Liza Marklund — Lupul Rosu

LIZA MARKLUND 


LUPUL ROȘU 


LIZA MARKLND 


LUPUL ROŞU 


Original: Den röda vargen [Red Wolf] (2003) 


Traducere din suedeză și note de: 
DANIELA IONESCU 


virtual-project.eu 


Prolog 


Nu suporta să vadă sânge. Era ceva legat de consistenţă, de 
vâscozitate, de curgerea pulsatilă. Inţelegea că era irațional, în 
special pentru unul ca el. În ultimul timp repulsia îl surprindea în 
somn, luase o formă pe care nu o mai putea controla. 

Işi privi mâinile și descoperi că erau pline de sânge omenesc, 
un lichid încă lipicios și cald, care i se prelingea pe pantaloni. Se 
dădu înapoi și încercă îngrozit să și le șteargă. Mirosul îl izbi în 
nări. 

— Hei, tu de-acolo, am ajuns! 

Vocea străbătu prin membrana subțire a somnului, sângele 
dispăru odată cu tresărirea, în schimb senzaţia de greață 
persista. Frigul ascuţit năvăli prin ușa deschisă a autobuzului. 
Şoferul își ridică umerii într-un gest ridicol, încercând să se 
apere de valul înghețat. 

— Sau vrei să mergi cu mine la garaj? 

Toţi pasagerii coborâseră. 

Se ridică greoi, îndoit de durere. Luă sacul marinăresc de pe 
scaunul din faţă, murmură merci beaucoup. 

Șocul dureros provocat de contactul tălpii cu pământul îl făcu 
să icnească. Se sprijini câteva clipe de caroseria îngheţată a 
vehiculului și își șterse fruntea. 

O femeie cu o căciulă tricotată, care se îndrepta către stația 
de autobuz aflată ceva mai încolo, îl văzu și se opri. Se aplecă 
spre el, arcuindu-și spatele, și îl privi neliniștită. 

— Ai nevoie de ajutor? 

El reacţionă brusc, aproape agresiv, fluturându-și mâna într- 
un gest de respingere. 

— Laissez-moi!! spuse el cu voce ridicată, gâfâind de efort. 

Femeia rămase pe loc, cu gura căscată, și clipi de câteva ori. 

— Etes-vous surde? J'ai déja dit laissez-moi.? 

Chipul ei se contractă într-o grimasă de dezamăgire. Se dădu 
câţiva pași înapoi, apoi se întoarse repede și își continuă grăbită 
drumul către staţia liniei 3, cu o privire în care se citeau 


1 Lasă-mă în pace! (Ib. franceză). 
? Eşti surdă? Ti-am spus să mă lași în pace! (Ib. franceză). 


surprinderea și amărăciunea. Bărbatul se uită după ea, cum se 
îndepărta legănându-se, purtând anevoie două sacoșe pline, 
câte una în fiecare mână. 

Mă întreb dacă așa sună vocea mea, se gândi el. Când 
vorbesc în suedeză. 

Apoi își dădu seama că își formulase gândurile în limba 
maternă. 

Independence, își zise el, obligându-și mintea să gândească 
iar în franceză. Je suis mon propre maitre”. 

Femeia îi mai aruncă o privire înainte de a se urca în autobuz. 

Rămase învăluit în fumul înecăcios de motorină în timp ce 
autobuzele porniră. În scurt timp, strada fu pustie. Ascultă 
tăcerea gerului, în lumina difuză. 

Nicăieri pe pământ cosmosul nu era mai aproape ca la Polul 
Nord. În copilărie pustietatea fusese de la sine înţeleasă, nu-și 
dăduse seama cât de colosal era să locuiești pe acoperișul lumii. 
Acum vedea clădirile, brazii înghețaţi, la fel de limpede de parc- 
ar fi fost incrustaţi în asfaltul străzilor: singurătate și 
vulnerabilitate, distanțe nesfârșite. Atât de familiare și totuși 
atât de străine. 

E un loc dur, se gândi el, din nou în suedeză. Un oraș înghețat 
care trăiește de pe urma statului și a oțelului. Și apoi: La fel ca 
mine. 

Își trecu grijuliu curelele sacului peste umeri și piept și începu 
să meargă către intrarea hotelului. Fațadele caselor de sfârșit de 
secol arătau exact așa cum și le amintea, dar nu știa dacă în 
interior se schimbaseră sau nu. În tot acel timp cât locuise în 
Luleă nu avusese niciodată ocazia să viziteze conacele 
bogatașilor. 

Recepţionerul îl întâmpină pe bătrân cu o politeţe distrată. li 
dădu o cameră la etajul doi, îl informă despre orarul bufetului, îi 
înmână cardul cu bandă magnetică ce deschidea ușa, îi întoarse 
spatele și îl uită instantaneu. 

Cel mai puțin te faci remarcat într-o mare de oameni, se 
gândi el, mulțumi într-o engleză cu accent și se îndreptă către 
lifturi. 


3 Independenţă (Ib. franceză). 
4 Sunt propriul meu stăpân (Ib. franceză). 


Camera sugera preţiozitate. Mima luxul și tradiţia: gresie în 
tonuri reci și imitație de mobilă stil. In spatele lor vedea însă 
ferestrele murdare și pereţii pătaţi, din fibră de sticlă. 

Se așeză un moment pe marginea patului, privind lumina 
amurgului - sau erau încă zorii? 

Vederea la mare, cu care site-ul de pe internet se lăuda, era 
doar o întindere cenușie de apă, câteva case de lemn într-un 
mic port, o reclamă de neon și un acoperiș mare și negru de 
mucava. 

Fu pe punctul de a aţipi din nou, dar se scutură pentru a-și 
limpezi mintea. Simţi din nou mirosul care venea dinlăuntrul 
său. Se ridică și deschise sacul, se îndreptă către masa de scris 
și înșiră cutiile de medicamente. Incepu cu cele pentru durere. 
Apoi se întinse pe pat și, treptat, senzaţia de greață dispăru. 
Deci ajunsese, în sfârșit. 

La mort est ici. 

Moartea e aici. 


Marti, 10 noiembrie 


Annika Bengtzon se opri în pragul redacţiei și clipi în lumina 
puternică a tubului de neon. Zgomotele se rostogoleau către ea: 
băzâitul imprimantelor, zumzetul aparatelor de copiat, ciocănitul 
ușor al degetelor pe tastaturi. Oameni care alimentau aparatele 
cu texte, imagini, litere, comenzi, semnale umpleau stomacurile 
digitale fără speranţa de a le sătura vreodată. 

Trase adânc aer în piept de câteva ori și începu să plutească 
peste acea mare. La secţia de știri se desfășura o activitate 
concentrată, încă lipsită de sunet. Spiken, redactorul-șef, citea 
niște hârtii, cu picioarele pe birou. Adjunctul lui, cu ochi tot mai 
roșii, citea în lumina fulgurantă a monitorului știri de pe Reuters 
și AFP”, Associated Press, TTA și TTB; știri externe și interne, din 
sport, economie, precum și telegrame din toată lumea într-un 
șuvoi nesfârșit. Strigătele exaltate nu începuseră încă; nici 
entuziasmul gălăgios sau dezamăgirea provocată de subiecte 
care rămăseseră fără ecou. Nu se auzeau nici discuţii în 
contradictoriu, apărând o poziţie sau alta. 

Annika alunecă pe lângă ei fără să-i vadă și fără să fie văzută. 

Și, deodată, un zgomot, un îndemn, o voce care sfărâmă 
tăcerea electrică. 

— Te gândești să pleci iarăși? 

Ea tresări și se dădu instinctiv la o parte. Își întoarse privirea 
în direcţia vocii lui Spiken și fu orbită de lumina lămpii lui de 
birou. 

— Am auzit că după-amiază zbori la Luleå. 

Simţi colțul mesei în coapsă când se întoarse brusc către 
biroul ei, o colivie cu pereţi de sticlă. Se opri, închise ochii 
câteva secunde, simţi cum poșeta îi alunecă de pe umăr. 

— Poate. De ce? 

Dar redactorul-șef era deja departe, o lăsase să plutească în 
derivă, prinsă între privirile celorlalţi și murmurul din redacția de 
știri. Își umezi buzele cu limba, ridicându-și poșeta pe umăr și 
simțind aproape fizic neîncrederea din ochii lor. 


> Agenţia France Presse. 


Aproape ajunsese. Ușurată, trase ușa glisantă la o parte și se 
refugie înăuntru. Închise ușa după ea și îşi sprijini capul de sticla 
rece. Măcar o lăsaseră să-și păstreze biroul. 

Lucrurile durabile deveniseră tot mai importante - simţea asta 
- atât pentru ea însăși, cât și pentru restul societăţii. Când 
haosul se dezlănţuie și războiul își schimbă caracterul, mai 
important decât orice altceva e să te uiţi înapoi, să înveţi din 
istorie. 

Își puse geanta și haina pe canapeaua pe care stăteau de 
obicei vizitatorii și porni computerul. Simţea cum lumea 
jurnalismului era tot mai departe, deși ea se afla chiar în miezul 
său fierbinte, care pulsa neîncetat. Subiecte care astăzi ocupau 
prima pagină mâine erau uitate. Nu mai era în stare să 
urmărească actualitatea din EMPSE, monstrul digital al ştirilor 
din AP”. 

Își trecu mâna prin păr. 

Poate că nu era decât obosită. 

Așteptă nemișcată, cu bărbia sprijinită în pumn, în timp ce 
programele se încărcară, apoi alese materialul de care avea 
nevoie. E de-a dreptul interesant, se gândi ea, din păcate gasca 
hodorogilor de la conducerea ziarului nu e la fel de entuziastă. 

e 

Își aduse aminte de Spiken, de vocea lui tunând pe deasupra 
mării de electroni. 

Își adună la un loc însemnările și începu să-și pregătească 
prezentarea. 

Casa scărilor era cufundată în întuneric. Băiatul închise ușa 
apartamentului și ascultă încordat. Ca de obicei, dincolo de 
fereastra neizolată, unde se termina scara care ducea la familia 
Andersson, se auzeau voci înfierbântate. Radioul bătrânului era 
deschis; în rest, era liniște, o tăcere aproape mormântală. 

Ești un laş, se gândi el. Aici nu e nimic. Un caraghios. 

Rămase nemișcat un moment, apoi porni cu pași hotărâți 
către ușă. 

Un luptător adevărat nu s-ar fi poticnit niciodată în felul ăsta. 
Ştia din jocurile lui video că era pe cale de a deveni un maestru; 
Cruel Devil urma să se transforme în Teslatron God. Ştia despre 
ce era vorba; în luptă nu trebuie niciodată să eziți. 


ê Essential News Production System. 
7 Associated Press. 


Împinse ușa: același scârţâit sfâșietor. Ninsoarea necontenită 
adunase zăpada în faţa ușii, împiedicând-o să se deschidă cum 
trebuie. Se strecură afară prin deschizătura îngustă. Rucsacul i 
se agăţă însă de mâner și smucitura neașteptată îl înfurie atât 
de tare, încât simţi că nu-i lipsea mult să izbucnească în plâns. Il 
trase înfuriat și o cusătură cedă. Atâta pagubă! 

Alunecă pe treptele îngheţate, agitându-și cu disperare 
brațele pentru a-și ţine echilibrul. Ateriză la baza scării, aruncă o 
privire pe deasupra gardului, prin ninsoarea deasă, și încremeni. 

Tot cerul strălucea de o lumină albastră care se învolbura pe 
fundalul negru, aprinzându-se și stingându-se la intervale egale. 

Au venit, se gândi și simţi cum gâtlejul i se contractă. Acum 
sunt cu adevărat aici. 

Mai făcu apoi câţiva pași și rămase în picioare lângă o mașină 
stricată de tăiat iarba, care abia se mai vedea de sub zăpadă. Işi 
auzi inima bătând din nou, năvalnic, tot mai repede, bum, bum, 
bum. Închise ochii și îi strânse cu putere. 

Nu voia să vadă, nu îndrăznea să se apropie și să se uite. 

Rămase acolo și își ciuli urechile, simțind cum gelul i se 
întărise pe firele de păr. Fulgi grei i se opreau pe față. Zgomotul 
era amortizat de iureșul de zăpadă, iar bubuitul oţelăriei abia 
răzbătea. 

Atunci auzi voci. Câţiva oameni care vorbeau. Motorul unei 
mașini sau două. 

Politisti, se gândi el. Sunt periculoși. 

Așteptă un timp, apoi își luă inima în dinţi și se furișă până la 
drum, aplecându-se prudent. 

Două mașini de poliţie și o salvare, oameni cu spinări sigure și 
umeri laţi, cu centuri și uniforme. 

Arme, se gândi băiatul. Pistoale. Paf, paf și în momentul 
următor eşti mort. 

Stăteau de vorbă, se plimbau încolo și încoace, iar unul dintre 
ei ținea în mână o bandă de protecţie pe care o desfășura. O 
fată închise ușile din spate ale ambulanţei și se așeză pe locul 
de lângă șofer. 

Așteptă zadarnic sirenele. Nu mai era nevoie de ele. 

Nu mai era nevoie să ajungă urgent la spital. 

Pentru că e deja mort, se gândi băiatul. Nu mai e nimic de 
făcut. 


Zgomotul unui autobuz care accelera crescu. Zări autobuzul 1 
trecând în josul străzii și se gândi: La naiba, l-am pierdut și 
mama o să se înfurie că întârzii... 

Ar fi trebuit să se grăbească. Ar fi trebuit să alerge. 

Dar rămase pe loc, picioarele refuzau să-l asculte. Nu trebuia 
să iasă pe drum, puteau veni mașini. 

Se lăsă în genunchi, mâinile îi tremurau și începu să plângă, 
lașule, lașule, dar nu se putea opri. 

— Mamă, șopti el, nu vreau să văd. 

e 

Redactorul-șef Anders Schyman întinse graficele cu tirajele în 
fata sa, pe masa din sala de ședințe. Mâinile îi erau 
nerăbdătoare, puțin umede. Ştia deja ce arătau articolele, dar 
concluziile și analizele îl făceau să roșească. 

De fapt, funcţiona. Era bine. 

Trase încet aer în piept, își puse palmele pe masă, se aplecă 
în faţă și se lăsă pătruns de această certitudine. 

Noua orientare a ziarului se făcuse clar simțită atât în 
numărul exemplarelor vândute, cât și pe partea financiară. Avea 
toate aceste cifre în faţa sa, negru pe alb. Lucrurile funcționau; 
amărăciunea provocată de recentele măsuri de criză dispăruse. 
Reorganizarea se produsese; lumea începuse să se motiveze și 
să se pună de acord, în ciuda măsurilor de austeritate. 

Înconjură masa lucioasă din lemn de nuc, trecându-și 
degetele de-a lungul tăbliei. Era o mobilă frumoasă. O merita. 
Măsurile dure pe care le luase se dovediseră a fi cele potrivite. 

Mă întreb dacă altcineva ar fi reușit s-o facă, se gândi el și 
știu în aceeași clipă că acel altcineva nu exista. Autoritatea 
profesională îi fusese, în sfârșit, repusă în drepturi. 

Înțelegerea la care ajunsese cu tipografia scăzuse costurile de 
tipar cu opt la sută. Asta le aducea patronilor un câștig de mai 
multe milioane în fiecare an. Criza făcuse ca preţul hârtiei să 
scadă, ceea ce nu era în niciun fel meritul său, dar contribuia din 
plin la prosperitatea firmei. Angajarea unui nou șef la 
departamentul de vânzări adusese mai multă publicitate, iar în 
ultimele trei trimestre luaseră cotă-parte atât de la ziarele de 
dimineaţă, cât și de la mediile virtuale. 

Și cine îl concediase pe individul acela ramolit care vindea 
spaţiu publicitar de parcă ar fi lucrat la vreo fiţuică locală? 

Schyman zâmbi pentru sine. 


Dar lucrul cel mai important era contribuţia sa la 
îmbunătăţirea calităţii titlurilor de pe prima pagină, care 
perfecţionaseră strategiile de vânzare. Nu luase nicio victorie 
de-a gata, dar, slavă Domnului, se părea că erau pe cale, în anul 
viitor, să ajungă din urmă concurenţa. 

Redactorul-șef își îndreptă spatele. Pentru prima dată de când 
venise la Kvällspressen avea cu adevărat un sentiment de 
satisfacție. Așa își închipuise întotdeauna că va fi noua sa slujbă. 

La naiba, durase aproape zece ani. 

— Pot să intru? întrebă Annika Bengtzon în interfon. 

Simţi cum îi piere tot entuziasmul și cum magia dispare. 
Respiră adânc de câteva ori înainte de a se întoarce la birou ca 
să apese pe butonul interfonului și să răspundă: Desigur. 

Privind pe fereastră, câtre Ambasada Rusiei, așteptă bine 
cunoscuții pași nervoși ai reporterei, care aveau să se audă 
dintr-o clipă în alta în spatele ușii. Succesul crescând al ziarului 
însemna și că putea să se bucure, în sfârșit, de respect în 
redacție. Scăzuse în mod vizibil numărul oamenilor care îi 
băteau la ușă. În parte, acest lucru se explica prin noua 
organizare din redacţie. Patru șefi de ediţie cu putere absolută 
lucrau în ture și conduceau cu mână de fier toate secțiile 
ziarului. Totul funcționa, de fapt, așa cum plănuise. In loc să-i 
slăbească poziţia, delegarea sarcinilor îl făcuse, în mod 
paradoxal, mai important și mai influent. Împărţise puterea, și în 
loc să se certe fără întrerupere cu tot personalul, și-o exercita 
acum prin subalternii săi. 

Annika Bengtzon, fosta şefă a echipei de la investigații, 
primise oferta de a fi unul dintre cei patru. Dar ea refuzase. Se 
certaseră din cauza asta. Schyman îi dezvăluise cu mult timp în 
urmă intenţiile sale: o vedea ca pe unul dintre cei trei eventuali 
urmași pentru postul său și voia s-o includă cât mai repede într- 
un program de specializare mai amplu. Postul de șef de ediţie ar 
fi fost un prim pas, dar ea refuzase. 

— Nu pot să te mân cu biciul, spusese el și remarcase pe loc 
cât de resemnată îi suna vocea. 

— Ba poţi, răspunsese Annika, privindu-l ţintă cu ochii săi 
enigmatici. Dă-i drumul. 

Bengtzon era unul dintre puţinii angajaţi care încă își mai luau 
libertatea de a veni și de a pleca de la el când pofteau. ÎI irita că 
nu era în stare să protesteze. Pe de-o parte, faptul că nu o putea 


10 


trata ca pe toţi ceilalți se datora enormei furtuni mediatice de la 
Crăciun, când Annika fusese prinsă de un individ cu psihic labil 
și cu mai multe crime la activ și ținută prizonieră într-un tunel. 
Intâmplarea  contribuise definitiv la întreruperea trendului 
negativ al ziarului, lucru pe care îl arătaseră toate studiile de 
piaţă. Cititorii redescoperiseră Kvällspressen după ce citiseră 
despre noaptea de pomină pe care o mamă a doi copii o 
petrecuse sub ameninţarea Atacatorului. Așa că fuseseră 
îndreptăţiţi să se poarte o vreme cu mănuși de mătase cu ea. 
Felul în care ea gestionase situaţia și toată vâlva care urmase 
eliberării îi impresionaseră chiar și pe cei din conducere. Poate 
nu chiar ea ca persoană, ci insistența ei de a transmite 
conferinţa de presă direct din redacţia ziarului. Președintele 
comitetului de conducere Herman Wennergren rămăsese cu 
gura căscată când văzuse logoul ziarului în direct la CNN. 
Schyman își amintea transmisia dintr-o perspectivă dublă. Mai 
întâi, pentru că stătuse literalmente în spatele Annikăi, în lumina 
reflectoarelor, pe parcursul întregii transmisiuni, și apoi pentru 
că urmaseră nenumărate reluări ale acestui episod pe toate 
canalele. 

Îi privise părul ciufulit, îi remarcase umerii încordaţi. Bengtzon 
apăruse pe ecran palidă și buimacă, răspunsese la întrebări clar, 
dar monosilabic într-o engleză acceptabilă. Wicio răbufnire 
penibilă de emotii, slavă Domnului, raportase Wennergren la 
telefon după aceea unuia dintre patroni, din biroul lui Schyman. 

Își aducea bine aminte groaza pe care o simţise când stătuse 
la gura tunelului și auzise împușcătura. Nu un reporter ucis, se 
gândise, orice altceva, dar nu un reporter ucis. 

Își luă privirea de la clădirea ambasadei și se așeză pe scaun. 

— Într-o bună zi se va prăbuși sub tine, spuse Annika 
Bengtzon și închise ușa după ea. 

Schyman nu se simţi în stare să zâmbească. 

— Îmi pot permite să cumpăr unul nou. Ziarul merge foarte 
bine, spuse el. 

Reportera aruncă o privire grăbită, aproape timidă, în direcția 
graficelor de pe birou. Schyman se lăsă pe spate și începu s-o 
studieze, în timp ce ea se așeză pe unul dintre scaunele 
destinate vizitatorilor. 

— Vreau să fac o nouă serie de articole, spuse ea, privindu-și 
foile cu însemnări. Săptămâna viitoare este comemorarea 


11 


victimelor atentatului de la baza aeriană F 218 din Luleă, așa că 
ar fi cât se poate de potrivit să încep acolo. Cred că e timpul 
pentru un raport complet despre ceea ce s-a întâmplat. Ar fi 
bine să punem laolaltă toate datele cunoscute. Nu sunt chiar 
atât de multe, ca să fim sinceri, dar m-am gândit să scormonesc 
puţin. Au trecut peste treizeci de ani, dar câţiva angajaţi de 
atunci lucrează încă în aviaţie. Poate că vreunul dintre ei simte 
nevoia să vorbească. Dacă nu întrebi, nici nu ţi se răspunde... 

Schyman dădu din cap și își încrucișă braţele la piept. După 
Crăciun, când toată vâlva se potolise, ea stătuse acasă trei luni. 
Compensaţie pentru orele suplimentare pe care le făcuse, așa 
se înţeleseseră să numească această vacanţă. Când se 
întorsese la redacție, în aprilie, Annika insistase să devină 
reporter de investigaţii independent. De atunci, alesese să se 
ocupe de actele de terorism, de istoria și de consecințele lor. 
Nimic neobișnuit, nicio dezvăluire, un raport de rutină de la 
Ground Zero, 11 Septembrie, câteva articole despre bomba din 
centrul comercial finlandez, discuţii cu câţiva supraviețuitori din 
Bali. 

De fapt, în ultimul timp, mai mult bătuse pasul pe loc. Acum 
voia să cerceteze mai în profunzime aceste acte teroriste. 
Întrebarea era: ce relevanţă avea și dacă sosise momentul să 
înceapă această bătălie chiar aici, chiar acum. 

— Da, spuse el încet, ar putea fi un lucru bun să dezgropăm 
traumele noastre naţionale, deturnarea din Bulltofta?, explozia 
de la Ambasada Germaniei de Vest, criza ostaticilor din 
Norrmalmstorget!?... 

— ... Şi asasinarea lui Palme, știu, și din toate astea, despre 
atentatul de la F 21 s-a scris cel mai puţin. 

Își lăsă însemnările pe genunchi și se aplecă în faţă. 

— Ministerul Apărării a ţinut lucrurile ascunse: a hotărât că 
era vorba despre un secret militar. Pe vremea aceea nu exista 
niciun purtător de cuvânt pentru relaţiile cu presa în conducerea 
ministerului, așa că bietul șef al bazei de acolo a trebuit să stea 
și să strige personal la ziariști să respecte securitatea regatului. 


8 Flotila de nord a Suediei. 


? Capturarea și deturnarea unui avion de către trei croaţi pe aeroportul Bulltofta din 
Malmo în 15 septembrie 1972, primul atac terorist de acest gen din Suedia. 
10 Jaf armat asupra unei bănci din Stockholm, cu luare de ostatici în august 1973. 


12 


O mai las încă puțin să se desfășoare, hotărî Schyman în 
sinea lui. 

— Deci, ce știm, de fapt? întrebă el. 

Cu o expresie concentrată, Annika își cobori privirea asupra 
hârtiilor cu însemnări, dar Schyman era sigur că Bengtzon știa 
pe de rost tot ce scria acolo. 

— În noaptea dintre 17 și 18 noiembrie 1969 un avion de 
vânătoare de tip Draken a explodat chiar în mijlocul bazei F 21, 
la Kallaxheden, aproape de Luleå, spuse ea repede. Un bărbat a 
suferit arsuri grave și a murit la scurt timp după aceea. 

— Era un băiat care își făcea serviciul militar, nu? 

— Asta a ieșit mai târziu la iveală, da. A fost dus cu elicopterul 
la Spitalul Universitar din Uppsala și s-a zbătut între viaţă și 
moarte o săptămână înainte de a muri. Familiei i s-a pus căluș în 
gură, iar câţiva ani mai târziu, după ce familia nu a primit suma 
compensatorie de la Ministerul Apărării, s-a stârnit scandalul. 

— Dar nimeni nu a fost făcut vinovat vreodată, nu? 

— Poliţia a interogat sute de persoane, Säpo“ și mai multe. 
Au fost trecute prin ciur toate grupările de stânga din 
Norrbotten, fără să se descopere ceva. N-a fost chiar așa de 
simplu. Stânga adevărată reușise să ţină rândurile strânse. 
Nimeni nu știa cum se numeau, de fapt, ceilalţi; cu toţii foloseau 
nume de cod. 

Anders Schyman zâmbi nostalgic. Chiar și el folosise o scurtă 
perioadă numele de cod „Per”. 

— Aceste lucruri nu pot fi ţinute secrete, în niciun caz. 

— Nu pe de-a-ntregul, desigur, toți aveau prieteni în acele 
grupări, dar dacă înţeleg bine, există și astăzi persoane în Luleă 
care nu se cunosc decât prin intermediul numelor de cod pe 
care le foloseau în grupările de stânga din anii '60. 

Nici nu erai născută atunci, se gândi el. 

— Așadar, cine a făcut asta? 

— Ce să facă? 

— Cine a aruncat avionul în aer? 

— A! Rușii, probabil. Aceasta este, în orice caz, concluzia 
Ministerului Apărării. Situaţia era cu totul alta atunci: vorbim 
despre cea mai acerbă cursă a înarmării, perioada cea mai 
înghețată a Războiului Rece. 


11 Poliţia secretă suedeză. 
13 


Schyman închise o clipă ochii, evocând atmosfera acelor 
vremuri. 

— A urmat o dezbatere însufleţită despre supravegherea 
unităților militare, își aminti el brusc. 

— Exact. Deodată publicul sau mai degrabă mass-media a 
cerut ca fiecare bază din Suedia să fie păzită strașnic, ceea ce 
era complet nerealist, desigur. Ar fi costat cât tot bugetul 
apărării. Dar, un timp, s-au intensificat inspecţiile și, treptat, s- 
au construit zone interne de securitate în interiorul bazelor. 
Garduri înalte cu camere video, cu alarmă și tot felul de alte 
lucruri în jurul hangarelor. 

— Și tu vrei să te duci acolo? Cu care dintre șefii de ediţie ai 
vorbit? 

Annika aruncă o privire la ceas. 

— Jansson. De fapt, am bilet la avionul de după-amiază. Vreau 
să mă întâlnesc cu un ziarist de la Worrlanas-Tidningen, un tip 
care a aflat informaţii noi și care vineri pleacă în Asia de Sud-Est 
și nu se mai întoarce până la Crăciun. De aceea a trebuit să mă 
grăbesc. Singurul lucru de care am nevoie e acordul tău. 

Anders Schyman simţi cum iritarea îl cuprinde din nou, poate 
pentru că ea se scuza atât de însuflețit. 

— Și n-a putut s-o facă Jansson? 

Annika se înroși. 

— În principiu, da, spuse ea și îi întâlni privirea, dar știi cum e. 
A vrut să aibă și acordul tău, a vrut să aibă spatele asigurat. 

Schyman dădu din cap. 

Annika Bengtzon închise încet ușa în spatele său. Bărbatul 
privi îndelung după ea; înțelegea exact. Annika e un om care nu 
cunoaște limite, se gândi. Am știut asta întotdeauna. li lipsește 
instinctul de conservare. Se expune la te miri ce, la lucruri la 
care oamenii normali nici măcar nu ar visa, întrucât ceva 
lipsește. Ceva a dispărut pe drum, a fost scos din rădăcini, 
cicatricea a dispărut de-a lungul anilor, expunând-o în fața lumii, 
în fața ei înseși. Ceea ce i-a rămas este sentimentul de dreptate, 
adevărul ca un far într-o lume plină de întuneric. Nu poate să 
procedeze altfel. 

Totul putea deveni extrem de complicat. 

Euforia de care conducerea redacției fusese cuprinsă în 
legătură cu cifrele de vânzări din preajma Crăciunului încetase 
brusc când aflaseră că Bengtzon, în timp ce fusese ținută 


14 


ostatică, îi luase ucigașului un interviu pe care îl scrisese pe 
computerul șefului Comitetului Olimpic, care fusese omorât. 
Schyman îl citise, textul era senzaţional. Problema era că Annika 
Bengtzon, încăpăţânată ca un catâr, nu fusese de acord cu 
publicarea. 

— Este exact ceea ce vrea blestematul acela, spusese ea. 
Deoarece eu am drepturile de autor, pot să spun nu. 

Câștigase. Dacă l-ar fi publicat împotriva voinţei ei, i-ar fi dat 
în judecată, îi asigurase Annika. Deși ea putea să piardă în 
instanţă, Schyman nu era pregătit s-o provoace, cu gândul la 
bunul renume pe care și-l dobândise de-a lungul anilor. 

Nu era lipsită de inteligență, dar poate că își mai pierduse din 
vivacitate. 

Schyman se ridică și se îndreptă din nou către graficele sale. 

Ei bine, aveau să urmeze mai multe reduceri de buget. 

e 

Apusul răspândea o lumină roșie în cabina avionului, deși nu 
era decât ora două după-amiaza. Annika Bengtzon căută cu 
privirea fisuri în întinderea ca de frişcă de sub avion, dar nu găsi 
niciuna. Individul rotofei de lângă ea îi vâri cotul în coaste când, 
icnind, deschise Worrlanas-Tidningen, producându-i o durere 
ascuţită. Annika închise ochii, se închise în sine. Rămaseră 
departe de ea sistemul șuierător de aer condiţionat al avionului, 
durerea provocată de lovitură, rapoartele căpitanului despre 
temperatura de afară și despre vremea din Luleå. Se lăsă dusă 
cu o mie de kilometri pe oră, se concentră asupra greutăţii pe 
care hainele o exercitau asupra corpului. Se simțea 
dezechilibrată și ameţită. Zgomotele puternice începuseră s-o 
surprindă într-un fel pe care nu-l mai încercase niciodată. 
Locurile deschise, în nesfârșirea lor, deveniseră imposibil de 
parcurs, încăperile înguste o sufocau. Perspectiva spaţiului se 
distorsionase, avea probleme cu aprecierea distanței și era 
întotdeauna plină de vânătăi după ce se lovea de mobile sau de 
pereţi, de mașini sau de borduri. Oamenii din jur foloseau tot, 
pentru ea nu mai rămânea nimic. 

Dar nu era periculos, știa asta, nu trebuia decât să aștepte să 
treacă, zgomotele reveneau și culorile deveneau normale din 
nou, nu era niciun pericol, absolut niciunul. 


15 


Se sili să nu se mai gândească la asta, se lăsă legănată și 
dusă departe de acolo. Simţi cum bărbia îi căzu și îngerii se 
înfăţișară pe dată. 

Păr ca de ploaie, cântau ei, vedenie de lumină și de vânt de 
vară, nu-ți fie teamă, cireșule-tei... 

Groaza o făcu să se cuibărească în scaun. Lovi cu mâna 
măsuța coborâtă și vărsă paharul cu suc de portocale, care se 
prelinse pe perete. Bubuitul inimii îi umplu mintea, lăsând afară 
celelalte zgomote. Insul rotofei spuse ceva, dar Annika nu 
înțelese ce. 

Nimic nu o speria atât de mult ca versurile cântate de îngeri. 

Atâta timp cât rămâneau în vis, nu era nicio problemă. Vocile 
cântau noaptea, evlavios și consolator, cuvinte fără sens, de o 
frumusețe greu de definit. Dar în ultimul timp continuau chiar și 
după ce se trezea, lucru care îi provoca o neplăcere profundă. 

Clătină din cap, își drese glasul, se frecă la ochi. 

Verifică dacă nu intrase suc în învelitoarea computerului. 

e 

Când corpul de oţel străbătu stratul de nori înainte de 
aterizare, fu înconjurat de o învolburare de gheaţă. Prin 
ninsoarea deasă zări cenușiul înghețat al Golfului Botnic, 
presarat de dealuri și insule. 

Avionul părea nesigur și aterizarea se produse cu 
zdruncinături. 

Rămase ultima, bătând nerăbdătoare podeaua cu picioarele în 
scaunul său, în timp ce insul rotofei se ridică cu greu, își dădu 
jos bagajul de mână și luptă cu un efort supraomenesc să-și 
pună paltonul. II depăși pe drum și observă cu satisfacţie că 
ajunsese în spatele ei la coada de închirieri de mașini. 

La ieșire, cu cheile în mână, se grăbi pe lângă adunarea de 
uniforme închise la culoare a grupului de șoferi de taxi, care 
râdeau zgomotos și care o măsurară din cap până în picioare. 

Când ieși din clădirea terminalului, gerul o surprinse. Inspiră 
prudent și își atârnă geanta de voiaj pe umăr. Șirurile de taxiuri 
albastre îi aduseră aminte de o vizită mai veche pe care o 
făcuse aici, când se aflase în drum către Piteå împreună cu Anne 
Snapphane. Trebuie să fi fost acum zece ani, se gândi. 
Dumnezeule, cum trece timpul! 

Parcarea se afla jos, către dreapta, în spatele staţiei de 
autobuz. Mâna în care ducea computerul îi îngheţă imediat. 


16 


Zgomotul pașilor, asemănător celui făcut de mersul pe un strat 
de sticlă spartă, o umplu de încredere. Mișcarea înainte lăsa 
ezitarea și teama în urmă, era pe drum, avea un scop, existau o 
țintă și un sens. 

Mașina se afla ceva mai încolo. Annika trebui să dea la o parte 
zăpada de pe numărul de înmatriculare pentru a se asigura. 

Întunericul se lăsa nespus de încet, luând locul unei lumini 
care nu fusese niciodată deplină. Ninsoarea ștergea contururile 
pădurii de pini pitici care mărginea parcarea. Se aplecă în faţă și 
privi prin parbriz. 

Luleă, Luleå, în ce direcţie era Luleå? 

e 

La mijlocul unui pod lung care ducea către oraş ninsoarea se 
domoli brusc, lăsând-o să întrezărească şuvoiul râului de 
dedesubt, înghețat și alb. Traveele podului se înălțau și se 
coborau în valuri moi deasupra sa, în timp ce mașina se mișca 
înainte. Orașul apărea încet din zăpadă, iar către dreapta se 
ridicau scheletele negre ale unor construcţii industriale. 

Oțelăria și portul pentru minereu, se gândi. 

Când casele o înconjurară, reacţionă instantaneu și intens, un 
déjà-vu din copilărie. Luleå era un Katrineholm!? arctic, mai 
rece, mai cenușiu, mai singuratic. Casele erau joase, în culori 
difuze, făcute din tablă, eternit, plăci de piatră sau cărămidă. 
Străzile largi, traficul potolit. 

Găsi ușor Hotelul Orașului, pe strada principală, lângă 
primărie. Constată cu surprindere că în fața intrării erau locuri 
libere de parcare. 

Camera dădea către Teatrul Norrbotten și Stadsviken':, un 
tablou bizar și fără culoare în care apa cenușie ca plumbul a 
râului înghiţea toată lumina. Se întoarse cu spatele la fereastră, 
sprijini computerul de ușa toaletei, își scoase periuţa de dinţi și 
hainele de schimb, pentru a nu trebui să le care cu ea. 

Apoi se așeză la masa de scris și sună de la telefonul hotelului 
la Norrlands-Tidningen. Semnalele se prelungiră aproape două 
minute. Era pe punctul de a închide când o voce plictisită de 
femeie îi răspunse. 

— Îl caut pe Benny Ekland. E pe-acolo? 

— Alo! spuse femeia cu glas scăzut. 


12 Mică localitate în sudul Suediei. 
13 Cartier din Luleå. 


17 


— Trebuie să ne întâlnim săptămâna asta. Numele meu este 
Annika Bengtzon, spuse ea, ridicându-se și începând să 
răscolească în geantă după ceva de scris. 

— Păi, n-ai auzit? zise femeia. 

— Ce? spuse Annika și scoase foile cu însemnări. 

— Benny e mort. Am aflat azi-dimineaţă. 

Mai întâi vru să râdă, își dădu apoi seama că gluma nu era 
deloc amuzantă și se înfurie. 

— Ce tot vorbești? spuse ea. 

— Nu știm exact ce s-a întâmplat, răspunse femeia cu un glas 
gâtuit. Numai că a fost un fel de accident. Aici la ziar suntem cu 
toții șocați. 

Annika rămase în picioare, cu însemnările într-o mână, 
receptorul și creionul în cealaltă, cu privirea pironită la propria 
imagine reflectată în sticla ferestrei și pentru o clipă simţi cum 
se ridică în aer și plutește. 

— Alo! spuse femeia de la celălalt capăt. Vrei să vorbești cu 
altcineva? 

— Eu... îmi pare rău, zise Annika și înghiţi cu greutate. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu știu, spuse femeia aproape plângând. Acum trebuie să 
răspund la un alt telefon. Apoi plec acasă. A fost o zi 
îngrozitoare, o zi îngrozitoare... 

În receptor se făcu din nou liniște. Annika închise, se așeză pe 
pat și încercă să lupte împotriva senzației bruște de greață. 
Căută cu privirea prin cameră și descoperi o carte de telefoane 
pe noptieră. Aproape că o smulse de acolo, găsi numărul poliţiei, 
îl formă și nimeri la procuratură. 

— Ziaristul, da, spuse ofițerul de gardă când îl întrebă ce i se 
întâmplase lui Benny Ekland. Erau afară, în Svartâstaden?”, 
undeva. Vorbeşte cu Suup de la Departamentul de 
criminalistică. 

Annika așteptă cu mâna la ochi în timp ce el îi făcea legătura, 
ascultând zgomotele hotelului: apă care curgea prin ţevile din 
perete, un ventilator în veranda din spate, gemete de plăcere 
venite de la vecinii de cameră cu pay-TV. 

Comisarul Suup de la secţia de criminalistică părea să fi atins 
acea vârstă și experienţă la care puţine lucruri îl mai puteau 
zgudui. 


14 Cartier de locuințe din Luleå. 
18 


— Tristă poveste, spuse el și oftă adânc. Cred că am vorbit cu 
Ekland în fiecare zi timp de douăzeci de ani. Suna mereu, părea 
să nu aibă liniște. Era întotdeauna ceva despre care voia să știe 
mai mult, ceva care trebuia verificat, despre care, de fapt, nu 
aveam voie să vorbesc, știa asta, auzi, Suppen, obișnuia să 
spună, la naiba, ceva nu se potrivește, cum e cu aia și cu ailaltă 
sau ce naiba faceţi voi acolo la poliţie toată ziua, parcă aţi avea 
degetele înșurubate în fund... 

Comisarul Suup râse încet și în voce i se simţi o undă de 
tristețe. Annika își trecu palma peste frunte, auzi cum de partea 
cealaltă a peretelui actrița din filmul porno simula un orgasm și 
așteptă ca bărbatul de la telefon să continue. 

— Va fi cam pustiu fără el, zise Suup în cele din urmă. 

— Trebuia să-l întâlnesc, spuse Annika, hotărâserăm să ne 
vedem și să comparăm câteva materiale. Din ce cauză a murit? 

— Autopsia nu e gata, așa că nu vreau să speculez asupra 
cauzei morții. 

Prudenţa calmă a poliţistului o făcu nerăbdătoare. 

— Dar ce s-a întâmplat? A fost împușcat? Bătut? Înjunghiat? 

Comisarul oftă adânc. 

— Ei, tot se va afla până la urmă. Credem că a fost călcat de o 
mașină. 

— Un accident de mașină? Lovit mortal? 

— De un vehicul aflat în mare viteză, probabil o mașină mică 
puternică. Am găsit un Volvo furat în portul de minereu, cu 
caroseria lovită. Ar putea fi mașina în cauză. 

Făcu câţiva pași, ridică geanta și scoase blocnotesul. 

— Când știți sigur? 

— Am adus-o ieri după-amiază. Tehnicienii se ocupă de ea 
acum. Mâine sau miercuri. 

Annika se așeză pe pat, cu blocnotesul de însemnări pe 
genunchi. Îi tot aluneca într-o parte când încerca să scrie pe el. 

— Ştiţi la ce oră s-a întâmplat? 

— Duminică seara sau luni-dimineaţă. Duminică a fost văzut 
la berăria orașului și probabil a luat autobuzul către casă. 

— Locuia în... 

— Svartostaden, de fapt cred că acolo s-a și născut. 

Creionul refuza să scrie. Desenă câteva cercuri mari până 
apărură primele mâzgălituri. 

— Unde a fost găsit? Și de cine? 


19 


— Lângă stiva de cherestea din Malmvallen, vizavi de oţelărie. 
Trebuie să fi fost aruncat destul de departe. Un băiat care ieșea 
din tură ne-a sunat azi-dimineaţă. 

— Și nu știți nimic despre șoferul care a abandonat locul 
accidentului? 

— Mașina a fost furată sâmbătă în Bergnäset. Și am găsit, 
desigur, o serie de lucruri acolo... 

Comisarul Suup tăcu. Annika ascultă un timp foșnetul discret 
de pe linia telefonică. Vecinul din camera alăturată schimbase 
canalul și se uita acum la MTV. 

— Ce crezi tu despre asta? întrebă ea în cele din urmă cu 
voce joasă. 

— Narcomani, spuse polițistul pe același ton. Să nu mă citezi, 
dar cred că erau drogaţi rău. Era polei, l-au călcat și au fugit. 
Omor prin imprudenţă. Dar îi vom prinde. Poţi fi sigură. 

Annika auzi în telefon voci, colegi care îl strigau. 

— Încă un lucru, spuse ea. Lucrai în Luleă în noiembrie 1969? 

Bărbatul râse ușor. 

— Sunt destul de bătrân, aș fi putut s-o fac. Dar am ratat 
atentatul de la F 21 cu doar câteva luni. Eram în Stockholm pe 
vremea aceea, am început aici în mai '70. 

e 

Annika își luă geaca din cuier. În timp ce își căuta mănușile în 
geantă, auzi telefonul sunând. Display-ul arătă număr secret, 
ceea ce însemna că unul dintre cei trei - ziarul, Thomas sau 
Anne Snapphane - aștepta la celălalt capăt. 

Ezită câteva secunde, apăsă butonul și închise ochii. 

— Stau în „Operativ”, scaunul meu de birou de la IKEA, spuse 
Anne și chiar acum îmi pun picioarele pe biroul „Prioritet”. Unde 
ești? 

Annika simţi cum umerii i se relaxează - nicio datorie, nicio 
pretenție. 

— În Luleå. Vrei să spui că te-ai mutat în noul birou? 

— Cu nume pe ușă și tot tacâmul. Aceasta este prima 
convorbire de la telefonul meu Doro. Ce număr am? 

— Secret, spuse Annika și lăsă să-i cadă pe podea mănușile și 
geaca. Ce-a spus doctorul? 

Prietena ei oftă adânc. 

— Părea mai obosit decât mine, dar poate că ar trebui să-l 
înțeleg. Sunt zece ani de când e doctorul meu. Asta poate obosi 


20 


pe oricine. Dar eu sunt, cel puţin, conștientă de boala mea. Știu 
că sunt ipohonară. 

— Și ipohondrii se pot îmbolnăvi de tumori cerebrale, spuse 
Annika. 

Tăcerea de pe linie se prelungi un moment. 

— Drace, spuse Anne Snapphane. Nu m-am gândit niciodată 
la asta. 

Annika râse, simțind acea căldură specială pe care numai 
Anne știa s-o răspândească în jurul său. 

— Ce naiba să fac atunci? spuse Anne. Cum să mă stresez 
mai puţin? Mâine am conferinţă de presă și trebuie să prezint 
toată mizeria aia tehnică, documentele și tot felul de asemenea 
lucruri. 

— De ce? întrebă Annika. Tu ești șef de programe. Lasă-l pe 
director să facă asta. 

— E la New York. Ce spui de asta? „Scandinavia TV este 
deţinut de un consorțiu de investitori americani cu experienţă în 
conducerea posturilor de televiziune. Vom transmite prin 
intermediul reţelei digitale în Finlanda, Danemarca, Norvegia și 
Suedia, cu sediul principal și studioul aici, în Stockholm. 
Proprietarii au socotit că ţările scandinave plus Finlanda, care, 
împreună, au un număr de telespectatori corespunzând unei 
zecimi din SUA, au un potenţial pentru televiziune neexploatat. 
În proiectul de lege al Ministerului culturii din ianuarie, ministrul 
Culturii Karina Bjornlund va propune ca reţeaua digitală să 
beneficieze de aceleași condiţii de concurenţă ca restul pieţei, 
așa că acela care va împărți licențele celor care îndeplinesc 
condiţiile de transmisie va fi Ministerul Poștei și 
Telecomunicaţiilor...” Ce zici? 

— Nu te-am mai putut urmări de la consorțiu, spuse Annika. 
Nu poți să povestești ceva mai vesel? 

Anne Snapphane oftă adânc. 

— Dacă ai ști ce vâlvă va face asta, spuse ea. Canalele de 
televiziune deja existente vor fi provocate într-un fel complet 
nou, deoarece noi vom putea transmite prin rețeaua terestră și 
vom avea acces la tot Nordul. Toată lumea ne va uri. 

— Dar atunci nu spuneți nimic nimănui, zise Annika și se uită 
la ceas. Povestiţi despre programul pentru copii pe care îl veţi 
transmite, cum mizaţi pe emanciparea culturală a populației și 


21 


pe programele culturale, pe știri serioase și documentare 
produse în regim propriu despre Lumea a Treia. 

— Ha, ha, spuse Anne. Foarte amuzant. 

— Trebuie să plec, adăugă Annika. 

— lar eu trebuie să trag o dușcă, adăugă Anne. 

Redacţia centrală a Norrlands-Tidningen se afla într-un bloc 
cu trei etaje, lângă primărie. Annika își ridică privirea spre 
faţada veche de cărămidă și estimă că fusese construită pe la 
mijlocul anilor '50. 

Putea fi la fel de bine Curierul de Katrineholm, se gândi, arăta 
exact la fel. Impresia se intensifică atunci când se aplecă spre 
ușa de sticlă, își puse palma deasupra frunţii pentru a opri 
lumina care venea din tavan și privi înăuntru în recepţie. Bizar și 
pustiu, lumina plăcuței care anunţa ieșirea de urgență dădea 
contururi verzi suporturilor de ziare și scaunelor pentru 
vizitatori. 

Difuzorul de deasupra butonului redacției începu să pârâie. 

— Da? 

— Numele meu e Annika Bengtzon și lucrez la Kvällspressen. 
Aveam o întâlnire cu Benny Ekland în seara asta, dar acum aud 
că e mort. 

Tăcerea se revărsă în întunericul iernii, însoţită de mici 
pocnete statice. Se uită la cer. Norii se risipiseră, lăsând să se 
vadă stelele. Temperatura scăzuse repede. Își frecă mâinile, 
înfrigurată. 

— Aha, făcu vocea din redacţie. Suspiciunea acoperi tehnica 
defectuoasă. 

— Benny trebuia să primească un material de la mine, trebuia 
să discutăm despre o serie de lucruri. 

Acum răspunsul veni repede. 

— În schimbul a ce? 

— Dă-mi drumul, vorbim înăuntru, spuse ea. 

Trei secunde de ezitare, apoi închizătoarea se răsuci și Annika 
deschise ușa. Un aer cald, mirosind a praf, o învălui. Lăsă ușa să 
se închidă din nou după ea în timp ce, clipind, încercă să-și 
obișnuiască ochii cu lumina verde. 

Scara care ducea la redacţie, aflată la stânga intrării, era 
îmbrăcată în parchet laminat, prevăzut cu margini de cauciuc. 


22 


Un bărbat solid, cu o cămașă albă, care-i ieșea din pantaloni, 
o întâmpină lângă aparatul de copiat. Faţa îi era roșie, ochii 
congestionațţi. 

— Îmi pare rău, spuse Annika și întinse mâna. Benny Ekland a 
fost o legendă, nu numai aici, la voi. 

Bărbatul o salută și dădu din cap. Se prezentă drept Pekkari, 
șef de noapte. 

— Oricine l-ar fi angajat la orice ziar din Stockholm, oricând ar 
fi dorit, dar a refuzat de mai multe ori. A vrut să rămână aici. 

Annika încercă să zâmbească pentru a compensa minciuna 
nevinovată de mai înainte. 

— Am înţeles asta, murmură ea. 

— Vrei o ceașcă de cafea? 

Îl urmă pe șeful de noapte în încăperea cealaltă, o chicinetă 
fără fereastră, cu o chiuvetă și un aragaz înghesuite între 
suplimentul de sâmbătă și pagina cititorilor. 

— Tu ești cea care a stat în tunel, nu? întrebă el pe un ton 
hotărât. 

Annika dădu scurt din cap și își scoase geaca, în timp ce 
bărbatul turnă o smoală vâscoasă în două cești spălate doar pe 
jumătate. 

— Și ce schimb de servicii trebuia să faceţi? întrebă Pekkari și 
îi întinse borcanul cu zahăr. 

Ea ridică mâna într-un gest de refuz. 

— Am scris destul de mult despre terorism în ultimul timp. 
Săptămâna trecută am vorbit cu Benny despre atentatul de la F 
21 și mi-a spus că era pe cale de a descoperi ceva. Un lucru 
important, o descriere a ceea ce s-a întâmplat. 

Șeful de noapte puse borcanul cu zahăr pe masă și căută 
printre foi cu degetele pătate de nicotină. 

— Am publicat asta vineri, spuse el. 

Ea rămase uimită, nu auzise niciun cuvânt despre vreo 
dezvăluire în ziare. 

Pekkari lăsă să cadă trei bucățele de zahăr în ceașcă. 

— Știu la ce te gândești, spuse el. Dar tu nu știi cum e într-un 
ziar local. Birourile nu se sinchisesc decât de Stockholm. Pentru 
ele, scoop” -urile noastre nu sunt decât rahaturi. 

Nu-i adevărat, se revoltă ea în sinea sa, depinde de nivelul 
materialului publicat. 


t Ştire senzaţională (în engl., în orig.). 
23 


Își reprimă gândul, coborându-și privirea. 

— Eu am început la Curierul de Katrineholm, spuse ea, așa că 
știu exact despre ce este vorba. 

Bărbatul o privi cu ochi mari. 

— Atunci îl cunoști pe Make? 

— De la sport? Sigur că da. E o întreagă instituţie. 

insuportabil și alcoolic încă de pe vremea mea, se gândi 
Annika și îi zâmbi șefului de noapte. 

— Ce te gândeai să-i dai lui Ekland? spuse bărbatul și sorbi 
din cafea. 

— O serie de compilaţii istorice, spuse ea repede. Mai ales 
material de arhivă din anii '70, imagini și text. 

— Există pe internet, spuse Pekkari. 

— Nu asta. 

— Deci nu voiai să ajungi la ceea ce descoperise el? 

Privirea bărbatului o ţintui pe deasupra ceștii, dar Annika i-o 
înfruntă liniștită. 

— Am multe calităţi, spuse ea, dar citirea gândurilor nu se 
numără printre ele. Benny m-a sunat. Cum să fi aflat altfel ce 
intenţiona el? 

Șeful de noapte mai luă un cub de zahăr și începu să-l sugă în 
timp ce sorbea gânditor din cafea. 

— Ai dreptate, spuse el după ce înghiţi cu zgomot. De ce ai 
nevoie? 

— Să merg jos, în arhivă și să vorbesc cu Hans. 

e 

Așa arată toate arhivele ziarelor din Suedia, se gândi ea, iar 
Hans Blomberg arată ca oricare alt arhivar. Un bărbat scund și 
prăfuit, cu o jachetă gri, ochelari și părul pieptănat pe spate. 
Până și panoul de afișaj conţinea recuzita previzibilă: un desen 
de copil înfățișând un dragon galben, un citat care se voia 
amuzant în lipsa lui de modestie - „De ce nu sunt BOGAT în loc 
de FRUMOS?” - și un calendar pe care se ţinea numărătoarea 
inversă a unui punct final nedefinit, cu îndemnul „REZISTA!” 

— Benny era un pezevenghi încăpățânat, spuse arhivarul și se 
așeză la computerul său. Mai rău decât atât: nu se lăsa 
niciodată. Producea mai mult decât oricine altcineva pe care l- 
am cunoscut vreodată. Cunoști genul? 

O privi pe Annika pe deasupra ochelarilor și ea nu se putu 
abţine să nu zâmbească. 


24 


— Nimic rău despre cei morţi, spuse omul și începu un vals 
lent al degetului arătător pe tastatură, dar putem totuși să fim 
un pic sinceri, nu? 

Își miji ochii și chipul său căpătă un aer poznaș. 

— Se pare că moartea lui i-a impresionat pe cei din redacţie, 
spuse Annika ezitant. 

Hans Blomberg oftă. 

— Era vedeta ziarului, favoritul conducerii, obiectul de ură al 
sindicatului, știi tu, băiatul care dansa în redacţie după o 
misiune și striga: Puneți by/inei“-ul cu poză, pentru că în seara 
asta sunt nemuritor. 

Annika izbucni în râs, mai văzuse pe cineva făcând așa, parcă 
pe Herman Wennergren. 

— Deci, spune-mi acum, ce vrei de la mine? 

— Seria lui Benny despre terorism, în special articolul despre 
F 21 publicat zilele trecute. 

Arhivarul o privi și Annikăi i se păru că vede o licărire ciudată 
în ochii lui. 

— Aha, spuse el, o fetiţă ca tine să fie interesată de lucruri 
atât de periculoase! 

— Te rog, nene Blomberg, spuse Annika, sunt măritată și am 
doi copii. 

— Da, da, spuse el, feministele astea! Printuri sau tăieturi? 

— Tăieturi mai bine, dacă nu e prea mult deranj, spuse 
Annika. 

Omul icni și se ridică. 

— Chestia asta cu computerele, spuse el, totul ar fi trebuit să 
fie mult mai ușor, dar nu. Muncă dublă, asta s-a întâmplat după 
computerizare. 

Dispăru pe după dulapurile de metal, mormăind t£ £, 
terorism..., trăgând sertare, oftând și gâfâind. 

— Aici, spuse el după câteva momente și reapăru ţinând 
triumfal în mână un plic maroniu. Cele câteva fire de păr de pe 
creștet îi căzuseră în faţă și chelia îi strălucea. Terorism ă la 
Ekland. Așază-te acolo. Eu sunt aici până la șase. 

Annika luă plicul, îl deschise cu degete umede și se îndreptă 
către locul indicat. Tăieturile din ziar erau mult mai bune decât 
printurile. Pe ecranul unui calculator toate titlurile erau la fel de 


16 într-un ziar, rândul de sub titlu în care se specifică data, numele și funcţia autorului. 
(în engl., în orig.). 


25 


mari, toate textele la fel de lungi, toate fotografiile la fel de mici. 
In paginile de ziar articolele trăiau și respirau sub titlurile 
pompoase sau discrete. Numai stilul literelor îi dădea o grămadă 
de informaţii despre ce voiseră redactorii să obţină, ce semnale 
voiseră să trimită. Mărimea, alcătuirea și calitatea tehnică a 
imaginilor spuneau încă și mai mult despre cât de urgent și 
important era evenimentul, dar și despre cât de exclusivă era 
acea imagine sau ce interes stârnea în acea zi în fluxul știrilor. 
Competența unei profesii, cea a redactorilor, era ștearsă de pe 
fața pământului în arhiva computerizată. 

Dar ea avea acum în față materiale serioase de studiat. 

Tăieturile erau sortate în ordinea datei, cele mai vechi 
deasupra. Primul text fusese publicat la sfârșitul lui aprilie și 
povestea detalii picante din istoria terorismului suedez, printre 
altele istoria despre inventatorul și doctorul în filosofie Martin 
Ekenberg din Töreboda care, de fapt, nu avusese decât o 
singură invenţie: bomba din scrisoare. Ea înţelese asta când 
descoperi o serie de formulări pe care singură le folosise în 
articolele sale despre acest subiect publicate cu numai o 
săptămână înainte. Se părea că Ekland se lăsase inspirat de 
colegii săi, se gândi ea sec. 

Rasfoi teancul din faţa sa. Multe lucruri erau vechi povești 
răsuflate, altele erau complet noi pentru ea. Citi cu interes 
crescând despre agitația iscată în arhipelagul Norrbotten în 
primăvara lui 1987, când marina militară căutase zi de zi, 
printre insulițe, submarine și trupe speciale rusești debarcate. 
Conform unui zvon încăpățânat, care  rezistase peste 
cincisprezece ani, un scafandru rus ar fi fost împușcat în picior 
de un ofiţer suedez. Câinele ofițerului ar fi dat de o urmă, 
ofițerul trăsese către un tufiș, după care se găsiseră urme de 
sânge care dispăreau în mare. Benny Ekland fusese mai 
interesat să repovestească acest zvon, încărcându-l cu cât mai 
multe picanterii, decât să cerceteze ce se întâmplase de fapt. 
Conducerea teritoriului militar din Boden era citată doar în 
treacăt, arătându-se că spiritul vremii la sfârșitul anilor '80 era 
cu totul altul decât cel de azi, că se puteau face aprecieri greșite 
chiar și în sânul apărării suedeze și că nimeni nu mai cercetase 
dacă vreun submarin străin navigase fără permisiune în apele 
suedeze din Norrbotten. 


26 


Ultimul din teanc era articolul pe care îl căuta, și aceste 
informaţii erau într-adevăr noi. 

Spre sfârșitul anilor '60, vechile avioane Lansen ale flotilei din 
Norrbotten fuseseră schimbate cu avioane moderne Draken, de 
vânătoare și recunoaștere, scria Benny Ekland. La această dată 
baza aviatică fusese expusă de mai multe ori unor încercări de 
sabotaj îndreptate împotriva acestor avioane noi, constând în 
introducerea de chibrituri în tuburile Pitot ale avioanelor. Aceste 
tuburi stăteau ca o mică lance în partea din față a avionului și 
funcționau ca instrumente de măsurare a diferiților parametri ai 
aerului. 

Părea evident că grupările de stânga din Luleå, probabil 
maoiste, erau responsabile pentru actele de sabotaj. Nu se 
produseseră niciodată pagube și niciun răufăcător cu chibrituri 
nu fusese prins, dar în articol se preciza că surse secrete din F 
21 confirmaseră că aceste infracţiuni stăteau la baza atentatului 
care urmase. Se considerase că maoiștii descoperiseră ceva 
care avusese urmări catastrofale. 

După fiecare zbor, când avionul era parcat pe platou, pe sol 
trebuia împrăștiat material absorbant sau o găleată inoxidabilă 
era pusă în partea din spate a avionului. Tot combustibilul din 
motor care nu se ardea era drenat afară și adunat. 

In seara în care avusese loc atentatul, pe 18 noiembrie 1969, 
întreaga flotilă participase la un raid de seară. După aceea 
avioanele rămăseseră pe pistă. Atunci au acționat teroriștii. 

In loc să introducă chibriturile în tuburile Pitot, ca de obicei, 
le-au aprins și le-au aruncat în găleata cu restul de combustibil 
din spatele avionului. Explozia fusese violentă și instantanee. 

Cu gândul la istoria tristă a flotilei, ideea că grupul local de 
stânga stătuse în spatele acestui sabotaj fusese la îndemână, 
mai ales că acesta provocase moartea unui om, scria Benny 
Ekland. 

Se exprimă ca o greblă, se gândi Annika, dar teoria e al 
dracului de interesantă. 

— Pot să fac o copie după asta? întrebă ea și ridică în aer 
articolul. 

Arhivarul nu slăbi monitorul din ochi și nici nu lăsă valsul lent 
al arătătorului la voia întâmplării. 

— Deci ţi s-a părut interesant? 


27 


— Oarecum, spuse Annika, n-am mai văzut aceste informaţii 
până acum. Ar merita să merg mai departe pornind de la ele. 

— Aparatul de copiat e afară, lângă scară. Apasă cu grijă pe 
butoane, poate ai noroc și funcţionează. 

(J 

Bărbatul plutea fără zgomot pe străzile negre. Durerea era 
ținută în frâu, corpul îi vibra cu putere. Gândurile aruncau ecouri 
între pereţii îngheţaţi, dădeau răspunsuri care îi erau străine. 

Luleå se împuţinase cu anii. 

Își amintea orașul ca fiind mare și zgomotos, emanând 
siguranţă, strălucire și bunăstare. 

Acum toate astea dispăruseră; probabil nici nu existaseră 
vreodată. Strada principală fusese închisă pentru mașini și 
transformată într-un loc de joacă plictisitor și bătut de vânt, 
mărginit de câţiva mesteceni pitici și jalnici. Aici oamenii își 
primeau salariul pentru truda lor, aici își trăiau angoasele. 

Blestemul libertății, se gândi el. Blestematul om al Renașterii 
care s-a trezit într-o bună dimineaţă în anul 1100 la Florenţa și a 
descoperit capitalismul, s-a așezat în capul oaselor în pat și și-a 
dat seama de posibilităţile egoului său, a înţeles că statul este 
un organism care poate fi controlat și manipulat. 

Se așeză pe o bancă în faţa bibliotecii pentru a lăsa beţia 
morfinei să-i iasă din corp. Știa că nu era bine să stea nemișcat 
în frig, dar în clipa asta chiar nu-i păsa. 

Voia să stea aici și să admire catedrala, clădirea în care 
începuse să-și construiască dinastia. Construcţia adăugată 
ulterior, lipsită de gust, din colţul cu strada Namnlâsa, fusese 
unul dintre adăposturile sale. Înăuntru era lumină. Probabil că și 
acum mai aveau loc întruniri. 

Dar nu ca ale noastre, se gândi el, niciodată ca ale noastre. 

Două femei tinere se pregăteau să iasă. Le văzu oprindu-se în 
vestibul și citind anunţurile culturale de pe avizier. 

Poate că e deschis, se gândi el vag. Aș putea să intru. 

Fetele îi aruncară o privire rapidă când se întâlniră la câţiva 
metri de intrare, o căutătură alunecoasă specifică localităţilor 
mici și limitate: nu-l cunoaștem, ne prefacem că nu-l vedem. În 
orașele mari nu erai deloc privit sau băgat în seamă. Asta îi 
convenea cel mai bine. 

Biblioteca era încă deschisă. Se opri în mijlocul vestibulului și 
chemă amintirile. lar ele veniră, îl învăluiră și îl făcură să respire 


28 


greu. Timpul dispăru, avea din nou douăzeci de ani, era vară, 
cald, și fata sa se afla lângă el, iubita sa, Lupul Roșu, care avea 
să reușească mai mult decât ar fi crezut cineva vreodată, o 
trase lângă el și simţi mirosul de henna al părului de culoarea 
cuprului. Nu-și putu împiedica un oftat. 

Un curent îi vâjâi deodată în jurul picioarelor și îl readuse în 
prezent. 

— Ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ajutor? 

Un bărbat în vârstă îl privea cu amabilitate. 

O replică standard, se gândi el, scutură din cap și își reprimă 
răspunsul în franceză. 

Vestibulul se ivi în toată ambianța lui pretențioasă. Bătrânul 
intră la căldură și îl lăsă singur cu anunţurile de pe avizier: un 
salon de lectură, o seară de imnuri, un concert cu Hâkan 
Hagegârd și un festival al mișcării feministe. 

Așteptă până respiraţia i se liniști și își netezi părul. Făcu un 
pas prudent către ușa de la intrare, cercetând discret cu privirea 
prin sticlă. Apoi trecu repede prin hol și cobori pe scara din 
spate. 

„O, Dumnezeule, sunt aici! Sunt, de fapt, aici!” 

Privi ușile închise, una câte una, evocă imaginile din spatele 
lor. Le cunoștea pe toate. Lambriurile de lemn, scara de piatră, 
masa pliantă, lumina slabă. Zâmbi propriei umbre, tânărului 
bărbat care rezerva localurile în numele Asociaţiei Pescuitului la 
muscă și apoi ţinea acolo întâlniri maoiste până noaptea târziu. 

Făcuse bine că venise aici. 


29 


Miercuri, 11 noiembrie 


Anders Schyman își puse haina și dădu pe gât ultima 
înghiţitură de cafea. lIntunericul adânc făcea ferestrele să 
funcţioneze ca niște oglinzi. Îşi îndreptă gulerul în faţa imaginii 
Ambasadei Rusiei. Rămase pe loc, privind scobiturile întunecate 
unde ar fi trebuit să-i fie ochii. 

In sfârșit, acolo, se gândi el. Nu numai un idiot util, ci și un 
bun organizator. La ședința conducerii, care începea peste un 
sfert de oră, va fi nu numai acceptat, ci și respectat. 

Deci, unde era euforia? Satisfacţia? Efuziunea palpitantă care 
îl cuprindea când ţinea în mână graficele? 

Ochii nu-i răspunseră. 

— Anders, se auzi. Secretara părea agitată. Herman 
Wennergren vine sus la tine. 

Rămase pe loc, lumina zilei se apropie și mai mult în timp ce îl 
aștepta pe președintele comitetului de conducere. 

— Sunt impresionat, spuse Wennergren, cu bine-cunoscuta sa 
voce tunătoare, când intră târându-și picioarele și îl salută 
strângându-i ambele mâini. Ai găsit undeva o baghetă 
fermecată? 

De-a lungul anilor, președintele comitetului de conducere 
comentase foarte rar politica ziarului, dar când raportul 
trimestrial era cu paisprezece la sută mai bun decât bugetul, 
cifrele TS” arătau că tirajul creștea și că distanţa până la 
Concurent scădea, văzu acolo un miracol. 

Anders Schyman zâmbi și îi făcu semn să se așeze pe 
canapeaua destinată vizitatorilor. Se așezară unul în fața 
celuilalt. 

— Transformările structurale s-au consolidat acum și 
funcționează, spuse Schyman simplu, atent să nu-l numească pe 
Torstensson, cel care îl precedase, bun prieten cu Wennergren. 
Cafea? Sau mic dejun? 

Președintele comitetului de conducere făcu un semn de refuz. 


17 TS - tidningsstatistik (statistica ziarelor - lb. suedeză) este o companie care 
supraveghează și raportează cifrele de distribuire a ziarelor, revistelor etc. 


30 


— Şedinţa nu va dura mult astăzi, trebuie să plec în altă 
parte, spuse el și aruncă o privire la ceas. Dar am un plan 
despre care vreau să vorbesc mai întâi cu tine, și e urgent. 

Schyman se așeză mai bine și luă o mină neutră. 

— Cât de activ ai fost în TU!%? întrebă Wennergren și își privi 
atent unghiile. 

Schyman înţelese. Nu avusese prea mult de-a face cu această 
organizație. 

— Sunt un membru supleant, dar nu mai mult decât atât. 

— Dar știi cum funcţionează, nu? Cum se ia pulsul de pe 
coridoare, jocul și legăturile cu diverse grupări... 

Wennergren își frecă unghiile de cracul drept al pantalonilor și 
îl privi pe sub sprâncenele stufoase. 

— Nu am nicio experienţă practică, spuse Anders Schyman și 
simţi cum terenul devenea nesigur. Impresia mea e că 
activitatea, acolo, este puţin... complicată. Proprietarii de pe 
piaţa ziarelor, care de obicei sunt cei mai acerbi concurenţi, 
trebuie să se înțeleagă și să gestioneze întrebări de interes 
comun. Imi imaginez că nu poate fi chiar așa de simplu. 

— Ai înțeles corect, zise Wennergren. A-pressen”, 
Bonniersfăren?, Schibsted?!, marile ziare locale, printre care 
Hjörnes din Goteborg, Nerikes Allehanda”, Ziarul de Jönköping şi 
noi, desigur. Multe voințe trebuie unite. 

— Cerința ca guvernul să dea prioritate desființării impozitului 
pe reclame odată cu elaborarea bugetului a fost o problemă 
care s-a rezolvat, spuse Schyman. 

— Da, răspunse Wennergren, de exemplu. În conducere, 
acolo, sus, la Casa Presei, există un grup al directorului care are 
grijă de aceste lucruri, dar cel care trebuie să ducă hotărârile la 
îndeplinire e preşedintele comitetului de conducere. 

Anders Schyman rămase complet nemișcat, simțind cum 
părul de pe ceafă începuse să i se ridice ușor. 


18 Prescurtare de la Tidningsutgivarna (lb. suedeză) - organizaţie care acţionează în 
favoarea mediilor libere și capabile de a face concurenţă într-o societate deschisă și 
democratică. 

19 Ziar social-democrat suedez. 

20 Sfera Bonnier - noțiune care desemnează companiile asupra cărora au influenţă 
urmașii lui Albert și ai lui Betty Bonnier, familie foarte bogată din Suedia, care, printre 
altele, deţine una dintre cele mai mari edituri. 


21 Concern norvegian de media. 
22 Ziar din Örebro. 


31 


— Așa cum poate știi, sunt președintele comitetului de 
nominalizare al TU, spuse Wennergren și își lăsă în sfârșit vârful 
degetelor pe catifeaua canapelei. La mijlocul lui decembrie 
comitetul va prezenta propunerile pentru noua conducere și eu 
mă gândesc să te susțin pentru postul de președinte. Ce spui? 

Gândurile se mișcau în capul redactorului-șef ca niște viespi 
închise într-un borcan, se izbeau de frunte și de tâmple. 

— Nu se obișnuiește ca directorii să aibă funcţia asta? 

— Nu numai, au fost și editori. Acum nu vreau să spun că tu 
va trebui să uiţi ziarul și vei fi doar președinte al TU, am văzut 
destule asemenea exemple triste de-a lungul anilor, dar cred că 
ești omul potrivit în acest post. 

Un clopoțel de alarmă începu să sune printre viespi. 

— De ce? spuse Anders Schyman. Credeţi că sunt ușor de 
mânuit? Că pot fi condus? 

Herman Wennergren oftă adânc, se aplecă în faţă și își puse 
mâinile pe genunchi, gata să se ridice. 

— Schyman, spuse el. Dacă m-aș fi gândit vreodată să pun o 
marionetă pe postul de președinte al TU, n-aș fi început cu tine. 

Se ridică greu, vădit iritat. 

— Nu înţelegi că e exact invers? spuse el. Dacă te pot pune 
pe postul ăsta, și nu am spus că pot, grupul nostru va avea un 
zid publicistic de beton în cercurile cele mai de sus ale TU. Așa 
te văd eu pe tine, Schyman. 

Se întoarse către ușă. 

— Hai să nu amânăm ședința, spuse el cu spatele la 
redactorul-șef. 

e 

Annika trecu pe lângă ieșirea către baza aviatică din Luleă și 
continuă spre Kallaxby. Peisajul era lipsit de culoare, brazii - 
fantasme întunecate, pământul alb-negru, cerul plumburiu. 
Văluri albe de nea dansau deasupra asfaltului cenușiu, însoțite 
de bătaia surdă și sacadată a liniei de pe mijlocul drumului. 
Termometrul mașinii închiriate arăta unsprezece grade în 
mașină și minus patru afară. 

Trecu pe lângă o magazie de pământ și pe lângă trei milioane 
de pini pitici înainte de a ajunge la ieșirea către baza aeriană din 
Norrbotten. 

Drumul drept care ducea la bază era nesfârșit și lipsit de 
varietate, terenul de pe margini întins și fără vegetaţie, pinii 


32 


chirciţi și pitici. După o curbă la dreapta, aparură deodată 
garduri, o barieră și ghereta paznicului. În spatele unor porţi 
mari văzu clădiri și locuri de parcare. Fu cuprinsă pe dată de 
sentimentul că era un spion, cineva cu o misiune rușinoasă. 
Chiar în spatele porților se aflau două avioane militare. Se gândi 
că unul dintre ele semăna cu un Draken. 

Drumul continua șerpuind de-a lungul gardului înalt. Se 
aplecă în faţă pentru a vedea mai bine prin parbriz. Trecu încet 
pe lângă locul unde parcau militarii în termen și ajunse la un 
enorm poligon de trageri. În jur de zece bărbaţi îmbrăcaţi în 
haine verzi de camuflaj, cu frunze acoperindu-le căștile, fugeau 
pe câmp, purtând puști automate în mâini. Un indicator anunța 
că drumul continua către Lulnăsudden, dar un semn de 
circulaţie care interzicea ceva aflat mai încolo o făcu să întoarcă 
mașina. Bărbații cu uniforme verzi nu se mai zăreau. 

Se opri lângă ghereta paznicului, dar ezită câteva clipe înainte 
de a opri motorul și de a cobori din mașină. Merse de-a lungul 
unei fațade din metal lucios, cu geamuri reflectorizante, nu văzu 
nicio ușă, niciun om, nicio sonerie, numai pe sine. Deodată o 
voce puternică i se adresă dintr-un difuzor aflat undeva sus, 
către stânga. 

— Ce dorești? 

Se uită îngrozită în direcţia din care venise vocea, nu văzu 
nimic altceva decât tablă și crom. 

— İl caut pe... ăăă... Pettersson, îi spuse ea propriei imagini 
din oglindă. Ofiţerul de presă. 

— Căpitanul Pettersson, un moment, spuse vocea, care părea 
a unui tânăr recrut. 

intoarse spatele clădirii lucioase și privi printre gratii. Se 
vedeau șiruri de vehicule militare și hangare verzi-cenușii. Era 
greu de apreciat de afară cât de mare era baza. 

— Treci prin poartă și intri pe prima ușă la dreapta, spuse 
vocea fantomatică. 

Annika făcu întocmai cum i se spuse, ca un bun cetăţean și 
spion. 

Ofițerul care o întâmpină era întruchiparea unui militar 
perfect, cu spatele drept, părul grizonant, bine instruit. 

— Sunt Annika Bengtzon, spuse ea și salută, am vorbit la 
telefon săptămâna trecută. Ziua atentatului... 


33 


Bărbatul îi ţinu mâna o secundă mai mult decât ar fi trebuit, 
iar ea se înmuie la vederea privirii lui deschise și a zâmbetului 
prietenos. 

— Așa cum am spus la telefon, nu mai este de comentat prea 
mult în afară de ceea ce am declarat deja public. Singurul lucru 
cu care te putem ajuta este un rezumat al situaţiei care s-a ivit 
atunci, concluziile la care am ajuns și o vizită în muzeul nostru. 
Gustaf, care are grijă de asta, e din păcate bolnav astăzi, dar 
mâine va fi cu siguranţă din nou pe picioare, dacă dorești să te 
întorci. 

— Și nu pot intra să văd locul atentatului? 

El zâmbi și mai larg. 

— Am crezut că am lămurit acest detaliu la telefon. Nu l-am 
făcut public încă. 

Annika răspunse vag zâmbetului său. 

— Ai citit articolul lui Benny Ekland publicat vineri în 
Norrlands-Tidningen? 

Militarul o invită să ia loc în faţa unei mese simple. Annika își 
scoase haina și pescui blocnotesul din geantă. 

— Am aici o copie a textului, dacă vrei... 

— Știu despre ce articol este vorba, spuse el și privi în sus la 
recrutul care intră cu pași hotărâți în cameră, ducând un 
registru. Vrei, te rog, să semnezi? 

Annika semnă pentru prezenţa sa la baza de zbor cu o 
mâăzgălitură indescifrabilă. 

— E ceva adevărat în el? întrebă ea, refuzând cafeaua cu un 
gest din cap. 

Ofiţerul de presă își turnă o cantitate considerabilă într-o cană 
cu fotografia lui Bruce Springsteen. 

— Nu prea mult, spuse el și inima Annikăi se întristă. 

— O serie de informaţii sunt noi, zise ea, cel puţin pentru 
mine. Am putea citi textul împreună, frază cu frază, să-mi fac o 
imagine despre ce-i adevărat și ce nu? 

Vâri mâna în geantă după articol. 

Căpitanul Pettersson suflă în cafeaua sa și luă prudent o 
înghiţitură. 

— Lansenul a fost înlocuit succesiv de J35 Draken la sfârșitul 
anilor '60, spuse el. Până aici, în orice caz, totul e exact. 


23 Saab 32 Lansen - avion de vânătoare suedez. 
34 


Versiunea de recunoaștere și urmărire a apărut în '67, avionul 
de vânătoare în vara lui '69. 

Annika citi în articol. 

— Este adevărat că au existat încercări de sabotaj asupra 
avioanelor prin introducerea de chibrituri în diverse ţevi? 

— Grupările de stânga se fâțâiau destul de mult pe-aici în 
vremea aceea, spuse ofițerul de presă. Gardul împrejmuitor este 
mai mult simbolic, nu e greu să-l treci, de fapt. Se află acolo 
doar ca o atenţionare. Dar cine vrea cu adevărat să intre nu are 
nicio problemă. Băieţii cu chibrituri credeau, desigur, că pot 
distruge avionul prin plasarea de obiecte în tuburile Pitot, dar nu 
avem nicio dovadă că aceste grupări ar fi stat în spatele 
atentatului din 1969. 

Annika își făcea însemnări. 

— Și restul de combustibil? Informaţia despre găleţile care îl 
colectau este corectă? 

— Da, spuse bărbatul, sigur, dar combustibilul pentru avion 
nu ia foc de la un chibrit. Are prea puţini octani pentru asta. 
Pentru a lua foc trebuie să fie o căldură foarte mare afară, așa 
că informaţia asta nu ţine. Cel puţin nu în Luleă, în noiembrie. 

El zâmbi ușor. 

— Dar fusese un exercițiu amplu de zbor în seara aceea, nu? 
Toate avioanele erau afară. 

— Era o seară de marţi, spuse militarul. Noi, toate navele 
militare din toată ţara, zburăm întotdeauna martea, și așa se 
întâmplă de zeci de ani. Trei ture, ultima cu aterizare la ora 
22:00. Apoi avioanele pot rămâne pe pistă timp de o oră până 
când le tragem în hangare. Atentatul a avut loc la ora 01:35, și 
la acea oră, sunt întotdeauna înăuntru. 

Annika înghiţi, lăsând foaia să-i alunece pe genunchi. 

— Am crezut că în sfârșit se face puţină lumină în povestea 
asta, spuse ea și încercă să-i zâmbească ofițerului de presă. 

El îi răspunse la zâmbet cu ochii lui de un albastru intens, iar 
Annika se aplecă în faţă. 

— Au trecut treizeci de ani. Nu-mi puteţi spune măcar ce a 
cauzat explozia? 

Tăcerea se prelungi. Annika nu avea nimic împotriva ei. 
Presiunea era pe el, nu pe ea. Din păcate, căpitanului Pettersson 
părea să nu-i pese că ea făcuse o mie de kilometri pentru nimic. 
Se văzu nevoită să abandoneze subiectul. 


35 


— Cum aţi ajuns la concluzia că rușii au făcut asta? spuse în 
cele din urmă. 

— Prin metoda excluderii, răspunse el și își sprijini spatele de 
spătarul scaunului. Nu au fost stângiștii. Grupările locale sunt 
complet absolvite și Săpo?* știe că atunci nu existau aici activiști 
externi, nici de stânga, nici de dreapta. 

— Cum puteţi fi atât de siguri? 

Ofiţerul de presă luă pentru prima dată o mină gravă, iar 
creionul lui se opri. 

— Presiunea la care au fost supuse grupările locale după 
atentat a fost mare. Se zvonea câte ceva, știm de exemplu 
exact cine umbla pe-aici cu chibrituri, dar nimeni n-a spus un 
cuvânt despre atentat. Concluzia noastră este că, pur și simplu, 
nimeni nu știa nimic. Dacă ar fi știut, am fi aflat. 

— Cine a condus ancheta, voi sau poliţia? 

Acum el zâmbi din nou. 

— Să spunem că ne-am ajutat unii pe alţii, zise. 

Annika întoarse argumentele în minte pe toate părțile și își 
privi însemnările fără să le vadă. 

— Dar, spuse ea, gradul de tăcere al unei grupări depinde de 
cât e de fundamentalistă, nu? Cum puteţi ști că nu a existat un 
nucleu puternic de teroriști experimentați pe care nu i-aţi văzut 
pentru că nu au dorit să fie văzuţi? 

Bărbatul rămase tăcut un moment prea lung, apoi râse. 

— Unde? spuse el ridicându-se. Aici, în Luleâ? Baader- 
Meinhof” în MjGlkudden?*? Rușii au fost, nu putea fi altcineva. 

— De ce să se mulțumească numai cu un avion Draken? 
întrebă Annika. De ce n-au aruncat în aer toată baza? 

Căpitanul Pettersson scutură din cap și oftă. 

— Pentru a ne arăta că pot, probabil. Să ne tulbure echilibrul. 
Am fi dorit cu toţii să le fi putut citi gândurile, să le urmăm 
deciziile. De ce au trimis spioni polonezi la toţi ofițerii noștri? De 
ce au eșuat cu un submarin 137 pe o insulă în apropiere de 
Karlskrona? Acum trebuie să mă scuzi, am de ţinut o conferinţă 
peste câteva minute. 

Annika trase fermoarul genţii, se ridică și își puse haina pe 
umeri. 


24 Poliţia secretă suedeză. 
25 Una dintre cele mai active organizaţii teroriste de stânga din anii '70. 
26 Cartier din Luleå. 


36 


— Atunci, mulțumesc, spuse ea. Salută-l pe Gustaf, dar nu 
știu dacă apuc să vizitez muzeul mâine. Am multe de făcut și 
plec înapoi acasă în jur de prânz. 

— Fă-ţi timp, spuse ofițerul de presă. Gustaf l-a aranjat 
extraordinar. 

e 

Annika privi în podea și murmură ceva, dar nici ea nu înţelese 
ce. 

Nu m-am ales cu nimic, se gândi ea în mașină, pe drum către 
șoseaua principală. Nu pot să mă întorc la ziar și să spun că am 
făcut toată această călătorie degeaba. 

Pradă dezamăgirii neputincioase în care se cufundase, apăsă 
cu putere pedala accelerației, mașina derapă, iar ea își retrase 
piciorul înspăimântată. 

În aceeași clipă sună telefonul mobil, număr ascuns. Chiar 
înainte de a răspunde, știa că era Spiken. 

— l-ai prins pe atentatori? întrebă el tărăgănat. 

Ea frână cu grijă, semnaliză dreapta și își potrivi casca mai 
bine în ureche. 

— Ziaristul pe care trebuia să-l întâlnesc e mort, spuse ea. A 
fost lovit de o mașină alaltăieri de unul care a fugit de la locul 
accidentului. 

— Doamne! zise Spiken. A venit o știre despre ceva 
asemănător azi-dimineaţă devreme, de la un așa-zis ziar de 
acolo. Despre el e vorba? 

Annika așteptă până trecu un camion încărcat cu bușteni. 
Curentul creat de vehiculul gigantic îi clătină Fordul. Strânse 
volanul cu putere. 

— S-ar putea, spuse ea. Colegii lui au aflat ieri, ar fi fost 
ciudat să nu apară în propriul lor ziar. 

Lăsă mașina să ruleze încet. 

— L-au prins pe făptaș? 

— Din câte știu, nu, răspunse ea și se auzi apoi singură 
spunând: M-am gândit să cercetez mai îndeaproape acest 
deces, astăzi. 

— De ce? întrebă Spiken. Poate că era beat, pe drum spre 
casă. 

— Poate, spuse Annika. Dar era în mijlocul unei mari 
dezvăluiri. Publicase informaţii extrem de controversate în ziarul 
de vineri. 


37 


Care știu că nu sunt chiar adevărate, se gândi ea și își mușcă 
buza. 

Spiken oftă. 

— Ai grijă să le verifici, spuse el și închise. 

e 

Annika parcă în fața intrării hotelului, urcă în cameră și se 
aruncă pe pat. Femeia de serviciu apucase să facă ordine și să 
șteargă urmele îngrozitoarei nopţi care trecuse. Dormise rău, se 
trezise transpirată și cu durere de cap. Îngerii îi cântaseră 
aproape toată noaptea, într-un cor de tonuri care urcau și 
coborau. Erau mai încăpățânaţi când nu dormea acasă. 

Își aranjă perna sub cap, se întinse după telefonul de pe 
noptieră, îl puse pe piept și formă numărul direct al lui Thomas 
de la consiliul local. 

— E în pauza de prânz, spuse posacă secretara lui. 

Se ghemui sub cuvertură și aţipi. 

Crin al strălucirii soarelui, înfloriri de zahăr, diamantele 
suferinței, demne de a fi iubite... 

Nu mă pot împotrivi, se gândi ea și se lăsă legănată de 
cuvinte. 

e 

Se trezi cu o tresărire și nu înțelese imediat unde se află. Își 
trecu mâna peste faţă și simţi că era udă pe bărbie și în jos, 
către gât. Își dădu seama cu dezgust că era propria salivă. 
Hainele i se lipiseră de corp și un sunet ascuţit îi sfredelea 
urechea stângă. Se ridică cu greu, intră în baie și urină. 

Când se întoarse în cameră, văzu că afară se întunecase. 
Scoase în grabă ceasul de mână din geantă. Nu era mai mult de 
trei și un sfert. 

Se șterse pe gât cu un prosop, verifică dacă avea în geantă 
tot ce îi trebuia și părăsi camera. 

La recepţie primi o hartă a orașului Luleă, din care lipsea 
cartierul Svartâstaden, dar tânăra femeie din faţa ei îi desenă cu 
entuziasm drumurile pe care putea ajunge acolo. 

— Și acum urmează reportajul, spuse ea cu o anumită 
exaltare în voce. 

Annika se afla pe drum către ieșire, dar se opri și o privi 
surprinsă. 

— Da, explică recepţionera roșind ușor, am văzut că factura 
va fi trimisă la Kvällspressen. 


38 


Annika făcu câţiva pași înapoi, lovind cu călcâiul în ușa 
batantă. Câteva clipe mai târziu era afară, în vremea vântoasă. 
Nicio amendă. Se așeză în mașina rece, porni motorul și o coti 
pe Södra Varvslenden. Volanul era îngheţat; scotoci în geantă 
după mănuși și era cât pe-aci să lovească o femeie corpolentă 
care împingea un cărucior de copil. Conduse mai departe, cu 
inima bătându-i cu putere, grăbită să ajungă la Malmudden. 

La un stop, pe viaductul de deasupra liniilor ferate, se uită din 
nou la hartă și constată că se găsea deja în colţul drept de jos. 

Sensul giratoriu, în care Hertsovăgen se termina brusc cu o 
firmă în care era anunţată staţia de reciclare a deșeurilor, se ivi 
după două minute. Incepând din acest moment trebuia să se 
ghideze numai după indicatoarele de drum. Se uită în sus, 
Skurholmen la stânga, Hertsön înainte, cartierul Svartâstaden la 
dreapta. Văzu lângă drum un semn cu inscripţia „Hamburgerii 
lui Frasse” și simţi că glicemia îi ajunsese la un nivel insuportabil 
de scăzut. Când se făcu verde, ieși de pe șosea, parcă mașina în 
faţa unei staţii Q87 și intră. Luă un hamburger cu caşcaval, 
dressing și ceapă, mâncă lacom în timp ce simţi mirosul greu de 
prăjeală, pereții pictaţi din fibră de sticlă, ficusul de plastic din 
colț, jocul cu episodul | din Star Wars, mobilierul din lemn lăcuit 
crom. 

Asta-i Suedia, se gândi ea. Centrul Stockholmului e o 
rezervație naturală. Nu avem nici cea mai mică idee ce se 
întâmplă afară, în adevărata sălbăticie. 

Ușor îngreţoșată de brânza topită și de ceapa crudă, se urcă 
în mașină și își continuă drumul. O pudră de zăpadă uscată se 
învârtejea în fața farurilor mașinii și îngreuna vizibilitatea, deși 
era singură pe drum. Merse un kilometru și dintr-un nor de praf 
de zăpadă apăru deodată combinatul metalurgic, chiar în faţa 
ei. Schelete de oțel luminate, negre de funingine, care gâfâiau și 
respirau. Scoase o exclamaţie de uimire. Cât de frumos era! 
Atât de sinistru de... viu. 

Un viaduct o duse pe deasupra unei staţii de triaj, douăzeci de 
linii care se întretăiau, se uneau, se despărțeau. 

Stația terminus a drumului minereului, desigur. Inimile 
munţilor, ferfeniţite în carierele de minereu de fier, erau 
coborâte aici, la mare, de trenuri nesfârșite. Le văzuse la 


2 Lanţ de benzinării. 
39 


televizor, când avusese loc o grevă a conducătorilor de 
locomotivă. 

Mirată, conduse până la un panou luminat, aflat lângă 
intrarea principală, și opri mașina lângă ceea ce se dovedi a fi 
Paznicul de Vest. 

Enormul monstru din faţa sa era furnalul numărul doi, un uriaș 
care mârâia înfuriat și în ale cărui măruntaie minereul se 
transforma în oţel. Ceva mai în spate se aflau uzina de laminare, 
oțelăria, cocseria și centrala energetică. Peste tot acest 
organism se auzea un susur care creștea și scădea, izbucnea și 
cânta. 

Ce loc, se gândi ea, ce spectacol! _ 

Închise ochii câteva momente, simţi gerul mușcând. Îngerii 
tăceau. Se întunecase de tot. 

e 

Anne Snapphane plecă de la conferinţa de presă cu genunchii 
tremurându-i și cu palmele transpirate. Voia să plângă sau să 
strige. Migrena sâcâitoare o făcea să fie și mai furioasă pe 
directorul care plecase în SUA și o lăsase cu prezentarea pe cap. 
Nu fusese angajată pentru a răspunde de toată TV Scandinavia, 
ci numai de alegerea programelor. 

Ajunse în camera sa, formă numărul Annikăi și simţi cu 
intensitate nevoia unui pahar cu vin. 

— Stau în faţa combinatului metalurgic din Svartâstaden, în 
Luleă! strigă Annika în telefon din ţinuturile natale ale lui Anne. 
E un monstru, fantastic! Cum a mers conferința de presă? 

— Îngrozitor, spuse Anne Snapphane cu glas scăzut, simțind 
cum mâinile îi tremurau. M-au sfâșiat în bucăţi, iar băieţii din 
familia proprietarilor au fost cei mai răi. 

— Așteaptă, spuse Annika, trebuie să mut mașina, stau în 
drumul unui camion. OK! Văd! Acum plec! 

Ultimele cuvinte fuseseră adresate altcuiva. 

Un motor de mașină se auzi pornind. Anne își căută flaconul 
de Panodil în sertarul biroului. Era complet gol. 

— Povestește-mi, spuse Annika din nou în receptor. 

Anne Snapphane își obligă mâinile să se liniștească, după 
care o duse pe cea dreaptă la frunte. 

— Vor să mă facă sa personific toate firmele-căpușă 
supercapitaliste, aţâţătoare de război, americane, 
multinaționale, așa, deodată, spuse ea. 


40 


— Prima regulă a dramaturgiei, spuse Annika, e că trebuie să 
dai ticălosului un chip. Al tău e suficient de bun pentru asta. 
Deși e ciudat că sunt atât de furioși. 

Anne închise încet sertarul biroului, puse telefonul pe podea și 
se întinse lângă el. 

— De fapt, nu, spuse ea; își aţinti privirea în lampa de pe 
plafon, respiră adânc și simţi cum camera se rostogolea. Noi 
provocăm canalele consacrate pe singura piaţă de reclame pe 
care o mai au de cucerit, piața mărcilor internaţionale. Dar asta 
nu ajunge. Nu le luăm numai banii, ci le vom fura și 
telespectatorii cu mizeriile noastre de programe comercializate 
până la refuz, pe care le cumpărăm la prețuri de nimic. 

— Și cel mai greu este lovită familia proprietarului de la 
Kvăllspressen, nu-i așa? întrebă Annika. 

— Deoarece ni se va permite să transmitem în reţeaua 
terestră, da, spuse Anne. 

— Cum e cu durerea de cap? 

Anne închise ochii, iar în spatele pleoapelor văzu tuburile de 
neon din plafon ca pe niște bețe albastre. 

— Ca și mai înainte, zise ea. Am început să nu mă mai pot 
ține pe picioare. 

— Crezi că e numai stresul? Nu poţi s-o iei mai ușurel? 

Annika părea sincer neliniștită. 

— Încerc, mormăi Anne și respiră adânc. 

— Miranda e la tine săptămâna asta? 

Ea dădu din cap, cu mâna peste ochi. 

— E la Mehmet. 

— E bine sau rău? 

— Nu știu, șopti ea. Nu știu dacă mai rezist. 

— Reziști, spuse Annika. Treci pe la mine mâine. Thomas 
joacă tenis. Cumpăr pricomigdale. 

Anne Snapphane râse și se șterse la ochi. 

După ce închiseră, Annika simţi o neliniște crescândă în 
stomac. Pentru prima oară începea să creadă că Anne avea cu 
adevărat o suferință fizică. De-a lungul anilor, prietena sa îl 
frecventase pe doctorul Olsson pentru toate simptomele care 
puteau fi cuprinse în literatura medicală și până acum nu 
avusese nevoie decât de antibiotice de două ori. O dată primise 
și sirop de tuse, și când descoperise că siropul acela conţinea 


41 


morfină, o sunase cuprinsă de panică pe Annika, încredinţată 
fiind că devenise dependentă de droguri. 

Annika nu se putu abţine să nu zâmbească acestei amintiri. 

Coti încet și intră printre casele din Svartâstaden. 

Era cu adevărat o altă țară sau, cel puţin, un alt oraș. Nu 
Luleă, câtuși de puţin Suedia. Annika lăsă mașina să alunece de- 
a lungul străzilor, uimită de atmosfera lor. 

Sate estoniene, se gândi ea, suburbii poloneze. 

Lumina farurilor se plimba pe deasupra fațadelor de lemn din 
curțile construite în jurul lor, cu magazii și cotețe, acoperișuri 
înclinate și garduri rupte. Casele erau mici și îngrămădite, ca 
niște lăzi de ambalaj. Vopseaua era scorojită pe cele mai multe 
dintre ele și sticla lucea. Trecu pe lângă un magazin Emaus care 
vindea haine pentru ajutorarea luptei de eliberare, nu se știa 
care și din ce ţară. 

Se opri în spatele unui centru de colectare pe strada Bälte, 
lăsă sacoșa în mașină și ieși. Zgomotul combinatului siderurgic 
răzbătea până acolo ca o melodie slabă, care venea din 
depărtare. Făcu câţiva pași, se uită peste garduri, printre curți. 

— Cauţi ceva? 

Un bărbat îmbrăcat într-o haină cu glugă ieșise din una dintre 
casele de carton și se îndrepta către ea, uitându-se curios la 
mașină. 

Annika zâmbi. 

— Am trecut pe-aici și a trebuit să mă opresc, spuse ea cu 
mâinile în buzunarele gecii. Ce loc fantastic! 

Bărbatul se opri și își îndreptă spatele. 

— Da, spuse el, e special. O parte de oraș veche, de la 
sfârșitul secolului, locuită de muncitori. Aici există un puternic 
spirit comunitar; o blestemată dorinţă de luptă. De aici nu te 
muţi de bunăvoie. 

Annika dădu politicos din cap. 

— Înţeleg că rămâi aici. 

Bărbatul scoase o ţigară din buzunarul de la piept, o aprinse 
cu o brichetă Bic și începu să vorbească. 

— Acum avem și grădiniţă, spuse el, trei secţii, Villekulla, 
Mumindalen și Bullerbyn. A trebuit să luptăm mai mulţi ani până 
când primăria a cedat. Școală până la clasa a șasea, și un club 
al copiilor dedicat activităţilor din timpul liber. Internet. Acum 


42 


luptăm pentru păstrarea vechii clădiri NJA?%, e demenţă curată, 
furia demolărilor nu se mai termină. 

Dădu afară cu putere fumul din piept și o privi pe sub glugă. 

— Și tu ce faci pe-aici? 

— Trebuia să mă întâlnesc pe Benny Ekland, dar când am 
ajuns, am auzit că a fost călcat de o mașină. 

Bărbatul scutură din cap și se mută de pe un picior pe altul. 

— O poveste ciudată, spuse el. Să mergi spre casă și să dea o 
mașină peste tine, pur și simplu... E îngrozitor ce s-a întâmplat. 

— Toată lumea cunoaște pe toată lumea aici? întrebă ea, 
străduindu-se să nu pară insistentă. 

— Da. Asta e și bine, și rău. Mai mult bine. Avem grijă unii de 
alţii. Așa ceva nu prea mai există în ziua de astăzi... 

— Ştii unde s-a întâmplat? 

— Lângă strada Skeppar, pe drum către șosea, zise el și arătă 
cu mâna. Destul de aproape de Blackis, casa cea mare de la 
marginea pădurii. Copiii se duceau acolo cu o floare înainte. 
Acum trebuie să... 

Bărbatul începu să se îndepărteze în direcția apei. 

Annika rămase pe loc și se uită după el. 

Mi-aș dori o viață ca a lui, se gândi ea. Să mă simt acasă 
undeva. 

Urcă în mașină și porni în direcția în care arătase bărbatul. 

e 

Locul în care Benny Ekland fusese omorât se afla la numai o 
sută de metri de Västra Vakten, dar, cu toate acestea, nu se 
vedea de acolo. De fapt, acea bucată de drum nu se vedea de 
nicăieri, în afară de un bloc de locuințe și de un atelier de 
fierărie din apropierea lui. Un șir des de stâlpi de iluminat, dintre 
care unora le lipseau becurile, răspândea o lumină lăptoasă 
peste bariere, zăpadă și noroi. La stânga creștea o pădurice rară 
și joasă, la dreapta se înălța o movilă enormă, înconjurată de un 
gard înalt. 

