Samuel Bjork — Bufnita vaneaza intotdeauna noaptea

< 


< 
N 
T 
ca 
= 
> 
= 
Z, 
[m 
=> 
=- 


> 


INTOTDEAUNA NOAPIEA 


A 


SAMUEL BJORK 


__ BUFNIȚA VÂNEAZĂ 
ÎNTOTDEAUNA NOAPTEA 


Original: Ulen 
[The Owl Always Hunts At Night] (2015) 


Traducere din limba engleză: 
ALEXANDRU SZOLLO 
prin LINGUA CONNEXION 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 


Într-o vineri din primăvara lui 1972, în timp ce vicarul din 
Sandefjord își încuia biserica și se pregătea să meargă acasă, 
primi o vizită care-l făcu să mai ţină biroul deschis o vreme. 

Nu o mai văzuse vreodată pe fată, dar pe tânăr îl recunoscu. 
Era fiul cel mai mare al unuia dintre cei mai respectaţi oameni 
din oraș, un magnat al transporturilor care nu era doar unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din Norvegia, ci și un susținător 
declarat al bisericii, un om a cărui generozitate făcuse posibilă, 
printre altele, cu zece ani înainte, construcţia retablului! uriaș 
din mahon, cioplit rudimentar, care înfățișa șaptesprezece scene 
din viaţa lui lisus Hristos, un retablu de care vicarul era foarte 
mândru. 

Tânărul cuplu avea o cerere deosebită. Ei doreau să se 
căsătorească, dar voiau ca vicarul să oficieze ceremonia fără 
prezența altcuiva. Nu era o cerere neobișnuită în sine, dar 
motivul din spatele cererii lor era atât de bizar, încât vicarul 
crezu iniţial că era vorba de o glumă. Totuși, îl cunoștea destul 
de bine pe magnatul transporturilor încât să știe cât era de 
religios și de conservator, și începu să-și dea seama că tânărul 
cuplu vorbește serios. Magnatul transporturilor avusese o stare 
de sănătate precară în ultima perioadă și se zvonea că era pe 
patul de moarte. Tânărul care stătea în acel moment în fața lui 
avea să moștenească o avere colosală; cu toate acestea, tatăl 
său pusese o condiţie moștenirii acestei averi: sângele nimănui 
din afară nu avea să se amestece cu al familiei. Femeia pe care 
moștenitorul său alegea să o ia de soţie nu trebuia sub nicio 
formă să aibă copii din alte relaţii. Tocmai aici era problema. 
Tânăra de care fiul magnatului transporturilor era foarte 
îndrăgostit avea copii dintr-o căsnicie anterioară. O fetiță de doi 
ani și un băieţel de patru. Copiii aveau să fie ascunși, iar apoi 
vicarul putea căsători discret cuplul, pentru ca mireasa să se 
supună în aparenţă condiției impuse de magnatul 
transporturilor, și nimeni nu avea să fie tentat să descopere 
adevărul. Era oare posibil? 

Acesta era planul pe care-l pusese la cale cuplul: tânărul avea 
o rudă îndepărtată în Australia. Aceasta promisese să aibă grijă 
de copii până la moartea magnatului transporturilor. Un an, 
poate doi, apoi copiii aveau să fie readuși în Norvegia. Nu se 
știa, poate magnatul transporturilor avea să treacă în lumea 


l Partea din față a unui altar (n.tr.). 
VP-3 


celor drepţi mai curând decât era de așteptat. Ce părere avea 
vicarul? Găsea de cuviinţă să-i ajute la ceas de nevoie? 

Vicarul pretinse a le lua în considerare cererea, dar, de fapt, 
se hotărâse deja. Plicul pe care tânărul îl pusese discret pe 
biroul lui era gros, și de ce nu i-ar fi ajutat pe tinerii îndrăgostiți? 
La urma urmei, cererea bătrânului magnat al transporturilor era 
cu totul exagerată, nu-i așa? Vicarul fu de acord să-i 
căsătorească pe tineri, iar săptămâna următoare, într-o mică 
ceremonie ţinută într-o biserică închisă, în faţa magnificului 
retablu, cei doi se căsătoriră. 

La mai puţin de un an după aceea, în ianuarie 1973, vicarul 
primi o altă vizită; de data aceasta, tânăra veni singură. Era 
vădit tulburată și-i spuse că nu mai știa încotro să se îndrepte. 
Bătrânul magnat al transporturilor murise, dar ceva nu era în 
regulă. Nu auzise nici măcar o vorbă despre copiii ei. Îi fuseseră 
promise fotografii, scrisori, dar nu venise absolut nimic, nici 
măcar un singur cuvânt, iar ea începuse să se îndoiască de 
existența acelei rude din Australia. Femeia îi mărturisi și că 
bărbatul pe care îl luase de soţ nu era ceea ce părea a fi. Nu-și 
mai vorbeau, nu mai împărțeau nici patul; el avea secrete, 
secrete întunecate, lucruri pe care ea nu găsea puterea de a le 
rosti cu voce tare; nici măcar nu se putea gândi la ele. Avea 
cum s-o ajute vicarul? Acesta o linişti, asigurând-o că urma s-o 
ajute, că avea să se gândească la întreaga situaţie, rugând-o să 
revină în câteva zile. 

În dimineaţa următoare, tânăra fu găsită moartă, chircită 
peste volanul mașinii, într-o râpă adâncă din apropiere de 
luxoasa casă a familiei magnatului transporturilor din 
Vestergya?, în apropierea centrului orașului Sandefjord. 

Ziarele dădeau de înţeles că femeia condusese în stare de 
ebrietate, iar poliţia îi tratase într-adevăr moartea ca pe un 
accident tragic. 

După ce ajută familia cu pregătirile pentru înmormântare, 
vicarul se hotărî să-i facă tânărului magnat al transporturilor o 
vizită. li explică, așa cum și era, de fapt, că tânăra îl căutase în 
ziua dinaintea accidentului. Că era neliniștită în privinţa copiilor 
ei. Că era ceva, ei bine, ceva care nu cadra deloc cu toată 
povestea. Tânărul magnat al transporturilor ascultă și încuviință. 
Explică faptul că, din păcate, soţia lui fusese foarte bolnavă în 


2 Una din cele două peninsule din afara orașului norvegian Sandefjord (n.tr.). 
VP - 4 


ultima perioadă. Lua medicamente. Bea în exces. Apoi tânărul 
magnat al transporturilor notă o sumă pe o foaie de hârtie pe 
care o împinse pe birou. Orașul era prea mic pentru vicar, nu-i 
așa? Nu i-ar fi fost mai bine să-L slujească pe Dumnezeu într-o 
altă zonă, poate mai aproape de capitală? Vicarul se ridică din 
scaun și aceea fu ultima dată când îl văzu pe tânărul și 
puternicul magnat al transporturilor. 

Câteva săptămâni mai târziu, își făcu valiza. 

Nu mai puse vreodată piciorul în Sandefjord. 


VP-5 


Fetița stătea cât de liniștită putea pe canapea, sub pătură, în 
timp ce aștepta să adoarmă ceilalți copii. Se hotărâse. Urma să 
o facă în noaptea aceea. Nu urma să se mai teamă. Nu avea să 
mai aștepte. Avea șapte ani și era foarte matură. Avea să plece 
imediat ce se lăsa întunericul. Nu înghițise somniferul din 
noaptea aceea. Nu făcuse decât să-l împingă sub limbă, unde-l 
tinuse ca să-i arate mătușii Julia ce fetiță cuminte era. 

— Arată-mi. 

Scoase limba. 

— Ce fetiță cuminte. Următorul. 

Fratele ei făcea așa de multă vreme. Încă de când îl 
închiseseră în pivnita din pământ bătătorit. În fiecare noapte, 
ascundea pastila sub limbă fără să o înghită. 

— Arată-mi. 

Scoase limba. 

— Ce băiețel cuminte. Următorul. 

Trei săptămâni în întuneric pentru că refuzase să-și ceară 
scuze. Toţi copiii știau că nu făcuse nimic greșit, dar adulţii tot îl 
băgaseră în pivniță. De-atunci, se schimbase. În fiecare noapte, 
băga pilula sub limbă, fără să o înghită, și pe măsură ce pilula ei 
își făcea efectul și ea începea să devină somnoroasă, îi vedea 
umbra în timp ce ieșea tiptil din cameră şi dispărea. 

Fetița așteptase până când auzise că adormiseră toți ceilalți 
copii, apoi ieșise pe furiș din casă. Era iarnă și încă era cald, deși 
amurgul se cuibărise ușor printre copaci. Fetita traversase 
desculță curtea, ascunzându-se în umbre până când ajunsese 
dincolo de copaci. După ce se asigurase că nu o văzuse nimeni, 
fugise din nou de-a lungul cărării dintre copacii mari, spre 
poarta cu inscripția Atenţie, proprietate particulară! De acolo se 
hotărâse să-și înceapă căutarea. 

li auzise pe fratele ei și pe unul dintre ceilalți băieți șușotind în 
legătură cu asta. Un hambar vechi, dărăpănat, o căbănuță 
uitată în capătul îndepărtat al proprietății, pe care însă nu-l 
văzuse cu ochii ei. Erau treziti la ora 6.00 dimineața în fiecare zi 
și mergeau la culcare la ora 9.00 în fiecare seară. Mereu exact 
aceeași rutină, fără schimbări, cu doar două pauze de câte 
cincisprezece minute de la lecții, teme, yoga, spălatul rufelor și 
toate celelalte sarcini pe care le aveau de îndeplinit. Fetita 
zâmbi auzind greierii și simţi iarba moale gâdilându-i picioarele 
în timp ce cotea de pe cărare și mergea cu grijă de-a lungul 


VP-6 


gardului spre locul pe care, cu ochii minţii, îl alesese drept 
posibilă situare a cabanei. Dintr-un motiv necunoscut, nu-i era 
teamă. Se simtea ușoară; spaima avea să-i pătrundă în ființă 
abia mai târziu; în acel moment, era fericită, liberă ca pasărea 
cerului, singură cu gândurile ei, în acea pădure frumoasă, cu 
miros atât de plăcut. Zâmbi larg și-și trecu degetele peste o 
plantă care semăna cu o stea; era aproape ca și cum ar fi fost 
într-unul dintre visele pe care le avea când pastilele pe care ei le 
primeau nu erau puternice. Trecu pe sub o cracă și nici măcar 
nu tresări când auzi foșnete din niște tufișuri aflate în apropiere. 
Poate că un ursulet koala îndrăznise să coboare din copaci. 
Chicoti ca pentru sine în timp ce-și imagină cum ar fi fost să 
mângâie unul. Stia că au gheare ascuțite și că nu sunt deloc 
pufoși, dar tot încercă să-și imagineze cum ar fi fost, cu blana lor 
moale și caldă între degetele ei, cu boticul delicat gâdilându-i 
gâtul. Aproape că uitase de ce ieșise, apoi Îşi aduse aminte și se 
opri în loc când zidul cabanei îi apăru în față la o distanță mică. 
Fetița înclină capul și studie scândurile cenușii. Deci, era 
adevărat. În pădure exista un loc. Un loc unde te puteai 
ascunde. Unde puteai fi singur. Se furișă cu grijă mai aproape de 
cabană și simti un fior plăcut pe sub piele în timp ce se apropia 
de ușă. 

Fetița nu știa că priveliștea care o aștepta avea s-o schimbe 
pentru tot restul vieții, s-o bântuie multi ani: sub pătură, pe 
canapeaua tare, în avion, traversând globul după ce poliția 
descoperi copiii care plângeau, sub plapumă, în patul moale 
dintr-o altă țară, unde sunetele erau diferite. Nu știa nimic 
despre asta în timp ce întindea încet mâna către clanta din lemn 
și deschidea ușor ușa care scârțâia. 

Înăuntru era întuneric. Fu nevoie de câteva secunde până 
când ochii îi ingăduiră să vadă bine, dar nu era niciun dubiu. Mai 
întâi, un contur vag, apoi totul deveni clar, el era înăuntru. 

Fratele ei. 

Nu purta haine. Era complet gol. Complet gol, și totuși trupul 
lui era acoperit de... pene? Era ghemuit într-un colț, o creatură 
sucită, din altă lume, asemenea unei păsări, care ținea ceva în 
gură. Un animal mic. Un șoarece? Fratele ei era plin de pene și 
tinea între dinți un șoarece mort. 

Aceasta era imaginea care avea să-i schimbe viața. Fratele ei 
se întoarse încet și o privi, cu ochi mirati, de parcă n-ar fi știut 


VP -7 


cine era. Lumina căzu prin fereastra mizerabilă peste mâna lui 
acoperită cu pene, care se mișca ușor prin aer. Gura i se curbă 
într-un rânjet cu dinti albi, sclipitori, în timp ce scotea șoarecele 
din gură, fixând-o cu privirea, și spunea: 

— Eu sunt bufnița. 


VP - 


UNU 


Capitolul 1 


2012 


Tom Petterson, botanist, scoase geanta aparatului de 
fotografiat din mașină și făcu o pauză pentru a se bucura de 
priveliștea întinsă de-a lungul liniștitului fiord înainte de a se 
îndrepta spre pădure. Era începutul lui octombrie, iar lumina 
soarelui din acea zi răcoroasă de sâmbătă scălda peisajul din 
jurul lui într-o aură frumoasă, razele blânde mângâind frunzele 
roșietice și galbene care aveau să cadă în curând, făcând loc 
iernii. 

Tom Petterson își iubea slujba. Mai ales atunci când putea 
munci în aer liber. Fusese angajat de conducerea orașului Oslo 
și a provinciei Akershus pentru a consemna prezenţa plantei 
Dracocephalum?, sau mătăciune, cum era cunoscută, o plantă 
pe cale de dispariţie, care însă creștea în pădurile din jurul 
fiordului Oslo. Primise prin intermediul blogului său un nou pont, 
iar aceea era sarcina lui în acea zi: să consemneze numărul și 
localizarea exactă a specimenelor descoperite recent din 
această plantă rară. 

Mătăciunea creștea până la o înălţime de zece - cincisprezece 
centimetri și avea flori albastre, albastre-închis sau mov, care se 
ofileau toamna, lăsând un mănunchi de semințe maronii, 
asemănătoare cu cerealele. Planta nu era doar rară; era gazda 
și mai rarului gândac-de-mătăciune, care se hrănea exclusiv cu 
florile ei. „Minunile naturii”, se gândi Tom Petterson, neputându- 
și stăpâni zâmbetul în timp ce ieșea de pe cărare și urma traseul 
pe care un biolog amator atent la detalii i-l trimisese. Uneori - 
nu o spunea niciodată cu voce tare, pentru că fusese crescut să 
creadă că nu există absolut niciun Dumnezeu, părinții lui 
insistaseră asupra acestui aspect -, dar uneori nu se putea 


3 Plantă erbacee aromatică originară din Siberia (n.tr.). 
VP-9 


abţine să se minuneze: miracolul creației. Legătura delicată 
dintre toate făpturile, de la cele mai mici la cele mai mari. 
Păsările care se îndreptau în fiecare toamnă spre sud pentru a-și 
face cuiburile, acoperind distanțe enorme în fiecare an și 
ajungând în același loc. Frunzele care-și schimbau culoarea în 
fiecare toamnă, transformând copacii și pământul într-o operă 
vie de artă. Nu, nu o spunea cu voce tare, dar gândul îi trecea 
adesea prin minte. 

O luă spre dreapta, între doi molizi înalţi, și urmă cursul unui 
pârâu în sus, spre locul unde ar fi trebuit să fie plantele, 
zâmbind din nou ca pentru sine. 

Traversă pârâul și se opri în loc când auzi un foșnet în tufișul 
din faţa lui. Petterson își ridică aparatul, gata să pozeze. Un 
bursuc? Asta auzise oare? Acest animal timid nu era nici pe 
departe la fel de întâlnit pe cât credea lumea. O poză cu un 
bursuc ar fi fost grozavă pentru blogul lui și i-ar fi oferit și o 
poveste frumoasă, niște mătăciune și un bursuc, plimbarea 
perfectă pentru o zi de sâmbătă. Se luă după zgomot și se trezi 
curând într-o poieniţă, dar, spre dezamăgirea lui, nu văzu niciun 
animal. 

Totuși, era ceva în mijlocul poienii. 

„Un trup gol”. 

O fată. 

„O adolescentă?” 

Tom Petterson era atât de șocat, încât scăpă aparatul din 
mână și nu-și dădu seama că îi cădea în buruieni. 

In poiană era o fată moartă. 

„Pene?” 

„Dumnezeule mare!” 

În pădure era o adolescentă goală. 

„Acoperită de pene”. 

„Cu un crin alb în gură”. 

Tom Petterson se întoarse în direcția opusă, se împletici prin 
tufișurile dese, găsi cărarea, fugi cât de repede putu înapoi la 
mașină și sună la poliţie. 


VP - 10 


Capitolul 2 


Detectivul Holger Munch, de la Omucideri, stătea în mașina 
lui, în faţa fostei sale locuințe din Raa“, regretând sincer că 
fusese de acord să meargă acolo. Locuise în casa albă cu soţia 
lui de atunci, Marianne, până cu zece ani în urmă, și nu mai 
intrase acolo de atunci. Anchetatorul gras își aprinse o ţigară și 
cobori geamul mașinii. Își făcuse controlul medical anual în 
urmă cu vreo câteva zile înainte, iar doctorul îi recomandase, 
din nou, să o lase mai moale cu mâncărurile grase și să nu mai 
fumeze, dar polițistul în vârstă de cincizeci și patru de ani nu 
avea absolut nicio intenţie de a se supune, mai ales în legătură 
cu cea de-a doua variantă. Munch avea nevoie de ţigări pentru a 
putea gândi, iar gânditul îi făcea mai multă plăcere decât orice 
altceva. 

Lui Holger Munch îi plăceau șahul, integramele, problemele de 
matematică - orice îi putea stimula celulele creierului. Stătea 
adeseori în faţa laptopului, conversând cu prietenii despre jocuri 
de șah sau rezolvând probleme de perspicacitate. Chiar atunci 
primise un e-mail din partea prietenului său, Juri, un profesor din 
Minsk pe care-l cunoscuse on-line cu doar câţiva ani în urmă. 


Într-un lac este un stâlp din metal. Jumătate este pe fundul 
lacului. O treime din el e în apă. O bucată din stâlp, cu lungimea 
de opt metri, iese la suprafața apei. Care este lungimea totală a 
stâlpului? Numai bine. ]. 


Munch se gândea la răspuns și tocmai se pregătea să-i 
răspundă la e-mail când fu întrerupt de sunetul telefonului. Se 
uită pe ecran. Mikkelson. Șeful lui de la sediul Poliţiei Oslo, din 
cartierul Grønland. Munch lăsă mobilul să sune câteva secunde; 
se gândi să răspundă la apel, dar se hotări în cele din urmă să-l 
ignore. Apăsă butonul roșu și băgă mobilul înapoi în buzunar. 
Acela era un moment dedicat familiei. Astfel greșise în urmă cu 
un deceniu. Muncea non-stop, și chiar și când era acasă mintea-i 
era în altă parte. Din cauza aceea era în acel moment în fața 
casei în care Marianne locuia cu un alt bărbat. 


4 Suburbie a orașului Oslo (n.tr.). 
VP-11 


Holger Munch se scărpină în barbă și se uită în oglinda 
retrovizoare la cadoul mare, roz, cu funde aurii, de pe bancheta 
din spate. Era ziua de naștere a nepoatei sale, Marion. Febleţea 
lui în vârstă de șase ani. Adevăratul motiv pentru care fusese de 
acord să meargă cu mașina până în Røa, deși jurase că nu avea 
să mai calce vreodată în casa aia. Munch trase un fum zdravăn 
din ţigară și-și dădu seama că se freca pe degetul inelar, unde 
era odată verigheta. O purtase zece ani după despărțire, 
nereușind să-și impună să o dea jos. Marianne. Fusese 
dragostea vieţii lui. Își închipuise că aveau să fie mereu 
împreună și nu ieșise la nicio întâlnire după divorț. Avusese 
ocazii. Niciodată nu i se păruse potrivit. Dar în acel moment o 
făcuse - dăduse jos verigheta. Era în dulapul din baia de-acasă. 
Nu reușise să o arunce. 

Holger Munch oftă din greu, trase un alt fum din ţigară și 
aruncă încă o privire rapidă cadoului roz. Probabil că exagerase 
- din nou. Fiica lui, Miriam, îi reproșa mereu că o răsfăța pe mica 
Marion, dându-i tot ce-și dorea. Îi cumpărase un cadou, știind că 
Miriam nu avea să fie de acord, dar știa că era ceva ce nepoata 
lui își dorea din toată inima. O păpușă Barbie cu o casă Barbie 
uriașă și cu propria ei mașină Barbie. Deja auzea predica. 
Despre copii răsfăţaţi. Despre corpul feminin și obiective 
imposibil de atins, dar, pentru numele lui Dumnezeu, era doar o 
păpușă. Ce rău putea face dacă asta-și dorise fetița? 

Mobilul îi sună din nou; Mikkelson, a doua oară, iar Munch 
apăsă iarăși butonul roșu. Când sună a treia oară, fu tentat să 
răspundă, pentru că apelanta era Mia Kruger. Tinea foarte mult 
la colega lui mai tânără, însă nu răspunse la apel. Avea să o 
sune el mai târziu. Poate se întâlneau la o ceașcă de ceai în 
localul Justisen, în acea seară? Poate că o discuţie cu Mia după 
reuniunea de familie avea să-i facă bine. Nu mai vorbise cu ea 
de o grămadă de timp și abia în acel moment își dădea seama 
cât de mult îi lipsise. 

Cu șase luni în urmă, mersese s-o aducă pe Mia de pe o insulă 
de pe coasta regiunii Trondelag. Se izolase complet de lume; nu 
avea telefon; fusese nevoit să zboare tocmai până în Vaiernes, 
să închirieze o mașină și să convingă poliţia locală să-l ducă pe 
insulă cu o barcă, pentru a o găsi. Avusese cu el un dosar. 
Acesta o convinsese să revină alături de el în capitală. 


VP - 12 


Holger Munch se mândrea cu puterea echipei sale, dar Mia 
Kruger era unică. O angajase pe când era încă studentă la 
Academia de poliție, abia trecută de douăzeci de ani, în urma 
unui pont primit din partea directorului academiei, un fost coleg 
de-al lui. Holger Munch o întâlnise într-o cafenea, la o 
întrevedere neoficială, în afara sediului poliţiei. Mia Krüger. O 
tânără cu un pulover alb și pantaloni mulaţi, negri, cu părul lung 
și închis la culoare, aproape ca o amerindiană, având cei mai 
strălucitori ochi albaștri pe care el îi văzuse vreodată. 
inteligentă, sigură pe sine și mereu gata de acţiune. li plăcuse 
din prima. Părea să-și fi dat seama că era acolo ca s-o testeze, și 
totuși îi răspunsese politicos la întrebări, cu o sclipire în ochi: 
„Mă credeți vreo proastă sau ceva de genul ăsta?” 

Mia Kruger își pierduse sora geamănă, pe Sigrid, cu mulţi ani 
în urmă. Fusese găsită moartă în urma unei supradoze de 
heroină, într-un subsol din Tøyen. Mia îl învinovăţise pe iubitul 
lui Sigrid pentru moartea ei, iar pe durata unei percheziţii de 
rutină într-o rulotă de camping de lângă lacul Tryvann, la câţiva 
ani după aceea, dăduseră din întâmplare peste el, cu o altă 
victimă alături. Mia Kruger îl ucisese pe iubitul surorii sale cu 
două gloanţe în piept; o crimă pasională. Holger Munch fusese 
martor și știa că putea fi justificată ca un act de autoapărare din 
partea Miei, dar, pentru c-o susţinuse, fusese transferat drept 
pedeapsă în afara orașului, iar Mia fusese internată în spital. 
După doi ani petrecuţi prin bălării, Munch fusese, în sfârșit, 
numit din nou în funcţia de șef al unităţii de anchetă de pe 
strada Mariboesgate, Oslo. La rândul său, Munch o renumise în 
funcţie pe Mia. Cu toate acestea, după acel prim caz rezolvat de 
când se întorsese la serviciu, Mikkelson încă-și făcea griji. O mai 
suspendase pe Mia o dată, cu ordinul de a nu călca în clădire 
până când nu era consultată de un psiholog care să fie dispus s- 
o declare aptă de muncă. 

Munch mai respinse un apel din partea șefului său din 
Grønland și continuă să se privească în oglindă. Ce căuta, de 
fapt, acolo? Trecuseră zece ani. 

„Ești un idiot, Holger Munch. Mia nu-i singura care-ar trebui să 
meargă la un psiholog”. 

Munch oftă din nou și cobori din mașină. Afară se făcuse frig. 
Vara se terminase, cu siguranţă, la fel ca și toamna, după toate 


VP-13 


aparențele, deși abia începuse luna octombrie. Își trase scurta 
peste burtă, scoase mobilul și-i răspunse lui Juri: 

48 de metri. © HM. 

Termină ţigara, luă cadoul extravagant de pe bancheta din 
spate a mașinii, răsuflă adânc de două ori și își croi încet drum 
pe poteca pietruită. 


Capitolul 3 


Buzele bărbatului cu mustața subţire se mișcau, dar Mia 
Kruger nu voia să-l asculte. Cuvintele lui nu îi ajungeau la 
urechi. Îi lipseau pescărușii. Mirosul mării în timp ce valurile se 
izbeau de stânci. Liniștea. Se întrebă din nou de ce era nevoită 
să treacă prin asta. Să fie consultată de un psihoterapeut. Să 
vorbească despre ea însăși. La ce avea să-i folosească treaba 
asta? Mai luă din buzunar o bomboană pentru tuse și regretă a 
n-șpea oară că fusese de acord de la bun început să urmeze 
ședințe de terapie. Trebuia să-și fi dat demisia din capul locului. 

Instabilă și inaptă de muncă. 

Nemernicul de Mikkelson! Habar n-avea pe ce lume trăia; nu 
lucrase în viaţa lui la un caz; obținuse slujba numai pentru că 
știa cum să-i pupe-n cur pe politicieni. 

Mia oftă și încercă să-și dea seama ce spusese omul din 
spatele biroului; trebuia, în mod evident, să răspundă, dar nu 
auzise întrebarea lui. 

— Ce părere aveți? întrebă ea în timp ce-și aducea aminte de 
sala de așteptare plină de reviste ale căror coperte nu aveau 
nicio logică pentru ea. „Prezenţă și sănătate”. „Mijloace simple 
pentru menținerea în formă”. 

— Pastilele? întrebă psihoterapeutul, poate pentru a treia 
oară, în timp ce se lăsa pe spate în scaun și își scotea ochelarii. 

Era un semn al apropierii. Un semnal că era în siguranţă 
acolo. Mia oftă și puse bomboana pe limbă. Ăla chiar n-avea 
habar cu cine avea de-a face, nu? Incă de când era doar o fetiţă 
fusese în stare să citească înăuntrul minţilor oamenilor. Era 
motivul pentru care-i lipseau pescărușii. În ei nu exista nimic 
rău. Doar natura. Valuri care se izbeau de stânci. Sunetul tăcerii 
și nimic altceva. 


VP - 14 


— Bine, spuse Mia, sperând că era răspunsul corect. 

— Deci, nu le mai iei? întrebă psihoterapeutul și-și puse 
ochelarii. 

— Nu le-am mai luat de câteva săptămâni bune. 

— Și băutura? 

— Nu m-am mai atins de-o picătură de secole, spuse Mia, 
minţind din nou. 

Se uită la ceasul de deasupra psihoterapeutului, la limbile 
care se mișcau mult prea încet, spunându-i că era condamnată 
să mai rămână acolo o vreme. Il dispreţuia pe Mikkelson. Și pe 
psihologul ăsta. Totuși, nu putea să-l învinuiască. Omul încerca 
doar să ajute. Și se spunea că era unul dintre ăia buni. Mattias 
Wang. Fusese incredibil de norocoasă; alesese un nume de pe 
internet, după ce fusese de acord să încerce terapia. Nici nu se 
gândea să meargă la unul dintre oamenii disponibili prin secţia 
de poliţie. Confidenţialitatea pacientului, la sediul poliţiei? 
aproape inexistentă. Nu pentru ea, nu pentru Mia Kruger. 

— Mă gândesc c-ar trebui să vorbim despre Sigrid? 

Mia lăsase ușor garda jos, dar își pusese armura la loc. 
Indiferent cât de amabil și de empatic era, Mia nu se afla acolo 
ca să discute despre sentimentele ei. Era acolo ca să se întoarcă 
la muncă. Să aibă parte de ședințele necesare cu un psiholog. 
Să obţină bucata de hârtie de care avea nevoie. „Pare 
sănătoasă, conversațiile au un înţeles, lucrează la problemele pe 
care le are. Recomand să fie repusă în funcţie, cu toate 
atribuţiile, din acest moment”. 

Zâmbi pentru sine și-i arătă în gând degetul mijlociu lui 
Mikkelson. 

„Inaptă de muncă”. 

„Te bag în mă-ta”, fusese primul ei gând, dar după cinci 
săptămâni petrecute de una singură în apartamentul nou pe 
care-l cumpărase în cartierul Bislett, înconjurată de cutii pe care 
nu avusese energia necesară să le deschidă, prizonieră într-un 
corp care urla după pastilele care îl drogaseră atâta vreme, 
cedase. Pierduse toate persoanele dragi. Pe Sigrid. Pe mama ei. 
Pe tatăl ei. Pe bunica ei. Singura persoană care lipsea din 
cimitirul din afara localităţii Åsgårdstrand era ea. Tot ce-și dorise 
fusese să plece din lumea asta. Să spună adio acelei suferinţe. 
Dar, după aceea, Mia începuse să-și dea seama că ţinea la 
colegii ei. Faptul că se întorsese la serviciu după existenţa ei 


VP - 15 


solitară de pe insulă o făcuse să-și dea seama că, la urma 
urmei, poate că viața merita trăită. Era dispusă să încerce, 
măcar. Pentru o vreme. Colegii ei erau oameni decenți. Oameni 
buni. Oameni la care chiar ţinea. 

Munch. Curry. Kim. Anette. Ludvig Gronlie. Gabriel Mork. 

— Sigrid, o îndemnă bărbatul din spatele biroului. 

— Da? întrebă Mia, în timp ce gândurile i se îndreptară din 
nou spre fata pe care o văzuse ieșind din cabinetul medicului, 
care fusese programată înaintea ei, având vreo cincisprezece 
ani între ele, dar cu un trecut la fel de rușinos: „Da, nici eu nu 
sunt normală”. 

— Trebuie să facem asta, nu-i așa? 

„Sigrid Kruger. Soră, prietenă și fiică. Născută pe 11 
noiembrie 1979. Decedată pe 18 aprilie 2002. Te iubim mult. Ne 
e foarte dor de tine”. 

Psihoterapeutul își scoase din nou ochelarii și se lăsă pe spate 
în scaun. 

— Ar trebui să vorbim în curând despre ea, nu crezi? 

Mia trase fermoarul gecii din piele și arătă spre ceasul de pe 
perete. 

— Categoric, încuviinţă și zâmbi ușor. Dar va trebui să aștepte 
până data viitoare. 

Mattias Wang păru aproape dezamăgit când își dădu seama 
că limbile ceasului îi spuneau că expirase timpul dedicat acelei 
ședințe. 

— Da, sigur, spuse el, punând pixul pe carneţelul de pe biroul 
din faţa lui. Săptămâna viitoare, la aceeași oră? 

— OK. 

— Pentru că e important să... începu el, dar Mia plecase deja. 


Capitolul 4 


Holger Munch se simţea iritat, dar și ușurat când intră în 
fostul său cămin. lritaţia era cauzată de faptul că fusese de 
acord cu asta, cu sărbătorirea zilei de naștere a lui Marion acolo. 
Ușurarea, pentru că-i fusese groază să fie înconjurat de amintiri 
de demult; nu avea de unde să știe cum avea să reacționeze, 
dar casa în care se afla acum se asemăna foarte puţin cu cea pe 


VP-16 


care și-o amintea el. Renovaseră. Dărâmaseră pereţi. Îi 
zugrăviseră în culori diferite. Spre surprinderea lui, Munch își 
găsea fosta casă foarte atrăgătoare și, cu cât privea mai mult în 
jur, cu atât se liniștea mai mult. Nu vedea nici semne ale 
prezenţei lui Rolf, profesorul din comuna Hurum. Oare se putea 
ca acea după-amiază să nu fie, la urma urmei, atât de 
neplăcută? 

Marianne îl întâmpină în pragul ușii cu aceeași expresie pe 
faţă ca la fiecare eveniment la care erau obligaţi să petreacă 
timp împreună, fie că era vorba de confirmări”, aniversări sau 
înmormântări, cu un „Bună” plăcut și politicos. Fără îmbrăţișări 
sau alte dovezi de afecţiune, dar nici nu văzuse în ochii ei 
semne ale amărăciunii, ale dezamăgirii și ale urii, semne ce 
caracterizaseră în mod sigur zilele timpurii ale divorțului lor. 
Doar un zâmbet măsurat, dar plăcut: „Bine-ai venit, Holger. Ce- 
ar fi să iei un loc în camera de zi? Eu decorez tortul lui Marion - 
șase lumânări. Îţi vine să crezi cât de repede crește?” 

Munch își atârnase scurta în hol și se pregătea să care cadoul 
în camera de zi, când auzi un țipăt ascuţit, urmat de pașii unor 
piciorușe grăbite coborând pe scări. 

— Bunicule! 

Marion alergă spre el și-l îmbrăţișă strâns. 

— Ăla-i pentru mine? întrebă fetița, mirată, mărind ochii în 
timp ce căsca gura la cadou. 

— La mulți ani! zâmbi Munch și mângâie părul nepoatei sale. 
Și cum e să ai șase ani? 

— Nu-i foarte diferit; de fapt, e aproape ca ieri, când aveam 
cinci ani. Marion zâmbi cu înţeles, nedezlipindu-și măcar o clipă 
ochii de cadou. Pot să-l desfac chiar acum, bunicule? Te rog, 
pot? 

— Poate-ar trebui să așteptăm până-ţi cântăm „La mulţi ani”, 
spuse Miriam, care coborâse și ea de la primul etaj. 

Fiica lui Munch se apropie de el și-l îmbrăţișă. 

— Mă bucur c-ai reușit să vii, tată. Ce mai faci? 

— Sunt bine, răspunse el, ajutând-o să care cadoul mare în 
camera de zi, pe o masă pe care erau deja câteva daruri. 


5 E vorba de ritualul din bisericile catolice și protestante care echivalează cu 
mirungerea din Biserica Ortodoxă (n.tr.). 


VP - 17 


— ... Sunt toate pentru mine! Vă rog, vă rog, putem să le 
desfacem imediat... implora fetița; era clar că, după părerea ei, 
fusese obligată să aștepte prea mult. 

Munch își privi fiica, iar aceasta îi întoarse zâmbetul. Căldura 
din privirea ei îi făcea bine. După divorț, relaţia lor fusese 
departe de a fi una simplă, dar ura pe care fiica lui i-o purtase în 
toți acei ani se stingea încet. 

Zece ani. O relaţie rece dintre un tată și o fiică. Din cauza 
divorţului. Din cauza faptului că el muncea prea mult. Totuși, ca 
o ironie a sorții, munca lui îi apropiase din nou, de parcă ar fi 
existat în lume un simţ ai dreptăţii. Un caz important, cu mai 
puţin de șase luni în urmă, probabil cel mai serios caz pe care 
unitatea lui îl anchetase vreodată, în care Miriam și Marion 
fuseseră direct implicate. Fetiţa de cinci ani fusese răpită; 
Munch se temuse că acest eveniment nu avea să facă decât să 
adâncească prăpastia dintre ei, că fiica lui avea să-l considere 
responsabil de acel lucru, ca și în cazul tuturor celorlalte, dar se 
întâmplase exact contrariul. Miriam nu-l învinovăţise nici măcar 
o dată; fusese pur și simplu recunoscătoare că unitatea 
rezolvase cazul. Îşi redescoperise respectul faţă de el. | se părea 
că vede asta în ochii ei, în felul în care îl privea. Era altceva; 
înțelegea, în sfârșit, cât de importantă era slujba lui. Urmaseră 
amândouă ședințe de terapie, Miriam și Marion, cu un foarte 
priceput psiholog de la poliţie, pentru a le ajuta să proceseze 
cumplitele evenimente, dar, din fericire, acestea nu păreau s-o fi 
afectat prea puternic pe fetiță. Poate că fusese prea mică 
pentru a înţelege cât de urât s-ar fi putut încheia situaţia. Da, 
existaseră câteva nopţi nedormite, în care Marion plânsese după 
ce se trezise din coșmaruri tulburătoare, dar trecuseră repede. 
Fusese mai greu pentru mama ei, desigur, iar Miriam continuase 
o vreme cu ședințele de una singură. Poate că încă mai mergea, 
nu era sigur; nu erau atât de apropiaţi încât ea să-i spună 
absolut orice, dar măcar se îndreptau în acea direcţie. Pas cu 
pas. 

— Unde-i Johannes? întrebă Munch, după ce se așezară pe 
canapea. 

— Era de serviciu și l-au sunat de la spitalul Ullevăll, deci a 
trebuit să intre în tură. O să încerce să se întoarcă dacă poate. 
Nu-i ușor când ești o persoană importantă, știi, spuse fiica lui, 
făcându-i cu ochiul. 


VP -18 


Munch îi răspunse la semnul cu ochiul printr-un zâmbet 
prietenos. 

— E gata tortul, anunţă Marianne, intrând în camera de zi cu 
zâmbetul pe buze. 

Holger Munch îi aruncă o privire discretă. Nu voia să se 
holbeze la ea, dar nu putea nici să-și ia de tot ochii de la ea. Il 
privi preţ de o clipă în ochi, iar Munch fu copleșit de dorinţa de a 
o târî în bucătărie și de a o strânge tare în braţe, ca pe vremuri, 
dar reuși să se stăpânească. Marion, care încerca și ea să se 
controleze, din alte motive, se dovedi a fi o distragere bine- 
venită. 

— Vă rog, mă lăsaţi să deschid unul? Sunt mai importante 
cadourile decât o tâmpenie de cântec. 

— Trebuie să cântăm „La mulţi ani” și să suflăm în lumânările 
de pe tort, știi asta, spuse Marianne, mângâind părul nepoatei 
sale. Pe lângă asta, trebuie să așteptăm până vine toată lumea, 
ca să vedem toate lucrurile frumoase pe care o să le primești. 

Marianne, Miriam, Marion și el. Nici să fi vrut, Holger Munch 
nu ar fi putut avea parte de un cadru mai plăcut pentru acea 
după-amiază. Cu toate acestea, cuvintele fostei sale soţii, care 
spusese că trebuia să aștepte „pe toată lumea”, păreau o 
replică dintr-o piesă de teatru, un semnal după care să-și facă 
intrarea cineva. Ca la un semn, ușa se deschise și apăru Rolf, 
profesorul din Hurum, ţinând în mâini un buchet uriaș de flori și 
rânjind cu gura până la urechi. 

— Bună, Rolf, ciripi Marion, alergând la ușă și cuprinzându-l în 
braţe. 

Munch simţi un junghi de gelozie când văzu braţele mici ale 
nepoatei sale îmbrăţișându-l pe bărbatul pe care-l dispreţuia cu 
înverșunare. O prețuia pe fetiță mai mult decât orice pe lume, 
dar în ceea ce o privea pe ea, situaţia stătuse mereu în felul 
următor: Bunicul singur. Bunica și Rolf împreună. 

— Uite câte cadouri am primit! 

ÎI târî pe Rolf în sufragerie, ca să poată admira exponatele. 

— Ce frumos, spuse el, mângâindu-i părul. 

— Și astea-s pentru mine? întrebă ea, arătând spre buchetul 
mare de flori din mâna lui. 

— Nu, astea-s pentru bunica, răspunse Rolf, uitându-se peste 
umăr la o Marianne care roșea, privindu-i din prag. 


VP -19 


Munch văzu cum îl privea fosta lui soție pe Rolf. Și acolo se 
încheie totul. Sentimentul plăcut. Jocurile de-a familia fericită. 
Se ridică să dea mâna cu Rolf și îl urmări pe bărbatul pe care-l 
disprețuia dându-i fostei lui soţii buchetul extravagant de flori, 
sărutând-o pe obraz. 

Din fericire, Marion veni a doua oară în ajutorul lui. Roșie la 
faţă de emoții, refuza să mai aștepte. 

— Vă rog, putem să terminăm odată de cântat? îi imploră 
fetița. 

Cântară în grabă. Marion nu era atentă, oricum. Suflă în 
lumânările de pe tort și dădu atacul la cadouri. 

În mai puţin de treizeci de minute, fetița terminase, iar acum 
stătea în faţa prăzii ei, destul de obosită. Păpușa Barbie avusese 
un mare succes. Marion îl cuprinsese cu brațele de gât pe 
Munch și, deși bărbatul se aștepta la o privire plină de reproș din 
partea lui Miriam pentru că-i ignorase dorinţa - din nou -, 
aceasta nu venise. Fiica lui nu făcuse decât să-i zâmbească, 
aproape ca în semn de mulţumire, și-l făcuse să simtă că totul 
era în regulă. 

Avu loc un moment stânjenitor după deschiderea cadourilor. 
Marianne și Rolf stăteau pe canapeaua aflată de partea cealaltă 
a mesei și existaseră loc presiuni pentru iniţierea unei 
conversații, de care niciunul dintre ei nu prea avea chef. Din 
fericire, Munch fu salvat de telefonul mobil. Era Mikkelson, și 
măcar o dată își alesese și el bine momentul. Munch se scuză și 
ieși, aprinse o ţigară de care avea mare nevoie și răspunse la 
telefon. 

— Da? 

— Tu nu mai răspunzi la telefon? mormăi o voce iritată de la 
celălalt capăt al firului. 

— Am un eveniment în familie, răspunse Munch. 

— Ce drăguţ, comentă Mikkelson. Totuși, mă tem că va trebui 
să-ţi stric evenimentul din familie. Am nevoie de tine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Munch, curios. 

— Un 233. O adolescentă, continuă Mikkelson, mai puțin 
sarcastic. 

— Unde? întrebă Munch. 

— În suburbiile din Hurum. Un botanist a găsit-o ceva mai 
devreme, azi. 


VP - 20 


Munch trase un fum zdravăn din ţigară. O auzea pe mica 
Marion râzând de cealaltă parte a ușii. O alerga cineva prin 
casă, probabil idiotul ăla care-l uzurpase. Munch clătină din cap 
cu iritare. Să sărbătorească ziua de naștere a lui Marion în fosta 
lui casă - unde-i stătuse capul? 

— Trebuie să te duci acolo imediat, spuse Mikkelson. 

— OK, sunt pe drum, răspunse Munch, încheind convorbirea. 

Aruncă ţigara și se pregăti să intre în casă când se deschise 
ușa și apăru Miriam. 

— E totul în regulă, tată? întrebă fiica lui, privindu-l 
încruntată. 

— Poftim? A, da... e doar... de la serviciu. 

— OK, spuse Miriam. Voiam doar să... 

— Ce voiai, Miriam? întrebă el nerăbdător, dar apoi se stăpâni 
și o mângâie afectuos pe umăr. 

— Să te pregătesc sufletește pentru marele anunţ, răspunse 
fiica lui, evitând să-l privească în ochi. 

— Ce anunţ? 

— Se căsătoresc, spuse Miriam în grabă, încă evitându-l. 

— Cine? 

— Mama și Rolf. Eu am încercat să-i spun că s-ar putea să nu 
fie momentul cel mai potrivit pentru un astfel de anunţ, dar, mă 
rog... 

În acel moment, Miriam îl privea îngrijorată, în mod evident. 

— Vii înăuntru sau ce faci? 

— Am un caz, spuse brusc Munch, neștiind ce altceva să zică. 

Se căsătoreau? După-amiaza începuse atât de promiţător, și 
el, ei, la ce se așteptase de fapt? Se supără pe sine însuși. În 
mod clar, un prost mai prost ca prostul bătrân nu exista. Totuși, 
în acel moment avea altceva asupra căruia să se concentreze. 

— Deci, pleci? întrebă Miriam. 

— Da, încuviință Munch. 

— Stai așa, mă duc să-ţi aduc haina, spuse Miriam și se 
întoarse la puţin timp după aceea cu scurta lui. 

— Va trebui să le transmiţi felicitările mele, bombăni Munch și 
o zbughi spre mașină. 

— Să mă suni, te rog, da? Vreau să vorbesc ceva cu tine, e 
important pentru mine. Când e convenabil pentru tine, promiţi 
că mă suni? strigă Miriam după el. 


VP - 21 


— Sigur, Miriam, o să te sun, răspunse Munch înainte să 
alerge pe cărarea pietruită, urcându-se repede în mașina sa, un 
Audi negru, și pornind motorul. 


Capitolul 5 


Era abia trecut de ora 5.00 după-amiaza și totuși era aproape 
beznă când Holger Munch ajunse la cordoanele poliţiei din 
capătul îndepărtat al peninsulei Hurumlandet. Își lipi buletinul de 
identitate de parbriz, iar un ofiţer tânăr, care părea puţin 
stânjenit că-l oprise, îi făcu repede semn să treacă. 

Munch trase pe dreapta la câteva sute de metri în interiorul 
cordoanelor și ieși în aerul răcoros de toamnă. Îşi aprinse o 
țigară și-și strânse scurta pe el. 

— Munch? 

— Da? 

— Eu sunt Olsen. Șeful operațiunilor. 

Munch strânse mâna înmănușată a unui polițist înalt, solid, 
între două vârste, pe care nu-l recunoștea. 

— Pune-mă la curent cu situaţia, te rog. 

— Victima a fost găsită la aproximativ șase sute de metri de 
șosea, la nord-nord-vest de-aici, spuse Olsen, arătând cu 
degetul prin pădurea întunecată. 

— Cine e acolo acum? 

— Cei de la Medicină Legală. De la Patologie. Unul dintre ai 
tăi... Kolstad sau cum îl cheamă pe-ăla? 

— Kolso. 

Munch deschise portbagajul mașinii, își scoase cizmele din 
cauciuc și tocmai se pregătea să se încalțe cu ele când îi sună 
mobilul. 

— Munch? Kim la telefon. Ești aici? 

— Da, sunt lângă șosea. Tu unde ești? 

— Sunt lângă cort. Vik a terminat și își pierde răbdarea, dar 
le-am spus să nu o miște până nu ajungi tu aici. O să vin eu să 
te iau. 

— Perfect. Cum stăm? 

— Nu o să dormim prea mult o bucată de vreme. Nenorocitul 
asta-i bolnav la cap. 


VP - 22 


— Ce vrei să spui? întrebă Munch, în timp ce un sentiment de 
neliniște începea să-l cuprindă treptat. 

Holger Munch avea aproape treizeci de ani de experienţă ca 
anchetator de omucideri; până-n acel moment, le văzuse cam 
pe toate. De obicei, putea păstra o detașare profesională de 
scenele pe care le vedea, iar dacă declaraţia ar fi fost făcută de 
oricine altcineva în afară de Kim Kolso, nu și-ar fi făcut griji. Dac- 
ar fi fost vorba de Mia, care se lăsa implicată emoțional în 
fiecare caz, sau de Curry, care sărea în sus și-n jos ca un yoyo 
toată ziua, ar fi trecut cu vederea, dar Kim? Povestea asta nu 
mirosea a bine. 

— Vrei să-ţi spun sau vrei să vezi cu ochii tăi? continuă Kolso. 

— Fă-mi un rezumat, spuse Munch, băgându-și un deget în 
ureche în timp ce o mașină de patrulă își pornea brusc sirena și 
trecea pe lângă el. 

— Mai ești pe fir? întrebă Kolso. 

— Da, da. Repetă, te rog, ce-ai spus. 

— E o adolescentă; șaisprezece sau șaptesprezece ani, 
credem noi, continuă bărbatul. Dezbrăcată. Pare un fel de cum 
să-i spun eu... ritual? E plin de pene-n jurul ei. Și de lumânări... 

Munch își băgă din nou degetul în ureche când încă o mașină 
de poliţie își urmă predecesoarea, cu luminile albastre sclipind. 

— ... aranjate ca un fel de simbol... 

Vocea lui Kolso se întrerupse din nou. Munch se încruntă la 
Olsen, care vorbea la telefon în timp ce gesticula spre ceva ce 
se întâmpla în apropiere de cordoane. 

— Nu te-aud, spuse Munch. 

— E un fel de formaţiune-pentagramă, continuă Kolso. 

— Ce? 

— Adolescentă dezbrăcată. Are corpul contorsionat într-o 
poziţie ciudată. Are ochii larg deschiși. În jurul ei e plin de 
pene... 

Și mai multe interferenţe. 

— Te-am pierdut! strigă Munch, băgând din nou degetul în 
ureche. 

— ... o floare. 

— Ce? 

— l-a băgat cineva o floare în gură. 

— O ce? 

— Te aud întrerupt. O să vin eu să te iau. 


VP - 23 


— OK. Sunt la... strigă Munch în telefon, dar Kolso deja 
închisese. 

Munch clătină din cap și mai trase adânc un fum din ţigară în 
timp ce Olsen se apropia de el. 

— Vreo doi reporteri băgăcioși s-au apropiat un pic cam mult 
la început, dar cred c-am reușit să delimităm acum toată zona 
prin cordoane. 

— Bun, încuviinţă Munch. Aţi început să umblaţi din ușă-n ușă 
să puneţi întrebări? Aţi trecut pe la casele alea de-acolo? 

— Da, confirmă Olsen. 

— A văzut cineva ceva? 

— Mie nu mi-a spus nimeni nimic. 

— Bun, asigură-te că incluzi și locul de camping aflat mai 
încolo, pe drum. Îmi imaginez că s-a închis pentru sezonul de 
iarnă, dar rulotele încă-s acolo. Nu se știe niciodată, poate-avem 
noroc. 

Olsen încuviinţă din nou, apoi dispăru. 

Munch își puse cizmele din cauciuc și găsi o căciulă din lână în 
buzunarul hainei. Aruncă ţigara și-și aprinse una nouă cu 
degetele înghețate și zdrelite, abia reușind să aprindă bricheta. 
Dumnezeule mare, nu fusese vară cu numai o zi înainte? Abia 
era după-amiază târziu, și deja era frig și întuneric ca într-o 
noapte de iarnă. 

Kim veni spre el, ieșind dintre copaci, cu fața ascunsă de 
întunericul din spatele unei lanterne mari. 

— Eşti pregătit pentru asta? 

„Pregătit pentru asta?” 

— Stai aproape, în spatele meu. Pe poteca asta există riscul 
să te împiedici. 

Munch încuviinţă și-și urmă colegul pe cărarea care ducea în 
pădure. 


Capitolul 6 


Miriam Munch stătea în fața apartamentului din strada 
Møllergata, întrebându-se dacă să apese sau nu pe butonul 
soneriei. 


VP - 24 


Apartamentul lui Julie. Era o veche prietenă care-i trimisese 
lui Miriam mesaje repetate pe telefon spunându-i că trebuia 
neapărat să vină. Cu ani în urmă, cele două fuseseră apropiate; 
adolescente rebele, își pierdeau vremea prin Blitz* și făceau 
voluntariat pentru Amnesty International, considerând că merita 
să protesteze pentru drepturile omului. Parcă trecuse o viaţă de- 
atunci. O altă epocă. O altă viaţă. Miriam oftă în timp ce degetul 
i se apropie încet de sonerie, dar îl retrase și continuă să tragă 
de timp. Marion era cu bunica și cu Rolf. Dormea la ei. Insistase 
să petreacă acolo weekendul de după ziua ei de naștere. 
Johannes lucra, ca de obicei, apartamentul lor era gol și nu 
foarte tentant, dar nici așa nu reuși să se convingă să apese pe 
sonerie. Nu era ca și cum n-ar mai fi fost la vreo petrecere de 
când o avea pe Marion, pentru numele lui Dumnezeu. Nu, ea 
avea o viaţă socială; altul era lucrul care o oprea. Cobori privirea 
spre pantofi și-și dădu brusc seama că arăta penibil. Purta o 
rochie și pantofi dichisiţi. Nu-și mai amintea când se îmbrăcase 
așa ultima oară. Petrecuse mai bine de o oră în faţa oglinzii, 
probând diferite ţinute, se machiase, se răzgândise, se 
schimbase, se demachiase, se așezase pe canapea, pornise 
televizorul, căutând orice care-ar fi putut s-o relaxeze, dar nu 
găsise nimic. Așa că oprise televizorul, se machiase din nou, mai 
făcuse o ședință în faţa oglinzii în diverse ţinute și în acel 
moment era acolo. Era emoţionată ca o adolescentă, simţea 
fluturași în stomac pentru prima oară după mulţi ani. 

