mult la 
hotel. Aşa că a trebuit să acţionez. 


361 


A scrâşnit din dinţi, apoi a continuat: 

— Sóldís vorbeşte foarte mult. Tot de la ea am aflat de 
pastilele pe care le ia Jonas şi că are obiceiul să-şi lase mobilul 
pe unde apucă. Mi-a zis cam ce vinde terapeuta sexuală şi multe 
alte lucruri care mi-au fost foarte utile. 

A oftat, şi ochii i s-a umplut de lacrimi. 

— Era un plan infailibil şi, cu toate astea, a eşuat... Birna n-a 
murit după prima lovitură, aşa c-a trebuit s-o lovesc iar şi iar, i-a 
explicat ea, plecând capul. Am crezut c-o să vomit când am 
văzut că se adună pescăruşii în jurul meu. 

Şi Th6ra simţea că mai avea un pic şi vărsa, dar a reuşit să 
se stăpânească şi a continuat, pentru că era singura ei şansă: 

— De ce le-ai înfipt bolduri în tălpi? 

— Am vrut să mă asigur că stafiile lor n-or să bântuie prin 
împrejurimi. Asta nu face bine nimănui, nici răposaţilor, nici 
celor care rămân în viaţă, a zis Berta, care părea că mai are un 
pic şi se prăbuşeşte. 

— Te simţi bine? a întrebat-o Thóra cu un aer îngrijorat. Dar 
ce făceai înăuntru? 

S-a gândit că poate fata luase ceva care începea să-şi facă 
efectul. Apoi şi-a dat seama că Berta se simţea aşa pentru că, în 
clipele acelea, i se năruia viaţa. 

— Am fost să pun sedativele undeva în grajd..., a zis Berta cu 
un aer inexpresiv. M-am gândit că în felul ăsta Bergur şi Rosa or 
să fie trecuţi şi ei pe lista suspecţilor, dacă Jónas o să fie 
eliberat... îmi era teamă ca nu cumva poliţia să afle că nu Jónas 
a trimis mesajul. 

A oftat şi s-a uitat ţintă în ochii Thorei. 

— Eu i-am luat telefonul... Totul a fost foarte uşor, după ce 
am hotărât cum să procedez. Birna trebuia oprită. N-a vrut să 
mă asculte când i-am zis că nu-i un loc bun pentru anexă. Dacă 
ar fi vrut să plece urechea... 

Berta a ezitat câteva clipe. 

— Am făcut-o pentru Steini, a continuat ea, dar Thóra n-a 
reuşit să-şi dea seama dacă se justifica în faţa ei sau în faţa 
propriei conştiinţe. Măcar atâta lucru puteam să fac pentru el. 
Totul s-a întâmplat din vina mea. Accidentul s-a întâmplat într-o 
noapte când l-am sunat să vină să mă ia cu maşina... Nu poate 
locui în Reykjavik. Iar acum se simte şi mai rău. Are impresia că 


362 


am făcut toate astea numai din vina lui şi îmi cere mereu să-l 
iert. Dar am decis de una singură să fac asta pentru el, aşa că 
n-am pentru ce să-l iert. Am făcut-o doar pentru el... 

Şi s-a prăbuşit. 

— Nu cred, a comentat Th6ra, ajutând-o să se ridice în 
picioare. Zău că nu cred. 

Au pornit împreună spre casă, iar Thóra o ţinea de mână, ca 
să nu cadă din nou. Plânsul s-a auzit iarăşi, dar s-a oprit brusc. 
Thóra era foarte tulburată când au ajuns la treptele de la 
intrare, iar Berta tremura ca varga. Thóra a apăsat pe butonul 
soneriei şi a aruncat o privire în urmă. Spera să i se răspundă 
cât mai repede. Uşa s-a deschis, iar în prag a apărut Rosa. N-a 
zis nimic, ci s-a uitat în spatele lor. Thora s-a întors, 
închipuindu-şi că avea să vadă stafia unui copil căţărându-se pe 
trepte. 

— Gulii! a strigat Rósa. Aici erai, motan năzdrăvan ce eşti! 
Pe unde ai umblat? 

