Liza Marklund — Studio 69

virtual. -project. eu 


STUDIO J 99 


LIZA MARKLUND 


LIZA MARKLND 


STUDIO 69 


Original: Studio Sex (1999) 


Traducerea: 
LAURENȚIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


Nota autoarei 


Suedia este o ţară mică și ciudată aflată aproape de Polul 
Nord. Numărul conaţionalilor mei e mai mic de nouă milioane. 
Avem unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai de pe planetă, 
speranţa noastră de viaţă este cea mai mare din lume, iar 
egalitatea între sexe este mai accentuată decât în orice altă 
țară. Cu toate acestea, rata sinuciderilor e ridicată, impozitele 
sunt foarte mari, iar bărbaţii încă își bat nevestele cu 
regularitate. 

Aceasta este ţara în care se desfășoară acțiunea romanelor 
mele. E o societate plină de contradicții. E ciudată și, în același 
timp, banală. Incepând din 1932, Suedia a fost condusă aproape 
fără întrerupere de Partidul Muncitoresc Social Democrat. (În 
acest interval, liberalii și conservatorii au fost la putere pe 
perioade scurte, care însumează doar nouă ani.) Drept care nu-i 
de mirare că cei de la putere au căpătat o oarecare aroganță. 
Social-democraţii au început prin a modifica regulile puterii, iar 
în cele din urmă, au ajuns să facă unele noi, care să le 
servească interesele. 

Una dintre aceste modificări a dus la înființarea unei 
organizaţii de spionaj ilegale, numită Biroul de Informaţii (Bl). 
Timp de câteva decenii, spionii de partid au activat atât în ţară, 
cât și în străinătate. Zeci de mii de suedezi au fost înregistrați și 
catalogaţi drept „factori de risc pentru securitatea statului”, 
ceea ce însemna că își puteau pierde slujbele și dreptul de vot. 
In rândul crimelor pe care se pretindea că le-ar fi săvârșit acești 
„factori de risc” intra și parcarea mașinii prea aproape de locul 
anumitor întruniri politice. 

Adevărul despre Bl a fost dat la iveală în mai 1973 de către 
doi reporteri tineri, Jan Guillou și Peter Bratt, care scriau pentru 
FiB, o mică revistă de opoziţie. Ambii jurnaliști au fost 
condamnaţi la câte un an de închisoare pentru articolul lor, 
devenind doi dintre foarte puţinii prizonieri politici din istoria 
modernă a Suediei. (Până la urmă, cei doi au ajuns bine: în 
prezent, Peter Bratt este reporter de investigaţii la Dagens 
Nyheter, cel mai mare și mai prestigios cotidian suedez, iar Jan 


Guillou este președintele Clubului Editorilor Suedezi și autor de 
bestselleruri. În plus, deţinem împreună Editura Pirat, care este 
una dintre cele mai mari din întreaga Suedie. Ha-ha!) 

Tot ce am spus despre afacerea Bl în acest roman este 
adevărat, cu excepţia finalului, care este fictiv. Dar Suedia este 
o țară exportatoare de arme, așa că, cine știe...? Țara noastră 
este neutră din punct de vedere militar. Dat fiind că la vest se 
învecinează cu Danemarca și Norvegia, două membre ale NATO, 
iar la est, cu Finlanda și Uniunea Sovietică, multă vreme această 
opţiune a părut cea mai înţeleaptă. Deoarece în timpul 
Războiului Rece nu am avut niciun aliat, am fost nevoiţi să 
punem la punct o defensivă militară naţională puternică. De 
asemenea, am fost obligaţi să dezvoltăm o industrie militară 
performantă, iar parlamentul nostru a fost de acord ca o mică 
parte din armamentul pe care îl producem să fie exportată sub 
controlul strict al statului. 

În 1986, guvernul indian a încheiat cu compania suedeză 
Bofors un contract în valoare de 8,4 miliarde de coroane 
suedeze (aproximativ 924 milioane de euro). Guvernul social- 
democrat a avut un rol foarte important în perfectarea 
contractului, iar prim-ministrul Olof Palme a discutat toate 
detaliile acestuia de-a lungul mai multor întâlniri pe care le-a 
avut cu premierii indieni Indira Gandhi și, mai apoi, Rajiv 
Gandhi. 

În cele din urmă, s-a aflat că Bofors a obţinut contractul ca 
urmare a unor mite însumând 300 de milioane de coroane. In 
1989, acest scandal a dominat campania electorală din India și 
a făcut ca Rajiv Gandhi să-și piardă postul de prim-ministru. 
(După perfectarea contractului, au murit mai multe persoane, 
ceea ce s-ar putea să fie o simplă coincidenţă: Olof Palme a fost 
împușcat în Stockholm în data de 28 februarie 1986, Carl 
Algernon, care se ocupa de controlul exportului de armament 
din Suedia, a fost omorât într-un accident ciudat de metrou în 
Stockholm, pe 15 ianuarie 1987, Cats Falck, o jurnalistă suedeză 
care investigase afacerea Bofors, a fost găsită pe fundul 
oceanului în mașina ei, iar Rajiv Gandhi a fost asasinat în 1991.) 

Rolul guvernului suedez în această poveste încă nu a fost 
elucidat pe deplin, deși  social-democraţii au promis de 
nenumărate ori că or să-și „spele în public rufele murdare”. 

Încă așteptăm să se ţină de cuvânt. 


Societatea noastră este foarte ordonată și nu ne deranjează 
că suntem urmăriţi de Big Brother. La naștere, fiecărui cetăţean 
îi este atribuit un cod numeric personal. Acest număr te 
urmărește pretutindeni: conturi bancare, plata taxelor, facturi 
telefonice, înmatricularea mașinii, tranzacţii bursiere, cartea de 
muncă și așa mai departe. Codurile tuturor suedezilor sunt 
publice (cu câteva excepţii, de care m-am ocupat pe larg în 
romanul Paradisul) și pot fi obţinute de la administraţiile 
financiare. Cu ajutorul acestor coduri, poţi afla ce venituri are 
cineva, cât de bogat este, numele de fată al fostei soții și notele 
la matematică ale copiilor săi. Toate informaţiile și documentele 
despre noi, suedezii de rând, sunt publice, dar la fel sunt și cele 
despre oamenii aflaţi la putere - de la actele încheiate cu 
autoritățile publice până la facturile și chitanţele pe care ni le 
eliberează acestea. Oricine poate verifica toate cheltuielile 
efectuate de către liderii de sindicat, politicieni și alte autorități. 

Cu toate acestea, autorităţile trișează. În anii '90, s-a 
descoperit că un șir nesfârșit de oameni aflaţi la putere 
mergeau pe banii contribuabililor la cazinouri, în cinematografe 
porno și în vacanțe exotice. In iulie 1994, am descoperit o 
chitanţă de la o firmă de închiriat limuzine din care reieșea că, 
în timpul alegerilor din 1991, Bjorn Rosengren, liderul unui cartel 
sindical uriaș, minţise în legătură cu vizita sa la un club porno. 
Rosenberg a trebuit să-și dea demisia, iar reprezentanții 
cartelului n-au ascuns că, din punctul lor de vedere, eu eram 
vinovată de întreaga tărășenie. 

Aceste întâmplări au reprezentat sursa de inspiraţie pentru 
romanul Studio 69. Spre marea mea surprindere, membrii 
cartelului în cauză m-au ales „Autoarea anului” tocmai pentru 
această carte. Unde mai pui că lui Bjorn Rosengren i-a mers 
bine după demisie: colegii săi de partid l-au făcut guvernator al 
regiunii mele natale - Norrbotten -, iar în prezent este ministrul 
industriei în guvernul social-democrat. 

Bineînţeles că neregulile acestea au fost aduse la cunoștința 
publicului de către mass-media. Aproape nicăieri în lume nu se 
citesc mai multe ziare decât în Suedia, probabil pentru că, până 
la sfârșitul anilor '80, transmisiile radio și TV neguvernamentale 
erau interzise: nu aveam decât două posturi de televiziune și 
trei posturi de radio - toate administrate de stat. Buletinele de 
știri au fost dintotdeauna stricte, oficiale și indiscutabile. Așa că 


5 


jurnalismul de investigaţie și știrile de senzaţie și-au găsit locul 
în tabloide. 

În Suedia, acest gen de ziare amestecă seriosul și frivolul într- 
un mod pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în lume: articolele 
de investigaţie stau alături de scandalurile cu celebrităţi. În plus, 
tabloidele au o adevărată relaţie de iubire-ură cu cititorii lor - 
suedezilor le place să discute pe marginea lor, să le pună sub 
semnul întrebării, ba chiar să le înjure. În ultima vreme, a avut 
loc o dezbatere în jurul unui dependent de droguri cu probleme 
psihice care a fost condamnat pentru uciderea prim-ministrului 
Olof Palme, în anul 1986. Ulterior, el a fost achitat de o curte de 
apel și, în prezent, este un om liber. lar în ultimii ani, a primit 
aproximativ un milion de coroane de la tabloide și de la 
posturile de televiziune private pentru a acorda interviuri. În 
Suedia, această practică încă nu este acceptată și a fost 
condamnată vehement de o anumită parte a publicului. 
Asasinarea lui Olof Palme nu a fost elucidată nici până în ziua de 
azi. 

Vă urez o lectură captivantă și meditativă! 


Liza Marklund 
Avarua, Rarotonga 
1 ianuarie 2002 


Câteva cuvinte 
înainte să începeți lectura 


Întâmplările din această carte au loc cu aproape opt ani 
înaintea celor din romanul meu anterior Exp/ozii în Stockholm. 

Din punct de vedere cronologic, Studio 69 este prima carte 
din seria dedicată reporterei de investigaţii Annika Bengtzon. În 
acest roman, ea tocmai a început să lucreze ca jurnalistă 
independentă pentru tabloidul Kvällspressen. 

Lectură plăcută! 


Liza Marklund 
Hälleforsnäs, iulie 1999 


Prolog 


Când a văzut chiloţii roz-portocalii atârnând într-un tufiș, 
prima ei reacţie a fost de indignare. Oare tinerii din ziua de azi 
nu mai aveau niciun pic de respect? Nici măcar morţii nu erau 
lăsaţi să se odihnească în pace? 

In timp ce ea medita la declinul societăţii contemporane, 
câinele său răscolea lăstărișul care se întindea de-a lungul 
gardului de fier. S-a dus după el, trecând de arbuștii de pe latura 
de sud a cimitirului, și a dat cu ochii de un picior. Indignarea ei a 
sporit - câtă nerușinare! Oh, da, le vedea noaptea pe străzi. 
Erau îmbrăcate sumar, vorbeau tare și ademeneau bărbaţii. Și 
căldura nu era o scuză. 

Câinele și-a făcut nevoile în iarba înaltă de lângă gard, iar ea 
a întors capul în altă parte, prefăcându-se că nu vede. Nu era 
nimeni prin preajmă, așa că nu avea niciun motiv să scoată 
punga de plastic și să adune rahatul. 

— Haide, Jasper! și-a strigat ea câinele, trăgându-l spre ţarcul 
pentru joacă de pe latura estică a parcului. Haide, scumpu' 
mamei)... 

Apoi s-a îndepărtat de gard, aruncând o privire în urmă. Acum 
nu mai putea vedea piciorul, pentru că era ascuns de frunzișul 
des. 

Și-a dat seama că iarăși avea să fie o zi foarte călduroasă. 
Deja avea broboane de sudoare pe frunte, deși soarele abia de 
se ridicase deasupra orizontului. A urcat dealul gâfâind, în timp 
ce câinele trăgea de lesă - limba îi ieșise din gură atât de mult, 
încât mai avea puţin și mătura iarba cu ea. 

Cum naiba putea cineva să doarmă într-un cimitir, locul de 
odihnă al morţilor? Oare asta însemna feminismul, să ţi se 
permită să te porți urât, fără nicio urmă de respect? 

Incă era enervată. lar dealul abrupt o făcuse și mai irascibilă. 

„Ar trebui să scap de câinele ăsta”, și-a zis ea, dar imediat 
după aceea s-a simţit vinovată. Ca să-și răscumpere răutatea, s- 
a aplecat, i-a desfăcut zgarda și l-a luat în braţe. Dar câinele i-a 
scăpat din mâini și a fugit după o veveriţă. Femeia a oftat. 
Vasăzică bunăvoința nu-i era deloc apreciată. 


Oftând încă o dată, s-a prăvălit pe o bancă, în timp ce Jasper 
se străduia să prindă veverița. În scurtă vreme, câinele a obosit 
și s-a aciuat sub pinul în care se ascunsese mica rozătoare. 
Femeia a rămas pe bancă până când a văzut că Jasper s-a 
potolit. Când s-a ridicat în picioare, și-a dat seama că rochia i se 
lipise de piele. Gândul la petele închise la culoare care i se 
vedeau pe spate a făcut-o să se simtă prost. 

— Jasper, dragul meu... 

A scos o pungă de plastic plină cu bunătăţi, iar bull terrier-ul 
cu picioare scurte a venit lângă ea în fugă. Limba i se 
bălăngănea întruna și părea că râde. 

— Ah, vasăzică vrei dintr-astea, mititelule... 

l-a dat lui Jasper ce avea în pungă și l-a pus iarăși în lesă. Era 
timpul să meargă acasă. Jasper își luase porţia de bunătăţi, iar 
acum venise rândul ei: cafeaua și cornul. 

Dar câinele nu voia să meargă acasă. Zărise iarăși veverița și, 
înviorat de gustare, era gata pentru o nouă cursă. Așa că 
protesta gălăgios și ameninţător, trăgând cu putere de lesă. 

— Nu vreau să mai stau afară, s-a plâns ea. Haide odată! 

Au făcut un ocol, ca să evite colinele abrupte, acoperite cu 
iarbă, care se înălţau în fața blocului ei. Se descurca să urce 
dealul, dar când venea vorba de coborât, genunchii îi făceau 
mari probleme. Când a ajuns pe coasta din apropierea colţului 
de nord-est al cimitirului, a văzut dintr-odată trupul acela 
afundat în vegetaţia luxuriantă. Era întins indecent în spatele 
unei pietre de mormânt pe jumătate dărâmate, iar lângă cap 
avea o bucată dintr-o stea a lui David. Abia atunci a început să i 
se facă frică. Trupul era gol, alb și mult prea nemișcat. Câinele a 
reușit să scape și a luat-o la fugă spre gard, iar lesa dansa în 
urma lui ca un șarpe furios. 

— Jasper! 

Dar câinele s-a strecurat printre două gratii, continuându-și 
fuga spre trupul din cimitir. 

— Jasper, vino-ncoace! 

A strigat cât de tare îndrăznea - nu voia să-i trezească pe 
oamenii care locuiau în jurul parcului. Din pricina căldurii, mulţi 
dormeau cu geamul deschis; clădirile de piatră din centrul 
orașului nu apucau să se răcească în timpul scurtelor nopţi de 
vară. A scormonit cu gesturi disperate în punga de plastic, dar 
n-a mai găsit nimic de mâncare pentru câine. 


Bull terrier-ul s-a oprit lângă trupul tinerei și s-a uitat la el cu 
atenţie. Apoi a început să adulmece, mai întâi timid, apoi din ce 
în ce mai nerăbdător. Când a ajuns la organele genitale, stăpâna 
câinelui nu s-a mai putut abţine: 

— Jasper! Vino-ncoace imediat! 

Câinele i-a aruncat o privire, dar n-a dat niciun semn că ar 
avea de gând să se supună ordinului, ci s-a apropiat de capul 
tinerei și a început să-i adulmece mâinile, care erau ridicate în 
dreptul feței. Spre groaza femeii, câinele a început să-i roadă 
degetele. A simţit că i se face rău și s-a agăţat cu mâinile de 
gratiile negre. S-a mișcat ușor spre stânga, s-a aplecat și a privit 
printre pietrele de mormânt. Se uita în ochii cadavrului de la o 
distanţă de doi metri. Erau deschişi la culoare, dar întunecaţi, 
maţi și reci. Femeia avea senzaţia ciudată că toate zgomotele 
din jurul ei dispăruseră. Nu mai auzea decât un bâzâit. 

„Trebuie să-l iau pe Jasper de-aici, s-a gândit ea. Nu trebuie 
să afle nimeni ce-a făcut.” 

S-a așezat în genunchi și a întins mâna printre gratii cât de 
mult a putut. Degetele ei rășchirate se întindeau chiar spre fața 
cadavrului. Braţele ei durdulii mai aveau un pic și rămâneau 
înțepenite între gratii, dar, în cele din urmă, femeia a reușit să 
înhaţe lesa. Când a tras de cureaua de piele, câinele a scos un 
mârâit. Nu voia să-și abandoneze prada - mâna cadavrului era 
adânc înfiptă între fălcile lui. Femeia a tras de lesă cu toată 
forța. 

— Câine nenorocit și prost ce ești! 

Jasper s-a izbit cu putere de gard și a schelălăit. Cu mâinile 
tremurânde, femeia a reușit să-l scoată printre gratiile de fier. L- 
a apucat de burtă cu ambele mâini și l-a strâns mai tare ca 
oricând. A pornit în grabă spre stradă și, la un moment dat, a 
alunecat pe iarbă, făcând o dureroasă întindere musculară 
inghinală. 

A vomitat abia după ce a ajuns acasă, a închis ușa 
apartamentului și a văzut bucăţile de carne din gura câinelui. 


10 


PRIMA PARTE 


lulie 


Saptesprezece ani, patru luni 
și șaisprezece zile 


Credeam că iubirea e doar pentru ceilalți, pentru 
oamenii importanți, pentru cei care contează. Greșeala 
mea cântă în mine și scoate strigăte de bucurie. Acum 
știu că pe mine mă vrea. 


Euforia. Prima atingere. Bretonul i-a căzut peste ochi 
când s-a uitat la mine. Este emoţionat, nicidecum 
arogant. Totul are o limpezime de cristal: lumina, 
vântul, sentimentul de perfecțiune, trotuarul, peretele 
încins al casei. 

L-am obținut pe cel pe care mi l-am dorit. 


El e centrul atenției. Celelalte fete zâmbesc și 
flirtează cu el, dar nu sunt geloasă. Am încredere în el. 
Știu că e al meu. Îl văd din celălalt capăt al camerei. 
Părul blond și strălucitor, mișcarea cu care și-l 
aranjează, o mână puternică - mâna mea. Pieptul mi-e 
strâns în chinga fericirii, mi se taie respirația și am 
lacrimi în ochi. Lumina pare că se lipește de el, 
întregindu-l și făcându-l mai puternic. 


Îmi spune că nu se poate descurca fără mine. 
Vulnerabilitatea i se ascunde chiar sub pielea fină. 
Mă sprijin de brațul său, iar el îmi mângâie fata cu un 


deget. 


„Să nu mă părăsești niciodată, 
îmi spune el. 


11 


Nu pot trăi fără tine.” 


lar eu îi promit. 
e Sâmbătă 28 iulie 


— În parcul Kronoberg e o fată moartă. 

Era vocea gâtuită a unui consumator de droguri. Poate 
amfetamine. Annika Bengtzon și-a luat ochii de pe ecran și a 
bâjbâit după un pix prin harababura de pe biroul ei. 

— De unde știți? a întrebat ea, cu o doză cam mare de 
scepticism în glas. 

— Pentru că stau lângă ea, ce dracu'! 

Ultimele cuvinte au fost rostite în falset, așa că Annika a 
îndepărtat receptorul de ureche. 

— Bine. Cât de moartă? a continuat ea, dându-și seama că 
era o întrebare ridicolă. 

— Căcat! Supermoartă! Cât de mort poa' să fie un om? 

Annika a aruncat o privire prin redacţie. Spike, redactorul de 
știri, vorbea la telefon. Anne Snapphane stătea la biroul din faţa 
ei și își făcea vânt cu un carneţel, iar Pelle Oscarsson, redactorul 
foto, stătea și el la birou, lucrând pe Macintosh-ul său. 

— Mda, aveți dreptate, a zis ea, găsind un pix într-o cană de 
cafea goală. A început să ia notițe pe spatele unui comunicat de 
la agenţia de presă TT. 

— Deci în parcul Kronoberg. Dar unde, mai exact? 

— În spatele unei pietre de mormânt. 

— În spatele unei pietre de mormânt? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a început să ţipe. Annika 
a tăcut preţ de câteva secunde. Nu știa ce să mai zică. Numele 
oficial al liniei telefonice pe care cititorii o puteau folosi ca să 
vândă ponturi ziarului era „linia fierbinte”, dar în redacţie toată 
lumea îi spunea „Telefonul Ciudaţilor”. Majoritatea celor care 
sunau erau ţicniţi sau indivizi care se ţineau de poante. lar tipul 
de la telefon sigur făcea parte din prima categorie. 

— Alo...? a zis Annika pe un ton plictisit. 


12 


Tipul și-a suflat nasul, a inspirat adânc de câteva ori și i-a 
povestit pe îndelete ce văzuse. Anne Snapphane se uita la ea 
din partea cealaltă a biroului. 

— De unde ai atâta energie să răspunzi întruna la telefonul 
ăla? a întrebat-o Anne după ce a pus receptorul în furcă. 

Annika nu i-a răspuns, ci și-a continuat însemnările. 

— Dacă nu mănânc încă o îngheţată, mor. Vrei ceva de la 
bufet? a întrebat-o Anne Snapphane, ridicându-se în picioare. 

— Mai întâi trebuie să verific ceva, i-a zis Annika. 

A luat receptorul în mână și a format numărul de la Urgenţe. 
Era adevărat. Cu patru minute în urmă, sunase cineva și 
spusese că găsise un cadavru în apropiere de Kronobergsgatan. 

Annika s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de biroul 
redactorului de știri, ţinând în mână foaia pe care își luase 
notițe. Spike stătea cu picioarele pe birou și încă vorbea la 
telefon. Annika s-a postat în faţa lui, pretinzând să i se acorde 
atenţie. Redactorul de știri s-a uitat la ea cu un aer plictisit. 

— Cred că avem un caz de crimă. Victima e o tânără, a zis 
Annika, fluturându-i în faţă comunicatul. 

Spike a pus imediat receptorul în furcă, dându-și picioarele jos 
de pe birou. 

— Ai aflat de la TT? a întrebat-o el, pornindu-și computerul. 

— Nu, de la Telefonul Ciudaţilor. 

— Ai vreo confirmare? 

— Cineva a sunat la urgenţțe și a zis că a găsit un cadavru. 

Spike a aruncat o privire prin redacţie: 

— Bun, ia să vedem cine e pe-aici. 

— E pontul meu, a zis Annika, punându-și mâinile în sân. 

— Berit! a strigat Spike, ridicându-se în picioare. Crima verii! 

Berit Hamrin, una dintre reporterele mai în vârstă ale ziarului, 
și-a luat geanta și s-a apropiat de biroul lui Spike. 

— Și unde-i Carl Wennergren? Azi nu lucrează? 

— Nu, și-a luat liber, a zis Annika. Participă la o cursă nautică 
în jurul insulei Gotland. Dar e pontul meu, eu l-am primit. 

— Pelle, un fotograf! a strigat Spike în direcţia redactorului 
foto. 

Acesta i-a făcut cu mâna un semn de încuviințare, apoi a 
strigat: 

— Bertil Strand. 


13 


— Bine, a zis redactorul de știri, întorcându-se către Annika. 
Ce avem până acum? 

Annika s-a uitat peste însemnările ei dezordonate, dându-și 
seama dintr-odată cât de nervoasă era: 

— O fată moartă în spatele unei pietre de mormânt din 
Cimitirul Evreiesc, adică în parcul Kronoberg din cartierul 
Kungsholmsen. 

— Dar asta nu înseamnă că e vorba de o crimă, nu? 

— E goală și a fost strangulată. 

Spike i-a aruncat Annikăi o privire scrutătoare: 

— Și vrei să te ocupi tu de cazul ăsta? 

Annika a înghiţit în sec și a încuviințat din cap. 

Redactorul de știri s-a așezat iarăși pe scaun și a scos un 
carneţel: 

— Bine. Poţi să te duci cu Berit și Bertil. Aveţi grijă să faceți 
niște fotografii ca lumea. Celelalte informaţii le putem afla mai 
încolo, dar fotografiile trebuie făcute imediat. 

Fotograful și-a pus pe umăr rucsacul cu echipamentul, 
apropiindu-se de biroul redactorului de știri. 

— Unde e? a întrebat el, direcționându-și întrebarea spre 
Spike. 

— Lângă închisoarea Kronoberg, i-a răspuns redactorul, 
ridicând receptorul. 

— În parcul Kronoberg, l-a corectat Annika, în timp ce-și căuta 
geanta. Mai exact, în Cimitirul Evreiesc. 

— Să te asiguri că nu-i vorba despre un incident domestic, a 
adăugat Spike, apoi a format un număr din Londra. 

Berit și Bertil Strand deja se apropiau de lift, îndreptându-se 
spre garaj, dar Annika a rămas locului: 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ce-am spus: nu ne amestecăm în conflictele de 
familie, a lămurit-o redactorul, apoi i-a întors spatele. 

Annika a simţit că o năpădește un val de furie - un fel de șoc 
electric ce i-a străbătut tot trupul, ajungând în cele din urmă la 
creier: 

— Dar asta n-ar însemna că fata e mai puţin moartă! 

Spike a început să vorbească la telefon, iar Annika a înţeles 
că discuţia lor luase sfârșit. A ridicat privirea și a văzut că Berit 
și Bertil Strand deja intraseră în lift. S-a dus repede la biroul ei, 
și-a înhățat geanta, care căzuse sub tăblie, și a fugit după 


14 


colegii ei. Liftul plecase deja, așa că a trebuit să coboare pe 
scări. La naiba, la naiba! Oare de ce trebuia să se ia la harță de 
fiecare dată? Poate că tocmai pierduse primul ei caz de 
anvergură, și asta numai pentru că voise să-i tragă un perdaf 
redactorului de știri. 

— Un tâmpit! și-a zis ea cu voce tare. 

l-a ajuns din urmă pe reporter și pe fotograf chiar la intrarea 
în garaj. 

— O să lucrăm împreună și o să fim cu ochii-n patru, până va 
trebui să ne despărţim și să ne ocupăm de diferitele părţi ale 
cazului, a zis Berit, scriind ceva pe un carneţel în timp ce 
mergea. Apropo, eu sunt Berit Hamrin. Nu cred c-am apucat să 
facem cunoștință. 

Femeia mai în vârstă i-a zâmbit Annikăi, apoi au dat mâna și 
au urcat în Saab-ul lui Bertil Strand - Annika în spate, iar Berit în 
faţă. 

— Nu trânti ușa în halu' ăsta! a zis Bertil Strand pe un ton 
dojenitor, uitându-se la Annika peste umăr. O să sară vopseaua. 

„Dumnezeule!”, s-a gândit Annika, apoi i-a zis lui Strand: 

— Ah, îmi pare rău! 

Fotografii foloseau mașinile ziarului mai mult sau mai puţin ca 
pe niște mașini de serviciu; cei mai mulţi dintre ei își luau foarte 
în serios sarcina de-a avea grijă de ele. Poate pentru că toți 
fotografii, fără excepţie, erau bărbaţi. Annika lucra pentru 
Kvăllspressen doar de șapte săptămâni, dar era deja foarte 
conștientă de caracterul sacrosanct al mașinilor folosite de 
fotografi. De câteva ori, trebuise să amâne interviurile pe care și 
le programase, pentru că fotografii plecaseră să-și spele 
mașinile, ceea ce arăta cât de importante erau considerate 
materialele ei în redacţie. 

— Cel mai bine ar fi să ne apropiem de parc prin partea 
cealaltă, ca să ocolim Fridhemsplani!, a zis Berit atunci când 
mașina s-a apropiat în viteză de intersecţia străzilor 
Rålambsvägen și Gjorwellsgatan. 

Bertil Strand a apăsat pe frână și a cotit la dreapta chiar când 
semaforul s-a făcut roșu. Acum mergeau pe Gjorwellsgatan, 
apropiindu-se de bulevardul Norr Mălarstrand. 


1 Fridhemsplan: piaţă din centrul Stockholmului. 
15 


— Mai spune-ne o dată, te rog, informaţiile pe care le-ai 
obținut de la tipul care te-a sunat, a zis Berit, sprijinindu-se cu 
spatele de portieră, ca s-o poată vedea pe Annika. 

— Da, sigur, a zis ea, scoțând din geantă hârtia mototolită. În 
parcul Kronoberg, în spatele unei pietre de mormânt, a fost 
găsită o fată moartă. E goală și probabil că a fost strangulată. 

— Cine a sunat? 

— Un tip care cred că bagă amfetamine la greu. Amicul lui se 
pișa lângă gard și a văzut cadavrul printre gratii. 

— Și de ce s-au gândit c-a fost strangulată? 

Annika a întors foaia pe partea cealaltă și a citit niște notițe 
pe care le măzgălise într-un colț: 

— N-au văzut niciun pic de sânge. Avea ochii larg deschiși și 
niște răni la gât. 

— Asta nu înseamnă neapărat c-a fost strangulată. Nici măcar 
c-a fost omorâtă, a zis Berit, apoi s-a întors cu fața spre parbriz. 

Annika n-a zis nimic. A întors capul și s-a uitat prin geamul 
fumuriu al Saab-ului. Când au trecut pe lângă parcul 
Râlambshov, a văzut câţiva adoratori ai soarelui. Apoi s-a uitat 
în faţă și a văzut apa golfului Riddarfjărd, care strălucea atât de 
puternic, încât a trebuit să mijească ochii, deși parbrizul avea un 
strat de protecție împotriva razelor ultraviolete. Doi windsurfiști 
se îndreptau spre insula Lângholmen, dar nu aveau viteză mare 
- vântul abia adia sub dogoarea soarelui. 

— Ce vară frumoasă! a zis Bertil Strand, cotind pe 
Polhemsgatan. Cine-ar fi crezut una ca asta, după câte ploi am 
avut în primăvară? 

— Da, am avut noroc, a zis Berit. Tocmai mi-am terminat 
concediul de patru săptămâni. Soare în fiecare zi... Poţi să 
parchezi chiar în spatele remizei de pompieri. 

După ce a intrat pe Bergsgatan, Bertil Strand a încetinit. Berit 
și-a desfăcut centura și a sărit din mașină înainte ca el să 
parcheze. Annika a pornit în fugă după ea, gâfâind în arșiţa de 
afară. 

Strand a parcat Saab-ul, iar Berit și Annika au pornit de-a 
lungul unei clădiri din cărămidă roșie construită în anii '50. 
Aleea îngustă de asfalt care înconjura parcul era mărginită de 
borduri înalte. 

— Sunt niște trepte mai încolo, a zis Berit, care deja răsufla 
greu. 


16 


După ce-au urcat cele șase trepte, au intrat în parc. Au 
parcurs în grabă o alee care ducea la un teren de joacă foarte 
modern, în dreapta căruia se vedeau un fel de barăci. Când a 
trecut pe lângă parc, Annika a văzut un semn pe care scria: 
„Teren de joacă”. Aici se aflau o groapă de nisip, mese de 
picnic, bănci, un mic castel care putea fi escaladat, leagăne, 
câteva tobogane și alte aparate cu care copiii se puteau juca și 
pe care se puteau căţăra. Pe teren se aflau trei sau patru mame 
cu copiii lor - părea că se pregătesc de plecare. La celălalt 
capăt, doi polițiști în uniformă vorbeau cu o a cincea mamă. 

— Cred că cimitirul e mai încolo, înspre Sankt Göransgatan, a 
zis Berit. 

— Cunoști bine parcul, a zis Annika. Locuiești în apropiere? 

— Nu. Dar nu e prima crimă care are loc în parcul ăsta. 

Annika a văzut că cei doi polițiști aveau în mână câte o rolă 
de bandă alb cu albastru. Evacuau terenul de joacă, pentru că 
voiau să împrejmuiască zona. 

— Am ajuns la ţanc, și-a spus ea în șoaptă. 

Au cotit la dreapta, pornind pe o cărare care ducea în vârful 
unui deal. 

— La stânga, a zis Berit. 

Annika a luat-o înainte. A trecut peste alte două poteci și, în 
cele din urmă, a zărit cimitirul. A văzut un șir de stele ale lui 
David înălțându-se din frunzișul de un verde-închis. 

— Nu mai e mult! a strigat ea peste umăr, văzând cu coada 
ochiului că Bertil Strand mai avea un pic și o prindea din urmă 
pe Berit. 

Gardul negru era făcut dintr-un fier forjat lucrat foarte frumos. 
Fiecare gratie avea în vârf o stea a lui David stilizată. Alergând, 
Annika călca peste propria-i umbră și astfel și-a dat seama că se 
apropia de cimitir dinspre sud. 

S-a oprit pe culmea dealului, de unde avea o perspectivă 
foarte bună. Poliţia încă nu împrejmuise acea latură a parcului, 
așa cum făcuse cu cea nordică și cu cea vestică. 

— Grăbiţi-vă! le-a strigat ea lui Berit și lui Bertil Strand. 

Gardul înconjura un cimitir mic, plin cu morminte neîngrijite și 
pietre funerare de granit. Annika a estimat rapid că erau în jur 
de treizeci. Natura, pur și simplu, pusese stăpânire pe acel loc: 
cimitirul era năpădit de vegetaţie și părea lăsat în paragină. 
Avea cam nouă pe 12 metri, iar pe latura cea mai îndepărtată 


17 


gardul nu era mai înalt de un metru și jumătate. Intrarea era pe 
latura de vest, care dădea spre Kronobergsgatan și 
Fridhemsplan. Annika a văzut că o echipă de la tabloidul rival s- 
a oprit în fața cordonului de poliţie. În parc, aproape de latura 
estică, se afla un grup de bărbaţi în haine civile. Acolo zăcea 
cadavrul tinerei. 

Annika tremura. Nu-și putea permite să dea chix după ce 
obținuse primul ei pont cu adevărat important. 

Când Berit și Bertil Strand au ajuns-o din urmă, ea a văzut un 
bărbat care a deschis porţile dinspre Kronobergsgatan. Avea în 
mână o prelată cenușie. Annikăi i s-a tăiat respiraţia: „Încă nu 
au acoperit-o!” 

— Repede! a strigat ea peste umăr. Cred că putem face niște 
fotografii de aici, de pe coastă. 

Dintr-odată, le-a apărut în faţă un poliţist. Desfășura o rolă de 
bandă alb cu albastru. Annika a luat-o la fugă spre gard, auzind 
în spate zgomotul pașilor lui Bertil Strand, care alerga de mama 
focului după ea. Pe ultimii câţiva metri, fotograful și-a dat jos 
rucsacul de pe umăr și a scos un aparat Canon și un obiectiv 
telefoto. Bărbatul cu prelata cenușie se afla la doar trei metri de 
cadavru, când Bertil a început să facă rapid niște fotografii 
dintre tufișuri; apoi s-a dat un metru într-o parte și a mai făcut 
alte câteva. Polițistul care desfășura banda a strigat ceva, iar 
bărbații din cimitir au observat prezenţa jurnaliștilor. 

— Gata, bag aparatul în rucsac, a zis Bertil Strand. Avem 
destule fotografii. 

— Hei! Voi de-acolo! a strigat polițistul cu banda. Ce naiba, nu 
vedeți că împrejmuim zona? 

Unul dintre bărbaţii din cimitir - purta o cămașă hawaiiană 
înflorată și o pereche de bermude - s-a apropiat de ei și le-a 
spus: 

— Gata, ajunge! 

Annika s-a uitat în jur, neștiind ce să facă. Bertil Strand deja 
pornise spre cărarea care ducea la Sankt Göransgatan. Atât 
bărbatul din faţa ei, cât și polițistul din spate erau furioși. Și-a 
dat seama că trebuia s-o ia din loc de bunăvoie, altminteri 
aveau s-o oblige. In mod instinctiv, s-a dat într-o parte, 
ajungând în locul de unde făcuse Strand primele fotografii. 

S-a uitat printre gratiile negre și a văzut-o. Pe tânăra moartă. 
Ochii ei o fixau pe Annika de la o distanţă de trei metri. Erau 


18 


cenușii și întunecaţi. Avea capul dat pe spate, iar braţele întinse 
deasupra capului; părea să fie rănită la una dintre mâini. Gura îi 
era larg deschisă, într-un țipăt mut, iar buzele erau de un maro 
foarte închis. Avea o vânătaie mare pe sânul stâng, iar partea 
de jos a abdomenului era verzuie. 

Annikăi nu i-a trebuit mai mult de-o clipă ca să surprindă 
întregul tablou cât se poate de limpede. Asprimea pietrei cenușii 
în fundal, luxurianta vegetaţie de vară, jocul de umbre al 
frunzișului, umiditatea și arșița, duhoarea insuportabilă. 

După aceea, prelata a colorat în cenușiu întreaga scenă. Nu 
au acoperit cadavrul, ci gardul. 

— Trebuie să plecaţi, i-a zis polițistul cu banda, punându-i 
mâna pe umăr. 

„Ce clișeu”, și-a zis Annika, întorcându-se pe călcâie. 

Avea gura uscată. | se părea că toate sunetele veneau de 
foarte departe. A pornit spre poteca pe care o așteptau Berit și 
Bertil Strand în spatele cordonului. Avea impresia că plutește. 
Fotograful avea un aer plictisit și dezaprobator, iar Berit zâmbea 
discret. 

Polițistul mergea în urma Annikăi, cu umărul lipit de spatele 
ei. Annika s-a gândit că trebuia să-i fi fost foarte cald în 
uniformă într-o zi ca aceea. 

— Ai reușit să arunci o privire? a întrebat-o Berit. 

Annika a încuviinţat din cap, iar Berit și-a făcut o însemnare în 
carneţel. 

— L-ai întrebat ceva pe detectivul în cămașă hawaiiană? 

Annika a dat din cap în semn că nu și s-a strecurat pe sub 
cordon, cu ajutorul binevoitor al poliţistului. 

— Păcat. A zis ceva? 

— „Gata, ajunge!”, l-a citat Annika. 

Berit a zâmbit: 

— Dar tu? Te simţi bine? 

Annika a încuviinţat din cap: 

— Da, mă simt bine. Și nu-i deloc exclus să fi fost strangulată: 
încă un pic și ochii i-ar fi ieșit cu totul din orbite. Probabil că a 
încercat să tipe înainte să moară, pentru că avea gura larg 
deschisă. 

— Deci poate c-a auzit-o cineva. Mai încolo, am putea încerca 
să stăm de vorbă cu vecinii. Era suedeză? 

Annika simţea nevoia să se așeze. 


19 


— Am uitat să întreb... a zis ea. 

Berit a zâmbit din nou: 

— Blondă, brunetă, tânără, bătrână? 

— Cel mult 20 de ani. Păr blond și lung. Sâni mari. Implanturi 
cu silicon sau poate cu ser fiziologic. 

Berit i-a aruncat o privire întrebătoare, iar Annika s-a așezat 
pe iarbă, cu picioarele încrucișate, apoi i-a explicat: 

— li avea foarte bombaţi, deși era întinsă pe spate. Și avea o 
cicatrice aproape de subsuoară. 

Simţind că-i scade tensiunea, Annika a plecat capul și a 
inspirat adânc de câteva ori. 

— Nu-i o priveliște tocmai drăguță, nu? a zis Berit. 

— Sunt în regulă. 

După vreun minut, Annika se simţea mai bine. Sunetele au 
revenit la adevărata lor intensitate, lovindu-i creierul cu putere, 
ca și când s-ar fi aflat într-o fabrică de mașini: traficul infernal de 
pe Drottningholmsvăgen, două sirene urlând în contratimp, 
oameni care vorbeau tare, coborând și ridicând glasul, plânsul 
unui copil. 

Bertil Strand se alăturase micului detașament al jurnaliștilor 
de la intrarea în cimitir și stătea de vorbă cu fotograful 
tabloidului rival. 

— Și acum ce urmează? Cine ce face? a întrebat Annika. 

Berit s-a așezat lângă Annika, și-a consultat notițele și a 
început să facă planul de bătaie. 

— Pornim de la presupunerea că avem de-a face cu o crimă, 
nu? Deci va trebui să pregătim un material în care să spunem ce 
s-a întâmplat: a fost găsit cadavrul unei tinere asasinate. Când, 
unde și cum? Trebuie să luăm legătura cu tipul care a găsit-o și 
să stăm de vorbă cu el. Ştii cum îl cheamă? 

— Părea să fie un drogat. Cred că bagă amfetamine la greu. 
Amicul lui mi-a lăsat o adresă la care să i se vireze banii pentru 
pont. 

— Incearcă să dai de el. Cei de la serviciul de urgență sigur au 
toate informațiile despre apel, a continuat Berit, urmărindu-și 
notițele. 

— Gata, mi-am notat. 

— Bine. Apoi trebuie să găsim un polițist dispus să vorbească. 
De la ofițerul de presă al poliției nu putem afla decât chestii 
oficiale. Detectivul hawaiian ţi-a zis cum îl cheamă? 


20 


— Nu. 

— Păcat. Încearcă să afli. E prima oară când îl văd; s-ar putea 
să fie unul dintre oamenii noi de la Krim. Apoi trebuie să aflăm 
când a murit fata și din ce cauză. Există vreun suspect? Care e 
următorul pas al anchetei? Și toate detaliile polițienești ale 
cazului. 

— Bine, a zis Annika, luându-și notițe. 

— Dumnezeule, ce cald e! Parcă niciodată n-a fost atât de 
cald în Stockholm, a zis Berit, ștergându-și transpiraţia de pe 
frunte. 

— Nu știu cum sunt temperaturile pe-aici. M-am mutat în 
Stockholm doar de șapte săptămâni. 

Berit a scos din geantă un șervetel Kleenex ca să se șteargă 
pe tâmple și pe ceafă: 

— Acum trebuie să ne ocupăm de victimă. Cine era? Cine a 
identificat-o? Are o familie care sigur e îndurerată. Trebuie să 
luăm legătura cu ei într-un fel sau altul. Ne trebuie niște 
fotografii ale fetei de pe vremea când era în viaţă. Zici că avea 
peste 18 ani? 

Annika s-a gândit câteva clipe, amintindu-și de implanturi: 

— Da. Cred că da. 

— Atunci poate facem rost de o fotografie a ei cu tichie de 
absolventă. Și vorbește cu prietenele ei. Află dacă avea un iubit. 

Annika lua notițe. 

— Apoi trebuie să vedem care este reacţia celor care locuiesc 
în zonă, a continuat Berit. Gândește-te că ne aflăm în centrul 
Stockholmului, unde locuiesc mai mult de trei sute de mii de 
femei. O crimă de genul ăsta o să afecteze sentimentul de 
siguranţă al oamenilor, obiceiul lor de a mânca în oraș și mai 
știu eu ce. Viața orașului, în general. Mă rog, e vorba de două 
subiecte diferite. Tu ocupă-te de cei care locuiesc în preajma 
parcului, iar eu o să mă ocup de restul. 

Annika a încuviinţat din cap fără să ridice privirea. 

— Și mai avem un subiect, a adăugat Berit, punând carnețelul 
în poală. În urmă cu 12-13 ani, la mai puţin de o sută de metri 
de locul ăsta a fost comisă o crimă asemănătoare. 

Annika a ridicat privirea cu un aer surprins. 

— Dacă nu mă înșală memoria, a zis Berit gânditoare, o 
femeie a fost violată și ucisă pe niște trepte din partea de nord a 
parcului. Și nu s-a descoperit cine era criminalul. 


21 


— Doamne! Crezi c-ar putea fi același individ? 

Berit a ridicat din umeri: 

— Nu cred, dar trebuie să pomenim și cazul ăsta. Sunt sigură 
că multă lume își amintește de el. Femeia a fost violată și 
strangulată. 

Annika a înghiţit în sec: 

— Ce slujbă oribilă avem! 

— Așa-i. Dar ar fi niţel mai ușoară dacă ai reuși să stai de 
vorbă cu tipul ăla înainte să plece. 

Berit a făcut un semn cu degetul spre Sankt Goâransgatan. 
Bărbatul în cămașă hawaiiană tocmai ieșea din cimitir. Apoi a 
pornit spre o mașină parcată undeva în apropiere, pe 
Kronobergsgatan. Annika a sărit în picioare, și-a înhăţat geanta 
și a pornit în grabă spre stradă. L-a văzut pe reporterul 
tabloidului rival încercând să stea de vorbă cu polițistul, dar el i- 
a făcut un semn să plece. 

Chiar în acel moment, Annika s-a împiedicat de o ridicătură de 
pe asfalt și aproape că a căzut. A început să se bălăbăne pe 
panta abruptă, apropiindu-se de Kronobergsgatan cu pași mari 
și necontrolaţi. N-a reușit să se oprească la timp, așa că s-a izbit 
de spatele cămășii hawaiiene. Polițistul a căzut peste capota 
mașinii. 

— Ce dracu’! a strigat el, apoi s-a întors pe călcâie și a 
apucat-o de braţe pe Annika. 

— Îmi pare rău, a scâncit ea. N-am vrut. M-am împiedicat și 
era să cad. 

— Ce dracu' ai? Ești nebună sau ce? 

Polițistul era uimit și speriat. 

— Îmi pare foarte rău, a zis Annika. 

Nu numai că se simţea umilită, dar, dintr-odată, a început s-o 
doară glezna stângă. 

Polițistul și-a venit în fire și i-a dat drumul. S-a uitat la ea cu 
atenţie preţ de câteva secunde. 

— Ai grijă pe unde mergi, ce naiba! a zis el, apoi s-a urcat într- 
un Volvo break de culoare vișinie și a demarat în trombă, cu 
scârţâit de roți. 

— Căcat! și-a zis Annika. 

A mijit ochii în direcţia soarelui, încercând să distingă numărul 
mașinii. | s-a părut că a văzut scris „1813”. Ca să fie sigură, s-a 
uitat și la numărul de înmatriculare, încercând să-l memoreze. 


22 


S-a întors pe călcâie și a văzut cum toți jurnaliștii din micul 
grup de la intrarea în cimitir se holbau la ea. S-a înroșit de la 
frunte până la gât. S-a aplecat repede ca să strângă lucrurile 
care îi căzuseră din geantă când se izbise de polițist: carneţelul, 
un pachet de gumă, o sticlă aproape goală de Pepsi și trei 
absorbante ambalate într-o folie verde. Pixul încă era în geantă, 
așa că l-a înhăţat și a notat în grabă atât numărul mașinii, cât și 
pe cel de înmatriculare. 

Reporterii și fotografii și-au luat ochii de la ea, apoi și-au 
reluat discuţiile între ei. Annika a auzit că Bertil Strand voia să 
plece să ia îngheţată pentru mai multă lume, apoi și-a aruncat 
geanta pe umăr și s-a apropiat de jurnaliști, care acum nu-i mai 
acordau niciun pic de atenţie. N-a recunoscut pe nimeni, în afară 
de reporterul de la tabloidul rival - un bărbat de vreo 40 de ani, 
a cărui fotografie însoțea fiecare articol pe care îl publica. A 
văzut o tânără cu un reportofon pe care scria „Radio 
Stockholm”, doi fotografi de la două agenţii diferite, fotograful 
tabloidului rival și alţi trei reporteri pe care nu știa de unde să-i 
ia. Nu venise nicio echipă TV - în timpul verii, buletinul de știri 
locale al televiziunii publice nu dura decât cinci minute, iar 
posturile private difuzau doar știri furnizate de agenții. 
Cotidienele probabil că aveau să ia fotografii de la agenţii, 
combinându-l cu informaţii furnizate de TT. Redacţia de știri a 
postului naţional de radio nu trimisese pe nimeni, iar Annika știa 
foarte bine că nici nu avea să trimită. Unul dintre foștii ei colegi 
de la ziarul local unde era angajată cu carte de muncă lucrase 
într-o vară la postul naţional și îi explicase Annikăi pe un ton plin 
de dispreţ: „Lăsăm crimele și alte chestii de genu' ăsta pe 
seama tabloidelor. Nu ne hrănim cu hoituri.” 

Annika își dăduse seama încă de pe atunci că această 
afirmaţie spunea mai multe despre colegul ei decât despre 
redacţia de știri a postului naţional. Dar uneori nu se putea 
împiedica să nu se întrebe de ce radioul naţional considera că 
nu merita să relateze despre o tânără căreia îi fusese luată 
viața. Nu putea înțelege. 

Ceilalţi oameni care se înșiruiau de-a lungul cordoanelor 
poliţiei erau trecători curioși. 

Annika a depășit încet grupul de jurnaliști și s-a îndepărtat de 
el. Poliţiștii - atât cei de la Krim (biroul de investigații 
criminalistice), cât și legiștii - trebăluiau dincolo de gard. Nu se 


23 


vedea nicio ambulanţă. S-a uitat la ceas: unu și șaptesprezece 
minute. Douăzeci și unu de minute de când primise pontul pe 
Telefonul Ciudaţilor. Habar n-avea ce-ar fi trebuit să facă mai 
departe. Nu părea o idee bună să stea de vorbă cu polițiștii în 
momentul acela, pentru că n-ar fi reușit decât să-i enerveze. Era 
limpede că încă nu știau mare lucru - nici cine era tânăra, nici 
cum murise, nici cine era făptașul. 

A pornit spre Drottningholmsvâăgen. Pe Kronobergsgatan, de-a 
lungul caselor de pe partea de vest, se întindea o dâră de 
umbră; s-a dus acolo și s-a sprijinit de un zid aspru și fierbinte. 
Era doar un pic mai răcoare, iar aerul încă îi ardea gâtlejul. li era 
extrem de sete. A băgat mâna în geantă și a scos sticla de 
Pepsi. Nu strânsese bine dopul, așa că sticla era cleioasă, iar 
degetele i se lipeau de etichetă. La naiba cu căldura asta! 

A băut lichidul cald și dulceag, apoi a ascuns sticla între sacii 
cu ziare lăsaţi la ușa blocului ca să fie luaţi de firmele de 
reciclare. 

jurnaliștii care stătuseră aproape de cordonul poliţiei au trecut 
pe partea cealaltă a străzii. Probabil că-l așteptau pe Bertil 
Strand. Din nu se știe ce motiv, situaţia aceea o scârbea: 10 
metri mai încolo, muștele bâzâiau în jurul unui cadavru, în timp 
ce angajaţii din mass-media abia așteptau să le vină 
înghețatele. 

Privirea ei rătăcea pe deasupra parcului. Colinele lui abrupte 
și verzi erau presărate cu pâlcuri de copaci înalţi. Din locul 
umbrit unde stătea, putea distinge teii, fagii, ulmii și mestecenii. 
Unii erau uriași, iar alţii abia fuseseră plantați. Printre morminte 
creșteau mai ales tei gigantici. 

„Trebuie să mai beau ceva”, și-a zis ea. 

S-a așezat pe trotuar, sprijinindu-și capul de zid. Trebuia să se 
întâmple ceva cât mai repede. Nu mai putea sta mult acolo. 

A aruncat o privire spre pâlcul de jurnaliști, care începea să se 
micșoreze. Tipa de la Radio Stockholm plecase, iar Bertil Strand 
se întorsese cu îngheţatele. Dar n-a văzut-o pe Berit Hamrin; s-a 
întrebat unde dispăruse. 

„Mai aştept cinci minute, s-a gândit ea. După care mă duc să- 
mi cumpăr ceva de băut. Și abia apoi merg să stau de vorbă cu 
locuitorii din zonă.” 

A încercat să-și amintească harta Stockholmului și să se 
plaseze pe ea. Se afla în inima capitalei, în orașul de piatră 


24 


cuprins între vechile bariere. S-a uitat la remiza de pompieri din 
partea de sud. Se afla pe Hantverkargatan, strada ei - Annika 
locuia la mai puţin de un kilometru de parc, în piaţa 
Kungsholms. Inchiriase un apartament cu vedere spre spate, 
într-un bloc ce urma să fie renovat. Cu toate acestea, nu fusese 
niciodată prin zona parcului. Sub ea se afla staţia de metrou 
Fridhemsplan; dacă s-ar fi concentrat, poate că ar fi putut simţi 
trepidaţiile care se propagau prin beton și asfalt. Chiar în faţa ei 
se afla un puț de aerisire pentru tuneluri, o toaletă publică și o 
bancă. Poate că tipul care sunase să-i vândă pontul stătuse pe 
bancă în soarele arzător și luase amfetamine împreună cu 
amicul lui, care apoi s-a dus să se pișe. „Oare de ce n-a folosit 
closetul?”, s-a întrebat Annika. S-a gândit o vreme la asta, apoi 
s-a apropiat de el ca să arunce o privire. Când a deschis ușa, a 
înţeles de ce. Duhoarea dinăuntru era absolut insuportabilă. A 
bătut în retragere și a închis ușa imediat. 

O femeie cu cărucior se apropia de Annika, venind dinspre 
terenul de joacă. Copilul din cărucior ţinea în mâini o sticlă cu un 
lichid roșu. Femeia s-a uitat cu un aer foarte surprins la cordonul 
care se întindea de-a lungul trotuarului. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o pe Annika. 

Annika s-a îndreptat de spate, apoi și-a potrivit pe umăr 
breteaua genții: 

— Zona a fost împrejmuită de poliţie. 

— Văd. Dar de ce? 

Annika ezita. S-a uitat la ceilalţi reporteri și a văzut că o 
priveau, apoi s-a apropiat în grabă de femeie. 

— A fost descoperit cadavrul unei femei în cimitir, a spus ea 
pe un ton calm. 

Femeia s-a făcut palidă: 

— Serios? 

— Locuiţi în zonă? 

— Da. Am fost în parcul Râlambshov, dar era atât de 
aglomerat, încât nici n-aveai unde să te așezi, așa că am venit 
aici. Cadavrul e încă acolo? 

Femeia a ridicat capul, încercând să vadă printre tei. Annika a 
încuviințat din cap. 

— Doamne! E înfiorător! a exclamat femeia, uitându-se la 
Annika cu ochi mari. 

— Veniţi des pe aici? 


25 


— Da, în fiecare zi. Skruttis, fiul meu, se joacă pe terenul din 
parc. 

Femeia nu-și putea lua ochii de la cimitir. Annika s-a uitat la 
ea preț de câteva clipe. 

— Aţi auzit cumva ceva neobișnuit noaptea trecută sau azi- 
dimineaţă? Țipete în parc sau ceva de genu’ ăsta? 

Femeia și-a împins în față buza de jos, s-a gândit un pic, apoi 
a dat din cap în semn că nu: 

— Cartierul ăsta e întotdeauna foarte zgomotos. În primii ani 
după ce am venit aici, mă trezeam de fiecare dată când auzeam 
sirenele mașinilor de pompieri, dar acum m-am obișnuit. Apoi 
mai sunt și beţivii de pe Sankt Eriksgatan. Nu mă refer la 
alcoolicii care locuiesc în pensiunea de acolo - pe ăștia îi răpune 
vinul cu mult înainte de lăsarea nopţii -, ci la băutorii obișnuiți 
care se întorc acasă. Te pot ţine treaz toată noaptea. Dar 
chestia cea mai nasoala e sistemul de ventilaţie de la 
McDonald's. E pornit toată noaptea și mă scoate din minți... Și 
cum a murit femeia? 

— Incă nu se știe. Deci n-aţi auzi niciun țipăt, n-a strigat 
nimeni după ajutor? Nimic? 

— Ah, ba am auzit. Vineri noaptea se aud o mulţime de 
strigăte în cartierul ăsta. Gata, dragul meu, uite-o... 

Copilul scăpase sticla și plângea. Femeia a luat-o și i-a pus-o 
iarăși în mâini, apoi a făcut un semn cu capul în direcţia lui Bertil 
Strand și a celorlalţi jurnaliști: 

— Astea-s hienele? 

— Mda. Tipul cu un cornet de îngheţată e fotograful meu. lar 
eu sunt Annika Bengtzon de la Kvällspressen. 

Apoi au dat mâna. In ciuda observaţiei sale disprețuitoare, 
femeia era impresionată: 

— Daniella Hermansson. Imi pare bine de cunoștință. O să 
scrieţi despre cazul ăsta? 

— Da, eu sau altcineva de la ziar. Vă deranjează dacă îmi iau 
niște notițe? 

— Nu, vă rog! 

— Pot să vă citez? 

— Prenumele meu se scrie cu doi „l”, iar numele, cu doi „s”. 

— Deci ziceţi că pe-aici e gălăgie tot timpul? 

Daniella Hermansson s-a ridicat pe vârfuri și a încercat să se 
uite în carneţelul Annikăi. 


26 


— Ah, da! E foarte multă gălăgie, mai ales în week-end. 

— Deci, dacă cineva ar fi strigat după ajutor, n-ar fi reacţionat 
nimeni? 

Daniella Hermansson și-a împins iarăși buza de jos în faţă, 
înclinând capul: 

— Depinde de oră. Pe la patru, cel târziu cinci jumate, 
cartierul se linişteşte. Doar sistemul de ventilaţie mai face 
gălăgie. Eu dorm cu geamul deschis tot anul - face bine la ten. 
Dar n-am auzit nimic. 

— Ferestrele dumneavoastră dau în faţa sau în spatele 
blocului? 

— Și în față, și în spate. Stăm în blocul ăla, la etajul trei, în 
apartamentul de pe colț. Dar dormitorul dă în spate. 

— Și ziceţi că treceţi pe aici zi de zi? 

— Da, sunt încă în concediul de maternitate. Eu și alte câteva 
mame avem un grup și discutăm despre cum să ne creștem 
copiii. Ne întâlnim în fiecare dimineaţă pe terenul de joacă... Da, 
scumpul meu! 

Copilul terminase lichidul roșu și urla ca o sirenă. Mama lui s-a 
aplecat și, cu mișcări foarte îndemânatice, a băgat degetul 
mijlociu pe sub scutec, apoi l-a scos și l-a mirosit. 

— Hopa! Trebuie să mergem acasă. Ai nevoie de un scutec 
nou și de un pui de somn, nu-i așa, Skruttis? 

Skruttis a tăcut imediat ce a pus mâna pe un șnur al căciuliței 
și a început să-l mestece. 

— Putem să vă facem o fotografie? a întrebat-o Annika 
repede. 

Daniella Hermansson a făcut ochii mari: 

— Mie? Glumiti? 

A izbucnit în râs, apoi și-a trecut mâna prin păr. 

Annika s-a uitat ţintă în ochii ei: 

— Tânăra din cimitir probabil c-a fost omorâtă. Credem că e 
important să facem o descriere corectă a acestui cartier. Și eu 
locuiesc aproape, în piaţa Kungsholms. 

Ochii Daniellei Hermansson mai aveau un pic și ieșeau din 
orbite: 

— Omorâtă? Dumnezeule! Aici, la noi în cartier? 

— Nu se știe unde anume a murit, ci doar că aici i s-a găsit 
cadavrul. 


27 


— Dar e un cartier atât de sigur, a zis Daniella Hermansson. 
Apoi s-a aplecat și a luat copilul în braţe. Băieţelul scăpase 
șnurul și începuse iarăși să plângă. Annika a pus mâna pe 
breteaua genţii și a pornit spre Bertil Strand. 

— Aşteptaţi aici, i-a spus ea Daniellei peste umăr. 

Când Annika a ajuns lângă el, fotograful se străduia să lingă 
ambalajul înghețatei. 

— Vii cu mine câteva clipe? i-a zis ea. 

Bertil Strand a mototolit cu grijă ambalajul, transformându-l 
într-un ghem, apoi a făcut un semn spre bărbatul de lângă el: 

— Annika, el e Arne Pâhlson, unul dintre reporterii tabloidului 
rival. Vă cunoaștetți? 

Annika a plecat privirea și a întins mâna, spunându-și numele 
în șoaptă. Mâna lui Arne Pâhlson era caldă și umedă. 

— Ţi-ai terminat înghețata? l-a întrebat arțăgoasă pe fotograf. 
Bronzul lui Bertil Strand s-a întunecat și mai mult. 

Nu-i plăcea să fie repezit de cineva care nici măcar nu era 
angajat permanent la ziar. Dar, în loc să-i răspundă, el s-a 
aplecat și a înhăţat rucsacul. 

— Unde mergem? a întrebat-o. 

Annika s-a întors pe călcâie și a pornit spre Daniella. A 
aruncat o privire spre cimitir și a văzut că polițiștii îmbrăcați civil 
erau tot acolo și stăteau de vorbă între ei. Copilul încă plângea, 
dar maică-sa nu-i dădea nicio atenţie, pentru că avea altceva de 
făcut: se dădea pe buze cu un ruj scos dintr-o cutiuţă al cărei 
capac avea o oglindă pe partea interioară. 

— Spuneţi-mi, cum vă simţiţi acum, după ce aţi aflat că sub 
fereastra dormitorului dumneavoastră a fost descoperit cadavrul 
unei tinere? 

— Îngrozitor, a spus Daniella. Mie și prietenelor mele ni s-a 
întâmplat de multe ori să ne întoarcem pe jos după o seară 
petrecută în oraș. | s-ar fi putut întâmpla oricăreia dintre noi. 

— O să fiţi mai atentă de-acum înainte? 

— Cu siguranţă! a răspuns Daniella fără să ezite. N-o să mai 
merg niciodată noaptea prin parc... Acum ce s-a mai întâmplat, 
dragul meu? 

Daniella s-a aplecat iarăși ca să ia copilul în braţe. Annika 
făcea însemnări și simţea că i se zbârlise părul de pe ceafă. 
Făcuse rost de informaţii pentru un material foarte bun. Dacă 
scria suficient de concis, putea să apară chiar pe prima pagină. 


28 


— Vă mulțumesc foarte mult, a zis ea repede. Vreţi să vă 
uitaţi un pic la Bertil? Cum îl cheamă pe băieţelul 
dumneavoastră? Câţi ani are? lar dumneavoastră? Și ce să 
spunem că faceţi? „În concediu de maternitate.” Bine. Și poate 
c-ar fi bine să nu păreţi atât de bucuroasă. 

Zâmbetul studiat, ca de vedetă de cinema, al Daniellei 
Hermansson - probabil cel pe care îl folosea ori de câte ori făcea 
poze de Crăciun sau cu ocazia altor sărbători - a dispărut 
imediat, iar în locul lui a apărut o expresie confuză și pierdută. 
Bertil Strand trăgea cadru după cadru, învârtindu-se atent, cu 
pași de dans, în jurul femeii și al copilului. 

— Pot să vă sun dacă intervine ceva? Ce număr aveţi? Și 
codul interfonului? Pentru orice eventualitate... 

Daniella Hermansson a pus copilul în cărucior și a plecat, 
mergând de-a lungul cordonului. Spre nemulţumirea Annikăi, 
Arne Pâhlson de la tabloidul rival a oprit-o pe Daniella când a 
trecut pe lângă el. Din fericire, copilul plângea atât de tare, încât 
femeia nu mai putea acorda un al doilea interviu. Annika a 
răsuflat ușurată. 

— Nu încerca să mă-nveţi cum să-mi fac treaba, i-a spus 
Strand Annikăi. 

— Bine, dar ia zi-mi, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi scos 
cadavrul din cimitir în timp ce tu erai plecat să cumperi 
îngheţată pentru rivali? 

Bertil Strand i-a aruncat o privire disprețuitoare: 

— Când ne aflăm pe teren, nu suntem rivali, ci colegi. 

— Cred că te înșeli. Dacă facem investigaţii în grup, avem de 
pierdut. Ar trebui să lucrăm pe cont propriu. Cu toţii. 

— În felul ăsta, nu câștigă nimeni nimic. 

— Ba eu cred că am fi mai credibili în ochii cititorilor. 

Bertil Strand și-a pus aparatul pe umăr: 

— Mersi pentru sfat. Lucrez în presă doar de cinșpe ani... 

„Căcat! și-a zis Annika după ce fotograful s-a întors la 
«colegii» lui. Oare de ce nu pot niciodată să-mi ţin gura asta 
mare?” 

Dintr-odată, s-a simţit slăbită și ameţită. „Trebuie să-mi iau 
ceva de băut. Repede!” Spre marea ei ușurare, a văzut-o pe 
Berit venind dinspre Hantverkargatan. 

— Unde ai fost? a întrebat-o Annika, pornind spre ea. 


29 


— M-am întors la mașină să dau niște telefoane. Le-am cerut 
să caute articolele referitoare la cealaltă crimă și am stat de 
vorbă cu niște surse din poliţie. 

Berit încerca în van să se răcorească fluturându-și mâna în 
dreptul feţei. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Am stat de vorbă cu cineva din zonă, asta-i tot. 

— Ai băut ceva? Că ești cam palidă. 

Annika și-a șters transpiraţia de pe frunte. Dintr-odată, a 
simţit că-i vine să plângă. 

— Mai adineauri, am cam dat-o în bară cu Bertil Strand, a zis 
ea cu glas stins. l-am zis că n-ar trebui să ne amestecăm cu 
rivalii noștri când ne aflăm la faţa locului. 

— Sunt de acord cu tine. Și știu că Bertil Strand e de altă 
părere. Uneori, poate fi destul de dificil să lucrezi cu el, dar e un 
fotograf bun. De ce nu te duci să-ți iei ceva de băut? Și rămân 
eu pe poziţii. 

Annika a plecat de pe Kronobergsgatan cu un aer 
recunoscător și a pornit pe Drottningholmsvăgen. Chiar când se 
pregătea să cumpere o sticlă de apă minerală de la chioșcul din 
Fridhemsplan, a văzut o ambulanţă care a cotit la stânga, pe 
Sankt G6ransgatan, apropiindu-se de parc. 

— Căcat! a strigat ea. 

Apoi s-a aruncat în trafic, obligând un taximetrist să calce 
brusc pedala de frână. A traversat Sankt Eriksgatan și a pornit 
spre parc. Simţea că avea să leșine înainte să ajungă acolo. 

Ambulanţa se oprise pe Sankt G5ransgatan chiar în capăt. Din 
ea au coborât un bărbat și o femeie. 

— De ce gâfâi în halul ăsta? a întrebat-o Berit. 

— Mașina! Cadavrul! a zis ea cu respiraţia întretăiată, 
sprijinindu-se cu mâinile de genunchi și inspirând cu nesat. 

Berit a oftat: 

— Ambulanţa o să stea o vreme pe-aici. lar cadavrul n-o să 
dispară. Nu-ţi face griji, n-o să pierdem nimic. 

Annika și-a lăsat geanta pe trotuar și s-a îndreptat de spate: 

— Îmi pare rău. 

Berit a zâmbit: 

— Du-te să stai la umbră. Și merg eu să-ţi iau ceva de băut. 

Annika s-a îndepărtat un pic și a luat loc. Se simțea ca o 
tâmpită. 


30 


— Nu știam, a murmurat ea. Habar n-am cum merg lucrurile 
astea. 

S-a așezat pe trotuar și s-a sprijinit iarăși de zid. Pavajul îi 
ardea pielea prin fusta subţire. 

Bărbatul și femeia din ambulanţă așteptau de partea cealaltă 
a cordonului chiar la intrarea în cimitir. Dincolo de gardul de fier 
încă se puteau distinge trei bărbaţi. Annika bănuia că doi dintre 
ei erau legiști, iar celălalt, fotograf. Se mișcau cu multă grijă, 
aplecându-se, luând în mână câte ceva și ridicându-se în 
picioare. Era mult prea departe ca să-și dea seama ce făceau. 

Câteva minute mai târziu, Berit s-a întors cu o cola mare și 
foarte rece. Annika i-a desfăcut capacul și a băut atât de 
repede, încât i-a ieșit bioxidul de carbon pe nas. S-a înecat și a 
tușit, vărsând sucul pe fustă. 

Berit a luat loc lângă ea, după care și-a scos și ea o sticlă din 
geantă. 

— Ce fac acolo, în cimitir? a întrebat Annika. 

— Prelevează probe. Poliţia are grijă să trimită cât mai puţini 
oameni, care să se miște cât mai puţin cu putinţă. De obicei, 
echipa e alcătuită din doi criminaliști și, poate, un detectiv de la 
Krim. 

— Oare tipul cu cămașă hawaiiană era detectivul? 

— Se poate, a zis Berit. Dacă te uiţi cu atenţie, o să vezi că 
unul dintre criminaliști ţine mâna la gură. Are un reportofon și 
înregistrează tot ce vede la faţa locului: descrierea exactă a 
poziției în care a fost găsit cadavrul, felul în care sunt boţite 
hainele, chestii de genu' ăsta. 

— Dar fata nu avea haine pe ea. 

— Poate că-s împrăștiate în jurul ei; consemnează și astfel de 
detalii. După ce-or să termine, or să mute cadavrul la centrul de 
medicină legală din Solna. 

— Pentru autopsie? 

Berit a încuviinţat din cap: 

— Criminaliștii or să rămână pe loc și or să ia la puricat tot 
parcul. Or să-l cerceteze centimetru cu centimetru, în căutare 
de sânge, salivă, fire de păr, fibre textile, spermă, amprente, 
urme de tălpi sau de cauciucuri - toate chestiile imaginabile. 

Annika îi urmărea în tăcere pe bărbaţii de dincolo de gard. 
Erau aplecaţi deasupra cadavrului. Capetele li se ridicau și 
coborau pe fundalul prelatei cenușii. 


31 


— De ce au acoperit gardul și nu cadavrul? 

— Când fac cercetări la locul crimei, nu acoperă cadavrul 
decât dacă plouă sau ninge. Lucrul cel mai important sunt 
dovezile, tocmai de aceea caută să deranjeze locul cât mai puţin 
cu putință. Au pus prelata aia numai ca să împiedice privirile 
curioșilor. Deci are noimă. 

Dintr-odată, criminaliștii și fotograful s-au ridicat cu toţii în 
picioare. 

— A sosit timpul, a zis Berit. 

Toţi jurnaliștii s-au ridicat în același timp. Ca la un semnal, 
toată lumea s-a apropiat de cordon, iar fotografii au pus filme în 
aparatele care le atârnau de gât. Apăruseră și câţiva jurnaliști 
care nu veniseră la faţa locului de la început. Annika a numărat 
cinci fotografi și șase reporteri. Unul dintre ei, un tip tânăr, avea 
un laptop pe care se vedea logoul agenției de știri TT, iar o 
femeie avea un carneţel pe care scria Sydsvenskan. 

Femeia și bărbatul care coborâseră din ambulanţă au deschis 
ușile din spate și au scos o targă cu picioare extensibile. Au 
desfăcut-o calm și meticulos, fixând fiecare clemă în parte. 
Annika a simţit că i se zbârlește părul. l-a venit în gură un damf 
de cola și a râgâit. În curând, aveau să scoată cadavrul. Îi era 
rușine de nerăbdarea ei morbidă. 

— Daţi-vă la o parte, vă rog! a zis femeia din ambulanță. 

Annika a aruncat o privire către targă, care a trecut pe lângă 
ea zdruncinându-se. Roţile îi scârțâiau pe asfaltul denivelat, iar 
pe tăblie se afla o folie de plastic de un gri-albăstrui împăturită 
cu grijă. „Giulgiul”, și-a zis Annika, simțind un fior rece pe șira 
spinării. 

Femeia și bărbatul din ambulanţă s-au aplecat pe sub cordon, 
iar semnul portocaliu pe care scria „Accesul interzis!” s-a 
legănat în urma lor. 

Şoferii ambulanţei au ajuns și ei lângă cadavru. Femeia și 
bărbaţii s-au strâns laolaltă și au schimbat câteva vorbe. Annika 
simţea că soarele îi arde partea din spate a braţelor. 

— De ce durează atât de mult? a întrebat-o pe Berit în șoaptă. 

Berit nu i-a răspuns. Annika a luat sticla de cola și a băut o 
gură. 

— ingrozitor, nu-i așa? a spus femeia de la Sydsvenskan. 

— Ah, da, într-adevăr, a răspuns Annika. 


2 Sydsvenskan: cotidian suedez înființat în 1848. 
32 


Echipajul de pe ambulanţă a desfăcut folia lucioasă, care a 
fluturat ușor printre frunze, și a întins-o pe targă. Apoi a ridicat 
cadavrul tinerei și l-a înfășurat în folia gri-albăstruie. Annika a 
simţit că i se umezesc ochii dintr-odată. A văzut țipătul mut al 
tinerei, ochii ei întunecaţi, sânii presăraţi cu vânătăi. 

„Nu trebuie să izbucnesc în plâns acum”, și-a zis, uitându-se 
țintă la pietrele funerare tocite. A încercat să descifreze nume 
sau date, dar inscripţiile erau în ebraică. De-a lungul timpului, 
intemperiile aproape că șterseseră literele acelea delicate. 
Deodată, s-a făcut foarte liniște în jur. Chiar și traficul de pe 
Drottningholmsvăgen s-a oprit preț de o clipă. Razele de soare 
care răzbeau prin coroanele enorme ale teilor dansau pe plăcile 
de granit. 

Cimitirul se afla acolo de dinainte ca orașul să se extindă de 
jur împrejurul său. Și copacii se aflau acolo, mai mici și mai 
firavi, încă de când fuseseră îngropaţi morţii. Și când fuseseră 
săpate mormintele acelea, razele soarelui se strecurau printre 
frunzele lor la fel ca acum. 

Porţile s-au deschis, iar fotografii s-au pus pe treabă. Unul 
dintre ei a îmbrâncit-o pe Annika, lovind-o cu cotul în abdomen 
atât de tare, încât i s-a tăiat respiraţia. Luată prin surprindere, 
ea s-a dat un pas înapoi, astfel încât nu mai putea vedea targa. 
Apoi a făcut repede câţiva pași într-o parte. 

„Oare în ce direcție are capul? s-a întrebat Annika. Nu cred că 
o scot cu picioarele înainte.” 

Fotografii au însoțit targa de-a lungul cordonului. Motorașele 
aparatelor zornăiau în contratimp, iar blițurile izbucneau din loc 
în loc. Bertil Strand sărea încoace și încolo în spatele colegilor, 
făcând fotografii când printre ei, când pe deasupra capetelor lor. 
Annika s-a sprijinit de una dintre ușile din spate ale ambulanţei; 
tabla îi frigea degetele. Şoferul s-a oprit la vreo 15 centimetri de 
ea, punând în funcţiune diferitele mecanisme ale mașinii. Annika 
a observat că șoferul transpira, apoi s-a uitat la cadavrul 
acoperit cu folia de plastic. 

„Oare soarele a păstrat cadavrul cald?”, s-a întrebat ea. 

„Oare cine era?” 

„Oare știa c-o să moară?” 

„Oare o fi avut timp să i se facă frică?” 

Deodată, lacrimile au început să șiroiască pe obrajii Annikăi. A 
luat mâna de pe ușă, s-a întors cu spatele și a făcut câțiva pași. 


33 


Pământul se învârtea în jurul ei și simţea că mai are un pic și 
vomită. 

— E din cauza mirosului. Și din cauza căldurii, i-a zis Berit, 
care a apărut deodată lângă ea. 

A cuprins-o pe Annika pe după umeri și a dus-o departe de 
ambulanţă. 

Annika și-a șters lacrimile. 

— Să ne întoarcem în redacţie, a zis Berit. 

e 

Patricia s-a trezit cu un ciudat sentiment de sufocare. În 
cameră nu era aer și nu putea respira. Incetul cu încetul, a 
început să-și simtă trupul pe saltea - era goală și pielea îi 
strălucea din pricina transpiraţiei. A ridicat braţul stâng, iar 
câteva broboane de sudoare i s-au prelins peste coaste, 
oprindu-se în buric. 

„Dumnezeule! și-a zis ea. Am nevoie de aer! Apă!” 

Preţ de o clipă, s-a gândit s-o strige pe Josefin, dar ceva a 
făcut-o să se răzgândească. Apartamentul era cufundat într-o 
tăcere absolută, așa că Jossie sau dormea, sau plecase. Patricia 
a oftat și s-a întors pe partea cealaltă, întrebându-se ce oră era. 
Draperiile negre ale Josefinei opreau razele soarelui și cufundau 
camera într-o strălucire îmbâcsită. Mirosea a transpiraţie și a 
praf. 

— E de rău augur, spusese Patricia atunci când Josefin venise 
acasă cu materialul negru și gros. Nu poţi să-ți pui draperii 
negre. Ferestrele or să poarte doliu. Și o să oprești fluxul de 
energie pozitivă. 

Josefin se enervase. 

— Atunci nu le pune! strigase ea. Nu te obligă nimeni! Dar în 
camera mea vreau să fie întuneric. Cum naiba o să lucrăm 
noaptea dacă nu putem dormi ziua? Bag mâna-n foc că la asta 
nu te-ai gândit! 

Până la urmă, Jossie a făcut tot cum a vrut ea. Așa făcea mai 
mereu. 

Patricia a oftat și s-a așezat în capul oaselor pe saltea. 
Cearșaful de sub ea se strânsese sub forma unui ghem jilav în 
mijlocul patului. A încercat să-l îndrepte cu gesturi furioase. 

„E rândul lui Jossie să facă cumpărăturile, s-a gândit ea, deci 
nu prea cred că e ceva în frigider...” 


34 


S-a dat jos din pat și s-a dus la baie. A luat halatul Josefinei, 
apoi s-a întors în camera ei și a dat draperiile la o parte. Lumina 
i-a înțepat ochii ca niște cuie, așa că le-a tras imediat la loc. Dar 
a deschis larg una dintre ferestre, sprijinind-o cu un ghiveci de 
flori ca să nu se închidă. Aerul de afară era și mai încins decât 
cel de dinăuntru, dar măcar nu mirosea urât. 

S-a dus în bucătărie târșâind picioarele, a umplut un pahar 
mare cu apă de la robinet și l-a băut cu lăcomie. Ceasul din 
bucătărie arăta două fără cinci. Patricia era mulțumită de ea. 
Nu-și petrecuse toată ziua dormind, deși muncise până la cinci 
dimineața. 

A pus paharul pe bufet, între o cutie goală de pizza și trei căni 
cu pliculeţe de ceai uscate. Jossie era de groază când venea 
vorba de curăţenie. Patricia a oftat, apoi s-a apucat de treabă 
fără să stea pe gânduri: a aruncat resturile, a spălat vasele și a 
șters firimiturile. 

Când se pregătea să intre la duș, a sunat telefonul. 

— Jossie e acasă? 

Era Joachim. Patricia s-a îndreptat de spate și a făcut un efort 
ca să pară vioaie: 

— Nu știu, abia m-am sculat. S-ar putea să doarmă. 

— Fii bună și scoal-o, te rog. 

Concis, dar prietenos. 

— En seguida:, Joachim. Așteaptă o clipă... 

S-a dus în vârful picioarelor până la camera Josefinei, care se 
afla la capătul holului, și a ciocănit ușor în toc. N-a primit niciun 
răspuns, așa că a deschis un pic ușa și a aruncat o privire 
înăuntru. Patul era lăsat în dezordine și arăta la fel ca în ziua de 
dinainte, când Patricia plecase la muncă. S-a întors repede la 
telefon. 

— Imi pare rău, dar e plecată. 

— Unde? Cu cine s-a dus să se întâlnească? 

Patricia a izbucnit într-un râs nervos: 

— Cu nimeni. Sau poate cu tine? Nu știu. E rândul ei să 
meargă la cumpărături... 

— Dar a dormit acasă? 

Patricia s-a străduit să pară indignată: 

— Bineînţeles! Unde altundeva? 

— Asta-i întrebarea, Țâţișoare. Ai vreo idee? 


3 În spaniolă, în original: „Imediat”. 
35 


Joachim a închis chiar în clipa când Patricia începea să se 
înfurie. Nu suporta să i se zică Țâţișoare. lar el o făcea numai ca 
s-o jignească. N-o plăcea. Avea impresia că se interpunea între 
el și Josefin. 

Patricia s-a dus iarăși la ușa Josefinei, mergând agale, și a 
aruncat încă o privire înăuntru. Patul chiar arăta exact ca în 
noaptea de dinainte; pătura căzuse pe podea în stânga patului, 
iar costumul de baie roșu al Josefinei era aruncat pe pernă. 

Jossie nu fusese acasă noaptea trecută. 

Patricia s-a tulburat când și-a dat seama de asta. 

(J 

Când au ajuns la redacție, aerul din holul de la intrare le-a 
lovit ca un prosop umed și rece. Podeaua de marmură și bustul 
de bronz străluceau din pricina umezelii. Annika a început să 
tremure, iar preţ de câteva clipe i-au clănţănit dinții. 

Tore Brand, portarul, stătea îmbufnat în colțul din stânga al 
holului, în biroul de primire făcut din sticlă. 

— Bine faceţi! le-a strigat el când au trecut pe lângă el, 
apropiindu-se de lifturi. leșiţi afară din când în când să vă 
decongelați. Inăuntru e atât de frig, încât a trebuit să-mi aduc o 
aerotermă auto ca să nu fac degerături! 

Annika a încercat să zâmbească, dar nu a reușit. În anul 
acela, lui Tore Brand nu i se dăduse voie să-și ia concediu 
înainte de luna august, ceea ce, din punctul lui de vedere, 
aproape că era o hărțuire. 

— Mă duc la baie, le-a zis Annika celor doi colegi. Urcaţi, că 
vin Și eu. 

A ocolit birouașul lui Tore Brand și și-a dat seama că portarul 
fumase o țigară pe furiș. După ce-a ezitat o clipă, Annika a ales 
să intre în toaleta pentru persoane cu handicap, aflată chiar 
lângă cea a femeilor - nu voia să se înghesuie la chiuvete 
împreună cu un pâlc de femei transpirate. 

Vocea tânguitoare a lui Tore Brand a urmărit-o până în 
toaletă. A încuiat ușa, răsucind clanţa în sus, și s-a uitat în 
oglindă. Arăta îngrozitor. Avea pete roșii pe faţă, iar ochii îi erau 
injectaţi. A deschis robinetul de apă rece, și-a prins părul cu o 
mână, apoi s-a aplecat și a băgat ceafa sub jet. Simţea pe frunte 
smalțul rece ca gheața al chiuvetei. Un șiroi subţire de apă i s-a 
prelins pe șira spinării. 


36 


„Oare de ce mă chinui în halul ăsta? s-a întrebat ea. De ce nu 
stau întinsă pe iarbă, lângă Lacul Pinilor cu Vogue în mână?” 

A apăsat pe butonul roșu al uscătorului de mâini, și-a ridicat 
gulerul și a încercat să se usuce la subsuoară. Dar fără prea 
mult succes. 

e 

Când a ajuns în redacție, Annika a văzut că Anne Snapphane 
plecase. Pe biroul ei erau două căni goale de cafea, dar cola 
dispăruse. S-a gândit că poate fusese trimisă pe teren. 

Berit stătea de vorbă cu Spike la biroul de știri. Annika s-a 
trântit pe scaun, lăsând geanta jos pe podea. Se simţea ameţită. 

— la zi, cum a fost? a strigat Spike. 

Annika și-a scos repede carneţelul din geantă și s-a apropiat 
de biroul lui. 

— Tânără, goală, sâni cu implanturi, a zis ea. Și foarte 
machiată. Plânsese. Incă nu intrase în descompunere, deci nu se 
afla acolo de multă vreme. Din câte am putut vedea, hainele ei 
nu erau prin preajmă. 

A ridicat privirea din carneţel, iar Spike a dat din cap 
aprobator: 

— Măi să fie... Vreun vecin îngrozit? 

— Daniella, o femeie de 29 de ani, cu un băieţel. N-o să mai 
traverseze parcul niciodată pe timpul nopţii. „Aș fi putut fi eu în 
locul ei” - așa a zis. 

Spike își lua notițe, dând din cap în mod apreciativ: 

— Au aflat cine e tânăra? 

Annika a strâns din buze și a scuturat din cap: 

— Din câte știm, nu. 

— Să sperăm c-or să ne spună cum o cheamă chiar în seara 
asta. N-ai văzut niciun semn din care să-ți dai seama unde 
locuia? 

— Cum ar fi o adresă tatuată pe față? Scuze... 

Annika a zâmbit, dar Spike nu i-a întors zâmbetul. 

— Bine. Berit, tu o să te ocupi de ancheta poliţiei. Află cum o 
cheamă pe fată și ia legătura cu familia ei. Annika, tu o să scrii 
despre vecina speriată și o să te uiţi pe articolele despre 
cealaltă crimă care a avut loc în parcul ăla. 

— Probabil că o să lucrăm un pic împreună, a zis Berit. Annika 
are multe informaţii de la locul crimei, pe care eu nu le cunosc. 


37 


— Faceţi cum credeţi de cuviinţă, a zis el. Înaintea schimbului 
de tură de la ora șase, vreau să-mi prezentați un raport. 

Apoi s-a răsucit în scaun, a ridicat receptorul și a format un 
număr. 

Berit și-a închis carnețelul și s-a apropiat de biroul ei. 

— Am făcut rost de tăieturile din ziare, a zis ea peste umăr. 
Am putea să ne uităm pe ele împreună. 

Annika și-a tras un scaun de la biroul alăturat, iar Berit a scos 
un teanc de hârtii îngălbenite dintr-un plic pe care scria „Cazul 
Eva”. Era limpede că acea crimă avusese loc înainte ca redacţia 
să se computerizeze. 

— Tot ce-i mai vechi de zece ani se găsește doar în arhiva de 
hârtie, a zis Berit. 

Annika a luat un articol îndoit, a cărui hârtie era ţeapănă și 
sfărâmicioasă, și s-a uitat pe el. Caracterele titlului nu erau bine 
aliniate și aveau un aer demodat. O poză alb-negru care se 
întindea pe patru coloane înfățișa partea de nord a parcului. 

— Am avut dreptate, a zis Berit. Urca niște scări și, pe la 
mijlocul lor, s-a întâlnit cu cineva care cobora. N-a reușit să 
treacă mai departe. Crima n-a fost elucidată nici până în ziua de 
azi. 

Se așezaseră de o parte și de alta a biroului lui Berit și erau 
absorbite de acele articole de demult. Pe unele dintre ele le 
scrisese chiar Berit. Cazul tinerei Eva chiar semăna cu cel al 
fetei din cimitir. 

Într-o noapte călduroasă de vară de acum doisprezece ani, 
Eva urcase treptele de pe panta abruptă cu care se continua 
lnedalsgatan. Fusese găsită pe cea de-a șaptesprezecea 
treaptă, strangulată și pe jumătate goală. 

Timp de câteva zile, apăruseră multe articole lungi, cu poze 
mari în susul paginii. Erau materiale care prezentau mersul 
anchetei și rezumate ale rapoartelor întocmite de legiști, 
interviuri cu vecini și prieteni și un articol intitulat: „Lăsaţi-ne în 
pace!” Părinţii Evei pledau pentru ceva pe lângă cineva; se 
țineau de mână și se uitau în obiectiv cu un aer foarte serios. 
Avuseseră loc manifestații publice împotriva violenței - atât 
împotriva violenţei căreia îi cădeau victime femeile, cât și 
împotriva celei de pe străzi. La biserica din Kungsholms se 
organizase o slujbă, iar la locul crimei se strânsese un munte de 
flori. 


38 


„Ce ciudat că nu-mi amintesc nimic din toate astea, s-a gândit 
Annika. Pe atunci eram suficient de mare cât să pricep chestii 
de genu' ăsta.” 

Pe măsură ce se îndepărtau de data crimei, articolele 
deveneau mai scurte. Fotografiile erau mai mici și coborau din 
ce în ce mai mult spre josul paginii. La trei ani și jumătate după 
aceea, un scurt articol aducea la cunoștința publicului că poliţia 
reținuse o persoană pentru interogatorii, dar, în cele din urmă, o 
eliberase. lar apoi nu s-a mai scris nimic. 

Acum, după doisprezece ani de la moartea sa, Eva ajunsese 
din nou în atenția presei. Comparaţia era inevitabilă. 

— Și ce facem cu toate astea? a întrebat Annika. 

— Doar un scurt rezumat, i-a răspuns Berit. Nu prea avem ce 
face cu ele. O să scriu eu articolul. Deci tu ocupă-te de mama 
speriată, iar mie îmi rămâne Eva. Când o să terminăm, cei de la 
Krim deja vor fi început ancheta și o să putem să-i sunăm. 

— Ne grăbim? a întrebat Annika. 

Berit a zâmbit: 

— Nu prea. Termenul de predare a materialelor e ora cinci 
dimineaţa. Dar ar fi bine să terminăm niţel mai devreme. 
Oricum, am început bine. 

— Și ce o să se aleagă de articolele noastre? 

Berit a ridicat din umeri: 

— Poate că nici n-or să fie tipărite. Nu se știe niciodată. 
Depinde de ce se întâmplă în lume și de cât spaţiu avem la 
dispoziţie. 

Annika a dat din cap. Numărul de pagini al ziarului era un 
factor foarte important atunci când trebuia să se hotărască dacă 
un material avea să fie publicat sau nu. La fel era și la 
Katrineholms-Kuriren, ziarul de provincie unde era angajată cu 
carte de muncă. În toiul verii, conducerea hotăra să facă 
economie la hârtie, atât pentru că, în iulie, încasările din 
publicitate scădeau, cât și pentru că nu se întâmpla mare lucru. 
Întotdeauna, numărul de pagini creștea sau scădea cu patru, 
număr impus de dimensiunile plăcii de tipar. 

— Dar cred că e un caz căruia o să i se acorde prioritate, a zis 
Berit. Mai întâi o să fie materialul care prezintă știrea propriu- 
zisă, cel despre ancheta poliţiei, și două pagini despre fată - 
cine era și cu ce se ocupa. O să urmeze o scurtă prezentare a 
cazului Eva, articolul tău despre mama îngrozită și, la urmă, s-ar 


39 


putea să avem un articol pe tema: „Stockholm - orașul fricii”. Eu 
așa cred. 

— De câtă vreme lucrezi aici, Berit? a întrebat Annika, 
răsfoind tăieturile din ziare. 

Berit a oftat și a zâmbit ușor: 

— În curând, or să se facă douăzeci și cinci de ani. Eram cam 
de vârsta ta când m-am angajat. 

— Și în toată perioada asta ai lucrat la investigaţii? 

— Doamne, nu! La început, scriam despre animale și gătit. 
Apoi, la începutul anilor '80, am fost reporter la departamentul 
politic. Pe vremea aia era o modă să angajezi femei pe posturi 
de genu' ăsta. Apoi am lucrat la politică externă, iar acum iată- 
mă la investigaţii. 

— Unde ţi-a plăcut cel mai mult? 

— Cel mai mult îmi place să scriu. Să fac cercetări și să-mi 
croiesc drum prin hăţișul unui subiect. Îmi place foarte mult la 
investigaţii. De cele mai mult ori fac ce vreau, îmi găsesc 
singură subiectele... Dă-mi, te rog, tăieturile alea. Mersi! 

Annika s-a ridicat în picioare și s-a dus la biroul ei. Anne 
Snapphane încă nu se întorsese, iar când era plecată, redacţia 
părea pustie și tăcută. 

Macintosh-ul Annikăi intrase în modul economic, iar când l-a 
pornit din nou, a făcut un zgomot atât de puternic, încât s-a 
speriat. A scris repede ce-i spusese Daniella Hermansson: 
introducerea, textul propriu-zis și titlul. Apoi a pus articolul într- 
un dosar special de pe serverul redacţiei. Gata! Excelent! 

Tocmai când se pregătea să se ducă după o cafea, i-a sunat 
telefonul. Era Anne Snapphane. 

— Sunt la aeroportul Visby! a strigat ea. la zi, până la urmă, e 
vorba de o crimă? 

— Garantat! a zis Annika. Era goală și strangulată. Ce cauţi în 
Gotland? 

— A luat foc o pădure. Toată insula e-n flăcări. 

— Toată insula? Sau aproape toată? 

— Nu contează. Rămân aici până mâine, poate chiar mai mult. 
Dai tu mâncare la pisici? 

— Nici acum nu te-ai descotorosit de ele? a zis Annika pe un 
ton sarcastic. 

Anne n-a luat-o în seamă: 

— Le schimbi și nisipul, te rog? 


40 


— Sigur... 

Apoi a închis. 

„Oare de ce nu pot spune niciodată nu?”, s-a întrebat Annika 
oftând. S-a dus la bufet să-și cumpere o cafea și o sticlă de apă 
minerală. Umbla de colo-colo prin redacție cu cafeaua într-o 
mână și cu apa în cealaltă. Aerul condiţionat nu prea ajungea 
până acolo, așa că nu era cu mult mai răcoare decât afară. Cum 
era de așteptat, Spike vorbea la telefon, iar la subsuori îi 
apăruseră două pete mari de transpiraţie. Bertil Strand era 
aplecată deasupra biroului lui Pelle Oscarsson, redactorul foto. 
S-a apropiat de ei. 

— Sunt fotografiile din parcul Kronoberg? 

Oscarsson a făcut un clic dublu pe un icon de pe ecranul său 
mare, iar verdele închis al parcului l-a umplut pe tot. Soarele 
puternic pătase cu lumină întreaga scenă. Pietrele funerare de 
granit pluteau printre gratiile de fier forjat. În mijlocul fotografiei 
se vedea piciorul unei femei. 

— E bună. Impresionantă! a zis Annika în mod spontan. 

— Stai s-o vezi pe-asta! i-a zis Pelle, apoi a făcut iarăși un clic 
dublu. 

Când ochii întunecațţi ai tinerei s-au întâlnit cu ai săi, Annika s- 
a dat un pic în spate. 

— Astea sunt primele fotografii, a zis Bertil Strand. Ce bine că 
am schimbat unghiul, nu-i așa? 

Annika a înghiţit în sec, apoi a întrebat: 

— Și Daniella Hermansson? 

Pelle a făcut un clic dublu pentru a treia oară. A apărut 
Daniella cu băieţelul în braţe, uitându-se spre parc cu ochi 
speriați. 

— E excelentă! a zis Annika. 

— „AȘ fi putut fi eu în locul ei”, a zis redactorul foto. 

— De unde știi c-a zis asta? a întrebat ea pe un ton surprins. 

— Așa spun toţi în astfel de cazuri, i-a răspuns Pelle cu un aer 
superior. 

Annika și-a continuat plimbarea. 

Ușile dinspre capătul unde se afla conducerea erau închise. 
Nu-l văzuse pe redactorul-șef în ziua aceea. De fapt, dacă se 
gândea bine, abia dacă îl văzuse întreaga săptămână. Redactorii 
responsabili cu punerea în pagină încă nu veniseră. De obicei, 
aceștia apăreau după ora șapte seara, arşi de soare și vlăguiţi, 


41 


după o după-amiază petrecută în parcul Râlambshov. Își 
începeau tura dând pe gât două căni de cafea neagră, perorând 
pe marginea greşelilor din ediţia anterioară și abia apoi se 
apucau de lucru. Incercau tot felul de titluri, tăiau articolele și 
tastau la Macintosh-urile lor până pe la ora șase, când ziarul era 
trimis la tipografie. Annika se temea un pic de ei. Erau duri și 
gălăgioși, dar priceperea și profesionalismul lor nu puteau fi 
puse la îndoială. Mulţi dintre ei trăiau pentru ziar: lucrau patru 
zile la rând, apoi aveau patru zile libere și tot așa an după an. 
Programul lor nu ţinea cont de Crăciun, Paște, noaptea de 
Sânziene sau de alte sărbători. Patru zile lucrătoare, patru zile 
libere. Annika nu putea înţelege cum de suportau acest ritm. 

A trecut pe lângă departamentul de sport, care era gol; într- 
un colț se afla un televizor pornit pe Eurosport. S-a oprit lângă 
ferestrele mari din capătul redacţiei și s-a uitat la parcarea 
etajată de vizavi - sub dogoarea soarelui, peretele de beton 
părea că scoate aburi. Dacă își apropia foarte mult fața de geam 
și se uita la stânga, putea vedea Ambasada Rusiei. Și-a sprijinit 
fruntea de sticlă și a fost foarte uimită când a văzut cât de rece 
era. Întrucât era transpirată, Annika a lăsat o urmă lipicioasă pe 
geam, pe care a încercat s-o șteargă cu mâna. A băut ultima 
gură de apă minerală din sticlă. Avea un gust metalic. Apoi s-a 
întors la biroul ei, simțind că, încetul cu încetul, o învăluie un 
sentiment de bucurie. 

Era acolo. Fusese acceptată. Era de-a lor. 

„O să meargă”, și-a zis ea. 

e 

Era trecut de trei după-amiază și sosise timpul să sune la 
Krim, Biroul de investigații criminalistice. 

— Deocamdată, nu avem suficiente date, i-a explicat lapidar 
un locotenent de la departamentul de relații cu publicul. Sunați-l 
pe ofiţerul de presă. 

Dar ofițerul de presă nu avea nimic de declarat. 

Centrul de comunicații al poliţiei a confirmat că trimiseseră 
câteva mașini în parcul Kronoberg, dar Annika deja știa asta. 
Angajaţii de la serviciul de urgenţă i-au confirmat încă o dată că 
la ora 12:48 primiseră un apel pentru poliţie de la o persoană 
privată. Nu exista niciun abonament telefonic pe adresa dată de 
vânzătorul de ponturi. 


42 


Annika a scos un oftat. A luat carneţelul și l-a răsfoit. Ochii i- 
au căzut pe numărul mașinii în care urcase detectivul cu 
cămașa hawaiiană. A stat pe gânduri o clipă, apoi a sunat la 
centrul de comunicații al poliţiei. Mașina le aparţinea detectivilor 
de la Krim care lucrau în cadrul secţiei din cartierul Norrmalm. 
Annika a sunat acolo. 

— Mașina este împrumutată, i-a explicat polițistul de serviciu 
după ce s-a uitat pe o listă. 

— Cui? a întrebat Annika, simțind că-i crește pulsul. 

— Celor de la Krim, biroul de investigaţii criminalistice. Nu au 
mașini proprii. Ştiţi, azi a avut loc o crimă în cartierul 
Kungsholmsen. 

— Da, am auzit. Știţi ceva despre cazul ăsta? 

— Nu-i în ograda noastră. Kungsholmsen e în districtul 
Södermalm. Probabil că detectivii de la Krim deja au început 
ancheta. 

— Tipul care a închiriat mașina e blond și tuns scurt. Purta o 
cămașă hawaiiană. Știţi cine e? 

— Cred că e Q. 

— Q? a repetat Annika. 

— Așa i se spune. E căpitan de poliție în Krim. lar acum mă 
sună altcineva... 

Annika i-a mulțumit poliţistului și a încheiat convorbirea. A 
sunat iarăși la centrală. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu Q de la Krim. 

— Cu cine? a întrebat operatorul pe un ton nedumerit. 

— Un căpitan din Krim căruia i se spune Q. 

Operatorul a bombănit ceva. Probabil că și acolo era la fel de 
cald ca în redacţie. 

— O clipă, vă rog... 

Telefonul a reînceput să sune. Tocmai când se pregătea să 
pună receptorul în furcă, i-a răspuns o voce aspră. 

— Alo, Krim? a întrebat ea. 

Un alt bombănit. 

— Da, Krim. Despre ce-i vorba? 

— ÎI caut pe Q. 

— La telefon. 

La tanc! 

— Voiam să vă cer scuze. Mă numesc Annika Bengtzon. Astăzi 
am dat peste dumneavoastră lângă parcul Kronoberg. 


43 


Bărbatul a oftat. Annika a auzit un scârţăit la celălalt capăt al 
firului, ca și cum căpitanul de la Krim s-ar fi așezat pe un scaun. 

— De la ce ziar sunteţi? 

— Kvăllspressen. Lucrez aici pe perioada verii. Nu prea știu 
cum procedațţi de obicei, cum comunicaţi cu presa. La noi, în 
Katrineholm?, îl sun întotdeauna pe Johansson de la Krim la ora 
trei și, de obicei, știe tot. 

— Aici, în Stockholm, îl sunaţi pe ofițerul de presă. 

— Dar ancheta e condusă de dumneavoastră? și-a încercat ea 
norocul. 

— Până una-alta, da. 

Ura! 

— Niciun procuror? a întrebat ea repede. 

— Deocamdată nu e nevoie de un procuror. 

— Deci n-aveţi niciun suspect? 

Detectivul a făcut o pauză, fără să confirme, apoi a zis: 

— Sunteţi mai deşteaptă decât păreţi la prima vedere. Unde 
bateţi? 

— Cine era tânăra? 

Bărbatul a bombănit iarăși: 

— V-am spus deja să vorbiţi cu... 

— Mi-a spus că nu știe nimic. 

— Atunci va trebui ca, deocamdată, să vă mulţumiţi cu atât. 

Începea să se enerveze. 

— Îmi pare rău, a spus Annika. Nu vreau să pun presiune 
asupra dumneavoastră. 

— Ba asta faceţi. lar acum, presiunea asupra mea oricum e 
foarte mare... 

— Avea implanturi de silicon, a zis Annika. Era foarte 
machiată și plânsese. Ce vă sugerează toate astea? 

Bărbatul n-a zis nimic. Annika își ţinea respiraţia. 

— De unde știți detaliile astea? a întrebat-o el, iar Annika și-a 
dat seama că era surprins. 

— Și nu stătea acolo de foarte multă vreme. Rimelul era 
împrăștiat și avea ruj pe obraz. Acum se află la centrul de 
medicină legală din Solna, nu-i așa? Când o să-mi spuneți ce-ați 
aflat? 

— Ce vă face să credeţi că avea implanturi de silicon? 


4 Katrineholm: oraș de aproximativ 20 000 de locuitori, centru administrativ al 
districtului Södermanland. 


44 


— Sânii naturali se lasă în lateral când femeia stă întinsă pe 
spate. Sânii cu implanturi rămân foarte bombațţi. lar tinerele nu 
prea își fac implanturi. Era cumva o prostituată? 

— Nu, sigur nu, a zis căpitanul de poliţie, iar Annika și-a dat 
seama că acum își mușca limba. 

— Deci știți cine este! Când o să-i daţi numele publicităţii? 

— Nu suntem siguri sută la sută. Încă nu a fost identificată în 
mod oficial. 

— Dar o să fie identificată în curând? Și ce avea la mână? 

— Imi pare rău, dar nu mai am timp acum. La revedere! 

Q, căpitanul de poliţie care conducea ancheta, a închis. Când 
a revenit tonul, Annika și-a dat seama că tot nu aflase cum îl 
cheamă. 

e 

Ministrul a trecut în viteza a patra și a intrat în tunelul 
Karlberg. In mașină era sufocant de cald, așa că s-a aplecat un 
pic, bâjbâind după butonul de aer condiţionat. Sistemul de răcire 
a pornit și a început să șuiere. Ministrul a scos un oftat. Drumul 
părea nesfârșit. 

„Pe seară o să fie mai răcoare”, s-a gândit el. A cotit pe 
centura de nord și s-a încadrat pe bandă în așa fel încât s-o 
poată lua prin tunelul care ducea la autostrada E4. Înăuntru 
răsunau diferite zgomote, amplificându-se și lovindu-se de 
geamuri: șuierul aerului condiţionat, răpăitul cauciucurilor pe 
asfalt, vuietul ușor al aerului care pătrundea în mașină pe lângă 
o garnitură slăbită. A pornit radioul ca să înăbușe zgomotele. 
Muzica gălăgioasă de pe postul P3 a umplut mașina. S-a uitat la 
ceasul digital de pe bord: 17:53. Studio 69, emisiunea de 
informaţii politico-sociale, avea să înceapă în curând. 

„Oare or să zică ceva despre mine?”, s-a întrebat el. 

Următorul lui gând: „Bineînţeles că nu. De ce mi-ar pomeni 
numele? Doar nu mi-au luat niciun interviu.” 

A schimbat banda și a depășit două rulote cu numere de 
înmatriculare franțuzești. A lăsat în urmă autogara Haga Nord și, 
dintr-odată, și-a dat seama că mergea mult prea repede. „Ce 
știre de senzaţie ar ieși dacă aș fi prins depășind limita de 
viteză”, și-a zis el în timp ce schimba banda. A frânat pe 
neașteptate, iar rulotele i-au apărut în retrovizor și l-au claxonat 
prelung. 


45 


Era ora șase, așa că a dat radioul mai tare ca să asculte 
buletinul de știri al postului naţional. Președintele Statelor Unite 
era îngrijorat de evoluţia procesului de pace din Orientul Mijlociu 
și lansase părţilor implicate invitaţia de a veni la Washington în 
săptămâna următoare pentru a purta negocieri. Nu era limpede 
dacă reprezentanţii palestinieni aveau să dea curs invitaţiei. 
Ministrul asculta cu atenţie; era un eveniment care putea avea 
repercusiuni asupra propriei sale activităţi. 

A urmat transmisiunea unui reporter din Gotland despre un 
incendiu care izbucnise într-o pădure foarte întinsă; flăcările 
făceau ravagii și amenințau zone largi din estul insulei. 
Reporterul intervievase un fermier îngrijorat. Ministrul și-a dat 
seama că nu era foarte atent la drum. Lăsase în urmă strada 
care ducea spre Sollentuna și nici măcar nu băgase de seamă 
când trecuse de Järva Krog. 