„Ce ai impresia că faci?” 

Clătină din cap, exasperată de sine însăși. Era fericită, nu-i 
așa? |și repetase de multe ori această frază în minte în ultimele 
săptămâni. „Eşti fericită, Miriam. Îl ai pe Johannes. O ai pe 
Marion. Ai viaţa pe care ţi-ai dorit-o”. Și totuși, nu se putea 
abţine - avea gânduri nepotrivite. Încercase, dar nu-i ieșeau din 
minte. Noaptea, când punea capul pe pernă, chiar înainte să 
adoarmă. Dimineaţa, din momentul în care se trezea. În faţa 
oglinzii de la baie, în timp ce se spăla pe dinţi. Când o ducea pe 
Marion la școală și-i făcea cu mâna din spatele porţii masive din 
fier forjat. Aceleași gânduri, iar și iar, și o imagine în minte. Un 
chip. Mereu același chip. 

„Nu, n-o să meargă așa”. 


6€ Mișcare anarhistă, socialistă și comunistă pentru tineret fondată în Oslo în 1982, 
criticată adesea pentru protestele sale violente (n.tr.). 


VP - 25 


Se hotărâse. 

„Până aici”. 

Respiră adânc și începu să coboare treptele când se deschise 
ușa în spatele ei și Julie își făcu apariţia. 

— Miriam? Încotro crezi că o iei? 

Julie băuse deja destul de mult; flutura într-o mână un pahar 
cu vin roșu și râdea în gura mare. 

— Te-am văzut pe fereastră, dar m-am gândit că s-ar putea să 
te fi rătăcit. Hai înăuntru. 

Julie ridică paharul ca într-un toast și o chemă din nou pe 
Miriam pe scări. 

— Am greșit etajul, minţi Miriam în timp ce urca încet scările 
spre prietena ei. 

— Draga mea, chicoti Julie, pupând-o pe obraz. Hai, hai, intră. 

Julie - care știuse, cândva, totul despre Miriam - o târî în 
apartament și trase un șut ușii, închizând-o în urma lor. 

— Nu trebuie să te descalţi. Hai înăuntru, trebuie să faci 
cunoștință cu toată lumea. 

Ezitând, Miriam se lăsă condusă în camera de zi, care era 
plină de musafiri. Erau oameni care stăteau pe pervazuri, pe 
canapele și pe brațele fotoliilor; micul apartament era plin până 
la refuz. Mirosul de tutun și de substanțe ilegale plutea greu 
deasupra camerei, trecând prin pahare și sticle de toate formele 
și mărimile. Un tânăr cu o creastă verde pe cap pusese 
stăpânire pe sistemul de sunet și dădea muzica trupei The 
Ramones atât de tare, încât se zguduiau pereţii, iar Julie era 
obligată să strige pentru a capta atenţia tuturor. Miriam nu prea 
avea chef de așa ceva. 

— Băi, Kyrre! fluieră Julie. Oprește tentativa aia de muzică 
punk-rock. 

Miriam nu spuse nimic; brusc, se simţi prea elegant îmbrăcată 
și complet expusă, stând în prag, de mână cu prietena ei. 

— Salutare la toată lumea! strigă Julie în timp ce băiatul cu 
creastă dădea volumul mai încet, fără tragere de inimă. Ea e 
vechea și draga mea prietenă, Miriam. A intrat recent în pătura 
de sus, deci v-aș ruga să încercaţi să vă purtaţi în seara asta ca 
oamenii, nu ca golanii, bine? 

Râse copios de propria glumă și ridică paharul cu vin roșu 
într-un toast. 


VP - 26 


— Staţi așa, că n-am terminat. Miriam este fiică de poliţist. 
Da, m-aţi auzit bine. Tatăl ei este însuși superdetectivul Holger 
Munch, deci, dacă nu vreţi ca Brigada Antidrog să vă strice 
petrecerea asta, atunci ascundetți iarba. Geir, cu tine vorbesc. 

Arătă cu paharul în direcţia unui tânăr cu părul împletit în 
dreaduri și un pulover din lână, care era chircit pe pervaz cu o 
țigară mare de marijuana în gură și cu un zâmbet senin pe faţă. 

— Bun, poţi să dai din nou tare, îi zâmbi Julie tânărului cu 
creastă. Dar dacă tot pui punk-rock, atunci te rog să pui ceva ca 
lumea. 

Miriam își dorea mai mult decât orice să se crape pământul și 
s-o înghită, dar, din fericire, nimănui nu părea să-i pese de ce 
spusese Julie. Două secunde mai târziu, muzica pornise din nou, 
iar oamenii erau aplecaţi asupra paharelor cu băutură ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic, iar Julie o târî pe Miriam prin camera 
de zi în bucătărie, unde îi turnă un pahar cu vârf dintr-o cutie de 
vin roșu de pe blat. 

— Mă bucur foarte mult c-ai reușit să vii, spuse prietena ei, 
oferindu-i încă o îmbrăţișare lungă. Sunt puţin pilită, scuză-mă. 

— E în regulă, zâmbi Miriam, privind cu precauţie prin 
bucătărie. 

Nu fusese în camera de zi și nici acolo nu era. Poate că-și 
făcuse griji degeaba. O petrecere. Era doar o petrecere. O 
petrecere cu oameni de vârsta ei, care se purtau ca niște 
adolescenţi. Nimic mai mult. Fusese la destule petreceri formale 
cu prietenii doctori ai lui Johannes. Petrecuse destul timp 
discutând despre mașini, despre case la ţară, despre mărci de 
argintărie și despre porțelan. Avea o ţinută nepotrivită, dar, în 
afară de asta, era ca pe vremuri. Doar o petrecere. Nimic mai 
mult. Nu se întâmplase nimic rău. 

— E adevărat? 

Miriam se întoarse spre locul în care tocmai stătuse Julie, dar 
găsi pe altcineva în locul ei. 

— E adevărat? întrebă din nou tânărul din faţa ei, cu un 
zâmbet reţinut. 

— Ce să fie adevărat? rosti Miriam, aruncând din nou o privire 
prin bucătărie. 

— Că Holger Munch e tatăl tău? Polițistul? E anchetator la 
Omucideri, nu-i așa? 


VP - 27 


Miriam se simţi oarecum iritată de întrebare. O auzise de 
multe ori, se confruntase cu ea încă de când era copil - „tatăl ei 
e poliţist, nu îi putem spune nimic lui Miriam” -, dar când îl privi 
în ochi pe tânărul care pusese întrebarea își dădu seama că 
avea intenţii bune și că nu avea gânduri ascunse. Nu mai avea 
opt ani și nu era singură pe terenul de joacă. Tânărul purta o 
cămașă albă și ochelari rotunzi, avea o privire blândă și își 
exprima efectiv interesul, fără a avea motive ascunse. 

— Da, este tatăl meu, răspunse Miriam, simțind pentru prima 
oară după multă vreme că era în regulă s-o spună. 

— Tare, zise tânărul cu ochelari rotunzi, sorbind din băutură și 
părând că mai vrea să spună ceva, dar că nu-și găsește 
cuvintele. 

— Așa-i, e tare, rosti Miriam, ridicându-și din nou privirea 
peste marginea paharului cu vin roșu. 

— Și tu cu ce te ocupi? întrebă tânărul. 

— Ce vrei să spui cu asta? zise Miriam pe un ton defensiv, pe 
care îl regretă imediat. _ 

Băiatul era timid și puţin stângaci. Incerca doar să lege o 
conversaţie; poate chiar încerca să se dea la ea, lucru în privința 
căruia era foarte clar că nu avea nici experienţă, nici talent. 
Aproape că începea să-i fie milă de el, văzându-l cum stă acolo, 
ținând băutura strâns în mână, sperând că aceea avea să fie 
seara lui norocoasă. Părea aproape la fel de nepotrivit în peisaj 
ca și ea, având cămașa băgată în pantalonii călcaţi și cu pantofii 
care arătau aproape ca și pantofii aceia lucioși italienești, ceea 
ce nu erau, fiind doar o copie ieftină. Clătină din cap, rușinată de 
faptul că făcuse acea ultimă observaţie. Cu ani în urmă, și ea ar 
fi fost printre oamenii care stăteau pe un pervaz cu o ţigară de 
marijuana în gură; acum, putea face diferenţa dintre o pereche 
autentică de pantofi marca Scarosso și niște falsuri. 

— Sunt mamă, rosti ea cu bunăvoință. Am studiat jurnalismul 
și cred c-o să mă întorc la facultate, dar, pentru moment, sunt 
mamă cu normă întreagă. 

— Ah, da, spuse băiatul cu ochelari rotunzi, părând puţin 
dezamăgit. 

Miriam Munch era o fată drăguță, care nu ducea lipsă de 
potenţiale partide sau oferte. Cu toate acestea, replica „am o 
fetiță de șase ani” era suficientă pentru a-i trimite pretendenţii 


VP - 28 


la plimbare, cu coada între picioare. Să nu mai vorbească și de 
faptul că avea un iubit. 

— Dar tu cu ce te ocupi? îl întrebă ea, tot cu blândețe, însă 
băiatul părea să fi rămas fără chef și căuta deja pe altcineva. 

— E genial la conceperea afișelor, nu-i așa, Jacob? 

Brusc, el își făcuse apariţia. 

— Jacob, ea este Miriam. Miriam, el este prietenul meu, Jacob. 
Văd că deja v-aţi cunoscut. Ce drăguţ. 

El îi făcu un semn cu ochiul și zâmbi. 

— Deci ea e cea pe care ai... spuse băiatul cu ochelari rotunzi; 
părea puţin stânjenit și brusc dornic să plece de-acolo. Cred că- 
mi mai trebuie unul, mormăi el apoi, arătând spre paharul de 
băutură înainte de a dispărea. 

— „Ea e aceea”? Adică...? zâmbi Miriam. 

— Ah, știi tu, răspunse el, râzând ușor. Faină rochie, apropo. 
Mă bucur să văd pe-aici pe cineva care are stil. 

— Mulţumesc, spuse Miriam, făcând o mică reverență. 

— Deci? întrebă el. 

— Ce anume? întrebă ea. 

— Nu crezi că e cam aglomerat aici? 

— Mult prea aglomerat, chicoti Miriam. 

— Am auzit că se servește o margarita decentă la 
Internasjonalen’, spuse el zâmbind. 

— Nu credeam c-o s-ajung vreodată să spun asta, râse 
Miriam, dar chiar mi-ar pica bine niște tequila acum. 

— Atunci, asta o să facem. 

Îi făcu un semn cu ochiul, puse paharul cu băutură pe blatul 
din bucătărie și o conduse prin mulţimea zgomotoasă. 


Capitolul 7 


Detectivul Jon Larsen, cunoscut prietenilor să-i drept Curry, 
încerca să intre în apartamentul lui, dar nu reușea să bage cheia 
în gaură. 

Îi promisese de atâtea ori logodnicei sale că avea să se lase. 
Făcuseră economii timp de aproape un an. Două mii de coroane 
pe lună. Fiji era destinaţia ei de vis. Trei săptămâni în paradis. 


7 Principalul bar unde se servesc băuturi alcoolice în Oslo (n.tr.). 
VP - 29 


Aveau să bea cocktailuri exotice cu umbreluţe. Să înoate alături 
de pești colorați în mări azurii. Urma să se bucure de timp liber, 
având o slujbă care nu-i făcea plăcere; doar că reușise el să 
strice iarăși totul. 

Curry înjură în barbă și reuși în cele din urmă să bage cheia 
minusculă în gaura abia vizibilă, intrând în apartament cât de 
discret putea. Încercă să-și agaţe jacheta, dar nu nimeri cuierul 
și rămase bălăngănindu-se în hol, întrebându-se dacă să se 
îndrepte spre baie sau să se întindă imediat pe canapea. Era 
locul unde dormea mereu când venea acasă în halul ăla, pișat 
pe el de beat, incapabil să se justifice, risipindu-și economiile. 
Încă o partidă de pocher. O pierdere mare - din nou. Avusese 
cărți bune toată seara, dar apoi mizase totul pe o chintă, doar 
pentru a fi confruntat cu o chintă de culoare; câștigătorul rânjea 
la el de la masă în timp ce jetoanele lui își găsiseră un nou 
proprietar. Nu avea de ales decât să se îmbete; ea nu putea să 
înţeleagă asta? 

„Băga-mi-aș picioarele”. 

Se sprijini de zid, reuși să-și scoată încălţările din picioare, 
intră cu pași împleticiţi în camera de zi și se îndreptă spre 
canapea. 

Fiji, asta era ideea ei, dar de ce era nevoie să zboare tocmai 
până-n celălalt capăt al lumii pentru un pahar cu băutură? Asta 
puteau face și acasă. Curry traversă nesigur camera de zi și-și 
trânti corpul musculos pe canapeaua albă de la IKEA. Işi puse 
capul pe una dintre pernele decorative și încercă să tragă o 
pătură pe el, reușind s-o ridice doar până la genunchi, apoi fu 
trezit de sunetul telefonului mobil, fără să-și dea măcar seama 
că adormise. 

— Alo? 

Afară se luminase de ziuă. 

— Eşti treaz? întrebă Munch. 

— Treaz? bombăni Curry, incapabil să-și desprindă capul de 
pe pernă. 

Munch părea stresat și prost dispus. 

— Chemăm pe toată lumea, crezi că poţi să vii aici, într-o oră, 
pentru o ședință cu echipa? 

— Duminica? întrebă Curry, căscând. 

— Ești în stare de așa ceva? întrebă Munch. 

— Sunt... încercă să spună Curry. 


VP - 30 


Îi cursese salivă din gură în somn. Avea obrazul umed. Se 
chinuia să-și adune cuvintele din creier și să le scoată pe gură. 

— Vii la birou într-o oră? 

— Sigur, mormăi Curry, reușind să se ridice în capul oaselor 
pe canapea înainte ca trupul să-i trimită o amintire dură a nopţii 
anterioare și să-l oblige să se întindă din nou. 

— Trebuie doar să... vorbesc cu Sunniva... să anulez 
plimbarea de duminică... Urcam dealurile să luăm o gură de aer, 
dar... 

Curry privi neliniștit prin camera de zi, cu niște ochi pe care 
nu părea a fi în stare să-i deschidă, căutând-o pe logodnica lui, 
care, după câte se părea, nu era acasă. 

— Îmi pare rău că-ţi tulbur planurile de natură romantică, dar 
am nevoie să fii aici, spuse Munch pe un ton care nu exprima 
deloc părere de rău. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să-ţi spun la telefon. O oră, bine? 

— Da, sigur. O să fiu acolo. Trebuie doar să... dar Munch 
închisese deja. 

Curry merse bălăbănindu-se până-n bucătărie și găsi trei 
calmante, pe care le dădu pe gât cu aproape un litru de apă. 
Intră la duș, împleticindu-se, și stătu acolo până când se termină 
apa caldă. 

Ajunse pe strada Mariboesgate, la numărul 13, și era gata să 
tasteze codul pentru ușa de la intrare când sosi Anette Goli. Era 
o persoană destul de tăcută, care nu prea atrăgea atenţia 
asupra ei, dar era o avocată competentă, mereu sinceră și nu-i 
plăcea să piardă vremea cu prostii. Unii credeau că Mikkelson o 
favoriza pentru că ea se gudura pe lângă el, dar Curry nu 
văzuse vreodată așa ceva. 

— "'Neaţa, spuse Anette, intrând în lift în faţa lui. 

— Dap, mormăi Curry. 

Avea vocea răgușită din cauza consumului de whisky și de 
țigări, o auzea, și-și drese glasul tușind. 

— Ai avut o noapte lungă? întrebă Anette, zâmbindu-i cu 
subiînțeles. 

— Nu... de ce? 

— Duhnești, răspunse Anette. 


VP - 31 


— Am băut câteva pahare, atâta tot, mormăi Curry, simțind 
noaptea care trecuse cum își reintra în drepturi pe deplin în timp 
ce liftul urca încet, legănându-se, spre etajul al doilea. 

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă el, încercând să zâmbească. 

— O adolescentă găsită în Hurum, fu tot ce spuse Anette. 

— Am înţeles. Ceva... piste? îngăimă Curry în timp ce liftul 
ajungea la etajul al doilea. 

Anette îl privi încruntată, apoi clătină ușor din cap și intră în 
birou, mergând înaintea lui. 

Curry o luă ca pe un semn că ar fi fost mai bine să-și ţină gura 
închisă în ziua aceea. Intră în bucătărie, unde-și făcu o ceașcă 
mare de cafea, pe care încercă să nu o verse în drum spre biroul 
anchetatorilor. 

Făcu un semn scurt din cap către toţi membrii echipei. Kim 
Kolso, Ludvig Gronlie, Gabriel Mork, femeia nouă pe care Munch 
o angajase recent - oare cum o chema, totuși? Ceva cu Y? 
Scundă, blondă, drăguță în felul ei, deși hainele-i erau un pic 
prea băieţești pentru gustul lui. Ylva, așa o chema. Curry găsi un 
loc în spatele încăperii și-și puse cu grijă ceașca de cafea pe 
masa din faţa lui. 

Munch își ocupase deja locul lângă pupitru și ţinea 
telecomanda proiectorului în mână. Era încruntat. De data 
aceasta, nu zâmbea, așa cum făcea de obicei pe durata 
ședinţelor de echipă. 

— Ludvig, stinge, te rog, luminile, spuse el sec, apăsând 
butonul telecomenzii. 

O fotografie apăru pe ecranul suspendat din spatele lui. Curry 
tresări când o văzu. Mahmureala îi provoca spasme. Îl lovise 
puternic, tocmai în acel moment, și îi părea rău că venise la 
muncă. Ar fi trebuit să mintă. Să spună că era bolnav. Să 
rămână pe canapea. Transpiraţia începu să-i curgă pe sub 
cămașă; îi tremurau mâinile, nu-și putea stăpâni degetele. Curry 
ținea strâns ceașca de cafea, sperând că nu observase nimeni. 

— leri, la ora 12.40, cadavrul unei tinere a fost găsit în 
pădurea din capătul peninsulei Hurumlandet, spuse Munch. La 
ceva distanţă de cărarea care duce într-un loc numit 
Haraldsfjellets. Cadavrul a fost descoperit de către Tom 
Petterson, un botanist în vârstă de patruzeci și șase de ani, care 


8 Rezervaţie naturală din Norvegia (n.tr.). 
VP - 32 


lucrează la Universitatea din Oslo. Petterson mersese acolo 
pentru a fotografia niște plante și a dat întâmplător peste fată. 

Curry văzuse multe la viața lui și credea că era imun, dar 
acolo era vorba despre altceva, iar faptul că era mahmur nu-l 
ajuta deloc. Fata era goală. Părea îngrozită. Avea ochii larg 
deschiși. Corpul îi era contorsionat într-o poziţie ciudată - de 
fapt, o formă -, un braţ arătând în sus, celălalt atârnând ciudat 
într-o parte. 

Munch apăsă din nou butonul. Apăru o altă fotografie. 

— Potrivit patologului, fata a fost strangulată, posibil în zona 
unde a fost găsită, și așezată după moarte așa cum am găsit-o. 
Vom analiza ulterior detaliile mai amănunţit, dar, în etapa 
actuală, merită remarcate aceste aspecte... 

Munch apăsă rapid butonul și mai multe fotografii apărură pe 
ecranul din spatele lui. 

— Pene. 

O altă fotografie. 

— Lumânări. 

O altă fotografie. 

— O perucă. 

O altă fotografie. 

— Poziția braţelor ei. 

O altă fotografie. 

— Acest tatuaj. E un cap de cal, cu literele „A” și „F” 
dedesubt. 

Curry încercă să bea niște cafea, dar nu reuși și o scuipă cât 
putu de discret în ceașcă. Se chinuia să ţină pasul cu ședința. 
Ochii îi jucau în cap și era copleșit de dorinţa disperată de a lua 
o gură de aer proaspăt. Incă era beat când sunase Munch. 
Acesta era motivul pentru care reușise să ajungă la birou fără să 
se prăbușească de tot, dar alcoolul îl lovi ca o avalanșă și fu 
nevoie de tot efortul de care era în stare ca să nu se 
pleoștească peste masă. Rachiu? Băuse rachiu? li apăru în minte 
o imagine vagă, un lift într-un bloc de apartamente din... 
Gsterăâs”, oare? Un tip cu mustață, niște gagici pe tocuri înalte 
care-și dăduseră cu un parfum mult prea puternic și o stacană 
zdravănă de alcool. Doamne, nici nu era de mirare că avea o 
stare de tot rahatul. Și unde era Sunniva? Oare își dăduse 


9 Sat din provincia norvegiană Akershus (n.tr.). 
VP - 33 


seama de adevăr? Oare plecase să stea la mama ei, permanent 
de data asta? 

— Și, nu în cele din urmă, asta. 

Vocea lui Munch părea foarte îndepărtată. 

O altă fotografie. 

— Floarea din gura ei. Ochii măriţi de teamă. 

— Psihopatul dracului, șuieră Kim Kolso din spatele lui. 

Curry nu se mai putea stăpâni multă vreme. Toată ziua 
anterioară voia să-i iasă din corp. Privi disperat în jur, încercând 
să găsească ușa; voia să alerge afară, dar picioarele refuzau să-l 
asculte. 

Așa că rămase pe loc și respiră adânc, continuând să ţină 
cana strâns în mână. 

— Raportul patologic preliminar, continuă Munch, fără să 
observe reacţiile celor din încăpere, arată o serie de 
particularităţi pe care le vom analiza și individual, dar, pentru 
moment, asta avem. 

Noi fotografii. Curry nu era în stare să le privească. 

— O ultimă fotografie. Are zgârieturi pe coate și pe genunchi. 
Palmele îi sunt pline de bășici. Pe lângă asta, fata este ciudat de 
slabă. Scheletică, după cum vedeţi - practic, e anorexică -, și 
credem că acesta ar putea fi motivul. 

Munch lăsă ultima fotografie pe ecran în timp ce frunzărea 
niște dosare din fața lui. 

— Potrivit patologului, singura substanţă găsită în stomacul ei 
au fost grăunțele. 

În acel moment avură loc noi reacţii în încăpere. 

— Nutreţuri pentru animale? întrebă Ludvig Gronlie. 

— Da, încuviință Munch. 

— Dar, Dumnezeule... 

— Grăunţe? 

— Cum se poate așa ceva? 

— Nu înţeleg, spuse Ylva, fata cea nouă, părând sincer 
confuză. 

— Nu are în stomac nimic care să se asemene cu hrana 
normală, răspunse Munch. Așa cum am spus, acesta este doar 
raportul preliminar. Vik mi-a promis mai multe informații pentru 
mâine, așa că va trebui să așteptăm să vedem ce va fi. Intre 
timp... 


VP - 34 


Munch părea că vrea să spună ceva, dar fu întrerupt de 
sunetul telefonului. Se uită pe ecran și se hotărî să răspundă la 
apel. 

— Bună, Rikard. Mi-ai primit mesajul? întrebă el. 

Rikard Mikkelson. Curry nu-l mai auzise pe Munch adresându- 
i-se șefului lor pe numele mic. Văzu că și ceilalți schimbau priviri 
nedumerite și ridicau din umeri, complet depășiți de ceea ce se 
întâmpla. 

Munch băgă o ţigară în gură și arătă spre balcon, indicând că 
toţi puteau lua o pauză. 


Capitolul 8 


Mia Kruger era îngenuncheată pe podeaua apartamentului ei, 
cu un șir de cutii cu pastile în faţă, căutând un motiv să nu 
deschidă capacele. 

Se plimbase toată noaptea în sus și-n jos prin apartamentul 
gol, petrecuse ore întregi mergând înainte și înapoi, cu braţele 
cuprinzându-i trupul străbătut de frig, înainte să adoarmă pe 
salteaua din faţa ferestrei. 

Acolo, avusese vise frumoase. Despre Sigrid. Un vis recurent. 
Sora ei geamănă purta o rochie albă și alerga printr-un lan 
galben de grâu, zâmbind și făcând cu mâna. 

„Hai, Mia, hai”. A 

E foarte liniștitor. O făcuse să se simtă extrem de calmă. li 
dăduse o senzaţie puternică de căldură. O făcuse să își dea 
seama că viaţa chiar merita trăită, la urma urmei. Dar apoi se 
trezise. În zgomotele orașului. Vacarmul realităţii. Acel întuneric 
atotcuprinzător, și nu-și dădea seama de ce fusese de acord să 
încerce să trăiască. Pentru că așa se hotărâse, nu? In casa de 
lângă mare. Pe Hitra, acea insulă singuratică. Să lase această 
lume în urmă. Se hotărâse cu mult timp în urmă - chiar trebuia 
să treacă din nou prin tot calvarul ăla? 

„Hai, Mia, hai”. 

Da. 

„Hai, Mia, hai”. 

Măcar să încerce? 

Nu. 


VP - 35 


„Hai, Mia, hai”. 

Miei îi era atât de frig, încât tremura din toate încheieturile. 
Strânse plapuma pe ea și întinse un braţ subţire, alb, spre una 
dintre cutii. Încercă să citească eticheta, dar nu reuși s-o vadă 
cum trebuia. Nu aprinsese lumina. Nu era sigură că plătise 
factura la electricitate. Se ridică să-și ia ceva de băut. 

„Eu nu beau”. 

Fusese cuminte, ascunsese toate sticlele, încercând să 
trăiască, să fie sănătoasă și virtuoasă; le ascunsese în coșul de 
rufe. 

„Nu fac decât să ascund rufe jegoase pe care sper să le spăl, 
într-o mașină de spălat pe care nici măcar n-am băgat-o în priză, 
într-un apartament, într-un oraș, într-o lume din care nu vreau 
să fac parte”. 

Se zări în oglinda de la baie și-și aminti cum se văzuse cu 
doar câteva luni înainte, în casa ei de pe insula Hitra. 

Pe vremea aceea, abia îndrăznea să se privească în ochi, dar 
în acel moment o făcea, fixându-se cu privirea, ca pe un fel de 
fantomă din adâncul oglinzii. 

Ochi albaștri, strălucitori, de norvegiancă. Păr lung și negru, 
căzând în valuri peste umeri slabi, palizi. Cicatricea de lângă 
ochiul stâng, o tăietură care nu avea să dispară niciodată. 
Micuţul fluture pe care și-l tatuase chiar deasupra liniei 
chiloţilor, pe șold, într-o noapte plină de prostia tipică tinereţii, 
petrecută la Praga. Mângâie mica brățară din argint de pe 
încheietura mâinii drepte. Primiseră câte una la confirmarea lor, 
ea și Sigrid. O brățară pentru copii, cu talismane, o inimă, o 
ancoră și o literă, „M” pe a ei, „S” pe a lui Sigrid. In acea seară, 
după ce petrecerea se terminase și invitaţii plecaseră acasă, 
stăteau în dormitorul lor comun din Åsgårdstrand când Sigrid 
sugerase brusc să facă schimb. 

„O iei tu pe-a mea, iar eu pot s-o iau pe-a ta?” 

Mia nu-și mai scosese niciodată brăţara din argint. 

„Mia Rază-de-Lună”. Era numele de alint pe care i-l dăduse 
bunica ei. 

„Ești specială, știi asta? Și ceilalți copii sunt buni, dar tu știi 
unele lucruri, nu-i așa, Mia? Tu vezi lucrurile pe care ceilalţi le 
trec cu vederea”. 

Bunica nu era bunica ei biologică, dar o iubise ca și cum ar fi 
fost. Sigrid și Mia. Mia și Sigrid. Două gemene superbe, adoptate 


VP - 36 


de un cuplu de vârstă mijlocie, Eva și Kyrre Kruger, când mama 
lor, care era prea tânără, nu voise, nu putuse să le poarte de 
grijă. 

„Mama. Tata. Bunica. Sigrid”. 

Patru morminte în același cimitir; mai lipsea doar al ei. Mia 
băgă mâna în mormanul de rufe murdare, scoase o sticlă și o 
puse, încă tremurând în lenjeria intimă, pe salteaua de pe 
podea, în fața șirului de cutii cu pastile. 

Să meargă la psiholog? 

„Imi bag picioarele-n treaba asta”. 

Incercase, nu-i așa? 

Mattias Wang. Cu mustăcioara lui subţire, în cea mai elegantă 
parte a orașului Oslo, blând și bun, inteligent și dedicat, educat 
din cap până-n picioare, și tot n-avea habar de nimic. 

„Ştii ce cred eu, Mia?” 

Mia răsuci dopul sticlei. „Nu?” Și duse sticla la gură. 

„Eu cred că slujba ta te îmbolnăvește”. 

Simţi căldura răspândindu-i-se în gât. 

„Ce vrei să spui?” 

Senzaţia o apropie de vis. De Sigrid. 

„Nu ești ca toți ceilalţi polițiști”. 

Mia trase o dușcă din sticlă și simţi căldura împrăștiindu-i-se 
prin tot corpul. 

„Cum vine asta?” 

Abia mai simţea frigul. 

„iți pasă prea mult. Cred că asta te ucide”. 

Mia strânse plapuma pe ea. Era reconfortant și liniștitor. 

„De ce, Mattias?” 

Cinci cutii de pastile albe. 

„Tot acel rău la care asiști. Tot ce ești nevoită să vezi. Pentru 
alții, e doar o slujbă. Pentru tine e, ei bine, nu știu... E de parcă 
ți s-ar întâmpla ţie, de parcă tu ai fi victima tuturor acelor 
cruzimi - sau ţi se pare că exagerez?” 

Mia duse din nou sticla la gură. 

„Cred că te înșeli”. 

Cinci capace de desfăcut. 

„Evident, n-ai avut parte de multe ședințe de consiliere, nu 
pot pretinde că te cunosc sau că am habar de ceva, dar asta a 
fost - cum să-i spun? -, asta a fost prima mea impresie legată 
de cine ești tu”. 


VP - 37 


De data aceasta, Mia lăsă sticla lipită de buze mult timp. 

„Continuăm săptămâna viitoare?” 

Nu. 

„Eu cred că putem găsi o cale de scăpare, nu-i așa, Mia?” 

Nu. 

Mia Krüger puse sticla jos și mângâie, calmă, mica brățară din 
argint de pe încheietura mâinii. 

„Nu. Nu cred”. 

Apoi începu să desfacă atent capacele cutiilor de pastile care 
stăteau pe podeaua acoperită de linoleum. 


Capitolul 9 


Holger Munch era prost dispus în timp ce stătea în spatele 
volanului și se îndrepta spre Bislett. Opri la roșu pe strada 
Ullevålsveien și urmări un cuplu tânăr împingând un cărucior în 
timp ce traversa intersecţia din faţa lui. Își aprinse o ţigară și 
clătină din cap. Cum se întâmplase? Cu destul de puţină vreme 
înainte, și el fusese în aceeași situaţie. El și Marianne. Cu Miriam 
în cărucior. Și de ce nu putea să-și scoată din minte faptul că se 
recăsătorise? În mod sigur, avea lucruri mai importante la care 
să se gândească. O fată de șaptesprezece ani. Ucisă și lăsată 
goală în pădure. Pe un pat din pene. Cu o floare în gură. lar el se 
gudurase pe lângă Mikkelson; era posibil ca din cauza asta să fie 
nervos. Dar din momentul în care intrase în cortul alb din 
pădure și văzuse fata zăcând acolo, știuse ce avea de făcut. 
Avea nevoie de Mia Kruger. Avea o echipă foarte bună, cei mai 
buni anchetatori din ţară, dar nu era nimeni ca ea. 

Un claxon care răsună din spatele lui îl smulse din visare. La 
semafor era verde, iar tânărul cuplu plecase. Munch băgă 
mașina în viteză și o luă spre stadionul Bislett. Să se 
căsătorească? Oare care naiba era logica? Tocmai parcase 
mașina și se pregătea să coboare când îi sună mobilul. 

— Munch. 

— Ludvig la telefon. 

— Da? 

— Cred c-am identificat-o. 

— Deja? 


VP - 38 


— Așa cred. 

Munch le spusese lui Ludvig Gronlie și noii sale asistente, 
Ylva, să verifice lista de persoane dispărute. 

— Bună treabă. Cine e? 

— Încă așteptăm confirmarea, dar sunt destul de sigur că 
despre ea e vorba. Camilla Green. A fost dată dispărută cu trei 
luni în urmă. Descrierea se potrivește - înălţimea, culoarea 
ochilor, tatuajul -, dar ceva nu e tocmai în regulă. 

— La ce te referi? 

— De-asta a durat atât, continuă Gronlie. 

Munch zâmbi pentru sine, apoi își aprinse o ţigară. „Atât”. 
Trecuseră mai puţin de două ore de când făcuse solicitarea. Se 
simţea aproape vinovat pentru că insistase pe lângă Mikkelson 
că trebuia neapărat s-o primească pe Mia înapoi. Era deja șeful 
celei mai bune echipe de anchetatori din țară. 

— Continuă, spuse Munch, coborând din mașină. 

— Camilla Green, continuă Gronlie, părând că citea cu voce 
tare de pe ecranul calculatorului. Născută pe 13 aprilie 1995. 
Ochi verzi. Păr blond-închis, până la umeri. 1,68 m înălţime. Are 
vreo șaptezeci de kile. Părinţii au murit. A fost dată dispărută de 
către Helene Eriksen, care este managerul unui loc numit Azilul 
Hurumlandet. 

— Șaptezeci de kile? întrebă Munch, scoțând din mașină 
dosarul cazului înainte de a o încuia. Atunci, n-are cum să fie ea, 
nu-i așa? Fata pe care-am găsit-o noi e slabă, nu uita... 

— Știu, îl întrerupse Gronlie. Dar am o poză, și e ea, cu 
siguranţă. Camilla Green. Toate celelalte detalii se potrivesc. 
Tatuajul și tot. 

— OK, și când ai zis c-a fost dată dispărută? 

— Pe 19 iulie. Dar aici e chestia ciudată și se explică de cea 
durat ceva până s-o găsim în registru. 

— Ce anume? 

— Femeia care a dat-o dispărută, Helene Eriksen, trebuie să o 
fi dat - ăăă, cum se zice - „nedispărută”? La doar câteva zile 
după aceea. 

— Adică, a fost găsită? 

Gronlie tăcu preț de câteva secunde, ca și cum s-ar fi uitat din 
nou pe ecran. 

— Nu, n-a fost găsită. Anunţul a fost retras pur și simplu. 


VP - 39 


— Dar n-are nicio logică, spuse Munch, aruncând o privire în 
sus, spre apartamentul Miei. 

Ambele ferestre erau întunecate. Încercase s-o sune, dar ea 
nu răspunsese la telefon, ceea ce-l făcuse să se hotărască să 
meargă s-o vadă. 

— ... dar nu răspunde la telefon, spuse Gronlie. 

— Cine? 

— Helene Eriksen. E un număr trecut aici, dar nu răspunde la 
telefon. 

— OK, spuse Munch, traversând strada. Ziceai că părinţii 
Camillei au murit? In mod sigur avea pe cineva care răspundea 
de ea, nu-i așa? Ce mai știm despre ea? 

— Asta e tot ce am pentru moment, răspunse Gronlie. Numai 
locul ăsta, Azilul Hurumlandet. 

— Care e unde? 

Munch se apropie de intrare și studie grămada de sonerii, deși 
știa că e inutil; Mia nu voia să se știe unde locuia. Făcu doi pași 
înapoi și privi din nou spre ferestre. Chiar era ciudat. Nu locuiau 
chiar atât de departe unul de celălalt, apartamentul lui de pe 
strada Theresesgate fiind la doar câteva minute distanță, și 
totuși nu-i făcuse Miei nicio vizită la domiciliu. De fapt, nu era 
ciudat; era mai degrabă trist. Aruncă mucul de ţigară pe jos, mai 
aprinse una și se simţi din nou vinovat. Din momentul în care 
Mikkelson o suspendase, se întâlniseră doar de câteva ori. 
Intrevederi scurte, aproape superficiale, la Justisen. Mia păruse 
distantă, vorbind monosilabic. Nu era de mirare, având în 
vedere prin ce trecuse. Câteva apeluri telefonice. Câteva cești 
de ceai. Poate că ar fi trebuit să facă mai multe pentru ea. Să fie 
un șef mai bun. Un prieten mai bun. Dar așa era Mia. Tinea la 
intimitatea ei, ura intrușii, așa că o lăsa în pace. 

— N-am reușit să aflăm mare lucru, dar se pare că e un fel de 
cămin pentru adolescenţii cu probleme, continuă Gronlie. Au un 
site web, dar e cam... 

— În stilul anilor 1990, interveni Ylva în fundal. 

— Necesită niște actualizări, spuse Gronlie. 

— Dar chiar este o firmă de grădinărit? 

— Da, răspunse Gronlie. Din câte ne putem da seama, e un 
loc pentru tinerii care, știți, au probleme. Se duc acolo ca să 
muncească. Asta e cam tot ce știu pentru moment, e tot ce am. 

— Grozav, spuse Munch. Mai încercaţi la cum o cheamă? 


VP - 40 


— Helene Eriksen. 

— OK, încercaţi până când răspunde. Și, între timp, vedeţi ce 
mai puteţi afla despre Camilla Green. 

— Ne ocupăm deja de asta, spuse Gronlie. 

— Bine, răspunse Munch și închise telefonul. 

Încercă din nou numărul Miei, dar tot nu răspundea. Rămase o 
clipă pe loc, întrebându-se dacă să încerce să sune la toate 
soneriile fără nume, ca să vadă dacă avea să dea din întâmplare 
de persoana pe care-o căuta, dar avu noroc când se deschise 
ușa. O tânără în haine sport, mulate și colorate, își făcu apariţia, 
iar Munch apucă să-și arunce ţigara și să se strecoare pe ușă 
înainte să se închidă din nou. 

Era la etajul doi, asta știa sigur. Merseseră pe jos spre casă de 
la Justisen la un moment dat, iar ea i-l arătase. 

„Uite, aici stau. Asta-i noua mea casă”. 

Fusese beată, vorbind sarcastic. 

„Acasă”. 

Nu părea să fi vorbit serios. Munch gâfâia în timp ce urca 
scările spre etajul al doilea. Din fericire, erau doar două 
apartamente. Unul avea o pancartă pe ușă: „Aici locuiesc 
Gunnar și Vibekke”. Pe cealaltă ușă nu era nimic. 

Munch își desfăcu nasturii de la scurtă, apăsă de două ori 
butonul soneriei și așteptă. 


Capitolul 10 


Miriam Munch se trezise într-un alt apartament. Nu într-un alt 
pat. Nu făcuse asta; el fusese un gentleman și nici măcar nu 
propusese așa ceva. Adusese o plapumă și improvizase un pat 
pe canapeaua din micul și fermecătorul apartament, care nu 
semăna deloc cu alei. 

O viaţă complet diferită, care se asemăna cu viața pe care o 
trăise înainte de a rămâne însărcinată; cumva, o viață mai 
liberă. Apartamentul proaspăt cumpărat de ea și Johannes în 
cartierul Frogner avea gresie italiană și aplice în baie. Un frigider 
care făcea cuburi de gheaţă, cu un compartiment special pentru 
păstrarea legumelor proaspete mai mult timp. O mașină de 
spălat vase cu afișaj digital. Aveau radiatoare electrice pe care 


VP - 41 


le puteau controla cu ajutorul telefoanelor, astfel încât să aibă 
temperatura perfectă atunci când se întorceau acasă. O mașină 
nouă - Miriam nici măcar nu știa ce marcă era, dar, aparent, 
avea toate lucrurile pe care trebuia să le aibă o mașină 
modernă: GPS, tracțiune pe patru roţi, airbaguri în faţă și în 
spate, ecrane DVD, trapă și suport pentru schiuri. Acel 
apartament reprezenta ceva cu totul diferit. Postere vechi, lipite 
pe pereţi cu bandă adezivă. Un casetofon într-un colț. Haine 
peste tot. Simti un curent de aer dinspre fereastră în timp ce se 
ridica în șezut pe canapea; era atât de frig, încât strânse 
plapuma pe ea. Se întinse după ţigările de pe masă. 

Octombrie în Oslo. Venea iarna, iar în mod normal ar fi pornit 
termostatul din bucătărie, care controla temperatura din tot 
apartamentul, pentru ca lui Marion să-i fie cald când apărea din 
dormitor, cu pleoapele grele de somn și se așeza la masa din 
bucătărie ca să-și mănânce micul dejun. Miriam începu să aibă 
din nou mustrări de conștiință. Nu era un om bun, nu-i așa? 
Mersese la o petrecere. Apoi, se întorsese acolo, stând trează 
toată noaptea pe canapeaua unui străin, bând vin roșu, vorbind 
despre lucruri pe care cu greu își amintea să le fi spus cuiva 
înainte. Despre tatăl ei. Despre divorț. Despre ceea ce simţea cu 
adevărat. Despre Johannes. Despre bănuiala subtilă că-l alesese 
numai pentru a se răzvrăti, pentru a avea un copil cât încă era 
foarte tânără, cu un bărbat care era complet opusul tatălui său. 

Miriam își aprinse o ţigară, scotoci prin geanta de pe masă 
după telefonul mobil, dar nu găsi nimic din partea lui Johannes. 
Nici „Îmi e dor de tine”. Nici „Unde ești?” Doar un mesaj de la 
mama ei: „E în regulă dacă Marion mai rămâne o noapte? Ar 
vrea s-o ducem noi la școală mâine”. 

Miriam îi răspunse printr-un mesaj: „OK, mamă, e în regulă, s- 
o pupi din partea mea”. Puse telefonul jos, rămase sub plapumă 
și studie din nou posterele. 

„Libertatea animalelor este libertatea noastră”. 

„Opriţi Ferma Løken”. 

Un poster făcut la o fermă din localitatea Mysen. Un loc din 
Norvegia de unde oamenii făceau bani cumpărând animale 
nedorite, ţinându-le în cuști înainte de a le trimite în străinătate 
pentru experimente. 

Așa se cunoscuseră. 


— „Ziggy”. 


VP - 42 


Miriam se simţi din nou copleșită de vină, însă nu putea să se 
hotărască dacă să se ridice, să se îmbrace, să ia un taxi până 
acasă, în Frogner, să-l întâmpine pe Johannes când se întorcea 
acasă din tura de la spital sau să tragă plapuma peste ea în acel 
apartament mic, dar primitor, care-i aducea aminte de viaţa pe 
care o trăise cândva. 

„Opriti ferma Løken”. 

Fusese la adăpostul Ligii pentru Protecția Animalelor de pe 
strada Mosseveien, pentru că simțea că trebuia să facă ceva cu 
viața ei. Altceva în afară de ideea de a fi mamă. Tove și Kari, 
două femei cumsecade, fără alte ambiții în afară de a îngriji 
pisici pe care nu le voia nimeni. Le hrăneau. Le mângâiau. Le 
făceau să se simtă importante. Era simplu, dar ei îi era suficient. 
Apoi, brusc, apăruse el. 

Tove și Kari se transformaseră aproape instantaneu în 
adolescente care chicoteau în momentul în care el își făcuse 
pentru prima oară apariția, roșind de parc-ar fi venit în vizită o 
vedetă. În orice caz, Miriam nu vedea de ce el era atât de diferit 
de alți voluntari. 

Totuşi, în acel moment, vedea. 

„La naiba”. 

Miriam se întinse după încă o ţigară și tocmai o aprinsese 
când se deschise ușa de la dormitor. 

— Salut. 

— Salut, spuse Miriam. 

— Ai apucat să dormi un pic? 

Se frecă la ochi, traversă cu pași ușori camera și se așeză în 
scaunul din faţa ei, acoperindu-se mai strâns cu plapuma pe 
care o adusese cu el. 

— Puțin, răspunse Miriam, roșind. 

— Bine, zâmbi el, întinzându-se după o ţigară din pachetul de 
pe masă. 

Ziggy își aprinse ţigara, apoi înclină capul ușor într-o parte și o 
privi atent la lumina acesteia cu ochii lui blânzi, senini. Deschise 
gura și trecu direct la subiect. 

— Ce crezi c-ar trebui să facem în legătură cu treaba asta, 
Miriam? 

Brusc, simţi că i se face rău. Rămase pe loc, privindu-și cu 
atenţie ţigara, fără să vadă nimic. Crezuse că acest sentiment 
ameţitor care-o făcuse sa stea trează toată noaptea cu o 


VP - 43 


persoană alături de care se simţea bine în pielea ei avea să 
treacă. 

— Am nevoie de niște cafea. Vrei? 

„Te rog”. 

— Cred c-ar trebui să plec. 

„Vreau să rămân aici toată ziua”. 

— Înţeleg, zâmbi Ziggy. M-am gândit să nu te las să pleci fără 
micul dejun, dar, bineînțeles, e alegerea ta. 

„Te rog, nu mai vorbi, că nu mai reușesc să plec de-aici”. 

— Nu, probabil că o să plec. 

— Sigur. Fă ce simţi că e bine pentru tine. 

Și, după ce se îmbrăcă și ieși din apartament, Miriam Munch 
își dădu seama că avea o problemă. 

Se îndrăgostise. 

Era mai mult decât o simplă infatuare adolescentină. 

„Dacă nu mai iau niciodată legătura cu el?” 

Chemă un taxi și încercă să se gândească la asta tot drumul 
spre casă. 

„O să treacă”. 

Işi puse cheile pe servanta din apropierea ușii de la intrare, se 
dezbrăcă în drum spre dormitor, se băgă sub plapumă și adormi 
aproape înainte să pună capul pe pernă. 


Capitolul 11 


Holger Munch sunase din nou la sonerie, bătuse de vreo două 
ori la ușă și tocmai se pregătea să plece în momentul în care 
ușa se deschise, în sfârșit, iar Mia își făcu apariţia. 

— Cam ce oră zici tu că-i asta? 

Mia îi oferi un zâmbet amar și-l lăsă să intre în apartament. 

— Ora 4.00, într-o după-amiază de duminică? întrebă Munch. 

El se descălță și căută în zadar un cuier, așa că își puse haina 
pe podea și intră după Mia în camera de zi. 

— Scuze pentru dezordine, spuse ea. N-am apucat să 
despachetez încă. Să-ţi aduc ceva? O ceașcă de cafea? Mă 
gândesc că tot nu bei alcool, nu? 


VP - 44 


Munch căută o aluzie în tonul ultimei propoziţii, un indiciu 
privitor la faptul că trecuse prea mult timp, c-ar fi trebuit să vină 
pe la ea mai devreme, dar nu reuși să-l găsească. 

— Tocmai mă pregăteam să fac un duș. Te superi dacă te rog 
să aștepți? 

— Nu, sigur că nu, răspunse Munch. 

— Bun. O să dureze două minute. 

Mia dispăru în baie, în timp ce Munch rămase în mijlocul 
camerei de zi, neștiind exact încotro s-o ia. Era puţin spus că 
„nu apucase să despacheteze”. Locul îi amintea de vechiul lui 
apartament din orășelul Hønefoss. Nici el nu despachetase, nu 
avea de gând să transforme camera într-o locuință, și acel 
apartament era la fel. Avea o saltea pe podea, sub o fereastră, 
cu o plapumă și o pernă. Stive de cutii din carton erau 
împrăștiate peste tot. Unele arătau ca și cum ar fi încercat 
cineva să le deschidă, înainte să fie închise din nou. Pereţii erau 
goi și era foarte puţină mobilă. 

Părea că Mia se străduise la un moment dat. Erau cutii de la 
IKEA ici și colo, un scaun alb, parţial asamblat, cu picioarele încă 
pe podea lângă instrucţiuni, o masă pe care măcar reușise s-o 
încropească. Munch se trânti pe o canapea joasă și puse dosarul 
cazului pe masă. Nu-i plăcea deloc ce vedea acolo. 

Părea a fi extrem de bolnavă. Din nou. Ca și pe insula Hitra. Îl 
trecuseră fiorii când o văzuse atunci, iar în acel moment avea 
același sentiment. Mia, de obicei puternică, debordând de 
energie, cu o privire limpede, ajunsese o umbră fantomatică a 
femeii care era de obicei. O sticlă pe jumătate goală de coniac 
Armagnac și un pahar stăteau pe podea, lângă saltea; trei cutii 
goale de pizza erau stivuite într-un colț. Munch se simţi din nou 
vinovat. Ar fi trebuit să o viziteze mai devreme. Arăta cumplit. 
Ultima oară când se întâlniseră, în seara aceea, la Justisen, 
părea mai veselă, nutrind un fel de speranţă că lucrurile aveau 
să se îndrepte în direcţia corectă, dar, în acel moment, ochii ei 
erau exact cum fuseseră pe insula Hitra. Absenţi. Goi. 

Munch se ridică și-și aduse țigările din buzunarul scurtei din 
hol. 

— Pot să fumez înăuntru sau să ies pe balcon? strigă el spre 
baie, dar ea pornise dușul și nu se auzi niciun răspuns, așa că 
alese balconul. 


VP - 45 


Stătu afară, îngheţând de frig, în timp ce urmărea ultimele 
raze din lumina zilei dispărând, stadionul Bislett și restul zonei 
cufundându-se într-o beznă mută. 

„Nenorocit bolnav”. 

Munch își acordă un minut pentru a analiza întreaga situaţie. 

Nu în faţa membrilor echipei. Niciodată. Profesionist. 
Cumpătat. Calm. Inventiv. De aceea era șeful; nu le dădea 
niciodată voie celorlalţi să vadă cum îl afectau cazurile, dar în 
acel moment simţea cum îl lua prin surprindere; ceea ce văzuse 
în Hurum îl tulburase foarte tare. Avuseseră multe cazuri, iar 
Munch simțea mereu compasiune față de victime, faţă de 
familiile acestora; simţea cumplita tragedie care îi izbea pe cei 
care pierdeau pe cineva drag, dar cele mai multe dintre cazuri 
aveau o explicaţie raţională. Conflicte întâmplătoare, cu finaluri 
nefericite. Reglări de conturi între bandele de infractori din oraș. 
Gelozie. Uneori, cazurile la care lucra aveau un element uman. 
Dacă spunea că o crimă avea un motiv omenesc, nu însemna că 
era acceptabilă, iar în meseria lui - și n-o spunea niciodată cu 
voce tare, dar o gândea adesea - era mereu ușurat când găsea, 
în cele din urmă, o explicaţie pe care s-o poată înţelege. 

„Nu și de data asta”. 

„Așa ceva este inuman”. 

Munch își aduse scurta din coridor, ieși din nou pe balcon și își 
aprinse o altă ţigară. O văzu pe Mia ieșind de la duș, într-un 
prosop, și dispărând spre unul dintre dormitoare, probabil către 
garderobă sau o cutie de haine; se simţi din nou puţin neliniștit 
în legătură cu întreaga situaţie. Nu cu foarte mult timp în urmă, 
ea alesese să lase în urmă realitatea. Să se ascundă departe de 
ochii lumii, complet singură, pe o insulă din largul mării. lar el o 
adusese înapoi. O folosiseră pentru că aveau nevoie de ea, apoi 
o dăduseră la o parte, lăsând-o fără sprijin. Nu, nu ei. Mikkelson 
o lăsase cu ochii în soare. Departamentul. Sistemul. Nu el. Dacă 
ar fi fost după Holger Munch, Mia Kruger ar fi putut să rămână și 
să facă exact ce avea ea chef, atât timp cât lucra în continuare 
alături de el. 

— Dacă tot lași ușa deschisă, ai putea să fumezi înăuntru. 

Mia își făcu apariţia din spate, zâmbind, purtând pantaloni 
negri, mulaţi, un pulover alb pe gât și un prosop pe cap, pe care 
și-l scoase și începu să-l folosească pentru a-și usca părul. 


VP - 46 


— Ah, da, scuze, zâmbi Munch; nu se gândise la asta, mintea 
îi era în altă parte. 

Aruncă ţigara în strada aflată sub el și intră în casă, închizând 
de data aceasta ușa de la balcon în urma lui. 

— Dacă aș mai fi lucrat ca anchetator, spuse Mia, zâmbind și 
așezându-se pe salteaua de sub fereastră, aș fi dedus că, dacă 
Holger Munch a trecut pe-aici din întâmplare, cu un dosar plin 
de fotografii, înseamnă că s-a întâmplat ceva cumplit în lumea 
exterioară, că membrii departamentului sunt disperaţi și că e 
nevoie să mă întorc la lucru. 

Munch se lăsă din nou pe canapea. 

— Neoficial. Și o să te coste ceva. 

— Deci, vrei să mă milogesc de ei, nu-i așa? 

Munch căută din nou o aluzie în tonul vocii ei, dar nu reuși nici 
de data aceasta s-o găsească. Părea ușurată, aproape fericită. 
Ochii săi goi, care-l întâmpinaseră în pragul ușii, prinseseră 
viaţă, iar ea părea să se bucure de vizita lui. 

— Așadar, despre ce e vorba? întrebă ea, dând drumul 
prosopului pe podea. 

— Vrei să vezi cu ochii tăi sau vrei să-ţi spun părerea mea 
despre situaţia în care ne aflăm? 

