Katrine Engberg — [Korner & Werner] 01 Pazitoarea crocodilului

KATRINE ENGBERG 


Katrine Engberg 


Seria: Karner & Werner 
Volumul 1 


PĂZITOAREA 
CROCODILULUI 


Original: Krokodillevogteren | The Tenant] (2016) 


Traducere din limba daneză de: 
IULIA DROMERESCHI 


e 
© 

kA 1 
es TAN 


virtual-project.eu 


CRIME 
OCENE 
PRESS 


2021 


VP - 


MIERCURI, 8 AUGUST 


PROLOG 


Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții. 
Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin 
sufragerie. li lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, 
încât nu prea mai vedea rostul. Se sprijini pe braţele netede, 
lustruite ale fotoliului, își dădu capul pe spate și închise ochii, în 
lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale cafetierei din 
bucătărie. 

După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii 
de casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din 
bucătărie. Mereu aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, 
pe lângă fotoliul verde și mânerul nenorocit din perete, montat 
de asistent anul trecut. 

„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum”. 

De parcă m-ar fi ascultat. 

In bucătărie, aruncă zaţul din cafetieră în coșul de sub 
chiuvetă. /ar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de 
masă, reuși să deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își 
putea duce singur gunoiul. Se uită pieziș la colecţia de sticle de 
pe casa scării. Aparţinea vecinei sale de sus. Esther de Laurenti. 
Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri zgomotoase și 
prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști. Dar 
era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge. 

Treptele gemură sub el. Se ţinea bine de balustradă. Poate că 
ar fi fost mai înţelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puţine 
scări. Dar locuise toată viaţa în centrul Copenhagăi și prefera să 
se aventureze pe treptele șubrede în loc să putrezească în 
vreun azil de la periferie. La primul etaj, lăsă sacul deoparte și 
se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele două studente 
care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de 
iritare pentru el, însă îi provocau și o dorinţă stânjenitoare. 
Tânjea după serile de vară petrecute lângă canal și după 


VP-3 


săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor lipsite de griji îi 
aminteau de vremurile când totul părea încă posibil. 

După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina 
puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și 
flușturatice, însă cu siguranţă nu atât de nechibzuite încât să 
doarmă cu ușa din spate deschisă! Era ora 6:30. Poate că 
tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar și așa. 

— Hei! strigă el. E cineva acasă? 

Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor. 
Gregers se dădu înapoi, din reflex. In fond, nu voia să fie acuzat 
că ar fi un bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea 
odată gunoiul, înainte să i se amărască prea tare cafeaua. 

Se ţinu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanţa, dar 
calculă greșit distanţa. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită - ca 
atunci când te aruncă un cal și atât durează până ce lovești 
pământul - își dădu seama că nu era suficient de puternic să-și 
țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe parchetul de lemn 
neted și își pierdu echilibrul. 

Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în 
apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. 
Era zgomotul jalnic al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de 
flanel. _ 

Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase 
șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simţi 
că îi venea să plângă. Inchise ochii și aşteptă să fie găsit. 

Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar 
nu se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și 
încercă să se orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, 
orbindu-l, însă vedea vag un perete alb, un raft cu oale și 
condimente, iar sprijinit de perete un șir de pantofi și cizme. Era 
convins că zăcea chiar pe una dintre încălţările acelea. Cu grijă, 
întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact. 
Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Wenorocitul de 
pantof. Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti. 

Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația 
neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se 
răspândi prin corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate 
ascuns de șoldurile care-i pulsau de durere. Piciorul se termina 
cu un trup contorsionat. Arăta ca un picior de manechin, dar 
Gregers simţi pielea moale sub mâna lui și știu exact ce era. 


VP -4 


Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereţi. 
Sânge peste tot. 
Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta 
o cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi 
acaparase trupul neputincios. O să mor, se gândi. Voia să ţipe 
după ajutor, dar puterea aceea îl părăsise, cu mulţi ani în urmă. 
Așa că începu să plângă. 


CAPITOLUL 1 


Inspectorul Jeppe Kørner, de la Poliţia din Copenhaga, își dădu 
cu apă pe faţă și se privi în oglinda amplasată între plăcile de 
faianţă din baie. Oglinda era concavă și îi alungea figura, 
subțiindu-i-o, în timp ce oglinda aflată deasupra chiuvetei 
alăturate i-o lățea. Uita mereu care era efectul fiecărei oglinzi, 
până ce se spăla pe mâini. Astăzi o nimerise pe cea concavă, 
care-l făcea să semene cu personajul din Strigătul lui Edvard 
Munch. I se potrivea perfect. 

Părea obosit și știa că nu erau de vină doar becurile 
economice folosite la secţie. Părul decolorat cu peroxid nu îl 
ajuta. N-ar fi trebuit să-i permită prietenului său, Johannes, să-l 
convingă. Diversitatea îți condimentează viața, ha! Poate că ar fi 
trebuit să și-l radă. Măcar atunci ar fi arătat din nou a poliţist. 
Jeppe se strâmbă la reflexia din oglindă. Era ca orice tip divorţat 
despre care citeai în cărţi. Clasic. Urma să-și găsească o crâșmă 
în care să meargă regulat, să-și cumpere o mașină sport și să-și 
poarte durerea în piept, ca pe o medalie. Poate chiar să se 
aleagă cu o cicatrice, o rană de cuţit asortată cu rănile 
sufletești. 

Işi șterse mâinile cu un prosop de hârtie de la aparat și căută 
din priviri coșul de gunoi. Mototoli hârtia și aruncă. Cocoloșul 
lovi podeaua cu un sunet umed. Perfect, se gândi el, aplecându- 
se să-l ridice, pe cât de agil îi permitea spatele ţeapăn. Sunt un 
tip dintre aceia care ratează, dar e prea bine-crescut să lase 
mizerie după el. Deschise ușa băii și se îndreptă spre biroul lui, 
cu o lipsă totală de stimă de sine. 

Cu structura sa neoclasică, cu trei laturi, sediul central al 
poliţiei din Copenhaga conferea autoritate cartierului, care era 


VP-5 


situat la doar câteva străzi distanță de parcul de distracţii 
Grădinile Tivoli. Exteriorul clădirii, rece și inaccesibil, era o rază 
de putere și integritate în inima liberalismului absurd din țările 
nordice, asigurând un echilibru necesar în lumea pornografiei 
nelegiferate și a consumului record de alcool. La interior, 
faimoasa colonadă circulară a curții și meșteșugul de inspiraţie 
italiană din secolul al XIX-lea îmblânzeau niţel impresia. 
Mozaicuri superbe și dale din mozaic venețian luminau zilele de 
muncă ale funcţionarilor. Sub pașii lor grăbiţi, aminteau de 
vremuri în care locul de muncă trebuia să reflecte autoritatea 
forțelor polițienești. Departamentul Omucideri fusese lăsat în 
starea sa originală, sumbră, cu tavane cupolă și pereţi stacojii, 
iluminați de candelabre. Mobila modernă, practică, crea un 
contrast ciudat cu vopseaua scorojită. Impresia generală era în 
același timp de forţă și degradare. 

Biroul pe care Jeppe îl împărțea cu Anette Werner, colega lui, 
nu făcea excepţie: plin cu mobilă searbădă, laminată, cu furnir 
de fag, era lipsit de orice ambiţie de a crea un mediu de lucru 
plăcut. Anette, pe de altă parte, asta oferea. Când intră el, ea se 
sprijinea cu picioarele pe birou, râzând de ceva la care se uita 
pe telefonul mobil. 

— Kørner, vino să vezi! spuse ea. E incredibil! 

— Neaţa, Anette, spuse el, din ușă. Credeam că azi ai cursuri. 

— Nu-mi dai pace, așa-i? Cursul de ADN este miercurea 
viitoare. Hai să te uiţi. E un labrador gras, care încearcă să 
prindă o minge, dar se rostogolește de pe un deal și cade în 
zăpadă. 

Reporni clipul și îi făcu semn să se apropie, chicotind. 

Jeppe ezită. Cei opt ani în care împărţiseră biroul și lucraseră 
ca parteneri nu izbutiseră să le netezească prea mult 
comunicarea. Și totuși, el și Anette ajungeau de obicei în 
aceeași echipă, când inspectoarea-șefă alcătuia grupurile de 
anchetare a cazurilor zilnice. Se părea că ei doi se completau 
într-un mod care lor le scăpa. Mai era și partea în care numele 
lor de familie rimau, în pronunția daneză, cât să deruteze 
oamenii - o sursă nesfârșită de iritare pentru Jeppe, când se 
prezentau martorilor sau rudelor. 

Despre Anette, el credea că are sensibilitatea unui buldozer. 
Ea zicea despre el că e plângăcios. În zilele bune, se tachinau 


VP-6 


fără milă, ca un cuplu căsătorit de multă vreme. În zilele 
proaste, el nu-și dorea decât să o arunce în mare. 

Era o zi proasta. 

— Nu, mersi, zic pas, spuse el. Poantele cu animale n-au 
funcţionat niciodată pentru mine. 

Jeppe se așeză la birou dublu, pe partea lui, ignorând felul în 
care colega sa își dădu ochii peste cap. Deschise calculatorul și 
își scoase telefonul mobil din buzunarul hainei de ploaie. Îi 
sunase maică-sa. Așeză aparatul cu faţa în jos. De la moartea 
tatălui său, cu un an în urmă, și divorțul lui Jeppe, șase luni mai 
târziu, mama lui devenise neobișnuit de insistentă. El nu știa 
cum să-i explice faptul că grija ei excesivă nu ajuta pe nimeni. 

Anette își înghiţi câteva hohote de râs, de cealaltă parte a 
biroului, și își șterse ochii cu mâneca. Jeppe oftă adânc. Sperase 
că va avea biroul doar pentru el. Că o să ajungă la zi cu hârtiile, 
fără să facă faţă gălăgiei constante a Anettei. 

Și totuși, un alt hohot adânc zgudui aerul și biroul. Jeppe era 
pe cale să protesteze, când ușa se dădu la o parte cu zgomot. În 
cadrul ei se afla inspectoarea-șefă. Incă avea pe ea haina de 
ploaie. Era o femeie în vârstă, cu un chip prietenos și o 
stăpânire de sine fantastică. Acum, o cută de îngrijorare 
profundă, săpată deasupra ochilor căprui, puse imediat cep 
râsului Anettei și o făcu să-și dea jos picioarele de pe birou. În 
ciuda ierarhiei relativ aplatizate din rândurile poliţiei daneze - 
după reformă, majoritatea anchetatorilor fuseseră numiţi 
detectivi și erau, în principiu, egali - autoritatea discretă a 
inspectoarei-șefe era de necontestat. 

— Avem un cadavru. O femeie tânără, începu ea. Adresa este 
Klosterstraede 12. Se pare că a fost ucisă. Ofiţerul anchetator de 
serviciu m-a sunat acum și spune că nu arată bine. 

Jeppe sări în picioare. Ar fi trebuit să știe că asta era una 
dintre acele zile. 

— Medic legist? întrebă el. 

— Nyboe. E pe drum. La fel și tehnicienii. 

— Martori? întrebă Anette, ridicându-se. 

— Werner, credeam că ai cursuri azi, spuse inspectoarea-șefă. 

Era clar că nu-i remarcase prezenţa în încăpere. 

— Minunat, atunci. Mergi și tu. Karner, eu o să alcătuiesc 
echipa. Tu vei conduce ancheta. 


VP -7 


Jeppe încuviinţă, cu o convingere pe care nu o simţea. Nu mai 
condusese o echipă de când se întorsese din concediul medical. 
Motivul oficial fusese o hernie de disc; neoficial, căsnicia lui 
suferise o hernie. 

— Un bărbat în vârstă a descoperit cadavrul și a fost dus la 
spital. Dar mai există o locatară în clădire, o anume Esther de 
Laurenti. Începeţi cu ea, să aibă tehnicienii timp să blocheze 
locul faptei. 

— Se numește DeLorean? întrebă Anette, cu un râgâit subtil, 
expirând din colţul gurii. Ca mașina? 

Jeppe se apropie de dulapul cu arme din colț, scoase pistolul 
Heckler & Koch și și-l prinse la șold. 

— Da, Werner, ca mașina, oftă inspectoarea-șefă. Exact așa. 

(J 

Esther de Laurenti se întinse după alarmă și încercă să 
oprească zgomotul infernal, ca să nu-i explodeze craniul. Trecu 
de la vis la realitate ca printr-o pâclă; nu înţelese că auzea 
soneria decât după ce sună a treia oară. Cei doi mopși, 
Episteme și D6xa, lătrau isteric, gata să-și apere teritoriul. 
Esther adormise deasupra pilotei, și încă avea urme adânci de 
pernă pe faţă. De când ieșise la pensie din postul de profesor la 
Universitatea din Copenhaga, cu puţin peste un an în urmă, își 
lăsase firea delăsătoare să o acapareze și rar se trezea înainte 
de ora zece. Ceasul vechi, de alamă, al mamei sale, cu păstorul 
și pastoriţa deasupra, arăta 8:35. Dacă iar era nenorocitul de 
poștaș, urma să-i arunce în cap ceva greu. Cel mai probabil 
ceasul. 

Se înfășură în pilotă și se apropie de ușă, cu tâmplele 
pulsând. Terminase oare o sticlă întreagă de vin roșu ieri? Cu 
siguranţă băuse mai mult de cele două pahare pe care și le 
îngăduia când scria. Esther privi teancul de hârtii care-i alcătuia 
manuscrisul printat și simţi atracţia și repulsia simultane și 
infinite pentru munca ei, tipice celor care scriu. Trupul său 
tânjea după rutina de dimineaţă: stretching, exerciţii de 
respiraţie și terci de ovăz cu stafide. Poate și un Tylenol, ca la 
ocazii speciale. Scutură din cap, să-și limpezească mintea, și 
privi prin vizor. 

Văzu un bărbat și o femeie pe care nu-i cunoștea, deși avea 
probleme să-și amintească sutele de studenți care-i trecuseră 
prin sălile de curs în cei 39 de ani petrecuţi la catedră. Dar era 


VP-8 


sigură că aceia doi nu fuseseră studenţii ei la Literatură 
comparată. Nu arătau deloc a membri ai mediului academic. 
Femeia era înaltă, avea umeri laţi și purta un blazer de poliester 
cam strâmt. Avea buzele subţiri, rozalii. Purta părul blond strâns 
în coadă și avea un ten care părea să fi îndurat prea mulţi ani de 
stat la soare. Bărbatul era subţire, avea părul de un galben 
șocant, și ar fi fost chiar fermecător, dacă nu era atât de trist și 
de palid. Mormoni? Martori ai lui lehova? 

Deschise ușa. Episteme și D6xa lătrară, gata de război, în 
spatele ei. 

— Aţi face bine să aveţi un motiv întemeiat pentru care să mă 
treziți la ora asta, îi anunţă Esther. 

Dacă se simţiră jigniţi de salutul ei, nu o arătară. 

— Esther de Laurenti? întrebă tipul, pe un ton grav. Suntem 
de la Poliţia din Copenhaga. Mă numesc Jeppe Kørner, iar ea 
este colega mea, detectiv Anette Werner. Mă tem că aducem 
vești proaste. 

Vești proaste. Esther simţi un gol în stomac. 

— Intraţi, spuse, cu o voce gâtuită. 

Se dădu înapoi, ca să poată intra polițiștii. Câinii ei simţiră 
imediat schimbarea de atmosferă și alergară după ea, 
scheunând dezamăgiţi. 

— Vă rog, continuă, așezându-se pe canapeaua de piele și 
făcându-le semn celor doi detectivi să i se alăture. 

— Mulţumesc, spuse bărbatul. 

Ocoli cei doi mopși mici, descriind un arc prudent, apoi se 
așeză pe marginea unui fotoliu. Femeia rămase în cadrul ușii, 
privind curioasă în jur. 

— Acum o oră, proprietarii cafenelei de la parterul clădirii 
dumneavoastră v-au găsit vecinul de jos, pe Gregers 
Hermansen, prăbușit în urma unui atac de cord în apartamentul 
de la primul etaj. Domnul Hermansen a fost dus la spital și este 
îngrijit acolo. Din fericire, a fost găsit repede și starea lui se 
stabilizează. 

— Ah, nu! Era inevitabil, spuse Esther, ridicând presa 
franceză, cu cafeaua de ieri, de pe masă, și apoi punând-o la 
loc. Gregers este suferind de multă vreme. Ce căuta în locuinţa 
fetelor? 

— Cu asta speram să ne puteți ajuta, spuse detectivul, cu 
mâinile în poală. O privi neutru. 


VP-9 


Esther îndepărtă pilota și o așeză deasupra teancurilor de 
hârtii și cardigane aruncate pe canapea. Detectivii puteau 
supraviețui priveliștii unei bătrâne în cămașă de noapte. 

— Spuneţi-mi, se obișnuiește ca poliţia să pună întrebări când 
un bătrân suferă un atac de cord? 

Detectivii schimbară o privire greu de interpretat. Bărbatul 
îndepărtă cu grijă un teanc de cărți și se așeză mai comod. 

— Aţi auzit ceva neobișnuit ieri-seară sau azi-dimineaţă, 
doamnă de Laurenti? 

Esther clătină din cap, iritată. În primul, rând, ura să i se 
spună doamnă. Apoi, nu auzise nimic altceva decât sunetele 
scoase de balene, coloana sonoră care o ajuta să adoarmă când 
vinul roșu dădea greș. 

— La ce oră v-aţi dus aseară la culcare? continuă detectivul. A 
fost vreo activitate neobișnuită în clădire, în ultimele zile - orice 
la care vă puteţi gândi? 

Avea chipul calm și insistent. 

— M-aţi scos din pat în creierii dimineţii! răspunse Esther, 
încrucișându-și brațele. Sunt în cămașă de noapte și n-am băut 
nici măcar un strop de cafea. Dacă vreţi să vă răspund la 
întrebări, mai bine-mi spuneţi despre ce e vorba! 

Strânse din buze. 

Detectivul ezită, dar făcu un semn din cap. 

— În această dimineaţă, începu el, vecinul de jos, Gregers 
Hermansen, a găsit trupul unei tinere în bucătăria 
apartamentului de la primul etaj. Încă încercăm să stabilim 
identitatea victimei și cauza morţii, dar suntem siguri că nu a 
fost naturală. Domnul Hermansen este în stare de șoc și nu 
poate comunica încă. Ne-ar fi de folos dacă ne-aţi putea spune 
tot ce știți despre ceilalţi locatari ai cladirii și despre ce s-a 
petrecut aici în ultimele zile. 

Esther se simţi scuturată de șoc, de la glezne prin coapse și 
bazin, până în piept, când avu senzaţia că nu mai putea respira. 
| se strânse parcă pielea de pe scalp, iar părul ei scurt, vopsit cu 
henna, i se ridică la ceafă. Un fior prelung îi săgetă coloana. 

— Cine este? întrebă ea. Una dintre fete? Nu se poate! Nimeni 
nu moare în clădirea mea! 

Își dădea seama că era o reacţie prostească, lipsită de 
control. Podeaua îi cedă sub picioare, iar ea se apucă de braţul 
canapelei, ca să nu alunece. 


VP - 10 


Detectivul se întinse și o prinse de mână. 
— Cred că ar fi o idee bună să bem o cafea. Nu-i așa, doamnă 
de Laurenti? 


CAPITOLUL 2 


Toarta subţire a ceșcuţei de porțelan dispărea între degetele 
lui Jeppe Kørner. Esther de Laurenti își pusese un halat și făcuse 
cafea, iar el și Anette ședeau pe piesele de mobilier acum 
eliberate, așteptând-o să li se alăture iar. Sufrageria era plină de 
culoare, de tinichele și de lucruri. Jeppe nu se simțea în largul lui 
în mijlocul acelui haos feminin. Îi amintea de apartamentul 
mamei, unde intelectul și spiritul erau din abundență, însă 
confortul lipsea. Pereţii erau acoperiţi de sus până jos cu rafturi 
încărcate de cărți de toate culorile și mărimile. Cotoare de piele 
decolorată, cărți de format obișnuit și cărți mari, ornamentale, în 
culori aprinse, cu mâncare și flori pe coperţi. Figurine de lemn și 
bibelouri prăfuite, din toată lumea, punctau orice spațiu 
disponibil pe rafturi și pereți, iar hârtii acoperite cu un scris 
dens, subliniate cu roșu, ședeau pe orice suprafaţă orizontală. 

Din stradă veneau sunete de la primele echipe de reporteri 
ajunse la faţa locului. Se postau lângă faţada cărămizie a 
clădirii. Presa nu mai putea asculta frecvenţa criptată a poliţiei, 
așa că monitorizau sirenele insistente și actualizările de pe 
rețelele sociale. Nu dura mult și cineva posta pe Twitter, scria 
un mesaj sau eticheta o reacţie a poliţiei, iar jurnaliștii ajungeau 
de obicei la locul faptei la doar câteva minute după ei. Reporteri 
atenţi, bine odihniţi, vorbeau deja cu sobrietate în camere care 
schimbau focalizarea între fețele lor și grupul de tehnicieni 
îmbrăcaţi în alb. 

Esther de Laurenti își drese glasul. A 

— Eu deţin clădirea și locuiesc aici, la ultimul etaj. Inchiriez 
parterul pentru afaceri, iar primul și al doilea etaj sunt 
rezidenţiale. Gregers locuiește aici de când a divorţat, cu 20 de 
ani în urmă. Spaţiul comercial de la parter schimbă chiriașii la 
fiecare câţiva ani. Acum este o cafenea condusă de niște tineri 
simpatici... 

Cuvintele ei curgeau calm, însă privirea îi trăda agitația. 


VP -11 


— Caroline Boutrup locuiește la primul etaj de vreun an și 
jumătate. li cunosc părinţii de pe vremuri, de dinainte să se 
mute în vest, în lutlanda. Pe atunci organizam un fel de club de 
artă împreună. 

Vorbea răspicat, în contrast cu înjurăturile care uneori îi 
condimentau limbajul altfel elegant. Era în parte actriță, în parte 
matelot. 

— Julie Stender s-a mutat aici în primăvară. Cele două sunt 
prietene. Se cunosc din școală. Sunt niște fete amabile, continuă 
Esther, cu ochii la o vază îngustă, albastră. Care dintre ele este? 

— Incă nu am stabilit o identitate, spuse Jeppe, blând. Din 
păcate, e prea devreme să putem face afirmaţii despre cauza 
morții. 

Esther de Laurenti se uită în altă parte. Tenul ei palid nu era 
machiat, iar numeroasele riduri fine din jurul ochilor și de pe gât 
îi accentuau expresia înfrântă. Anette se lăsase pe vine și 
scărpina burtica aurie a unui mops. Câinele mârâia mulțumit. 

— S-a întâmplat ceva neobișnuit în clădire, în ultima vreme? 
întrebă Jeppe. Au venit oameni noi în apartamentul fetelor, a 
fost agitaţie pe stradă, au avut loc certuri? 

— Cum e să aud întrebările astea în viața reală! exclamă 
Esther, încă ferindu-și privirea. Parcă aș fi într-o carte. 

Câinele se plictisi de mângâierile Anettei. Ghearele îi ţăcăniră 
pe podeaua de lemn în timp ce se îndrepta spre culcuș. 

— Nu prea ne vârâm nasul în casele altora, explică Esther. 
Julie și Caroline sunt tinere și au vieţi agitate. Adesea aud 
muzică tare, iar lumea vine și pleacă de la ele, dar cred că la fel 
se întâmplă și la mine. Sărmanul Gregers! Trebuie să ne 
suporte. Din fericire, e cam surd. 

Vocea lui Esther se stinse, de parcă s-ar fi pierdut în gânduri. 
Jeppe o lăsă să cugete în pace, în timp ce înjură în minte 
degetele Anettei, care băteau darabana în cadrul ușii. 

— Caroline are un iubit. Cum dracu’ îl cheamă... Daniel! 
Daniel Fussing, un tânăr plăcut. S-a mutat aici din zona Herning, 
din lutlanda. Dar nu l-am mai văzut de ceva vreme. Cred că Julie 
este... singură. 

Rosti cuvântul de parcă suprafaţa lui ar fi fost aspră și stranie, 
pe buzele ei. 

Jeppe își notă numele în carneţel. O alarmă de mașină porni 
pe stradă, iar Anette oftă tare, din cadrul ușii. Avea un motiv 


VP - 12 


întemeiat pentru care prefera să pună el întrebări când lucrau 
împreună - Anette nu era faimoasă pentru tactul ei. 

— Caroline e plecată într-o excursie de canotaj, cu o prietenă, 
de săptămâna trecută. In Suedia, continuă Esther. Nu cred că s- 
a întors încă. lar pe Julie am văzut-o alaltăieri. A venit să 
împrumute un bec, luni seară. Mi s-a părut ca de obicei. 
Zâmbea, era fericită. Nu pot să cred că purtăm această 
conversaţie! 

Jeppe încuviinţă. Șocul inducea, de obicei, impresia de ireal. 

— Victima ar putea fi o prietenă de-a lor? întrebă ea, pe un 
ton disperat. 

El ridică din umeri, scuzându-se. 

— Din nefericire, încă nu știm nimic. Aveţi numerele de 
telefon ale fetelor? 

— Sunt pe un bileţel lipit pe frigider. ÎI puteţi lua. 

— Mulţumesc, doamnă de Laurenti. Ne-ar fi de folos. 

Jeppe se ridică, semn că vizita luase sfârșit. Anette apuca deja 
bucata de hârtie de la locul său, sub un magnet de frigider în 
formă de mops. Jeppe auzi ceva căzând, apoi icnetul iritat al 
colegei sale când se aplecă să ridice magnetul. Doamne, de ce e 
femeia asta obsedată de mopși? 

— Va trebui să mai discutăm cu dumneavoastră, zise el, 
ocolind cu grijă măsuța de cafea supra-încărcată, ca să nu dea 
pe jos hârtii și căni. Ne-am putea vedea mai târziu, după- 
amiază? 

— Ar trebui să merg să îl văd pe Gregers la spital, dar în afară 
de asta nu am alte planuri. Sunt scriitoare... sau încerc să devin, 
așa că lucrez de acasă. 

Esther de Laurenti își duse mâna la un medalion de aur care-i 
atârna la gât, parcă pentru protecţie. 

— Vom trimite un specialist în amprentare sus, să vadă ce 
amprente găsește, atât pe scara din faţă, cât și pe cea din 
spate. Vă va preleva amprentele, cât e aici, da? Ca să vă elimine 
din schemă. 

Esther încuviinţă de pe canapea. Părea foarte nefericită. 

Când Jeppe își dădu seama că ea nu intenţiona să-i conducă, 
merse cu spatele spre hol, unde Anette îl aștepta, deja cu mâna 
pe clanţă. Işi luară la revedere de la femeia micuță de pe 
canapea. Jeppe simţi că nu era suficient: Esther de Laurenti 
părea să aibă nevoie de o îmbrăţișare. 


VP - 13 


— Doamne, apără-mă de fetele bătrâne și de tinichelele lor! 
se plânse Anette, când ajunseră pe scară, departe de urechile 
ei. 

Ceva o enerva la Esther de Laurenti - poate bănuiala că și ea 
avea să ajungă să trăiască așa, singură, cu câinii și cu mult prea 
multe lucruri, dacă n-ar fi fost Svend. Dragul de Svend, de 
douăzeci de ani minunatul ei soţ, care părea să o iubească așa 
cum era și să nu se mai sature de ea. 

— Te-ar deranja mai puţin dacă n-ar avea tinichele? întrebă 
Jeppe, închizând ușa în urma lor. 

— Da! Fără îndoială! Minimul pe care-l poate face o persoană, 
odată ce-a luat decizia de a trăi singură și excentrică, ar fi să-și 
facă naibii curat. 

Anette zâmbi, ca să-și mai îndulcească vorbele. 

— Era la primul etaj, nu? 

Coborâră pe treptele vechi, care scârțâiau. Jeppe scoase din 
buzunar un pachet de șervețele umede antiseptice și i-l întinse. 
Una dintre multele sale idiosincrazii enervante era aversiunea 
faţă de câini, pe care Anette, o mare iubitoare a patrupedelor, o 
tolera cu greu. Să fie înconjurată zilnic de animale însemna 
enorm pentru ea, și așa fusese de când era micuță. Atunci, 
mergea cu bicicleta de la casa copilăriei sale spre suburbii, în 
sudul Copenhagăi, la o fermă din apropiere, unde avea voie să 
pună mâna pe vaci, pe pisici și pe iepuri. Anettei i se părea un 
defect grav să nu ai animale de companie. 

Ridică din sprâncene spre Jeppe, apoi scutură resemnată din 
cap. El îi întinse din nou șerveţelele. 

— Eşti conștientă câţi paraziți se află în blana unui câine? 
întrebă Jeppe. Să nu mai zic de bacterii și de faptul că acest bun 
prieten al omului își linge dosul de câteva ori la fiecare ceas. 

— lţi dai seama că teama ta de bacterii este aproape 
patologică, nu? întrebă ea, oprindu-se brusc să se uite la el. 

— Ne apropiem de locul unei crime, spuse el. la un șervetel! 

Scoase unul și i-l întinse. Anette îl luă și cobori scările, oftând. 

— Ești nebun, Jeppe Karner. Ştii, nu? lar la câini se cheamă tot 
fund, să știi. 

Își șterse mâinile și își îndesă șerveţelul mototolit în buzunar, 
clătinând din cap. Cu degetele curățate de bacterii, ridică banda 


VP - 14 


și deschise ușa apartamentului de la primul etaj, cu un „Ei bine, 
doamnelor, cum stăm?” 

— Werner, ai adus gogoși? întrebă cineva cu voioșie. 

Anette își puse botoșii albaștri și mănușile de latex. Scena 
crimei era teritoriul ei: unul dintre puţinele locuri unde nu se 
simţea niciodată stângace. Îi aruncă lui Jeppe o pereche de 
botoși și intră. 

Începea chiar lângă ușă. Pete de sânge pe pereţi, pe podea, 
marcate cu săgeți albe pe stickere mici, negre, care indicau 
direcţia stropilor. Într-un cadru de ușă, un poliţist făcea fotografii 
de aproape unui morman de haine murdare. Anette inhală 
mirosul fierbinte de sânge proaspăt și încercă să respire pe 
gură. Deasupra ochiului drept începu să i se zbată o venă. Așa 
era în primele câteva minute, apoi se obișnuia. 

Un poliţist trecu pe lângă ea, ducându-și ciobănescul german 
către scări. Ea se împotrivi impulsului de a mângâia câinele, 
știind că n-ar fi fost un gest binevenit. Unitatea canină probabil 
terminase în apartament și acum urma să caute în curte și pe 
stradă orice miros omenesc care i-ar fi putut duce spre ucigaș. 

Ușa din faţă se deschidea direct în ceea ce părea a fi o 
cameră cu multiple utilizări. Avea o masă de lemn dur, cu 
scaune pliabile în jur, o canapea, un cufăr de modă veche ce 
servea drept măsuţă de cafea și un birou de colț pe care se afla 
un laptop deschis. În ciuda dimineţii calde de vară, cele trei 
ferestre care dădeau spre Klosterstraede erau închise ermetic. 
Duhoarea de sânge era densă și apăsătoare. 

Un tehnician dactiloscopic - cum insistau să fie numiţi experții 
în amprente - stătea în genunchi, în echipamentul său alb, 
periind lambriurile netede. 

— Idei? întrebă Anette, arătând din cap spre pensulă. 

Tehnicianul dactiloscopic se târî mai departe de-a lungul 
peretelui, fără să răspundă. Era unul dintre specialiștii civili. 
Anette nu îl cunoștea foarte bine. De obicei nu trimiteau civili la 
cazurile de crimă, dar pentru că mulţi specialiști erau în 
concediu, probabil că în perioada aceea se aplicau reguli 
diferite. 

— Deci, omule? întrebă ea iar, ridicând tonul. Ai găsit ceva? 

El ridică privirea, vizibil iritat de întrebare. 


VP -15 


— Amprente pe sticle și pahare, pe câteva hârtii și pe 
tastatura laptopului. Câteva bunicele în jurul cadavrului. Dar aici 
nu s-a mai făcut curat de ceva vreme, așa că ar putea fi vechi. 

Se aplecă din nou spre lambriuri, apăsând cu atenţie pe lemn 
ceva ce semăna cu un sticker transparent și apoi ridicând 
amprenta pe un disc mic. Lucra extraordinar de lent; parcă 
medita. 

Anette se desprinse de scenă și continuă spre sufragerie. 
Stând pe vine lângă o rogojină uzată era Clausen, un criminalist 
prin excelenţă. Dădea materialul cu un spray incolor. Apărură 
câţiva stropi de sânge aproape mov, inconfundabili, și el începu 
să ia mostre folosind un tampon de vată. Le așeză pe rând, cu 
multă migală, într-o pungă de hârtie maro. 

Clausen era un tip mic și agil, care se apropia de 60 de ani și 
care, timp de aproape zece ani, condusese Centrul Naţional de 
Tehnologie Criminalistică, pe scurt CNTC. Lucrase în echipa care 
anchetase Banda de pe Strada Blekinge!, adunase dovezi din 
gropile comune din Kosovo și dăduse o mână de ajutor după 
tsunami, în Thailanda. În ciuda aspectului său deloc remarcabil, 
Clausen era la a patra căsătorie, cu o violonistă aparent divină a 
Orchestrei Regale Daneze. Când îl vedeai în acţiune, înţelegeai 
cum de putea atrage o asemenea femeie. infrunta 
monstruozitatea slujbei cu o stare de spirit excelentă, iar chipul i 
se lumina, de obicei, de o rețea de riduri de expresie animate. 
Dar astăzi nu zâmbea. 

— Bună, Werner. Mă bucur să te văd, zise Clausen. Ai grijă să 
nu atingi nimic. Apartamentul e plin de sânge și încă nu am 
terminat de adunat probe. Măcar nu avem niciun dubiu că locul 
descoperirii și locul crimei sunt identice, în cazul ăsta. Clausen 
tăie o bucăţică de rogojină cu un cutter și puse fibrele textile 
însângerate într-o altă pungă maronie. 

— Ne va lua ceva să catalogăm toate astea, după ce ne 
întoarcem. Câteva zile. Deja avem mai mult de șaizeci de probe 
prelevate numai din stropii de sânge. 

— Futu-i, exclamă Anette. 

Vocea ei răsună în atmosfera opresivă a apartamentului. Își 
drese glasul și vorbi mai încet. 


1 Grup format din zece activiști comuniști, care, în anii '70-'80, au comis o serie de 
jafuri profesioniste în Danemarca, trimițând banii furati Frontului pentru Eliberarea 
Palestinei (n. trad.). 


VP - 16 


— Avem o armă a crimei? 

— Poate, răspunse Clausen. Încă nu știm exact ce a ucis-o, 
însă a fost folosit un cuţit și avem o bănuială solidă care anume. 
A fost înjunghiată cu o lamă ascuţită, îngustă, care pare să se 
potrivească ăstuia. 

Clausen se ridică și luă cu grijă un briceag lucios, deschis, 
dintr-o altă pungă. 

— A fost șters? întrebă ea. Pare curat. 

— Da, făptașul l-a șters temeinic. Poate chiar l-a spălat. Dar a 
fost sânge pe el. Să-ţi arăt. 

Clausen scoase o bandă îngustă de hârtie dintr-o pungă 
sterilă aflată în trusa lui bine organizată și trecu un tampon de 
vată galben peste lama briceagului. Aceasta deveni verde. 

— Reacționează la hematii, explică el. 

— Atunci, de ce nu e asta arma crimei? întrebă Anette, 
apropiindu-se să se uite mai bine la briceag. 

— Nu am zis că nu ar fi. Dar patologii ne cer să căutăm și un 
obiect contondent. Nu am găsit însă așa ceva. Sau nu încă. 

— Apropo de dovezi, i-am spus vecinei de deasupra că veți 
trimite un tip să-i ia amprentele, mai târziu. 

— Minunat. Bovin se poate ocupa. 

— Este civil, așa-i? 

Anette privi pieziș silueta care încă se târa pe lângă lambriuri. 

— Dacă ai vreo plângere, te rog să suni la Ministerul de 
Finanţe și să ceri personal mai bun, se răsti Clausen, trăgându-și 
mănușile de latex ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte cu o 
batistă brodată. Până atunci, poate ar trebui să te concentrezi la 
munca ta și să ne lași pe noi cu a noastră. 

Își îndreptă spinarea, iar privirea îi ajunse la aceeași înălţime 
cu bărbia Anettei. 

— Nu am spus-o cu răutate, Clausen, zise ea, ridicând mâinile. 

El încuviinţă  mărinimos și se așeză iar în genunchi, 
întorcându-se la tampoanele sale de vată. Anette străbătu mai 
departe apartamentul. Cât de iritabilă era lumea astăzi! Probabil 
din pricina căldurii. 

e 

Medicul legist Nyboe prezida bucătăria. Jeppe făcu un semn 
din cap spre el și fu salutat de o mutră posomorâtă. Fata moartă 
zăcea cu capul sprijinit de perete, abandonată ca un obiect 
pierdut, pe altă rogojină multicoloră. Purta blugi tăiați, un sutien 


VP -17 


de dantelă albă și teniși. Părul ei lung atârna în șuviţe ca niște 
tentacule lipicioase, precum un desen de copil înfățișând 
soarele. 

Copleșit pe moment, Jeppe se sprijini de perete, se uită la 
podea și pretinse că se gândește. Respiră câteva clipe, până ce 
greata trecu și inima i se potoli. Încercă să nu își asculte pulsul, 
care i-o luase razna; încercă să nu se teamă de anxietate. 

Zece ani la Omucideri îl învățaseră de mult să facă față 
trupurilor mutilate fără să i se facă rău, dar nu era niciodată 
complet relaxat la scena crimei. Poate avea legătură cu 
sensibilitatea căpătată odată cu vârsta. Cu înţelegerea că 
moartea face parte din viaţă. Sau poate era doar cocktailul de 
pastile pe care-l luase în mașină, pe drum, ca să-și mai calmeze 
durerea de spate. Doctorii eliminaseră de mult ipoteza unei 
hernii de disc. Insinuau că tot ce simţea era psihosomatic. Dar 
ce știau ei? i 

Se desprinse de perete și se apropie de corp. In clipa în care 
murim, devenim problema cuiva. În unele feluri, scena unei 
crime amintește de o scenă de teatru. Este o reţea de acorduri 
mărunte, care, împreună, alcătuiesc un întreg. La comandă. 
jeppe avea o afinitate secretă, rușinoasă, pentru dinamica 
locului faptei și pentru ritmurile sale intime. Dar aceasta era 
diferită. Era mai rea. Cine era femeia aceea tânără, de pe trupul 
căreia acum se prelevau probe pentru a fi puse în saci? De ce 
tocmai ei i se furase șansa la o carieră, la o căsnicie, la copii? 

Se gândi la familia pe care trebuia să o anunte, după ce o 
identificau. La teama care urma să le umple ochii, după ce se 
prezenta. La speranţa de după - un unchi, cu siguranţă ne 
putem lipsi de un unchi. Și apoi, când se dovedea că era cineva 
mult prea apropiat: lacrimi, ţipete - sau, mai rău, o acceptare 
tăcută. Nu se obișnuise niciodată cu acea parte a meseriei. 

Jeppe se lăsă pe vine lângă medicul legist. 

— Salut, Nyboe. Ce-avem aici? 

Nyboe era un gentleman distins, dar modern. Ca majoritatea 
profesioniștilor din domeniul medical, presupunea că toată 
lumea pricepe despre ce vorbește și lăsa mirenii în ceaţă din 
doar câteva cuvinte. Era legistul-șef, foarte respectat, însă Jeppe 
nu îl plăcea în mod deosebit. Sentimentul părea reciproc. 

— E nasol, zise Nyboe, pentru prima dată fără aroganță. 
Victima este o femeie la vreo 20 de ani. A fost lovită serios și a 


VP-18 


suferit multiple răni prin înjunghiere. Are leziuni la cap, în urma 
unei traume cu un obiect contondent. Temperatura ei timpanică 
era de 82,4 grade, iar rigor mortis se instalase de mult când am 
ajuns eu, acum nici măcar un ceas. Așadar, decesul a survenit 
cândva între ora zece aseară și ora patru dimineaţa. Dar, așa 
cum știi, nu pot spune nimic sigur, încă. Nu sunt semne de 
violenţă sexuală. Tăieturile de pe mâini și braţe sugerează că s- 
a apărat, dar unele sunt de... dinainte. 

— Vrei să spui c-a fost tăiată înainte să moară? întrebă Jeppe. 

Nyboe încuviinţă grav, și amândoi tăcură. Cazul avea să 
stârnească vâlvă în presă și să creeze o stare generală de 
panică, nemaivorbind de reacţia sărmanelor rude. 

— Are faţa lovită, însă, din fericire, are un tatuaj, care va 
ușura identificarea. Ar trebui să arunci o privire la crestături. 

— Crestături? 

Jeppe îl privi pe Nyboe în ochi. 

— Ucigaşul i-a tăiat fața. Nu sunt expert în artă, însă mi se 
pare că seamănă cu niște decupaje de hârtie. 

Nyboe oftă, resemnat. 

— Decupaje? Cum adică? întrebă Jeppe, încruntat. 

— Cred că făptașul ne-a lăsat o goekkebre/. 

Nyboe apucă bărbia fetei și ridică încetișor faţa însângerată, 
în lumina puternică din bucătărie. Modelul cioplit în piele 
semăna cu tăieturile în hârtie pe care le făceau copiii danezi de 
Paște. 

Ziua lui Jeppe tocmai se dovedea mai rea decât își imaginase. 


CAPITOLUL 3 


Esther își încheie blazerul Halston în fața oglinzii sale întregi, 
netezindu-l cu grijă. Pantalonii subţiri, de lână, și bluza de 
mătase păreau o ţinută prea formală, prea elegantă, însă avea 
nevoie de ea ca să o susţină peste zi. 


2 Tradiţie daneză de Paști, de obicei adoptată de copii, care decupează forme diverse 
în hârtie împăturită, apoi o despăturesc și scriu poezii sau alte fragmente de text în 
spațiile rămase. La final, semnează cu tot atâtea puncte câte litere are numele lor și 
expediază scrisoarea. Destinatarul trebuie să ghicească numele expeditorului (n. 
trad.). 


VP-19 


Mintea i se învârtea și migrena îi apăsa orbitele ochilor. Julie 
sau Caroline? Nu putea fi Julie; nu trebuia să fie ea. Dar nici 
Caroline! Micuța Caroline, pe care o știa de când se născuse! 
Cât de probabil era ca victima să fie altcineva? Poate una dintre 
prietenele fetelor, care  împrumutase apartamentul, își 
petrecuse acolo noaptea și invitase vreo persoană dubioasă? 

Kristoffer intrase și făcea zgomot în bucătărie. Ea se gândi c- 
ar fi fost bine să facă liniște. Era profesorul ei de canto de 
aproape patru ani, însă relaţia lor evoluase în timp. Aveau multe 
în comun: le plăceau muzica, arta și lucrurile frumoase. El o 
învăţa tehnici vocale, ea îl învăţa să gătească. Se duceau 
împreună la operă și la muzee. Kristoffer avea cheia de la 
apartamentul ei și lua bani din portofelul ei când mergea la 
cumpărături. Ea avea de trei ori vârsta lui, însă el îi devenise un 
prieten apropiat. Cumva, era fiul pe care nu-l avusese niciodată, 
deși niciunul dintre ei nu ar fi definit relaţia lor astfel. 

— Kristoffer, dragă, faci cafea? strigă ea. 

Esther intră în sufragerie și îl găsi turnând deja din presa 
franceză. Îi zâmbi, încântată, ca de obicei, de fața lui plăcută, 
care spunea povestea unei moșteniri asiatice îndepărtate. Avea 
ochii căprui, părul negru-tăciune și un trup subţire. Purta mereu 
haine cu câteva măsuri în plus: un hanorac cu tricoul la vedere, 
blugi cu turul lăsat până la genunchi, căciulă și geacă de piele. 
Hainele îl făceau să pară chiar mai tânăr; arăta ca un adolescent 
fără adăpost. 

Kristoffer renunţase la o carieră promițătoare în favoarea 
concertelor aleatorii și predării. Ea nu știa de ce. Dar el părea 
mulțumit cu slujba lui actuală, de costumier la Teatrul Danez, 
care-i permitea să rămână treaz peste noapte, să lucreze la 
muzica lui electronică stranie, și să mai facă și lecţii cu o mână 
de elevi aleși pe sprânceană. 

Esther se aruncă în fotoliul de culoarea piersicii, ridicându-și 
picioarele pe taburetul asortat. Îl înţelegea foarte bine. Acum, că 
se pensionase, și ea intenţiona să facă numai ce voia, pentru tot 
restul vieţii. Să cânte, să scrie și să gătească. Nu mai voia 
examene sau întruniri ale consiliului facultăţii! Esther așteptase 
multă vreme să revină la iubirea din tinereţe: romanul poliţist, 
adesea desconsiderat în cercurile academice. Dacă dorea să 
devină Dorothy L. Sayers a generaţiei sale, timpul era esenţial. 
Aruncă o privire paginilor de manuscris proaspăt printate, peste 


VP - 20 


care trebuia să se fi uitat deja, și oftă. Cu siguranţă nu reușea 
astăzi. 

Kristoffer îi aduse ceașca de cafea și se așeză pe o pernuță 
marocană, cu faţa spre ea. Episteme și D6xa i se urcară imediat 
în poală. 

— Ce s-a întâmplat jos? întrebă el, cu o inocenţă străină de 
acest univers. 

Asta îi îngreună mai mult răspunsul. 

— A... a fost descoperit un cadavru la primul etaj. O femeie. 
Nu știu cine este. Dar pare grav. N-a fost moarte bună. 

Cu un nod în gât, luă o înghiţitură de cafea. 

— Gregers e la spital. A suferit un atac, sau așa ceva. Azi mi 
se pare că lumea se destramă. 

Kristoffer mângâia burta lui Dóxa, fără să ridice privirea. Alţii 
ar fi pus întrebări alarmate, copleșiți de șoc, dar nu și el. După 
un minut, întrebă doar: 

— Ce pot să fac? 

— Câinii au nevoie de plimbare. 

Esther se simţi inundată de recunoștință. Totul părea mai ușor 
de suportat acum. 

— Vrei să ne pregătești ceva de mâncare? 

— Bine, încuviinţă el, cu ochii încă plecaţi. Scot eu câinii la 
plimbare și fac cumpărături pentru cină. Poate pește? Să văd ce 
au jos, la pescăria cea bună de pe Frederiksborggade. 

— Mulţumesc, dragă. la bani din portofelul de pe hol. Știi tu 
de unde. 

Esther se lăsă pe spate, închise ochii și încercă niște exerciţii 
de respiraţie, pentru relaxare. 

Îl auzi pe Kristoffer făcându-și de lucru cu zgărzile câinilor şi 
cu cheile, pe hol. Deschise ușa și împinse ușurel câinii pe casa 
scării. Amândoi începură imediat să latre. 

— Aici locuieşte proprietara clădirii? întrebă o voce 
necunoscută. 

Esther se ridică în capul oaselor și se uită pe hol. Kristoffer 
rămăsese lângă mopșii care lătrau, față în față cu un bărbat 
îmbrăcat în alb. 

— Da, aici! strigă ea. 

Cu greutate, se ridică de pe fotoliul adânc și ieși pe hol să îl 
întâmpine pe necunoscut. Unul dintre tehnicienii pe care-i 
văzuse intrând și ieșind din clădire toată dimineaţa se afla în 


VP -21 


cadrul ușii. Își descheiase costumul alb de protecţie, iar o linie 
roșie de pe fruntea lui arăta că își scosese de curând și gluga. 

— Am venit să vă iau amprentele, spuse el, trecând pe lângă 
Kristoffer și intrând. 

— Minunat, zise ea, întinzându-i mâna. Mi-au spus că va veni 
cineva. Esther de Laurenti. 

Omul puse pe podea o servietă care părea grea, fără să-i ia 
mâna oferită. Probabil că era o muncă grea să aduni dovezi de 
la scene ale crimei precum cea de jos. Stomacul lui Esther se 
strânse când ea se gândi la ce se afla la primul etaj al clădirii. 

— Cum procedăm? întrebă ea. De ce aveţi nevoie? 

— De o masă și de mâinile dumneavoastră. Atât. Va dura o 
secundă. 

Esther își suflecă mânecile și se apropie de biroul ei. Spre 
surprinderea ei, îl văzu pe Kristoffer încă în cadrul ușii, și se opri 
să îi zâmbească. Părea uluit. Cu siguranţă era la fel de șocat ca 
ea. 

XXX 

Viespea se îndepărtează, zumzăind, de firimiturile acoperite 
cu gem de pe farfurioară, și se așază pe un teanc de cărți. O 
lovitură fermă cu dispenserul de bandă adezivă, și trupul strivit 
al insectei este aruncat într-un ultim zbor pe fereastra deschisă. 

Ea inspiră parfumul văratic al orașului și hotărăște să iasă la 
soare. Aleargă pe scările șubrede, sare pe bicicletă și țâșnește 
spre centrul Copenhagăi. Străbate străduțele înguste, cu sens 
unic, bucurându-se de vântul care-i umezește ochii. Își cumpără 
o cafea pe care nu și-o poate permite și se așază la soare, în 
faţa cafenelei. 

In orașul ei natal nu existau cafenele. Cu un junghi în piept, își 
amintește nopţile reci ale copilăriei, în care purta o geacă 
subţire de blugi și își petrecea timpul între benzinării și terenuri 
de fotbal. Copiii rătăceau prin întuneric; niciunul nu voia să fie 
acasă. De parcă rătăcirea fără sens i-ar fi putut duce undeva. De 
parcă să bea vodcă poloneză din sticle vechi de Cola ar fi putut 
stinge plictiseala. Când se săturau de mers, se opreau în staţia 
de autobuz și priveau mașinile trecând. 

Ridică ochii spre cer și se bucură de noua ei viaţă. De viață. 
Nu-l observă pe bărbatul care o privește, de la mică distanţă. Nu 
știe că viaţa pe care tocmai a început să o guste e pe cale să se 
sfârșească. 


VP - 22 


CAPITOLUL 4 


Înapoi la secţie, Jeppe și Anette se așază la biroul lor cu 
înălţime ajustabilă, ca să conceapă un plan de atac. Jeppe a 
adus două căni de cafea din birou, a lui cu frişcă, a Anettei 
neagră, cu zahăr. Aveau același grad, dar când lucrau în echipă 
el aducea mereu cafeaua, iar ea conducea. Erau singurele 
lucruri care nu necesitau o dezbatere: un refugiu de cuplu 
căsătorit în cadrul parteneriatului lor bizar. 

— Suntem siguri cu privire la identitate? începu Anette. 

Acum, că ședeau faţă în față, Jeppe remarcă, spre iritarea lui, 
cât de viguroasă părea ea în comparaţie cu el. Pleoapele ei erau 
acoperite cu un strat proaspăt de albastru și arăta ca o 
persoană care făcuse sex, luase o masă copioasă și dormise 
neîntoarsă opt ore din ultimele douăzeci și patru. Asta-l făcea să 
vrea să se ridice și să o dea jos de pe scaun. 

Intrebarea ei era retorică. Comparaseră înfățișarea generală a 
cadavrului și tatuajul - două stele și un text cursiv, pe 
încheietura dreaptă - cu multele fotografii găsite pe laptopul de 
la locul faptei. Victima era Julie Stender, una dintre chiriașele 
tinere, de la primul etaj, ale lui Esther de Laurenti. Dacă ar fi 
încercat să identifice corpul numai pe baza feţei, nu ar fi reușit. 

— Cu siguranţă este Julie, spuse Jeppe. Să vedem. Familia ei 
locuiește în... 

Își răsfoi carnețelul. 

— Părinţii ei locuiesc într-un orășel numit Sørvad, undeva în 
lutlanda, lângă Herning. Poţi să-i cauţi? 

Anette tastă ceva și apoi sună Poliţia din lutlanda Centrală și 
de Vest. Nu era genul de apel pe care să fie bucuroși că-l 
primesc. Jeppe întoarse o pagină din carneţel. Când era mai 
tânăr, scria totul - idei, gânduri, planuri de viitor. Jurnale de 
călătorie, scrisori de dragoste. Acum, nota numai chestiuni de 
serviciu. 

Scrise MODEL CUȚIT, folosind majuscule decorative. 

CUNOȘTINȚE DE SEX MASCULIN 

CAROLINE! adăugă. 

CHIRIAȘII DIN CLADIRE 

— Stender! lătră Anette la telefon. S-T-E-N-D-E-R, ai priceput? 
Christian și Ulla Stender. Locuiesc lângă Sarvad, pe o stradă 


VP - 23 


numită Skovvej. Doar informează-i, fără să-i întrebi ceva, da? 
Venim noi din Copenhaga să facem asta. Sună-ne după ce te 
întorci. 

Închise fără să salute. 

— Gata, poţi tăia asta de pe listă, Jepsen! zise ea, ridicându- 
se brusc. 

Pantalonii i se încreţiră neplăcut pe coapsele masive. 

— Continuăm? Avem o grămadă de treabă. 

leşi fără să aștepte un răspuns. Jepsen! Detesta să i se spună 
așa. Îl făcea să se simtă ca un adolescent nesigur, dojenit de 
sora mai mare. 

Simţi un junghi în inimă când se gândi cum urmau să decurgă 
zilele. Cazul avea să închidă Copenhaga, după ce ajungea presa 
la el. Deja își imagina titlurile: Tânără ucisă, abuzată și bătută. 
Criminalul este încă liber. Era un caz pe care, în mod normal, 
poliţia l-ar fi considerat exagerat: un caz tip femeia-de-la- 
cabană, adică improbabil, care se întâmpla, în principiu, în 
ficțiunile de gen. Cazuri ca acesta, în care făptașul nu era 
aplecat deasupra victimei când ajungea poliţia, erau foarte rare, 
de fapt. Dar se întâmplau, iar acesta era unul dintre ele. 

e 

Sala de ședințe era neobişnuit de tăcută când intră Jeppe. De 
obicei, răsuna de conversații și de un zumzet voios, dar 
anchetele serioase făceau mereu să dispară buna-dispoziție. 
Glumele despre capete tăiate folosite drept mingi de fotbal erau 
caracteristice unei zile de muncă. Alte subiecte erau tabu - de 
exemplu copiii sau cazurile în care făptașii scăpau din cauza 
neatenţiei anchetatorilor, sau detaliilor tehnice. Și cazuri ca 
acesta. Criminalii violenţi nu își tăiau victimele cât erau încă vii. 
Era prea devreme să se întrebe dacă aveau de-a face cu un fost 
iubit sadic, sau cu ceva mai râu, dar chiar și așa domnea o 
tăcere sufocantă. 

Lângă detectivul Thomas Larsen ședea inspectoarea-șefă, cu 
braţele încrucișate peste pieptul acoperit de uniformă. Era 
probabil îmbrăcată așa pentru că urma o conferinţă de presă. 
Chiar dacă nu discutaseră încă despre asta, Jeppe știa că va 
încerca să ţină departe de public informaţia privind modelul 
crestat, cât mai mult posibil. Orice detalii care sugerau un 
făptaș posibil tulburat aveau să fie păstrate în interior, pentru 
moment. 


VP - 24 


Cât timp aveau? 

O zi, cel mult două - dar era mai bine decât deloc. Ochii lui 
Jeppe îi întâlniră pe ai inspectoarei-șefe, și dintr-odată el se simți 
deopotrivă mai liniștit, dar și mai agitat în prezenţa ei. După 
zece ani de lucru împreună, se cunoșteau bine. Ea îi înțelegea 
punctele forte, dar și slăbiciunile. Știau amândoi că își asuma un 
risc alocându-i un caz de o asemenea amploare, acum. 

EI își privi echipa. 

Torben Falck era unul dintre detectivii mai în vârstă, care se 
rotunjise și devenise blând, cu anii. Avea o grijă meticuloasă de 
mustaţa lui impresionantă, care încărunţea, purta bretele în 
culori vii și excela în poante proaste. Dacă Omuciderile ar fi fost 
o echipă de baseball, Falck ar fi fost un apărător indispensabil. 
Poate nu era cel mai rapid, însă ancheta solid și minuţios. 

Sara Saidani ședea lângă el și era o enigmă în departament. 
Inspectoarea-șefă o adusese de la secţia din Helsingør, cu un an 
în urmă, pentru că știa să scrie cod și avea abilităţi generale în 
mediul online, abilități care o făceau mai utilă în Copenhaga 
decât oriunde altundeva. Dar Saidani nu își găsise încă locul 
printre noii colegi. Avea un farmec aparte, cu buclele întunecate 
și nasul acvilin, dar părea arogantă, spunea doar ce era necesar 
și nu zâmbea niciodată. De obicei avea părul prins într-o coadă 
de cal dezordonată și nu se machia. Işi creștea singură cele 
două fiice și, fiindcă nu exista niciun bărbat în viaţa ei, Anette 
insista că era lesbiană. 

Pentru Jeppe nu avea importanţă. Saidani și Falck erau 
pricepuţi la ce făceau și răspundeau repede; se potriveau. Cel 
cu care avea o problemă era Thomas Larsen. Era un detectiv 
tânăr, celebru fiindcă arăta ca un model pentru o reclamă la 
blugi. Absolvise Copenhagen Business School și era anchetator 
doar de șase luni. Chiar și așa, părea chitit să avanseze cu o 
viteză interstelară. Ambiţia lui avea o urmă de nerușinare, iar el 
dovedea o încredere provocatoare în propria-i infailibilitate, pe 
care Jeppe nu o putea suporta. Incercase la nesfârșit să-i pună 
porecla Degete de Unt, însă colegii lui, altfel puși pe șotii, nu 
mușcaseră momeala. Din nefericire, untul de arahide părea să 
fie preferatul inspectoarei-șefe. 

Anette își drese glasul, încurajându-l din locul ei obișnuit, de 
lângă perete. 


VP -25 


Ochii detectivilor îl loviră pe Jeppe ca niște reflectoare într-o 
sală întunecată, iar el se simţi cuprins de trac. Depindea numai 
de el să ofere dreptate unei tinere ucise. 

— Așa, începu el, din faţa sălii. Toată lumea știe că trupul 
găsit pe Klosterstraede 12 a fost identificat drept Julie Stender. 
Suntem pe cale de a-i localiza rudele. Ne vom întâlni aici în 
fiecare zi, la finalul fiecărei ture, la opt dimineaţa și la patru 
după-amiaza, și oricând este necesar. Ne vom informa reciproc 
privind desfășurarea investigaţiei. Să adunăm toate hârtiile și 
fotografiile în biroul meu și al Anettei. Una dintre secretare va 
pregăti o planșă. La ședința video, vom solicita întăriri de la 
celelalte secţii, pentru interogatoriile din ușă în ușă și pe stradă, 
ca să putem prelua orice declaraţii ale martorilor cât timp 
lucrurile sunt încă proaspete în mintea lor. 

Jeppe își ridică vocea peste zgomotele de hârtii foșnite și 
tastaturi lovite. 

— Falck, continuă el, te duci la spital și discuţi cu Gregers 
Hermansen, dacă se simte în stare. Apoi faci o vizită 
proprietarilor cafenelei de pe Klosterstraede 12. Sunt doi tineri. 
Secretara are numele lor. Au fost cei care l-au găsit pe Gregers 
Hermansen deasupra trupului lui Stender, de dimineaţă, și sunt 
acum la spital, ţinuţi sub observație, fiind în stare de șoc. Din 
câte știu, sunt bine. 

Falck salută ca un cercetaș, cu două degete duse la borul unei 
pălării imaginare. 

— Larsen va începe să investigheze familia, prietenii, colegii, 
partenerii și foștii colegi de școală ai lui Julie Stender. Ca de 
obicei, Saidani se va ocupa de Facebook și de chestiile pe 
calculator, telefon și reţele sociale. 

Saidani ridică privirea din laptop și încuviinţă, făcându-și 
coada să salte. Larsen rămase nemișcat, cu braţele la piept. 

— Werner și cu mine vom anunţa părinţii victimei, apoi îi vom 
mai face o vizită lui Esther de Laurenti. Autopsia va avea loc 
mâine, la prima oră. Ne ocupăm și de asta, spuse el, privindu-și 
partenera. Vom pune agenţi din Copenhaga și din partea sudică 
a Suediei să le caute pe Caroline Boutrup și pe prietena ei. Jeppe 
își schimbă discret greutatea de pe un picior pe altul, ca să-și 
mai relaxeze spatele. Avem nevoie de cineva care să verifice și 
camerele de supraveghere de pe drum. Bănci, magazine Seven- 
Eleven, farmacie. Cine se ocupă? 


VP - 26 


Falck mai execută un salut de cercetaș. 

Sunetul telefonului mobil al Anettei reteză concentrarea din 
sală. Ea preluă apelul fără să iasă. Jeppe și echipa așteptară cât 
ea își lătră răspunsurile dure. 

O jumătate de minut mai târziu, își încheia apelul și îi privea. 

— Au fost cei de la secţia din lutlanda Centrală și de Vest. S- 
au dus acasă la familia Stender, în Sarvad, dar nu era nimeni 
acolo. Ghiciţi unde zice vecinul că ar fi? 

Nu avea sens să își dea nimeni cu presupusul. 

— In Copenhaga! strigă ea, apucându-și geaca și îndreptându- 
se spre ușă. Să fiu a naibii dacă nu-s în Copenhaga! Stau la 
hotelul Phoenix. Să mergem, Jeppe! Sun la recepţie să aflu dacă- 
s în cameră. Altfel, am numărul de mobil al tatălui. 

Inainte ca Jeppe să poată spune vreun cuvânt, Anette ieșise 
deja pe ușă. 

e 

Traficul mârâia leneş pe Bredgade, cel mai elegant dintre 
bulevardele Copenhagăi. Anette parcă mașina după colț și 
merseră prin ploaia uşoară până la hotel. Un grup de turişti 
japonezi se înarmaseră cu umbrele, și, bizar, femeile purtau 
mănuși albe, amintind de zilele lipsite de griji ale anilor '80. 
Firește că japonezii s-ar fi putut afla în drum spre un duel 
dansant, dar ea se îndoia. Jeppe deschise ușa de sticlă a 
hotelului Phoenix și intrară. 

Lobby-ul arăta ca o bezea întoarsă pe dos. Candelabrele 
picurând diamante luminau draperii de brocart greu, care 
încadrau ferestrele. Anette detesta asemenea decoruri 
decadente și se uită urât la o fântână aflată chiar în mijlocul 
podelei de marmură albă. 

Se simțea încordată și reticentă, și niţel distrasă. Împreună cu 
Svend hotărâse cu multă vreme în urmă să nu aibă copii, chiar 
dacă în jurul lor toată lumea se reproducea într-o veselie. Se 
refereau la cei trei border collie drept băieți; lor, și nu simțeau 
că le lipsea ceva. Dar știa că nu exista nimic pe lume mai 
cumplit decât pierderea unui copil, iar ea era pe cale să 
provoace acea durere unor oameni. 

La cererea ei, personalul hotelului transmisese soților Stender 
să rămână în cameră, fără să le ofere alte explicaţii. Anette și 
Jeppe urcară la etajul al doilea, găsiră camera 202 și bătură. O 
secundă mai târziu, o femeie micuță, elegantă, cu păr scurt, 


VP - 27 


cărunt, deschise ușa. Îi salută demn din cap. Cuta îngrijorată de 
pe fruntea ei arăta ca o marcă de castă hindusă, deasupra 
ochelarilor ei cu ramă de sidef. Se retrase în cameră, ca 
detectivii să poată intra. 

Christian Stender se afla într-un fotoliu tapiţat cu mătase, cu 
capul în mâini. Își descheiase nasturii de sus ai cămășii, lăsând 
la vedere un smoc de păr încărunțit deasupra unei burţi de bere 
considerabile. Lângă scaunul lui se aflau pantofi uzaţi, care ar fi 
trebuit lustruiţi, și spuneau despre posesor că prefera confortul 
în detrimentul stilului. Își ridică privirea și, văzându-i pe cei 
intraţi, o lăsă iar în jos. Avea fața acoperită de stropi de 
sudoare, iar ochii lui mici erau roșii. Fie era îngrozit, fie suferea 
de o gastrită severă. 

— Christian a început să se simtă rău când recepționista ne-a 
sunat să ne anunţe că poliţia vrea să discute cu noi, explică 
doamna Stender, frângându-și mâinile caricatural. Este convins 
că i s-a întâmplat ceva lui Julie. Este, ăăă, fiica mea vitregă. Nu 
răspunde la telefon. Am încercat să îl liniștesc, dar nu mă 
ascultă. Este vorba despre jaful de la firmă, nu? Nu despre Julie. 

Anette şi Jeppe schimbară o privire. Niciunul nu era 
nerăbdător să confirme o veste proastă. Ea îi făcu un semn din 
cap, apoi alunecă spre perete, de unde putea să le observe 
chipurile. 

— Din nefericire, zise Jeppe, nu suntem aici să vorbim despre 
jaf. 

Își drese glasul, dintr-odată agitat. 

— Îmi pare rău, dar avem vești proaste despre Julie. 

Christian Stender îi privi din fotoliul lui, cu pupilele micșorate 
ale unui dependent de heroină. Încremenise, în expectativă. 
Anette încercă să îi analizeze expresia, să găsească semne 
ascunse, dar văzu numai teroarea unui părinte confruntat cu 
temerile cele mai negre. 

Jeppe continuă, ezitând. 

— Îmi pare foarte rău să vă informez că... 

Nu reuși să continue, căci Christian Stender începu să urle ca 
un nebun. Se prăbuși de pe fotoliu și ajunse în genunchi, ţipând. 
Avea chipul contorsionat. Părul îi atârna ca un văl subţire peste 
scalpul lucios. Arăta ca un cântăreţ de operă care-și juca scena 
finală, pe culmile disperării. 


VP - 28 


Anette remarcă toate acele detalii, calmă, parcă privind 
teatru de amatori. Detectorul ei de empatie nici nu se clinti. Ce 
naiba era cu ea? Sau cu ef? 

— Am găsit cadavrul unei tinere în apartamentul lui Julie și al 
Carolinei, continuă Jeppe, ezitând, între tipetele tatălui. Imi pare 
rău să vă aduc la cunoștință că este vorba despre Julie. Trebuie 
să finalizăm... unele investigaţii, înainte de stabilirea oficială a 
identităţii, dar nu credem că ar exista dubii. 

Căută ochii Anettei și își făcură un semn. Nu era necesar să 
menţioneze nici autopsia, nici fișele dentare. 

— Mă întristează teribil... începu Jeppe, dar se blocă. 

Christian Stender se făcuse ghem pe podea. Soţia lui se afla 
în spatele unui scaun și îl privea fix, trăgând de tapiţerie. 

— Am putea rămâne singuri un moment? întrebă Ulla Stender, 
încet, dar cu o autoritate neașteptată. Îmi dau seama că va 
trebui să venim la secţie, dar ne puteţi acorda un moment să ne 
revenim? Singuri? 

— Aşteptăm pe hol, spuse Anette, în timp ce Jeppe se 
îndrepta spre ușă. Nu vă grăbiţi. 

leșiră împreună, bucuroși să plece din camera sufocantă, 
departe de emoţiile intense. Nicio condoleanţă nu părea 
potrivită, așa că nu mai spuseră nimic. Anette închise ușa după 
ei. Ultimul lucru pe care-l văzu înainte să dea drumul clanţei fu 
cum femeia se apropia de soţul ei cu braţele întinse. 


CAPITOLUL 5 


— Să apăs un buton pentru dumneavoastră? Ce etaj? 

Femeia cheală, cu perfuzia după ea, zâmbi prietenoasă, cu 
degetul plutind în faţa numeroaselor butoane ale liftului. 

— 14, spuse Esther, întorcându-i zâmbetul. Mulţumesc 
frumos. 

Ușile se închiseră. Ea se chinui să găsească un subiect - 
măcar un comentariu despre vreme - dar nu știa când fusese 
femeia afară ultima dată. Așa că tăcu, scuipând discret pe 
vârfurile degetelor și încercând să scoată ultimele urme de 
cerneală pentru amprentare, cu un șerveţel din buzunar. 
Tehnicianul îi explicase că Danemarca era printre puţinele ţări 


VP - 29 


din lume care încă foloseau cerneala, în loc de sistemul modern 
de scanare adoptat de multă vreme de restul planetei. Chiar și 
Republica Centrafricană era înaintea Danemarcei la acest 
capitol, îi explicase el, trecându-i degetele peste tușieră și 
hârtie. Un tip ciudat. Işi frecase mâinile cu o perie de unghii, 
după aceea, dar cerneala rămăsese. 

La prima vedere, aripa de terapie intensivă cardiacă de la 
Spitalul Naţional nu părea un loc tocmai vesel, chiar dacă 
suferința omniprezentă fusese camuflată parţial cu o combinaţie 
pestriță de afișe. Oamenii folosesc mereu cele mai vesele culori 
în locurile în care s-a pierdut orice speranţă. Exista chiar și un 
anunț atârnat lângă lift, pentru un concert al unui fost șef al 
poliţiei, promițând opt piese populare daneze, cu 
acompaniament la pian. 

Oare dispoziția pacienților chiar se îmbunătățește când sunt 
expuși la divertismentul sentimental pe care nicio persoană 
sănătoasă nu l-ar putea tolera mai mult de cinci minute? se 
întrebă Esther, intrând în Pavilionul 3-14-2. 

Găsi rezerva potrivită și se opri lângă ușa deschisă. Primul pat 
dintre cele două dinăuntru era liber, dar Gregers Hermansen 
zăcea în celălalt, cu privirea spre geam. 

— Bună, Gregers, spuse Esther, după ce ciocănise ezitant. 

Fără să se întoarcă, umerii lui începură să se zguduie de 
suspine, că ai unui copil care își reţinuse durerea până ce 
apăruse mama lui, să-i îngrijească un cot julit și să-i vadă 
lacrimile. Esther rămase în ușă, luptându-se cu impulsul de a 
fugi din camera sumbră și trista. Se adună și intră. 

— Eu sunt, spuse ea. 

Gregers permise lacrimilor să curgă nedisimulat. Ea îi luă 
mâna și rămase în picioare, lângă el, până ce se liniști. 

Sărmanul meu prieten, se gândi ea, copleșită de simpatie 
pentru bărbatul pe care-l cunoștea de 20 de ani și totuși îi era 
străin. Nu se împrieteniseră niciodată, deși locuiau de atâta 
vreme sub același acoperiș. | se păru mare păcat. 

Esther își trase un scaun, își descheie jacheta și îi luă iar 
mâna lui Gregers. Voia să spună ceva liniștitor, dar totul i se 
părea greșit. Așa că îl ascultă cum plânge. Se simţea complet 
nelalocul ei. Avea nevoie de o vacanţă și de un pahar de vin 
roșu. Trebuia să se liniștească. Să nu se mai gândească la o mie 
de lucruri. Să nu își amintească de vremea când - parcă acum o 


VP - 30 


mie de ani - zăcuse ea pe un pat de spital. Atunci nu avusese pe 
nimeni care să o ţină de mână. 

Își dădu seama că îi strângea palma fragilă prea tare, și își 
slăbi strânsoarea, mângâindu-i mâna, stânjenită. Lacrimile lui se 
opriră, încet. 

— Cine... începu el, ezitant, cu vocea unui bărbat care locuia 
singur. 

Esther se aplecă mai aproape și se concentră să îl audă. 

— Cine... este... ea? reuși el. 

Era atât de răgușit, că la început nu-l înţelese ce întreba. El își 
drese glasul, nerăbdător, și arătă spre carafa de plastic, cu apă. 
Ea îi turnă într-un pahar folosit și îl lăsă să bea, apoi i-l reumplu 
și aşteptă până ce termină. 

— Am căzut pe... un corp, se bâlbâi el. Era sânge pe pereți. 
Poliţia nu mi-a spus nimic. _ 

Gregers părea prăbușit, decrepit. Işi dădu seama că se 
gândea la el ca fiind bătrân, iar la ea ca... la altceva. 

— Nu știu cine era, Gregers, spuse ea. Poliţia nu ne spune 
încă nimic. 

— Era moartă? Când... am găsit-o. Era moartă? 

Firește, se gândi ea. De asta se teme! Se gândește că ar fi 
putut-o salva. Politistii ăia chiar n-au avut deloc grijă de el? 

— Gregers, ascultă-mă, spuse Esther, autoritară. Era moartă 
de mult când ai ajuns tu acolo. Nu ai fi putut face nimic, 
înţelegi? 

Nu știa de fapt când murise fata, și nici nu cunoștea detalii 
specifice. Dar nu vedea niciun motiv să nu-l liniștească așa cum 
putea. 

Brusc, simţi că i se face rău, parcă lovită de o tonă de 
cărămizi. Pâcla mahmurelii în care funcţionase toată ziua se 
ridică brusc, și se concentră pe deplin. O crimă în clădirea mea, 
se gândi ea. Cât de cumplit! Prea cumplit să înțeleg ce se 
întâmplă. Avea un nod în gât. Chiar se întâmplase? De ce? 

— De ce? îi repetă gândul Gregers, cu ochi rugători, fără să 
știe că își puneau aceeași întrebare. 

Esther simţi un junghi de vinovăţie, dar îl ignoră. 

Trebuie să fie o coincidență. O coincidență bolnavă. 


VP - 31 


x k x 


Tatăl ei o sună din două în două zile. Uneori răspunde, dar 
astăzi îl lasă să sune; nu îl poate înfrunta. Îi este dor de mama 
ei, a cărei boală și al cărei deces au lăsat-o cu o senzaţie de 
lipsă permanentă. Lipsa sentimentului de a fi văzută și iubită 
pentru ce este cu adevărat. Lipsa cuvintelor mamei sale. Vei fi 
mereu Copila-Stea, îi spusese mama ei, și eu te voi ajuta mereu 
să porți povara vieții. Acum, își duce singură povara. Tatăl ei nu 
o poate ajuta. El încă o crede o copiliţă inocentă. 

Își pune prosopul și cărţile în coșul bicicletei și străbate podul 
Knippelsbro. Străzile sunt pustii în căldura amiezii. Işi prinde 
bicicleta de un rastel de pe drumul plat care duce spre aeroport, 
Amager Strandvej, o blochează și se îndreaptă spre plajă. Coșul 
îi zgârie coapsele goale. Işi face un selfie pe podul de lemn și îl 
postează pe Instagram. 

Plaja e plină de trupuri pe jumătate goale, în poziţii în care par 
pe jumătate topite. Găseşte un colț pentru lucruri și se dezbracă 
încet, conștientă de toți ochii care-i urmăresc mișcările. Rămâne 
în bikini și ochelari de soare. Se întinde și privește oamenii prin 
lentilele întunecate. 

Un tip chel se oprește și își lasă îngheţata să i se topească 
printre degete, în timp ce o devorează din priviri. Pervers 
bătrân. Ea privește în zare, distantă, inabordabilă, și se apleacă 
peste coș, cu picioarele drepte, să scoată loțiunea de plajă. O 
aplică lent, temeinic, pentru toate privirile care sunt lipite de ea. 

Dar nu vede o pereche de ochi. O pereche de ochi ascunși de 
ochelari de soare, care-i privesc trupul de parcă i-ar aparţine 
posesorului lor. De parcă pielea ei ar fi o pânză. Dacă s-ar gândi 
mai bine la ce face, ar avea timp să prevină lucrurile. 

Dar nu o face. 


CAPITOLUL 6 


Camera pentru interogatorii numărul șase era ca un buncăr și 
cu siguranţă nu se compara cu vreo cameră de hotel, dar chiar 
și așa Jeppe se simţea mai bine aici decât în apartamentul 
întunecos de la Phoenix. 


VP - 32 


Detectivii ajunseseră la secţie cu soţii Stender, cu jumătate de 
oră în urmă, iar acum Christian Stender își ţinea nevasta de 
mână, legănându-se fără sens în scaun și murmurând încetișor, 
pentru sine. Anette se sprijinea de perete, în stilul ei 
caracteristic, ă la Philip Marlowe. Se dădu la o parte numai când 
un poliţist aduse ceai îndulcit în două pahare de plastic alb. 

Jeppe făcu un semn grav din cap către cuplu, indicând că 
trebuiau să abordeze teribilul subiect. 

— Îmi dau seama că este un mare șoc pentru dumneavoastră, 
începu el, privind-o pe Ulla Stender în ochi. 

Ea clipi în direcţia lui de câteva ori. 

— Din păcate, trebuie să vă informăm cu privire la câteva 
circumstanţe și să vă punem câteva întrebări, chiar dacă este 
dificil. 

Ea încuviinţă, nesigură. 

— Am realizat o identificare considerată 100% sigură, așa că 
nu va fi necesar să identificaţi fizic... trupul. Dar o puteţi vedea 
pentru ultima dată. V-aș sfătui să nu o faceţi, totuși. Nu arată 
așa cum o cunoșteatți voi. 

Ulla Stender tresări. Christian Stender rămase împietrit. 

— Apoi, trebuie să vă întreb cum vi se pare ideea de autopsie, 
continuă Jeppe. Aveţi vreo obiecţie? 

Ulla strecură o privire spre soţul ei și clătină din cap. 
Întrebarea fusese oricum doar o formalitate. Ar fi fost autopsiată 
și dacă ei ar fi refuzat. 

— Mulţumesc, spuse Jeppe. Trebuie să vă întrebăm și dacă 
știți unde se află colega de apartament a lui Julie, Caroline 
Boutrup. Ținând cont de natura cazului, trebuie să o localizăm 
urgent! 

Tatăl îndurerat închise ochii și își continuă dialogul interior. 
Discuta cu divinitatea, presupuse Jeppe. Răspunse soția lui. 

— Julie nu ne spune prea multe, dar știu de la părinţii 
Carolinei că a plecat într-o excursie de canoe în weekendul 
acesta. Cu o prietenă. Undeva în Suedia. 

Jeppe făcu să alunece un carneţel spre ea, peste masă. 

— Aţi vrea să scrieţi numele oricăror prieteni, colegi sau alte 
persoane pe care le cunoștea Julie aici, în Copenhaga, și acasă, 
în Sarvad? Trebuie să discutăm cu toată lumea. 