Reportajul despre Gotland s-a terminat, apoi s-a auzit iarăși 
vocea crainicului. Controlorii de trafic aerian amenințau cu 
organizarea unei greve; negocierile erau în plină desfășurare, iar 
termenul până la care reprezentanţii sindicali trebuia să ofere 
un răspuns la ultima ofertă a angajatorilor era ora 
nouăsprezece. O tânără fusese găsită moartă în parcul 
Kronoberg din centrul Stockholmului. Ministrul a ciulit urechile și 
a dat mai tare. Deocamdată, nu se știau multe detalii, dar, 
potrivit unor indicii, părea că era vorba de o crimă. 

Buletinul a continuat cu un scurt material despre fostul 
secretar al Partidului Social Democrat care publicase într-un 
cotidian central un articol de opinie despre vechea afacere BI. 
Izbucnise un scandal în legătură cu Biroul de Informaţii, o 
agenţie de informaţii clandestină aflată în slujba partidului de 
guvernământ. Ministrul s-a enervat. „Ce boșorog tâmpit!” Ar fi 
trebuit să-și ţină gura, că doar erau în plină campanie 
electorală. 

— Am făcut-o pentru binele democraţiei, l-a auzit pe bătrânul 
secretar al partidului declarând pe un ton pompos. Noi eram 
singurii care apăram Suedia de marxist-leniniști. 

A urmat buletinul meteo. Frontul de presiune atmosferică 
avea să rămână deasupra Peninsulei Scandinave încă cinci zile. 
Nivelul precipitațiilor era sub medie în toată Suedia, iar riscul de 
incendii crescuse foarte mult, așa că era interzisă în continuare 
aprindea focurilor în pădure. Ministrul a oftat. Crainicul a 


46 


încheiat buletinul chiar atunci când mașina lui a trecut pe lângă 
intersecția Rotebro, lăsând în urmă un hipermarket aflat pe 
partea dreaptă. Ministrul aștepta acordurile zgomotoase de 
chitară electrică ce alcătuiau genericul emisiunii Studio 69, dar, 
spre surprinderea lui, nu le-a auzit. În schimb, a fost anunţată o 
nouă emisiune prezentată de niște tineri care urlau ca istericii. 
Căcat! Era sâmbătă. Studio 69 nu se difuza decât de luni până 
vineri. A închis radioul cu un gest nervos, iar în clipa următoare 
i-a sunat telefonul mobil. judecând după cum se auzea soneria, 
telefonul se afla undeva pe fundul unei genţi de pe bancheta din 
spate. A înjurat de mama focului și a întins mâna dreaptă în 
spate. Deviind puţin de pe bandă, a tras geamantanul pe podea 
și a scos din el o geantă. Un Mercedes ultimul răcnet, de culoare 
argintie, a trecut pe lângă el claxonând furios. 

— Porc capitalist! a bombănit ministrul. 

A întors geanta cu susul în jos pe bancheta din spate și a 
înhăţat telefonul mobil. 

— Alo? 

— Bună ziua! Karina la telefon, i-a răspuns secretara lui de 
presă. Unde sunteţi? 

— Ce vrei? a întrebat-o el abrupt. 

— Svenska Dagbladet” ar vrea să știe dacă noul impas al 
negocierilor de pace din Orientul Mijlociu periclitează vânzarea 
avioanelor de luptă JAS către armata israeliană. 

— E o întrebare-capcană. Încă nu am semnat niciun contract 
de livrare a avioanelor JAS către Israel. _ 

— Nu asta e întrebarea, a zis secretara de presă. Intrebarea e 
dacă negocierile sunt amenințate sau nu. 

— Guvernul nu face comentarii cu privire la posibilele 
negocieri cu cei interesaţi să cumpere armament suedez. Sau 
avioane de luptă suedeze. Tot timpul au loc negocieri cu 
potenţiali cumpărători, dar numai rareori acestea duc la achiziţii 
însemnate. În cazul de faţă, nu există nicio ameninţare la adresa 
niciunui contract de vânzare, pentru că, cel puţin după știința 
mea, nu există niciunul. 

Secretara de presă și-a notat în liniște răspunsul ministrului. 

— Bine, a zis ea apoi. Spuneţi-mi dacă am înţeles bine: 
„Răspunsul este nu. Nu este ameninţată nicio livrare, pentru că 
nu a fost semnat niciun contract.” 


5 Svenska Dagbladet: cotidian suedez înființat în 1884. 
47 


Ministrul și-a trecut mâna peste frunte: 

— Nu, Karina, nu! Nu asta am zis. Nu am zis că răspunsul e 
nu. E o întrebare la care nu se poate răspunde. Din moment ce 
nu e programată nicio livrare de arme, nu poate fi amenințată. A 
răspunde nu la întrebarea asta înseamnă că urmează să fie 
făcută o livrare de armament. 

Karina respira calm în receptor: 

— Poate că ar fi mai bine să vorbiţi dumneavoastră cu 
reporterul. 

La naiba, trebuia s-o concedieze pe femeia aia! Nu avea 
niciun pic de minte. 

— Nu, Karina. E treaba ta să redactezi răspunsul ăsta cum se 
cuvine, astfel încât ce-am vrut eu să spun să ajungă la opinia 
publică într-o formă adecvată. Pentru ce crezi că ești plătită cu 
patruzeci de mii de coroane pe lună? 

Apoi a închis înainte ca secretara să-i poată răspunde. Ca să 
stea liniștit, și-a oprit telefonul și l-a azvârlit în geantă. 

Tăcerea era apăsătoare. Încetul cu încetul, zgomotele și-au 
făcut apariţia din nou: șuierul aerului care pătrundea în mașină 
lângă garnitura slăbită, răpăitul roţilor pe asfalt, bâzâitul 
ventilatorului. Cuprins de exasperare, ministrul și-a desfăcut cei 
doi nasturi de sus ai cămășii și a pornit iarăși radioul. Nu putea 
suporta farsele de pe P3, așa că a ales un post la întâmplare și a 
nimerit pe Radio Rix. Din difuzoare se auzea un hit vechi, unul 
pe care îl știa din tinereţe. Îi aducea aminte vag de ceva, dar nu- 
și putea da seama de ce anume. Poate de vreo fată. Și-a 
înfrânat impulsul de a opri radioul - orice era preferabil 
zgomotelor pe care le făcea mașina. 

Avea să fie o noapte lungă. 

e 

Gașca redactorilor responsabili cu punerea în pagină a dat 
buzna în redacţie cu puţin înainte de șapte, făcând la fel de 
multă gălăgie ca de obicei. Jansson, șeful lor, s-a așezat de 
cealaltă parte a biroului la care stătea Spike. Annika și Berit 
tocmai se întorseseră de la cantină - poreclită în redacţie „Trei 
Șobolani” -, unde amândouă mâncaseră tocană de vită. 

Mâncarea îi picase greu Annikăi și îi pricinuise dureri la 
stomac. lar gălăgia responsabililor cu punerea în pagină nu-i 
făcea deloc bine. Telefoanele pe care le tot dădea nu o ajutau 
deloc. Nu reușise să-l găsească pe tipul care îi vânduse pontul. 


48 


Ofiţerul de presă al poliţiei era amabil și avea răbdarea unui 
sfânt, dar nu știa nimic. În după-amiaza aceea, vorbise cu el de 
trei ori. Ofiţerul nu știa cine era femeia, nici când și cum murise, 
nici când avea să afle toate astea. Era o situaţie care o irita, 
contribuind, probabil, la durerea de stomac. 

Trebuia să afle ceva despre tânăra din parc, ceva pentru 
prima pagină, altminteri nici numele ei nu avea să apară acolo. 

— la-o ușor, a sfătuit-o Berit. Până la urmă, o să reușim. E și 
mâine o zi. Dacă noi n-o să aflăm cum o cheamă, n-o să afle nici 
concurența. 

Bineînţeles că buletinul de la 19:30 de pe TV2 a început cu 
criza din Orientul Mijlociu și cu apelul președintelui american 
pentru reluarea negocierilor de pace. Materialul a durat o 
veșnicie și a fost împănat cu întrebări prin satelit pentru 
corespondentul de la Washington. Prezentările în limbaj de lemn 
ale conflictului se suprapuneau peste imagini din timpul 
Intifadei“ preluate de la agenţiile de presă. 

A urmat un material despre incendiul din pădurea Gotland, 
având exact același conţinut informativ precum cel difuzat pe 
postul naţional de radio. Dar imaginile aeriene erau, într-adevăr, 
extraordinare. Mai întâi a fost difuzat interviul cu directorul 
serviciilor de urgență, un pompier din Visby. Apoi au fost 
prezentate imagini de la o conferință de presă improvizată, iar 
Annika a zâmbit când a zărit-o pe Anne Snapphane înghesuindu- 
se în prim-plan cu reportofonul în aer. Materialul s-a încheiat cu 
un interviu luat unui fermier îngrijorat; Annikăi i s-a părut că-i 
recunoaște vocea din buletinul difuzat de radioul naţional. 

După incendiu, n-a urmat cine știe ce în materie de știri. A 
fost difuzat un material laborios despre debutul neoficial al 
campaniei electorale. Annika s-a gândit că l-ar fi putut da pe 
post chiar și cu șase luni mai înainte. Prim-ministrul social- 
democrat se plimba prin piaţa orașului său natal din 
Södermanland” ţinându-se de mână cu soţia lui. Annika a zâmbit 
când a văzut în fundal sediul ziarului pentru care lucrase înainte. 
Prim-ministrul a făcut un scurt comentariu pe marginea 
articolului despre afacerea Bl, publicat de fostul secretar al 
partidului. 


ê Este vorba despre Prima Intifadă, revolta palestinienilor împotriva puterii israeliene, 
care a avut loc în perioada 1987-1993. 
7 Södermanland (sau Sörmland): provincie de pe coasta de est a Suediei. 


49 


— Este o afacere pe care nu vrem s-o târâm după noi în 
secolul al XXI-lea, a zis el pe un ton plictisit. Așa că o vom 
elucida pe deplin. Dacă va fi nevoie, vom dispune întocmirea 
unui raport. 

Apoi a fost difuzat un material care, probabil, era ţinut la 
sertar de mai multă vreme. Televiziunea naţională își trimisese 
în Caucaz excelentul corespondent din Rusia, ca să relateze 
despre conflictul lung și sângeros care devasta una dintre 
fostele republici sovietice. „Asta e avantajul anotimpului 
călduros, s-a gândit Annika. Se dau la știri chestii pe care 
altminteri nu le-ai vedea niciodată.” 

Fusese intervievat și vârstnicul președinte al republicii 
caucaziene, care-l surprinsese pe reporter răspunzându-i la 
întrebări în suedeză. 

— Din 1970 până în 1973, am fost detașat la Ambasada URSS 
din Stockholm, i-a explicat el cu un accent pronunţat. 

— Incredibil! a exclamat Annika. 

Președintele era foarte îngrijorat. Rusia aproviziona rebelii cu 
arme și muniţie, în timp ce guvernul său suferea din pricina 
embargoului asupra armelor impus ţării sale printr-o rezoluţie a 
Naţiunilor Unite. Președintele fusese ţinta mai multor tentative 
de asasinat și, în plus, era bolnav de inimă. 

— Țara mea suferă, a zis el în suedeză, privind direct în 
obiectivul camerei de luat vederi. Ne mor copiii. Nu e drept ce 
se întâmplă. 

„Dumnezeule! În ce lume trăim!”, și-a zis Annika, apoi s-a dus 
să-și ia o cană de cafea. Când s-a întors, buletinul ajunsese la 
știrile interne de mai mică însemnătate: un accident de mașină 
în Enköping, o tânără găsită moartă în parcul Kronoberg din 
Stockholm, greva controlorilor de trafic aerian, care fusese 
evitată după ce sindicatul acceptase ultima ofertă a comisiei de 
mediere. Știrile erau citite într-o succesiune rapidă, fiind însoțite 
de imagini de arhivă greu de identificat. Totuși, se părea că un 
cameraman al televiziunii se sinchisise să dea o fugă în 
Kungsholmsen, pentru că pe ecran au apărut preţ de câteva 
secunde o bandă alb cu albastru și frunzișul unor copaci. Asta a 
fost tot. 

Annika a oftat. N-avea să-i fie deloc ușor. 


50 


Patriciei îi era frig. Și-a pus mâinile în sân și a ridicat 
picioarele pe scaun. Sistemul de aer condiţionat aducea în 
mașină un amestec de polen și gaze de eșapament. A strănutat. 

— Ești răcită? a întrebat-o tipul de pe scaunul din dreapta. 

Era destul de drăguţ, dar avea o cămașă oribilă. Niciun pic de 
stil. Oricum, ei îi plăceau tipii mai în vârstă, pentru că erau mai 
puţin înfocați. 

— Nu, a zis ea pe un ton îmbufnat. Sunt alergică. 

— Ajungem imediat. 

Femeia de la volan era o adevărată scorpie. Era una dintre 
acele polițiste care, pentru a se face respectate, trebuia să fie 
de două ori mai dure decât bărbaţii. O salutase pe Patricia cu un 
aer rigid, iar apoi nu-i mai acordase nicio atenţie. 

„Mă tratează cu dispreţ, s-a gândit Patricia. Işi închipuie că e 
mai bună ca mine.” 

Scorpia condusese pe Karlbergsvägen, iar apoi traversase 
Norra Stationsgatan; numai autobuzele și taxiurile aveau voie să 
facă așa ceva, dar părea să nu-i pese de chestia asta. Au trecut 
pe sub centura de vest, au intrat în Institutul Karolinska pe 
poarta din spate și au trecut pe lângă niște clădiri de cărămidă 
roșie construite în diferite epoci - era un fel de oraș în oraș. Nu 
se vedea niciun suflet de om; la urma urmei, era sâmbătă seara. 
Pe culmea dealului din stânga se afla clădirea ruginie a Școlii 
Tomteboda. Scorpia a cotit la dreapta și a oprit într-o mică 
parcare. Bărbatul cu cămașă stridentă s-a dat jos și i-a deschis 
Patriciei portiera. 

— Nu se poate deschide dinăuntru, i-a spus el. 

Patricia nu se putea mișca. Stătea cu picioarele ridicate pe 
banchetă, cu genunchii sub bărbie, și clănțănea din dinţi. 

„Nu se poate să fie adevărat, se gândea ea. Nu-s decât niște 
semne de rău augur. Gândește pozitiv. Gândește pozitiv...” 

Aerul era atât de dens, încât nici măcar nu-l putea trage în 
plămâni. | se oprea undeva în fundul gâtului: era foarte gros și îl 
făcea să se înece cu el. 

— Nu pot. Dacă nu e ea? 

— O să aflăm în curând, i-a zis bărbatul. Dar îmi dau seama că 
vă este greu. Haideţi, vă ajut eu să ieșiți din mașină. Vreți să 
beţi ceva? 

A dat din cap în semn că nu, dar a acceptat mâna pe care i-o 
întinsese. Când a coborât pe asfalt, îi tremurau picioarele. 


51 


Scorpia deja pornise pe o alee îngustă, iar pietrișul îi scrâșnea 
sub tălpi. 

— Mi-e rău, a zis Patricia. 

— Luaţi niște gumă de mestecat. 

Fără să spună nimic, a întins mâna spre el și a luat un 
Stimorol. 

— Pe aici, i-a zis tipul. 

Au trecut pe lângă un semn pe care se vedea o săgeată roșie 
și o inscripţie: „95:7 Morga. Dep. Med. Legală”. 

Patricia mesteca guma cu strășnicie. Mergeau printre niște 
copaci: tei și arțari. Un vânt ușor foșnea printre frunze - poate 
că, în sfârșit, aerul începea să se răcorească. 

Mai întâi, Patricia a văzut marchiza largă a clădirii, care ieșea 
în afară precum un cozoroc enorm. Clădirea aducea cu un 
buncăr și era construită din omniprezenta cărămidă roșie, iar 
ușa grea de fier de la intrare, vopsită în gri și negru, era închisă. 

„MORGA DIN STOCKHOLM” - așa scria, cu majuscule aurii, sub 
marchiză, iar imediat dedesubt: „Intrare pentru rude. 
Identificări. Eliberări pentru capelă.” 

Plasticul interfonului era tocit. Tipul a apăsat pe un buton și i- 
a răspuns o voce groasă. Patricia s-a întors cu spatele la ușă și 
s-a uitat spre parcare. Avea vaga senzaţie că pământul se 
legăna, ca și când s-ar fi aflat pe un vas purtat de valuri. Soarele 
dispăruse în spatele Școlii Tomteboda, iar sub marchiză abia de 
mai ajungea puţină lumină naturală. Chiar în faţa ei se afla 
Colegiul de Științe Medicale - cărămidă roșie mată, anii '60. 
Aerul era tot mai apăsător, iar guma pe care o mesteca părea 
din ce în ce mai voluminoasă. O pasăre cânta într-un tufiș, iar 
ciripiturile ajungeau la Patricia ca și când ar fi trecut printr-un 
filtru. Auzea cum îi scrâșnesc dinţii. 

— Bine aţi venit! 

Tipul i-a pus mâna pe braţ, iar ea s-a întors. Ușa se 
deschisese. Un alt bărbat stătea în prag, afișând un zâmbet 
reţinut: 

— Pe aici, vă rog. Intraţi. 

— Trebuie să arunc guma, a zis Patricia. 

— Puteţi să mergeţi la baie, i-a sugerat el. 

Scorpia și tipul cu cămașa au lăsat-o pe ea înainte. Era o 
cameră mică. Îi amintea de sala de așteptare a unui stomatolog: 
o canapea gri în stânga, o masă scundă din lemn de mesteacăn, 


52 


patru scaune din fier cromat, cu căptușeală în dungi albastre, 
picturi abstracte pe pereţi - trei câmpuri colorate în gri, maro și 
albastru -, o oglindă în dreapta, un mic vestiar chiar în faţă și 
ușa de la baie. Patricia a pornit spre baie, pășind cu sentimentul 
neplăcut că nu reușește să atingă podeaua. 

„Eşti aici, Josefin?” 

„Îmi simți spiritul?” 

După ce a intrat în baie, a încuiat ușa și a aruncat guma la 
gunoi. Coșul din sârmă era gol, iar guma s-a lipit de marginea 
pungii de plastic. A încercat să-i dea un bobârnac, dar i s-a lipit 
de deget. N-a văzut pe nicăieri paharele de plastic, aşa că a 
băut apă direct de la robinet. „E o morgă, s-a gândit ea când a 
pus gura pe țeavă. Cred că e curată.” 

A inspirat adânc pe nas de câteva ori, apoi a ieșit. Însoțitorii ei 
o așteptau în faţa altei uși, aflată între oglindă și ieșire. 

— N-o să fie ușor, i-a zis tipul cu cămașă. Cadavrul n-a fost 
spălat. Și e așezat în poziţia în care a fost găsit. 

Patricia a înghiţit în sec: 

— Cum a murit? 

— A fost strangulată. Cineva a descoperit-o azi, la prânz, în 
parcul Kronoberg din cartierul Kungsholmsen. 

Patricia a dus mâna la gură; ochii i s-au mărit și i s-au umplut 
de lacrimi. 

— Când ne întoarcem de la muncă, a șoptit ea, de obicei 
scurtăm drumul prin parc. 

— Incă nu suntem siguri că este prietena dumneavoastră, i-a 
zis tipul. Vreau să nu vă pripiţi și să vă uitaţi cu atenţie la ea. N- 
o să fie chiar atât de greu. 

— E, cumva... plină de sânge? 

— Ah, nu! Deloc. Arată bine. Cadavrul a început să se usuce, 
și de-aia s-ar putea să aibă fața puţin cam scofâlcită. Pielea și 
buzele s-au decolorat, dar nu de tot. Nu arată îngrozitor. 

Tipul vorbea încet și calm. A luat-o de mână: 

— Sunteţi gata? 

Patricia a încuviințat din cap. Scorpia a deschis ușa. Dinăuntru 
a venit o adiere rece. Patricia a tras aer pe nas, așteptându-se 
să simtă miros de cadavru și de moarte. Dar nu, aerul era 
proaspăt și curat. A făcut un pas precaut pe podeaua de piatră 
lucioasă, de un maro-cenușiu. Pereţii de beton erau albi, iar 
tencuiala, neregulată. Pe peretele din celălalt capăt erau 


53 


montate două radiatoare electrice. A ridicat privirea și a văzut 
că de tavan atârna un cerc de metal; douăsprezece lămpi cu 
ulei împrăștiau în cameră o lumină difuză. Atmosfera îi amintea 
de o capelă. Două sfeșnice înalte de lemn. Lumânările nu era 
aprinse, dar Patricia simţea miros de ceară arsă. Între cele două 
sfeșnice se afla targa. 

— Nu pot. 

— Nu sunteți obligată, a zis tipul. Îi putem chema pe părinţii 
sau pe iubitul ei. Dar ne-ar lua mai mult timp, ceea ce i-ar oferi 
criminalului un avans și mai mare faţă de noi. Cel care a făcut 
asta n-ar trebui să umble liber pe străzi. 

Patricia a înghiţit încă o dată în sec. O bucată mare de pânză 
albastră atârna în spatele tărgii, acoperind ușa din celălalt capăt 
al camerei. S-a uitat la acea suprafață albastră, încercând să 
identifice un model. 

— Am să mă uit. 

Tipul a luat-o de mână și a tras-o încet, mai aproape de targă. 
Cadavrul era întins sub un cearșaf, cu mâinile ridicate deasupra 
capului. 

— lar acum, Anja o să-i ia cearșaful de pe față. O să rămân 
lângă tine. 

Anja era scorpia. 

Patricia a văzut mișcarea cu coada ochiului. Cearșaful alb a 
fost îndepărtat și ea a simţit o ușoară adiere. 

„Are dreptate, s-a gândit ea. Arată bine. E moartă, dar nu 
arată dezgustător. Pare surprinsă. Are aerul unui om care nu 
prea înţelege ce i s-a întâmplat.” 

— Jossie, a șoptit ea. 

— E prietena dumneavoastră? a întrebat-o tipul. 

Patricia a încuviinţat din cap. Ochii i s-au umplut de lacrimi. 
Nu a încercat să le împiedice. A întins mâna ca s-o mângâie pe 
păr. Dar s-a oprit și a rămas cu mâna în aer. 

— Jossie, ce ţi-au făcut? 

— Sunteţi absolut sigură? 

Patricia a închis ochii și a încuviinţat din cap: 

— Doamne Dumnezeule! 

A dus mâna la gură, strângând pleoapele și mai tare. 

— Ne puteţi confirma cu o certitudine de sută la sută că este 
Josefin Liljeberg, colega dumneavoastră de apartament? 


54 


Patricia a încuviințat din cap și s-a întors cu spatele. Le-a 
întors spatele lui Jossie, morţii și pânzei albastre care flutura 
ușor în spatele tărgii. 

— Vreau să plec, a zis ea cu o voce stinsă. Scoateţi-mă de 
aici. 

Bărbatul a cuprins-o cu braţul pe după umeri și a tras-o mai 
aproape de el, mângâind-o pe păr. Patricia plângea în hohote, 
iar lacrimile ei îmbibau cămașa hawaiiană stridentă a bărbatului. 

— Am vrea să facem o percheziție amănunţită a 
apartamentului dumneavoastră în seara asta, a zis el. Ar fi bine 
dacă v-am găsi acasă. 

Patricia s-a șters la nas cu dosul palmei și a scuturat din cap: 

— Trebuie să merg la muncă. Acum că Jossie nu mai e, va 
trebui să lucrez mult mai mult. Cred că deja se întreabă pe unde 
umblu. 

Tipul cu cămașa i-a aruncat o privire scrutătoare: 

— Sunteţi sigură c-o să vă descurcați? 

Patricia a încuviinţat din cap. 

— Bine, i-a zis el. Să mergem. 

e 

Comunicatul de presă a ieșit din fax la ora 21:12. Întrucât 
biroul de presă al poliţiei trimitea întotdeauna comunicatele la 
secretara redacţiei - adică la Eva-Britt Qvist, care nu lucra în 
week-end -, nu l-a văzut nimeni. Berit a observat știrea abia la 
21:45, când a publicat-o agenţia TT. 

— La ora zece, conferinţă de presă la sediul poliţiei! i-a strigat 
ea Annikăi în drum spre biroul fotografilor. 

Annika a aruncat în geantă un carneţel și un pix, apoi a pornit 
spre ieșire. | se strânsese stomacul de nerăbdare - acum avea 
să afle. Era emoţionată. Nu fusese niciodată la o conferinţă de 
presă organizată la sediul poliţiei din Stockholm. 

— Trebuie să mutăm faxul de pe biroul Evei-Britt Qvist, a zis 
Berit în lift. 

S-au înghesuit în Saab-ul lui Bertil Strand la fel ca prima oară: 
Annika stătea tot pe bancheta din spate, pe aceeași parte. De 
data asta, a închis ușa ușor. Când au pornit spre Văsterbroplan, 
a observat că nu o închisese bine. l-a pus piedica și a înhățat 
mânerul, sperând că Bertil nu avea să observe. 

— Unde mergem? a întrebat fotograful. 

— La intrarea de pe Kungsholmsgatan, i-a răspuns Berit. 


55 


— Ce crezi c-or să spună? a întrebat Annika. 

— Probabil că au identificat-o și au luat legătura cu membrii 
familiei, a zis Berit. 

— Da, dar de ce să organizeze o conferinţă de presă doar 
pentru atâta lucru? 

— N-au nicio pistă, i-a explicat Berit. Așa că au nevoie să fie 
cât mai prezenţi în mass-media, pentru că vor să pună în alertă 
detectivii din publicul larg cât timp cadavrul încă e cald. Noi 
suntem ceasul cu alarmă. 

Annika a înghiţit în sec și a apucat mânerul ușii cu cealaltă 
mână. Prin geamul fumuriu, seara părea cenușie și posomorâtă. 
Reclamele cu neon amplasate în Fridhemsplan licăreau palid în 
lumina crepusculară. 

— La ora asta, ar fi trebuit să fiu într-o cafenea, cu un pahar 
de vin roșu în faţă, a zis Bertil Strand. 

Nu i-a răspuns niciuna dintre cele două femei. 

Au intrat pe Kungsholmsgatan, iar când au trecut pe lângă 
parc, Annika a văzut cordoanele alb cu albastru legănându-se în 
bătaia brizei. Mașina a trecut pe lângă vegetaţia bogată a 
parcului și a ajuns lângă intrarea în sediul poliţiei, aflată la 
capătul străzii. 

— Ironia sorții, a zis Berit. La vreo două sute de metri de locul 
crimei se află cea mai mare secţie de poliţie din Peninsula 
Scandinavă. 

Annika a văzut pe partea dreaptă o clădire maronie din metal 
- sediul central al poliţiei naţionale. Apoi s-a uitat spre parc prin 
lunetă. Dealul înverzit era învăluit în semiîntuneric și umplea 
întreaga lunetă. Dintr-odată, a simţit că i se face greață - era 
strivită între clădirea de metal și verdele întunecat al parcului. A 
cotrobăit prin geantă, a scos o cutie de bomboane mentolate și 
a băgat repede două în gură. 

— O să ajungem la fix, a zis Berit. 

Bertil a parcat puţin cam aproape de colţul străzii, iar Annika 
a coborât repede din mașină. Îi înţepenise încheietura mâinii de 
la efortul pe care îl făcuse de-a lungul drumului ca să ţină 
portiera. 

— Ești niţel palidă, i-a zis Berit. Te simţi bine? 

— Da, n-am nimic. 

Annika și-a pus geanta pe umăr și a pornit spre intrarea în 
sediu, crănţănind frenetic bomboanele de mentă. La poartă se 


56 


afla un agent de pază de la Falck Security. l-au arătat cu toții 
legitimaţiile de presă și au intrat într-un birou înghesuit, a cărui 
podea era acoperită în cea mai mare parte de un fotocopiator. 
Annika s-a uitat de jur împrejur cu un aer curios. În stânga și în 
dreapta era câte un coridor lung. 

— Asta e biroul unde se fac identificările și se iau amprentele, 
i-a șoptit Berit. 

— Tot înainte, le-a ordonat agentul de pază. 

Pe ușa de sticlă din faţa lor scria cu litere albastre, inversate: 
„Departamentul Naţional de Investigaţii Criminalistice”. Berit a 
deschis-o și au intrat cu toţii pe un coridor ai cărui pereţi erau 
căptușiţi cu tablă bej. Zece metri mai încolo, pe partea dreaptă, 
se afla sala de conferințe. 

Bertil Strand a scos un oftat: 

— Cred că ăsta e cel mai nepotrivit loc pentru fotografii din 
întreaga Suedie. Nici măcar nu poţi folosi blițul ca lumea din 
cauza tavanului - e maro-închis și absoarbe multă lumină. 

— Oare de-aia ofiţerul lor de presă are mereu ochii roșii? a zis 
Annika, zâmbind ușor. 

Fotograful a bombănit. 

Era o cameră mare, a cărei podea era acoperită în întregime 
cu mochetă portocalie. Scaunele erau colorate în bej și maro, iar 
tapiseriile de pe pereţi erau predominant albastre și maro. În 
faţă se strânsese un mic grup de reporteri. Annika i-a 
recunoscut pe Arne Pâhlson și pe un alt reporter de la tabloidul 
rival - stăteau de vorbă cu ofițerul de presă. Q nu era de faţă. 
Spre surprinderea ei, Annika a văzut că în sală se aflau atât un 
reporter din redacția de știri a radioului naţional, cât și unul de 
la cotidianul elitist care avea sediul în aceeași clădire cu 
Kvällspressen. 

— După cum vezi, i-a șoptit Berit, atunci când se face o 
conferință de presă, o crimă devine mai importantă. 

În cameră era înăbușitor de cald, iar, în scurtă vreme, Annika 
a început să transpire prin toţi porii. Întrucât nu venise nicio 
echipă de televiziune, s-au așezat chiar în față - de obicei, 
primele rânduri erau ocupate de camerele TV. jurnaliștii 
tabloidului rival s-au așezat chiar lângă ei, iar Bertil Strand și-a 
încărcat aparatele. 

Ofiţerul de presă și-a dres glasul. 

— Bine aţi venit! a zis el, pășind pe micul podium din față. 


57 


A ocolit un pupitru și s-a lăsat cu toată greutatea pe un scaun 
din spatele mesei de conferinţe. Și-a făcut de lucru cu niște foi, 
apoi a lovit ușor microfonul pe care îl avea în față. 

— Ei bine, v-am cerut să veniţi aici în această seară ca să vă 
dăm detalii despre femeia găsită moartă în centrul 
Stockholmului astăzi, în jurul prânzului. 

A dat hârtiile la o parte. 

Stând una lângă alta, Annika și Berit își luau notițe. Bertil 
Strand se dusese mai spre stânga, încercând să găsească niște 
unghiuri cât mai bune. 

— De-a lungul zilei, a sunat multă lume să ne ceară informaţii 
în legătură cu acest caz, și tocmai de aceea am hotărât să 
organizăm o conferinţă de presă. Întâi de toate, o să vă prezint 
datele cazului, apoi o să vă răspund la întrebări. În regulă? 

Reporterii au încuviinţat din cap, iar ofiţerul de presă și-a tras 
iarăși foile în faţă: 

— La ora 12:48, serviciul de urgență a primit un telefon prin 
care era anunţată descoperirea unui cadavru. Cel care a sunat 
era o persoană privată. 

„Drogatul”, a scris Annika în carnețelul ei. 

Ofițerul de presă a tăcut o clipă, încrucișându-și mâinile pe 
masă. 

— Victima este o tânără de 19 ani pe nume Hanna Josefin 
Liljeberg, care locuia în Stockholm. Familia a fost înștiințată. 

Annika a simţit o arsură în stomac. Ochilor întunecaţi li se 
dăduse un nume. S-a uitat pe furiș la colegii ei, ca să vadă cum 
reacționează. Dar ceilalţi jurnaliști nici măcar n-au clipit. 

— Cauza morii a fost strangularea. Ora morţii nu a fost 
stabilită cu exactitate, dar specialiștii estimează că decesul a 
survenit cândva între orele trei și șapte dimineața. 

Ofițerul de presă a ezitat un pic înainte să continue: 

— Autopsia a arătat că tânăra a fost agresată sexual. 

O imagine a trecut fulgerător prin mintea Annikăi: sâni, ochi, 
țipete. 

Ofiţerul de presă a ridicat privirea de pe foi: 

— Avem nevoie de ajutorul populaţiei pentru prinderea celui 
care a comis această crimă, a zis el cu un aer plictisit. 
Deocamdată, nu avem multe piste. 

Annika s-a uitat la Berit - avusese dreptate. 


58 


— În prezent, ipoteza noastră de lucru este că locul crimei 
este chiar locul unde a fost descoperit cadavrul; acest lucru este 
confirmat de câteva indicii descoperite la fața locului. Ultima 
persoană care a văzut-o în viaţă - în afară de criminal - a fost 
colega ei de apartament. Erau împreună la clubul unde lucrează 
și s-au despărțit cu puţin înainte de ora cinci dimineaţa. Ceea ce 
înseamnă că intervalul în care a avut loc crima poate fi redus cu 
două ore. 

S-au declanșat câteva bliţuri. Annika a presupus că erau ale 
lui Bertil Strand. 

Ofiţerul de presă a făcut o scurtă recapitulare: 

— Hanna Josefin Liljeberg a fost omorâtă în parcul Kronoberg 
din Stockholm, cândva între orele cinci și șapte dimineața. 
Rănile de pe cadavru indică faptul că a fost violată. 

Ochii lui s-au plimbat pe deasupra jurnaliștilor veniţi la 
conferinţa de presă și s-au oprit asupra Annikăi. Privirea lui a 
făcut-o să înghită în sec. 

— li rugăm pe toţi - repet: pe toti - cei care se aflau în 
apropierea parcului Kronoberg, pe Parkgatan, Hantverkargatan 
sau Sankt G5ransgatan între orele cinci și șapte să ia legătura 
cu noi. Poliţia le va fi recunoscătoare pentru orice informație 
care ne-ar putea ajuta. Au fost puse la dispoziția publicului mai 
multe linii telefonice, iar oamenii vor putea alege între a sta de 
vorbă cu un operator sau cu un robot telefonic. Un incident care 
pare nesemnificativ pentru un nespecialist ne poate fi de mare 
folos pentru conturarea imaginii de ansamblu. De aceea, îi 
rugăm să ia legătura cu noi pe toţi cei care au văzut ceva 
neobișnuit în intervalul menţionat. 

Apoi a tăcut. Praful din aer era nemișcat. Annika avea gâtlejul 
atât de uscat, încât simţea că o ustură. 

Reporterul de la cotidianul elitist și-a dres glasul: 

— Aveţi vreun suspect? 

Annika s-a uitat la el cu un aer surprins. Oare nu înţelesese ce 
spusese mai adineauri tipul de pe podium? 

— Nu, a răspuns ofițerul de presă pe un ton amabil. Tocmai 
de aceea este foarte important pentru noi să obţinem informații 
de la publicul larg. 

Reporterul și-a luat notițe. 

— Care sunt indiciile potrivit cărora locul unde a fost 
descoperit cadavrul este locul crimei? a întrebat Arne Pâhlson. 


59 


— Deocamdată, nu vă putem spune nimic pe această temă. 

Au urmat alte câteva întrebări stângace din partea 
reporterilor, dar ofițerul de presă nu avea nimic de adăugat. La 
sfârșit, reporterul de la radioul naţional a vrut să afle dacă 
ofițerul îi putea răspunde în mod neoficial la câteva întrebări. Și 
cu asta s-a terminat conferinţa de presă. Nu durase decât vreo 
douăzeci de minute. Bertil Strand stătea sprijinit de peretele din 
spate al sălii. 

— Să așteptăm până termină reporterul de la radioul naţional, 
ca să putem sta și noi de vorbă cu ofiţerul? a întrebat Annika. 

— Cred că ar trebui să ne împărțim sarcinile, a zis Berit. Una 
dintre noi rămâne aici și stă de vorbă cu el, iar cealaltă începe 
să caute fotografii ale tinerei. 

Annika a încuviințat din cap; era o propunere rezonabilă. 

— AȘ putea să dau o fugă până la biroul de serviciu din cadrul 
Departamentului Naţional de Poliţie, ca să mă uit în registrul 
pașapoartelor, a zis Berit, iar tu rămâi să stai de vorbă cu Gösta. 

— Gosta? 

— Așa-l cheamă pe ofițerul de presă. Rămâi aici, Bertil, da? 
lau un taxi. 

După reporterul de la radioul naţional a venit rândul lui Arne 
Pâhlson. Celălalt reporter al tabloidului rival dispăruse, iar 
Annika ar fi putut pune pariu pe cămașa de pe ea că Berit avea 
să dea peste el la registrul pașapoartelor. 

Arne Pâhlson a stat de vorbă cu ofițerul pe îndelete cel puţin 
la fel de mult cât durase conferinţa de presă. La unsprezece fără 
un Sfert, toată lumea se dăduse bătută, mai puţin Annika și 
Bertil Strand. Gösta părea foarte obosit când, în cele din urmă, 
Annika a reușit să se așeze alături de el într-un colţ al sălii, care 
acum era pustie. 

— Vi se pare dificil? l-a întrebat Annika. 

Gosta s-a uitat la ea cu un aer surprins: 

— La ce vă referiţi? 

— Îmi închipui că vedeţi o mulţime de chestii nasoale. 

— Nu-i chiar așa de rău... Aveţi întrebări? 

Annika și-a răsfoit carneţelul: 

— Am văzut cadavrul în parc, a zis ea pe un ton liniștit, ca și 
când n-ar fi fost cine știe ce. Fata era goală și nu am văzut nicio 
haină prin apropiere. Deci ori a ajuns în cimitir goală, ori hainele 


60 


ei erau undeva prin preajmă. Le-aţi găsit? a întrebat ea în cele 
din urmă, uitându-se în ochii ofițerului de presă. 

— Nu. N-am găsit decât o pereche de chiloţi. Dar nu puteţi să 
scrieţi chestia asta! 

— De ce nu? 

— Ca să nu perturbăm ancheta, a zis el repede. 

— Ei... Spuneţi-mi, de ce nu? 

Gösta s-a gândit preț de o clipă. 

— Mă rog, presupun că putem divulga chestia asta. N-are 
nicio importanţă. 

— Unde aţi gasit chiloţii? Cum arată? De unde știți că erau ai 
ei? 

— Atârnau într-un tufiș de lângă ea. Erau dintr-un material 
sintetic de culoare roz. Și am cerut să fie identificaţi. 

— Am înţeles. Cât despre identificarea cadavrului, s-a făcut 
destul de repede. Cum ați procedat? 

Ofiţerul de presă a oftat: 

— V-am zis deja că a fost identificată de colega ei de 
apartament. 

— Ce vârstă are? 

— E o tânără cam de aceeași vârstă cu Josefin. 

— Josefin a fost dată dispărută? 

Gösta a încuviinţat din cap: 

— Da, de colega ei de apartament. 

— Când? 

— Mai întâi și-a dat seama că Josefin n-a ajuns acasă noaptea 
trecută, iar când a văzut că n-a fost nici la muncă, a sunat la 
poliţie, pe la ora șase jumate. 

— Deci cele două tinere locuiau și munceau împreună? 

— Așa se pare. 

Annika a făcut niște însemnări și s-a gândit la ce-i spusese 
ofițerul de presă. 

— Şi restul hainelor? 

— Incă nu le-am găsit. Le-am căutat pe o rază de cinci străzi 
în jurul parcului, dar n-am dat de ele. Din nefericire, pubelele din 
zonă au fost golite azi-dimineaţă, dar chiar acum câţiva oameni 
fac căutări la groapa de gunoi. 

— Cu ce era îmbrăcată? 

Ofițerul de presă a băgat mâna în buzunarul drept al 
uniformei și a scos un carnetel: 


61 


— Rochie neagră scurtă, adidași albi și o geacă de blugi. 
Probabil și o geantă de umar din imitație de piele. 

— Se întâmplă cumva să aveţi o fotografie cu ea? Poate una 
de la absolvirea liceului, cu tichie albă pe cap? 

Ofițerul de presă și-a trecut mâna prin păr: 

— Oamenii trebuie să știe cum arăta. 

Annika a încuviinţat din cap. 

— Cu tichie albă pe cap? Să văd ce pot să fac. Altceva? 

Annika și-a mușcat buza: 

— Când am văzut cadavrul, am mai observat ceva la una 
dintre mâini. Parcă ar fi fost sfârtecată sau roasă. 

Ofiţerul de presă iarăși a fost luat prin surprindere: 

— Înseamnă că știți mai multe decât mine. 

Annika și-a pus carnețelul în poală. 

— Ce fel de persoană era? a întrebat ea cu glas scăzut. 

Gosta a oftat: 

— Nu știm. Tot ce știm e c-a murit. 

— Dar ce fel de viaţă avea? La ce club lucra? Avea un iubit? 

Ofițerul de presă a băgat carnetțelul în buzunar și s-a ridicat în 
picioare: 

— Să văd ce pot să fac în legătură cu fotografia. 

(J 

Când Annika și Bertil Strand s-au întors în redacție, Berit lucra 
de zor la biroul ei. 

— Era foarte drăguță, a zis Berit, făcând un semn spre biroul 
redactorului foto. 

Annika s-a dus direct la biroul lui Pelle și s-a uitat la fotografia 
alb-negru de mici dimensiuni luată din registrul pașapoartelor. 
Hanna Josefin Liljeberg se uitase râzând în obiectiv. Avea o 
privire luminoasă și un zâmbet radios pe care nu le întâlnești 
decât la un adolescent plin de încredere în sine. 

— 19 ani, a zis Annika, având senzaţia că pieptul îi e strâns 
într-un clește. 

— Cel mai bine ar fi să facem rost de o fotografie ca lumea, a 
zis Pelle Oscarsson. Dacă o mărim ca s-o facem mai lată de-o 
coloană, o să iasă cenușie și o să aibă granulaţia mare. 

— Cred c-o să găsim una mai bună, a zis Annika, rugându-se 
în gând de Gösta în timp ce se apropia de Berit. 

— Ştii cum funcţionează RegPub? a întrebat-o Berit. 

Annika a dat din cap în semn că nu. 


62 


— Atunci hai să mergem la biroul Evei-Britt Qvist. 

Secretara redacţiei avea pe birou un computer cu modem. 
Berit l-a pornit și s-a conectat la reţea. Apoi a accesat Info 
Market, o colecție de baze de date, și a intrat în Registrul Public, 
un serviciu de stat care furnizează informaţii despre cetăţenii 
suedezi. 

— Aici poţi găsi informaţii despre orice persoană care 
locuiește în Suedia, i-a explicat ea. Locul nașterii și adresa 
actuală ale unei persoane, CNP-ul și adresele ei anterioare, 
numele de fată ale femeilor căsătorite și alte chestii de genu' 
ăsta. 

— Incredibil! a zis Annika. Habar n-aveam. 

— RegPub e o unealtă excelentă. Într-o zi, când o să ai timp, 
să iei loc aici și să-ți verifici câţiva prieteni. 

Berit a apăsat pe tasta F8 - căutare după nume - și a făcut o 
căutare naţională a numelui „Liljeberg, Hanna Josefin”. Au 
obţinut două rezultate: o femeie de 85 de ani din Malmö și o 
tânără de 19 ani care locuia în Stockholm, pe Dalagatan. 

— Ea e, a zis Berit. 

Apoi a tastat „v” în fața celui de-al doilea rezultat și a apăsat 
tasta „Enter”. Pe ecran au apărut următoarele informaţii: 
„Liljeberg, Hanna Josefin, născută în Täby, necăsătorită. Ultima 
modificare introdusă pe numele ei în registrul populaţiei a fost 
efectuată în urmă cu mai puţin de două luni.” 

— Hai să vedem unde a locuit înainte, a zis Berit. 

A apăsat tasta F7 - date istorice -, iar computerul a făcut o 
pauză de câteva secunde, ca și când ar fi stat pe gânduri, după 
care a apărut pe ecran o nouă adresă: 

— „Runslingan, în Täby Kyrkby”, a citit Berit. Un cartier 
frumos. Plin de oameni din pătura de sus a societăţii. Numai 
case standardizate lipite una de alta. 

— Unde apar informaţiile astea? a întrebat Annika uitându-se 
pe ecran. 

Berit a zâmbit: 

— Unele sunt stocate chiar pe hard disk. 

Apoi s-a lovit ușor peste frunte, dându-și seama ce întrebase 
Annika: 

— Ah, păi, eu locuiesc în Täby... Probabil că acolo stau părinţii 
ei. 


63 


Berit a scos adresa la imprimantă, apoi a tastat o nouă 
comandă. Au citit împreună datele care au apărut pe ecran: 
Liljeberg Hed, Siv Barbro, adresa: Runslingan, în Täby Kyrkby, 
născută în urmă cu 47 de ani, căsătorită. 

— Mama Josefinei, a zis Annika. Cum ai găsit-o? 

— Am căutat femei cu același nume de familie și cu același 
cod poștal. 

Berit a scos datele la imprimantă și a tastat o nouă comandă; 
de data asta a căutat bărbaţi care îndeplineau aceleași criterii. 
RegPub a găsit două rezultate: Hans Gunnar, 51 de ani, și Carl 
Niklas, 19 ani - amândoi locuiau pe Runslingan. 

— la uită-te la data de naștere a băiatului, a zis Berit. 

— Josefin avea un frate geamăn. 

Berit a scos și aceste date la imprimantă, apoi s-a deconectat. 
A stins calculatorul și s-a dus la imprimantă. 

— la tu astea, a zis ea, întinzându-i Annikăi foile scoase de 
imprimantă. Încearcă să dai de cineva care o cunoștea. 

Annika s-a întors la biroul ei. Responsabilii cu punerea în 
pagină erau absorbiți de munca lor. Jansson urla în receptor. 
Ecranele strălucitoare ale computerelor făceau ca biroul de știri 
să pară o insulă albastră care plutea pe marea cenușie a 
redacţiei. Mulțumită acelei priveliști, Annika și-a dat seama de 
întunericul de afară. Se lăsase noaptea. Nu mai avea mult timp. 

Chiar când s-a așezat pe scaun, a sunat Telefonul Ciudaţilor. A 
înhăţat receptorul cu un gest reflex. Individul de la celălalt capăt 
al firului voia să știe dacă scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf 
fusese lesbiană. 

— Sunati la linia homosexualilor și a lesbienelor, i-a răspuns 
Annika, apoi a închis. 

A luat teancul de cărţi de telefon ale Stockholmului, a scos un 
oftat și s-a uitat la coperte. În Katrineholm, orașul ei natal, era o 
singură carte de telefon pentru întreaga provincie 
Södermanland; aici erau câte patru pentru zona unui singur cod 
poștal. S-a uitat la „Liljeberg, Hans” de pe Runslingan din Täby 
Kyrkby. În dreptul său scria „pastor”. A copiat numărul de 
telefon și s-a uitat la el îndelung. 

„Nu”, și-a spus ea în cele din urmă. Sigur existau și alte 
mijloace prin care putea afla informaţiile de care avea nevoie. 

A scos cartea de telefon a firmelor și furnizorilor de servicii, 
apoi s-a uitat în secţiunea dedicată informaţiilor despre 


64 


administraţia locală. În Täby erau două licee: Tibble și Åva. A 
sunat la numerele principale ale celor două licee, dar ambele 
apeluri au fost redirecţionate spre centrala municipală. S-a 
gândit preț de câteva clipe, apoi a încercat să sune la numerele 
directe. La sfârșitul numerelor găsite în cartea de telefon, în loc 
de 00, a format 01, apoi 02 și 03. Norocul i-a surâs abia când a 
ajuns la 05: un mesaj vocal a informat-o că Martin Larsson-Berg, 
directorul adjunct, era în concediu până pe data de 7 august. L-a 
căutat în cartea de telefon, iar când l-a găsit, a văzut că în 
dreptul lui scria: „licenţiat în științe socio-umane”. Locuia în 
Viggbyholm. Era și acasă, și treaz. 

— Imi pare rău că vă deranjez sâmbătă noaptea, la o oră atât 
de târzie, i-a spus Annika după ce s-a prezentat, dar vă sun într- 
o chestiune foarte importantă. 

— E vorba de soția mea? a întrebat Martin Larsson-Berg pe un 
ton neliniștit. 

— Soția dumneavoastră? 

— İn week-end-ul ăsta, a plecat într-o călătorie pe mare. 

— Nu, nu-i vorba despre dumneaei... O tânără care s-ar putea 
să vă fi fost elevă a fost găsită moartă astăzi în Stockholm, a zis 
Annika, închizând ochii. 

— Ah, înţeleg, a zis bărbatul cu ușurare în glas. Am crezut că i 
s-a întâmplat ceva soţiei mele. Ce elevă? 

— O fată pe nume Josefin Liljeberg, din Täby Kyrkby. 

— La ce profil a fost? 

— Nici măcar nu sunt sigură că a făcut liceul la Tibble, dar e 
destul de probabil. Nu vă amintiţi de ea? 19 ani, drăguță, păr 
blond și lung, sâni mari... 

Directorul adjunct și-a adus aminte: 

— Ah, da, Josefin Liljeberg. Așa-i, era la profilul media, a 
absolvit în primăvară. 

Annika a răsuflat ușurată și a deschis ochii: 

— Deci vă aduceţi aminte de ea? 

— Spuneţi c-a murit? Îngrozitor! Dar ce s-a întâmplat? 

— A fost omorâtă. A fost găsită în Cimitirul Evreiesc din parcul 
Kronoberg. 

— Vai, e înfiorător! Se știe cine e făptașul? 

— Deocamdată, nu. Aţi vrea să ne spuneţi ceva despre ea, 
câteva cuvinte despre cum era? Sau poate ce simţiți? 

Martin Larsson-Berg a oftat: 


65 


— Păi... Ce-aș putea să vă spun? Era la fel ca majoritatea 
fetelor de vârsta ei, veselă și frivolă. Toate seamănă între ele. Ai 
zice că-s identice. 

„Deci cam așa văd lucrurile profesorii din ziua de azi”, și-a 
spus Annika în timp ce directorul adjunct se gândea la ce să mai 
spună. 

— Voia să se facă jurnalistă de televiziune, a adăugat el. 
Sincer să fiu, nu era foarte isteaţă. Și ziceți c-a fost omorâtă... 
Cum? 

— A fost strangulată. Deci ziceţi c-a absolvit liceul? 

— Da, a trecut la toate materiile. 

Annika s-a uitat la foile scoase la imprimantă pe care le avea 
în faţă. 

— Tatăl ei este pastor. Oare asta a afectat-o în vreun fel? 

— Ah, da? Nu știam că e pastor... 

— Și avea un frate geamăn, pe nume Carl Niklas. Și el a făcut 
liceul la Tibble? 

— Niklas... Da, cred că a terminat la profilul de științe ale 
naturii. Un băiat foarte deștept. Voia să-și continue studiile în 
Statele Unite. 

Annika își lua notițe: 

— Ce altceva ne-aţi mai putea spune? 

Jansson a apărut lângă ea cu un aer rugător, dar Annika i-a 
făcut semn cu mâna că e ocupată. 

— Nimic, îmi pare rău. Sunt atât de mulţi elevi... 

— Avea mulţi prieteni? 

— Păi... cred că da. Nu era o vedetă a liceului, dar avea 
prietenii ei. Mă rog, nu era agresată de colegi sau mai știu eu 
ce. 

— Aveţi cumva la îndemână catalogul? l-a întrebat ea. 

— Catalogul clasei în care a învăţat Josefin? 

Directorul adjunct a bolborosit câteva clipe, apoi a zis: 

— Da, îl am. Vreţi să vi-l trimit? 

— Aveţi fax? 

Avea. Annika i-a dat numărul de fax al Departamentului de 
investigaţii, iar Martin Larsson-Berg i-a promis că avea să-i 
trimită imediat atât catalogul, cât și fotografia de grup cu Josefin 
și colegii ei. 

După ce a închis și s-a ridicat în picioare ca să meargă la 
biroul Evei-Britt Qvist, Telefonul Ciudaţilor a ţărâit din nou. A 


66 


ezitat preţ de o clipă, dar apoi s-a oprit brusc și a ridicat 
receptorul. 

— Știu cine l-a împușcat pe Olof Palme, a îngăimat cineva de 
la celălalt capăt al firului. 

— Serios? Cine? 

— Care-i recompensa? 

— Ziarul nostru plătește cel mult cinci mii de coroane pentru 
un pont care apare în ziar. 

— Doar cinci miare? Gogoși! Vreau să stau de vorbă cu unul 
dintre redactori. 

Annika a auzit că bărbatul a sorbit ceva și a înghiţit. 

— Și eu sunt redactor. Indiferent cu cine staţi de vorbă, ziarul 
nostru tot cinci mii plătește. 

— Nu-i de ajuns. Vreau mai mult. 

— Sunati la poliţie și-o să primiţi 50 de milioane, a zis Annika, 
apoi a închis. 

„Dar dacă beţivanul avea dreptate?”, s-a întrebat ea în drum 
spre fax. Dacă știa, într-adevăr, cine l-a omorât? Dacă a doua zi 
tabloidul rival avea numele criminalului pe prima pagină? Avea 
să fie ţinută minte drept persoana care a refuzat pontul, la fel ca 
directorul studioului care îi refuzase pe cei de la The Beatles. 

Faxul era groaznic: Josefin și colegii ei de clasă se vedeau ca 
niște pete negre pe un fundal cu dungi gri. Dar sub fotografie se 
aflau numele tuturor elevilor - douăzeci și nouă de tineri care o 
cunoscuseră pe Josefin. In drum spre biroul ei, Annika a subliniat 
numele neobișnuite, cele pe care ar fi putut să le găsească în 
cartea de telefon; adolescenţii aceia probabil că nu aveau 
propriile lor telefoane, așa că trebuia să-i caute pe părinţii lor. 

— Un plic pentru dumneavoastră, a zis portarul Peter Brand. 

Era fiul lui Tore și, toată luna iulie, avea să lucreze în tura de 
noapte. 

Cu un aer surprins, Annika a ridicat privirea și a luat plicul alb, 
din hârtie groasă. Pe una dintre părţi era scris: „Nu îndoiţi”. L-a 
desfăcut repede și i-a vărsat conţinutul pe birou. 

Erau trei fotografii ale Josefinei. Prima era făcută într-un 
cabinet foto. Tânăra avea pe cap o tichie albă, era relaxată și 
zâmbea radios, privind înspre obiectiv. Annika a simţit că i se 
zbârlește părul de pe mâini. Era o fotografie atât de bună, încât 
puteau s-o facă mare cât zece coloane dacă voiau. Celelalte 
două erau fotografii de amator, dar destul de bune: într-una 


67 


Josefin ţinea în brațe o pisică, iar în cealaltă, stătea pe un 
fotoliu. 

Sub ele era un bilet de la Gösta, ofițerul de presă al poliţiei: 
„Le-am promis părinţilor că fotografiile vor fi puse la dispoziţia 
tuturor instituţiilor de presă care ni le vor cere. Vă rog ca, după 
ce le folosiţi, să le expediați tabloidului rival.” 

Annika a dat fuga la Jansson și i-a pus fotografiile pe birou: 

— Era fiica unui cleric și visa să ajungă jurnalistă. 

Jansson a luat în mână fotografiile și s-a uitat la ele cu atenţie. 

— Excelent! 

— Trebuie să le trimitem tabloidului rival imediat după ce ne 
facem treaba cu ele. 

— Bineînțeles! O să le trimitem imediat după ce o să-și 
tipărească ediţia de mâine. Bravo! 

Annika s-a întors la biroul ei. A luat loc și s-a uitat la telefon. 
N-avea de ce să mai stea pe gânduri. Era două și jumătate, iar 
dacă voia să dea de vreunul dintre prietenii Josefinei, trebuia să 
se pună pe treabă imediat. 

A început cu două nume de familie care nu aveau sonoritate 
tipic suedeză, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi a sunat la un 
Silfverbi&rck și a dat de o tânără. Annika și-a acoperit ochii cu 
mâna, simțind că-i crește pulsul. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez în toiul nopţii, a început 
Annika rar, cu glas scăzut. Numele meu este Annika Bengtzon și 
lucrez pentru ziarul Kvällspressen. V-am sunat pentru că una 
dintre colegele dumneavoastră, Josefin Liljeberg, a... 

Dar vocea i-a cedat. A trebuit să-și dreagă glasul. 

— Da, am auzit, a suspinat tânăra, al cărei prenume - potrivit 
catalogului - era Charlotta. E îngrozitor. Toate suntem foarte 
șocate. Trebuie să ne sprijinim una pe alta. 

Annika a deschis ochii, a înhățat un pix și a început să ia 
notițe. Era mult mai simplu decât își imaginase. 

— E temerea noastră cea mai mare, a zis Charlotta. Tinerelor 
ca noi le e frică cel mai mult exact de chestia asta. lar acum i s- 
a întâmplat uneia dintre prietenele noastre. Va trebui să luăm 
atitudine. 

Acum, tânăra nu mai suspina, ci părea foarte vioaie, iar 
Annika făcea însemnări în carneţel. 

— Aţi discutat cu prietenele dumneavoastră despre 
posibilitatea unui astfel de incident? a întrebat ea. 


68 


— Da, bineînțeles. Deși nu ne închipuiam că avea să i se 
întâmple uneia dintre noi. Niciodată nu te gândești la așa ceva. 

— O cunoșteaţi bine pe Josefin? 

Charlotta a scos un suspin - un suspin adânc, fără lacrimi: 

— Era cea mai bună prietenă a mea. 

Annika bănuia că minte. 

— Cum era Josefin? 

Charlotta avea un răspuns gata pregătit: 

— Era întotdeauna amabilă și veselă. O fată săritoare și 
cinstită. Lua note mari. Și îi plăcea să se distreze. Într-adevăr, s- 
ar putea spune că... 

Annika aștepta în tăcere. 

— O să aveţi nevoie de fotografia mea? a întrebat Charlotta în 
cele din urmă. 

Annika s-a uitat la ceas. A făcut un calcul: până la Täby și 
înapoi, plus developatul filmului... Ar fi fost prea din scurt. 

— Nu în noaptea asta. Nu mai e mult până când o să trimitem 
ziarul la tipografie. Vă mai pot suna o dată mâine? 

— Bineînţeles! Sau mă puteţi căuta pe pager. 

Annika și-a notat numărul. Și-a sprijinit fruntea în palmă și a 
stat pe gânduri câteva clipe. În ochii ei, imaginea Josefinei era 
încă vagă și îndepărtată. Încă nu și-o putea reprezenta limpede 
pe tânăra moartă. 

— Ce voia să facă în viață? 

— Cum adică „să facă”? Să-și întemeieze o familie, să aibă o 
slujbă, chestii de genu' ăsta... 

— Unde muncea? 

— Unde muncea...? 

— Da, la ce club? 

— Ah, asta nu știu. 

— Se mutase în Stockholm, pe Dalagatan. l-aţi făcut vreo 
vizită acolo? 

— Dalagatan? Nu... 

— Știţi de ce s-a mutat? 

— Pentru că voia să stea în capitală, cred. 

— Avea un iubit? 

Fata n-a zis nimic. lar Annika a înţeles. Charlotta nu prea o 
cunoștea pe Josefin. 

— Vă mulţumesc că v-aţi deranjat pentru mine în toiul nopţii, 
i-a zis Annika. 


69 


Mai avea de dat un singur telefon. A căutat iarăși numele de 
Liljeberg, dar nu a găsit nicio Josefin pe Dalagatan. Annika s-a 
gândit că poate se mutase de curând și nu fusese încă 
înregistrată, așa că a sunat la informaţii telefonice. 

— Nu, nu avem nicio Liljeberg pe Dalagatan la numărul 64, a 
lămurit-o operatorul. 

— S-ar putea să fie un număr de telefon foarte nou. 

— Am acces la toate numerele de telefon alocate, inclusiv la 
cele alocate ieri... 

— Ar putea fi un număr care nu figurează în registrul 
telefonic? 

— Nu, i-a răspuns operatorul. Această informaţie mi-ar fi 
apărut pe ecran. Nu cumva abonamentul este pe numele 
altcuiva? 

Annika a răsfoit foile scoase la imprimantă și a dat peste 
mama Josefinei: Liljeberg Hed, Siv Barbro. 

— Hed. Verificaţi dacă nu cumva pe Dalagatan, la numărul 64, 
e înregistrată o persoană numită Hed. 

Operatorul a introdus numele în computer: 

— Da, am găsit o Barbro Hed. Ar putea fi persoana pe care o 
căutaţi? 

— Da! 

A format numărul fără să ezite, iar după al cincilea apel, i-a 
răspuns un bărbat. 

— Josefin e acasă? 

— Cine sunteți? 

— Sunt Annika Bengtzon și vă sun din partea... 

— Ce naiba! Dau de tine peste tot! 

Annika i-a recunoscut vocea. 

— Q! a strigat ea. Ce faci acolo? 

— Ce crezi? Și cum dracu' ai reușit să faci rost de numărul 
ăsta? Nici noi nu-l avem! 

— A fost foarte greu. Am sunat la informaţii telefonice. Ce-ai 
aflat? 

— Acum chiar n-am timp, a zis el, apoi a închis. 

Annika a zâmbit. Cel puţin făcuse rost de numărul corect. Și 
aflase că poliţia se dusese la apartamentul Josefinei în toiul 
nopții. 

— Vreau să știu ce-ai aflat până acum, i-a zis Jansson, 
așezându-se pe biroul ei. 


70 


— Uite ce-am de gând să scriu, i-a răspuns ea, făcând rapid o 
schemă în carneţel. 

Jansson a dat din cap aprobator, apoi s-a întors în grabă la 
biroul său. 

Annika a scris articolul despre Josefin - fiica unui cleric, o fată 
ambițioasă care visa să ajungă jurnalistă. Apoi a redactat și 
materialul despre moartea tinerei, în care a pomenit de ochii 
întunecațţi și strigătul ei mut, mâna roasă și durerea prietenei 
sale. Dar a lăsat deoparte sânii de silicon. Apoi a scris despre 
ancheta poliţiei și hainele dispărute, despre ultimele ore din 
viața tinerei și agitatul vânzător de ponturi care sunase la ziar, 
despre îngrijorarea Daniellei Hermansson și apelul ofițerului de 
presă: „Acest maniac trebuie prins.” 

— Foarte bine, i-a zis Jansson. Ai scris elegant și la obiect. Și 
te-ai referit în permanenţă la fapte. Ai ceva potenţial! 

Annika a plecat imediat. Îi era greu să facă faţă criticilor, dar îi 
era și mai greu să suporte laudele. Preţuia foarte mult dansul 
vrăjit al literelor, care dădea aripi cuvintelor sale. Dacă accepta 
laudele, bulele acelea sclipitoare ar fi putut să se spargă. 

— Hai să bem câte o ciocolată caldă înainte să pleci, i-a zis 
Berit. 

e 

Ministrul a intrat pe podul Bergnäs, iar pe la jumătatea lui a 
depăşit o decapotabilă americană veche, în care se aflau nişte 
rockeri sprijiniți de portiere. În afară de ei, n-a mai văzut niciun 
suflet de om. 

Când, în cele din urmă, a intrat pe străduțele din spatele 
buncărului verde al biroului de asistență socială, ministrul a 
răsuflat ușurat. Vâjâitul și celelalte zgomote ale mașinii îl 
însoțiseră aproape 250 de kilometri. În curând, aveau să 
înceteze. 

După ce a parcat lângă biroul firmei de închirieri auto, a 
rămas nemișcat în mașină, savurând liniștea. Urechea stângă 
încă îi ţiuia. Era frânt de oboseală. Dar nu avea încotro. A oftat și 
s-a dat jos din mașină, simțind că-i înțepeniseră mâinile și 
picioarele. S-a uitat repede în jur, apoi a urinat în spatele 
mașinii. 

Bagajele erau mai grele decât își închipuise. „N-am să 
reușesc”, s-a gândit el. A pornit spre Storgatan, trecând pe 
lângă Biroul de Informaţii Publice, apoi a intrat în Ostermalm, un 


71 


vechi cartier rezidenţial. A aruncat o privire casei sale, aflată în 
spatele unor mesteceni, și a văzut ferestrele vechi strălucind în 
lumina firavă a zorilor. Bicicletele copiilor erau sprijinite de 
verandă. Fereastra dormitorului era întredeschisă, și a zâmbit 
când a văzut perdeaua fluturând în bătaia brizei. 

— Christer...? a zis o voce de femeie. 

Ministrul s-a strecurat în dormitor, iar soția lui i-a aruncat o 
privire somnoroasă. S-a apropiat repede de pat, s-a băgat lângă 
ea, a mângâiat-o pe păr și a sărutat-o pe gură. 

— Dormi în continuare, draga mea, i-a șoptit el. 

— Ce oră e? 

— Patru fără un sfert. 

— Cum a fost drumul? 

— N-am avut probleme. Haide, culcă-te la loc. 

— Și cum a fost? 

Ministrul a ezitat: 

— Am cumpărat niște coniac azer. N-am băut așa ceva 
niciodată, nu-i așa? 

Soţia nu i-a răspuns, ci l-a tras aproape de ea, apoi a întins 
mâna și i-a desfăcut fermoarul. 

e 

Soarele răsărise și atârna deasupra orizontului ca o portocală 
foarte coaptă, luminându-i faţa. Era abia cinci jumate și afară 
deja se făcuse cald. Annika era ameţită de oboseală. Trebuia să 
se ducă acasă. Gjorwellsgatan era pustie. In drum spre staţia de 
autobuz, mergea pe mijlocul străzii. Când a ajuns, s-a prăvălit 
pe bancă, cu picioarele complet amorțite. 

Înainte să plece, văzuse pe ecranul lui Jansson macheta 
primei pagini dominată de fotografia de la absolvire a Josefinei 
și de titlul principal: „Crimă sexuală în cimitir”. Scrisese 
materialul scurt de pe prima pagină împreună un Jansson. 
Articolele ei aveau să apară în paginile șase, șapte, opt, nouă și 
doisprezece. În noaptea aceea, umpluse mai multe coloane 
decât în primele șapte săptămâni petrecute la Kvällspressen. 

„Mi-a ieșit! și-a zis ea. Am reușit. Mi-a ieșit...” 

Și-a sprijinit capul de peretele din plexiglas al staţiei de 
autobuz și a închis ochii. Inspira adânc și se concentra asupra 
zgomotelor traficului. Erau puţine și îndepărtate. La un moment 
dat, a aţipit, dar a fost trezită de ciripitul zgomotos al unei 
pasări din curtea ambasadei. 


72 


După o vreme, și-a dat seama că nu știa când avea să vină 
autobuzul. S-a ridicat cu greu de pe bancă și s-a dus să se uite 
pe orar. Duminică dimineaţa, primul autobuz 56 avea să vină 
abia la 7:13, adică peste aproape două ore. A oftat din rărunchi 
- trebuia s-o ia pe jos. _ 

După câteva minute, a prins viteză. Se simţea bine. În scurtă 
vreme, picioarele au început să meargă singure, punând în 
mișcare aerul din jur. A străbătut strada cu care se continuă 
Văsterbron, apoi a pornit spre Fridhemsplan. Odată ajunsă pe 
Drottningholmsvăgen, a văzut verdeaţa luxuriantă apărând în 
capătul străzii. Parcul Kronoberg era învăluit într-un 
semiîntuneric sinistru. Și-a dat seama că trebuia să meargă 
acolo. 

Cordoanele poliţiei fuseseră îndepărtate. Banda alb cu 
albastru nu se mai vedea decât pe gardul negru. S-a apropiat de 
poarta de fier, apoi și-a trecut degetele peste scoaba de metal a 
lacătului. Razele soarelui mângâiau coroanele teilor, făcând 
frunzele să strălucească. 

„Poate că Josefin a venit aici cam pe la ora asta, s-a gândit 
Annika. Soarele era la fel ca acum, iar razele lui desenau pe 
frunze același model. Totul e atât de fragil. Se poate întâmpla 
atât de repede.” 

Trecându-și mâna peste inelele și curburile gardului din fier 
forjat, Annika a ocolit cimitirul, ajungând pe latura de est. A 
recunoscut tufișurile și piatra funerară răsturnată, dar nu se 
vedea niciun semn care să dea de înțeles că acela era locul 
unde murise Josefin. 

S-a agăţat de gard cu ambele mâini și s-a uitat prin lăstăriș. S- 
a aplecat un pic, dar a simţit că n-o mai ajută picioarele, așa că 
s-a așezat încet pe iarbă. Fără să-și dea seama, a început să 
plângă. Lacrimile îi șiroiau pe obraji și îi cădeau pe fusta 
șifonată. Și-a sprijinit fruntea de gratii și a plâns în liniște. 

— De unde o știai? 

Annika a încercat să se ridice în picioare, dar a alunecat și a 
căzut pe noadă, dând din mâini. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii. 

Faţa tinerei care îi vorbise era roșie și umflată de plâns. 
Vorbea cu un accent slab, dar distinct. 

Annika se uita ţintă la ea: 


8 Västerbron: pod din centrul Stockholmului, inaugurat în 1935. 
73 


— Nu... nu o știam. N-am întâlnit-o niciodată. Dar am văzut-o 
când zăcea aici. Era moartă... 

— Unde? a întrebat tânăra, făcând un pas în față. 

Annika i-a arătat cu mâna. Tânăra s-a apropiat și, preț de un 
minut, s-a uitat în tăcere la locul acela. Apoi s-a așezat pe iarbă 
alături de Annika, cu spatele spre cimitir, sprijinindu-se de gard. 

— Și eu am văzut-o, a zis ea, mototolind tivul bluzei. 

Annika a scotocit în geantă după ceva cu care să-și sufle 
nasul. 

— Am văzut-o la morgă. Ea era. Și era întreagă. Chiar arăta 
bine. 

Annika a înghiţit în sec și s-a uitat încă o dată la tânără. 
„Doamne! Cred că e colega de apartament a Josefinei, fata care 
a identificat-o! Probabil că fuseseră prietene apropiate.” 

S-a gândit la prima pagină a ediţiei de a doua zi și, dintr- 
odată, a cuprins-o un neașteptat sentiment de rușine. 

Și tânăra de lângă ea a început să suspine: 

— Era atât de bună. N-a făcut rău nimănui niciodată. 

— Nu o cunoșteam, a zis Annika, suflându-și nasul cu o filă din 
carnețel. Lucrez pentru un ziar și am scris despre Josefin. 

Tânăra s-a uitat la Annika: 

— Jossie voia să se facă jurnalistă. Voia să scrie despre copiii 
abuzati. 

— Ar fi putut ajunge să lucreze la Kvällspressen... 

— Și ce ai scris? 

Annika a tras aer în piept, ezitând preţ de o clipă. Toată 
satisfacția pe care o trăise mai înainte gândindu-se la articolele 
ei dispăruse cu desăvârșire. Tot ce-și dorea era să se prelingă 
printre firele de iarbă și să dispară. 

— Că a fost agresată și omorâtă în cimitir, a zis ea repede. 

Tânăra a încuviinţat și s-a uitat în altă parte: 

— Și am prevenit-o... 

Annika mototolea fila din carneţel în care își suflase nasul, dar 
când a auzit-o, a rămas nemișcată: 

— Ce vrei să spui? 

Tânăra și-a șters obrajii cu dosul palmei: 

— Joachim nu era bun pentru ea. O bătea tot timpul. Și, din 
cauza asta, Josefin nu putea să facă niciodată ceva ca lumea. 
Era mereu plină de vânătăi, iar asta poate să fie o problemă la 


74 


serviciu. Îi spuneam întruna: „Trebuie să-l părăsești”, dar nu 
putea. 

Annika o asculta cu ochii larg deschiși: 

— Dumnezeule! Le-ai spus polițiștilor toate chestiile astea? 

Tânăra a încuviințat din cap, apoi a scos un șervetel din 
buzunarul gecii de blugi ca să-și sufle nasul. 

— Am o alergie puternică. Nu cumva ai la tine niște Seldane*? 

Annika a dat din cap în semn că nu. 

— Trebuie să mă duc acasă, a zis tânăra, apoi s-a ridicat în 
picioare. La noapte muncesc iarăși. Vreau să dorm un pic. 

Annika s-a ridicat și ea, îndepărtându-și câteva fire de iarbă 
de pe fustă: 

— Chiar crezi că e posibil ca ucigașul să fie iubitul ei? 

— Îi spunea deseori că, într-o bună zi, o s-o omoare. 

Tânăra a pornit spre Parkgatan, iar Annika s-a uitat la 
morminte, simțind un nou fior în stomac. lubitul ei! Poate că 
poliția avea să rezolve cazul în scurtă vreme. 

— Hei! Cum te cheamă? a strigat ea în liniștea parcului. 

Tânăra s-a oprit. 

— Patricia, i-a răspuns ea, tot strigând. 

Apoi s-a întors cu spatele și a pornit spre Fleminggatan. 

e 

Annika nu și-a amintit că-i promisese Annei Snapphane să dea 
de mâncare pisicilor decât în clipa când a ajuns la ușa blocului 
unde locuia. A oftat și a întors repede problema pe toate feţele. 
Pisicile probabil că aveau să supraviețuiască. Intrebarea era 
alta: oare ea avea să supravieţuiască dacă nu se culca imediat? 
Pe de altă parte, Anne locuia la doar câteva sute de metri mai 
încolo. Și îi promisese. A scotocit prin geantă și a găsit cheile 
Annei, de care se prinsese un ambalaj de gumă de mestecat. 

„Sunt prea drăguță”, s-a gândit ea. 

A luat-o pe treptele care duceau de la Pipersgatan la 
Kungsklippan; când a ajuns sus, îi tremurau picioarele. Și o 
durea noada de la căzătura din parc. 

Micul apartament al Annei Snapphane se afla la etajul șase și 
avea un balcon cu o priveliște minunată. Pisicile au început să 
miaune imediat ce au auzit cheia în broască. Când a deschis 
ușa, au apărut două năsucuri. 

— Bună, pisicuţelor! Mă așteptați? 


? Seldane: medicament folosit pentru ameliorarea stărilor alergice. 
75 


A împins pisicile înăuntru cu piciorul și a închis ușa. S-a așezat 
pe podea, iar cele două animale i-au sărit imediat în braţe, 
frecându-și boturile de bărbia ei. 

— Dar ce-i cu voi? Vreţi cumva câte un sărut? a izbucnit ea în 
râs. 

Le-a mângâiat cam un minut, apoi s-a ridicat și s-a dus în 
chicinetă. Cele trei castroane ale pisicilor erau așezate lângă 
aragaz, pe o bucată de linoleum. Laptele se stricase, iar 
castronul cu mâncare și cel cu apă erau goale. 

— Imediat, pisicuţelor. 

A aruncat laptele, a spălat castronul și l-a umplut cu lapte 
proaspăt din frigider. Pisicile torceau de zor, gudurându-se cu 
înfrigurare la picioarele ei. 

— Hei, aveţi răbdare! 

Erau atât de înfometate, încât aproape că au răsturnat 
castronul înainte ca ea să-l pună pe podea. In timp ce beau 
lapte cu lăcomie, Annika a umplut cu apă al doilea castron și s-a 
uitat după mâncarea pentru pisici. A găsit într-un dulap trei cutii 
de Whiskas și a zâmbit. Whiskas era și numele motanului ei din 
Hälleforsnäs. Pe perioada verii, îl lăsase la bunica ei, care avea o 
casă în Lyckebo. 

— Oare de ce am devenit atât de sentimentală? s-a întrebat 
ea cu voce tare. 

A desfăcut o cutie, strâmbând din nas când a simţit mirosul, și 
a golit-o în cel de-al treilea castron. Apoi a aruncat o privire 
către lădiţa cu nisip din baie - mai putea fi lăsat până a doua zi. 

— Pa, pisicuțelor! 

Dar pisicuţele nu i-au dat nicio atenţie. 

A ieșit repede din apartament și a pornit spre piaţa 
Kungsholms. Începea o nouă zi, iar păsările ciripeau în voie. 
Annika simţea că-i tremură puţin picioarele. Se bălăbănea ușor 
și nu mai reușea să aprecieze corect distanțele. 

„Nu pot continua așa la nesfârșit”, s-a gândit ea. 

e 

Aerul din apartament încă era sufocant din pricina căldurii din 
ziua anterioară. Apartamentul dădea în spate, era la ultimul etaj 
și nu avea nici baie proprie, nici apă caldă. Dar avea trei camere 
și o bucătărie mare. Când îl găsise, Annikăi i se păruse că-l 
prinsese pe Dumnezeu de picior. 


76 


— Nimeni nu vrea să locuiască în condiţii atât de primitive, îi 
spusese femeia de la biroul locativ atunci când Annika scrisese 
în formular că putea trăi fără lift, apă caldă și baie, ba chiar și 
fără curent electric dacă era nevoie. 

Dar Annika perseverase. 

— Gata, am găsit! îi spusese femeia. Pe ăsta nu-l vrea nimeni. 

Apoi i-a dat o foaie scoasă la imprimantă pe care era trecută 
adresa apartamentului: Hantverkargatan nr. 32, etajul patru, 
vedere spre spate. 

Acceptase apartamentul fără ca măcar să-l vadă. Și, de 
atunci, îi mulțumea în fiecare zi stelei sale norocoase, dar știa că 
bucuria ei nu avea să dureze mult. Fusese de acord să elibereze 
apartamentul în termen de cel mult o săptămână de la data la 
care proprietarul avea să obţină un împrumut pentru renovarea 
completă a clădirii. 

Annika şi-a trântit geanta în hol, pe podea, și s-a dus în 
dormitor. In dimineața de dinainte, când plecase de acasă, 
lăsase fereastra deschisă, dar în timpul zilei aceasta se 
închisese singură. A deschis-o din nou, apoi s-a dus în 
sufragerie, ca să deschidă și acolo fereastra, în speranţa c-o să 
se facă puţin curent. 

— Pe unde ai fost? 

Annika a tresărit și a ţipat. 

Vocea era liniștită și venea din semiîntunericul care îi învăluia 
patul. 

— Doamne, ţi-ai pierdut complet sângele rece? 

Era Sven, iubitul ei. 

— Când ai ajuns aici? l-a întrebat ea, simțind că inima îi izbea 
pieptul cu putere. 

— Aseară. Voiam să mergem la un film. Unde ai fost? 

— La muncă, a zis ea, apoi s-a dus în sufragerie. 

Sven s-a ridicat din pat și s-a dus după ea: 

— Ba nu, n-ai fost la muncă. Am sunat la redacţie acum o oră 
și mi-au zis că deja plecaseși. 

— Am fost să le dau de mâncare pisicilor Annei, i-a explicat 
ea, deschizând fereastra sufrageriei. 

— Asta e scuza ta? 

Ajunsese acasă de un minut și deja se certau. Uneori, Annika 
se întreba ce-i mai plăcea la Sven. 


77 


Saptesprezece ani, şase luni 
și douăzeci și una de zile 


Există o dimensiune în care granițele dintre trupurile 
umane dispar. Trăim unul cu altul și unul în altul, atât 
sufletește, cât și fizic. Zilele devin clipe. Mă afund în 
ochii lui. Trupurile noastre se topesc și pătrund într-un 
alt timp. lubirea e plăsmuită din aur și cristale. Putem 
călători împreună prin tot universul. Doi și totuși unul. 


Sufletul-pereche e un om al cărui lacăt poate fi 
deschis cu cheile noastre și care are chei pentru 
lacătele noastre. Cu o astfel de persoană, simțim că 
suntem la adăpost în propriul nostru paradis. Am citit 
asta undeva și e adevărat pentru noi. 


Îmi e dor de el în fiecare clipă când nu suntem 
împreună. Nu știam că iubirea este atât de irezistibilă, 
atât de completă și de mistuitoare. Nu pot nici să 
mănânc, nici să dorm. Numai când sunt cu el simt că 
sunt întreagă, o adevărată făptură umană. El este acel 
sine qua non al vietii și sensului meu. Știu că și eu sunt 
pentru el același lucru. Ne-a fost oferit cel mai mare 
dar. 


„Să nu mă părăsești niciodată, 
îmi spune el. 
Nu pot trăi fără tine.” 


lar eu îi promit. 
e Duminică 29 iulie 


Patricia a pus mâna pe clanța de la ușa Josefinei. Ezita. 
Dormitorul era teritoriul ei. Patricia nu avea voie să intre acolo, 
iar Jossie fusese foarte limpede în această privință: „Poţi să stai 
aici, dar dormitorul e al meu.” 


78 


Clanţa se slăbise un pic. Patricia voise s-o strângă, dar nu 
aveau în casă nicio șurubelniţă. A apăsat cu grijă pe clanță, iar 
ușa a scârțâit. A întâmpinat-o un miros stătut; aerul din cameră 
era încins și îmbâcsit. Jossie trebuia să-și facă singură curat în 
cameră. Ceea ce însemna că în dormitor nu era niciodată 
curățenie. Percheziţia poliţiei din timpul nopţii deranjase un strat 
de praf vechi de două luni. 

Camera era scăldată în lumina puternică a soarelui. Poliţiștii 
trăseseră draperiile, iar Patricia și-a dat seama că era prima 
oară când vedea dormitorul așa. Lumina zilei dădea la iveală 
murdăria și tapetul soios. Patriciei i s-a făcut rușine, amintindu- 
și de polițiști - probabil că s-au gândit că Jossie și Patricia erau 
niște îngălate. 

S-a apropiat încet de pat și a luat loc. De fapt, era o saltea de 
la IKEA pusă direct pe podea. Avea vreo 30 de centimetri 
grosime. 

Patricia era obosită. Dormise prost din cauza zăpușelii - se 
trezise, transpirase, plânsese. S-a întins încet pe saltea. În 
dimineața aceea, când se întorsese acasă, o întâmpinase o 
singurătate întunecată și mohorâtă. Poliţiștii plecaseră, lăsând în 
apartament doar urmele percheziţiei. Întorseseră totul cu susul 
în jos, dar nu luaseră mare lucru. 

Mai avea un pic și adormea între pernele de pe saltea. A 
simţit un spasm ușor și s-a ridicat imediat în capul oaselor. Nu 
trebuia să doarmă în camera lui Jossie. 

Lângă pat era un teanc de reviste. S-a aplecat și a răsfoit-o pe 
cea de deasupra. Era Woman's Weekly, preferata lui Jossie. 
Patriciei nu prea îi plăcea: prea multe articole despre machiaj, 
slăbit și sex. lar de fiecare dată după ce o citea, se simţea 
proastă și urâtă, avea impresia că nu era suficient de bună. Știa 
că asta era și ideea revistei. La prima vedere, ai fi zis că le ajuta 
pe tinere să se simtă mai bine cu ele însele, dar, de fapt, le 
făcea să creadă că au multe defecte. 

A luat următoarea revistă din teanc. Era mai mică, iar Patricia 
n-o mai văzuse niciodată. Hârtia era de proastă calitate, iar 
tiparul, la fel. A deschis-o la mijloc. Patricia și-a dat seama că se 
uita la doi bărbaţi ale căror penisuri erau vârâte într-o femeie, 
unul în anus, celălalt în vagin. În plan secund se distingea chipul 
femeii, care urla, părând că suferă. Imaginea a lovit-o pe Patricia 
în pântece ca un șoc electric. S-a dat un pic înapoi cu dezgust, 


79 


atât din pricina imaginii, cât și din pricina reacției pe care i-o 
stârnise. A aruncat revista pe podea, de parcă i-ar fi ars 
degetele. Josefin nu se uita pe așa ceva. Patricia știa că era a lui 
Joachim. 

S-a întins iarăși pe spate și s-a uitat în tavan, încercând să-și 
reprime excitaţia rușinoasă. Încetul cu încetul, aceasta s-a stins. 
Oare când avea să se obișnuiască cu senzaţia aceea? 

Și-a plimbat privirea prin cameră. Ușa cămăruţei în care era 
amenajat șifonierul fusese lăsată deschisă, iar hainele Josefinei 
atârnau în dezordine pe umerașe. Patricia știa că era mâna 
polițiștilor. Jossie era grijulie cu hainele ei. 

„Oare ce-o să se întâmple cu ele? s-a întrebat ea. Aș putea 
lua și eu câteva.” 

S-a ridicat în picioare și s-a apropiat de șifonier. Și-a trecut 
mâna peste haine. Erau scumpe; pe cele mai multe dintre ele i 
le cumpărase Joachim. Patricia n-ar fi putut să-i poarte rochiile - 
erau prea largi în dreptul sânilor. Dar fustele... Și poate unele 
taioare... 

Zăngănitul cheilor în broasca ușii de la intrare a făcut-o să 
tresară. A închis repede șifonierul și a ieșit din cameră, lipăind 
cu picioarele goale pe parchet. Imediat după ce a închis ușa 
dormitorului, Joachim a intrat în hol: 

— Ce făceai? 

Avea broboane de sudoare pe frunte, iar pe cămașă, pete 
închise la culoare. Patricia s-a uitat la el, simțind cum îi crește 
pulsul. Avea gura foarte uscată. Ea a încercat să zâmbească și a 
zis pe un ton agitat: 

— Nimic. 

— Să nu mai intri în camera Josefinei! Ce pula mea, nu ţi-am 
zis amândoi de atâtea ori? a zis el, trântind ușa de la intrare. 

— Poliţiştii... Căcaţii ăia de polițiști au lăsat apartamentul 
vraiște. 

Joachim a înghiţit nada: 

— Da, căcaţii de polițiști, a repetat el pe un ton scârbit. Au 
luat ceva? 

S-a apropiat de Patricia, care rămăsese în fața ușii de la 
dormitorul Josefinei. 

— Nu știu, a zis ea. De la mine n-au luat nimic. 

Joachim a trântit ușa de perete, s-a apropiat de pat și a ridicat 
pătura. 


80 


— Cearșaful! Au luat așternutul! 

Patricia a rămas în prag, urmărindu-l cu atenţie. Joachim s-a 
plimbat prin cameră, cu aerul că voia să verifice totul, apoi s-a 
așezat pe saltea, cu spatele la ușă, sprijinindu-și capul în mâini. 
Patricia stătea neclintită și inspira aerul prăfos - era prea 
speriată ca să facă vreo mișcare. Se uita la umerii laţi și brațele 
puternice ale lui Joachim. Razele soarelui îi făceau părul să 
strălucească. Arăta bine, într-adevăr. Când au devenit un cuplu, 
Josefin era cea mai fericită fată din lume. Patricia și-a amintit 
cum plângea de bucurie și cum îi povestea că era minunat. Ai fi 
zis că delira. 

Joachim s-a întors și s-a uitat ţintă la ea: 

— Cine crezi c-a făcut-o? a întrebat-o el cu glas scăzut. 

Chipul Patriciei era lipsit de orice expresie: 

— Vreun nebun, a zis ea pe un ton calm și ferm. Un betiv în 
drum spre casă. Jossie a nimerit în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit. 

Joachim s-a întors iarăși cu spatele. 

— Crezi c-ar putea fi unul dintre clienţi? a întrebat el cu capul 
plecat. 

Patricia și-a cântărit răspunsul cu grijă: 

— Adică unul dintre grangurii de noaptea trecută? Nu știu. Tu 
ce crezi? 

— În cazul ăsta, clubul s-ar duce de râpă. 

Patricia și-a privit mâinile, jucându-se cu tivul tricoului: „Deja 
mi-e dor de ea”. 

Joachim s-a ridicat de pe saltea și s-a apropiat de ea, 
punându-i o mână pe umăr și mângâindu-i braţul. 

— Patricia, a zis el pe un ton protector. Imi dau seama cât de 
tristă ești. Și eu sunt la fel de trist. 

| s-a făcut pielea de găină și a trebuit să facă eforturi ca să nu 
se ferească de mâna lui. 

— Sper ca poliţia să-l prindă cât mai repede, a zis ea. 

Joachim a tras-o lângă el, iar trupul său solid a fost scuturat 
de un suspin: 

— La dracu! La dracu! a zis el cu glasul sugrumat. A murit! 

A izbucnit în plâns, iar Patricia l-a îmbrățișat reţinut, 
legănându-l ușor. . 

— Jossie a mea! Ingerul meu! a zis el, plângând în hohote. 

Patricia s-a străduit să rămână pe loc. 


81 


— Bietul Joachim, a șoptit ea. Bietul de tine. 

Joachim i-a dat drumul și s-a dus la baie. L-a auzit ștergându- 
și nasul. Apoi și-a dat seama că se pișa. L-a așteptat în hol, cu 
un aer rușinat, ascultând jetul de urină și zgomotul apei trase. 

— Ai stat de vorbă cu polițiștii? a întrebat-o el când s-a întors. 

Patricia a înghiţit în gol: 

— Un pic. leri. Dar vor să stea de vorbă cu mine și azi. 

Joachim s-a uitat la ea cu atenție: 

— Foarte bine! Nenorocitu’ care a făcut asta trebuie să ajungă 
la închisoare. Ce o să le spui? 

Patricia s-a întors cu spatele, s-a dus în bucătărie și a turnat 
apă într-un pahar. 

— Depinde de ce mă întreabă. Oricum, nu știu nimic, a zis ea, 
apoi a băut din pahar. 

Joachim s-a dus după ea și s-a oprit în prag, sprijinindu-se de 
tocul ușii: 

— Or să te întrebe cum era Jossie și alte chestii de genu' ăsta. 
Și cum anume... 

Patricia a trântit paharul pe bufet, s-a uitat în ochii lui Joachim 
și a zis pe un ton categoric: 

— N-am să spun niciun lucru care s-o pună pe Jossie într-o 
lumină proastă! 

Joachim părea mulțumit de răspuns. 

— Vino-ncoace, i-a zis el, luând-o pe după umeri. 

A condus-o spre hol, apoi în dormitorul Josefinei și s-a oprit în 
faţa șifonierului. 

— Uită-te la astea, i-a zis el, plimbându-și mâna peste 
costumele scumpe ale lui Jossie. Vrei vreunul? Poate pe ăsta? 

A luat un costum din mătase și lână - roz pal, strâns pe trup, 
cu nasturi mari de aur - pe care Josefin îl adora. | se părea că în 
el arăta la fel ca Prinţesa Diana. 

Patricia a simţit că i se umezesc ochii. A înghiţit în sec: 

— Joachim, n-aș putea... 

— Haide, ia-l! E al tău. 

Patricia a început să plângă, iar Joachim i-a dat drumul, a luat 
costumul și l-a pus în fața ei. 

— Ai ţăâţele niţel cam mici, dar poate o să ne ocupăm de ele, i- 
a zis el zâmbind. 

Patricia s-a oprit din plâns, a plecat privirea și i-a dat voie să-i 
pună umerașul în mână: 


82 


— Mersi, a șoptit ea. 

— Ai putea să-l porţi la înmormântare. 

L-a auzit ducându-se în bucătărie și luând ceva din frigider. 
Apoi Joachim a ieșit din apartament. 

Patricia a rămas încremenită în dormitorul încins al Josefinei. 
A alungat din minte gândul că poate nu era în siguranță acolo. 
Pentru că nu avea unde să se ducă. 

e 

Tabloidul rival stătuse de vorbă cu tatăl, care nu spusese 
nimic interesant, ci doar că nu-i venea să creadă că fata murise. 
Dar important era că obținuseră o declaraţie din partea lui... 

— Nu se știe niciodată din ce direcție bate vântul, a zis Berit. 
Dacă au ghinion, s-ar putea să se trezească în mijlocul unei 
dezbateri despre etica mass-mediei. 

— Pentru că au luat legătura cu familia? a întrebat Annika, 
aruncând o privire pe articolul tabloidului rival. 

Berit a încuviințat din cap și a luat o gură dintr-o sticlă de apă 
minerală: 

— Trebuie să fii foarte precaut când faci așa ceva. Unii sunt 
dispuși să vorbească, dar cei mai mulţi nu vor. Nu trebuie să 
păcălești niciodată pe cineva să stea de vorbă cu tine. l-ai sunat 
pe părinţii fetei? 

Annika a îndoit ziarul și a dat din cap în semn că nu: 

— N-am fost în stare. Nu mi s-a părut corect. 

— Nu-i un principiu de acţiune foarte bun, i-a zis Berit pe un 
ton serios. Faptul că e neplăcut pentru tine nu înseamnă 
neapărat că o să fie neplăcut și pentru ei. Uneori, oamenii se 
simt mai bine dacă știu ce o să scrie ziarele despre ei. 

— Deci crezi că jurnaliștii ar trebui să sune o familie căreia i-a 
murit un copil? 

Annika și-a dat seama că avea un ton combativ. 

Berit a mai luat o gură de apă și a rămas pe gânduri o clipă: 

— Fiecare caz e diferit. Singurul lucru cert e că oamenii 
reacţionează în moduri diferite. Și nu există un principiu general 
care să stabilească ce e rău și ce e bine în astfel de situaţii. 
Trebuie să fii atent și sensibil, astfel încât să nu rănești pe 
nimeni. 

— În fine, îmi pare bine că n-am sunat, a zis Annika, apoi s-a 
ridicat și s-a dus să-și pună niște cafea. 

Când a revenit, a văzut că Berit se întorsese la biroul ei. 


83 


„Oare am jignit-o?”, s-a întrebat Annika. A văzut-o pe Berit 
stând aplecată deasupra unui ziar în celălalt capăt al peisajului 
redacției. A pus mâna repede pe telefon și a format numărul de 
interior al lui Berit. 

— Te-ai supărat pe mine? a întrebat-o Annika, întâlnindu-i 
privirea peste birourile din redacție. 

Annika a văzut că izbucnește în râs și i-a auzit hohotul în 
receptor. 

— Absolut deloc! i-a zis Berit. Trebuie să afli singură ce e bine 
pentru tine. 

În clipa următoare a sunat Telefonul Ciudaţilor, iar Annika a 
înhăţat imediat celălalt receptor. 

— Cât daţi pentru un pont beton? a întrebat vocea agitată a 
unui bărbat. 

Annika a mormăit în sinea ei și i-a zis care era tariful. 

— Bine, a zis bărbatul. Țineţi-vă bine! Aveţi un pix? 

— Da. Treceţi la subiect. 

— Știu o vedetă de televiziune care se îmbracă în haine de 
femeie și merge în cluburi de striptease. 

Bărbatul vorbea de parcă mai avea un pic și exploda, iar 
numele pe care i l-a spus era al unuia dintre cei mai cunoscuți și 
mai admiraţi prezentatori TV din întreaga Suedie. 

— Și ce vă face să credeţi că ziarul nostru ar putea publica o 
asemenea porcărie? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului era surprins: 

— Dar e un subiect fierbinte! 

— Dumnezeule, păi, oamenii sunt liberi să facă ce vor. Și de 
unde știți că e adevărat? 

— Am aflat dintr-o sursă sigură, a zis el pe un ton plin de sine. 

— Da, bineînţeles. Vă mulţumesc pentru telefon! 

Apoi a închis. 

Annika a văzut că pozele și informaţiile despre cazul Josefinei 
din tabloidul rival erau asemănătoare cu cele publicate de 
Kvăllspressen. Dar Annika s-a gândit că cei de la tabloidul rival 
nu făcuseră o treabă la fel de bună ca ei. De exemplu, nu 
publicaseră fotografia de la absolvire, cea în care Josefin avea 
pe cap tichia albă. Unde mai pui că fotografiile lor de la locul 
crimei erau mai slabe, iar articolele, mai prozaice; vecinii pe 
care îi intervievaseră erau mai plicticoși, iar prezentarea făcută 
cazului Eva era mai puţin detaliată. Nu aveau nicio prietenă și 


84 


niciun profesor, în timp ce Kvällspressen publicase interviuri 
scurte atât cu Charlotta, cât și cu directorul adjunct Martin 
Larsson-Berg. 

— Bravo! a zis Spike de deasupra capului ei. 

Annika a ridicat privirea și l-a văzut pe superiorul ei: 

— Mersi! 

Spike s-a așezat pe marginea biroului: 

— Azi ce facem? 

Annika a simţit că trupul îi este inundat de o căldură 
neobișnuită. Deci devenise unul dintre ei. Spike se apropiase de 
ea s-o întrebe ce avea de gând să facă. 

— Vreau să vorbesc cu colega ei de cameră, fata care a 
identificat cadavrul. 

— Crezi c-o să stea de vorbă cu tine? 

— Nu e imposibil. Am încercat de câteva ori să iau legătura cu 
ea. 

Ştia, în mod instinctiv, că nu trebuia să-i spună nimic despre 
întâlnirea cu Patricia din parc. Dacă i-ar fi zis, Spike s-ar fi 
aprins, pentru că nu se întorsese imediat în redacţie să scrie un 
articol. 

— Bine, a zis redactorul de știri. Cine se ocupă de ancheta 
poliţiei? 

— Berit și cu mine. 

— Aha. Altceva? Crezi că părinţii ei or să ne furnizeze ceva 
pentru un articol lacrimogen? 

Annika s-a răsucit în scaun: 

— Nu cred că e momentul cel mai potrivit să-i deranjăm. 

— Dar taică-su a stat de vorbă cu cei de la tabloidul rival. Ţie 
ce ţi-a zis când l-ai sunat? 

Obrajii Annikăi s-au înroșit: 

— Păi... Nu... Nu am vrut să mă bag în sufletul lor la atât de 
puţin timp după... 

Spike s-a ridicat de pe birou și a plecat fără să scoată o vorbă. 
Annika ar fi vrut să-i explice cât de nepotrivit i se păruse să facă 
așa ceva și că nu te puteai amesteca oricând în vieţile 
oamenilor. Dar nu ea făcea regulile. Spatele solid al lui Spike s-a 
îndepărtat, iar Annika l-a văzut trântindu-și trupul masiv pe 
scaunul rotativ. În ciuda distanţei care-i despărțea, a reușit să 
audă scârțâitul înăbușit al scaunului. 


85 


Apoi a înhăţat repede un carneţel, un pix și un reportofon, le-a 
azvârlit în geantă și s-a dus la biroul fotografilor, dar n-a găsit pe 
nimeni înăuntru. Deci nu era disponibilă nicio mașină. Așa că a 
comandat un taxi. 

— În cartierul Vasastan, pe Dalagatan. 

Voia să afle ce fel de viață dusese Josefine. 

(J 

Soția l-a atins blând pe umăr, iar el s-a trezit, tresărind uşor. 

— Christer... a șoptit ea. E prim-ministrul. 

S-a ridicat în capul oaselor, simțindu-se puţin dezorientat. 
Patul se legăna ușor, iar el era atât de obosit, încât avea dureri 
în tot trupul. 

Apoi s-a ridicat în picioare și s-a dus în camera sa de lucru: 

— O să vorbesc de aici. 

Vocea prim-ministrului era limpede și caldă. Probabil că era 
treaz de câteva ore. 

— Ei, Christer, ai ajuns acasă cu bine? 

Ministrul comerțului exterior s-a trântit pe scaunul de la birou, 
trecându-și mâna prin păr: 

— Da, dar drumul cu mașina a fost obositor. Tu cum te simţi? 

— Excelent! Sunt la Harpsund” cu familia. Și cum au decurs 
lucrurile? 

Christer Lundgren și-a dres glasul: 

— Cum era de așteptat. Nu se poartă tocmai ca niște balerine 
la masa negocierilor. 

— Mă rog, nici nu te poţi aștepta ca o arenă să semene cu o 
scenă de operă... Cum procedăm? 

Ministrul comerțului exterior a făcut repede ordine în 
gândurile care se învălmășeau în mintea sa amorțită, iar când a 
început să vorbească, frazele lui erau suficient de structurate și 
de limpezi. În drum spre Luleă, avusese suficient timp să se 
gândească la toate. 

După ce au încheiat conversaţia, ministrul a rămas la birou, 
cu capul aplecat deasupra unei agende pe a cărei copertă era 
imprimată harta lumii de dinainte de căderea Cortinei de Fier. S- 
a uitat la petele galbene pe care nu erau trecute nici numele 
țărilor, nici capitalele. 

Soţia lui a deschis ușor ușa: 


10 Harpsund: domeniu pe care este amenajat un complex de vacanţă rezervat prim- 
ministrului Suediei. 


86 


— Vrei niște cafea? 

Ministrul s-a întors și i-a zâmbit. 

— Da, mi-ar prinde tare bine, a zis el, zâmbind larg, dar mai 
întâi te vreau pe tine. 

Soţia l-a luat de mână și l-a condus înapoi în dormitor. 

e 

Zgomotul soneriei a făcut-o pe Patricia să tresară. Poliţiștii 
aveau să vină abia peste câteva ore. Gura i s-a uscat dintr- 
odată. Dacă erau părinţii lui Jossie? 

S-a dus la ușă în vârful picioarelor și s-a uitat pe vizor. Era 
tânăra cu care se întâlnise de dimineaţă în parc. l-a deschis fără 
să ezite: 

— Bună! Cum m-ai găsit? 

Annika i-a zâmbit. Părea obosită. 

— Cu ajutorul computerelor. În ziua de azi, găsești orice în 
registrele electronice. Pot să intru? 

— E cam dezordine. Au trecut polițiștii pe aici și au lăsat 
vraiște în apartament. 

— Promit că n-o să mă apuc să fac curat! 

Patricia a stat pe gânduri câteva clipe. 

— Bine, a zis ea în cele din urmă, deschizând larg ușa. Cum 
ziceai că te cheamă? 

— Annika Bengtzon. 

Au dat mâna, iar Annika a intrat în holul întunecat și s-a 
descălţat: 

— Pfiu, ce cald e! 

— Da, știu, a zis Patricia... Abia am reușit să adorm. 

— Din pricina Josefinei? 

Patricia a încuviinţat din cap. 

— Frumos costum, a zis Annika, făcând un semn cu capul 
înspre ea. 

Patricia s-a îmbujorat, trecându-și mâna peste materialul roz 
și lucios: 

— Era al Josefinei. Mi-a fost oferit mie. 

— Semeni cu Prinţesa Diana. 

— Ba nu... Sunt prea brunetă. O să-l dau jos. Așteaptă-mă 
aici! 

Patricia a dispărut în sufragerie, care era camera ei, și a pus 
costumul pe umeraș. S-a uitat în jur după un cui, dar n-a găsit 


87 


niciunul, așa că l-a agăţat de ușă. S-a îmbrăcat repede cu o 
pereche de blugi și un maiou. 

Când a ieșit din sufragerie, a găsit-o pe Annika în bucătărie. 

— Poliţiștii ar fi trebuit să facă curat în urma lor... Vrei niște 
ceai? 

— Da, te rog, a zis Annika, trântindu-se pe un scaun. 

Patricia a aprins aragazul, a pus apă într-o cratiţă de aluminiu 
și a început să așeze lucrurile la loc în dulapuri. 

— Aștrii erau aliniaţi împotriva Josefinei. Situaţia nu era 
tocmai roz în perioada asta. Zodia ei era dominată de Saturn de 
aproape un an. A trecut printr-o perioadă grea... 

Patricia s-a oprit și a clipit des ca să-și oprească lacrimile. 

— Crezi în chestiile astea? a întrebat-o Annika - ei i se părea 
că-s niște prostii. 

— Nu cred, știu! a zis Patricia. Ce vrei, English Breakfast sau 
Earl Grey? 

Annika l-a ales pe primul, apoi a pus pe masă un exemplar din 
Kvällspressen. 

— Am adus ziarul. 

Patricia nu s-a atins de el. 

— Nu vreau să publici nimic din ce-ți spun. 

— Bine. 

— Şi nu vreau să spui că ai fost pe la mine. 

— Am înţeles. 

Patricia se uita în tăcere la jurnalistă - Annika părea foarte 
tânără, nu cu mult mai în vârstă decât ea. A scufundat pliculeţul 
de ceai în cană de câteva ori, apoi a răsucit aţa în jurul lui ca să 
mai stoarcă niște picături de ceai tare. 

— De ce ai venit aici? 

— Vreau să înţeleg, a zis Annika pe un ton calm. Vreau să aflu 
cine era Josefin, cum trăia, ce gândea și ce simţea. Tu știi toate 
astea. lar după ce o să aflu, o să pot pune întrebări potrivite 
multor oameni, fără să scot o vorbă despre ce o să-mi 
povestești tu. Când discuţi cu mine, ești protejată prin lege. 
Autorităţile n-au voie nici măcar să mă întrebe cu cine am stat 
de vorbă. 

Patricia s-a gândit câteva clipe, sorbind din ceai. 

— Ce vrei să afli? 

— Cred că tu știi cel mai bine asta... Cum era? 