Plânsul a încetat imediat ce Rósa a tăcut. 

— Pis-pis! l-a strigat ea duios, subţiindu-şi glasul. 
Vino-ncoace, nătăfleţule! 

Un motan roşcat a venit agale pe trepte şi a început să 
toarcă. 


363 


Duminică, 18 iunie 2006 


364 


35 


Băutura răcoritoare pe care a luat-o din minibar era scumpă, 
dar Thorei i se părea că făcea fiecare bănuţ. A pus cutia jos, 
după care şi-a strâns mai bine halatul gros şi alb. S-a apropiat 
de fereastra camerei de hotel, a tras un pic draperiile şi s-a uitat 
în piaţa Austurvöllur. Nu erau mulţi oameni la acea oră a 
dimineţii şi toţi păreau să fie cheflii care se întorceau acasă. 
Thóra a zâmbit în sinea ei. A dat drumul draperiei şi s-a întors în 
pat. Matthew încă dormea. Găsise şi ea, în sfârşit, un bărbat 
care nu era nici divorţat, nici beţiv - unde mai pui că nu era nici 
megaloman, nici înnebunit după sporturi -, dar se nimerise să 
fie tocmai un străin despre care ştia că nu prea avea cum să se 
mute în Islanda. 

Însă poate că exact asta îi plăcea la el. 

De undeva, din cameră, a auzit soneria mobilului. Thâra a 
ascultat cu atenţie, ca să identifice direcţia din care venea 
sunetul, în cele din urmă, şi-a găsit telefonul - era în geanta 
atârnată pe speteaza unui scaun de la capătul patului - şi a 
răspuns repede. 

— Alo! a şoptit ea, ducându-se în baie şi închizând uşa în 
urma ei, ca să nu-l trezească pe Matthew. 

— Mami! a tipat Gylfi. Sigga e pe moarte! : 

Thâra a închis ochii şi a dus mâna la frunte. li lăsase pe 
Sóley, Gylfi şi Sigga singuri acasă, pentru că voia să petreacă 
împreună cu Matthew ultima lui noapte în Islanda. În curând, 
fiul ei şi prietena lui urmau să crească un copil, deci trebuiau să 
fie în stare să aibă grijă timp de o noapte de o fată de şapte ani. 
Iar până atunci, Sigga nu dăduse niciun semn că în curând avea 
să înceapă travaliul. 

— Gylfi, dragul meu! Nu e pe moarte, ci urmează să nască, 
l-a lămurit Thâra, auzind gemetele Siggăi în fundal. O doare 
foarte tare? 

— Ba e pe moarte, mami, a zis Gylfi. Zău! Ascultă şi tu! 
Gemetele s-au auzit mai tare, apoi s-au oprit dintr-odată. 

— Când o doare, când n-o mai doare, a adăugat el. 

— A început travaliul, scumpul meu, a zis Thâra calm, deşi 


365 


nu era calmă deloc. Vin imediat! Îmbracă-te şi îmbrac-o şi pe 
soră-ta! Dacă Sigga se simte în stare să se îmbrace cu ceva, 
foarte bine, dacă nu, nicio problemă, poate să meargă cu 
hainele de pe ea. 

Thóra a deschis uşa de la baie şi a intrat în cameră. 

— Sigga a sunat-o pe maică-sa? E în drum spre voi? a 
întrebat ea în timp ce se îmbrăca. 

— Nu, a răspuns Gylfi pe un ton ferm. Sigga zice s-o sun, dar 
nu vreau. E îngrozitoare! 

Thóra nu avea cum să-l contrazică, dar l-a îndemnat să sune 
totuşi, pentru că mama şi tatăl Siggăi sigur voiau să fie alături 
de fiica lor. A adăugat că, dacă nu i-ar fi sunat, părinţii ei sigur 
ar fi văzut în gestul lui picătura care a umplut paharul. 