Ulla Stender se gândi o clipă, apoi notă câteva nume. 


VP - 33 


— Trebuie să vă întreb și unde aţi fost voi doi ieri-seară. Este 
o întrebare de rutină. O adresăm tuturor, când sunt conectaţi cu 
un caz. 

— Azi-noapte, adică? întrebă Ulla Stender, ridicând scurt 
privirea. 

Apoi continuă să scrie. 

— Am dormit la hotel. Am ajuns marţi - chiar a fost doar ieri? 
- și am ieșit cu Julie la cafea, după-amiază, într-un local din 
apropierea hotelului. Christian avea întâlniri importante 
programate azi și mâine, dar firește că au fost anulate. 

— Nu aţi ieșit să beţi ceva? 

— Nu. Ne treziserăm devreme și eram extenuați. Am făcut o 
scurtă plimbare prin cartierul Nyhavn și ne-am întors. Am 
comandat cina prin room-service și ne-am uitat la televizor. 
Cred că la ora 23 eram în pat. 

— Cum vi s-a părut Julie? 

— Ca de obicei. Mulțumită. Ne-a povestit despre studiile pe 
care urma să le înceapă. A stat pe telefon mai toată ora 
petrecută împreună. Știţi cum e, mai nou. 

— Știu că vă este dificil să discutaţi acum despre asta, dar 
trebuie să știm cât mai multe despre Julie. Ne puteţi povesti 
despre ea? întrebă Jeppe, cu blândeţe. Cum era? Ce-i plăcea să 
facă? 

Ulla Stender își privi soțul. Ochii lui erau încă închiși. 

— Julie este o fată tare dulce, zise ea. Normală. Fericită. 
Tânără, îi plăcea să meargă la concerte și la teatru. 

Doamna Stender își căuta cuvintele, dar nu găsea nimic 
important de spus. 

— Aveţi idee cine ar fi putut să-i vrea răul? 

Ea clătină din cap, ofensată. 

— Dar cineva care ar fi vrut să vă rănească pe voľ Prin Julie? 

Ea clătină din nou din cap. 

Jeppe privi masa, ca să-i ofere șansa de a-și sufla nasul. 

— Christian a mai avut neînţelegeri cu partenerii și cu clienţii, 
dar totul s-a rezolvat la o partidă de golf. Nu pot să mă gândesc 
la nimeni care să vrea să-i facă rău lui Julie dintr-un asemenea 
motiv. Mi se pare o nebunie! 

— De când o cunoașteți pe Julie? întrebă Anette, luând o 
pauză de lângă perete. Când v-aţi căsătorit cu tatăl ei? 


VP - 34 


Sprâncenele lui Jeppe îi semnalară Anettei să nu îl întrerupă, 
dar ea nu îl luă în seamă. 

— În martie 2004, răspunse Ulla Stender, stânjenită. Julie ne-a 
cântat „Fly on the Wings of Love”. Avea doar nouă ani! Toţi au 
fost impresionați. 

Christian Stender icni și își acoperi ochii cu mâinile. Soţia lui 
continuă, nesigură: 

— Julie era doar o copilă când m-am angajat la compania lui 
Christian. Cunosc familia de atunci. După ce mama lui Julie... a 
decedat de cancer, el și cu mine am devenit mai apropiaţi. Apoi 
ne-am căsătorit. Sper că Julie mă vede ca pe mama ei. Sau mă 
vedea... 

Ulla Stender avea broboane de sudoare deasupra buzei 
superioare și se juca fără astâmpăr cu colierul. 

— Când a murit mama lui Julie? întrebă Anette. 

Încă nu voia să o lase să respire. 

— Irene a murit în 2003, răspunse Ulla, dar era bolnavă de 
multă vreme. Christian era complet epuizat de timpul petrecut 
în spital. Au fost vremuri oribile. 

Mai ales pentru Irene, se gândi Jeppe. Era limpede că Ulla 
Stender era obișnuită să trebuiască să-și apere mariajul. Oare 
existaseră bârfe în orășelul Sørvad, când domnul Stender se 
căsătorise cu secretara, la cinci minute după ce-și îngropase 
nevasta? Ulla Stender părea acum o copiliţă dornică să se 
târască sub masă, ca să scape de atenţia nedorită. 

— De câtă vreme locuiește Julie în Copenhaga? schimbă Jeppe 
subiectul, aruncându-i Anettei o privire de avertizare. 

— De șase luni, răspunse Ulla. S-a mutat aici în martie, în 
apartamentul acela, ca să-și găsească o slujbă part-time, înainte 
să înceapă facultatea, la toamnă. 

— A fost... violată? 

Vocea aspră a lui Christian Stender scrâșni în cameră ca o 
furculiță pe o farfurie. Violul, cel mai urât scenariu pe care și-l 
putea imagina un tată pentru fiica lui. 

— Nu există semne imediate de violenţă sexuală. 

Jeppe stătea nemișcat și îi privea pe cei doi în timp ce vorbea. 

— Dar făptașul a folosit un cuţit. 

Tatăl expiră apăsat și își plecă din nou fruntea. 

— Mă tem că a tăiat-o... spuse Jeppe, ignorând privirea aspră 
de pe chipul Anettei. Nu știm de ce, sau cum, dar unele dintre 


VP - 35 


actele de violență s-au petrecut cât era încă în viaţă, continuă 
el. Îmi pare foarte rău că vă spun asta. Dacă aveţi idee ce poate 
însemna, este important să aflăm și noi. 

Ulla Stender își duse mâinile la gură și clătină din cap, șocată. 

— Avem o echipă la Spitalul Naţional, gata să vă ofere 
consiliere în caz de urgenţă, dacă... Am numărul chiar aici. 

Christian Stender ridică fruntea, cu ochii mari. Chipul îi pălise 
și aproape că se confunda cu peretele din spatele lui. Apoi, 
vomită. 

Fură nevoiţi să întrerupă ancheta și să-l întindă pe o canapea, 
cu o găleată lângă el, dar când își pierdu cunoștința între două 
vărsături îl așezară în poziţie de recuperare, pe podea, și 
chemară ambulanţa. Soţia lui respira scurt și rapid, de parcă 
tocmai alergase în sus pe o scară abruptă. Inainte ca ușile 
ambulanţei să se trântească, Jeppe reuși să o avertizeze că 
poliţia îi va contacta din nou. 

— Ce mama naibii ai păţit? protestă Anette, când ambulanta 
făcea colțul. 

— Adică? 

— De ce le-ai zis sărmanilor părinţi că omul le-a tăiat fata cât 
era încă vie? Este total nepotrivit. Nu îţi stă în fire să fii atât de 
insensibil. 

— Trebuie să știm dacă înseamnă ceva, protestă Jeppe. 

— Da, însă, pentru numele Domnului, lasă-le spaţiu acum! 
Încă încearcă să se obișnuiască cu gândul că este moartă. 

— Eu conduc ancheta și nu trebuie să aduc argumente pentru 
fiecare decizie măruntă. Nu mi s-a părut că ai fi fost nici tu prea 
respectuoasă, zise Jeppe, încercând să dea cu piciorul într-o 
piatră și ratând. 

Simţea o dorinţă acută să distrugă ceva, și trebui să se abţină 
să ridice piatra și să o arunce prin parbrizul celei mai apropiate 
mașini. 

Anette se uita la el de parcă avea o boală rușinoasă. 

— Mi se rupe de cine ia deciziile, spuse ea. Termină cu jocurile 
de putere, sau ce s-o fi întâmplat mai devreme. 

— Ce încerci să-mi transmiţi, mai exact? 

— Să te calmezi! Nu ești tu însuţi. Las-o baltă! 

Se întoarse și plecă înapoi spre clădire. Jeppe rămase să 
privească ambulanţa, până ce aceasta dispăru, iar furia lui se 
topi. 


VP - 36 


Jeppe trecu de scări și intră în curtea interioară a secţiei, a 
cărei colonadă întunecoasă ar fi mohorât și cea mai frumoasă zi 
de vară. Avea nevoie de aer, înainte să se întoarcă la colegii săi 
de la Omucideri. larba dintre dalele pavajului sclipea în soarele 
după-amiezii, îndulcind asprimea curții. Crescuse atât de înaltă, 
că aproape ar fi putut fi tunsă. Chiar nu găseau autorităţile 
fondurile necesare să o aranjeze? 

Anette avea dreptate. Era într-o dispoziţie proastă. Îl dureau 
șalele și își aminti că era cazul să-și sune doctorul și să-l implore 
să-i mai scrie o reţetă pentru oxicodină. 

Dar nu era vorba numai despre durerea de spate. 
Confruntarea cu infidelităţile altora îl afecta mai mult decât altă 
dată. Aparenta aventură a lui Christian Stender cu secretara, în 
timp ce soţia sa fusese pe moarte, îi repugna. O lua ca pe un 
afront personal. 

You're simply the best. Better than all the rest. 

Melodia-tribut a Tinei Turner îi răsună dintre tâmple, 
transportându-l înapoi în seara de Anul Nou. Therese era mai 
frumoasă ca niciodată. Așa își amintea acum, cel puţin; nu mai 
știa ce purtase, de fapt. Nu hainele o făceau frumoasă, iar 
distanța dintre ei și nesiguranța lui crescândă o făcea 
inabordabilă. Luaseră un taxi în oraș, cu o marjă suficientă cât 
să asculte discursul televizat al reginei Margrethe, așa cum se 
obișnuiește de Anul Nou în Danemarca. Se uitau la ninsoare, 
fiecare pe geamul lui. 

O neglijase și știa asta. Era plecat prea des, prea ocupat cu 
cariera lui. Incerca să evite înfrângerile și dificultăţile când era 
acasă. Dar de acum., totul va fi diferit. O luase de mână. Voi 
petrece următorii ani atent la viitoarea noastră familie. Îmi voi 
investi toată energia în asta. Vom reuși! Nimic nu e mai 
important în viața mea decât noi. 

Ea se retrăsese încetișor și rugase șoferul să dea muzica mai 
tare. Apoi, privise din nou pe geam. El se întorsese la rândul lui, 
să se uite la picăturile care se topeau pe sticlă, în timp ce Tina 
Turner umplea mașina cu afirmații pozitive. 

Petrecerea de Anul Nou fusese ca desprinsă dintr-un roman 
de Kafka, încă de la început. Cu șampania în mână, el o privise 
pe femeia pe care o iubea, pe soția lui, care însă, deja, nu mai 
părea soţia lui. Nu își putea aminti cum reușise să parcurgă 


VP - 37 


seara, dar când bătuse miezul nopţii nu o atinsese nici măcar o 
dată. Sărutul pe care i-l dăduse ea avea gustul datoriei. El știuse 
că totul s-a sfârșit. 

Nici măcar nu fusese surprins când ea venise la el, la scurtă 
vreme după ora 00:00, cu o poveste despre o prietenă care-și 
petrecea Anul Nou singură. Îi părea rău pentru ea. Voia să 
treacă pe la ea și să o încurajeze. Nu dura mult. Oamenii 
fuseseră surprinși că pleca, dar erau prea beţi să le pese. 

El își luase haina și o urmărise. Se ţinuse după spatele ei 
subţire prin centru, ca un actor dintr-o melodramă de proastă 
calitate, în același timp distrus și plin de adrenalină. Când 
intrase pe o ușă necunoscută, despre care el știa că nu 
aparţinea prietenei cu pricina, numărase până la zece și sunase. 
Niels, scria lângă sonerie. Niels. Ea deschisese ușa, fără nicio 
urmă de remușcare, și îi ceruse să plece. Aceea fusese partea 
cea mai urâtă - că nu era jenată, nici împăciuitoare, nici nu își 
făcea griji pentru el. Ar trebui să pleci acum, Jeppe. Pleacă! 

Apoi, închisese ușa. 

Străbătuse orașul, care petrecea, până la apartamentul celui 
mai bun prieten al lui, Johannes, care locuia cu soţul lui, Rodrigo. 
Bătuse la ușă. Nu înțelegea nimic, era distrus, făcut una cu 
pământul. Rămăsese două săptămâni pe canapeaua lor, 
anunțând la serviciu că era bolnav, înfofolit într-un cocon de 
pături de lână. Johannes și Rodrigo îl îngrijiseră așa cum ai grijă 
de un copil și vărsaseră ei lacrimile pe care el era prea paralizat 
să le verse. Ascultaseră de o mie de ori povestea și îl 
susținuseră, până când reușise să se ridice iar în picioare și să 
înfrunte lumea, într-un fel. 

Toate lucrurile ei și mare parte din mobilă dispăruseră din 
casa lor, când se întorsese. Pereţii erau goi, exceptând 
contururile triste unde fuseseră îndepărtate rafturile. Singura 
rămasă în living era canapeaua lor uzată. Se întinsese pe ea, 
nemișcat, ca un burete într-o băltoacă de nefericire pe care a 
absorbit-o până la ultima picătură. 

În cele din urmă, Johannes bătuse la ușă. Când nu i s-a 
deschis, a spart o fereastră de la subsol, a intrat și l-a tras în 
duș, cu forța. 

Trecuseră iarna și primăvara. Era august și Jeppe era din nou 
la muncă. Primise sentinţa de divorț prin poștă. Era pe măsuta 


VP - 38 


pentru cafea, ca o amintire umilitoare că ea își văzuse de viață, 
iar el era singur. 


CAPITOLUL 7 


Esther de Laurenti își aruncă pantofii din picioare și își turnă 
un pahar de vin roșu, în timp ce câinii i se învârteau printre 
picioare. Să fi avut o sticlă de Syrah bun! | se părea o zi prea 
oribilă pentru cabernetul ei obișnuit. Stătea în picioare lângă 
masa din bucătărie, încă purtând jacheta de cașmir. Luă o 
înghiţitură mare, închise ochii și lăsă senzaţia minunată să i se 
răspândească prin tot corpul. Ahhh! _ 

Kristoffer curăța legume lângă chiuvetă. li făcuse cu mâna 
când venise acasă, dar nu pusese nicio întrebare despre vizita ei 
la spital. O cunoștea. Avea nevoie de un timp să se liniștească. 

În sufragerie, se aruncă pe canapea. Câinii săriră instantaneu 
lângă ea, lingându-i faţa și lăsându-i fire de păr pe jachetă. 
Apartamentul mirosea a pâine proaspăt coaptă - probabil unul 
dintre soiurile cu care Kristoffer experimentase în ultima vreme. 
Aroma era atât de liniștitoare, că Esther începu să plângă. „Cu 
inima grea” este cea mai incisivă expresie, se gândi ea. Așa mă 
simt acum, de parcă mi-ar apăsa pieptul o piatră de mormânt. 
Mai luă o gură de vin, îl mângâie pe Episteme până când câinele 
aproape că leșină pe canapea, și își sprijini ceafa de spătar. 

În taxi, în drumul ei spre casă, știrile radio pomeniseră despre 
uciderea unei tinere în centru. Nu putea accepta că vorbeau 
despre clădirea eí, despre chiriașa ei. Despre Julie a ei. Pentru 
că Julie era cea ucisă. Nimeni nu i-o confirmase, dar Esther știa, 
cu precizia cu care se știe că un tren elveţian va pleca la timp. 
Taximetristul micșorase volumul și mormăise ceva despre 
lumea care o luase razna. Pe bancheta din spate, ea se simţea 
vinovată. 

— Mâncăm cotlet de miel cu salată caldă de fasole fava. E în 
regulă? 

Kristoffer era în ușa bucătăriei, ștergându-și mâinile de un 
șervet de bucătărie uzat, cu privirea într-o parte, ca de fiecare 
dată când vorbea. 

— Sună minunat, dragă. Mulţumesc! 


VP - 39 


El se întoarse în bucătărie, de unde se auziră oale și vase care 
zăngăneau. Nu i se părea corect să fie răsfăţată. N-ar fi trebuit 
să șadă înconjurată de miros de mâncare și de pâine proaspătă, 
să se simtă relaxată, când cu două etaje mai jos se comisese o 
crimă. Azi trebuia să jelească singură, să bea compulsiv și să 
plângă până adormea. Ar fi fost mult mai potrivit. 

Chiar era Julie? Fusese o chiriașă atât de bună - mai liniștită și 
mai ordonată decât Caroline. Nu era la fel de frumoasă, poate, 
însă era fermecătoare, într-un fel care nu se datora numai 
tinereţii sale. Revolta și senzualitatea ascunsă se adunau la 
colțurile zâmbetului său de fetiță. Julie fusese o rebelă 
reprimată, o mare calmă, plină de secrete și de fiori. Esther 
recunoscuse toate acestea și simţise imboldul de a o lua sub 
aripa ei și de a o ajuta în viaţă, de a-i oferi un punct de pornire 
mai bun decât avusese ea. Nu voia să-i fie înlocuitoare de 
mamă, ci tovarășa de suferinţă, care fusese lovită de viaţă și 
totuși continuase să trăiască. 

Julie șezuse adesea la fereastră și povestise sau ascultase 
cum își exersa Esther gamele. Din când în când, ajutase la 
servirea mesei și la spălarea vaselor, când Esther avea musafiri. 

Kristoffer porni mixerul, speriindu-l pe Epist&me, care sări de 
pe canapea. Probabil că pregătea dugga:, pentru miel. Sau 
poate un pesto? Esther își goli paharul, dându-și seama brusc că 
Julie și Kristoffer ajutaseră împreună la bucătărie la câteva 
dintre cinele ei cu invitaţi. 

Trebuia să-l întrebe pe Kristoffer cât de bine o cunoștea pe 
Julie. Să își reevalueze proiectul. Să hotărască dacă va spune 
poliţiei că ea o omorâse. 


3 Amestec de condimente din Egipt și Orientul Mijlociu, pe bază de ierburi și nuci (n. 
trad.). 


VP - 40 


x k x 


Seara, face o plimbare. Se distrează privindu-i în ochi pe 
bărbații pe lângă care trece, mai ales pe cei însoţiţi de femei. 
Este cea mai ușoară cale de a face un bărbat să se piardă cu 
firea. Trebuie doar să-l privești, fără să lași ochii în jos. Pentru 
un bărbat, să îl privești în ochi înseamnă ori că vrei să i-o tragi, 
ori că vrei să-l ucizi. Adoră să vadă cât de jenaţi se simt. Ea 
deţine controlul. Este divertisment gratuit. Dar tot ea este cea 
care merge singură acasă. 

Intr-o seară, trece pe lângă un bărbat pe trotuarul îngust. Are 
umeri laţi, poartă ochelari și merge cu un zâmbet misterios. Ea 
încearcă să-i prindă privirea, dar el nu o remarcă. Merge mai 
departe. Ea se trezește uitându-se în urma lui. 

În ziua următoare, îl vede iar pe trotuarul de vizavi și îl 
recunoaște imediat. El tot nu o vede. Asta o irită. Se duce acasă, 
cu picioarele pulsând în sandalele cu tocuri înalte. Peste tot în 
jur sunt cupluri fericite; orașul vibrează de dragoste. Ea simte o 
mână caldă pe umăr, se întoarce și îl vede pe bărbat lângă ea, 
zâmbind. Dintr-odată, se intimidează și se uită în jos. 

— Uite, îi spune el, strecurându-i o bucată de hârtie și plecând 
iar. 

Pe bilet scrie: 


COPILĂ-STEA 


Atât. Scris de mână, cu majuscule. Cerneală neagră. Citește 
cu voce tare pe stradă și simte că în corpul ei se destramă ceva. 
Când ridică privirea, nu îl mai vede. 


CAPITOLUL 8 


— Cu alte cuvinte, Julie Stender nu prea avea prieteni de 
vârsta ei? 

Jeppe se foia pe scaunul fragil din bucătăria lui Esther de 
Laurenti. Se uită pe furiș la ceas. Era puţin după ora opt seara. 
Ziua fusese lungă și plină de informaţii, unele dintre ele vitale, 
altele fără niciun rost, dar pe moment îi era dificil să spună care 
erau care. O rugase pe Anette să se ocupe de ședința de la 


VP - 41 


secție și stabiliseră să se întâlnească apoi la Oscar Bar, pentru a 
vedea în ce punct se aflau cu ancheta. 

Se bucura că putea discuta față în față cu Esther de Laurenti. 
Ea stătea în picioare lângă chiuvetă, spălând vasele cu un 
burete roz. Reacţia sa la confirmarea identităţii victimei fusese 
de tristeţe, dar controlată, de parcă i s-ar fi confirmat ce știa 
deja. Jeppe simţea că ascunde ceva, ceva ce ar fi vrut să spună, 
dar nu îndrăznea. 

Esther își reumplu paharul dintr-o sticlă de vin roșu, care 
părea să-și fi găsit un loc permanent pe masa din bucătărie, și 
ridică din sprâncene, oferindu-i și lui ceva de băut. Jeppe mișcă 
din deget, refuzând, și așteptă răbdător cât bău ea. 

— Julie prefera să socializeze cu adulţii, răspunse ea, în cele 
din urmă. Nu fiindcă n-ar fi fost interesată de cei de vârsta ei, 
dar cred că o cam plictiseau. 

Esther vorbea mai lent, împleticit, dar era surprinzător de 
coerentă, ţinând cont de cantitatea de vin pe care probabil o 
consumase. 

— Firește că petrecea mult timp cu Caroline și iubitul ei, dar 
Julie se cam simţea a cincea roată la căruță. Aţi găsit-o cumva 
pe Caroline? 

Jeppe se gândi o clipă cât de multe informaţii voia să ofere. 

— Telefonul ei nu are semnal, dar a fost văzută, împreună cu 
prietena ei, într-un loc de campare din Bromolla, azi-dimineaţă. 
Cardul ei Visa a fost folosit acolo, așa că suntem siguri că este 
ea. Poliţia suedeză le va aduce pe amândouă înapoi la 
Copenhaga. 

Esther expiră, evident ușurată, și mai bău puţin. 

— Aici m-am născut, să știți, spuse ea. În clădire. Părinţii mei 
au preluat-o în 1952 și au deschis o cârciumă la parter. 
Pelicanul. Mama conducea barul, tata juca biliard cu clienţii. N- 
am avut cea mai ocrotită copilărie, însă m-am distrat. Toată 
strada a dat o petrecere de adio, când mama a trebuit să 
închidă, fiindcă îmbătrânise. Nu este doar o clădire, pentru 
mine. 

Jeppe se opri un minimum de secunde necesare pentru 
schimbarea subiectului fără să pară nepoliticos. 

— Cum este iubitul lui Caroline, Daniel? întrebă el. Înţeleg că 
și el e din Sarvad, așa că el și Julie trebuie să se fi cunoscut... 


VP - 42 


Lăsă observaţia în aer, la jumătatea drumului dintre întrebare 
și aluzie. Esther se prinse imediat. 

— Ah, lăsaţi, zise ea. Daniel e băiat bun. 

Işi dădu capul pe spate, ca ultima picătură de vin să i se 
rostogolească pe limbă. Când puse jos paharul, păru indignată 
că era gol. 

Jeppe ezită. lritarea era, adesea, primul indiciu că se apropia 
de un subiect dureros. lar durerea e întotdeauna importantă. 
Oare se apropia de ceva ce ea nu voia să-i spună? 

— Cine este, spuse el, privindu-și carneţelul fără să fie nevoie, 
Kristoffer? 

Ea se încordă. 

___— Kristoffer este... profesorul meu de canto. Și prietenul meu. 
II cunosc de patru ani. Este... 

Se blocă, privindu-și degetele încreţite după spălatul vaselor. 
Căuta parcă un întrerupător care ar fi putut opri alte întrebări. 

— EI și Julie se cunoșteau? încercă Jeppe. 

Ochii lui îi urmară pe ai ei, spre o gaură din ciorapi. Bucătăria 
era tăcută. Ea își căuta cuvintele. După câteva secunde 
chinuite, își șterse obrajii, fără urmă de îngăduinţă cu propria 
suferință. 

— Trebuie să înţelegeți că este diferit, spuse ea, iar cuvintele 
îi curseră, dintr-odată, la fel de liber ca lacrimile. Chiar diferit. 
Kristoffer e ușor autist. Un singuratic, dacă vreți. Este introvertit, 
rezervat, însă nu și periculos. Pricepeți? 

Jeppe încuviință, fără să priceapă altceva decât că era foarte 
protectoare. Oare asta ascundea? 

— Este complex, dar extraordinar de talentat, continuă ea. Un 
copil-minune. A început conservatorul la 19 ani, dar a renunţat, 
fiindcă voia să se concentreze pe propria muzică. Știţi câți 
candidaţi au în fiecare an? Este unic. Și mă pot baza pe el, 
fiindcă mereu ajunge la timp, are grijă de câini, are grijă de 
mine. N-ar face rău nici măcar unei muște, bine? 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai nesigură părea. 

— EI și Julie se cunoșteau? întrebă din nou Jeppe. 

Esther își tinu respirația pentru o secundă, apoi scuipă 
cuvintele: 

— Da, la naiba! Se cunoșteau bine. Se știau chiar foarte bine. 


VP - 43 


Cât dură drumul scurt de pe Klosterstraede la Oscar Bar, locul 
în care bea cu Anette după muncă, de obicei, Jeppe o sună pe 
Therese. Nici măcar nu știa de ce. Avea nevoie să îi audă vocea. 
Nu răspunse. Ultima dată când încercase, ea îi spusese să nu o 
mai sune și închisese. Se întrebă cât va mai continua să sufere 
de fiecare dată când îi auzea vocea la telefon și câtă vreme va 
mai vâna durerea aceea. 

Lângă Primăria din Copenhaga era o piaţetă în care oameni 
îmbrăcaţi în haine de vară își petreceau seara călduţă vorbind la 
mese de bistro. De pe soclul său înalt, statuia celor doi suflători 
în lur* privea cu îngăduinţță regală consumul de rose și bere la 
halbă, de parcă ar fi așteptat ocazia să marcheze un moment 
istoric cu instrumentele lor. 

Jeppe și Anette se salutară la intrarea în Oscar Bar. Erau 
obosiţi amândoi. Ea se duse să caute o masă, în timp ce el 
cumpăra bere. 

— Ai grijă, iubire. 

Barmanul trecu o cârpă umedă peste tejghea, cu un surâs 
sarcastic. 

— Dacă ţi-ai ridica și tu coatele o secundă, m-aș asigura că 
fâșul tău adorabil nu se lipește. Ar fi păcat! 

Jeppe ridică braţele și îl privi obosit pe René, care ștergea 
tejgheaua. Sarcasmul barmanului făcea parte din atracţia Oscar 
Bar, parte din ce-l ajuta să se simtă ca acasă într-un loc altfel 
prea zgomotos, cu măsuţe mici și oglinzi care acopereau toți 
pereţii. Johannes îl adusese prima dată pe Jeppe aici, când se 
cunoscuseră, cu o mie de ani în urmă, la școala de teatru. Pe 
atunci, Jeppe credea că aspiraţiile actoricești ale mamei sale 
sunt ale lui. Cine știe, poate că și erau. 

René aruncă într-o parte cârpa și scoase foarte încet două 
sticle de bere din frigider. Jeppe se uită în jur, la clientela 
colorată, compusă din cântăreţi și actori. El însuși crescuse într- 
o casă în care arta era o religie, iar actorii, muzicienii și autorii, 
niște semizei. Mama lui Jeppe își arăta rar emoţiile, dar când 
punea Winterreise a lui Schubert sau citea cu voce tare pasaje 
din Aventurile Alisei în Țara Minunilor, plângea fără voia ei. 

Fusese o dezamăgire când el renunţase la școala de teatru. 
Nu o spusese niciodată, însă Jeppe își dăduse seama ce simţea 


4 Corn alungit, fără orificii pentru degete, descoperit cu precădere în Danemarca și 
datând din Epoca bronzului (n. trad.). 


VP - 44 


după zâmbetul ei subţire, când îi explicase că nu putea să 
continue să viseze în loc să trăiască. Timp de câţiva ani se 
ocupase de fitness și fusese instructor de spining, în timp ce 
devenea încetișor adult. Unul dintre colegii lui ajunsese la 
Academia de Poliţie, și lui Jeppe i se păruse un amestec bun de 
muncă fizică și stabilitate. Nu se gândise prea mult și-și 
trimisese dosarul. 

Tot ce-i rămăsese din perioada școlii de teatru era: prietenia 
cu Johannes, un catalog cuprinzător de melodii pentru 
spectacole în minte și Oscar Bar. Pentru că se afla la o 
aruncătură de băț de secţie și; servea bere rece, nu vedea de ce 
și-ar fi schimbat obiceiurile. El și Anette veneau acolo chiar dacă 
era o plăcere infinită pentru colegii lor să îi tachineze fiindcă 
frecventau un bar gay. Impreună! 

René puse pe masă două sticle de bere. Jeppe plăti cu o 
bancnotă din buzunar și își croi drum spre o masă din colţ, unde- 
| aștepta Anette. 

Jeppe se așeză. Ridicară sticlele într-un toast silențios și 
băură. Ş 

— Așa, zise el, ștergându-și degetele de pantaloni. Işi scoase 
carnețelul. Ce avem? 

— Julie Stender. 

Anette își deschise tableta. 

— 21 de ani. Ucisă seara trecută în apartamentul închiriat de 
pe Klosterstraede 12. Fără semne de abuz sexual, ceea ce este 
de remarcat, dar prezintă crestături ciudate pe față. 

Jeppe încuviinţă. 

— Când a fost văzută ultima dată? 

Anette scană ecranul, înjură, scoase o pereche de ochelari de 
citit pe care și-i propti pe nas și înjură iar. 

— Uite. Saidani i-a parcurs mesajele și postările pe Facebook: 
victima a fost la un concert seara trecută, la cafeneaua 
studenţească de pe Købmagergade, un bar unde se duc mulți 
dintre tinerii din cercul ei social. Trupa se numește ceva gen 
Vutbajns, a zis ea. Nu am auzit de ei. Julie Stender a postat pe 
Facebook de acolo, dar barmanul nu-și poate aminti de ea. A 
vorbit cu câteva persoane - Falck încă dă telefoane - dar, din 
câte știm, a plecat în jur de ora 22, spunând că e obosită și se 
duce acasă. 

— A ajuns acasă. Atâta știm. Mai vrei o bere? 


VP - 45 


— Deja? 

Jeppe prinse privirea lui René și ridică două degete, dar 
barmanul vorbi mai departe cu un tip în pantaloni scurți argintii. 

— Saidani a citit mesajele din telefonul lui Julie, continuă 
Anette. Cu tatăl ei, Caroline, o veche prietenă din școală. Nimic 
neobișnuit. Dar, în drum spre casă de la cafenea, a trimis două 
mesaje, și aici lucrurile devin interesante. l-a scris Carolinei la 
22:13. „Salut, Caro. Sper că te bucuri de sălbăticie. Concertul a 
fost meh. N-ai ratat nimic. N-am vești de la Misteriosul Mr. Mox. 
Mi-e dor de tine. Pupici!” 

— Misteriosul Mr. Mox sună a magician. 

— Cred că e o poreclă pentru cineva, sugeră Anette. Pare să 
existe un bărbat în viaţa ei. Trebuie doar să aflăm cine este. 

Ea luă rapid o gură de bere și continuă. 

— Da, însă ascultă, fiindcă poate fi important. Următorul 
mesaj trimis a fost către cineva pe care-l cunoaștem. 

— Către Kristoffer? 

— Du-te dracului! Știai! 

Anette părea dezamăgită. 

— Credeai că m-am dus să mă tund în timp ce tu lucrai? 

Jeppe nu își putu ascunde zâmbetul. 

— Poate spera fata, nu? Chiar, ai de gând să scapi de buclele 
alea? Mi-e greu să te iau în serios cu ele. 

Jeppe o întrerupse. 

— Haide. Ce zicea mesajul? 

— La 22:15: „Salut, K. Sunt obosită. Am plecat fără să spun 
pa, nu te-am găsit. Scuze! J.” Kristoffer n-a răspuns. Dar asta 
înseamnă că a fost la concert și că el și Julie se cunoșteau. 

— Mi-a spus Esther de Laurenti, încuviinţă Jeppe. Cei doi se 
vedeau des la ea acasă. Kristoffer lucrează la Teatrul Naţional. 
Este costumier. Tura lui se termină la 22:40. Hai să-l prindem 
înainte să plece. 

— Avem timp destul pentru încă un rând. 

Anette își goli sticla și flutură o mână spre Rene, care sări 
imediat de la bar și deschise două beri. 

— Cum reușești? 

— Ce anume? N-am făcut decât să dau din mână. 

Anette se holbă la el, fără să înţeleagă. 

— Nu contează. 


VP - 46 


Jeppe se uită urât la barman, când acesta așeză berile pe 
masa lor, cu un zâmbet conspirativ spre Anette. 

— Altceva? 

— Nu există semne de intrare prin efracţie în apartament, 
continuă Anette. Toate geamurile erau închise când a fost găsit 
Gregers. Ușa era încuiată, iar ușa din spate, aflată în bucătărie, 
intactă. Așa că, dacă nu cumva s-a dus la culcare cu o ușă 
întredeschisă, chiar ea l-a lăsat pe ucigaș să intre. 

— Și pentru că mi se pare improbabil să fi comandat pizza sau 
să-l fi lăsat să intre pe băiatul cu ziarele după ora zece noaptea, 
cred că putem presupune că îl cunoștea. A fost un el, nu? 
întrebă Jeppe. 

Anette bău un gât de bere. 

— Cred că da. Era o fată înaltă și deloc slăbănoagă. Ar fi fost 
necesară ceva forţă. Dar să auzim ce are de zis Nyboe mâine, la 
autopsie. 

Jeppe privi pe geam, la noaptea de vară. Mesele de afară erau 
pline de băutori de bere și de fumători fără haină, care vorbeau 
tare. La aceeași oră, cu o seară înainte, Julie Stender mergea pe 
jos acasă, intra în apartament și închidea ușa după ea. Și apoi? 
Nu își mai folosise telefonul după ce îi trimisese acel mesaj lui 
Kristoffer, nici să dea, nici să primească apeluri, și nu avusese 
nici activitate în reţelele sociale. Să o fi urmărit cineva pe străzi? 

Anette începu să își miște mâinile agitată, ca o persoană care 
caută o ţigară. Jeppe simţi o poftă bruscă să fumeze, deși îl 
apuca rar. Se lăsase când el și Therese începuseră tratamentele 
pentru fertilitate, și nu îi lipsea. Dar avea gust bun, mai ales cu 
bere. Acum nu mai exista nimic să-l reţină dacă voia să se 
apuce iar. 

— Ai verificat alibiul soţilor Stender la hotel? 

— Room-service la ora 20:30, citi Anette din notițele ei. Două 
comenzi de coaste și o sticlă de amarone. Nu i-a văzut nimeni 
părăsind camera după aceea, dar este destul de ușor să te 
strecori pe lângă recepţie neobservat. Am cerut înregistrările 
camerelor de supraveghere din lobby. Dar mai există și o ieșire 
în spate, dacă iei liftul până la subsol, iar acolo nu sunt camere. 
Așa că nu, alibiul lor nu este neapărat inatacabil. 

— Ar trebui să vorbim cât mai repede cu cineva care cunoaște 
familia. Și cu Christian Stender, singur. 

Anette încuviinţă și își atinse tastele silențioase. 


VP - 47 


— Vrei să ne oprim la Shawarma Grill-House în drum spre 
teatru? întrebă Jeppe, privindu-și ceasul. N-am mâncat de seară. 

Anette își închise tableta și își termină berea. 

— Este prima ta sugestie inteligentă de astăzi. 

e 

O șaorma cu patru linguri de chili fu urmată de o plimbare 
rapidă pe Stroget, strada pietonală a Copenhagăi. Gura lui Jeppe 
ardea, deloc neplăcut, din cauza condimentelor. El și Anette îl 
așteptară pe Kristoffer la intrarea în culisele Teatrului Danez, de 
pe Tordenskjoldsgade. Paznicul, un tip zâmbitor, cu ochelari cu 
ramă de oţel și cămașă albastră, îi asigurase, cu un accent 
caraibian melodic, că niciun angajat nu putea părăsi teatrul fără 
să treacă pe lângă el, sau fără să sune clopoţelul prin care-i 
cerea să deschidă poarta pentru mașini. Dacă reușeau, i-ar fi 
văzut oricum pe camerele de supraveghere. 

Peretele era plin de chipuri în sepia ale actorilor care jucaseră 
de-a lungul timpului pe scena înclinată a celui mai bun teatru 
din ţară. Păreau eterice - ca și cum nu și-ar fi scos niciodată 
costumele ca să se certe cu partenerii și partenerele de viață, 
sau ca să consume un sandviș cu șuncă. Pe de altă parte, exact 
așa arătau oamenii care năvăliră primii pe ușă, înghesuindu-se 
spre stradă și țipând „Mersi, seară bună!” peste umăr, către 
paznic. Păreau normali: înalţi, scunzi, bătrâni, tineri, cu eșarfe 
colorate, sandale și geci de blugi. Alţii ieșiră imediat după ei, 
unii cu fețele proaspăt spălate, alţii cu carcase de instrumente 
mari sau mici. Unul avea un buchet de flori învelit în celofan, 
înconjurat de un grup de prieteni. 

Jeppe rămăsese în picioare, lângă paznic, ca să vadă oamenii 
mai bine. Il știa pe Kristoffer doar dintr-o fotografie din 
apartamentul lui Esther de Laurenti și se temea să nu îl rateze 
cumva. 

După zece minute apăru și Kristoffer. Era singur. Avea un 
rucsac și mergea cu degetele mari agăţate de bretele, ca un 
copilaș care ducea prea multe manuale. Când ajunse la Jeppe, 
se opri brusc. 

— Haideţi, zise el, înainte să poată Jeppe deschide gura. Stau 
la cinci minute de aici. Să mergem la mine. 

Kristoffer o luă înainte, adus de spate, slăbuț, trecu strada în 
dreptul magazinului universal Magasin, iar Jeppe și Anette îl 
urmară, fără să protesteze. Era împotriva regulamentului să 


VP - 48 


urmărească un martor acasă, dar el fusese cel care le sugerase 
să procedeze așa. Șansele de relaxare erau mai mari pe teren 
propriu. 

Centrul Copenhagăi. Jeppe considera că oamenii care locuiau 
în asemenea fortărețe erau foarte exotici. De unde-și cumpărau 
lucruri, dacă voiau altceva decât lumânări parfumate sau sushi? 

Vizavi de vechea biserică Sf. Nicholas, Kristoffer intră într-o 
curte și se apropie de o ușă de lemn. 

— Etajul de sus, zise el. 

Ținu ușa deschisă pentru Jeppe și apoi urcă săltat, câte două 
trepte odată, scările înguste și abrupte, cu balustrade din lemn 
care se cojea și petice de vopsea galbenă pe pereţi. 

Jeppe îl urmă și o auzi pe Anette pufnind în spatele său, de 
îndată ce ajunse la al doilea etaj. La al patrulea, în ceea ce era, 
cel mai probabil, un pod modificat, Kristoffer descuie și deschise 
ușa. Un semn de carton cu numele Kristoffer Suk Gravgaard, 
pictat cu migală, atârna peste fanta pentru corespondenţă. 

Suk? Probabil un nume de scenă. Se potrivea prea bine să fie 
real. 

Un zumzet din buzunarul interior al hainei de ploaie îl opri pe 
Jeppe în ușă. Era Falck. Răspunse, ascultă o secundă, și încheie 
cu un „Bine, multam!” 

Anette îl privi întrebătoare, de pe palierul de mai jos, unde se 
oprise, suflând greu. 

— Poliţia suedeză le-a găsit pe Caroline și pe prietena ei, îi 
spuse el. Sunt în drum spre Copenhaga, în stare de șoc, dar în 
siguranţă. Vom vorbi cu Caroline mâine dimineaţă. 

Anette încuviinţă, părând preocupată mai ales de câtă vreme 
putea trage de timp, înainte să trebuiască să urce ultimul rând 
de scări. 

Jeppe împinse ușa și intră pe hol, care era atât de îngust că 
trebui să închidă ușa ca să avanseze. In urma lui, Anette înjură 
încet. Apartamentul era compus dintr-o chicinetă, o masă 
rotundă, cu scaune pliabile, și un pat de o persoană. Nicio 
plantă, nicio poză pe pereţii albi, înclinați, nici urmă de lucruri. 
Arăta ca o cameră de cămin, doar că era curată. Din camera 
principală se vedea o cămăruţă cu un birou mare, care susținea 
două calculatoare și o tastatură. Pereţii erau acoperiţi cu 
panouri  antifonice groase, iar pe jos erau împrăștiate 
instrumente muzicale. Jeppe recunoscu un sitar, o ukulele, tobe 


VP - 49 


conga și tamburine, dar și o colecţie de oale și farfurii 
desperecheate, despre care crezu că erau și ele instrumente. 

Kristoffer dispăruse. O ușă din chicinetă ducea spre o scară 
din spate. Lângă pat mai era o ușă. Ambele erau închise. 

— Unde naiba s-a dus? șopti Anette. 

Ridică mâna sub jachetă și-și desprinse pistolul din toc. 

— Poate la baie? zise Jeppe, strecurându-se între perete și 
saltea, ca să bată la ușă. 

Nicio reacţie. 

Anette deschise cu atenţie ușa către scara din spate și aruncă 
o privire spre trepte, apoi clătină din cap. Trase siguranţa armei, 
o ridică și ţinti spre ușa băii, făcând un semn din cap spre Jeppe. 
El bătu iar. Niciun răspuns. 

— Kristoffer? 

Tăcere. 

— Răspunde, la naiba! 

Jeppe puse mâna pe clanță și-i făcu la rândul lui un semn 
Anettei, cu pulsul vâjâind în urechi. Deschise brusc ușa băii și se 
aruncă pe pat, ca să nu fie în bătaia armei. Ușa se lovi deo 
bibliotecă; câteva cărţi căzură pe podea. Apoi, tăcere. 

Pe podeaua acoperită cu plăci de gresie albă, pe jumătate 
vârât sub chiuvetă, Kristoffer zăcea privind fără expresie 
tavanul. 

Jeppe se ridică, vexat de drama inutilă. 

— Ce dracu' faci, omule? strigă el. De ce nu ne-ai răspuns? 

Kristoffer continuă să zacă în tăcere. Jeppe strigă din nou la 
el, fără niciun răspuns. Era pe cale să recurgă la forță, când 
tânărul se ridică brusc, frecându-și fața cu dosurile palmelor. 
Începu să vorbească din poziţia ciudată, pe jumătate de sub 
chiuvetă. Fără explicaţii, fără scuze. 

— Julie a zis că sunt prea insistent. Că o sâcâi. Nu a înțeles... 

— Trebuie să știi, îl întrerupse Jeppe, înainte să spui mai 
multe, că nu ești obligat să vorbești cu noi. Nu putem exclude 
situaţia în care poţi deveni suspect, mai târziu. Inţelegi? 

Era necesar să-l informeze cu privire la statutul său legal, în 
cazul în care declaraţiile sale erau acceptate mai târziu. 

— Zic doar ce vreau. Așa fac mereu. 

Părea uluit, de parcă abia atunci și-ar fi dat seama că erau și 
ei acolo. 


VP - 50 


— Vrei să spui că tu și Julie Stender aveaţi o relație? întrebă 
Anette, sec. 

— Relaţie? întrebă Kristoffer. Am făcut sex de trei ori. Ultima 
dată, acum o lună. Aici. Eram îndrăgostit de ea. Când a plecat, a 
zis că ar trebui să rămânem doar prieteni. 

Pulsul lui Jeppe se acceleră iar. 

— Kristoffer, întrebă el, unde ai fost aseară? 

— La un concert din cafeneaua studențească. Am fost cu Julie. 

Vorbea fără rezerve, fără să pună preț pe cât destăinuia. 

— Suntem prieteni încă. A fost cool. Am ascultat trupa, am 
băut bere. S-a dus acasă devreme. 

— Apoi ce ai făcut? 

Kristoffer ridică privirea din punctul de pe podea, unde o 
țintuise până atunci, și vorbi cu umărul lui Jeppe. 

— Am urmărit-o. 

Jeppe își simţi pulsul în urechi. 

— Kristoffer, va trebui să vii cu noi la secţie. 


CAPITOLUL 9 


— Pot să fumez o ţigara? 

Dintre toate întrebările pe care le auzise Anette de când era 
detectivă, era cea mai frecventă. Aproape că spuse da, numai 
ca să se bucure de fumatul pasiv. 

— Nu, la naiba! spuse ea. Și nici nu poţi să mănânci, să dormi 
sau să te piși, cât suntem aici. 

Își făcu de lucru cu un cablu dintre camera video și computer, 
obosită și iritată. 

Kristoffer zâmbi. Era prima dată când se citea o emoție pe 
fața lui împietrită, iar efectul era neliniștitor. Se aplecă spre 
computer, apucă unul dintre cabluri și îl branșă. Camera clipi, 
gata de înregistrare, și o imagine a încăperii apăru pe ecran. 
Anette întoarse ecranul din fața lui și se așeză lângă Jeppe, 
vizavi de Kristoffer, care încă zâmbea. 

— Bine, spuse Anette, suflecându-și mânecile și sprijinindu-se 
de birou. Este ora 23:46, miercuri, 8 august. Reluăm anchetarea 
lui Kristoffer Suk Gravgaard în legătură cu numărul de referință 
2-8-1-5. Sunt prezenţi conducătorul anchetei, Jeppe Kørner, și 


VP -51 


detectiva Anette Werner. Spune-ne, Kristoffer, de ce ai urmărit-o 
pe Julie Stender, când a plecat aseară de la cafenea? 

— Am mers împreună să-i ascultăm pe Woodbines, spuse 
tânărul, cu ochii plecaţi, de parcă nu-și dorea să comunice 
vizual. Dar Julie a plecat în pauză, cât eu cumpăram bere pentru 
amândoi. A plecat, pur și simplu. În ultimele săptămâni a fost 
distantă. De parcă s-ar fi temut că nu pricepusem... Așa că m- 
am dus la ea. Locuiește aproape de cafenea. g 

Anette se foi pe scaun, dintr-odată mai alertă. Incotro se 
îndreptau? Urma să mărturisească? 

— La ce oră ai plecat? 

— Nu am ceas, răspunse Kristoffer, aplecându-se încet și 
sprijinindu-și fruntea de masă. 

Continuă să vorbească, având gura la doar câţiva centimetri 
de tăblia mesei. 

— Dar în jur de 22:30, 22:45. Am ajuns la ușa ei în două 
minute. 

— Și apoi? 

— Luminile erau aprinse înăuntru. Caroline e în Suedia, așa că 
știam că era Julie. Am rămas pe stradă, o vreme. l-am cântat. 

— l-ai cântat? 

Anette rezista cu greu pornirii de a-l plesni. 

— Ridică-te. Mi-e greu să... 

— Love Will Save You. Este despre puterea iubirii de a salva. 
Sau de a ucide, o întrerupse Kristoffer, care părea să considere 
că era cel mai firesc lucru din lume să stea pe Klosterstraede și 
să cânte unor ferestre închise, care nu era conștient, cu 
siguranţă, că era anchetat pentru crimă. Am văzut umbre 
mișcându-se în spatele perdelelor, continuă el. Nu era singură. 
M-am simţit trădat. 

Kristoffer ridică fruntea de pe masă, își atinse buzunarul de la 
piept, dar își aminti că nu avea voie să fumeze. 

— Da. Am plecat. 

— Cum adică? Anette se ridică în capul oaselor. Ai plecat? 
Încotro? 

— Spre canal. Am fumat o ţigară, poate două. Apoi m-am dus 
înapoi. 

— Unde înapoi? La Julie? 


VP - 52 


Camera se umplu de tăcere. Privirea lui Kristoffer era din nou 
în colţul încăperii, căutând parcă ceva acolo. Anette numără 
până la zece, în minte. 

— Te-ai întors la apartamentul lui Julie? repetă ea. 

— Nu, m-am întors să ascult restul concertului. 

Kristoffer vorbea alene, de parcă nu-l preocupa deloc 
subiectul. 

— Când te-ai întors la cafenea, după mica ta escapadă? 

— N-am idee. Dar trupa cânta încă, așa că n-am fost plecat 
mai mult de jumătate de oră. 

— Și apoi? întrebă Anette. 

— Cum adică? 

— Ce ai făcut după concert? Haide odată, serios! 

Răbdarea Anettei era pe terminate. 

— Apoi m-am îmbătat cu prietenii mei, spuse Kristoffer. 

Anette oftă apăsat. 

— Prietenii tăi pot confirma asta? 

— Da. Am mers cu toţii. A venit și iubitul lui Caroline, Daniel. 

— Numerele lor de telefon, spuse Jeppe, împingând un 
carnețel spre el, peste masă. 

Fața lui Kristoffer era lipsită de orice expresie, ca a unui 
bebeluș. Exasperarea față de purtarea lui stranie o lovi pe 
Anette ca un val de căldură. Când Kristoffer își înăbuși un 
căscat, nu mai rezistă. _ 

— Îţi dai seama că a fost ucisă, nu? mârâi ea. Înseamnă ceva 
pentru tine? Pentru că, sincer, te porți de parcă n-ai da doi bani 
pe asta! 

Kristoffer zâmbi din nou. Tulburător. Își așeză palmele pe 
masă și își privi mâinile. 

— Nu dau doi bani pe asta? Pentru că nu urlu și nu vorbesc în 
dodii? Pentru că nu lovesc cu pumnii în perete până îmi dă 
sângele? Nu sunt trist. Sunt distrus. Dar nu mă aștept să 
înțelegeți. 

Îl lăsară în camera pentru interogatoriu, singur, și îi sunară 
prietenii, care confirmară cu toţii că se aflase în cafenea în 
timpul pauzei și că revenise la finalul concertului. Asta însemna 
că nu lipsise mai mult de 45 de minute, cât durase a doua parte. 
Cu siguranţă insuficient pentru a o căuta, mutila și ucide pe 
Julie, pentru a se schimba de hainele însângerate, a scăpa de 
arma crimei, și a se întoarce, părând complet neafectat. 


VP-53 


— Tot este al naibii de ciudat, spuse Anette, frecându-se la 
ochi și lăsându-și capul într-o parte; gâtul îi trosni cu putere. 

— Nu ar fi avut timp să o facă. 

Jeppe îi aruncă un zâmbet obosit. 

— Poate că prietenii lui îl acoperă. 

— Vom preleva mostre de ADN și amprente și vom confirma 
orele mâine, cu alţi martori de la bar. Dar de ce ar minţi? Va 
trebui să-l lăsăm să plece, știi asta. 

Anette lovi un coș de gunoi, care alunecă pe podea cu un 
zgomot metalic. În ultimele ore, crezuse că vor soluţiona crima 
deceniului în mai puţin de 24 de ore. Acum, reveniseră la 
analiza panoului cu indicii. 

e 

Casa lui Jeppe se afla sub copacii de pe strada din suburbii, 
întunecată și rece. Işi scoase pantofii fără să aprindă lumina de 
la intrare, un vechi obicei de când înăuntru era cineva pe care o 
putea trezi dacă venea târziu acasă. Işi pregăti o ceașcă de ceai 
cu apă fierbinte de la robinetul aferent de la chiuvetă, un 
dispozitiv pentru care insistase Therese și cu care el nu se 
obișnuise niciodată. Stropea. Işi fripse degetele. Pliculețul de 
ceai se umflă și pluti la suprafaţa apei. Privi dezgustat apa 
mocirloasă. De ce nu putea căpăta măcar tupeul necesar încât 
să aibă o problemă serioasă cu alcoolul? 

Lăsă ceaiul în bucătărie și își luă laptopul în pat, ferindu-și 
ochii de la partea pe care dormea cândva Therese și 
îndreptându-se spre partea lui. In fosta ei noptieră se afla un 
exemplar din Kama Sutra, pe care-l aduseseră acasă după un 
weekend la Paris, pe vremea când încă erau îndrăgostiţi. 
Înaintea tratamentelor de fertilitate. Înainte de Niels. Acum, 
cartea zăcea în sertar ca o bătaie de joc la adresa încrederii lui 
în iubire și transforma acea parte a dormitorului într-un câmp 
minat. 

Jeppe rămase în picioare un moment, pe gânduri, apoi își luă 
pilota, se răsuci pe călcâie și se întoarse în living. Acolo, sprijini 
două perne de spătarul canapelei și își deschise laptopul. 

Kristoffer fusese cu Julie chiar înainte să fie ucisă și 
recunoscuse atât că avusese o relaţie cu ea, cât și că se simțea 
furios și gelos. Avea motivul și avusese oportunitatea, se aflase 
la locul faptei la momentul potrivit, și prin urmare se afla în 
capul listei suspecţilor. Dar Jeppe era tentat să îi creadă 


VP - 54 


explicaţiile. Poate că sinceritatea sa fără perdea era o cale dea 
devia bănuielile, dar dacă așa stăteau lucrurile, atunci tactica 
funcţiona. Jeppe nu și-l putea imagina violent. De obicei, o citea 
în ochii oamenilor. Dar Kristoffer se simţise respins, iar gelozia 
poate face pe oricine să își piardă minţile. Ce cântec fusese 
acela de sub geamul lui Julie? 

Jeppe își consultă notițele, deschise clapeta și căută „Love 
Will Save You”. Il cânta o trupă numită Swans? Numele nu îi 
spunea nimic. 

Cântecul era întunecat și mohorât, interpretat de o voce 
bărbătească ruginită, care parcă se târa. 

„Love will save you from your misery, then tie you to the 
bloody post."5 

Mai căută niţel și găsi o dezbatere despre cântec pe o pagină 
dedicată trupei Swans. Versurile erau discutate de niște 
personaje care păreau să fie bărbaţi tineri și singuri cu prea 
mult timp liber. Era stilul mai degrabă gotic/industrial, sau 
numai gotic? Era cântecul mai mult sau mai puţin deprimat și 
plin de suferință decât, de exemplu, „Failure”, care o fi fost un 
altul al trupei? Unii credeau că melodia exprima speranţă, alţii 
că era un semn de renunțare absolută. Sinuciderea era 
menţionată foarte frecvent. Jeppe clipi somnoros și închise 
laptopul. Un vers al cântecului îl urmări în somnul agitat. 

„And love may save all you people, but it will never, never 
save... me.”®’ 


5 „lubirea te va salva de nefericire, apoi te va lega de un nenorocit de stâlp”, în limba 
engleză, în original. 
6€ „lar iubirea v-o salva pe voi toţi, dar nu mă va salva niciodată pe mine”, în limba 
engleză, în original. 


VP-55 


JOI, 9 AUGUST 


CAPITOLUL 10 


Scrâșnetul pașilor pe pietriș însoțea gâfâielile lui Jeppe, în 
aerul umed al dimineţii. Deasupra parcului, pe cerul albastru, 
străluceau nori rozalii, ca într-un vis umed al unui cineast 
Technicolor. Joggingul este reacţia clasică la divorț. Nu doar 
pentru că-ţi reintri în formă, ca să fii atrăgător pentru cineva 
nou, dar și ca parte a procesului terapeutic. Îi amintea lui Jeppe 
de când era mic și se ciupea tare de braţ, doar ca să nu i se mai 
pară că-l durea atât de rău o julitură la genunchi. 

Urcă dealul. „Ascot Gavotte”, o melodie din My Fair Lady, îi 
pulsa în minte, însă dincolo de ea gândurile îi zburdau libere. Ce 
anume împinge o persoană să taie fața alteia? Impulsul de a le 
face rău celorlalți zace în noi toţi; îl înțelegem, chiar dacă nu îi 
cedăm. Dar să pricinuiești durere cum o făcuse ucigașul lui Julie 
necesita o pornire pe care el nu o pricepea. Singurul cuvânt pe 
care-l considera potrivit era răutate. 

Jeppe se opri pentru o repriză de stretching pe un mic teren 
de joacă, apoi continuă spre casă. Sprintă de-a lungul șinelor de 
tren, ca să lase repede în urmă clădirile deprimante din zona 
aceea. Casa din Valby era chiar lângă șine. Altfel, el și Therese 
nu și-ar fi putut-o permite. Mare parte din zgomot era absorbită 
de panourile antifonice. Cu restul te obișnuiai. Lui Jeppe i se 
păruse amuzant să vadă trenurile trecând în grabă, din baia de 
la etaj. Therese, pe de altă parte, făcuse tot posibilul să ascundă 
calea ferată, instalând obloane și plantând tufe de liliac de 
cealaltă parte a barierelor fonice. Casa era la câţiva metri de 
șine, dar le întorcea spatele, ca o adolescentă indignată. Din 
exterior, faţada de cărămidă părea primitoare, în lumina 
dimineții, dar în clipa în care păși Jeppe înăuntru, singurătatea 
dinăuntru îl izbi în plin. 

La duș, ca de obicei, evită să își atingă prea mult penisul. Nu 
mai făcuse sex din decembrie și nici nu simţise vreo dorinţă, iar 
organul părea să se fi micșorat. Poate că era un efect secundar 


VP - 56 


al antidepresivelor pe care le luase în primele luni. În timpul 
celor cinci sesiuni de terapie cu unul dintre psihologii poliţiei pe 
care conducerea îl forțase să le urmeze - recomandare era 
termenul oficial -, cuvântul impotenţă pâlpâise acolo printre 
altele precum furie, teamă și gelozie, însă nu ieșise la suprafaţă. 

Se îmbrăcă în blugi și în tricou, ca de obicei, renunţă la micul 
dejun și își puse carnețelul în buzunarul hainei de ploaie. 
Autopsia era programată la ora 8:00, la Departamentul de 
Patologie de la Spitalul Naţional. Dacă pleca suficient de repede, 
putea evita mare parte din traficul de dimineaţă. 

Jeppe își parcă mașina chiar în faţa clădirii Teilum a spitalului, 
care arăta precum o piatră de mormânt supradimensionată, 
între pietriș bine întreţinut și conifere. Peretele acoperit cu 
faianţă maronie al lobby-ului asigura păstrarea unei dispoziţii 
mohorâte și deprimate, la interior. Ușa cu sticlă opacizată din 
stânga ducea spre sala de prezentări, care era folosită când 
persoana decedată nu putea fi identificată altfel. Un semn 
spunea NUMAI RUDELE, CU PROGRAMARE, în diverse limbi. 
Jeppe zâmbi trist. Riscul să apară cineva neanunţat era foarte 
Mic. 

Când intră pe ușă în grabă, un minut mai târziu, Anette aduse 
cu ea o pală de aer proaspăt. Era însoţită de același fotograf al 
poliţiei care se aflase și la locul faptei. 

— Bună dimineaţa, spuse Jeppe, făcând un semn din cap spre 
amândoi. 

— Bună dimineaţa! răspunse Anette. Caroline Boutrup s-a 
întors în oraș, în perfectă stare. Mama ei a venit din lutlanda să 
îi fie alături. Ne ducem direct la secţie, să ne vedem cu ea, după 
ce terminăm aici. 

— Și Daniel, iubitul? 

— Falck se duce să îl vadă chiar acum. 

Anette se dădu cu gloss rozaliu, plescăi din buze și apăsă pe 
butonul liftului. 

Sala de autopsie, acoperită cu faianță albă, cuprindea cinci 
rezerve de autopsiere înșiruite, fiecare dotată cu câte o masă 
mare, de oţel inoxidabil, și o staţie atașabilă. Neoane puternice 
atârnau deasupra fiecărei rezerve. Detectivii parcurseră ritualul 
obișnuit pentru dezinfectare și își puseră halate, botoși și bonete 
chirurgicale. Trecură pe lângă șirurile de cizme de cauciuc alb 
de lângă perete, până la ultima rezervă, unde aveau mereu loc 


VP - 57 


autopsiile cazurilor de crimă. Mesele erau goale. Mirosul 
puternic caracteristic era însă prezent. Nu era urât, doar 
dulceag, cu un iz de dezinfectant. 

Nyboe aștepta la capătul sălii, purtând un halat de laborator 
verde și o bonetă la fel. Își punea mănușile de latex, vorbind 
calm cu asistenta care urma să îl ajute. 

— Bine aţi venit, îi salută el. Sper că v-aţi odihnit bine. 

Făcu un semn spre asistentă, care părăsi sala. 

— Nu va fi amuzant, să știți, continuă el. Așa cum știți, era 
deja clar încă de la locul faptei că victima a suferit un număr de 
plăgi prin înjunghiere, care au sângerat, fiind deci aplicate 
înainte de moarte. 

Nyboe îi privi pe fiecare în ochi, pe rând, parcă pentru a 
sublinia gravitatea situaţiei. 

— Craniul victimei a fost strivit la tâmpla stângă, fără ca 
pielea să fie perforată. Este remarcabil, pentru că pielea de la 
tâmplă este tensionată și ușor de rupt. Am efectuat ieri o 
tomografie, când a ajuns cadavrul. Are o factură de impresie, 
care se extinde în pia mater - se opri ca să reformuleze - cu 
alte cuvinte, la cele mai moi și mai din interior membrane. Ca 
urmare, s-a produs o scurgere a lichidului cerebro-spinal și un 
hematom intracranian masiv, adică o acumulare imensă de 
sânge în creier. Firește că vom trece prin toate procedurile 
înainte să tragem vreo concluzie, dar totul arată că a decedat în 
urma unei lovituri în tâmpla stângă, cu un obiect contondent. Ca 
de obicei, dacă găsesc ceva pe parcurs, vă anunț. 

Asistenta împinse înăuntru o masă pe roţi, pe care se afla 
trupul lui Julie Stender, acoperit cu un cearșaf steril. După ce 
masa fu andocată, asistenta ridică atentă cearșaful și îndepărtă 
pungile sterile care fuseseră așezate pe mâinile victimei. Ea 
zăcea așa cum o văzuse Jeppe în apartament, cu o zi înainte. 
Era parţial îmbrăcată și plină de sânge uscat și de coji, ca un 
manechin aruncat de la înălțime. Un corp care, până cu o zi în 
urmă, fusese o fiinţă umană cu vise, emoţii și nevoi. Acum era 
doar un morman de ADN. 

e 

Autopsia începu cu o examinare externă. Nyboe, asistenta 
patologă și fotograful dădură târcoale mesei, ca niște vulturi, 
încercând să găsească punctul optim pentru atac. 


VP -58 


Nyboe se oprea ocazional și vorbea în dictafon, când găsea 
urme pe hainele ei. În locurile în care pătrunsese cuțitul, mizeria 
și secrețiile fură etichetate și descrise, înainte ca el să repete 
procedura sub lumină ultravioletă. Indepărtă fire de păr și 
particule micuţe, le puse în pungulițe sterile și le numerotă. Tăie 
unghiile de la mâini și le arhivă după aceeași metodă. 

Cei doi patologi scoaseră cu grijă hainele de pe cadavru, așa 
că Julie rămase goală în fața celor cinci observatori. Fotograful 
făcu niște poze, iar Nyboe începu să investigheze meticulos 
leziunile externe, cu o lupă și o pensetă de inox, mârâind în 
dictafon. Răni, mâini, unghii, urechi, cicatrici. Sfârcurile ei fură 
șterse cu tampoane de bumbac, pleoapele - ridicate, iar globii 
oculari - examinaţi de hemoragie. 

Când și când, Nyboe se oprea să facă observaţii. 

— Tatuajul este recent. Două stele și niște cuvinte, pe 
încheietura dreaptă. Este proaspăt. Incă nu s-a cicatrizat 
complet. De câteva săptămâni, cel mult. 

— Deci și l-a făcut în Copenhaga, spuse Jeppe către Anette. 
Poate știe Caroline ceva despre el. 

Nyboe arătă spre braţele lui Julie Stender. 

— Sunt între 25 și 30 de zgărieturi de suprafaţă pe ambele 
braţe, majoritatea adânci de câţiva milimetri, altele de mai mult. 
Probabil a ridicat braţele ca să se apere de cuțit. Aici, lângă 
stern și claviculă, câteva răni sunt mai adânci. Nu pot găsi nicio 
dovadă pe piele cum că ar fi fost legată. Asta se potrivește cu 
numeroasele pete de sânge din apartament. Pe hol, în living, în 
baie. 

— Ce vrei să spui? interveni Jeppe. 

— A fugărit-o, explică Nyboe. Câteva dintre plăgile înjunghiate 
sunt din spate, așa că a lovit-o și când fugea. Dar niciuna n-a 
fost letală. Ar fi putut să o ucidă așa, însă a ales să o lovească în 
cap cu un obiect greu. 

— Poate a vrut să grăbească lucrurile? 

— Da, poate. In același timp, cred că a pus ceva peste tâmpla 
ei, înainte să o lovească, pentru că altfel s-ar fi rupt pielea, din 
cauza loviturii puternice. Pe pielea ei nu există nicio urmă de 
armă. 

— A încercat să-i protejeze faţa fiindcă voia să-i cresteze 
pielea. 

Jeppe se cutremură. 


VP -59 


— Vă las pe voi să stabiliţi care a fost motivul, spuse Nyboe, 
dând la o parte o încâlceală de păr de pe faţa lui Julie și arătând 
cu grijă cu degetul învelit în latex. Aceste tăieturi au fost făcute 
după ce a murit, în mare parte, dar dacă vă uitaţi la aceasta de 
pe frunte, veți vedea că a sângerat masiv. Cred că a încercat să 
o taie cât era încă în viață, dar ea s-a zbătut, așa că a fost 
obligat să o ucidă ca să poată lucra liniștit. De aici lovitura la 
tâmplă. 

În sală se lăsă tăcerea. 

— EI, repetă Anette, foindu-se. Suntem siguri că a fost un e? 

— E nevoie de forță ca să imobilizezi o persoană în viață în 
timp ce o tai cu un cuțit. 

— Dar nu a existat motiv sexual? insistă ea. 

— Las motivele în seama voastră, repetă el. Dar nu, nu am 
constatat nicio penetrare a vaginului sau rectului, și nici vreun 
semn de spermă pe corp, până acum. 

Nyboe se aplecă mai aproape de corp și vorbi în dictafon. 

— Zgârieturi superficiale, adâncime maximă doi milimetri, se 
pare că au fost făcute cu același cuţit. Lamă îngustă, sub doi 
milimetri grosime, foarte ascuţită, probabil nu mai lungă de 8 - 
9 centimetri. Se potrivește perfect cu briceagul găsit la locul 
faptei. 

Se uită la fotograf. 

— Avem suficiente instantanee cu faţa? 

Fotograful încuviință, dar tot mai făcu niște poze. 

Nyboe continuă, pe jumătate în dictafon, pe jumătate spre ei: 

— Linii lungi, neîntrerupte, tăiate paralel în jurul ochiului 
drept, peste pielea dintre nas și gură și în jurul bărbiei, începând 
într-un fel de model spiralat pe obrazul drept. Cu ce seamănă? 

— Cu un tatuaj Maori? sugeră Anette. Ei își aplică asemenea 
linii pe față. 

— Da, e posibil. Cred că seamănă mai degrabă cu un decupaj 
în hârtie. Dar gândiţi-vă cât este de greu să desenezi un cerc cu 
mâna liberă și vă veţi da seama cât a durat să taie așa în piele 
moale. l-a luat cel puţin o jumătate de oră. 

Anette și Jeppe schimbară o privire peste masă. Kristoffer 
ieșea din discuţie, dacă alibiul său rezista. Ce fel de compulsie 
internă ar fi putut mâna un ucigaș să riște să rămână atâta la 
locul faptei după moartea victimei? Ca să taie un model? 

— De ce nu a auzit-o nimeni ţipând? întrebă Jeppe. 


VP - 60 


Nyboe îl privi intens. Nu primea bucuros întrebări în timpul 
autopsiilor. 

— Eram pe cale să analizez cavitatea bucală, spuse el. 

Dădu pe spate capul victimei și îi deschise gura, suci lupa pe 
care o purta pe cap să-i ajungă la ochi, și privi cu atenţie câteva 
minute. 

— Da, avem ceva aici, în interiorul molarilor de pe dreapta. 
Arată ca un fir. Aproximativ șapte milimetri lungime, făcut din 
material roz sau mov. ÎI trimitem la analize, dar s-ar putea să-i fi 
vârât ceva în gură, să nu ţipe. O bucată de material, care 
probabil e plin de sânge. 

Jeppe scutură din cap, gânditor. 

— Dacă așa s-a petrecut, înseamnă că ucigașul l-a luat, 
pentru că nu s-a găsit nimic asemănător la locul faptei. 

— Este posibil să aibă ADN-ul lui, spuse Nyboe. Ucigașul 
trebuie să fi fost plin de sânge după crimă, vă daţi seama? Plin 
de sângele ei, vreau să spun. Interesant e că a putut să străbată 
orașul nevăzut, plin de sânge, într-o noapte toridă de vară. 

Asistenta spălă corpul, îl cântări și îl măsură, pregătindu-l 
pentru examinarea internă. Scalpelele mari și ascuţite, pentru 
autopsie, care ar fi putut fi luate drept cuțite de măcelar într-o 
bucătărie profesionistă, se aflau pe căruciorul de lângă masă. 
Nyboe luă o pereche de mănuși de sârmă metalică de pe 
cârligul din perete, alese un scalpel masiv, și tăie trupul lui Julie 
Stender de la gât la osul pubian. 


CAPITOLUL 11 


— Salată de ou sau șuncă? întrebă Anette, scoțând capul 
dintre doi studenţi aflați la coadă în faţa căruciorului cu gustări. 

| se adresa lui Jeppe, care aștepta într-o parte. 

— Doar cafea, mulţumesc. 

Anette oftă. Propriul ei stomac chiorăia. Jeppe nu prea mânca 
nimic, în ultima vreme, și începea să arate ca un punkist, cu 
părul lui decolorat. Se gândi cu drag la soţul ei sănătos, rotofei, 
de acasă, care promisese că va face friptură în sos bearnez la 
cină. 


VP-61 


Tocmai ieșiseră din sala de autopsie, iar holul părea să 
explodeze de zgomot după multele ore de concentrare tăcută. 
Nyboe desfăcuse cutia toracică și golise trupul victimei de 
organe, le cântărise și le măsurase, apoi luase mostre de sânge 
și ţesut, pentru ca patologul chimist să le poată analiza de urme 
de alcool, droguri și toxine. Apoi, făcuse o incizie în scalp și îl 
cojise de pe craniu pe care îl deschisese și examinase creierul și 
lovitura de la tâmpla stângă. Analiza susţinea concluzia 
anterioară: Julie Stender murise în urma unei lovituri puternice 
la cap, probabil cauzată de un bărbat, cel mai probabil dreptaci. 
Decesul survenise între orele 23:00, marţi, și 2:00, miercuri. 

Anette și Jeppe se așezară pe niște scaune de bar în culoarea 
limetei, luând o scurtă pauză înainte să se întoarcă la secţie. 
Jeppe își scoase carnețelul. Anette își desfăcu sandvișul cu 
şuncă, luă o înghiţitură mare și își șterse cu dosul palmei un 
strop de maioneză de pe bărbie. 

Jeppe o privea dezaprobator. 

— Ai idee câţi aditivi și conservanţi sunt în sandviș? întrebă el. 
Dacă l-ai lăsa pe o masă un an, nici n-ar mucegăi, atât de plin 
de otravă e. 

— N-are decât, zise Anette, sorbind dintr-o cutie de plastic cu 
un suc portocaliu țipător. Făcu semn din cap spre carnetțelul lui 
Jeppe. 

— Deci, ce avem? 

Jeppe clătină din cap spre ea și se întoarse la notițele sale. 

— Julie se întoarce acasă de la un concert, marţi seară. Poate 
că este însoțită de ucigaș, iar dacă nu, îl lasă să intre la scurtă 
vreme după aceea. Il cunoaște suficient de bine să îl invite 
înăuntru târziu, chiar dacă e singură acasă. Cine sunt bărbaţii 
din viața lui Julie? 

— Tatăl ei. Trebuie să vedem ce face. 

Anette vorbea mestecând. 

— Sunt de acord. Christian Stender știe ceva. Dar ar putea un 
tată să-și taie copila în halul ăsta? 

— Dacă e destul de nebun. 

— Mersi, răspunse Jeppe acid. E mereu plăcut să ai un profil 
psihologic solid. 

— Cu plăcere! 

— OK, apoi mai este și profesorul de canto al lui Esther, 
Kristoffer, spuse Jeppe, scoțând un pachet de șervețele umede 


VP - 62 


din buzunar. El și Julie au avut o relaţie, în care el s-a implicat 
emoţional și a mai și fost la locul faptei. Intrebarea este dacă a 
avut timp să o facă. Nyboe crede că a murit, cel mai devreme, 
la ora 23:00, și avem martori care au vorbit cu Kristoffer la 
cafenea la 23:30. 

Anette refuză șervețelul oferit și răspunse la telefon. 

— Werner. 

— Aici Saidani. Avem o problemă. Mai sunteți la spital? 

— Tocmai am terminat. Plecăm în cinci minute. 

— S-a înregistrat activitate pe pagina de Instagram a lui Julie. 
Acum zece minute, cineva a postat o poză de aproape cu chipul 
mort al lui Julie Stender, cu modelul decupat cu cuțitul. Cineva s- 
a logat cu datele ei. Deja suntem inundaţi de întrebările presei. 

— Futu-i! strigă Anette. 

Jeppe ridică din sprâncene. 

— Pare să fie din seara crimei, continuă Saidani. Este o 
imagine neclară și întunecată, și se vede sânge. 

— Rahat! N-o puteţi scoate? Anette se ridică și îi făcu semn lui 
Jeppe că trebuiau să plece. 

— Încercăm. Dar, de fiecare dată când o ștergem, reapare. 
Încerc să îi închid profilul, dar nu e așa de ușor, și trebuie să mă 
asigur și că nu pierdem informaţii importante. 

Lăsară prânzul pe masă și alergară spre mașină. Când 
ajunseră la secţie, toată unitatea Omucideri era în alertă. Până 
acum, fuseseră concentrați să găsească un ucigaș. Cu această 
întorsătură de situaţie, trebuiau și să evite întrebările, și să 
calmeze panica. Presa îl numise „Monstrul cuţitar”. Cât de 
creativ! 

Anette își aruncă jacheta pe birou și se duse direct în biroul lui 
Saidani, cu Jeppe după ea. Tălpile lor se lipeau de podeaua 
acoperită cu linoleum și le făceau pașii să sune ca o simfonie de 
pompe agitate. 

Anette năvăli fără să bată. 

— Ai scos-o? 

— Nu încă, răspunse Sara Saidani, fără să ridice privirea din 
ecran. Avem acces la profil, însă nu îl putem controla, câtă 
vreme mai e cineva logat ca Julie. Sper să avem o reacţie de la 
Instagram, curând. Sunt contactabili doar prin e-mail, chiar și de 
către poliţie. 


VP - 63 


Anette se aplecă să se uite la poza întunecată. Pielea albă 
ieșea în evidenţă din umbre, dezvăluind opera macabră. Lângă 
imaginea feței desfigurate erau poze cu Julie vie, zâmbitoare. 
Ochii ei tineri și voioși făceau contrastul insuportabil. 

— Trebuie să fie criminalul. 

Saidani arătă spre ecran. 

— Priviţi rogojina! Poza a fost făcută în apartamentul de pe 
Klosterstraede, așa că, dacă n-a făcut-o cineva după momentul 
crimei, și înainte ca Gregers Hermansen să o găsească - ceea ce 
cred că e imposibil -, atunci el este. 

— Nu îl poţi localiza? 

— Nu, dacă e urcată folosind un server mobil. 

Saidani părea iritată. 

— Nu înțeleg de ce Instagram n-a închis profilul încă. Aveau 
timp. 

— Dar de ce să pună o poză cu victima în propriul ei cont de 
Instagram? o întrerupse Jeppe. Ce obţine cu asta? 

— Cine știe? zise Saidani, ridicând din umeri. E un fel de a-ți 
arăta reușitele. 

Anette își frecă fața cu mâinile. Cazul devenea din ce în ce 
mai urât. Schimbă o privire cu Jeppe. 

— Ce facem acum, Jepsen? 

Aveau opţiuni foarte limitate. Nu îl invidia că trebuia să 
conducă ancheta. 

Jeppe privi podeaua și oftă. 

— Ne despărțim, zise el. Sună-l pe Clausen și află dacă au mai 
avansat cu investigaţiile tehnice. Mă ocup de Caroline. 

— Ea și mama ei așteaptă în oficiu, zise Saidani, ridicând 
privirea. 

— Excelent. 

Jeppe făcu un semn din cap spre Anette. 

— Termin eu aici. Du-te și dă telefon. 

— Bine, atunci. Distracţie plăcută! 

leşi pe hol, făcându-i scurt din ochi lui Jeppe. Dacă Saidani n- 
ar fi fost atât de plicticoasă, Anette ar fi putut jura că Jeppe o 
plăcea. Asta era în regulă, doar că i se părea exasperant că 
Saidani era mereu morocănoasă. 

Anette își turnă o cană de ciocolată caldă și îl sună pe 
Clausen. El răspunse imediat. 

— Salut, Werner. Care-i treaba? 


VP - 64 


Și el părea extenuat. 

— Arma crimei, zise ea. Cum stăm? 

— Negativ. Cu orice ar fi fost lovită în cap, nu mai există la 
locul faptei. Acum lucrăm la briceag. Cred că voi avea date 
precise mai târziu. Treci pe aici când ai timp. 

— Altceva? 

Ea sorbi din ciocolată și își fripse limba. 

— In apartament sunt urme lăsate de toţi cei evidenţi. Părul 
fetelor este în scurgerea de la duș, saliva lui Julie pe o cană de 
cafea murdară, și tot așa, însă nu am găsit nimic care să aibă o 
legătură clară cu crima. Dacă ne gândim bine, există foarte 
puţine urme ale ucigașului, pentru cât de violent trebuie să fi 
fost atacul. Niciun fir de păr care să nu aparțină uneia dintre 
fete, nici pic de sânge, nicio secreție, și nici măcar multe 
amprente. A fost extrem de grijuliu. Am găsit o amprentă bună 
pe un teanc de hărtii din living și niște urme de picior în sângele 
din jurul corpului. Sunt foarte clare, așa că poate obţinem ceva. 

— Amprente? întrebă Anette. 

— Bovin lucrează ca nebunul, dar până acum nu a găsit nimic 
legat de crimă. Nicio amprentă nepotrivită. 