Patricia a oftat: 


88 


— Uneori, era foarte copilăroasă. Și mă scotea din sărite. Uita 
că trebuia să ne întâlnim în oraș. lar eu stăteam și o așteptam 
ca o fraieră. Și nici măcar nu-și cerea scuze. Zicea doar atât: 
„Ah, am uitat...” 

Patricia a tăcut, apoi a adăugat: 

— Cu toate astea, mi-e dor de ea. 

— Unde lucra? a întrebat Annika, scoțându-și pixul și 
carneţelul. 

Când le-a văzut, Patricia s-a îndreptat de spate și a zis: 

— Dar n-o să scrii nimic din toate astea, nu? 

Annika a zâmbit: 

— Memoria mea poate fi la fel de slabă ca a Josefinei. Îmi iau 
notițe numai ca să nu uit ce-mi spui. 

Patricia s-a relaxat: 

— La un club care se cheamă Studio 69. E pe 
Hantverkargatan. 

— Serios? a întrebat Annika pe un ton surprins. Locuiesc chiar 
pe strada aia. Unde pe Hantverkargatan? 

— Pe deal. Mă rog, n-avem o ditamai firma de neon sau ceva 
de genu’ ăsta. E destul de discret. De afară se vede doar o placă 
mică prinsă de vitrina unui magazin de la parter. 

Annika a stat un pic pe gânduri. 

— Dar nu cumva Studio 69 e și numele unei emisiuni de 
radio? a întrebat ea pe un ton ezitant. 

Patricia a chicotit: 

— Ba da. Dar Joachim, tipul care deţine clubul, și-a dat seama 
că postul n-a înregistrat numele la Oficiul pentru mărci. | s-a 
părut că e amuzant să folosească același nume. Și e un nume 
bun - îţi dai seama imediat despre ce-i vorba. Mă rog, e posibil 
să se ajungă la proces. 

— Joachim... Cumva, e prietenul Josefinei? 

Dintr-odată, chipul Patriciei a devenit serios: 

— Să nu vorbești niciodată cu nimeni despre chestiile pe care 
ţi le-am zis în parc. 

— Dar le-ai povestit chestiile alea și polițiștilor, nu? 

Patricia a făcut ochii mari. 

— Da, a zis ea ca și când ar fi uitat. Într-adevăr, le-am 
povestit. 

— Să nu-ţi faci griji pentru că le-ai povestit. E foarte important 
ca poliţia să afle chestii de genu' ăsta. 


89 


— Dar Joachim e foarte necăjit. A trecut pe-aici azi-dimineaţă 
și a izbucnit în plâns. 

Annika s-a uitat pe notițele din carneţel și a hotărât să 
renunțe la subiect pentru moment. 

— Și ce făcea Jossie la club? 

— Servea la mese și dansa. 

— Dansa? 

— Pe scenă. Nu goală, că nu e voie. Joachim are mare grijă ca 
totul să fie legal. Purta o pereche de chiloţi tanga. 

Patricia și-a dat seama că jurnalista era ușor surprinsă. 

— Deci era... stripteuză? 

— Da, se poate zice și așa... 

— Și tu ești... dansatoare? 

Patricia a izbucnit în râs: 

— Nu. Joachim zice că am ţâțele prea mici. Lucrez la bar și 
încerc să devin crupieră la masa de ruletă. Dar nu prea mă 
descurc. Nu pot să fac calculele suficient de repede. 

Dintr-odată, zâmbetul i-a pierit de pe faţă și a făcut loc unui 
hohot de plâns. Annika a așteptat în tăcere să-și revină, apoi a 
întrebat-o: 

— Tu și Josefin eraţi prietene din liceu? 

Patricia și-a suflat nasul într-un șerveţel și a scuturat din cap: 

— Ah, nu. Ne-am întâlnit la sala de fitness de pe Sankt 
Eriksgatan. Mergeam la același curs de gimnastică aerobică, iar 
dulapurile noastre erau unul lângă altul. Josefin a fost cea care a 
intrat în vorbă cu mine; putea să stea de vorbă cu oricine. 
Tocmai îl cunoscuse pe Joachim și era foarte îndrăgostită. 
Vorbea despre el ore în șir: cât de bine arată, cât de mulți bani 
are... 

Patricia s-a lăsat în voia amintirilor, iar vocea i s-a stins. 

— Și cum s-au cunoscut? a întrebat Annika după o vreme. 

Patricia a ridicat din umeri: 

— Joachim e din Täby, la fel ca ea. Am cunoscut-o mai bine pe 
Jossie în urmă cu un an jumate, de Crăciun. Joachim tocmai 
deschisese clubul și avea un succes nebun. Jossie a început să 
lucreze acolo în week-end și m-a ajutat să obţin o slujbă la bar. 
Am o diplomă în design alimentar. 

Telefonul din hol a sunat, iar Patricia a sărit în picioare și s-a 
dus să răspundă. 


90 


— Sigur, nicio problemă, a zis ea în receptor. În jumătate de 
oră. 

Când s-a întors în bucătărie, Annika deja își pusese cana pe 
bufet. 

— În scurtă vreme, o să vină poliţia, a zis Patricia. 

— Nu te mai rețin. Mersi că ai stat de vorbă cu mine! 

Annika s-a dus în hol ca să-și încalțe sandalele: 

— Cât o să mai stai în apartamentul ăsta? 

Patricia și-a mușcat buza: 

— Apartamentul e al Josefinei. | l-a cumpărat maică-sa, pentru 
ca Jossie să nu fie nevoită să facă naveta între Täby Kyrkby și 
Stockholm după ce avea să fie admisă la Facultatea de Media și 
Comunicare. 

— Ar fi intrat? Avea note suficient de mari? 

Patricia s-a uitat urât la Annika: 

— Jossie era foarte deșteaptă. Avea numai note mari. Cel mai 
mult îi plăcea literatura. Și scria excelent. Îți închipui că era 
proastă pentru că era stripteuză? 

În ciuda luminii slabe, Patricia și-a dat seama că jurnalista se 
îmbujorase. 

— Am vorbit cu directorul adjunct de la liceul ei, a încercat 
Annika să se justifice. Și mi-a zis că, din câte își amintea, n-avea 
note mari. 

— Poate pentru că, în capul lui, toate blondele sunt proaste. 

— Avea multe prietene? 

— La liceu? Foarte puţine. Jossie își petrecea cea mai mare 
parte a timpului făcându-și temele. 

Au dat mâna, iar Annika a deschis ușa. S-a oprit o clipă în 
prag: 

— Dar cum se face că te-ai mutat aici? 

Patricia a coborât privirea: 

— Pentru că mi-a cerut Jossie. 

— De ce? 

— Îi era frică. 

— De ce anume? 

— Nu pot să-ți spun. 

Dar Patricia a citit în ochii jurnalistei că știa de ce. 

e 

Annika a ieșit în căldura de pe Dalagatan și a mijit ochii din 

pricina soarelui. Era o adevărată ușurare să iasă din 


91 


apartamentul acela întunecat și posomorât. Draperii negre - 
cam macabru. Nu-i plăcea casa Josefinei. Nu-i plăcea ce aflase. 
De ce naiba alesese să se facă stripteuză? 

Presupunând că alesese. 

Staţia de metrou era foarte aproape, așa că a coborât și a 
mers două staţii până la Fridhemsplan. A ieșit spre Sankt 
Eriksgatan și a trecut pe lângă sala de fitness unde se 
cunoscuseră Josefin și Patricia, apoi a luat-o la dreapta, spre 
locul crimei. La poarta cimitirului, erau două buchete de flori. 
Annika bănuia că, în curând, aveau să li se alăture multe altele. 
O vreme, a rămas în picioare lângă gard. Era la fel de cald ca în 
ziua de dinainte și în scurt timp, i s-a făcut sete. Chiar în clipa 
când a hotărât să plece, a văzut două tinere - una blondă, 
cealaltă brunetă  - apropiindu-se de parc dinspre 
Drottningholmsvăgen. Așa că a hotărât să mai rămână. 
Amândouă aveau fuste mini și tocuri înalte; amândouă 
mestecau gumă și aveau câte o cutie de cola în mână. 

— leri a murit o fată în cimitirul ăla, a zis blonda, arătând cu 
degetul spre pietrele funerare, când au trecut amândouă pe 
lângă Annika. 

— Serios? a zis bruneta, căscând ochii. 

Blonda a încuviinţat autoritar din cap, apoi a făcut un gest 
larg cu mâna: 

— Zăcea spintecată printre morminte. Mai întâi a fost 
omorâtă, apoi violată. 

— Îngrozitor! 

S-au oprit câţiva metri mai încolo, învăluite de umbra dintre 
pietre. După vreun minut, plângeau amândouă. 

— Trebuie să lăsăm un mesaj, a zis blonda. 

Una a scos din geantă o hârtie, cealaltă un pix. Blonda a pus 
foaia pe spatele brunetei și a scris mesajul. Apoi și-au șters 
lacrimile și au plecat spre staţia de metrou. 

După ce-au dispărut, Annika s-a dus și a citit mesajul: „Ne e 
dor de tine.” 

În clipa următoare, a văzut o echipă a tabloidului rival 
coborând dintr-o mașină parcată lângă terenul de joacă de pe 
Kronobergsgatan. Annika s-a întors și a pornit în grabă spre 
Sankt Goransgatan, pentru că nu avea absolut niciun chef să 
stea la taclale cu Arne Pâhlson. 


92 


În drum spre staţia autobuzului 56, a trecut pe lângă blocul în 
care locuia Daniella Hermansson, mama cea veselă, care 
dormea întotdeauna cu geamul deschis. A scos carnețelul din 
geantă - da, avea codul de la interfon notat lângă adresa 
Daniellei. Fără să stea prea mult pe gânduri, l-a format și a 
intrat în clădire. 

Aerul din hol era atât de rece, încât a început să tremure ușor. 
A rămas pe loc, așteptând să se închidă ușa în urma ei. Holul 
era împodobit cu fresce care înfățișau peisaje din parc. 

Daniella locuia la etajul al treilea, așa că Annika a luat liftul. A 
apăsat pe butonul soneriei, dar nu i-a răspuns nimeni. S-a uitat 
la ceas: trei și zece. Foarte probabil că Daniella era cu băieţelul 
în parc. 

A oftat. Până în momentul acela, ziua nu fusese tocmai 
productivă. Mai ales din punctul de vedere al informaţiilor care 
ar fi ajutat-o să scrie niște articole. S-a uitat de-a lungul holului. 
Erau multe uși, ceea ce însemna că apartamentele erau mici. Pe 
cutiile poștale erau scrise cu litere îngălbenite numele 
locatarilor. Annika a făcut câţiva pași spre cea mai apropiată ușă 
și a citit numele: Svensson. Dacă tot era acolo, ar fi putut obţine 
impresii și de la alţi vecini. 

Annika a apăsat pe butonul soneriei, iar când s-a crăpat ușa, a 
izbit-o un miros stătut de transpiraţie, așa că a făcut un pas în 
spate. Prin crăpătură a zărit o femeie foarte grasă, cu o rochie 
din fibre sintetice, colorată în mov și turcoaz. Avea ochi de 
mioapă și o claie de păr cărunt și slinos. Se străduia să ţină un 
câine mic și gras a cărui rasă Annika n-a reușit s-o identifice. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez. Sunt de la ziarul 
Kvällspressen. 

— N-am făcut nimic, a zis femeia cu un aer speriat. 

— Bineînțeles că nu, i-a răspuns Annika politicos. Am venit să 
bat la uşile celor care locuiesc aici, ca să aflu reacțiile oamenilor 
față de crima care a avut loc în apropiere. 

Femeia a închis ușa un pic: 

— Nu ştiu nimic. 

Annikăi deja Îi părea rău că o deranjase pe biata femeie; 
poate că nu fusese o idee tocmai bună. 

— N-ați auzit de tânăra care a fost omorâtă în parc? a 
întrebat-o ea pe un ton calm. M-am gândit că polițiștii au trecut 
deja pe la dumneavoastră și... 


93 


— Au venit ieri. 

— Deci probabil că v-au întrebat dacă... 

— N-a fost Jasper! a strigat femeia pe neașteptate, făcând-o 
pe Annika să se dea un pas în spate. N-am putut să-l opresc! Și 
nu cred că ministrul are vreo legătură cu povestea asta! 

Femeia i-a închis ușa în nas. „Doamne, ce s-a întâmplat?” 

La celălalt capăt al holului s-a crăpat o altă ușă. 

— Ce se întâmplă? s-a auzit vocea iritată a unui bătrân. 

Annika și-a băgat carneţelul în geantă și a coborât pe scări. 
Când a ajuns în stradă, a luat-o la dreapta fără să se uite spre 
parc. 

— Mersi c-ai dat de mâncare la pisici! 

Anne Snapphane se întorsese și stătea la biroul ei cu 
picioarele pe tăblie. 

— Cum a fost în Gotland? a întrebat-o Annika, trântindu-și 
geanta pe podea. 

— Zăpușeală! A fost ca și când aș fi stat lângă un cuptor de 
pizza. Acum incendiul e sub control. Dar tu ce naiba ai păţit? 

— La ce te referi? a întrebat Annika pe un ton nedumerit. 

— Ai o ditamai tăietura deasupra ochiului! 

Annika a dus mâna la sprânceana stângă: 

— Ah, asta... M-am lovit de dulapul din baie azi-dimineaţă. 
Ghici unde am fost? 

— Acasă la tânăra omorâtă? 

Annika a zâmbit din toată inima și a luat loc: 

— Nu-mi vine să cred! a zis Annika. Ai ghicit! 

— Ai mâncat de prânz? 

Au mers împreună la bufet. 

— Și, ia zi, cum a fost? a întrebat-o Anne Snapphane pe un 
ton curios, băgând în gură o furculiță plină cu paste în formă de 
scoică. 

Annika a stat un pic pe gânduri: 

— Colega ei de apartament e o imigrantă. Sau provine dintr-o 
familie de imigranți. Poate din America de Sud. E niţel ciudată - 
crede în astrologie -, dar îmi place. 

— lar Josefin cum era? 

Annika a pus jos furculita: 

— Nu știu. Nu pot să-mi dau seama. Patricia zice că era foarte 
deșteaptă, directorul adjunct de la liceul ei, că era o blondă 


94 


proastă, iar Charlotta, colega ei de clasă, pare să nu știe nimic 
despre ea. Voia să se facă jurnalistă și să ajute copiii abuzaţi, 
dar, în același timp, lucra ca stripteuză. 

— Stripteuză? 

— lubitul ei are un fel de club de striptease. Se numește 
Studio 69. 

— Păi, așa se cheamă și o emisiune de la P3, postul ăla 
plicticos care încearcă să fie intelectual... Vai, urăsc emisiunea 
aia! 

Annika a încuviinţat din cap: _ 

— Mda. Lui Joachim, iubitul Josefinei, i s-a părut amuzant. Imi 
închipui că Studio 69 e cea mai pretențioasă emisiune locală. 

— Dacă scopul lui a fost să-i momească pe înfumuraţii care 
merg de obicei la P3 înseamnă că Joachim ăsta are o oarecare 
inteligenţă. 

Annika a zâmbit, apoi și-a umplut gura cu paste. 

— Mai zi-mi, a continuat Anne Snapphane. Cum era 
apartamentul? 

Annika a stat un pic pe gânduri, mestecând de zor: 

— Avea un aer spartan. Nu era mobilat ca lumea... Mă rog, 
saltelele erau puse direct pe jos, ca și când nu s-ar fi mutat 
acolo pe bune. 

— Dar cum naiba a făcut rost de un apartament pe 
Dalagatan? 

— | l-a cumpărat Barbro, mămica. Și telefonul e pe numele ei. 

Anne Snapphane s-a sprijinit pe spetează: 

— Și cum a murit? 

Annika a ridicat din umeri: 

— Habar n-am! 

— Dar polițiștii ce-au zis? 

— Încă n-am stat de vorbă cu ei. 

Și-au cumpărat amândouă câte o sticlă de apă minerală și s- 
au întors în redacţie. L-au văzut pe Spike vorbind la telefon, dar 
în rest, nu mai era nimeni. 

— Ce faci azi? a întrebat-o pe Anne. 

— Au izbucnit noi incendii pe tot cuprinsul regatului. lar eu o 
să le sting singură pe toate. 

Annika a râs, apoi și-a pornit computerul și a băgat o dischetă 
în unitate. A introdus repede în calculator notițele din timpul 
conversației cu Patricia, a salvat documentul pe dischetă și l-a 


95 


șters de pe hard disk, după care a scos discheta și a băgat-o în 
sertarul de jos al biroului. 

A sunat telefonul. Annika și-a dat seama după ţărâit că era un 
apel intern. 

— Vrea cineva să stea de vorbă cu dumneavoastră, a 
informat-o Tore Brand. 

— Cine e? 

Annika și-a dat seama că Brand a pus receptorul jos și l-a 
auzit strigând în fundal: 

— Hei! Staţi pe loc! Nu puteţi intra așa, pur și simplu... 

Apoi l-a auzit apropiindu-se de telefon. 

— A luat-o pe scări, i-a explicat portarul. Dar nu cred că-i vreo 
problemă. E un tip. 

Annika simţea că se enervează. Tore Brand era pus acolo 
exact ca să prevină incidentele de acest gen. Ce boșorog 
nătâng! 

— A zis măcar ce vrea? 

— Vrea să discute despre ceva care a apărut în ziarul de azi. 
În fond, trebuie să fim deschiși faţă de cititori, i-a explicat Tore 
Brand, ca și când principiul acela ar fi însemnat că angajaţii 
puteau fi deranjaţi oricând de oricine. 

În clipa următoare, Annika l-a zărit cu coada ochiului pe 
bărbatul cu pricina. Se apropia de ea cu privirea încruntată. 
Annika a pus receptorul în furcă și l-a urmărit străbătând 
redacţia în drum spre biroul ei. 

— Dumneavoastră sunteţi Annika Bengtzon? a întrebat el pe 
un ton încordat. 

Annika a încuviinţat din cap. 

Bărbatul a făcut un pas în față și i-a trântit pe birou un 
exemplar din Kvällspressen: 

— De ce nu ne-aţi sunat? a întrebat el cu vocea sugrumată de 
un spasm care venea de undeva din abdomen. 

Annika se uita ţintă la el - habar n-avea cine era. 

— De ce nu ne-aţi spus ce aveati de gând să scrieţi? Maică-sa 
nu știa cum a murit. Și nici că i-a fost roasă o mână. Ce 
Dumnezeu! 

Bărbatul s-a întors cu spatele și s-a așezat pe birou, apoi și-a 
ascuns fața în palme și a început să plângă. Annika a luat ziarul 
pe care bărbatul i-l trântise pe birou. Era deschis la articolul 
referitor la modul în care arăta Josefin când fusese găsită: 


96 


țipătul mut, sânii învineţiţi și fotografia cu piciorul gol afundat în 
vegetaţia bogată de vară. Annika și-a frecat fruntea, închizând 
ochii. 

Nu încăpea îndoială că în faţa ei se afla tatăl Josefinei. 
„Dumnezeule, ce-am făcut...!” Annika s-a simţit năpădită de 
rușine ca de un val uriaș care i-a înfierbântat obrajii. Podeaua a 
început să se învârtă. lisuse Hristoase, ce făcuse! 

— Îmi pare rău, a zis ea. Am crezut că nu vreţi să fiţi 
deranjaţi... 

— Deranjaţi? a strigat bărbatul. Credeţi că putem fi mai 
deranjaţi de-atât? V-aţi închipuit că n-o să vedem porcăriile pe 
care le-aţi publicat? Speraţi c-o să murim și noi și că n-o să 
aflăm ce-aţi scris? Spuneţi! 

Annika mai avea un pic și izbucnea în plâns. Bărbatul era roșu 
la față și chiar făcuse spume la gură. Spike se întorsese și se 
uita la Annika, iar Pelle, redactorul foto, venise cine știe de unde 
ca să urmărească scena. 

— Îmi pare foarte rău, a zis Annika. 

Dintr-odată, ca din pământ, a apărut Berit. Fără să scoată un 
cuvânt, a pus o mână pe umărul bărbatului și l-a condus spre 
bufet. Tatăl Josefinei a mers împreună cu ea fără să protesteze, 
plângând în hohote. 

Annika și-a înhăţat geanta și a pornit spre ieșirea din spate. 
Avea respiraţia întretăiată și trebuia să facă un efort uriaș ca să 
meargă normal. 

— Unde te duci, Bengtzon? a strigat Spike după ea. 

— Afară! i-a răspuns ea cu un glas mult prea ascuţit. 

A pornit spre ieșirea din spate și s-a izbit de ușă. Două etaje 
mai jos, s-a așezat pe o treaptă de lângă ușa arhivei. 

„Sunt o fiinţă josnică, și-a spus ea. N-o să reușesc niciodată în 
meseria asta.” 

A stat o vreme în casa scării, apoi a ieșit din clădire pe ușa de 
lângă tipografie. A pornit cu pași mici spre parcul Marieberg, 
apropiindu-se de malul apei. Din când în când, auzea ţipetele 
copiilor care se bălăceau în apropierea plajei Smedsudads. A luat 
loc pe o bancă. „Asta înseamnă să trăieşti, s-a gândit ea. Asculţi 
sunetele, simţi briza și căldura. Faci o greșeală, apoi ţi-e rușine. 
Despre asta-i vorba: trăieşti și înveţi.” 

Și-a făcut câteva promisiuni: „N-o să mai ezit niciodată să dau 
un telefon sau să iau legătura cu cineva. O să apăr întotdeauna 


97 


ceea ce scriu. N-o să-mi fie rușine niciodată de munca și de 
textele mele.” 

A pornit cu pași mici spre malul apei, apropiindu-se de plajă. 
Apoi a luat-o pe aleea care se întindea de-a lungul străzii 
Fyrverkarbacken și care ducea înapoi la sediul ziarului. 

— Trebuie să-mi spuneţi când plecaţi din clădire, a bombănit 
Tore Brand când Annika a trecut pe lângă biroul de primire. 

Dar nu mai avea suficientă energie să-i răspundă, așa că s-a 
mulțumit să urce în lift, rugându-se ca tatăl Josefinei să fi plecat. 
Și chiar plecase, la fel ca toată lumea, de altfel. Spike și Jansson 
făceau schimbul de tură, responsabilii cu punerea în pagină încă 
nu veniseră, iar Berit plecase cine știe pe unde. 

Annika s-a trântit pe scaunul de la biroul ei. In ziua aceea, 
încă nu reușise să facă nimic util. Nu-i mai rămânea decât să 
sune la poliţie. 

Ofițerul de presă i-a spus că ancheta era în derulare. 

A sunat la biroul de serviciu de la Krim, dar nu i-a răspuns 
nimeni. lar ofițerul de la dispeceratul poliției i-a zis că în ziua 
aceea nu fuseseră implicaţi în anchetă. 

A ezitat o vreme, dar, în cele din urmă, a hotărât să ia 
legătura cu căpitanul care conducea investigaţiile. A format încă 
o dată numărul biroului de serviciu de la Krim și i-a răspuns 
chiar căpitanul. Annika a simţit că-i crește pulsul. 

— Bună! Annika Bengtzon la telefon... 

— Da, mi-am dat seama, a bombănit el. 

— Ești întotdeauna la serviciu? 

— La fel ca tine, pe cât se pare. 

Avea un ton rece și tăios. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări scurte... 

— Nu pot să stau de vorbă cu toți reporterii din oraș. Dacă 
stau la telefon, n-am cum să-mi fac treaba. 

Deranjat și furios. 

— Nu trebuie să stai de vorbă cu toată lumea, ci doar cu 
mine. 

— Ți-ar conveni, nu? 

Plictisit. 

Annika a stat pe gânduri câteva clipe: 

— Pierdem timpul. Am termina mult mai repede dacă mi-ai 
răspunde la întrebări. 


98 


— Cel mai repede s-ar termina dacă aș pune receptorul în 
furcă. 

— Și de ce n-o faci? 

Căpitanul respira ușor în microfon, ca și când s-ar fi întrebat și 
el același lucru. 

— Ce vrei? a zis el în cele din urmă. 

— Ce-aţi făcut azi? 

— Interogatorii de rutină. 

— Patricia? Joachim? Ceilalţi angajaţi ai clubului? Poate și 
câţiva clienţi? Părinţii? Fratele geamăn? Oameni care locuiesc 
lângă parc? Doamna grasă cu câinele? Și cine-i Jasper? Și cine-i 
ministrul? 

A urmat o pauză. Îl prinsese. 

— Ţi-ai făcut temele, a zis căpitanul. 

— Investigaţiile de rigoare... 

— l-am găsit hainele. 

Annika a simţit că i se zbârlește părul de pe mâini. Asta chiar 
că era o știre. Și i-o oferea în exclusivitate. 

— Unde? 

— La centrul de ardere a deșeurilor din Högdalen. 

— Adică în groapa de gunoi? 

— Nu, erau într-un utilaj de compactare împreună cu multe 
alte gunoaie. Probabil că au fost aruncate într-o pubelă din 
cartierul Kungsholmsen. În fiecare zi, pubelele sunt răsturnate în 
camioane deschise, iar ce se strânge e compactat împreună cu 
gunoaiele adunate de pe străzi. Deci îţi dai seama cum arată... 

— O să le puteţi folosi ca probe? 

— Până acum, criminaliștii au identificat în materialul hainelor 
câteva bucățele din carcasa unui televizor, fibre din tapiseria 
unei canapele, niște bucățele de banană și fecale de pe un 
scutec. 

Căpitanul a oftat. 

— Deci sunt inutile? a zis Annika. 

— Deocamdată, da. 

— Erau rupte? 

— Făcute ferfeniță. De compactor... 

— Deci au fost distruse toate amprentele, rupturile, firele de 
păr și celelalte chestii de genu' ăsta care v-ar fi putut ajuta. 

— Te-ai prins. 

— Pot să scriu chestia asta? 


99 


— Crezi că are vreo importanţă? 

— Probabil că ucigașul a aruncat hainele într-o pubelă. Cine 
știe, poate l-a văzut cineva. 

— Unde anume? Cam câţi oameni crezi că aruncă gunoi în 
pubele în cartierul Kungsholmsen? 

— Cam... toată lumea? 

— Exact! Și nici măcar nu-i obligatoriu ca hainele să fi fost 
aruncate de către ucigaș. E posibil să fi fost găsite de un 
cetăţean grijuliu, care a considerat că murdăresc trotuarul sau 
ceva de genu' ăsta. 

Annika a tăcut câteva clipe. 

— Mă rog, dacă am scrie despre asta, am arăta că poliţia face 
ceva, a zis ea în cele din urmă. 

Căpitanul a izbucnit în râs: 

— Ceea ce îmi închipui că e de bine... 

— Poate că nu e nevoie să precizez cât de deteriorate sunt 
hainele. Criminalul nu trebuie să știe asta. 

Căpitanul a mormăit ceva, dar nu i-a dat niciun răspuns. 

— Și interogatoriile? a continuat Annika. 

— Nu-ţi pot spune nimic despre ele. Facem progrese. 

Glasul lui redevenise rece. 

— Dar despre oamenii pe care i-am pomenit? 

— Sunt doar începutul, or să urmeze și alţii. 

— Și autopsia? A dat la iveală ceva? 

— O să fie făcută în timpul programului de lucru obișnuit, 
adică mâine. 

— Ce fel de local e Studio 69? 

— Du-te și află singură! 

— Știi cumva la ce ministru se referea femeia aia? 

— Mă bucur că încă mai ai ceva de aflat... Nu mai pot vorbi. 
Pa! 

Annika a recapitulat informaţiile primite. Chestia cu hainele 
era nouă, deci puteau să scrie despre ea. Ce păcat că poliţia nu 
se putea folosi de ele, dar măcar acum știa că ucigașul nu le 
păstrase. 

Spike, Jansson și Pelle se întorseseră în redacţie și stăteau de 
vorbă la biroul redactorului de știri. 

— Am o știre în exclusivitate, le-a zis Annika. Cel puţin 
deocamdată. 


100 


Cei trei bărbaţi s-au uitat la ea, având cu toții un aer surprins 
și, în același timp, ușor plictisit. 

— l-au găsit hainele. 

Bărbaţii s-au îndreptat de spate și au pus mâna pe pixuri. 

— Serios? Putem să obținem o fotografie cu ele? a întrebat 
redactorul foto. 

— Nu, dar putem face rost de o imagine cu locul unde au fost 
găsite: centrul de ardere a gunoaielor din Högdalen. 

— Au vreo pistă? 

Annika și-a cântărit răspunsul. 

— Nu prea, dar poliţia nu vrea să recunoască treaba asta. 

Cei trei au încuviințat din cap. 

— Avem ceva material, a zis Jansson. Dacă punem la 
socoteală și celelalte informaţii pe care le avem, cred c-o să iasă 
o ediţie bună. la uite! 

Apoi i-a întins Annikăi un caiet de schiţe. 

— Cred c-o să punem pe prima pagină materialul tău: „O 
nouă pistă a poliţiei”. Adăugăm o fotografie a Josefinei și una a 
gropii de gunoi. Bengtzon, în curând va trebui să-ți facem o 
fotografie mică pe care s-o punem lângă numele tău, în capul 
articolelor! 

Cei trei bărbaţi au izbucnit în râs - un râs prietenos -, iar 
Annika s-a îmbujorat și a plecat capul. 

— Apoi urmează tatăl Josefinei, a continuat Jansson. Berit i-a 
luat un interviu excepțional. 

Annika era consternată: 

— Serios? 

— Bineînţeles! A venit aici urlând c-am profitat de necazul lor, 
dar Berit l-a luat în grija ei, iar, până la urmă, tipul a fost de 
acord să-și spună povestea. lar acum, Berit a plecat cu 
materialul la ei acasă. Au zis că vor să vadă articolul înainte să 
fie dat la tipar. 

— Incredibil, a murmurat Annika. 

— Apoi avem nevoie de ceva de la locul crimei. A fost depusă 
vreo floare până acum? 

— După-amiază, când am trecut pe-acolo, erau doar câteva. 

— Ai putea să te duci să vezi dacă nu cumva sunt mai multe 
acum? Poate stai de vorbă cu vreo persoană îndoliată, cu cineva 
care lasă un mesaj sau aprinde o lumânare. 

Annika a oftat și a încuviinţat din cap: 


101 


— Dar colegii ei? 

— Berit n-a reușit să dea de niciunul, în afară de Charlotta; 
am făcut rost de o fotografie cu fata asta în camera ei. Unii 
dintre ei or să se întoarcă acasă în seara asta - azi se termină 
„vacanţa  industrială”!!. Dar deocamdată să lăsăm asta 
deoparte; e destul material pentru ediția de mâine. Mai avem 
pădurile incendiate și criza din Orientul Mijlociu, unde situaţia se 
înrăutățește... 

Responsabilii cu punerea în pagină au dat buzna în redacţie, 
nerăbdători să înceapă lucrul. Annika s-a întors la biroul ei, a 
scris articolul despre noua pistă a poliţiei, apoi și-a pus cele 
trebuincioase în geantă, pregătindu-se să meargă la locul 
crimei. 

Bertil Strand încă nu se întorsese, așa că a pornit televizorul 
suspendat de tavanul redacţiei. Josefin nici măcar n-a fost 
menţionată la știri. 

Jumătate din cele treizeci de minute ale buletinului difuzat de 
televiziunea naţională a fost dedicată Orientului Mijlociu. În 
cursul zilei, muriseră șapte israelieni și cincisprezece 
palestinieni. Trei dintre ei erau copii. Annika s-a înfiorat. 

După aceea, purtătorul de cuvânt al Partidului Ecologist a 
cerut instituirea unei comisii care să investigheze atât urmărirea 
sistematică a politicienilor de extrema stângă din anii '70, cât și 
afacerea Bl. 

lar spre sfârșit s-a difuzat a doua parte a reportajului despre 
conflictul din Caucaz, realizat de corespondentul din Rusia. Cu o 
zi înainte, reporterul îl intervievase pe președintele vorbitor de 
suedeză, iar acum stătea de vorbă cu liderul mișcării de gherilă. 

— Luptăm pentru libertate, a declarat acesta, ţinând câte un 
Kalașnikov în fiecare mână. Președintele e un ipocrit și un 
trădător. 

La unul dintre centrele gherilei se adunaseră copii și femei. 
Murdari de praf din cap până-n picioare, copiii râdeau și alergau 
de colo-colo cu picioarele goale, iar femeile își aranjau 
basmalele pe cap și dispăreau pe ușile întunecate ale caselor 
din jur. Liderul gherilei a deschis ușa unei pivnițe și a coborât 
treptele, iar reporterul l-a urmat, în lumina reflectorului se 


11 „Vacanţa industrială”: perioadă de trei-patru săptămâni din timpul verii, în care 
multe întreprinderi și companii își încetează activitatea, trimițându-și angajaţii în 
concediu. 


102 


vedeau cantităţi impresionante de armament rusesc: lăzi cu 
mine, pistoale, puști automate, grenade, lansatoare de rachete 
antitanc și multe altele. 

Annika avea un aer abătut. Era obosită și lihnită. Oare ce 
importanţă avea articolul ei despre uciderea unei tinere suedeze 
când, în lumea întreagă, oamenii nu făceau altceva decât să se 
omoare între ei? 

S-a dus la bufet și a cumpărat o pungă de bomboane cu 
aromă de zmeură. Le-a mâncat pe toate în drum spre biroul ei și 
i s-a făcut greață. 

— Cum merge, Annika? a întrebat-o Berit. 

— Așa și-așa. Nu pot să nu mă gândesc la toată suferinţa din 
lume. lar chestia asta mă dărâmă. Te-ai înţeles cu părinţii? 

— Ah, da. Au avut câteva obiecţii mărunte, dar, în linii mari, 
au fost de acord cu ce am scris. Avem o fotografie cu ei doi 
stând în camera Josefinei. Care părea neatinsă. 

Berit s-a dus la biroul de știri ca să stea de vorbă cu 
redactorii. Chiar în clipa aceea a intrat în redacţie și Bertil 
Strand. 

— Ai timp pentru o scurtă vizită la locul crimei? l-a întrebat 
Annika, luându-și geanta. 

— Tocmai am băgat mașina în garaj. Nu puteai să-mi zici mai 
devreme? 

e 

Patricia stătea întinsă pe salteaua ei, cu draperiile negre 
trase, și transpira în întuneric. O dureau picioarele și i se făcuse 
rău de la oboseală. Nu era în stare să-l spioneze pe Joachim. Nu- 
i puteau cere așa ceva; i se făcea pielea de găină numai când se 
gândea la asta. 

A închis ochii și s-a străduit să ignore zgomotele orașului. Se 
lăsa noaptea; lumea se îndrepta spre baruri și restaurante. S-a 
adâncit în sine și a încercat să găsească adevărul dinăuntrul ei, 
ascultându-și respiraţia și  cufundându-se într-un fel de 
autohipnoză. 

A invocat în întuneric vocea Josefinei, care, încetul cu încetul, 
s-a ridicat din adâncul sufletului ei. La început, vocea unduitoare 
era veselă și lipsită de griji, iar Patricia a zâmbit. Jossie fredona 
și cânta cu o voce ascuţită și limpede. Când au urmat ţipetele, 
Patricia era pregătită. A ascultat cu răbdare loviturile, bufniturile 
și urletele lui Joachim. S-a ascuns în întuneric până când Joachim 


103 


a tăcut și a plecat. A așteptat să audă lacrimile disperate care 
veneau din camera lui Jossie. Vinovăţia a dispărut; n-ar fi putut 
împiedica ceea ce se întâmplase. Nu era alarmată, nu-i era frică. 
Joachim nu-i mai putea face așa ceva. Nu lui Jossie. 

A inspirat cu putere și s-a străduit să iasă la suprafaţă. Lumea 
reală a reapărut în jurul ei - era fierbinte și sufocantă. 

„Trebuie să consult cărţile”, și-a zis ea. 

S-a ridicat ușor în picioare; tensiunea arterială nu s-a adaptat 
imediat la diferenţa de nivel, iar Patricia s-a împleticit un pic. S-a 
dus într-un colț al camerei și a scos o cutie din lemn de balsa. A 
deschis-o și a mângâiat căptușeala din catifea neagră. In ea își 
păstra cărțile. 

S-a așezat pe podea în poziţia lotusului și, cu un aer solemn, a 
amestecat cărţile de tarot de trei ori. Apoi le-a tăiat tot de trei 
ori. A repetat întregul ceremonial de două ori, așa cum cereau 
forțele nevăzute. După ce le-a tăiat ultima oară, n-a mai pus 
cele două teancuri unul peste altul, ci l-a ales pe unul dintre ele 
cu mâna stângă și a amestecat cărţile din el. 

În cele din urmă, a întins cărţile pe podea sub forma unei 
cruci celtice - erau zece cărţi, care descriau prezentul din mai 
multe perspective. Crucea celtică era cea mai cuprinzătoare 
etalare pe care o putea folosi atunci când avea de-a face cu o 
schimbare majoră - iar ea simţea că se afla în faţa unei astfel de 
schimbări. 

Pe măsură ce alcătuia crucea, a studiat cu atenţie fiecare 
carte în parte. Apoi a analizat situaţia. Prima ei carte era Trei de 
Spade, care semnifica planeta Saturn în Balanţă. A încuviinţat 
din cap - era cât se poate de evident. Trei de Spade semnifica 
doliu și tensiune în relaţiile alcătuite din trei oameni. Era o carte 
care o îndemna să ia decizii clare, lipsite de echivoc. 

Cartea care o tăia pe cea aflată pe prima poziţie - și care o 
împiedica să se hotărască - era a cincisprezecea Arcană Majoră, 
bineînţeles. Adică Diavolul, sexul masculin. Nici că putea fi mai 
limpede de-atât. 

A treia și a patra carte reprezentau gândurile ei conștiente și 
respectiv pe cele subconștiente cu privire la situaţia în care se 
afla. Nimic surprinzător nici aici: Nouă de Spade și Zece de Bâte. 
Cruzime și împovărare. 

Dar a șaptea și a opta carte i-au produs o impresie vie. A 
șaptea reprezenta sinele și era a optsprezecea Arcană Majoră - 


104 


Luna. Nu era de bine. Însemna că va fi supusă unui test dificil și 
în care urma să fie implicată o femeie. 

Cea de-a opta carte a bulversat-o. Reprezenta forțele 
exterioare care aveau să-i influențeze situația. Magicianul 
reprezenta un comunicator nemilos, un meșteșugar ingenios al 
vorbelor, care se afla în permanenţă pe muchia adevărului. 
Bănuia cam despre cine era vorba. 

Cea de-a zecea carte - cea a rezultatului - a făcut-o să se 
relaxeze. Șase de Bâte. Jupiter în Leu. Limpezime. Înseninare. 
Victorie. 

Acum știa că avea să reușească. 


Saptesprezece ani, 
nouă luni şi trei zile 


Fericirea noastră e imensă. Mă ține mereu în brațe. 
Implicarea lui e foarte intensă; uneori, mi-e greu să mă 
ridic la înălțimea lui. Dacă nu-i spun totul, e foarte 
dezamăgit. Trebuie să mă străduiesc mai mult. 
Călătoriile noastre prin timp și spațiu nu cunosc limite. 
Îl iubesc atât de mult. 


Am încercat să-i explic că nu este vina lui. Ci a mea; 
eu sunt cea care nu reușește să-i ofere aprecierea pe 
care o merită. 

Mi-a cumpărat haine pe care abia dacă le-am purtat 
de câteva ori; sunt simboluri ale iubirii și încrederii. 
Lipsa mea de recunoștință se datorează egoismului și 
imaturității, dezamăgirea lui e profundă și intensă. Nu 
am nicio scuză; apropierea noastră totală presupune 
responsabilitate. 


Plâng când îmi dau seama cât de imperfectă sunt. 
Mă iartă. Apoi facem dragoste. 


„Să nu mă părăsești niciodată, 
îmi spune el. 
Nu pot trăi fără tine.” 


lar eu îi promit. 
e Luni 30 iulie 


Când Annika a ajuns în redacţie, Spike o aștepta nerăbdător 
lângă birou, deși, în mod oficial, programul ei începea abia peste 
o oră și jumătate. 


106 


— Berit a făcut rost de un pont beton în legătură cu alt 
subiect, i-a spus redactorul de știri. Azi o să vă ocupați de crimă 
tu și Carl Wennergren. 

Annika și-a trântit geanta pe podea, apoi și-a șters 
transpiraţia de pe frunte. 

— Devine din ce în ce mai cald, a oftat ea. 

— Carl urmează să se întoarcă de la Nynäshamn. Ai auzit c-a 
câștigat cursa nautică din jurul insulei Gotland? 

Annika a luat loc și a pornit computerul: 

— Nu, nu știam. Bravo lui! 

Spike stătea pe biroul ei și răsfoia tabloidul rival: 

— Azi am câștigat. Nu au nimic despre părinţi, nici despre 
găsirea hainelor. Tu și Berit v-aţi descurcat foarte bine ieri. 

Annika a plecat capul: 

— Azi cum abordăm cazul ăsta? 

— N-o să-l mai punem pe prima pagină. Vânzările scad 
întotdeauna în cea de-a treia zi. În plus, ar trebui să fie ceva al 
naibii de important ca să bată povestea lui Berit. De ce nu 
încerci să storci ceva de la polițiști? Sigur au reușit să afle 
niscaiva chestii. Crezi că au vreo ipoteză? 

Annika s-a gândit la Joachim, dar a ezitat, amintindu-și că lui 
Spike nu-i plăceau „incidentele domestice”, așa că s-a mulțumit 
să spună: 

— S-ar putea. 

— Dacă poliţia nu face niciun progres, cazul n-o să mai 
prezinte mare interes, a continuat Spike. Trebuie să stăm cu 
ochii pe locul crimei. Azi o să ne ocupăm de prietenii îndureraţi 
și de alte chestii de genu’ ăsta. 

— Nişte schiţe și o hartă care să prezinte în detaliu ultimele 
ore din viața victimei? a sugerat Annika. 

Fața lui Spike s-a luminat: 

— Da, ai dreptate! Pe-asta n-am făcut-o până acum. Află 
detaliile și vorbește cu ilustratorii. 

Annika și-a luat notițe: 

— Alte noutăți? 

— Azi ne vine noul redactor-șef adjunct. Anders Schyman. Să 
vedem ce iese... 

Annika auzise în redacţie despre venirea noului redactor-șef 
adjunct, realizatorul unei emisiuni TV de analize socio-politice. 


107 


Nu-l văzuse niciodată în carne și oase, ci doar la televizor. Era 
robust și blond, iar ei i se părea un tip antipatic și cam din topor. 

— Ce părere ai despre el? l-a întrebat Annika pe un ton 
circumspect. 

— Cred c-o să iasă o mare harababură. De ce-și închipuie o 
vedetă TV că poate să vină aici și să ne înveţe cum să ne facem 
meseria? 

Spike dădea glas opiniei generale a redacţiei. Annika a 
renunţat la subiect. 

— Nu cumva ar putea să-mi dea o mână de ajutor la cazul 
ăsta și Anne Snapphane? Sau are altă treabă? 

Spike s-a ridicat de pe birou: 

— Sărmana domnișoară Snapphane a făcut o nouă tumoare 
pe creier, așa că s-a dus să facă o rezonanţă magnetică... Hei, 
bine-ai venit, Carl! Felicitări! 

Carl Wennergren a intrat în redacţie cu pași domoli, ţinând în 
mâini o cupă care, probabil, era trofeul cursei nautice. Spike s-a 
apropiat iute de el și l-a bătut ușor pe spate. Annika stătea 
stupefiată pe scaun. O tumoare pe creier! Oare Spike vorbise 
serios? Cu mâini tremurânde, a ridicat receptorul și a format 
numărul Annei Snapphane, care i-a răspuns după primul apel. 

— Cum te simţi? a întrebat Annika cu un nod mare în gât. 

— Sunt foarte speriată. Mă simt slăbită și amețită. lar când 
închid ochii, văd flashuri. 

— Mi-a zis Spike. Doamne, dar de ce nu mi-ai spus până 
acum? 

— Ce anume? 

— Că ai o tumoare pe creier! 

Anne Snapphane părea ușor dezorientată: 

— Dar n-am nicio tumoare pe creier. Mi-am făcut tot felul de 
analize, dar nu mi-au găsit nimic. 

Annika nu mai știa ce să creadă: 

— Dar Spike mi-a zis că... Deci nu ai cancer la creier? 

— Să-ţi spun cum stă treaba. Sunt unul dintre acei oameni 
înclinați să creadă că suferă de tot felul de boli. Deși știu asta, 
de câteva ori pe an tot am impresia că urmează să mor în scurtă 
vreme. larna trecută, atâta i-am pisălogit pe doctori, încât mi-au 
făcut o rezonanţă magnetică. lar lui Spike i se pare că-i o chestie 
tare amuzantă. 


108 


Annika s-a sprijinit pe spetează. „E o adevărată ipohondră”, s- 
a gândit ea. 

— Mă rog, iar în după-amiaza asta, la ora trei jumate, mă duc 
la doctor. Nu se știe niciodată... 

— Şi ce-o să faci în zilele libere? 

— Dacă nu mă internez, o să mă duc cu pisicile la Piteå”. 
Deja mi-am luat bilet pentru un tren de noapte. 

— Bine, a zis Annika. Ne vedem când te întorci. 

Au încheiat convorbirea, iar Annika s-a adâncit în propriile-i 
gânduri de vacanţă. Era ultima dintre cele cinci zile ale turei, 
apoi avea să fie liberă patru zile. Avea să meargă acasă, la 
Hälleforsnäs, să-l vadă pe Sven și să-l salute pe Whiskas. A 
oftat. Trebuia să ia o decizie cât mai repede. Sau rămânea în 
Stockholm și încerca să-și facă un rost, sau își anunța 
proprietarul că avea să plece, după care se muta înapoi acasă. 

S-a uitat de jur împrejur. Era luni, iar redacţia gemea de lume. 
Se simţea în nesiguranţă. Și nelalocul ei. Încă nu știa numele a 
jumătate dintre cei care lucrau acolo. Sentimentul cald pe care îl 
simţise în week-end - acela că era de-a casei - dispăruse cu 
totul. Fusese un sentiment stârnit de liniștea din redacţie, de 
întunericul de afară, de coridoarele pustii și de șuierul discret al 
aerului condiţionat. În timpul zilei, totul era complet diferit - 
totul se umplea de lumină, zgomot și oameni gălăgioși. Nu 
deţinea niciun pic de control asupra situației și nu avea niciun 
statut în redacţie. 

— Vasăzică s-au întâmplat niscaiva lucruri cât am fost plecat, 
a zis Carl Wennergren, așezându-se prietenește pe biroul 
Annikăi. 

Apoi a pus cupa pe niște foi scoase la imprimantă. 

— E o cupă challenge, i-a explicat el, agăţând-o de o toartă. 
Frumoasă, nu? 

— Foarte! 

— Cupa o să fie păstrată de proprietarul ambarcaţiunii. 
Ceilalţi primesc doar câte o diplomă nenorocită... Navighez pe 
cele mai mari ambarcaţiuni IOR:5. 

— Eu prefer să împrumut vechea barcă cu vâsle a bunicii și să 
mă plimb pe lacul Ho. E foarte frumos pe-acolo. 


12 Piteå: mică localitate din nordul Suediei. 
15 International Offshore Rule: sistem internaţional de clasificare a ambarcaţiunilor 
sportive, care a fost folosit până la începutul anilor '90. 


109 


Apoi a făcut un clic, iar pe ecranul computerului i-a apărut un 
comunicat de presă. 

Carl Wennergren a privit-o în tăcere preţ de câteva clipe. 

Annika nu s-a uitat la el când s-a ridicat de pe birou și a 
plecat. Incerca să facă abstracţie de prezenţa lui și a celorlalţi 
colegi din redacție. A luat tabloidul rival și a început să-l 
răsfoiască: nu publicaseră mare lucru despre crimă. A observat 
că făcuseră un material despre un bilet găsit la locul crimei: „Ne 
e dor de tine.” Annika a scuturat din cap și a dat pagina. l-a 
atras atenţia un articol despre legătura dintre vacanțe și relații. 
A citit că rata divorțurilor creștea considerabil în perioada 
toamnei, deoarece speranțele care menţinuseră relaţia pe 
timpul verii se spulberau odată cu căderea frunzelor. S-a gândit 
la ea și la propria relaţie și a scos un oftat. 

— Ce-i cu faţa asta tristă? Nu vrei o cafea? 

Berit i-a zâmbit din toată inima, iar Annika i-a răspuns cu un 
surâs strâmb. 

— Am auzit c-ai primit un pont, i-a zis ea, înhăţându-și 
portofelul din geantă. 

— Da, așa-i. Ai auzit de afacerea Bl? 

Annika și-a numărat repede banii, dându-și seama că mai 
încolo trebuia să meargă la bancomat. 

— Nu mare lucru. Știu doar că în anii '70 Jan Guillou și Peter 
Bratt au aflat că guvernul pusese la punct un registru ilegal în 
care era consemnată afilierea politică a suedezilor și au publicat 
un material despre chestia asta. 

Erau în drum spre bufet. 

— Exact, a răspuns Berit. lar social-democrații s-au panicat. l- 
au băgat la închisoare pe cei doi reporteri și au acţionat complet 
irațional de la un cap la altul. Între altele, și-au distrus propriile 
arhive, atât pe cea externă, cât și pe cea internă. 

Și-au luat câte o cafea și s-au așezat la o masă de lângă 
fereastră, nu atât pentru priveliște, cât pentru gura sistemului 
de aer condiţionat de deasupra ei. 

— Deci n-o să afle nimeni niciodată cu ce anume se ocupa 
Biroul de Informaţii? a zis Annika. 

— Exact! a răspuns Berit. Nu s-au putut afla multe lucruri, 
pentru că au dispărut arhivele. lar social-democraţii s-au simţit 
la adăpost. Până acum. 

Annika s-a oprit din mestecat gogoașa cu ciocolată: 


110 


— Ce vrei să spui? 

Berit a coborât glasul: 

— leri, în toiul nopţii, am primit un telefon. A fost descoperită 
arhiva lor externă. 

— Pe bune? 

— Da și nu. Se pare că, dintr-odată, au „descoperit” la sediul 
Consiliului de Apărare niște cópii ale documentelor din acea 
arhivă. Copiile nu fac referire la sursele și documentele 
originale, și totuși... 

— Dar asta nu înseamnă că originalele încă mai există, a 
comentat Annika, suflând în cafea. 

— E drept. Dar acum, șansele de a fi găsite sunt mai mari. 
Până noaptea trecută, nu se descoperise nicio rămășiță din 
acele arhive. Nicio hârtiuță, niciun registru, nimic... lar 
documentele care au ieșit la iveală acum sunt copiile unor părți 
însemnate ale arhivei, deci sunt foarte preţioase. 

— Le-ai văzut? 

— Da, m-am dus acolo la prima oră. 

— Asta da știre de senzaţie! Și apare în toiul campaniei 
electorale. 

— N-ai să ghicești unde au fost găsite. 

— În toaleta bărbaţilor? s-a hazardat Annika. 

— În cutia poștală... 

(J 

Ministrul a tras de leagăn în spate cât de mult a putut, apoi a 
strigat: 

— Eşti gata? 

— Da! s-a auzit glasul ascuțit al fiicei sale. 

— Gata? 

De data asta, ministrul chiar urla. 

— Daaa! a ţipat fata. 

Cu ţipătul fetei în urechi, el a făcut câțiva pași în fată, 
împingând cu putere leagănul, care s-a ridicat mult în aer. 

— Uraaa! a strigat fata. 

— Și eu, tati! Vreau și eu! Haide, vino în spatele meu! 

Ministrul i-a zâmbit fiului său, ștergându-și fruntea. 

— Bine, cowboy-ule! Dar să știi că e ultima oară. 

A ocolit copacul, și-a mângâiat fetiţa pe burtă în treacăt, apoi 
a înhăţat leagănul băiatului și a repetat rutina cu „ești gata?”. A 
tras leagănul în spate mai puţin decât pe cel al fetiţei, pentru 


111 


că, deși erau gemeni, băiatul avea o constituţie mai firavă decât 
sora lui și era mai timid. 

— Încă o dată, tati! a strigat fetiţa. 

— Nu. Ajunge! Când or să se oprească leagănele, să veniţi în 
grădină, să staţi cu mine pe bancă. 

— Dar, tati... 

Ministrul s-a apropiat de soţia lui, care stătea sub o umbrelă 
de soare. Mobilierul ecologic, din lemn de pin, al grădinii era 
cumpărat de la IKEA. Uneori, i se părea că acţiunile lui erau 
incredibil de previzibile. 

— Când trebuie să pleci? l-a întrebat soţia. 

Ministrul și-a sărutat soția pe păr și s-a prăbușit pe bancă, 
alături de ea. 

— Nu știu, a oftat el. Sper să am liber tot restul săptămânii. 

Din casă s-a auzit țârâitul telefonului. 

— Nu, stai aici! Răspund eu. 

Soţia s-a ridicat de pe bancă și a alergat ușor până la 
verandă, unde se afla telefonul fără fir. Rochia îi flutura în jurul 
gambelor, iar părul îi sălta pe umerii bronzați - ministrul o 
sorbea din priviri. Soţia a răspuns la telefon și a vorbit preţ de 
câteva clipe, apoi s-a uitat la el cu un aer surprins. 

— Bineînţeles, a zis ea, suficient de tare cât să audă și el. O 
să stea de vorbă cu dumneavoastră de la telefonul din birou. 

A pus telefonul jos și a venit lângă el: 

— Christer, e pentru tine. Poliţia. 

e 

Annika nu reușea să dea de Q - i se spusese că era la un 
interogatoriu -, așa că a format celelalte numere ale poliţiei. 
Dispeceratul poliţiei nu avea nimic nou, de la biroul de serviciu 
al Krim a primit un refuz enervat, iar ofiţerul de presă era 
ocupat. A sunat-o și pe Patricia, dar nu i-a răspuns. A luat din 
cartea de telefon numărul clubului Studio 69, l-a format și a fost 
întâmpinată de un robot telefonic. Vocea unei tinere care se 
străduia din răsputeri să pară sexy a informat-o că programul de 
lucru începea la ora 13 și se termina la ora 17. Puteai să cunoști 
fete superbe, să le cumperi șampanie, să urmărești spectacolul 
de pe scenă sau un număr privat, să te uiţi la filme erotice sau 
să le cumperi. Toţi oaspeții erau bineveniţi la cel mai intim club 
din Stockholm. 


112 


Annikăi i s-a făcut scârbă. A format numărul încă o dată și a 
înregistrat mesajul. Apoi l-a sunat iarăși pe ofițerul de presă și, 
de data asta, a avut noroc. 

— Tocmai a fost numit șeful anchetei, i-a spus el. 

Inima Annikăi a început să bată mai tare: 

— Cine? 

— Kjell Lindström, procurorul-șef al districtului. 

— De ce? a întrebat ea, deși bănuia răspunsul. 

Ofiţerul de presă a făcut o pauză. 

— Ancheta a căpătat o oarecare amploare, iar detectivii de la 
Krim au hotărât că a venit momentul să se implice și procurorii. 

— Deci a fost stabilit un suspect. 

Ofiţerul de presă și-a dres glasul: 

— După cum v-am spus deja, ancheta a căpătat o oarecare 
amploare și... 

— Cumva, este Joachim, iubitul ei? 

Ofiţerul de presă a scos un oftat: 

— Nu vă pot confirma acest lucru. Deocamdată, nu vă pot 
divulga astfel de informații. 

— Dar așa e, nu? a insistat Annika. 

— În urma interogatoriilor de până acum, am strâns câteva 
probe care, într-adevăr, indică în această direcţie. Dar vă rog să 
nu publicaţi nimic din toate astea deocamdată, ca să nu 
periclitaţi ancheta. 

Annika a simţit gustul triumfului. „Da! El era! Nenorocitul!” 

— Dar ce am voie să public? Sigur pot să scriu că poliţia are o 
pistă concretă și un suspect, că aţi interogat mai multe 
persoane... L-a reclamat vreodată la poliţie? 

— Cine? 

— Josefin. A făcut vreo plângere pentru intimidare sau 
agresiune împotriva lui Joachim? 

— Nu, până în prezent n-am reușit să găsim niciuna. 

— Ce anume vă face să credeţi că el e criminalul? 

— Nu vă pot spune. 

— Deci e vorba de un lucru care v-a fost spus în timpul unui 
interogatoriu. Cine vi l-a spus, Patricia? 

Ofiţerul de presă a ezitat. 

— Vă rog să respectaţi ceea ce v-am spus. Nu vă pot da 
detalii. Ancheta nu a ajuns atât de departe. Deocamdată, nimeni 


113 


n-a fost pus sub acuzare. Poliţia rămâne deschisă și la alte piste 
care ar putea duce la prinderea ucigașului. 

Annika și-a dat seama că nu avea să obţină mai mult de atât. 
l-a mulțumit, a închis și l-a sunat pe Kjell Lindström, procurorul- 
șef al districtului. Era la tribunal toată ziua. A oftat. Cel mai bine 
ar fi fost să meargă să mănânce ceva la Trei Șobolani. 

e 

— Un mesaj pentru dumneavoastră, i-a zis portarul cu un aer 
posac atunci când s-a întors de la masă, apoi i-a dat un bilet. 

Sunase Martin Larsson-Berg, directorul adjunct de la liceul pe 
care ÎI absolvise Josefin. Nu sunase de acasă; părea să fie o linie 
telefonică interioară. 

— Îmi pare bine că m-ați sunat, a întâmpinat-o el pe un ton 
energic. Am deschis clubul tineretului din Täby cu o săptămână 
mai devreme. 

— Serios? De ce? 

— Tinerii au nevoie de un loc unde să-și aline suferinţa 
provocată de moartea Josefinei. Am convocat o mică celulă de 
criză care să aibă grijă de acești tineri îndureraţi. E alcătuită 
dintr-un consilier, un psiholog, un pastor, profesori, asistenţi 
sociali specializaţi în problemele tinerilor... Școala noastră se 
pregătește pentru a putea face faţă problemelor care vor 
apărea. 

Annika a ezitat: 

— Dar Josefin avea chiar atât de mulţi prieteni? 

Martin Larsson-Berg i-a răspuns pe un ton foarte serios: 

— O crimă de acest gen poate zgudui o întreagă generaţie. 
Noi, cei de la liceul din Tibble, credem că trebuie să fim alături 
de elevi și să-i sprijinim să depășească această traumă. Nu 
trebuie să întoarcem spatele unei suferințe colective de o 
asemenea amploare. 

— Și vreţi să scriem despre toate astea? 

— Credem că e important să le dăm un exemplu celor care se 
vor afla în situaţii similare. Să le arătăm că avem puterea de a 
merge mai departe, ceea ce presupune dăruire și resurse, iar 
noi avem și una, și alta. 

— Puteţi să așteptați un pic, vă rog? 

Annika s-a ridicat de pe scaun și s-a dus la Spike. Ca de 
obicei, redactorul de știri vorbea la telefon. 


114 


— Ne ocupăm și de doliul celor din Täby, orașul natal al 
Josefinei? l-a întrebat Annika fără să aștepte să-și termine 
convorbirea. 

— Ce-ai zis? a întrebat el, sprijinind receptorul pe piept. 

— Directorul adjunct de la liceul Josefinei a convocat o mică 
celulă de criză la clubul tineretului. Și e foarte mulțumit de 
isprava lui. Să-i facem o vizită? 

— Du-te, i-a răspuns Spike, apoi și-a reluat convorbirea. 

Annika s-a întors la biroul ei: 

— Unde vă putem găsi? 

l-a fost dat un fotograf independent pe nume Pettersson. 
Avea un Volkswagen Golf vechi, căruia i se îneca motorul o dată 
la două intersecţii. 

„N-am să mă mai plâng niciodată de Bertil Strand”, și-a spus 
ea. 

e 

Clubul tineretului se afla într-un complex din '70. Era alcătuit 
dintr-o bucătărie și o cameră cu o masă de biliard și câteva 
canapele. Bineînțeles că băieții ocupau cea mai mare parte a 
spațiului. Fetele erau înghesuite într-un colț, iar câteva 
plângeau. Annika și fotograful au făcut un mic tur al clubului, 
apoi a apărut și Martin Larsson-Berg. 

— E foarte important să luăm în serios sentimentele tinerilor, 
a zis el cu un aer preocupat. Clubul o să fie deschis non-stop, 
toată săptămâna. 

Annika își lua notițe, simțind că o cuprinde un sentiment 
neplăcut. Era gălăgie, iar tinerii erau agitaţi și dădeau frâu liber 
emoțiilor care îi stăpâneau; urlau unii la alţii și, una peste alta, 
se purtau ca niște apucaţi. Lângă masa de biliard, doi tineri 
încercau să-i smulgă tricoul uneia dintre fete și nu s-au oprit 
decât în momentul în care a intervenit consiliera. 

— Lottei îi plac băieţii, s-a scuzat Larsson-Berg. 

Annika s-a uitat la el cu neîncredere: 

— Mie mi s-a părut că încercau să-i dea jos tricoul. 

— Trec printr-o perioadă dificilă, a intervenit directorul. 
Noaptea trecută au dormit foarte puțin. Ea e Lisbeth, consiliera 
noastră. 

Annika și Pettersson s-au prezentat, după care consiliera le-a 
explicat: 


115 


— Mi se pare foarte important să-i ascultăm cu atenţie pe 
acești tineri. 

— Și puteţi să faceţi asta într-o asemenea atmosferă? a 
întrebat Annika într-o doară. 

— Tinerii au nevoie să-și împărtășească suferința cuiva. Se 
ajută unii pe alţii să-și depășească durerea. Îi așteptăm pe toţi 
prietenii Josefinei. 

— Inclusiv pe cei din afara orașului? a întrebat Annika. 

— Toată lumea e binevenită, a precizat Larsson-Berg. Le 
oferim ajutor tuturor celor care ni-l cer. 

— Cu unii dintre ei staţi de vorbă la telefon? a întrebat Annika. 

Consiliera a zâmbit forțat: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mă refer la Patricia, cea mai bună prietenă a Josefinei. Aţi 
luat legătura cu ea? 

— A trecut cumva pe-aici? a întrebat consiliera, cu un aer 
nedumerit. 

Annika s-a uitat de jur împrejur. Patru fete stăteau lângă un 
casetofon care scotea pârâituri, plângând și ascultând tare 
Tears in Heaven a lui Eric Clapton, alte trei îi scriau ceva 
Josefinei la o masă pe care se aflau o lumânare aprinsă și poza 
ei de absolvire decupată din Kvällspressen, iar șase băieţi jucau 
cărţi. Nu și-o putea imagina pe Patricia punând piciorul acolo de 
bunăvoie. 

— Nu cred. 

— Dar e binevenită. Toată lumea e binevenită, a zis consiliera 
pe un ton solemn. 

— Și clubul o să fie deschis toată noaptea? 

— Sprijinul nostru pentru acești tineri este ferm. Eu mi-am 
întrerupt concediul ca să fiu alături de ei. 

Consiliera i-a zâmbit, iar Annika a văzut în ochii ei o strălucire 
ciudată. Annika s-a întrerupt din scris. Ceva nu era în regulă. 
Femeia aceea nu venise acolo de dragul Josefinei sau al 
prietenilor ei. Ci de dragul său. 

— Ce ziceți, aș putea sta de vorbă cu câţiva dintre prietenii 
ei? a sugerat Annika. 

— Ai cui? a întrebat consiliera. 

— Ai Josefinei. 

— Ah, da, bineînţeles! Vreţi să staţi de vorbă cu vreunul 
anume? 


116 


Annika a stat pe gânduri o clipă: 

— Poate cu Charlotta. Au fost în aceeași clasă. 

— Ah, da, Charlotta. Cred că organizează o procesiune de 
doliu până la locul crimei. Are multe de făcut: trebuie să 
închirieze un autocar și alte chestii de genu' ăsta. Pe aici, vă 
rog! 

Au intrat într-un birou aflat în spatele sălii de biliard. O tânără 
tunsă scurt și foarte bronzată discuta ceva la telefon. Le-a 
aruncat o privire încruntată pentru că o deranjaseră, dar faţa i s- 
a luminat când Annika i-a zis din vârful buzelor: Kvă//spressen. A 
terminat conversaţia imediat. 

— Charlotta, cea mai bună prietenă a Josefinei, a prezentat-o 
consiliera, etalând zâmbetul îndurerat de rigoare. 

Annika s-a prezentat în grabă, apoi a coborât privirea: 

— Am stat de vorbă la telefon. 

Charlotta a încuviințat din cap: 

— Da. Încă sunt în stare de șoc, a zis ea pe un ton sec. A fost 
o adevărată lovitură pentru mine. 

Consiliera a îmbrăţișat-o cu un aer plin de înţelegere. 

— Dar împreună suntem puternici, a continuat Charlotta. 
Trebuie să mobilizăm opinia publică împotriva violenței de 
dragul violenţei. O să avem grijă ca Josefin să nu fi murit în van. 

În vocea ei își făcuseră apariţia pasiunea și dăruirea. „Ar fi 
invitatul perfect pentru un talk-show”, s-a gândit Annika. 

— Adică? a întrebat Annika pe un ton calm. 

Charlotta i-a aruncat consilierei o privire ezitantă, apoi a zis: 

— Păi, trebuie să fim uniţi. Și să protestăm. Să arătăm că vom 
merge mai departe. Acum, lucrul cel mai important este ca noi, 
cei îndureraţi, să ne sprijinim unii pe alţii. Să ne împărtășim 
sentimentele și să ne ajutăm între noi să depășim dificultăţile. 

Pe chipul Charlottei a apărut un zâmbet stins. 

— lar acum organizaţi o procesiune de doliu? a intervenit 
Annika. 

— Da, până acum s-au înscris o sută de persoane. O să 
umplem cel puțin două autocare. 

Charlotta a venit în faţa biroului și a luat câteva liste cu nume, 
pe care i le-a arătat Annikăi. 

— Bineînţeles, fiecare va merge pe cheltuiala sa, a adăugat 
consiliera. 

Pettersson, fotograful, a apărut în prag: 


117 


— Pot să vă fac o fotografie? 

Cele două femei - una foarte tânără, cealaltă mai în vârstă - 
s-au așezat una lângă alta și s-au îndreptat de spate. 

— Aţi putea încerca să păreți mai triste? a întrebat fotograful. 

Annika a bombănit ceva, a închis ochii și s-a întors cu spatele. 
Spre marea satisfacţie a fotografului, cele două s-au îmbrățișat 
și i-au făcut hatârul: și-au coborât colţurile gurii. 

— Gata, nu vă mai răpim din timp, a zis Annika, apoi a dat să 
plece. 

— In sala de biliard mai sunt câţiva copii îndurerați, a zis 
Pettersson. 

Annika a șovăit câteva clipe, apoi a zis fără nicio tragere de 
inimă: 

— Bine, hai să-i întrebăm dacă vor să le facem o poză. 

Voiau. Fetele vărsau lacrimi de crocodil, lumânările scânteiau, 
iar în mijlocul lor trona o copie foarte pixelată a fotografiei de 
absolvire din Kvällspressen. Pe măsură ce Pettersson fotografia 
poeziile și desenele dedicate Josefinei, gălăgia devenea din ce în 
ce mai mare. Tinerii erau surescitaţi de prezența celor doi 
jurnaliști, iar nivelul lor de agitaţie creștea foarte repede. 

— Hei, vrem să apărem și noi într-o fotografie! au strigat doi 
băieți cu tacuri în mâini. 

— Cred c-ar fi bine să plecăm, a șoptit Annika. 

— De ce? a întrebat Pettersson cu un aer surprins. 

— Hai să plecăm, i-a zis Annika printre dinţi. Acum! 

S-a dus după Martin Larsson-Berg, iar fotograful și-a strâns 
echipamentul. l-au mulțumit directorului adjunct și au ieșit din 
clădire. In drum spre mașină, Pettersson a întrebat-o pe un ton 
iritat: 

— Dar ce-i cu graba asta? 

Mergea cu trei pași în urma ei, iar aparatul i se lovea de 
coapsă. Annika i-a răspuns fără să se întoarcă: 

— Era un adevărat circ! Și putea să scape de sub control în 
orice clipă. 

S-a urcat în mașină și a pornit radioul. 

Pe drumul de întoarcere, niciunui n-a scos o vorbă. 

e 

Imediat după ce a ajuns la biroul ei, Annika a văzut un bărbat 
blond și solid venind din celălalt capăt al redacției. Era scăldat în 
lumina care venea de dincolo de biroul de sport. L-a urmărit 


118 


curioasă: bărbatul se oprea la fiecare metru, salutând angajaţii 
și dând mâna cu ei, iar când a ajuns lângă biroul de știri, Annika 
a văzut că era însoţit de redactorul-șef, a cărui siluetă firavă era 
aproape invizibilă. 

— Faceţi un pic de liniște, vă rog, s-a auzit în redacţie vocea 
nazală a redactorului-șef. 

Spike era la telefon, cu picioarele pe birou, și nici măcar n-a 
ridicat capul. Pelle Oscarsson, redactorul-foto, i-a aruncat 
redactorului-șef o privire rapidă, apoi și-a continuat lucrul pe 
computer. Câţiva angajaţi s-au oprit din ce făceau și s-au uitat la 
cei doi bărbaţi cu un aer sceptic. Nimeni nu ceruse o vedetă TV 
pe post de redactor-șef adjunct. 

— Mă ascultați un pic, vă rog? a zis redactorul-șef. 

Fetele angajaţilor erau impasibile. Dintr-odată, blondul robust 
s-a apropiat de biroul lui Spike. Cu mișcări atletice, s-a urcat cu 
picioarele pe biroul cel lung și a făcut câţiva pași, ocolind 
telefoanele și cănile de cafea. S-a oprit chiar în faţa lui Spike, 
care l-a măsurat din priviri. 

— Te sun mai târziu, a zis Spike, apoi a pus receptorul în 
furcă. 

Pelle și-a luat ochii de pe ecranul Mac-ului și a venit lângă 
biroul de știri. Zgomotele dimprejur s-au redus la un murmur și, 
încetul cu încetul, angajaţii s-au strâns în mijlocul redacţiei. 

— Mă numesc Anders Schyman, a zis nou-venitul. În prezent, 
conduc departamentul socio-politic al televiziunii naţionale. 
Incepând de miercuri, 1 august, voi fi noul redactor-șef adjunct 
al ziarului. 

A făcut o pauză, iar în redacție s-a lăsat o liniște desăvârșită. 
Vocea lui de bas avea intensitatea comentariilor de la 
documentarele TV. Annika se uita la el cu un aer fascinat. 

Anders Schyman a făcut un pas și s-a uitat în altă parte a 
redacției: 

— Nu vă cunosc meseria. Voi o cunoașteţi cel mai bine. Nu vă 
pot învăţa ce să faceți. Știţi voi mai bine decât oricine. 

O nouă pauză. Annika auzea zgomotele serii, șuierul aerului 
condiţionat și traficul străzii. Și-a dat seama că Anders Schyman 
se uita ţintă la ea: 

— Sarcina mea va fi să vă netezesc drumul. Nu eu o să 
conduc locomotiva. Voi defrișa terenurile și voi întocmi planul 
căilor ferate. Dar nu voi putea monta șinele singur, ci va trebui 


119 


să facem asta împreună. Voi sunteți mecanicii de locomotivă, 
fochiștii și conductorii. Voi sunteţi cei care veţi sta de vorbă cu 
pasagerii și care ne veţi trimite semnale, ca să fim siguri că 
trenurile ajung la timp. Eu voi coordona plecările și mă voi 
asigura că mergem acolo unde trebuie și că șinele sunt bune de- 
a lungul întregului drum. Nu sunt un inginer, dar sper să devin 
unul în timp, după ce mă veţi fi învăţat toate lucrurile pe care 
încă nu le știu. Astăzi, sigur sunt un om de presă. 

S-a întors cu spatele și s-a uitat la biroul de sport. Annika nu-i 
mai vedea decât spatele lat, însă vocea i se auzea aproape la fel 
de bine. 

— Ca jurnalist, simt că am o mare responsabilitate. Patronii 
mei sunt oamenii obișnuiți. Toată viața am luptat împotriva 
corupţiei și a abuzurilor de tot felul. Acesta este nucleul 
jurnalismului. Principiul meu e adevărul, nu influența sau 
puterea. 

Apoi s-a întors în așa fel încât Annika îi putea vedea profilul. 

— Da, știu, sunt cuvinte mari. Dar nu sunt teatral, ci ambițios. 
Nu am acceptat acest post pentru salariu sau pentru că dă bine 
să fii redactor-șef adjunct. Am venit aici dintr-un singur motiv, 
anume să lucrez cu voi. 

Era atât de liniște, încât ai fi putut auzi și musca. Telefonul lui 
Spike a sunat, dar acesta l-a ridicat repede din furcă și l-a pus la 
loc. 

— Împreună, putem transforma Kvällspressen în cel mai 
important ziar din Peninsula  Scandinavă. Avem toate 
competențele necesare, adică vă avem pe voi, jurnaliștii. Sunteţi 
creierul și inima ziarului. În timp, vom face ca inimile tuturor să 
bată la unison, iar strigătul nostru va dărâma zidurile. Veţi 
vedea că am dreptate. 

Fără să mai spună nimic, a sărit de pe birou, iar în redacţie 
murmurul a reînceput. 

— Incredibil! a zis Carl Wennergren, care apăruse dintr-odată 
lângă Annika. 

— Da, într-adevăr, a răspuns ea, încă aflată sub influența 
discursului rostit de Anders Schyman. 

— N-am mai auzit asemenea prostii bombastice de la 
discursul rostit de tata când am absolvit... Ai aflat ceva? 

Annika s-a întors cu faţa spre birou: 

— Poliţia are un suspect. 


120 


— De unde știi? a întrebat Carl din spatele ei, pe un ton 
neîncrezător. 

Annika a luat loc pe scaun și l-a privit în ochi: 

— E cât se poate de simplu, zău. Suspectul e iubitul ei. Așa se 
întâmplă aproape de fiecare dată. 

— A fost arestat? 

— Nu, nici măcar n-a fost înștiințat. 

— Deci nu putem publica nimic, a zis Carl. 

— Depinde ce cuvinte folosești. Tu ce-ai făcut? 

— Am transcris jurnalul cursei. Îl vor cei de la biroul de sport. 
Vrei să-l citești? 

Annika i-a răspuns cu un zâmbet strâmb: 

— Nu acum. Oricum, mersi. 

Carl s-a așezat iarăși pe biroul ei: 

— Crima asta s-a dovedit a fi mană cerească pentru tine. 

Annika a aruncat niște comunicate de la TT. 

— Eu nu văd lucrurile așa. 

— Ai dat materiale de prima pagină două zile la rând. Niciun 
alt colaborator nu a reușit așa ceva în vara asta. 

— In afară de tine, bineînţeles, a subliniat Annika pe un ton 
ușor insinuant. 

— Mă rog, e adevărat, dar am avantajul că am făcut un stagiu 
de pregătire aici. 

„lar taică-tu e în comitetul director al ziarului”, i-a trecut prin 
cap Annikăi, dar n-a zis nimic. 

Carl s-a ridicat de pe birou, apoi i-a zis peste umăr: 

— Mă duc în parc să stau de vorbă cu cei strânși la locul 
crimei. 

Annika a dat din cap și s-a întors spre monitorul computerului. 
A creat un nou document și a început să scrie pe un ton grav: 
„Poliţia a făcut un pas important în cadrul anchetei privind 
moartea Josefinei Liljeberg...” 

Atât a reușit să scrie înainte să sune Telefonul Ciudaţilor. 
Annika a tras o înjurătură și a ridicat receptorul: 

— Gata, ajunge! a zis vocea răgușită a unei femei. 

— Sunt de acord. 

— Nu vrem să ne mai supunem normelor patriarhatului! 

— N-am nimic împotrivă. 

— Vrem să ne răzbunăm! 


121 


— Sună distractiv, a zis Annika, nereușind să-și stăpânească 
tonul batjocoritor. 

Femeia s-a enervat: 

— Ascultaţi-mă bine! Suntem Păpușile Ninja. Am declarat 
război opresiunii și violenței la care sunt supuse femeile. N-o să 
mai tolerăm așa ceva. Tânăra din parc a fost picătura care a 
umplut paharul. Femeilor n-ar trebui să le fie teamă să umble pe 
străzi. Veţi vedea că și bărbaţii vor începe să se teamă de 
violenţă. Vom începe cu polițiștii, ipocriţii sistemului! 

Annika asculta cu atenţie. Femeia părea nebună de legat: 

— Și de ce ne-aţi sunat? 

— Vrem ca mesajul nostru să apară în presă. Vrem să avem 
parte de cât mai multă publicitate. Şi-i oferim ziarului 
Kvăllspressen ocazia de a lua parte la primul nostru raid. 

Și dacă vorbea serios? Annika s-a uitat în jurul ei, încercând 
să dea cu ochii de cineva și să-i facă un semn. 

— Cum adică? Ce vreţi să spuneţi? a întrebat ea pe un tot 
ezitant. 

— Mâine. Vreţi să veniţi sau nu? 

Annika se uita cu disperare prin redacţie, dar nimeni nu-i 
dădea atenţie. 

— Vorbiţi serios? a întrebat ea cu glas stins. 

— lată condiţiile noastre. Înainte de publicare, vrem să 
verificăm întregul material: titlul, textul și pozele. Să ni se 
garanteze anonimatul absolut. Și să ni se dea în avans 50 de mii 
de coroane. Bani gheaţă. 

Annika a respirat în tăcere preț de câteva secunde: 

— E imposibil! Nici nu se pune problema. 

— Sunteţi sigură? 

— Mai sigură decât am fost vreodată în viaţa mea. 

— Atunci o să sunăm la tabloidul rival, i-a răspuns femeia. 

— N-aveţi decât. Chiar vă rog! O să primiţi același răspuns. N- 
am niciun dubiu. 

S-a auzit un clic, iar convorbirea s-a întrerupt. Annika a pus 
receptorul în furcă și a închis ochii, acoperindu-și faţa cu 
palmele. Dumnezeule, oare ce trebuia să facă? Să sune la 
poliţie? Să-i spună lui Spike? Să se poarte ca și când nu s-ar fi 
întâmplat nimic? Avea impresia că orice-ar fi făcut, ar fi fost 
luată la rost. 

— lar aici stau reporterii de noapte, l-a auzit pe redactorul-șef. 


122 


A ridicat privirea și a văzut că redactorii erau lângă biroul 
foto. Grupul se apropia de ea. In afară de redactorul-șef, din 
grup mai făceau parte Anders Schyman - noul redactor-șef 
adjunct -, șeful departamentului sport, șeful departamentului de 
analiză socială, redactorul-foto, șeful departamentului de cultură 
și unul dintre redactorii care scriau articolele de prima pagină. 
Toţi erau bărbaţi și, în afară de Anders Schyman, toţi purtau 
blugi, bluze și încălțări deschise la culoare. 

Grupul de bărbaţi s-a oprit lângă biroul ei. 

— Reporterii de noapte încep tura la prânz și lucrează până la 
ora 23, a spus redactorul-șef, stând cu spatele la Annika. Își 
stabilesc programul între ei. Și mulţi lucrează la noi cu contract 
de colaborare, dat fiind că, pentru noi, tura de noapte e un fel 
de stagiu de pregătire. 

Schyman s-a desprins din grup și s-a apropiat de Annika. 

— Sunt Anders Schyman, a zis el, întinzându-i mâna. 

Annika a ridicat privirea și a zâmbit. 

— Da, am aflat, a răspuns ea, dând mâna cu noul redactor-șef 
adjunct. Eu sunt Annika Bengtzon. 

Schyman i-a întors zâmbetul: 

— Tu te-ai ocupat de cazul Josefinei Liljeberg. 

— Da, exact, a zis ea, îmbujorându-se. 

— Faci parte din personalul permanent? 

Annika a scuturat din cap: 

— Nu, lucrez doar pe perioada verii. Îmi expiră contractul 
peste câteva săptămâni. 

— O să discutăm mai mult un pic mai încolo, a spus Schyman. 

Apoi s-a întors la grup, iar toate privirile care până atunci o 
fixaseră pe Annika s-au îndreptat în altă parte. 

După ce a plecat grupul, Annika a luat o decizie. Că doar nu 
era o văicăreață. Nu avea să sune la poliţie să le spună despre 
Păpușile Ninja. Și nu avea să-i spună nici lui Spike: zi de zi sunau 
la redacţie mulţi smintiţi, doar nu era să dea fuga la redactorul 
de știri pentru fiecare dintre ei. 

S-a întors la articolul ei despre evoluţia anchetei și a reușit să 
arate că era bine informată, fără s-o citeze pe Patricia. A scris 
despre suspect fără să dea de înţeles că sursa ei era ofițerul de 
presă al poliţiei și a sugerat că făptașul era iubitul Josefinei, fără 
s-o spună explicit. Și a avut grijă ca articolul despre suferinţa 
celor din Täby să fie scurt și concis. 


123 


S-a dus la bufet, și-a cumpărat o cola și a ascultat principalele 
subiecte abordate de Studio 69, emisiunea de informaţii politico- 
sociale. Tema din ziua aceea era rolul presei în campania 
electorală. A oprit radioul și s-a apucat de materialul despre 
ultimele ore din viaţa Josefinei, introducând într-un tabel 
adresele și orele. Singurul lucru pe care l-a omis a fost numele 
clubului unde lucra Josefin - l-a pomenit drept „Clubul”. Apoi s-a 
dus la ilustratori, care aveau să pună datele pe o hartă sau pe o 
fotografie aeriană a cartierului Kungsholmsen. 

Când a terminat, era aproape ora șapte. Se simțea slăbită, îi 
era foarte cald și nu mai avea niciun pic de energie pentru alte 
investigaţii. Așa că s-a așezat confortabil pe scaun și a răsfoit 
cotidienele. La șapte și jumătate, a dat televizorul mai tare ca să 
urmărească buletinul de știri al postului naţional. N-au zis nimic 
despre Josefin și nici despre afacerea Bl. Singurul material 
interesant era cel al corespondentului din Rusia. Acesta și-a 
încheiat reportajul despre Caucaz cu un expert de la Moscova, 
care i-a spus părerea sa cu privire la conflict. 

— Președintele are nevoie de arme, a afirmat expertul. Țara 
sa nu mai are deloc puști, mitraliere, muniții, obuze, tunuri 
antiaeriene, nimic. Aceasta este principala problemă a 
președintelui. Intrucât ţara se află sub embargoul asupra 
armelor impus de Naţiunile Unite, președintelui îi este extrem de 
dificil să obţină armament. Singura lui soluţie este să apeleze la 
piaţa neagră, dar nu-și poate permite acest lucru. 

— Cum se face că mișcarea de gherilă este atât de bine 
aprovizionată? a întrebat corespondentul. 

Expertul a zâmbit stânjenit: 

— In realitate, mișcarea de gherilă e foarte firavă. Membrii ei 
sunt slab pregătiţi, iar coordonarea lor este defectuoasă, însă au 
acces nelimitat la armele rusești. Deoarece are interese majore 
în Caucaz, Rusia asigură un sprijin consistent acestei mișcări. 

Annika și-a adus aminte de președintele bătrân, vorbitor de 
suedeză, al cărui popor suferea din pricina atacurilor constante 
ale mișcării de gherilă. Ce lași puteau fi liderii lumii uneori! De 
ce nu împiedicau Rusia să sprijine acest război civil? 

După ce s-a terminat buletinul de știri, în redacţie s-a făcut iar 
liniște. Spike plecase acasă, iar Jansson îi luase locul în scaunul 
de șef. Annika s-a uitat pe cele mai recente comunicate de la 


124 


TT, a citit articolele de pe server și s-a uitat la principalele știri 
ale buletinului de pe TV2. Apoi s-a dus la Jansson. 

— Frumoasă hartă, a spus redactorul de noapte. lar articolul 
despre iubitul suspect e bine scris. Mă rog, nu-i o mare 
surpriză... 

— Mai am ceva de făcut? 

Lui Jansson i-a sunat telefonul. 

— Cred că ar fi bine să te duci acasă. Ai stat aici tot week- 
end-ul. 

Annika ezita: 

— Ești sigur? 

Jansson nu i-a răspuns. Annika s-a dus la biroul ei ca să-și 
adune lucrurile. A făcut curat pe birou, întrucât avea să 
lipsească pentru patru zile, iar în locul ei avea să vină altcineva. 

În drum spre ieșire, a dat peste Berit. 

— Mergi la o pizza și-o bere la localul de pe colț? a întrebat-o 
colega ei. 

Annika s-a străduit să-și ascundă surprinderea: 

— Da, cu mare plăcere. Azi n-am mâncat de prânz. 

Au coborât pe scări. Seara era la fel de înăbușitoare pe cât 
fusese ziua de fierbinte. Deasupra garajului etajat, aerul încă 
tremura de căldură. 

— N-am mai prins nicio vară ca asta, a zis Berit. 

Cele două femei au pornit la pas spre Rålambsvägen, unde se 
afla pizzeria ponosită care supraviețuia în mod miraculos de ani 
de zile. 

— Ai vreo rudă în oraș? a întrebat-o Berit în timp ce așteptau 
la semafor. 

— Prietenul meu locuiește în Hälleforsnäs... Dar tu? 

— Soţul locuiește în Täby, băiatul e la universitate, iar fiică- 
mea studiază în Los Angeles - locuiește la o familie. O să încerci 
să rămâi în redacţie din toamnă? 

Annika a râs încordat: 

— Păi, mi-ar plăcea să rămân... Și fac tot ce-mi stă în putinţă. 

— Bine. Asta e lucrul cel mai important. 

— Dar e destul de dificil. Mi se pare că se poartă fără milă cu 
noi, colaboratorii. Angajează o mulţime de oameni și apoi îi lasă 
să se bată pe subiecte, în loc să ia jurnaliști numai pentru 
posturile care chiar sunt vacante. 

— Așa-i, dar în felul ăsta primește o șansă mai multă lume. 


125 


Pizzeria era aproape goală. Au ales o masă aflată în partea 
din spate a localului. Amândouă au cerut câte o bere, iar Annika 
a comandat și o pizza. 

— Am intrat pe server și ţi-am citit articolul despre afacerea 
Bl. Fie ca de-acum încolo să avem și mai multe știri de senzaţie! 

Au ciocnit paharele și au luat câte o gură. 

— Da, afacerea Bl pare să nu se mai termine, a zis Berit, 
punând paharul aburit pe fața de masă din plastic. Și câtă 
vreme social-democraţii or să mintă și-or să evite subiectul, 
afacerea asta o să tot fie în atenţia presei. i 

— Dar poate că ar trebui să gândim și din perspectiva lor. In 
fond, să nu uităm că ne aflam în toiul Războiului Rece. 

— Nu-i adevărat! Primele formulare pentru înregistrarea 
afilierii politice au fost distribuite în teritoriu de către sediul 
central al partidului în data de 21 septembrie 1945. Scrisoarea 
de intenţie a fost scrisă însuși de Sven Andersson, secretarul de 
atunci al partidului, care avea să ajungă ministru al apărării. 

Annika a clipit cu un aer surprins. 

— Atât de devreme? a întrebat ea pe un ton sceptic. Eşti 
sigură? 

Berit a zâmbit: 

— Am în dulap o copie a acestei scrisori. 

Preţ de câteva clipe, s-au uitat amândouă în tăcere la ceilalți 
clienţi din local - câţiva pierde-vară din zonă și cinci tineri veseli 
care, probabil, nu erau majori și deci nu aveau voie să consume 
alcool. 

— Dar de ce ar fi vrut să ţină evidența comuniștilor, a întrebat 
Annika, din moment ce Războiul Rece încă nu începuse? 

— Ca să-și păstreze puterea. Comuniștii erau puternici, mai 
ales în Norrbotten, Stockholm și Gothenburg, iar social- 
democraţilor le era teamă că ar putea pierde controlul asupra 
sindicatelor. 

— De ce? a întrebat Annika, simțindu-se ca o neroadă. 

— Social-democraţii voiau să păstreze toţi muncitorii în partid. 
Or secţiunea întâi din Sindicatul Metalurgiștilor căzuse în mâinile 
comuniștilor încă din 1943. După ce comuniștii au anulat 
afilierea colectivă la Partidul Social Democrat, acesta a pierdut 
treizeci de mii de coroane anual, bani care proveneau din 
cotizațiile membrilor. Pe vremea aia, era o sumă uriașă. 

Pizza Annikăi a sosit - era mică și avea blatul tare. 


126 


— Nu înţeleg, a zis Annika după ce a luat câteva guri. Cum îi 
putea ajuta pe social-democraţi să menţină controlul asupra 
sindicatelor faptul că ţineau evidența comuniștilor? 

— Pot să iau și eu o bucăţică? a întrebat Berit. Mersi... Ei bine, 
existau unii reprezentanţi sindicali care influențau alegerea 
candidaţilor pentru conferința partidului. Tuturor social- 
democraților li se cerea să voteze numai anumiți candidați, 
astfel încât comuniștii să fie îndepărtați. 

Annika mesteca de zor, privindu-și colega cu scepticism. 

— Să fim serioşi! De exemplu, tata era șef de atelier la fabrica 
din Hälleforsnäs. Vrei să spui că oamenii ca el puneau beţe-n 
roate alegerilor democratice locale numai ca să se conformeze 
liniei stabilite la Stockholm? 

Berit a încuviinţat din cap: 

— Nu toată lumea făcea chestia asta, dar, în orice caz, mult 
prea mulţi. Nu conta cine era cel mai competent și nici cine se 
bucura de încrederea membrilor de sindicat. 

— lar la sediul central al Partidului Social Democrat existau 
liste cu toate numele? 

— Nu de la început. La sfârșitul anilor '50, informaţiile erau 
păstrate la nivel local. La apogeul acestei perioade de 
manipulări, în întreprinderile din Suedia activau peste zece mii 
de astfel de reprezentanți sindicali sau „spioni politici” dacă 
vrei. 

Annika a tăiat o felie de pizza și a mâncat-o direct cu mâna. 
Mesteca în tăcere și, în același timp, medita la ce-i spusese 
Berit. 

— Fără supărare, dar nu ţi se pare că acorzi prea multă 
importanţă acestei afaceri? 

Berit și-a pus mâinile în sân și s-a sprijinit de spetează: 

— Sigur, există și oameni de părerea asta. Din ce în ce mai 
multă lume își pierde interesul chiar și pentru istoria recentă, 
darămite pentru o chestie din anii '50. Pentru generaţia de azi, 
perioada aia e la fel ca Epoca de Piatră... 

Annika n-a luat în seamă ultima remarcă a lui Berit. A dat 
farfuria la o parte și s-a șters la gură și pe mâini cu un șerveţel. 

— Și apoi ce s-a întâmplat?, a întrebat ea. 

— A apărut BI. Mai exact, s-a înfiinţat în 1957. 

— Adică Biroul de Informaţii, nu? 


127 


— Sau „Birger vrea Informaţii”, după numele lui Birger Elmer, 
șeful Departamentului intern al Bl. lar departamentul de 
informaţii externe s-a numit o vreme Biroul T, după numele 
șefului său, Thede Palm. 

Annika a dat din cap: 

— Doamne! Cum de reușești să fii la curent cu toate detaliile 
astea? 

Berit a zâmbit și s-a relaxat un pic: 

— M-am abonat la revista Folket i Bild Kulturfront după ce a 
fost publicat acel mic articol de Jan Guillou și Peter Bratt, care a 
reprezentat începutul acestui mare scandal. Articolul a apărut în 
1973, în faimosul număr nouă. De atunci încoace, am scris 
foarte multe despre BI și OSDRM. Mă rog, nimic spectaculos, dar 
tot timpul au fost la curent cu ultimele descoperiri. 

Chelnerul a venit și a luat farfuria cu resturile de pizza: 
marginile blatului și niște carne de porc procesată, care era cam 
prea tare. 

— Tata vorbea din când în când despre BI, a spus Annika. | se 
părea că întreaga poveste era exagerată în mod ridicol. Zicea că 
Bl se îngrijea de securitatea statului și că social-democraţii 
trebuie lăudați, pentru că mențin securitatea ţării. 

Berit a trântit ușor paharul pe masă: 

— Social-democraţii au întocmit registre cu afilierea politică a 
suedezilor pentru binele propriului partid. Au încălcat legile pe 
care le-au promulgat chiar ei și au minţit în legătură cu asta. Și 
încă mint, că tot veni vorba. Azi am vorbit cu președintele 
parlamentului. A negat categoric că l-ar fi cunoscut pe Birger 
Elmér sau că ar fi avut vreo legătură cu BI. 

— Poate că spune adevărul. 

Berit s-a uitat la ea cu un zâmbet compătimitor: 

— Crede-mă, pentru Partidul Social Democrat, BI este călcâiul 
lui Ahile. Marea, uriașa lor greșeală, care se întâmplă să-i fi ţinut 
la putere peste patruzeci de ani. Ar face orice ca să-și păstreze 
secretele. Cu ajutorul OSDRM, au reușit să întocmească o hartă 
a întregii populaţii suedeze. Au persecutat oameni pentru 
opiniile lor politice, i-au marginalizat la locurile de muncă, ba 
chiar i-au concediat. Or să mintă până când or să apară dovezi 
palpabile, iar apoi or să înceapă să facă declaraţii evazive. 

— Și ce era OSDRM? Poliţia politică a Partidului Social 
Democrat? 


128 


— Nu, OSDRM vine de la Organizaţia Social Democrată a 
Reprezentanţilor Muncitorilor. La suprafaţă, totul era perfect 
legal - OSDRM-ul cuprindea exponenţii din întreprinderi ai 
partidului. 

— Atunci de ce atâta secretomanie? 

— Membrii OSDRM funcționau pe post de furnici pentru Biroul 
de Informaţii. Tot ce raportau ei ajungea la Elmer și la guvern. 
Așadar, OSDRM este esența problemei, dovada că Bl și social- 
democraţii sunt unul și același lucru. 

Annika s-a uitat prin vitrină. Seara de vară se lăsa peste oraș. 
Trei plante artificiale îi îngreunau vederea, iar, în spatele lor, 
geamul soios punea un filtru cenușiu peste strada aglomerată. 

— lar arhiva externă ce conţinea? a întrebat ea. 

— Numele agenţilor comerciali, ale jurnaliștilor, marinarilor, 
voluntarilor umanitari. În fine, numele tuturor celor care 
călătoreau mult. Acestora li se cerea să întocmească rapoarte 
cu scopul de a prevedea apariţia unor situaţii de criză. În 
Vietnam, aveau agenţi ale căror informaţii erau furnizate 
americanilor și, în bună parte, britanicilor. Strict vorbind, erau 
rapoarte informative care descriau infrastructura vietnameză, 
modul de viaţă al oamenilor, felul în care se raportau la război 
cât de grave erau distrugerile provocate de război și așa mai 
departe. 

— Dar Suedia e un stat neutru, a zis Annika pe un ton 
surprins. 

— Mda, sigur, a zis Berit pe un ton sarcastic. Birger Elmér lua 
masa cu ambasadorul Statelor Unite și cu reprezentantul 
Serviciilor Secrete americane în Suedia. Unde mai pui că Elmer 
și prim-ministrul Olof Palme se întâlneau foarte des. „Mă ocup 
eu de politică, i-a zis Palme, tu ai grijă ca americanii să fie 
mulțumiți. Eu trebuie să iau parte la demonstrațiile pacifiste, 
dar, în timpul ăsta, tu ajută-i pe americani.” 

— lar acum, au apărut dintr-odată copiile unor documente din 
arhiva externă? 

— Sunt convinsă că originalele încă există, a zis Berit. Singura 
întrebare e: unde anume? 

— Dar arhiva internă? 

— Era absolut ilegală și conţinea date personale detaliate 
despre oameni care erau consideraţi inamici ai social- 
democraţilor. În total, vreo douăzeci de mii de nume... În cazul 


129 


izbucnirii unui război, cu toţii trebuia închiși. Le putea fi destul 
de greu să-și găsească o slujbă și erau excluși din mișcarea 
sindicală. Și nu trebuia să fii comunist ca să ai parte de un 
asemenea tratament. Era suficient să citești ziarele nepotrivite 
sau să ai niște prieteni nepotriviţi. Să fii în locul nepotrivit la 
momentul nepotrivit. _ 

Au tăcut amândouă preţ de câteva clipe. In cele din urmă, 
Annika și-a dres glasul: 

— Și totuși, lucrurile astea s-au întâmplat în urmă cu patruzeci 
de ani. Pe vremea aia, oamenii erau sterilizați cu forţa, iar DDT- 
ul!* era împrăștiat peste tot. Ce anume face ca documentele 
astea să fie atât de importante și în ziua de azi? 

Berit a stat pe gânduri un pic: 

— E foarte probabil să fie pline de detalii neplăcute: 
amplasarea de microfoane în casele oamenilor, intrări prin 
efracţie și alte chestii de genu’ ăsta. Dar ce era cu adevărat 
important a dispărut: imaginea de ansamblu. 

— La ce te referi, mai exact? 

Berit a închis ochii. 

— Concret, mă refer la faptul că unii social-democraţi cu 
funcții importante erau spioni americani. E posibil ca în 
documentele astea să se ascundă dovezile care atestă că 
Suedia s-a abătut de multe ori de la politica ei de neutralitate, 
ceea ce ar fi mai grav decât faptul că suedezilor li se ţinea 
evidența afilierii politice. Social-democraţii nu numai că au 
minţit națiunea, ci au și negociat într-ascuns cu marile puteri ale 
lumii. lar asta nu era o treabă lipsită de orice riscuri. Uniunea 
Sovietică știa ce se întâmpla în Suedia, pentru că 
Wennerström?” avusese grijă s-o ţină la curent. A fost unul 
dintre motivele invocate de sovietici când au început pregătirile 
de război. Dacă ar fi izbucnit războiul, probabil că Suedia ar fi 
fost una dintre ţintele principale, tocmai din pricina acestui joc 
dublu. 

Annika se uita la Berit cu ochi mari: 

— Dumnezeule! Chiar crezi că era atât de grav? 

Berit a băut ultima gură de bere: 


14 DDT: pesticid sintetizat pentru prima oară în 1874 și folosit pe scară largă în anii 
'40 și '50, dar care, începând cu anii '60, a fost interzis în multe state, din pricina 
efectelor nocive asupra mediului și sănătății populaţiei. 

15 Stig Wennerström (1906-2006): colonel în aviația suedeză, care a activat ca spion 
pentru Uniunea Sovietică. 


130 


— Dacă activitatea Biroului de Informaţii ar fi cercetată de la 
un cap la altul, până în cel mai murdar detaliu, social-democraţii 
ar avea de suferit enorm. Și-ar pierde credibilitatea. Complet! 
lar cheia sunt arhivele. Dacă ar ieși la suprafaţă, social- 
democraţilor le-ar fi foarte greu să facă un guvern multă vreme 
de acum înainte. 

Cei cinci tineri gălăgioși au ieșit din local, năvălind în stradă. 
Lăsaseră pe masă un model abstract alcătuit din alune și pete 
de bere. Annika și Berit i-au urmărit cu privirea prin vitrină: au 
traversat strada aglomerată și s-au dus în stație, unde, în scurtă 
vreme, a venit autobuzul 62 și au urcat cu toţii în el. 

Annikăi i-a trecut prin minte un gând: oare să-i spună lui Berit 
despre Păpușile Ninja? 

Berit s-a uitat la ceas: 

— Ar cam trebui să plec. Altminteri, pierd ultimul tren. 

Annika ezita, iar Berit i-a făcut cu mâna chelnerului. 

„In fine, nu contează, și-a spus Annika. N-o să afle nimeni de 
treaba asta cu Păpușile Ninja.” 

— Mâine sunt liberă, a zis ea. Abia aştept! 

Berit a oftat și a zâmbit: 

— Câteva zile de-acum încolo, va trebui să mă dedic trup și 
suflet afacerii Bl. E drept că-mi și place. 

Annika i-a răspuns tot cu un zâmbet: 

— Da, se vede. Și tu ești comunistă? 

Berit a izbucnit în râs: 

— lar tu cred că ești un spion al OSDRM! 

Annika a râs și ea. _ 

Au achitat nota și au ieșit din local. Incetul cu încetul, seara își 
schimbase culoarea și consistenţa, transformându-se în noapte. 


131 


Saptesprezece ani, 
unsprezece luni și opt zile 


Timpul trece peste noi și lasă urme adânci. 
Realitatea sfâșie iubirea cu meschinăria și banalitatea 
ei. Amândoi ne ambiționăm cu disperare să găsim 
Adevărul. Are dreptate - trebuie să ne împărțim 
responsabilitatea. Nu sunt suficient de atentă, nu 
reușesc să mă concentrez atât cât trebuie. Îmi ia prea 
mult timp să ajung la orgasm. Trebuie să ne apropiem 
mai mult, să ne dedicăm total, să nu ne lăsăm distrași 
de nimic. Știu că are dreptate. Dacă iubești cum se 
cuvine, depășești toate obstacolele. 


Stiu unde e problema: trebuie să învăt să-mi 
controlez senzualitatea. Pentru că ne perturbă 
experiențele și călătoriile cosmice. Iubirea te poate 
purta peste tot, dar trebuie să i te dedici total. 


Iubirea lui nu poate fi exprimată în cuvinte. Se 
preocupă de tot ce ține de mine: îmi alege cărțile, 
hainele, muzica, mâncarea și băutura - toate aceste 
detalii sunt minunate. Avem același puls și aceeași 
respirație. Trebuie să scap de înclinațiile mele egoiste. 


„Să nu mă părăsești niciodată, 
îmi spune el. 
Nu pot trăi fără tine.” 


lar eu îi promit iar și iar. 
e Marţi 31 iulie 


A trezit-o curentul de aer. A rămas în pat cu ochii închiși. 
Lumina puternică intra pe fereastra deschisă și îi străbătea 
pleoapele. Era dimineaţă. Nu era atât de târziu cât să-i pară rău 


132 


că dormise toată ziua, dar suficient de târziu cât să se simtă 
odihnită. 

Annika și-a pus halatul pe ea, a ieșit pe hol și a coborât 
scările. Răcoarea binefăcătoare a podelei mozaicate, plină de 
crăpături, i-a străbătut întreg trupul. Toaleta era la o jumătate 
de etaj mai jos și o folosea împreună cu ceilalţi chiriași de la 
ultimul etaj. 

Când s-a întors în apartament, perdelele fluturau precum 
niște vele în bătaia brizei. Cumpărase treizeci de metri de voal 
deschis la culoare și îl atârnase de cornizele vechi ale 
apartamentului, iar efectul obţinut era remarcabil. Toţi pereţii 
erau zugrăviți în alb. Chiriașul de dinainte dăduse cu un strat de 
amorsă, dar apoi renunțase. Pereţii aspri reflectau și, în același 
timp, absorbeau lumina, iar camerele păreau translucide. 

A traversat sufrageria cu pași mici și s-a dus în bucătărie. 
Podelele erau aproape goale, pentru că avea foarte puţină 
mobilă. Scândurile dușumelei erau gri și lăcuite, iar tavanul 
plutea deasupra ei precum un cer alb. A fiert niște apă pe 
aragaz și a pus trei lingurite de cafea într-o cafetieră de sticlă 
marca Bodum. A turnat apa, iar după două minute, a apăsat pe 
pistonul pe care era montat filtrul. Frigiderul era gol; avea să 
mănânce un sendviș în tren. 

Lângă ușa de la intrare zăcea un ziar sfâșiat - fanta din ușă 
prin care poștașul îi băga corespondenţa în casă era prea 
îngustă. L-a luat de jos, apoi s-a așezat pe podeaua din 
bucătărie, cu spatele sprijinit de dulap. 

Nimic ieșit din comun: Orientul Mijlociu, campania electorală, 
căldura infernală. Dar niciun rând despre Josefin. Cazul ei își 
pierduse deja actualitatea și intrase în statistici. A dat și peste 
un nou articol de opinie pe marginea afacerii Bl. Un profesor din 
Gothenburg cerea formarea unei comisii a adevărului. „Da, uite- 
acum!”, s-a gândit Annika. 

Nu s-a obosit să meargă la subsol, ca să facă un duș, ci a 
preferat să se spele pe faţă și la subsuori în chiuveta de la 
bucătărie. Apa de la robinet nu mai era rece ca gheața, așa că 
nu mai trebuia s-o încălzească. 