— Am de ales? întrebă Mia, luând dosarul de pe masă. 

Munch observă cum i se schimba privirea în timp ce îl 

deschidea și începea să aranjeze fotografiile pe podea, în faţa 
ei. 
_ — Am găsit-o ieri-dimineaţă, începu să-i povestească Munch. 
In capătul peninsulei Hurumlandet. La vreo câteva sute de metri 
în pădure. Un drumeţ - ba nu, ceva biolog, botanist, care ieșise 
să fotografieze plante - a dat de ea, a găsit-o așa, în mijlocul... 

— E un ritual, spuse Mia, părând pierdută în depărtare. 

Munch se așeză în tăcere în timp ce Mia punea ultimele 
fotografii pe podea. 

— Așa se pare. Dar... 

— Ce? întrebă Mia, fără să ridice privirea. 

— Vrei să tac din gură sau vrei să...? întrebă Munch, având 
brusc senzaţia că o iscodește. 

— Da, adică nu, scuze. Te rog, continuă, mormăi Mia, 
deschizând sticla de Armagnac de pe podea și umplând cu vârf 
un pahar murdar. 


VP - 47 


— Pentru moment, așa cum spuneai, seamănă cu un ritual, 
continuă Munch. Peruca. Penele. Lumânările. Poziţia brațelor ei. 

— O pentagramă, spuse Mia, ducând paharul la gură. 

— Da, așa a spus și Ylva. 

— Ylva? 

— Kyrre a primit un alt caz, spuse Munch, iar Ylva a absolvit 
recent Academia de poliție, deci... 

— Ca și mine? 

— Nu, pentru că tu nu ţi-ai terminat studiile, răspunse Munch 
cu blândețe. 

— Nu, pentru că nu mi-ai dat ocazia s-o fac! Deci, care-i 
treaba? 

— Cu Ylva? 

— Nu, cu mine, spuse Mia, ridicând o fotografie de pe podea. 

— Ce vrei să zici? 

— Cu Mikkelson. Care mai e treaba de data asta? Stai, lasă- 
mă să ghicesc: mă întorc numai dacă sunt de acord să merg în 
continuare la psiholog? 

— Mda, răspunse Munch, foindu-se în scaun. 

— Poţi să fumezi aici. E o scrumieră pe undeva - într-unul 
dintre dulapurile din bucătăria de-acolo, cred. 

Mia arătă cu degetul, fără să-și dezlipească privirea de la 
fotografii. 

— Camilla Green, spuse Munch, după ce-și aprinse ţigara. 
Șaptesprezece ani. A fost dată dispărută acum trei luni dintr-un 
fel de instituţie pentru adolescenţii cu probleme. Raportul 
preliminar al autopsiei indică faptul că în stomacul ei erau 
nutreţuri pentru animale. 

— Ce? întrebă Mia, ridicând privirea spre el. 

— Grăunţe. 

— Dumnezeule! 

Mia-și îndreptă privirea înapoi spre fotografii, luând o gură 
zdravănă de Armagnac. Avea privirea pierdută. El văzuse acel 
tablou de foarte multe ori. Ea nu mai era prezentă. 

Când îi sună mobilul și se duse pe balcon să răspundă, ea nici 
măcar nu observă. 

— Da? Munch la telefon. 

— Ludvig sunt. Am dat de ea. 

— De cine? 


VP - 48 


— De Helene Eriksen. Femeia care-a dat-o dispărută pe fată. 
Vine la noi. 

— Sunt pe drum, spuse Munch repede și închise. 

Când se întoarse în camera de zi, Mia își umpluse deja din nou 
paharul. 

— Așadar? întrebă el. 

— Așadar, ce? rosti Mia, ridicând ochii împăienjeniţi spre el. 

— Ce părere ai? 

— O să fiu la birou mâine. Momentan, vreau să rămân singură 
cu astea. 

— OK, spuse Munch. Sigur o să fii în regulă? Vrei să... nu 
știu... să-ţi aduc ceva de mâncare, sau ceva de genul ăsta? 

Mia îi făcu semn cu mâna să plece, cu ochii deja lipiţi din nou 
de fotografii. 

— Atunci, ne vedem mâine. 


Capitolul 12 


O femeie de patruzeci de ani, îmbrăcată cu o geacă scurtă, 
roșie, stătea sub un felinar stradal de lângă stadionul Bislett și 
urmărea un bărbat gras, îmbrăcat cu o scurtă bej, ieșind din 
bloc. Aprinse o ţigară și păru a se gândi la ceva înainte de a urca 
într-un Audi negru și de a pleca. 

— Ce mai așteptăm? 

Băietanul de lângă ea, cu douăzeci de ani mai tânăr, aruncă o 
privire precaută prin jur, trăgându-și mai tare căciula peste 
urechi. 

— Înghetț. 

— Taci, spuse femeia, băgând mâna în buzunar, să vadă dacă 
mai era acolo. 

„Brăţara”. 

— Cât de greu poate fi? întrebă tânărul și aprinse cu degetele 
tremurânde o ţigară de foi care-i atârna din colțul gurii. Parcă 
spuneai că o să ne dea bani. 

Femeia cu geaca roșie regreta că-l adusese cu ea; la urma 
urmei, nu se cunoșteau bine. Treaba asta trebuia s-o rezolve de 
una singură, era ceva de care ar fi trebuit să se ocupe cu mult 
timp în urmă. 


VP - 49 


Strânse geaca pe ea și continuă să privească spre 
apartamentul de la etajul al doilea. Era o lumină slabă acolo, 
deci probabil că era acasă, dar ceva părea a fi în neregulă. 

— Trebuie să-mi bag în venă, spuse băiatul, tușind ușor. 

— Taci din gură, rosti din nou femeia, pentru că în acel 
moment simţea și ea nevoia; nevoia disperată de acul care avea 
să-i aline suferinţa, să-i dea căldura de care avea nevoie. 

— Arată-mi-o, spuse el, întinzând mâna. 

— Ce să-ţi arăt? 

— Brăţara. Parcă spuneai c-o să ne plătească pentru ea. 

Ea ridică din nou privirea înspre apartament și îi arătă 
băiatului ce avea în buzunar. 

— Porcăria aia? 

Băiatului părea că nu-i vine să creadă în timp ce ţinea brățara 
la lumina felinarului stradal. 

— Cum poate aia să valoreze ceva? Mie aia mi se pare un 
fleac, ceva ce-ar purta un copil. Un căcat. Puteam să dăm o 
spargere la un butic, ceva, un non-stop, intram și ieșeam în cinci 
minute; ce-o să câștigăm din asta? Hai, mă, te-ai ţăcănit la cap? 

Femeia îi smulse brăţara și o băgă repede în buzunar. 

„O brățară din argint, o inimă, o ancoră și o literă. M”. 

— Are valoare sentimentală, spuse ea cu voce scăzută, în 
timp ce sevrajul o izbea cu toată forța. 

— Ce? 

Tânărul privi agitat în jur și mai trase un fum din ţigara de foi. 

— Îmi bag picioarele, hai să spargem un non-stop. Sau hai să 
vedem dacă nu ne dă Leffe niște marfă. Sigur ne dă ceva, și stă 
aproape - ce zici de asta? Dă-o-n mă-sa-n cur, brățara aia nu 
face nici cinci coroane - care-i logica? lo nu mai pierd vremea p- 
aici. 

Femeia cu geaca roșie ridică privirea în timp ce o ușă se 
deschidea și o fată cu părul închis la culoare apărea pe balcon. 
Avea în mână un pahar cu băutură. Rămase acolo o perioadă 
scurtă; părea că aruncă o privire în bezna orașului, apoi intră în 
apartament, închizând ușa după ea. 

Mia Kruger. 

Trebuia să fi făcut asta de multă vreme. 

De foarte, foarte multă vreme. 


VP - 50 


— Of, hai odată, spuse băiatul, aproape implorând-o, 
aruncând mucul de ţigară. Hai să plecăm dracului de-aici. Ingheţ 
în pușca mea aici. 

— Tacă-ţi gura. Nu-i vorba de bani. 

— Nu e? întrebă băiatul. 

— Nu. 

— Dar, băga-mi-aș să-mi bag, ai spus că... 

— Noi două am fost prietene, îl întrerupse femeia, iritată. 

„Ar fi trebuit să vin singură”. 

— Prietene? Cine? Tu și cu aia de-acolo? 

— Mai taci odată, da? 

— Dacă sunteţi prietene, de ce nu-i ceri bani? Pentru numele 
lui Dumnezeu, Cisse, e penibil! De ce stăm aici? 

— Nu, nu ea, Sigrid. 

— Cine-i Sigrid? 

— Sora ei. 

Băiatul scoase din buzunar o pungă goală de tutun și încercă 
să-și mai ruleze o ţigară din firimiturile rămase, privind agitat în 
jur. 

— Drăcia dracului, Cisse, nu am glumit. Nu mai pot să aștept, 
îmi trebuie ceva acum. Tie nu? 

— Am fost de față, spuse femeia cu geaca roșie, fără să-și ia 
ochii de la umbra din apartamentul de deasupra lor. 

— Unde? 

— L-am văzut. 

— Ce vrei să spui? 

— L-am văzut cum a omorât-o. 

Tăcu. Se opri cu ţigara subţire din foi în gură și bricheta în 
faţa ei, fără s-o aprindă. 

— Doamne, Cisse, mă bagi în sperieţi! Cine pe cine a omorât? 
„Sigrid”. 

Simţea cum revine. 

„Ar fi trebuit să vin de mult”. 

„Am fost de faţă”. 

— Băga-mi-aş Cisse, vreau doar să mă droghez. Parcă spuneai 
că o să facem rost de niște bani. 

— Ce? 

— Știu că ne dă Leffe ceva pe credit. Nu-i departe. Hai să 
mergem. Asta-i o pierdere totală de timp. 


VP -51 


Femeia de patruzeci de ani pipăi încă o dată mica brățară din 
argint în timp ce lumina din apartamentul de deasupra lor se 
stinse brusc, lăsând în urmă doar întunericul. 

— Haide. 

— Crezi că poţi să taci un moment din gură? 

— Te bag în mă-ta, Cisse. Vii sau ce faci? 

— Eşti sigur că ne dă Leffe pe credit? 

— Normal, mi-e dator. Asta-i o pierdere de vreme. Hai, să 
mergem. Ea aruncă o ultimă privire spre ferestrele întunecate 
ale apartamentului. 

Apoi îl urmă pe tânărul agitat spre strada Pilestredet. 


VP - 52 


DOI 


Capitolul 13 


Gabriel Mork stătea în fața standului cu ziare de la chioșcul 
din colţul străzii Mariboesgate și se gândea la momentul în care 
ajunsese pentru prima oară acolo, cu șase luni în urmă, 
îngrijorat în legătură cu începerea lucrului în poliţie. Pe atunci, 
tânărul hacker nu avea experienţă în poliţie - de fapt, nu avea 
deloc experienţă pe piaţa muncii. Poliţia îi aflase numele de la 
MI6!:%. Rezolvase un cod extrem de complicat pe care serviciile 
de securitate britanice îl încărcaseră pe internet: „Poţi să-l 
spargi?” Se dovedise a fi vorba despre o campanie de recrutare 
și fusese informat că soluţia lui era corectă, dar că, pentru a 
obţine slujba, trebuia să aibă cetăţenie britanică. Gabriel uitase 
de toată situaţia, până în ziua când primise un apel din partea 
lui Holger Munch. Cum putea refuza o slujbă ca lumea când 
aștepta un copil? lubita lui nu l-ar fi putut ierta niciodată. 

Gabriel își găsi cartela și o trecu prin aparat, intrând în 
clădirea galbenă. O adolescentă. Găsită dezbrăcată în pădurea 
din Hurum. Îl trecură fiorii gândindu-se la fotografiile pe care le 
văzuse. Nu mai avuseseră un asemenea caz de când cu fetiţele 
pe care le găsiseră spânzurate în copaci, și atunci aproape că 
vomitase. Primul său gând fusese acela că greșise acceptând 
acea slujbă, dar, din fericire, rezolvaseră cazul. 

Și contribuise și el la asta. 

După aceea, Munch îl chemase în biroul lui și-i mulțumise, 
spunându-i: 

— N-am fi reușit iară tine, Gabriel. 

lar el se simţise mândru; simţise că face parte din ceva 
important. 

Gabriel ţinu cartela în faţa panoului liftului și tocmai se 
pregătea să apese pentru a doua oară butonul când auzi o voce 
cunoscută în spatele lui. 

— Așteaptă-mă. 


10 Serviciile secrete britanice (n.tr.). 
VP - 53 


Gabriel se întoarse și fu atât surprins, cât și încântat când o 
văzu pe Mia alergând spre el. 

— Multam, gâfâi ea în timp ce ușile liftului se închideau. 

„Mia Kruger”. 

— Te-ai întors? întrebă Gabriel, conștient că roșea un pic, dar 
sperând că ea nu avea să observe. 

— Așa se pare. Trebuia să le spun să se ducă dracului, nu-i 
așa? 

— Posibil, zâmbi Gabriel. 

— Ai făcut rost de apeluri? 

— Poftim? 

— Apelurile ei telefonice. Ale victimei. 

— Nu, răspunse Gabriel. Lucrurile de genul ăsta durează, dar 
se rezolvă. Birocraţia și tot tacâmul - știi bine cum e. 

— De ce nu le spargi sistemul, ca să faci rost chiar tu de ele? 

— Lui Munch îi place să facă lucrurile ca la carte, zâmbi 
Gabriel, ușor stânjenit. 

Mia râse. 

O luă înaintea lui pe coridor, introduse cartela în cititor, ţinu 
ușa deschisă pentru el și o închise în urma lor chiar în momentul 
în care își făcea apariţia Munch. 

— Parc-am zis la ora 11.00, nu? 11.00 înseamnă 11.00, nu 
11.15, se răsti Munch și dispăru în birou. 

— În momentul de faţă, e într-o dispoziţie proastă, spuse 
Gabriel, cerându-și oarecum scuze. 

— E clar, zise Mia, nepărând însă deranjată de asta. 

— 11.00 înseamnă 11.00. Vorbesc serios, măi, oameni buni, 
hai să dăm dovadă de un pic de profesionalism, nu? Unde 
suntem? Unde-i toată lumea? 

Munch striga din biroul anchetatorilor, cu vocea groasă și 
hârâită, ca a unui urs pe care îl trezise cineva din hibernare. 

„Mia Kruger”. 

Gabriel se bucura că se întorsese. 


Capitolul 14 


— OK, spuse Munch, ocupându-și locul obișnuit din fața 
ecranului suspendat. 


VP - 54 


Gabriel Mork văzu feţele tuturor luminându-se în timp ce Mia 
intra în biroul anchetatorilor. 

— Rază-de-Lună! strigă Ludvig Gronlie, ridicându-se să o 
îmbrățișeze. 

Anette Goli se ridică și ea să-i strângă mâna Miei, în timp ce 
Kim Kolso zâmbi și, de pe scaun, îi făcu semn cu degetul mare. 

— OK, repetă Munch. După cum se vede, Mia s-a întors și 
suntem cu toții foarte încântați de asta. lar în cazul în care vă 
întrebaţi cui trebuie să-i mulțumiți pentru asta, ei bine, celui 
care vă stă în faţă. Și asta, așa, ca să știți și voi: e prima și 
ultima oară când îl mai pup pe Mikkelson în cur, dar, după 
părerea mea, a meritat. 

Munch își permise să zâmbească discret în timp ce pornea 
proiectorul. 

— Unde-i Curry? întrebă el brusc. Kim? Ludvig? 

Munch aruncă o privire prin încăpere, dar văzu numai capete 
care se clătinau. 

— N-am auzit nimic de el, spuse Kim. 

— OK, rosti Munch, apăsând pe un buton. 

O fotografie apăru pe ecran. Camilla Green, zâmbind ușor 
către aparat, în ceva ce-ar fi putut fi o fotografie pentru școală. 

— Azi-noapte am primit confirmarea că fata pe care am găsit- 
o în Hurum este Camilla Green, în vârstă de șaptesprezece ani. 
Născută în 1995. A crescut într-un centru de plasament. Mama 
ei a murit când ea era mică, într-un accident de mașină. Tatăl ei 
este francez, numele lui e... 

— Laurent Clementz, interveni Ludvig Gronlie. 

— Da, mulțumesc, Ludvig. Până în momentul de față nu am 
reușit să luăm legătura cu el, continuă Munch, și, conform 
spuselor lui Helene Eriksen, Camilla Green a avut foarte puţine 
legături cu el. Obișnuia să-l viziteze în Franța, pe durata 
vacantelor de vară, când era mai mică, dar era îngrijită de 
reprezentanţii serviciilor sociale din Norvegia. 

— Scuze, cine este Helene? întrebă Gabriel. 

— Da, sigur. A fost o noapte lungă și îmi pare rău că nu a fost 
pusă toată lumea la curent cu ultimele evenimente. 

Își drese vocea și bău niște apă minerală Farris, aflată pe 
masa din faţa lui. 

— Helene Eriksen... 

Munch îi aruncă o privire lui Gronlie. 


VP - 55 


— Nu avem nicio fotografie de-a ei, nu-i așa? 

Ludvig Gronlie clătină din cap. 

— OK, Camilla Green a crescut în plasament, cu mai multe 
familii diferite, dar se pare că n-a reușit să se stabilească 
permanent la niciuna dintre ele. 

Munch își răsfoi rapid notițele. 

— Cred că avem aici o listă cu patru adrese, toate fiind 
domicilii de unde a fugit, înainte să vină la Azilul Hurumlandet, 
la vârsta de cincisprezece ani. 

Munch părea să se aștepte la întrebări și ridică mâna spre 
membrii echipei. 

Își înăbuși un căscat; nu părea a fi dormit foarte mult. 

— Helene Eriksen, îl îndemnă Ylva. 

Gabriel o vedea pe Ylva cum o urmărea pe furiș pe Mia Krüger 
și recunoscu sentimentul. Și el trecuse prin asta când începuse 
să lucreze acolo. Senzaţia de uluire datorată faptului că era în 
aceeași încăpere cu Mia Kruger și nu voia să spună sau să facă 
un lucru greșit. 

— Da, mulţumesc, continuă Munch. leri, ne-am întâlnit cu 
Helene, managerul Azilului Hurumlandet, femeia care a dat-o 
dispărută pe Camilla Green în urmă cu trei luni. Eu și Ludvig am 
însoţit-o la Institutul de Medicină Legală, iar ea ne-a confirmat 
faptul că fata pe care am găsit-o este Camilla. 

În acel moment, Munch se opri și se uită din nou la Gronlie. 

— În ce stare era pe drumul de întoarcere? 

Ludvig oftă și clătină din cap. 

— Nu într-una bună. Era șocată. 

— A întâmpinat-o cineva la azil, cineva care să aibă grijă de 
ea? 

Ludvig încuviinţă din nou. 

— Un tip pe nume Paulus. Asistentul ei. 

— Bun, spuse Munch, răsfoindu-și din nou notitele. 

Se lăsă liniștea, iar Munch apăsă din nou pe buton. De data 
aceasta își făcu apariţia o fotografie de la locul crimei, una pe 
care o mai văzuseră, Camilla zăcând goală în poiană, în acea 
poziție ciudată, cu floarea în gură. 

— Paulus ăsta...? continuă Munch, aruncând din nou o privire 
în direcția lui Gronlie. 

— Nu, încă nu avem o fotografie. 


VP - 56 


— OK, în orice caz, se pare că Paulus a locuit la Azilul 
Hurumlandet, apoi, din câte am reușit să aflăm, a devenit mâna 
dreaptă a Hellenei; el a fost cel care ne-a trimis listele cu 
rezidenţi, angajaţi, profesori și toți ceilalți care au o legătură cu 
azilul. Ludvig, spui tu mai departe? 

— OK, zise Ludvig, verificând documentele aflate pe masa din 
fața lui. Azilul Hurumlandet e un loc destinat adolescenților cu 
probleme. A fost înființat de Helene Eriksen în toamna anului 
1999 și este privat, dar beneficiază de sprijin din partea 
guvernului. Centrul lucrează și cu servicii legate de sănătatea 
mentală și cu clinicile pentru tulburări nutritive de la spitalele 
Ullevål și Dikemark. Am dat câteva telefoane și nimeni n-are 
decât lucruri bune de spus despre locul ăsta. Aparent, copiii și 
tinerii care au avut probleme în a se acomoda altundeva chiar 
beneficiază în urma șederii la Azilul Hurumlandet. Unii locuiesc 
acolo de mulţi ani. 

Își răsfoi din nou documentele. 

— Da, e încă devreme, dar toate persoanele pe care le-am 
audiat au numai cuvinte de laudă la adresa locului ăstuia, mai 
ales Helene Eriksen. Pare să fi devenit un fel de mamă adoptivă 
pentru acești tineri. O să mai fac săpături, dar până acum nu am 
dat peste nimic suspect. : 

— Grozav, Ludvig, mulțumesc. Aă... 

— E rândul meu? întrebă Kim Kolso cu un zâmbet amar. 

— Da, foarte bine, Kim, încuviință Munch. 

— Am trimis polițiști la locul crimei încă de când am găsit-o, 
spuse Kim. Am umblat din ușă-n ușă, am cercetat cu mare 
atenție toată zona, dar în ceea ce privește probele de natură 
medico-legală, am găsit foarte puține. Zona este populară 
printre pasionaţii de drumeţii, deci putem uita de amprente, 
asta dacă nu vrem să testăm pantofii a jumătate dintre localnici. 
Lipsa multor altor probe e ceva ce, personal, mi se pare cam 
ciudat, dar încă ne ocupăm de asta. Am solicitat sprijin din 
orașele Svelvik, Røyken și Sande și o să căutăm până când o să 
găsim ceva, pentru că trebuie să fie ceva de folos acolo. Vorbim 
despre o zonă foarte mare, deci o să dureze ceva, dar ne-am 
apucat de căutat și nu o să ne oprim până când nu găsim ceva. 
Desigur, avem niște probe medico-legale, dar deja le-aţi văzut. 
Penele, lumânările, floarea din gura ei - un crin, cred. Pe lângă 
asta, mai avem și un martor. 


VP - 57 


Atinse cu degetul ecranul iPadului. 

— O femeie pe nume Olga Lund, pensionară, care locuiește 
pe drumul care duce la poteca în apropierea căreia am găsit 
victima. | s-a părut că vede trecând pe lângă ea o dubă albă cu 
un abţibild în lateral, din spusele ei, chiar înainte de buletinul de 
știri de la ora 11.00. 

Membrii echipei zâmbiră. i-o imaginau pe bătrânică, genul 
de persoană care măsura timpul după programul de la televizor. 

— Un abţibild? întrebă Mia; era prima oară când deschidea 
gura. 

— Da, așa a spus. 

— Un logo? 

— Probabil că la asta se referea. 

— N-a spus nimic despre ce fel de logo era? 

Kim derulă din nou imaginile de pe tabletă. 

— Aici nu e trecut nimic. Am primit comunicatul din partea 
unui alt ofițer, dar m-am gândit să fac un drum până acolo cu 
mașina și să vorbesc cu ea. 

— Foarte bine, Kim, mulţumesc. Gabriel? 

Gabriel Mork era pierdut în lumea lui și fu luat prin 
surprindere când își auzi numele. 

— Da? 

— Lista de apeluri telefonice? 

— S-a solicitat și e pe drum, încuviinţă Gabriel. 

— Bun. 

Gabriel îi aruncă o privire Miei Kruger, care îi făcu un semn cu 
ochiul. 

— OK, spuse Munch. Mia? 

Tânăra se ridică și merse în faţa ecranului. Munch îi dădu 
telecomanda și se așeză pe un scaun de lângă pupitru. Mia își 
trecu părul lung și negru pe după ureche înainte de a-și drege 
vocea și de a apăsa butonul pentru a apărea prima fotografie. 

— N-am avut timp să le studiez, am primit astea de-abia ieri, 
spuse ea zâmbind, parcă pentru a-și cere scuze. Totuși, sunt 
câteva lucruri pe care le consider ca având o importanţă 
crucială. 

În acel moment, toată lumea din încăpere tăcu, în timp ce Mia 
se întoarse cu faţa spre ecran. 

— Nu există niciun dubiu asupra faptului că această crimă a 
fost planificată, și încă de mult timp. Primul lucru care m-a 


VP - 58 


frapat a fost faptul că scena crimei pare aranjată până în cele 
mai mici detalii. Nu sunteți de acord? 

Mia răsfoi mai multe fotografii, fără să aștepte ca membrii 
echipei să răspundă. 

— Peruca. Penele. Lumânările așezate în jurul ei. Faptul că 
este dezbrăcată. Floarea din gura ei. E un ritual. Primul lucru 
care-mi vine în minte e o ofrandă. Un ritual de sacrificiu. 

Mia făcu un pas spre ecran și indică niște secţiuni ale 
fotografiei. 

— Modul în care sunt aranjate lumânările. Această formă cu 
cinci colțuri. Pentagrama. Conduce spre speculație, pentru că 
este un simbol bine cunoscut, poarta spre întuneric, ei bine, 
spre diavol. Nu trag concluzii acum, dar nu am niciun dubiu că 
avem de-a face cu o persoană sau cu mai multe implicate în așa 
ceva. Ocultism. Satanism. 

Mia privi prin încăpere să vadă dacă erau întrebări, dar toată 
lumea continua să stea perfect nemișcată. 

— Înţelegeți ce vreau să spun. 

Unii încuviințară, dar nimeni nu rosti încă nimic. 

— Din câte știu eu, nu există semne ale unui abuz sexual, nu-i 
așa? 

Mia îi aruncă o privire lui Munch, care încuviinţă. 

— OK, spuse Mia, afișând pe ecran o nouă serie de fotografii. 
Fecioara, continuă ea, oprindu-se asupra unui prim-plan cu 
victima. Despre asta e vorba în toate ritualurile astea, nu-i așa? 

Toată lumea tăcu. 

— Nu insinuez că ar fi fost Camilla Green virgină, nu multe 
fete de șaptesprezece ani sunt, în ziua de azi, dar faptul că nu a 
fost abuzată sexual, faptul că a fost așezată aici, între aceste 
simboluri, goală și pură, dacă vreţi, este important. 

Mia se întinse după sticla de apă minerală a lui Munch și luă o 
gură, pierdută în propriile gânduri. 

— Cum spuneam, continuă ea, nu am avut timp să studiez 
aceste fotografii, deci asta e doar o privire superficială. 

Mia ridică din nou privirea și zâmbi precaut celor din încăpere. 
Ici și colo, cineva încuviinţa. Gabriel Mork știa că, întocmai ca și 
el, toată lumea simțea acel fior cunoscut de nerăbdare. Mia 
avea să-i conducă pe durata anchetei. Spre criminal. 

— Cineva a așezat-o așa. Goală. A expus-o. O fată de 
șaptesprezece ani. Camilla Green. Deci, următoarea mea idee... 


VP - 59 


Făcu o pauză, dar nu atât de lungă încât Munch să fie nevoit 
s-o trezească la realitate. 

— S-a întâmplat astfel ca noi să o găsim? Sau a vrut s-o 
afișeze cumva? E o întrebare importantă. 

Mia îi aruncă o privire lui Munch. 

— Categoric, tuși el. 

Ea mai apăsă butonul de câteva ori, până când găsi prima 
poza. 

— Camilla Green era o fată sănătoasă, normală. E adevărat, 
avea problemele ei, era un copil adoptat, locuia într-un fel de 
cămin...? 

— Azilul Hurumlandet, interveni Munch. 

— Dar, uitaţi-vă... 

Fotografii recente. 

— Când a dispărut, greutatea Camillei era normală, dar când 
a fost găsită, arăta așa. 

Gabriel aproape că nu suporta să privească. 

— Slabă. Infometată. Cu vânătăi și tăieturi pe genunchi. 

Mia continuă să apese butonul. 

— Pe coate. Și pe... palmele ei bătătorite. A dispărut cu trei 
luni în urmă. O adolescentă sănătoasă. Și a apărut în halul ăsta. 
A fost ținută prizonieră. 

Gabriel cobori privirea; nu suporta să privească imaginea de 
pe ecran. Prizonieră? Putea simţi că nu era singurul membru al 
echipei care nu înţelegea cum se ajunsese la o situaţie de genul 
acela. 

— Are cineva întrebări? continuă Mia. 

— Eu mi-am tot pus întrebări cu privire la... nutrețul pentru 
animale? încercă Ylva, precaută. 

— Exact, spuse Mia. Un animal. 

— Ce vrei să zici? 

Aruncă o privire prin încăpere. 

— Un animal, nu ţi se pare, Kim? 

— Nu știu ce mi se pare, Mia, vorbi Kim cu o voce scăzută. 

— A fost tratată ca și cum ar fi fost un animal, explică Mia, 
luând încă o înghiţitură din sticla de pe masa din faţa ei. 

— Dar de ce... 

Era tot fata cea nouă, Ylva, tot cu faţa cernită. 

— Asta încă nu știu, ridică Mia din umeri. Cum am spus, am 
primit fotografiile astea abia ieri. Sunt doar idei iniţiale. 


VP - 60 


Ceilalţi o mai văzuseră pe Mia în acţiune și știau la ce să se 
aștepte, dar Ylva încă părea bulversată de ceea ce se 
întâmplase. 

Munch se ridică și păși din nou în faţa ecranului. 

— OK. 

Șeful lor se scărpină în barbă. 

— Ar cam fi momentul pentru o ţigară, ce ziceţi? O pipă 
scurtă, nimic mai mult, înainte de a continua. Cazul pare 
promiţător. 

Nimeni din încăpere nu spuse nimic, dar Gabriel vedea un 
zâmbet prinzând contur în colţurile gurii lui Kim Kolso: Munch 
era singurul membru al echipei care fuma, așa că acele pauze 
erau doar în avantajul lui. 

Munch își luă haina și dispăru pe balcon în timp ce toţi ceilalți 
rămaseră în urmă. 

— Promiţător? rosti Kim Kolso nedumerit. Ce l-a apucat pe 
ăsta azi? 

Mia ridică din nou din umeri. 

— E... începu Ludvig Gronlie, dar închise gura la fel de repede 
cum o deschisese. 

— Ce-i, Ludvig? întrebă Kim, dar Gronlie părea că ezită să îi 
răspundă. 

— Poate că ar trebui să ne spună chiar Munch, murmură 
Ludvig. 

— Ce? întrebă Mia, curioasă. 

Ludvig ezită, apoi scoase o foaie de hârtie din dosarul din faţa 
lui și o împinse spre ea. 

— Am primit listele acum o oră. 

— Ce liste? 

— Cu locuitorii și angajaţii de la Azilul Hurumlandet. 

— Of, băga-mi-aș murmură Mia, scanând cu privirea foaia de 
hârtie din faţa ei. 

— De ce, ce s-a întâmplat? întrebă Kim Kolso. 

— Rolf Lycke, mormăi Mia. 

— Cine mama dracului e Rolf Lycke? întrebă Kim, luându-i 
foaia din mână. 

— Iubitul lui Marianne. 

— Care Marianne? 

— Marianne Munch, răspunse Ludvig cu voce scăzută. 

— Fosta lui soție? întrebă Kim surprins. 


VP - 61 


— Mda, încuviinţă Ludvig Gronlie. lubitul lui Marianne Munch. 
Rolf Lycke. Predă acolo. 

— Băga-mi-aş picioarele, spuse Kim. 

— Exact, bombăni Gronlie, strecurând lista înapoi în dosar în 
timp ce Munch se întorcea de pe balcon. 


Capitolul 15 


Isabella Jung stătea în faţa oglinzii din camera ei, simțindu-se 
teribil de agitată. Nu se mai simţise niciodată așa. Chiar era 
ciudat. Când terapeutul ei îi recomandase locul ăla, avusese 
reacţia pe care o avea de obicei - „cum ziceți voi, mie nu-mi 
pasă” -, dar în acel moment se schimbase totul. 

Fusese în cămine temporare toată viaţa ei. Voia să fie în 
orașul Fredrikstad, alături de tatăl ei, dar el nu se simţea 
suficient de bine, deci asta nu era o opţiune. Nu după părerea 
ălora de la serviciile sociale. Pe ea n-o deranja faptul că el bea 
puțin și era plecat des. Își putea găti singură, nu? Își putea face 
singură ghiozdanul și putea ajunge până în staţia de autobuz, 
nu? Dar nu, fusese nevoită să meargă să locuiască în nord, cu 
mama ei. 

„Mama ei”. 

Pe Isabella o trecură fiorii numai gândindu-se. 

Înjură încet, ca pentru sine. Cotoroanţa aia nu era o mamă 
adevărată. Nu vedeau asta? Mamele ar fi trebuit să aibă grijă de 
copiii lor. Să le spună lucruri frumoase. Să-i laude. Nu să se 
plângă mereu. S-o critice. Să-i spună că e urâtă. Că nu e bună 
de nimic. Că nu avea să fie nimic de capul ei. Indiferent cât de 
bune îi erau rezultatele de la școală, cât de multe aprecieri 
primea din partea profesorilor, cât de frumos își aranja camera. 
Prima, acasă, apoi alta, până când fugise, la treisprezece ani. 
Făcuse autostopul. Reușise să se întoarcă. Nu o deranja faptul 
că taică-său condusese beat și ajunsese în închisoare. Putea să- 
și poarte de grijă. Dar nu. Serviciile sociale o luaseră din nou, iar 
de data asta ajunsese într-un spital pentru tulburări nutritive din 
Oslo, pentru că începuse să nu mai mănânce. 

După acea perioadă, hotărâse că nu aveau decât să se ducă 
dracului cu toţii. 


VP - 62 


„Ce-o fi, o fi”. 

„Nu-mi pasă”. 

Totuși, auzise zvonuri printre fetele de la spital. Că acolo era 
bine. La Azilul Hurumlandet. Că nu era ca-n toate celelalte 
locuri. Așa că, atunci când terapeutul îi propusese azilul, fusese 
de acord, cu mici ezitări, iar în acel moment stătea în fața 
oglinzii, surprinsă de cât de mult își dorea ca întâlnirea să 
decurgă bine, ca să poată rămâne acolo. 

Isabella Jung se întreba dacă ar fi trebuit să se machieze 
altfel, să poarte haine mai elegante, o bluză sau ceva de genul 
ăsta; poate că n-ar fi trebuit să se îmbrace cu hanoracul cu 
glugă și blugii rupţi, chiar dacă știa că lui Helene nu-i păsa de 
lucruri de genul ăsta. 

Prima oară când ajunsese acolo, nu fusese prea încântată. 
Existau reguli. Lecţiile erau obligatorii. Văzuse dormitorul mare, 
unde locuiau fetele, un dormitor mai mic pentru băieți, trei sere 
mari și un șir de toalete, câteva hambare pentru unelte și un 
garaj pentru mașini. Helene îi făcuse Isabellei un tur al locului în 
prima ei zi petrecută acolo și-i arătase harta care avea limitele 
proprietăţii însemnate pe ea. „Mda, sigur” - de parcă ar fi putut 
vreodată să-i spună cineva unde să meargă și unde să nu 
meargă. Toată lumea trebuia să se trezească la ora 7.00 în 
fiecare dimineaţă, micul dejun era la ora 8.00, apoi urma fie 
munca în sere, fie lecţii până la prânz, în funcţie de ce zi a 
săptămânii era, apoi și mai multe sarcini, până la cină, care era 
la ora 6.00 seara, apoi aveau timp liber până la stingere, la ora 
11.00. Nimeni nu avea voie să părăsească zona decât dacă 
aveau sarcini, cum ar fi livrarea florilor către clienţi. Și nu aveau 
parte de internet și de televiziune pe durata zilei, doar seara, 
între orele 8.00 și 10.00. Și telefoanele erau interzise. Nimeni 
nu-și primea mobilul până după cină și trebuia dat înapoi până 
înainte de culcare. În acea primă zi, se gândise: „N-o să rezist 
mult aici”, dar fusese surprinsă. 

În câteva zile, găsise un soi de pace. N-o bătea nimeni la cap. 
N-o critica nimeni. Toată lumea de-acolo părea în regulă. Totul i 
se datora lui Helene. Ea nu era precum ceilalți adulţi. „Eu știu ce 
e cel mai bine pentru tine”. Helene nu era deloc așa. „Vreau să 
rămân aici”. 

Pentru prima oară după o perioadă foarte lungă, Isabella se 
simţise, ei bine, aproape fericită. In numeroasele cămine unde 


VP - 63 


stătuse înainte, nimănui nu-i păsase de ce făcea ea. Se putea 
trezi târziu dimineața. Putea sta trează cât de mult voia 
noaptea. Putea să petreacă ore întregi pe internet, să se uite la 
televizor, să converseze; la un moment dat, ajunsese să 
petreacă atât de multe ore în faţa unui ecran, încât începuseră 
să i se zbată ochii. N-ar fi crezut niciodată că avea să se simtă 
bine trezindu-se când se crăpa de ziuă - cine se trezește la ora 
7.00? - doar ca să muncească toată ziua. Dar îi plăcea mult. 

Isabella se hotărî până la urmă să nu se îmbrace elegant; își 
lăsase pe ea obișnuita ţinută alcătuită din blugi și hanorac cu 
glugă, mai petrecu o clipă în faţa oglinzii și plecă din cameră. 
Abia după ce închise ușa în urma ei observă floarea de pe 
podea. Un crin alb. De ce era un crin alb în pragul ușii ei? Il luă 
și-l studie pentru o clipă, apoi văzu biletul de pe ușă. 

„Îmi place de tine”. 

Isabella Jung aruncă o privire rapidă în susul și-n josul 
coridorului, simțind cum îi iau foc obrajii. Cineva stătuse acolo, 
prea speriat ca să bată la ușă, lăsase pur și simplu floarea, 
biletul, apoi plecase din nou, pe furiș. 

„Îmi place de tine”. 

Era un desen dedesubt. Un fel de semnătură. Persoana care 
lăsase floarea fusese atât de timidă, încât nu îndrăznise să-și 
scrie numele, ci desenase ceva. Iniţial, ea nu reușise să-și dea 
seama ce era. O pasăre? O pasăre cu ochii mari - probabil o 
bufniță? Isabella mirosi floarea, apoi privi din nou în jur, 
conștientă că inima îi bătea un pic mai repede. 

„Cineva mă place?” 

„Un admirator secret?” 

Isabella Jung se întoarse în camera ei și puse floarea și biletul 
sub pernă, cu grijă, înainte să iasă cu pas vioi. 

Abia plecase din dormitorul fetelor când își dădu seama că 
era ceva în neregulă. 

O văzu pe Cecilie, una dintre fetele pe care le plăcea cel mai 
mult; avea lacrimi în ochi și o strângea în braţe pe o altă fată, pe 
care Isabella nu o cunoștea atât de bine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-ai auzit? 

Cecilie abia putea să vorbească. 

— Nu, ce e? Spune-mi! 

— Au găsit-o pe Camilla. 


VP - 64 


— Camilla Green? 

Cecilie încuviinţă. 

— E moartă. A omorât-o cineva. Au găsit-o în pădure. 

— Doamne, Dumnezeule, se bâlbâi Isabella. 

— Helene vrea să mergem toate în clasă acum, suspină 
Cecilie. 

— Dar... cum...? 

Fură întrerupte de către Paulus, care le strigă din celălalt 
capăt al curții. 

— Vă așteaptă Helene, fetelor. Veniţi? 

Văzându-l pe băiatul cu cârlionții închiși la culoare și ochii 
albaştri, neobişnuit de strălucitori, inima Isabellei începu să bată 
mai puternic. Avea o voce insuportabil de tristă. 


Capitolul 16 


Era ora 6.00 seara, iar întunericul apăsa deja greu asupra 
capitalei în momentul în care Munch și Mia porniră cu mașina 
spre Azilul Hurumlandet. Dacă ar fi fost după Mia, ar fi plecat 
mult mai devreme, imediat după ședința de informare. 

Helene Eriksen trebuise să transmită tuturor informaţia mai 
întâi, de-aici motivul întârzierii. Să dea vestea tragică tuturor 
celor care o cunoscuseră pe Camilla Green înainte ca poliţia să 
intre pe nepusă masă peste ei. Astfel se explica motivul pentru 
care erau doar ei doi acolo în acel moment - „ca să nu intrăm 
peste ei în hoarde năvălitoare în același timp”, cum se 
exprimase el. lar Mia era de acord. Un grup de adolescenţi cu 
trecuturi tulburi - nu era ieșit din comun să te gândești că unii 
dintre ei ar fi putut avea o relaţie turbulentă cu poliţia. 
Trimiterea mai multor mașini de poliţie cu lumini lucitoare ar fi 
putut face mai mult rău decât bine când venea vorba despre 
obţinerea informațiilor de care aveau nevoie. Totuși, Mia era 
neliniștită. Avea senzaţia că-i scăpase ceva. În fotografii. Dar nu 
știa exact ce anume. 

„Prea nerăbdătoare”. 

Poate că asta era problema ei. Munch era mult mai domol, 
mai calm; se purtase însă ciudat în ziua aceea, dar nu era 


VP - 65 


surprinzător, având în vedere ce știa ea despre lista cu 
personalul. 

Luă o bomboană dintr-un pachet aflat în buzunarul gecii și 
deschise fereastra în timp ce Munch își aprinse o altă ţigară și 
intră pe drumul european E18. Fusese întuneric de la ora 5.00, 
un întuneric dens, copleșitor, iar Miei nu-i plăcea deloc. Perioada 
aceea a anului. Frigul. Senzaţia de a fi sufocată cu o pătură 
neagră; ca și cum lumea nu ar fi fost deja destul de inumană, 
acum mai erau nevoiţi și să trăiască fără lumină timp de câteva 
luni. În minte îi reveni căldura acelui vis cu Sigrid pe câmp, dar o 
respinse, fiind cuprinsă de fiori la gândul că, înainte cu mai puţin 
de douăzeci și patru de ore, deschisese și înghiţise conţinutul 
primei cutii cu medicamente. 

El o salvase din nou. O răsturnare neașteptată de situaţie. 
Dacă Munch nu ar fi bătut la ușa ei în momentul în care-o 
făcuse, ea n-ar mai fi fost acolo. Işi băgase două degete pe gât 
și vomitase pastilele. Mia se simţea puţin rușinată. Işi promisese 
că avea să încerce, apoi renunţase atât de ușor. 

Se aplecă în faţă, ca să dea încălzirea la maximum, și se 
gândi o vreme, dar nu avea cale de scăpare, nu avea cum să 
pretindă că nu știa. 

— Deci, când aveai de gând să-mi spui? 

— Ce să-ţi spun? întrebă Munch. 

— Hai, măi, Holger. Am văzut lista, cu toţii am văzut-o. Cum 
crezi c-o să se desfășoare toată povestea asta? 

— Ce? repetă Munch, deși ea știa, privindu-l, că el înţelegea la 
ce se referea. 

— Rolf, spuse Mia. Rolf e profesor acolo. 

Munch păru că vrea să-și aprindă o altă ţigară, dar se opri și 
continuă să privească prin parbriz. 

— Asta înseamnă că n-ar trebui să lucrezi la cazul ăsta. Ești 
conștient de lucrul ăsta, nu-i așa? Dacă află Mikkelson, te scoate 
din anchetă. Holger, la ce ţi-a fost capul? Ești implicat personal, 
ești compromis, nu spui o vorbă restului echipei și... 

— OK, OK, o întrerupse el printr-un semn și continuă să se 
uite prin parbriz o vreme înainte să mai spună ceva. Se 
căsătoresc, adăugă apoi, fără să se uite la ea. 

— Cine? 

— Marianne și Rolf. 

Mia clătină din cap. 


VP - 66 


— Și care dracului e legătura cu orice altceva? 

Munch tăcu din nou. 

— Hai, măi, Holger, ești în stare de mai mult de-atât, oftă Mia. 

— De ce sunt în stare? 

— Trebuie să-ţi spun pe litere? 

— Ce să-mi spui pe litere? 

Munch părea cu adevărat iritat. Viră și depăși un autocamion 
înainte de a reveni pe banda interioară, apoi se întinse după 
țigările de pe bord și aprinse una. 

— Holger, oftă Mia. Nu trebuie să fiu psiholog ca să-mi dau 
seama la ce te gândești, dar e absurd. 

— Ce-i absurd? întrebă Munch, deși părea din nou să știe 
exact ce voia să spună. 

— Că dacă, printr-un soi de ironie absurdă, Rolf Lycke se 
dovedește a fi suspect în cazul ăsta, Marianne o să-i dea 
papucii, lăsându-ţi drumul liber. Hai, măi, Holger, pe bune? Film 
de Hollywood, cu scenariu prost și cu final fericit, pe față. Chiar 
nu-ți stă în fire așa ceva. 

Îi zâmbi cu blândeţe și fu ușurată când el îi întoarse zâmbetul, 
în cele din urmă. 

— Uneori, ești o adevărată belea pe capul meu, știi asta? 

— Da, da, știu, dar trebuia să-ţi spună cineva și lucrul ăsta. 

Munch clătină din cap, ca și cum ar fi vrut să-și confirme 
propria naivitate. 

— l-a adus un buchet enorm de flori, spuse el cu un oftat ușor. 

— Îmi pare rău să aud asta, zise Mia, dar, la urma urmei, au 
trecut zece ani. 

— Știu, Mia. 

— Deci, ce facem? 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu faptul că el lucrează acolo. Că tu, de fapt, nu 
ar trebui să lucrezi la cazul ăsta? 

Munch apăsă pedala de acceleraţie și mai depăşi un 
autocamion înainte să scape încă un oftat ușor și să spună: 

— Îl excludem de pe listă cât de repede se poate. 

— Ar trebui să meargă, încuviinţă Mia. Evident, nu el a făcut- 
o. Deci, hai să primim confirmarea asta și să-l tăiem de pe listă. 

— Exact, spuse Munch. 

— Ar trebui să rezolvăm astfel problema, nu-i așa? 

— Categoric. 


VP - 67 


— Problemă rezolvată, încuviință Mia din nou. 

— Nici măcar n-a fost o problemă, de la bun început. 

— Cam așa ceva, zâmbi Mia. 

— Unde dracului e Curry? întrebă Munch în timp ce ajungeau 
în comuna Asker și găseau ieșirea care ducea spre autostrada 
167. 

În mod limpede, voia să schimbe subiectul, iar Mia era 
bucuroasă să-i facă pe plac. Ştia că încă o iubea nespus de mult 
pe Marianne, dar faptul că despărţirea îl afecta atât de puternic, 
după zece ani, o surprinsese, și-i părea rău pentru el. 

— Habar n-am, răspunse Mia. Nu răspunde la telefon. 

— Ar fi bine să se întoarcă la lucru în curând. Ştie cât de 
presaţi suntem, mormăi Munch, aplecat asupra volanului. 

— Știu, dar, așa cum spuneam, nu reușesc să dau de el. l-am 
lăsat ieri un mesaj Sunnivei, dar nici ea nu răspunde la telefon. 

— Nu ne permitem să mai pierdem unul, bombăni Munch, 
sumbru. 

— Ce vrei să spui? 

— N-ai auzit? 

— Ce să aud? 

Munch se uită la ea. 

— Kim. 

— Ce-i cu el? 

— S-ar putea să plece de la noi, spuse Munch, oftând. 

— Ah, făcu Mia, surprinsă. De ce? 

— A solicitat un transfer în Hanefoss. 

— Kim? Se mută la ţară? râse Mia. De ce mama naibii ar face 
asta? 

— Cred că se căsătorește, bodogăni Munch. Se pare că-i la 
modă în ziua de azi. 

— Se căsătorește? Cu cine? 

— i-o mai aduci aminte pe profesoara aia care locuia acolo? 
Și pe fraţii ăia doi? ; 

— Desigur, răspunse Mia. Aia care-au găsit fetița din copac? 

Munch încuviinţă. 

— Emilie Isaksen. Ea și Kim sunt împreună, cred că formează 
un Cuplu, și cred că speră să-i adopte pe cei doi băieți. 

— Dar asta-i foarte bine, zâmbi Mia. 

Munch râse amar. 


VP - 68 


— Da, da, presupun c-așa-i, e bine pentru ei, dar nu și pentru 
noi, nu? Nu-mi închipui cum o să ne descurcăm fără Kim, iar 
dacă dobitocul ăla de Curry nici măcar nu se sinchisește să vină 
la lucru... 

— O să-i găsești un înlocuitor priceput. Ești bun la asta. 

— N-o să aibă voie să plece până când nu se rezolvă cazul 
ăsta. l-am spus cât se poate de clar, mormăi Munch. 

— Așadar, ce părere ai? întrebă Mia, în timp ce lumina 
farurilor se oprea asupra panoului din faţa lor. 

„Azilul Hurumlandet, 500 m”. 

— Despre cazul ăsta? întrebă Munch. 

— Da. 

_ — Am o presimţire sumbră. Recunosc ceva în legătură cu el. 
Ințelegi ce vreau să spun? 

— Intunericul, răspunse Mia cu o voce scăzută. 

Munch  încuviinţă ușor, viră de pe șoseaua principală și 
conduse pe un bulevard plin de șiruri de copaci spre serele 
luminate din faţă. 


Capitolul 17 


Aerul din micul birou al Helenei Eriksen era încărcat de 
durere. Mia îi era recunoscătoare lui Munch pentru că le 
acordase managerului și celorlalţi locuitori timpul necesar 
pentru a procesa vestea tristă. Femeia înaltă care stătea în fața 
lor era atât de tulburată, încât era aproape incapabilă să lege o 
frază. 

— İn primul rând, aș vrea să vă mulțumesc pentru că ne-ați 
primit așa din scurt, spuse Munch, dregându-și vocea și 
desfăcându-și nasturii de la scurtă. În al doilea rând, desigur, 
pentru ajutorul dumneavoastră. Știu că vestea v-a lovit ca un 
trăsnet și îmi pare rău că va trebui să vă deranjăm cu întrebări 
pe care poate că le considerați irelevante având în vedere 
tragedia care s-a produs. Pentru noi este important, așa cum se 
înţelege de la sine, să demarăm ancheta cât mai curând posibil, 
și știu că asta n-o va aduce înapoi pe Camilla, nu va face să 
dispară durerea pe care o simţiţi cu toţii, dar individul care-a 
făcut asta trebuie găsit. 


VP - 69 


— Da, desigur, încuviință Helene Eriksen. 

Mia vedea clar că femeia conducea o instituţie. Chiar și poziţia 
ei la birou exprima autoritate. 

— Bun, încuviinţă Holger. Avem deja liste cu tot personalul și 
clienţii de-aici de la asistentul dumneavoastră... 

— Paulus. 

— Așa, Paulus. Mulţumim. Avem nevoie, de asemenea, de 
informaţii mai detaliate despre pacienţi. 

— Rezidenţi, îl corectă Helene Eriksen. 

— Da, desigur, îmi cer scuze. Mai multe detalii, ei bine, despre 
rezidenții de-aici. În momentul de faţă, avem doar numele, dar 
avem nevoie de acces la istoricul lor medical, la istoricul de caz, 
mai multe detalii privitoare la cine sunt, prin ce au trecut, cum 
au ajuns aici, dacă știți la ce mă refer. 

Helene Eriksen păru a se gândi un moment la asta, dar într-un 
final încuviință. 

„Îşi protejează fetele”. 

Mia Kruger simţea un respect tot mai profund faţă de acea 
femeie. 

— Bine, zâmbi Munch și-și răsfoi carnețelul. Deci, hai să 
lămurim treaba asta. Aţi dat-o dispărută pe Camilla pe 19 iulie, 
dar câteva zile mai târziu ne-aţi contactat și aţi retras anunțul. 
De ce? 

— Mă simt ca o tâmpită acum, desigur, dar Camilla a fost 
mereu așa. Adică... așa era ea. 

Helene Eriksen rămase complet nemișcată pentru o clipă, iar 
Mia văzu că era un chin pentru ea să vorbească despre Camilla 
Green la trecut. 

— Cum era fata? întrebă Munch, venindu-i în ajutor. 

— Instabilă. 

— În ce sens era instabilă? întrebă Munch cu blândete, 
încercând s-o ajute să ajungă în direcţia potrivită. 

— Nu, nu era instabilă, mă scuzaţi, nu am folosit cuvântul 
potrivit. Era altfel. Camilla era altfel, continuă Helene Eriksen. 
Dispreţuia regulile și autoritatea. Fugea adesea, dar se întorcea 
în momentul în care era pregătită. Totul trebuia să fie conform 
condiţiilor impuse de ea, pur și simplu așa-i era firea, știți la ce 
mă refer? 

— Știu, spuse Munch. Deci, a fost dată dispărută, apoi...? 


VP - 70 


— Regulile de aici sunt destul de stricte, rosti Helene Eriksen. 
Unora le place lucrul ăsta, altora, nu, dar asta e situaţia, așa 
trăim noi aici. Dacă vrei să obţii ceva, trebuie să dai ceva, 
înțelegeţi? 