— Oare a purtat mănuși? întrebă Anette, luând încă o gură 
timidă de ciocolată caldă. 

— Dacă mă întrebi pe mine, și bănuiesc că asta faci, spuse 
Clausen, cred că a purtat mai mult decât mănuși. Cred că avea 
un soi de costum de protecţie. 

(J 

Caroline Boutrup şedea în biroul de la Omucideri, ţinându-și 
mama de mână. Era înfășurată într-un cardigan mare, de lână, 
și o eșarfă îi acoperea partea inferioară a feței. Părul ei șaten 
închis era ciufulit și unsuros, iar fața, umflată de plâns. Chiar și 
așa, era una dintre cele mai frumoasă persoane pe care le 
văzuse vreodată Jeppe - superbă, ca o stea de cinema. Mama ei, 
Jutta, era o versiune mai în vârstă și mai severă a ei, cu aceeași 
frumusețe, dar mai aranjată, cu părul tuns paj, elegant, și o 
jachetă de costum care-i îmbrăca umerii drepți. 

Jeppe dădu mâna cu ambele și îi ceru Carolinei să îl 
însoțească în camera de interogatoriu, pentru a vorbi între patru 
ochi. Un grup de polițiști în civil, aflaţi lângă cafetieră, se uitară 
lung după femeia atrăgătoare când trecu pe lângă ei. 


VP - 65 


Ea începu să plângă din secunda în care Jeppe închise ușa în 
urma lor. Suspinele disperate fură urmate de lacrimi și muci 
șterși cu mânecile. El o făcu să se așeze încetișor, îi împinse o 
cutie de șervețele peste masă și o lăsă mai întâi să termine de 
plâns. 

— Caroline, știu că e foarte dificil și că ești necăjită. Dar am 
nevoie de ajutorul tău. Avem un criminal în libertate, și trebuie 
să știm totul despre Julie, ca să-l prindem înainte să ne scape, 
sau, mai rău, să atace pe altcineva. 

Ea își mai șterse din lacrimi și se așeză, încercând să se 
adune. 

— Ce vreţi să știți? 

Avea accentul lutlandei rurale. 

— Ai idee cine ar fi putut să facă asta? Există cineva care ar fi 
putut dori să-i facă rău lui Julie? 

— Nu! exclamă Caroline, scuturând din cap nefericită. Julie... 
era un înger. Sau, în fine, poate nu un înger, dar cu siguranţă o 
persoană bună! Avea o inimă imensă! 

— Și bărbaţi? întrebă Jeppe. Avea un iubit? 

— Niciunul nu rezista. 

Caroline începu să își răsucească franjurile eșarfei în 
împletituri mititele. 

— Julie colecţiona iubiţi cărora le dădea papucii. Mereu voia 
să fie doar prieteni, când nu îi mai plăceau... 

— E posibil ca unul dintre ei să dorească să se răzbune? 

Caroline începu din nou să plângă. 

— Julie și cu mine ne cunoaștem de o viaţă. Este complet 
ireal. 

Işi acoperi faţa cu mâinile și rămase așa, pentru moment. 

— Dar nu. Julie se întâlnea mereu cu tipi genul moale, 
vegetarian, care n-ar fi putut ucide nici măcar o muscă. 

Jeppe se ridică și îi aduse Carolinei un pahar cu apă. 

— Știai despre relaţia dintre Julie și Kristoffer? 

— O enerva îngrozitor tocilarul ăla! spuse ea, cu sprâncenele 
ridicate. Compunea muzică pentru ea și o suna în miez de 
noapte. Julie nu îl putea suporta. Daniel a încercat să o combine 
cu cineva din trupă. 

— Daniel este iubitul tău? 

— Da. Noi trei am crescut împreună și am fost în aceeași 
clasă. 


VP - 66 


Vocea i se frânse puţin, dar își drese glasul și continuă. 

— Daniel provine și el dintr-o familie ușor disfuncţională, așa 
că el și Julie aveau adesea discuţii despre taţi și mame vitrege, 
alimentate de vin roșu. 

— Julie era dintr-o „familie disfuncţională”? 

Din nou sprâncenele. Tot chipul ei spunea Normal. 

— Mama ei a murit de cancer când era mică, spuse ea. L-aţi 
cunoscut pe tatăl ei, nu? 

Jeppe ezită. 

— Crezi că tatăl lui Julie o iubea? 

— O idolatriza! 

Caroline se strâmbă. 

— lar ea nu putea suporta asta. 

Telefonul lui Jeppe vibră în buzunar. Reporteri? Sau poate că 
domnul Stender forțase pe cineva să îi dea numărul lui. Trebuia 
să aștepte. 

— Tatuajul lui Julie, continuă el. Ce știi despre el? 

— Și l-a făcut la salonul prietenului meu, Tipper, în Nyhavn. Eu 
i l-am recomandat... 

Caroline plecă fruntea, fără să poată continua. 

— Stelele de pe încheietură simbolizează ceva anume? 

Ea își mușcă buza. 

— Nu știu. Julie începuse să aibă secrete de când cunoscuse 
un tip nou, cu vreo trei săptămâni în urmă. Stelele aveau 
legătură cu el. 

— Misteriosul Mr. Mox? întrebă Jeppe, simțind că i se ridică 
părul pe gambe. 

Ochii ei se măriră, surprinși. 

— Da, așa îl numeam, pentru că nu-mi spunea nimic despre 
el. De unde știți? 

— Spune-mi tu ce știi despre el. 

— Era cineva pe care-l întâlnise pe stradă. Un tip de care se 
îndrăgostise peste noapte. Dar refuza să spună cine era. Spunea 
că ar aduce ghinion. Nu l-am cunoscut. 

— Dar ceva tot trebuie să-ţi fi spus despre el, insistă Jeppe. 
Orice. Este important, Caroline. 

Ea bău niște apă și se gândi. 

— Hmm. A zis că era un bărbat adevărat și că aș fi mândră de 
ea, de data asta. 


VP - 67 


— Pentru că nu era un... vegetarian moale? întrebă Jeppe, 
schițând un zâmbet. 
Caroline își ascunse faţa în palme și suspină. 


CAPITOLUL 12 


Jeppe înfipse furculita de plastic într-o bucată de pui uscat și o 
jumătate de frunză de salată și încercă să și le vâre în gură fără 
să dea pe el. Impreună cu Anette, aduseseră mâncarea în 
grădina micuță de lângă Muzeul Glyptoteket, ca să-și 
limpezească gândurile la soare. Muzeul arătos era chiar lângă 
secție, iar grădina sa era o ascunzătoare secretă în mijlocul 
centrului aglomerat al orașului. Trebuiseră să plece din 
atmosfera apăsătoare, chiar și pentru 20 de minute. 

In iarba din jur stăteau întinși oameni pe jumătate dezbrăcaţi, 
care se bucurau de una dintre cele mai călduroase zile de vară. 
Una dintre puţinele, de fapt. 

Anette își sprijinea un picior de bancă și inhala fum de ţigară, 
cu ochii strâns închiși. 

— Falck mi-a spus că l-a presat pe Daniel Fussing în timpul 
interogatoriului de dimineaţă și că există goluri în declaraţia 
băiatului privind seara crimei. Daniel confirmă că a vorbit cu 
Kristoffer imediat după ce s-a terminat concertul, dar doi dintre 
ceilalți membri ai trupei și barmanul afirmă că s-a terminat mult 
mai aproape de miezul nopţii decât zice Kristoffer. Au mai 
cântat trei melodii. Dacă Kristoffer a plecat în jur de 22:30, 
ultima oră confirmată de oricine l-a văzut la cafenea, și nu s-a 
întors decât pe la miezul nopţii, ar fi avut timp să comită crima. 

— Nu are sens, protestă Jeppe. Ar fi trebuit să-și aducă 
salopeta, sau ce-o fi purtat, și briceagul, cu el, la concert, și să 
plece direct de-acolo să o ucidă pe Julie, să își ia tot timpul din 
lume ca să-i cresteze modelul pe faţă și să-și fotografieze opera, 
să găsească utilizatorul și parola pentru contul ei de Instagram, 
să arunce arma crimei și toate hainele pline de sânge și să se 
întoarcă și să se îmbete cu băieţii. Toate astea într-o oră? Fără 
să lase nicio urmă la locul faptei? 

— Avea motiv și a fost acolo. 

Anette își mușcă ţigara. 


VP - 68 


— A fost acolo. Cât de frecvent se întâmplă ca ucigașul să fie 
o persoană pe care victima o cunoaște și care se află în 
apropiere la ora decesului? Să vedem - a, da, întotdeauna! 

— Kristoffer n-are suficientă forţă. Ai văzut cât de slab e? 

— Trebuie doar să fii suficient de furios, Jeppe. 

El puse capacul de plastic peste restul de salată ofilită și 
aruncă recipientul în cel mai apropiat coș de gunoi. Dacă o ţinea 
tot așa, nici lui nu avea să-i rămână multă forță. Singurul lucru 
bun la un divorţ este cât de subțire te face nefericirea. 

Anette se așeză lângă el. 

— A reușit Saidani să închidă contul de Instagram? 

— Da, însă răul a fost deja făcut. Toate ziarele de dimineaţă 
au publicat imaginea. 

Ea își studie mucul de ţigară și decise că mai putea trage un 
fum din el. 

— Falck tocmai vorbea cu tatăl lui Julie la telefon, când am 
plecat. Nu mergea bine. 

— Nu. Eun tip furios. Și pe bună dreptate. Apropo, i-am rugat 
pe Falck și pe Saidani să îl cerceteze. 

Telefonul lui Jeppe vibră în buzunar. Îl scoase. Era mama lui. 
Respinse apelul. 

— Deci, ce crezi despre acest Misterios Mr. Mox? 

— De unde știm că e mai mult decât o simplă închipuire? Nu 
tot ce zboară se mănâncă. Nici măcar Caroline nu l-a cunoscut. 

— Femeile de 21 de ani nu inventează relaţii. Poate că era 
ceva platonic sau inocent, dar există un bărbat care a lăsat o 
impresie puternică asupra ei. Suficient cât să-și facă un tatuaj 
care să aibă o anumită legătură cu el. 

Anette aruncă mucul de ţigară pe jos. Pentru o clipă, niciunul 
dintre ei nu mai zise nimic. Se bucurară de lumina soarelui și de 
zgomotele vieţii normale, înainte să fie nevoiţi să se întoarcă în 
lumea paralelă, întunecată, a Omuciderilor. Jeppe se uită la 
petalele căzute și la găinaţul de porumbel de pe pietriș. 
Combinația i se părea o imagine potrivită pentru Copenhaga: un 
mozaic de flori și rahat. 

e 

În biroul de la capătul holului lung și întunecos al 
departamentului Omucideri, Torben Falck se aplecase peste 
masă, cu ochii atât de aproape de ecranul computerului că arăta 
precum o contrareclamă la ochelari. Sara Saidani îl privea 


VP - 69 


nesigură, din ușă, așteptând să fie remarcată. Burta lui 
împingea marginea mesei și o pereche de bretele de un verde 
puternic păreau să depună eforturi imense pentru a-i ţine 
pantalonii la loc. Biroul mirosea a sanavișul cu carne de porc, pe 
care mormanul de ambalaje unsuroase de pe masă trăda că îi 
consumase la prânz. 

După ce Sara bătuse de două ori, fără succes, intrase. 

— Salut, Falck. Pot să te întrerup o secundă? 

Ea își trase un scaun și se așeză lângă el. Mirosea vaga 
mâncare prăjită. 

— Salut! De unde ai apărut? mormăi Falck, surprins, dar cu o 
voce caldă. 

Sara se gândi, nu pentru prima dată, că dintre toţi colegii ei îl 
prefera pe Falck. Ceilalţi o evitau, de parcă ar fi încălcat o regulă 
nescrisă, despre existenţa căreia nici măcar nu știa. De parcă 
străinii ar fi incomodat. Nu era vorba despre diferenţele 
culturale, pentru că noii săi colegi de la Omucideri păreau la fel 
de confortabili cu originile tunisiene ale Sarei cum fuseseră și 
colegii ei din Helsingar. Personalitatea ei părea să le stea în 
cale. Sara nu bea cafea și mânca dulciuri foarte rar. Nu râdea la 
glumele porcoase și nu îi plăcea să vorbească despre politică. 
Refuza să se conformeze, nu făcea favoruri și se ducea acasă 
devreme, să petreacă timp cu fiicele ei. Singurul care nu părea 
deranjat era Falck. 

Ea îi făcu un semn din cap. 

— Mă gândeam că ar fi cazul să ne înţelegem cine ce face. Ai 
început să-l verifici pe Christian Stender? 

El zâmbi. Mustaţa i se curbă ca o mătură udă. 

— Am săpat niţel. Până acum, m-am uitat mai mult la situația 
lui financiară și la viaţa profesională. Stender pare un om de 
afaceri ambițios, cu multe proiecte. Face parte din mai multe 
consilii de administraţie și investește în orice, de la turbine 
eoliene la restaurante fast-food. A făcut bani importând piese de 
schimb pentru mașini BMW. Este și un binefăcător al artelor, se 
pare. A donat câteva lucrări către Muzeul de Artă Contemporană 
din Herning. 

— Artă contemporană? îl privi Sara sceptică. În Fleming? 

— Ar trebui să fie chiar frumos. A deschis și a închis câteva 
afaceri și a falimentat alte câteva. Genul ăsta de lucruri nu 


VP - 70 


asigură popularitatea cuiva. Caut în detaliu, dar materialul este 
dificil de parcurs, așa că va dura o vreme. 

Falck apăsă un buton, apoi înjură pentru sine când ecranul se 
făcu negru. 

— Restaurante fast-food și muzee de artă. Cum se împacă 
astea? 

— Cum fac să reapară imaginea? 

O privi neajutorat. Sara făcu o modificare și readuse 
desktopul virtual al lui Falck la starea anterioară. 

— Aha, mulţumesc! Mă întreb dacă Stender nu face bani 
dintr-o direcţie, iar pe cealaltă n-o folosește pentru faimă? Pare 
un model obișnuit. Toate lucrurile frumoase sunt la vedere, iar 
cele nasoale, la subsol. 

— Dar ar putea exista o conexiune între afacerile lui și 
moartea fiicei? 

Sara își mușcă buza inferioară. 

— Un act de răzbunare financiară, sub forma unei crime 
brutale și a crestăturilor misterioase de pe față? Nu prea cred. 

Falck se uită dincolo de ea, iar Sara se întoarse. Thomas 
Larsen era în cadrul ușii, chiar în spatele ei. Zâmbea arogant. 

— Da? întrebă ea, ridicând din sprâncene. 

— L-am verificat pe Kristoffer Gravgaard. A fost interesant. 

Se desprinse de ușă, se apropie de masă și se așeză pe ea, ca 
să-i privească de sus în timp ce vorbea. 

— A fost crescut într-o suburbie săracă de o mamă singură, cu 
o tulburare mintală, care l-a născut la 43 de ani. Dumnezeu știe 
cum. Un weekend din două cu o familie de susținere, pensie 
pentru dizabilitate, ajutoare de Crăciun de la Armata Salvării, și 
tot așa, cunoașteţi mersul. Familia de susţinere a completat 
primul raport către autorităţi când Kristoffer avea trei ani. Noul 
iubit al mamei lovise copilul, iar el a apărut la prima vizită de 
weekend cu semne pe corp. Vorbim despre neglijare crasă și 
despre abuz, de la bun început. 

— Dar insuficient ca să-l scoată din casa aceea? întrebă Sara, 
fără ezitare. 

Larsen continuă, fără să o ia în seamă. Dacă îl preocupa că le 
întrerupsese conversaţia, nu o arăta. 

— Nu, răspunse Larsen. Dar suficient să-l facă să o ia razna, 
dacă mă întrebaţi pe mine. Există două memorii de la școală. In 


VP -71 


primul, a dezmembrat un vestiar. În al doilea, a bătut măr un 
coleg fiindcă îl insultase. Asta a fost în clasa a patra. 

— Și? întrebă Sara. 

— Și ce? Este evident că-i instabil și că a avut și mobil, și 
ocazie să o ucidă pe Julie. Cred c-ar trebui să-l arestăm. 

Sara se întoarse spre Falck. 

— Unde rămăsesem? 

Nu voia să piardă timpul amintindu-i lui Larsen că depindea 
de conducere pe cine aduceau pentru interogatoriu. 

— Depinde numai de Kørner, zise Falck, împăciuitor. Vorbește 
cu el despre asta. Cred că el și Werner se duc să vorbească la 
hotel cu părinţii, dar îl poţi suna. 

Larsen continuă să șadă pe birou, în timp ce Sara se aplecă 
peste computerul lui Falck și începu să tasteze. Știa că Larsen 
venise fiindcă dorea recunoaștere și susținere, dar n-avea 
dispoziția necesară să i le ofere. După un minut, se ridică și 
plecă, fără o vorbă. 

Falck își drese glasul. 

— Cum se numește un tăiețel fals? întrebă el. 

Sara ridică privirea spre chipul lui rotund și prietenos. Zâmbi. 

— Impasta’, spuse el, făcându-i cu ochiul. 

e 

La hotelul Phoenix, Ulla Stender fu de acord, deşi cu greu, să 
rămână în lobby cu Anette și să discute între patru ochi, în timp 
ce Jeppe îl interoga pe Christian Stender în camera lor. 

Jeppe se foi pe canapeaua tapițată cu mătase galbenă și îl 
privi pe Stender plimbându-se neliniștit, de colo-colo, pe covorul 
plușat. Arăta ceva mai bine. Purta un costum gri închis - care se 
potrivea siluetei sale corpolente, însă dădea semne de uzură la 
coate și în genunchi - și pantofi comozi. Părul lui rar fusese lipit 
de craniu cu un produs cosmetic. Nu era epava din ziua 
anterioară, dar avea aceeași privire speriată. 

— Cât timp vreţi să rămânem în Copenhaga? Nu pot suporta 
să stau în camera asta nenorocită, așteptând. Trebuie să ne 
ocupăm de funeraliile lui Julie. Acum a apărut și fotografia aia cu 
fața ei mutilată și e peste tot. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? 
Spuneţi-mi ce faceți ca să-l găsiţi pe ucigaș! 


7 joc de cuvinte între pronunția cuvântului impostor în limba engleză (pronunţat 
impasta) și termenul generic pentru paste (pasta), inclusiv tăieţei (n. trad.). 


VP- 72 


Stender dădu peste cap un pahar cu lichid limpede, 
efervescent, probabil un soi de antiacid, și se uită urât la Jeppe, 
cu aerul unui om obișnuit să i se răspundă la întrebări. 

— Mă bucur să văd că vă simţiţi ceva mai bine astazi, 
domnule Stender. V-aţi putea așeza? 

Stender se așeză pe marginea unui fotoliu adânc, părând gata 
să sară în sus și să reînceapă să se plimbe agitat. 

Jeppe vorbi cu toată autoritatea pe care o putea imprima vocii 
sale. 

— In anchetele de crimă, cum e aceasta, corpul nu este 
eliberat până ce nu a fost completat raportul final al autopsiei. 
Ar putea dura câteva zile. După aceea, împreună cu soţia 
dumneavoastră, veți primi permisiunea de a vă lua fiica acasă și 
de a o îngropa. Inţeleg că nu este deloc plăcut să fii forţat să 
stai la hotel, în această situaţie, dar avem nevoie să fiți aici. Nu 
vrem decât să găsim criminalul și să închidem cazul, cât mai 
curând posibil. 

— Fiica mea, spuse Christian Stender, fără să ridice privirea. 

— Pardon? 

— Fiica mea. Julie a fost fiica mea, nu a Ullei. 

— Ce vreți să spuneți? 

Jeppe se sprijini în coate. Deja îl dureau şalele de la 
încercarea de a se ţine drept pe canapeaua adâncă. 

— Când prima mea soţie, Irene, era pe moarte, i-am promis 
că voi avea grijă de fiica noastra. Ulla ne-a susţinut și pe mine, 
și pe Julie, dar nu i-a fost niciodată mamă, ci mai degrabă... 
amică. Aveţi copii? 

Jeppe clătină din cap, simțind junghiul obișnuit în inimă. 

— Atunci nu știți despre ce vorbesc. Dragostea părintelui 
pentru copilul său este unică. Este singura iubire necondiționată 
de care suntem capabili noi, oamenii. Nu poate fi la fel din 
partea unui părinte vitreg. 

Vocea lui începea să pară gâtuită. 

Jeppe știa că trebuia să schimbe subiectul, dacă voia să iasă 
ceva din interogatoriu. Înainte să o ia complet razna Christian 
Stender. 

— Julie avea un iubit? Cunoştinţe de gen masculin? 

— Vă rog! 

Părea ofensat. 


VP-73 


— Sper că nu încercaţi să puneţi toată povestea pe seama lui 
Julie a mea, care ar fi fost promiscuă, sau așa ceva. Fiica mea nu 
era perfectă, dar era isteaţă și avea ambiţie. Nu s-a mutat aici 
să petreacă și să se îmbete, chiar dacă și astea fac parte din 
viaţa tinerilor. Voia să fie educată, să devină cineva. 

Jeppe încuviinţă. 

— Și înainte să se mute în Copenhaga? lubiţi sau prieteni la 
liceu, sau de la activităţile extrașcolare? Am auzit că ar fi fost 
implicată în teatru. 

Fața lui Christian Stender se rigidiză, ca un lifting pe repede- 
înainte. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Încerc să aflu mai multe despre trecutul lui Julie. Trebuie să 
analizăm toate posibilităţile. A existat un bărbat în viaţa ei, 
înainte să se mute la Copenhaga? 

— Cine a vorbit? 

Bărbia lui se încreți, într-o încercare de a-și reţine furia. 

— A fost căţeaua aia bătrână de la care a închiriat 
apartamentul? Sau Ulla, care nu-și poate ţine gura? 

Era evident că Jeppe descoperise ceva. Profită de șansă. 

— Spuneţi-mi despre el! Poate fi important. 

Christian Stender inspiră adânc. Pieptul i se ridică până la 
claviculă. Părea să-i fie greu să înghită. Apoi, făcu un lucru pe 
care Jeppe nu-l văzuse niciodată în realitate: își duse pumnul la 
gură și își mușcă tare monturile degetelor. 

Jeppe aşteptă o clipă și întrebă iar: 

— În momentul acesta, orice relaţie avută de Julie poate fi 
esenţială. Cine era? 

Stender expiră scurt și își reveni. 

— Era profesorul de arte al lui Julie, în clasa a zecea. Hjalte, 
sau ceva de genul. Un nenorocit de cioban din Insulele Feroe. A 
pornit un club de teatru după școală, unde se jucau tot soiul de 
piese hippy, și firește că Julie trebuia să participe. S-a implicat, a 
scris melodii și piese scurte pentru diverse producţii. Avea cu 25 
de ani peste vârsta ei, dar asta nu l-a împiedicat să o seducă. O 
ilegalitate, fir-ar a dracului! Firește că am făcut să fie concediat. 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum vreo șase ani. N-a fost mare lucru. Julie era tânără, 
impresionabilă, iar el a profitat de asta. Era mai degrabă 
fascinată decât îndrăgostită de el. L-a uitat repede. 


VP - 74 


— Deci el a plecat? 

— Din câte știu, s-a mutat înapoi, în Insulele Feroe, la 1.500 
de kilometri spre nord. Călătorie sprâncenată. Dacă ar fi rămas, 
i-aș fi smuls boașele. 

Christian Stender păru să-și amintească, brusc, că vorbea cu 
un poliţist, și îi aruncă lui Jeppe o privire prin care sugera că 
fusese doar o expresie. 

— Cum aţi spus că se numea? 

Jeppe își scoase carnetțelul. 

— Nu-mi amintesc. Hjalte era prenumele lui. Numele de 
familie era ceva feroez. Sunt convins că bântuie insulele și are 
grijă de oile lui - știți, genul liberal, cu inima însângerată și vestă 
tricotată. 

Jeppe notă ceva rapid și îi zâmbi. 

— Am dat peste câteva falimente în raportările financiare. 
Afaceri care n-au mers? 

Nicio reacţie. 

— Credeţi că v-aţi făcut dușmani în viaţa profesională? 

Jeppe strânse pixul cu degetele. 

O scânteie de furie sclipi în privirea lui Stender, făcându-l să 
semene cu un Ulise care devenea tot mai puternic dacă naviga 
cu vântul în față. Dar clipa de forţă trecu repede și fu înlocuită 
de o tristeţe atât de copleșitoare, că Jeppe aproape că îi simţea 
apăsarea în piept. 

— Aveţi o condamnare cu suspendare pentru fraudă, în 2008, 
încercă din nou Jeppe. 

Stender clătină din cap, resemnat. Ochii lui păreau obosiţi și 
pustii. 

— N-a fost nimic. Nu cred că are vreo legătură cu asta. 
Căutaţi în direcția greșită. 

Pe obrajii flasci ai tatălui curgeau acum lacrimi. Jeppe îl privi, 
tot mai iritat. Oricât de distrus era, omul refuza să spună ceva, 
iar pe el îl enerva faptul că nu-i putea smulge mărturisirea. 

Stender își șterse obrajii cu degetele. Avea un inel de aur 
masiv pe degetul mic al mâinii drepte. Părea să fie dintre acelea 
pe care le apăsai în ceară topită, ca să sigilezi o scrisoare - un 
inel al unei loje secrete. 

— Faceţi parte dintr-o lojă masonică? 

Stender ridică din sprâncene, ca răspuns, și își privi ceasul. 
Evident, nu era treaba lui Jeppe. 


VP -75 


Jeppe se ridică și întinse mâna. 

— Sunaţi-mă dacă vă puteţi gândi la orice ne-ar putea ajuta 
ancheta. Facem tot ce putem să îl găsim pe ucigașul fiicei 
dumneavoastră. Tot ce putem. 

Anette aștepta în lobby și arăta de parcă tocmai ar fi îndurat o 
conferință de jumătate de oră despre dobânda pe acţiune 
versus randamentul contabil. Poate ar fi fost mai inteligent să fi 
schimbat locurile. Anette nu era tocmai compatibilă cu 
secretarele provinciale. 

— Unde este Ulla Stender? 

Ea arătă din cap spre toaletele din lobby. 

— E acolo de zece minute. Dacă nu plecăm, mă îndoiesc că va 
mai ieși. 

Jeppe râse tot drumul până la mașină. Asta îi revigoră pe 
amândoi, iar Anette se strădui să le prelungească distracţia. 
Doar după ce înjură Herningul, profesia de secretară și soțiile 
suburbane fu gata să împărtășească informaţii serioase. 

— Nu există nicio îndoială cu privire la cine poartă pantaloni 
în casa Stender. Ea face tot ce i se spune, iar el pare să-și 
folosească puterea pe deplin. Dumnezeu mi-e martor că aș face 
la fel, dacă aș fi căsătorită cu ea! 

— Dacă e dur cu ea, e posibil să fi fost și cu Julie. Chiar 
violent. Ce zici? 

Anette frână la un pas de un biciclist care traversă în viteză 
pe roșu și urlă un șir de imprecaţii după el, pe geamul lăsat. 

— Nu e imposibil, dar nu prea cred. Julie se lăfăia în atenţia 
lui, în timp ce Ulla trăiește mai degrabă în umbră. Dacă ar fi vrut 
cineva să o ucidă pe Julie, aceea este Ulla, nu Christian. 

Trecând pe lângă canalele Copenhagăi, Jeppe îi povesti 
Anettei ce aflase despre amantul lui Julie. Pe treptele de piatră 
plasate de-a lungul apei, oamenii zâmbeau în soarele amiezii. 
Cu o bere în mână și fără niciun plan pentru restul zilei, erau la 
ani-lumină distanţă de atmosfera intensă din Ford. 

— Trebuie să aflăm cine e acest Hjalte și unde se află acum, 
spuse Jeppe. A fost profesor de arte la școala Vinding până 
acum șase ani. Trebuie să sunăm pe cineva care cunoaște 
familia Stender și care ar fi putut asista de aproape la toată 
povestea. Pe Caroline sau pe mama ei, Jutta. 

— O sun eu, spuse Anette. Poţi să-mi trimiţi numarul ei? 

Se opriră la un semafor de lângă Muzeul Naţional. 


VP - 76 


Jeppe își scoase telefonul și îi trimise Anettei datele de 
contact. Chiar când voia să-și pună telefonul înapoi în buzunar, 
sună iar. De data asta, răspunse. 

— Aici Kørner. Bună, Esther... Nu înţeleg... Jeppe ascultă 
explicaţiile dezlânate ale bătrânei, însă pricepu doar ce conta. 

— Vin chiar acum, spuse el, desfăcându-și repede centura. Eu 
ies. Am vești de pe Klosterstraede. Ne vedem înapoi la secție, 
într-o oră. 

Jeppe ignoră privirea uluită a Anettei și trânti portiera în urma 
lui, apoi începu să tropăie înapoi pe Stormgade. li simțea 
privirea în oglinda retrovizoare și știa cât de furioasă era pentru 
că fusese lăsată pe dinafară. Asta era situaţia: trebuia să 
aștepte. 


CAPITOLUL 13 


Esther de Laurenti se afla în mijlocul podelei din sufragerie, cu 
laptopul în față, cu ochelarii pe nas și un teanc de pagini 
acoperite cu un scris mărunt întins pe covorul de Ispahan. Câinii 
sforăiau mulțumiți, unul peste altul, în coșul lor, iar 
apartamentul emana liniște, un aer idilic în lumina caldă de la 
prânz. 

Fusese trezită în zori de un vis neplăcut. Se făcea că se află în 
apă noroioasă, până la genunchi, dar privise în jos și își dăduse 
seama că îi curgea sânge pe picioare. Zăcuse multă vreme în 
pat, strângând spasmodic salteaua, până ce se trezise complet 
și se relaxase iar. 

Era un coșmar cunoscut, pe care învățase să îl suprime, în 
timp, dar astăzi se trezise într-o realitate chiar mai cumplită. 
Refuzase, la început, să accepte o legătură între carte și 
moartea lui Julie, dar nu o mai putea nega. Ziarele online își 
vorbeau limba foarte clar: poza teribilă a chipului pângărit al 
fetei hotărâse lucrurile. 

Scotoci printre hârtii și scoase o pagină. 


Ea îl întâlnește iar, săptămâna următoare. De data asta, el este 


chiar în spatele ei, când ea închide ușa din față și se întoarce. Are 
puţin peste înălţimea ei, dar compensează prin umerii puternici și 


VP - 77 


spatele lat. Ochii lui sclipesc amuzaţi în spatele ochelarilor. Îi întinde o 
mână, iar ea o apucă fără ezitare. 


Se duc să se plimbe împreună în noaptea de vară, pe lângă canal, 
mână în mână. Nu vorbesc, doar își zâmbesc și râd din când în când 
de cât de absurdă este situația. Ea îl întreabă cum se numește, dar el 
îi apasă blând degetul arătător pe buze și îi surâde. Nu în seara asta, 
frumoaso - nu încă. Avem tot timpul din lume. 

Este mai în vârstă decât ea. Nu îi pasă. Știe deja că sunt legaţi prin 
ceva mai puternic decât locul și timpul. El o conduce acasă și o trimite 
sus, cu un sărut din vârful degetelor. Fără promisiuni deșarte. Suflete- 
pereche în timp și spaţiu. Ea nu are nicio îndoială, nu până în 
dimineața următoare. O va mai căuta vreodată? Este singura care 
simte așa, de parcă ar muri dacă nu-l vede iar, și încă repede? 

Trec șapte zile. Șapte zile lungi, în care ea străbate străzile, plină 
de speranţă. Speranţță la care e pe cale să renunțe. In a șaptea 
noapte, face colţul și îl vede în faţa ușii ei. 

Zâmbind. 


Esther o alesese pe Julie fiindcă îi amintea de ea însăși. O 
omorâse pe hârtie fiindcă se potrivea ideii romanului. Dar cine 
știa că povestea era despre ea? Esther icni. De câteva ori 
simţise că pieptul îi era strâns într-o menghină și că nu putea 
inspira corect. Așa era de fiecare dată când lucra încă, iar 
nivelul de stres de la catedră urca la maximum. 

Esther lăsă pagina și își goli buzunarul capotului de 
șervețelele folosite. Nu putea bântui așa toată ziua. Trebuia să 
se îmbrace și să meargă la spital, să-l vadă pe sărmanul 
Gregers. Oare Victor Hugo fusese cel care-i ceruse 
majordomului să-i ascundă hainele, cât scria, ca să fie nevoit să 
umble de colo-colo în halat, până ce termina o carte? Ce să facă 
ea cu manuscrisul? 

Mai scoase o foaie. 


Fata și bărbatul urcă în apartament fără o vorbă. Exact asta sunt, 
se gândește ea: o fetiță și un adult. Ea se fâstâcește cu cheile, 
nesigură, agitată. El stă calm în spatele ei, privind-o cu ochii lui care 
sclipesc, până ce reușește să descuie. Ea regretă că e dezordine, însă 
nu își cere scuze, pentru că simte că ar părea copilăros. El nu se uită 
în jur, ci doar la ea. O parte din ea dorește ca el să plece, și totuși nu 
trebuie să plece niciodată. 


— Cafea? Vin? 


VP - 78 


El clatină din cap și se așază pe braţul lat al fotoliului. 

— Scoate-ți bluza. 

Vocea lui este blândă și puternică. Ea se cutremură. Așa o fi 
dragostea? Ca gripa și fluturii din stomac și o cursă în montagne 
russe, toate în același timp? 

Bluza îi face probleme, se agaţă când o trage peste cap. Simte că 
roșește în spatele materialului, de rușine. Nu m-am simțit niciodată 
așa, se gândește. Niciodată. Când reușește, în sfârșit, să își scoată 
bluza, el are cuțitul în mână. 

Zâmbind. 


Esther se duse în bucătărie, împinse la o parte câteva farfurii 
murdare și aruncă zaţul de la cafea în chiuvetă. Îi ceruse lui 
Kristoffer să păstreze distanța, deocamdată, iar vasele se 
adunau. Cum era posibil ca scenariul închipuit de ea cu o lună în 
urmă să devină realitate? Cineva îi citise manuscrisul și 
hotărâse să îl trăiască. Să fie adevărat? Tot îi venea greu să 
creadă. 

Răspunsul evident era chiar acolo, în chiuveta din bucătărie: 
Kristoffer. 

O cunoștea pe Julie, poate că era îndrăgostit de ea, și avea 
acces nelimitat la toate hârtiile din apartament. Ar fi putut oare 
citi povestea, având un motiv să o rănească pe Julie? Poate că 
ea îl respinsese? 

Dar fusese o crimă bolnavă, comisă de o persoană care nu 
era în toate minţile. Nu de Kristoffer. Nu de acel Kristoffer pe 
care-l cunoștea ea. 

Când își eliberase biroul de la universitate, în ianuarie, și 
dăduse cea mai extravagantă petrecere de pensionare a 
deceniului, se simţise ușurată. Prietenii o întrebaseră dacă nu 
simţea un gol în viață, acum că nu se mai ducea la muncă. Dar 
Esther nu fusese niciodată mai fericită. Să termine cu toate 
prostiile catedrei și cu studenţii răsfățaţi nu era nicio pierdere. 
Acum putea să scrie cartea, în sfârșit! Gata cu articolele 
academice! Se apucase de intrigă și de personaje cu o plăcere 
de copil. Când se mutase Julie în clădire, își identificase imediat 
victima fictivă. Fata frumușică, dintr-un oraș mic, cu un trecut 
incert, aproape prea evidentă, și totuși cu aspecte inexplicabile, 
care o făceau interesantă. Mama decedată, tatăl dominant, 
voinţa puternică din spatele zâmbetului tăcut, dorul din ochii ei. 
Era complexă. Dar acum era moartă. 


VP - 79 


Esther se întoarse în sufragerie și își găsi telefonul. Æra 
imposibil să fie o coincidenţă. Trebuia să anunţe poliţia. 


CAPITOLUL 14 


Bărbatul cu ochelari se dă înapoi și privește tânăra care stă 
întinsă în faţa lui, cu părul lung răsfirat în jurul capului. Nu se 
mai zbate acum și icnește doar din când în când. Nu este 
machiată. Are chipul curat, de copilă. Pregătit pentru el. Muza 
lui, pânza lui nepictată. Simte un fior în scrot, entuziasm în 
vintre. Cuţitul este ascuţit, cu un mâner solid, uzat de contactul 
cu mâinile lui. Prelungește încordarea cât poate. Momentul în 
care vârful lamei pătrunde prima oară în pielea lăptoasă este 
preferatul lui. Pielea cedează și crapă, desfăcându-se sub 
cuţitaș, sub mâinile lui puternice. Linie după linie, tăietură după 
tăietură. 

e 

— Mama naibii! Cine scrie o asemenea vomă perversă? spuse 
Thomas Larsen, incapabil să-și reţină indignarea. 

— O întrebare foarte relevantă, spuse Jeppe, ridicând privirea 
de la hârtie. Textul face parte din manuscrisul la care lucrează 
Esther de Laurenti. Ea deține clădirea în care locuia și a fost 
ucisă victima noastră. 

— Dar ce treabă are asta cu cazul? întrebă Larsen, cu braţele 
încrucișate. S-a inspirat dintr-un caz, ca mii de alţi așa-ziși 
scriitori de romane polițiste. Câh! 

Câţiva colegi erau de acord. Saidani clătina din cap, iar 
sprâncenele lui Falck se agitau. 

— Ce ne interesează acum nu e atât cine a scris asta, ci mai 
degrabă cine a citit, continuă Jeppe, apoi așteptă în tăcere până 
ce se calmară ceilalţi. Manuscrisul datează de acum tre; 
săptămâni. 

Le acordă celorlalți un moment să înțeleagă. 

— Avem cam 40 de pagini din schiţa brută a unui roman 
poliţist care descrie detaliat uciderea lui Julie Stender, despre 
care știm cu toţii că s-a petrecut alaltăieri. 

Scaunele scârțâiră. Picioarele se foiră neliniștite. 


VP - 80 


— Manuscrisul mi-a fost dat acum o jumătate de oră, deci nu 
l-am citit cu atenţie, încă. Dar Esther de Laurenti spune că și-a 
inspirat victima din Julie, și că omorul - din câte știe ea - imită 
crima ei fictivă, inclusiv partea legată de modelul crestat pe 
chip. În manuscris, ucigașul este un bărbat cunoscut de victimă 
pe stradă, de care ea se îndrăgostește. Esther a repovestit un 
moment trăit de Julie, pe care i l-a relatat ea. Din păcate, nu i-a 
zis mare lucru despre bărbat, așa că nu ne poate ajuta cu 
identificarea. Știm doar că este mai în vârstă decât Julie, că are 
o înălţime medie și că poartă ochelari. 

— Cine avea acces la manuscris? întrebă Saidani. 

— În apartamentul lui Esther se afla un exemplar printat, cel 
pe care-l am acum în mână. Oricine a intrat la ea avea acces. 

— Kristoffer Gravgaard, spuse Larsen, fără ezitare. Are cheile 
de la apartamentul ei și vine și pleacă după bunul plac. A citit 
povestea și a decis să o transforme în realitate! 

Energia haotică a lui Larsen cuprinse încăperea. 

Jeppe ridică o mână să îl oprească. 

— Nu știi încă totul. Esther de Laurenti făcea parte dintr-un 
grup de scriere online, alcătuit din trei persoane. 

Verifică numele din carneţelul său: Eric Kingo, Anna Harlov și 
Esther însăși. Foloseau o pagină Google Docs pentru a-și 
împărtăși ce scriau și a-și comenta reciproc operele. Era 
motivaţional, mi-a zis de Laurenti. Ea a încărcat două părți ale 
romanului poliţist. Prima avea 20 de pagini și a fost urcată în 5 
iulie. Descrie victima, care se mutase în oraș și cunoscuse un 
bărbat. Următoarele 15 pagini, cele în care este comisă crima, 
au fost postate în 13 iulie. Asta înseamnă că reţeta pentru crimă 
a fost online timp de o săptămână, înainte de crima propriu-zisă. 

— Mai știa cineva despre ea, cu excepţia grupului de scriere? 
întrebă Anette din locul ei obișnuit, de lângă perete. 

— Asta trebuie să aflăm. 

— Orice este online poate fi deschis și citit, dacă știi cum. 

Saidani oftă, pesimistă. 

— Întrebarea este, mai degrabă, cine știa că textul era despre 
Julie Stender? Fata din carte nu are nume, din câte-mi dau 
seama. 

— Foarte bună observaţie, Saidani. Am adus computerul lui 
Esther de Laurenti. Găsește tot ce poţi despre grupul de scriere 
și despre corespondenţa dintre membrii săi. 


VP - 81 


Saidani încuviinţă, iar coada îi tresăltă. Dintr-odată, Jeppe își 
dădu seama că ar fi chiar drăguță dacă ar purta părul desfăcut. 

— Trebuie să ne concentrăm asupra oamenilor despre care 
știm sigur că au avut acces la text, continuă Jeppe, dar și să 
aflăm dacă ar mai fi putut obţine cineva acces la acest Google 
Doc. Membrii grupului de scriere sunt activi pe paginile de 
discuţii găzduite de site-ul Societăţii Autorilor Danezi, și un 
interviu cu Erik Kingo a fost publicat în ultimul număr din 
„Forfatterbladet”, ziarul lor despre autori. A pomenit despre 
grupul lor acolo. 

— Deci, în principiu, oricine putea citi despre grup și, cu niţică 
îndemânare tehnică, ar fi putut dobândi accesul la manuscris? 
întrebă Anette. Christian Stender a vizitat-o și el pe Julie și ar fi 
putut citi textul... 

Jeppe arătă spre panoul din spatele lui. 

— În principiu, da. Dar acum haideţi să ne concentrăm la cei 
doi oameni despre care știm sigur că au citit... 

— Ce-aţi spune, interveni Larsen, furios, dacă ne-am 
concentra pe acea singură persoană despre care știm cu 
siguranţă că a avut mobilul, ocazia și relaţia cu victima, dar și 
acces la manuscris? 

— Nu spun că Kristoffer Gravgaard nu mai este suspect, zise 
Jeppe, arătând spre Larsen. Continuă să-l anchetezi și să-i 
deslușești trecutul, iar Falck poate citi manuscrisul și îl poate 
compara cu crima, ca să avem o imagine completă asupra 
detaliilor. Saidani va lua laptopul lui Esther de Laurenti de la 
mine, iar eu și Anette ne vom duce la Departamentul de 
Criminalistică, să vedem dacă s-a aflat ceva nou. Intrebări? 

— Mi se pare mie sau trecem peste un detaliu important? 

Falck se lăsă pe spate, cu degetele împletite deasupra burţii, 
care-i ieșea veselă dintre bretele. 

— Adică, Falck? 

— Poate că sunt eu de modă veche, dar așa cum văd eu 
lucrurile, cea mai evidentă persoană pare să fi fost scutită de 
statutul de suspectă. 

— Te rog să treci la subiect, spuse Jeppe, iritat. 

— Esther de Laurenti, pentru Dumnezeu! Ce naiba e cu voi, 
oameni buni? Crima a avut loc în clădirea ei, potrivit 
manuscrisului ei, în timp ce ea era acasă. De ce nu o interogăm 
chiar acum? 


VP - 82 


— Păi, pentru că are o sută de ani și vreo 40 de kile, spuse 
Larsen, sarcastic. 

— Are 68 și e într-o formă mai bună decât mulţi dintre noi. Ce 
fel de discriminare mai e și asta? continuă Falck. 

— Cu alte cuvinte, spuse Anette râzând, a reușit să doboare și 
să desfigureze o tânără puternică, practic cu un cap mai înaltă 
decât ea? Cu un briceag? 

Râsul ei deveni molipsitor. Falck lovi masa, furios. 

— Terminaţi! Ce, oamenii își pierd capacitatea să-și 
folosească membrele când împlinesc 60 de ani? Ar fi putut folosi 
eter, sau ceva similar. E o imbecilitatea să o exonerăm de orice 
vină încă de la bun început. 

— Ai dreptate, Falck, spuse Jeppe, știind că oferea un 
argument valid. O s-o ţinem sub observaţie. Dar apucă-te de 
manuscris. 

— Bine. 

In cameră se lăsă liniştea - liniştea secundelor dintre un 
fulger și tunetul ulterior. Încordată. Lipsa dovezilor și teoriile 
divergente nu alcătuiesc o combinație optimă pentru 
soluționarea unei crime. Jeppe avea senzația că pierde controlul 
echipei. 

Trânti manuscrisul pe masă. 

— Acum putem să ne apucăm? 

e 

Jeppe și Anette se îndreptară spre parcare, în tăcere. Ea 
tăcea. El nu se obosi să o întrebe de ce. Işi descheie haina de 
ploaie și se așeză pe locul de lângă cel al șoferului. După câteva 
minute de condus, Anette trase de schimbător, făcând mașina 
să tresară. 

— Nu prea ai devenit mai suportabil după divorţ, Jepsen! Știu 
că e greu. Dar poţi să-ţi lași problemele personale acasă, unde 
le e locul, și să te porți din nou ca un adult? 

De parcă ar fi fost un adolescent nepăsător, care-și lăsase 
lenjeria murdară pe podea și băuse ultima gură de lapte! Jeppe 
își mușcă buza. Cea mai urâtă parte era că știa că Anette avea 
dreptate. Nu prea reușea să își păstreze mintea limpede și să își 
asculte intuiţia, pe care se baza de obicei. | se părea că-i fusese 
învelit creierul în vată, și că pielea din jurul organelor vitale i se 
cojea. Se simțea derutat și în același timp suprasensibil. Poate 


VP - 83 


că era din cauza oxicodinei, poate din cauza suferinţei. În orice 
caz, nu avea nicio intenţie să discute subiectul cu Anette. 

— Ai reușit să vorbești cu mama Carolinei? 

Anette păru să se gândească dacă să-l lase să scape atât de 
Ușor, dar decise să se arate indulgentă. 

— Da. Am vorbit cu ea cât erai tu cu de Laurenti. Ştia totul 
despre relația lui Julie cu profesorul ei și mi-a povestit 
bucuroasă. Familia Boutrup a fost cândva în relaţii foarte 
cordiale cu Stenderii, dar se pare că afecțiunea dintre ei s-a 
răcit. 

Anette abia aștepta să povestească și uită de iritare. 

— Christian Stender a camuflat povestea. A fost un mare 
scandal, într-un orășel cum este Sarvad. Profesorul care a 
sedus-o pe fiica inocentă a afaceristului local. Același afacerist 
care s-a însurat cu secretara imediat după înmormântarea 
primei sale soții. Familia a furnizat majoritatea subiectelor de 
bârfa salonului local de coafură, timp de peste un deceniu. 

Schimbară banda pe H.C. Andersens Vej, foarte aglomerat, 
care orienta traficul din interiorul orașului chiar pe lângă statuia 
faimosului povestitor al Danemarcei, iar Jeppe încercă să-și 
amintească de ultima dată când văzuse Piaţa Primăriei altfel 
decât în construcţie. Oare trecuseră 20 de ani? 

— Numele profesorului este Hjalti, nu Hjalte, Patursson, și 
este din Insulele Feroe. 

Anette bătu în volan cu unghiile sale rozalii. 

— A studiat în Copenhaga și s-a mutat la Aarhus, în lutlanda, 
pentru că a cunoscut o femeie cu care s-a și căsătorit. Relaţia 
lor s-a răcit, iar Hjalti a început să predea la școala din Sørvad, 
unde, potrivit spuselor Juttei, s-a îndrăgostit lulea de Julie 
Stender, care avea 15 ani pe atunci. El avea vreo 40, însă nu și- 
a putut ascunde sentimentele. Jutta a descris o întâlnire de 
groază de la clubul de teatru, în care el s-a holbat fățiș la Julie. A 
încercat să o atingă în timp ce împărțea hârtii, chestii de genul. 
Se spune că a fost Christian Stender cel care a tras sforile să fie 
concediat. 

— Dar mi se pare că n-a făcut nimic rău, nu? 

Jeppe își coborî geamul, inhalând aerul de vară și gazele de 
eșapament. 

— Cum să nu? S-a culcat cu el, nenorocitul! făcuseră deja sex 
înainte ca tatăl ei să descopere și să-l dea afară din oraș. 


VP - 84 


— Bun. A fost un scandal. O fată, un bărbat libidinos, un tată 
furibund, și tot tacâmul. Dar asta s-a întâmplat cu șase ani în 
urmă. Cu siguranţă n-are a face cu crima, nu? Ar fi putut fostul 
iubit - Jeppe se strâmbă folosind cuvântul „iubit” pentru a 
desemna un om care profitase atât de urât de o copilă - să 
hotărască să se răzbune? 

— Încă nu ai auzit cea mai bună parte. 

Anette se pregătea pentru marele final. 

Jeppe privi spre partenera lui, care conducea. Ea îl privi la 
rândul ei, cu sprâncenele ridicate. Pasarela Bispeengbuen 
licărea în spatele ei. 

— Doar nu vrei să spui câ...? 

Anette încuviință, ţuguind din buze. 

— Ba da. Julie Stender, 15 ani, a rămas însărcinată cu 
profesorul ei și a făcut un avort în secret. A ratat o bucată bună 
de școală, în mare parte pentru că era deprimată, dar i-a 
mărturisit totul Carolinei, mai târziu. Începe să se contureze 
ceva, nu? 

Jeppe simţi un val de energie neașteptată. 

— Am face bine să sunăm în Insulele Feroe și să discutăm cu 
Hjalti Patursson. 


CAPITOLUL 15 


Ydre Nørrebro dădea spre zona stranie dintre Brønshøj și 
Vanløse. Era un ghetou mohorât al clasei de mijloc, format din 
blocuri cu geamuri fără partiţii verticale și supermarketuri cu 
reduceri. Adresa era Slotsherrensvej 113, un complex din 
cărămidă roșie, cu două etaje. Parcară în fața CNTC. Primele 
valuri de angajaţi care terminaseră programul părăseau deja 
clădirea, discutând voios peste capotele mașinilor parcate. Se 
îndreptau spre casele lor cu grătare și bere rece, cu dialoguri 
simple, despre ce fel de ketchup servesc sau ora de culcare a 
copiilor. Jeppe și Anette înfruntară pieptiș valurile. 

Când sosiră ei, anchetatorul Clausen se afla la capătul scărilor 
din interior, vorbind la telefon. Le făcu semn din mână și intră 
pe un coridor lung, încă adâncit în discuţie. La capătul 
coridorului, tinu ușa spre un birou comun deschisă și îi invită 


VP - 85 


înăuntru. De-a lungul unui perete se afla un șir de ecrane și o 
masă de lucru lungă. Câteva feţe se ridicară din lumile lor 
virtuale alcătuite din lumină albă și îi salutară. Aerul era 
fierbinte și înecăcios. Jeppe își descheie gulerul și își șterse 
palmele de pantaloni. 

Clausen își încheie conversaţia telefonică, icnind de câteva 
ori, apoi îi conduse spre masa lui și scoase un teanc de poze 
lucioase dintr-un plic maro. 

— Bine că aţi venit. Am găsit câteva chestii interesante azi. 

Așeză pe masă 12 poze de la locul faptei și arătă spre ele cu 
un pix. 

— Așa cum știți, am găsit stropi de sânge pe pereţii din living, 
bucătărie și holul dinspre bucătărie, acolo unde a fost găsită. 
Am prelevat mai mult de 80 de mostre de pe covor, pereți și 
mobilă. Este dificil de zis unde a început violența, dar, pe baza 
multor stropi dispuși în formă eliptică pe canapea și în jurul ei, în 
living, aș spune că prima dată acolo a înjunghiat-o. Modelul 
petelor de sânge indică faptul că au venit de sus când au lovit 
peretele. Lungimea petelor de sânge ne spune că au lovit 
peretele cu o viteză mare. Victima ar fi putut cădea pe canapea, 
pentru că sunt două găuri de cuţit în tapiterie. Am găsit o urmă 
a mâinii lui Julie într-o baltă de sânge, chiar sub canapea. 
Aceeași amprentă a fost lăsată de trei ori pe podea, mișcându- 
se în direcția ușii bucătăriei. Corespunde cu rănile descoperite 
de Nyboe în spatele ei. Ucigașul a înjunghiat-o în timp ce se târa 
încercând să scape de el. 

Urmă o tăcere de o clipă. Un gest spontan de respect pentru 
ultimele minute cumplite trăite de Julie Stender. 

Jeppe întrerupse tăcerea, tușind scurt. 

— Arma crimei n-a apărut încă? Obiectul cu care a lovit-o 
criminalul în tâmplă? _ 

— L-a luat cu el, spuse Clausen, clătinând din cap iritat. In 
apartament nu e nimic care să poată fi apucat și care să 
cântărească mai mult decât o cutie de lapte și să nu fi fost 
examinat minuţios. 

Se întinse peste masa acoperită cu mușama, după un alt plic, 
de hârtie bej, din care scoase un obiect însângerat. 

— Am găsit această geacă din fleece lângă corp. Era plină de 
sânge, al ei, bineînțeles. Legiștii au examinat-o deja. Se 
potrivește cu teoria care spune că ucigașul i-a așezat un soi de 


VP - 86 


protecţie pe faţă, înainte să lovească. Sângele de pe ea este de 
la rănile de pe corp. 

— Și amprente? Trebuie să fi lăsat o urmă. 

Jeppe își șterse fruntea cu mâneca. 

— Îmi pare rău pentru căldură. Aerul nostru condiţionat face 
iar figuri, zise Clausen. Am găsit câteva amprente excelente ale 
pantofului ucigașului în sânge, am cercetat în baza de date și 
am găsit o potrivire. Din păcate, o urmă de pantof nu este unică, 
la fel ca o amprentă digitală, așa că am reușit doar să stabilim 
numărul și producătorul. 

Unul dintre specialiștii criminaliști se desprinse de ecran și se 
întoarse spre ei. Avea o faţă prietenoasă, cu o barbă deasă. Sub 
birou, genunchiul lui se mișca agitat, însă obișnuinţa gestului 
era atât de profundă, încât el nici nu îl mai băga în seamă. 

— Sunt adidași Nike Free, mărimea 42. Unele dintre cele mai 
bune urme pe care le-am văzut în ultima vreme. Chiar în 
mijlocul băltoacei de sânge de pe podea. Aproape că ai crede că 
a pășit acolo intenţionat. 

— Încălțămintea era nouă, preluă Clausen. Nu există nicio 
urmă de purtare pe talpă, nici pietricele sau alte impurități. N-a 
fost niciodată purtată pe stradă. 

Clausen și tehnicianul schimbară un semn din cap, înainte să 
continue Clausen: 

— Ucigașul ar fi atras serios atenţia dacă s-ar fi plimbat pe 
stradă plin de sânge, după crimă, iar pe scări nu erau urme de 
sânge. Credem că și-a schimbat hainele și încălțămintea înainte 
să plece. 

— Pare foarte bine plănuit, interveni Jeppe. 

Clausen se întoarse spre ei, cu chipul posomorât. 

— Plănuit? Da. Vă asigur că a fost plănuit cu mare grijă. 

e 

Anette își ciupi rădăcina nasului cu două degete și expiră 
adânc. Cazul era atât de complicat! Până să se transfere la 
Omucideri, cu opt ani în urmă, făcuse parte din unitatea de 
Crimă Organizata. Bande, droguri, amenințări și violență: totul 
avea legătură cu banii și puterea. Nu era deloc drăguţ, dar 
brutalitatea aceea simplă i se părea de înțeles. Modele crestate 
meșteșugit în piele, schimbări de haine și manuscrise de 
romane polițiste? Păreau niște ciucuri diafani, care-i atingeau 
fața de fiecare dată când încerca să se orienteze. 


VP - 87 


Despre ce a fost moartea lui Julie, dacă nu despre bani și 
despre putere? 

Îl bătu pe Clausen pe umăr. 

— Mă întreb dacă nu cumva a purtat un trening peste hainele 
obișnuite, ca un fel de costum de protecţie? Ar fi putut suna fără 
să dea de bănuit, apoi l-ar fi scos cu grijă și l-ar fi pus într-o 
geantă, după ce a terminat? 

Clausen se gândi. 

— Da, pare plauzibil. S-ar fi putut schimba cu noile încălțări 
înainte să sune la ușă. Ce știu eu, poate că deja purta mănuși? 
O pereche de mănuși din latex nu e ceva ce ea ar fi remarcat 
până să intre el. Apoi, n-ar fi trebuit decât să scoată cuțitul, 
după ce intra. 

Anette se încruntă. Un criminal cu mănuși de latex? 

— Și cuțitul? întrebă ea. Știm sigur că l-a adus cu el? Nu era al 
fetelor? 

— Caroline Boutrup spune că nu l-a mai văzut. 

— Deci criminalul o ucide pe Julie, crestează goekkebrev pe 
faţa ei, apoi își strânge hainele de deasupra, arma grea cu care 
a comis crima, încălțările de schimb și iese pe stradă? De ce să 
fi lăsat cuțitul? Nu are niciun sens! Chiar n-am putea deschide 
geamul? Simt că fierb aici! 

Anette începea să se simtă ca o piesă într-un joc pe care nu Îl 
putea controla, iar asta o irita la culme. 

— Am făcut mulaje de silicon ale unei coaste lovite de briceag 
și ale lamei acestuia. Clausen se duse la geamul care dădea 
spre parcare și îl deschise. Aerul încălzit de soare năvăli în biroul 
înăbușitor, aducând promisiunea vacanței și a unor vremuri mai 
bune. Lama se potrivește cu urmele din cartilagiile osoase, în 
plus, testele dovedesc că pe cuţit a fost sânge, chiar dacă a fost 
șters. Sunt convins că asta a folosit. 

— Atunci e bine! Îl putem căuta în sistem, să vedem dacă-l 
știm de undeva? 

Anette se strădui să pară pozitivă. 

Clausen ridică brațele, cerându-și scuze. 

— Am făcut asta deja, spuse el. Este un cuţit de vânătoare 
obișnuit, vândut de numeroși comercianţi online, pentru câteva 
coroane. Mai e și nou. N-are nicio știrbitură, nimic. 

— Pantofi noi, cuţit nou, mănuși de latex. 


VP - 88 


Anette râse amar. Poate era cazul să ceară inspectoarei-șefe 
să o transfere într-un departament unde criminalii nu erau atât 
de isteți încât să trebuiască ea să decodifice fiecare gest din 
șapte unghiuri diferite. 

Unul dintre tehnicieni se ridică de pe scaun și se apropie, cu o 
bucată de hârtie în mână. Anette îl recunoscu. Era David Bovin, 
specialistul în amprente. Și el părea să fie iritat și leșinat de 
căldură. Pielea îi lucea. La fiecare zece secunde strângea din 
ochi, clipind involuntar. 

— Am găsit ceva! exclamă el. Pe interiorul cadrului ușii de la 
bucătărie. O amprentă foarte clară a podului unei palme și a 
unui deget mare. Persoana s-a sprijinit de cadrul ușii, așa. 

Bovin se sprijini de un cadru al ușii fictiv. 

— Așa ca atunci când încerci să te încalţi? întrebă Anette. 

Bovin încuviinţă și clipi iar. 

— Dar nu e ceva obișnuit? Amprenta ar putea aparţine oricui, 
protestă Anette. Nu trebuie să fie conectată cu crima, nu? 

— Amprenta prezintă urme de amidon, zise Bovin, ridicând 
hârtia. Sau, mai degrabă, există un strat gros de particule în 
toate liniile interpapilare, așa că bănuiesc că se poate spune că 
a fost, practic, îmbăiată în el. 

— Ce înseamnă asta? Particule în linii? 

— Sunt multe obiecte care conţin amidon, cum ar fi cremele și 
alte produse cosmetice. Dar numai în cantităţi infime. Mult mai 
mici decât pe această amprentă. Arătă cu hârtia, care flutură. 
Dar este folosit și pentru lubrifierea interiorului mănușilor sterile 
de latex. Pot spune cu certitudine că această amprentă provine 
de la o persoană care purta mănuși de latex până să se sprijine 
de cadrul ușii. 

— Deci ucigașul nostru și-a scos mănușile însângerate în 
cadrul ușii, cu cealaltă mână, în timp ce se încălța? 

Anette își auzea inima bătând. O picătură de sudoare îi 
aluneca pe spate. 

— Probabil, răspunse Bovin. O voi compara cu amprentele 
luate de la familia și prietenii lui Julie Stender, și de la locuitorii 
clădirii. Dacă nu obținem nimic, o voi trece și prin baza de date 
centrală, și apoi vedem. 

In biroul încălzit se lăsă tăcerea. După jumătate de minut, 
Clausen expiră pe nas. Un fir de păr ratat de forfecuță flutură. 
Se uită la ceasul de pe mâna stângă. 


VP - 89 


— Trebuie să sperăm că Bovin găsește o potrivire. Altfel, va 
trebui să așteptăm să vedem ce zice laboratorul despre 
mostrele de sânge și ţesuturi trimise. Pot crea profiluri ADN din 
aproape nimic, prin noua tehnică PCR, dar durează câteva zile. 
Acum, te rog să mă ierţi, dar am un morman de lucruri la care 
trebuie să mă uit tot azi, dacă nu chiar ieri. Vă descurcaţi voi să 
ieșiţi, nu? 

e 

Aerul blând al după-amiezii i se păru reconfortant, în parcare, 
după temperatura de saună de la CNTC. Anette deschise 
portierele, iar un val de căldură ieși din interior. Amândoi ezitau 
să intre, așa că se sprijiniră cu fundurile de capotă. Un stol de 
mierle zburătăceau în jurul coroanelor pomilor din jurul parcării, 
într-o coregrafie aparent aleatorie, care părea importantă 
pentru ele. 

Tonul de apel al unui telefon sperie păsările într-un alt zbor- 
sincron din copac în copac. Jeppe răspunse, iar Anette închise 
ochii, sub soarele care coborâse, și ascultă. În mare parte, 
scoase sunete neutre, din care era imposibil să-ţi dai seama 
dacă primea vești bune sau proaste. 

Jeppe închise și își puse telefonul în buzunar. 

— Era Falck, spuse el. A sunat în Insulele Feroe. Hjalti 
Patursson s-a sinucis, vara trecută. A sărit de pe o stâncă într-un 
loc numit Sumba, unde plecase într-o excursie. Nu l-au găsit 
decât după câteva zile. Işi așezase cu grijă rucsacul pe jos și își 
scosese ghetele, însă nu au găsit un bilet de sinucigaș. 

Anette clătină din cap, dezamăgită. 

— Atunci, nu el a ucis-o pe Julie. 

— De ce să o fi făcut, oricum? 

— Nu poate fi o coincidenţă, zise Anette. Profesorul cu care 
Julie a avut o aventură se sinucide cu mai puţin de un an înainte 
să fie ea ucisă? 

— Ce legătură are una cu alta? 

Jeppe miji ochii la soare. 

— Christian Stender. 

— Cum așa? 

— Nu știu încă. 

Ea izbi portiera, supărată, dar sistemul hidraulic îmblânzi 
pocnetul. 

Jeppe râse de ieșirea partenerei sale. 


VP - 90 


— Vrei un baton de ciocolată? 

— Da, te rog! se răsti ea. Nu vrei să mă întrebi și dacă sunt la 
ciclu? Lucrurile ar fi perfecte, atunci. 

Se uită urât la el. Uneori, tachinările lui arogante o depășeau. 

Jeppe își șterse zâmbetul de pe faţă. 

— Falck o va găsi pe mama lui Patursson, care trăiește încă. 
Trebuie să aflăm de ce s-a sinucis el și ce știe ea despre Julie și 
despre sarcină. 

Anette încuviinţă, posomorâtă. Mănuși de latex, parteneri 
aroganţi și suspecți sinucigași - avea și ea o limită pentru cât 
putea suporta într-o zi. Se urcă la volan și își închise portiera cu 
un pocnet, revanșându-se pentru lovitura eșuată de mai 
devreme. Jeppe înconjură mașina și se urcă alături de ea. Işi 
prinse centura, prelungind momentul. 

— Chiar crezi că Stender și-ar fi ucis propria fiică? întrebă el. 

Anette porni motorul, călcând nervoasă pedala. 

— Ştii ce? Aș vrea să știu dacă poartă mărimea 42 la pantofi! 

leși pe stradă, atât de repede că partenerul ei săltă pe scaun. 
Asta o mai înveseli niţel. 

e 

La secție, Jeppe agăţă cheile mașinii înapoi pe panoul pe care 
se aflau toate seturile, alături de staţiile radio, în locuri marcate. 
Alergă pe scări în sus, fără să o aștepte pe Anette. Părea un 
moment potrivit să joace cartea liderului de echipă și să delege 
câteva sarcini, care aveau să o ţină ocupată și departe de el. 

Membrii echipei ședeau la computere și telefoane, deși într-o 
zi obișnuită ar fi plecat de mult la casele lor. Falck vorbea la 
telefon, iar Jeppe ridică un deget, comunicându-i că voia să 
discute mai târziu cu el. Primi un semn distras, din cap, iar Falck 
își continuă convorbirea. Jeppe se îndreptă spre biroul său, însă 
pașii atletici ai lui Thomas Larsen îl ajunseră din urmă. Larsen 
arăta de parcă tocmai făcuse duș și își aranjase părul. Jeppe se 
frecă la ochi, să scape de somnul care îi lipise o pleoapă. 

— Ceva de la tehnicieni? 

— O urmă de picior, zise Jeppe, clătinând din cap. Dar nimic 
folositor, exceptând faptul că ucigașul poartă 42. Și amprenta 
unei mâini, care pare promițătoare. 

— Atunci, să-l arestăm pe Kristoffer. Știm că el este. Prietenii 
îl acoperă, profitând de faptul că toţi cei de la cafenea erau beţi 


VP-91 


și nu își amintesc corect orele. Dacă-l punem într-o celulă peste 
noapte, Falck și cu mine sigur obţinem o mărturisire. 

— Eu zic să așteptăm, Larsen. 

— Eu zic să ne mișcăm, Kørner! 

Pe Jeppe îl copleși o pornire subită de a-l lovi pe Larsen în 
nasul lui drept, atrăgător. Îl furnicau tâmplele și simţea un nod 
în gât. Se controlă, dar nu-și putu ascunde furia din voce. 

— Câtă vreme eu conduc echipa, tu îmi respecţi ordinele. 
Dacă aud că faci o mișcare fără permisiunea mea, ai face bine 
să te pregătești de un transfer pe o insuliţă. De exemplu, pe 
Langeland. Ai priceput? 

Larsen se răsuci pe călcâie și plecă, înconjurat de un nor de 
mânie și de after-shave scump. Jeppe, care n-avea absolut nicio 
putere să transfere vreun coleg și care ar fi putut avea 
probleme serioase dacă superiorii săi auzeau despre asemenea 
ameninţări, intră în birou cu palmele transpirate și cu inima 
bătând cu putere. 

Spre seară, peste Omucideri se lăsă calmul. Declaraţiile luate 
lui Gregers Hermansen, Caroline Boutrup și membrilor familiei 
victimei fură comparate, ca să constate dacă nu se potrivea 
ceva, proprietarul cafenelei studențești fu sunat să verifice și el 
ce afirmau angajaţii despre ore, iar noaptea petrecută de Daniel 
Fussing și trupa sa în oraș fu disecată a treia oară. Cutiile de 
pizza dintr-un teanc înalt de pe masă fură golite metodic, în 
liniște, iar mirosul de pepperoni împânzi birourile. 

Saidani era aplecată peste laptopul lui Esther de Laurenti, 
încercând să afle informaţii despre capitolele încărcate în grupul 
celor trei scriitori. Din sala de ședințe, Anette îl sună pe 
Christian Stender să îl întrebe despre aventura lui Julie cu Hjalti 
Patursson, despre sarcină și despre avort. Jeppe închise ușa de 
la propriul birou ca să răspundă, în sfârșit, celor trei mesaje 
pline de griji trimise de mama lui pe parcursul zilei. Fu concis. 
Mai mult decât să-i transmită că e în viaţă, deocamdată ea n-ar 
trebui să se aștepte la altceva din partea lui. 

Falck bătu și intră precaut, cu manuscrisul lui Esther de 
Laurenti în braţe. Jeppe îi făcu semn să ia loc și îi întinse o 
pungă de bomboane deschisă - o minimă compensație pentru 
că de la opt dimineața nu făcuseră nimic altceva decât să se 
ocupe de acest caz. 

— Cum a mers interogatoriul lui de Laurenti? 


VP - 92 


Falck luă o bomboană și o plimbă prin gură, gânditor. 

— Trebuie să recunosc că nu mi se pare deloc suspectă. Nu 
fiindcă n-ar avea forţă, însă nu îmi face impresia că ar putea fi 
violentă. E genul clasic de intelectuală care crede că orice 
conflict se poate rezolva dacă vorbesti despre el. In plus, mi-e 
greu să identific un posibil motiv. 

Jeppe îl privi întrebător. 

— Dar nu înseamnă că nu o urmărim cu atenţie! flutură Falck 
un deget arătător. 

— Nu prea riscăm să o pierdem din ochi în cazul ăsta, oftă 
Jeppe. Pare să fie punctul central al crimei. Sau, mai bine zis, 
manuscrisul ei pare să fie. Ai reușit să îl citești? 

— Da. E o primă formă a unui roman poliţist, incluzând crima. 
Are vreo 40 de pagini. 

— Mai există și alte asemănări cu crima? întrebă Jeppe, 
răsfoind paginile. 

— E dificil de stabilit. 

Falck mai luă niște bomboane, umplându-și gura. Vorbea 
înfundat acum. 

— Există detalii ale crimei reale care nu apar în manuscris. 
Fata din carte nu are o colegă de apartament. Nici concertul nu 
este pomenit. Dar ea îl întâlnește pe ucigaș pe stradă și îl invită 
la ea, așa cum s-ar fi putut întâmpla și în realitate. Doar dacă nu 
cumva a sunat la ușă imediat ce a ajuns ea acasă. În orice caz, 
sigur îl cunoștea. O tânără nu-i permite unui bărbat străin să 
intre în casă, pur și simplu. 

— Şi crima în sine? 

— Înspăimântător de similară. Manuscrisul nu zice nimic 
despre haine de protecţie, nici despre mănuși, dar în rest se 
potrivește perfect. 

Falck își ajustă bretelele și explică. 

— Ucigaşul scoate un cuţit imediat după ce i se permite să 
intre - în carte, ea este îndrăgostită de el, ceea ce se poate 
potrivi cu declaraţiile date de Caroline Boutrup și Esther de 
Laurenti. O imobilizează și îi crestează modelul pe față, cât încă 
trăiește. Ea sângerează până ce moare în brațele lui. 

Lui Jeppe i se întoarse stomacul pe dos. 

— Slavă Domnului că n-ar fi putut face așa în realitate. 

— Nu. Dar, din păcate, asta a încercat. 


VP - 93 


Falck își privi burta rotundă, iar Jeppe își aminti că Falck avea 
o fiică de vârsta lui Julie. 

— Cum se încheie manuscrisul? 

— Ultimul pasaj este cel în care ucigașul crestează modelul. 
Vrei să ţi-l citesc? 

Jeppe clătină din cap. 

— Nu, mersi. L-am citit deja. Deci niciun cuvânt despre cum 
pleacă? Sau cine e? 

— Nu. Dar dacă Esther spune adevărul, nici ea nu știe. Julie 
Stender i-a dezvăluit doar că este mai în vârstă decât ea și că 
poartă ochelari. Nici măcar nu e sigur că bărbatul pe care l-a 
întâlnit pe stradă este aceeași persoană cu ucigașul. Adică, dacă 
ar fi citit cineva manuscrisul și ar fi decis să îl pună în aplicare, 
ar fi putut fi oricine. 

— Încerc să înţeleg, spuse Jeppe, masându-și tâmplele. Esther 
a inventat povestea în două ture: mai întâi, partea despre 
tânăra care se mută în capitală și cunoaște un bărbat... Și trei 
săptămâni mai târziu, descrierea crimei? 

— Exact. 

— Ucigașul ar fi putut să o inspire pe Esther, prin Julie, să 
scrie prima parte, și apoi să-și găsească chiar el inspiraţia de a 
comite crima, din a doua parte. Realitate - carte, carte - 
realitate. 

Jeppe oftă. 

— Începe să se îngroașe gluma. Nimeni din lumea reală nu 
gândește așa. Atât de malitios. 

Dar chiar în timp ce rostea cuvintele, Jeppe știu că nu erau 
adevărate. Criminalii ar face orice ca să-și acopere urmele. Ce îl 
enerva era că nu existau indicii, de/oc. Această anchetă începea 
să pară un urcuș pe un ghețar care se topește. Mâinile îi tot 
alunecau, îl durea spatele, și începea să i se facă milă de el 
însuși. 

— Jepsen! 

Anette îl lovi peste umăr, făcându-l să sară din scaun și 
aproape să se înece cu o bomboană. 

— Dumnezeule! comentă ea. Mi-a dat de furcă Stender ăsta. 
A luat-o razna și a ameninţat că-și sună avocatul, când am 
întrebat despre avortul lui Julie. A vrut să știe cine a bârfit. Da, 
bârfă, așa i-a zis. În plus, are o poveste complet diferită. A făcut 
la fel ca orice alt tată, ca să-și protejeze fiica prețioasă. Neagă 


VP - 94 


că ar fi avut vreun contact cu Hjalti Patursson, după ce el s-a 
mutat înapoi în Insulele Feroe. 

Jeppe se ridică în picioare și îi făcu semn lui Falck că 
terminaseră. Falck luă o ultimă bomboană și plecă. 

— Va fi greu de verificat. 

— Încă încerc să dau de mama lui Hjalti Patursson, care, 
potrivit poliţiei locale, încă o duce bine mersi, undeva în Feroe. 
Poate că are ea ceva de zis. Anette înșfacă punga și o luă de la 
capăt cu bomboanele, de unde le lăsase Falck. 

— Apropo, familia Stender se întoarce în Sørvad luni. Nyboe a 
terminat cu cadavrul, așa că înmormântarea va fi la biserica 
locală, joi. 

Telefonul lui Jeppe vibră. Recunoscu numărul principal de la 
CNTC. Clausen părea agitat. 

— Bună; Karner. Bovin a găsit o potrivire pentru amprenta de 
pe ușă, cea cu urme de amidon de la o mănușă de latex. 

— Deja? Foarte rapid. 

Jeppe scoase carnetțelul și trase un sertar, să găsească un pix. 

— Da. Bovin n-are autoritatea de a lua o decizie atât de 
importantă, însă doi dintre tehnicieni au verificat și se 
potrivește. Am găsit 14 detalii ale amprentei și, așa cum știi, e 
nevoie de zece pentru siguranţă. Avem o potrivire sigură. 

— Cine e? 

Jeppe ridică privirea și se uită la Anette. Își ţinură respiraţia. 

— Nu încape îndoială că amprenta de pe cadrul ușii lui Julie 
Stender îi aparține lui Kristoffer Gravgaard. 


CAPITOLUL 16 


— Ăsta e locul unde tritonul ei și cei șapte fii ai lui o așteaptă 
pe Agnete să se întoarcă. Dar ea nu mai vine, spuse Esther de 
Laurenti, arătând spre apa întunecată a canalului, în care se 
reflecta turnul verde-cocilit al clădirii parlamentului. Cât de 
frumos mi se pare să ai o statuie subacvatică! se entuziasmă 


8 Grup de sculpturi de bronz din Copenhaga, din canalul Slotsholm, inspirate de un 
basm danez. Foarte pe scurt, tritonul se îndrăgostește de Agnete și o convinge să i se 
alăture sub apă; au împreună șapte fii; într-o zi Agnete aude bătând clopotele de pe 
uscat și pleacă din apă, promițând că o să se întoarcă - dar nu se mai întoarce (n. 
red.). 


VP - 95 


ea. Cumva, e tipic danez să ascunzi arta sub apă. Adesea trec 
pe aici cu câinii, seara, și îi spun noapte bună tritonului. Vezi că 
unul dintre fiii lui a căzut pe fund? O barcă dintre acelea care 
plimbă turiștii a dat peste el. 

jeppe privi în apă. Soarele cobora deasupra Palatului 
Christiansborg, transformând fațadele de-a lungul Gammel 
Ștrand într-un tablou din epoca de aur. Era una dintre nopţile de 
vară în care oamenii le rânjesc prostește trecătorilor, pentru că 
plesnesc de fericire. Și Jeppe plesnea, dar de frustrare. Thomas 
Larsen și restul echipei plecaseră să-l aresteze pe Kristoffer, la 
serviciu. Amprenta îl plasa în apartament și arăta că purtase 
mănuși, ceea ce, ţinând cont de natura cazului, era foarte 
suspect. Deși nu afirma nimic. În principiu, ar fi putut la fel de 
bine să o ajute pe Julie să zugrăvească, în altă zi. Aveau nevoie 
de o mărturisire. 

Privirea triumfătoare a lui Thomas Larsen, când Jeppe 
informase echipa despre amprentă, i se agăţase în minte ca o 
cicatrice pe care nu se putea abţine să o ciupească. li dăduse lui 
Larsen sarcina de a-l aduce pe Kristoffer sub pretextul că 
promisese să-i înapoieze laptopul lui Esther de Laurenti și că 
trebuia să îi mai pună câteva întrebări urgente. Toată lumea știa 
că, în calitate de lider al echipei, trebuia să fie prezent la 
arestarea suspectului, iar pentru el, să nu facă asta era ceva 
extrem de neobișnuit. Mai mult decât atât, chestiunea ar fi putut 
să însemne niște consecințe nefericite, dar lui Jeppe îi era 
indiferent. Sau, mai degrabă, îi era rușine fiindcă greșise. 
Simţea că eșuase. Halal intuiţie. În plus, încă mai credea că 
fusese cea mai proastă idee din lume să îl aresteze așa pe 
Kristoffer. Era convins că tânărul n-avea să scoată niciun cuvânt, 
ca un adolescent capricios, dacă era tratat cu duritate. 

Își dădu la o parte gândurile negre și încercă să se 
concentreze asupra întrebărilor pentru Esther. 

— De ce tocmai Julie? întrebă el. Nu cred că o cunoșteațţi atât 
de bine. Ce a făcut-o suficient de interesantă ca să scrieţi o 
carte despre ea? 