A trecut pe la chioșcul de pe Scheelegatan și a cumpărat 
ziarele, care tocmai veniseră. Kvällspressen avea pe prima 
pagină un articol despre afacerea Bl. Annika a zâmbit - Berit era 
cea mai tare. Cât privește propriile ei articole, fuseseră 


133 


publicate la loc de cinste: paginile opt, nouă, zece și cele de 
mijloc. Și-a citit propriul text despre ipoteza de lucru a poliţiei. S- 
a gândit că era foarte bun. Scrisese că poliția avea o pistă care 
indica o persoană apropiată Josefinei. Din câte se știa, înainte să 
moară, tânăra se simţea ameninţată și era speriată. Existau 
dovezi care atestau că fusese agresată și mai înainte. Annika a 
zâmbit iarăși. Reușise să expună ipoteza poliţiei fără să scrie un 
cuvânt despre Joachim. Urma textul despre melodrama 
suferinţei pusă în scenă la Tâby. Era bucuroasă că scrisese pe 
scurt și la obiect. lar fotografia era bună: înfățișa câteva fete 
care stăteau lângă niște lumânări, fără să plângă - i-a plăcut 
cum ieșise. Tabloidul rival nu avea nimic special, în afară de 
continuarea materialului „Viaţa de după vacanţă”, pe care avea 
s-o citească în tren. 

Începuse să bată un vânt fierbinte. Și-a cumpărat o îngheţată 
de pe Bergsgatan, apoi a luat-o pe Kaplansbacken, îndreptându- 
se spre gara din centru. Avea noroc: trenul intercity spre Malmö 
pleca în cinci minute. A luat loc în vagonul-restaurant, iar când 
s-a deschis bufetul, a fost prima care și-a cumpărat un senaviș. 
Biletul și l-a luat de la controlor. 

La staţia din Flen, au coborât din tren doar ea și trei arabi. 
Autobuzul pentru Hälleforsnäs pleca peste 15 minute, așa că a 
luat loc pe o bancă din faţa primăriei și a studiat o sculptură 
numită „Tendinţă verticală”. Era îngrozitoare. Apoi a urcat în 
autobuz, a mâncat o pungă de jeleuri în formă de mașinuţe și a 
coborât la stația de lângă supermarket. 

— Felicitări! i-a strigat cineva. 

Era Ulla, una dintre colegele de muncă ale mamei sale. 
Femeia era îmbrăcată cu un halat verde și stătea în picioare 
lângă un strat de flori, fumând o ţigară. 

— Pentru ce? i-a zâmbit Annika. 

— Ai apărut pe prima pagină! Și ai publicat multe articole! 
Suntem mândri de tine! a strigat Ulla. 

Annika a izbucnit în râs și a făcut un gest prin care-i dădea de 
înţeles că laudele erau nemeritate. A trecut pe lângă biserică și 
a luat-o spre apartamentul ei. Totul părea mort și pustiu, iar 
șirurile de case roșietice din anii '40 tremurau sub arșiţă. 

„Sper că Sven nu-i aici”, s-a gândit ea. 

Apartamentul era gol, iar plantele se uscaseră. Din bucătărie 
venea o duhoare îngrozitoare de la o pungă de gunoi uitată. A 


134 


aruncat-o în ghenă, apoi a deschis larg ferestrele. Dar a lăsat 
plantele uscate în plata Domnului - n-avea chef să se ocupe de 
ele. 

e 

Când a ajuns acasă, mama ei s-a bucurat sincer s-o vadă. A 
îmbrățişat-o stângaci cu mâinile ei reci și jilave. 

— Ai mâncat de prânz? a întrebat-o ea. Am băgat la cuptor o 
caserolă cu carne de elan. 

Cel mai recent iubit al său era vânător. 

Au luat loc la masa din bucătărie, iar mama ei și-a aprins o 
țigară. Fereastra era întredeschisă, iar din stradă se auzeau 
niște copii care se certau din pricina unei biciclete. A aruncat o 
privire fabricii și acoperișurilor gri și posomorâte din tablă, care 
se întindeau cât vedeai cu ochii. 

— Și ia zi, cum ai reușit? i-a zâmbit mama ei cu un aer 
nerăbdător. 

— La ce te referi? a întrebat Annika, întorcându-i zâmbetul. 

— La succesele tale, bineînţeles! Toată lumea ţi-a citit 
articolele. Au venit la mine să mă felicite. Nişte articole 
excelente! Și ai publicat pe prima pagină! 

Annika a plecat capul: 

— N-a fost greu. Am primit un pont. Pe-aici cum merg 
lucrurile? 

Chipul mamei s-a luminat: 

— Ah, vreau să-ţi arăt ceva. 

S-a ridicat în picioare și s-a apropiat de bufet, împrăștiind 
fumul de ţigară cu trupul său. Annika a urmărit cu privirea 
vârtejurile alburii, apoi maică-sa a revenit lângă masă și a 
împrăștiat pe tăblie o grămadă de fotocopii. 

— Îmi place asta, a zis ea, lovind-o ușor cu degetul pe una 
dintre ele, apoi a luat loc și a tras cu putere din ţigară. 

Oftând ușor, Annika s-a uitat la hârtii. Erau anunţuri de la 
diverse agenții imobiliare din Eskilstuna!'€. Cel pe care i-l arătase 
maică-sa suna așa: Casă etaj, confort sporit, baie gresie și 
faianță, cadă mare, sufragerie în formă de L, șemineu. 

— De ce l-or fi scos pe „cu” de peste tot? s-a întrebat Annika. 

— Poftim? 


16 Eskilstuna: oraș de 60 000 de locuitori aflat în apropierea Stockholmului. 


— Au scris „baie gresie și faianţă” în loc de „baie cu gresie și 
faianţă”, ceea ce nu prea are noimă, deoarece „cu” e un cuvânt 
foarte scurt. 

Maică-sa a dat din mână cu un aer plictisit, îndepărtând fumul 
dintre ele: 

— Dar ce părere ai de casă? 

Annika a ezitat câteva clipe: 

— Pare niţel cam scumpă. 

— Scumpă? s-a mirat maică-sa, înhăţând fotocopia. Hol dale 
de marmură, bucătărie gresie și faianță, bar la subsol. E perfect! 

Annika a scos încă un oftat discret: 

— Bineînţeles, dar mă întrebam dacă ţi-o poţi permite. Unu 
virgulă trei milioane înseamnă foarte mulţi bani. 

— Uită-te la celelalte. 

Annika a răsfoit celelalte anunţuri. Toate descriau case 
hidoase de la marginea orașului, aflate în cartiere cu nume 
precum Skiftinge, Stenkvista, Grundby, Skogstorp. Și toate 
aveau cel puţin șase camere și o grădină mare. 

— Ție nu-ţi place grădinăritul, a spus Annika. 

— Lui Leif îi place natura, i-a răspuns maică-sa, stingând 
ţigara pe jumătate fumată. Ne gândim să cumpărăm ceva 
împreună. 

Annika s-a prefăcut că nu aude: 

— Și ce mai face Birgitta? 

— Bine. Se înțelege excelent cu Leif. Cred că și ţie ţi-ar plăcea 
dacă ai face cunoștință cu el. 

Maică-sa îi vorbise pe un ton dojenitor, care dădea de înţeles 
că se simţea ofensată. 

— Crezi c-o să-și poată păstra slujba de la supermarket? 

— Nu schimba subiectul, i-a spus maică-sa, îndreptându-se de 
spate. De ce nu vrei să faci cunoștință cu Leif? 

Annika s-a ridicat în picioare, s-a dus la frigider, l-a deschis și 
a aruncat o privire înăuntru. Rafturile erau curate, dar aproape 
goale. 

— Dacă vrei, o să fac cunoștință cu el. Dar știi bine că vara 
asta am fost foarte ocupată. 

Mama Annikăi s-a ridicat în picioare, fără să-i ia în seamă 
tonul. 

— Nu cotrobăi în frigider. O să mâncăm în curând. Poţi să 
începi să pui masa. 


136 


Annika a luat un iaurt dietetic și a închis ușa frigiderului. 

— N-am timp să stau la masă. Mă duc la Lyckebo. 

Gura maică-sii s-a transformat într-o dungă subţire și albă: 

— O să fie gata în cinci minute. Ai putea să aștepți. 

— Ne vedem mai încolo. 

Annika și-a pus geanta pe umăr și a ieșit în grabă din 
apartament. Bicicleta era acolo unde o lăsase. Cauciucul din 
spate era moale. L-a umflat, și-a prins geanta de portbagaj și a 
pornit spre Granhed. A trecut pe lângă fabrică, uitându-se la ea 
cu coada ochiului. Fabrica - inima acelei mici comunități. 
Patruzeci de mii de metri pătraţi de parc industrial pustiu. 
Uneori, simţea că urăște fabrica aceea, pentru tot ce pătimise 
din pricina ei în copilărie. Când se născuse, acolo lucrau vreo 
douăsprezece mii de oameni. Când a terminat școala, 
rămăseseră doar câteva sute. Când au hotărât să păstreze doar 
o sută douăzeci de angajaţi, tatăl ei trebuise să plece. Acum mai 
erau opt. Când a trecut pe lângă parcare, a văzut trei mașini și 
cinci biciclete. 

Tatăl ei nu reușise să facă faţă condiţiei de șomer. Slujba 
îngrozitoare de la fabrică fusese viața lui. Nu reușise să-și 
găsească alta, iar Annika bănuia de ce: amărăciunea este greu 
de ascuns și nimănui nu-i place să angajeze oameni mohorâţi. 

Când a trecut pe lângă poarta clubului de canoe, a început să 
pedaleze mai repede. Acolo îl găsiseră, dar fusese prea târziu. 
Temperatura corpului său coborâse prea mult. Supravieţuise 
încă douăzeci și patru de ore la un spital din Eskilstuna, dar 
alcoolul îi fusese fatal. In momentele sale cele mai negre, 
Annika își spunea că poate era mai bine așa. lar când se gândea 
la ce se petrecuse - lucru care i se întâmpla rar -, simţea că 
niciodată nu-și dăduse voie să-l jelească așa cum se cuvine. 

„Cu el semăn”, i-a trecut ei prin minte, dar a îndepărtat 
repede acest gând. 

A cotit spre Lacul Pinilor, pe o șosea îngustă și plină de gropi, 
care șerpuia printre copaci. Annikăi nu-i plăcea culoarea pe care 
o căpătau copacii spre sfârșitul verii. Vegetaţia bogată era atât 
de plină de clorofilă, încât nu mai putea respira și ajungea să 
aibă aceeași nuanță peste tot. | se părea monotonă. 

Atât pe dreapta, cât și pe stânga se vedeau mai multe poteci 
prin pădure. Cele de pe stânga erau blocate de bariere, pentru 
că făceau parte din domeniul Harpsund. 


137 


Drumul era abrupt, iar Annika s-a ridicat de pe șa ca să poată 
pedala. Respira greu, iar transpiraţia de la subsuori îi șiroia pe 
coaste - avea nevoie de o baie în lac. 

Curba spre Lyckebo a apărut la fel de neașteptat ca de obicei. 
Aproape de fiecare dată mai avea un pic și trecea de drumul 
lateral care pornea chiar din curbă. A frânat puternic, derapând 
ușor, apoi și-a luat geanta de pe portbagaj, a sprijinit bicicleta 
de barieră, s-a strecurat pe sub ea și a pornit prin iarba înaltă. 

— Whiskas! a strigat ea. Pis-pis! 

Câteva secunde mai târziu, a auzit un mieunat îndepărtat. 
Motanul brun-roșcat s-a ivit din iarbă, cu mustăţile sclipind în 
soare. 

— Whiskas, dragul meu! 

Annika a lăsat geanta jos, iar motanul i-a sărit în braţe. Apoi s- 
a întins pe iarba plină de furnici ca să se joace cu Whiskas, 
gâdilându-l pe burtă și mângâindu-i blana moale de pe spate. 

— Vai, ai o căpușă, bietul de tine. Stai, lasă-mă să ţi-o scot! 

A înhăţat insecta care i se cuibărise în blană și a tras cu grijă. 
A reușit s-o smulgă fără s-o rupă. A zâmbit - încă nu-și pierduse 
îndemânarea. 

— Bunica e acasă? 

Bătrâna se odihnea la umbra stejarului bătrân. Stătea cu ochii 
închiși și cu mâinile împreunate pe pântece. Annika și-a luat 
geanta și a pornit spre ea, iar motanul zburda pe lângă ea, 
mieunând și gudurându-i-se la picioare; voia să-l mai alinte. 

— Dormi? a șoptit Annika. 

Bătrâna a deschis ochii și a zâmbit: 

— Nicidecum. Ascultam natura. 

Annika a îmbrăţișat-o îndelung. 

— Eşti din ce în ce mai slabă de fiecare dată când te văd. 
Mănânci bine? 

— Bineînţeles, a zâmbit Annika. Ți-am adus ceva. 

Și-a desfăcut brațele din jurul bătrânei și a scotocit în geantă. 

— la uite! a zis ea pe un ton vesel. E pentru tine! 

A scos o cutie cu ciocolată de casă luată de la o mică fabrică 
aflată în cartierul Gărdet din Stockholm, iar bunica și-a 
împreunat mâinile: 

— Ce drăguţ din partea ta! Cât mă bucur! 


Bunica a deschis cutia și au luat fiecare câte o bucată. Annikăi 
i s-a părut că avea puţin cam multă cacao - oricum, nu prea îi 
plăcea ciocolata. 

— Și ia zi, cum îţi merge? 

Annika a plecat capul: 

— E greu. Sper din toată inima să pot rămâne la ziar. Dacă n- 
or să fie de acord, nu știu ce-o să fac. 

Bătrâna a învăluit-o cu privirea ei caldă, iar după câteva clipe 
i-a spus: 

— Ai să reușești, Annika. Și slujba aia nu-i totul pentru tine. Ai 
să vezi c-o să fie bine. 

— Nu-s chiar atât de sigură. 

— Vino-ncoace! 

Bunica a întins mâna, trăgând-o spre ea pe nepoată, iar 
Annika i s-a așezat încetișor în poală, apoi și-a sprijinit fruntea 
de gâtul ei. 

— Ştii ce cred c-ar trebui să faci? a întrebat-o bunica pe un 
ton serios. 

O ţinea de mână pe nepoată, legănând-o încet dintr-o parte în 
alta. Vântul adia ușor, iar frunzele plopului din apropiere 
foșneau. Annika a văzut lacul Ho sclipind printre copaci. 

— Ştii că sunt întotdeauna aici pentru tine, i-a zis bunica. Și 
am să rămân aici orice s-ar întâmpla. Poţi veni oricând la mine. 

— Nu vreau să te amestec în povestea asta, a șoptit Annika. 

— Fată prostuţă ce ești! N-am nimic de făcut. Măcar atât pot 
să fac și eu, să te ajut. 

Annika a sărutat-o pe obraz: 

— Au apărut bureţii galbeni? 

Bunica a chicotit: 

— După ploile din primăvară și cu arșița de acum, toată 
pădurea e îmbrăcată în galben-auriu. la două pungi! 

Annika a sărit în picioare: 

— Mai întâi mă duc să înot un pic! 

În drum spre dig, și-a dat jos fusta și bluza. Apa era călduţă, 
iar fundul lacului, mai mâlos ca oricând. A înotat până la stânci, 
a ieșit din apă și s-a întins pe o piatră, respirând din greu. Vântul 
îi sufla prin părul ud, iar norii treceau iute pe albastrul cerului, 
mult deasupra ei. După o vreme, a intrat iarăși în apă și a pornit 
spre mal, înotând ușor pe spate. Lacul era înconjurat de o 
pădure deasă și nu se vedea nicio altă făptură în afară de 


139 


Whiskas, care o aștepta pe dig. Te puteai rătăci în pădurea 
aceea. Ei chiar i se întâmplase. Fusese trimisă după ea o echipă 
de la un club de orientare din zonă, care, până la urmă, a găsit-o 
într-un luminiș - era vânătă de frig. 

A început să transpire imediat după ce a pus piciorul pe țărm. 
Și-a pus hainele pe ea fără să aștepte să se usuce. 

— O să iau cizmele tale de cauciuc, i-a strigat ea bunicii, care 
începuse să împletească. 

Și-a pus o pungă de plastic la betelie, iar pe cealaltă o ţinea în 
mână. Când a intrat în pădure, Whiskas s-a luat după ea. 

Bunica avea dreptate: de-a lungul potecii creșteau 
mănunchiuri de bureţi galbeni cât palma. A găsit și hribi, bureți 
șerpești și o mulţime de flocoșei mici și spălăciţi. In tot acest 
timp, Whiskas îi ţopăia la picioare, vânând furnici și fluturi, 
sărind după țânțari și păsărele. Annika a traversat drumul, 
trecând pe lângă Johannislund și Björkbacken. Apoi a luat-o la 
dreapta și a pornit spre Lillsjâtorp, ca să-l salute pe moș Gustav. 
Căsuţa lui frumoasă strălucea în soare, iar în spate avea un zid 
de pini uriași. Peisajul era învăluit într-o tăcere absolută. Dinspre 
magazia de lemne nu se auzea zgomotul toporului, ceea ce 
însemna că bătrânul plecase în pădure, probabil cu același scop 
ca alei. 

Ușa era încuiată, așa că și-a continuat drumul spre Dealul Alb. 
Odată ajunsă pe culme, a urcat într-un turn de vânătoare ca să 
se odihnească. In faţa ei se întindea o zonă defrișată. Dacă ar fi 
strigat, ar fi auzit ecoul. A închis ochii, ascultând vântul puternic 
și fierbinte - șuierul său era aproape hipnotic. A rămas așa 
multă vreme, până ce un zgomot a făcut-o să tresară. S-a uitat 
cu grijă peste marginea platformei. 

Un bărbat vânjos venea pe bicicletă dinspre Skenäs. Gâfâia și 
înainta cam nesigur - o creangă de pin uscată i se înțepenise în 
roata din spate. Bărbatul s-a oprit, a scos creanga, a mormăit 
ceva, apoi și-a văzut de drum. 

Annika a clipit de uimire. Era prim-ministrul Suediei. 

e 

Când a intrat în apartamentul său de serviciu, Christer 
Lundgren avea impresia că se află într-o lume ireală. Presimțea 
că se apropia o catastrofă. Fața îi era biciuită de un vânt 
fierbinte. Atmosfera electrizată l-a făcut să-și dea seama că 


140 


furtuna se apropia de el în mod implacabil. Și avea să se ude 
până la piele... 

Zăpușeala din micul apartament era indescriptibilă. Fusese 
bătut de soare toată ziua. Era supărat. De ce nu erau storuri la 
ferestre? 

Și-a lăsat geanta în hol, pe podea, apoi a deschis larg ușa 
balconului. Sistemul de ventilaţie vuia în curtea din spate. 

„Lua-le-ar naiba de fast-food-uri!”, și-a zis el. 

S-a dus în bucătărioară și a umplut un pahar mare cu apă de 
la robinet. Chiuveta mirosea a iaurt fermentat și a coji de măr. A 
încercat să împingă resturile în gura de scurgere cu ajutorul 
jetului de apă. 

Intâlnirea cu secretarul partidului și cu subsecretarul de stat 
fusese îngrozitoare. Nu-și făcea nicio iluzie în legătură cu 
situaţia sa. Era limpede ca lumina zilei. 

A luat paharul în cameră și, oftând din rărunchi, s-a așezat pe 
pat cu telefonul în poală. A inspirat adânc de câteva ori și abia 
apoi a sunat acasă. 

— O să mai stau aici o vreme, i-a spus el soţiei după ce-au 
discutat despre câteva nimicuri. 

Soţia a făcut o pauză: 

— Tot week-end-ul? a întrebat ea în cele din urmă. 

— Ştii că nu-mi face plăcere. 

— Dar le-ai promis copiilor... 

Și-a sprijinit fruntea în palmă, închizând ochii: 

— Mi-e atât de dor de tine, încât simt că mi se face rău. 

Soţia s-a îngrijorat: 

— Ce-i în neregulă? Ce s-a întâmplat? 

— N-o să-ţi vină să crezi. E un adevărat coșmar. 

— Dumnezeule! Christer, spune-mi ce s-a întâmplat! 

Ministrul a înghiţit în sec și, adunându-și toate forțele, i-a 
spus: 

— Uite ce trebuie să faci: ia copiii și du-te la Karungi! O să vin 
și eu acolo imediat ce-o să pot. 

— Nu plec fără tine. 

Vocea lui Lundgren s-a înăsprit un pic: 

— Trebuie! iți spun că ne așteaptă un adevărat coșmar. Dacă 
rămâi acasă, o să fii asediată. Cel mai bine ar fi să pleci chiar în 
seara asta. 

— Dar Stina se așteaptă să ne ducem sâmbătă! 


141 


— Sun-o și întreab-o dacă nu cumva poţi să te duci la ea mai 
devreme. Ştii că e foarte săritoare. 

Soţia a tăcut câteva clipe, apoi a zis pe un ton calm: 

— E vorba despre problema în legătură cu care te-a sunat 
poliţia... 

Lundgren a auzit gemenii râzând în fundal. 

— Da, a zis el. În parte. Dar mai e și altceva. 

e 

Annika s-a întors acasă la cinci fără un sfert, așa că a prins 
buletinul de știri al radioului naţional. 

— Ghici pe cine am văzut în pădure! Pe prim-ministru! 

A răsturnat pe masă pungile de plastic, iar din difuzorul 
radioului s-a auzit genericul buletinului de știri. 

— l-a intrat în cap că trebuie să slăbească niţel, i-a explicat 
bunica. Se plimbă des cu bicicleta prin împrejurimi. 

S-au așezat față în faţă la masa din bucătărie și au început să 
curețe ciupercile, în timp ce vocile se revărsau din difuzor. Nu se 
întâmplase nimic. 

— Mai ţii legătura cu cei din Harpsund? 

Bunica a zâmbit. Fusese menajeră în casa de vacanţă a prim- 
ministrului timp de treizeci și șapte de ani. Când a venit rândul 
știrilor locale, a dat radioul mai tare. 

Annika a tăiat ciupercile în bucăţi și le-a pus în castronul de 
lângă ea. Apoi a pus mâinile în poală și a închis ochii. Ceasul de 
perete ticăia, iar minutele se scurgeau ușor. Pentru Annika, 
bucătăria bunicii era sălașul liniștii și al căldurii. Soba de fier cu 
hornul vopsit în alb, podelele acoperite cu linoleum, faţa de 
masă din plastic și florile de câmp la ferestre. Acolo învățase 
cum să trăiască fără apă caldă. 

— Rămâi peste noapte? a întrebat-o bunica. 

Chiar în momentul acela s-a auzit genericul emisiunii Studio 
69. Bătrâna a întins mâna ca să dea radioul mai încet, dar 
Annika a oprit-o: 

— la să vedem despre ce discută azi. 

Volumul genericului a scăzut și s-a auzit vocea de bas a 
moderatorului: 

— Poliţia a anchetat un bărbat bănuit că ar avea legătură cu 
crima sexuală comisă în parcul Kronoberg din Stockholm. Se 
pare că acest bărbat este ministrul comerțului exterior. Mai 


142 


multe despre acest caz, în emisiunea de astăzi, cu analize și 
dezbateri, live la Studio 69. 

După reluarea genericului, Annika a dus mâinile la gură. 
Dumnezeule, oare era adevărat? 

— Ce s-a întâmplat? Te-ai albit toată! i-a zis bunica. 

Genericul a luat sfârșit, iar vocea moderatorului s-a auzit din 
nou: 

— Marţi, 31 iulie. Ascultaţi Studio 69, live de la Casa Radioului 
din Stockholm. 

Apoi a continuat pe un ton sumbru: 

— Social-democraţii suedezi se confruntă cu unul dintre cele 
mai mari scandaluri din istoria lor. Ministrul a fost interogat de 
două ori: ieri, la telefon, și astăzi, la Krim, Biroul de investigaţii 
criminalistice din Kungsholmsen. Dăm legătura reporterului 
nostru, care se află la sediul poliţiei din Stockholm. 

După niște foșnete, s-a auzit vocea autoritară a unui reporter: 

— Mă aflu aici alături de ofițerul de presă al poliţiei. Ce s-a 
întâmplat astăzi aici? 

Annika a dat radioul mai tare, iar vocea ofițerului de presă a 
umplut bucătăria. 

— Este adevărat că poliţia urmărește mai multe piste în 
încercarea de a-l prinde pe ucigașul Josefinei Liljeberg, dar nu vă 
pot da niciun detaliu. Până în prezent, nu a fost arestat nimeni, 
deși cele mai multe dintre interogatoriile de până acum indică o 
anumită direcţie. 

Reporterul nu-l asculta: 

— Un membru al guvernului este suspectat de comiterea unei 
crime sexuale chiar în mijlocul campaniei electorale. Cum 
comentaţi acest fapt? 

Ofiţerul de presă ezita: 

— Ei bine, deocamdată nu pot nici să neg, nici să confirm 
nimic. Până acum, nimeni nu a fost... 

— Dar ministrul a venit astăzi aici pentru un interogatoriu? l-a 
întrerupt reporterul. 

— Într-adevăr, Christer Lundgren, ministrul comerțului 
exterior, este una dintre persoanele care au fost interogate în 
cadrul acestei anchete, a răspuns ofițerul de presă în mod 
mecanic. 

— Deci confirmaţi că interogatoriul a avut loc? a spus 
reporterul pe un ton triumfător. 


143 


— Vă pot confirma că, până acum, în cadrul acestei anchete 
am realizat în jur de trei sute de interogatorii. 

Vocea ofițerului de presă dădea de înţeles că începuse să 
transpire. 

— Ce a spus ministrul în apărarea sa? 

Ofițerul de presă devenea din ce în ce mai agitat, iar în fundal 
i s-a auzit pagerul. 

— Toată lumea trebuie să înţeleagă că, pe durata anchetei, 
nu pot divulga nimic din ce s-a discutat în cadrul interogatoriilor. 

Reporterul a dat legătura în studio și s-a auzit din nou vocea 
moderatorului: 

— Ne-am întors la Casa Radio, la Studio 69. E limpede că 
avem de-a face cu evenimente care le vor da bătăi de cap 
social-democraţilor în această campanie, chiar dacă nu ministrul 
a comis această crimă. Simplul fapt că unul dintre miniștri apare 
într-un asemenea context este devastator pentru imaginea 
partidului. In această ediţie a emisiunii noastre, vom discuta și 
despre acest aspect. 

După câteva acorduri, moderatorul a anunţat că avea un 
invitat în studio - era un profesor destul de slab de la Facultatea 
de Jurnalism. Annika îl știa din auzite. Işi obținuse postul după ce 
fusese numit de către partid redactor-șef la ziarul mișcării 
muncitorești, care deţinea și cea mai mare tipografie pentru 
materiale pornografice din întreaga Suedie. 

— Ei bine, a început profesorul, aceste evenimente reprezintă 
un adevărat dezastru pentru Partidul Social Democrat. Simplul 
fapt că un ministru este suspectat într-un asemenea caz pune 
partidul într-o situaţie dificilă. O situaţie extrem de dificilă. 

— Deși încă nu știm dacă ministrul este vinovat, iar această 
emisiune nici nu-și propune să se pronunţe în locul justiţiei, a 
subliniat moderatorul. Insă ce s-ar întâmpla dacă ar fi arestat? 

Annika s-a ridicat în picioare, simțind că i se învârte capul. Era 
implicat și un ministru. Deci femeia cea grasă avea dreptate. 

Profesorul și moderatorul vorbeau mai departe, fiind întrerupţi 
din când în când de doi reporteri aflaţi pe teren. 

— Chestiile astea au vreo legătură cu ce lucrezi tu? a întrebat- 
o bunica. 

Annika a zâmbit ușor: 

— Una foarte strânsă... Am scris foarte mult despre crima 
asta. Fata avea doar 19 ani, bunico. O chema Josefin. 


144 


Moderatorul avea o voce sobră și încrezătoare: 

— Deocamdată, nu am reușit să luăm legătura cu ministrul 
comerțului exterior pentru a obţine un comentariu din partea sa. 
Întreaga după-amiază a luat parte la o întrevedere cu prim- 
ministrul și cu secretarul de stat. Reporterul nostru se află la 
sediul guvernului. 

Annika a făcut ochii mari. 

— Se înșală! a strigat ea. 

Bunica i-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Prim-ministrul n-a luat parte la nicio întâlnire, i-a explicat 
Annika. Trebuie să mă întorc la Stockholm. Rămâi tu cu 
ciupercile. 

— Chiar trebuie? 

Annika a ezitat: 

— Nu, dar vreau să mă întorc. 

— Ai grijă de tine, i-a zis bătrâna. 

S-au îmbrățișat în grabă, iar Annika a ieșit în căldura serii. 
Whiskas alerga în urma ei pe potecă. 

— Nu, du-te înapoi. Nu poţi să vii cu mine. Trebuie să rămâi 
cu bunica. 

Annika s-a oprit și l-a mângâiat un pic, apoi l-a împins în 
cealaltă direcţie. 

— Rămâi aici! Hai, du-te înapoi la bunica! 

Dar motanul s-a întors și a trecut pe lângă ea, fugind spre 
barieră. Annika a oftat, l-a chemat la ea, l-a luat în brațe și s-a 
întors cu el în casă. 

— Cred că cel mai bine ar fi să închizi ușa până plec, a zis 
Annika, iar bunica a chicotit. 

Vântul începuse să bată, împingând-o ușor de la spate. Annika 
a pedalat la fel de repede și la vale, și la deal, iar când a oprit în 
faţa casei din cartierul Tattarbacken abia de mai putea respira. 

— Am aflat că te-ai întors. 

Sven a închis portiera și s-a apropiat de ea, venind dinspre 
parcare. Annika și-a legat bicicleta și l-a întâmpinat cu un 
zâmbet slab: 

— E doar o scurtă vizită. 

Sven a îmbrăţișat-o și i-a șoptit: 

— Mi-a fost dor de tine. 

Annika l-a strâns și ea în brațe, iar Sven a sărutat-o apăsat. 
Însă Annika s-a tras în spate. 


145 


— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o el, dându-i drumul. 

— Trebuie să mă întorc la Stockholm. 

A pornit cu pași mari spre ușa de la intrare. Pietrișul îi 
scrâșnea sub picioare și îl auzea pe Sven venind în urma ei. 

— Dar abia ai ajuns, i-a zis el. N-ai nicio zi liberă? 

Annika a deschis ușa. Casa scării mirosea a gunoi. 

— Ba da. Acum sunt liberă. Dar a intervenit ceva în cazul 
despre care scriu. 

— Păi, și tu ești singura reporteră pe care o au? 

Annika s-a sprijinit de perete, a închis ochii și a stat pe 
gânduri câteva clipe: 

— Vreau să mă duc la Stockholm. E șansa mea. 

Sven stătea în faţa ei. l-a luat capul în mâini și a privit-o în 
ochi cu un aer îngrijorat: 

— Şansa ta să pleci de aici? Asta e? 

Annika se uita ţintă la el: 

— Să ajung undeva. La Katrineholms-Kuriren am scris despre 
tot ce se putea scrie: am făcut suplimente despre silvicultură, 
am publicat articole despre licitații publice, îngrășăminte și 
întâlniri ale consiliului municipal... Vreau să merg mai departe. 

Annika a plecat capul, iar Sven a luat-o pe după umeri: 

— Te duc eu. 

— Nu-i nevoie. lau trenul. 

e 

Clubul era gol. Din pricina arșiţei, afacerea mergea prost în 
timpul zilei. Bărbaţii puteau să se holbeze la ţâțe pe plajă. 
Gratis! Patricia a aruncat o privire în casa de marcat: doar trei 
mii. Toată după-amiaza și toată seara, nu avuseseră decât trei 
clienţi. Jalnic! A împins sertarul casei. În fine, aveau să facă 
mulți bani în timpul nopţii. Arșiţa înfierbânta sângele turiștilor. 

S-a dus în vestiarul gol de lângă birou, și-a agăţat geanta și 
geaca de blugi în cuier, și-a dat jos tricoul și pantalonii scurți, 
apoi și-a pus sutienul cu paiete. Chiloţii se cam murdăriseră, așa 
că trebuia să-i spele a doua zi dimineaţă, înainte să plece. Și-a 
acoperit fața cu un strat gros de fard, deși nu prea îi plăcea să 
se machieze. Încălţările i se cam scâlciaseră, iar unul dintre 
tocuri i se tocise destul de mult. Și-a legat curelușele, a inspirat 
adânc și a pornit cu pași mici spre ruletă. 

Pe partea clienţilor, masa era cenușie din pricina scrumului de 
țigară; Patricia a observat o nouă arsură pe pânza verde. A golit 


146 


scrumiera și s-a gândit că fumatul la masa de joc ar fi trebuit 
interzis. A luat peria de pe raftul aflat pe partea crupierului, a 
strâns scrumul și l-a împins până la marginea mesei, apoi pe 
podea. 

— Vasăzică femeia de serviciu își face de lucru... 

Joachim stătea în pragul biroului, sprijinit de toc. 

Patricia s-a încordat: 

— Era murdar. 

— N-ar trebui să te ocupi de chestii dintr-astea, i-a zâmbit 
Joachim. Tu nu trebuie decât să fii frumoasă și sexy. 

Apoi s-a îndreptat de spate și s-a apropiat de ea încet, cu 
mâna întinsă, zâmbind în continuare. Patricia a înghiţit în gol. 
Joachim i-a mângâiat umărul și braţul, iar ea s-a dat înapoi. 
Zâmbetul lui a dispărut: 

— De ce ţi-e teamă? 

Privirea lui Joachim era cu totul altfel acum: rece și 
sfredelitoare. 

Patricia a plecat capul, privindu-și sânii acoperiţi de paiete. 

— De nimic, i-a răspuns ea cu o voce șovăielnică. 

Joachim a luat mâna de pe ea dintr-odată și i-a spus pe un ton 
apăsat: 

— Nu trebuie să crezi ce-ai citit în ziare. 

Patricia a ridicat capul și s-a uitat la el cu un aer inocent: 

— În care dintre ele? 

Privirea lui era foarte dură, iar Patricia a făcut un mare efort 
ca să i-o susţină. 

— Or să-l prindă în curând, i-a zis el. 

Patricia a clipit: 

— Pe cine? 

— Pe ministru. Am auzit la radio. Îţi aduci aminte de grangurii 
care au fost aici în noaptea aia? Ei bine, ministrul era unul dintre 
ei. A fost interogat toată ziua. Cică prim-ministrul e al dracului 
de furios. 

Patricia a mijit ochii: 

— De unde știi? 

Joachim s-a întors cu spatele și a pornit spre bar: 

— Au zis la radio. La Studio 69. 

S-a oprit brusc, s-a uitat la ea peste umăr și i-a zâmbit iarăși: 

— Ca să vezi ce coincidenţă! 


147 


PARTEA A DOUA 


August 


Optsprezece ani, 
o lună si trei zile 


De multe ori, iubirea este descrisă într-un mod cât 
se poate de plicticos și apatic. Și numai în roz. Dar 
iubirea pe care i-o porți cuiva poate căpăta toate 
culorile, poate varia în forță și căldură, poate deveni 
neagră, verde sau îngrozitor de galbenă. 


Mi-a fost greu să înțeleg acest lucru. Nu vedeam 
decât culorile calde și grațioase, nefiind în stare să le 
absorb pe cele mai reci. 


Știu că o face ca să mă ajute și totuși mă zdruncină 
până în adâncul ființei mele. 


Teoria lui este că, în copilărie, am avut o experiență 
care acum mă împiedică să mă bucur de sex. Am tot 
încercat să-mi dau seama ce-ar putea fi, dar n-am 
descoperit nimic. 


Suntem învăluiți în dragoste și, pentru ca eu să pot 
merge mai departe, facem un experiment. Stau 
deasupra lui, simţindu-l adânc în mine, iar el mă 
lovește tare cu palma peste față. Mă opresc brusc, cu 
ochii plin de lacrimi. Îl întreb de ce a făcut-o. 


Îmi mângâie obrazul și intră adânc în mine. „Vreau 
să te ajut”, spune el, apoi mă lovește din nou și 
continuă să se opintească în mine până ejaculează. 


148 


După aceea, vorbim în detaliu despre cele 
întâmplate. Și despre cum putem găsi calea către 
dimensiunea divină a relației noastre. E din pricina 
lipsei mele de încredere. Știu asta. Trebuie să am 
încredere în el. Altminteri, cum o să reușesc? 


Atât pentru unul, cât și pentru celălalt, 
noi suntem lucrul cel mai important din lume. 


e Miercuri 1 august 


Annika a intrat în holul sediului la nouă fără câteva minute, iar 
Tore Brand a întâmpinat-o cu un salut încruntat. 

— Bombe și Împuşcături, i-a zis el. Ziarul ăsta nu-i interesat 
decât de chestii dintr-astea. 

A făcut un semn cu capul spre standul de lângă lift, unde era 
expus panoul publicitar al ediţiei din ziua aceea. Annika s-a uitat 
într-acolo și i-a luat câteva secunde ca să proceseze informaţia. 
A simţit că se învârte podeaua cu ea. „Nu se poate!”, și-a spus 
ea, apucându-se cu mâna de tejghea, apoi a citit încă o dată 
titlul: „Acte teroriste în Stockholm - Păpușile Ninja au atacat 
poliţia”. Pe panou era și o fotografie de mari dimensiuni care 
înfățișa o mașină în flăcări. 

— Cine o fi scris materialul? s-a întrebat ea în șoaptă. 

— Razmeriţe și scandaluri! Numai de asta ne ocupăm, a 
bombănit Brand. 

Annika s-a apropiat de stand și a luat un exemplar. Prima 
pagină era ocupată aproape în întregime de o fotografie a lui 
Christer Lundgren, ministrul comerțului exterior. Alături de el, cu 
un braţ trecut pe după umerii săi, se afla prim-ministrul. 
Amândoi zâmbeau. Fotografia fusese făcută cu opt luni înainte, 
când Christer Lundgren fusese numit ministru și prezentat 
presei. Annikăi i s-a părut că titlul era destul de inspirat: „Sub 
foc încrucișat”. Deasupra lui, pe banda din partea superioară a 
paginii, era titlul de pe panoul publicitar, care trimitea la 
paginile șase și șapte. Cu mâinile tremurânde, a deschis ziarul la 
paginile cu pricina, apoi și-a plimbat repede privirea pe 


149 


deasupra lor, căutând numele celui care pregătise materialul - 
Carl Wennergren. 

A pus ziarul jos. 

— E o adevărată rușine, nu credeţi? a întrebat-o Tore Brand. 

— Aveţi perfectă dreptate! i-a zis Annika, apoi a pornit spre 
lift. 

S-a dus la bufet și a luat loc la o masă cerând o cană mare de 
cafea și un sendviș. Cât timp a citit cele două articole - cel 
despre Păpușile Ninja și cel despre ministrul acuzat de crimă -, 
cafeaua i s-a răcit de tot. 

„Vasăzică Păpușile au obţinut exact ce-și doreau”, s-a gândit 
ea, privind îndelung fotografia cu mașina în flăcări. Mașina era 
răsturnată pe o parte, cu roţile înspre fotograf, care era însuși 
Carl Wennergren. Potrivit textului explicativ, mașina aparţinea 
unui comisar de poliţie din Stockholm. În spatele flăcărilor se 
vedea zidul unei case de cărămidă din anii '60. Păpușile Ninja 
reușiseră să-și transmită mesajul pueril și violent. In tot articolul 
nu apărea nici măcar un cuvânt critic. „Să-i fie rușine! și-a zis 
ea. Să-i fie rușine nenorocitului de Carl!” 

Materialul despre ministru era mai bun. Trata acuzaţiile făcute 
în cadrul emisiunii Studio 69 și drept ceea ce erau - niște 
afirmaţii neconfirmate și vagi suspiciuni. Nu reușiseră să dea de 
ministru ca să obţină un comentariu, dar Karina Bjornlund, 
secretara lui de presă, declarase că toate acuzaţiile erau pure 
invenţii. 

Annika nu știa ce să creadă. Poliţia chiar îl interogase pe 
Christer Lundgren; ofițerul de presă confirmase acest lucru cu o 
zi înainte. Dar toate celelalte afirmaţii din cadrul emisiunii erau 
complet nefondate. Și cum rămânea cu suspiciunea care plana 
asupra lui Joachim? 

A aruncat sendvișul la coș fără ca măcar să-l scoată din 
ambalaj și a băut cafeaua din trei înghiţituri lacome. 

Spike era la locul lui, cu telefonul lipit de ureche. N-a 
reacţionat în niciun fel când a văzut că Annika a venit la serviciu 
- se întâmpla deseori ca jurnaliștii angajaţi cu contract de 
colaborare să lucreze și în zilele libere. 

— Ai fost complet pe lângă în cazul Josefinei, i-a zis el după ce 
a pus receptorul în furcă. 

— Te referi la ce se spune despre ministru? Dar e o poveste 
care n-are nicio noimă. 


150 


— Zău? Și de ce nu, mă rog? 

— Vreau să mai fac niște investigaţii pe tema asta, dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

— Norocul nostru e că am pus mâna pe pontul cu Păpușile 
Ninja. Altminteri, am fi fost nevoiţi să scriem mai mult despre 
cazul Josefinei și despre ministru. Și am fi dat de înţeles că e 
vorba de două crime diferite... Ceea ce ar fi fost niţel cam 
ciudat, nu crezi? 

Annika s-a îmbujorat. Nu i-a trecut prin minte niciun răspuns. 

Spike avea o privire rece și pătrunzătoare. 

— Dar mulţumită lui Carl, am căzut în picioare. 

Redactorul de știri, care începuse să chelească, s-a răsucit în 
scaun, întorcându-se cu spatele la ea. 

— Așa-i. Berit a venit? 

— A plecat la Fårö să stea de vorbă cu șeful parlamentului în 
legătură cu pontul despre afacerea BI, a lămurit-o Spike, fără să 
se întoarcă spre ea. 

Annika s-a dus la biroul ei și a trântit geanta pe podea. Simțea 
că-i ard obrajii. Era limpede că trebuia să mai treacă o vreme 
până când avea să-și pună fotografia în capul articolelor. 

A răsfoit celelalte ziare ca să vadă ce aflaseră despre ministru 
și suspiciunile care planau asupra sa. Niciunul nu făcuse mare 
caz pe seama acestui subiect. Cotidienele naţionale menţionau 
în treacăt faptul că ministrul Christer Lundgren fusese interogat 
în legătură cu uciderea unei femei în Stockholm, în timp ce 
tabloidul rival acordase acestei informaţii o importanţă la fel de 
mare ca și reporterii de la Kvällspressen. 

„Cei de la Studio 69 păreau foarte siguri de informaţiile lor, s- 
a gândit Annika. De ce? E limpede că știu mai multe decât au 
spus.” 

A simţit că i se strânge stomacul. „Oare de ce mă simt atât de 
vinovată?” 

În ciuda sistemului de ventilaţie, aerul din redacţie era cald și 
înăbușitor. Annika s-a dus la baie ca să se spele pe faţă cu apă 
rece. 

„Trebuie să mă lămuresc. Trebuie să-mi fac o imagine de 
ansamblu. Ce-am scăpat din vedere?” 

Și-a sprijinit fruntea de oglindă și a închis ochii. Răceala ca de 
gheaţă a sticlei i-a străbătut sinusurile. 


151 


„Femeia cea grasă! Femeia grasă cu câinele, vecina 
Daniellei.” 

S-a șters pe față cu un șervețel și a văzut că lăsase pe oglindă 
o pată de transpirație. 

e 

Anders Schyman, noul redactor-șef adjunct, avea un aer 
preocupat. Desigur, era conștient de dificultățile etice pe care le 
presupunea noul său post, dar ar fi preferat ca, în primele zile, 
să fie scutit de acrobații la trapezul moralității. Ce era cu 
povestea asta isterică pe care o găsise Carl Wennergren? De 
unde răsărise acel comando feminist care incendia mașini și le 
trimitea mesaje de amenințare polițiștilor? Oare ce naiba 
însemnau toate astea? Și niciun comentariu critic, ci doar 
declaraţia extrem de previzibilă a ofițerului de presă, potrivit 
căruia poliţia lua incidentul în serios și făcea toate eforturile 
pentru găsirea vinovaţilor. 

Redactorul-șef adjunct a oftat și a luat loc pe canapeaua cu 
model floral portocaliu pe care o găsise în noul său birou. 
Tapiseria mirosea atât de tare a fum de ţigară, încât avea 
impresia că se așezase pe o scrumieră. S-a ridicat în picioare și 
a luat loc pe scaun. Nu era un birou plăcut. Nu avea nicio 
fereastră, așa că lumina naturală ajungea la el doar indirect, 
prin pereţii de sticlă care îl despărțeau de redacţie. Dincolo de 
Departamentul de sport se distingeau contururile unei parcări 
etajate. 

Anders Schyman s-a uitat cu un aer deprimat la muntele de 
cutii care fusese adus noaptea trecută de la Televiziunea 
Suedeză. „Doamne, câte porcării poate strânge un om!” 

A hotărât să amâne desfacerea cutiilor; în schimb, a desfăcut 
ziarul pe birou. A citit pe îndelete toate articolele problematice. 
Într-adevăr, din punct de vedere legal, nu era responsabil de 
publicarea ziarului, dar știa că trebuia să se pună la punct cu 
mecanismele care stăteau în spatele conceperii lui. 

Ceva nu era în regulă cu articolul despre atacul terorist. Cum 
de se aflase redactorul în locul potrivit, la momentul potrivit? Și 
de ce-ar fi fost dispuse acele femei să stea de vorbă cu el? „A 
primit un pont”, îi explicase Spike mai înainte. Insă nu avea nicio 
noimă. Dacă grupul ar fi vrut să beneficieze de publicitate 
maximă, ar fi spus întregii prese ce avea de gând să facă. Dar, 
în felul acesta, n-ar fi avut niciun control asupra materialului. 


152 


Probabil că Păpușile avuseseră un fel de înțelegere cu reporterul 
sau poate îi puseseră anumite condiţii. 

Avea să stea de vorbă cu reporterul ca să se lămurească. 

Materialul despre ministru nu era chiar atât de problematic. 
Miniștrii puteau fi interogați pentru obţinerea unor informaţii în 
legătură cu diverse infracţiuni. Din punctul lui de vedere, Studio 
69 mersese prea departe când hotărâse să vorbească despre 
Christer Lundgren ca despre un suspect. Din câte își putea da 
seama, nimic nu dădea de înţeles că așa stăteau lucrurile. Și 
totuși, un ziar precum Kvällspressen trebuia să publice această 
știre. 

Schyman a oftat. 

Avea să se obișnuiască. 

(J 

Annika n-a auzit pe nimeni apropiindu-se de ușă. A apăsat de 
mai multe ori pe butonul soneriei, dar vecina Daniellei se 
prefăcea că nu-i acasă. Prin deschizătura cutiei poştale, Annika 
auzea gâfâitul câinelui și pașii grei ai femeii. 

— Știu că sunteţi acasă, a strigat ea prin deschizătură. Nu 
vreau decât să vă pun câteva întrebări. Deschideţi, vă rog! 

Pașii au încetat, dar gâfâitul câinelui se auzea în continuare. 
Annika a așteptat încă cinci minute. „Ce femeie proastă!”, și-a 
zis ea, apoi a sunat la ușa Daniellei Hermansson. Tânăra mamă 
i-a deschis ușa, ţinând copilul într-o mână și biberonul în 
cealaltă. 

— Bună ziua! a întâmpinat-o ea pe un ton voios. Intraţi! E cam 
dezordine, dar știți cum e când ai copii. 

Annika a mormăit ceva și a intrat în holul întunecat. 
Apartamentul era lung, îngust, curat și decorat cu multă grijă. 
Chiar în faţă se vedea un perete de sticlă și un scrin în stil rustic, 
pe care era așezată o vază cu lalele din lemn. Annika a tresărit 
când și-a văzut chipul în oglindă. Era palidă, iar pielea de pe 
pomeţi îi era foarte întinsă. S-a uitat repede în altă pare și s-a 
descălţat. 

— Nu-i așa că avem parte de o vară minunată? a ciripit 
Daniella din bucătărie. Puteţi să vă uitaţi peste tot, ca să vă 
faceţi o idee despre apartament. 

Din complezenţă, Annika aruncat o privire în dormitorul care 
dădea spre curte și în sufrageria care dădea spre stradă. l-a 


153 


spus că era un apartament minunat. „E al dumneavoastră sau l- 
ați închiriat?... Nu?... Zău? Ce afacere!” 

— Mi se pare îngrozitoare povestea asta cu ministrul Christer 
Lundgren, a spus Daniella în timp ce cafetiera bolborosea alături 
de ele, pe masa din bucătărie. Copilul se agăța de picioarele 
Annikăi și-și împrăștia balele pe fusta ei. A încercat să nu-l ia în 
seamă. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat-o ea, mușcând dintr-un 
biscuit. 

— Cine ar putea crede că el e făptașul? Ce idee caraghioasă! 
Da, știu că-i foarte zgârcit, dar sigur nu-i un criminal. 

— Vorbiţi ca și când l-aţi cunoaște personal. 

— Bineînţeles că-l cunosc, a spus femeia pe un ton ofensat. 
Amână repararea fațadei de un an. Lapte și zahăr? 

Annika a clipit: 

— Îmi pare rău, dar mă tem că nu înţeleg. 

— Mă rog, nu e apartamentul lui. Aparține unui ziar social- 
democrat din Luleå. Ei bine, întrucât Christer e directorul 
ziarului, folosește apartamentul ăsta pe post de locuință de 
serviciu. Mare calic! a zis Daniella, umplând ceașca Annikăi 
până la buză. 

— Vreţi să spuneţi că locuiește în clădirea asta? a exclamat 
Annika. 

— Pe scara din stânga, la etajul cinci. E o garsonieră de 40 de 
metri pătraţi, cu balcon. E foarte drăguță. In blocul asta, un 
metru pătrat costă cam cincisprezece mii de coroane. 

Annika a terminat a doua ceașcă de cafea și s-a sprijinit pe 
spetează: 

— Doamne! La 50 de metri de locul crimei. 

— Mai vreți cafea? 

— Aţi zis că e zgârcit. În ce sens? i 

— Eu sunt secretara asociației de locatari. Intr-o vreme, 
Christer era membru în consiliul de administrație al blocului. De 
fiecare dată când se discuta despre o reparație sau o 
îmbunătățire, el era împotrivă. Făcea tot posibilul ca să nu 
scoată bani din buzunar... Mi se pare jalnic! Unde mai pui că, de 
fapt, nu plătea din buzunarul lui, la fel ca noi toți, ci lua bani de 
la ziarul partidului. Nu plătea decât o mică taxă lunară... la zi, 
Skruttis, vrei la mama? 


154 


Daniella l-a luat în braţe, iar băieţelul a vărsat imediat ceașca 
mamei sale, astfel încât cafeaua fierbinte s-a împrăștiat pe 
masă, ajungând și în poala Annikăi. Nu s-a ars, dar s-a alescuo 
nouă pată pe fustă. 

— Nicio problemă, a zis Annika. 

Când Daniella a venit în fugă cu o cârpă urât mirositoare și a 
dat să-i curețe fusta, Annika s-a retras repede în hol și s-a 
încălțat. 

— Trebuie să plec, a zis ea, apoi a ieșit din apartament. 

— Îmi pare rău, Skruttis n-a vrut să... 

Annika a luat liftul până la parter, apoi a apăsat pe butonul 
liftului care deservea scara din stânga. Dar nu funcţiona, așa că 
a scos un oftat și a luat-o pe scări. Când a ajuns la etajul patru, 
era epuizată. A făcut o pauză ca să-și tragă sufletul. „Ar trebui 
să iau niște vitamine”, și-a zis. Apoi a urcat în vârful picioarelor 
treptele care duceau la etajul cinci, iar când a ajuns pe palier s-a 
uitat pe rând la cele opt uși, respirând pe gură, fără să facă 
niciun zgomot. Hessler. Carlsson. Lethander și Fiul, Trading Co. 
Lundgren. S-a uitat la fanta cutiei poștale a ministrului. Plăcuța 
cu numele era scrisă de mână și lipită pe capacul care astupa 
fanta. S-a apropiat ușor de ușă, încercând să surprindă un 
zgomot cât de mic. A pus degetul pe butonul soneriei. Șovăia. În 
cele din urmă, a împins cu degetul capacul cutiei poștale - o 
pală de aer cald din apartament i-a mângâiat faţa. 

Chiar în clipa aceea, de dincolo de ușă s-a auzit soneria unui 
telefon. Annika s-a speriat și a dat drumul capacului, care s-a 
închis fără niciun zgomot. Și-a lipit urechea de ușă. Soneria nu s- 
a auzit și a doua oară, deci cineva ridicase receptorul. A auzit 
vorbele nedeslușite ale unui bărbat. Și-a șters cu dosul palmei 
broboanele de sudoare de pe buza de sus. S-a uitat iarăși la 
fanta cutiei poștale. N-ar fi trebuit să facă una ca asta. 

„Dar social-democraţii au intrat prin efracţie în casele 
oamenilor și au montat microfoane, s-a gândit ea. Așa că pot să 
trag niţel cu urechea.” 

S-a lăsat pe vine și a împins iarăși capacul cutiei poștale, iar 
aerul din apartament a lovit-o în faţă. A întors capul într-o parte, 
apropiindu-și urechea de fanta prin care trecea aerul cu un șuier 
uşor. 

— Vor să mă duc la încă un interogatoriu, i s-a părut Annikăi 
că spune vocea bărbatului. 


155 


Tăcere. A apropiat și mai mult urechea de fantă, ca să audă 
mai bine. 

— Nu știu, a zis bărbatul. Nu-i bine deloc. 

A urmat încă o clipă de tăcere. 

Annika a simţit câteva broboane de transpiraţie prelingându-i- 
se printre sâni. 

Când s-a auzit din nou, vocea bărbatului era mai puternică și 
mai agitată: 

— Ce naiba vrei să fac? Fata e moartă! 

Annika s-a așezat în genunchi, ca să stea mai confortabil. | s-a 
părut că aude pe cineva dregându-și glasul, apoi zgomotul unor 
pași. Bărbatul a vorbit din nou, dar de data asta avea o voce 
mai potolită: 

— Da, da, știu. N-o să spun nimic... Nu, n-am să mărturisesc. 
Drept cine naiba mă iei? 

Ușa de vizavi, cea a lui Hessler, s-a deschis ușor. Annikăi i-a 
sărit inima din piept, apoi s-a ridicat repede în picioare, cu 
gesturi stângace. A apăsat cu putere pe butonul soneriei și i-a 
aruncat o privire lui Hessler. Bărbatul avea vreo 80 de ani și 
ținea în lesă un câine alb. l-a aruncat o privire bănuitoare, iar 
Annika i-a spus zâmbind: 

— Foarte cald, nu-i așa? 

Bătrânul nu i-a răspuns, ci a pornit spre lift. 

— Poate că nu merge, a zis Annika, apăsând încă o dată pe 
butonul soneriei. 

Și-a fixat privirea asupra punctului luminos din mijlocul 
vizorului și a văzut că, dintr-odată, s-a înnegrit. Cineva se 
așezase în calea luminii. Se uita ţintă în vizor, încercând să 
adopte un aer liniștitor. Dar ușa nu s-a deschis. A apăsat iarăși 
pe buton. Vizorul a redevenit luminos. N-a urmat nimic. A apăsat 
pe buton a patra oară. 

— Bună ziua! a strigat ea prin fanta cutiei poștale. Sunt 
Annika Bengtzon de la Kvällspressen. Aș putea să vă pun câteva 
întrebări? 

Pufnind cu un aer indignat, bătrânul Hessler a început să 
coboare treptele, condus de câinele care se tot smucea în lesă. 

A apăsat încă o dată pe buton. 

— Plecaţi de aici! s-a auzit o voce din apartament. 

Annika a început să respire mai repede și și-a dat seama că 
avea nevoie disperată la toaletă. 


156 


— Dacă nu faceţi niciun comentariu, o să vă înrăutăţiţi 
situația, a zis ea, apoi a înghiţit în sec. 

— Prostii! 

Annika a închis ochii și a tras aer în piept: 

— Dar îmi daţi voie să merg la toaletă, vă rog? 

— Poftim? 

Stătea cu picioarele lipite unul de altul. Cafeaua slabă a 
Daniellei mai avea un pic și îi spărgea vezica. 

— Vă rog! Chiar trebuie să merg la toaletă. 

Ușa s-a deschis: 

— E prima oară când mi se cere așa ceva! 

— Unde e? Vă rog! 

l-a arătat o ușă verde pal aflată în stânga. Annika a intrat 
bălăbănindu-se în baie și a închis ușa în urma ei. 

S-a așezat pe closet, scoțând un oftat ușurat. A tras apa și s-a 
spălat pe mâini. 

Apartamentul era foarte luminos și îngrozitor de încins. Puteai 
să faci un tur mergând dintr-o cameră în alta: din bucătărie în 
spaţiul amenajat pentru luarea mesei, de acolo în camera 
propriu-zisă, iar după aceea înapoi în hol. 

— lar acum, vă rog să plecaţi, i-a spus ministrul, stând în 
prag. 

Annika s-a uitat cu atenţie la el. Purta o cămașă albă cu 
nasturii de sus descheiaţi și niște pantaloni negri șifonaţi. Era 
obosit și palid, avea părul ciufulit și încă nu se bărbierise. „Arată 
bine”, și-a zis Annika, apoi i-a zâmbit: 

— Vă mulțumesc. Nu te poţi pune cu nevoile... 

Cuvintele au rămas suspendate în aer. Ministrul s-a întors cu 
spatele și a intrat în cameră: 

— Să închideți ușa. 

Annika s-a dus după el: 

— Nu cred că dumneavoastră sunteţi criminalul. 

— Cum aţi reușit să mă găsiţi? a întrebat-o el. 

Se vedea limpede că era frânt de oboseală. 

— Am făcut investigații. 

Ministrul s-a așezat pe pat. 

Annika a făcut câţiva pași, oprindu-se în fața lui: 

— Aţi vazut ceva și tocmai de aceea v-au chemat la 
interogatoriu, am dreptate? 

Ministrul i-a aruncat o privire obosită: 


157 


— Foarte puţină lume știe unde stau. Cum aţi reușit să dați de 
mine? 

Annika s-a uitat cu atenţie la el: 

— Ascundeţi ceva, nu-i așa? Despre ce anume nu puteti 
vorbi? 

Ministrul s-a ridicat brusc în picioare și s-a apropiat de ea. 

— Nu știți nimic! lar acum plecaţi, înainte să vă dau afară! 

Annika a înghiţit în sec, a ridicat palmele în dreptul umerilor și 
a pornit spre ușă cu spatele: 

— Bine. Plec. Vă mulțumesc că m-aţi lăsat să merg la baie. 

A ieșit repede din apartament, închizând ușa cu grijă. La 
etajul al doilea, l-a ajuns din urmă pe Hessler și i-a spus: 

— O vară minunată, nu-i așa? 

(J 

Ministrul și-a încheiat nasturii de la cămașă. Ar fi putut merge 
pe Bergsgatan imediat. A oftat și a luat loc pe pat ca să-și lege 
șireturile de la pantofi. 

„Ce șmecherii au ajuns să folosească! și-a spus el, uitându-se 
la ușa pe care dispăruse reportera. Cică avea nevoie la baie... 
Pe dracu!” 

S-a ridicat în picioare și nu știa dacă să-și ia sau nu un sacou. 
Până la urmă, a ales unul subţire din lână. 

Dar cum naiba reușise să dea de el? Nici măcar Karina 
BjSrnlund nu știa unde locuia când rămânea în Stockholm - 
întotdeauna îl suna pe mobil. 

S-a auzit telefonul. Cel fix, nu mobilul. A răspuns imediat. 
Doar câţiva oameni îi știau numărul de fix. 

— Cum te simţi? l-a întrebat soţia pe un ton îngrijorat. 

Ministrul s-a trântit iarăși pe pat și, spre surprinderea lui, a 
început să plângă. 

— Dragul meu, spune-mi ce s-a întâmplat! 

Și soția plângea. 

— Ești la Stina? a întrebat-o el. 

— Am ajuns ieri. 

Christer Lundgren și-a șters nasul: 

— Nu pot să-ți spun. 

— Dar lucrurile îngrozitoare pe care le-am auzit... Așa-i că nu- 
S...? 

Ministrul și-a frecat fruntea cu palma: 

— Cum poți să mă întrebi așa ceva? 


— Dar ce să cred despre toate astea? 

Ofensată, speriată, bănuitoare. 

— Chiar crezi că aș putea... omori pe cineva? 

Soţia a ezitat, iar în cele din urmă a zis: 

— Nu de bunăvoie... 

— Ci numai dacă...? 

— Ai face orice pentru partid, a spus ea cu o undă de 
resemnare în glas. 

e 

Q i-a răspuns la telefon. Annika nu mai putea de bucurie, deși 
sentimentul acesta n-avea să dureze foarte mult. 

— Nu pot să-ți spun nimic. 

— Ministrul chiar e suspectat? l-a întrebat Annika, rezemându- 
se de spetează și ridicând picioarele pe birou. 

Q a izbucnit într-un hohot de râs grosolan: 

— Ce întrebare inteligentă! Ai conceput-o singură? 

— II frământă ceva. li e teamă ca nu cumva să iasă la iveală 
un anumit lucru. Ce ascunde? 

Q s-a oprit din râs și a tăcut câteva clipe: 

— De unde faci rost de informaţiile astea? 

— Ascult, observ, verific anumite lucruri... Am aflat că 
locuiește foarte aproape de locul crimei. 

— Sau ai ghicit... 

— De-aia a fost interogat? 

— Au fost interogați toţi chiriașii din imobilul aflat pe Sankt 
Goransgatan la numărul 64. 

— Nuss chiriași. 

— Cum adică? 

— Sunt proprietari, nu chiriaşi. 

— Ei, ce să-ți spun! a exclamat căpitanul. 

— Chiar crezi că el e criminalul? 

Q a oftat: 

— Nu e de neconceput. 

Annika era dezorientată: 

— Dar... cum rămâne cu Joachim, iubitul ei? 

— Are un alibi. 

Annika s-a aplecat în față: 

— Deci nu era... Înseamnă că m-ai... 


— Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă voi, jurnaliștii, n-aţi 
mai specula atât de mult. Uneori, presa îngreunează foarte mult 
viaţa oamenilor. 

Annika s-a enervat: 

— Serios? Dar nu voi aţi organizat o conferință sâmbătă la ora 
zece seara, astfel încât presa să expună cazul cât mai pe larg? 
Deci nu-mi servi porcării dintr-astea. Cum adică „presa 
îngreunează foarte mult viața oamenilor”? jurnaliștii n-au bătut 
niciodată pe nimeni! Poliţia are mai multe bube-n cap decât 
presa! 

— Nu-s obligat să ascult toate chestiile astea, i-a spus 
căpitanul de poliţie, apoi a închis. 

— Alo! Alo? La naiba! 

A trântit receptorul în furcă, ceea ce l-a făcut pe Spike să-i 
arunce o privire enervată. 

— Asta e biroul meu, a auzit Annika o voce. 

O femeie dichisită se uita la ea cu un aer arogant. 

Annika a ridicat capul spre ea: 

— Poftim? 

— Nu ești liberă azi? 

Annika și-a dat jos picioarele de pe birou, s-a ridicat de pe 
scaun și i-a întins mâna: 

— Presupun că tu ești Mariana. Îmi pare bine de cunoștință. 
Eu sunt Annika Bengtzon. 

Femeia aceea băţoasă și elegantă avea un nume complicat, 
cu sonoritate aristocratică. Annika știa că era considerată un 
mare talent. 

— Ți-aș fi recunoscătoare dacă ai lăsa curat în urma ta. Nu e 
foarte plăcut să găsești dezordine pe birou când vii la lucru. 

— Sunt de acord. Joia trecută, când am venit după tine, a 
trebuit să fac ordine atât în dulap, cât și pe birou. 

Annika a luat repede hârtiile pe care le pusese pe birou. 

— Mă duc să mănânc ceva, i-a spus redactorului de știri, apoi 
și-a luat geanta și a plecat. 

Când a ajuns la lifturi, a dat peste Carl Wennergren. Era cu 
alţi câţiva jurnaliști angajaţi cu contract de colaborare și toți 
păreau să râdă de ceea ce spusese el cu o clipă mai înainte. 
Annika se întrebase cum avea să reacționeze la întâlnirea cu 
colegul ei. Se tot gândise la ce avea să-i spună, dar acum nu-și 


160 


mai frământa creierii în legătură cu asta. S-a pus în calea 
grupului cu un aer hotărât. 

— Ai câteva clipe să stăm un pic de vorbă? i-a zis ea pe un 
ton tăios. 

Carl Wennergren și-a umflat pieptul și a afișat un zâmbet 
strălucitor pe chipul său bronzat. Încă avea părul ud de la baia 
pe care o făcuse în mare de dimineaţă, iar bretonul îi era 
răvășit. 

— Sigur, dragă. Despre ce? 

Annika a coborât pe scară. Relaxat și sigur pe sine, Carl le-a 
făcut cu mâna amicilor săi, apoi a pornit după ea. Annika și-a 
așteptat colegul pe platforma de la mijlocul scării, sprijinită de 
perete, fixându-l cu privirea. 

— Lunea trecută mi s-a făcut o ofertă, i-a spus ea cu glas 
scăzut. Un grup numit Păpușile Ninja voia să-mi vândă un pont. 
In schimbul a '50 de mii de coroane, bani gheață, aveau să mă 
lase să asist la un fel de atac îndreptat împotriva unui angajat al 
poliţiei. 

Se uita ţintă la Carl, căruia îi dispăruse zâmbetul de pe faţă. 
Reporterul s-a înroșit până la urechi, iar buzele i s-au crispat sub 
forma unei linii subțiri. 

— Ce vrei să spui? a întrebat el, cu vocea ușor sugrumată. 

— Cum a ajuns materialul ăla în ziar? 

Carl și-a dat bretonul pe spate: 

— Dar ce legătură ai tu cu chestia asta? Ce naiba, ești noul 
redactor-șef și nu știu eu? 

Annika s-a uitat la el fără să spună nimic. Carl i-a întors 
spatele și a pornit în sus pe scări, iar Annika a rămas nemișcată. 
După ce a urcat patru trepte, Carl s-a întors și a coborât înapoi 
pe platformă, oprindu-se la cinci centimetri în faţa Annikăi. 

— Nu le-am dat niciun sfanţ! a zis el printre dinţi. Drept cine 
mă iei? 

— Nu te iau drept nimeni, Carl, a zis ea, dându-și seama că 
vocea îi tremura ușor. Atâta doar că mi s-a părut ciudat. 

— Voiau să-și transmită mesajul, a continuat el pe un ton la 
fel de tăios, dar n-au putut vinde pontul nimănui. Ştii bine că 
niciun ziar din lumea asta nu-i atât de tâmpit încât să finanţeze 
un atac terorist asupra unui angajat al poliţiei. 

— Deci ţi-au dat pontul gratis? 

— Exact! 


161 


— lar ţie ţi s-a părut mişto să iei parte la chestia asta? 

Carl s-a răsucit pe călcâie și a urcat scările două câte două. 

— Au așteptat să-ţi încarci aparatul și abia apoi au dat foc la 
mașină? a strigat ea în urma lui. 

Reporterul a dispărut în redacţie fără să se uite în urmă. 

Annika a luat-o în jos pe scări. „Se prea poate să spună 
adevărul.” N-ar fi avut niciun rost să dea foc la mașini dacă 
nimeni n-ar fi știut de ce o făceau. Deci nu era exclus ca 
Păpușile Ninja să-i fi dat pontul lui Carl fără să ceară nimic la 
schimb. Însă el sigur nu știa că oferta îi fusese făcută și ei. ÎI 
prinsese cu garda jos. 

A ieșit pe ușa principală, fără să ia în seamă lamentările lui 
Tore Brand. 

Era mai cald ca oricând. Soarele scălda curtea din fața clădirii, 
iar asfaltul se muiase. S-a dus la chioșcul de pe Rålambsvägen 
și a cumpărat un hot-dog și o porție de piure cu creveţi, pe care 
le-a mâncat chiar acolo. 

e 

În sumarul buletinului de știri de pe TV2 nu au fost 
menţionate nici cazul Josefinei, nici ministrul, nici Păpușile Ninja. 
Poate că aceste știri aveau să apară mai târziu; oricum, nimeni 
din redacţie nu se uita la televizor. Dar când s-au auzit 
acordurile de chitară electrică din genericul emisiunii Studio 69, 
toată lumea a ciulit urechile. Annika stătea la biroul lui Berit, 
uitându-se ţintă la difuzoare. 

— Ancheta în cazul Josefinei Liljeberg, tânăra de 19 ani care a 
fost ucisă într-un parc din Stockholm, devine din ce în ce mai 
complexă, a anunţat moderatorul peste generic. Tânăra lucra ca 
stripteuză într-un club rău famat, iar Christer Lundgren, 
ministrul comerțului exterior, a fost chemat la poliţie pentru încă 
un interogatoriu. Mai multe despre toate acestea, în emisiunea 
de astăzi, cu analize și dezbateri live la Studio 69. 

Annika simţea că cineva se uita la ea dinspre biroul de știri - 
era o privire care îi ardea ceafa. 

— Miercuri, întâi august. Ascultati Studio 69, live de la Casa 
Radioului din Stockholm, a duduit vocea moderatorului. Josefin 
Liljeberg era stripteuză la un club destul de cunoscut, care a 
împrumutat numele emisiunii noastre - Studio 69. In presa 
scrisă și mai ales în Kvă//spressen, tânăra a fost prezentată ca o 
fată dintr-o familie liniștită, care visa să ajungă jurnalistă și să 


162 


ajute copiii defavorizaţi. Dar adevărul este cu totul altul. In 
continuare, vom difuza o înregistrare cu vocea ei. 

In regia de emisie a început să se învârtă o casetă. O tânără 
care se străduia din răsputeri să pară senzuală te invita la 
Studio 69, cel mai intim club din Stockholm. Apoi te informa că 
programul începea la ora 13 și se termina la ora 17, după care 
aflai că acolo puteai să cunoști fete superbe, să le cumperi 
șampanie, să urmărești spectacolul de pe scenă sau un număr 
privat, să te uiţi la filme erotice sau să le cumperi. 

Annika și-a ascuns faţa în palme, simțind că se sufocă. Nu 
știuse că era vocea Josefinei. 

Emisiunea a continuat cu alte informaţii despre crimă. 
Ministrul fusese chemat pentru încă un interogatoriu la sediul 
poliţiei din Stockholm. A urmat o nouă casetă: mai întâi s-a auzit 
zgomotul unei uși, apoi vocile reporterilor care, zbierând, îi 
adresau întrebări lui Christer Lundgren în timp ce acesta intra în 
clădire. 

Annika s-a ridicat în picioare, și-a pus geanta pe umăr și a 
ieșit pe ușa din spate. Privirea care îi ardea ceafa îi fura tot 
oxigenul. Trebuia să ia o gură de aer, altminteri ar fi murit. 

e 

Patricia fixase ceasul cu radio să se aprindă la ora 17:58, pe 
postul P3, pentru că, înainte să înceapă Studio 69, voia să 
meargă la baie și să bea niște apă. Dormise adânc și fără să 
viseze, iar când s-a trântit la loc pe saltea, s-a simţit aproape ca 
și când ar fi fost drogată. Cu gesturi adormite, a sprijinit pernele 
de perete, apoi a ascultat emisiunea în întuneric, în spatele 
draperiilor negre - draperiile Josefinei. Moderatorul emisiunii a 
desființat-o pe Jossie, terfelindu-i numele în noroi și întinând tot 
ce ținea de ea. Patricia a izbucnit în plâns. Era atât de nedrept. 

A oprit radioul și s-a dus în bucătărie. Cu mâinile tremurânde, 
și-a făcut un ibric de ceai, dar chiar când se pregătea să-și 
toarne prima ceașcă, s-a auzit soneria de la intrare. Era 
jurnalista. 

— Nişte  nenorociţi împuţiţi! a strigat ea, intrând în 
apartament. De ce dracu au prezentat-o ca pe o prostituată? 
Nu-mi vine să cred! 

Patricia și-a șters lacrimile: 

— Vrei o ceașcă de ceai? Tocmai am făcut un ibric. 


— Da, te rog, a spus Annika, prăvâălindu-se pe un scaun. Mă 
întreb dacă se poate face ceva: să-i reclamăm la biroul 
audiovizualului din Ministerul Culturii, să facem o plângere către 
Consiliul Naţional al Audiovizualului sau ceva de genu' ăsta. N- 
au voie să facă așa ceva! 

Patricia a luat încă o ceașcă și a pus-o în faţa jurnalistei, care 
nu arăta deloc bine. Era mai palidă și mai slabă decât ultima 
oară când o văzuse. 

— Vrei să mănânci ceva? Am niște lipii... 

Erau preferatele lui Jossie - le mânca cu brânză Port Salut. 

— Nu, mersi. Azi am tot mâncat. 

Annika a dat ceașca la o parte și s-a aplecat deasupra mesei, 
uitându-se ţintă în ochii Patriciei: 

— Spune-mi, am înțeles eu, cumva, totul greșit? Articolele 
mele au fost pe lângă? 

Patricia a înghiţit în sec și a plecat capul: 

— Din câte îmi pot da seama, nu. 

— Spune-mi sincer, Patricia, l-ai văzut vreodată pe ministrul 
ăla, Christer Lundgren? 

— Nu știu, a șoptit ea. E posibil. 

Annika s-a sprijinit de spetează cu un aer resemnat: 

— Doamne, deci ar putea fi adevărat. Un ministru! 
Dumnezeule mare! 

S-a ridicat în picioare și a început să se plimbe de colo-colo: 

— Dar este inacceptabil ca Josefin să fie prezentată ca o 
curvă, ce dracu! Și au difuzat înregistrarea de pe robotul 
telefonic - un gest îngrozitor! 

— Nu era vocea lui Jossie, a zis Patricia, suflându-și nasul. 

Annika s-a oprit și a rămas cu gura căscată. 

— Nu? a zis ea după o clipă. Atunci cine naiba era? 

— Era Sanna, fata de la recepţie. E treaba ei să se ocupe de 
mesajele primite pe robotul telefonic. Bea-ţi ceaiul, se răcește! 

Jurnalista s-a așezat iarăși pe scaun: 

— Tâmpiţii ăia de la radio nu știu atât de multe pe cât își 
închipuie. 

Patricia n-a spus nimic, ci și-a acoperit fața cu mâinile. Viaţa 
ei dispăruse odată cu cea a Josefinei, fiind înlocuită de o 
realitate imposibil de controlat. Simțea că, pe zi ce trecea, se 
adâncea tot mai mult într-o prăpastie. 


164 


— Totul e un vis urât, a zis ea, cu vocea înăbușită de palme, 
simțind că jurnalista avea privirea aţintită asupra ei. 

— Ai discutat cu cineva despre toate astea? 

Patricia a lăsat mâinile jos, a oftat și a dus ceașca la gură: 

— Ce vrei să spui? 

— Te întreb dacă ai vorbit cu un psihoterapeut sau cu un 
asistent social. 

Patricia părea ofensată: 

— De ce-aș face asta? 

— Poate că ai nevoie să stai de vorbă cu cineva. 

Patricia și-a băut ceaiul călduț. 

— Nu mi-ar folosi la nimic, a zis ea. Josefin a murit... 

Annika se uita ţintă la ea: 

— Patricia... Te rog, spune-mi ce știi! E foarte important. A 
omorât-o Joachim? 

Patricia și-a pus ceașca pe farfurie și a coborât privirea. 

— Nu știu, a zis ea cu glas scăzut. Poate c-a omorât-o 
altcineva. Vreun VIP... 

S-a oprit. Și bucătăria s-a cufundat în liniște. 

— De ce spui asta? 

Ochii Patriciei s-au umezit iarăși. 

— Nu pot să-ţi spun, a șoptit ea. 

— De ce nu? 

Patricia a ridicat privirea. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar 
vocea îi era ascuţită și tremurătoare: 

— Pentru că și-ar da seama că eu l-am dat în gât! Nu înţelegi? 
Nu pot! Nu vreau! 

Patricia a sărit în picioare și a fugit din bucătărie. S-a aruncat 
pe saltea, acoperindu-și capul cu pătura. Reportera a rămas pe 
loc. După o vreme, Patricia a auzit-o vorbindu-i din prag: 

— Îmi pare rău. Zău că n-am vrut să te necăjesc. Am să văd 
dacă e posibil să-i reclam pe cei de la Studio 69 pentru porcăriile 
pe care le-au spus despre Josefin. Te sun mâine, da? 

Patricia nu i-a răspuns, ci a rămas cu capul sub pătură, 
respirând repede, fără să tragă adânc în piept aerul umed și 
sufocant, care părea să nu mai conţină niciun pic de oxigen. 

Jurnalista a deschis ușa de la intrare, a ieșit și a închis-o cu 
grijă. Patricia a aruncat pătura la o parte. Stătea nemișcată, 
uitându-se prin crăpătura draperiilor negre. 

În curând, avea să se lase noaptea. 


Se întorsese Jansson, slavă Domnului! El, cel puţin, avea 
minte, spre deosebire de Spike. 

— Arăţi obosită, i-a zis Jansson. 

— Mersi! Ai câteva clipe libere? 

— Sigur, a răspuns el, făcând clic pe ceva de pe ecran. 
Mergem la fumoar? 

Au luat loc în biroul de sticlă de lângă departamentul sportiv. 
Redactorul de noapte și-a aprins o ţigară și a suflat fumul spre 
ventilator. 

— Ministrul locuiește la 50 de metri de locul crimei. Poliţia i-a 
interogat pe toţi locatarii din bloc. 

Jansson a fluierat scurt și a exclamat: 

— Păi, asta aruncă o altă lumină asupra evenimentelor! Ai mai 
aflat ceva? 

Annika a plecat privirea: 

— lubitul Josefinei are un alibi. lar una dintre sursele mele mi- 
a spus că e posibil să fi fost omorâtă de o persoană importantă. 

Jansson fuma și se uita la jurnalistă în liniște. Nu prea reușea 
s-o înțeleagă. Era isteaţă, lipsită de experienţă și incredibil de 
ambițioasă - o combinaţie nu tocmai sănătoasă. 

— Dar, ia zi, ce surse ai? 

Annika a strâns buzele: 

— Dar nu spui nimănui, da? 

Redactorul de noapte a scuturat din cap. 

— Colega de apartament a Josefinei și căpitanul de poliţie 
care conduce ancheta. Niciunul dintre ei nu vrea să facă 
declaraţii în mod public, dar mi-au spus multe lucruri în mod 
neoficial. 

Ochii lui Jansson s-au mărit un pic: 

— Nu-i rău deloc. Cum ai reușit? 

— l-am sunat și i-am bătut la cap. Și am fost la ea acasă. O 
cheamă Patricia. Sunt un pic îngrijorată din pricina ei. 

Jansson a stins ţigara: 

— Azi o să scriem mai mult despre ministru. Deja a fost 
interogat de trei ori. Nu cred că poliţia l-a chemat doar pentru că 
locuiește lângă parc. Dar, într-adevăr, e interesant că locuiește 
atât de aproape de locul crimei - n-am citit asta pe nicăieri. Hai 
să facem un articol pe tema asta. Apropo, cum ai aflat? 


— Am băut o cafea cu o vecină. Apoi m-am dus la ușa lui și 
am sunat. 

Jansson a rămas cu gura căscată: 

— Păi, și ţi-a deschis? 

Annika s-a înroșit: 

— Aveam nevoie la toaletă. 

— Și ce ţi-a zis? a întrebat redactorul de noapte, sprijinindu-se 
de spetează. 

Annika a izbucnit în râs, cu un aer stânjenit: 

— M-a dat afară. 

Jansson a râs din toată inima. 

— Unde e Carl? l-a întrebat Annika. 

— A făcut rost de încă un pont despre Păpușile Ninja. Se pare 
că mai pun ceva la cale. 

Annika s-a încordat: 

— Dar ce s-a întâmplat ieri? 

— Habar n-am. Pur și simplu, a apărut cu fotografiile pe la ora 
nouă. 

— Ştiai că urmează să ţi le aducă? 

Jansson a scuturat din cap, apoi și-a aprins încă o ţigară: 

— Nu. Dar au fost o adevărată mană cerească. 

— Crezi că e justificabil, din punct de vedere etic, să stai cu 
mâinile în sân și să te uiţi la niște oameni care dau foc unor 
mașini de poliţie? 

Jansson a oftat și a stins ţigara după ce a tras doar două 
fumuri. 

— E o discuţie prea complicată ca s-o purtăm acum, a zis el, 
ridicându-se în picioare. Te rog să iei legătura cu Carl și să vezi 
dacă ar mai trebui adăugat ceva la materialul lui. 

— Sigur, colega, a zis Annika, ridicându-se și ea în picioare. 

Jansson s-a apropiat în grabă de birou ca să răspundă la 
telefon: 

— Bună, Berit! Cum merge treaba?... Ah, nu? Nenorocitu’ 
naibii! 

Annika s-a așezat la biroul lui Berit și a început să scrie. 
Articolul despre apartamentul ministrului era destul de slab: nu 
prea avea ce să pună în el. Așa că a rămas nemișcată pe scaun 
o vreme, uitându-se ţintă la ecran, iar în cele din urmă, a pus 
mâna pe receptor și a sunat-o pe secretara de presă a lui 
Christer Lundgren. 


167 


— Karina Bjârnlund, i-a răspuns femeia. 

Annika s-a prezentat și a întrebat dacă deranjează. 

— Da, i-a spus secretara, mă pregăteam pentru o petrecere. 
N-aţi putea să reveniți mâine? 

— Vorbiti serios? 

— Doar v-am spus că sunt ocupată. 

— De ce îl interoghează pe ministru? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Pentru că locuieşte aproape de locul crimei? 

Karina Björnlund părea sincer surprinsă: 

— Păi, locuieşte lângă parcul Kronoberg? 

Annika a oftat și i-a zis pe un ton sec: 

— Vă mulţumesc că ați stat de vorbă cu mine. Mi-aţi fost de 
mare ajutor. 

— Pentru puţin, a ciripit Karina Björnlund. Bună seara! 

„Dumnezeule!”, și-a zis Annika. 

A sunat la centrală și a întrebat unde se cazase Berit în 
Gotland și a primit numărul unui hotel. Reportera era în cameră. 

— N-ai avut noroc? a întrebat-o Annika. 

Berit a scos un oftat: 

— Șeful parlamentului susţine că habar n-are de afacerea Bl. 

— Dar ce încerci să afli? 

— Era unul dintre principalii oameni politici din anii '60. Unde 
mai pui că în timpul serviciului militar a lucrat pentru BI. 

— Serios? 

— În mod oficial, a fost detașat la Departamentul de 
Informaţii al Consiliului Apărării, dar, în realitate, și-a continuat 
activitatea politică. Ție cum îţi merge? 

— Așa și-așa. Cei de la Studio 69 au zis că Josefin era 
stripteuză. 

— Şi știai? 

Annika a închis ochii: 

— Da. 

— Și de ce n-ai scris despre asta? a întrebat Berit pe un ton 
surprins. 

Annika s-a scărpinat după ureche: 

— Am scris despre cum era ea, ca om, așa că nu mi s-a părut 
relevant. 

— Ei, cum așa? Bineînţeles că e relevant! 

Annika a înghiţit în sec: 


— Dacă aș fi scris că lucra într-un club de striptease, oamenii 
și-ar fi făcut o imagine simplistă: ar fi zis ca era o cocotă și-atât. 
Dar era mai mult de-atât: o fiică, o soră, o prietenă, o elevă... 

— Și o stripteuză. Contează și asta. 

A urmat o pauză. 

— Vreau să-i reclam pe cei de la Studio 69 la Biroul 
audiovizualului din Ministerul Culturii, a zis Annika în cele din 
urmă. 

Răspunsul lui Berit a fost scurt și iritat: 

— De ce? 

— Patricia nu știa că aveau de gând să dea pe post chestia 
asta. 

— Cine-i Patricia? 

— Cea mai bună prietenă a Josefinei. 

— Nu te supăra, Annika, dar cred că iei cazul ăsta cam prea 
personal. Ai grijă să nu te apropii prea mult de oamenii implicaţi 
în el, pentru că n-ai decât de pierdut. Trebuie să păstrezi o 
distanţă profesională, altminteri n-ai să poţi ajuta pe nimeni, și 
cel mai puţin pe tine. 

Annika a închis ochii, simțind că se îmbujorează. 

— Știu foarte bine ce fac, a zis ea pe un ton cam prea ascuțit. 

— Nu-s convinsă. 

Au terminat conversaţia imediat, iar Annika a stat multă 
vreme cu fața sprijinită în palme. Se simţea dărâmată și era 
gata să izbucnească în lacrimi. 

— Ai terminat articolul despre apartamentul ministrului? a 
strigat Jansson de la biroul de știri. 

Și-a venit repede în fire: 

— Sigur. Îl pun pe server... Acum! 

A tastat o comandă, iar articolul a pornit spre destinaţie. După 
ce i-a apărut pe ecran, Jansson i-a făcut semn că totul este în 
regulă, iar Annika și-a strâns lucrurile și a dat să plece. Insă 
chiar în clipa aceea Carl Wennergren a venit în fugă dinspre 
lifturi. 

— Scoateţi repede fotografia aia mică pe care o pun lângă 
articolele mele, pentru că în seara asta sunt un star! a strigat el. 

Toată lumea din redacţie a ridicat privirea spre Carl 
Wennergren, care executa un dans războinic, ţinând carneţelul 
într-o mână și camera foto în cealaltă. 


— Păpușile Ninja au încercat să dea foc bordelului unde lucra 
stripteuza aia. Cine credeţi că are fotografii în exclusivitate de la 
faţa locului? 

Toţi bărbaţii din redacţie s-au apropiat de Carl și l-au bătut 
ușor pe spate. Annika a văzut camera reporterului plutind ca un 
trofeu pe deasupra capetelor lor. Și-a înhățat repede geanta și a 
ieșit pe ușa din spate. 

Temperatura scăzuse un pic, dar aerul era mai înăbușitor ca 
oricând. Părea că se apropia o furtună în toată regula. Annika a 
trecut pe lângă chioșcul cu hot-dogi, care era închis, dar nu s-a 
oprit în stația de autobuz, ci a luat-o la pas spre Fridhemsplan și, 
în scurtă vreme, s-a trezit c-a ajuns în parcul Kronoberg. 

Cordoanele poliției dispăruseră, iar mormanul de flori se 
înălţase - fuseseră depuse lângă intrarea în cimitir, departe de 
locul unde o găsiseră pe Josefin, dar nu avea nicio importanţă. 
Nu conta adevărul despre Josefin, ci doar ca mitul să dăinuie - 
oamenii puteau să proiecteze orice asupra lui. 

A luat-o la dreapta și a ajuns pe Hantverkargatan, unde 
întunericul era străpuns de girofarurile albastre ale mașinilor de 
la serviciile de urgenţă. 

„Incendiul provocat de Păpușile Ninja...) 
clipa următoare: „Dumnezeule! Patricia!” 

Annika a trecut în fugă pe lângă Liceul Kungsholmsen și a 
coborât dealul. Cele trei coroane din vârful primăriei străluceau 
în ultimele raze ale soarelui. La fața locului se strânsese un grup 
de trecători, iar Arne Pâhlson, de la ziarul rival, stătea lângă una 
dintre mașinile de pompieri. Annika s-a apropiat mai mult. Una 
dintre benzile străzii fusese închisă, așa că mașinile trebuia să 
se înghesuie pe cealaltă. Lângă intrarea discretă în Studio 69, se 
aflau trei mașini de pompieri, două mașini de poliţie și o 
ambulanţă. Trotuarul și faţada erau acoperite cu funingine. 
Annika s-a oprit în spatele unui grup de tineri cu beri în mână 
care discutau cu pasiune despre ce se întâmplase. 

Ușa clubului s-a deschis dintr-odată și a ieșit un poliţist 
îmbrăcat în civil. Annika l-a recunoscut imediat, deși de data 
asta nu mai purta cămașă hawaiiană. Vorbea cu cineva care nu 
se vedea din pricina ușii. Annika a făcut câţiva pași spre intrare 
și a văzut brațul unei femei slabe care arăta ceva pe stradă. 

— Unde? l-a auzit Annika pe căpitanul de poliţie. 


„ Și-a spus ea. lar în 


170 


Patricia a făcut un pas pe trotuar. Annikăi i-a luat câteva 
secunde până s-o recunoască. Era foarte machiată și avea părul 
prins în coadă în vârful capului. Purta un sutien roșu cu paiete și 
o pereche de chiloți cu aţă. Bărbaţii de lângă Annika au început 
să strige și să fluiere. Patricia a făcut un pas în spate și s-a uitat 
la ei. A recunoscut-o imediat pe Annika și s-a luminat la față 
când i-a întâlnit privirea. l-a făcut cu mâna, iar Annika a înlemnit 
preţ de o clipă, apoi, fără să-și dea seama ce face, s-a ascuns în 
spatele tinerilor și s-a dat câţiva pași în spate. Tinerii s-au 
apropiat și mai mult de intrarea în club și s-a auzit strigătul unei 
femei. Annika a pornit cu pași iuți pe cea mai apropiată stradă 
laterală, una pe care nu mai fusese niciodată până atunci, apoi a 
luat-o la fugă spre Bergsgatan, a trecut pe lângă sediul poliţiei și 
parcarea aferentă, apoi a intrat pe Agnegatan. A luat-o printre 
blocuri, ca să scurteze drumul, iar când a ajuns la ușa blocului 
ei, abia mai putea respira, iar mâinile îi tremurau atât de tare, 
încat abia a putut băga cheia în broască. 

„lmi pierd controlul”, și-a zis ea, apoi a plecat capul, dându-și 
seama că fusese lașă. 

Îi era rușine de Patricia. 


171 


Optsprezece ani, o luna 
și douăzeci şi cinci de zile 


Când cea mai profundă încredere învinge teama, se 
naște siguranța de sine. Știu că fără ea nu pot face 
nimic. 

Vrea să mă elibereze de toate amintirile mele 
îngrozitoare. 

Mă împinge în baie și îmi cere să mă masturbez. 

In timp ce stau cu capul dușului între coapse, el 
deschide ușa, cu fata desfigurată de furie, și tipă: 

— Deci poti să te futi cu chestia aia, dar cu mine nu? 


Sunt pe coridorul hotelului. El încuie ușa. Panică, 
împingeri și smucituri. Goală și udă. 

Sunt lângă piscină și aud voci. Nu îndrăznesc să 
strig după ajutor. Liniste și întuneric, răceala gresiei 
sub tălpi. 

Mă strecor în tufișuri și calc pe un gândac mare. Mai 
am un pic și tip. Urăsc păianjenii, urăsc gângăniile mici 
și târâtoare. Plâng, mi-e frig, tremur. 

Trebuie să-mi depășesc teama, să-mi înving 
demonii. 

Din când în când, încerc ușa. 

O descuie cu puțin înainte să mijească zorii. Cald, 
uscat, tandru, pasional. 


Atât pentru unul, cât și pentru celălalt, 
noi suntem lucrul cel mai important din lume. 


e Joi 2 august 


Prim-ministrul a văzut fotografii în depărtare și a scos un 
oftat. Jurnaliștii făcuseră un zid la intrarea în sediul guvernului 
din Rosenbad”. Desigur, știa că aveau să fie acolo, dar sperase 


17 Rosenbad: clădire în stilul art nouveau din centrul Stockholmului. 
172 


că avea să-i poată evita. Încă nu făcuse niciun comentariu pe 
marginea suspiciunilor care planau asupra lui Christer Lundgren. 
Ceruse presei să se adreseze tinerei care ocupa funcţia de 
ministru al integrării și care fusese numită șefă a guvernului pe 
perioada vacanței de vară. Dar nu mai putea continua așa. Se 
alesese praful de cele câteva zile de concediu din anul acela. A 
scos încă un oftat și a căscat. Intotdeauna i se întâmpla așa 
când era agitat. Oamenilor din jurul său li se părea că dădea 
impresia unui om relaxat, ceea ce putea fi un lucru pozitiv. La 
fel se întâmpla și în acele momente - oamenii din mașină habar 
n-aveau de zbuciumul din sufletul său, nici de nodul care i se 
pusese în stomac. Neliniștea îi răsucea intestinele; în scurtă 
vreme, trebuia să meargă la toaletă. 

Pâlcul de jurnaliști a zărit mașina imediat ce a intrat pe 
Fredsgatan. Tot grupul a tresărit ca un singur organism. 
Fotografii și-au agăţat repede în jurul gâtului aparatele cu 
obiective lungi, în timp ce prim-ministrul se uita la ei prin 
geamul fumuriu. A văzut reporterii radiourilor, televiziunilor și 
ziarelor întinzându-și micile reportofoane în aer. 

— Zici că-s niște personaje de desene animate, i-a spus el 
bodyguardului de pe scaunul din faţă. Îmi aduc aminte de He- 
Man: și de accesoriile lui detașabile. Nu ţi se pare? 

Bodyguardul a  încuviinţat. Toţi oamenii din echipa lui 
încuviințau ce spunea. Prim-ministrul a afișat un zâmbet obosit. 
l-ar fi plăcut ca presa și opoziţia să fie la fel de cooperante ca ei. 

Mașina s-a oprit, zgâlţăâindu-se ușor. Bodyguardul a coborât 
înainte ca roţile să se oprească de tot și a deschis portiera din 
spate, protejându-l pe prim-ministru cu trupul său. 

Întrebările reporterilor au năvălit din toate părţile. 

— Cum comentaţi suspiciunile care planează asupra lui 
Christer Lundgren? 

— Ce efecte vor avea asupra partidului? 

— Se va schimba centrul de greutate al campaniei? 

— Ar trebui să-și dea demisia? 

S-a dat jos din mașină, îndreptându-se de spate. Cu ajutorul 
kilogramelor excedentare, a reușit să scoată un oftat foarte 
teatral. Microfoanele, reportofoanele, peliculele fotografice și 
casetele video i-au înregistrat această răsuflare. Era evident 


18 He-Man: erou al unor benzi desenate americane, care au stat la baza câtorva 
seriale de desene animate. 


173 


pentru toată lumea că prim-ministrul nu lua foarte în serios 
această chestiune. Purta o cămașă bleu cu gulerul descheiat și o 
pereche de pantaloni șifonaţi, iar prin sandale i se vedeau 
picioarele goale. 

— Ascultaţi-mă, a spus prim-ministrul, oprindu-se în lumina 
unui reflector. 

Apoi a vorbit rar și calm, cu un aer stăpânit, dar care dădea 
de înţeles că era pus la încercare. 

— Christer nu e suspectat de nimic. lar acest caz nu va afecta 
în niciun fel campania noastră electorală, care se bucură de un 
mare succes. Sper din toată inima ca el să rămână în cabinet, 
atât pentru binele guvernului, cât și pentru binele Suediei și al 
Europei. Ne apropiem de intrarea în secolul al XXI-lea și avem 
nevoie de oameni plini de energie care să aplice politicile 
noastre. 

„Sfârşitul primei intervenţii”, și-a spus el, și a pornit spre 
intrare, iar jurnaliștii au pornit în urma lui, după cum se aștepta. 

— De ce v-aţi întrerupt vacanţa? 

— Ce se va discuta la ședința de urgenţă de astăzi? 

— Încă îl mai susţineţi pe Christer Lundgren? 

Prim-ministrul a mai făcut câţiva pași înainte să răspundă, așa 
cum îl învățase consilierul său în raportul cu presa. Venise 
momentul să dea o replică spirituală. 

S-a întors către jurnaliști și a afișat un zâmbet fals: 

— Am aerul unui om care se confruntă cu o situaţie de 
urgenţă? 

Apoi le-a aruncat o privire care se voia jucăușă. Și a reușit: 
câţiva dintre urmăritorii săi au început să râdă. 

A ajuns la intrare și bodyguarzii se pregăteau să-i deschidă 
ușa. Sosise momentul pentru finalul grandios. Și-a luat un aer 
ușor preocupat și, ţinând mâna pe clanţa mare de alamă, le-a 
spus: 

— Lăsând gluma deoparte, bineînţeles că sunt alături de 
Christer în asemenea momente. Speculaţiile jurnalistice de 
acest gen reprezintă întotdeauna o grea încercare. Dar ţin să vă 
asigur că acest caz nu va influența absolut deloc nici guvernul, 
nici partidul. Presupun că aţi văzut cu toții ediția de azi a ziarului 
Kvăllspressen. Redacţia și-a dat seama de ce l-a intervievat 
poliţia pe Christer: întâmplarea face să aibă un apartament de 


174 


serviciu exact lângă parcul Kronoberg. Chiar și miniștrii trebuie 
să locuiască undeva. 

A afișat un zâmbet meditativ și a dat ușor din cap, întărindu-și 
vorbele înțelepte, apoi a intrat pe ușile din sticlă securizată ale 
clădirii guvernului. In timp ce acestea se închideau, prim- 
ministrul a auzit întrebările strecurându-se printre ele: 

— ... un motiv pentru mai multe interogatorii? 

— ... a văzut ceva ciudat? 

— ... comentaţi ultimele declaraţii ale... 

S-a străduit să urce treptele încet și calm cât timp jurnaliștii 
încă îl mai puteau vedea prin ușile de sticlă. „Hiene nenorocite!” 

— De ce dracu e așa de cald?! a izbucnit el, descheindu-și alţi 
câţiva nasturi de la cămașă. Dacă trebuie să stau aici toată ziua, 
aţi putea măcar să-mi asiguraţi un aer respirabil! 

A intrat într-un lift și a închis ușile înainte să urce și 
bodyguarzii. Chiar trebuia să meargă la toaletă. 

e 

Annika a înjurat când a văzut că iarăși i s-a rupt șiretul. Nu 
mai avea nicio pereche de șireturi în casă. S-a așezat oftând pe 
podeaua din hol, și-a scos adidasul și a înnodat încă o dată 
șiretul buclucaș. Trebuia să-și aducă aminte să cumpere o 
pereche nouă, altminteri, în scurtă vreme, avea să-i fie imposibil 
să se mai lege la șireturi. 

A coborât scările cu grijă, întrucât nu voia să-și solicite 
genunchii foarte mult. Picioarele îi erau ţepene și amorţite - de 
când venise vara, nu mai făcuse jogging. 

Aerul din curte era stătut și înăbușitor. Toate ferestrele clădirii 
erau larg deschise și păreau niște găuri negre pe fațada 
coșcovită, iar draperiile grele erau nemișcate. Annika și-a lăsat 
prosopul în baia comună de la subsol, apoi a ieșit din bloc și a 
luat-o pe Agnegatan. 

Chioșcul de ziare de la intersecţia cu Bergsgatan deja afișase 
sumarul  tabloidului lor; mulțumită Păpușilor Ninja, Carl 
Wennergren apăruse iarăși pe prima pagină. 

A alergat pe loc preț de câteva secunde, parcurgând afișul 
publicitar al ediţiei: 


FOTOGRAFII ÎN EXCLUSIVITATE: 
ATAC ASUPRA UNUL CLUB DE STRIPTEASE 


175 


Pulsul i-a crescut și a început să transpire. În fotografia de pe 
afiș se vedea ușa clubului cuprinsă de flăcări. „Oare unde era 
Patricia când s-a produs explozia? s-a întrebat ea. Oare s-a 
speriat?” 

A luat un exemplar și a parcurs în grabă materialul de pe 
prima pagină. Clubul nu suferise daune mari. S-a simţit ușurată. 

A pus ziarul la loc, s-a răsucit pe călcâie și a pornit pe 
Agnegatan, alergând spre Kungsholms Strand. Când a ajuns 
lângă canal, a luat-o la stânga și a sporit viteza. În scurtă vreme, 
au început s-o doară plămânii. Îşi pierduse condiţia fizică. Lovea 
asfaltul cu tălpile din ce în ce mai tare, fără să-i pese de durere. 
Când a văzut palatul Karlberg pe dreapta, a accelerat și mai 
mult. Pieptul i se umfla ca niște foale, iar transpiraţia îi intra în 
ochi. La întoarcere, a luat-o pe Lindhagensgatan, apoi a 
traversat parcul Râlambshov și piaţa Kungsholms. 

În cele din urmă, a ajuns în cabina de duș. Se simţea 
epuizată. „Trebuie să am grijă de mine, și-a zis ea. Trebuie să 
fac exerciţii în mod regulat.” 

Când a urcat scările, îi tremurau picioarele. 

e 

A intrat în redacție chiar înainte de prânz. Berit încă nu se 
întorsese din Gotland, așa că Annika s-a așezat iarăși la biroul 
ei. 

Contribuţia Annikăi la ediția din ziua aceea era articolul 
despre apartamentul de serviciu al ministrului. Titlul era bine 
ticluit: „Kvällspressen dezvăluie: De ce l-a interogat poliţia pe 
ministru”. 

l-a plăcut pasajul de început: 

Christer Lundgren locuiește aproape de locul crimei. Are un 
apartament secret de serviciu la doar 50 de metri de cimitir. 

Nici măcar secretara de presă a lui Lundgren nu știa de 
existența apartamentului. 

„Cum ati reușit să mă găsiţi?”, a întrebat ministrul ieri, când 
Kvällspressen i-a făcut o vizită în garsonieră. 

Articolul continua cu o descriere a apartamentului, cu 
precizarea că poliţia îi interogase pe toţi locatarii imobilului și 
vorbele Daniellei: „Cine ar putea crede că el e făptașul? Ce idee 
caraghioasă! Sigur nu-i un criminal.” Annika lăsase deoparte 
observația vecinei cu privire la zgârcenia ministrului. 


176 


La sfârșit, adăugase câteva rânduri criptice despre faptul că 
poliția era mai interesată de ministru decât de restul locatarilor 
din clădire. Dar a avut grijă ca paragraful să rămână scurt, 
deoarece nu prea știa ce anume urmărea poliția. 

Mariana - scorpia cu nume aristocratic - scrisese un scurt 
articol în care spunea că Josefin lucrase într-un club numit 
Studio 69, iar Berit publicase un material în care arăta că șeful 
parlamentului refuza să admită că avea cunoștință de afacerea 
Bl. 

e 

La biroul lui Spike stătea un străin cu telefonul lipit de ureche. 
Annika și-a pornit computerul și i-a aruncat o privire de după 
ecran. Oare știa cine era ea? l-a trecut prin cap că ar fi trebuit 
să se ducă la el și să se prezinte, dar a ezitat o clipă, netezindu- 
și părul pe jumătate uscat. După ce străinul a pus receptorul în 
furcă, Annika s-a apropiat în grabă de el. Chiar în clipa când a 
ajuns în spatele lui și a tras aer în piept, pregătindu-se să-i 
vorbească, telefonul a sunat din nou, iar el a răspuns. Annika a 
rămas în spatele lui, uitându-se în jur. Chiar atunci i-a sărit în 
ochi un exemplar din tabloidul rival. Prima pagină era dominată 
de fotografia care o înfățișa pe Josefin cu tichia de absolvire pe 
cap. Titlul era scris cu litere negre și groase: „O stripteuză”. 
Annika s-a sprijinit cu mâna de scaunul redactorului de știri și s- 
a aplecat deasupra ziarului. Subtitlul suna astfel: „Josefin, tânăra 
ucisă, lucra în industria sexului”. 

— Cum naiba am ratat informaţia asta? Poate îmi explici tu! 

Annika s-a uitat în ochii reci ai bărbatului, și-a umezit buzele 
și a întins mâna: 

— Sunt Annika Bengtzon. Îmi pare bine de cunoștință, a zis 
ea, coborând un pic glasul. 

Bărbatul și-a luat ochii de la ea, i-a strâns mâna repede, apoi 
și-a rostit nedeslușit numele: Ingvar Johansson. A pus mâna pe 
tabloidul rival și l-a ridicat în fața Annikăi. 

— Din câte am înțeles, tu te-ai ocupat de cazul ăsta. Cum 
naiba de ne-a scăpat tocmai faptul că era curvă? 

Annika a simţit că-i crește pulsul; avea gura uscată ca iasca. 
Știa că Johansson era redactorul de știri. Mintea îi intrase în 
priză. 

— Nu era curvă, a zis ea cu o voce tremurătoare, ci 
dansatoare în clubul iubitului ei. 


177 


— Mă rog, nu dansa balet... Era în curu’ gol. 

— Nu. Purta chiloţi. lar clubul e perfect legal. 

Johansson se uita ţintă la ea: 

— Păi, și de ce n-ai scris nimic despre toate astea? 

Annika a înghiţit în sec, simţindu-și bătăile inimii în urechi: 

— Cred că... am greșit. Am crezut că nu e important... 

Telefonul a sunat din nou, iar redactorul de știri s-a întors cu 
spatele. Annika a înghiţit încă o dată în sec și a simţit că-i dau 
lacrimile. Căcat! Căcat! Căcat! O dăduse în bară. Se făcuse de 
baftă. 