Helene le oferi un zâmbet slab. 

— Deci... ea...? întrebă Munch. 

— Camilla nu a apărut la tura de seară pe 18 iulie și nu era în 
camera ei când am verificat în dimineaţa următoare, așa că am 
dat-o dispărută. 

— Și care a fost motivul pentru care aţi retras anunţul? 

— Câteva zile mai târziu, mi-a trimis un mesaj pe telefon. 

— Ce spunea? întrebă Munch. 

Helene Eriksen oftă și clătină din cap. 

— Să nu o căutăm. Că era în regulă. Că plecase în Franţa să-și 
viziteze tatăl. 

— Și aţi crezut-o? vorbi Mia în acel moment, dându-și imediat 
seama că s-ar fi putut să pară destul de abruptă în exprimare. 
Adică... nu era nimic în legătură cu mesajul care să vă fi trezit 
bănuiala că era ceva în neregulă? 

Helene Eriksen își îndreptă privirea spre Munch, ezitând un 
moment. 

— Nu, eu... 

— Nimeni nu vă acuză de nimic, e de la sine înţeles, spuse 
Munch. 

— Poate c-ar fi trebuit să-mi dau seama, continuă Helene 
Eriksen, mutându-și privirea asupra biroului din faţa ei. Dar ea 
avea tendinţa de a fi ușor... 

— instabilă? întrebă Munch. 

— Nu, nu... Cum spuneam, am folosit un cuvânt nepotrivit... 
îndărătnică, spuse femeia blondă, ridicând din nou privirea spre 
ei. „Indărătnică” e mai bine. Camilla nu suporta să-i spună 
nimeni ce să facă. 

— Așadar, mesajul părea sincer? întrebă Mia. 

— Da. 

— Aveţi vreo idee cine ar fi putut să facă așa ceva? continuă 
Mia. 

— Nu, absolut niciuna, se bâlbâi Helene, uitându-se din nou 
spre Munch. 

— Niciunul dintre locuitorii de-aici sau dintre membrii 
personalului, nimeni cu un trecut marcat de traume? Cineva 


VP - 71 


care să fi avut o copilărie atât de dificilă, încât să fi găsit plăcere 
în a o așeza pe Camilla pe un pat din pene și de a-i băga o 
floare-n gură? 

— Nu... adică, cum aș fi fost eu în stare să...? rosti femeia cu 
o expresie terifiată pe faţă. 

— N-aţi avut nicio reacţie instinctivă? întrebă Mia, ignorând 
privirea pe care i-o arunca Munch. 

Helene Eriksen tăcu pentru o clipă și-i aruncă o privire fugară 
lui Munch înainte de a fixa din nou biroul cu privirea. 

— Nu, răspunse ea încet, apoi ridică privirea spre ei. Nu, 
desigur că nu. 

Munch se încruntă din nou la Mia și părea gata să spună ceva 
când fu întrerupt de o bătaie în ușă, iar un tânăr creţ băgă capu- 
n încăpere. 

— Helene, trebuie să... 

Tânărul se opri la jumătatea frazei când își dădu seama că 
Helene Eriksen nu era singură. 

— Ah, îmi pare rău, eu... 

— E în regulă, Paulus, zâmbi Helene Eriksen. Ce s-a 
întâmplat? 

— Câteva dintre fete... ei bine, eu n-am știut că... începu 
tânărul, uitându-se din nou la Mia și la Holger. 

— Putem vorbi despre asta mai târziu? 

— Da, desigur că putem, dar... 

— Putem aștepta, încuviinţă Munch. Nu e nicio problemă. 

Tânărul din pragul ușii se uită la Helene, apoi aruncă încă o 
privire neliniștită spre Mia și Munch înainte de a-și îndrepta din 
nou atenția către șefa lui. 

— Ar fi bine dacă... ei, acum ar fi bine. Dacă e în regulă? 

— Sigur nu vă deranjează? întrebă Helene Eriksen, privind din 
nou spre Mia și Munch. 

— Desigur că nu, rosti polițistul. Avem tot timpul din lume. 

— Foarte bine, mulţumesc, spuse Helene, apoi zâmbi și se 
ridică de pe scaun. N-o să dureze foarte mult. 

Se auzi sunetul ușii închise în spatele ei și se treziră brusc 
singuri în biroul mic. 

Munch o privi pe Mia și clătină din cap. 

— Ce-i? întrebă Mia, ridicând din umeri. 

— Nu ţi se pare c-ai fost cam dură? 

— Știe ceva. 


VP - 72 


— Ce vrei să spui? 

+ 

— Îmi pare rău. Unde rămăseserăm? întrebă Helene Eriksen în 
timp ce intra pe ușă și se așeza din nou pe scaunul ei. 

— Fișele pacienţilor? 

— Rezidenţilor, îl corectă din nou Helene Eriksen. 

— Da, desigur, îmi cer scuze. Când credeţi că le-am putea 
accesa? 

— Trebuie doar să vorbesc mai întâi cu avocatul nostru, spuse 
Helene Eriksen, ca să mă asigur că facem totul așa cum trebuie, 
că nu dezvăluim informaţii care nu ar trebui dezvăluite. 

Femeia le zâmbi, cu ochii mai strălucitori. 

— Bine, fu de acord Munch, aruncându-i Miei o privire rapidă 
și tăioasă, înainte să se scarpine în barbă și să întoarcă 
următoarea pagină din carnet. 


Capitolul 18 


Gabriel Mork stătea în faţa monitoarelor din biroul său de pe 
strada  Mariboesgate, simțindu-se, în mod discret, foarte 
mulțumit de sine. Tânărul hacker avea tot respectul pentru 
Holger Munch, dar, ca de obicei, le scăpase ceva pe durata 
ședinței de informare. Vârsta. Poate că asta explica totul. Munch 
avea să împlinească în curând cincizeci și cinci de ani, ceea ce 
nu însemna că era vreo fosilă, dar, uneori, șeful lui uita că trăiau 
într-o epocă diferită de cea în care el se alăturase poliţiei. 

O fată de șaptesprezece ani, Camilla Green, fusese găsită 
moartă în Hurumlandet, cu o floare în gură, și nimeni nu se 
gândise să aducă vorba despre reţelele de socializare. Gabriel 
intenţionase să ridice mâna și să sugereze acea posibilitate, dar 
se hotărâse să nu o facă. Munch fusese într-o dispoziţie proastă, 
iar Gabriel simţise că nu era momentul potrivit pentru a-i ţine 
șefului său prelegeri despre lumea modernă. 

Era mai bine dacă verifica el însuși problema și poate că avea 
să se aleagă și cu niște laude între timp. Gabriel luă o gură din 
doza de Coca-Cola de lângă tastatura lui și începu să mestece o 
gumă. Găsise câteva conturi de Facebook sub numele de 
Camilla Green, dar niciunul nu aparținea fetei din fotografiile pe 


VP - 73 


care le văzuseră ei. Era o fată din Carolina de Sud în bikini, o 
femeie în vârstă, din Florida, care avea o poză cu pisica ei, 
cineva din Suedia, o fată din Ungaria, dar niciuna nu era acea 
Camilla Green pe care o căutau. Ciudat, pe bune, se gândise el 
la început, ciudat că nu era pe Facebook, dar apoi începu să se 
joace cu numele ei și, după ce încercase câteva combinaţii 
diferite, o găsise, într-un final. 

cgreen. 

Un cont de Facebook și unul de Instagram. Atât. Derulă din 
nou fotografiile de pe Instagram, încercând să refacă legătura 
cu polițistul din el, să analizeze ceea ce descoperise, pentru că 
era ceva ciudat. Observase imediat. Erau foarte puţine postări. 
Foarte puţine actualizări de stare pe Facebook. Nu prea multe 
poze pe Instagram. Era neobișnuit pentru o fată de 
șaptesprezece ani. Câteva se/fie-uri; „Plictiseală” era descrierea 
de sub o poză pe care Camilla o făcuse, presupunea el, în 
dormitorul ei de la Azilul Hurumlandet; „Călăresc pe Vârtej 
mâine!” sub o poză cu ea zâmbind, cu degetul mare ridicat, în 
același pat, în același dormitor. Câteva poze cu niște cai. Câteva 
like-uri. Câteva comentarii: „La mulţi ani!”, „Mi-e dor de tine, 
iubi!” Dar în afară de acestea, era foarte puţin conţinut, iar asta 
îi atrăsese atenţia lui Gabriel, până când derulă în josul paginii 
să vadă datele la care fuseseră deschise conturile. 

„30 iunie”. 

Conturile erau recente. Ambele erau deschise la aceeași dată. 
30 iunie. Cu doar trei săptămâni înainte să dispară. De ce? 

Gabriel mai luă o gură de Cola și încercă să gândească 
precum Munch. Oare chiar își făcuse recent intrarea pe reţelele 
de socializare? Sau Camilla Green își ștersese vechile conturi și 
crease unele noi înainte de a dispărea? De ce? 

Gabriel studie din nou pozele. Fu luat prin surprindere de un 
ciocănit brusc la ușă, apoi Mia Krüger băgă capul în încăpere. 

— Eşti ocupat? Te-am prins asupra faptului? 

— Ce? întrebă Gabriel confuz. 

— Ceva secrete? zâmbi Mia. 

— Ce? 

— Nu te uitai la pornoșaguri, nu-i așa? , 

— A, ba da, chiar asta făceam, zise Gabriel cu însuflețire. li 
căutam nişte poze lui Curry. 


VP - 74 


— Normal că asta făceai, râse Mia în timp ce-și desfăcea 
fermoarul hainei. Și ce mai vrea de data asta? 
— Bunăciuni asiatice în costume naţionale norvegiene, călare 


pe cămile, răspunse Gabriel, simțind cum i se potolea 
fierbințeala feţei. 
Mia râse. 


— E în stare cam de orice, nu-i așa? 

— Da, probabil, rosti Gabriel, puţin stânjenit, în timp ce Mia se 
uita direct în ochii lui. 

— Deci, ai găsit-o? 

Mia făcu un gest din cap spre pozele de pe ecran. 

— Da, răspunse Gabriel. 

— Munch nu e tocmai un geniu al internetului, nu-i așa? 

— Nu, zâmbi el. 

— E bine că te-avem pe tine, zâmbi Mia la rândul ei și-l lovi 
ușor cu pumnul în umăr. 

— Intr-adevăr, murmură Gabriel, sperând că nu avea să 
roșească din nou. 

— Deci, ce avem? întrebă Mia, uitându-se din nou la ecran. 

— Un cont de Facebook și unul de Instagram. 

Gabriel făcu să apară cele două pagini de internet pentru ca 
ea să le poată vedea una lângă alta. 

— Nici eu nu mă pot lăuda c-aș fi vreo mare expertă, spuse 
Mia. Deci, cu ce avem de-a face? 

— Cu două conturi noi. 

Gabriel își drese vocea. 

— Poftim? Ochii Miei se măriră pentru o clipă. Cât de noi? 

— Cu trei săptămâni înainte de dispariţie. 

— Tu faci mişto de mine. 

— Nu. 

— Şi ce înseamnă asta? Adică, după tine, cine-i implicat? 

— În treaba asta cu internetul, asta vrei să-ntrebi? 

Gabriel începea să se relaxeze. Fierbinţeala din obraji nu-i mai 
apăruse. 

— Păi, eu nu-s o adolescentă activă pe reţelele de socializare, 
deci n-aş putea să-ți spun. N-ar putea să fie nouă în domeniul 
ăsta? 

Gabriel făcu o grimasă. 

— Puțin probabil. 


VP - 75 


— OK. Dar dacă-și șterge cineva conturile și deschide altele? 
De ce ar face asta, după părerea ta? 

— Ar putea exista câteva motive. Cred c-ar putea fi vorba și 
de-o coincidenţă. Nu trebuie neapărat să existe un motiv în 
spate. S-ar putea să ai prieteni pe Facebook pe care să nu te 
sinchisești să îi mai contactezi, dar e aiurea să-i scoţi din lista de 
prieteni, pentru că ai fi nevoit să te justifici, și atunci e mai 
simplu să creezi un profil nou. 

Mia ridică din sprâncene. 

— Dar, de cele mai multe ori, înseamnă că s-a întâmplat ceva. 

— Cum ar fi? 

— Ar putea fi vorba despre orice. Te-ai despărțit de iubit și nu 
vrei să știe despre oamenii alături de care stai la palavre acum, 
să zicem. 

— „Stai la palavre?” zâmbi Mia. Asta faci tu? 

— Ce vrei să spui? 

— Stau la palavre? Asta fac oamenii pe internet? 

Întrebarea Miei era potrivită pentru cineva de vârsta lui 
Munch. Totuși, Gabriel știa că ea nu era activă pe reţelele de 
socializare. Era o persoană publică. Cu ani în urmă existaseră pe 
Facebook pagini pentru fanii Miei Kruger. 

— Da, când nu căutăm bunăciuni asiatice în costume 
naţionale norvegiene, râse Gabriel. 

Mia zâmbi, fără să-și desprindă privirea de ecran. 

— Cai? întrebă ea, arătând spre una dintre fotografii. 

— Da, se pare că era pasionată de echitație. 

— Vârtej, spuse Mia, cu voce scăzută, arătând spre mesajul 
de pe Facebook. 

— Da, trebuie să fie vorba despre un cal, nu crezi? 

— Foarte probabil. Dacă n-o fi vorba despre vreo cămilă. 

Gabriel zâmbi și simţi fierbinţeala revenindu-i în obraji. 

Mia se ridică, dar rămase pentru un moment în faţa 
monitoarelor, ca și cum s-ar fi gândit la ceva. 

— OK. 

După o vreme, încuviinţă. 

— Tu vii sau ce faci? 

— Unde? 

— Am primit lucrurile ei de la azil. Confirmă ceea ce ai tu aici. 

— Ce vrei să spui? 

— Caii. Cred că de acolo ar trebui să pornim. 


VP - 76 


Mia se opri din nou în fața monitoarelor, dar mintea părea a-i 
fi la altceva. 

— Deci, vii? întrebă ea, după o pauză. 

— Desigur, răspunse Gabriel și o urmă pe coridor spre biroul 
anchetatorilor. 


Capitolul 19 


Sconcsul se trezi implicat într-o dilemă la care nu mai fusese 
nevoit să se gândească până atunci. 

Tânărul hacker își trase mai bine căciula peste părul negru și 
sârmos, cu dunga albă, groasă, în mijloc, care-i dăduse porecla, 
și traversă strada pentru a rămâne ascuns în umbre. 

În mod normal, ideea de a merge la poliţie nici măcar nu i-ar 
fi trecut prin cap. Exclus, din start. Era de la sine înțeles. În 
lumea lui, ajutorul acordat autorităţilor era un păcat de moarte. 
Dar în acel moment? După filmul pe care îl vizionase cu o seară 
în urmă? Nu vedea ce altă alegere ar fi avut. 

„Căca-m-aș”. 

Își trase gluga, își aprinse o ţigară și alese un traseu diferit de 
cel pe care-l urma de obicei, în rarele ocazii când își părăsea 
domiciliul. Sconcsul nu petrecea prea mult timp în exterior. Avea 
tot ce-i trebuia în subsolul lui din Tøyen. Propriul său buncăr. 
Unde nu-l putea găsi nimeni. Totuși, în acel moment trebuia să- 
și limpezească mintea. 

„Saraca fată”. 

De ce nu-și ascultase instinctul? De ce nu se ţinuse departe 
de acel server? Avea un fler legat de lucrurile astea, unde să 
intre și ce să evite dracului când era on-line; îl avertizase din 
nou de data asta, dar tentaţia fusese prea mare. Ceea ce găsise, 
filmul pe care îl văzuse... 

„Doamne”. 

Sconcsul mai trase un fum din ţigară, se răsuci pe călcâie și 
porni în aceeași direcție din care venise. 

ÎI cuprinse disperarea în legătură cu propriul lui 
comportament. Paranoia? Nu-i stătea în fire. În aproape zece ani 
de când activa ca hacker, nu se temuse niciodată. Nici măcar o 
dată. Mereu deținuse controlul. Niciodată nu lasa urme. Nu era 


VP - 77 


vreun amator. Înjură printre dinţi, aruncă ţigara, traversă din 
nou strada și-și alese la întâmplare drumul spre casă, uitându-se 
mereu în spate. 

Sconcsul simţea cum anarhistul din el începea să iasă la 
iveală în timp ce ajungea în parcul Tøyen. Nu avea niciodată 
mustrări de conștiință din cauza ocupaţiei sale. O vedea 
aproape ca pe o datorie. Nu se credea vreun Robin Hood, păstra 
toți banii pentru el, dar oamenii de la care fura erau atât de 
corupți, încât primeau exact ceea ce meritau. Conceptul lui de 
afaceri era pe cât de simplu, pe atât de strălucit. Alegea o 
companie care nu îi plăcea, descoperea un punct slab în 
serverele acesteia și colecta informaţii despre tranzacţii 
necinstite, în care cele mai multe dintre companii erau implicate 
- corupție, mită, încălcări ale legilor protecţiei mediului, orice 
altceva -, apoi obliga compania să plătească. 

Sconcsul clătină din cap. Dacă poporul norvegian ar fi știut ce 
pun, de fapt, la cale companiile astea mari și populare, ale căror 
produse erau în toate magazinele și ai căror proprietari erau 
considerați stâlpi ai comunităţii - dacă publicul ar fi știut cum își 
fac cu adevărat companiile astea banii, cum de se îmbogăţiseră 
în halul în care o făcuseră -, atunci oamenii s-ar fi putut răzvrăti. 

Nu era niciodată dificil. Nu se confrunta niciodată cu 
probleme. De fiecare dată când descoperea ceva, și aproape de 
fiecare dată reușea să descopere ceva, trimitea un e-mail 
anonim cu descoperirile și cerea bani ca să nu-l facă public. 
Şantaj virtual. Asupra unor idioţi care-l meritau cu vârf și 
îndesat. Și care erau mereu dispuși să plătească. Mereu aveau 
schelete în dulap. Mereu. Conștiinţa Sconcsului era perfect 
curată. 

Totuși, situaţia asta era diferită. 

Filmul ăla... 

Nu era vorba doar despre o companie care efectuase o plată 
ilegală către un stat fost sovietic pentru a obţine monopolul 
necesar pentru a-și vinde produsul pe piaţa comunicaţiilor. Sau 
despre un transfer către un lider african care risipise deja 
milioane destinate dezvoltării ţării sale pentru consumul propriu, 
sau despre schimburi, permisiuni pentru forarea unui câmp 
petrolifer, trafic de arme, mine de teren sau muniţie. 

Nu era vorba despre nimic din toate astea. 

Era... 


VP - 78 


„Căca-m-aș”. 

Sconcsul își mai aprinse o ţigară, încercând să-și limpezească 
gândurile. Putea apela oricând la Gabriel Mork. 

Incepuseră să lucreze împreună cu vreo câţiva ani în urmă, și 
iniţial fusese doar o distracţie. În faţa calculatoarelor din 
dormitoarele lor, mărcile Electron și Phoenix, dintr-o epocă în 
care abia apăruse internetul, iar calculatoarele aveau o 
capacitate de stocare de numai 10 MB, cu procesoare de 
mărimea calculatoarelor de buzunar. Totuși, ei doi atacaseră 
totul - NASA, CIA -, dar pe-atunci fusese doar un joc; se 
distraseră copios de fiecare dată când reușiseră să spargă un 
sistem despre care auziseră spunându-se că era impenetrabil, 
până când, într-o bună zi, Gabriel schimbase taberele. 

De aceea se înstrăinaseră. Gabriel era de părere că trebuia 
să-și folosească abilităţile pentru a face bine, nu pentru a 
distruge, nu pentru a crea haos, și avuseseră un scandal uriaș 
ultima oară când se văzuseră, la o bere la Teddy's Soft Bar. De 
atunci, nu-și mai vorbiseră. Ultimul lucru pe care-l auzise era că 
Gabriel Mork începuse să lucreze pentru poliţie. 

„Căca-m-aș să mă cac pe el de căcat”. 

Sconcsul trase un nou fum din ţigară și se hotărî. 

Așa trebuia să facă. 

Gabriel Mork. Nu avea altă opţiune. Sconcsul aruncă ţigara, se 
uită în spate și se îndreptă spre buncărul lui de acasă. 


Capitolul 20 


Mia Kruger chemă chelnerul, comandă o bere Guinness și un 
Jägermeister și aşteptă ca omul să plece înainte să deschidă 
dosarul din faţa ei. 

Se afla în  venerabilul pub din capătul străzii 
Hedgehaugsveien, unde începuse să-și caute liniștea când 
apartamentul ei, care era la doar câteva minute distanţă, i se 
părea prea pustiu și rece. 

Găsise o masă care-i plăcea, în capătul îndepărtat, unde se 
putea ascunde, unde putea fi singură cu gândurile ei, simțind în 
același timp că era viaţă în jurul ei. Mia îndrăgise dintotdeauna 
acel loc. Pe vremea când era studentă, petrecuse mult timp aici. 


VP - 79 


Existau separeuri cu scaune din piele roșie și feţe de masă albe. 
Chelneri în cămăși albe, cu papioane. O clientelă variată, de la 
oameni de afaceri la costum până la artiști cu aspect neglijent. 
Te puteai ascunde aici, dar, cel mai important, era unul dintre 
puţinele localuri din Oslo unde nu se punea muzică. Mia prefera 
liniștea și vocile înăbușite peste paharele ce zdrăngăneau, în 
locul zgomotului constant, revărsat din boxe. 

Trase un gât zdravăn din bere și fixă cu privirea prima 
fotografie. O fată goală. Așezată într-o pentagramă alcătuită din 
lumânări. Pe un pat din pene. Purtând o perucă blondă. Cu o 
floare în gură. Mia își goli paharul de bere, simțind alcoolul 
intrându-și în drepturi, mai comandă un rând și scoase un pix și 
un carnet din geantă. 

„Trei luni”. 

„Slabă. Zgărieturi și bășici”. 

„Nutreţ pentru animale în stomac”. 

„A dispărut cu trei luni înainte de a fi găsită”. 

Vocile din jurul ei începură să se estompeze pe măsură ce ea 
se pierdea tot mai adânc în gânduri. 

Despre asta trebuia să fie vorba. 

„Cineva a ţinut-o prizonieră”. 

Acolo. În Norvegia. În vreme ce oamenii obișnuiți se trezeau 
dimineaţa, își luau rămas-bun de la cei dragi, mergeau la 
serviciu, stăteau de vorbă la prânz, își luau copiii de la creșă, 
luau cina, trebăluiau prin casă, se uitau la știri, stingeau lampa 
de lângă pat, în așteptarea încă unei zile obișnuite, Camilla 
Green, în vârstă de șaptesprezece ani, fusese ţinută prizonieră 
undeva, aproape moartă de foame, îngrozită, singură. 

Mia Kruger luă o gură din al doilea pahar de Guinness, își 
strânse buzele și încercă să nu se lase purtată în locul în care 
fusese cu mai puțin de douăzeci și patru de ore în urmă. In acel 
rău. În acel întuneric. 

„Hai, Mia, hai”. 

Nu. 

„Hai, Mia”. 

Nu, nu acum. 

„Dar o să putem fi împreună!” 

Nu, Sigrid, trebuie să... 

— Încă un rând? 


VP - 80 


Mia Kruger fu smulsă din visare de către chelnerul care stătea 
în fața ei. 

— Poftiţi? 

— Încă un rând? 

Bătrânul chelner cu papion făcu un semn din cap spre 
paharele goale din faţa ei. 

— Da, vă rog, spuse Mia și reuși să zâmbească discret. 

Chelnerul încuviinţă politicos, se întoarse cu două noi pahare 
de băutură și se făcu nevăzut înapoi în încăpere. 

„Băga-mi-aș”. 

Mia puse dosarul înapoi în geantă și, cu degete tremurânde, 
duse paharul la gură și-l goli. 

„Rahat cu mac”. 

Poate că îl pierduse. Talentul ei. Abilitatea ei de a vedea 
lucruri pe care ceilalţi nu le vedeau. Motivul pentru care Munch 
o alesese încă de pe băncile Academiei de poliţie, înainte să-și 
termine pregătirea. Poate că terapeutul avusese dreptate. 

„Cred că slujba ta îţi face rău”. 

„iți pasă prea mult”. 

„Cred că s-ar putea să te omoare”. 

Mia puse pixul pe carneţel și-și îmbrăcă jacheta. Făcu un gest 
din cap către bodyguard și ieși să ia o gură de aer proaspăt. 
Găsi un scaun și urmări doi oameni de afaceri beți care fumau și 
discutau despre o afacere pe care o încheiaseră în acea zi. 

„O îmbracă frumos”. 

Incercase să înlăture gândul, dar în acel moment îi dădea din 
nou târcoale. „O îmbracă frumos. O perucă blondă. O floare în 
gură. O face să arate frumos. O pregătește. Camilla. Ea e goală. 
Fecioara. Are nevoie de ea pentru ceva anume. Ceva ce noi nu 
vedem”. 

Mia trecu împleticindu-se de bodyguarzi, se întoarse la masa 
ei și puse din nou pixul pe hărtie. 

„El?” 

„Sau au fost mai mulți?” 

In faţa ei, mobilul îi vibră pe masă; pe afișaj scria „Holger”, 
dar îl lăsă să sune pur și simplu. 

Mia sorbi o gură de bere și se adânci în gânduri. Peruca. „De 
ce tocmai peruca asta?” Camilla nu era tocmai blondă. De 
aceea?  Blondă? Trebuia să fie blondă pentru că...? 
Șaptesprezece ani. Tânără. Scandinavă. Blondă. Slabă? O 


VP - 81 


înfometase pentru că voia să fie mai slabă? Oare de aceea 
fusese ținută prizonieră? Pentru că trebuia să arate așa? Exact 
așa? Pixul gonea pe foaie în timp ce încăperea din jurul ei 
dispărea. „Trebuie să arate așa. Peruca. Blondă și slabă. Nue ea 
însăși. Nu trebuie să fie ea însăși. Nu Camilla zace acolo. 
Altcineva zace acolo. Cine zace acolo? Cine ești tu?” 

Mia goli paharul aproape fără să-și dea seama, apoi continuă 
să mâzgălească pe foaia de hârtie. 

„Un cadou”. 

„Penele și lumânările”. 

„Ele sunt ambalajul”. 

„Floarea”. 

„Ea e oferită cuiva drept cadou”. 

— Mai doriţi? 

Uluită, Mia ridică privirea dinspre notițele ei, fără a fi sigură 
unde se afla. Era aproape de ceva, ceva din adâncul ei, dar 
realitatea o chemase înapoi. 

— Încă un rând? întrebă chelnerul. 

— Da. 

Mia încercă să ajungă din nou în locul în care se aflase, dar 
sentimentul îi dispăruse. În acel moment, în separeuri erau doar 
oameni beți cu paharele lor de bere, iar ea își dădu seama cât 
de mult alcool consumase de fapt; abia dacă era în stare să 
citească afișajul telefonului. 

Holger Munch. 

O sunase de șase ori. 

Și-i trimisese și un mesaj. 

„Unde ești? Sună-mă”. 

Îi găsi numărul și încercă să se adune în timp ce auzea tonul 
de apel de undeva de foarte, foarte departe. Mia nu-și dădea 
seama exact ce anume, dar ceva în legătură cu Munch îi stârnea 
un sentiment de vinovăţie. Pentru că bea atât de mult. Pentru 
că era deprimată. Pentru că-și dorea să dispară. El își făcuse 
speranţe mari în legătură cu ea, poate că acesta era motivul. Ea 
își amintea perfect prima lor întâlnire. El încercase să-i dea de 
înţeles că era incredibil de norocoasă pentru că îi oferise un loc 
în nou-constituita echipă de anchetă pe care avea s-o conducă, 
dar pe durata întregului interviu devenise atât de evident că el o 
voia drept parte din acea echipă, încât nu se simţise deloc 
stânjenită sau emoţionată. Așa era Holger, un om bun. De aceea 


VP - 82 


ținea atât de mult la el. Ura să vorbească despre ceea ce 
simţea, dar bărbatul era aproape transparent. Sau cel puţin așa 
i se părea ei. „Hai, Mia, hai”. 

Chelnerul reveni cu încă un rând, în timp ce ea auzea vocea 
șefului ei la celălalt capăt al firului. 

— Da? mormăi Munch. 

— Da? 

— Da, ce? 

— M-ai sunat, răspunse Mia, sperând să pară cât de cât 
trează. 

— Așa e, răspunse Munch; suna de parcă ar fi fost ocupat cu 
altceva, de parcă ar fi uitat că o sunase mai devreme. Am avut 
două apeluri din partea presei în urmă cu doar câteva ore, unul 
de la Dagb/adet'!, celălalt de la VG”, spuse el, concentrându-se. 
A ciripit cineva, dacă pot să spun așa. O să publice mâine poze 
de la locul crimei. S-ar putea să fie deja disponibile pe internet. 

— De la locul crimei? întrebă Mia surprinsă. Cum au reușit să 
facă rost de ele? 

— Habar n-am, mârâi Munch, dar nu prea avem ce face în 
legătură cu asta, deci trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt. 
Am vorbit cu Anette și o să discute ea cu cei din Granland mâine 
dimineaţă. O să ţinem o conferinţă de presă la ora 9.00 și o să 
trebuiască să ne ocupăm noi mai departe de asta. Dar... 

Munch tăcu din nou, ca și cum s-ar fi gândit ce să spună în 
continuare. 

— Dar, ce? 

— Avem situaţia sub control, dar e important să... 

Munch își drese vocea. 

— Ce anume? 

Mai urmă o pauză. 

— Trebuie să fii cât se poate de discretă, spuse Munch apoi, în 
grabă, ca și cum ar fi fost ceva ce-i era groază să-i spună. 

— Ce vrei să zici? întrebă Mia. 

— Trebuie să te menţinem în afară. 

— În afară, cum vine asta? 

— Nu te-ai întors oficial la serviciu, deci știi și tu cum merg 
lucrurile astea; având în vedere reputaţia ta, dacă ziarele află că 
lucrezi la cazul ăsta, fiind încă suspendată, ei bine... 


11 Cotidian de tip tabloid din Oslo (n.tr.). 
12 Prescurtare de la Verdens Gang, tabloid din Oslo (n.tr.). 


VP - 83 


Mia simțea că începe să se enerveze. Se întinse după bere și 
trase o dușcă zdravănă. 

— Mai ești pe fir? întrebă Munch cu o voce slabă. 

— Da, sunt aici, spuse Mia, tăios. Mikkelson se ţine după tine? 

— Păi, da, dar... 

Munch părea stânjenit de întreaga situaţie, iar Mia nu vedea 
de ce l-ar fi necăjit. Nu era vina lui. Știa că, dacă Munch ar fi fost 
la conducere, ar fi făcut orice pentru ea. 

— Stai liniștit, Holger, spuse ea, reușind să se calmeze. Pot fi 
invizibilă dacă ai nevoie să fiu așa. Nu e nicio problemă. 

— Multumesc, rosti el, părând ușurat. 

De ce ar fi vrut să discute cu ziarele, la urma urmei? O 
persecutaseră săptămâni întregi pe vremea când îl împușcase 
pe Markus Skog, iubitul lui Sigrid. Nu reușise să iasă din 
apartamentul ei și, în cele din urmă, fusese nevoită să se 
ascundă într-un hotel din cealaltă parte a orașului Oslo. Nu, 
categoric nu. Nu avea absolut nicio problemă cu a fi discretă. 

— Nicio problemă. Nu-ţi face griji, Holger. Deci, on-line în 
seara asta și în ziare mâine-dimineaţă? 

— Așa se pare, răspunse Munch, bucuros că schimba 
subiectul. 

— Dar n-o să publice pozele cadavrului, nu? 

— Nu, nu. Sunt o adunătură de dobitoci, dar câteodată dau 
dovadă de un soi de cod moral, oricât de ciudat ar putea părea. 

— Păi, și ce o să publice? 

— Doar locul crimei. 

— Poze din zona unde a fost găsit cadavrul? 

— Nu cunosc detalii, dar cred că au pentagrama, lumânările, 
penele din locul în care zăcea. Șacalii dracului! Ludvig încearcă 
să-și dea seama cum au făcut rost de poze. Și, apropo... 

Mia mai luă o gură zdravănă de bere când văzu o siluetă 
cunoscută apărând la ușă. Un bărbat îndesat, ca un buldog, se 
certa cu unul dintre bodyguarzi, care în mod limpede nu avea de 
gând să-l lase să intre. 

— Ludvig are informaţii despre penele de la locul crimei. 

— Ce? întrebă Mia, ridicându-se. 

— Penele de la locul crimei, continuă Munch. Sunt pene de 
bufniţă. 

— De bufniţă? Toate penele? 


VP - 84 


— Da, așa se pare. Nu c-aș avea habar cum le pot deosebi, 
dar... 

— Va trebui să ne ocupăm de asta mâine, îl întrerupse Mia. A 
intervenit ceva aici, e în regulă? 

— Ce? Da, bine. Ședinţă cu echipa la ora 10.00. 

— Desigur. 

— Foarte bine, și mersi pentru știi tu ce, mormăi Munch. 

— Nicio problemă. 

Mia închise telefonul și se îndreptă spre încăierarea de la ușă. 

— Mia. 

Curry zâmbi larg și întinse brațele când o văzu. 

— Ăsta nu intră. 

— Nu-s beat, băi, cretinule, împletici Curry cuvintele, 
eliberându-și braţul din strânsoarea masivului bodyguard. 

— E-n regulă, spuse Mia. Vine cu mine. Doar daţi-mi voie să- 
mi iau lucrurile. 

— Mia, zi-i tu! spuse Curry, împiedicându-se în propriile 
picioare și căzând cu zgomot la podea. 

— Are interdicţie. Nu vrem să-l mai vedem pe-aici, spuse 
bodyguardul pe un ton sever. 

— Cum să am interdicţie? Nici măcar n-am fost încă înăuntru. 
Și nici nu-s beat. Ar trebui să mă vezi când sunt beat pe bune... 

— Haide, Curry, spuse Mia, zâmbindu-i bodyguardului în semn 
de scuze în timp ce-și conducea prietenul afară din bar. 


VP - 85 


TREI 


Capitolul 21 


Bărbatul care purta cască albă pentru bicicletă ieșea rar din 
casă, dar în acea zi nu avea de ales, pentru că nu mai era nimic 
în frigider. Sperase că alimentele pe care le cumpărase ultima 
oară aveau să ţină mai mult; nu mai știa când fusese asta, dar 
trecuse ceva vreme de-atunci. Poate marțea trecută, sau fusese 
în aprilie? Nu, în aprilie, era destul de sigur; aprilie venea după 
martie, iar martie fusese cu mult timp în urmă. In martie, 
gunoierii veniseră să adune tot ce pusese în containerul verde 
de lângă latrină. Nu, nu în martie, în fiecare marți, goleau 
coșurile de gunoi când se ascundea el în baie, deci era sigur de 
asta. Nu în martie. În fiecare marţi, se ascundea în baie, ca să 
nu vină la el acasă să-l întrebe dacă îi pot împrumuta telefonul 
sau îi pot folosi toaleta, pentru că făcuseră asta o dată. lar 
gunoierul cu mănuși făcuse pipi pe marginea capacului de la 
toaletă și râsese de el pentru că purta casca de la bicicletă în 
casă, iar de atunci se ascundea în baie de fiecare dată când 
veneau. A 

În fiecare marţi. În martie. Nu, nu doar în martie. În fiecare 
lună. Octombrie. Era luna octombrie. Cu doar câteva zile înainte 
întorsese pagina din calendar. Da, așa făcuse, își aducea 
aminte. Trecuse de la septembrie la octombrie. Luna septembrie 
avea o poză cu un pescăruș. lar pescărușul nu mai era acolo; în 
locul lui era o vulpe. O vulpe cam vicleană, cu o coadă albă în 
vârf, și-i făcuse cu ochiul în timp ce el stătea la masă, în 
bucătărie, și mânca ultima conservă cu ton. Il făcuse să-și dea 
seama că frigiderul era gol și că, deși nu voia, trebuia să meargă 
în curând cu bicicleta până la magazin și să spere că nu aveau 
să râdă de el așa cum făceau de obicei. 

Pe furiș. Așa făceau. Nu când era el acolo, nu, niciodată când 
era prezent; uneori, se prefăceau că sunt prietenoși. Tânăra cu 
guma de mestecat și cealaltă fată, cea din spatele casei de 
marcat, când le arătase lista de lucruri de care avea nevoie, se 


VP - 86 


prefăcuseră că sunt drăguțe cu el. Merseseră cu el și-l ajutaseră 
să pună lucrurile în coș - pâine crocantă, conservă de macrou în 
sos de roșii și cotlet de porc; nu râdeau de el atunci. Nu râdeau 
nici când trebuia să plătească, nici măcar când nu reușea să 
facă banii din portofel să se potrivească sumei de pe casa de 
marcat. Nici atunci - se prefăceau că sunt drăgute și-l ajutau să 
numere -, ci după aceea. Când pleca din magazin și se prefăcea 
că se îndreaptă spre casă cu bicicleta, dar de fapt stătea și se 
uita de după containerul pentru sticle sau de după duba pe care 
scria Hurumlandet Supermarket, apoi râdeau de el, râdeau în 
gura mare, lovindu-se cu palmele peste genunchi, pentru că-și 
purta mereu casca de la bicicletă. Îi luă douăzeci și patru de 
minute să facă fiecare drum, dacă nu era alunecos, cum era în 
ziua aceea, și, în timp ce-și descuia bicicleta și o împingea cu 
grijă pe drumul principal, își dădu seama că îl îngrozea mai mult 
decât de obicei. 

În acea zi, dură aproape treizeci și cinci de minute. Atât era 
de înghețat. Era luna octombrie, nu mai era septembrie, dar tot 
era aproape iarnă. Poate că totul era din vina lui, nu? Işi făcuse 
recent griji în legătură cu asta, că s-ar putea să fie atât de frig 
din vina lui. Cerul se încălzea, citise despre asta; gheaţa din 
jurul Polului Nord și Polului Sud avea să se topească dacă nu 
sortai gunoiul cum trebuia - deșeuri alimentare în containerul 
pentru deșeuri alimentare, plastic în containerul pentru plastic; 
niciodată nu amesteca hârtia sau cartonul cu restul gunoaielor 
și mereu presa cutiile de lapte și conservele înainte de a le 
arunca -, dar fusese bolnav cu vreo câteva săptămâni înainte. Il 
duruse capul și avusese vise delirante ziua-n amiaza mare, ceea 
ce-l făcuse să uite de reciclare; aruncase pur și simplu tot 
gunoiul în același coș, iar când își dăduse seama de greșeală, 
era prea târziu. Nu mai mâncase nimic timp de patru zile, 
sperând ca astfel să-și îndrepte greșeala, dar începuse să leșine 
și fusese obligat să mănânce până la urmă ceva. Când se 
trezise, a doua zi, era gheaţă în curte, și de-atunci începuse să 
transpire abundent și se ascunsese după perdeaua de la 
bucătărie de fiecare dată când văzuse lumini pe drum, 
temându-se că ei își dăduseră seama ce făcuse. Că aveau să 
vină după el. Din fericire, niciuna dintre mașini nu virase și nu 
venise spre casă. Nu prea se întâmpla așa. Rareori avea 
musafiri. Doar gunoierii, marţea. 


VP - 87 


Prinse cu un lacăt roata din faţă de suportul pentru bicicletă și 
trecu în jurul roții din spate lanţul pe care-l luase cu el în rucsac. 
Îi luă câteva minute asigurându-se că ambele lacăte erau prinse 
bine înainte de a începe lungul drum spre ușă. Nu intra 
niciodată direct; nu, încercase asta odată și se terminase 
cumplit de rău; avea gândurile la alte lucruri; deschisese pur și 
simplu ușa și intrase direct în magazin, și nu, se terminase urât. 
Fuseseră lupi înăuntru, lupi uriași, cenușii, cu ochi mari și balele 
curgându-le din boturi, și se speriase atât de tare, încât 
dărâmase un stand cu ochelari de soare, apoi, la ieșire, fugise 
direct în ușă, după aceea venise o ambulanţă și râseseră iarăși 
de el, toate asistentele și toți doctorii care-l cususeră pe faţă cu 
acul și aţa, și după acel moment învățase că era cel mai bine să 
aibă grijă. Așa că, în acel moment, se apropie ușor pieziș, 
trecând de ușile din sticlă pentru a se putea uita înăuntru, 
pentru că era în regulă să te prefaci că te uiţi la promoţiile de 
azi, nu păreai un tâmpit. Cârnaţi pentru grătar la 19,90 coroane. 
Trei pachete de șervetele la preţ de două. Azi nu erau lupi. 
Bărbatul purtând casca albă pentru bicicletă oftă de ușurare, dar 
așteptă câteva minute și mai aruncă o privire înăuntru până să- 
și adune curajul care-i trebuia ca să facă ultimii pași greoi spre 
ușa supermarketului. 

Ca de obicei, un clopoțel sună deasupra capului său, dar de 
data aceasta era pregătit, deci nu se sperie. Luă un coș din 
stivă, scoase lista de cumpărături din buzunar și merse cât putu 
de repede pe culoare. Lapte. Da. Ouă. Da. File de somon. Da. 
Începea să se simtă mai bine: lucrurile de pe listă erau ușor de 
pus în coș în ziua aceea, nu-l refuzară, așa cum făceau uneori. 
Banane. Da. Cartofi. Da. Pui. Da. Incepu să zâmbească: era ziua 
lui norocoasă; uite ce bine mergea totul. Îi plăcea carnea de pui, 
dar nu-i intra mereu în coș, uneori era nevoit să mănânce doar 
cartofi, dar în ziua aceea absolut nimic nu era dificil. Puiul 
intrase de la sine în coș. Poate că totuși nu era vina lui că iarna 
venise mai devreme, nu? Zâmbi pentru sine, puse ultimele 
produse de pe listă în coșul de cumpărături și se îndreptă cu 
mândrie spre casa de marcat. 

Tânăra lăsă jos o revistă, făcu un balon mare și roz și nu se 
uită la el de parcă ar fi fost vreun idiot; nu; de fapt, îi zâmbi 
discret. Își simţea inima bătând mai tare pe măsură ce punea 
produsele pe banda rulantă. Probabil că și ea își dăduse seama. 


VP - 88 


Că ziua aceea fusese ziua lui norocoasă. Că nu era din vina lui 
toată povestea asta cu vremea. 

— Vrei o pungă? întrebă tânăra, după ce scanase toate 
produsele. 

— Nu, mulțumesc. 

Zâmbi satisfăcut și tocmai se pregătea să-și pună 
cumpărăturile în rucsac când le văzu. Pe standul cel mai 
apropiat de casa de marcat. 

Ziarele. 

„Oh, nu”. 

— Cash sau card? 

Rămase încremenit în loc, nefiind în stare să se miște. 

Pe prima pagină a ambelor ziare. 

Fotografia. 

„Cum or fi reușit să...?” 

— Scuze. Cum vrei să plătești? 

— Puiul a venit singur, murmură el, nedezlipindu-și privirea de 
fotografia de pe prima pagină a ziarelor. 

— Ce vrei să spui? întrebă fata. 

— Puiul. 

— Da? 

Fata părea că are ezitări. 

— A venit singur în coș. Nu face mereu așa. 

— Nu, bun... spuse fata din spatele casei de marcat. Dar o să 
plaătești cash sau cu un card? 

— Nu, că am rucsac. 

— Rucsac? 

— Nu-mi trebuie pungă. 

— Nu, am înțeles... Dar... cum o să plătești pentru 
cumpărături? 

— Nu-i vina mea. 

— Ce vrei să spui? 

— N-am omorât eu pisica. 

— Pisica? 

Expresia de pe faţa fetei se schimbase. 

— Nici câinele nu l-am omorât eu. 

— Câinele? Da, OK... Plătești cash sau...? 

Se apropia un lup. Un lup gras, cu ochelari. Dinspre o altă ușă 
aflată în spatele supermarketului. Lupul se apropia tot mai mult 
de el, iar bărbatul care purta casca albă pentru bicicletă nu-și 


VP - 89 


dorea decât să fugă din magazin, dar picioarele nu-l mai 
ascultau; parcă se lipiseră de podea. Inchise ochii și-și băgă 
degetele în urechi; era marți și era probabil mai bine să se 
ascundă în baie, mai ales în martie, când veneau gunoierii - nu, 
nu în martie, în octombrie, așa spusese vulpea. 

— Salut, Jim, tu ești? 

Jim deschise ochii și văzu că, de fapt, nu era un lup. Era omul 
de treabă. Omul de treabă cu barbă care deţinea magazinul. 

— Puiul a vrut să intre în coș, insistă el în timp ce omul de 
treabă, cu barbă, se uita la fata din spatele casei de marcat, 
care nu făcu decât să ridice din umeri. 

— Sunt probleme cu plata? 

Fata cu guma de mestecat își apăsă tâmpla cu degetul și 
clătină din cap, dar omul de treabă cu barbă îi aruncă o privire 
tăioasă, așa că-și cobori repede degetul. 

— Hai, Jim, hai să-ţi împachetăm cumpărăturile, spuse omul 
de treabă care deţinea magazinul, și-l ajută să-și pună 
cumpărăturile în rucsac. 


Capitolul 22 


Curry se trezi auzind o sonerie și se întinse după ceasul 
deșteptător de pe noptieră pentru a-l opri. Degetele lui găsiră 
butonul, iar sunetul încetă. Adormi din nou cu un zâmbet, 
strângând plapuma pe el și rostogolindu-se spre Sunniva pentru 
a-i simţi căldura trupului. Adora să stea întins așa. Aceste 
momente scurte, minute fugare în care amândoi se purtau de 
parcă niciunul din ei nu trebuia să meargă la lucru. Când opreau 
alarma, prefăcându-se că era o zi liberă, pe care-o puteau 
petrece așa cum își doreau, în care puteau face exact ceea ce 
voiau: fără șefi, fără ordine, doar ei doi sub o plapumă. Pielea ei 
caldă, catifelată, în timp ce-și îngropa nasul la baza gâtului lui și 
se cuibărea lângă el, ca și cum ar fi vrut ca el să-i poarte de 
grijă. Curry zâmbi și o trase mai aproape. Sunniva. Știuse din 
prima clipă în care o văzuse. Ea era aleasa lui. Cu părul ei lung, 
roșcat, și zâmbetul frumos; femeia își lua cafeaua de dimineață 
din același loc de unde și-o lua și el în fiecare zi; el, în drum spre 


VP - 90 


Academia de poliţie, ea, o asistentă medicală, în drum spre 
serviciu. 

Curry deschise ochii și văzu un morman de cutii din carton 
într-un apartament care nu era al lui, iar realitatea începu să-i 
apară clar în faţa ochilor. Adormise, îmbrăcat complet, pe o 
canapea; nu era acasă, nu, categoric nu era acasă; probabil că 
ea schimbase yala, pentru că nu mai era bună cheia lui. Alarma 
reîncepu. Curry se ridică încet de pe canapea și, încă pe 
jumătate adormit, porni în hol, pe urma sunetului, până când 
găsi un om de cealaltă parte a ușii apartamentului Miei. 

— Mia Krüger? întrebă bărbatul cu mustața subţire, verificând 
foaia de hârtie pe care o avea în față. 

— Vi se pare că semăn cu ea? mormăi Curry, dându-și seama 
că încă era beat. 

Trăsese o băută de două zile. După ce ea îi spusese că se 
săturase. Sunniva. 

— Ah, da, nu, rosti bărbatul, privind în jur, evident surprins de 
priveliștea peste care dăduse. 

„Du-te-n mă-ta, Jon. Și, de data asta, chiar vorbesc serios, dă- 
o-n mă-sa de treabă. Sunt sătulă până peste cap. Toţi banii? Toţi 
banii noștri? Tu ai habar cât am muncit pentru ei? Ai habar?” 

— Vi se pare că mă cheamă Mia Kruger? 

Își simţea mirosul și spera ca omul să nu îl și simţit și el. 

— Pot să mă întorc mai târziu, spuse bărbatul, care purta o 
salopetă; părea că-i vine să-și ceară scuze. Dar e mucegai în 
subsol... 

— Ce? 

Curry se chinuia să rămână în picioare; holul îngust se mișca 
sub el. 

— Asta-i ultimul apartament. Asociaţia de locatari a... 

— OK. 

Curry încuviință, rezemându-se de perete în timp ce podeaua 
începea să i se unduiască sub picioare. 

+ 


Puțin mai târziu, se afla în fața stadionului Bislett, purtând de 
data asta pantofi și o haină; îi dăduse omului cu salopeta cheia 
de la apartament și îi spusese s-o lase pur și simplu în cutia de 
scrisori. Scotoci prin buzunare până când găsi o cutie cu tutun 
și-și îndesă un cocoloș în spatele buzei superioare în timp ce 
chema un taxi care se îndreptă încet către Bislettgata. 


VP - 91 


Liftul de la serviciu i se păru apăsător. Îl luase de un milion de 
ori, dar în ziua aceea era altfel. Era ca și cum s-ar fi aflat într-o 
conservă din tinichea; fu ușurat când ușile se deschiseră și-i 
permiseră să iasă. 

— E cineva? 

Curry își croi încet drumul prin birou, dar era liniște. Se duse 
la bucătărie, își turnă o ceașcă de cafea din ibric și se îndreptă 
încet spre biroul anchetatorilor. 

— E cineva? 

— Salut, deci te-ai hotărât să vii până la urmă? 

Ylva apăruse brusc în faţa lui, pe coridor. 

— Cum adică „până la urmă?” zâmbi Curry, sorbind o gură de 
cafea și încercând să pară treaz. 

— Mia a zis că ești bolnav, că nu vii, asta e tot, răspunse ea, 
mergând în continuare în fața lui pe coridor. 

— Da, sunt cam răcit, spuse Curry și tuși. Dar trebuia să vin. 
N-am putut să stau acasă, știi cum e. Cum merge treaba pe- 
aici? S-a mai întâmplat ceva? 

O urmă pe Ylva până la biroul ei, asigurându-se că păstrează 
distanţa, pentru ca ea să nu-i simtă mirosul urât al corpului. 

„Să-mi trag una”. 

Scoase mobilul din buzunar: nimic, nici măcar un cuvânt din 
partea Sunnivei, deși o sunase de un milion de ori și-i lăsase tot 
atâtea mesaje. 

„Haide. În mod sigur, putem discuta despre asta”. 

„De ce nu răspunzi la telefon?” 

„Mă suni?” 

„Sună-mă, da? Când poţi?” 

„Mi-e dor de tine”. 

„Sună-mă, te rog”. 

— Anette a participat la o conferinţă de presă azi de 
dimineaţă, la ora 9.00, iar Munch a ţinut o ședință de informare 
cu echipa la ora 10.00. Te-a pus Mia la curent sau vrei s-o fac 
eu? 

Ylva zâmbi și-și aranjă ochelarii, apoi se îndreptă spre 
calculatorul de lângă fereastră. 

— Nu, nu, răspunse Curry, luând încă o gură de cafea. Sunt la 
curent, normal, dar ceilalți unde-s? 

— Vrei un scurt rezumat al ședinței de azi-dimineaţă? Deși, 
normal, ești la curent? 


VP - 92 


Curry zâmbi și încuviinţă. Nu era chiar așa de rea, la urma 
urmei, nou-venita asta. Intră după ea în biroul anchetatorilor. 

— Așadar, cât de departe ajunseseși? Știai despre Anders 
Finstad? 

— Hă? făcu el. 

Ylva se scărpină în cap și se întoarse spre el. 

— Ce-ar fi să încep cu începutul? 

— Mulţumesc, încuviință Curry și luă un loc. 

— Care e ultimul lucru pe care îl știi? îl întrebă Ylva. 

— Fată goală. Găsită strangulată în pădure cu o floare în gură. 

— Camilla Green, spuse Ylva. 

— Am reușit s-o identificăm? 

— Da. Ylva continuă; amândoi știau că trebuia să cunoască 
lucrurile asta: Camilla Green, în vârstă de șaptesprezece ani, 
locuia la un fel de cămin pentru adolescenţi, pentru copii daţi în 
plasament. Vrei și detalii, sau...? 

— Nu, nu, zi pe scurt, zâmbi Curry. 

— OK, spuse Ylva, întorcându-se din nou spre panoul pe care 
erau afișate informaţiile. Deci, Camilla Green. A fost dată 
dispărută dintr-un loc numit Azilul Hurumlandet acum trei luni, 
însă anunțul a fost retras, pentru că li s-a spus că e în regulă și 
că nu trebuie s-o caute nimeni. 

— Cum li s-a spus? întrebă Curry, simțind cum începe să se 
dezmorțească detectivul din el. 