Esther trase de lese, chemându-și câinii înapoi de lângă niște 
fete care vorbeau în franceză și care-i mângâiau de minute 
bune. Arăta de parcă nu ar fi dormit prea grozav în ultimele 
nopți. Părul ei scurt părea nespălat și avea faţa palidă. Făcu un 
semn din cap spre o bancă liberă și se duseră să se așeze pe ea. 


VP - 96 


— Nu scriam o carte despre Julie, explică Esther. Scriam un 
roman poliţist, unde victima era inspirată puternic de Julie. Nu 
era o biografie. Dar, ca să vă răspund, au fost câteva motive. 
Cel mai important era că Julie avea un je ne sais quoi care îmi 
crea imagini în minte și mă făcea să ţes povești. Secrete, 
probabil. Oamenii care-și poartă suferinţa sau care s-au 
confruntat cu provocări teribile sunt mai interesanţi decât cei cu 
vieţi ușoare și fericite. 

Jeppe își ajustă cureaua ceasului, dintr-odată dornic să se 
îndepărteze de anchetă și de propriile sale gânduri. Voia să 
meargă acasă, unde să înghită un somnifer și să aibă, în sfârșit, 
liniște. 

— Ce provocări? întrebă el. Vă referiţi la sarcina nedorită cu 
profesorul de teatru? 

Esther de Laurenti îl privi cu tristețe. 

— Unele lucruri ar trebui duse în mormânt. 

— Mă tem că trebuie să subliniez - o privea cu sinceritate - 
cât de important este să ne spuneţi tot ce știți despre Julie. 
Orice, mare, mic, orice poate fi de ajutor anchetei. 

Alarmat, îi văzu ochii umplându-se de lacrimi. Se uită la apă și 
așteptă ca ea să își șteargă discret obrajii și nasul cu mâneca 
jachetei. Esther își drese glasul, încuviință și își netezi cutele 
fustei de culoarea caisei. 

— Deja știți, se pare, că Julie a rămas gravidă la 15 ani, spuse 
Esther. Firește că a fost un accident, iar circumstanţele nu erau 
deloc fericite. Dar Julie chiar ţinea la el - se numea Hjalti și era 
foarte îndrăgostit de ea. Voia să păstreze copilul, dar știa că 
tatăl ei se va opune, așa că a așteptat și nu a spus nimănui, 
până ce a început să se vadă și nu s-a mai putut ascunde. 
Trecuse deja de trei luni când a aflat tatăl ei... 

Esther căută cuvintele potrivite, își șterse iar obrajii și își 
drese iar glasul. 

— El a luat-o razna, spuse ea. A ameninţat că-l va ucide pe 
Hjalti, dacă ea păstra copilul. Julie mi-a spus că a distrus tot ce 
se afla în living, în jurul ei, lovind rafturi și aruncând lucruri pe 
geam. A fost îngrozită. S-a încuiat în camera ei și acolo a rămas 
două zile, fără să deschidă ușa. Mi-a povestit cum se strecura la 
baie noaptea, când dormeau ceilalţi. In a treia zi, a decis să iasă. 
Au dus-o la un spital privat din Aarhus, unde tatăl ei cunoștea 
niște oameni. În mod normal, medicii nu ar fi permis un avort 


VP - 97 


după săptămâna a douăsprezecea. Dar Julie a făcut avortul, sub 
anestezie generală. Când s-a trezit, copilul nu mai era, iar ea 
avea o perfuzie în braţ. A ratat câteva luni de școală, a primit 
meditații acasă și apoi a petrecut o perioadă de recuperare la o 
familie din Elveţia. Explicaţia oficială a fost o depresie severă, și 
chiar și așa și tot a fost o mare lovitură pentru statutul familiei. 
Când s-a întors în sfârșit la școală, Hjalti plecase. N-a mai primit 
nicio veste de la el. _ 

Jeppe nu avea idee ce să spună. Incercă să își imagineze ce 
se întâmplase între adolescenta de 15 ani și tatăl ei. Acesta 
trebuie să-și fi ieșit din minţi de furie dar, mai mult decât orice, 
ar fi avut motiv să-l ucidă pe profesor. Nu să-și ucidă fiica. 
Niciodată. 

— Avortul aproape că a terminat-o pe Julie, continuă Esther. A 
fost extrem de nefericită, multă vreme. Dar și-a revenit. Când 
ești tânăr, treci peste multe. S-a îndepărtat emoţional de tatăl 
ei, dar a continuat să locuiască acasă, ca el să îi simtă disprețul. 
Aceea a fost pedeapsa aplicată de ea, și a funcţionat. El se ţinea 
după ea ca un căţeluș, vărsându-și nervii pe soţie și pe angajați. 
lar Julie îi supunea batjocurii și ironiilor pe toţi băieţii interesaţi 
de ea. Era o fată incredibil de dulce și de fermecătoare, dar n- 
am nicio îndoială că putea manipula bărbaţii fără să clipească. 

— Dualitatea aceasta vă interesa? întrebă Jeppe, încercând să 
ajungă în miezul lucrurilor. 

Simţea că era ceva important în ceea ce spunea ea, dar ce? 

— Da, răspunse Esther. In orice caz, în mare parte. Tăcu și 
privi în jos, parcă adunându-și curajul. Cândva, am trecut printr- 
o - cum să spun? O înlănţuire de evenimente similară. 

El ciuli urechile. 

— O sarcină nedorită, o decizie forțată, durere. Pe atunci, 
vremurile erau diferite, însă, în multe feluri, experiența - ca să 
folosesc un cuvânt înșelător - a fost paralelă. Așa că, da, o 
găseam fascinantă pe lulie, pentru că purta o cruce grea, însă și 
pentru că mă regăseam în ea. 

Se opri o secundă. 

— Vreţi să facem câţiva pași? 

Se ridicară de pe bancă și se plimbară de-a lungul Gammel 
Strand. Trecură de restaurantul cu fructe de mare Krog's și pe 
lângă staţia de metrou în construcție. 


VP - 98 


Câinii se hârjoneau bucuroși de colo-colo pe trotuar, în faţa 
lor. 

— Ce v-a spus Julie despre bărbatul pe care-l cunoscuse 
recent? 

— Cel pe care l-am transformat în criminal în cartea mea? 
întrebă Esther. Nu cine știe ce. Era foarte deschisă când îi 
convenea, însă nu și în privinţa lui. Poate că însemna mai mult 
decât însemnau de obicei iubiții ei. Așa mi s-a părut. Esther 
trase câinii spre ea, lăsând să treacă un grup de turiști cu 
aparate foto. Să văd, căci trebuie să am grijă să nu amestec 
realitatea cu ficţiunea... L-am transformat în personaj, așa că 
poate fi greu să-mi amintesc ce a venit de la Julie și ce am 
inventat eu. Așa cum am zis deja, era mai în vârstă decât ea, 
avea o față plăcută, cred c-a zis ea, și purta ochelari. L-a 
cunoscut pe stradă, exact ca în carte. Asta nu am inventat. Ah, 
da, i-a dat un bileţel pe care scria Copi/lă-stea, și asta a 
impresionat-o profund. Mama ei îi spunea așa. Era un detaliu 
intim. A pus bileţelul pe frigider, l-am văzut cu ochii mei. 

Jeppe aşteptă ca o bicicletă de închiriat să traverseze 
trotuarul clătinându-se puternic. Pe ea se aflau doi băieţi care 
râdeau. Bileţelul nu mai era pe frigider, deci poate că îl luase 
criminalul și pe acela? Copi/ă-stea? 

— Și ce altceva a mai zis..., continuă ea. Așa... l-a numit 
tocilar. Da, a zis că avea suflet de artist și că simţea că sunt 
conectaţi. Cam atât. 

— Un suflet de artist. Mă întreb ce-a vrut să spună cu asta. 

— Sensibil? Creativ? Nu la asta se referă oamenii când spun 
asemenea lucruri? 

— Crezi că era... artist? 

Jeppe își percepea propriul ton sceptic. 

— Păi, Julie a crescut într-un mediu cu artă și artiști, deci 
putem presupune că o atrăgea genul. 

Unul dintre câini începu să își facă nevoile în mijlocul 
trotuarului, iar Jeppe făcu niște pași ca să se distanţeze de 
eveniment. Esther de Laurenti scoase o punguţă boţită. În timp 
ce se apleca să strângă fecalele, întrebă încetișor: 

— Credeţi că a ucis-o Kristoffer? 

Jeppe se întoarse repede lângă ea și răspunse încet, cu 
aceeași întrebare. Ea își cântări cuvintele, însă el își dădu seama 
că se gândise la asta de o mie de ori numai în ultima zi. 


VP - 99 


— Nu, nu cred că a avut vreo legătură cu crima, zise ea. Nu 
fiindcă îl cunosc și mi-e drag, ci pentru că, în general, nu este 
suficient de interesat de alte persoane ca să dorească să le 
ucidă. Are sens? Sunt cam singura persoană de care este atașat. 
O fi fost fascinat de Julie, dar Kristoffer pe care-l cunosc eu este 
mult mai preocupat de propriile sentimente decât de persoanele 
pentru care le nutrește. Este neobișnuit, dar foarte pașnic. 

Jeppe nu vedea niciun motiv pentru care să o informase pe 
Esther că poliţia îl aresta pe Kristoffer chiar atunci. Merse cu ea 
și câinii înapoi până la colţul Klosterstroede, le ură noapte bună 
și se îndreptă spre locul unde parcase, lângă Tivoli. 

În mașină era cumplit de cald, iar el deschise toate geamurile 
și întoarse la dreapta, spre Gara Centrală și apoi pe 
Ingerlevsgade, pe lângă șinele de tren. La semafor, îi sună 
telefonul, iar vocea Anettei bubui din difuzoarele mașinii. 

— Unde ești? întrebă ea, agitată. 

— În drum spre casă. Totul bine? 

— L-am găsit pe Kristoffer. Trebuie să vii imediat la teatru. 

— Ce s-a întâmplat? 

Se făcu verde. Jeppe trecu pe avarii, ignorând mașina care 
claxona în spatele lui. 

— A venit la muncă la ora șase, dar când a început 
spectacolul, după două ore, nu era nicăieri. Niciunul dintre 
colegii lui n-avea idee unde ar putea fi, așa că am început să 
căutăm prin teatru. Este un loc imens. L-am găsit acum câteva 
minute. În candelabru. 

Jeppe trânti girofarul pe mașină și întoarse. 


CAPITOLUL 17 


Jeppe conduse pe Tordenskjoldsgade și parcă sub acoperișul 
cu mozaic, chiar în faţa intrării private a reginei în Teatrul Regal 
Danez. Spectatori bine îmbrăcaţi se revărsau pe ușile clădirii, ca 
un fondant de ciocolată care deborda pe trotuare și pe pistele 
de bicicletă. Un contingent important de mașini ale posturilor de 
știri bloca deja aleea îngustă din spatele teatrului, iar jurnaliști 
disperaţi alergau printre spectatori, cu echipele de filmare după 
ei, ca să le solicite martorilor oculari mărturii despre drama serii. 


VP - 100 


O crimă adevărată într-un teatru va fi oricând un subiect mai 
bun decât orice s-ar juca pe scenă. Atât de bun, încât într-o zi s- 
ar putea transforma chiar el în piesă. 

Alergă pe lângă jurnaliști, croindu-și drum împotriva 
curentului în sus pe scări și sub luminile roșii de la intrarea 
principală în teatru. Prin foaier circulau strigătele oamenilor care 
își căutau disperaţi hainele, fiindcă nu era nimeni la garderobă. 
Jeppe găsi o ușă care dădea chiar spre auditoriu. Acolo, sprijinit 
de unul dintre locurile tapițate cu catifea roșie, se afla Falck, 
privind tavanul. 

— De ce nu aţi încuiat teatrul? Ne scapă criminalul! strigă 
Jeppe. 

Falck ridică o mână grea, de muncitor, ca să-l oprească. 

— Kørner, nu aveam ce să facem! In seara asta aici au fost 
1.300 de persoane, la un spectacol de balet. Am încurajat pe 
toată lumea să ne contacteze dacă au văzut sau au auzit ceva, 
dar nu prea cred. Teatrul ăsta e doi în unu: există partea din 
faţă, pe care o vede publicul, și niște culise enorme. Reţinem 
personalul, dar nu suntem optimişti. Erau cu toții ocupați cu 
spectacolul, iar locul ăsta are mai multe ieșiri prin spate decât 
Palatul Christiansborg. 

Jeppe se linişti. Firește că Anette și ceilalți au evaluat situația 
și au luat decizia potrivită. 

— Unde este? 

Falck arătă undeva în aer. Jeppe urmări direcţia degetului său 
spre tavanul frumos decorat al Vechii Scene, plin de îngeri cu 
mantii și ornamente aurite. Un clinchet slab întrerupse tăcerea. 
Jeppe se uită la candelabrul imens, de cristal, care lumina sala, 
din locul în care se afla, în mijlocul unei stucaturi circulare, aurii. 
Văzu candelabrul pendulând și își privi întrebător colegul. 

Falck dădu din cap și spuse: 

— Se pare că a sosit și echipa lui Nyboe. Te duc la locul faptei. 

II conduse pe Jeppe printr-o ușiță de lângă scenă. Când urma 
cursuri de teatru, pe vremea când el și Johannes mergeau să 
vadă câte o piesă aproape în fiecare săptămână, Jeppe șezuse 
adesea în public și își închipuise o viaţă de cealaltă parte a ușii. 
O viaţă pe scenă. 

In spatele ușii, un grup de asistenţi era adunat în jurul 
panoului de control al regizorului tehnic. Erau îmbrăcați cu toții 
în negru, iar unii aveau buri mari și părul alb; alţii erau tineri și 


VP - 101 


zvelţi. Erau calmi și-și treceau de la unul la altul o pungă cu 
lemn dulce - parcă ar fi fost în pauză. Era nevoie de mai mult 
decât un cadavru să îi impresioneze. Thomas Larsen stătea la 
distanţă, ocupat să pună întrebări unuia dintre asistenții cu păr 
alb. 

Jeppe făcu un semn din cap spre oameni și aruncă o privire 
piezișă la scenă, unde se vedea un aranjament cu o peșteră 
întunecată. Un grup de copilițe balerine, cu părul strâns în coc și 
genţi sport pe umăr, traversau scena mânate de un adult. Una 
dintre ele se plângea, iar Jeppe își privi ceasul. Stătuseră treze 
până târziu. 

Falck arătă spre Jeppe și se adresă echipei. 

— Colegul meu trebuie să li se alăture celorlalți. 

Unul dintre bărbații îmbrăcaţi în negru făcu un semn din cap 
spre Jeppe și traversă scena. El îl urmă, ezitând. Asocia 
legendara Scenă Veche cu atât de mult respect, încât trebui să 
se forțeze să o străbată cu încălţările sale murdare. Aici îi 
văzuse pe Jerome Robbins și pe Bournonville, se îndrăgostise de 
mari actriţe și își imaginase propriul viitor. Aici îl aplaudase pe 
Johannes când câștigase primul Premiu Reumert și își spusese 
că era o diferenţă între Dacă aș fi fost eu! și Dacă n-ai fi fost tu! 

— Fără jachetă! strigă unul dintre tehnicienii din spatele lui. 

Jeppe se întoarse și descoperi că la el striga tipul. Își privi 
escorta, care clătină din cap și continuă să străbată scena, 
trecând de aripi și pășind printr-o ușă de fier negru, care ducea 
spre un coridor luminat. 

— Ce-a fost asta? 

— O veche superstiție. Se spune că aduce ghinion să străbați 
Scena Veche cu haina pe tine. Nu trebuie nici să fluieri. Dar nu 
cred că putem avea mai mult ghinion decât am avut deja. 
Haide, acolo urcăm. 

Paznicul deschise o altă ușă spre o scară și merse înainte, 
până la etajul al patrulea, trecând de mașinile de cusut ale 
departamentului pentru costume și intrând într-o sală de 
repetiții cu tavan înalt, unde totul era o oglindă imensă. Jeppe 
voia să întrebe ce căutau acolo, când paznicul se îndreptă spre 
oglindă și împinse. Se deschise o ușă, iar el dispăru prin oglindă, 
cu o privire rapidă în urmă, să se asigure că încă era urmat. 

In Tara din Oglindă, îşi spuse Jeppe. Unde totul este pe dos. 


VP - 102 


Trecu prin oglindă și păși pe o scară abruptă, care nu părea să 
fi fost inclusă în programul de curăţenie. Paznicul urcă două 
trepte o dată, iar Jeppe îl urmă cu mâna pe balustrada șubredă. 
La capătul scărilor, paznicul deschise o ușă spre un pod prăfuit, 
cu podele de lemn vechi și ferestre rotunde, care străluceau 
albastre de la lumina care se stingea peste oraș. 

— Bun venit în Podul Coroanei! 

Paznicul își deschise braţele, într-un gest primitor, care nu se 
potrivea deloc cu situaţia, apoi dispăru iar pe scări. Jeppe apucă 
o pereche de botoși albaștri dintr-o cutie de lângă ușă și privi în 
jur. Podul era enorm și în mare parte gol, exceptând câteva 
obiecte aruncate ici și colo. Un maldăr de valize vechi, de 
turneu, puse una peste alta la întâmplare, niște bănci pline de 
rumeguș, câteva scări care zăceau alandala pe podea și doze 
goale de suc care arătau că încă mai treceau când și când 
oameni pe acolo. 

Colţurile sălii erau întunecoase, ceea ce întărea senzaţia de 
spaţiu abandonat, însă coloane de lumină de la lămpi de lucru 
puternice tăiau penumbra. Tehnicienii înconjurau cu bandă 
anumite zone și marcau locurile de investigat. Vocile lor răsunau 
tare, acoperind zgomotul unui generator care alimenta lămpile. 
Jeppe se apropie de centrul sălii, unde se afla o cutie mare, de 
metal cenușiu, de la podea la tavan. Două uși de evacuare ale 
cutiei erau deschise, așa că se vedea o gaură mare în podea. 
Gaura avea patru metri diametru și era înconjurată de o 
balustradă joasă. De jos pătrundea lumina, lovind feţele 
colegilor să-i care se aflau în jurul craterului. 

Coada blondă a Anettei apăru din întuneric. Ea îl văzu și îi 
făcu semn să se apropie. Jeppe se duse lângă ea, privind cu 
grijă peste balustradă. Sub el se deschidea o cădere verticală 
spre public. În mijlocul ei atârna giganticul candelabru de cristal 
al Vechii Scene. Jeppe simţi că trupul îi este atras peste margine 
și în adâncuri, unde un ocean de pluș roșu se deschidea ca o 
gură mare și moale. Ce zbor frumos ar fi fost! Se retrase, din 
instinct, imaginându-și candelabrul căzând și zdrobind publicul 
nevinovat. Cu siguranţă cineva scrisese o piesă despre asta, 
cândva. 

Deasupra candelabrului, la câţiva metri sub ei, zăcea un trup 
lipsit de viață. O lampă de lucru era îndreptată spre siluetă, iar 
lumina sa se reflecta în numeroasele suprafeţe lucioase ale 


VP - 103 


cristalelor, care trimiteau luciri ca de glob de discotecă pe feţele 
polițiștilor foarte concentrați. Bustul lui Kristoffer Gravgaard era 
dezbrăcat, prins într-un cerc de sticlă scânteietoare. Fără 
îndoială, era cât se poate de mort. Pe pieptul lui slab, chiar 
deasupra inimii, fusese tatuat cu litere înalte și înguste cuvântul 
„Suk”?. Jeppe se încruntă și încercă să se concentreze. Dacă 
tatuajul era menit să exprime părerea lui Kristoffer despre viaţă, 
atunci exista o ironie tragică la faptul că ajunsese aici, în 
candelabrul de la Teatrul Regal Danez. 

De partea cealaltă a craterului se afla Nyboe, care discuta cu 
Clausen cum să scoată trupul din candelabru și dacă aveau vreo 
variantă să-l poată examina înainte să-l mute. 

Jeppe o apucă de braţ pe Anette și o târî spre una dintre 
ferestrele rotunde, ca să vorbească între patru ochi. 

— Deci credem că s-a comis o altă crimă? Sau a urcat aici în 
plină tură, și-a scos tricoul și s-a aruncat în candelabru? 

Anette ridică din umeri. 

— Nyboe crede că e posibil să fie sinucidere. În orice caz, nu 
vrea să excludă posibilitatea până nu face autopsia. 

Intuiția lui Nyboe nu îl convingea pe Jeppe. 

— Un salt de cinci metri într-un candelabru chiar ar ucide pe 
cineva? 

— Dacă-l combini cu o supradoză, da. 

— Și ora? 

Anette își scoase carnețelul din buzunar și îl lumină cu 
lanterna, în timp ce încerca să dea paginile cu o singură mână. 

— Kristoffer trebuia să apară la ora șase, și nu există motive 
să credem că n-a apărut. Paznicul nu își amintește ora, dar șeful 
lui l-a văzut pe Kristoffer luându-și cafea de la cantină la 18:15. 
După aceea, n-a mai fost văzut, dar colegii spun că a luat 
colanţii și costumele dansatorilor de la spălătorie. Nu și-au dat 
seama că lipsea decât după ce dansatorii au avut nevoie de 
costume și acestea nu erau pregătite în vestiare. Asta a fost în 
jur de 19:30, la primul gong. 

Adoptând un ton didactic, explică: 

— La Teatrul Regal, gongul sună de trei ori pentru public și 
artiști, înainte de fiecare spectacol, la o jumătate de oră înainte 
de a începe, apoi la 15 minute, și, în sfârșit, la cinci minute. 


? Joc de cuvinte între al doilea prenume al personajului, Suk, și cuvântul danez „suk”, 
care se traduce prin „geamăt”, „suspin”, „oftat” (n. trad.). 


VP - 104 


— Da, știu, zise Jeppe. Toată lumea știe. 

Anette continuă, netulburată: 

— Oamenii erau miraţi că nu apărea, dar când n-a răspuns 
nici la telefon s-au ocupat de dansatorii lui. Dintr-odată, au fost 
superocupaţi cu pregătirile. Toată lumea era nervoasă, fiindcă el 
plecase fără o vorbă. 

— Când ţi-ai dat seama că era ceva în neregulă? 

— Noi am ajuns la 20:30, iar el lipsea. Larsen și Falck s-au dus 
la el acasă și au spart ușa, însă evident că el nu era acolo. Intre 
timp, noi căutam prin teatru. Credeam că se ascunde de noi. 
Eram pe cale să renunțăm, când unul dintre portari a venit și ne- 
a zis că era ceva în candelabru. Un spectator îl văzuse și 
anunţase personalul. La început, au crezut că era o glumă. 
Larsen a alergat acolo, cu unul dintre paznici, iar noi am anulat 
spectacolul în mijlocul actului al doilea. La 21:15. 

Anette își stinse lanterna, își puse carneţelul înapoi în buzunar 
și se îndreptă iar spre candelabru. Jeppe rămase pe loc. 

— Dacă îl aduceam la interogatoriu, așa cum ai vrut tu... 

Anette se întoarse, privind în lumina lămpilor. 

— Da, poate că ar mai fi fost în viaţă. 

e 

Anette rămase o clipă cu privirea la el. Apoi, se apropie și îi 
atinse ușor umărul. 

— Nu e vina ta că a murit, și știi asta. 

Jeppe încuviinţă, mișcat de solicitudinea neașteptată a 
partenerei sale. Anette putea fi îngrozitor de iritantă, dar, când 
trăgea linie, era o colegă de ispravă. 

Privi în jur. 

— Cum a scăpat ucigașul? Doar nu pe ușa din faţă, cu toți 
spectatorii, nu? 

— Paznicii ne-au arătat cum se poate ieși din teatru prin ceva 
care se cheamă podul sforilor. De acolo mașiniștii manevrează 
sforile ca să schimbe scenografia. 

Anette arătă spre cel mai îndepărtat punct întunecos. 

— Poţi să alergi pe o pasarelă spre școala de balet și apoi să 
ieși. Există indicii care sugerează că așa a scăpat de aici 
ucigașul. Asta dacă a existat un ucigaș. Cardul de acces al lui 
Kristoffer lipsește, așa că l-ar fi putut lua cineva ca să deschidă 
ușile. Este un card obișnuit, cu bandă magnetică, fără cod, așa 
că ar fi fost floare la ureche să iasă. 


VP - 105 


Dinspre colegii lor care stăteau în jurul găurii se auzi zgomotul 
unor voci agitate și clinchetitul și zângănitul cristalului și al 
alamei. Candelabrul cu trupul lui Kristoffer era ridicat. Jeppe și 
Anette se apropiară să privească. 

— Pe vremuri, candelabrul era ridicat în fiecare seară, după 
ce începea spectacolul, explică Anette. Acum e ridicat și coborât 
doar pentru curăţenie sau mentenanţă. Durează patru ore să îl 
cobori până la podea, atât de lent se mișcă. Asta ca prismele să 
nu se încâlcească. 

Îi remarcă privirea mirată. 

— Ne-a povestit paznicul, urcând aici. Interesant, nu? 

De parcă n-ar fi deja o seară foarte interesantă! 

Jeppe privi candelabrul și întrebă: 

— Ce vreau eu să știu este cum a ajuns acolo? Cred că sunt 
cinci metri. A fost coborât sau împins? 

— Nu sunt semne că ar fi fost coborât. Firește că un potenţial 
ucigaș ar fi putut cobori trupul, dar ar fi necesitat un efort 
imens. A fost, probabil, împins. Dar o să-și dea seama Nyboe 
după ce privește corpul mai atent. 

— Dar candelabrul nu ar trebui să se prăbușească, dacă un 
bărbat ar fi aruncat pe el de la cinci metri? 

Jeppe privi în jos, la cristalele care se ridicau lent spre ei, și 
simţi iar un fior. 

— Suportul pare subțire, dar este foarte puternic. Candelabrul 
cântărește aproape o tonă. In plus, nu e ca și cum Kristoffer ar fi 
fost prea greu. 

Jeppe simţi că îi cedează genunchii și se dădu în spate. 

— Dacă a fost aruncat, trebuie să fi făcut un zgomot teribil. 
De ce nu a auzit nimeni? 

— Larsen îi interoghează pe asistenții de scenă. Să sperăm că 
aflăm mai multe de la el. 

Pe măsură ce trupul se apropia, oamenii din jurul craterului 
amuţeau. Nyboe, în alb, era cu aproape un cap mai înalt decât 
Bovin, care se alăturase grupului. Singurul sunet, pe lângă 
mârâitul pârghiei, era  blitzul fotografului poliţiei. Vederea 
băiatului palid, cu părul negru, înconjurat de mii de prisme de 
cristal, era aproape iritant de dramatică. N-ar fi putut arăta mai 
regizată. 

Asta dorește, se gândi Jeppe. Este un spectacol, o instalație, 
în onoarea noastră. 


VP - 106 


Când candelabrul ajunse în punctul cel mai înalt, mecanismul 
de ridicare se opri. In cerc se lăsă tăcerea. Ochii lui Kristoffer se 
blocaseră într-o parte, de parcă ultimul lui gest ar fi fost să 
verifice dacă nu cumva prin colțuri existau fantome. 

— Bun, sparse Nyboe tăcerea. S-a terminat spectacolul. Hai 
să ne uităm la el și apoi să-l ducem la răcitor, ca să putem 
merge cu toţii la culcare. 


VP - 107 


VINERI, 10 AUGUST 


CAPITOLUL 18 


După o noapte de căderi, sânge și ochi care priveau într-o 
parte, Jeppe se trezi ameţit, pe canapea, vineri dimineaţă. 
Gândurile îl loviră imediat. Cu coada ochiului, văzu că nu era 
încă lumină afară, așa că închise ochii și încercă să-și oblige 
creierul să se relaxeze. Cusătura aspră a unei pernuţe îi intra în 
umăr. 

De ce fusese ucis Kristoffer Gravgaard la mai puţin de două 
zile după Julie Stender? Amprenta lui era în apartamentul ei. 
Cum era implicat el în moartea tinerei? Jeppe inspiră calm pe 
nas și expiră pe gură, încercând să-și limpezească mintea. Ce 
legătură avea avortul lui Julie cu uciderea ei? Era profesorul ei 
implicat? Cum? 

Se rostogoli pe burtă și încercă iar. Își privi ceasul - încă era 
prea devreme să se ridice - și văzu poza lăsată cu generozitate 
în urmă de Therese când plecase, luând restul lucrurilor. Fusese 
pe punctul de a o arunca de o mie de ori, dar nu se putuse 
convinge să o facă. Erau și amintirile /u;, viaţa lui. Poza era 
dintr-o excursie în parcul de distracţii Tivoli, pe care o făcuseră 
după alt tratament de fertilitate eșuat. Se certaseră mai mereu, 
cu Therese privind cu jind la toţi copiii care se jucau în parc și cu 
Jeppe simțindu-se vinovat de calitatea scăzută a spermei lui, o 
nedreptate care îl înfuria. 

Dar poza era drăguță. Ea privea drept în obiectiv, mijind ochii 
la soare, cu un zâmbet trist, care încă îi făcea inima să tresară. 
Când iubesti pe cineva, asprimea ti se transferă din inimă în 
palme. Asta spunea mereu mama lui, când îi mângâia obrazul 
cu degetele ei muncite. 

Jeppe se ridică. Era 5:12, dar cum nu putea dormi era cazul să 
se apuce de treabă. Se simţea de parcă, peste noapte, în corpul 
lui fuzionaseră cincizeci de firme incompatibile. Un duș rece îl 
mai întremă, iar când se așeză la insula din bucătărie, cu o cană 


VP - 108 


de cafea tare, era relativ pregătit să înfrunte o nouă zi. Își 
scoase notițele și începu să le răsfoiască. 

Chiar din timpul examinării preliminare a cadavrului, cu o 
seară înainte, Nyboe recunoscuse, ezitant, că n-ar fi putut fi 
vorba despre sinucidere. Asta îl achita pe Kristoffer de uciderea 
lui Julie, într-un fel. Dar atunci de ce lăsase amprenta aceea cu 
mănuși de latex pe cadrul ușii din locuinţa ei? De ce fusese ucis 
la două ore după identificarea amprentei? Kristoffer știuse ceva. 

Jeppe își goli cana și simţi zațul amar pe dinţi. Dacă nu găsești 
un model, trebuie să te concentrezi pe puţinele asemănări care 
există. Deocamdată, legătura dintre uciderile lui Julie și a lui 
Kristoffer era Esther de Laurenti. Ea scrisese scenariul pentru o 
crimă care se petrecuse în clădirea ei, și nu avea alibi pentru 
noaptea crimei. Să fi făcut echipă cu un tip puternic? Dar de ce? 

e 

La ședința de dimineață, atmosfera era încordată. Fuseseră 
chemați oameni în plus, iar sala era plină până la refuz. Thomas 
Larsen şedea singur, Falck se sprijinea de perete, obosit, iar 
Saidani era absorbită de telefon. Doar Anette părea în formă. 
Purta o bluză de trening cu dungi oranj și își sorbea mulțumită 
cafeaua. Ea și Svend trebuie să fi avut o dimineață minunată, se 
gândi Jeppe, amărât. Chiar când se așeza să înceapă, 
inspectoarea-șefă se strecură înăuntru și rămase în ușă. Nu 
spuse nimic. Nu era nevoie. Toată lumea știa ce însemna 
prezenţa ei. Venise să sublinieze cât de gravă era situaţia. 

Jeppe lovi cu monturile tăblia mesei. 

— Bună dimineaţa tuturor, începu el. Așa cum știți, seara 
trecută ne-am pierdut suspectul principal, pe Kristoffer 
Gravgaard. A fost găsit în candelabrul de la Teatrul Regal, în al 
doilea act al baletului Napoli. Nyboe începe autopsia la ora 9. 
Larsen, aș vrea să fii prezent și să îmi dai raportul. 

Jeppe privi spre Thomas Larsen, care zăcea pe scaun, fără 
nicio emoție pe chip. Jeppe avusese dreptate: Kristoffer nu era 
omul lor dar, dacă ar fi cedat mai repede, tânărul ar mai fi putut 
fi în viaţă. Știau asta amândoi. Toţi o știau. 

— Să auzim ce aţi obţinut de la personal, spuse Jeppe. 

Larsen se ridică lent, ca un adolescent certat. 

— Kristoffer a venit la muncă, a salutat bucătarul de la 
cantină la 18:15 și a ridicat hainele de la spălătorie. Dar nu a 
apucat să așeze costumele în vestiarul dansatorilor, așa că 


VP - 109 


activitatea lui a fost probabil întreruptă curând după aceea. Nu 
l-a mai văzut nimeni până n-a fost descoperit în candelabru. 

— Cum a ajuns acolo fără să vadă sau să audă nimeni nimic? 

Jeppe se împotrivi pornirii de a-l grăbi pe Larsen, chiar dacă 
detectivul se opri să se întindă copios, înainte să răspundă. 

— Procedura este să se curețe podeaua scenei între 19:00 și 
19:30, cu alte cuvinte chiar înainte să se deschidă ușile pentru 
public. Pentru asta se folosește o mașină destul de zgomotoasă, 
așa că, în timpul acela, personalul se duce de obicei la cantină, 
să ia cina sau să bea o cană de cafea. Dansatorii se încălzesc, 
membrii orchestrei încă nu încep să își acordeze instrumentele. 
Altfel spus, singura persoană din toată sala de la ora aceea, ieri, 
a fost cel care a curățat podeaua, iar el purta căști de protecție. 

— Asta i-a oferit făptașului cam o oră să-l ademenească pe 
Kristoffer în pod, să îl ucidă și să-l arunce în candelabru. 
Plauzibil. Știm cum a scăpat? 

Saidani preluă frâiele conversației, dându-și după ureche 
câteva bucle. Mișcarea îl făcu pe Jeppe să zâmbească. 

— Teatrul Regal folosește un sistem cu carduri de acces 
electronice, care stochează informaţiile timp de 48 de ore. 
Kristoffer a intrat în spălătorie la 18:22 și a ieșit la 18:25. 

Saidani trebui să își dea iar la o parte părul. 

— Următoarea activitate și cea din urmă este la ieșirea de 
urgență dinspre Heibergsgade, la 20:47. Așa cum am presupus, 
făptașul trebuie să fi fugit pe Staerekassen, ieșind cu ajutorul 
cardului. 

— Vrei să zici 19:47, obiectă Jeppe. 

— Nu. 

Saidani îl privi. 

— Cardul de acces a fost folosit ultima dată la 20:47. 

— La peste o oră după ce Kristoffer a fost împins în 
candelabru? Ce a făcut până atunci? 

— A privit. 

Anette își goli paharul de cafea, ștergându-se discret la gură 
cu degetul mare și cu arătătorul. 

— M-aș aventura să zic că a stat în pod, deasupra 
candelabrului, privind în jos și savurându-și opera. Imi imaginez 
cât de încântat era să admire un public numeros cu un cadavru 
plutind deasupra capetelor. Apoi, în pauză, când asistenții de 


VP - 110 


scenă au părăsit podul sforilor, el s-a strecurat foarte liniștit pe 
acolo și apoi a ieșit. Bam! 

— Cine rămâne la locul faptei, obiectă Larsen, cu mii de 
persoane care-l pot descoperi în orice clipă? 

— Ai tu o explicaţie mai bună? întrebă Anette. 

Larsen ridică brațele și mâărâi ceva neinteligibil. Anette își 
dădu ochii peste cap și toţi ceilalţi priviră în podea, cu excepţia 
inspectoarei-șefe. Ea se uita urât la Jeppe, dând parcă vina pe el 
fiindcă echipa era descurajată. Și firește că era vina lui. 

El împărţi repede sarcinile și încheie ședința. Când rămase 
singur cu inspectoarea-șefă, își dădu seama după cutele de pe 
fruntea ei că urma să fie mustrat. 

Femeia se proţăpi în fața lui, cu mâinile în șolduri, 
impunătoare, în ciuda staturii mărunţele și expresiei blânde. 

— Karner, spuse ea. Ce vrei să le spun șefului poliţiei și 
jurnaliștilor? 

— Că investigăm toate pistele și că așteptăm cu interes 
mărturii oculare. 

— Nu avem piste! Singura dovadă pe care am găsit-o ne 
indica un om care a fost și el ucis. Serios, acum. Ce avem? 
Există suspecți? 

Jeppe ridică din umeri. Inspectoarea-șefă expiră pe nas și 
intră pe ușă. 

— l-am cerut lui Mosbæk să vină după-amiază să ajute la 
anchetă. 

— Mosbek? Acum? 

Jeppe se simţi și mai rău la gândul de a-și petrece după- 
amiaza în compania psihologului poliţiei. Nu că n-ar fi fost bun 
(Jeppe îl consultase în privat și știa că era un profesionist de 
top), dar să vorbească despre psihologia criminalului acum, în 
loc să caute indicii concrete, i se părea o pierdere de vreme. 

Inspectoarea-șefă rămase în ușă. 

— Ești gata pentru asta, Karner? Pentru că oricine ar înţelege 
dacă nu ai fi. Știi tu, cu boala și toate cele... 

El încuviinţă ferm și o lăsă pe inspectoare să părăsească sala 
fără alte comentarii. Compasiunea care urma unei căderi 
nervoase induse de divorț era aproape mai rea decât căderea în 
sine. 

Jeppe își strânse hârtiile și își revizui planul. Ceilalţi doi 
membri ai grupului de scriitori urmau să fie anchetați. Mai întăi, 


VP - 111 


Erik Kingo, apoi Anna Harlov. Din fericire, Anette se oferise să 
dea vestea rudelor lui Kristoffer. Urma să-l ia pe unul dintre 
polițiștii de patrulă la mama lui Kristoffer, să îi dea împreună 
vestea cea proastă, și să vadă dacă putea face un pic de lumină 
asupra ultimelor zile din viaţa lui Kristoffer. Se părea că el nu 
fusese apropiat de mama sa fragilă psihic, dar ea putea avea 
informaţii importante. Și, oricum, trebuia anunţată. 

Jeppe decise să trimită câţiva polițiști să îi facă o vizită lui 
Esther de Laurenti. Bănuia că reacţia ei la decesul lui Kristoffer 
avea să fie mai urâtă decât a mamei lui. 

e 

P. Knudsens Gade este una dintre marile artere spre 
Copenhaga, pe care o folosesc constant mulți oameni ca să intre 
și să iasă din oraș, însă puțini o remarcă. Jeppe notase adresa 
unuia dintre partenerii de scris ai lui Esther de Laurenti, Erik 
Kingo: HF Frem 4, P. Knudsens Gade, în timpul unei scurte 
convorbiri telefonice în care puseseră la cale întâlnirea. Acum se 
gândea că HF însemna, de obicei, haveforening, o parcelă sau 
grădină comunală în Danemarca, adesea găzduind un amalgam 
de cabane de vară sau căsuțe. Să fi fost într-adevăr așa ceva 
de-a lungul drumului cu patru benzi? De ce ar fi locuit un autor 
de succes lângă una dintre cele mai aglomerate artere de trafic 
din districtul deloc atrăgător al Portului de Sud? 

Jeppe se apropia de Școala primară Ellebjerg, așa că încetini 
și parcă mașina pe Gustav Bangs Gade, lângă un pâlc des de 
arbuști verzi, în spatele unui gard de lanţ. Chiar era o grădină 
comunală. 

Merse pe lângă gardul de lanț până ce ajunse la o poartă cu 
un semn emailat, albastru, pe care literele HF Frem se luptau cu 
vântul și cu vremea, dorind să-și păstreze vopseaua albă. În 
interior se aflau căsuțe de lemn, zâmbind în culori fericite, unele 
cu solarii și acareturi atașate la întâmplare. Mirosul de iarbă 
proaspăt tunsă se lua la întrecere cu zumzetul albinelor, 
deșteptându-i amintiri din copilărie. Trecu pe lângă grădina 
unde oamenii ședeau la mese de picnic, în pantaloni scurți și cu 
picioarele goale, bucurându-se de soarele amiezii cu o bere 
rece. Pensionari prinși într-un joc de cărţi într-o parte, o familie 
cu copii mici jucându-se cu furtunul și cu o piscină gonflabilă, în 
cealaltă. Un tată ridică privirea când auzi pași și îl privi sceptic 
pe Jeppe. 


VP - 112 


Cărarea se oprea între două căsuțe construite pe ridicături, 
lângă un iaz oval. Pe pantele din jurul lui erau case de lemn de 
toate formele și culorile, într-o versiune dezorganizată, idilică și 
foarte daneză a unui oraș plutitor. Copacii se aplecau, cu 
frunzele de un verde întunecat atârnând peste suprafața apei, 
iar umbrelele de soare se deschideau deasupra punților de 
lemn. Printre nuferi se vedeau geamanduri. Lui Jeppe nu-i venea 
să creadă și trebuia să-și repete că se afla în mijlocul sud- 
vestului Copenhagăi. Nici măcar nu se auzeau zgomotele din 
trafic, deși drumul era la o aruncătură de băț. 

— Cred că tu ești mâncătorul de gogoși. 

Jeppe se întoarse și văzu un tip înalt, la vreo 60 de ani, 
ștergându-și mâinile cu o cârpă de bumbac pătată. După 
cămașa lui albă, uzată, ale cărei mâneci suflecate dezveleau 
antebraţe vânoase, picta ceva cu albastru. Erik Kingo avea 
umeri laţi, păr alb și des, un maxilar pronunţat, și avea aerul că 
era foarte mulțumit de întreaga lui înfățișare. Îl privi pe Jeppe 
fără să zâmbească și continuă să își șteargă mâinile mari. 

— Da, și pictez, explică el, parcă anticipând întrebările lui 
Jeppe. 

Apoi se întoarse și porni spre casa de la stânga cărării, fără 
să-l invite pe Jeppe să i se alăture. 

Incă un mascul alfa, se gândi Jeppe, trist, și îl urmă. 

— Cred că dorești cafea? 

Jeppe refuză, clătinând din cap. Se așeză pe o bancă fără să 
aștepte să fie invitat. 

— Aș vrea să vă pun niște întrebări despre grupul de scriitori 
pe care-l alcătuiți cu Esther de Laurenti și cu... își căută el 
carneţelul. 

— Anna Harlov. 

Erik Kingo i-o luă înainte. 

— Arată grozav, dar nu poate scrie cinci propoziţii fără ca trei 
să fie banale. Dar nicio femeie nu poate, dacă mă întrebi pe 
mine. Ce vrei să știi? 

Jeppe se aplecă în faţă, ca să-și elibereze șoldurile de 
apăsare, începuseră să îl doară din clipa în care dăduseră de 
banca de lemn dur. Era singura mobilă tipică unei cabane dintr- 
o locuință altfel minimalistă. Nicio pernuţă, niciun accesoriu, 
exceptând două sculpturi mici, de bronz, pe un raft. Un birou 


VP-113 


masiv ocupa mai tot spaţiul mic, arătând că prioritate avea 
munca, nu socializarea. 

— Ce îmi puteţi spune despre grup? întrebă Jeppe, deschizând 
carnețelul. De când există? 

Erik Kingo își încrucișă braţele la piept și își duse un deget la 
bărbie, contemplând. Arăta și masculin, și fandosit deopotrivă. 

— Doamne! Să vedem. Am cunoscut-o pe Anna într-un refugiu 
pentru scriitori din San Cataldo, acum cinci-șase ani. De atunci, 
ținem legătura. E căsătorită cu un tip super, John Harlov. 
Conduce Fundaţia Daneză pentru Artă. Grupul a fost fondat pe 
parcurs, pe măsură ce ne arătam reciproc schiţe și ne 
comentam ideile. Scrisul este un proces minunat. E plăcut să ai 
parte de reacții competente de la altcineva decât editorul tău. 

— Parcă aţi zis că Anna Harlov nu știe să scrie. 

— Da, chiar nu știe. Dar are calităţile necesare unei bune 
editoare. Are ochiul format. Esther ni s-a alăturat acum aproape 
un an. John ne-a recomandat-o, ca pe o favoare. N-a publicat 
nimic, încă. Scrie o încercare de roman poliţist plin de isterie, ca 
mulţi alţii. Dar cunoaște istoria literaturii ca nimeni alta. 

Erik Kingo termină să-și șteargă vopseaua de pe mâini și își 
turnă o ceașcă de cafea dintr-un ibric turcesc, de genul celor în 
care se fierbe o licoare groasă ca smoala, cu mult zaț. 

— Incărcăm textele pentru care dorim feedback într-un folder 
din Google Docs, pe care l-a pornit Anna. Se pricepe la chestiile 
astea. Suntem, doar noi trei, avem o parolă, și am semnat un 
contract că nu vom împărtăși informaţiile cu altcineva. Ar fi o 
catastrofă să ajungă publice materialele mele. 

Kingo își dădu capul pe spate și bău restul de cafea. Apoi își 
umplu cu grijă ceașca, din nou, și se așeză pe un scaun, vizavi 
de Jeppe. 

— Ascultă, știu că Esther a fost amestecată într-un caz de 
crimă, sau așa ceva, dar noi ce treabă avem cu asta? 

Jeppe se gândi înainte să răspundă, analizându-l pe bărbatul 
din faţa lui. Kingo emana o autoritate masculină aproape de 
modă veche, rar întâlnită. Se părea că era obișnuit să-i facă 
oamenii pe plac. 

— Nu vă pot oferi detalii, însă există o legătură între uciderea 
chiriașei lui Esther și manuscrisul încărcat în Google Docs. 

— O legătură? repetă Kingo. 

Jeppe îl privi în ochi fără să spună nimic. 


VP - 114 


După câteva secunde, Kingo își privi ceașca de cafea și spuse: 

— Păcat de fată. Era frumușică. 

— Fată? 

Kingo bău, apoi își drese glasul. 

— Chiriaşa lui Esther. Julie, parcă. Am cunoscut-o ultima dată 
când am fost la una dintre orgiile cu vin roșu ale lui Esther. A 
servit mâncarea, împreună cu profesorul acela de canto 
anorexic. 

Kristoffer. jeppe se încordă. Kingo le cunoscuse pe ambele 
victime. 

— Când? 

— Acum câteva luni. Cred că era la final de martie, pentru că 
înainte am fost plecat într-o rezidență la conacul Hald până pe 
15 martie. 

— Aţi vorbit cu Julie? Sau cu Kristoffer, profesorul de canto? 

— Nici măcar o vorbă, spuse Kingo, cojindu-și vopsea albastră 
de pe o unghie. Eram zece - doisprezece la masă și conversaţia 
a fost animată, așa că n-am avut timp să discut cu servitorii. 
Cred că i-oi fi cerut o ceașcă de cafea, atât. 

Jeppe își notă în minte să o întrebe pe Esther de Laurenti 
despre petrecerea aceea, apoi se uită iar în ochii aroganţi ai lui 
Kingo. 

— Când aţi citit manuscrisul? 

— Acum câteva săptămâni. Și-a folosit propria clădire drept 
loc de desfășurare a poveștii, mi-e clar. 

— Știaţi că fata din carte era creionată după Julie Stender? 

— Nu, răspunse Kingo, ridicând din umeri. Putea fi orice fată 
din provincie. De fapt, a și fost una dintre criticile aduse textului 
lui Esther. Victima era cel mai obosit clișeu din lume. De ce să 
nu ucizi un bătrân sau o persoană fără adăpost? Deși ar trebui 
să spun, acum, că fata nu fusese încă ucisă în partea de 
manuscris citită de mine. 

— Deci nu aţi citit paginile încărcate de Esther acum o 
săptămână? A doua parte? 

Jeppe îl privi pe bărbatul care şedea vizavi, cu fața arsă de 
soare și ochi întunecaţi, dar văzu numai o indiferenţă vagă. 

— Nu am deschis calculatorul de când m-am mutat aici, 
pentru perioada verii, acum trei săptămâni. Am un apartament 
în Christianshavn, unde-mi petrec iernile. Aici, lucrurile sunt 
primitive: nu am internet, nici electronice inutile. Am telefon 


VP - 115 


mobil, dar îl deschid numai o dată pe zi, și apoi îl închid imediat, 
dacă nu e vorba de vreo urgență. Nici măcar ceas nu am. 

Kingo își arătă braţele goale. Erau bronzate, cu vene răsucite 
sub piele, desenate în jurul petelor de vopsea. Un inel cu sigiliu 
strălucea pe degetul mic de la mâna lui dreaptă. 

— Vin aici să muncesc. Uneori pictez, alteori scriu. Scriu de 
mână. Singurul motiv pentru care știu că a fost ucisă Julie este 
că ai sunat tu. 

Kingo își retrase braţele și își trecu o mână prin părul alb. 

— Unde aţi fost marţi seară? întrebă Jeppe, și crezu că-l vede 
pe Kingo zâmbind scurt. 

— Marţi seară și până noaptea târziu am fost la petrecerea de 
vară a editurii mele, unde am primit un premiu, am ţinut un 
discurs și apoi m-am dus la o cârciumă, cu șeful editurii și câțiva 
redactori. Mă întreb dacă o fi un alibi? 

Probabil era. Jeppe notă ceva. 

Kingo se întoarse spre iaz, privindu-l gânditor. 

— Este unul dintre cele mai adânci iazuri ale Copenhagăi, 
știai? întrebă el. Nu pare, dar are 13 metri adâncime și e plin de 
pește. Are chiar și țestoase. O fostă mină de var, bineînțeles. li 
zicem lazul Bisericii, fiindcă e lângă o biserică. Creativitate 
daneză tipică! Dacă aș ucide pe cineva, lucru pe care nu l-aș 
face, nici în scris, nici în realitate, aș arunca persoana aici, cu o 
greutate legată de picioare, și aș lăsa ţiparii să-i devoreze 
trupul. 

Erik Kingo râse scurt, apoi își flutură mâna cu un gest 
surprinzător de elegant, pentru a alunga imaginea. Jeppe îi privi 
degetele groase și simţi un fior la baza spinării. 


CAPITOLUL 19 


Clădirea de pe Klosterstraede 12 era tăcută. La primul etaj, 
apartamentul era gol, pentru că fusese lovit de catastrofa. Al 
doilea etaj era abandonat, fiindcă rezidentul era în spital, 
încercând să revină la viaţă. La etajul al treilea era liniște, 
pentru că Esther de Laurenti nu scotea niciun sunet. Sunetul 
înseamnă viață, cu excepţia momentului în care cineva sună la 
ușă pentru a aduce vești proaste; atunci, sunetul devine moarte. 


VP - 116 


Gândurile ei se învârteau ca o tornadă. N-ar fi trebuit să 
deschidă ușa. 

Era așezată pe braţul canapelei, exact în același loc în care 
stătea și când cei doi ofițeri de poliție îi dăduseră vestea despre 
Kristoffer. Să se ridice sau să își găsească o poziţie mai 
confortabilă i se părea greșit. Lumea ar fi trebuit să se oprească 
în loc. 

Știu că trebuie să fac un pas, se gândi ea, dar nu îl pot face. 
Chiar și să respire i se părea o trădare. Remarcă, surprinsă, că 
nu plângea. Până și lacrimile m-au părăsit, se gândi, și imediat 
se cenzură. Nu este o carte. E realitatea. 

Se obligă să se ridice, inspiră adânc, și își simţi sângele 
punându-se în mișcare. Trebuia să scoată câinii, să ducă 
gunoiul. Să își citească manuscrisul și să încerce să își dea 
seama ce se întâmplase. 

Trebuia să încerce să înţeleagă de ce Kristoffer nu mai era. 

În baie, sub apa rece, își dădu brusc seama. Kristoffer nu se 
mai întorcea. Nu avea să-l mai revadă vreodată. Moartea lui Julie 
fusese groaznică, mai ales pentru că se simțea parţial 
responsabilă, dar să-l piardă pe Kristoffer echivalase cu 
pierderea propriului copil. Esther își apăsă para dușului pe piept 
și plânse. Suspinele lungi răsunară între plăcile de faianță, până 
când puterile o părăsiră și se lăsă să alunece pe podeaua udă. 

Zăcu pe podeaua băii până începu să tremure. Incetișor, se 
ridică, dădu drumul la apa fierbinte, puse înapoi dușul și se 
încălzi. Apoi se uscă folosind un prosop gros, de pe rastelul 
încălzit, și se dădu cu loţiune, ca de obicei. Viaţa mergea mai 
departe, chiar și după ce se oprise pentru un scurt moment. 
După ce se îmbrăcă, își pregăti cafea la presa franceză și se 
așeză la biroul de lângă geam. 

Regreta amarnic că îl alungase pe Kristoffer și îi distrusese 
ultimele zile, creând acea distanţă între ei. | se părea de neiertat 
că nu-și luase rămas-bun. Se întrebă cine se va ocupa de 
funeralii, fiindcă se îndoia că mama lui s-ar fi descurcat. Trebuia 
să își ofere ajutorul. 

În timp ce gândurile îi alergau între groază și simţ practic, 
mâinile ei sortau hârtiile de pe birou în teancuri. Unul cu toate 
notițele și schițele romanului poliţist, pe care urma să i-l dea lui 
Jeppe Kørner, cu prima ocazie. Unul cu facturi și altul cu citate 
pentru o carte despre Oscar Wilde, pe care dorea să o scrie de 


VP - 117 


câţiva ani. Puse revista literară Vagant, cu paginile marcate de 
colțuri îndoite, în al patrulea teanc, și ceștile de cafea folosite pe 
podea. Inelul ei cu opal, rătăcit de multă vreme, apăru sub un 
exemplar din Ce/ mai bun fizician este și filosof al lui Galen, și se 
bucură sincer pentru câteva clipe, înainte să își amintească și 
lumea să redevină insuportabilă. 

Când îl vizitase pe Gregers la spital, în ziua anterioară, el 
întrebase, pe jumătate în glumă, ce făcuse ea de adusese 
asemenea agitaţie în clădirea lor. Nici nu știa cât de multă 
dreptate avea. Dintre toate romanele polițiste din lume, de ce 
tocmai al meu? 

Esther făcu un teanc din hârtiile financiare și le puse în sertar, 
proces în care descoperi o farfurie plină de firimituri și un 
dispenser de bandă adezivă negru. Puse farfuria lângă ceștile de 
cafea și dispenserul deasupra teancului financiar. Era atât de 
greu, că trebui să se folosească de ambele mâini. Continuă să 
sorteze niște fișe de la Departamentul de Patologie, cu o 
senzație neplăcută. 

Ceva nu era în regulă. 

Se uită la birou. Dispenserul acela funcţional, dar greu de 
manevrat nu era al ei. Să-l fi împrumutat de la cineva și să fi 
uitat să-l înapoieze? Ea nu folosea niciodată bandă adezivă. 

Dacă-l adusese acasă de la catedră, ar fi avut marcat pe 
undeva înscrisul „Universitatea din Copenhaga”. Esther întoarse 
dispenserul în lumină, dar nu găsi niciun marcaj. 

Baza era acoperită cu fetru cenușiu deschis. Dar, într-un 
capăt, își pierdea culoarea. O pată maroniu-închis se întindea 
din colț, risipindu-se în stropi din ce în ce mai mici pe întreaga 
suprafață. 

Mâinile lui Esther cedară, iar dispenserul căzu pe podea, cu un 
pocnet. 


VP - 118 


x k x 


De genele blonde i se agățaseră stropi de sânge, ca un 
filigran pe pielea ei palidă. Purta urma pe obraz ca pe un 
accesoriu decorativ. 

O marcase cu o frumusețe eternă. Prietenul ei avusese parte 
de un ultim zbor, aterizând într-un cerc de lumină. 

Generoase daruri! Acum mă vedeți? 

Oamenii empatici ai fabricii de coşmaruri m-au format, m-au 
modelat prin absența lor. Dar acum eu modelez. Eu, cuțitarul, 
scriu povestea. Propria mea poveste. 

Nu sunt nebun. Sunt unul dintre voi. 

Dar trebuie să existe un echilibru între cei morți și cei vii, între 
alegere și dezicere, între găini și ouă. Există limite ale toleranţei. 
Când așa-zișii purtători de grijă distrug, iar lumea privește fără 
să intervină, apare un nou set de reguli. O nouă dreptate. 

Nu rămâi cu un gust amar? veţi întreba, iar eu pot răspunde 
numai spunând că-mi place gustul amar. Fiindcă este amar și 
fiindcă este al meu. 


CAPITOLUL 20 


Jeppe lăsase mașina la soare, iar când reveni volanul era atât 
de fierbinte, încât trebui să pescuiască o cârpă din torpedou, 
pentru a-l putea apuca. Deschise toate geamurile și ventilatorul 
la maximum. Când ieși în trafic, de lângă grădină, îl sună 
Anette. Vocea ei tăie zgomotul de pe șosea. 

— Avem arma crimei! Este un dispenser de bandă adezivă 
găsit de Esther de Laurenti în birou, acum o oră. Are urme de 
sânge. Clausen confirmă că sângele provine, cel mai probabil, 
de la Julie. Cred că făptașul l-a pus într-o baltă de sânge. 

— Ce căuta arma crimei pe biroul lui de Laurenti? 

Jeppe acceleră și reuși să prindă verde la semaforul de lângă 
mallul Fiskertorvet. 

— Bună întrebare. Am trimis o poză cu el Carolinei Boutrup. 
Este al ei și, de obicei, se află pe un raft din livingul fetelor. Nu 
observase că lipsea. 

— Amprente? 


VP - 119 


— Nada. Însă este interesant cum a ajuns în apartamentul lui 
Esther, și de ce. 

Jeppe se opri la semafor lângă docul Kalvebod și privi șirul de 
clădiri de birouri din beton, construite exact acolo unde ar fi 
trebuit să se afle priveliștea spre apă. 

— Ori a vrut să o incrimineze cineva... ori poate că încerca să 
protejeze pe cineva? Poate pe Kristoffer? 

— Cazul ăsta mă face să o iau razna! mârâi Anette. Ai pornit 
într-acolo? Unde ești? 

— În drum spre Østerbro. Cealaltă membră a grupului de 
scriitori, Anna Harlov, locuiește acolo, într-una dintre casele 
vechi, terasate - „straturile de cartofi”, știi tu. Apropo, ai putea 
s-o rogi pe Saidani să-l verifice pe Erik Kingo? 

— Ceva interesant? 

Părea plină de speranţă. 

— Nu la prima vedere. Pare să aibă alibi. 

Jeppe conducea încet între Tivoli și gara centrală, din cauza 
numeroșilor turiști care treceau strada, cu ochii la parcul de 
distracţii și nu la drum. 

— Dar i-a cunoscut pe Julie și pe Kristoffer acasă la Esther de 
Laurenti. 

— Aha. 

Speranţa din glasul ei se evaporase deja. 

— O s-o pun pe Saidani să facă verificarea. Poate că se va 
dovedi că omul e un consumator extravagant de bandă adezivă, 
așa că vom putea reîncepe vânătoarea. 

Încheie apelul chiar când Jeppe parca sub un castan de pe 
Farimagsgade, lângă căsuţțele terasate care, în ultimii ani, 
deveniseră la fel de la modă precum casele de la marginea apei. 
Erau fermecătoare, renovate creativ și cu sume imense de bani 
din surse discrete. 

Casa Annei Harlov nu făcea excepţie. Poarta de fier forjat se 
închise cu un clinchet ușor în spatele lui Jeppe când el străbătu 
din patru pași aleea pietruită până la ușa neagră, lucioasă, de la 
intrare. Cea mai mare dorinţă a Theresei fusese să locuiască 
aici, în „straturile de cartofi”, și el o tachinase mereu pentru că 
era o snoabă fără leac, dispusă să își vândă și sufletul ca să stea 
în vechile case muncitorești, doar pentru că zona devenise 
îndrăgită de elita culturală. Acum, firește că se putea muta 


VP - 120 


acolo cu Niels, și-și putea împodobi interiorul cu lemn patinat și 
fragilitate, la fel ca toţi ceilalţi. 

Ușa se deschise înainte ca el să apuce să apese soneria de 
alamă, și o femeie cu un sac de gunoi în mână îl privi alarmată. 

— Ah, m-aţi speriat. Aţi ajuns mai devreme. Detectivul Kørner, 
cred? Scuzaţi-mă că nu vă strâng mâna. 

Se strecură pe lângă el, spre pubela din curte. Avea părul de 
culoarea mierii strâns într-un coc răvășit, în vârful capului, și o 
însoțea un parfum de fructe încălzite de soare. Jeppe o privi 
ridicând capacul pubelei și apăsând sacul înăuntru. Era desculță 
și purta o salopetă neagră, care părea să fi costat cât o mașină 
mică. Materialul se ridică și i se mula pe coapse cu fiecare 
apăsare. Avea fundul rotund și atrăgător, iar braţele zvelte 
purtau un bronz mediteranean. 

Spre surprinderea lui, simţi o împunsătură în vintre. Sânii 
Annei Harlov erau liberi sub materialul mătăsos, iar în mintea lui 
apărură imagini cu o piele caldă și goală. Când se întoarse și îi 
zâmbi, cu o expresie deschisă, lipsită de griji, cu dinţii strălucitor 
de albi, i se întări penisul, transformându-se încet, dar sigur, în 
prima erecţie a anului. 

— Slavă Cerului că vin să ridice mâine gunoiul! Am mâncat 
țipar aseară și nimic nu e mai rău decât mirosul de oase de 
pește pe o vreme caldă ca asta. 

Trecu din nou pe lângă el, atât de aproape încât fu cât pe ce 
să o atingă. 

— Știu că nu ar trebui să mâncăm ţipar, însă e de la 
crescătorie, deci complet legal. Și e atât de gustos! Haideti 
înăuntru. Mă spăl pe mâini și vin. 

Opt luni fără o erecție, fără nici cel mai mic semn, și se 
întâmpla acum, într-o curte din Østerbro. Jeppe se simţi ușurat, 
dar imediat îl copleși stânjeneala. Înjură în tăcere blugii strâmţi 
pe care-l convinsese să-i cumpere prietenul său, Johannes, ca 
să-și sărbătorească noul trup zvelt - destrămarea unei căsnicii 
era inegalabilă ca regim de slăbit - și o urmă pe Anna Harlov în 
casă. 

Locul era, așa cum se așteptase, mobilat scump și cu gust, 
într-un stil intelectual, informal. Rafturi încastrate, cu cărţi pe 
două rânduri, podele de lemn ușor și pături de lână boliviene pe 
canapeaua Barge Mogensen. Pun pariu că au și o casă de vară 
în nord, unde mănâncă creveti proaspeți și beau vin natural cu 


VP - 121 


prietenii lor boemi și încrezuți, își spuse Jeppe, încercând să-și 
oblige erecţia să cedeze prin ironizarea obiectului dorinței sale, 
care se afla în bucătăria deschisă, spălându-se pe mâini într-o 
chiuvetă de oțel inoxidabil făcută pe comandă. 

Anna Harlov făcu un semn din cap spre o măsuță rotundă și îl 
rugă să ia loc. Acolo se aflau un termos de cupru, câteva căni de 
piatră și un bol mic cu prăjiturele. Lângă o ușă de sticlă, care 
dădea într-o curte din spate, era agățată o fotografie alb-negru 
a Annei Harlov, șezând pe o bancă alături de un bărbat mult mai 
în vârstă. El gesticula animat, iar Anna îl privea drăgăstos. 

— Mă așteptam să mă contactaţi. Chiar mă mir că nu aţi venit 
decât acum. 

Turnă cafea pentru amândoi și se așeză. Avea o voce 
profundă și ușor răgușită, care-i amintea de a unui actor. El își 
puse picior peste picior și se forţă să se poarte ca un 
profesionist. 

— Aveţi ceva să ne spuneţi? 

Ea își suflă o șuviță de păr din ochi. 

— Nu știu decât ce am citit în ziare, spuse ea, dar există 
coincidențe remarcabile între uciderea lui Julie Stender și 
manuscrisul la care lucrează Esther, la care eu și Erik avem 
acces de câteva săptămâni. Aș considera că este foarte suspect, 
dacă aș investiga eu cazul. 

Jeppe îi simţi privirea critică asupra lui. Din păcate, asta nu îi 
calmă libidoul inoportun. 

— Când l-aţi citit prima dată? întrebă el. 

— Imediat după ce a încărcat prima parte - descrierea 
victimei - la începutul lui iulie, și apoi, acum o săptămână, 
descrierea crimei. 

— Știaţi despre cine scrie? 

Ea suflă în cafea și luă o gură mică. 

— Atunci credeam doar că s-a inspirat din cele două fete, deși 
nu pot spune că am dat prea multă atenţie. Când scrii ficţiune te 
inspiri din realitate. 

— Aţi cunoscut-o pe Julie Stender? 

— Da, o dată. A servit mâncarea la cina organizată de Esther, 
cred că în martie. 

Anna Harlov fusese invitată la aceeași petrecere. Jeppe scrise 
CINA ACEEA pe carneţel. 

— Erik Kingo era și el prezent, nu? 


VP - 122 


— Da, și alţi câţiva oameni. De exemplu, soțul meu. 

Era oare doar în imaginaţia lui sau ezitase puţin când își 
menţionase soțul? Pierdută în gânduri, își umezi buzele cu vârful 
limbii și își trecu arătătorul peste ele. În onoarea lui? 

Jeppe se adună și întrebă: 

— Vă amintiţi ceva anume de la cina aceea? 

— leșim mult, așa că acea cină nu mi-e foarte bine întipărită 
în memorie. Îmi amintesc că a fost plăcută. Vreti să știți ceva 
anume? 

— Au fost certuri? 

— Nu tocmai. 

Ea clipi încet, privindu-l în ochi. 

Jeppe fixă podeaua cu privirea și își drese glasul. 

— Julie Stender a vorbit cu vreunul dintre invitaţi? 

— Am vorbit cu ea chiar eu. Am întrebat-o dacă se 
acomodase cu orașul și ce urma să studieze. Altfel, a fost mai 
mult conversaţie de complezenţă cât timp ea și tipul acela tânăr 
au servit mâncarea și au debarasat masa. Dar acum, că mă 
gândesc bine, cred că l-am văzut pe Erik vorbind cu ea în 
bucătărie, mai târziu. Știu asta fiindcă a ridicat glasul la ea. 

Jeppe ridică iar privirea. Erik Kingo pretinsese că nu intrase în 
vorbă cu Julie. 

— Știţi de ce? 

Ea clătină din cap și o altă șuviţă i se desprinse din coc. Își 
imagina el, sau chiar se mișca provocator? 

— Spuneţi că trebuie să fi existat o legătură între manuscrisul 
lui Esther de Laurenti și uciderea lui Julie Stender. Aţi putea 
dezvolta ideea? 

— Nu știu dacă pot. De fapt, nici măcar nu eram acasă la 
început de săptămână. Soţul meu a inaugurat o galerie în 
Aarhus marți și l-am însoţit. Dar sunt convinsă că ucigașul a citit 
manuscrisul. 

— Nu aţi arătat nimănui manuscrisul și nici nu aţi vorbit 
despre el? 

— Nu. Regulile grupului nostru sunt cât se poate de clare. 
Toate materialele sunt sută la sută confidenţiale, doar pentru 
ochii noștri. 

Un zâmbet scurt îi dansă pe buze. Părea o invitaţie. 

— Dar știți ce, cred că nu vorbim despre elefantul din cameră. 


VP - 123 


Jeppe se întinse după ceașca de cafea, dar mâna îi tremura, 
așa că o puse înapoi. Avea creierul bombardat cu imagini ale 
Annei Harlov, goală, trântită pe masă, cu ţinuta ei scumpă 
sfâșiată și cu gura lui sărutându-i sânii. Dacă i-ar fi făcut un 
simplu semn din cap, nu răspundea pentru consecințe. 

— Una e să fi citit cineva textul lui Esther în Google Docs și să 
se fi folosit de el. Dar cine e individul care scrie în el acum? 
Esther n-ar face un lucru atât de scabros. 

Jeppe își calmă libidoul cu o gură de cafea și șterse cu mâna 
picăturile care căzuseră pe masă, înainte să vorbească. 

— Cine scrie în el? Cum adică? 

— Adică nu știți? 

Se ridică și aduse un laptop din living. Apăsă câteva taste și 
întoarse ecranul spre el. 


De genele blonde i se agățaseră stropi de sânge, ca un filigran pe 
pielea ei palidă. Purta urma pe obraz ca pe un accesoriu decorativ. 


O marcase cu o frumusețe eternă. Prietenul ei avusese parte de un 
ultim zbor, aterizând într-un cerc de lumină. 
Generoase daruri! Acum mă vedeți? 


— Și o ţine tot așa. A fost încărcat aseară, târziu. Cine îl scrie? 

Jeppe înjură, își scoase telefonul din blugii strâmţi și o sună pe 
Saidani. Ea răspunse imediat, părând deranjată. 

— Eram pe cale să te sun eu. Mi-am dat seama acum că a fost 
încărcat text nou. Nu l-a scris Esther de Laurenti, tocmai am 
întrebat-o. O să aflu cum și de unde s-a logat cineva în grup. 

— Bine. Sunt pe drum. Adună echipa. Ne vedem în zece 
minute în sala de ședințe. 

Jeppe puse telefonul înapoi în buzunar. Cine ar fi putut începe 
să scrie în folderul Google Docs, dacă nu criminalul? Asta îl 
asigura de faptul că între manuscris și crime exista o legătură. 

Se ridică, făcând un semn din cap către Anna Harlov. 

— Va trebui să discutăm din nou cu dumneavoastră. Până 
atunci, vă rog să nu ezitaţi să mă contactaţi, dacă vă vine în 
minte orice ne-ar putea ajuta ancheta. 

li întinse o carte de vizită și porni spre ușa de la intrare, ieșind 
pe holul îngust. O colecţie impresionantă de încuietori îl blocă și 
ezită o secundă, fără să știe pe ce să pună mâna ca să poată 
ieși. 


VP - 124 


— Nu vă faceţi griji. Nimeni nu știe cum să deschidă ușa până 
nu vine aici de șapte-opt ori. 

Anna Harlov îl urmase pe hol și era chiar în spatele lui. El se 
dădu la o parte și o lăsă să treacă. Când se întinse spre 
încuietoarea de sus, sânii ei moi se atinseră de braţul lui și 
rămaseră așa. 

— Poate că e un semn că ar trebui să rămâneți? 

_ İl privi cu subiînţeles o clipă nesfârșită, apoi descuie ușa. 
Inainte să aibă șansa de a reacţiona, se trezi deja în curtea din 
față, cu ușa închizându-se după el. 

Derutat, gâfâind, și cu cea mai ţeapănă sculă din Europa de 
Nord. 

e 

Îi luă mai tot drumul înapoi spre secţie să își recapete 
controlul asupra corpului. Nu mai simţise de multă vreme genul 
acela de dorinţă. Costul unei relaţii confortabile este o viaţă 
sexuală confortabilă, în cel mai bun caz. Undeva între a doua și 
a treia încercare de inseminare artificială, sexul cândva jucăuș 
dintre el și Therese devenise copulaţie forțată, în momente 
precise, cu un singur obiectiv. 

Acum iată-l în mașină, tremurând ca un adolescent. Anna 
Harlov! Oare îl manipula ca să se amuze, sau încerca să îl 
inducă în eroare fiindcă avea ceva de ascuns? 

Ajuns înapoi la secție se îndreptă spre baie, înainte să îl 
asalteze colegii cu întrebări și solicitări. Din fericire, nu era 
ocupat, încuie ușa și respinse apelul lui Johannes, înainte să se 
spele bine pe mâini și să se șteargă cu un prosop de hârtie 
aspru. Intră un mesaj. Johannes nu era deloc mulţumit. 


Acum că prietenul tău cel mai bun te-a invitat la petrecerea lui 
aniversară, stai acasă! Poţi să mergi oricând la petreceri și să dansezi. 
Uită-te la emisiuni proaste la TV și adormi pe canapea, cât mai poți! J. 


Ca de obicei, Jeppe uitase să răspundă la invitaţia care-i 
sosise prin poșta de modă veche, cu câteva săptămâni înainte, 
sperând că va dispărea de la sine. Avea să fie dificil să scape. Va 
trebui să se folosească de caz ca de o scuză. lar Johannes 
trebuia să accepte, nu? 

Cu nervii tremurându-i ca un fluier de vânt pe timp de 
furtună, Jeppe scoase cutiuța cu pastile pe care o purta mereu 
într-un buzunar al jachetei. Cândva, înăuntru erau niște 

VP - 125 


bombonele cu lavandă franțuzească, iar cutiuța îl costase mai 
mult pe gram decât uraniul îmbogăţit, însă acum conţinea 
paracetamol și oxicodină. Erau pastilele pe care le lua pentru 
durerea de spate și de care devenise dependent. Prinseseră o 
aromă ușoară, care masca puţin gustul neplăcut, de cretă. 

Înghiţi una de un fel și două de celălalt și se privi în oglindă, în 
timp ce-și ștergea apa de pe bărbie. Azi era oglinda convexă. 
Pielea feţei lui părea ca de ceară, și știa că nu era doar din 
cauza părului decolorat nefericit și luminii neoanelor. Inspiră 
adânc și lăsă substanţele chimice să își facă treaba, simțind cum 
îl părăsea încordarea, până ce se linişti. 

Înapoi în sala de ședință, deschise ușa și îi văzu pe Thomas 
Larsen, Falck și Anette Werner șezând la masă și discutând. 
Sara Saidani se afla lângă un geam deschis, cu spatele spre 
încăpere, și părea în lumea ei. 

— Saidani, ce ai pentru noi? 

Ea se întoarse și se apropie de masă, unde avea computerul 
pregătit. O briză de aer blând, aproape vesel, o urmă. Contrasta 
cu expresia ei gravă. Il făcu pe Jeppe să se simtă mai bine. 

— Aseară, la ora 23:50, o persoană necunoscută a încărcat o 
nouă pagină de text în folderul online al scriitorilor. Voiam să o 
dau jos. Credeam că ar fi cel mai bine, ţinând cont de discuţiile 
din presă. Dar acum cred că ar trebui să o păstrăm. 

— Bine gândit, Saidani, fu de acord Jeppe. Așa cum înțeleg din 
prima parte a textului, autorul își asumă răspunderea pentru 
ambele crime. Menţionează atât modelul de pe față, cât și 
zborul lui Kristoffer în candelabru. Firește că poate să însemne și 
doar că un idiot a citit ziarele și a spart fișierul. 

— Este protejat cu o parolă, spuse Saidani, sceptică. Au fost 
setaţi trei utilizatori cu nume și parole individuale. Am o 
înregistrare a traficului de pe pagină din ultimele trei luni, care 
arată cine și când a comentat. Persoana care a încărcat ieri 
seară textul s-a logat ca Erik Kingo. 

— Kingo? Pretinde că acolo, în căsuţa lui, e complet rupt de 
orice conexiune la internet posibilă. 

Jeppe remarcă, bucuros, că pastilele își făceau efectul. Prin 
corp i se răspândea o amorțeală plăcută, șalele i se relaxau, iar 
buzele îl furnicau puţin. 

— Ar putea fi o minciună. 

Saidani ridică din umeri. 


VP - 126 


— Este adevărat că nu s-a mai logat de la începutul lunii iulie, 
când a lăsat comentarii la manuscrisul lui Esther de Laurenti. 
Dar cineva care îi cunoaște numele de utilizator și parola a 
adăugat acest text chiar înainte de miezul nopții. 

— İl contactez eu. Are telefonul închis mai mereu, așa că 
probabil va trebui să mă duc iar la el. 

Jeppe tresări la gândul de a revedea grădina neprimitoare. 

— Și poza de pe Instagram cu faţa lui Julie? 

Anette vorbea cu ceva în gură - poate lemn dulce. 

— Știm mai multe? 

— Nu vă pot spune cine a postat-o, zise Saidani, clătinând din 
cap a frustrare. Dar îi verific pe oamenii care au lăsat aprecieri 
și comentarii, înainte ca profilul să fie închis. Poza a primit 
aproape două sute de aprecieri, așa că durează. Oamenii or fi 
crezut că e o glumă. 

Obrajii lui Saidani deveniseră rozalii. Jeppe o privi și își 
ascunse zâmbetul. Sau poate că era doar timidă? Se întoarse 
spre Larsen, care părea foarte proaspăt și relaxat, într-o cămașă 
albastru-deschis, perfect călcată. 

— Bun. Rezumatul autopsiei? 

Larsen își sufleca o mânecă, încrezător. Dacă îl afectase faptul 
că greșise considerându-l pe Kristoffer ucigașul, trecuse deja 
peste. 

— Kristoffer Gravgaard a decedat ieri, joi, 9 august, între orele 
18:30 și 19:30. Nyboe a stabilit că motivul morții a fost 
infarctul... 

— Un infarct? 

— „în urma strangulării manuale. Așadar, așa cum s-a 
presupus, este vorba despre o crimă. Niciun indiciu pe corp, 
nicio urmă de unghie sau deget în jurul gâtului, și este foarte 
ciudat să vezi o victimă strangulată fără ele. Nyboe crede că 
avem de-a face cu o priză în care l-a ţinut ucigașul pe Kristoffer, 
din spate, apăsând pe arterele carotide până ce acesta a făcut 
infarct. N-ar fi durat mai mult de un minut. Foarte profesionist 
lucrat. 

— Shime-waza! strigă Anette, cu un accent care ar fi trebuit 
să sune japonez. 

— Da, continuă Larsen. O priză clasică de judo, folosită de 
obicei pentru liniștirea unui subiect violent. Vă voi scuti de 
amănuntele foarte tehnice ale lui Nyboe despre aritmia cardiacă 


VP - 127 


și vă voi oferi doar esenţa. Larsen își privi colegii, în expectativă, 
de parcă ar fi vrut să crească tensiunea. Victima noastră a murit 
ca urmare a apăsării manuale într-un punct de reflex de aici, din 
partea frontală a gâtului. Presiunea a fost aplicată de o 
persoană care știa precis ce făcea. Vorbim despre cineva 
priceput la artele marţiale sau cu pregătire militară, în fine. 
Nyboe a folosit termenul execuție. 

— E același ucigaș ca în cazul lui Julie Stender? 

Jeppe privea dincolo de Larsen, evitând deliberat faţa lui 
arogantă. 

— Greu de spus. Larsen își potrivi ceasul de aur de la 
încheietură cu un gest care părea deliberat și care voia să 
transmită că e relaxat și controla situaţia. Dar oare ucigașul n-ar 
fi dorit să-și cresteze modelul în faţa victimei noi? Să-și lase 
semnătura? 