S-a răsucit pe călcâie și a pornit spre biroul lui Berit, simțind 
că picioarele îi mergeau singure. Părea că nu-i în stare să facă 
nimic ca lumea. 

Telefonul de pe birou suna de mama focului, așa că a iuțit 
pasul, și-a dres glasul și a ridicat receptorul. 

— Alo! Sunt Lisbeth, a auzit ea vocea unei femei. Annika s-a 
prăvălit pe scaun și a închis ochii. Se străduia să nu respire prea 
repede. 

— Cine? 

— Nu vă aduceţi aminte? a întrebat femeia pe un ton de 
reproș. Sunt Lisbeth, consiliera. 

Annika a oftat fără zgomot: 

— Ah! Ba da, sigur! Sunteţi de la clubul tineretului din Täby. 
Cu ce vă pot ajuta? 

— Astăzi, tinerii noștri vor demara manifestaţia de protest 
împotriva violenţei. Vor pleca la ora două după-amiază cu trei 
autocare și ar trebui să ajungă la locul crimei în jurul orei două și 
jumătate. 

Annika a înghiţit în sec, frecându-și fruntea cu palma. 

— La ora două, a repetat ea. 

— Da. Și m-am gândit că poate vă interesează. 

— Sigur că da. Excelent! Vă mulțumesc. 

Annika a pus receptorul în furcă, apoi s-a dus la toaletă. Și-a 
stropit mâinile și faţa cu apă rece și, încetul cu încetul, 
sentimentul de panică a dispărut. 

„Nu-i chiar atât de grav, și-a spus ea. Trebuie să relativizez un 
pic lucrurile. Da, oamenii pot crede că am greșit, și ce-i cu 
asta?” 

Și-a aranjat părul, apoi s-a dus la bufet și și-a cumpărat un 
sendviș. Din punct de vedere etic, se putea spune că procedase 


178 


corect. Oricum, era o situaţie care merita să fie supusă 
dezbaterii. 

S-a întors în redacție cu sendvișul și cu o Fanta dietetică, apoi 
a sunat la biroul audiovizualului din Ministerul Culturii. 

— Ca să puteţi face o reclamaţie, i-a explicat amabil și 
răbdător șeful biroului, trebuie să fiţi o rudă a persoanei 
decedate sau să aveţi consimțământul familiei. 

Annika s-a gândit o clipă: 

— Este vorba atât despre un ziar, cât și despre o emisiune de 
radio. Vă ocupați de astfel de cazuri? 

— Am putea analiza articolul de ziar, dar nu și emisiunea de 
radio - pentru asta va trebui să vă adresaţi celor de la Consiliul 
Naţional al Audiovizualului. 

— Am crezut că ei se ocupă doar de imparțialitatea și 
obiectivitatea materialelor jurnalistice. 

— Așa-i, dar analizează și chestiunile deontologice. În mare, 
regulile pentru presa scrisă se aplică și la restul mass-mediei. 
Dar despre ce fel de emisiune e vorba? 

— Vă mulțumesc pentru ajutor, a spus repede Annika, apoi a 
închis. 

A sunat la Consiliul Naţional al Audiovizualului. 

— Da, am putea să ne ocupăm de acest caz, i-a răspuns șefa 
biroului administrativ. 

— Chiar dacă fac eu sesizarea? a întrebat Annika. 

— Noi ne ocupăm doar de sesizări din partea publicului cu 
privire la încălcarea obiectivității și a imparţialităţii. Dacă este 
vorba despre intruziuni în sfera privată a unei persoane 
decedate, sesizarea trebuie să vină din partea unui membru al 
familiei. 

Annika și-a sprijinit fruntea în palmă și a închis ochii: 

— Și care credeți că ar fi concluzia consiliului în acest caz? 

Femeia s-a gândit câteva clipe: 

— De multe ori, concluzia nu este tranșantă. Am avut câteva 
cazuri de acest gen și, în două dintre ele, familia a avut câștig 
de cauză. Mi-aţi putea da mai multe detalii? 

Annika a inspirat adânc: 

— E vorba de o tânără care a fost ucisă. Într-o emisiune de 
radio, s-a spus despre ea că era stripteuză, dar familia ei nu și-a 
dat acordul pentru difuzarea acestei informaţii. 


179 


Nu era tocmai adevărat: Annika nu discutase cu părinţii ei. În 
schimb, stătuse de vorbă cu Patricia, care era atât de apropiată 
de Josefin, încât putea fi considerată o rudă. 

— Înţeleg, i-a răspuns femeia pe un ton ezitant. Nu e simplu. 
Consiliul trebuie să primească o sesizare, apoi va analiza cazul. 
Dar va fi luat în calcul și interesul opiniei publice. 

Annika a renunţat. Și-a dat seama că nu avea să ajungă 
departe, așa că i-a mulţumit femeii și a închis. 

„Dar chestia asta nu-i deloc o aiureală! s-a gândit ea. Chiar mi 
se pare că li s-a încălcat dreptul la intimitate.” 

e 

Annika a pornit radioul lui Berit ca să asculte buletinul de 
prânz al postului naţional, apoi și-a pus picioarele pe birou. 
Crainicul a anunţat cinci știri principale: Orientul Mijlociu, 
comentariile prim-ministrului în legătură cu situaţia lui Christer 
Lundgren și alte trei chestii pe care Annika le-a uitat imediat 
după ce le-a auzit. Cât timp au vorbit despre Orientul Mijlociu, 
și-a lăsat gândurile să zburde, iar când au anunţat că urmează 
prim-ministrul, a dat radioul mai tare. 

Vocea aceea familiară avea un ton maliţios: 

— Am aerul unui om care se confruntă cu o situaţie de 
urgenţă? 

Apoi a intervenit reporterul, care a spus că în dimineaţa 
aceea, când ajunsese la Rosenbad, prim-ministrul era relaxat și 
binedispus. Nu era deloc îngrijorat de acuzaţiile aduse lui 
Christer Lundgren, ministrul comerțului exterior, și aștepta cu 
încredere startul oficial al campaniei electorale. Cu toate astea, 
era alături de colegul său și știa prin ce trecea în acele zile. 

S-a auzit din nou vocea prim-ministrului: 

— Bineînţeles că sunt alături de Christer în asemenea 
momente. Speculaţiile jurnalistice de acest gen reprezintă 
întotdeauna o grea încercare. Dar ţin să vă asigur că acest caz 
nu va influenţa absolut deloc nici guvernul, nici partidul. 

Și astfel a luat sfârșit relatarea despre comentariile prim- 
ministrului. Următorul reportaj era despre un raport oficial dat 
publicităţii de Asociaţia Autorităţilor Locale. Annika a închis 
radioul. Nimic n-o plictisea mai tare decât rapoartele emise de 
Asociaţia Autorităţilor Locale. 


— Tu ai îndrugat toate porcăriile alea? 


Cu ochii cârpiţi de somn, Patricia s-a uitat la dunga de lumină 
dintre draperii. Cu chiu, cu vai, s-a ridicat în capul oaselor pe 
saltea și a dus receptorul la cealaltă ureche. 

— Bună! 

— Nu încerca să scapi! Spune-mi adevărul! a izbucnit vocea 
ascuțită de la celălalt capăt al firului. 

Patricia a tușit și s-a frecat la ochi, dorindu-și din toată inima 
ca sezonul polenului să se încheie cât mai curând. 

— Barbro, tu ești? a întrebat ea cu precauţie. 

— Bineînţeles! Cine altcineva? Una dintre prietenele tale 
porno? 

Mama Josefinei urla în receptor, iar vorbele ei erau atât de 
nedeslușite și incoerente, încât, la început, Patricia nici nu i-a 
recunoscut vocea. Când și-a dat seama cu cine vorbea, Patricia 
a inspirat adânc și a încercat să-și adune gândurile. Cuvintele i 
se învălmășeau în minte și se amestecau unele cu altele, 
devenind din ce în ce mai vagi. În cele din urmă, i-a venit să 
vorbească în spaniolă, așa cum i se întâmpla uneori, când se 
afla în situaţii-limită: 

— No entiendo...! 

— Îți dai seama ce-ai făcut? a urlat mama Josefinei. l-ai pătat 
amintirea pentru totdeauna. Cum ai putut să faci una ca asta? 

Mintea Patriciei s-a limpezit - ceva nu era în regulă. 

— Ce s-a întâmplat? Despre ce vorbești? 

Vocea de la celălalt capăt al firului s-a transformat în șoaptă: 

— Știm bine ce ești. O târfă tuciurie! Ai auzit? Dar nu ţi-a fost 
de-ajuns, a trebuit s-o bagi și pe Josefin în mocirlă! 

Patricia s-a ridicat în picioare și a ţipat și ea: 

— Nu-i adevărat! Absolut deloc! N-am băgat-o pe Josefin în 
nimic! 

— Ascultă-mă bine! i-a zis Barbro printre dinţi. Vreau să pleci 
din apartamentul meu imediat! la-ţi lucrurile împuţite și du-te 
înapoi în Africa sau de unde oi fi venit! 

— Dar... 

— Vreau să pleci înainte de ora șase. 

Clic. Convorbirea s-a întrerupt. Patricia a ascultat câteva clipe 
bâzâitul din difuzor, apoi a pus încet receptorul în furcă și s-a 
prăvălit pe saltea. S-a așezat în fund, cu bărbia pe genunchi, 


19 În spaniolă, în original: „Nu înțeleg.” 
181 


petrecându-și mâinile în jurul picioarelor, apoi a început să se 
legene ușor înainte și înapoi, înainte și înapoi. 

Unde să se ducă? 

Telefonul a sunat din nou. A tresărit ca și când ar fi primit o 
palmă. Fără să stea pe gânduri, a înhăţat telefonul, i-a smuls 
cablul din priză și l-a azvărlit pe hol. 

— Nenorocita dracului! a ţipat ea, apoi a izbucnit în plâns. 

e 

Annika a sunat îndelung. Patricia ar fi trebuit să fie acasă la 
ora aceea. Poate că dormea, dar, oricum, ar fi auzit telefonul. 

Dacă i se întâmplase ceva? 

ingrijorarea se amesteca cu rușinea pe care o trăise cu o zi 
înainte și care încă nu dispăruse. Mai întâi îi fusese rușine că 
fusese asociată cu Patricia, iar apoi, pentru că fusese lașă și o 
trădase. 

S-a plimbat o vreme prin redacţie, a băut o cafea, apoi s-a 
uitat un pic pe CNN. Când a trecut pe lângă biroul redactorului 
de știri, și-a dat seama că uitase să-i spună despre demonstraţia 
tinerilor care urma să aibă loc la locul crimei. 

— Trebuie să te duci tu, i-a spus Ingvar Johansson pe un ton 
tăios. Toţi ceilalţi reporteri sunt ocupați. 

S-a dus la Pelle Oscarsson și l-a rugat să-i pună la dispoziţie 
un fotograf pentru ora două și un sfert. 

— O să meargă Pettersson cu tine, i-a zis Pelle. Urmează să 
vină. 

Annika i-a zâmbit de complezenţă, dar a bombănit în sinea ei. 
larăși avea să urce în Volkswagen-ul ăla obosit! 

— Aştept afară, a zis ea, apoi s-a dus să-și ia geanta. 

A coborât cu liftul, a ieșit din clădire și a luat loc pe unul 
dintre soclurile de beton ale parcării etajate. Aerul era fierbinte 
și electrizat. Când inspira, avea impresia că-i pocnesc plămânii. 
A închis ochii și a ascultat zgomotele orașului - cine știe, poate 
că nu avea să le mai audă mult timp de-acum încolo. 

Când a deschis ochii, i-a luat câteva clipe să-și dea seama ce 
vede. Tânăra care tocmai intra în sediu îi părea familiară, dar n- 
a recunoscut-o din prima. 

— Patricia! a strigat-o Annika în cele din urmă, pornind spre 
ea cu pași iuți. Ce faci aici? 

Patricia s-a uitat în jur cu un aer dezorientat și a zărit-o pe 
Annika. S-a întors pe călcâie și a ieșit. Era cât pe-aci să fie 


182 


prinsă între ușile automate, pentru că Tore Brand a strigat ceva, 
iar Patricia s-a oprit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă dau afară. 

Annika respira normal acum: 

— Foarte bine! O să-ţi găsești o altă slujbă. 

Patricia s-a uitat la ea cu un aeruluit: 

— Nu mă dau afară de la club, ci din apartament... 

— Cine, părinţii Josefinei? 

Patricia a încuviinţat din cap, ștergându-și lacrimile: 

— Mama lui Jossie e o mare nenorocită. O scârbă rasistă. 

— Și unde o să te duci? 

Tânăra și-a dat părul pe spate cu un gest senzual și a ridicat 
din umeri: 

— Habar n-am! Poate o să mă mut cu un tip. E plin orașul de 
bătrânei cu bani. 

Fără să stea pe gânduri, Annika a scotocit în geantă, și-a scos 
cheile și le-a pus în mâna Patriciei: 

— Poftim. Hantverkargatan numărul 22. Traversezi curtea 
interioară și urci la ultimul etaj. Ai vreun ban? Fă niște dubluri, 
celălalt set de chei e la prietenul meu. 

— Poftim? 

— Am un dormitor în plus. E un apartament vechi, iar în 
spatele bucătăriei e o cameră unde dormea slujnica. Poţi să stai 
acolo. Ai o saltea? 

Patricia a încuviinţat din cap. 

— lar celelalte mobile din apartament? 

— Patul e al lui Joachim, iar masa a cumpărat-o Jossie la mâna 
a doua. 

— Muncești în noaptea asta? 

Tânăra a încuviinţat încă o dată din cap. 

— Muncești în fiecare noapte? 

— Aproape, a răspuns ea cu glas scăzut. 

— Bine, asta-i treaba ta. Dar să nu faci dezordine în 
apartament. Chestia asta nu-mi place deloc. 

Patricia se uita la ea cu ochi mari: 

— Cum de ai încredere în mine? Nici nu mă cunoști. 

Annika a afișat un zâmbet ușor jenat: 

— N-am nimic care să poată fi furat. 


Chiar în momentul acela, mașina lui Pettersson și-a făcut 
apariţia pe GjSrwellsgatan. Annika n-a trebuit să se uite în spate 
ca să fie sigură că era el; a auzit cum i s-a înecat motorul chiar 
înainte să ajungă lângă intrarea în sediu. 

— Staţia de autobuz e foarte aproape de aici, pe 
Rålambsvägen. Numărul 62 te lasă chiar pe Hantverkargatan. 

Patricia a rămas pe loc, uitându-se la chei, iar Annika a pornit 
spre mașina fotografului. 

— O să avem parte de o furtună strașnică în noaptea asta, i-a 
zis Pettersson, scoțând capul pe fereastră. 

Patricia și-a luat la revedere și a plecat, iar Annika s-a străduit 
să-i zâmbească fotografului - vasăzică era și un profet meteo. 

— Cred c-ar fi bine să parcăm niţel mai departe de parc, i-a 
zis ea când a urcat pe scaunul pasagerului. 

— De ce? 

— Pentru că nu-s sută la sută sigură că o să-i încânte prezența 
noastră. 

Au străbătut drumul până la cimitir în tăcere, iar motorul nu s- 
a înecat decât de două ori. Au oprit într-o parcare în care se 
intra de pe Fleminggatan. 

Annika a luat-o pe Kronobergsgatan, mergând la pas către 
parc. Ajunseseră la timp: probabil că autocarele tocmai 
plecaseră din Täby. A luat loc pe treptele de la intrarea unui 
bloc, de unde avea o perspectivă bună asupra cimitirului. 
Fotograful se plimba pe cealaltă parte a străzii. 

„La iarnă, o să duc dorul căldurii de acum, s-a gândit ea. Când 
o să bată vântul și-o să ningă, când o să curăț gheața de pe 
parbriz în fiecare dimineaţă, o să am nostalgia zilelor de vară. 
Când o să merg cu mașina în Katrineholm ca să iau parte la încă 
o întâlnire a consiliului local și să stau de vorbă cu niște femei 
nervoase despre închiderea a încă unui oficiu poștal, o să-mi 
aduc aminte de perioada asta. Aici și acum. Haos și crimă. 
Orașul încins.” 

A ridicat privirea spre cer - era de un albastru foarte intens. 
Dincolo de parc cerul era colorat într-un gri-oțeliu. 

„Poate că Pettersson are dreptate. Poate c-o să avem parte 
de-o furtună.” 

e 

Primul autocar a apărut pe Kronobergsgatan la ora 14:20. 

Annika a rămas pe trepte, iar fotograful și-a montat la aparat un 


184 


obiectiv telefoto și a început să fotografieze tinerii care coborau 
din autocar. Celelalte două au apărut câteva minute mai târziu. 
Annika s-a ridicat în picioare, scuturându-și pantalonii, iar când a 
înghiţit, și-a dat seama că avea gura uscată. La naiba! 
Întotdeauna uita să-și ia niște apă când pleca pe teren. S-a 
apropiat încet de grup, căutându-i din priviri pe Martin Larsson- 
Berg, Lisbeth și Charlotta. Nu i-a văzut nicăieri. 

Tinerii erau foarte gălăgioși. Mulţi aveau un aer agresiv, iar 
unii plângeau. Annika s-a oprit când a ajuns lângă Sankt 
Goransgatan. Nu-i plăcea ce vedea. In ciuda distanţei, și-a dat 
seama că mulți dintre ei erau frânţi de oboseală. Erau palizi din 
pricina nesomnului. A traversat strada și s-a apropiat de 
Pettersson. 

— Hei, a zis ea. Cred c-ar fi bine s-o ștergem. 

Fotograful și-a luat aparatul de la ochi și s-a uitat la ea cu un 
aer surprins: 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Annika a făcut un semn cu capul spre autocare: 

— Uită-te la ei. Sunt în pragul isteriei. Nu cred că e bine să 
încurajăm psihoza în masă așa cum face „celula de criză” de la 
clubul de tineret. Cred că tinerii ăștia n-au mai trecut pe acasă 
de sâmbăta trecută. 

— Dar ne-au sunat. 

Annika a încuviinţat din cap: 

— Mda, ne-au sunat... Probabil că pentru ei e o chestie foarte 
importantă. Dar e de datoria noastră să ne folosim mintea dacă 
ei nu pot. 

Fotograful devenea nerăbdător: 

— Ei, drăcie! N-am de gând să renunţ la un subiect numai 
pentru că, dintr-odată, îţi faci probleme de conștiință. 

Tinerii umblau de colo-colo, împrăștiindu-se prin cimitir. 
Annika încă șovăia. 

În clipa următoare, Annika a zărit o mașină a tabloidului rival, 
care s-a apropiat de parc și a oprit pe Sankt Goransgatan. Din 
mașină a coborât Arne Pâhlson. 

Annika s-a hotărât imediat. 

— Bine, haide. Să mergem mai aproape, i-a zis ea lui 
Pettersson. 

A luat-o spre cimitir, urmată de fotograf, apropiindu-se de 
arcurile din fier forjat ale gardului. Inima îi bătea din ce în ce mai 


185 


tare, iar când a înghiţit, și-a dat seama că avea gura uscată ca 
iasca. Când a ajuns la câţiva metri de tineri, unul dintre ei a 
arătat-o cu degetul și a început să tipe: 

— Au venit! Sunt aici! Păsările de pradă! Hienele! 

Atenţia tuturor era îndreptată asupra celor doi jurnaliști. 

— Lisbeth e cu voi? a întrebat Annika, dar vocea ei n-a reușit 
să acopere hărmălaia. 

— Căraţi-vă de-aici, nenorociţii dracului! i-a strigat un băiat 
care nu avea mai mult de 13-14 ani. 

Apoi a făcut câţiva pași ameninţători spre ea, iar Annika s-a 
dat în spate în mod instinctiv. Faţa băiatului era umflată de la 
atâta plâns și nesomn, iar trupul îi tremura din toate 
încheieturile, de la adrenalină și furie. Annika amuţise și se uita 
țintă la el. 

— Staţi un pic, a spus ea în cele din urmă. N-am vrut să vă 
deranjăm... 

O fată corpolentă s-a apropiat de ea și i-a dat un ghiont 
strașnic peste umăr. 

— Hienele dracului! a zbierat ea, împroșcând salivă. 

Annika a făcut câţiva pași împleticiţi în spate. A încercat să se 
uite cu calm în ochii furioși ai fetei: 

— Te rog. Să încercăm să stăm de vorbă... 

— Hiena dracului! a țipat fata. Nenorocito! 

Grupul care o înconjura devenea din ce în ce mai mare, iar 
Annika era foarte speriată. Cineva a împins-o de la spate, iar ea 
a făcut un pas în faţă și s-a lovit de fata corpolentă. 

— Ce faci, nenorocito? a ţipat ea. Mă provoci? 

Annika s-a uitat cu disperare după fotograf. Oare unde era? 

— Pettersson! a strigat ea. Pettersson, unde naiba ești? 

Annika i-a auzit vocea; venea de undeva de lângă parcarea în 
care lăsaseră mașina. 

— Bengtzon! a strigat el cuprins de panică. Vor să-mi ia 
aparatele! 

Dintr-odată, s-a auzit o voce care le-a acoperit pe toate 
celelalte. Ameninţătoare și frenetică, a reușit să străpungă 
hărmălaia din jur: 

— Unde? Unde sunt? 

O fată pusese mâna pe geanta Annikăi, dar când a auzit 
vocea, i-a dat drumul și s-a întors pe călcâie. Deasupra 
capetelor a apărut un exemplar din Kvällspressen. Grupul s-a 


186 


împrăștiat, iar Annika a văzut mai mulţi copii deschizând câte un 
ziar. Charlotta, fata care fusese colegă cu Josefin, își croia drum 
prin mulţime. Când a văzut-o, Annika a mai făcut câţiva pași în 
spate. 

Charlotta era în pragul colapsului. Ochii îi erau injectaţi, 
pupilele - dilatate și întunecate, iar mișcările - smucite și 
necoordonate. Avea părul murdar și ciufulit și abia mai putea 
respira. 

— Hienă ce ești! a ţipat ea, făcând un salt spre Annika. 
Împuţito! 

Și, cu toată forţa de care mai era în stare, Charlotta a început 
s-o lovească cu ziarul în cap. Annika a ridicat mâinile în mod 
instinctiv, încercând să se apere de ploaia de lovituri care îi 
cădea pe mâini și pe spate, în timp ce ţipetele din jurul ei 
deveneau din ce în ce mai puternice, contopindu-se într-un 
răcnet colectiv. 

Annika a simţit că mintea i se golește de gânduri. S-a răsucit 
pe călcâie, a împins copiii care îi stăteau în cale și a luat-o la 
fugă. Departe! Doamne ajută! Departe de locul ăla! Își auzea 
tălpile izbind asfaltul, iar în dreapta ei verdeaţa parcului se 
perinda cu repeziciune. A simţit că Pettersson se afla undeva în 
spatele ei, dar tot acolo erau și tinerii furioși. 

In lumina puternică din parc, rampa care ducea la parcare 
părea neagră ca smoala, așa că Annika s-a împleticit. 

— Pettersson! a strigat ea. Unde ești? 

Annika a ajuns la mașină și, după ce i s-au obișnuit ochii cu 
întunericul, l-a văzut pe fotograf coborând rampa în fugă. Tinea 
aparatul într-o mână și avea părul zbărilit, iar vesta îi atârna doar 
de un umăr. 

— Au vrut să smulgă hainele de pe mine, a zis el, vizibil 
tulburat. La dracu’! Am făcut o mare prostie când ne-am 
apropiat de ei. 

— Taci dracu’ din gură! a ţipat Annika. Urcă în mașină și hai 
să plecăm naibii de aici! 

Fotograful a urcat la volan, a deschis portiera din dreapta, iar 
Annika a sărit în mașină. Trebuie să fi fost o sută de grade 
înăuntru, așa că Annika a coborât repede geamul. Spre 
surprinderea ei, motorul a pornit din prima, iar Pettersson a luat- 
o spre ieșirea din parcare, demarând în trombă. Când au ajuns 


187 


afară, au fost izbiţi de lumina foarte puternică, iar Annika n-a 
mai văzut nimic preţ de o clipă. 

— Uite-i! După ei! 

Urletele au ajuns la ea prin fereastra deschisă și a văzut 
grupul apropiindu-se de mașină ca un zid viu. 

— Apasă pe acceleraţie, ce naiba! a strigat ea, ridicând 
geamul. 

— E o stradă cu sens unic! s-a plâns fotograful. Trebuie s-o iau 
pe lângă cimitir! 

— În niciun caz! a ţipat Annika la el. la-o înainte! 

Motorul s-a înecat chiar când au ajuns pe Kronobergsgatan. 
Annika și-a blocat portiera, apoi și-a astupat urechile cu 
palmele. Pettersson a răsucit cheia în contact de mai multe ori, 
dar demarorul nu voia să-i dea ascultare. Grupul de tineri a 
ajuns lângă ei, înconjurându-i din toate părţile. Au început să 
lovească mașina cu pumnii, iar un puști a încercat să urce pe 
capotă. 

Dintr-odată, Annika a văzut pe parbriz un exemplar din 
Kvăllspressen deschis la articolul ei despre doliul din Tâby. 
Fotografia cu fetele care scriau poezii a lăsat urme de cerneală 
pe geam. 

Unul dintre tineri a mototolit ziarul, l-a aruncat pe capotă și i-a 
dat foc. Annika a început să tipe ca o apucată: 

— Pornește dracu' mașina! Trebuie să plecăm de-aici! 

În câteva clipe, au fost aprinse și alte ziare: fotografiile cu 
fetele și poeziile lor erau cuprinse de flăcări. Mașina începuse să 
se zgâlţăie - încercau s-o răstoarne. Zgomotul pumnilor care 
izbeau în caroserie devenea din ce în ce mai puternic. 
Pettersson a urlat și, dintr-odată, motorul a pornit. A apăsat 
pedala de ambreiaj, apoi a călcat un pic acceleraţia, iar mașina 
a luat-o din loc. Și-a sprijinit podul palmei pe butonul claxonului 
și, încetul cu încetul, mașina și-a croit drum prin mulţime, iar 
puștiul care se urcase pe capotă a sărit imediat jos. Annika s-a 
aplecat în față și a închis ochii, astupându-și urechile cu 
palmele. Nu a ridicat privirea decât după ce mașina a cotit pe 
Fleminggatan. 

Pettersson tremura atât de tare, încât abia putea conduce. Au 
pornit spre centru și au oprit un kilometru mai încolo, lângă un 
mic fast-food. 

— N-ar fi trebuit să ne apropiem de ei, a oftat el. 


— Nu te mai smiorcăi! i-a zis Annika. Tu ai insistat! Asta e, ce- 
a fost a fost. 

Fotografului îi tremurau mâinile, iar Annika era apatică și-și 
simţea trupul amorțit. Pettersson nu era mai tânăr decât ea, dar 
Annikăi i se părea că era de datoria ei să rezolve situaţia. 

— Liniștește-te, i-a spus ea pe un ton mai înțelegător. Am 
scăpat. 

A scotocit în geantă și a scos un pachet de șerveţele 
nedesfăcut: 

— Poftim, șterge-ţi nasul! O să-ţi cumpăr o cafea. 

Pettersson a făcut ce i-a zis, fiindu-i recunoscător Annikăi 
pentru că preluase controlul. Când au intrat în fast-food, au 
văzut că aveau și cafea, și prăjituri. 

— A fost înfiorător! a mormăit Pettersson, mușcând din 
prăjitura cu marţipan. E cea mai nasoală chestie care mi s-a 
întâmplat în toată viaţa mea. 

Annika a afișat un zâmbet crispat, care era mai mult pentru 
ea: 

— Atunci poţi să te consideri un norocos. 

Și-au băut cafelele în tăcere. 

— Ar trebui să-ţi duci mașina la service, a zis ea în cele din 
urmă. 

— Zău?... 

Au mai comandat câte o cafea. 

— Facem ceva în legătură cu păţania asta? a întrebat el. 

— Nu. Și să sperăm că nimeni altcineva n-o să facă nimic. 

— Păi, cine s-ar putea amesteca? a întrebat Pettersson cu un 
aer neîncrezător. 

— Crede-mă, sunt unii care s-ar amesteca cu dragă inimă. 

S-au întors la sediu făcând un mare ocol pe lângă centrul 
vechi și Insula de Sud. Nu voiau sub niciun chip să se apropie de 
parcul Kronoberg. 

e 

Au ajuns în redacţie pe la patru și jumătate. 

— Cum a fost? a întrebat Ingvar Johansson. 

— Un adevărat iad! a spus Annika. Ne-au atacat. Și au 
încercat să dea foc la mașină. 

Johansson a clipit cu un aer neîncrezător: 

— Glumești... 

— Nu, vorbesc serios, a zis Annika. A fost foarte nasol. 


Dintr-odată, a simţit nevoia să ia loc. S-a așezat pe biroul 
redactorului de știri. 

— Niciun interviu? Nicio poză? a întrebat Ingvar Johansson pe 
un ton dezamăgit. 

Annika se uita la el și avea impresia că erau despărțiți de un 
ecran din plexiglas. 

— Nimic. Oricum, nu aveam despre ce să scriem. Nişte 
adolescenţi în căutare de senzaţii tari. Au dezvoltat un fel de 
psihoză în masă. Am avut noroc. Ar fi putut să răstoarne mașina 
și să-i dea foc. 

Johansson s-a uitat în ochii ei câteva clipe, apoi s-a întors cu 
spatele și a pus mâna pe receptor. 

Annika s-a dus la biroul lui Berit și, dintr-odată, și-a dat seama 
că-i tremurau picioarele. „Doamne, ce slabă de înger am 
devenit!”, și-a zis ea, așezându-se pe scaun. A citit 
comunicatele de presă de la TT și a răsfoit câteva reviste 
economice obscure, până când a auzit genericul emisiunii Studio 
69. 

Annika avea să-și aducă aminte de ora aceea ca de un 
coșmar fantastic - o oră care avea să-i apară în vis de multe ori 
în următorii zece ani. Avea să-și aducă aminte de nenumărate 
ori de sentimentul trezit de acordurile chitarei electrice, de cât 
de vulnerabilă și nepregătită se simţise, de felul naiv în care 
rămăsese pe loc și îi lăsase s-o ia la ţintă. 

— În căutarea știrilor de senzaţie, tabloidele au ajuns să se 
coboare la un nivel fără precedent, a declamat moderatorul. 
Expun în paginile lor tineri îndureraţi, răspândesc informații 
false pe seama membrilor unor familii și s-au transformat în 
instrumentele politicienilor, care se folosesc de ele pentru a 
arunca praf în ochii opiniei publice. Mai multe despre acest 
subiect, în emisiunea de astăzi, cu analize și dezbateri live la 
Studio 69. 

Annika asculta cuvintele fără să le înțeleagă. Presimţea că 
avea să se întâmple ceva, dar nu voia să-și dea seama ce 
anume. 

Acordurile de chitară au încetat și a revenit vocea 
moderatorului: 

— Joi, doi august. Ascultaţi Studio 69, live de la Casa Radioului 
din Stockholm. Astăzi, ne vom ocupa de felul în care ziarul 
Kvăllspressen a prezentat cazul Josefinei Liljeberg, stripteuza 


190 


ucisă în parcul Kronoberg. Alături de mine se află în studio două 
persoane care au cunoscut-o bine pe Josefin: Charlotta, cea mai 
bună prietenă a ei, și Martin Larsson-Berg, directorul adjunct al 
liceului pe care l-a absolvit. De asemenea, am stat de vorbă cu 
Joachim, iubitul ei... 

Pe Annika a cuprins-o amețeala - simţea că i se învârte capul. 
Începea să-și dea seama ce avea să se întâmple. A întins mâna 
să închidă radioul, dar s-a oprit. „Mai bine ascult ce-or să zică, 
decât să-mi povestească altcineva.” După aceea, avea să 
regrete această hotărâre: cuvintele rostite în acea emisiune i-au 
înțepenit centrul vorbirii ca o mantra. 

— Să începem cu tine, Charlotta. Ai putea să ne spui ce ţi-au 
făcut cei de la Kvällspressen? 

Charlotta a început să bocească în studio. Moderatorul își 
închipuia, probabil, că era o chestie care sporea calitatea 
emisiunii, pentru că a lăsat-o să plângă vreo jumătate de minut 
și abia apoi a întrebat-o dacă se simţea bine. Charlotta s-a oprit 
imediat. 

— O reporteră pe nume Annika Bengtzon m-a sunat acasă, a 
început ea, scoțând un suspin. Voia să-mi scormonească 
durerea. 

— În ce sens? a întrebat-o moderatorul pe un ton preocupat și 
înţelegător. 

— Prietena mea cea mai bună tocmai murise, iar ea m-a 
sunat în toiul nopţii ca să mă întrebe cum mă simt. 

— Cred că ţi-a fost foarte greu! a exclamat moderatorul. 

Charlotta a scos încă un suspin: 

— Da, moartea ei e cel mai dureros lucru pe care l-am trăit 
până acum. 

— Dumneavoastră ce aţi simţit, domnule Martin Berg- 
Larsson? 

— Larsson-Berg, l-a corectat directorul adjunct. Bineînţeles că 
nu am fost un bun prieten al Josefinei, dar sunt apropiat de 
familia ei. Fratele Josefinei este un elev foarte dotat. A absolvit 
liceul primăvara trecută, iar în toamna aceasta va pleca la studii 
în Statele Unite. Noi, cei de la liceul Tibble, suntem foarte 
bucuroși ori de câte ori unul dintre elevii noștri pleacă la studii în 
străinătate. 

— Și cum v-aţi simţit când aţi primit această veste în toiul 
nopţii? 


191 


— Bineînţeles că am fost șocat. La început, am crezut că s-a 
întâmplat ceva cu soţia mea, care plecase într-o călătorie pe 
mare... 

— Și cum aţi reacţionat? 

— Am fost destul de tulburat... 

— V-a sunat tot Annika Bengtzon, reportera care s-a vârât și 
în sufletul Charlottei? 

— Da. 

Apoi s-a auzit foșnetul unui ziar. 

— Să vedem ce a scris Annika Bengtzon, a spus moderatorul. 
Ascultaţi, vă rog... 

Pe un ton zeflemitor, bărbatul a început să citească din 
articolele Annikăi despre Josefin, despre visele și speranțele ei, 
apoi din citatele Charlottei și, în cele din urmă, articolul despre 
tinerii îndureraţi din Täby. 

— Ei bine, ce părere aveţi? a întrebat el pe un ton sumbru. 

— E îngrozitor să nu fii lăsat în pace atunci când ești 
îndurerat, a scâncit Charlotta. Presa nu respectă niciodată 
oamenii în situaţiile de criză. lar astăzi, în timpul demonstraţiei 
noastre împotriva violenței, această reporteră s-a vârât jarăsi în 
sufletele noastre. 

Martin Larsson-Berg și-a dres glasul: 

— Da, din punctul de vedere al relaţiei cu presa, celula de 
criză pe care am organizat-o la Tâby s-a descurcat excelent. Ne 
place să credem că am dat un exemplu demn de urmat... 

Moderatorul l-a întrerupt: 

— Dar Kvällspressen şi Annika Bengtzon nu s-au oprit aici. 
Tabloidul s-a străduit să îndepărteze suspiciunile care planează 
asupra ministrului Christer Lundgren. Cântându-le în strună 
social-democraţilor, reportera a aruncat vina asupra lui Joachim, 
iubitul Josefinei, omul care a fost cel mai aproape de ea. Unul 
dintre reporterii noștri i-a luat un interviu. 

— O iubeam pe Josefin, s-a auzit vocea ascuţită a unui bărbat 
care părea tânăr și vulnerabil. Pentru mine, era cea mai 
importantă persoană din lume. 

— Cum v-aţi simţit când, în ziare, s-a spus că dumneavoastră 
ați fi criminalul? a întrebat reporterul pe un ton precaut. 

Bărbatul a oftat: 


192 


— Mi-e imposibil să descriu ce-am simţit. Ce-aș putea spune? 
Când am citit că eu aș fi... Nu, e dincolo de puterea mea de 
înțelegere... 

Joachim a tăcut. 

— V-aţi gândit să dați ziarul în judecată? 

A urmat o nouă tăcere: 

— Nu, toată lumea știe că n-are niciun rost. Un gigant precum 
Kvăllspressen ar fi dispus să cheltuiască oricât ca să strivească 
un om. N-aș câștiga niciodată un proces împotriva presei. În 
plus, mi-ar trezi prea multe amintiri. 

Apoi s-a auzit vocea moderatorului. De data asta, invitatul din 
studio era un reporter care părea să joace rolul unui expert. 

— Asta chiar e o problemă, nu-i așa? a întrebat moderatorul. 

— Cu siguranţă, a răspuns invitatul pe un ton îngrijorat. Un 
tânăr este etichetat drept criminal de către o reporteră angajată 
pe timpul verii, care și-a pus hainele de sărbătoare ca să scrie 
un articol de investigaţie, iar consecința este că o minciună 
trece drept adevăr. În astfel de cazuri, rareori se face dreptate. 
Un proces pentru calomnie intentat ziarului ar costa extrem de 
mult. Cu toate astea, ţin să precizez că toţi cei care se simt 
folosiţi sau abuzaţi de presă pot primi sprijin juridic pentru a-i 
trage la răspundere pe jurnaliștii care spun minciuni. 

— Și Joachim ar putea face asta? 

— Da, desigur! Să sperăm că va avea suficientă energie cât 
să ducă acest caz în fața tribunalului. Ar fi foarte interesant să 
vedem care ar fi rezultatul unui asemenea proces. 

S-a auzit foșnetul unor hârtii, apoi vocea moderatorului: 

— Dar oare de ce ar face așa ceva o tânără jurnalistă? 

— O posibilă explicaţie ar fi că nu s-ar da în lături de la nimic 
pentru a obţine o slujbă permanentă în redacţia unui tabloid. 
Kvăllspressen trăiește din vânzările realizate la chioșcurile de 
presă. Cu cât este mai picantă prima pagină, cu atât vând mai 
multe exemplare și cu atât fac mai mulţi bani. Din păcate, 
reporterii care se înjosesc să scrie astfel de materiale au parte 
de câștiguri financiare de pe urma activităţii lor sordide. 

— Deci cu cât e mai obscenă prima pagină, cu atât e mai 
mare salariul reporterului? 

— Da, se poate spune și așa. 

— Dar chiar credeţi că e atât de simplu? Că această jurnalistă 
s-a vândut angajatorului care a oferit mai mult? 


193 


— Nu, din păcate, motivele ei ascunse pot fi și mai dubioase. 

— Și care credeţi că ar putea fi aceste motive? 

Reporterul și-a dres glasul. 

— Adevărul este că în Stockholm există aproximativ zece mii 
de oameni care fac lobby. Și toți acești oameni urmăresc un 
singur lucru: să determine factorii de decizie și mass-media să 
facă ce-și doresc angajatorii lor. Mai exact, specialiștii în lobby 
influenţează presa „plantând” știri. Păcălești sau cumperi un 
jurnalist ca să planteze un articol, iar apoi jurnalistul respectiv 
devine unealta ta. 

— Credeţi că așa s-a întâmplat și în acest caz? 

— Da, sunt absolut convins, a zis reporterul pe un ton 
autoritar. E limpede pentru oricine cunoaște un pic branșa 
jurnaliștilor că materialul Annikăi Bengtzon despre Christer 
Lundgren este un exemplu de articol plantat. 

— Cum de sunteţi atât de sigur? a întrebat moderatorul cu o 
voce de om impresionat. 

— Aș vrea să vă pun o înregistrare care dovedește ceea ce 
susţin, a zis reporterul pe un ton triumfător. A fost realizată azi- 
dimineaţă la intrarea în Rosenbad. 

Din difuzoare a năvălit vocea prim-ministrului: 

— Bineînțeles că sunt alături de Christer în asemenea 
momente. Speculaţiile jurnalistice de acest gen reprezintă 
întotdeauna o grea încercare. Dar ţin să vă asigur că acest caz 
nu va influenţa absolut deloc nici guvernul, nici partidul. 
Presupun că aţi văzut cu toţii ediţia de azi a ziarului 
Kvăllspressen. Redacţia și-a dat seama de ce l-a intervievat 
poliţia pe Christer: întâmplarea face să aibă un apartament de 
serviciu exact lângă parcul Kronoberg. Chiar și miniștrii trebuie 
să locuiască undeva. 

Înapoi în studio, la reporterul care făcea pe expertul: 

— Am auzit foarte limpede. Prim-ministrul se referă în mod 
direct la afirmaţiile din Kvällspressen, sperând că o să fie 
preluate și de restul presei. 

— Care este responsabilitatea guvernului într-un astfel de 
caz? 

— E limpede că guvernul trebuie blamat pentru că profită de 
o jurnalistă atât de tânără și lipsită de experiență. Din păcate, 
este mult mai ușor să manipulezi colaboratorii angajaţi pe 
perioada verii. 


194 


Moderatorul a adăugat: 

— Am încercat să luăm legătura cu redactorul-șef ca să-i 
oferim posibilitatea de a face un comentariu, dar ni s-a spus că 
nu este disponibil... 

Annika s-a ridicat și a plecat la toaletă. Simţea că se învârte 
podeaua cu ea. Senzaţia de amețeală s-a întețit când a ajuns pe 
coridorul din spatele redacției. A trebuit să se sprijine de perete. 
„O să cad. N-am să ajung la baie. Nu pot. O să vomit aici, pe 
podea.” 

A reușit să ajungă la baie și a vomitat în toaleta pentru 
persoane cu handicap. A deschis robinetul ca să curețe 
chiuveta, dar gura de scurgere se înfundase. S-a uitat în oglindă 
și a fost surprinsă să constate că încă era întreagă și că arăta la 
fel. Încă respira, iar inima încă îi bătea. 

„N-am să mai pot ieși în lume niciodată. M-am făcut de râs. N- 
o să mă mai vrea nici la Katrineho/ms-Kuriren. O să fiu 
concediată.” Annika nu-și putea da seama dacă cele spuse la 
Studio 69 erau îndreptăţite. Fusese făcută praf pe postul 
naţional. 

A izbucnit în plâns. 

„Doamne, unde o să stau? Dacă nu mai pot plăti chiria, unde 
o să mă duc?” 

S-a așezat pe vine, plângând cu faţa afundată în fustă. 

„Lyckebo, și-a zis ea dintr-odată, oprindu-se din plâns. O să 
mă mut la bunica. Nimeni n-o să dea de mine acolo. In 
octombrie, bunica o să se mute în apartamentul ei din 
Hălleforsnăs, iar eu aș putea rămâne în casa de la ţară.” 

Și-a suflat nasul într-o bucată de hârtie igienică, apoi și-a șters 
lacrimile. 

Da! Așa avea să facă! Bunica îi promisese că avea s-o sprijine, 
că n-avea s-o lase la greu. În plus, Annika era membră de 
sindicat, așa că avea să primească ajutor social timp de cel 
puţin un an, iar apoi avea să vadă ce era de făcut. Putea să 
plece în străinătate. Mulţi suedezi făcuseră așa. Să culeagă 
portocale în Israel sau struguri în Franţa. Sau mai bine în Noua 
Zeelandă? 

S-a ridicat în picioare. Avea multe posibilități. 

— Ai să reușești! și-a zis ea cu glas tare. 

Se hotărâse. Nu avea să mai calce niciodată în redacţia unui 
ziar și cu atât mai puţin în cea de la Kvällspressen. Avea să-și ia 


195 


geanta, să-și pună lucrurile într-o cutie și să renunţe la jurnalism 
pentru totdeauna. 

A deschis ușa toaletei cu un aer hotărât. Sentimentul că se 
afla pe o mare agitată nu dispăruse cu totul, așa că mergea pe 
lângă zid, ca să nu cadă. 

Când a ajuns la biroul lui Berit, și-a adunat repede lucrurile și 
le-a pus în geantă. 

— Aici erai! Poţi veni în biroul meu câteva clipe? 

Annika a recunoscut vocea lui Anders Schyman, noul 
redactor-șef adjunct, și s-a întors cu un aer surprins: 

— Cine, eu? 

— Da. Biroul meu e acvariul ăla cu draperii hidoase. Treci pe 
la mine când ai un pic de timp liber. 

— Pot să vin chiar acum. 

În timp ce mergea spre biroul șefului, simţea că toţi jurnaliștii 
din redacţie se uitau la ea pe furiș. „Sunt sigură de un lucru, și-a 
zis ea. Mai rău de-atât nu poate să fie.” 

Nu era un birou frumos. Draperiile ponosite chiar erau 
hidoase, iar aerul era stătut și un pic umed. 

— Ce-i cu mirosul ăsta îngrozitor? Aţi uitat să goliți scrumiera? 

— Nu fumez. E de la canapea. Nu te așeza pe ea. O să-ți intre 
mirosul în haine. 

Annika a rămas în picioare în mijlocul încăperii, iar Anders 
Schyman s-a așezat pe birou. 

— Am sunat la cei de la Studio 69, i-a spus el. E prima oară 
când aud un asemenea atac la persoană și nici măcar n-am avut 
posibilitatea să le dăm un răspuns. Deja am trimis o plângere 
prin fax la Consiliul Naţional al Audiovizualului. E drept că 
redactorul-șef e plecat, dar eu am fost aici toată ziua. Pe tine te- 
au sunat? 

Annika s-a mulțumit să scuture din cap. 

— ÎI știu pe așa-zisul expert care a fost invitat în emisiune. O 
vreme, a lucrat în echipa emisiunii mele, dar a trebuit să mă 
descotorosesc de el. Comportamentul lui depășea orice limită. 
Tot timpul uneltea și jignea oamenii, până când mi-a dezbinat 
echipa. Din fericire, era angajat cu contract de colaborare, așa 
că i-am putut cere să plece imediat ce-am hotărât să-l dau 
afară. 

Annika stătea cu capul plecat. 


— Cât privește articolul plantat, a zis Schyman, luând în mână 
un fax din grămada de hârtii care se strânsese deja pe biroul lui, 
am primit un pont potrivit căruia liderul unuia dintre celelalte 
partide din parlament a fost interogat și el în legătură cu 
moartea Josefinei. 

l-a întins faxul, iar Annika s-a uitat la el cu un aer uluit: 

— De unde a fost trimis? 

— Asta m-am întrebat și eu. Vezi numărul de identificare din 
colț? Este numărul biroului de relaţii publice al social- 
democraţilor. 

— Ce manevră murdară! 

— Nu-i așa? Și sfidatoare. Nici măcar nu le-a păsat că o să ne 
dăm seama imediat cine l-a trimis. 

Au tăcut amândoi preț de câteva clipe. 

Apoi Annika s-a îndreptat de spate: 

— Nimeni nu a plantat niciun articol cu ajutorul meu. 

Anders Schyman se uita la ea cu atenţie, așteptând să 
continue. 

— N-am discutat despre cazul ăsta cu nimeni, în afară de 
Berit și Anne Snapphane, cărora le-am povestit câte ceva. 

— Dar cu redactorii de știri? 

Annika a scuturat din cap și a zis cu glas scăzut: 

— Nu prea. 

— Deci te-ai ocupat singură de povestea asta? 

Anders Schyman părea un pic sceptic, iar Annika se simţea un 
pic vulnerabilă. 

— Aproape singură, a zis ea, iar ochii i s-au umezit. Nu pot să 
dau vina pe altcineva. 

— Ah, nu! s-a grăbit Schyman să spună. Nu asta încercam să 
sugerez. Cred că ai făcut o treabă destul de bună. Singura 
chestie care ţi-a scăpat a fost clubul de striptease. Știai că lucra 
acolo, nu-i așa? 

Annika a încuviinţat din cap. 

— Ar fi trebuit să publicăm informaţia asta mai devreme. Dar 
să procedezi precum tabloidul rival și Studio 69, care au scos-o 
pe biata fată drept prostituată, e o chestie a naibii de gravă. 
Mult mai gravă decât omisiunea ta. Și cum ai reușit să afli unde 
e locuinţa de serviciu a ministrului? 

Annika a scos un oftat: 

— Am stat la o cafea cu o vecină de-a lui. 


197 


— Excelent! a spus Schyman cu entuziasm. Și ce s-a 
întâmplat, de fapt, cu adolescenţii ăia din Täby? 

Ochii Annikăi au strălucit o clipă: 

— Ah, povestea cu „celula de criză” mi se pare de domeniul 
incredibilului. Pentru că ei înșiși ne-au sunat și ne-au invitat la 
clubul tineretului! Apoi ne-au sunat și în legătură cu mitingul din 
parc sau ce-o fi fost ăla. 

— Din câte am auzit, lucrurile au scăpat de sub control. 

Annika și-a pus geanta pe podea și a ridicat mâinile într-un 
gest de exasperare. Îi făcea bine să vorbească - în sfârșit - 
despre acel incident. 

— Sunt niște tineri în doliu, așa că nu poţi sta de vorbă cu ei 
în mod serios. Din câte îmi pot da seama, ideea e că ar trebui 
să-i compătimim, dar să nu ne apropiem de ei în niciun fel... În 
ţara asta, n-ai voie să scoţi o vorbă despre vreun subiect care e 
un pic neplăcut sau controversat. Ne închipuim că moartea, 
violenţa și suferința vor dispărea dacă le îngropăm undeva și nu 
mai discutăm niciodată despre ele. E fals! Situaţia se 
înrăutățește tot mai mult pe zi ce trece! Adolescenţii ăia erau 
nebuni, voiau să ne dea foc! 

— Nu cred că ar fi mers atât de departe. 

Annika era agitată, iar Schyman s-a gândit că cel mai bine era 
să încerce s-o calmeze. 

— Ba ne-ar fi dat foc! a tipat Annika. N-aţi fost acolo să-i 
vedeți. Nenorociţii ăia de asistenţi sociali au pus stăpânire pe 
suferinţa lor. „Celulă de criză”... Un căcat! N-au făcut decât să le 
inducă un fel de isterie colectivă. Și pun pariu că mulţi dintre 
adolescenţii ăștia nici măcar n-au vorbit vreodată cu Josefin! 
Atunci de ce naiba se alătură unei orgii a suferinței timp de o 
săptămână? Erau într-un fel de transă, habar n-aveau ce fac! 
Pentru ei, noi eram Răul! Ca și când am fi avut vreo vină. Ne-au 
luat drept țapi ispășitori. Deci nu-mi spuneți că exagerez! 

Annika era atât de agitată și de furioasă, încât se înroșise la 
față și gâfâia. 

Redactorul-șef adjunct se uita la ea cu interes: 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate. 

— Bineînţeles că am dreptate, ce pizda mă-sii! 

Annika nu se abţinea de la nimic, pentru că exact atât avea 
de pierdut - nimic. 

Anders Schyman a zâmbit: 


— E bine că nu înjuri așa și în articolele tale. 

— Bineînţeles că nu înjur așa! 

Redactorul-șef adjunct a izbucnit în râs, iar Annika a făcut un 
pas în faţă: 

— Nu-i nimic de râs. E o chestie serioasă. Tinerii ăia de la 
cimitir semănau cu o gloată pusă pe linșaj. Nu pot fi sigură că 
ne-ar fi făcut rău, dar ne-au speriat al dracului de tare! Cred că 
ar trebui să-i reclamăm la poliţie. Mașina lui Pettersson a fost 
lovită zdravăn. Mă rog, la ce rablă are, nu prea se cunoaște, dar 
oricum... Ar trebui să fie limpede că oamenii n-au voie să se 
poarte așa, nici măcar atunci când suferă. 

— Unele celule de criză fac o treabă extraordinară, a zis 
Anders Schyman pe un ton grav. 

Annika nu i-a răspuns, iar redactorul-șef adjunct s-a uitat în 
tăcere la ea preţ de câteva clipe. 

— Ai lucrat foarte mult în ultima vreme, nu-i așa? a zis el în 
cele din urmă. 

Annika a intrat imediat în defensivă. 

— Nu e vorba de o reacţie exagerată pricinuită de programul 
de lucru prea încărcat, a spus ea pe un ton tăios. 

Redactorul-șef adjunct s-a ridicat în picioare: 

— Nu asta am vrut să spun... Azi e tura ta? 

Annika a plecat privirea: 

— Nu, tura mea începe abia sâmbătă. 

— la-ţi liber în week-end! Du-te undeva să te odihnești! Ți-ar 
prinde bine câteva zile liniștite după toate câte s-au întâmplat. 

Annika s-a răsucit pe călcâie și a ieșit din cameră fără să 
scoată o vorbă. 

În drum spre ușa redacţiei, l-a auzit pe Jansson spunând pe un 
ton plin de încântare: 

— Doamne, azi o să facem o ediţie pe cinste! „Şeful 
parlamentului recunoaște: «Am făcut parte din conducerea BI».” 
Avem un comentariu al prim-ministrului cu privire la suspiciunile 
care planează asupra lui Lundgren, iar Păpușile Ninja au fost 
arestate și avem fotografii în exclusivitate! 

Annika a intrat repede în lift. 

e 

Abia când a ajuns în faţa blocului și-a adus aminte că nu avea 
chei: ușa de la intrare nu era prevăzută cu încuietoare cu cod, ci 
cu yală. Încă un pic și izbucnea iarăși în plâns. 


199 


— Căcat! a strigat ea, trăgând de ușă cu furie. 

Dar, spre surprinderea ei, ușa s-a deschis. O bucăţică de 
carton verde pal i-a căzut la picioare. Annika s-a aplecat s-o ia. A 
recunoscut modelul: era o bucată din cutia cremei hidratante 
Clinique pe care o avea în casă. „Patricia, s-a gândit ea. Și-a dat 
seama că n-o să pot intra, așa că a pus o bucată de carton în 
ușă.” 

A urcat scările - un drum care i s-a părut nesfârșit -, iar când 
a ajuns la ușa apartamentului, a găsit un plic. L-a dezlipit de pe 
ușă și a auzit zornăitul unor chei. 

Mersi mult pentru tot! Astea sunt cheile tale. Mi-am făcut câte 
o copie după fiecare. Am plecat la club și mă întorc mâine- 
dimineață. 

P.S.: Am făcut niște cumpărături, sper că nu te deranjează. 

Când a deschis ușa, Annika a fost întâmpinată de mirosul 
proaspăt al detergentului pentru podele. Perdelele de voal s-au 
umflat ca niște vele în bătaia vântului, dar au coborât imediat 
după ce Annika a închis ușa. A trecut încet dintr-o cameră în 
alta, uitându-se de jur împrejur. 

Patricia făcuse curat în tot apartamentul, mai puţin în camera 
Annikăi, unde era la fel de multă dezordine ca de obicei. 
Frigiderul era plin cu câteva sortimente de brânză proaspătă, 
măsline, hummus și căpşune, iar pe bufet erau prune, struguri și 
avocado. 

„N-am să pot mânca toate astea înainte să se altereze”, s-a 
gândit Annika. Apoi și-a adus aminte că acum erau două în 
apartament. 

A întredeschis ușa de la fosta cameră a slujnicei. Salteaua cu 
așternuturi înflorate a Patriciei era așezată într-un colţ. Lângă ea 
se afla un geamantan mare plin cu haine, iar pe umerașul 
agăţat într-un cui de pe perete atârna costumul roz al Josefinei. 

„Vreau să rămân aici, s-a gândit Annika. Nu vreau să mă 
întorc la vechiul meu apartament. Și nici să-mi petrec restul 
vieţii în casa din Lyckebo a bunicii.” 

În noaptea aceea, i-a visat pentru prima oară pe cei trei 
bărbaţi de la emisiunea Studio 69: moderatorul, expertul și 
reporterul de teren. Tăcuţi, cu fețe inexpresive și îmbrăcaţi în 
negru, cei trei stăteau lângă patul ei. Le simţea răutatea ca pe o 
crampă în stomac. 

— Cum puteţi să spuneţi c-a fost vina mea? a strigat Annika. 


200 


Bărbaţii s-au apropiat și mai mult de pat. 

— M-am tot gândit la asta! a continuat ea. Poate că n-am 
procedat bine, dar măcar m-am străduit. 

Cei trei au încercat s-o împuște. Pistoalele lor i-au răsunat în 
cap ca niște tunete. 

— Nu sunt Josefin! Nu! 

Bărbaţii s-au aplecat deasupra ei, iar când le-a simţit 
respiraţia rece, Annika s-a trezit din pricina propriului țipăt. 

Camera era întunecată, iar afară ploua torențial. Fulgerele și 
tunetele erau aproape simultane. Fereastra dormitorului se 
legăna în bătaia vântului, iar în cameră se făcuse frig. 

Cu chiu, cu vai, s-a ridicat în picioare ca să închidă fereastra, 
dar i-a fost destul de greu, pentru că vântul bătea foarte tare. 
După ce s-au estompat zgomotele, Annika a simţit că i se 
prelinge ceva pe picior. Îi venise ciclul. Pachetul cu tampoane 
era gol, dar mai avea câteva în geantă. 

Cu furtuna în fundal, s-a ghemuit în pat și a plâns îndelung. 


Optsprezece ani, șase luni 
și paisprezece zile 


Se simte foarte ofensat, iar protestele mele par atât 
de neînsemnate. Știu că are dreptate. Nimeni nu m-ar 
putea iubi aşa cum mă iubește el. Ar face orice pentru 
mine fără să ezite și totuși, eu mă gândesc la lumea 
din jur, în loc să mă gândesc la el. 


Disperarea mea sporește, iar imperfectiunea mea 
înflorește: e otrăvitoare, albastră și rece ca gheața. E 
foarte demoralizator să știi că nu ești niciodată la 
înălțime. Vreau să mă uit la televizor, dar el vrea să 
facem dragoste și îmi răsucește mâna. Vidul de 
necuprins pune stăpânire asupra mea - e negru și 
umed, inform și de nepătruns. Îmi spune că nu-l 
sprijin, iar eu nu găsesc nicio cale de ieșire. 


Trebuie să facem eforturi amândoi pentru a ne 
regăsi cerul. Iubirea este eternă, esențială. Nu m-am 
îndoit niciodată de asta. Dar cine spune că iubirea e 
ușoară? Dacă perfectiunea ar fi universală, atunci de 
ce s-ar mai strădui cineva s-o dobândească? 


Nu pot renunța acum. 


Atât pentru unul, cât și pentru celălalt, 
noi suntem lucrul cel mai important din lume. 


e Vineri 3 august 


Deși a străbătut în fugă mica distanţă până la mașină, Anders 
Schyman s-a udat leoarcă. Ploua cu găleata, ca și când cerul ar 
fi vrut să se răzbune pe toate acele zile încinse printr-o singură 
rupere de nori. După ce s-a strecurat în spatele volanului, 


202 


redactorul-șef adjunct a înjurat de câteva ori, străduindu-se să-și 
dea haina jos. Umerii și spatele cămâășii erau ude. 

„O să se usuce”, și-a spus el. 

Geamurile se aburiseră din pricina respirației sale, așa că a 
pornit sistemul de dezaburire la turație maximă. 

Soţia i-a făcut cu mâna de la fereastra bucătăriei, iar 
Schyman a șters geamul din stânga, i-a trimis o bezea și a 
pornit spre oraș. li era foarte greu să vadă în faţă, deși 
ștergătoarele mergeau la viteză maximă. Ca să poată distinge 
ceva, trebuia să șteargă în mod constant partea interioară a 
parbrizului. 

Pe autostrada Saltsjobads traficul era rezonabil, dar după ce a 
trecut de Nacka, a dat peste un ambuteiaj. Din pricina unui 
accident de pe autostrada Värmdö, se formase o coloană de opt 
kilometri. Ploua întruna, iar gazele de eșapament se ridicau 
precum ceața. Schyman a oftat din rărunchi. In cele din urmă, a 
oprit motorul, dar a lăsat pornit sistemul de dezaburire. 

Nu reușise să-și facă o idee despre Kvällspressen. || citea cu 
atenţie de patru luni, de când i se propusese să preia funcţia de 
redactor-șef adjunct. Anumite lucruri erau de la sine înțelese. De 
exemplu, Kvällspressen se situa întotdeauna la limita moralității 
și deontologiei, dar fără s-o depășească. Orice tabloid trebuia să 
procedeze astfel. Desigur, existau și câteva abateri, dar erau 
surprinzător de puţine. Analizase reclamaţiile trimise Clubului 
Presei și Biroului audiovizualului din Ministerul Culturii și 
bineînţeles că plângerile împotriva tabloidelor erau mult mai 
numeroase decât cele împotriva restului presei - ceea ce era cât 
se poate de firesc, dat fiind că menirea tabloidelor era tocmai să 
stârnească reacţii în rândul cititorilor. Cu toate astea, din totalul 
reclamaţiilor depuse în fiecare an se dădea câștig de cauză doar 
câtorva. Fusese surprins să constate că articolele condamnate 
proveneau deseori din ziare de provincie care nu știuseră unde 
să se oprească. 

Ajunsese la concluzia că tabloidul Kvällspressen era o 
publicaţie foarte inteligentă, cu articole, titluri și prime pagini 
echilibrate. Un ziar cu o atitudine transparentă, deschis 
dialogului cu cititorii. 

Cel puţin așa era în teorie. Dar realitatea era departe de 
această imagine. 


203 


De multe ori, angajaţii tabloidului habar n-aveau ce făceau. 
De exemplu, o trimiseseră pe acea fată din provincie la locul 
unei crime și în mijlocul unei gloate puse pe linșaj, sperând că o 
să facă o evaluare limpede și raţională a situaţiei. Anders 
Schyman vorbise cu redactorii de știri și cu redactorii de noapte 
și aflase că niciunul dintre ei nu discutase în mod serios cu ea 
despre cum anume trebuia să prezinte asasinarea Josefinei 
Liljeberg. După părerea lui, asta era o dovadă de 
iresponsabilitate și incompetență. 

Apoi era povestea ciudată cu Păpușile Ninja. Niciunul dintre 
redactori nu părea să știe cum anume obținuse ziarul acel pont. 
Un colaborator angajat pe perioada verii intrase radios în 
redacţie cu niște poze senzaţionale în mână, iar toți fuseseră 
foarte încântați și, fără să stea o clipă pe gânduri, hotărâseră să 
le publice. 

Era o situație care nu mai putea continua. Ca să nu treacă 
dincolo de graniţa moralității, trebuia să știe foarte bine unde 
era această graniță. Anders Schyman simţea că îi pândea un 
dezastru. Emisiunea radiofonică din ziua precedentă era primul 
semn că tabloidul lor începea să devină o victimă ușoară. Dacă 
redacția de la Kvă//spressen începea să sângereze, păsările de 
pradă și-ar fi făcut apariţia imediat. Concurența avea să se 
alieze ca să sfâșie tabloidul. N-ar mai fi contat ce sau cum 
scriau, pentru că totul ar fi fost considerat greșit. Dacă nivelul 
de atenție și conștiință al tuturor angajaţilor nu avea să 
sporească - repede și considerabil -, atunci erau pierduţi, atât 
jurnalistic și financiar, cât și din punctul de vedere al tirajului. 

A oftat. Mașinile de pe banda alăturată începeau să se miște. 
A pornit motorul și l-a lăsat să meargă, fără să coboare maneta 
frânei de mână. 

Redacţia era alcătuită din oameni profesioniști, nu încăpea 
niciun dubiu în privinţa asta. Dar se simţea lipsa responsabilităţii 
și a unei conduceri coerente. Trebuia ca toţi jurnaliștii de la 
Kvällspressen să devină conștienți de sarcinile posturilor pe care 
le ocupau și de ce anume se aștepta de la ei. Direcţia generală a 
ziarului trebuia să devină mai limpede. 

Această concluzie l-a ajutat pe Schyman să-și dea seama că 
trebuia să îndeplinească și un alt rol: trebuia să fie farul care se 
plimbă pe deasupra gardului de sârmă ghimpată în căutarea 


204 


intrușilor. Ca să se achite de această sarcină, avea nevoie de 
discuţii, seminare și practici noi. 

Mașinile din stânga lui se mișcau din ce în ce mai repede, în 
timp ce el nu putea înainta nici măcar un centimetru. A tras o 
înjurătură și s-a uitat în spate, dar n-a văzut nimic. In cele din 
urmă, a semnalizat și a virat la stânga fără să se mai asigure. 
Şoferul căruia i-a tăiat fața a apăsat zdravân pe claxon, iar 
Schyman s-a uitat bombănind în retrovizor. 

Chiar în clipa aceea, traficul s-a blocat din nou. Mașinile din 
dreapta, de pe banda pe care tocmai o părăsise, au început să 
înainteze și, în scurtă vreme, au prins viteză. 

Schyman și-a sprijinit capul de volan și a oftat adânc. 

e 

Annika a întredeschis cu grijă ușa de la camera Patriciei și a 
văzut că dormea. Apoi a închis-o și a pus de cafea, încercând să 
nu facă mult zgomot. S-a dus pe hol în vârful picioarelor și a luat 
de jos ziarul de dimineaţă, pe care apoi l-a aruncat pe masa din 
bucătărie. S-a deschis la o pagină în capul căreia a văzut scris 
cu litere mari: „leri la radio”. Titlul i-a atras atenţia, așa că 
Annika a citit articolul cu un sentiment de greață din ce în ce 
mai intens: 

În prezent, cea mai atrăgătoare şi mai informată emisiune 
radiofonică de știri este, fără îndoială, Studio 69, de pe postul 
P3. leri, realizatorii s-au concentrat asupra  mediocrizării 
tabloidelor și exploatării nemiloase a persoanelor îndurerate. 
Din păcate, aceasta este o dezbatere care nici acum nu și-a 
pierdut din actualitate și... 

Annika a făcut ziarul ghem și l-a aruncat la coș. Apoi s-a dus 
la telefonul din sufragerie și a sunat la ziar ca să-și anuleze 
abonamentul. 

A încercat să mănânce jumătate de avocado, dar pulpa dulce 
și verzuie a fructului i-a venit înapoi. A încercat și câteva 
căpșune, dar cu același rezultat. A reușit să înghită puţină cafea 
și niște suc de portocale, iar apoi a aruncat la gunoi avocadoul și 
câteva căpșune, astfel încât Patricia să creadă că le-a mâncat. 
Apoi i-a scris un bilet în care i-a spus că avea să-și petreacă 
week-end-ul la Hălleforsnăs. S-a întrebat dacă avea să se mai 
întoarcă de acolo. Dacă nu, Patricia putea să păstreze 
apartamentul. Avea nevoie de el. 


Când a dat să plece, a văzut că ploaia alcătuia un zid în faţa 
ușii de la intrare. A rămas nemișcată, uitându-se la casa de 
vizavi, care abia se distingea prin perdeaua de stropi. 

„Foarte bine! s-a gândit ea. Nu-i o vreme de ieșit din casă. 
Așa că n-o să mă vadă nimeni. lar mamei n-o să-i fie rușine.” 

A ieșit în ploaie și s-a udat până la piele înainte să ajungă la 
lada de gunoi. A aruncat punga de plastic pe jumătate plină, în 
care se aflau ziarul, căpșunele și bucăţile de avocado, apoi a 
pornit la pas către staţia de metrou. 

Auzise într-un film că, atunci când umbli prin ploaie, de la un 
moment încolo, nu poți să te uzi mai tare decât te-ai udat deja. 

Când a ajuns la gară, a aflat că trebuia să aștepte destul de 
mult: primul tren spre Flen avea să plece abia peste două ore. A 
luat loc pe o bancă din holul spaţios și luminos al gării. 
Zgomotele trenurilor, călătorilor și megafoanelor se amestecau 
într-o cacofonie ce reprezenta la scară mică haosul întregului 
oraș. 

Annika a închis ochii, lăsând sunetele să-i bombardeze 
creierul. După o vreme, i s-a făcut frig, așa că s-a dus la toaletă 
și a stat cu mâinile întinse sub un uscător electric până când 
femeile din jurul ei au început să se enerveze pentru că nu mai 
termina odată. 

„Tot e bine că nu știu cine sunt, s-a gândit ea. Habar n-au că-s 
o mare ratată. Slavă Domnului că n-am apucat să-mi pun 
fotografia în capul articolelor.” 

A urcat într-un mic tren regional care, în scurtă vreme, s-a 
umplut de oameni. În faţa ei se afla un bărbat cu hainele ude de 
transpiraţie și ploaie; respirând cu greu, a deschis un exemplar 
din Kvällspressen la care Annika încerca să nu se uite. 

Dar n-a putut să nu observe că Berit îl convinsese pe 
președintele parlamentului să-și recunoască amestecul în 
afacerea Bl. „Am fost detașat pe lângă Elmer” - așa suna titlul 
articolului de pe prima pagină. 

„Mă rog, și-a zis Annika, nu mai e treaba mea.” 

Odată ajunsă la Flen, a aflat că trebuia să aștepte o oră ca să 
vină autobuzul pentru Hälleforsnäs. Încă ploua torențial, iar pe 
strada unde se afla staţia de autobuz se formase un mic lac. A 
rămas în sala de așteptare a gării, privind ţintă la unul dintre 
pereţi; nu voia să aibă de-a face cu nimeni. 


206 


Când autobuzul a oprit în stația de pe Tattarbacken, deja era 
trecut de prânz. Parcarea de lângă minimarket era goală, așa că 
n-a văzut-o nimeni când a coborât din autobuz. Obosită și cu 
pași nesiguri - o dureau picioarele de la alergarea de cu o zi 
înainte -, Annika s-a apropiat de apartamentul ei. 

Înăuntru era întuneric și mirosea a praf. Fără să aprindă vreun 
bec, și-a dat jos hainele ude și s-a strecurat în pat. După trei 
minute a luat-o somnul. 

e 

— E doar o chestiune de timp, a spus prim-ministrul. 

— Nu putem fi siguri de asta, a protestat şeful biroului de 
presă. Nimeni nu știe când o să se oprească ziarele și 
televiziunile. 

Secretarul de presă știa foarte bine ce spunea. Fusese unul 
dintre cei mai tenace și mai experimentați reporteri politici ai 
Suediei. Acum, treaba lui era să orienteze presa într-o direcţie 
favorabilă social-democraţilor. Alături de strategii electorali din 
Statele Unite, devenise persoana cu cel mai important rol în 
construirea campaniei electorale pentru partidul de 
guvernământ. Dar prim-ministrul știa că acesta era un votant al 
liberalilor. 

— Trebuie să recunosc că sunt îngrijorat și nu vreau să las 
chestiunea asta la voia întâmplării, a spus prim-ministrul cel 
corpolent. 

Apoi s-a ridicat în picioare și a început să se plimbe cu pași 
nervoși prin faţa ferestrei. Ploaia semăna cu un ecran cenușiu, 
care îl împiedica să vadă în depărtare. 

— Nu e bine să stai la fereastră, în văzul tuturor, cu un aer 
meditativ, a intervenit secretarul de presă. O fotografie de genul 
ăsta poate constitui imaginea emblematică a unui guvern în 
criză. 

Prim-ministrul s-a oprit cu un aer ofensat, iar proasta 
dispoziție i s-a accentuat. S-a întors dintr-odată spre ministrul 
comerțului exterior și s-a răstit la el: 

— Cum dracu ai putut să fii atât de prost? 

Christer Lundgren n-a spus nimic, ci doar a continuat să se 
uite ţintă la cerul plumburiu de pe scaunul său aflat lângă colțul 
mesei. 

Prim-ministrul s-a apropiat de el: 


— Ştii bine că nu ne putem amesteca în activitatea unei 
instituţii guvernamentale, ce naiba! 

Ministrul s-a uitat în ochii superiorului său: 

— Exact! Dar nu se pot amesteca nici presa, nici nimeni 
altcineva. 

Prim-ministrul a mijit ochii în spatele lentilelor: 

— Ai idee în ce situație dificilă ne-ai pus? Iți dai seama care 
vor fi consecințele acţiunilor tale? 

Christer Lundgren a sărit în picioare, și-a apropiat faţa de a lui 
și a strigat: 

— Știu exact ce-am făcut! Am salvat partidu' ăsta nenorocit, 
asta am făcut! 

— Nu putem să ștergem cu buretele ce s-a întâmplat, a 
intervenit secretarul de presă pe un ton împăciuitor. Trebuie să 
ieșim cât mai bine din situaţia asta. Dacă ne amestecăm în 
activitatea unei instituţii guvernamentale și modificăm anumite 
documente, putem declanșa un adevărat dezastru. Deci, pur și 
simplu, nu putem face așa ceva. Și chiar nu cred că jurnaliștii 
sunt în stare să dea de urma chitanţelor tale. 

A făcut o pauză, i-a ocolit pe cei doi, apoi a adăugat: 

— Lucrul cel mai important este să cooperăm cu poliţia, dar 
fără să îi oferim prea multe informaţii. 

Cu un aer conciliant, a pus mâna pe umărul ministrului: 

— Christer, acum totul depinde de tine. 

Ministrul și-a scuturat umărul, dându-i mâna la o parte: 

— Sunt suspectat de crimă, a zis el pe un ton încordat. 

— Ironia sorții, a spus secretarul de presă. În guvernul ăsta, te 
ocupi exact de vânzările de arme, adică de afacerile cu 
moartea. Dar presupun că acuzaţiile nu se referă la asta. 

e 

Când s-a trezit, era deja seară. Sven stătea lângă ea și o 
privea. 

— Bine-ai venit acasă, i-a spus el zâmbind. 

Annika i-a întors zâmbetul. Îi era sete și o durea capul. 

— Vorbești de parcă aș fi fost plecată câteva secole. 

— Chiar așa mi se pare, i-a răspuns Sven. 

Annika a dat la o parte așternutul și a coborât din pat. Se 
simțea amețită și îi era greață. 

— Nu mă simt bine, a îngăimat ea. 


208 


S-a dus bălăbănindu-se în baie și a luat un Tylenol, apoi a 
deschis fereastra ca să intre niște aer curat. Ploaia se mai 
potolise, dar nu se oprise de tot. 

Sven a apărut în prag și a întrebat-o: 

— leșim să mâncăm o pizza? 

Annika a înghiţit în sec: 

— Nu prea mi-e foame. 

— Dar trebuie să mănânci ceva. Uită-te la tine, ai slăbit foarte 
mult. 

— Am fost ocupată, i-a răspuns Annika. 

Apoi a ieșit pe hol, trecând pe lângă Sven, iar el s-a dus după 
ea în bucătărie: 

— Am auzit că ţi-au făcut șicane la radio. 

Annika și-a turnat un pahar de apă. 

— Ai început să asculți emisiunea de informaţii politico-sociale 
live la Studio 69? l-a întrebat ea pe un ton sarcastic. 

— Nu, mi-a spus Ingela. 

Annika a rămas cu paharul la gură chiar înainte să bea. 

— Cine, găleata de spermă? a întrebat ea cu surprindere. Te 
vezi cu ea? 

Sven s-a înfuriat: 

— E o poreclă veche și răutăcioasă. O urăște. 

Annika a zâmbit: 

— Tu ai inventat-o. 

Sven a zâmbit. 

— Da, ai dreptate, a spus el, râzând pe înfundate. Annika și-a 
băut apa cu înghiţituri mari, iar Sven s-a apropiat de ea și a 
strâns-o în braţe pe la spate. 

— Mi-e frig. Trebuie să-mi pun niște haine pe mine, a zis ea, 
retrăgându-se din brațele lui. 

Sven a sărutat-o: 

— Da, sigur. lar între timp o să sun la Maestro. 

Annika s-a dus în dormitor și a deschis șifonierul. Hainele pe 
care le lăsase acasă erau șifonate și aveau un miros stătut. L-a 
auzit pe Sven sunând la pizzeria din oraș și cerând să i se 
pregătească două quattro stagioni știa că Annikăi nu-i plăceau 
scoicile. 

— Nu te mai întorci la Stockholm, nu? i-a strigat el din 
bucătărie după ce a pus receptorul în furcă. 


209 


— De ce crezi asta? l-a întrebat ea, căutând prin șifonier. 
Contractul se încheie pe 14 august. Mai am o săptămână și 
jumătate. 

Sven a venit și s-a sprijinit de tocul ușii: 

— Dar oare te mai vor înapoi după ce ai fost făcută de rușine? 

Annika simțea că-i ardeau obrajii și a băgat capul și mai 
adânc în șifonier: 

— Ziarului nu-i pasă nici cât negru sub unghie de ce se spune 
într-o emisiune ridicolă ca aia. 

Sven s-a apropiat de ea și a îmbrăţișat-o încă o dată. 

— Nu-mi pasă de ce-au spus despre tine, a șoptit el. Pentru 
mine, o să fii mereu cea mai bună, chiar dacă ceilalţi spun că 
ești lipsită de valoare. 

Annika s-a îmbrăcat cu o pereche de blugi vechi, care acum îi 
erau prea mari, și un pulover vechi, iar Sven s-a uitat la ea cu un 
aer dezaprobator: 

— Chiar trebuie să arăţi în halul ăsta? N-ai nicio rochie? 

— În cât timp sunt gata pizzele? l-a întrebat ea, închizând ușa 
șifonierului. 

— Vorbesc serios. la-ţi altceva! 

Annika a rămas nemișcată, cu un aer obosit. 

— Ei, hai să mergem! l-a rugat ea. Mi-e foame. Ni se răcesc 
pizzele. 


Optsprezece ani, zece luni 
și șase zile 


Mi-e dor de vremurile senine de altădată. De zilele 
care, precum un spirit, se contopeau cu noptile 
răcoroase. Erau zile curate, limpezi, parfumate și 
catifelate. Timpul devenise imponderabil, semăna cu o 
vizuină. Exaltarea, prima atingere, adierea vântului, 
lumina și sentimentul perfecțiunii absolute. Mai mult 
decât orice pe lume, mi-aş dori ca acele clipe să se 
întoarcă. 


Posomoreala lui întunecă orizontul. Nu e ușor să 
navighezi în întuneric. Suntem prinși într-un cerc 
malefic. Fără să vreau, scot la iveală întunericul din el, 
care ne acoperă iubirea precum un strat de ceață. 
Pașii mei sunt din ce în ce mai nesiguri și mă împiedic 
pe drum. A ajuns la capătul răbdării. Și plătesc prețul. 


Dar atât pentru unul, cât și pentru celălalt, 
noi suntem lucrul cel mai important din lume. 


e Luni 6 august 


Apa a dat în clocot. Annika a luat ibricul de pe aragaz și, în 
timp ce umplea cafetiera, i-au sărit câţiva stropi pe mână și s-a 
opărit. 

— Căcat! a strigat ea, vârându-și în gură degetul opărit. 

— Ai păţit ceva? 

În pragul ușii de la fosta cameră a slujnicei a apărut Patricia. 
Era somnoroasă, avea părul ciufulit și era îmbrăcată cu un tricou 
și o pereche de chiloți. 

Pe Annika a cuprins-o un sentiment de vinovăţie: 

— Vai, ce rău îmi pare! N-am vrut să te trezesc. Zău că-mi 
pare rău... 

— Dar ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? 


211 


Annika s-a întors cu spatele și a turnat restul apei peste 
cafea: 

— Slujba mea atârnă de un fir de aţă. Vrei niște cafea sau te 
culci la loc? 

Patricia s-a frecat la ochi: 

— În noaptea asta sunt liberă... Da, aş bea o ceașcă. 

Apoi și-a pus pe ea o pereche de pantaloni scurți și a ieșit din 
apartament ca să meargă la toaletă. Annika și-a suflat repede 
nasul și s-a șters la ochi, apoi a luat din frigider câteva felii de 
pâine și le-a pus în prăjitor. După ce a scos pe masă niște 
brânză, gem și margarină, a auzit-o pe Patricia intrând în 
apartament și închizând ușa. 

— Ce-ai păţit? a întrebat Patricia, uitându-se la picioarele 
Annikăi. 

Annika a coborât și ea privirea. 

— Joia trecută, eu și un coleg de-al meu am fost fugăriţi de o 
gloată pusă pe linșaj. Când am dat să fugim, mai aveau un pic și 
ne dădeau foc la mașină. 

Patricia a rămas cu gura căscată: 

— Dumnezeule! Ca într-un film cu James Bond! 

Annika a izbucnit în râs. Prăjitorul a făcut clic, aruncând în sus 
cele două felii, și după ce-au prins fiecare câte una, Patricia a 
început și ea să râdă. 

Au luat loc la masa din bucătărie și au pregătit micul dejun. 
Annikăi îi lipsea ziarul de dimineaţă. A aruncat o privire pe 
fereastră: ploaia răpăia în continuare pe pervaz. 

— Și cum a fost la ţară? a întrebat Patricia. 

Annika a scos un oftat: 

— Cam cum te poţi aștepta să fie pe o vreme ca asta... Vineri 
noaptea am stat cu Sven, prietenul meu, apoi m-am dus la 
bunica. Are o casă care face parte din Harpsund. O poate 
închiria pe o perioadă oricât de lungă, pentru că a lucrat acolo 
ca menajeră timp de treizeci și șase de ani. 

— Dar ce e Harpsund? 

Annika și-a turnat niște cafea: 

— E un domeniu aflat între Flen și Hälleforsnäs. Un tip pe 
nume Hjalmar Wicander l-a donat prin testament guvernului, 
care a intrat în posesia lui în 1952. Condiţia pe care a pus-o 
donatorul a fost ca pe domeniul ăsta să se amenajeze un 
complex de vacanţă pentru prim-ministru. 


212 


— Și ce-i un comp... de vacanţă? 

— E o casă de vară care are și camere de oaspeţi, a zâmbit 
Annika. Harpsund a fost reședința preferată a multor prim- 
miniștri, mai ales a celui actual. E originar din Sörmland și cea 
mai mare parte a familiei lui încă locuiește acolo. Am făcut 
cunoștință cu el acum doi ani, în noaptea de dinaintea 
Sânzienelor. 

Patricia era impresionată: 

— Ai fost acolo? 

— Da, când eram mică, bunica mă lua deseori cu ea. 

Au mâncat în tăcere o vreme. 

— Azi mergi la serviciu? a întrebat-o Patricia. 

Annika a încuviinţat din cap. 

— Ai o slujbă foarte grea, nu-i așa? a continuat Patricia. ȘI 
periculoasă, din moment ce unii oameni vor să-ţi dea foc la 
mașină. 

Annika a zâmbit cu jumătate de gură: 

— Și clubului unde lucrezi tu a încercat să-i dea foc cineva. 

— Da, dar femeile alea n-aveau nimic cu mine. 

Annika a oftat: 

— Și totuși, mi-aș dori să rămân la ziar... 

— Trebuie să mergi la serviciu și zilele astea? 

— Da, contractul îmi expiră săptămâna viitoare. Și doar doi 
sau trei dintre colaboratorii angajaţi pe perioada verii vor 
continua să lucreze pentru ziar... 

— Păi, și n-o să fii unul dintre ei? Că doar ai scris mult. 

Annika a scuturat din cap: 

— Mâine va avea loc o întâlnire cu liderii de sindicat, în care 
se va stabili cine rămâne. Tu ce faci azi? 

Patricia a căzut pe gânduri, privind în gol spre perdeaua de 
stropi: 

— Am să mă gândesc la Josefin. Am să stau de vorbă cu 
spiritele și am să încerc să iau legătura cu ea. lar când o să 
reușesc, o s-o întreb cine e făptașul. 

e 

Când a intrat în redacţie, Annika a găsit-o pe Anne Snapphane 
la birou. 

— Deci ești încă în viaţă, a constatat Annika. 

— Dar n-o mai duc mult. A fost un week-end îngrozitor. Șefii 
au luat-o razna de tot. Sarcinile date de redactorul de știri în 


213 


timpul zilei au fost anulate pe seară de redactorul de noapte. 
Cinci dintre articolele mele n-au mai fost tipărite... 

Annika s-a trântit pe scaunul de la biroul ei. Scorpia cu nume 
aristocratic lăsase biroul vraiște: căni de cafea goale, 
comunicate de presă și șervețele Kleenex folosite. 

— M-am gândit de două ori înainte să vin la serviciu, a zis 
Annika. Acum știu de ce. 

Anne a izbucnit în râs. Annika a aruncat la coș tot ce era pe 
birou, inclusiv cinci carnețele, două cărţi și trei căni pe care scria 
„Mariana”: 

— Așa-ţi trebuie, jigodie aristocratică. 

Anne râdea atât de tare, încât a căzut de pe scaun. 

— Ți se pare chiar atât de amuzant? a întrebat-o Annika. 

Anne s-a așezat iarăși pe scaun și a încercat să se oprească 
din râs: 

— Nu, nu mi s-a părut foarte amuzant, a spus ea, râzând pe 
înfundate. Dar azi nu-mi trebuie mult ca să izbucnesc în râs. Știu 
că n-o să rămân aici. 

Annika s-a uitat ţintă la ea: 

— Ţi-ai găsit o slujba? Unde? 

— La o casă de producție TV din docul Hammarby. O să fiu în 
echipa unui talk-show pentru femei, care se difuzează numai 
prin cablu. Începe cam peste cinci săptămâni. S-ar putea să fie o 
porcărie, dar abia aștept să lucrez acolo. 

— Și dacă primești un post aici? 

— Nu-s sigură că-mi doresc asta. Unde mai pui că la casa de 
producţie m-aș angaja cu carte de muncă. 

— Felicitări! s-a ridicat Annika de la birou ca să-și îmbrăţișeze 
prietena. Mă bucur pentru tine! 

— Hei, voi, lesbienelor, aţi putea să și munciţi un pic? 

Spike revenise pe scaunul redactorului de știri. 

— Tacă-ţi fleanca, moș bădăran și libidinos ce ești! i-a strigat 
Anne. 

— Ai înnebunit? a întrebat-o Annika în șoaptă. 

— Ce-mi pasă? a zis Anne, ridicându-se de pe scaun. Oricum 
plec. 

Spike i-a cerut Annei să scrie despre un motan salvat de 
poliţia din Norrköping. Dormise în secţie timp de două 
săptămâni, iar acum urma să fie eutanasiat. 


214 


— Trebuie să facem rost de o fotografie cu motanul ăla 
imbecil, a zis Anne. Imaginează-ţi cum o să sune titlul: „Un 
motan își așteaptă execuţia”. 

Spike i-a aruncat o privire Annikăi: 

— Deocamdată, n-am nimic pentru tine. Mai așteaptă. 

Annika a înghiţit în sec. Deci gata, se pusese capac la 
borcanul cu dulceaţă. 

— Bine, a zis ea. O să citesc ziarele. 

S-a dus la rafturile unde erau păstrate colecţiile de presă și a 
luat ultimele trei numere din Kvă//spressen. În week-end, nu 
citise niciun ziar și nu se uitase deloc la televizor. Işi propusese 
să nu mai asculte radioul decât dacă era obligată. 

A început cu materialul lui Berit despre afacerea Bl. Fără să se 
ascundă pe după degete, șeful parlamentului recunoștea că în 
toamna lui 1966 se folosise de legăturile sale cu Birger Elmer de 
la departamentul intern al Bl ca să evite serviciul militar 
obligatoriu, mai exact, ca să nu fie trimis într-o garnizoană. 

În perioada aceea, campania electorală era în plină 
desfășurare, iar actualul președinte al parlamentului era 
vicepreședintele Tineretului Social Democrat. Ordinul de 
încorporare îi venise într-un moment nepotrivit, așa că Elmer a 
aranjat să fie detașat la Bl, ceea ce însemna că își putea 
continua activitatea politică putându-și satisface, în același 
timp, și serviciul militar. 

Potrivit documentelor pe care le descoperise Berit, actualul 
șef al parlamentului fusese repartizat la Departamentul de 
Informații al Consiliului Apărării, care putea foarte bine să fie un 
alt nume pentru Biroul de Informaţii. În 1966, acesta avea 33 de 
ani, iar după aceea n-a mai fost încorporat niciodată. 

Annika a lăsat ziarul din mână. Oare cum îl convinsese pe 
șeful parlamentului să recunoască toate astea? Timp de trei 
decenii, el negase orice implicare în afacerea BI, iar acum 
mărturisea tot. Ciudat. 

Pe următoarele două pagini erau câteva fotografii 
senzaţionale de la arestarea Păpușilor Ninja - toate fuseseră 
făcute de Carl Wennergren. Potrivit articolului, gruparea 
teroristă avusese de gând să atace locuinţa unui judecător din 
Djursholm, un cartier plin de verdeață de la marginea 
Stockholmului. De curând, judecătorul achitase un bărbat 
suspectat de pedofilie din pricina lipsei de probe. Poliţia primise 


215 


un pont și trimisese la faţa locului o echipă antitero. Evacuase 
casele vecine și blocase străzile. Câţiva dintre membrii echipei 
ocupaseră diverse poziţii în complexul sportiv Stockhagen, care 
se afla chiar lângă casa judecătorului, iar ceilalți se ascunseseră 
în grădină. 

Păpușile Ninja fuseseră luate complet prin surprindere și se 
predaseră după ce două dintre femei fuseseră împușcate în 
picior. 

Materialul i-a lăsat Annikăi un gust amar. Gata cu repetarea 
identică a revendicărilor clamate de Păpușile Ninja, care 
constituiseră scheletul articolelor anterioare pe acest subiect; 
acum, eroii erau polițiștii. „Astea sunt articolele din 
Kvăllspressen care merită să fie analizate”, s-a gândit ea. 

— O să ne înecăm în râurile de lacrimi ale cititorilor care or să 
vrea să-l ia în grija lor pe bietul motan, a zis Anne Snapphane. 

Annika a zâmbit: 

— Dar cum îl cheamă de fapt? 

— Pe zgardă scria „Harry”. la zi, ai mâncat de prânz? 

e 

Ministrul a intrat cu mașina într-un sat numit Mellösa. A 
încetinit și s-a uitat în stânga prin perdeaua de stropi. Drumul pe 
care trebuia să cotească se afla undeva în apropiere. 

Dintre aburii cenușii de lângă apă a apărut o casă galbenă, iar 
ministrul a încetinit și mai mult; nu părea în regulă. Mașina din 
spate a claxonat. 

— Calmează-te, ce Dumnezeu! a strigat ministrul, apăsând 
frâna. 

Volvo-ul din spatele său a frânat brusc, a virat la stânga și a 
trecut pe lângă el la doar câţiva centimetri. 

Motorul mașinii închiriate a ministrului a tușit de câteva ori, 
apoi s-a înecat; ventilatorul radiatorului șuiera, iar ștergătoarele 
continuau să scârțâie. Și-a dat seama că-i tremurau mâinile pe 
volan. „Doamne, ce-i cu mine? Nu pot pune în pericol viaţa celor 
din jur numai pentru că...” 

A înţeles imediat cât de caraghios era raționamentul lui. A 
pornit motorul și a mers mai departe. Două sute de metri mai 
încolo, a văzut indicatorul „Harpsund 5”. A virat la stânga și a 
trecut peste calea ferată. Strada șerpuia pe lângă o biserică, o 
școală și multe ferme, presărate într-un peisaj care părea rupt 
din alte timpuri: de o parte și de alta a drumului, conacele cu 


216 


verandă și gard viu din pini pluteau în ceaţă. „Latifundiarii de 
pe-aici sug sângele clasei muncitoare de mai bine de o mie de 
ani”, s-a gândit el. 

După câteva minute, a ajuns la reședința de vară a prim- 
ministrului și a trecut printre stâlpii groși de piatră ai porții. În 
stânga se înălța un șopron mare și bine întreținut, iar în spatele 
său se vedea clădirea principală. 

A parcat în dreapta intrării și a rămas în mașină preţ de 
câteva clipe, uitându-se la faţadă. Casa cu etaj fusese construită 
în 1910 și avea acoperișul mansardat. Ministrul și-a luat 
umbrela, a deschis portiera și s-a apropiat cu pași mari de ușă. 

— Bine aţi venit! i-a spus menajera, luându-i umbrela și haina. 
M-a anunţat domnul prim-ministru că veniţi. V-am pregătit ceva 
de mâncare. 

— Mulţumesc, dar nu mi-e foame. Am mâncat pe drum. Vreau 
doar să merg în camera mea. 

— Am înțeles, a spus femeia, fără să se arate dezamăgită. Pe 
aici, vă rog! 

Apoi a luat-o înainte și l-a condus la etajul mansardat, 
arătându-i o cameră cu vedere spre lac. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-mă! 

Menajera a închis ușa fără să facă niciun zgomot, iar Christer 
Lundgren și-a scos cămașa și încălțările. Prim-ministrul nu se 
înșelase: nu aveau cum să dea de el acolo. 

S-a așezat pe pat cu telefonul în poală și a inspirat adânc de 
trei ori. Apoi a format numărul de la Karungi. 

— S-a terminat, a spus ministrul după ce i-a răspuns soţia. 

Apoi a ascultat-o multă vreme. 

— Nu, draga mea, a spus el în cele din urmă. Nu plânge. N-or 
să mă bage la închisoare. Nu, îţi promit. 

A întors capul și s-a uitat pe fereastră, sperând din toată 
inima că nu minţea. 

e 

După-amiaza trecea foarte greu. Annika nu primise nicio 
sarcină, așa că Îînțelesese mesajul, care nici măcar nu era foarte 
subtil. Nu i se dădea voie să se ocupe de niciun subiect care 
avea legătură cu asasinarea Josefinei sau cu ministrul suspectat. 
Carl Wennergren a primit toate aceste subiecte. 

La un moment dat, din pricina unui atac de plictiseală, a sunat 
la Krim și a cerut să stea de vorbă cu Q. l-a răspuns chiar el. 


217 


— Joia trecută, te-au cam atacat ăia de la radio, a zis el. 

— S-au înșelat. lar eu am avut dreptate. Au înţeles totul de-a- 
ndoaselea. 

— Știu și eu, a zis el pe un ton cordial. E drept că poţi să fii al 
naibii de insistentă. 

— Sunt delicată ca o balerină! 

Q a izbucnit în râs: 

— Nu e tocmai metafora care-mi vine în minte când primesc 
un telefon de la tine, a zis el. Dar îmi închipui că nu te-a 
dărâmat emisiunea aia. Ești ca o nucă tare, așa că o să 
depășești episodul cu bine. lţi face bine să încasezi câteva 
lovituri în plin. 

Spre surprinderea ei, Annika era de acord cu el. 

— lar acum să trecem mai departe, i-a zis ea. Aș vrea să-ți 
pun câteva întrebări în legătură cu Păpușile Ninja. 

Q a devenit serios imediat: 

— Ce vrei să știi? 

— Aveau bani la ele când au fost prinse? 

Căpitanul de poliţie a inspirat adânc: 

— De ce naiba mă întrebi asta? 

Annika a ridicat din umeri și a zâmbit: 

— Voiam să știu, atâta tot... 

Q a stat pe gânduri câteva clipe. 

— Ştii ceva despre chestia asta? a întrebat-o el cu glas scăzut. 

— S-ar putea. 

— Atunci dă-mi tot ce ai, iubito! 

Annika a izbucnit într-un hohot de râs: 

— Ai vrea tu! 

— Nu aveau nimic /a ele. 

Inima Annikăi a început să bată mai tare: 

— Dar în mașină? Sau la ele acasă? Sau în pivniță? 

— Acasă la una dintre ele. 

— Vreo 50 de mii? a întrebat Annika pe un ton nevinovat. 

Q a oftat: 

— Mi-ar plăcea să vorbești pe șleau. 

— Același lucru ți l-aș putea spune și eu. 

— Patruzeci și opt de mii cinci sute. Într-un plic. 

Le dăduse bani, nenorocitul! 

— Poate ai putea să-mi spui de unde îi aveau, a zis el, 
străduindu-se să fie prietenos. 


218 


Annika nu i-a răspuns. 

e 

Când a auzit genericul emisiunii Studio 69, Annika a oprit 
radioul și a coborât la cantină. Imediat după ce și-a umplut 
farfuria cu salată, s-a auzit strigată de o casieră cu un ditamai 
permanentul. 

— Sunteţi căutată la telefon, i-a zis permanentul. 

Era Anne Snapphane. 

— Ar trebui să asculți emisiunea asta, i-a zis Anne cu glas 
scăzut. 

Annika a închis ochii și a simțit că i se înmoaie picioarele. 

— De ce să ascult încă o dată cum mă fac de ocară? 

— Ah, nu. Nu-i vorba despre tine, ci despre ministru. 

Annika a inspirat adânc. 

— Qué?” 

— Se pare că, până la urmă, el e criminalul. 

Annika a pus receptorul în furcă și a pornit spre ușa cantinei 
cu farfuria în mână. 

— Hei! a strigat Permanentul după ea. Nu aveţi voie să plecaţi 
cu farfuria! 

— Atunci sunaţi la poliţie! i-a răspuns Annika, apoi a deschis 
ușa și a ieșit. 

Redacţia era cufundată într-o tăcere ca de mormânt, iar din 
difuzoare răsuna vocea moderatorului. Toţi jurnaliștii stăteau cu 
urechile pâlnie, sorbind fiecare cuvânt. 

Annika s-a așezat la birou fără să facă vreun zgomot: 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o în șoaptă pe Anne 
Snapphane. 

Anne s-a aplecat spre ea și i-a spus cu glas scăzut: 

— Au găsit chitanţa. Ministrul a fost la clubul de striptease 
chiar în noaptea în care a fost ucisă Josefin. Ea i-a încasat nota. 
Cu jumătate de oră înainte să moară. 

Annika s-a făcut albă ca varul: 

— Dumnezeule mare! 

— Totul se leagă. Vineri, 27 iulie, Christer Lundgren a luat 
parte la o conferinţă organizată aici, la Stockholm, la care au 
participat câţiva social-democraţi și lideri sindicali din Germania. 
A vorbit despre comerț și cooperarea transfrontalieră. lar apoi a 
ieșit să petreacă cu nemții. 


20 În spaniolă, în original: „Ce?” 


— Ce fraier! a zis Annika. 

— Reporterii de la Studio 69 au găsit chitanţa. Se pare că 
ministrul a notat pe spatele ei numele nemților cu care a ieșit. 

— Și-a dat demisia? 

— Crezi c-o să demisioneze? 

— Păi, situaţia nu e tocmai roz. Îți închipui cam ce-or să 
titreze ziarele: „Un social-democrat cheltuie banii 
contribuabililor la un club de striptease”. 

Un corector le-a făcut semn să tacă, iar Annika și-a pornit 
radioul și l-a dat tare. 

— Reporterul nostru, a precizat vocea moderatorului, a găsit 
chitanta fatală în arhiva Ministerului de Afaceri Externe, iar în 
momentul acela, poliţia era deja pe urmele ministrului. 

Vocea bărbatului degaja o satisfacţie reţinută. Voia să creeze 
suspans: vorbea rar, pe un ton sumbru: 

— Se pare că există și... un martor. 

Apoi a dat legătura unui reporter care părea să se afle într-un 
hol gol - vorbele lui aveau ecou. 

— Chiar acum sunt pe scara blocului în care se află locuința 
de serviciu a lui Christer Lundgren, ministrul comerțului exterior, 
a șoptit reporterul pe un ton încordat. Până acum câteva zile, 
nimeni nu știa de existența acestui apartament, nici măcar 
Karina Bjornlund, secretara de presă a ministrului. Dar acesta a 
uitat să ia în calcul și vecinii. 

Apoi s-a auzit ceva în fundal: zgomotul unor pași care urcau 
pe niște trepte de marmură. 

— Acum urc spre apartamentul femeii care a devenit martorul 
principal al anchetei deschise în cazul stripteuzei Josefin 
Liljeberg, a zis reporterul, gâfâind ușor. 

„Probabil că iarăși nu merge liftul”, s-a gândit Annika. 

— Numele ei este Elna Svensson. Rutina ei matinală și 
observaţiile precise pe care le-a făcut au contribuit decisiv la 
orientarea anchetei spre ministrul comerţului exterior. 

S-a auzit o sonerie pe care Annika a recunoscut-o imediat. Nu 
încăpea niciun dubiu că reporterul se afla pe Sankt G5ransgatan 
la numărul 64. S-a auzit deschizându-se o ușă. 

— Când am ieșit cu Jasper la plimbare, am văzut că ministrul 
tocmai se întorcea acasă. 

Annika a recunoscut și vocea. Era femeia grasă cu câinele. 


220 


— Lui Jasper îi place să se joace în parc o vreme înainte să-mi 
beau cafeaua de dimineaţă. Cafea și un corn simplu - asta îmi 
place să servesc la micul dejun. 

— lar în dimineaţa aceea, când aţi ieșit la plimbare, v-aţi 
întâlnit cu Christer Lundgren, ministrul comerțului exterior? 

— Da, după cum v-am zis. 

— Și spuneți că se întorcea acasă? 

— A intrat în bloc și părea agitat. Era cât pe-aci să-l calce pe 
Jasper, dar nici măcar nu și-a cerut scuze. 

Agitat? Annika și-a notat cuvântul în carnețel. 

— La ce oră se întâmpla asta? 

— Mă trezesc în fiecare zi la cinci dimineaţa. Deci m-am 
întâlnit cu el la cinci și câteva minute. 

— Aţi observat ceva ciudat în parc? 

Vocea femeii a devenit mai tensionată: 

— Nu, absolut nimic. Și nici Jasper. Și-a făcut nevoile și ne-am 
întors acasă. 

Apoi s-a auzit din nou vocea moderatorului, care avea un 
invitat în studio. Au discutat despre eventuala demisie a 
ministrului, despre impactul acestui caz asupra campaniei 
electorale și despre viitorul Partidului Social Democrat. Au atins 
chiar și subiectul siguranţei naţionale. Într-o astfel de zi, Studio 
69 se putea ocupa de cele mai grave probleme ale naţiunii. 

— Mă seacă treaba asta, a zis Anne Snapphane. 

— Ce anume? a întrebat-o Annika. 

— Că, dintre toţi oamenii din ţara asta, tocmai ei au 
descoperit chitanţa aia. De ce nu m-am dus eu la Ministerul 
Afacerilor Externe ca să cer s-o văd? 

— Întrebarea e de unde au știut că se află acolo. 

— Am încercat să luăm legătura cu ministrul Christer 
Lundgren ca să obţinem un comentariu din partea sa, a spus 
moderatorul, dar se pare că s-a ascuns. Nimeni nu știe unde 
este, nici măcar Karina Bjornlund, secretara sa de presă, care 
pretinde că nu avea cunoștință nici de vizita ministrului la clubul 
de striptease. 

Din difuzoare s-a auzit vocea nazală a Karinei Björnlund: 

— Nu am nici cea mai vagă idee unde a fost în noaptea 
aceea. Mi-a spus că avea o întâlnire informală cu niște delegaţi 
din străinătate. 


— E posibil să fi fost liderii sindicali germani? a insinuat 
reporterul. 

— N-aș putea să vă spun. 

— Și unde se află ministrul acum? 

— Am încercat să dau de dumnealui toată ziua... 

Anne Snapphane a dat ochii peste cap: 

— Nu pare să fie cea mai bună secretară de presă. 

Annika a ridicat din umeri. 

— Prim-ministrul a refuzat să comenteze ultimele noastre 
dezvăluiri, a adăugat moderatorul, dar ne-a informat că mâine la 
ora unsprezece va avea loc o conferință de presă la Rosenbad. 

— Crezi că Lundgren o să-și anunţe demisia în timpul 
conferinţei? a întrebat Anne. 

Annika s-a încruntat: 

— Depinde, a zis ea cu un aer meditativ. Dacă social- 
democrații vor ca tevatura asta să se încheie cât mai repede, o 
să se lepede de el ca de o măsea stricată. Și or să-i dea un post 
de guvernator sau de vicepreședinte la o bancă... Sau un alt 
post la fel de plicticos undeva în tundra din nord. 

Anne a ameninţat-o cu degetul: 

— Ai grijă, nu te lua de ţinutul meu natal. ă 

— Provincialo ce ești! i-a răspuns Annika. In fine, asta ar 
însemna ca guvernul să admită că ministrul este un criminal, 
chiar dacă n-o să fie condamnat niciodată. Deci, dacă social- 
democrații au conștiința curată, ministrul o să rămână în funcţie. 

— În ciuda chitanţei de la clubul de striptease? 

— Pun pariu pe ce vrei tu c-or să inventeze o scuză excelentă. 
Cine știe, poate că toată tărășenia asta s-a întâmplat numai din 
vina șoferului, a zâmbit Annika. 

La sfârșit, moderatorul și invitatul său au rezumat faptele pe 
un ton competent. Cu părere de rău, Annika a trebuit să 
recunoască faţă de ea însăși că noile dezvăluiri erau atât 
senzaţionale, cât și excelent prezentate. Echipa de la Studio 69 
făcuse o treabă bună. 