— Printr-un mesaj pe telefon, spuse ea, luând o foaie de 
hârtie de pe panou și punându-i-o în faţă. 

— Asta-i istoricul apelurilor ei telefonice? 

— Da, încuviință Ylva. Gabriel le-a obţinut de la compania 
Telenor ieri, dar chestia ciudată, și asta au discutat toată ziua 
Munch, Kim și Mia, e că mesajul a fost trimis de la azil. 

— Ce vrei să spui? întrebă Curry, surprins. 

— Gabriel ar trebui să fie cel care să-ţi explice toate astea, 
dar spunea ceva despre... relee pentru telefoane mobile? 

— Mai departe? 

— Camilla a dispărut, apoi au dat-o dispărută, continuă Ylva. 
După aceea, au primit însă un mesaj pe telefon de la ea, în care 
spunea că e în regulă și să nu o caute. 

— Și mesajul a fost trimis din locul ăla? De la Azilul 
Hurumlandet? 

Curry era intrigat. 


VP - 93 


— Mda, încuviinţă Ylva. 

Curry se ridică și se apropie de panoul cu toate fotografiile. 

— Deci... ai pomenit un nume. Avem deja un suspect? 

— Anders Finstad. 

Ylva puse degetul pe o poză alb-negru cu un bărbat între 
două vârste care purta o cască de echitație în fața a ceea ce 
trebuia să fie grajduri. 

— Şi ăsta cine-i? 

— Ala cu tatuajul? 

— Ce tatuaj? întrebă Curry, începând să se simtă ca un prost. 

O băută ţeapănă, de două zile, cu pahare de băutură în 
ambele mâini, plângându-și de milă în timp ce un nebun era în 
libertate. Făcuseră progrese foarte mari, la care el nu 
contribuise nici cât o ceapă degerată. 

— Iniţialele AF - le vezi? 

— Da, rosti Curry, urmărindu-i degetul pe poză. 

— Vezi capul de cal? 

— Da? 

— El e Anders Finstad, spuse Ylva. Camilla iubea caii. Finstad 
conduce o școală de echitație, nu departe de Azilul 
Hurumlandet, unde ea locuia. 

— Și? 

— L-am găsit în dosarele noastre: are șaizeci și șase de ani. A 
mai fost raportat pentru agresiune. A încurajat două fete de la 
școala de echitație să se dezbrace de la talie în sus în faţa unui 
cal, ca să le poată face poze. Fetele aveau doisprezece și 
paisprezece ani. 

— Să-mi bag picioarele... 

— Știu, zise Ylva. 

— Și? Ce s-a întâmplat? 

— Raportul n-a avut niciun rezultat. Avocat șmecher, lipsă de 
probe - ce știu eu? -, dar, oricum, se concentrează acum pe 
Anders Finstad. Camilla frecventa școala lui de echitație. Se și 
pricepea bine la călărie, din câte-am reușit să aflu. Putea 
candida pentru echipa naţională de juniori la sărituri. 

— Uau. 

Ylva încuviinţă. 

— Mia s-a dus acolo acum. Restul echipei e la Azilul 
Hurumlandet. 

— Mai sunt ceva mașini la subsol? întrebă Curry. 


VP - 94 


— Nu știu, răspunse Ylva, luând-o înainte pe coridor. Vrei să 
te trec ca fiind de serviciu, sau ţi-ai luat liber din motive de 
sănătate? 

— Credeam că e treaba lui Gronlie să consemneze asta, nu? 

— Nu, oftă Ylva. Nou-veniţii primesc de obicei toate treburile 
nasoale? 

— Va trebui să vorbeşti cu Anette despre asta. 

Curry îi făcu un semn cu ochiul, găsi niște chei de mașină în 
dulap și luă liftul spre subsol. 


Capitolul 23 


Munch fu lăsat repede să treacă dincolo de cordoanele de la 
intrarea în Azilul Hurumlandet și, în timp ce bliţurile fotografilor 
de la presă îi loveau mașina, se declară extrem de mulțumit că 
o trimisese pe Mia la școala de echitație. 

Clătină din cap și aruncă o privire fugară în oglinda 
retrovizoare în timp ce conducea pe aleea care ducea spre azil. 
Helene Eriksen îl sunase devreme în dimineața aceea și nu 
exagerase cu nimic: 

— Locul ăsta a fost invadat de presă, sunt ca niște lăcuste 
care vin de peste tot. Fetele s-au speriat. Ce facem? 

Munch zâmbi pentru sine în timp ce parca în fața clădirii 
principale și cobora din mașină. Începea să-i placă de Helene 
Eriksen. Lăcuste. Nici el n-ar fi putut-o spune mai bine. 

Munch aprinse o ţigară în timp ce Kim Kolso cobora treptele 
casei mari și albe. 

— Un circ fără bani, spuse Kim, făcând un semn din cap spre 
capătul bulevardului. 

— Se pare că ţinem situaţia sub control, zise Munch. Cum 
arată? 

— Bine, rosti Kim, privind repede în jur. Ne-au dat două săli de 
clasă și un birou. E cam primitiv, dar am reușit să ne-apucăm de 
treabă. Gronlie pare încântat să scape de birou, gemenii Jensen 
sunt aici, am pus listele așa cum mi-ai cerut; noi doi o să 
interogăm persoanele mai importante. 


VP - 95 


Munch solicitase sprijin din partea poliţiei din Grønland, iar 
Mikkelson le dăduse doi ofițeri de la Kripos”, agenţia naţională 
pentru combaterea infracţiunilor, ambii numiţi Jensen și 
cunoscuți drept „gemenii Jensen”. Nu ar fi fost prima opţiune a 
lui Munch, dar aveau nevoie de cât mai mulţi oameni, deci era 
mai bine decât nimic. 

— Curry e pe drum. Poate lucra el cu ei, îl informă Munch, 
trăgând un fum din ţigară pentru a-și ascunde iritarea. 

— Pe bune? Parcă zicea Mia că-i bolnav. 

— Se pare că s-a înzdrăvenit. 

— Bun, spuse Kim, luând-o înaintea șefului său și intrând în 
camera improvizată de interogatoriu. 

— Deci, cine-i primul? întrebă Munch după ce-și scoase haina 
și-și frecă mâinile. 

Încă era frig afară. Munch se gândi la Mia. El nu suporta frigul 
și întunericul, dar știa că ea avea mult mai mult de suferit din 
cauza asta. Era ca și cum întunericul ar fi pus stăpânire pe 
mintea ei și nu i-ar fi dat drumul din strânsoarea lui până în 
primăvară. Işi luă gândul de la Mia și se uită la numele din capul 
listei pe care Kolso i-o pusese în faţă. 

— Benedikte Riis? întrebă el, privindu-și confuz colegul. Parcă 
ne puseserăm de acord să-l luăm întâi pe Paulus ăsta, nu? 

Kim ridică ușor din umeri, în semn de scuze. 

— L-a luat Gronlie. 

— De ce? 

— El a insistat. Paulus stătea afară când am ajuns, spuse Kim. 
Nu părea să fi dormit foarte mult: „Cred că o să vreţi să vorbiţi 
cu mine mai întâi, având în vedere cine sunt? Aș dori să fiu 
interogat primul”, a spus el. 

— Am înțeles, mormăi Munch. „Cine sunt”? Ce-o fi vrut să 
spună cu asta? 

— O fi crezut că i-am văzut cazierul. 

— Chestii minore, nu-i așa? 

Munch era puţin surprins. 

— Da, într-adevăr. Posesie de niţel canabis, spargerea unui 
magazin, accident cu o mașină furată, toate pe când era minor. 
S-ar putea să fi făcut și altele de care să nu știm noi. În mod 
sigur se simţea vinovat în legătură cu ceva. 


13 Serviciul naţional de anchetă criminalistică din Norvegia (n.tr.). 
VP - 96 


— OK, spuse Munch, răsfoind documentele din faţa lui. Și cine 
e Benedikte Riis? 

— Ultima persoană care a văzut-o pe Camilla Green în viață. 
Spune că are informaţii importante. Cred că Helene Eriksen a 
încercat să le scoată de la ea, dar refuză să deschidă gura dacă 
nu vorbește cu un poliţist. 

— Așa? întrebă Munch, ridicând din sprâncene. OK, hai s-o 
aducem. 


Capitolul 24 


Anders Finstad aștepta pe trepte când Mia Krüger opri în faţa 
Centrului de Echitaţie Hurum. Din exterior, semăna foarte bine 
cu azilul. O alee lungă, cu fagi maiestuoși flancaţi de câmpuri 
acoperite de chiciură, care ducea spre ceea ce părea a fi un 
domeniu superb întreținut. O clădire principală impresionantă, o 
curte pietruită, o casă foarte frumoasă din cărămidă roșie, care 
părea a fi grajdul. Mia Kruger cobori din mașină; avea un 
sentiment foarte plăcut cu privire la acel loc. Era adevărat, nu 
era în largul mării, însă se simţea ca și cum ar fi fost pe Hitra. 
Era un loc liniștit. 

— Bună ziua, spuse el, coborând repede să o întâmpine. 
Anders Finstad. 

— Mia Krüger, răspunse ea, strângându-i mâna rece; evident, 
bărbatul stătuse afară o vreme. 

— Da, știu cine sunteţi, încuviinţă el, zâmbind ușor. În alte 
circumstanţe, aș fi spus că sunt onorat de vizita dumneavoastră. 

— Ah. 

Mia zâmbi, încercând să-și dea seama dacă aceea era o 
încercare de a o fermeca, de a-i intra în graţii, dar nu observă 
vreun semn că ar fi fost vorba despre așa ceva. Prima ei 
impresie cu privire la Finstad era asemănătoare cu cea legată 
de locul pe care acesta-l deţinea: era un om căruia-i păsa de 
cum arăta, fără să transforme totul într-un exces. 

— Ce tragedie, spuse Anders Finstad, după ce o conduse în 
ceea ce Mia presupunea că era camera de zi. 

Făcu un semn spre un scaun și zâmbi din nou, precaut. 

— Vă servesc cu ceva, sau...? 


VP - 97 


— Trecem direct la subiect? 

Mia zâmbi și-și agăţă geaca din piele pe spătarul scaunului. 

— Da... spuse Finstad, arătând de parcă acela era răspunsul 
pe care îl așteptase și la care sperase. 

Trase un scaun vizavi de ea, se așeză și privi fix spre faţa albă 
de masă, apoi păru a se pregăti sufletește, deși Mia nu îi pusese 
încă nicio întrebare. 

— Mi-am dat seama, desigur, spuse el, privind-o cu ezitări. 

— Ce v-aţi dat seama? 

— Că dumneavoastră credeţi că eu am făcut-o. 

— Cine v-a spus că noi credem că dumneavoastră aţi făcut-o? 

— Nu este așa? 

Finstad părea surprins. 

Mia nu se putu abţine să-i pară rău pentru acel om politicos, 
îmbrăcat elegant, care stătea în faţa ei. Avea cearcăne închise 
la culoare sub ochi, iar mâinile i se frământau pe masă în fața 
lui. Era evident că evenimentele recente îl afectaseră puternic. 

— În momentul de faţă, nu credem nimic. Dar, desigur, aţi 
cunoscut-o pe Camilla. A fost elevă aici. 

— Oh, nu, spuse Anders Finstad. 

— Ce nu? 

— Nu, nu era elevă. Eu nu aș numi-o așa. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Camilla era... 

Finstad se lăsă ușor pe spate în scaun, ca și cum ar fi căutat 
cuvintele potrivite. 

— Cum anume era? 

— Deosebită, spuse el, după o perioadă. Nu era eleva 
nimănui, dacă se poate spune așa. 

— Vă rog să explicaţi. 

— Nu-i putea spune nimeni Camillei ce să facă. Era foarte 
încăpăţânată, avea o personalitate foarte puternică. 

— Deci, n-a fost eleva dumneavoastră aici, la școala de 
echitație? 

— Poftiţi? Ba da, pe hârtie, da, dar nu i se putea spune ce să 
facă. Era o fată bună. Categoric. Mi-am dat seama din prima 
clipă în care Helene a adus-o aici. Vi s-a întâmplat vreodată? Să 
întâlniți persoane care, ei bine, sunt mai charismatice decât 
altele, au un fel de...? 


VP - 98 


Finstad nu părea să poată găsi cuvintele potrivite și continua 
să fixeze cu privirea faţa de masă. 

— Vă plăcea de ea? 

— Poftiţi? Tuturor le plăcea de Camilla. 

— Inclusiv dumneavoastră? 

— Oh, da. 

— Țineaţi la ea? 

— Oh, da, rosti din nou Finstad, apoi își dădu seama unde voia 
să ajungă Mia cu întrebările. 

— Ah, nu, nu, nu în acel sens... 

Finstad stătea în continuare foarte liniștit; părea să se aștepte 
la următoarea întrebare. 

— Septembrie 2011. 

— Da. 

— Știţi despre ce vorbesc? 

— Desigur, încuviinţă Finstad, tot fără să se uite la ea. 

— Două fetițe, elevele dumneavoastră, în vârstă de 
doisprezece și paisprezece ani. 

— Știu... 

— Fotografiile cu ele goale, de la talie în sus, în faţa unui cal? 

Finstad ridică mâinile de pe masă și-și acoperi faţa. 

— Nu sunt mândru de asta... spuse el, ezitând. 

— Dar aţi făcut-o? 

— Cu toţii mai greșim, nu-i așa? 

O privi pe Mia, iar sentimentul ei de milă se transformă brusc 
într-unul de scârbă. 

— „Mai greșim”? Deci, dumneata ești de părere că e 
acceptabil să faci poze unor fetiţe dezbrăcate, asta vrei să spui? 

— Poftiţi? întrebă Anders, șocat. 

— Dumneata te-ai dus la grajduri. Ţi-ai luat aparatul de 
fotografiat. Te-ai folosit de puterea pe care-o aveai asupra unor 
fetițe inocente și le-ai pus să pozeze goale pentru dumneata. 
Cumva, e scuzabil, asta vrei să spui? 

Pentru prima oară, Mia simțea alcoolul din noaptea 
precedentă urcându-i-se la cap. Al dracului Curry! O ţinuse 
trează jumătate din noapte. Vorbind despre Sunniva. Despre 
dependența lui de jocurile de noroc. Nu era prima oară, și 
probabil că nu avea să fie nici ultima, în cele din urmă, îi făcuse 
patul pe canapea și-și târâse salteaua într-unul dintre 
dormitoare, unde încercase să adoarmă. Nu o lăsase inima să-l 


VP - 99 


trezească în momentul în care sunase ceasul deșteptător. Lipsa 
somnului începea să-și spună cuvântul; o făcea să fie furioasă și 
iritată, mai puţin profesionistă decât ar fi trebuit să fie. 

— Dumneata ești un pedofil, iar acum îţi cauţi scuze în 
legătură cu asta, așa ar trebui să văd toată povestea asta? 

— Ce? 

Finstad era șocat. 

— Ce-aţi auzit? 

— Ce? Doamne, nu, spuse Finstad. N-aveţi toate 
documentele? 

Mia nu primise dosarul complet din partea lui Munch, dar nu îi 
spuse asta lui Finstad. 

— Ai fotografiat două fetițe goale în faţa unui cal, asta e tot ce 
avem. 

— Nu, nu, nu! exclamă Finstad. Nu aveți toate documentele 
acestui caz îngrozitor? Dar trebuie să le aveţi! 

Luase și pastile. Ca să poată dormi. Stătuse trează alături de 
Curry jumătate din noapte. Trei ore până la ședință. Înghiţise 
câteva la baie și-și pierduse cunoștința aproape fără să știe că 
pusese capul pe pernă. 

— Păi, și-atunci de ce nu ești mândru? 

Mia își drese vocea și se adună. 

— Sigur că nu sunt mândru. Am înșelat-o. Pe fosta mea 
nevastă, spuse Finstad, privind-o, în acel moment, confuz. Nu vă 
spune dosarul chestia asta? 

Mia își drese din nou vocea. Simţea că începe să-și piardă 
răbdarea cu Munch. O trimisese acolo fără toate informațiile 
relevante. 

— Desigur că da, minţi Mia, dar a trebuit să verific. 

— Că era vorba de răzbunarea ei? întrebă Finstad. 

— Da, răspunse Mia. 

— Că nevasta mea a scornit toată povestea asta? Ca să-și 
asigure spatele? Pentru că eu am înșelat-o? Că a recunoscut 
toate astea mai târziu? Că ancheta a fost anulată? 

— Da, da, știm, dar trebuia să întreb. 

— Da, da, desigur. 

— Îmi pare rău, spuse Mia cu sinceritate. 

— N-aveţi de ce, spuse bărbatul elegant, oferindu-i un zâmbet 
ușor. Dar regret acum. M-am purtat urât. Nu sunt așa, dar... 


VP - 100 


— Nu mă privește, rosti Mia, încercând să se uite la el cât de 
blând putea. 

Durerea de cap o izbi cu toată forța în acel moment. Al 
dracului Munch! Al dracului Curry! 

— Ce tragedie, rosti Anders Finstad, îndreptându-și din nou 
privirea spre mâini. Camilla era absolut specială. Pur și simplu, 
așa era ea. Cu adevărat. 

— Venea des aici? 

— Da, încuviinţă Finstad. În unele perioade, aproape în fiecare 
seară. Era una dintre puţinele fete care aveau propriul vestiar. 
Am mai spus că era foarte talentată? Când a venit prima oară 
aici, abia dacă stătuse vreodată în spinarea unui cal. Îmi aduc 
aminte că... 

— Un vestiar? îl întrerupse Mia. 

— Da. Cele mai pricepute fete au vestiare. Își ţin tot 
echipamentul aici. E mai convenabil așa. 

— Pot să mă uit înăuntru? 

— Oh... desigur. 


Capitolul 25 


Tatăl Isabellei Jung îi spusese întotdeauna să nu judece o 
carte după copertă, iar ea încercase mereu să trăiască după 
acest principiu, să nu permită primei sale impresii despre cineva 
să determine relaţia dintre ea și persoana în cauză, dar în acel 
moment era absolut sigură: nu suporta s-o vadă în ochi pe 
Benedikte Riis. 

Se adunaseră în camera cu televizorul în timp ce așteptau să 
fie chemate individual pentru a discuta cu poliţia, iar Benedikte 
Riis era prima care intrase; normal că așa era. Ceruse să fie 
intervievată prima, pentru că „o cunoștea mai bine decât oricine 
pe Camilla, era cea mai bună prietenă a ei și ultima persoană 
care o văzuse în viaţă”, ceea ce Isabella era destul de sigură că 
era o mare vrăjeală, pentru că Benedikte Riis nu era prietenă 
decât cu ea însăși. Isabella nu mai întâlnise pe cineva mai 
obsedat de sine. Fata se simţise copleșită de dorinţa de a-i 
spune târâturii ăleia să-și ţină gura. Ultimele câteva zile 
fuseseră și așa destul de grele pentru toată lumea. Isabella Jung 


VP - 101 


era rezistentă, se descurcase de una singură toată viaţa ei, dar 
unii dintre rezidenți  reacţionaseră neplăcut la invazia 
sanctuarului lor. Poliţiști peste tot. Și toţi reporterii ăia. Înainte 
să fie puse cordoanele, apăreau de nicăieri, iar câteva fete se 
speriaseră. Din fericire, polițiștii în uniforme plecaseră și mai 
rămăseseră doar anchetatorii în haine civile. Nu mai existau zile 
normale. Benedikte făcea din nou pe șefa în mica încăpere cu 
televizorul. 

— Le-am povestit totul așa cum a fost, spunea ea. Camilla și 
cu mine eram foarte apropiate, ne împărtășeam totul: dacă eu 
nu știu ceva, atunci nimeni nu știe, mă înţelegeţi? 

— Ce să știi? interveni Cecilie. 

Mărunţica fată din orașul Bergen se ghemuise într-un colț, 
cuprinsă de teamă; strângea în braţe o pernă și părea că are 
nevoie de ceva după care să se ascundă, de ceva de care să se 
agate. 

— Alo? Ştii ce s-a întâmplat? Eşti tâmpită la cap? 

Benedikte Riis își lipi degetul de tâmplă, iar Isabella abia reuși 
să se abţină. 

— Și ce le-ai spus? întrebă Cecilie. 

Se întâmplaseră atât de multe, încât Isabella aproape că 
uitase de biletul pe care i-l prinsese cineva de ușă. De crinul alb. 
Nu știa ce să creadă despre asta în acel moment. 

„Îmi place de tine”. 

Desenul de sub bilet. 

Îi stătuse inima în loc când văzuse biletul. Un admirator 
secret? Cine o plăcea pe ea? Oare o fi fost...? Nu. În mod sigur 
nu. 

Cumva, faţa insuportabilă a lui Benedikte Riis se apropiase de 
a ei. 

— Și să nu îndrăznești să spui cuiva ceva despre asta. 

Benedikte îndreptă un deget acuzator spre ea; dintr-un 
oarecare motiv, toate fetele din cameră o fixau cu privirea în 
acel moment. 

— Ce să le spun? întrebă Isabella. 

— Dumnezeule, tu ești surdă, sau ce-ai? oftă Benedikte. 

Isabella se împotrivi impulsului de a se ridică și de a-i trage 
nemernicei ăleia un pumn în faţa aia de proastă. 

— Am spus că nu trebuie să le zică nimeni dintre noi nimic - 
trebuie să ne promitem lucrul ăsta, nu-i așa? 


VP - 102 


Aruncă o privire prin cameră, așteptând confirmarea din 
partea publicului ei. Chiar și îngrozita Cecilie încuviinţă slab din 
spatele pernei ei. 

— Ce să le spuneţi? întrebă din nou Isabella. 

— Că obișnuia să plece pe furiș în pădure, zise Wenche, o altă 
fată, cu un oftat; se așezase lângă fereastră și-și aprinsese o 
țigară, deși toată lumea știa că fumatul în interior era strict 
interzis. 

— Noaptea, adăugă Sofia. 

— Nu știam asta, spuse Isabella. 

— Nu, pentru că ești nouă aici, și asta așa, ca să știi, să n-ai 
nicio clipă impresia că lui Paulus îi place de tine doar pentru că 
te-ajută cu orhideele. Paulus ajută pe toată lumea cu orhideele, 
nu-i așa, fetelor? 

Benedikte Riis râse în gura mare, iar Wenche și Sofia îi ţinură 
isonul. 

— Promit să nu spun nimic, interveni Cecilie, perna 
acoperindu-i practic faţa. 

— Bine, încuviință Benedikte. 

— De ce nu pot să spun nimănui? întrebă Isabella, simțind un 
val de sfidare. 

— C-așa am zis eu, rosti Benedikte. 

— Nu-mi spui tu mie ce să fac, ameninţă Isabella, ridicându-se 
de pe scaun. 

— Să nu îndrăznești, că... 

Izbucnirea lui Benedikte fu întreruptă când ușa se deschise și 
intră Helene. : 

Directoarea azilului părea epuizată. In mod normal, ar fi 
certat-o pe Wenche pentru că fuma, dar nu și în ziua aceea. 

— Isabella? rosti Helene Eriksen cu o voce stinsă. 

— Da? răspunse Isabella și se întoarse. 

— E rândul tău. Vor să discute cu tine acum. 


Capitolul 26 


Mia Kruger își dorea cu disperare să fi apucat să doarmă mai 
mult, pentru că astfel ar fi reușit să se simtă mai puternică, să 
abordeze situaţia cu mai mult profesionalism. In momentul în 


VP - 103 


care Anders Finstad deschise ușa grajdului, se simţi din nou ca 
la șaisprezece ani. 

Locul îi aducea aminte de Sigrid. 

Mia se opri în pragul ușii, nefiind în stare să se miște. 

— Ah, am uitat cheile de la vestiar. Îmi cer mii de scuze, 
spuse proprietarul centrului de echitație. 

— Nu e nicio problemă, zâmbi Mia. 

— Vă deranjează dacă așteptați aici? Revin într-o clipită. 

— Nu mă grăbesc, încuviinţă Mia și se dădu la o parte din 
pragul ușii în timp ce Finstad traversă din nou curtea în grabă. 

De două ori pe săptămână. Stătea pe bancheta din spate a 
mașinii Volvo a tatălui ei. Mergeau la o școală de echitație din 
apropiere de orașul Horten. O urmăriseră, toată familia, pe 
Sigrid, zâmbind, stând pe calul negru, cu părul blond ițindu-i-se 
de sub cască. Mirosul grajdurilor îi trezise amintiri plăcute Miei, 
dar în același timp îi provocase greață. Nu putea să se 
stăpânească. Se sprijini de un perete și abia apucă să ajungă la 
colț înainte să-i vină pe gât. Vomită puţina mâncare pe care o 
avea în stomac, însă continua să se înece. Stătea chircită, luând 
guri mari de aer. 

„Ce Dumnezeu?” 

| se înceţoșară ochii. Nu mâncase prea mult în ultima 
perioadă. Băuse doar alcool. Înghiţise pastile. Nu avusese grijă 
de ea. 

— Mai sunteți aici? 

Mia reuși să se adune, afișă un zâmbet pe faţă și se întoarse 
după colț. 

— Aici eraţi, spuse bărbatul, ridicând un mănunchi de chei. 
Am... 

— AȘ putea să merg la baie pentru un moment? murmură 
Mia, lipindu-și strâns buzele una de alta. 

— Desigur, răspunse Finstad. E prima ușă pe dreapta dinspre 
intrare. Vă rog, daţi-mi voie să vă conduc... 

— Sunt în regulă. O găsesc singură, spuse ea, traversând din 
nou curtea cât putea de repede. 

Intră în baia mică și îngenunche în faţa vasului de toaletă, cu 
respiraţia întretăiată. 

„La dracu'”. 

În cele din urmă reuși să se ridice. Își clăti gura, se stropi cu 
apă pe faţă și se privi în oglindă. Era palidă ca moartea. Mia 


VP - 104 


Krüger se simţea rareori speriată, dar corpul ei reacţionase 
foarte puternic. Amintirile cu Sigrid în grajd îi fuseseră de ajuns. 

„Ar trebui să vorbim despre Sigrid, nu crezi?” 

Pentru prima oară, îi trecu prin minte că poate avea dreptate, 
la urma urmei. Terapeutul ei. Îi trimise un mesaj pe telefon. N-ai 
venit la ultima întâlnire programată. Să-ţi fac o altă programare? 
Dar nu răspunsese. Se întorsese la muncă. Acela fusese motivul 
iniţial pentru care  mersese la psiholog. Nu ca să-și 
împărtășească viaţa privată. Mia rămase în faţa oglinzii până 
când simţi că revine oarecum la normal. Oare să fi ajutat dacă 
se deschidea? În legătură cu durerea ei. Suferinţa ei. Pierderile 
ei. Mama, tatăl, bunica. Găsi o sticlă de apă de gură în dulapul 
de la baie și făcu gargară cu ea. Nu se putea. Se privi din nou în 
oglindă și clătină din cap. 

„Nu. N-am cum să-mi vărs sufletul pe masa unui psiholog”. 

Se spălă pe faţă. 

„Pe dracu'”. 

N-avea nimic de-a face cu sănătatea ei mentală. Era doar o 
combinaţie de prea puţin somn, prea multă presiune, cazul 
acela și tâmpitul de Curry, care pusese capac la tot. Doar ea 
controla situaţia. Mia încuviinţă spre imaginea ei din oglindă. 

„Control total”. 

Continuă să stea în fața oglinzii câteva minute, până când 
chipul ei prinse din nou culoare, apoi traversă iar curtea. 

+ 


— E totul în regulă? întrebă Anders Finstad, îngrijorat. 

— Poftim? zâmbi Mia și intră după el în grajd. Da, desigur. 
Care era vestiarul ei? 

Redevenise polițistă. 

— Acesta, rosti Finstad. Vreți să vi-l deschid? 

— Păi, nu prea ar fi logic să ne uităm la uşă din exterior, nu? 
glumi ea. 

Finstad zâmbi. Scotoci rapid printre cheile din mâna lui până 
când o găsi pe cea potrivită, în timp ce Mia scoase o pereche de 
mănuși din latex din buzunarul interior al gecii sale. 

— Vă pot ajuta? întrebă Finstad după ce-i descuie ușa. 

Ea își dădea seama că era curios în legătură cu lucrurile aflate 
în interior. 

— Strig eu dacă am nevoie de ajutor, zâmbi Mia și așteptă ca 
el să plece înainte să deschidă ușa vestiarului. 


VP - 105 


O jachetă roșie de călărie. O pereche de cizme negre până la 
genunchi, o bluză albă pe un umeraș. O foaie mică de hârtie era 
lipită pe interiorul ușii vestiarului. Un bilet scris de mână. 

„Îmi place de tine”. 

Dedesubt era un desen. 

O pasăre. 

Îi rămăsese întipărit în minte, deși nu avusese timp să 
proceseze informaţia de când dăduse peste Curry. Cuvintele lui 
Munch din noaptea trecută. Penele de la locul crimei. 

„Pene de bufniţă”. 

Mia scoase mobilul din buzunarul jachetei și îl sună pe Munch. 
Nu răspunse, așa că-i trimise un mesaj rapid: „Sună-mă acum”. 

„Îmi place de tine”. 

Un desen. 

O pasăre. 

O bufniţă. 


Capitolul 27 


Nu ar fi trebuit să fie surprins de asta, dar era: lumina de pe 
cer refuza să apară, deși era o după-amiază timpurie. Holger 
Munch își aprinse o ţigară și-și privi degetele îngheţate în 
scânteia portocalie din vârf, iar gândul îi reveni, acel gând pe 
care-l avusese de atâtea ori în perioada recentă: oamenii nu ar 
fi trebuit să locuiască acolo. Atât de departe în nord. Era o 
greșeală a istoriei. O anomalie. Rasa norvegiană se trăgea din 
oameni care trebuie că greșiseră traseul undeva în trecut; de 
ce, altfel, să fi ales întunericul ăsta îngheţat, când planeta era 
plină de locuri luminate de soare și de plaje, de pământuri 
fertile, de grădini ale raiului? Acolo nu erau semne de așa ceva, 
se hotărî el, în timp ce stătea cu gluga scurtei ridicată, 
încercând să intuiască un tipar în informaţiile pe care le adunase 
în orele în care le intervievase pe fete. Până în acel moment, 
niciuna dintre ele nu le dăduse ceva pe care să-și poată 
consolida vreo anchetă. Toate păreau îngrozite și niciuna nu 
părea dispusă să discute cu poliţia. 


VP - 106 


Munch își strânse scurta pe el și mai trase un fum din ţigară în 
timp ce ușa clădirii principale se deschidea și Helene Eriksen 
cobora treptele, îndreptându-se spre el. 

— Puteţi să fumaţi înăuntru dacă doriţi, spuse ea, încercând 
să zâmbească, deși era, în mod evident, un zâmbet forțat. 

Păruse zdrobită prima oară când o văzuse, iar ultimele câteva 
zile nu-i priiseră deloc. Acea mică scânteie de viaţă pe care-o 
văzuse în ochii ei dispăruse complet, iar Munch nu se putu 
abţine să-i pară rău de ea. 

— Vă putem servi și cu o cafea, spuse ea cu prudenţă. ȘI 
dumneavoastră aţi avut astăzi o zi la fel de lungă ca și noi. 

— Nu beau cafea în perioada asta, răspunse Munch, politicos, 
dar o ceașcă de ceai ar fi bună. 

— Am și ceai, spuse Helene zâmbind, și o luă înainte, intrând 
din nou în clădire, unde-l conduse într-o cameră de zi de la 
parter. Aici e sanctuarul meu, spuse directoarea după ce Munch 
ocupă un loc. Uneori, e bine să ai un loc unde poţi fi de unul 
singur. ` 

Polițistul își puse scurta pe brațul scaunului. Incepea să-i 
placă acea femeie. Ajuta oameni. Conducea un azil pentru tinerii 
cu probleme. Era un om bun, cu un suflet mare. 

— Nu am foarte multe variante din care să alegeţi, spuse ea, 
punând un bol cu plicuri de ceai pe masă, în faţa lui. 

— E în regulă, staţi liniștită, zise Munch. Orice-mi scoate frigul 
din oase e numai bun. 

— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, spuse ea. 

Helene se așeză în fotoliul din faţa lui în timp ce Munch luă un 
pliculeţ de ceai la întâmplare și-și turnă în ceașcă apă dintr-un 
ceainic. 

— Vă deranjează dacă iau una? întrebă ea, făcând un gest 
spre ţigările lui de pe masă. 

— Desigur că nu. 

— Nu prea obișnuiesc să fumez, spuse Helene, ca și cum și-ar 
fi cerut scuze, luând o ţigară și băgând-o în gură. M-am lăsat de 
multă vreme, știu că e un obicei complet insalubru, dar... 

— Înţeleg, zâmbi Munch, apoi se întinse peste masă și-i 
aprinse ţigara. 

Helene se lăsă pe spate și suflă fumul spre tavan. Părea 
cufundată în gânduri, ca și cum ar fi preocupat-o o problemă, 
ceva ce-și dorea să-i împărtășească, dar nu oferi nimic. 


VP - 107 


— Aproape că am terminat, spuse Munch, încercând s-o 
liniștească. O să vă lăsăm în pace în curând, am rezolvat multe 
lucruri, am vorbit astăzi cu aproape toată lumea de pe lista 
noastră. 

— Aţi aflat ceva? V-a fost de vreun folos? 

— Nu pot să discut detaliile cu dumneavoastră. Sper că mă 
veți înțelege, spuse Munch. Dar, da, cred că am aflat ceea ce 
aveam nevoie să aflăm. 

— Bine, zâmbi Helene. Dacă aveţi nevoie de ceva din partea 
mea, se înțelege de la sine că mă puteţi căuta oricând. Doar să- 
mi spuneţi, bine? 

— Mulţumesc, Helene. M-ai ajutat extraordinar de mult. Chiar 
apreciem cu toţii sprijinul tău. 

— E bine, spuse ea, trăgând un fum din ţigară, înainte de a o 
stinge în scrumieră și de a se întoarce spre Munch, cu un 
zâmbet, înainte, fumam un pachet pe zi, acum nu reușesc decât 
să pufăi de câteva ori. 

Helene Eriksen stătea pe loc, privind fix în gol, iar Munch își 
aduse deodată aminte de cuvintele Miei de după primul 
interogatoriu ţinut acolo. 

„Ştie ceva”. 

Tuși ușor, stinse și el ţigara și se ridică să plece. 

— Mulţumesc pentru ceai, dar trebuie să mă întorc la lucru. 
Mai avem destul de multe nume pe listă. 

— Da, desigur, spuse Helene Eriksen, conducându-l afară din 
camera de zi. 

— Mai era un singur lucru, rosti Munch când ajunseră din nou 
în coridor. 

— Da? 

— Îmi aduc aminte, din lista rezidenţilor și a membrilor 
personalului, că nu e toată lumea aici astăzi. Am dreptate? 

— Da. 

— E doar... spuse Munch. 

— Da? 

— Încă am incertitudini legate de cineva; s-ar putea să fie aici, 
dar n-am reușit să stabilesc un interogatoriu cu acea persoană. 

— Aha. La cine vă gândiţi? 

— Rolf Lycke, spuse Munch, tușind ușor. 

— Rolf? întrebă Helene Eriksen, încruntându-se. 

— Da. Din câte-am înţeles, este profesor aici, nu? 


VP - 108 


Helene clătină din cap. 

— Nu, nu. Nu mai lucrează aici de mulți ani. 

— Dar a lucrat aici ca profesor? 

— Da, dar numai pentru o perioadă scurtă. Era, aș putea 
spune, un profesor bun, desigur, și mi-ar fi plăcut să rămână la 
noi, dar cred că slujba asta nu i se potrivea. Nu vreau să-mi 
vorbesc fetele de rău, dar, în termeni academici, nivelul de 
educaţie de-aici nu e extraordinar de elevat - am voie să vă 
spun asta? Cred că Rolf Lycke avea planuri mărețe. Dacă vreţi 
să discutaţi cu el, pot aranja. Adică, am impresia că încă mai am 
numărul lui pe-aici pe undeva. Vreţi să-l caut? 

— Ah, nu, spuse Munch. O să mă rezum la listele pe care le 
avem aici. 

— Bine, încuviinţă Helene. 

Mobilul lui Munch începu să vibreze. Oprise tonul de apel pe 
durata interogatoriilor, dar, ca de obicei, uitase să oprească și 
vibraţiile. Numele lui Anette Goli apăru pe ecran. 

— Da? rosti Munch. 

— Cred că l-am prins. Ai vorbit cu Mia? A încercat să dea de 
tine. A găsit ceva la școala de echitație, dar nu mai contează... 

— Cine...? 

— Avem o mărturisire. 

— Serios? _ 

— Da, continuă Goli. S-a predat. I| avem în custodie. E în 
Gronland. A mărturisit crima. 

— Sunt pe drum, spuse Munch. 

Întrerupse apelul, își ceru scuze și alergă spre mașina lui, 
aflată afară. 


Capitolul 28 


Munch deschise ușa și văzu că Mia era deja acolo, în 
cămăruţa adiacentă camerei de interogatoriu. Anette Goli era 
sprijinită de perete, cu braţele încrucișate pe piept și cu un 
zâmbet satisfăcut pe buze. Mia stătea pe un scaun și ronţăia un 
măr, încă având geaca din piele pe ea, iar el își dădu seama 
imediat după expresia de pe faţa colegei sale mai tinere că nu 
era câtuși de puţin impresionată. 


VP - 109 


— Ce avem? întrebă Munch, agățându-și haina în cuier și 
luând un loc în fața geamului-oglindă. 

— Jim Fuglesang, spuse Anette Goli. Are treizeci și doi de ani. 
Locuiește în Røyken. La mai puţin de patruzeci de minute de 
mers cu mașina de Azilul Hurumlandet. A apărut la recepţie 
acum mai puţin de o oră. A mărturisit că a ucis-o pe Camilla 
Green. A lucrat la oficiul poștal. Acum, primește pensie de 
handicap. Nu știu de ce, dar l-am rugat pe Ludvig să cerceteze 
problema. 

— De ce poartă o cască pentru bicicletă? 

— Refuză să o dea jos, răspunse Anette Goli, ridicând din 
umeri. 

— Nu-i ăsta, spuse Mia, mușcând încă o dată din măr. 

— De ce nu? întrebă Munch. 

— Fii serios, măi, Holger. Ziarele au anunţat crima azi-noapte. 
De câte ori am mai văzut scene din astea? Cu oameni care vor 
să mărturisească? Nu mă-ntreba de ce, dar unii ar fi în stare de 
orice pentru a atrage atenţia. Sincer, nu înţeleg ce căutăm noi 
aici. Nu ai primit mesajul meu? 

Munch avu impresia că Mia era extrem de obosită. 

— Am ţinut interogatorii toată ziua, spuse Munch, drept 
explicație. 

— Desenul de la școala de echitație, rosti Mia, fără să-și 
dezlipească privirea de bărbatul care purta casca albă pentru 
bicicletă. 

— Ce desen? întrebă Munch. 

Mia nu răspunse. 

— Anette? rosti Munch, întorcându-se în cealaltă direcţie. 

Avocata blondă a poliţiei clătină din cap; părea puţin iritată de 
sugestia că îi târâse degeaba pe Mia și pe Munch până acolo. 
Tinea în mână un dosar pe care încă nu i-l arătase Miei, pentru 
că așteptase să sosească Munch. 

— Nu m-am tâmpit de tot, spuse Anette, punând două 
fotografii pe masă, în faţa lor. Jim Fuglesang. Treizeci și doi de 
ani. Primește pensie de handicap. Poartă o cască albă de 
bicicletă, pe care refuză s-o dea jos. Vine-aici, pe nepusă masă. 
Mărturisește crima. Și da, nu sunt o începătoare, știam și eu de 
mărturiile false. Nu v-aș fi chemat dacă n-ar fi adus cu el astea. 


VP - 110 


Arătă spre cele două fotografii pe care tocmai li le arătase. 
Fără să vrea, Mia își îndreptă atenţia către pozele pe care Anette 
le pusese în faţa lor. 

— Drace! 

— Exact, spuse Anette Goli, triumfătoare. 

— Ce...? făcu Mia, întorcându-se spre Anette. 

— V-am zis eu? rosti Anette Goli, încrucișându-și brațele pe 
piept. 

Două fotografii. Erau în ceață, dar subiectele erau destul de 
clare. 

— V-am spus că l-am prins. 

— OK, zise Munch. Hai să mergem și să vedem ce-are de spus 
țăcănitul ăsta. 


Capitolul 29 


Gabriel Mork stătea în biroul anchetatorilor, urmărindu-l pe 
Ludvig Gronlie cum punea fotografii pe perete. Încă nu spusese 
nimănui, pentru că nu voia să pară un june îndrăgostit, dar 
tânărul hacker avusese o zi foarte palpitantă la serviciu, poate 
cea mai bună de când începuse să lucreze acolo. 

leșise din birou. Ținuse interogatorii la Azilul Hurumlandet, o 
treabă care intra de obicei în atribuţiile lui Munch, ale Miei și ale 
lui Kim Kolso, dar anvergura anchetei sau, mai degrabă, 
numărul  copleșitor de oameni care trebuiau interogatți 
presupunea că Munch îi repartizase pe toţi, mai puţin pe Ylva, 
care rămăsese în urmă să aibă grijă de birou și care îi privise cu 
invidie în timp ce plecau. 

Gabriel o înțelegea. Și el se simţise la început ca un intrus - 
restul echipei avea rutine și coduri comune, făcea aluzii pe care 
el nu le înțelegea -, dar, în acel moment, situaţia era alta. Se 
asemăna oarecum cu un botez. Zâmbi pentru sine și luă o gură 
de Cola în timp ce Ylva intra și-și trăgea un scaun lângă el. 

— De ce-ţi mai baţi capul cu chestia asta? întrebă tânăra, 
făcând un semn spre Gronlie, care tocmai pusese o fotografie cu 
una dintre fetele de la Azilul Hurumlandet și îi scrisese numele 
sub ea. 

„Isabella Jung”. 


VP - 111 


— Cu ce-mi bat capul? întrebă Gabriel. 

— Păi, l-am prins, nu? 

— Nu știm sigur, spuse Ludvig Gronlie, punând încă o 
fotografie pe panou și scriind încă un nume sub ea. 

„Paulus Monsen”. 

— Anette părea destul de sigură pe ea, spuse Ylva. 

— Am mai văzut chestii din astea. 

Ludvig alese încă o fotografie de pe masa din faţa lui. 

— Ce-ai mai văzut? 

— Oameni care-și asumă responsabilitatea pentru crime pe 
care nu le-au comis, explică Gabriel, privind rapid spre 
experimentatul anchetator. 

— Exact. 

Ludvig mai puse o poză pe perete, alături de celelalte. 

„Benedikte Riis”. 

— Dar părea atât de sigură, spuse Ylva, luând o gumă de 
mestecat. Mă refer la Anette Goli. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, zâmbi Ludvig în timp 
ce mai punea pe panou o fotografie, de data aceasta deasupra 
tuturor. 

„Helene Eriksen”. 

— Deci, ai aflat ceva? 

— Încă nu, răspunse Ludvig, continuându-și treaba. 

„Cecilie Markussen”. 

— Sper că l-au prins și că am rezolvat deja treaba asta, spuse 
tânăra, făcând un balon. 

— Sunt de acord, încuviință Ludvig și-i zâmbi. Dar până când 
ni se dă de știre că-i așa, cred că e important să facem asta. 
Sunt foarte mulţi oameni implicați. 

Oftă și-și studie colajul, care era aproape complet. 

— E cam mare harababura, comentă Ylva. 

— Așa crezi? 

— Oh, nu, se grăbi să adauge tânăra, nu ziceam de peretele 
tău, mă refeream la tot cazul în sine. E nasol; mulţi posibili 
suspecți. Nu e ușor să-ţi dai seama de unde să începi. 

Ludvig zâmbi, prinse ultima fotografie și făcu un pas în spate 
ca să-și analizeze munca, verificând dacă se vedea destul de 
clar. 

— Deci, povestește-mi în detaliu despre cazul ăsta, spuse 
Ylva, studiind cu interes panoul cu fotografii. 


VP - 112 


— Helene Eriksen. Ea-i șefa acolo. Ea a pus bazele acelui loc. 

Ylva încuviinţă. 

— Paulus Monsen. E - cum să-i spunem - omul de încredere al 
lui Helene. Are douăzeci și cinci de ani. E un fost rezident, dar în 
momentul de faţă e un fel de îngrijitor. 

— OK. 

— Doi profesori, continuă Ludvig, indicându-i. Karl Eriksen. 
Eva Dahl. 

— Și ei cum erau? vru să știe Ylva. _ 

— Munch și Kim i-au interogat pe profesori, răspunse el. Incă 
nu cunoaștem detaliile. Chiar e păcat. 

— Ce anume? 

— Că n-am reușit să ne informăm și să analizăm toate 
detaliile în echipă. E puţin cam haotic, dacă mă întrebi pe mine. 

Bărbatul cărunt mai făcu un pas în spate și măsură din nou 
din priviri panoul cu fotografii. 

— Așadar, la Azilul Hurumlandet sunt numai fete? 

— Nu, nu cred că asta a fost intenţia iniţială, răspunse Ludvig. 
Am dreptate, Gabriel? 

— Da, locul e și pentru băieţi, și pentru fete. Sunt două 
dormitoare, dar, din nu știu ce motiv, acum stau acolo doar 
fetele. N-am aflat de ce, nu-i așa, Ludvig? 

Se uită la colegul lui, care clătină din cap și se scărpină pe 
gât. 

— Aceste opt fete sunt toate rezidente ale azilului? întrebă 
Ylva, arătând spre ele. _ 

Telefonul lui Gabriel băzâi în buzunar. Işi scoase iPhone-ul și 
se uită la el repede; mai degrabă ar fi ascultat ce avea Ludvig 
de spus, dar când văzu mesajul care sosise, fotografiile și colegii 
din încăpere încetară să mai existe pentru el. 

Phoenix către Electron, ești acolo? 

li luă câteva secunde să înțeleagă importanţa mesajului. Nu-și 
amintea când primise ultima oară un semn de la prietenul lui; 
scrise un răspuns rapid. 

Aici Electron. Care-i treaba? 

Răspunsul veni câteva secunde mai târziu. 

Sunt afară. E important. 

Afară? 

Gabriel îi răspunse repede. 

Unde afară? Ce e important? 


VP - 113 


Și de data aceasta, răspunsul veni cu repeziciune. 

Pe Mariboesgate numărul 13. Am ceva pentru tine. Fata cu 
floarea în gură. 

Ce Dumnezeu de legătură avea Sconcsul cu ea? 

Gabriel se ridică în picioare împleticindu-se, bălmăji o scuză, 
ieși năvalnic din încăpere și alergă cât putu de repede pe scări. 


Capitolul 30 


— 10 octombrie. Ora este 17.05. Prezenţi în încăpere sunt 
șeful unităţii de omucideri de pe strada Mariboesgate numărul 
13, Holger Munch, și anchetatoarea Mia Krüger. 

— Vă rugăm să vă spuneţi numele complet, îi zise Mia 
bărbatului care purta casca de bicicletă, arătând spre 
reportofon. 

Tânăra încă părea agitată și iritată, iar Munch fu tentat să-i 
spună să se calmeze, dar se răzgândi. 

— Jim, rosti bărbatul. 

— Numele complet, spuse Mia, arătând din nou spre 
reportofon. 

Bărbatul care purta casca albă pentru bicicletă o privi. 

— Asta-i numele meu, se bâlbâi el, aruncându-i o privire 
fugară lui Munch. 

— Numele complet, cu tot cu numele de familie. 

— Jim Fuglesang, spuse el, fixând masa cu privirea. 

— Sunteţi conștient că aveți dreptul la prezenţa unui avocat 
aici? 

— Puiul a sărit singur în coș, spuse Jim Fuglesang. 

Mia se uită pieziș la Munch, care ridică din umeri. 

— Deci, renunţați la dreptul de a avea un avocat? 

Omul din capatul mesei se uită la Munch ca și cum nu ar fi 
înţeles întrebarea care-i era pusă. 

— Eu am omorât-o, spuse Fuglesang, îndreptându-se ușor de 
spate. 

— Pe cine? întrebă Mia, aplecându-se în faţă în scaun. 

— Pe cine? repetă Jim Fuglesang după ea, părând confuz. 

— Bine, Jim, pe cine-ai omorât? 


VP - 114 


Mia începea să se calmeze. Ceva în legătură cu omul pe care-l 
aveau în față îi spunea că nu avea să funcţioneze dacă se 
enerva pe el. Părea că nici nu e conștient de gravitatea situației 
în care se afla. 

— Pe cine ai omorât, Jim? 

În mod limpede, nu era nevoie să pară amenințătoare. Părea 
și așa destul de speriat și de perplex. 

— Pe fata aia din ziar. 

— Pe care fată din ziar, Jim? întrebă Munch cu mult calm. 

— Fata de pe pene. 

— Camilla? 

Dură ceva până când veni răspunsul. 

— Da, încuviință Jim șovăielnic, apoi continuă să fixeze cu 
privirea masa. 

— Ai cunoscut-o? 

— Pe cine? 

— Pe Camilla Green. 

Bărbatul care purta casca albă pentru bicicletă părea în 
continuare că nu avea habar despre ce vorbea Munch, totuși, 
încuviinţă. 

— Deci, ai cunoscut-o? întrebă Mia. De unde o cunoșteai, Jim? 

— Era vară, spuse bărbatul din faţa lor. Era o veveriţă. Mie-mi 
plac veveriţele. 

Munch îi aruncă o privire Miei, care nu făcu decât să clatine 
din cap. 

— A fost în pădure? întrebă ea. Ai dat din întâmplare peste 
Camilla în pădure? 

Jim Fuglesang zâmbea ca pentru sine, ca și cum ar fi fost cu 
gândul la altceva. 

— Îmi plac cozile lor, sunt așa moi și pufoase, și dup-aia fac 
așa cu labuţele. Ca să ţină de conurile de pin. Să le ronţăie. Știţi 
ce zic? 

Zâmbi din nou, apoi strânse din dinți. 

— Deci, ai văzut o veveriţă în pădure? Vara? oftă Munch, 
începând să-și piardă răbdarea. 

— Am văzut o grămadă, zâmbi bărbatul. Ele stau de obicei în 
jurul pinilor înalţi de lângă lac. Acolo unde-i barca aia roșie. 

— Acolo ai văzut-o? întrebă Mia. Jos, lângă lac? 

— Pe cine? întrebă din nou Jim Fuglesang. 


VP-115 


— Auzi... oftă Munch din nou, dar fu întrerupt de Mia, care-și 
puse mâna pe umărul lui. 

— Ai fost lângă lac, continuă ea. Și te uitai după veverite. 

— Da, le place acolo. 

— Și ai fost singur? 

— Da, încuviinţă Jim Fuglesang. Așa îmi place mie. 

Munch nu știa unde voia să ajungă Mia, dar o lăsă să 
continue. 

— Deci, Camilla, fata din ziar, nu era acolo? 

— Nu, ea nu era acolo, numai veverița era. Părea a fi o 
femelă, că mi s-a părut că văd și un pui de veveriţă, dar asta a 
fost doar la început, pentru că dup-aia am văzut cealaltă 
chestie, dar după ce m-am ghemuit. 

Jim Fuglesang plecă ușor capul, privirea mergându-i cu 
prudenţă dintr-o parte în alta, apoi își duse degetul la buze. 

— Trebuie să faci foarte multă liniște, că altfel fug. 

— Așadar, ai fost jos, lângă lac? întrebă Mia, zâmbind ușor. 
Acolo ai făcut astea? 

Deschise dosarul, scoase cele două fotografii pe care li le 
arătase Anette Goli și le împinse pe masă. 

De data aceasta, Jim reacţionă; își îndepărtă privirea dinspre 
fotografii și începu să fixeze peretele cu privirea. 

— Maria Theresa, spuse el, și începu să bată cu pumnul în 
casca pentru bicicletă. 

— Camilla. 

Munch nu mai putea suporta acel spectacol mult timp. 

— Maria Theresa, spuse Jim din nou, părând că se pierde iar 
cu totul într-o lume a lui. Patru pietre albe lângă lac. Casa aia 
goală. 

— Camilla, spuse Munch din nou, de data aceasta mai tare. 

— Paisprezece minute într-o zi bună. Șaisprezece minute la 
întoarcere. 

— Ascultă, spuse Munch iritat, dar Mia îi puse din nou mâna 
pe umăr. 

— Am avut odată o veveriţă în grădină, rosti ea cu blândetțe. 
Când eram doar un copil. Puseserăm seminţe de floarea-soarelui 
în vasul de hrănit păsărelele, dar când ne-am dus să vedem dac- 
a venit vreuna, am văzut că venise, în schimb, o veveriţă. 

Jim Fuglesang încetă să se mai lovească în cap, dar continuă 
să fixeze peretele cu privirea. 