Movila de minereu, se gândi ea. Un teren de fotbal. 

Opri motorul și rămase în liniște și în întuneric. 

Benny Ekland tocmai scrisese un articol despre terorism. 
Ultimul lucru pe care îl publicase vorbea despre atentatul de la F 
21. După aceea fusese omorât de o mașină, aici, în locul cel mai 
pustiu din Luleå. 


28 Norrbottens Järnverk AB (Combinatul Siderurgic din Norrbotten). 
43 


Nu-i plăceau coincidențele. 

După câteva minute, un adolescent cu capul descoperit și 
mâinile în buzunare ieși dintr-un bloc din apropiere și se 
îndreptă către benzile de plastic care înconjurau locul 
accidentului și care fluturau bătute de vânt. Părul îi stătea 
țeapăn de la gelul folosit în cantitate prea mare. Annika zâmbi. 
Kalle tocmai descoperise calitățile binecuvântate ale gelului de 
păr. 

Băiatul stătea la numai câţiva metri de mașina ei și se uita cu 
chipul lipsit de orice expresie la o grămadă de flori și lumânări 
aflată în faţa barierelor. 

Zâmbetul îi pieri de pe buze când înţelese cum primiseră 
locuitorii din zonă moartea lui Benny Ekland. Toţi îl plângeau. Ar 
fi plâns-o și pe ea la fel vreunul dintre vecinii săi? 

Câtuși de puţin. 

Porni mașina și se gândi să meargă către portul pentru 
minereu. În clipa în care răsuci cheia în contact, băiatul sări în 
sus, de parcă ar fi primit o palmă, iar ea tresări la reacţia lui. Cu 
un strigăt care ajunse până la ea, băiatul o luă la fugă înapoi 
către casa din care ieșise. Annika așteptă până când el dispăru 
în spatele gardului, apoi începu să meargă către port, unde 
fusese găsită mașina furată. 

Drumul era negru, alunecos și se termina într-o rotondă 
mărginită de un gard marcat cu inițialele LKAB, Luossavaara- 
Kirunavaara Aktiebolag. Macarale enorme, cheiuri largi de 
beton. 

Se hotări să se întoarcă la locul accidentului și se apropie cu 
viteză mică. 

Când trecu pe lângă atelierul de fierărie, aruncă o privire în 
holul blocului. Văzu silueta neagră a băiatului cu gelul de păr la 
o fereastră de la parter, în partea stângă. 

N-am vrut să te sperii, spuse ea pentru sine. De ce te-ai 
speriat așa? 

Opri mașina lângă bariere și ieși, luându-și sacoșa cu ea. Privi 
în sus către furnalul al doilea și se simţi și de data aceasta 
impresionată. Se întoarse și se uită în cealaltă parte. Vântul o 
lovi în faţă. Strada era una dintre intrările în zona de locuințe. 

Căută după o lanternă în sacoșă și lumină terenul din spatele 
benzilor întinse de poliție. Ninsoarea din ultimele zile acoperise 
toate urmele care ar fi putut fi vizibile pentru un diletant. 


44 


Gheaţa de pe trotuar nu purta urme de frână. Cele care, 
eventual, existaseră fuseseră șterse complet. 

Lumină în direcţia gardului, la circa zece metri mai încolo. 
Acolo fusese găsit. Comisarul Suup avea dreptate. Ultima 
călătorie a lui Benny Ekland fusese un zbor de câţiva metri. 

Stătea cu lanterna în mână și o îndreptă spre locul de unde 
venea zgomotul îndepărtat al combinatului. Apoi se întoarse 
către atelierul de fierărie, văzu din nou capul băiatului, acum la 
fereastra din dreapta. 

Ar fi trebuit să sune la ușă dacă tot era aici. 

Curtea era cufundată în întuneric și trebui să folosească 
lanterna să nu se împiedice. Arăta ca un cimitir de mașini, iar 
casa părea gata să cadă. Acoperișul de tablă era ruginit, 
vopseaua aproape dusă. 

Stinse lanterna, o vâri în sacoșă și merse până la ușa simplă 
de la intrare, care o conduse în holul la fel de întunecat. 

— Ce faci aici? 

Annika tresări, căută agitată lanterna în sacoșă. Glasul venea 
din dreapta, un băiat cu vocea în schimbare. 

— E... cineva... aici? spuse ea. 

Se auzi un clic și casa scărilor se lumină deodată. Ea clipi 
buimacă. Pereţii acoperiţi de lambriuri cafenii o asaltară, se 
prăbușiră peste ea, acoperișul o apăsă și ea își puse mâinile 
peste cap și ţipă. 

— Ce-i cu tine? Liniștește-te! 

Băiatul purta șosete groase de lână, era slab și deșirat. Se 
sprijinea de o ușă cu o tăbliță pe care scria Gustafsson, ochii îi 
erau negri și suspicioși. 

— lisuse, spuse Annika, ce m-ai speriat! 

— Nu sunt fiul lui Dumnezeu, spuse băiatul. 

— Ce? spuse Annika, și îngerii începură brusc să cânte dor 
pustiu de vară-iarnă. Țineţi-vă gura! strigă ea. 

— Nu ești în toate minţile? spuse băiatul. 

Annika încercă să se adune, îi întâlni privirea. Era întrebătoare 
și puţin speriată. Vocile încetară, acoperișul se ridică din nou, 
pereţii nu mai bubuiau. 

— Uneori, spuse ea, sunt un pic ameţită. 

— De ce te furișezi pe-aici ca un hoţ? 

Annika scoase o batistă mototolită din sacoșă și își șterse 
nasul. 


45 


— Mă cheamă Annika Bengtzon și sunt ziaristă, zise. Am venit 
aici să văd locul în care a murit colegul meu. 

Îi întinse mâna. Băiatul ezită câteva clipe, apoi i-o luă 
stângaci. 

— L-ai cunoscut pe Benny? întrebă el și-și retrase degetele 
subțiri. 

Annika scutură din cap. 

— Scriam despre aceleași lucruri, spuse ea. Trebuia să ne 
întâlnim ieri. 

Casa scărilor se cufundă din nou în întuneric. 

— Deci, nu ești polițistă? spuse băiatul. 

— Poţi să aprinzi lumina, te rog? zise Annika și auzi panica din 
propria voce. 

— Eşti un pic ciudată, spuse băiatul. Sau ţi-e frică de 
întuneric? 

— Ciudată, răspunse Annika. Aprinde, te rog! 

Băiatul apăsă comutatorul și o sută cincizeci de waţi se 
revărsară în încăpere pentru încă un minut. 

— Pot să te rog ceva? Aș putea intra la toaletă? 

Băiatul ezită. 

— Nu pot să las înăuntru pe toată lumea, spuse el, înţelegi, 
nu? 

Annika nu-și putu stăpâni un hohot de râs. 

— OK, spuse ea. Atunci o să fac în casa scărilor. 

Băiatul își ridică ochii în tavan și deschise ușa de la intrare cu 
mâna care până atunci se odihnise pe clanţă. 

— Dar nu-i spune nimic maică-mii, zise el. 

— Îmi dau cuvântul de onoare, spuse Annika. 

Baia avea un tapet cu flori stilizate, din anii '70. Annika își 
clăti faţa, se spălă pe mâini și își netezi părul. 

— L-ai cunoscut pe Benny? întrebă ea când ieși. 

Băiatul dădu din cap. 

— Cum te cheamă? întrebă Annika. 

Băiatul privea în pământ. 

— Linus, spuse el cu o voce care izbuti să facă acrobaţii pe 
parcursul celor cinci litere. 

— Linus, zise Annika, știi dacă cineva aici, în bloc, a văzut ce 
s-a întâmplat cu Benny? 

Ochii băiatului se măriră și el făcu doi pași înapoi. 

— De ce, ești polițistă? 


46 


— Nu auzi ce-ţi spun? se răsti Annika. Sunt ziaristă, exact ca 
Benny. Scriam despre aceleași lucruri. Poliţia a spus că cineva l- 
a lovit cu mașina și a fugit de la locul faptei. Nu știu dacă e 
adevărat. Știi cumva dacă a auzit cineva ceva alaltăieri-noapte? 

— Poliţia a fost deja aici. Au întrebat același lucru. 

— Și ce ai răspuns, Linus? 

Vocea lui se ridică din nou. 

— Că nu am văzut nimic, desigur. Nu știu nimic. Am venit 
acasă devreme. Acum poţi să pleci. 

Băiatul făcu un pas către ea și își ridică brațele, ca și cum ar fi 
vrut s-o îmbrâncească pe ușă afară. Annika rămase nemișcată. 

— E altceva să vorbești cu presa, spuse ea încet. 

— Sigur, zise Linus. Când vorbești cu presa, ajungi pe prima 
pagină. 

— Toţi cei care vorbesc cu noi pot rămâne anonimi dacă așa 
vor. Nicio autoritate nu ne poate întreba cu cine am vorbit fără 
să încalce legea. Libertatea de exprimare - a vorbit vreodată 
Benny despre asta? 

Băiatul stătea tăcut, cu ochii măriţi, profund sceptic. 

— Linus, dacă ai văzut ceva sau știi pe cineva care a făcut-o, 
acea persoană poate să vină la mine și să povestească. Nimeni 
nu va afla identitatea ei. 

— Ai crede ce spune acea persoană? 

— Nu știu, depinde ce anume are de spus. 

— Dar ai scrie în ziar? 

— Numai informațiile, nu și cine mi le-a dat, dacă el nu vrea, 
bineînţeles. 

Se uită la băiat și văzu că intuiţia n-o minţise. 

— N-ai venit deloc acasă devreme, nu-i așa? 

Băiatul se mută de pe un picior pe altul și înghiţi în sec. 

— Când ar fi trebuit să vii acasă? 

— Cu ultimul autobuz, numărul unu, la 21:36. 

— Și, în loc de asta, ce-ai făcut? 

— Există și un autobuz de noapte, 51, are ultima staţie la 
Mefos. E, de fapt, pentru cei care lucrează în tură la combinat. II 
iau și eu câteodată... când vin târziu. 

— Dar atunci trebuie să mergi pe jos o bucată de drum, nu? 

— Nu chiar atât de mult. Podul peste calea ferată și apoi în 
jos, pe strada Skeppar. 


47 


Își luă privirea de la ea și merse cu pași mari prin hol, intrând 
în camera sa. Annika îl urmă. Când ajunse în cameră, îl găsi 
așezat pe patul aranjat cu grijă, cu o cuvertură și perne 
decorative. Câteva manuale școlare zăceau deschise, 
împrăștiate pe masa de lucru, lângă un computer model vechi. 
În rest, totul în cameră era așezat pe rafturi și rânduit în 
grămezi.. 

— Unde ai fost în seara aceea? 

Băiatul își trase picioarele sub el și își privi mâinile. 

— Alex are bandă largă la internet. Am jucat Teslatron. 

— Unde sunt părinţii tăi... 

— Mama, o întrerupse el și o privi cu furie în ochi. Locuiesc cu 
mama. 

Apoi își cobori din nou privirea. 

— Lucrează în tură de noapte. l-am promis să stau acasă. 
Vecinii mă supraveghează, așa că trebuie să mă furișez atunci 
când întârzii. 

Annika îl privi și simţi deodată un dor fierbinte de propriii 
copii. Lacrimile îi umplură ochii și fu nevoită să respire pe gură 
de câteva ori pentru a și le înfrâna. 

Așa va fi Kalle peste câțiva ani, se gândi ea. Afectuos, 
inteligent, cool, copilăros. 

— Așa că ai luat autobuzul următor? Autobuzul de noapte? 
spuse ea emoționată. 

— La ora 12:30 din staţie. Și Benny l-a luat. O cunoștea pe 
mama. Toată lumea din Svartoâstaden se cunoaște. Așa că m-am 
ascuns în spate. 

— Nu te-a văzut? 

Băiatul făcu o grimasă ridicolă. 

— Era beat criţă. Altfel ar fi mers cu mașina, bineînţeles. 

Bineînțeles, se gândi ea, așteptând tăcută continuarea. 

— A adormit în autobuz, spuse băiatul. Şoferul a trebuit să-l 
trezească la Mefos. Eu am ieșit repede pe ușa din spate. 

— Unde locuia Benny? 

— Pe strada Lax, ceva mai încolo. 

Arătă într-o direcţie pe care Annika n-o putu defini. 

— Şi l-ai văzut mergând către casă din staţia de autobuz? 

— Da, deși el nu mă vedea pe mine. Mergeam în spate și 
ningea tare. 


48 


Băiatul tăcu. Annika începu să simtă căldura în haina sa 
groasă. Fără să spună nimic, o lăsă să alunece, apoi o luă în 
braţe și se așeză pe scaunul de la masa de lucru a băiatului. 

— Ce-ai văzut, Linus? 

Băiatul își cobori capul și mai mult, începând să-și frământe 
mâinile. 

— Era o mașină, spuse el. 

Annika așteptă. 

— O mașina? 

El dădu din cap. 

— Un Volvo V70, deși asta n-am văzut atunci. 

— Unde stătea? 

Băiatul își trase nasul. 

— Era oprit pe terenul de fotbal, nu se vedea decât pe 
jumătate. Botul îi ieșea de după un copac. 

— Și tu l-ai remarcat. 

El nu răspunse, ci continuă să se joace cu degetele. 

— Cum de l-ai văzut? 

Băiatul își ridică privirea. Tremura. 

— Cineva stătea în mașină, spuse el. La intersecţie e un bec 
care lumina puţin înăuntru. l-am văzut mâna pe volan, îl ţinea 
cam așa. 

Băiatul își ridică mâna la nivelul frunţii și o lăsă să atârne în 
aer deasupra unui volan imaginar, cu ochii măriţi de emoție. 

— Și tu ce-ai făcut? 

— Am așteptat. Doar nu știam cine era. 

— Dar ai văzut că era un V70? 

El scutură din cap. 

— Nu de la început. Numai după aceea, când a ieșit de acolo. 
Atunci am văzut lămpile din spate. 

— Ce era cu lămpile din spate? 

— Se întindeau până la capotă. M-am gândit că arătau bine. 
Sunt aproape sigur că era un V70, auriu... 

— Și bărbatul din mașină a pornit și a plecat? 

— A pornit mașina și a ieșit încet, apoi a apăsat brusc pe 
accelerație. 

Annika așteptă. 

— Benny era beat, spuse băiatul, dar a auzit mașina și s-a dat 
la o parte. Mașina s-a îndreptat către el și Benny a început să 


49 


fugă către partea cealaltă, dar mașina l-a urmărit și acolo, așa 
că era în mijlocul drumului când mașina... 

Băiatul respiră adânc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-au auzit două bufnituri și el a zburat. 

— S-au auzit două bufnituri și Benny a fost aruncat în aer? Și 
a aterizat peste gardul terenului de fotbal? 

Băiatul rămase tăcut câteva secunde, apoi își înclină capul. 
Annika trebui să-și reţină un impuls de a-l îmbrățișa. 

— N-a aterizat pe terenul de fotbal? 

Linus scutură din cap și își șterse nasul cu dosul palmei. 

— În mijlocul drumului, spuse el aproape neauzit. Și mașina a 
frânat, încât toate lămpile din spate s-au aprins. Atunci am 
văzut ce Volvo era. Şi a dat înapoi, și Benny zăcea acolo, și l-a 
călcat din nou, apoi a fost ca și când ar fi calculat unde era... 
capul, și a mai trecut o dată peste faţa lui. 

Annika simţi cum stomacul i se întoarce pe dos și fu nevoită 
să respire cu gura deschisă. 

— Ești sigur? șopti ea. 

Băiatul dădu din cap și ea îi privi părul dat cu gel. 

— Apoi a coborât din mașină, l-a luat pe Benny de picioare și 
l-a târât până în Malmvallen... l-a scuturat de praf sau așa 
ceva... apoi s-a urcat în mașină și a cotit către strada Sjöfart, în 
jos, către port. 

Annika se uită la băiat cu alţi ochi, ca printr-un filtru pentru 
neîncredere, dispreţ și compasiune. Adevărat? Ce îngrozitor! Și 
bietul băiat... 

— Ce-ai făcut după aceea? 

Băiatul începu să tremure. 

— M-am apropiat... de Benny. Zăcea lângă gardul acela și... 
era mort. 

Își lipi braţele subţiri de corp și se legănă ușor pe picioare. 

— O parte din cap și din faţă... nu mai era, curgea pe pământ 
și tot spatele era încovoiat... în cealaltă parte... așa că am 
înțeles că... Am plecat acasă, dar n-am putut dormi toată 
noaptea. 

— Și n-ai povestit nimic la poliţie? 

El scutură din nou din cap, își șterse câteva lacrimi cu mâna 
care tremura. 

— l-am spus mamei că am venit acasă la zece fără un sfert. 


50 


Annika se aplecă în faţă și puse stângaci mâna pe genunchiul 
lui. 

— Linus, spuse ea, ceea ce mi-ai povestit e îngrozitor. Trebuie 
să fi fost greu pentru tine. Cred că ar trebui să povestești cuiva, 
unui adult, pentru că nu e bine să porți povara unui asemenea 
lucru. 

Băiatul îi îndepărtă brusc mâna și se dădu înapoi către perete. 

— Mi-ai promis! izbucni el. Ai spus c-o să rămân anonim. 

Annika își ridică mâinile într-un gest de neajutorare. 

— Hei, spuse ea, n-am de gând să vorbesc cu nimeni. Sunt 
doar îngrijorată pentru tine. E una dintre cele mai teribile 
povești pe care le-am auzit vreodată. 

Işi lăsă mâinile în jos și se ridică de pe scaun. 

— Ceea ce ai văzut tu are o importanță capitală pentru poliţie, 
dar știi asta deja. Eşti un băiat inteligent. Moartea lui Benny nu a 
fost un accident, iar tu ești singurul martor. Crezi că e bine că 
ucigașul scapă? 

Băiatul își privea cu încăpățânare genunchii. 

Deodată un gând o lovi pe Annika. 

— II cunoșteai... l-ai recunoscut pe bărbatul din mașină? 

Băiatul ezită, frământându-și mâinile. 

— Poate, răspunse el încet. Apoi o privi brusc și spuse: Cât e 
ceasul? 

— Șase fără cinci, zise Annika. 

— La naiba, exclamă el și sări în picioare. 

— Ce? spuse Annika văzându-l că aleargă spre bucătărie. Vrei 
să spui că e posibil să-l fi recunoscut? 

— E rândul meu să pregătesc cina și nici măcar n-am început. 

Apoi reveni în ușă. 

— Mama trebuie să sosească dintr-un moment în altul, spuse 
el agitat. Dispari de-aici! Acum! 

Annika își îmbrăcă haina și făcu un pas către el. 

— Gândește-te la ce-am vorbit, spuse ea, încercând să 
zâmbească. 

Părăsi apartamentul cu o senzaţie de inutilitate. 

e 

Thomas simțea cum enervarea creștea în timp ce încerca 
diverse combinaţii de cifre la ușa închisă a grădiniţei. Cu o zi în 
urmă stătuse în același loc și nu putuse să intre. 

— Ştii codul? își întrebă fiul, care stătea lângă el. 


51 


Băiatul scutură din cap. 

— Mama îl formează întotdeauna, spuse el. 

O secundă mai târziu, cineva deschise ușa din interior. O 
femeie în jur de patruzeci de ani, cu doi copii mici cărora le 
curgea nasul, ieși pe trotuar. El murmură un mulțumesc, îi ținu 
ușa lui Kalle și intră împreună cu el în casa scărilor. 

— Imi plăcea să vin la grădiniță, spuse băiatul. 

Thomas dădu absent din cap și încercă să se adune. De câte 
ori pășea pe ușa grădiniței se simţea ca un extraterestru. 
Costumul, cravata și geanta-diplomat contrastau stânjenitor cu 
papucii de casă și hainele lejere ale personalului. Printre 
cizmulite și mobile liliputane el părea un uriaș stângaci și 
transpirat. Dar cel mai mult îl bloca faptul că nu putea să 
comunice cu copiii lui așa cum o făceau educatoarele. Nu putea 
să stea și să vorbească despre același desen timp de zece 
minute, simţea că începe să nu mai aibă stare doar după câteva 
secunde, da, e foarte frumos, Ellen, e o pisicuță? Apoi era deja 
sus, pe drum către următorul gând, către următoarea acţiune. 

Fetița stătea și tăia ceva cu foarfeca; îi arătă entuziasmată 
peștii și plantele pe care le făcuse în marea sa. 

— Vrei să te ajut cu salopeta? se oferi Thomas. 

Fetița îl privi mirată. 

— Dar pot singură, spuse ea, punând înapoi foarfecă și hârtia 
la locul lor, și se îndreptă către cuierul cu haine, o persoană 
micuță, cu spate drept, picioare subţirele și brațe care nu 
puteau sta liniștite. 

Luară autobuzul din strada Fleming și, 
urca, Thomas înțelese că fusese o greșeală. 

— Vreau să încep să joc hochei, spuse Kalle în timp ce 
Thomas încerca să-l împiedice pe un pensionar cu baston s-o 
lovească pe Ellen. 

Numai la gândul că ar fi trebuit să-și ducă fiul la 
antrenamente, prin traficul haotic al orașului, de mai multe ori 
pe săptămână, îl lua cu frig. 

— Nu crezi că e prea devreme? spuse el, încercând să-l abată 
pe Kalle de la asemenea gânduri. 

William a început deja să joace la Djurgården”. l-au spus că e 
aproape prea mare. 

Dumnezeule, se gândi Thomas. 


A 


ncă înainte de a se 


29 Club sportiv din Stockholm. 
52 


— Aici, Ellen, așază-te pe scaun. Ajungem imediat acasă. 

— Am tlansplilat, spuse fetiţa. 

— Transpirat se zice, o corectă plin de dispreţ băiatul. Nu mai 
înveţi odată! 

— Bine, bine, făcu Thomas. 

Jumătatea de kilometru care mai rămăsese până la locuința 
lor de pe strada Hantverkar le luă un sfert de oră. Kalle căzu de 
două ori când șoferul acceleră și frână brusc pentru a trece de 
intersecțiile ticsite de mașini. 

In timp ce transpiraţia îi curgea pe spate și aerul devenea tot 
mai gros din cauza gazelor de eșapament, Thomas își promise 
să ignore orice altă discreţie politică și de acum încolo să voteze 
partidul care găsea o rezolvare a traficului din Stockholm. 

— Mama e acasă? întrebă fetița când ajunseră la 
apartamentul cu numărul 32 de la al doilea etaj. 

— E în Norrland, spuse Kalle. Doar ţi-a spus ieri că pleacă. 

— Mama e acasă? întrebă ea din nou, pe un ton la fel de plin 
de speranţă, întorcându-se de această dată către Thomas. 

El o privi, îi văzu ochii nevinovaţi, obrajii rotunzi și roșii, 
rucsacul. Pentru o clipă totul se nărui. Dumnezeule, ce-am 
făcut? Ce responsabilitate ne-am luat? Cum vor supraviețui 
acești copii în lumea asta blestemată? 

Trebui să înghită în sec, se aplecă spre fetiţă și îi luă de pe 
cap căciulița umedă. 

— Nu, draga mea. Mama lucrează. Vine acasă mâine. Ține, ia 
căciula, să pot deschide ușa. 

— Ce mâncăm? întrebă băiatul. 

— Chiftele cu usturoi și legume la cuptor. 

— Mmmm, spuse Ellen. 

— Yummmi, spuse Kalle. 

Aerul care năvăli din apartament mirosea a stătut. Lumina 
felinarelor din stradă arunca umbre albastre pe tavan. 

— Vrei să aprinzi lumina, Kalle? 

Copiii se dezbrăcară singuri în timp ce el intră în bucătărie, 
aprinse lămpile și dădu drumul la cuptor. Annika pregătise 
mâncarea și o congelase în cutii de plastic pentru a putea fi 
încălzită în cuptorul cu microunde, dar el prefera cuptorul 
obișnuit. 

— Putem să ne jucăm la computer, tată? 

— Dacă îl puteţi deschide singuri. 


53 


— Uraaa! strigă băiatul și fugi în bibliotecă. 

Thomas se așeză cu ziarul pe care nu apucase să-l citească 
dimineaţă, un nou atac terorist în Orientul Apropiat, bursa 
căzuse, industria de medicamente lansa avertismente pentru 
câștiguri dubioase. 

Remarcă mirosul neplăcut care se înteţise. 

Puse ziarul deoparte, se ridică și începu să se uite în jurul său 
prin bucătărie. Când deschise dulapul de sub chiuvetă, mirosul îl 
lovi în față. 

Resturi de pește. 

Își aminti imediat că Annika, înainte de a pleca de acasă, 
dimineaţă, îl rugase să arunce gunoiul. 

Se aplecă scârbit, apoi auzi telefonul mobil sunând în hol. 
Închise repede dulapul și se grăbi să răspundă. 

Era colega sa de serviciu. 

— Am primit broșurile de la tipografie, spuse Sophia 
Gronborg. Înţeleg că ai plecat deja acasă, dar presupun că vrei 
să le vezi imediat. 

Creierul îi fierbea. 

— Dumnezeule, ce drăguţ din partea ta că ai sunat, spuse 
Thomas. Bineînţeles. Poţi să-mi trimiţi câteva acasă, pe strada 
Hantverkar? 

Se întoarse în bucătărie și întredeschise fereastra ca să iasă 
mirosul de pește stricat. i 

— Aha, spuse colega absent, ca și cum ar fi notat. In 
Kungsholmen”, nu? 

El îi dădu codul de la intrare. 

— Au sunat chiar acum la Departament, continuă ea. Cramne 
se întreba dacă am putea ţine ședința de seară ceva mai 
devreme, mâine dacă s-ar putea. 

Thomas rămase în picioare și privi pe fereastră, jos, spre 
curtea interioară. Ar fi pierdut partida de tenis. 

— Nu știu, spuse el. Soţia mea e plecată și nu se întoarce 
până mâine după-amiază. Lunea viitoare s-ar potrivi mai bine. 

— A spus clar că nu poate luni, spuse Sophia. S-o ţinem fără 
tine? 

Gândul de a fi lăsat pe dinafară îl amuţi pe moment, apoi îl 
înfurie. 


30 Cartier din Stockholm. 
54 


— Nu, zise el repede. Nu. Annika vine la cinci, așa că la șapte 
pot fi acolo. 

— OK, atunci îi spun așa. Ne vedem mâine-seară... 

Se așeză cu telefonul în mână. Zgomotul gurii de aerisire din 
curtea interioară pătrundea ca un susur ușor prin deschizătura 
ferestrei. 

Departamentul, iarăși. Noul proiect era un adevărat loz 
câștigător. După ancheta privitoare la regionalizare, care fusese 
un succes, avusese posibilitatea să aleagă după pofta inimii o 
nouă însărcinare în cadrul Consiliului Judeţean. 

Annika fusese cea care îl îndemnase să reziste amenințărilor 
politice. Existaseră și alte însărcinări, mai importante, pe care 
le-ar fi putut accepta, dar ea văzuse lucrurile dintr-o perspectivă 
mai largă. 

„Doar vrei să mergi mai departe, spusese ea în felul său 
obișnuit și pragmatic. De ce să pierzi vremea la Consiliul 
Județean, cu proiectele lor pretenţioase, când ai șansa să-ţi faci 
o grămadă de relaţii în afară?” 

Așa că acceptase transparenţa socială și accesibilitatea 
politicienilor, cu tot cu implicaţiile de violenţă și ameninţare pe 
care acestea le presupuneau. 

Simţi aerul rece la picioare. Se ridică și închise fereastra. 

Motivul pentru care proiectul fusese făcut era o anchetă care 
arătase că președintele consiliului de conducere al judeţului și al 
cincilea președinte de comisie se confruntaseră cu violenţa sau 
cu amenințările de tot felul în exercitarea funcţiilor lor politice. 
Cel mai adesea ameninţarea venea de la persoane izolate, iar 
amenințările grupărilor rasiste sau xenofobe erau relativ 
obișnuite. 

Răspunsurile la anchetă duseseră la constituirea unui grup 
care cerceta aceste probleme. In afară de Consiliul Județean 
erau reprezentate Direcţia Sanitară, Consiliul de prevenire a 
infracționalităţii, Poliţia, Procuratura, Serviciul de informații și 
câteva judeţe și direcții sanitare alese în mod special. 

Se așeză greu pe scaun și se gândi să ia din nou ziarul, dar îl 
lăsă acolo unde era. 

Proiectul nu avea prea mare trecere în consiliu și trezise 
multora mirarea când îl făcuse cunoscut. 

Sarcina grupului de lucru era de a promova o societate 
transparentă și democratică și de a găsi idei de a acţiona în 


55 


situaţii-limită pentru aleşii poporului. Printre altele, trebuia să 
parcurgă un curs de formare și să ţină conferinţe regionale în 
colaborare cu Autoritatea de integrare și Comitetul pentru 
istoria vie. 

Era acum convocat, împreună cu Sophia de la consiliul 
Direcţiei Sanitare și deși proiectul nu avea să dureze decât două 
luni, știa că făcuse o bună alegere. Sprijinul pe care îl primiseră 
de la justiție până acum fusese fantastic. 

Visul de a lucra pentru guvern înainte de a împlini patruzeci 
de ani nu era imposibil de realizat. 

Mobilul începu să-i vibreze în mână. Răspunse înainte ca 
semnalul sonor să se pornească. 

— Ar fi trebuit să fii aici, spuse Annika. Sunt în mașină și trec 
pe lângă Västra Vakten, la combinatul siderurgic din 
Svartâstaden, în Luleå. E atât de frumos! Las geamul în jos, auzi 
zgomotul? 

Thomas se lăsă pe spate și închise ochii. Nu auzi niciun alt 
pârâit decât cel cauzat de legătura telefonică proastă din 
rețeaua mobilă înfiinţată de un capitalist suedezo-american. 

— Tată, spuse Kalle. Computerul s-a blocat. 

Băiatul stătea în ușă cu ochii mari, puţin speriat. 

— Așteaptă puţin, Annika, spuse el, luă telefonul de la ureche 
și se întoarse către Kalle. Am spus doar că trebuie să vă 
descurcaţi singuri. Ține butonul apăsat douăzeci de secunde și 
așteaptă până se stinge beculeţul. Apoi numeri până la zece și îl 
pornești din nou. 

Băiatul dispăru îndărătul ușii. 

— Combinatul siderurgic? spuse el. Nu trebuia să fii la baza 
aeriană? 

— Ba da, am fost deja acolo, dar am întâlnit un tânăr care... 

— Dar ajungi, nu? 

— La ce? 

El nu răspunse. În tăcerea care se lăsă între ei, bănui un 
pârâit de fond sau, mai degrabă, un fel de bubuit. Simţi distanța 
care îi despărțea ca pe o greutate în stomac. 

— Îmi lipsești, zise el încet. 

— Ce-ai spus? strigă ea pentru a acoperi bubuitul. 

Thomas inspira repede și fără zgomot. 

— Cum te simţi, Annika? o întrebă. 

— Extraordinar de bine, spuse ea prea repede. Aţi mâncat? 


56 


— Chiftelele stau în cuptor. 

— De ce nu le pui la microunde? Doar am... 

— Știu, o întrerupse el. Pot să te sun mai târziu? Trebuie să le 
dau de mâncare... 

Rămase apoi din nou cu telefonul în mână, stăpânit de o 
neliniște iraţională, aproape furios. 

Nu-i plăcea că Annika nu era acasă. Ea nu se simţea bine. Știa 
asta, dar când deschidea discuţia, devenea reticentă și se 
închidea în ea. Voia s-o aibă aici, lângă el, pentru a se asigura că 
totul era așa cum trebuia să fie, că se simţea în siguranţă și că 
era fericită. 

După acel îngrozitor sfârșit de săptămână, când furtuna 
mediatică se mai potolise, totul reintrase oarecum în normal. 
Annika fusese tăcută și palidă, dar liniștită. Se jucase mult cu 
copiii, cântase și dansase cu ei, decupase și lipise. Se ocupase 
puţin și de asociaţia de locatari nou-formată și de o mică 
reparaţie a bucătăriei care era motivată acum, când își 
cumpăraseră apartamentul. Gândul la afacerea pe care o 
făcuseră când cumpăraseră metrul pătrat cu mai puţin de 
jumătate din prețul pieţei îi produsese o bucurie copilărească, 
pentru că nu stătuse niciodată bine cu banii. El încercase să 
privească acest lucru cu calm, știa că banii vin și se duc. Annika 
nu-l lăsa să uite că pierduse toate economiile atunci când 
cumpărase acţiuni Eriksson. 

Aruncă o privire în cuptor, se întrebă dacă mâncarea se 
încălzise, dar nu făcu niciun gest. 

De când Annika începuse să lucreze din nou, îl evita tot mai 
des. Devenise străină și de neînțeles. Se putea opri în mijlocul 
unei fraze să se uite în tavan, cu gura deschisă și cu ochii măriți 
de groază. Când o întreba ce se întâmplă, îl privea uimită, ca și 
cum l-ar fi văzut pentru prima dată. | se făcea pielea de găină. 

— Tată, nu pot. 

— Încearcă încă o dată și dacă nu merge, vin. 

Brusc se simți sleit de puteri. Aruncă încă o privire peste 
ziarul de dimineață, înțelese că și contribuţia jurnalistică a 
acestei zile avea să ia drumul pubelei pentru reciclarea hârtiei. 

Simţindu-și picioarele ca de plumb, puse masa, aruncă 
treningurile pline de noroi ale copiilor în mașina de spălat, făcu 
o salată și îi arătă lui Kalle cum se pornește computerul. 


57 


În clipa în care se așezară la masă, sosi un băiat cu broșurile 
pe care trebuia să le discute în seara următoare. 

Pe când copiii vorbeau de-ale lor și mâncau în dezordine, el 
citi scurta informație care conţinea sfaturi concrete despre cum 
ar trebui să se comporte politicienii ameninţaţi cu violenţa. O 
dată și încă o dată. 

Apoi se gândi la Sophia. 

e 

Annika opri motorul mașinii în faţa porţii negre a redacţiei 
Ziarului de Norrland. Felinarele galbene ale străzii aruncau o 
lumină piezișă pe bord. 

Timpul cât stătuse acasă îi dăduse lui Thomas un spaţiu pe 
care el îl anexase imediat și îl transformase în rezervaţie 
proprie. În cele trei luni, se obișnuise să-i fie pus totul la 
dispoziţie și să-i privească pe copii ca pe niște obiecte care 
împodobeau casa. Serile erau pentru tenis și ședințe, sfârșitul 
de săptămână, pentru vânătoare și deplasări la meciuri de 
hochei. Când Annika începuse să meargă din nou la serviciu, 
această ordine se menţinuse. Îi reproşa că lucrează, sub 
pretextul că ar fi trebuit să se odihnească. 

De fapt, voia să scape de încălzitul mâncării pe care ea o 
gătise, se gândea Annika, uimită de furia pe care i-o trezea 
gândul acela. 

Cobori, trântind portiera mașinii. Deschise ușa din spate și își 
luă sacoșa și laptopul. 

— Pekkari? spuse ea la interfon. Sunt Bengtzon. Trebuie să 
vorbesc cu tine. 

Ușa se deschise și Annika orbecăi prin vestibulul întunecos. 

Șeful de tură o întâmpină în capul scării. 

— Despre ce-i vorba? 

Cu un gest reflex, când îi simţi respiraţia mirosind a alcool și 
tutun, vru să se dea înapoi. 

— Benny a aflat un lucru pe care nu trebuia să-l afle, spuse 
ea. 

Bărbatul făcu ochii mari. 

— F 21? 

Annika ridică din umeri. 

— Nu pot decide încă, zise ea. Trebuie să verific cu Suupen. 

— El pleacă întotdeauna acasă la cinci fix. 

— Dar nu e mort și el, nu? spuse Annika. 


58 


| se îngădui să stea pe locul redactorului de știri, și după ce 
dădu la o parte teancurile de hârtii sortate, își scoase laptopul. Il 
porni în același timp în care sună la Centrul juridic. Comisarul 
Suup, într-adevăr, plecase acasă la ora cinci punct. 

— Care e numele lui mic? întrebă Annika. 

Polițistul de serviciu păru surprins mai întâi de întrebare, apoi 
de propriul răspuns. 

— Habar n-am. 

Apoi strigă către cineva din cameră: 

— Auziţi, cum îl mai cheamă pe Suup? 

Se auziră murmure. 

— La raport semnează LG. 

Annika sună de la telefonul de pe birou la informații și 
descoperi că numărul era nealocat. Așa se întâmplase și la 
Curierul de Katrineholm, Biroul de informaţii costa prea scump. 
Trase afară mufa din spatele telefonului și o vâri în cel al 
propriului computer. Refăcu prefixul computerului în așa fel 
încât să formeze un zero pentru a obţine conexiunea la serverul 
ziarului Kvällspressen. 

Pe pagina de internet a companiei a putut constata că nu 
exista niciun Suup cu inițialele LG în cartea de telefoane nici în 
Luleå, nici în Råneå, Piteå, Boden, Kalix sau Âlvsbyn. Mai 
departe de atât nu putea face naveta zilnică, hotărî ea. În loc de 
asta, intră pe Dafa Spar*!, care acum avea pagină de internet, 
slavă Domnului. 

Exista un Suup, Lars-Gunnar, născut în '41, care locuia pe 
strada Kron, în Luleå. 

Înapoi la Telia, completă adresa cu strada Kron și voilà! Un 
anume Aino Suup avea două abonamente la numărul 19. Se 
conectă, scoase cablul și îl vâri înapoi în telefon. 

În aceeași clipă sună mobilul. Își duse mâna la frunte. 

— Oh! De ce naiba nu sun de la ăsta? 

— Que? spuse Anne în receptor. 

Rumoarea din fundal dezvăluia consum de alcool și un decor 
minimalist. 

— Unde ești? întrebă Annika. 

Pe linie se auzeau pocnituri și pârâituri. 

— Ce? spuse Anne Snapphane. Alo! Ești ocupată? 


31 Registru cu informaţii privitoare la toţi locuitorii Suediei. 
59 


Annika vorbea rar și încet. 

— Sunt pe cale de a descoperi că un jurnalist a fost omorât. 
Sună-mă după miezul nopţii dacă ești trează. 

Închise și formă primul dintre numerele lui Aino Suup, dar 
ajunse la un fax. Îl formă pe cel de-al doilea și ajunse chiar la 
cine trebuia. 

— Deci, și tu ești unul dintre cei care sună și deranjează 
lumea acasă, spuse comisarul, fără să pară însă enervat. 

Ca și Benny Ekland, se gândi Annika, închise ochii și întrebă: 

— Volvoul pe care l-aţi găsit în Malmhamn era un V70? Auriu? 

Vocea plină a prezentatorului de știri umplu linia timp de 
câteva secunde, apoi televizorul fu dat mai încet. 

— Acum mă faci foarte curios, spuse relaxat comisarul. 

— Nu s-a scurs nicio informație, zise Annika. Am vorbit cu un 
posibil martor. E corectă informația? 

— Nu pot comenta. 

— Off the record? 

— Pot schimba telefonul? 

Închise, iar Annika trebui să aștepte o veșnicie înainte de a-l 
auzi din nou în receptor, de data asta fără zgomotul de fond al 
televizorului. 

— Ai fi putut să-l faci pe ofițerul de gardă să-ți citească 
reclamaţiile de furt de la Bergnäset de sâmbătă-noapte, spuse 
el. 

— Deci, e adevărat? 

Luă tăcerea lui ca pe o confirmare. 

— Acum vreau să-mi povestești ceva, zise el. 

Annika ezită. Fără comentariile comisarului nu avea niciun fir 
de care să se agate. 

— Am vorbit cu o persoană, spuse ea, care susţine că ar fi 
văzut cum Benny Ekland a fost lovit de o mașină pe strada 
Skeppar, în Svartâstaden, între Mefos și strada Sand. Un Volvo 
V70 auriu stătea parcat la intrarea către terenul de fotbal, cu un 
bărbat la volan. Când Benny Ekland a apărut, clătinându-se pe 
picioare, mașina a pornit după el și l-a lovit în plină viteză. 
Martorul meu susține că Ekland a încercat să se ferească, a fugit 
dintr-o margine într-alta a șoselei, dar mașina l-a urmărit. 
Coliziunea a avut loc undeva în mijlocul șoselei. 

— Dumnezeule! murmură comisarul. 


60 


— Și asta nu-i tot, spuse Annika. Ekland s-a izbit de mașină de 
două ori, după care a zburat și a aterizat tot în mijlocul șoselei. 
Mașina a frânat, a dat înapoi, a trecut peste corp și peste cap, 
apoi s-a oprit. Bărbatul s-a dat jos și a târât cadavrul până lângă 
zidul terenului de fotbal. Acolo i-a aranjat hainele, apoi a urcat în 
mașină și a pornit către... cum se cheamă... strada Sjofart care 
duce la Malmhamn. Unde era lovită mașina? 

— Partea din faţă și parbrizul, spuse comisarul Suup fără să 
ezite. 

— Probabil că aţi înţeles că nu a fost un accident obișnuit, 
capul era zdrobit și coloana vertebrală ruptă, toate organele 
interne ţăndări. 

— Corect, raportul autopsiei a sosit azi după-amiază. Deci, 
cineva a văzut ce s-a întâmplat? 

— Martorul a cerut să fie anonim. 

— N-ai putea să-l convingi să ia legătura cu noi? 

— Am făcut deja ce-am putut, dar am să încerc încă o dată. 

— Dacă informaţiile martorului sunt corecte, lucru care e 
foarte posibil, atunci avem de-a face cu o crimă premeditată. 

Annika scrise în computer. 

— Ai putea să-ți amintești vreun lucru pe care Benny Ekland l- 
a scris de curând și care ar motiva amenințarea cu moartea? 

— Ekland nu s-a dat niciodată înapoi să scrie lucruri 
controversate sau neplăcute, așa că nu e imposibil. Dar asta ar 
însemna o lipsă de profesionalism din partea mea să speculez în 
situaţia asta. Dacă informaţiile martorului sunt reale, și spun 
„dacă”, trebuie să fim deschiși pentru orice tip de motiv. 

— Tu ești conducătorul anchetei în cazul ăsta? 

— Nu, eu nu mai sunt decât purtător de cuvânt, dar cu mine 
trebuie să vorbești. Conducătorul de anchetă e Andersson de la 
procuratură, deși a fost în procese toată ziua și nu cred că știe 
ceva despre asta. 

După ce terminară convorbirea, Annika se întoarse la 
redacţie. Intr-o cameră înghesuită, cu o masă lungă și aerul 
încărcat de electricitate statică, stăteau câţiva redactori palizi și 
cu ochii încercănați. 

— Trebuie să vorbim, îi spuse ea șefului. 

Bărbatul cel corpolent se ridică în picioare cu o ușurință 
uimitoare și se îndreptă către ea, străbătând biroul redacţiei de 
sport, și deschise ușa unei cămăruţe care funcţiona ca loc de 


61 


fumat. Annika rămase în ușă. În ciuda unui ventilator care se 
străduia să-și facă datoria, mirosul era de nesuportat. Bărbatul 
își aprinse o ţigară și tuși sonor. 

— M-am lăsat de nouă ani, spuse el, dar ieri-dimineaţă am 
început din nou. Închide ușa. 

Ea făcu un pas, privi spre tavan și lăsă ușa întredeschisă. 
Pereţii o apăsau, simţi că nu putea să respire. 

— Despre ce-i vorba? spuse Pekkari și suflă un nor de fum în 
direcţia ventilatorului. 

— Benny a fost omorât, zise Annika și simţi cum inima i se 
strânge. Poliţia confirmă că informaţiile martorului corespund cu 
probele ei, cel puţin până acum. Putem ieși de aici? 

Șeful o privi ca și cum ar fi văzut o stafie. Țigara îi înțepeni 
între degete, la jumătatea drumului către gură. 

— Te rog, spuse Annika și, nemaiputând aștepta, împinse ușa 
și ieși repede. 

Nu se opri decât în colțul cel mai îndepărtat al redacţiei de 
sport. Un redactor o privi speriat pe deasupra monitorului. 

— Bună! spuse Annika. 

— Bună! zise bărbatul și se adânci din nou în lucru. 

— Omorât? îi șopti Pekkari în ureche. Îţi baţi joc de mine? 

— Deloc. Eu scriu articolul, tu îl publici în totalitate, dar n-ai 
voie să-l dai la TT. Asta vom face. 

— De ce ne oferi un asemenea lucru? 

— Responsabilitate colegială, spuse Annika și se concentră 
să-și liniștească bătăile inimii. În plus, nu suntem concurenţi. Ne 
completăm reciproc. 

— Îl pun pe reporterul nostru de noapte să lucreze la asta, 
spuse șeful. 

Nu, zise Annika. E povestea mea, dar ţi-o ofer. 

El o privi cu admiraţie. 

— Îţi rămân dator, spuse. 

— Știu, zise Annika și se întoarse la computerul său. 


62 


Joi, 12 noiembrie 


Anne Snapphane se trezi cu o durere surdă de cap; pe lângă 
asta, nu putea să-și ţină ochii deschiși. Avea un gust rău în gură 
și se auzea o gălăgie infernală undeva sub pat. După multe 
conexiuni greșite, creierul său înțelese în cele din urmă că era 
telefonul care suna. Mâna îi bâjbâi pe lângă pat și reuși să 
ajungă la receptorul pe care Anne îl duse la ureche cu un 
geamăt. 

— Ai văzut ziarul? întrebă Annika de la capătul celălalt al 
firului. La naiba, nu sunt normali. Dacă n-ar fi ratele, mi-aș da 
demisia astăzi. Sau ieri. 

Vocea ei avea un ecou ciudat, ca și cum s-ar fi izbit de un 
perete de sticlă. 

— Ce? spuse Anne cu un croncănit care ricoșă în tavan. 

— Paula de la fabrica Pop obligată să facă sex oral, citi ea cu 
vocea sa răsunătoare. 

Anne Bengtzon încercă să se ridice în capul oaselor. 

— Cine? 

— Nu știu dacă mai are vreun rost, spuse Annika. Am 
descoperit că un jurnalist a fost ucis, o crimă care are probabil 
legătură cu o rețea teroristă, suntem singurii care deţinem 
aceste informaţii și... ce se întâmplă? Atât la radio, cât și la 
televizor s-a vorbit numai despre Benny Ekland toată dimineaţa, 
și noi ce dracu' punem pe prima pagină? Sex oral! 

Anne renunță, prăbușindu-se la loc pe perne și punându-și 
braţul peste ochi. Inima îi bubuia ca un ciocan pneumatic. Era 
lac de sudoare. Neliniștea puse stăpânire pe ea. 

Pe ultima n-ar fi trebuit s-o beau, se gândi ea ca prin vis. 

— Anne! 

Femeia își drese glasul. 

— Cât e ceasul? 

— În jur de zece. În plus, am fost din nou la muzeul ăla 
nenorocit de la baza aviatică. Crezi că tipul care îl administrează 
s-a întors la muncă? Pe naiba! lar acum stau aici ca o proastă. 

Anne nu încercă să priceapă, dar înțelese că pierduse 
controlul. Din nou. 


63 


— Ce mizerie, îi ţinu ea isonul. 

Își trecu palma peste frunte de câteva ori, încercând să-și 
amintească ce înţelegere aveau. Nu reuși. 

— Am putea vorbi mai târziu? Tocmai... 

— Sunt acasă după cinci. 

Anne lăsă receptorul să alunece pe podea. Deschise din nou 
ochii cu grijă, silindu-se să privească locul gol de lângă ea. 

El nu mai era acolo. 

Anne își întoarse privirea către tavan și și-o cobori pe partea 
cealaltă, spre fereastră. Își amintea mirosul lui, râsul și cutele 
feței când era furios. 

Gândul tot mai insistent că n-o să-l mai aibă alături o 
încremeni. 

Aveau o înţelegere, ajunseseră la un acord. i 

Aveau un copil minunat, o viață pe care o împărțeau. Işi 
repartizaseră perfect timpul liber și responsabilitățile. O aveau 
pe Miranda și se aveau unul pe celălalt. Nicio datorie, nicio 
pretenţie, doar consideraţie și atenţie binevoitoare fată de 
celălalt. Fiecare cu locuinţa lui, fiecare cu săptămâna lui 
împreună cu fetița, cu multe seri și sărbători comune, Crăciunuri 
și zile de naștere. 

Anne își ținuse partea sa de promisiune, nu lăsase niciun alt 
bărbat să se apropie de ea. 

Dar apoi el se mutase împreună cu o femeie adeptă radicală a 
monogamiei de la Televiziunea Suedeză, care credea în 
conviețuirea în doi și în dragostea adevărată. 

Măcar dacă cealaltă ar fi fost altfel, se gândi Anne ca prin 
ceață. Măcar dacă ar fi fost mică și dulce și blondă și drăguță și 
inofensivă. Măcar de-ar fi ales pe altcineva pentru un ceva ce eu 
nu am. Dar cealaltă era la fel ca ea. Aceeași înfățișare, aceeași 
slujbă. 

Sentimentul că fusese trădată era și mai dureros. 

Nu era din cauză că ar fi fost ceva în neregulă cu ea. Nu, ea 
ca persoană nu era în regulă. Atitudinea ei față de viaţă era 
greșită, sentimentele și devotamentul ei erau greșite. 

Lacrimi de autocompătimire îi împăienjeniră ochii. Le sili să ia 
calea întoarsă cu o forță mentală ieșită din comun. 

El nu merita asta. 


64 


Annika strânse din dinţi până când maxilarele începură să o 
doară. 

N-avea de gând să înceapă să se smiorcăie. În orice caz, nu 
pentru ce subiecte să aibă prioritate într-o redacţie de noapte. 
Se simţea din nou o stagiară sau mult mai rău. Atunci, cu nouă 
ani în urmă, n-ar fi înţeles contextul. Ar fi putut ierta judecăţile 
greșite, gafele și abuzurile conducerii, pentru că nu le-ar fi 
înțeles. Exista un sens mai înalt, de care nu era conștientă. Dacă 
s-ar fi concentrat, ar fi înţeles. Îşi făcuse un crez din a fi deschisă 
și receptivă la nou, fără să fie câtuși de puţin vanitoasă, 
ignorantă și critică precum mulți alți proaspat absolvenți. 

Acum știa, avea certitudinea, și neputinţa o paraliza. 

Uneori era sigură că era vorba despre bani. 

Dacă ar fi fost la fel de rentabil să vândă narcotice, patronii ar 
fi făcut-o. 

Alteori se simțea mai bine. Putea să vadă legăturile, așa cum 
fusese învățată: polițistul garanta libertatea de exprimare și 
democraţia, ziarul se făcea conform dorințelor cititorilor, câștigul 
era destinat asigurării existenţei acestuia. 

Slăbi strânsoarea în care ţinea volanul și se sili să se relaxeze. 
F 21 dispăru în spatele său; coti pe porţiunea dreaptă către 
șosea. Sună la secția de poliţie. Linia inspectorului Suup era 
ocupată, iar mai multe apeluri stăteau în așteptare. 

„Nu are nicio importanţă cât de pricepută sunt”, se gândi ea, 
neputând să-și înăbușe amărăciunea. Gândul se transformă într- 
o nouă frază înainte de a-l putea opri: adevărul nu e interesant, 
doar iluzia pe care o poate construi. 

Pentru a nu eșua în autocompătimire și pentru a nu pierde 
legătura telefonică, începu să-l bombardeze pe bietul operator, 
care devenea tot mai stresat, cu o grămadă de întrebări fără 
sens despre organizarea secției de poliție. Scopul era să rămână 
în legătură cu centrala până se elibera o linie. 

— Vă pot face acum legătura, spuse operatorul ușurat când 
Suup termină una dintre convorbirile sale. 

O puse pe Annika în așteptare, dar măcar era liniște. O 
variantă electronică a piesei Fur Elise ar fi scos-o din minţi. 

Apucă să treacă prin sensul giratoriu din Bergnäset înainte de 
a auzi un clic în receptor, care însemna că era rândul ei. 

— Trebuie să-ţi mulțumesc, spuse inspectorul Suup. Mama lui 
Linus Johansson ne-a sunat la ora șapte azi-dimineaţă și ne-a 


65 


povestit că fiul său este martorul secret din Norrlanas-Tidningen 
de azi. Ne-a spus că l-ai îndemnat să vorbească cu poliția și cu 
un adult despre ce a văzut și era recunoscătoare pentru asta. 
Băiatul n-a mai fost în apele lui de duminică seara, n-a mai 
putut să doarmă și să mănânce, n-a vrut să meargă la școală... 

Annika simţi o liniște ciudată punând stăpânire pe ea. 

— Îmi pare bine să aud asta, spuse ea. Ce crezi despre 
povestea lui? 

— N-am vorbit personal cu el, stau la telefon de la ora cinci și 
jumătate, de când aţi dat drumul poveștii către agenţiile de 
presă, dar anchetatorii noștri l-au audiat deja și îl consideră 
credibil. 

— V-aţi mișcat repede, spuse Annika, încercând să pară 
impresionată. 

— N-au vrut să piardă ocazia, în timp ce era încă întuneric, 
pentru a face o reconstituire în aceleași condiţii cu momentul 
crimei și înainte ca furtuna mediatică să se dezlănţuie. Cred că 
au reușit. 

— Și? spuse ea și frână la un stop chiar înainte de podul 
Bergnăs. 

— Hai să spunem că infracţiunea și-a schimbat numele din 
fugă de la locul accidentului în crimă premeditată. 

— Veţi chema Comisia naţională anticrimă? 

Comisarul ezită. 

— Vom vedea ce se întâmplă după prima zi de anchetă... 

Lumina semaforului se făcu verde și Annika porni în direcţia 
intersecţiei cu Granuddsvâgen. 

— Dar Benny a scris o serie de articole despre terorism în 
ultimele luni, spuse Annika. Vin chiar acum de la F 21. Crezi că 
moartea lui ar putea avea ceva de-a face cu articolul despre 
atentatul de acolo sau cu altceva scris de el? 

— Nu pot specula nici despre asta. Poţi să stai o clipă? 

Nu așteptă răspunsul ei. Annika auzi cum inspectorul lăsă 
receptorul pe masă, străbătu încăperea și închise o ușă cu o 
izbitură surdă. 

— Dar, spuse el revenind la telefon, este un alt lucru pe care 
l-am discutat cu căpitanul Pettersson în această dimineaţă, ceva 
care te privește. 

Annika ridică piciorul de pe acceleraţie, uimită. 


66 


— Nu vreau să vorbesc despre asta la telefon, continuă 
inspectorul. Ai putea veni până aici în după-amiaza asta? 

Annika își privi ceasul. 

— De fapt, nu. Avionul meu pleacă la 14:55 și trebuie să mai 
trec și pe la redacţia Ziarului de Norrland. 

— Atunci ne putem vedea acolo. Avem o echipă acum la ziar 
și i-am promis redactorului că vin să-i informez pe cei din 
redacție despre anchetă. 

e 

Femeia de la recepţia ziarului avea ochii roșii și umflaţi. 
Annika se apropie încet, dându-și seama că deranja. 

— Ziarul e închis pentru vizite, spuse femeia răstit. Vino din 
nou mâine. 

— Mă cheamă Annika Bengtzon, spuse Annika blând, eu am... 

— N-auzi bine? spuse femeia, ridicându-se și începând să 
tremure. E zi de doliu aici, la ziar, astăzi, unul dintre reporterii 
noștri a... murit. Așa că e închis. Toată ziua. 

Annika se înfurie. 

— La naiba cu prostiile! spuse ea. A înnebunit toată lumea? 

Îi întoarse spatele femeii și începu să urce scara către 
redacţie. 

— Hei! ţipă recepţionera. Asta e o firmă particulară. Vino 
înapoi! 

Annika nu se opri. Aruncă o privire peste umăr și spuse: 

— Împușcă-mă, atunci. 

După numai câţiva pași auzi un fel de ceremonie de 
comemorare care avea loc acolo sus. În holul îngust din faţa 
biroului central îi zări pe participanţi, o masă cenușie de oameni, 
cu părul cărunt, vestoane închise la culoare, pulovere pe gât, și 
ele la fel de întunecate. 

Spinări încovoiate, cefe transpirate, acel gen de furie confuză 
care îi face pe oameni palizi și muţi. Suspinele sorbeau aerul, 
părând să golească tot restul clădirii de oxigen. 

Inspiră adânc și se opri în spatele lor, făcându-se nevăzută în 
același timp în care își îndreptă spatele pentru a-l vedea pe cel 
care vorbea undeva, în faţă. 

— Benny Ekland nu avea familie, spuse el, un șef în costum 
negru și pantofi de lac. Familia lui eram noi. Ne avea pe noi și 
avea Norrlands-Tidningen. 


67 


Oamenii din încăpere nu reacționară la aceste cuvinte. Cu 
toții erau  pătrunși de propria îndoială tulburătoare, 
imposibilitatea morţii. Mâini care se mișcau fără sens, priviri 
care se pironeau în podea sau căutau puncte de sprijin. 

De-a lungul pereţilor erau înșiraţi fotografi și reporteri, oameni 
din alte zone ale presei. Annika îi recunoscu după curiozitatea 
avidă cu care ascultau; nu le păsa, atenţia le era acum 
îndreptată spre bărbatul care vorbea și spre colegii îndureraţi ai 
lui Benny. 

— Benny a fost acel tip de jurnalist care astăzi nu mai există, 
peroră cel cu pantofii de lac. Un reporter care nu renunța 
niciodată. El trebuia să afle adevărul, cu orice preţ. Noi, cei care 
am avut privilegiul de a lucra cu Benny în toţi acești ani, am 
primit un dar imens, cel de a cunoaște un asemenea 
profesionist devotat și responsabil. Pentru Benny nu existau ore 
suplimentare, pentru că își lua meseria în serios... 

— Acum să vezi, îi șopti cineva la ureche, cum începem să ne 
apropiem de adevăr. 

Întoarse repede capul și îl văzu pe Hans Blomberg, arhivarul, 
stând zâmbitor în spatele ei. Blomberg se aplecă în față și 
continuă să-i șoptească: 

— Benny era popular în rândul celor de la conducere, pentru 
că nu cerea niciodată plată pentru orele suplimentare sau 
mărire de salariu. Întrucât câștiga atât de puţin, dădea 
directorului un argument imbatabil: dacă vedeta ziarului lua atât 
de puţini bani, nu era deloc ciudat că și ceilalţi o făceau. 

Annika asculta uluită. 

— Dar a tulburat armonia, șopti ea. De ce? 

— Cinci săptămâni de concediu plătit printre curvele din 
Thailanda în fiecare an și cont deschis la berăria orașului. Ce și- 
ar mai putea dori un bărbat? 

Două femei mai în vârstă din faţa lor, cu pulovere identice și 
ochi umflaţi, se întoarseră și le făcură semn să tacă. 

Ceremonia se termină cu un minut de reculegere în memoria 
celui mort, iar flash-urile bliţurilor se încrucișau peste capetele 
celor din adunare. 

— Unde era biroul lui Benny? îi șopti Annika arhivarului. 

— Vino, spuse el și se îndreptă spre ieșire. 

Părăsiră marea cenușie și aerul irespirabil. Urcară încă un etaj 
și ajunseră la mansardă. 


68 


— Era singurul, în afara editorului, care avea o cameră proprie 
de lucru, spuse Hans Blomberg și arătă către un coridor scurt. 

Annika pătrunse în intrândul îngust și simţi imediat pereţii 
apropiindu-se, aplecându-se peste ea. Se opri, respiră liniștit, 
văzu pereţii așa cum erau de fapt. 

Nemișcați. 

Lemnul vopsit ieșea, într-adevăr, în afară pe anumite porțiuni, 
galben-maroniu, îngrozitor de urât. 

Se apropie de ușa vopsită în maro a camerei lui Benny Ekland 
și ciocăni cu putere. 

— Ce-i? spuse un poliţist în civil care stătea în genunchi și 
care o cercetă iritat din cap până în picioare. 

In spatele lui își ridicară capetele, de prin dulapuri și lăzi, alţi 
doi polițiști. Annika făcu un pas înapoi și simţi cum roșește. 

— lertaţi-mă, spuse ea, caut... mă întreb... 

— Asta e biroul lui Benny Ekland, spuse polițistul în civil și 
apoi pe un ton mai amabil: Tu ești Annika Bengtzon. Ai stat cu 
Atacatorul în tunel. 

Ea îl privi câteva secunde, gândindu-se să plece de acolo; auzi 
în cap cum îngerii dădeau tonul. Nu! își zise ea. Nu acum. 

— Suup a sunat și a spus că trebuie să vă întâlniți aici, dar 
încă n-a venit. Forsberg, spuse el. 

Se ridică și îi întinse mâna, afișând un zâmbet viclean. 

Annika își cobori încurcată privirea, descoperind jenată că 
mâinile îi erau reci și umede. 

— Cum merge? spuse ea doar pentru a spune ceva, lovindu-și 
ușor fruntea pentru a alunga vocile. 

— Suup a povestit cum l-ai găsit pe băiat, pe Gustafsson, 
spuse Forsberg, punând un teanc de hârtii pe un raft. 

— Nimic ieșit din comun, spuse Annika. El voia să 
povestească și s-a nimerit să fiu eu cea care întreabă. Aţi găsit 
ceva? 

Polițistul oftă. 

— E un talmeș-balmeș blestemat. 

— A primit destul de multă corespondență astăzi, interveni 
Hans Blomberg din spatele Annikăi. Aţi citit-o? 

Poliţiștii se priviră, scuturară din cap. 

— Unde e? întrebă Forsberg. 

— Am pus-o în cutia lui poștală, așa cum fac întotdeauna. S-o 
aduc? 


69 


Annika îl urmă pe arhivar jos, unde se sorta corespondenţa, 
pentru a nu-i încurca pe polițiști. 

— Nu pari să fi fost cel mai mare fan a lui Benny Ekland, 
spuse ea în timp ce Hans Blomberg căuta scrisorile. 

— Nu-i nevoie, zise bărbatul cel rotofei. Sunt atâţia alţii care 
se bat pentru această însărcinare. Eu am o imagine mai 
nuanţată despre reporterul nostru vedetă. 

Bărbatul se îndreptă din nou către scară, iar Annika urmă 
jacheta lui ponosită. 

— Și cum arată ea? 

Bărbatul icni când păși pe prima treaptă și trebui să-și mute 
greutatea de pe un picior pe altul. 

— Nu conta cine primea vreun pont la ziar. Dacă era ceva 
important, numai Marele Ben punea imediat mâna pe el. Seara 
rămânea întotdeauna ultimul pentru a avea acces la computer și 
completa o frază sau două în articolul altcuiva. In acest fel 
obținea un bylin dublu. 

— Era numit Big Ben? 

— Era expert în a descoperi tot felul de lucruri. Trebuie s-o 
recunoaștem. 

— Annika Bengtzon? spuse o voce de jos, de la etajul doi. 

Ea făcu câţiva pași în spate, se aplecă și se uită după colț. 

— Suup, spuse un bărbat slab, cu o claie de păr alb în cap. 
Putem vorbi puţin? 

Annika se duse la el, îi întinse mâna și privi acei ochi care, 
pentru o clipă, i se păru că aparţineau unui copil, atât erau de 
limpezi și de transparenti. 

— Am promis să vorbesc cu personalul imediat, dar asta nu 
durează mult, spuse el. 

Cutele feței sale accentuau impresia de echilibru și 
sinceritate. 

— M-ai făcut destul de curioasă, zise Annika și intră în biroul 
redactorului de știri, unde își scrisese articolul cu o seară 
înainte. 

Nu e resemnat, se gândi ea. Servește umanitatea într-un fel 
pe care îl consideră just și primește inapoi respect și 
confirmarea că premisele de la care pornește sunt cele corecte. 
E un om în care se poate avea încredere. 

Trase scaunul și i-l oferi comisarului. Ea se așeză pe marginea 
mesei. 


70 


— Apreciem faptul că ne-ai informat ieri despre ceea ce știai, 
spuse bărbatul, pe un ton ușor reţinut. Și, trebuie să spun, am 
fost surprinși că ne-ai oferit o știre care era numai a ta. 
Norrlands-Tidningen apare mult mai devreme decât 
Kvällspressen aici, sus, așa că n-aţi fost nici primii, nici singurii. 

Annika zâmbi, dându-și seama că îngerii tăcuseră. 

— Ai lucrat mult timp cu presa, spuse ea, asta se simte. 

— De aceea am vorbit cu Pettersson de la F 21 despre o 
informaţie pe care o avem de mulţi ani și pe care ne-am gândit 
s-o dăm publicităţii. 

Annika simţi cum adrenalina îi cuprindea șira spinării și se 
împrăștia încet către torace. 

— Poliţia are de mai mulţi ani un suspect principal în cazul 
atentatului, spuse el cu voce scăzută. Este un bărbat tânăr care 
a venit la Luleă din sud, la sfârșitul anilor '60, dar care se trăgea 
de undeva din Tornedalen:?. A fost activ în două grupări de 
stânga și era cunoscut sub numele de cod Ragnwald. Avem 
două variante diferite despre identitatea lui, dar nu suntem 
siguri. 

Annika stătea mută și îl privea fix pe poliţist; informaţia îi 
făcuse pielea de găină. 

— Ai ceva împotrivă dacă notez? 

— Deloc. 

Annika scoase un carnet și un creion și mâzgăli pe hârtie ce 
spusese inspectorul, tremurat, aproape indescifrabil. 

— De ce îl bănuiţi tocmai pe el? întrebă ea. 

— Ragnwald a dispărut, spuse Suup. Avem motive să credem 
că s-a mutat în Spania și s-a înrolat în ETA”. A devenit terorist 
profesionist, iar atacul de la F 21 a fost examenul lui de 
admitere. 

Cineva ciocăni în ușă. Polițistul Forsberg vâri capul înăuntru. 

— lartă-mă, Suppen, dar am găsit ceva al naibii de ciudat. 

— Ce? 

— O scrisoare fară expeditor, cu conţinut neclar și 
melodramatic. 

Îi aruncă o privire Annikăi și tăcu. 

Ea gândea cu febrilitate, încercând să pară calmă. 


32 Zonă în nord-estul Suediei, la granița cu Finlanda. 
33 Euskadi Ta Askatasuna, organizație separatistă bască. 
71 


— Sigur e scrisoarea unui nebun, spuse ea. Am acasă 
optsprezece saci plini. 

— Citește-o, zise inspectorul Suup. 

Forsberg ezită o clipă. Scoase o pagină ruptă dintr-un caiet de 
școală, împăturită în patru, pe care o ţinu cu mâna înmănușată. 

— Nu există construcție fără distrugere, citi el. Distrugerea 
presupune critică și supunere, presupune revoluție. Include 
reflectarea asupra lucrurilor, ceea ce înseamnă construcție. 
Dacă dărâmi mai întâi, poți construi de-a lungul acestui proces. 

Annika nota de zor. Văzu cu coada ochiului cum Forsberg lăsă 
scrisoarea în jos. 

— Vă spune ceva? întrebă el. 

Annika îl văzu pe inspectorul Suup scuturând din cap și îi 
imită mecanic mișcarea. 

— Suntem acolo, sus, spuse Forsberg și dispăru. 

— Pot să scriu despre Ragnwald? întrebă Annika. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. 

— Și nu împiedic ancheta dacă o fac? 

— Dimpotrivă, spuse Suup. 

Annika îl privi în tăcere pe poliţist; știa că naivitatea lui nu 
excludea principiul scopului care scuză mijloacele. Dacă era 
nevoie, putea fi suficient de șiret, pentru că, în meseria lui, era 
obligat la asta. 

— Deci de ce îmi povestești? întrebă ea. 

Bărbatul se ridică, surprinzător de sprinten. 

— Informaţiile sunt corecte în măsura în care se potrivesc cu 
bănuielile poliției, spuse el. Dacă a făcut asta cu adevărat, nu 
știm, dar credem că a participat într-un fel sau altul; e posibil să 
fi plănuit și aranjat totul. Trebuie să fi avut un complice, știi doar 
că s-au găsit urme de pantofi la locul atentatului. Nu mulţi 
bărbaţi au mărimea 36. 

Aceste ultime cuvinte erau, și ele, o noutate. 

El părăsi încăperea, lăsând-o printre articole despre 
colectarea gunoiului și a excrementelor de câine, cu senzaţia că 
avea mai mult decât o știre fierbinte. 

Annika Bengtzon completă încet în carnetul său de însemnări 
toate literele peste care sărise. 

Nu există construcție fără distrugere. 

Adevărat, gândi ea. 


72 


Dacă dărâmi mai întâi, poti construi de-a lungul acestui 
proces. 

Dracu’ știe. 

e 

Vocile șoferilor de taxi de la intrare o urmară ca o cascadă 
când străbătu micul aeroport, făcând-o să se simtă urmărită. Nu 
munceau niciodată? Stăteau tot timpul în curentul ușii de la 
intrare, bine înarmați împotriva frigului arctic, cu uniforme 
albastre și nasturi auriţi? 

Primi un loc în spatele avionului, lângă o femeie cu doi copii 
mici. Unul stătea pe genunchii femeii, celălalt se căţăra fără 
încetare pe tot ce nimerea. 

— lertaţi-mă, îi spuse ea stewardesei după ce avionul se 
înălţă, trebuie să lucrez. Pot să mă mut mai în față? 

Se ridică din scaun, arătă cu o mișcare a capului către cabina 
pe jumătate goală. Copilul din braţele mamei începu să-i ţipe în 
ureche. 

— Acum ai locul acesta, așa că nu se poate. Ar fi trebuit să-ţi 
iei la business class, spuse stewardesa scurt și se întoarse către 
căruciorul cu băuturi. 

— lartă-mă, zise Annika, de data aceasta mai tare, dar asta 
am și făcut. Sau, mai bine zis, patronul meu. Pot să trec? 

Se strecură pe lângă mama cu cei doi copii, blocând culoarul. 
Stewardesa ocoli căruciorul cu pași mici și iritaţi. 

— Ai auzit ce-am spus. După 11 Septembrie nu se mai poate 
schimba locul așa, oricum. 

Annika făcu un pas către stewardesă și îi suflă direct în față. 

— Aruncă-mă din avion, atunci, șopti ea, după care își luă 
laptopul de la bagajele de mână și se așeză cinci rânduri mai în 
faţă. 

Furioasă, scrise trei articole înainte ca roţile avionului să 
atingă pista aeroportului Arlanda: scrise despre Luleå, în ziua de 
după anunţul legat de crimă, durerea colegilor de la ziar și 
interogarea martorului de către poliţie la locul faptei. Aranjarea 
textului putea fi făcută și de cei care urma să lucreze la noapte. 
Păstră informaţiile despre Ragnwald și atentat pentru sine. N- 
avea de gând să le împărtășească prea repede. 

Cu inima bubuindu-i în piept, străbătu pardoseala de gresie a 
terminalului patru și coborî la subsol. Îl sună pe Spiken din 


73 


Arlanda Express și îl informă asupra situaţiei. | se făcu legătura 
cu fotograful Pelle, cu care discută despre alegerea și aranjarea 
imaginilor. Noua colaborare cu Norrlanas-Tidningen dădea 
publicaţiei Kvällspressen acces liber la tot materialul fotografic 
al Norrlands-Tidningen, nou și vechi, ceea ce însemna că nu mai 
era nevoie să trimită propriii oameni sau să angajeze liber- 
profesioniști. 

— Nu prea găsești imaginea anului printre fotografiile astea, 
spuse editorul foto. 

Annika auzi cum căuta frenetic pe laptopul său prin materialul 
trimis de ea. 

— Dar merg pentru ziarul de mâine. Unele sunt destul de 
clare și cu suficient de mulţi pixeli. 

Se plimbă de la gara centrală până la grădiniță, cu geaca 
desfăcută. Vântul era umed și plin de mirosuri de pământ și 
frunze, și gaze de eșapament, iarba era încă verde și multe 
crengi atârnau încă pline de frunze pe jumătate moarte. Privi 
cerul, roșu-cenușiu și mai. Lumina miilor de becuri de pe stâlpi 
umplea seara nordică de toamnă, dând iluzia că realitatea putea 
fi controlată. 

În oraș nu sunt niciodată stele, se gândi ea. 

Băiatul se aruncă în braţele Annikăi ca și cum mama lui ar fi 
lipsit o jumătate de an. Își lipi obrazul de al ei și își încurcă 
degetele în părul ei. 

— Mi-a fost dor de tine, mama, îi spuse el la ureche. 

Annika îl legănă, îi mângâie spatele, îl sărută pe păr. 

Merseră apoi, ţinându-se de mână, până la grădiniţa lui Ellen. 
Băiatul se desprinse și fugi cei zece metri până la poartă, 
salutându-le cu ochi strălucitori pe Lennart și Helena, care se 
pregăteau să plece. 

Ellen era obosită, nu voia să meargă acasă sau să fie 
îmbrăţișată. Voia să continue să decupeze, iar tata să vină să o 
ia mai târziu. 

Annika trebui să strângă din dinţi pentru a nu exploda; nu mai 
avea răbdare. 

— Ellen, spuse ea cu voce tare, eu și Kalle plecăm acum. 

Fetița înţepeni, faţa i se schimonosi, ochii i se măriră, din 
gâtlej îi ieși un sunet de disperare. 

— Saiopeta, strigă copilul, nu am sa'opeta pe mine. 


34 Tren între aeroportul Arlanda și centrul Stockholmului. 
74 


Dădu drumul foarfecii și fugi către locul în care hainele 
atârnau sub o fotografie de vară, care o înfățișa pe Ellen în faţa 
casei bunicilor de la Gällnö, scotoci febril printre haine și încercă 
să-și pună salopeta cu faţa în spate. 

Annika simţi privirile pline de reproș ale celor două mame 
care se aflau pe coridor. 

— Hai acum, spuse ea și se apropie de fetiță. Te ajut, dar 
trebuie să încetezi să mai fii supărată. 

— Se cheamă, de fapt, salopetă, spuse Kalle. 

Din când în când trupușorul firav a lui Ellen se cutremura, 
străbătut de mici suspine. 

— Cu tata mergem cu autobuzul, spuse băiatul în timp ce 
stăteau înghesuiți pe un refugiu la semaforul de pe strada 
Kungsholm. 

— E înghesuială și cald în autobuze, spuse Annika și simţi că 
se sufocă numai la simplul gând de a se urca într-un autobuz. 

O purtă pe Ellen în braţe de pe Bergsgatan până acasă. 
Aprinse repede focul în șemineu pentru a alunga frigul și fugi 
afară cu gunoiul care începuse să miroasă. Mâinile și picioarele 
executau mișcările mecanic. Apoi puse orezul la fiert și scoase 
computerul din geantă, îl deschise, scoase cablul telefonului din 
bucătărie și vâri în cuptorul cu microunde o bucată de cod din 
congelator, pentru a-l dezgheţa. 

— Putem să ne jucăm la computer, mama? 

— E computerul tatei. 

— Dar tata ne dă voie. Știu cum să-i dau drumul. 

— Uitaţi-vă la Bolibumpa*, mai bine, începe imediat, spuse ea 
și se conectă la serverul ziarului. 

Băiatul dispăru dezamăgit. Ea tăie bucata de cod în felii 
groase de un centimetru în timp ce computerul se conecta, 
presără sare pe ele, le tăvăli prin făină și le puse la prăjit într-o 
cratiţă cu fundul gros, cu puţin unt. Ascultă sfârâitul în timp ce 
trimise cele trei articole, apoi se grăbi să stropească peștele cu 
suc de lămâie. Scoase puţin mărar îngheţat pe care îl presără în 
tigaie, turnă niște smântână, o cană cu apă, supă și o mână de 
creveţi congelati. 

— Ce mâncăm, mamă? spuse Ellen și o privi, cu bretonul 
intrându-i în ochi. 


35 Emisiune pentru copii. 
75 


— Draga mea, zise Annika și se aplecă pentru a o lua pe fetiță 
în braţe. Vino aici și așază-te. 

Fetița se ghemui pe genunchii ei, îi puse braţele pe după gât. 

— lubita mea, spuse Annika, legănând-o și suflându-i în păr. 
Ți-e foame? 

Fetița dădu din cap. _ 

— Mâncăm pește cu sos de smântână, cu orez și raci. lţi 
place, nu-i așa? 

Fetiţa dădu din nou din cap. 

— Vrei să mă ajuţi să facem o salată? 

Un al treilea semn aprobator din cap. 

— OK, spuse Annika. O lăsă jos și trase un scaun la masa de 
lucru de lângă aragaz. Te-ai spălat pe mâini? 

Fetița fugi în baie și dădu drumul la apă. 

Annika luă un șorțuleţ și un cuţit de fructe, îi înnodă șorțulețul 
la spate, o învăţă cum să ţină cuțitul, apoi o lăsă să taie o 
bucată de castravete în felii, în timp ce ea mărunți o căpățână 
de salată și o grămăjoară de roșii. Turnă deasupra ulei, oţet 
balsamic și un amestec italian de condimente. Ellen amestecă. 

— Ce frumos, nu? spuse ea când așeză castronul pe masă. 
Vrei să pui tacâmurile? Ştii doar cum trebuie aranjate. 

— ÎI pierzi pe Björne”®! strigă Kalle din camera cu televizorul. 

Fetița dădu drumul tacâmurilor înapoi în sertar și fugi într- 
acolo. Annika apucă să vadă că avea ciorapii murdari. 

Ușa de la intrare se deschise, auzi strigătul de bucurie al 
copiilor și izbitura când geanta-diplomat a lui Thomas ateriză pe 
bancheta din hol. 

— Bună! spuse el, intrând în bucătărie și sărutând-o pe frunte. 
Cu cine ai vorbit? 

Annika se ridică în vârful picioarelor și îl sărută pe gură, îi 
puse brațele în jurul gâtului și îl lipi de ea. Dintr-un motiv 
oarecare, imaginea poliţistului Forsberg îi apăru în faţa ochilor. 

— N-am vorbit cu nimeni, îi șopti ea la ureche. 

— A sunat ocupat o jumătate de oră. 

Annika îi dădu brusc drumul. 

— La naiba, spuse ea, sunt deconectată. 

Se grăbi să ajungă la computer, smulse toate cablurile și 
conectă din nou telefonul. 

— Putem să mâncăm chiar acum, spuse ea. 


36 personaj dintr-o emisiune de televiziune pentru copii. 
76 


— Nu mănânc. Am întâlnire cu cei de la Departament în seara 
asta și cinez cu grupa mea de lucru. 

Annika rămase pe loc, cu cratiţa în mână. 

— Credeam că joci tenis, spuse ea surprinsă. 

Mânerul începu s-o frigă prin mănușă; făcu doi pași repezi și 
lăsă cratița pe suportul de pe masă. 

— Tipul de la justiţie vrea să facă o evaluare rapidă și să 
mănânce ceva. 

— Poţi să stai cu noi și să guști puţin, spuse Annika și îi trase 
un scaun lui Ellen. 

Își privi soţul, îl văzu cum oftează, și puse orezul pe masă. 

— Kalle, strigă ea în direcţia camerei cu televizorul. La masă! 

— Dar vreau să văd asta! îi strigă băiatul înapoi. 

Annika îi puse fetiţei orez și pește și îi aranjă salata pe 
farfurie. 

— Ellen a făcut salata, spuse ea. Poţi să te servești singur, 
nu? 

Apoi se duse la televizor și îl stinse, iar băiatul protestă cu un 
smiorcăit. 

— Mâncare de pește cu orez și raci. 

Băiatul făcu o grimasă. 

— Raci, bleah... 

— Îi dai la o parte. Grăbește-te, până nu se răcește. 

Când se întoarse în bucătărie, îl găsi pe Thomas mâncând cu 
poftă. 

— E bun? îl întrebă și se așeză în fața lui. 

— Racii sunt puţin aţoși, răspunse el. Îi pui întotdeauna prea 
repede. 

Annika nu zise nimic, își puse mâncare în farfurie și simţi că 
nu va putea lua nici măcar o singură înghiţitură. 

Thomas ieși pe poartă, își trase căciula pe urechi și își umplu 
plămânii cu aerul proaspăt al serii. 

Își îndreptă spatele, calm și sigur de sine. 

Era minunat că Annika se întorsese. Totul era atât de cald și 
de plăcut când soția lui era acasă. Și avea atâta răbdare cu 
copiii. 

Aveau o căsnicie fericită. 

Rămase în faţa porţii, cu geanta în mână, neștiind dacă să ia 
mașina sau nu. Trebuia să se întâlnească în Södermalm, într-un 
restaurant de pe strada Horn, unde aveau un separeu. Probabil 


77 


vor lua cu ei o sticlă de vin și atunci avea să fie nevoit să facă 
notă discordantă și să nu bea. Pe de altă parte, era joi, noapte 
de curățenie, așa că avea să fie nevoit să mute mașina de acolo. 

O luă la dreapta, apoi din nou dreapta, pe strada Agne. 

Sper că hârbul ăsta pornește, se gândi el și deschise portiera 
Toyotei cu o smucitură. 

Era sătul de mașina asta. Era deja veche atunci când o 
întâlnise pe Annika, dar ea nu voise să facă un împrumut la 
bancă pentru a cumpăra o mașină nouă. 

— Eu merg cu autobuzul, spusese ea. E bun și pentru tine. 
Numai idioţii folosesc mașina în orașul ăsta. 

Avea dreptate, dar nu era vina mașinilor, ci a politicienilor. 

Porni și merse de-a lungul străzii Hantverkar. Strada era, de 
fapt, închisă pentru mașini, dar se făcu discret că nu observă. 

Desigur, același lucru era valabil și cu străzile din jurul 
Zinkensdamm. Cu inima cât un purice și pulsul crescut, începu 
să caute febril o stradă cu locuri libere de parcare. Nu găsi 
niciuna. 

În cele din urmă, se opri chiar în faţa restaurantului. Annika s- 
ar fi înfuriat dacă ar fi văzut inevitabila amendă pe contul lor 
comun de bancă, așa că trebuia să ţină minte s-o plătească la 
trezorerie. 

Apoi se ridică pentru a se uita după locul în care trebuia să se 
întâlnească. 

Un birt, se gândi el. O tavernă. 

Oftă, își scoase căciula, o vâri în buzunar, își luă geanta și 
intră. 

Localul era plin de fum și de zgomot, o piesă rock răsuna în 
niște difuzoare de proastă calitate, iar pe pereţi atârnau table de 
darts. Un tonomat strălucea tăcut într-un colț. 

— Thomas! Aici! 

Sophia Grenborg stătea într-un separeu în dreapta barului. Se 
îndreptă recunoscător în direcția ei. O salută călduros pe colega 
lui, poate cu un mic sentiment de vinovăţie. Cu trei ani în urmă 
solicitaseră același post. Thomas fusese cel care îl primise, deși 
ea avea un CV mai consistent. În anii care trecuseră de atunci, 
de câte ori se întâlneau, el se gândea cu jenă la asta, lucru care 
îl făcea să se poarte puţin grosolan. 

— Unde e Cramne? întrebă și își scoase haina. 


78 


— N-a venit încă, spuse femeia și se mută pentru a-i face loc 
pe canapea. Mă întreb la ce s-a gândit când ne-a dat întâlnire 
într-un asemenea loc. 

Thomas izbucni în râs, și el se gândise la asta. Se așeză lângă 
ea și văzu că luase o bere. Sophia îi observă privirea, ridică din 
umeri și zâmbi. 

— Mi s-a părut potrivit chiar aici și chiar acum, spuse ea. 

Thomas ridică mâna, opri un chelner tânăr și comandă o bere 
tare. 

— Ce părere ai despre broșură? îl întrebă Sophia. 

Thomas își luă geanta pe genunchi, o deschise și puse un 
teanc subţire de acte pe masă, cu broșura deasupra. 

— În linii mari, bună, spuse el și lăsă geanta jos. Anumite 
pasaje au devenit prea neclare la redactarea finală. Trebuie să 
fim mai expliciţi în privinţa măsurilor de precauţie pe care 
politicienii ameninţaţi ar trebui să le ia și să nu-i speriem prea 
tare. Poate să prezentam o statistică asupra reacţiilor lor și 
câteva cifre ale acestui tip de infracționalitate. 

Părerile lui erau, de fapt, comentariile spontane ale Annikăi 
când răsfoise broșura înainte ca el să plece. Sophia Grenborg 
clipi des, părând impresionată. Thomas își îndreptă spatele. 

— Sunt niște observaţii pertinente, spuse ea. Pot să le notez? 

Thomas dădu scurt din cap, uitându-se după cel de la 
departament și după berea care nu mai venea. 

— M-am gândit la un alt lucru, continuă Sophia, scriind în 
carnețelul său. Ce-ai spune dacă am face o anchetă de 
evaluare? Să stabilim cum privește societatea ameninţarea și 
violența împotriva celor aleși prin vot democratic. 

El o privi, dându-și seama că n-o ascultase. 

— Ce vrei să spui? 

Sophia puse carnetul și creionul în geantă. 

— Deci, zise ea, ce valori punem noi în joc pentru a-i reduce 
pe politicieni la tăcere? N-ar trebui să aflăm? 

Thomas se încruntă ca să-și ascundă entuziasmul. 

— Vrei să spui că ar trebui să cercetăm cum reacţionează 
oamenii la acest fenomen? 

— Da, spuse ea și se aplecă în faţă, și, în același timp, să 
cercetăm posibilitatea de a modifica această încărcătură prin a 
o conștientiza. 

Thomas dădu încet din cap. 


79 


— Poate ar trebui să găsim un suport mediatic, spuse el, să 
pornim o dezbatere, o formare de opinie, ca în vremurile bune. 

— Da! aprobă Sophia plină de entuziasm. Să angajam secţia 
de informaţii pentru telegramele de presă și rapoartele rapide. 

— O serie de articole în ziar despre noii noștri eroi, spuse 
Thomas, având deja titlurile în faţa ochilor. Politicianul local care 
pornește lupta împotriva extremiștilor de dreapta și a 
anarhiștilor din orașul său. 

— Fără ca, pentru asta, să fie nevoie să exagerăm pericolul și 
să-i speriem pe cei care se gândesc să intre în politică, remarcă 
Sophia. 

— Voi sunteţi cei care aveţi o întrunire democratică? spuse 
chelnerul cel tânăr și puse paharul cu bere pe documentele de 
pe masă. 

Thomas ridică repede paharul; reușise să evite ca un cerc de 
spumă să cadă pe proiectul de propuneri. 

— A sunat Cramne, continuă chelnerul, m-a rugat să vă spun 
că nu poate veni în seara asta. Berea costă treizeci și două de 
coroane. 

Stătea în faţa lor cu o vădită nerăbdare, așteptând banii 
pentru bere. 

Thomas simţi cum furia se revărsa în el, ca spuma din pahar. 

— Ce naiba? făcu el. Ce-i asta? 

Sophia Grenborg își îndreptă spatele și se aplecă spre 
chelner. 

— Cramne a spus de ce? 

Tânărul ridică din umeri și se mută nerăbdător de pe un picior 
pe altul în așteptarea banilor. 

— A Spus doar să vă transmit că nu poate să vină. Șia mai 
spus că puteți să luați masa, plătește el nota data viitoare când 
vine. 

Thomas și Sophia schimbară o privire. 

— Per Cramne locuiește în clădire, spuse chelnerul și arătă 
către tavan. La etajul cinci. E aici cam tot de atâtea ori pe 
săptămână. Am pregătit deja masa jos, în salon, scara îngustă 
din spatele toaletei. 

Thomas pescui treizeci și două de coroane din 
compartimentul pentru monede al portofelului, pe care îl puse 
apoi, împreună cu toate hârtiile, în geantă. 

— N-am timp de așa ceva, zise el și se pregăti să se ridice. 


80 


Chelnerul dispăru. 

— Am putea discuta despre cum ar arăta o asemenea 
cercetare, spuse Sophia Grenborg. Tot suntem aici. Și să vedem 
cum s-ar putea cristaliza sfaturile despre comportamentul în caz 
de ameninţare. De fapt, asta e cel mai important, că politicienii 
pot fi în siguranţă în poziţia lor și știu cum să gestioneze 
amenințările și violenţa. 

— Am renunţat la ora mea de tenis, se auzi Thomas spunând, 
cu tonul unui copil dezamăgit. 

Ea îi zâmbi. 

— Și eu la cursul meu de salsa. Am putea cel puţin să-i 
permitem guvernului să ne invite la cină pentru tot acest deranj. 

Thomas se relaxă și îi întoarse zâmbetul. 

e 

Anne Snapphane respira cu greutate; își lăsă privirea să 
urmeze rotunjimea scării. Vălurirea molatică a pereților o linişti. 
Ce lung era drumul până sus, la etajul al doilea, și ce greu 
mergea! 

Se opri pe al doilea palier; se uită afară, în curtea din spate, 
prin sticla colorată a ferestrei. La vechea fereastră a Annikăi, din 
curte, era lumină. 

Ce pitoresc și ce înghesuit! N-ar mai fi putut locui din nou la 
oraș, simţea asta, și mai știa că această mahmureală nu era 
deloc bună. 

Ușile de la intrare ale Annikăi erau înalte ca niște porți de 
biserică și grele ca pietrele de moară. Ciocăni încet, conștientă 
că cei doi copii se culcaseră de curând. 

— Intră, spuse Annika și se dădu câţiva pași înapoi. Îi spun 
noapte bună lui Kalle și vin imediat. 

Anne se prăbuși pe bancheta din hol și își scoase cu greu 
pantofii. Îi auzi pe Annika și pe băiat chicotind. 

Intră apoi în camera cu stucaturi gigantice, se așeză pe 
canapea și își lăsă capul pe spate. 

— Vrei cafea? o întrebă Annika, intrând în cameră cu o 
farfurie plină de prăjituri. 

Numai gândul la asta îi făcu stomacul să se întoarcă pe dos. 

— Ai vin? 

Annika puse jos farfuria. 

— Thomas are, spuse ea, dar e atât de grijuliu cu sticlele lui... 
Nu lua unul dintre cele mai scumpe, le găsești... 


81 


Arătă către o vitrină. 

li fu imediat mai ușor să se ridice, abia atinse podeaua, pluti 
către locul unde se afla vinul. Intoarse sticlele pe toate părțile, le 
citi etichetele. 

— Villa Puccini, spuse ea, costă optzeci și două de coroane și 
e foarte bun. Pot să-l iau? 

— la-l, spuse Annika din hol. 

Din câteva mișcări hotărâte, Anne dădu la o parte staniolul de 
pe dop, înfipse tirbușonul în pluta moale și trase cu atâta 
putere, încât se stropi pe pulover. Mâinile îi tremurau ușor când 
luă paharul de cristal de pe raftul de dedesubt și turnă licoarea 
roșie. Gustul era dumnezeiesc, plin și răcoros în același timp. 
Luă câteva înghiţituri lacome. Işi umplu din nou paharul, puse 
sticla în vitrină, apoi se așeză într-un colț al canapelei, trase un 
suport și puse paharul pe el. Dintr-odată, viaţa i se părea mult 
mai ușoară. 

Annika intră în camera de zi și respiră ușurată. După ce copiii 
se culcau, greutăţile i se ridicau de pe umeri. Nu mai avea 
nevoie să alerge ca o nebună, dar micșorarea vitezei însemna 
că ar fi putut fi ajunsă din urmă. Gândurile reveneau, începea să 
simtă golul din nou. Apartamentul devenea un deșert în care 
ratacea neobosit, o temniţă cu stucaturi și draperii. 

Se așeză în celălalt capăt al canapelei, cu trupul ușor și capul 
golit de orice gând. Descoperi că tremura. Işi trase genunchii 
sub ea, își privi prietena. Simţi nervozitatea lui Anne Snapphane, 
îi văzu trăsăturile concentrate, căutarea neîncetată după clicul 
care ar fi pus lumea la locul ei. Știa că Anne nu-l va găsi. 
Invăţase că soluţia era de a se abţine, de a renunța, de a 
aștepta echilibrul. 

Anne Snapphane sorbea cu poftă din vinul lui Thomas. 

— Îţi înţeleg frustrarea, spuse ea și îi aruncă Annikăi o privire 
când puse paharul jos. Nici măcar eu n-o cunosc pe Paula de la 
Pop Factory. 

Annika aranjă prăjiturile, șterse cu degetul arătător câteva 
firimituri lipicioase și se întrebă dacă era în stare să ia o 
îmbucătură. Renunţă, se lăsă pe spate și închise ochii. 

— Trebuie să-mi aleg războiul, spuse ea, altfel n-aș rezista. Să 
mă duc la Schyman și să mă cert cu el e ca și cum m-aș 
împușca singură în picior. Mulţumesc, nu. 

Anne dădu din cap, învârti paharul și cercetă culoarea vinului. 


82 


— Se cheamă prioritare inteligentă, spuse ea. 

— Nu pot face totul în același timp, zise Annika și își ridică 
brațele. Să am grijă de casă și copii, să spăl, să fac curat, nu e 
nicio problemă, nici să lucrez optsprezece ore în șir nu e nicio 
problemă, dar nu pot face toate astea în același timp. Asta e 
problema. 

— Nu vrei să faci schimb cu mine, spuse Anne Snapphane. Te 
asigur. i 

Rămaseră tăcute un timp și ascultară zgomotul de afară. In 
spatele motorului turat al autobuzului trei, umbre întunecate 
începuseră să se strecoare pe nesimţite prin colţuri, să crească 
și să scadă. 

— Mă uit puţin la Aktuellt*, spuse Annika și se întinse după 
telecomandă. 

Umbrele se retraseră nemultumite. 

Televiziunea suedeză apăru pe ecran, iar Anne Snapphane 
încremeni. 

— Noua monogamă a lui Mehmet e redactor la secţia de 
știri... murmură ea. 

Annika Bengzton clipi fără să-și desprindă privirea de pe 
ecran. 

— Mi-ai spus, știu asta, zise ea. Să ascultăm. 

Dădu  sonorul mai tare. În ritmul muzicii sacadate, 
prezentatoarea înghesuia un șir de propoziţii incomplete: 
bănuială de crimă asupra unui jurnalist la Umeă, Eriksson 
concediază 4 000 de angajaţi, o nouă lege a bibliotecilor într-o 
propunere de guvern, bună seara, începem cu Orientul Mijlociu, 
unde un sinucigaș cu bombă a omorât în această seară nouă 
tineri în fața unei cafenele din Tel Aviv... 

Annika dădu sonorul mai încet. 

— Crezi că e ceva serios între Mehmet și femeia aceea? 

Anne Snapphane luă o gură de vin, o înghiţi zgomotos. 

— A început s-o ia pe Miranda de la grădiniţă, spuse ea și 
vocea îi suna ușor sufocată. 

Annika rămase pe gânduri, încercând să-și imagineze cum s- 
ar fi simţit ea. 

— N-aș putea suporta, zise, ca altă femeie să aibă grijă de 
copilul meu. 

Anne făcu o grimasă. 


37 Emisiune de știri. 
83 


— N-am de ales, nu? 

— Vrei să ai și alţi copii? 

Annika își dădu seama că întrebarea avusese o considerabilă 
încărcătură afectivă, ca și cum și-ar fi luat avânt pentru a o 
rosti. Anne o privi surprinsă, scuturând din cap. 

— Vreau să fiu un individ, spuse ea. Nu o funcţie. 

Annika ridică din sprâncene. 

— Aici e cheia, spuse ea. Să te înalţi deasupra prozaismului 
uman și să devii o parte din ceva mai mare. Să renunți la 
libertate pentru un alt om; asta nu se întâmplă niciodată în 
societatea noastră. 

— Nu m-am gândit niciodată așa la asta, spuse Anne și sorbi 
din pahar. Dar acum, când te aud, îmi dau seama că acesta a 
fost unul dintre motivele pentru care n-am vrut să trăiesc 
împreună cu Mehmet. Să fiu lăsată în pace, cu gândurile mele, 
este lucrul cel mai important pentru mine, altfel aș înnebuni. 

Annika știa că Anne credea că ea nu înţelesese niciodată 
relaţia ei cu Mehmet, că habar nu avea cât de bine funcţionase 
până când, dintr-odată, se prăbușise. 

— Nu devii mai real numai pentru că ești egoist, spuse Annika 
și își dădu imediat seama de brutalitatea cuvintelor. Vreau să 
spun, există o grămadă de lucruri de care ţinem cont mai mult 
decât de noi înșine în fiecare zi. Nu numai copiii, ci și slujba, 
sportul sau orice altceva. Câţi dintre noi sunt ei înșiși la serviciu 
și aș mai putea fi Annika Bengtzon dacă aș juca pe postul de 
înaintaș la Tre Kronor??? 

— Am știut că există un motiv pentru care urăsc sporturile de 
echipă, murmură Anne. 

— Dar serios vorbind, spuse Annika și se rezemă de spătarul 
canapelei. Să faci parte din context este cel mai important, să ai 
o funcție mai mare decât tine însuţi. De ce este lumea atrasă de 
secte sau de alte grupări ciudate dacă nu ar exista ceva extrem 
de ademenitor în ele? 

— Nici mie nu-mi plac sectele, spuse Anne și bău din pahar. 

Cuvintele luară sfârșit. Simţi murmurul difuz care venea de la 
televizor ca un fior la rădăcina părului. Tăcerea lor răcea aerul. 

— Care au fost reacţiile de după conferinţa de presă? întrebă 
ea pentru a detensiona atmosfera și îi întinse lui Anne prăjiturile. 

Anne puse jos paharul și își masă tâmplele. 


38 Echipă suedeză de hochei. 
84 


— Conducerii din New York nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie de critica locală, așa cum o numesc ei, așa că m-am 
hotărât să fac și eu la fel. Colegii n-au decât să latre, nu ne vor 
reduce la tăcere. 

O imagine cu Svartâstaden umplu ecranul din spatele 
prezentatoarei și Annika dădu din nou mai tare. 

Poliţia confirma că jurnalistul Benny Ekland fusese omorât - 
fusese călcat de o mașină Volvo V70. 

— Nu au nimic nou, spuse Annika și dădu mai încet. 

— A fost omorât de un Volvo? întrebă Anne și încetă să-și mai 
maseze tâmpla. 

— Nu mi-ai citit articolul? 