— Un ministru din guvernul social-democrat duce la un club 
de striptease șapte lideri sindicali din Germania, a spus 
moderatorul. O stripteuză blondă, cu sânii mari, încasează nota 
la ora patru și jumătate dimineaţa. Ministrul semnează chitanţa 
și notează cu grijă, pe spatele ei, numele musafirilor germani. O 
jumătate de oră mai târziu, când se întoarce acasă, e agitat și e 


222 


la un pas să dea peste câinele unei vecine. După aceea, 
stripteuza e găsită moartă la vreo 50 de metri de blocul în care 
locuiește ministrul. Tânăra a murit în dimineaţa aceea, cândva 
între orele cinci și șapte. Ministrul a fost interogat de mai multe 
ori, iar acum a dispărut... 

Ultimele cuvinte ale moderatorului încă mai pluteau în aer 
când s-au auzit acordurile de chitară electrică ale genericului. 
Annika a oprit radioul. 

Redactorii s-au adunat la biroul de știri. Annika i-a văzut pe 
Spike, Jansson, Ingvar Johansson și Pelle, pe redactorul sportiv, 
redactorul-șef și Anders Schyman. Stăteau cu spatele la ea și la 
Anne. 

— Fii atentă la imaginea asta, a zis Annika. O să se scufunde 
redacția sub greutatea acestui zid de spinări. 

— Oricare-ar fi subiectul de discuţie, e limpede că n-or să ne 
bage în seamă și pe noi, a comentat Anne Snapphane. Și 
impresia mea e că gașca asta o să pornească spre campionul 
nostru. 

Și, într-adevăr, grupul a pornit în bloc spre Carl Wennergren. 

— Dar Jansson lucrează tot timpul? a întrebat Annika. 

— A lăsat în urmă trei neveste și cinci copii, a răspuns Anne. 

Annika își mânca încet salata veștejită. „Poate că așa sfârșesc 
toți cei care lucrează în branşa asta, s-a gândit ea. Poate e mai 
bine că plec înainte să ajung ca oamenii ăștia, niște ipocriţi 
găunoși ale căror creiere nu pot gândi decât în caractere Bodoni 
de șaptezeci și două de puncte.” 

— Ai grijă de Telefonul Ciudaţilor, i-a zis Spike când a trecut 
pe lângă ea. 

„Mai am de stat aici doar o săptămână jumate”, s-a gândit 
Annika, ţinându-și gura, apoi s-a ridicat de la birou și a plecat la 
cantină să ducă farfuria. 

— Mi-aș dori să am parte de o seară liniștită, a zis ea când s-a 
întors în redacţie. 

— Ţi-ai găsit! i-a răspuns Anne. Nu vezi cum e vremea? Or să 
te sune toţi smintiţii. 

Anne avea dreptate. 

— Imigranții au mers prea departe, a zis o voce plină de 
testosteron. 

Părea să fie un tip care locuia în suburbiile din sudul orașului. 

— Aşa credeţi? a zis Annika. În ce sens? 


223 


— Au început să-și facă simțită prezenţa. De ce naiba nu-și 
rezolvă problemele în ţările lor în loc să vină încoace să ne facă 
o grămadă de probleme? 

Annika s-a sprijinit de spetează și a oftat fără zgomot: 

— Aţi putea fi un pic mai precis? 

— Mai întâi se violează și se omoară între ei în ţara lor, apoi 
vin încoace și ne sugrumă fetele. Gândiţi-vă la tânăra din parc, 
de exemplu. 

Vasăzică exista cel puţin o persoană care nu asculta Studio 
69. 

— Nu cred că poliţia e de acord cu dumneavoastră. 

— Vedeţi? a zis bărbatul. Exact asta mă scoate din sărite, că 
poliţia îi protejează pe nenorociţii ăștia! 

— Și ce credeţi că ar trebui făcut? a întrebat Annika cu glas 
catifelat. 

— Să-i dăm afară! Să-i trimitem pe toţi înapoi în junglă, ce 
naiba! 

Annika a zâmbit: 

— Mi-e destul de greu să vă împărtășesc opinia, pentru că și 
eu sunt negresă. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a tăcut. Anne s-a oprit 
din scris și s-a uitat la ea, iar Annika făcea mari eforturi ca să 
rămână serioasă. 

— Vreau să stau de vorbă cu altcineva, a spus bărbatul după 
ce și-a revenit. 

— Îmi pare rău, dar nu e nimeni prin preajmă. 

— Cine-i tâmpitul cu care stai de vorbă? a întrebat Anne. 

— Ba este! a intervenit bărbatul. Am auzit în fundal o voce de 
femeie. 

— Da, aveţi dreptate, e Anne. Ea e coreeană. Așteptaţi o 
clipă, vă fac imediat legătura cu ea. 

— Căcat! a strigat bărbatul, apoi a închis. 

— Ce idiot! a zis Annika. 

Telefonul a sunat iarăși. 

— Nu trebuie să vă spun cum mă cheamă, nu? 

Era vocea unei tinere speriate. 

— Bineînţeles că nu, a liniștit-o Annika. Despre ce-i vorba? 

— Păi, știți, tipul ăla de la televizor, moderatorul... 

Fata a pronunțat numele unuia dintre cei mai cunoscuți și mai 
stimaţi oameni de televiziune din Suedia. 


224 


— Ce-i cu el? 

— Se îmbracă în haine de femeie și pipăie fete. 

Annika a oftat. Mai auzise chestia asta. 

— In ţara asta, oamenii pot să se îmbrace cum vor. 

— Și merge în cluburi de sex. 

— Și beneficiem cu toţii de libertate religioasă și de opinie. Și 
avem dreptul la liberă asociere. 

Tânăra s-a pierdut cu firea: 

— Ah, deci nu-i o chestie despre care să scrieţi în ziar? 

— A făcut ceva ilegal? 

— Nu... 

— Și ziceţi că pipăie fete. A forţat pe vreuna? 

— Nu, nu chiar... Le face plăcere... 

— A cumpărat favoruri sexuale cu bani publici? 

Fata era dezorientată: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Plătește prostituate cu banii contribuabililor? 

— Nu știu... 

Annika i-a mulţumit pentru pont și a încheiat conversaţia: 

— Ai dreptate, i-a spus Annei. E noaptea smintiţilor. Telefonul 
Ciudaţilor a sunat a treia oară, iar Annika a înhăţat receptorul. 

— Mă numesc Roger Sundström și locuiesc în Piteå. Aveţi timp 
să stăm un pic de vorbă sau sunteţi ocupată? 

Annika a luat loc pe scaun. Era un ţicnit politicos. 

— Am timp. Despre ce este vorba? 

— Păi, a început bărbatul cu un puternic accent de Norrland”, 
e vorba despre ministrul Christer Lundgren. S-a spus la radio, în 
emisiunea Studio 69, că a fost la un club de striptease din 
Stockholm, dar nu e adevărat. 

Annika a ciulit urechile; ceva din vocea bărbatului o făcea să-l 
ia în serios. A înhăţat un pix de lângă tastatură și l-a întrebat: 

— Spuneţi-mi, vă rog, ce vă face să credeţi asta? 

— Păi, am fost într-o vacanţă cu familia în insula Mallorca. S-a 
dovedit c-a fost o decizie neinspirată, pentru că în Suedia a fost 
mai cald decât în Spania, dar n-aveam de unde ști atunci când... 
In fine, la întoarcere, am luat bilete pentru o cursă a companiei 
Transwede din Stockholm, pentru că-s mai ieftine. Mă refer la 
zborul de la Stockholm până în Norrland, desigur. 


21 Norrland: regiunea din nordul Suediei. 


Annika a auzit în fundate râsul unui copil și o femeie care 
cânta. 

— Continuati, vă rog. 

— Ei bine, când am ajuns în Stockholm, l-am văzut pe 
ministru. Era în aeroport. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Vineri, pe 27 iulie, la ora opt și cinci seara. 

— Cum de-aţi reținut ora atât de exact? 

— E ora la care trebuia să plece avionul nostru. E trecută pe 
bilet. 

„Normal!”, și-a zis Annika. 

— Dar ce vă face să credeţi că ministrul n-a fost la clubul de 
striptease? Nota de plată despre care vorbesc reporterii de la 
Studio 69 a fost achitată în dimineaţa următoare, la ora patru și 
jumătate. În plus, a fost văzut de o vecină. 

— Dar nu era în Stockholm atunci. 

— De unde știți? 

— Pentru că a urcat în avion. L-am văzut la biroul de 
îmbarcare. Avea o servietă și un mic geamantan. 

Annika a simţit că i se zbârlește părul pe ceafă - putea fi 
vorba de ceva important. Cu toate astea, avea dubii. Trebuia să 
fie sigură. 

— Cum de aţi fost atât de atent la ministru? Și cum de l-aţi 
recunoscut? 

Vocile copiilor din fundal au început să cânte un cântec 
caraghios. Roger Sundström a râs stânjenit. 

— Am încercat să stau de vorbă cu el, dar era prea stresat. 
Cred că nici nu m-a observat. 

— Stresat? In ce sens? 

— Era transpirat și îi tremurau mâinile. 

— A fost foarte cald în ziua aia și toată lumea era 
transpirată... 

Sundström i-a răspuns cu răbdare: 

— Da, dar nu arăta ca de obicei. Mi s-a părut că avea privirea 
pierdută. 

Annika a simţit că-i scade emoția. Poate că toate astea erau 
rodul imaginaţiei lui Sundström. 

— Cum adică avea privirea pierdută? 

Bărbatul a făcut o pauză: 


226 


— Era foarte tensionat, iar de obicei e relaxat și foarte sigur 
pe sine. 

— „De obicei”? Îl cunoașteţi? 

Asta i s-a părut Annikăi că sugera. 

— Ah, da! Christer e căsătorit cu Anna-Lena, verișoara mea. 
Locuiesc undeva în Luleă, iar gemenii lor sunt de-o seamă cu 
fiica noastră, Kajsa. Nu ne întâlnim foarte des. Ultima oară cred 
că ne-am văzut la înmormântarea bunicului. Dar Christer sigur 
nu arată așa de obicei, nici măcar la înmormântări. 

Bărbatul a tăcut, simțind că jurnalista nu-l crede. 

Annika era dezorientată, dar, pentru moment, a hotărât că 
Roger Sundström spune adevărul. Cel puţin, părea convins de 
ce-i spune. 

— L-aţi văzut și în avion? 

Bărbatul a ezitat: 

— Era un avion foarte mare. Și era plin. Nu, nu cred că l-am 
văzut. 

Annika a închis ochii și s-a gândit la ce spuseseră cei de la 
Studio 69 în ediţia anterioară a emisiunii: în Stockholm sunt 
zece mii de oameni care fac lobby. Poate că erau câţiva și în 
Piteå. 

— Aș vrea să vă întreb ceva, a spus ea, și aș vrea să fiți foarte 
sincer cu mine. Este foarte important. 

— Vă rog, despre ce-i vorba? 

Annika a simțit în glasul lui o nuanță de suspiciune și un pic 
de teamă. 

— V-a cerut cineva să dați acest telefon? 

A urmat o nouă pauză. 

— Păi, mai întâi m-am consultat cu Britt-Inger. Și a zis că ar fi 
bine să sun. 

— Britt-Inger? 

— Soția mea. 

— Și de ce a zis c-ar fi bine să sunati? 

— Pentru că cei de la Studio 69 se înșală, i-a răspuns 
Sundström, care devenea din ce în ce mai sigur pe sine. Mai 
întâi i-am sunat pe ei, dar n-au vrut să stea de vorbă cu mine. 
Însă știu foarte bine ce-am văzut. L-a văzut și Britt-Inger. 

Annika își frământa creierii cu frenezie: 

— Și nimeni altcineva nu v-a cerut să sunați? 

— Nimeni. 


— Sunteţi absolut sigur? 

— Ei, dar se poate una ca asta...? 

— Bine, a zis ea repede. Lucrurile pe care mi le-aţi spus sunt 
foarte interesante, pentru că aruncă o lumină complet diferită 
asupra afirmațiilor făcute la Studio 69. Am să văd dacă mă pot 
folosi de ele într-un fel sau altul. Vă mulțumesc foarte mult 
pentru... 

Dar Roger Sundström închisese deja. 

Imediat după ce a pus receptorul în furcă, Annikăi i-a sunat 
celălalt telefon de pe birou. 

— Trebuie să ne ajuţi! 

Era Daniella Hermansson. 

— Dar ce s-a întâmplat? a întrebat Annika. 

— O sună întruna pe tanti Elna. Acum e cu mine. Dar la ușă 
sunt vreo cincisprezece jurnaliști cu camera de filmat și 
Dumnezeu mai știe ce și sună încontinuu. Ce să facem? 

Daniella chiar era într-o situaţie dificilă. Annika a auzit 
băieţelul plângând în fundal și i-a vorbit pe cel mai calm ton 
posibil. 

— Nu ai obligaţia să lași pe nimeni în casă dacă nu vrei. Nici 
tu, nici Elna nu trebuie să staţi de vorbă cu niciun jurnalist. Vă și 
sună? 

— Încontinuu. 

— După ce terminam de vorbit, să scoţi telefonul din priză. lar 
când or să sune, or să audă tonul de ocupat. Dacă te simți 
amenințată de jurnaliștii de la ușă, cheamă poliţia. 

— Poliţia? Nu îndrăznesc. 

— Vrei să sun eu? 

— Dacă poţi... Te rog... 

— Așteaptă un pic, nu închide. O să sun de pe alt telefon. 

Annika a pus mâna pe Telefonul Ciudaţilor și a format 
numărul dispeceratului de poliţie. 

— Bună ziua! Vă sun de pe Sankt Goransgatan numărul 64. 
Ne-au invadat jurnaliștii. l-au speriat de moarte pe pensionari. 
Vorbesc tare, strigă și sună la toate ușile. Reporterii de la radio 
sunt cei mai nesuferiţi. În clipa asta, am lângă minte cinci 
pensionari îngroziţi. Locuiesc pe scara din dreapta, la etajul trei. 

Apoi a luat în mână celălalt receptor: 

— Sunt pe drum. 

Daniella a răsuflat ușurată: 


228 


— Îţi mulțumesc foarte mult. Cum aș putea să te răsplătesc? 
Foarte frumos din partea ta. O să... 

Dar Annika n-o asculta: 

— De ce a vorbit Elna cu reporterul de la Studio 69? 

— Zice că n-a stat de vorbă cu niciun reporter. 

— Nu se poate, am auzit-o la radio. A vorbit cu el ieri sau azi. 

Daniella a pus receptorul jos și a schimbat câteva vorbe cu 
cineva de lângă ea. 

— Tanti Elna zice că n-a vorbit cu nimeni. 

Annika și-a cântărit cuvintele cu grijă: 

— Spune-mi, tanti Elna e în regulă? Cumva are momente când 
e confuză? 

Răspunsul Daniellei a fost sigur și prompt: 

— Nu, niciodată. Și e absolut sigură: n-a vorbit cu niciun 
reporter. 

— Dar cu cineva tot a vorbit, altminteri înseamnă că eu și 
gașca de mercenari de la ușa ta am avut halucinaţii. 

— Un poliţist. A stat de vorbă în dimineaţa asta cu un poliţist 
care i-a zis că vrea să clarifice câteva puncte dintr-o declaraţie 
anterioară. 

— Și a înregistrat conversaţia? 

— A înregistrat conversaţia? a întrebat Daniella. 

A urmat o discuţie nedeslușită și destul de lungă. 

— Da, a spus Daniella în receptor. Polițistul voia să facă o 
transcriere a declaraţiilor ei; i-a zis că e foarte important să aibă 
documente scrise ale interogatoriilor. 

„N-au niciun pic de rușine!”, și-a zis Annika. 

— Și e sigură că nu se înșală în legătură cu ziua și ora când s- 
a întâlnit cu ministrul? 

— Nu. E absolut sigură! 

— Cum de-i așa sigură? 

— Pot să-i spun? și-a întrebat Daniella vecina. 

Au urmat niște șoapte și mormăituri. 

— Nu, a revenit Daniella, nu pot să-ţi spun de ce, dar e sigură. 
Vai, se întâmplă ceva la ușă! Așteaptă un pic, mă duc să arunco 
privire... 

Daniella a pus receptorul jos, iar Annika i-a auzit pașii. 
Probabil că se uita pe vizor. Apoi a auzit iarăși zgomot de pași. 

— A venit poliţia. Îi dau afară pe jurnaliști. Îţi mulţumesc din 
suflet! 


229 


— N-ai pentru ce. 

Annika a pus receptorul în furcă, simțind că i se învârte capul. 
Telefonul Ciudaţilor a sunat iarăși. 

— Răspunde tu, te rog, i-a zis Annei Snapphane. 

Apoi s-a dus la bufet și și-a cumpărat o sticlă de apă minerală. 
A luat loc lângă o fereastră și s-a uitat la perdeaua de stropi. Era 
o noapte foarte întunecată. Nici măcar luminile de la Ambasada 
Rusiei nu reușeau să străpungă bezna. 

„Oare când o înmormântează pe Josefin? s-a întrebat ea. 
Legiștii și polițiștii vor s-o examineze cât mai amănunţit, ca să 
nu fie nevoiţi s-o dezgroape mai încolo.” 

S-a gândit și la ministru, întrebându-se pe ce fereastră se uita 
el în clipele acelea. 

„Ce om prost... Cum să fii atât de tâmpit, încât să depui la 
Ministerul Afacerilor Externe chitanţa de la un club de 
striptease? E un zgârciob, asta-i explicaţia.” 

În timp ce-și bea apa, gândurile i-au zburat la tânăra moartă. 
Biata Josefin era complet ignorată. Din momentul în care a ieșit 
la iveală că fusese stripteuză, a devenit o simplă bucată de 
carne, jucăria bărbaţilor. Annika s-a gândit la părinţii tinerei. 

„Oare cum ar fi reacţionat mama dacă în locul Josefinei aș fi 
fost eu? Oare ar fi urlat la un reporter de la ziarul local?” 

Probabil că nu. Mamei sale nu-i plăceau jurnaliștii. După 
părerea ei, oamenii trebuia să-și vadă de treburile lor. Nu i-o 
spusese niciodată în față, dar nu era mulţumită de profesia pe 
care și-o alesese Annika. Era de partea lui Sven, care credea că 
Annika n-ar fi trebuit să se înscrie la acea facultate. 

— E o slujbă foarte dură, îi spusese Sven. Trebuie să-i înfrunţi 
pe oameni și să-i provoci. Chestia asta nu e pentru o fată 
delicată ca tine. 

S-a ridicat în picioare cu un aer obosit și s-a întors la biroul ei. 

— Mi-a ajuns pe ziua de azi, i-a zis Annei Snapphane, apoi și-a 
luat geanta și a plecat. 

e 

Când s-a deschis uşa, Patricia a tresărit. Annika arăta ca o 
siluetă neagră pe fundalul luminii din scară. 

— Dormeai? a întrebat-o Annika, aprinzând becul. 

Patricia a mijit ochii din pricina luminii puternice: 

— Lăsam energiile să umble în voie. 

— lar eu le-am izgonit, a zis Annika, zâmbind uşor. 


230 


Patricia i-a răspuns tot cu un zâmbet: 

— Sunt întotdeauna în preajma noastră. 

Annika și-a atârnat lucrurile în cuierul din hol. Avea haina udă. 

Patricia s-a ridicat în capul oaselor pe canapea. 

— Și Josefin avea o haină ca a ta, a zis ea pe un ton surprins. 
Exact la fel. 

Annika s-a uitat la ea cu mirare: 

— Are câţiva ani. Cred că am cumpărat-o de la H&M. 

Patricia a încuviinţat din cap: 

— La fel ca a lui Jossie. Încă atârnă în holul apartamentului de 
pe Dalagatan. „Am să port haina asta întotdeauna”, zicea ea 
deseori. Avea obiceiul să spună chestii dintr-astea... Exagerări 
de genu': „Întotdeauna am să...”, „Niciodată n-am să...”, „Asta-i 
cea mai tare dintre toate!”, „Ești cea mai bună prietenă pe care 
am avut-o vreodată!” sau „Am să-l urăsc până la moarte!” Până 
la moarte... 

Patricia a început să plângă, iar Annika a luat loc lângă ea pe 
canapea. 

— Ai ascultat Studio 69? 

Patricia a încuviinţat din cap. 

— Ce părere ai? Ministrul e făptașul? 

Patricia și-a privit mâinile printre lacrimi: 

— Ar putea fi unul dintre grangurii care au fost la club în 
noaptea aia... Au plecat la puţin timp după Jossie. Au plătit cu 
un card dintr-alea guvernamentale. Și știi cum sunt nemții... 
Tata îmi povestea deseori despre ei. 

Annika tăcea, iar Patricia plângea: 

— Toţi cei care sunt importanţi pentru mine mor... 

— Ei, nu-i adevărat, a încercat s-o consoleze Annika. 

— Mai întâi tata, apoi Jossie... 

— Sigur mai sunt și alte persoane la care ţii... Mama ta? 

Patricia a scos un șervețel ca să-și șteargă nasul: 

— Nu vrea s-audă de mine. Zice că-s curvă. Și are toată 
familia de partea ei. 

Annika s-a dus în bucătărie să aducă două pahare de apă. 

— Dar de ce lucrezi în clubul ăla? a întrebat-o ea, întinzându-i 
un pahar. 

— Joachim zice că fac treabă bună la bar, a zis ea pe un ton 
sfidător. Și câștig bine: pun deoparte zece mii în fiecare lună. 
Când o să am suficienţi bani, o să deschid un magazin. Știu și 


231 


cum o să se cheme - Cristal. Am verificat în registrul mărcilor și 
e disponibil. O să vând cărți de tarot și o să ghicesc viitorul. O să 
ajut oamenii să-și găsească drumul în viaţă... 

— Ai văzut mai multe fotografii ale ministrului, a întrerupt-o 
Annika. Era și el cu tipii care au venit în club? 

Patricia a ridicat din umeri: 

— Mă rog, toţi arătau la fel... 

Annikăi i s-a părut că mai auzise undeva acele cuvinte. S-a 
uitat la tânăra de pe canapea. Era limpede că, în general, evita 
să se uite la bărbați. 

— Te-au întrebat și polițiștii chestia asta? 

— Bineînţeles. Mi-au pus toate întrebările posibile de câte un 
milion de ori. 

— De exemplu? 

Patricia s-a ridicat în picioare cu un aer iritat. 

— M-au întrebat tot. Au vrut să afle de la mine o mie de 
chestii. lar acum sunt obosită. Noapte bună! 

Apoi a plecat și a închis cu grijă ușa de la camera ei. 


Optsprezece ani, 
unsprezece luni și cinci zile 


Nu știm încotro mergem. Adevărul care se ascundea 
dincolo de nori a dispărut undeva în spațiu. Nu-l mai 
văd și nici măcar nu-i mai Simt prezența. 


EI plânge din pricina acestei lipse de sens, iar mie 
totul îmi pare rece și searbăd. Sunt nepăsătoare. 
Indiferentă și stearpă. 


Resemnarea se înrudeşte cu eșecul. Voința e sau 
prea puternică, sau prea slabă, iar iubirea, sau prea 
intensă, sau prea palidă. 


Dar nu pot să dau înapoi acum. 


Suntem, în ciuda a toate, lucrul cel mai important 
din lume unul pentru celălalt. 


e Marţi, 7 august 


— Trebuie să dispară, a zis primul. 

— Cum scăpăm de ea? a întrebat al doilea. 

— O împușcăm? a intervenit al treilea. 

Bărbaţii de la Studio 69 erau la ea acasă și stăteau în jurul 
mesei din bucătărie. Era limpede că Annika nu avea să mai 
rămână în redacţia ziarului. 

— Dar pe mine nu m-aţi întrebat! a strigat ea. 

Cei trei au continuat să șușotească între ei la masă, iar Annika 
nu înțelegea ce spuneau. 

— Hei, ascultaţi-mă! le-a strigat ea. Poate că nu vreau să 
merg cu voi! Nu vreau să merg la Harpsund! 

— Vrei să iei micul dejun? 

Când a deschis ochii, Annika a văzut-o în faţa ei pe Patricia și 
a zis: 


233 


— Ce s-a întâmplat? 

Patricia a dus mâinile la gură: 

— Vai, îmi pare rău. Încă dormeai... M-am gândit că... Te-am 
auzit vorbind. Probabil că era un vis. 

Annika a închis ochii, apoi și-a dat părul pe spate: 

— Ce ciudat! 

Apoi s-a dat jos din pat, și-a luat halatul și a pornit ușor spre 
toaletă. S-a întors chiar în clipa când Patricia turna cafeaua în 
căni. 

— N-ai dormit bine? 

Annika s-a așezat pe scaun cu un oftat: 

— Azi or să ia decizia. 

— Cred c-or să te lase să rămâi, i-a zâmbit Patricia. 

Annika a căzut pe gânduri: 

— Am șanse... Sunt membră în Sindicatul Jurnaliștilor. Deci 
chiar dacă redactorii au fost influenţaţi de Studio 69, tot o să am 
parte de sprijinul liderilor de sindicat. 

A luat o gură de senaviș, iar chipul i s-a luminat: 

— Exact asta o să se întâmple! Se prea poate ca șefii să vrea 
să mă dea afară, pentru că habar n-au cum stă treaba de fapt, 
dar o să mă susţină sindicatul. 

— Ai văzut..., a zis Patricia, iar de data asta, Annika i-a întors 
zâmbetul. 

e 

Ploaia se oprise. Însă prima inspirație de după ce-a ieșit afară 
i-a umplut plămânii cu un aer foarte umed. Ceaţa era atât de 
groasă, încât abia a reușit să-și dea seama unde se afla mașina 
închiriată. 

A închis ușa masivă și a pășit pe pietrișul care îi scrâșnea sub 
tălpi. Toate sunetele erau înăbușite, ca și când ar fi fost 
înfășurate în vată. Și-a mișcat ușor brațul, iar ceața a început să 
danseze lin în jurul său. 

A ocolit casa și a ajuns în spate. Nu-ţi puteai da seama că 
lacul se afla la doar câteva sute de metri. Știa că ceaţă avea să 
se ridice odată cu răsăritul soarelui, dar dacă voia să respire 
niște aer proaspăt, atunci acela era momentul cel mai potrivit. 

Pe drumul din apropiere a trecut o mașină, dar n-a reușit s-o 
vadă. 

„Că tot veni vorba de ascunzătoarea perfectă...’ 
el. 


„s-a gândit 


234 


A luat loc pe o bancă din parc, iar umezeala i-a străpuns 
imediat pantalonii. Nu-i păsa. 

Sentimentul ratării îi ardea plămânii ori de câte ori trăgea 
adânc în piept aerul ceţos. Priveliștea asupra lacului era la fel de 
limpede ca viitorul său. Prim-ministrul nu voia să stea de vorbă 
cu el despre ce avea să facă după aceea; acum își folosea toată 
energia ca să salveze campania electorală. Nimic nu trebuia s-o 
pericliteze. În ziua aceea, prim-ministrul avea să se 
descotorosească de el în public, folosindu-se de cine știe ce 
pretext - avea să fie umilit în fața jurnaliștilor. Amibele, cum le 
spunea el oamenilor de presă, controlau campania electorală, 
iar aceasta avea prioritate față de orice. 

„Mai puţin faţă de adevăr”, și-a spus el. 

Acest gând i-a limpezit viitorul, la fel cum soarele, dacă ar fi 
apărut dintr-odată dintre norii groși, ar fi împrăștiat ceața într-o 
clipă. 

Ce simplu era! 

A izbucnit dintr-odată în râs. 

Ce naiba, putea alege să facă orice voia. 

Câtă vreme nu-i descoperea nimeni... 

Râsul a încetat, învăluit și înăbușit de ceaţă. 

e 

— A demisionat! a strigat Anne Snapphane. Ştirea tocmai ne- 
a fost trimisă de TT printr-un comunicat. 

Annika și-a trântit geanta pe podea: 

— Și? 

— „În cadrul unei conferinţe de presă, prim-ministrul a 
anunţat că ministrul comerțului exterior și-a dat demisia”, a citit 
Anne de pe ecran. „Prim-ministrul regretă decizia lui Christer 
Lundgren, dar îi înțelege motivele.” 

— Anume? a întrebat Annika, apoi s-a așezat la birou și a 
aprins computerul. 

— Motive de familie. 

— Era de așteptat ca Lundgren să zică asta. Toţi fac așa. Dar 
mă întreb care-i motivul real. 

— Ei, na! a zis Anne. Nu-i nevoie să te gândești prea mult... 

— Ce vrei să spui? Că el e criminalul? 

— Sunt multe indicii care susţin ipoteza asta. 

Annika nu i-a răspuns. A făcut clic pe pagina unde erau 
stocate comunicatele de la TT - ajunseseră deja la „Ministrul 


235 


demisionează 5”. Nimeni nu reușise să ia legătura cu Christer 
Lundgren ca să obţină un comentariu. Premierul declarase încă 
o dată că ministrul nu era suspectat de nicio crimă și că poliția 
nu-l chemase decât pentru câteva interogatorii de rutină. 

— Păi, și atunci de ce a demisionat? a bombănit Annika. 

A citit și că, în prezent, o comisie internă a partidului examina 
chitanţa descoperită de cei de la Studio 69. Apoi a lăsat mouse- 
ul din mână, s-a sprijinit de spetează și s-a uitat prin redacţie: 

— Și, mă rog, unde sunt toți fuhrerii? 

— La ședința de angajare. 

Inima Annikăi a tresărit. 

— Mă duc să-mi iau niște cafea, a zis ea dintr-odată, 
ridicându-se în picioare. 

„Doamne, ce agitată sunt!”, s-a gândit ea. 

Apoi a luat un exemplar din ediția curentă a ziarului, iar când 
l-a deschis la paginile șase și șapte, a izbucnit în râs - a văzut o 
fotografie care înfățișa un motănel într-o celulă de închisoare, 
pe o saltea din plastic verde-închis. Avea ochii mari și era 
zăpăcit, probabil din cauza bliţului, iar vârful cozii i se odihnea 
pe labele din faţă. „Un motan își așteaptă execuţia” - acesta era 
titlul care ocupa partea de sus a paginii șapte. 

— E îmbucurător că, măcar din când în când, presa se ocupă 
de problemele cu adevărat importante, a zis Annika după ce și-a 
revenit. 

— Am primit o puzderie de proteste din partea cititorilor, i-a 
răspuns Anne, fluturând un teanc gros de însemnări ale 
mesajelor telefonice primite la redacţie. Azi, sarcina mea e să 
decid cui îi va fi dat în grijă motanul. Centralistei i s-a cerut să 
nu ia în considerare telefoanele venite din afara provinciei 
Östergötland. Ce părere ai de satul Arkösund? Și ce zici, ţi se 
pare că motanului nostru îi plac insulele? 

Anne s-a aplecat deasupra biroului, a studiat fotografia preţ 
de câteva secunde, apoi și-a dat singură răspunsul: 

— Nu, nu cred că-i mort după heringi. Impresia mea e că-i 
plac șoarecii și păsările. lar Haversby pare să fie un sat plin de 
șobolani... Să-l trimit acolo? 

Annika nu avea astâmpăr, așa că s-a ridicat iarăși în picioare. 
„De ce n-a venit Christer Lundgren la propria lui conferinţă de 
presă? Și cum se face că nu ela anunţat că demisionează, ci 
prim-ministrul? Nu voia să-și dea demisia? Sau șefii de 


236 


campanie ai social-democraţilor s-au gândit că s-ar putea să-l ia 
gura pe dinainte?” A 

„Poate că și una, și alta”, și-a răspuns ea după câteva clipe. In 
orice caz, toate indiciile dădeau de înțeles că încercau să 
ascundă ceva. 

S-a apropiat de afișier și a văzut că ședința de angajare 
începuse la ora zece. În scurtă vreme, avea să se termine. 
Trebuia să meargă la baie. larăși. 

Când s-a întors, a văzut că Bertil Strand stătea în picioare 
lângă biroul lui Pelle și discuta cu el. Știa că fotograful făcea 
parte din comitetul executiv al filialei locale a sindicatului. 
Probabil că luase parte la întâlnire. Fără să-și dea seama, s-a 
dus lângă el aproape în fugă. 

— Care-i decizia? a întrebat ea cu sufletul la gură. 

Bertil Strand s-a întors ușor către ea. 

— Comitetul executiv al sindicatului a adoptat o poziţie 
unanimă, a zis el pe un ton rece. Credem că trebuie să pleci 
imediat. Nepăsarea de care ai dat dovadă în relaţia cu cei pe 
care i-ai contactat a compromis credibilitatea întregului ziar. 

Annika nu înțelegea: 

— Dar rămân în redacţie sau nu? 

Bertil Strand a mijit ochii, iar vocea lui a devenit rece ca 
gheaţa: 

— N-ai auzit ce-am zis? Trebuie să pleci imediat. 

Annikăi i-a pierit sângele din obraji. A trebuit să se agaţe cu 
mâna de tăblia biroului ca să nu cadă: 

— Să plec? 

Bertil Strand s-a întors într-o parte, iar Annika a dat drumul 
tăbliei. „Doamne, scoate-mă de aici! Cum ajung afară, o să 
vomit.” Întreaga redacţie părea purtată de valuri, iar pereţii se 
legănau. 

Simţea că e cuprinsă de o furie stacojie și ascuţită ca un brici. 

„Căcat! și-a zis ea. M-am săturat de tâmpiţii ăștia! Nu eu am 
făcut prostii. Și nu e vina mea că ziarul se duce de râpă. Cum 
de-mi zice una ca asta tocmai el, care-i unul dintre liderii 
sindicatului meu?” 

— Cum îndrăznești? i-a zis ea lui Bertil Strand, iar chipul 
fotografului s-a crispat. Oamenii ca mine sunt cei care vă 
plătesc mesele ori de câte ori are loc o ședință a comitetului 


237 


executiv al sindicatului. Ar trebui să mă susţineţi, ce naiba! lar 
voi mă înjunghiaţi pe la spate? 

Bertil s-a întors iarăși cu fața spre Annika. 

— Nu ești un membru permanent al acestei filiale sindicale, i- 
a zis el pe un ton răspicat. 

— Nu, pentru că nu-s angajată cu carte de muncă. Dar plătesc 
aceeași cotizaţie sindicală ca toţi ceilalţi angajaţi. Cum se face 
că n-am aceleași drepturi? Cum naiba poate sindicatul să 
recomande concedierea unuia dintre membrii săi? Ţi-ai pierdut 
complet minţile? 

— Nu spune lucruri pe care s-ar putea să le regreţi mai încolo, 
a sfătuit-o fotograful, uitându-se peste capul ei. 

Annika a făcut un pas mare spre el, obligându-l să facă un pas 
înfricoșat înapoi. 

— Tu ar trebui să ai grijă ce spui, i-a zis ea cu glas scăzut. Am 
făcut câteva greșeli, dar niciuna la fel de mare ca aia pe care o 
faci tu acum! 

Cu coada ochiului, Annika l-a văzut pe Anders Schyman 
îndreptându-se spre acvariul său cu o cană de cafea în mână. l-a 
fixat ceafa cu privirea și a pornit după el. Computerele, colegii, 
rafturile și plantele treceau pe lângă ea ca niște crâmpeie de 
realitate, iar când, în cele din urmă, a ajuns faţă în faţă cu el, i-a 
zis cu o voce mult prea stridentă: 

— Mă daţi afară? 

Redactorul-șef adjunct i-a făcut semn să intre în birou, apoi a 
tras draperiile. Annika s-a trântit pe canapeaua îmbâăcsită cu 
fum de ţigară și s-a uitat ţintă la el. 

— Bineînţeles că nu, i-a răspuns Anders Schyman. 

— Sindicatul așa vrea, i-a spus ea cu un tremur în glas. 

„Să nu izbucnești în plâns!”, și-a zis ea. 

Redactorul-șef adjunct a încuviinţat din cap, apoi s-a așezat 
pe canapea, alături de ea: 

— Nu-mi dau seama ce-i în capul lor. Nu dau doi bani pe 
membrii de sindicat. Nu vor decât putere. 

Annika i-a aruncat o privire suspicioasă: 

— Și de ce-mi spuneţi mie toate astea? 

Anders Schyman s-a uitat la ea cu un aer calm: 

— Pentru că, în cazul de faţă, despre asta e vorba. 

Annika a clipit. 


238 


— Din păcate, adevărul e că, deocamdată, nu e loc în redacţie 
și pentru tine. Nu-i putem angaja pe toţi cei care sunt buni, iar în 
toamna asta nu avem la dispoziţie decât un post cu carte de 
muncă. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc! E pentru Carl Wennergren? 

— Da, a spus redactorul-șef adjunct, plecând privirea. 

Annika a izbucnit în râs: 

— Ce să zic, felicitări! Ziarul ăsta susţine oamenii pe care-i 
merită! 

Apoi s-a ridicat de pe canapea. 

— Te rog să iei loc, i-a zis Anders Schyman. 

— De ce, mă rog? N-am motive să mai rămân în clădirea asta 
nici măcar o secundă! O să plec imediat, așa cum își dorește 
sindicatul. 

— Mai ai o săptămână și jumătate de contract. Rămâi până la 
capăt. 

Annika a izbucnit iarăși în râs: 

— Ca să-mi mai serviţi și alte porţii de căcat? 

— În cantităţi mici și la momentele potrivite, poate să facă 
bine la caracter, a spus Anders Schyman zâmbind. 

Annika a strâmbat din nas: 

— Dacă plec acum, primesc o sumă compensatorie. 

— Așa-i, dar aș prefera să rămâi și să mai lucrezi pentru noi. 

Annika a pornit spre ușă, dar s-a răzgândit și s-a oprit: 

— Spuneţi-mi un singur lucru. Ziarul ăsta ar fi dispus să 
plătească pentru un pont de la o grupare teroristă? 

— Ce vrei să spui? a întrebat el, ridicându-se în picioare. 

— Exact ce-am spus: să dea bani ca să fie de faţă la un atac 
terorist. 

Anders Schyman și-a încrucișat braţele și i-a aruncat o privire 
iscoditoare: 

— Ştii ceva? 

— Nu-mi dezvălui sursele niciodată, a zis ea pe un ton 
sarcastic. 

— Eşti angajata acestui ziar, iar eu sunt șeful tău. 

Annika și-a scos legitimația de presă din buzunar și i-a pus-o 
pe birou: 

— Ba nu, nu mai sunteți șeful meu. 

— Aș vrea să știu de ce mi-ai pus întrebarea asta. 

— Mai întâi răspundeţi-mi la ea. 


239 


Redactorul-șef adjunct s-a uitat la Annika în tăcere preț de 
câteva secunde, iar în cele din urmă a spus: 

— Bineînţeles că nu. Nici nu s-ar pune problema. Niciodată! 

— Dacă ziarul ar fi făcut asta după ce v-aţi luat în primire noul 
post, aţi fi aflat? 

— N-am niciun dubiu. 

— Și puteţi să garantați că nu s-a întâmplat așa ceva? 

Anders Schyman a încuviințat ușor din cap. 

— Bine, a zis ea pe un ton destins. Atunci mă declar 
satisfăcută. Ce să zic...? A fost o colaborare scurtă, dar 
frumoasă. 

Apoi i-a întins mâna cu un aer nonșalant, dar redactorul-șef 
adjunct nu i-a întins-o pe-a sa: 

— Ce-ai de gând să faci acum? 

Annika s-a uitat la Anders Schyman cu o undă de dispreţ: 

— Vă privește? 

— Sunt curios, i-a răspuns el pe un ton calm. 

— Mă duc în Caucaz. Plec mâine. 

Schyman a clipit: 

— Nu cred că-i o idee bună. E un război civil în zonă. 

— Ah, nu vă faceţi griji pentru mine. O să mă alătur mișcării 
de gherilă, așa că mă doare la bască, pentru că guvernul nu mai 
are arme. Comunitatea internaţională a avut grijă ca măcelul să 
fie unilateral. Ce să zic, sper să reușiţi să puneţi ziarul pe 
picioare! Dar va trebui să munciţi al dracului de mult. Pentru că 
șefii de-aici fac o treabă de căcat. Mai exact, habar n-au ce fac! 

A pus mâna pe clanţă, apoi s-a întors către el: 

— Trebuie să vă descotorosiţi de canapeaua asta. Chiar că 
pute! 

A lăsat ușa larg deschisă în urma ei, iar Anders Schyman a 
urmărit-o cu privirea în timp ce străbătea redacţia cu mișcări 
smucite și nervoase. În drum spre biroul ei, Annika n-a schimbat 
o vorbă cu nimeni. 

(J 

Anne Snapphane nu mai era în redacție. 

„Cu atât mai bine, s-a gândit Annika. Trebuie să plec de aici 
fără să fac o criză nervoasă. Nu trebuie să le dau satisfacție.” 

Și-a strâns lucrurile, luând de pe birou câteva cutii cu pixuri, o 
foarfecă și un capsator. „Măcar cu-atâta să m-aleg de la ziarul 
ăsta de căcat!” 


240 


A ieșit din redacţie fără să se uite în jur. În timp ce cobora cu 
liftul, a simţit dintr-odată o presiune puternică în piept. li era 
greu să respire. S-a uitat în oglinda care, ca de obicei, îi făcea 
faţa palidă și albăstruie. 

„Ce lumină nasoală! s-a gândit ea. Și e vară... Oare cum aș 
arăta în liftul ăsta iarna?” 

„N-o să aflu niciodată, a fost următorul ei gând. E ultima oară 
când îl folosesc.” 

Liftul s-a oprit cu obișnuita zdruncinătură. Annika a împins ușa 
ca de plumb și a pornit spre ceața de afară. Probabil că Tore 
Brand plecase în vacanţă: la biroul de primire stătea o femeie 
pe care n-o știa. Ușile de la intrare s-au închis în urma ei și așa 
s-a terminat totul. 

A rămas o vreme în curtea sediului, trăgând în piept aerul 
umed. Era aspru și neplăcut. 

Și-a amintit ce-i spusese lui Schyman. „Oare de unde naiba 
mi-a venit ideea cu Caucazul?” Dar poate că nu era o idee chiar 
atât de proastă să plece în străinătate, să ia primul avion către 
cine știe unde. 

Dintre vălurile de ceaţă de pe stradă a apărut cineva. Era Carl 
Wennergren, care căra două pungi grele pline cu sticle. 
Bineînţeles, voia să sărbătorească! 

— Felicitări! i-a zis Annika pe un ton tăios, când a ajuns în 
dreptul ei. 

Carl s-a oprit și a pus pungile jos. 

— Da, mă simt excelent! a spus el cu un zâmbet larg. Dar n-or 
să-mi dea un contract mai mare de șase luni. Altminteri, ar 
trebui să mă angajeze permanent. 

— Îmi închipui că te simţi bine când știi că ai reușit să obţii 
postul prin propriile tale eforturi. Și cu propriii bani. 

Carl a zâmbit ezitant: 

— Ce vrei să spui? 

— Băiețelul cel bogat al lu’ tăticu'. Aţi avut banii la îndemână 
sau a trebuit să vindeţi niște acţiuni? 

Zâmbetul de pe faţă i-a dispărut imediat. 

— Vasăzică te-au dat afară? a zis el cu un aer nonșalant. 

Annika i-a răspuns cu o voce stridentă: 

— Mai degrabă mă îndop cu mâncare de pisică decât să-mi 
cumpăr postul de la niște teroriști. 

Carl a privit-o cu dispreţ din cap până-n picioare: 


241 


— Atunci bon appétit! Chiar ești cam costelivă. Ti-ar prinde 
bine niscaiva mâncare. 

Și-a luat pungile de jos și a pornit spre intrarea în sediu. 
Annika a văzut că erau pline cu sticle de șampanie Moët & 
Chandon. 

— Nu numai că ai cumpărat un pont și un contract la ziar, dar 
ţi-ai turnat și sursele. Ce mai, ai reușit o triplă! 

Carl s-a oprit ca trăsnit și s-a întors spre ea: 

— Asta-i o porcărie! 

Annika a văzut în ochii săi o undă de neliniște și a făcut un 
pas spre el: 

— De unde naiba știau polițiștii că Păpușile Ninja aveau să 
dea o lovitură exact acolo și exact la ora aia? De unde naiba au 
știut că trebuia să evacueze exact casele din zona aia? Și de 
unde au știut unde anume să se ascundă? 

— Nu știu, a zis Carl, umezindu-și buzele. 

Annika a făcut încă un pas spre el, și-a apropiat faţa de a lui și 
i-a spus printre dinţi: 

— Ţi-ai vândut propriile surse. Ai lucrat mână-n mână cu 
poliţia ca să faci rost de fotografii din timpul arestării, așa-i? 

Carl și-a arcuit sprâncenele, a ridicat bărbia și i-a aruncat o 
privire disprețuitoare: 

— ȘI...? 

Annika și-a pierdut cumpătul și a început să urle: 

— Și du-te-n pizda mă-tii, nenorocitule! 

Carl i-a întors spatele și a pornit spre intrare cu pași 
împleticiţi. 

— Târfă ţicnită! i-a strigat el peste umăr. 

Apoi a dispărut în spatele ușilor de sticlă, iar Annika a simţit 
că i se umplu ochii de lacrimi. „Dă-i dracului! El se duce în 
redacție cu șampanie, iar pe mine mă aruncă în stradă...” 

— Hei, Bengtzon, vrei să te las undeva? 

S-a răsucit pe călcâie și l-a văzut pe Jansson într-un Volvo 
vechi și ponosit chiar la ieșirea din parcare. 

— Ce cauţi aici? i-a strigat ea. 

— Am fost la ședința de angajare, i-a răspuns Jansson, oprind 
motorul. 

Annika s-a apropiat de mașină, iar redactorul de noapte a 
coborât. 

— Arăţi obosit, i-a zis ea. 


242 


— Mda, am fost de serviciu noaptea trecută. Dar chiar am 
vrut să merg la ședința asta. Ca să fac un pic de lobby pentru 
tine. 

Annika i-a aruncat o privire neîncrezătoare: 

— De ce? 

Jansson și-a aprins o ţigară: 

— Cred că ești cel mai bun colaborator pe care l-am avut vara 
asta. Am considerat că ţie ţi se cuvine contractul ăla de șase 
luni. Schyman a fost de aceeași părere. 

Annika și-a arcuit sprâncenele: 

— Zău? Și de ce nu l-am primit? 

— S-a opus redactorul-șef. E un mare idiot. Nu vrea să fie 
criticat - îi e frică de se cacă pe el de chestia asta. lar sindicatul 
a fost împotriva ta. 

— Da, știu. 

Au tăcut amândoi câteva clipe, iar Jansson a tras un fum din 
țigară. 

— Pleci chiar acum? 

Annika a încuviinţat din cap: 

— N-are rost să prelungesc agonia. 

— Cine știe, poate o să te întorci într-o bună zi. 

Annika a zâmbit: 

— N-aș paria pe chestia asta. 

Redactorul de noapte a ridicat din umeri: 

— Și ia zi, vrei să te las undeva? 

Annika s-a uitat la faţa extenuată a lui Jansson și a scuturat 
din cap: 

— Nu, mersi! O iau pe jos. Vreau să profit de vremea asta 
nemaipomenită. 

e 

Hainele îi erau îmbâăcsite cu miros stătut de tutun. Și le-a dat 
jos și le-a lăsat grămadă pe hol. Și-a pus halatul și a luat loc pe 
canapea. 

Patricia era plecată. Cu atât mai bine. 

A pus mâna pe cartea de telefon și a răsfoit-o. 

— Nu puteţi să ieșiți din sindicat dând un simplu telefon, i-a 
zis pe un ton de reproș o femeie de la sediul central al 
Sindicatului Jurnaliștilor. 

— Nu pot? Păi, și cum fac? 


243 


— Mai întâi trebuie să le scrieţi celor de la filiala 
dumneavoastră și să le cereţi să vă scoată din sindicat, după 
care ne trimiteţi o scrisoare aici, la sediul central. lar apoi, după 
șase luni, trebuie să vă confirmaţi retragerea, atât la nivel local, 
cât și la nivel central. 

— E o glumă? 

— Perioada de așteptare se calculează începând cu prima zi a 
lunii următoare. Deci, cel mai devreme, puteţi ieși din sindicat 
pe întâi martie anul viitor. 

— Și până atunci trebuie să plătesc în continuare cotizaţia 
întreagă? 

— Da, exceptând cazul în care nu mai practicaţi jurnalismul. 

— Păi, exact asta o să fac. Incepând de azi. 

— Deci aţi renunţat la slujba din presă? 

Annika a oftat: 

— Nu, încă lucrez cu carte de muncă la Katrineho/ms-Kuriren. 

— Atunci nu puteţi să ieșiți din sindicat dând un simplu 
telefon. 

„Mă duc la ea și-o strâng de gât cu firul de telefon!”, s-a 
gândit Annika. 

— Doamnă, uitaţi cum stă treaba. les din sindicat azi. Acum! 
Pentru totdeauna! Ce fac eu nu e treaba dumneavoastră! Și n- 
am să mai plătesc niciun sfanţ. Așa că scoateţi-mă din registru 
imediat! 

Femeia de la celălalt capăt al firului s-a înfuriat: 

— V-am zis că așa ceva e imposibil. Și să știți că nu e 
sindicatul nostru, ci al dumneavoastră. 

Annika a izbucnit în râs. 

— Aveţi un haz nebun! Bine, păi, dacă nu pot să ies din 
sindicat, atunci n-am să mai plătesc întreaga cotizaţie, ci doar 
contribuţia la fondul de șomaj. Să-mi trimiteţi un formular. 

— Nu așa se procedează. 

Annika a închis ochii și a înghiţit în sec. Simţea că mai avea 
un pic și-i exploda creierul. 

— Bine. Uitaţi cum facem. Haideţi s-o lăsăm baltă. Să nu ne 
mai complicăm nici cu formularul pentru contribuţia la fondul de 
șomaj. Vreau doar atât: să vă duceţi la dracu! 

A închis, apoi a răsfoit cartea de telefon și a sunat la CMS, 
Confederaţia Muncitorilor Suedezi. 


244 


— Aș vrea să contribui la fondul de șomaj... Aha, excelent! 
Sigur, vă trimit actele imediat. 

Ce simple puteau fi lucrurile. 

S-a dus în bucătărie să-și facă un sendviș, a mâncat jumătate, 
iar pe restul l-a aruncat. Apoi și-a scos carnețelul și a luat loc pe 
un scaun. A închis ochii, a inspirat adânc, apoi a compus cele 
două scrisori și le-a trecut pe curat. Avea să cumpere plicuri și 
timbre de la magazinul din colț. 

e 

Când Patricia s-a întors acasă și a călcat pe mormanul de 
haine de pe podea, deja se făcuse seară. 

— Bună! a strigat ea din hol. Ai fost, cumva, într-un bar? 

Annika a scos capul pe ușa de la bucătărie: 

— De ce? 

— Îţi miros hainele ca o scrumieră. 

— Am fost dată afară... 

Patricia și-a pus haina în cui și s-a dus în bucătărie: 

— Ai mâncat? 

Annika a scuturat din cap: 

— Nu mi-e foame. 

— Dar trebuie să mănânci ceva. 

— Altminteri, ce? O să am karma negativă? 

Patricia a zâmbit: 

— Karma reprezintă păcatele din vieţile anterioare care te 
lovesc în viața de acum. Tu, în schimb, suferi de foame. Și se 
poate muri din asta. 

Apoi s-a dus la aragaz și a spart câteva ouă într-un castron. 
Annika se uita pe fereastră; ploaia răpăia pe pervaz, accentuând 
cenușiul întunecat al serii. 

— În curând, o să vină toamna, a meditat ea cu voce tare 
după câteva minute. 

— Uite, ţi-am făcut o omletă cu ciuperci, a spus Patricia, 
așezându-se în faţa ei. 

Spre surprinderea ei, Annika a mâncat-o pe toată. 

— Și ia zi, cum adică ai fost dată afară? 

Annika se uita la farfuria goală: 

— N-am obţinut un nou contract. Sindicatul a vrut să plec. 

— Ce tâmpiţi! a zis Patricia cu atâta patos, încât Annika a 
izbucnit în râs. 

— Da, chiar sunt niște tâmpiţi. Am ieșit din sindicat. 


245 


Patricia a strâns masa și a spălat vasele. 

— Și ce-ai de gând să faci? 

Annika a înghiţit în sec. 

— Nu știu, a zis ea pe un ton calm. Tocmai mi-am dat demisia 
de la Katrineho/ms-Kuriren. Şi l-am înștiințat pe proprietarul meu 
din Hălleforsnăs că n-o să mai stau în apartamentul lui. Am pus 
scrisorile la poștă în după-amiaza asta. 

Patricia a făcut ochii mari: 

— Și de unde o să câştigi bani? 

Annika a ridicat din umeri: 

— Peste o lună, încep să primesc șomaj. Și mai am niște bani 
la bancă. 

— Unde o să stai? 

Annika a ridicat braţele: 

— Aici, până una-alta. Am contract de închiriere pe termen 
scurt, dar pot să rămân un an. Dup-aia, oi vedea... 

— La club, întotdeauna avem nevoie de personal. 

Annika a izbucnit într-un hohot de râs strident: 

— Păi, da, am calităţile principale: țâțe și păsărică. Unde mai 
pui că, mai acu' ceva timp, am și învârtit ruleta o vreme... 

— Serios? 

— În timpul facultăţii, am fost crupieră la hotelul Katrineholm. 
Învârteam roata de unşpe ori. Și puteam să fac bila să se 
oprească la numărul treizeci și patru, dacă mă concentram și îi 
dădeam drumul cum trebuie de la zero. 

— Noi chiar avem nevoie de cineva pentru ruletă. 

— O să plec undeva o vreme. 

— Unde? 

Annika a ridicat din umeri: 

— Nu mai ţin minte cum se cheamă... E undeva în Turcia, pe 
malul Mediteranei. 

— Sună frumos. 

Au tăcut amândouă o bună bucată de timp. 

— Ai vrea să afli încotro te îndrepți? a întrebat-o Patricia. 

— Sigur că da. 

— Așteaptă un pic, mă duc să iau cărţile. 

Patricia s-a ridicat de pe scaun și s-a dus în camera ei. Annika 
a auzit-o desfăcând fermoarul unei genţi. Câteva clipe mai 
încolo, Patricia a apărut în prag, ţinând în mână o cutie din lemn 
maro. 


246 


Patricia a pus cutia pe masa din bucătărie și a deschis-o. 
înăuntru se afla ceva împăturit într-o pânză neagră, pe care a 
desfăcut-o cu grijă. 

— Ce-i asta? 

— Tarotul este o veche sursă a cunoașterii, i-a explicat 
Patricia, așezând cărţile pe masă. E o filosofie prezentată sub 
forma unor imagini ezoterice așezate pe niște cărţi de joc. Un 
instrument care te ajută să devii mai conștient de lumea în care 
trăieşti. 

— Îmi pare rău, dar nu cred în chestii de genu’ ăsta. 

Patricia a luat loc pe scaun: 

— Nu trebuie să crezi. Ci să asculți. Trebuie să te deschizi și 
să arunci o privire în împărăţia dinăuntrul tău. 

Annika nu și-a putut înăbuși un zâmbet. 

— Nu râde, e ceva cât se poate de serios, a zis Patricia pe un 
ton sever. Fii atentă, sunt șaptezeci și două de cărţi: Arcanele 
Majore, Arcanele Minore și cărţile de curte. Toate semnifică 
diferite intuiții și perspective. 

Annika a scuturat din cap și s-a ridicat în picioare: 

— Nu, stai jos, i-a zis Patricia, apucând-o de încheietura 
mâinii. Lasă-mă să-ţi ghicesc viitorul! 

Annika a ezitat câteva clipe, apoi a oftat și a luat loc pe 
scaun: 

— Bine. Ce trebuie să fac? 

— Poftim, i-a zis Patricia, punând setul de cărţi în mâna 
Annikăi. Amestecă-le și taie-le! 

Annika le-a amestecat și le-a tăiat, apoi i-a întins teancul 
Patriciei. 

— Nu, trebuie să le tai de trei ori, apoi le amesteci din nou și 
le tai de două ori. 

Annika i-a aruncat o privire sceptică: 

— De ce? 

— Pentru energii. Continuă! 

Annika a oftat ușor, apoi le-a amestecat și le-a tăiat așa cum îi 
ceruse Patricia. 

— Bine. lar acum nu trebuie să pui cele două teancuri unul 
peste altul, ci să alegi unul cu mâna stângă și să amesteci 
cărţile din nou. 

Annika a dat ochii peste cap și a făcut ce i s-a spus. 


247 


— Bravo! lar acum trebuie să te concentrezi asupra întrebării 
la care vrei să afli răspunsul. Te afli în faţa unei mari schimbări? 

— Doamne, știi foarte bine că-i așa, i-a răspuns Annika pe un 
ton mustrător. 

— Bine, atunci o să fac o etalare în formă de cruce celtică. 

Patricia a împrăștiat cărţile pe toată masa. 

— Interesante imagini, a zis Annika. Și ce creaturi ciudate! 

— Setul ăsta a fost conceput de Frieda Harris, după niște 
schițe de Aleister Crowley. A avut nevoie de cinci ani ca să le 
termine. Simbolurile își au originea în Ordinul Ermetic al Zorilor 
Aurii. 

— Ca și când ar conta..., a zis Annika pe un ton plin de 
neîncredere. În fine, iar cărţile astea or să-mi spună viitorul? 

Patricia a încuviințat din cap cu un aer serios și i-a arătat cu 
degetul o carte: 

— Aici, pe prima poziţie, se află cartea care reprezintă situaţia 
ta de acum. Este Turnul, cea de-a șaisprezecea Arcană Majoră. 
După cum vezi, e lovit de fulger și se dărâmă. Asta e viaţa ta, 
Annika. Tot ceea ce era sigur pentru tine se năruie, nu cred că-i 
nevoie să-ți spun eu asta. 

Annika i-a aruncat Patriciei o privire iscoditoare: 

— Altceva? 

Patricia și-a apropiat degetul de cartea care se afla deasupra 
turnului: 

— Cinci de Monede se intersectează cu situația ta actuală. Fie 
ţi-o îngreunează, fie ţi-o ușurează. Cartea asta reprezintă 
planeta Mercur în Taur. Adică depresie și frică. 

— Și? 

— Te temi de schimbare, dar n-ai de ce. 

— Așa, și apoi? 

— După cum era de așteptat, perspectiva ta asupra situaţiei 
este una critică. E reprezentată de a douăzecea Arcană Majoră - 
Justiţia -, care simbolizează critica de sine și meditaţia. Simţi că 
ai dat greș și te cauţi pe tine însăți. Dar interpretarea 
inconștientă pe care o dai situaţiei actuale e mult mai 
interesantă: uite, e Cavalerul de Spade, ce reprezintă 
creativitatea. Cavalerul încearcă să fugă de imbecili, de oamenii 
înguști la minte. 

Annika s-a sprijinit pe spetează, iar Patricia a continuat: 


248 


— Vii dinspre Șapte de Monede, cartea limitării și eșecului, și 
te îndrepţi spre Opt de Spade, ce reprezintă piedicile. 

Annika a oftat: 

— Se pare c-o să am mult de lucru! 

— lar asta ești tu. Luna. Ciudat: ultima oară când mi-am ghicit 
viitorul, mi-a ieșit că sunt tot Lună. Cartea sexului feminin, testul 
final. Îmi pare rău, dar nu-i o carte bună... 

Annika nu i-a raspuns, iar Patricia a studiat celelalte cărţi, 
apoi a zis: 

— Spânzuratul. E cartea care arată de ce ţi-e frică cel mai 
tare. De rigiditate. Te temi ca nu cumva să ţi se frângă spiritul. 

— Dar cum o să se termine totul? a întrebat Annika pe un ton 
mai puţin expeditiv. 

Patricia i-a arătat cea de-a zecea carte cu un aer ezitant: 

— Ăsta este rezultatul. Dar nu te teme. E doar un simbol. Nu 
trebuie să iei cartea ca atare. 

Annika s-a aplecat deasupra mesei. Cartea înfățișa un schelet 
negru cu o coasă în mână. Moartea. 

— Nu reprezintă neapărat moartea fizică, ci, mai degrabă, o 
schimbare radicală. Vechile relaţii trebuie să se rupă. Moartea 
are două feţe. Una care sfâșie și distruge, alta care te eliberează 
de vechile legături. 

Annika s-a ridicat în picioare deodată: 

— Nu dau doi bani pe cărţile tale! Sunt niște porcării! Apoi a 
plecat valvârtej în camera ei și a trântit ușa. 


249 


PARTEA A TREIA 


Septembrie 


Nouăsprezece ani, două luni 
și optsprezece zile 


Cred că știu foarte bine să trăiesc. Îmi închipui că, în 
realitate, viața mea este foarte luminoasă. Respirația 
mi-e atât de ușoară, picioarele - atât de fine, iar 
mintea - atât de deschisă. Cred că am darul fericirii. 
Cred că-mi place grozav să fiu vie. Simt o _licărire 
undeva în preajma mea, foarte aproape, dar nu pot să 
ajung la ea. 


Ce simplu poate fi totul! Cât de puține lucruri îmi 
trebuie, de fapt. 

Soare. Vânt. Directie. Context. Dăruire. Iubire. 
Libertate. Libertate... 


Dar el spune că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 


e Luni 3 septembrie 


Peisajul nu s-a materializat decât cu un minut înainte ca 
avionul să aterizeze. Norii atârnau chiar deasupra copacilor. 
Burniţa și era ceaţă. 

„Sper că vremea a fost așa tot timpul, s-a gândit Annika. 
Exact asta ar fi meritat nenorociții!” 

După ce a aterizat pe aeroportul Arlanda, avionul a tras la 
terminalul 2, același unde se îmbarcaseră la plecare. Annika 
fusese foarte dezamăgită că terminalul 2 era doar o anexă a 
adevăratului terminal internațional și că avea foarte puţine 


250 


duty-free-uri. Era folosit de companiile aeriene mai mici, pentru 
zborurile interne și internaţionale, pentru chartere și cursele 
regulate. Ce mai, nu avea niciun farmec. 

Măcar nu erau mulți agenţi vamali. „Tot e ceva”, s-a gândit ea 
în timp ce mergea pe un culoar verde. 

Bineînţeles că bagajele ei au venit ultimele. Autobuzul pe care 
l-a luat de la aeroport era ticsit, așa că a trebuit să stea în 
picioare de-a lungul drumului de patruzeci și cinci de minute 
până la autogara din centrul Stockholmului. Când a coborât 
lângă viaductul Klaraberg, începuse să plouă de-a binelea. 
Ploaia pătrundea prin pânza genţilor, udându-i lucrurile. Annika 
a înjurat în gând, apoi a pornit spre Bolindersplan și a urcat în 
autobuzul 52. 

In apartament era liniște, iar perdelele atârnau neclintite în 
lumina dimineţii. Și-a pus genţile pe covorul din hol și s-a tolănit 
pe canapeaua din sufragerie. Era ameţită de oboseală. Avionul 
era programat să plece cu o zi înainte, la ora patru după- 
amiaza, dar, din motive care nu le-au fost comunicate, pasagerii 
au fost nevoiţi ca, înainte de decolare, să aștepte opt ore în 
aeroportul turcesc și alte cinci în avion. În fine, te puteai aștepta 
să ţi se întâmple lucruri de genul ăsta atunci când te hotărai să 
pleci în străinătate pe neașteptate. Unde mai pui că Annika nici 
nu se grăbea să ajungă undeva anume. 

S-a întins pe spate, a închis ochii și s-a lăsat cuprinsă de 
neliniștea pe care o reprimase de-a lungul zilelor fierbinţi 
petrecute în Turcia, unde se străduise să absoarbă lumina, 
sunetele și mirosurile Asiei. Cât stătuse acolo, mâncase bine - 
salate și chebapuri - și băuse vin la fiecare masă. Dar acum, 
simţea că i se strânge stomacul și că i se pune un nod în gât. Se 
străduia să-și imagineze cum avea să arate viitorul ei, dar nu 
vedea nimic. Vid. Alb. Absolut nimic. Niciun contur. 

„Trebuie să uit, s-a gândit ea. Începând de acum.” 

Annika a adormit pe canapea, dar s-a trezit după zece minute 
- avea hainele ude și i se făcuse foarte frig. S-a dezbrăcat, și-a 
luat halatul și a coborât în fugă la baia de la subsol. 

Când s-a întors în apartament, s-a dus în bucătărie în vârful 
picioarelor și a băgat capul prin ușa întredeschisă a camerei în 
care stătea Patricia. Dar nu era înăuntru. Annika era surprinsă și 
un pic necăjită. În drum spre Stockholm, o cam enervase gândul 
că s-ar putea ca Patricia să fie acasă. Dar se înșelase: nu voia să 


251 


fie singură. Coama neagră a colegei sale nu se odihnea pe 
pernă, ceea ce i-a stârnit sentimentul unei pierderi - nu era un 
sentiment plăcut. 

Nu avea astâmpăr, așa că s-a plimbat o vreme prin 
apartament, trecând dintr-o cameră în alta, apoi și-a făcut o 
cafea, dar n-a putut s-o bea. Și-a răsturnat pe podea hainele ude 
din geamantane, apoi le-a întins pe scaune și le-a agăţat de 
clanţe. Apartamentul s-a umplut cu un miros acru și umed, așa 
că a deschis ferestrele. 

„Și acum? s-a gândit ea. Ce-o să fac cu viaţa mea? Din ce-o să 
trăiesc?” 

S-a trântit iarăși pe canapea. Era epuizată și simţea chiar sub 
stern un mic ghem de neliniște. Îi era greu să respire. Perdeaua 
se umfla și plutea câteva clipe în cameră, apoi cădea la loc. 
Annika a observat că podeaua de sub fereastră se udase și s-a 
ridicat s-o șteargă. 

„Clădirea oricum urmează să fie renovată, și-a spus ea dintr- 
odată. Așa că nu contează. N-are niciun rost. Cui îi pasă dacă se 
umflă podeaua? De ce să mă obosesc?” 

Când și-a dat seama că, într-un sens, această situaţie era 
emblematică pentru viața ei, s-a cufundat într-un ocean de milă 
de sine. S-a trântit pe canapea, a dus genunchii la bărbie și a 
început să se legene și să plângă, își petrecuse braţele în jurul 
picioarelor și le strângea atât de tare, încât o dureau. 

„Totul s-a terminat. Unde să mă duc? Cine o să mă ajute 
acum?” 

Dintr-odată, i-a răsărit în minte un gând de o limpezime 
cristalină. 

„Bunica!” 

A format numărul și, închizând ochii, s-a rugat ca bunica să fie 
în apartamentul ei, nu în Lyckebo. 

— Sofia Hällström, a răspuns bătrâna. 

— Bunico! a zis Annika plângând. 

— Ce s-a întâmplat, scumpa mea? 

Bătrâna părea atât de speriată, încât Annika s-a străduit să nu 
mai plângă: 

— Mă simt atât de singură și de nefericită. 

Bunica a oftat: 

— Așa e viaţa... Uneori, chiar trebuie să lupţi. Dar cel mai 
important lucru e să nu renunţi. Ai înţeles? 


252 


— La ce bun? a zis Annika, fiind pe punctul de a izbucni iarăși 
în plâns. 

Vocea bătrânei părea un pic plictisită: 

— Singurătatea e grea. Oamenii nu se pot descurca fără 
semenii lor. Ai fost exclusă din grupul din care voiai să faci 
parte, Annika, iar acum simţi că ţi-a fugit pământul de sub 
picioare. Ceea ce nu-i de mirare! Ar fi fost ciudat dacă te-ai fi 
simţit bine. Este normal să te simţi rău, însă apoi o să fii în stare 
să ai grijă de tine. 

Annika și-a șters lacrimile cu dosul palmei: 

— AŞ vrea să mor. 

— Știu, dar n-o să mori. O să trăieşti, ca să mă poţi 
înmormânta când mi-o veni sorocul. 

— Ce-ai zis? a șoptit Annika în receptor. Ești bolnavă? Să nu 
mori niciodată! 

Femeia a râs pe înfundate: 

— Nu, nu-s bolnavă, dar toţi o să murim într-o bună zi. lar tu, 
scumpa mea, o să ai grijă de tine și n-o să faci nimic nesăbuit. 
la-o ușor și trăiește-ți suferinţa! Poţi să fugi de ea o vreme, dar, 
până la urmă, tot o să te ajungă din urmă. Las-o să te învăluie, 
trăiește-o! N-ai să mori din asta! O să supraviețuiești, iar când o 
să ieși la liman, ai să fii mai puternică. Mai în vârstă și mai 
înțeleaptă. 

Annika a zâmbit: 

— Ca tine, bunico. 

Bătrâna a izbucnit în râs: 

— Bea o cană de cacao cu lapte, Annika! Tolănește-te pe 
canapea și uită-te la televizor; eu așa fac atunci când dau de 
greu. Și acoperă-ţi picioarele cu o pătură, trebuie să-ţi fie cald și 
să te simţi confortabil. Totul o să fie bine, ai să vezi. 

Au tăcut amândouă, iar Annika și-a dat seama cât de egoistă 
era. 

— Dar, ia spune-mi, ţie cum îţi merge? a întrebat ea repede. 

— Păi, de când ai plecat, a plouat în fiecare zi. Am venit 
încoace numai ca să fac niște cumpărături și să spăl niște haine, 
deci ai avut noroc că m-ai prins. 

„Vasăzică există un Dumnezeu...”, s-a gândit Annika. 

— Am vorbit cu Ingegerd și mi-a zis că a fost mare 
aglomeraţie la Harpsund, a continuat bunica, pe un ton de 
bârfă. 


253 


Annika a zâmbit: 

— Și cu programul de slăbit al prim-ministrului cum a rămas? 

— A fost amânat indefinit... În schimb, au fost pe-acolo unii 
cărora nu prea le ardea de mâncare... 

Bârfa bunicii cu noua menajeră de la Harpsund nu prea o 
interesa pe Annika, dar voia să fie politicoasă, așa că a întrebat- 
O: 

— Ah, da? Cine? 

— Ministrul care și-a dat demisia, Christer Lundgren. A venit 
cu o zi înainte să se facă anunțul și a stat o săptămână. Toți 
jurnaliștii din ţară încercau să dea de el, dar nu l-a găsit nimeni. 

Annika a izbucnit în râs: 

— Câte știi! Vasăzică ai fost chiar în miezul lucrurilor! 

Au râs amândouă, iar Annika simţea că, încetul cu încetul, 
ghemul de neliniște din piept i se micșorează. 

— Mulţumesc, bunico! a zis ea cu glas scazut. 

— Dacă situaţia se înrăutățește prea tare, vino la mine. Lui 
Whiskas îi e dor de tine. 

— La cât îl alinţi, nu prea cred... Dă-i o sărutare din partea 
mea! 

Căldura insuflată de bunică i-a rămas în inimă după ce a pus 
receptorul în furcă, și totuși lacrimile au început iarăși să-i 
șiroiască pe obraji - erau lacrimi triste, dar nu disperate. Se 
simţea tot rău, dar mai bine decât înainte. 

Când a sunat telefonul, soneria stridentă a făcut-o să tresară. 

— Vasăzică te-ai întors! Doamne, ce mult ai stat! Cum a fost? 

Annika și-a șters lacrimile cu dosul palmei: 

— A fost foarte frumos. Turcia e o ţară extraordinară. 

— Mă bucur pentru tine! a spus Anne Snapphane. Poate ar 
trebui să merg și eu. Cum stau cu serviciile medicale? 

Annika n-a reușit să-și înăbușe hohotul de râs, care, pur și 
simplu, i-a cuprins pieptul, nelăsându-i nicio clipă de gândire: 

— Să știi că au clinici speciale pentru ipohonari. La micul 
dejun îţi fac radiografii, la prânz îţi dau Prozac, iar la cină, 
antibiotice. 

— Sună bine, dar care e nivelul de radon din pereţi? Și ia zi, 
pe unde-ai fost? 

Annika a râs iarăși: 

— Mai întâi, într-un complex turistic pe jumătate terminat, 
aflat la vreo 15 kilometri de Alanya. Era plin de nemți. Apoi m- 


254 


am dus la Istanbul, unde am stat la o femeie pe care am întâlnit- 
o în autobuz și am lucrat în hotelul ei timp de-o săptămână. Apoi 
m-am dus la Ankara, un oraș mult mai modern. 

Annika a simţit că o cuprinde un sentiment de pace interioară, 
iar picioarele i s-au relaxat. 

— Și unde ai stat? a întrebat Anne Snapphane. 

— Am ajuns noaptea târziu, iar autogara era destul de 
haotică. Așa că am sărit în primul taxi pe care l-am văzut și am 
zis: „Hotel International”. Și în Ankara chiar există un hotel care 
se cheamă așa, iar personalul e foarte amabil. 

— Și ai stat într-un apartament, deși ai plătit pentru o cameră 
simplă? 

— De unde știi? 

A venit rândul Annei Snapphane să râdă: 

— Mi-am închipuit. Știu bine cât de norocoasă ești. 

Au râs amândouă. Exista o afinitate reală între ele. 

Tăcerea care a urmat a fost caldă și plăcută. 

— Ai renunţat la slujba de la ziar? a întrebat-o Annika. 

— Da, ieri. lar pe 12 septembrie, încep munca la casa de 
producţie TV. Dar tu ce-ai de gând să faci? 

Annika a scos un oftat. Ghemul din piept a reapărut: 

— Habar n-am, nu m-am gândit atât de departe... Aș putea 
merge să muncesc la hotelul ăla din Istanbul... 

— Hai cu mine la Piteå! Plec cu avionul în după-amiaza asta. 

— Nu, mersi. Mi-am petrecut ultimele douăzeci și patru de ore 
în avioane. 

— Păi, vezi, înseamnă că ești obișnuită. Hai cu mine! Ai fost 
vreodată dincolo de râul Klar? 

— Nici măcar nu mi-am desfăcut bagajele... 

— Și mai bine! Părinţii mei au o casă uriașă în Pitholm, așa că 
e suficient loc și pentru tine. lar dacă nu ţi-o plăcea, poţi să te 
întorci mâine. 

Annika s-a uitat la mormanul deprimant de haine jilave și a 
luat o hotărâre: 

— Sigur mai sunt locuri libere în avion? 

După ce a pus receptorul în furcă, Annika a dat fuga în 
dormitor, a scos geanta cu care mergea la serviciu, a aruncat în 
ea două perechi de chiloţi și un tricou, apoi și-a luat neseserul 
de pe podeaua din sufragerie. 


Înainte să iasă din apartament ca să se întâlnească cu Anne în 
piața Kungsholms, a luat o cârpă și a șters podeaua de sub 
fereastră. 

e 

Annika s-a uitat de jur împrejur cu un aer dezamăgit: 

— Unde-s muntii? 

— Lasă aerele de Stockholm, i-a răspuns Anne. Suntem pe 
malul mării. Pe coasta de nord a Suediei. Haide, taxiurile-s în 
partea aia. 

Au traversat parcarea din jurul aeroportului Kallax, iar Annika 
privea în jur: șesuri și mulți pini. Pe cer se vedeau doar câțiva 
nori, iar soarele strălucea cu putere. Dar era destul de frig, cel 
puţin pentru cineva care tocmai se întorsese din Turcia. Un 
avion de luptă le-a trecut vuind pe deasupra capetelor. 

— Baza aeriană 21, a zis Anne, aruncându-și bagajul în 
portbagajul taxiului. Kallax funcţionează și ca aeroport militar. 
Aici am învăţat să sar cu parașuta. 

Annika își ţinea geanta în poală și, înainte ca taxiul să plece 
spre Piteå, doi bărbaţi în costum s-au înghesuit și ei în mașină. 

Au trecut pe lângă câteva sate și loturi de teren arabil, dar 
drumul european E4 era mărginit mai ales de păduri. Frunzele 
erau colorate în culorile radioase ale toamnei, deși era abia 
începutul lui septembrie. 

— Aici când vine iarna? a întrebat Annika. 

— Pe șapte octombrie am dat examenul auto. lar două zile 
mai târziu, s-a iscat o furtună de zăpadă și am intrat într-un 
șanț. 

Taxiul a oprit la intersecţia cu drumul care ducea spre 
Norrfjărden, ca să coboare unul dintre bărbaţii în costum. 

Douăzeci de minute mai târziu, Annika și Anne au coborât la 
autogara din Piteă, apoi au lăsat bagajele Annei într-un dulap cu 
cheie din sala de așteptare. 

— O să vină tata să ne ia peste o oră. Vrei să bem o cafea? 

Când au ajuns la cafeneaua Ekbergs, Annika a comandat un 
sendviș cu creveţi. li revenise pofta de mâncare. 

— Ai avut o idee excelentă, a zis ea. 

— N-ai avut niciun simptom de renunțare? 

Annika i-a aruncat o privire nedumerită: 

— Renunţare la ce? 

— La viaţă. La știri. La ministru. 


Annika a rupt o bucată mare din sendviș și a răspuns pe un 
ton îmbufnat: 

— Nu dau doi bani pe chestiile astea. 

— Nu vrei să afli ce s-a mai întâmplat? 

Annika a scuturat din cap, mestecând cu frenezie. 

— Bine, a zis Anne. De ce se scrie Bengtzon cu „z”? 

Annika a ridicat din umeri: 

— Nu știu... Stră-străbunicul Gottfried a venit în Hälleforsnäs 
la sfârșitul anilor 1850. Lasse Celsing, proprietarul uzinei 
metalurgice, tocmai montase un utilaj de ștanţat, care i-a fost 
dat în grijă chiar strămoșului meu. Un văr de-al meu a încercat 
să facă un arbore genealogic, dar n-a ajuns foarte departe. S-a 
oprit la acest Gottfried. Nimeni nu știe de unde a venit - se prea 
poate să fi fost neamţ sau ceh. Când a fost trecut în registrul 
populaţiei, a zis că-l cheamă Bengtzon. 

Anne a luat o gură zdravănă din prăjitura cu marţipan. 

— lar mama ta? 

— Provine dintr-o veche familie de  metalurgiști din 
Hälleforsnäs. Ce mai, am furnalul ștanţat pe frunte... Dar tu? 
Cum de te cheamă Snapphane și de ce te tragi din Lapland??? 

Anne a oftat, lingându-și lingurița: 

— După cum ţi-am zis, asta e o regiune de coastă. Cu 
excepţia laponilor, toţi cei de pe-aici vin din altă parte: 
cherestegii, muncitori la căile ferate, valoni și alţi hoinari. 
Potrivit legendei păstrate în familia noastră, Snapphane? era 
porecla unui strămoș danez cu mâna... ușoară, care, cândva în 
secolul al XVIII-lea, a fost spânzurat pentru furt pe un deal de 
lângă Norrfjărden. Ca un avertisment pentru semeni, copiii lui 
au fost numiţi tot Snapphane și nici ei n-au sfârșit tocmai bine. 
Așa că tare mi-aş dori ca pe fruntea mea să fie ștanţat un furnal. 
Blazonul familiei mele are în centru o spânzurătoare... 

Annika a zâmbit, apoi a înghiţit ultima bucăţică de sendviș, 
care era plină cu maioneză. 

— Frumoasă poveste. 

— Dar, probabil, e falsă de la un cap la altul. Mergem? 


22 Lapland: provincia cea mai nordică a Suediei. 
23 În componenţa acestui antroponimic intră cuvintele snapp: „a înhăţa, a șterpeli” și 
hane: „bărbat”. 


257 


Pe tatăl Annei îl chema Hans. Părea sincer încântat s-o 
cunoască pe una dintre colegele fiicei lui din Stockholm. 

— Sunt atât de multe lucruri de văzut pe-aici, a zis el cu 
entuziasm, în timp ce Volvo-ul său înainta încet pe Sundsgatan. 

— Satul Storfors, peștera Elias, Muzeul Fermei, tăbăcăria 
BOleby și Altersbruk, vechea turnătorie, care are un iaz și o 
moară... 

— Gata, tati! a zis Anne cu un aer ușor stânjenit. Annika a 
venit aici să mă vadă pe mine. Parcă ai fi un ghid turistic... 

Dar Hans nu s-a dat bătut: 

— Dacă vrei să mergi pe undeva, să-mi zici, că te duc eu cu 
mașina, a adăugat el pe un ton voios, privind-o pe Annika în 
retrovizor. 

Annika a încuviinţat din cap, apoi s-a uitat pe geam și a zărit 
un canal îngust. Imediat după aceea, au ieșit din centrul 
orașului. 

Piteå. Acolo locuia bărbatul care sunase pe Telefonul 
Ciudaţilor în ziua în care cei de la Studio 69 dezvăluiseră că 
ministrul Christer Lundgren fusese la un club de striptease. 
Parcă zisese că era căsătorit cu o verișoară a ministrului... 

În mod instinctiv, Annika a băgat mâna în geantă. Carnetţelul 
era încă acolo. L-a scos și l-a deschis la ultimele însemnări. 

— Roger Sundström din Piteå, a citit ea cu glas tare. 
Cunoașteţi pe cineva cu numele ăsta? 


Tatăl Annei a virat la stânga într-un sens giratoriu și s-a 
gândit cu voce tare: 

— Sundström... Roger Sundström... Cu ce se ocupă? 

— Nu știu, i-a răspuns Annika, dând pagina. lar pe soția lui o 
cheamă Britt-Inger. 

— Multe soţii de pe-aici sunt botezate Britt-Inger, a zis Hans. 
Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. 

— Dar de ce întrebi? s-a interesat Anne. 

— Cu o zi înainte ca ministrul comerțului exterior să-și dea 
demisia, am primit un pont ciudat în legătură cu el de la un 
anume Roger Sundström din Piteå. 

— lar eu știu pe cineva care nu mai dă doi bani pe jurnalism, 
a zis Anne pe un ton insinuant. 

Annika a vârât carneţelul la loc și a pus geanta la picioare: 

— Şi eu! 


Părinţii Annei locuiau într-o casă din Pitholm, pe strada Oli- 
Jans. Era spațioasă și modernă. 

— Voi mergeţi să vă instalaţi la etaj, a zis Hans. Eu o să vă 
pregătesc ceva de mâncare. Britt-Inger lucrează în seara asta. 

Annika s-a uitat la Anne cu un aer surprins. 

— Adică mama, a lămurit-o Anne. Tata vorbea serios când ţi-a 
zis cum stă treaba cu numele soțiilor de pe-aici. 

Etajul era spaţios și luminos. Pe stânga, lângă o fereastră, era 
un birou cu un computer, o imprimantă și un scanner, iar pe 
dreapta, două camere de oaspeți; fiecare s-a instalat în câte 
una. 

În timp ce Hans făcea de mâncare, Annika și Anne s-au dus în 
sufragerie, unde era o colecţie de discuri. 

— Nu-mi vine să cred că ai discul ăsta! a zis Annika cu un aer 
foarte surprins, scoțând Bad for Good, albumul solo al lui Jim 
Steinman. 

— E un disc de colecție, a zis Anne. 

— Nu știu pe nimeni care să fi auzit de discul ăsta, în afară de 
mine, desigur. 

— E un album excepţional. Ştiai că a folosit piese de pe el atât 
pentru câteva albume ale lui Meat Loaf, cât și pentru coloana 
sonoră din Străzile în flăcări? 

— Da, a răspuns Annika, cercetând cu atenţie coperta 
discului. Refrenul piesei care dă titlul albumului a fost preluat în 
piesa Nowhere Fast din coloana sonoră a filmului. 

— Exact, iar monologul Love and Death and an American 
Guitar a fost inclus și pe albumul Back into Hell, atâta doar că se 
numește Wasted Youth. 

— Pur și simplu, extraordinar! 

— Divin! 

Au tăcut amândouă câteva clipe, meditând la măreţia lui Jim 
Steinman. 

— Ai și albumele pe care le-a compus pentru Bonnie Tyler? a 
întrebat Annika în cele din urmă. 

— Sigur că da. Pe care vrei să-l punem? Secret Dreams and 
Forbidden Fire? 

Anne a pus acul pick-upului pe disc și au început amândouă 
să cânte. 

După câteva clipe, Hans a venit în sufragerie și a dat muzica 
mai încet: 


259 


— Nu uitaţi că suntem într-un cartier de case, a zis el. Annika, 
ai mâncat vreodată palt? 

— Nu, a zis ea. 

Pe Annika n-o tentase niciodată ideea de a gusta acele 
cocoloașe făcute din făină de secară și sânge. Dar în seara 
aceea le-a încercat: erau prăjite și aveau un gust foarte bun, 
asemănător cu cel al găluștelor de cartofi. 

— Vrei să mergi la un film? a întrebat-o Anne după ce a pornit 
mașina de spălat vase. 

— Aveţi cinematograf aici? s-a mirat Annika. 

Anne i-a aruncat o privire întrebătoare tatălui ei: 

— Mai e vreun cinematograf în oraș? 

— Nu știu, îmi pare rău. 

— Aveţi o carte de telefon? a intervenit Annika. 

— La etaj, lângă calculator, i-a răspuns Hans. 

După ce s-a uitat după un cinematograf, Annika s-a gândit că 
n-ar fi rău să-l caute și pe Roger Sundstrom. De ce nu? A găsit 
doi, iar pe soția unuia dintre ei o chema Britt-Inger. Locuiau pe 
Solandergatan. 

— E lângă Djupviken, golful din celălalt capăt al orașului, a 
lămurit-o Anne. 

— Vrei să facem o plimbare? a întrebat-o Annika. 

e 

Soarele apunea în spatele fabricii de celuloză. Au străbătut 
Strömnäs, apoi Nolia, zona din spatele Casei de Cultură. Familia 
Sundström locuia într-o vilă din cărămidă galbenă, cu pivniță și 
verandă, construită în anii '60. Annika a auzit niște copii care 
cântau. 

— Faci cum crezi de cuviinţă, a zis Anne. Eu doar te însoțesc. 

Annika a apăsat pe butonul soneriei. Roger Sundstrom era 
acasă. Când Annika i s-a prezentat, bărbatul s-a arătat surprins, 
apoi a devenit suspicios. 

— M-am tot gândit la ce mi-aţi spus, a început Annika. Am 
venit în vizită la o prietenă din Piteă și m-am gândit să vorbesc 
cu dumneavoastră. 

Copiii - un băiat și o fată - au venit în fugă pe hol și s-au 
ascuns după picioarele tatălui lor, uitându-se la musafire cu un 
aer curios. 

— Mergeţi să vă luaţi pijamalele, le-a zis el copiilor, ușuindu-i 
într-o cameră de pe stânga. 


260 


— Cântăm și mai încolo, tati? 

— Da, sigur. Și nu uitaţi să vă spălaţi pe dinți. 

— Putem intra câteva clipe? 

Bărbatul a ezitat, dar, în cele din urmă, le-a condus în 
sufragerie - o măsuţă de sticlă, o canapea în formă de „L” și 
bibelouri chinezești în vitrină. 

— Britt-Inger ţine un curs seral, le-a explicat el. 

— Frumoasă casă, a zis Anne cu un accent de Norrland mai 
puternic decât de obicei. 

— Cu ce vă pot ajuta? a întrebat Roger, luând loc pe un fotoliu 
de pluș. 

Annika s-a așezat pe marginea canapelei: 

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar aş vrea să fiu sigură că am 
reţinut corect ce mi-aţi spus. Aţi plecat de pe aeroportul Arlanda 
cu un avion al companiei Transwede? 

Bărbatul și-a trecut palma peste barba nerasă: 

— Da, exact. Vreţi o ceașcă de cafea? 

Pusese această întrebare pe un ton destul de ezitant, dar știa 
că era politicos să întrebe. 

— Nu, mulțumesc, a zis Anne. Nu stăm mult. 

— Înseamnă că v-aţi îmbarcat la terminalul 2, a zis Annika. 
Cel mic, nu-i așa? 

— La care vă referiţi? a întrebat bărbatul. 

— Adică nu la cel mare, pentru curse interne, ci la cel care-i 
un pic mai departe. 

Roger a încuviinţat din cap cu un aer circumspect: 

— Așa-i. A trebuit să luăm un autobuz și să ne cărăm singuri 
valizele, pentru că bagajele urma să fie verificate de vameșii din 
Stockholm. 

Annika a încuviinţat și ea din cap: 

— Exact! Ei bine, dumneavoastră și Britt-Inger l-aţi văzut pe 
ministru acolo, în terminalul acela mic? 

Roger a stat pe gânduri câteva clipe: 

— Da, cred că acolo, pentru că tocmai ne îmbarcam. 

Annika a înghiţit în sec: 

— Știu că e greu, dar va amintiţi cumva la ce ghișeu v-aţi 
îmbarcat? 

Roger a scuturat din cap: 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


Annika a oftat ușor. „E drept, a trecut ceva vreme de-atunci”, 
s-a gândit ea. 

— Dar, a adăugat Roger, îmi aduc aminte că i-am lăsat pe 
copii să se cațere pe căruciorul pentru bagaj, ceea ce ni s-a 
părut foarte amuzant. Cred că Britt-Inger i-a și filmat. Poate 
vedem numărul ghișeului pe casetă. 

Annika a făcut ochii mari: 

— Serios? 

— Haideţi să ne uităm! 

Roger s-a apropiat de bibliotecă, a deschis ușile barului și a 
început să caute prin teancurile de casete. 

— Mallorca... Gata, am găsit-o! 

A băgat caseta în videocasetofon și l-a pornit. Imaginile au 
început să pâlpâie pe ecran. Copiii se jucau pe marginea 
piscinei. Trebuie să fi fost în jurul prânzului, pentru că umbrele 
erau scurte. În stânga, se vedeau două picioare păroase, 
probabil ale lui Roger. În colţul de jos al imaginii era scris: 24 
iulie, 14:27. 

— Ceasul camerei merge bine? a întrebat Annika. 

— Cred că da. O să dau un pic înainte. 

A apărut o femeie cu părul blond, care dormea în avion cu 
gura întredeschisă. Data se modificase: 27 iulie, 16:53. 

— Soţia mea, le-a lămurit gazda. 

Apoi, bronzat și zâmbitor, a apărut Roger, care împingea un 
cărucior plin cu bagaje - deasupra lor erau copiii. Data: 27 iulie, 
19:43. Băiatul stătea în picioare, ţinându-se de mânerul 
căruciorului, iar fetița era așezată pe geamantane. Amândoi îi 
făceau cu mâna mamei, care se afla în spatele camerei. Camera 
înainta încet prin terminal, iar imaginea tremura ușor. 

— Acolo! a strigat Annika. Aţi văzut? Șaizeci și patru! 

— Ce anume? a întrebat Roger. 

— Daţi un pic înapoi, a zis Annika. Și puteţi să daţi stop pe 
imagine? 

Roger a apăsat pe butoanele telecomenzii. 

— Ce ochi ai! a zis Anne. Cum de-ai observat? 

— Am fost azi acolo și m-am întrebat de la ce ghișeu s-au 
îmbarcat Roger și familia lui, i-a explicat Annika. Daţi mai 
departe, poate mai e ceva. 

Dintr-odată, în faţa camerei a apărut un grup de oameni. Unul 
dintre ei a lovit camera, iar Roger a reapărut în cadru. 


262 


— Christer! a strigat el, făcând un semn cu mâna. 

Pe ecranul televizorului, Roger s-a ridicat pe vârfuri, s-a uitat 
în stânga, la soţia sa, iar vocea lui a umplut sufrageria: 

— L-ai văzut? Era Anna-Lena lui Christer! Cred că merg și ei 
cu avionul ăsta. 

— Du-te și salută-i, i-a sugerat vocea unei femei invizibile. 

Roger s-a întors cu spatele, apoi au apărut în cadru câţiva 
oameni care s-au dat la o parte, iar în depărtare, deși neclar, s-a 
zărit Christer Lundgren alergând spre un ghișeu. Era fostul 
ministru al comerțului exterior, nu încăpea niciun dubiu. 

— Aţi văzut? a strigat Annika. Are în mână un bilet. Deci chiar 
se îmbarcă! 

Apoi Roger l-a pierdut pe ministru în mulţime, s-a uitat în altă 
direcţie și a strigat: „Christer!”, iar dintr-odată ecranul s-a 
înnegrit, iar caseta a început să se deruleze. 

Annika a simţit că o cuprinde un val puternic de adrenalină: 

— Nu-i de mirare că nu l-aţi văzut în avion. Christer Lundgren 
s-a îmbarcat la ghișeul șaizeci și cinci, nu șaizeci și patru. 

— Oare unde se ducea? a întrebat Anne cu un aer confuz. 

— Asta o să încercăm să aflăm, a zis Annika. Vă mulțumesc 
foarte mult că ne-ați primit, domnule Sundström. 

Apoi a dat repede mâna cu el și a pornit spre ieșire. 

— Ti-am zis eu! a izbucnit ea pe un ton bucuros când au ajuns 
afară. Măi să fie! Deci chiar a plecat undeva în noaptea aia! Dar 
nu știm unde! 

A imitat câţiva pași dintr-un dans războinic, iar Anne i-a zis pe 
un ton plictisit: 

— Ba știm, a fost la un club de striptease. 

— Ba nu, n-a fost acolo. A plecat într-o călătorie, dar 
destinaţia e ultrasecretă, a contrazis-o Annika, făcând o piruetă. 
E atât de secretă, încât preferă să se lase acuzat de crimă și să- 
și dea demisia. 

— În loc să ce? 

Annika s-a potolit: 

— În loc să spună adevărul. 


263 


Nouăsprezece ani, 
patru luni și şapte zile 


Trebuie să hotărăsc ce este important. Trebuie să 
ajung la o concluzie în legătură cu cine sunt. Oare 
exist și altfel decât prin el? Oare respir și altfel decât 
prin gura lui? Oare gândesc și în alţi termeni decât ai 
lui? 


Am încercat să stau de vorbă cu el despre asta. Are 
o logică limpede și simplă. 

„Dar oare eu exist și altfel decât prin tine? mă 
întreabă el. Oare pot trăi fără tine? Oare pot iubi fără 
iubirea ta?” 

Apoi îmi răspunde: „Nu.” 


Are nevoie de mine. Nu poate trăi fără mine. „Să nu 
mă părăsești niciodată”, îmi spune el. Suntem lucrul 
cel mai important din lume unul pentru celălalt. 


Îmi spune că nu mă va părăsi niciodată. 


Am fost singură multă vreme. 
e Marţi 4 septembrie 


După câteva ore de somn, Patricia s-a trezit cu un vag 
sentiment de neliniște. S-a ridicat în capul oaselor pe saltea, și-a 
dat părul la o parte din ochi, iar când l-a văzut pe bărbat, a scos 
un țipăt. 

— Cine ești? a întrebat-o tipul din prag. 

Era aplecat pe vine și se uita la ea. Părea că stătea acolo de 
mai multă vreme. 

Patricia a tras pătura până la bărbie și s-a dat în spate, 
sprijinindu-se de perete: 

— Dar tu cine ești? 


264 


— Sunt Sven. Unde-i Annika? 

Patricia a înghiţit în sec și a încercat să-și vină în fire: 

— Păi... Annika... Nu știu... 

— Nu s-a întors ieri din vacanţă? 

Patricia și-a dres glasul: 

— Ba da... Cred că da. Când am ajuns acasă, i-am găsit 
hainele întinse la uscat. 

— Acasă? 

Patricia a plecat privirea: 

— Annika mi-a zis că pot sta aici o vreme. Stăteam într-un 
apartament cu o prietenă care... Nu m-am întâlnit cu ea ieri. Nu 
știu unde e. Noaptea trecută n-a venit acasă. 

Patricia s-a oprit, iar cuvintele ei încă vibrau în aer. Avea un 
sentiment puternic de déjà-vu. 

— Și unde crezi că e acum? 

Mai auzise întrebarea asta; simţea că se învârte camera cu ea 
și a dat același răspuns: 

— Nu știu, poate că a plecat la cumpărături, poate că a plecat 
să te caute... 

Tipul s-a uitat la ea cu un aer scrutător: 

— Și nu știi când o să se întoarcă? 

Patricia a dat din cap în semn că nu, simțind că i se umezesc 
ochii, iar Sven s-a ridicat în picioare: 

— Păi, am stabilit cine sunt și ce vreau eu. Acum spune-mi, tu 
cine naiba ești? 

Patricia a înghiţit în sec: 

— Sunt Patricia. Am cunoscut-o pe Annika pe vremea când 
lucra la Kvällspressen. Mi-a zis că pot să stau aici o vreme. 

Tipul se uita la ea cu atenţie, iar Patricia a ridicat pătura încă 
un pic. 

— Deci și tu ești jurnalistă? Despre ce scrii? O cunoști pe 
Annika de multă vreme? 

Patricia simțea fiori de neliniște pe șira spinării. Răspunsese la 
atât de multe întrebări și fusese considerată răspunzătoare de 
atât de multe lucruri care nu aveau nicio legătură cu ea. 

Tipul a făcut câţiva pași spre Patricia, iar acum stătea chiar 
lângă ea: 

— În ultima vreme, Annika nu prea a fost în apele ei. Voia să 
înceapă o carieră aici, în capitală, dar nu i-au ieșit socotelile. Tu 
ai băgat-o în povestea asta? 


265 


Cuvintele au trecut ca un fulger prin mintea Patriciei, care a 
strigat: 

— N-am băgat pe nimeni în nimic! Să fie clar! 

Se uita fix în ochii tipului care, la rândul lui, se uita ţintă la ea. 

— În curând, Annika o să se întoarcă în Hălleforsnăs. Sper că 
ai unde să te muţi... O să rămân aici câteva zile. Spune-i c-o să 
mă întorc diseară. 

Apoi a ieșit din apartament, trântind ușa. Patricia a simţit că-i 
vine să plângă și s-a strâns într-un ghem mic și încordat, 
împreunându-și mâinile cu disperare. 

e 

Când Annika a intrat în bucătărie, Hans Snapphane își bea 
cafeaua și citea ziarul local. 

— Sunt ouă fierte pe aragaz, i-a zis el. 

Annika a scos unul din ibric și l-a ținut sub apă rece. 

— Îmi închipui că fata mea încă doarme. 

Annika a încuviințat din cap zâmbind: 

— A lucrat din greu multă vreme. 

— Îmi pare bine că a plecat de la ziar. Nu-i făcea deloc bine. 
Slujba asta în televiziune pare să aibă un program de lucru 
rezonabil. În plus, sunt mai multe femei în conducere. 

Annika s-a uitat la el pe furiș - se părea că-l duce capul. 

— Pot să dau nişte telefoane? a întrebat ea atunci când Hans 
s-a ridicat de la masă, înhăţțându-și servieta. 

— Bineînţeles, dar vă rog s-o lăsaţi mai moale cu Jim 
Steinman. În seara asta, Britt-Inger iarăși lucrează până târziu. 

Hans a urcat în mașină, i-a făcut cu mâna, apoi a plecat, iar 
Annika a înfulecat oul și a dat fuga la etaj. 

Mai întâi a sunat la Administraţia Aviatică Civilă ca să ceară 
informaţii despre zborurile de la Arlanda: 

— Bună ziua! M-aţi putea ajuta, vă rog, să aflu când anume a 
decolat un anumit avion? 

— Bineînţeles, i-a răspuns operatorul de serviciu. Despre ce 
cursă e vorba? 

— E mai complicat. Știu doar la ce ghișeu s-a făcut 
îmbarcarea. 

— Nicio problemă. Desigur, dacă e vorba de un zbor de azi 
sau de ieri. 

— Ah, nu... E o cursă mai veche. În cazul ăsta, nu puteţi afla? 


266 


— Deci nu cunoașteţi ora plecării? Putem vizualiza cursele din 
ziua anterioară și pe cele din următoarele șase zile. 

Annika s-a dezumflat: 

— E vorba de o cursă de acum cinci săptămâni. 

— Și nu știți decât numărul ghișeului de îmbarcare? Cam 
puţin. Și mă tem că nu pot verifica o cursă atât de veche. 

— Nu aveţi un orar al zborurilor? 

— Va trebui să luaţi legătura cu compania aeriană respectivă. 
Dar despre ce-i vorba? Vreo poliţă de asigurare? 

— Nu, nicidecum. 

A urmat o pauză. 

— În fine, a zis bărbatul, va trebui să luaţi legătura cu 
compania aeriană. 

Annika a oftat. 

— Nu știu nici compania, a zis ea pe un ton abătut. Ce 
companii folosesc terminalul 2? 

Operatorul i le-a înșirat: 

— Maersk Air - o companie daneză care, între altele, are și 
curse spre peninsula lutlanda -, Sabena, cu zboruri spre 
Bruxelles, Alitalia, Delta Airlines, cu zboruri spre Statele Unite, 
Estonian Air, Austrian Airlines și Finnair. 

Annika și-a notat numele companiilor și l-a întrebat: 

— Și folosesc ghișeele prin rotaţie? 

— Nu chiar. De obicei, îmbarcarea pentru zborurile 
internaţionale se face de la ghișeele șaizeci și cinci până la 
șaizeci și opt. Șaptezeci și șaptezeci și trei sunt la etajul inferior 
și sunt folosite pentru transferul pasagerilor cu autobuzul. 

— Ghișeul șaizeci și cinci e pentru curse internaţionale? 

— Da. Acolo se află biroul vamal și punctul de control. 

— lar șaizeci și patru? 

— E folosit mai ales pentru cursele interne. Ghișeele sunt 
dispuse în perechi, iar șaizeci și patru poate fi modificat printr-o 
simplă mutare a ușilor... 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru ajutor, a zis Annika 
repede și a închis. 

„Vasăzică e un ghișeu internaţional...” În noaptea de douăzeci 
și șapte iulie, Christer Lundgren a plecat în străinătate și s-a 
întors în data de douăzeci și opt, cu puţin înainte de ora cinci 
dimineața. 


— Înseamnă că n-a fost în Statele Unite, a zis ea cu voce tare, 
tăind de pe listă Delta Airlines. 

Ar fi putut face o cursă dus-întors până în peninsula lutlanda, 
Finlanda, Bruxelles, Tallinn sau Viena - distanțele erau suficient 
de scurte pentru ca o astfel de călătorie să fie posibilă. Italia era 
o destinaţie destul de improbabilă. 

Și totuși, rămânea o întrebare: de ce făcuse acea călătorie 
noaptea? Probabil că fusese vorba de o întâlnire al naibii de 
importantă. Și care i-a luat ceva timp. 

Annika a făcut socoteala pe degete. 

„Să zicem că a plecat în jurul orei 20:00; asta înseamnă că, 
oricare ar fi fost destinaţia, n-avea cum să ajungă acolo și să 
treacă de punctul de control înainte de ora 21:30. Apoi probabil 
că a trebuit să meargă undeva cu un taxi sau cu mașina cuiva; 
sau poate că întâlnirea a avut loc la aeroport... 

Să presupunem că întrevederea a început la 22:00 și s-a 
terminat la 23:00. După aceea, s-a întors la aeroport și a trebuit 
să aștepte la ghișeul de îmbarcare, deci nu avea cum să plece 
de acolo înainte de miezul nopții. 

Nu cred că-s multe curse programate atât de târziu; în fine, 
companiile mici sigur n-au multe zboruri dintr-astea. Și ce-i cu 
Maersk Air?” 

Annika a oftat. 

„Dar poate că nu s-a întors acasă cu avionul, ci cu mașina sau 
cu vaporul, ceea ce ar scoate de pe listă Viena, Bruxelles și 
destinațiile italiene.” 

A aruncat o privire pe carneţel. Rămâneau lutlanda, Finlanda 
și Tallinn. A căutat compania Finnair în cartea de telefon, a 
format numărul gratuit și i-a răspuns cineva de la call-center-ul 
din Helsinki. 

— Nu, i-a zis vocea prietenoasă a unui bărbat care aducea cu 
cea a spiridușului Moomin din poveștile pentru copii scrise de 
Tove Jansson”. Nu pot accesa asemenea date de pe computerul 
meu. Și spuneţi că nu știți numărul zborului? Dacă l-aţi fi știut, 
aș fi putut face o verificare... 

Annika a închis ochii, frecându-și fruntea cu mâna: 

— Care sunt destinațiile curselor din Stockholm? 

Bărbatul a tastat ceva, apoi a zis: 


24 Tove Jansson (1914-2001): scriitoare, pictoriţă și autoare de benzi desenate. 
268 


— Helsinki, bineînţeles, Oslo, Copenhaga, Viena, Berlin și 
Londra. 

Annika și-a dat seama că ajunsese într-o fundătură. Nu așa 
putea verifica unde anume ajunsese avionul cu care plecase 
ministrul. 

— Și o ultimă întrebare. Când pleacă ultima cursă spre 
Stockholm? 

— De la Helsinki? Pleacă la ora 21:45 și ajunge la 21:40. 
Sunteţi cu o oră în urma noastră. 

Annika i-a mulțumit și a pus receptorul în furcă. 