— Iar eu vin imediat, a zis Thóra. Să fiţi pregătiţi când ajung! 
Dacă vor să vină s-o ia, asta e! Tu hotărăşte-te dacă mergi cu ei 
sau cu mine. Oricum, pe S6ley o iau eu. A 

A închis, apoi a tras şi fermoarul fustei. În mod cu totul 
neobişnuit, se îmbrăcase în haine de ocazie, cu tocuri şi tot 
tacâmul. Voise să sărbătorească rezolvarea cazului şi să profite 
de timpul care îi mai rămăsese cu Matthew. S-a uitat la ciorapii 
aruncaţi pe televizor şi a strâmbat din nas, dar apoi a hotărât că 
ar fi mai bine să şi-i pună, decât să-şi arate picioarele albe ca 
brânza. 

— Matthew, a zis Thora, scuturându-l uşor. Trebuie să plec. 
Sigga e în travaliu. 

Matthew, care dormea cu faţa în jos, a ridicat capul de pe 
pernă şi s-a uitat la ea cu un aer somnoros. 

— Poftim? 

— Trebuie să merg la spital, a continuat ea. După cât de tare 
gemea Sigga, n-o să mai dureze mult. Te sun şi te ţin la curent. 

Thâra a condus spre casă cu o viteză mai mare decât de 
obicei. A cotit pe strada unde locuia şi a zâmbit în sinea ei când 
şi-a adus aminte de discuţiile despre naştere purtate de Gylfi şi 
Sigga, din care reieşea limpede cât de puţine ştiau de fapt. 
Sigga voia să nască ba în cadă, ba în picioare, în mijlocul 
naturii, ba într-o tăcere desăvârşită, la fel ca soţia lui Tom 
Cruise - opţiunile variau în funcţie de ceea ce citea pe internet. 
Toate aceste naşteri ideale nu presupuneau niciun fel de 
sedative, dar Thóra era sigură că, odată intrată în travaliu, 


366 


Sigga avea să se răzgândească. După ce au luat parte la prima 
oră a unui curs pentru viitori părinţi, au hotărât amândoi să nu 
mai meargă - Sigga o scandalizase pe moaşă întrebând-o dacă 
aveau MTV în salonul de naşteri. 

— Am venit! a strigat Thâra când a intrat în casă, dar Sigga 
gemea atât de tare, încât n-a auzit-o nimeni. 

Sigga, cu siguranţă, n-ar fi fost acceptată în rândul 
scientologilor?!. 

— Ceva nu-i în regulă, a tipat Gylfi când a văzut-o pe 
maică-sa. Copilul încearcă să iasă invers, sunt sigur! 

— Nu, nu-i adevărat, l-a contrazis Thora. Din păcate, aşa e la 
naştere. 

S-a apropiat de Sigga, care stătea în sufragerie ţinându-se 
cu mâinile de cap. 

— Aşa spune toată lumea, că e greu să naşti. Cred c-o doare 
pentru că are şoldurile prea înguste..., a zis Gylfi cu un aer 
disperat. 

— Gylfi, dragule, nu şoldurile sunt problema. Canalul de 
naştere e un pic mai jos, i-a explicat ea. 

Apoi s-a aplecat spre Sigga şi i-a spus: 

— Respiră adânc, scumpa mea! Hai să mergem la maşină! i 
s-a rupt apa? 

Sigga s-a întors cu faţa spre Thora şi s-a uitat la ea cu un aer 
nedumerit. 

— Apa? 

— Haide! a zis Thora, bătând din palme. O să afli totul cât ai 
zice peşte. 

A ajutat-o să iasă din casă, iar Gylfi a luat-o înainte ca să-i 
deschidă portiera. Sóley venea după ei cu un aer somnoros, fără 
să înţeleagă ce se întâmplă. 

— Sigga, draga mea, când te-or întreba dacă vrei o anestezie 
epidurală, să zici da, că aşa e la modă acum, i-a explicat Thâra, 
ajutând-o să se întindă pe bancheta din spate a SUV-ului. 

Hotărâse să-l vândă - cu tot cu rulotă -, ca să scape de 
datorii, dar SUV-ul era mai încăpător decât vechiul ei hârb şi 
aveau cu toţii loc în el. Thâra a urcat la volan şi a pornit 
motorul. A dat puţin cu spatele, dar Sigga a scos un țipăt, aşa că 

21 Aluzie la faptul că Tom Cruise şi Katie Holms, soţia lui, fac 
parte din Biserica Scientologică. 


367 


a trebuit să calce frâna. Gylfi şi cu ea au întors capul imediat. 
Thâra a oftat: trebuia să coboare preţul SUV-ului, pentru că 
acum bancheta din spate era îmbibată cu lichid amniotic. 