Anne zâmbi forțat. 

— Am avut atâta... 

— Nu înțeleg de ce toată lumea e atât de indignată de canalul 
tău, spuse Annika. De ce nu pot proprietarii să transmită și ei de 
pe reţeaua terestră digitală? 

— Ei, spuse Anne și luă paharul gol, poate, dar au făcut deja 
investiții de miliarde în sateliți și un cablu propriu de TV-net. Noi 
suntem o mare amenințare pentru economia lor. Vor face tot ce 
le stă în putinţă pentru a ne zdrobi. 

Annika scutură din cap, se ridică și se îndreptă către 
bucătărie. 

— Vrei apă? 

— Nu, îmi mai pun puţin vin, strigă Anne după ea. 

Holul era întunecat și tăcut. În bucătărie, lumina indirectă a 
ventilatorului licărea ca un foc de tabără văzut de la distanţă. 
Apa porni într-un jet puternic, oprindu-se pe fundul chiuvetei și 
trimițând cascade strălucitoare pe pereţii de metal inoxidabil. 

Turnă două pahare mari cu apă, deși Anne refuzase. 

Când se întoarse, își găsi prietena șezând pe canapea cu 
paharul gol în mână. Alcoolul îi relaxase trăsăturile. 

— Cred că greșești, spuse Annika și puse paharele pe masă. 
Familia proprietară e cunoscută ca o apărătoare a libertăţii de 
exprimare, doar promovează aceste idei de o sută de ani. 

— De inimă bună ce au? spuse Anne Snapphane și limba i se 
împletici puţin. Aceste idei i-au făcut, de asemenea, putred de 
bogaţi, nu-i așa? Și cu fiecare an devin tot mai multe. Au nevoie 
de câștiguri pentru a le investi în televiziune, crede-mă. 


85 


— Dar au atâtea alte firme, spuse Annika. Ce te face să crezi 
că le-ar păsa atât de mult de reţelele TV? 

— Uită-te la editurile lor, spuse Anne. Publică mii de cărți și nu 
sunt niciodată pe listele de top. Toate ziarele, în afară de 
Kvăllspressen, merg în pierdere. Posturile de radio sunt vândute 
sau desființate. 

Privirea îi fu atrasă de televizorul care tăcuse; Annika văzu 
deodată figura lată și întunecată a ministrului culturii umplând 
ecranul. Dădu mai tare. 

— Incepând cu întâi iulie, toate comunele vor fi obligate să 
aibă cel puţin o bibliotecă, spuse ministrul culturii Karina 
BjSrnlund și clipi de câteva ori. Noua lege a bibliotecilor este un 
mare pas înainte pentru egalitatea în drepturi. 

Dădu din cap pentru a sublinia cele spuse; reporterul nevăzut 
aștepta probabil o continuare. Karina Björnlund își drese glasul, 
se aplecă spre microfon și spuse: 

— Pentru educație. Drepturi egale. Posibilităţi. Știință. 

Reporterul se aplecă spre microfon și spuse: 

— Nu cumva această iniţiativă va deranja autoritățile locale? 

Microfonul reveni în imagine, iar Karina Bjârnlund își mușcă 
buza. 

— Ei bine, spuse ea, asta este o întrebare care s-a discutat 
mulţi ani, dar noi propunem, de exemplu, un nou ajutor de stat 
pentru copii și tineret în valoare de douăzeci și cinci de milioane 
de coroane, pentru achiziționarea de cărţi pentru bibliotecile 
orășenești și școlare. 

— E nebună! spuse Annika și dădu mai încet. 

Anne ridică din sprâncene, indiferentă într-un fel simpatic. 

— N-ar fi trebuit să ajungă ministru, spuse Annika. Ceva nu a 
mers cum ar fi trebuit după povestea cu Studio Six. Era 
purtătoarea de cuvânt a ministrului comerțului Christer 
Lundgren, dacă ţi-l amintești... 

Anne își încreți fruntea, începând să gândească intens. 

— ... și n-a făcut mare brânză nici atunci. Și după alegeri a 
ajuns ministrul culturii. 

— Aaa, spuse Anne Snapphane, Christer Lundgren, ministrul 
despre care toţi credeau că a omorât-o pe stripteuza aceea... 

— Josefin Liljeberg, exact. Deși n-a făcut-o. 

Rămaseră tăcute din nou și o priveau pe Karina Bjornlund 
cum vorbea mai departe fără sonor. Annika bănuia de ce 


86 


purtătoarea de cuvânt primise postul de ministru și bănuia că ea 
însăși, fără să-și dea seama, avusese o contribuţie la această 
numire. 

— Pot să-l închid? întrebă ea. 

Anne ridică din umeri. Annika se întrebă o clipă dacă să se 
ridice și să aducă altceva, orice, de mâncat sau de băut, sau de 
consumat în vreun fel, dar se opri și lăsă o neliniște întunecată 
să treacă peste ea sau, mai bine, pe lângă ea. 

— Astăzi am primit o serie de informaţii confidenţiale de la un 
poliţist din Luleå, spuse ea. Despre un bărbat din Tornedalen 
care se pare că a aruncat în aer avionul de la F 21 și apoi a 
devenit terorist internaţional. De ce să lași să se scurgă o 
asemenea informaţie după treizeci de ani? 

Anne lăsă cuvintele să-și facă efectul. 

— Depinde și de ce a spus exact polițistul, răspunse ea. 
Probabil că nu e prost, că are cu siguranţă un scop. Oare ce 
urmărește? 

Annika învârti paharul cu apă, așteptând să treacă senzaţia 
de ametțeală. 

— M-am gândit la asta toată ziua, spuse ea. Cred că tipul, 
teroristul, s-a întors, iar polița vrea ca el să știe că ei știu. 

Anne își încreți din nou fruntea, privirea i se limpezi, amețeala 
dispăru. 

— Nu te gândești puţin prea departe? spuse ea. Poate că vor 
să sperie pe cineva din preajma lui. Pe vechii lui tovarăși. Să 
atenţioneze forțele politice de dreapta și de stânga pentru 
Dumnezeu știe ce. Nu poţi ști nimic despre motivele poliţiei. 

Annika bău puţină apă, înghiţi cu greutate, apoi puse paharul 
jos. Se hotărî să împrăștie singură umbrele. 

— Polițistul mi-a spus că a vorbit cu ofiţerul purtător de 
cuvânt de la baza aeriană, ceea ce înseamnă că Armata a 
discutat problema, deci e un lucru pe care îl plănuiesc de mult. 
Dar de ce chiar acum și de ce chiar eu? 

— Pe prima, spuse Anne, nu o știu, dar a doua e destul de 
limpede. Câţi reporteri de investigaţii există la ziarele mari din 
Suedia? 

Annika se gândi câteva secunde; un vehicul de intervenţii, 
probabil o mașină de pompieri, trecu pe stradă. 

— Gândește-te, spuse ea, dacă are ceva de-a face cu moartea 
jurnalistului. Prea se potrivește. 


87 


— Nu e imposibil, zise Anne. Te gândești să dai informaţiile 
mai departe? 

Annika oftă adânc. 

— Așa presupun, spuse ea, deși Schyman este cel care 
hotărăște. Cred că a început să se sature de mine. 

— Poate că tu ești cea care ar trebui să te saturi de el, spuse 
Anne și luă o prăjitură. 

Chipul Annikăi se posomori; își trase genunchii la bărbie 
cuprinzându-și-i cu braţele. 

— Nu vreau decât să fiu lăsată în pace, să lucrez. 

J 

Chelnerul cel tânăr puse pe masă două pahare cu gin tonic, 
strânse ceștile de cafea și înghețata cu coniac, apoi înlocui o 
lumânare arsă în suportul de lumânări și goli scrumiera. 

— Bucătăria închide la zece, dar barul e deschis până la unu, 
așa că vă rog să-mi spuneți dacă mai doriţi ceva. 

Dispăru apoi fără zgomot pe scara acoperită cu un covor gros. 

— Cine ar fi bănuit asta? zâmbi Sophia și făcu un gest larg cu 
mâinile. 

Thomas nu-și putu împiedica un râs gâlgâit. îi plăcea 
ambianța orientală a tavernei. Pereţi și podea îmbrăcaţi în 
carpete groase, tipsii strălucitoare de bronz în colţuri, lămpi cu 
petrol pe mesele joase de piatră. Stăteau singuri, unul în faţa 
celuilalt, la o masă mare de stejar, cu scaune grele, îmbrăcate în 
piele. Tavanul de cărămidă avea arcade frumoase, care păreau 
să fie din secolul al XVII-lea. 

— Casele din orașul de piatră ascund multe secrete, spuse 
Thomas și nu se rușină de limba care i se împleticea. 

— Locuiești în Kungsholmen??? spuse colega lui și îl privi pe 
deasupra paharului cu gin. 

Thomas dădu aprobator din cap și sorbi din băutură. 

— Sobe de teracotă, spuse el, stucaturi, parchet care scârţâie, 
tot tacâmul. 

— Proprietate personală? 

— Acum, da. L-am cumpărat acum un an. Și tu? 

Sophia își aprinse o ţigară mentolată, trase din ea cu nesat, 
apoi dădu drumul unei trombe de fum și făcu mici cerculeţe. 


39 Cartier central din Stockholm. 
88 


— Ostermalm“, spuse ea. Familia mea este proprietara unei 
clădiri acolo. 

Thomas ridică impresionat din sprâncene, iar femeia își cobori 
privirea și zâmbi. 

— Este a noastră de generaţii, spuse ea. Eu nu am decât un 
mic apartament de trei camere. Sunt alţii din familie care au mai 
multă nevoie de apartamentele cele mari. 

Sophia luă un pumn de alune rămase de la băutura de 
început. 

— Locuiești singură? 

— Cu Socks, pisica mea. Botezată după cea a familiei Clinton, 
dacă îți amintești... 

El izbucni în râs, da, chiar așa, Socks, Casa Albă. 

— Şi tu ai familie? întrebă ea și stinse ţigara. 

Thomas își împinse scaunul în spate. 

— Da, spuse el mulţumit și își puse mâinile pe abdomen. 
Soţie, doi copii. Nicio pisică, totuși... 

Râseră. 

— Soţia ta lucrează? întrebă Sophia și gustă din băutură. 

— Prea mult. 

Ea zâmbi și își aprinse încă o ţigară mentolată. Tăcerea urcă 
între ei ca un copac moale și plin de promisiuni, cu frunze care 
fremătau și raze calde de soare. În pivniţa lor orientală era 
liniște și căldură. 

— Astă-iarnă a stat acasă un timp, spuse el foarte încet. A fost 
cea mai bună perioadă din viaţa noastră. Copiii s-au simţit mult 
mai bine, eu m-am simţit mult mai bine. Până și apartamentul s- 
a simţit bine, am renovat bucătăria și era curățenie. 

Sophia se rezemase de scaun și își încrucișase braţele pe 
piept. Thomas îi observă privirea atentă și înţelese efectul pe 
care îl produseseră cuvintele lui. 

— Nu vreau să spun, zise el și înghiţi o gură de gin, că femeia 
ar trebui să fie casnică, să stea la cratiţă și să aibă grijă de copii. 
Consider că femeile trebuie să aibă aceleași șanse la educaţie și 
avansări ca bărbaţii, dar sunt o mulţime de slujbe de jurnalist. 
Nu înțeleg de ce se încăpățânează să scrie despre violență și 
moarte la o mizerie de ziar. 

Brusc auzi vocea mamei sale, cuvinte pe care ea nu le 
pronunţase niciodată, dar pe care știa că le gândea: Pentru că 


40 Cartier rezidenţial din centrul Stockholmului. 
89 


așa e ea. O ființă inferioară care aduce ghinion. Ești prea bun 
pentru ea, Thomas, ai fi putut avea orice altă femeie. 

— E o femeie bună, spuse el cu voce tare. inteligentă, dar nu 
e o mare intelectuală. 

Sophia își lăsă capul în jos. 

— Nu e nevoie să existe vreo legătură între una și cealaltă, 
spuse ea. Poţi fi talentat fără să fii prea citit. 

— Exact, spuse Thomas și luă o înghiţitură din băutura sa. 
Exact așa e. Annika e nemaipomenit de pricepută. Problema e 
că e atât de al naibii de lipsită de delicateţe. Uneori trece peste 
tot ca un buldozer. 

Sophia își duse mâna la gură și chicoti. Thomas o privi mai 
întâi surprins, apoi începu să râdă. 

— Dar e adevărat! spuse el și redeveni serios. E specială, în 
toate privinţele. Nu renunţă niciodată dacă s-a hotărât să facă 
ceva. 

Sophia îl privea compătimitoare. 

— Trebuie să fie greu să trăieşti cu o asemenea încăpățânare, 
spuse ea. 

Thomas dădu ușor din cap și bău ceea ce mai rămăsese în 
pahar. 

— Mama mea nu se prea înţelege cu ea, spuse el și puse 
paharul pe masă. Consideră că m-am coborât la nivelul ei, că ar 
fi trebuit să rămân cu Eleonor. 

Sophia îl privi întrebătoare. 

— Prima mea soţie, explică Thomas. Era directoare de bancă. 
Este directoare de bancă. S-a recăsătorit acum, cu singurul guru 
de IT care a căzut în picioare. Ultima dată când am vorbit, își 
cumpăraseră o insulă privată lângă Vaxholm. 

Copacul tăcerii își întinse crengile peste ei. Stăteau nemișcați 
și se priveau în timp ce ţigara ei se transforma în scrum. 

— Am putea împărţi un taxi, spuse Sophia Grenborg. Doar 
mergem în aceeași direcție. 

e 

Băiatul se opri la ușa autobuzului și înghiți în sec. Se aplecă 
pentru a privi către drum, iar vântul îl izbi în faţă cu ace ascuţite 
de gheață. Mirosea a gaze de eșapament și a fier. 

— Cobori sau...? 

Il privi timid pe șofer, trase adânc aer în piept, sări peste 
ambele trepte deodată și ateriză pe trotuar. Ușa se închise în 


90 


spatele lui cu un zgomot de vacuum, iar autobuzul se îndepărtă 
alunecând fără zgomot prin zăpadă și ninsoare. 

Dispăru pe strada Lax, zgomotul surd al motorului scăzu 
treptat în spatele nămeţilor și al gardurilor. Rămase pe trotuar, 
privi atent împrejur și ascultă concentrat. Nici măcar combinatul 
nu se auzea. 

Se sili să respire adânc, să se relaxeze. Nu exista niciun motiv 
de teamă. 

Scuipă în zăpadă. 

La naiba, imediat avea să fie tot atât de stresat ca acea 
reporteră din Stockholm. Era de-a dreptul nevrotică. Îi citise 
articolul din Norrlanas-Tidningen, îi arătase lui Alex cum se 
comportase ea în casa scărilor. 

— Ea e, spusese Alex. Ostatica Atacatorului, știi tu. După 
aceea a început să fie puţin ciudată. 

Nu fusese destul de bun la joc în seara aceea, nu era chiar în 
formă. Era, de fapt, un maestru, mult mai bun decât Alex, dar în 
seara aceea fusese concurat de câţiva alţi luptători. ÎI irita că 
asta îi strica statistica. Lovi cu piciorul o bucată de gheață și 
simţi imediat durerea. Putea la fel de bine să inventeze un nou 
personaj, Cruel Devil nu va fi niciodată Teslatron God cu 
asemenea rezultate catastrofale în spate. Ninja Master, poate, 
dar el voia să ajungă în top. 

leși încet din cercul galben al felinarului și se îndreptă către 
casă. La familia Andersson ardea o lumină slabă, albastră, care 
se prelingea afară în întuneric; soțul din familie se uita, desigur, 
la știrile sportive. 

Deodată o umbră zbură pe deasupra fațadei, un demon de-o 
clipă care îi suflă în ceafă și dispăru. Băiatul trase aer în piept, 
atât de adânc, încât gâtlejul îi îngheţă. Simti cum mușchii i se 
încordau, picioarele se pregăteau de fugă. Ochii îi stăteau larg 
deschiși în întuneric, percepând fiecare nuanţă. 

Niciun zgomot. Lumina albastră de la fereastra familiei 
Andersson. Gerul, care prefăcea totul în gheaţă și care venea de 
jos, din pământ, și pătrundea prin tălpile pantofilor. 

Nimic. Ceva care trecuse prin faţa unei ferestre, undeva. 

Incercă să-și relaxeze umerii, înțelese că nu respirase timp de 
aproape un minut. Respiră repede și superficial de câteva ori, 
gâfâi, simțind cum îi dau lacrimile. 

Ce porcărie, își zise băiatul, ce porcărie. 


91 


Fără să se mai gândească, cedă fricii și se repezi orbește 
către ușa de la intrare. In curtea interioară era la fel de întuneric 
ca întotdeauna, dar știa unde pusese Andersson lucrurile de 
aruncat și se strecură cu ușurință printre moviliţele de zăpadă 
cufundate în noapte. 

Cu o mișcare scurtă deschise ușa de la intrare, aprinse becul 
puternic din casa scărilor cu mănușile ude. Tremurând din tot 
corpul, scoase cheia din buzunarul gecii. 

Ușa se deschise în același timp în care înțelese că avea să 
urineze pe el. Cu un icnet se repezi în baie și ridică repede 
capacul. 

Inchise ochii și aproape că începu să plângă când jetul cald se 
porni. Apoi își trase chiloţii și rămase pe toaletă cu pantalonii 
căzuţi într-o grămăjoară la picioarele sale. Florile-soarelui îi 
zâmbiră de pe tapetul lor lucios. 

Cum de se speriase atât de tare, ca un copil? Pufni în râs, nu-i 
păsase niciodată mai înainte de întuneric. 

Se ridică încet, trase apa, își clăti dinţii și gura. Nu era în stare 
să se spele pe dinţi în seara asta. Dădu cu piciorul pantalonilor, 
luă hainele de jos și intră în camera sa. 

Cineva stătea pe patul lui. 

Gândul veni de nicăieri și el nu-l credea, deși vedea cu ochii 
lui. 

Pe patul său stătea o umbră. 

Braţele îi căzură, hainele ajunseră înapoi pe podea. Încercă să 
strige, dar în mod sigur nu se auzi nimic, pentru că umbra se 
mișcă foarte încet, se ridică, se îndreptă către el, umplu tot 
spaţiul până sus la tavan. 

Țipătul veni, răsunând între cei patru pereţi. Băiatul se 
întoarse și încercă să fugă; sunetele încetaseră, culorile 
dispăruseră, imaginea se tulburase. Işi mută repede privirea 
către lumina orbitoare din hol, își văzu propria mână mișcându-i- 
se prin faţa ochilor și simţi cum centrul de greutate i se muta de 
pe un picior pe altul. Rămase fără aer, deschizătura ușii se 
apropie, căzu, o mână lipicioasă pe fruntea sa, o alta în jurul 
braţului stâng. O reflexie fulgerătoare a lămpii din hol în ceva 
strălucitor. 

Haos, un urlet în creierul său, un lichid cald peste piept. 

Și gândul, ultimul, minunat și clar. 

Mama. 


92 


Vineri, 13 noiembrie 


Trenul înainta hipnotic prin noapte, cântând monoton. 
Bărbatul stătea culcat în vagonul de clasa întâi și se uita pe 
fereastră, încercând să deslușească linia vârfurilor copacilor, 
desenată pe cerul înstelat. Durerea se lupta să înfrângă 
amorțeala provocată de morfină, făcându-l să gâfâie. 

Luă cu greu încă o tabletă din trusa de sub pernă, o înghiţi 
fără apă. Incepu să-i simtă efectul înainte ca ea să ajungă în 
stomac și se liniști încetul cu încetul. 

Se trezi deodată la una dintre întâlnirile-maraton din copilărie, 
în tabăra de corturi de la Pajala, mii de oameni pe bănci tari de 
lemn, mirosul de lână udă și miriște. Bărbaţii, pe podiumul 
vorbitorilor, perorau, mai întâi unul în finlandeză, apoi altul care 
traducea în suedeză, vocile lor urcând și coborând. 

Cu o zdruncinătură, trenul se opri într-o staţie. Se uită afară 
pe peron. Lângsele. 

Lângsele? 

Panica lovi puternic și nemilos, Dumnezeule, nu sunt în 
direcția cea bună! Braţele i se ridicară convulsiv, capul părăsi 
perna sintetică, respiraţia i se tăie. 

Dans quelle direction est Långsele?” 

Spre sud, se gândi el. E la sud, lângă Ange. 

Se prăbuși din nou pe pat, se feri de propriul miros, verifică 
dacă sacul marinăresc se afla la locul lui la picioare, tuși sec. 
Auzi o ușă trântindu-se, o smucitură a trenului care se pregătea 
de plecare. Se uită la ceasul de mână, era 05:16. 

Nu avea vreun motiv să se neliniștească. Totul mergea 
conform planului. Era pe drum, nevăzut și abstract, ca o umbră 
tulbure. Stăpân să poată călători cu gândul său liber într-o lume 
aservită, să se întoarcă sau să dispară. 

Și alese să se întoarcă la întâlnirea din tabăra de corturi, să 
evoce imagini care stătuseră prăfuite și ruginite, îngălbenite de 
vreme, dar clare. 

Perechile de predicatori, una după alta, reprezentaţia regizată 
până în cel mai mic amănunt, care începea întotdeauna cu un 


41 în ce direcţie e Långsele? - în Ib. franceză, în orig. 
93 


citat din Biblie, o jumătate de pagină în finlandeză, apoi predica 
în suedeză, apoi tălmăcirile, variațiile, analizele și, uneori, 
lucrurile personale, mărturisirile: în tinereţe am trăit zile grele și 
am căutat, ceva lipsea din viaţa mea și eu m-a alăturat 
Păcatului, am găsit femeile și alcoolul și am furat un ceas de la 
un prieten, dar atunci am întâlnit un frate întru credinţă în 
armată și lisus Hristos a venit cu lumină în viaţa mea, pentru că 
fratele meu mi-a sădit o sămânță în suflet. 

Zâmbi în cușeta sa, ascultă poveștile pline de durere și 
anxietate, triumfătoare și însufleţite de recunoștință. 

Dar nu-l înălţaseră niciodată, își zise el. Niciodată vreun 
strigăt, niciodată vreo voce înaltă. Nicăieri nicio senzaţie de 
extaz. 

Își amintea amărăciunea din tinereţe. 

Adesea, lăsase vocile să scadă, să zboare prin deschizătura 
cortului, împreună cu gândurile, speranțele și neliniștea. Orașul 
de corturi și rulote de afară ademenea și atrăgea, un ocean de 
posibilităţi care se ascundea printre trăsuri cu cai și mașini 
Volvo. Ocheadele aruncate fetelor necunoscute din rândul din 
faţa lui, cu broboadele și fustele lor lungi, percepţia căldurii lor, 
strălucirea din șuviţele lor rebele, rătăcite de sub batic. 

Certitudinea că gândurile despre ele și mădularul lui întărit 
erau păcate. 

Se legăna până adormea, cu mirosul de bălegar în nări. 

e 

Annika străbătea parcul Kronoberg cu respiraţia tăiată și 
gheața scârțâindu-i sub tălpi. Era frig, o creștere de presiune 
care anunţa aer rece dinspre Marea Nordului. Asfaltul era 
alunecos, acoperit cu un strat compact de gheață, copacii 
zăcând sub păturile groase de cristale albe. Pajiștile, cu o zi mai 
înainte umede și verzi, erau acum complet îngheţate, presărate 
cu argint. Vântul nu ajungea până la ea, acolo jos, printre 
copaci, și lăsa gazele de eșapament să umple aerul ca niște 
vălătuci cenușii deasupra aleilor. 

Mai lumină decât atât nu avea să se facă. Ziua era cenușie, 
lipsită de strălucire. Își ridică ochii și privi cerul. Era ca un 
porțelan în culori pastel, nuanţe de albastru care se prefăceau în 
gri și alb, nori de un roz difuz, mânaţi de vânturile nordului, care 
băteau pe deasupra lor. Tăie drumul prin spatele cuștii pentru 
câini, firele de iarbă pocneau, zdrobite sub picioarele ei. Ajunse 


94 


la cimitirul evreiesc din spatele parcului, chiar în locul în care 
Josefin fusese găsită. Se opri lângă gardul negru de fier, își trecu 
mănușa peste stele și liniile curbe; chiciura, asemenea 
cristalelor de zahăr, îi căzu pe pantofi. 

Cimitirul fusese renovat cu doi ani în urmă. Micile monumente 
funerare, făcute din piatră de nisip, tocite de vreme, fuseseră 
ridicate din nou pe postamentele lor, arbuștii sălbatici 
îndepărtați, copacii curăţaţi. În același timp, magia se risipise, 
într-un fel, impresia de tunel în timp pe care locul i-o făcuse 
întotdeauna Annikăi nu mai exista, zgomotul orașului venea 
parcă mai aproape acum, spiritele care stăpâniseră acolo se 
făcuseră nevăzute. 

Numai Josefin rămăsese. 

Se lăsă în genunchi și privi printre gratii, la fel cum făcuse și 
de data aceea, cu mulţi ani în urmă, în vara fierbinte în care 
viespile erau atât de multe și campaniile electorale nu se mai 
sfârșeau. Atunci Josefin fusese găsită acolo, cu gura deschisă 
într-un strigăt mut, cu ochi tulburi, tânăra fată, ucisă împreună 
cu toate visurile sale. O creangă îngheţată scârțâi, o sirenă lovi 
fațadele caselor de pe strada Hantverkar. 

EI și-a primit pedeapsa în cele din urmă, se gândi Annika. Nu 
pentru ce ti-a făcut tie, dar măcar nu a scăpat nepedepsit. 

lar Karina Bjornlund adunase destulă muniţie pentru un post 
de ministru. 

Annika se ridică, se uită la ceas, o părăsi pe Josefin cu o 
mângâiere pe deasupra gardului. Se îndreptă cu pași grăbiţi 
către Fridhemsplan, în parcul Râlambshov primi vântul în față, și 
când intră pe ușa redacţiei obrajii îi erau roșii. 

Ajunse la birou fără să întâlnească pe cineva și își aruncă 
hainele groase de pe ea într-o grămadă în colţul camerei. 

Ragnwald, se gândi ea în timp ce computerul se deschidea. 
Cine ești tu? 

Căută numele pe Google, dar obținu un număr mic de 
rezultate. 

O informaţie sumară despre Folke Ragnwald, mort în 1963, un 
site despre genealogiile din Malta, un candidat creştin- 
democrat, dar fără să se specifice pentru care circumscripție. 

Citi repede, se uită la alte câteva rezultate. 


95 


Un site despre genealogiile franceze, un material despre 
regalitate, o pagină de știri despre o vedetă daneză de muzică 
pop. 

leși de pe net și formă numărul lui Suup, la Luleă. 

— Avem probleme aici, spuse inspectorul, iar îngrijorarea i se 
simţea în glas. 

— S-a întâmplat ceva? 

Annika luă automat un creion, simțind de îndată vinovăția 
lucrului nespus. 

— Nu știm încă, spuse polițistul. Poţi să suni după prânz? 
Poate știm mai mult. 

Auzind tonul lui, Annika simţi cum mușchii i se contractă. 

— E vorba despre Ragnwald, spuse ea. Teroristul. 

— N-am timp, spuse Suup. Sună după ora 14. Nu pot să-ţi 
spun nimic acum. 

Ea își privi ceasul de mână, știa că nu avea niciun motiv să 
insiste chiar acum, cu optsprezece ore înainte de deadline. 
Mulțumi și închise, apoi puse pe masă, în faţa sa, însemnările de 
la ultima lor întâlnire. Avea nevoie de încă o ceașcă de cafea 
înainte de a se apuca de lucru. 

Merse pe lângă pereți, cu capul aplecat, până la automatul de 
cafea, se feri de priviri, luă direct două cafele. Se așeză cu 
paharele de plastic lângă tastatură și își structură materialul, 
încercând să-și facă o imagine despre teroristul său. 

Tânărul din Tornedalen se mutase în sud, dar se întorsese la 
Luleă după un timp. 

Își lăsă mâinile în jos, bău puţină cafea. 

De ce se muta un tânăr în sud în anii '60? 

Muncă sau studii, se gândi ea. 

De ce se întorcea? 

Ceea ce avusese de făcut era terminat sau contramandat. 

De ce Luleå? 

Dacă satul era prea mic, dar voiai totuși să te simţi acasă, 
alegeai un oraș mai mare din apropiere. 

Dar de ce pe cel mai mare? 

În sud trebuie să fi locuit într-un oraș mare. Poate un oraș cu 
universitate. Stockholm, Uppsala, Göteborg sau Lund. 

Scrise orașele în computer, își înțelese apoi greșeala. 

Tânărul nu trebuise neapărat să se afle în Suedia, putea 
învăţa sau munci oriunde. 


96 


Deși era mult înaintea Uniunii Europene, își aminti. 

Abandonă pista, încercând alta. 

Unde dispăruse după aceea? 

ETA? Spania? De ce? 

Convingere politică, se gândi ea, dar sentimentul de îndoială 
persista. 

Separatiștii basci erau, desigur, una dintre puţinele grupări 
teroriste care reușiseră cu adevărat sa obțină multe dintre 
lucrurile pe care le revendicaseră, inclusiv democraţia și 
conducerea politică pe termen îndelungat în Țara Bascilor. Dacă 
ETA nu l-ar fi aruncat pe succesorul lui Franco în aer în 
decembrie 1973, trecerea Spaniei la democraţie nu s-ar fi 
desfășurat atât de firesc și, din câte știa, Țara Bascilor avea 
astăzi atât poliţie, cât și sistem propriu de impozitare și era pe 
cale de a deveni un paradis fiscal pentru firme. 

Dar și ETA, mai mult decât aproape toate celelalte grupări de 
acest fel, fusese vătămată de automatismul terorii. După 
alegerile libere din 1977, existase o întreagă generaţie de basci 
de vârstă medie care nu făcuseră altceva în viaţa lor adultă 
decât să activeze ca teroriști împotriva statului spaniol. 
Cotidianul pacifist devenise prea plictisitor, așa că au hotărât că 
statul democratic era la fel de enervant ca și cel dictatorial și și- 
au reluat activitatea criminală. lar statul spaniol s-a răzbunat 
prin a înfiinţa GAL”, grupul antiterorist de eliberare... 

Trebuia să citească despre ETA, dar știa că era una dintre 
grupările teroriste din lume cu care nu se prea putea negocia, 
moarte pentru moarte. Ca reprezentanţi autoînvestiţi ai unei 
patrii care nu exista, ei cereau compensaţii pentru nedreptăți 
care nu se comiseseră niciodată. 

Pentru a-și aduce aminte, își notă „citește mai mult din Björn 
Kumm” și merse mai departe. 

De ce Ragnwald? Avea numele codificat vreo altă 
semnificaţie? 

Simboliza un lucru pe care era important să-l știe? 

Căută numele în dicţionarul enciclopedic și găsi că era o 
combinaţie dintre ragn, forța divină, și vald, stăpân. 

Stăpânul forţei divine, un alias inspirat. Însemna asta altceva 
decât megalomanie? 

Dar ce era terorismul, dacă nu chiar asta? 


42 Grupos Antiterroristas de Liberación (Ib. spaniolă). 
97 


Oftă, încercând să nu cedeze presiunii care-i apăsa pleoapele. 
Cafeaua se răcise și avea un gust metalic. Merse și vărsă în 
toaletă conţinutul paharelor de plastic aproape pline, apoi își 
îndreptă spatele, fiind aproape orbită de lumina tuburilor 
fluorescente. 

Se uită către locul lui Berit; acesta încă nu venise. 

Inchise ușa bârlogului său și continuă. 

Apoi erau pantofii. Urmele nu fuseseră un secret, una dintre 
puţinele dovezi împotriva infractorilor, dar nimic despre 
mărimea lor. 

Treizeci și șase. Nu putea fi altcineva decât o femeie micuță 
sau un bărbat foarte tânăr, de fapt, un copil. Ce era mai 
credibil? Că un copil de doisprezece ani aruncase în aer un avion 
sau că asta fusese opera unei femei? 

„Probabil a avut o femeie cu el”, scrise ea. 

Dar cine ar putea face așa ceva? Suup nu pomenise nimic 
despre vreo femeie. Scrise întrebarea în caietul cu însemnări. 

Care femei deveniseră, istoricește vorbind, teroriste? 

Gudrun Ensslin era prietena lui Andreas Baader. Ulrike 
Meinhof devenise cunoscută în toată lumea când îl eliberase pe 
același Baader. Francesca Mambro fusese condamnată pentru 
aruncarea în aer a gării din Bologna împreună cu iubitul său 
Valerio Fioravanti. 

„Prietena lui Ragnwald”, scrise ea și concluzionă: 

„Tânărul din Tornedalen a plecat să lucreze sau să învețe într- 
un oraș mare din sud, s-a întors în Norrbotten, s-a înrolat într-o 
grupare de stânga sub numele de Ragnwald, stăpânul forței 
divine, ceea ce indică o oarecare grandomanie. Și-a făcut rost 
de o prietenă pe care a convins-o să arunce în aer un avion. A 
fugit apoi din ţară și a continuat ca ucigaș plătit, cu ETA ca 
bază”. 

Oftă și își citi însemnările. 

Dacă voia să publice în ziar aceste informaţii, trebuia să le 
argumenteze mult mai bine. Se uită la ceas. Mai era până putea 
să-l sune pe Suup din nou. 

e 

Miranda apăsă pe buton și sunetul obișnuit, intens, al soneriei 
se auzi în toată casa. Anne Snapphane alergă pe scară în jos, 
încercând să evite istericalele boșorogului de la parter, veșnic 
nemulțumit când fetița suna de prea multe ori. Cu una dintre 


98 


mâini își ţinea prosopul în jurul său, cu cealaltă prosopul făcut 
turban pe cap. 

Ușa se deschise greu, ca întotdeauna când temperatura 
cobora sub zero. 

Fetița i se aruncă în braţe fără un cuvânt, ea se aplecă și o 
tinu strâns. Cu coada ochiului văzu cum Mehmet venea de la 
mașină, ducând geanta fetiţei, cu o expresie concentrată. 

— Sunt prăjituri în bucătărie, șopti Anne în urechea fetiţei. 

Copilul scoase o exclamaţie de bucurie și se repezi la etaj. 

Cu un exces de îndărătnicie și îndrăzneală, se ridică fără să-și 
mai înfășoare prosopul în jurul său și fără să-i pese dacă s-ar fi 
întâmplat s-o vadă vecinii. Complet goală, numai cu turbanul pe 
cap, se uită în ochii lui Mehmet și îi luă geanta din mână. El își 
cobori privirea. 

— Anne, spuse el, nu-i nevoie... 

— Ai vrut să vorbești cu mine, spuse ea și se sili să vorbească 
pe un ton liniștit. Presupun că este vorba despre Miranda. 

Îi întoarse spatele și lăsă fesele să-i joace lui Mehmet în fată, 
în timp ce urca scara. Intră în baie și își puse halatul. Se opri în 
fața oglinzii, încercând să se vadă cu ochii lui. 

— Vrei cafea? strigă ea cu privirea fixată în cea a femeii din 
oglindă. 

— Mulţumesc, spuse el, nu. Trebuie să ajung la slujbă. 

Anne înghiţi în sec, înțelese că era vorba despre ceva 
neplăcut. Voia să-și asigure o cale rapidă de retragere, nu să 
stea cu o ceașcă fierbinte în mână și să afișeze o grabă jenantă. 

— Eu o să beau una, în orice caz, spuse și își scoase turbanul 
de pe cap. 

Își netezi șuviţele ude în timp ce se îndrepta către bucătărie și 
își turnă cafea într-o ceașcă mare. 

El rămase în camera de zi, privind pe fereastră în grădina 
vecinului. 

— Ce s-a întâmplat? spuse Anne și se așeză pe canapea. 

— Ne căsătorim, spuse Mehmet și se întoarse către ea. 

— Asta n-are nimic de-a face cu mine și cu Miranda, zise Anne 
și suflă în cafea. 

Mehmet se așeză în faţa ei cu coatele pe genunchi. 

— Vom avea un copil, spuse el. Miranda va avea un frate sau 
o soră. 


99 


O ameţeală neplăcută o cuprinse și, deși nu voia, își aţinti 
privirea în pământ. 

— Așa..., spuse ea, apucând strâns ceașca între degete. 
Felicitări... 

Mehmet oftă. 

— Anne, spuse el. Știu cât e de greu pentru tine... 

Ea își ridică privirea și trase adânc aer în piept. 

— Nu, spuse. N-am nevoie de compasiunea ta. Ce înseamnă 
asta, practic, pentru Miranda? 

Mehmet își strânse buzele, un gest pe care Anne îl cunoștea 
atât de bine; fu cuprinsă de un dor fierbinte și intens de bărbatul 
din fața sa, simţi o durere în inimă și în pântece. Spre 
nemulțumirea sa, începu să plângă. 

Mehmet întinse mâna către obrazul ei; Anne închise ochii și se 
lăsă mângâiată. 

— Am vrea să locuiască la noi, spuse Mehmet, permanent. 
Dar nu mă voi lupta cu tine dacă tu nu vrei. 

Ea se sili să zâmbească. 

— Multe poţi să-mi iei, spuse ea, dar nu și copilul. Dispari de- 
aici. 

— Anne... 

— Dispari! 

Vocea i se îneca de furie. 

Fetița apăruse în ușă, se uita surprinsă când la unul, când la 
altul. 

— Sunteţi supăraţi? spuse ea, cu o prăjitură pe jumătate 
mâncată în mână. 

Mehmet se ridică, puternic și sprinten, ca un animal de pradă, 
se îndreptă către copil și îi sărută părul. 

— Ne vedem vinerea viitoare, draga mea. 

— De ce e mama supărată? Nu te-ai purtat frumos cu ea? 

Anne închise ochii, auzi zgomotul pașilor lui dispărând în jos, 
pe scară. Așteptă până ce ușa de la intrare se închise înainte de 
a se repezi la fereastră ca să privească în urma lui. 

El se îndreptă către mașină fără să se uite înapoi, scoase 
telefonul din buzunarul hainei și formă un număr. 

Pe ea o sună, se gândi Anne. 

Mehmet își sună logodnica și îi povesti cum stăteau lucrurile, 
că acum discutase și că fusese al naibii de neplăcut, că ea 


100 


devenise furioasă și agresivă, nu credea că avea să renunțe la 
fetiță de bunavoie. 
e 

Berit Hamrin ciocăni la ușa ei de sticlă, o deschise puțin și își 
vâri capul înăuntru. 

— Ti-e foame? 

Annika își lăsă mâinile să cadă de pe tastatură, simțind cum 
responsabilitatea îi împovăra umerii. 

— Nu chiar. 

Berit deschise ușa și intră în încăpere. 

— Trebuie să mănânci, hotărî ea. Și cum poţi lucra în 
dezordinea asta? 

— Ce dezordine? spuse Annika mirată, uitându-se în jurul său 
cu o privire vinovată. Care-i problema? 

— Ai, de fapt, un cuier, zise Berit și îi atârnă hainele pe stâlpul 
prevăzut cu cârlige. Așa, acum e mai bine. Au lasagna azi, am 
comandat deja două porţii. 

Annika își deconectă computerul pentru ca nimeni să nu 
poată intra și citi însemnările sale. 

— Ce faci astăzi? întrebă ea pentru a abate atenţia colegei de 
la haosul pe care îl crease în jurul său. 

Pentru moment, departamentul de  criminalistică o 
împrumutase pe Berit departamentului politic înaintea alegerilor 
din UE. 

— Documentez marcarea teritoriului, spuse ea și oftă. Nu se 
întâmplă nimic, dar te formezi, vorbești cu alţii din afara 
graniţelor partidului sau cauţi divergențe de opinie care nu 
există. 

Annika râse, urmând-o afară din birou. 

— Văd titlul: /ocu/ secret al UE și o imagine neclară a unei 
ferestre luminate la Rosenbad®. 

— Ai lucrat aici prea mult timp, spuse Berit. 

Annika închise ușa și se îndreptă către micul restaurant. În 
spatele lui Berit lumea era sigură și ușor de înţeles, podeaua 
stabilă, și ea nu ezita. 

Restaurantul era pe jumătate gol, slab iluminat. Vizitatorii nu 
se puteau distinge, siluetele lor se profilau negre în 
semiîntunericul cleios, sub cerul de porțelan. 


43 Clădire din centrul Stockholmului unde guvernul Suediei își ţine întrunirile. 
101 


Se așezară la o fereastră ce dădea spre parcare, fiecare cu 
porţia sa fierbinte de lasagna. 

— Şi ce scrii? o întrebă Berit. 

Annika întorcea fără chef cu furculița bucăţile de lasagna. 

— Uciderea jurnalistului, spuse ea, și aruncarea în aer a 
avionului la F 21. Poliţia are un suspect, l-a avut timp de mulţi 
ani. 

Berit ridică mirată din sprâncene, își vâri în gură o bucată 
mare de lasagna și gesticulă cu furculița în aer, îndemnând-o să 
continue. 

— Ragnwald îl cheamă. E din Tornedalen. S-a mutat mai la 
sud, apoi s-a întors și a devenit terorist, a fugit în Spania, la ETA. 

Chipul lui Berit căpătă o expresie sceptică. 

— Când s-au întâmplat toate astea? 

Annika se lăsă pe spate și își încrucișă braţele pe piept. 

— A început pe la sfârșitul anilor '60. 

— Hm, făcu Berit, încântătoarea epocă revoluţionară. Existau 
o grămadă de elemente care credeau în eliberarea maselor prin 
terorism, și nu numai în cercul nostru. 

— Care era cercul vostru? 

— Buletinul de Vietnam, spuse Berit și zgârie fundul farfuriei 
cu furculita. Așa am început să lucrez ca jurnalist, ţi-am povestit 
doar, nu? 

Annika își puse la încercare memoria slabă. 

— Atunci care cercuri încurajau terorismul? 

Berit privi porţia de mâncare pe jumătate mâncată din farfuria 
Annikăi. 

— Chiar nu mai mănânci? 

Annika dădu hotărâtă din cap, Berit oftă și puse tacâmurile 
deoparte. 

— Mă duc să iau niște cafea, spuse ea și se ridică. 

Annika rămase pe loc, urmărind cum colega ei se așeza la 
coadă, părul tuns scurt puţin rebel la spate, răbdarea pe care o 
emana. Zâmbi când o văzu venind cu două cești de cafea pline 
și două bucăţi de turtă dulce. 

— Mă răsfeţi, spuse Annika. 

— Povestește-mi despre teroristul tău, zise Berit. 

— Povestește-mi despre anii '60, replică Annika. 

Berit puse cu grijă ceștile pe masă și o privi cercetător pe 
Annika. 


102 


— OK, spuse ea. 

Se așeză, puse două bucăţi de zahăr în cafea și amestecă. 

— Așa a fost. In 1963 s-a produs ruptura oficială dintre 
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și Partidul Comunist 
Chinez. Ruptura a influenţat toate organizațiile comuniste din 
lume. Nici noi n-am scăpat. Partidul Comunist Suedez, PCS, s-a 
destrămat în trei falange. 

Işi roti în aer degetul arătător de la mâna stângă. 

- Falanga de dreapta, spuse ea, condusă de C-H 
Hermansson. A luat atitudine faţă de staliniști și maoiști și a 
eșuat într-un revizionism de modă veche pe care, cel mai 
adecvat, l-am putea numi social-democrație. Este partidul de 
stânga de astăzi, cu aproape zece procente în parlament. 

Berit luă o înghiţitură de cafea și continuă. 

— Apoi avem falanga de mijloc, condusă de redactorul-șef de 
la Norrskensflamman Alf Lovenborg, care a fost pentru Uniunea 
Sovietică. Și, în cele din urmă, falanga de stânga, condusă de 
Nils Holmberg, prieten al chinezilor. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Annika. 

— Partidul Comunist Suedez s-a destrămat după Congresul 
douăzeci și unu, în mai 1967, spuse Berit. Partidul și-a schimbat 
numele în Partidul de Stânga Comunist, falanga de stânga s-a 
desprins și a format Uniunea Comunistă Marxist-Leninistă, 
UCML. Apoi totul a mers repede. Mișcarea pentru Vietnam, 
Clarté, revoluționarii - toate au început să apară. In primăvara 
lui '68 totul a culminat cu ocuparea Casei studenţilor și mișcarea 
rebelilor din Uppsala. Ei au fost, de fapt, cei mai răi dintre toţi. În 
acea primăvară ne-au ameninţat mereu. 

Işi duse mâna dreaptă la ureche, mimând gestul de a vorbi la 
telefon. 

— „Dacă nu vă prezentaţi la întâlnirea generală a 
revoluționarilor pentru a asculta plângerile maselor, vor veni 
câţiva tovarăși să vă aducă.” 

— Simpatici băieţi, spuse Annika. Și erau maoiști? 

— De fapt, cu adevărații maoiști nu era nicio problemă. Ei se 
întrebau mereu: Ce-ar fi făcut Maestrul? Ar fi executat personal 
aceste acţiuni în numele revoluţiei? Dacă răspunsul era nu, se 
abţineau. Coada era cea mai rea, mizerabilii care se ţineau de 
ei, și nu urmăreau decât aventura, psihoza generală, gândirea 
de sectă. 


103 


Se uită la ceas. 

— Trebuie să plec, spuse ea. Partidul Verzilor a promis să vină 
la ora unu cu o propunere în ce privește cota de pește din Marea 
Baltică. 

Annika scoase un căscat teatral. 

— Ha, ha, făcu Berit și se ridică. 

Apoi strânse farfuriile de plastic de pe masă și le aruncă la 
gunoi. 

— Scrie tu despre jurnaliștii tăi morți. Aici, în colţul meu, ne 
ocupăm de lucruri importante, de peștii morţi... 

Annika râse până când în jurul său se făcu rece și liniște. Un iz 
stătut de lasagna sleită o ajunse; îl îndepărtă cu mâna. Abia 
atunci își observă colegii, unii vorbind cu voce joasă, alţii singuri, 
aplecaţi deasupra ziarelor, cu tacâmuri de plastic în mână. 
Undeva, în spatele chiuvetei, se auzea piuitul unui cuptor cu 
microunde, iar doi redactori de la sport își cumpărau prăjituri cu 
cremă de vanilie. 

Își bău încet cafeaua; era una dintre numeroasele siluete 
negre în lumina rece, unul dintre muncitorii din fabrica ziarului. 

Funcții. Nu indivizi. 

e 

Thomas încercase întotdeauna o senzație de neplăcere la 
gândul ședințelor ținute la sediul Consiliului Judeţean. Chiar 
dacă încuraja fuzionarea celor două instituții, se simțea ușor în 
dezavantaj de fiecare dată când se întâlnea cu Sophia Grenborg. 
Era vorba, de obicei, despre lucruri mărunte ca, de exemplu, că 
greșea biroul, că lua alt lift, că nu știa cum se numeau ceilalţi 
membri ai echipei. 

Deși nici ceilalți nu știau, își dădu el seama. 

Trase adânc aer în piept, deschise ușa spre Hornsgatan, 
simțind imediat gerul mușcător. Toate turneele de hochei din 
tinerețe, meciurile pe patinoare în aer liber lăsaseră urme. Dar 
Consiliul județean se afla acum pe partea cealaltă a străzii și ar 
fi fost caraghios să-și pună căciula pentru o distantă atât de 
scurtă. 

Găsi, ușor stresat, drumul cel bun în labirintul de la etajul 
cinci. Sophia îl întâmpină, cu părul blond tuns bob legănânau-i- 
se, strălucitor și drept, cu jacheta descheiată și tocurile ţăcănind 
cochet pe parchet. 


104 


— Bine ai venit! spuse ea, luându-i mâna într-a ei, mică și 
catifelată, caldă și uscată. Ceilalţi au venit deja. 

Thomas își scoase repede paltonul, stânjenit că trebuise ca ei 
să-l aștepte. 

Sophia se apropie, iar el îi simţi parfumul. Ușor și răcoros, 
sport. 

— N-ai întârziat, șopti ea. Stau și își beau cafeaua în sala de 
conferinţe. 

El răsuflă ușurat și zâmbi, uimit de intuiţia ei. 

— Bine, îi șopti și el, o privi în ochi. 

Erau de un albastru intens, limpede. 

— Cum te simţi astăzi? șopti ea din nou. Puțin mahmur? 

Thomas zâmbi larg. 

— Un lucru e sigur, spuse el cu voce joasă. Tu nu ești 
mahmură. Arăți fantastic. 

Sophia își cobori privirea, el văzu că roșise și, în aceeași clipă, 
își auzi propriile cuvinte ca pe un ecou, le înţelese semnificaţia 
și se emoţionă. 

— Vreau să spun..., murmură el și făcu un pas în spate. 

Sophia își ridică privirea, se apropie de el și îi puse o mână pe 
umăr. 

— E OK, Thomas, șopti ea, atât de aproape încât îi simţi 
răsuflarea. 

O privi drept în ochi câteva clipe, apoi se întoarse, își scoase 
fularul, puse geanta pe un scaun, o deschise și vâri fularul în ea. 
Se întrebă dacă urechile îi erau încă roșii. 

— Am împărțit broșurile, spuse ea. Sper că am făcut bine. 

Thomas se opri din mișcare și privi către pachetul cu broșuri 
din geantă, pe care se gândise să le înmâneze singur. Acum, 
toată munca aceea, care, în cea mai mare parte, fusese 
responsabilitatea lui, apărea ca fiind numai meritul ei și al 
Consiliului Judeţean. 

Inchise geanta. 

— Desigur, spuse el scurt și simţi cum zâmbetul îi piere de pe 
față. Poţi să-l rogi pe administratorul vostru de site să ia 
legătura cu al nostru, pentru că noi am pus tot conţinutul pe net 
și ar trebui s-o faceţi și voi. 

Sophia păru puţin nervoasă și îi arătă drumul către sala de 
conferinţe. 

— Da, spuse ea, știu. 


105 


Per Cramne, reprezentantul Departamentului de Justiţie, se 
ridică în clipa când îl văzu pe Thomas intrând în sală, se repezi 
către el și îl salută cordial. 

— Îmi cer iertare pentru ieri, spuse el. Blestematele astea de 
alegeri UE... 

Thomas puse geanta pe masă și își ridică mâinile în aer. 

— Nicio problemă, zise. Am avut și alte lucruri de discutat. 
Consiliul Comunal și Consiliul Județean au congres la primăvară, 
vom discuta despre posibilitatea unei fuziuni, și eu fac parte din 
grupul care... 

Își dădu seama de greșeală prea târziu. Cramne avea deja 
ceva tăios în privire; în clipa aceea nu-i putea păsa mai puţin 
decât de o afurisită de fuziune. 

— E toată lumea aici? spuse Cramne și se întoarse cu spatele. 
Atunci, să începem. Doar e vineri, la naiba. 

Thomas își scoase hârtiile, evită să se uite în jur ca să vadă 
dacă observase cineva incidentul penibil. 

Cramne fu, bineînţeles, cel care începu: Departamentul de 
Justiţie se confunda întotdeauna cu ierarhia cea mai înaltă. 
Delegatul Comandamentului Poliţiei se abţinu să spună ceva, la 
fel și procurorul general, precum și reprezentantul poliţiei 
secrete. Thomas luă iniţiativa și prezentă broșura pe care o 
alcătuiseră. Enumeră câteva argumente care pledau pentru 
ideea că violenţa crescută îndreptată împotriva aleşilor 
poporului era o ameninţare pentru democraţie, prezentă 
modificările, liniile directoare și activităţile care ar fi trebuit să 
urmeze. Îi informă despre întâlnirea pe care o avusese cu 
Consiliul de Prevenire a Infracționalităţii în dimineaţa aceea, 
apoi făcu un semn din cap către delegatul acestuia și prezentă 
rezultatul la care ajunsese. 

— Consider că avem nevoie de evaluare, încheie el. E o 
problemă care privește pe toată lumea. Nu doar pe toţi 
politicienii, ci și pe toți cetățenii. Trebuie să facem din asta o 
problemă naţională. Cum privește societatea ameninţarea și 
violența împotriva reprezentanţilor noștri democratic aleși? Ce 
set de valori folosim noi în încercarea de a-i reduce la tăcere pe 
politicieni? Am putea modifica aceste valori prin a le 
conștientiza? 

Întoarse o hârtie și observă că toată atenţia grupului era 
îndreptată către el. 


106 


— Cred că ar trebui să pornim o dezbatere în presă, spuse el, 
un curent de opinie, așa cum se obișnuia în vremurile bune de 
altădată. Articole care să-l înfăţișeze pe politicianul local ca pe 
un erou al timpului nostru, exemple de oameni care luptă 
împotriva extremiștilor de dreapta și a anarhiștilor, însă fără să 
exagerăm pericolul și să-i speriem pe cei care vor să se apuce 
de politică... 

Se hotărî repede o începere a evaluării sub conducerea lui 
Thomas, iar materialul de presă trebuia publicat și întocmit în 
paralel. 

Thomas încheie întâlnirea cu o anecdotă despre un membru 
al Consiliului Comunal din Jämtland, pe care o spunea de câte 
ori se ivea ocazia și care provoca întotdeauna hohote de râs. 
După aceea lumea își strânse repede lucrurile, adunarea se 
risipi și în mai puţin de un minut sala rămase pustie. 

Doar era vineri după-amiază. 

Thomas rămase în picioare, sortându-și însemnările, în timp 
ce Sophia aduna hârtiile lăsate de participanţi. Nu știa cum să 
iasă din încurcătură: era conștient că ceea ce făcuse nu fusese 
în avantajul ei, că îi suprimase posibilitatea oricărei luări de 
inițiativă. Broșura însemna la fel de mult munca și meritul ei, 
discuţia despre evaluare, la fel. 

— Trebuie să-ţi spun, zise Sophia Grenborg și veni lângă el, că 
ai fost fantastic astăzi. 

El o privi uimit, simțind broboane de transpiraţie pe frunte. 

Nu părea supărată, dimpotrivă. Ochii îi străluceau. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Ştii cu adevărat cum să prezinţi problemele și cum să 
gestionezi propunerile, zise ea și făcu un pas mai aproape, îi ai 
pe toţi cu tine, chiar și justiţia. 

Thomas privi jenat în pământ. 

— E un proiect important. 

— Știu, spuse ea, și se vede limpede că e important și pentru 
tine. Crezi într-adevăr în ce faci și simt că e mai mult decât 
nimerit să colaborez cu tine... 

Thomas inspiră adânc, ameţit de parfumul ei. 

— Îţi doresc un sfârșit de săptămână plăcut! spuse el. 

Apoi își luă geanta și se îndreptă către ușă. 


107 


Annika formă numărul direct al comisarului Suup, pe care îl 
obținuse, după multe tentative de convingere, de la centrala 
telefonică a Centrului Judiciar, cu o senzaţie neplăcută în 
stomac. Cu cât se gândise mai mult la asta, cu atât mai ciudată 
i se păruse convorbirea de dimineaţă cu polițistul. Regreta că o 
informase despre Ragnwald? Crezuse că va apărea în ziarul din 
ziua următoare? Se simţea trădat? 

Așteptă, cu palmele transpirate, să răspundă cineva. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă prudent când el ridică receptorul. 

— Ceva foarte neplăcut, spuse polițistul. Linus Gustafsson e 
mort. 

Prima ei reacţie fu de ușurare: numele nu-i spunea nimic. 

— Cine? întrebă ea. 

— Martorul, spuse Suup, iar Annika simţi cum o lumină orbitor 
de albă, ca de laser, îi pătrunde în creier, dărâmând ziduri și 
fortărețe asemenea unui uragan. 

Vinovăţia se ridică învingătoare peste toate gândurile sale; își 
auzi respiraţia gâfâită. 

— Cum? 

— Cu gâtul tăiat, în camera lui. Maică-sa l-a găsit într-o baltă 
de sânge când a venit acasă azi-dimineaţă. 

Annika scutură din cap cu putere. 

— Nu poate fi adevărat, șopti ea. 

— Bănuim că aceste morţi au legătură între ele. Singurul 
numitor comun până acum e că băiatul a depus mărturie despre 
prima crimă. Felul în care au fost înfăptuite diferă. 

Annika stătea cu mâna dreaptă peste ochi, simţi bolovanul din 
piept îngreunându-se, îngreunându-i respirația. 

— Eu sunt de vină? reuși ea să șoptească. 

— Ce-ai spus? 

Annika își drese vocea. 

— Linus mi-a spus că ar putea să-l recunoască pe criminal, 
spuse ea. V-a povestit cine ar fi putut fi? 

Uimirea comisarului părea sinceră. 

— Acestea sunt informații noi, zise el. Eşti sigură? 

Annika se strădui să-și redobândească gândirea logică și 
responsabilitatea jurnalistică. 

— l-am promis băiatului protecţie totală, gândi ea cu voce 
tare. E valabil și acum, când e mort? 


108 


— Nu mai are nicio importanţă, a venit la noi nesilit, lucru 
care te absolvă de păstrarea secretului profesional, spuse 
polițistul, și Annika știa că avea dreptate. 

Respiră. 

— Când am vorbit cu el, mi-a spus că i se păruse că-l 
recunoscuse pe ucigaș, dar n-am scris despre asta în articolul 
meu. Am considerat că era inutil să dezvălui un asemenea lucru. 

— Corect gândit, spuse polițistul. Din păcate, n-a fost destul. 

— Se poate să fi povestit și altcuiva ce a văzut? 

— N-am întrebat, dar o vom face. 

Tăcerea deveni  stânjenitoare, iar Annika simți cum 
sentimentul său de vinovăţie bloca total comunicarea dintre ei. 

— Mă simt vinovată, spuse ea. 

— Înţeleg, zise polițistul, dar nu ai de ce. O cu totul altă 
persoană ar trebui să se simtă vinovată aici, și pe această 
persoană o vom găsi. Fii sigură de asta. 

— Și ce aveți de gând să faceți? Să bateţi pe la uși? Să căutaţi 
amprente? Urme de pași, de mașini, de motorete? 

— Toate astea, plus alte câteva lucruri. 

— Îi interogaţi pe prietenii băiatului, pe profesori, vecini? 

— Pentru început. 

Annika își lua notițe, tremurând din tot corpul. 

— Aţi găsit ceva? 

Din nou tăcere. 

— O scurgere de informaţii, spuse Annika. Bănuiţi că cineva a 
dezvăluit identitatea băiatului. 

Oftat adânc la capătul celălalt al firului. 

— Mulți ar fi putut povesti, chiar și eu. N-a apărut în ziare, dar 
cel puţin doi dintre prietenii lui știau că el era martorul. Mama 
lui i-a povestit șefului ei, la serviciu. Poate și tu? 

— Nu, nimănui. Sunt sigură. 

Tăcerea se lăsă din nou, o tăcere ezitantă; Annika nu era din 
oraș, polițistul nu știa ce intenţii are ea, ce gândea, un jurnalist 
dintr-un oraș mare, pe care poate că nu-l va mai întâlni 
niciodată: avea ea vreo responsabilitate? 

— Poţi avea încredere în mine, spuse ea, respirând greu. 
Vreau să știi asta. Ce pot să scriu din toate astea? 

— Nu spune nimic despre cum a fost omorât, n-am declarat 
încă. Nu mă cita decât atunci când spun că omorul a fost 


109 


înfăptuit cu o cruzime ieșită din comun și poliţia din Luleå a fost 
șocată de brutalitatea acesteia. 

— Pot să scriu despre mamă? Că ea l-a găsit? 

— Poţi scrie, dar nu lua legătura cu ea. De fapt, nici nu e 
acasă, cred că polițiștii au dus-o la secţia de psihiatrie. Nu mai 
avea pe nimeni altcineva în afară de băiat. Tatăl e un amărât, 
unul dintre cei care stau și beau în fața centrului comercial și îi 
terorizează pe proprietarii de magazine de pe strada principală. 

— E posibil să fi fost el făptașul? 

— Tatăl a fost în arest de ieri, de la ora 17, și a fost dus la 
secția de dezalcoolizare din Boden azi-dimineaţă la ora șapte. 

— Asta e ceea ce eu numesc un alibi, spuse Annika. Pot să vă 
ajut în vreun fel? Căutaţi ceva deosebit despre care am putea 
pomeni în ziar? 

— Singurul despre care știm cu siguranţă că l-a văzut ultima 
dată pe băiat este șoferul de autobuz care a condus ultima tură 
către Svartâstaden aseară și care a ajuns la staţia terminus 
imediat după zece. Conform unei aprecieri preliminare, băiatul a 
murit imediat după aceea, așa că, dacă l-a văzut cineva în jurul 
acelei ore, am dori să dea o declaraţie. 

— Aţi vorbit cu șoferul de autobuz? 

Suup oftă adânc. _ 

— Și cu toţi pasagerii, spuse el. II vom prinde pe nenorocitul 
ăla, promit! 

Annikăi îi trecu prin minte un gând. 

— In camera lui, ai spus? Cum a pătruns criminalul în 
apartament? 

— Nu erau semne de intrare prin efracție. 

Annika se gândi; se silea să se elibereze de vinovăţie, până 
povara ar fi dispărut pentru totdeauna, dar știa că se chinuia în 
zadar, știa exact cum funcţiona puterea gândului împotriva 
sentimentului de vinovăţie. 

— Putea să-i fi dat singur drumul înăuntru, spuse ea. Putea fi 
cineva pe care îl cunoștea. 

— Sau făptașul l-a așteptat în întuneric și a intrat fără să bată 
la ușă. Închizătoarea de la ușa apartamentului era la fel de 
complicată precum cea a unei magazii de lemne. Ar fi fost de- 
ajuns să tragă cineva un pic mai tare de ușă și se deschidea. 

Annika se chinui să gândească limpede. 


110 


— Ce pot să scriu? întrebă ea din nou. Pot să public aceste 
informaţii? 

Polițistul păru dintr-odată extrem de obosit. 

— Scrie ce vrei, spuse el și închise. 

Annika rămase cu receptorul în mână și cu o întreagă listă de 
întrebări despre Ragnwald, pe care le înșirase în carnetul său de 
însemnări. 

Abia puse receptorul jos când telefonul sună, un semnal 
intern care o făcu să tresară. 

— Poţi să vii până la mine? spuse Anders Schyman. 

Rămase pe scaun, paralizată, încercând cu disperare să 
revină la realitate. Își lăsă privirea să cuprindă dezordinea de pe 
masa de lucru, carnete de însemnări, creioane, ziare, foi tipărite 
și alte lucruri obișnuite, creatoare de adevăr, instrumente de 
stabilitate. Lăsă vinovăția s-o ajungă, să pună stăpânire pe ea; 
se prinse de tăblia mesei și o strânse cu putere. 

Era vina ei, Dumnezeule, ea îl convinsese pe băiat să 
vorbească. 

Propriile ambiţii fuseseră decisive pentru soarta lui. 

Îmi pare rău, şopti ea. Te rog, iartă-mă. 

Apoi simţi o ușurare treptată, încordarea din mâini dispăru, 
degetele o dureau. 

Trebuia să vorbească negreșit cu mama băiatului, nu acum, 
mai târziu. 

Exista un viitor, mâine era o nouă zi, o existenţă care urma 
dacă ea îi permitea. 

Cel care stă pe malul apei suficient de mult îşi vede cu timpul 
majoritatea dușmanilor plutind prin fața sa. 

Își trase nasul, zâmbi la amintirea proverbului chinezesc pe 
care Anne Snapphane obișnuia să-l citeze. 

Nu mori, se gândi ea. Doar așa simți. 

Își adună hârtiile. 

Redactorul-șef stătea la fereastră cu o foaie în mână, privind 
în jos, spre Ambasada Rusiei. Annika aruncă o privire către 
masa de conferințe și văzu că astăzi bărbatul își strânsese 
tabelele. 

— Stai jos, spuse el și arătă către un scaun. 

Annika se așeză, dar se simţea stingherită. 


111 


— Am citit materialul tău despre Ragnwald, zise Anders 
Schyman, și înţeleg ce vrei să spui atunci când scrii că nu e un 
articol, ci o idee. 

Annika se așeză picior peste picior și-și încrucișă braţele, dar 
înţelese imediat că adoptase o poziţie de apărare; se relaxă, 
lăsând braţele să-i cadă pe lângă corp. 

— Stau puţin la îndoială în privinţa articolului tău despre 
Benny Ekland. E speculativ într-un fel nefericit. 

Ea nu-și mai putu împiedica impulsul de a-și încrucișa braţele 
pe piept. 

— Cum adică? 

Schyman se lăsă pe spate; cămașa prea strâmtă i se desfăcu, 
lăsând la vedere pielea abdomenului. 

— Cred că marșezi prea mult pe chestia asta cu terorismul, 
spuse el. Nu toţi infractorii sunt și teroriști, nu orice act de 
violenţă este și unul de terorism. În jurnalistică trebuie păstrate 
distanța și echilibrul, setea de senzaţional nu trebuie lăsată să 
influenţeze cuvintele tari. Vom avea nevoie din nou de 
adevăratele cuvinte care să descrie terorismul, de adevăratele 
întâmplări, poate chiar mai devreme decât credem... 

Annika oftă, ridicând mâinile în aer. 

— Te rog, spuse ea, nu-mi ţine mie predici despre etica în 
presă. 

El strânse din maxilare atât de tare, încât venele îi ieșiră în 
relief pe gât. 

— Nu-ţi ţin predici, vreau doar să subliniez... 

Annika se aplecă în faţă, simțind cum sângele îi năvălește în 
cap. 

— Am crezut că mă sprijini în activitatea mea de reporter 
independent, spuse ea, că ai încredere în discernământul meu. 

— Annika, o fac, crede-mă, dar... 

— Este ceva la mijloc, simt asta, băiatul acela a aflat ceva ce 
nu trebuia să afle. 

— ... Dacă mă lași să vorbesc... aș vrea să subliniez că te 
susțin cu toată convingerea, dar eu sunt responsabil de ceea ce 
se scrie în ziar, eu hotărăsc dacă-i numim pe oameni teroriști 
sau nu și de aceea îţi spun care este poziţia mea, ca să nu 
muncești degeaba. 

Annika se opri, se ridică pe jumătate și rămase sprijinită de 
biroul redactorului-șef cu gura deschisă și roșie la faţă. In 


tăcerea care urmă, gândurile începură să i se învălmășească în 
cap; încerca să găsească soluții și explicaţii. 

— Trebuie să fie Spiken, zise. A spus ceva despre călătoriile 
mele? 

Schyman oftă și se ridică. 

— Deloc. Vreau numai să-ţi atrag atenţia că terorismul și 
actele de terorism au început să-ţi răpească prea mult timp. 

— In ultimul an subiectele mele au fost destul de actuale, 
dacă putem spune așa. 

Annika se așeză, iar redactorul-șef înconjură scaunul ei și se 
îndreptă către masa de conferinţe. 

— Vreau doar să reflectezi dacă nu cumva există alte motive 
care te fac să fii interesată în mod special de lucrurile astea. 

— Ce vrei să spui? 

Schyman oftă din nou și începu să ruleze distrat hârtia cu 
graficele. 

— Că mă identific cu teroriștii, asta vrei să spui? Crezi că 
faptul că eu însămi am omorât un om face ca mintea mea să 
inventeze ucigași acolo unde, de fapt, nu există? Sau te 
gândești la tunel, la explozibilul în care Atacatorul m-a învelit? 
Am devenit atât de ciudată încât văd câte un Atacator în fiecare 
tufiș? Așa vezi tu lucrurile? 

— Annika, spuse el, nu știu, singurul lucru pe care-l pot spune 
este că povestea asta e foarte ciudată, nu pot să dau drumul 
unui subiect despre un anume Ragnwald care poate fi mort și 
îngropat sau cultivator de coacăze în Moskosel“, sau scafandru 
la serviciul de urgenţă, sau mai știu eu ce mama naibii. Astea 
sunt lucruri grele, acuzaţii grave. 

— Ragnwald e numele de cod, el nu e deconspirat. 

— Poate că e mai cunoscut sub numele de Ragnwald decât 
sub adevăratul lui nume; nu putem ști, nu? 

Annika nu răspunse; își simţi maxilarele încleștându-i-se și își 
aţinti privirea spre zona ambasadei. 

— In plus, continuă Schyman, chiar și numai bunul-simţ arată 
că ideea ta de articol nu e din cale-afară de credibilă. Mediul 
rural suedez nu e îndeosebi cunoscut pentru producerea de 
teroriști profesioniști, nu-i așa? 

Annika îl privi consternată. 


44 Mică localitate în nordul Suediei. 
113 


— Glumești? pufni ea. Sau ești numai ignorant? Scrisoarea- 
bombă a fost inventată de un tip din Töreboda și a explodat în 
mâinile directorului Lundin în august 1904. 

— Uite ce e, spuse el pe un ton împăciuitor. Ziarul merge 
acum al naibii de bine. Nu ne putem expune unei situaţii în care 
am pune în pericol credibilitatea pe care am redobândit-o în 
rândul cititorilor cu câteva acuze nefondate de terorism. 

Annika se ridică repede, simțind că ia foc. 

— Credibilitate? Crezi într-adevăr că lumea cumpără ziarul 
pentru tipul nostru de jurnalism serios și pe care îl practicăm? 

Annika izbucni într-un hohot forţat de râs. 

— Anna Nicole Smith pe prima pagină, trei zile la rând, 
săptămâna trecută, spuse ea. Un tip care s-a masturbat într-un 
reality-show, sâmbătă. Prinţesa moștenitoare a tronului care și-a 
sărutat prietenul pe obraz, duminică. Ce-i asta? Nu înţelegi ce-ai 
făcut cu ziarul ăsta? Acum te mai și minţi singur? 

Annika văzu că Schyman era gata să explodeze, dar se 
abţinea. 

— Am crezut că te bucuri de succesul ziarului, spuse el. 

— Să mergi numai pe cifrele de vânzări și pe reclame, nu? Ştii 
cum numesc eu asta? Să mizezi pe rahat. 

— Suntem la al doilea ziar. Trebuie să adoptăm în mai mare 
măsură ideea de tabloid decât primul. Nu vrei să-l depășim? 

— Nu cu orice preţ. Cred că e păcat că faci rabat de la 
calitate. 

O uimea mânia lui mocnită. 

— Nu-i adevărat, spuse el stăpânit. Practicăm în continuare 
jurnalismul de investigaţie, știi bine asta. Cred că ar trebui să ai 
o perspectivă mai largă decât cea a vulgarităţilor noastre, să 
judeci mai drept. 

— Asta nu mă împiedică să regret direcția de dezvoltare a 
jurnalisticii. Granițele dintre realitate și ficțiune se șterg din ce în 
ce mai mult. Atât noi, cât și alte tabloide scriem despre reality- 
show-uri ca și cum ar fi cele mai importante lucruri care există 
în momentul de faţă. E inacceptabil. 

— Îi uiţi pe Cain și pe Abel, spuse Schyman și încercă să 
zâmbească. 

— Ce-i cu ei? 

Annika își încrucișă braţele pe piept în așteptare. 


114 


— Să fie văzut este cel mai important lucru pentru om, nu tu 
ai spus asta odată? Chiar și la televizor? Să joci într-un reality- 
show care se filmează și se publică pe net douăzeci și patru de 
ore din douăzeci și patru înseamnă să fii văzut de Dumnezeu tot 
timpul. 

— Cine e Dumnezeu? spuse Annika. Obiectivul camerei de 
filmat? 

— Nt, răspunse Schyman. Publicul. Când a avut careva dintre 
noi șansa să fie Dumnezeu ultima dată? 

— Tu ești Dumnezeu în fiecare zi, cel puţin peste ziarul ăsta, 
spuse Annika. La fel de despotic, nedrept și fără discernământ 
cum adevăratul Dumnezeu a fost cu Cain și Abel. 

Acum fu rândul lui Schyman să rămână fără cuvinte. Annika 
auzi acuzele pe care tocmai le lansase ca un ecou în liniștea 
camerei și simţi că ar fi trebuit sa-și muște limba. 

— Mă simt al dracului de înjosită că articolul meu despre 
uciderea jurnalistului a fost scos de pe afiș, spuse ea repede, 
într-o încercare de a diminua efectul cuvintelor sale. 

Schyman pufni pe nas, scutură din cap, apoi merse la 
fereastră. g 

— Jurnalistul tău nu era cunoscut, spuse. In plus, legătura cu 
teroriștii e extrem de vagă. 

— Și cât de cunoscută e Paula de la Pop Factory? 

— Paula a câștigat locul doi astă-primăvară și a înregistrat un 
disc care a fost pe locul șapte în topuri. A făcut o plângere la 
poliție și povestește în lacrimi, cu nume și fotografie, spuse 
Anders Schyman fără să pară câtuși de puţin jenat. 

Annika făcu doi pași către el. 

— Și de ce face asta? A ieșit din topuri. Ar trebui să ne gândim 
mai bine înainte de a servi intereselor unor vedete de doi bani. 
Pe cine acuză? 

— Dacă ai face rabat de la principiile tale de a nu citi despre 
vedetele din reality-show-uri, ai ști, spuse el și se întoarse. 

Privirea îi trăda încercarea de a glumi. 

— Mă întrebam doar dacă să divulg și eu numele băiatului și 
să-i public fotografia, spuse ea și simţi că vocea începe să-i 
tremure. Mă întreb doar cât de jos am ajuns. 

Chipul redactorului-șef se contractă în penumbra camerei. 

— Highlander de la TV Plus și-a făcut un obicei din a le abuza 
sexual pe fetele înscrise la concursurile pentru reality-show-uri, 


115 


spuse el cu voce joasă. Nu scriem despre asta, nu încă, dar 
lucrăm. 

Își duse palmele la ochi. 

— Ştii, Annika, spuse el, n-am putere să mă cert cu tine. N-am 
nevoie să-ţi dau socoteală pentru ce aleg ca fiind prioritar ca să 
salvez acest ziar de la faliment. 

— Atunci de ce o faci? 

— Ce? 

Annika își strânse hârtiile, gata să izbucnească în plâns. 

— Trebuie să lucrez acum, spuse ea, dacă nu ai nimic 
împotrivă. Dar înţeleg că trebuie să ai anumite priorităţi. Dacă 
Ozzy Osbourne mai aruncă încă un cotlet de vacă peste gardul 
vecinului, înţeleg că sunt terminată. 

leși din cameră înainte ca el să-i vadă lacrimile de furie. 

e 

Stăteau la televizor, fiecare cu paharul său de vin în față. 
Annika își ținea privirea ațintită pe imaginea care pâlpâia, fără s- 
o vadă însă. Copiii dormeau, maşina de spălat vase mergea în 
bucătărie, aspiratorul o aștepta în hol. Se simțea sleită de 
puteri, se uita la un bărbat care se plimba înainte și înapoi în 
holul unui hotel. Simţea o presiune insuportabilă în coșul 
pieptului. 

Băiatul, Linus, atât de simpatic cu părul lui ciufulit, atât de 
sensibil și atent. Închise ochii și îi văzu privirea inteligentă, 
circumspectă. Vocea uscată a lui Schyman îi răsuna în creier, 
jurnalistul tău nu era cunoscut, n-am nevoie să-ți dau socoteală. 

Thomas începu brusc să râdă în hohote, iar Annika tresări. 

— Ce e? 

— Tipul e atât de hazliu. 

— Cine? 

Thomas o privi ca pe cineva din altă lume. 

— John Cleese, desigur, spuse el și arătă cu mâna către 
televizor. Fawlty Towers. 

Thomas își întoarse privirea, se concentră din nou asupra 
ecranului, se aplecă în faţă și sorbi puţin vin, savurându-l. 

— În altă ordine de idei, spuse el, ai băut sticla mea de Villa 
Puccini? 

Ea închise ochii o clipă, apoi îl privi. 

— Cum adică a ta? 

Thomas o privi mirat. 


116 


— Dar ce-i cu tine? Doar am întrebat dacă mi-ai băut vinul, 
mă gândisem să-l beau mâine. 

Annika se ridică. 

— Mă duc să mă culc. 

— Dar ce-i acum? 

Thomas își ridică mâinile pentru a sublinia întrebarea, dar ea 
îi întoarse spatele și porni către hol. 

— Annika, la naiba! Vino aici. Doar te iubesc. Stai cu mine. 

Ea se opri în ușă, Thomas se ridică, veni către ea și îi puse 
brațele în jurul umerilor. Annika îi simţi brațele grele 
îmbrăţișând-o, o mână pe fiecare sân. 

— Annika, șopti Thomas, vino. Nici nu te-ai atins de vin. 

Ea nu-și putu împiedica un oftat. 

— Vrei să știi ce-am făcut astăzi la slujbă? spuse Thomas cu 
entuziasm și o duse înapoi la canapea, trăgând-o lângă el. 

Annika îi simţi mirosul de parfum bărbătesc. 

— Ce? murmură ea, lipită de pieptul lui. 

— Am vorbit despre proiectul nostru pentru tot grupul de 
lucru. 

Annika rămase nemișcată; aștepta, crezând că avea să 
urmeze ceva. 

— Dar tu? 

— Nimic deosebit, șopti ea. 


117 


Sâmbătă, 14 noiembrie 


Bărbatul mergea ezitând, cu respiraţia tăiată, de-a lungul 
străzii Linné, îndreptându-se către Fyrisân. Își ţinea mâna stângă 
pe abdomen, iar cu cea dreaptă își proteja urechea. Din când în 
când pe chipul lui răsărea o grimasă, nu de durere, ci din pricina 
amintirilor care îl copleșiseră în tren. Nu se putea apăra de ele, 
se revărsau asupra lui, năvălindu-i drept în inimă, ca un fluviu 
ieșit din matcă, și răscoleau mâlul de mult sedimentat de pe 
fund. Totul se întorsese acum, imaginile și mirosurile, și tonurile, 
care nu-i făcuseră rău atâta timp cât se odihniseră nederanjate 
printre alte vechituri, dar acum începuseră să cânte, să predice 
și să recite atât de zgomotos, încât nu-și mai auzea propriile 
gânduri. 

Se trezi uitându-se la fereastra de la etajul doi a căminului 
studenţesc Fjellstedska, în care tronau o stea de Crăciun și o 
floare. Erau din nou cu el, fetele pe care le avusese în spatele 
acelei ferestre, cu trei decenii și jumătate în urmă, primele lui 
femei, le simţi răsuflarea mirosind a bere și roși la gândul 
propriei timidităţi și stângăcii. 

Fusese atât de uimit, lumea i se înfățișa atât de străină. 
Mirarea lui neprefăcută în fața posibilităţilor și dimensiunilor ei, 
dezamăgirea cruntă când îngrădirile îl loviseră ca niște porţi de 
fier în faţă. 

Tonurile începură să urle a pustiu, simţi curentul podelei, 
șobolanul care îl privea fix de pe pervazul ferestrei, îl văzu într-o 
altă lumină, florile de gheaţă de pe geam, țolul de cârpă pe care 
îl luase cu el ca o amintire a Mamei, cel în care ea ţesuse 
cămașa lui de copil și vechiul ei jupon. 

— E din Kexholm, spusese ea și îl lăsase să pipăie materialul, 
atât de moale încât semăna cu mătasea, pentru că ţesăturile din 
Karelia erau cele mai bune din lume, și materialul foșni sub 
degetele lui de copil și el înțelese forța uriașă cu care îl atrăgea 
vechea lui ţară, ţinutul copilăriei Mamei, înţelese pierderea 
îngrozitoare pe care ea trebuise s-o accepte. 

Respira anevoie - cum avea să reziste? 


118 


Avea o ultimă misiune. Nu dezamăgise niciodată și nu se 
gândea s-o facă nici acum, când era vorba despre familia sa; era 
singurul lucru care-i mai rămăsese. 

intoarse spatele căminului studenţesc, păstră în minte 
fereastra cât putu mai mult, apoi o lăsă să dispară: n-avea să se 
mai întoarcă acolo niciodată. 

Făcu câţiva pași nesiguri de-a lungul străzii Svartbäck. Simțţi 
cum bubuitul înceta, iar respiraţia îi deveni mai ușoară. Încetul 
cu încetul, totul se limpezi; nu avea vreo amintire despre acest 
loc în aglomeraţia de Crăciun care îl făcea de nerecunoscut. 
Trebuie să fi arătat cu totul altfel la sfârșitul anilor '60. Își 
îndreptă puţin spatele, receptă realitatea în toată falsitatea ei și, 
cu asta, se pregăti pentru o altă cacofonie: melodiile imitate din 
vitrinele urlătoare. Strigau pentru a atrage atenţia, femei de 
plastic pe jumătate goale, fără cap, jucării zgomotoase animate 
de baterii, made in China, ghirlande de becuri peste halate de 
casă și cravate de mătase, unelte electrice pe care să le 
folosești și să le încarci, iar și iar. 

lnălță capul pentru a le evita, dar privirea i se opri în 
ghirlandele unui brad verde de plastic, cu lumini galben-aurii, 
care acoperea toată strada. O luă la dreapta, peste apă, către 
universitate, castelul la stânga și, ceva mai încolo, Carolina 
Rediviva cu comoara sa inestimabilă, Codex Argenteus, Biblia de 
Argint. 

Se opri, își trase sufletul, auzi răgetul monstrului comercial ca 
o cascadă la distanţă. 

Gerul era cu adevărat năprasnic astăzi, nu-și amintea să fi 
văzut vreodată pământul atât de înghețat. Rămase fascinat de 
aerul nemișcat al Oceanului îngheţat de Nord care accentua 
culorile și lumina, părea să le facă mai clare, mai deslușite. Privi 
către cele două turnuri ale catedralei care se ridicau, grele și 
umbroase, către cerul transparent. Închise ochii, fusese demult, 
atât de demult, aproape că uitase cum era să inspiri adânc aerul 
acela de sticlă care nu exista decât la Uppsala. Simţi apoi cum 
sticla pune stăpânire pe el, îi transformă plămânii și tălpile în 
gheaţă. Dinţii începură să-i scrâșnească într-un fel necunoscut 
până atunci. 

Inaintă cu greu, se opri în faţa clădirii impozante din cărămidă 
și piatră de calcar a universităţii, privi treptele lungi și studie 
cele patru statui de deasupra intrării, reprezentând cele patru 


119 


facultăți care existau în cadrul universităţii când aceasta fusese 
inaugurată: teologia, dreptul, medicina și filosofia. Privirea i se 
plimbă înapoi către figura feminină cu cruce, facultatea sa. 

Ai dezamăgit, se gândi el. Trebuia să devii o operă de-o viață, 
dar nu ai fost decât o piedică. 

Urcă treptele, cu privirea aţintită pe cele trei porți și pe 
mânerele enorme de fier. Balamalele bine unse deschiseră 
poarta fără zgomot, surprinzător de ușor; pătrunse cu grijă în 
anticamera holului principal. Sala, asemenea unei catedrale, se 
deschise deasupra lui cu trei cupole colosale, prin care venea 
lumina. Pașii stârneau un ecou solemn, care pornea din 
mozaicul pardoselii, lovea în coloanele lucioase de granit, în 
stucaturi, în picturile de pe tavan, ricoșa pe trepte, până sus, în 
aulă, unde cuvintele înțelepte ale umanistului Thorild erau 
incrustate cu litere de aur: Să gândești liber e important, dar să 
gândești corect e și mai important. 

Libertatea, se gândi el, tirania timpului nostru. Trădarea 
omului Evului Mediu, cel care trăia în candoare, avea locul său 
în societate, invariabil și incontestabil, o viață cu un conţinut 
determinat, care nu dădea naștere la îndoieli. Cel care punea 
izbăvirea sufletului mai presus de orice altceva: câștig 
economic, libertate personală, punerea sub semnul întrebării a 
structurii sociale. 

Întoarse spatele sălii; cuceririle Renașterii îl făceau să plângă 
de furie: perfidia Evei față de Adam, târfa care convinsese 
umanitatea, păcălind-o, să muște dintr-un măr din pomul 
cunoașterii, să-și lase virginitatea violată. Răsăritul orbitor al 
zgârceniei care avea să dureze sute de ani, care otrăvise 
relaţiile dintre oameni cu ambițiile de câștig și putere, până a 
venit Luther, îngerul căzut, paznicul de prizonieri care a adăugat 
ultima verigă a lanţului la cătușele zornăitoare care legau 
picioarele clasei muncitoare. 

Părăsi repede aerul greu, academic, scala de culori arsă, ieși 
și o luă la dreapta. Ajunse lângă o clădire ciudată și cunoscută, 
de pe strada Ovre Slot, sobră și înnegrită de vreme și, dintr- 
odată, se trezi înapoi acolo, dar atunci casa era nouă, nu văzuse 
niciodată mai înainte o casă atât de modernă, Casa studenţilor, 
destinată întâlnirilor de tot felul. 

Aici se simţea acasă, era căminul lui spiritual, găsise acolo 
acea eschivare pe care nu reușise niciodată să o perceapă în 


120 


cortul cel mare sau în timpul vreuneia dintre acele placide slujbe 
religioase lestadianiste. Chiar acolo se rostogoliră peste el, 
pentru prima dată, cuvintele Maestrului: Popoare ale lumii, uniti- 
vă și învingeți-i pe agresorii americani și pe toți lacheii lor. 
Oameni din întreaga lume, fiti viteji, îndrăzniți să luptați, să 
înfruntați greutățile și să înaintați, val după val. Atunci întreaga 
lume va aparține poporului. Monștrii de orice fel vor fi nimiciți. 

Închise ochii și imediat se făcu întuneric în jurul său și în el, 
noaptea întârzia din nou, ca atunci, biciuit de vânt și înghețat, 
era o insulă pustie în noaptea oceanului, rămasă în picioare în 
timp ce extazul și aplauzele se scurgeau afară prin fereastra 
aburită lăsată întredeschisă, în casa cea modernă. Cuvintele lui 
Mao deveniră flacără în noapte, citate de voci tremurătoare de 
tineri și primite cu euforie, fără îndoială: Poporul chinez și cel 
japonez trebuie să se unească, popoarele mai multor țări ale 
Asiei trebuie să se unească, toate popoarele și națiunile asuprite 
din lume trebuie să se unească, toate țările iubitoare de pace 
trebuie să se unească, toate tările și indivizii aserviți agresiunii 
imperialiste, controlului, intervenției și tiraniei Statelor Unite ale 
Americii trebuie să se unească și să creeze un front larg 
împotriva imperialismului american, pentru a le dejuca planurile 
de agresiune și război și pentru a apăra pacea lumii. 

Și după aceea au ieșit, transpiraţi, entuziasmați, fericiţi, 
satisfăcuţi, iar el s-a apropiat de ei, iar ei l-au văzut, oamenii l- 
au văzut, l-au întrebat dacă era un revoluţionar adevărat și el le- 
a răspuns da, oameni ai lumii, uniţi-vă și învingeţi-i pe agresorii 
americani și pe toţi lacheii lor. Și ei l-au bătut pe umăr și i-au 
spus mâine, tovarășe, Laboremus“, la ora șapte, și el a dat din 
cap și a rămas singur acolo cu o nouă însufleţire în inimă. Pista 
vieţii se lumină sub el și știu că venise timpul să aterizeze. 

Oftă, deschise ochii. Se întunecase, era obosit. Nu mai era 
mult până își putea lua din nou medicamentul. Motelul la care 
trăsese era destul de departe, trebuia să caute staţia de 
autobuz. Camere anonime în complexuri mari, niciodată taxi. 

Se întoarse la gară, cu o mână pe abdomen și cealaltă 
atârnând în aer, pe lângă corp. 

Știa că era un bărbat invizibil. 


15 Asociaţia studenţească social-democrată din Uppsala. 
121 


Luni, 16 noiembrie 


Norii se adunaseră peste noapte. Annika ieși pe poartă, 
ținându-i pe cei doi copii de mână. Se zgribuli sub cerul 
plumburiu care coborâse până deasupra acoperișurilor. Simţi un 
fior rece și-și strânse haina în jurul corpului. 

— Trebuie să mergem pe jos, mamă? N-am putea lua 
autobuzul? Cu tata mergem întotdeauna cu autobuzul. 

Luară autobuzul 40 din strada Scheele și merseră două stații 
până în strada Fleming. Copiii rămaseră la grădiniţă, de data 
asta fără proteste, iar Annika ieși înapoi în stradă, cu sufletul 
greu și creierul golit de orice gând. Se gândise să facă o 
plimbare pe jos până la ziar, dar simțea că se sufocă, nu avea 
putere să înoate prin zloata deprimantă până la Marieberg. Așa 
că se urcă în numărul unu, unul dintre acele autobuze noi și 
lungi care, de fapt, fuseseră o alegere proastă, deoarece traficul 
orașului se mișca atât de încet, încât ajungeai mai repede pe 
jos, dar găsi un loc în spate, la fereastra pe care șiroia apa 
cenușie a ploii, și se lăsă dusă încet. Ă 

Își luă, ca de obicei, două pahare cu cafea. Închise ușa, trase 
perdelele și descoperi că automatul era stricat, iar cafeaua 
călâie. Gustul amar care îi rămase pe buze îi înfierbântă obrajii. 
Nu avu putere să se întoarcă și să arunce cafeaua, așa că o lăsă 
să stea într-un colț, pe masa de lucru. 

Fără să se gândească prea mult, scrise un articol simplu și 
direct despre explozia de la F 21, despre informaţiile mai vechi, 
despre cele noi ale poliţiei, privitoare la atentatorul bănuit, 
eventualul terorist, cunoscut sub numele de Ragnwald, și despre 
micul său tovarăș. Articolul era subțţirel, nu avea ce să facă. 
Schyman voia informaţii grele, nu o descriere poetică a unor 
vremuri dispărute și a unui bărbat probabil dispărut și el. 

Cu picioare de plumb, se ridică pentru a-și face rost de o 
cafea care să poată fi băută. Telefonul sună și ecranul îi arătă că 
era Thomas. Rămase în picioare, ezitând. 

— Diseară întârzii, spuse el, cuvintele bine-cunoscute știa că 
vor veni, dar de data aceasta erau forţate, nu la fel de 
nonșalante ca altă dată. 


122 


— De ce? întrebă ea și privi prin cameră fără a vedea. 

— Grupul de lucru trebuie să se întrunească, spuse Thomas, 
urmând aceleași căi bătătorite. Știu că e rândul meu să iau 
copiii, dar ai putea tu... 

Annika se așeză, își puse picioarele pe birou, privi podeaua 
ternă a redacţiei și se gândi la ziua nesfârșită. 

— Da, spuse ea, nu-i nicio problemă. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, deloc, de ce crezi asta? 

Annika ascultă tăcerea care urmă acestor cuvinte. 

— Povestește-mi ce s-a întâmplat, spuse ea cu voce joasă. 

Când Thomas începu să vorbească din nou, glasul lui sună 
chinuit. 

— M-a sunat o femeie acum o oră, spuse el. Ea și bărbatul ei 
au completat ancheta mea astă-primăvară. Sunt amândoi activi 
în conducerea comunei, din partea partidului de centru, și acum 
bărbatul ei a murit. De atunci stau la telefon, încerc să-i adun pe 
toţi... 

Annika asculta tăcută; îi auzea respiraţia precipitată, care 
pulsa în receptor. 

— De ce te-a sunat să-ţi spună asta? 

— Proiectul, spuse el. Au păstrat documentele despre 
amenințările asupra politicienilor, pe care le-am trimis. Aveau 
numele meu de expeditor. E încredințată că bărbatul ei a fost 
omorât. 

Annika își lăsă picioarele pe podea. 

— De ce crede asta? 

Thomas oftă greu. 

— Annika, spuse el, nu știu dacă mai rezist. 

— Povestește numai ce s-a întâmplat, spuse ea, cu tonul pe 
care îl folosea când copiii deveneau isterici. 

Thomas își căută cuvintele, ezită. 

— Nu știu dacă pot, spuse el. 

— Dacă s-a întâmplat ceva, voi afla oricum. 

Un nou oftat. 

— OK. Bărbatul era împușcat în cap cu propria armă de 
apărare și zăcea în fotoliu. Tocmai asta e ciudat, spune nevasta, 
pentru că era fotoliul ei. El nu se așeza niciodată acolo. Dacă ar 
fi avut de gând să se împuște, s-ar fi așezat în propriul fotoliu. 

Annika își roti privirea, căutând un creion. 

— Unde locuiește? 


123 


— Crezi că ar fi putut fi omorât? Ce crezi că se va întâmpla cu 
proiectul nostru? Îl vor anula? Vor considera că, într-un fel 
oarecare, am contribuit la... 

— Unde locuiește femeia? 

El tăcu, apoi Annika auzi o exclamaţie iritată de mirare. 

— De ce? 

Annika începu să roadă capătul creionului. 

— Sună cam copilărește, spuse ea. Un tip e mort și tu te 
neliniștești pentru slujba ta. 

Replica lui veni repede și tăioasă: 

— Dar tu? Nu faci decât să te plângi de șefii neînţelegători și 
de colegii arțăgoși. 

Creionul rămase nemișcat. Annika îl puse pe birou, simțind un 
țiuit ușor în urechea stângă. Crezu că el închisese telefonul, 
când îi auzi din nou vocea. 

— Lângă  Osthammar, spuse el, într-un sat în nordul 
Upplandului. Sunt fermieri. Nu știu cât întârzii, depinde cum ne 
împărţim sarcinile și, desigur, de concluziile la care va ajunge 
poliția. 

Ea îi ignoră ofensa. 

— Ai vorbit cu anchetatorii? 

— La început, au considerat că e vorba despre o sinucidere, 
dar după declaraţiile soţiei, vor cerceta cazul mai îndeaproape. 

Annika își puse din nou picioarele pe birou. 

— Chiar dacă a fost omorât, spuse ea, asta nu înseamnă că a 
fost împușcat pentru că era politician, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Poate să fi avut datorii, probleme de abuz, copii obraznici, 
vecini nebuni sau orice altceva. 

— Știu, spuse Thomas scurt. Nu mă aștepta. 

— În altă ordine de idei, spuse Annika privind către perdele, 
cum o cheamă? 

— Pe cine? 

— Pe femeie, bineînţeles, cea care te-a sunat. 

— Nu vreau să te amesteci în asta. 

Rămaseră tăcuţi un lung răstimp. Ea capitulă. 

— Slujba ta nu e în pericol, zise. Dimpotrivă. Dacă bărbatul a 
fost omorât, proiectul vostru devine și mai important. Dacă ar 
trebui să răspundă cineva, aceia sunt politicienii. Ar fi trebuit să 
vă angajeze mult mai devreme. Să sperăm că veţi putea 
împiedica o nouă întâmplare tragică. 


124 


— Crezi? 

— Nu sunteţi băieţii cei răi de data asta, crede-mă. Deși poate 
că ar fi bine ca eu să fiu cea care scrie articolul. 

Thomas rămase tăcut câteva secunde; Annika îi auzea 
respirația. 

— Gunnel Sandström, spuse el apoi. Pe soţ îl chema Kurt. 

e 

Thomas încheie convorbirea cu fruntea transpirată. Fusese pe 
punctul de a se trăda. 

Când Annika întrebase cum „o” chema, îi veni în minte Sophia 
Grenborg, părul ei strălucitor, zgomotul tocurilor ei, parfumul ei 
răspândit în cameră. 

Era cât pe-aci, se gândi el confuz, fără să înţeleagă ce era cât 
pe-aci, știa doar că ceva se întâmplase, un proces - pe care nu 
știa dacă îl putea controla - începuse și totuși nu-l dorea sfârșit. 

Sophia Grenborg, cu apartament în Ostermalm, în clădirea 
deţinută de familia sa. 

Mamei lui i-ar fi plăcut, îi trecu prin cap. Amintea puţin de 
Eleonor. Nu la înfățișare, Eleonor era înaltă și viguroasă. Sophia 
era mică și graţioasă. Altceva aveau în comun. O atitudine, o 
seriozitate, ceva profund atractiv, ceva ce Annika nu avea. 

O persoană care se simte în largul ei în camere luxoase, așa o 
descrisese Annika pe Eleonor o dată la telefon și nu era prea 
departe de adevăr. Eleonor și Sophia se aflau în mediul lor 
natural pe coridoarele populate de funcţionari înalţi și în sălile 
de ședință, în saloanele rafinat amenajate și în barurile 
hotelurilor internaţionale. Annika devenea stângace în 
asemenea locuri, hainele parcă nu mai cădeau bine pe ea și 
arăta de parcă voia să-și iasă din piele. Când călătoreau, nu voia 
decât să stea de vorbă cu localnicii și să mănânce la restaurante 
de cartier, nu era interesată de clădirile cu valoare culturală sau 
de piscinele hotelurilor private. 

Tuși de două ori pentru a-și drege glasul, apoi luă receptorul 
și formă numărul direct al Sophiei de la Consiliul Comunal. 

— S-a aranjat, spuse el. Vin și eu la clubul de jazz după 
ședință. 

e 

Annika primi de la ziar o maşină dotată cu cauciucuri de iarnă 

pentru că ar fi putut fi polei pe drumurile secundare din 


125 


Norduppland. Radioul era fixat pe unul dintre posturile 
comerciale și îl lăsă acolo. 

În sfertul de oră următor se târî cei șapte sute de metri pe 
aglomerata șosea Essinge, opri iritată muzica și căută P2. Ştirilor 
în sârbo-croată le luau locul cele în arabă și își imagină că 
urmau cele în somaleză. Ascultă melodiile străine, atentă la 
cuvinte pe care le-ar fi putut recunoaște, și se gândi la un loc, o 
țară, un președinte. 

După berăria Järva traficul se decongestionă, și când Annika 
trecu de ieșirea către Arlanda“$, se rări considerabil. Apăsă pe 
accelerație și continuă către Uppsala, apoi o luă la dreapta către 
Osthammar. 

În jurul său se întindeau câmpiile Roslagenului, pământuri 
întunecate, îngheţate în rândurile simetrice lăsate de plug, 
insule de așezări omenești cu case roșii și grajduri văruite în alb. 
Locuri despre care nici măcar nu bănuise că existau se perindau 
prin faţa mașinii, apărând ca din pământ și rămânând cu 
repeziciune în urmă, localități cu școli și magazine, și policlinici, 
în care oamenii își trăiau viaţa fără ca ea să-i știe, chioșcuri cu 
perdele cu modele abstracte de la IKEA și ghirlande rămase de 
la Crăciun. Lumina cenușie estompa contururile clare ale 
împrejurimilor. Porni ștergătoarele. 