„Probabil că nu s-a întors acasă cu o cursă regulată. Poate cu 
un avion privat. O fi închiriat un charter, chiar dacă e foarte 
scump”, s-a gândit ea, aducându-și aminte de tapajul făcut în 
jurul zborurilor private ale prim-ministrului. Cine vrea să zboare 
cu un charter trebuie să plătească, iar Annikăi nu prea îi venea 
să creadă că Lundgren scosese bani din propriul buzunar pentru 
așa ceva - ar fi fost împotriva principiilor lui... 

A ridicat privirea și s-a uitat pe fereastra camerei de lucru a 
lui Hans Snapphane. In stânga a văzut cel mai răspândit tip de 
casă din Piteå: o vilă roșiatică din prefabricate, construită în anii 
'70. În faţă, pe cealaltă parte a străzii, era o casă mai mare, din 
cărămidă albă, cu lambriuri maro, iar în zare se vedea o pădure. 

Trebuia să fi rămas pe undeva o factură. Oricum s-ar fi întors 
acasă, fostul ministru al comerțului exterior sigur a trimis 
factura cheltuielilor de transport vreunui minister sau vreunui 
birou guvernamental. A fost tare surprinsă când și-a dat seama 
că nu știa de ce minister ţinea comerțul exterior. 

S-a dus repede în camera Annei și a trezit-o: 

— Trebuie să mă întorc la Stockholm. Am multe de făcut. 

e 

Pe Anne n-a surprins-o faptul că Annikăi îi revenise interesul 
pentru jurnalism, așa că a ajutat-o cu pregătirile de plecare. 
Odată ajunsă în Stockholm, la terminalul central, Annika s-a dus 
direct la Ministerul Afacerilor Externe din piața Gustav Adolfs. 
Dar clădirea vopsită în roz și galben era înconjurată de mașini 
negre și lucioase. Niște indivizi cu aer grav se uitau cu grijă în 
toate părţile, iar din loc în loc se vedeau câţiva turiști în vârstă 
cu aparate foto. Pe măsură ce se apropia de minister, prezenţa 
acelor oameni o încurca din ce în ce mai mult. Intrarea era 
blocată de o mașină mare și neagră, cu un număr de 


269 


înmatriculare ridicol, în formă de coroană. Când a dat s-o 
ocolească, un gardian obez, cu uniformă maro-oliv, i-a blocat 
calea: 

— Unde mergeţi? 

— înăuntru, i-a răspuns Annika. 

— Sunt destui reporteri acolo. 

„Căcat!”, și-a zis Annika. 

— Dar vreau să mă duc la registratură. 

— Atunci va trebui să așteptați, i-a explicat gardianul pe un 
ton autoritar, împreunându-și mâinile sub burtă. 

Annika a rămas pe loc: 

— De ce? 

Gardianul și-a luat privirea de la ea: 

— Vizită de stat. Înăuntru se află președintele Africii de Sud. 

— Pe bune? a zis Annika, dându-și seama că nu mai era deloc 
la curent cu ce se întâmpla în Suedia. 

— Reveniţi după ora trei. 

Annika s-a întors pe călcâie și a pornit spre Norrbro”. S-a uitat 
la ceas - avea de așteptat o oră. Ploaia se oprise, aşa că a 
hotărât să facă o mică plimbare până în Insula de Sud. Cât 
stătuse în Turcia, simţise nevoia să alerge în fiecare zi: îi plăcea 
foarte mult calmul care o cuprindea după ce făcea jogging. 
Acum traversa centrul vechi cu pași mari și iuți, apropiindu-se 
de treptele de lângă piaţa Mosebacke. Cu breteaua genţii 
trecută peste piept, a urcat și a coborât treptele de mai multe 
ori, până când a simţit că transpiră și i se mărește pulsul. S-a 
oprit în capătul străzii Klevgrând ca să admire priveliștea asupra 
Stockholmului: străzile înguste care despărţțeau fațadele de pe 
chei, carena albă a vasului af Chapman strălucind deasupra 
apei, parcul de distracţii Gröna Lund cu ale sale montagnes 
russes azurii, care se odihneau deasupra frunzișului ca un uriaș 
ghem de lână. 

„Trebuie să fac în așa fel încât să rămân în orașul ăsta”, și-a 
zis ea. 


25 Norrbro: pod din centrul Stockholmului, inaugurat în 1807. 
26 Af Chapman: navă construită în 1888, care ulterior a fost transformată într-o 
pensiune plutitoare și ancorată lângă unul dintre cheiurile Stockholmului. 


270 


La trei fără cinci minute nu mai era nicio mașină în fața 
Palatului Arvfurstens”. 

— Aș vrea să obţin câteva date despre modul în care 
călătoresc miniștrii, i-a zis Annika pe un ton politicos femeii din 
spatele tejghelei. 

A simţit că i se prelinge o broboană de sudoare la rădăcina 
nasului și a șters-o imediat. 

Femeia a ridicat ușor sprâncenele. 

— Aha, a zis ea pe un ton dispreţuitor. Și mi-aţi putea spune 
cine întreabă? 

Annika a zâmbit: 

— Nu sunt obligată să vă spun cine sunt. Nici măcar nu aveţi 
dreptul să-mi puneţi această întrebare. Dar dumneavoastră 
sunteți obligată să-mi răspundeţi la întrebări. 

Femeia s-a încordat. 

— Deci spuneţi-mi, vă rog, cum procedează un ministru atunci 
când vrea să plece într-o călătorie? a întrebat Annika pe tonul 
cel mai amabil de care era în stare. 

Femeia i-a răspuns cu o voce glacială: 

— Secretara ministrului îi rezervă un bilet prin agenţia 
contractată de guvern. În prezent, guvernul are contract cu 
Nyman & Schultz. 

— Fiecare ministru are propriul său buget de călătorii? 

Femeia a oftat discret: 

— Da, bineînțeles. 

— Am înţeles. Atunci aș vrea să fac o cerere ca să văd un 
document oficial. Aș vrea să văd factura și chitanţa de card 
predată de Christer Lundgren, fostul ministru al comerțului 
exterior, pe data de 28 iulie a anului curent. 

Femeia abia reușea să-și ascundă încântarea: 

— Nu este posibil. 

— Ah, nu? De ce? 

— Pentru că, de când a fost învestit noul prim-ministru, 
portofoliul comerţului exterior nu mai ţine de Ministerul 
Afacerilor Externe, ci de Ministerul Industriei, Muncii și 
Comunicaţiilor. Prim-ministrul a transferat promovarea 
comerțului exterior de la Ministerul Afacerilor Externe la 
Ministerul Industriei, Muncii și Comunicaţiilor. Ministerul nostru a 


27 Palatul Arvfurstens, construit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, este sediul 


Ministerului de Externe. 
271 


primit la schimb chestiunile legate de imigrare și de acordarea 
azilului. 

Annika a clipit: 

— Deci ministrul comerţului exterior nu trimite nicio factură 
aici? 

— Nu, niciuna. 

— Nici măcar pe cele pentru cheltuielile de protocol sau de 
agrement? 

— Nu. 

Annika era dezorientată. Potrivit moderatorului de la Studio 
69, reporterul lor găsise chitanţa de la clubul de striptease în 
arhiva Ministerului Afacerilor Externe - era absolut sigură. În 
capul ei, întreaga emisiune răsuna deseori ca o melodie 
obsesivă. 

— Unde este Ministerul Industriei, Muncii și Comunicațiilor? 

După ce-a aflat adresa - Fredsgatan numărul 8 -, Annika a 
ieșit din clădire și a pornit într-acolo, trecând pe lângă Muzeul 
Mediteranei și al Antichităţilor din Orientul Mijlociu. A intrat și s-a 
oprit în fata omoloagei funcţionarei de la Ministerul Afacerilor 
Externe: 

— Aș vrea factura unui bilet de avion și chitanţa pentru niște 
cheltuieli de agrement din data de 28 iulie a anului curent. 
Durează mult? 

Funcționara de la registratura era o femeie prietenoasă și 
eficientă: 

— Nu, nu durează mult. Reveniţi peste o oră și o să vi le dam. 
Dar să nu veniţi mai târziu, pentru că închidem. 

Annika s-a dus pe Drottninggatan și a aruncat o privire în jur. 
Ploua mărunt, iar norii negri de deasupra parlamentului dădeau 
de înțeles că, mai pe seară, avea să plouă zdravăn. Se plimba în 
tihnă, uitându-se cu un aer indiferent la CD-urile, afișele și 
hainele cu preţ redus. Nu-și permitea nimic din toate astea - era 
lefteră. Decizia impulsivă de a pleca la Piteå o lăsase fără niciun 
sfant. 

A luat-o pe promenada care ducea la Klarabergsgatan. A 
intrat într-o cafenea americană ordinară și a comandat un pahar 
de apă cu gheaţă. Cereau cinci coroane pentru niște apă de la 
robinet. Annika și-a înghiţit replica tăioasă și a băgat mâna în 
buzunar. Ploaia se întețise și merita să dea cele cinci coroane ca 
să nu se ude până la piele. 


272 


A luat loc la bar și s-a uitat în jur. Cafeneaua era plină de 
tineri dichisiţi care aveau în față câte un espresso sau un 
cappuccino. Annika a luat un cub de gheaţă și l-a spart în dinţi. 

Până atunci, se străduise să evite un gând care era totuși 
inevitabil: întrucât plecase de bunăvoie de la Katrineholms- 
Kuriren, timp de o lună nu avea să primească ajutor de șomaj și 
nici nu mai avea de încasat nimic de la Kvällspressen. 

„Dar n-am cheltuieli chiar atât de mari”, s-a gândit ea, apoi a 
început să le treacă în revistă. 

Chiria era doar 1 970 de coroane pe lună, iar acum avea o 
colegă de apartament. Nu trebuia să dea mult pe mâncare: 
putea foarte bine să mănânce mai multe paste. Nu avea nevoie 
de abonament de transport: putea să cumpere bilete, să 
meargă pe jos sau să se furișeze la metrou. Dar nu putea 
renunţa la telefon; pentru ea, era o prioritate. Și nu i se părea 
un mare sacrificiu să renunțe la haine și farduri - cel puţin o 
vreme. 

„Am nevoie de o slujbă cu jumătate de normă.” 

— E liber scaunul ăsta? 

Era un tip cu părul în două culori și gene rimelate. 

— Da, sigur, a bolborosit Annika. 

A profitat de ocazie ca să meargă la toaletă. Asta nu costa 
nimic. 

e 

Cincizeci de minute mai târziu, era înapoi pe Fredsgatan. 
Funcţionara de la registratură a intrat în biroul din spatele 
tejghelei, iar când s-a întors, avea un aer îngrijorat: 

— N-am găsit nicio factură pentru cheltuieli de zbor din ziua 
aceea, dar am găsit chitanța pentru cheltuielile de agrement. 

l-a dat Annikăi o copie a chitanței de la Studio 69. Era vorba 
de 55 600 de coroane, iar explicația cheltuielii suna astfel: 
„agrement și băuturi răcoritoare”. 

— Doamne ferește! a zis Annika. 

— Cred c-or să fie greu justificate atunci când o să se facă 
auditul..., a zis funcţionara fără să ridice privirea. 

— A cerut multă lume să vadă chitanta asta? 

Femeia a ezitat. 

— Nu tocmai, i-a răspuns ea, ridicând privirea. Am crezut că 
or s-o ceară multe persoane, dar până acum au venit doar 
câteva... 


273 


— Și spuneți că nu e nicio factură pentru cheltuieli de zbor? 

Funcționara a clătinat din cap: 

— Nu, deși am verificat și în săptămâna de dinainte de 28 
iulie și în cea de după. 

Annika a stat pe gânduri câteva clipe. S-a uitat la semnătura 
lăbărțată de pe chitanta de card, apoi a întrebat: 

— E posibil să fi predat altui minister factura pentru 
cheltuielile de călătorie? 

— Cine, ministrul comerțului exterior? Mă îndoiesc. Oricum, 
tot aici ar fi ajuns. 

— Sau unei alte autorităţi publice? Că doar călătorește mult și 
face lobby pentru diferite organizații și companii, nu-i așa? 

— E posibil... Poate că drumurile îi sunt plătite de companii, 
nu știu sigur... 

Annika a insistat: 

— Dar dacă a călătorit în interesul guvernului, iar facturile nu 
au fost predate aici, atunci unde ar fi putut ajunge? 

Funcționarei i-a sunat telefonul, iar Annika a observat că 
femeia a devenit tensionată. 

— Îmi pare rău, dar vă spun sincer că nu știu. Și puteţi să 
păstraţi copia, nu vă costă nimic. 

Annika i-a mulţumit și a lăsat-o să răspundă la telefon. 

e 

În apartament era liniște. S-a dus direct în camera Patriciei și 
a aruncat o privire înăuntru. 

— Annika! 

Spre surprinderea ei, Patricia avea o voce speriată; a intrat în 
cameră și a întrebat-o zâmbind: 

— Ce s-a întâmplat? 

Patricia a sărit în picioare, și-a aruncat braţele în jurul gâtului 
ei și a izbucnit în plâns. 

— Dumnezeule! Dar ce s-a întâmplat? a întrebat-o Annika pe 
un ton îngrijorat. Ai păţit ceva? 

Patriciei i se încurcase părul în gene, așa că a dat la o parte 
firele care îi intraseră în ochi, ca să poată vedea. 

— N-ai venit acasă... N-ai dormit aici noaptea trecută, iar 
iubitul tău a venit și m-a întrebat unde ești. Am crezut... că ai 
păţit ceva. 

Annika a mângâiat-o tandru pe păr: 

— Nu fi caraghioasă. Ce mi s-ar fi putut întâmpla? 


274 


Patricia i-a dat drumul Annikăi, apoi și-a suflat nasul în tricou. 

— Nu știu, a șoptit ea. 

— Nu sunt Josefin, a spus Annika zâmbind. Nu trebuie să-ți 
faci griji din pricina mea. 

Apoi a izbucnit în râs: 

— Hai, Patricia, lasă prostiile! Eşti mai rău decât maică-mea. 
Vrei niște cafea? 

Patricia a încuviinţat din cap, iar Annika s-a dus în bucătărie. 

— Și pâine prăjită? 

— Da, te rog. 

Annika a pregătit cafeaua, iar Patricia s-a îmbrăcat cu un 
trening, apoi a venit și s-a așezat la masă. Amândouă erau 
destul de tăcute. 

— Îmi pare rău, a zis Patricia, întinzând marmeladă pe o felie 
de pâine prăjită. 

— Ei, nicio problemă. Ești niţel tensionată, asta-i tot. 

O vreme, au mâncat fără să spună nimic, iar în cele din urmă, 
Patricia a întrebat-o pe un ton timid: 

— Vrei să te muţi? 

— Nu foarte curând. De ce? 

Patricia a ridicat din umeri: 

— Doar mă întrebam... 

Annika și-a mai pus niște cafea. 

— S-a scris mult în ziare despre Josefin cât am fost plecată? a 
întrebat ea, suflând în băutura fierbinte. 

Patricia a scuturat din cap: 

— Nu prea. Poliţia zice că probele indică într-o singură 
direcţie, dar că n-or să aresteze pe nimeni. Cel puţin 
deocamdată. 

— lar toată lumea consideră că ministrul e făptașul? 

— Cam așa. 

— S-a scris mult despre el? 

— Și mai puţin decât despre Josefin. Zici c-a murit, nu că și-a 
dat demisia... 

Annika a oftat: 

— Să nu lovești niciodată un om căzut la pământ. 

— Ce-ai zis? 

— Așa gândesc jurnaliștii: nu mai faci cercetări în legătură cu 
cineva care acceptă consecinţele faptelor sale și își dă demisia. 
Și despre ce altceva au mai scris cât am fost plecată? 


275 


— La televizor au zis că lumea n-o să vină la vot. Mulţi oameni 
nu vor să voteze pentru că și-au pierdut încrederea în politicieni. 
Și cică e posibil ca social-democraţii să piardă alegerile. 

Annika a încuviințat din cap. Da, într-adevăr, un ministru 
acuzat de crimă în mijlocul unei campanii electorale era un 
adevărat coșmar. 

Patricia s-a șters pe mâini cu un șervețel și a început să 
strângă masa. 

— Ai vorbit cu vreun poliţist în ultima vreme? a întrebat-o 
Annika. 

Patricia s-a încordat: 

— Nu. 

— Știu că stai aici? 

Patricia s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de bufet: 

— Nu cred. 

S-a ridicat și Annika: 

— Poate c-ar fi bine să le spui, în cazul în care vor să mai stea 
de vorbă cu tine. Mai ales că nimeni de la club nu știe unde stai, 
nu-i așa? 

— Te rog să nu-mi spui ce să fac! i-a răspuns Patricia pe un 
ton tăios. 

Apoi i-a întors spatele și a pus la încălzit o oală cu apă, ca să 
spele vasele. 

Annika s-a așezat iarăși la masă și, preţ de câteva clipe, s-a 
uitat la spatele Patriciei. „Bine, n-ai decât să te superi!”, și-a zis 
ea, apoi s-a dus în camera ei. 

(J 

Ploaia răpăia cu furie pe pervaz. „Nu se mai opreşte odată!”, 
și-a zis Annika, trântindu-se pe pat. Camera era întunecată și 
mohorâtă. Stătea în capul oaselor, cu lumina stinsă, și se uita la 
tapetul ponosit și îngălbenit, acoperit cu un model cenușiu. 

„Toate trebuie să se lege cumva, s-a gândit ea. Chiar înainte 
de 27 iulie s-a întâmplat ceva care l-a obligat pe ministrul 
comerţului exterior să se îmbarce de la terminalul 2 al 
aeroportului Arlanda. Era atât de stresat și de nervos, încât nici 
măcar n-a auzit că-l strigau rudele. Sau poate că n-a vrut să le ia 
în seamă. Probabil că social-democraţii erau foarte speriați.” 

In clipa următoare, un gând i-a trecut fulgerător prin minte: 
„Dar dacă a fost o călătorie privată? Poate că n-a plecat în 
interes de serviciu. Poate avea o amantă pe undeva.” 


276 


Să fi fost atât de simplu? 

Apoi și-a adus aminte de ce-i spusese bunica. 

„Harpsund!” s-a gândit ea. Dacă Lundgren ar fi făcut o gafă 
privată, prim-ministrul nu i-ar fi permis să se ascundă în 
reședința lui de vară. Deci sigur era ceva de ordin politic. 

S-a întins pe spate, și-a dus mâinile la ceafă, a inspirat adânc 
și a închis ochii. Se auzea zgomot de vase: Patricia își făcea de 
lucru prin bucătărie. 

„Structurează informaţiile, și-a zis ea. Pune în ordine tot ce 
știi. Începe cu începutul. Lasă deoparte toate speculaţiile 
nefondate și gândește logic. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

Un ministru își dă demisia după ce este bănuit de săvârșirea 
unei crime, și nu orice crimă, ci una sexuală, comisă într-un 
cimitir. Să presupunem că omul e nevinovat. Să zicem că era în 
cu totul altă parte în dimineaţa când fata a fost violată și 
omorâtă. Și să presupunem că are un alibi beton. 

Atunci de ce naiba nu spune adevărul ca să-și curețe 
imaginea? Viaţa lui e ruinată: din punct de vedere politic, e 
terminat, iar din punct de vedere social, complet indezirabil. 

Există o singură explicaţie. Ipoteza mea iniţială stă în picioare: 
alibiul său e și mai rău decât crima. 

Bine, e mai rău, dar pentru cine? Pentru el? Puțin probabil. De 
fapt, e aproape imposibil. 

Rămâne o singură variantă: e mai rău pentru partid.” 

Annika ajunsese la o concluzie. 

Dar mai departe? Ce putea fi mai rău pentru partid decât ca 
unul dintre miniștrii săi să fie suspectat în toiul unei campanii 
electorale? 

S-a răsucit de câteva ori, apoi s-a întors pe-o parte și s-a uitat 
prin cameră. A auzit-o pe Patricia deschizând ușa de la intrare și 
coborând scările, probabil ca să facă un duș. 

Ideea i-a lovit creierul precum o pală de aer: numai pierderea 
puterii putea fi mai rea. În noaptea aceea, Christer Lundgren 
făcuse un lucru care dacă s-ar fi aflat, ar fi dus la pierderea 
puterii de către  social-democraţi. Trebuia să fie ceva 
fundamental, ceva crucial. Ce anume îi putea tăia partidului 
craca de sub picioare? 

Annika s-a ridicat dintr-odată în capul oaselor. Și-a adus 
aminte de niște cuvinte. Și le-a repetat în minte, apoi s-a dus în 


277 


sufragerie și s-a așezat pe canapea cu telefonul în poală. A 
închis ochii și a inspirat adânc de câteva ori. 

Anne Snapphane păstrase legătura cu ea, chiar dacă fusese 
dată afară, deci nu era exclus ca și Berit Hamrin s-o considere în 
continuare colegă, deși Annika nu mai lucra la ziar. „Incercarea 
moarte n-are.” 

Cu gesturi hotărâte, a format numărul centralei telefonice de 
la Kvällspressen. Când a cerut să i se facă legătura cu Berit, a 
vorbit piţigăiat, ca să n-o recunoască centralista. 

— Annika! Ce bine-mi pare să te aud! a zis Berit pe un ton 
cordial. Cum îţi merge? 

Inima Annikăi s-a domolit. 

— Bine, mersi! Am fost în Turcia vreo două săptămâni. A fost 
foarte interesant. 

— Scrii despre kurzi? 

Berit gândea ca o jurnalistă. 

— Ah, nu! Am fost în vacanţă. Uite de ce te-am sunat: vreau 
să-ți pun câteva întrebări în legătură cu Biroul de Informaţii. Ai 
timp să ne întâlnim? 

Dacă a fost surprinsă de propunerea Annikăi, Berit nu s-a dat 
de gol: 

— Bineînţeles! Când? 

— Ce faci în seara asta? 

Au stabilit să se întâlnească în jumătate de oră la pizzeria de 
lângă ziar. 

Patricia s-a întors în apartament îmbrăcată în trening și cu 
părul înfășurat în prosop. 

— les un pic în oraș, a anunţat-o Annika, ridicându-se. 

— Am uitat să-ţi spun ceva: Sven mi-a zis că o să stea aici 
câteva zile. 

Annika s-a apropiat de cuier. 

— Lucrezi în noaptea asta? a întrebat-o, luându-și haina pe 
ea. 

— Da, de ce? 

(J 

Afară ploua torențial, iar vântul îi dădea peste cap umbrela, 
aşa că, atunci când a intrat pe uşa pizzeriei, Annika era udă 
până la piele. Berit era deja acolo. 

— Mă bucur să te văd, i-a zâmbit Berit. Arăți bine. 

Annika a izbucnit în râs, apoi și-a dat jos haina udă: 


— Plecarea de la Kvällspressen poate face minuni pentru 
sănătate. Cum mai merge treaba în redacție? 

Berit a oftat: 

— Destul de nasol. Schyman se străduiește să facă ordine, 
dar întâmpină o rezistenţă puternică din partea redactorilor. 

Annika și-a scuturat ușor părul ud, apoi și l-a dat peste cap: 

— In ce sens? 

— Schyman vrea să introducă noi proceduri și să organizeze 
ședințe regulate în care să discute despre orientarea ziarului. 

— Am înţeles. Redactorii s-au revoltat și se plâng că încearcă 
să transforme Kvällspressen în televiziunea naţională, este? 

Berit a zâmbit și a încuviinţat din cap: 

— Exact! 

Un chelner a venit să le ia comanda nesemnificativă - o cafea 
și o apă minerală -, apoi a plecat cu un aer nemultumit. 

— Și cât de rău le merge social-democraţilor în campanie? a 
întrebat Annika. 

— Foarte rău. Au căzut de la patruzeci și cinci la sută, cât 
aveau în sondajele din primăvară, la sub treizeci și cinci de 
procente. 

— Din cauza afacerii Bl sau a episodului de la clubul de 
striptease? 

— Cred că-i vorba de o combinaţie. 

Paharul cu apă și ceașca de cafea au fost așezate pe masă cu 
o forță inutilă. 

— Îţi aduci aminte de discuţia noastră despre arhivele BI? a 
spus Annika după ce-a plecat chelnerul. 

— Da, desigur. De ce? 

— Mi-ai zis că, după părerea ta, arhiva externă încă se 
păstrează. Ce anume te face să crezi asta? a întrebat-o Annika, 
sorbind o gură de apă minerală. 

Berit a stat câteva clipe pe gânduri înainte să răspundă: 

— Am mai multe motive. Opțiunile politice ale oamenilor erau 
înregistrate încă din timpul războiului. Practica asta a fost 
interzisă la sfârșitul războiului, iar la mult timp după aceea, 
Sven Andersson - ministrul apărării - a declarat că arhivele din 
timpul războiului „dispăruseră”. În realitate, erau păstrare în 
arhiva Consiliului de Apărare. Chestia asta a fost făcută publică 
în urmă cu câţiva ani. 


— Vasăzică social-democraţii au minţit și înainte în legătură 
cu arhivele. 

— Exact. lar după un an sau doi, Andersson a zis că arhivele 
BI fuseseră distruse în 1969. Ultima versiune e că au fost arse în 
1973, cu puţin timp înainte de izbucnirea afacerii Bl. Dar 
distrugerea acestor arhive nu a fost înregistrată în niciun 
document oficial, fie intern, fie extern. 

— lar dacă ar fi fost distruse, s-ar fi înregistrat undeva? 

— Pfui! Cafeaua asta nu-i tocmai proaspătă... Da, Bl era o 
organizaţie birocratică tipic suedeză, iar multe dintre 
documentele întocmite în cadrul său încă se păstrează în arhiva 
de informaţii a Consiliului de Apărare. Era consemnat totul și se 
păstrau toate documentele, inclusiv rapoartele de distrugere a 
documentelor. Dar nu s-a găsit niciun raport care să ateste 
distrugerea arhivelor BI, ceea ce, probabil, înseamnă că ele încă 
se păstrează undeva. 

— Altceva? 

Berit a rămas pe gânduri o clipă: 

— Social-democraţii au susținut întotdeauna că arhivele 
interne și cele externe au fost distruse în același timp și că nu s- 
a păstrat nicio copie. Acum știm că cel puţin jumătate din 
afirmaţia asta e neadevărată. 

Annika se uita cu atenţie la Berit: 

— Cum l-ai convins pe șeful parlamentului să admită c-a avut 
de-a face cu Bl? 

Berit și-a frecat ușor fruntea și a oftat. 

— Prin puterea raţiunii, a zis ea cu modestie. 

— Vrei să-mi povestești? 

Berit a tăcut câteva clipe. A pus două cubuleţe de zahăr în 
cafea și a amestecat-o meticulos. 

— Șeful parlamentului a refuzat întotdeauna să admită c-a 
avut de-a face cu Birger Elmér, a zis ea cu glas scăzut. Pretindea 
că nici măcar nu făcuse cunoștință cu el. Dar știam că nu era 
adevărat. 

A făcut o pauză, iar Annika a așteptat în tăcere. 

— În primăvara lui 1966, a continuat Berit în cele din urmă, 
Ingvar Carlsson, șeful parlamentului, și Birger Elmer s-au întâlnit 
în casa din Nacka a lui Carlsson. Am aflat că era de faţă și soția 
lui Carlsson. Au luat prânzul împreună și, în timp ce mâncau, au 
ajuns să discute despre faptul că șeful parlamentului și soţia lui 


280 


nu aveau copii. Elmer era de părere că ar fi trebuit să adopte 
unul, ceea ce au și făcut. l-am zis lui Carlsson că știam de acea 
întâlnire, iar după aceea a acceptat să vorbească. 

Annika se uita ţintă la Berit: 

— Dar cum naiba ai aflat de întâlnirea lor? 

— Îţi dai seama că n-am cum să-ţi spun. 

Annika s-a sprijinit de spetează. Era copleșită. Dumnezeule! 
Berit sigur avea o sursă din conducerea partidului. 

Au tăcut amândouă o vreme, ascultând răpăitul ploii. 

— Unde erau păstrate arhivele înainte să dispară? a întrebat 
Annika în cele din urmă. 

— Arhiva internă se afla pe Grevgatan la numărul 24, iar cea 
externă, pe Valhallavägen la numărul 64. De ce întrebi? 

Annika a scos un carneţel și un pix ca să-și noteze adresele: 

— Poate că nu social-democraţii sunt cei care au avut grijă ca 
arhivele să dispară. 

— Ce vrei să spui? 

Annika nu i-a răspuns, iar Berit și-a încrucișat brațele pe 
piept: 

— Erau puţini cei care știau de existenţa arhivelor, iar cei care 
știau unde erau păstrate erau și mai puţini. 

Annika s-a aplecat în față: 

— Copiile documentelor din arhiva externă au fost trimise prin 
poșta Consiliului de Apărare, așa-i? 

— Da, iar apoi au ajuns la biroul de tipărituri și clasificare a 
documentelor. Au primit un număr de ordine, au fost 
înregistrate și clasificate. Documentele n-au fost considerate ca 
fiind secrete. 

— In ce zi au ajuns? 

— Pe 17 iulie. 

— Și de unde au fost trimise? 

— Nu era precizat în registrul de primire. Expeditorul era 
anonim. Poate c-au venit de la un birou guvernamental obscur. 

— Păi, și, în cazul ăsta, de ce ar fi vrut expeditorul să-și 
păstreze anonimatul? 

Berit a ridicat din umeri: 

— Poate că au găsit documentele astea într-un depozit vechi 
și n-au vrut să admită că le aveau de ani de zile. 

Annika a oftat: încă o fundătură. 


Au tăcut o vreme, uitându-se la ceilalți mușterii din pizzerie. 
Câţiva bărbaţi în salopete mâncau o pizza, iar două femei beau 
bere și vorbeau tare. 

— Unde erau documentele atunci când le-ai văzut? a întrebat 
Annika. 

— Tocmai fuseseră aduse la arhivă. 

Annika a zâmbit: 

— Ai prieteni peste tot. 

Berit i-a întors zâmbetul: 

— Întotdeauna trebuie să fii drăguţ cu centralistele, 
secretarele, funcţionarii de la registratură și arhiviștii. 

Annika și-a golit paharul: 

— Și n-ai găsit niciun indiciu al provenienței lor? 

— Nu. Au fost trimise în doi saci mari. 

Annika a ridicat din sprâncene: 

— Cum adică? În niște saci ca ăia de cartofi? 

Berit a oftat ușor: 

— N-am acordat prea multă atenţie sacilor. M-a interesat mai 
mult conținutul lor. A fost unul dintre cele mai bune ponturi pe 
care le-am primit în toată viața mea. 

Annika a zâmbit: 

— Te cred și eu... Dar, spune-mi, cum arătau sacii? 

Berit s-a uitat la ea preț de câteva secunde: 

— Acum că m-ai întrebat, îmi aduc aminte că, într-adevăr, era 
scris ceva pe saci. 

— Ai văzut ce? 

Berit a închis ochii, și-a prins puntea nasului între degete, a 
oftat ușor, iar apoi și-a frecat fruntea, umezindu-și buzele. 

— Ei bine? a întrebat Annika. 

— Se poate să fi fost niște saci de curier. 

— Şi ce naiba e un sac de curier? 

— În Convenţia de la Viena cu privire la Relaţiile Diplomatice e 
un articol care se referă la inviolabilitatea corespondenţei dintre 
un Stat și misiunile sale diplomatice. Articolul 27, cred. 
Corespondenta diplomatică este trimisă în saci speciali, care nu 
sunt controlați. Acești saci sunt trecuţi prin punctele de control 
vamal de către curierii diplomatici. Se poate să fi fost un astfel 
de sac... 

Annika a simţit că i se zbărlește părul de pe ceafă: 

— Păi, și cum de-au ajuns la sediul Consiliului de Apărare? 


Berit a scuturat ușor din cap: 

— Sacii de curier trimiși de misiunile diplomatice n-ar avea 
cum să ajungă acolo, pentru că circulă întotdeauna între 
Ministerul Afacerilor Externe și ambasadele noastre din lumea 
întreagă. 

— Dar dacă a fost expediat de o misiune diplomatică străină? 

Berit a scuturat iarăși din cap: 

— Stai puţin, cred că m-am înșelat. Sacii de curier ai Suediei 
sunt albaștri, iar pe ei e scris „diplomatic” cu litere galbene. 
Ăștia doi erau gri, iar literele erau roșii. Nu m-am uitat la ce scria 
pe ei, pentru că încercam să-mi fac o idee despre cât de amplu 
era materialul de arhivă. În plus, voiam să văd și dacă era vreun 
document original, dar, din păcate, n-am găsit niciunul. 

A urmat o nouă pauză, apoi Annika s-a uitat în ochii fostei sale 
colege: 

— De unde știi toate lucrurile astea? Atâtea detalii despre 
convenții și articole... 

Berit i-a zâmbit: 

— De-a lungul anilor, ajungi să scrii despre foarte mult lucruri. 
lar unele dintre ele îți rămân în cap. 

Annika a aruncat o privire pe fereastră: 

— Dar ar putea fi niște saci de curier ai unei misiuni 
diplomatice străine? 

— Sau ar fi putea fi niște saci de cartofi. 

— Îţi dai seama cam unde duc toate astea? 

— Unde? a întrebat Berit, care credea că nu duceau nicăieri. 

— Am să-ţi spun când o să fiu sigură. Mersi c-ai stat de vorbă 
cu mine! 

Annika a îmbrăţișat-o repede pe Berit, și-a deschis umbrela și 
a pornit vitejește prin ploaie. 


283 


Nouăsprezece ani, patru luni 
și treizeci de zile 


Simte  abisul ca pe o durere ascuţită și 
pătrunzătoare; merge pe marginea prăpastiei fără să- 
și dea seama de pericol. Se vede asta pe buzele lui 
crispate și în cererile lui disperate. Mă linge până când 
clitorisul mi se face cât o prună, pretinzând că tip de 
plăcere, nu de durere. Clitorisul rămâne inflamat 
câteva zile și se freacă de chilot când mă mișc. 


Îmi caut drumul pe bâjbâite. Întunericul este atât de 
vast. Tristetea persistă în mine ca o umezeală cenușie 
și n-o pot da afară. Lacrimile stau mereu la pândă, 
sunt mereu prezente și imprevizibile; mi-e din ce în ce 
mai greu să le stăpânesc. Realitatea pare din ce în ce 
mai mică - se contractă din pricina presiunii și a 
frigului. 


Singura mea sursă de căldură sufletească îmi oferă, 
în același timp, o brutalitate ca de gheață. 


Și îmi spune că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 


e Miercuri 5 septembrie 


— Cum dracu poţi să locuiești aici? N-ai apă caldă și nici 
măcar o toaletă! Când te întorci acasă? 

Sven stătea la masa din bucătărie și mânca un iaurt. Avea pe 
el doar o pereche de chiloţi. _ 

— la-ţi niște haine pe tine, i-a spus Annika. In camera de 
alături doarme Patricia. 

S-a apropiat de aragaz ca să-și toarne niște cafea. 

— Zău? Și ce naiba caută aici? 

— Nu avea unde să stea, iar eu aveam o cameră liberă. 


284 


— Aragazul ăla e superpericulos! O să dai foc la tot blocul! 

Annika a oftat ușor: 

— Aragazul nu e mai periculos decât o plită electrică... 

— Pe dracu! a zis el pe un ton brutal. 

Annika nu i-a răspuns, ci și-a băut cafeaua în liniște. 

— Uite ce e, a continuat Sven pe un ton împăciuitor după 
câteva minute. Lasă baltă ce faci acum și întoarce-te acasă! Ai 
încercat și ai văzut că nu merge. Nu ești o mare reporteră, iar 
locul tău nu e în orașul ăsta. 

Sven s-a ridicat în picioare, s-a dus în spatele scaunului ei și a 
început să-i maseze umerii. 

— Dar eu te iubesc oricum, i-a șoptit el, aplecându-se și 
mușcându-i lobul urechii. 

Mâinile i-au alunecat pe gâtul Annikăi, apoi i-au cuprins ușor 
sânii. Dar Annika s-a ridicat în picioare și a vărsat cafeaua în 
chiuvetă. 

— Mai stau, a zis ea pe un ton precaut. 

Sven i-a aruncat o privire pătrunzătoare: 

— Și cum rămâne cu slujba ta? După alegeri, o să te întorci la 
Katrineholms-Kuriren, nu-i așa? 

Annika a tras aer în piept și a înghiţit în sec: 

— Trebuie să plec. Am niște treburi de făcut. 

Apoi a ieșit repede din bucătărie și s-a dus să se îmbrace. 

Sven stătea în prag și se uita la ea, iar Annika și-a luat o 
pereche de blugi și un pulover. 

— Ce faci în timpul zilei? a întrebat-o el. 

— Încerc să aflu tot felul de lucruri. 

— Sigur nu te vezi cu altcineva? 

Annika a lăsat brațele pe lângă trunchi cu un aer resemnat: 

— Te rog... Chiar dacă, după părerea ta, sunt o jurnalistă 
jalnică, sunt unii care cred că-s destul de bună... 

Sven a întrerupt-o luând-o în brațe: 

— Nu cred că ești o jurnalistă jalnică. Dimpotrivă! Și mă 
înfurie să-i aud pe ăia de la radio vorbindu-te de rău, când știu 
cât de tare ești. 

S-au sărutat pasional, iar Sven a dat să-i deschidă fermoarul. 

— Nu, a zis Annika. Trebuie să plec, dacă vreau să... 

Dar Sven i-a închis gura cu un sărut și a culcat-o pe pat. 


Arhiva cotidianului elitist se afla chiar lângă redacţia fostului 
ei ziar. Annika a intrat repede pe ușă, cu privirea în pământ - nu 
voia să dea nas în nas cu vreun fost coleg de la Kvă//spressen. A 
trecut pe lângă biroul de primire și s-a afundat între rafturi. La 
biroul de microfilme și la biroul cel mare se aflau trei bărbaţi, 
așa că și-a pus geanta pe biroul cel mic. 

Berit îi spusese că numărul nouă din 1973 al revistei Folket i 
Bild Kulturfront apăruse la începutul lui mai. Annika a scos 
sertarul care cuprindea ediţiile din aprilie 1973 ale cotidianului 
și a început să-l răsfoiască. O aștepta o muncă sisifică. Și-a scos 
carnețelul, a rupt ultima pagină cu însemnări și a pus-o în faţa 
ei: 

Arhiva internă, Grevgatan numărul 24. 

Arhiva externă, Valhallavägen numărul 64. 

Paginile ziarelor erau îngălbenite și rupte pe alocuri. Literele 
erau mititele - nu mai mari de șapte puncte - și greu de citit, iar 
punerea în pagină, neîngrijită. Cu greu și-a putut stăpâni 
hohotele de râs când a văzut reclamele la haine: ce caraghios se 
îmbrăcau oamenii la începutul anilor '70. 

Dar subiectele articolelor i se păreau surprinzător de 
familiare: milioane de africani erau la un pas de moarte din 
pricina inaniţiei, tinerii își găseau cu greu un loc de muncă, iar 
Lasse Hallström regizase un nou film de televiziune numit 
Mergem la mine, la tine sau fiecare la el acasă? 

Campionatul mondial de hochei era în plină desfășurare, iar 
Olof Palme tocmai ţinuse un discurs în Kungälv. În Vietnam și 
Cambodgia aveau loc războaie, iar în Washington începuse 
scandalul Watergate. Annika a scos un oftat. Nici măcar un rând 
despre ce căuta ea. 

A trecut la următorul dosar: de la 16-30 aprilie la 1-15 aprilie. 

Ediţia de luni 2 aprilie era la fel: gherilele din Cambodgia 
atacaseră forțele guvernamentale de la Phnom Penh, un avocat 
danez pe nume Mogens Glistrup avusese succes în alegeri cu 
Partidul Progresist - un partid cu un singur lider -, iar John 
Mitchell, fostul procuror general al Statelor Unite, acceptase să 
depună mărturie în faţa unei comisii senatoriale. In partea de jos 
a paginii 17, în stânga unui mic articol intitulat „Aurora Boreală 
deasupra Stockholmului”, a dat de următorul titlu: „Misterioasă 
pătrundere prin efracţie într-o clădire de birouri”. 


286 


Pulsul Annikăi a crescut rapid, izbindu-i tâmplele și umplând 
întreaga cameră. Potrivit acelui scurt material, cineva intrase 
prin efracţie într-un birou aflat pe Grevgatan la numărul 24 
cândva în timpul week-end-ului, cel mai probabil sâmbătă 
noaptea. În mod ciudat, nu lipsea nimic. Echipamentul era 
neatins, dar toate birourile și dulapurile fuseseră răvâșite. 

„Știu ce s-a furat! și-a zis ea. Doamne, știu ce-a dispărut!” 

Cel de-al doilea articol se afla în secţiunea a doua, în partea 
din stânga sus a paginii 34. În timpul week-end-ului, fusese 
vandalizat un birou de pe Valhallavägen numărul 64. Era un 
articol mic, situat între o poză a prinţului Carl Gustaf, care 
prinsese doi păstrăvi în râul Mörrum, și un material despre 
închiderea firmei Gullfiber AB din Billesholm. 

Niciunul dintre redactorii ziarului nu stabilise o legătură între 
cele două spargeri. Poate că nici poliţia. 

A copiat cele două articole și a pus sertarul la loc. 

„Sunt pe calea cea bună”, și-a zis ea. 

A ieșit din arhivă, apoi a luat autobuzul 62 spre 
Hantverkargatan. 

e 

Sven plecase, iar Patricia încă dormea. Annika s-a dus în 
sufragerie și s-a așezat pe canapea cu telefonul în brațe, apoi și- 
a notat în carneţel: Ce responsabilități are ministrul comerțului 
exterior? 

„Comerţ și export, s-a gândit ea. Promovarea comerțului cu 
alte ţări. Ce departament guvernamental ar putea plăti pentru 
deplasările lui?” Biroul Suedez al Comerțului, a scris ea. 

„Dar ce exportă Suedia? Mașini. Cherestea. Hârtie. Minereu 
de fier. Energie electrică. Cumva și energie nucleară?” 

Inspectoratul pentru Energie Nucleară, a adăugat ea pe 
carneţel. 

„Ce altceva? Produse farmaceutice.” 

Consiliul Naţional al Sănătății. 

„Produse electronice. Armament. Armament? Da, ministrul 
comerțului exterior se ocupă și de exportul de armament.” 

Inspectoratul pentru Armament, şi-a notat ea, apoi s-a uitat la 
listă. Acestea erau instituţiile guvernamentale care îi veniseră în 
minte; probabil că erau multe altele de a căror existenţă habar 
n-avea. 


„Ce anume trebuie să aflu?”, s-a întrebat ea, apoi a căutat în 
cartea de telefon Biroul Suedez al Comerțului. 

Ofiţerul de informații publice nu era disponibil, așa că apelul 
ei a fost preluat de o funcţionară. 

— Nu suntem o autoritate publică, deci nu puteți obţine niciun 
document de la noi, i-a explicat ea pe un ton tăios. 

— Sunteţi sigură? li cereţi, vă rog, ofițerului de informaţii 
publice să mă sune un pic mai încolo? a zis Annika, spunându-i 
cum o cheamă și dându-i numărul de telefon. 

— Am să-i transmit mesajul dumneavoastră, dar o să vă dea 
același răspuns. 

„Nenorocito!”, și-a zis Annika în gând. 

Apoi a căutat numărul Inspectoratului pentru Energie 
Nucleară și a văzut că avea sediul pe Klarabergsviadukten la 
numărul 90. Programul cu publicul începea abia la 12:30. N-a 
reușit să dea de nimeni la Inspectoratul pentru Armament, așa 
că a sunat la informaţii telefonice. 

— Și-a schimbat denumirea, a lămurit-o operatorul. Acum se 
cheamă Inspectoratul Naţional pentru Mărfuri Strategice. 

A sunat, dar funcţionarul de la registratură era în pauză de 
masă. Annika a oftat, a pus pixul jos și s-a întins pe canapea. 

Poate c-ar fi fost bine să mănânce și ea ceva. 

e 

Când a ajuns pe Klarabergsviadukten la numărul 90, a dat 
peste o clădire din sticlă și metal relativ nouă, care se înălța pe 
partea dinspre Kungsholms a podului. Annika s-a apropiat de 
intrare și a citit lista companiilor și a organizaţiilor care aveau 
sediul acolo: Grupul AMU, Agenţia Naţională de Protecţie a 
Mediului, Inspectoratul pentru Energie Nucleară și Inspectoratul 
pentru Mărfuri Strategice - IMS. 

„Vasăzică pot să împușc doi iepuri deodată”, s-a gândit 
Annika. 

A apăsat pe butonul de interfon al Inspectoratului pentru 
Energie Nucleară, dar nu i-a răspuns nimeni, așa că a apasat și 
pe butonul inspectoratului de curând redenumit - IMS. 

— Scara A, etajul 5, a auzit Annika o voce firavă în difuzor. 

Când a coborât din lift la etajul cinci, s-a văzut reflectată de 
mai multe ori în plăcile de oţel șlefuit cu care erau placați pereţii 
holului. Nu se vedea decât o ușă, cea a Inspectoratului pentru 
Mărfuri Strategice. Annika a apăsat pe butonul soneriei. 


288 


— Pe cine vreți să vedeţi? a întrebat-o pe un ton amabil - dar 
rezervat - femeia blondă care a întâmpinat-o. 

Annika s-a uitat în jur. Era un sediu mic și primitor, ale cărui 
coridoare duceau în două direcţii. Nu se vedea niciun birou de 
primire, iar femeia care îi deschisese părea să ocupe camera 
aflată imediat lângă ușa de la intrare. 

— Mă numesc Annika Bengtzon, s-a prezentat ea pe un ton 
încordat. Aș vrea să văd un document oficial. 

Femeia s-a uitat la ea cu un aer serviabil. 

— Aproape nouăzeci la sută dintre documentele noastre sunt 
secrete, i-a explicat ea pe un ton de scuză. Dar puteţi să faceţi o 
cerere și vom vedea dacă vă putem arăta documentul în cauză. 

Annika a oftat ușor. Bineînțeles! Era de așteptat să fie așa. 

— Aveţi registratură? 

— Da, i-a spus ea, făcând un semn spre unul dintre coridoare. 
A doua ușă din capăt. 

— Imi închipui că nu aveți și o arhivă, așa-i? a zis Annika, 
dând să plece. 

— Ah, ba da. 

Annika s-a oprit: 

— Și păstraţi cumva în arhivă facturile călătoriilor de acum 
cinci-șase săptămâni? 

— Le păstrăm, dar nu în arhivă. Facturile se află la mine în 
birou. Eu ţin evidenţa contabilă și tot eu mă ocup și de rezervări. 
Sunt destul de multe, pentru că IMS ia parte la multe întâlniri 
internaţionale. 

Annika s-a uitat la ea cu atenţie: 

— Facturile sunt secrete? 

— Nu, fac parte din cele zece procente accesibile publicului. 

— Cât de des iau parte miniștrii la aceste întâlniri? 

— De obicei, când trebuie să participe și un reprezentant înalt 
al guvernului, ministrul comerțului exterior este cel căruia îi 
revine această sarcină. 

— Și dacă merge ministrul comerțului exterior, ce se 
întâmplă? 

— Ei bine, plătește Ministerul Afacerilor Externe. 

— Dar portofoliul comerţului exterior ţine de Ministerul 
Industriei, Muncii și Comunicațiilor. 

— Ah, păi, atunci facturile sunt trimise acolo. 

— De fiecare dată? 


289 


Femeia a devenit dintr-odată mai reticentă: 

— Nu chiar de fiecare dată. 

Annika a înghiţit în sec: 

— Aş vrea să știu dacă aţi primit vreo factură de la Christer 
Lundgren pentru zilele de 27 și 28 iulie anul curent. 

Femeia i-a aruncat o privire iscoditoare: 

— Da, am primit una. 

Annika a clipit: 

— AȘ putea s-o văd? 

Femeia și-a umezit buzele. 

— Cred că mai întâi va trebui să discut cu șeful meu, a zis ea, 
apoi a dat să se întoarcă în biroul ei. 

— Dar de ce? Mi-aţi spus că facturile cheltuielilor de călătorie 
sunt documente publice. 

— Da, dar această factură este specială. 

Annika își simţea pulsul în urechi: 

— In ce sens? 

Femeia a ezitat: 

— Să vă explic. Atunci când găsești pe birou facturile unui 
ministru, mai ales fără să fii anunţat, prima reacţie e să fii 
surprins. 

— Și ce-aţi făcut? 

Femeia a oftat: 

— l-am dus-o șefului meu. lar el a sunat pe cineva din 
minister și a lămurit situația. Am plătit-o în urmă cu o 
săptămână. 

Annika a înghiţit în sec și a simţit că gura îi era complet 
uscată: 

— Aş putea obţine niște fotocopii ale chitanţelor și ale 
biletelor? 

— Chiar trebuie să-l întreb pe șeful meu, a zis femeia, 
dispărând în birou. 

După câteva clipe, a ieșit și a pornit în grabă pe coridor. 
Treizeci de secunde mai târziu, s-a întors și i-a dat Annikăi un 
teanc de fotocopii. 

— Astea sunt, i-a zâmbit femeia. 

Când le-a luat în mână, Annikăi îi tremurau degetele. 

— Unde a fost? a întrebat ea, răsfoind hârtiile. 

— A zburat la Tallinn cu o cursă a companiei Estonian Air în 
noaptea de 27 iulie și s-a întors în aceeași noapte cu un charter 


290 


care a aterizat la Barkarby. Era un avion estonian. Vreţi să fac 
un calcul și să vă spun câte coroane a costat închirierea 
charterului? 

— Nu, mulțumesc. 

Annika s-a uitat la fotocopia chitanţei de card pe care o ţinea 
în mână. Ajunsese la inspectorat încă de luni, 13 iulie. Ministrul 
își plătise drumul cu cardul guvernamental. Se aștepta să vadă 
aceeași semnătură lăbărțată ca pe chitanţa de la Studio 69, dar 
aceasta era scurtă și copilăroasă. 

— Vă mulţumesc foarte mult, i-a zâmbit Annika femeii. Nici nu 
știți ce mult înseamnă pentru mine. 

— Pentru puțin. 

e 

Picioarele Annikăi loveau asfaltul, dar nu le mai simţea. Parcă 
mergea pe aer. Înainta cu pași mari și râdea cu o expresie 
aiurită pe chip. 

„Ce zgârciob! Nu putea face nicio cheltuială fără să trimită 
factura la o instituţie a guvernului!” 

Mergea plutind spre apartamentul de pe Hantverkargatan - 
avusese dreptate! Ministrul fusese în străinătate, dar n-ar fi spus 
în ruptul capului cu ce motiv. „Nenorocitu'! S-a zis cu el!” 

Când a intrat în apartament, telefonul suna. A dat fuga la el și 
a răspuns gâfâind. 

— Sunt ofițerul de informaţii publice de la Biroul Suedez al 
Comerţului, s-a prezentat un bărbat cu un timbru aspru. Mi s-a 
transmis că vreţi să vedeţi niște documente. 

Annika s-a trântit pe canapea, fără să-și dea jos nici haina, 
nici geanta de pe umăr: 

— O colegă de-a dumneavoastră mi-a zis că Biroul nu eo 
autoritate publică și că nu pot vedea niciun document. 

— Ba suntem o autoritate publică. Așa că trimiteţi-ne o cerere 
scrisă, iar noi o vom trece în registru și vom hotărî dacă 
documentul în cauză vă poate fi arătat. Unele acte sunt secrete. 

„Ei, nu mai spune! s-a gândit Annika. Acum aţi schimbat 
refrenu'.” 

— Vă mulțumesc foarte mult că m-aţi sunat, i-a zis ea. 

Așadar funcţionara cu care vorbise înainte bătuse câmpii, dar 
Annika nu avea de ce să se supere din pricina prostiei autocrate 
a funcţionarilor publici: mulţi dintre ei încă nu înțelegeau că 
principiul accesului public la documentele oficiale era una dintre 


291 


garanţiile libertăţii presei, așa cum era ea stabilită prin 
Constituţie. Toate documentele deţinute de toate autorităţile 
publice trebuia să fie puse imediat la dispoziţia celor care voiau 
să le vadă, exceptând cazul în care fuseseră clasificate ca 
secrete potrivit procedurilor în vigoare. 

„Pe lumea asta, trebuie să faci totul cu mâna ta dacă vrei să 
fii sigur că e făcut cum trebuie”, s-a gândit ea. 

S-a ridicat în picioare, și-a agăţat în cuier haina și geanta, 
apoi a sunat la compania Cherry ca să vadă dacă nu cumva 
putea obţine o slujbă acolo. 

— Deocamdată, nu avea niciun post liber, i-a zis șeful biroului 
de resurse umane. Mai încercaţi în primăvară. 

A primit vestea ca pe o măciucă în moalele capului. A pus 
receptorul în furcă și a înghiţit în sec: „Ce mă fac?” 

S-a ridicat în picioare, s-a dus în bucătărie să bea niște apă, 
apoi a aruncat o privire în camera Patriciei, care dormea 
buștean, cu gura deschisă. Annika s-a uitat la ea o vreme. 
„Patricia știe mult mai multe decât îmi spune, s-a gândit ea. 
Poliţiștii ar trebui să afle unde stă. Pentru că acum chiar că are 
să le spună ceva...” 

A închis ușa cu grijă și s-a întors la telefon. 

I-a răspuns Q însuși: 

— Sigur că-mi aduc aminte de tine. Ești tipa care încearcă să 
obțină informaţii despre Josefin Liljeberg. 

— Atunci eram angajată la Kvällspressen. Dar acum nu mai 
lucrez ca jurnalistă. 

— Păi, și ia zi, acum de ce mă cauţi? a întrebat-o căpitanul de 
poliţie pe un ton amuzat. 

— Știu unde o puteţi găsi pe Patricia. 

— Pe cine? 

Annika s-a simţit caraghioasă: 

— E colega Josefinei. 

— Ah, da! Unde e? 

— Stă cu mine. Suntem colege de apartament. 

— Sună familiar... Ar fi bine să ai grijă! În fine, putem să dăm 
de ea la club. Dar ce vrei? 

— Nu fi nenorocit, i-a zis Annika printre dinţi. Aș vrea să știu 
cum merge ancheta. 

Q a izbucnit în râs: 

— Ai vrea, nu? 


— Știu că în noaptea aia ministrul a fost la Tallinn. De ce nu 
vrea să se afle chestia asta? 

Poliţistului i-a pierit râsul. 

— Ești dată dracului când vine vorba de făcut săpături. Cum ai 
aflat? 

— Ai știut de la început, nu-i așa? 

— Bineînţeles! Știm o mulţime de chestii pe care nu le 
spunem presei. 

— Știi cumva cu ce treabă a fost acolo? 

Q a ezitat: 

— Nu. Pentru că nu ăsta e scopul anchetei noastre. 

— Dar nu te-ai întrebat? 

— Nu prea. Mi-am închipuit c-a fost la o întâlnire politică. 

— Vineri noaptea? 

A urmat o pauză. 

— Nu mă interesează ce-a făcut ministrul acolo. Nu vreau să 
aflu decât cine-i criminalul. 

— Și nu e Christer Lundgren? 

— Nu. 

— Deci gata, din punctul poliţiei de vedere, cazul s-a lămurit, 
așa-i? 

Q a oftat: 

— Mersi că mi-ai zis unde stă Patricia. Nu că ne-ar fi dor de 
ea, dar nu se știe niciodată. 

— N-ai putea să-mi mai zici câte ceva despre anchetă? a 
întrebat Annika pe un ton rugător. 

— Păi, ar trebui să-mi oferi niște informaţii mai interesante... 
Hai, gata, că am treabă. 

Și a închis. Annika s-a tolănit pe canapea și a închis ochii. 
Trebuia să-și pună ordine în gânduri. 

e 

— Aveţi timp să stăm un pic de vorbă? 

Anders Schyman a ridicat privirea și a văzut-o pe Berit 
Hamrin, care băgase capul pe ușă. 

— Da, sigur, i-a răspuns redactorul-șef adjunct, închizând 
documentul de pe ecran. Intră! 

Berit a închis ușa cu grijă și a luat loc pe noua canapea de 
piele din biroul lui Schyman: 

— Cum merge treaba? 


293 


— Așa și-așa. Ziarul nostru e o navă care se mișcă destul de 
greoi. 

Berit a zâmbit: 

— Și care n-o să-și schimbe cursul chiar atât de ușor. Oricum, 
eu cred că e bine ce faceți. Ar trebui să fim mai atenți la felul în 
care lucrăm. 

Schyman a oftat ușor: 

— Mă bucur să aud că cineva e de acord cu mine. Nu mi se 
întâmplă tocmai des... 

Berit și-a împreunat mâinile: 

— Mă întrebam ce-o să facem cu Investigaţiile. Acum, că 
Sjölander s-a mutat la Analize sociale, avem un loc liber. Vreţi să 
căutați un înlocuitor? 

Schyman s-a întors spre bibliotecă, a scos un dosar cu inel și 
l-a răsfoit: 

— Nu. Echipa de conducere a hotărât ca Sjölander să lucreze 
exclusiv pentru Analize sociale, iar Investigaţiile vor rămâne 
doar cu tine și cu ceilalţi doi. Redactorul-șef vrea ca, până una- 
alta, să publicăm mai puţine materiale de investigaţii. Încă nu și- 
a revenit după criticile pe care ni le-au adus realizatorii emisiunii 
Studio 69. 

Berit și-a mușcat buza: 

— Cred că greșește, a zis ea pe un ton precaut. Nu cred c-o să 
ieșim din criza asta călcând frâna. Cred c-ar trebui să mergem 
înainte cu viteză maximă, dar cu precauţie. Or, chestia asta nu 
poate fi făcută cu personalul redus de care dispun Investigaţiile. 

Schyman a încuviinţat din cap: 

— Sunt de acord cu tine. Dar, la cum arată lucrurile acum, nu 
pot să fac ce-mi sugerezi. Ar însemna să ne reorganizăm și să 
mai angajăm reporteri. 

— Atunci am o propunere. 

Redactorul-șef adjunct i-a zâmbit: 

— Sunt sigur că ai... 

— Annika Bengtzon este o tânără foarte ageră. Înţelege 
repede lucrurile și are o abordare originală. Uneori merge prea 
departe, dar e o chestie care se poate remedia. Cred c-ar trebui 
să încercăm s-o reangajăm. 

Schyman a făcut un gest de resemnare: 

— Imi pare rău, dar deocamdată n-are nicio șansă aici. 
Redactorului-șef îi sare ţandăra imediat ce-i aude numele. Am 


294 


susținut-o foarte mult când contractul lui Carl Wennergren a fost 
reziliat și se căuta un nou reporter, iar chestia asta era cât pe- 
aci să mă coste slujba. Jansson m-a susţinut, dar restul 
redactorilor au vrut să-i dea Annikăi un șut în fund. 

— Ceea ce aţi și făcut, a zis Berit pe un ton ușor sarcastic. 

Schyman a ridicat din umeri: 

— Așa-i, dar n-o să moară din atâta lucru. Am stat de vorbă cu 
ea chiar înainte să plece. Era nervoasă, dar mi s-a părut că se 
controla destul de bine. 

Berit s-a ridicat în picioare: 

— M-am întâlnit cu ea aseară. Face niște cercetări. E vorba de 
ceva în legătură cu afacerea BI, dar nu știu ce anume. 

— Îmi pare bine s-aud că lucrează pe cont propriu. 
Berit a zâmbit: 
— Am să-i transmit când o să mă văd cu ea. 
e 
Patricia a ciocănit la ușa Annikăi: 
— Îmi pare rău să-ți spun, dar nu mai avem nimic de mâncare 
e rândul tău să mergi la cumpărături. 
Annika a lăsat cartea din mână și s-a uitat la ea: 
— Vai, îmi pare rău... Sunt lefteră... 
Patricia și-a pus mâinile în sân: 
— Păi, și de ce nu-ţi iei o slujbă? 
Annika s-a ridicat în picioare și au mers împreună în 
bucătărie. În frigider nu mai era nimic în afară de o cutie de 
sardele. 

— La dracu! Am sunat la compania Cherry, dar mi-au zis că n- 
au niciun post liber până în primăvară. 

— Ai sunat la Biroul pentru Ocuparea Forţei de Muncă? a 
întrebat Patricia. 

— La chestia aia sinistră? Nu! 

— Poate că au vreo slujbă de jurnalist. 

— Nu mai sunt jurnalistă, i-a tăiat-o Annika, apoi și-a pus apă 
într-un pahar și s-a așezat la masă. 

— Atunci de ce nu vii să lucrezi la club? a întrebat-o Patricia, 
luând loc în faţa ei. Avem nevoie de un crupier. 

— N-am de gând să lucrez într-un club de striptease! a zis 
Annika, ridicând tonul, după care și-a băut apa. 

Patricia a ridicat din sprâncene și i-a aruncat o privire 
disprețuitoare: 


Ș 


295 


— Vasăzică ne ești superioară mie și Josefinei, nu-i așa? Nu-i o 
slujbă suficient de bună pentru tine? 

Annika a simţit că i se înroșesc obrajii: 

— Nu asta am vrut să spun. 

Patricia s-a aplecat spre ea: 

— Să știi că nu suntem curve. Nici măcar nu ne dezbrăcăm. 
Eu, de exemplu, port un bikini roșu, care-i foarte drăguţ. Ai țâțe 
destul de mari, așa că ai putea să-l iei pe al Josefinei. E albastru. 

Obrajii Annikăi s-au înroșit și mai tare: 

— Vorbești serios? 

Patricia a pufnit: 

— Nu-i mare scofală. Dar mai întâi trebuie să vorbesc cu 
Joachim. Vrei? 

Annika ezita. „O să pot vedea unde lucra, s-a gândit ea. O să-l 
cunosc pe iubitul și șeful ei. O să-i port sutienul și chiloţii.” 

Ultimul gând i-a stârnit un fior între picioare - era o senzaţie 
plăcută și, în același timp, rușinoasă. 

A încuviinţat din cap. 

— Bine, a zis Patricia. În câteva minute, plec la club, iar dacă 
n-o să fii trează când mă întorc, o să-ţi las un bilet pe masă. 

Apoi s-a dus să se îmbrace. 

Annika a rămas multă vreme la masa din bucătărie. 


296 


Nouăsprezece ani, 
cinci luni şi două zile 


Cunoașterea nu-i deloc ieftină. Când vine vorba de 
experiență, nu se face nicio reducere: când o cumperi, 
prețul pare întotdeauna prea mare, imposibil de plătit. 
Cu toate astea, scoatem cardul de credit și ne punem 
liniștea sufletească drept gaj pentru câtiva ani. 

În cele din urmă, după ce ne achităm ratele si 
datoriile din urmă, ne gândim că a meritat. Asta e 
alinarea mea acum. Pentru că azi am luat o decizie. 
Am înțeles ce am de făcut. Am achitat ultima tranșă și 
mi-am luat sufletul înapoi. 


leri am fost foarte aproape. Abia dacă îmi mai 
amintesc motivul - era vorba de un lucru pe care nu-l 
găsea și pretindea că l-aș fi aruncat eu. Bineînţeles că 
nu era adevărat, iar el o știa foarte bine. 

Am înțeles ce trebuie să fac. Sunt cu spatele la zid. 

Trebuie să-l înfrunt și știu că prețul va fi mare. 


Întrucât spune că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 


e Joi 6 septembrie 


A găsit biletul împăturit pe masă. Textul consta din două 
litere: OK. 

Annika s-a înfiorat și a înghiţit în sec, aruncând repede biletul. 
Sven a intrat în bucătărie gol și cu părul răvășit. 

Annika a zâmbit: 

— Arăţi ca un băiețel. 

Sven a sărutat-o tandru: 

— Ştii prin preajmă vreun loc unde aș putea să fac un pic de 
jogging? 


— Nu-i nicio pistă iluminată, dar în cartierul Kungsholmsen 
sunt multe alei pe unde poţi să alergi liniștit. 

— Cine iese ultimul din casă e fraier! a zis Sven, apoi s-a dus 
repede în hol să-și ia pe el echipamentul de jogging. 

S-au depășit unul pe altul de mai multe ori, însă bineînţeles 
că, până la urmă, tot Sven a câștigat, chiar dacă Annika n-a 
ajuns cu mult după el. Apoi au făcut dragoste în baia de la 
subsol, cu pasiune, dar în tăcere, ca să nu se audă în toată 
curtea interioară. 

Când s-au întors în apartament, Annika a făcut niște cafea. 

— Săptămâna viitoare încep cantonamentul, a zis Sven. 

Annika a turnat cafea în căni și a luat loc la masă, în faţa lui: 

— O să mai rămân aici o vreme. 

Sven era un pic iritat: 

— M-am tot gândit la o chestie. Ce rost are să avem fiecare 
câte un apartament cu chirie în Hălleforsnăs? Am putea închiria 
împreună unul mai mare. Sau am putea chiar să cumpărăm o 
casă. 

Annika s-a ridicat de la masă și a deschis frigiderul. Era la fel 
de gol ca în seara de dinainte. 

— Ai chef să faci niște cumpărături? l-a întrebat ea. E un 
magazin chiar pe colț. 

— Nu vrei să mă asculți... 

A luat loc, scoțând un oftat: 

— Ba da. Dar tu nu vrei să mă asculți pe mine. O să mai stau 
aici. 

Sven se uita în cană: 

— Cât timp? 

Annika a făcut o pauză, respirând ușor: 

— Nu știu. Cel puţin câteva săptămâni. 

— Și ce-o să lucrezi? 

— Ți-am zis că mi-am luat concediu. 

Sven s-a aplecat deasupra mesei, așezându-și mâna peste a 
ei: 

— Îţi simt lipsa... 

Annika i-a strâns ușor degetele, apoi s-a ridicat în picioare și a 
scos din dulapul de sub chiuvetă punga cu materiale reciclabile: 

— Dacă nu te duci tu la cumpărături, mă duc eu. 

S-a ridicat și Sven de la masă: 


298 


— La naiba, nu vrei să m-asculţi! Vreau să ne mutăm 
împreună. Vreau să ne căsătorim. Vreau să avem copii. 

Annika și-a lăsat mâinile pe lângă trup și a plecat privirea spre 
punga cu materiale reciclabile: 

— Sven, nu sunt pregătită pentru nimic din toate astea. 

Sven a ridicat mâinile în lături: 

— Dar ce mai aștepți? 

Annika a ridicat privirea spre el, străduindu-se să-și păstreze 
calmul: 

— Nu spun decât că mai întâi vreau să termin un proiect. Și s- 
ar putea să-mi ia ceva timp. 

Sven a făcut un pas spre ea: 

— lar eu îţi spun că vreau să vii acasă. Azi. Acum. 

Annika a pus ultima cutie de cola în pungă, iar ultimele 
picături s-au scurs pe podea: 

— Acum tu ești cel care nu vrea să asculte. 

Apoi a ieșit din bucătărie, s-a îmbrăcat și s-a dus la magazinul 
din piața Kungsholms, care nu prea îi plăcea: era înghesuit, 
prost organizat și pretenţios. Rafturile erau ticsite cu borcănașe 
extravagante pline cu căţei de usturoi marinaţi după tot felul de 
reţete. Angajaţii s-au încruntat când au văzut-o apropiindu-se de 
bancomatul din magazin cu punga burdușită cu sticle și cutii 
goale, dar Annika nu s-a sinchisit de ei. Mai avea pe card 
suficienţi bani cât să cumpere o pâine și un carton de ouă. 

Când s-a întors, apartamentul era gol și învăluit în tăcere. 
Sven plecase. 

A găsit în dulap o sticlă de ulei și o cutie de ciuperci; le-a 
prăjit în tigaie, apoi a adăugat trei ouă și a făcut o omletă mare, 
pe care a mâncat-o privind în gol spre clădirea de peste drum. 
După aceea, s-a dus în camera ei, s-a întins în pat și a rămas 
multă vreme cu privirea aţintită în tavan. 

e 

Patricia a descuiat ușa clubului cu o cheie, apoi a format un 
cod pe o mică tastatură. 

— O să ai și tu o cheie în curând, a zis ea peste umăr. 

Annika a înghiţit în sec, simţindu-și bătăile inimii. Regreta atât 
de mult decizia pe care o luase, încât simțea că trupul ei urla și 
se opunea cu fiecare fibră. 

În întunericul de dincolo de ușă se ghicea o strălucire 
roșiatică. O scară în spirală ducea până la becul roșu. 


299 


— Ai grijă la treptele astea, i-a zis Patricia. Câţiva clienţi mai 
aveau un pic și-și rupeau gâtul. 

Annika s-a agăţat cu disperare de balustradă și a început să 
coboare ușor spre acea lume subterană. „Lumea subterană a 
pornografiei, s-a gândit ea. Așa arată.” li era rușine, dar o 
încerca și un sentiment de nerăbdare, era curioasă, dar simțea 
și un soi de repulsie. 

Chiar în față, în foaier, era amplasată masa de ruletă. Când a 
dat cu ochii de ea, Annika a devenit un pic mai calmă și mai 
încrezătoare. Apoi a văzut două fotolii de piele și o masă 
rotundă, iar în dreapta, un birou îngust și înalt, cu un telefon și o 
casă de marcat. 

— Ăsta e biroul de primire, a lămurit-o Patricia. Aici stă Sanna. 

Tencuiala albă a pereţilor era soioasă, iar parchetul era 
acoperit cu imitații ieftine de covoare persane, cumpărate de la 
IKEA. De tavan atârna o lustră cu becuri atât de slabe, încât 
lumina lor abia reușea să străbată abajurul. 

În spatele biroului de primire erau două uși. 

— Astea sunt vestiarul și biroul, i-a explicat Patricia, făcând un 
semn cu capul spre cele două uși. Mai întâi o să ne schimbăm. 
Am spălat pentru tine bikiniul lui Jossie. 

Annika a inspirat adânc, încercând să-și reprime sentimentul 
morbid de nerăbdare. Patricia a intrat în vestiar, a apăsat pe 
butonul unui întrerupător, iar camera s-a umplut cu lumina rece 
și albăstruie a neoanelor din tavan. 

— Asta e dulapul meu. Tu ia numărul paișpe. 

Annika și-a băgat geanta în dulapul de metal care îi fusese 
alocat: 

— Dar n-are lacăt! 

Slavă Domnului că scosese din geantă toate actele care i-ar fi 
putut da în vileag identitatea. 

— Joachim zice că n-avem nevoie de așa ceva... Poftim, cred 
că e măsura ta. 

Patricia i-a dat un sutien cu paiete azurii și un mic chilot cu 
aţă. Annika le-a luat, simțind că-i ard palmele, s-a întors cu 
spatele și s-a dezbrăcat. 

— Avem o scenă pentru dans erotic, dar și cabine pentru 
numere private, i-a explicat Patricia, scoțând din dulap o 
punguţă de plastic plină cu farduri. Eu mă ocup de bar și, foarte 
rar, ofer câte un număr privat. De cele mai multe ori, Jossie doar 


300 


dansa. Joachim n-o lăsa să meargă la cabine, pentru că era prea 
gelos. 

Patricia și-a încheiat sutienul, apoi și-a făcut șosetele ghem și 
le-a băgat în cupe. 

Annika se uita la ea cu un aer nedumerit: 

— Joachim zice că am ţâţe prea mici, a lămurit-o Patricia, 
închizându-și dulapul. Uite, ia pantofii ăștia! 

Annika și-a pus și ea sutienul: 

— Toată lumea poartă așa ceva? 

— Nu, a zis Patricia, începând să se machieze. Cele mai multe 
dintre fete sunt complet goale, dar atunci când dansează, 
trebuie să-și pună un chilot cu aţă. In Suedia, e ilegal să dansezi 
dezbrăcată. 

Annika a înghiţit în sec, apoi s-a aplecat în faţă ca să-și pună 
pantofii cu tocuri caraghios de înalte: 

— Ce fel de oameni vin aici? 

— De toate soiurile, i-a răspuns Patricia, dându-și sprâncenele 
cu rimel. Dar toţi sunt plini de bani. De multe ori, le verific 
cardurile, mai ales din curiozitate. Sunt avocaţi, șefi de 
reprezentanțe auto, directori de companii, politicieni, polițiști, 
tipi care deţin lanţuri de curăţătorii, agenţii imobiliare, agenții 
de publicitate, oameni care lucrează în presă... 

Annika a înlemnit. „Dumnezeule, dacă vine cineva care mă 
cunoaște?”, s-a întrebat ea, umezindu-și buzele: 

— Multe celebrităţi? 

Patricia i-a întins punga cu farduri: 

— Poftim, machiază-te și tu zdravăn! Da, vin și celebrităţi. Un 
mare star de televiziune e unul dintre clienţii noștri fideli. 
Intotdeauna apare îmbrăcat în haine de damă și cere să i se 
aducă două fete într-o cabină privată. Joachim a făcut o 
verificare săptămâna trecută și a descoperit că, anul ăsta, tipul 
a venit la noi de vreo douăzeci de ori și a cheltuit două sute 
șaizeci de mii de coroane. 

Annika a ridicat din sprâncene, aducându-și aminte de 
Telefonul Ciudaţilor: 

— Păi, de unde are atâţia bani? 

— Chiar crezi că plătește din buzunarul lui? 

Patricia a luat o legătură de chei de pe masa de toaletă: 


301 


— Joachim o să vină mai încolo. Grăbește-te, că vreau să-ți 
arăt localul și să-ţi zic preţurile înainte să vină celelalte fete. Cât 
despre ruletă, o să trebuiască să stai de vorbă cu Joachim. 

Patricia o aștepta în prag, cu un aer autoritar, iar ea și-a făcut 
repede bujori în obraji, s-a dat cu un strat gros de fard verde, 
după care și-a conturat pleoapele. Când a ieșit din vestiar, s-a 
privit într-o oglindă înaltă: arăta ca o prostituată din Las Vegas. 

— Taxa de intrare e de șase sute de coroane, i-a spus Patricia, 
lovind ușor cu palma biroul de primire. În cazul în care clientul 
alege o cabină privată, care costă douăsprezece mii de coroane, 
nu mai plătește taxa de intrare. Poate alege orice fată de la bar. 

— Adică ăsta e un bordel? 

Patricia a izbucnit în râs: 

— Bineînţeles că nu! Fetele pot atinge clientul, pot să-l 
maseze și alte chestii dintr-astea, dar n-au voie să-i atingă pula. 
Clienţii au voie să facă o labă, dar fetele trebuie să stea la cel 
puţin doi metri de ei. 

— De ce dracu ar scoate cineva din buzunar douășpe mii de 
coroane numai ca să facă o labă? a întrebat Annika pe un ton 
surprins. 

Patricia a ridicat din umeri: 

— Nu mă întreba pe mine. În fond, nici nu-mi pasă. Lucrez la 
bar și sunt ocupată până peste cap. Asta e biroul. 

Patricia a descuiat ușa cu una dintre cheile de pe inel. Biroul 
era la fel de mare ca vestiarul, avea un mobilier simplu, un 
fotocopiator și un seif. 

— O să las ușa descuiată, a zis Patricia. Trebuie să fac bilanţul 
încasărilor pe luna august. Joachim o să lase registrul contabil 
aici doar până sâmbătă. 

Apoi au intrat în camera principală. Annikăi i s-a tăiat 
respiraţia. Tavanul și pereţii erau negri, iar podeaua era 
acoperită cu o mochetă stacojie. Se vedea clar că mobilierul 
negru, cu muchii cromate, era din anii '80 și nu costase cine știe 
ce. De-a lungul peretelui din stânga era un bar lung, iar pe 
dreapta se vedeau ușile negre care duceau la cabinele private. 
Chiar în faţă era amenajată o mică scenă cu o bară cromată 
prinsă în tavan și de podea. Incăperea nu avea nicio fereastră, 
iar tavanul jos era susținut de stâlpi din beton, vopsiți în negru, 
care întăreau senzaţia că te aflai într-un buncăr. 

— Ce-a fost în locul ăsta înainte? O parcare? 


302 


— Cred că da, i-a răspuns Patricia, mergând în spatele 
barului. Plus o spălătorie de mașini și un atelier auto. In puțul de 
inspecţie a mașinilor, Joachim a amenajat un jacuzzi, a adăugat 
ea, punând niște sticle pe bar. Fii atentă: asta e șampanie fără 
alcool și costă o mie șase sute sticla. Fetele obțin douăzeci și 
cinci la sută din preţul primelor două sticle, iar la cea de-a treia, 
primesc 50 la sută. 

Annika a clipit cu genele ei năclăite de rimel: 

— Incredibil! 

Patricia a aruncat o privire spre scenă: 

— Clienţii lui Jossie cumpărau întotdeauna multe șampanii. 
Era foarte pricepută la chestia asta. Și era cea mai frumoasă 
dintre toate fetele. Bea cu clienţii toată noaptea, dar nu se 
ducea niciodată într-o cabină privată. lar ei plăteau întruna. Era 
atât de drăguță... 

Patriciei i se umeziseră ochii. A luat repede sticlele de pe 
tejghea. 

— Îmi închipui că Josefin făcea o grămadă de bani, a zis 
Annika. 

— Nu chiar. Banii care i se cuveneau îi lua Joachim, pentru că 
el îi plătise implanturile pentru sâni. De-aia lucra Jossie aici. Și 
nu venea decât în week-end, iar în rest, își vedea de facultate. 

— Joachim lua și banii celorlalte fete? 

— Nu. Toate celelalte lucrează aici pentru bani. Și câștigă o 
grămadă: cam zece mii pe noapte, bani neimpozabili. 

Annika a mijit ochii: 

— Și ce părere au autorităţile de chestia asta? 

Patricia a scos un oftat: 

— Habar n-am! De contabilitate se ocupă Joachim și Sanna. 

— Dar dacă treci încasările de la bar în registrul contabil, 
clubul trebuie să plătească taxe. 

— Joachim și Sanna ţin două registre contabile, a lămurit-o 
Patricia cu un aer plictisit. lar acum hai să mergem la masa de 
ruletă. 

— Și eu? a întrebat Annika pe un ton ezitant. Cât o să câștig? 

Patricia s-a încruntat și a pornit spre foaier: 

— Nu știu cât are de gând să-ţi dea Joachim. 

Annika s-a întors cu spatele la camera aceea întunecată și 
îngrozitoare. Mergea împleticindu-se pe tocurile ei înalte, care 
se afundau periculos de mult în mochetă. 


303 


Masa de ruletă era ponosită, iar materialul verde era plin de 
scrum și presărat cu arsuri de ţigară. Modelul imprimat pe masă, 
cu pătratele și numerele pe care Annika le știa foarte bine, i-a 
împrăștiat într-o oarecare măsură sentimentul de nesiguranţă. 

— Ar trebui periată ca lumea, a zis Annika. 

Patricia a scos peria, iar Annika și-a petrecut mâna peste 
marginea mesei. Avea să se descurce, nu era chiar atât de greu. 
N-avea să intre într-o cabină privată, iar foaierul acela nu era 
foarte diferit de cel al hotelului din Katrineholm. 

Patricia i-a arătat unde erau păstrate cele trebuincioase 
pentru ruletă, apoi Annika a curăţat masa și a scos fisele. 

— De ce au culori diferite? a întrebat Patricia. 

— Ca să se poată face diferenţa între jucători. 

Annika a aranjat fisele în jurul roții, în teancuri de câte 
douăzeci. 

— Unde-i bila? a întrebat ea. 

— Sunt două bile: una mică și una mare, i-a explicat Patricia, 
scoțând o cutie. Nu știu care-i aia bună. 

Annika a zâmbit și a cântărit bilele în mână. Și asta era o 
senzaţie familiară. 

— Au timpi de rotire diferiţi, i-a explicat Patriciei. Eu le prefer 
pe cele care se învârt mai mult. 

A învârtit roata în sens contrar acelor de ceasornic, a prins 
bila mare între policar și degetul mijlociu, a pus-o pe marginea 
roții și a lansat-o în sensul acelor de ceasornic. 

Patricia era impresionată: 

— Cum ai făcut asta? 

— Secretul stă în încheietura mâinii. Bila trebuie să se învârtă 
de cel puţin șapte ori, altminteri lansarea nu e valabilă. Când 
lucram la hotel, lansările mele aveau cam unșpe rotiri. 

Bila a încetinit și s-a oprit la numărul 19. Annika s-a aplecat 
deasupra roții: 

— Data viitoare, va trebui să lansez bila din dreptul numărului 
unde s-a oprit ultima oară. 

— De ce? 

— Ca să nu poţi trișa. 

— Și cum se calculează câștigurile? 

Annika i-a explicat ce înseamnă en plein, à cheval, 
transversale pleine, sixain, en carré, simple și alte moduri de a 
paria. Toate aceste tipuri de pariuri aduceau câștiguri diferite. 


304 


Patricia a scuturat din cap cu un aer exasperat: 

— Cum naiba poţi calcula toate astea? 

— E cât se poate de simplu după ce-ţi dai seama cum stă 
treaba. La început, te poţi descurca mai ușor dacă te pricepi să 
faci calcule mintal, dar în scurtă vreme, ajungi să înveţi 
combinaţiile. 

Annika i-a arătat cum se calculează câștigurile: a luat un 
teanc de douăzeci de fise, l-a împărţit în două, apoi din cele 
zece fise rămase a scos câștigul corespunzător lansării pe care o 
făcuse. 

Patricia se uita cu fascinaţie la mișcările rapide ale Annikăi: 

— Ce frumos pare! Poate că, până la urmă, și ruleta e de 
mine. 

Annika a izbucnit în râs și a lansat bila. 

Imediat după aceea au apărut și celelalte fete. 

e 

Când au început să apară clienţii, Sanna stătea la biroul de 
primire goală pușcă. Zâmbea și mijea ochii, flirta cu ei și le 
șoptea vorbe dulci, spunându-le cât de bine aveau să se simtă. 
Annika și-a dat seama imediat de ce i se părea cunoscută vocea 
Sannei: ea era cea care înregistrase mesajul de pe robotul 
telefonic al clubului. După ce Sanna încasa banii clienţilor, 
aceștia își întorceau privirea spre Annika, iar privirile lor o 
străpungeau ca niște săgeți de oţel, făcând-o să se simtă de 
parcă sutienul i-ar fi intrat încet-încet la apă, dezvelindu-i sânii 
din ce în ce mai mult. Le ocolea privirea și se uita ţintă la 
arsurile de ţigară de pe masă. Trebuia să facă eforturi ca să nu- 
și acopere trupul cu mâinile. Nimeni nu era interesat de ruletă. 

— Trebuie să flirtezi cu ei, i-a zis Sanna pe un ton rece după 
ce un grup de afaceriști italieni a intrat în salonul de striptease. 
Fii și tu sexy! 

Annika a înghiţit în sec cu un aer iritat. 

— Nu prea mă pricep la chestia asta, a spus ea pe un ton cam 
ridicat. 

— Trebuie să înveţi. N-are niciun rost să stai aici dacă nu 
produci niciun ban. 

Ochii Annikăi au scăpărat. 

— Masa e aici, a zis ea ridicând glasul. Te deranjează dacă 
stau lângă ea? Sau vrei cumva să plătesc pentru aerul pe care-l 
respir? 


305 


Annika și Sanna au fost întrerupte de hohotul de râs al unui 
bărbat care cobora pe scara în spirală: 

— S-ar zice că avem două pisici sălbatice închise într-o cușcă! 

Annika și-a dat seama imediat că era faimosul Joachim. Avea 
plete blonde, iar hainele de pe el erau elegante și scumpe. La 
gât îi atârna un lanţ greu de aur. Era tipul pentru care Josefin își 
făcuse implanturi cu silicon. 

S-a apropiat de el și s-a prezentat: 

— Eu sunt Annika. Îmi pare bine că lucrez aici. 

Sanna și-a ţuguiat buzele. 

Joachim a măsurat-o pe Annika din cap până-n picioare, iar 
când i-au căzut ochii pe sânii ei, a dat aprobator din cap: 

— Cred că ai arăta bine pe scenă. Dacă vrei, poţi să încerci 
chiar în seara asta. 

„Nu m-a întrebat nimeni care mi-e numele de familie”, s-a 
gândit Annika, străduindu-se să afișeze un zâmbet natural: 

— Mersi, dar mai întâi vreau să văd cum mă descurc la ruletă. 

— Știi, Sanna are dreptate. Trebuie să faci și tu niște bani, 
altminteri o să pleci de-aici. 

Annikăi i-a pierit zâmbetul. 

— O să încerc, a zis ea, plecând privirea. 

— Poate ar fi bine ca în primele nopţi să lucrezi cu fetele de la 
bar, ca să furi de la ele niţică meserie. 

Joachim stătea cam aproape de ea, iar Annika îi simţea 
magnetismul. Trebuia să recunoască: era un bărbat foarte 
atrăgător. 

A închis ochii o clipă, apoi a ridicat privirea: 

— Da, bună idee. Dar mai întâi aș vrea să încerc să rețin 
câţiva clienţi când or vrea să plece. 

Chiar în clipa aceea, doi mușterii pe jumătate betți, în ţinută 
business, au ieșit clătinându-se din salonul de striptease. Aveau 
hainele mototolite și frunţile acoperite cu broboane de sudoare. 

Annika s-a apropiat de ei, și-a împins ţâţele în faţă și i-a 
cuprins cu brațele pe cei doi bărbaţi: 

— Hei, bună! V-aţi îndrăgostit, nu-i așa? Dar pentru ca 
noaptea să fie cu adevărat reușită, trebuie să vă încercați 
norocul cu mine. 

Annika afișa cel mai jucăuș zâmbet de care era în stare, iar 
genunchii îi tremurau. Simţea că Joachim își lipise coapsa de 
fundul ei. Îi venea să urle. 


306 


— Ah, nu... a zis unul dintre cei doi clienţi. 

Annika a făcut un pas în faţă ca să se îndepărteze de Joachim 
și i-a dat o sărutare celuilalt: 

— Dar tu? Pari un tip norocos, un adevărat gentleman. De ce 
nu vii să joci cu mine? 

Bărbatul a rânijit: 

— Și ce câștig? Pe tine? 

Annika s-a străduit să râdă: 

— Cine știe? Poate c-o să câștigi suficient cât să cumperi orice 
fată îţi dorești. 

— Bine, a zis bărbatul, scoțându-și portofelul. 

Cel de-al doilea i-a urmat exemplul, fără tragere de inimă. 

Primul a pus pe masă o sută de coroane, iar Annika a afișat 
un zâmbet contrariat. Tipul ăla tocmai scosese din buzunar 
câteva mii ca să bea niște suc de mere acidulat și să se holbeze 
la fete goale, iar pe ea avea s-o deranjeze doar pentru o sută de 
coroane... 

— Pentru banii ăștia, nu pot nici să învârt bila, a zis ea pe un 
ton suav. Aici jucăm pe mize mari, frumosule. Mize mari, 
câștiguri mari. Douăzeci de fise te costă o mie de coroane. 

Bărbatul ezita, iar Annika și-a trecut mâna pe deasupra 
mesei: 

— Dacă pariezi pe patru numere, poţi să câștigi cinci mii, iar 
dacă pariezi pe trei, poţi să câștigi șase mii opt sute, adică 
aproape șapte mii. Nu durează decât cincisprezece secunde, 
băieți. Puteţi să câștigați toţi banii pe care i-aţi cheltuit aici în 
noaptea asta. 

În ochii celor doi clienţi s-a aprins simultan o scânteie - fata 
avea dreptate... 

Fiecare a cumpărat cu cardul de credit fise de câte o mie de 
coroane, apoi au pariat pe câte trei numere, plasându-și fisele 
pe numerele 11 și 16; pariurile lor valorau în total douăsprezece 
mii de coroane. Annika a învârtit roata și a lansat bila cu putere, 
imprimându-i o viteză foarte mare. Abia după treisprezece ture 
a început să încetinească. 

— Pariurile s-au încheiat, a zis ea, amintindu-și de această 
regulă. 

Bila s-a oprit la numărul trei. Cu mișcări sigure, Annika a 
adunat fisele de pe masă și le-a făcut teanc. 


307 


— Faceţi pariurile, a zis ea, uitându-se la fețele dezamăgite 
ale bărbaților. 

De data asta, au fost mai precauţi: au pariat pe câte patru 
numere, plasându-și fisele pe numerele 9 și 18. Roata s-a 
învârtit iarăși, pariurile s-au încheiat, numărul 16. Unul dintre cei 
doi a câștigat zece fise. 

— Poftim! a zis Annika, împingând spre el micul teanc. Cinci 
sute de coroane. Ti-am zis că ești un tip norocos! 

Chipul bărbatului radia precum soarele, iar Annika și-a dat 
seama că amândoi mușcaseră nada: fiecare a cheltuit alte trei 
mii de coroane. În cele din urmă, au trecut pe la Sanna ca să 
achite cu cardurile de credit, apoi s-au furișat spre ieșire. Annika 
a văzut că Sanna a scris pe chitante: „mâncare și băutură”. 

Joachim o urmărise pe Annika din spatele biroului de recepţie. 

— Ştii meserie, a zis el, apropiindu-se de ea. Unde ai învățat 
să învârți roata? 

— La un hotel din Piteå, a zâmbit ea, înghiţindu-și nodul din 
gât. 

— Înseamnă că-l știi pe Peter Holmberg? i-a răspuns el tot cu 
un zâmbet. 

Annika a simţit că-i tremură colţurile gurii. „Căcat! și-a zis ea. 
O să mă prindă imediat!” A 

— Nu, dar îl știu pe Roger Sundström de pe Solandergatan. Il 
cunoști? Sau pe Hans, care stă în Pitholm, pe Oli-Jansgatan? 

Joachim a renunţat la subiect: 

— Apropo, să știi că ceri prea mult pentru fise. E ilegal. 
Pariurile sunt prea mari. 

— Ajustez preţul în funcţie de jucători. Nimeni nu știe cât 
plătesc ceilalţi pentru fisele lor, că doar nu scrie pe ele. Deci 
respect regulile. 

— Riști să spargi casa. 

Annikăi i-a dispărut zâmbetul: 

— La ruletă se poate câștiga într-un singur mod: jucătorul 
trebuie să câștige încă de la început, să se oprească imediat și 
să încaseze banii. Dar niciun jucător care începe să câștige nu 
face asta. Nu-i mare lucru să fii crupier. Tot ce trebuie să faci e 
să-i determini pe clienţi să joace până când au pierdut tot ce-au 
câștigat. 

Joachim a zâmbit ușor. 

— Cred c-o să ne înțelegem bine, a zis el, mângâindu-i brațul. 


308 


Apoi s-a dus în birou, iar Annika s-a întors cu spatele, simțind 
în ceafă privirea Sannei. „Vasăzică sunt împreună, s-a gândit 
Annika. Joachim și Sanna sunt un cuplu.” 

La un moment dat, dinspre scara în spirală s-a auzit zgomotul 
unor tocuri, iar Annika a întors capul. Nu-i venea să-și creadă 
ochilor. Prezentatorul TV despre care îi povestise Patricia pășea 
legănându-se pe treptele de la Studio 69, îmbrăcat cu o fustă 
mini, ciorapi de mătase și o bluză transparentă prin care i se 
vedea sutienul. 

— Bună, fetelor, a zis prezentatorul cu o voce piţigăiată. 

— Bine aţi venit, doamnă, a zis Sanna, afișând un zâmbet 
languros. Cu ce bunătăţi vă putem ispiti în noaptea asta? 

În timp ce bărbatul numea câteva fete, Annika și-a dat seama 
că se holba la el. Într-o vreme, îi urmărea emisiunea - era o 
emisiune nonconformistă de dezbateri, în care invita tot felul de 
politicieni și vedete. Știa că tipul avea familie. 

Prezentatorul s-a îndreptat spre salonul de striptease alături 
de Sanna, iar Annika a scos un oftat plictisit. O dureau picioarele 
din pricina pantofilor. l-a trecut prin cap să-i dea jos - nimeni nu 
și-ar fi dat seama, pentru că stătea în spatele mesei -, însă chiar 
în clipa aceea și-au făcut apariţia niște italieni. Annika le-a ieșit 
în întâmpinare și a vorbit cu ei în engleză. Fără niciun rezultat. A 
încercat și în franceză. La fel. Dar spaniola o înțelegeau. 

Au pierdut treisprezece mii de coroane. lar faţa Sannei 
devenea din ce în ce mai întunecată pe măsură ce italienii 
pierdeau. 

„Nu mă place, s-a gândit Annika. Ştie că-s prietena Patriciei și 
mă vede ca pe o succesoare a Josefinei. Mă rog, poate că nu-i o 
chestie chiar atât de ciudată...” 

Apoi s-a uitat la bikiniul mititel, cu paiete azurii, al Josefinei. 

Afară, semiîntunericul serii se preschimbase în bezna nopţii, 
dar în fosta parcare auto era noapte tot timpul. Annika stătea cu 
ochii închiși în lumina albăstruie a vestiarului, simțind că 
lacrimile îi ardeau pleoapele. 

„Ce caut eu aici? s-a întrebat ea. Oare e posibil să alunec 
încet-încet în lumea asta și să mă obișnuiesc cu ea? Aș putea 
face mai mulţi bani dansând în cabinele private. Oare o să fac și 
chestia asta? lar felul în care stabilesc preţul fiselor e ilegal. Pot 
să fac pușcărie dacă mă prind.” 

S-a mai machiat un pic - avea faţa palidă fără farduri. 


Patricia a intrat în vestiar și i-a zâmbit cu un aer încurajator: 

— Am auzit că te descurci de minune. 

Annika a încuviinţat din cap: 

— Da, nu-i rău... 

Patricia avea un aer mândru: 

— Știam eu că ești bună! 

Annika a închis ochii. „Nu trebuie să plec urechea la chestiile 
astea, și-a zis ea. Să mă prefac că n-aud. Nu trebuie să mă simt 
confirmată în locul ăsta. Că doar n-o să fac carieră într-un bar de 
striptease. Merit mai mult. Și Patricia merită mai mult.” 

S-a rujat și a ieșit din vestiar. 

e 

Spre dimineaţă, Sanna s-a dus într-o cabină privată cu un 
bărbat mai în vârstă. 

— E un client fidel, i-a șoptit ea Annikăi înainte să plece. Nu 
mai sunt mulţi clienţi înăuntru. Încasezi tu banii când pleacă. 
Facturile sunt pe birou. 

Annika a rămas lângă masa de ruletă cu un aer confuz, 
neștiind cum să procedeze. Dacă încerca să atragă clienţii la 
masa de ruletă, atunci cine avea să ia banii de la cei care 
plecau? 

A hotărât să lase deoparte ruleta, iar imediat după aceea a 
apărut în foaier prezentatorul TV: 

— Unde-i Sanna? 

Annika i-a recunoscut vocea. 

— E ocupată, i-a răspuns Annika zâmbind. Vă pot ajuta cu 
ceva? 

Tipul și-a pus cardul pe biroul de primire, iar Annika și-a 
umezit buzele cu un aer neliniștit. S-a apropiat de birou și a 
căutat printre hârtii, iar în cele din urmă, a găsit factura 
prezentatorului. 

A trecut cardul prin aparatul de citire și a scos chitanţa. Știa 
că Sanna avea să ia o parte din sumă - în aparatul de citire era 
introdus codul ei. Imediat ce prezentatorul a semnat chitanta, în 
prag a apărut o tipă. 

— Nu mai stai, scumpule? l-a întrebat ea pe un ton piţigăiat. 

Era goală pușcă și avea pubisul ras. Părul îi era împletit în 
două cozi, iar pe faţă își făcuse pistrui cu creionul. 

— Vai, scumpa mea fetiţă, a zis prezentatorul, îmbrăţișând-o 
uşor. 


310 


— O clipă, vă rog, a zis Annika, dând fuga în birou. 

Camera era goală. A pus chitanţa pe geamul fotocopiatorului, 
a închis ochii și s-a rugat: „Dă Doamne să nu fie zgomotos, să 
nu meargă greu și să aibă hârtie!” 

Rapid și fără să facă niciun zgomot, tamburul de aluminiu 
acoperit cu seleniu a început să se miște sub geam; foaia a fost 
trasă din sertarul cu hârtie și a intrat în aparat, apoi a fost 
stropită cu particule de cerneală, iar în cele din urmă, scoasă 
afară. Annika a răsuflat ușurată, dar oare unde naiba avea să 
pună copia? 

A rulat-o repede, apoi a îndoit-o în două și a băgat-o în 
spatele triunghiului de la chilotul cu aţă - avea s-o roadă 
îngrozitor. 

— Gata! a zis Annika, punând pe tejghea factura și chitanţa. 

Prezentatorul sugea unul dintre sfârcurile păpușelei. Când a 
văzut-o pe Annika, tipa l-a îndepărtat pe bărbat. 

— Îmi pare rău, a zis cu un aer speriat. 

Annika a clipit. Era nedumerită. Dar, dintr-odată, și-a dat 
seama că celelalte fete o vedeau ca pe o persoană cu 
autoritate, poate pentru că așa fusese și Josefin. S-a gândit că 
cel mai bine ar fi să profite de pe urma acestui statut. 

— Bine, dar ai grijă să nu se mai întâmple, a zis ea pe un ton 
sever. 

Prezentatorul a plecat, iar păpușica s-a întors în salonul de 
striptease. Annika a așteptat câteva secunde, ascultând 
zgomotele care veneau dintr-acolo. Muzica de fond năvălea pe 
ușă dinspre foaier, iar, dintr-odată, Annika s-a înfiorat ușor: nu 
era tocmai cald în club. 

S-a strecurat în vestiar, a scos copia chitanţei și a îndesat-o 
într-un pantof. Apoi s-a întors repede în foaier și s-a sprijinit de 
masa de ruletă. A rămas acolo până când Sanna și-a terminat 
ora în cabina privată. 

— Totul e în regulă? a întrebat ea când s-a întors. 

— Sigur, i-a răspuns Annika, arătându-i chitanţa de la cardul 
de credit. 

Sanna s-a uitat la sumă, a zâmbit cu un aer mulțumit și i-a 
aruncat Annikăi o privire șmecherească. 

— la zi, ţi-ai plătit abonamentul TV? a întrebat-o Sanna. 


311 


Dar era limpede că nu aștepta un răspuns din partea Annikăi. 
Și-a făcut vânt cu chitanţa, a râs ca pentru sine și s-a dus în 
birou. 

Annika a zâmbit și a închis ușa. 

e 

Patricia făcea ceai. Annika stătea pe canapeaua din 
sufragerie, învăluită într-o lumină palidă, albastră-verzuie, și 
privea în gol. Făcuse bătături de la pantofii îngrozitori pe care îi 
purtase toată noaptea și era atât de obosită, încât îi venea să 
plângă. 

— Cum reușești să suporţi toate astea? a întrebat ea cu glas 
scăzut. 

— Poftim? a întrebat Patricia din bucătărie. 

— Nimic, a zis ea cu glas la fel de scăzut. 

Sentimentul de scârbă îi cuprinsese stomacul ca o senzaţie de 
greață, iar când a închis ochii, și-a amintit de trupul gol și 
costeliv al păpușelei cu codițe. 

— Poftim, a zis Annika, așezând tava pe măsuţă, lângă 
telefon. 

Annika a scos un oftat prelung: 

— Nu știu dacă o să pot rezista și noaptea următoare. Tu cum 
reușești? 

Patricia a zâmbit ușor, a turnat ceaiul în căni, i-a dat una 
Annikăi, apoi a luat loc alături de ea pe canapea. 

— Oriunde ai munci, patronul te tratează ca pe un sclav, a zis 
ea. Nu-i mai rău decât în altă parte. 

Annika a luat o gură de ceai și s-a fript: 

— Te înșeli. Chiar e mai rău! Voi, fetele de la club, inclusiv tu, 
a trebuit să depășiți multe limite ca să ajungeţi acolo. Și nici 
măcar nu vă mai daţi seama de asta. 

Patricia și-a stors felia de lămâie în cană: 

— Se poate. Și mă compătimești? 

Annika s-a gândit un pic: 

— Nu chiar. Îmi închipui că știi ce faci. Ai acceptat să ţi se 
încalce libertatea. Ca să poţi face așa ceva, îţi trebuie forță și o 
anumită doză de flexibilitate. Nu ești genul care să se sperie 
ușor, iar asta e o calitate. 

Patricia i-a aruncat Annikăi o privire iscoditoare: 

— Dar tu? Ce limite a trebuit să depășești? 

Annika a zâmbit cu jumătate de gură, dar n-a zis nimic. 


312 


Patricia și-a pus cana pe podea, a oftat ușor și a plecat 
privirea: 

— În dimineaţa aia... În ultima ei noapte... Josefin și Joachim s- 
au certat ca niște apucaţi. Au tot ţipat unul la altul, mai întâi în 
birou, apoi pe trepte. Josefin a plecat valvârtej, iar Joachim s-a 
dus după ea. 

Annika n-a scos o vorbă. Știa că era o marturisire importantă. 
Patricia a tăcut câteva clipe, apoi a continuat: 

— Josefin voia să renunțe la slujba de la club. Voia să aibă 
niște timp liber înainte să înceapă cursurile. Intrase la 
Facultatea de Jurnalism, dar Joachim nu voia să-i dea drumul. 
Incerca s-o ţină-n loc, s-o facă să rămână la club și să renunţe la 
studii. Jossie i-a zis că avea să plece de la club și că, în perioada 
cât lucrase, făcuse bani suficienţi pentru zece implanturi cu 
silicon. S-a despărțit de el și i-a zis că totul s-a terminat. S-au 
certat îngrozitor... 

Patricia a tăcut iarăși. Zgomotele dimineții începuseră să se 
strecoare prin ferestrele deschise: frânele autobuzului de noapte 
care oprise în faţa blocului, în staţia de pe Hantverkargatan, 
sirenele neobosite ale mașinilor de pompieri și șoaptele vântului 
de toamnă, care prevesteau frig și ploi. 

— Aveau obiceiul să facă dragoste în cimitir, a zis Patricia cu 
glas scăzut. Pe Joachim îl excita, dar lui Jossie i se părea 
înfricoșător. Săreau gardul pe latura din spate, unde gardul nu-i 
chiar atât de înalt. Mie mi se părea îngrozitor. Închipuie-ţi cam 
cum era printre mormintele alea... 

Annika n-a zis nimic. Au tăcut amândouă mult timp. 

— Știu la ce te gândești, a zis Patricia în cele din urmă. 

— La ce? a întrebat Annika în șoaptă. 

— Te întrebi de ce mai stătea cu el. De ce nu pleca. 

Annika a scos un oftat prelung: 

— Cred că știu de ce. La început, era îndrăgostită de Joachim, 
iar el se purta frumos cu ea. Apoi el a început să-i ceară tot felul 
de lucruri; erau cereri mărunte și tandre, care Josefinei i se 
păreau drăgute. Joachim avea propriile lui păreri despre 
persoanele cu care era bine să se întâlnească, despre ce trebuia 
să facă, despre cum trebuia să vorbească... Totul era mișto, 
până când, într-o bună zi, s-a cam risipit vraja, iar Josefin a vrut 
să-și reia vechile obiceiuri. Să înveţe, să meargă la film, să 
vorbească cu prietenele la telefon... Ceea ce l-a scos din sărite 


313 


pe Joachim, care i-a cerut să renunțe la toate astea și să facă 
numai ce-i spunea el. lar când nu i se supunea, o bătea. lar dup- 
aia, era plin de remușcări, plângea și îi zicea c-o iubește... 

Patricia a încuviinţat din cap: 

— De unde știi toate astea? 

Annika a zâmbit cu un aer trist: 

— S-au scris cărţi despre femeile abuzate... Tabloidele publică 
serii de articole despre violenţa domestică. Și, de obicei, 
abuzurile de genul ăsta urmează un model. Sunt sigură că 
Josefin nu făcea excepţie de la regulă. A crezut tot timpul că 
situaţia s-ar fi îmbunătăţit dacă ar fi făcut eforturi să se schimbe 
și să devină așa cum voia el. În unele zile, se înțelegeau de 
minune, iar Josefin își închipuia că mergeau în direcţia cea bună. 
Dar dorința lui Joachim de a deține controlul a devenit și mai 
puternică; în plus, probabil că era din ce în ce mai gelos. O 
critica pentru orice fleac de faţă cu alți oameni și îi diminua 
stima de sine. 

Patricia a încuviinţat din cap: 

— Era un fel de spălare lentă pe creier. O făcea să se 
îndoiască de ea însăși, îi zicea că n-avea să se descurce la 
facultate. Că era o curvă grasă și împuţită și că el era singurul 
care o putea iubi. Jossie plângea din ce în ce mai des, iar spre 
sfârșit, plângea aproape tot timpul. Nu îndrăznea să-l 
părăsească. Joachim jurase c-o omoară dacă încearcă să plece... 