* 


Sóley stătea pe un scaun legănându-şi picioarele. Nu avea 
nimic altceva de făcut în sala de aşteptare. Thóra era 
impresionată de răbdarea ei, mai ales că se aflau în camera 
aceea mică de aproape trei ore. lar aşteptarea nu le era deloc 
uşurată de tatăl Siggăi, care abia scotea o vorbă şi din când în 
când îi arunca Thorei câte o privire dispreţuitoare. Aşa că Thóra 
s-a simţit uşurată când soneria mobilului ei a rupt tăcerea 
apăsătoare din sală. A răspuns şi a ieşit pe coridor. 

— Alo, Thóra? Lára din Snaefellsnes la telefon, bunica lui 
Sóldís, a zis vocea cu modulaţii plăcute a bătrânei. Sper că nu 
v-am deranjat. 

— Ah, nu! Deloc! Mă bucur să vă aud. Chiar aveam de gând 
să vă sun, pentru că n-am apucat să-mi iau rămas-bun de la 
dumneavoastră. 

Trecuseră cinci zile de când poliţia îi arestase pe Berta şi pe 
Steini, iar Thóra fusese ocupată cu încheierea cazului şi cu 
rezolvarea treburilor restante de la birou. Din fericire, Jónas 
hotărâse să nu-i dea în judecată pe Elín şi Börkur, după ce se 
aflase că „stafia” era, de fapt, Berta. 

— Aţi auzit că au găsit-o pe Kristin, nu? a întrebat-o Thora. 

— Da, tocmai de aceea v-am sunat, a zis Lára. Aş vrea să vă 
spun două lucruri. În primul rând, să ştiţi că am făcut pregătirile 
necesare pentru ca fetiţa să fie îngropată alături de maică-sa şi 
mă întrebam dacă aţi putea veni la slujbă. Kristin a fost 
descoperită mulţumită eforturilor dumneavoastră. Nu prea cred 
că rudele ei or să se înghesuie la înmormântare şi mi se pare 
important să nu asistăm doar noi doi, eu şi pastorul. 

— Cu mare plăcere, i-a răspuns Thóra pe un ton cald. 

— Bine, a zis Lâra ferm. O să vă anunţ imediat ce fixăm data, 
a adăugat ea, dregându-şi politicos glasul. Iar acum, a doua 
chestiune. Mai înainte a trecut pe la mine polițistul care s-a 
ocupat de caz. 

— Thórólfur? a întrebat Thora cu surprindere. Ce voia? 


368 


— Mi-a adus o scrisoare. Mai exact, copia unei scrisori. Care 
a avut nevoie de 60 de ani ca să ajungă la mine. E de la Gudny. 

— Unde a fost găsită? a zis Thora pe un ton uimit. În 
buncărul cu cărbuni? 

— În buzunarul hanoracului cu care era îmbrăcată Kristin, a 
zis Lâra, apoi a făcut o pauză. 

Thorei i s-a părut că îi tremura glasul, dar când a continuat, 
bătrâna deja îşi revenise: 

— Cea mai mare parte a scrisorii mă priveşte doar pe mine, 
dar aş vrea să vă împărtăşesc un lucru. 

— Sigur, vă ascult, a zis Thora. Poate aruncă lumină asupra 
câtorva chestiuni. 

— Când a scris-o, Gudny ştia că avea să moară. Ştia că era 
ultima ei şansă să-şi spună povestea. Începe prin a-şi cere scuze 
că nu mi-a spus adevărul în scrisorile anterioare. Nu se simţea 
în stare. În plus, se temea că m-aş fi dus s-o văd, iar ea sau tatăl 
ei ar fi putut să mă infecteze. Spune că nu voia să mă 
necăjească  povestindu-mi despre necazurile ei, după ce 
începusem o nouă viaţă în Reykjavik. 