Drumul devenea tot mai îngust și mai cotit pe măsură ce se 
apropia de nord. Ajunse în spatele unui autobuz local care 
mergea cu șaizeci pe oră și trebui să stea în spatele lui vreo 
zece kilometri înainte de a-l putea depăși. Se hotărî să nu se mai 
streseze. Unul dintre scopurile acestei călătorii fusese să iasă 
din mediul redacţiei. Profită de viteza mică și începu să caute în 
geantă descrierea drumului, pe care o primise de la Gunnel 
Sandström. 

Sensul giratoriu, direcția Gävle, şapte kilometri spre nord, 
apoi o fermă cu o casă mare roşie pe partea dreaptă a drumului, 
cu o rulotă și o verandă cu flori. Mai clar nu se putea, totuși era 
cât pe-aci să treacă mai departe și fu nevoită să frâneze brusc. 
Se opri în spatele rulotei, lăsă motorul să meargă în ralanti 
câteva clipe, în timp ce studia ferma. 

O casă mare la dreapta, îmbrăcată în lemn, pervazurile 
ferestrelor aveau nevoie de un strat proaspăt de vopsea. O 
verandă destul de nouă, o lampă micuță cu abajur de porțelan și 


46 Aeroportul principal al Stockholmului. 
126 


patru glastre mici cu violete de Parma în fereastra de la 
bucătărie. La stânga, magazii și grajduri cu silozuri, staule 
pentru animale, furci pentru întorsul fânului și câteva mașini 
agricole care păreau defecte. 

O fermă adevărată, se gândi ea, îngrijită bine, dar nu 
ostentativ. 

Opri motorul, văzând umbra femeii mișcându-se în bucătărie. 

— Intră, o întâmpină Gunnel Sandström cu voce subțire, ochi 
umflaţi și jachetă roșie cu cordon. 

— Condoleanţțe, spuse Annika și i se păru imediat că vocea sa 
sunase stângaci, dar femeia își cobori umerii, cuvântul avusese 
totuși efect. 

— Scoate-ți haina. Pot să-ţi ofer o ceașcă de cafea? 

Annika simţea încă gustul acid al cafelei reci din automatul 
redacţiei, dar acceptă. Își atârnă haina în cuier și își scoase 
pantofii; simțea că femeia acţiona în virtutea unor reflexe 
condiționate, a unui comportament învăţat de decenii. In 
această casă vizitatorii erau invitaţi la cafea, indiferent de 
motivul vizitei lor. Gunnel se îndreptă către aragaz și puse 
ochiul cu încălzire rapidă pe poziţia maximă, turnă patru cești 
de apă în cană, luă patru măsuri de cafea măcinată pentru filtru 
din cutia cu verde și roz de lângă raftul cu condimente, puse 
mâna dreaptă pe mâner, pregătită să tragă cana când primele 
clocote aveau să înceapă. 

Annika se așeză la masa din bucătărie cu sacoșa lângă ea; 
studie pe furiș mișcările mecanice ale lui Gunnel, încercând să 
ghicească starea mentală a femeii. Inspiră mirosul de cafea, 
gunoi de grajd și ceva care ar fi putut fi mucegai. Işi odihni 
privirea pe șemineu, pe dulăpioarele din lemn lăcuit, pe grinzile 
din tavan, pe podeaua acoperită cu linoleum verde. 

— Nu citesc Kvällspressen chiar așa de des, spuse Gunnel 
Sandström când cafeaua dădu în clocot și ea turnă în cești, 
ridicând și coborând cana de mai multe ori. E plin de-atâtea 
fleacuri în ultimul timp. Nimic despre oameni și viața lor. Nimic 
care înseamnă ceva pentru noi, cei care locuim aici. 

Puse cana pe masă, se așeză, cu umerii coborâți. 

— Thomas, soțul meu, spuse Annika, mi-a povestit că atât tu, 
cât și Kurt v-aţi implicat politic pe plan local. 


127 


Gunnel Sandström se uită pe fereastră. Annika îi urmări 
privirea și văzu un stativ cu mâncare pentru păsărele în jurul 
căruia se agitau aripi de toate culorile și mărimile. 

— Kurt era în comitetul de conducere, spuse ea, iar eu sunt 
președinta asociaţiei de femei și membru într-un partid. 

— Ce partid? întrebă Annika. 

Femeia o privi mirată. 

— De centru, bineînţeles. Luptăm pentru zona rurală. Kurt a 
fost întotdeauna interesat de politică, așa ne-am întâlnit. 

Annika zâmbi, dădu din cap și se ridică. 

— Să aduc ceștile? întrebă ea și se îndreptă către chiuvetă. 

Gunnel Sandström sări în picioare. 

— Ah, iartă-mă, ce neatentă sunt! Așază-te, draga mea. 

Femeia se duse și se întoarse de câteva ori, aducând ceștile, 
o tavă, lingurițe, zahăr, lapte și prăjituri cu scorţișoară pe 
jumătate înghețate, cu migdale deasupra. 

— Cum v-aţi întâlnit? La asociaţia de tineret a Centrului? 
întrebă Annika în timp ce Gunnel Sandström se așeză. 

— Nu, nu, spuse femeia. Kurt a fost radical în tinerețea lui, 
mulți au fost, din generaţia noastră. El a venit încoace pe la 
începutul anilor '70. Ne-am văzut pentru prima oară la o 
întrunire a proprietarilor de terenuri. Kurt considera că sistemul 
de taxe ar trebui să fie mai corect. Asta a produs aproape o 
revoluţie în sat. 

Annika luă din geantă carnetul de însemnări și creionul și 
scrise „întrunirea proprietarilor”. 

— Deci, el nu era de pe-aici? 

— Era din Nyland, lângă Kramfors. A studiat biologia la 
Uppsala și după examen și-a însoţit câţiva colegi de facultate 
până aici, pentru a pune bazele unei agriculturi fără otrăvuri. 
Da, nu se numea ecologică pe vremea aia... 

Privirea femeii se  îndreptă din nou către păsărele, 
cufundându-se în trecut. Annika așteptă. 

— N-a mers chiar atât de bine, continuă ea după câteva clipe. 
Membrii colectivului au început să nu se mai înțeleagă între ei. 
Kurt voia să cumpere un siloz și un tractor, ceilalţi voiau un cal 
și să înveţe să înalțe căpiţe de fân. Pe atunci ne întâlneam deja 
și Kurt a început să lucreze aici, la fermă. 

— Erai foarte tânără, așa-i? spuse Annika. 

Femeia o privi. 


128 


— Asta e casa părinţilor mei, zise ea. Eu și Kurt am preluat-o 
când ne-am căsătorit, în vara anului '75. Mama încă trăiește, e 
într-un azil de bătrâni la Osthammar. 

Annika dădu din cap, devenind dintr-odată conștientă de 
ticăitul monoton al ceasului din bucătărie, răsunând între aceiași 
pereţi, generaţie după generaţie. Într-o secundă ameţitoare 
putu auzi toate secundele bubuind simultan prin timp, un vârtej 
care lăsa să se întrezărească un fragment de veșnicie. 

— Să te simţi acasă, se auzi Annika spunând. Ce bine trebuie 
să fie să te simţi acasă în felul ăsta. 

— Kurt se simțea acasă aici, zise Gunnel Sandström. lubea 
viața. Nu exista niciun gând de sinucidere în capul lui, sunt 
sigură de asta. 

O privi pe Annika și ochii i se însufleţiră, se transformară în 
două focuri albastre. Annika ghici îndârjirea femeii, știu imediat 
și fără rezerve că avusese dreptate. 

— Unde a murit? 

— În salon, spuse ea și se ridică, îndreptându-se către ușa 
dublă de lângă șemineu. 

Annika intră în camera mare. Era mai răcoare decât în 
bucătărie, un aer închis și umed, mochetă aspră verde-bleu, un 
fotoliu maro de piele sub o lampă de citit, cu o măsuţă alături. 

Gunnel Sandström arătă; degetele îi tremurau. 

— Acolo stătea Kurt, spuse ea, întotdeauna. Scaunul meu 
stătea în partea cealaltă a măsuţei. Intotdeauna după cină, ne 
așezam acolo și citeam ce se adunase peste zi, ziare locale, 
reviste și hârtii ale fermei. Făceam totul aici, în fotoliile noastre. 

— Unde e fotoliul tău acum? întrebă Annika, deși bănuia 
răspunsul. 

Femeia se întoarse către ea și ochii i se umplură de lacrimi. 

— L-au luat cu ei, spuse ea încet. Poliţia, pentru cercetări. 
Stătea în el când a murit și arma atârna în mâna lui dreaptă. 

— Tu l-ai găsit? 

Femeia își aţinti privirea în gol, în locul unde se aflase fotoliul 
său, apoi dădu aprobator din cap. 

— Am fost la bazarul de toamnă al cercetașilor sâmbătă după- 
amiază, spuse ea, cu privirea încă fixată pe urma pătrată de pe 
mochetă. Fiica noastră e conducătoarea grupei mici, am rămas 
s-o ajut să strângă după aceea. Când am venit acasă... stătea 
acolo... în fotoliul meu. 


129 


Femeia se întoarse și lacrimile începură să-i curgă. Se 
îndreptă cu pași nesiguri către masa din bucătărie. Annika o 
urmă, cântărind impulsul de a o lua de după umeri, dar renunţă. 

— Unde a nimerit glonţul? întrebă Annika încet și se așeză 
alături. 

— În ochi, șopti Gunnel Sandström și vocea îi răsună slab între 
pereţi. 

Ceasul ticăia, lacrimi tăcute curgeau pe obrajii femeii. 
Deodată, ceva se întâmplă cu temperatura din bucătărie. Annika 
simţi prezenţa în cameră a bărbatului mort, se afla acolo ca o 
suflare rece ca gheața, un ton slab al corului îngerilor care se 
înghesuia să-și facă loc în conștiința ei. 

Femeia stătea complet nemișcată, dar își aţinti privirea spre 
Annika. 

— Dacă vrei să te împuști, respiră ea încet, de ce să tragi în 
ochi? De ce să te uiţi în ţeava puștii când apeşi pe trăgaci, ce 
speri să vezi? 

Închise ochii. 

— Ceva nu se potrivește, spuse ea mai tare, cu ochii în 
continuare închiși. N-ar fi făcut asta niciodată și, în mod clar, nu 
în fotoliul meu. N-a stat niciodată-n el. E un semn pentru mine 
că altcineva l-a silit s-o facă. A fost ceva legat de discuția de la 
telefon. 

Deschise ochii, iar Annika văzu cum pupilele i se dilată, 
pentru ca apoi să se micșoreze brusc. 

— A sunat vineri-seară, spuse ea. Târziu, după nouă și 
jumătate. Ne uitaserăm la Aktuellt” și ne pregăteam de culcare; 
obișnuim să ne trezim cu noaptea-n cap, odată cu vacile, dar 
Kurt a ieșit, nu mi-a spus cine a sunat, ci s-a îmbrăcat și a ieșit și 
a rămas acolo destul de mult. Am stat trează și l-am așteptat, 
dar nu s-a întors decât pe la unsprezece și l-am întrebat, 
bineînţeles, unde a fost și cu cine s-a întâlnit, dar el a spus mai 
târziu, vorbim mâine despre asta, pentru că acum sunt obosit, 
dar a intervenit altceva, n-am mai apucat să vorbim, eu a 
trebuit să plec la cercetași și când m-am întors acasă... 

Se prăbuși în scaun și își puse palmele peste faţă. Annika nu 
mai ezită și își așeză braţul pe umerii femeii. 

— Ai povestit asta poliţiei? 


47 Program de știri la televiziunea suedeză. 


Femeia se linişti imediat; apoi se întinse după un șervețel și își 
șterse nasul. Annika îi dădu drumul. 

— Nu știu dacă le-a păsat de asta, spuse ea, dar, în orice caz, 
au notat. Sâmbătă eram atât de disperată, încât n-am putut 
spune nimic, dar ieri i-am sunat și-atunci au venit și au luat 
fotoliul, au luat amprente de pe uși și mobilă. 

— Și arma? 

— Au luat-o sâmbătă, au spus că așa sunt regulile. 

— Kurt făcea parte din serviciul de apărare civilă? 

Gunnel Sandstrom dădu din cap. 

— In toţi anii, spuse ea. Făcuse școala de ofițeri din Văllinge. 

— Unde păstra arma? 

— In dulapul de arme. Kurt era foarte atent să închidă 
întotdeauna dulapul. Nici măcar eu nu știu unde păstra cheia. 

— Deci trebuie s-o fi luat singur? 

O nouă mișcare a capului. 

— V-a ameninţat vreodată cineva? 

Femeia scutură din cap, iar umerii îi căzură și mai mult. 

— Nicio altă convorbire telefonică ciudată, în afară de cea de 
vineri? 

Femeia rămase nemișcată, cu capul aplecat într-o parte. 

— A venit ceva ciudat cu poșta de astăzi, spuse ea. Ceva fără 
cap și fără coadă. Am aruncat-o la gunoi. 

— O scrisoare? Astăzi? De la cine? 

— Nu știu, nu scria. 

— Ai aruncat gunoiul? 

Gunnel Sandström reflectă câteva secunde. 

— Nu cred, spuse ea, se ridică și se îndreptă către dulapul de 
sub chiuvetă, scoase coșul de gunoi, scotoci printre bucăţi de 
pâine și coji de cartofi. 

Se uită la Annika. 

— Nu-i aici, spuse ea, cred că totuși am aruncat-o. 

— Poate ai pus-o în altă parte? întrebă Annika. 

Femeia împinse coșul de gunoi înapoi la locul lui. 

— De ce crezi că era importantă? întrebă ea. 

— Nu știu dacă era importantă, zise Annika. Ce scria? 

— Ceva despre mișcarea ţăranilor, nu știu. Am crezut că era 
de la Federaţia Fermierilor Suedezi. 

— Un fel de reclamă? 

— Nu, deloc. Era scrisă de mână. 


131 


— Gândește-te bine. Nu puteai s-o pui în altă parte? 

— În șemineu, în cazul ăsta, spuse ea și arătă într-acolo. 

Din doi pași, Annika fu lângă șemineu, văzu câteva hârtii 
mototolite, luă un vătrai și răscoli printre ele. Femeia se apropie 
și întinse mâna către șemineu. 

— Da, aici s-ar putea să fie, aici arunc uneori hârtii. Sunt bune 
de aprins focul. 

— Așteaptă, spuse Annika. Ai niște mănuși? 

Gunnel Sandström se opri, o privi mirată, apoi dispăru în hol. 
Annika se aplecă și cercetă ghemotoacele. Trei erau din hârtie 
lucioasă de reclame, una verde cu text negru, și a cincea o foaie 
liniată dintr-un caiet. 

— la-o pe-asta, zise ea când femeia se întoarse cu o pereche 
de mănuși și i-o arătă pe cea liniată. 

Gunnel Sandström se aplecă în faţă și luă hârtia cu un icnet. 
Apoi se ridică și o desfăcu. 

— Da, spuse ea. Asta e. 

Annika veni lângă ea și începură să citească împreună 
conţinutul scrisorii. 

— Avântul actual al mișcării țărănești este un eveniment 
important, citi Gunnel pe un ton de îndoială. Nu peste mult timp, 
mai multe sute de milioane de tărani din centrul Chinei, din 
provinciile de nord și de sud se vor ridica precum o furtună de 
neoprit, ca un uragan, o forță atât de rapidă și de violentă încât 
nicio altă forță nu va putea s-o oprească, oricât de puternică ar 
fi. 

Lăsă scrisoarea jos. 

— Ce înseamnă asta? 

Annika scutură din cap. 

— Nu știu, spuse ea. Ai plicul? 

— Ar trebui să fie tot în șemineu, în cazul ăsta. 

Îl găsiră sub reclame, un plic simplu din Suedia, cu un timbru 
înfățișând un jucător de hochei, adresat familiei Sandström, cu 
ştampila poștei din Uppsala, expediat în ziua antecedenţă. 

— Poţi să pui hârtia pe masă, s-o copiez? 

O expresie speriată apăru în ochii lui Gunnel. 

— De ce? Crezi că-i ceva periculos? 

Annika o privi pe femeie, șuvițele ei de păr alb și jacheta 
împletită, obrajii moi și spatele îndoit și un val de simpatie care 
îi tăie respiraţia o copleșiră. 


132 


— Nu, spuse ea și încercă să zâmbească. Nu cred. Dar ar fi 
bine să povestești poliţiei despre scrisoare. 

Annika începu să copieze scrisoarea pe masa din bucătărie. 
Literele erau regulate și rotunde, cuvintele ordonate simetric pe 
pagină, tot al doilea rând lăsat liber, pentru a se putea citi mai 
bine. Remarcă marginea neregulată care arăta că hârtia fusese 
ruptă dintr-un caiet dictando, se gândi s-o pipăie într-un colţ 
pentru a-i vedea calitatea, dar se hotărî să renunţe. 

— Vrei să scrii în ziar despre Kurt? întrebă Gunnel Sandström 
după ce se ridică și împinse scaunul sub masă. 

— Nu știu, spuse Annika, poate. Dacă o voi face, te voi suna 
și-ți voi spune. 

Luă mâna femeii. 

— Ai pe cineva care să aibă grijă de tine acum? întrebă ea. 

Gunnel dădu din cap. 

— Avem un fiu și două fiice, vin încoace după-amiază cu 
familiile lor. 

Annika simţi cum camera începe din nou să se rotească, era 
ceva acolo, un lucru care aparținuse acelei familii de generații, 
dragostea care locuia aici de secole. 

Poate că omul n-ar trebui să-și părăsească rădăcinile, se 
gândi ea. Aspirația noastră de progres distruge, poate, acea 
forță a naturii care ne-a creat ca fiinţe iubitoare. 

— Va fi bine, spuse ea și se miră singură de convingerea cu 
care o spusese. 

Gunnel Sandström o privi cu niște ochi din care Annika știa că 
ceva se pierduse pentru totdeauna. 

— Trebuie să ni se facă dreptate, de asemenea, spuse ea. 

Apoi se întoarse brusc, ieși în hol și urcă o scară care scârțâia, 
la etaj. 

Annika își puse repede haina, ezită la piciorul scării. 

— Mulţumesc, atunci, strigă ea. 

Nu primi niciun răspuns. 

e 

Berit Hamrin o întâlni pe Annika lângă ghereta paznicului, 
aproape de lift. 

— Mergi să mănânci? întrebă ea. 

Annika puse cheile de la mașină pe tejghea și se uită la ceas. 


— Nu astăzi, spuse ea. Trebuie să mă uit peste o grămadă de 
hârtii și apoi să-i iau pe copii. Ești moartă de foame sau ai timp 
să te uiţi la ceva? 

Berit făcu un gest teatral. 

— Gata să leșin. Ce? 

Vino cu mine, spuse Annika și o porni către biroul ei, fără să-i 
mai pese de eventuala cascadă de întrebări. 

Aruncă haina de pe ea și răsturnă conţinutul sacoșei pe masă. 
Găsi carnetul, răsfoi până la ultima pagină, dădu ocol mesei și 
deschise al doilea sertar, scoțând un alt carnet. 

— Citește asta, îi spuse ea lui Berit și îi puse în față două 
pagini de mâzgălituri. 

Colega ei luă primul carnet și citi rândul de deasupra. 

— Avântul actual al mișcării țărănești este un eveniment 
important, spuse ea cu voce tare și lăsă caietul jos. Dar e un 
text clasic. 

— În ce fel? spuse Annika, încordată ca un arc. 

Privind-o pe Annika, Berit începu să declame, fără să se mai 
uite în carnet: 

— Nu peste mult timp, mai multe sute de milioane de țărani 
din partea de mijloc a Chinei, din provinciile de nord și de sud se 
vor ridica întocmai ca o furtună de neoprit, ca un uragan, o forță 
atât de rapidă și de violentă, încât nicio altă forță nu va putea s- 
o oprească, oricât de puternică ar fi. 

Annika rămase cu gura căscată, fără să poată scoate o vorbă. 

— Raportul unei anchete despre mișcarea ţăranilor din Hunan, 
spuse Berit. A fost scris în 1949, dacă-mi amintesc bine. Unul 
dintre citatele clasice ale lui Mao Tse-Tung. Toţi îl știau pe de 
rost. 

Annika scotoci într-un sertar, scoase două carnete diferite, le 
răsfoi, găsi în cele din urmă ce căuta. 

— Și asta? 

Îi dădu lui Berit carnetul în care scrisese la Luleå. 

— Nu există construcție fără distrugere, citi Berit. Distrugere 
presupune critică și supunere, presupune revoluție. Include 
reflectare asupra lucrurilor, ceea ce înseamnă construcție. Dacă 
dărâmi mai întâi, poți construi de-a lungul acestui proces. 

— Și? spuse Annika. 

— Un alt citat din Mao. De ce le-ai scris? 

Annika simţi nevoia de a se așeza. 


134 


— Sunt niște scrisori, zise ea. Scrisori anonime către persoane 
ucise. Cea cu distrugerea i-a venit lui Benny Ekland la serviciu, 
la două zile după moartea lui, iar cea cu mișcarea țărănească a 
fost expediată către un politician local din Osthammar, la o zi 
după ce a fost găsit mort. 

Berit se așeză pe birou, palidă la faţă. 

— Ce naiba...? 

Annika scutură din cap și își duse mâna la frunte. 

— Trebuie să vorbesc cu mama lui Linus Gustafsson. 

Telefonul răsună într-un spațiu înghețat, la o mie de kilometri 
depărtare. Transpiraţia mâinilor deveni și mai abundentă când 
își lipi receptorul de ureche. 

— Vrei să ies? întrebă Berit prin semne. 

Annika scutură din cap și închise ochii. 

Cineva ridică receptorul, iar vocea care răspunse era confuză. 

— Numele meu e Annika Bengtzon și sun de la Kvällspressen, 
spuse Annika pe tonul limpede pe care și-l exersase în toți acei 
ani în care lucrase nopţile ca editor de text, când, de cele mai 
multe ori, vorbea cu oameni tocmai treziți din somn. 

— Cine? întrebă femeia de la celălalt capăt al firului. 

— Eu sunt cea care a scris în ziar despre Linus, spuse Annika 
și simţi cum lacrimile erau gata să ţâșnească. Am vrut doar să 
sun și să spun cât sunt de mâhnită. 

În aceeași secundă îl văzu pe băiat în faţa ochilor, părul 
ciufulit, ochii cercetători, gesturile reţinute, vocea în schimbare, 
și nu-și putu împiedica un suspin. 

— lartă-mă, spuse ea, eu... 

Își puse mâna la gură pentru a-și înăbuși plânsul. Se rușină în 
fața lui Berit care se așezase în unul dintre scaunele pentru 
vizitatori. 

— Nu-i vina ta, spuse femeia, cu vocea răgușită. 

— Ești mama lui? 

— Eu sunt Viveka. 

Accent pe e. 

— Mă simt atât de vinovată, spuse Annika, descoperind că 
discuţia luase altă turnură decât cea la care se gândise. N-ar fi 
trebuit să scriu despre Linus. Poate că astăzi ar fi trăit. 

— Nu putem ști, zise femeia pe un ton sec. Dar eu cred că a 
fost bine că l-ai făcut să vorbească. Nu înțelegeam ce se 


135 


întâmplă cu el. Era complet schimbat și refuza să-mi spună 
ceva. 

— Da, spuse Annika, dar gândește-te, dacă... 

Femeia o întrerupse brusc. 

— Crezi în Dumnezeu, Annika Bengtzon? 

Annika așteptă până accesul de plâns se potoli. 

— Nu direct, reuși ea să spună. 

— Dar eu cred, zise femeia încet și cu o convingere forțată în 
glas. Asta m-a ajutat în toate încercările prin care am trecut în 
viață. Domnul l-a chemat pe Linus la El, nu înțeleg de ce, dar 
accept. 

Durerea se așternu ca un vânt îngheţat peste legătura 
telefonică cu Luleă, o făcu pe Annika să tremure, un spaţiu gol, 
ceva înspăimântător, negru ca smoala, se întinse după ea, 
înfrângerea pustiitoare a omului, când dragostea lui Dumnezeu 
ar putea fi flacăra care împiedică ultima prefacere în gheaţă. 

— Bunica mea a murit, spuse Annika. Sunt șapte ani de 
atunci. Mă gândesc la ea în fiecare zi. Nici măcar nu pot bănui 
ce simți tu. 

— Trebuie să-mi continui pribegia pe pământ fără Linus, 
spuse mama, chiar dacă astăzi nu știu cum voi fi în stare. Dar 
mă simt la adăpost în credinţa mea că Tatăl face tot ce poate 
pentru mine, că își ţine mâna deasupra mea. 

Femeia tăcu și Annika își dădu seama că plângea. Așteptă; nu 
știa dacă să încheie convorbirea sau nu. 

— La vremea potrivită voi înţelege de ce, continuă femeia 
brusc, cu voce clară și hotărâtă, și îl voi întâlni pe Linus din nou. 
In casa Tatălui Nostru Ceresc. Știu că e așa. Asta mă face să pot 
trăi. 

— AŞ vrea să-l am și eu pe acest Dumnezeu, spuse Annika. 

— El este acolo și pentru tine, zise femeia. El este acolo, doar 
să vrei să ţi-l aduci aproape. 

Tăcerea care urmă ar fi putut fi apăsătoare, dar, spre uimirea 
sa, Annika simţi că era caldă. 

— Mai vreau să te întreb și altceva, spuse ea. Ai primit vreo 
scrisoare ciudată după moartea lui Linus? 

Viveka Gustafsson se gândi câteva secunde înainte de a 
răspunde. 

— Vrei să spui, aia despre tineri? 

Annika se uită la Berit. 


— Care tineri? 

— leri a venit o scrisoare fără expeditor sau semnătură, am 
crezut că e unul dintre vecini care vrea să se plângă și nu 
îndrăznește să bată la ușă. 

— Mai ai scrisoarea? 

Femeia oftă cu o greutate care venea din deznădejdea de a 
face ceva care aparţinea celor vii, un lucru prozaic care, timp de 
decenii, însemnase lumină și căldură, și comuniune, dar care 
acum își pierduse sensul. 

— Am pus-o peste teancul de hârtii, așteaptă, o aduc... 

O bufnitură scurtă răsună în urechea Annikăi când celălalt 
receptor ateriză pe o masă de lemn în Svartâstaden. Se auzeau 
foșnete și părâituri, pași ce alergau de colo-colo. 

— lartă-mă că te-am făcut să aștepți, spuse femeia cu o voce 
obosită, o am aici. Așa scrie: Cum putem decide dacă un tânăr 
este revoluționar? Cum putem ști asta? Nu poate exista decât 
un singur criteriu, și anume cât de pregătit este el să se alăture 
maselor muncitorilor și țăranilor. Dacă e pregătit s-o facă și dacă 
într-adevăr o face, este revolutionar, altfel este nonrevoluționar 
sau contrarevoluționar. 

Annika o privi pe Berit cu ochi măriţi și luă un creion. 

— Ai putea să repeţi mai rar? Aș vrea să scriu. Cum putem 
decide dacă un tânăr este revoluţionar? 

— Cum putem ști asta? Nu poate exista decât un singur 
criteriu, și anume cât de pregătit este el să se alăture maselor 
muncitorilor și ţăranilor. 

Berit dădu din cap și șopti „Mao”, pe când Viveka Gustafsson 
continuă să citească în receptor. 

— Ai spus asta poliţiei? 

— Nu, răspunse femeia și pentru prima dată între ele se 
insinuă uimirea care, într-o zi, va trezi curiozitatea și, în cele din 
urmă, adevărata bucurie de a trăi. Trebuia să le spun? 

— Cum arată scrisoarea? 

— Aăă..., ezită femeia, ce pot să spun? O hârtie obișnuită, 
ruptă dintr-un caiet. 

— A4? Liniată? 

— Linii albastre. E important? 

— Ai plicul? 

— Da, e aici. 

— Cum arată? 


137 


— Arată? Un plic alb, obișnuit, ca atunci când îndoi o hârtie în 
patru. Adresat nouă, familiei Gustafsson. Timbru obișnuit, 
ștampilat în... ce scrie? Luleă, dar nu pot să văd data. 

— Ce fel de timbru? 

Câteva clipe de tăcere. 

— Cineva care joacă hochei. 

Annika închise ochii, strângându-i cu putere și încercând să-și 
liniștească pulsul. 

— Cred că ar trebui să suni la poliţie și să le spui că ai primit 
scrisoarea asta. Poate voi scrie în ziar că ai primit-o, mă lași să 
fac asta? 

Uimirea femeii se transformă în confuzie. 

— Dar, spuse ea, de ce? 

Annika ezită; nu putea fi sinceră față de Viveka Gustafsson. 

— Nu știu dacă înseamnă ceva, răspunse ea. Ar fi o greșeală 
din partea mea să spun ceva ce nu știu. 

Femeia reflectă câteva clipe. 

— Când nu știi, e mai bine să nu spui nimic, zise ea. O să 
vorbesc cu comisarul. 

— Sună-mă în cazul în care crezi că aș putea face ceva pentru 
tine, spuse Annika, cuvinte goale care răsunară a pustiu în 
gaura neagră a durerii. 

— Ce convorbire ciudată, spuse Berit. O clipă am crezut că 
băiatul e aici, în cameră. 

Annika își cuprinse obrajii cu palmele, dându-și seama că 
tremura. 

— E același ucigaș, spuse ea. Nu poate însemna altceva decât 
asta. 

— Care secţii de poliţie sunt avizate? 

— Două în Luleă, una în Uppsala. 

— Cel mai bine ar fi să ia imediat contact cu Direcţia 
Naţională de Combatere a Crimei. Dacă nu au deja cazul pe 
masa lor, asta se va întâmpla de îndată ce vei suna. 

— Și ești sigură? Toate trei sunt citate din Mao? 

Berit se ridică, se frecă la ochi și se îndreptă către ușă. 

— Acum jignești o veche revoluţionară, spuse ea. Sau mănânc 
în clipa asta, sau voi fi o revoluţionară decedată. 

Închise ușa în urma sa. 

Annika rămase pe scaun, ascultându-și bătăile inimii. 


Exista și o altă explicaţie? Ar fi putut persoane diferite, 
independente unele de altele, să trimită citate din Mao unor 
persoane ale căror rude decedaseră de curând prin moarte 
violentă, pe același fel de hârtie, cu același fel de timbru și plic? 

Se ridică, se îndreptă către sticla care despărțea lumea în 
care trăia ea de cea a redacţiei, se uită la oameni și încercă să 
zărească realitatea aflată dincolo de secţia de sport. De la etajul 
al patrulea vedea orizontul cenușiu, ghicind în depărtare câţiva 
fulgi ca niște respiraţii albe, crengi trosnind în vârful unui 
mesteacăn înalt. 

Trăim într-o țară dezolantă, se gândi ea. De ce au ales 
oamenii să se stabilească tocmai aici? Și de ce rămânem? Ce ne 
face să rezistăm? 

Închise ochii și știu răspunsul. Trăim acolo unde îi avem pe cei 
apropiați, trăim pentru cei pe care îi iubim, pentru copiii noștri. 

Și vine cineva și-i omoară, distrugând tot sensul vieții noastre. 

De neiertat. 

Se întoarse repede la birou și formă numărul lui Q. 

Vocea metalică a robotului o informă că era ocupat și urma să 
stea în ședință tot restul zilei, nu se puteau lăsa mesaje, trebuia 
să revii mâine. 

Formă numărul lui direct de la Direcţia de Criminalistică. O 
secretară răspunse în cele din urmă. 

— E într-o ședință, spuse ea. Apoi intră în alta. 

— Da, știu, zise Annika și se uită la ceas. E 15:32. Ne-am 
înţeles să ne vedem scurt între ședințe, să-l caut înainte de 
patru. 

Secretara păru bănuitoare. 

— Nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Știe că nu durează mult. 

— Dar trebuie să fie la Departamentul de Justiţie la ora patru, 
mașina vine să-l ia la patru fără un sfert. 

Annika scrise Rosenbad 4 în carnetul său, Justiţia se afla la 
etajele patru și cinci din clădirea guvernului. 

— Trebuie să fi înţeles greșit, spuse ea. Incerc din nou mâine. 

Azvârli carnetul în sacoșă, căciula, mănușile și fularul, își 
căută mobilul în dezordinea de pe birou, fără să-l găsească, și se 
gândi că ar trebui să fie pe undeva, prin sacoșă, smuci ușa și se 
grăbi către secția de știri. 


Jansson tocmai intrase în tură; stătea cu ochii roșii și 
nepieptănat, cu un pahar de plastic alături, și citea un ziar local. 

— Automatul e stricat, spuse el și arătă către pahar. 

— Nu vrei să fumezi? întrebă ea, și Jansson luă imediat 
pachetul de ţigări de pe masă. 

Annika intră în cușca goală de sticlă pentru fumători, care 
trona singuratică și urât mirositoare în mijlocul redacției. 

— S-ar putea să fi descoperit un asasin în serie, spuse ea în 
timp ce Jansson își aprindea a douăzecea ţigară a zilei. 

EI dădu fumul afară și își fixă privirea pe grătarul gurii de 
ventilaţie. 

— S-ar putea? 

— Nu știu dacă sau ce știe poliţia, spuse ea. Sper să-l prind pe 
Q pe drum către Departamentul de Justiţie peste un sfert de oră. 

— Dă-mi ce ai. 

— Trei morţi, spuse ea. Un jurnalist călcat de mașină și un 
băiat omorât în Luleå, un politician local împușcat în 
Osthammar. După decese, rudele au primit fiecare câte o 
scrisoare anonimă cu citate din Mao, scrise de mână pe foi 
liniate, rupte dintr-un caiet studenţesc, trimise în plicuri 
identice, cu timbre identice. 

Jansson își mută către ea privirea somnoroasă, consumată de 
optsprezece ani de muncă de noapte, o a patra nevastă și un al 
cincilea copil mic. 

— Văd că ești foarte informată, spuse el. Poliţiei nu-i mai 
rămâne decât să comenteze știrea. 

— Să sperăm că vor face mai mult decât atât. 

Șeful de ediţie se uită la ceas. 

— Coboară direct în stradă, spuse el și stinse ţigara fumată pe 
jumătate în scrumiera cromată. Îţi fac rost de un taxi. 

Ea ieși din cușca fumătorilor, o coti la dreapta și se prăvăli 
către lift, fără să vadă nimic în jurul său. Aproape zbură pe scări 
când văzu că amândouă erau ocupate. 

Un taxi stătea deja în fața intrării. 

— Numele? întrebă șoferul. 

— Torstensson, spuse Annika și se afundă pe bancheta moale 
din spate. 

Un truc vechi, de pe timpul fostului redactor-șef. Annika, 
Jansson și încă vreo câţiva obișnuiau să comande taxiuri în 
numele șefului, pentru că, de cele mai multe ori, era mai rapid 


140 


să iei un alt taxi decât pe cel pe care l-ai chemat. Uneori se 
întâmpla că șoferul furios, care rămânea să-l aștepte pe 
„Torstensson”, în cele din urmă intra și îi striga numele peste 
întreaga redacţie, lucru care avea întotdeauna consecințe 
comice. Deși Torstensson fusese îndepărtat de Schyman de la 
conducerea ziarului, vechea tradiție supraviețuise. 

Lapoviţa biciuia parbrizul mașinii și o făcea pe Annika să 
clipească des. Traficul se opri, un stop la stânga se făcu roșu, 
verde și roșu din nou, fără ca mașinile din față să se miște. 

Annika simţi cum adrenalina pune stăpânire pe ea. 

— Mă grăbesc, spuse ea. Nu putem să trecem, într-un fel? 

Şoferul se uită la ea cu coada ochiului, peste umăr, o scurtă 
privire disprețuitoare. 

— Ai sunat după un taxi, spuse el. Nu după un tanc. 

Annika se uită la ceas, încercând să se împace cu gândul că și 
pentru Q traficul se mișca la fel de încet. 

— După stopul ăsta se face o bandă pentru autobuze, spuse 
șoferul consolator. 

La patru fără trei minute taxiul se opri pe strada Hamn, colț 
cu strada Regering. Işi mâzgăli semnătura pe chitanța pentru 
facturare, sări afară cu sacoșa atârnând pe braţ și pradă 
neliniștii. 

Zgomotul mașinilor o înconjură, una o stropi pe pantaloni cu 
apă și noroi. Băncile și magazinele începuseră deja să-și 
decoreze vitrinele pentru Crăciun, luminiţe galbene și roșii îi 
pulsau în ochi. Işi miji privirea spre înaltul cerului, de unde se 
cernea lapoviţa. 

Ajunsese prea târziu? Apucase să intre? 

Un Volvo bleumarin cu geamuri fumurii frână în faţa porții din 
strada Regering; îl remarcă deoarece era o mașină obișnuită. 
Inainte ca mintea ei să poată formula de ce, știu că el se afla 
înăuntru. Fugi și se opri în faţa porții. 

— Secretara mi-a spus că m-ai căutat, spuse el și trânti 
portiera din spate a mașinii. 

Mașina alunecă repede și fără zgomot înapoi în șuvoiul 
traficului, fiind înghițită de vârtejul ninsorii. 

— Am vrut să aud ce știi despre asasinul în serie, zise ea și îl 
privi în ochi. Apa rece îi șiroia pe tâmple. 

Comisarul se opri într-o băltoacă și o ţintui cu privirea, într-o 
atitudine neutră, de așteptare. 


141 


— Care dintre ei? întrebă. 

— Ha, ha, făcu Annika și simţi cum apa începuse să-i ajungă 
pe gât. Cel care împarte citate din Mao victimelor sale. 

Q o privi tăcut câteva secunde, iar ea văzu cum zăpada i se 
așeza pe păr și îi aluneca pe sprâncene. Haina impermeabilă 
portocalie se umezi repede pe umeri. Mâna goală cu care ţinea 
geanta-diplomat strânse mai tare mânerul. 

— Nu știu despre ce vorbești, spuse bărbatul și ea simţi gerul 
venind mai degrabă de dinăuntru. 

— Jurnalistul din Luleă, zise Annika. Băiatul care a fost martor. 
Un politician din Osthammar. Trebuie să aibă ceva în comun. 

Q făcu câţiva pași către ea, cu ochii întunecatți, atenţi, 
încercând să treacă mai departe. 

— Nu pot să vorbesc acum, murmură el. 

Annika se mută repede către dreapta și îi tăie calea. 

— E Ragnwald, spuse ea încet. S-a întors, nu-i așa? 

Comisarul o privi câteva clipe, aburii albi care le ieșeau din 
gură se amestecau și se împrăștiau în vânt. 

— Într-o bună zi vei fi prea șireată pentru propria ta 
securitate, zise Q. 

— Așa am fost toată viața, spuse Annika. 

— Te sun diseară, conchise el și Annika auzi scurta lui 
prezentare în interfon și clicul mecanismului de deschidere. 

e 

Indiferent către ce punct cardinal mergea, Anne Snapphane 
avea mereu vântul în față. De fiecare dată când schimba 
direcția, și lapovița făcea același lucru. Ca de obicei, își 
blestema îngăduința neinspirată pe care o avusese în ziua în 
care Mehmet propusese ca Miranda să meargă la grădiniţa din 
cartierul lui în loc de cea din cartierul ei. El avea o locuinţă 
stabilă, dar nu și ea, de aceea păruse mai logic atunci. 

Dar nu și acum, totuși, cu patru ani și optsprezece mii de ore 
de călătorie cu autobuzul mai târziu. 

Grădiniţa era așezată într-o grădină mare, pe una dintre 
străzile cele mai liniștite și mai importante din Ostermalm. 
Aproape toți prietenii fetiţei aveau nume pompoase, în care 
„Von” sau „af” erau incluse. 

Totuși, mai erau și două fetițe care se numeau doar 
Andersson, fiicele celei mai populare actriţe suedeze de film. 


142 


Coti după ultimul colț și fu întâmpinată de un pumn de bucăţi 
de gheaţă care îi intrară în ochi; icni, fiind pe cale de a renunţa. 
Se opri ca să respire, își miji privirea și zări poarta prin perdeaua 
de ninsoare, ceva mai încolo, pe stradă, și se sprijini câteva 
clipe de zidul casei în faţa căreia se afla. 

Nu vântul și zăpada o îngrijorau cel mai tare, știa asta. Nici 
vreo boală nedescoperită care ar fi putut fi numită după ea. 

Era slujba sau, mai bine spus, lupta pentru putere pe care 
proprietarul firmei o  înteţise când scosese pe piaţă TV 
Scandinavia. 

Astăzi familia proprietară care controla cel mai mare 
distribuitor de filme din nord și care, de altfel, deţinea și mizeria 
de ziar la care lucra Annika sabotase toate negocierile pe care le 
avusese cu casele de filme, atât cele străine, cât și cele 
suedeze. Înțelegerile verbale care stătuseră la baza lansării TV 
Scandinavia fuseseră încălcate una după alta, începând cu ora 
opt și jumătate în dimineaţa aceea. Familia proprietară muncise 
din greu tot sfârșitul de săptămână, speriind - nu numai 
financiar - fiecare companie independentă de film de la nord de 
ecuator. 

Mă întreb ce se va întâmpla acum, se gândi Anne Snapphane 
și închise ochii în întuneric. Se sprijină această companie de 
televiziune pe pământ alunecos sau pe nisipuri mișcătoare? 

Simţea nevoia imperioasă să bea alcool, un blestemat de 
pahar mare de votcă cu lămâie și gheaţă, vata din creier, 
moliciunea treptată a corpului. 

Dar nu când Miranda e de față, se gândi ea și văzu în faţa 
ochilor chipul Annikăi atunci când îi povestise despre alcoolismul 
tatălui ei, cum se făcea de râs, cădea și striga și, în cele din 
urmă, fusese găsit mort în zăpadă, la o sută de metri de fabrica 
din Hälleforsnäs. 

Asta, niciodată, se gândi ea, înfruntând vântul potrivnic și 
îndepărtându-se către poarta grădiniţei. 

Când deschise ușa, mirosul greu de copil mic și haine umede 
o izbi. Holul de la intrare era o mare de noroi, cu îndemnul vasel 
„Rogu-vă frumos, toţi pantofii jos!” aflat pe o tăbliță viu 
colorată, atârnată de dulapul de pantofi. 

Anne Snapphane se șterse pe picioare, dar starea covorașului 
de la intrare arăta că asta nu era de niciun folos. Apoi intră în 
vârful picioarelor în holul mare, în care toate dulăpioarele 


143 


albastre, unul pentru fiecare copil, dădeau pe-afară de haine, 
jucării de pluș, desene și fotografii din vacanţă. 

Inspiră adânc pentru a o striga pe fetiță, când o văzu pe 
femeie în ușa de la bucătărie. 

Înaltă, slabă, părul lung și roșcat i se revărsa în bucle ușoare 
peste umeri. Şal palestinian. 

Anne clipi surprinsă. 

Incredibil, ce primitiv, purta șal palestinian! 

Când o zări pe Anne, femeia rămase nemișcată; în privire i se 
citea panica. 

— Eu..., spuse ea când își mai reveni. Mă cheamă Sylvia... eu 
sunt Sylvia. 

Făcu apoi câţiva pași în față, întinse mâna. 

Anne Snapphane se uită la ea, simțind greaţa crescându-i în 
stomac; nu fu în stare să ridice mâna și să răspundă la salut. 

— Ce faci aici? spuse ea și își auzi propria voce ca venind 
dintr-un borcan. 

Noua femeie a lui Mehmet, logodnica lui, viitoarea soţie, 
femeia care purta noul lui copil stătea în faţa ei confuză și destul 
de speriată. 

— Eu... am venit s-o iau pe Miranda, dar mi-a spus că tu... 

— E săptămâna mea, zise Anne și nu înţelese de ce vocea 
părea să-i vină de undeva din spate. De ce ești aici? 

Logodnica Sylvia Gravida își umezi buzele cu limba și Anne 
văzu că avea o limbă senzuală, că era frumoasă, Sylvia era mult 
mai frumoasă decât ea. Gelozia și răutatea îi împunseră ochii cu 
zeci de cuțite, vederea i se împăienjeni, simţi cum furia clocotea 
în ea și înțelese, în secunda următoare, că pierduse, dacă se 
arăta învinsă, era învinsă, trebuia să-și construiască singură 
respectul de sine. 

— Eu trebuie să fi socotit greșit, spuse Sylvia. Eu am crezut că 
trebuie s-o iau astăzi. Eu am crezut că e rândul meu. 

— Începi toate propoziţiile cu eu? făcu Anne și simţi că se 
putea mișca din nou. 

Picioarele i se dezmorţiseră. Trecu prin faţa Sylviei Gravida, 
Frumoasa Logodnică, și intră în bucătărie, unde fu întâmpinată 
de un strigăt de încântare: Mama! 

Miranda zbură în braţele ei cu un cotor de măr în mână, 
afundându-și gura plină de zeamă în părul ei. 


144 


— lubito, șopti Anne Snapphane. Nu te-a luat vântul pe sus 
astăzi? 

Fetița se lăsă pe spate și luă o atitudine teatrală. 

— A trebuit să mă lege, spuse ea. Apoi am zburat ca un zmeu 
tot drumul până la Lidingö. 

Anne râse, fetița se smulse din îmbrăţișare, trecu prin faţa 
Sylviei cea Frumoasă fără a observa prezenţa mamei vitrege. 
Strigă peste umăr: 

— Putem să mâncăm clătite la cină? Pot să sparg eu ouăle? 

Annika se îndreptă către Sylvia, care bloca ușa. 

— Ne scuzi? spuse ea scurt. 

— Mă simt atât de rău, șopti Sylvia și ochii i se umplură de 
lacrimi. Nu înțeleg cum de am putut să greşesc. lartă-mă. E 
pentru că... mă simt atât de rău tot timpul. Nu fac decât să vărs. 

— Fă avort, atunci, spuse Anne. 

Frumoasa Sylvia tresări, ca și cum ar fi primit o palmă, și se 
înroși. 

— Ce? spuse ea. 

Anne făcu un pas către ea, suflându-i direct în faţă. 

— Cele mai rele lucruri pe care le știu, șopti Anne, sunt tipele 
sclifosite care se plâng mereu. Ai vrea poate să-mi fie milă de 
tine? 

Gravida Minunata Sylvia făcu un pas în spate și se lovi cu 
capul de tocul ușii, cu gura și ochii larg deschiși. 

Anne Snapphane trecu pe lângă ea, simțind văpaia din obraji, 
se îndreptă către fetița sa, care se îmbrăca singură, și începu să 
discute cu ea despre aluatul de clătite. O luă apoi de mână și 
părăsi grădiniţa, lăsând-o în urmă pe Sylvia, amuţită și profund 
ofensată. 

e 

Annika prăji niște pește și făcu un piure din fulgi de cartofi - 
nu gătea așa ceva niciodată când Thomas era acasă. Thomas 
era obișnuit cu mâncare bună, el dăduse întotdeauna o mare 
importanţă calităţii ingredientelor, dar, Dumnezeule, cât de greu 
era? Familia lui avea un magazin alimentar. Soacra cea iubită nu 
se putea plânge că se epuizase din cauza muncii în magazin. Nu 
făcea decât să coboare și să-și aleagă ce-i trebuia, fără să 
plătească, sigur că avea timp să gătească. 


145 


Thomas nu curățase în viața lui un singur cartof. Mâncarea 
semipreparată îi era total necunoscută când Annika venise cu 
conservele sale de ravioli și pizza congelată. 

Copiii lui însă mâncau pește prăjit și piure din fulgi cu mare 
poftă. 

— Trebuie să mănânc chestia asta roșie? întrebă Kalle. 

Conștiincioasă, Annika tăiase un ardei și îl împărţise în 
farfuriile copiilor, dar ei îl dădură discret la o parte. 

Se grăbea, fiindcă știa că o așteptau încă vreo patru ore de 
muncă. 

— Nu, spuse ea. Puteţi să vă uitaţi la un film dacă vreți. Pe 
care să-l luăm? 

— Ura! strigă Ellen și își aruncă braţele în sus, lovind farfuria 
care ajunse pe podea. 

Annika se ridică, strânse farfuria, care nu se spărsese, și 
resturile de mâncare. 

— Frumoasa și Bestia, spuse Kalle și sări jos de pe scaun. 

— Nu! spuse Annika și își dădu seama că se răstea. Nu ăsta! 

Copiii se opriră, privind-o cu ochi mari. 

— Dar l-am primit de la bunica, spuse Kalle. Nu-ţi place 
Frumoasa? 

Annika încercă să se calmeze și se așeză în genunchi înaintea 
copiilor. 

— Frumoasa și Bestia e un film prost, spuse ea. Ne minte. 
Bestia îi ia ostatici pe Frumoasă și pe tatăl ei, îi chinuie pe 
amândoi, îi răpește și îi închide. Ce spuneți, e frumos ce face? 

Amândoi copiii scuturară tăcuţi din cap. 

— Vedeţi, deci. Și totuși, Frumoasa trebuie să iubească Bestia, 
pentru că, dacă îl iubește suficient de mult, poate să-l salveze. 

— Dar e foarte bine, spuse Kalle. Că îl salvează. 

— De ce ar trebui să facă asta? întrebă Annika. De ce să 
salveze Bestia, care a chinuit-o și s-a purtat urât cu ea? 

— Dar dacă el se face bun până la urmă? spuse Kalle și buza 
inferioară îi tremură ușor. 

Ea văzu deruta lui, ochii întrebători ai lui Ellen, se întinse și-l 
luă în brațe. 

— Tu ești cuminte și bun, îi șopti ea. Nu înţelegi cum oamenii 
pot fi răi. Dar există oameni răi, pe care nu poţi să-i vindeci cu 
dragoste. 

Îl mângâie pe cap și-l sărută pe obraz. 


146 


— Puteţi să vă uitaţi la Mio min Mio. 

— Ne e frică, spuse Ellen. Trebuie să stai cu noi. 

— Pippi Șosețică, atunci? 

— Daaa! 

Treizeci de secunde după ce apăsă pe butonul play al 
videoului, Annika auzi telefonul sunând din fundul genții. Fugi cu 
geanta în dormitor, închise ușa și deșertă conținutul pe patul 
nefăcut. Cablul mobilului se încurcase în spirala de metal a 
carnetului de însemnări. 

Era Q. 

— Am verificat citatele despre care mi-ai vorbit. 

Annika răscoli febril prin geantă după ceva de scris. 

— Și? întrebă și se lăsă pe podea cu spatele sprijinit de pat. 

— Al naibii de ciudată întâmplare, spuse el. Puțin cam ciudată 
ca să credem că e doar o coincidentă. 

— Aveţi și altceva care leagă cele trei întâmplări? 

Q oftă adânc. 

— Știm prea puţin în momentul de faţă, dar nu există nimic 
comun în chiar modul în care au fost înfăptuite crimele. 
Metodele sunt cu totul și cu totul diferite. Am găsit o serie de 
fibre pe victime, dar niciuna nu seamănă cu cealaltă. Nicio 
amprentă. 

— Numai scrisorile? 

— Numai scrisorile. 

— Și ce concluzii ai putea trage? 

Încă un oftat. 

— Bărbatul din Osthammar a fost omorât, atât am putut 
constata. A fost împușcat de la o distanţă de cel puţin un metru. 
E greu să ţii o AK4 atât de departe de tine și, în același timp, să 
apeşi pe trăgaci. Există, desigur, o legătură între băiat și 
jurnalist, dar până acum n-am găsit niciuna cu politicianul. 
Băiatul a văzut când jurnalistul a fost omorât, acolo există un 
motiv clasic. L-ar fi putut identifica pe ucigaș. 

— Sau îl cunoștea pe ucigaș, spuse Annika. 

Comisarul rămase tăcut câteva clipe. 

— De ce spui asta? 

Ea scutură din cap și privi în tavan. 

— Nu știu, zise. E vorba despre un sentiment pe care l-am 
avut când l-am întrebat. A devenit dintr-odată foarte, foarte 
speriat, m-a dat afară. 


147 


— Am citit documentele interogatoriului de la secţia din Luleå. 
Nu scrie nimic despre așa ceva. 

— Sigur că nu, spuse Annika. Se proteja singur. 

Tăcerea din receptor era suspectă. 

— Nu credeţi deloc că băiatul îl cunoștea, spuse Annika, 
credeți că Ragnwald a făcut-o. 

Ușa se deschise busc și Ellen apăru în cameră. 

— Mama, mi-a luat telecomanda și nu vrea să mi-o mai dea! 

— Aşteaptă o clipă, spuse ea și puse jos telefonul, se ridică și 
o urmă pe Ellen în camera de zi. 

Kalle stătea ghemuit pe canapea, ţinând telecomanda strâns 
la piept. 

— Kalle, îl rugă Annika, dă-i-o și ei. 

— Nu, zise băiatul, ea numai apasă și strică tot. 

— OK, spuse Annika, atunci o iau eu. 

— Nu! ţipă Ellen. Vreau și eu! 

—Fir-ar sa fie! strigă Annika. Daţi-mi blestemata de 
telecomandă și staţi liniștiți și vă uitaţi sau plecaţi imediat în 
pat! 

Îi smulse lui Kalle telecomanda și, cu ţipetele lui în urechi, se 
întoarse în dormitor. 

— Tu ești de vină! Acum nu mai avem niciunul! Proasto! 

Annika închise ușa în urma ei și luă din nou telefonul. 

— Ragnwald, spuse Q. 

— Suup mi-a dat câteva informaţii ca să mă facă să scriu că 
Ragnwald s-a întors. Ești amestecat în această scurgere de 
informaţii? 

El râse scurt. 

— Încă n-am văzut niciun articol. 

— Apare în ziarul de mâine, o poveste destul de subţirică, 
trebuie să spun. Suup nu mi-a zis chiar atât de multe. Cred că 
nici nu prea are ce. 

Comisarul nu răspunse. 

— Cât știți? întrebă Annika. Aveţi vreun document de 
identificare? 

— Două lucruri, mai întâi, spuse Q. Poţi să scrii despre 
scrisorile anonime, dar nu și că în ele sunt citate din Mao. 

Annika notă. 

— Și Ragnwald? 

— Suntem siguri că e din nou aici. 


148 


— De ce s-a întors? Ca să-i omoare pe acești oameni? 

— A fost plecat timp de peste treizeci de ani, așa că trebuie 
să aibă niște motive serioase pentru care s-a întors. Care sunt 
ele, nu știm. 

— El e ucigașul-Mao? 

— Bun titlu, păcat că nu-l vei putea folosi. Nu știu dacă e el. 
Poate să fie, dar n-aș băga mâna în foc. 

— Dar el a aruncat în aer avionul de la F 21, nu? 

— A fost amestecat, dar nu știm dacă a fost acolo când 
explozia a avut loc. 

— Cum îl cheamă, de fapt? 

Comisarul Q ezită. 

— Ti-am pus pe tavă un ucigaș în serie, spuse Annika. Aș 
putea și eu să primesc un terorist de la tine? 

— N-ai voie să foloseşti asta, zise Q. Am reușit să-l ţinem 
secret timp de treizeci de ani și trebuie să-l păstrăm așa încă o 
perioadă. Asta e numai pentru arhiva ta personală. Niciun 
document în computer, nicio notiţă pe hârtie. 

Annika înghiţi în sec, se așeză mai bine, cu creionul în mână, 
simțind cum inima îi bate cu putere. Trase adânc aer în piept și 
se pregăti să întrebe despre secretul atât de bine păstrat, când 
ușa se deschise din nou, iar Kalle se repezi înăuntru. 

— Mama, mi l-a luat pe Tigru! Spune-i! 

Un scurtcircuit în creier o făcu să continue să respire adânc, 
pregătind un urlet. Simţi cum faţa i se înroșește și îl privi pe 
Kalle cu ochi de nebun. 

— leşi afară, șopti ea. Acum! 

Băiatul o privi îngrozit, se întoarse și ieși lăsând ușa deschisă 
după el. 

— Mama spune să mi-l dai! strigă el. Acum! 

— Nilsson, spuse Q. Il cheamă Goran Nilsson. Fiul unui 
predicator lestadian din Sattajärvi, Norrbotten, născut în 
octombrie 1948. S-a mutat la Uppsala pentru a studia teologia în 
toamna anului 1967. Un an mai târziu, era înapoi la Luleă, a 
lucrat în administraţia catedralei, a dispărut pe 18 noiembrie 
1969 și de atunci n-a mai fost văzut sub adevărata sa identitate. 

Annika scrise atât de repede, încât degetele începură s-o 
doară; spera să poată descifra după aceea mâăzgăliturile de pe 
hârtie. 

— Lestadian? spuse ea. 


149 


— Lestadianismul e o mișcare religioasă din Norrbotten care, 
la anumite capitole, e foarte exigentă. Fără perdele, fără TV, 
fără contracepţie. 

— Ştii de ce își spune Ragnwald? 

— Era numele lui de cod din grupul maoist din Luleå, pe la 
sfârșitul anilor '60. L-a păstrat ca nume „de artist” când a 
devenit criminal profesionist, dar identitatea lui din ETA e, 
probabil, franceză. Se pare că a trăit într-un sat din Pirinei, pe 
partea franceză, și a trecut graniţa când a avut chef. 

Annika îi auzi pe copii certându-se și bătându-se în camera de 
alături. 

— A fost cu adevărat ucigaș de profesie? Ca Leon? 

— Din ăștia nu există decât în filmele lui Luc Besson, dar știm 
că a acceptat misiuni murdare. Trebuie să plec și cred că și tu ai 
ceva de lucru. 

— Se bat pe tigrul de pluș. 

— Violența-ți va fi moștenirea, spuse Q și închise telefonul. 

Annika se uită la Pippi Sosetica împreună cu copiii, câte unul 
pe fiecare genunchi, apoi îi puse să se spele pe dinţi și le citi 
două capitole din Bullerbyn“8. Cântară împreună trei cântece din 
Cartea cu cântece suedeze, apoi adormiră imediat. Annika era 
ameţită de oboseală când, într-un târziu, se așeză la masă și 
începu să scrie. Literele îi jucau în fața ochilor, ca niște mici 
insulițe pe ecran, nu reușea să le oprească. Un sentiment intens 
și deprimant de neputinţă o cuprinse. 

Se ridică de la masă și se îndreptă către baie. Își clăti faţa cu 
apă rece, intră în bucătărie, unde turnă apă în cana de fiert, 
adăugă patru măsuri de cafea, turnă apa și apăsă cu putere 
filtrul metalic. Luă cu ea filtrul și o ceașcă și se așeză din nou în 
faţa computerului. 

Gol. Nu rămăsese nimic. 

Luă telefonul și îl sună pe Jansson. 

— Nu sunt în stare să încropesc nimic, spuse ea. Nu merge. 

— O să reușești, spuse Jansson, cu o voce însuflețită din 
pricina fluxului de știri. Am nevoie de tine acum. Te pot ajuta. 
Unde te-ai împotmolit? 

— Chiar înainte de a începe. 

— S-o luăm pas cu pas. Unu. Un ucigaș în serie se află încă în 
libertate, asta e ideea numărul unu. Începi cu un rezumat, 


48 serie de povesti de Astrid Lindgren. 
150 


recapitulezi cazurile de omor din Norrbotten, descrii citatele din 
scrisori. 

— N-am voie, spuse ea și scrise „ucigaș în serie, recapitulează 
Luleå”. 

— Problemă tehnică de scriere, găseşte un echilibru între 
informații, atât cât poți. Doi. Apoi vorbeşti despre uciderea 
politicianului din Osthammar, e o noutate și am putea fi singurii 
care relatează despre asta. Povestea soției, ancheta poliției. A 
fost o crimă? 

— Da. E 

— Bine. Trei. Apoi legi Östhammar de Luleå şi descrii 
eforturile disperate ale poliției de a-l găsi pe ucigaş. Ai unu, 
șase, șapte, opt, nouă, plus mijlocul cu bătrânul terorist, pe care 
deja l-am schiţat. 

Annika nu răspunse. Stătea tăcută și asculta zgomotul 
îndepărtat din fundal, un televizor cu o voce monotonă care 
prezenta știrile în engleză, doi redactori care râdeau, un telefon 
care începu să sune, clapele unei tastaturi. Presa - o simfonie de 
eficienţă și cinism. 

O văzu în faţa ochilor pe Gunnel Sandström, jacheta ei roșie și 
obrajii moi, și se simţi cuprinsă de o nesfârșită neputinţă. 

— OK, șopti ea. 

— Gândește-te la fotografii, spuse Jansson. Le aranjăm noi 
aici. Au fost mutre cam acre că ai plecat la Osthammar fără 
fotograf, dar am explicat că te-ai dus acolo numai să încerci și n- 
ai știut că vei face un hole-in-one”*. Am făcut o fotografie a 
casei, tanti nu a vrut să apară în poză, dar o avem pe mama 
băiatului și pe redactorul-șef de la Worrlanas-Tidningen ca rude 
îndurerate. Reporterul acela nu era prea familist, dacă am 
înțeles bine, nu? 

— E adevărat, spuse Annika încet. 

— Avem vreo șansă să fotografiem scrisorile? 

— In seara asta? Nu se prea poate. Deși nu e greu să aranjezi 
o fotografie, la redacţie există toate condiţiile. 

— Pelle! strigă Jansson spre departamentul foto. Imagine de 
studio pe câteva scrisori, acum. 

— Plicuri obișnuite de Suedia, spuse Annika, timbru cu un 
jucător de hochei. Hârtia e o foaie obișnuită, liniată, dintr-un 


19 Termen folosit în golf care înseamnă aproximativ „dintr-o lovitură”. 
151 


caiet studenţesc, cu marginea puţin neregulată, textul scris cu 
pixul, un rând liber, cam jumătate de pagină. 

— Altceva? 

— Scrie, la naiba, că imaginea e aranjată. 

— Da, da, da. Când poţi să-mi lași materialul? 

Ea se uită la ceas, simțind din nou pământul sub picioare. 

— Când îl vrei? 

e 

Thomas ieși din localul întunecat al clubului de jazz și ajunse 
pe strada luminată. Avea picioarele moi din pricina berii, iar 
creierul îi vibra de muzică. Nu era, de fapt, un împătimit al 
jazzului, îi plăcea mai mult să asculte Beatles, dar trupa din 
seara asta fusese bună, muzica ei îi produsese o senzaţie 
stranie. 

Auzi în spatele său râsul cristalin al Sophiei, răspunsul ei la o 
întrebare pusă de băiatul de la garderobă. Ea cunoștea pe toată 
lumea de acolo, era un client permanent și de aceea primise și 
cea mai bună masă. Thomas lăsă ușa să alunece în spatele său, 
își încheie paltonul, și în timp ce o aștepta se întoarse cu spatele 
în direcția din care bătea vântul. Zgomotul orașului era inegal și 
fals, îi zgâria urechile, după armonia încântătoare a muzicii din 
club. Își ridică privirea spre firma de neon de deasupra sa, 
simțind cum pielea i se colora în mov și albastru, și verde. 
Gazele de eșapament îi îmbâcseau părul. 

Sophia era atât de veselă și de necomplicată, râsul i se 
revărsa ca izvoarele argintii de primăvară peste pardoseala 
clubului de jazz, la fel ca pe deasupra meselor grele din sala de 
ședințe, era ambițioasă și conștiincioasă, și discretă, și 
recunoscătoare pentru ce-i dăduse viaţa. Cu ea, se simţea 
mulțumit și împăcat. Îl respecta, îl asculta, îl lua în serios. Nu 
trebuia să se justifice niciodată, nu-i cerea socoteală și nu-l 
cicălea, era sincer interesată când îi povestea despre părinţii săi 
și despre copilăria lui din Vaxholm. În plus, îi plăcea să 
navigheze, familia ei avea iaht în Möja. 

O auzi venind, se întoarse și o văzu ieșind din întuneric, 
coborând cu grijă cele câteva trepte, în cizmuliţele ei nostime și 
fusta strâmtă. 

— Vor avea o jam session vineri, spuse Sophia. Cred că va fi 
un eveniment. Odată am stat până la șase și jumătate 
dimineaţa, a fost extatic. 


152 


Thomas zâmbi ochilor ei calzi, se lăsă absorbit în albastrul lor 
strălucitor. Ea se așeză în fața lui, își îndreptă umerii și își vâri 
mâinile adânc în buzunarele mantoului, în timp ce un zâmbet 
larg îi înflori pe chip. 

— Ţi-e frig? întrebă Thomas și simţi că gura îi era complet 
uscată. 

Sophia continuă să zâmbească în timp ce scutură din cap. 

— Deloc, spuse ea. Sunt încălzită. 

Renunţă să mai întrebe ceva și o trase spre el. Creștetul ei îi 
ajunse sub nas, era mai înaltă decât Annika, părul îi mirosea a 
măr. Ea îl îmbrăţișă, îl ţinu strâns. Un curent fierbinte îi străbătu 
întreg corpul, făcându-l să-și piardă pentru o clipă respiraţia. 

— Thomas, șopti ea lângă pieptul lui. Dacă ai ști cât de dor 
mi-a fost de asta! 

El înghiţi în sec și închise ochii, o îmbrăţișă și mai tare, îi 
inspiră mirosul de măr și de parfum și de lână, o văzu cum își 
ridică faţa către el, respiră cu gura deschisă în timp ce o privi în 
ochi, văzu cum pupilele i se micșorează, observă că gâfâia. 

Dacă o fac, nu mai am drum de intoarcere, se gândi. 

Dacă cedez acum, sunt pierdut. 

Se aplecă și o sărută, nesfârșit de ușor, buzele ei erau reci și 
aveau gust de gin și ţigări mentolate. Senzaţia îi trimise 
impulsuri de-a lungul șirei spinării. Ea făcu un pas mai aproape, 
imperceptibil, dar dinţii li se întâlniră și căldura gurii ei se 
revărsă într-a lui, iar în secunda următoare el avu senzaţia că 
avea să explodeze, Dumnezeule, trebuia s-o aibă pe această 
femeie, trebuia s-o aibă, acum! 

— Vrei să vii la mine? șopti ea. 

Nu putu decât să aprobe ușor din cap. 

Sophia îi dădu drumul și făcu semn unui taxi. Se desprinseră, 
ea își luă un aer care amintea de funcţia ei din consiliu, își 
aranjă părul și îi aruncă lui Thomas o ocheadă fierbinte peste 
capota mașinii. Se urcară în Volvo, fiecare pe partea sa, iar ea îi 
dădu șoferului adresa din Ostermalm. Apoi se așeză fiecare în 
colțul lui de banchetă, cu mâinile încleștate convulsiv una într-a 
celuilalt, în timp ce mașina aluneca de-a lungul străzilor pustii, 
îndreptându-se către Karlaplan. 

Thomas plăti taxiul cu cardul de firmă și semnă cu degete 
tremurătoare. 


Sophia locuia la ultimul etaj într-o clădire frumoasă, construită 
în 1898. Casa scărilor, din marmură, era luminată discret de 
lămpi din cupru, iar un covor gros, veritabil le absorbi pașii. Ea îl 
trase nerăbdătoare în lift. Închiseră ușile cu ornamente din fier 
forjat, Sophia apăsă pe butonul pentru etajul șapte și îl dezbrăcă 
de palton. Thomas îl lăsă să cadă, nu-i mai păsa dacă se 
murdărea și, la rândul său, reuși s-o dezbrace pe Sophia de 
mantou, de taior și de bluză și își umplu mâinile cu sânii ei. Ea 
gemu ușor, își cobori mâinile și-i mângâie penisul. Găsi 
fermoarul, îl trase, căută în chiloți și i-l scoase. Thomas simţi 
nevoia de a închide ochii și de a se sprijini de peretele liftului; 
avea senzaţia că va leșina. 

Liftul se opri cu o smucitură ușoară; ea îl sărută și râse cu 
buzele încă lipite de ale lui. 

— Vino, conducătorule de proiect, spuse. Suntem aproape 
acasă. 

Își strânseră hainele, poşeta și geanta-diplomat și se repeziră 
afară din lift. Sophia căută cheile, Thomas își lăsă limba să se 
plimbe pe gâtul ei, în timp ce ea deschidea ușa. 

— Trebuie să decuplez alarma, șopti ea. 

Ajunseră în hol, iar mâinile lui îi mângâiară mijlocul gol. 
Continuară în sus spre sâni, ea își lipi coapsa de a lui, se 
întoarse și îl trase pe podea. 

Ochii ei străluceau, respiraţia îi deveni tot mai grea, și când îl 
simţi, Sophia îl privi cu ochi mari și uimiţi, iar el se afundă în 
privirea ei albastră, se înecă în ea și își dori să moară făcând 
asta, totul crescu până ajunse la un paroxism aproape de 
neîndurat, apoi se făcu întuneric. 

Atunci Thomas deveni conștient de propria respiraţie. Stătea 
culcat, cu genunchiul peste un pantof de damă, și își aduse 
aminte că nu închiseseră ușa de la intrare; un curent rece îi 
făcea pielea de găină. 

— Nu putem rămâne aici, spuse el și se lăsă pe-o parte. 

— O, Thomas, spuse Sophia, cred că sunt îndrăgostită de tine. 

O văzu sub el, cu părul blond răsfirat pe parchet, cu ruj întins 
pe obraz și rimel sub ochi. O senzaţie de jenă enormă îl copleși 
și simți un gust amar, năclăit. Își întoarse privirea și se ridică. 
Incăperea se clătina ușor, băuse desigur mai mult decât era 
planificat. Cu coada ochiului, văzu cum Sophia se ridică lângă el, 


154 


cu sutienul în continuare pe ea și fusta ridicată în jurul 
mijlocului. 

— Nu-i așa că a fost fantastic, Thomas? 

El înghiţi în sec și se sili s-o privească. Fără haine părea slabă 
și fragilă, neajutorată și cu respiraţia tăiată, ca un copil. 

— Ești fantastică, spuse și o mângâie repede pe obraz. 

— Vrei cafea? întrebă ea și închise ușa de la intrare, trase în 
jos fermoarul de la spate al fustei și o lăsă să cadă la pământ, 
împreună cu sutienul. 

— Da, spuse Thomas în timp ce Sophia intra, goală, în 
apartament. Cu plăcere. 

Câteva clipe mai târziu se întoarse, înfășurată într-un halat de 
baie alb și cu un altul, vișiniu, în mână. 

— Uite-aici, spuse ea. Dușul e înainte și la dreapta. 

Thomas luă halatul și se gândi câteva clipe. Chiar dacă Annika 
dormea când el ajungea acasă, nu merita să riște. 

Sophia dispăruse undeva la dreapta, i se păru că aude 
zgomotul unui aparat de espresso. Intră în cameră și se trezi în 
mijlocul unui studio înalt de opt metri, cu ferestre către cerul 
mat al orașului. Pereţi de cărămidă, podea de stejar lăcuit, la fel 
ca holul. 

Era impresionat. Așa trebuia să arate un apartament. 

— Zahăr? strigă Sophia din bucătărie. 

— Da, mulţumesc, spuse el aproape strigând și se grăbi către 
baie. 

Făcu repede un duș, folosind un săpun cu miros neutru. Se 
feri să-și ude părul. 

Sophia stătea la o masă din sticlă roșie, în bucătăria sa cu 
mobilă elegantă, și își aprinsese o ţigară mentolată. 

— Trebuie să te duci acasă..., spuse ea, dar era o întrebare. 

Thomas dădu aprobator din cap, se așeză, încercând să 
înțeleagă ce simte. Se simţea doar mulţumit. Îi zâmbi, 
atingându-i mâna. 

— Acum, imediat? 

El rămase tăcut câteva clipe, apoi dădu din cap. Sophia stinse 
ţigara, îi luă mâinile și i le așeză pe genunchi. 

— Îţi iubești soţia? îl întrebă, cu privirea aţintită în tăblia de 
sticlă a mesei. 

Thomas înghiţi în sec; nu știu ce să răspundă, nu știa, de fapt, 
dacă o iubea. 


155 


— Da, spuse el, așa cred. 

Își obligă creierul să caute imaginea Annikăi, reacţiile pe care 
i le trezea. 

Într-o noapte, când încă mai locuia cu Eleonor, o visase și, în 
vis, părul ei ardea. Capul îi era complet înghiţit de flăcări care 
cântau și dansau în jurul chipului ei, dar ei nu-i păsa, focul era 
elementul în care se simțea cel mai bine și îi curgea ca o mătase 
de-a lungul umerilor și al spatelui. 

După acea noapte o văzuse de multe ori așa, ca pe cineva 
care locuia în foc. 

— Într-un fel, nu are limite, spuse el. Îi lipsesc frânele pe care 
le au ceilalți oameni, se poate expune la orice, dacă așa a 
hotărât. 

— Sună puţin neplăcut, observă Sophia. 

El dădu încet din cap. 

— Și fascinant, adăugă el. N-am mai întâlnit pe cineva ca ea. 

Sophia Grenborg îi zâmbi, un zâmbet prudent și binevoitor. 

— Mă bucur că ești aici. 

Thomas îi întoarse zâmbetul. 

— Și eu. 

— Să chem un taxi? 

Thomas dădu din nou din cap și își privi mâinile, așteptând 
nemișcat până când Sophia se întoarse. 

— În cinci minute, spuse ea. 

Thomas sorbi din cafea, era prea tare și prea dulce, se ridică 
și puse ceașca în chiuvetă. leși în hol și își strânse repede 
hainele, îmbrăcându-se cu mișcări eficiente. 

Când își puse paltonul și își găsi geanta-diplomat, ea alunecă 
în spatele lui în holul întunecos, o umbră luminoasă de parfum și 
miros de măr. Îl înconjură cu brațele, își lipi obrazul de spatele 
lui. 

— Mulţumesc pentru seara asta, îi șopti. 

Thomas clipi de câteva ori, se întoarse și o sărută. 

— Și eu îți mulțumesc, șopti el. 

Sophia încuie ușa în urma lui, iar el îi simţi privirea care îl 
urmări prin vizorul ușii, până dispăru în lift. 

Afară începuse să ningă. Taxiul nu venise; se opri, își dădu 
capul pe spate, privind perdeaua deasă a fulgilor. 

Mă întreb cât timp va trece până când unul îmi va intra în 
ochi, se gândi. 


156 


Kurt Sandström fusese împușcat în ochi. 

Prima crimă asupra unui politician cu care grupul se 
confrunta. 

Intâlnirea cu cei care se ocupau de proiect fusese fructuoasă. 
Scurtă și constructivă. Conveniseră destul de repede că ceea ce 
se întâmplase nu reprezenta vreun pericol pentru proiect. N-ar fi 
putut să împiedice crima, dar puteau lucra într-un fel din ce în 
ce mai eficient, începând de acum, ţinând cont de ceea ce se 
întâmplase. In ziua următoare, aveau să continue discuţiile la 
Departament, pe strada Regering. 

Mașina aluneca fără zgomot în zăpada tot mai multă. Tresări 
când îi apăru deodată în faţă. Se așeză pe bancheta din spate și 
dădu adresa de acasă, strada Hantverkar numărul 32. 

Trebuie să fi aţipit, pentru că în secunda următoare se afla 
deja acolo. Plăti cu cartea de credit, încă ameţit de somn, își 
adună anevoie lucrurile, reuși să închidă portiera mașinii și își 
ridică privirea către ferestrele apartamentului. 

La una dintre ele era lumină; zări o umbră care se mișca 
acolo, înăuntru. 

Annika nu se culcase, ea, care era atât de obosită seara, după 
anii lucraţi în schimbul de noapte. 

De ce nu dormea? De ce se plimba din cameră în cameră la 
acea oră târzie a nopţii? 

Nu existau decât două motive. 

Sau lucrase până acum, sau bănuia ceva și, odată ce aceste 
gânduri prinseseră contur, rezultatul era inevitabil. 

Vinovăţia și regretul îl întâmpinară ca o lovitură în stomac, 
paralizia totală, care venea cu o presimţire de rău augur. 
Respirația i se îngreună și îl făcu să se îndoaie de mijloc. 

O, Dumnezeule, ce făcuse? 

Dacă Annika aflase? 

Dacă înţelesese? 

Dacă știa deja? 

Il văzuse cineva? Sunase cineva? Poate cineva informase 
ziarul? 

Respira sacadat și cu greutate, se scutură și încercă să se 
adune. 

să informeze ziarul? De ce naiba să informeze cineva ziarul? 

Era pe punctul de a pierde controlul. 


157 


Cu un efort supraomenesc reuși să-și îndrepte spatele și se 
uită din nou către ferestre. 

Acum lumina era stinsă în camera de zi, iar Annika se 
pregătea să se culce. 

Poate știe că vin, se gândi el. Poate încearcă să mă facă să 
cred că nu știe nimic, deși știe tot. Poate că se va preface că 
doarme când intru, apoi mă va omori în somn. 

Și o văzu în fața sa, cu foc în păr și cu o bară de fier pe care o 
ținea cu ambele mâini, ridicată pentru a lovi. 

Când deschise ușa de la intrarea în bloc, simţi un nod în gât; 
nu știa cum va avea curajul s-o privească în ochi. Urcă scările 
fără zgomot și rămase în faţa ușii de la intrare, ușa /or de la 
intrare, cu detalii de sticlă colorată, care îi plăcuseră atât de 
mult Annikăi. 

Rămase acolo, cu cheile în mână, tremurând, cu o vibraţie în 
stomac ca o orchestră de jazz care improviza, privind ușa cu 
ochi de străin, până respiraţia i se liniști, și el putu din nou să se 
miște. 

În hol era întuneric. 

Se furișă înăuntru, închise cu grijă ușa grea după el. 

— Thomas? 

Capul Annikăi se ivi din baie, își scoase periuţa de dinţi din 
gură. 

— Cum a mers? 

El se prăbuși pe bancheta din hol, golit de orice emoție. 

— A fost o ședință blestemată, spuse el. Toţi sunt șocați. 

Annika dispăru din nou în baie, iar el auzi cum își clătea gura 
și scuipa apa. Zgomotul se rostogoli până în hol, se amplifică, 
apoi crescu până când Thomas se văzu nevoit să-și ducă mâinile 
la urechi. 

Ea ieși din baie, cu chiloţii tanga ca un triunghi care îi 
acoperea sexul, sâni mari, legănându-se. 

— Cred, spuse ea și se așeză lângă el, punându-i mâna pe 
ceafă. Dar nu cred că moartea lui are ceva de-a face cu 
angajamentul lui politic. Sunt aproape sigură că puteţi respira 
ușurați. 

El o privi, îi văzu sânul îndesat în braţul său, simţi că avea 
lacrimi în ochi. 

— Cum poţi să știi? 


— De fapt, nimeni nu știe încă nimic, spuse ea, dar e vorba 
despre un lucru mai important decât poate conducerea comunei 
din Osthammar să priceapă. 

Îl sărută pe obraz, îl mângâie pe umăr și se ridică. 

— Nu mi-e deloc somn, spuse ea, am băut o tonă de cafea. 

El oftă adânc. 

— Și eu, spuse el. 

— Miroși a alcool și ţigări, zise ea peste umăr, intrând în 
dormitor. 

— Sper, spuse Thomas, s-a consumat pe seama plătitorilor de 
impozite. 

Annika râse puţin trist. 

— Vii? îl strigă. 

Mă descurc, se gândi el. 

Mă voi descurca. 


Marti, 17 noiembrie 


Afișele de ziar anunțau noi știri despre ucigașul în serie și 
ancheta poliţiei. Pe toată strada Fleming, stăteau ca păpădiile 
pe covorul de iarbă, cenușiu în lumina dimineţii. Annika le văzu 
de pe fereastra autobuzului și fu mișcată, în același fel ca 
întotdeauna, simțind fascinația de a fi creat ceva care mergea 
mai departe și își trăia propria viaţă. Se gândi că articolele sale 
erau întâmpinate de sute de mii de oameni pe care nu avea să-i 
întâlnească niciodată, cuvintele sale dădeau naștere unor 
sentimente și reacţii pe care nu avea să le știe niciodată. 

Drumul către birou nu dură prea mult, acompaniat de alaiul 
păpădiilor. 

La intrare, un perete întreg era tapetat ca în fiecare dimineaţă 
cu afișe de ziar. 

Sus, în redacţie, când pluti peste mare, remarcă o schimbare 
de temperatură. Capul său plecat fu întâmpinat de priviri 
călduroase, acolo unde, de obicei, vedea doar ţurțuri de gheață. 
Annika e din nou pe val, era cineva pe care se putea conta, 
trecutul era uitat, acum se petreceau lucruri noi, nouăsprezece 
ore de lucru și poza sa se afla lângă textul introductiv al 
articolului. 

Întoarse spatele privirilor lingușitoare și închise ușa biroului 
său cu o izbitură. 

Goran Nilsson, se gândi ea și își aruncă paltonul pe un scaun. 
Născut în 1948 la Sattajärvi; ucigaș de profesie, emigrase în 
1969. 

Stătea și bătea iritată cu degetele în masă în timp ce 
computerul se deschidea, apoi căută pe Google „göran nilsson” 
și primi sute de rezultate. 

Erau mulţi Göran Nilsson în lume. Un prorector de facultate de 
construcții, un cercetător în psihologie, un fabricant de pești de 
lemn, un politician comunal din Karlstad, un agricultor ecologic 
din Halland, un șef de comună din Norrköping, dar niciunul nu 
era Goran Nilsson al ei, pentru că Goran Nilsson al ei pierduse 
controlul. Dintre toate alegerile pe care un om le poate face în 


160 


viața sa, Göran Nilsson se hotărâse să împrăștie moarte asupra 
altora. 

Se uită peste rezultatele căutării. 

Prin anii '50 și '60, Goran trebuie să fi fost printre cele mai 
populare nume ca parte a unui nume dublu, pentru că existau o 
mulţime de Stig-Göran, Lars-Göran, Ulf-GOran, Sven-Göran și o 
mulţime de alte combinații. 

Căută în Pagini Aurii de pe internet pentru a vedea cât de 
obișnuite erau diversele combinaţii de nume, deschise la 
întâmplare diferite cărți de telefon. 

Existau 73 numai în Blekinge, 55 în Borås, 205 în Stockholm și 
46 în Norrbotten. 

Câteva mii în toată ţara, cu alte cuvinte. 

Trebuia să-și limiteze căutarea într-un fel, cu un cuvânt-cheie. 

„göran nilsson sattajârvi” 

Niciun rezultat. 

Scrisorile, se gândi ea. Maoismul sau grupările de stânga. 

Zadarnic. O grămadă de rezultate de genul Kristina Nilsson. 
Mao Zedong, Göran Andersson. 

Căută fotografii, „göran nilsson mao”. 

Patru rezultate, mici pătrate pe care trebui să facă mari 
eforturi ca să le deslușească, având ochii aproape în monitor. 

Două erau logouri pentru ceva pe care nu se mai obosi să-l 
cerceteze, un portret culturalo-revoluționar al Maestrului însuși, 
pus pe site-ul cuiva și, în cele din urmă, o fotografie alb-negru 
cu câţiva tineri îmbrăcaţi modern. Se uită mai bine, citind 
descrierea fotografiei. Dădu clic, ajunse la site-ul cuiva care 
vorbea despre anii de studenţie din Uppsala și citi un text care 
așeza fotografia în contextul ei. 

După recunoasterea declarației de la 9 aprilie, Mats 
Andersson, Fredrik Svensson, Hans Larsson și Goran Nilsson au 
fost gata să mobilizeze cu mult curaj masele în numele 
Maestrului Mao. 

Citi textul de două ori, puţin surprinsă de religiozitatea 
ridicolă a tonului. Se uită apoi la tânărul din dreapta, cu umărul 
ascuns de tovarășul său din faţă, un băiat tuns scurt, cu 
trăsături fine, care părea destul de scund. Ochi închiși la culoare 
care priveau cu intensitate undeva, într-un punct, spre stânga 
fotografiei. 


161 


Dădu clic pe pagina de început a site-ului, descoperi că acolo 
existau multe fotografii din Uppsala, câteva de la diverse 
demonstrații și de la petreceri. Se uită la toate, dar băiatul cu 
numele de Göran Nilsson nu mai era în niciuna. 

Dacă era el? Dacă fusese activist în anii '60? Atunci ar fi putut 
să apară în presa de atunci. 

Aceste arhive nu erau totuși digitale. Era vorba despre plicuri 
cu fotografii și tăieturi din ziar. 

Ziarul la care lucra dispunea de cea mai mare arhivă din țară. 
Luă receptorul și rugă personalul de la arhivă să verifice dacă 
existase vreun Göran Nilsson în cercurile maoiste de la sfârșitul 
anilor '60. 

Femeia care preluă sarcina nu fu prea entuziasmată. 

— Când ai nevoie de asta? 

— leri, spuse Annika. E grabă. 

— Când nu e? 

— Stau și aștept și nu pot face altceva până nu primesc un 
răspuns de la voi. 

Un oftat aproape imperceptibil în receptor. 

— O să mă uit peste tot materialul și o să văd dacă găsesc 
ceva anume. Să citesc tot ce s-a publicat despre maoism mi-ar 
lua mai multe săptămâni. 

Annika se întoarse cu fața către redacţie și aşteptă răspunsul. 

— Sorry. Niciun Goran Nilsson descris ca maoist. Dar avem 
alţi două sute. 

— iți mulțumesc că ai fost atât de promptă, spuse Annika. 

Ce alte arhive existau din acel timp, în localităţile în care 
activaseră maoiștii? 

Orașele universitare, se gândi ea. Konkurrenten exista pe 
atunci, dar nu era potrivit să sune acolo. Uppsala Nya Tidning? 
Acolo nu avea intrare. Ce ziar exista la Lund? 

Se scărpină iritată în cap. 

Dar la Luleå? 

Ridică receptorul și formă numărul Ziarului de Norrland 
înainte de a înţelege că făcea cu adevărat asta. 

— Hasse Blomberg a fost bolnav ieri, nu știu dacă vine astăzi, 
spuse recepţionera, nerăbdătoare să termine convorbirea cât 
mai repede. 

Annika fu cuprinsă de o teamă imediată și de neînțeles, 
Dumnezeule, să nu i se fi întâmplat ceva. 


162 


— De ce? E grav? 

Recepţionera oftă ca și cum avea de-a face cu cineva greu de 
cap. 

— Deprimat, exact ca toţi ceilalţi. Personal, cred că nu sunt 
decât leneși. 

Annika se încruntă. 

— Sper că nu vorbești serios, spuse ea. 

— Ai remarcat că acest val de depresii a început de îndată ce 
am intrat în UE? Tot rahatul care vine de dincolo, tot felul de 
oameni, de otrăvuri, de depresii? Și eu, care am votat „da”! Am 
fost înșelată, asta-i. 

— Hasse Blomberg lipsește des? 

— E pensionat pe caz de boală jumătate din timp, și în 
puținele zile în care ar trebui să muncească, nu vine. 

Annika își muşcă buza. Era obligată să se ducă personal la 
arhiva Ziarului de Norrland cât mai repede posibil. 

— L-ai putea ruga să mă sune când apare? 

Își lăsă numele și numărul de telefon. 

— Dacă apare, spuse recepţionera. 

Goran Nilsson, se gândi ea când puse receptorul jos, și îl privi 
pe băiatul de pe monitor. 

Tu ești, Göran? 

e 

Automatul de cafea fusese reparat şi băutura era mai 
fierbinte ca niciodată. Își umplu cele două cești obișnuite și le 
duse cu ea în birou. 

Ochii o usturau de nesomn, nu-și putuse găsi liniștea noaptea 
care trecuse. Stătuse lângă Thomas, trează, cu ochii închiși, în 
timp ce el se sucise pe toate părţile. Moartea politicianului îl 
afectase cu adevărat. 

Se scutură și începu să caute mai departe. Scrise „sattajărvi” 
și ajunse la o pagină despre un proiect de construcţie de la 
sfârșitul anilor '90. Era vizitatorul numărul 16 781. Era acolo o 
hartă; se aplecă spre ecran pentru a găsi satul și pentru a putea 
citi literele minuscule care alcătuiau numele localităţilor din jur: 
Roukovaara, Ohtanajărvi, Kompeluslehto. 

Nu numai altă limbă, se gândi ea. Altă ţară, întinsă și 
îngheţată, în tundra de deasupra cercului polar de nord. 

Se lăsă pe spate. 


Cum fusese să-ţi petreci copilăria dincolo de cercul polar de 
nord în anii '50, într-o familie în care tatăl era conducătorul unei 
comunităţi religioase cu reguli stricte și ciudate? 

Annika știa că psihanalista elveţiană Alice Miller constatase că 
remarcabil de mulţi teroriști din Germania de Vest aveau taţi 
care fuseseră preoţi protestanți. Miller văzuse o legătură, 
violența teroriștilor ca o revoltă împotriva unei educații 
religioase severe. 

Asta putea fi valabil și pentru Suedia și lestadianism, se gândi 
Annika și se frecă la ochi. 

În aceeași clipă o văzu pe Berit ivindu-se din spatele 
perdelelor pline de praf. Se chinui să-și limpezească mintea și 
reuși să se ridice de pe scaun. 

— Ai puţin timp? strigă ea prin deschizătura ușii. 

Berit își scoase căciula și mănușile și-și împături fularul. 

— M-am gândit să iau prânzul mai devreme. Vii și tu? 

Annika închise computerul, pescui portofelul din geantă și 
descoperi că nu mai avea cupoane de masă. 

— Trebuie neapărat să mergem în sala de mese? spuse ea și 
se uită în jur - simţi că nu avea încredere în atitudinea 
prietenoasă de adineauri. 

Berit își atârnă mantoul pe umeraș. 

— Putem încerca altceva, dacă vrei, dar am trecut pe lângă 
„Sju råttor”, era gol. Aveau pui la wok cu alune cashew. 

Annika își roase unghia de la degetul arătător, se gândi dacă 
era sau nu în stare, dădu afirmativ din cap. 

— Ce-ai făcut afară? întrebă ea pe scară. 

— Zvonurile despre restructurarea guvernului, spuse Berit și 
își potrivi părul care se turtise sub căciulă. Prim-ministrul nu are 
prea mult timp înainte de alegerile UE; dacă vrea să schimbe 
miniștrii, trebuie s-o facă acum. 

Ajunseră în hol. Annika mergea în spatele lui Berit. Intrară în 
restaurant. 

— Și? spuse Annika în timp ce lua o tavă portocalie de plastic. 

Berit scutură din cap. 

— Ştii cum e el. Nicio vorbuliţă înainte. 

— Care ar trebui să plece, de data asta? întrebă Annika, 
evitând să privească șirul nesfârșit de mese. 

— Nepriceputa de Bjornlund, desigur, spuse Berit. E cel mai 
slab ministru al culturii din istorie. Nu i-a trecut niciun proiect de 


164 


lege în nouă ani. Ministrul economiei are o soţie bolnavă și vrea 
să aibă grijă de ea, așa că pleacă singur. Ministrul locuințelor nu 
a avut deloc succesul la care a sperat partidul, așa că trebuie să 
părăsească postul și ministerul să se desființeze. 

Berit avea cupoane și plăti și pentru Annika. 

— Cine vine în locul lor? 

Se așezară una în faţa celeilalte într-un colţ al restaurantului. 

— Se zvonește că Christer Lundgren se întoarce din exilul de 
la SSAB din Luleă, spuse Berit și își deschise sticla de bere fără 
alcool. 

Annika se înecă și izbucni într-un acces isteric de tuse. 

— E OK? Să te ajut? 

Annika scutură din cap și ridică o mână. 

— E OK, spuse ea, cu lacrimi în ochi. E adevărat? 

Berit luă o îmbucătură generoasă de pui. 

— N-a părăsit niciodată comitetul executiv, așa că un post de 
ministru i-a fost rezervat. Sigur ești OK? 

Annika dădu din cap și respiră încet, cu mâna pe piept. 

— Se pare că a făcut lucruri bune acolo, sus. Noul ministru al 
industriei e un zvon fierbinte, dar nu se știe niciodată. 
Întrebarea e dacă lumea a uitat de stripteuza de a cărei 
sinucidere a fost făcut vinovat. 

— Josefin, spuse Annika. Liljeberg. Deși n-a omorât-o el. 

— Şi ştii tu sigur asta, da. î 

Annika simţea că puiul fără niciun gust era prea mult. Impinse 
farfuria la o parte. 

Cu câţiva ani în urmă îi povestise lui Berit despre concluziile la 
care ajunsese în legătură cu demisia lui Christer Lundgren, îi 
arătase documentele și chitanțele de călătorie care dovedeau că 
ministrul comerțului exterior nu era în Stockholm în noaptea în 
care Josefine Liljeberg fusese ucisă. El se întâlnise cu cineva la 
Talin, în Estonia, o întâlnire atât de controversată, încât el mai 
degrabă acceptase o acuzaţie de omor decât să dezvăluie pe 
cine întâlnise. 

Exista o singură explicaţie, se puseră de acord Annika și Berit. 
Christer Lundgren se sacrificase pentru partid. Pe cine întâlnise 
la Talin și despre ce vorbise nu se aflase niciodată. 

Că guvernul a fost nevoit să se întrunească, deoarece 
adevărul despre afacerea IB era pe cale de a ieși la suprafață, 
nu s-a putut dovedi. Nici că era vorba despre un export ilegal de 


165 


arme către fostele republici ale Uniunii Sovietice. Totuși, Annika 
fusese sigură. 

Și îi povestise asta Karinei BjSrnlund. 

Făcuse greșeala de a încerca să obţină un comentariu de la 
Christer Lundgren prin a-i spune toată povestea purtătoarei lui 
de cuvânt. Nu primise niciodată vreun răspuns. 

Singurul lucru care se întâmplase fusese că Bjârnlund 
devenise dintr-odată membră a guvernului. 

— Intrebarea mea prostească i-a deschis drum ministrului 
culturii, spuse Annika. 

— Așa se pare, spuse Berit. 

— Și asta presupune că, de fapt, e vina mea că Suedia are 
politici culturale total falimentare, nu-i așa? 

— Pe de-a-ntregul adevărat, spuse Berit și se ridică. Vrei 
ceva? Salată? Apă? 

Annika scutură din cap și își urmări colega cu privirea, în timp 
ce aceasta deschise o sticlă de apă minerală și turnă în pahar. 

— Ce voiai de la mine, de fapt? spuse Berit când se întoarse și 
se așeză din nou pe scaun. 

— Mă interesează trecutul tău, răspunse Annika. Ce e 
declaraţia de la 9 aprilie? 

Berit mestecă și înghiţi de câteva ori, cu privirea în gol, apoi 
scutură din cap. 

— Nu-mi spune nimic. De ce întrebi? 

Annika bău din paharul cu apă. 

— Am găsit pe net un text cu fotografii, câțiva băieţi cu frizuri 
de anii '60 care, în numele Maestrului Mao, trebuia să 
mobilizeze cu mult curaj masele. 

Berit încetă să mai mestece și o privi. 

— Sună ca rebelii Uppsalei, spuse ea. 

Puse jos tacâmurile și dădu din cap pentru sine. 

— Așa e, spuse ea, au proclamat un fel de declaraţie în 
primăvara lui '68. Dacă a fost la 9 aprilie, nu știu să-ţi spun, dar 
au fost neobișnuit de activi în acea primăvară. 

Râse, scutură din cap, luă din nou tacâmurile și continuă să 
mănânce. 

— Ce? zise Annika. Spune! 

Berit oftă și zâmbi. 


— Am povestit doar cum au sunat la Buletinul de Vietnam și 
ne-au ameninţat, spuse ea. Rebelii Uppsalei erau niște ciudaţi. 
În fiecare zi ţineau întâlniri-maraton în diverse locuri, obișnuiau 
să înceapă la unu după prânz și nu terminau decât târziu, după 
miezul nopţii. Un prieten care a participat o dată mi-a spus că 
nu erau câtuși de puţin întruniri politice, ci orgii sexuale în 
numele religiei. 

— Întâlniri ale Mișcării de Revelaţie? spuse Annika. 

Aminteau destul de mult de așa ceva, da. Toţi participanții 
erau credincioși maoiști trup și suflet, se ridicau unul câte unul 
și vorbeau despre bomba atomică spirituală care era pentru ei 
învăţătura lui Mao. După fiecare discurs se aplauda frenetic. 
Intre discursuri se lua pauză, se mâncau sandviciuri, se bea 
bere, apoi se continua cu un nou discurs. 

— Cum? întrebă Annika. Ce spuneau? 

— II citau pe Maestru. Cei care încercau să formuleze fraze 
proprii erau acuzaţi de folosirea limbii burgheze. Singura 
excepție era „Moarte fasciștilor din KFML”*!. 

Annika se lăsă pe spate, căută o alună sub câteva frunze de 
salată și o vâri în gură, mestecând atent. 

— Dar, spuse ea, și KFML erau comuniști. 

— Sigur, zise Berit și se șterse la gură cu șervetțelul. Dar 
pentru rebeli, nimic nu era mai groaznic decât cei care aveau 
aceleași opinii ca ei. Torbjörn Săfve, care a scris o carte 
excelentă despre mișcarea rebelilor, a numit-o „paranoia 
certăreţilor”. Afișele de pe ziduri erau o mare problemă pentru 
ei. Dacă cineva punea un portret al lui Lenin, care era mai mare 
decât cel al lui Mao, asta era imediat considerat 
contrarevoluţionar. Ajungea să pui portretul lui Mao puţin mai 
jos decât al lui Lenin sau al lui Marx pentru a fi acuzat de 
convingeri false. 

— İl cunoşti pe un oarecare Goran Nilsson, rebel activ? spuse 
Annika și se uită încordată la Berit. 

Colega ei se întinse după o scobitoare, o scoase din 
învelitoarea de plastic și se încruntă. 

— Nu, din câte îmi amintesc, spuse ea. Ar fi trebuit să-l 
cunosc? 

Annika oftă, scuturând din cap. 


50 Ziar al mișcării suedeze pentru Vietnam. 
51 Numele Partidului Comunist Suedez în anii '60. 
167 


— Ai încercat la arhivă? întrebă Berit. 

— N-am găsit nimic. 

Pe fruntea lui Berit apărură cute adânci. 