— Dar o și viola? Abuzurile sexuale sunt foarte obișnuite. Unii 
bărbaţi se excită atunci când femeia e îngrozită... Ce s-a 
întâmplat? 

Patricia își acoperise urechile cu palmele. Stătea cu ochii 
închiși și dinţii încleștaţi. 

— Patricia, ce s-a întâmplat? 

Annika a luat-o în braţe și a început s-o legene ușor. Patricia a 
izbucnit în plâns, iar lacrimile îi curgeau șiroaie, precum ploaia 
de afară; tremura din toate încheieturile. 

— Asta era cel mai rău, a zis ea când lacrimile au contenit. Cel 
mai rău era când o viola. Țipetele ei erau îngrozitoare... 


314 


Nouăsprezece ani, șase luni 
și treisprezece zile 


Îl văd apropiindu-se prin ceata amintirilor. Scenariul 
se repetă, refrenul se aude din nou. Începe prin a lovi 
cu piciorul lucrurile din jur, înfuriindu-se ca de obicei, 
apoi înjură, mă împinge și ţipă. lar eu procedez ca de 
obicei: câmpul vizual mi se îngustează, iar umerii mi 
se lasă; îmi lipesc coatele de coaste și ridic mâinile ca 
să-mi protejez capul. Nu mai văd clar lucrurile din jur, 
sunetele se aud din ce în ce mai tare și simt că 
paralizez. Caut un colt în care să mă ascund, îl rog fără 
cuvinte să mă cruțe. 


Vocea lui îmi răsună în cap, iar pe a mea n-o mai pot 
auzi. In mine se împrăștie cântecul groazei. Frica de 
nedescris, spaima omniprezentă. Poate că am încercat 
să tip, dar nu-mi dau seama, pentru că urletele lui nu 
contenesc. Mă transfigurez, mă cuprinde un val de 
căldură și mă înroșesc. Nu, nu simt durerea. Dar simt 
presiunea - e roșie și fierbinte. Cântecul dispare sub 
apăsarea loviturilor celor mai puternice. Se întrerupe 
ca o melodie de pe un disc vechi atunci când sare 
acul, apoi revine și se aude mai tare cu un semiton. 
Groază, groază, frică și iubire. Nu mă lovi! Te rog, 
dragul meu, iubește-mă! 


Si spune că n-o să mă lase niciodată să plec. 
e Vineri 7 septembrie 


Când a sunat ceasul, Annika era frântă de oboseală. A oftat 
din rărunchi și l-a oprit. Picioarele o dureau îngrozitor și abia le 
putea mișca. Ploaia încă răpăia pe pervaz - era o melodie 
abstractă, cu un ritm neregulat. 


315 


S-a ridicat din pat, apoi s-a dus în sufragerie, s-a trântit pe 
canapea și a dat două telefoane. A avut noroc: i-au răspuns 
amândoi bărbaţii pe care i-a sunat. Cu primul a stabilit să se 
întâlnească într-o oră, iar cu al doilea, în ziua următoare. După 
aceea s-a întors în dormitor, s-a trântit în pat și s-a luptat cu 
somnul preţ de jumătate de oră. Când s-a dat jos, se simţea și 
mai obosită decât prima oară. Duhnea a transpiraţie - era un 
miros puternic și înțepător -, dar nu avea suficientă energie cât 
să coboare la subsol ca să facă duș. S-a dat cu deodorant și s-a 
îmbrăcat cu un pulover gros. 

Când a ajuns, l-a găsit acolo. Stătea la o masă de lângă 
fereastră și se uita la stropii care se prelingeau pe geam. Avea 
în faţă o ceașcă de cafea și un pahar cu apă. 

— Mă mai ţii minte? a zis Annika, ridicând mâna. 

Bărbatul s-a ridicat în picioare și a zâmbit cu un aer 
zeflemitor: 

— Bineînţeles! Că doar ne-am ciocnit unul de altul. La 
propriu... 

Annika s-a înroșit. Au dat mâna și s-au așezat. 

— Ce vrei, mai exact? a întrebat-o Q. 

— Studio 69 e foarte inventiv când vine vorba de 
contabilitate. Joachim are două registre. Ala bun, în care sunt 
trecute datele corecte, e adus la club doar din când în când. 

Annika a golit dintr-o sorbitură paharul cu apă al căpitanului 
de poliție. 

Q a ridicat din sprâncene: 

— Chiar te rog! Oricum nu mi-era sete... 

— În clipa asta, registrul e la club și-o să stea acolo până 
sâmbătă. 

— De unde știi? a întrebat-o căpitanul de poliţie pe un ton 
calm. 

— M-am angajat acolo. Sunt crupieră. Nu mai sunt ziaristă. Mi- 
am dat demisia și am ieșit din sindicat... Fetele de la club sunt 
plătite cu bani gheață. Nu plătesc nici impozite, nici taxe. 

— Cine ţi-a zis? 

— Patricia. Ea e cea care trece în registru încasările de la bar. 
Unde mai pui că m-am convins cu ochii mei azi-dimineaţă. 

Q s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de bar. A comandat 
încă o cafea, a pus apă în două pahare, apoi le-a adus la masă. 

— Cred că ţi-ar prinde bine o doză de cofeină. 


316 


Annika a luat o gură de cafea. Era călduță. 

— Și de ce-mi zici mie chestiile astea? a întrebat Q cu glas 
scăzut. 

Annika nu i-a răspuns. 

— Îţi dai seama ce faci? a continuat el. 

Annika a luat o gură de apă: 

— Ce? 

— Cooperezi cu poliţia. lar eu credeam că e sub demnitatea 
ta... 

— Acum nu mai trebuie să-mi protejez sursele, i-a răspuns 
Annika pe un ton tăios. Nu mai reprezint presa, deci îi pot spune 
poliţiei ce vreau. 

Q s-a uitat la ea cu un aer amuzat: 

— Ei, na! Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. 
Presupunând că te cunosc măcar un pic, sunt sigur că, în clipele 
astea, scrii în minte un articol de prima pagină despre întâlnirea 
noastră. 

— Prostii! a zis ea tresărind. Nu mă cunoști deloc. 

— Ba da. Cunosc jurnalista din tine. 

— A murit. 

— Prostii! Doar se odihnește. E rănită și obosită. 

— N-o să mă întorc. 

— Vasăzică o să fii crupieră în cluburi de striptease pentru tot 
restul vieții? Păcat... 

— Parcă ziceai că-s o pacoste. 

Q a zâmbit: 

— Da, o mare pacoste. Dar asta-i bine: avem nevoie de 
oameni ca tine ca să ne simţim vii. 

Annika s-a uitat la el cu un aer neîncrezător: 

— Eşti sarcastic. 

Căpitanul de poliție a oftat: 

— Poate un pic. 

— Aţi putea să-l arestați pentru falsuri în contabilitate. Nu știu 
legile, dar în clubul ăla sigur se fac suficiente chestii dubioase 
cât să fie închis. Chiar și eu încalc legea: pariuri ilegale la masa 
de ruletă. Joachim a zis că nu-i nicio problemă. 

— O să fii arestată, mai devreme sau mai târziu. 

— Mă duc și diseară, iar dup-aia plec de acolo. Noaptea 
trecută, am făcut opt mii de coroane. Deci dacă mai lucrez o 


317 


noapte, o să am suficienţi bani cât să mă descurc până încep să 
primesc șomajul. 

— Așa zic toate... 

Annika a tăcut, simțind că-i ard obrajii. Căpitanul de poliţie 
avea dreptate, știa foarte bine. A plecat privirea: 

— Am zis destul. Acum aș vrea să ascult. 

Q s-a ridicat în picioare, s-a dus la bar și s-a întors ţinând în 
mână un sendviș cu brânză: 

— Discuţia asta rămâne între noi. Dacă scrii vreun cuvânt din 
ce-ţi spun, o să te prind și o să te frig la foc mic. 

— E o ameninţare ilegală. 

Q a zâmbit ușor, apoi a redevenit serios: 

— Ai dreptate. Din punctul poliţiei de vedere, cazul Josefinei 
Liljeberg e rezolvat. 

— Atunci de ce nu-l arestaţi? a întrebat ea puţin cam tare. 

Căpitanul de poliţie s-a aplecat deasupra mesei: 

— Crezi că nu l-am aresta dacă am putea? a zis el în șoaptă. 
Joachim are un alibi beton. Șase tipi au depus mărturie că a fost 
la clubul Sturecompagniet până la ora cinci dimineaţa și că dup- 
aia au mers cu toţii la o petrecere, undeva pe Rörstrandsgatan. 
Toţi au zis exact aceeași poveste. 

— Dar mint! 

Ofiţerul de poliţie a luat o gură din sendvișul uscat. 

— Bineînţeles, a zis el înghițind. Întrebarea e: cum dovedim 
chestia asta? Un chelner de la Sturecompagniet a confirmat că 
Joachim a fost acolo, dar nu știe exact când. Și nu știe nici când 
a plecat din club. Șoferul limuzinei a confirmat că a dus o gașcă 
de tipi beți din piaţa Stureplan în cartierul Birkastan, iar Joachim 
are chitanţa. Şoferul nu poate nici să confirme, nici să nege că 
Joachim se afla printre ei, pentru că nu-i putea vedea pe tipii din 
spate. Dar știm cu siguranţă că Joachim nu a stat pe scaunul din 
faţă și că n-a fost el cel care a plătit. Fata care locuiește în 
apartamentul de pe Rörstrandsgatan zice că Joachim a adormit 
pe canapeaua ei puţin după ora șase, și probabil că nu minte. 

— Joachim era la Studio 69 cu puţin înainte de ora cinci, a zis 
Annika pe un ton agitat. Se certa cu Josefin. l-a auzit Patricia. 

Q a oftat: 

— Da, știm asta. Dar declaraţia Patriciei e contrazisă de 
declaraţiile celor șapte tipi... Dacă reușim să ducem cazul ăsta 
în tribunal - ceea ce e foarte puţin probabil -, iar apoi să 


318 


dovedim că cei șapte au minţit, va trebui să-i dăm pe toţi în 
judecată pentru mărturie falsă, ceea ce e puţin fezabil. 

Au tăcut amândoi. Annika și-a terminat cafeaua, care se 
răcise de-a binelea, iar căpitanul de poliţie a înghiţit ultima gură 
din sendvișul cu brânză. 

— Dar s-ar putea că unul dintre ei să vorbească, a spus 
Annika. 

— Bineînţeles. Singura problemă e că cei mai mulţi erau prea 
beţi ca să-și mai amintească ceva. Li s-a zis că ăsta e adevărul, 
iar acum sunt foarte convinși de ceea ce declară. Bănuiala mea 
e că doar unu, poate chiar doi dintre indivizii ăștia știu că mint. 
Sunt cei mai buni prieteni ai lui Joachim și îmi închipui că, de 
curând, au pus mâna pe niște sume mari de bani... Așa că n-or 
să-l dea în gât. 

Annika era atât de obosită, încât mai avea un pic și i se făcea 
greață. 

— Și ce crezi că s-a întâmplat, de fapt? a întrebat ea cu glas 
slab. 

— Exact ce crezi și tu. Că a strâns-o de gât în spatele acelei 
pietre de mormânt. 

— Și a violat-o? 

— Nu. Nu acolo și nu atunci. S-a găsit spermă în cadavrul ei, 
iar testele ADN arată că era a lui Joachim. Probabil că făcuseră 
sex cu câteva ore mai înainte. 

Annika a închis ochii, răscolindu-și memoria: 

— Dar la început mi-ai zis că e vorba de o crimă sexuală. Și că 
trupul ei prezenta semne de violenţă sexuală. 

Căpitanul de la Krim și-a frecat fruntea: 

— Cele mai multe erau răni vechi, mai ales în anus... Probabil 
că a violat-o anal. 

Annika a simţit că-i vine să vomite: 

— Dumnezeule... 

Au rămas în tăcere câteva clipe. 

— Dar cealaltă tânără omorâtă în parc? a zis Annika dintr- 
odată. Eva. Nici cazul ei n-a fost rezolvat, nu-i așa? 

Q a oftat: 

— Nu, dar a fost o situaţie asemănătoare. Pentru noi, e un caz 
închis. Criminalul era fostul ei soț. L-am arestat la doi ani după 
comiterea crimei, dar a trebuit să-i dăm drumul. N-am reușit să 
dovedim că el e făptașul. Acum e mort. 


319 


— lar Joachim o să scape basma curată? 

Q și-a luat haina pe el: 

— Nu și dacă informaţia pe care mi-ai dat-o e corectă. N-avem 
timp să organizăm o razie în noaptea asta, dar o să facem o 
descindere la club mâine. Ai grijă să te ţii deoparte. 

Căpitanul de la Krim s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de 
scaunul ei: 

— Dar a rămas un lucru pe care nu ni-l putem explica. 

— Anume? 

— De unde provin rănile de la mâna Josefinei. 

După ce a plecat Q, Annika s-a prăbușit pe scaun, simţindu-și 
trupul ca de plumb. 

e 

Annika era la club, iar orele treceau foarte greu. Patricia s-a 
uitat cu îngrijorare la ea și i-a zis: 

— Te-ai îmbolnăvit cumva? N-arăţi deloc bine. 

Annika și-a șters transpiraţia rece de pe frunte, iar fondul de 
ten i s-a luat pe palmă: 

— Cred că da. Am frisoane și mi-e greață. 

Stăteau amândouă pe o bancă de lemn din vestiar, iar lumina 
albăstruie făcea ca bătăturile de pe picioarele Annikăi să pară 
foarte roșii. 

— Câţi bani ai făcut? a întrebat-o Patricia. 

— Nu suficienți, i-a răspuns Annika, uitându-se la bikiniul ei 
azuriu. 

În clipa aceea a simţit că mai avea un pic și vomita. Era vineri, 
iar la club veniseră să dea din fund mai multe fete ca de obicei. 
Se așezau în poalele bărbaţilor, se frecau de coapsele lor, 
încercând să-i atragă în cabinele private, unde aveau să 
folosească o loţiune de corp. O loţiune simplă, în flacoane mici, 
care intra greu în piele și nu avea miros. 

— E esenţial să fie inodoră, îi explicase Patricia. Pentru că 
dup-aia clienţii se duc acasă, la nevestele lor. 

Annika era agitată și abia reușea să se stăpânească. Dar dacă 
înțelesese totul greșit? Nu îndrăznea s-o mai întrebe pe Patricia 
despre contabilitatea dublă, iar Patricia nu mai deschisese 
subiectul. Și dacă poliţia făcea o descindere chiar în noaptea 
aceea? Dacă Joachim deja scosese din club registrul contabil? 

Și-a dat părul la o parte din ochi cu mâinile tremurânde. 


— Vrei un sendviș sau niște cafea? a întrebat-o Patricia cu un 
aer îngrijorat. 

Annika s-a străduit să zâmbească: 

— Nu, mersi. O să-mi revin. 

Joachim era în birou, chiar lângă vestiar. Din fericire, atunci 
când a venit el, Annika era ocupată cu niște clienţi la masa de 
ruletă. 

„Oare cum poţi ajunge ca el? s-a întrebat ea. Ce-i în neregulă 
cu tine când ajungi să omori persoana pe care o iubești? Cum 
poți omori un om, iar apoi să continui să trăieşti ca și când nimic 
nu s-ar fi întâmplat?” 

— Trebuie să mă întorc la bar, a zis Patricia. Vii cu mine? 

Annika s-a aplecat să-și pună niște plasturi noi pe bătături: 

— Da, sigur. 

In salonul de striptease, muzica era dată mai tare. Pe scenă 
dansau două fete. Una se răsucea în jurul barei, țuguindu-și 
buzele spre public, iar cealaltă adusese pe scenă un client care 
îi acoperea sânii cu spumă de ras, în timp ce ea se arcuia de 
spate, prefăcându-se că e cuprinsă de extaz. 

Annika s-a dus cu Patricia în spatele barului, apoi și-a turnat 
un pahar de cola. 

— Nu te deprimă să te uiţi la așa ceva toată noaptea? a 
întrebat-o pe Patricia la ureche. 

— Trece o sticlă de șampanie pe nota tipului cu chelie, i-a zis 
una dintre fetele goale din salon, iar Patricia s-a dus la casă. 

Când s-a întors în foaier, Annika s-a înfiorat ușor - era mai frig 
acolo. Sanna nu se afla la biroul de primire. Annika a luat loc pe 
scaunul de bar pe care îl adusese în spatele mesei de ruletă. 

— Cum merge treaba? 

Joachim stătea în pragul biroului cu brațele încrucișate și 
zâmbea. 

Annika s-a dat jos imediat de pe scaun: 

— Așa și-așa. leri a mers mai bine. 

Joachim s-a apropiat de masă, zâmbind în continuare și 
uitându-se ţintă în ochii ei. 

— Cred că te așteaptă un viitor frumos în clubul ăsta, a zis el, 
venind lângă ea, în spatele mesei. 

Annika și-a umezit buzele și a încercat să zâmbească. 

— Mersi, a zis ea clipind. 

— Cum de te-ai hotărât să lucrezi aici? 


321 


Vocea lui era cu câteva grade mai rece. 

„Minte-l! și-a zis ea. Dar caută să rămâi cât mai aproape de 
adevăr.” 

— Am nevoie de bani, i-a răspuns ea, privindu-l în ochi. Am 
fost dată afară de la vechiul loc de muncă. Cică le făceam prea 
multe probleme. Unul dintre... clienţi s-a plâns de mine, iar șeful 
s-a căcat pe el de frică. 

Joachim a izbucnit în râs, apoi i-a mângâiat braţul, mâna lui 
întârziind câteva clipe în dreptul sânului. 

— Unde lucrai? 

Annika a înghiţit în gol, străduindu-se să-și înfrângă impulsul 
de-a se depărta de el. 

— La un minimarket. Eram angajată la raionul de delicatese 
de la Vivo, din Fridhemsplan. Dar a tăia salam toată ziua nu mi 
se părea tocmai distractiv... 

Joachim a râs iarăși, luându-și mâna de pe ea: 

— Inţeleg de ce-ai plecat de-acolo. Cu cine lucrai? 

Annikăi i-a stat inima în loc: „Oare cunoaște pe cineva de 
acolo?” 

— De ce? a întrebat ea zâmbind. Ai legături în industria 
mezelurilor? 

Joachim a izbucnit într-un hohot de râs nestăvilit. 

— Cred c-ar fi bine să te gândești niţel și la scenă, a zis el, 
apropiindu-se de ea. Ai arăta extraordinar în lumina 
reflectoarelor. Ti-ai dorit vreodată să fii vedetă? 

Apoi și-a trecut mâinile prin părul ei și a îmbrăţișat-o ușor. 
Spre spaima ei, Annika a simţit un fior între picioare. 

— Vedetă? a întrebat ea. Adică așa ca Josefin? 

Cuvintele i-au ieșit din gură înainte să-și dea seama ce spune. 
Joachim a reacţionat de parcă ar fi încasat un pumn, dându-i 
drumul și făcând un pas în spate. 

— Da' ce dracu știi tu despre ea? 

„Doamne, cum de pot fi atât de proastă?”, și-a zis ea, 
blestemându-și gura spartă. 

— Păi, a lucrat aici, nu-i așa? i-a răspuns Annika, fără să-și 
poată controla tremurul din glas. Am auzit câte ceva despre ea. 

Joachim s-a întors cu spatele: 

— O cunoșteai cumva? 

Annika a afișat un zâmbet crispat: 


322 


— Ah, nu, n-am întâlnit-o niciodată. Dar am aflat de la Patricia 
că a lucrat aici. 

Joachim s-a întors iarăși cu faţa spre ea și i-a zis cu o voce 
încordată, pronunţând rar cuvintele: 

— Josefin a sfârșit al dracului de rău. Aici vin oameni puternici, 
iar ea a crezut că poate stoarce niște bani de la ei. Să nu care 
cumva să încerci să tragi în piept pe cineva de aici. Nici pe 
clienţi, nici pe mine. 

Joachim s-a întors pe călcâie și a pornit pe scara în spirală. 

Annika se ţinea de masă, gata-gata să leșine. 


Nouăsprezece ani, șapte luni 
și cincisprezece zile 


Sunt mânată de dorința de a înțelege. Dar îmi dau seama că 
încerc să găsesc răspunsuri și un sistem de referință pentru 
lucruri care nu pot fi explicate. Ce știu eu, de fapt, despre 
iubire? 


El nu e un om cu adevărat rău, ci doar vulnerabil și foarte 
sensibil la critici, e prea traumatizat de copilărie. Nu cred că 
lipsa lui de putere se va manifesta mereu la fel. când se va mai 
maturiza, n-o să mai simtă nevoia să lovească. Micile mele 
îndoieli în legătură cu el îmi strâng stomacul: l-am judecat mult 
prea aspru. Mi se pare firesc să se preocupe de evoluția mea, 
însă eu o ignor complet pe a lui. 


Dar teama mi s-a cuibărit în suflet. 


Întrucât spune că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 


e Sâmbătă 8 septembrie 


Când a urcat iarăși în lift, a avut o senzaţie ciudată. Ultima 
oară când îl folosise, se gândise că nu avea să mai calce 
niciodată pe acolo. 

„Nimic nu ţine o veșnicie, s-a gândit ea. Totul se învârte în 
cerc.” 

Întrucât era week-end, în redacţia luminoasă domnea liniștea 
- era exact așa cum îi plăcea ei. Ingvar Johansson stătea cu 
spatele și vorbea la telefon, așa că n-a văzut-o. 

Anders Schyman era la birou, în acvariul său. 

— Intră, te rog, i-a zis el, făcându-i un semn cu mâna spre 
noua lui canapea din piele vișinie. 


324 


Annika a închis ușa în urma ei și s-a uitat la draperiile vechi și 
ponosite. | se părea ciudat ca totul să arate la fel ca atunci când 
plecase - totul continuase la fel și în absenţa ei. 

— Arăţi bine, i-a zis Schyman. 

„Am mai auzit chestia asta”, s-a gândit Annika. 

— Da, păi, înainte nu eram așa de obosită ca acum... a zis ea, 
luând loc pe canapea. 

Buretele era moale, iar pielea, rece. 

— Cum a fost în Caucaz? 

Annika nu s-a prins, așa că n-a zis nimic. 

— Mi-ai zis că acolo te duci, a lămurit-o Schyman. 

— N-am reușit să prind niciun zbor, așa că am plecat în 
Turcia. 

Redactorul-șef adjunct a zâmbit: 

— Ai avut noroc. Se pare că se pregătește un război în 
Caucaz. Cică mobilizează armata. 

Annika a încuviinţat din cap: 

— Forțele guvernamentale au reușit să facă rost de niște 
arme. 

Au rămas în tăcere preţ de câteva clipe. 

— Și ia zi, ce material ne-ai adus? a întrebat Schyman în cele 
din urmă. 

Annika a inspirat adânc: 

— Deocamdată n-am scris nimic. N-am computer. Aș vrea să 
vă povestesc pe scurt despre ce-i vorba ca să-mi spuneţi ce 
părere aveți. 

— Dă-i drumul. 

Annika a scos fotocopiile din geantă: 

— Este vorba despre uciderea Josefinei Liljeberg și despre 
ministrul comerțului exterior. 

Anders Schyman n-a spus nimic. 

— Nu ministrul e criminalul, a continuat ea. Din punctul 
poliţiei de vedere, cazul a fost rezolvat. Făptașul este Joachim, 
iubitul ei și proprietarul clubului Studio 69. Dar nu-l pot aresta, 
pentru că are șase martori care îi asigură un alibi beton. Nu pot 
fi dați toți în judecată pentru mărturie falsă, dar poliţia e 
convinsă că mint. 

Annika a tăcut câteva clipe, răsfoindu-și hârtiile. 

— Vasăzică nimeni n-o să fie trimis în faţa unui judecător 
pentru crima asta? a întrebat Schyman pe un ton calm. 


325 


— Nu. N-o să fie condamnat nimeni câtă vreme indivizii care îi 
asigură alibiul nu-l vor da în gât. lar peste 25 de ani, crima se va 
prescrie. 

Annika s-a ridicat în picioare și a pus două fotocopii pe biroul 
directorului editorial: 

— la uitaţi-vă! Asta e chitanta emisă de Studio 69 în 
dimineaţa zilei de 28 iulie. Șapte tipi au cheltuit 57 de mii șase 
sute de coroane pentru „agrement și băuturi răcoritoare”. 
Josefin a fost cea care a încasat banii - se vede după codul de 
aici - și totul a fost achitat cu un card Diners Club? în numele lui 
Christer Lundgren. Uitaţi-vă la semnătură! 

Anders Schyman a luat în mână fotocopia și s-a uitat la ea cu 
atenție: 

— Dar e ilizibilă. 

— Așa-i. lar acum uitaţi-vă la asta. 

Annika i-a arătat fotocopia după factura călătoriei la Tallinn. 

— Christer Lundgren, a citit Schyman, apoi s-a uitat la ea. 
Cele două semnături au fost făcute de două persoane diferite. 

Annika a încuviințat din cap, umezindu-și buzele cu limba. 
Avea gura complet uscată. Ar fi avut nevoie de un pahar cu apă. 

— Ministrul comerțului exterior n-a fost în clubul ăla, i-a 
explicat ea. După părerea mea, chitanţa de la Studio 69 a fost 
semnată de adjunctul său. 

Anders Schyman a luat prima fotocopie și a apropiat-o de 
ochelari: 

— Da, e posibil. 

— În noaptea aia, Christer Lundgren a fost la Tallinn. A plecat 
cu o cursă a companiei Estonian Air pe data de 27 iulie, la ora 
opt seara - se vede pe factură. Acolo s-a întâlnit cu cineva, iar în 
dimineaţa următoare s-a întors cu un charter. 

Redactorul-șef adjunct s-a uitat la cealaltă fotocopie: 

— Și ce-ai reușit să afli? Ce-a făcut acolo? 

Annika a inspirat ușor: 

— A fost o întrevedere ultrasecretă în legătură cu un contract 
de vânzare de armament. N-a trimis facturile la ministerul său, 
unde ar fi putut da cineva de ele, ci la Inspectoratul Naţional 
pentru Mărfuri Strategice. 

Schyman s-a uitat ţintă în ochii ei: 


28 Diners Club: companie americană de cârduri înfiinţată în 1950. 


— Autoritatea care controlează exporturile de armament ale 
Suediei? 

Annika a încuviinţat din cap. 

— Eşti sigură? 

Annika a făcut un semn către fotocopiile de pe birou. 

— Într-adevăr... a zis Schyman. Dar de ce? 

— Nu mă pot gândi decât la un motiv: contractul de 
armament nu era tocmai în regulă, ca să zic așa. 

Între sprâncenele lui Schyman a apărut un rid: 

— Nu se leagă. De ce-ar încheia guvernul ăsta un contract 
dubios de armament? Și cu cine? 

Annika s-a îndreptat de spate și a înghiţit în sec: 

— Cred că n-a avut încotro, a zis ea pe un ton calm. 

Schyman s-a sprijinit de speteaza scaunului său rotativ: 

— Va trebui să fii mai precisă de-atât. 

— Știu. Adevărul e că ministrul Christer Lundgren a zburat în 
noaptea aia la Tallinn ca să pună la cale o afacere atât de 
scandaloasă, încât a preferat să fie implicat în ancheta unei 
crime și să-și dea demisia, numai ca să nu se afle despre ce era 
vorba. Asta e un fapt. Și ce ar putea fi mai rău de-atât? 

Annika stătea în picioare și gesticula, iar Anders Schyman o 
urmărea cu interes. 

— Presupun că ai o teorie, a zis el zâmbind. 

— BI. Arhivele pierdute... Documente originale care ar putea 
deteriora imaginea Partidului Social Democrat pentru o bună 
bucată de timp. 

Schyman s-a aplecat în față: 

— Dar au fost distruse. 

— Nu cred. Anul ăsta, pe 17 iulie, la sediul Consiliului Apărării 
au fost primite copii ale unor documente din arhiva externă a 
Biroului de Informaţii. Au fost expediate din străinătate prin 
curier diplomatic. Cred că era un avertisment dat guvernului: 
faceţi ce vă cerem, altminteri o să dăm la iveală și restul. Adică 
originalele. 

— Și cum crezi că se explică chestia asta? 

Annika s-a așezat pe biroul lui Schyman și a scos un oftat: 

— După război, social-democraţii i-au spionat neîntrerupt pe 
comuniști și au adunat toate informaţiile posibile despre ei. Dar 
credeţi că, între timp, băieții de peste drum - și Annika a făcut 


327 


un semn peste umăr, spre Ambasada Rusiei - au stat cu 
mâinile-n sân? Nicidecum. Știau exact ce făceau suedezii. 

Apoi s-a ridicat de pe birou, și-a luat geanta și a scos 
carneţelul: 

— În primăvara lui 1973, Elmér și băieţii de la BI și-au dat 
seama că Guillou și Bratt le luaseră urma. Social-democraţii au 
intrat în panică și bineînţeles că rușii au aflat chestia asta. În 
plus, ei știau că suedezii vor încerca să șteargă toate urmele 
spionajului lor. Și ce-au făcut rușii atunci? 

l-a întins lui Schyman copiile după articolele apărute în 
cotidianul elitist în data de 2 aprilie 1973: 

— Ei bine, rușii au furat arhivele. lar agentul KGB de la 
ambasada din Stockholm a avut grijă să fie scoase din ţară, 
probabil în saci de curier de mari dimensiuni. 

Schyman a luat carneţelul Annikăi și a citit însemnările. 

— Și știți cine era șeful agenţilor KGB din Stockholm la 
începutul anilor '70? a zis Annika. Tocmai actualul președinte al 
unei ţări zbuciumate din Caucaz. E vorba de un om care 
vorbește suedeza... Acest președinte are o problemă uriașă: nu 
are arme ca să poată lupta împotriva mișcării de gherilă, iar 
comunitatea internaţională a decis că nici nu poate cumpăra 
armament. 

Redactorul-șef adjunct s-a uitat pe fotocopii, iar Annika s-a 
așezat iarăși pe canapea ca să-și expună concluziile: 

— Și atunci ce face președintele republicii caucaziene? Scoate 
de la păstrare vechile documente furate de pe Grevgatan 
numărul 24 și de pe Valhallavägen numărul 56. Dacă guvernul 
suedez nu-i furnizează arme, atunci președintele va avea grijă 
ca social-democraţii să piardă puterea pentru o bună bucată de 
timp. La început, guvernul refuză să plece urechea. Nimeni nu 
crede că președintele are arhivele, așa că acesta trimite un 
avertisment la sediul Consiliului Apărării. E vorba de mai multe 
copii din arhiva externă; nu atât de multe cât să dărâme 
guvernul, dar suficiente cât să-i pună pe gânduri pe social- 
democrați, care nu vor să fie împovăraţi de o dezbatere despre 
BI în toiul unei campanii electorale. Așa că prim-ministrul 
hotărăşte să-l trimita pe ministrul comerțului exterior la o 
întrevedere cu reprezentanţii președintelui. Se întâlnesc pe 
teren neutru, în Estonia. Ajung la o înţelegere, iar armamentul 
urmează să fie livrat imediat, prin intermediul unei alte ţări, 


328 


probabil Singapore. Armata republicii caucaziene se pregătește 
de război. 

Annika și-a frecat fruntea o clipă, apoi a continuat: 

— Totul merge conform planului, dar, la un moment dat, 
apare o poticneală: în noaptea în care are loc întrunirea de la 
Tallinn, o tânără este ucisă la câteva zeci de metri de blocul în 
care se află locuința de serviciu a ministrului. Una dintre cele 
mai ghinioniste coincidenţe face ca adjunctul lui să fi dus o 
mână de reprezentanți sindicali din Germania tocmai la clubul 
de striptease unde lucra tânăra și să fi plătit cu cardul de credit 
al ministrului. Ei bine, ministrul se află într-o situaţie ingrată. Pe 
scurt, are mâinile legate: nu poate spune unde a fost în noaptea 
aia și nici ce-a făcut. 

Biroul redactorului-șef adjunct s-a cufundat în tăcere. Annika 
și-a dat seama că mintea lui Schyman funcţiona la turație 
maximă. Redactorul-șef adjunct s-a uitat încă o dată pe fotocopii 
și pe filele carnețelului, apoi și-a făcut o însemnare și s-a 
scărpinat în cap. 

— Măi să fie! Oare ce-o avea de zis în apărarea lui? 

Annika a înghiţit în sec, încercând cu disperare să-și 
umezească gâtul, dar fără niciun rezultat: 

— Am reușit să vorbesc doar cu Anna-Lena, soţia lui. 
Lundgren a refuzat să stea de vorbă cu mine. Așa că am 
încercat să iau legătura cu el prin Karina Bjârnlund, fosta lui 
secretară de presă. l-am povestit întreg scenariul, mai exact, 
cum cred eu că s-au întâmplat lucrurile, iar ea trebuia să încerce 
să ia legătura cu ministrul ca să obţină un comentariu. Dar nu 
m-a mai sunat. 

Au rămas în tăcere câteva clipe, iar în cele din urmă, 
redactorul-șef adjunct și-a dres glasul: 

— Cu cine ai mai vorbit despre povestea asta? 

— Cu nimeni, a răspuns Annika imediat. Doar cu 
dumneavoastră. 

— Și cu fosta secretară a ministrului. Cu cine altcineva? 

Annika a închis ochii și s-a gândit: 

— Cu nimeni. Doar cu dumneavoastră și cu Karina Bjornlund. 

Simţea că devenea din ce în ce mai tensionată: urma ca 
redactorul-șef adjunct să-și formuleze contraargumentele. 

— Povestea asta este extraordinar de interesantă, dar nu 
poate fi publicată. 


329 


— De ce? a întrebat ea repede. 

— Sunt multe lucruri pentru care n-ai dovezi. Argumentarea 
ta e logică, ba chiar posibilă, însă nu poate fi probată. 

— N-am doar copiile facturilor, ci și pe cele ale chitanţelor! a 
exclamat Annika. 

— Desigur, dar știi bine că nu-i suficient. 

Annika nu i-a răspuns. 

— Faptul că ministrul a fost la Tallinn e, într-adevăr, o știre, a 
continuat Schyman, dar chestia asta nu-i furnizează un alibi 
pentru ora crimei. A ajuns acasă pe la cinci, adică în jurul orei 
când a fost ucisă tânăra. Îţi aduci aminte că a fost văzut de o 
vecină? 

Annika a încuviințat din cap, iar redactorul-șef adjunct a 
continuat: 

— Christer Lundgren și-a dat demisia, și nu lovești niciodată... 

— Un om căzut la pământ. Da știu... Dar puteţi publica un 
material cu faptele certe: spargerile de la adresele unde erau 
păstrare arhivele, facturile, chitanţa de la clubul de striptease... 

Schyman a oftat: 

— Cu ce scop? Ca să arătăm că guvernul face trafic cu arme? 
Îți dai seama care ar fi rezultatul, nu? Ar urma un proces în care 
s-ar pune în discuţie însăși libertatea presei. 

Annika a plecat privirea. 

— E o poveste nepublicabilă, Annika. 

— Dar călătoria la Tallinn? a întrebat ea pe un ton calm. 

Schyman a oftat iarăși: 

— În alte împrejurări, poate că am fi putut publica ceva 
despre asta. Dar, din păcate, redactorul-șef e alergic la 
povestea asta. Nu vrea s-audă nici de crimă, nici de ministru. lar 
faptul că un ministru merge la o întrevedere într-o ţară vecină 
nu este suficient de scandalos cât să-mi pun slujba la bătaie. N- 
avem nicio dovadă din care să reiasă cu cine s-a întâlnit sau cu 
ce scop. Probabil că ministrul comerțului exterior călătorește 
300 de zile pe an. 

— Dar de ce a predat facturile zborurilor la Inspectoratul 
pentru Mărfuri Strategice? 

— E o chestie ciudată, dar nu merită să se scrie despre ea. 
Miniștrii predau zilnic o mulțime de facturi, deci nici măcar nu e 
ceva scandalos. Nu-i nimic dubios în faptul că ministrul 
comerţului exterior merge în străinătate. 


330 


Annika simţea un nod în piept. În sinea ei, știa că Anders 
Schyman avea dreptate. In clipa aceea, și-ar fi dorit să se facă 
nevăzută. 

Redactorul-șef adjunct s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de 
geam și s-a uitat prin redacţie: 

— Avem nevoie de tine aici. 

Annika a rămas uimită: 

— Poftim? 

Schyman a oftat: 

— Am avea nevoie de cineva ca tine la Investigaţii. În 
momentul ăsta, departamentul are doar trei oameni: Berit 
Hamrin, Nils Langeby și Eva-Britt Qvist. Lui Berit i-ar prinde 
foarte bine dacă ar avea alături o persoană competentă. 

— Pe ceilalţi doi nu i-am văzut niciodată, a zis Annika cu glas 
scăzut. 

— Acum ce faci? Ţi-ai găsit altă slujbă? 

Annika a scuturat din cap, iar redactorul-șef adjunct a venit să 
se așeze lângă ea pe canapea: 

— Imi pare sincer rău că nu putem publica lucrurile pe care le- 
ai descoperit. Ai făcut o muncă de cercetare extraordinară, dar 
povestea e, pur și simplu, prea neverosimilă ca să poată fi 
publicată. 

Annika nu i-a răspuns, ci a plecat privirea. 

Schyman s-a uitat la ea în tăcere preţ de câteva clipe: 

— Partea cea mai nasoală e că, probabil, ai dreptate. 

— Și mai am ceva. E o chestie de care eu nu mă pot ocupa, 
dar puteți să-i vindeţi pontul lui Berit. 

A scos din geantă fotocopia chitanței de card a 
prezentatorului TV. Era o copie de slabă calitate, mai exact, o 
copie a copiei sale, pe care o făcuse la poștă. 

— Individul a plătit pentru două fete și a petrecut cu ele 
aproape două ore într-o cabină privată. lar când a plecat, a 
cumpărat trei casete porno. Cu animale. Problema e că a plătit 
cu un card de credit al Televiziunii Suedeze. 

Schyman a fluierat ușor: 

— Ca să vezi! Păi, chestia asta putem s-o tipărim în ziar 
imediat: „O vedetă TV merge la bordel și plătește din banii 
contribuabililor”. 

Annika a zâmbit cu un aer obosit. 


— Îmi pare bine că pot fi de folos ziarului, a zis ea pe un ton 
sarcastic. 

— De ce nu scrii chiar tu materialul? 

— Nu vreţi să știți de ce. 

— Dar trebuie să primești ceva pentru pontul ăsta. la spune, 
ce-ai vrea? 

Annika a aruncat o privire spre redacția pustie, scăldată în 
razele piezișe ale soarelui de toamnă. 

— O slujbă, a șoptit ea. 

Schyman s-a apropiat de biroul său și a răsfoit hârtiile dintr- 
un dosar: 

— Corector în tura de noapte a lui Jansson, începând din luna 
noiembrie. O să ocupi postul cuiva care pleacă în concediu de 
maternitate. Ce zici? 

— Sună bine. Ofertă acceptată. 

— E un contract de șase luni, așa că va trebui să obţin 
aprobarea conducerii. Programul e îngrozitor: începi la ora zece 
seara și stai până a doua zi la șase dimineaţa; patru zile lucrezi, 
patru zile ești liberă. Va trebui să aștepți până când postul 
devine vacant, dar, de data asta, să știi că n-am să mă dau 
bătut. Postul e al tău. Ce părere ai? 

Redactorul-șef adjunct s-a ridicat în picioare și i-a întins mâna. 
Annika s-a ridicat și ea în picioare și a dat mâna cu el, jenându- 
se că a ei era rece și jilavă. 

— Mă bucur că ai revenit printre noi, i-a zâmbit Schyman. 

— Încă ceva. Vă aduceţi aminte că cei de la emisiunea Studio 
69 au zis că găsiseră chitanța de la clubul de striptease la 
Ministerul Afacerilor Externe? 

Schyman a clipit, s-a gândit câteva clipe, apoi a scuturat din 
cap: 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Eu sunt sigură că așa au zis. Dar chitanţa nu era acolo, ci la 
Ministerul Industriei, Muncii și Comunicaţiilor. Ce credeţi despre 
chestia asta? 

Schyman i-a aruncat o privire pătrunzătoare: 

— Cred același lucru ca și tine, probabil. Anume că nu ei au 
fost cei care au găsit-o. 

Annika a zâmbit ușor: 

— Exact! 


— Și că le-a fost servită pe tavă de un specialist în lobby. 
Altfel zis, a fost... plantată. 

— Nu vi se pare culmea ironiei? a zis Annika, apoi a ieșit din 
acvariu. 

e 

Bătea un vânt rece, iar norii de ploaie atârnau chiar deasupra 
vârfurilor copacilor. Annika și-a ridicat gulerul și a pornit spre 
Fridhemsplan. O stăpânea un sentiment cald de liniște. Poate că 
avea să reușească. Corectura nu era moartea ei, dar tot se 
simțea de parcă ar fi câștigat potul cel mare. Avea să-și 
petreacă nopţile alături de ceilalţi corectori, citind textele 
reporterilor ca să îndepărteze greşelile ortografice și 
gramaticale, să scurteze acolo unde era nevoie sau să adauge 
câte o frază. Avea să scrie legende pentru fotografii și casete cu 
informaţiile-cheie, sugerând titluri și rescriind introducerile unor 
articole. 

Nu-și făcea nicio iluzie cu privire la motivul pentru care 
Schyman reușise să-i propună acel post: nu-l voia nimeni din 
redacţie, așa că erau nevoiţi să aducă pe cineva din afară. Deși 
un corector făcea o muncă esenţială, postul său era considerat a 
fi destul de umil. Nu-ţi apărea poza în ziar, nu era o chestie 
captivantă și, pe scurt, era o ocupaţie cam nașpa. 

„Mă rog, niciunul dintre ei nu a făcut pe crupierul la o masă 
de ruletă ilegală dintr-un bordel, așa că n-au de unde ști ce 
însemnă o slujbă nașpa”, s-a gândit Annika. 

Când a ajuns pe pod, vântul s-a întețit. Mergea încet și inspira 
adânc, ţinând mult timp aerul în piept. A închis ochii, apoi și-a 
scuturat pletele, lăsându-le să fluture în bătaia vântului umed. 

„Noiembrie, și-a zis ea. Vasăzică mai sunt aproape două luni.” 
Avea destul timp să se gândească și să-și reîncarce bateriile. 
Urma să elibereze apartamentul din Hälleforsnäs și să chituiască 
ferestrele celui de pe Hantverkargatan. Să meargă la Muzeul de 
Artă Modernă și să prindă un musical la cinematograful Oscar, s- 
o viziteze pe bunica și să petreacă mai mult timp cu Whiskas. 

Dintr-odată, i s-a făcut dor de motan. Dar nu-l putea aduce în 
oraș, trebuia să-l lase la bunica. 

Și trebuia să se despartă de Sven - gata, luase o decizie pe 
care o amânase toată vara. 


333 


Tremura ușor din pricina vântului rece, așa că și-a strâns mai 
bine haina în jurul corpului. Era limpede că vara se sfârșise și că 
trebuia să scoată din șifonier hainele de iarnă. 

Se plimba pe Drottningholmsvăgen, lovind cu piciorul 
mormanele de frunze umede care se înălțau pe trotuar. Nu a 
ridicat privirea spre coroanele copacilor decât atunci când a 
ajuns lângă parc. 

Crengile își pierduseră frunzele, iar dealul Kronoberg părea un 
morman uriaș de materie în descompunere. 

A pornit ușor spre cimitir. Umezeala făcea gardul să 
strălucească. Aerul era nemișcat, pentru că vântul nu răzbea 
până acolo, iar zgomotele orașului se auzeau înăbușit. 

Annika s-a oprit în faţa porții, a pus mâna pe lacăt și a închis 
ochii. Dintr-odată, strălucirea primăverii i-a revenit în minte: 
arșița și ameţeala din ziua în care Josefin zăcea între morminte, 
dansul razelor de soare pe lespezile de granit, trepidaţiile de la 
metrourile îngropate adânc sub oraș. 

„Ce zadarnic e totul, s-a gândit ea. Oare ce rost a avut viața 
Josefinei Liljeberg? De ce s-a născut? De ce a învățat să 
citească, să scrie și să numere? De ce și-a făcut griji din pricina 
schimbărilor pe care le suferea trupul ei frumos? Cu ce scop? 
Doar ca să moară? Trebuie să existe un sens. Nu se poate ca 
toate astea să n-aibă niciun scop. Altminteri, cum ne-am putea 
continua viaţa?” 

— Hei! Bună! Ce faci aici? 

Annika a oftat ușor: 

— Ah, bună, Daniella. Ce mai faci? 

— Bine! Chiar foarte bine! a ciripit Daniella Hermansson. Am 
fost să ne plimbăm prin parc, dar s-a făcut cam frig. Incepând 
de luni, Skruttis o să meargă la creșă. Și amândoi avem emoţii. 
Nu-i așa, Skruttis? 

Copilul s-a mulțumit să se uite la ele cu un aer trist. 

— Urci să bem o cafea? O să-l culc pe Skruttis, așa c-o să 
putem sta de vorbă în liniște. 

Annika și-a adus aminte de cafeaua slabă a Daniellei. 

— Poate altă dată, a zâmbit Annika. Aș vrea să ajung acasă. 

Daniella a aruncat o privire fugară în jur, apoi a făcut un pas 
spre Annika. 

— Spune-mi, te rog, a zis ea, șoptind teatral, știi cumva dacă 
l-au prins pe criminal? Că doar lucrezi în presă. 


334 


— Pe ucigașul Josefinei? Nu, nu l-au prins. Adică n-au nicio 
dovadă împotriva lui. 

Daniella a oftat: 

— Mi se pare îngrozitor că încă umblă liber pe străzi. 

— Poliţia știe cine e criminalul. În fine, până la urmă tot or să-l 
aresteze, dar pentru altceva. O să facă pușcărie. 

Daniella a oftat cu un aer ușurat: 

— Doamne, ce bine! N-am crezut niciodată că ucigașul ar fi 
Christer. 

— Nici doamna cu câinele, vecina ta? 

Daniella a chicotit cu un aer teatral și ușor agitat: 

— O să-ţi zic ceva, dar să nu spui la nimeni. Să știi că Elna a 
fost cea care a văzut prima cadavrul. La ora cinci dimineaţa. 

Annika a simţit că se încordează, dar s-a străduit să păstreze 
un aer prietenos: 

— Serios? Cum așa? a 

— Ştii că are un câine. Jasper. E tare drăgălaș. In fine, câinele 
a intrat în cimitir și a mușcat mâna fetei, iar tanti Elna și-a 
pierdut cumpătul. N-a sunat la poliţie de teamă ca nu care 
cumva să-l bage pe Jasper la închisoare. Ai mai pomenit așa 
ceva? a chicotit Daniella. 

Annika a înghiţit în sec: 

— Nu, n-am mai pomenit. 

Skruttis a început să smiorcăie. Voia să plece. 

— Gata, dragul meu. Acum o să mergem acasă și-o să 
mâncăm o banană. Abia aștepți, nu-i așa? 

Daniella a pornit pe Kronobergsgatan, apropiindu-se de blocul 
în care locuia, iar Annika a urmărit-o cu privirea multă vreme. 
„Există o explicaţie pentru toate”, s-a gândit ea. 

Apoi a pornit cu pas ușor în direcția opusă, spre remiza de 
pompieri. Când a dat colţul străzii, a văzut că era plină de 
mașinile poliţiei și s-a oprit. 

„N-au stat mult pe gânduri, și-a spus ea. Sper să găsească 
registrele contabile.” 

A luat-o spre casă pe alt drum. 


Nouăsprezece ani, 
unsprezece luni și o zi 


Simt ceva aspru pe trupul meu gol, aerul e plin de 
praf, iar oxigenul e pe sfârșite: spațiul meu vital se 
micșorează până devine cât un sicriu. Tavanul îmi 
apasă creierul, mă zgării pe genunchi și pe coate. 

O groapă adâncă, un mormânt întunecat și miros de 
noroi. 

Panică. 


Îmi spune că am înțeles totul greșit, că mi-am 
pierdut simtul proporțiilor. Nu-i adevărat că viața mea 
e prea mică, ci eu sunt prea mare. 


Dragostea lui e infinită. Încă mă iubește. Nimeni 
altcineva nu-mi poate da ce-mi dă el. Și nu trebuie 
decât să respect condiția pe care mi-a pus-o. 


Îmi spune că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 


e Duminică 9 septembrie 


Decizia Annikăi devenise mai fermă în timpul nopţii. Era 
hotărâtă. Avea să se despartă de Sven. Nu trebuia să trăiască în 
Hälleforsnäs, găsise o cale să plece de acolo. 

Situaţia o întrista și îi dădea sentimentul unei pierderi. Relaţia 
ei cu Sven dura de multă vreme. Era singurul bărbat cu care 
făcuse dragoste. A plâns un pic în cabina de duș. 

Ploaia se oprise, iar soarele era palid și rece. Și-a făcut o 
cafea, apoi a sunat la gară și a aflat că următorul tren spre Flen 
pleca într-o oră și zece minute. 

A deschis fereastra de la sufragerie, a luat loc pe canapea și 
s-a uitat îndelung la unduirea perdelelor. Avea să locuiască 
acolo. Își putea trăi propria viaţă. 


336 


Annika își pusese deja haina pe ea și se pregătea de plecare, 
dar, dintr-odată, a auzit zornăitul unor chei în ușa de la intrare. 
S-a încordat toată, dar s-a relaxat când a văzut că era Patricia. 

— Bună, a zis Annika. Pe unde-ai fost? 

Patricia a închis ușa cu grijă, rămânând o clipă cu mâna pe 
clanţă înainte s-o privească în ochi pe Annika. 

— Cum ai putut să faci una ca asta? a zis Patricia cu o voce 
sugrumată. 

Avea fața umflată, iar ochii i se înroșiseră de la atâta plâns. 

La început, Annika a rămas descumpănită, dar apoi și-a dat 
seama ce se întâmplase. 

— M-ai dat în gât! Ai distrus clubul! Cum ai putut? a zis 
Patricia, apropiindu-se de ea cu buzele crispate și mâinile 
încordate ca niște gheare. 

Annika a încercat să-și păstreze calmul: 

— N-am distrus niciun club. 

— Tu trebuie să fi fost. 

Patricia s-a apropiat de Annika, i-a dat un ghiont și a aruncat 
cheile pe podea. Annika a făcut un pas în spate. 

— Te-am luat acolo pentru că voiam să te ajut! a ţipat 
Patricia. Aveai nevoie de bani, așa că ţi-am făcut rost de o 
slujbă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? 

Annika a ridicat mâinile și a pornit cu spatele spre bucătărie: 

— Patricia, te rog! Ştii bine că n-am vrut să-ţi fac rău. Am vrut 
să te ajut. Să te ajut să scapi de clubul ăla și de degradarea de- 
acolo... 

— Nu-ţi dai seama ce-o să se întâmple? a strigat Patricia. O să 
spună că și eu eram băgată în chestia asta! Le-a futut pe toate 
fetele de la club, toate au fost combinate cu el! Dar de mine nu 
s-a atins, că eram prietena lui Josefin, așa că pe mine n-are de 
ce să mă scoată basma curată! O să mă tragă la fund după el! 
Dumnezeule! 

Plângea în hohote, iar Annika a apucat-o de umeri și a 
zgâlțâit-o: 

— Nu, n-o să se întâmple așa ceva. Celelalte fete or să spună 
adevărul. Du-te la poliţie, spune ce știi și sigur o să te creadă. 

Patricia a dat capul pe spate și a izbucnit într-un râs strident. 

— Ce naivă ești, Annika! a zis ea în timp ce lacrimile îi șiroiau 
pe obraji. Îţi închipui că adevărul iese întotdeauna la iveală. 
Maturizează-te! Nu se întâmplă așa niciodată. 


337 


S-a dus repede în camera ei, și-a aruncat lucrurile într-o 
geantă, apoi a ieșit de acolo târându-și salteaua. Dar i s-a blocat 
în ușă. A tras mai tare, iar când a văzut că a sfâșiat-o, a înjurat 
strașnic. 

— Te rog, nu pleca, i-a zis Annika. 

Salteaua s-a desprins din ușă, iar Patricia mai avea un pic și 
cădea grămadă. Plângea în hohote și tremura din tot trupul, 
trăgând în continuare de salteaua din burete sintetic. 

— O să rămân aici, a continuat Annika. Am făcut rost de o 
slujbă la Kvällspressen. Poţi să rămâi cât vrei. 

Patricia deja ajunsese la ușa de la intrare și a rămas 
împietrită: 

— Ce-ai zis? Ai făcut rost de o slujbă? 

Annika a afișat un zâmbet crispat: 

— Am aflat mai multe informaţii și i le-am prezentat 
redactorului-șef adjunct, iar el a hotărât să mă angajeze din 
nou. 

Patricia a dat drumul saltelei, s-a întors cu fața și s-a apropiat 
de Annika. Ochii ei negri scânteiau. 

— Hai dă-te dracu'! a zis ea printre dinţi. Și să-i ia dracu' pe 
toţi ăia care își înjunghie prietenii pe la spate. 

— Erau informaţii care n-aveau nicio legătură cu tine sau cu 
clubul... 

— Și ne-ai dat în gât la poliţie, scârba dracului! De unde pizda 
mă-sii ar fi putut afla că registrele erau acolo chiar atunci? M-ai 
vândut pe mine, prietena ta, pentru o slujbă, pentru un căcat de 
slujbă! a ţipat Patricia. Eşti o nenorocită împuţită! Du-te dracu'! 
Piei din ochii mei! 

Annika a făcut un pas în spate. Cuvintele i se învălmășeau în 
minte: „Dumnezeule, Patricia are dreptate! Ce-am făcut? Ce-am 
făcut?” 

Patricia s-a întors la saltea, a înhăţat-o de un colț și a ieșit din 
apartament fără să închidă ușa. Annika s-a dus repede la 
fereastră și a urmărit-o cu privirea pe Patricia, care traversa 
curtea cu pași mari, târând salteaua pe pietriș. Annika și-a 
sprijinit fruntea de geamul rece. A pornit încet spre camera 
Patriciei. Pe podea era o oglindă, iar pe perete atârna costumul 
roz al Josefinei. Annika a simţit că i se umezesc ochii. 

— Îmi pare rău, a zis ea în șoaptă. 


338 


A cuprins-o o amorțeală care a însoţit-o tot drumul până la 
Flen. Nu simţea nimic și nici nu putea să mănânce. Se uita ţintă 
pe geam, în timp ce fermele din Sörmland i se perindau prin faţa 
ochilor. În mintea ei, zgomotul ritmic al roţilor se transformase 
într-o adevărată incantaţie: £ vina ta... Patricia... Vina ta, vina 
ta, vina ta, vina ta... 

Și-a astupat urechile cu palmele și a închis ochii. 

Măcar a avut noroc: când a ajuns în Flen, autobuzul aștepta în 
stația de la gară și a plecat spre Hälleforsnäs cinci minute mai 
târziu. A trecut de Mellösa, iar în cele din urmă a oprit lângă 
magazinul de materiale de construcţii din Flenmo. 

„S-ar putea să fie ultima oară când vin aici cu sentimentul că 
mă întorc acasă”, s-a gândit ea. 

Mama ei nu s-a arătat foarte încântată de revedere: 

— Intră. Tocmai am făcut niște cafea. ` 

Annika a luat loc la masa din bucătărie. Incă era amorțită și 
rușinată. 

— Am găsit o casă, i-a zis maică-sa, apoi a pus încă o ceașcă 
pe masă. 

Annika s-a prefăcut că n-o aude, uitându-se ţintă la 
acoperișurile fabricii. 

— Are garaj și piscină, a continuat maică-sa, vorbind un pic 
mai tare. E din cărămidă albă. Și e mare: în total, are șapte 
camere. E loc și pentru tine și Sven. 

— Nu vreau să locuiesc în Eskilstuna, i-a zis Annika, fără să se 
uite la ea. 

—Nu e în Eskilstuna, ci în Svista*. Mai exact, în 
Hugelstaborg. E o zonă frumoasă. lar oamenii sunt cumsecade. 

Annika a închis ochii, făcând să dispară imaginea din fața ei. 
Era nervoasă: 

— De ce-ţi trebuie șapte camere? 

Mama ei a rămas locului și i-a răspuns pe un ton rănit: 

— Pentru că vreau să am loc pentru voi toţi, pentru Birgitta, 
pentru tine și pentru Sven. Și pentru nepoţii mei, bineînţeles. 

Annika nu se mai gândise la sora ei de mult timp. Maică-sa își 
făcea mari iluzii dacă își închipuia că puteau locui cu toții la un 
loc, ca o familie fericită. S-a ridicat în picioare, iar maică-sa i-a 
făcut cu ochiul. 


29 Svista: localitate situată la opt kilometri spre nord faţă de Uppsala. 
339 


— Atunci va trebui să te bazezi pe Birgitta, a zis Annika. Eu n- 
o să fac copii prea curând. 

S-a apropiat de bufet, a scos un pahar și l-a umplut cu apă de 
la robinet. Maică-sa i-a aruncat o privire în care se putea 
distinge o undă de reproș. 

— Să înţeleg că Sven n-are niciun cuvânt de spus în privinţa 
asta? a întrebat ea. 

Annika s-a întors spre ea: 

— Ce vrei să spui? 

Se vedea că maică-sa făcea eforturi ca să se stăpânească: 

— Lumea zice că nu prea ţii cont de Sven. Te muţi la 
Stockholm așa, dintr-odată, fără să te consulţi cu el... 

Annika s-a albit la faţă de furie: 

— Ce știi tu despre noi? 

Maică-sa a scos o ţigară cu gesturi stângace și a trebuit să 
apese de mai multe ori pe butonul brichetei până să se aprindă. 
A tras un fum adânc și a început să tușească. 

— Nu știi nimic despre mine și Sven, a zis Annika în timp ce 
maică-sa tușea. Vrei să spui c-ar fi trebuit să dau cu piciorul la 
șansa asta de dragul lui? Crezi că viaţa și cariera mea ar trebui 
să depindă de toanele lui? Chiar asta crezi? Spune! 

Când s-a oprit din tușit, maică-sa avea lacrimi în ochi. 

— Doamne, chiar c-ar trebui să mă las de ţigări! a încercat ea 
să zâmbească, dar Annika nu i-a răspuns tot cu un zâmbet. 
Bineînţeles, cred că trebuie să te concentrezi asupra slujbei. Ești 
foarte talentată, dar toată lumea știe că viaţa în capitală e grea. 
Și nimeni n-o să te învinovăţească dacă n-o să reușești. 

Annika s-a întors cu spatele și a umplut paharul cu apă. 

Maică-sa a venit lângă ea și a mângâiat-o pe braţ cu un gest 
stângaci: 

— Annika, nu fi supărată pe mine. 

— Nu sunt supărată pe tine, a zis Annika cu glas scăzut, fără 
să se întoarcă spre ea. 

Mama ei a ezitat: 

— Uneori, așa mi se pare. 

Annika s-a întors și i-a aruncat o privire obosită: 

— Nu pot să înţeleg de ce tot visezi c-o să te muţi într-o vilă 
elegantă din Eskilstuna. N-ai suficienţi bani pentru așa ceva. Și 
să presupunem că te-ai muta. Ce-o să faci dup-aia? O să faci 
naveta până la supermarketul de aici? 


340 


A venit rândul mamei să-i întoarcă spatele. 

— Sunt multe slujbe în Eskilstuna, a zis ea pe un ton supărat. 
Nu găsești pe toate drumurile un specialist în controlul calităţii 
onest și scrupulos. 

— Atunci de ce nu-ţi cauţi o slujbă acolo mai întâi? Îţi dai și tu 
seama că n-ai început bine, nu? Ce rost are să începi prin a-ţi 
căuta o casă de lux? 

Maică-sa tragea cu sete din ţigară: 

— Nu mă respecţi. 

— Bineînţeles că te respect! a exclamat Annika. Dumnezeule, 
doar ești mama mea! Dar vreau să fii realistă. Dacă îţi dorești 
atât de mult să locuiești într-o casă, atunci cumpără-ți una aici, 
în Hälleforsnäs. Sunt foarte ieftine! Chiar azi am văzut una de 
vânzare pe Flensvăgen. Ştii ce preț avea? 

— Proprietarii sunt finlandezi, a zis maică-să cu un aer 
dispreţuitor. 

— Ei, hai că ești caraghioasă... 

— Dar tu? Nici tu nu vrei să locuiești aici. Vrei să te muţi în 
Stockholm. 

Annika a aruncat mâinile în lături: 

— Dar nu pentru c-ar fi ceva în neregulă cu Hălleforsnăs! Îmi 
place grozav aici. Dar slujba pe care mi-o doresc nu-i aici. 

Mama ei a stins ţigara în scrumieră cu un gest nervos. Era 
agitată și îmbujorată, ochii i se înroșiseră ușor, iar vocea îi 
tremura: 

— lţi dai și tu seama că nu vreau să trăiesc într-o casă 
șubrezită din orășelul ăsta uitat de Dumnezeu! Prefer să rămân 
aici, în apartamentul meu. 

— Așa să faci! a zis Annika, apoi și-a luat geanta și a plecat. 

e 

S-a urcat pe bicicletă și s-a dus să-l vadă pe Sven. Nu avea 
niciun rost să amâne. El locuia într-unul dintre apartamentele 
amenajate de primărie în fostele grajduri ale fabricii - clădirea 
fusese cândva frumoasă și impunătoare, dar acum era doar o 
construcţie anostă din cartierul Tattarbacken. 

Sven era acasă și se uita la un meci de fotbal cu o bere în 
mână. 

— Draga mea! a întâmpinat-o el, ridicându-se în picioare și 
luând-o în braţe. Ce bine-mi pare că te-ai întors acasă! 


341 


Annika s-a desprins ușor din braţele lui; îi tremurau picioarele, 
iar inima îi bătea cu putere. 

— Am venit să-mi iau lucrurile, Sven, a zis ea cu o voce 
ezitantă. 

Sven i-a zâmbit: 

— Deci vrei să ne mutăm împreună? 

Annika a înghiţit în sec, apoi a inspirat adânc: 

— Sven, am obţinut o slujbă în Stockholm. La Kvă//spressen. 
Mă vor înapoi. Încep să lucrez din noiembrie. 

Annika își strângea geanta cu ambele mâini. 

Sven a clătinat din cap: 

— Dar n-ai cum! Nu poți să faci naveta în fiecare zi, e 
imposibil. 

Annika a închis ochii, simțind că-i dau lacrimile: 

— Mă mut acolo definitiv. L-am anunţat pe proprietarul de aici 
că plec și mi-am dat demisia de la Katrineholms-Kuriren. 

În mod instinctiv, Annika a făcut un pas în spate, spre ușa de 
la intrare. 

— Ce naiba tot spui acolo? a întrebat Sven, apropiindu-se de 
ea. 

— Îmi pare rău, a zis ea printre lacrimi. Nu vreau să-ţi fac rău. 
Chiar te-am iubit. 

— Mă părăsești? a întrebat el cu voce înăbușită, apucând-o de 
braţe. 

Annika a dat capul pe spate și a închis ochii, iar lacrimile îi 
șiroiau pe obraji și pe gât. 

— Așa e cel mai bine, a zis ea cu glas stins. Meriţi pe cineva 
care să te iubească mai mult. Eu nu mai ţin la tine. 

Sven a început s-o zgâlţăie, la început ușor, apoi din ce în ce 
mai tare. 

— Ce naiba vrei să spui? a strigat el. Vrei să te desparţi? De 
mine? 

Annika plângea întruna. S-a lovit cu capul de ușă și a încercat 
să-l îndepărteze. 

— Sven! Sven, ascultă-mă... 

— De ce dracu’ te-aș asculta? i-a ţipat el în față. M-ai minţit 
toată vara! Mi-ai zis că vrei să-ţi încerci norocul în Stockholm, 
dar, de fapt, n-aveai de gând să te mai întorci aici, nu-i așa? 
Scârbă mincinoasă ce ești! 


342 


Dintr-odată, Annika s-a oprit din plâns și s-a uitat ţintă în ochii 
lui: 

— Ai absolută dreptate. Tot ce vreau e să scap detine. 

Sven i-a dat drumul, uitându-se la ea cu un aer nedumerit. 

Annika s-a răsucit pe călcâie, a deschis ușa cu piciorul și a 
luat-o la fugă. 


343 


Nouăsprezece ani, unsprezece luni 
și douăzeci şi cinci de zile 


leri, după ce m-a lovit, ochii nu mi s-au mai umplut 
de lacrimi și nici n-am mai fost cuprinsă de panică. M-a 
strâns atât de tare, încât n-am mai văzut roșu în fața 
ochilor, ci negru. Mi s-a spus că mi-a salvat viata. 
Sărutul vietii mi-a readus în trup sufletul pe care tot el 
încercase să-l înăbușe. Încă nu pot vorbi. E posibil ca 
leziunile din gât să fie definitive. Le-a spus doctorilor 
că m-am înecat cu o bucată de carne, dar se vede în 
ochii lor că nu l-au crezut. Însă nimeni nu mă întreabă 
nimic. 


Plânge cu fața îngropată în pătură. M-a tinut de 
mână ore în șir. Mă imploră să-l iert. 


Dacă fac ce-mi cere, am să depășesc și ultima 
limită. Am să sterg și ultima frântură din 
personalitatea mea și n-o să mai rămână nimic din 
mine. Îşi va fi atins scopul. Nimic nu-l împiedică să facă 
ultimul pas. Și atunci nu-mi va mai readuce sufletul în 
trup. 


Îmi spune că dacă plec, o să mă omoare. 
e Luni 10 septembrie 


Lacul Ho strălucea ca un safir de gheaţă în lumina soarelui de 
dimineaţă. Annika a pornit spre mal cu pași mici, iar Whiskas s-a 
luat după ea. Motanul sărea și se gudura la picioarele ei, 
înnebunit de bucurie. Annika a izbucnit în râs și l-a luat în brate. 
Whiskas și-a frecat nasul de bărbia ei și a lins-o pe gât, torcând 
ca un motoraș. 

— Nu-i așa că ești cel mai simpatic motan din lume? a zis 
Annika, scărpinându-l după urechi. 


344 


S-a așezat pe dig și a privit întinderea lacului. Un vânt blând îi 
ondula luciul. Annika a mijit ochii și a reușit să distingă în zare 
stâncile netede și cenușii care ieșeau din apă și se contopeau cu 
peretele de pini verzi din fundal. Mai încolo, unde se termina 
lacul și începea pădurea adevărată, trăia moș Gustav. Și-a 
propus să treacă pe la el într-o bună zi. Nu-l mai văzuse demult. 

Viitorul se întindea în faţa ei asemenea unei pânze neatinse 
de pensulă. Putea să picteze orice. Și voia să iasă un tablou 
cald, luminos și viu colorat. 

Whiskas s-a întors cu labele în sus și a adormit. Annika a 
închis ochii și a început să-și plimbe degetele prin blana 
mătăsoasă a motanului. A inspirat adânc și a cuprins-o un 
puternic sentiment de fericire. „Așa ar trebui să fie viaţa”, s-a 
gândit ea. 

Bunica a strigat-o din casă. Annika s-a îndreptat de spate și a 
ciulit urechile. Whiskas s-a trezit și a sărit pe dig. Bătrâna a 
făcut mâinile căuș în dreptul gurii și a strigat: 

— Micul dejun e gata! 

Annika a luat-o la fugă spre casă, iar Whiskas, crezând că eo 
întrecere, a început să alerge ca un apucat și a ajuns înaintea ei. 
A așteptat-o pe trepte, iar când a ajuns, i-a sărit la picioare. 
Annika a înhățat motanul cel jucăuș, și-a afundat nasul în blana 
lui și i-a suflat pe burtă. 

— Ce motănel năzdrăvan ești! 

Bunica pusese pe masă iaurt, zmeură sălbatică, pâine de 
secară și brânză, iar mirosul de cafea umpluse bucătăria. Annika 
și-a dat seama că era lihnită. 

— Nu, stai jos! i-a zis ea motanului, care încerca să-i sară în 
poală. 

— O să-i fie dor de tine, a zis bunica. 

Annika a oftat: 

— O să-l vizitez des. 

Bunica a turnat cafeaua în două cești din porțelan fin: 

— Vreau să știi că, după părerea mea, ai luat o decizie bună. 
Trebuie să te concentrezi asupra muncii tale. Faptul că am fost 
în stare să mă întreţin singură mi-a sporit întotdeauna 
încrederea de sine și mi-a adus satisfacţii. Nu trebuie să rămâi 
cu un bărbat care te trage înapoi. 

Au mâncat în tăcere, iar razele soarelui intrau pe fereastră, 
încălzind fața de masă din plastic și făcând-o mai moale. 


345 


— Sunt multe ciuperci în pădure? 

Bunica a chicotit: 

— Chiar mă gândeam cât timp o să mai treacă până o să mă 
întrebi. Sunt așa de multe, că nici n-ai pe unde călca! 

Annika a sărit în picioare: 

— Mă duc să culeg câteva pentru prânz. 

A scos două pungi de plastic dintr-un sertar și a dat fuga în 
pădure. 

Când a ajuns printre copaci, era atât de întuneric, încât a 
trebuit să tot clipească vreo două minute până când a reușit să 
distingă ce era la picioarele ei, printre mușchi: într-adevăr, 
pământul era acoperit cu ciuperci de iarnă. Creșteau aproape 
de marginea pădurii, alcătuind mici colonii de câteva sute, poate 
chiar câteva mii, de trompețele. 

A umplut cele două pungi în mai puţin de o oră, iar între timp, 
Whiskas s-a îndeletnicit cu prinderea câtorva șoareci de pădure. 

— Vai, oare cine o să le curețe pe toate? a zis bunica, 
prefăcându-se îngrijorată. 

Annika a izbucnit în râs, apoi a golit o pungă pe masă: 

— Să-ncepem! 

Ca de obicei, curățatul ciupercilor a durat mai mult decât 
culesul lor. 

e 

La prânz, au mâncat fiecare pâine prăjită cu câte un munte de 
ciuperci fripte. 

— Nu mai am nici lapte, nici pâine, a zis bunica după ce au 
terminat de strâns masa. 

— Dau o fugă în sat cu bicicleta să-ți cumpăr. 

— Ce drăguţ din partea ta, i-a zâmbit bătrâna. 

Annika s-a pieptănat și a luat o pungă. 

— lar tu rămâi cu bunica, i-a zis ea motanului. 

Însă Whiskas nu i-a dat ascultare, ci a sărit voios în faţa ei șia 
luat-o spre barieră. 

— Nu, a zis Annika, apoi l-a înhățat și l-a adus înapoi în casă. 
O să merg pe stradă și poate să dea vreo mașină peste tine. Așa 
că stai aici! 

Motanul i s-a smuls din mână și a fugit în pădure, iar Annika a 
scos un oftat: 


30 Este vorba despre specia Craterellus tubaeformis, cunoscută și sub denumirea de 
„trâmbiţa piticilor”. 
346 


— Să-l bagi în casă când se întoarce, i-a zis bunicii. Nu vreau 
să umble pe stradă. 

Apoi a pornit spre bicicletă, legănându-și braţele. Cerul era 
limpede, iar soarele scălda peisajul într-o lumină foarte 
strălucitoare. Annika a văzut în depărtare bicicleta cromată, pe 
care o lăsase lângă barieră. 

Dar abia când a ajuns lângă ea și-a dat seama că ceva era în 
neregulă. A apucat-o de ghidon și a văzut că ambele cauciucuri 
erau tăiate. La fel și șaua. S-a uitat la ea cu un aer extrem de 
surprins. Habar n-avea ce se întâmplase. 

— Asta-i doar începutul, târfă împuţită ce ești! 

Annikăi i s-a tăiat respiraţia. A ridicat privirea și a văzut că 
Sven stătea la câțiva metri de ea. Ştia ce avea să urmeze. 

— Ti-am făcut praf apartamentul! Și ţi-am tăiat toate hainele 
de târfă! 

Avea lacrimi în ochi și se bălăngănea. Annika și-a dat seama 
că era beat, așa că a ocolit bariera, având grijă să nu-l scape din 
ochi. 

— Eşti necăjit, Sven. Și ești beat. Tu nu ești așa. Nu spune 
lucruri pe care o să le regreţi mai târziu. 

Sven a izbucnit în plâns și a început să-și legene braţele, apoi 
s-a apropiat de ea: 

— Eşti o târfă și o să mori! 

Annika a aruncat punga și a luat-o la fugă. Nu mai vedea 
nimic în jur. Totul era alb. Fugea mâncând pământul. La un 
moment dat, s-a izbit de o creangă și s-a zgâriat. A căzut și s-a 
ridicat. Zgomotele - oare unde dispăruseră toate zgomotele? 
„Dumnezeule! Fugi, fugi!”, și-a zis ea, izbind pământul cu 
tălpile. „La naiba! Unde-i Sven? Ajută-mă, Doamne!” 

Alerga orbește: a trecut printre copaci, a traversat drumul, a 
coborât în șanț și a dispărut printre tufișuri. S-a împiedicat de o 
rădăcină și a căzut pe burtă, iar furnicile i s-au urcat imediat pe 
față. A închis ochii, așteptându-și moartea. Dar moartea n-a 
venit. În schimb, au reapărut zgomotele: foșnetul vântului 
printre frunze și propria ei respiraţie întretăiată. lar în cele din 
urmă, s-a făcut liniște. 

„Nu mă urmărește, s-a gândit ea. Trebuie să merg unde-s 
oameni. Să cer ajutor!” 


347 


Cu grijă, fără să facă niciun zgomot, s-a ridicat în picioare, 
apoi s-a curăţat de furnici și de frunze. A ascultat cu atenție. 
Oare unde era Sven? 

S-a uitat de jur împrejur, dar nu l-a văzut nicăieri. Și-a dat 
seama că era destul de aproape de casa lui moș Gustav. 

Cu multe precauţii, pitulându-se, a luat-o la fugă spre 
Lillsjotorp. Strivea ciupercile de iarnă sub tălpi, iar trunchiurile 
maro și aspre ale copacilor îi zgâriau mâinile. A traversat pârâul 
de lângă joagărul părăsit și, deodată, a apărut dintre copaci 
casa roșie a lui moș Gustav. S-a ridicat în picioare și a luat-o la 
fugă într-acolo. 

— Gustav! a strigat ea. Gustav, ești acasă? 

A dat poarta în lături și a tras de ușa de la intrare. Era 
încuiată. S-a uitat în jur, apoi a aruncat o privire spre magazia 
de lemne, unde bătrânul își petrece o mare parte din timp. Și a 
văzut pe cineva. Dar nu era Gustav. 

— Ştiam c-o să vii aici, târfulițo! 

Sven s-a năpustit spre ea, ţinând ceva în mână, iar Annika a 
sărit peste un gărduleţ și a aterizat în stratul de trandafiri al lui 
Gustav. Mirosul dulce al florilor i-a umplut nările. 

— Annika, stai! Vreau doar să stăm de vorbă! 

Annika a intrat iarăși în pădure, a traversat înapoi pârâul și a 
ocolit un iaz, însă gâfâitul din urma ei nu dispărea. Strivea 
straturi de mușchi și sărea peste tufișuri și pietre; totul în jurul ei 
se zgâlțâia și abia mai putea respira. 

„Alerg, și-a zis ea. Încă n-am murit. Fug întruna. Încă sunt în 
viaţă. Nu s-a terminat. Mai am o șansă. Alergatul nu e periculos, 
alergatul e soluţia, sunt bună la alergat.” 

S-a autosugestionat că face un antrenament solicitant, ca să- 
și stăpânească adrenalina, și s-a concentrat asupra respirației și 
absorbției de oxigen: „Respiră, respiră!” Lucrurile din jur și-au 
recăpătat contururile, iureșul dinăuntrul ei s-a domolit, iar 
mintea i s-a mai limpezit. 

„Fuge mai repede ca mine, s-a gândit ea, dar e beat, iar eu 
cunosc pădurea mai bine. Aleargă mai bine pe teren neted, așa 
că va trebui să rămân pe teren accidentat.” 

A ieșit imediat de pe drum și a luat-o spre nord. Într-acolo 
erau lacurile Gorg și Holm. Putea să le ocolească, apoi să 
cotească spre est, s-o ia pe poteca Sörmland și să ajungă în 
oraș, traversând fabrica. 


348 


Picioarele începeau să-i amorţească - tocmai mâncase 
jumătate de kilogram de ciuperci -, dar s-a străduit să 
accelereze, strângând din dinţi de durere. Gâfâitul din spatele ei 
dispăruse. A aruncat o privire în urmă: copaci și tufișuri, pietre și 
cerul senin. 

„Poate a luat-o pe o potecuţă ca să-mi iasă în cale”, s-a gândit 
ea dintr-odată și s-a oprit brusc. 

Inima îi bătea cu putere. S-a uitat de jur împrejur, ciulind 
urechile. Dar n-a auzit decât șuierul vântului. 

Oare unde era drumul? 

S-a auzit un foșnet în spatele ei și s-a întors imediat, simțind 
că o cuprinde panica. 

„Doamne, unde-i drumul? Trebuie să fie un drum prin 
preajmă, dar unde?” 

Respira adânc și se străduia să gândească. Oare cum arăta 
drumul ăla? J 

„E un drum forestier. I| foloseau ca să care buștenii. Dar acum 
e năpădit de tufișuri - sunt cât un stat de om. Deci trebuie să 
alerg spre tufișuri!” 

Dar chiar în clipa aceea Whiskas a apărut ca din pământ și i s- 
a gudurat la picioare, iar Annika a căzut peste el. 

— Whiskas, prostuțule! Pleacă de aici, a zis ea, împingându-l 
ușor cu piciorul. Du-te la Lyckebo, du-te la bunica! 

Motanul a mieunat și a fugit într-un boschet, iar Annika a luat- 
o la fugă spre est și a dat de niște tufișuri. Avusese dreptate: 
acolo era drumul. A așteptat câteva clipe în tufișurile de pe 
marginea drumului, apoi a ieșit la lumină, ţinându-și respiraţia. 
Nu se vedea nimeni. A trecut pe lângă Gorgnăs, dar nu era 
nimeni acasă. Apoi pe lângă Mastorp - nimeni acasă. După 
aceea, a luat-o spre est, ca să ajungă la potecă. 

e 

Sven aştepta la ultima cotitură de dinainte de poteca 
Sörmland. Annika l-a văzut cu trei secunde înainte ca el s-o 
zărească. A luat-o imediat spre nord, spre lacul de răcire. 
Văzuse ceva lucios în mâna lui și știa foarte bine ce era. Și-a 
pierdut cumpătul. Alerga și ţipa, se împiedica și se târa, iar când 
a ajuns la lac, a plonjat în apa rece, simțind că i se taie 
respiraţia, și a înotat până la plajă. A ieșit din apă, gâfâind și 
scuipând, și a pornit bălăngănindu-se spre atelierele 


349 


împrejmuite cu gard. A luat-o la stânga, s-a căţărat pe un frasin 
înalt aflat chiar lângă gard și a sărit în complex. 

— Nu scapi de mine, târfă împuţită! 

Annika s-a uitat în jur, dar nu l-a văzut. A ocolit o clădire albă, 
a deschis o ușă azurie cu vopseaua decolorată și s-a năpustit în 
bezna de dinăuntru. Nu vedea nimic. S-a împiedicat de un 
morman de zgură și i-a intrat cenușă în gură. Mergea înainte, tot 
înainte, plângând. În cele din urmă, ochii i s-au obișnuit cu 
întunericul, iar umbrele au început să prindă contur: un furnal și 
câteva oale de turnare goale. Un rând de ferestre soioase chiar 
sub acoperiș, funingine și rugină. Ușa pe care intrase semăna cu 
un dreptunghi de lumină îndepărtat, iar în mijlocul său se vedea 
silueta unui bărbat care se apropia de ea. In mâna lui strălucea 
un cuţit. Annika l-a recunoscut imediat: era cuțitul de vânătoare 
al lui Sven. 

S-a întors și a luat-o la fugă, izbind cu tălpile podeaua de 
metal, și a trecut de furnal. A dat de niște scări și a urcat; 
întuneric, alte scări; s-a împiedicat și s-a tăiat la genunchi; apoi 
s-a făcut lumină; o platformă, ferestre și câteva trolii; s-a lovit 
cu capul de o valvă sau ceva asemănător. 

— Capătul drumului! 

Sven gâfâia, iar ochii îi erau injectaţi de ură și alcool. 

— Sven, a scâncit Annika, dându-se în spate. Sven, nu... Nu 
vrei să... 

— Eşti o târfă! 

În clipa următoare, Annika a auzit un mieunat slab dinspre 
scări. A mijit ochii, scrutând întunericul care învăluia grămezile 
de funingine și zgură. Era motanul. Vai, motănelul o urmărise 
până acolo. 

— Whiskas! a strigat ea. 

Sven a făcut încă un pas înainte, iar Annika s-a dat și mai 
mult în spate. Pisica s-a apropiat și ea, mieunând și torcând; 
făcea mici ocoluri și sărituri, își freca botul de mașinăriile 
ruginite și se juca cu o bucată de cărbune. 

— Lasă dracu’ pisica-n pace! Nu-ţi mai bate capu’ cu ea! a zis 
Sven cu glas răgușit. Nu poţi să mă părăsești așa, pur și simplu! 

Sven a izbucnit în plâns. Annika nu avea cum să-i răspundă: 
gâtul îi era atât de contractat, încât nu putea scoate un sunet. A 
văzut muchia cuțitului sclipind într-o rază de soare. Sven îl agita 
încoace și încolo, plângând din ce în ce mai tare. 


350 


— Annika, te iubesc, ce Dumnezeu! a urlat el. 

Annika nu vedea prea bine, dar și-a dat seama că motanul a 
ajuns lângă Sven și s-a ridicat pe picioarele din spate, 
sprijinindu-și lăbuţele din faţă pe genunchii lui. Lama lucioasă a 
cuțitului a despicat aerul și s-a înfipt în pântecele motanului. 

— Nu! 

Un țipăt inconștient, ca de coșmar. Trupul motanului s-a 
înălţat în aer și a descris un arc larg pe deasupra bazinului de 
cocs, lăsând în urmă o dâră de sânge deschis la culoare. 
Intestinele îi atârnau din burtă ca o funie încurcată. 

— Nenorocitule! 

Annika a simţit dintr-odată că o cuprinde un val de energie. O 
forță precum focul și fierul topit, precum materia fierbinte pe 
care strămoșii ei o turnau în lingouri în clădirea aia blestemată. 
O forță incandescentă, năvalnică, de nestăpânit. Câmpul vizual i 
s-a înroșit și totul părea să se miște cu încetinitorul. S-a aplecat 
și a luat de pe jos o țeavă neagră și ruginită. A înhăţat-o cu 
ambele mâini, strângând-o ca într-un clește. S-a apropiat de 
Sven, privindu-l ţintă în ochi. 

Ţeava l-a lovit direct în tâmplă. Annika a văzut cu încetinitorul 
cum i-a spart osul, crăpându-l ca pe o coajă de ou. Sven a dat 
ochii peste cap - nu i se mai vedea decât albul corneei. Din locul 
loviturii a țâșnit un lichid. Braţele i-au sărit în lături, cuțitul i-a 
zburat din mână. S-a dezechilibrat. S-a aplecat spre stânga, iar 
picioarele i s-au împleticit, râcâind zgura. 

Următoarea lovitură i-a aterizat în capul pieptului. S-a auzit 
pârâitul coastelor, iar trupul i s-a zgâlţăit din toate încheieturile. 
Dar a rămas în picioare. Orbecăia prin hală, ameţit de forța 
năprasnică a izbiturii. S-a împiedicat de o șină, dar a reușit să-și 
recapete echilibrul, oprindu-se chiar lângă gura furnalului. 

— Nenorocitule! a strigat Annika gâfâind. 

Apoi i-a făcut vânt cu ţeava, aruncându-l în furnal. Sven a 
căzut cu capul înainte, iar Annika i-a urmărit picioarele 
dispărând în hăul întunecat. 

A aruncat ţeava pe podeaua de beton, iar zgomotul metalic a 
răsunat în hala cuprinsă dintr-odată de liniște. 

— Whiskas! a șoptit ea. 

Motanul zăcea dincolo de bazinul de cocs. Avea burta 
despicată, iar înăuntru se vedea un talmeș-balmeș de organe 
lipicioase presărate cu bășici de sânge. Incă respira. S-a uitat în 


351 


ochii ei și a încercat să miaune. Annika a ezitat câteva clipe 
înainte să-l ridice - nu voia să-l facă să sufere și mai mult. l-a 
împins niște intestine în burtă cu arătătorul, s-a așezat pe 
podea, l-a luat în braţe și a început să-l legene ușor. După o 
vreme, plămânii lui Whiskas s-au oprit, iar capul i-a căzut într-o 
parte. Avea ochii goi și ficși. 

Annika a izbucnit în plâns, legănând trupușorul sfârtecat al 
motanului. Hala s-a umplut de tânguielile ei epuizate și 
monotone. Când s-a liniștit, soarele deja apunea în spatele 
fabricii. 

Podeaua de beton era tare și rece. Annika tremura și avea 
picioarele amorţite. S-a ridicat cu mișcări nesigure, ţinându-l pe 
Whiskas în brațe. A pornit spre scări, stârnind praful de pe jos. l- 
a luat mult să coboare, iar când a ajuns la capătul treptelor, a 
pornit spre locul de unde venea lumina, spre dreptunghiul 
strălucitor. Afară, cerul era la fel de senin, dar aerul era un pic 
mai rece, iar umbrele, un pic mai lungi. A ezitat câteva clipe, 
apoi a pornit spre porțile fabricii. 

e 

Cei opt bărbaţi care încă erau angajaţi la fabrică se pregăteau 
să plece acasă. Doi dintre ei urcaseră deja în mașini, iar ceilalți 
stăteau de vorbă, în timp ce șeful de echipă încuia atelierul. 

Bărbatul care a zărit-o primul a scos un strigăt și a făcut un 
semn cu mâna spre ea. Annika era plină de sânge de la gât 
până la mijloc și ducea în braţe motanul mort. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o șeful de echipă, primul care 
și-a venit în fire și a dat fuga spre ea. _ 

— E acolo, a zis ea cu o voce inexpresivă. Intr-un furnal. 

— Sunteţi rănită? Aveţi nevoie de ajutor? 

Annika nu i-a răspuns, ci a pornit spre porţi. 

— Veniţi cu noi, o să vă ajutăm, a zis șeful de echipă. 

Bărbaţii s-au strâns în jurul ei, iar cei doi care urcaseră deja în 
mașini au oprit motoarele și s-au dat jos. Șeful de echipă a 
descuiat ușa atelierului și a condus-o în biroul său. 

— A avut loc un accident? 

Annika nu i-a răspuns, ci a luat loc pe un scaun, strângând 
motanul în brațe. 

— Mergeti și uitaţi-vă în furnalul de 45 de tone din hala veche, 
a zis șeful de echipă în șoaptă. 

Trei dintre muncitori au ieșit din birou. 


Șeful de echipă s-a așezat lângă Annika, uitându-se ţintă la 
tânăra aceea dezorientată. Era plină de sânge, dar nu părea să 
aibă vreo rană. 

— Ce aveți în brațe? 

— E Whiskas, motanul meu. 

Annika a plecat capul, și-a frecat obrazul de blana lui moale și 
i-a suflat încet în ureche. Whiskas se gâdila atât de ușor, încât, 
ori de câte ori îi făcea așa, își scărpina urechea cu piciorul din 
spate. 

— Vreţi să mă ocup eu de el? 

Annika nu i-a răspuns, ci s-a întors cu spatele, strângând 
motanul în braţe și mai tare. Șeful de atelier a oftat și a ieșit din 
birou. 

— Să n-o scapi din ochi, i-a zis el unuia dintre muncitorii care 
stăteau în prag. 

După o vreme - dar Annika n-ar fi putut spune cât timp 
trecuse -, un bărbat i-a pus mâna pe umăr. „Ce clișeu...”, s-a 
gândit ea. 

— Cum vă simţiţi, domnişoară? 

Nu i-a răspuns. 

— Sunt căpitanul Johnsson, de la poliţia din Eskilstuna. Am 
găsit un bărbat mort în furnal. Știţi ceva despre asta? 

Annika n-a reacționat în niciun fel. 

Bărbatul a luat loc lângă ea. A privit-o cu atenţie preț de 
câteva minute, apoi a zis: 

— Se pare că aţi fost implicată într-un incident foarte serios. E 
pisica dumneavoastră? 

A încuviinţat din cap. 

— Cum o cheamă? 

— E motan... Whiskas. 

Vasăzică putea vorbi. 

— Ce s-a întâmplat cu Whiskas? a întrebat căpitanul. 

Annika a izbucnit iarăși în plâns, iar polițistul a așteptat în 
liniște lângă ea până s-a potolit. 

— L-a omorât cu cuțitul lui de vânătoare, a zis Annika în cele 
din urmă. N-am avut cum să-l opresc. l-a sfârtecat pântecele. 

— Cine? 

Nu i-a răspuns. 

— Muncitorii cred că bărbatul mort e Sven Matsson. Așa-i? 


Annika a ezitat câteva clipe, apoi a ridicat privirea și a 
încuviințat din cap: 

— N-ar fi trebuit să-i facă rău motanului. N-ar fi trebuit să-i 
facă rău lui Whiskas. Înţelegeţi? 

Bărbatul a încuviinţat din cap: 

— Da, bineînțeles. Dar dumneavoastră cum vă numiți? 

— Annika Sofia Bengtzon. 

Căpitanul a scos un carnețel din buzunar: 

— În ce dată v-aţi născut. 

Annika s-a uitat în ochii lui: 

— Am douăzeci și patru de ani, cinci luni și douăzeci de zile. 

— Ce precisă sunteţi! 

— Ţin un jurnal în care nu notez datele, ci vârsta pe care o am 
în fiecare zi, a spus ea, aplecându-se deasupra motanului mort. 


354 


EPILOG 


— Alo! Karina Bjornlund la telefon. Vă deranjez? 

Prim-ministrul a oftat ușor în receptor: 

— Nu, deloc. Te pot ajuta cu ceva? 

— Mă puteți ajuta chiar foarte mult... Știţi, am trecut printr-o 
perioadă foarte dificilă. Campania electorală a fost foarte 
agitată... sunt sigură că mă înţelegeți... 

Fosta secretară de presă a lui Christer Lundgren a făcut o 
pauză, iar prim-ministrul a așteptat să continue. 

— Ei bine, n-am apucat să lucrez decât opt luni, așa că plata 
compensatorie pe care am primit-o în momentul desfacerii 
contractului n-a fost tocmai mare... 

Avea dreptate, prim-ministrul n-o putea contrazice. 

— Așa că mă întrebam dacă nu cumva aș putea continua să 
lucrez pentru guvern. Am învăţat multe în ultima vreme și cred 
că aș putea fi de mare ajutor. 

Prim-ministrul a zâmbit: 

— N-am niciun dubiu, Karina. Faptul că ai stat atât de aproape 
de ochiul furtunii te-a schimbat pentru totdeauna. Și sunt sigur 
că, în scurtă vreme, o să-ţi găsești o nouă slujbă. Nimeni nu-ți 
poate lua priceperea și talentul. 

— Nici informațiile, a adăugat ea. 

— Ai dreptate. Dar știi că miniștrilor le place să aibă un 
cuvânt de spus în numirea secretarelor de presă. Așa că nu-ți 
pot promite nimic. 

Karina a râs ușor: 

— Ei, ba puteţi. Toată lumea știe că dumneavoastră sunteți 
cel care decide. Nimeni nu se opune hotărârilor dumneavoastră. 

„Şi asta-i adevărat, s-a gândit el amuzat. La urma urmelor, 
poate că nu-i chiar atât de prostuţă.” 

— Karina, să știi că am înţeles ce mi-ai cerut. Vrei să mai 
lucrezi pentru guvern, dar eu nu-s de acord. Ne-am înţeles? 

Fosta secretară de presă a tăcut câteva clipe. 

— Dacă asta-i tot... a zis prim-ministrul, pregătindu-se să 
pună receptorul în furcă. 

— Așa-i că n-aţi înțeles? a zis Karina pe un ton calm. 


355 


— Poftim? a întrebat prim-ministrul cu o undă de iritare în 
glas. 

— Sau poate că nu am fost destul de explicită. Nu e vorba de 
o negociere. Ce vreau să înțelegeţi este că în aceste opt luni am 
dobândit niște informaţii de nepreţuit. Vă pot fi de mare ajutor și 
vreau să lucrez în continuare pentru guvern. 

Prim-ministrul tăcea, respirând ușor în receptor. Creierul i se 
blocase. „Cum dracu'...? Ce naiba o fi aflat femeia asta...?” 

— lar acum, ascultaţi-mă cu atenţie, a continuat Karina. 
Pentru că n-o să vă spun de două ori. Nu vreau să mai discutăm 
niciodată despre subiectul ăsta, deși nu ţine numai de mine. 

Prim-ministrul avea gura complet uscată: 

— Dar nici măcar nu ești social-democrată. 

— Ce naiba, are vreo importanţă? 


Articol din Kvällspressen 
Data: 7 octombrie 
Autor: Sjölander 


Două surprize în noul guvern 
Pagina 1: 


În cele din urmă, prim-ministrul a prezentat lista noului 
guvern. Numele noi din cabinet au fost învăluite într-un mister 
de nepătruns, așa că nu s-a aflat absolut nimic până ieri, când 
guvernul complet a fost prezentat la Rosenbad. 

„Presiunea exercitată asupra miniștrilor este enormă, a 
dezvăluit una dintre sursele noastre. Cei care stau de vorbă cu 
presa înainte de prezentarea oficială vor fi daţi afară.” 

Printre numele previzibile și-au făcut loc și două surprize. 
După demisia lui Christer Lundgren - care a fost numit de 
curând director al Combinatului de Oţeluri Speciale din Luleå -, 
postul de ministru al comerțului exterior i-a fost încredinţat lui 
Evert Andersson, fostul șef al biroului de servicii sociale din 
Katrineholm. Nu are niciun pic de experiență în politica 
naţională, dar se spune că ar fi un prieten apropiat al prim- 
ministrului. 

Cealaltă surpriză este și mai mare. Karina Bjornlund, fosta 
secretară de presă a lui Christer Lundgren, a fost numită în 
funcţia de ministru al culturii. „Mercantilizarea mass-mediei a 
mers prea departe, a spus noul ministru în prima sa declaraţie. 
Voi numi o comisie care să examineze concentrarea presei în 
mâinile câtorva proprietari de trusturi, pentru că vreau să asigur 
diversitatea mass-mediei și să previn crearea unor monopoluri. 
Presa a ajuns să dețină prea multă putere.” 

Dar întrebarea este în ce măsură Karina Bjârnlund și restul 
guvernului vor reuși să-și implementeze politicile. Deoarece 
rezultatele alegerilor din acest an au fost cele mai slabe din 
istoria social-democraţilor. Așa că va trebui să se bazeze pe 
sprijinul a cel puţin alte două partide parlamentare pentru a-și 
pune în practică politicile și... 

(Pagina 2) 


Comunicat al Asociaţiei Presei Locale (FLT) 


357 


Data: 10 noiembrie 
Secţiunea: politică internă 


Emisiunea „Studio 69” câștigă un premiu al presei 


STOCKHOLM (FLT) 

Studio 69, emisiunea de informaţii politico-sociale, transmisă 
live de la Casa Radio din Stockholm, a primit premiul pentru cea 
mai bună emisiune radiofonică din acest an. 

Studio 69 a primit acest premiu pentru investigaţiile cu privire 
la implicarea lui Christer Lundgren, fostul ministru al comerțului 
exterior, în uciderea unei stripteuze în luna iulie anul curent. 

„Este o izbândă a jurnalismului de investigaţie, a declarat 
prezentatorul emisiunii. Acest premiu dovedește că merită să 
realizezi emisiuni serioase și să te dedici jurnalismului 
profesionist.” 

Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc în data de 20 
noiembrie. 


Sursa: Asociaţia Presei Locale (FLT) 


Comunicat al Agenţiei Naţionale de Presă (TT) 
Data: 24 februarie 
Secţiunea: analize sociale 


Condamnare la închisoare pentru Regele Pornografiei 


STOCKHOLM (TT) 

Tânărul de 29 de ani care deținea clubul de striptease Studio 
69 din Stockholm a fost condamnat ieri la cinci ani și jumătate 
de închisoare. Tribunalul din Stockholm l-a condamnat pentru 
fraudă împotriva creditorilor, evidenţă contabilă frauduloasă, 
evaziune fiscală și obstrucţionarea auditului fiscal. 

Tânăra de 22 de ani - originară din America de Sud - 
suspectată de complicitate la săvârșirea acestor delicte, este 
încă în libertate. Până acum, poliţia nu a reușit să-i dea de urmă, 
dar pe numele ei a fost emis un ordin de arest preventiv. 


Sursa: Agenţia Naţională de Presă (TT) 


358 


Fragment din buletinul informativ de la ora 12 
al Radioului Naţional 

Data: 15 martie 

Secţiunea: politică externă 


Armament suedez folosit într-un război civil sângeros din Caucaz 


Reportaj: 

(Prezentatorul buletinului) În luna septembrie a anului trecut, 
în mica republică muntoasă din Caucaz au fost reluate luptele 
sângeroase. În ultimele șase luni, peste zece mii de oameni și- 
au pierdut viaţa în cursul confruntărilor dintre trupele de gherilă 
și forțele guvernamentale. Societatea Suedeză pentru Pace și 
Mediere a  Conflictelor susține că, în prezent, forțele 
guvernamentale folosesc armament suedez. Acuzaţia a fost 
adusă într-un editorial din ediţia de astăzi a ziarului 
Kvällspressen. 

Guvernul suedez a întâmpinat articolul cu scepticism. 

Ofițerul de presă al prim-ministrului a declarat: „Este vorba 
despre nişte afirmații fără niciun fundament. Comunitatea 
internațională a impus republicii caucaziene un embargo asupra 
armelor și nu înțelegem cum ar fi putut ajunge acolo armament 
de provenienţă suedeză. Guvernul nostru nu a încheiat și nu va 
încheia în viitorul apropiat niciun contract de arme cu această 
republică din Caucaz.” 

(Sfârșitul reportajului) 


Consecința: 
lar reporterul a fost găsit... 


Articol din Eski/stuna-Kuriren 
Data: 23 iunie 
Pagina: 17 


Femeie condamnată pentru moartea 
unui cunoscut jucător de bandy’! 


ESKILSTUNA 


31 joc sportiv, asemănător cu hocheiul pe gheaţă, care se practică cu mingea în loc de 
puc în țările scandinave, Anglia etc. 


359 


Femeia de 25 de ani care, anul trecut, în Hälleforsnäs, l-a 
omorât pe jucătorul de bandy Sven Matsson a fost condamnată 
ieri pentru omor prin imprudenţță de către tribunalul din 
Eskilstuna. Femeia a primit o pedeapsă cu suspendare. 

Acuzarea a propus ca fapta să fie încadrată ca omor fără 
premeditare, dar judecătorul a dat câștig de cauză încadrării 
propuse de apărare. Decizia tribunalului a fost influenţată de 
numeroasele abuzuri la care tânăra a fost supusă de către Sven 
Matsson. Într-o oarecare măsură, fapta ei a fost considerată ca 
un act de legitimă apărare. 

„Descrierile detaliate ale abuzurilor fizice și psihice făcute de 
clienta mea de-a lungul anilor în jurnalul său nu au influenţat în 
niciun fel decizia luată de tribunal”, a declarat avocata tinerei. 

Inculpata a refuzat să comenteze sentinţa. 

„După tragicele evenimente de anul trecut, clienta mea și-a 
reconstruit viața din temelii. Acum locuiește în Stockholm, iar 
ieri, în ziua anunțării sentinţei, angajatorul ei i-a oferit un post 
permanent.” 


Sursa: Eskilstuna-Kuriren 


360 


Multumiri 


Acest roman este o operă de ficțiune. Ziarul Kvällspressen nu 
există, dar se aseamănă cu câteva publicații reale. 

Structura cabinetului, atribuțiile ministeriale şi sediile 
instituțiilor guvernamentale sunt prezentate aici aşa cum erau 
înainte de înființarea Ministerului Industriei, Muncii și 
Comunicațiilor. 

Toate personajele romanului sunt produsul imaginației 
autoarei. Orice asemănare între acestea și persoane reale este 
pur întâmplătoare. Câțiva oameni politici și funcționari de stat 
reali apar în roman cu numele lor adevărate. Este vorba despre 
cei din relatarea cu privire la istoria operațiunilor de spionaj 
organizate de Partidul Social Democrat împotriva cetățenilor 
suedezi. Detaliile acestor operațiuni sunt adevărate, dar cursul 
luat de afacerea BI și urmările sale sunt fictive. Sursele mele 
pentru descrierea acestei afaceri au fost: Folket i Bild 
Kulturfront, nr. 9, 1973, de Jan Guillou și Peter Bratt; 
Kommunistjăgarna (Vânătorii de comuniști) de Jonas 
Gummesson și Thomas Kanger (Ordfront, 1990); Aftonbladet, 
suplimentul din 3 decembrie 1990 („Adevărul despre 
neutralitatea suedeză”), de Jonas Gummesson și Thomas 
Kanger; Reportajul difuzat în cadrul buletinului de știri de pe TV4 
în timpul campaniei electorale din 1998. 


Descrierea și interpretarea cărţilor de tarot a fost preluată din 
Tarot. själens spegel (Tarotul. Oglinda sufletului) de Gerd 
Ziegler (Vattumannen Forlag). 

Detaliile privitoare la funcţionarea unui club de striptease le- 
am găsit în En strippas bekânnels (Confesiunile unei stripteuze) 
de Isabella Johansson. 


De asemenea, aș vrea să le mulțumesc celor care mi-au oferit 
răspunsuri la întrebări care, uneori, erau destul de ciudate: 

Lui Jonas Gummesson, redactor politic la departamentul de 
știri al TV4, care mi-a oferit materiale documentare, mi-a 
furnizat detalii și mi-a împărtășit cunoștințele lui despre 
spionajul suedez intern și extern. 


Profesorului Robert Grundin, de la Institutul Naţional de 
Medicină Legală din Stockholm, pentru prezentarea felului în 
care funcţionează această instituție. 

Lui Claes Cassel, ofițerul de presă al Poliţiei din Stockholm, 
pentru că mi-a prezentat câteva sedii ale poliţiei. 

Lui Kaj Hällström, angajat la fabrica din Hälleforsnäs, pentru 
că mi-a oferit indicaţii și termeni tehnici referitori la turnătorie și 
la furnale dezafectate. 

Evei Wintzell, procuror la tribunalul din Stockholm, pentru 
analizele și terminologia juridică. 

Lui Kersti Rosen, de la biroul audiovizualului din Ministerul 
Culturii, și Evei Tetzell, secretara Consiliului Naţional al 
Audiovizualului, pentru ajutorul pe care mi l-au dat în analiza 
chestiunilor deontologice ale jurnalismului. 

Birgittei Wiklund, ofiţer de informaţii la Biroul de informaţii al 
Consiliului Apărării, pentru explicațiile cu privire la 
corespondenţa oficială și la principiul accesului public la 
documentele oficiale. 

Lui Nils-Gunnar Hellgren, secretar adjunct la serviciul de 
curierat al Ministerului Afacerilor Externe, pentru informațiile cu 
privire la curierii diplomatici și la sacii pe care îi folosesc. 

Lui Peter Rösth, câștigătorul cursei nautice din jurul insulei 
Gotland, pentru terminologia din domeniul iahtingului. 

Lui Olov Karlsson, redactor la TV Norrbotten, pentru 
informaţiile despre Piteå. 

Mariei Hällström și Catarinei Nitz, pentru detaliile despre 
Sormland. 

Lui Nikolaj Alsterdal și lui Linus Feldt, maeștrii mei într-ale 
computerului. 

Lui Sigge Sigfridsson, excelentul meu editor, care s-a purtat 
ireproșabil cu mine. 

Lottei Snickare, consilier la FOreningssparbanken, pentru 
numeroasele discuţii fructuoase pe care le-am purtat. 

Lui Johanne Hildebrandt, producător TV, corespondent de 
război și bun prieten, pentru încurajările zilnice. 

Și, mai mult decât oricui, dramaturgului Tove Alsterdal care a 
parcurs prima versiune a romanului, pentru că este un cititor și 
un redactor desăvârșit, cu un excelent simţ al limbii. 


lar greșelile care s-au strecurat în această carte îmi aparțin în 
totalitate. 


virtual-project.eu 


363