VP - 116 


— Sora mea și cu mine, continuă Mia, am mai pus niște 
seminţe și s-a întors. Stăteam lângă fereastră, ascunse după 
perdea, și așteptam, și în fiecare zi venea, exact la aceeași oră. 
Dar știi care-a fost cel mai greu lucru? 

— Nu. 

Jim Fuglesang era atent în acel moment și se întoarse din nou 
cu faţa spre ei. 

— Să ne hotărâm dacă să-i spunem Chip sau Dale. 

Munch nu știa ce să creadă, nu înţelegea de ce Mia intrase în 
jocul nebunesc al acelui om, dar o lăsă să continue. 

— Sora mea geamănă voia Chip, eu voiam Dale. 

— Chip și Dale i-au stricat pomul de Crăciun răţoiului Donald, 
chicoti Jim Fuglesang. 

— Știu, zâmbi Mia. 

— Nu putea să-i prindă și tare se mai supăra. Pusese toate 
decoraţiunile-alea de Crăciun și, pe urmă, s-a dărâmat totul. 

— Da, chiar așa a fost, nu-i așa? Și n-am reușit să ne punem 
de acord în legătură cu un nume, dar am reușit să facem poze 
cu ea, și am fost foarte mulțumită. 

— Cu veverița? întrebă Jim. 

— Da, încuviinţă Mia. Le-am pus în dormitor, ca să ne putem 
uita la ele în fiecare seară, înainte de culcare. 

— Dale era ăla mai gras și mai hazliu, zâmbi Jim și păru 
pentru o clipă că vrea să dispară din nou în lumea lui, dar Mia îl 
aduse cu picioarele pe pământ. 

— Îți place să faci poze, nu-i așa? 

— Da, încuviinţă Jim. 

— Tu le-ai făcut pe-astea? întrebă Mia cu delicateţe, 
îndreptându-și încet mâna spre pozele de pe masa din fata lor. 

— Da, răspunse bărbatul, reușind de data aceasta să 
privească fotografiile. 

— Ştii ce cred eu, Jim? 

— Nu? 

— Hai să uităm de Camilla. Fata de pe pene. 

— Serios? întrebă Fuglesang, oarecum surprins. 

— Da, hai să uităm de ea, nu e importantă, continuă Mia. Nu 
ai ucis-o pe Camilla, nu-i așa? Nici măcar nu o cunoști, iar tu ești 
un om bun - n-ai face niciodată așa ceva, nu-i așa? 

— Nu, niciodată, o asigură Jim Fuglesang. 

— Nici măcar nu ai cunoscut-o vreodată, nu? 


VP - 117 


— Nu, nu m-am întâlnit niciodată cu ea. 

— Doar te-ai speriat puţin, nu-i așa? Când ai văzut ziarele, și 
nici nu-i de mirare. Și eu m-aș fi speriat, tu nu, Holger? 

Mia îl privi pe Munch, cu un zâmbet ușor. Holger nu putu 
decât să ridice din umeri. 

— Ba da, desigur, spuse Munch, dregându-și vocea. 

— Vezi, Jim? Oricine în locul tău s-ar fi speriat, pentru că aveai 
pozele alea, nu-i așa? 

— Nu am făcut nimic, spuse Jim cu lacrimi în ochi. 

— Sigur că n-ai făcut, zâmbi Mia. 

— N-am omorât pisica. 

— Sigur că n-ai omorât pisica. 

— Nici câinele. 

— Desigur că n-ai omorât nici câinele, continuă Mia. Tu nu ai 
face rău nimănui, nu-i așa, Jim? 

— Nu, rosti Fuglesang, ștergându-și o lacrimă. 

— Cred că tu ești foarte curajos, spuse Mia. 

— De ce? 

— Pentru că ai venit la noi cu pozele astea. Ne ajuţi. Sigur că 
nu ai ucis-o tu. Dar am vrea să știm unde le-ai făcut. Inţelegi ce 
spun? 

— Câinele și pisica? întrebă Jim. 

Două fotografii. Aproape identice. Lumânări așezate sub 
forma unei pentagrame. Paturi din pene. Pisica zăcea pe unul. 
Câinele, pe celălalt. Ambele animale fuseseră ucise, cu labele 
din faţă poziţionate la fel de ciudat ca și brațele Camillei. Una 
sus. Cealaltă într-o parte a animalului. 

— A fost aproape de veveriţă? întrebă Mia cu prudenţă. 

— În magazin erau lupi, spuse Jim; părea gata să-i lase iar de 
izbeliște. 

— Jim? rosti Mia. Jos, lângă râu? Lângă barca roșie? 

Faptul că văzuse fotografiile părea să-l fi tulburat pe Jim 
Fuglesang. Începu din nou să-și lovească ușor casca și să fixeze 
peretele cu privirea. 

— Maria Theresa, murmură el. 

— Jim, încercă Mia din nou. 

— Patru pietre albe. 

— Jim, îţi amintești unde ai făcut pozele? 

— Barca roșie, spuse Fuglesang, lovindu-și casca mai tare. 

— Camilla. 


VP - 118 


Munch își pierdea din nou răbdarea. 

— Au fost făcute în același loc? încercă din nou Mia. Au fost 
făcute în același timp? 

— Maria Theresa, spuse Jim pe un ton cântat. Patru pietre 
albe lângă lac. Casa părăsită. Puiul a vrut să intre în coș. 

— Jim? încercă Mia din nou. Unde-ai făcut pozele astea? Când 
le-ai făcut? În același loc? În același timp? 

— Marţea e mai bine să te-ascunzi în baie, spuse el, iar de 
data asta păru a-i părăsi de tot. 

În acel moment se auzi un ciocănit în ușă, iar Anette Goli 
băgă capul în încăpere. 

— Gronlie a reușit să stabilească o legătură, spuse Goli, 
făcând un semn din cap spre Munch. Am putea, vă rog, să 
discutăm afară? 

Munch îi aruncă o privire Miei, care clătină din cap a iritare. 

— OK. 

Anchetatorul burduhănos se ridică, ieși din încăpere și închise 
cu grijă ușa după el. 


Capitolul 31 


Din fericire, erau puţini clienţi la Justisen și reușiră să 
găsească o masă într-un loc liniștit, unde nu aveau să fie 
deranjaţi. Munch ar fi preferat să stea afară, ca să poată fuma, 
dar era pur și simplu prea frig. 

Își scoase haina și se lăsă sa cadă în scaun faţă-n faţă cu Mia, 
care își luase deja o bere și era adâncită în notițele ei, pierdută- 
n gânduri. Bărbatul comandă o apă minerală Farris și se întrebă 
dacă ar fi trebuit cumva să-i informeze pe toţi membrii echipei 
înainte să meargă la bar, dar era ceva în legătură cu momentele 
acelea petrecute împreună care-i plăcuse întotdeauna; el și Mia 
la Justisen. Le spusese să vină a doua zi de dimineaţă devreme, 
la o ședință; era suficient. Pe lângă asta, toată lumea avusese și 
așa o zi destul de lungă. 

— Deci? 

— Deci, ce? întrebă Mia, golindu-și berea fără să își ia ochii de 
la notițele de pe masă. 

— Jim Fuglesang? Nu e omul nostru. Suntem de acord? 


VP - 119 


Mia clătină din cap; părea că preferă nici să nu vorbească 
despre asta. 

— Desigur că nu, răspunse ea după un timp, fără să-l 
privească. 

Pacient la spitalul Dikemark. Tot fusese internat și externat. 
Trăia de unul singur în coliba lui când nu era în spital, dar mereu 
primea ajutor. Ca de obicei, Ludvig Gronlie dăduse câteva 
telefoane, găsise persoanele potrivite care să-l ajute și, cu toate 
că Munch se gândise să îl ţină pe Jim Fuglesang în custodie 
peste noapte, ajunsese în cele din urmă să-l dea pe mâna 
asistenţilor sociali, care veniseră să-l ia. 

— Care-i faza cu aceste tablouri cumplite? întrebă Mia, 
ridicând pentru prima oară privirea dinspre notițe. 

Chemă chelnerul și mai comandă o bere și un Jägermeister, 
apoi începu să-și roadă pixul în timp ce privea în depărtare. 

— Adică, eu am văzut foarte multe chestii ciudate. 

— Același ritual? Dar cu o pisică? Și cu un câine? întrebă 
Munch, privind-o. 

Holger Munch era unul dintre cei mai pricepuţi detectivi din 
Norvegia, dar uneori i se părea că era un simplu asistent al Miei 
Kruger. Că treaba lui era s-o îndrepte în direcţia potrivită. Oftă, 
simțind nevoia disperată de o ţigară, și își aminti subit că uitase 
să răspundă la mesajul pe care i-l trimisese Miriam mai devreme 
în acea zi. 

Trebuie să vorbesc cu tine, tată. E ceva destul de important. 
Te rog să mă suni. 

Miriam trebuia să aștepte. Totul fusese neclar încă de când o 
descoperiseră pe Camilla Green în pădure. 

— In aceeași poziţie. Aceeași pentagramă formată din 
lumânări. Pe un pat din pene. O pisică. Și un câine. Dar hai să 
lăsăm asta la o parte acum, spuse el, luând încă o gură din apa 
minerală. 

— Hă? făcu Mia; părea că se trezește la realitate. 

— Am spus că lăsăm asta la o parte pentru moment, repetă 
Munch. 

— De ce? 

— Asta avem la dispoziţie. Două fotografii. Același tip de 
scenă a crimei. Lumânări. Pene. Pisică. Câine. Chiar și labele lor 
sunt în aceeași poziţie ca și mâinile Camillei Green. Am 
dreptate? 


VP - 120 


— Da. 

Dădu pe gât Jăgermeisterul, luă o gură de bere și puse pixul 
pe masă. 

— Bun, ce altceva mai avem? întrebă Munch. 

— Biletul găsit în vestiarul Camillei, răspunse Mia. Ai primit 
poza pe care ţi-am trimis-o? 

Munch încuviinţă. 

— Fraza „Îmi place de tine”? O bufniţă? 

— Sau un desen cu ceva care seamănă cu o pasăre. Nu mi-am 
dat seama dacă era vorba de-o bufniţă. 

— Dar penele proveneau de la o bufniţă? 

— Da, da, spuse Munch. Dar nu uita că Gronlie a spus căe 
vorba doar de o presupunere. Medicii legiști verifică acum 
ipoteza. 

— Chiar și așa, rosti Mia, luând încă o gură de bere. 

— Da, încuviință Munch. 

— Deci, avem și asta. 

— Și istoricul apelurilor telefonice, de care a făcut rost 
Gabriel, adăugă Munch. 

— Categoric. Mesajul care spunea că e OK a fost trimis de la 
azil. 

— Sau măcar din apropiere. 

— Aceeași staţie de telefonie mobilă? 

— Da. 

— Camilla a dispărut. Apoi, cineva i-a luat telefonul mobil și a 
trimis un mesaj în care spunea că totul e în regulă. În apropierea 
locului din care a dispărut. 

— Să nu-l fi trimis chiar ea, spuse Munch. 

— Asta credem? 

— Nu știu, eu încerc să fac un rezumat al informaţiilor pe care 
le-avem. 

— Bun, încuviinţă Mia. Dar hai să presupunem, pentru un 
moment, că nu l-a trimis chiar ea. 

— Ceea ce e foarte probabil. 

— Inseamnă că persoana pe care o căutăm are acces în azil. 

— Sau locuiește în apropiere. 

— Exact, spuse Mia. 

— Deci, asta avem la dispoziţie. 

— Da. 


VP - 121 


Munch vedea că Mia se pierde din nou în gânduri și profită de 
ocazie pentru a se strecura afară să fumeze o ţigară. 

Erau câţiva oameni pe stradă, tremurând în timp ce fumau 
sub radiatoarele de pe verandă, dar Munch găsi unul care nu era 
ocupat și își scoase mobilul din buzunarul de la scurtă. 

Trebuie să vorbesc cu tine, tată. E destul de important. 

Degetele lui îngheţate găsiră numărul lui Miriam, dar când o 
sună, îi intră direct căsuţa vocală. 

„Bună, sunt Miriam Munch. Mă tem că nu pot răspunde la 
telefon chiar acum...” 

Munch mai încercă numărul de câteva ori, dar intră 
mesageria. Termină ţigara și intră înapoi alături de Mia, care 
comandase deja o altă bere și încă un pahar de Jägermeister și 
stătea cu umerii slabi aplecaţi asupra notiţelor. 

— Deci, cum e cu Finstad ăsta? întrebă Munch, ca să-i atragă 
atenția. 

— Ce? , 

— Anders Finstad? Ala cu pozele cu fetiţele? 

— Ştiu că nu poți să fii sigur niciodată, spuse Mia, dar mie mi- 
a făcut impresia că e chiar un om cumsecade. Tine foarte mult 
la școala de echitație și la elevii lui. E foarte multă dragoste 
investită acolo, aproape că se vede în clădiri. Știi ce zic? 

Munch nu știa, dar avea încredere în judecata ei, deși ochii 
începeau să-i joace în cap din cauza alcoolului. 

— E adevărat că fosta lui soţie a inventat toată povestea? 

— Cum spuneam, n-am de unde să știu, dar sunt convinsă că 
zicea adevărul. 

Bătu darabana cu degetele pe masă pentru o clipă, apoi își 
trecu părul lung și negru pe după ureche. 

— Putem să-l tăiem de pe listă? 

— Ce? Nu, nu-l tăiem, dar nu mai e în vârful listei mele. Tu pe 
cine ai? 

Munch simţea că începe să obosească. Fusese o zi lungă. 

— Helene Eriksen? întrebă Mia. E sau nu e? 

Munch se gândi un moment. 

— Îmi place de ea, dare. 

— Şi Paulus ăla? 

— Ala categoric rămâne pe listă, încuviință Munch. 

— Și fetele, rosti Mia, aruncând o privire rapidă asupra foii ei 
de hârtie. Isabella Jung? Benedikte Riis? Cecilie Markussen? 


VP - 122 


Munch își înăbuși un căscat. 

— E mult prea devreme ca să ne dăm seama. Dacă mă întrebi 
pe mine, toate sunt pe listă. Va trebui să le reanalizăm după 
ședința de mâine-dimineaţă cu echipa. 

Mia își înghiţi Jăgermeisterul când mobilul începu să-i sune 
anunțând sosirea unui mesaj. Înjură și clătină din cap. 

— Ce-i? întrebă Munch. 

— Curry, răspunse ea și oftă din greu. 

— Ce mai e de data asta? 

— A tras o beţie zdravănă. Are nevoie de un loc unde să 
doarmă. larăși. 

— Probleme-n paradis? 

Munch își bău paharul de apă minerală Farris. 

— Da, a avut iarăși scandal cu Sunniva, murmură Mia, 
clătinând din nou din cap. De data asta a fost unul mare de tot. 

— Am înţeles, spuse Munch. 

— Scuze, nu știu cât pot să-ți povestesc. 

— Nu m-am născut ieri. Dar, în fine... 

— În fine, ce? 

— În fine, ce pot să zic? Știu că ţii la Jon, dar am nevoie de 
oameni în care să pot avea încredere. 

— Kim pleacă de la noi. Curry n-a venit la lucru. Poate că, 
până la urmă, rămânem doar noi doi, spuse Mia, făcându-i cu 
ochiul. 

— În momentul de faţă, nu asta e cea mai mare problemă a 
mea, rosti Munch ridicându-se. 

— Deja pleci? 

— Da. Trebuie să dorm. Continuăm mâine. _ 

Își lua haina pe el tocmai când sună telefonul. Își mai înăbuși 
un căscat și se uită pe ecran. Gabriel Mork. Munch se gândi să-l 
ignore, dar în cele din urmă preluă apelul. 

— Da? Munch la telefon. 

La celălalt capat al firului era liniște deplină. 

— Alo? 

Tot nu se auzi niciun sunet. 

— Ești acolo, Gabriel? Ce se întâmplă? 

Mia ridică privirea dinspre notițe. 

— Trebuie să veniţi, rosti vocea stinsă a lui Gabriel. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să veniţi, spuse Gabriel din nou. 


VP - 123 


— Unde să venim? întrebă Munch. 

— Trebuie neapărat să vă arăt ceva. 

Tânărul hacker părea tulburat. 

— Nu mai poate aștepta până mâine? 

— Nu, insistă Gabriel. Categoric nu. 

— Vorbești serios? Ești la birou? 

— Da. 

— OK, sunt pe drum, spuse Munch, închizând telefonul. 

— Ce-a fost asta? 

— A sunat Gabriel de la birou. Vrea să merg acolo acum. Vrei 
să vii cu mine? 

— Bineînţeles, încuviință Mia și-și termină berea. 


VP - 124 


PATRU 


Capitolul 32 


Sunniva Rod alergă pe ultimele câteva trepte și-și agăţă haina 
în vestiar. Își luă uniforma și oftă în timp ce și-o punea pe ea. 
Lucrase la ospiciu aproape opt ani și, iniţial, găsise destul de 
atrăgătoare uniforma strâmtă, demodată, dar se săturase. Și nu 
doar de uniformă, ci de slujba ei. 

Sunniva oftă din nou și se îndreptă spre sala personalului, ca 
să-și facă o ceașcă de cafea. 

„Fiji”. 

„Marea azurie, palmieri și libertate”. 

Economisiseră aproape un an. Toată iarna care trecuse, 
numai întuneric și frig, fără timp liber; nici măcar nu fuseseră în 
vacanţă în vara aceea, iar ea luase toate turele suplimentare pe 
care le putuse prelua, dar nu o deranjase, pentru că în ianuarie, 
anul următor, aveau să meargă în Paradis. O lună întreagă. 

Și iar o făcuse, nenorocitul. Le risipise banii la jocurile de 
noroc. Se îmbătase și pierduse tot. Din nou. Dar de data asta, se 
săturase. Îl iubise pe Curry, fără îndoială, dar nu putea trăi așa. 

Nu. Era picătura care umpluse paharul. Il aruncase afară, iar 
în acel moment nu simțea decât ușurare. Apartamentul era 
proprietatea ei. Tatăl ei le dăduse banii cu niște ani în urmă, 
când se hotărâseră să se mute împreună. In acel moment, era 
numai al ei. Se simţea liberă. 

Sunniva își luă ceașca de cafea din sala personalului și se 
alătură colegilor ei pentru ședința de dimineaţă. Tura de noapte 
se încheiase, urma să preia tura de zi și toată lumea avea să fie 
pusă la curent cu evenimentele din noaptea care trecuse. 
Centrul Sf. Elena era locul în care oamenii foarte vârstnici 
veneau să-și petreacă ultimele zile, săptămâni sau luni din viață 
și era, în general, un loc fără prea multe evenimente. Doctorii 
veneau în vizită. Se mai schimbau tratamente medicamentoase. 


VP - 125 


După ședința de dimineaţă, se răsfaţă cu o a doua ceașcă de 
cafea, înainte de a intra în tură. Avea nevoie de ea, pentru că 
Torvald Sund era pe lista ei în ziua aceea. 

Vicarul nebun. 

Ceva la bătrânul acela și întunecimea din ochii lui îi dădeau 
fiori. 

Sunniva afișă un zâmbet și duse tava cu micul dejun al 
bătrânului în salonul lui. Din fericire, vicarul dormea, așa că o 
puse pe noptieră. Un sandvici cu somon și capere. Ceai de 
mușetel cu miere și un pahar cu suc de portocale. La Sf. Elena, 
știau să le poarte de grijă pacienţilor. 

Sunniva se pregătea să plece, când vicarul deschise deodată 
ochii. 

— Eu nu o să merg în rai! exclamă bătrânul, ţintuind-o cu 
privirea. 

— Ba sigur c-o să mergi, zâmbi ea. 

— Ba nu. Am păcătuit. 

Bătrânul părea foarte tulburat. 

— Oh, Doamne, iartă-mă! Oh, Părinte, n-am știut, n-am știut. 
Te rog, dă-mi voie să mă căiesc pentru păcatele mele. 

Omul își ridică braţele slăbănoage în aer și strigă, practic, în 
gura mare spre tavan. 

— De ce nu mă ascultă nimeni?! 

Potrivit fișei sale, vicarul trebuia să primească trei doze de 
câte 10 miligrame de diazepam și 0,5 miligrame de morfină pe 
zi, administrate intravenos. Sunniva verifică perfuzia și 
descoperi că era goală. Tura de noapte nu reușise să-i 
administreze doza corespunzătoare de medicamente. Clătină 
din cap, ușor iritată, și scoase punga de pe suport. 

— Nu, protestă bătrânul. 

Sunniva cobori privirea spre el. 

— Nu, nu, spuse din nou vicarul, arătând cu un deget strâmb 
spre punga din mâna ei. 

Îi luă câteva secunde să-și dea seama ce voia să spună. 

— Nu vrei medicamentele? 

Bătrânul clătină din cap și arătă spre o carte de pe noptieră. 

— Biblia? Vrei să îţi citesc? 

Vicarul clătină din cap și o privi cu niște ochi care păreau mai 
lucizi. 

Apoi murmură că voia ca ea să deschidă dulapul noptierei. 


VP - 126 


Reatașă punga cu perfuzia de suport, ocoli patul, îngenunche 
lângă noptieră și deschise dulapul. Inăuntru era un ziar vechi. 

— Asta? 

Vicarul încuviinţă, zâmbind ușor 

— Ea, spuse bătrânul, arătând cu degetul. 

— Cine? întrebă Sunniva. 

— Copiii ard, spuse vicarul, cu privirea nu atât de lucidă. 

— Torvald? spuse Sunniva, punându-i mâna pe frunte; era 
foarte fierbinte. Torvald? 

Niciun răspuns. 

Bătrânul nu mai era treaz; pleoapele i se închiseră încet, iar 
degetul lui strâmb, care arătase spre ziar, atârna moale lângă 
pat. 

Sunniva Rod puse ziarul înapoi unde-l găsise, îl înveli pe 
bătrân, se duse la dulapul cu medicamente să ia o perfuzie nouă 
și o legă de mâna plăpândă, ridată. Verifică dacă bătrânul 
dormea adânc și-și continuă rondul de dimineaţă. 


Capitolul 33 


Gabriel Mork stătea foarte liniștit pe scaunul său, în partea din 
spate a biroului anchetatorilor. Nu dormise de douăzeci și patru 
de ore; cu toate acestea, nu se simțea obosit. li fusese rău de 
câteva ori, iar stomacul îi era complet gol, dar, cu toate acestea, 
nu îi era foame. Suferise un șoc; despre asta trebuia să fie 
vorba. Cu o zi în urmă, când Sconcsul îi trimisese mesajul pe 
telefon, apărând în faţa biroului lui pe nepusă masă, insistând să 
se întâlnească, Gabriel fusese intrigat, bineînţeles, dar nimic nu 
l-ar fi putut pregăti pentru așa ceva. 

Munch stătea lângă proiector și părea epuizat. Nici ei nu 
dormiseră, Mia și Munch; rămăseseră cu el la birou toată 
noaptea. Anette Goli apăruse pe la 3 dimineaţa, iar Curry, la 
puţin timp după, mirosind puternic a trăscău. Singurii care încă 
nu văzuseră filmul erau Kim Kolso, Ylva și Ludvig Gronlie. 

— După cum știți de-acum cu toţii, tuși Munch și aruncă o 
privire adunăturii de oameni supuși, Gabriel a fost contactat azi- 
noapte de un vechi prieten pe nume... 

Munch îi aruncă o privire fugară lui Gabriel. 


VP - 127 


— Sconcsul, murmură tânărul. 

— Un vechi prieten, hacker, pe nume Sconcsul, care a găsit 
un film pe internet, pe un server secret. Și, din câte-mi dau 
seama, hackerul ăsta nu-i prea prieten cu poliţia, așa că doar 
datorită lui Gabriel am ajuns să avem acel film. 

Ceilalţi se întoarseră spre el și încuviinţară. Se simţise mândru 
după drumul până la Azilul Hurumlandet; urcase o treaptă, nu 
mai era un începător, dar în acel moment era din nou în locul de 
unde pornise, afară, pe trotuar, cu șase luni în urmă. Era doar 
un puști, care, conștientizând gravitatea situaţiei, își vomitase 
maţele. Cât de lipsit de profesionalism. Işi așeză mâinile în poală 
și încercă să respire calm. 

— După cum știți, continuă Munch, starea generală a Camillei 
Green în momentul în care a fost găsită era mult mai proastă 
decât atunci când a dispărut. Era extrem de slabă, scheletică, 
avea bășici și zgârieturi pe coate și pe genunchi și era plină de 
vânătăi. Autopsia a indicat, de asemenea, faptul că stomacul ei 
conţinea în exclusivitate grăunțe, un fel de nutrețuri pentru 
animale, iar datorită lui Gabriel suntem aproape să aflăm de ce. 

Gabriel o văzu pe Ylva întorcându-se spre el cu un amestec de 
curiozitate și de teamă. Cea mai nouă membră a echipei părea 
că nu se simte absolut deloc în largul ei. Din nou, o înţelegea 
perfect. 

— Ludvig, stingi tu, te rog, luminile? întrebă Munch. 

Polițistul se ridică, apăsă pe întrerupător, iar în încăpere se 
lăsă liniștea în timp ce Munch acţionă butonul, iar clipul video 
începea să se deruleze pe ecranul suspendat aflat în faţa lor. 

Gabriel se forță să-l privească. Poate că de data asta avea să 
reușească să fie ca Mia și Munch. Să-l urmărească prin ochii 
unui polițist. Nu ca o ființă umană obișnuită, așa cum îl privise 
prima oară. 

La început, ecranul era negru. Apoi însă apăru ea, Camilla 
Green. Părea a fi într-un beci. Și, în timp ce lumina creștea încet 
în intensitate, o roată mare își făcu apariţia. Era în interiorul a 
ceva ce ar fi putut fi o cușcă. Pentru un șoarece sau un hamster, 
probabil, dar totul era la dimensiuni mai mari, conceput pentru o 
fiinţă umană. Ar fi putut fi amuzant dacă nu era cel mai trist 
lucru pe care îl văzuse Gabriel vreodată. Camilla Green stătea în 
interiorul roții, iar Gabriel nu reușise să înţeleagă, iniţial, despre 
ce era vorba, dar confuzia lui nu durase mult. In momentul în 


VP - 128 


care Camilla Green se târâse încet în interiorul roții, rotația 
acesteia aprinsese luminile. 

Era ţinută prizonieră. 

Într-un beci. Într-o cușcă. Fără lumină. 

Gabriel fu nevoit să-și ferească privirea. 

În timp ce Camilla Green învârtea cu disperare roata tot mai 
repede, fiecare moment înfățișând în mod evident chinul fetei, 
văzură că, pe zidul gri, cineva scrisese cu vopsea albă niște 
litere, în spatele ei. 

„Aleasa”. 

Camilla reuși să aducă roata la un nivel constant de viteză. O 
mână în faţa celeilalte, cât de repede și de constant putea. 
Membrii echipei începură să-și arunce priviri confuze. De ce 
încerca să meargă mai repede? Lumina se aprinsese deja. Apoi, 
brusc, se deschise o trapă și ceva căzu pe podea. 

„Mâncare”. 

De aceea alerga atât de repede. 

„Ca să mănânce”. 

Gabriel nu-și amintea când îndreptase din nou privirea spre 
ecran. 

„Grăunţe”. 

Nu mai reuși să se stăpânească. Nu mai suporta să privească 
nici măcar o secundă. Gabriel fugi din cameră, deschise brusc 
ușa de la toaletă și se ghemui în genunchi în fața vasului, în 
timp ce acidul din stomac începea să-i urce năvalnic în gât, iar 
el transpira abundent. 

— Ești în regulă, Gabriel? 

Tânărul hacker nu reuși să răspundă. Abia își dădu seama că 
ușa din spatele lui se deschisese, iar Mia intrase. 

Aceasta băgă un prosop pentru mâini sub jetul de apă și i-l 
dădu, apoi îngenunche lângă el în timp ce el își apăsa prosopul 
rece pe față pentru a se răcori. 

— Sunt în regulă, murmură el cu o voce stinsă. 

Nu era imaginea încrezătoare pe care voia s-o transmită. Și 
tocmai în faţa Miei Krüger. Era un începător incapabil să facă 
față realităţilor dure ale slujbei sale. Era însă prea târziu pentru 
a-și face griji în legătură cu asta; noaptea fusese mult prea 
lungă. 

— Cred c-ar fi bine să mergi acasă, îi spuse colega lui, cu 
bunăvoință. O să ne ocupăm mai târziu de asta. 


VP - 129 


— De ce să ne ocupăm? întrebă el, ridicând privirea spre ea. 

Mia îi puse mâna pe umăr. 

— Știu că e greu, dar trebuie să știm, nu-i așa? 

— Ce să știm? întrebă Gabriel, uimit. 

— De unde l-a luat. Prietenul tău, Sconcsul. Trebuie să aflăm, 
cât de repede se poate. 

— Da, încuviinţă Gabriel, precaut, deși era conștient de faptul 
că avea să fie pur și simplu imposibil. 


Capitolul 34 


Curry mai înghiţi o gură de cafea în timp ce Mia reveni în 
biroul anchetatorilor și se așeză din nou. 

— Toate bune? întrebă Munch. 

— O să fie în regulă, răspunse Mia. 

— Bun. 

Munch părea că nu știe ce să spună mai departe. Stătea în 
continuare lângă proiector,  înăbușindu-și un căscat și 
scărpinându-se în barbă. 

— Așa, începu el, dar nu mai spuse nimic după aceea. 

Curry îl înțelegea perfect. Dormise din nou pe canapeaua din 
apartamentul Miei, după ce băuse aproape o jumătate de sticlă 
de whisky. Căzuse lat și aproape că nu-și auzise telefonul în 
momentul în care începuse să sune la ora 3.00 dimineaţa. 

Era aproape treaz în acel moment, sau cel puţin așa se 
simțea. Un amestec de neînțelegere și de revoltă aruncase o 
umbră peste orice altceva. 

„Chestia asta e mai serioasă decât am crezut noi”. 

Ce nenorocit bolnav la cap ar fi fost în stare să facă așa ceva? 
Să închidă o tânără într-o cușcă? Timp de luni bune? S-o oblige 
să se târască într-o roată uriașă ca să aibă parte de lumină? Ca 
să aibă parte de hrană? 

Munch încă stătea în partea din faţă a camerei, încercând să- 
și găsească vorbele. Părea c-ar fi fost în stare să dea aproape 
orice ca să-și poată pune capul pe o pernă. 

Curry se considera un dur, dar nu știuse ce să facă în 
momentul în care filmul rulase pe ecran. Fața îngrozită a 
Camillei Green, complet epuizată. 


VP - 130 


„Săraca fată”. _ 

— Aveţi întrebări? rosti Munch în cele din urmă. Inainte să ne 
apucăm să analizăm ceea ce-am văzut? 

Aruncă o privire spre grup, dar nimeni nu răspunse. 

— Mia? spuse el, cedându-i locul din faţa proiectorului colegei 
sale, care nu părea tulburată în vreun fel de lipsa somnului. 

— OK, rosti Mia, apăsând un buton. Probabil că unii dintre voi 
vor să vadă din nou filmul, și o să puteți face asta, desigur - 
găsiți o copie pe serverul nostru -, dar momentan cred c-ar 
trebui să acordăm niște timp studierii detaliate a imaginilor. Am 
împărţit filmul într-o serie de instantanee și vom începe prin a 
ne concentra pe niște detalii care s-ar putea să vă fi scăpat 
iniţial, dar pe care noi le considerăm importante. Evident, aici se 
întâmplă mult mai multe lucruri decât am crezut iniţial. Oricine- 
ar fi răspunzător de asta nu va avea timp să se gândească la oa 
doua victimă. Nu atât timp cât noi suntem cu ochii pe el. 

Era pur și simplu impresionantă. Curry o respectase mereu, 
desigur, dar în acel moment înțelegea. Cum își lăsa ea emoțiile 
la o parte, cum făcea pe detectiva; aproape că auzea cum i se 
învârt rotițele din cap. 

— De ce era Camilla Green atât de slabă în momentul în care 
am găsit-o? Acum, știm asta. De ce avea acele bășici pe mâini și 
vânătăi pe genunchi? Știm și asta. Și, în cele din urmă, de ce 
arăta autopsia că stomacul ei conţinea doar nutreţuri de 
animale? Avem și răspunsul la întrebarea asta. Deci, putem 
șterge toate astea de pe listă. Și sunt conștientă de faptul că s- 
ar putea să vă fie greu să acceptaţi ideea că lucrurile pe care le- 
ați vazut sunt adevărate, dar trebuie neapărat să ţinem minte 
că sunt. Camilla a avut parte de un sfârșit cumplit în mâinile 
unui monstru. Cu cât știm mai multe, cu atât ne va fi mai ușor 
să-l prindem pe nenorocitul sau nenorociţii ăia, am dreptate? 

Curry nu știa de ce concepuse Mia acel discurs; în mod sigur, 
nu era nevoie să spună asta. Apoi o văzu pe Ylva. Părea gata să 
leșine dintr-o clipă în alta. 

— Două informaţii. Numărul unu: Camilla Green a fost ţinută 
prizonieră într-un beci. Obligată să trăiască aidoma unui animal. 
Vreme de câteva luni, probabil. Numărul doi: la un moment dat, 
criminalul sau criminalii au ucis-o, sacrificând-o în ceva ce se 
aseamănă foarte mult cu un ritual. 


VP - 131 


Mia apăsă din nou pe buton, apoi din nou, mergând înainte și 
înapoi între două fotografii. Camilla în beci și în luminișul din 
pădure. 

— Așadar, întrebarea numărul unu. Motivul? Este același 
motiv în spatele ambelor infracţiuni? 

Aruncă o privire de-a lungul mesei, dar nimeni nu spuse 
nimic, deci continuă. 

— Totul face parte din aceeași infracțiune? Camilla ţinută în 
beci, tratată ca un animal. Camilla apare, câteva luni mai târziu, 
de data aceasta goală, așezată într-o pentagramă formată din 
lumânări. E același motiv? Există vreo legătură? 

Ridică din nou privirea și luă o gură din sticla de apă, iar în 
acel moment Curry își dădu seama de ce Mia nu părea la fel de 
obosită ca Munch. Era drogată. Curry simţi un junghi de 
vinovăţie. Fusese atât de înțelegătoare, îl lăsase să doarmă pe 
canapeaua ei, iar el nu intenţionase să fie indiscret, dar nu 
putuse să nu observe cutiile din dulapul de la baie. Pastilele. 

— Nu spun că n-ar fi, continuă Mia, dar trebuie să ne punem 
întrebări. De ce s-o ţină prizonieră? De ce s-o așeze dezbrăcată 
în pădure? 

— Și ce părere ai, Mia? întrebă Kim Kolso; era prima persoană 
care deschisese gura. 

— Nu știu, răspunse Mia, apoi făcu o pauză, căzând pe 
gânduri înainte de a continua. Adică, vouă nu vi se pare ciudat? 
Eu una nu văd care-i legătura. 

Curry vedea că și câţiva dintre ceilalţi începeau să-și dea 
seama. Că Mia nu era ea însăși. Că era ceva ciudat în legătură 
cu ea. Curry bănuia că luase un fel de energizant. 

— Nu prea văd un motiv pentru nimic din toate astea, 
continuă Kim Kolso. De ce ar fi vorba de două infracţiuni 
diferite? Două motive diferite? A găsit-o un nenorocit în beciul 
altui nenorocit și s-a hotărât că-l poate întrece? 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Mia din nou. Dar, da, e pur 
și simplu... 

Se scărpină în cap și mai luă o gură de apă din sticla de pe 
masa din faţa ei. 

— Corect, foarte bine, hai s-o lăsăm așa pentru moment. 
Avem o cantitate enormă de alte probe pe care trebuie să le 
analizăm. Mergem mai departe. 


VP - 132 


Kim îi aruncă o privire fugară lui Curry, care se uită la rându-i 
la el, dar nu făcu decât să ridice ușor din umeri. 

— OK, continuă Mia. Haideţi să ne uităm la niște probe de 
natură fizică, apoi la ceva ce am descoperit eu și Holger. 

Apăsă din nou butonul, de câteva ori consecutiv. 

— Întâi de toate. Roata asta. Nu cred că poate fi cumpărată 
dintr-un magazin. O fi construit-o cineva? Trebuie să analizăm 
problema asta. 

O altă fotografie. 

— Scrisul de pe peretele din spatele ei. „Aleasa”. De ce este 
Camilla aleasa? 

O altă fotografie. _ 

— Imaginile. Da, imaginile în sine. De ce a fost filmată? In 
scop personal? Adică, au fost găsite pe un server. Au fost date 
mai departe cuiva? Ăsta era motivul pentru care era ţinută 
prizonieră? Pentru a fi filmată? Și pentru ca imaginile să fie 
împărtășite ulterior cuiva? 

Mai luă o gură de apă, iar în acel moment deveni evident. Nu-i 
mai tăcea gura și avea ochii cât cepele. 

— În legătură cu acel aspect, cred că vom avea lămuriri 
imediat ce se trezește Gabriel și reușim să dăm de... 

Îi aruncă o privire lui Munch, care era atât de obosit, încât, 
pentru prima oară de când îl știa, nu profită de pauzele din 
ședința de informare pentru a fuma o ţigară. 

— Sconcs, bombăni el. 

Mia încuviință. 

— Evident, e vorba de mai multe lucruri aici, dar, din punct de 
vedere pur practic, cred că astea-s elementele cruciale: de unde 
vine roata? „Aleasa”. Era ea? De ce? Și... 

Se pierdu în gânduri, dar Curry o ajută să revină la ideea 
iniţială. 

— Filmul în sine. 

— Da, așa este. Mulţumesc, Jon. Filmul. De ce a fost realizat? 
De ce a fost găsit pe un server? Pare riscant, nu-i așa? Să-l 
distribui? 

Mia zâmbi, își trecu părul pe după ureche și privi din nou spre 
echipă. 

— Întrebări? Comentarii, până în momentul de faţă? 

„Trebuia să fi dormit puţin”, gândi Curry, dar nu o spuse cu 
voce tare. 


VP - 133 


Ylva ridică timid o mână. Părea să-și revină după șocul iniţial. 

— Ziceai de ceva ce ai descoperit. 

— Da, bun, spuse Mia, îndreptându-se spre calculatorul Mac 
pentru a deschide un fișier pe care îl pregătise. Aici este un mic 
fragment din film. E pe la secunda patruzeci. Incercaţi să vedeți 
dacă observați, rosti ea zâmbind membrilor echipei. Sunteţi 
pregătiţi? 

Încuviinţări ezitante peste tot. 

Mia apăsă o tastă a calculatorului, iar fata de șaptesprezece 
ani prinse din nou viaţă pe ecran. Camilla Green. Coborâse de 
pe roată și era îngenuncheată pe podea. Mâinile ei agitate 
încercau să îndese cât mai multe grăunte în gură. 

„Nutreţ pentru animale, pentru numele lui Dumnezeu”. 

„Nemernicul”. 

— Aţi văzut? întrebă Mia nerăbdătoare, privind din nou spre 
membrii echipei după ce scurtul clip ajunse la final. 

Curry se uită în jur, dar toată lumea clătina din cap, în afară 
de Munch, care știa deja despre ce vorbea Mia, dar, cu toate 
astea, încerca să-și menţină ochii deschiși. 

— OK, spuse Mia. Îl voi derula, iar de data asta încercaţi s-o 
ignoraţi pe Camilla. Știu că pare dificil, dar încercaţi să vă 
prefaceţi că nu e acolo. Uitaţi-vă la peretele din spatele roții, 
bine? 

Mia apăsă din nou tasta calculatorului, iar scurta filmare 
reîncepu să ruleze. Curry încercă să facă așa cum spusese Mia, 
ținându-și privirea departe de fata care îngenunchea în faţă, și 
văzu brusc despre ce era vorba. 

— Să-mi trag una! izbucni Ylva, chiar de lângă el. 

— Dumnezeule, murmură Kim Kolso. 

— Exact, spuse Mia, încuviinţând aproape triumfător. 

— Ptiu, drace! exclamă Anette Goli. 

Holger Munch se ridică încet de pe scaun. Era evident că 
ajunsese aproape de capătul puterilor. 

— E un progres foarte mare, rosti el căscând; era atât de 
obosit, încât se chinui să-și ia haina pe el. Dar acum am nevoie 
de o pauză. Ne vom întâlni din nou pentru o ședință cu toată 
echipa în această seară. Hai să zicem la ora 6.00. 

Șeful lor cel gras își trase gluga de la scurtă pe cap, traversă 
încăperea cu pas împleticit și plecă fără să închidă ușa după el. 


VP - 134 


Capitolul 35 


Miriam Munch era slăbită. Sperase că avea să-i treacă. Și că 
va reuși să se ţină departe, dar tot ce făcuse în ultimele câteva 
zile fusese să se gândească la el. La faţa lui. Ziggy. Și în acel 
moment era acolo, într-o cafenea din cartierul Grunerlakka, 
simțind un amestec de bucurie, nerăbdare și vină. O întâlnire 
secretă. Un loc pe care în mod normal nu l-ar fi vizitat. În care 
nu putea apărea brusc vreun cunoscut. Marion era din nou cu 
bunica și cu Rolf, dar Miriam Munch nu se simţea prost în 
legătură cu asta, pentru că fiicei ei îi plăcea la nebunie să 
petreacă timp cu bunica. Problema era Johannes. 

Într-o dimineaţă, cu doar câteva zile în urmă, aproape că îi 
spusese în gura mare. Ura acea lipsă de sinceritate. Faptul că 
pleca de-acasă pe furiș. Trebuia să spună ceva în legătură cu 
felul în care se simţea. Fuseseră amândoi în pat, amândoi se 
treziseră devreme. Marion încă dormea, iar Miriam hotărâse că 
acela era momentul perfect - „Trebuie să vorbim” -, dar apoi lui 
îi sunase mobilul - de la spital, era rugat să vină mai devreme -, 
iar momentul trecuse. 

Miriam mai comandă o ceașcă de ceai și se întoarse la masă. 
Era și un sfert. El întârziase. Ea venise stânjenitor de devreme, 
nerăbdătoare ca o școlăriţă la prima întâlnire; simţise fiori pe 
piele în timp ce călătorea cu tramvaiul spre acel loc, aproape 
incapabilă să stea locului, dar în acel moment, cum fusese acolo 
o bucată de vreme, începea să se simtă ușor aiurea. Se simțea 
de parcă toată lumea își dădea seama, uitându-se la ea, că 
aștepta pe cineva, pe cineva pe care nu trebuia să-l aștepte. 
Miriam luă un ziar, ca să aibă ceva de făcut, ceva în spatele 
căruia să se ascundă, și începu să-l răsfoiască, în primă fază 
fără prea mult interes. 

Fata din pădure, bineînţeles. În ziar scria în cea mai mare 
parte despre asta. Despre fata pe care o găsiseră goală, în 
circumstanţe bizare, într-un fel de ritual în pădure, în partea 
îndepărtată a peninsulei Hurumlandet. Camilla, așa o chema. 
Camilla Green. Locuise într-un soi de cămin pentru adolescenţi. 
Miriam lăsă ziarul jos. Nu suporta să se gândească la asta. Era 
prea groaznic, pur și simplu. 


VP - 135 


Poate că ăsta era motivul pentru care plecase devreme de la 
petrecerea de ziua lui Marion. Tatăl ei. Pentru că o găsiseră pe 
fata asta. Începu să se simtă vinovată și în privinţa lui, a tuturor 
anilor în care se purtase urât cu el. În care îl învinuise pentru 
divorţ. O fată goală așezată pe pene pe pământ, înconjurată de 
lumânări, în inima pădurii. În acel moment își dorea să fi fost 
mai înțelegătoare. Nu era de mirare că fusese nevoit să plece. 
Miriam se ridică și-și comandă o bere; nu obișnuia să bea după- 
amiaza, dar avea nevoie de ea pentru a-și calma nervii. 

Până când el sosi, într-un final, Miriam reușise să bea o a doua 
bere și începea s-o enerveze el. Se gândise chiar să plece, dar 
furia pe care-o simţise se evaporase în momentul în care el și 
zâmbetul lui blând își făcuseră apariţia în pragul ușii, iar tânărul 
se așezase pe un scaun de cealaltă parte a mesei. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse Ziggy. 

— E în regulă, zâmbi Miriam. 

— Mulţumesc. Repet, îmi pare foarte rău. Bem o bere? Mai 
vrei una? 

Miriam șovăi. Trei beri, atât de devreme după-amiaza? 
Promisese s-o ia pe Marion după cină, dar probabil că pe fiica ei 
nu avea s-o deranjeze să mai doarmă o noapte la bunica. lar 
Johannes lucra până târziu - din nou. 

— De ce nu? 

Ziggy se duse la tejghea să comande. 

O copleși din nou. Un alt val de vinovăţie, adus de conștiință. 

Ce credea că face acolo de fapt? 

Era fericită. Sau nu era? 

Johannes, Marion și ea. Miriam nu-și închipuise niciodată că 
avea să fie altfel. Nici măcar nu-i trecuse prin minte. Până în 
urmă cu șase săptămâni. 

Ziggy aduse cu grijă la masa lor două beri și se așeză din nou. 

— Chiar îmi pare foarte rău că am întârziat atât de mult. M-a 
sunat sora mea și... sunt chestii de familie, n-aș vrea să te 
plictisesc cu ele. 

— Nu mă plictisești, mi-ar plăcea să aud despre ce e vorba, 
spuse Miriam, sorbind o gură de bere. 

— Serios? întrebă Ziggy, cam surprins. 

— Categoric. Trebuie să avem un subiect de discuţie, nu-i 
așa? 


VP - 136 


Îi făcu un semn cu ochiul, iar tânărul îi răspunse printr-un 
zâmbet. De când se întâlniseră, așa decurseseră lucrurile între 
ei. Fără pauze jenante. Ușor. 

— Ce-i? zâmbi Ziggy, privind-o. 

— Nu, nu-i nimic, râse ea. 

— Hai, zi, o provocă tânărul. 

— Nu, serios. Nu e nimic. Deci, zi-mi. Ce-i cu sora ta? A păţit 
ceva? câţi fraţi și câte surori ai? 

El se lăsă pe spate în scaun, ca și cum ar fi fost cu gândul la 
ceva. O măsura din priviri. 

— Nu mă cunoști, nu-i așa? întrebă el. 

— Ce vrei să spui? Sigur că te cunosc. 

— Nu, nu în sensul ăsta, zise Ziggy. Chiar nu știi cine e familia 
mea? Chiar nu știi? 

Miriam nu înţelegea despre ce vorbea. 

— Nu, n-ai vorbit niciodată despre familia ta. N-ai avut ocazia, 
adică, de-abia ne-am... 

Miriam se încurcă în propriile cuvinte și roși. 

— Nu am spus-o în acel sens, zâmbi Ziggy. Nu știu sigur ce... 
adică, tu ce vrei? Că eu știu ce vreau. 

— Și ce vrei? întrebă Miriam. 

— Cred că știi, spuse el, luându-i mâna într-a lui pentru o 
clipă. 

Ea își întorsese mâna pentru a o mângâia pe a lui în 
momentul în care ușa din spatele lor se deschise, iar ea își trase 
brusc mâna înapoi, deși faţa care își făcu apariţia nu aparţinea 
niciunei persoane cunoscute. 

— Scuze, spuse Ziggy. Nu am vrut să te fac să te simţi aiurea. 

— Nu, nu, nu m-ai făcut. Doar că știi și tu cum e. 

Miriam îl privi. Ziggy îi răspunse printr-o încuviințare, pentru 
a-i arăta că o înțelegea perfect. Despre asta discutaseră în acea 
noapte petrecută în apartamentul lui. Deja îi spusese că faptul 
că avea un copil nu reprezenta o problemă. 

— Așadar, cum e cu familia ta? întrebă Miriam, schimbând 
subiectul. 

— Da, deci vorbeai serios? Chiar nu-mi cunoști familia? 

Miriam trebuie că părea foarte confuză, pentru că tânărul râse 
scurt. 

— Ai o soră, spuse ea. Doar atât știu. N-ai spus prea multe în 
afară de asta. Ar trebui să mă simt stânjenită în legătură cu 


VP - 137 


ceva? În halul ăla de beată am fost în seara aia? Mi-ai spus 
lucruri de care să nu-mi amintesc? 

El râse din nou. 

— Stânjenită, nu, Doamne ferește, deloc, sunt doar ușurat. 
Rar se întâmplă să nu-mi cunoască cineva familia. Hai să bem 
pentru asta. 

Miriam începea să fie curioasă, la modul cel mai sincer. Clar îi 
scăpase ceva. 

— Trebuie neapărat să-mi spui chiar acum, zise ea. 

— Nu-i nimic de rău, promit solemn, spuse Ziggy. De fapt, e 
destul de fain să nu fiu considerat unul dintre ei. Cum spuneam, 
cred că asta-i o premieră. 

— Vreau să știu totul despre tine, rosti Miriam. Sinceră să fiu, 
mă gândesc aproape tot timpul la tine. 

Nu-i venea să creadă că spusese asta. Probabil că alcoolul 
vorbea în numele ei. Începu din nou să roșească, dar nu avea ce 
să facă. 

— Și eu vreau să știu totul despre tine, rosti Ziggy, aplecându- 
se peste masă spre ea. Și eu mă gândesc la tine mereu. Poate 
că nu ar trebui să o fac și nu știu ce o să facem în privinţa asta, 
dar asta e situaţia. 

Inima începu să-i bată mai tare, în timp ce el îi atinse din nou 
mâna cu blândețe. 

„La naiba, Miriam”. 

„Ce ai impresia că faci aici?” 

„O întâlnire secretă?” 

— Și cine e familia asta misterioasă a ta? 

— Ce altceva mai știi despre mine? zâmbi Ziggy și se lăsă pe 
spate în scaun. 

— Numele tău de familie e Simonsen, începu Miriam. 

— Ziggy Simonsen, ăsta-s eu. 

Numele îi spunea ceva, vag. Simonsen? 

— Nu am fost botezat Ziggy, bineînţeles. Jon-Sigvard. Așa mi- 
au zis. Trebuia să fie și-un Sigvard pe-acolo. Tradiţie de familie. 

Îi zâmbi de sub bretonul lui închis la culoare. 

— Carl-Sigvard Simonsen? 

Ziggy încuviinţă. 

— Ele tatăl tău? Miliardarul? 

— Mda, încuviinţă Ziggy. 

— Îmi cer scuze, spuse Miriam, zâmbind ușor. 


VP - 138 


— Scuze? Pentru ce naiba crezi că ar trebui să-ţi ceri scuze? 
zâmbi el și ridică din nou paharul cu bere spre ea. 

— Nu citesc tabloide, spuse Miriam, scuzându-se. Și nici 
destule ziare, din păcate. 

— Măi, eu sunt încântat, zâmbi el din nou. Te-am putut 
cunoaște fiind eu însumi, nu vreun... 

Părea pierdut în gânduri în acel moment, ca și cum l-ar fi 
împovărat ceva, iar o umbră pe care ea n-o recunoștea îi apăru 
pe faţa senină, deschisă. 

— Așadar, ești băiat de bani gata? întrebă ea, încercând să 
detensioneze atmosfera. M-am scos. 

Reveni la ea. Zâmbi din nou și o ţintui cu ochii lui albaștri, 
superbi. 

— Asta înseamnă ce cred eu că înseamnă? 

— Ce anume? 

— Că mergem înainte cu asta? 

— Cu ce? întrebă Miriam, pe un ton cochet, deși știa prea bine 
ce voia să sugereze Ziggy. 

— Noi doi? rosti el, mângâindu-i din nou mâna. 

De data aceasta, o lăsă să rămână acolo unde era. Mâna lui 
minunată, lipită de a ei. 

— Cred că mai am nevoie de o bere, șopti ea. 


Capitolul 36 


— Rază-de-Lună. 

Faţa bărbatului din prag se lumină de zâmbet. 

— Chiar mă întrebam când o să-ţi faci apariţia. Aveam 
presentimentul că o să apari în momentul în care am văzut poza 
din ziare. Hai, hai, intră. 

Mia Kruger trecu pragul și intră după bărbatul slab, cu părul 
prins în coadă de cal, în apartamentul lui. 

— Nu-i nevoie să te descalţi, aici nu punem preţ pe protocol. 
Vrei ceva de băut, sau ceva mai tare? 

Mia știa exact ce aluzie făcea omul. Apartamentul micuţ 
puţea a marijuana. 

— Scuză-mă, te rog, pentru mizerie. De regulă, nu prea 
primesc vizitatori. După cum știi, îmi place propria companie. 


VP - 139 


— E în regulă, zâmbi Mia și dădu la o parte o stivă 
dezordonată de catrafuse din capătul canapelei, ca să se poată 
așeza. 