— De 1 Mai, în acel an, spuse ea, rebelii au organizat un marș 
prin Uppsala într-un convoi enorm. Din câte îmi amintesc, toate 
ziarele mari au scris despre asta. Poate că așa îl găsești. 

Annika se ridică, ducând tava într-o mână și portofelul în alta. 

— Verific acum, zise ea. Vii cu mine? 

— De ce nu? spuse Berit. 

leșiră prin spate din sala de mese și urcară pe scara de 
serviciu la etajul doi, merseră printr-un coridor lung până 
ajunseră la gigantica arhivă de texte și imagini. Tot ce se 
tipărise în Kvällspressen și în Fina Morgontidningen în ultimii o 
sută cincizeci de ani exista acolo. 

— Depozitul e la stânga, spuse Berit. 

Găsiră Fina Morgontidningen din mai 1968 după numai un 
minut. Annika scoase ziarele legate din raftul de sus, ridicând 
praful, care îi veni în ochi. Tuși și făcu o grimasă de surpriză. 

În ziua de 2 mai 1968, prima pagină era ocupată de 
demonstrația mișcării rebelilor din Uppsala care avusese loc în 
ziua precedentă. Annika se încruntă și privi mai de aproape. 

— Ăștia sunt rebelii tăi revoluționari? spuse ea uimită. Arată 
ca niște mic-burghezi toată adunătura. 

Berit își trecu palma peste pagina îngălbenită de ziar, un 
foșnet ușor se iscă sub degetele ei, degetul mijlociu întârzie pe 
creștetul acoperit de păr tuns scurt al conducătorului. 

— O făceau conștient, spuse ea, gânditoare. Trebuia să 
semene cât mai mult cu lumea obișnuită, încercau să se pună 
de acord asupra unui prototip al muncitorului industrializat, dar 
cred că n-au reușit. Sacou îngrijit și cămașă albă, așa s-a 
hotărât. Cei din Uppsala erau afectați și emfatici. 

Se sprijini cu spatele de rafturi, își încrucișa brațele pe piept și 
privi în tavan. 

— În mai '68 a izbucnit o grevă generală în Franţa, spuse 
Berit. Un milion de oameni au demonstrat la Paris împotriva 
statului capitalist. Rebelii trebuia să-și arate solidaritatea cu 
fraţii lor francezi și au organizat o întrunire pe Slottsbacken, în 
Uppsala, într-o vineri seara. Eram un grup de la Buletinul care 
ne-am dus acolo. A fost îngrozitor. 

Scutură din cap, cu privirea în podea. 


— Era multă lume, cel puţin trei sute de persoane, și rebelii 
au făcut greșeala de a citi cu voce tare din „scrierile sfinte”. 
Publicul, care, în majoritatea lui, se compunea din lume 
obișnuită, a reacţionat normal: a huiduit și a strigat. 

Annika se lăsă furată de poveste și făcu un pas mai aproape. 

— Care scrieri? 

Berit își ridică privirea. 

— Lecturile din Mao, bineînţeles, spuse ea, discursul lui Lin 
Biao, Trăiască victoria în războiul poporului, cele șaisprezece 
puncte ale comitetului central al PPC, pentru revoluţia 
culturală... Rebelii n-au mai avut nicio reţinere acolo, în piață, și 
când cei prezenţi n-au fost de acord cu mesajul lor, au izbucnit 
în accese de ură și furie. 

Berit scutură din cap la această amintire. 

— Un efect direct al acelei întâlniri a fost că organizaţiile 
normale de stânga n-au mai putut vinde Scânteia și Buletinul de 
Vietnam la locurile obișnuite de muncă. Îl găsești pe Göran al 
tău? 

— Rămân să citesc puţin, spuse Annika și își trase un taburet. 

— Știi unde mă găsești dacă e ceva, zise Berit și părăsi 
încăperea, lăsând-o în încăperea plină de praf. 

e 

Anne Snapphane pluti pe coridor în direcţia dreptunghiurilor 
luminoase ale ușilor, pe lângă containere cu aparate de copiat și 
lăzi de carton. Se simţea cuprinsă de însufleţire. 

Invinsese! Cele trei mari case de filme independente fuseseră 
de acord să respecte înțelegerea verbală pe care o făcuseră și 
să-și vândă filmele către TV Scandinavia. 

Unul dintre bărbaţii de la cea mai mare casă dezvăluise, în 
plus, presiunile pe care familia proprietară le făcuse pentru a-i 
determina să renunțe: în afara boicotului total al producţiilor 
acestor case de filme, în ce privea distribuţia și finanțarea, 
trebuia ca ele să fie pregătite pentru un control drastic al întregii 
lor activităţi. Toate afacerile caselor de filme urma să fie 
cercetate și criticate, indiferent care era obiectul lor. Actorii care 
acceptau propuneri din partea lor aveau să fie supuși unor 
campanii de defăimare, ziariștii aveau să-i critice și să ceară 
demisia șefilor. 


— Nu-mi plac deloc metodele mafiote, spuse șeful casei de 
filme, care, de fapt, se întâmpla să fie născut în Sicilia și nu se 
lăsa intimidat așa de ușor. 

„Acum aţi dat de dracu’, blestemaţilor”, se gândi Anne și auzi 
pocniturile dopurilor de șampanie. 

Se așeză pe scaun și își puse picioarele pe masă. 

TV Scandinavia avea să funcţioneze. Suedia nu era o 
republică bananieră. O singură familie nu era mai presus de 
libertatea cuvântului. 

Trase sertarul de jos al biroului și scoase de acolo o sticlă de 
whisky nedeschisă, o cântări în mână și răsuci dopul. Fredonă o 
melodie veche, nu merita să sărbătorească puţin? 

Telefonul începu să sune și o făcu să tresară. Vâri repede 
sticla la locul ei în sertar, îl închise și îl încuie înainte de a ridica 
receptorul. 

— Ce-ai făcut ieri cu Sylvia? 

Vocea lui Mehmet era înșelător de blândă, dar Anne îl 
cunoştea, știa că în spatele liniștii clocotea de mânie. 

— Intrebarea e, mai degrabă, ce dracu' făcea ea la grădiniţa 
fiicei mele, spuse Anne și lumea se sfărâmă dintr-odată în 
bucăţi. 

Furia și disperarea înnegurau cerul de deasupra. 

— Nu ne-am putea comporta ca niște oameni maturi? spuse 
Mehmet și tonul vocii lui crescu. 

— Și ce plan matur aveați ieri? Trebuia să vin la grădiniţă și să 
constat că Miranda nu mai era acolo? Ce trebuia să cred? Că 
Miranda fugise de mine și că o preferase pe Sylvia? Sau că 
fusese răpită? 

— Acum ești ridicolă, spuse Mehmet, iar glasul îi sună 
tensionat. 

— Ridicolă? strigă Anne în receptor și se ridică de pe scaun. 
Ridicolă? Cu ce dracu’ vă ocupați voi, în familia voastră fericită? 
Mai întâi, vii acasă la mine și îmi spui că tu și muierea ta vreţi 
custodia copilului meu, apoi ea încearcă să o fure de la 
grădiniţă, despre ce e vorba? O campanie de teroare? 

— Liniștește-te, spuse Mehmet și receptorul deveni acum rece 
ca gheaţa, dogoarea se transformă în dispreţ și gerul îi lovi 
timpanul, făcând-o să încremenească. 

— Du-te dracului! zise ea și puse receptorul jos. 


170 


Rămase nemișcată, uitându-se la telefon. Dar sună din nou, 
după același număr de secunde cât i-ar fi luat să apese butonul 
redial. 

— Acum Miranda e numai a ta? Ce s-a întâmplat cu toate 
idealurile tale despre responsabilitatea comună? Cu teoriile tale 
melodramatice despre paternitate, despre copilul care aparţine 
colectivului și nu individului? 

Anne Snapphane se așeză din nou pe scaun, simțind că era 
târâtă într-o mizerie în care nu bănuise niciodată că va nimeri, 
în mlaștina urât mirositoare a amărăciunii și a relei-voinţe, în 
care se clocesc cele mai diabolice planuri, iar ea nu-i putea 
rezista, era deja acolo, gata să se scufunde în adâncul nisipurilor 
mișcătoare, și dacă s-ar fi împotrivit, n-ar fi făcut decât să cadă 
mai repede la fund. 

— Dar, spuse ea. Cine a trădat? Cine a plecat? Cine încearcă 
să pună bețe în roate? La naiba, nu eu! 

— Sylvia a plâns ieri toată seara, n-am putut s-o opresc, spuse 
Mehmet și vocea lui căpătă ceva plângăreţ și mustrător, care o 
făcu pe Anne să-și piardă controlul. 

— Dumnezeule! strigă ea. Eu sunt vinovată că e cu nervii la 
pământ? 

Mehmet respiră adânc, potrivindu-și tonul pentru un atac 
frontal. 

— Sylvia a spus că ai jignit-o și vreau să știi un lucru, Anne 
Snapphane: dacă îmi distrugi familia, nu știu ce sunt în stare să 
fac. 

Anne simţi cum plămânii i se golesc de aer. 

— Mă ameninţi? spuse ea. Nu ești în toate minţile? Cât de jos 
poţi să cazi? Te-a zăpăcit de tot? 

Distanţa creștea pe linie, și când Mehmet vorbi din nou, era la 
ani-lumină de acolo. 

— Înţeleg, spuse el. Dacă așa vrei... 

Și dispăru, dialogul se întrerupse, împrejurul ei aerul dospea și 
clocotea. Se aplecă deasupra biroului și începu să plângă. 

e 

Când urcă treptele redacției, Annika se simți cuprinsă de 
neliniște. După răsfoitul prin hârțoage nu se alesese cu altceva 
decât cu haine murdare și jeanși prăfuiți. Anii '60 și curentele lor 
politice nu erau tratate cu prea mult interes în presa acelei 
perioade, în fiecare zi apărea un nou ziar, atunci ca și acum, cu 


171 


anunțuri care trebuia vândute și titluri care trebuia născocite și 
cercetări de poliţie care trebuia efectuate. 

În plus, designul ziarului și calitatea imprimării erau 
îngrozitoare în anii aceia. Era bucuroasă că nu apucase acea 
perioadă. 

Deși, fiecare epocă are idealul ei, se gândi ea și se îndreptă 
către cușca de sticlă. Puteai trăi într-un timp la fel de bine ca 
într-un loc, și anii '60 nu i s-ar fi potrivit. 

Dar anii 2000 i se potriveau? 

Auzi telefonul și grăbi pasul. 

— Mi s-a spus că m-ai căutat, zise Hans Blomberg, arhivarul 
de la Norrlanas-Tidningen. 

— Ce bine că suni, spuse Annika și închise ușa în urma sa. 
Cum te simţi? 

O secundă de tăcere. 

— De ce întrebi? 

Ea se așeză pe scaun, simțind resemnarea din vocea lui. 

— Recepţionera mi-a spus că ai fost bolnav, și m-am neliniștit. 

— Oooo, grija femeilor tandre, spuse Hans Blomberg și vocea 
lui sună aşa cum și-o amintea Annika. 

Zâmbi. II vedea stând acolo în jacheta lui de lână, la biroul lui 
vechi cu panoul de afișaj deasupra, cu un desen de copil și 
îndemnul de a rezista până la pensionare. 

— Nu-i nimic serios, sper, spuse Annika și se întinse pe scaun. 

— Nu, nu, nu, zise arhivarul. Numai vechile probleme 
obișnuite. Am depășit data de valabilitate, stai în frigider încă 
două zile înainte de a fi aruncat, dar nimeni nu te consumă, stai 
și te acrești, și ocupi locul alimentelor proaspete, dar lucrurile se 
aranjează. Așa se întâmplă cu toată lumea în zilele noastre. 

Zâmbetul ei dispăru la aceste cuvinte, tonul era zeflemitor, 
dar frustrarea se simţea. 

— Ei, lasă, spuse Annika veselă și se hotărî să ignore 
amărăciunea din vocea lui. Pentru mine ești ca un vin vechi. 

— Ah, fetele din Stockholm știu să preţuiască un bărbat 
adevărat. Cu ce pot ajuta doamnă? 

— O întrebare generală despre ceva și mai vechi. Caut 
informaţii despre un tânăr din Sattajärvi, care a locuit în Luleå la 
sfârșitul anilor '60, lucra probabil pentru Biserică. Göran Nilson îl 
chema. 

— E mort? întrebă Hans Blomberg și scrijeli ceva cu creionul. 


172 


— Nu cred, răspunse Annika. 

— Atunci să-i lăsăm pe morți la o parte. Ce vrei să știi? 

— Orice. Că a câștigat un concurs de dans, că a demonstrat 
împotriva imperialismului, că s-a însurat, că a jefuit o bancă. 

— Goran Nilsson, ai spus? Nu puteai să găsești un nume mai 
obișnuit? 

— Am căutat peste tot, dar n-am găsit nimic, zise Annika. 

— Poate să dureze câteva minute, spuse el, și asta fu sentința 
zilei. 

Annika avu timp să se uite pe site-uri și să citească despre 
toate vilele de vânzare din Stockholm. Se opri la o casă 
fantastică, nou-construită pe strada Vintervik din Djursholm, 
care se vindea pentru modesta sumă de nouă milioane. Își 
aduse cafea și vorbi puţin cu Berit, îl sună pe Thomas pe mobil 
și îi lăsă un mesaj lui Anne Snapphane înainte de a auzi 
telefonul sunând. 

— Trebuie să spun că în viața mea am avut lucruri mai ușor 
de găsit, spuse el și oftă greu. Poţi ghici câţi Göran Nilsson avem 
în arhivă? 

— Șaptezeci și doi și jumătate, răspunse Annika. 

— Exact, aprobă Hans Blomberg. Și singurul din Sattajärvi pe 
care l-am putut găsi era într-un anunţ matrimonial în biserică. 

Annika ridică din sprâncene și simţi cum optimismul o 
părăsea. N 

— Anunţ matrimonial? Asta era un lucru pe care preotul îl 
făcea în biserică înainte ca lumea să se căsătorească, pe la 
1800, nu? 

— Nu știu exact, dar anunţul matrimonial în biserică a fost 
obligatoriu până prin anul 1973. Dar, așa e, căsătoria trebuia 
anunţată în biserică trei duminici la rând înaintea nunţii, spre 
plăcerea enoriașilor. 

— Și de ce scrie despre asta în ziar? 

Hans Blomberg reflectă. 

— Așa era pe timpul acela, exista o vinietă specială. 
Decupajul e din 29 septembrie 1969, vrei să-ţi citesc? 

— Da, mulţumesc, spuse Annika. 

— „Asistentul parohiei Göran Nilsson, născut în Sattajärvi, 
stabilit în Luleå, și studenta Karina Bjârnlund, născută și stabilită 
în Karlsvik. Cununia va avea loc în primăria din Luleă vineri 20 
noiembrie la ora 14.” 


173 


Ea lăsă creionul să zboare peste foaia de hârtie, pentru a 
apuca să scrie tot, simțind cum pielea i se făcea de găină, și 
începu să respire greu, Dumnezeule mare, nu poate fi adevărat. 

Se strădui să nu se înfierbânte prea tare, nu încă, nu putea fi 
sigură până nu verifica. 

— Ești mulţumită? întrebă Hans Blomberg. 

— Foarte, spuse Annika răgușit. Mii de mulţumiri. 

— Poţi să mă suni oricând, draga mea. 

Închiseră. Annika fu nevoită să se ridice de pe scaun, yes! 
Capul îi bubuia, simţea pulsul bătându-i în urechi. Fugi afară, în 
redacție, către secţia de sport, bubuitul se potoli, se reculese și 
își dădu seama că încă nu avea nimic, nu încă. Luă o ceașcă de 
cafea din automat și se grăbi către Berit. 

— De unde e ministrul culturii? întrebă ea. 

Berit își ridică privirea de la monitorul computerului, cu 
ochelarii pe vârful nasului. 

— Norrbotten, spuse ea. Luleă, cred. 

— Nu din Karlsvik? 

Berit își scoase ochelarii și își lăsă mâinile să-i cadă pe 
genunchi. 

— Nu știu, spuse ea. De ce întrebi? 

— Unde locuiește acum? 

— Afară, la nord de oraș, undeva. 

— Căsătorită? 

— Sambo”, spuse Berit, niciun copil. Ce vrei să afli? 

Annika se legănă pe picioare, scuturând brusc din cap. 

— O informaţie, numai, spuse ea, un vechi anunț matrimonial 
pe care trebuie să-l verific. 

— Anunţ matrimonial? repetă Berit, dar Annika ieși din 
încăpere fără să-i mai explice. 

Se îndreptă către biroul său cu privirea în depărtare, închise 
ușa după ea, se așeză și privi în gol până pulsul i se liniști. Apoi 
își ridică mâinile și își lăsă degetele să alunece pe tastatură și să 
scoată adevărul la lumină. 

Începu cu www.regeringen.se* și încărcă un document în 
format PDF, cu informaţii despre șefa Ministerului Culturii. O 
fotografie a Karinei BjSrnlund, zâmbind strâmb, îi răsări în față, 


52 Pereche necăsătorită care trăiește ca soţ și soţie și care, în Suedia, are aceleași 
drepturi ca o pereche căsătorită. 
53 Site-ul oficial al guvernului suedez. 


174 


apoi o descriere a domeniilor pentru care era responsabilă: 
patrimoniul cultural, arta, cuvântul tipărit, radio, televiziune și 
comunitatea religioasă. 

Din partea cu informaţii personale află că era născută în 
1951, copilăria și-o petrecuse în Luleå, iar acum era stabilită în 
Knivsta împreună cu partenerul său. 

Nimic despre Karlsvik, se gândi Annika și intră pe pagina 
Infotorg. 

Căuta „Karina Bjornlund Knivsta” și obţinu un rezultat, o 
femeie născută în 1951. Dădu clic pe „informaţii mai vechi” și 
ajunse la parohia în care se născuse. 

La sud de Luleå. 

Annika își simţi dintr-odată inima grea. 

Işi mușcă buzele, palmele o mâncau, trebuia să caute mai 
departe. Părăsi Infotorg și intră din nou pe Google, tastă 
„karlsvik sud Luleå” și obținu nouăsprezece rezultate. Primul era 
un istoric despre ajustorul de ferăstraie Olof Falk (1758-1830) de 
la fabrica de cherestea din Hâllestrom, din actualul district 
Norrfjăden, situat în Piteå. Căută pe pagină și-l găsi pe unul 
dintre urmașii ajustorului, o anume Beda Markström, născută în 
1895, stabilită în Karlsvik, în sudul orașului Luleå. 

Căută harta și găsi localitatea. 

Karlsvik era o mică așezare în apropiere de Luleă, de partea 
cealaltă a râului. 

Se lăsă pe spate, începând să se gândească. Pielea capului 
începu s-o strângă, gura i se uscă, simţi înțepături în buricele 
degetelor. 

Işi notă câteva lucruri într-un carnet și formă numărul de 
interfon al redactorului-șef. 

— Ai timp câteva minute? 

[] 

Aerul din sala de conferințe a Consiliului Comunal de la etajul 
șapte era sufocant. Mirosul de cafea și tutun se amesteca vag 
cu cel de transpiraţie pe care îl emanau bărbaţii de vârstă 
medie, îmbrăcaţi în sacouri de lână. Thomas își șterse fruntea. 
Fără să-și dea seama, vâri degetul în nodul cravatei și trase; 
simţea că nu mai poate respira. 

Aceasta era prima întâlnire oficială a grupului congresului, 
ceea ce însemna că ierarhiile și structurile nu se stabiliseră încă. 
Pe parcursul întâlnirii, bătaia prietenească pe umăr se 


175 


transformase în încercări de marcare a propriului teritoriu și 
Thomas aprecie că va trebui să suporte încă o ședință-maraton 
înainte de a se întâmpla ceva constructiv. 

La congresul comun al consiliilor comunelor și consiliilor 
judeţene din Suedia, care avea loc în iunie la Norrköping, 
trebuia dezbătută o problemă importantă: eventuala fuziune. 
Tema comună generală a congresului era cetățeanul și viitorul. 

Thomas își deschise larg ochii și se uită peste programul 
congresului. 

Nu scăpa. Sophia se ţinea de el peste tot. Auzea zgomotul 
pantofilor ei cu tocuri înalte printre documente și teancuri de 
hârtii trimise reprezentantului Consiliului Județean. 

Thomas se rezemă de scaun, ascultă directivele pisăloage ale 
directorului și privi în jurul său, la participanţi. 

Sophia, într-un taior în dungi, de culoarea cretei, bluză de 
mătase, dinţi albi și păr cu miros de măr, ceva mai încolo, lângă 
fereastră. 

Sophia, în sutien de dantelă și buze întredeschise, aplecată 
deasupra carnetului de însemnări. 

Sophia, fără chiloți, călărind aparatul de proiecție. 

Işi drese glasul și scutură din cap, obligându-și mintea să se 
întoarcă la realitate. 

Mai încolo, lângă latura scurtă a mesei cu design special, 
stătea directorul responsabil cu informarea, care era și 
președintele grupului de proiect și care îi șoptea ceva 
conducătorului de proiect. Ambii, responsabili cu formalitățile și 
administraţia, își turnară cafea în cești și se grăbiră să se 
servească din plăcinta cu cremă de vanilie. Ceilalţi șefi se 
plasaseră lângă fereastră, unde își presau sacourile de spătarele 
scaunelor și încercau să nu arate plictisiţi. 

Realitatea lui. Realitatea Sophiei. 

Și un gând care îl îngheță: 

Ce făcea Annika acum? Ce știa el despre realitatea ei? 

Fără să înţeleagă cum sau să audă ce se spusese, ședința luă 
sfârșit cu zgomot de scaune trase și exclamaţii de ușurare. Se 
reculese și, fără să-și ridice privirea, își strânse hârtiile. 

— Samuelsson, spuse o voce deasupra sa și el se uită repede 
în sus. Cum funcţionează colaborarea la Consiliul Comunal? 


176 


Thomas se ridică, dădu mâna cu directorul responsabil cu 
informarea, simțind cum creierul îi înțepenea și cuvintele i se 
uscau: ce naiba să răspundă la asta? 

— Nicio problemă, spuse el și înghiţi în sec. Funcţionează 
destul de bine. 

— Niciun conflict? 

Își trase mâna pentru a ascunde transpiraţia care începea să 
i-o umezească. 

— Atâta timp cât avem același scop și un șir de actori 
independenți în proiect, funcționează minunat, răspunse el și se 
întrebă singur ce voise să spună. 

— Sophia Grenborg cum e? 

Întrebarea îi goli plămânii de aer; deschise gura și încercă să 
respire. 

— A, se auzi spunând, știi tu, poţi avea încredere în ea. Puțin 
plicticoasă. Clasa de sus, n-a avut greutăţi în viată... 

— Am vrut să spun, cum e să colaborezi cu ea. Reprezintă cu 
succes interesele Consiliului Comunal? 

Thomas simţi, spre indignarea sa, că roșise: ce greșeală de 
neiertat! 

— E vorba să nu lași garda jos, spuse el. Nu trebuie lăsaţi să 
preia conducerea, o anumită tensiune se simte acum, înaintea 
congresului... 

Directorul dădu din cap gânditor. 

— Înţeleg, spuse el. Ai putea să aduni la un loc și să rezumi 
experienţele tale, pe de o parte din teritoriul tău actual, dar, 
înainte de toate, în legătură cu problema regionalizării, cât mai 
repede cu putinţă? 

— Sigur, răspunse Thomas și își trecu palma peste cravată. 
Precizează-mi directivele tale și o fac imediat. 

Directorul îl bătu ușor pe umăr. 

— Așa te vreau, spuse el și ieși. 

Camera se goli de oameni. Thomas rămăsese la urmă și își 
închidea geanta-diplomat. Una dintre secretare deschisese larg 
o fereastră și lăsase să intre aerul. Thomas simţi la picioare și pe 
sub sacou curentul rece. 

Cum funcţiona colaborarea cu Consiliul Comunal? Sophia 
Grenborg, cum era ea, de fapt? 

Thomas alungă acest gând, își luă geanta și se îndreptă 
hotărât către lifturi. Câţiva șefi stăteau și vorbeau în timp ce 


177 


așteptau. Le zâmbi repede și continuă să meargă către scara de 
serviciu. 

Coridorul care ducea la camera sa era cufundat în întuneric, 
modelele tapetului de pe perete erau accentuate și deformate 
de lămpile care răspândeau lumina și umbra ca niște fântâni 
arteziene. Se grăbi să intre în cameră, închise ușa și se prăbuși 
pe scaunul din spatele biroului. 

Așa nu mai putea continua. De ce lăsase lucrurile să meargă 
atât de departe? Tot ce construise atâția ani era pe cale să se 
dărâme, încrederea de care se bucura în familie și la serviciu s- 
ar fi destrămat dacă aventura lui ar fi fost descoperită. Privirea i 
se opri pe fotografia Annikăi împreună cu copiii, pe care o 
pusese pe birou, într-o ramă de argint și pe care o făcuse vara 
trecută la petrecerea mătușii, care împlinea șaptezeci de ani. 
Imaginea nu era conformă cu realitatea. Copiii erau îmbrăcați 
elegant și puţin încordaţi, Annika purta o rochie lungă până la 
genunchi, care cădea bine și îi îndulcea formele corpului, altfel 
ușor ascuţite, și își împletise părul, care stătea nemișcat pe 
spate. 

— Asta spune mult despre cum ai vrea tu să apărem în ochii 
celorlalți, spusese Annika când văzuse ce fotografie alesese el. 

Thomas nu răspunsese, nu intenţiona să înceapă o asemenea 
discuție, care n-ar fi dus nicăieri. 

Pentru el era important cum era văzut de ceilalţi, asta era 
adevărat. Să ignori impresia pe care o produci în jurul tău era o 
atitudine iresponsabilă și prostească. Annika gândea exact 
invers. 

— Nu poţi fi iubit de toată lumea, spunea ea. E mai bine să iei 
atitudine și să accepți asta decât să-i lingușești pe oameni. 

Işi trecu degetul pe rama de metal mată, se opri o clipă în 
dreptul sânului rotund al Annikăi. 

Soneria puternică a interfonului îl făcu să tresară. 

— Ai o vizită la recepţie, Sophia Grenborg de la Consiliul 
Judeţean. Vii jos s-o iei? 

Simţi cum începe să transpire. 

— Nu, spuse el. Găsește și singură. Dă-i drumul sus. 

Puse receptorul jos, se ridică de pe scaun și se îndreptă către 
ușă, o deschise, privi încăperea ca și cum n-ar mai fi văzut-o 
niciodată. Se hotărî să rămână în picioare, rezemat de birou, cu 
braţele încrucișate și să asculte zgomotul de pe scară. Nu auzi 


178 


decât bătăile puternice ale propriei inimi; încercă să înțeleagă 
ce simţea, dar nu găsi decât o confuzie. 

Nu știa. Era plin de așteptări, dar îi era rușine. lubea cu 
pasiune și dispreţuia. 

Tocurile tropăiră într-un fel în care numai cele ale ei o făceau, 
pașii stârneau ecouri pe coridorul pustiu, erau veseli și ușori. 

Sophia împinse ușa și intră în cameră. Ochii îi străluceau, 
aveau o timiditate și o șovăială care nu puteau fi ţinute în frâu 
de torentul de voinţă care se revărsa din ei. 

Thomas se îndreptă către ea, stinse lumina și o trase lângă el, 
în același timp în care închise ușa cu piciorul. O sărută sălbatic 
și disperat, gura ei era caldă, mâinile lui îi căutau sânii, ea îi 
cuprinse fesele. 

Răsuflând precipitat, se dezbrăcară în grabă și se întinseră pe 
tăblia biroului; Thomas dădu la o parte cu o mișcare tot ce 
stătea pe masă. Ea se așeză deasupra lui și îi căută privirea, 
buzele fremătătoare. Thomas pătrunse în ea, își dădu capul pe 
spate și închise ochii în timp ce ea începu să se miște ritmic. 
Valurile leneșe îi făcură corpul să se relaxeze. Când orgasmul se 
apropie, deschise larg ochii și se trezi în faţă cu chipul Annikăi 
din fotografia de pe birou, trist și resemnat, înaintea întâlnirii de 
care nu putuse scăpa, cu familia. 

Nu putu să-și împiedice strigătul care se ridică din el. 

In tăcerea care urmă auzi din nou susurul monoton al 
instalaţiei de ventilare, scârțâitul cablurilor din casa liftului, un 
telefon care suna neîntrerupt. 

— Nu suntem normali, îi șopti Sophia în ureche, iar el nu se 
putu abţine să nu râdă, nu, la naiba, nu erau normali, o sărută și 
se ridică. 

Işi aranjară hainele repede și febril, chicotiră, încercară să se 
găsească pe întuneric. Apoi se lipiră unul de altul, zâmbindu-și 
ochi în ochi. 

— Îţi mulţumesc pentru astăzi, spuse Sophia și îl sărută pe 
bărbie. 

Thomas îi găsi gura și-i mușcă ușor buzele. 

— Și eu îți mulțumesc, șopti el. 

Sophia își puse mantoul, luă geanta de jos și tocmai se 
pregătea să plece, când se opri brusc: 

— O, spuse ea. Era să uit de ce am venit. 


179 


Thomas se așeză pe scaun și se rezemă de spătar, simțind 
nevoia imperioasă de somn care-l copleșea întotdeauna după ce 
ejacula. Sophia își puse geanta-diplomat pe birou, o deschise și 
scoase un teanc de hărtii cu logoul Departamentului de Justiţie. 

— Am stat puţin cu Cramne acum, după-amiază, și ne-am 
uitat peste prima variantă a planului de acţiune, spuse ea și îi 
zâmbi cu o expresie nevinovată. 

Thomas simţi cum faţa i se crispează și nevoia de somn 
dispăru. 

— Ce? spuse el. Eu trebuia să fac asta. 

— Cramne m-a sunat să-mi spună că nu te-a găsit, pentru că 
erai într-o ședință. Ai putea să-l citeşti în seara asta și să mă 
suni mâine-dimineaţă? 

Thomas se uită la ceas. 

— Trebuie să iau copiii, spuse el. Nu știu dacă apuc în seara 
asta. 

Sophia clipi și se schimbă la faţă. 

— Sigur, zise ea, și vocea îi deveni mai joasă și mai ascuţită. 
Sună-mă când poți. 

Se întoarse, ieși din cameră și închise ușa în urma sa. Thomas 
rămase pe scaun și simţi umezeala din chiloti. 

Cum funcţiona colaborarea cu Consiliul Comunal? Sophia 
Grenborg, cum era ea, de fapt? 

Se aplecă repede în faţă, mototoli documentul cu planul de 
colaborare și îl aruncă la coșul de gunoi. Lăsă hârtiile Sophiei 
Grenborg de la Departamentul de Justiţie lângă paharul cu 
creioane și părăsi camera. 

(J 

Picioarele Annikăi aproape amorțiseră pe scaunele incomode 
din faţa biroului lui Anders Schyman, când redactorul-șef 
deschise în sfârșit ușa și o lăsă să intre. 

— Am zece minute, spuse el și îi întoarse spatele înainte ca 
Annika să apuce să răspundă ceva. 

Se ridică, încercă să-și dezmorțească picioarele și se simţi 
ciudat de indispusă. Cu pași nervoși pe podeaua care scârţăia, 
urmă spatele lat al lui Schyman și intră în biroul lui, stresată de 
graba cu care fusese întâmpinată. Se lăsă pe unul dintre 
scaunele destinate vizitatorilor și își puse însemnările peste un 
fel de diagramă care acoperea biroul lui. 


Redactorul-șef se întoarse agale la locul său, se așeză pe 
scaunul care pârâi și se rezemă de spătar. 

— Nu renunți la ideea de terorism, concluzionă el și își 
împreună mâinile pe abdomen. 

— Am făcut rost de informaţii destul de fierbinţi, spuse Annika 
și își aţinti privirea în carnetul de însemnări, descoperind că nu 
era la pagina bună. 

Luă repede hârtiile și începu s-o caute febril pe cea cu 
rezumatul pe care îl făcuse. Schyman oftă. 

— Mai bine povestește-mi, spuse el, iar Annika puse carnetul 
pe genunchi. 

Se lupta cu o senzaţie de ameţeală; i se părea că se afla pe 
puntea unei corăbii. 

— Teroristul se numea Göran Nilsson, spuse ea. Născut în 
Sattajärvi, în Tornedalen, în 1948. Tatăl lui era predicator 
lestadian. 

Luă din nou carnetul și începu să-l răsfoiască. 

— S-a mutat la Uppsala pentru a studia teologia când avea 
nouăsprezece ani. S-a înrolat în mișcarea rebelilor în primăvara 
anului 1968 și a devenit maoist. Nu și-a terminat studiile, ci s-a 
mutat înapoi în Norrbotten și a avut o slujbă în cadrul Bisericii. A 
intrat în grupul maoist din Luleå sub numele de cod Ragnwald și 
se pare că s-a îndepărtat de religie tot mai mult. Pentru că s-a 
căsătorit. Într-un fel sau altul, a fost amestecat în atentatul de la 
F 21, chiar dacă poliţia nu crede că a fost prezent acolo. A 
dispărut din Suedia pe 18 noiembrie 1969 și de atunci nu s-a 
mai auzit de el. Nunta lui, care trebuia să aibă loc vineri 20 
noiembrie la primăria din Luleă, deci la două zile după atentat, a 
fost anulată. 

Schyman dădea încet din cap. 

— Apoi a plecat în Spania și a devenit ucigaș de profesie în 
ETA, continuă el și se uită cu coada ochiului la ziarul care stătea 
deschis pe o măsuţă lângă birou. 

Annika ridică mâna, mișcându-și picioarele pentru a-și găsi 
echilibrul. 

— DarF 21 este lucrul cel mai interesant. 

— Mi s-a părut că ai spus că poliţia l-a scos din calcul, că nu el 
a făcut asta. 

Ea înghiţi în sec și dădu din cap. 


181 


— Deci, cine a aruncat avionul în aer? spuse Anders Schyman 
pe un ton neutru, în timp ce își mișca nerăbdător mâinile. 

Annika rămase tăcută câteva clipe înainte de a continua. 

— Karina Bjârnlund, ministrul culturii. _ 

Niciun mușchi nu se clinti pe chipul redactorului-șef. Işi ţinea 
mâinile împreunate, ca mai înainte, peste nasturii de la cămașă, 
ochii îi erau ficși, dar aerul din cameră deveni dintr-odată de 
nerespirat. 

— Presupun, spuse Schyman după o tăcere infinit de lungă, 
că urmează o argumentaţie coerentă și temeinică la afirmația 
asta. 

Annika încercă să râdă, dar nu putu scoate decât o chicoteală 
silită. 

— De fapt, nu, spuse ea, dar ministrul e principalul subiect. 

Schyman se aplecă repede în față, se ridică de pe scaun 
sprijinindu-se de birou și începu să se plimbe prin cameră, fără 
s-o privească. 

— Nu știu dacă vreau să ascult așa ceva, spuse el. 

Annika se ridică pe jumătate pentru a-l urma. Simţi cum toată 
camera se învârte, se prăbuși înapoi și luă de jos carnetul de 
însemnări. 

— La locul infracţiunii s-au găsit urme de pantofi mărimea 
treizeci și șase, spuse ea. Trebuie să fi aparținut unui copil sau 
unei femei, și dintre aceste două variante, cea cu femeia e mai 
credibilă. Femeile nu sunt aproape niciodată teroriste singure. 
Doar împreună cu bărbaţii lor. Ragnwald a plănuit lovitura, 
logodnica lui a înfăptuit-o. 

Schyman își întrerupse plimbarea neliniștită prin cameră și se 
întoarse către ea. 

— Logodnică? 

— Trebuia să se căsătorească, asistentul parohial Goran 
Nilsson din Sattajärvi și Karina Bjârnlund din Karlsvik, în parohia 
din sudul orașului Luleă. Am verificat toate perechile cu aceste 
nume și am găsit informaţii cu privire la trecutul lor din registrul 
naţional de evidenţă a persoanelor. Nu există decât ei doi. 

— Teroristul și ministrul culturii? 

— Teroristul și ministrul culturii. 

— Trebuia să se căsătorească la două zile după atentat? 


182 


Annika dădu aprobator din cap. Văzu că șeful nu-și putu 
ascunde uimirea și simţi cum pământul căpăta tot mai multă 
stabilitate sub picioarele ei. 

— De unde știi asta? 

— Dintr-un anunţ matrimonial din  Norrlanas-Tidningen, 
publicat cu patru săptămâni înaintea atentatului. 

Anders Schyman își încrucișă braţele pe piept, se legănă pe 
călcâie și privi către fereastra întunecată care dădea spre 
ambasada rusă. 

— Eşti absolut sigură că în toamna lui 1969 Karina Björnlund 
plănuia să se mărite cu un bărbat care avea să devină ucigaș de 
profesie? 

Ea răspunse cu un „da” răgușit, iar Schyman își continuă 
raţionamentul. 

— Și, pentru că era îndrăgostită, ministrul nostru ar fi distrus 
proprietatea statului, ar fi omorât un recrut și ar fi rănit un altul? 

— Nu știu, dar e cel mai logic, spuse Annika. 

Șeful se întoarse la scaunul său și se așeză încet. 

— Câţi ani avea atunci? 

— Nouăsprezece. 

— Locuia împreună cu tipul acela? 

— Era înregistrată încă la adresa părinţilor ei din Karlsvik. 

— Cu ce se ocupa? 

— În anunţ scria că e studentă. 

Anders Schyman luă un pix și scrise ceva în colţul unui grafic. 

— Ştii, spuse el și își ridică privirea către Annika, e cea mai 
mare aiureală pe care am auzit-o vreodată. 

Lăsă pixul jos, zgomotul plasticului care căzu pe hârtie se 
amplifică și stârni un ecou în tăcerea camerei, podeaua se 
deschise și Annika simţi cum începea o cădere liberă. 

Schyman se ridică din nou, se apropie și se aplecă spre ea. 

— Sunt bucuros, spuse el, că ai venit la mine cu aceste 
informaţii și nu te-ai dus la altcineva, pentru că sper că n-ai 
pomenit nimănui despre prostiile astea, nu-i așa? 

Annika simţi cum căldura îi urca în obraji și cum capul i se 
învârtea. 

— Nu, șopti ea. 

— Nici lui Berit? Nici lui Jansson? Nici bunicii tale? 

— Bunica e moartă. 


El o studie câteva secunde de aproape, apoi își îndreptă 
spatele. 

— Bine, zise. Din clipa asta, nu mai ai nimic de-a face cu 
terorismul. Nu mai dedici niciun minut Karinei Bjornlund sau 
vreunui blestemat de Ragnwald sau vreunei explozii din Luleă 
sau din altă parte, ai înțeles? 

Annika se lăsă pe spătarul scaunului pentru a-i evita 
respiraţia, care ajunsese din nou aproape. 

— Dar, spuse ea, n-ar merita să merg mai departe și să verific 
măcar? 

Anders Schyman o privi cu o surprindere în care se ghicea 
neplăcerea și pe care Annika o resimți ca pe o usturime în gât. 

— Că teroristul cel mai urmărit din Suedia în ultimele trei 
decenii ar fi o adolescentă dintr-un sat din Norrbotten, care, 
locuia la mama și la tata și care a devenit ministrul culturii într- 
un guvern social-democrat? 

Annika respira repede, cu gura deschisă. 

— N-am vorbit nici măcar cu poliția... 

— La naiba, cu atât mai bine! 

— ... Ei ar fi trebuit s-o interogheze, poate există o explicaţie 
firească... 

Un semnal ascuţit al interfonului o făcu să se oprească. 

— Herman Wennergren e aici, spuse secretara. 

— Roagă-l să intre. 

Schyman lăsă butonul telefonului și se uită la Annika. Femeia 
simţi cum privirea lui trece prin ea și se oprește în dreptul fustei. 

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre asta, spuse el. 
Du-te acum. 

Annika se ridică și se miră că era în continuare întreagă, își 
luă carnetul cu mâini pe care le simţea străine, își aţinti privirea 
pe ușa care părea capătul unui lung tunel. 

Înaintă împleticindu-se. 

e 

Anders Schyman văzu ușa care se închidea în spatele Annikăi 
Bengtzon și simţi dezamăgirea ca pe o arsură în stomac. 

Ce dureros, Annika Bengtzon, care fusese atât de meticuloasă 
și ambițioasă! Își pierduse minţile de tot! Nu mai avea niciun 
control asupra realităţii și se refugiase într-un fel de fantezie cu 
teroriști în cancelaria guvernului și ucigași plătiţi printre membrii 
partidului de centru din Osthammar. 


184 


Simţi nevoia să se așeze. Roti scaunul astfel încât să-și vadă 
propria imagine reflectată în sticla întunecată a ferestrei și 
încercă să distingă contururile complexului de beton care se 
întindea sub steagul rusesc. 

Care erau îndatoririle lui de șef în cazul acesta? Ar trebui să-l 
informeze pe medicul personalului? Era Annika Bengtzon un 
pericol pentru sine însăși și pentru alţii? 

Simţi că se sufocă în scaunul de birou. 

Nu observase tendinţe sinucigașe sau violente. Singurul lucru 
pe care îl știa cu siguranţă era că articolele ei nu mai puteau fi 
luate în serios și el era plătit să gestioneze asemenea lucruri. 
Bengtzon avea nevoie să fie controlată cu mai multă atenţie 
decât altă dată, atât de el, cât și de șefii de ediţie. 

„Păcat”, își zise el din nou. Fusese o ziaristă pricepută, foarte 
eficientă în ceea ce privește culegerea de informații. 

Ușa se deschise și Herman Wennergren intră fără să bată, ca 
de obicei. 

— Ce noroc să alegi războaiele pe care le poţi câștiga, spuse 
cu oboseală în glas președintele comitetului de conducere și își 
lăsă geanta-diplomat pe canapea. Mi-ai putea comanda o cafea? 

Anders Schyman se aplecă, apăsă butonul interfonului și o 
rugă pe secretară să aducă două cești. Apoi se ridică și se 
îndreptă spre canapeaua pe care se așezase Wennergren cu 
paltonul pe el, nesigur ce-i va aduce vizita neanunţată. 

— O zi proastă pe câmpul de bătălie? spuse el și se așeză de 
partea cealaltă a mesei. 

Președintele începu să se joace cu încuietoarea genţii- 
diplomat, bătând cu unghiile, fără să-și dea seama, în metalul 
ei. 

— Pierzi și câştigi, spuse el. Pot să-ți dau o veste bună. Se 
pare că voi câștiga în numele tău. Vin chiar acum de la o ședință 
despre pregătirea alegerilor din TU“, unde te-am propus ca nou 
președinte de la începutul anului viitor. Cel de acum n-a prea 
făcut treabă și cu toţii am fost de acord că trebuie schimbat. 
Propunerea mea a întâmpinat surprinzător de puţine proteste. 
Nimeni nu a avut nimic împotrivă, nici editorii, nici directorii. 

Wennergren părea sincer mirat. 


+ Prescurtare de la Tidningsutgivarna - Asociaţia Editorilor Suedezi. 


— Poate că n-au reacţionat din pricina șocului, spuse 
Schyman în același timp în care secretara intră cu tava plină cu 
cafea și prăjituri. 

— Nu cred, zise președintele și luă o prăjitură înainte ca tava 
să aterizeze pe masă. Șeful te-a numit „capitalist colectiv”. Ce 
crezi că a vrut să spună cu asta? 

— Depinde de tonul vocii, dacă era pozitiv sau negativ, și ce 
încărcătură îi atribui singur acestei aprecieri, spuse Schyman și 
trecu peste întrebare. 

Herman Wennergren bău încet din ceașca de porțelan, cu 
buzele răsfrânte și degetul mic ridicat. 

— E posibil ca grupările celelalte să-și adune forţele, spuse el 
și luă o înghiţitură. Nu deschidem încă șampania victoriei, dar 
cred că-i pot convinge să te aleagă președinte al Asociaţiei 
Editorilor. Și când ești acolo, la prima ședință a conducerii, aș 
vrea să aduci în discuţie o problemă specială, de cea mai mare 
importanţă pentru familia proprietară. 

Anders Schyman se rezemă de spătarul scaunului și păstră o 
mină neutră, în același timp în care o certitudine creștea în el, în 
toată claritatea ei evidentă: se gândiseră să-l prefacă în arma 
familiei proprietare în liga aparent nepărtinitoare și nepolitică 
reprezentată de Asociaţia Editorilor. 

— Așa deci, spuse Schyman cu voce moale. Care problemă? 

Wennergren mușcă dintr-un biscuit. 

— TV Scandinavia, spuse el și scutură câteva firimituri de pe 
reverul hainei. O să lăsăm capitalul american să intre în eterul 
nostru fără să aibă loc nicio dezbatere? 

„Al doilea război”, se gândi Schyman. „Cel care e pe cale dea 
fi pierdut. Bătrânul e cu adevărat îngrijorat.” 

— Cred că asta se discută peste tot, zise el, neștiind dacă ar fi 
trebuit să se înfurie sau doar să se prefacă a nu înțelege. 

— l-auzi, spuse Herman Wennergren și își șterse degetele cu 
un șerveţel. Câte articole a scris Kvällspressen despre asta? 

În loc să ridice vocea, Anders Schyman se îndreptă către 
biroul său și se așeză pe scaun. 

Familia proprietară nu făcuse niciodată până atunci presiuni 
pentru a-l obliga să scrie despre subiecte care priveau 
interesele ei economice. Dintr-odată, pricepu cât de mare și de 
sensibilă era problema canalelor de televiziune americane 
pentru ei. 


186 


— Condiţia pentru a mă bucura de respect în Asociaţia 
Editorilor este să păstrez o linie critică și independentă faţă de 
familia proprietară în orice situaţie, spuse el și luă în mână un 
creion, fără să-l folosească. 

— Desigur, aprobă Herman Wennergren; se ridică și el, își luă 
geanta-diplomat și își încheie paltonul. O linie independentă, 
bineînţeles, văzută din afară. Dar tu nu ești prost, Schyman. Știi 
pentru cine lucrezi, nu? 

— Pentru jurnalism, spuse Anders Schyman și simţi cum 
indignarea îi creștea. Pentru adevăr și democraţie. 

Herman Wennergren oftă puţin obosit. 

— Bine, bine, spuse el. Dar ar trebui să înţelegi ce miză este 
în joc. Cum naiba să scăpăm de TV Scandinavia? 

— Să avem grijă să nu capete permisiunea de a transmite, 
răspunse Schyman. 

Wennergren oftă și mai sonor. 

— Bineînţeles, spuse el. Dar cum? Am încercat totul. Guvernul 
e de neînduplecat. Acest consorțiu american îndeplinește toate 
criteriile pentru a avea acces la reţeaua de transmisie digitală. 
Propunerea va fi luată în discuţie săptămâna viitoare în 
parlament, iar Ministerul Culturii nu va schimba condiţiile numai 
pentru că noi vrem asta. 

— Atât de repede? întrebă Schyman. Atunci se va decide 
totul? 

— Toate discuţiile sunt gata de mult, dar știi cum e ministrul 
Bjornlund. Greu cu ea să dea drumul la ceva, și niciodată la 
timp. Am verificat la biroul de presă al guvernului, încă n-a 
primit niciun text. 

Schyman privi în jos, la masa de lucru și într-un colţ văzu 
cuvintele pe care le măzgălise acolo în timp ce se hotăra cât de 
dur să se poarte cu Annika Bengtzon. 

Karina Björnlund logodită teroristul Ragnwald, aruncat în aer 
avion F-21???? 

Se uită la ele și simţi cum presiunea creștea. 

Cum voia el să arate situaţia din mass-media suedeză în 
viitor? 

Voia ca mijloacele suedeze de comunicare în masă să-și 
continue lunga tradiţie în privința problemelor de democraţie și 
libertate de exprimare? Sau le putea lăsa să se sufoce sub 
greutatea unui colos de divertisment global și ahtiat după 


187 


dolari? Putea el, cu conștiința împăcată, să pună într-o situaţie 
riscantă Kvällspressen, Ziarul de Dimineaţă, agenţiile de 
publicitate, canalele de radio și televiziune, numai pentru a ţine 
întotdeauna cu dinţii de un soi de etică mută și stereotipă? O 
etică pe care nimeni nu avea să știe vreodată că o promova și 
cu ce preț? 

Și, în cele din urmă, era pregătit să-și sacrifice propria 
carieră? 

Anders Schyman îl privi pe Wennergren. 

— Există un lucru, spuse el. Ceva ce Karina Bjornlund nu ar 
dori să ajungă la urechile publicului. 

Herman Wennergren ridică interesat din sprâncene. 

e 

Lapoviţa iernii o întâmpină pe Annika cu o nepăsare 
batjocoritoare, făcând-o să respire cu greutate. Ușile batante se 
închiseră în spatele ei și zgomotul se amestecă preț de câteva 
clipe cu cel al mecanismului îngheţat. Işi duse mâna la ochi 
pentru a evita lumina de la sigla ziarului. În faţa ei se întindea 
strada și lumea, masivă și impenetrabilă; simțea că se 
prăbușește pe dinăuntru. Cum să fie în stare să mai facă un 
pas? Cum avea să ajungă acasă? 

„e cel mai mare rahat pe care l-am auzit vreodată... sper că 
n-ai pomenit nimănui de prostiile astea... 

Undeva, în creier, îngerii își acordau partiturile îndurerate, 
niciun cuvânt, numai tonuri ajungeau până la ea prin veacuri de 
deșertăciune. 

Din clipa asta, nu mai ai nimic de-a face cu terorismul. Nu mai 
dedici niciun minut Karinei Bjornlund sau vreunui blestemat de 
Ragnwald... 

Cum putuse greși atât de mult? Era pe punctul de a înnebuni 
de tot? Ce se întâmplase cu creierul ei? Era din cauza tunelului? 
Ceva se rupsese și nu mai putea fi reparat? 

Își duse mâinile la urechi, închise ochii pentru a închide îngerii 
afară, dar nu făcu decât să-i țină prizonieri, își aveau locul în 
creierul ei, se mutaseră în conștiința ei și își rosteau consolările 
lipsite de sens. 

Nu mai merge. Nu mai vreau. 

Telefonul începu să sune în geantă; Annika închise ochii și 
simţi vibraţiile răspândindu-se printre carnete de însemnări și 
pachete de gumă de mestecat, printre absorbante și căptușeala 


188 


groasă a gecii. Îi dădeau o senzaţie de căldură în stomac. 
Așteptă nemișcată până încetară. 

Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre asta... 

In jurul ei, orașul păru că încremenește; zgomotul traficului 
dispăru, fantome umede începură să bântuie în lumina 
felinarelor, picioarele i se desprinseră de pământ, se înălţă și 
pluti peste treptele de piatră ale intrărilor, către garaj, deasupra 
covorului înghețat de iarbă, pe lângă refugiul de ciment. 

— Annika! 

Se prăbuși pe pământ cu o izbitură, trase adânc aer în piept și 
se trezi chiar în faţa ușilor de la intrare care scârțâiau, vântul îi 
zburlea din nou părul, scuipa și se răstea. 

— Grăbește-te, ești udă leoarcă. 

Vechea Toyota verde a lui Thomas se oprise lângă intrarea 
garajului; Annika o privi uimită, ce făcea aici? 

Atunci îl văzu și pe el, făcându-i semne cu mâna, prin portiera 
deschisă din partea șoferului, părul blond ud și lipit de cap, 
paltonul cu pete de umezeală; privindu-i ochii zâmbitori, zbură 
peste asfalt și petice de gheaţă și se cufundă în îmbrăţișarea lui 
infinită. 

— Ce bine că ai primit mesajul, spuse el și o conduse în jurul 
mașinii, către scaunul pasagerului, continuând să vorbească în 
timp ce deschidea ușa și o ajuta să intre. Am încercat să te sun 
pe mobil, dar n-ai răspuns, așa că i-am spus portarului că trec și 
te iau. Am cumpărat ceva bun și mă gândeam că am putea... 
dar ce ai? Te simţi bine? 

Annika respira ușor, cu gura pe jumătate deschisă. 

— Cred că mă îmbolnăvesc, șopti ea. 

— Atunci să mergem acasă, să te bagi în pat, nu-i așa, copii? 

Ea întoarse capul, îi văzu pe micuţi așezați pe scaunele lor, pe 
bancheta din spate, și zâmbi fără putere. 

— Bună, dragilor! Vă iubesc. 


Miercuri, 18 noiembrie 


Bărbatul mergea cu pași ezitanţi prin faţa recepţiei 
campingului, corp aproape dezintegrat și gând care fulgera. Dar 
se simțea drept și puternic. Picioarele sigure, așa cum și le 
amintea, mușchii se încordau și se relaxau. Își umplu plămânii 
cu aer, abia simţi junghiul din torace când diafragma își adaptă 
forma. Aerul era atât de ciudat, de mult uitat, ca un cântec pe 
care l-ai cântat când erai copil și pe care apoi l-ai uitat, dar îl 
auzi deodată în depărtare, în ecoul unui aparat de radio. 

Cu simţurile în alertă, se gândi el și se opri. Rece, în 
expectativă. 

Işi ridică privirea și se uită la cer printre fulgii răzleţi care 
cădeau parcă fără voie la pământ, legănându-se haotic în aer. 

Venise acasă pentru a se reuni cu familia sa. Nu avusese nicio 
așteptare în ce privea ţara, ţinuturile și natura ei, știind că 
morile capitalismului măcinaseră cultura și infrastructura. De 
aceea bucuria revederii fu atât de neașteptată, casele chircite și 
drumurile acoperite de zăpadă, cerul și tăcerea pustie a brazilor. 
Chiar și schimbările erau sigure; știuse că hotărârea atinsese 
culmi nebănuite cât fusese departe. 

Se îndreptă către locul unde odată locuise fata: o căsuță de 
muncitor gata să cadă, cu apă rece și closet în fundul grădinii; 
se întrebă dacă nimerise bine. Nu era atât de ușor să știe. 
Imprejurimile Karlsvikului se schimbaseră, exact așa cum se 
temuse, dar cum nu-și putuse imagina. Pe întinderea din 
marginea satului, pe care afinele creșteau într-un covor gros în 
vara lui 1969 și în care se tăvălise împreună cu Karina până 
ajunseseră într-un mușuroi de furnici, se ridica acum un colos de 
tablă în dungi albe și albastre care se dorea cea mai mare sală 
polivalentă din nordul Europei. Nu avea nevoie să se convingă. 

La râu, unde se jucaseră printre ruinele cheiului și depozitele 
de cherestea, se construise un camping de patru stele, cu 
grupul aparținător de căsuțe, unde se cazase acum. 

Simţi deodată în aerul rece al iernii mirosul apei care susura, 
curgând către Bottenviken, văzu cu ochii minţii orașul, pe malul 
celălalt, reziduurile de la fabrica de cherestea, care zăceau în 


190 


grămezi de-a lungul malului. Se întreba dacă mai erau acolo. 
Dacă pinii de pe povârnișul abrupt al prăpăstiilor nu căzuseră, în 
cele din urmă, în apă. 

Mergea înainte, drept și hotărât, pe străzi bine curățate de 
zăpadă, acoperite de un strat subţire de gheaţă, amestecat cu 
pietriș și ace de brad. Canturile lăsate de plug pe margine erau 
drepte și ordonate, casele care îl înconjurau îi erau străine, nu și 
le amintea. 

Totul fusese renovat conform ambiţiei pitorești atribuite doar 
elitei culturale și înaltei funcţionărimi. Multe case muncitorești 
își recăpătaseră culoarea iniţială - roșie sau galbenă dar într-o 
versiune de plastic. Ornamente de tâmplărie străluceau albe în 
lumina cenușie a zilei, iar în locul ferestrelor vechi de lemn se 
putea vedea acum tâmplărie scumpă. Impreună cu leagănele 
colorate din parcul pentru copii, cu aspectul ordonat al staţiilor 
de colectare a deșeurilor și cu podețele bine întreţinute, locul 
inspira un sentiment de falsitate și decadență. 

Era pustiu și mort. Un câine schelălăia, o pisică sări dintr-o 
curte, ceva mai încolo, dar Karlsvik nu trăia, satul nu era decât o 
oglindă cu funcţia de a-i reflecta pe oamenii care locuiau acolo 
și care se vedeau în ea fericiți. 

Dar își alungă gândul, amintindu-și că viața oamenilor 
obișnuiți stătea în mâinile marilor afaceriști, atunci ca și acum. 

Ajunse pe strada Disponent și recunoscu imediat casa, fațada 
roșie și ademenitoare, ca buzele umede ale unei târfe; privirea îi 
fu atrasă imediat de fereastra ei de la etajul al doilea. Obloane 
verzi, o antenă pe acoperiș, ca o insectă gigantică. 

Fata lui, propriul lui Lup Roșu. 

Femeile îl consideraseră întotdeauna timid și retras, un amant 
măsurat și prudent. Numai cu Karina fusese un năvalnic. Numai 
cu ea sexul se înălța deasupra eroticului, îl făcea să vadă 
dragostea ca pe miracolul care, de fapt, era. Cu ea și cu prietenii 
ei își construise o familie, și de-a lungul anilor și secundelor care 
se năpustiseră peste el, aceasta îl însoţise peste tot și 
întotdeauna. 

Ea nu voise să-i vorbească. 

Când o căutase, îl respinsese. Dezamăgirea îi ardea sufletul, 
ea, care fusese steaua lor scânteietoare. Fusese botezată cu 
acel nume mândru, pentru că voiau să sublinieze sorgintea 
nordică a grupului, erau comuniști din împărăţia Lupului. Se 


191 


considerau ca o parte a poporului chinez, nimic nu-i împiedica 
să promoveze dispariţia graniţelor în lupta pentru libertate. 

Dar ea se lăsase înșelată de dulceața îmbătătoare a puterii, îi 
întorsese spatele, iar acum era rândul lui să întoarcă spatele 
casei ei părintești și să o lase în urmă. Merse cu pas săltat până 
la străduța din dreptul campingului, se opri lângă un morman de 
zăpadă și privi printre pinii subțiri. 

În depărtare se zărea ce mai rămăsese din primul combinat 
siderurgic din Norrbotten. Văzu ruinele ascuţite ivindu-se din 
zăpadă, epava aspiraţiei umane de a-și domina propria soartă. 

Istoria combinatului era scurtă și violentă. Mai multe sute de 
oameni lucrau aici la începutul secolului, înnobilau minereul de 
fier exploatat din împrejurimi, foloseau materia primă din zona 
lor și asta nu se putea termina decât într-un singur fel. 

Patronii din sudul Suediei cumpăraseră fabrica după Primul 
Război Mondial, o goliseră de mașini, vânduseră locuințele 
muncitorilor și aruncaseră, literalmente, în aer tot combinatul. 

Pentru unii era normal să arunci lucruri în aer. Dar nu și 
pentru alţii. 

Un junghi îl străfulgeră din nou, simţi că tremura. Efectul 
medicamentului era pe cale să treacă, ar fi trebuit să se întoarcă 
la cabană. Deodată fu din nou conștient de mirosul său; 
devenise mult mai puternic în ultimele zile. Se indispuse la 
gândul prafului nutritiv uscat cu care era silit să trăiască, nu era 
o viață demnă. 

Astăzi se împlineau exact trei luni de când i se comunicase 
diagnosticul. 

Încercă să alunge gândul și continuă să meargă înainte, către 
fabrică. 

Singurul lucru care mai rămăsese acolo erau magaziile, marile 
construcții ale rușinii care în timpul războiului fuseseră puse la 
dispoziția nemților; aceștia păstraseră în ele material de război 
și alimente. Arme, conserve și legume uscate, pe care le luau pe 
drum către Norvegia sau Rusia. Treizeci de bărbaţi din sat 
lucraseră aici, tatăl Karinei fusese unul dintre ei. Ea susţinuse 
întotdeauna că munca în serviciul nemților îl făcuse pe tatăl său 
să se refugieze în alcool. 

Pretexte, se gândi el. Omul are o voință. Poate să aleagă sau 
să refuze orice, în afară de moarte. 


192 


Și el alesese, iar alegerea sa fusese lupta împotriva 
imperialismului, cu moartea ca mijloc de exprimare, cu moartea 
ca instrument împotriva celor care își oprimau și subjugau fraţii 
și surorile. 

Frați și surori, se gândi el. 

Crescuse fără fraţi, dar, în cele din urmă, reușise să-și 
clădească o familie. Să-și încropească un grup al său, singurul 
pentru care fusese vreodată responsabil, singurul pe care îl 
dezamăgise. 

Durerea se localizase în stomac, iresponsabilitatea îi afectase 
corpul și i-l îngreunase. Se întoarse la camping și se îndreptă cu 
pași chinuiți către recepţie. 

Ce fel de tată era? li părăsise pe cei care aveau nevoie de el 
și își luase lumea în cap când simţise focul sub tălpi. 

Pantera Neagră, se gândi el și se opri, pentru a-și trage 
sufletul, lângă terenul de minigolf, acoperit în întregime de 
zăpadă, îi lăsase pe copiii pierduţi să vină la el. Moștenitorul și 
fiul lui cel mare, cel mai neliniștit și nestăvilit dintre ei, cel mai 
puțin îngăduitor, Pantera, care își luase numele după luptătorul 
american pentru libertate. In grup se iscase o discuţie despre 
asta, să urmezi un exemplu american era un act 
contrarevoluţionar, susținuse cineva. Pantera pleda pentru 
contrariu: să ai același nume cu un critic al Americii era un lucru 
pozitiv pentru lupta împotriva lacheilor capitalismului. 

El nu intervenise, îi lăsase pe ceilalţi să se certe. Când văzuse 
că nu se puteau înțelege, își spusese părerea, ţinuse partea 
Panterei. 

Simţi o greutate dureroasă în piept când își aminti cum 
tânărul revoluţionar se schimbase. Fără conducătorul lui, 
Pantera Neagră ar fi devenit o umbră și nu o forță. 

Ceilalţi copii urmaseră alte căi și eșuaseră departe de 
idealurile lor. Cel mai rău ajunsese Tigrul Alb. La vârsta adultă, 
Tigrul era atât de diferit de băiatul înalt și subţire pe care și-l 
amintea, încât aproape că bănuia că fusese înlocuit cu 
altcineva. 

Se îndreptă încet către cabana sa, cea mai mică dintre toate, 
de tip Râlsen. Se plimbase pe aici împreună cu Tigrul Alb în acea 
vară și, deodată, îl văzu pășind din nou alături de el, băiatul 
care-și alesese acel nume pentru că albul era puritatea, 
curăţenia, iar tigrul întruchipa forța tuturor felinelor. 


193 


„Avusese inima curată”, se gândi bărbatul, dar astăzi inima lui 
e la fel de neagră ca fabrica de oțel pe care o conduce. 

În spatele ferestrelor zărea oameni ce se ocupau cu 
îndeletniciri umane inutile. Beau cafea, planificau, puneau la 
cale strategii dușmănoase împotriva concurenţilor și visau la 
plăceri sexuale. Cabanele erau aproape pline, vizitatori ai unuia 
dintre târgurile din mastodontul de tablă, lucru care îi convenea. 
Nimeni nu i se adresase de când venise, după vizita de la 
Uppsala. 

Se opri în faţa cabanei sale, simţi că se legăna pe picioare, 
curând puterile aveau să-l părăsească. Ultimii doi copii îi 
apărură în faţa ochilor. 

Leul Libertăţii își primise numele de la ceilalți, deoarece câțiva 
din grup consideraseră că cineva trebuia să simbolizeze 
solidaritatea cu Africa, și Leul însuși nu era în stare să aibă idei 
mărețe. Convingerile băiatului erau bune, dar avea nevoie de un 
conducător puternic pentru a găsi drumul cel bun. Hotărâseră 
împreună să facă în așa fel încât Leul Libertăţii să ragă peste 
întreg acel continent oprimat și să elibereze masele. 

Leul Libertăţii fusese cel care avusese cea mai mare nevoie 
de el și lui îi mersese cel mai rău în viaţă. 

Voi avea grijă de tine, fiule, se gândi el și intră în camera 
îngustă. 

Se așeză pe scaunul de lângă ușă și se descălță cu greu. 
Diafragma îl durea, simpla aplecare în faţă îi provocă o greață 
puternică. 

Icni și se rezemă de spătarul scaunului, închise ochii o clipă. 

Cea de-a doua fiică a sa, Câinele Care Latră, avea limba 
ascuţită, și prin anii '60 nu fusese ușor să ai de-a face cu ea, dar 
multe se întâmplaseră de atunci. Ar fi fost interesant s-o 
întâlnească. Poate că era unul dintre cei care meritau cel mai 
mult moștenirea. 

Se îndreptă către dulap și verifică dacă sacul marinăresc era 
acolo. 


194 


Joi, 19 noiembrie 


Ușa de la intrare se închise cu o izbitură și tăcerea se lăsă în 
apartament. Annika era din nou singură. Stătea în pat, cu capul 
cufundat în pernă și genunchii trași la bărbie, plapuma udă de 
panică și de neliniște. Îngerii îngânau în fundal, monoton și fără 
vlagă. 

Astăzi trebuia să se ridice din pat, cel puţin pentru a-i lua pe 
copii de la grădiniţă. Se întâmpla rar să fie bolnavă; Thomas nu 
știa să aibă grijă de ei, să-i ducă și să-i aducă, să gătească, să le 
citească înainte de culcare. Dar acum era nevoit s-o facă, era 
mereu indispus și iritat, lucru care îi dădea Annikăi mustrări de 
conștiință. 

Se cuibări mai adânc sub plapumă. 

Există și lucruri mai rele, se gândi ea. Copiii să se 
îmbolnăvească. Thomas să mă părăsească. Ziarul să dea 
faliment. Să fie război în Irak. Toate acestea sunt mai rele. Asta 
nu e nimic. 

Dar era ceva. Semăna cu o gaură mare în care se prăbușise 
credinţa în profesia ei. 

Avusese încredere în Schyman. Crezuse în puterea lui de 
judecată. 

Ceva se întâmplase, cu el sau cu ea. Poate cu amândoi. Poate 
depindea de toată acea poveste, poate era prea mult pentru ei. 

Sau poate se smintise acolo, în tunel. 

Întelegea că putea fi o alternativă verosimilă. 

Era pe cale de a pierde contactul cu realitatea? 

Își trase plapuma pe cap și lăsă gândul să se apropie. Se opri 
lângă ea, se așeză comod pe pernă, și când îl privi, văzu că nu 
era periculos. 

Asta era povestea, și ea avea dreptate. 

Ceva era adevărat aici. Schyman poate să fi avut dreptate în 
alte dăți, dar nu și acum. 

Annika aruncă plapuma la o parte și respiră adânc. Se ridică 
și, goală, se grăbi către baie, se spălă pe dinţi și făcu un duș. 

Apartamentul era pustiu fără Thomas și copii; se opri în pragul 
ușii de la bucătărie și se uită la dezordinea rămasă în urma lor 


195 


după micul dejun, fără s-o vadă. Ascultă liniștea, pe care n-o 
percepea niciodată când erau cu toţii acasă, iar ea avea o altă 
funcţie decât cea de a fi o persoană ca oricare alta. Când 
devenea o parte din ceva mai mare decât ea însăși, lucrurile 
neînsemnate nu mai aveau putere s-o ajungă. Ca Responsabilă 
Universală asupra Vieţii, numai urletele ca Mâncare și Plasture și 
Unde E Tigrul erau în măsură să ajungă până la ea. 

Acum nu era decât eul său aflat în concediu medical, un 
reporter consumat, cu dată de valabilitate depășită, și nuanțele 
se năpustiră peste ea, o făcură să asculte cu uimire mută. 

Frigiderul murmura surd și constant, cu o jumătate de ton mai 
jos decât ventilatorul din tavanul apartamentului de alături. De 
undeva pătrundea miros de prăjeală, probabil de la vreun 
restaurant din cartier care își încingea grătarele și sobele de 
gătit, pentru a pregăti Prânzul Zilei. Autobuzele din staţia de pe 
strada Hantverkar oftau și icneau, sirenele unor mașini de 
pompieri staționate lângă parcul Kronoberg răsunau mai tare 
sau mai încet. 

Deodată se simţi cuprinsă de panică. 

Nu mai rezist. 

Toți mușchii corpului i se contractară și deveniră ca de piatră, 
sunetul și aerul dispărură. 

Nu-i niciun pericol, se gândi ea. E numai o senzație. Nu mă voi 
sufoca, dimpotrivă, respir prea repede, va trece, trebuie doar să 
aştept, liniștește-te. 

Podeaua veni mai aproape de ea, îi apăsa coapsele și coatele, 
în timp ce ea își aţinti privirea într-un punct de sub mașina de 
spălat vase. 

Sunt anulată ca om, se gândi ea, o certitudine care făcu 
sunetul și culorile să se întoarcă. Schyman nu m-a desființat 
numai ca reporter, mi-a luat și demnitatea de om. N-a mai făcut 
asta niciodată. Trebuie să fie obligat de o dorință neașteptată de 
a fi acceptat. Eu nu sunt acceptată. Nu e în stare să se lupte cu 
mine chiar acum, l-ar costa prea mult. 

Se ridică, văzu că se lovise la genunchi. Pielea o înțepa, semn 
că respirase prea repede și avea prea mult oxigen în corp. 

Atacurile de panică dispăruseră de mai mulţi ani. După ce se 
născuseră copiii, nu mai avusese niciunul, până când Atacatorul 
o luase ostatică. Acum veneau la intervale regulate, cu aceeași 
desfășurare violentă și înspăimântătoare ca înainte. 


196 


Mă întreb dacă ar trebui să încep să iau pilule antidepresive, 
se gândi ea. 

Ştia că Anne Snapphane avea o cutie mare în dulăpiorul din 
baie. 

Dar nu sunt decât fantezii, se gândi ea. Sunt îngrozită de 
propriii demoni. Nu sunt decât fantome ale creierului, scoate 
bagheta magică în lumină, lasă-i să iasă, privește-i, confruntă-te 
cu ei și vor dispărea. 

Rămase cu mâna sprijinită de mașina de spălat vase și simţi 
cum pulsul începe să se stabilizeze. 

Ştia că avea dreptate. Exista o legătură între Ragnwald, 
ministrul culturii, atentatul de la F-21 și moartea băiatului, a 
jurnalistului și a politicianului. 

Ințelesese, de asemenea, foarte bine, că nu mai avea voie, 
sub niciun motiv, să cerceteze această afacere. 

Nu vreau să mai aud un singur cuvânt despre asta. 

In timpul serviciului, da, se gândi ea. Dar, când sunt acasă, 
bolnavă, nu se pune la socoteală. 

Intră în dormitor, se îmbrăcă, se întoarse în bucătărie și își 
făcu o cafea, fără să strângă după Thomas și copii, împinse 
numai farfuriile murdare într-un colţ al mesei și se așeză cu 
ceașca de cafea, caietul de însemnări și un pix luat de la 
Consiliul Comunal. 

Avea nevoie să afle mai multe despre terorist și ministrul 
pentru a putea vedea totul într-un context mai larg. Avea 
internet acasă, dar prin intermediul unui modem vechi. Thomas 
voise să instaleze internet broadband, însă ea se împotrivise, 
considera că el stătea și așa prea mult în faţa computerului. 

Verifică registrele bisericii, scrise ea, trecutul și părinții. 

Cere documentele publice ale ministrului, începe cu poșta, 
apoi călătoriile, activitatea de reprezentare, declaratiile, 
registrele de locuințe, registrele de firme și așa mai departe. 

Citește despre ETA și lestadianism. 

Privi scurta listă. 

Ajunge pentru astăzi. 

Luă telefonul și întrebă la informaţii despre numărul parohiei 
din Sattajärvi. Descoperi că așa ceva nu există. Întrebă despre 
toate parohiile din teritoriul Pajala și primi, în afară de numerele 
din Pajala, și altele, din Junesuando și Tärendö. 

Sattajärvi aparţinea de Pajala. 


197 


Goran Nilsson era născut la 2 octombrie 1948, ca unicul copil 
al lui Toivo și al Elinei Nilsson. Mama fusese înscrisă în cartea 
bisericii la 18 ianuarie 1945, ca loc de naștere era trecut 
Kexholm. Perechea se căsătorise la 17 mai 1946. Tatăl murise în 
1977, mama în 1982. 

Annika notă și mulțumi. 

Kexholm? 

Se văzu totuși nevoită să intre pe internet. 

Käkisalmi, care se mai numea și Kexholm, era situat lângă 
gura de vărsare a râului Wuoksen în Ladoga, în peninsula 
Karelia, nu chiar atât de departe de vechiul oraș suedez Viborg. 

În actuala Rusie, cu alte cuvinte. 

Găsi un site al Consiliului Judeţean din Luleă și citi acolo o 
lungă istorie a ținutului. 

În toamna lui 1944, Karelia a fost invadată de ruși și tot 
teritoriul a fost golit de locuitori. Patru sute de mii de oameni au 
fugit în Finlanda și unii mai departe, în Suedia. 

Privi ecranul computerului. 

Epurare etnică, se gândi ea. Fenomenul e vechi, numai 
noțiunea e nouă. 

Însemna asta ceva? Avusese vreo importanţă că mama 
teroristului fusese alungată din casa ei de soldații ruși? 

Nu era sigur. Poate. 

leşi de pe internet și sună la parohia din Nederluleå. Era 
întotdeauna mai ușor să facă astfel de cercetări la telefon când 
nerăbdarea ei nu era atât de evidentă. 

Karina Bjornlund se născuse la 9 septembrie 1951, ca al 
doilea copil din trei al perechii Hilma și Helge Bjornlund. Părinţii 
ei se despărțiseră în 1968, mama se recăsătorise și locuia pe 
strada Stor în Luleå. Tatăl murise. Fraţii se numeau Per și Alf. 

Deci, ce spunea asta? 

Nimic. 

Mulţumi asistentului parohiei și se ridică neliniștită, se plimbă 
de colo-colo prin apartament înainte de a lua din nou telefonul și 
a suna la Norrlanas-Tidningen. 

— Hans Blomberg e liber, spuse vocea indispusă a 
telefonistei. 

— Nu-i nimic, fă-mi legătura cu arhiva, spuse Annika repede, 
înainte de a auzi încă o peroraţie răutăcioasă despre UE. 

O voce tânără de femeie răspunse. 


— Știu că șefii au hotărât să colaborăm cu Kvă//spressen, dar 
nu ne întreabă nimeni dacă avem timp, spuse ea surescitată. 
Pot să-ți dau parola noastră, să intri direct și să cauţi singură în 
arhivă. 

Ar trebui să se calmeze puțin dacă nu vrea să ajungă ca Hans, 
se gândi Annika. 

— Ceea ce caut nu există, cred, în computer. Caut cele mai 
vechi documente pe care le aveţi despre Karina Bjornlund. 

— Cine? Ministrul culturii? Despre ea avem kilometri întregi de 
articole. 

— Cele mai vechi. Mi le-ai putea trimite prin fax? 

— Cât? Primii o sută? 

Annika se gândi puţin. 

— Primii cinci. 

Auzi cum aerul era expirat în receptor, un oftat adânc. 

— OK, dar nu înainte de prânz. 

Închiseră. Annika intră în bucătărie și strânse farfuriile 
murdare, se uită în frigider și văzu că putea pregăti pentru cină 
piept de pui în lapte de cocos. 

Işi puse apoi cizmele și paltonul. 

Trebuia să iasă, trebuia să respire. 

Dintr-un 7-Eleven de pe strada Fleming cumpără o porţie de 
spaghete cu ciuperci și bacon, încălzită în cuptorul cu 
microunde, și o mâncă încet, cu o lingură de plastic, în timp ce 
traversa podul Kung către oraș. 

Aruncă recipientul gol într-un coș de gunoi, la intersecția 
străzii Vasa cu strada Kung, începu apoi să meargă repede către 
Hötorget, dar odată ajunsă pe strada Drottning, își încetini pașii. 
Era singura stradă pietonală cu iz continental a Stockholmului, 
cu amestecul ei de rai și iad, cu pictorii de stradă, trubadurii, 
târfele și cerșetorii îngheţaţi, care umpleau locul liber dintre 
spaţiile comerciale, ghirlandele de Crăciun și străzile laterale. Se 
lăsă înghițită de mulţime și inima i se umplu de duioșie; era 
împinsă înainte de șuvoiul de oameni și se simţi cuprinsă de 
melancolie. Le privea pe mamele posomorâte, cu cărucioarele 
lor care scârțâiau și se legănau, grupurile de femei tinere și 
frumoase, din cartierele de emigranţi, cu tocurile lor înalte și 
voci limpezi, scăpate, în sfârșit, de sub supravegherea de acasă, 
cu părul fluturându-le peste gecile descheiate și bluzele mulate, 
bărbaţii importanţi cu genţi-diplomat, băieţii din Ostermalm cu 


199 


frizuri îngrijite, haine Canada Goose și i-ul nazal, turiștii, 
vânzătorii de cârnaţi, afișele cu diverse oferte, nebunii și 
consumatorii de droguri. Se lăsă dusă de ei, trasă în mijlocul lor, 
poate avea să-și găsească o casă în fântâna lor primitoare. 

— Nu-i fata cu Atacatorul? Nu-i ea? Uită-te acolo! În tunel, am 
văzut-o la televizor... 

Nu se întoarse. Știa că șoaptele vor înceta, cel care stă 
suficient de mult pe mal îi va vedea pe cei mai mulți dintre 
dușmanii săi trecând, în curând nimeni n-avea să-și mai 
amintească de Atacatorul din tunel, iar ea avea să fie un om 
printre ceilalţi, un fulg gri legănându-se încet în căderea lui 
către mâlul de pe fund, nevăzut de nimeni. 

Se opri în fața ușii de sticlă de la numărul 16, una dintre 
intrările discrete ale clădirii guvernului. Toate cadrele ferestrelor 
erau din cupru lustruit, iar în spatele ochiurilor de sticlă și al 
palmierilor bine îngrijiţi din ghivece se zărea recepţia, după un 
perete de sticlă blindat, unde stătea un paznic în uniformă. 

Annika împinse două uși, lăsă pietrișul de pe cizme să cadă pe 
pardoseala de marmură și se îndreptă către paznic. Simţindu-se 
ca o intrusă, ciocăni ușor în microfonul din fața ghișeului închis. 

— Funcţionează, spuse bărbatul mai în vârstă, din spatele 
ghișeului. 

Annika îl văzu mușcându-și buzele și auzi sunetul venind din 
stânga, printr-un difuzor invizibil. 

— Ce bine, spuse ea, încercând să zâmbească și aplecându-se 
în faţă, spre microfon. 

— Aș dori să citesc lista de corespondenţă a Karinei Bjornlund. 

O spusese, spionul era aici, se pregătea să caute în coșul de 
gunoi și în cutia poștală. 

Bărbatul ridică un receptor și apăsă pe câteva butoane. 

— Așază-te acolo și așteaptă, îl sun pe arhivar. 

Se îndreptă către micul vestibul, trei canapele cărămizii, un 
steag al UE și unul suedez, un suport design, cu teancuri de 
broșuri, o statuie de metal, reprezentând un copil. O fetiță, 
poate. 

Rămase în picioare și privi statuia: putea fi de bronz? 

Făcu un pas mai aproape. Cine era fetiţa? Pe câţi spioni 
curioși îi mai văzuse venind și plecând? 

— Scuză-mă. Tu ești cea care vrea să se uite prin 
corespondenţa ministrului? 


200 


Își ridică privirea și o întâlni pe cea a unui bărbat de vârstă 
medie, cu perciuni și părul lung prins într-o coadă de cal. 

— Da, zise Annika. Eu. 

intinse mâna, dar nu-și spuse numele. Documentele oficiale 
publice puteau fi văzute, conform principiului de transparență, 
de oricine, fără să trebuiască să se legitimeze, o lege pe care o 
glorifica prin a o folosi de câte ori avea ocazia. În plus, asta o 
scutea să se jeneze, măcar nu știau cine era. 

— Pe aici. 

Trecură prin două uși și printr-un culoar cu linii diagonale, 
apoi luară liftul până la etajul al șaselea. 

— La stânga, spuse bărbatul. 

Pardoseala de marmură fusese înlocuită de linoleum. 

— Pe scară în jos. 

Parchet uzat de stejar. 

— Aici e biroul meu. Ce vrei să vezi? 

— Totul, spuse Annika și își scoase paltonul, hotărâtă să 
continue cu spionajul până la sfârșit; aruncă sacoșa și hainele 
groase pe fotoliul din colţ. 

— OK, zise bărbatul și deschise un program pe computer. 
Karina a primit 668 de scrisori de când e ministru, de aproape 
zece ani. Am întreaga listă aici. 

— Ai putea s-o imprimi? 

— Lista de anul ăsta? 

— Toate listele. 

Pe chipul arhivarului nu se mișcă niciun mușchi. Porni 
imprimanta. 

Ea își lăsă privirea să-i alunece de-a lungul foilor: data 
înregistrării, numărul de înregistrare, data la care a sosit, data 
documentului. Apoi numele celui care a avut grijă de scrisoare, 
al celui care a scris-o, cu adresă, o descriere a conţinutului și, în 
cele din urmă, măsurile care se luaseră. 

„Hotărâre”, citi ea, „ad acta.” 

— Ce înseamnă ad acta? întrebă. 

— Niciun răspuns, zise bărbatul cu coadă de cal, întors către 
ea. Arhivat, fără să se fi luat vreo măsură. Pot fi îndemnuri și 
urări de succes sau scrisori prolixe de la vreunul dintre cei care 
obișnuiesc să scrie regulat. 

Studie cu privirea rândul cu subiectul scrisorilor: o invitaţie la 
Festivalul de film de la Cannes, o cerere de fotografie semnată, 


201 


o solicitare de a salva o editură ameninţată de faliment, cinci 
întrebări de la clasa a VIll-a B din Sigtuna, invitaţie la cina Nobel 
din primăria Stockholmului, pe 10 decembrie. 

— Unde sunt toate aceste scrisori și e-mailuri, fizic? 

— Cele pe care le citești acum sunt recente, așa că se găsesc 
la cei care au grijă de ele. 

Primi pagina a doua și se uită la primul rând. 

Răspuns la o petiție a TU despre modificările dreptului 
televiziunilor digitale de a transmite. 

Canalul lui Anne Snapphane, se gândi ea. 

— AȘ putea să mă uit la asta? 

Arhivarul își îndreptă spatele, se uită la textul pe care ea i-l 
pusese în faţă și își potrivi ochelarii. 

— Atunci trebuie să iei legătura cu persoana care o are, spuse 
el și îi arătă numele de sub data documentului. 

Răsfoi mai departe, răspunsul la petiție apărea des. 

Ajunse la un document înregistrat în ultimele zile. 

Data de înregistrare: 18 noiembrie. 

Expeditor: Herman Wennergren. 

Subiect: cerere de întâlnire pentru discutarea unei probleme 
urgente. 

— Ce-i asta? spuse Annika și puse hârtia în faţa bărbatului. 

El citi tăcut câteva secunde. 

— Un e-mail, spuse el. A venit joi-seară, a fost înregistrat ieri. 

— Vreau să știu ce scrie în el. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Nu pot să te ajut, vorbește cu cel care se ocupă de asta. 
Altceva? 

Annika se întoarse cu spatele, continuând să răsfoiască; era 
cuprinsă de o iritare ciudată. 

De ce trebuia președintele conducerii Kvällspressen să 
vorbească atât de urgent cu ministrul culturii marţi după- 
amiază? 

Încercă să-și alunge neliniștea. 

Expeditor: anonim. 

Subiect: desen cu un dragon galben. 

Hotărâre: ad acta. 

Citi rândul din nou. 

— Ce-i asta? spuse ea, aplecându-se în față și arătând. 
Așteptă până când bărbatul își puse ochelarii și se uită. 


202 


— O scrisoare anonimă, spuse el. Primim multe din astea. Mai 
mult fragmente de prin ziare sau păreri aiurite. 

— Mulţi dragoni galbeni? 

El râse. 

— Nu așa de mulți. 

— Unde e scrisoarea? 

— Le adun aici, într-un dosar. 

Arhivarul își scoase ochelarii și se întinse după o mapă închisă 
la culoare pe care scria „Biroul guvernului: scrisori anonime”. O 
deschise și scoase scrisoarea de deasupra. 

— Le păstrăm un an în dosar, cinci ani acolo sus și apoi le 
trimitem la arhiva centrală. Fiecare plic se ștampilează pe spate. 

Tinu pliculețul în mână și o lăsă să citească. 

Ștampilat la 31 octombrie, același an. 

— Ce conţine? 

— Cred că dragonul. 

Scoase o foaie de hârtie format A4, împăturită în patru, o 
desfăcu și i-o arătă Annikăi. 

— Nu înțeleg de ce a fost trimis aici, spuse el, dar poate că 
expeditorul l-o fi considerat un document cu valoare culturală. 

Era, într-adevăr, un dragon mic, în mijlocul unei coli albe de 
hârtie, desenat de o mână nesigură și colorat cu cerneală 
galbenă. 

Un semnal se declanșă în creierul Annikăi și ea îl resimţi fizic. 

Văzuse de curând unul identic, dar unde? 

— Pot să primesc o copie? întrebă ea. 

În timp ce bărbatul ieși pe coridor să facă o copie, Annika luă 
plicul și îl cercetă. Adresat ministrului culturii, Karina BjSrnlund, 
Stockholm, La Suède. 

Se uită mai îndeaproape la timbru. 

Paris, le 28 Octobre. 

Ragnwald locuise, se pare, în partea franceză a Pirineilor în 
ultimii treizeci de ani. Putea să existe o legătură, dar unde mai 
văzuse desenul? 

Închise ochii și încercă să se concentreze. 

Deschise ochii și ciuli urechile. 

Îl auzi pe arhivar vorbind cu cineva pe coridor, ceva mai 
departe. 

Se uită prin încăpere și descoperi un post-it lipit în partea de 
jos a monitorului. 


203 


Se apropie de computer, se aplecă și încercă să deslușească 
literele mici. 

Karina direct, și un număr sub cel al centralei 
departamentului, apoi cuvântul mobil, urmat de un număr din 
rețeaua GSM. 

Se uită la combinaţia de cifre, 666 66 60. 

De două ori numărul diavolului, apoi un zero. 

Era o întâmplare sau spunea ceva despre Karina Björnlund? 

— Te mai pot ajuta cu ceva? 

Annika tresări și își îndreptă spatele, se întoarse și clipi jenată. 

— Mai târziu, poate, spuse ea și luă teancul de cópii, 
documente primite timp de zece ani de ministrul culturii. 

Se îndreptă ușurată către lift. 

e 

Mehmet apăru în pragul ușii de la biroul lui Anne Snapphane. 
Energiile negative radiau ca o aureolă în jurul capului său. La 
vederea lui, Anne simţi din reflex o bucurie intensă, care îi 
izbucni din stomac și ajunse până la rădăcina părului. 

— Trebuie să lămurim lucrurile, spuse el. Acum, înainte de a 
apuca să devină atât de încinse încât să n-o mai putem face 
niciodată. 

Bucuria nu voia să dispară, întârzia într-un imn care se 
stingea treptat și care spunea: E aici! Însemn mult pentru el! 

Și Anne îl văzu sprijinindu-se de ușă cu toată acea nonșalanţă 
elegantă pe care ea o iubea atât de mult, frumosul ei bărbat de 
care îi era dor nopţile, când se trezea înfierbântată. Impinse 
scaunul rotativ, se ridică încet. 

— Și eu vreau asta, spuse, și-i întinse mâna. 

Prefăcându-se că n-o vede, Mehmet se încăpăţână să 
privească în jos. 

— Sylvia a fost în concediu medical toată săptămâna, spuse el 
cu voce joasă și încrâncenată. 

Bucuria căzu și se sparse. Anne auzi clinchetul cioburilor. 

— Nu eu am fost cea care a plecat, spuse ea cu voce tăioasă. 

Mehmet își ridică mâinile ca și cum ar fi vrut s-o oprească. 

— Trebuie să trecem de stadiul ăsta, spuse el. Nimeni nu-i de 
vină, vina e a tuturor și a nimănui. Între noi lucrurile nu mai 
funcționau, până aici ar trebui să fim de acord. 

Confruntarea la care era obligată îi umplu ochii de lacrimi. 
Anne oftă adânc înainte de a răspunde. 


204 


— Eu consider că funcționau, spuse ea. 

— Dar nu și eu, zise Mehmet. Adică nu mai mergea. Dacă 
două persoane vor să-și trăiască viața împreună, trebuie să se 
înțeleagă asupra acestui lucru, nu-i așa? 

Anne închise ochii câteva clipe, apoi înălţă capul și încercă să 
zâmbească. 

— Sclavia e abolită, vrei să spui? 

Mehmet făcu câțiva pași spre mijlocul camerei. 

— Anne, spuse el pe un ton implorator, și zâmbetul ei păli. 
Dacă nu putem să stabilim o comunicare normală acum, vom 
rămâne cu o datorie care va dura veșnic. Și, până la urmă, 
Miranda va fi cea care va plăti cel mai scump. Nu-i putem face 
asta. 

Ea își apăsă buricele degetelor de tăblia mesei și își privi 
pantofii. 

Revelația creștea de la tălpi, prin stomac și, mai departe, se 
rostogolea către creier; văzu dintr-odată lumea din perspectiva 
lui, înțelese ce era important pentru el. 

Miranda, fiica lui. Noua lui femeie și copiii. Ea nu mai exista în 
conștiința lui în acest fel, duioșia se consumase și dispăruse, 
acum ea nu era decât un rău necesar, cineva cu care el 
împărţise odată un copil și un pat, un reziduu dintr-o viață 
trecută, cu care trebuia să se confrunte tot restul zilelor sale. 

Autocompătimirea de sine ameninţa s-o sufoce; un sunet 
subţire! și jenant îi ieși din gâtlej. Respiră adânc, fără zgomot, de 
câteva ori. 

— Dar te iubesc, doar, spuse fără să-l privească. 

Mehmet se apropie și o îmbrățișă. Anne îi înconjură mijlocul 
cu braţele, își sprijini capul de gâtul lui și izbucni în plâns. 

— Te iubesc atât de mult, șopti. 

Mehmet o legănă încet, îi mângâie părul și o sărută pe frunte. 

— Știu, spuse el încet. Înţeleg că doare, și îmi pare rău. lartă- 
mă. 

Anne Snapphane deschise ochii, simțind cum o lacrimă îi 
cursese și atârna de vârful nasului. 

— Nu are niciun rost să ţinem cu dinţii de mândria asta 
blestemată, spuse el pe un ton blând. Crezi că poţi lăsa totul în 
urmă și merge mai departe? 

Anne își șterse nasul cu dosul palmei. 

— Nu știu, șopti ea. 


Când se întoarse acasă, Annika găsi în fax cinci hârtii. Își lăsă 
hainele groase într-o grămadă pe jos în hol. Oricum trebuia să ia 
copiii de la grădiniţă în curând. 

Se așeză pe taburetul de lângă măsuţa din hol, pe care tronau 
teancurile de plicuri cu plăţile curente, răsfoi repede printre foile 
din fax și văzu că femeia de la arhiva Worrlanas-Tidningen i le 
trimisese în ordinea în care fuseseră publicate. 

Conform primei, Karina Bjornlund făcuse atletism de 
performanță în adolescenţă. Articolul era un referat din CN, 
prescurtare despre care Annika bănui că venea de la 
Campionatul de Norrbotten sau Campionatul de Norrland. 
Fotografia era neclară, iar Annika trebui să și-o apropie de ochi 
pentru a o desluși pe fata zveltă cu coadă de cal, purtând 
numărul 18 pe piept, care alerga victorioasă către fotograf, cu 
braţele ridicate și cu un buchet de flori în mână. Pe chipul ei se 
putea citi o euforie care exista și acum, treizeci și cinci de ani 
mai târziu. Karina Bjârnlund avusese succes, câștigase la toate 
probele din campionat și i se prevăzuse un viitor strălucit. 

Dintr-un anume motiv, lista cu corespondenţa ministrului păru 
și mai suspectă. 

Annika puse fotografia cu atleta sub celelalte hârtii și răsfoi 
mai departe. 

A doua foaie era un articol despre clubul de dresaj canin din 
Karlsvik, unde golden retriverul Bamse și stăpâna lui Karina 
BjSrnlund împreună cu alţi cinci câini și stăpânii lor se pregăteau 
pentru expoziţia de la sfârșitul săptămânii din sala sporturilor. 
Fotografia era mai mică decât cea precedentă și nu se puteau 
vedea decât dinţii albi ai ministrului și limba întunecată a 
câinelui. 

A treia era datată 6 iunie 1974 și consta dintr-un grup de 
fotografii de la absolvirea cursului de secretariat medical de la 
Universitatea din Umeå. Karina Bjârnlund era a treia din stânga, 
pe rândul cel mai de sus. Annika își plimbă privirea peste grupul 
omogen din imagine, numai femei, nicio străină, cele mai multe 
cu tunsoare paj și bretonul într-o parte, aranjat cu f6hnul, ca o 
aripă, deasupra uneia dintre sprâncene. 

A patra foaie era și cea mai mică, o însemnare din 1978, la 
rubrica Nume & noutăți, în care Consiliul Judeţean din 


206 


Norrbotten anunţa angajarea Karinei Bjornlund ca secretară la 
cabinetul aceluiași consiliu. 

A cincea era un referat de la o ședință publică a consiliului, în 
toamna lui 1980, care părea să fi fost furtunoasă. Fotografia 
înfățișa patru bărbaţi care stăteau și discutau aprins colaborarea 
dintre diversele instituții din domeniul sănătăţii, cu gesturi 
ample și, probabil, voci ridicate. În fundal stătea o femeie cu o 
fustă înflorată, privire sceptică și braţe încrucișate. 

Annika trase hârtia mai aproape și citi textul cu caractere 
minuscule de sub fotografie: 

Membrul Consiliului Judeţean, Christer Lundgren, a apărat 
punctul de vedere al politicienilor în problema unui nou spital 
central în Norrbotten, în discuţiile purtate cu sindicatul medicilor 
și grupul de actiune „Ai grijă de sănătate”. Secretara lui, Karina 
Bjornlund, ascultă. 

OK, se gândi Annika și lăsă foaia pe masă. Așa și-a început 
cariera. A primit o slujbă la Christer Lundgren care, cu timpul, a 
devenit ministrul comertului exterior, l-a prins de turul 
pantalonilor și l-a urmat în lift, până sus, în clădirea guvernului. 

Luă din nou foaia în mână, văzu că fusese publicată pe pagina 
douăzeci și doi, care, de obicei, se află la sfârșitul unui ziar local, 
citi titlul și introducerea, în care era vorba despre procesul luării 
de decizii, își plimbă privirea pe text și se opri la fotografia 
autorului articolului, jos, în colțul din dreapta. 

Hans Blomberg, reporter al Consiliului judetean. 

Clipi, se uită din nou. 

Sigur, el era, o variantă mult mai tânără și mai zveltă a 
arhivarului de la WNorrlanas-Tidningen. 

Pufni pe nas, văzu dintr-odată trecutul arhivarului, la fel de 
clar cum vedea masa roșie din hol. Unul ca el exista la toate 
ziarele, un reporter conștiincios, dar lipsit de fantezie, care se 
ocupa cu Lucruri Importante, deciziile politice și dezvoltarea 
societăţii, unul dintre aceia care scriau texte plicticoase și 
aduceau în apărarea lor gravitatea misiunii, dispreţuindu-i pe cei 
care scriau cu angajament și entuziasm jurnalistic. Probabil 
fusese șef de sindicat o perioadă, luptase pentru toate cazurile 
pierdute, dar niciodată pentru cei ca Annika, pentru că aceia se 
descurcau întotdeauna. 

lar acum stătea în arhivă și număra zilele până când chinul 
avea în sfârșit să se termine. 


207 


Drăguțul de Hans, se gândi ea și se uită la ceas. 
E timpul să-i aduc pe pisoiași. 
e 

Ellen se repezi către ea cu brațele deschise, Tigrul atârna în 
mâna ei stângă. Bucuria pe care o simți Annika degajă dintr- 
odată atâta căldură, încât ceva se topi, imaginea ciorapilor, a 
codițelor de șoricel, a rochiței roșii cu inima în carouri pe burtă 
făcu ceva dur și ascuţit să cedeze și să dispară. 

O prinse pe fetiţă din fugă, rămase uimită de încrederea 
totală a copilului, îi mângâie picioarele și brațele drepte, umerii 
moi și spatele îndărătnic, îi inspiră profund moliciunea divină a 
părului. 

— Am făcut o mașină pentru dulciuri, spuse Ellen și luptă să 
se elibereze, o luă pe Annika de un deget și o trase către 
Snickis. 

Din carton și lipici, fetița construise un aparat în care se 
introduceau dulciurile printr-o parte și cădeau într-un castron, 
pe partea cealaltă, trecând prin diverse tuburi și deschizături. 
Annika avea în geantă o gumă de mestecat, probară dacă 
mașina funcţiona și constatară că aproape funcţiona, guma nu 
se rotea prea bine și nu parcurse tot drumul, dar căzură de 
acord că era o invenţie fantastică care trebuia încercată 
metodic, cu dulciurile de sâmbătă.” 

— Îi arătăm lui tata, spuse copilul și își luă avânt ca să ridice 
creația de carton, partea de sus se clătină îngrijorător din 
încheieturile ei de lipici și Annika se repezi în faţă s-o susţină. 

— N-o luăm cu noi astăzi, zise ea și prinse la timp cartonul, 
pentru că trebuie să mergem în oraș să-i cumpărăm pantofi lui 
Kalle. Și atunci mașina de dulciuri nu poate veni cu noi, pentru 
că se strică. 

Puse aparatul înapoi pe masa de lucru, gura fetiţei se 
deschise, ochii i se umplură de lacrimi, buzele începură să-i 
tremure. 

— Dar, zise ea, tata nu poate s-o vadă. 

— Ba da, spuse Annika și se aplecă spre ea. Mașina stă foarte 
bine aici, o luăm mâine. O poţi colora puţin? 

Ellen își privi picioarele, scutură din cap, așa încât codițele de 
șoricel dansară. 