— Julie a fost lovită în cap cu un dispenser de bandă adezivă, 
iar Kristoffer a fost strâns de gât, spuse Jeppe. Nu înseamnă că 
nu a fost același făptaș. Știm cu toţii cât de improbabil este să 
apară cineva nou în peisaj. Dacă moartea lui Kristoffer a fost un 
act de răzbunare pentru uciderea lui Julie, scenografia nu ar 
include candelabre și prize de judo. Nu cred asta. Dar, dacă este 
același ucigaș, de ce a folosit două metode atât de diferite? E un 
fel de mesaj? 

Falck își drese glasul ezitant, de parcă ar fi înghiţit o muscă și 
ar fi vrut să se asigure că îi venea înapoi vie. 

— Da, Falck? Vorbește! 

Jeppe nu avea răbdare pentru un tempo atât de relaxat. 

— Cred că ucigașul a avut motive diferite pentru cele două 
crime. Prima, uciderea lui Julie Stender, a fost marcată de... 
dorinţă. Ucigaşul a încercat să îi cresteze fața, așa că în 
manuscris. Nyboe confirmă că nu a fost nici drogată, nici beată, 
când a murit, așa că s-a luptat zdravăn... 

Jeppe încuviință nerăbdător, dar Falck își păstră calmul. 

— Kristoffer, pe de altă parte, a fost executat și aruncat în 
candelabru. Ucigaşul l-a ademenit în pod, sub un pretext 
oarecare, l-a apucat din spate și l-a ucis pe loc. 

— Și candelabrul? 

— Ai zis-o chiar tu, Karner, spuse Falck, cu degetele mari 
agăţate de bretele. Îi place drama și îşi asumă riscuri, ca să 
obţină efectul maxim. 


VP - 128 


— Dar de ce să-l fi ucis? 

— Pentru că știa ceva. Kristoffer trebuie să fi văzut sau să fi 
descoperit ceva, și știu că sună absurd, dar cred că îl urmărea 
pe criminal, poate chiar l-a acuzat de ce știa. Nu am o explicaţie 
mai bună. Era un om destul de neobișnuit, nu? 

Jeppe se uită în ceașca de cafea pe jumătate goală și încercă 
să amestece pudra Nescafe rămasă în lichidul rece. 

— Dar, dacă lucrurile stau așa cum le-a prezentat Falck, și 
tind să fiu de acord cu el, atunci ucigașul nostru trebuie să fi 
știut că noi veneam să-l arestăm pe Kristoffer. 

Cei cinci detectivi se priviră. Pentru că poliția comunica 
exclusiv în reţeaua SINE, totul era criptat și deci imposibil de 
spart. 

— Cred c-a vorbit cineva, sugeră Larsen. 

O tăcere sumbră acapară încăperea. Criminalii purtau rar 
mănuși și îmbrăcăminte de protecţie, și aproape niciodată nu 
induceau ancheta în eroare plantând dovezi la locul faptei. Mai 
mult decât atât, cu siguranţă nu știau unde va apărea poliţia, în 
următoarea jumătate de oră. 

Doar dacă nu cumva... 


CAPITOLUL 21 


— Te rog să mă suni, dragă! Că e zi sau noapte. Îmi promiţi? 

Esther încuviinţă, obosită, și își privi mâinile, pe care Lisbeth 
le ţinea într-ale ei. Pentru o secundă, nu înțelese cui îi 
aparțineau. Pielea lăsată, venele pronunţate - să fi fost mâinile 
ei? Lisbeth și Frank, vechii ei prieteni, sosiseră neanunţțaţi cu o 
oră în urmă, aducând produse de patiserie La Glace și oferindu-i 
compasiune. Acum, Esther nu-și dorea decât ca ei să iasă odată 
pe ușă, ca să își toarne paharul acela de vin la care poftise toată 
ziua. După ce se pensionează, oamenii au prea mult timp liber! 
Era mișcată de gestul lor, dar nu avea chef să se mai lungească. 

— Da, sigur, te anunţ. Acum vreau doar să mă odihnesc. 

— Da, te rog! Și dacă putem ajuta cumva... continuă Lisbeth. 
Am putea plimba câinii, să știi, și poţi oricând să vii să stai cu 
noi. 


VP - 129 


O îmbrăţișă lung, înainte ca ea și Frank să coboare scările, în 
sfârșit. Din fericire, el se mulțumi doar să îi facă din mână. 

Esther lăsă câinii să intre, încuie ușa în urma ei, și începu iar 
să plângă. Nu era deloc ușor să își reprime emoţiile, cu atâta 
atenţie asupra ei, constant! Își șterse obrajii și era pe punctul de 
a-și turna un pahar de vin roșu, când auzi o bătaie în ușă. Ce 
mai uitaseră, acum? 

Deschise, secătuită de gândul mai multor îmbrăţișări din 
partea lui Frank și a lui Lisbeth. Dar în faţa ușii erau Caroline și 
mama ei, Jutta Boutrup pe care Esther nu o mai văzuse de 
câţiva ani. Se gândi cât de bine arătau. Fuseseră mereu 
frumoase. Caroline i se aruncă în braţe, suspinând. Jutta o urmă 
și rămaseră toate trei în prag, îmbrăţișându-se și plângând 
minute bune. Eu nu mai pot cu toată iubirea asta, se gândi 
Esther. Trebuie să insist să fiu lăsată în pace. 

— Putem intra o secundă? 

Jutta fu prima care-și reveni și se desprinse din îmbrățișare. 

— Am venit să luăm niște lucruri de-ale Carolinei din 
apartament. Ne însoțește un poliţist, dar el a fost de acord să 
aștepte jos, cât trecem să te salutăm. 

— Sigur, intraţi, mormăi Esther. E haos, eu sunt vraiște, dar 
mă bucur să vă revăd. 

Le conduse în living și dădu la o parte un teanc de cărți de pe 
fotoliu. 

— Vreţi un pahar cu vin? 

— E cam devreme pentru vin, nu? Ai cafea? 

— Cred că mai am, dar nu știu cât de caldă. 

Esther găsi câteva căni pe uscătorul de vase și aruncă o 
privire plină de jind sticlei de vin roșu de pe masa din bucătărie. 

Când se întoarse în living, Caroline ședea cu picioarele sub ea 
pe canapea, sprijinindu-se de umărul mamei sale. Jutta o 
mângâia pe obraz, ca pe un copil care se pregătea de somn. 
Esther turnă cafea și se așeză pe o pernuţă marocană de podea. 

— Cum rezistaţi? 

— Caro nu se simte deloc bine. Cred că nici noi. Pare 
neverosimil. 

Esther încuviinţă. Nu putea deveni mai neverosimil. 

— Firește că nu ajută nici că - Jutta vorbi mai încet - Daniel a 
decis să se despartă de ea. 

— Mamă, te rog! 


VP - 130 


Caroline își privi mama iritată, dar imediat se sprijini iar de ea. 


— Imi pare rău. 
Esther făcu un gest de simpatie, sperând că ele vor pleca 
repede. 


— Și tu, Esther, cum reziști? 

Esther avu tentația să mintă, ca să evite încă un val de 
emoţii, dar nu se putu convinge să o facă. 

— Să fiu sinceră, nu știu... Sunt vraiște, cred eu. lau lucrurile 
pe rând. Altfel, e prea mult. 

— Și Gregers? întrebă Jutta, întinzându-se să o mângâie 
afectuos pe mână. 1 

— E încă în spital, face niște analize, dar cred că va fi bine. Il 
vizitez zilnic. 

— Ce cumplit! Cât de tragică e situația... 

Jutta sorbi din cafea, puse cana jos și o împinse discret. 

— Poliţia tot nu are suspecți? Nouă nu ne spun nimic. 

— Nu, din câte știu. 

Esther se întrebă dacă să le spună despre manuscris, dar 
decise că nu era pregătită. Era prea derutant chiar și numai să 
încerce să le explice. 

— Mă tot gândeam dacă nu cumva îl anchetează pe Christian. 

Jutta ridică sugestiv din sprâncenele perfect pensate. 

— Adică pe tatăl lui Julie? 

— În ochii mei, a avut mereu o preocupare patologică pentru 
fiica lui. A idolatrizat-o, într-un fel complet nesănătos. 

— Dar nu asta fac părinţii? 

Esther îi zâmbi dezarmant Carolinei. 

— Era prea mult, spuse Jutta, cu un braţ protector în jurul 
fiicei sale. Nu-mi e deloc greu să-mi imaginez că ar fi fost de 
folos dacă Julie ar fi avut un iubit. E narcisist până în măduva 
oaselor și se poartă ca un buldozer. 

— Ajunge, mamă! 

Caroline își dădu ochii peste cap, fără să ridice privirea. 

— Nu te amesteca! 

Jutta îi aruncă o privire lui Esther. 

— Am sfătuit-o pe Caroline să apeleze la ajutor profesionist, 
dar știi cât de încăpăţânaţi pot fi tinerii... 

— Termină! 

Caroline se ridică în capul oaselor. 


VP - 131 


— Măcar o dată poţi să taci?! Mi-am pierdut - începu să 
suspine - cea mai bună prietenă, și tu crezi că am nevoie de 
psiholog. A fost ucisă, la naiba! Ucisă. Dă-o dracului! Mă duc să- 
mi strâng lucrurile. 

Se ridică de pe canapea, gata să iasă din living, dar se 
întoarse din ușă, se apropie de Esther și o sărută pe obraz, 
lăsându-i lacrimi pe piele în timp ce se desprindea din 
îmbrăţișare. Esther aşteptă ca fata să plece înainte să le 
șteargă. 

— Sărmana mea copilă, spuse Jutta, oftând adânc. E tare greu 
pentru ea. Ei bine, se plesni ea peste coapse, cred că trebuie să 
cobor să văd ce face. 

Esther o opri, cu o mână pe genunchi. 

— Ai vorbit serios despre tatăl lui Julie? 

Jutta o privi surprinsă. 

— Foarte serios. 

— Ai spus poliţiei? 

— l-am spus părerea mea detectivului care ne-a pus întrebări, 
dar cine știe dacă m-a ascultat? Cândva, socializam cu familia 
Stender, dar nu mi-a plăcut niciodată de el. Un ţărănoi care-și dă 
aere, dar care în sinea lui e o adevărată brută. El și grupul lui de 
băieţi răi, care îmbătrânesc, au prea mulți bani și prea multă 
putere. Scârbos! 

— Băieți răi care îmbătrânesc? 

— Ştii tu, zise Jutta, cu buzele tremurând de furie. Cercul lui 
de relaţii din mediul afacerilor, niște tipi care se duc la 
vânătoare și la cine scumpe, cu escorte și mai știu eu ce. Mi s-a 
părut mereu că e ceva foarte dubios la insul ăla și la gaşca lui. 
Și tipul celălalt, Kingo, chiar dacă e atât de faimos și toţi criticii îl 
adoră. 

— Te referi la Kingo al meu? Erik Kingo? 

Lui Esther îi pică faţa. 

— Ah, îmi pare rău, Esther. Uitasem că îl cunoști. Nu mă lua în 
seamă, sunt convinsă că el e un tip plăcut. Eu pe Christian 
Stender nu îl pot suporta. In fine, mă duc la Caroline... 

Jutta se ridică. 

Esther o conduse la ușă și îi permise să o îmbrăţișeze și ea. 

— Ai grijă de tine! Noi mai rămânem o perioadă în oraș. Vom 
sta la sora mea. Dacă vrei să vorbim, sună-mă. 


VP - 132 


Esther îi făcu un semn cu mâna și închise ușa după ea, 
ameţită. Erik Kingo și Christian Stender se cunoșteau? Vinul 
trebuia să mai aștepte. Își luă telefonul și-l sună pe Jeppe 
Karner. 

e 

Jeppe îl găsi pe psihologul poliției, Mosbæk, în biroul său, cu 
mâinile la ceafa și cu picioarele încrucișate lejer. Era unul dintre 
bărbaţii care poartă mereu cămașă în carouri și compensează 
începutul de chelie cu o barbă arătoasă. Jeppe îl plăcea, pentru 
că, spre deosebire de mulţi dintre colegii lui, chiar știa să 
asculte. Îl ascultase în câteva ocazii, când se întorsese la 
muncă, după despărţirea de Therese. Conversaţiile lor se 
amestecau în ceața care se lăsase peste amintirile din ultimele 
șase luni, însă omul îi dădea o senzaţie pozitivă. 

— Jeppe, ce mai faci? zâmbi Mosbaek. Ţi-ai regăsit ritmul? 

Jeppe nu mai fusese între patru ochi cu psihologul de la ultima 
lor ședință și simţea o jenă acută. 

— Sunt bine, Mosbæk. Merg mai departe. Cafea? 

Jeppe ignoră refuzul lui Mosbaek și se grăbi spre aparatul din 
chicineta personalului. Monstrul dinainte, care oferea mocaccino 
și diverse amestecuri aromate, fusese înlocuit acum cu un 
espressor complet automat. Dura de două ori mai mult să 
pregătești ceva, iar gustul era de două ori mai rău. Jeppe alese 
un cortado. Dacă ar fi putut învăța odată să nu-i mai pese ce 
credeau alţii despre el! 

Când se întoarse, cu cafeaua, Mosbæk era pregătit, cu 
notițele în fața lui, pe birou. 

— Să o așteptăm pe Anette? 

— Va ajunge într-o clipă. Să începem. 

— Grozav. 

Mosbæk își privi notițele, întinzându-și buzele ca un clovn 
trist. Părea să prefere ca paginile să se afle la aproape un metru 
distanță. 

— Să începem cu uciderea lui Julie Stender. Este evident că a 
fost mai degrabă o crimă organizată; cu alte cuvinte, metodică 
și inteligentă. Un ucigaș care gândește logic, își planifică 
acţiunile și, în general, deţine controlul. Face tot ce-și propune, 
fără să intre în panică. Asta necesită robustețe și o anumită 
inteligenţă. 

Jeppe se așeză vizavi de el. 


VP - 133 


— Spui că n-a fost un drogat care încerca să șparlească o 
combină muzicală. 

— Exact. 

Mosbeek își scărpină creștetul. 

— Intrebarea care se pune este ce obţine o persoană 
inteligentă, controlată, din uciderea cuiva în acest fel. Dacă 
parcurgem cele șapte motive fundamentale pentru crimă și 
mergem prin eliminare, atunci am putea discuta mai multe 
despre purtarea criminalului, am putea căuta posibilii candidaţi 
și am putea restrânge cercul. 

Jeppe încuviinţă. 

— Bun, atunci să eliminăm din start profitul, fanatismul și 
excluziunea. De acord? 

Jeppe încuviință iar. 

Mosbæk scrijeli câteva rânduri pe o foaie de hârtie, de parcă 
ar fi avut într-adevăr o listă de motive pe care le elimina. 

— Există elemente de purtare determinată de dorinţă 
trupească în ambele crime, însă niciuna dintre victime nu pare 
să fi fost abuzată sexual și cred că de aceea putem elimina și 
motivul sexual. Dorinţa, dacă vrei. Asta ne lasă cu trei motive 
principale: gelozie, adrenalină și răzbunare. Ce cred eu este că 
adrenalina înseamnă mult pentru făptaș. Scenografia, modelul 
crestat pe obraz, ideea aducerii la viaţă a unui manuscris - toate 
sunt cât se poate de teatrale. Aș spune că avem de-a face cuo 
persoană care este obișnuită să se exprime creativ. O persoană 
pentru care gândirea abstractă și fațada artistică nu sunt noţiuni 
străine. Textul scris de această persoană nu e nici pe departe 
analfabet. 

Mosbaek scoase o foaie pe care printase textul. 

— Pe de altă parte, cineva împlinit prin exprimarea sa 
artistică nu ar avea aceeași dorinţă de a acţiona prin crimă. Așa 
că probabil căutăm pe cineva care nu e un artist de mare 
succes. Și subliniez că adrenalina nu poate fi singurul motiv. Aici 
vorbim despre emoții puternice. 

— Gelozie? 

Mosbaek se trase de barbă, gânditor. 

— Poate, într-o anumită măsură. Gelozia este un factor 
motivant puternic. Dar, din câte știu eu, Kristoffer a fost singurul 
care ar fi avut acest motiv. În plus, marea majoritate a crimelor 
din gelozie au loc în cadrul familiilor cu copii, unde există o miză 


VP - 134 


mai mare. Nu înseamnă că nu pot exista elemente de gelozie în 
motivul criminalului nostru. Doar că nu în principal. 

— Rămâne răzbunarea. 

Jeppe își aminti săptămânile și lunile în care dorința de 
răzbunare fusese singura emoție pe care o simţea. Când fiecare 
zi în care nu se ducea la apartamentul împărţit de Niels și de 
soția lui ca să-i împuște pe amândoi era o victorie. | se părea 
ireal, acum, dar nu se întâmplase cu atât de multă vreme în 
urmă. 

Mosbaek ridică un deget, didactic. 

— Razbunarea, spuse el, mama tuturor emoţiilor violente. 
Rezultat al suprimării și reţinerii furiei, după ce ai fost 
nedreptăţit prea multă vreme. In text, despre care presupunem 
că ar fi fost scris de criminal, se referă la el însuși ca la o 
persoană care-și scrie propria poveste. Asta înseamnă că 
depindea de alții, însă acum a căpătat controlul asupra propriei 
vieți. 

— Prin uciderea celor doi? 

— Poate. Dar cred că Falck are dreptate în privinţa uciderii lui 
Kristoffer. Că a fost motivată de necesitate, fiindcă el știa ceva 
despre făptaș. In circumstanțe normale, ar indica un nivel de 
încredere între Kristoffer și ucigaș. Altfel, ar fi venit la noi. 

— Nu neapărat. Kristoffer Gravgaard era un tânăr neobișnuit, 
cu o lipsă de încredere aproape totală în instituţii. Ar fi avut 
motive serioase să meargă direct la suspect. 

Jeppe și-l imagină pe tânăr urcând nevinovat scările spre 
Podul Coroanei, să-l înfrunte pe criminal. Pe propriul său ucigaș. 
Ar fi putut vorbi despre bănuielile sale cu poliţia, dar făcuse 
alegerea greșită. 

Cine îl așteptase în capul scărilor? 

e 

— Mă scuzați că am întârziat. Am vorbit cu Insulele Feroe. 
Unde ați ajuns? 

Anette îi privi întrebătoare pe cei doi, care ședeau comod de o 
parte și de alta a biroului. O atmosferă calmă, aproape 
meditativă, plutea în încăpere. Asta o irită, instinctiv. Amândoi 
erau înclinați să apuce pe căi intelectuale vagi, iar ei nu aveau 
timp pentru asta. 

— Tocmai vorbeam despre varianta în care Kristoffer l-ar fi 
cunoscut pe ucigaș, spuse Jeppe. 


VP-135 


— Asta aţi reușit? 

Anette nu era impresionată. 

— Am stabilit deja asta acum multă vreme. Credeam că 
discutăm despre profiluri și identificăm criminalul. 

Târi un scaun la un capăt al biroului și se lăsă să cadă pe el, 
cu zgomot. 

— Nu am spart codul în cele cinci minute de când vorbim, 
răspunse sec Mosbaek. Dar situaţia se va schimba, acum că ai 
venit tu. 

— Așa ziceam și eu! 

Zâmbi fără voia ei. Psihologul nu era chiar atât de rău. 

Mosbæk îi făcu vesel un semn din sprâncene și reveni la 
discuţie. 

— Să luăm o scurtă pauză de la profiluri și să ne întoarcem. La 
cine vă gândiţi? 

— Nyboe și Clausen sunt de acord că ucigașul este bărbat, 
răspunse Jeppe, aruncându-i o privire obosită, de parcă ea s-ar fi 
purtat nepoliticos. Bărbaţii din viaţa lui Julie îl includ pe tatăl ei, 
Christian Stender, care era în Copenhaga când a avut loc crima. 
Dar, potrivit soției sale, Stender a fost toată noaptea în camera 
lor de hotel. Atât recepţia, cât și personalul de la room-service 
confirmă. La ora 20:30 li s-a livrat mâncare și vin în cameră. 

Anette protestă: 

— Tot ar fi putut să o facă. Nu suntem siguri că nu a părăsit 
hotelul în timpul serii. 

— Și motivul? 

Jeppe se uită urât la ea. Avea un fitil extrem de scurt în 
ultimele zile. 

— De ce un bărbat care-și iubește fiica mai mult decât orice 
pe lume ar tortura-o și ar ucide-o brutal? 

— Termină! Încă nu știu. Nu de aceea stăm aici cu Mosbæk? 

Îi aruncă o privire posomorâtă. 

Psihologul ridică mâinile, ca un mediator de divorțuri. 

— Bun, înţeleg, nu-l putem elimina pe tată. Haideţi să o lăsăm 
așa. Cine ar mai fi? 

— Daniel. Este un vechi prieten din Sørvad al lui Julie și iubitul 
colegei sale de apartament. 

Jeppe abia dacă deschidea gura când vorbea. Părea obosit. 
Obosit și morocănos. Anette aproape că depășea limita. Din 
nou, n-avea niciun motiv. 


VP - 136 


— În plus, era la cafeneaua studenţească în timp ce era 
comisă crima, așa că are un alibi solid. 

— Altcineva? 

Mosbaek se juca nervos cu pixul. 

— Erik Kingo avea acces la manuscris. 

Jeppe se frecă la ochi. 

— Kingo, autorul? 

Mosbæk părea impresionat. 

— Chiar el. Dar, în afară de asocierea cu Esther de Laurenti și 
participarea la o cină unde Julie a servit mâncarea, nu îl putem 
conecta nici cu ea, nici cu Kristoffer. 

— Poate fiindcă nu știm încă suficiente lucruri despre el, 
interveni Anette. 

— Individul are un alibi solid pentru marţi și nu este luat în 
calcul. 

Jeppe lovi ușor tăblia biroului, ca să evite alte comentarii din 
partea ei. Ea își încrucișă braţele la piept. Nu îi plăcea să i se 
pună botniţă. 

Mosbæk se trase din nou de barbă cu o mână, iar pe cealaltă 
și-o puse pe burtă, într-o poză de contemplare clasică. 

— In orice caz, aici este esenţial să legăm principalul motiv de 
crimă și să ne întrebăm cine ar fi putut să fie tinta răzbunării 
criminalului. Răspunsul evident ar fi Julie Stender. A menţionat 
vreunul dintre bărbați că ar fi simţit nevoia să se răzbune pe ea? 

— Nu îmi imaginez cine ar simţi nevoia să se răzbune pe o 
femeie atât de tânără. 

Anette își ridică bărbia, sfidând căutătura urâtă a lui Jeppe. 
Refuza să-și ţină gura. 

— Exceptându-l pe Kristoffer, singura persoană despre care 
știm că i-ar fi făcut rău este profesorul cu care a avut o 
aventură, Hjalti Patursson. Se pare că individul a fost distrus 
după despărțire și după avort. Dar ar fi avut mai multe motive 
să se răzbune pe Christian Stender. In plus, e mort. 

— Poate că - Mosbæk se uită de la unul la celălalt, încercând 
să strângă rândurile - tocmai în direcția asta ar trebui să privim. 
Dacă a vrut cineva să se răzbune pe Stender ucigându-i fiica 
preaiubită? Ar fi plauzibil? 

— Deocamdată, asta e tot ce avem. 

Anette își înclină capul spre stânga, până ce gâtul îi trosni 
tare. 


VP - 137 


— Tocmai am vorbit cu șeful poliţiei din Tórshavn, capitala 
Insulelor Feroe. Își amintește foarte bine căderea lui Hjalti 
Patursson de pe stâncile Sumba, din august, anul trecut. Poliţia 
a trebuit să închidă cazul ca sinucidere, pentru că n-aveau 
altceva mai bun, însă șeful poliţiei nu a fost convins. Credea că 
unele aspecte nu se potriveau. 

Asta îi atrase atenţia lui Jeppe. 

— Cum ar fi? 

— În primul rând, lipsa biletului de rămas-bun. Potrivit mamei 
sale, Hjalti nu mai era deprimat. Dimpotrivă, era absorbit de un 
proiect și purta o corespondenţă importantă. Șeful poliţiei nu își 
amintește despre ce era vorba. Dar mama lui a negat categoric 
că și-ar fi luat viaţa. In plus, se pregătise de picnic. 

— Picnic? 

Anette simţi interesul în vocea partenerului său. Zâmbi. 

— Înainte să sară. Este cam ciudat să pregătești un prânz 
copios, să îţi scoţi ghetele și să sari în ocean! 

— Ai vorbit cu mama lui? întrebă Jeppe. 

— Este o doamnă în vârstă. Nu are nici telefon, nici internet. 
Nu știu dacă vorbește daneză. În Insulele Feroe totul pare de 
modă veche. Poliţia, de exemplu, mi-a sugerat să le trimit un 
fax! 

Jeppe încuviinţă. 

— Trebuie să te ţii de povestea asta, zise el, cu un deget 
îndreptat spre ea. Du-te să vorbeşti cu inspectoarea-șefă, 
pentru biletul de avion. Poţi zbura mâine dimineaţă și te poți 
întoarce după-amiază. Va trebui să ne descurcăm fără tine o 
vreme. 

Ea ridică degetul mare, în semn de aprobare. Era plăcut să 
vadă că ochii lui scânteiau din nou de viaţă. Mosbæk încuviinţă 
și el, de parcă principalul lui rost acolo era să facă pace între cei 
doi detectivi. 

O bătaie în ușă întrerupse armonia. Falck îi vâri capul 
înăuntru. 

— Scuzaţi-mă. CNTC a găsit ceva în apartamentul lui 
Kristoffer. Este o bluză roz, ascunsă într-un dulap. Plină de 
sânge. Posibil cea folosită de făptaș pentru a-i pune căluș lui 
Julie. O examinează acum și o vor aduce mai târziu. 

În birou se lăsă tăcerea. Energia regăsită se scurse aproape 
palpabil, precum aerul dintr-o minge gonflabilă găurită. 


VP - 138 


— OK. Mersi, Falck. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, după ce plecă Falck. Anette nu știa 
ce să spună. Ideea de a o lua de la capăt începea să îi agaseze 
pe toţi. 

Jeppe se ridică și se apropie de panoul cu pozele suspecţilor. 

— Avem o problemă, anunţă el. 

— Da, asta e limpede, confirmă Anette, clătinând din cap. Poţi 
fi mai explicit? 

— Indiciile pe care le găsim la scenele crimelor arată într-o 
mie de direcţii diferite. Direcţii greșite. Parcă suntem de partea 
greșită a oglinzii. 

Mosbæk se încruntă, mirat, și privi de la unul la celălalt. 

Jeppe se întoarse și i se adresă Anettei. Avea obrajii ușor 
îmbujorați. 

— Dacă indiciile nu sunt reale, atunci au fost puse dinadins, și 
dacă așa este, atunci avem de-a face cu un ucigaș viclean. 

— Și, continuă ea, păstrând contactul vizual, un ucigaș care 
are acces la scena crimei, care poate muta dispenserul de 
bandă adezivă folosit pentru uciderea lui Julie Stender până pe 
biroul lui Esther de Laurenti. 

În birou se lăsă iar tăcerea, exceptând un foșnet scos de 
Mosbeek, care-și răsfoia hârtiile. 

— E nevoie de tupeu pentru asta, spuse Jeppe. Ca să nu mai 
zic de aroganță. Nu se teme de noi, Anette. Chiar deloc. 

Ea încuviinţă. In sfârșit, erau pe aceeași lungime de undă. 

II conduseră pe psiholog pe scară și îl lăsară să iasă pe ușa 
dinspre Otto Mansteds Gade. In soarele după-amiezii, barba lui 
strălucea roșie, ca a unui viking. După ce-și strânseră mâinile, el 
își drese glasul. 

— Apropo, ucigașul a folosit expresia fabrică de coșmaruri în 
textul postat. Înseamnă ceva pentru voi? 

— Nu neapărat, răspunse Anette. 

— Poate însemna multe, reluă Mosbaek, plescăind din buze, 
dar am mai întâlnit expresia într-un context. Copiii care cresc în 
orfelinate și instituţii se referă la acestea, uneori, ca la fabricile 
de coşmaruri. 

— Un ucigaș care a crescut la orfelinat? 

Anette nu se putu abtine și se strâmbă rostind cuvântul. 

— Poate. 


VP - 139 


— Un orfan care devine ucigaș cuțitar, când crește? Spune-mi, 
suntem în cumva într-un roman polițist? 
— Nu știu, Werner. Suntem? 


CAPITOLUL 22 


Galeria Kingo era atât de discretă, încât Jeppe trecu pe lângă 
ea de două ori, înainte să o descopere, ascunsă în spatele unei 
fațade anonime de sticlă. În interior, pereţii albi străluceau goi în 
soarele după-amiezii, și locul părea pustiu. Işi verifică notițele. 
Bredgade 19. Era în locul potrivit. Își parcase mașina ilegal, în 
faţa unui magazin cu elemente clasice de design danez. 
Trebuiau să existe mici privilegii și în munca de poliţist. 

Când Erik Kingo răspunsese în sfârșit la telefon, explicase că 
era în drum spre galerie, ca să supravegheze o expoziţie în 
pregătire. Dacă Jeppe voia să cheltuie mai mult din taxele 
contribuabililor vorbind cu el, trebuia să-și miște preţioasa 
persoană pe Bredgade. Anette trebuia să se pregătească pentru 
deplasarea în Insulele Feroe, de a doua zi, așa că Jeppe se afla 
în faţa geamurilor imaculate, de unul singur. Să ne luăm doza de 
șic, zicea regretatul său tată, de fiecare dată când ajungeau în 
zona aceasta elegantă din jurul Kongens Nytorv. 

Ușa se deschise fără a declanșa niciun sunet de clopoțel. 
Jeppe intră în camera goală. Zgomotul propriilor pași îi provoca 
disconfort. De ce ne face tăcerea să mergem pe vârfuri, 
instinctiv? 

Spaţiul mare era separat în două etaje, care continuau după 
colţuri văruite, pe scări în jos și se pierdeau în asfinţit. Jeppe 
ciuli urechile și se îndreptă spre un murmur îndepărtat de voci 
care veneau de la un nivel inferior, dincolo de o colecţie de 
vitrine de lemn și coborând pe o scară. Treptele se încheiau într- 
o cameră de unde izvora o lumină strălucitoare. Vocile 
deveneau tot mai puternice, la fiecare pas. 

Într-un birou de la subsol, mobilat simplu, Erik Kingo și un 
bărbat mai tânăr priveau două fotografii înrămate, sprijinite de 
masă. Amândoi purtau blugi negri mulaţi - o surpriză pentru 
Jeppe, ţinând cont de vârsta lui Kingo. Tânărul îl privi distras pe 
Jeppe. 


VP - 140 


— El e polițistul? 

ÎI întreba pe Kingo. Acesta își luă ochii de la poze. 

— Ah, bună. Tocmai alegeam niște monotipii de Raben 
Davidsen pentru expoziție. 

Jeppe se apropie și se uită cu atenţie la fotografii. Chipuri 
renascentiste pe un fundal întunecat. Nu știa ce să spună, așa 
că privi în tăcere timp de un număr potrivit de secunde. 

— Putem vorbi între patru ochi? răsună vocea lui. 

— Munir, te rog să ne aduci niște cafea. Așa, polițistul poate 
pune întrebări, cât ești plecat. 

Kingo vorbea rar, nu ostil, ci doar dând impresia că era 
preocupat de ceva mai importat decât prezenţa lui Jeppe. 

Asistentul își luă geaca și plecă, părând iritat. Intreruperea i 
se părea nu doar inadecvată, ci inacceptabilă. Când zgomotul 
pașilor să i se stinse, Kingo se așeză la masă, iar Jeppe își 
scoase carneţelul. 

— Putin înainte de miezul nopţii, ieri, s-a adăugat un text în 
folderul grupului de scriere. Știţi ceva despre asta? 

— Ah, iar grupul! N-ar fi trebuit să mă alătur. Știam că îmi va 
face probleme. 

Oftă, dându-și ochii peste cap. 

— Nu, nu știu nimic despre textul adăugat. Așa cum am zis, 
nu intru pe internet când sunt la casa de vară și lucrez. Sincer, 
ținând cont de cazul de crimă, mă surprinde că există activitate. 

— Și pe noi. Mai ales că persoana care a postat noul text s-a 
logat folosind datele dumitale. 

Erik Kingo se ridică și începu să caute ceva pe un raft din 
spatele lui, dar Jeppe văzuse scânteia de șoc din ochii lui. Când 
se întoarse, cu o pereche de ochelari în mână, arăta din nou 
calm și indiferent. 

— Aici erau! Nu pot să văd nenorocitul de ecran fără ei. Cred 
că a fost o greșeală. Eu nu m-am logat deloc aseară. Se poate 
verifica dacă... 

Își puse ochelarii și mișcă mouse-ul, ca să repornească 
laptopul. 

— Mulţumesc, ar fi grozav. Logarea s-a produs cu numele de 
utilizator și parola dumitale, dar de la o adresă IP diferită. 
Cercetăm. E posibil ca aceste date să fie cunoscute și de 
altcineva? Înţeleg că aţi avut mare grijă cu securitatea. 


VP - 141 


— Nu știu, zise el, potrivindu-și ochelarii și privind ecranul. Eu 
nu le-am divulgat nimănui. Nici agentul meu, nici editorii mei nu 
le cunosc. Asistentul meu personal, firește, îmi urmărește 
îndeaproape toate hârtiile și mailurile. 

— Cel care a plecat după cafea? 

— Da. Munir. Dar a început de curând să lucreze cu mine, așa 
că nu văd de ce... 

— E în regulă. 

Jeppe ridică mâna să-l oprească. 

— Aștept și întreb când revine. 

— Bun. Acum, să văd... Da, iată textul. 

Citi pentru câteva momente. 

— Da, înţeleg de ce vrei să știi cine l-a scris. 

În spatele ochelarilor, ochii lui Kingo păreau mici. Jeppe îl 
urmări citind mai departe. Părea nemultumit, poate fiindcă îl 
deranjase poliția, poate dintr-un motiv mai grav. Lovea tastele 
agresiv, iar Jeppe remarcă inelul care sclipea în lumina 
puternică. 

— Lojă masonică? 

Kingo îi aruncă o privire derutată. 

— Inelul, explică Jeppe. L-am mai văzut undeva. Ce 
înseamnă? 

Kingo își scoase ochelarii și îi aruncă pe masă, neglijent. 

— Suntem un grup de prieteni care-l poartă. Cred că ne 
putem numi „lojă”, deși n-are a face nici cu francmasoneria, nici 
cu alte absurdităţi. 

— Christian Stender este unul dintre membri? Înţeleg că voi 
doi vă cunoaşteţi. 

Jeppe încercă să interpreteze expresia lui Kingo. Chiar părea 
să se simtă bine, acum. 

— EI și alţi câţiva oameni influenți. 

— De ce nu ne-aţi spus că vă știți? 

— N-ai întrebat. 

Acum chiar zâmbea. Jeppe își înghiţi iritarea în creștere și îi 
întoarse un zâmbet glacial. 

— Nu credeţi că este o informație relevantă faptul că 
dumneata și tatăl victimei sunteţi prieteni? 

El își încrucișă mâinile pe burtă, într-un gest atât de relaxat, 
că reușea să fie provocator. 


VP - 142 


— Tu ești cel care decide, începu Kingo, ce informaţii sunt 
relevante pentru ancheta ta. De la noi, restul, nu poţi cere lucrul 
asta. 

— In cazul ăsta, poate că și pe victimă o cunoșteaţi mai bine 
decât aţi pretins? Pe fiica unui bun prieten? 

— Cred că depinde ce înţelegi prin a cunoaște, spuse Kingo, 
ridicând din umeri. Da, ne-am intersectat de câteva ori. 

— Și nici asta n-aţi considerat că ar merita pomenit? 

Jeppe își privi notițele și văzu că scrisese MINTE? în partea de 
jos a paginii. 

— Nu îmi dau seama de ce ar conta dacă eu cunosc familia 
Stender. S-a comis o crimă teribilă, și, din câte știu, treaba 
poliţiei este să găsească suspecți și să le verifice alibiurile. L-aţi 
verificat pe al meu și aţi descoperit că este beton. 

În timp ce vorbea, își mângâia inelul. Părea un tic. 

— Dincolo de asta, continuă el, relaţiile mele personale sunt 
irelevante pentru caz, dacă nu pot duce la suspecți noi. Cu 
siguranţă faptul că am întâlnit-o de câteva ori pe fiica lui 
Stender la diverse evenimente nu poate furniza asta. 

— Aţi discutat cu ea la cina organizată de Esther de Laurenti, 
în primăvară? 

— Cum am mai spus, eram prea ocupat să port conversații 
adevărate în seara aceea, ca să discut cu personalul. Dar am 
salutat-o, așa cum ţi-am zis data trecută... 

— Nu, nu mi-aţi spus. 

Jeppe se uită în ochii lui Kingo. 

— Există și alte informaţii neimportante despre decedată și 
familia ei pe care nu le pomeniţi? Dacă da, cred că e cazul să 
facem un drum până la secţie și să ne lămurim, printr-un 
interogatoriu formal. 

Erik Kingo își dădu capul pe spate și râse tare. 

— Ah, ador discuţiile astea! spuse el. Un concurs de scuipat la 
distanţă, ca să ne marcăm teritoriul. Testosteron în stare pură! 

Asistentul cobori scările în goană, cu două cafele aburinde. 
Kingo se ridică. 

— Acum, Munir și cu mine trebuie să ne întoarcem la 
pregătirea expoziţiei. Suntem foarte ocupați. Să-mi spui dacă e 
necesar să vin la secţie, ca să-mi scotocești prin amintiri. Mai 
ales câtă vreme pot s-o fac peste câteva ore, ca să terminăm 
întâi organizarea expoziţiei. Ai vrut să-l întrebi ceva pe Munir, 


VP - 143 


nu? Cât faci tu asta, eu voi suna la Londra. Mersi c-ai trecut pe 
aici. 

Kingo dispăru după colţ, în ceea ce era, probabil, o cameră 
adiacentă, care nu se vedea din birou. Lui Jeppe îi venea să-i 
trântească individului niște cătușe și să-l aresteze imediat, 
pentru simplul motiv că obstrucţiona justiţia prin aroganţa sa. În 
schimb, îl luă la întrebări pe Munir, care răspunse obraznic, cu 
braţele încrucișate, că nu știa nimic despre vreun club de scris și 
că habar nu avea de nume de utilizatori și de parole. 

Încă o pistă înfundată. Jeppe părăsi galeria cu o senzaţie de 
descurajare. Înainte să pornească mașina, își verifică telefonul și 
văzu că-i scrisese iar Johannes. 


Presupun că vii. Este la ora 19: 00. J 


Uitase să refuze invitaţia la aniversare. Acum era obligat să 
meargă. Dacă voia să evite ca prietenia lui cu Johannes să se 
destrame, pentru că acesta nu suporta promisiunile 
nerespectate, Jeppe n-avea de ales decât să își calce o cămașă 
și să își lipească un zâmbet pe faţă. 

Doar dacă nu apărea alt cadavru în seara aceea. Speranța 
moare ultima. 


— Ah, serios?! 

Storcătorul mârâi periculos și începu să clipocească, arătând 
că se blocase ceva. Sara Saidani deschise capacul și pescui prin 
piureul vegetal, folosind o lingură, până ce deblocă rădăcina de 
ghimbir care provocase problema. Când storcătorul începu din 
nou să vibreze, așa cum trebuia, se apucă iar să îndese în el 
kale și felii de mere, până când obţinu o carafă de lichid verde, 
înspumat. Deloc surprinzător, colegii ei de la Omucideri 
protestaseră faţă de această monstruozitate și față de dogmele 
de sănătate pe care le reprezenta. Dar Sara insistase că, dacă ei 
își puteau păstra cafetiera cât un behemot, și ea, care nu se 
atingea de băuturi cu cofeină, putea să-și parcheze storcătorul 
într-un colţ al chicinetei pentru personal. 

Spăla interiorul storcătorului când cineva bătu în cadrul ușii. 
Nu îl recunoscu pe individ. Apoi, își dădu seama că îl văzuse lao 
petrecere de vară, când jucase fotbal cu copiii angajaţilor. Era 
unul dintre băieţii cu amprentele de la CNTC - să fi fost David? 


VP - 144 


El îi arătă un plic bej de-al tehnicienilor. 

— l-am promis lui Clausen că las astea aici, pentru Kørner. 
Sunt dovezi pentru cazul Julie Stender. De fapt, o bluză. 

— Karner nu e aici acum, și Werner e și ea plecată, dar mi-o 
poţi lăsa mie. 

EI îi întinse plicul și arătă spre storcător. Se părea că încă n- 
avea chef să plece. 

— Mereu ești atât de sănătoasă? 

— Nu putem muri cu toţii de artere îngroșate, nu? 

Puse plicul pe masă și luă o gură de suc. 

El se uită și clipi de câteva ori, de parcă ar fi avut ochii uscați. 

— Ai vrea să împarţi un pahar? 

Sara era ocupată. Ultimul lucru de care avea nevoie era un tip 
ciudat, de la Amprente, care căuta pe cineva să-i ţină companie. 

— Are kale și spanac. Să nu zici că nu ţi-am spus! 

Luă un pahar din dulap și îl umplu. 

EI îl luă, cu un rânjet, apropiindu-se prea mult de ea. 

— Mmm, chiar e bun. Are și măr? 

Sara încuviinţă cu răceală. Tocilarii nu pricep niciodată 
conceptul de spaţiu personal, se gândi, obosită. Se îndreptă 
câţiva pași, luând plicul de pe masă. 

— Mersi pentru ăsta. Karner mi-a zis că e bluza care a fost 
vârâtă în gura lui Julie Stender, pentru a o împiedica să strige. 

— Am găsit-o în apartamentul lui Kristoffer, spuse el cu suc 
verde la colţurile gurii. 

Sara deschise plicul și se uită în interior. Vederea petelor 
maronii de pe material îi dădu fiori pe ceafă. 

— Din păcate, nu l-am putut interoga înainte să fie aruncat în 
candelabru. Mi-ar fi plăcut să știu cum a ajuns bluza la el. 

— O fi păstrat-o ca suvenir? 

— Încerci să-mi spui că încă mai crezi că el a ucis-o pe Julie? 

David Bovin ridică din umeri, dintr-odată dezumflat, parcă 
sugerând că acea parte a investigaţiei nu era problema lui. Se 
apropie de chiuvetă și puse paharul jos. 

— Mă spăl pe mâini și plec. 

— Chiar crezi că a fost implicat în uciderea lui Julie? 

Sara vorbea cu spatele individului. Îl privi cum își toarnă 
săpun în cantitate mare și cum se spală până la încheieturi. 

— Ştiai că bacteriile de pe mâinile noastre sunt la fel de unice 
precum amprentele? 


VP - 145 


Vorbea de parcă nu i-ar fi auzit întrebarea, prietenos, dar 
parcă de pe altă planetă. 

— Nu există doi oameni cu aceleași combinaţii bacteriene. 
Când ne spălăm sau ne dezinfectăm mâinile, durează doar două 
ore și cultura noastră de bacterii revine la starea anterioară. 

— Interesant. 

Sara își dădu ochii peste cap, în spatele lui. 

— Trebuie să mă întorc la muncă. Te descurci să ieși? 

Fără să aștepte răspunsul lui, Sara ieși din bucătărie și intră în 
biroul ei. Işi petrecuse mare parte din adolescenţă în internet 
cafe-uri și purtase suficiente conversații cu tipi deștepți, dar 
ciudați, în plus, mai avea maximum o jumătate de oră până ce 
trebuia să se grăbească spre Christianshavn, să își ia fiicele de 
la creșă și grădiniță. Se așeză la calculator. 

Cu jumătate de oră în urmă, primise desfășurătorul 
convorbirilor telefonice ale lui Kristoffer Gravgaard, și era 
absorbită să-l înțeleagă. Pe listă exista un apel primit de la un 
număr necunoscut, cu o zi în urmă, la 16:08, cu câteva ore 
înainte ca el să moară. Se dovedise că era vorba despre o 
cartelă preplătită, drept care nu putea fi identificat imediat. Așa 
că Sara parcurgea lista de apeluri, să vadă dacă numărul mai 
apărea undeva. Ar fi putut exista o conexiune între apel și 
ucigaș: o întâlnire. 

Cu coada ochiului, îl văzu pe David Bovin trecând în grabă pe 
lângă ușa ei și îndreptându-se spre scări. Bărbatul se opri și îi 
făcu de câteva ori cu ochiul, dar ea se prefăcu absorbită de 
ecran. 

a 

Cutia de cabernet sauvignon era goală. Esther o înclină în 
față, în spate, și cu susul în jos, fără să poată stoarce mai mult 
de câteva picături. Rămăsese de la o petrecere la comun pe 
care o găzduise cu niște timp în urmă, și nu era foarte mândră 
nici că o păstrase, nici că o băuse. Sfâșie cartonul și scoase 
punga, să o stoarcă. Reuși să mai obţină un gât. Trebuia să bea 
apă. O lăsă să curgă un moment, apoi bău direct de la robinet. 
Nu îi stinse însă pofta de vin. 

Se lăsă pe vine și se uită în spatele dulapului la care se 
referea, de obicei, cu termenul pivniță de vinuri. Era gol, cu 
excepţia unei pungi mototolite. 


VP - 146 


Se ridică și deschise dulăpiorul pentru băuturi spirtoase. În 
spatele ușii de mahon erau sticle prăfuite pe care le folosea 
pentru deserturi: cremă de mentă, Dranbuie, Kahluâ. Le scoase, 
una după alta, și le înșiră pe podea, până ce ajunse la miracol: o 
sticlă de Duoro portughez, pe care îl ascunsese pentru ocazii 
speciale. Cu grijă, ridică sticla, folosindu-și ambele mâini, și se 
abţinu cu greu să o îmbrățișeze. 

Bău primul pahar stând în picioare, la masa din bucătărie. Pe 
al doilea îl luă cu ea în living, unde se prăbuși pe puful de 
culoarea piersicii. Cineva îi prelua controlul vieţii, acuzând-o și 
distrugând tot ce-i mai rămăsese. Acţionase după manuscris, îl 
ucisese pe Kristoffer, îi ascunsese dispenserul de bandă adezivă 
în birou. Era greu să nu o ia personal! Esther își goli paharul și 
se ridică să aducă altul. Vibraţia familiară dintre urechi și 
senzaţia de bine o bucurau - nu o descurajau nici măcar 
genunchii șubreziţi. : 

Acum trebuia să se oprească. Vezi să nu. Işi mai turnă un 
pahar, plin ochi, și deschise laptopul. Pagina era încă deschisă în 
browser. Făcu clic pe pictograma Google Docs apoi bău, iar vinul 
se revărsă peste buza paharului și ea trebui să își șteargă bărbia 
cu degetele. Pagina se deschise fără probleme - poliţia nu o 
închisese încă - și textul necunoscut își râse din nou de ea. 

Ce însemnau toate astea? Hotărâse cineva să îi ucidă 
prietenii, fiindcă avea impresia că scrisese o carte proastă? Nici 
măcar nu era terminată, pentru Dumnezeu, și cu atât mai puţin 
publicată! 

Ce vrei? scrise ea, și șterse imediat. Nu poți pur și simplu să 
te-apuci să-i scrii unui dement, în plin caz de crimă. Dar dacă 
persoana scria prima? N-ar fi fost o prostie să nu răspundă? 

Degetele îi plutiră deasupra tastelor. Se uita la cursorul care 
clipea și simţea că o cuprinde furia. Numără până la 20, 50, 100. 

Apoi, începu să tasteze. 


Știe că a mers prea departe. Că s-a făcut de râs. Să îl ucidă pe 
Kristoffer a fost o greșeală. A fost necumpătat. Încercând să creeze 
confuzie, se dăduse de gol. Știe că a lăsat dovezi în urmă și că vor fi 
găsite în curând. Este prost! Un păduche mărunt, care distruge viața 
altora pentru a o îmbogăţi pe a sa. Dar acum s-a terminat. Credea că 
are situaţia sub control, că trage el sforile, dar, de fapt, șade într-un 
butoi în drum spre cascada Niagara și e singurul care încă nu a 
observat. 


VP - 147 


Esther își privi cuvintele, dorindu-și să fi putut turna otravă în 
ele, pentru ca destinatarul, care-i ucisese pe sărmanii Kristoffer 
și Julie, să fie orbit și să moară când le citea. 


Este abandonat și singur, o persoană mititică, sărmană, pe care nu 
o iubește și nici nu ar fi putut-o iubi nimeni, nici măcar propria sa 
mamă. Cui să-i pese de un asemenea ciudat, de un suflet bolnav și 
ciuntit? 


Își goli paharul. Se simţea ameţită. Strânse din dinţi și apăsă 
pe Trimite. 


CAPITOLUL 23 


Piaţa Enghave Plads era de obicei fermecătoare. Făcea parte 
din cel mai colorat și mai divers cartier din Copenhaga, 
Vesterbro, însă acum devenise un crater plin de copaci tăiaţi din 
cauza nesfârșitelor lucrări pentru metrou. Skaterii tineri și 
alcoolicii de pe bănci se obișnuiseră cu nebunia și își recâștigau 
meticulos spaţiul, ca niște furnici, care găsesc căi noi, neobosite, 
când cele vechi sunt blocate. Dar Jeppe nu era o furnică. Işi 
strânse brațele pe lângă corp când trecu pe lângă pereții 
temporari de lemn care înconjurau șantierul, pentru a evita ca 
haina costumului să se mânjească de afișele umede. Căldura 
sufocantă a după-amiezii lăsase locul unei ploi de vară, iar 
bălțile făceau locul să arate chiar mai sumbru decât de obicei. 

Nu se termină niciodată. De fiecare dată când se încheie un 
proiect, cei care pun la cale soarta urbei vin cu ceva nou, fără 
de care orașul nu poate trăi. Copenhaga este o femeie care nu 
Își găsește liniștea, se gândi Jeppe, căruia parcă îi crescu inima 
că locuia în cartierul lui rezidenţial, liniștit, de peste deal. În 
mână avea o sticlă de șampanie de mâna a doua, pe care cu 
siguranţă avea să o bea aproape singur. Câtă vreme nu reușise 
să scape de cină, măcar să se bucure de câteva ore de 
escapism. 

Ca de obicei, Istedgade era însufleţită de neoane, tarabe cu 
fructe exotice, familii africane numeroase, mașini rapide și 
biciclete cu ataș în care se aflau copii. Grupuri de tineri intrau și 
ieșeau cu nonșalanţă din baruri de hipsteri care replicau 


VP - 148 


cârciumi de modă veche. O pubelă se răsturnase și ambalaje 
unsuroase de șaorma se împrăștiaseră pe trotuar. 

Jeppe se întrebă când hotărâseră Johannes și Rodrigo să se 
mute din penthouse-ul lor de lângă canal, de pe Gammel Strand, 
într-un apartament de la parter în acest cartier. Dar ei păreau 
mulțumiți cu atmosfera pestriță, cu podelele de lemn vopsit din 
locuință și cu scărița care ducea din living în curtea comună, 
unde puteau ședea și discuta cu vecinii. Se întrebă dacă și 
propriii lui vecini divorțaseră, la fel ca el. Nu-i mai văzuse de cel 
puţin șase luni. 

Johannes deschise ușa, într-un nor de prăjeli și voie bună, și îl 
îmbrăţișă afectuos. Îi luă din mână șampania. 

— Mă bucur mult că ai venit! Știu că nu e tocmai cel mai 
potrivit moment. 

Vocea lui blândă, răgușită, care îl reprezenta cel mai bine, îl 
învălui pe Jeppe și îl făcu să se simtă ca acasă. Așa cum reușea 
mereu. 

— Nu pot sta mult. Cazul ăsta mă termină. Nu ajungem 
nicăieri, tot apar cadavre, și inspectoarea-șefă tocmai m-a 
mâncat de viu. 

— Da, știu. Doar mă bucur că ai reușit să ajungi. Johannes 
studie eticheta de pe sticlă. Șampanie adevărată, de la 
supermarket. Chiar te-ai întrecut pe tine. 

— Hei, gestul contează! 

— Așa se spune. Johannes râse și îl luă pe Jeppe de după 
umeri. Haide să-i cunoști pe ceilalţi. Abia ne-am așezat. 

Oglinda de pe hol reflectă scurt faţa obosită a lui Jeppe, 
înainte ca Johannes să îl vâre în living, unde dinspre masa lungă 
veneau clinchet de pahare și râsete. Verifică dacă avea telefonul 
în buzunarul interior, setat pe vibrații, în caz că primea vești 
despre caz. Își dori din nou să fi avut tupeul să refuze invitaţia la 
cină, dar Johannes îl ajuta mereu foarte mult. Și încă mai putea 
să ajungă acasă, în pat, până la zece. 

O văzu imediat. Părul îi cădea în bucle lejere peste umerii 
bronzațţi. Era prinsă într-o conversaţie cu Rodrigo și nu ridică 
privirea. Se simţi lovit de două valuri: primul drept în diafragmă, 
apoi al doilea, ca o căldură difuză, care i se răspândea din vintre 
spre vârfurile degetelor, încheindu-se cu un zâmbet involuntar. 

Anna Harlov, firește! Nici nu se putea altfel. Johannes și 
Rodrigo primeau acasă o paradă constantă de artiști și oameni 


VP - 149 


din teatru și modă, cu care se sărutau pe obraji și schimbau 
replici politicoase. Glumea adesea că era singurul angajat la stat 
care pătrundea în aceste saloane binecuvântate. De fapt, era de 
mirare că nu o întâlnise încă aici. 

Ea se aplecă spre Rodrigo, râzând, și Jeppe simţi un junghi de 
gelozie iraţională. Parcurse distanţa pe lângă șirul de scaune 
îmbrăcate în mătase, dând din cap și zâmbind și strângând 
mâinile celor care ridicau privirea. La capătul celălalt al mesei își 
găsi locul, lipit de calorifer și lângă un tip supraponderal, cu 
unghiile vopsite în negru. 

Jeppe își turnă un pahar de Riesling călâu, îi scană pe ceilalţi 
musafiri și speră ca soţul Annei Harlov să nu fie de față, înainte 
să își impună să nu mai aibă gânduri prostești. Tipul de lângă el 
îl întrebă ceva despre o expoziţie, însă restul întrebării fu înghiţit 
de acustica proastă. Jeppe zâmbi, sperând să fie un răspuns 
suficient. Bărbatul îi întoarse spatele și vorbi cu femeia cu 
tunsoare paj de cealaltă parte. Se părea că nu fusese mulțumit 
de răspuns. 

Johannes își lovi paharul cu linguriţa. 

— Dragi prieteni, ce bucurie să vă văd pe toţi! Nu plănuiam să 
îmi sărbătoresc ziua de naștere, dar nu am vrut să ratez ocazia 
de a fi oaspetele de onoare. Așa că mă folosesc de vârsta mea 
înaintată ca scuză pentru a mă îmbăta alături de voi. Vom sări 
peste prezentări, bine? vorbiţi între voi! Noroc tuturor! 

Când Jeppe își luă ochii de la Johannes, se trezi că o privește 
pe Anna. Ea se uită surprinsă la el, de la celălalt capăt al mesei. 
Nu se aștepta să îl vadă acolo. Era bucuros că îl recunoscuse. Ea 
făcu un gest de parcă ar fi tras cu pistolul și își îndreptă mâna 
spre el, întrebătoare. El clătină din cap, râzând, și arătă spre 
paharul cu vin. Nu era la datorie. Ea păstră contactul vizual o 
vreme, apoi zâmbi. 

Urechile lui Jeppe ţiuiau. Se uită în jos și își așeză tacâmurile, 
deși nu era necesar. Când ridică iar ochii, ea vorbea din nou cu 
Rodrigo. 

Tipul de lângă el era un fost dansator. Cine ar fi crezut? Acum 
era coregraf și păru plăcut surprins că Jeppe era capabil să pună 
întrebări cât de cât relevante despre dans și teatru. Majoritatea 
oamenilor cred că mă ocup de costume. jeppe îi povesti despre 
anul petrecut la școala de teatru, când visa să devină star de 
musical și îl cunoscuse pe Johannes. Ha, ha, cât de tânăr și de 


VP - 150 


naiv erai și ce lucruri îti imaginezi când ai 18 ani! Un biscuit de 
orez expandat cu maioneză de homar i se transformă în câlți în 
gură și îl dădu pe gât cu vin, pentru că nu mai era apă în carafa. 
Căută ochii Annei și îi regăsi, când și când. 

Tipul de lângă el îl lăudă pentru că lăsase scena pentru o 
carieră cinstită, pentru o slujbă adevărată, de poliţist. Un studio 
de dans este o lume a sufletelor rănite, care se închid în jurul lor 
ca o afirmație reciprocă. jeppe turnă vin pentru amândoi și dădu 
din cap, absent. Știa că trebuia să meargă acasă, dar era prins 
în capcană lângă calorifer, iar trupurile altora nu îi permiteau să 
iasă. Telefonul lui tăcea. 

Zodie? 

Se aplecă spre vecin. 

— Rac! 

— Rac? Știam eu! Ești sensibil, sub carapacea dură, ești 
familist și ești obsedat de siguranță. Ce bine că nu te-ai făcut 
artist! 

Feluri de mâncare din verdețuri de primăvară și flori 
comestibile, niște carne care dispăru înainte să ajungă Jeppe să 
guste, apoi brânză și porto și o pauză de ţigară. Jeppe ieși să ia 
aer și să scape de altă conversaţie pe care nu o putea asculta. 
Își lovi genunchiul de o masă și știu că era foarte beat când nu 
simţi durere. 

Câţiva oameni stăteau în curte, cu paharele de vin, fumând și 
vorbind tare, în timp ce din apartament se revărsau acordurile „| 
Feel for You”. Anna fuma, cu o jachetă peste umerii care-i 
tremurau. Purta o rochie albă, iar picioarele ei bronzate păreau 
netede și moi. Un tip guraliv, cu dinţii pătaţi de vin și buzele 
umede, se aplecă spre ea atât de grăbit, că-și vărsă vin pe 
pantofii de piele întoarsă. 

Jeppe se alătură unui grup din jurul agentului lui Johannes, pe 
care-l cunoștea puţin, și încercă să urmărească discuţia. Circula 
un joint. Rodrigo își scoase capul pe geam și urlă ceva despre 
desert, și oamenii își stinseră ţigările și își croiră încet drum 
înăuntru. Doar Anna rămase pe loc, zâmbind. 

Cum poate o ființă să fie atât de frumoasă? 

Oare doar o gândise, sau o spusese tare? Vederea i se 
înceţoșase și i se făcuse puţin rău. De ce insistase să bea atât 
de mult vin? Doar pentru că era în faţa lui? Niciun pic de 
autocontrol! 


VP - 151 


Anna își dădu capul pe spate și privi cerul de august. 

— De ce sunt atât de multe stele căzătoare în august? întrebă 
ea. g 

Vorbea foarte clar. Își controlase consumul de alcool. Îi privi 
contururile neclare și mormăi ceva despre o cometă și meteoriții 
săi, fără să știe dacă era răspunsul potrivit. Ea își întinse ambele 
braţe spre el. 

Acum e momentul. Acum te întorci și pleci, Jeppe. Găsești un 
taxi și te duci acasă. Ce ochi! În pat. Te trezesti devreme Și 
rezolvi cazul ăsta nenorocit. Ce sâni! Sânii ei moi și rotunzi! In 
mâna lui, fermi și grei, lipiţi de pieptul lui. 

El observă că atât pulsaţia erecţiei, cât și a genunchiului lovit 
concurau ambele pentru atenţia lui și își dădu seama cât de 
uscată îi era gura. 

— Haide! spuse ea, trăgându-l înapoi în beznă. 

e 

Esther văzu cerul plin de stele de la geamul dormitorului și se 
simţi copleșită de tristețe. Nu era o coincidență că inima 
devenise simbolul iubirii, pentru că, atunci când iubești și pierzi, 
durerea te apasă în piept, în partea stângă. Esther își duse 
mâna la stern. Pustiu, ca o gaură neagră care absoarbe totul, 
transformându-l în nimic. 

D6xa și Episteme scheunau iritați. Ar fi trebuit să-i scoată 
înainte de culcare. Doar o tură scurtă pe lângă canal, cât să ude 
dalele. Nu avea chef de o plimbare mai lungă și era ameţită. Le 
prinse lesele de zgărzi - erau prea obosiţi să fie bucuroși - și 
îmbrăcă un cardigan lung, de lână, peste pantalonii de trening. 
Cobori cu grijă scările strâmbe și propti ușa de jos cu preșul. 
Câinii trăgeau spre canal, iar ea îi urmă, melancolică. Cândva, 
parcă acum o veșnicie, inocenţa și speranţa încă dăinuiau în ea, 
iar aerul unei nopţi de vară în capitală o îmbăta de fericire. 
Zilele acelea păreau pierdute pe veci. 

Jeppe Kørner o sunase și întrebase dacă-și amintea cine 
fusese la cina pe care o organizase ea în primăvară, și despre ce 
se discutase. Esther se îndreptă spre Agnete și tritoni și le 
permise amintirilor să o copleșească. Nu-i era greu să revadă 
mental pregătirile pentru cină. Ea și Kristoffer se duseseră la 
piaţă, de unde cumpăraseră aripioare de calcan și caviar danez. 
Înfășuraţi în pături, sorbiseră din ciocolata caldă și discutaseră 
dacă era mai bine să servească peștele à /a nage sau în sos 


VP - 152 


blanquette. Căzuseră ușor de acord în privinţa pavlovei cu fructe 
de pădure și a parfait-ului de vanilie. Ceva ușor și răcoros. 

Esther își înghiţi nodul din gât. Nu mai putea îndura și alte 
lacrimi. Câinii făcură pipi, iar ea îi lăsă să mai adulmece câteva 
minute, apoi porni înapoi. Invitaţii? Îi chemase pe soţii Harlov și 
pe Erik Kingo, care venise singur, purtând o pălărie mare, și 
refuzase să strângă mâinile celorlalți oaspeți. Nu știa de ce. 
Fostul ei coleg, Dorte, și tânăra PR a editurii despre care spera 
să îi aleagă cartea - cum o chema? Gerda, parcă? Frank și 
Lisbeth, și mai cine? Bertil, firește, dragul de Bertil, cu iubitul lui 
prea tânăr și prea chipeș, care-l părăsise săptămâna următoare 
și îi luase și haina de nurcă. Bertil nu se învăţa minte niciodată. 

Esther deschise ușa din faţă și împinse la loc preșul, cu 
piciorul. Câinii scheunară, dar n-avea chef să îi ducă în braţe. 
Treptele trosniră sub pașii ei și trebui să se oprească să își tragă 
sufletul între etajul al doilea și al treilea. Lăsă câinii să alerge 
înainte, iar ea rămase să asculte zgomotele voioase ale serii de 
vineri. Oare discutaseră despre manuscris la cină? Subiectul 
fusese deschis doar după ce masa se umpluse de sticle goale, 
așa că nu își amintea detaliile. 

Un zgomot brusc, puternic, în apropiere. Zgomotul ușii din 
față, trântită la două etaje mai jos. Îi sări inima. Cine să fie? Era 
singura locatară acasă. Rămase pe loc și ascultă. Strigă, cu 
vocea frântă. Dar nu răspunse nimeni. O înconjură tăcerea. Să fi 
fost doar în imaginaţia ei? Închisese bine ușa, când intrase? Își 
dădu seama cât de proastă fusese să lase ușa întredeschisă și 
să plece, la cum stăteau lucrurile acum. Făcu un pas precaut și 
auzi un trosnet sub greutatea ei. Zgomotul cobori scările, cu 
ecou, și o sperie iar. Ce proastă sunt! Se ţinu tare de balustradă 
și își dori să nu fi lăsat câinii să o ia înainte. Mai făcu un pas 
ezitant în sus, dintr-odată îngrozită. Era cineva acolo? Ascultă, 
dar își auzi numai bătăile inimii, și câinii scheunând. Strânse 
medalionul în mână și își ţinu respiraţia, parcă pentru o 
eternitate. 

Scările trosniră iar. Esther rămase pe loc, dar zgomotul 
continuă și se transformă în pași inconfundabili, pași grei, care 
urcau spre ea. 

Strigătul care-i scăpă era al unui animal rănit. Se poticni și 
continuă, acum suspinând, spre ușa ei. Scotoci în buzunar după 
chei, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că le scăpă. Câinii se 


VP - 153 


lăsară la pământ, când pașii se apropiară tot mai mult. Ea căzu 
în genunchi și pipăi după chei, văietându-se și auzindu-și propria 
voce strigând după ajutor. Pașii continuară, atât de aproape, că 
îi invadau lumea. 

Esther încremeni, în patru labe, cu teama pulsându-i în sânge 
precum otrava, ameţită, slăbită, și totuși perfect lucidă în faţa 
morţii. Se uită în jos, pe scări, și aşteptă să îl vadă cum apare. 
Zâmbind. 


VP - 154 


SÂMBĂTĂ, 11 AUGUST 


CAPITOLUL 24 


— Bine, Anette. Călătorie plăcută! Sună când aterizezi. 

Jeppe închise și rezistă tentaţiei de a reciti mesajul Annei. Ar fi 
trebuit să se simtă oribil - dacă nu mahmur, măcar rușinat de 
lipsa lui de profesionalism. Dar, cu toate că adormise complet 
îmbrăcat și de-a dreptul mangă, pe canapea, avusese parte de 
prima noapte fără vise în care era batjocorit și părăsit. Când 
sună ceasul deșteptător, la ora 7:00 dimineaţa, îl trezi din prima 
noapte de somn neîntrerupt de când i se destrămase viața, cu 
opt luni în urmă. Cu o erecţie de toată frumusețea. 


M-am simţit bine ieri. Când putem repeta isprava? Anna. 


Voia să-l revadă. Fără zâmbilici și fără afirmaţii greu de 
înţeles. Cât de atipic pentru o femeie! Jeppe își dădu capul pe 
spate și râse, în mijlocul holului, cuprins de bucurie. Dorinţa nu îi 
mai lăsa loc pentru regrete. Pe hol, un grup de colegi de la 
Narcotice întoarseră capetele, iar Jeppe își flutură telefonul spre 
ei, ca să le arate că se distra de ceva ce văzuse în social media. 

Anette urma să se îmbarce în zborul de dimineață spre 
Insulele Feroe. Jeppe nu era convins că merita deplasarea, dar 
nu-și puteau permite să lase vreun indiciu neexplorat. Umplu un 
pahar de hârtie cu cafea fierbinte și îl ţinu cu grijă, în timp ce-și 
croia drum spre birou, aproape izbindu-se de Thomas Larsen pe 
drum. Pentru prima dată, Larsen părea obosit și morocănos. 

— Ah, aici erai, Karner. Văd că ai decis să începi mai târziu 
azi. 

— Trebuie să existe și avantaje pentru liderul echipei, spuse 
Jeppe. 

Nici măcar sarcasmul nu-l deranja astăzi. 

— Tu, pe de altă parte, arăţi de parcă te-ai duce deja acasă. 
Ai avut o noapte grea? 

— Așa aș spune. 


VP - 155 


Larsen ridică o sprânceană. 

— Am avut grijă de bătrână când a avut căderea aceea 
nervoasă aseară. Am dormit doar câteva ore. 

— De bătrână? 

— Mda, cea din clădire. Esther. A sunat aseară. Auzise pași pe 
scară și era convinsă că o urmărea criminalul. 

Jesper înjură încet. Il asaltară sentimentele de vinovăţie, ca un 
tren expres. 

— Și o urmărea? 

— Nici urmă de el. Nimeni n-a încercat să intre prin efracţie și 
niciun martor n-a văzut și n-a auzit nimic. Pe de altă parte, ea 
băuse tot ce avea în dulăpior și era isterică. 

— Acum ce face? 

Jeppe luă o gură de cafea, cu băgare de seamă, și tot își arse 
vârful limbii. 

— Îi e frică să rămână singură în clădire. 

Larsen scoase un oftat care se transformă în căscat. 

— N-o pot acuza, dar nu prea avem resursele necesare să o 
supraveghem. 

Jeppe se gândi. Inspiră pe gură, simțind aerul rece pe limbă. 

— lau eu legătura cu ea, spuse el. Mersi, Larsen. 

In birou, se așeză pe scaun și puse cafeaua deoparte, să se 
răcească. Era Esther de Laurenti în pericol? Ar fi putut fi. 
Clădirea ei, chiriașa ei, manuscrisul ei, profesorul ei de canto. 
Trebuia să îi ceară inspectoarei-șefe să autorizeze fonduri 
pentru supravegherea ei continuă, în următoarele câteva zile. 
Dacă făptașul chiar ucidea din răzbunare, așa cum credea 
Mosbaek, poate căutau pe cineva care avea nevoie să i-o 
plătească unei doamne singure, în vârstă, nu prea înstărită, din 
mediul academic și cu ambiţii de scriitoare. 

Scrise un mail rapid către inspectoarea-șefă și deschise 
notificările din telefon înainte să se poată abţine. Nu îi 
răspunsese încă Annei și se bucura să permită mingii să se afle 
în terenul lui, înainte să dea o replică. Îl lovi o amintire foarte 
clară a limbii ei moi și umede, iar el se așeză mai bine pe scaun, 
neliniștit. Scrise În seara asta? și trimise mesajul, înainte să se 
poată gândi la următoarea mișcare. Acum era rândul lui să 
aștepte. 

Sara Saidani bătu încet în ușă și intră. Jeppe se așeză mai 
bine, stânjenit că tocmai ea l-ar fi putut surprinde cu asemenea 


VP - 156 


gânduri în minte - cu siguranţă se vedea. Dar Saidani nu 
remarcă nimic. Avea o hârtie în mână și o puse pe birou. 

— Esther de Laurenti i-a scris criminalului. În acel Google Doc. 
Aseară. | se adresează direct, îl tachinează și îl face prost. Uite! 

Jeppe parcurse repede textul. 

— Poate că de aceea a fost la ea. Fiindcă l-a enervat. 

— Credeam că Larsen e de părere că și-a imaginat totul, 
protestă Saidani. Că era beată și a inventat. 

— Poate că nu. Dar se joacă cu focul. O să am o discuţie 
serioasă cu ea. 

Se priviră o clipă, gândind în tandem. 

— Dacă îi răspunde, poate reușim să ne folosim de asta ca să 
extragem informaţii de la el și să-l ademenim în capcană, spuse 
Jeppe încet, cântărindu-și cuvintele. 

— Putem avea încredere în ea? Nu e periculos? 

— Ce alte variante avem? De fapt, întrebarea este dacă 
îndrăznim sau nu. 

Sara Saidani îl privi fără a-și trăda gândurile. Apoi, se ridică și 
părăsi biroul, cu un semn scurt din cap. Jeppe o privi plecând și 
rămase o clipă învăluit de parfumul de vanilie și piele caldă pe 
care îl lăsase în urmă. În starea lui actuală, prezenţa ei era o 
distragere serioasă. 

Işi alungă poftele trupești din minte și își reporni calculatorul. 
Găsi notițele lăsate de Falck, după ce îi interogase pe foștii 
colegi ai lui Esther de Laurenti de la Universitatea din 
Copenhaga, și le răsfoi. Se părea că turnul de fildeș era chiar 
mai înșelător decât își imaginase Jeppe. Dar cine să fi nutrit o 
ură atât de dementă pentru o profesoară pensionată, ca să 
ucidă pe cineva pentru a-i face rău? Un student picat? Un coleg 
nedreptăţit? Nu ţinea. De ce să-i omoare pe Julie și pe Kristoffer, 
dacă ţinta era Esther? Când sunt furioși, majoritatea oamenilor 
sunt relativ direcţi în metodologie. Cazurile de răzbunare sunt, 
de obicei, transparente. Dar acesta nu avea nici urmă de 
transparenţă. 

Telefonul îi vibră și se obligă să aștepte un minut înainte să se 
uite. 


Vino la mine după ora nouă. Soţul meu este plecat. 


VP - 157 


Degetele lui Jeppe tremurau când scrise OK. Urma să facă din 
nou sex cu ea, în seara aceea. Gândul le înghiţi pe toate 
celelalte și se așeză la birou, redus la un organ sexual 
supradimensionat, care pulsa. 

Bău din cafeaua care se răcise și încercă să-și amintească 
următorii pași. Să dea de Esther de Laurenti și să găsească un 
criminal. Când te duci acasă la cineva să faci sex, duci vreo 
atenţie? Jeppe se lăsă pe spate în scaunul lui incomod, lăsând 
sângele să îl străbată, și puse totul la o parte doar pentru a ceda 
fanteziilor. Doar pentru două minute. 

e 

„Thank heaven for little girls, for little girls get bigger every 
day. Thank heaven for little girls, they grow up in the most 
delightful way"... 

Durerea de cap se instalase în cel mai cumplit loc, în spatele 
ochilor, și o împungea insuportabil prin canalele auditive. 
Alcoolul este un iubit amăgitor, tandru în timpul nopţii, dar 
necruţător a doua zi. 

Esther se ridică încet și descoperi că zăcea pe canapeaua din 
living și nu în dormitor. Lumina de afară era orbitoare și făcea 
camera să se învârtă. Se aplecă și vomită pe podea, o vomă 
subțire, care mirosea urât. Vomită iar. 

„Those little eyes so helpless and appealing, one day will flash 
and send you crashin' through the ceiling...” 

Scotoci printre perne după telefon și închise cântecul lui 
Maurice Chevalier care-i servea drept alarmă. Își simţea capul 
golit și drogat, de parcă beţia din seara precedentă i-ar fi distrus 
permanent capacitatea de gândire. Nu era doar incomod. Dacă 
durerea și greaţa ar fi cedat, ar fi putut zace așa, în stare 
vegetativă, lăsându-și ochii și mintea  pustiite. Fără 
angajamente, fără niciun regret. 

Câinii o readuseră la realitate. Lătratul lor îi aminti de 
răspunderea ei, de faptul că nu era singură pe lume și că ea 
trebuia să le ofere dragoste, mâncare și aer proaspăt. 

Esther se rostogoli și ateriză în patru labe, cu o mână în balta 
de vomă. Podeaua păru să cedeze și să se încline ameninţător. 
Inchise ochii până ce trecu vertijul. Câinii scheunau nefericiti, iar 
ea începu să se târască. O mână, un genunchi, cealaltă mână, 


10 Versuri din melodia Thank Heaven for Little Girls, interpretată, printre alţii, de 
Maurice Chevalier și de Perry Como (n. trad.). 


VP - 158 


încet și nesigur, către baie. Se ridică pe jumătate și dădu drumul 
la apa rece în duș, fără să-și scoată hainele. Lăsă apa să îi spele 
trupul și ameţeala. 

După primul șoc provocat de răceală, dădu drumul și la apa 
caldă și se ridică. Se apucă zdravăn de suportul dușului, cu o 
mână, și își dădu jos hainele ude cu cealaltă. În cele din urmă, 
se spălă bine, suficient cât să stea în picioare fără să cadă și să 
se gândească fără să vomite. 

Supraviețuise. 

Ca prin magie, bătrânele ei degete artritice apucaseră cheia 
potrivită. Se ridicase în picioare și reușise să deschidă ușa, 
înainte ca el să ajungă. O trântise în spatele ei și își ţinuse 
respiraţia cât putuse. Apoi își găsise telefonul și sunase după 
ajutor. 

Poliția nu înţelesese mare lucru până ce reușise să le 
transmită că era martor-cheie într-un caz de crimă și voia să 
discute cu unul dintre detectivii care se ocupau de el. Zăcuse pe 
podea, pe hol, plângând, până când apăruse - de data asta nu 
Jeppe Kørner, ci un tip mai tânăr, chipeș, dar obosit și hăituit. 
Încercase să îi explice despre ușa de jos, care se trântise, 
despre pașii de pe scară. Despre teama că va muri. El 
încuviinţase cu simpatie și luase notițe, dar își dăduse seama că 
nu o credea. Sugerase să meargă la culcare și să doarmă ca să 
se liniștească, ce-o fi vrut să spună cu asta? 

Esther se șterse încet și nesigur. Nu păţiseră nimic nici câinii 
și nici ea. Dar cât de în siguranţă era în propria ei casă? Unde să 
se ducă? Nu avea alt loc pe lume. 

Scheunăturile nefericite ale câinilor o grăbiră. Se îmbrăcă, 
încă ameţită, și șterse cu râvnă voma de pe podeaua din living, 
ținându-și respiraţia. Curăţenia trebuia să aștepte până ce se 
întorceau. Scoase lesele și își adună curajul să deschidă ușa. 

Scara părea diferită la lumina zilei. Bineînţeles. Monștrii se 
ascund în umbre, nu în peticele însorite. Teama de aseară i se 
părea de neînțeles acum, aproape rizibilă. Poate că polițistul 
avusese dreptate. Poate că, beată cum fusese, încurcase 
zgomotele de pe stradă cu propriile sale coșmaruri și inventase 
persoana de pe scări. 

Esther închise ușa în urma ei și era pe cale să se apuce de 
balustradă și să coboare scările, când o văzu. Ştia că nu era 
acolo de dinainte, pentru că tocmai ce fuseseră vopsite tocurile 


VP - 159 


ușilor de pe scară, în primăvară. Era lângă clanţă și nu o putea 
rata. Pe vopseaua cenușie, groasă, de pe cadrul ușii, fusese 
cioplită o steluța. Semăna cu stelele ce marcaseră o soartă 
cruntă în Al Doilea Război Mondial - umilinţă și deportare. 

Un avertisment. 


Ei bine, Esther de Laurenti, se pare că acum ne scriem. Nu a fost 
intenţia mea, dar fie. lată o nouă contribuţie la munca ta: 


Mă faci prost. Permite-mi să-ţi întorc acuzaţia. Știu cine ești. Tu 
habar nu ai cine sunt eu. 


Dar o să-ţi dau un indiciu, prin vorbele unui poet mai talentat decât 
mine: 


Inima iubește toți copiii imposibili, 


pe cei de care nimănui nu-i pasă, pe cei de ne-nţeles, 
copiii care mint și care fură și cei care 

nu respectă promisiuni, 

copiii pe care sunt furioși toți oamenii mari. 