— Se referea la tuberculoză? a intervenit Thóra. Sau o 
considera şi pe fiica ei un necaz? 

— Ah, nu! i-a răspuns Lâra. O iubea pe Kristin mai mult 
decât pe ea însăşi. În scrisoare zice că e ca o lumină în întuneric 
şi aşa mai departe. Că e o fetiţă adorabilă şi cât se poate de 
cuminte, deşi a fost crescută în condiţii neobişnuite, adică doar 
cu mama şi bunicul ei, departe de alţi oameni. Gudny lasă 
impresia că-i era foarte ruşine că a născut un copil din flori, dar 
asta nu i-a afectat dragostea pentru Kristin. 

— Copiii sunt incredibil de adaptabili, a zis 'Thora, 
gândindu-se la nepoţelul - sau nepoţica - ei, care urma să-şi 
înceapă viaţa în condiţii nu tocmai obişnuite. 

— Bineînţeles! Kristin a fost o norocoasă c-a avut o mamă 
atât de iubitoare şi că n-a avut nevoie de nimeni altcineva. 

Lára şovăia, iar Thora şi-a dat seama că, probabil, se uita pe 
scrisoare, căutând ceva. 

— Gudny spune foarte clar că tatăl fetei este Magnus 
Baldvinsson, a adăugat Lára. Cică au fost apropiaţi cândva, pe 
vremea când el venea la taică-su să ia parte la nişte întruniri ale 
partidului naţionalist, şi aşa a rămas însărcinată. Zice că nu s-a 


369 


culcat niciodată cu vreun alt bărbat, nici înainte, nici după, şi 
glumeşte spunând că e puţin probabil ca acum să mai apară 
vreun bărbat în viaţa ei. 

— Zice şi dacă Magnus ştia de copil? a întrebat Thora. Dacă 
ştia, nu mai putea revendica moştenirea lui Gudny. 

— Cică Magnus a plecat la Reykjavik să studieze înainte ca 
ea să-şi dea seama că e însărcinată, însă după ce s-a născut 
Kristin, i-a trimis o scrisoare. Dar el nu i-a răspuns, a oftat 
bătrâna. E clar că s-a simţit rănită, mai ales în numele fetiţei. 
Dacă l-a iubit vreodată, atitudinea lui sigur a lecuit-o, ceea ce-i 
uşor de înţeles. 

— Da, într-o relaţie există lucruri care nu pot fi lămurite 
niciodată, iar a refuza să-ţi recunoşti propriul copil este unul 
dintre cele mai rele. 

— Gudny îmi cere să mă ocup eu de fetiţă. Când mi-a scris, 
taică-su deja murise, iar ea şi Kristin locuiau la Grimur. Zice că 
n-are încredere în el, pentru că nu-i în toate minţile. Că se uită 
la ea şi la fetiţă cu o ură care o nelinişteşte şi că nu vrea s-o lase 
pe Kristin în grija lui. Ba chiar îmi cere să fac ceva şi pentru 
Mâlfridur, fiica lui, întrucât se teme şi pentru ea, deşi e mai 
mare şi mai capabilă să-şi poarte singură de grijă. 

— Deci aşa..., a zis Thóra. Dar ce ziceţi, Grímur ştia că 
Gudný avea de gând să v-o încredinţeze pe Kristin? Pentru că, 
odată cu fetiţa, Grimur şi-ar fi pierdut toată averea. 

— Nu ştiu, i-a răspuns Lára. Nu spune nimic despre asta, dar 
mă previne că nu ştie când o să-mi parvină scrisoarea, întrucât 
n-are încredere să i-o dea lui Grimur s-o ducă la poştă. Zice că 
urmează să i-o dea lui Kristin, în speranţa că ea i-o va putea 
înmâna altcuiva. Cică i-a povestit fetiţei despre mine, i-a zis că 
sunt foarte bună şi că poate o să se întâlnească cu mine în 
curând. Apoi adaugă că are mare încredere în Kristin: deşi e 
mică, sigur o să aibă mare grijă de scrisoare, pentru că e o fetiţă 
foarte ascultătoare şi conştiincioasă. 