55 În Suedia, copiii primesc dulciuri o dată pe săptămână, sâmbăta. 
208 


— Ce codițe drăguțe ai! exclamă Annika, apucă un papuc și o 
gâdilă pe fetiţă la ureche. Cine le-a făcut? 

— Lennart! spuse Ellen, pufni pe nas și își trase umărul în sus 
pentru a scăpa de gâdilătură. El m-a ajutat cu mașina de 
dulciuri. 

— Vino, să-ţi găsim fratele, spuse Annika și lupta se termină, 
Ellen își puse salopeta, căciula și mănușile și își aduse singură 
aminte să-l ia acasă pe Tigru. 

Școala lui Kalle se afla pe strada Piper, două cvartale mai 
încolo. Annika ţinea mâna caldă a fetiţei într-a sa, în timp ce 
făceau slalom printre bălți și cântau „Cântecelul de vară al 
micuței Ida”, o formulă magică și o rugăciune pentru vreme mai 
bună. 

Băiatul stătea pe o pernă mare și se uita concentrat într-o 
carte despre „Pelle cel Fără Coadă”. N-o văzu pe Annika în 
clipa în care aceasta se aplecă spre el și îl sărută pe creștet. 

— Mama, spuse el, unde e Uppsala? 

— La nord de Stockholm, spuse ea. De ce întrebi? 

— l-am putea vizita odată pe Pelle și pe celelalte pisici? 

— Sigur, spuse Annika și își aminti că la Uppsala se organizau 
plimbări pe urmele pisicilor lui Gösta Knutsson”, printre biserici, 
castel și universitate. 

— Ea e cea mai drăguță, spuse băiatul, puse degetul pe o 
pisică albă și silabisi rar: Ma-ja Grădd-nos*?. 

Annika clipi. 

— Ştii să citeşti? întrebă ea mută de uimire. Cine te-a învățat? 

Băieţelul ridică din umeri. 

— Pe computer, spuse el. Altfel nu poți să te joci. 

Băiatul se ridică, închise cartea și o puse înapoi pe raft, apoi o 
privi hotărât. 

— Cizme, spuse el. Mi-ai promis. În cele vechi intră apă. E 

Ea zâmbi, îl prinse de cracul pantalonului și îl trase către ea. Il 
îmbrăţișă, el râse și luptă să se elibereze; Annika îi suflă în 
ceafă. 

— Luăm autobuzul până la Galerie, spuse ea. Du-te și 
îmbracă-te. Ellen e afară și așteaptă. 


56 Personaj dintr-o serie de cărți pentru copii de Gösta Knutsson. 
5 Autorul unei serii de cărţi pentru copii Pelle cel Fără Coadă. 
58 Maja Nas de Frișcă. 
209 


Autobuzul unu sosi în același moment în care ajunseră în 
staţie și găsiră locuri în spate, toţi trei. 

— Kaki, de soldat, spuse Kalle. Nu mai vreau albastre, numai 
bebelușii au cizme albastre. 

— Eu nu sunt bebeluș, spuse Ellen. 

— Bineînţeles, kaki, spuse Annika. Dacă găsim. 

Coborâră în Kungsträdgården, se grăbiră să treacă strada 
printre mașinile care împrăștiau apa din bălți, stropindu-i pe 
trecători. Când ajunseră în centrul de cumpărături, își scoaseră 
căciulile, mănușile și fularele și le îndesară în sacoșa Annikăi. 
Într-un magazin de pantofi de la etaj, găsiră o pereche de cizme 
kaki de cauciuc, căptușite, de mărime potrivită, cu carâmb înalt 
și detalii reflectorizante. Băiatul refuză să și le mai scoată din 
picioare, Annika plăti și le luă pe cele vechi în pungă. 

leșiră la timp. Ellen se încălzise și începea să scâncească, dar 
tăcu în frigul și întunericul de pe strada Hamn și continuă să 
meargă liniștită, cu mâna în cea a Annikăi. Ea luă și mâna lui 
Kalle pe trecerea de pietoni din faţă de la NK”, se concentră pe 
evitarea cascadelor de apă murdară care veneau de sub roțile 
mașinilor, când silueta unui bărbat care ieșea din magazin îi 
atrase atenţia. 

Dar e Thomas, se gândi ea fără să fie conștientă de concluzia 
sa. Ce face aici? Nu, Îşi zise apoi, nu-i el. 

Bărbatul făcu doi pași în faţă și trăsăturile feței i se luminară 
de la felinarul pe sub care trecea, ba da, el era! 

Chipul ei se destinse într-un zâmbet larg, bucuria caldă, care 
topea lucrurile, reveni, ieșise probabil să cumpere cadouri de 
Crăciun! Deja! 

Râse în sinea ei: Thomas era așa un fanatic al Crăciunului, 
anul trecut începuse să le cumpere din septembrie, își amintea 
cum se înfuriase când ea le găsise în fundul dulapului și se 
întrebase ce pachete erau acelea și ce căutau acolo. 

Un duș violent de mâzgă îi împroșcă deodată și Ellen scoase 
un țipăt, Annika îi trase din reflex pe copii înapoi și strigă 
revoltată în urma taxiului. Când își ridică din nou privirea, nu-l 
mai zări pe Thomas; îl căută în mulţime și îl localiză din nou. ÎI 
văzu cum se întoarse către cineva, o femeie cu păr blond și 
mantou lung se apropie de el, el o cuprinse de mijloc, o trase 
către el și o sărută, o tăcere înfricoșătoare se așternu dintr- 


59 Nordiska Kompaniet, un mare magazin din Stockholm. 
210 


odată, toţi ceilalți dispărură, Annika rămase în loc și privea 
printr-un tunel lung la al cărui capăt stătea bărbatul ei care 
săruta o femeie blondă cu o fierbințeală care o făcu să se frângă 
pe dinăuntru. 

— Mama, e verde. 

Dar ea nu se mișcă, oamenii o îmbrânceau, le vedea feţele 
care îi vorbeau, dar vocile lor erau mute, îl văzu pe Thomas 
îndepărtându-se și dispărând, cu braţul în jurul umerilor femeii 
blonde, mergeau încet înainte, cu spatele la ea, absorbiți în 
intimitatea lor și, curând, dispărură înghiţiţi de marea de 
oameni. 

— Nu mergem, mama? Acum e roșu iarăși. 

Ea își privi copiii, fețele lor ridicate către ea, cu ochii limpezi și 
întrebători, remarcă propria gură deschisă. Înghiţi un țipăt, își 
încleștă maxilarele cu un clănţănit zgomotos din dinţi, privi 
traficul. 

— Imediat, spuse ea cu o voce ca venind de sub pământ. 
Trecem data viitoare. 

Se făcu verde, autobuzul veni, trebui să stea în picioare tot 
drumul până în piaţa Kungsholm. 

Copiii cântară în casa scărilor, melodia îi era cunoscută, dar n- 
o putea identifica, nu găsi cheia bună și trebui să încerce de mai 
multe ori. Kalle întrebă dacă avea voie să rămână încălțat cu 
noile sale cizme și ea îi răspunse că avea voie, dar că trebuia să 
le șteargă bine, lucru pe care el îl făcu, băieţelul ei drag. 

Intră în bucătărie, luă telefonul și formă numărul lui de mobil, 
dar robotul era cuplat, îl închisese, doar mergea cu brațul în 
jurul taliei unei femei blonde undeva în Stockholm și nu putea 
răspunde când îl chema ea. 

Sună la serviciu și la Arnold, partenerul lui de tenis, dar 
nimeni nu răspunse nicăieri. 

— Ce mâncăm? 

Kalle stătea în ușă, cu cizmele sale noi. 

— Pui cu cocos și cu orez, spuse ea. 

— Cu broccoli? 

Ea scutură din cap, simţi cum panica îi dă târcoale și se prinse 
cu putere de chiuvetă. Privi în ochii băiatului și hotărî să nu se 
înece. 

— Nu, spuse ea. Castane, bambus și porumb. 

Chipul lui se relaxă, zâmbi și făcu un pas spre ea. 


211 


— Ştii, mama, mi se clatină un dinte. Uite! 

Ea își întinse mâna, văzu cum tremura, puse degetul pe 
dintele din faţă și constată că se clătina tare. 

— O să-ţi cadă în curând. 

— Atunci primesc un ban de aur de la zâna Măseluţă, spuse 
Kalle. 

— Atunci primeşti un ban de aur de la zâna Măseluţă, spuse 
Annika mecanic și se întoarse cu spatele, simțind nevoia să se 
așeze. 

Măruntaiele i se întăriseră într-o grămadă grotescă de lame 
de ras și bucăţi de gheaţă; se tăia în ele când respira. Masa din 
bucătărie se legăna lent, în voia talazurilor unei mări agitate, n- 
are niciun rost, cântau ele, n-are niciun rost. Şi îngerii le ţineau 
isonul de undeva, din spate, într-un acompaniament plângăretț: 
dragoste de vară frumoasă ca iarna, flori de miere... 

Simţi deodată nevoia să verse. Se repezi la toaleta din spatele 
bucătăriei și își goli stomacul, pastele de la 7-Eleven, pe 
jumătate digerate, îi făcură bucăţi gâtlejul și lacrimile începură 
să-i curgă. 

Apoi se așeză gâfâind pe scaunul de toaletă, mirosul greu îi 
blocă creierul. 

Dincolo de soare dragoste veșnică, cântau îngerii din toţi 
rărunchii. 

— Gura! strigă ea și trânti capacul de la toaletă. 

Intră cu mișcări repezi și necontrolate în bucătărie, tăie bucăţi 
toate ingredientele pentru cină, se fripse la flacăra aragazului 
când puse orezul la fiert, se tăie când curăță pieptul de pui și 
când mărunți ceapa, mâinile îi tremurau când deschise cutiile cu 
lapte de cocos, porumb și castane asiatice. 

Să nu fi văzut bine? Era posibil. Thomas arăta ca mulți alți 
bărbaţi suedezi, înalt, blond, lat în umeri și cu un început de 
burtă. Fusese întuneric și la mare distanţă, poate că nu el fusese 
cel care stătuse acolo cu femeia blondă. Se sprijini de aragaz, 
închise ochii și respiră adânc de câteva ori. 

Poate că nu fusese el. Poate că nu văzuse bine. 

Își îndreptă spatele, își relaxă umerii, deschise ochii și auzi 
ușa deschizându-se. 

— Tata! 

Strigătul de bucurie al copiilor și îmbrăţișările strânse de bun 
venit, vocea lui profundă care exprima un amestec de încântare 


212 


și prudenţă; ea își fixă privirea asupra hotei de deasupra 
aragazului și se întrebă dacă avea să vadă ceva pe chipul lui 
care să-i dea răspunsul. 

— Bună! spuse Thomas în spatele ei, sărutând-o ușor pe 
ceafă. Cum te simţi? Mai bine? 

Arăta ca de obicei. 

Arăta ca întotdeauna. 

Sacou gri-închis, jeanși albaștri, cămașă gri-deschis, cravată 
lucioasă de mătase. 

Ochii îi erau aceiași, puţin obosiţi, părul bogat și sârmos 
deasupra sprâncenelor închise la culoare. 

Annika își dădu seama că încetase să mai respire și trase 
adânc aer în piept. 

— Așa și-așa, spuse ea. Ceva mai bine. 

— Lucrezi mâine? 

Annika se întoarse cu spatele, amestecă în mâncarea de pui, 
ezită. 

— Nu, spuse ea. Am vomat mai devreme. 

— Numai să nu ne molipsești pe toţi, zise Thomas și se așeză 
la masa din bucătărie. 

— Cum ţi-a mers la slujbă astăzi? îl întrebă și puse cratiţa cu 
mâncare pe masă. 

Thomas oftă și deschise ziarul în faţa sa, astfel că Annika nu-i 
mai putea vedea ochii. 

— Cramne de la Justiţie e o adevărată pacoste, spuse el. 
Multă vorbă și puţine fapte. Eu și tipa de la Consiliul Comunal 
trebuie să facem tot, în timp ce el culege laudele. 

Annika se opri cu castronul de orez în mână, rămase acolo și 
privi primul titlu de pe prima pagină a ziarului: ceva despre 
proiectul de lege de la cultură care avea să fie prezentat 
săptămâna următoare. 

— Consiliul Comunal, spuse ea. Cum o cheamă, că am uitat? 

Thomas se mișcă și unul dintre colţurile ziarului se îndoi. 
Annika îi întâlni privirea pentru o secundă înainte ca el să 
îndrepte din nou ziarul. 

— Sophia, spuse el. Sophia Grenborg. 

Annika privea portretul ministrului culturii, care ilustra 
articolul. 

— Cum e? 

Thomas citea și întârzie câteva secunde cu răspunsul. 


— Ambiţioasă, spuse el apoi, și te poți baza pe ea. Încearcă 
de multe ori să facă lobby pentru Consiliul Comunal pe 
socoteala noastră. Poate fi al naibii de enervantă. 

Thomas împături ziarul, se ridică și îl aruncă pe pervazul 
ferestrei. 

— Așa, spuse el, îi aduc pe copii. Nu vreau să mai ratez 
tenisul săptămâna asta. 

Și se întoarse în bucătărie cu câte un copil strigând și râzând 
sub fiecare braţ, îi puse pe scaunele lor, se uită la dinţii care se 
clătinau, admiră cizmele cele noi, glumi despre coditele de 
șoricel și ascultă poveștile despre mașina de dulciuri și 
promisiunea de a-l vizita pe Pelle cel Fără Coadă la Uppsala. 

Nu sunt decât închipuiri, se gândi ea. N-am văzut bine. 

Incercă să râdă, dar nu reuși să alunge apăsarea din piept. 

Nu era el. Era altcineva. Noi suntem familia lui și el ne 
iubește. Nu i-ar dezamăgi niciodată pe copii. 

Care mâncară repede, pentru că nu voiau să piardă 
Bolibumpa“. 

— Foarte bun, mulțumesc pentru masă, spuse Thomas și o 
sărută ușor. 

O ajută să strângă, mâinile li se atinseră și privirile li se 
întâlniră. 

Nu m-ar părăsi niciodată. 

Puse detergent în mașina de spălat vase și o porni, el îi luă 
capul între mâini și îi cercetă chipul cu o mină îngrijorată. 

— E bine că stai acasă încă o zi, spuse el. Ești palidă. 

Ea își cobori privirea, îi îndepărtă mâinile. 

— Mă simt puţin obosită, spuse și ieși din bucătărie. 

— Nu mă aștepta, zise Thomas în urma ei. l-am promis lui 
Arnold să bem în sfârșit berea aceea în seara asta. 

Ea simţi cum încremenește într-un bloc de gheaţă, piatra 
ascuţită ca o lamă de ras i se roti în piept. Rămase pe loc; își 
auzi inima bătând. 

— OK, zise și-și recăpătă controlul asupra propriilor mușchi, 
puse un picior în fața celuilalt și reuși să ajungă în hol, să intre 
în dormitor și să se lase pe pat. ÎI auzi cum căuta în dulap 
sacoșa de sport și racheta de tenis, cum strigă „la revedere”, 
răspunsul neinteresat al copiilor și propria sa tăcere. 

Remarcase ceva neobișnuit la ea? 


50 Emisiune de televiziune pentru copii. 
214 


Reacţionase el într-un fel special? 

Inspiră adânc, lăsând aerul să-i iasă încet din plămâni. 

Dacă se gândea bine, în ultimul an ea fusese puţin ciudată. 
Thomas n-ar fi avut motiv să reacționeze chiar în seara asta. 

Se ridică, înconjură patul și ajunse la telefon. 

— Thomas a spus că ești bolnavă, zise Arnold în receptor, 
singurul dintre vechii prieteni ai lui Thomas care o acceptaseră. 
Te simţi mai bine? 

Annika înghiţi în sec, șopti ceva. 

— Înţeleg că nu a putut să joace în seara asta, când ești atât 
de bolnavă. Dar asta e a doua săptămână la rând. 

Annika simţi că se prăbușește. Podeaua de sub ea se 
transformă într-o gaură mare și neagră și ea plutea în spaţii 
infinite. 

— Trebuie să-mi fac rost de un alt partener dacă lipsește tot 
timpul, sper că și tu înţelegi. 

— Poţi să mai aștepți puţin? spuse Annika și se lăsă pe pat. El 
apreciază meciurile voastre atât de mult! 

Arnold oftă iritat. 

— Sigur, zise el, dar Thomas e un tip atât de șovăitor. Nu se 
poate hotărî niciodată pentru ceva și să-și ia răspunderea 
acestei hotărâri. Dacă ai rezervat un anume timp pentru tenis 
toată toamna, nu se poate să nu-ţi pese de el și să nu-l folosești. 

Annika își acoperi ochii cu mâna, lăsându-și inima să bată la 
turație maximă. 

— O să-i spun, zise ea și închise. 

Trebuie să fi trecut ceva vreme, pentru că, deodată, copiii se 
aflau la ea în pat, câte unul de fiecare parte, cântau ceva și ea 
îngâna împreună cu ei. Undeva, în spate, îngerii ţineau isonul. 

Sunt copiii mei, se gândi ea. Nu mi-i va putea lua niciodată. 

— Acum, spuse ea, e timpul să mergem la culcare. 

li duse în camera lor și le citi o poveste pe care n-o înţelese, îi 
înveli, îi sărută, merse prin casă și stinse toate luminile. Se 
așeză lângă fereastra din camera de zi și sprijini ziarul, pe care 
Thomas îl aruncase acolo, de sticla rece ca gheaţa. Simţi aerul 
rece care venea de sub izolarea proastă, ascultă scârţăitul 
balamalelor. Inlăuntrul său era mută și liniștită, sub greutatea 
pietrei care o măcina. 


215 


Apartamentul pândea în întuneric, în spatele său. Felinarul 
care se legăna în stradă arunca umbre galbene pe pereţi; de 
afară, fereastra ei se vedea ca o gaură neagră. 

Ascultă, încercă să deslușească respiraţia copiilor, dar nu și-o 
auzi decât pe a sa. Și-o ţinu, pentru ca auzul să-i străbată mai 
departe, dar galopul propriei inimi acoperea orice alt zgomot, 
șuvoiul sângelui care gonea, se repezea îi bolborosea în cap. 

Infidel, se gândi ea. Sven a fost întotdeauna infidel. 

Refuzase să recunoască asta în toți acei ani, iar singura dată 
când protestase, Sven o lovise în cap cu un clește. Din reflex, își 
duse degetele la mica cicatrice de pe frunte; aproape că nu se 
mai vedea și nu se mai gândea la ea decât foarte rar. 

Era obișnuită cu infidelitatea. 

Îl văzu în faţa sa, prima ei dragoste, prietenul din copilărie, 
logodnicul, vedeta sportivă. Sven Mattsson, care o iubea mai 
mult decât orice pe lume, Sven care o adora atât de mult, încât 
nimeni nu avea voie să se apropie de ea, în afară de el, și atunci 
nu pentru a vorbi cu ea, iar ei nu i se permitea să se gândească 
la altcineva, la nimeni, în afară de el. Orice altceva era 
sancţionabil, iar el sancţionase până în ziua în care stătuse în 
fața ei, lângă furnalul fabricii din Hälleforsnäs, cu cuțitul de 
vânătoare în mână. 

Annika își alungă din minte acea imagine, la fel cum făcea și 
cu coșmarurile, visele îngrozitoare care se reîntorseseră după 
noaptea din tunel, bărbaţii din Studioul șase$! care discutau ce 
aveau să facă cu ea, Sven cu cuțitul lui plin de sânge, pisica ei 
care zbura prin aer, cu măruntaiele atârnându-i afară. 

Și acum Thomas era infidel. 

În clipa aceea se afla, probabil, într-un pat împreună cu 
blonda Sophia Grenborg, poate o penetra chiar acum sau 
stăteau îmbrăţișați. 

Privi umbrele galbene, își propti picioarele în parchetul 
camerei de zi, podeaua nou rașchetată pe care o lăcuise singură 
de trei ori, își încrucișă braţele pe piept și se sili să respire 
liniștit. Apartamentul îi răspunse cu un optimism calm. 

Ce era pregătită să sacrifice pentru a-și salva viaţa? 

Avea o alternativă. Trebuia doar să se hotărască. 


6l Un alt roman al Lizei Marklund care o are ca protagonistă pe aceeași Annika 
Bengtzon. 


216 


Revelația o făcu să-și coboare umerii, respiraţia îi deveni 
imediat mai ușoară, se îndreptă către computer și intră pe 
internet. În întuneric, căută „Sophia Grenborg din Stockholm”. 
Obţinu o grămadă de rezultate. 

Femeia pe care o văzuse în față la NK împreună cu Thomas 
avea treizeci de ani sau ceva mai puţin. Sigur nu mai mult de 
treizeci și cinci. 

Annika limită căutarea după acest criteriu. 

Ca reprezentant al Consiliului Comunal în grupul de proiect 
privind politicienii ameninţaţi, nu putea fi mai tânără de 
douăzeci și cinci. 

Le elimină pe toate cele care erau născute după 1980. 

În continuare prea multe rezultate. 

Intră pe site-ul Consiliului Comunal și căută printre angajați. 

Işi scria numele cu „ph”. 

Cât de inutil, ridicol și caraghios! 

Înapoi la celălalt site. 

Sophia Grenborg. Nu era decât una singură. Douăzeci și nouă 
de ani. Locuia pe Ofre Ostermalm și se născuse în parohia 
Engelbrekt. Nemaipomenit! 

Imprimă pagina și ieși de pe internet. Cu foaia în mână, sună 
poliţia și îi ceru ofițerului de serviciu o copie după poza de 
pașaport a persoanei Sophia Grenborg. 

— Zece minute, spuse obosit polițistul. 

Se asigură că Ellen și Kalle dormeau și ieși în noapte. 

Incepuse să ningă. Fulgi umezi se materializau pe fondul gri 
murdar al cerului și îi cădeau pe faţă. Toate zgomotele 
coborâseră cu o jumătate de ton, lovindu-i timpanele cu 
șovăială. 

Se grăbi în ninsoarea care se înteţea; lăsa urme ude în 
spatele ei pe trotuar. 

Intrarea în sediul central al poliţiei din Stockholm se afla pe 
strada Berg la numărul 52, la două sute de metri de poarta sa. 
Se opri în faţa porţilor înalte, apăsă butonul interfonului și, când 
i se deschise, intră în culoarul care ducea la intrarea propriu- 
zisă. 

Fotografia nu venise; se așeză și așteptă câteva minute, 
conform instrucţiunilor pe care le primi printr-un difuzor. 

Nu-i nevoie să dau explicații, se gândi ea. N-am nevoie de 
nicio scuză. 


217 


Primi plicul și nu mai putu aștepta nicio secundă pentru a 
vedea dacă avusese dreptate, așa că întoarse spatele 
poliţistului de la recepţie și smulse din plic fotografia polaroid. 

Ea era. 

Nicio îndoială. 

Sophia Grenborg. 

Bărbatul ei umbla prin oraș și o săruta pe Sophia Grenborg. 

Puse fotografia înapoi în plic și se întoarse acasă la copiii săi. 

(J 

Margit Axelsson crezuse toată viața sa în forța interioară a 
omului. Era încredințată că fiecare persoană avea puterea de a 
influența, era vorba doar despre voință și angajament. 

În tinerețe crezuse în revoluția mondială, crezuse că masele 
vor fi eliberate și vor arunca de pe umerii lor jugul 
imperialismului, în timp ce imnurile ar fi răsunat în toată lumea. 

Își îndreptă spatele și cuprinse sala cu privirea. 

Astăzi știa că poţi acţiona pe scară mare sau pe scară mică. 
Ştia că în fiecare zi contribuise, în munca sa cu copiii de la 
grădiniță, la viitorul lor colectiv, care era răspunderea tuturor, 
dar și aici, în sala de ceramică a casei de cultură din Pitholm. 

Asociaţia de instruire culturală a muncitorilor considerase 
întotdeauna că cei care primiseră partea cea mai mică din 
resursele societății puteau fi compensatți prin studii, activități 
culturale, cursuri și spectacole. Era ceea ce ea numea dreptate. 

Cercul de studiu era un exercițiu de democraţie. Pornea de la 
premisa că fiecare om are capacitatea și voinţa de a se 
dezvolta, de a-i influenţa pe alţii și de a-și asuma o 
responsabilitate, că fiecare om era, în sine, o resursă. 

Și vedea cum participanţii se înmulțeau, atât cei tineri, cât și 
cei mai în vârstă. Când învățau să modeleze lutul și să aplice 
emailul, încrederea în sine și înțelegerea pentru părerile altora 
creșteau și, odată cu asta, capacitatea de a influenţa activ ceea 
ce se întâmpla în societate, în jurul lor. 

Ea își aminti de asta în timp ce stătea lângă sculptura sa. 

Cu greșelile tinereţii trebuia să trăiască până la sfârșitul zilelor 
sale. Nicio zi nu trecuse fără ca liniștea să nu-i fie tulburată de 
gândul la consecințele acţiunilor sale trecute. Perioade 
îndelungate impactul era mic și superficial, viaţa și munca 
funcționau ca un bandaj peste sentimentul ei de vinovăţie. În 


218 


alte zile se putea ridica din pat paralizată de furie din pricina 
propriei netrebnicii. 

Acele zile deveniseră mai puţine cu anii. Totuși, o consumau, 
știuse întotdeauna că vina care îi îngreuna sufletul avea să-i fie 
fatală. Nu se gândea numai la greutatea trupului, la lăcomia cu 
care mânca pentru a se consola, ci și la uzura psihică, la 
incapacitatea de a preveni angoasa. Era adesea bolnavă, avea o 
imunitate neobișnuit de deficitară. 

Și acum, el se întorsese. 

În toţi acești ani avusese coșmaruri, își întorsese speriată 
capul pe străduţele întunecate, crezând că se afla în spatele ei, 
iar acum el era aici cu adevărat. 

Nu reacționase atât de puternic cum crezuse că o va face. 

Nu strigase, nu leșinase, remarcase doar că pulsul îi crescuse 
și că începuse să se simtă ușor ameţită. Se lăsase încet pe 
scaunul din hol, cu dragonul galben în mână, semnalul lui 
copilăresc și înspăimântător că trebuia să se întâlnească în locul 
obișnuit. 

Știa că avea s-o caute. Voia mai mult decât o întâlnire de 
grup, ca altădată. Dragonul galben era doar un memento, un 
mod de a trezi Fiara la viaţă. Îl contactase deja pe Pantera 
Neagră, știa asta, pentru că Pantera o sunase pentru prima dată 
după treizeci de ani și îi povestise, o întrebase ce părere avea 
despre reîntoarcerea Dragonului. 

Ea nu făcuse decât să pună jos receptorul. Nu spusese niciun 
cuvânt, ci închisese și trăsese telefonul din priză. 

Nu scapi niciodată, se gândi și privi sculptura pe care nu era 
în stare s-o termine, copilul și capra, și comunicarea ancestrală 
dintre ei, ceea ce se situează deasupra cuvintelor și viziunilor și 
se bazează pe înțelegere și sensibilitate intuitivă. Nu putea să 
exprime acest lucru, și în seara asta era sigură că nu va 
progresa. 

O durea spatele; se mișcă greoi spre învelitoarea umedă care 
împiedica lucrarea să se usuce și să crape. O înfășură în jurul 
sculpturii, ca de obicei, o fixă cu centurile. Işi scoase șorțul, îl 
atârnă împreună cu ale celorlalţi și intră în camera cuptoarelor 
pentru a-și spăla lutul de pe mâini. Apoi se plimbă și verifică ce 
făcuseră elevii, dacă își acoperiseră lucrările, dacă sculpturile 
terminate nu se uscau prea repede, culese câteva unelte de 
metal rămase pe jos. lIncărcă apoi cuptorul pentru ziua 


219 


următoare, lăsând loc pentru grupa de vineri în partea cea mai 
de sus. 

Se opri în ușă și ascultă liniștea. Ca de obicei joia, rămăsese 
ultima. Își schimbă pantofii, își puse hainele groase, trase ușa 
după ea și încuie cu legătura zornăitoare de chei. 

Coridorul din faţa ei era slab luminat și plin de umbre 
întunecate. 

Nu-i plăcea întunericul. Până la incidentul de la baza aeriană, 
asta n-o îngrijorase niciodată, dar după aceea strigătele și 
vâlvătaia începură s-o urmărească într-un fel care făcea noaptea 
amenințătoare. 

Începu să meargă pe lângă sala de olărit, tâmplărie și 
trenuleţele electrice. Ajunse la capătul coridorului, cobori cu 
grijă scara care scârțâia, trecu pe lângă cafenea și bibliotecă. 
Verifică ușile, erau încuiate. 

Ușa de la intrare, ca de obicei, se deschidea greu din cauza 
frigului. Își adună puterile și reuși s-o închidă cu un icnet, apoi 
încuie cu vădită ușurare. Respiră adânc de câteva ori înainte de 
a-și începe călătoria alunecoasă către casă. La fiecare ședință a 
conducerii, propunea presărarea de nisip pe gheaţa scărilor, 
propunerea îi era acceptată și portarul informat. 

Se sprijini încordată de bara de metal și reuși să iasă în 
stradă, cu aburii respirației ieșindu-i din gură. Când ajunse pe 
trotuar, îi tremurau genunchii. 

Ninsoarea era grea și deasă, cădea tăcută și liniștită în aerul 
nemișcat. În timpul serii temperatura scăzuse și avea să 
continue să scadă pe măsură ce ninsoarea se împuţina. 

Zăpada proaspătă scârțâia sub cizmele de cauciuc. Işi luă 
avânt pe trotineta pentru zăpadă și alunecă spre strada 
principală. 

Mișcarea era plăcută. Îi lipsea mobilitatea din tinereţe 
aproape la fel de mult ca liniștea sufletească de atunci. Durerea 
de spate se înrăutăţea întotdeauna la început, pentru ca apoi să 
cedeze complet înainte de a ajunge acasă. 

Ar trebui să mă plimb mai mult, se gândi ea. 

Ninsese pe treptele de la intrare, dar îi era frig la picioare și 
se hotărî să lase măturatul în seama lui Thord. Işi șterse zăpada 
de pe cizme pe covorașul de rafie de la intrare, descuie și intră 
în hol. 


220 


Era atât de flămândă, încât simţea că nu mai rezista nici 
măcar o secundă fără mâncare. 

Își scoase cizmele, se dezbrăcă, intră în bucătărie și deschise 
frigiderul. 

Făcuse o salată cu ou și creveţi înainte de a pleca de acasă, o 
luă, se așeză la masă și începu să înfulece. Rămase apoi gâfâind 
și cu sufletul gol, cu privirea aţintită către chiuvetă, simțind cât 
de obosită era. 

A doua zi trebuia să deschidă prima grădiniţa și, de aceea, să 
se trezească la cinci și jumătate, dacă voia să ajungă. 

Trebuie să mă culc, se gândi ea fără să se miște. 

Stătea ţintuită în întunericul bucătăriei, când telefonul începu 
să sune. 

— Eşti încă în picioare? Ştii că trebuie să te culci. 

Zâmbi vocii grijulii a soțului. 

— Chiar acum eram pe drum, minţi ea. 

— Cum a fost în seara asta? 

Ea oftă ușor. 

— Tinerei nu-i ajunge niciodată atenţia pe care i-o dai, are 
nevoie mereu de încurajări. 

— Și sculptura? 

— Nimic. 

Câteva clipe de tăcere. 

— N-ai auzit nimic? întrebă Thord. 

— Auzit? 

— De la ei. 

Ea scutură din cap. 

— Nu. 

— O să vin acasă pe la două. Nu mă aştepta. 

Ea zâmbi din nou. 

— Chiar acum mă gândeam... 

Închise și urcă încet scara către etaj. Umbra rășchirată a unui 
mesteacăn încărcat de zăpadă mătură pereții în farurile unei 
mașini care trecea pe stradă. Era, oricum, norocoasă. Fetele 
crescuseră, erau sănătoase și conștiente de țelul lor în viaţă, 
oameni de nădejde care adoptaseră valorile de bază, importante 
într-o societate. Și Thord, lozul ei câștigător în viaţă. 

Mângâie cu degetul fotografia de nuntă care atârna la loc de 
cinste în holul de la etaj. 


Se spălă pe faţă și pe dinţi, se dezbrăcă și ieși din nou în hol. 
Împături hainele și le puse pe un scaun lângă măsuţa de servit. 

Tocmai apucase să-și tragă cămașa de noapte pe cap, când 
bărbatul ieși din dulap. Arăta exact așa cum și-l amintea, dar cu 
câteva kilograme în plus și cu părul mai alb. 

— Tu ești! spuse ea consternată. Ce faci aici? 

Nu era speriată. Nici măcar când el își ridică mâinile 
înmănușate către ea. Panica veni când simţi că nu mai are aer și 
creierul fu atins de șocul adrenalinei. Camera se rostogoli, văzu 
cum tavanul se boltea peste ea și fața lui venind mai aproape, 
mâinile ca turnate în jurul gâtului. 

Niciun gând, niciun sentiment. 

Numai mușchii relaxându-i-se și căldura neașteptată din 
chiloți. 


Vineri, 20 noiembrie 


Thomas intră în apartament ca un străin. Fusese plecat 
departe un timp îndelungat și nu știa dacă va mai găsi drumul 
înapoi. Mansarda de pe strada Grev Ture din Ostermalm era cu 
mulţi ani-lumină în urma sa, acum era acasă, o percepea prin 
toți porii și asta îl făcu să simtă o ușurare cu totul ieșită din 
comun. 

Acasă, acolo unde locuia. 

Apartamentul arăta ca de obicei; se auzea respiraţia liniștită a 
copiilor lui care dormeau. Aerul era rece de la curentul care 
venea pe sub ferestre și același miros de mâncare era răspândit 
peste tot. Işi atârnă paltonul în cuier, puse racheta și geanta de 
sport pe podeaua din hol, își scoase pantofii. |Iși privi propria 
minciună, acolo, jos, unde stătea, echipamentul de tenis 
nefolosit, prosopul uscat. 

Înghiţi în sec și alungă vinovăția din conștiința sa. Se îndreptă 
în vârful picioarelor către camera copiilor, se aplecă peste ei, 
peste micile lor guri deschise și pijamalele cu animale nostime. 

Asta era realitatea. Mansarda din Ostermalm era rece și 
previzibilă, mobilele arătau o ospitalitate studiată. Apartamentul 
Sophiei Grenborg era albastru și aseptic, al lui era cald și 
galben, cu felinare legănătoare și copii adormiţi. 

Intră în dormitor, simțind că pașii îi deveneau tot mai grei. Se 
opri în ușă și își privi soţia. 

Adormise de-a curmezișul patului, cu ciorapii, puloverul și 
chiloţii pe ea, gura deschisă, exact ca a copiilor. Genele îi 
aruncau umbre lungi pe obraji, respira adânc și liniștit. 

Işi plimbă privirea pe corpul ei ferm, cu forme ascuţite, 
musculos și puternic. 

Sophia Grenborg era atât de albă și de moale, gemea mereu 
când făceau dragoste. 

Deodată fu cuprins de un total și neașteptat sentiment de 
rușine. Simti o greață teribilă, se dădu înapoi și o lăsă acolo, 
dormind de-a latul patului, fără plapumă. 

Știe, se gândi el. Cineva i-a povestit. 


223 


Se așeză la masa din bucătărie, își puse coatele pe genunchi, 
își trecu degetele prin păr. 

Nu e posibil, se gândi el. N-ar dormi atât de liniștit dacă ar ști. 

Oftă greu. 

Ştia că va fi nevoit să se culce lângă ea fără să poată adormi, 
să-i asculte respiraţia și să dorească un păr cu miros de măr și 
țigări mentolate. 

Se ridică în întuneric, confuz, se lovi de chiuvetă, nu-i era dor, 
nu-i așa? 

Sau îi era? 

e 

O mână mică și lipicioasă o mângâie pe Annika pe obraz. 

— Bună, mami! 

Clipi în lumină, iar pentru o secundă nu știu unde era. Dar 
imediat descoperi că dormise pe jumătate îmbrăcată, își ridică 
privirea și o văzu pe Ellen stând aplecată deasupra sa, cu codițe 
de șoricel și unt de arahide în jurul gurii. 

Buzele i se destinseră într-un zâmbet larg. 

— Bună, iubito! 

— Stau acasă astăzi. 

Annika o mângâie pe fetiță pe obraz, își drese glasul și zâmbi. 

— Nu se poate, te iau după gustarea de după-amiază, spuse 
ea, apoi se ridică și o sărută pe Ellen pe obraz. 

— Inainte de gustare. 

— E vineri, deci e îngheţată astăzi. 

Fetița reflectă. 

— După, spuse ea și fugi afară. 

Thomas își vâri capul în dormitor, chipul lui obișnuit, cu ochii 
obosiţi dimineaţa și părul ciufulit. 

— Cum te simţi? 

Ea îi zâmbi și închise ochii, se întinse ca o pisică. 

— Bine, cred. 

— Trebuie să plecăm acum. 

Când deschise ochii, el dispăruse. 

Astăzi nu mai așteptă să o copleșească tăcerea, se afla deja 
la duș când ușa de la intrare se închise. Se spălă pe cap, își 
tunse vârfurile despicate și își unse picioarele cu loţiune. Işi 
dădu cu rimel, își făcu manichiura și își alese un sutien nou. 
Puse de cafea, își făcu un sandvici, pe care știa că nu-i va fi ușor 
să-l mănânce. 


224 


Apoi se așeză la masa din bucătărie și simţi imediat angoasa 
asaltând-o, crescând ca niște nori de fum negru, otrăviţi. Fugi, 
lăsa pe masă cafeaua, sandviciul și o cutie deschisă de iaurt și 
se îndreptă împleticindu-se către ușă. 

Afară ninsoarea încetase, dar cerul era cenușiu. Ace de 
gheață erau purtate de vântul care bătea de-a lungul străzilor și 
trotuarelor, pătrunzându-i în piele. Nu desluși nicio culoare, 
lumea i se înfățișa în alb-negru, piatra ascuţită i se învârti în 
piept. 

Sophia Grenborg. Strada Grev Ture. 

Ştia unde se afla, Christina Furhage locuise acolo. 

Fără niciun gând, începu să meargă. 

e 

Fațada era vopsită în galben și încărcată de stucaturi, ţurțuri 
de gheaţă atârnau de părţile mai proeminente. Balconașele 
păreau ca niște ghemotoace pe pereţii laterali, ferestrele 
străluceau, poarta de intrare, într-o nuanţă închisă de maro, era 
ornamentată cu modele florale incrustate în lemn. 

Îi înghețaseră picioarele și urechile, începu să tropăie pe loc și 
își înnodă fularul mai strâns în jurul gâtului. 

Aristocrație care se scaldă în lux, se gândi ea și se îndreptă 
către intrare. 

Interfonul era unul modern și nu era indicat unde anume 
stătea fiecare locatar. Se lăsă pe spate și privi în sus, ca și cum 
ar fi putut să vadă unde avea apartamentul Sophia Grenborg; 
ninsoarea îi intră în ochi și o făcu să lăcrimeze. 

Trecu pe partea cealaltă a străzii și se așeză în poarta de 
vizavi, își scoase mobilul, sună la informaţii și ceru numărul 
Sophiei Grenborg de pe strada Grev Ture, apoi rugă să i se facă 
legătura direct. Dacă Sophia avea telefon cu afișaj, numărul ei 
nu avea să se vadă. 

Annika privea clădirea - undeva acolo, înăuntru, suna un 
telefon lângă un pat în care, astă-noapte, se aflase bărbatul ei. 

După al cincilea semnal robotul se cuplă și Annika ascultă 
veselia frivolă din vocea femeii, fără să respire. 

— Bună, sunt Sophia, nu pot răspunde acum, dar... 

Annika închise; vocea îi suna în urechi, pieptul o apăsa. 

Se întoarse la poartă și încercă mai multe butoane, până când 
o doamnă în vârstă răspunse. 


— Sunt de la electricitate, spuse Annika. Trebuie să citesc 
contorul din pivniţă. Îmi puteţi deschide? 

Încuietoarea se deschise cu un clic; Annika împinse poarta 
care alunecă pe balamalele bine unse. 

Casa scărilor era îmbrăcată în marmură galbenă și neagră, iar 
lambriurile din stejar lustruit, închis la culoare, străluceau în 
lumina lămpilor de cupru. Un covor gros, albastru-închis, 
înghiţea orice zgomot. 

Annika își plimbă degetele peste suprafața din lemn, în timp 
ce se îndrepta către panoul de afișaj de lângă lift. 

Sophia Grenborg trona singură pe tot etajul șase. 

Începu să meargă încet, fără zgomot, aproape plutind, și urcă 
scările până la mansardă. 

Ușa de la intrare era mai modernă decât celelalte din imobil. 
O ușă albă, securizată, în mijlocul unui perete înalt de cărămidă. 

Annika se apropie și citi numele femeii pe tăblița de metal, cu 
picioarele depărtate unul de altul bine înfipte în pardoseală. 
Pieptul i se mișca ritmic, piatra tăia și sfârteca. Apoi scoase din 
nou mobilul și sună iar la informaţii, rugând să i se facă legătura 
cu Consiliul Comunal. 

— O caut pe Sophia Grenborg, spuse ea. 

Vocea care răspunse era la fel de veselă precum cea a 
robotului. 

— Mă numesc Sara și sun de la ziarul Lanastingsvărlden, 
spuse Annika și privi tăblița de metal. Mă întreb dacă ai avea 
timp să răspunzi la câteva întrebări așa, înainte de Crăciun. 

Sophia Grenborg râse, și râsul ei sună ca un ciripit. 

— Aaaa, spuse ea, desigur... 

— Ce-ţi dorești de Crăciun? întrebă Annika și își trecu palma 
peste ușa Sophiei. 

Femeia râse din nou. 

— Un sărut de la iubitul meu, spuse ea, deși n-ar strica nici 
puţină sare de baie. 

Privirea Annikăi se întunecă și un văl negru îi acoperi creierul. 

— lubitul? spuse ea cu o voce surdă. E soțul? 

Din nou râsete. 

— E secret până una-alta. Lanastingsvărlden, ai spus? Da, e 
un Ziar bun, aveţi articole bune, de interes pentru noi. In ce 
număr vor apărea? 


226 


Annika închise ochii, își trecu palma pe frunte, casa scărilor 
începu să se legene, o mișcare vălurită care mergea din perete 
în perete. 

— Ce să apară? 

— Întrebările! Va fi înainte de Crăciun? 

Se văzu nevoită să se așeze jos; se rezemă cu spatele de ușă. 

— Nu știm încă, depinde de anunțuri. 

Avea Lanastingsvărlden anunţuri? Nu știa. 

Se făcu tăcere în receptor; Annika ascultă sunetul respirației 
celeilalte femei. 

— Daaa, spuse, dacă asta e tot... 

— Și pe mine mă cheamă Grenborg, zise Annika. Crezi că 
suntem rude? 

Acum râsul nu mai venea din inimă. 

— Nu știu, cum ai spus că te cheamă? 

— Sara, spuse Annika. Sara Grenborg. 

— Din ce ramură a familiei provii? 

Se înșela sau accentul Sophiei devenise mai studiat? 

— Cea din Sörmland, spuse Annika. 

— Noi venim din Osterbotten, de la hergheliile din parohia 
Väse. Eşti strănepoata lui Carl-Johan? 

— Nu, spuse Annika. A Sofiei Ecaterina. 

Deodată simți că nu mai era în stare s-o mai asculte nicio 
secundă pe afurisita de Sophia Grenborg și închise în mijlocul 
propoziției. 

Rămase în tăcere până când pulsul i se linişti, ţinându-și 
mâna pe ușa Sophiei Grenborg. 

Inchise ochii și se concentră la scara rece, îi ascultă vocea, o 
văzu stând în biroul ei elegant de la elegantul Consiliu Comunal, 
citind articolele din Lanastingsvărlden. O femeie atât de fragilă 
și în același timp atât de bine adaptată, atât de apreciată încât 
propriul ei bărbat nu se sfiise s-o sărute în faţă la NK, o femeie 
care era tot ce ea nu avea să fie niciodată. 

Părăsi clădirea fără să se uite în urmă. 

e 

Bărbatul se trezi cu cuvertura roșie care-i gâdila nările. Pufni 
și icni până când durerea din stomac ajunse la creier. Tavanul 
de lemn se legăna încet. Își mută privirea aţintind-o în peretele 
din placaj, respiraţia i se tăie de îndată ce simți propria halenă. 
Mirosul era pe cale să câștige bătălia. 


227 


La mort est dans cette ville*?, se gândi el și gâfâi. 

Văzu chipul doctorului plutind deasupra lui, ca în acea zi în 
care se trezise din anestezie, fălcile încordate și privirile care îl 
evitau; fusese informat despre alternative și consecinţe și 
înțelesese imediat. 

Neoperabil și netratabil. Trei până la șase luni de viaţă de la 
stabilirea diagnosticului. Timpul care îi mai rămăsese avea să 
însemne dureri, greață, dificultăţi de alimentaţie, scădere în 
greutate, stare generală proastă, oboseală, anemie. 
Tratamentul consta din medicamente împotriva greţii și băuturi 
energizante. 

Știa că va slăbi, aproape că va putrezi de viu. Mirosul avea să 
devină tot mai pregnant, prietenul lui, doctorul, îl sfătuise să nu 
încerce să-l ascundă cu parfum sau loţiune de ras. N-ar fi ajutat. 

Acum privea în jurul său prin cameră, peste chicinetă, 
lambriurile de pe pereți, ţoalele colorate de cârpă de pe podea, 
încerca să găsească un punct nemișcat. Se fixă la fereastră; în 
deschizătura dintre perdelele grele se zărea ziua albastră și 
rece. Lumea se liniști încetul cu încetul și el începu să respire 
mai ușor, alunecă în starea de vis, în care limitele realităţii se 
ștergeau. 

— Sunt de la Clubul de navigaţie Bojen și vreau să rezerv o 
sală de studiu până marţi, la ora 19, se auzi singur spunând, cu 
un ecou ciudat care răsună undeva în spatele lui. In faţa lui 
stătea bibliotecara de pe strada Namnlosa, cu catastiful ei mare 
alături, pe masă. Știa că ea nu-l mai credea, pentru că nu putea 
fi și navigator, și pescar, și colecționar de fluturi, și genealog. 

Toţi cei care veneau la întâlniri aveau nume de cod, nume 
obișnuite ca Greger, Torsten sau Mats. Alegerea lui, Ragnwald, 
fusese întâmpinată cu strâmbături din nas, nu era popular să 
faci pe grozavul, dar el era grozav, măcar asta înțelegeau cu 
toţii în Meldersteine:. 

Râse ușor și gâlgâit în lumea lui pe jumătate reală și se 
întoarse la conac, în vara fierbinte a lui 1969, când lumea stătea 
pregătită pentru marea revoluţie și ei erau gata, se antrenaseră 
pentru lupta armată, puseseră paznici să patruleze prin tabără 
zi și noapte. Grupul cioplea bețe în jurul focului, discuta cum se 
duce un război de gherilă, exersa autoapărarea. 


62 Moartea se află în acest oraș. (în Ib. franceză, în original). 
63 Mică localitate lângă Luleå, în nordul Suediei. 


228 


În Norvegia, rivalităţile dintre activiștii de stânga și ceilalţi 
fuseseră mult mai puternice decât în Suedia. O librărie a 
radicalilor fusese aruncată în aer, cu toții erau convinși că în 
curând avea să vină rândul lor și că nu va trebui să se lase duși 
ca mieii la tăiat. 

Era ciudat că aleseseră tocmai Melderstein pentru a se 
antrena, deoarece regimul conacului era religios. Dar, fiindcă îl 
rezervase în calitatea sa de asistent de parohie din Luleå, 
nimeni nu pusese la îndoială motivele sale și ţinuseră în voie 
însufleţite întâlniri maoiste în bisericuţa din apropiere. 

Se simţi pătruns de armonia perfectă pe care o trăise în acele 
zile, își aduse aminte cum capacitatea sa de a-și aminti toate 
citatele îi asigurase un loc în conducere, deși participanții 
veneau din toată ţara. Noaptea exersau lupta și supraviețuirea. 
Acolo o întâlnise pe ea. Pe Lupul Roșu. 

Zâmbi către tavan, se lăsă dus departe de valurile 
legănătoare, îi văzu chipul blând și corpul subţire. 

Era atât de tânără, cu niște ochi atât de mari și îl privea ca pe 
un Maestru. Nimeni altcineva nu avea o experienţă atât de mare 
ca a lui, acumulată din mișcarea rebelilor. Tronul nu-i era 
ameninţat și chiar dacă fata nu făcuse altceva decât să-și 
urmeze prietena în tabără, fără să înțeleagă despre ce era 
vorba, devenise până la urmă implicată, un Slujitor al Revoluţiei, 
mai repede decât îndrăznise el să spere. O făcuse pentru el. 

De dragul lui. 

Karina, care îl sărutase în spatele bisericii din Melderstein - își 
amintea și acum gustul gumei ei de mestecat. 

Se răsuci în pat. 

La Clubul de navigaţie Bojen constituiseră celule în care 
hotărau unde vor locui sau vor lucra oamenii. În apartamentul 
din Ornnăset și în schimbul de noapte de la gară. In căsuțe în 
Svartostaden și cu sarcini de la comună. Organizau greve, 
acționau prin intermediul asociaţiei de locatari, al sindicatului 
sau conform teoriei politice maoiste despre frontul popular, 
mișcările populare, dar totul mergea prea încet, argumentau 
prea mult, asociaţia pescarilor se umplu de autorităţi false care, 
toate, își iubeau propria voce. Popularitatea mișcării aduse cu ea 
nenumărați revoluționari de jucărie care veniseră doar pentru 
fete și bere. După Melderstein, atmosfera deveni încărcată. Doi 
dintre tovarășii săi îl concurau la putere și, în curând, li se 


229 


alăturară și alţii. Își luă familia și plecă. Lăsă comunismul de 
provincie în plata Domnului și își formă o grupare proprie cu 
gândul la adevărata preluare a puterii. 

Cuţitul i se răsuci din nou în stomac; cancerul de stomac, 
neobișnuit acum în Europa, lovea orbește. Operaţie pentru a 
decide dacă e tratabil sau nu. Simptome de ulcer, și la 
gastroscopie îţi găsește o eroziune ulceroasă și o suspiciune de 
tumoare, care se confirmă la un examen anatomopatologic. 
Deschizi pacientul, găsești metastaze pe organele din jur și 
închizi abdomenul din nou. Metastaze în plămâni, schelet și 
creier, avea să se topească pe zi ce trecea, organele nu mai 
făceau faţă din cauza tumorii prea mari. 

Trei până la șase luni. 

Deodată își văzu tatăl stând lângă pat și începu să gâfâie 
greu. Crampa îi contractă căile respiratorii și se târî îngrozit 
până la perete. 

— Păcatul originar! tună vocea de deasupra sa și se rostogoli 
prin cameră, ricoșând dintr-un perete într-altul. Te acuz! 
Consider că ești vinovat de păcatul lui Adam și al Evei! 

Și biciul se ridică și îl lovi în diafragmă, o convulsie violentă îl 
făcu să vomite praful energizant pe pernă. Vocea tatălui crescu 
și umplu camera ca o orchestră simfonică distonantă. 

— Trebuie să-ţi iei viaţa de la început, copil blestemat, ești 
plin de răutate, neascultător și cu Diavolul în tine. 

Încercă să protesteze, să ceară îndurare, același cântec pe 
care îl cântase toată copilăria, Tată, te rog, Tată, ai milă, dar 
biciul cădea și îi lovea gura. Durerea îi făcu respiraţia să 
înceteze câteva clipe. 

— Necuratul trebuie alungat din inima ta și sufletul tău veșnic 
trebuie salvat, să se ridice la Ceruri. 

Biciul se ridică încă o dată și el îl privi pe bărbatul care plutea 
sub tavan, în uniforma sa uzată de predicator, și știu că 
mântuirea se apropia. 

— Tată, spuse el și simţi voma în gât și sânge curgându-i din 
nas. Mama n-a mai avut și alţi copii. Știi de ce? 

Tunetul din cameră se potoli când tatăl tăcu, privirea de 
jăratic păli și biciul se opri. 

— Am rămas singur, îi șopti el tatălui, și tu nu ai înțeles 
niciodată de ce. Dumnezeu știe că l-ai urmat îndemnul de a 


230 


umple pământul, dar n-a mai urmat niciun copil. N-ai înțeles 
niciodată? 

Tatăl plutea în expectativă sub tavanul de lemn, cu buzele 
palide. 

— l-a avortat cu ajutorul femeii lapone din Vittangi, gâfâi el, 
fraţii și surorile mele, a lăsat-o pe femeia laponă să-i 
ciopârțească pântecele, mai degrabă decât să-i lase pe mâna ta 
să-i biciuiești la sânge, până vei scoate păcatul originar din ei. 

Și biciul se năpusti și îl nimeri în cap, și pământul deveni 
pustiu. 

e 

Annika își aruncă hainele de stradă într-o grămadă pe jos, în 
hol, strânse de pe masă micul dejun rămas nemâncat și își 
așeză computerul pe ea. Intră pe internet și studie organizarea 
Consiliului Comunal, notând pe spatele ziarului secţiile pentru 
Democraţie & Politica Sănătăţii, Economie & Descentralizare și 
Secţia de Finanţe Internaţionale. 

Se gândea intens, cu mâna la gură. 

Ar fi trebuit să ajungă. Trei secţii diferite, care, probabil, nu 
comunicau prea bine între ele. Trei șefi înghesuiți la același 
nivel. 

Respiră adânc de câteva ori și formă numărul centralei 
telefonice a Consiliului Comunal. Începu prin a întreba de șeful 
secției pentru Democraţie și Politica Sănătăţii. 

— Bună ziua, spuse și își drese glasul, mă numesc Annika 
Bengtzon și sun de la ziarul Kvällspressen... 

Șeful cel stresat o întrerupse. 

— Trebuie să te îndrum către responsabilul nostru cu presa, 
care poate răspunde la toate întrebările. 

Işi auzea bătăile puternice ale inimii, spera să nu se audă la 
capătul celălalt al firului. 

— Da, spuse ea, înţeleg, dar problema mea nu e de natura 
asta. Din păcate. 

Tăcere uimită. 

— Ce? făcu bărbatul. Ce vrei să spui? 

Annika închise ochii și spuse cu voce hotărâtă: 

— Vreau să precizez că nu te voi cita, că nu sunt pe cale de a 
scrie vreun articol despre asta, încă. Vreau doar să aflu și să 
clarific niște informaţii care au apărut când am cercetat o parte 
din activitatea voastră. 


231 


Stresul se transformă în surprindere și suspiciune când șeful 
răspunse. 

— Ce vrei să spui? Care activitate? 

— Este vorba despre neregulile financiare din cadrul unuia 
dintre proiectele voastre. 

Auzi cum bărbatul se așeza. 

— Nereguli finan...? Nu înțeleg... 

Annika își opri privirea pe instalaţia de ventilaţie a bucătăriei. 

— Nu mă gândesc, așa cum am spus, să te citez încă. Vreau 
doar să discut anumite lucruri și ţi-aș fi recunoscătoare dacă 
această convorbire ar rămâne între noi. Nu voi pomeni niciodată 
despre discuţia cu tine și tu nu ai voie să pomenești niciodată 
despre discuţia cu mine. 

Tăcere. 

— Despre ce-i vorba? 

— Nereguli financiare din proiectul cu politicienii ameninţaţi, 
spuse Annika. Cel pe care îl aveţi în colaborare cu Consiliul 
Comunal și Departamentul Justiţiei. 

— Politicienii ameninţaţi? 

— Grupul care va lucra pentru combaterea violenţei asupra 
politicienilor. Vreau să subliniez că noi considerăm proiectul ca 
fiind foarte important și, după cum am înţeles, merge înainte, 
dar există o problemă cu partea financiară. 

— Habar nu am despre ce vorbești. 

Annika așteptă, lăsând tăcerea să se aștearnă câteva clipe. 

— Aha, spuse ea în cele din urmă, înțelesesem că vrei să 
elucidezi această problemă... 

Șeful se înfurie. 

— Ce vrei să spui? Ce problemă? Cine a spus că se petrec 
nereguli aici? 

Annika răspunse cu voce limpede. 

— Presupun că nu vrei să cercetezi ce surse am. Ar fi, după 
cum știi, o încălcare a legii. Mă fac că n-am auzit ultima 
întrebare. 

Tăcerea se lăsă din nou. 

— Nu poți să-mi povestești? întrebă șeful din nou. Despre ce 
este vorba? 

Annika inspiră adânc, apoi vorbi pe un ton jos, confidenţial. 

— Conform sursei mele, s-a extras o sumă mult prea mare 
dintr-un cont al vostru pentru membrii grupului care se ocupă 


232 


de acest proiect. Reprezentantul vostru ar fi umflat cheltuielile 
comune, pentru a ascunde cheltuielile private. 

— Sophia Grenborg? spuse șeful consternat. E posibil ca ea să 
fi comis frauda? 

— Nu știu, zise Annika, mă întreb doar dacă m-ai putea ţine la 
curent cu rezultatul cercetării. Nu-ţi cer să faci publice cheltuieli 
care nu mă privesc, ci numai să-mi povestești dacă sau când vă 
hotărâți pentru o reclamaţie la poliţie. 

Șeful își drese vocea. 

— O asemenea reclamaţie nu va fi făcută prea curând, spuse 
el. Trebuie, desigur, să facem o cercetare internă detaliată mai 
întâi. Vom lua legătura cu inspectorii noștri de îndată. 

Annika închise ochii și înghiţi în sec. 

li ură șefului succes și puse receptorul în furcă. 

Rămase apoi în tăcere și se întrebă cât timp ar fi trebuit să 
aștepte înainte de a începe următoarea convorbire. 

Nu trebuie să aștept deloc, se hotărî ea. 

Ridică receptorul și formă numărul șefului de la secţia de 
Economie & Descentralizare; începu tatonând cu întrebări 
despre hotărârile Consiliului Comunal în legătură cu eventualele 
societăți fictive deținute de angajaţi. Când bărbatul se înfurie și 
era pe cale să-i închidă telefonul în nas, ea întrebă dacă 
cercetaseră de ce Sophia Grenborg, una dintre angajatele lor, 
declarase numai un câștig de 269 900 de coroane pentru anul 
trecut. 

Șeful rămase stupefiat. 

— Consiliul Comunal se finanţează din impozite, zise Annika. 
Ți se pare normal că angajaţii Consiliului Comunal încearcă să 
scape de impozite? 

Bărbatul nu putea răspunde decât într-un singur fel: 

— Sigur că nu. 

Ea promise să revină pentru a vedea cum mergea ancheta 
internă. 

Apoi se ridică și simţi că mușchii picioarelor se contractaseră, 
provocându-i o durere intensă în partea din spate a coapsei. 
Greutatea din piept se rotea și tăia în carne vie, ascuțţișul ei 
metalic se răspândise în tot corpul și ameninţa s-o paralizeze. 

Işi masă picioarele până începură s-o asculte din nou, își 
încălzi în cuptorul cu microunde o ceașcă de cafea și dădu cel 
de-l treilea telefon, de data aceasta șefului de la Finanţe 


233 


Internaţionale. ÎI întrebă cum vedea Consiliul Comunal 
tendinţele de extremism de dreapta la angajaţii săi. Avea o 
informaţie că unul dintre angajaţi fusese în tinereţe membru al 
unui grup de extremiști de dreapta, vărul angajatului era 
condamnat pentru activităţi rasiste și acum ea se întreba dacă 
era potrivit ca o asemenea persoană să facă parte dintr-un grup 
care cerceta violenţa și amenințările, printre altele și 
amenințările venite de la extremiștii de dreapta, îndreptate 
împotriva aleșilor poporului. 

Șeful de la Finanţe Internaţionale nu putu să răspundă 
imediat la întrebare, dar promise o anchetă internă, și dacă ea 
suna la directorul Consiliului Judeţean luni sau marți, ar putea 
primi un comentariu din partea lui. 

După aceea se prăbuși pe scaunul din bucătărie, simţi cum 
podeaua se clatină, cum creierul și articulațiile nu mai 
funcționează. 

Făcuse saltul. 

Acum trebuia să aibă grijă să aterizeze în picioare. 


234 


Duminică, 22 noiembrie 


Thomas se întinse după cana cu cafea și descoperi că era 
goală. Simţi cum îl cuprinde iritarea și cum maxilarele i se 
încleștează, oftă adânc și îi aruncă o privire soţiei sale, care 
stătea la celălalt capăt al mesei din bucătărie. Începuse să bea a 
patra ceașcă de cafea, înainte ca el să apuce să-și toarne măcar 
un strop. Ea nu-i remarcă frustrarea, era adânc cufundată în 
eseul unui profesor de studii islamice despre cine erau, de fapt, 
irakienii. Își strânsese părul într-un coc la ceafă și își dădea 
inconștient la o parte o șuviţă care îi cădea mereu în ochi. 
Halatul de baie în care era îmbrăcată îi stătea lejer pe corp, 
lăsând să i se vadă pielea strălucitoare. 

Thomas își întoarse privirea și se ridică. 

— Mai vrei cafea? spuse el ironic. 

— Nu, mulțumesc, spuse Annika, fără să-l privească. 

Nu sunt decât o mobilă, se gândi el. Un instrument pe care îl 
folosește pentru a trăi comod și a scrie ce blestemat de articol 
dorește. 

Strânse din dinţi și umplu cana cu apă. Acasă, în Vaxholm, 
aveau întotdeauna un fierbător de apă electric, atât în casa 
părintească, cât și în cea în care locuise împreună cu Eleonor, 
dar Annikăi i se părea că era un lucru inutil. 

— Încă un aparat! E destulă înghesuială și așa. În plus, apa 
fierbe mai repede pe aragaz decât într-un fierbător. 

Avea dreptate, dar nu asta era. 

Spaţiul în care el se putea mișca se micșora treptat. Ea ocupa 
atât de mult loc! Cu cât mai mult ocupa ea, cu atât mai puţin îi 
rămânea lui. 

Înaintea întâmplării cu Atacatorul, nu văzuse asta atât de clar. 
Totul mergea atunci cu pași mici, spaţiul lui se reducea încet, 
fără să remarce, copiii apăruseră, ea fusese avansată la serviciu 
în postul de șefă și era clar că trebuia s-o ajute, dar apoi totul 
devenise ca de obicei, când ea stătuse acasă și avusese grijă de 
apartament și de copii. Acum se vedea din nou înghesuit într-un 
colţ. 


În timp ce apa din cană începu să fiarbă, își privi soţia. Forme 
ușor ascuțite, mică, sâni moi. Vulnerabilă, fragilă și în același 
timp puternică. 

Annika îi simţi privirea. Se uită la el fără să înțeleagă. 

— Ce? spuse ea. 

Thomas se întoarse. 

— Nimic. 

— OK, zise ea, luă ziarul și ieși din bucătărie. 

— Annika! strigă Thomas după ea. Mama a sunat și ne-a 
invitat la masa de prânz duminică. Am spus că venim, sper că e 
OK. 

De ce întreb? se gândi el. De ce îmi cer scuze pentru că am 
acceptat invitația părinților mei? 

— Ce-ai spus? 

Ea se întoarse în bucătărie cu pași hotărâți, cu ziarul 
atârnându-i în mână. 

— La ora douăsprezece. Prânz în Vaxholm. 

Annika scutură din cap, clocotind de furie. 

— Cum poţi accepta o asemenea invitaţie fără să vorbeşti mai 
întâi cu mine? 

Thomas se întoarse din nou către aragaz și turnă apă în 
aparatul de cafea. 

— Vorbeai la telefon, ca de obicei. N-am vrut să te deranjez. 

— Asta mă deranjează și mai mult, ca să spun așa. N-am de 
gând să merg. 

Thomas simţi nevoia s-o apuce și s-o scuture, până când părul 
i s-ar fi desfăcut din cocul de la spate și dinţii i-ar fi clănțănit, și 
halatul de baie i-ar fi alunecat de pe umeri. 

Dar închise ochii și încercă să se calmeze. 

— Nu vreau să-mi stric relaţiile cu părinţii, să ajung cu ei acolo 
unde ești tu cu ai tăi. 

Auzi fâșâitul ziarului și înţelese că Annika ieșea din bucătărie. 

— OK, spuse ea fără nicio intonaţie în voce, ia copiii cu tine, 
dar eu nu merg. 

— Bineînţeles că mergi, replică Thomas. 

Annika intră din nou în bucătărie; Thomas o văzu cu coada 
ochiului, era goală. 

— Altfel? spuse ea. O să-mă dai în cap și o să mă târăști de 
păr prin toată casa? 

— Foarte hazliu, spuse el. 


236 


— Mă duc să fac un duș, zise ea. 

Privirea îi fu atrasă de fesele ei care săltau ademenitor când 
începu să meargă către baie. 

Sophia avea forme mai rotunde și pielea roz. Pielea Annikăi la 
soare devenea repede de culoarea măslinei. 

E un extraterestru, se gândi Thomas. O femeie mică și verde 
de pe o altă planetă, țtepoasă și inflexibilă. 

Pop trăi cu un extraterestru? 

Își alungă gândul și înghiţi în sec. 

De ce complica singur lucrurile? 

Exista o ieșire, avea o alegere. Putea să primească înapoi 
viața de care îi era atât de dor, existența lângă o femeie moale 
și roz, cu însușiri omenești și păr cu miros de mere, care l-ar 
primi cu brațele deschise în apartamentul ei. 

Dumnezeule, se gândi el, ce să fac? 

În secunda următoare sună telefonul. 

Oh, se gândi el. E ea. De ce sună aici? l-am spus doar să nu 
sune. 

Un al doilea semnal. 

— Nu răspunzi? spuse Annika de la duș. 

Un al treilea. 

Smulse receptorul cu tâmplele zvâcnindu-i. 

— Thomas și Annika, se auzi spunând singur, cu gura uscată. 

— Trebuie să vorbesc cu Annika. 

Era Anne Snapphane. Vocea îi suna de parcă era pe cale să se 
sufoce și ușurarea lui fu atât de totală, încât o simţi până în 
testicule. 

— Sigur, spuse el dintr-o suflare. O strig imediat. 

e 

Annika ieși din cadă, luă un prosop și lăsă după ea o dâră de 
urme ude în drum spre telefon. Piatra ascuţită o apăsa în piept, 
îngerii îngânau neliniștiţi în spatele ei. Evită să-l privească pe 
Thomas când trecu pe lângă el și luă receptorul; răceala lui o 
făcu sa păstreze o distanţă de siguranţă. 

— Ai citit ziarul de dimineaţă? spuse Anne Snapphane cu voce 
agitată și răguşită. 

— Ești mahmură? o întrebă Annika și împinse la o parte 
brânza pentru a-și face loc la masa din bucătărie. 

Thomas oftă și se mută doi milimetri mai încolo. 

— Da, dar nu-mi pasă. BjSrnlund a închis canalul. 


Annika împinse și pâinea. 

— Despre ce vorbești? spuse ea. 

— Ministrul culturii m-a făcut chiar acum șomeră. Scrie în ziar. 

Thomas se întoarse demonstrativ. 

— Unde? M-am uitat puţin prin el. 

— Sus, pe prima pagină. 

Annika se aplecă și trase din faţa lui Thomas prima parte a 
ziarului, dar el îl smulse iritat. 

— Stai puţin, spuse Annika, pot să mă uit? B/jornlund schimbă 
conditiile de transmisie digitală. Şi? 

— Conducerea a fost informată astă-noapte, a apucat să ia 
ultimul avion de la New York și a aterizat acum o jumatate de 
oră. A comunicat deja că totul se contramandează. La două și 
jumătate va fi o ședință formală de conducere în care toate 
planurile vor fi oprite și TV Scandinavia se dizolvă. Voi sfârși ca 
reporter cultural la Radio Trei Surcele. 

— Ce tot spui? zise Annika și îl împinse pe Thomas cu 
genunchiul pentru a-și face mai mult loc. Nu trebuie să te 
gândești la ce e mai rău. De ce nu puteţi emite prin satelit sau 
prin cablu? 

Anne începu să plângă în receptor. Annika înțelese gravitatea 
situaţiei și se simţi vinovată. 

— Așteaptă, mă duc la celălalt telefon, spuse ea. 

Aruncă receptorul în furcă și îl împinse din nou pe Thomas 
când se ridică de pe scaun. 

— Ce naiba! făcu el și mototoli ziarul pe genunchi. 

— Nu te deranja, mă duc dincolo, spuse Annika și fugi în hol, 
de acolo în dormitor, cu prosopul pe ea, apoi îl lăsă să cadă. 

Se vâri sub plapumă și ridică telefonul de lângă pat. 

— Trebuie să se rezolve, spuse ea. Care e problema? 

Anne se adună. 

— Ti-am povestit, spuse ea bosumflată. 

Annika o întrerupse. 

— Știu că nu prea te-am ascultat. Pentru mine nu erau decât 
chestiuni tehnice, ca și cum eu ţi-aș povesti despre timpul de 
tipărire și schimbarea matriţelor. Spune-mi. 

Se ridică printre perne, iar Anne respiră adânc. 

— Ideea cu TV Scandinavia este sau era să ajungă în toată 
Scandinavia. Atunci ar fi avut douăzeci și cinci de milioane de 
potenţiali telespectatori, deci a zecea parte din populaţia SUA. 


238 


Și pentru a fi recepţionaţi de atât de mulţi, trebuie să fim văzuţi 
în toate casele din Suedia, iar asta înseamnă că trebuie să 
emitem prin Teracom. Cei care fac reclamă pe piaţa americană 
nu sunt interesaţi de un grup prea mic de telespectatori. 

— Teracom? 

— Societatea de stat, vechiul Televerket, dar între timp a 
devenit societate pe acţiuni, orientată spre câștig. 

Îngerii tăceau, alungaţi de disperarea lui Anne Snapphane. 
Annika observă că piatra din piept se liniștise; acum îi stătea 
grea și rece în spatele coastelor. 

— Și nu mai există și alte antene de transmisie? Nu aveţi voie 
să le folosiţi pe ale voastre? 

— Glumești? Teracom e pe cale să dea faliment, deși antenele 
există. 

Annika se relaxă și căută soluţii, fără să se mai gândească la 
Thomas, Sophia, copii și Vaxholm. 

— Dar cei care au acces la televiziunea digitală sunt foarte 
puţini, spuse ea, trebuie să ai o cutie din aia... Are o importanţă 
chiar atât de mare? A 

— În doi ani nu va mai exista decât transmisie digitală. În SUA 
rețeaua analogă va fi închisă în 2007, noi cu un an după. 
Propunerea care va veni de la guvern înseamnă totul. Când 
piaţa digitală va avea aceleași premise ca restul branșei, deci 
satelit și cablu, ea va exploda. 

Țipetele exaltate ale lui Ellen pătrunseră în dormitor cu două 
secunde înainte ca fetiţa să intre alergând, cu Kalle la un metru 
în spatele ei, mârâind, cu degetele rășchirate, mimând ghearele 
unui animal înspăimântător. 

— Mama, ajutooor! Mă prinde tigrul! 

— Nu, spuse Annika, încercând a-l potoli cu un gest al mâinii, 
care se dovedi a nu avea niciun efect; copiii căzură peste ea în 
pat, râzând isteric. Nu înţeleg, spuse ea în receptor. Cum se 
poate ca propunerea guvernului să desființeze canalul? 

— Până acum, guvernul a hotărât cine are acces la canalele 
de transmisie ale statului, atât la transmisiile digitale, cât și la 
cele analoge. Cele analoge nu sunt decât trei, iar ăsta e 
rezultatul unei hotărâri politice: canalele unu, doi și patru, nu-i 
așa? 

— Kalle, spuse Annika, Ellen, mergeţi și vă îmbrăcaţi. Vă 
duceți cu tata la bunica și la bunicul. 


239 


— Transmisiile digitale ocupă un spaţiu de transmitere mult 
mai mic, spuse Anne, așa că, atunci când cele trei canale 
analoge se vor închide, va fi loc suficient pentru douăzeci și cinci 
de canale digitale noi. Se pare că guvernul a înţeles, în sfârșit, 
că nu trebuie să controleze cine ce transmite, ci să delege toate 
hotărârile către departamentul de radio și televiziune. 

— Nu vrem, nu ne place acolo, spuse Kalle și se erija în 
purtător de cuvânt al lui Ellen. Nu avem voie să fugim prin casă. 

— Bine, bine, zise Annika. Spălaţi-vă pe dinţi și puneţi-vă 
haine curate. 

— De fapt, toate astea erau cunoscute de mult, spuse Anne 
Snapphane. Propunerea a fost lansată cu un an în urmă. De 
aceea conducerea din SUA a hotărât să facă investiţia, dar ziarul 
de azi dezvăluie că ar exista o clauză în directiva dată 
departamentului de radio și televiziune, care înainte nu era 
acolo. 

Annika îi trimise pe copii din cameră și încercă să se 
concentreze. 

— Şi? 

— În timp ce propunerea era analizată de diverse forumuri, 
exista o hotărâre cu zece puncte pe care companiile de 
televiziune erau obligate, conform paragrafelor unu, doi și patru 
din Legea audiovizualului din 1996. Acum sunt deodată 
unsprezece puncte. 

Annika se lăsă înapoi pe perne. 

— Karina Bj5rnlund a înghesuit acolo încă o lege, exact la 
sfârșit. 

— Da, acum, în ultimele zile. A unsprezecea, care sună așa: 
„Solicitanţii cu capital străin care transmit parțial în mai multe 
țări scandinave, dar nu și în alte ţări din Uniunea Europeană nu 
au dreptul de a transmite în rețeaua digitală terestră”. 

— Și asta înseamnă că...? 

Îl auzi pe Thomas strigând la copii în bucătărie. 

— Toţi cei care îndeplinesc condiţiile vor putea transmite, în 
afară de noi. 

— O lege care vizează direct TV Scandinavia, spuse Annika. 
Parlamentul n-o va aproba niciodată. 

— Ba da, partidul verzilor o susţine. 

— Dar, Dumnezeule, de ce? 


240 


— Guvernul dă înapoi în privinţa taxelor rutiere. De anul viitor 
se vor plăti autostrăzile din jurul Stockholmului, numai pentru că 
ministrul culturii vrea să desființeze TV Scandinavia. 

Când răspunse, Annika auzi scepticismul din propria voce. 

— Dar nu e normal. De ce naiba să facă asta? 

— E o întrebare al naibii de bună, spuse Anne Snapphane. 

Apoi începu să plângă fără zgomot. g 

Thomas urlă ceva în hol și Ellen urlă înapoi. In larma iscată de 
copii și în ecoul disperării care venea pe linia telefonică din 
Lidingö, îngerii își începură cântecul din nou, cuvintele se 
suprapuneau și Annika văzu copiile din registrul ministrului 
stând în faţa sa ca o vedenie. 

Cerere de ședință pentru discutarea unei probleme arzătoare. 

— Ai băut ceva astăzi? întrebă Annika cu o voce atât de 
puternică, încât acoperi vocile interioare. 

Anne se reculese câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Nu, răspunse ea cu voce nazală, deși m-am gândit. Mi-am 
umplut un pahar cu gin, dar l-am vărsat în toaletă. Ajunge, 
înţelegi? 

Disperarea ei părea să se risipească, iar strigătele copiilor din 
bucătărie încetaseră. 

— Mai întâi Mehmet, acum asta. Nu cred că mai rezist. 

— Ba da, spuse Annika, îmbracă-te și vino încoace, dar lasă 
mașina acasă. 

— Nu știu dacă sunt în stare. 

— Eşti în stare. Thomas și copiii pleacă în Vaxholm, n-am 
nimic de făcut toată ziua. Promite-mi că vii. 

— Nu mai pot locui aici, nu mai rezist... 

Un nou hohot de plâns îi năvăli din gâtlej. 

— Blestematul ăla de tip de dedesubt, care se holbează la 
mine întotdeauna, și Miranda care stă între noi și curățatul 
zăpezii iarna, naiba să-l ia... 

— Vino aici să căutăm o locuinţă pe internet. E timpul să te 
muţi în oraș, ca orice om normal. 

Anne tăcu, respiră adânc în receptor, mai întâi repede, apoi 
mai rar. 

— Trebuie să mă gândesc, spuse ea. 

— Ştii unde mă găsești. 


241 


Kalle se apropie de Annika lângă ușa de la intrare, încălţat cu 
noile sale cizme cu petice reflectorizante. Obrajii îi ardeau, ochii 
îi erau mari și strălucitori. 

— De ce e tata furios pe noi? 

Annika se aplecă spre el și-l mângâie pe obraz. 

— Tata e obosit, spuse ea. A muncit mult. Dar o să-i treacă. 

li zâmbi, încercând să-i transmită calmul și siguranţa pe care 
nu le avea. 

— Vreau să stau acasă cu tine, spuse Ellen. 

Annika își întoarse privirea către fetița transpirată de cât 
așteptase. 

— Anne vine la mine, e supărată și trebuie s-o ajut cu ceva. 

— Și cei mari pot fi supăraţi, spuse Kalle. 

Annika fu nevoită să se uite în altă parte pentru a nu izbucni 
în plâns. 

— Ne vedem imediat, zise ea, se ridică și își înnodă mai bine 
cordonul halatului. 

Thomas intră în hol transpirat și cu părul vâlvoi. 

— Ce cauţi? îl întrebă Annika pe același ton hotărât. 

— Telefonul mobil. Nu l-ai văzut? 

— Îţi trebuie neapărat? 

El o privi ca pe cineva care nu știa ce spune. 

— Ai încercat să suni? spuse Annika. 

Expresia privirii se schimbă din dispreţ în uimire. Ea înghiţi în 
sec, luă telefonul și formă numărul lui de mobil. Telefonul se 
auzi cum sună în buzunarul paltonului. 

— Mergeţi încet, spuse ea când Thomas îi împinse pe copii în 
mașină înainte de a închide portiera. 

O privire rănită pe deasupra umărului. 

Annika rămase cu picioarele îngheţate în curentul care venea 
pe sub ușă. Era în cădere liberă, cerul se deschidea în fața sa și 
cântecul îngerilor bubuia. Nu știa că sămânţa pe care o 
împrăștiase încolţea și creștea în minţile șefilor de la Consiliul 
Judeţean. 

Sophia Grenborg, se gândi ea, Sophia Grenborg, mizerabila 
dracului, și îngerii începură să-și strige revolta. 

Işi astupă urechile cu palmele, strânse din dinţi și fugi, 
departe de ușă, departe de curentul de sub ea, se vâri în pat și 
își trase plapuma peste cap. 

Annika respira cu greu. 


242 


Ragnwald, se gândi ea. Stăpânul forțelor divine. Avionul de la 
F-21. Un tânăr care arde. Dragostea pentru o tânără atletă, 
membră în clubul de dresaj de câini. Studii de teologie la 
Uppsala, o conștiință trezită sub semnul Maestrului Mao. 
Moartea ca meserie. Benny Ekland, reporter renumit, împușcat. 
Linus Gustafsson, un băiat liniștit, cu gel în păr. Kurt Sandström, 
politician de la ţară cu picioarele pe pământ. 

Aruncă plapuma la o parte, se întinse după telefon și formă 
numărul direct al lui Q. 

Dacă răspunde, e un semn, se gândi ea și imediat alungă 
acest gând. Ce se întâmpla dacă nu răspundea, ce demoni erau 
atunci puși în libertate? 

Dar el răspunse. Vocea îi suna obosită. Annika se așeză mai 
bine în pat și îngerii începură să cânte. 

— S-a mai întâmplat ceva? întrebă ea cu o șovăială în voce. 

— Te gândești la ceva special? 

Ea închise ochii, bucuroasă să-i audă vocea. 

— Nu te întrebam dacă ai făcut sex. 

— O! spuse Q. Ce știi tu despre asta? 

Ea încercă să zâmbească. 

— Prietenul nostru Ragnwald. L-ai găsit? 

Q mimă un căscat. 

— Serios, spuse Annika și începu să tragă de cablul 
telefonului. Trebuie să fi ajuns la vreo concluzie. Kurt 
Sandström, ce s-a întâmplat cu el? 

— E mort. 

Annika se rezemă de perne, simțind cum piatra devine mai 
ușoară și aproape reuși să se relaxeze. 

— Goran Nilsson din Sattajärvi, spuse ea. Cum poate cineva 
să dispară timp de treizeci de ani fără ca tu sau Interpolul, sau 
CIA, sau Mosadul, sau altcineva să-l găsească? Cum e posibil? 

Q rămase tăcut câteva clipe lungi. 

— N-am renunțat, indiferent ce crezi tu. 

— Nu? 

Ea privi în tavan. 

— Știaţi doar că locuiește în Franţa, cât de greu poate fi? Nu 
trebuie decât să scoţi aspiratorul și să apeşi butonul de pornire. 

— Poliţia franceză are aspiratoare mari, care absorb fiecare 
particulă de praf. Dar asta a trecut prin filtru în toţi acești ani. 


243 


Realitatea deveni clară și căderea liberă luă sfârșit. Annika 
plutea lipsită de greutate în liniștea din jur. 

— Cum a fost posibil? Dacă e atât de periculos cum bănuiţi, 
dacă a fost cu adevărat un ucigaș plătit internaţional, care a 
îndeplinit misiuni în schimbul unor imense grămezi de bani, cum 
a putut să scape? De ce nu l-a prins nimeni? 

— Cât de mari au fost grămezile de bani nu știm, nici dacă au 
existat cu adevărat. Poate că a ucis din pură convingere. 

— Dar de unde știți că e el? 

— İn câteva cazuri suntem convinși, în altele suntem destul 
de siguri și în altele doar bănuim. 

Annika se simţea în siguranţă acum. 

— Dar de ce Ragnwald? A lăsat vreo amprentă? Vreun 
șerveţel cu ruj de buze la locul faptei? 

— Agenţi sub acoperire, spuse Q. Serviciul secret. 

— Aha, făcu Annika. Zvonuri și speculaţii, cu alte cuvinte. 

— Acum te prostești. 

Rămaseră tăcuţi un moment. Ea simţea căldura din piept. 

— Deși e un lucru pe care nu-l înțeleg, spuse Annika atunci 
când liniștea deveni atât de mare încât începu să se teamă că 
rămăsese singură pe linie. Cineva trebuie să fi avut posibilitatea 
să comunice cu el, pentru a-i da însărcinări. Cum dădeau de el? 

Comisarul de poliţie ezită câteva secunde. 

— Off the record, spuse el. Via ETA. Poliţia spaniolă a bănuit în 
toţi acești ani că un doctor din Bilbao e intermediar, dar nu a 
găsit niciodată probe suficiente pentru a-l acuza. Astea sunt 
lucruri sensibile în Ţara Bascilor. În cazul în care colegii încep să- 
i tracaseze în mod deschis pe cetățenii cinstiţi, toată regiunea 
poate să explodeze. Doctorul respectiv e un funcţionar de stat 
cu un comportament ireproșabil, cu familie și cabinet propriu, 
profilat pe medicină internă. 

— Nu l-aţi putut angaja pe Ragnwald pentru ceva? întrebă 
Annika. Să-l atrageţi într-o cursă? 

O clipă de ezitare. 

— Poate că s-au făcut încercări, dar nu știu nimic despre asta. 

Acolo era deci graniţa pentru cât de deschis putea fi cu ea. Se 
hotărî să nu-l preseze, își frecă picioarele unul de altul și simţi că 
sângele începe să-i circule din nou prin corp. 

— Dar dacă nu a fost în Franţa, unde a putut fi? 


244 


— S-a aflat, desigur, o perioadă destul de îndelungată în 
Franţa, spuse Q și se simţea că era din nou pe teren sigur, dar 
n-a locuit acolo. Credem că n-a locuit nicăieri. 

— A stat în cort treizeci de ani? 

Oftat scurt, obosit. 

— Credem că s-a declarat nord-african, răspunse Q, ca făcând 
parte dintr-un grup de emigranţi ilegal care colindă ţara în 
căutare de slujbe sezoniere. 

— Muncitori în agricultură? spuse Annika. 

— Merg din loc în loc, din ţară în ţară, când recolta e gata de 
strâns. Locuiesc în barăci sau tabere speciale, pe perioade 
scurte, zeci de mii de oameni. 

Annika dădu din cap, îi vedea în faţa sa, ca în filmul acela al 
lui Lasse Hallström, cum se chema? 

— Și nimeni nu spune nimic despre celălalt, zise ea. 

— Loialitate totală, aprobă Q. Nimănui nu-i pasă dacă vreunul 
dintre ei dispare câteva săptămâni sau luni, sau pentru 
totdeauna. 

— Nu se miră când apar din nou, completă Annika. 

— Nicio întrebare, spuse Q. 

— Nicio chirie de plătit, nicio familie de întreţinut. 

— Mulţi dintre acești muncitori sezonieri au familie, spuse Q. 
O parte din ei întreţin toate rudele, dar nu și Ragnwald. 

— El culege struguri și portocale și în timpul liber împușcă 
politicieni. 

— Când nu e hamal în port sau miner sau altceva, unde poate 
fi nevăzut și, practic, neplătit. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

— Dar de ce nu l-aţi arestat acum, când s-a întors în Suedia? 

Q oftă adânc. 

— Nu-i atât de ușor cum crezi, spuse el. Ucigașii care omoară 
orbește sunt cel mai greu de prins. De exemplu, Laserman** a 
împușcat zece persoane din Stockholm, alese întâmplător, timp 
de un an și jumătate, înainte de a fi prins. Locuia în mijlocul 
orașului, conducea peste tot propria mașină, conversa cu vecinii 
în casa scărilor, era, cu alte cuvinte, un amator. Tipul cu care 
avem de-a face acum a omorât patru persoane de care știm. Nu 
există nimic care să le lege una de cealaltă în afară de băiatul 
care a fost martor la uciderea jurnalistului. Felul în care au fost 


64 Criminal în serie suedez. 
245 


uciși acești oameni diferă. Ekland a fost lovit de o mașină, 
băiatului i s-a tăiat gâtul. Sandström a fost împușcat. Nu s-au 
găsit amprente, probele biologice pe care le-am găsit la locul 
crimei și pe care le-am analizat nu sunt identice. 

— Dar asta nu e nevoie să însemne decât că și-a schimbat 
hainele și că a purtat mănuși. 

— Da, spuse Q. 

— Niciun martor? 

— Cel mai bun martor, băiatul, e mort. De atunci nimeni 
altcineva n-a mai contribuit cu ceva important. 

Annika derula în minte ultimele replici. 

— Patru, spuse ea. Ai spus patru. 

Q păru surprins. 

— Ce? 

— A mai fost o crimă, răspunse ea. A mai ucis o dată. Nu? 
Cine? 

— Trebuie să fi auzit greșit. Am spus trei. 

— Termină, spuse Annika. Cineva a fost omorât în ultimele 
zile și rudele au primit un citat din Mao. Sau îmi spui exact ce s- 
a întâmplat, sau încep să sun peste tot. 

Q râse. 

— Degeaba mă ameninţi, zise el. Dacă cineva ar fi fost 
omorât, ziariștii s-ar fi învârtit ca vulturii deasupra unui 
asemenea subiect. 

Annika răspunse râsului lui cu o pufnitură. 

— Prostii! spuse ea. Nu și dacă o femeie a fost omorâtă. 
Bărbatul ei e, probabil, deja arestat, m-ar surprinde dacă ziarul 
local ar fi publicat măcar vreo notiță standard. 

— Standard? 

— „Dispută domestică terminată într-o tragedie.” Total 
neinteresant, un lucru despre care nu merită să scrii. Spune-mi 
ce știi și putem face o înţelegere. 

Tăcerea se lăsă. 

— Am mai spus asta, zise el apoi. La naiba, ești ca o stafie. De 
unde naiba știi? 

Annika se rezemă pe pernă și un zâmbet îi înflori pe față. 

— Și nu are nicio legătură cu ceilalţi trei? 

— Nu, din câte știm până acum. Margit Axelsson, educatoare 
în Piteă, căsătorită, două fete mutate de acasă, strangulată în 


246 


holul de la etaj, în casa ei. Soţul lucrează în ture și a găsit-o 
noaptea, când a venit acasă. 

— Și a fost reţinut imediat? 

— Nu. Decesul a survenit înainte de miezul nopţii, și în timpul 
acela el stătea în centrala de la F-21 împreună cu colegii săi. A 
plecat de acolo la 1:30, când și-a terminat tura. 

Annika simţi cum adrenalina îi inundă creierul: se sili să stea 
dreaptă. 

— F-21? Lucrează la F-21? Atunci există o legătură: explozia 
avionului Draken. 

— Am verificat deja. Și-a făcut serviciul militar la 1-19 în Boden 
și n-a fost angajat la baza aeronautică decât în 1974. Faptul că 
locul de muncă al soțului victimei coincide cu locul unui atentat 
care, eventual, are legătură cu Ragnwald nu ajunge ca să-mi 
crească pulsul. Dar îl crește pe al tău. 

— Citatul, spuse ea. Cum sună? 

— Așteaptă puţin... 

El puse jos receptorul, trase un sertar, căută prin niște hârtii, 
își drese vocea și se întoarse. 

— Popoare ale lumii, uniți-vă și nimiciți-i pe  agresorii 
americani și pe toti lacheii lor! Popoare din toată lumea, fiti 
curajoase, îndrăzniți să luptați, să înfruntaţți greutățile și să 
porniţi la luptă val după val! Atunci toată lumea va aparține 
poporului. Monștrii de toate felurile vor fi nimiciţi. 

Reflectară o clipă în tăcere. 

— Monștrii de toate felurile vor fi nimiciţi, spuse Annika. 
Monștrii. De toate felurile. Inclusiv educatorii. 

— Era și profesoară la Asociaţia pentru Educaţie a 
Muncitorilor. Tinea cursuri de împăturire și aranjare a 
șerveţelelor și de ceramică. Nu punem accent prea mare pe 
citat; nici tu n-ar trebui s-o faci. Colega care îi face profilul crede 
că el le folosește ca pe niște mesaje, ca niște urme de buze date 
cu ruj pe o scrisoare. 

— Aţi adus pe cineva de la FBI? întrebă Annika și își cobori 
picioarele peste marginea patului, tălpile ei calde întâlnind 
podeaua rece. 

— Asta a fost în anii '70, spuse Q. Facem singuri profilul 
infractorului de mulţi ani. 

— Îmi pare rău, zise Annika. La ce concluzie a ajuns? 


247 


— La cea pe care o poţi ghici. Bărbat, mai degrabă în vârstă 
decât tânăr, mânat de ura față de o societate despre care are o 
imagine parţial falsă, se justifică singur cu umilinţa la care a fost 
supus. Singur, prieteni puţini, autocunoaștere deficitară, cu o 
mare nevoie de a se face remarcat, neliniștit, cu greutăți de a 
păstra o slujbă, inteligent, puternic fizic. Cam așa. 

Annika închise ochii și încercă să memoreze detaliile, bănuind 
că el nu-i spusese totul. 

— Dar cum explici citatele? întrebă ea. De ce această marcare 
a teritoriului? 

— Pe undeva, dorește ca noi să știm. Se crede superior 
tuturor celorlalți și își poate permite mici mementouri despre 
sine. 

— Dragul de Ragnwald, spuse ea. Aproape simt că îl cunosc. 
Și gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă avionul n-ar fi fost 
aruncat în aer. Peste trei săptămâni era pe drum către 
petrecerea Nobel din Sala Albastră. 

Își dădu seama, din tăcerea surprinsă care urmă, că celălalt 
nu înțelegea. 

— Karina Bjornlund, explică ea. Ministrul culturii. Va merge la 
petrecerea Nobel anul acesta sau, cel puţin, e invitată. Dacă 
Ragnwald nu era obligat să dispară, s-ar fi căsătorit cu ea. 

— Despre ce vorbești? întrebă Q. 

— Nu-i sigur că această căsnicie ar fi rezistat, dar dacă ar fi 
făcut-o... 

— Ascultă, spuse Q. De unde naiba ai scos asta? 

Annika răsuci firul telefonului între degete. 

— Au publicat un anunţ matrimonial, răspunse ea. Căsătoria 
civilă trebuia să aibă loc la primăria din Luleă la ora 14, vineri, 
după explozie. 

— Nici vorbă, spuse Q. Dacă ar fi adevărat, am ști. 

— Anunţurile matrimoniale trebuia făcute publice în vremea 
aceea. Apăreau în ziar. 

— Și unde e anunţul ăsta? 

— Norrlands-Tidningen. Am primit un teanc cu articole vechi 
despre Karina Bjornlund. Vrei să spui că nu știaţi că au fost 
împreună? _ 

— O dragoste de adolescenţi, zise Q. Nimic mai mult. In plus, 
ea a pus punct acestei relaţii. 


248 


— Rectificări ulterioare, spuse Annika. Karina Bjornlund ar 
face orice să-și salveze pielea. 

— la te uită! exclamă Q. Domnișoara Profiler Amator. 

Annika se gândi la e-mailul venit de la Herman Wennergren, 
cererea de întâlnire pentru discutarea unei probleme 
importante, apoi propunerea schimbată de ministrul culturii în 
ultima clipă, așa încât legea pentru stabilirea normelor de 
funcţionare a transmisiilor TV digitale să nu includă și TV 
Scandinavia, exact cum voia Herman Wennergren, și singura 
întrebare care se impunea era ce argument ar fi putut avea 
reprezentantul familiei proprietare pentru a o convinge. 

Annika își auzi propria voce rugându-l pe purtătorul de cuvânt 
al ministrului comerțului exterior să-i transmită acestuia că se 
impunea un comentariu despre consecinţele afacerii IB și se 
auzi singură povestindu-i Karinei Bjârnlund cele mai mari 
secrete ale social-democraţiei. Câteva săptămâni mai târziu, 
Karina Bjornlund fusese numită membru al guvernului, total 
surprinzător. 

— Crede-mă, spuse Annika. Știu despre ea mai multe decât 
știi tu. 

— Trebuie să plec, zise Q, iar ea nu avu nimic împotrivă, 
pentru că îngerii dispăruseră acum, se retrăseseră în cămăruţa 
lor. ` 

Puse receptorul jos, se repezi la computer și îl deschise. Işi 
trase niște ciorapi groși în picioare în timp ce programul se 
încărca, apoi scrise noile informaţii pe care le aflase în timpul 
convorbirii. 

Cineva sună la ușă. Annika deschise încet, nesigură de ce 
aștepta de partea cealaltă. Îngerii începură să îngâne cuprinși 
de neliniște, dar se liniștiră repede. Era Anne Snapphane, care 
stătea gâfâind în casa scărilor, cu buzele albe și ochii roșii. 

— Intră, spuse Annika și îi făcu loc. 

Anne Snapphane nu spuse nimic, ci păși înăuntru adusă de 
spate și mohorâtă. 

— Ești pe cale să mori? întrebă Annika și Anne dădu afirmativ 
din cap, se prăbuși pe bancheta din hol și își scoase bentiţa. 


6 Informationsbyrân, serviciu secret de informaţii, aflat sub directa îndrumare a 
Consiliului Apărării, constituit în 1965, cu însărcinări externe, dar și în interiorul 
Suediei, de a culege informaţii despre comuniști și relaţiile lor cu puteri străine. 


249 


— Cam așa ceva, spuse ea, dar știi versul ăla din Runaway 
Train. 

— Tot ce nu te omoară te întărește, spuse Annika și se așeză 
lângă ea. 

În timp ce caloriferele pocneau, apa de la o toaletă în 
apartamentul vecin era trasă, autobuzul se oprea și pleca din 
staţie, cele două femei stăteau una lângă alta cu privirile aţintite 
spre dulapul cu ananași sculptați pe care Annika îi cumpărase 
de la piaţa de antichităţi din Stocktorp. 

— În oraș e întotdeauna zgomot, spuse Anne în cele din urmă. 

Annika dădu drumul aerului din plămâni într-un oftat obosit. 

— Dar, cel puţin, nu ești niciodată singur, zise ea și se ridică. 
Vrei ceva? Cafea, vin? 

Anne Snapphane rămase nemișcată. 

— Am terminat cu băutul, spuse ea. 

— Aha, e una din zilele alea, nu? spuse Annika și privi spre 
curtea de jos. 

Cineva uitase să închidă ușa de la anexa unde se aflau 
tomberoanele și vântul care sălășluia printre blocuri o deschidea 
și închidea după voie. 

— E ca și cum aș fi fost aruncată într-o groapă fără fund. Cad 
fără contenire, spuse Anne. A început cu Mehmet și cu noua lui 
femeie, apoi discuția despre Miranda, care ar trebui să locuiască 
la ei, și acum, când nu mai am nici serviciu, a dispărut și ultimul 
punct de sprijin. Să beau în situaţia asta ar fi ca și cum aș apăsa 
pe butonul fast-forward. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Annika și se sprijini de tocul ușii 
pentru a-și ţine echilibrul. 

— Când merg prin oraș, totul mi se pare atât de ciudat. Nu-mi 
amintesc să fi fost așa vreodată. Mi-e greu să respir, totul e atât 
de cenușiu. Oamenii arată ca niște stafii, mă gândesc că 
jumătate din ei sunt deja morți, întrebarea e dacă eu însămi mai 
trăiesc. Cum să reziști în felul ăsta? 

Annika dădu din cap și înghiţi în sec; ușa de jos se trânti de 
două ori. 

— Bun venit în întuneric, spuse ea. Îmi pare rău că ești 
nevoită să-mi ţii tovărășie. 

Lui Anne Snapphane îi luă câteva secunde să înțeleagă 
gravitatea cuvintelor. 


— Ce s-a întâmplat? spuse ea și se ridică, își scoase geaca și 
fularul și le atârnă în cuier. 

Se așeză lângă Annika și privi spre curtea interioară. 

— O grămadă de lucruri, răspunse Annika. La serviciu nimeni 
nu mai contează pe mine. Schyman mi-a interzis să mai scriu 
ceva despre terorism. Crede că nu mai sunt în toate minţile 
după povestea cu Atacatorul. 

— Nu mai spune, zise Anne și își încrucișă brațele la piept. 