— Bun, bun, spuse bărbatul cu părul prins în coadă de cal, 
trântindu-se într-un fotoliu vizavi de ea, încă zâmbind. Sigur nu 
te servesc cu ceva? întrebă el, cu un gest către masă. Am niște 
marfa afgană. Direct de la producător. Interzisă-n treizeci de 
ţări, he-he. Nu, pe bune, nu-i așa, dar e chiar bună. Moale ca 
untul. Am și ceva marfa marocană pe-aici pe undeva, în caz că 
vrei să-ţi faci un film mai relaxant. Sigur nu te pot ispiti cu 
nimic? 

Sebastian Larsen îi zâmbi larg. Era puţin surprinsă că-i 
răspunsese atât de repede. Nu-i plăceau musafirii, dar de data 
asta se simţea chiar încântat s-o vadă. 

— Nu, mulţumesc. Știi că nu mă ating de chestii de-astea, 
zâmbi Mia, simțind cum începe s-o afecteze nevoia de somn. 

— Cum vrei tu, dar te superi dacă eu mă delectez? 

— Fă-ţi de cap, spuse Mia, ridicând ușor din umeri. 

Sebastian Larsen. Antropolog cultural.  Lucrase la 
Universitatea din Oslo. O minte strălucită, care avansase rapid 
prin lumea academică până când fusese dat afară pentru că 
vânduse studenţilor marijuana. Mia mai apelase la serviciile lui 
în cazuri anterioare, însă ofiţerii superiori din poliţie descurajau 
contactul cu el. Reprezentanţii poliţiei nu voiau să fie asociați cu 
un om ca Sebastian Larsen, iar Mia își dădea seama de ce; 
mirosul apartamentului și zâmbetul lui erau mai mult decât 
suficiente. 

— A trecut un car de ani, Rază-de-Lună. Mă bucur să te văd. 
Credeam că m-ai uitat cu totul. 

— Am fost ocupată, zâmbi Mia, simțind din nou oboseala. 

Munch îi dăduse directive stricte - „odihnește-te puţin” -, dar 
ea nu fusese în stare să-i impună corpului său să intre în repaus. 
În schimb, înghiţise niște pastile. Fusese cu gândul la Sebastian 
Larsen încă de când o găsiseră pe Camilla. Ritualuri. Ocultism. 
Mia nu se putea gândi la nimeni care să aibă mai multe 
cunoștințe în aceste domenii decât omul care stătea în acel 
moment în faţa ei. 

Avea propriul blog în perioada aceea, credea ea; din asta își 
câștigase existența din momentul în care fusese dat afară de la 
universitate. Teoriile conspirației. Aproape numai despre așa 


VP - 140 


ceva scria. Ea îl mai căuta din când în când. „Noi probe: 
americanii nu au aselenizat niciodată. Zona 51, martorii spun: 
Am văzut extratereștri”. Și așa mai departe. 

— Ești sigură? întrebă Larsen, luând un fum din pipa aflată în 
faţa lui. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Mia, clătinând din nou din cap. 

— Cum dorești, rosti el zâmbind, umplând camera de fum în 
timp ce expira. 

Fusese foarte bine văzut la universitate. Călătorise prin lume 
pentru a ţine prelegeri. Până în momentul în care slăbiciunea - 
sau poate atitudinea liberală - îi fusese făcută cunoscută. 

— Ştii de ce sunt aici? întrebă Mia, conștientă că încep să i se 
închidă ochii. 

Își băgă mâna în buzunar, jucându-se cu pastiluțele albe care 
îi dădeau un pic de energie în plus, dar se abţinu. Era de ajuns 
pentru moment. Trebuia să doarmă în curând. 

— Desigur, încuviinţă Sebastian, privind-o cu seriozitate. De 
fapt, chiar mă bucur că ai venit. Speram să vii. 

— Așadar, ce părere ai? 

— Despre pozele din ziare? 

Mia încuviinţă. 

Sebastian Larsen își trecu mâna prin păr, ezitând. 

— Păi, ce ar fi de spus? Nu e ușor să ajungi la o concluzie 
bazându-te doar pe o fotografie de pe prima pagină a unui ziar. 
Altceva mai ai pentru mine? 

— Posibil, spuse Mia, dar va trebui să-mi dai ceva mai întâi. 

— Deci, nu mai ai încredere în mine, despre asta e vorba? 

Mia zâmbi larg și arătă spre pipa de pe masă. 

— Tu ai mai avea? 

Larsen chicoti. 

— Ai și tu dreptatea ta. 

Se duse la laptop și tastă adresa web a unui ziar. 

— E foarte interesant, trebuie să recunosc, spuse el, făcând 
să apară poza care fusese în ziare. 

Covorul de frunze din pădure. Penele. Cele cinci lumânări. 

— E o pentagramă, bineînţeles, dar deja știai asta, nu-i așa? o 
privi Larsen. 

Mia încuviință. 

— Penele nu le-am mai văzut până acum, spuse el, 
reîntorcându-și atenţia asupra ecranului. Forma alcătuită din 


VP - 141 


lumânări e însă bine cunoscută; pentagrama e folosită de mulți, 
e veche de mii de ani - dar, dacă vrei să te ajut, va trebui să-mi 
dai ceva mai multe informații. 

Mia simţea că deja îi trezise curiozitatea, dar încă avea 
îndoieli dacă să-i arate pozele Camillei Green din geanta ei. 

— Pentagrama. Să presupunem c-ar fi un ritual. Cine ar face 
așa ceva în ziua de azi? întrebă ea. 

— De unde vrei să încep? 

— Cu informaţia cea mai relevantă. 

— Deci, nu mai ai nimic să-mi arăţi? 

— Dac-ar fi să dai un nume, adică, bazându-te doar pe asta, 
cine-ar fi? întrebă Mia, ignorându-i întrebarea. 

Larsen tastă fervent, făcând să apară o altă pagină web. 

— OTO, spuse el, arătând spre ecran. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ordo Templi Orientis!. 

— Ce înseamnă asta? 

— „Fă ce-ai voi a fi împlinirea legii. Dragostea este legea, 
iubește ce voiești”. Fondat în 1895, este un ordin al Cavalerilor 
Templieri care s-a despărţit de biserică. Ai auzit de Aleister 
Crowley? 

— Da, desigur. 

— De învățăturile thelemite? 

— Nu tocmai. 

— De satanism? 

— Da, fireşte. 

— Mulți cred că Aleister Crowley a fost cel care a stat în 
spatele OTO, dar nu el a fost; Crowley s-a alăturat ordinului abia 
în 1904, când a... 

— Ce spuneai mai înainte de asta? 

— Ce? 

— Învățăturile thelemite? 

— „Fă ce-ai voi”, spuse Larsen, întorcându-se spre ea. 

— Ce Înseamnă asta? 

— Trebuie să ţii cont de faptul că, la acea vreme, Biserica... 
spuse el, dar Mia nu avea chef de prelegeri. 

— O variantă prescurtată? 

Larsen se uită la ea și clătină din cap. 


14 Organizaţie religioasă, fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea (n.tr.). 
15 Una dintre figurile de marcă ale ocultismului mondial (n.tr.). 


VP - 142 


— Ai spus că vrei să știi, rosti el ofensat. 

— Îmi cer scuze, Sebastian, spuse ea, punându-i mâna pe 
umăr. Au fost câteva zile foarte lungi. Așadar, organizaţia 
asta...? 

— Ordo Templi Orientis. 

— Există aici, în Norvegia? 

— A, da, și încă e foarte activă. Are propriul senat, înfiinţat în 
2008. Loji în principalele orașe. Bergen și Trondheim au fost 
orașe importante în ultimii ani. 

— Și ăștia trăiesc după... învăţăturile astea thelemite? 

— „Fă ce voiești a fi împlinirea legii”, cită din nou Larsen. 

— Ce înseamnă asta? 

El se întoarse spre ea, cu un zâmbet discret. 

— Tu ce crezi că înseamnă, Mia? „Fă ce vrei?” 

— Luminează-mă și pe mine. 

— Drepturile individului. Opoziția împotriva controlului 
guvernului. A învățăturilor Bisericii. A normelor etice și morale 
convenționale care ne-au fost impuse cu forţa. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Hai, măi, Mia, tu m-asculţi, măcar? 

Larsen se uită la ea și clătină din cap. Avea dreptate, gândi 
Mia; tocmai inhalase substanțe interzise, luate Dumnezeu știa 
de pe unde și totuși creierul lui era într-o stare de funcţionare 
mai bună decât alei. 

Strecură din nou mâna în buzunar. 

Altă pastilă? 

Nu, trebuia să doarmă atunci. Corpul ei era pe cale să cedeze. 
Avea nevoie de odihnă cât mai repede. 

— Normal că te-ascult, mormăi Mia, întorcându-se din nou 
spre ecran. OTO. Satanism. Învățăturile thelemite. Fă ce-ai voi. 
Activează azi în Norvegia. 

— Ca toate celelalte secte, își păstrează ritualurile secrete, 
spuse Larsen. Am vorbit cu unii dintre ei - foști membri - și 
situația e cât se poate de serioasă. 

— Cum ar fi? 

— Magie sexuală. Sacrificii ritualice. Despărțirea de societate. 
Dăruirea trupească. Dăruirea minţii. Libertate. 

— Magie sexuală? 

Larsen zâmbi ușor. 

— Da. 


VP - 143 


— Care ce înseamnă, mai exact? 

— Păi, dacă unul dintre senatori vrea ca tu să te dezbraci și să 
te dedici învățăturilor thelemite în fața unor babalăci cu măști, 
atunci o faci. 

— Senatori? 

— Da, nu-i așa că e interesant? întrebă Larsen. Cum toate 
sectele astea, care pretind că există pentru a scăpa de 
metodele stricte de control pe care societatea le impune, ajung 
să fie exact la fel de obsedate de control? Promit libertatea, dar 
în cadrul lor nu există libertate. Bineînţeles că nu există. 

— Și crezi că asta seamănă cu modul lor de-a opera? întrebă 
Mia, arătând din nou spre ecran. 

— E mult prea devreme ca să-mi dau seama, răspunse 
Larsen. Mai ai altceva să-mi arăţi? 

— Pe cine altcineva mai avem? 

— la de-aici, spuse Larsen, făcând să mai apară o fotografie. 

De data aceasta, accesase Google Maps. Tastă o adresă și se 
lăsă pe spate. 

— La ce ne uităm? întrebă Mia. 

— La Palat. 

— Ce vrei să spui? 

— La reședința oficială a familiei regale norvegiene, zise 
Larsen, mărind puţin fotografia. Aici e Parkveien. Știi unde vine 
Parkveien? 

Mia îl privi, încruntându-se. Bineînţeles că știa. Era una dintre 
cele mai scumpe străzi din Norvegia, în inima orașului Oslo, 
unde-și aveau reședința premierul și câteva ambasade. 

— Unde vrei să ajungi cu asta? 

— Toate organizaţiile astea își au sediile pe Parkveien, spuse 
Larsen, tastând de alte câteva ori. Adică, exact în spatele 
Palatului. Ordinul Druizilor Norvegieni. 

— Druizi? 

— Da. Cu sediul pe strada Parkveien. 

Larsen tastă din nou. 

— Ordinul Cavalerilor Templieri. Strada Parkveien. 

— Și toate astea... adică... pentagrama? 

Mia crezu că mai are puţin și leșină. 

— Nu, n-am spus asta. Cel mai probabil, e ori OTO, ori secta 
din care face parte șeful tău. 

— Munch? 


VP - 144 


Larsen izbucni în râs. 

— Nu, nu Munch. Nu cred că s-ar simţi în apele lui acolo. 

— Dar cine? 

Larsen mai făcu să apară un site web. 

— Mikkelson, răspunse omul, arătând spre ecran. 

— Mikkelson? 

— Mda. Rikard Mikkelson. Mândru membru al Ordinului 
Norvegian al Francmasonilor. 

Mia se simţi brusc ceva mai trează. 

— Francmasoni? 

— A, da, tare mult le mai plac pentagramele. Sunt disperaţi să 
fie văzuţi drept stâlpi ai comunităţii cu frică de Dumnezeu, ha... 
Ai văzut filmarea aia în care marii maeștri ai celui de-al Treizeci 
și Treilea grad sunt îmbrăcați în halate, cu puţulicile atârnându- 
le pe-afară în timp ce sacrifică un tap? 

— Nu, răspunse Mia, nefiind sigură dacă să-l creadă în acel 
moment. 

Larsen încă era drogat, sau vorbea academicianul din el? 

— Mikkelson e membru. Așa cum sunt și mulţi dintre 
preaiubiţii și stimaţii aleși ai ţării noastre. Sunt francmasoni, Mia. 
Oameni în toată firea care participă la ritualuri. Se ţin de mâini. 
Se îmbracă în costume. Beau sânge din pocale de argint. Of, ce 
naivi suntem. Tu chiar ai impresia că deciziile importante cu 
privire la țara noastră sunt luate în ședințele de guvern? 

Larsen se întinse după pipa de pe masă și-o aprinse din nou. 

— Sebastian, spuse ea cu sinceritate, fixându-l cu privirea pe 
tânărul slab din faţa ei. 

— Da? rosti Larsen. 

— O să-ţi arăt ceva acum. Ceva ce se înțelege de la sine că nu 
ar trebui să-ţi arăt, dar o s-o fac oricum. 

— OK. 

Părea puţin agitat. 

— Trebuie să-mi spui exact ceea ce crezi, bine? 

— Da, sigur. 

— Apreciez. O să mă uit peste ceea ce mi-ai arătat tu, dar 
deocamdată vreau ceva concret de la tine, OK? 

Mia se ridică, se duse în hol și luă dosarul din geantă. Se 
întoarse în sufrageria dezordonată și se chirci pe coapse în faţa 
lui Larsen, care era aproape la fel de entuziasmat ca un copil. 


VP - 145 


Mia deschise dosarul și-i urmări ochii mărindu-se în timp ce ea 
punea fotografia Camillei Green pe masa din faţa lui. 

— Căca-m-aș! 

— Mda, spuse Mia. Și dă-mi voie să-ţi spun foarte clar, 
Sebastian. Dacă aud cumva și cel mai mic pâs în legătură cu 
asta, la tine pe blog sau oriunde altundeva, ei bine, nu știu ce-ţi 
fac... 

— Înţeleg, zise Larsen cu sinceritate, iar ea văzu că vorbea 
serios. 

— înţelegi de ce am venit la tine? Modul în care-au fost 
aranjate lumânările astea nu e aleatoriu, nu? 

Mia îl văzuse mai devreme pe Munch ieșind împleticit din 
biroul anchetatorilor, abia reușind să se exprime coerent, și 
începea și ea să se simtă la fel. 

— A, nu, nu, o pentagramă e... bine... pentru oamenii care 
cred în ea, e... 

Larsen se pierdu în gânduri, studiind imaginea. 

— Păi, există interpretarea standard. 

Larsen își drese vocea; era destul de lucid în acel moment. 

A fi specialist în teorii era una, dar fiind confruntat cu 
realitatea, cu o poză cu o fată de șaptesprezece ani goală pe un 
pat de pene, înconjurată de o pentagramă alcătuită din 
lumânări, nu era niciun dubiu că se chinuia să proceseze totul. 

— Hai să presupunem că nu știu nimic, spuse Mia. Învaţă-mă. 

— OK, încuviință Larsen, emoționat. Pentagrama are, așa cum 
îți dai seama din numele ei, cinci colţuri. Fiecare dintre ele 
simbolizează ceva. 

— Ce anume? 

— Interpretarea tradițională este destul de simplă. S-o iau din 
vârf, în sensul acelor de ceasornic...? 

Mobilul ei începu să vibreze. Mia îl ridică, străduindu-se să se 
concentreze asupra numelui de pe ecran. Kim Kolso. Apăsă 
butonul roșu și băgă telefonul la loc în buzunar. 

— Sufletul e în vârf, spuse Sebastian. 

— Continuă, rosti Mia. 

— Celelalte colţuri sunt apa, focul, pământul, aerul. 

— Deci, apă, foc, pământ, aer? 

— Da. 

— OK, foarte bine. Mersi, Sebastian. 


VP - 146 


Mia luă fotografia de pe masă și tocmai se pregătea să o pună 
la loc în dosar, când fu oprită de o mână slabă. 

— Dar asta e doar - cum să-ţi spun? - versiunea standard. O 
poveste pentru copii. Există și o interpretare mai profundă. 

— Continuă. 

Larsen fixă din nou fotografia cu privirea. 

— Naștere, fecioară, mamă, lege, moarte, spuse el cu o voce 
scăzută, nedezlipindu-și privirea de la fotografie. 

Mia își înăbuși un căscat. 

— Și uită-te cum i-a aranjat brațele, continuă el. 

— Cum i le-a aranjat, după părerea ta? 

— Naștere. Și mamă. 

Bărbatul slab încuviință cu solemnitate. 

Mia scotoci în buzunar după mobil, ca să cheme un taxi. 

— Mulţumesc, Sebastian. 

— N-are cum să fie o simplă coincidenţă, nu-i așa? 

Mia îi zâmbi și băgă fotografia în geantă în timp ce se ridica. 
Somnul. Nu mai putea să-l amâne. 

— Naștere și mamă, spuse Larsen, serios. 

— Mulţumesc, Sebastian, repetă Mia. 

Se împiedică pe scări și se prăbuși în taxiul care o aștepta. 


Capitolul 37 


Merseseră mai departe, trecând prin câteva cafenele; Marion 
avea să rămână la bunica ei peste noapte și, așa cum era de 
așteptat, fusese copleșită de bucurie la auzul veștii. Miriam nu 
primise un răspuns din partea lui Johannes. Incercase să-l sune, 
sperând că avea să-i vină în ajutor, dar nu-i răspunsese nici la 
telefon, nici la mesaje. 

Privi fix paharul, care era deja gol, din nou. Ziggy vorbea 
afară la telefon. Miriam Munch nu se putea abţine să-l privească 
pe furiș prin fereastră în timp ce stătea acolo și gesticula pe 
trotuar, cu un zâmbet pe buze; simplul fapt că îl vedea îi 
trimitea un val de căldură în întreg trupul. Merse la bar și mai 
comandă două beri în timp ce Ziggy intra din nou. 

— Încă una aici? îi făcu el semn cu ochiul. Nu vrei să fugim în 
alt bar? 


VP - 147 


— Nu, tu vrei? 

— Nu, mie mi-e indiferent, răspunse tânărul, ridicând ușor din 
umeri. 

— Sau poate că vrei să mergi acasă, spuse Miriam, ducând 
berile înapoi la masă. 

— Nici nu se pune problema, zâmbi Ziggy. Dar tu? 

— Nu, răspunse Miriam cu hotărâre, ciocnindu-și paharul de al 
lui. 

Acela era un bar mai liniștit, cu muzică în surdină, cu lumini 
slabe, cu separeuri în care se puteau ascunde. Miriam își trecu 
mâna peste masă și îi simţi degetele calde împreunându-se cu 
ale ei. 

— Te sună cineva important? 

— A, era doar Jacob. 

— Care Jacob? 

— L-ai cunoscut și tu, îi reaminti Ziggy. 

— Serios? chicoti Miriam din spatele paharului ei de bere. 

— La petrecerea lui Julie? Ăla cu ochelarii ăia rotunzi? îi cam 
place să facă pe deșteptul? 

— A, da, bineînţeles, încuviinţă Miriam, amintindu-și despre 
cine era vorba - băiatul care făcuse o încercare penibilă de a 
intra în vorbă cu ea, până când aflase că avea un copil. 

— Deci, crezi c-ar trebui să...? întrebă el, mângâindu-i cu 
blândeţe obrazul. 

— Da, Jon-Sigvard, cred. Adică dacă și tu crezi. 

El râse pe sub breton. 

— Numai atât timp cât nu-mi spui Jon-Sigvard, spuse el, și luă 
o gură de bere. 

— S-a făcut. 

Miriam zâmbi și izbucni și ea în râs. 

— Doar că... spuse Ziggy, făcându-și mâinile căuș în jurul 
paharului; continua să-l fixeze cu privirea. 

— Ce anume? 

— Păi, dacă afli despre mine chestii care nu-ţi vor placea? 
întrebă el, ridicând din nou privirea spre ea. 

— Este un risc pe care va trebui să ni-l asumăm, nu? Și tu s-ar 
putea să afli despre mine lucruri care să nu îţi placă, nu-i așa? îi 
zâmbi ea. 

— Am dubii serioase în privinţa asta, spuse el. 

— Ești un idiot. 


VP - 148 


— Nu, pe bune, rosti Ziggy, aproape serios. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi se pare că te pun într-o situaţie dificilă. Cu Marion și 
toate astea... 

— Sunt femeie în toată firea, spuse Miriam. Lui Marion o să-i 
fie bine, orice s-ar întâmpla. 

— Da, dar chiar și așa, rosti Ziggy, șovăind din nou. 

— Ce e? 

— Cum ar fi dacă ţi-aș spune că fac lucruri pentru care aș 
putea ajunge în spatele gratiilor? 

— Ce vrei să zici cu asta? râse Miriam. 

— Că sunt un infractor, răspunse Ziggy. 

Miriam chicoti din nou înainte să-și dea seama că vorbea 
serios. 

— Îmi vine greu să cred. Ce faci, jefuiești bănci? 

— Nu, nu jefuiesc bănci, îi făcu el cu ochiul. Dar... 

Miriam era curioasă. Vedea că vrea să-i spună ceva. 

— Adică, viața de familie și toate astea, poate că stilul meu de 
viaţă nu se potrivește cu... Of, nu știu. 

Începu să-și facă de lucru cu paharul. 

Miriam aștepta semnalele de alarmă; avea un al șaselea simţ 
în legătură cu așa ceva, dar nu se întâmplă nimic. 

— Îmi place de tine, Miriam, spuse el, luând-o din nou de 
mână. 

— Și mie-mi place de tine, Ziggy. 

— Dacă-ţi spun un secret, o să poţi să-i faci față? 

— Sunt sigură că pot. Ai omorât pe cineva? 

— Ce? Nu, Doamne, crezi că sunt în stare de așa ceva? 
întrebă Ziggy, oripilat. 

— Păi, nu știu, răspunse Miriam. Îmi zici că s-ar putea să 
mergi la închisoare, dar că nu ești spărgător de bănci; ce-ar 
trebui să cred? 

Prea mult alcool. Îl simţea. Cuvintele-i ieșeau din gură fără să- 
i fi trecut prin creier. 

— OK, spuse Ziggy, părând că se hotărâse în sfârșit. Ştii locul 
ăla unde ne-am întâlnit, nu? 

— Adăpostul Ligii pentru Protecţia Animalelor, răspunse 
Miriam. 

— Da. Ei, pentru mine, voluntariatul nu a fost niciodată de 
ajuns. 


VP - 149 


— Ce vrei să spui cu asta? 

— Oamenii care maltratează animale. Nu îi pot suporta. 

— Bineînţeles. 

— Nu, nu cred că înţelegi suficient de bine. Urăsctreaba asta. 

Ea nu mai văzuse până atunci expresia din ochii lui. 

— Despre asta este vorba? Asta te face „un infractor”? 
întrebă Miriam, mimând ghilimele în aer cu degetele. 

— Din punct de vedere legal, răspunse Ziggy, luându-și 
mobilul de pe masă, apăsând niște taste și împingându-l spre 
ea. 

Un articol vechi dintr-un ziar: „Activiștii pentru drepturile 
animalelor descind în forță la Ferma Løken”. 

— Tu ai fost? întrebă Miriam șocată. 

Ziggy încuviinţă. 

— Ferma Løken? Ăsta-i locul ăla din Mysen care ia câini și 
pisici și le vinde în străinătate pentru experimente pe animale? 

Miriam urmărise îndeaproape cazul. Ținând în liniște partea 
animalelor și a salvatorilor acestora. 

El încuviinţă din nou. 

— Ai descins la fermă în puterea nopţii. Ai salvat câteva 
animale, nu-i așa? 

Încuviinţă. 

— Și te temeai să-mi spui lucrul ăsta? 

Încuviinţă. 

— Nu aveai de ce, chicoti Miriam. Ce naiba, eu aș veni cu tine. 

— Vorbești serios? întrebă Ziggy. 

— Tu cam ce crezi? Gunoaiele-alea? Oricând. 

El zâmbea larg. 

— În legătură cu asta era apelul? 

— Care apel? 

— Ăla pe care tocmai l-ai încheiat cu... cum îl cheamă?... 
Joakim? 

— Jacob. 

— Da, scuze, despre asta era vorba? 

Ziggy încuviinţă pe sub breton. 

— Ce ai de gând? 

El aruncă repede o privire în jur, un moment fugar de 
paranoia, de parcă i-ar fi păsat cuiva din barul întunecat de ce 
vorbeau ei doi. 


VP - 150 


— Încă un loc, rosti Ziggy, apăsând câteva taste de pe mobil 
și împingându-l din nou spre ea. 

Miriam nu era sigură ce avea în faţă. 

— Ce-i asta? 

— O companie farmaceutică. Atlantis Farms. 

— Atlantis Farms? Ce nume urât, zâmbi Miriam. Companiile 
astea nu au de obicei nume mai trăsnite? Novartis? 
AstraZeneca? Pfizer? 

— Nu e numele companiei, e doar numele unei staţii de 
testare din Hurum. Fac experimente pe tot felul de animale. Se 
pare însă că nu interesează pe nimeni, e ca și cum cineva aflat 
într-o poziţie superioară în sistem ar fi făcut în așa fel încât să 
poată fi găsit cu greu locul pe hartă, dar am reușit să... 

Ziggy se lăsă din nou pe spate în separeu, părând brusc 
reţinut, de parcă ar fi spus prea multe. Mai luă o gură din bere și 
se uită prin încăpere. Miriam îi împinse din nou telefonul pe 
masă. 

— Da, spuse ea, iar în acel moment zâmbea din nou. 

Tânărul părea confuz, nefiind sigur că înțelesese ce voia ea să 
spună. 

— Da, la ce? întrebă Ziggy. 

— La ce m-ai întrebat mai devreme, răspunse Miriam, 
mângâindu-i mâna cu prudenţă. 

— Da? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură, încuviință Miriam. Îmi placi. 

— Și tu mie, rosti Ziggy, iar ea cobori privirea. 

Dură câteva secunde până să vorbească din nou. 

— Nu știu dacă se întreabă de obicei așa ceva, dar... 

— Ce e? 

— Te rog, am voie să te sărut? 

— Ai voie, zâmbi Miriam Munch din nou și răsuflă repede 
înainte de a se apleca în față. 


VP- 151 


Capitolul 38 


Mia se trezi tresărind, dar rămase pe loc, străduindu-se să 
respire. Era un coșmar. Nu era adevărat. Se ridică în șezut pe 
saltea, țţinându-și capul în mâini, cu inima bubuindu-i. Adormise 
complet îmbrăcată și transpirase atât de mult, încât hainele îi 
stăteau lipite de corp. 

„Căcat”. _ 

Crezuse cu adevărat în acel coșmar. În mod normal, avea vise 
liniștitoare, ca și cum, indiferent cu cât de mult rău s-ar fi 
confruntat când era trează, binele prelua controlul în momentul 
în care punea capul pe pernă și aţipea, dar de data asta nu se 
întâmplase așa. 

„Să dea dracii”. 

Mia se ridică din pat și merse împleticit până la baie; încă 
purta geaca din piele și pantofii. Se stropi cu apă pe faţă. 
Coșmarul își lăsase urmele asupra ei, refuzând s-o elibereze din 
strânsoare, așa că-și dădu în continuare cu apă rece pe mâini și 
pe faţă până când se liniști, apoi intră împleticindu-se în camera 
de zi, unde se prăbuși pe canapea. Visul ei fusese despre Sigrid. 
Nu era visul frumos pe care-l avea de obicei, cu sora ei 
zâmbindu-i și alergând pe un câmp. 

„Hai, Mia, hai”. 

Nu, fusese în beci. În beciul din Tayen, unde Sigrid stătuse pe 
o saltea împuţită, cu o fâșie de cauciuc în jurul braţului și o 
seringă alături, gata să-și ia doza, acea doză care-o ucisese în 
noaptea aceea, cu zece ani în urmă. Mia fusese acolo. Sau, cel 
puţin, așa i se părea. Fusese prezentă în aceeași încăpere. 
Văzuse toate gunoaiele din jurul surorii sale, simţise duhoarea 
urinei izbindu-i nările; contrastul cu Sigrid cea frumușică nu ar fi 
putut fi mai puternic. Mia încercase să-i vorbească, dar cuvintele 
nu-i ieșeau din gură. Încercase să se miște, să sară în ajutorul 
surorii sale, dar corpul îi paralizase. Simţise panica, și încă o 
simţea. Mia încercă să respire mai calm și-și scoase mobilul din 
buzunarul gecii. Era aproape miezul nopţii. Pierduse ședința de 
informare cu echipa, dar nu găsi niciun apel sau mesaj din 
partea lui Munch. Erau unele din partea lui Kim Kolso, dar nimic 
din partea lui Holger. Era ciudat. De ce nu? Pentru o clipă, se 
întrebă dacă încă visa. Posibilitatea ca tot ceea ce trăia să nu fie 


VP - 152 


real, ca umbra să fie acolo, acea umbră pe care-o văzuse pe 
peretele din spatele lui Sigrid, o speria. Incercă să-și verifice din 
nou telefonul, dar nu reuși să se aplece pentru a-l recupera. Era 
prea speriată ca să se uite. Să-și dezlipească privirea de la 
încăperea în care se afla. 

„Umbra de pe perete”. 

„La naiba, trebuie că a fost de la pastile”. 

De obicei, nu le lua. Când înghiţea pastile, o făcea pentru a 
evada. Pentru a se odihni. Dar se păcălea singură. Lua pastile pe 
care nu ar fi trebuit să le înghită, iar acestea îi făcuseră mintea 
harcea-parcea. Mia se aplecă să ia telefonul, încă uitându-se fix 
la zidul din faţa ei, căutându-l cu înfrigurare pe podea, dar nu 
părea să reușească să-l găsească. 

Pentru că se răzgândise. Sigrid. Asta făcuse. Mia rămăsese 
acolo, neajutorată în duhoarea aia cumplită, și-și urmărise sora 
cum mușca fâșia de cauciuc. O legase de braţul ei pricăjit, chiar 
deasupra cotului. O văzuse punând cocoloșul în linguriţă. 
Heroina. Cum ţinuse bricheta sub ea până când începuse să 
clocotească. Un ghemotoc de vată și puţină apă; Mia nu știa de 
ce, nu știa destule despre cum își iau drogații doza, dar ritualul îi 
părea cunoscut, ca și cum l-ar mai fi văzut înainte. Vedea prim- 
planuri cu bule în apa în care era băgată lingura. Cu vârful 
acului absorbind lichidul în seringă. Duhoarea. Mia se ţinu de 
nas; puțea atât de tare, încât nu putea scăpa de duhoare. 
Trebuia să fie un vis, nu? Avea să apară și acolo? 

„Umbra”. 

Mia continuă să-și caute mobilul, încă fixând cu privirea 
peretele din faţa ei, iar în cele din urmă îl găsi. || ridică și-l puse 
pe masa din fața ei, aproape prea speriată pentru a se uita la 
ecran. De ce nu o sunase Munch? Duse mâna la nas. Duhoarea. 
Încă era acolo. Excremente și gunoi. Mirosul mizeriei umane. lar 
sora ei geamănă era acolo, pe saltea, chiar în faţa ei, iar ea nu 
putea face nimic. Nu-i ieșea niciun sunet din gură, oricât de tare 
ar fi încercat să tipe; picioarele refuzau să se miște pe podeaua 
jegoasă, indiferent cât de disperate-i erau încercările. 

larăși prim-planuri. Degete care ciocăneau puternic pielea 
albă, pentru a găsi o venă. Degetul ei mare pe piston, apoi o 
imagine cu vârful acului în timp ce un strop de heroină picura de 
pe el - nu mult, doar cât să se asigure că nu era aer blocat în 
interior. Nu trebuia să-ți bagi aer în vene. Un gol de aer în 


VP - 153 


seringă te putea omorî. Apoi văzu ochii minunaţi ai lui Sigrid. Și 
buzele ei superbe. Și mâna care ridica seringa spre vena 
albastră, care se umflase sub banda galbenă de cauciuc. Pe 
urmă însă se răzgândise. 

„Sigrid”. 

„Își dorise să trăiască”. 

lar Sigrid o privise. O privise adânc în ochi pe Mia. Zâmbise, 
așa cum făcea pe vremuri. li făcuse cu ochiul. Pusese seringa 
jos. Incepuse să desfacă banda de cauciuc din jurul braţului 
când apăruse umbra de pe perete. Păru că Sigrid vrea să se 
ridice. Să vină spre ea, să-i mângâie părul, așa cum făcea atunci 
când Mia era tristă. Când se rănise. Când cineva de la școală 
fusese răutăcios cu ea. Mâna lui Sigrid în părul ei; iar Mia simţea 
cât de tare îi lipsește, în timp ce stătea acolo, în coșmarul ei, 
înconjurată de duhoarea degradării umane: mâna caldă, 
minunată, a lui Sigrid în părul ei. 

„O să fie în regulă, Mia”. 

„Ne avem una pe cealaltă”. 

„Tu și cu mine pentru totdeauna, în regulă?” 

Apoi Sigrid nu o mai văzuse. Mia încercase să asculte 
conversaţia, pentru că zărea buzele mișcându-se, dar urechile n- 
o ascultau, nu înţelegea ce se întâmpla, dar o vedea pe Sigrid 
privind în jos, spre podeaua jegoasă, încuviințând și așezându- 
se din nou pe salteaua pătată de urină. Alte prim-planuri. 
Seringa era din nou în mâna ei. Vârful acului se îndrepta spre 
vena umflată și albastră. 

„Umbra de pe perete”. 

Era aceeași umbră ca și cea din beciul în care fusese ţinută 
prizonieră Camilla Green. 

„O fiinţă umană cu pene”. 

„Un om cu pene”. 

Apoi începură din nou prim-planurile, cu Sigrid în centru. 
Degetul ei mare pe seringă. Își injecta în venă. Ochii ei, care la 
început păruseră a se deschide, ca într-un zâmbet, doar pentru 
ca mai apoi să se închidă încet, până când fata pe care Mia o 
iubise mai mult decât orice pe lume ajunsese să zacă 
neînsufleţită pe salteaua din faţa ei. 

„Nu”. 

Mia încercă să respire calm și simţi lumea reală revenind încet 
în jurul ei. Cutiile din carton, nedesfăcute. Blatul din bucătărie, 


VP - 154 


cu resturile de mâncare pe care nu reușise să le mănânce. Își 
desprinse cu grijă mâna de nas, dar mirosul persistă, iar ea - și 
dădu seama că venea dinspre ea. Pastilele. Otravă sintetică, pe 
care corpul ei nu și-o dorea și de care încerca disperat să scape 
printr-un lac de sudoare; mirosuri de chimicale, nu din beci, ci 
dinspre ea. Mia se ridică în picioare cu grijă și se dezbrăcă de 
hainele urât mirositoare, își văzu veșmintele căzând pe podea, 
una câte una, până când rămase goală pe podea în 
apartamentul friguros. Își înfășură o pătură de pe canapea în 
jurul ei în timp ce mobilul îi suna, o mică arătare care vibra pe 
masa din faţa ei. 

Kim Kolso. 

Mia se așeză din nou pe canapea, strânse pătura pe ea și 
preluă apelul. 

— Da? 

— Mia? întrebă Kim Kolso; părea a fi cineva de pe o altă lume. 

Cineva de foarte, foarte departe. 

— Ești acolo, Mia? 

Ea încuviinţă. 

— Alo? 

— Salut, da, scuze, sunt aici, Kim, cum merge treaba? întrebă 
Mia, trăgându-și picioarele sub pătură. 

— Te-am trezit cumva? 

— Nu, sigur că nu, eram deja trează. 

— Bun, m-am gândit c-ar trebui să văd ce faci. Toate bune? 

— Da, bineînțeles, dar la tine? 

Răspundea automat, dar simţea că trupul și creierul ei 
începeau deja să se trezească. Nu mai era în coșmarul său. Era 
în apartamentul ei. Goală, sub pătură, vorbind la telefon cu Kim 
Kolso. Nu era nicio umbră pe pereți. 

— Sunt bine. Te-a sunat Munch? 

— Nu, n-am nicio veste din partea lui, spuse ea. 

— Nici eu. Am încercat, dar nu am reușit să dau de el. M-am 
gândit c-ar fi bine să-l las să doarmă. A suferit un șoc. 

— Da, rosti Mia, fără a fi total atentă. 

Se lăsă liniștea pentru un moment, ca și cum Kolso ar fi 
așteptat ca ea să mai adauge ceva. 

— Am avut o ședință scurtă, un soi de rezumat; am vrut să te- 
așteptăm și pe tine, bineînțeles, dar am făcut ce-am putut. Ești 
sigură că ești în regulă? 


VP - 155 


— Da, da, totul e în regulă, răspunse Mia, ridicându-se. 

Lipăi pe podea, cu pătura în continuare pe ea, și atinse 
caloriferele de sub fereastră. Erau reci. Își amintise să plătească 
factura pentru electricitate, nu? Porni caloriferele și se împletici 
înapoi pe canapea. 

— Păi... continuă Kim Kolso. Cred că membrii echipei și-au 
cam făcut griji în privinţa ta. Ştii tu, după ce-am văzut filmul ăla. 

„Umbra de pe perete”. 

„Omul cu pene”. 

— Păi, sunt bine. Deci, despre ce-ați vorbit la ședință? întrebă 
Mia, dregându-și vocea. 

— Numai despre informaţiile pe care le avem. Probe de 
natură medico-legală de pe bileţelul pe care l-ai găsit la centrul 
de echitație. Nu avem alte amprente în afară de cele ale 
Camillei. Istoricul apelurilor ei telefonice. Faptul că mesajul 
acela, în care spunea că e bine, trebuie să fi fost trimis de către 
cineva de la azil. 

— Sau de către cineva din apropiere, spuse Mia; era trează în 
acel moment. 

— Da, desigur, dar care sunt șansele să fi fost așa? 

— Știu. Dar chiar și așa... 

— Pe urmă, mai sunt și informaţii noi provenite din autopsie. 

— Da? 

— Din păcate, nu e nimic care să ne folosească la ceva. E 
exact cum am crezut. A fost strangulată. Vik e de părere că s-a 
întâmplat la locul crimei, dar nu e sută la sută sigur. 

— Deci, s-a dus în pădure de bunăvoie? 

— Nu, n-a spus asta, dar da, e posibil; sau nu chiar de 
bunăvoie... 

Mia știa le ce se referea. Da, Camilla intrase în pădure pe 
picioarele ei. Dar, evident, nu o făcuse de bunăvoie. 

„După trei luni de stat într-un beci, pe o roată”. 

— Apoi avem niște probe descoperite de băieţii de la Medicină 
Legală la Azilul Hurumlandet, și chiar nu știu ce o să facem cu 
ele. 

— Ce fel de probe? 

— Au găsit plante de canabis într-una dintre sere. 

— Serios? rosti Mia. Câte? 

Rememoră brusc întâlnirea ei cu Sebastian Larsen. În 
apartamentul în care putea de parcă s-ar fi hotărât cineva să 


VP - 156 


mute Amsterdamul în Oslo. Nu avusese timp să proceseze totul. 
OTO, francmasonii. Semnificaţia din spatele pentagramei. Nu 
știa câtă importanţă să-i acorde. Dacă mintea lui Larsen plecase 
de tot de pe planetă sau spusese ceva ce era, de fapt, util. 

— Cred că opt au găsit. 

— Deci, erau pentru consum personal? 

— Nu știu, căscă Kim. 

— Putem vorbi despre asta mâine. 

— OK. 

— Ni s-a cerut să venim la o anumită oră? 

— Cum ziceam, n-am reușit să dau de Holger, așa că am spus 
tuturor să vină la ora 9.00. E în regulă pentru tine așa? 

— Da, da, desigur, răspunse Mia, strângând pătura pe trupul 
ei gol. 

— Și încă ceva. l-am făcut o vizită Olgăi Lund. 

— Care Olga? 

— Bătrâna care locuiește în Hurum? 

— Bineînţeles. Femeia care se folosea de programele TV 
pentru a-și da seama cât e ora. Ai aflat ceva? 

— Nu, din păcate, n-a reușit să ne spună mai multe decât 
știam deja: a văzut o dubă albă cu un logo în lateral; s-ar putea 
să fi fost o floare. 

— De la azil? se întrebă Mia, cu voce tare, trezindu-se și mai 
mult. 

— Asta speram și eu, zise Kim, dar a spus că ea credea că se 
poate să fi fost o portocală. 

— Cred c-ar trebui să uităm de ea, pentru moment. Era sigură 
că era vorba despre o dubă albă? 

— Da, răspunse Kolso, dar, din câte spune Ludvig, problema e 
că sunt mii de dube albe înmatriculate în Oslo, în Buskerud, deci 
de unde începem? 

— Cam așa, zise Mia. Nu, hai să lăsăm asta deoparte dacă nu 
avem alte informaţii. _ 

Simţea că apartamentul începe să se încălzească. Își întinse 
picioarele spre masă și căscă ușor. Somnul indus de chimicale 
nu-i folosise la nimic. Avea nevoie de un somn ca lumea. 

— A, da, spuse Kim, dispărând din nou, ca și când ar fi răsfoit 
ceva. Peruca. 

„Fecioara cu perucă blondă”. 

— Bineînţeles. Am găsit ceva despre asta? 


VP - 157 


— E cam ciudat... spuse Kim, făcând din nou o pauză, ca și 
cum nu prea i-ar fi venit să creadă informaţiile pe care le avea în 
faţă. 

— Da? 

— Nu, în mod sigur e o glumă. 

— Ce anume? 

— Peruca. E ceva ce cumperi de obicei dintr-un magazin de 
cadouri excentrice. Pentru un bal mascat, nu-i așa? „Vreau să 
merg deghizată în Marilyn Monroe și îmi trebuie o perucă 
ieftină”. Înţelegi ce zic? 

Mia era și mai trează; auzea cât de agitat era Kim. 

— Dar asta nu e o perucă de genul ăla? 

— Nu, răspunse Kim, iar Mia își imagină că încă mai consulta 
notițele din faţa lui. 

— Ăsta-i doar raportul preliminar, dar, chiar și așa... 

— Da? 

— Băiatul ăla de la laborator - Tormod parcă-l chema, sau 
poate Torgeir, nu prea-mi aduc aminte - mi-a spus că au găsit 
păr natural de la cel puţin douăzeci de femei în ea. 

— In perucă? 

— Da, răspunse Kolso. 

— E ceva foarte ieșit din comun? întrebă Mia. 

— N-am de unde să știu, continuă Kim. Dar, dacă e foarte 
scumpă, poate c-a fost făcută la comandă? Câte magazine fac 
așa ceva? Perucile lungi și blonde care folosesc păr natural de la 
multe femei trebuie să fie destul de piperate la preț, nu ţi se 
pare? Poate că-i ceva despre care ar trebui să încercăm să 
aflăm mai multe amănunte, nu-i așa? 

— Categoric, răspunse Mia, ridicându-se de pe canapea. 

Se îndreptă spre caloriferul de sub fereastră și-i simţi căldura 
pe trupul gol. Stătea acolo, privind peste drum, către stadionul 
Bislett. Către viaţa din exterior. Către oameni care nu erau 
nevoiţi să trăiască asemenea ei. Care ieșiseră cu prietenii la o 
bere și se îndreptau spre casă pentru a se cuibări lângă 
persoana iubită. Un cuplu care mergea braţ la braţ; tineri care 
zâmbeau, fără nicio grijă pe lumea asta. O femeie cu o geacă 
roșie care stătea sub un felinar, cu gluga trasă peste cap, cu 
mâinile în buzunare, privind în sus, spre o fereastră, probabil la 
apartamentul de deasupra sau de dedesubtul apartamentului ei, 
așteptând, poate, ca un prieten sau o prietenă s-o lase să intre. 


VP - 158 


Oameni normali. Vieţi normale. Și își dădu seama că îi invidia. 
Pentru că se trezeau dimineața. Pentru că mergeau la muncă. 
Pentru că se întorceau acasă seara. Pentru că porneau 
televizorul. Pentru că aveau weekenduri libere. Pentru că făceau 
pizza. 

— Mai ești pe fir? întrebă Kim; spusese ceva ce îi scăpase. 

— Da, încă sunt aici. 

— Deci, ce părere ai? 

— Ce-ar fi să vorbim despre asta mâine-dimineaţă? întrebă 
Mia, târșâindu-și picioarele înapoi spre canapea. 

— Da, sigur, rosti Kim Kolso, iar ea avu din nou sentimentul că 
era ceva ce nu îi spunea. 

— Bine lucrat, Kim. 

— Poftim? Mulţumesc, dar... 

Tăcu din nou. Dură mult până să vorbească. 

— Voi încă mă consideraţi parte din grupul vostru, nu-i așa? 

La început, Mia nu-i înţelese întrebarea. 

— Adică, tu și Holger? 

— Dacă te considerăm parte din grupul nostru? întrebă Mia. 
Ce anume vrei să sugerezi cu întrebarea asta? 

Și ieși la iveală nesiguranța pe care ea o simţise în spatele a 
tot ceea ce-i spusese. 

— Păi, e vorba doar de faptul că... Emilie și cu mine... mormăi 
Kim Kolso... de când am solicitat un transfer... poate că sunt de 
părere... că sunt deja exclus? Că faceţi asta fără mine? 

Mia nu avea altceva decât respect profund faţă de Kolso. 
Dacă ar fi trebuit să-și lase viața în mâinile cuiva, el ar fi fost 
categoric aproape de începutul listei. Nu-l mai auzise niciodată 
vorbind așa. 

— Kim...? rosti Mia, strângând și mai tare pătura pe ea. 

— Da? 

— Bineînţeles că nu te excludem. 

— Eşti sigură? întrebă omul de obicei încrezător în sine, iar 
Mia fu din nou șocată de tonul vocii lui. 

— De ce naiba am face asta? Ești cel mai bun membru al 
echipei noastre. Normal că ești parte din grup, Kim, spuse Mia, 
ridicându-se din nou. 

— OK, bine. 

— Nu concep altfel. 

— Deci, ședința de informare cu echipa e mâine, la ora 9.00. 


VP - 159 


— Da. 

— Grozav, spuse Kim, părând că mai vrea să adauge ceva, 
dar nu o făcu. Ne vedem atunci. 

— Ne vedem la ora 9.00, zise Mia, întrerupând apelul, apoi 
lăsă telefonul jos, se îndreptă spre duș și rămase acolo până 
când se termină apa caldă. 


Capitolul 39 


Helene Eriksen opri motorul, cobori din mașină și își aprinse o 
ţigară. Își trase până la gât fermoarul gecii groase. O întâlnire pe 
un drum părăsit, la adăpostul întunericului, atât de târziu în 
noapte? Nu ar fi trebuit să facă așa ceva. Trase un fum zdravăn 
din ţigară, văzu vârful ei roșu aprinzându-i-se între degete și își 
dădu seama că tremura. Probabil de la frig - sosise luna 
octombrie și adusese cu ea un întuneric asociat de obicei cu 
luna noiembrie sau decembrie -, dar acela nu era singurul 
motiv. Își trase mânecile în jos și continuă să arunce priviri 
fugare pe șoseaua părăsită, căutând farurile despre care știa că 
aveau să apară în curând. 

„Arată-mi”. 

„Scoate limba”. 

„Ce fetiță cuminte. Următorul”. 

Trecuseră mai bine de treizeci de ani, dar tot nu-și pierduse 
puterea asupra ei. Continua să se trezească în toiul nopţii, cu 
așternuturile scăldate în sudoare din cauza coșmarului în care 
dormea din nou pe canapeaua veche, speriată de locul în care 
fusese fratele ei, îngrozită de consecințe. Teama de a fi 
pedepsită de femei dacă spunea ceea ce nu trebuia. Dacă 
gândea ceea ce nu trebuia. Avusese șapte ani pe-atunci, iar în 
acel moment avea patruzeci de ani, și totuși nu scăpase 
niciodată de asta. 

— Nu a fost vina ta. 

Erau primele cuvinte pe care el i le spusese, psihologul. Ea 
avea unsprezece ani, poate doisprezece; nu-și aducea aminte 
decât că în cabinetul lui mirosea ciudat, iar ei îi era greu să 
vorbească. 


VP - 160 


— Nu e vina ta, Helene, cu asta vreau să începem. Asta 
trebuie să-ţi spui: nu a fost vina ta. Poţi să faci asta pentru 
mine? Ești în stare să începi cu asta? 

Helene Eriksen se urcă pe capotă, își trase picioarele și 
rămase așezată în întuneric, privirea ei studiind atent peisajul 
din jur. Umbrele copacilor începură să capete forme ciudate. 
Aruncă ţigara terminată pe jumătate și reveni la volan. Era mai 
în siguranţă înăuntru. Băgă cheia în contact și o întoarse într-un 
unghi de nouăzeci de grade, pentru a porni radiatorul și radioul. 

„Arată-mi”. 

„Scoate limba”. 

„Ce băiat cuminte. Următorul”. 

Apăsă câteva butoane și găsi un post de radio care-i plăcea, o 
muzică prin care să se detașeze. Dădu volumul mai tare și 
începu să bată darabana cu degetele pe volan în timp ce arunca 
priviri afară după farurile care aveau să apară. 

— Crezi că o să fii în stare, Helene? 

Părul le fusese decolorat. Purtaseră toate aceleași haine. 
Făceau tot ce le spunea femeia. Mereu aceleași lucruri, zi de zi. 
Școală, yoga, treburi casnice, teme, pastile, școală, yoga, treburi 
casnice, teme, pastile. Trecuseră treizeci de ani. Cât de mult 
avea să-și menţină puterea asupra ei? 

— Știu că e dificil, dar sunt aici ca să te ajut. 

Helene Eriksen scoase pachetul din buzunar și își mai aprinse 
o țigară, deși nu voia de fapt una, cobori geamul pentru ca 
fumul să iasă, dar îl închise repede. Era mult prea frig afară. 

— La ce te gândești, Helene? 

Avea doisprezece ani și stătea pe un scaun, în faţa unui străin 
cu mustață. 

— Nu e vina ta, înţelegi asta, Helene? 

Mai luă un fum din ţigară și dădu mai tare volumul radioului; îi 
plăcea felul în care muzica umplea mașina. 

„Licitaţie de lichidare. Grădină de zarzavaturi de vânzare”. 

Avea douăzeci și doi de ani și făcuse ceea ce voiseră să facă. 
Studiase. Făcuse om din ea însăși. g 

„Locul: Hurumlandet. 28 de hectare de pământ. In stare bună, 
dar necesită renovare”. 

Luase autobuzul de-acolo. Și se simțise foarte sigură după 
aceea; asta își dorea să facă în viață. 

„Să-i ajut pe ceilalți”. 


VP - 161 


Helene opri radioul, se uită la ceas și ieși din mașină. Se gândi 
să-și mai aprindă o ţigară, dar se hotărî că nu avea rost, așa că 
rămase pe loc, cu mâinile îndesate în buzunare, fixând 
întunericul cu privirea. 

— La ce te gândești acum, Helene? 

Trebuia să facă însă ceva. Işi aprinse încă o ţigară. 

„Au trecut mai bine de treizeci de ani, nu-i așa? Ar fi trebuit să 
înceteze deja”. 

Helene Eriksen mai trase un fum din ţigară în timp ce farurile 
pe care le aștepta își făcură brusc apariţia, iar duba albă intră 
pe alee și se opri exact lângă ea. 

— Salut, ce faci? întrebă bărbatul de la volan. 

— Să nu-mi spui că nu ai aflat, îi răspunse Helene. 

— Ce să aflu? 

— Cred că tu ai glume-n program, spuse Helene și se îndreptă 
spre el. 

II văzu cufundat în gânduri înainte să vorbească. 

— Ba am aflat, dar nu am nicio legătură cu asta. 

Helene chiar își dorea să-l creadă. Ar fi dat orice ca să fie în 
stare să-l creadă, dar nu reușea să se convingă pe deplin de 
asta. 

Fratele ei. 

Nu avea haine pe el. 

Era complet gol, dar corpul îi era acoperit de... pene? 

— Au început să pună întrebări, spuse Helene, strângându-și 
mai bine geaca pe ea. 

— Despre ce? 

— Despre tot și toată lumea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Helene. Chiar crezi c-am 
făcut-o? r 

— Ai fost acolo, nu-i aşa? In coliba ta. Toată vara? N-ai fost 
acolo, nu? Trebuia... să te întreb. Te iubesc foarte mult. 

— Și eu te iubesc, Helene, dar... pe bune? De ce ne întâlnim la 
naiba-n praznic în puterea nopții? Nu e nevoie de așa ceva. 