— În orice caz, e clar c-a reuşit s-o ascundă foarte bine, a zis 
Thora. 

— Da, a zis bătrâna, şi acum era limpede că bătrâna 
plângea. Dar o să mai stăm de vorbă despre toate astea după 
înmormântare, a adăugat Lára printre lacrimi. Să ne oprim aici. 

— Nicio problemă. Am să vin, vă puteţi baza pe mine, a zis 


370 


Thóra, apoi şi-a luat la revedere de la bătrână şi a închis. 

Cât timp vorbise la telefon, Thóra se plimbase întruna pe 
hol, fără să acorde importanţă la ce era în jur. Dar acum şi-a dat 
seama că în spatele celor mai multe uşi care dădeau în acel 
coridor se aflau femei care aduceau copii pe lume. Ţipetele din 
camera de naştere C îi erau familiare, aşa că s-a apropiat de 
uşă, în speranţa c-o să audă plânsul unui copil. Dar nu putea 
distinge nimic şi, oricum, era puţin probabil ca micii plămâni ai 
nou-născutului să-i întreacă pe cei ai mamei. Printre ţipete, 
Thora a reuşit să distingă o frază: „Nu se poate să doară atât de 
tare!” A zâmbit în sinea ei, fiind întru totul de acord cu Sigga. 
Deci copilul era pe drum, şi după alte câteva gemete şi urlete, 
s-a auzit ţipătul disperat al unui copil. Ochii i s-au umplut de 
lacrimi şi s-a îndepărtat de uşă. Spera ca tăcerea lui Gylfi, care 
era şi el înăuntru, să nu însemne că leşinase. A fost uşurată 
când l-a auzit spunând: „Pfui, ia chestia asta scârboasă de-aici!” 
Thora a fost surprinsă, dar s-a relaxat când a intervenit mama 
Siggăi: „Nu fi caraghios! Sunt placenta şi căiţa. Unii oameni le 
usucă şi fac din ele abajururi”. Thóra spera din toată inima ca 
printre cadourile de Crăciun din anul acela să nu dea şi peste un 
astfel de abajur. 

Uşa s-a deschis, iar Gylfi a apărut cu o faţă radioasă şi a 
îmbrăţişat-o. 

— A fost insuportabil, dar acum sunt tătic! E băiat. Thora l-a 
sărutat de câteva ori pe ambii obraji. 

— Dragul meu Gylfi, a zis ea printre sărutări. Felicitări, 
scumpul meu! E frumos? 

— E dat tot cu pudră, i-a răspuns Gylfi, ridicând uşor din 
umeri. lar cordonul ombilical e un pic... 

Dar n-a terminat ce voia să spună, ci a pus mâna pe clanţă şi 
a deschis uşa. 

— Vino să vezi, i-a spus el, apoi a intrat. 

Thóra n-a vrut să intre dintr-odată, ci mai întâi s-a uitat prin 
crăpătura uşii. A reuşit să le vadă pe moaşă şi pe mama Siggăi 
la capătul mesei de naştere, dar apoi toată atenţia i-a fost atrasă 
de copilul din braţele proaspetei mămici. g 

Thóra a intrat în cameră ca hipnotizată. Era bunică. În mod 
ciudat, lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult era ca, după ce 
avea să-şi vadă nepotul, să se întoarcă repede la hotel, unde o 


371 


aştepta Matthew. 