— Și Thomas mă înșală, continuă ea aproape șoptind, iar 
cuvintele se rostogoliră între pereți, crescură până se înţepeniră 
în tavan. 

Anne o privi cu scepticism. 

— De ce crezi asta? 

Annika simți cum gâtlejul i se contractă, înăbușindu-i 
cuvintele. Îşi privi mâinile, își drese glasul, apoi ridică privirea. 

— l-am văzut. În față la NK. A sărutat-o. 

Anne stătea cu gura deschisă, iar pe chip avea un amestec de 
scepticism și îndoială. 

— Ești sigură? Ai văzut bine? 

Annika scutură din cap și își privi din nou mâinile. 

— Sophia Grenborg o cheamă, lucrează la Consiliul Comunal. 
Face parte din același grup cu Thomas, politicienii ameninţaţi, 
știi tu... 

— La dracu’! făcu Anne. La dracu’! Ce porc! Ce spune? Se 
fofilează? 

Annika închise ochii și își puse palma pe frunte. 

— Nu i-am spus nimic, zise ea. Mă gândesc să gestionez asta 
în felul meu. 

— Ce prostii sunt astea? Bineînţeles că trebuie să vorbești cu 
el. 

Annika o privi. 

— Știu că se gândește să ne părăsească. Și că mă minte. Și, 
de fapt, m-a mai înșelat și altă dată. 

Chipul lui Anne devenea tot mai uimit. 

— Cu cine? 

Annika încercă să râdă, dar simţi cum piatra din piept îi 
împingea lacrimile afară. 

— Cu mine, reuși ea să spună. 

Anne Snapphane oftă adânc și o privi cu ochii ei întunecați. 

— Trebuie să stai de vorbă cu el. 


251 


— Și apoi, aud îngeri, spuse Annika și inspiră cu putere. Îmi 
cântă, uneori îmi vorbesc. De îndată ce mă simt stresată, încep. 

Închise ochii și imită melodiile lor melancolice: vânturi de vară 
inima plină de dor crini de ploaie galbenă... 

Anne Snapphane o luă de după umeri și o întoarse către ea, 
privind-o cu o expresie severă. 

— Trebuie să te duci la un doctor. Auzi, Annika? Nu poţi 
continua așa. 

Făcu un pas către ea și o scutură. 

— N-ai voie să cedezi, Ankan, auzi ce-ţi spun? 

Annika se eliberă din strânsoarea prietenei sale. 

— E OK, spuse ea cu voce joasă. Glasurile dispar când am 
ceva la care să mă gândesc. Când lucrez, de exemplu. Vrei 
cafea? 

— Ceai verde, răspunse Anne. Dacă ai. 

Annika se îndreptă spre bucătărie cu un mers săltat, simțind 
în stomac dezamăgirea mirată a îngerilor: îi deconspirase. Nu 
crezuseră că o va face vreodată, erau siguri că puteau să-i 
cânte, s-o consoleze și s-o terorizeze la infinit, fără să afle 
cineva. 

Turnă apă în ibric și porni aragazul. 

Dor de alinare, cântară ei acum, cu voci slabe și singuratice, 
fetița, iubită rază de soare... 

Trase adânc aer în piept și se lovi cu palma peste frunte 
pentru a-i face să înceteze. 

Anne intră în bucătărie în ciorapi. Avea culoare în obraji și o 
expresie cercetătoare în ochi. 

Annika încercă să zâmbească. 

— Cred că încearcă mai mult să mă consoleze, spuse ea. 
Cântă numai lucruri plăcute. 

Intră în cămară și căută cu mâna în întuneric după un ceai 
care putea fi considerat verde. 

Anne Snapphane se așeză la masa din bucătărie; Annika îi 
simţi privirea în ceafă. 

— Dar nu ești decât tu însăţi, spuse Anne. Nu înţelegi? Te 
consolezi singură, ai grijă de copilul care ai fost și care încă se 
mai află acolo, înăuntru. Ti-a cântat cineva asemenea lucruri 
când erai mică? 


Annika respiră adânc și se abţinu de la un comentariu 
răutăcios despre psihologii amatori, găsi un ceai japonez pentru 
arderea caloriilor, pe care îl primise de la cineva la serviciu. 

— Te gândești serios să te muţi? spuse ea și se întoarse la 
apa care începuse să fiarbă în ibric. Iți recomand 
Kungsholmen$. 

Anne culese câteva firimituri rămase de la micul dejun și se 
gândi o clipă înainte de a răspunde. 

— Într-un fel, am crezut că Mehmet se va muta la noi sau că 
vom continua să ne întâlnim la nesfârșit, înţelegi? Făcea parte 
din peisaj și fără el e... nefiresc. Nu e decât neplăcut și trist, cu 
blestematul ăla de moș de la etajul de dedesubt, care încearcă 
să vadă ce am pe sub capot în fiecare dimineaţă când iau ziarul. 

— Deci, ce este cel mai important? întrebă Annika și turnă 
apă în ceașcă. 

— Miranda, spuse Anne fără să ezite. Deși înțeleg că nu pot să 
mă transform în martiră și să renunţ la tot pentru ea, dar casa 
din Lidingö n-a însemnat niciodată mare lucru pentru mine. 
Desigur, îmi place stilul modernist, dar supraviețuiesc și fără 
designul interior cel mai potrivit. 

— Poţi să-ţi impui și un pic de art nouveau dacă e nevoie, zise 
Annika și puse ceștile pe masă. 

— Stilul romantic naţional, chiar. Noroc! 

Annika se așeză în faţa ei și o privi cum sufla în băutura 
fierbinte. 

— Ostermalm, deci? 

Anne scutură din cap și se strâmbă când lichidul fierbinte îi 
arse limba. 

— Cât de aproape posibil, încât să nu trebuiască să meargă 
prea mult de la unul la celălalt. 

— Cât de mare? 

— Cât de scump, vrei să spui. N-am niciun ban pentru avans. 

Își băură ceaiul în liniște. Ușa de jos se izbea în răstimpuri. 
Bucătăria își pierdea încet conturul în lumina palidă de iarnă, 
îngerii murmurau, piatra se răsucea și durea. 

— Să căutăm puţin pe internet? spuse Annika și se ridică, 
incapabilă să mai stea pe loc. 

Anne își sorbi ceaiul și o urmă la computer. 


66 Cartier din centrul Stockholmului. 


Annika se așeză și se concentră asupra tastaturii, 
conectându-se la internet. 

— Începem cu ce-i mai bun. Un apartament de trei camere cu 
balcon și șemineu pe Artillerigatan? 

Anne oftă. 

Era unul de vânzare, 115 metri pătraţi, la etajul trei, în stare 
foarte bună, cu bucătărie nouă, baie faianţată, mașină de 
spălat, vizionare duminică la ora 16. 

— Patru milioane? întrebă Anne și privi ecranul computerului 
cu ochii mijiţi. 

— Trei virgulă opt, spuse Annika, dar cred că o să mai crească 
dacă se înmulțesc ofertele. 

— E aiurea, spuse Anne Snapphane. N-am bani. Cât costă pe 
lună dacă împrumuţi patru milioane? 

Annika închise ochii și socoti repede în cap. 

— Douăzeci de mii, plus întreținerea minus reducerea de 
impozit. 

— Uită-te la ceva mai mic. 

Găsiră unul de două camere la parter, în Vallhalavăgen, la un 
milion și jumătate. 

— Șomeră, spuse Anne și se așeză greoi pe brațul de la 
scaunul Annikăi. Părăsită de tatăl copiilor mei, pe jumătate 
alcoolică și cu un apartament de două camere la parter. Poţi să 
cazi mai jos de atât? 

— Reporter la Radio Trei Surcele, completă Annika. 

— Înţelegi ce vreau să spun, zise Anne și se ridică. Mă duc să 
mă uit la cel de pe Artillerigatan. Dau vreun număr de la 
interfon? 

Annika imprimă numărul de la interfon și numărul de telefon 
al agentului imobiliar. 

— Vii cu mine? 

Annika scutură din cap, rămase pe loc și o auzi pe Anne 
umblând prin hol, trăgându-și cizmele și punându-și geaca. 

— Te sun să-ți povestesc! strigă ea din ușă și îngerii începură 
un cântec de rămas-bun. 

Annika se grăbi să intre iar pe internet și vocile își încetară 
cântecul. Căută casa nou construită de pe Vinterviksgatan din 
Djursholm*”, care încă era de vânzare pentru șase milioane nouă 
sute de mii. 


67 Zonă a Stockholmului. 
254 


Parchet de stejar în toate camerele, bucătărie deschisă, 
mozaic bleu mediteranean în ambele băi, grădină cu livadă, 
pentru mai multe imagini apasă aici. 

Dădu clic și așteptă în timp ce fotografiile se încărcau, imagini 
din viaţa altor oameni, se uită la un pat dublu dintr-un dormitor 
alb ca frișca, cu baie en suite. 

O familie locuiește aici, se gândi ea, o familie care s-a hotărât 
să se mute. A luat legătura cu un agent imobiliar care a făcut o 
evaluare, a adus un aparat de fotografiat digital și a scris un 
text ridicol de vânzare, a pus totul pe net și oricine se poate 
holba în dormitorul lor, le poate aprecia gustul, le studiază 
împărţirea camerelor. 

Acasă, acasă! cântară îngerii. Să fii acasă! 

Se ridică repede și se îndreptă către telefon, formă numărul 
de la informaţii cu degete tremurătoare. Când femeia de la 
celălalt capăt al firului se prezentă, Annika o rugă să-i dea 
numărul de telefon al lui Margit Axelsson din Piteå. 

—Am un Thord și Margit Axelsson în Pitholm, spuse 
operatoarea pe un ton calm. El e inginer, iar ea educatoare, ei 
sunt? 

Annika o rugă să-i facă legătura, așteptând cu respiraţia 
tăiată în timp ce telefonul suna. Îngerii tăceau. 

Un robot vechi răspunse. Annika auzi vocea unei femei 
vesele, înregistrată pe o bandă care fusese folosită de multe ori. 

„Bună ziua, aţi ajuns acasă la familia Axelsson.” 

Bineînţeles, acasă la, aici locuim noi. 

„Thord și Margit nu sunt acasă, iar fetele sunt la facultate, așa 
că lăsaţi un mesaj după semnal. O zi bună!” 

Annika își drese vocea în timp ce robotul pocnea și pârâia. 

— Bună ziua, spuse ea cu voce subţire, după semnalul de pe 
o bandă undeva lângă Piteå. Mă numesc Annika Bengtzon și 
sunt reporter la ziarul Kvă//spressen. Mai întâi vreau să-mi cer 
iertare pentru că sun într-un asemenea moment, dar am o 
problemă specială. Știu de citatul din Mao. 

Ezită o clipă, nu era sigură că rudele femeii știau de celelalte 
trei scrisori cu conţinut asemănător. 

— ÎI caut pe Thord, spuse ea. Știu că nu tu ai făcut-o. 

Tăcu din nou, ascultând bâzâitul monoton al benzii și 
întrebându-se cât timp poate sta fără să vorbească înainte ca 
legătura să se întrerupă. 


255 


— În ultimele săptămâni am cercetat explozia unui avion 
Draken la F-21 în noiembrie 1969, spuse ea. Știu de existenţa lui 
Ragnwald, știu că a fost împreună cu Karina Bjârnlund... 

Cineva ridică receptorul la capătul celălalt, schimbarea 
zgomotului de fond o făcu să tresară. 

— Explozia? spuse o voce masculină răgușită. Ce știi despre 
ea? 

Annika înghiţi în sec. 

— Cu cine vorbesc? Thord? 

— Ce știi despre F-21? 

Vocea era aspră și poruncitoare. 

— Destul de multe, spuse Annika și așteptă. 

— Nu poți să scrii în ziar fără să știi, zise bărbatul. Nu poți. 

— Nici n-am s-o fac, spuse Annika. Sun din alte motive. 

— Care? 

— Citatul, printre altele, răspunse Annika. Popoare ale lumii, 
uniți-vă și nimiciți-i pe agresorii americani și pe toți lacheii lor! 
Popoare din toată lumea, fiți curajoase, îndrăzniţi să luptați, să 
înfruntați greutățile și să porniti la luptă val după val! Atunci 
toată lumea va aparține poporului. Monștrii de toate felurile vor 
fi nimiciţi. Ce înseamnă asta? 

Bărbatul rămase tăcut câteva clipe. Dacă n-ar fi auzit un 
televizor undeva, într-o altă cameră, la celălalt capăt al firului, 
Annika ar fi crezut că legătura se întrerupsese. 

— A mai sunat vreun alt jurnalist? întrebă ea în cele din urmă. 

Auzi cum bărbatul înghiţi, un oftat sonor în receptor, care o 
făcu să depărteze telefonul de ureche câțiva centimetri. 

— Nu, spuse el. Aici, sus, la noi, totul e clar pentru ei. 

Bărbatul se opri; poate plângea. Annika așteptă în tăcere. 

— Au scris că am fost arestat și anchetat, dar că mi-au dat 
drumul din lipsă de dovezi. 

Annika încuviinţă tăcută din cap, nimeni nu sună un ucigaș. 

— Dar nu tu ai făcut-o, spuse ea. Poliţia e sigură de asta. 

Bărbatul trase adânc aer în piept, iar vocea îi tremură când 
începu să vorbească din nou. 

— N-are nicio importanţă aici, sus, spuse el. Vecinii m-au 
văzut dispărând în mașina de poliţie. În ochii lumii voi fi pentru 
totdeauna ucigașul lui Margit. 

— Nu și dacă vinovatul e prins, zise Annika și auzi că bărbatul 
începuse să plângă. Nu și dacă îl vor prinde pe Göran Nilsson. 


256 


— Göran Nilson, spuse el și își suflă nasul. Cine e? 

Annika ezită: nu era sigură cât știa bărbatul. 

— E cunoscut și ca Ragnwald. 

— Vrei să spui... Ragnwald? făcu bărbatul, scuipând numele. 
Dragonul Galben? 

Annika tresări. 

— lartă-mă, ce-ai spus? 

— ÎI cunosc, spuse Thord Axelsson cu febrilitate. Nebunul 
maoist care hălăduia pe aici și era revoluţionar în Luleå pe la 
sfârșitul anilor '60. Știu ce a făcut. 

Annika luă un creion și o hârtie. 

— Nu i-am auzit niciodată acest nume, Dragonul Galben, 
spuse ea. Ragnwald era numele sub care era cunoscut în 
grupările maoiste care obișnuiau să se întâlnească în pivniţa 
bibliotecii. 

— Înainte de Fiara Sălbatică, spuse Thord Axelsson. 

Annika se opri o clipă. 

— Înainte de Fiara Sălbatică, repetă ea și notă. 

Din nou tăcere. 

— Alo? spuse Annika. 

Un oftat greu confirmă prezenţa bărbatului la capătul celălalt 
al firului. 

— Fetele sunt aici, spuse el cu gura aproape de microfon. Nu 
pot vorbi acum despre asta. 

Annika se gândi câteva clipe. 

— Vin mâine la Luleå cu altă problemă, zise ea. Aș putea 
trece pe la tine să vorbim fără să fim deranjați? 

— Margit e moartă, spuse bărbatul și sunetul ajunse la ea 
dogit și deformat. Ea nu mai are de ce să se teamă acum. Dar 
eu n-o voi dezamăgi niciodată, trebuie să înţelegi asta. 

— Nu vreau decât să am o imagine generală, spuse ea. Nu voi 
scrie nimic despre Margit sau despre altcineva. 

Bărbatul oftă din nou și se gândi câteva clipe. 

— Treci mâine pe la prânz. Fetele vor vorbi cu un poliţist 
atunci, așa că putem fi singuri. 

Annika primi adresa și descrierea drumului. 

Apoi lăsă receptorul să se odihnească în furcă un lung minut. 
Îngerii tăceau, numai tonul ascuţit îi suna în urechi. Umbrele din 
cameră erau lungi și neregulate, tresăreau pe pereţi, luminate 
de farurile mașinilor de pe stradă. 


257 


Trebuie să prezint totul într-un fel rezonabil conducerii 
redacției. 

Sună centrala. Avu noroc, Jansson era de serviciu. 

— Cum naiba te simţi? întrebă el și suflă fum de ţigară în 
receptor. 

— Am ceva pe rol, spuse ea. O poveste cu adevărat 
emoţionantă, un biet bărbat dintr-un cartier de lângă Piteă, a 
cărui soţie a fost omorâtă și tot cartierul crede că el e ucigașul. 

— Dar..., spuse Jansson fără să pară prea interesat. 

— Cu siguranţă n-a fost el, spuse Annika. Era la slujbă, la 
șaizeci de kilometri de locul faptei, împreună cu trei alţi colegi, 
atunci când crima a fost comisă. In plus, poliţia lasă de înțeles 
că știe cine e făptașul, dar pentru el asta nu are nicio 
importanţă. Vecinii l-au văzut dimineaţa, când a fost luat cu 
mașina de poliţie și altă dovadă nu le mai trebuie. Ziarele locale 
au scris că a fost arestat și anchetat, dar că i s-a dat drumul din 
lipsă de dovezi. El va rămâne ucigașul soţiei sale pentru cei din 
împrejurimi atât cât va trăi. 

— Eh, spuse Jansson, nu știu... 

— Pune-te în situaţia nefericită a acestui om, zise Annika. Nu 
numai că și-a pierdut soţia, pe care o iubea, dar și credibilitatea 
în faţa celor printre care a trăit toată viaţa. Cum va putea merge 
mai departe? 

Annika tăcu și își încleștă dinţii. 

— Și bărbatul vrea să vorbească despre asta? 

Ea își drese glasul. 

— Prânz mâine. Pot să sun și să-mi rezerv bilet? 

Jansson oftă demonstrativ. 

— Bine, bine, spuse el. La urma urmelor, ești un reporter 
independent. 

— Și nici nu e vorba despre terorism, adăugă Annika. 

Șeful de ediție râse puţin jenat. 

— Am auzit că Schyman a pus stop, zise el. 

— O nouă zi, o nouă rubrică, spuse Annika și închise. 

Apoi formă numărul biroului de voiaj al ziarului, deschis non- 
stop, rezervă un bilet la avionul de 9:40 către Kallax și închirie o 
mașină, nu chiar cea mai mică. 

Tocmai terminase convorbirea când ușa de la intrare se 
deschise și copiii se repeziră înăuntru, împiedicându-se unul de 


258 


celălalt și ţipând cât îi ţineau plămânii. Annika se îndreptă 
repede către computer, îl închise și fugi în hol. 

— Mama! Ştii, am primit dulciuri pentru că am fost cuminţi la 
bunica și la bunicul, n-am fugit prin casă și tata a cumpărat o 
revistă cu mai multe tanti în pielea goală și pe bunicul îl doare 
inima și putem merge în parc, te rugăăăăm? 

Annika îi luă pe amândoi de mână, râse și îi legănă încet; 
pielea lor era caldă și mirosea atât de bine. 

— Sigur, spuse ea. Aveţi mănuși uscate? 

— Nu-mi plac ale mele, spuse Ellen. 

— Găsim altele, replică Annika și deschise sertarul cu mănuși. 

Thomas trecu pe lângă ea fără să-i arunce nicio privire. 

— Mâine plec la Luleă și voi rămâne acolo toată ziua, spuse 
ea în timp ce trăgea mănușile pe degetele fetiţei. Trebuie să-i 
duci și să-i aduci. 

El rămase în ușa camerei, ridicând din umeri. Arăta de parcă 
era gata să se întoarcă și să explodeze; Annika așteptă 
răbufnirea, care nu veni. 

Thomas continuă să meargă către dormitor, cu ziarele de 
seară și revista Café sub braţ, și închise ușa în urma sa. 

— Mergem, mama? 

— Sigur, spuse Annika și își puse geaca, apoi împinse ușa de 
la balcon și luă săniuța. Mergem. 


Luni, 23 noiembrie 


În faţa ei se întindea un ţinut nesfârșit și alb, cu rafale 
șuierătoare de zăpadă și un cer albastru, adânc. Stătea goală, 
cu picioarele înţepenite într-un bloc de gheaţă; vântul rece se 
încolăcea în jurul ei, îi cresta pielea. Se uita ţintă către orizont: 
cineva venea către ea, dar nu vedea cine, îi simţea prezenţa ca 
pe o măciucă în stomac și își miji privirea în vântul tăios. 

Și iată-l venind. O siluetă neclară, într-o nuanţă cenușie, pe 
fundalul de catifea, haina lungă i se mișca dintr-o parte în alta, 
în timp ce mergea, și ea îl recunoscu, era unul dintre realizatorii 
de programe din Studioul Şase. Annika încercă să-și elibereze 
picioarele din blocul de gheaţă, care acum se prefăcuse în 
piatră, bărbatul se apropie și Annika zări cuțitul de vânătoare 
din mâna lui, era Sven, cuțitul era plin de sânge și Annika știa că 
era sânge de pisică, venea spre ea și vântul bătea și ea îl privi în 
faţă și văzu că era Thomas, care se opri chiar lângă ea și-i 
spuse: E rândul tău să-i aduci pe copii. 

Annika își înălță capul și se uită pe lângă el și îi văzu pe Kalle 
și pe Ellen atârnând în cârlige de carne, cu burţile spintecate și 
intestinele dând pe dințară. 

e 

Annika rămase câteva clipe cu privirea aţintită în tavan, fără 
să-și dea seama că se trezise. Venele de la gât îi pulsau, 
urechea stângă îi ţiuia și plapuma alunecase de pe ea. IÎntoarse 
capul și văzu spatele lui Thomas înălțându-se și coborând încet. 
Annika se ridică în liniște; spatele o durea și plânsese în somn. 
Ingerii tăceau. 

Cu genunchii tremurându-i, merse tiptil până în camera 
copiilor, până la căldura lor vie. 

Ellen își vârâse degetul mare în gură, deși o ameninţaseră și o 
mituiseră pentru a o face să înceteze. Annika prinse mânuţa 
fetiţei, îi trase degetul din gură, văzu cum gura căută câteva 
secunde după ceea ce pierduse, înainte ca somnul s-o facă să 
uite. O privi pe fetița adormită - era adorabilă, fără să-și dea 
seama de asta - și simţi un dor intens de acel firesc după care 


260 


fetița încă se conducea în viaţă. Îi mângâie părul moale, 
simţindu-i căldura în palmă. 

Fetița mea mică, fetita mea mică, nu are voie să ti se 
întâmple nimic, niciodată. 

Apoi se întoarse la băiatul care dormea pe spate, în pijamaua 
cu Batman, mâinile deasupra capului, exact așa cum dormea și 
ea când era copil. Părul blond al lui Thomas și, deja, umerii lui 
laţi - semăna atât de mult cu amândoi. 

Se aplecă și îl sărută pe frunte. Copilul inspiră adânc și o privi 
printre pleoapele grele. 

— E dimineaţă! 

— Încă nu, spuse Annika. Mai dormi puţin. 

— Am visat ceva urât, murmură el și se întoarse pe-o parte. 

— Și eu, zise Annika încet și-l mângâie pe cap. 

Se uită la ecranul fosforescent al ceasului; avea să sune peste 
o jumătate de oră. 

Știa că nu va mai putea adormi. 

Intră în camera de zi; curentul de sub ferestre făcea perdelele 
să se miște ușor. Se apropie și se uită prin deschizătură: strada 
Hantverk se trezea la viață, felinarul galben se legăna într-o 
eternă singurătate printre clădiri. Își încălzi picioarele lipindu-le 
de calorifer. 

Intră în bucătărie, porni aragazul, umplu ibricul cu apă, puse 
patru măsuri de cafea, privi pe fereastră la deșertul îngheţat de 
piatră al curţii interioare. În timp ce apa începea să fiarbă, 
termometrul de afară arăta minus 22 de grade. Amestecă în 
ibric, apoi dădu drumul la radio și căută P1. Dădu sonorul mai 
încet și se așeză cu ceașca la masa din bucătărie. Zgomotul 
radioului alungă demonii din colț. Annika stătea nemișcată, cu 
picioarele îngheţate, în timp ce cafeaua se răcea încet. 

Thomas intră în bucătărie cu ochii cârpiţi de somn și părul 
vâlvoi. 

— De ce te-ai trezit așa devreme? spuse el și turnă apă în 
paharul care stătea lângă chiuvetă, apoi bău cu lăcomie. 

Annika își întoarse faţa de la el și se uită la aparatul de radio 
fără să spună nimic. 

— Nu-mi răspunde, atunci, spuse el și se întoarse în dormitor. 

Annika își ascunse ochii în palme și începu să respire cu gura 
deschisă până ce stomacul i se liniști și putu din nou să se 
miște. Vărsă cafeaua în chiuvetă și se îndreptă către baie. Făcu 


261 


un duș fierbinte și se șterse până când pielea i se înroși. 
Imbrăcă hainele pe care obișnuia să le aibă pe sub costumul de 
schi, tricoul și pantalonii termoizolanţi, ciorapi de lână, jeanși 
groși și o bluză de lână. Căută cheile de la pivniţă, ieși în strada 
pustie și, mai departe, în curtea interioară din spate, cobori 
scara și deschise lacătul de la boxa lor. 

Bocancii stăteau într-o pungă de Konsum®, lângă vechile cărți 
de școală ale lui Thomas. Canadiana ei era prăfuită și murdară. 
Atârna acolo singură și părăsită de când murise Sven. Nu mai 
avusese nevoie de ea - serile nesfârșite lângă mantinela rece ca 
gheaţa din jurul terenurilor de hochei erau doar o amintire. 

Luă bocancii și canadiana, le șterse de praf și le cără până în 
apartament. Atârnă haina pe umeraș și o studie cu un ochi 
critic. Canadiana era destul de urâtă, dar în Piteå era și mai frig 
decât în Stockholm. 

— Când vii acasă? 

Se întoarse și îl văzu pe Thomas stând în ușa dormitorului și 
trăgându-și pantalonii. 

— Nu știu, spuse ea, te gândeai să mă aștepți cu mâncare 
caldă sau...? 

El se întoarse și dispăru în bucătărie. 

Simţi dintr-odată că nu mai putea sta acolo nicio secundă. Își 
puse canadiana, încălţă bocancii și verifică dacă portofelul, 
cheile, mănușile de schi și căciula erau în sacoșă. Închise ușa 
încet și pluti pe scări în jos, îndepărtându-se de copiii pe care îi 
lăsase în așternutul cald, iar pieptul i se umplu de dor. 

Dragii mei micuti, voi fi întotdeauna cu voi, nimic rău nu are 
voie să vi se întâmple. 

Merse de-a lungul străzilor care abia se trezeau până la 
Arlanda Express® și se urcă într-un tren plin ochi. 

Mai erau două ore până când decola avionul. 

Incercă să bea cafea și să citească ziarul, dar neliniștea o 
sfâșia pe dinăuntru; simţea că literele și cafeina amenințau s-o 
sufoce. 

Renunță, se așeză lângă fereastră și privi cum aripile 
avionului erau degivrate. 

Refuză să și-i imagineze pe șefii de la Consiliul Comunal care 
se adunau pentru ședințele de astăzi și se pregăteau să 


68 Lant de magazine alimentare în Suedia. 
2 Stația de trenuri rapide către aeroport. 


gestioneze neașteptata situaţie de criză provocată de unul 
dintre angajaţii lor. 
e 

Când motoarele infernale ale avionului făcură roţile să 
părăsească solul, neliniștea ei se potoli. Avionul nu era plin; 
avea un loc liber alături, cu o ediţie Worrlanas-Tidningen lăsat 
acolo de cineva. 

Văzu pământul sclipind îngheţat, tot mai departe cu fiecare 
secundă. 

Se concentră asupra ziarului, încercând să-l răsfoiască. 

Locuitorii din Karlsvik cereau suplimentarea numărului de 
autobuze seara. 

Un copil de trei ani, dispărut, fusese găsit în pădure, lângă 
Rosvik, cu ajutorul unui elicopter cu cameră în infraroșu, și toată 
lumea era bucuroasă și recunoscătoare pentru această 
intervenţie reușită a poliţiei. 

Greva taximetriștilor ameninţa aeroportul din Kallax după ce 
discuţiile despre mărirea salariilor eșuaseră și după 
neînțelegerile în legătură cu prioritatea la linia de start. 

Echipa de hochei din Luleă pierduse acasă cu 2-5 în partida cu 
Djurgården. 

Cobori ziarul și își sprijini capul de spătarul scaunului, 
închizând ochii. 

Trebuie să fi ațipit, pentru că, atunci când îi deschise din nou, 
roţile avionului rulau pe gheaţă și asfalt, în apropierea Cercului 
Polar de Nord. Se uită la ceas: era aproape 11:00. Işi îndreptă 
spatele și se uită pe hubloul avionului, o dimineaţă palidă 
învăluia ţinutul îngheţat. 

Când intră în sala de sosire, aceasta era pustie și goală. 
Trecură câteva secunde până înțelese ce lipsea: mulţimea de 
șoferi de taxi, în uniformele lor, strigând lângă ușa de la ieșire. 

Se îndreptă către ghișeul cu mașini de închiriat și primi cheile. 

— Încălzitoarele de motor și de interior sunt conectate, spuse 
tânărul și zâmbi curtenitor. Vei avea nevoie de ele. 

Ea își cobori privirea și murmură un mulțumesc. 

Gerul uscat și paralizant de afară o izbi ca un pumn în faţă. 
Încercă să-și capete răsuflarea și să reziste înţepăturilor de cuţit 
pe care le simțea în gât. Display-ul fosforescent de deasupra 
intrării arăta minus 28 de grade. 


263 


Mașina era un Volvo argintiu, legat de priza unui stâlp electric 
printr-un cablu gros. Fără încălzitoarele electrice de motor, nicio 
mașină nu pornea pe un frig ca ăsta. 

Se dezbrăcă de canadiană și o aruncă pe bancheta din spate. 

Înăuntru era sufocant și cald de la încălzitorul de sub scaunul 
de lângă șofer; începu imediat să transpire în hainele sale 
termoizolante. Motorul porni pe loc, dar sistemul servo și roţile 
se mișcau greu. 

Trecu pe lângă avionul de vânătoare ce străjuia intrarea în 
aeroport, continuă către sensul giratoriu, dar o luă la stânga, 
către Piteå, și nu la dreapta, către Luleå. Se uită în jurul său, 
pentru a vedea dacă recunoaște locurile: mersese pe acolo cu 
un taxi cu vreo zece ani în urmă, împreună cu Anne Snapphane. 

Vegetaţia de tundră dispăru undeva, în spatele său, și mașina 
continuă prin mijlocul unor întinderi care ar fi trebuit să fie 
terenuri cultivabile. Casele izolate ale fermierilor tronau la 
marginea pădurii, mari, din lemn, sugerând bunăstare și putere. 

Spre surprinderea sa, ajunse la o autostradă pe care nu și-o 
amintea. Uimirea crescu când văzu că nu era niciun alt vehicul 
pe ea. Încerca un sentiment ireal de izolare care îi tăia 
respiraţia. Trebui să lupte pentru a putea respira normal. Era 
cineva care își bătea joc de ea? Realitatea îi alunecase printre 
degete? Era acesta drumul spre infern? 

Pădurea fugea pe lângă ea, pe ambele părți ale șoselei, 
brăduți subțiri și pitici, cu coroane îngheţate. Gerul făcea lumina 
oblică a soarelui să pâlpâie. Iși încleștă mâinile pe volan și se 
aplecă în faţă. 

Perspectiva aici, la Cercul Polar de Nord, era, poate, alta? Sus 
era jos, dreapta era stânga? Atunci devenea logic să construiești 
autostrăzi cu patru benzi prin pădurea arctică, unde nu trăia 
nimic. 

După ce greși drumul de două ori, o dată când descoperise că 
se îndrepta către Haparanda, ajunse în centru. În Piteå era 
liniștit și tăcut, îi amintea de Sköldinge, un sat între Katrineholm 
și Flen, cu un climat din ce în ce mai rece. Diferenţa o făcea 
strada principală, de trei ori mai lată decât Sveavägen din 
Stockholm. 

Locuinţa lui Margit și a lui Thord Axelsson se afla în Pitholm, în 
aceeași zonă în care locuiau părinţii lui Anne Snapphane. 


264 


Conduse cu grijă pe drumuri înguste cu pietriș, până ajunse la 
intrarea pe care i-o descrisese Thord. 

Casa era una dintr-un șir de construcții identice, ridicate prin 
anii '70, când normele de împrumut la stat pentru construirea 
de case aduseseră cu sine un tip de casă nemaivăzut până 
atunci, era epoca acoperișului ascuţit. 

Parcă mașina lângă o Toyota Corolla. Mașina era exact la fel 
ca a lui Thomas. Cobori din Volvo, își puse canadiana și o 
secundă își închipui că locuia acolo, că Thomas o aștepta acolo, 
înăuntru, copiii mergeau la facultate și că lucra la Norrlands- 
Tidningen. Respira superficial în aerul rece, privind în sus spre 
acoperișul care arunca o umbră ascuţită pe stradă. 

Anne Snapphane copilărise la mai puţin de o sută de metri de 
acolo și prefera să moară decât să se mute înapoi, dar aici era 
un loc plin de pace și liniște. 

— Annika Bengtzon? 

Un bărbat cu părul alb deschise ușa și scoase capul. 

— Intră repede, spuse el, altfel îngheţăm. 

Annika pătrunse în micul vestibul și îi întinse mâna în timp ce 
își scutura zăpada de pe picioare. 

— Thord? 

Privirea care i-o întâlni pe a ei era întunecată și inteligentă, 
chipul plin de tristeţe și întrebător. 

Annika intră într-un hol cu o mochetă cu romburi verzi, care 
părea să fie din anul 1976. Thord Axelsson îi luă canadiana, o 
puse pe un umeraș și o atârnă sub raftul pentru pălării. 

— Am făcut cafea, spuse el și o porni către bucătărie. 

Pe masa de lemn erau cești de cafea cu farfurioară și desen 
înflorat. În mijloc, un coșuleţ cu patru sau cinci feluri de prăjituri 
mici. 

— O, ce bun! spuse Annika și se așeză pe scaun, cu sacoșa 
lângă ea. 

— Lui Margit îi place să coacă..., spuse Thord și se opri în 
mijlocul propoziției. Apoi trase aer pe nas, își încleștă fălcile și se 
întinse după termosul pe care îl pregătise. Zahăr sau lapte? 

Annika scutură din cap, incapabilă să vorbească. 

Cu ce drept se amesteca în tragediile altor oameni? Cine o 
însărcinase să risipească timpul acestui om? 

Luă lingurița și începu să amestece în ceașcă, fără să-și dea 
seama ce face. 


265 


— Margit a fost un om bun, spuse Thord Axelsson și privi pe 
fereastră. Nu voia să facă decât bine, dar ducea în spate lucruri 
îngrozitoare, care o apăsau. De aceea a murit. 

Thord luă două bucăţi de zahăr și le dădu drumul în ceașcă. 
Își încrucișă apoi braţele și începu din nou să privească afară. 

— Mă gândesc încă de ieri, spuse el fără să se uite la Annika. 
Vreau să povestesc ce s-a întâmplat, deși nu vreau să întinezi 
memoria lui Margit. 

Ea dădu din cap, încă incapabilă să spună ceva, și se întinse 
după carnetul de însemnări din sacoşă. Işi plimbă repede 
privirea peste ferestrele bine lustruite și dulapurile curate, 
vopsite în oranj, din bucătărie, simțind mirosul detergentului de 
vase. 

— Cum v-aţi întâlnit tu și Margit? 

Bărbatul își ridică privirea în tavan, rămase complet nemișcat 
câteva secunde, apoi se uită către aragaz. 

— A venit la mine în Stadspuben” din Luleå. Era sâmbătă 
seara, în primăvara lui '75. Eram acolo cu câţiva vechi colegi de 
facultate, ea stătea lângă noi la bar și a auzit că lucram la baza 
aviatică. 

Thord rămase tăcut câteva clipe, pierdut în amintiri. 

— Ea a fost cea care a început să vorbească, continuă el. 
Interesată, aproape curioasă. 

Întâlni privirea Annikăi și zâmbi rușinat. 

— M-am simţit flatat, spuse el, era o fată frumoasă. ȘI 
inteligentă. Mi-a plăcut de ea imediat. 

Annika îi întoarse zâmbetul. 

— Locuia în Luleå atunci? 

— Da, în zona Lâvskatan, urma cursurile de pedagogie pentru 
educatori. Voia să lucreze cu copiii, spunea întotdeauna că ăsta 
e viitorul; creația era importantă pentru ea încă de atunci, atât 
în artă, cât și în viaţă... 

Își duse mâna la gură și privi din nou pe stradă. 

— Margit era o persoană serioasă, spuse el. Responsabilă și 
loială. Am avut noroc. 

Tăcerea din bucătărie deveni apăsătoare; se auzea doar 
ticăitul ceasului. Gerul făcea pereţii să pocnească ușor. 

— Ce secret o apăsa? întrebă Annika în cele din urmă. 

Thord își întoarse privirea către ea. 


70 Numele unei berării. 
266 


— Fiara Sălbatică, spuse el cu o forță nebănuită în voce. 
Margit a fost activă în tot felul de asociaţii încă din adolescenţă, 
a fost una dintre cele mai talentate atlete din Norrbotten pe la 
mijlocul anilor '60. A intrat devreme în SKP”. 

Atletism, se gândi Annika și își aminti de articolul din 
Norrlanas-Tidningen. 

— O cunoștea pe Karina Bjârnlund? 

— Sunt verișoare, spuse el. De unde știi? 

Annika tresări și se uită în jos pentru a-și ascunde 
surprinderea. 

— Karina Bjornlund făcea și ea atletism, spuse ea. Deci, erau 
apropiate? 

— Margit avea cu trei ani mai mult, era ca o soră mai mare. 
Ea a sfătuit-o pe Karina să înceapă să facă atletism. Deși Margit 
a renunţat mai apoi. 

— De ce? 

— A intrat în politică. Și Karina a urmat-o și acolo... 

Annika așteptă o continuare, dar când aceasta nu veni, 
întrebă: 

— Cine era Fiara Sălbatică? 

— Un grup de rebeli, răspunse Thord Axelsson și își frecă 
fruntea. O celulă care se considera o ramură a organizaţiei 
principale, Partidul Comunist din China. Părăsiseră maoismul 
obișnuit și merseseră până la capăt, cel puţin așa vedeau ei 
lucrurile. 

— Și aveau nume de cod? spuse Annika. 

El dădu din cap și amestecă în ceașcă. 

— Nu niște nume obișnuite, ci nume de animale. Margit era 
numită Câinele care Latră și era foarte nefericită din cauza asta. 
Ceilalţi primiseră nume politice, în timp ce ea avea unul 
personal. Bărbaţii din grup considerau că ea punea prea multe 
lucruri sub semnul întrebării, că dezbătea și critica prea mult. 

În bucătărie se așternu liniștea. Gerul ţinea casa într-un clește 
de fier, iar mirosul de detergent de vase deveni dintr-odată 
insuportabil. 

— Ce a făcut Fiara Sălbatică atât de rău? întrebă Annika. 

Thord se ridică, se îndreptă către chiuvetă și își umplu un 
pahar cu apă, ţinându-l în mână fără să bea. 


71 Sveriges Kommunistiska Parti - Partidul Comunist Suedez. 


— Ea nu a uitat și nu și-a iertat niciodată asta. A planat ca o 
umbră peste noi, în toţi acești ani. 

Puse paharul jos și se sprijini de mașina de spălat vase. 

— Margit mi-a povestit o singură dată, dar îmi amintesc 
fiecare cuvânt. 

Spatele i se încovoie și bărbatul începu să vorbească monoton 
Și cu voce joasă. 

— Era pe la mijlocul lui noiembrie. Nu prea rece, puţină 
zăpadă. Au intrat prin spate, prin Lulviken. Nu sunt decât case 
de vacanţă acolo, așa că nu era nimeni prin apropiere. 

Se uită la Annika cu o privire goală, iar braţele îi atârnau pe 
lângă corp. 

— Margit nu mai fusese niciodată înăuntrul bazei, dar unul 
dintre băieţi cunoștea bine locul. l-au spus să nu se apropie de 
hangare, să nu-i simtă câinii. 

Annika își lua discret notițe. 

— Au fugit peste câmp cam un kilometru. Băieţii așteptau 
într-o margine de pădure, ea avea misiunea să ajungă la avionul 
care stătea pe platou, lângă atelier. A rupt învelitoarea de 
protecţie, a aprins o petardă și a aruncat-o în găleata cu restul 
de combustibil din spatele avionului. 

Mirosul puternic de detergent de vase îi înţepa Annikăi nările. 

— Când a început să ardă, au apărut doi soldaţi. Margit a 
început să alerge către gardul din partea de sud și ei au strigat 
după ea. Ea s-a aruncat în spatele atelierului și în clipa aceea 
totul a explodat. 

Annika își privi însemnările. 

Nu fusese Karina Bjornlund. Greșise. 

— Unul dintre soldaţi ardea ca o torță. A urlat până s-a 
prăbușit. 

Thord Axelsson închise ochii. 

— Margit nu și-a mai amintit cum a ieșit de acolo. După aceea 
grupul s-a destrămat. Nu s-au mai întâlnit niciodată. 

Thord se întoarse la masă, se prăbuși pe scaun, cu palmele 
peste faţă; își amintea ceva la care nu fusese martor și care 
totuși îi marcase viața. 

Annika încercă să pună totul cap la cap, dar nu reuși. 

— De ce a explodat avionul? întrebă ea prudent. 

Bărbatul își înălță capul și lăsă mâinile să-i cadă pe masă. 

— Ai văzut robotul care se află sub un avion de luptă? 


268 


Ea scutură din cap. 

— Arată ca o rachetă desenată de Disney. Nu e o bombă, ci 
un rezervor suplimentar cu combustibil de rezervă. Are pereții 
subțiri și explozia din găleată a făcut o gaură în el. 

— Dar de ce stătea avionul pe platou cu rezervorul plin? 

— Avioanele de luptă au întotdeauna rezervorul plin când stau 
în hangar, e mai sigur. Gazele care se degajă din rezervoarele 
goale sunt mult mai periculoase decât combustibilul. Băiatul... s- 
a aflat chiar lângă rezervorul suplimentar când combustibilul din 
găleată a luat foc. 

În zidurile casei se auzeau pocnituri, zgomotul crescu și ricoșă 
între pereţii bucătăriei. Disperarea atârna ca norii negri printre 
dulapuri și lămpi și Annika fu cuprinsă de o dorinţă intensă de a 
fugi de acolo, acasă la copii, să-i sărute, să-i mângâie pe obraji, 
acasă la Thomas, să-l iubească intens cu tot corpul și cu toată 
puterea. 

— Cine erau cei care au luat parte la asta? întrebă ea. 

Thord Axelsson deveni palid; părea gata să leșine. 

— Dragonul Galben și Pantera Neagră, spuse el răgușit. 

— Dragonul era conducătorul, Göran Nilsson din Sattajärvi, 
zise Annika și un abis se pogori pe chipul bărbatului. Cine era 
celălalt? 

— Nu știu, spuse el. Karina era Lupul Roșu, dar cine erau 
băieții nu știu. 

— Câţi erau? 

EI își trecu palma peste față. 

— De Pantera Neagră ţi-am spus. Cineva se numea Leul 
Libertăţii, Tigrul Alb un altul și Dragonul. Da, atâţia erau. Patru 
bărbaţi și două fete. 

Annika scrise numele, sesizând cât de ridicole erau, dar nu fu 
în stare să zâmbească, nici măcar pentru sine. 

— Karina nu a fost de faţă în seara aceea? 

— Ea sfârșise relația cu Ragnwald și voia să se separe de 
grup. Margit era furioasă pe ea, considera că îi dezamăgise. 
Loialitatea era importantă pentru Margit. 

O pendulă bătu în camera de zi. Annika se gândi la anunțul 
matrimonial din Norrlanas-Tidningen. De ce îl publicaseră dacă 
nu aveau de gând să se căsătorească? 

ÎI privi pe bărbatul din faţa sa, povara enormă pe care o 
purtase împreună cu soţia sa și care acum era doar a lui. 


269 


— Cât timp a trecut până când Margit ţi-a povestit toate 
astea? întrebă ea cu voce joasă. 

— Când a rămas gravidă, spuse Thord Axelsson. Nu era 
planificat, a fost neglijentă cu pilulele. Dar, când s-a întâmplat, 
am fost bucuroși amândoi. Cu toate astea, într-o seară, când am 
venit acasă, am găsit-o în pat plângând, n-am putut-o opri. 
Toată seara m-am chinuit să scot de la ea povestea asta. 
Credea că voi anunţa poliţia. Că o voi părăsi. 

Tăcu. 

— Dar n-ai făcut-o, constată Annika. 

— Hanna a făcut armata la F-21, spuse Thord. E ofiţer în 
rezervă și studiază fizica atomică la Universitatea din Uppsala. 

— Mai aveţi o fiică, nu? 

— Emma locuiește în același cămin cu Hanna și studiază 
economia. 

— S-au descurcat bine, spuse Annika. 

Bărbatul privi pe fereastră. 

— Da, încuviinţă el. Dar Fiara Sălbatică a fost întotdeauna cu 
noi. Margit se gândea în fiecare zi la ce făcuse. Și n-a scăpat. 

— Și tu, spuse Annika. Tu ai mers la serviciu în fiecare zi, 
știind ce s-a întâmplat. 

El dădu doar din cap. 

— De ce nu a povestit poliţiei? întrebă Annika. N-ar fi fost mai 
bine să scape de povară? 

Bărbatul se ridică. 

— Numai dacă ar fi putut, spuse el cu spatele la Annika. Când 
Dragonul a dispărut, Margit a primit un pachet prin poștă. In el 
era un deget, degetul unui copil mic, și un avertisment. 

Annika își auzi respiraţia agitată; creierul i se goli de sânge și 
simţi că e pe cale de a-și pierde cunoștința. 

— Nimeni n-a mai spus nimic despre Fiara Sălbatică, 
niciodată. Margit n-a mai auzit de ei în anii care au urmat. Până 
acum, în octombrie. 

— Ce s-a întâmplat? șopti Annika. 

— A primit o convocare, simbolul cu dragonul galben, care îi 
ordona să meargă la locul lor de întâlnire. 

Annika văzu în fața sa desenul ciudat pe care ministrul culturii 
îl primise într-un plic ștampilat în Franţa. 

— O întâlnire? spuse ea. Când? 


Thord Axelsson scutură din cap, se duse la chiuvetă și luă un 
pahar, fără să facă ceva cu el. 

— Au luat legătura cu ea, unul dintre ei a sunat-o la serviciu, a 
întrebat-o dacă vine la întâlnire pentru a omagia reîntoarcerea 
Dragonului. Ea i-a zis să se ducă dracului, i-a zis că îi distrusese 
viața, că regretă că i-a întâlnit. 

Umerii bărbatului tremurau. 

— După aceea n-au mai sunat-o. 

Annika lupta împotriva unei senzaţii de greață care creștea și 
devenea tot mai obositoare. Înghiţea în sec, îl vedea pe bărbatul 
din faţa sa plângând, cu paharul lipit de frunte. 

— Vreau să fie prinși, spuse el în cele din urmă și se întoarse 
din nou către Annika, cu faţa roșie și cu o expresie descompusă. 

Se lăsă greu pe scaun și rămase nemișcat câteva clipe. 
Ceasul ticăia și mirosul de substanţă antiseptică o învălui pe 
Annika. 

— Margit s-a simţit vinovată până în ultima clipă, spuse el. A 
plătit toată viaţa. Nu pot merge mai departe în felul ăsta. 

— Ai povestit poliţiei? 

El scutură din cap. 

— Dar voi povesti, spuse el. De îndată ce Dragonul e arestat 
și fetele sunt în siguranţă. 

— Ce-ai vrea să fac eu? întrebă Annika. 

Bărbatul îi aruncă o privire goală. 

— Nu știu, spuse el. Am vrut doar să povestesc cuiva. 

Apoi Se uită pe fereastră și rămase nemișcat. 

— Hanna și Emma, spuse el. Se întorc. Trebuie să pleci. 

Annika se ridică, vâri carnetul și creionul în sacoșă și se grăbi 
să iasă în hol. Își puse canadiana. În pragul ușii de la bucătărie, 
se întoarse și-l văzu pe bărbat stând împietrit, cu ochi 
strălucitori. 

— Mulţumesc, spuse ea cu voce joasă. 

El o privi și încercă să zâmbească. 

— În altă ordine de idei, zise Annika. Ce număr avea Margit la 
pantofi? 

— Treizeci și șase, răspunse bărbatul. 

Îl lăsă la masa de lemn, în bucătăria curată, cu cafeaua 
nebăută în față. 


271 


Mașina se răcise complet și Annika nu-și dădu jos canadiana. 
O clipă, fu cuprinsă de panică și avu impresia că motorul nu va 
porni, că va îngheţa în mașina închiriată, printre casele identice 
din anii '70, îngropată pe vecie în secretele familiei Axelsson. 

Răsuci cheia cu atâta putere, încât metalul aproape că cedă, 
motorul porni cu un gâjâit ezitant, ea respiră ușurată și văzu 
aburii înghețând imediat pe parbriz. Dădu cu spatele în stradă și 
speră să nu calce pe cineva. Nu-și curățase luneta. 

Cele două fete trecură pe lângă mașină. Annika încercă să le 
zâmbească și le făcu un semn stângaci cu mâna, dar ele nu 
răspunseră. 

Cauciucurile mașinii scârțâiră pe zăpada înghețată și Annika 
porni înapoi către oraș. Greaţa persista, mirosul de detergent îi 
înţepa nările, gândurile i se învălmășeau. 

Spusese Thord Axelsson adevărul? Exagerase? Îi ascunsese 
ceva? 

Trecu pe lângă liceu, pe lângă biserică și pe lângă Åhléns”? și 
ieși din oraș înainte de a fi înţeles că intrase. 

N-a încercat să ascundă gravitatea faptei soției sale, se gândi 
Annika, nici n-a scuzat-o. Dimpotrivă, a constatat destul de lucid 
că ea dăduse foc combustibilului și făcuse avionul să explodeze. 
Nici n-a încercat să descrie totul ca pe un accident. 

Dacă voia să mintă, ar fi făcut-o atunci și acolo. 

Fiara Sălbatică, se gândi ea. Dragonul Galben, ce invenție 
blestemată, ce prostie. Leul Libertății, Câinele care Latră, Lupul 
Roșu, Pantera Neagră, Tigrul Alb. Unde sunteți voi astăzi? își zise 
ea și intră din nou pe autostrada pustie, în direcţia Luleă. 

Dragonul Galben, Göran Nilsson, ucigaș plătit, întors acasă. 
Câinele care Latră, Margit Axelsson, educatoare ucisă. Lupul 
Roșu, Karina Bjârnlund, ministru al culturii, care, în momente de 
panică, face schimbări ale propunerilor guvernului. 

Și voi, ceilalți? Trei bărbaţi suedezi de vârstă medie, unde v- 
ați ascuns? Cât ati uitat? 

Trecu pe lângă ieșirea spre Norrfjârden, simţi gerul la 
picioare. Temperatura scăzuse la minus 29 de grade, soarele 
era pe punctul de a apune și răspândea o lumină palidă la 
orizont. Ora două și jumătate după-amiaza. 

Degetul de copil, se gândi ea. E oare cu putință? 


72 Magazin universal în Suedia. 


Înghiţi în sec și simţi nevoia să deschidă geamul câteva 
secunde pentru a lăsa aerul să intre. Thord nu spusese nimic 
despre conţinutul avertismentului primit odată cu pachetul, dar 
nimeni nu suflase vreodată vreo vorbă despre Fiara Sălbatică. 

Credea în povestea cu degetul. 

Însuși atentatul, trei persoane care participaseră, Margit și 
Göran și încă un bărbat. Era adevărat? 

Măsura pantofilor lui Margit se potrivea cu urma găsită la 
locul atentatului. Povestea lui Thord Axelsson conţinea detalii 
care o făceau pe Annika s-o considere veridică, deși se gândea 
să verifice posibilităţile teoretice cu ajutorul purtătorului de 
cuvânt de la baza aeriană. De ce s-ar fi îndoit de informaţiile 
despre numărul persoanelor care participaseră? 

Karina Bjornlund nu fusese acolo. 

Era nevinovată, cel puţin în ce privește atentatul în sine. 
Putea, desigur, să fi participat la plănuirea lui, poate ajutase cu 
alte lucruri. Înainte de toate, știuse cu siguranţă ce se punea la 
cale. 

De unde știi? își spuse Annika. Dacă Thord spunea adevărul, 
Karina putea la fel de bine să nu știe nimic. II părăsise pe Goran 
și era pe cale de a se rupe de grup. 

Dar, în acest caz, de ce se expusese șantajului? De ce se 
lăsase intimidată de Herman Wennergren și schimbase un 
proiect de lege? 

Și de ce publicase un anunţ matrimonial în ziarul local dacă 
nu avea de gând să se mărite? 

Dar poate că nu Karina l-a publicat, se gândi ea deodată. 

Anunţul era, poate, doar un pas în strategia bărbatului părăsit 
pentru a se răzbuna sau pentru a o face să se întoarcă. 

Annika își trecu palma peste frunte, simţi că îi era sete și 
buzele îi erau uscate. Trecu pe lângă Ersnäs și ieși din nou pe 
autostradă. Câteva case îngheţate din anii '30 se deslușeau în 
întuneric, cu fumul care ieșea drept pe coșuri. 

Trebuie să vorbesc cu Karina Bjornlund, se gândi ea. Trebuie 
să fac în așa fel încât să nu scape. Va încerca să se fofileze, să 
mintă, să iasă basma curată cu orice pret. 

Scoase mobilul din geantă și văzu că nu avea semnal. Nu fu în 
stare să se oprească, apoi continuă să conducă spre Luleå și 
așteptă să reintre în civilizaţie. 


La ieșirea către Gäddvik, luă din nou mobilul, închise ochii și 
revăzu în minte scena: bileţelul de pe ecranul de la computerul 
arhivarului, numărul de mobil al ministrului culturii. De două ori 
numărul diavolului, apoi un zero. 

Formă 070 666 66 60, se uită o clipă la combinaţia de cifre de 
pe ecran și își dădu seama că era pe cale să piardă drumul la 
dreapta. 

Ce avea să spună? 

Karina Björnlund o să asculte, se gândi. Trebuia numai să dea 
de ea. 

Apăsă butonul de apel, simțind cum telefonul se încălzea, își 
vâri în ureche casca și micșoră viteza. 

— Alo! 

Uimită, Annika frână brusc. Telefonul de-abia apucase să sune 
o dată înainte ca vocea feminină să răspundă. 

— Karina Bjârnlund? întrebă ea și opri mașina pe marginea 
șoselei, apoi își înfundă și mai tare casca în ureche. 

— Da? 

— Mă numesc Annika Bengtzon și lucrez la ziarul 
Kvăllspressen... 

— De unde ai numărul ăsta? 

Annika își aţinti privirea spre fațada unei case vopsite în roșu 
de Falun și luă un ton neutru. 

— Mă întreb dacă Lupul Roșu l-a întâlnit pe Dragonul Galben 
în ultimul timp, spuse ea, ascultând zgomotele de pe linie, voci 
care discutau aprins, un glas metalic al cărui ecou răsuna în 
fundal, un glas într-un difuzor care anunţa ceva. În secunda 
următoare, linia muri. 

Annika se uită pe ecran. Apăsă pe „redial” și un robot 
electronic îi răspunse. Închise fără să mai spună ceva. 

Unde se afla Karina Bjornlund? Ce era acea voce metalică 
care striga în difuzor? 

Închise ochii și își apăsă vârfurile degetelor pe tâmple. 

„îmbarcarea pentru zborul către Stockholm, poarta numărul 
cinci.” 

Ar fi putut fi asta? 

Se anunța plecarea unui avion, atâta înțelegea. 

Dar SK? Nu însemna oare SAS? 

Sună la informaţii și rugă să i se facă legătura cu 
Scandinavian Airlines System, departamentul pentru clienţi. 


274 


Așteptă treizeci de secunde înainte de a putea vorbi cu 
cineva. 

— SK009 este avionul de după-amiază de la Kallax la Arlanda, 
spuse funcţionarul de la SAS. 

Annika simţi cum adrenalina i se împrăștie prin corp. 

Karina Bjornlund stătea pe un aeroport la cinci kilometri 
distanţă și aștepta avionul de Stockholm sau abia sosise și își 
aștepta bagajul. 

Închise telefonul și porni mai departe către sensul giratoriu, o 
luă la dreapta și alunecă de-a lungul drumurilor reci care duceau 
la aeroportul din Kallax. 

e 

Din cauza grevei taximetriștilor, toți cei care nu aveau mașină 
proprie erau nevoiți să ia autobuzul de la aeroport până în 
centrul orașului Luleå. Annika văzu coada șerpuind în fața 
terminalului, oameni zgribuliți care se luptau cu gerul și cu 
bagajele grele. Era pe cale de a depăşi autobuzul de aeroport 
când o zări pe Karina Björnlund. 

Era ultima la coadă și își aștepta liniștită rândul. 

Annika simţi cum gândurile i se învălmășesc în cap. 

Ce făcea, de fapt, Bjornlund aici? 

Se opri lângă bordură, scoase mașina din viteză și trase frâna 
de mână. Se uită la ea și luă din nou telefonul. Formă numărul 
departamentului și ceru să vorbească cu purtătorul de cuvânt al 
ministrului culturii. 

Fu informată că ministrul era liber astăzi. 

— Am o întrebare despre proiectul de lege care va fi 
prezentat mâine, spuse Annika, privind ţintă la femeia din 
capătul cozii. Trebuie să vorbesc cu ea astăzi. 

— Din păcate, nu se poate, spuse purtătorul de cuvânt pe un 
ton amabil. Karina e plecată din oraș și nu se întoarce decât 
diseară târziu. 

— Nu-i ciudat că un ministru își ia liber exact când un proiect 
de lege ajunge în parlament? spuse Annika cu o voce joasă, 
privind blana închisă la culoare cu care era îmbrăcată Karina. 

Purtătorul de cuvânt ezită. 

— E o chestiune privată, spuse el. Karina a fost chemată la o 
întâlnire urgentă care nu putea fi amânată. A venit foarte 
nepotrivit, recunosc. Karina era foarte îngrijorată de plecarea 
asta. 


275 


— Dar ajunge acasă în seara asta? 

— Așa speră. 

Ce întâlnire îl putea face pe un ministru să-și părăsească 
îndatoririle de serviciu? O rudă bolnavă, un soț, un copil sau un 
părinte? 

O întâlnire la Luleå, de la care nu putea lipsi, de o importanţă 
ieșită din comun. 

Lupul Roșu. 

Întâlnirea care omagia reîntoarcerea Dragonului. 

Buricele degetelor începură s-o înţepe, transpiraţia îi curgea 
pe spate. 

— Multumesc, spuse ea și închise. 

Depăși autobuzul, văzu în oglinda retrovizoare cum Bj5rnlund 
se urca, lăsă autobuzul să treacă pe lângă ea și îl urmă la o sută 
de metri în spate. 

Chiar înainte de podul Bergnăs se hotărî să-l depășească. 

Stai acolo, înăuntru, se gândi Annika și privi geamul murdar 
din spate al autobuzului. Te îndrepți către un loc în care nu vrei 
să fii văzută, dar eu sunt aici. 

Îngerii începură să cânte încet, rar și trist, /ună de iarnă 
cristale de gheață... 

— Țineţi-vă gura! strigă Annika și își lovi fruntea cu palma 
până la durere, iar îngerii dispărură. 

Trecu podul, ajunse în orașul înghețat, printre mormane de 
zăpadă și mașini înţepenite. O luă la stânga la semaforul din 
dreptul benzinăriei. 

Autobuzul se opri în stația de lângă Hotelul Orașului. Frână și 
se aplecă în față pentru a-i vedea pe pasagerii care coborau. 
Parbrizul se aburi de la respiraţia sa precipitată și ea încercă să-l 
șteargă cu mâneca hainei. 

O văzu pe Karina Bj5rnlund coborând cu grijă, cu o sacoșă 
mare, neagră în mână. Annika începu să respire sacadat. 

O pungă în care să respir, se gândi ea, dar își dădu seama că 
nu avea niciuna. 

În loc de asta, își ţinu respiraţia și numără până la zece. Inima 
i se linişti. 

Începuse să se întunece, dar înserarea era la fel de înceată și 
domoală ca zorii dimineţii. O vedea pe Karina Bjornlund din 
Karlsvik îngheţând în staţia de autobuz, o femeie voinică și 
negricioasă, îmbrăcată într-o haină de blană, dar fără căciulă. 


276 


Lupul Roșu, se gândi Annika și încercă să-i deslușească 
trăsăturile feţei în semiîntuneric. | se păru că ochii îi erau 
neliniștiţi și trişti. 

Ce faci aici? 

Mama ei locuiește pe Storgatan, se gândi Annika. Poate că 
vrea să meargă acolo. 

Apoi își dădu seama: dar asta e Storgatan. De ce stă într-o 
stație de autobuz? Pentru a merge în altă parte? 

Nu intenționează să o viziteze pe mama ei. 

Deodată oglinda retrovizoare străluci orbitor, luminată de 
farurile unui autobuz de oraș. Annika porni mașina și o mută 
câţiva metri mai încolo pentru a face loc autobuzului, trecând pe 
lângă oamenii care așteptau în staţie. Văzu în oglindă cum 
Karina Bjârnlund își luă sacoșa cu mișcări hotărâte și urcă. 

Mă tin după autobuz să văd unde coboară, se gândi Annika, 
mai rulă câţiva metri și descoperi că intrase pe o stradă 
pietonală. Oamenii se mișcau încet prin fața mașinii și o priveau 
mustrător. Își ridică privirea și remarcă un semn care informa că 
accesul oricărui vehicul era interzis, în afara transportului în 
comun. Simţi cum panica o cuprinde din nou; bâjbâi după 
schimbătorul de viteze pentru a băga mașina în marșarier, văzu 
cum autobuzul venea alunecând către ea și trase cât putu de 
volan, făcând o manevră rapidă. 

Autobuzul trecu pe lângă ea și Annika simţi transpiraţia 
lipindu-i tricoul de piele. Se gândi că, dacă pierdea urma 
autobuzului, nu mai avea să știe niciodată unde se ducea Karina 
Bjornlund. 

Autobuzul numărul unu, se gândi ea. Cel pe care Linus 
Gustafsson obișnuia să-l ia. 

Svartâstaden. 

Către est, în direcția combinatului. 

Se îndreptă spre port și o luă la dreapta, spre combinatul 
siderurgic. Trase pe margine și aşteptă. Dacă nu greșise, 
autobuzul trebuia să treacă pe acolo. 

Câteva minute mai târziu, autobuzul alunecă pe lângă ea, 
îndreptându-se către Malmudden. 

LOvskatan, apucă ea să citească în clipa în care autobuzul o 
coti la dreapta; nu acolo locuia Margit Axelsson? 
Föreningsgatan, citi ea pe o tăbliță și autobuzul continuă printr- 
o zonă industrială pustie. În întuneric se profila silueta unui 


277 


munte enorm și negru de minereu proaspăt extras din 
măruntaiele pământului. Către stânga se zăreau rânduri de 
blocuri identice, din anii '40, cu două etaje, iar în faţă apărea din 
întuneric o construcție industrială gigantică și părăsită, ce părea 
să crească într-o parte a muntelui de minereu. Ferestrele 
întunecate aruncau ameninţări în întunericul de afară, strigăte 
reci în gerul năprasnic. Urmări autobuzul când strada coti în sus 
și la stânga, mergând de-a lungul căii ferate. O ţeavă imensă de 
oțel trecea pe deasupra și sub ea păreau să stea la pândă un șir 
de hale industriale dărăpănate, înconjurate de furtunuri, ţevi, 
cauciucuri, câteva remorci ruginite. Niciun semn de viață 
nicăieri. 

Autobuzul semnaliză și se opri în stație. Annika frână în 
spatele unei mașini ruginite, la douăzeci de metri distanţă. 

Karina Bjârnlund cobori, ţinând sacoșa strâns în mână; Annika 
se ghemui în scaun și o urmări cu privirea. 

Autobuzul porni și coti din nou pe stradă. Ministrul culturii 
rămase pe loc, privind către calea ferată, printre aburii 
respirației. Părea că ezită. 

Annika opri motorul și scoase cheia din contact, așteptând în 
mașina încălzită fără a-și lua ochii de la femeie. 

Deodată, Karina Björnlund se întoarse și începu să meargă în 
sus, îndepărtându-se de zona industrială. 

Annika rămase surprinsă încercă să bage cheia în contact și 
își mușcă obrazul. 

Ar fi trebuit să se dea jos și s-o urmărească? 

S-o ajungă cu mașina și să se ofere s-o ducă? 

Să aștepte și să vadă dacă se întoarce? 

Se frecă la ochi. 

Oriunde ar fi mers, în mod sigur Karina Bj5rnlund nu voia sa 
aibă vreun însoțitor. 

Annika deschise portiera, își scoase căciula și mănușile din 
sacoșă, trânti portiera la loc și încuie. Respiră adânc și se 
întrebă cum era posibil să trăiești într-un loc cu o asemenea 
climă. 

Clipi de câteva ori; gerul făcea aerul extrem de uscat, iar ochii 
o dureau. 

Ziua era acum cenușie și lumina, atât cât mai era, avea să 
dispară în curând. Cerul era îndepărtat, senin și fără culoare, iar 
câteva stele sclipeau deasupra mormanelor de minereu. Două 


278 


felinare aflate ceva mai jos pe stradă răspândeau un mic cerc de 
lumină slabă la picioarele stâlpului. Karina Björnlund dispăruse 
în spatele pantei. Nu se vedea nici ţipenie de om. Zgomotul 
combinatului era purtat de ger de-a lungul liniei ferate; o 
ajungea din urmă ca o vibraţie înfundată. 

Începu să urce cu pași prudenti, atentă la mărăcini. 

În vârful pantei, drumul cotea brusc la stânga și ducea înapoi 
în cartierul de case. În faţă se întindea un drum îngust, curăţat 
provizoriu de zăpadă și gheaţă și marcat cu semnul „accesul 
interzis vehiculelor”. 

Annika se uită în jur, dar n-o mai văzu pe Karina. Făcu apoi 
câţiva pași pe drumul privat și începu să alerge cât putu de 
repede pe gheaţă și pietriș. Trecu pe lângă un mănunchi de 
cabluri electrice, apoi printr-o parcare goală, după care drumul 
urma din nou linia ferată îngustă. Undeva în față se afla 
combinatul siderurgic. 

Alergă mai multe minute, până fu silită să se oprească și să 
respire. Tuși scurt și sec în mănușă, apoi clipi pentru a-și 
îndepărta lacrimile din ochi și se uită după Karina Bjârnlund. 

Drumul părea aproape nefolosit; văzu câteva urme de pași în 
zăpadă, urme de câine și de bicicletă, dar nicio Karina. 

Deodată îngerii începură să cânte. A 

Se lovi peste frunte pentru a face vocile să înceteze. Inchise 
ochii și respiră liniștit câteva secunde și auzi deodată alte voci, 
voci de om, care veneau din păduricea aflată ceva mai încolo. 
Nu înțelegea ce spuneau, auzea doar un bărbat și o femeie, care 
vorbeau încet. 

Intră sub un viaduct, o șosea sau o cale ferată. Nu-și dădea 
seama, nu mai știa unde se află. Vocile se apropiară, iar în 
lumina lunii văzu niște urme care se pierdeau în pădure. 

Se opri și privi printre copaci, așteptându-se să vadă umbre și 
spirite. 

— Acum sunt aici, spunea Karina Bjârnlund. Să nu-mi faci 
vreun rău. 

O voce masculină răgușită, cu accent finlandez îi răspunse. 

— Karina, nu trebuie să-ţi fie frică. Nu ţi-am dorit niciodată 
răul. 

— Crede-mă, Göran, nimeni nu mi-a făcut atât de mult rău ca 
tine. Spune ce vrei și... lasă-mă să plec. 


Annika își ținu respiraţia; simţea un gol în stomac, iar gura îi 
era uscată ca iasca. Făcu un pas în zăpada călcată, apoi încă 
unu. 

În lumina lunii, văzu pădurea deschizându-se într-o poiană, în 
mijlocul căreia se afla o construcţie de cărămidă cu acoperiș de 
tablă și ferestre ferecate. 

În mijlocul poienii stătea ministrul culturii, în haina sa de 
blană și, ceva mai departe, lângă casă, un bărbat scund, 
îmbrăcat într-o manta lungă și purtând șapcă de piele; avea un 
sac închis la culoare lângă el. 

Goran Nilsson, stăpânul forței divine, Dragonul Galben. 

Annika se uită ţintă la el; o dureau ochii. 

Teroristul, ucigașul plătit, personificarea răului, așa arăta, 
deci, adus de spate și abia ţinându-se pe picioare? 

Trebuia să sune la poliţie. 

Apoi își dădu seama: uitase telefonul în mașină, pe scaunul de 
lângă șofer. 

— Cum poţi să crezi că ţi-am vrut vreodată răul? spuse 
bărbatul. 

Vocea îi răsună ciudat în aerul nemișcat. 

— Tu ești omul care a însemnat cel mai mult pentru mine. 

Femeia se mută agitată de pe un picior pe celălalt. 

— Am primit mesajele tale, spuse ea, și Annika înțelese 
imediat de ce era atât de speriată. 

Primise aceleași avertismente ca Margit. 

Bărbatul, Dragonul Galben, își cobori privirea câteva secunde, 
apoi și-o ridică din nou și Annika îi văzu ochii, în lumina slabă 
străluceau roșii și neliniștiţi. 

— Am venit dintr-un motiv, iar voi va trebui cu toţii să 
ascultați, spuse el și vocea îi era la fel de rece ca vântul. Vii de 
departe, dar eu vin de și mai de departe. 

Femeia tremura sub blana groasă, iar vocea îi era speriată; 
părea gata să izbucnească în plâns. 

— Să nu-mi faci vreun rău. 

Bărbatul se apropie de ea, iar Annika văzu cum scoase ceva 
negru și lucios din buzunarul mantalei. 

— N-am să te mai deranjez niciodată, spuse el cu voce 
scăzută. Asta e ultima oară. Dar trebuie să aștepți la locul de 
întâlnire. Am de făcut ceva, mai întâi. 

Vântul le biciuia obrajii, zbuciumând coroanele brazilor. 


280 


— Te rog, gemu femeia. Lasă-mă să plec. 

— Intră, spuse el pe un ton autoritar. Acum! 

Karina Bjârnlund își luă geanta de jos și, cu revolverul 
îndreptat către ea, intră în clădirea de cărămidă. Göran Nilsson 
rămase afară, se uită după ea până o văzu dispărând înăuntru, 
vâri din nou arma în buzunar, apoi se întoarse și începu să 
meargă șchiopătând către sacul care stătea sprijinit de perete. 

Annika respiră adânc. Auzise mai mult decât avea nevoie. Se 
întoarse încet pe cărarea bătătorită, ajunse la șosea aruncând o 
ultimă privire printre copaci, pentru a le putea descrie celor de 
la poliţie locul exact. 

Ceva se mișcă, ceva se îndrepta către ea. 

Respirația i se precipită; se uită în jur cuprinsă de panică. 

La vreo zece metri mai încolo se afla o magazie de tablă, în 
spatele căreia se zărea un pâlc de brazi tineri. 

Annika își lăsă picioarele s-o ducă într-acolo, abia atingând 
zăpada care scârțâia; dădu la o parte crengile ţepoase și se uită. 

Bărbatul apăru în lumina slabă care venea de la calea ferată, 
trăgând după el sacul ce părea foarte greu. 

Rămase nemișcat câteva secunde pe drumul alunecos, apoi 
își duse mâna la stomac și se aplecă în faţă; aburii îi ieșeau din 
gură ca la o locomotivă. Annika își întinse gâtul pentru a vedea 
mai bine, crezu că bărbatul avea să cadă. 

Dar respiraţia lui se liniști, își îndreptă spatele și continuă să 
meargă cu pași nesiguri. 

Apoi se uită drept spre locul în care se afla Annika. 

îngrozită, lăsă crengile să cadă la loc, ducându-și mâna la 
gură pentru a-și ascunde respiraţia. Apoi rămase complet 
nemișcată în întuneric, în timp ce bărbatul venea încet către ea. 
Zgomotul pașilor lui îi creștea în creier, se apropia tot mai mult 
și ea crezu că va striga. Închise ochii și îl auzi oprindu-se la un 
metru în spatele ei, de cealaltă parte a cărării cu brazi. 

Ceva se auzi. Deschise ochii. 

Metal lovea pe metal; Annika își ținu respiraţia și ascultă. 

Bărbatul făcea ceva în magazie. Deschisese ușa. Il putea auzi 
gâfâind, simţi că ea însăși avea nevoie de aer și inspiră adânc, 
fără zgomot. În secunda următoare simţi că trebuia să vomite. 

Bărbatul puţea. Un miros de putred pătrundea printre 
ramurile brazilor și o făcu să-și astupe din nou gura și nasul cu 
palma. 


281 


El icnea și se lupta cu ceva pe partea cealaltă a cărării; 
loviturile continuară un timp, apoi, dintr-odată, se făcu liniște. 
Un scârţăit și apoi un pocnet. 

Zece secunde de respiraţii mai ușoare, apoi din nou pași care 
se îndepărtau. 

Annika se întoarse, dădu la o parte crengile. 

Bărbatul era din nou pe drum către pădurice. Sacul de 
marinar dispăruse. 

E în magazie, se gândi ea. 

Păduricea îl înghiţi, îl alungă din lumina slabă. 

Annika se ridică, trecu repede drumul, ezitând câteva clipe la 
marginea pădurii. 

Se întoarse brusc, începu să meargă fără zgomot pe drumeag, 
fugi pe sub viaduct, înapoi către clădirea Skanska, traversă 
parcarea pustie și simţi că cineva venea către ea. 

Se opri, se uită în jur, cu adrenalina inundându-i sângele, se 
aruncă printre copacii din pădure și se lăsă pe vine. 

Venea un bărbat. Avea capul descoperit, purta jeanși și o 
geacă subţire. După mersul nesigur și mișcările lui dezordonate, 
se putea bănui un abuz de alcool de lungă durată. Un beţiv. 

Câteva secunde mai târziu, dispăru în spatele clădirii 
Skanska. Annika ieși din nou pe drum și începu să alerge mai 
departe, fără să se scuture de zăpadă. 

Mai întâi nu văzu mașina și avu un moment de panică înainte 
de a o descoperi în spatele scheletului ruginit al unui camion. 
Deschise ușa, se aruncă înăuntru pe scaunul șoferului, își scoase 
mănușile și apucă precipitat telefonul. Degetele îi tremurau, nu 
fu în stare să formeze numărul direct al comisarului Suup. 

— Karlsson, serviciul central. 

Ajunsese la ofiţerul de serviciu. 

— Suup, spuse ea, îl caut pe comisarul Suup. 

— A plecat acasă, spuse Karlsson. 

Creierul îi era ambalat la turație maximă, închise ochii și își 
trecu palma transpirată peste frunte. 

— Forsberg, spuse ea. E Forsberg acolo? 

— Care dintre ei? Avem trei. 

— De la criminalistică? 

— Așteaptă, îţi fac legătura. 

Annika rămase în așteptare și se trezi într-un spațiu cibernetic 
nedefinit, în care nu existau sunete sau culori. 


282 


După trei minute renunță și sună din nou. 

— Caut pe cineva care se ocupă de moartea lui Benny Ekland 
și a lui Linus Gustafsson, spuse ea cuprinsă de panică atunci 
când Karlsson răspunse din nou. 

— Despre ce e vorba? spuse tânărul, neinteresat. 

Ea încercă să respire liniștit. 

— Mă numesc Annika Bengtzon și sunt reporter la ziarul 
Kvällspressen. Și... 

— Suup se ocupă de presă, i-o tăie scurt Karlsson. Sună-l 
mâine. 

— Ascultă-mă! strigă ea. Ragnwald e aici, Göran Nilsson, 
Dragonul Galben, știu că e el, se află într-o clădire de cărămidă 
lângă calea ferată, împreună cu Karina Bjârnlund, trebuie să 
veniţi imediat și să-l prindeţi. Acum! 

— Bjornlund? spuse Karlsson. Ministrul culturii? 

— Da! strigă Annika. Goran Nilsson din Sattajărvi și cu ea sunt 
într-o casă de lângă calea ferată, nu pot să explic exact unde, e 
destul de aproape de un viaduct... 

— Ascultă, spuse Karlsson. Te simţi bine? 

Annika se opri și își dădu seama că totul suna cât se poate de 
nefiresc, își drese glasul și încercă să vorbească liniștit și 
coerent. 

— Știu că pare absurd, spuse ea și încercă să zâmbească. Sun 
din LOvskatan, nu departe de calea ferată, linia de transportat 
minereul merge chiar pe aici... 

— Lovskatan, da, știm unde e Lovskatan, spuse polițistul și ea 
își dădu seama că răbdarea lui era pe cale de a lua sfârșit. 

— Un bărbat pe care îl urmăriţi de mulţi ani s-a reîntors la 
Luleå, zise Annika, vorbind aproape normal. Îl cheamă Göran 
Nilsson, și de când s-a întors în Suedia a comis patru crime, 
crimele Mao, știi tu, și chiar în momentul acesta se află lângă 
casa asta sau era aici acum câteva clipe, o clădire de cărămidă 
cu acoperiș de tablă, în pădure, lângă un viaduct... 

Polițistul Karlsson oftă greu în receptor. 

— Colega mea preia tura acum, spuse el, o voi informa de 
îndată ce apare. 

— Nu! strigă Annika. Trebuie să veniţi acum, imediat! Nu știu 
cât mai stă aici. 

— Ştii ce? făcu polițistul. Liniștește-te. Îţi spun doar că o să 
comunic. 


283 


— Bine, spuse Annika și începu să respire agitat. Aștept aici, 
în staţia de autobuz, până veniţi, să vă arăt drumul. Stau aici, 
am un Volvo argintiu. 

— Bine, zise polițistul. Așteaptă. 

Și închise. 

Annika privi ecranul telefonului, un dreptunghi verde 
fosforescent în întuneric. 

Își vâri casca în ureche și formă numărul direct al lui Jansson, 
la departamentul de știri. 

— Poate că trebuie să rămân în Luleå în seara asta, spuse ea. 
Vreau numai să știu dacă mă pot caza la City Hotel la noapte, 
dacă va fi nevoie. 

— De ce? întrebă Jansson. 

— Se petrec tot felul de lucruri, spuse ea. 

— Fără terorism, spuse Jansson. Am primit o săpuneală 
zdravănă azi-dimineaţă că ţi-am dat voie să pleci în Norrboten 
iarăși. 

— OK, răspunse Annika. 

— Auzi? zise Jansson. Niciun rând blestemat despre vreun 
terorist blestemat, înţelegi? 

Ea așteptă o secundă înainte de a răspunde. 

— Sigur, spuse ea. Nicio problemă. Promit. 

— Poţi să stai la City Hotel, spuse șeful de ediţie, pe un ton 
mai prietenos. Uită-te la filme porno, semnez tot ce vrei. Știu 
cum e, trebuie să schimbi mediul câteodată. 

— OK, spuse ea scurt și închise. 

Sună la informații și rugă să-i facă legătura cu City Hotel din 
Luleå, reţinu o cameră business la ultimul etaj. 

Rămase apoi în mașină și privi pe fereastră. Aburii respirației 
se transformau în flori de gheaţă pe parbrizul rece. 

Nu putea face mai mult. Nu-i rămânea decât să aștepte 
poliția. 

Nu peste mult timp, totul se va termina, se gândi ea și simţi 
cum pulsul i se liniștește. 

Văzu chipul cenușiu al lui Thord Axelsson în fața sa, ochii 
umflați de plâns și jacheta roșie a lui Gunnel Sandström, părul 
dat cu gel și ochii atenţi ale lui Linus Gustafsson, și clocoti de 
ură și furie. 

În curând vei primi ce meriti, blestematule. 


284 


Simţi că tremura, se gândi o clipă să pornească motorul, dar 
în loc de asta deschise portiera și ieși. Era prea agitată să poată 
sta într-un loc. Verifică dacă avea telefonul în buzunar, închise 
portiera și începu să meargă în sus, spre vârful pantei. 

Noaptea arctică pusese stăpânire pe întinderile nemișcate, la 
fel de aspră și de neînduplecată ca oţelul produs în furnalele de 
pe malul mării. Aburii care îi ieșeau din gură pluteau în jurul ei, 
vălurele ușoare de căldură înghețată. 

E frumos, se gândi ea; privirea ei urmă linia ferată și se opri la 
stele. 

Auzi motorul unui vehicul în spatele său, se întoarse și speră 
că era poliția. 

Era un autobuz de oraș, numărul unu. 

Veni către ea și frână; Annika își dădu seama că stătea chiar 
lângă stâlpul din staţie, făcu câţiva pași într-o parte pentru a 
arăta că nu voia să urce. 

Autobuzul se opri totuși la câţiva metri în faţa ei, ușile din 
spate se deschiseră și un bărbat solid cobori. Se mișca încet, cu 
greutate. 

Annika făcu un pas către el. 

— Hans! spuse ea. Hans, bună, sunt eu, Annika. 

Hans Blomberg, arhivarul de la Norr/ands-Tidningen, se uită în 
sus și îi întâlni privirea. 

— Ce faci aici? îl întrebă Annika. 

— Aici locuiesc, răspunse bărbatul și zâmbi vesel. Pe strada 
Tors. 

Arătă cu mâna peste umăr către cartierul din spatele său. 

— Da? spuse Annika. 

Autobuzul porni, ea făcu un pas mai aproape și îi văzu ochii. 
În aceeași clipă își aminti unde mai zărise desenul dragonului 
galben. Un desen de copil, un dinozaur galben, pe avizierul lui 
Hans Blomberg de la arhiva Worrlanas-Tidningen. Făcu 
inconștient doi pași în spate. 

— Întrebarea e, de fapt, ce faci tu aici, spuse Hans Blomberg. 

Autobuzul dispăru în spatele pantei și bărbatul veni către ea, 
cu mâinile în buzunare. Se opri în faţa ei și, în lumina lunii, ochii 
lui erau aproape transparenţi. 

Annika râse nervos. 

— Sunt aici cu o treabă și m-am rătăcit, zise ea. Strada 
Förening știi pe unde e? 


285 


— Stai pe ea, spuse arhivarul amuzat. Nu aveţi niciun simţ de 
orientare voi, cei din Stockholm? 

— Se terminase când m-au fabricat pe mine, replică ea și 
simţi că nu mai era în stare să vorbească. 

— Cu cine trebuie să te întâlnești? 

Annika ridică din umeri. 

— Am ratat deja întâlnirea, spuse. 

— Dar trebuie să intri și să te încălzești, spuse el. Pot să te 
invit la o ceașcă de ceai? 

Ea căută febril o scuză, dar bărbatului nu-i păsă de ezitarea 
ei, o prinse cu putere de braț și începu să meargă. 

— Locuiesc într-un mic apartament de două camere, la parter, 
spuse el. Nu e chiar atât de luxos, dar ce faci când nu mai ai loc 
în societatea de consum? 

Annika încercă ușor să se elibereze, dar constată că braţul îi 
era prins ca într-o menghină. 

— Nu se întâmplă prea des ca un bărbat ca mine să 
primească o asemenea vizită, spuse el. Dame drăguțe din 
capitală. 

Îi zâmbi, însă Annika nu-i răspunse. 

— Care dintre ei ești? spuse ea. Pantera, Tigrul sau Leul? 

El se uită înainte, fără să pară că ar fi auzit întrebarea, doar o 
strânse și mai tare de braţ. Casele erau pe cale să dispară în 
spatele lor, se apropiau de semnul care indica interzicerea 
circulaţiei vehiculelor. Annika se uită în jos, către pădurice. 

— Și tu locuiești acolo, în pădure? 

El nu răspunse, și în clipa următoare Annika se afla din nou în 
tunel, simțind cum pământul se leagănă; auzi pe cineva 
respirând puternic și gâfâit și înţelese că era ea însăși. 

— Nu, spuse. Nu vreau. Te rog... 

Picioarele i se înmuiară și Hans Blomberg o prinse în brațe, cu 
un zâmbet. 

— Ești reporter spuse el. Un reporter mic și curios. Sigur că 
vrei un subiect de zile mari, nu-i așa? 

Annika văzu ţevile din tunel deasupra capului și începu să 
plângă. 

— Dă-mi drumul! 

Începu să se zbată. Primi o lovitură în cap, și Sven era acolo și 
îi striga ceva și ea se lăsă în jos, se prăbuși la pământ, cu 
mâinile deasupra capului. 


286 


— Nu mă lovi! 

Lumea se opri, pământul încetă să se mai legene, și ea își 
auzi respiraţia grea. Se uită încet în sus și îl văzu pe Hans 
Blomberg scuturând îngrijorat din cap. 

— Deci, cu asta te ocupi, spuse el. Ridică-te. Conducătorul 
așteaptă. 

Și Annika porni împleticindu-se, în lumina lunii, cu luminile de 
la calea ferată legănându-se undeva, în dreapta ei. Ingerii 
tăceau, acolo unde vocile lor neliniștite cântaseră nu mai era 
decât o gaură întunecoasă. 

Trecură pe lângă clădirea Skanska; faţada acesteia era în 
întuneric. 

— Mergem spre casa din cărămidă, nu-i așa? întrebă ea. Cea 
din spatele viaductului. 

— Deci, ai găsit deja cartierul general, zise arhivarul pe tonul 
său jovial. N-a trebuit decât să te furișezi puţin printre tufișuri, 
nu? Ce inteligent din partea ta! Atunci pot să-ți povestesc ce ne 
așteaptă. Dragonul ne-a convocat din nou. Nu cred că vor veni 
toţi, unii au dispărut între timp, dar Karina e sigur acolo, și 
Yngve, garantat. Nu pierde niciodată o reprezentaţie de calitate. 

Arhivarul râse mulțumit. Annika se chinuia să nu verse. 

— Sărmanul Yngve, continuă bărbatul, Goran a vrut să am 
grijă de el, dar ce poate face un bărbat? Ca să ajuţi un alcoolic 
trebuie să schimbi tot sistemul, iar eu n-am fost în stare. Din 
păcate, trebuie să recunosc că Yngve nu mai are niciun control 
asupra realităţii și asta e trist. Nu mi-am îndeplinit sarcina... 

În secunda următoare, Annika auzi un zgomot în spatele său. 
Privi peste umăr și fu orbită de farurile unei locomotive diesel 
gigantice care venea aproape plutind pe linie. 

— Drept înainte, spuse Hans Blomberg. 

Annika ascultă, privind locomotiva care trecea pe lângă ea, 
îndreptându-se către oţelărie, trăgând un rând nesfârșit de 
vagoane pline cu minereu. 

Inima îi bubuia în piept; încercă să se vadă din poziţia 
mecanicului de locomotivă. Era îmbrăcată în negru și se mișca 
pe fundalul la fel de negru al pădurii, luminat doar de luna rece. 

Încercă să-și liniștească bătăile inimii, să ghicească până unde 
se întindea trenul fără a se întoarce, dar nu-i văzu capătul. 


Intrară sub viaduct, trenul trecu pe lângă ei, vagon după 
vagon, trimițând umbre negre de-a lungul liniei, până dispăru și 
ultimul în măruntaiele incandescente ale furnalului. 

Annika înghiţi în sec și văzu că mâinile îi tremurau. 

Ajunseră la magazia de tablă în care Göran Nilsson își lăsase 
sacul de marinar; era încuiată. 

— În jos și la dreapta, spuse Hans Blomberg și o îmbrânci 
către pădurice. 

Ea alunecă și, pentru a evita căderea, se prinse de crengile 
unei tufe. 

Liniștește-te, își spuse paralizată și merse mai departe către 
clădirea de cărămidă. 

Ferestrele erau acoperite cu tablă, o scară de lemn, pe 
jumătate prăbușită, ducea către ușa întredeschisă de la intrare. 
Annika se opri, dar primi un ghiont în spate. 

— Intră. Nu-i decât un depozit vechi pentru compresoare. 

Ea puse mâna pe clanţă și văzu că se încuia cu două cârlige 
sudate unul de celălalt, fixate cu un lacăt vechi și ruginit. O 
deschise. 

De dinăuntru răbufni același miros insuportabil pe care îl 
simţise și în spatele copacilor. 

Ragnwald era acolo. 

Păși într-un întuneric compact, clipi și auzi sunetele 
respiraţiilor. Înăuntru era rece ca gheaţa, parcă mai rece decât 
afară. 

— Cine ești tu? spuse Karina Bj5rnlund de undeva din stânga. 

— Avem o vizită care ne onorează, zise Hans Blomberg și o 
împinse pe Annika în casă, apoi intră și el și închise ușa. 

Ministrul culturii aprinse o brichetă, o lumină slabă se 
răspândi în depozit, umbrele care îi cădeau pe nas și ochi o 
făceau să arate ca un monstru. Alcoolicul Yngve era lângă ea, 
iar Göran Nilsson stătea sprijinit de peretele din dreapta. Lângă 
el se afla un afiș prăfuit cu portretul maestrului Mao. 

Annika simţi cum o cuprinde panica, de îndată ce îl văzu pe 
ucigașul plătit, ameţeala, înţepăturile bine-cunoscute în buricele 
degetelor și amorţeala. 

Calm, se gândi ea. Nu respira repede. Tine-ti respirația. Karina 
BjSrnlund se aplecă în față și aprinse o lumânare la picioarele 
sale, lăsă bricheta și se ridică, ţinând lumânarea în mână. 


288 


— Ce-i asta? spuse ea și îl privi pe Hans Blomberg. De ce-ai 
adus-o aici? 

Puse lumânarea pe o mașină ruginită, probabil un compresor 
vechi. 

Nu sunt singură, se gândi Annika. Nu e ca în tunel. 

— Daţi-mi voie să fac prezentările, spuse Hans Blomberg, 
domnișoara Annika Bengtzon, jurnalist de investigaţie la 
Kvällspressen. 

Karina Björnlund tresări şi făcu un pas în spate. 

— Eşti nebun? spuse ea cu voce tare. Aduci aici un jurnalist? 
Nu înţelegi la ce mă expui? 

Göran Nilsson stătea nemișcat, privirea îi era tulbure și 
obosită. 

— Asta nu e pentru străini, spuse el surprinzător de clar. 

Hans Blomberg, alias Pantera Neagră, trase ușa după el și 
zâmbi. 

— Domnişoara Bengtzon ştie deja multe despre noi, zise. 
Stătea aici, afară, n-am putut-o lăsa să plece și să bârfească. 

Karina Bjornlund se apropie de Blomberg. 

— Ai stricat totul, spuse ea cu voce ascuţită. Tot pentru ce-am 
luptat în toţi acești ani. Lua-v-ar dracu'! 

Își luă sacoșa și se îndreptă către ușă. Göran Nilsson intră în 
cercul de lumină. Annika nu văzu nicio armă. Faţa bărbatului era 
scofâlcită și palidă, părea bolnav și neputincios. 

Totuși, Karina Bjârnlund se opri la jumătatea scării, speriată și 
nesigură. 

— Așteaptă, îi spuse el ministrului și apoi se întoarse către 
Blomberg. O iei pe răspunderea ta? Garantezi pentru securitatea 
grupului? 

Annika îl privi pe ucigaș, chipul lui lipsit de vigoare și replicile 
împiedicate, ca și cum și-ar fi căutat cuvintele. 

— Nicio problemă, spuse arhivarul entuziasmat. Am eu grijă 
de ea. 

Annika simţi cum picioarele i se transformă în plumb, corpul i 
se îngreuna și înțepenea. Auzea înlăuntrul său o tânguire care 
creștea și implora, dar care nu ajungea în gât pentru a ieși. 

Dragonul Galben o privi, însă ea nu îndrăzni să respire. 

— Așază-te acolo, în colț, spuse el și îi arătă locul. 

— Nu putem avea reporteri aici, ar trebui să înţelegeţi asta, 
zise Karina Bjornlund enervată. Nu sunt de acord. 


289 


Dragonul își ridică mâna. 

— Destul acum, spuse el. Generalul nostru e răspunzător. 

Își vârî mâinile în buzunare. 

Arma, se gândi Annika. 

— E frig astăzi, spuse el. Voi fi scurt. 

Alcoolicul Yngve făcu câţiva pași în față. 

— Amuzant, spuse el, dar n-are nimeni ceva de băut? 

Hans Blomberg își descheie nasturele de sus de la geacă și 
scoase din buzunarul de la piept o sticlă întreagă de Absolut 
Vodka. Ochii lui Yngve se măriră, buzele i se depărtară una de 
cealaltă într-o expresie de extaz, luă sticla ca și cum ar fi fost un 
copil. 

— M-am gândit că am putea sărbători puţin, spuse Hans 
Blomberg și dădu încurajator din cap. 

Yngve rupse învelitoarea de plastic de pe capac cu ochii în 
lacrimi; Annika privea în podea. 

Ce aveau de gând să facă cu ea? 

Nu e ca în tunel, nu e ca în tunel. 

Karina Bjornlund puse din nou sacoșa pe podea. 

— Nu înțeleg de ce suntem aici, zise ea. 

— Puterea te-a făcut nerăâbdătoare, spuse Goran Nilsson și o 
privi pe Karina Björnlund cu ochii săi de dragon, așteptând până 
văzu că toţi erau atenți la el. 

Apoi își ridică încet capul și privi în tavan. 

— Sunt conștient că unii dintre voi ați fost surprinși de 
convocarea mea, spuse el. A trecut mult timp de când v-am 
adunat ultima oară în felul acesta și am înţeles că asta a stârnit 
controverse. Dar nu trebuie să vă fie frică. 

O privi pe Karina Bjârnlund în ochi. 

— Nu sunt aici să vă fac vreun rău, continuă el. Sunt aici 
pentru a vă mulțumi. Voi veţi rămâne singura mea familie și 
spun asta fără sentimentalisme. 

— De ce ai omorât-o pe Margit, în cazul ăsta? întrebă Karina 
BjSrnlund cu vocea îngroșată de frică. 

Goran Nilsson scutură din cap, din capul său de dragon, din 
capul său de stăpân divin, de conducător revoltat. 

— Nu asculti, spuse el. Nu faci decât să vorbești. Nu erai așa 
înainte. Puterea te-a schimbat cu adevărat. 

Hans Blomberg făcu un pas înainte; părea că se săturase de 
fleacuri. 


290 


— Spune-mi ce trebuie să fac, se adresă el conducătorului 
său. Sunt pregătit de luptă armată. 

Göran Nilsson se întoarse către el cu o tristețe nemărginită în 
ochi. 

— Pantero, spuse el, nu va fi nicio luptă armată. Am venit să 
mor acasă. 

Arhivarul făcu ochii mari și o expresie bovină i se întipări pe 
figură. 

— Dar te-ai întors, spuse el. Ești aici, conducătorul nostru, pe 
care l-am așteptat atâţia ani. Revoluţia e aproape. 

— Revoluţia a murit, spuse Dragonul autoritar. Societatea 
capitalistă, care-i folosește pe oameni ca pe niște vite, a învins 
și, cu ea, ideologiile false: democraţia, libertatea de exprimare, 
dreptatea în faţa legii, drepturile femeilor. 

Hans Blomberg asculta pios, Karina Bjornlund părea să se 
facă tot mai mică odată cu fiecare cuvânt, iar alcoolicul era total 
absorbit de sticla sa. 

— Clasa muncitorilor a fost redusă la o turmă spălată pe 
creier de societatea imbecilă de consum, spuse el. Nu mai 
există nicio dorinţă de dreptate. Falsele autorităţi împing 
poporul în malaxorul de carne, fără să protesteze cineva. 

O privi ţintă pe Karina Bjornlund. 

— Cei de la putere se folosesc de oameni, ca întotdeauna, 
spuse el și vocea îi suna clară și hotărâtă. Ne stoarce ca pe niște 
cârpe și apoi ne aruncă la gunoi. Așa s-a întâmplat mereu, dar 
azi guvernele alese de noi le permit celor care cumpără forță de 
muncă să ne exploateze la sânge. Am acceptat că e așa și am 
luptat în felul meu. Revoluţie? 

Scutură din cap. 

— Nu va mai fi niciodată vreo revoluţie. Omul a vândut-o pe 
coca-cola și televiziune prin cablu. 

Hans Blomberg îl privea cu ochi strălucitori și disperaţi. 

— Dar, spuse el, nu-i adevărat. Te-ai întors, și cum te-am mai 
așteptat! M-am pregătit în toţi acești ani, așa cum mi-ai spus, și 
acum sunt gata. Nu e prea târziu. 

Göran Nilsson își ridică mâna. 

— Eu nu mai pot face multe lucruri în viaţă, zise el. Mi-am 
acceptat condiţia, atât pe cea personală, cât și pe cea generală, 
care ne privește pe noi toţi. De fapt, nu există nicio diferenţă 


291 


între mine și burghezia mincinoasă. Trăiesc mai departe prin 
copiii mei și, în schimb, le las moștenirea mea. 

Se clătină, ducându-și mâna la stomac. 

— Nimeni n-o să vă mai poată exploata de-acum încolo, spuse 
el. Zilele voastre de muncă silnică au luat sfârșit. 

— Ce vrei să spui? întrebă Karina BjSrnlund, care nu mai era 
la fel de speriată ca înainte. 

— Ne va face cadouri, spuse Hans Blomberg și în vocea lui se 
simțea neîncrederea. Am nimerit la o împărţire de cadouri de 
Crăciun. Sau poate la un parastas? Revoluţia e moartă, ați auzit? 

— Termină, Hans! spuse Karina Bjârnlund și îl prinse de braț. 
Și Mao e mort. Însăși China a devenit capitalistă. 

— Și tu ai crezut, zise Hans. Și tu ai fost revoluționar. 

— Dar, Dumnezeule, exclamă ea, nu eram decât niște copii! 
Toată lumea credea în revoluţie. Așa era pe timpul acela, dar 
vremurile s-au schimbat de mult. 