înţelegi unde bat? 
CAPITOLUL 25 


Signhild Patursson era cea mai vârstnică persoană pe care o 
întâlnise Anette. Era atât de adusă de spate, că părea mai 
degrabă orizontală decât verticală, iar faţa ei era ridată ca 
scoarța unui stejar. O primise călduros pe Anette în căsuţa ei de 
pe o colină din împrejurimile orașului Tórshavn, iar acum stătea 
în mijlocul mobilei grele, pregătind cafea într-o cratiţă, pe sobă. 
Când și când, își încorda gâtul și-și ridica privirea, cu un zâmbet 
amabil, care arăta mult mai tânăr decât ea. 

Anette își întinse picioarele sub măsuţa joasă și mulțumi 
Creatorului că ajunsese cu bine în aceste insule neprimitoare din 
nordul îndepărtat. Aterizarea pe aeroportul Vâgar fusese 
groaznic de abruptă, cu vânt puternic, și pe deasupra Anette 
mai avusese nevoie stringentă la toaletă. Polițistul feroez care o 
întâmpinase la aeroport trebuise să aștepte până ce Anette 
reușise în sfârșit să se încuie în toaleta de la Sosiri, unde-și 
sprijinise fruntea de antebraţe minute în șir. 


VP - 160 


În satul Velbastaăsur, casa din copilărie a fostului iubit al lui 
Julie Stender era o pată roșie în mijlocul unei așezări de case 
cenușii, de lemn, cu acoperișuri de șindrilă. Un singur drum 
separa satul în partea din deal și partea din vale. Altfel, se 
vedeau doar stânci și iarbă, păsări și mare. Signhild Patursson îi 
povesti că moștenise casa de la părinţii ei și trăise toată viaţa 
acolo, unde-și născuse și cei patru copii. Își îngropase atât soțul, 
cât și fiul cel mic în cimitirul local. Nu înțelese întrebarea 
Anettei, dacă-i fusese greu să se descurce singură între acele 
dealuri, departe de toate, chiar dacă, la fel ca mai toți 
conaţionalii săi, era bilingvă. Daneza ei era niţel cam ruginită, se 
scuză ea. 

Așeză cafea neagră și un bol plin cu ceea ce Anette 
recunoscu, surprinsă, drept biscuiţi cu nuci pecan, apoi își puse 
mâinile în poală și începu să vorbească. Avea un accent blând, 
melodios, iar fluxul de cuvinte era lent și plin de pauze. 

— Hjalti era bucuria vieţii mele, fiul care a venit când nu mi se 
mai părea posibil. Da, bucuria vieții mele. Am plâns când a vrut 
să plece la studii în Danemarca, pentru că știam că se va 
îndrăgosti și va rămâne acolo. Și așa s-a întâmplat. 

— De Julie Stender? 

Femeia nu păru să-i fi auzit întrebarea. 

— Soţia lui, Kristen, era atât de dură, atât de aspră, și nu îl 
respecta deloc. Băiatul meu era mare și blând. Mult prea visător 
pentru femeile daneze. Relaţia lui cu Kristen nu a durat. Cred că 
s-a plictisit de el și de planurile lui. Hjalti nu era preocupat de 
bani, și cred că ea nu l-a putut ierta pentru asta. 

Anette servi un biscuit și își privi discret ceasul. Să fi zburat 
până în Insulele Feroe pentru asta? 

e 

Una, două, trei, patru, cinci. Jeppe își trecu degetele peste 
crestăturile săpate peste noapte în tocul ușii lui Esther de 
Laurenti. O steluță în cinci colţuri, cioplită astfel încât coji de 
vopsea groasă, cenușie, săriseră de pe lemnul tocului. Orice 
dubii ar fi avut, acum îi dispăruseră. Ea era în pericol. Era 
bucuros că pusese în mișcare supravegherea, mai ales dacă va 
continua să  corespondeze cu presupusul criminal. Încă 
rămăseseră urme de la praful fin pe care tehnicienii de la 
dactiloscopie îl lăsaseră în urmă când investigaseră cadrul ușii 


VP - 161 


de amprente, mai devreme. Mai multe amprente, mai multe 
dovezi care, probabil, se vor dovedi inutile. Mai multe stele. 

Stele. Julie Stender avusese un tatuaj cu stele pe încheietură. 
Exista cu siguranţă un model, dar care să fi fost sensul acestuia? 
Ce încerca să transmită criminalul? Esther deschise ușa, cu 
câinii lătrând la picioare. Părea terminată. Apartamentul, în 
schimb, era mai curat ca înainte. 

— Gata, gata, calmaţi-vă, tirani mici. Haideţi înăuntru. Nu fac 
nimic. 

Jeppe își croi drum printre căţei în livingul neașteptat de 
ordonat. Podeaua de lemn fusese spălată și locul mirosea a 
proaspăt. 

— Ce faceţi? V-aţi revenit după sperietura de ieri-seară? 

Se așeză în fotoliu fără să trebuiască să dea la o parte vreun 
teanc de cărți sau să repoziţioneze vase murdare. 

Esther se așeză pe canapeaua din faţa lui. 

— Nu știu. Am fost prea ocupată să vă fac să mă credeţi că a 
fost aici. Acum, că am reușit, încep să înțeleg ce înseamnă. Că 
nu sunt în siguranţă. 

Chiar dacă arăta obosită, avea o privire hotărâtă. Jeppe mai 
văzuse asta la rudele apropiate, în cazurile de crimă. Se 
înfuriase. 

— Aţi început să îi scrieți persoanei despre care bănuim că ar 
fi criminalul? 

— Da, știu. 

Ea ridică o mână să îl oprească. 

— A fost o prostie din partea mea. Nu m-am gândit înainte 
să... 

— Nu a fost doar o prostie, ci și foarte periculos și, posibil, o 
piedică în calea anchetei. 

Jeppe o privi cu seriozitate. 

— Sunt conștientă de asta. 

— Legătura dintre răspunsul adresat criminalului și presupusa 
lui vizită aici, aseară, nu poate fi ignorată. V-ar fi putut ucide. 

Ea lăsă capul în jos. 

— Acestea fiind spuse... 

Jeppe își drese glasul. 

— Da, acestea fiind spuse, evident că acum se deschid noi 
posibilităţi cu potenţial benefic pentru anchetă. 

— Staţi așa, să înțeleg. 


VP - 162 


Esther îl privi cu o încruntătură sceptică. 

— Am împiedicat ancheta, sau i-am dat avânt? 

El nu se putu abţine și zâmbi. Ea îl privi o clipă, apoi zâmbi și 
ea. 

— Vom face tot posibilul să vă supraveghem. Am solicitat și 
mi-au fost acordati doi agenţi, pe care-i voi posta în fața ușii 
dumneavoastră, timp de 24 de ore, începând din această seară 
și continuând cu următoarele zile. Dar, lăsând la o parte asta, 
tot trebuie să  înțelegeți că vă expuneţi unui pericol. 
Comunicarea cu un criminal este una, dar să-l provocaţi, așa 
cum ați procedat aseară, este nesăbuită și deloc în beneficiul 
cuiva. 

Ea ridică ambele mâini, ca să împiedice și alte mustrări. 

— Sunt de acord, acceptă ea. Dar ceea ce îmi spuneţi este că, 
dacă ne înțelegem asupra conţinutului mesajelor, atunci faptul 
că îi scriu ar putea ajuta ancheta. 

— Posibil. 

Ea încuviinţă încet, parcă meditând la ceva. 

— Aţi citit ultima sa postare? 

— Poemul? Da, îl citeam la secție când aţi sunat. Ce vă 
spune? Scrie că așa vă oferă o idee despre identitatea lui. 

Ochii lui Esther se mișcară dintr-o parte în alta. 

— Nu știu cine l-a scris. Dar e clară tema copiilor, poate 
despre un copil trădat, nedorit. Ceva despre avortul lui Julie, 
poate? 

Ea îi aruncă o privire întrebătoare. Jeppe se gândi la Anette, 
care probabil că era în compania mamei feroeze a profesorului, 
chiar atunci. Oare moartea lui Hjalti avusese vreo legătură cu 
avortul? Cu poemul ucigașului? 

— Vă mai gândiţi și la altceva, citindu-l? 

Ea se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Atunci, citiţi-l mai târziu și vedeţi ce vă vine în minte. Vă 
voi ruga să răspundeţi. Să fiu sincer, nu știu de ce va fi nevoie 
ca să-l scoată din bârlog. Aţi avut noroc până acum. Dar fără 
provocări! Trebuie să aprob tot ce scrieţi înainte să trimiteţi. 

— Nu vă faceţi griji. Nu îmi mai asum alte riscuri. 

Jeppe se aplecă în față, hotărât să o facă să priceapă în ce se 
băgau. Erau ape tulburi, colcăind de rechini, iar ei bâjbâiau în 
beznă, cu bucăţi de carne legate de glezne. 


VP - 163 


— Este un risc în sine, și nu doar un risc, ci un risc imens, să 
comunicaţi cu el. Mult peste limita a ceea ce am permite, în 
mod normal. Sper că înţelegeți asta. 

— Da, înțeleg. 

ÎI privi şi ea cu gravitate. 

— Dar eu m-am băgat deja în asta până peste cap. Casa mea, 
cartea mea, moartea lui Kristoffer și acum steaua de la ușa mea. 
Știm amândoi că e vorba despre mine, cumva. 

Dădură simultan din cap. Fără alte cuvinte, făcuseră un pact 
să navigheze împreună spre adâncuri, un pact prin care el o va 
apăra în timp ce înotau. 

Jeppe încuviință iar. 

— Bine. Acum, aţi făcut lista de invitaţi la cina din primavară? 

Ea îi împinse un bileţel peste masă. El îl parcurse cu privirea. 

— Mulţumesc. Vă amintiţi despre ce aţi vorbit? 

— Despre ce am vorbit? A fost în martie! 

— Vă rog să încercați. Julie a vorbit cu invitaţii - de exemplu, 
cu Kingo? S-a întâmplat ceva neobișnuit? S-a certat cineva? 
Orice poate fi important. 

— Voi încerca să îmi amintesc, spuse Esther, clătinând din 
cap. De ce tocmai Kingo? 

— Suntem interesaţi de el, mai ales de prietenia lui cu tatăl lui 
Julie. Cât de bine îl cunoașteţi? _ 

— Avem prieteni comuni și avem grupul de scriitori. In rest, 
am dat peste el la multe petreceri. 

Părea să ascundă ceva, dar Jeppe nu știa ce anume. 

— Ce părere aveţi despre el? 

— Ca mai toţi oamenii, sunt impresionată. Este talentat și 
fermecător, cunoaște enorm de multe despre literatură și artă. 
Dar nu e deloc amabil. E politicos și manierat, nu și prietenos. 

— Azi aveţi planuri să ieșiţi? întrebă Jeppe, schimbând 
subiectul, în timp ce se ridica. 

— Îi datorez lui Gregers o vizită la spital. Mă gândeam să 
merg spre seară. 

EI își privi ceasul. Paznicul ajungea la ora opt. 

— Bine. Rămâneţi în locuri cu multe persoane. Sunaţi-mă sau 
scrieți-mi pe mobil când sunteţi în drum spre casă. Mă voi 
asigura că este cineva aici să vă supravegheze, după aceea. 

În drum spre ieșire, ea îl apucă de mână și i-o strânse. 

— Mulţumesc, Jeppe. Mulţumesc pentru grijă! 


VP - 164 


e 

Anette își scutură discret firimiturile de pe piept și mai luă un 
biscuit. Aveau un gust ciudat, ușor rânced, dar, dacă-i mâncai 
cu cafea, mergeau. Se uită prin vechea bucătărie și își aminti de 
imaginile din Danemarca rurală, cu două sute de ani în urmă. 
Cum era să trăiești atât de primitiv în acest mileniu? 

Din fericire, Signhild Patursson nu păru să remarce 
scepticismul Anettei și nici nu avea nevoie de încurajări ca să 
vorbească. 

— Hjalti îmi scria. Erau scrisori frumoase. Mi-a spus că o iubea 
pe Julie. Pentru el, era o... fată din vis. Nu pricepea cât de 
periculos era să curteze o fată atât de tânără. Era prea tânără 
pentru iubire și o luase doar ca pe o joacă. Apoi a rămas 
însărcinată. Da, da, nu așa ar fi trebuit să fie. Chiar deloc. 

Bătrâna începu să se legene dintr-o parte în alta. Vocea i se 
umplu de emoție și se jucă agitată cu mânecile puloverului gri, 
tricotat. 

— Tatăl lui Julie a fost furios. Tot orașul era furios pe Hjalti. A 
trebuit să vină înapoi și să locuiască aici, cu mine, până la 
sfârșit. 

Tăcu și lăsă capul în jos. 

Pe Anette începu să o doară fundul de la atâta stat pe scaunul 
tare, de lemn. Polițistul feroez era afară, în mașină, gata să o 
ducă înapoi la aeroport. Dar după cum mergeau lucrurile nu 
avea să prindă zborul de seară spre Copenhaga. Işi drese glasul 
și își sprijini coatele pe masă. 

— Vă puteţi gândi la cineva de aici care ar fi avut un motiv de 
răzbunare pe familia Stender? De exemplu, fraţii lui Hjalti? 
Cineva care să-i fi făcut rău lui Julie, ca să i-o plătească tatălui 
ei? 

— Mi-a ucis fiul! 

Anette se sperie de furia bruscă a lui Signhild Patursson. 

— Vreţi să spuneţi că Christian Stender l-a făcut pe Hjalti să 
se sinucidă, despărţindu-i și obligând-o pe Julie să facă avort? 

— Nici vorbă! El l-a ucis. A zburat aici, l-a găsit pe Hjalti și l-a 
împins de pe stâncă. Eu sunt doar o bătrână care nu poate 
dovedi nimic. Oamenii râd de mine, chiar și propria mea familie. 
Poliţia nu m-a ascultat. Dar eu vă asigur că Hjalti nu avea nicio 
intenţie să se sinucidă când a murit, ci dimpotrivă. Tocmai 
aflase că era tată. 


VP - 165 


Fâș, fâș. Paginile dictando ale carneţelului fâșâiau sub degetul 
lui mare. Jeppe miji ochii și încercă să prindă propoziţia, 
cuvântul care ar fi străpuns ceața și i-ar fi arătat următorul pas. 
Tocmai dăduse unei martore permisiunea de a comunica cu 
criminalul. Adevărul era că se simțea complet copleșit. 

Hârtia se tot lipea de degetul lui. Jeppe îl privi. O linie ca un 
rid tăia orizontal liniuţele de pe vârful degetului mare. Nici 
măcar nu o observase până atunci, dar probabil că fusese 
mereu acolo, fiindcă amprentele nu ni se schimbă pe parcursul 
vieţii. 

Jeppe ezită, apoi își luă telefonul și îl sună pe Clausen. 

— Da, spune. 

Vocea lui Clausen suna eficient și prietenos, ca întotdeauna. 

— Salut, Clausen. Sunt Kørner. Am o întrebare: dacă 
presupunem că amprenta unei mâini pe care expertul tău a 
găsit-o în apartamentul lui Julie Stender, care aparţine, dovedit, 
lui Kristoffer Gravgaard... 

— Lui Suk Gravgaard, adică, interveni Clausen, inutil. 

— Da. Dacă presupunem că nu Kristoffer Suk Gravgaard a 
lăsat amprenta, nici în legătură cu crima și nici în alt context... 

— „„„ceea ce ar fi fost perfect posibil, de exemplu în timp ce 
făcea curățenie sau un experiment... 

Jeppe îl întrerupse. 

— Ceea ce considerăm complet improbabil. Ascultă, Clausen, 
dacă n-a lăsat el amprenta, cum ar fi putut ajunge acolo? 

— Dacă n-a lăsat-o el, a pus-o cineva. 

Vocea lui Clausen căpătase un ton ezitant. Jeppe îi auzi pașii 
și o ușă închizându-se. 

— Exact. Dar cum? Cum pui o amprentă și cine ar fi putut să o 
facă? 

— Nu ar fi lucru ușor. Mai întâi, ar trebui să dispui de 
amprentă. A lui Kristoffer, în cazul nostru. Apoi, din punct de 
vedere strict tehnic, nu sunt complet lămurit cum ai proceda. 
Vrei să întreb tehnicienii în dactiloscopie? 

Jeppe și-l imagină bătându-i la cap pe experții în amprente. 

— Nu. Cred că ar fi o idee proastă, Clausen. . 

La celălalt capăt al liniei se lăsase tăcerea. li permise să se 
gândească o clipă. 


VP - 166 


— Nu are cum, Kørner. lese din discuție! Avem cei mai buni și 
mai experimentați tehnicieni. Kristoffer a lăsat chiar el 
amprenta. Nu suntem într-un film, ce naiba! 

— Și civilul? David Bovin? 

— Ce-i cu el? 

— Calmează-te, Clausen. Suntem în aceeași echipă. Întreb. Ar 
fi putut el să pună amprenta aceea la locul faptei? E nou. Cât de 
bine îl cunoști tu? 

Clausen oftă în receptor. Jeppe îl auzi tastând. 

— l-am găsit fișa personală în intranet. E complet aiurea, 
pricepi? 

Citi conținutul: 

— „David Bovin, Knud Lavardsgade 4, al doilea etaj, la 
dreapta, data nașterii 14 august 1977”. Așa cum știi deja, nu 
face parte din poliţie, ci a fost angajat de CNTC ca tehnician în 
dactiloscopie civil, primăvara trecută, într-o rundă de angajări 
de rutină, continuă Clausen. Eu am fost cel care l-a angajat, de 
fapt. Cred că am intervievat trei persoane și el a fost prima 
alegere a tuturor. Calm și direct, cu pregătire mixtă de... stai 
așa, să verific ce era - mai tastă ceva - așa, peisagist al 
municipalității, abilităţi lingvistice bune și un permis de 
conducere comercial. A finalizat modulele de pregătire foarte 
repede, cu rezultate bune. Ne pregătim chiar noi tehnicienii, 
înainte de a-i angaja. A obţinut un scor de 115/179 la primul test 
de combinare a modelelor. Trebuie să obţii doar 80 pentru a 
trece. 

— Ce mai știi despre el? 

— Ce vrei, numărul său de legitimație? 

Clausen părea sătul de discuţia aceea. 

— Nu. Vreau să știu cum e ca om. 

— Ca om! Doamne ferește! E tăcut, amabil, prietenos și 
profesionist. Poate evalua 50 de forme de amprente în jumătate 
de oră, în vreme ce colegii lui au nevoie de o oră. Îl considerăm 
cel mai promiţător tehnician în dactiloscopie din ultimii ani... De 
genul ăsta de informaţii ai nevoie? 

— Clausen, știi că am dreptul să întreb despre lucrurile astea. 
Circumstanțele din jurul amprentei cu pricina sunt dubioase. Ştii 
asta la fel de bine ca mine. 

O pauză lungă. 

— Da, știu. 


VP - 167 


— Pot să-ţi cer să aduni toate informaţiile despre Bovin și 
despre ceilalţi tehnicieni de la locul faptei? Lasă deoparte 
unitatea canină și pe legist. Căutăm pe cineva care poate plasa 
amprente. 

— Și eu? Pe mine cine mă verifică? 

Jeppe oftă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta acum, dar... Clausen? 

— Da? 

— Nu pomeni nimănui despre asta, bine? 

Clausen închise fără să-și ia rămas-bun. 


CAPITOLUL 26 


— Autor, pictor, critic. Este foarte ocupat prietenul nostru, Erik 
Kingo. 

Sara Saidani mușcă dintr-o felie de pâine cu aspect sănătos și 
mestecă gânditoare. Stomacul lui Jeppe chiorăi, și spre 
surprinderea lui își dădu seama că murea de foame. 

— Mai ai din mâncarea aia pentru veveriţe, sau ce e? 

— Pâine paleo. 

Rupse o bucată și i-o întinse. Jeppe luă o gură și arătă spre 
ecran, mestecând. 

— Altceva? 

Se mută mai aproape și încercă să ignore parfumul de vanilie 
care o înconjura. 

Ea deschise o nouă pagină și explică. 

— investește în acţiuni, obligaţiuni și fonduri private, și aș 
spune că o duce binișor. La galerie, vinde pentru sume cu șase 
cifre, și pe deasupra mai câștigă din drepturile de autor și din 
finanţările pentru artă, așa că are multe resurse. Are un 
apartament mare în oraș, o casă în San Sebastián, căsuţa din 
grădina publică și acţiuni la Portulak, restaurantul acela 
gourmet. De două ori pe săptămână iese cu caiacul în cadrul 
Clubului de Caiac din Copenhaga și face parte din administraţia 


Fondului Orașului Liber Christiania - prieten cu designeri, 
scriitori și rockeri, dar și cu cei din lumea corporatistă. 
— E însurat? 


VP - 168 


Jeppe renunţă la pâine. Era prea mult efort. Trebuia să-și 
cumpere un baton de la vendomat. 

— La un moment dat. Cu Helen Bay Kingo, o știi, femeia cu 
școala de dans și ochelari de soare foarte mari. Dar n-a durat. 
Au un fiu, acum adult. Oscar Kingo. 

— Dosar penal? 

— Nu tocmai, dar am descoperit ceva interesant. 

Saidani deschise un dosar care conţinea pagini din ziare. 
Despături prima pagină din Ekstra Bladet, 2010. 

„Asistentul lui Kingo neagă violul!” spunea titlul. 

Ea îl privi cu ochi mari și căprui, iar Jeppe simţi un junghi în 
stomac, de altfel foarte inconvenabil. Poate că Saidani îi 
amintea de cineva, de aceea. Intoarse privirea. 

— Kingo plătește asistenţi sau protejaţi, dacă preferi, de mulţi 
ani, continuă ea. Tineri pe care-i ia sub aripa sa. Îl ajută cu toate 
joburile posibile și imposibile, iar el îi învaţă despre artă și îi 
duce în toate locurile potrivite, probabil. 

— Sex? 

Un zâmbet scurt trecu pe faţa lui Saidani, iar el se înroși ușor. 

— Poate. Greu de spus. Asistentul în cauză, Jake Shami, lucra 
cu Kingo de aproape doi ani când s-a întâmplat. A fost tare 
ciudat. Shami a fost acuzat că pătrunsese, sub pretextul unei 
colecte de donaţii pentru Crucea Roșie, în apartamentul unei 
femei pe nume Karen Jensen, pe care ar fi încercat să o violeze. 
A apărut de nicăieri. Shami era și el artist și expusese la 
evenimente de prestigiu, precum Festivalul de Primăvară de la 
Charlottenburg. Oamenii zic că era talentat. Dar, după incidentul 
acela și o perioadă la închisoare, a dispărut complet din lumea 
artistică. Kingo nu l-a susținut, nici măcar când a fost deschis 
cazul. De fapt, în declaraţia sa, l-a sacrificat, spunând că a 
suspectat mereu că Shami ar fi fost pervers. 

— Pervers. Așa direct a spus-o? Au fost circumstanțe 
neobișnuite ale tentativei de viol? 

— Nu tocmai. 

Saidani îl privi sumbru. 

— În plus, chiar Shami a fost cel care a întrerupt actul, fiind 
incapabil să îl încheie. Ce poate părea chiar mai pervers a fost 
că victima, Karen Jensen, avea 83 de ani. Jake Shami avea 24. 

Jeppe scutură din cap. Altă piesă care nu se potrivea în 
puzzle. Altă potenţială poveste pescărească. 


VP - 169 


— Ce este interesant, însă, e că Jake Shami a dat un interviu 
pentru „Ekstra Bladet”, după ispășirea sentinţei, continuă 
Saidani, în care a pretins că Erik Kingo îl făcuse să încerce violul. 
Kingo a negat orice legătură cu asta și a continuat să susţină că 
Jake era instabil și bolnav. Dar e o idee, nu? 

Jeppe simţi un nod în gât. Kingo, mentor care-și exploata 
puterea. Kingo, provocator. Să fi împins un protejat atât de 
departe încât să comită un viol? Sau o crimă? Era, oare, posibil? 

— Poţi să-l găsești pe Jake Shami? Eu mă duc în Nyhavn, să îl 
interoghez pe tatuator, dar să-l chemăm pe Shami la secţie cât 
mai repede! 

Saidani ridică degetul mare și se întoarse spre ecran. Jeppe 
întoarse spatele ochilor ei căprui și razei lor seducătoare. Era 
sătul să fie în derivă în fiecare departament al vieţii, fără 
rădăcini sau direcţie, fără instinctele care-l ghidau de obicei. Se 
duse în chicinetă și luă un Snickers de la vendomat. Impinse 
două tablete groase de ibuprofen în caramel și le mestecă odată 
cu alunele. Mai avea multe de făcut înainte să se vadă cu Anna, 
și nu voia să apară bătut de soartă. 

Anna. Sângele lui Jeppe bolborosi ca un izvor de munte când 
se gândi la ea. Ce naiba făcea? Era și martoră în anchetă, și 
căsătorită. Dar îl făcea să se simtă din nou viu, și acum ăsta era 
singurul lucru care conta. Asta și cazul, firește. 

Viaţa chiar se poate schimba într-o singură zi sau oră. Jeppe 
se trezi fantazând despre brunch-uri duminicale cu Anna, despre 
râsete și săruturi, despre oale cu chili puse pe foc și sex în duș, 
cât fierbea mâncarea. 

Era naiv și o știa. Dar mai bine naiv decât cu inima frântă. 

e 

Când scrii un roman polițist, parcă ai țese o pânză de 
păianjen. Mii de fire ți se lipesc de degete și se rup dacă nu te 
concentrezi. Esther de Laurenti crease un sistem ingenios, cu 
hârtiuţe în culori diverse, care erau agăţate în ordine 
cronologică de la stânga la dreapta deasupra biroului. Privise 
bileţelele colorate, încercând să-și amintească ceva important, 
care tocmai îi dispăruse din minte înainte să reușească să-l 
surprindă în scris. Acum stătea iar acolo, dar fără să aibă 
mâinile pe tastatură, și răsfoia mintal povestea, într-o încercare 
de a înţelege nu ce se afla în spatele ideilor, ci cum le-ar fi citit 
cineva. Era alarmant - și încă era puţin spus. 


VP - 170 


Modelul crestat în chipul victimei, de exemplu. În mintea ei, 
voise să obţină un efect macabru, menit să conducă cititorul 
spre fascinația ucigașului pentru astronomie și constelații. Dar 
adevăratul ucigaș dezvoltase textul ei original. Pe ecran, Esther 
afișă fața lipsită de viaţă a lui Julie Stender - avusese prezența 
de spirit să facă o captură a imaginii înainte de a dispărea din 
mediul Online - și încercă să ignore faptul că imaginea pixelată 
cu sânge și moarte era reală. 

Modelul crestat nu semăna deloc cu constelația Orion, pe care 
o avusese ea în minte. Liniile erau rotunjite, paralele 
neîntrerupte, acoperind pe jumătate chipul lui Julie. O tornadă 
cu ochiul în centru, un vârtej. Era un mesaj, simţea Esther, nu 
doar un simplu act barbar. Ce încerca să transmită ucigașul? 

Ea închise ochii. Ste/e. Orion. Vânătorul. Ceva sclipea dincolo 
de ceaţă. Incercă să se relaxeze, așa cum îi ceruse Jeppe 
Karner, să nu încerce să forțeze amintirile să vină. Rămase 
nemișcată în liniște și privi pe geam la agitația de pe stradă, pe 
care o cunoștea foarte bine. 

Se gândi la Julie, care stătea la masa din bucătărie, cu niște 
săptămâni în urmă, arătându-i noul tatuaj de pe încheietură. 
Două steluțe, încă roșii și umflate, și două cuvinte dedesubt. 
Două nume, pe care le recunoscuse, însă nu se mai gândise la 
ele. Care erau? Cu degetele tremurând, căută „Orion” și le găsi 
imediat: Orion și Pleiadele, mitul stelar al vânătorii amoroase a 
lui Orion având ca ţintă cele șapte surori. El curtează copilele, 
dar, de fapt, ţinta dorinței lui e mama lor, parcă așa era, nu? 

De ce-și făcuse Julie tatuajul? Să o fi convins ef? 

Esther se șterse la nas, își aduse un pahar cu apă și se așeză 
iar. Jeppe Kørner îi ceruse un raport privind subiectele de 
conversație din seara infamei petreceri din martie. Luă o gură 
de apă, dorindu-și să fi fost vin, și încercă să-și amintească. 

_ Fusese vreme frumoasă, caldă pentru primăvara timpurie. 
Insorită. La cină, discutaseră despre expoziția Nolde, atât de 
scandalos curatoriată, de la Muzeul Louisiana, despre noul 
ministru al culturii și despre ultima carte a lui Zadie Smith. 
Genială! Dezamăgitoare! Conversaţia se frânsese în grupuri mai 
mici, în jurul mesei și la geam, unde Bertil, Anna Harlov și 
Kristoffer se întâlneau la ţigară, la fiecare jumătate de oră. Și 
apoi? Se îmbătaseră, firește. Bertil își scosese cămașa, și apoi 
Erik Kingo făcuse la fel, în semn de protest față de ceea ce 


VP - 171 


numea „monopolul homosexual asupra corpului”. Esther și 
Kristoffer cântaseră, după desert, iar Julie îi privise din ușa 
bucătăriei. Anna și John îi mulţumiseră pentru o seară minunată 
și plecaseră primii. Restul serii era în ceaţă; Esther își amintea 
doar frânturi. Făcuse pipi cu ușa deschisă, Kristoffer mixase 
băuturi cu Angostura și cubuleţe de zahăr, Erik Kingo se 
aplecase spre Julie, lângă chiuveta din bucătărie (câine murdar 
ce era!), și Bertil cântase arii de operă lângă geam. 

O amintire neplăcută, ca atunci când îţi dai seama că ai fost 
victima unui jaf sau că ai uitat de ziua de naștere a celui mai 
bun prieten. 

Vorbiseră despre copii, despre mame tinere, despre adopţie. 
Esther nu știa cum de ajunseseră la subiect. Căzuseră cu toții de 
acord că prea puţini copii erau îndepărtați din familii violente în 
Danemarca, și că mult prea mulţi erau nevoiţi să suporte 
abuzuri zilnice și părinţi incapabili. Kingo argumentase în 
favoarea castrărilor forțate, idiotul. Se punea mereu în rolul 
agentului provocator. Esther își amintea, jenată, cum ţipase la 
musafiri, mult prea beată, și cum se făcuse liniște, brusc. 

Inchise ochii, suprimându-și stânjeneala, și își auzi propria 
voce, asemenea unui ecou neclar, vibrând prin cameră. Se auzi 
povestind cum avusese doar 17 ani, iar el fusese mult mai în 
vârstă. El spusese că nu putea rămâne însărcinată dacă se 
retrăgea la timp. Dar... rămăsese. Era toamnă și reușise să își 
ascundă burta sub pulovere și haine până la șase luni. Tatăl ei... 

Esther încă își amintea ziua aceea, își amintea de privirea lui 
când se aflase adevărul. Ce dezamăgire! Se chirci, dar se forță 
să își amintească mai departe ce se discutase la cină. Oare 
atunci se petrecuse scena în care Bertil își răsturnase paharul și 
fuseseră nevoiţi să îndepărteze faţa de masă? Când Julie 
întrebase dacă era în regulă să plece? 

Esther dorise să păstreze copilul, dar era exclus. Avea să fie 
dat spre adopţie, altfel s-ar fi trezit în stradă, fără un sfanț, 
singură, cu tot cu el. In cele din urmă, semnase formularul de 
adopţie. Când i se rupsese apa și ajunsese la spital, era deja în 
travaliu. S-a petrecut repede. Și dureros. Își sunase mama, dar i 
se spusese să se descurce singură. Moașa plecase cu copilul 
imediat după naștere. Esther implorase să îl vadă, dar i se 
spusese că era prea târziu și că fusese luat deja. Apoi, i se 


VP - 172 


administrase un sedativ. Când se întorsese acasă, tatăl ei îi 
cumpărase un ceas de aur. Nu mai pomeniseră subiectul. 

Esther icni, cu un junghi neașteptat de durere. Amintirea era 
încă dureroasă, 50 de ani mai târziu. De ce o pomenise în seara 
aceea? Musafirii ei o priviseră, cu ochii înceţoșaţi de băutură și 
simpatie. Frank se apropiase și o strânsese într-o îmbrăţișare de 
urs, de parcă abia acum o înțelegea, după 30 de ani de 
prietenie. Dar ea regretase imediat că-și deschisese sufletul. 
Unele poveri nu devin mai ușoare doar pentru că le împărți. 

Esther şedea cu privirea fixată la faţada de cărămida de 
vizavi. Camera aceasta îi fusese dormitor când era copilă. 
Priveliștea era aceeași. Părinţii ei muriseră de mult, bărbaţii 
veniseră și plecaseră, dar ea rămăsese. Călătorise, uneori 
fusese plecată luni în șir, dar nu se mutase niciodată. Ceva din 
ea înţepenise la vârsta de 17 ani, și nu se mai desprinsese. În 
toţi acei ani nu își văzuse niciodată copilul, care fie nu știa 
despre existenţa ei, fie nu dorise să o cunoască niciodată - una 
din două. 

Ea dorise. 

In primii ani după naștere, suferise dureri inexplicabile în 
piept, foarte violente, dar îi trecuseră, cu timpul. Nu mai 
avusese alți copii. Deja avea unul. 

Esther intră în bucătărie, puse apă la fiert și pregăti cafea 
proaspătă la presa franceză. Jeppe Kørner părea convins că 
acea petrecere era crucială pentru caz, dar în ce fel? Cum ar fi 
putut influenţa acea seară succesiunea de evenimente care 
dusese la morțile lui Julie și a lui Kristoffer? 

Oare cineva întâlnise pe altcineva în seara aceea și formaseră 
o nesfântă alianță? Ce idee ridicolă! La fel de ridicolă precum 
ideea că mărturisirea lui Esther ar fi stârnit altceva decât 
compasiune. Se așeză cu cafeaua și privi fâșiile de hârtie 
colorată. Constelații, copii nedoriți, vieţi irosite. Își șterse obrajii 
și inspiră adânc. 

Deschise Google Docs și începu să scrie. 


VP - 173 


x k x 


Aştepți de la mine ceea ce nu îţi pot oferi. Validare, 
înțelegere, poate chiar iertare. 

Nu știu cine ești. Întrebarea este, de ce e atât de important 
pentru tine să aflu? Dacă vrei să fii văzut și recunoscut, vrei și 
să fii găsit. Să-ţi fie elucidate crimele. Crezi că, dacă-ţi cunosc 
identitatea, îmi vei câștiga aprobarea? Că te vom îmbrăţișa cu 
toţii și vom înţelege? Că dreptatea va triumfa, iar tu vei fi purtat 
prin oraș pe un palanchin? 

Ce ţi-am făcut? 

Ce ţi-am făcut ca să ucizi doi tineri nevinovaţi, doar pentru că- 
mi erau apropiaţi? Pentru că ţineam la ei? 

Mi-am scotocit creierii după fapte reprobabile din trecut și am 
găsit destule. Firește că m-am purtat urât și am nesocotit 
oameni. Dar în asemenea hal? Trebuie să mă ajuţi. Poate atunci 
voi înţelege și vom putea echilibra balanţa. 


CAPITOLUL 27 


După-amiaza era abia la început, însă dalele colțuroase din 
Nyhavn erau deja pline de pahare de plastic de bere. Grupuri de 
tineri pierdeau vremea în doc, printre ambarcaţiunile vechi, de 
lemn, cu picioarele goale atârnând deasupra apei. Turiștii 
perpetuau idila, cu telefoane și zâmbete imense, în drum spre o 
croazieră din port. Cât de frumos era totul, dar atât de scump! 

După colț, pe Toldbodgade, era un anunţ care făcea reclamă 
la un salon de tatuaje. Ușa de sticlă era deschisă și Jeppe făcu 
doi pași pe o podea în pătrate albe și negre. Era cald și se auzea 
rock'n'roll din anii '50. Pereţii erau acoperiţi cu draperii grele, de 
catifea roșie, și imagini cu tatuaje pe o piele palidă. Un buldog 
englez obosit zăcea într-un colţ și nici nu se obosi să ridice 
privirea când intră Jeppe. După ce rămase acolo un minut, o 
femeie slabă, cu părul negru-corb, ieși din spatele unei draperii. 
Avea breton și cercei care întind lobul urechii din interior. 

— Tu ești cel care vrea să-și acopere un tatuaj celtic de pe 
umăr? Termin în cinci minute, poate șapteșpe. Du-te la 
plimbare, la soare, și hai înapoi, dacă... 

— Detectiv Jeppe Kørner. Am venit să vorbesc cu Tipper. 


VP - 174 


— E cu un client, spuse femeia. Nu poate aștepta? 

Îi citi negația în ochi înainte ca el să clatine din cap. 

— Tipper! strigă prin draperie. Ai un vizitator de la poliţie! 

Dispăru iar, fără să facă nici măcar un semn din cap. O clipă 
mai târziu se auzi o voce profundă din adâncurile catifelei. 

— Nu prea pot pleca acum. Va trebui să intri! A 

Jeppe trase cu grijă draperia și se uită într-o cămăruţă. Intinsă 
pe o bancă tapiţată era o femeie, cu fesele și picioarele goale, 
luminată în beznă de un bec de lucru puternic. Pulpele și cât i se 
vedea din spate erau acoperite cu un amestec de tatuaje 
albastre, roșii și verzi. Aplecat peste coapsa ei stângă era un 
tânăr cu constituţie atletică, barbă și inel în nas, care lucra cu 
un ac care vibra. 

— Suntem în mijlocul unei sesiuni de durată și nu vreau să 
lungesc suferința Melissei, așa că, dacă e în regulă, vorbim cât 
lucrez. Poţi să stai pe scaunul acela. 

Jeppe se uită la scaunul din spatele băncii tapiţate și ezită. 

— Melissa e în regulă, o să dea mai tare Foo Fighters! Așază- 
te! 

Clienta, care părea să fi aţipit cu căștile pe urechi, îi făcu lui 
Jeppe un semn cu degetul mare ridicat. 

El se așeză. Fesele goale se mișcau de colo-colo între el și 
tatuator. 

— S-ar putea să fie necesar să discut cu tine în privat. 

— Atunci, va trebui să aștepți să termin. 

Jeppe l-ar fi putut constrânge pe Tipper, dacă se ajungea 
acolo, dar știa că lucrurile aveau să meargă mai bine dacă nu o 
făcea. Auzea sunetul tobelor rock din căștile femeii. Trebuia să 
se mulțumească. 

— Am venit să întreb despre o clientă, Julie Stender, care a 
fost ucisă acum câteva zile. 

Tipper era aplecat, lucrând într-o poziţie neergonomică, cu 
fața la doar câţiva centimetri de coapsa palidă a clientei. Acul 
care trepida era bine strâns între degetele sale înmănușate. 

— Da, am citit în ziare. Păcat. Era tare drăguță prietena lui 
Caro. 

— Caroline Boutrup? 

— Caro este una dintre prietenele mele cele mai bune. Se 
pare că ea m-a recomandat lui Julie pentru primul ei tatuaj. 

Vorbea nonșalant, în timp ce acul aluneca pe pielea clientei. 


VP - 175 


— A fost acum câteva săptămâni? Pe la mijlocul lui iulie... 

Tipper se gândi. 

— Da, așa cred. Pot verifica și în sistem, ca să găsesc data 
exactă. Dar n-a fost cu mai mult de două săptămâni în urmă. 

— Designul avea o poveste? Aţi vorbit despre asta? Spune-mi 
tot ce-ţi amintești. 

Jeppe se trezi că urmărește acul, ca hipnotizat. 

Tipper se gândi și își drese glasul. 

— Era genul de clientă subţirică, știi? Stele și scris înclinat. 
Tatuaj clasic, în tendințe, o alegere conservatoare pentru o 
virgină într-ale cernelii. Dar era simpatică. 

Mirosul de substanţe chimice și metal încins umplu încăperea. 
Vibraţia ritmică a acului îi amintea lui Jeppe de o melodie 
iritantă. Începu să transpire. 

— Cred că am făcut o poză, spuse Tipper. E agăţată pe un 
perete, lângă casa de marcat. 

Jeppe ieși după draperia de catifea în lumină și inspiră cu 
lăcomie aerul ceva mai răcoros. Se apropie de numeroasele 
poze cu piele înroșită de sub bluze ridicate și feţe întoarse. Erau 
multe pene, dar și stele, ancore, aripi, cranii, copaci, îngeri și 
demoni. Unele tatuaje erau colorate, altele doar conturate cu 
negru sau albastru, iar corpurile fără feţe erau subţiri sau grase, 
cu gâturi scurte și capete chele, cozi împletite și brațe 
musculoase. 

Găsi imaginea cu tatuajul lui Julie sub o colivie care acoperea 
spatele cuiva de la gât la osul sacral. Orion & Pleiadele, cu un 
scris îngrijit, cursiv, și două steluțe, pe încheietura subțire a unei 
femei. Jeppe fotografie poza și își vâri capul înapoi în peștera de 
catifea. 

— A venit singură? îl întrebă pe Tipper. 

— Da. Era foarte vorbăreaţă, aproape entuziasmată. Dar mi-a 
zis că era îndrăgostită. Că stelele îi vor simboliza pe ea și pe 
iubitul ei. 

Misteriosul Mister Mox! Un bărbat pe care-l cunoștea de doar 
câteva săptămâni, pe care nu îl cunoscuseră nici prietenii ei, nici 
familia. Un bărbat de negăsit. 

— A vorbit despre el? Încearcă să-ţi amintești dacă a zis ceva 
despre el. 

— Nu a zis cine știe ce despre el. Cred că a menţionat o 
expoziţie de fotografie. Atât. Dar a venit să o ia. 


VP - 176 


Inima lui Jeppe se opri. 

— A venit să o ia? L-ai văzut? 

— Sigur. Unul din tipii ăia ca scoși din cutie. Cu păr scurt, ras 
ca-n palmă, ochelari, fără tatuaje. Bătrân. Prea bătrân pentru 
ea, oricum. A apărut doar să o ia, așa că n-am apucat să mă uit 
bine la el. Dar l-a sărutat și i-a arătat tatuajul, de parcă el 
trebuia să aprobe. Tot el a plătit cash. 

Jeppe se sprijini de perete. Un martor ocular! Chiar dacă 
salonul nu avea supraveghere video, Nyhavn era atât de plin de 
camere încât cu siguranţă puteau găsi o filmare cu el. Lovi cu 
pumnul în perete și îl sperie pe Tipper. 

ÎI prinseseră! 


— Păstrează restul! 

Anette trânti portiera taxiului în urma ei și începu să urce 
scările secţiei. Dormise mare parte din cele două ore de zbor din 
Insulele Feroe și era într-o formă rezonabilă, în afară de gâtul 
înțepenit după zbor și o ușoară greață, din cauza prea multor 
biscuiţi râncezi. În minte îi stăruia încă un vis despre cum avea 
grijă de niște copii care tot fugeau într-un mall, dispărând 
printre picioarele adulţilor. Dar ea se pricepea să uite de 
asemenea lucruri. După o cană de cafea și niște muncă, visul 
avea să se evaporeze. 

Camera vibra de activitate când intră. Jeppe ședea la masă, 
dând ordine. Vorbea animat și gesticula ca un dirijor. 

— Falck, tu obţii înregistrările de la toate camerele de 
supraveghere din Nyhavn și de pe Toldbodgade, din 22 iulie, de 
la ora 13 la ora 17, și alcătuiești o echipă să le vizionați. O 
căutați pe Julie Stender împreună cu un bărbat! 

Anette își lăsă geanta pe podea și se alătură grupului. 

— Ce faceți, doamnelor? întrebă. 

— S-a întors vikinga! 

Jeppe îi zâmbi larg. 

— Avem vești bune. lubitul secret al lui Julie a însoţit-o când 
și-a făcut tatuajul. Tatuatorul este acum cu desenatorul poliţiei 
și încearcă să-i schiţeze portretul-robot. 

— Misteriosul Mister Mox există? Uau! exclamă Anette, 
aprobator. 

Chiar dacă nu găseau nimic pe camere, să aibă un martor 
care-l văzuse pe iubitul lui Julie și care putea povesti cum arăta 


VP - 177 


era o descoperire. Schiţele polițienești nu erau unelte foarte 
precise, dar chiar și cele nu foarte reușite puteau fi procesate 
prin Registrul Central, care-i includea pe toţi cei cu cazier, și 
aveau șansa să identifice o potrivire. 

— Și Insulele Feroe? Nu că ar mai avea vreo legătură cu cazul, 
dar acum că ai avut parte de un scurt concediu pe banii 
contribuabililor ai putea măcar să ne povestești. 

Jeppe o lovi în joacă în umăr. 

— Eşti într-o dispoziţie foarte bună, Jepsen. Ţi-ai tras-o, sau 
ce? 

Anette rânji spre el, încercând să își ascundă iritarea că nu 
avusese întâietate. Prefera să câștige. 

— De fapt, Insulele Feroe au fost mult mai interesante decât 
ai crede. Potrivit mamei lui Hjalti Patursson, Julie Stender i-a 
născut nepotul acum cinci ani. 

In tăcerea mormântală care se lăsă, Anette se ridică, își turnă 
cafea, puse zahăr și se sprijini de marginea mesei, zâmbind. 

— Ce-ai zis? A avut un copil? 

Jeppe arăta ca o persoană căreia tocmai i se prezentase o 
ecuaţie cubică. 

Ea puse jos cana și își încrucișă braţele la piept. 

— Povestea despre avortul lui Julie Stender este inventată. Se 
pare că a reușit să ascundă sarcina suficient cât să nu poată 
tatăl ei să o oblige să avorteze. El și Ulla Stender au presat-o pe 
Julie să dea copilul spre adopţie, după naștere. Fiindcă ea avea 
sub 18 ani și Hjalti dispăruse din peisaj, părerea lor a contat. 
Julie a fost de acord și a acceptat și minciunile ulterioare. Hjalti a 
fost informat printr-o scrisoare scurtă că ea făcuse avort, și 
toată lumea a aflat că ea era deprimată și că plecase în Elveţia, 
la o mătușă, să își revină. 

— Nu i s-a spus niciodată tatălui despre copil? 

Saidani părea foarte întristată de idee. 

— Oamenii trebuie să fi vorbit, într-un orășel cum este 
Sørvad, spuse Anette, însă bârfele n-au ajuns pe Insulele Feroe. 
Hjalti s-a întors la mama lui și a încercat să uite. Mama lui a 
spus că a fost deprimat ani în șir. A lucrat ca suplinitor la o 
școală din Tórshavn, o vreme, dar în mare parte a timpului 
primea ajutor pentru dizabilitate și își petrecea zilele făcând 
plimbări pe dealuri. Până când, cu un an și jumătate în urmă, o 
scrisoare anonimă a aterizat în căsuţa poștală. Cineva care 


VP - 178 


deţine multe informații i-a dezvăluit că Julie dăduse naștere 
copilului lor, la câteva luni după plecarea lui spre nord. 
Scrisoarea conţinea informaţii de netăgăduit. 

— Mai există scrisoarea? 

Jeppe nu mai părea bucuros. 

— A dispărut de mult. Mama lui Hjalti a citit-o când a ajuns, 
dar de-atunci n-a mai văzut-o. 

— La naiba! Cum a reacţionat când a aflat că este tată? 

— A fost furios. 

Anette își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. 

— Mama lui mi-a spus că nu crezuse că fiul ei s-ar putea 
înfuria în așa hal. A încercat să dea de copil pe toate canalele 
posibile. A zburat la Copenhaga și s-a văzut cu doi asistenţi 
sociali de la Ministerul pentru Drepturile Copilului și Aspecte 
Sociale. Dar legile adopţiei pun pe primul loc copilul, iar Hjalti nu 
avea nimic scris. A aflat că era o fetiță și că fusese adoptată de 
o familie daneză. Că încă locuia în Danemarca. Până aici a 
ajuns. Nu i-au oferit nici măcar o dată a nașterii. Așa că a 
început să sune la familia Stender. 

— Pe Julie? 

— Nu doar pe ea. 

Anette îi enumeră pe degete. 

— A început să-i înnebunească pe Julie, pe Christian, chiar pe 
Ulla Stender cu mesaje în care își cerea drepturile paterne. Voia 
ca Julie să meargă la minister cu el, ca să afle unde le era fiica. 
Voia ca adopţia să fie inversată. Era foarte hotărât. 

— Nu seamănă cu bărbatul despre care am auzit înainte, 
spuse Jeppe, clătinând din cap. 

— Mama lui a spus că o luase razna. Stătea treaz nopţile și 
cerceta arhivele Convenţiei de la Geneva, online, scria scrisori 
avocaţilor specializaţi în dreptul familiei. Era îngrijorată pentru 
el, a spus ea, dar nu așa ca atunci când era deprimat. Acum 
măcar făcea ceva. 

Anette își aminti de chipul plăcut, blând al lui Signhild 
Patursson, care se deschisese într-un zâmbet strălucitor când 
povestise despre eforturile fiului ei. De parcă perseverența de 
care el dăduse dovadă i-ar fi dat un motiv de mândrie. 

— Pare o luptă pierdută, protestă Saidani. Fata trebuia să fi 
avut deja patru ani. Era dificil să argumenteze că ar fi fost în 


VP - 179 


interesul ei să fie luată de la părinţii cu care fusese de la 
naștere. 

— De acord, spuse Anette, ridicând din umeri. Dar Hjalti 
Patursson era convins că așa era corect. Până ce a căzut de pe 
stâncile Sumba și a murit. 

— S-a întâmplat cam în același timp? 

Jeppe își frecă bărbia, concentrat. 

Anette încuviinţă. 

— Potrivit mamei sale, nici nu se poate pune problema să se fi 
sinucis. Ea spune că poliţia s-a uitat la antidepresivele din baie 
și apoi a închis cazul. Ea este convinsă că a fost împins. 

— Lasă-mă să ghicesc, începu Jeppe. 

Ea se uită lung la fața obosită a partenerului ei, împărtășindu-i 
frustrarea. 

— Ai ghicit. De către Christian Stender. 


CAPITOLUL 28 


Christian Stender slăbise. În cele două zile care trecuseră de 
când îl văzuse Jeppe ultima dată, se subţiase vizibil. Sacoul 
costumului bleumarin atârna pe el; părea chiar mai scund. 
Tricoul alb, cu urme de împăturire, pe care-l purta pe sub sacou, 
sugera că fusese nevoit să își cumpere haine noi, acum că 
șederea i se prelungise involuntar. Strângerea sa de mână era 
încă fermă, bărbatul nu voia să se uite în ochii lor. Nu dori nici 
ceva de băut. Anette se sprijini de peretele din spatele lui și îi 
aruncă lui Jeppe o privire cu înţeles. 

— Ce mai faceţi? întrebă Jeppe, politicos. Va fi bine să vă 
întoarceţi acasă, nu? 

Colțurile gurii lui Stender se ridicară într-un zâmbet șters, iar 
ochii i se înceţoșară. Când vorbi, avea vocea uimitor de 
detașată. 

— Nu știam că așa va fi. Știi din prima secundă că-ţi poţi da 
viaţa pentru fiica ta, că poţi ucide pentru ea, dacă trebuie. Chiar 
și când crește și aveți conflicte - te detestă și vă certaţi - 
senzația rămâne intactă. Neatinsă... 

Vocea i se frânse. 

— Nu mai suport să fiu nicăieri. 


VP - 180 


Cineva străbătu holul de afară și strigă voios pe altcineva. Se 
trânti o ușă. 

— Motivul pentru care v-am cerut să veniţi este că avem date 
noi, spuse Jeppe precaut. 

Nicio reacţie. 

— Știm că Julie a avut un copil și că l-a dat spre adopţie acum 
cinci ani. O fetiţă. 

Christian Stender zâmbi iar șters, cu ochii înlăcrimaţi, dar nu 
zise nimic. 

— De ce nu ne-aţi spus? 

Nicio reacţie. 

— Mai știm și că tatăl fetiţei, Hjalti Patursson, v-a contactat 
când a aflat, dar l-aţi împiedicat să o găsească. De ce nu l-aţi 
lăsat? 

Christian Stender clătină din cap. Apoi, spre groaza lui Jeppe, 
începu să râdă, un râset învins, care se încheie în lacrimi atât de 
sfâșietoare, că Jeppe aproape că se întinse să îi strângă mâna. 

— Acum nu mai contează, nu înţelegeţi? Este irelevant ce 
spun sau nu spun. Ajunge! Fiica mea este moartă. Ce vreți să vă 
spun? Că l-am împins de pe stânci pe sacul ăla de rahat? Că a 
primit ce-a meritat? Că este vina mea că Julie a murit? Nu se 
mai întoarce, la naiba! Copila mea e moartă! 

— Suntem foarte înțelegători cu situaţia prin care treceţi, dar 
dacă aveţi orice informaţii care ar... 

Jeppe simţi podeaua lovindu-i fundul osos înainte să poată 
pricepe ce i se întâmpla. Masa căzu peste el, în timp ce Stender 
se ridicase și urla, răgușit și incoerent. Valuri de durere îl 
străbătură, de la osul sacral în sus, pe spinare, și i se tăie 
respiraţia. Revolverul era în toc, în dulăpiorul din colţ, prea 
departe. 

Anette se ducea spre ușă să aducă ajutoare, dar după 
strigătele de pe hol Jeppe își dădea seama că erau deja pe 
drum. Stender se mutase lângă peretele îndepărtat, pe care 
departamentul îl decorase cu o reproducere înrămată după 
Monet. In timp ce bărbatul se lovea la nesfârșit cu capul de 
tablou, sticla se sparse și sângele stropi nuferii. 

Ușa se deschise și intrară doi polițiști în uniformă, cu 
bastoanele ridicate. Cum ajunseseră atât de repede? Probabil că 
se aflau deja acolo. Stender lovi fără ţintă cu pumnii însângeraţi, 
orbit de sângele de pe frunte. Unul dintre polițiști îl trânti la 


VP - 181 


pământ, îl apăsă dur cu genunchiul și îi legă încheieturile. 
Rămase gemând, cu obrazul lipit de cioburi. 

Cineva îl ajută pe Jeppe să se ridice. Pe lângă șocul de a fi fost 
lovit, credea că era OK. 

Dar Stender nu era. 

Poliţiştii îl mânară pe ușă afară și pe hol, cu cioburile 
clănţănind când îi cădeau de pe haine. Il informară cât era 
ceasul și de ce era arestat. Stender nu se mai împotrivea. Avea 
un ochi umflat și își târa picioarele. Aproape că ajunseseră la 
scări, când procesiunea se opri și fură schimbate câteva cuvinte. 
Unul dintre polițiști strigă peste umăr către Jeppe. 

— Kørner, vrea să-ţi spună ceva. Spune că e important. 

Jeppe străbătu holul. Pașii lui zdrobeau cioburile. Il durea 
spatele și îi bubuia inima. 

— Ce doriţi? Se împotrivi pornirii de a-l lovi cu capul în gură. 

Stender avea ceva care inspira o milă profundă. 

— Este ultima șansă. Sunteţi arestat și de aici încolo vor 
prelua avocaţii. 

Stender își ridică fața rănită. Un fir de salivă însângerată i se 
prelinse pe bărbie. Îi făcu semn lui Jeppe să se apropie și îi șopti 
în ureche. 

— A fost vina mea! 

— Cum așa? 

— Moartea lui Julie. Aș fi putut... 

Îi cedară genunchii și fu nevoie de toate forțele polițiștilor ca 
să-l ridice iar. Stender clătină încet din cap, arătând că 
terminase, și procesiunea continuă, ieșind afară, bălăngănindu- 
se ca niște obișnuiți ai cârciumii pornind spre casă. 

e 

Era complicat să găsească un loc potrivit de întâlnire cu 
Clausen de la CNTC. Câtă vreme conversaţia îi privea pe colegii 
lor, biroul nu era un spaţiu potrivit. Din același motiv era exclus 
și un apel telefonic, iar o cafenea cu mese apropiate sau o 
plimbare prin parc i-ar fi expus privirilor curioase. Clausen 
sugerase să urce pe turnul rotund Rundetaarn, în glumă, dar, în 
cele din urmă, acesta fu considerat locul potrivit. 

— Atunci pot parca la mallul Illum și îi pot cumpăra un 
flecușteţ soției mele. Asta îmi va crește popularitatea, explicase 
Clausen ca și cum acest gest ar fi fost suficient pentru a justifica 
locul neobișnuit al întâlnirii. 


VP - 182 


Jeppe închise, după ce-și dăduse acordul. El nu avea cui să 
ducă mărunţișuri în seara aceea, dar șansele sale de a face sex 
erau mai mari decât dacă ar fi fost căsătorit încă. Rundetaarn 
data din secolul al XVII-lea și fusese construit, iniţial, ca 
observator astronomic. Se afla la doar douăzeci de minute de 
mers pe jos, așa că putea reveni la secţie înainte să se întrebe 
lumea unde fusese. 

Alergă pe scări în jos și merse de-a lungul gardului de fier 
forjat care înconjura Tivoli, cu spatele încă pulsând după 
povestea cu Christian Stender. Cât de în serios trebuia să-i ia 
ieșirea? 

Era incredibil cum se dădeau oamenii peste cap ca să-și 
asume răspunderea pentru moartea lui Julie Stender. Mai întâi 
Esther de Laurenti și acum Stender. Parcă ar fi pus căruţa 
înaintea boilor. De obicei, oamenii nu se întreceau să se 
învinuiască singuri de crimă. Jeppe își vârî mâinile în buzunare și 
merse aproape de fațade, ca să evite hoardele înnebunite după 
cumpărături din mijlocul principalei străzi pietonale din 
Copenhaga. Soarele după-amiezii încă era cald și plăcut, deși nu 
ajungea dincolo de zidurile groase și de acoperișurile de aramă. 
Jeppe se îmbăie în mirosul minunat de fast-food și de vafe 
belgiene și iuți pasul. 

Umerii îmbrăcaţi în stofa cadrilată ai lui Clausen ieșeau în 
evidență în mulțimea de turiști din faţa turnului. Bărbatul flutură 
cele două bilete pe care le avea în mână. 

— Ai ajuns! Ești gata să faci un pic de mișcare la ora 
închiderii? 

Clausen porni imediat pe coridorul lat, elicoidal, al turnului, 
dornic să se poarte de parcă ar fi fost vorba despre o plimbare și 
puţină activitate fizică, nu despre o discuţie neplăcută. Jeppe 
evită pâlcurile de turiști care se ţineau de mână și stăteau cu 
ochii în telefoane. Îl lăsă pe Clausen să se îndepărteze câteva 
rotații, apoi îl prinse din urmă. 

— Am putea să încetinim? Sau încerci să ajungi sus la o 
anumită oră? 

— Ai dreptate, spuse Clausen și se opri. Scuze. Nu ne grăbim. 
Nu cu asta. 

Era pe cale să urce din nou, când Jeppe îl prinse de mânecă. 

— Nici eu nu am chef de discuţia asta. Dar trebuie, așa că hai 
să încetinim. 


VP - 183 


Clausen încuviință fără elan și continuă mai încet. Jeppe oftă 
zgomotos și îl urmă. 

— l-am verificat dosarele personale. Evident că informaţiile 
mele sunt limitate, câtă vreme n-am putut pune nicio întrebare. 
Dar am aflat una, alta. 

Clausen ridică o mână și o scutură, parcă pentru a-l avertiza 
pe Jeppe să nu își facă speranţe. 

— Trebuie să subliniez că eu nu sunt de acord cu teoria ta 
despre plasarea amprentelor. Mi se pare deplasat să... 

— Te rog doar să-mi spui ce ai aflat, Clausen! 

Ajunseră la o fereastră care dădea spre parc și se opriră 
instinctiv în peticul de lumină care pătrundea înăuntru. 

— Ce știi despre Bovin? 

— Poate părea important când analizezi în contextul tău, dar 
ai răbdare... 

Clausen oftă profund. 

— David Bovin este peisagist. A putut să-și plătească 
facultatea plecând în armată în Afganistan. ISAF, Echipa Șapte. 
Baza de patrulă Barakzai din provincia Helmand, patrulă de 
infanterie și deminare. Bovin a fost soldat timp de cinci ani. 

Jeppe simți un ghem în stomac. Shime-waza. Kristoffer 
Gravgaard fusese ucis printr-o tehnică creată de soldații 
profesioniști. 

— Și mai e ceva... Hai să urcăm. E mai departe decât îmi 
aminteam. 

Se concentrară doar la mers un minut, ajunseră la platformă 
și ieșiră în lumina aurie a serii. Se îndreptară spre gardul de fier 
forjat și se asigurară că nu era nimeni în preajmă. 

— Face fotografii, spuse Clausen, gâfâind. Mulţi fac, 
bineînţeles. Dar el se ocupă de asta la nivel profesionist. Face 
artă. A avut câteva expoziţii, dintre care una la galeria lui Erik 
Kingo de pe Bredgade. 

Urechile lui Jeppe începură să ţiuie. Și le acoperi cu palmele, 
dar ţiuitul continuă. 

Nu putea fi o coincidență. lubitul secret al lui Julie era 
fotograf, ucigașul lui Kristoffer era soldat, iar David Bovin era 
ambele. Kingo avea legătură cu el și era posibil implicat. Trebuia 
să insiste ca Saidani să îi verifice pe amândoi și să-i aducă la 
interogatoriu. Nu suporta amânare. 


VP - 184 


— Nu isca un cutremur, îi întrerupse Clausen gândurile. Bovin 
a fost ieri la muncă, a adus produse de patiserie - facem cu 
rândul - și a băut o bere cu restul găștii la finalul zilei. Complet 
normal, pricepi? Te rog să procedezi cu blândeţe. 

— Ar trebui să te duci la cumpărături și apoi acasă, în 
weekend. Mersi pentru plimbare. 

Jeppe apucă ușa care ducea înapoi spre rampa spiralată. 

— Ţine-mă la curent, Kørner! strigă Clausen, fără să se miște. 
Vreau să știu ce se alege din asta. 

Jeppe încuviință absent, își duse telefonul la ureche și începu 
să alerge pe rampă în jos. 

a 

Previziunile privind sexul în Straturile de Cartofi erau tot mai 
subțiri. Jeppe îi trimisese un mesaj Annei că nu putea ajunge la 
ora 21:00, iar ea răspunsese că putea veni după ce termina la 
muncă. Dacă reușea. Sâmbătă, 11 august, părea o zi fără 
sfârșit. 

Larsen privise înregistrările video de la restaurantele din 
Nyhavn, și fiindcă știa precis intervalul orar găsise repede ce 
căutau. O Julie Stender zâmbitoare, cu coada ei blondă, braţ la 
braț cu un tip care era, fără niciun dubiu, David Bovin. Plecau de 
la salonul de tatuaje, unde tocmai ce-și eternizase simbolul 
iubirii lor pe încheietură. Larsen printă capturi de ecran: ea, 
îndrăgostită și optimistă; el, calculat și amăgitor. Erau aproape 
insuportabil de privit. 

Trimiseră un vehicul pentru controlul mulţimii cu șase ofiţeri 
înarmaţi la apartamentul lui David Bovin de pe Knud Lavards 
Gade, la căsuţa de vacanţă a lui Erik Kingo și la apartamentul 
său din Christianshavn, dar niciunul nu era acasă și nici la 
telefon nu răspundea. Falck începu să sape orice legătură: 
familie, prieteni, vecini. Anette comandă pizza. Nimeni nu 
pleacă acasă când cazul se apropie de rezolvare. Nici la 
întâlnire. 

Jeppe luă o felie de pizza și o mâncă din mers. Grăsimea 
roșiatică i se prelinse printre degete. Intr-un sertar găsi un 
pachet de șerveţele umede și își curăță mâinile. Anette se 
distră. 

— Ce-i atât de amuzant? 

— Tu, Jepsen! spuse ea, întinzându-se pe scaun. Tu ești 
amuzant! Sau poate că sunt eu obosită. 


VP - 185 


Jeppe aruncă șervețelul mototolit spre ea. 

— Când termini cu distracţia, sun-o pe fosta soţie a lui Kingo, 
Helen. Falck a scris numărul pe o bucăţică de hârtie, care-i pe 
birou, pe undeva. Sunt divorţaţi de peste 20 de ani și au 
împreună un fiu adult. Cât suni tu, mă duc să văd ce face 
Saidani. 

Asta o făcu pe Anette să izbucnească iar în râs. Jeppe ieși din 
biroul lor comun, clătinând din cap. 

Saidani era aplecată deasupra laptopului, îmbrăcată în 
uniformă, cu buclele strânse la spate. Arăta ca o fetiță. Jacheta îi 
atârna de scaunul de la birou și braţele ei ciocolatii ieșeau dintr- 
o bluză albastră, cu mâneci lungi. 

— Care-i faza cu uniforma? 

Ea își dădu ochii peste cap și arătă în sus, unde se aflau 
birourile superiorilor, fără alte explicaţii. 

— Ai găsit ceva despre David Bovin? Ceva care ne poate ajuta 
să dăm de el? E însurat? 

— Nada. Locuiește singur, la adresa din Vesterbro. 

— Copii? 

Jeppe se frecă la ochi și își înăbuși un căscat. 

— Nu. Dar pare să se priceapă la copii. Îți amintești 
petrecerea de vara trecută? El era cel care juca fotbal cu toți 
copiii, inclusiv cu fetele mele. Este fotbalist activ, joacă în prima 
echipă a Poliţiei, care se antrenează în fiecare duminică în 
parcul Valby. Dacă nu îl găsim azi, mâine va avea antrenament. 
Ar putea să apară. 

— Altceva? 

— Nimic. Dar mai caut. 

Jeppe îi aruncă un zâmbet obosit și se întoarse în birou, unde 
Anette stătea cu picioarele pe masă. 

— Ai lemn dulce? îl privi ea în expectativă. 

Jeppe scoase o pungă din rezerva lui și o privi cum pune 
stăpânire pe ea. Poliţista își îndesă două bucăți în gură și le 
mestecă zgomotos. 

— Tocmai ce am terminat de vorbit cu fosta soție a lui Kingo. 
Nu știe unde este, dar nu s-a reţinut deloc când l-a descris: 
egoist, misogin, manipulator, un tată foarte inadecvat. Ceva îmi 
spune că nu au divorţat foarte fericit. 

— Divorțul nu poate fi fericit. De aceea este divorţ. 

— Poate. 


VP - 186 


Anette își mai băgă în gură câteva bucăţi de lemn dulce. 

— Şi-a spus și părerea despre aranjamentul de mentorat al lui 
Kingo, așa cum îl numește ea. Intotdeauna bărbaţi tineri. Helen 
Kingo nu a fost deloc încântată. Numea practica „prizonierat 
psihologic”. A spus că el îi găsește mereu pe cei blânzi, pe care-i 
poate convinge să facă orice... 

— Sex? 

Anette ridică din sprâncene. 

— Spune-mi, numai la asta te gândești zilele astea? 
Construiește o relaţie intimă cu asistenții lui, îi duce în excursii și 
îi iniţiază în lumile scrisului și artei. Ori ajung să îl venereze, ori 
sunt concediaţi rapid. Fosta lui soţie a spus că erau foarte geloși 
pe ea, de câte ori îi aducea Kingo acasă. Tot aranjamentul i se 
părea bolnav și o manevră de a menţine activ egocentrismul lui. 

— Dar despre David Bovin ca protejat al lui Erik Kingo? 
întrebă Jeppe, gânditor. 

— Fosta soţie nu mai ţine legătura cu Kingo de când fiul lor a 
crescut, așa că nu îi mai cunoaște asistenții. Dar, dacă mă 
întrebi pe mine, există semne care par să o sugereze. Chiar 
dacă ar fi mult mai în vârstă decât predecesorii săi. 

Ușa biroului fu deschisă brusc de Thomas Larsen, roșu la față 
și gâfâind. 

— Stender a făcut o declaraţie oficială, icni el, abia mai 
răsuflând după ce urcase scările în fugă. Tocmai a recunoscut că 
a comis ambele crime. Avem o mărturisire. 


CAPITOLUL 29 


Scaunul cu rotile se blocă în pietriș, iar Esther deja regreta că 
nu insistase că Gregers putea merge și pe picioarele lui. Doctorii 
fuseseră de acord cu o scurtă plimbare de seară în parc și 
confirmaseră că aerul proaspăt i-ar face bine, dacă nu se obosea 
excesiv. Prin urmare, Gregers insistase să folosească scaunul. 
Avea să se descurce, se gândi ea, câtă vreme mergeau pe aleile 
mai mari și mai umblate. Cu siguranţă era bine și pentru ea să 
se mai miște puţin, să se gândească și la alte lucruri decât la 
crime. Măcar pentru o jumătate de oră. 

— Ai grijă! Nu ai putea să mă împingi ceva mai calm? 


VP - 187 


— Încerc, Gregers, să știi! Cine s-ar fi gândit că un bătrân 
slăbănog poate fi atât de greu? 

— Cui îi spui tu bătrân? Doar pentru că stai scurtă vreme în 
spital și depinzi de ajutorul altora pentru cinci minute trebuie să 
suporţi orice, nu? 

Esther își mușcă buza și împinse mai departe. Ajunseseră la 
terenul de joacă din spatele spitalului și avansau lent spre 
pavilionul de sub copacii înalţi. Din loc în loc, la câte o cotitură a 
aleii, se vedeau în faţa lor un iaz și o fântână. Un grup de 
bărbaţi tineri, desculți, întinseseră o sfoară între doi copaci și 
făceau exerciţii de echilibru pe rând, în amurg. Unul dintre ei le 
făcu din mână când treceau. Gregers tuși dispreţuitor, întorcând 
capul. 

Când ajunseră la iaz, Esther blocă scaunul rulant și se prăbuși 
pe o bancă lângă Gregers, ca să stea printre flori și să privească 
apa. Insectele zumzăiau în jurul ambalajelor de îngheţată din 
pubele și un stârc cenușiu stătea nemișcat la marginea lacului, 
cu ochii la apă. Esther se lăsă pe spate, bucurându-se de 
mirosul de iarbă și de vară. Era o seară plăcută. 

— Acum pot veni acasă? 

Gregers vorbea cu buza de jos tremurând și cu faţa întoarsă 
spre lebede. 

— Știu că mă așteaptă o operaţie, dar nu mai suport. Nu am 
mai fost niciodată în spital. În dimineaţa asta s-a mutat alt 
pacient în rezerva mea, așa că acum zăcem acolo, cu o perdea 
între noi, și încercăm să nu ne pârțâim. Sunt condiţii inumane! 
Doamne, pentru ce am plătit taxe toată viaţa? 

— Nici acasă nu e totul roz, zilele astea, spuse ea sec. Acum, 
cred că ești mai OK la spital. Sunt mai puţini morţi acolo decât la 
noi acasă. 

Asta-l făcu să râdă. Dar, ca să fie sigur, transformă râsul în 
tuse. Nu se dădea în vânt după prea multă veselie. Esther îl luă 
de mână și șezură o vreme în tăcere, privind oamenii care 
făceau jogging și pescărușii care dădeau târcoale deasupra lor. 

— Copiii mei nu au sunat? 

— Copiii tăi? Cum adică? Ai copii? 

Esther era uluită. Nu știa de niciun copil. 

— Trei! 

— Trei copii? 

Esther se întoarse spre el, surprinsă. 


VP - 188 


— Gregers, vulpoi bătrân, și nu mi-ai zis niciodată! 

— Nu sunt bătrân. 

— Dar... trei copii? Cum se poate, când eu nu i-am văzut 
niciodată? 

Gregers înghiţi în sec de câteva ori. 

— Divorțul de Inger, soţia mea, după cum știi, n-a ieșit prea 
bine, ca să mă exprim politicos. Copiii au ales să fie de partea 
ei, atât. 

— Dar au trecut peste douăzeci de ani! protestă ea. Trebuie 
să fie de mult adulţi acum... În fine. De ce nu v-aţi rezolvat 
problemele? 

— Așa cum am zis, au fost de partea ei. Apoi, am întâlnit pe 
altcineva și am avut o relaţie. lar ea considera că ar fi prea 
complicat și cu copiii. Așa stau lucrurile. 

Esther nu știa ce să spună. 

Gregers își drese glasul, nesigur. 

— Acum nu sună nici măcar dacă sunt la spital. Sunt convins 
că au fost anunţaţi. Dar nu vor să-și asume riscul să se 
trezească cu mine pe capul lor. 

— Trebuie să ai nepoți, dacă nu și strănepoţi. Nu îi vezi deloc? 

Gregers clătină din cap și își șterse ochii cu mâneca, iritat. 

Esther încercă să se gândească la ce ar fi putut spune, însă 
nimic nu părea potrivit. 

— Trebuie să-ţi spun, Gregers, că ăsta e un secret al naibii de 
important, pe care-l porți cu ţine de prea mulţi ani. 

El își ridică braţele în aer și păru să regrete că deschisese 
subiectul. 

— Deci au găsit criminalul? întrebă el, nerăbdător. 

— Nu. Cred că au mai mulţi suspecți, dar încă nu au arestat 
pe nimeni. Sunt sigură că și noi suntem suspecti, sau că eu, cel 
puţin, sunt. 

Esther simţi un junghi de neliniște spunând-o cu voce tare, 
urmat de o durere atât de copleșitoare că aproape o împinse de 
pe bancă. 

— De ce, eu sunt prea bătrân să fiu criminal? 

Părea jignit cu adevărat. 

— Nu, Gregers. Doar că tu nu scrii un manual pentru crimă, 
așa cum se pare că aș fi făcut eu. Crima nu a avut loc în clădirea 
ta și nu profesorul tău de canto a fost cel aruncat în candelabru, 
la Teatrul Regal. 


VP - 189 


Esther se lăsă în faţă, cedând disperării. Gregers o mângâie 
stânjenit pe spate, trei atingeri ușoare și un șșș liniștitor. Ea își 
lăsă lacrimile să curgă liber până ce îi secară. Când se îndreptă 
de spate, Gregers o privea îngrijorat. 

— Bei? 

Întrebarea era atât de neașteptată, că la început fu uluită. 

— Să beau? Cum adică? 

— Alcool. Ai băut alcool azi. Știu că ai o aplecare spre vinul 
roșu. 

Esther se ridică, desprinse blocajele roților cu o lovitură de 
picior și începu să împingă scaunul înapoi spre spital, furioasă. 
Din fericire pentru el, nu putea să-l abandoneze în mijlocul 
parcului. Prost bătrân! El protestă împotriva asprimii drumului, 
dar ea îl ignoră și iuți pasul. 

— Alo! Împinge cum trebuie! Nu poţi încetini? Spune-mi, ești 
supărată? 

Gregers se întoarse să o privească, dar ea se uita peste capul 
lui și împinse până ce începură să îi tremure braţele. 

— Dar, draga mea Esther, detest să fiu eu cel care-ţi spune 
adevărul, însă bei prea mult. Oi fi eu bătrân, dar tu ești 
alcoolică. Na, am zis-o. Trebuie să te oprești, fiindcă nu-ţi face 
bine. Atât am de spus. 

Gregers își puse mâinile în poală și privi înainte. 

Esther era furioasă. Așa îi mulțumea pentru că era o vecină 
bună? ÎI vizitase zilnic și avusese grijă de el când nimeni nu se 
deranjase, și acum trebuia să asculte asta! După ce-l ducea 
înapoi la spital, era pe cont propriu, fie ce-o fi. Avea suficiente 
alte lucruri de care să-și facă griji. 

În aripa lui, îl împinse spre rezervă, mormăi un „la revedere” 
și mărșălui spre lift. Cobori cu sângele clocotind de furie, ca un 
șuvoi neplăcut de adrenalină. Doar când se opri sub castanii de 
lângă Lacuri își aminti că nu trebuia să meargă singură. Privi în 
jurul ei. Nu vedea alţi oameni. Dar era în mijlocul Copenhagăi și 
de aici era doar un drum scurt, pe jos. 

Își scoase telefonul și îi trimise un mesaj lui Jeppe Kørner, cum 
se înțeleseseră. Sunt în drum spre casă. Ajung în 30 de minute. 
Esther. Puse telefonul în buzunar și oftă. Poliţiștii pe care el îi 
promisese că-i va trimite să o supravegheze erau o precauţie de 
care abia aștepta să nu mai aibă nevoie. 


VP - 190 


Întunericul se lăsa repede peste apă, estompând diferenţele 
dintre albastrul adânc al cerului și negrul acoperișurilor. Se 
înfioră în jacheta ei de mătase de culoarea piersicii. Serile erau 
mereu atât de reci în Danemarca, chiar și în mijlocul verii! 

Își dădu seama în secunda în care-l văzu apropiindu-se. 
Lumina felinarelor îi lovi capul când trecu pe sub ele, scurt, ca 
un semn prevestitor, și apoi pierdut în beznă. Clip, clip, clip. 
Liniile de pe obrazul mort al lui Julie nu erau o constelație, ci o 
amprentă. Îl recunoscu imediat. 

Un lac înconjurat de clădiri și o voce, a ei, care nu avea 
puterea de a striga după ajutor. 

e 

Abia după zece noaptea reuși Jeppe să bată la ușa de lemn 
lăcuit a casei Annei Harlov. Avea toate motivele să nu vină, dar 
iată-l, atât de entuziasmat că îi dispăruse toată extenuarea. 
Aștepta la ușă și își auzea doar bătăile inimii, care stătea să-i 
sară din piept. 

La secţie, reușise să strecoare un duș rapid după 
interogatoriul lui Christian Stender, care refuzase categoric să 
dea o declaraţie în absenţa avocatului, care locuia în Herning, 
așa că avea să sosească abia a doua zi de dimineaţă. Tot ce 
voia să spună, deocamdată, era că se făcea vinovat de ambele 
omoruri - dar numai atât - și nicio formă de coerciţie, 
ameninţări sau îndemnuri prietenești nu îl clintiseră. 

Când un caz de crimă părea să se îndrepte spre rezolvare, 
starea de la secție era foarte bună, cu bere și mâini care băteau 
Cuba. Azi, toată lumea se dusese acasă. Jeppe simțea o 
disperare copleșitoare faţă de situaţie. De ce nu le spusese 
David Bovin că se întâlnise cu victima? Dacă Stender acoperea 
pe cineva, cum ar fi fost Bovin, de ce o făcea? În fond, victima 
era fiica lui Stender. De ce tatăl l-ar fi protejat pe ucigașul 
propriei fiice? În același timp, ideea că Stender însuși o ucisese 
pe ea și îl ucisese și pe Kristoffer era la fel de absurdă. 