372 


Sâmbătă, 24 iunie 2006 


Venise rândul Thorei. S-a apropiat de groapă şi a zis în 
şoaptă: „Din pământ te-ai născut, în pământ te-ai întors”. A 
împrăştiat ţărâna din mână peste sicriul mic, şi-a făcut cruce şi 
s-a îndepărtat de mormânt. Cei câţiva oameni care veniseră la 
bisericuţă şi însoţiseră coşciugul în tăcere până în cimitir 
stăteau în picioare, înfruntând burniţa. În timpul scurtei 
procesiuni, Thora o luase de mână pe Lára şi simţise că bătrâna 
îi apreciase gestul. Aşa că nu i-a dat drumul decât atunci când 
Lára s-a apropiat cu tristeţe de sicriu, ca să-i aducă un ultim 
omagiu Kristinei. Din toată asistenţa, doar ea şi încă un bătrân 
păreau afectaţi. Bătrânul avea un aer jalnic. Era Magnus 
Baldvinsson. Ajunsese chiar când începea slujba şi luase loc pe o 
bancă de lângă intrare. Iar când sicriul a fost dus în cimitir, a 
rămas câţiva paşi în urma cortegiului. Îşi ţinea pălăria strâns cu 
ambele mâini şi de câte ori s-a întors spre el, Thóra l-a văzut cu 
privirea în pământ, îi părea rău pentru Magnus şi s-a întrebat 
dacă nu cumva ar fi fost bine să se apropie de el, dar, până la 
urmă, a hotărât să rămână lângă Lára. Thóra simţea că bătrâna 
avea nevoie de ea, dar nu ştia cum ar fi reacţionat Magnus dacă 
s-ar fi dus lângă el. 

Pastorul a închis ochii şi a zis în şoaptă o rugăciune veche. 
Thóra i-a urmat exemplul, simțind că rugăciunea aleasă ar fi fost 
pe placul Kristinei: 


În pat m-aşez acum să dorm, 
Domnul sufletul să mi-l păzească. 
Și de-o fi să mor în somn, 

Domnul sufletul să mi-l primească. 


Cei de faţă au îngăimat imnul Rămâi cu mine, după care au 
plecat pe rând, luând binecuvântare de la pastor. În cele din 
urmă, au rămas doar trei: Lára, Thâra şi Magnus. Bătrânul 
stătea deoparte, cu capul plecat. 

— Haideţi pe la mine, a zis Lára în şoaptă. O să vă fac o 
cafea, a adăugat ea, vârându-şi braţul pe după al Thorei. Vreau 
să vă arăt scrisoarea. Vă grăbiţi? 


373 


— Nu, i-a răspuns ea. 

Au ieşit din cimitir, lăsându-l pe Magnus Baldvinsson singur 
lângă rămăşiţele fiicei lui de mult răposate. De pe câmpul de 
lavă din spatele cimitirului s-a auzit plânsul domol al unui copil, 
iar Thora a zâmbit. „Motan afurisit!”, şi-a zis ea. Dar apoi şi-a 
amintit că în drum spre biserică îl văzuse din maşină la ferma 
Tunga. N-ar fi avut cum să străbată un drum atât de lung într-un 
timp atât de scurt. Plânsul devenea din ce în ce mai jalnic, iar 
Thora a strâns mai tare braţul subţire şi fragil al bătrânei. 

— Mergem un pic mai repede? a întrebat-o Thóra. Că m-a 
cam luat cu frig. 


374 


«Dată fiind populaţia sa de doar 300 ooo de locuitori, Islanda este 
o tară cu un număr surprinzător de mare de autori buni în dome- 
niul literaturii polițiste. Yrsa Sigurdardóttir este unul dintre acești 
autori care scriu teribil de captivant... Atipic însă, la ea, în locul 
bărbatului morocănos de vârstă mijlocie care joacă de obicei rolul 
detectivului se află acum o tânără femeie... o eroină atrăgătoare, 
cu sex-appeal». (Sunday Telegraph) 


Suflete damnate este un roman poliţist inteligent, glacial și cu o 
intrigă absolut fabuloasă. Cartea face parte dintr-o serie al cărei 
personaj principal este Thâra Gudmundsdóttir, avocată, mamă a 


doi copii, femeie divorțată. 


O crimă îngrozitoare a fost comisă într-un resort turistic situat pe 
coasta de vest a Islandei, într-o fermă recent renovată, odinioară 
faimoasă pentru că ar fi fost bântuită de fantome. Thora e chemată 
de proprietarul hotelului — primul suspect în acest caz — pentru a-l 
apăra în instanţă. investigaţiile ei dezvăluie fapte tulburătoare care 
s-au întâmplat la fermă cu câteva decenii în urmă. 


«Yrsa Sigurdardóttir se numără printre cei mai buni autori de 
romane polițiste nordice.» (The Times) 


ISBN 978-973-707-428-7 


MII, 


www.edituratrei.ro cars