— Nu și pentru mine! strigă Hans Blomberg. 

Goran Nilsson făcu un pas nesigur către el. 

— Pantero, spuse el, ai înţeles greșit. 

— Nu! urlă arhivarul și ochii îi ieșiră din orbite. Nu-mi puteți 
face asta! Revoluţia e singurul lucru important! 

— Vino-ţi în fire! spuse Karina Björnlund și scutură iritată 
brațul arhivarului. 

Hans Blomberg își trase mâna și se eliberă. În secunda 
următoare ridică pumnul și i-l aplică direct în față. 

Cineva ţipă, poate ministrul sau alcoolicul, sau Annika însăși, 
apoi, într-un acces de furie, arhivarul se întoarse către Göran 
Nilsson și îl împinse cu toată puterea în peretele cu afișul lui 
Mao. Dragonul Galben căzu pe podeaua de beton cu un zgomot 
de os care se rupe și un altul, șuierător, scos de plămânii lui. 

— Trădători blestemaţi! 

Vocea lui Hans Blomberg se sparse. Își luă avânt, se repezi 
asupra ușii, o smuci, apoi o trânti cu aceeași putere în urma sa. 

Lumânarea pâlpâi și umbrele începură să tremure. 

— Sângerez, spuse ministrul culturii de pe podea, din spatele 
compresorului. Ajutaţi-mă! 

Apoi se instală liniștea și gerul deveni parcă și mai năprasnic. 
Annika bănui blestemele arhivarului prin peretele de cărămidă, 
dispărând în direcţia căii ferate. Se apropie de Göran Nilsson. 
Bărbatul zăcea leșinat lângă perete, cu laba piciorului drept 


292 


răsucită în afară, într-un unghi nefiresc. Piciorul drept părea mai 
scurt decât cel stâng. Alcoolicul Yngve privea năuc, legănându- 
se ușor. Culoarea îi dispăruse din obraji și dinţii îi clănțăneau. 
Karina Bj5rnlund își dusese mâna la față, sângele îi curgea 
printre degete pe gulerul hainei de blană. 

— Am nasul spart, urlă ea. Trebuie să ajung la urgenţă! 

Izbucni în plâns, dar încetă imediat din cauza durerii. 

Annika se apropie de ea și îi puse mâna pe braţ. 

— Nu-i niciun pericol, spuse ea, cercetând faţa Karinei. Se va 
vindeca. 

— Dar dacă rămâne strâmb? 

Annika se întoarse și se apropie de bărbatul căzut. Mirosea, 
într-adevăr, îngrozitor. 

— Goran, zise ea cu voce ridicată. Goran Nilsson, mă auzi? 

Fără să aștepte răspuns, se aplecă, își scoase mănușile și 
trase pistolul din buzunarul mantalei. Era greu și rece ca gheața. 
Cu spatele la ceilalţi, îl lasă să alunece într-unul din buzunarele 
canadienei. Nu știa nimic despre revolvere, dar presupunea că 
era asigurat. 

Dragonul Galben gemu adânc, pleoapele palide începură să-i 
tremure. Annika își puse palma pe podeaua înghețată pentru a 
vedea cât era de rece, umezeala îi făcu imediat degetele să se 
lipească de ea. Și le smulse îngrozită. 

— Nu poţi să rămâi aici, îi spuse bărbatului, trebuie să te 
ridici. Poţi să stai pe celălalt picior? 

O privi pe Karina Bjornlund. 

— Trebuie să plecăm de aici, zise ea. E mai rău decât într-un 
congelator. Poţi să mă ajuţi să-l duc? 

— Dar sunt rănită, se plânse ministrul culturii. Și de ce l-aș 
ajuta? Atâta rău mi-a făcut! Nu poate Yngve să-l care? 

Alcoolicul se așezase pe podea, strângând spasmodic în mână 
sticla pe jumătate băută. 

— N-ai voie să adormi aici, îi spuse Annika și simţi cum 
aluneca din realitate, iar camera rece ameninţa să o sufoce. 

— Dacă ai ști cât am suferit anii ăștia, spuse Karina Bjârnlund 
de după compresor. M-am temut în fiecare clipă că cineva va 
dezvălui că i-am cunoscut pe ţicniţii ăștia. Dar așa e când ești 
tânăr, nu? Ai tot felul de idei năstrușnice, te însoțești cu tot felul 
de oameni. 


293 


Göran Nilsson încercă să se ridice, dar nu reuși decât să se 
așeze înapoi cu un strigăt scurt. 

— Ceva s-a rupt la șold, șopti el și Annika își aminti fractura 
de șold a bunicii sale în acea iarnă cu multă zăpadă. 

— Mă duc după ajutor, spuse Annika, dar, în aceeași clipă, 
bărbatul o prinse de încheietura mâinii cu o forță neașteptată. 

— Unde e Karina? murmură el cu o privire tulbure. 

— E aici, spuse Annika cu voce joasă, se eliberă, se ridică și se 
întoarse către Karina. Vrea să vorbească cu tine. 

— Despre ce? Nu avem nimic să ne spunem. 

Karina Bj5rnlund respira greu, vocea îi era forțată și nazală. 
Făcu câţiva pași către bărbat și Annika văzu că nasul îi sângera 
abundent. Faţa îi era cianotică și umflată. Annika îi întâlni 
privirea, citi în ea toată acea confuzie pe care ea însăși o simţea 
și ceva în ea se lumină, nu era singură, nu era singură. 

— Stai cu el, spuse Annika și Karina se apropie de terorist 
ezitând, dar când se aplecă deasupra lui, el dădu drumul unui 
strigăt. 

— Nu sânge! gâfăi el. Nu vreau să văd sânge! 

In creierul Annikăi se produse un scurtcircuit. Ucigașul plătit, 
sadicul de meserie, teroristul cu normă întreagă stătea acolo pe 
podea și se smiorcăia ca un copil. Se repezi la bărbat și îl apucă 
de gulerul mantalei. 

— Nu suporţi să vezi sânge, blestematule? Dar să omori toți 
oamenii aceia ai suportat! 

Capul lui căzu pe spate, închise ochii. 

— Sunt soldat, spuse el cu voce slabă. Vinovăţia mea nici 
măcar nu se apropie de cea a marilor conducători ai lumii libere. 

Annika simţi cum o podidesc lacrimile. 

— De ce Margit? spuse ea. De ce băiatul? 

El scutură din cap. 

— Nu eu, șopti el. 

Annika se uită la Karina Bjornlund, care abia se ţinea pe 
picioare. 

— Minte, spuse ea. Sigur că e el. 

— Eu nu-mi lovesc decât dușmanul, zise Göran Nilsson cu 
voce obosită. Nu prietenii sau oamenii nevinovați. 

Annika privi nemișcată trăsăturile pline de durere de pe chipul 
bărbatului, resemnarea și lipsa lui de interes și știu dintr-odată 
că spunea adevărul. 


294 


Nu el îi omorâse. El nu avea niciun motiv să-i îndepărteze pe 
Benny Ekland, Linus Gustafsson, Kurt Sandström sau Margit 
Axelsson. 

Cine o făcuse, atunci? 

Se scutură. Se ridică pe picioarele nesigure și se îndreptă 
către ușă. 

Era înțepenită. 

Își aminti sistemul de închidere de pe partea cealaltă și 
revelația o izbi ca o lovitură puternică. 

Hans Blomberg îi închisese acolo. 

Era încuiată într-un congelator, la o temperatură de minus 30 
de grade, împreună cu încă trei persoane, dintre care două erau 
rănite, iar a treia beată criţă. 

Hans Blomberg, se gândi ea. E cu putință? 

Și în secunda următoare tunelul era din nou peste ea, ţevile 
străbăteau din nou tavanul, simţea în spate greutatea dinamitei 
și auzea undeva departe o femeie care plângea, vorbea 
împleticit și urla de durere și disperare și înțelese că era Karina 
Bjornlund și că nu era singură, nu era singură. 

Părăsi tunelul și se reîntoarse în realitate, nu avea voie să 
cedeze, dacă ceda, murea. 

E atât de frig, se gândi ea. Cât poti să rezisti într-un 
asemenea ger? 

Respirația i se linişti. Ă 

În ce o privea, nu era niciun pericol. În canadiana sa, ar fi 
putut rezista toată noaptea dacă ar fi trebuit. Karina avea haină 
de blană. Mai rău era cu bărbații. 

Alcoolicul începuse deja să aibă pleoapele grele. N-ar fi 
rezistat încă o oră. Teroristul avea haine mai groase, dar era 
culcat direct pe podeaua de ciment care funcţiona ca un bloc de 
gheaţă. 

Trebuie să ieșim de aici. Acum. Dar cum? 

Mobilul! 

Un mic strigăt de bucurie îi scăpă din piept, începu să caute 
febril în buzunarul canadienei și scoase telefonul. 

Niciun semnal. 

ÎI ţinu la lumina lumânării, încercă diferite puncte din cameră. 

Fără rezultat. 

Formă totuși 112, nu se întâmplă nimic. 

Nu intra în panică. 


Gândeşte. 

Karina avea și ea un telefon. Annika sunase la el cu numai 
două ore înainte. 

— Numărul tău începe cu șase, îi spuse ea ministrului. Asta 
înseamnă că tu ai Telia. Vezi dacă ai semnal. 

— Ce? 

— La telefon. Ai un telefon mobil la tine. Doar te-am sunat. 

— A, așa. 

Ministrul începu să caute prin sacoșa neagră, scoase 
telefonul, formă codul, îl ridică în aer. 

— N-am deloc semnal, spuse ea uimită. 

Annika își acoperi fața cu palmele, simțind cum gerul îi mușcă 
pielea. 

Nu-i nimic, se gândi ea. Nu-i nimic. Am anunţat deja poliția. Ar 
trebui să fie aici dintr-un moment într-altul. 

O studie pe Karina. Femeia avea fața vânătă și o expresie 
revoltată. Se întoarse către alcoolic. În lumina tremurătoare a 
lumânărilor, buzele îi păreau negre. Tremura de frig în geaca 
subțire. 

— OK, spuse Annika și își obligă creierul să raţioneze. Stăm 
unde stăm. Este vreo pătură pe-aici? Vreo prelată, material 
izolant? 

— Unde s-a dus Hasse? spuse Yngve. 

— Ne-a încuiat? întrebă Karina Björnlund. 

Annika făcu o tură prin camera prăfuită. Câteva lăzi de bere, 
murdărie și schelete de șoareci. 

— Nu putea să încuie ușa, spuse ministrul culturii. Se apropie 
și trase de clanţă. Goran are cheia. 

— Zăvorul doar îl tragi, spuse Annika. Ce-i aici, de fapt? 

Pipăi pereţii, văzu că ferestrele erau bătute în cuie pe 
dinăuntru, își aminti de tabla care le acoperea în exterior. 

— E un loc părăsit de peste patruzeci de ani, spuse Karina 
BjOrnlund. Tatăl meu lucra la căile ferate. Mă lua aici când eram 
copil. 

— La ce servea? 

— Un depozit de compresoare. Au construit altul când s-a 
făcut linia pentru minereu. Cum ieșim de aici? 

— Sunt niște unelte pe undeva? 

— Suntem blocaţi, spuse Karina Bjornlund și Annika văzu că 
ochii i se umflaseră complet. Dumnezeule, cum ieşim de aici? 


296 


Annika înţelese că n-avea să găsească nicio unealtă uitată pe 
undeva, dispăruseră de mult. Pereţii erau blocuri de beton, ușa 
nu putea fi forțată. 

— Trebuie să ne mișcăm tot timpul, spuse ea. Trebuie să ne 
încălzim unul pe altul. 

Înghiţi în sec, simţi cum panica i se insinua pe sub piele. 

Dacă poliţia nu vine? 

Dacă ofițerul de serviciu Karlsson uitase de ea? 

Își alungă gândul și se apropie de bărbatul care emana 
mirosul acela respingător de sub portretul lui Mao. Respira 
superficial și șuierat, o dâră de salivă i se prelingea din gură. 

— Göran, spuse Annika și se aplecă deasupra lui, luptând cu 
mirosul. Göran Nilsson, mă auzi? 

Îl scutură de umăr, iar bărbatul o privi cu ochi care nu 
înțelegeau nimic, buza de sus îi tremura. 

— J'ai très froid, şopti el. 

— Je comprends, spuse Annika pe un ton jos și se întoarse 
către ministru. Karina, așază-te aici, lângă Göran, ia-l în braţe și 
înfășoară-l în blana ta. 

Ministrul culturii se dădu înapoi până ajunse într-un colț, în 
spatele compresorului. 

— Niciodată, spuse ea. Pentru nimic în lume. Mi-a făcut atâta 
rău! 

Annika îl privi pe bărbatul de lângă ea, pielea lui palidă, 
mâinile care tremurau. 

Ar fi trebuit, poate, să-l lase să moară? 

Nu asta merita? 

Îl lăsă pe Göran Nilsson și se apropie de bărbatul care se 
sprijinea de perete. 

— Yngve, spuse ea. Te cheamă Yngve? 

Bărbatul dădu din cap. Îşi pusese mâinile la subsuori pentru a 
și le încălzi. 

— Vino aici, spuse ea și își descheie canadiana. Vino lângă 
mine. Acum o să ne plimbăm. 

El scutură energic din cap și strânse în brațe sticla acum 
aproape goală. 

— Dacă nu vrei, nu vrei, zise Annika, își încheie canadiana la 
loc și se uită către ministru. 

— El are o armă, spuse Karina Bjornlund. Am putea să o 
folosim ca să deschidem ușa. 


297 


Annika scutură din cap. _ 

— Ușa e de metal. Gloanţele ar putea ricoșa în cameră. In 
plus, trebuie să nimeresc cârligul de afară pentru a o putea 
deschide. 

— Ferestrele, atunci? 

— Același lucru. 

Ar fi trebuit să le spună că anunţase poliţia? 

Cum ar fi reacţionat? 

— Am ştiut că așa se va întâmpla, spuse Karina Bjârnlund. 
Povestea asta cu Fiara Sălbatică a fost o prostie de la bun 
început. N-ar fi trebuit să-i urmez când s-a destrămat SKP-ul. 

Ministrul culturii scotoci în geantă, scoase un obiect negru de 
îmbrăcăminte, care putea fi tricou, și și-l puse la nas. 

— De ce nu? zise Annika și văzu umbra Karinei dansând pe 
perete. 

— Tu abia te nășteai în anii '60, spuse Karina Bjârnlund și îi 
aruncă Annikăi o privire rapidă. Nu poate fi ușor pentru 
generaţia ta să înţeleagă cum a fost atunci, dar, de fapt, a fost 
fantastic. 

Annika dădu încet din cap. 

— Îmi închipui, spuse ea. Tu erai tânără și Göran era 
conducătorul. 

Karina o aprobă. 

— Era puternic și inteligent, continuă ea, cucerea pe toată 
lumea. Toate fetele voiau să fie cu el, toţi băieţii îl respectau. 
Deși ar fi trebuit să renunţ când a fost exclus. A fost o prostie să 
accept să devin membră în Fiara Sălbatică. 

Karina Björnlund se pierdu câteva clipe în amintiri. Annika o 
vedea tot mai clar. 

— Cum se face că nu aţi fost prinși niciodată? întrebă Annika. 

Ministra se uită la ea. 

— În ce mă privește, n-am făcut niciodată ceva rău, iar Göran 
era foarte prudent. Comunicam numai prin simboluri, o limbă 
veche și uitată, clară pentru oricine dincolo de naţionalităţi, rase 
și culturi. 

— Niciun protocol de ședință? întrebă Annika. 

— Nici măcar scrisori sau convorbiri telefonice, răspunse 
Karina Bjornlund. Convocările la ședințe se făceau cu un desen 
înfățișând un dragon galben. Ziua următoare venea o 


298 


combinaţie de cifre care comunica data și ora ședinței. 23-11-17 
însemna 23 noiembrie, la ora 17. 

— Aveaţi fiecare propriul simbol? 

Femeia dădu încet din cap, ţinând în continuare tricoul la nas. 

— Dar numai Dragonul putea face convocări. 

— Și la sfârșitul lui octombrie ai primit o nouă convocare, într- 
un plic anonim, la minister. 

O umbră de teamă se insinuă în privirea ministrului. 

— Mi-a luat ceva să înțeleg ce vedeam. lar când am înțeles, a 
trebuit să ies și să vărs. 

— Totuși, ai venit la întâlnire, spuse Annika. 

— Nu poţi înţelege, șopti Karina. Mi-a fost atât de frică în toţi 
anii ăștia. După F-21, când Göran a dispărut, am primit o 
avertizare prin poștă... 

Își ascunse fața în tricou. 

— Un deget de copil, spuse Annika și Karina o privi uimită. 

— De unde știi? 

— Am vorbit cu bărbatul lui Margit Axelsson, Thord. Limba 
simbolurilor a fost limpede. 

Karina Bjornlund dădu din cap. 

— Dacă nu-mi ţineam gura, aveam să mor nu numai eu, ci și 
copiii mei, și cei din jurul meu. 

Göran Nilsson gemu pe podea, își mișcă neliniștit piciorul 
stâng. 

Annika și ministrul culturii îl priviră cu ochi goi. 

— M-a urmărit, spuse Karina Bj&rnlund. Într-o seară stătea în 
faţa casei mele din Knivsta”. Ziua următoare l-am văzut în 
spatele unei vitrine din Âhl&ns', la Uppsala. Și vinerea trecută 
am primit încă o scrisoare. 

— Încă un avertisment? 

Ministrul închise ochii câteva secunde. 

— Un desen cu un câine, spuse ea, și o cruce. Am bănuit ce 
înseamnă, dar n-am îndrăznit să înţeleg. 

— Că Margit era moartă? 

Karina Bjornlund dădu din cap. 

— Nu mai ţinusem legătura cu ea, dar m-am gândit la asta 
toată noaptea și dimineaţă l-am sunat pe Thord. El mi-a 


73 Cartier din Stockholm. 
74 Magazin universal. 
299 


confirmat că Margit fusese omorâtă și atunci am înțeles exact. 
Sau vin încoace, sau voi muri și eu. Așa că am venit. 

O privi pe Annika și își luă tricoul de la nas. 

— Dacă ai ști cât de frică mi-a fost! spuse ea. Cât am suferit! 
Să te temi în fiecare zi că cineva va afla totul! Asta mi-a otrăvit 
viaţa. 

Annika se uită la ea, femeia puternică în blana sa, fata care își 
urmase verișoara, mai întâi în sport, apoi în politică, care 
devenise amanta puternicului, charismaticului conducător, dar 
care pusese punct acestei relații când el își pierduse poziţia. 

— Să desfiinţezi TV Scandinavia pentru a ascunde gunoiul sub 
preș a fost o greșeală gravă, spuse ea. 

Karina Bjârnlund o privi ca și cum nu înțelesese ce auzise. 
Tăcerea crescu, devenind grea. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Am e-mailul pe care l-ai primit de la Herman Wennergren, 
știu de ce ai schimbat propunerea de lege. 

Ministrul culturii se ridică brusc și făcu trei pași repezi spre 
Annika; ochii săi umflaţi abia se mai vedeau. 

— Tu, reporteră blestemată care te bagi unde nu-ți fierbe 
oala! strigă ea și se opri cu fața sa însângerată lângă cea a 
Annikăi. Cine te crezi? 

Annika rămase pe loc, îi întâlni privirea. 

— Știi tu foarte bine, răspunse ea. Am mai vorbit și altă dată. 
E mult de-atunci, vreo zece ani. 

— Nu-mi amintesc. 

— Am luat legătura cu tine pentru a-ţi cere să comentezi 
călătoria la Talin a lui Christer Lundgren în noaptea în care 
Josefin Liljeberg a fost omorâtă. Am afirmat că guvernul s-a 
lăsat șantajat și s-a ocupat cu exportul ilegal de arme. Te-am 
rugat să transmiti întrebările mele mai departe ministrului 
comerțului exterior, dar nu te-ai dus la el, ci la prim-ministru, 
nu-i așa? 

Karina Bjornlund se albise la faţă și o privea pe reporteră ca 
pe o fantomă. 

— Tu erai? murmură ea. 

— Ai folosit informaţia pentru a obţine un post de ministru, 
nu-i așa? 

Ministrul culturii gâfâia și culoarea îi reapăru dintr-odată în 
obraji. 


300 


— Cum îndrăznești?! ţipă ea. Pentru asta te voi da în 
judecată. 

— N-am făcut decât să pun o întrebare. De ce te aprinzi așa? 

— Să vii și să insinuezi ceva atât de îngrozitor! Vrei să spui că 
l-am sunat pe prim-ministru la Harpsund și l-am obligat să-mi 
dea un post de ministru? 

— Aha, făcu Annika, deci l-ai găsit la Harpsund! Cum a 
reacţionat? S-a enervat? Sau e la fel de practic și raţional cum 
spune toată lumea? 

Karina Bjornlund tăcu. 

În secunda următoare, tăcerea fu întreruptă de sticla goală a 
lui Yngve care căzu pe ciment și se sparse. Alcoolicul alunecă în 
stare de inconștienţă de-a lungul peretelui și se prăbuși pe 
podea. 

Annika îi întoarse spatele ministrului culturii și fugi către el. 

— Hei! strigă ea și îl lovi ușor pe obraz. Sus cu tine! 

Bărbatul clipi. 

— Ce e? murmură el. 

Annika își scoase canadiana, îl luă de subsuori și îl ridică în 
picioare. 

— Ține-te de mine, spuse ea și înfășură canadiana în jurul lui. 
Poţi să-ți mişti picioarele? Trebuie să ne mișcăm. 

— Nu o să scapi așa ușor, spuse ministrul culturii, dar Annika 
n-o mai băgă în seamă și se concentră asupra beţivanului care 
abia se ţinea pe picioare. 

Deodată, Göran Nilsson se mișcă lângă perete, încercă să se 
ridice, lovi cu piciorul sănătos în aer, cu ochii măriţi, și încercă 
să se dezbrace. 

— C'est très chaud, spuse el și se lăsă din nou pe podea. 

— Îmbracă-te! îi porunci Annika și încercă să se apropie de el, 
dar alcoolicul o ţinea de după talie și refuză să-i dea drumul. 

— Auzi, Göran, pune-ţi mantaua pe tine! 

Dar bărbatul se prăbușise sub portretul lui Mao, picioarele îi 
tresăriră în câteva mișcări spasmodice, apoi se liniștiră. Pieptul i 
se mișca încet sub cămașa de in de culoarea osului. 

— Trebuie să-l ajuţi, îi spuse Annika ministrului. Pune-i cel 
puţin haina înapoi. 

Femeia scutură din cap și în secunda următoare lumina se 
stinse. 


301 


— Aprinde-o din nou, spuse Annika și auzi cum frica îi gâtuie 
vocea. 

— A ars până la capăt, răspunse Karina. 

Și, odată cu întunericul, veni tăcerea. Gerul se ascuţi și deveni 
mai uscat. 

Annika își miji ochii, dar constată că nu vedea nimic. Plutea 
într-un spaţiu pustiu și rece, pătrunsă de o singurătate totală. 
Simţi că nimic, în toată lumea, nu putea fi mai rău. Orice, numai 
izolare nu. 

— Trebuie să ne mișcăm, spuse ea. Karina, nu sta pe loc! 

Dar o auzi pe Karina lăsându-se jos și un acces de plâns 
sufocat și spasmodic se ridică din colţul în care se afla. 

Femeia plângea, sughița și își trăgea nasul, iar Annika și 
Yngve se mișcau tot mai încet în camera la fel de rece ca o ladă 
frigorifică. ÎI ţinea în braţe pe bărbatul care tremura, simţea cum 
membrele îi devin tot mai grele, respiraţia tot mai dificilă; 
încercă să-l strângă mai tare, dar braţele îi amorțiră. 

Responsabilitatea pentru ceilalți, se gândi ea și privi în 
întuneric. Nimic unul fără celălalt. 

Ellen și Kalle îi apărură în faţa ochilor, chipurile lor delicate 
veniră către ea, simţi căldura lor netedă ca o mătase și mirosul 
lor dulce. s 

În curând, se gândi ea. În curând voi fi lângă voi. 

Ministrul culturii se liniștise, plânsul se pierduse printre pereţii 
camerei. 

Liniștea care îl înlocui era și mai mare decât cea de dinainte. 

Trecură câteva secunde până când Annika înţelese de ce. 

Goran Nilsson nu mai respira. 

Simţi înţepături în buricele degetelor și un urlet se desprinse 
din ea, panica. 

În secunda următoare, Yngve se prăbuși în braţele ei. 
Picioarele lui cedară și capul îi căzu pe umărul Annikăi. 

— La naiba! îi strigă ea în ureche. Nu muri! Ajutor, cineva să 
mă ajute! 

Nu-l mai putu ţine în brațe și bărbatul căzu la picioarele ei 
într-o grămadă amorfă. 

— Ajutor! strigă ea din toate puterile. Ajutaţi-ne careva! 

— Nu există niciun ajutor, spuse Karina Bjornlund. 


302 


— Ajutor! urlă Annika și bâjbâi pe întuneric către ceea ce 
credea că era ușa, nimeri direct în compresor și se lovi cu 
genunchiul de metal. Ajutor! 

Undeva în spatele său auzi voci difuze și, pentru o clipă, se 
temu că primea iar vizita îngerilor. Se vorbea și se striga, vocile 
erau cât se poate de omenești și în secunda următoare se auzi 
un ciocănit clar și sonor. 

— Alo! strigă o voce de bărbat de pe partea cealaltă a 
peretelui. E cineva acolo, înăuntru? 

Ea se răsuci și privi în întuneric, în direcţia din care venise 
vocea. 

— Da! strigă ea și căzu peste Yngve. Da! Suntem aici, 
înăuntru. Suntem Încuiați! Ajutaţi-ne! 

— Trebuie să tăiem un lacăt, spuse bărbatul. Va dura puţin. 
Câţi sunteți? 

— Patru, răspunse Annika, dar cred că unul a murit. Un altul e 
pe cale să adoarmă, nu-l mai pot ţine treaz. Grăbiţi-vă! 

— Mă duc să aduc unelte, spuse vocea și atunci Karina 
Bjornlund se trezi. 

— Nu! ţipă Karina. Nu mă lăsa! Trebuie să ies de aici, acum! 

Annika îl căută pe Yngve, acolo unde zăcea, pe podeaua rece. 
Respira cu greutate. Il mângâie pe părul aspru, își încleștă 
maxilarele, se întinse pe ciment, îl trase lângă ea și îl înveli cu 
canadiana. 

— Nu muri, șopti ea și îl legănă ca pe un copil. 

Rămase așa până când auzi lampa de sudură tăind lacătul și 
ușa deschizându-se. Lumina unui reflector o izbi în ochi. 

— la-l mai întâi pe el, spuse Annika. Cred că e gata să cedeze. 

In clipa următoare Yngve fu ridicat de lângă ea și pus pe o 
targă. Apoi dispăru din câmpul ei vizual. 

— Cum te simţi? Poţi să stai în picioare? 

Ea privi cu ochii pe jumătate închiși către lumină și nu văzu 
decât silueta unui poliţist înalt. 

— Eu sunt OK, spuse și se ridică. 

Inspectorul de poliţie Forsberg o privi cercetător. 

— Trebuie să mergi la spital pentru investigaţii, spuse el. 
Când crezi că ești în stare, aș vrea să vorbesc cu tine. 

Annika dădu din cap, rămasă dintr-odată fără glas. În schimb, 
arătând către Göran Nilsson, văzu că mâna îi tremura. 

— Tremuri, spuse Forsberg. 


— Cred că a murit, șopti ea. 

Personalul de pe ambulanţă se întoarse, se îndreptă către 
Göran Nilsson și îi verifică pulsul și respiraţia. 

— Cred că și-a rupt piciorul, spuse Annika. Și era grav bolnav, 
era pe moarte. 

Îl puseră pe o targă și îl duseră afară. 

Karina Bjârnlund ieși din întuneric, sprijinită de un asistent. 
Faţa îi era descompusă de lacrimi, nasul continua să-i 
sângereze. 

Annika îi fotografie cu privirea imaginea și o păstră. 

Karina Bjârnlund se opri lângă ea și îi șopti la ureche. 

— Voi povesti totul singură. Poţi să uiţi tot ce se numește 
exclusivitate. 

Apoi ministrul ieși în lumina reflectoarelor, printre mașinile de 
poliţie și ambulante. 

e 

Inspectorul de poliţie Forsberg avea un birou dezordonat și 
înghesuit, la etajul al doilea al Centrului Juridic. Annika 
înţepenise pe unul dintre scaunele destinate vizitatorilor, și când 
ușa se deschise brusc, tresări și se ridică dreaptă în scaun. 

— lartă-mă că te-am făcut să aștepți. Fără lapte și zahăr, 
spuse polițistul și îi puse în faţă un pahar de plastic cu cafea 
fierbinte. Apoi ocoli biroul și se așeză pe scaunul său. 

Annika luă paharul, se fripse la degete, suflă și sorbi prudent. 

Cafea de la automat, ce putea fi mai rău? 

— E un interogatoriu? întrebă ea și puse paharul deoparte. 

Forsberg scotocea prin sertarul său fără s-o privească. 

— Audierea martorului, am putea spune. Unde dracu' l-am 
pus? Aici! 

Trase afară un mic casetofon și un ghem de cabluri, își 
îndreptă spatele, o privi în ochi și zâmbi. 

— Nu prea ești friguroasă de felul tău, spuse și îi susținu 
privirea. 

Annika îl privi și ea. 

— Ba da, zise. Dar am învăţat să mă îmbrac în felul cel mai 
contraindicat cu putinţă. Ce fac ceilalți? 

— Ragnwald e mort, așa cum ţi-ai închipuit. Yngve Gustafsson 
e internat la terapie intensivă. Temperatura corpului îi era de 28 
de grade. Va scăpa. Știi că e tatăl lui Linus, băiatul care a murit? 


304 


Annika îl privi pe poliţist. Simti cum i se pune un nod în gât și 
scutură din cap. 

— Și Karina Bjârnlund? întrebă ea. 

— Faţa bandajată și degerături la picioare. Ce s-a întâmplat, 
de fapt? 

El se aplecă în faţă și porni casetofonul. 

— Îi dăm drumul de-adevăratelea? întrebă Annika. 

El o privi lung câteva secunde, apoi îi căută pe computer 
datele personale. 

— Audierea martorului cu Annika Bengtzon, spuse el, care 
locuiește pe strada Hantverkar la numărul 32, în Stockholm, loc 
- biroul celui care interoghează, convorbirea începe la... 

Se uită la ceasul de mână. 

— ... ora 22:15. Cum se face că te aflai într-un depozit de 
compresoare părăsit lângă SSAB din Luleå acum, în această 
seară? 

Ea își drese vocea. 

— Am vrut să-i iau un interviu ministrului culturii Karina 
BjSrnlund și am văzut-o din întâmplare pe aeroportul din Kallax. 
Am urmărit-o. 

Inspectorul de poliție o privi și zâmbi. 

— Să-i iei un interviu? Despre ce? 

Annika încercă să-i întoarcă zâmbetul, dar își dădu seama că 
nu era în stare. 

— Aplicarea noii legi a bibliotecilor. 

Polițistul rămase tăcut, reflectând câteva secunde la 
răspunsul ei, apoi se aplecă în faţă și închise reportofonul. 

— E mai bine așa? spuse el. 

Annika dădu din cap și se întinse după paharul cu cafea, 
pregătită să-i dea o nouă șansă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă polițistul. 

— Să stabilim un lucru de la început, spuse ea, gustă din nou 
din cafea și își stăpâni o grimasă. Eu sunt jurnalistă. Toate 
sursele mele sunt protejate prin lege. Tu reprezinţi un organ al 
puterii de stat și te faci vinovat de încălcarea legii dacă începi să 
cercetezi ce știu eu și de la cine. 

Zâmbetul bărbatului dispăru. 

— lar eu am o anchetă de făcut. Poţi să-mi povestești de ce te 
aflai la Luleå? 


— Aveam o treabă, răspunse ea. M-am gândit că trebuie s-o 
sun pe Karina Bjârnlund și s-o întreb despre relaţia ei cu 
Ragnwald; am auzit că se afla în aeroportul din Kallax și am 
plecat după ea. 

— De ce? 

— Pentru că n-a vrut să discute la telefon, dacă putem spune 
așa. 

El dădu din cap și notă ceva. 

— Și ministrul culturii a făcut o plimbare în pădure, pe lângă 
calea ferată, iar tu ai urmat-o? 

Annika dădu din cap. 

— Am mers cu mașina până pe strada Lövsta, Volvoul meu 
închiriat a rămas acolo. 

Forsberg se întinse după o hârtie și o citi cu fruntea 
încruntată. 

— Am aici un raport, spuse el, din care rezultă că o persoană 
cu numele tău a sunat la ofițerul de serviciu la ora 17:12 și a 
comunicat că un bărbat urmărit s-ar afla într-o casă de 
cărămidă, undeva, lângă un viaduct. Recunoști împrejurarea? 

— Tipul de serviciu nu era tocmai Einstein, spuse Annika și 
simţi că încă era îngheţată, în ciuda ajutorului pe care îl primise 
de la personalul ambulanţei. Am încercat să-i explic cât de bine 
am putut, dar n-am reușit. 

Inspectorul de poliţie studia raportul. 

— Persoana care a sunat, adică tu, e descrisă ca incoerentă și 
isterică. 

Annika își privi mâinile roșii și uscate; nu răspunse. 

— Cum l-ai putut identifica pe Goran Nilsson? 

Ea ridică ușor din umeri fără să-l privească. 

— Karina îl numea Göran, și eu știam că odată, demult, 
fuseseră împreună. 

— Și pistolul ţi l-a dat de bunăvoie? 

— L-am luat din buzunarul lui când s-a prăbușit... 

Deodată simţi că nu mai poate. Se ridică și făcu câţiva pași 
nervoși prin camera îngustă. 

— Fac săpături în povestea asta de două săptămâni. Lucrurile 
s-au așezat la locul lor ca piesele de puzzle. L-aţi găsit pe Hans 
Blomberg? 

Annika se opri în fața lui Forsberg. Polițistul ezită câteva 
secunde înainte de a-și întoarce capul. 


306 


— Nu, răspunse el. 

— Blomberg ne-a încuiat. 

— Am auzit, spuse Forsberg. Și povestea cu Fiara Sălbatică, 
explozia avionului de la F-21. 

— Pot să plec acum? Sunt moartă de oboseală. 

— Avem nevoie de o mărturie mai detaliată despre ce s-a 
spus și s-a făcut în camera aceea. 

ÎI văzu pe poliţist ca și cum s-ar fi aflat la capătul unui tunel 
lung. 

— Nu-mi amintesc mai mult, spuse Annika. 

— Prostii! zise el. Trebuie să povestești tot ce știi înainte de a 
pleca de aici. 

— Sunt reţinută? întrebă Annika. Bănuită de vreo infracțiune? 

— Sigur că nu. 

— Așa, spuse Annika. Atunci, am plecat. 

— Îţi ordon să rămâi! 

— Arestează-mă! replică Annika și ieși din cameră. 

e 

Merse cu un taxi până în strada Lövsta pentru a-și lua mașina 
și plăti cu cardul ziarului, unul dintre privilegiile pe care și le 
putuse păstra după ce renunţase de bunăvoie să mai fie șef. 

Când taxiul se îndepărtă, rămase pe loc, își ridică faţa la cer și 
văzu un văl acoperind luna. În secunda următoare un foc de 
artificii cum nu mai văzuse niciodată se aprinse. 

Părea că cineva aruncase un arc de lumină albastră peste cer, 
o trăsătură de penel cu universul drept artist se unduia cu 
mișcări  învăluitoare, se  risipea în cascade de culori 
fosforescente pe toată bolta cerului. Annika rămase cu gura 
căscată. 

Roz, alb, în cercuri, în spirale, culori și lumini, și stele care 
cădeau unele în celelalte, se intensificau și dispăreau. 

Aurora boreală, se gândi ea și în secunda următoare cerul 
începu să scânteieze. 

Gâfâi și făcu câţiva pași în spate, înconjurată de cosmosul 
gătit de sărbătoare. 

E o lume ciudată aici, sus, se gândi ea. Când pământul e 
înghețat, cerul începe să cânte și să danseze. 

Râse ușor. 

Fusese o zi ciudată. 


307 


Deschise ușa de la mașină, se așeză și vâri cheia în contact. 
Motorul protestă o clipă, dar, în cele din urmă, se hotărî să 
colaboreze. Căută în compartimentul pentru acte, găsi racleta 
pentru gheață, cobori și curăţă geamurile mașinii. Se așeză din 
nou, apoi aprinse faza mare. 

Vârful pantei, în spatele căruia dispăruse Karina Bj5rnlund, se 
lumină. Văzu la orizont un arc roz scânteind și murind și își 
aminti de magazia pentru cabluri electrice și de sacul 
marinăresc. 

La mai puțin de un kilometru de aici, se gândi ea. 

Puse mașina în mișcare și începu să ruleze, cu zăpada 
scârțâind sub cauciucuri, de-a lungul străzii, trecu pe lângă tabla 
care anunţa interzicerea traficului, pe sub cablurile electrice, 
prin faţa clădirii Skanska și a locului gol de parcare. Drumul se 
îngusta tot mai mult, mergea încet, cu felinarele care învăluiau 
într-o lumină slabă copacii și grămezile ţuguiate de zăpadă. 

După ce trecu de viaduct, opri și trase frâna de mână, cobori 
și se îndreptă către magazie. Ușa avea o închizătoare cu yală. 
Apăsă metalul îngheţat al clanţei și trase. 

Ușa se deschise singură și sacul marinăresc îi căzu pe 
picioare. 

Era greu, dar nu atât de compact cum păruse când bărbatul îl 
cărase după el. 

Annika se uită în jur, simțindu-se ca un hoț noaptea. Doar 
stelele și aurora boreală îi răspundeau. Aburii care îi ieșeau din 
gură pluteau în jurul său, o împiedicau să vadă. 

Orice ar fi fost, asta era moștenirea pe care Ragnwald o lăsa 
copiilor săi. Îi adunase pentru a le citi testamentul. Își ţinu 
respiraţia și începu să desfacă nodul care ţinea sacul închis, se 
ridică și puse sacul în picioare. 

Se uită în el cu inima bătându-i cu putere. Nu văzu nimic, apoi 
vâri mâna și scoase o cutie cu medicamente, pe care scria în 
spaniolă. O puse jos, vâri mâna după următoarea. 

Un borcan cu tablete mari, galbene. 

Göran Nilsson luase medicamente puternice la sfârșit. 

O cutie de supozitoare. 

O cutie de capsule roșu cu alb. 

Oftă și mai vâri mâna o ultimă dată. 

Un teanc de bancnote de cinci centimetri grosime. 

Tresări, privi banii, un murmur ciudat străbătu pădurea. 


Euro. Bancnote de câte 100 de euro. 

Privi în jurul său: fulgera, iar furnalul numărul doi de lângă 
calea ferată sufla din greu. 

Câte? 

Își scoase mănușile și își trecu degetul prin teancul de bani, 
bancnote complet noi, nefolosite, cel puţin o sută. 

O sută de bancnote de o sută. 

Zece mii de euro, aproape o sută de mii de coroane. 

Își puse din nou mănușile, se aplecă și scoase încă două 
teancuri. 

Trase în jos marginile sacului. Privi cu gura căscată și cu 
respirația tăiată conținutul lui. 

Numai teancuri de euro. Sute. 

Pipăi sacul, încercă să numere câte teancuri erau acolo. 

Multe. Absurd de multe. 

Apoi simţi greața. 

Moștenirea călăului pentru copiii lui. 

Fără să se gândească prea mult, apucă sacul și îl aruncă în 
portbagajul mașinii. 

e 

Ușile de sticlă ale hotelului alunecară foșnind. Annika intră, se 
trezi sub un candelabru mare de cristal și clipi în lumina 
puternică. 

— Chiar acum a intrat, cred, spuse recepționera la telefon. 
Annika Bengtzon? 

Annika o privi pe tânăra femeie. 

— Tu ești, nu-i așa? De la Kvällspressen? Ne-am cunoscut 
acum două săptămâni, când ai fost aici. Șeful tău e la telefon. 

— Care dintre ei? 

Femeia ascultă. 

— Anders Schyman! strigă ea. 

Annika își puse sacoșa pe umăr și se îndreptă către recepţie. 

— Spune-i că îl sun din cameră. 

Zece secunde de tăcere. 

— Spune că vrea să vorbească cu tine acum. 

Annika se întinse după receptor. 

— Ce vrei? 

Redactorul-șef vorbea cu voce scăzută. Părea indispus. 

— Agenţia de știri a ziarului tocmai a trimis o știre de ultimă 
oră cum că poliţia din Luleå a spart o celulă de teroriști care a 


309 


rezistat timp de treizeci de ani. Că atacul împotriva unui avion 
Draken pe F-21 este elucidat, că un ucigaș plătit a fost găsit 
mort și că un terorist încă este în libertate. 

Annika privi cu coada ochiului spre recepţionera curioasă, se 
întoarse cu spatele și se îndepărtă cât putu mai mult. 

— O! spuse ea. 

— Scrie că tu erai acolo când ucigașul plătit a murit. Că ai stat 
încuiată împreună cu o parte din gruparea teroristă. Că ministrul 
culturii Karina Bjornlund era membră a acestei grupări. Că tu ai 
anunţat poliţia, așa încât au putut fi prinși. 

Annika își mută greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. 

— Nu mai spune! zise ea. 

— Ce faci mâine? 

O privi pe recepţioneră peste umăr, citi pe ecusonul ei că o 
chema Linda. 

Linda sorta hârtii dintr-un teanc, le punea în altul și se 
străduia să pară că nu ascultă. 

— Nimic, desigur, spuse ea. Nu am voie să scriu despre 
terorism, a fost un ordin cât se poate de clar. |ţi ascult ordinele. 

— Da, da, spuse redactorul-șef. Dar ce scrii tu? Am anulat tot, 
până și poza din mijloc. 

Ea își încleștă maxilarele. 

— Niciun rând. Nu în Kvällspressen. Am o grămadă de 
material, dar, deoarece mi-ai interzis să-l adun, nu-l pot folosi. 

Annika remarcă tăcerea scurtă și surprinsă. 

— Acum te prostești, spuse el. Ai înțeles greșit totul. 

— lartă-mă, zise ea, dar cine a înţeles greșit toată această 
poveste? 

Ecoul tăcerii răsuna pe linie. Annika știa că redactorul-șef se 
lupta cu dorinţa de a o trimite la dracu' și de a-i închide 
telefonul în nas, dar cu atâtea pagini de știri complet goale, nu 
îndrăznea. 

— Mă pregătesc de culcare, spuse ea. Ai vrut și altceva? 

Anders Schyman începu să spună ceva, dar renunţă. li auzea 
respiraţia în receptor. 

— Azi am primit o veste bună, spuse el apoi, încercând să 
pară conciliant. 

Annika se abţinu să comenteze. 

— Da? spuse ea. 


— Voi primi postul de președinte al Asociaţiei distribuitorilor 
de presă. 

— Felicitări! 

— Am crezut că te vei bucura, spuse el. De ce nu răspunzi la 
mobil, în altă ordine de idei? 

— Nu este semnal aici, sus. Noapte bună! 

Îi întinse telefonul înapoi recepţionerei. 

— Poţi să-mi dai o cameră acum? 

Ușa liftului era grea și Annika trebui să se sprijine de perete 
pentru a o putea deschide. Cobori la etajul patru, covorul gros îi 
înghiţi zgomotul pașilor. 

Acasă, se gândi ea. În sfârșit, acasă. 

Camera business se afla în partea stângă; Annika începu să 
meargă. Coridorul hotelului se legăna încet dintr-o parte în alta, 
de două ori trebui să se sprijine de perete. 

Găsi camera, vâri cardul în ușă, așteptă clicul și lumina verde. 

Fu întâmpinată de un susur abia perceptibil, câteva raze de 
lumină pătrundeau printre perdelele trase, locul său pe pământ. 

Trase după ea ușa, care se încuie automat, lăsă sacoșa să 
alunece pe podea și aprinse lampa din tavan. 

Hans Blomberg stătea pe patul ei. 

Îngheţă și încetă să mai respire. 

— Bună seara, domnișoară! spuse arhivarul și îndreptă către 
ea țeava unui pistol. _ 

Annika îi privi haina cenușie și chipul jovial. Incercă să-și 
oblige mintea să funcţioneze din nou. 

— Ce mult a durat! Am așteptat câteva ore. 

Annika se dădu câţiva pași înapoi, bâjbâind după clanţă. 

Hans Blomberg se ridică. 

— Nici să nu te gândești, draga mea, spuse el. Mă cam 
mănâncă degetul de pe trăgaci. 

Annika se opri, își cobori braţul. 

— Te cred, spuse ea și vocea îi era luminoasă și subţire. N-ai 
ezitat nici până acum. 

El pufni ușor. 

— Foarte adevărat, spuse. Unde sunt banii? 

Annika se apropie cu spatele de perete. 

— Ce? 

— Banii. Averea Dragonului. 


311 


Mintea Annikăi începu să galopeze, gândurile curgeau ca o 
cascadă, ziua îi trecu repede prin fața ochilor cu imagini, 
senzații și concluzii. 

— De ce crezi că există niște bani și de ce ar trebui eu să știu 
unde sunt? 

— Dragă Annika Detectiv Amator care pândește prin tufișuri, 
dacă cineva știe, atunci tu ești aceea. 

Bărbatul se apropie cu un zâmbet lingușitor. Annika îl privi 
drept în față. 

— De ce? îl întrebă ea. De ce i-ai omorât pe oamenii aceia? 

El se opri și își lăsă capul într-o parte. 

— Doar e război, răspunse. Tu, care ești jurnalist, nu știi 
nimic? Războiul împotriva terorismului. Trebuie să presupună 
lupta armată din ambele părţi, nu-i așa? 

Râse multumit. 

— Nu a fost ideea mea, continuă el, dar, dintr-odată, a 
devenit legitim să înlături dictatori și autorităţi false. Din ăștia 
erau mulţi, peste tot. 

O privi și zâmbi. 

— Ca jurnalist, Annika, zise el mai departe, ar trebui să 
cunoști vechea expresie sapă acolo unde stai. Exista subiecte 
peste tot, de ce să treci râul după apă? Același lucru și cu 
autorităţile false. De ce să cauţi mai departe decât e nevoie? 

— Și Benny Ekland era unul dintre ei? 

Hans Blomberg se dădu câţiva pași în spate și se așeză din 
nou pe pat, apoi îi făcu semn cu pistolul să se așeze la masa de 
scris. Ea ascultă, se mișcă printr-un aer la fel de gros precum 
cimentul și își puse canadiana jos, lângă scaun. 

— N-ai prea înţeles, spuse arhivarul. Hans Blomberg e doar un 
nume de împrumut. De fapt, eu sunt Pantera Neagră, n-am fost 
niciodată altcineva. 

Dădu din cap pentru a-și sublinia cuvintele. Annika se chinuia 
să găsească ceva care să-l facă să mărturisească mai multe. 

— Nu-i chiar adevărat, spuse ea. Ai încercat să fii și Hans 
Blomberg. Toate articolele acelea despre Consiliul Comunal care 
erau întotdeauna publicate pe pagina douăzeci și doi, jos, ce au 
fost? 

Un fulger de mânie trecu pe fața lui. 

— Un mod de a păstra aparențele până când Dragonul s-ar fi 
întors. A promis, și reîntoarcerea lui ar fi fost semnalul. 


312 


Zâmbi din nou. 

— Benny a avut grijă să ajung la arhivă. Deși nu-i port pică, 
pentru că, în cele din urmă, m-am obișnuit. 

Annika își înăbuși o senzaţie de greață. 

— Dar de ce băiatul? 

Hans Blomberg scutură din cap, cu o expresie de tristețe. 

— E neplăcut că a trebuit să dispară, dar războiul seceră 
multe vieţi din rândul civililor. 

— Pentru că te-a recunoscut? Erai prieten cu familia. 

Hans Blomberg nu răspunse, zâmbea doar liniștit. 

— Kurt Sandström? spuse Annika, simțind un ghem de spaimă 
în stomac. 

— Autoritate falsă, răspunse el. Un trădător. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— Nyland, spuse Hans Blomberg. Băiatul din vecini, era cu un 
an mai mare. Am fost împreună la Uppsala și am intrat în 
mișcare în același timp. Dar Kurt nu credea cu atâta tărie și, cu 
timpul, s-a dat de partea capitalului și a exploatatorilor, a 
mișcării țărănești. l-am dat șansa să se mai gândească, dar și-a 
ales singur soarta. 

Annika se prinse de tăblia mesei. 

— Și Margit Axelsson? 

Hans Blomberg oftă și-și netezi șuviţele de păr care-i 
acopereau chelia. 

— Micuța Margit, spuse el, drăguţa partizană a unei lumi mai 
bune. Ea era întotdeauna bine intenţionată. Păcat că era atât de 
gălăgioasă și de încăpăţânată. 

— Şi de aceea ai strâns-o de gât? 

— A dezertat. 

Annika se mută pe scaun; simțea că trebuie să meargă la 
toaletă. 

— N-ai putea să-mi povestești, spuse ea, de ce aţi aruncat 
avionul în aer? 

Bărbatul ridică ușor din umeri. 

— A fost, de fapt, un test, spuse el. Al loialității Câinelui. 

— Și ea a făcut cum i s-a spus? 

El zâmbi amintirii. 

— S-a înfuriat atât de tare că Lupul s-a retras, încât era în 
stare de orice. Era dezamăgită, dar știi cum sunt fetele. Karina 


313 


cea populară nu făcea decât să se reguleze cu cel pe care Îi 
voiau toate. 

— Dar, spuse Annika, de ce ar fi trebuit să se căsătorească, în 
cazul ăsta? 

Arhivarul izbucni în râs. 

— Ai crezut cu adevărat, zise el. Anunţul matrimonial eu l-am 
fabricat, am vrut să-ţi dau o momeală. Și ai înghiţit-o, nu? 

El se linişti, dădu ușor din cap. Annika se ridică. 

— Trebuie să mă duc la toaletă, spuse ea. 

Blomberg se ridică în picioare cu aceeași repeziciune pe care 
Annika o văzuse atunci când el se repezise la ministrul culturii în 
depozitul de compresoare. 

— Nici vorbă. 

— Atunci fac pe mine. 

Bărbatul se dădu un pas în spate, dar ajunse din nou la pat. 

— Du-te atunci, dar nu încerca nimic. Lasă ușa deschisă. 

Ea ascultă, intră în baie, își trase pantalonii și chiloţii în jos și 
se așeză pe toaletă. 

Se privi în oglindă și văzu în propriii ochi ce avea de făcut. 

Dacă rămânea în cameră, murea. Trebuia să iasă cumva, 
chiar dacă asta presupunea să-l ia pe Hans Blomberg cu ea. 

— Cine e Tigrul? întrebă ea când se întoarse în cameră, 
ascunzându-și hotărârea în spatele privirii. 

Ceva surd și lasciv se aprinsese în ochii arhivarului, care se 
ațintiră în partea de jos a abdomenului ei. 

— Kenneth Uusitalo, spuse el. Șef de secție la SSAB. Băiat de 
treabă, activ în Asociaţia industriașilor, întocmește contracte 
inumane în Lumea a Treia. Din păcate, a fost plecat un timp mai 
îndelungat. 

Își linse buzele. 

Annika se întoarse la masa de scris, aplecându-se peste ea. 

— Dar, de fapt, spuse ea, nici tu nu ești mai bun. Nu vrei 
decât să pui mâna pe banii lui Göran. 

Bărbatul se ridică repede, se repezi către Annika și îi puse 
pistolul la tâmplă. 

— Nu mă lua peste picior! spuse și trase siguranţa pistolului. 

Annika simţi cum groaza îi contractă vezica urinară și lăsă să 
curgă picătura care apucase să se mai formeze. 

— Spor la vânătoarea de comori, reuși ea să spună, cu gura 
complet uscată. 


314 


El o privi câteva secunde, cobori apoi arma și lăsă ţeava 
îndreptată către podea. 

— Ce altceva mai știi? 

— Nu sunt sigură, spuse ea, dar l-am văzut pe Goran Nilsson 
lăsând un sac marinăresc în cutia unui transformator chiar lângă 
linia ferată. Ar putea fi acela? 

Annika înghiţi zgomotos, iar bărbatul ridică din sprâncene. 

— Vai, spuse el, câtă sinceritate! 

— Pot să mă așez? 

El se dădu la o parte, iar Annika se prăbuși pe scaun, cu 
genunchii tremurându-i. 

— Unde e transformatorul ăsta, mai exact? 

— Nu departe de viaduct, spuse ea. Lângă un pâlc de brazi. 

— Cum de ai văzut? 

— Am urmărit-o pe Karina, m-am ascuns și l-am văzut pe 
Goran lăsând sacul acolo. 

Arhivarul se apropie de ea, îi puse mâna în jurul gâtului, îi 
suflă în faţă și o privi drept în ochi. y 

— Așa deci, zise el. Cred că spui adevărul. Imbracă-te! 

Hans Blomberg se dădu înapoi, până ajunse la ușă. 

— Am pistolul în buzunar. Dacă încerci ceva, nu pleci singură 
în iad, ci însoţită de fata de la recepţie. Ne-am înţeles? 

Annika dădu din cap și își puse haina. 

leșiră din cameră; coridorul se legăna. În lift, arhivarul se 
așeză aproape de ea; Annika îi simţi pieptul lipit de sânii ei. 

— De unde ai știut în ce cameră stau? îl întrebă. 

— Simpaticul tău șef mi-a povestit, cred că-l cheamă Jansson. 

Liftul se opri cu o smucitură. 

— Sunt chiar în spatele tău, spuse arhivarul. Dacă ești o fetiță 
cuminte, domnișoara de la recepţie va avea șansa să mai 
crească. 

Bărbatul se împinse și mai mult în ea, lăsându-și mâinile să-i 
alunece în buzunarele canadienei și, mai departe, către 
pântecele ei. 

Annika dădu cu piciorul în ușa care se deschise cu violenţă. 

Hans Blomberg își trase repede mâinile. Într-una din ele ţinea 
telefonul Annikăi. 

— Calm și cu grijă, șopti el. 

leșiră în hol. Recepţionera Linda venea dinspre bucătărie 
vorbind la un telefon mobil. Le zâmbi larg. 


315 


Sună la poliție, încercă Annika să-i transmită telepatic, 
privind-o cu o expresie intensă, sună la poliție! 

Dar tânăra femeie le făcu un semn amabil cu mâna și intră în 
camera din spatele recepţiei cu telefonul său. 

— Acum ne îndreptăm către ieșire, șopti Hans Blomberg. 

Gerul îi mușcă fața și simţi din nou pistolul în spate. 

— Și la dreapta, spuse arhivarul. 

Ea coti și începu să meargă aproape împleticindu-se pe 
trotuar, trecură pe lângă mașina închiriată, cu milioanele lui 
Ragnwald în portbagaj. Hans Blomberg o trase de mână și o sili 
să intre într-un Passat vechi, care stătea parcat în fața unei 
librării. 

— Nu e încuiată, spuse el. Urcă-te. 

Annika se supuse. Scaunul era rece ca gheaţa; bărbatul dădu 
ocol mașinii și se așeză pe scaunul șoferului. 

— De unde ai furat-o? întrebă Annika. 

— Porsön, spuse Hans Blomberg și porni fără cheie mașina. 

Începură să meargă în jos, către apă, cotind spre calea ferată. 

Pentru a treia oară în aceeași zi, Annika se îndrepta către 
zona industrială din Lovskatan. 

— Cum ai intrat în camera mea? întrebă ea și privi în oglinda 
retrovizoare. 

Mult în spate desluși o lumină care creștea. 

Arhivarul râse. 

— Un hobby de-al meu, spuse el. Pot să intru unde vreau. 
Altceva care te mai interesează? 

Ea se gândi, închise ochii și înghiţi în sec. 

— De ce ai schimbat de fiecare dată metoda prin care ai ucis? 

Bărbatul ridică din umeri, încetini când drumul se îngustă, își 
îndreptă spatele și privi înainte. 

— Am vrut să încerc, spuse el. În tabăra de antrenament din 
Melderstein, din 1969, Dragonul m-a desemnat ca general. Eu 
eram cel care trebuia să conducă lupta armată, toată vara am 
încercat diferite forme de atac și de ucidere. De-a lungul anilor, 
angajamentul meu nu s-a stins. Am continuat să mă 
perfecţionez. Cât mai mergem? 

— Până la viaduct, spuse Annika, uitându-se în oglinda 
retrovizoare și văzând că lumina se apropiase. Margit Axelsson a 
primit un avertisment după ce Dragonul a dispărut. Ai primit și 
tu unul? 


316 


Arhivarul începu să râdă în hohote. 

— Dar eu le-am trimis. Toţi au primit câte unul. 

— De unde proveneau degetele? 

— Un băiețel care fusese călcat de mașină, spuse Hans 
Blomberg. Am intrat la morgă și i le-am tăiat. Dar nu fii 
neliniștită, nu mai avea nevoie de ele. 

Annika întoarse capul și privi pe fereastră până când putu 
vorbi din nou. 

— Dar de ce ai început să omori chiar acum? întrebă ea 
privindu-l. De ce ai așteptat atâta timp? 

Hans Blomberg întoarse capul către ea și zâmbi. 

— Nu asculţi, spuse el. Revoluția e aici. Trebuia să vină odată 
cu reîntoarcerea Dragonului și acum el s-a întors. 

— Goran Nilsson e mort. 

Hans Blomberg ridică din umeri. 

— Da, da, spuse el și oftă. Toate autoritățile false mor mai 
devreme sau mai târziu. 

Râse, scoase mașina din viteză, trase frâna de mână, lasă 
motorul să meargă în ralanti. Se întoarse către Annika și o privi 
serios și îngândurat. 

— Dragonul a promis că se va întoarce și eu am știut că nu 
mințea. L-am așteptat în toți acești ani. Uneori mi-am pierdut 
speranţa, dar, în cele din urmă, am învins. 

— Chiar crezi ce spui? întrebă Annika. 

Bărbatul o lovi cu palma peste față. 

— Coborâm și mergem la magazie, spuse el, se întinse peste 
ea, deschise ușa de pe partea pasagerului și își lăsă mâna să 
întârzie pe abdomenul ei. 

Annika tresări, aruncând o privire în spate. 

Nu era încă timpul. 

Se întoarse către magazie și arătă cu mâna. 

— Acolo. 

— Deschide-o! 

Annika se urni din loc, simţindu-și picioarele ca de plumb. 

Nu merge, se gândi ea. Nu pot. 

Încercă să deslușească un zgomot în spate: i se păru că aude 
un băzâit surd. Nu încă, dar imediat. 

Puse mâna pe clanță, se chinui să apese, trase, folosi ambele 
mâini, trase și mai tare, icni. 

— Nu pot s-o deschid, spuse ea și dădu drumul clanţței. 


317 


Lumina se  apropiase acum, bâzâitul se auzea clar, 
amestecându-se cu  bubuitul îndepărtat al combinatului 
siderurgic. Imediat, imediat, imediat. 

Hans Blomberg se apropie iritat. 

— Dă-te la o parte. 

Ținea pistolul în mâna dreaptă, prinse clanţa cu cea stângă și 
o apăsă. Ușa se deschise, ochii bărbatului se măriră când se 
aplecă și începu să caute prin întuneric. Annika își smulse 
canadiana de pe ea și începu să alerge. 

Se repezi către linia ferată. Alunecă pe traverse, fugind cu 
picioarele sale de plumb și strigând fără să audă. 

Un glonţ îi trecu vâjâind pe lângă ureche, încă unul, apoi se 
văzu dintr-odată scăldată în lumina puternică a unei locomotive 
diesel. Se repezi în faţă; strigând din toate puterile, zbură pe 
deasupra liniei câţiva metri în faţa locomotivei gigantice, care 
șuieră. Se prăbuși grămadă de partea cealaltă. Locomotiva trecu 
duduind pe lângă ea cu încărcătura sa nesfârșită, ridicând un zid 
lung de un kilometru între ea și Hans Blomberg. 

Se ridică în picioare și începu din nou să alerge în direcţia de 
unde venea tunetul îndepărtat, către semnalul roșu din vârful 
furnalului numărul doi. Se târî în susul unui povârniș, pe lângă 
un depozit de cărbune, cuțite îi tăiau plămânii; ceva mai departe 
strălucea o tăbliță: 

Västra Vakten. 


Marti, 24 noiembrie 


Thomas lăsă ziarele de seară pe birou, apoi își scoase paltonul 
și îl puse pe umeraș. Când atârnă umerașul de cârligul fixat pe 
ușă, se uită peste umăr la ele. Chipul serios al Annikăi îl privi de 
pe prima pagină a ziarului, prima ei fotografie atașată textului 
introductiv al articolului, de la povestea cu Atacatorul, în care 
arăta mai obosită și mai tristă. 

Reporter de la Kvällspressen a demascat o grupare teroristă, 
striga titlul. Pulsul îi crescu în clipa când se așeză lângă ea și îi 
trecu degetul peste obraz. 

Soţia sa, mama copiilor săi era unică, nu numai pentru el. 

Deschise ziarul: articolele despre cum investigaţiile Annikăi 
spărseseră celula teroristă din Norrbotten ocupau jumătate de 
ziar. 

După primele articole, pe paginile șase și șapte, se afla o 
fotografie mare, luată din aer, undeva deasupra Golfului Finic, în 
care un om fugea într-un cerc luminat. Titlul suna astfel: 

Urmărirea unui terorist azi-noapte pe mare - un ucigaș în 
serie a fost localizat de elicopterul poliției cu ajutorul camerei cu 
infrarosii. 

Un articol lung descria cum un bărbat din Luleå a omorât cel 
puţin patru oameni în ultimele săptămâni. Jurnalista Annika 
Bengtzon a dat alarma în Văstra Vakten la SSAB, poliția a 
înconjurat zona Lövskatan, ceea ce l-a făcut pe bărbat să fugă 
pe gheață. Din fericire, poliţia avea un elicopter dotat cu o 
cameră cu infraroșii, deoarece căutase un copil de trei ani 
dispărut cu o zi în urmă. Thomas răsfoi mai departe. 

Ajunse la un articol despre cum Annika stătuse încuiată într- 
un depozit pentru compresoare părăsit, lângă calea ferată din 
Luleă, împreună cu membrii grupării teroriste Fiara Sălbatică, 
apoi cum reușise să anunțe poliţia înainte de a fi luată 
prizonieră, cum îi salvase viața pensionarului Yngve Gustafsson, 
încălzindu-l cu propria căldură. 

La această propoziție Thomas simţi o împunsătură în partea 
de jos a abdomenului și se văzu nevoit să înghită în sec, lăsă la 
o parte textul și se uită la fotografii. 


O imagine reușită a Annikăi în redacție. 

Sub ea se afla o fotografie a unei căsuțe de cărămidă roșie. 

Își netezi părul și trase puţin de cravată. 

Annika fugise de ucigaș aruncându-se în faţa unui tren cu 
minereu, alergase aproape un kilometru până la SSAB și dăduse 
alarma la Västra Vakten. Reporterul Patrik Nilsson scrisese 
articolul, Annika însăși era intervievată și nu spunea decât că se 
simţea bine și era bucuroasă că totul se sfârșise. 

Thomas respira zgomotos. Era nebună, ce era în capul ei? 
Cum se putea expune unor asemenea pericole, când îi avea pe 
ei - pe el și pe copii? 

Trebuia să stea de vorbă cu ea despre asta, așa nu mai putea 
continua. 

Paginile următoare erau pline de articole cu declaraţiile 
ministrului culturii Karina Bj5rnlund despre cum fusese atrasă în 
Fiara Sălbatică, un grup maoist din Luleă, la sfârșitul anilor '60. 
După ce Bjornlund părăsise grupul, direcţia ideologică a 
acestuia începuse să deraieze, devenind violentă, lucru pe care 
ea îl regreta. Ministrul încerca să descrie un anumit spirit al 
timpului, o dorinţă de dreptate și libertate care depășise 
limitele. Prim-ministrul aprecia sinceritatea ei și îi acorda 
sprijinul său total. 

Adevărul despre atacul de la F-21 se găsea în articolul 
următor. Ucigașul în serie acum prins aruncase o grenadă din 
dotarea armatei într-un vas cu combustibil și, în acest fel, 
provocase explozia. 

Thomas sări peste text după ce citi introducerea și rândurile 
de sub imagini. 

În paginile următoare se vorbea despre ucigașul plătit 
Ragnwald, unul dintre cei mai lipsiţi de scrupule teroriști din 
ETA, care păcălise poliția și serviciile secrete din întreaga lume 
timp de trei decenii. Murise îngheţat în depozitul de 
compresoare, în timp ce Annika și ceilalţi nu putuseră decât să 
asiste neputincioși. 

Privi fotografia neclară a unui bărbat tânăr, brunet, slab, cu 
trăsături blânde. 

Apoi iar se vorbea despre Annika, o recapitulare a muncii și 
faptelor ei, asemănătoare cu cele publicate după povestea cu 
Atacatorul, chiar dacă acum noaptea din tunel aparţinea 
trecutului. 


320 


Își puse palma peste chipul ei din ziar, închise ochii. 

| se păru că simțea căldura venind din hârtie. 

Ești cu mine, se gândi el. 

În secunda următoare sună telefonul și Thomas ridică 
receptorul cu un zâmbet. 

— Trebuie să te văd, spuse Sofia Grenborg și izbucni în plâns. 
S-a întâmplat ceva îngrozitor. Vin sus la tine acum. 

Pentru o clipă se simţi cuprins de panică, gâtlejul i se îngustă, 
teroriști, ucigași plătiţi, oameni înghețați. _ 

Apoi își reveni, groaza Sophiei nu era a Annikăi. Işi drese 
vocea și se uită la ceas, căutând un motiv să scape. 

— Consiliul se întrunește peste un sfert de oră, spuse el și se 
rușină de propria minciună. 

— Sunt la tine peste cinci minute. 

Sophia închise, iar Thomas rămase pe loc, nehotărât. 

Vineri fusese veselă pentru că răspunsese la o anchetă din 
ziarul Lanastingsvărlden, cu întrebarea ce cadou își dorea de 
Crăciun. 

— Am răspuns - pe tine, șoptise ea și îl sărutase ușor pe 
ureche. 

Thomas se uită la prima pagină a ziarului Kvällspressen, unul 
dintre cele mai mari ziare din Nord, la soţia sa, care demascase 
o grupare teroristă, schimbase realitatea, în timp ce el și colegii 
lui încercau s-o îmblânzească și s-o administreze. Ea făcuse 
ceva concret în timp ce el ridica perdele de fum. 

Telefonul sună din nou, un semnal intern de la recepţie. 

— Ai o vizită. 

Se ridică și se apropie de fereastră. Privi peste cimitirul de jos, 
cu copacii plini de chiciură. Ridică din umeri într-o încercare de a 
scăpa de senzaţia de nemulțumire. 

După câteva clipe, Sophia Grenborg intră în birou, cu faţa 
plânsă și nasul umflat. El se apropie și o ajută să-și scoată 
haina. 

— Nu înțeleg ce s-a întâmplat, spuse ea printre suspine și 
scoase o batistă din geantă. Nu înţeleg ce i-a apucat. 

Thomas o mângâie pe obraz și încercă să zâmbească. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea se așeză pe scaunul pentru vizitatori și își duse batista la 
gură. 


321 


— Conducerea vrea să mă mute, zise și începu să respire 
sacadat. Administrator la Secţia de siguranţa traficului. 

Își lăsă capul în jos, iar umerii i se zguduiră de plâns încă o 
dată. Thomas făcu nehotărât câţiva pași, se aplecă deasupra ei, 
ezită. 

— Sophia, spuse el, draga mea, te rog... 

Ea se stăpâni și îl privi cu o disperare neprefăcută. 

— Și cât am muncit! spuse. Am mizat totul pe slujba asta timp 
de cinci ani. Cum mă pot înjosi în felul ăsta? 

— Eşti sigură că nu e o avansare? spuse Thomas; se așeză pe 
birou și îi puse mâna pe umăr. 

— Avansare? repetă ea. Am pierdut bonusul pentru 
conducătorul de proiect și se așteaptă de la mine să fac singură 
curățenie în biroul meu acum, după-amiază, înainte de a mă 
muta într-un birou comun la marginea Stockholmului. 

Thomas o mângâie pe umăr, inspirându-i mirosul de măr. 

— Cum au justificat chestia asta? 

Sophia începu să plângă din nou, iar el se ridică și închise ușa 
mai bine. 

— Te rog, spuse și se aplecă spre ea, dându-i la o parte 
șuvițele de păr care îi căzuseră pe față. Povestește-mi ce s-a 
întâmplat. 

Sophia se adună și își șterse nasul. 

— O să rezolvăm, spuse Thomas. Povestește-mi acum. 

— M-au chemat la conducere, începu ea, m-am bucurat, 
desigur. Am crezut că mă anunţă că voi face parte din grupul 
executiv sau măcar din unul dintre comitete. Dar uite ce a venit 
în loc de asta. 

— De ce oare? întrebă Thomas. 

Ea scutură din cap. 

— Au spus că e un pas în reorganizarea de dinaintea unirii cu 
voi și apoi m-au trimis afară. Thomas, nu mai înțeleg nimic. Ce 
se întâmplă? 

El o sărută pe frunte, o mângâie pe păr, se uită la ceas. 

— Ştii, draga mea, spuse, trebuie să mă grăbesc la ședință și 
nu am nicio relaţie la Consiliul Comunal... 

Cuvintele rămaseră suspendate în aer; ea îl privea cu ochi 
mari. 

— Nu poţi să faci nimic? 

Thomas o mângâie pe obraz. 


322 


— Pot să încerc. Ai să vezi că se rezolvă. 

— Crezi? spuse ea și se ridică. 

Thomas o urmă și trase în piept parfumul de măr al părului ei. 

— În mod sigur, spuse și îi aduse haina. 

Sophia îl sărută ușor înainte de a se întoarce și de a se lăsa 
îmbrăcată. 

— Nu poţi să vii la mine în seara asta? șopti ea. Pregătesc 
ceva italienesc. 

El simţi cum începe să transpire între omoplați. 

— Nu în seara asta, spuse repede. Soţia mea a venit acasă. N- 
ai citit ziarul? 

Făcu apoi câţiva pași, se apropie de birou și luă ziarul. Privi 
fără să vadă ochii căprui ai Annikăi. 

— A demascat o grupare teroristă, citi Sophia cu uimire și 
neîncredere. Cu ce se ocupă soţia ta, de fapt? 

Thomas privi fotografia din ziar înainte de a răspunde. 

— A fost șefa redacţiei de criminalistică, dar nu mai avea 
deloc timp pentru familie. Acum e jurnalist de investigaţie, se 
ocupă de abuzurile instituţiilor și de scandalurile politice. La 
demascarea grupării ăsteia teroriste a lucrat în ultimele 
săptămâni. 

Puse ziarul pe birou, cu fotografia în sus, remarcând mândria 
din propria-i voce. 

— Trebuia să vină ieri, dar a intervenit asta. Zboară către 
casă acum, după-amiază. 

— Aha, spuse Sophia. Atunci înțeleg că ești ocupat în seara 
asta. 

leşi fără să mai spună nimic și el rămase uimit de ușurarea pe 
care o simţea. 

e 

Privirea Annikăi se odihnea pe întinderea de dincolo de 
fereastra trenului Arlanda Express. Câmpuri îngheţate și 
gospodării țărănești înzăpezite îi treceau prin faţă fără să le 
vadă. 

Se luminase de ziuă, în timp ce ea cântărise și analizase 
metode și consecințe, structurase și formulase certitudini și 
argumente. 

Articolul era gata, în carnetul ei de însemnări. 

Acasă, se gândi ea. Nu e neapărat nevoie să fie un loc sau o 
casă, e cu totul altceva. 


323 


Închise ochii și se gândi încă o dată la hotărârile pe care le 
luase. 

Unu. Textul va fi publicat. 

Doi. Apartamentul de pe strada Hantverkar fusese locuinţa ei 
timp de peste zece ani. Asta nu însemna că era „acasă” pentru 
ea. Lui Thomas nu-i plăcuse niciodată să locuiască în centru, 
pentru el ar fi fost o ușurare să se mute. 

E vorba despre a câștiga, se gândi ea. E vorba despre a fi mai 
puternic. Adversarul nu trebuie să aibă nicio șansă. Ea nu 
trebuia să fie o alternativă. Thomas nu mizează niciodată pe un 
pierzător. 

Telefonul începu să-i vibreze în buzunarul interior al 
canadienei, îl scoase și văzu că era Q care suna de la numărul 
său privat. 

— Felicitări! spuse șeful Comisiei Naţionale de Criminalistică. 

— Pentru ce? spuse Annika. 

— Am auzit că ţi-ai recuperat telefonul mobil. 

Ea zâmbi extenuată. 

— De la amicii tăi rapizi ca fulgerul din Luleă. Hans Blomberg 
îl avea în buzunarul pantalonilor când a fost prins în larg, pe 
gheață. Cu ce te pot ajuta astăzi? 

— M-am gândit la un lucru, spuse el. La bani. 

— Ce bani? zise Annika. 

— Banii lui Ragnwald. Un sac cu euro. 

Annika privi clădirile industriale din tablă albastră pe lângă 
care trecea cu 150 de kilometri pe oră. 

— Nu înţeleg despre ce vorbești, spuse ea. 

— Cum i-ai găsit? 

Annika închise ochii, lăsându-se legănată de tren. 

— Am făcut o plimbare în timpul meu liber. M-am împiedicat 
de un sac cu bani pe care cineva l-a pierdut. L-am lăsat la 
poliţie, la secția de obiecte găsite. Mai ești curios să afli ceva? 

— Asta e opera de-o viaţă a lui Ragnwald, spuse comisarul. A 
omorât pentru bani o viaţă întreagă și n-a folosit niciun șfanţ să 
și-o facă mai ușoară. De aceea n-a fost prins niciodată. l-a 
adunat în seiful doctorului din Bilbao și i-a scos acum o lună. 

Annika se uită din nou pe fereastră. 

— Așa deci, spuse ea. Mă întreb unde au dispărut. 

— Poate că i-a pierdut? Într-o magazie de transformatoare? 

— Poate, dar nimeni nu știe sigur. 


324 


Polițistul râse puţin resemnat. 

— Ştii ce sumă era? 

— Bănuiesc că în jur de douăsprezece milioane. 

— Aproape paisprezece; o sută douăzeci de milioane de 
coroane. 

— O! 

— Nimeni nu a anunţat banii dispăruţi. Dacă nimeni nu-i 
revendică timp de șase luni, revin celui care i-a găsit. 

— Dar? spuse Annika. 

— Dar, continuă Q, deoarece procurorul-șef din Luleå 
bănuiește că banii provin din activităţi ilegale, se gândește să-i 
confiște. 

— Amin! spuse Annika. 

— Așteaptă. N-am terminat. Pentru ca tu să nu trebuiască să 
te lupţi pentru ei, procurorul-șef a hotărât să-ţi dea o 
recompensă obișnuită de zece la sută. 

Se făcu tăcere în vagon și Annika văzu un mall și o seră cum 
rămân în urmă. 

— E adevărat? întrebă ea. 

— Trebuie să ai răbdare o jumătate de an. Apoi banii sunt ai 
tăi. 

Annika socoti în cap, încurcându-se în zerouri. 

— Ce se întâmplă dacă îi revendică cineva? 

— Trebuie să descrie obiectul în care se aflau banii când au 
fost găsiţi, să descrie locul unde au fost găsiţi și, desigur, de 
unde îi are. Îţi plac banii? 

— Nu în mod deosebit, răspunse Annika. De fapt, e foarte 
palpitant când nu-i ai. 

— Foarte adevărat. 

— În altă ordine de idei, continuă Annika și deschise ziarul de 
pe scaunul de lângă ea. Cine a spus că Blomberg a fost cel care 
a aruncat în aer avionul de la F-21? 

— El singur a recunoscut. De ce? Ai alte informaţii? 

Annika îl văzu pe Thord Axelsson în faţa ochilor, chipul care se 
întunecase din pricina atâtor secrete de-o viaţă. 

— Nu, nu, zise ea repede, mă întrebam numai cum s-a 
întâmplat... 

— Hm, spuse Q și închise. 

Annika rămase cu telefonul în mână, cântărindu-l între 
degete. 


Douăsprezece milioane opt sute de mii. 

Coroane. Aproape treisprezece milioane de coroane. 

Treisprezece. 

Peste o jumătate de an. 

Îi va revendica oare cineva? Ar fi putut să facă asta? Cine ar 
putea descrie sacul în care au fost găsiţi, locul unde au fost 
găsiţi? 

Numai Ragnwald și ea. Nimeni altcineva. 

Și cine ar putea ridica mâna să spună: banii ucigașului plătit 
sunt ai mei? 

Treisprezece milioane de coroane. 

Formă numărul lui Anne Snapphane. 

— Cum a fost apartamentul din strada Artilleri? 

Anne respiră adânc, proaspăt trezită din somn. 

— Cât e ceasul? 

— Nu știu cât și-un sfert. Ţi-a plăcut? 

— Curată pornografie, orgasm deja din casa scărilor. 

— Fă-le o ofertă. Poţi împrumuta patru milioane de la mine. 
Am găsit o grămadă de bani. 

— Așteaptă, trebuie să mă duc la toaletă... 

Annika auzi cum telefonul se izbea de ceva, probabil de 
noptiera lui Anne în casa din Lidingö, văzu centrul orașului 
îngrămădindu-se, cu fațadele sale de piatră și străzile pline de 
mașini, trombe de gaze de eșapament și mulţimi de oameni. 

— Peste trei minute trenul va intra în Staţia Centrală, anunţă 
o voce metalică. 

Annika își puse canadiana pe umeri. 

— Ce-ai spus? întrebă Anne în receptor. Ai găsit bani? 

— N-aș vrea să strig asta în gura mare, dar voi primi câteva 
milioane ca recompensă până la vară. Poţi să iei patru și să te 
muţi în Ostermalm. 

Își mușcă buza, așteptă, nimeni nu avea voie să știe exact ce 
sumă urma să primească. 

— Nu ești normală. 

Trenul încetini, liniile începură să se ramifice. 

— OK, spuse Annika. Atunci îl cumpăr eu și tu îl poţi închiria 
de la mine. 

— Nu te cred, replică Anne. 

Annika se ridică, își săltă sacoșa pe umăr. 

— N-ai citit ziarele? 


— Doar știi că m-ai trezit din somn. 

— Scrie în Kvällspressen următoarea chestie: Karina Björnlund 
nu are de gând să-și dea demisia; rămâne ministrul culturii. 

— Despre ce vorbești? 

— E greșit, zise Annika și încercă să-și ţină echilibrul când 
trenul se opri cu o smucitură. Va demisiona mâine. 

— Ce? De ce? 

— Trebuie să cobor acum... 

Inchise, cobori pe peron și începu să meargă spre ieșirea 
dinspre Kungsbron. Aerul era rece, dar nu ca în Luleå; îl inspiră 
cu aviditate. Sacoșa i se izbea de spate și simţea pământul solid 
sub picioare. 

Trebuia să cumpere de mâncare, să listeze articolul, să-l 

trimită prin e-mail lui Schyman și să-i ia pe copii devreme de la 
grădiniță. Ar fi putut să facă prăjituri, să închirieze un film și să-l 
vadă împreună în timp ce îl așteptau pe Thomas. Poate o pungă 
de chipsuri, măcar pentru acea ocazie, și o sticlă mare de cola. 
Să pregătească o cină bogată și să facă un sos bearnez 
adevărat. 
_ Ajunse pe Kungsbron, merse mai departe pe strada Fleming. 
ingerii tăceau. În spaţiul pe care îl ocupaseră până atunci exista 
acum loc pentru gânduri adevărate. Folosi asta pentru a se 
odihni. 

Poate că plecaseră pentru totdeauna. 

Poate că plecaseră și se ascunseseră pentru un timp. 

Cel mai important e să ai un loc în care să te simţi acasă, se 
gândi ea. 

J 

Thomas coborî din autobuz în fața porții și privi în sus, spre 
faţada clădirii. 

Toate ferestrele apartamentului lor erau luminate. Văzu o 
stea de advent și o lampă de Crăciun în fereastra camerei de zi, 
simțind în piept o căldură binefăcătoare. 

Ce bine că ea era din nou acasă! 

Alergă cu pași ușori pe scări, sună vesel la sonerie. Înainte de 
a deschide ușa, pentru a fi întâmpinat de bucuria copiilor, îi auzi. 

— Tata! 

Săriră în braţele lui, îi arătară desene, povestiră despre 
excursia cu grădiniţa și despre filmul pe care îl văzuseră în 
seara asta, despre chipsuri și cola, întrebară de computer, 


327 


povestiră că Ellen făcuse salata și Kalle o ruladă cu cremă de 
unt, pe care aveau s-o mănânce la desert. 

Thomas se dezbrăcă, puse deoparte geanta-diplomat, își 
desfăcu nodul cravatei și intră în bucătărie. 

Annika prăjea carne și deschisese fereastra. 

— Ce bine că ai venit, mâncăm imediat. 

El se apropie și o luă de după umeri, o sărută pe ceafă, îi simţi 
fesele ferme, o încolăci cu braţele. 

— Trebuie să fii mai prudentă, îi șopti. Nu înţelegi cât însemni 
pentru noi? 

Annika se întoarse, îl privi în ochi, îl sărută ușor. 

— Am ceva plăcut să-ţi povestesc, îi zise. Stai jos. 

El se așeză la masa frumos aranjată, își turnă apă minerală și 
căută cu privirea ziarul de dimineaţă. 

— Am găsit o locuinţă, spuse ea și puse tigaia care încă 
sfârâia pe suport. În Djurholmen. Nou-construită, la numai șase 
milioane și jumătate. 

Thomas îi privi obrajii îmbujoraţi. 

— Ce? făcu el. 

— Vedere la mare, răspunse Annika, să poţi vedea marea din 
nou. Pe strada Vintervik, știi unde e? Grădină mare, cu pomi, 
parchet de stejar în toate camerele, spaţiu deschis între 
bucătărie și camera de zi, mozaic bleu-mediteraneean în ambele 
băi, patru dormitoare. 

Ochii ei erau strălucitori, dar ceva negru și tulbure mocnea 
acolo, înlăuntru, și Thomas simţi un fior rece pe șira spinării. 

— De unde luăm banii ăștia? întrebă el și își fixă privirea pe 
coșulețul de pâine, rupse o bucată și o mestecă. 

— Ellen și Kalle, haideţi la masă! strigă Annika și se așeză în 
faţa lui. Am găsit o grămadă de bani, voi primi o recompensă 
considerabilă. 

Thomas se opri din mestecat și o privi uimit. 

— Cum adică, ai găsit? 

Annika îi zâmbi fără să clipească. 

— Șapte milioane. 

Thomas își încreţi fruntea. 

— Ce ai găsit? 

— Un sac cu bani. 

— Bani? 

Annika zâmbi și dădu din cap. 


— Nu poate fi adevărat, spuse el și puse bucata de pâine pe 
masă. Sau? 

— Trebuie să mă duc până la redacţie după ce mâncăm, 
spuse ea și luă cu furculița un cartof copt. Mă întorc târziu. 

— Nu-i nimic, zise Thomas. Te aștept. 

Ea se aplecă și-l mângâie pe păr și pe obraz. 

— Nu, spuse. 

— Șapte milioane, murmură Thomas. Unde le-ai găsit? 

Copiii năvăliră în bucătărie și începură să se bată pentru locul 
de lângă Annika. 

— Iţi povestesc mai târziu, îi spuse ea prin semne. 

— Și câștigăm destul de mult pe apartamentul nostru, zise 
Thomas. 

Annika se ridică și aduse sosul. Thomas se simţi cuprins de un 
sentiment ameţitor, totul părea neverosimil, Annika era o 
femeie de pe o altă planetă. Nu exista nimic flexibil sau 
negociabil la ea - era directă și intransigentă. 

Următorul gând lovi de nicăieri. 

Nu mai există nimeni ca Annika. 

Certitudinea îi făcu pieptul să se încordeze, cuprins de ceva 
ce se putea numi fericire. 

e 

Annika stătea în fața biroului lui Anders Schyman, cu o 
senzație de leşin în trup. Zgomotele din redacție erau 
estompate și împrăștiate, cei care lucraseră peste zi plecaseră 
acasă și echipa de seară nu se trezise complet. Corpurile de 
iluminat de pe peretele coridorului aruncau pete neregulate 
care dansau pe podea. 

Locul său de muncă. Un mediu căruia îi aparţinea, în care era 
acasă. 

— Poţi să intri acum, spuse secretara lui Schyman, ieșind din 
cămăruța sa, îmbrăcată și gata de plecare. 

Annika se ridică tremurând, intră în biroul redactorului-șef și 
închise ușa după ea. 

Redactorul-șef stătea la biroul său și se uita la pagina scrisă 
pe care o avea în față. Era roșu și fruntea îi era acoperită de 
broboane de sudoare. 

Ea păși în cameră cu mișcări stângace, privi foaia. Era, 
bineînţeles, articolul ei. Se așeză cu spatele ţeapăn și drept. 


— Ce înseamnă asta? spuse el fără s-o privească, încercând 
să sune îngrijorat într-un fel dispreţuitor. 

Annika se uită la el cu aceeași senzaţie neplăcută în corp; 
oboseala îi pulsa în tâmple. 

— Am scris un articol care va apărea în ziarul de mâine, spuse 
ea cu o voce lipsită de orice tonalitate. 

El luă un creion și ciocăni pe coala de hârtie. 

— Nu poate fi o noutate pentru tine că eu sunt cel care 
răspunde pentru ce se publică în ziar, spuse. Hotărârea dacă 
articolul va fi publicat sau nu îmi aparține. 

Annika înghiţi în sec. 

— Și? 

— Și eu spun nu, continuă el. 

Annika se strădui să rămână impasibilă. 

— Atunci mă duc în altă parte. 

— Nu poţi, spuse Anders Schyman. 

— Sigur că pot, zise ea repede. Arbetaren n-ar ezita. A 
publicat articolele lui Vilhem Moberg despre corupția 
sistemului judiciar din anii '50. Mi-ar lua imediat articolul. 

— Îți interzic! 

— Libertatea de exprimare, zise Annika. Ai auzit de asta? 
Cuvântul liber, democrație? Dacă patronul meu direct, deci 
Kvällspressen, spune nu unui articol pe care eu l-am scris, am 
dreptul să-l dau altcuiva. 

Annika simţi cum pulsul îi crește. Atmosfera era apăsătoare 
din pricina atitudinii sceptice și dezaprobatoare a lui Anders 
Schyman. Urmară câteva secunde de tăcere. 

— Am primit un telefon foarte neplăcut astăzi, spuse el. Cine 
e Sophia Grenborg? 

Podeaua se deschise sub Annika; începu să respire greu, 
simțind cum culoarea îi dispare din obraji. 

— De ce? întrebă ea. 

— De unde o cunoști? 

— E... colega soțului meu. 

— Aha, spuse Schyman și o licărire îi apăru în ochi. Deci, 
lucrează cu soţul tău. Îndeaproape? 

Gândurile Annikăi se învârtejeau. 

— A sunat aici? întrebă și auzi singură cât de agitată îi suna 
vocea. 


75 Scriitor suedez (1898-1973). 
330 


— Nu ea, spuse Schyman, ci șeful ei de la Consiliul Comunal. 
Știi despre ce vorbesc? 

Annika scutură din cap, cu gura uscată. 

— Mi-a spus că ai sunat și ai insinuat diverse lucruri despre 
femeia asta la diverse secţii ale consiliului. E adevărat? 

Annika inspiră adânc. 

— Am primit câteva informaţii, răspunse ea. 

Anders Schyman dădu din cap și privi în jos către biroul său, 
ciocăni din nou cu creionul. 

— OK, spuse el. Ai primit informaţii că această femeie a 
înșelat fiscul, a fost extremistă de dreapta și a delapidat? 

Annika își încleștă mâna pe braţul scaunului; convorbirea 
luase o întorsătură la care nu se gândise și pentru care nu era 
pregătită. 

Dădu din cap. 

— Cât de apropiată profesional a fost de soţul tău? 

— Nu foarte apropiată, făceau parte din același grup de lucru. 

— Multe ore suplimentare? întrebă Schyman și se aplecă spre 
ea. Multe seri în care au lucrat peste program? 

Annika își îndreptă spatele. 

— Destul de multe, spuse ea. 

Tăcerea se întinse mare și grea în cameră. 

— Te-au verificat la Consiliul Comunal, numai așa, ca să știi. 
Au înţeles că n-ai intenţionat decât să arunci cu noroi. Totuși, 
femeia trebuie să plece. Știi de ce? 

Annika se uită la Schyman, ameţită și confuză: Sophia trebuia 
să plece? O concediau? Dispărea? 

— Se vor uni cu Consiliul Judeţean la primăvară, spuse 
redactorul-șef și vocea îi era rece. Nu îndrăznesc să riște o 
campanie de calomniere în Kvällspressen chiar acum, pentru 
nimic în lume. O criză de credibilitate ar pune în pericol acest 
proiect la care au lucrat patru ani. 

Redactorul-șef simţi că trebuie să se miște: se ridică de pe 
scaun, înconjură camera, apoi se întoarse către ea. 

— Crezi că nu înţeleg? zise. S-a apropiat prea mult de 
bărbatul tău, nu-i așa? Cât de mult? Au făcut dragoste în patul 
tău? 

Annika își puse mâinile la urechi și închise ochii. 

— Termină! strigă ea. 


— Cum îndrăznești? îi strigă el direct în faţă. Cum îndrăznești 
să folosești poziţia ta la ziar pentru lucruri de felul ăsta? 

Annika își lăsă mâinile în jos și deschise larg ochii. 

— Cine vorbește! spuse ea cu un glas sugrumat. 

Fața lui Anders Schyman tremura de ură și mânie: se uita 
direct în ochii ei ca și cum voia să găsească o explicaţie. 

— Nu mergi nicăieri cu articolul ăsta! spuse el în cele din 
urmă, își îndreptă spatele și se întoarse la locul său. In clipa în 
care textul părăsește redacţia, mă duc la poliţie și te reclam! 

Annika simţi cum creierul îi explodează și se pulverizează, își 
apropie fața de a lui și îl văzu cum se retrage. 

— Bine, spuse ea. Eu știu întotdeauna cum să mă descurc. 
Pentru că, știi ceva? Eu sunt cea care are dreptate. Nu pot să 
pierd. 

— l-auzi! zise el. Ce-ai să-i spui bărbatului tău când poliţia te 
va aresta pentru calomnie și abuz în serviciu? Cum va reacţiona 
el când va afla de ce ai fost dată afară? Cine va primi custodia 
copiilor? Și ce crezi că se va întâmpla cu slujba ta? Doar nu crezi 
că poţi rămâne aici după ce ţi-ai publicat articolul în Arbetaren. 

Annika simţi cum adrenalina îi inundă sângele; își desprinse 
privirea de la el, înconjură biroul și se așeză în faţa lui. 

— Și ce crezi că se va întâmpla cu tine? spuse ea cu voce 
scăzută. Crezi că vei rămâne pe scaunul ăsta după ce voi 
povesti exact cum s-a întâmplat totul, inclusiv despre 
ameninţarea că mă vei zdrobi din cauza încercării mele 
disperate de a-mi salva căsnicia? Îți închipui că vei mai avea 
vreun pic de credibilitate când vor afla că ai oprit articolul care 
dezvăluia cel mai groaznic abuz de putere din mass-media? 
Cum folosești tu informaţiile nepublicate ale unui ziar despre un 
ministru cu scopul de a șantaja, pentru a distruge o societate 
concurentă? Și cum va fi cu Asociaţia Editorilor? Crezi că vei mai 
deveni președinte? Te-ai ars, Schyman. E posibil ca eu să cad, 
dar tu vei cădea mult mai rău. 

El o privea, iar Annika simţi cum ochii îi ard. 

Ceva întunecat și abisal se mișca acolo, înlăuntru, umbre de 
lăcomie și ambiţie într-un amestec murdar. O conștiință curată, 
formată și deformată de ani și experiență. Când gândurile și 
problemele erau turnate în capul redactorului-șef, ele nu 
curgeau direct prin conducte drepte, ci săltau și se încolăceau 


332 


prin jgheaburi săpate de experienţe anterioare, dar drumul lor 
era în continuare logic. 

Anders Schyman era trecut prin multe. Era pregătit să facă tot 
ce era nevoie pentru ca el și copiii săi de suflet să scape basma 
curată. 

Se văzu nevoit să zâmbească. 

— Și ce se va întâmpla dacă dăm drumul articolului? spuse el 
cu voce joasă și cu îndoiala în gâtlej. 

Annika simţi cum urechile îi iau foc. 

— Kvällspressen își întărește poziţia de ultim bastion al 
libertății de exprimare, spuse ea, alungând toate speculaţiile 
despre cât de justificată este existenţa acestui ziar. Doar noi ne 
îngrijim de adevăr și democraţie. Fără noi, n-ar fi decât barbarie. 

— Formă fără conţinut, spuse el. 

— Depinde de cum prezentăm lucrurile, răspunse Annika. 
Vom fi crezuţi dacă noi înșine vom crede în noi. 

Schyman se văzu nevoit să se așeze, se întinse după o sticlă 
cu apă minerală și bău, apoi se uită la ea pe sub sprâncene. 

— Mă păcălești, spuse el. N-ai face asta niciodată ziarului. 

Annika reflectă un moment. 

— Nu altă dată, spuse ea, dar acum n-aş ezita s-o fac. 

— Ai înnebunit, zise Schyman. 

Ea se așeză pe birou, își puse coatele pe genunchi, își 
împreună mâinile și se aplecă în faţă. 

— Ştii, spuse cu voce joasă, e posibil să ai dreptate, dar nu 
știm decât noi doi. Dacă încerci să mă oprești să public articolul, 
motivând că sunt nebună, nu faci decât să înrăutățești situaţia. 

El scutură din cap. 

— Dacă doar mă gândesc să dau drumul articolului, zbor de 
nu mă văd, spuse și Annika abia dacă îi recunoscu vocea. 

— Dar nu înţelegi cât de mult greșești? zise ea. Dacă 
procedăm cum trebuie, vei rămâne lipit de scaunul ăsta pentru 
totdeauna. 

Schyman o privi, dar abisul dansa acolo, înlăuntru, o luptă 
între umbre. 

— Gândește-te, zise ea și simţi cum ochii i se îngustează. 
Spunem exact cum este, toată povestea, cum am aflat despre 
Karina Bjornlund că a fost membră a unei grupări teroriste, cum 
eu ţi-am povestit ţie, tu i-ai povestit președintelui comitetului de 
conducere, el i-a trimis un e-mail ministrului și i-a cerut o 


333 


întâlnire urgentă, am numărul de înregistrare în e-mail, cum el a 
folosit informaţiile noastre, ale tale și ale mele, pentru a o 
șantaja să schimbe un proiect de lege și să închidă un canal de 
televiziune care ameninţa interesele patronilor. Dar acum noi 
dezvăluim adevărul, în ciuda tuturor amenințărilor, tu ai stat în 
picioare, tu ești responsabil de apariţia articolului și viitor 
președinte al Asociaţiei Editorilor, tu ţi-ai asumat răspunderea, 
în ciuda tuturor presiunilor. 

— Nu ţine, spuse el încet. 

Annika zâmbi ușor. 

— Ba da, replică ea, și știi de ce? Pentru că e adevărat. 

— Nu merită riscul, o contrazise Schyman. 

— Dacă nu pentru adevăr, atunci pentru ce merită să riști? 
Pentru ce existăm? Pentru a înlesni câștigul familiei proprietare 
sau pentru a apăra democraţia? 

— Nu e chiar așa de simplu, replică Schyman. 

— Greșești, spuse Annika. E chiar așa de simplu. 

Se ridică, își luă geanta și o atârnă pe umăr. 

— Acum plec, spuse. 

— Dar nu e decât un amărât de canal comercial american, 
zise Schyman. 

— N-are nicio importanță, spuse Annika. 

Văzu cum spatele i se încovoie. 

— Așteaptă, o opri el și ridică mâna. Nu pleca. Doar nu 
vorbești serios. 

Annika se clătină puţin pe picioare. 

— Ba da, spuse ea. 

Tăcerea se răspândi în jurul ei, mare, grea și întunecată. 
Rămase la jumătatea drumului și îl privi, văzu îndoiala 
năpustindu-se peste el. 

— Patronii pot interzice toată ediţia, spuse bărbatul. 

— Adevărat, aprobă Annika. 

— Deci, nu trebuie să existe nicio scurgere de informații. 

— Exact, spuse ea. 

— Atunci nu putem vorbi despre asta în redacţie. 

Ea nu răspunse, lăsă concluziile ameţitoare să aterizeze în 
capul lui. 

— Toată treaba trebuie făcută aici, înăuntru, continuă el. Asta 
înseamnă tu și eu. Știi să redactezi? 

— Destul de bine. 


Schyman închise ochii și îi acoperi cu palmele câteva 
secunde. 

— Despre câte pagini vorbim? 

Annika simţi ușurare. 

— Patru spread-uri, spuse ea. Plus prima și articolul de fond. 

El rămase tăcut și se gândi un răstimp ce păru o veșnicie, 
înainte de a începe din nou să vorbească. 

— Sun la tipografie și le spun să mute jumătate din secţiunea 
de știri. 

— Pagini suplimentare? întrebă Annika. 

— Ajung două plăci, spuse Schyman, opt pagini. 

— E cineva la tipografie care-și poate ţine gura? 

— Bob. El va aranja plăcile. Cât de repede te descurci în 
Quark? 

Annika lăsă sacoșa pe podea. 

— Nu prea repede. 

Ea îi privi ochii; concentrarea trăsese un văl de hotărâre și 
siguranţă peste ei. 

— Va fi o noapte lungă, spuse el. 

— Știu, încuviinţă Annika. 


LUPUL ROȘU 


a AN 


virtual-project.eu