Mărturisirea era ca un gust amar în gura lui Jeppe. Când 
plecase de la secţie, în mașină, hotărâse să anuleze întâlnirea 
cu Anna și să plece acasă. Era prea obosit și prea stresat. 

Dar nu putea pleca acasă. 

Ea deschise ușa, cu zâmbetul acela, și îl trase spre moliciunea 
ei, învăluindu-l cu pielea ei fină și cu aromă de caise. Aproape că 
uită să respire. Pe holul întunecat, cu limba ei pe gâtul lui, cu 


VP-191 


sângele pulsându-i în corp, remarcă ameţit că teama lui fusese 
nefondată. Un bas profund și niște tobe molcome vibrau 
undeva, fie în bucătăria ei, fie în mintea lui. 

EI îi ridică trupul ferm și catifelat, presându-l și bucurându-se 
de căldura care-i ieșea prin blugi și de respiraţia îngreunată, a 
lui sau poate a ei. Cazul era departe, la fel ca soțul ei. Hainele 
căzură peste ei, când ei doi îngenuncheară, iar el le dădu la o 
parte și se zgârie pe rogojina de sisal. li scoase bluza și o apucă 
prea dur, când își dădu seama că nu purta sutien. Mormăi niște 
scuze și bâjbâi după nasturii de la pantaloni, în timp ce gura ei 
era pe trupul lui, pe degetele lui, în gura lui. 

Ea gemu, îl mușcă, îl linse cu ochii închiși. În sfârșit, el reuși 
să-și deschidă șlițul și o întinse pe jos. Ea îl cuprinse cu mâinile 
de ceafa și îl ţinu strâns. 

e 

Fața gri de pernă era netedă sub obrazul lui Jeppe, cu miros 
de aer proaspăt și de lavandă. Hainele lui erau împrăștiate la 
parter și pe scări. Era dezbrăcat sub cuvertură, golit, obosit și 
fericit. 

Anna umbla de colo, colo, dezbrăcată și ea, strângând 
hainele. Pielea de pe burta ei se încreţea ușor când se apleca. 
Avea fundul rotunjit, ridicat aproape nefiresc. Era corpul unei 
femei mature, ferm și totodată primitor, atât de atrăgător că îţi 
venea să muști din el. Începu să râdă, iar ea râse împreună cu 
el, își scutură coada și își lăsă buclele să-i cadă pe umeri. Jeppe 
întinse o mână după ea, iar ea aruncă hainele înapoi pe podea, 
se băgă în pat și îl sărută. 

El îi ținu faţa în mâini. Cât de dulce era! Voia să-i spună 
multe, să-i spună totul. 

Ea îl sărută iar. 

— Știi că nu poţi dormi aici, nu? John va veni de dimineaţă și 
trebuie să schimb așternuturile, să le spăl, tot tacâmul. 

Jeppe se ridică din pat, fără chef, și luă hainele pe care i le 
întindea ea. Respingerea îl duruse și asta îl enerva. Era 
conștient de situaţie. Până la urmă, ce avea el de oferit? Era un 
poliţist singuratic, cu spermă leneșă, un job mai mult decât cu 
normă întreagă și zero încredere în dragoste. li zâmbi și el și se 
îmbrăcă repede, în timp ce ea desfăţa așternuturile. O sărută 
încetișor în ușă și cobori treptele spre poarta de fier forjat. 

Ea întrebă prima. 


VP - 192 


— Ne mai vedem? 

Slavă Cerului! Privi silueta din cadrul ușii și știu că se 
îndrăgostise. 

— Da. Foarte curând. 

Scoase mașina pe străzile ude de ploaie, de-a lungul 
Lacurilori!, unde luminile orașului sclipeau la suprafaţă și 
castanii își scuturau frunzele de un verde-închis. Vederea unei 
reclame vechi pentru un lanț de magazine alimentare, cu o 
găină din neon care se oua, îl făcu să râdă brusc. Chiar era încă 
acolo? 

Cum era cântecul? Ceva despre îndrăgostiți care mergeau 
împreună sub reclama de neon, lăsând doar urme de pași. Jeppe 
nu își amintea versurile, dar îngână melodia până ce se aburi 
parbrizul. 

La poalele dealului Valby, îi sună telefonul. Jeppe opri și 
verifică numărul. Era de la sediul central. 

— Salut, Karner. Aici Wichmann de la sediul central. 

Un nor negru întunecă imediat cerul senin al lui Jeppe. Sediul 
central se ocupa de protejarea lui Esther de Laurenti. 

— Ce este? 

— Nu a ajuns încă acasă. Oamenii noștri sunt acolo de ore 
bune. Au sunat la ușă, dar nu răspunde, și clădirea este complet 
întunecată. Ești sigur că e în drum spre casă? 

— Sun să verific. Spune-le să rămână pe loc până te sun iar! 

— Sigur. 

Telefonul lui Esther intră direct în mesagerie. Probabil era 
închis. Verifică din nou mesajul ei. Îl scrisese cu mai bine de trei 
ore în urmă că avea să ajungă acasă în jumătate de oră. Jeppe 
își lipi fruntea de volan, iar orice senzaţie de bine îl părăsi. Nu 
era deloc bine. 

Pe Klosterstraede, tineri cu picioarele goale alergau din ușă în 
ușă ca să se adăpostească de ploaie în drum spre următorul bar, 
spre următoarea petrecere. În față la numărul 12, polițiștii în 
civil încercau fără succes să se confunde cu peisajul. Jeppe îi 
salută și privi clădirea. Ce să facă? Nu știa unde se aflase Esther 
de Laurenti când îi trimisese mesajul și nu știa pe cine să 
întrebe. 


11 În Copenhaga, serie de lacuri de la marginea de vest a centrului, alcătuind una 
dintre cele mai distinctive trăsături topografice ale orașului (n.red.). 


VP - 193 


Procedural, o persoană care lipsește de doar câteva ore nu 
poată fi dată dispărută. Dar coincidenţa dintre dispariţiile lui Erik 
Kingo și David Bovin și a lui Esther nu îi pica deloc bine. 

Ploaia se înteţi. Incepea să i se scurgă pe sub guler, în picături 
mici și reci. La adăpost sub streașină al cafenelei, Jeppe formă 
numărul inspectoarei-șefe. Ea răspunse după cinci apeluri. 

— L-aţi găsit? întrebă ea, adormită. 

— Nu. Dar lipsește Esther de Laurenti. Nu de multă vreme, 
dar e ceva în neregulă. 

— Poate aștepta până dimineaţă? 

— Nu. Trebuie să o căutăm. 

— Bine. Il anunţ pe șef. Ne vedem la secţie în 30 de minute. 

Jeppe închise. Cu fiecare picătură care-i lovea gâtul, își dădea 
seama tot mai mult cât de greșit era totul. 


VP - 194 


DUMINICĂ, 12 AUGUST 


CAPITOLUL 30 


Duminică dimineaţa, la ora opt fix, un tânăr cu barbă și fes 
tricotat întoarse cheia în broască și deschise cafeneaua Java 
Junkie cu faţada vopsită în ocru, de pe Klosterstraede 12. Zece 
minute mai târziu, apărură primii clienţi. Pășiră pe treptele de 
piatră spre ușa aflată sub nivelul străzii, comandară și se 
așezară pe scaunele rustice de lemn de la geam. Tânărul își 
scărpină fesul și începu să pregătească două cafele. 

Jeppe și Anette se așezară alături, fără un cuvânt. Aveau 
mare nevoie de o noapte de somn neîntrerupt, dar, în lipsa ei, o 
cafea bună trebuia să funcţioneze. 

Esther de Laurenti încă lipsea. La ora 1 solicitaseră un lăcătuș, 
deschiseseră ușile tuturor celor trei apartamente de pe 
Klosterstraede 12 și confirmaseră că singurii rezidenţi erau doi 
mopși extrem de flămânzi și foarte agitaţi, care făcuseră caca 
pe podeaua holului și se întinseseră să doarmă alături. Căutarea 
era în plină desfășurare. Jeppe și Anette nu aveau cu ce să 
ajute. Dar nici să nu facă nimic nu puteau. Anette sugerase să 
meargă la antrenamentul de fotbal al echipei poliţiei, în Valby, 
să vadă dacă apărea Bovin. Jeppe se gândea dacă merita 
efortul. 

Tipul cu barbă le aduse cafeaua pe fundalul piesei Kind of 
Blue al lui Miles Davis, dar nu prea îi putea ajuta altfel. Îi 
cunoștea pe Esther și pe ceilalţi locuitori ai clădirii - cât de 
tragic era că fata aceea fusese ucisă, cum o chema? - dar nu îi 
văzuse deloc toată săptămâna, lucru pe care-l spusese deja în 
repetate rânduri colegilor lor. Intrebă amabil despre bătrân și 
păru încântat că lui Gregers îi mergea mai bine. 

Soarele răsărise și strălucea cu raze oblice între clădiri. La 
solicitarea poliţiei, faţa lui Esther de Laurenti ajunsese pe prima 
pagină a ziarelor de dimineaţă, cu un titlu care sărea în ochi: 
„Pensionară răpită - să fie din nou monstrul cuțitar?” Dedesubt 


VP-195 


stătea scris: „Poliţia este neajutorată. Copenhaga în stare de 
Şoc”. 

Devenea tot mai greu să aibă speranță. 

Seara trecută, târziu, Saidani reuşise să dea de 
reprezentantul editurii care-l publica pe Erik Kingo, care se afla 
la o recepţie de la ambasada Islandei și deci se exprimase 
destul de nepoliticos. Kingo, se dovedise, era plecat într-o scurtă 
excursie de PR la Budapesta, peste weekend. Tipul fusese de 
acord, fără chef, să sune la editura din Ungaria, iar după mai 
multe apeluri, reușise să confirme nu doar că Erik Kingo se afla 
în Budapesta, singur, ci și că lua cina cu Imre Kertész în 
persoană, autorul laureat cu Nobel. Urma să se întoarcă în 
Danemarca duminică seara, iar omul de la editură promisese că 
îl va informa că va fi așteptat la aeroport de poliţie și dus direct 
la secție. 

Jeppe înmuie prăjiturică de lângă cafea în spuma maronie de 
lapte. Nu reușise să ajungă acasă, să facă un duș, și știa că 
mirosea a sex. În mod normal nu l-ar fi deranjat să-și afișeze 
cucerirea și să o fluture pe sub nasul lumii, dar acum nu îi pica 
deloc bine să-și amintească de Anna. 

Mulţumesc că aveți grijă de mine, Jeppe! 

Gândul la ochii înspăimântați ai lui Esther, la recunoștinţa ei 
pentru ajutor, la teroarea pe care poate că o îndura, îi făceau 
rău. Ar fi trebuit să fie mai rapid și mai ferm. Îi trădase 
încrederea și își nesocotise slujba. Se gândise mai mult la Anna 
decât să ţină o persoană în siguranţă, o persoană despre care 
știa că e în pericol, în loc să o apere, o împinsese pe Esther în 
braţele ucigașului, iar vinovăția îl rodea. In același timp, în mare 
parte împotriva voinţei sale, imaginile cu trupul gol al Annei încă 
îi aminteau de pofta carnală pe care i-o retrezise ea. Rușinat și 
excitat în același timp, ceda sub apăsarea extenuării și 
anxietății. Avusese și zile mai bune. 

Clopoţelul de la intrarea în cafenea răsună, iar el se dădu din 
ușă ca să poată intra trei tineri cu tricouri colorate și cutii de 
instrumente. Unul avea părul lung prins într-un coc în vârful 
capului și o cutie de chitară în spate. Jeppe se uită de la Anette 
la chitarist. Îl mai văzuse, nu în persoană, ci într-o poză care 
atârna pe panoul din biroul lui. Era Daniel Fussing, acum fostul 
iubit al Carolinei Boutrup. Comanda cafea împreună cu prietenii 


VP - 196 


lui, râzând chercheliţi. Perioada de doliu după doi prieteni uciși 
nu durase mult în gașca aceea. 

Jeppe o privi iar pe Anette. Ea privi cruciș și se întoarse la 
cafeaua ei, oftând resemnată. Daniel avea un alibi pentru 
uciderea lui Julie din seara de marţi și nu îi mai acordaseră 
atenţie. Jeppe nu discutase niciodată personal cu el. Îi privi pe 
tineri, care glumeau lângă tejghea și își loveau pumnii de ai 
tipului care le pregătea cafelele, pe care păreau să îl cunoască. 
Cutia pentru chitară a lui Daniel era plină de stickere de la 
festivaluri și de lucruri scrise cu litere din bandă adezivă. 

Woodbines, citi Jeppe. Cph girls și Roskilde love. Alături se 
aflau un sticker cu semnul păcii și cuvântul Satori scris cu 
galben și verde. Din câte știa, în japoneză însemna „iluminare”. 

Jeppe bău din cafea și lăsă cofeina să îi limpezească mintea, 
înghiţitură după înghiţitură. Christian Stender încă se declara 
vinovat, dar fără comentarii. Părea vinovat - și profund întristat 
- însă tot refuza să vorbească fără să fie avocatul prezent. Era 
derutant și descurajant. Singura bucuroasă de arestarea lui era 
inspectoarea-șefă, care în sfârșit îi putea da vești bune șefului 
poliţiei. Faptul că Esther de Laurenti dispăruse fusese 
minimalizat, în schimb starea ei de depresie fusese pomenită de 
multe ori. Se insinuase că dispariţia ei nu avea nicio legătură cu 
crimele. Făptașul mărturisise, iar ei îl ţineau sub observaţie. 

Dar lui Jeppe nu-i păsa de mărturisirea lui. 

Satori. 

Nu își dădu seama ce făcea până ce mâna lui nu se așeză cu 
greutate pe umărul lui Daniel Fussing. 

(J 

larba verde a Parcului Valby era încă udă după ploaia din 
noaptea anterioară. Pe peluzele alunecoase de lângă stadion, 
echipele de fotbal ale poliției se antrenau, ca în fiecare duminică 
dimineața. Grupuri de bărbați și femei în șorturi și cu eșarfe în 
culori aprinse se încălzeau cu sprinturi și jocuri de pase în cerc, 
câte șapte, câte unsprezece. Majoritatea aveau deja dungi de 
noroi pe picioare. 

Anette Werner se opri o clipă să studieze echipa masculină, 
care era într-o condiţie fizică excelentă. Făceau stretching. 
Condusese aici direct de la cafenea și se bucura de câmpul 
deschis și de aerul curat din suburbii. Aici mirosea a iarbă 
proaspăt tunsă, iar zmeie colorate zburau deasupra copacilor. 


VP - 197 


Nu era atât de rău să lucrezi duminica. De obicei, în familia 
Werner dimineţile de duminică erau sacrosancte, pe cât se 
poate într-o familie în care unul dintre membrii ei lucrează în 
poliție. Svend și-ar fi lăsat pâinea făcută în casă să crească 
peste noapte, în frigider, și apoi ar fi copt-o în zori. Ar fi avut 
timp destul să citească ziarele și singurul factor de stres ar fi 
fost cine ajungea să-și pună primul picioarele în poala celuilalt. 
Dar nu și azi. 

Întrebă un jucător unde se antrena prima echipă a poliţiei, iar 
acesta îi indică terenul. Mulțumi și porni într-acolo, cu o ultimă 
privire discretă spre posterioarele ridicate ale bărbaţilor. 

Pe stadion, dispoziţia era mai serioasă. În mijlocul terenului, 
între locurile goale de la tribunele din partea de jos, câţiva atleți 
în formă maximă se certau. Unul se apucase de cap, celălalt 
avea braţele ridicate în aer, iar al treilea își duse telefonul la 
ureche și le întoarse spatele. Anette se îndreptă spre ei ezitând, 
pe lângă un semn care spunea PE GAZON ACCES DOAR CU 
CRAMPOANE! 

— Salut și scuze. 

Un tip înalt, cu părul cret, își ridică privirea. 

— ÎI caut pe David Bovin de la CNTC. L-aţi văzut? 

Dintr-odată o privea tot grupul. Tipul creț schimbă o privire cu 
unul dintre coechipieri și spuse: 

— Tocmai asta e, că nu. Nici măcar n-a anunţat. Nu-i stă în 
fire. 

— Hei, nu ești detectivă la sediul central? Un tip cu picioare 
scurte își ajusta ferm elasticul care-i ţinea ochelarii, în timp ce 
vorbea. Ce vrei de la Bovin duminica? 

Anette își trecu mâna prin păr și se uită în altă parte. 

— E vreun antrenor pe-aici? 

— Da, sub tabelă. E tipul în treningul cu Asociaţia Sportivă a 
Poliţiei. Cel care vorbește la telefon. 

Anette simţi privirile polițiștilor în timp ce străbătea terenul 
noroios. 

Antrenorul își încheie apelul, îi strânse în grabă mâna și o 
informă că mai aștepta un telefon. Ea îl opri înainte să apuce să 
îi spună că nu aveau destui jucători. 

— Îl caut pe David Bovin. Înţeleg că joacă aici, în prima 
echipă. 


VP - 198 


Se uită peste teren, încercând să ignore dinţii neobișnuit de 
galbeni ai antrenorului. 

— Are informaţii despre un caz de crimă în cercetare, și nu 
dăm de el de vineri după-amiază. 

— Atunci, știți mai multe decât noi. 

Scuipă pe jos. 

— Habar n-aveam că e dat dispărut până acum o oră, când n- 
a apărut la încălzire. 

— Aveţi idee unde poate fi? 

— Dacă știam, cei zece tipi de-acolo n-ar ţipa așa. Deci nu. 

— Se ţine de cuvânt, de obicei? 

— Da. Antrenorul îi aruncă Anettei o privire uimită. Apare 
mereu și e unul dintre cei mai buni. Dacă nu, n-ar fi deloc în 
echipă. Pe de-o parte e civil, pe de alta e și prea în vârstă. Ar 
trebui să joace pentru echipa seniorilor. Dar când l-am văzut, |- 
am ales pe loc. 

Antrenorul scutură o ţigară fără filtru dintr-un pachet și o 
aprinse, apoi întoarse pachetul spre Anette, care refuză 
politicos. 

— Tip de treabă? 

— Da! Petrece o groază de timp la club, face voluntariat și 
alte cele. Antrenează un grup de copii în plasament în nord, o 
dată pe săptămână. Nu ia niciun ban pentru asta, chiar își 
plătește singur și transportul. Nu înţeleg ce-l reţine acum. 

— Copii în plasament? 

— Orfani. Avem o groază în ţara asta, chit că nu vorbește 
nimeni despre ei. Și au nevoie de mișcare și de experienţe 
mișto. E o cauză dragă lui Bovin, fiindcă și el a fost așa. 

Telefonul antrenorului începu să sune, iar el ridică un deget 
spre Anette, semnalând că încheiase discuţia. Ea îl prinse de 
braţ înainte să-i întoarcă spatele. 

— Cum adică a fost și el așa? 

Antrenorul acoperi receptorul cu mâna. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să răspund. 

— Bovin este orfan? 

— Nu știu detalii, dar a zis că a crescut la orfelinat. 

Începu să vorbească din nou la telefon, îndepărtându-se: 

— Da, Michael, aici sunt. Deci poţi veni? 

Anette se ţinea mai departe de brațul lui, trebuind să fugă ca 
să țină pasul. 


VP - 199 


— Unde? Ştiţi unde? 

Antrenorul își vâri degetul în urechea liberă și continuă să 
vorbească mai tare la telefon. 

Anette trebui să urle. 

— Dar orfelinatul unde antrenează? Copiii ăia cu care joacă 
fotbal în fiecare săptămână. Unde sunt? 

Antrenorul lăsă telefonul jos și se uită urât la ea. 

— În nordul orașului, ce mama naibii! Nu știu cum se numește 
locul, dar cred că este în Kokkedal. Dacă mai rămâi aici un 
minut, te pun pe tine să joci! 

Anette se grăbi să părăsească stadionul. 

a 

În timp ce Anette îl căuta pe David Bovin, Jeppe îl băgă pe 
Daniel Fussing, obosit și nemotivat, în camera de interogatoriu 
numărul șase, aduse o carafă cu apă și verifică ultimele 
informaţii cu Thomas Larsen, care răspundea de căutarea lui 
Esther de Laurenti. Primi vestea descurajatoare că nu apăruse 
nimic nou. Nimic de la scufundătorii Agenţiei de Management de 
Criză, nimic de la elicoptere, niciun martor. Parcă se căscase 
pământul și o înghiţise. 

În camera de interogatoriu trebui să îl trezească pe Daniel, 
care-și pusese capul pe masă și adormise. Când deschise ochii 
înroșiți, întrebă de chitară. Jeppe arătă spre cutia proptită într- 
un colţ și își încrucișă braţele la piept. Daniel Fussing îi dădea 
imboldul să mustre și să pedepsească. Il făcea să se simtă 
bătrân. 

— Daniel, a fost o săptămână plină. Doi prieteni de-ai tăi au 
fost uciși, iar tu te-ai dus la un chef? 

Jeppe se asigură că dictafonul funcţionează. 

— Asta a fost o întrebare? 

Daniel părea nedumerit. 

— Ar putea părea cam insensibil. 

— Nu că ar fi treaba dumitale, dar să știi că aseară am avut 
concert. Aș fi putut anula, desigur, și aproape că am făcut-o, 
dar, ca să înţelegi, cu asta mă ocup. Așa cum ești tu poliţist. La 
fel de serios. Dar, spre deosebire de tine, dacă nu apar, nu sunt 
platit. Și, ca să fiu sincer, chiar voiam să uit de toate pentru 
câteva ore. Să simt că sunt iar normal, pricepi? 


VP - 200 


Jeppe privi fila goală a carneţelului din faţa lui. Când devenise 
el adultul cu o slujbă rea/ă, în loc de artistul aspirant care fusese 
cândva? 

— O fi părând insensibil marcă Daniel niște ghilimele 
imaginare, dar toată lumea mă tratează ca pe un nenorocit de 
paria și mă evită. lar dacă sunt obligaţi să stea cu mine, mă 
privesc cu milă și șușotesc pe la spatele meu imediat ce plec. 
Parcă aș avea Ebola. 

Jeppe îi turnă lui Daniel apă și îl privi golind paharul dintr-o 
înghiţitură. 

— Inţeleg că te-ai despărţit de Caroline. De ce? 

— Ai cunoscut-o? 

Daniel vorbea învârtind paharul în mână. 

— Da, e o fată simpatică. 

— Foarte simpatică și superfrumoasă. Doar că n-a mers. 
Acum, sunt complet praf și ultimul lucru de care aveam nevoie 
era o iubită la fel de praf și geloasă foc. 

— Avea motive să fie geloasă? 

Jeppe îl văzu pe Daniel gândindu-se dacă poliţia avea vreun 
drept să cunoască răspunsul, și explică: 

— Mă gândesc în special la Julie Stender. Avea Caroline motiv 
să fie geloasă pe ea? 

Daniel se trase de coc. Era rândul lui să privească masa. 

— Uite ce e, nu mor de nerăbdare să se afle chestia asta. Nu 
vreau să o supăr pe care mai mult decât e deja. Dar da, când 
era ea plecată, Julie și cu mine ne-am mai combinat. Practic, 
locuiam cu ele. Știi că se pot întâmpla lucruri când bei niţel sau 
fumezi un joint. S-a întâmplat doar de câteva ori și firește că n- 
am dat pe goarnă. Era drăguță și sexul era OK. Doamne! Mi se 
rupe inima! 

Daniel își puse capul pe braţe și rămase o vreme așa. Apoi, își 
frecă fața viguros și ridică iar privirea. 

— Sincer, mai mult vorbeam decât ne-o trăgeam. Despre 
familiile noastre nebune. 

Familii nebune? Jeppe răsfoi carnețelul. 

— Caroline a menţionat faptul că tu și Julie aţi avut niște 
discuţii foarte interesante despre familiile voastre... 

Daniel zâmbi și păru să îl doară. 

— Amândoi ne pierduserăm mamele de mici și, dacă are sens 
să vorbești despre cluburi din care fie faci parte, fie ești complet 


VP - 201 


exclus, ăsta e unul dintre ele. Nimic nu te pregătește să fii 
abandonat de mamă. Aveam opt ani când a murit a mea, și încă 
mă mai gândesc la ea în fiecare zi. Nu treci peste asta. Nu te 
obișnuiești. Julie și cu mine ne înţelegeam unul pe celălalt. 

— Ce crezi despre tatăl lui Julie? 

Tatăl respectiv era, chiar în clipa aceea, într-o altă cameră de 
interogatoriu din aceeași clădire, discutând cu avocatul. 
Mărturisise că-și ucisese propria fiică. Jeppe încercă să își 
păstreze un ton nonșalant. 

— Christian este un macho de modă veche. Ştii și tu, 
strângere de mână fermă plus privirea care spune Stai; /a cinci 
pași distanță de fiică-mea. Julie mi-a povestit niște chestii 
absurde despre el. 

Daniel clătină din cap și râse. 

— Pentru o vreme, am crezut-o... 

— Ce fel de chestii absurde? 

— De exemplu, că o bătea pe mama ei. Când era mică și 
mama ei era bolnavă, Julie se târa în dulapul din camera ei și 
cânta de una singură când auzea stativul pentru perfuzii 
lovindu-se de podea. Mai târziu a recunoscut că asta era o scenă 
pe care o văzuse într-un film. Julie avea o groază de povești care 
nu se potriveau mereu cu realitatea. Se întâmplă când crești 
fără mamă. Nu îţi dezvolţi busola morală după care se conduce 
restul lumii. 

Jeppe scrise busolă morală pe carneţel. 

— Deci tatăl ei nu era așa de rău? 

— Pe Christian Stender îl interesează să aibă prietenii potriviţi 
- politicieni, personalităţi din media, artiști - și să ducă o viaţă 
de succes. Dar e un ţărănoi. E genul de tip care-i cel mai fericit 
când poartă saboţi, dar își cumpără costume scumpe, ca să se 
integreze într-o lume care nu îl va accepta niciodată. 

— Dar și-a iubit fiica? 

Daniel încuviință. 

— Dacă te iei după ce spunea Julie, o iubea doar pe ea și cred 
că măcar ăsta e adevărul. 

Julie murise. Kristoffer murise. Esther de Laurenti lipsea. O 
greață bruscă îl cuprinse pe Jeppe, și trebui să înghită de câteva 
ori înainte să continue. 

— Am auzit că a fost furibund când a descoperit aventura 
fiicei sale cu profesorul. Știi ceva despre asta? 


VP - 202 


— Ah, tipul feroez. Da, a fost nasol. Adică și; asta a fost o 
chestie nasoală. l-a provocat concedierea și l-a ameninţat cu 
moartea. Cred că aveau nevoie de un țap ispăşitor. 

Daniel privi pe geam, la curtea interioară scăldată în soare. 
Părea să-și dorească să se afle oriunde, numai acolo nu. 

— Cum adică? 

— Cei din oraș trebuiau să creadă că ea era virgină și pură ca 
zăpada neatinsă. Sunt convins că și profesorul așa credea. Dar 
Julie luase startul devreme. Și-a pierdut virginitatea în spatele 
magaziei pentru biciclete de la școală, la 13 ani. Așa-i să fii 
tânăr într-un oraș mic. Ți-o tragi pe unde apuci, fiindcă nu ai 
altceva de făcut. 

Chicoti sec. 

Jeppe zâmbi auzind gluma. Apoi își drese glasul. 

— Ai aflat și că a rămas însărcinată? 

— Da, însă doar mulţi ani mai târziu. Ce situaţie de rahat. 
Avea doar 15 ani! 

— Da. Cu profesorul... 

Daniel îl privi uluit. Apoi râse tare. 

— Julie era tare șmecheră. Mi-e atât de dor de ea... 

Işi turnă apă și bău, apoi oftă. 

— Cred că nu mai contează acum, că e moartă. Nu mai am de 
ce să păstrez secretul. Profesorul din Feroe era înnebunit după 
ea, așa că s-a culcat cu el după ce a descoperit că era gravidă. 
Doar o dată. Era deja în câteva luni când s-a întâmplat, dar el n- 
a bănuit nimic. 

— De ce? 

Daniel ridică un umăr și îl lăsă în jos. 

— Ca să-și îndrepte taică-său furia către altcineva, nu către 
ea. Julie putea fi tare cinică. 

Se părea că fusese suficient de cinică să o păcălească pe 
Esther de Laurenti să creadă versiunea poveștii care îi 
convenise. Esther protejase povestea avortului lui Julie așa cum 
numai o prietenă loială ar face, când simte că i-a fost 
încredințată o informaţie valoroasă. Julie o minţise, chiar dacă ar 
fi putut găsi în Esther o persoană care să o înţeleagă. Jeppe 
simţi o tristeţe acută la gândul tinerei singuratice, care nu 
avusese încredere în nimeni altcineva decât în persoana care o 
ucisese. 

— Mai am și eu de mărturisit ceva, mormăi Daniel. 


VP - 203 


— Da? 

Jeppe ridică privirea spre tânăr. Alte mărturisiri! Câtă 
vinovăţie și rușine poate acumula un singur caz? 

— l-am trimis o scrisoare feroezului, în care-i ziceam despre 
copil. 

Deci el îi trimisese scrisoarea anonimă lui Hjalti. 

Jeppe ridică mâna. 

— Dar parcă ai spus că nu era tatăl copilului. 

— Da, însă el nu știa asta. Și nu contează, nu? Ar fi putut să 
fie. 

— Dar de ce? 

— Pe cât de ciudat ar suna, murmură Daniel, cu tristețe, ca să 
o ajut pe Julie. Era atât de supărată că-și dăduse copilul spre 
adopţie! Tatăl ei o obligase, dar ea nu își dorise niciodată asta. 
Pentru ea era o sursă de durere să nu știe unde era copilul ei, 
însă nu îndrăznea să facă nimic și nu știa cum. M-am gândit că 
feroezul ar fi putut-o ajuta, dacă credea că era tată. Evident, am 
greșit. 

Un gest care părea empatic. Un act de iubire față de o veche 
prietenă. Care s-a transformat într-o minciună nu atât de 
nevinovată și care, probabil, l-a costat viaţa pe Hjalti Patursson. 

— Nu pricep, protestă Jeppe. Pentru început, de ce era nevoie 
de o asemenea manevră de distragere a atenţiei? Cine a lăsat-o 
însărcinată? 

— Julie m-a pus să jur că nu o să spun nimănui, și nici nu am... 

— A fost tatăl ei? 

Jeppe își dădu seama că strângea pixul involuntar și îl puse pe 
masă. 

— Câh! făcu Daniel, șocat. Nimeni nu-i atât de scârbos! 

Jeppe îi mulțumi în gând Creatorului. 

— Dar tot scârbos a fost. 

O expresie dezgustată contorsionă fața lui Daniel. 

— Julie s-a culcat cu unul dintre prietenii tatălui ei, masoni, 
sau ce sunt ei. Nu știu ce relaţie exista între ei. Tipul venea în 
Sarvad de câteva ori pe an, să vâneze și să ia cine elegante cu 
tatăl ei. l-a tras-o fiicei lui adolescente și apoi s-a întors la 
Copenhaga. Tatăl lui Julie avea o părere foarte bună despre el. 
Sau poate că asta e doar o altă poveste inventată de Julie. Nu 
știu. 

Jeppe se uită la cutia chitarei. 


VP - 204 


Satori. //luminare. 

— Prietenul ăla nu era cumva artist? 

Daniel păru impresionat. 

— Da, așa este. Tatăl lui Julie are fotografiile lui atârnate în 
toată casa. E tipul ăla în vârstă, Kingo! Am zis că e scârbos, nu? 

Nici nu ai idee, se gândi Jeppe, și închise reportofonul. 


CAPITOLUL 31 


Soare pe pleoape. Lumea strălucește în nuanțe de roșu. Plaja 
este caldă, nisipul îi zgârie spatele. Valurile se lovesc încetișor 
de mai. Are gura uscată, atât de uscată că o doare; nu se poate 
mișca. Oare și-au amintit să aducă apă? 

Esther de Laurenti miji ochii. Soarele o orbi. | se făcu rău. De 
unde venea lumina? Nu era noapte? Închise iar ochii, dar 
ameţeala nu o părăsi. Cu grijă, atinse suprafaţa de sub ea. 
Paralizia dispăruse, odată cu visul. 

Lemn nefinisat, pietriș, și miros de... mere? De ocean? Esther 
ridică o mână să-și ferească ochii și îi deschise atentă. larbă, 
trunchiuri de copaci într-o lumină instabilă. Zăcea într-o curte, 
pe o masă. Deasupra ei auzea ciripit de păsări. Ridică privirea. O 
mierlă printre frunzele verde-închis și fructele necoapte. Incercă 
să se ridice în capul oaselor, dar ameteala o obligă să rămână 
întinsă. Suprafaţa lemnoasă îi zgârie obrazul. Apoi lumea se 
închise. 

Când se trezi iar, soarele se deplasase pe cer și ea se afla la 
umbră. Ameţeala mai cedase, însă nu de tot. Se ridică în capul 
oaselor cu mare grijă și privi în jurul ei, îndoind picioarele și 
încercând să-și recapete simţurile. Pantalonii de lână albă erau 
distruși. Nu-i mai fusese niciodată atât de sete. Dacă nu găsea 
ceva de băut, murea. 

Esther privi în jur. Se găsea într-o curte mare, chiar pe coastă, 
între ea și mare se afla o terasă de piatră, cu mobilier de 
grădină și o groapă cu nisip împrejmuită, iar dincolo de gard se 
vedea o trambulină cu plasă de siguranţă. Copaci, nu și flori. In 
spatele ei vedea o casă cu schele, părăsită. Senzaţia de ireal o 
irita. Poate că încă visa? Cum ajunsese acolo? 

— Cred că ţi-e sete. 


VP - 205 


Esther tresări. Vocea masculină profundă venise din spatele 
ei. Se întoarse greu, cu gâtul țeapăn. Soarele îi intra iar în ochi. 
Ridică braţul amortit și își feri privirea. În faţa ei se afla un 
bărbat care-i zâmbea. Esther se simţi mai liniștită. Prezenţa altei 
fiinţe umane o calma. 

Îi întinse un pahar cu apă, iar ea bău precaută. 

— A fost bună? 

Îi luă paharul. Ea încuviinţă. Creierul îi pulsa în craniu. Miji 
ochii spre el. Părea amabil. Mai tânăr decât ea, însă adult. Păr 
scurt, cu un început de chelie, ochi deschiși la culoare, zâmbet 
prietenos, ochelari. 

— Unde sunt? 

Zâmbetul lui se lăţi, dezvelindu-și dinţii albi. 

— Nu mă recunoști, nu? 

Esther era încă ameţită. Încercă să stea mai dreaptă, 
gândindu-se că ameţeala trecuse. Sigur îl mai văzuse undeva. 
Își simţea capul greu, de parcă fusese zgâlţâit. Unde-l mai 
văzuse? 

— Aş vrea să merg acasă. Mă puteţi ajuta? 

Întinse un braţ spre el, prea derutată să se poată ridica fără 
sprijin. _ 

Bărbatul îi luă mâna într-o strânsoare fermă și caldă. li atinse 
brațul cu blândeţe. Era prea aproape și o ţinea prea tare. | se 
păru incomod. Încercă să își retragă mâna discret, dar el o 
strânse mai tare și continuă să o mângâie. Clipi și se aplecă spre 
ea, cu gura la doar câţiva centimetri de urechea ei. Vocea lui 
era încă zâmbitoare. 

— Dar suntem deja acasă, mamă. 


CAPITOLUL 32 


— Inspectoarea-șefă este hotărâtă. Oficial, ancheta privind 
uciderea lui Julie Stender și a lui Kristoffer Gravgaard este în 
așteptare, iar echipa, trimisă acasă la odihnă. 

Jeppe puse telefonul înapoi în buzunar, în timp ce Anette 
semnaliza și ieșea de pe bandă. Nu avea vești nici de la Esther, 
nici de la Anna. Doar mama lui îl sunase de două ori. Erau în 


VP - 206 


drum spre aeroport, să-l aștepte pe Erik Kingo, care ateriza din 
Ungaria în jumătate de oră. 

— Dar... 

Protestul Anettei se opri de la sine, iar el continuă. 

— E de acord ca noi doi să continuăm să lucrăm la detalii și la 
asamblarea cazului. Dar, având mărturisirea ucigașului, nu 
poate justifica resursele consumate. Avem câteva zile, cel mult. 

— Nu are sens. 

— Nu. Mărturisirea nu are valoare de una singură. Presiunea 
de sus trebuie să fie imensă ca ea să ia deciziile astea. Dar, așa 
cum spune tot ea, nu e genul de caz în care să mărturisești ceva 
ce n-ai făcut. Christian Stender urmează să primească 
închisoare pe viață. De ce să recunoască voluntar că a comis 
crime de care nu e vinovat? 

— Dar amprenta falsă și prietenia lui Bovin cu Kingo, ţinute 
secret? Aventura lui cu Julie Stender? Manuscrisul! 

Anette aproape că ţipa. 

— Nu pe mine trebuie să mă convingi și știi asta. 

— Ce se face în privinţa lui Esther de Laurenti? 

— Căutarea este încă o prioritate, spuse el, privind pe geam. 

— Și telefonul ei? continuă Anette, iritată. 

— Nu are semnal când încercăm să dăm de el prin satelit, așa 
că ori este închis... 

— Ori zace pe fundul vreunul lac. 

Anette lovi supărată volanul. 

— Dar care să fie explicaţia? De ce a dispărut, dacă ucigașul 
este reţinut la secţie? 

— Nu știu, oftă Jeppe. Dar nu și-ar fi părăsit câinii așa, fără să 
aranjeze să aibă cineva grijă de ei. 

— Așa este! Dacă am încerca să o căutăm noi, de unde am 
porni? 

— Tu și cu mine? 

— Inspectoarea-șefă ne-a dat câteva zile, nu? spuse ea. lar 
noi doi suntem de acord că David Bovin i-a ucis pe tinerii aceia, 
chiar dacă Stender pretinde c-a fost el, nu? 

— Da, suntem de acord. Ai putea să te uiţi la drum cât 
conduci, te rog? 

— Nu crezi că e foarte probabil ca același Bovin să o fi răpit 
acum pe Esther de Laurenti? Asta dacă nu a ucis-o deja. 

— Da, e foarte probabil! 


VP - 207 


Jeppe aproape că scuipă cuvintele. Își duse mâinile la urechi. 
lar îi ţiuiau. 

Conduseră prin tunelul lung de la aeroport și Anette își ridică 
ochelarii de soare pe cap. 

— Atunci, nu ne mai rămâne decât să-i găsim! spuse ea, 
făcându-i cu ochiul. 

Jeppe se trezi că râde involuntar. Sec, ca atunci când sughiţi 
și te doare gâtul. 

— Îți apreciez entuziasmul, Werner, dar cum propui să îi 
găsim, dacă nu au reușit cei care-i caută oficial? 

Anette tură motorul și se băgă în fața unei camionete, 
periculos de aproape de bara sa. 

— Ascultă: psiho-Mosbæk are dreptate când spune că 
ucigașul a crescut la orfelinat. Se pare că David Bovin își petrece 
o după-amiază pe săptămână învățând orfanii să joace fotbal, 
undeva în Kokkedal. Asta e un orășel unde n-ar putea fi decât 
un singur stabiliment. Le-am putea cere lui Larsen și lui Saidani 
să-l găsească și să meargă acolo. 

— Da, merită încercat. Îi sun. 

Cu siguranţă cei doi detectivi nu își puteau imagina un mod 
mai plăcut de a-și petrece după-amiaza de duminică decât 
pornind din nou după cai verzi pe pereţi. 

Jeppe își găsi telefonul. N-avea niciun mesaj. Fusese pe cale 
să îi scrie Annei de peste o sută de ori, dar se oprise de fiecare 
dată. Ca un copil zguduit, într-un carusel de emoţii, care se 
arunca în gol spre o iubire nouă și totodată era deznădăjduit de 
dispariţia lui Esther. Degetele lui tastau numărul lui Saidani, în 
timp ce privea pe geam la pereţii de beton și se blestema. N-ar 
fi trebuit să încurajeze corespondenţa dintre Esther și criminal. 

Și Bovin. 

e 

Terminalul sosiri al aeroportului era plin de mame, copii și 
parteneri entuziasmați, care-și întindeau gâturile încercând să 
își vadă omul apropiindu-se. Erik Kingo apăru în mijlocul unui 
grup de sportivi care purtau treninguri identice, albastre cu alb, 
și care fură întâmpinați cu urale și steaguri fluturânde. Era 
bronzat și relaxat în jacheta lui albă de in: nu semăna deloc cu 
cineva care-și petrecuse ultimele două ore în avion și cu atât 
mai puţin cu o persoană care avea de ce să-și facă griji despre 
ce i s-ar putea întâmpla la întoarcere. O geantă pentru 


VP - 208 


weekend, din piele moale, era ţinută de un braţ puternic la 
distanţă de pantalonii lui de tercot kaki. Sub celălalt braţ avea 
un unicorn mov, imens. Kingo nu ridică privirea, ci se întoarse 
scurt la dreapta, spre taxiuri, așa cum anticipaseră. Il așteptară 
la ușa rotativă. 

Anette îi apucă geanta înainte să poată protesta, iar Jeppe îl 
prinse zdravăn de cot și îl conduse spre parcarea de scurtă 
durată. 

— Bun venit acasă. Sperăm că nu sunteți surprins că ne 
vedeți. 

— Editorul meu din Ungaria a pomenit că este posibil să mă 
așteptați voi. N-a fost tocmai discret să acţionaţi prin el, spuse 
Kingo, retrăgându-și brațul. 

— Discreţia este un lux pe care nu ni-l mai permitem. Puteţi 
răspunde din când în când la telefon. 

Anette aruncă geanta lui Kingo peste umăr. Ateriză pe tricoul 
ei în dungi. 

Kingo o privi cu dispreţ, apoi se întoarse spre Jeppe. 

— Nu am timp pentru asta. Mă duc direct la cina de ziua 
nepoatei mele, acasă la fiul meu. 

— Unde? întrebă Jeppe, cu un zâmbet subţire. Vă ducem noi, 
ca să putem vorbi pe drum. 

— Portul Tuborg, Philip Heymans Alle. Mă puteţi lăsa lângă 
sticla mare de Tuborg. De acolo pot să merg pe jos. E mașina 
bleumarin de acolo? 

Deschise portiera din spate și se așeză, trăgând unicornul de 
pluș pe banchetă, lângă el. Jeppe și Anette schimbară o privire 
peste mașină, înainte să intre și ei. Drumul până la zona 
portuară elegantă, nouă, de lângă fosta berărie Tuborg, dura o 
jumătate de oră. Nu îndeajuns încât să stabilească vina cuiva. 
Anette se așeză la volan, ca de obicei, iar Jeppe lângă ea. Se 
putea întoarce să discute cu Kingo. 

— Aţi avut o călătorie plăcută? 

— Dacă voiam să fac conversaţie, luam taxiul. 

Kingo pufhni. 

— Ce vrei? 

Bine. La subiect. Lui Jeppe îi convenea. 

— Știţi unde este Esther de Laurenti? 

— A dispărut? 


VP - 209 


Kingo părea sincer surprins. Un zâmbet îi trase un colț al gurii 
în sus, abia vizibil, apoi dispăru, iar faţa lui redeveni o reflexie 
serioasă în geam. 

— Nu, n-am idee unde este. Sigur n-a ieșit doar să-și plimbe 
câinii? 

— Vorbim serios. 

Jeppe scrâșni din dinţi. 

— Lipsește de aproape 24 de ore. 

Işi privi ceasul. De fapt, mai aveau doar 15 minute înainte ca 
drumul să se despartă. Trebuiau să ia repede hotărârea de a-l 
duce pe Erik Kingo la secţie sau de a-i permite să participe la 
cina în familie. 

— Ce legătură aveţi cu David Bovin? 

Dacă întrebarea îl surprinse, o ascunse foarte bine. 

— David este fostul meu asistent. A lucrat pentru mine acum 
un an și jumătate, până a început să lucreze full time în altă 
parte. Şi, da, a expus în galeria mea. 

— A fost angajat de Centrul de Tehnologie Criminalistică. Știţi 
ce face acolo? 

— Ceva legat de amprente, nu? spuse Kingo, ridicând din 
umeri. Chestii de poliţie. Voi ar trebui să știți mai bine decât 
mine. 

— Dar e o schimbare mare faţă de... ce făcea pentru 
dumneavoastră? 

Jeppe avea senzaţia că îl cuprinde un ușor rău de mașină, 
care venea peste disprețul de sine pe care-l simţea oricum, însă 
nu îndrăznea să se întoarcă, de teamă să nu rateze reacțiile lui 
Kingo. Cu coada ochiului văzu că parcurgeau în viteză Amager 
Strandvej. Mai aveau zece minute. 

— La fel ca toţi asistenții mei, îmi verifica agenda, îmi plătea 
facturile, ridica șpalturi, aducea cafea și hârtie igienică. Participa 
la bienale și expoziţii de care altfel nu s-ar fi putut apropia. Plata 
nu e grozavă, însă experienţa da. 

— Este mai în vârstă decât asistenții obișnuiți. 35 de ani, pe 
puţin? Cum v-aţi cunoscut? 

— Mi-a scris, răspunse Kingo, fără să clipească. Multe pagini 
despre unde-mi văzuse lucrările, despre cărțile mele, pe care le- 
a citit și răscitit, și despre cât îl impresionaseră toate astea. 
Primesc suficiente asemenea scrisori. Dar eram pe cale să-mi 


VP - 210 


înlocuiesc asistentul, așa că l-am chemat la interviu. Era 
pregătit, așa că l-am angajat. 

— Pregătit în ce sens? 

Kingo zâmbi. Era un zâmbet ironic, sau așa i se păru lui Jeppe, 
dar poate că așa arăta când era prietenos. 

— Apărea la timp, știa să scrie corect și să pregătească o 
cafea. Era modest. Toţi cei care lucrează ca asistenţi ai mei vor 
să fie artiști iar David nu făcea excepţie. Dar lucrul esențial 
pentru mine este să fie deschiși și să mă asculte. Nimic nu e mai 
rău decât un asistent prea ambițios, care-și uită locul și crede că 
sunt un bilet gratuit spre Veneţia. 

— Cum s-a descurcat? 

— Ca asistent sau ca artist? Talentul lui era limitat. Avea 
instincte bune, dar nu le luase niciodată în serios, așa că nu se 
dezvoltaseră suficient. Nu devii artist bun tunzând garduri vii. 

— Și totuși a expus recent în galeria dumneavoastră? 

Kingo râse. De data asta, cu un dispreț nedisimulat. 

— Cinci piese, într-o expoziţie de grup din primăvară. Fusese 
o promisiune de pe vremea când lucra pentru mine. 

— Deci aţi păstrat legătura? 

— Sporadic. 

— Şi ca asistent? 

Jeppe își păstră tonul nonșalant, de parcă întrebarea n-ar fi 
fost importantă. 

— Cel mai bun. 

Kingo zâmbi propriei sale reflexii din geam. 

— Mi-a părut rău când a plecat. De obicei eu sunt cel care se 
plictisește primul. Dar David nu m-a dezamăgit. 

— Dacă lucrurile mergeau bine, de ce a plecat? 

Kingo oftă plictisit. 

— De ce nu îl întrebi pe David? E bănuit de ceva? 

Jeppe nu răspunse. 

— Lucrează pentru voi, așa că de ce naiba îmi petrec seara 
răspunzând la întrebări despre el? 

Kingo îl privi pe Jeppe cu reproș, ca un om care nu era 
obișnuit să fie constrâns să facă lucruri. Jeppe tot nu răspunse. 

— Nu putea continua la infinit. Nu putea fi artist. Trebuia să-și 
găsească o slujbă adevărată. 

Kingo ridică mâinile, vexat. 


VP - 211 


Anette își drese glasul și privi spre intersecţia din faţa lor. 
Dacă o luau peste Langebro, spre secţie, acum era momentul. 
Jeppe clătină din cap, iar Anette ţinu dreapta, conducând spre 
Knippelsbro, în direcția Portului Tuborg. Nu aveau suficiente 
motive să-l aresteze. Jeppe își privi ceasul. Încă 15 minute, dacă 
aveau noroc. 

— Cum este David Bovin? 

— Ce vrei să spui? Nu ţi l-am descris? 

— Cum este ca persoană? 

Kingo se strâmbă. 

— N-am fost niciodată prieteni, așa că nu pot să ofer decât 
presupuneri... 

— Câtă vreme a lucrat pentru dumneata? interveni Anette. 

— Cam un an, plus-minus câteva luni. 

— Timp în care aţi călătorit împreună, aţi lucrat laolaltă și ați 
participat la expoziţii, spuse Anette, sceptică. Trebuie să fi avut 
timp mai mult decât suficient să dezvoltați și altceva decât 
presupuneri. 

— Cât de bine vă cunoașteţi? 

În mașină se lăsă tăcerea. Jeppe se obligă să păstreze 
contactul vizual cu Kingo. Recunoștea un manipulator când 
dădea peste el. 

— Răspundeţi la întrebare! 

Kingo expiră zgomotos. 

— David este un bărbat prietenos, liniștit, concentrat, cu o 
viaţă interioară bogată. Este un suflet rănit. Deziluzionat și 
singuratic. Unul dintre oamenii cărora le vine greu să se 
adapteze, după ce au fost în război. Copilărie nepotrivită, 
educaţie nepotrivită. Se pricepe să fie soldat, dar cam atât. 

Jeppe privi Kongens Nytorv din mers. Dispăru în spatele lor. 

— Ce știți despre copilăria lui? 

Din nou scânteia aceea amuzată, care dispăru atât de repede 
din ochii lui Kingo, încât Jeppe nici măcar nu era sigur că o 
văzuse. 

— David a crescut în câteva instituţii și cu familii adoptive. N- 
a avut o copilărie lipsită de griji. 

O bătu pe Anette pe umăr. 

— Calc-o niţel. Sunt în întârziere. 

Ea apucă mai strâns volanul, iar încheieturile i se albiră. 


VP - 212 


— David nu a avut noroc, continuă Kingo. Nu sunt sigur ce nu 
a mers, dar n-a găsit niciodată o familie bună. Ca toți orfanii, are 
un gol înăuntru. Asta îl motivează, atât ca artist, cât și ca om: 
singurătatea, nesiguranța care-i înconjoară trecutul. In plus, mai 
are și multe resentimente, fiindcă a fost dat spre adopţie. Și-a 
dorit cu ardoare să își găsească mama biologică. L-am ajutat cât 
de bine am putut. A devenit un mic... proiect. 

— Aţi reușit? 

— Nu. 

Kingo îl privi pe Jeppe în ochi și zâmbi. 

— Din păcate, nu ne-a ieșit. 


CAPITOLUL 33 


— Stai bine? 

Esther de Laurenti se lupta cu lacrimile. Gleznele și 
încheieturile îi erau legate cu șoricei de plastic, care-i crestau 
pielea. Valurile i se ciocneau de coapse, iar tălpile i se tăiaseră 
în pietrele ascuţite din albia apei. Era aproape imposibil să își 
țină echilibrul, pe vine, la marginea apei, dar dacă ceda și lăsa 
valurile să o împingă ar fi lovit cuțitul pe care el îl îndreptase 
spre ea. Soarele apunea, colorând totul în nuanțe de auriu și 
galben, dar hainele ude o făceau să-i fie atât de frig, încât îi 
clânțăneau dinţii. 

— Ce bine că te-ai trezit! Mă plictiseam. Ai dormit pe puţin 
paișpe ore. Dar e OK. Trebuia să scăpăm de elicoptere. 

Clipi strâns din ochi, de parcă-l mâncau îndărătul lentilelor. 

— Te-am adus aici să-ţi arăt casa mea din copilărie. M-am 
gândit că vei vrea să o vezi, înainte să se termine totul. Am 
văzut-o pe a ta, deci ar fi potrivit să o vezi și tu pe a mea. Sau, 
ca să fim exacţi, una dintre ele. Centrul de îngrijire 24/24 
„Păpădia”. Ce părere ai? 

David Bovin se îndreptă în scaunul pe care-l așezase pe plajă, 
fără să clintească vârful cuţitului înălţat în aer în fața lui Esther. 

— Acum cheltuiesc milioane de coroane să îl renoveze - 
camere noi, o bucătărie nouă, sală de sport și o curte frumoasă, 
cu trambulină. Când locuiam eu aici, lucrurile nu stăteau chiar 


VP - 213 


așa. Dormeam la comun, la mila băieţilor mai mari și a 
profesorilor, care nu-și puteau ţine mâinile acasă. 

— Lasă-mă să plec, se rugă Esther. Nu știu cine ești, dar îţi jur 
că nu am nimic de-a face cu copilăria ta. 

— Ah, nu? Asta e o formulare foarte generoasă, bănuiesc. Dar 
firește că tu îţi poţi permite să fii generoasă. Nu-i așa că ai fost 
copilul unic și bucuria vieţii părinţilor tăi? Mă întreb cât 
valorează o clădire atât de frumoasă, în oraș? 

— Dacă îmi dai drumul, poate fi a ta. Te implor. 

Pe Esther o lovi un val și căzu într-o parte, în apă. Capul îi 
ajunse dedesubt și nu reuși să ajungă înapoi la suprafață, cu 
brațele legate la spate și cu picioarele și spatele amorțite. 
Pentru o clipă lungă, se zbătu, cuprinsă de panică la gândul căi 
se umplu plămânii de apă. Apoi, îi simţi mâna apucând-o dur de 
ceafa și ridicând-o iar pe vine. 

— Crede-mă că nici pentru mine nu e ușor. Mi-am dorit toată 
viața ceva diferit, însă nu a depins de mine, nu? 

Esther tuși. Încercă să se ridice. Mușchii coapselor o ardeau. O 
mișcare a cuţitului o readuse în poziţia inițială. 

— Nu pot sta așa. Mă doare. 

— Crezi că mă interesează durerea ta? întrebă el. Crezi că-mi 
pare mie rău pentru tine? M-ai dat! Ai stat acolo, în mediul tău 
privilegiat, fără să fii în stare să te descurci cu un copil, mârâi el. 
Ce crezi că se întâmplă cu copiii nedoriți? Tu înţelegi măcar ce 
ai făcut? Tu pricepi cum e să treci de la un asistent maternal la 
altul, până când renunţă și te înghesuie într-o instituţie, 
împreună cu toţi ceilalţi copii pe care nu-i vrea nimeni? 

— Termină. N-am fost eu... 

— Vită-te la braţul meu. Aveam nouă ani când așa-zisul meu 
tată adoptiv a încercat să-mi taie mâna cu un cuţit de bucătărie. 
A durat șase luni să mă scoată statul din familia aceea. Nu mă 
credea nimeni. Crezi că s-a preocupat cineva de mine, de 
bunăstarea mea, de fericirea mea, de desenele mele? Plângi cât 
poftești, mamă. Ai suficiente motive să plângi. 

Îi vârî cuțitul sub nas. 

— Nu... sunt... mama ta. 

Crampele din picioarele lui Esther erau atât de puternice, 
încât icnea de durere. Mucii îi curgeau pe bărbie și apa sărată îi 
ardea ochii. 

Deci așa urma să moară. Acum. 


VP - 214 


— Alegerea nu-ţi mai aparţine! strigă el, stropind-o cu salivă. 
Uită-te la mine! N-am avut mamă fiindcă nu m-ai vrut! Dar m- 
am descurcat! 

O lovi iar un val. De data asta, nu se zbătu. Poate că se putea 
lăsa atât de greu încât să se afunde. Apoi, ar fi putut aluneca pe 
fundul mării în oceanul deschis, dizolvându-se. Ar fi putut pluti 
pentru totdeauna. Fără durere. 

— Tu ai făcut toate astea. Tu ai scris scenariul, tu ai creat 
moartea lui Julie, crestăturile, totul. Tu mi-ai dat naștere! Poate 
n-ai vrut să faci asta, dar uite-mă aici! 

Îi auzea vocea chiar lângă urechea ei. Plutea în braţele lui 
puternice. Norii îi intrau și îi ieșeau din câmpul vizual, amețind- 
o. Acceptase. Închise ochii. 

Vocea lui era acum blândă și aproape afectuoasă. 

— Când Julie a deschis ușa, s-a bucurat să mă vadă. Dar ar fi 
trebuit să-i priveşti faţa când am scos cuțitul. N-am văzut în 
viaţa mea pe cineva mai surprins, cu excepţia ei, la câteva 
minute după aceea, când am început să-i crestez pielea de 
piersică. Mi-am permis să creez eu modelul: amprenta mea pe 
obrazul ei. 

Esther gemu tare. El îi dădu drumul și ea căzu pe pietrele 
ascuţite, care i se înfipseră în carne. Nu există durere mai mare 
decât durerea fizică, parcă așa scrisese Orwell. Dar era o 
minciună. Chiar și cu tot trupul strigându-i de durere, gândul la 
Julie era cel care o durea mai tare. 

— Și prietenul tău, Kristoffer. Fiul pe care nu l-ai avut. Vrei să 
știi despre suferinţa lui? Despre cât de frică i-a fost înainte să 
moară? 

— Nu! strigă Esther, cu o forță pe care nu știa că o mai avea. 
Nu, nu, nu, nu, nu! 

Se aplecă deasupra ei, ferind-o de soare. 

— ldiotul a vrut să se vadă cu mine, pentru că mă 
recunoscuse și devenise bănuitor. Avea ochi buni. Dar era cam 
naiv. Tot nu mă recunoști? Ti-am luat amprentele acum câteva 
zile, mamă dragă. 

O apucă de păr și o ridică, să o poată privi în ochi. 

— Nu-ţi amintești? Vrei să spui că sunt invizibil, FUTU-I?! 

El îi dădu drumul și ea se lovi tare de pietre. Ceva i se rupse 
în maxilar. 

— Vrei să auzi ceva amuzant? 


VP - 215 


Se îndreptă și o lovi cu piciorul în coaste. 

— Tocmai au spus la radio că ucigașul a fost prins. Așa-i că 
mori de râs? 

O lovi iar. 

— Și îmi convine. Asta înseamnă că pot lucra în liniște și pace. 
Poţi fi capodopera mea. Rondul de noapte”, Grădina desfătărilor 
umane!?. Ce zici? Nu e un fel de ironie poetică? 

O lovi în spate și se aplecă peste ea. Partea de jos a feţei lui 
Esther era paralizată de durere, și un amestec de salivă și sânge 
i se scurgea din colțul gurii, pe gât. Cu o putere pe care nu 
credea că ar mai avea-o, își forţă buzele în formă de O și îl 
scuipă, nimerindu-l în bărbie. 

Esther închise ochii la răcnetul lui furios. 


CAPITOLUL 34 


— lată sticla de Tuborg, spuse Erik Kingo, arătând spre turnul 
de observaţie cu patru etaje în forma unei sticle de bere imensă. 
Mersi că m-aţi adus. 

Işi luă unicornul de pluș și pipăi după mânerul portierei, sătul 
de corvoadă. 

— O clipă. Mai avem câteva întrebări. Spuneţi-ne despre 
aventura cu Julie Stender. Avem o mărturie care confirmă că ați 
avut o relaţie sexuală. 

Asta îl opri. 

— Avea vârsta la care putea consimțţi, se răsti Kingo. Și 
scutește-mă de morală! Sunt perfect conștient că asemenea 
relaţii ridică semnale de avertizare în mintea femeilor trecute de 
40 de ani. 

Erik Kingo făcu un semn evident spre Anette. 

— Nu credeţi că asta ar fi fost o informaţie relevantă pe care 
ar fi trebuit să ne-o transmiteţi mai devreme? 

Jeppe nu își putea ascunde disprețul din voce. 

— Te rog! A fost acum ani de zile, și n-a însemnat niciun 
rahat. Doar distracţie. Dacă ar trebui să informez oamenii 


12 Celebru tablou aparţinând pictorului Rembrandt van Rijn, pictat, se pare, în 1642 
(n. trad.). 
13 Triptic al pictorului Hieronymus Bosch, realizat între 1490 și 1510 (n. trad.). 


VP - 216 


despre toate femeile cu care m-am culcat, n-aș mai avea timp 
de altceva. 

Asta o scoase din minţi pe Anette. 

— Femei? A fost vorba despre fiica de 15 ani a colegului 
dumitale de lojă! Câţi ani ai, șaizeci? 

Kingo ridică din sprâncene spre Jeppe, parcă pentru a-i spune 
Ti-am zis eu. 

— Nu e nici pe departe singura adolescentă cu care m-am 
culcat, recunoscu el. Și am mai futut și târfe, și servitoare, 
negre, galbene, roșii. Dacă mă întrebaţi de ce, o să vă zic. 
Pentru că pot. 

Arătă din nou spre Anette. 

— Este evident că mănânci prea multă îngheţată, dar asta e 
problema ta. 

Jeppe îi puse partenerei sale o mână pe braţ, să o liniștească. 

— Ce a crezut Christian Stender despre faptul că te-ai culcat 
cu fata lui? 

Kingo își dădu ochii peste cap. 

— Chestia asta nu era un subiect de discuţie la micul dejun. 
Ea se furișa uneori în dormitorul meu, când rămâneam la ei 
peste noapte. S-a întâmplat doar de câteva ori. Stender n-a aflat 
niciodată și aș prefera să rămână așa. N-am fost singurul cu 
care se culca, credeți-mă! 

Kingo chicoti, amintindu-și de precocitatea sexuală a lui Julie 
Stender. 

— Sunteţi conștient că a rămas însărcinată atunci? 

— Nu. 

Părea să nu dea doi bani pe asta. 

— Era convinsă că sunteţi tatăl copilului, continuă Jeppe, deși, 
practic, avea informaţia doar de la Daniel. 

— Ridicol! 

Kingo ridică palma, pentru a pune capăt șuvoiului de 
absurdități. 

— Dacă ar fi fost cazul, aș fi aflat. 

Jeppe își dorea din suflet să-l ducă pe Kingo la secţie, dar știa 
că aveau să fie consecinţe. 

— Cum v-aţi descrie relația cu Christian Stender? 

— Pentru mine el este ca o păzitoare a crocodilului. Toţi 
artiștii au una, într-o formă sau alta - sau cel puţin cei de 
succes. 


VP - 217 


— Va trebui să elaborați. 

— Imi cumpără operele, spuse Kingo, plictisit. Mă ajută cu 
relaţii în lumea afacerilor. În schimb, îi fac viaţa să strălucească 
apărând la petrecerile lui și mergând cu el la vânătoare. E un fel 
de simbioză, profitabilă pentru ambele părți. 

— Deci nu l-aţi numi prieten apropiat? 

— Ce-i aia prietenie? Ne îmbogăţim reciproc vieţile. Este un 
avantaj mutual. Ce altceva să mai ceri? 

— V-ar șoca dacă ați afla că Stender a avut o legătură cu 
uciderea fiicei sale? întrebă Jeppe, privindu-l sumbru. 

Era greu să îi vadă faţa în lumina slabă din mașină. Kingo 
ramase nemișcat. 

— Da, firește. De ce mă întrebaţi? 

— Nu pot să vă spun mai multe acum. Dar vi s-ar părea 
improbabil să-și fi ucis propria fiică? 

— Da. 

Işi strânse lucrurile și deschise portiera. 

— Acum, vă rog să mă scuzaţi, dar chiar am întârziat și 
nepoata mea se va duce în curând la culcare. Nu cred că mai 
trebuie să spun că detaliile privind relaţia mea cu Julie Stender 
trebuie să rămână sub tăcere. Dacă ies la iveală, vă asigur că 
voi nega totul și că voi trage fiecare sfoară de care dispun ca 
amândoi să fiţi concediaţi. Seară plăcută! 

Kingo ieși din mașină, trântind portiera. Îl priviră mergând 
spre cartierul pustiu de case luxoase. Părea să meargă mai 
puţin băţos decât cu o jumătate de oră mai devreme. 

— Ce naiba este o păzitoare a crocodilului? Ai priceput ceva 
din ce-a spus? 

Anette cobori geamul și inspiră aerul de vară. 

— Este o pasăre care se hrănește cu bucățile de mâncare 
descompusă din gura crocodililor. Crocodilul își curăță dinţii, așa 
că nu mănâncă pasărea. Câtă vreme își face treaba, toată 
lumea e fericită. 

— Și dacă nu? 

Jeppe plesni tare din palme. 

— Atunci, devine cina. 

e 

Întunericul se așternuse deasupra coastei strâmtorii Øresund. 
Thomas Larsen și Sara Saidani parcară în faţa unui bungalou din 
cărămidă galbenă și verificară iar numărul. Bukkelballevej 14. 


VP - 218 


Acela era. Centrul de îngrijire 24/24 „Păpădia” arunca o lumină 
aurie prin ferestrele sale mari, din anii '70. Un semn montat de 
Primărie, abia vizibil, le confirmă când ajunseră la ușa 
principală. Sara privi în jur. Totul emana pace și liniște. Sună la 
ușă și, o clipă mai târziu, i se ceru să-și prezinte ecusonul în fața 
camerei interfonului. Se părea că era important ca unii să 
rămână afară. Sau înăuntru. 

Un asistent deschise ușa. Avea un copil mic în braţe, care 
plângea; încerca să îl calmeze cu o suzetă albastră. Legăna 
mecanic bebelușul, dintr-o parte în alta, ţinându-l lipit de piept, 
în ciuda ţipetelor. 

— Micuţul are o infecţie a urechii interne, explică el. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Bună seara. Am venit aici să investigăm o răpire. 

Saidani încercă să vorbească pe un ton normal, dar ajunse să 
urle ca să acopere ţipetele. 

— Mă duc după șefa. Se uită la un film cu copiii mai mari. 
Așteptaţi aici! 

Asistentul  dispăru, iar ţipetele bebelușului scăzură în 
intensitate cu fiecare pas al bărbatului. O clipă mai târziu, în ușă 
apăru o femeie. 

— Eu sunt Jeanette, spuse ea. 

Era o femeie îndesată, cu o tunsoare scurtă în stil paj și ochi 
obosiţi. Le strânse mâinile. 

— Căutăm o persoană dispărută, începu Saidani. Nu are 
neapărat legătură cu voi, dar avem o teorie potrivit căreia un 
suspect ar putea avea legătură cu acest orfelinat. Credeţi că s- 
ar fi putut furișa cineva să se ascundă înăuntru? 

— Aici? întrebă ea, cu o privire tot mai sceptică. Imposibil. Am 
parcurs fiecare colţișor de clădire acum câteva minute, când s-a 
întunecat. Am avut dansuri în sala de sport și de-a v-aţi- 
ascunselea în grădină. |n plus, avem un gard de sârmă 
ghimpată în jurul terenului și niciun colț secret. De ce s-ar 
strecura cineva? 

— Aveţi un antrenor de fotbal pe nume David Bovin? întrebă 
Saidani, ignorând întrebarea femeii. 

— Da, spuse ea, după o ezitare. Este unul dintre voluntarii de 
la Fundaţia Salvaţi Copiii. Fac activităţi cu copiii noștri, inclusiv 
dansuri și fotbal. Activitatea fizică este importantă, mai ales 
pentru copiii pe care-i avem aici. 


VP - 219 


— Are cheie? 

Ea pufni. 

— Nici măcar asistenții noștri permanenți nu au chei. Așa cum 
puteţi vedea, respectăm condiţii de siguranță severe. Centrele 
de plasament sunt rareori populare. David vine în fiecare joi 
după-amiază și antrenează copiii în sala de sport sau în curte. 
Dar nu are cheie. 

— Se poartă bine cu copiii? _ 

— Așa cred. Este cam serios, dar copiilor le place asta. li ia și 
pe ei în serios. Avem motive de îngrijorare? 

Directoarea își duse o mână la bărbie. Părea preocupată. 

— Deocamdată, nu. Trebuie doar să punem câteva întrebări. 

— Nu putem risca să li se întâmple ceva copiilor... 

— Vă asigurăm că vă anunțăm dacă există motive de 
îngrijorare, spuse Saidani, privind dincolo de ea. Sunteţi 
convinsă că nu se poate ascunde nimeni aici? 

— Mai mult decât convinsă. 

— Atunci, ne cerem scuze pentru deranj. Seară frumoasă. 

Se întoarseră la mașină. Saidani pornise deja din nou motorul 
și tocmai intra în viteză când auzi o bătaie în geam. O luă pe 
nepregătite și, deschizând, spera ca Larsen să nu fi observat. 
Directoarea se aplecă în dreptul ei, zâmbind a scuză. 

— Mi-am dat seama de ceva. Aici nu este adresa noastră 
obișnuită. Am primit un grant și renovăm clădirea principală, așa 
că aici ne aflăm doar pentru un an, cât durează construcţiile. 
Locul este ceva mai sus pe Strandvejen, la numărul 332, la mai 
puţin de cinci minute de aici. Ezită. Da, asta voiam să vă zic. Nu 
știu dacă are importanţă. La revedere! 

Alergă înapoi spre ușă, în ciorapi. 

Strandvejen 332 se dovedi o clădire diferită față de masiva 
construcţie din cărămidă pe care tocmai o vizitaseră. Era un 
conac mare, alb, cu un acoperiș de ţiglă lucioasă, ferit de stradă, 
cu un teren care dădea spre ocean. Dacă nu-i știai destinaţia, ai 
fi putut presupune că era una dintre proprietăţile de lux din 
zonă. Cei doi detectivi parcară și trecură pe poarta grădinii, care 
era descuiată, spre surprinderea lor. Clădirea și împrejurimile 
erau întunecate. Nici măcar luminile de pe alee, care păreau 
controlate de senzori, nu reacționară la mișcările lor. Parcurseră 
cu atenţie pietrișul, cu urechile ciulite. Când se apropiară, 
văzură eșafodajul din jurul clădirii, care-i conferea un aspect 


VP - 220 


ostil. Hibernare în plin august. Verificară ușile care dădeau spre 
clădirea principală, să vadă dacă umblase cineva la încuietori. 
Era greu să vadă doar la lumina lanternei, dar nu părea să fie 
cazul. 

In spatele lor se auzi un trosnet puternic. Amândoi tresăriră și 
își ținură respiraţia, până când remarcară una dintre prelatele 
de pe eșafodaj care atârna și flutura la flecare bătaie de vânt. 
Clasic, își zâmbiră prostește. Saidani își scoase revolverul din toc 
și îi ridică siguranţa. Stinse lanterna, pentru ca raza de lumină 
să nu îi dea de gol, înainte să descopere cine s-ar mai fi putut 
afla acolo. 

Pe întuneric trebuiau să avanseze chiar mai lent și cu mai 
multă atenţie. Din fericire, ușoara licărire dinspre mare făcea 
posibilă deplasarea pe lângă bănci și copaci, însă Saidani tot 
reuși să se lovească de o cutie cu nisip pentru copii care avea 
capacul pus. Înjurând încet, aşteptă ca Larsen să o deschidă, cât 
îl acoperea. El pipăi marginea capacului de lemn și îl ridică cu 
greutate. Era goală. Capacul căzu la loc cu un mic pocnet. Se 
opriră, dar nu auziră alte zgomote - doar marea și fluturarea 
ocazională a prelatei. Avansară precauţi prin iarbă. 

In timp ce parcurgeau în zigzag tot drumul, Saidani se opri. 

— Văd ceva pe plajă, șopti ea. 

— Eşti sigură? Nu sunt doar alge? 

Ea începu să alerge. Larsen o urmă. 

— Ce este? Așteaptă-mă! Porneşte lanterna! 

Saidani ajunse pe plajă și porni lanterna. În nisip un corp 
omenesc. Chipul nu i se vedea de sânge, însă părul scurt, vopsit 
cu henna, și silueta micuță, în culori pastelate, nu lăsa nicio 
îndoială. 

— Ea este! 

Sara își auzi panica din voce. 

— Cheamă o ambulanță. Eu verific dacă trăiește. Și fii 
vigilent! Nu știm dacă nu se ascunde încă pe întuneric. 

e 

Jumătate de oră mai târziu, o ambulanță cu girofar albastru 
parcă pe rampa Urgentțelor de la Spitalul Național, oprindu-se în 
fața unei uși glisante. O mașină de poliție o escorta. Parcă lângă 
ea, chiar când paramedicii desfăcură targa și o împinseră 
înăuntru. Sara Saidani sări din mașina de patrulă și fu 
întâmpinată de Ecco Lima, ofițerul de serviciu. Medicii de la 


VP - 221 


urgenţe, cu pantaloni de uniformă verzi și tricouri albe, își 
puseră șorțuri de plastic și bonete, în timp ce Saidani povesti în 
grabă ce știa. Apoi fu lăsată singură pe hol, în faţa cabinetului 
de urgente. Prin panourile de sticlă ale ușii vedea medicii tăind 
hainele victimei și punându-le în plicuri mari, de plastic, pe care 
i le întinseră lui Saidani, pentru investigaţii. Își puneau acum 
șorțuri de piele, gata de radiografii, când apărură în fugă Anette 
Werner și Jeppe Kørner. 

— Trăiește? 

Jeppe fu primul care putu să respire iar. 

— Nu știm încă nimic. 

Saidani clătină încetișor din cap, parcă a regret. 

— Abia s-au apucat. 

— Şi făptașul? 

Işi dădea seama că strigă, dar nu se putea opri. 

— Nici urmă de el, încă. Larsen și echipele de intervenție 
caută în zonă. 

Creierul lui Jeppe se goli de sânge, iar el fu nevoit să se 
aplece, punându-și capul între picioare. Dunga dintre peretele 
galben și linoleumul roșu se clătina de parcă ar fi fost pe vapor. 
Eșuase. Undeva, deasupra lui, le auzea pe Anette și pe Saidani 
discutând situaţia. Cineva li se alătură, vorbind tare, strigând. 
Incercă să urmărească discuţia, dar i se părea că vorbele 
veneau din altă dimensiune, îndepărtate și de neînțeles. 
Promisese că va avea grijă de ea; acum, zăcea acolo iar el era 
aici, neputincios. Ucigașul era încă liber. 

Jeppe închise ochii. Era o rușine. O rușine de neiertat! 

Simţi o mână blândă pe umărul lui și ridică privirea. Saidani 
era aproape, privindu-l îngrijorată. Dar mai era ceva în ochii ei - 
nu doar grijă colegială. Un mesaj? Tandreţe? Creierul lui 
înceţoșat nu îi putea interpreta privirea. 

— Jepsen, ce naiba faci? lar ţi-e rău? Trebuie să mergi la 
medic! 

Anette o dădu la o parte pe Saidani și îl apucă. 

— Mă simt bine. Am glicemia scăzută, și... 

O lăsă pe Anette să îl ridice. Inima începu să îi alerge iar, și 
camera se învârtea cu el. 

— A murit? 

Ea îl privi ciudat. 


VP - 222 


— N-ai auzit? E stabilă. Are câteva coaste rupte, maxilarul 
dislocat și multe laceraţii. A pierdut câţiva litri de sânge și e 
suspectă de comotie. A fost sedată și trebuie să doarmă până 
dimineaţă, dar e în regulă. E o nucă greu de spart. Jeppe, e bine. 

— Nu putem să o vedem acum? 

— Acum nu prea poţi să vezi altceva decât propriii tăi 
genunchi care tremură! râse Anette. Nu e conștientă. Doctorii 
zic să o lăsăm să se odihnească până dimineaţă. Sincer, arăţi de 
parcă ţi-ar prinde bine ceva de mâncare și un pui de somn. 

Jeppe se sprijini de perete până ce camera nu se mai învârti 
cu el. Avea un nod în gât și trebui să înghită de câteva ori. 
Lumea părea să se clatine, dar pulsul i se calmase și îl 
cuprindea ușurarea. 

— Dau un rând de beri la Burger Palace. 

Esther trăia. Avea să fie bine. 

e 

— De ce crezi că a cruțat-o? 

Jeppe aruncă un os de pui în coșul de plastic, își șterse sosul 
de pe degete, și luă o gură de Budweiser. Berea americană îl 
făcea mereu să se simtă ca un figurant într-o reclamă la Levis; 
nu era deloc o senzaţie neplăcută. Anette își mâncase deja pe 
jumătate burgerul cu bacon, și niște stropi de maioneză cu chili 
îi sclipeau ca niște perle pe bărbie. Ședeau la una dintre mesele 
de plastic de la Burger Palace, încercând să dea sens ultimelor 
24 de ore. 

Căutarea lui Esther de Laurenti fusese întreruptă, în schimb 
se declanșase cea a tehnicianului în dactiloscopie David Bovin. 
In acel moment, șase dubiţe de control al mulţimii patrulau zona 
Kokkedal, unde locuia Bovin, Centrul de Criminalistică, galeria și 
apartamentul lui Kingo, Klosterstreede și centrul orașului. 
Tuturor secţiilor de poliţie din Copenhaga și diviziilor Gărzii 
Naţionale Daneze din zona de Est a Danemarcei li se ceruse să 
ia parte la căutare, iar presa pusese fotografii cu textul „Căutat” 
pe primele pagini ale edițiilor online. Îl anunţaseră pe avocatul 
lui Christian Stender că-i vor interoga clientul de dimineață. Ar fi 
fost culmea să își asume răspunderea și pentru Esther de 
Laurenti, dar nu se știa niciodată. 

— Dar dacă făptașul a fost întrerupt de Larsen și de Saidani? 

— L-ar fi văzut. 


VP - 223 


A > 


Jeppe hotărî să mai mănânce o aripioară, deși încă îi era 
greață. 

— Sângele din rănile ei începuse să se coaguleze de ceva 
vreme și există semne de hipotermie, așa că probabil a zăcut o 
vreme pe plajă. Dar de ce să plece fără să o ucidă? 

Anette își contemplă degetele pline de sos, de parcă nu ea ar 
fi fost autoarea, apoi începu să și le lingă. 

— Vrei un șerveţel umed? întrebă el, cu o scârbă prost 
disimulată. 

— Taci, Jepsen. N-ai ceva mai bun de făcut decât să te ocupi 
de practicile mele sanitare? 

— Ba da. Totuși, n-ai vrea un șervețel? 

— Bine, oftă ea și întinse mâna. 

Începu să-și șteargă degetele. 

— Poate că nu a fost la fel să sculpteze în pielea ridată a unei 
bătrâne. Poate că nu s-a potrivit aspirațiilor sale. 

— Poate. 

Jeppe se gândi. 

— Dar l-a văzut. E cam riscant să o lase în viaţă. Nu pare să 
se potrivească în tot ansamblul de precauţii pe care și le-a 
asumat cu primele două victime. De ce e atât de neglijent 
acum? 

— Pentru că știe că știm cine este, răspunse ea. Și pentru că 
nu-i pasă dacă e prins. 

— Asta îl face periculos. Adică, și mai periculos. 

Anette încuviinţă și bău în tăcere. Jeppe se întrebă dacă erau 
și ei în primejdie. Poate că ar fi trebuit să o sune pe Therese și 
să-i ceară să fie atentă în următoarele câteva zile, chiar dacă i 
se părea o exagerare. Să-i spună lui Niels să aibă grijă de soţia 
lui. Până când semna hârtiile, era încă soţia lui. 

În afară de ei, Burger Palace era pustiu. În nopţile de 
duminică, restaurantul era ocupat doar cu comenzile la pachet. 
Oamenii erau acasă, se uitau la TV și mâncau pe canapea, cu 
familia, cu lumânări arzând la geam. Jeppe simţi junghiul 
familiar al singurătăţii și mai bău niște bere. Telefonul Anettei 
sună; ea zâmbi și răspunse. Toată faţa îi strălucea, iar vocea îi 
deveni joasă și plină de afecţiune. /ubitule în sus, iubitule în jos. 
Era Svend. Jeppe își privi partenera încă îndrăgostită și își 
termină berea. 


VP - 224 


Există o linie foarte subțire între a profita de ocazie și a face 
un lucru despre care știi că este complet prostesc. Uneori, calea 
mai puţin bătută este așa doar pentru că te face să cazi de peo 
stâncă. Jeppe știa pe ce cale pășise când își parcă mașina sub 
un castan din Østerbro. Condusese în afara orașului după ce-și 
luase rămas-bun de la Anette. Voia să meargă acasă, să intre la 
duș și apoi să doarmă. Dar mâinile sale întorseseră volanul din 
proprie voinţă și îl duseseră în altă parte. 

In bezna de vară, căsutele din Stratul de Cartofi păreau ca 
niște ornamente de fereastră dintr-o patiserie șic. Clădiri de 
turtă dulce, cu ferestre de glazură, cu aspect cald și primitor, cu 
garduri joase peste care puteai vorbi cu vecinii și cu un teren de 
joacă pentru copii chiar la stradă. Adorabil. 

Cu fiecare pas, Jeppe își dădea peste cap cu propria prostie: 
Esther e în siguranță. Du-te acasă și dormi! Soțul Annei este cu 
ea. Ce speri să obţii? Te va face să dormi mai bine dacă o vezi? 
Sau crezi că te va vedea și se va furișa afară, ca să v-o trageti 
cu pasiune în groapa cu nisip, cât se spală John pe dinți? Poţi 
spera cel mult să fii lovit de fulger din senin și să fii găsit în chip 
de statuie arsă în curtea din față, când iese să își dezlege 
bicicleta, în zori. Idiotule! 

Casa se afla în porţiunea de mijloc a străzii, unde circulația 
mașinilor era interzisă, rezervată pentru copiii care se jucau. 
Aici, se putea sprijini de o casă în miniatură, ascuns vederii 
dinspre drum, și putea privi prin ferestrele familiei Harlov. Dar 
dacă se uitau și ei pe aceeași fereastră, ar fi fost surprins ca o 
căprioară de faruri, pe un drum de ţară. 

O lumină blândă strălucea la toate cele trei niveluri, dar nu 
vedea nicio mișcare. Lumina albastră de la un televizor clipea la 
primul etaj, în spatele perdelelor albe, eterice. Probabil că 
ședeau acolo chiar acum, amândoi, mână în mână, bând vin 
roșu sau un ceai pretenţios. Jeppe se mai linişti cu ideea că TV- 
ul era pornit; deci nu se distrau chiar atât de bine. Pe o masă de 
la parter se vedea o lumânare arzând. Cineva trebuia să 
coboare să o stingă, la un moment dat. Lui Jeppe îi era frig și se 
simţea incomod, sprijinit de pervazul miniatural al căsuţei, dar 
decise să rămână până ce stingea cineva lumânarea. Așteptă. 

Therese îl luase cândva din gara apropiată, Østerport, într-o 
seară de vară, acum o eternitate. Tocmai se mutaseră în casa 
din Valby, iar Johannes și Rodrigo veniseră la cină. El și Johannes 


VP - 225 


se îmbătaseră și se războiseră în curte, cu pistoale cu apă, 
desculți, cu mânecile suflecate. Era o seară atât de caldă, că 
aerul părea o îmbrăţișare. Îşi continuaseră lupta pe parcela 
nevândută de alături, unde iarba era înaltă și copacii înfloriseră 
în alb - cei care miroseau extraordinar în iunie. Să fi fost soc? 
Sfârșiseră lângă șine, uzi până la piele și râzând, invincibili sub 
stele. 

Trecuse un marfar, amplificând magia serii de vară. Și apoi, 
un miracol: trenul oprise chiar în faţa lor. Nu ezitaseră și se 
urcaseră într-un vagon deschis, uluiți de unde ar fi putut ajunge. 
Rotterdam! Berlin! Fără un sfanţ în buzunar, doi prieteni într-un 
marfar, mergând spre necunoscut. Case întunecate și tufișuri 
parfumate se profilaseră pe lângă ei, fantomatic; renunțară să 
încerce să mai vorbească peste zgomotul trenului. Nu 
ajunseseră departe. Trenul se oprise după 15 minute în 
Østerport, unde fusese tras pe linie moartă peste noapte. 
Dezamăgire și ușurare. 

Jeppe zâmbi, amintindu-și. Nu știa cum reușise să dea de 
Therese, dar ea și Rodrigo veniseră cu mașina să îi ia. Rodrigo 
era furios, dar ea râsese și îl sărutase, iubindu-l și mai mult 
pentru bravada lui băieţească. 

Dezavantajul de te simţi împlinit cu o altă fiinţă umană era că, 
atunci când aceasta pleca, rămâneai cu o jumătate de persoană, 
cel mult. 

Lumânarea clipi. Se aprinse o lumină din tavan. lat-o! Miere și 
rozmarin, aur cald și baie cu spumă. Trupul lui se trezi când o 
văzu, ca o mașină pornită de la întrerupător. Purta un trening cu 
aspect comod și avea părul prins în coadă. John apăru în spatele 
ei, cu o tavă cu pahare și o sticlă. Cât timp ea încărca mașina de 
spălat vase vorbiră animat. El rămăsese cu tava în mână, cu 
trupul calm, dar cu chipul vibrând. Anna începu să râdă. Trebuia 
să fi spus John ceva, fiindcă râdea și el, cu modestia celui care a 
făcut gluma. Ea își șterse ochii, arătând ca o fetiță. Râsetul ei nu 
avea nimic fals. 

John puse tava jos și o mângâie scurt pe obraz, înainte să 
stingă lumina și să dispară. Ea îl privi plecând. Jeppe cunoștea 
privirea aceea. Cândva, cineva îl privise și pe el așa. 

Anna se mișcă prin bucătărie, spre fereastră, peste lumânare, 
spre el. Îi văzu faţa bosumflată iluminându-se ca a unui înger, 
apoi ea suflă în lumânare și dispăru. 


VP - 226 


Jeppe conduse acasă. Nu voia să ducă pilota în dormitor. Găsi 
o pătură și o pernă decorativă și le aruncă pe canapea. E doar 
cineva cu care te-ai culcat de două ori! Se spălă pe dinţi, 
deschise dulăpiorul din baie și își contemplă colecţia de 
analgezice. Recipiente de alinare, atât de jalnice. El era jalnic. 
Furios, înghiţi două pilule și se întoarse pe canapea. Therese îi 
zâmbea de pe raft, din poza de la Tivoli. 

Dinspre șine se auzi un zgomot. Era un tren care trecea prin 
întuneric și făcea casa să se cutremure. Jeppe îi întoarse spatele 
și închise ochii strâns. 


VP - 227 


LUNI, 13 AUGUST 


CAPITOLUL 35 


Copacii care străjuiau Tagensvej atârnau peste șosea, cu 
frunzele deja de un verde-închis, prăfuit. În fața Spitalului 
Naţional, ghivece de ciment cu lavandă sclipeau într-un mov- 
albăstrui fluorescent în lumina zorilor, iar o prelată de un galben 
lucios zburase și se lipise de rastelul pentru biciclete. Jeppe 
trebuise să bea trei căni de cafea ca să se trezească și încă 
simțea că lumea se mișca la viteză dublă. Nu putea ridica 
privirea spre clădirea înaltă, fiindcă i se părea că se înclină spre 
el. Îi scrisese Annei de două ori, și nu era nici măcar ora opt. 
Jeppe își privi telefonul. Niciun răspuns. Poate că aștepta să 
rămână singură. 

Din ceața însorită care plutea peste Blegdamsvej apăru 
Anette, alergând ușor și gâfâind. 

— Nenorocit de oraș! A trebuit să parchez tocmai lângă 
Trianglen. Sunt extenuată. 

Extenuată! jeppe era atât de obosit, că ar fi dormit o mie de 
ani. Își bătu partenera pe braț. 

— Neaţa. Să mergem direct la ea. Se află în clinica de 
neurochirurgie, sub observaţie, și are o tomografie programată 
în jumătate de oră. 

— Te simţi bine? Ai ochii injectațţi și arăţi ciudat. 

Bună descriere, se gândi Jeppe, dar clătină din cap. 

— Doar obosit. Hai. E la etajul nouă. 

Se opriră scurt să îi salute pe cei doi polițiști postați în fața 
rezervei și intrară, cu o asistentă pe urme. 

— Scurt! Fiţi blânzi! Pacienta abia s-a trezit și încă e slăbită! îi 
avertiză ea. 

Verifică o perfuzie, apoi părăsi camera, dând dovadă de o 
eficienţă impecabilă. 

Rezerva era întunecată de obloane metalice acţionate 
electric. Esther de Laurenti era întinsă într-un pat de spital, 
privindu-i cu ochii mari. Avea un bandaj în jurul capului și un 


VP - 228 


plasture mare pe bărbie. Coastele îi erau de asemenea 
bandajate, iar partea stângă a maxilarului avea o nuanţă violet. 
Vorbi de cum îi văzu. 

— Știţi cum a mers operaţia lui Gregers? Aţi putea fi amabili 
să verificaţi? 

Părea agitată și cuvintele i se împleticeau, de la sedativ. 

— Intreb imediat. O secundă. 

Anette ieși din cameră, prompt. 

Jeppe își trase un scaun lângă patul ei și se așeză. Inspiră 
adânc și se obligă să o privească pe femeia bătută, să-i vadă 
rănile, durerea și suferința. Se obligă să exprime în cuvinte 
partea lui de vină. 

— Îmi... îmi pare rău că... 

Spre groaza lui, își simţi gâtul blocat și vocea înecată. Esther îl 
prinse de mână încet și strânse. Jeppe își mușcă buza. lată-l 
calmat de victima de care nu reușise să aibă grijă. Era mai 
dereglat decât crezuse. Poate că era cazul să își ia din nou 
concediu, după cazul acesta. Să își revină. 

Pașii grei ai Anettei se auziră de după colț. Esther ridică ușor 
capul. 

— Pe Gregers îl pregătesc acum pentru anestezie. Totul arată 
bine. Ținând cont de circumstanțe, se simte bine și este 
încrezător. 

Anette se lăsă într-un fotoliu, gemând. 

— Și câinii mei? întrebă Esther. 

— Sunt la pensiune, răspunse Jeppe, strângând și el mâna 
femeii. Sunt trataţi ca niște regi, cu zonă de mișcare în aer liber 
și sandviciuri cu lebărvurșt la desert. 

— Ce ușurare! Mulţumesc! 

Se întinse cu grijă înapoi pe pat. 

Jeppe își eliberă mâna dintr-a ei și își scoase carneţelul. 

— Ar fi în regulă să vă pun câteva întrebări? 

Esther încuviinţă și se strâmbă de durere. 

— Cine era? Îl cunoașteţi? 

— Da! 

Avea maxilarul blocat și vocea îi tremura. Dar reușea să pară 
calmă. 

— Este tipul vostru de la amprente, cel ras, cu ochelari. 

Jeppe îi făcu Anettei un semn de confirmare, din cap: David 
Bovin. 


VP - 229 


— Unde și cum v-a prins? Aveam doi polițiști postați la 
intrarea în casă. 

Detectivul își surprinse nuanţa defensivă din voce. 

— Lângă Lacuri, nu departe de unde suntem acum. Cred că 
m-a urmărit de la spital, când l-am vizitat pe Gregers, și a 
așteptat o ocazie. 

Înghiţi cu greu. 

— A venit spre mine, nonșalant. Am încercat să ţip, dar nu am 
putut. Mi-a apăsat ceva peste gură. Mirosea puternic. Ce-mi 
amintesc apoi este că m-am trezit într-o curte, lângă apă. 
Soarele strălucea și m-a derutat, fiindcă eu credeam că era 
seară. Mă simțeam confuză și îmi era rău. În jurul casei erau 
schele, dar nu și muncitori. Evident, că doar era weekend. Imi 
dați puţină apă? 

El îi turnă apă într-un pahar cu pai și i-l întinse. Ea bău, își 
drese glasul și bău iar. Nivelul de apă din pahar nu păru să 
scadă. 

— Era furios. Nebun. Mi-a legat braţele la spate și m-a obligat 
să stau pe vine la marginea apei, apoi m-a făcut albie de porci și 
m-a ameninţat cu un cuţit. A început să mă lovească. 

— Dar de ce? 

— Era convins că sunt mama lui, că îl dădusem spre adopţie 
la naștere și că eram de vină pentru copilăria lui oribilă. M-a 
făcut în toate felurile... 

Esther se opri, se adună și își regăsi forțele. Jeppe îi lăsă timp. 
Fără să scoată o vorbă, privi cum obrajii i se umezesc. 

— A vorbit despre Julie și despre Kristoffer. Mi-a spus cum i-a 
torturat și i-a ucis. S-a lăudat cu asta, i-a numit opere de artă, i- 
a batjocorit fiindcă le fusese frică. 

Închise ochii. 

— Mi-e greu să vorbesc despre asta. 

Jeppe aşteptă ca ea să redeschidă ochii. 

— A spus de ce? 

Fu nevoit, la rândul lui, să-și dreagă glasul. 

— De ce i-a ucis? 

— Nu. Eu trebuia să mor fiindcă eram mama lui și îl 
dezamăgisem. Dar n-a zis de ce Julie și Kristoffer... 

Îi scăpă un sunet ca al unui căţeluș care cerșește. Încercă să-l 
camufleze cu tuse. 

— Dara pomenit de Erik. 


VP - 230 


— Erik Kingo? 

— Da. A vorbit despre misiunea lor comună, sau așa ceva. Nu 
prea știu despre ce vorbea. A fost asistentul lui Erik, a spus, dar 
proiectul acesta avea de-a face cu... cu morții. Cu mine. Voia să 
mă taie, spunea. Aș fi fost capodopera lui. Ultima. 

Ușa se deschise și intră o altă asistentă, cu obraji rotunzi și 
păr blond, împletit într-o coadă pe spate. Arăta aproape grotesc 
de sănătoasă, în comparaţie cu trioul din zona patului. 

— Esther, trebuie să te pregătim pentru tomografia de peste 
câteva minute, așa că-ţi poți lua la revedere de la vizitatori. 

Îi făcu un semn din ochi lui Jeppe și plecă. În spitale, 
contrastul dintre moarte și viaţă este ascuţit ca o muchie de 
cuţit, dar tranziţia e fluidă. O privi pe Esther. In ciuda semnelor 
evidente după întâlnirea cu moartea, părea plină de viaţă. Avea 
să supravieţuiască. 

Lăsă ușa să se închidă în urma asistentei și întrebă: 

— De ce nu v-a ucis? Cum aţi scăpat? 

— l-am spus că nu sunt mama lui. 

— Dar cum...? 

Ea inspiră adânc. Jeppe avea senzaţia că se pregătea să 
spună o poveste despre care știa de mult că trebuia spusă, dar 
care încă durea. 

— În 1966, am născut un copil, pe care l-am dat spre adopție. 
Aveam 17 ani, iar părinţii mei s-au gândit că să fiu mamă mi-ar 
fi distrus viața. Dar tipul ăsta are în jur de 30 de ani, deci s-a 
născut în anii '80. Nu am cum să fiu eu mama lui. 

Tăcu preț de un minut și doar netezi păturile cu mâinile 
tremurătoare. 

— La început, nu m-a crezut. M-a lovit și m-a făcut târfă 
mincinoasă. l-am zis că aveam doar 17 ani când am născut și i- 
am cerut să facă singur calcule. Asta l-a înfuriat mai tare. M-a 
lovit iar și iar și a ameninţat că-mi scoate un ochi. 

Își atinse cu grijă un loc de sub ochiul stâng. 

— Cum l-aţi făcut să vă creadă? 

— l-am tot repetat data, iar și iar, data nașterii. 18 martie 
1966. O am gravată pe un medalion pe care-l port mereu la gât. 

Își duse mâna la claviculă, să le arate, dar nu putu din cauza 
bandajelor. 

— Când l-a văzut, cred că a priceput că nu puteam să-i fiu eu 
mamă și că l-a minţit cineva. 


VP - 231 


Înghiţi de câteva ori și apoi continuă, cu chipul schimonosit, 
de parcă amintirea o durea mai mult decât rănile. 

— l-am zis că bebelușul meu fusese fetiță. Una dintre 
asistentele de la maternitate mi-o șoptise pe ascuns, chiar dacă 
nu avea voie: o fetiță... 

— S-a oprit? 

— Nu. M-a lovit iar și cred că mi-am pierdut cunoștința. Apoi, 
m-am trezit aici. 

Jeppe ridică privirea și văzu un cortegiu de asistente și 
brancardieri intrând în rezervă. El și Anette se ridicară și se 
îndreptară spre ușă, urându-i însănătoșire grabnică. Jeppe reuși 
să îi zâmbească trist, înainte să fie împinși pe hol și spre lift. 

Când coborau, începură să îi ţiuie urechile. Și le acoperi cu 
palmele, dar degeaba. 

J 

— Puteți pleca acasă după ce terminăm de vorbit. 

Jurista își puse coatele pe masă și se aplecă în față. Cămașa 
ei albă era parțial descheiată din cauza căldurii de la amiază din 
birou, și din ea ieșea capătul de sus al unui tiv de dantelă. 

Anette îl privi pe Christian Stender de acolo de unde se afla, 
sprijinită de perete. Bărbatul era prăbușit în scaun, cu chipul 
împietrit. Ulla Stender îi mângâia mecanic braţul, dar el nu 
părea conștient că ea se afla acolo. Pielea de pe fața lui era 
lucioasă și începea să capete o textură ca de maioneză. Probabil 
ceva era în neregulă cu circulaţia lui sanguină. 

Avocatul lui Stender apăsă de câteva ori capacul unui pix de 
plastic. 

— Cum adică să merg acasă? întrebă el, ezitant. 

— Poliţia renunţă la acuzaţii, spuse jurista, cu mâinile pe 
masă. 

— Dar aveţi o mărturisire de la domnul Stender... începu 
avocatul, atingându-și nodul cravatei. 

Apoi puse pixul jos. 

— Și nu intenţionăm să îl acuzăm de sperjur. Detectivul nostru 
de la investigaţii are câteva întrebări, dar după aceea familia 
Stender poate pleca acasă. Asta dacă putem conta pe 
cooperarea domnului Stender. 

Avocatul își foșni hârtiile. 

— Clientul meu dorește să știe motivul pentru care... 

— Du-te acasă, Ditlev! 


VP - 232 


Stender se topea ca o legumă putrezită. Chiar și așa și tot 
reușea să emane autoritate. 

— Ce aţi spus? 

— Dacă nu sunt acuzat, n-am nevoie de tine. Serviciile tale 
mă costă 1.800 de coroane pe oră, așa că pleacă, asinule! 

Avocatul rămase o secundă interzis. Apoi își adună lucrurile, 
atinse ușurel umărul Ullei Stender și plecă. Ea îl privi, apoi se 
uită la Anette, parcă implorându-i ajutorul. 

— Dacă renunţaţi la acuzaţiile împotriva mea, înseamnă că 
aveţi alt făptaș, continuă Stender, calm. Aveţi? 

Anette se desprinse de perete și se apropie de masă. 
Sprijinindu-se în palme, îl privi drept în ochii înroșiţi. 

— Da. Am găsit ucigașul. Este încă liber, dar știm cine este și 
avem și o declaraţie a unei martore care ne susţine. Întrebarea 
este ce v-a făcut să maărturisiţi o crimă pe care nu aţi comis-o. 

El se îndreptă încet și își ridică mâinile deasupra capului, ca 
un apostol al apocalipsei. 

— Cel care se luptă cu monștrii trebuie să se asigure că nu 
devine el însuși un monstru... 

— Nu putem continua Anette plesni tare masa - cu rahatul 
ăsta! Cât mai aveți de gând să ne duceţi cu vorba? Cu ce vă 
ajută să nu fie găsit cel care v-a ucis fiica? Pentru Dumnezeu! 

— Când ai privit prea multă vreme în abis, abisul începe să 
privească și el în tine. 

Stender lăsă braţele jos și făcu un semn din cap, ca pentru 
sine. 

— Ulla, draga mea, vrei te rog să te întorci la hotel și să 
împachetezi, ca să putem pleca acasă? 

Ulla Stender arăta ca o femeie care trecuse prin șapte tipuri 
de iad în ultimele câteva zile, și avea doar jacheta Chanel în 
pătrăţele care să o apere de dezastru. Ideea de a pleca înapoi în 
Sarvad fără rușinea de a fi căsătorită cu un ucigaș în serie părea 
să îi dea o așchie de speranţă. Se ridică și murmură „Acum, 
sigur, prea bine”, apoi ieși în grabă pe ușă, spre ușurarea care o 
aștepta dincolo. 

Stender îndreptă un deget cărnos spre Anette și spuse: 

— Să fie foarte clar că nu mă puteţi ameninţa. Am pierdut ce- 
mi era mai drag și închisoarea nu ar putea schimba asta. 
Pricepeţi? 


VP - 233 


Încă rostea cuvintele rar și niţel poticnit, dar nu era nicio 
îndoială că știa despre ce vorbește. 

— Fiica mea a fost ucisă de un alienat mintal care lucrează 
pentru voi, pentru poliţie, un om care a luat parte la anchetă și a 
plantat dovezi chiar sub nasul vostru. David Bovin. Mă tem că 
fiica mea era... îndrăgostită de el. Julie nu a știut niciodată să 
judece oamenii. Era prea bună din fire. A deschis ușa și el a ucis- 
o, a tăiat-o și s-a lăudat cu asta pe internet. lar voi... 

În colţurile gurii avea stropi de salivă. 

— Voi l-aţi ajutat! 

— De unde știți toate astea? 

— Înaintea voastră? Întrebarea corectă este cum de aţi eșuat 
Voi! 

Anette vedea că furia câștigă teren în faţa apatiei lui. 

— Deci refuzaţi să ne spuneți? 

— Trebuie să vă concentrați pe lucruri mai importante, cum ar 
fi să-l prindeți pe nebun. 

— Deci nu ne spuneți de unde știți cine este? repetă Anette. 

Stender se uită urât la ea și nu zise nimic. 

— Nici de ce ați mărturisit, și astfel aţi obstrucţionat 
investigația? Nu vreţi să-și primească pedeapsa? 

Stender lovi masa cu palmele, făcând cănile și pixurile să 
zăngăne. 

— Exact despre asta e vorba! strigă el. Ucigașul trebuie să-și 
primească pedeapsa! Nu să ispășească niște ani cu mâncare 
gătită și tenis de masă. Trebuie pedepsit! 

O furie rece îi sclipea în priviri. 

— Și asta s-ar fi întâmplat dacă mergeaţi la închisoare în locul 
lui? 

Anette își încrucișă brațele la piept și încercă să pară mai 
calmă decât era. 

— Eu nu mai zic o vorbă. Ba da! Voi mai spune doar atât: 
diavolul trebuia pedepsit. Dar trebuia și să protejez pe cineva 
mai important decât mine. 

— Vă referiţi la Kingo? El avea nevoie de protecţie? 

— Ha! Erik e băiat mare, perfect capabil să aibă grijă de el. 

Stender își șterse sudoarea de pe frunte. 

— Nu, trebuia să protejez pe cineva mai important decât noi 
toţi la un loc. Acum, nu mai zic nimic. Puteţi decide și singuri 
dacă vreți să mă lăsaţi sau nu să plec. Mi-e totuna. 


VP - 234 


Își puse o mână pe burtă și se așeză înapoi, așteptând liniștit. 
Anette îi făcu semn juristei să iasă împreună cu ea pe hol și 
închise ușa după ele. 

— Îl putem reţine? întrebă. 

— Este cel mai sărit de pe fix om pe care l-am văzut de când 
sunt juristă aici, veni răspunsul. 

Femeia era zguduită. 

— Este complet... a fost total... 

— ÎI putem reţine? repetă Anette. 

Jurista se adună. 

— Doar dacă îl acuzăm de sperjur și de potenţială 
obstrucţionare a unei anchete polițienești. Nu credeam că asta 
vrem. 

— Trebuie să îi cercetăm înregistrările telefonice și e-mailurile 
și să vedem ce fel de înțelegeri a făcut și cu cine. 

— Va trebui să îl acuzăm pentru a-l reţine. 

— Bine, zise Anette, încuviințând. Atunci așa vom face. Putem 
retrage acuzaţiile când terminăm, ca să se poată duce acasă și 
să-și îngroape fata. Asta dacă n-a comis nicio infracțiune. 

— Sărmana Ulla Stender, spuse jurista, clătinând din cap. 

— Sărmanii de noi. 

e 

Anette dădu buzna în biroul lor, scoase o pungă de șorici de 
porc din geantă și începu să mestece metodic, într-o cacofonie 
de zgomote. Părea supărată. Jeppe îi privi colacul de grăsime de 
sub talia strâmtă a pantalonilor și se întrebă în treacăt dacă 
partenera lui mânca pentru a se liniști când era stresată, spre 
deosebire de el, care-și pierdea complet apetitul. 

Își scoase telefonul și scrise un nou mesaj, de data aceasta 
Mi-e dor de tine! Ştia că nu se scrie așa ceva când abia cunoști 
pe cineva, mai ales când ai trimis deja două mesaje fără reacție. 
Prea sună a disperare. Lăsă telefonul și își privi partenera. 

— Deci cine l-a amăgit pe Christian Stender să își asume vina 
pentru uciderea propriei fiice, în schimbul unei pedepse pentru 
David Bovin? 

Anette răspunse cu gura plină. 

— Singurul suficient de apropiat de el sau despre care știm că 
a fost suficient de apropiat și de Bovin este Kingo. Kingo e 
legătura dintre Bovin și Stender. 

Jeppe se întinse și se servi cu niște șorici din pungă. 


VP - 235 


— Dar de ce i-ar face rău Kingo lui Bovin? De ce nu ne-ar lăsa 
să-l prindem și apoi ar nega orice implicare în caz, asta dacă l-ar 
implica cineva? 

— Pentru că Bovin știe prea multe. E periculos. 

Jeppe se uită la șoriciul de porc din mână și se răzgândi. Arăta 
exact a ce era: piele moartă. 

— Putem să-l aducem pe Kingo la interogatoriu? întrebă el. Ce 
avem despre el? 

— Câtă vreme Stender nu vorbește, iar Bovin n-a fost prins, 
tot ce avem este conjunctural, spuse Anette, ronţăind și 
gândindu-se. Știm că este implicat, dar cum? Hai să îl facem pe 
Bovin să-l toarne, când îl găsim. Curând. 

Se auzi o bătaie în ușă, iar Sara Saidani băgă capul în birou, 
cu o privire entuziasmată. Jeppe nu își amintea când o văzuse 
zâmbind ultima dată. Îi stătea bine. 

— Trebuie să cunoașteţi pe cineva. Vă amintiţi de fostul 
asistent al lui Kingo? Jake Shami? Este în camera 4. 

— Acum? 

— Chiar acum! 

Anette își turnă ultimele bucățele de șorici în gură, direct din 
pungă, și ieși pe ușă. Jeppe o urmă, clătinând din cap. 

Saidani se duse la audierea preliminară, ca să pună mâna pe 
telefonul lui Christian Stender. Între timp, Jeppe și Anette intrară 
în camera 4, unde se afla un tânăr slab, care se juca nervos cu 
lanțul de la gât. Avea cea mai întunecată piele pe care o văzuse 
vreodată Jeppe și purta o cămașă albastru electric, cu 
triunghiuri multicolore. Arăta de parcă o pasăre exotică, 
superbă, ar fi aterizat în lumea lor plicticoasă. Anette închise 
ușa, ca să nu zboare afară. 

Jeppe se prezentă, cu o strângere de mână, și se așeză la 
masă. Anette se sprijini de perete, cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor. Ca de obicei. 

— Vi s-a oferit cafea? Bine. Am înţeles că detectiva Saidani v- 
a spus despre ce este vorba. 

Jeppe îi zâmbi prietenos tânărului. 

— Ştiam că va veni ziua, dar n-a vrut să mă asculte nimeni. 
Insul e complet dus cu pluta! 

Mitralia cuvintele în argoul stradal și le sublinia cu gesturi 
zălude. 

— Cine? 


VP - 236 


— Erik Kingo - jegosul, cine altul? Cel mai mare bulangiu care 
a călcat vreodată pe această planetă. 

— De ce spuneți asta? întrebă Jeppe. De ce e un bulangiu atât 
de mare? 

— Kingo manipulează oamenii să facă tot ce-i vine lui în 
minte. Îţi spune că ești o stea, că ești frumos, neînțeles, că-ţi va 
oferi șansa de care ai nevoie. Se uită în tine, te împinge de la 
spate să fii cea mai bună versiune a ta și te face să iubești cum 
nu ai mai iubit vreodată. Apoi - tânărul formă un bol cu mâinile, 
dar le trase brusc în lături brusc - te lasă să cazi. Asta mi-a făcut 
mie și asta face oricui e suficient de prost să aibă încredere îl el. 

— Aţi auzit de David Bovin, asistentul de după? 

Jake Shami își duse mâinile la ceafa și își dădu ochii peste 
cap. 

— Nu doar că am auzit de el, l-am cunoscut! Când am fost 
concediat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl contactez. 
Voiam să-l avertizez. A fost o surpriză, fiindcă era... diferit de 
mine. Dar Kingo nu face nazuri, dacă i se cântă în strună. În fine, 
era deja complet spălat pe creier când l-am întâlnit și nu mai 
avea cale de scăpare. Kingo îl umpluse de minciuni despre 
mine, așa că m-a privit cu milă. Își duse mâinile la gură, în chip 
de portavoce. Alo, uită-te la mine! Arăt a om care ar viola o 
bătrână? N-a fost nenorocita mea de idee. Eram vârât până la 
gât în lumea bolnavă a lui Kingo. 

— Deci n-ai reușit să rezonezi cu David Bovin? 

— Deloc. Așa că am fost ușurat, să nu zic încântat, când am 
auzit că și-a făcut rost de o slujbă adevărată. M-am gândit... că 
poate Kingo își pierdea influența. Adică, se îndreaptă într-acolo. 

Jeppe își lăsă capul într-o parte. 

— Îţi poţi imagina parteneriatul lor în altă lumină? 

— Nimic nu este exclus când vine vorba despre Kingo. 
Individul ăla, Bovin, ar putea încă să lucreze pentru el, chiar 
dacă, oficial, are alt job. 

Shami oftă adânc. 

— Asta face Kingo. Creează un univers fantastic, în care 
sunteţi doar tu și el împotriva lumii și unde nimeni nu poate 
decide ce este greșit. Nu-mi mai amintesc senzaţia, dar pe 
atunci creaserăm o lume în care avea sens să forțezi o bătrână 
să facă sex cu tine. Era artă, eliberare, revoluţie! Încă îmi e 
rușine să vorbesc despre asta. 


VP - 237 


Shami închise ochii și rămase cu spatele drept. Înghiţi în sec 
și dădu din cap pentru sine. 

— ÎI iubeam atât de mult! N-am iubit pe nimeni cum l-am iubit 
pe Erik Kingo. 

— Dar nu era iubire reciprocă? 

— Kingo se iubește doar pe sine. Posibil și pe fiul lui și pe 
nepoata lui, și cred că el ar pretinde că iubește și arta. Dar este 
o minciună. Kingo își iubește doar egoul lui mare și gras. 

Telefonul lui Jeppe îi vibră în buzunar. Abia ce reuși să se 
gândească la Anna că văzu numărul și răspunse. 

— Karner. 

— Aici Hansen, de la PSAP. Avem o martoră care crede că a 
văzut suspectul acum jumătate de oră, în trenul de suprafaţă, 
îndreptându-se spre sud. Am trimis un Mike să o interogheze. 
Spune că tipul s-a dat jos în gara Sjaelar. 

Un Mike era un ofițer pe motocicletă, de la Departamentul 
pentru Trafic și Tranzit. Jeppe se foi în scaun. 

— Cât de sigură e? 

— Nu 100%, dar destul de sigură. L-a descris suficient de 
bine. Înălţimea și constituţia se potrivesc, iar ea pare o martoră 
credibilă. Am trimis două mașini. 

— Stai puţin. Ai zis Sjælør? 

Jeppe se uită la harta Copenhagăi, care atârna pe un panou, 
pe perete. Apoi ţipă, pe jumătate spre Anette, pe jumătate în 
telefon. 

— El este! Se duce la cabana lui Kingo din grădina publică. HF 
Frem, pe P. Knudsens Gade. Trimite tot ce ai. Suntem pe drum. 

— Stai! spuse vocea de la telefon. Suspectul nu era singur. 
Avea o fetiță cu el. 

Șocul îl lovi pe Jeppe ca un pumn în rinichi. Se ridică și puse 
telefonul înapoi în buzunar, încercând să înţeleagă. Apoi, începu 
să fugă. 


CAPITOLUL 36 


Zona era deja împrejmuită când ajunseră Jeppe și Anette, și 
parcară în faţa HF Frem. Două mașini de poliţie blocau drumul, 
iar două ambulante și patru vehicule de patrulă se aflau în 


VP - 238 


spatele lor. Câţiva polițiști direcţionau traficul și îi sileau pe 
curioși să se îndepărteze; alţii erau ocupați să escorteze 
rezidenții din zonă. Lima 11, comandantul din locație, se afla în 
mijlocul tuturor, împărțind comenzi. Vesta lui galben-fluorescent 
îl făcea ușor de distins. Jeppe se apropie de el și îl atinse pe 
braţ. 

— Ce se întâmplă? Repede! 

— Suspectul ţine ostatică o fetiță, pe o barcă, în mijlocul 
iazului. Ameninţă că îi va tăia gâtul dacă nu vorbește cu Erik 
Kingo. 

— Unde e Kingo? 

Comandantul arătă spre un mic grup de persoane de pe 
trotuar. Kingo ieșea în evidenţă, cu costumul lui de in strălucitor 
și cu părul alb, care-i încadra faţa extraordinar de palidă. 

— Tocmai a ajuns și primește instrucţiunile de siguranţă. Se 
pare că Bovin l-a sunat și direct. 

— Au fost chemați cei de la AKS? întrebă Jeppe, referindu-se 
la unitatea tactică de lunetiști. 

— Chiar acum se poziţionează în jurul iazului. Zona este 
evacuată. 

jeppe porni spre Kingo, punând o ultimă întrebare peste 
umăr: 

— Cine e copila? 

— Nepoata lui Kingo, Sophia. Părinţii au fost anunțați și sunt 
pe drum. 

Jeppe și Anette ajunseră la Kingo. El ridică privirea și ţipă 
disperat la ei: 

— Ticălosul mi-a luat nepoata! 

Dintr-odată, părea bătrân. 

Jeppe se adresă polițiștilor din jurul lui Kingo. 

— Gata? Apoi, spre el: Haideţi cu mine! 

ÎI trase după sine în grădină, urmaţi de polițiști în uniformă. 
Azi nu erau priviri bănuitoare peste garduri, nici copii care se 
jucau în curți. Trei agenţi cu veste antiglonţ se aflau pe 
debarcader, în fața casei lui Kingo, cu armele lungi îndreptate în 
jos și ochii la barca de salvare din mijlocul iazului. Jeppe văzu 
câţiva polițiști înarmați răsfiraţi în tufișuri și pe punţile de lemn, 
în jur. 


VP - 239 


Chiar și așa, domnea o tăcere nefirească. Vântul se domolise, 
iar iazul reflecta cabanele din jurul său. Singurul zgomot care 
sfâșia tăcerea era un plânset de copil. 

La văsla unei bărci de salvare de lemn verde-închis de pe iaz 
se afla David Bovin, cu un cuţit în mână și o fetiță în poală. 
Atașată de barcă era o plută mică, gonflabilă. Jeppe văzu că 
fetița era prea aproape ca să riște să tragă, funcţionând ca un 
scut perfect pentru răpitor. 

— Sophia dragă! A ajuns bunicul! strigă Kingo răgușit. 

Vaietele fetiţei deveniră mai intense. El strigă iar. 

— Ce vrei, David? Ce dracu' vrei de la mine? Las-o să plece! E 
doar o copilă! 

Pentru că nu primi răspuns, se întoarse spre polițiștii de pe 
doc. 

— Ce vrea? V-a zis ce vrea? 

Unul dintre ofițerii înarmaţi îi răspunse, cu chipul împietrit: 

— Vrea să facă schimb. Dacă înotaţi la el, lasă fetița să vină 
spre noi, pe plută. 

— Asta e o nebunie, spuse Kingo, cu o panică evidentă în 
priviri. Mă va ucide. Ce facem? 

Ofiţerul răspunse calm: 

— Singura alternativă este să așteptăm până îl avem în 
cătare și să sperăm că nu îi va face rău până atunci. 

— Asta-i altă nebunie! strigă Kingo. Nu putem risca! 

Jeppe îi întrerupse: 

— Un negociator este pe drum. Sperăm că îl va convinge. Va 
ajunge în câteva minute. 

— Un negociator? Nu se poate negocia cu un ucigaș în serie 
sărit de pe fix! Trebuie să puteţi face altceva! 

Kingo se clătină pe debarcader și se lăsă, aproape căzând, în 
genunchi. 

— Au ajuns părinţii, pârâi stația ofițerului. 

— Îi rețin eu, spuse Anette și dispăru. 

Ultimul lucru de care aveau nevoie erau doi părinţi îngroziţi, 
pe margine. 

Jeppe își auzea bătăile inimii. Culorile din jur erau intensificate 
de adrenalina din sânge; albastrul iazului îi rănea ochii. Kingo 
îngenunchea în chip de siluetă albă, strălucitoare, pe 
debarcader. Ca un înger căzut. 


VP - 240 


Jeppe își imagină chipul Juliei, tăiat și distrus, teama și 
durerea din ochii tatălui ei. Își imagină trupul slab al lui 
Kristoffer, în candelabru, și auzi suspinele lui Esther de Laurenti. 
Toată suferința aceea! Pentru o clipă, simţi în propriul trup toate 
durerile pe care le pricinuise jocul de putere al lui Kingo. 

Ignoră avertismentul poliţistului și se apropie de Kingo, se 
lăsă pe vine lângă el și se aplecă spre faţa lui puternică. Îi șopti 
la ureche: 

— L-aţi convins pe omul acela că Esther de Laurenti era 
mama lui și l-aţi obligat să o ucidă pe Julie Stender într-un fel de 
plan bolnav? Este vina dumneavoastră că fetița aceea e acum 
acolo? Nepoata? 

Un semn imperceptibil din cap, aproape inexistent. Poate că 
nici nu se întâmplase. Materialul alb al jachetei lui Kingo îi 
sclipea în ochi, la fel ca luminile reflectate în apa iazului. Jeppe 
știa că era greșit, dar nu-i păsa. 

— Atunci, cred că ar trebui să înotaţi! 

Jeppe se ridică și lăsă silueta pe doc, înainte să facă un lucru 
regretabil. Se duse în spatele polițiștilor. Așteptă. 

Kingo rămase nemișcat, privind iazul. Oamenii se mișcau, se 
ridicau, ţinteau, își țineau respiraţia. Peste tot se vedeau siluete 
mișunând, așteptând, emanând ură. În mijlocul tuturor, o fetiță 
plângea din ce în ce mai tare, până ce umplu întreaga lume. 

Cu o mișcare rapidă, Kingo se ridică, își scoase jacheta, o 
aruncă pe debarcader și sări în iaz. 

Era un înotător bun. Respiră doar după a treia mișcare din 
braţe, în timp ce se apropia de mijlocul iazului, fără pauză. Când 
ajunse la numai câţiva metri de barcă, se opri, spuse ceva către 
fetiță și continuă în lateral. Jeppe îl văzu întinzând braţul drept 
spre Bovin, care îl legă de latura bărcii cu o sfoară, încă ţinând-o 
pe Sophia în poală. După ce Kingo fu legat zdravăn, Bovin ridică 
atent fetița pe pluta gonflabilă și o împinse. Apoi, sări în apă. 

— ÎI avem în bătaia puștii? întrebă Jeppe, privind atent. 

— Fetiţa trebuie să ajungă teafără la țărm, mai întâi. 

Pluta gonflabilă care o purta pe Sophia, plângând, se apropie 
câţiva metri, apoi se opri pe suprafaţa lucioasă a apei. Doi 
polițiști își scoaseră vestele antiglonț și înotară spre ea, 
ajungând-o și trăgând-o în siguranţă pe debarcader. Doar atunci 
își dădu seama Jeppe că își ţinuse respiraţia. 


VP - 241 


Un al treilea poliţist se întinse după fetiţă, o ridică în braţe și o 
purtă la piept, mângâind-o pe spate și scoțând sunete 
liniștitoare. La piciorul debarcaderului, o așeză pe pământ și 
lăsă paramedicii să vadă cum se simţea. 

Jeppe se uită la fetița blondă și simţi cum alunecă înăuntrul lui 
o ușurare pe care nu o pricepea încă. Își trecu mâinile peste faţă 
și își șterse sudoarea cu mânecile cămășii. Lumea se răsucea, 
iar și iar. Se apropie de grupul din jurul Sophiei și ajunse la ea 
chiar când părinţii ei veniră în goană pe cărare, însoţiţi de 
Anette. 

Cu o clipă înainte ca fetiţa să fie ridicată și îmbrăţișată de 
mama ei, care suspina, aceasta privi drept spre el și Jeppe 
recunoscu, fără nicio umbră de îndoială, ochii albaștri, superbi, 
ai lui Julie Stender. 

e 

În minutele care trecuseră de când fusese trasă la țărm pluta 
cu Sophia, Bovin reuşise să răstoarne barca. Jeppe remarcase 
mişcarea de pe iaz, cu toții observaseră, dar siguranța fetiţei 
primase în fața a orice altceva. Acum, Bovin și Kingo nu se mai 
vedeau, probabil ascunși de barcă. Poliţiștii priveau neajutoraţi, 
iar comandantul le aruncă Anettei și lui Jeppe o privire 
întrebătoare. Acum ce facem? 

Îl auzeau pe Kingo zbierând înjurături, furios, dar nu și pe 
Bovin. 

Un ofițer înarmat se trânti pe burtă în pluta gonflabilă, de i se 
vedeau doar cătarea armei și vârful căștii, peste margine. Altul 
împinse pluta prin apă, cu lovituri puternice. Malurile erau 
înțesate de ofițeri gata de acțiune, cu puștile sclipind în căldura 
verii. Arăta ca o coregrafie pentru Miss Saigon!!. Arăta ca 
sfârșitul lumii. 

Când agentul de pe plută ajunse la câţiva metri de barcă, se 
auzi un strigăt asurzitor, ca de porc sacrificat. Barca se clătină 
de câteva ori. Agentul încă plutea pe valurile mici. Tăcerea se 
așternu peste iaz. Toată lumea rămase pe poziţii, așteptând. 
Agentul care înota vâri capul sub apă și le făcu semn celor de pe 
țărm, se scufundă sub barcă și apoi ieși la suprafaţă iar. 

Făcu din mână și clătină din cap. Barca era goală. 


14 Spectacol muzical de Claude-Michel Schönberg și Alain Boubil, cu versuri de Boubil 
și de Richard Maltby Jr., bazat pe Madama Butterfly, opera lui Giacomo Puccini din 
1904 (n. trad.). 


VP - 242 


După o vreme ajunseră scafandrii poliţiei, cu o barcă mică și 
rezervoare de oxigen, lanterne puternice și labe pentru înot, și 
începură să caute prin iaz, în jurul bărcii. Jeppe împrumută o 
mașină de patrulă goală și îi interogă pe micuța Sophia și pe 
părinţii ei împietriţi de tot ce li se întâmplase. Se dovedi că, în 
urmă cu doar câteva ore, David Bovin intrase pe terenul de 
joacă de la Grădiniţa „Măr în floare”, unde o amăgise pe Sophia 
să vină cu el, promițându-i dulciuri și o excursie la Tivoli. Părinţii 
confirmară, discret, că Sophia fusese adoptată printr-o 
procedură privată. Apoi, vrând, nevrând, confirmară și cealaltă 
bănuială a lui Jeppe. Doar după ce și ultima piesă de puzzle se 
potrivi la locul ei îi lăsă el să plece la urgenţe, să le fie 
examinate cu atenţie trupurile și sufletele. 

Jeppe se întoarse lângă iaz și se așeză pe debarcader, sub 
soare. Descoperirile îl asaltau ca niște valuri de căldură, 
întorcându-i stomacul pe dos. Poliţiştii și scafandrii treceau pe 
lângă el, ocupați. Se tot împiedicau de el, dar nu le dădea 
atenție. 

Nepoata lui Erik Kingo era fiica lui Julie Stender, pe care 
aceasta o dăduse spre adopţie. Știa asta. Nu își putea imagina 
întregul tablou, dar aceea era piesa lipsă, care făcea ca totul să 
se potrivească. Acum șase ani, un Christopher Stender înnebunit 
de durere îi mărturisise prietenului său - sau poate chiar Julie îi 
spusese lui Kingo - că era însărcinată, iar Kingo intervenise. 

Să-și ajute păzitoarea crocodilului. 

li oferise fiului său fără copii opţiunea de a adopta unul. Ce 
dar! Adopţia în Danemarca este un proces lent. Poate dura 
patru, cinci ani, iar copilul pe care-l primești poate avea până în 
trei ani și poate ajunge la tine purtând cicatricile neglijenţelor și 
abuzurilor. Kingo îi oferise fiului său un bebeluș cu pielea de 
piersică, proaspăt scos din pântecele mamei și poate chiar 
purtând moștenirea genetică a familiei. Nu că i-ar fi informat și 
asupra acestui din urmă detaliu. Faptul că tatăl biologic al 
copilului era, în același timp, și bunicul ei ar fi putut crea o 
încurcătură ceva mai mare. 

Dinspre iaz se auzi un strigăt și un scafandru flutură braţul. 

Barca poliţiei se apropie de el. Fu coborâtă o greutate prinsă 
de o sfoară. Câteva strigăte, scafandri care trăgeau și 
împingeau, un troliu acţionat din barcă. Scripetele mârâi, se 


VP - 243 


blocă, scafandrii traseră și mecanismul reporni. Un corp ieși la 
suprafață. 

Jeppe își duse palma la ochi. Un morman ud, care părea doar 
o grămadă de materie organică înconjurată de capetele 
scafandrilor, ca ale unor lei de mare. Dură o vreme să ridice în 
siguranţă grămada. Fură îndepărtate plumbul, frânghiile de 
remorcare și sforile, și se ţipă din nou. 

O scăpărare de păr negru. Era David Bovin. 

Fu așezat în barca poliţiei și dus la țărm, iar scafandrii 
continuam să-l caute pe Kingo. Când barca ajunse la mal, Jeppe 
văzu că pielea de pe burta lui Bovin fusese despicată dintr-o 
parte în alta și îi ieșeau intestinele afară. 

Părerea lui Nyboe, pe care firește că refuză să o bate în cuie 
până la autopsie, fu că Bovin murise de propria-i mână, tăindu-și 
burta de la stânga la dreapta. Jeppe recunoscu procedeul din 
filmul Ultimul samurai seppuku, sinuciderea ritualică a 
samurailor, pentru evitarea rușinii de a cădea în mâinile 
dușmanilor. Și mai multă dramă. 

Tehnicieni îmbrăcaţi în alb dădură târcoale corpului ca niște 
fantome care vânau alte fantome. Evitau să îi privească fața, 
care le zâmbise peste căni de cafea și ecrane de computer în 
ultimul an și jumătate. Să mai crezi că știi pe cineva! În 
buzunarul cadavrului găsiră o bucată de hârtie pe jumătate 
dizolvată: un bileţel împăturit meticulos. Spunea atât: Copi/ă- 
stea. 

Soarele apunea deasupra iazului când corpul lui Erik Kingo fu 
găsit pe fund, cu un lanţ de ancoră în jurul picioarelor. Ochii îi 
ieșiseră din orbite și îi pendulau ca niște tentacule prin apă. 

Țiparii începuseră deja să mănânce din el. 


CAPITOLUL 37 


Fu nevoie de multe dulcegării până când Esther de Laurenti 
reuși în sfârșit să-l convingă pe un angajat prietenos să-i 
împingă scaunul cu rotile în lift și sus, la etajul 14, unde era 
Gregers. Operația reușise, atât putuse ea afla, și deja ar fi 
trebuit să fie treaz, în rezerva lui. În lift, ea își simţi inima bătând 
cu putere și își duse mâna la piept, surprinsă de cât de 


VP - 244 


îngrijorată era pentru bătrânul ei chiriaș. Când intră în rezerva 
lui, Gregers tocmai era și el transferat într-un scaun cu rotile, de 
două asistente. Nu putea fi prea rău. 

— Salut, Gregers. leși? 

Bătrânul ridică privirea, de parcă auzise o fantomă. Când o 
văzu, întinse imediat braţele tremurătoare spre ea. 

— Am crezut că ai fost... Ah! Am fost tare îngrijorat. Tocmai 
porneam să te vedem. Ești bine? 

Văzându-i manifestarea atât de rară a emoţiilor, toată 
îngrijorarea pe care Esther o acumulase în ultimele 24 de ore 
țţâșni afară. Îl apucă de mână și stătură așa, doi slăbănogi într- 
un vârtej, încercând să se susțină reciproc. Grija lui Gregers 
pentru ea îi înlătură și ultimele ziduri de apărare, până ce nu 
mai rămaseră decât durerea și regretul. Suspinele lor se 
amestecară cu vorbele stângace ale personalului. Asistentele le 
aduseră apă și șerveţele. 

Când furtuna de emoţii ajunse la apogeu și apoi se domoli, 
fură împinși la fereastră, ca să stea alături, privind spre oraș în 
timp ce asistentele plecau, zâmbind. 

Doamne, bătrânii pot fi atât de emotivi! 

Dumnezeu știe că erau. Se ţinură de mână, cu luminile 
orașului la picioare. Ordinea lucrurilor fusese tulburată. Cei tineri 
plecaseră, cei bătrâni rămăseseră, și nimic n-avea sens, doar 
căldura palmelor, pe care și-o transmiteau reciproc. 

Kristoffer urma să fie îngropat joi, în aceeași zi cu Julie 
Stender. Ea cu o placă funerară făcută din granit, în locul 
cumpărat de familie, și cu flori de mii de coroane. El, cu o slujbă 
anonimă în capela Departamentului de Patologie, urmată de 
incinerare. Mama lui acceptase ca Esther să ţină un priveghi 
pentru el, într-o cafenea din apropiere, și spera că vor veni mulţi 
dintre colegii și prietenii lui. Mama lui fusese de acord ca Esther 
să plătească și pentru un loc și o piatră funerară, astfel încât 
Kristoffer să nu fie între necunoscuţi. Esther avea nevoie de un 
loc pe care să-l poată vizita, pentru momentele când îi era prea 
dor de el. Pentru momentele când realiza ce se întâmplase. 

Strânse mâna lui Gregers, iar el îi răspunse la fel. Înţelegea. 
Așa stătură ei, strângând pe rând, cu ochii spre turnurile slab 
luminate ale Copenhagăi. Apoi, Gregers inspiră adânc. 

— Nu știam că scrii cărți. 


VP - 245 


— Nu mai scriu. Nu genul de cărți pe care credeam că le voi 
scrie. 

Gândul de a scrie din nou ceva i se părea absurd. 

— Serios? Eu am ajutat la tipărirea cărților, dar niciodată n-am 
cunoscut pe cineva care să le scrie. 

— Nici acum nu știi, Gregers. 

— Nu, dar poate cândva. Nu? 

Ne împrietenim, se gândi Esther. După toti anii ăștia. Îl privi. 
Piele îmbătrânită peste oase puternice, ochi apoși, o privire 
prietenoasă. Poate că era doar ruginit după ce locuise atâta 
vreme singur, la fel ca ea. 

— Gregers, va trebui să vând clădirea. 

Cuvintele îi părăsiră gura înainte să formuleze complet gândul 
dar, de îndată ce le spuse, știu că erau adevărate. Işi imagină 
dormitorul ei din copilărie, cu pereţii săi înclinați, pe mama ei la 
aragazul vechi, când bucătăria dădea spre curte. Ședea în poala 
tatălui ei, în șezlong, iar el îi citea ziarul, cu fumul din pipă 
făcând rotocoale în jurul lor. Desena cu cretă și se juca pe 
stradă cu alţi copii. În casa aceea văzuse pentru prima dată 
chipul mamei, dar și ultima dată, acolo se sărutase mai întâi și 
își purtase singurul copil, și niciodată nu se gândise să plece, 
nici măcar o clipă. Nu era doar o casă pentru ea: era povestea 
ei. 

— Nu mai pot locui acolo, explică Esther. E imposibil. 

— Da, înţeleg, spuse el, plecând capul. 

— Da? Este și casa ta. N-aș vrea să... 

— M-am gândit și eu la asta. Nu va mai fi la fel. 

— Mă tem că nu mă voi mai simţi niciodată în siguranţă. 

Vorbea cu un nod în gât. 

— Nu pentru mine. Așa că, după ce acest caz va mai păli, 
clădirea va fi curățată bine de o firmă și apoi o voi vinde. Nu ar 
trebui să fie dificil, în ciuda... crimei. 

Se obligă să spună cuvântul. 

Gregers oftă. 

— Voi fi externat mâine sau poimâine, dacă nu apar 
complicaţii. 

Esther încuviinţă încet. O dureau coastele, îi pulsa capul, și 
avea încă maxilarul umflat, dar spera că va putea merge și ea 
acasă, peste câteva zile. 

— Dar - vocea lui îi frângea inima - nu am unde să mă duc. 


VP - 246 


— Gregers, am o idee, spuse Esther, mângâindu-i mâna. 
Poate că tu și cu mine am putea pleca într-o mică vacanţă, după 
ce suntem externați. Undeva unde este cald și au mâncare bună 
și vin, și poate un ocean la care să ne uităm. Apoi, ne putem 
gândi unde am vrea să ne mutăm. 

— No? Adică, eu... 

Se uită la ea, apoi într-o parte, încercă să vorbească, dar nu 
putu. Când își reveni, în cele din urmă, îi tremura vocea. 

— Ca să știi, nu vreau muzică tare sau mâncare dubioasă! lar 
când mă trezesc dimineaţa am nevoie de o ceașcă de cafea 
bună. 

Esther îi zâmbi. 

— Îți promit că vom găsi un loc cu cafea bună, Gregers. 


CAPITOLUL 38 


Jeppe inhală mirosul de seară de vară daneză, oprindu-se 
scurt să savureze amurgul blând din fața Spitalului Naţional. Era 
extenuat. Il dureau spatele și sufletul după ultimele întâlniri cu 
depravarea pură. El și Anette tocmai îl interogaseră din nou pe 
Christian Stender, care refuzase să creadă că Erik Kingo era 
mort, apoi cedase și ameninţase că se va îneca singur în cel mai 
apropiat vas de toaletă. Anette era deja atât de furioasă, că se 
oferise să îl împingă chiar ea cu capul în budă. 

In cele din urmă, Stender recunoscuse înțelegerea făcută cu 
Kingo. El avea să se predea, ca să împiedice poliţia să îl 
aresteze pe David Bovin. În schimb, Kingo s-ar fi asigurat că 
Bovin murea în chinuri groaznice. Avea relaţii; putea facilita 
asta. Halal favoare! Dar ce nu face crocodilul pentru pasărea sa? 

Jeppe oprise interogatoriul și închisese reportofonul, cu trupul 
mai greu ca niciodată. Işi atinsese limita de toleranţă la mizeria 
umană pentru ziua cu pricina. 

Anette era neobișnuit de palidă, la fel de obosită și 
deznădăjduită ca el. Işi luară lucrurile din birou în tăcere și ieșiră 
de la Omucideri împreună. Nu vorbeau. Pe trotuar, Jeppe încercă 
să decidă dacă să o îmbrăţișeze, dar ea îi făcu din mână și se 
duse la mașină înainte să apuce el să facă un gest. Svendo 


VP - 247 


aștepta cu siguranţă acasă, cu braţele deschise și friptură. Jeppe 
știa că era pe mâini bune. 

Lui nu îi pregătise nimeni cina și asta era în regulă. Trebuia să 
aibă o conversaţie înainte să vină dimineața. Esther merita 
adevărul. Deși nu reușise să o protejeze de atacul lui Bovin, 
acum îi putea oferi liniște. Jeppe conduse prin amurgul de vară, 
înapoi spre spital. 

O găsi într-un scaun cu rotile, lângă fereastra care dădea spre 
oraș. Avea o păturică întinsă peste picioare și ședea atât de 
calmă, încât el crezu că dormea. Când își aduse un scaun lângă 
ea, ea se mișcă. 

— Bună seara, Jeppe, spuse ea. Ce faci aici atât de târziu? 

— Bună. De ce staţi aici singură, pe întuneric? 

— Dacă stai undeva suficientă vreme, până la urmă se lasă 
seara. Nu vreau să merg la culcare. 

— Nici eu. 

Se așeză lângă ea. 

— Aţi auzit despre Kingo? Și despre Bovin? Că sunt... 

— Da, am auzit. 

Jeppe se uită pe geam, la un cer care abia se deosebea de 
acoperișuri. 

— Aveţi dureri? 

— Doare ca naiba, se plânse ea. Dar îmi dau un analgezic 
grozav, oxicodină. Așa cred că-i zice. 

— Preferatul meu! rânji el. 

Rânji și ea. Apoi tăcură. 

Jeppe inspiră adânc și spuse: 

— Am avut o discuţie cu Oscar și cu Penelope Kingo, fiul și 
nora lui Erik, și cred că trebuie să auziţi ce au avut de spus. 

Ea nu reacţionă. Jeppe era agitat, de parcă urma să dea un 
examen. Cât de blând putu, îi spuse adevărul despre Julie, care- 
și dăduse spre adopţie fiica nou-născută către fiul adult al lui 
Erik. Cuvintele i se revărsară din gură în bezna din jurul lor, și 
poate din cauza beznei părură inocente, parcă aparţinând unei 
alte ere. 

— Toată lumea a fost mulţumită, mai puţin Julie, explică el. 
Cred că a regretat că a renunţat la copilă, însă asta e doar o 
chestiune conjuncturală. In orice caz, i-a contactat pe Oscar și 
pe soţia lui când s-a mutat în Copenhaga. Voia să o vadă pe 
Sophia. A fost o solicitare nevinovată, dar familiei i s-a părut 


VP - 248 


extrem de supărător - mai ales după ce Hjalti Patursson s-a 
amestecat și a început să-și ceară drepturile paterne. Asta 
trebuie s-o fi împins pe Julie să își ceară, la rândul ei, drepturile, 
sau poate că Hjalti a pus-o să facă asta de la început. În orice 
caz, micuța Sophia nu are habar de toate astea, iar părinţii ei nu 
aveau nicio dorinţă să-i lase pe părinţii biologici să le strice viaţa 
idilică. Dacă se hotărau să o ceară înapoi? 

— Groaznic, zise Esther, distantă și rece. 

— Au spus limpede că Julie nu era binevenită, dar ea îi tot 
contacta. Se pare că picătura a umplut paharul când i-a trimis 
Sophiei un ursuleț cu o felicitare adresată Copi/ei mele stea. 
Părinţii au luat-o razna. Erik Kingo a promis că se va ocupa de 
asta. Oscar ne-a explicat că se gândeau că el doar va discuta cu 
Christian Stender. 

— Dar nu a făcut asta. 

— Poate a făcut-o, la început. Dar situaţia s-a agravat, 
probabil când el și Julie s-au întâlnit în martie, la cina 
dumneavoastră. Mă întreb dacă ea l-a presat? Ar fi putut 
ameninţa că va dezvălui faptul că era tatăl biologic al nepoatei 
sale, dacă nu o ajută să o vadă pe Sophia. Dezvăluirea n-ar fi 
fost foarte potrivită pentru fiul lui și soţia acestuia. Și nici pentru 
vechiul său prieten, Stender. 

O auzea jucându-se cu păturica și înghițind zgomotos, de 
parcă se lupta cu emoţiile. 

— Nenorocita aia de cină! Atunci mi-am destăinuit povestea 
propriului copil pe care l-au dat spre adopţie. Povestea mea era 
paralelă cu a lui Julie și putea funcţiona ca momeală pentru 
David Bovin, care-și căuta propria mamă. Am căzut în capcana 
lui Kingo. 

— Da, cred că i-au plăcut simbolismul și dramatismul 
coincidenţei. Bovin a reprezentat ocazia unică de a o da lao 
parte pe Julie într-un mod spectaculos. 

— Și de a-mi face rău și mie. 

Părea calmă, aproape apatică. Poate că era efectul 
analgezicelor. 

— Dar, dacă Bovin dorea să se răzbune pe mine, cum de l-a 
convins Kingo să o ucidă pe Julie? 

— Cartea. Manuscrisul a fost un dar providenţial. În el, 
descriaţi uciderea unei tinere în propria dumneavoastră clădire, 
așa că, dacă se întâmpla întocmai, crima avea să vă distrugă. 


VP - 249 


Esther de Laurenti, discreditată și bănuită. Așa i-a prezentat 
situaţia. 

— Sună ridicol, protestă ea. 

— Chiar și așa, probabil s-a întâmplat întocmai. Bovin a 
câștigat încrederea lui Julie, graţie, parţial, cunoașterii unor 
detalii intime despre ea, pe care probabil că i le-a împărtășit 
Kingo. Semnificaţia adresării „Copilă-stea”, de exemplu. Julie v-a 
spus despre iubirea pentru bărbatul pe care l-a cunoscut pe 
stradă, iar dumneavoastră aţi creat crima pentru carte, pe baza 
informaţiilor de la ea. 

— Să construiești niște blocuri alternative de ficţiune și de 
realitate. Nici eu n-aș fi putut scrie mai bine. 

Avea vocea atât de îngreunată de suferință, că Jeppe ezită. 
Era o femeie în vârstă. Existau niște limite. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, ea spuse: 

— Vreau să știu, Jeppe. Este dureros, dar nu vreau să fiu 
tratată cu mănuși. Deci faptul că l-am introdus pe Bovin în 
manuscris i-a oferit formula pentru crimă, care a fost mai bună 
decât orice visase Kingo. Ce n-a mers? 

Jeppe privi silueta întunecată din scaunul cu rotile de lângă el 
și îi percepu anxietatea. Știau amândoi ce se întâmplase. 

— S-a interpus Kristoffer. Putem doar bănui ce știa și de ce l-a 
contactat pe Bovin, în loc să ne sune pe noi. Dar teoria mea este 
că l-a recunoscut când vi s-au luat amprentele. Și, de asemenea, 
când Bovin a plantat dispenserul de bandă adezivă în 
apartament. Trebuie să-l fi văzut cu Julie. Kristoffer a urmărit-o 
în noaptea în care a fost ucisă, deci de ce nu ar fi făcut-o și altă 
dată? Cred că voia să îl pună pe Bovin la curent cu ce știa, să îl 
acuze, poate chiar să se razbune. A ţinut la ea, nu? 

Jeppe își formulă ultima propoziţie interogativ, dar Esther nu 
răspunse. Nu avea ce spune. Întunericul făcu mai ușor să o ia de 
mână. Ea i-o strânse recunoscătoare, dar și iritată, parcă 
îndemnându-l să continue. 

— Când a fost găsit Kristoffer în candelabru, Kingo trebuie să 
fi știut că planul îi scăpa de sub control, continuă Jeppe încet. S- 
a oferit să îl pedepsească el pe Bovin, dacă Stender trăgea de 
timp, predându-se. Nu-și putea asuma riscul ca Bovin să fie 
interogat... Firește că nu vom putea dovedi asta. La fel cum nu 
vom putea dovedi nici că Stender l-a împins de pe stânci pe 


VP - 250 


iubitul feroez al fiicei sale, chiar dacă asta s-a întâmplat, 
probabil. 

— Altă crimă? E tot dintr-o carte, sau s-a întâmplat în 
realitate? 

Vocea ei avea o urmă de umor sec. 

— Din păcate, a fost reală. Trebuie să ne întrebăm de ce a 
trebuit să moară sărmanul feroez. Atât de multă moarte numai 
pentru o copiliţă. 

Ea scoase un sunet vag, undeva între oftat și zâmbet. 

— Nu e acesta singurul lucru pentru care merită să mori, 
Jeppe? Un copil? 

e 

Era o noapte senină. După ce plecă Jeppe, Esther de Laurenti 
nu izbuti să adoarmă. Fusese politicos și refuzase să plece până 
ce nu o știa în siguranță. De fapt, toată lumea fusese atât de 
amabilă cu ea: doctorii, asistentele, poliția. Mai devreme, venise 
la ea un consilier de criză și o ajutase să își exprime 
sentimentele în cuvinte. Dar Esther nu avea nicio problemă să 
rostească tare: Mi-e teamă, jelesc, regret. Însă asta nu îi făcea 
sentimentele mai ușor de îndurat. 

O femeie dintr-un pat alăturat scotea un șuierat. Chiar și 
noaptea, camera mirosea a pui răscopt și a conopidă. Se gândi 
la boui/labaisse!” pregătită de Kristoffer. Avea nevoie de o zi 
întreagă. Numai la ocazii speciale. După ce ea ieșise la pensie, 
el spărsese crabi, filetase pești - pescar și pregătise rouille! din 
zori. Aroma de crustacee proaspete înnebunise câinii. 

Esther se înfășură în pătura de spital și se îndreptă încetișor 
spre camera pentru vizitatori, unde, în timpul zilei, pacienţii și 
membrii familiilor se prefăceau că boala nu era o problemă. 
Acum era pustie. Un fotoliu fusese tras la geam, poate cel în 
care șezuse Jeppe mai devreme. Se așeză pe el și își trase 
picioarele sub pătură, ca o fetiță. Se făcu comodă și își lăsă încet 
capul pe spate. 

Când era mică și bunica ei murise, mama îi spusese că ne 
transformăm în stele când murim. Gândul o speriase. Cum să 
stai pe cer, singură, toată noaptea? Dar de fiecare dată când îi 
fusese dor de bunica vorbise cu o stea și se simţise mai aproape 
de ea. Când voi muri, familia mea va muri cu mine, se gândi 


15 Tocăniţă de pește originară din Marsilia (n. red.). 
16 Sos tipic bucătăriei provensale (n. red.). 


VP - 251 


Esther. Nici măcar clădirea nu va mai fi cum o știu. Lucrurile 
mele vor fi aruncate sau vândute. Nimeni nu își va aminti de 
mine și nu mă va căuta pe cer. 

Chiar atunci, un meteorit desenă o coadă lungă pe cerul de 
august. 

— Ah! exclamă ea. 

Işi apucă medalionul din jurul gâtului. Parcă la un semn, apăru 
altă stea căzătoare. Și alta, și dintr-odată cerul explodă peste 
Copenhaga într-o ploaie de stele căzătoare. Esther se hrăni cu 
luminile care sclipeau, cu o euforie proprie momentelor rare din 
viaţă când știi că ai fost ales. Îi văzu pe tineri strălucind, 
dansând și sclipind pe cer. Julie. Kristoffer. Fiica pe care nu o 
cunoscuse. Dintr-odată, tragedia deveni suportabilă, ușurată 
inexplicabil de luminile de pe cerul înstelat. Grandoarea 
universului. 

Da, vom muri cu toții, se gândi ea. Dar eu nu am murit Încă. 

e 

Noaptea de vară îmbrăţișase de mult Copenhaga când Jeppe 
reuși în sfârșit să se târască în mașină și să plece acasă, în 
Valby. Era atât de obosit, că nu știa dacă putea conduce; îi era 
rău. 

Cartierul lui era tăcut și întunecat, așa cum doar o suburbie 
poate fi după miezul nopţii. Jeppe opri motorul și străbătu aleea 
din față, cu picioarele grele. Abia se târa. Nu era sigur dacă 
avea forța necesară să ridice cheia și să o vâre în broască. 

Ceva îl făcu să își ridice ochii de la ușa din faţă. Poate intuiţia, 
poate o șoaptă de sus. Cerul explodă deasupra lui într-o ploaie 
albă de meteoriți, tăcută și violentă totodată. Privi o clipă, uluit, 
apoi închise ochii și văzu stelele căzătoare sub pleoape. Auzi 
vocea tatălui său. 

Frumos, nu? 

Jeppe zâmbi și lăsă lumina să ardă în el și să îi bucure mintea. 
Simţi mâna tatălui său într-a lui și își aminti cum priviseră 
împreună Perseidele. „Lacrimile Sfântului Laurenti”. Dar poate 
că amintirea era doar o așchie din imaginaţia sa. Inventăm 
multe lucruri. 

inchise ușa după el și își verifică telefonul. Anna nu 
răspunsese. Se aștepta. Evident că nu. Altă dezamăgire, însă 
minoră. Toate relaţiile sunt parte tandreţe și parte suferinţă. lar 
în relaţia cu Anna avusese parte de mai mult din prima. 


VP - 252 


Jeppe dădu pe gât două tablete de ibuprofen cu niște vin roșu 
călâu, dintr-o sticlă care, probabil, era deschisă de câteva 
săptămâni, și simţi imediat furnicăturile plăcute în buze. Duse 
sticla în living și se întinse pe canapea. 

După ce înțeleseseră că tratamentele de fertilitate nu 
funcționau, el și Therese parcurseseră procesul de adopţie. 
Trecuseră prin interviuri agonizante și prin predici edificatoare 
de weekend, iar el ajunsese în punctul în care ar fi dat oricât, 
doar să găsească un copil fără nume pe prag. Măcar ca să 
oprească lacrimile Theresei. 

Jeppe se frecă la ochi. Cazul se terminase. Trebuia să se simtă 
ușurat. 

Așternutul era încă pe canapea. Mirosea a umezeală. 
Adulmecă și aruncă pilota, scârbit. Privi sticla prăfuită de vin. 
Ochii i se încețoșaseră din cauza oboselii și medicamentelor. Era 
oare apogeul patetismului, sau încă mai avea unde să cadă, 
înainte să ajungă la capăt, înainte ca lucrurile să se schimbe? 

Se ridică brusc și năvăli în dormitor, răsturnând sticla de vin și 
distrugând covorul pe care îl ura, oricum. Fără să se gândească, 
se duse direct la fosta noptieră a Theresei și o apucă. Putea trăi 
cu cutiile ei din garaj: cu CD-urile pe care nu și le luase, cu 
scrisorile și cu toca lăsate în urmă ca niște desene proaste în 
graffiti ale trecutului. Dar încheiase cu acest obiect! Hotărât, 
cără afară noptiera, cu tot cu Kama Sutra, și o aruncă în curtea 
din spate. Trosni tare când ateriză pe iarbă. Fotografia de la 
Tivoli a Theresei îi urmă imediat. 

Apoi încuie ușa, se întinse în pat și adormi. 


VP - 253 


MARȚI, 14 AUGUST 


CAPITOLUL 39 


Marţi dimineaţă, Jeppe se trezi cu o tristețe atât de profundă, 
că nu se putu ridica din pat. Simţi că îl va acapara complet dacă 
va încerca măcar să se ridice, așa că rămase pe loc. Nu trebuia 
să fie o problemă să își ia o zi liberă și să lase inspectoarei-șefe 
grija conferinței de presă. Se rostogoli pe o parte și închise ochii. 

— Dragă? Te simţi bine? 

Vocea ajunse la el prin straturi de lână și terci cald, 
îndepărtată și totuși sigură. 

— Jeppe, e trecut de prânz. Ești bolnav? 

Se întoarse și ridică privirea. Mama lui era lângă pat, cu chipul 
îngrijorat. Era o priveliște atât de cunoscută din copilărie, că 
trebui să clipească de câteva ori ca să înțeleagă de ce silueta ei 
subțire era atât de bătrână. 

— Mamă, ce faci aici? 

Se concentră și se frecă la ochi, ca să alunge somnul. 

— Nu sunt bolnav, doar obosit. 

Ea nu părea prea convinsă. 

— Am tot sunat, dar nu ai răspuns. Mi-am zis să vin să văd 
dacă mai trăiești. 

Jeppe închise iar ochii. Prezenţa ei era de-a dreptul iritantă, 
dar știa că motivul era iubirea - o iubire pe care, dacă o 
accepta, îi făcea bine. Se ridică ameţit, cu capul arzând. 

— Mă duc la duș. Mamă, faci tu cafea? 

Stătu la duș multă vreme, încercând să își limpezească 
mintea. Când intră în bucătărie, cu ochii lipiţi, văzu că mama lui 
făcuse ordine, strânsese sticla de vin și covorul distrus, și 
pornise o mașină de spălat cu așternuturile de pe canapea. Pe 
masă erau chifle proaspete și cafea neagră. 

— Ştii că nu ai nimic în frigider? Nu este unt. Nici lapte pentru 
cafea. Podelele sunt pline de ghemotoace de praf. De obicei, 
ești ordonat. Haide, așază-te și mănâncă! 


VP - 254 


Jeppe se forţă să înghită o jumătate de chiflă cu gem. Cafeaua 
era bună și tare. Mâncară în tăcere. Mama lui se uită la noptiera 
spartă de pe peluză, însă nu comentă. Ronţăi cu tact din chiflă. 

Jeppe trebui să renunţe la a doua jumătate de chiflă. Își 
pierduse orice urmă de apetit. 

— Haide, sugeră el. Să mergem la o plimbare. Am nevoie de 
aer curat. 

Se plimbară prin cartierul rezidenţial, pe lângă garduri și sere, 
pe sub șine de tren și peste pasarele. Prin cartierul Carlsberg și 
peste pasarela pietonală de la oranjerie, spre potecile care 
duceau spre Cimitirul Vestre. 7otu/ la mine arată în jos, se gândi 
Jeppe, în jos spre mormânt. Se înnorase; își încheie haina de 
ploaie. Din când în când, o surprindea pe mama lui privindu-l 
îngrijorată. Ea se uita în altă parte, jenată, temându-se să spună 
ce gândea. În schimb mergea mai departe, cu pași lungi și 
hotărâți, așa cum se făcea în familia lor: trupuri drepte, minţi 
încărcate. Nu moștenise asta de la alții. Sufletul ei era înclinat 
spre melancolie și reflecţie, așa cum fusese și al tatălui său. 

— Putem să stăm pe o bancă? leri a fost o zi lungă și trebuie 
să mă odihnesc puţin. 

Se așezară și priviră colina plină de iarbă, care se întindea de 
la picioarele lor spre liziera copacilor. Jeppe ar fi ucis pentru un 
Ketogan - sau pentru orice alt opioid -, o scurtătură spre o doză 
de indiferență placută. 

— M-am uitat în dulăpiorul tău de medicamente, cât dormeai. 
De ce mai iei toate pastilele acelea? 

Mama lui nu avea un ton acuzator, ci mai degrabă trist. 

— Nu ai hernie de disc, așa că n-ai nevoie de analgezice. 

— Vrei să încetezi să mă faci să mă simt ca un drogat? 

Regretă imediat ce o spuse. 

Mama lui nici nu clipi. 

— Uneori, viaţa doare, dar trebuie să mergem mai departe. 

Nu voia să renunţe. 

— Nu au efecte secundare? 

Jeppe își luă faţa în mâini. Anxietatea, zumzetul necontenit 
din capul lui, senzaţia că se afla într-un teritoriu neutru dintre 
aici și acolo. Avea dreptate. 

— Câte persoane fericite cunoști? întrebă el, și se ridică, 
zâmbindu-i. 


VP - 255 


Mantra era veche, o glumă de familie citată frecvent. De data 
asta, mama lui nu râse. 

— Jeppe, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Nu putem să ne mai plimbăm? întrebă el. 

O mână rece îi cuprinsese stomacul și-l strângea. 

Ea se ridică și continuară să meargă pe poteca de pietriș, prin 
cimitir. Jeppe voia să fugă; să o ia la goană cât putea de repede, 
în zare. 

— M-am întâlnit cu Therese pe stradă, ieri. Era cu Niels. 

Jeppe respira, mergea, funcţiona ca o mașină pe baterii care 
refuzau să moară. 

— Căutau un cărucior pentru copii. Dragul meu, nu știam cum 
să-ţi spun, sau dacă ar trebui. Dar... 

— Era fericită? Părea fericită? 

Jeppe fu surprins de cât de calmă îi era vocea. 

Mama lui încuviinţă. 

— Bun. Merită. 

Jeppe observă că, până și încărcat cum era de regrete și de 
suferinţă, chiar vorbea serios. Era bucuros că Therese era 
fericită, chiar dacă fericirea ei nu îl mai includea. 

Se lăsă tras într-o îmbrăţișare, cam fără chef. Ea îl ţinu însă 
strâns și îl bătu pe spate, de parcă încă ar fi fost copil. Rămaseră 
așa o clipă. 

Apoi, el începu să plângă. 


VP - 256 


KATRINE ENGBERG 


Wirt l-nrniant ar 


virtual-project.eu 


y iolin 


VP - 257