Se simţea ca o idioată. Işi strânse și mai tare geaca, în timp 
ce fratele ei zâmbea și o ţinea de mână prin geamul deschis. 

— Nu, știu, doar că... penele-alea și tot tacâmul... 

— Am încheiat-o de multă vreme cu așa ceva. Acum, du-te 
acasă și dormi, bine? 


VP - 162 


Helene Eriksen îi simţi mâna caldă dând drumul mâinii ei 
înainte să închidă geamul. 
Apoi dispăru din nou, la fel de repede cum apăruse. 


VP - 163 


CINCI 


Capitolul 40 


Holger Munch părea bine odihnit, stând în fața ecranului 
suspendat din biroul anchetatorilor; zâmbea în timp ce aștepta 
ca toată lumea să se așeze. Gabriel Mork nu se simţea la fel de 
vioi. Pentru prima oară de când începuse ancheta, se gândise să 
rămână acasă. Să-și ia o zi liberă, pentru a se distanța de toată 
povestea. Filmul pe care-l văzuse îl tulburase, nu se simţea bine 
deloc; oare luase vreun virus? In plus, avea să fie bine dacă 
petrecea un timp cu iubita lui, nu? Poate că mergeau la 
cumpărături după haine de bebeluși pentru băieţelul care avea 
să sosească în curând. 

Și totuși, venise la lucru, pentru că Gabriel știa că toate astea 
erau doar niște scuze. Adevăratul motiv pentru care nu mersese 
la lucru era Sconcsul. Știa c-aveau să fie puse întrebări. Trebuia 
să-l găsească, iar Gabriel era cel mai în măsură să-i ajute, dar 
adevărul era că tânărul hacker n-avea nicio idee cum să dea de 
vechiul lui prieten. 

— Așa, bună dimineaţa tuturor, zâmbi Munch de lângă 
proiector în timp ce toată lumea începea să-și ocupe locurile. Imi 
pare rău că v-am lăsat de izbeliște aseară, o fi de la bătrânețe. 

Le făcu un semn cu ochiul și fu răsplătit cu râsete ușoare din 
partea membrilor echipei. 

— Inainte să încep, are cineva să-mi spună ceva de care încă 
nu știu? 

Gabriel o vedea pe Ylva foindu-se neliniștită pe scaun; fusese 
prima persoană care ajunsese la birou și era evident că dorea să 
împărtășească niște informaţii pe care le descoperise. 

— Am eu ceva, zise ea zâmbind, fără să ridice mâna de data 
aceasta. 

— Spune, rosti Munch. 

— Tatuajul. 


VP - 164 


Ylva se ridică să-i dea lui Munch o foaie de hârtie. Apoi 
rămase în picioare, nesigură dacă trebuia să se așeze la loc, în 
timp ce Munch se uita peste foaia pe care i-o dăduse. 

— Aha, foarte bine, zâmbi el. Cu ce avem de-a face? 

Munch făcu un gest din cap, indicând faptul că putea rămâne 
în picioare, pentru a împărtăși noua informaţie restului echipei. 
Gabriel vedea că Ylva era puţin emoţionată, dar era mai ales 
mândră de faptul că reușise să descopere ceva; băgă mâna în 
buzunar și făcu o pauză înainte să înceapă să vorbească. 

— Bun, deci Camilla avea tatuajul ăsta pe braţ, nu-i așa? 

Toată lumea din încăpere încuviinţă. 

Un cap de cal cu literele „A” și „F” sub el. 

— Am rămas trează azi-noapte, pentru că îmi stăruia ceva în 
cap în legătură cu el. Mi se tot învârtea prin minte; știam că-l 
mai văzusem undeva, dar nu-mi aduceam aminte unde. 

Ylva zâmbea ușor, dar privi fix podeaua înainte de a continua 
să vorbească. Era clar că se simţea puţin stânjenită să fie în faţa 
tuturor, dar că era și nerăbdătoare. 

Munch găsi fotografia cu tatuajul, care forma o parte din 
imaginile expuse în spatele lui. Braţul Camillei. Capul de cal. 
Literele „A” și „F”. 

— Pe urmă am început să mă întreb: dacă nu-s doar literele 
„A” Și „F”? Dar linia asta, o vedeţi? 

Ylva se apropie de perete și arătă spre tatuaj. Membrii echipei 
îi acordară toată atenţia; păreau să se trezească, într-un final. 

— Dacă linia asta nu e doar o linie, ci o altă literă? O vedeţi? 

— Un „L”? încuviinţă Mia. 

— Exact, zâmbi Ylva. Dacă literele nu sunt doar „A” și „F”, ci, 
da, uitaţi-vă aici... 

Se duse din nou la perete și arătă din nou. 

— ALF. 

— ALF? Curry căscă. Alf îl cheamă p-ăla? 

Răsunară râsete răzlețe. 

— Ce? întrebă Curry, uitându-se în jur. 

— Nu-l băga în seamă, Ylva, zise Munch. 

— N-am fost conștientă ce era, până când am văzut litera „L”. 
Și a trebuit să caut destul de mult, dar am găsit asta pe internet 
azi-noapte. 

Îi aruncă o privire lui Munch. 

— Am scos câteva exemplare la imprimantă. Vreţi să...? 


VP - 165 


Munch zâmbi și încuviință. Ylva se întoarse repede la locul ei 
și începu să distribuie rapid materialele imprimate. 

— Ce avem aici? întrebă Kim Kolso. 

— Frontul pentru Eliberarea  Animalelori$, spuse Ylva, 
întorcându-se la locul ei, lângă Munch. ALF Este logoul lor, sau 
cel puţin unul dintre ele. Capul calului, cu inițialele sub el. s 

Se auziră șoapte prin încăpere, iar tânăra radia de mândrie. li 
aruncă o privire fugară lui Munch, care îi făcu semn din cap să 
continue. 

— Frontul pentru Eliberarea Animalelor a fost fondat în Anglia 
în 1974 și este activ în peste patruzeci de ţări în zilele noastre. 
Membrii mişcării sunt cunoscuţi pentru atitudinea lor agresivă 
faţă de oamenii și companiile care ţin animale în captivitate, 
mai ales faţă de laboratoarele care efectuează experimente pe 
animale. A fost considerată o organizaţie teroristă care 
acţionează în numele animalelor. Nu se dau în lături de la 
mijloace violente, uneori ilegale, pentru a-și atinge scopurile. 

— Și avem de-ăștia în Norvegia? întrebă Mia. 

— De-aici începe să se complice puţin treaba, continuă Ylva. 
În Norvegia, se numesc tot Frontul pentru Eliberarea Animalelor 
și au fost activi între 1992 și 2004, organizând o serie de razii 
împotriva fermelor de blănuri, a magazinelor care 
comercializează haine din blană și așa mai departe. Au și un site 
web, dar nu a mai fost actualizat din 2009, deci nu sunt sigură 
dacă mai sunt activi sau au intrat într-un con de umbră. 

Ylva îl privi din nou pe Munch, care îi indică faptul că putea să 
se așeze. 

— Așadar, prietena noastră, Camilla Green, avea pe braţ un 
tatuaj cu Frontul pentru Eliberarea Animalelor. 

Munch se uită pe foaia de hârtie pe care i-o dăduse Ylva și îi 
zâmbi din nou. 

— Bine lucrat, Ylva. Foarte bine lucrat. 

Tânăra roși de fericire. 

— Vreau să lucrezi în continuare la asta. Vezi ce poţi afla. 
Putem face legătura între Camilla și niște razii recente? O să te- 
ajute Ludvig cu arhivele și cu orice altceva mai ai nevoie, OK? 


16 Animal Liberation Front, organizaţie militantă pentru drepturile animalelor, fondată 
în Marea Britanie în 1976. Cel mai probabil, în text e vorba de o eroare a autorului 
(n.tr.). 


VP - 166 


Ylva făcu un semn din cap spre Ludvig, care îi întoarse 
zâmbetul. 

— Bun, spuse Munch. Un mod foarte bun de a începe ziua. 
Gabriel s-ar fi așteptat ca Munch să iasă la o ţigară, dar nu o 
făcu. În schimb, porni proiectorul, dornic să meargă mai 
departe. 

— Avem niște piste în momentul de faţă, deci e timpul să 
stabilim priorităţile, e-n regulă? 

Încuviinţări din partea tuturor. 

— Mai întâi, probele găsite la azil. Canabis? Îi aruncă o privire 
lui Kim Kolso. 

— Nu-s prea multe plante, vreo șapte sau opt. 

— Și credeţi c-ar putea fi relevante în contextul anchetei 
noastre? Kim ridică din umeri. 

— E prea devreme ca să ne putem da seama, dar merită să 
aruncăm o privire. Știu că nu e departamentul nostru și-mi 
închipui că băieţii de la Brigada Antidrog nu vor fi interesaţi de o 
cantitate atât de mică, dar, din punctul meu de vedere, Helene 
Eriksen are niște explicaţii de dat. 

— Dacă știe despre ele, ce-i drept, spuse Munch. 

— Bineînţeles, rosti Kolso. Dar cineva de-acolo știa și s-ar 
putea să ne conducă spre ceva. 

— Corect, categoric. O să le mai facem o vizită. Kim, te ocupi 
tu de asta? 

Kolso încuviință. 

— Bun. Şi, dacă tot sunteţi acolo, biletul cu desenul cu 
bufnița. E cea mai sigură pistă pe care o avem până acum. Aflaţi 
dacă l-a mai văzut cineva de la azil. L-a scris cineva de-acolo? 
Știe cineva de-acolo ceva despre el? 

Kim Kolso încuviinţă din nou. 

— O să mă ocup eu de asta. 

— Vin cu tine, spuse Curry. 

— Bun, rosti Munch, apăsând un buton. 

Apăru următoarea fotografie. 

— Peruca? 

— Da, spuse Ludvig, uitându-se peste notițe. Un articol destul 
de scump, păr natural, nu e ceva ce se poate achiziţiona de 
oriunde. Doar câteva magazine din ţară au lucruri de genul ăsta. 
Dar e unul... își răsfoi notițele. Perucile lui Ruh, în cartierul 
Frogner. M-am gândit c-am putea să începem de-acolo. Dacă ei 


VP - 167 


au vândut-o, ar putea avea niște documente. Dacă nu, poate ne 
vor da o idee despre locul de unde ar fi putut-o procura 
criminalul. 

— Bine, rosti Munch, acţionând din nou butonul. Pe urmă, 
avem astea. 

Gabriel se opinti în scaun când zări două fotografii pe care nu 
le mai văzuse. Observă că unii dintre colegii lui reacționaseră la 
fel. 

— Ce-i? întrebă Curry, privind fix ecranul. 

— Anette? spuse Munch, făcând un semn din cap spre 
avocata blondă a poliţiei. 

— Așa cum probabil aţi aflat, preluă Goli controlul situaţiei, un 
bărbat a mărturisit crima în urmă cu doar câteva zile. Jim 
Fuglesang, în vârstă de treizeci și doi de ani, care locuiește în 
apropiere de locul în care a fost găsită Camilla. Este pacientul 
secției de psihiatrie a spitalului Dikemark de câţiva ani, din câte 
am înţeles. După cum știți deja, nu credem că el este ucigașul în 
cazul nostru. Ceea ce e interesant e că, atunci când s-a predat, 
în Gronland, avea asupra lui aceste fotografii. 

Gabriel le privi îndeaproape. Înfăţișau o pisică și un câine. 
Uciși și aranjaţi în același fel ca și Camilla Green. Pe un pat de 
pene. Într-o pentagramă alcătuită din lumânări. 

— Dumnezeule! exclamă Ylva. 

— Ce dracului e asta? gemu Curry. 

Munch ridică ușor din umeri. 

— Tocmai asta nu știm. Cu ce avem de-a face aici? Sugestii? 
rosti el, aruncând o privire prin încăpere. 

— Drăcia dracului! înjură iarăși Curry. Același ritual? Cu două 
animale? Ce nenorocit bolnav o mai fi și ăsta? 

Aruncă o privire fugară spre Mia. _ 

— Poate că el, sau ei, exersează. In mod evident, situaţia s-a 
agravat, dar, în absenţa altor probe, nu sunt sigură că putem 
ajunge la o concluzie care să spună foarte multe. Cum a zis și 
Munch, pur și simplu nu știm, rosti Mia, care era surprinzător de 
lipsită de vlagă în ziua aceea. 

Era clar că studiaseră îndelung fotografiile, fără a reuși să 
vină cu o explicaţie. Gabriel nu știa de ce imaginile nu fuseseră 
arătate și restului echipei până în acel moment, dar Munch și 
Mia aveau de obicei motivele lor. 


VP - 168 


— Nu am putut să-l interogăm pe Jim Fuglesang, pentru că, ei 
bine... 

Se uită din nou la Anette Goli. 

— Am vorbit ieri cu un consultant de la Dikemark și mi-a spus 
că Fuglesang nu trebuie deranjat sub nicio formă. În mod 
evident, toată situaţia l-a copleșit și cred că nu mai vorbește 
absolut deloc în momentul de faţă. Se află sub tratament 
medicamentos foarte puternic. Nu am primit detalii - 
confidenţialitatea datelor dintre doctori și pacienţi -, dar așa am 
înțeles. 

— Dar avem asta pe lista noastră, nu-i așa? întrebă Munch. 

— Evident, răspunse Goli. Imediat ce vom putea s-o facem. 

— Unde-a făcut pozele-astea? Când le-a făcut? Trebuie 
neapărat să aflăm asta cât putem de repede. 

Munch se întoarse din nou spre ecran și spre fotografiile 
grotești cu animale. 

— Mia? 

Tânăra se ridică de pe scaun și se îndreptă spre Munch. Era 
ceva cu ea în ziua aceea, cu ochii ei, cu postura sa; părea foarte 
obosită, nu tocmai în apele ei. 

— Așa cum a spus și Holger, nu înţelegem încă legătura, dar 
există una; sunt puţine dubii în legătură cu asta. Trebuie să aibă 
legătură cu uciderea Camillei Green. Nu are cum să fie o simplă 
coincidenţă. 

Arătă spre fotografii. 

— Penele. Lumânările. Şi, nu în cele din urmă, poziţia braţelor, 
sau, în cazul de față, a labelor, vedeţi? Aranjate în aceleași 
unghiuri ca și brațele Camillei. Unul sus. Și unul jos, în lateral. 
Indică ora 12.00, a prânzului, și ora 4.00. Dar de ce? Asta nu 
știm încă. 

Mia păru că mai vrea să adauge ceva, dar se răzgândi și se 
întoarse la locul ei. Munch aruncă din nou o privire spre oamenii 
din încăpere. 

— Ceva prime impresii? 

— Dezaxatul dracului, mârâi Curry. 

— Mulţumesc, Curry, spuse Munch. Alte prime impresii? 
Asocieri? Orice altceva? 

Nimeni nu spuse nimic. Ceilalţi păreau la fel de șocați precum 
Gabriel de fotografiile pe care le aveau în față. 


VP - 169 


— OK, lăsăm chestiunea pentru moment, până când reușim 
să-l interogăm din nou pe Jim Fuglesang. În regulă? 

Munch îi aruncă din nou o privire lui Anette Goli, care-i 
răspunse printr-un gest de încuviințare. 

— OK, spuse Munch, apăsând din nou butonul. 

O altă fotografie apăru pe perete, iar Gabriel fu din nou șocat, 
în vreme ce toţi ceilalți rămaseră calmi. Trebuia s-o fi văzut cu o 
zi în urmă, când el se dusese acasă. Era un instantaneu din 
filmare. 

„O siluetă acoperită de pene”. 

„Un om cu pene?” 

Gabriel nu se putu abţine să tresară, apoi îi reveni. Senzaţia 
de greață. Nu era vorba de un caz obișnuit de crimă. Se pregăti 
sufletește și observă cum toată lumea din jurul lui devenise la 
rându-i foarte tăcută. Munch părea a-și cântări foarte bine 
cuvintele înainte de a vorbi. 

— Așa cum am spus și ieri, când am urmărit imaginile astea, 
avem o presimţire că silueta pe care-o vedem în aceste imagini 
aparţine criminalului. 

— Să-mi bag picioarele, spuse Curry, clătinând din cap. 

— Știu că imaginea e neclară, continuă Munch, în timp ce 
arăta cu degetul, dar mi se pare că e cineva așezat aici. 

Gabriel observă că Munch începea să se chinuiască. 

— O urmărește, adăugă el repede, apoi se adună din nou. 
Camilla e prizonieră. Și are un public. Cineva care, ei...? 

— Un om-pasăre? întrebă Curry. Cine mama dracului are pene 
pe tot corpul? 

— Impresia noastră e că această... creatură e cu ochii pe ea. 
Că a închis-o acolo pentru a o privi. Poate, pur și simplu, pentru 
propria plăcere? Nu știm. 

Gabriel îl văzu pe Munch aruncându-i o privire fugară Miei - 
era domeniul ei, era de obicei momentul în care le explica 
elementele frapante ca și acelea -, dar tânăra stătea în 
continuare liniștită pe scaun. 

— OK, spuse Munch, scărpinându-se în cap. E adevărat, nu 
înțelegem cu ce ne confruntăm în cazul de faţă, dar trebuie să 
discutăm. 

Munch îndreptă din nou privirea spre Mia, dar tot nu primi 
niciun răspuns. 

— Penele de bufniţă, zise Ludvig Gronlie. 


VP - 170 


— Da, spuse Munch; părea ușurat că se mai alăturase cineva 
discuţiei. 

— Am aflat ceva, dar nu știu dacă are vreo relevanţă. 

Ludvig se uită din nou peste notițe. 

— Despre ce e vorba? întrebă Munch. 

— Era îngropată-n arhive, nu era o prioritate - am dat peste 
ea din întâmplare, nici nu știu dacă-i relevantă sau nu, dar, în 
orice caz... 

— Ce ai găsit? 

— A avut loc o spargere, cu doar câteva luni în urmă, la 
Muzeul de Istorie Naturală din Tøyen. Cum spuneam, un caz 
minor, dar mi-a atras atenţia, pentru că era ceva neobișnuit în 
legătură cu el. 

Toată lumea își îndreptă privirile spre detectivul mai în vârstă. 

— Sunt sigur că știți cu toţii unde e muzeul. Constituie o parte 
din Grădinile Botanice din Tøyen. Au și o secţiune de istorie 
naturală. lar pe data de... 

Gronlie aruncă o privire pe notițele lui. 

— ...6 august, au anunţat că a intrat cineva prin efracţie la o 
expoziţie numită „Animale endemice și non-endemice”, și asta a 
fost partea ciudată, de aceea mi-a sărit în ochi. Au un dulap în 
care au expuse toate speciile de bufniţă din Norvegia, iar 
articolele din el erau singurele lucruri care fuseseră luate. Adică, 
ar putea să nu fie nimic, dar cred că merită să cercetăm 
problema, nu-i așa? 

— Categoric, încuviință Munch. Bună treabă, Ludvig. Avem un 
om de legătură acolo? 

Gronlie se uită din nou peste notițe. 

— Spargerea a fost raportată de către Tor Olsen, custodele- 
șef al muzeului, potrivit dosarului. Ce vreau să spun, Camilla a 
fost găsită pe un pat din pene de bufniţă, nu-i așa? Cineva a 
furat o întreagă colecție de bufniţe norvegiene. 

— Trebuie să ne interesăm în problema asta. Urgent, 
încuviință Munch din nou, cu o mină solemnă. Excelent lucrat, 
Ludvig. Mia, mergi tu acolo, te rog? 

Mia Kruger ridică privirea, ca și cum ar fi fost întreruptă din 
gândurile ei. 

— Penele de bufniţă? Spargerea de la Muzeul de Istorie 
Naturală? Te ocupi tu, te rog, de asta? 


VP - 171 


— Da, sigur, răspunse ea, tușind ușor, părând că nu prea știa 
despre ce vorbește. 

— OK, spuse Munch. 

Gabriel își dădu seama că era rândul lui. 

— Hackerul ăla care-a găsit filmul. Prietenul ăla al tău, 
Sconcsul. Ai mai reușit ceva cu el? 

Cu toţii îl fixară cu privirea. 

— Am încercat, încă nu am reușit nimic, dar încă încerc. O 
să... 

— OK, în regulă. Continuă cu asta și vezi ce reușești să 
găsești. Trebuie neapărat să vorbim cu el. Trebuie să aflăm 
unde l-a găsit. 

— OK, încuviinţă Gabriel, surprins și ușurat că fusese lăsat să 
scape atât de ușor. 

Munch își îndreptă din nou privirea spre Mia. 

— Am putea, te rog, să discutăm la mine în birou? 

— Poftim? întrebă Mia, care încă nu era cu totul prezentă. 

— În biroul meu? Ai cinci minute la dispoziţie? 

Mia ridică privirea și se uită fix la el. 

— Sigur, rosti ea, tușind din nou. 

— OK, în regulă, spuse Munch către restul echipei. Dacă mai 
descoperă cineva ceva, informaţi-mă imediat. Sugerez o ședință 
la sfârșitul zilei. O să ne hotărâm mai târziu la ce oră să fie. 

Membrii echipei încuviinţară, iar Mia Krüger se ridică în tăcere 
de pe scaun și se duse încet după Munch în birou. 


Capitolul 41 


Munch închise ușa după Mia și se așeză la birou. Ea se chirci 
pe canapeaua mică. Detectivul o privi din nou în timp ce încerca 
să-și găsească vorbele. Tânăra se uita la el cu o expresie 
oarecum vagă, pe care nu o putea interpreta, de parcă nu ar fi 
fost întru totul prezentă. 

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă ea, după o perioadă lungă. 

— Păi, exact asta voiam să te întreb și eu pe tine. 

— Poftim? se dezmetici Mia puţin, auzind acele cuvinte. 

Munch își cântări vorbele. Problema îi răsărise în minte de 
câteva zile. Mai întâi la Justisen, apoi la ședința din ziua 


VP - 172 


precedentă și în acel moment, în timpul ședinței de dimineaţă. 
Mikkelson o suspendase. Îi ceruse să consulte un terapeut, 
pentru a fi declarată aptă de muncă. Pentru a vedea dacă era 
pregătită pentru asta. Munch își exprimase vehement 
dezacordul - era ceva tipic pentru Mikkelson -, dar, în ultimele 
câteva zile, începuse să-și spună că era posibil ca Mikkelson să 
fi avut dreptate, la urma urmei. Poate că, într-adevăr, nu era 
pregătită. Trecuseră doar șase luni de când o găsise pe acea 
insulă de pe coasta regiunii Trondelag. 

Deși ea nu-i spusese nimic, el își dăduse seama. Nu mersese 
acolo în vacanţă. Se dusese acolo încercând să evadeze. Să se 
sinucidă. El o convinsese să se întoarcă în Oslo alături de el. Și o 
făcuse din nou. O adusese înapoi la muncă. Poate că luase 
decizia greșită. Poate că avea nevoie de timp liber. Poate că nu 
era pregătită pentru asta. 

— Ce mai faci, Mia? Ești bine? E totul în regulă? 

Mia Kruger se trezi din hibernare și-l ţintui cu privirea. O 
privire plină de viaţă, iritată: Mia pe care el o cunoștea prea 
bine. 

— Cred că glumești, nu? 

Ştia ce voia să spună cu întrebarea aceea, și în mod categoric 
nu-i plăcea. 

— Nu am vrut să pun întrebarea în acel sens, rosti Munch, 
ridicând mâinile. Vreau doar să fii bine. Ești în grija mea, nu-i 
așa? 

încercă un zâmbet dezarmant, dar ea nu-i pică în mreje. 
Continuă să-l studieze cu o privire plină de suspiciune. 

— Mikkelson s-a luat de tine? 

— Ce? Nu, nu. 

— Am făcut ceva greșit? lar am făcut departamentul de 
rușine? Apărem într-o lumină proastă prin ziare pentru că încă 
nu am rezolvat cazul ăsta? Adică, mă rog, cât a trecut de când 
am găsit-o? Șase zile? Dumnezeule, am făcut progrese mari, 
avem foarte multe piste... 

— Nu, nu. Mikkelson nu a zis nimic. Nu e nimeni nemultumit. 

— Așa ar fi și cazul, să-i ia naiba pe toţi, spuse Mia, furioasă. 
Al dracului Mikkelson! 

— Nu are absolut nicio legătură cu Mikkelson. 

— Și-atunci, care-i problema? 

— Eu sunt problema, încercă Munch cu prudenţă. 


VP - 173 


— Ce vrei să spui? 

— Îmi fac griji în privinţa ta, zise el încercând din nou să 
zâmbească. 

— Griji? Dumnezeule, Munch. Ce fel de griji? 

— Nu în legătură cu prestaţia ta, bineînțeles. Doamne, Mia, nu 
ne-am putea descurca fără tine. Eu mă gândesc doar la... Ei, 
cum rămâne cu sănătatea ta? 

— Sănătatea mea? întrebă Mia, calmându-se puţin. Sunt bine 
- nu arăt ca și cum aș fi bine? 

Munch nu spuse ceea ce gândea de fapt, pentru că ea arăta 
ca naiba. 

— Ba da. Pe bune. N-are voie un prieten să fie un pic... 

— Băgăcios? zâmbi Mia ușor obraznic, revenind și mai mult la 
vechea ei personalitate. , 

— Ha-ha, făcu Munch. Preocupat. Asta-i cuvântul pe care-l 
căutam. Preocupat. 

Mia zâmbi ușor și găsi în buzunar o bomboană. O puse pe 
limbă și îl privi cu o expresie ceva mai prietenoasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Munch, nu ești maică-mea. 

Cu toate acestea, părea încântată c-o întrebase. Că îi păsa. 

— Am fost cam obosită în ultima perioadă, nu mi-e rușine să 
recunosc lucrul ăsta, oftă ea. N-am dormit prea bine. Am niște 
lucruri în minte pe care trebuie să mi le rezolv, dar nu sunt 
lucruri pe care să nu reușesc să le depășesc, OK? Am trecut și 
prin chestii mai nasoale. 

— Deci, n-ai nevoie de o zi sau două libere? 

— Îmi dai zile libere? chicoti Mia. Revino-ţi, Holger, altfel o să 
încep să cred că te înmoi. Poate că ai dreptate. Poate că începi 
să te prinzi de niște chestii. Mă scoţi din echipă când cazul e pe 
jumătate rezolvat? 

Mia chiar găsea situaţia foarte amuzantă. Chicoti ca pentru 
sine, clătinând din cap. Munch nu era convins. 

— E totul în regulă? 

— Normal că e totul în regulă, Holger. Doamne, tu porţi 
discuţii de genul ăsta cu toți subalternii tăi, sau doar cu mine? 
întrebă ea, făcându-i cu ochiul și ridicându-se. Mulţumesc pentru 
că te interesezi, dar sunt bine. 

— Bun, rosti Munch. De unde ai de gând să începi? 

— O să-ţi dau de știre ce găsesc la Muzeul de Istorie Naturală, 
spuse Mia. 


VP - 174 


— Bine, zâmbi Munch. 

Se auzi un ciocănit în ușă, iar Ludvig Gronlie băgă capul pe 
ușă. 

— Am găsit ceva, spuse detectivul mai în vârstă. Deranjez? 

Privi spre Mia, apoi spre Munch, și din nou spre Mia. 

— Ah, nu, intră. Ce ai găsit? 

Ludvig Gronlie zâmbi și puse o foaie de hârtie pe birou, în faţa 
lui Munch. 

— Un alt caz de persoane dispărute, spuse Gronlie. 

— Așa? 

— De la Azilul Hurumlandet. 

Munch studie foaia de hârtie și se încruntă. 

— Ce este? întrebă Mia. 

— Cu nouă ani în urmă, spuse el. Un băiat a fost dat dispărut. 

— De la azil? 

— Da. Mats Henriksen. S-a dus la plimbare în pădure și nu s-a 
mai întors. 

— Pot să văd, te rog? rosti Mia, luând ziarul de la Holger. 

— Și n-a mai fost găsit? întrebă Munch serios, ridicând 
privirea spre Gronlie. 

— Nu. Potrivit dosarului, poliţia l-a căutat, dar nu pentru mult 
timp. 

— De ce? era curioasă Mia. 

— S-a crezut că băiatul avea tendinţe suicidale, continuă 
Gronlie. Cazul a fost dat la o parte. 

— Dar n-au găsit niciun cadavru? întrebă Munch. 

— Nu. N-a mai fost găsit, răspunse Ludvig. Crezi c-ar putea 
exista vreo legătură? 

— Categoric merită să aruncăm o privire. Bine lucrat, Ludvig. 
Trece-i numele în sistem și vezi ce rezultate apar. 

— OK, încuviinţă Gronlie și ieși din birou. 

— Chiar e foarte interesant, spuse Mia, fără să-și ia ochii de la 
foaia de hârtie din fața ei. 

— Ce părere ai? 

— Încă nu știu. 

— Ştii că eu încerc doar... începu Munch, dar fu întrerupt de 
privirea pe care i-o aruncă Mia. 

— Ce, să-mi porți de grijă? întrebă ea, sarcastic. 

— Da. 

Mia se ridică de pe canapea și se îndreptă spre ușă. 


VP - 175 


— Pot să am și singură grijă de mine, Holger. 

— Știu asta. Incercam doar să... 

Nu se putu gândi cum să-și termine propoziţia, așa că rămase 
pur și simplu la birou, cu o încercare de zâmbet pe buze, în timp 
ce ea îi dădu înapoi foaia de hârtie și ieși din birou. 


Capitolul 42 


Aroma cafelei proaspăt făcute și a șuncii prăjite o trezi pe 
Miriam Munch. Rămase în continuare întinsă, lăsându-și capul 
pe pernă, încă pe jumătate adormită, înainte să deschidă ochii și 
să-și dea seama că era acasă. 

Ce zi era? Vineri? Rahat, cât era ceasul? Marion trebuia dusă 
la școală - dar apoi își aduse aminte: Marion era cu bunica. Așa 
că bunica avea s-o ducă. Miriam ieșise în oraș. leșise în oraș cu 
Ziggy. Se făcuse târziu. Băuse mult prea multe beri. Nici nu-și 
mai aducea aminte câte anume, iar sfârșitul serii îi era un pic 
cam neclar în minte, dar măcar era acasă. Reușise să ajungă 
acasă. 

„Pfiul!” 

Nu cedase ispitei. Fusese puternic impulsul de a renunţa la 
precauţie - de a merge la apartamentul lui, de a se strecura sub 
plapuma lui și de a rămâne acolo pentru totdeauna -, dar se 
stăpânise, slavă Domnului. Se controlase. Işi amintea cum 
gândise după ce dăduse pe gât una dintre beri: „Trebuie să 
vorbesc cu Johannes înainte să fac orice altceva, înainte ca 
situaţia să meargă prea departe. Trebuie să vorbim. Să-i spun, îi 
datorez lucrul ăsta”. 

intinse brațele și aruncă o privire spre ceasul deșteptător de 
pe noptieră. 11.15. Dormise foarte mult. Se ridică de pe pernă, 
dar fu nevoită să se culce din nou. Mult prea multe beri. li 
bubuiau tâmplele. Oare terminaseră cu vreo două tequila? 
Probabil. 

O seară minunată. O seară fantastică, de fapt. Miriam Munch 
nu se mai simţise atât de bine de secole. Oare se simţise 
vreodată așa? Atât de fericită? Atât de ușoară, oarecum? Nu-și 
aducea aminte. 11.15? lar din bucătărie venea miros de mic 
dejun? 


VP - 176 


Se ridică anevoie din pat, se duse la duș și se bucură de apa 
caldă care-i curgea în șiroaie pe faţă și pe corp. Mahmurelile ei 
treceau de obicei repede, indiferent cât de mult ar fi băut. Nu ca 
ale unora dintre prietenele ei, care zăceau toată ziua în pat. Un 
duș fierbinte și ceva de mâncare, și era ca nouă. Miriam aplecă 
puţin capul și crescu nivelul temperaturii. Apa ce șiroia din duș îi 
masa gâtul, iar ea se simţea deja mult mai bine. Ce-i mai 
invidiaseră prietenele ei rezistența, pe vremuri! Când o ţineau 
numai în petreceri, patru zile din șapte, când locuiau practic prin 
baruri și restaurante. Cu mult timp în urmă. Aceea era vechea 
Miriam. În acel moment, era mămica-bunicică Miriam, cu 
încălzire sub podeaua din baie, cu un abonament scump la o 
sală de fitness și cu aplice în hol. Miriam găsi un prosop; în acel 
moment, era recunoscătoare pentru încălzirea de sub podea. 
Era de-abia luna octombrie, dar parcă venise deja iarna. li era 
mereu frig, aproape că-i pătrundea în oase; deja începuse să 
tânjească după primăvară. Işi uscă părul cu prosopul, în faţa 
oglinzii, și se enervă pe sine însăși, dar se vedea zâmbind. 
Făcuse des asta în ultima vreme; se surprinsese zâmbind. 

„Cafea proaspăt făcută? La 11.15?" 

Miriam își puse un prosop pe cap, luă un halat pe ea și ieși din 
baie. Tresări când văzu un Johannes zâmbitor în bucătărie, 
pregătind micul dejun. „La cine altcineva se așteptase?” El 
pusese masa. Suc, pâine proaspătă, brânzeturi - găsise chiar și 
faţa de masă albă. 

— Bună, iubito, spuse el, pupând-o pe obraz înainte să se 
întoarcă la aragaz. Vrei ouă fierte sau ochiuri? 

Miriam rămase în continuare pe loc, în halat, în mijlocul 
bucătăriei, neștiind ce să răspundă. De ce nu era la serviciu? 

— Prăjite, cred? spuse Miriam, conștientă fiind că rostise 
cuvintele sub forma unei întrebări. 

— Stai jos, iar eu o să-ți aduc niște cafea. Vrei cafea? 

— Aă... da, răspunse Miriam încă uluită, dar se așeză. 

li scăpase, oare, ceva? Uitase ceva? Să fi fost ziua ei? 
Aniversarea lor? De ce nu era la spital? 

— Vrei lapte? 

— Lapte? 

— In cafea. 

— Aă... nu, spuse Miriam, încă neavând habar ce se petrecea. 


VP - 177 


Johannes zâmbi în timp ce traversa bucătăria și puse o ceașcă 
de cafea în faţa ei, pe masă, o mai pupă o dată pe obraz și se 
întoarse la aragaz. 

— Ai stat până târziu, nu-i așa? 

— Destul de târziu, răspunse Miriam, precaută, ducând 
ceașca la gură. De ce? 

— Fără vreun motiv anume, mă întrebam, pur și simplu, spuse 
Johannes, aplecându-se asupra tigăii. Am vorbit ieri cu Marianne 
și mi-a spus că Marion e la ea, că tu ai ieșit cu o prietenă. V-aţi 
simțit bine? 

— Julie,  încuviinţă Miriam încet, simțind un junghi de 
vinovăţie. 

— Ah, da, Julie, prietena ta de pe vremuri, nu? Ce mai face? 

— E bine, răspunse Miriam. Știi cum e ea. Are probleme cu 
băieţii. Trebuia să-i ridice moralul cineva. 

— E norocoasă că te are pe tine, zâmbi Johannes, ducând 
tigaia la masă și punând ouăle în farfurie. 

— Da, spuse Miriam, total confuză. 

Nu-și amintea când luaseră ultima oară micul dejun împreună. 

— Îți funcţionează mobilul? întrebă Johannes, așezându-se. 

— Cam face figuri, mormăi Miriam. Primesc unele mesaje, dar 
nu toate, și am și unele apeluri nepreluate; habar n-am de ce. 
Dar de ce întrebi? 

— Pentru că am încercat să te sun și n-ai răspuns. 

— N-am știut, spuse Miriam, simțindu-se foarte vinovată în 
acel moment. 

Durerea de cap, pe care dușul reușise să i-o aline, începea să- 
i revină. 

— Poate o fi vreo problemă cu abonamentul, zâmbi Johannes 
din nou, punându-i suc în pahar. Sau poate că ai nevoie de vreo 
actualizare sau ceva de genul ăsta. Sunt sigur că se repară ușor. 

Tăie niște brânză și o puse pe o chiflă în faţa lui. Lui Miriam îi 
apăru brusc în minte o imagine din noaptea precedentă. Ziggy. 
Ochii lui frumoși, privind-o din partea cealaltă a mesei. Se 
hotărâse. Voia să ducă o viaţă cinstită. Trebuia să-i spună lui 
Johannes, dar curajul o părăsea, văzându-i faţa încrezătoare în 
partea opusă a mesei. Era totuși aniversarea lor, o aniversare de 
care ea nu-și aducea aminte? Se cunoscuseră însă pe timpul 
verii. Se puseseră de acord că formau un cuplu și postaseră pe 
Facebook, ca doi adolescenţi, „într-o relaţie”, pe 8 august - 


VP - 178 


atunci era aniversarea lor, nu? Trebuia să fie vorba despre 
altceva. 

— Ah, era să uit, spuse Johannes, ridicându-se. 

Stătea cu mâinile la spate, așa cum făcea pe vremuri când îi 
aducea câte-un cadou. „Vrei din mâna stângă sau din mâna 
dreaptă?” 

— E ziua mea, cumva? zâmbi Miriam. 

— Nu, dar tot pot să-ţi cumpăr un cadou, nu-i așa? 

— Mi-ai luat un cadou? 

— Da, încuviinţă Johannes. Vrei din mâna stângă sau din 
mâna dreaptă? 

— Stânga, răspunse Miriam. 

— la de-aici, spuse Johannes, punând pe masă o cutie. 

— De ce nu ești la serviciu? 

— Nu vrei să-l deschizi? 

— Ba da, bineînţeles că vreau, dar mă întrebam, doar. De ce 
nu ești la spital? 

— Am vești bune, zise Johannes, așezându-se din nou. 

— Păi, hai, spune-le. 

— Deschide mai întâi cadoul, rosti Johannes, râzând. 

Miriam desfăcu încet cadoul, încercând cu disperare să nu 
cedeze în fața conștiinței ei încărcate de vină. Deschise cutia 
aflată în hârtia de împachetat. 

— Uau, făcu ea, zâmbind, încă oarecum confuză. Mulţumesc. 

— E un ceas de fitness. l|ţi spune pe ce distanţă ai alergat. 
Pulsul. Pentru când faci exerciții fizice. 

— Grozav. E... genial. 

— Îți doreai așa ceva, nu-i așa? 

— Categoric. Mulţumesc, Johannes, e foarte drăguţ din partea 
ta. 

Vocea care-i ieșea din gură suna ciudat. Ca și cum nu ar fi fost 
a ei, ci a altcuiva. Când se transformase relaţia lor în așa ceva? 
Ea și Johannes? Așa fusese dintotdeauna? Nu fusese niciodată 
ea însăși? 

Vocea aceea era cu totul diferită de felul în care vorbise 
noaptea trecută. 

„Deci, te bagi?” 

„Sigur că mă bag”. 

„Ești sigura?” 


VP - 179 


„Doamne, tu ce crezi? Vreau să salvez animale nevinovate din 
laborator”. 

„E minunat. Ne vedem mâine-seară. O să fii acolo?” 

„Sigur că o să fiu acolo”. 

— Deci, de ce nu ești la lucru? 

Miriam își drese vocea, încercând să se ascundă după ceașca 
ei de cafea. 

— Cum spuneam, am vești bune. 

— Asta-i foarte bine. 

— Am fost ales să merg la Sydney. Conferinţa aia medicală, 
știi tu, nu? 

Johannes radia de mândrie. Ochii îi luceau, pur și simplu. 

— Uau, e... minunat. 

— Da, nu-i așa? A fost propus numele lui Sunde, dar, și nu 
vreau să-mi vorbesc colegii de rău, m-au ales pe mine în locul 
lui. Știi ce înseamnă asta, nu? 

Ochii lui Johannes încă străluceau. 

— Bineînţeles. 

— Că am șanse să ajung consultant peste câţiva ani. Nu te- 
așteptai la asta, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Miriam. Adică, ba da... felicitări, Johannes. 
Rămăsese pur și simplu fără cuvinte. 

— Mulţumesc. Trebuia însă să te întreb mai întâi. Nu puteam 
să dispar pe nepusă masă! Să te las să ai grijă de Marion și 
toate astea; n-ar fi corect. 

— Ce vrei să spui? 

— Avionul decolează lunea asta. Seminarul durează două 
săptămâni și - îmi pare rău că te iau așa din scurt, dar ce zici? 
Conferinţa? Îmi dai voie să particip la ea? E în regulă, din 
punctul tău de vedere? 

Apoi își dăduse dintr-odată seama. Despre ce era de fapt 
vorba în toată povestea aceea. Faţa de masă. Cadoul 
neașteptat. Urma să plece în străinătate foarte curând și se 
simţea prost în legătură cu asta. 

— O să fii în regulă? O să te descurci? 

— Pleci luni în Australia și ai de gând să lipsești două 
săptămâni? 

— Sydney, zâmbi larg Johannes. 

— Da, sigur că e în regulă, răspunse Miriam. 

— Sigur o să te descurci? Cu Marion și cu toate cele? 


VP - 180 


— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, sigur că o să mă descurc. 
Pot s-o sun oricând pe mama. Nu e nicio problemă. 

— Mulţumesc, Miriam, spuse Johannes, luând-o de mână. 
Pentru prima oară în decursul relaţiei lor, Miriam se simţea puțin 
stânjenită de ideea de a-l avea atât de aproape. 

— Nu vrei să-l încerci? 

— Ce? 

— Ceasul? 

— A... ba da, sigur că da. 

Miriam își puse ceasul albastru de fitness în jurul încheieturii. 

— Îți vine bine. 

— Chiar crezi asta? 

— Absolut. 

Îi strânse mâna, iar Miriam i-o strânse și ea ușor. 

— Cred c-ar trebui să sărbătorim, ce zici? Mi-au dat liber de la 
spital în weekend. Crezi că Marion ar putea să mai rămână cu 
mama ta și cu Rolf o noapte? Am putea să ieșim la cină sau 
ceva de genul ăsta, nu? 

— In seara asta? 

„O să fii acolo?” 

„Sigur că o să fiu acolo”. 

— Ar fi fost minunat, spuse Miriam, tușind și eliberându-și 
mâna ca să-și ia ceașca de cafea, dar i-am promis lui Julie că ies 
cu ea. 

— Din nou? În seara asta? 

— Da, încuviință ea. A fost o prostie, dar chiar nu se simte 
bine. Adevărul e că-i supărată. 

— OK. 

— Dar mâine? 

— Și mâine ar fi la fel de bine, răspunse Johannes, ridicându- 
se. Îl sun pe tata. 

— Sigur va fi încântat, zâmbi Miriam, ascunzându-se după 
ceașca de cafea în timp ce Johannes își lua mobilul. 


Capitolul 43 


Benedikte Riis trebuia să recunoască faptul că unul dintre 
polițiști se ţinea destul de bine. 


VP - 181 


Kim, așa îl chema; avea părul neted și închis la culoare, care-i 
cădea pe partea stângă a feţei, și era destul de simpatic. Nu se 
compara nici pe departe cu Paulus, bineînţeles, și totuși se 
fâstăci, în timp ce Helene le spunea tuturor să se așeze la 
locurile lor și să facă liniște. Chipeșul poliţist trebuia să facă un 
anunţ despre o foaie de hârtie, un desen copilăresc, mâzgăleli și 
chipul desenat al unei bufniţe. 

— Vă rog să faceţi liniște, cu toatele. E important, spuse 
Helene din nou. 

— Așadar, dacă vreunul dintre voi a mai văzut biletul ăsta, 
sau ceva asemănător cu el, trebuie să ne spuneţi imediat, rosti 
polițistul în timp ce împărțea copii după desen. 

— Aceia dintre noi care sunt aici se vor asigura că oricine care 
nu e o să vadă desenul, nu-i așa? 

Helene zâmbi și făcu un gest de încuviinţare spre clasă, dar 
mintea lui Benedikte Riis era deja în altă parte. 

Un desen găsit în vestiarul Camillei Green. 

„Cui îi pasă?” 

Avu o ușoară senzaţie de rău gândindu-se la asta. 

„Camilla Green”. 

Totul fusese perfect, până în ziua în care apăruse ea, cu râsul 
său cristalin și ochii ei strălucitori. Benedikte o simţise imediat; 
își dădea seama după felul în care se comporta în prezenţa ei. 
Că o plăcea. Paulus. Nu că el și Benedikte ar fi făcut vreodată 
sex, dar simţise că era ceva între ei. Că el o prefera pe ea, nu pe 
celelalte. În mod cert, îi acorda mai multă atenţie. Și, deși în 
adâncul sufletului știa că nu avea să se întâmple absolut 
niciodată, nu reușise să se oprească din a spera că, într-o bună 
zi, el avea să-și dea seama. Că îl iubea și că ei doi erau meniţi 
unul pentru celălalt. 

„Paulus și Benedikte”. i 

Cioplise cele două nume pe biroul din camera ei. In interiorul 
unei inimi. O acoperise, ca să nu vadă nimeni. Și, de fiecare 
dată când își trecea degetele peste numele lor, simțea că erau 
meniti să fie împreună. 

Fusese totul aproape real, chiar fusese; el îi arătase 
ascunzătoarea lui din pădure, îi arătase locul unde nu aducea pe 
altcineva; petrecuseră timp împreună, până în ziua în care 
apăruse ea. 

„Camilla Green”. 


VP - 182 


Benedikte de-abia reușise să își ascundă gelozia în momentul 
în care-și dăduse seama cât de obsedat devenise Paulus de ea. 
Cum îi făcea turul împrejurimilor. Cum își ţinea mâna pe spatele 
ei. Zâmbetul lui, ochii lui căprui frumoși privind-o pe fata cea 
nouă într-un fel în care nu o priviseră niciodată pe Benedikte. 

Se bucura de faptul că nu mai era Camilla. 

Poate că era oribil să aibă astfel de gânduri, dar le avea. Se 
bucura că nu mai era Camilla prin preajmă. Ea nu făcea decât să 
strice lucrurile. Pentru că ea nu-l iubea pe Paulus, nu așa cum o 
făcea Benedikte. Camilla căuta doar atenţie. Cum își umbla prin 
păr. Cum îi făcea ochi dulci în sala de mese. Aia nu era dragoste 
adevărată; nu era genul de dragoste pe care o împărtășea ea cu 
Paulus. Benedikte o știuse din prima zi, încă de când el o ajutase 
pe Camilla să-și coboare valiza din taxi. li urase bun venit. O 
condusese în camera ei. Nu voia să o facă târfă, nu, dar, de 
când ajunsese Camilla Green acolo, lucrurile nu mai merseseră 
la fel între ea și Paulus. 

Trebuia să-l protejeze; ăsta era rolul ei, pentru că el nu știa ce 
era bine pentru el. Cum se vedea din treaba cu plantele din cea 
mai îndepărtată seră. Plantele de canabis. Le arătase și altor 
fete? Nu, nu le arătase. | le arătase numai ei. 

„Vreau să-ţi arăt ceva, dar trebuie să nu spui nimănui”. 

Pentru că ea era, de fapt, cea pe care o voia. 

„Paulus și Benedikte”. 

Degetele ei atingeau inima de pe birou în fiecare seară 
înainte de a o săruta de noapte bună. 

— Deci, fetelor, o să ajutăm poliţia cu biletul ăsta, nu-i așa? E 
important. 

Aruncă o privire prin încăpere, apoi ieșiră din nou, mergând 
fiecare pe drumul ei. Benedikte își trase gluga gecii pe cap; își 
vedea respiraţia ieșindu-i sub forma aburilor în aerul rece. 

Ceva nu era în regulă cu lumea. Era foarte frig în octombrie. 
Nu trebuia să fie așa. Poate că era un semn. Că lucrurile nu erau 
așa cum era firesc să fie. Și se întâmplase ceva, nu-i așa? 
Camilla dispăruse. Poate că Paulus avea să-și dea seama, nu? 
După faptul că se lăsase bruma atât de devreme? Că făcuse 
alegerea greșită? 

Trebuia să-l vadă imediat; simțea asta. Aveau foarte multe de 
discutat. Celelalte îl căutaseră când poliţia apăruse acolo cu acel 
bilet, dar nu-l găsiseră. 


VP - 183 


Dar ea știa unde era el. 

Desigur că știa. g 

Benedikte Riis știa tot ce se putea ști despre Paulus. Il 
urmărea adesea. Îl spiona. Așa era mai bine. El nu știa asta 
mereu. Avea nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. 

Ascunzătoarea din capătul azilului. Chiar lângă gardul din 
vecinătate. Era bârlogul lui. Acolo-și făcea veacul. Nu multă 
lume știa de el, dar ea știa. Pentru că el o dusese acolo. O 
învățase cum să ruleze un cui. O mai făcuse de multe ori în 
trecut, dar se prefăcuse că nu știa cum se face, pentru că îi 
plăcea ca el să-i arate cum se face. 

Fumaseră iarbă împreună, râzând din orice, iar din acea seară 
devenise aproape un obicei; vinerea sau sâmbăta seara, ei doi 
stăteau acolo și râdeau împreună. 

Până când apăruse ea. 

„Camilla Green”. 

Uneori, Benedikte stătea afară. Dedesubtul ferestrei. Fără ca 
ei să ştie. Îi asculta cum șușoteau și râdeau împreună înăuntru. 

— Paulus? 

Benedikte ciocăni, dar nu primi niciun răspuns. 

— Paulus? 

Ciocăni din nou, deschise ușa mică și intră cu grijă în hambar. 


Capitolul 44 


Tor Olsen, custodele-șef de la Muzeul de Istorie Naturală, era 
un bărbat pe la vreo cincizeci de ani, care semăna un pic cu 
Albert Einstein, cu o claie de păr cărunt care-i stătea în toate 
direcțiile. 

— În sfârșit, iată-vă, spuse Tor Olsen, conducând-o pe Mia 
Kruger în biroul lui. Exact la timp, aș putea spune. Cafea, ceai, 
sau trecem direct la treabă? 

Era evident că domnul custode lua toată situaţia foarte în 
serios. Spargerea de la muzeu. Bufniţele dispărute. Cele 
douăsprezece maşini de poliţie cu semnale luminoase 
strălucitoare și sirene care urlau ar fi trebuit s-apară cu o 
grămadă de timp în urmă. Mia era uluită, dar o ascunse. Se 
obișnuise. Nu era o reacție ieșită din comun atunci când publicul 


VP - 184 


se confrunta pentru prima oară cu o infracţiune. Se aștepta ca 
poliţia să rezolve situaţia imediat. Să rezolve cazul, exact așa 
cum făcea la televizor. Naivitatea asta era chiar simpatică, dar, 
din nefericire, era foarte departe de adevăr. Cu un an în urmă 
fuseseră anunţate cam 130.000 de spargeri în Norvegia. Dintre 
acestea, 120.000 rămăseseră nerezolvate. Era chiar păcat. lar 
Mia avea dubii în privința faptului că resursele poliţiei, și așa 
foarte limitate, aveau să fie puse la dispoziţie pentru rezolvarea 
furtului câtorva bufnițe împăiate. Treizeci și trei de crime. 
Douăzeci și trei rezolvate. Fără cazuri abandonate. Prefera în 
mod cert această statistică. Dar spargeri? Nu, nu era nimic de 
laudă în ele. Nici nu erau problema ei. Avea și așa destule pe 
cap. 

— M-aș bucura să trecem direct la treabă. 

— Sunteţi doar dumneavoastră? întrebă omul, cu mintea-n 
altă parte, privind în jur. 

— Poftiţi? 

— Aţi venit aici singură? Unde sunt ceilalţi? 

Mia își mai ascunse un zâmbet. 

— Dumneavoastră sunteţi conștientă că noi avem aici o 
colecție unică, nu-i așa? Mai bine de două milioane de specii din 
toate colțurile lumii. Mamifere, păsări, pești, insecte, reptile, 
moluște, viermi intestinali. 

— Viermi intestinali? 

Olsen o privi peste ochelari. 

— Nevertebrate? Organisme uni și pluricelulare? 

Custodele-șef clătină din cap și oftă din greu. Deja se 
hotărâse asupra faptului că poliția nu dăduse o anchetă de acea 
anvergură pe mâinile cui trebuia. 

— Totuși, doar bufniţele au fost furate? întrebă Mia. 

— Doar? o privi mirat Olsen. Toate speciile de bufnițe din 
Norvegia adunate la un loc s-ar putea să nu vi se pară mare 
lucru - la urma urmei, nu avem decât zece specii -, dar, chiar și 
așa, dumneavoastră aveți habar câtă muncă am investit în 
colecția asta? 

— Am înţeles, spuse cu seriozitate. Zece specii în Norvegia? 
De bufniţe? 

— Există cucuveaua pitică, potârnichea-de-tundră, ciuful-de- 
câmp, două tipuri de buhă mare, huhurezul bărbos, huhurezul 


VP - 185 


mare, bufnița polară - cu tot cu striga, sunt unsprezece; am 
văzut-o de câteva ori, dar nu cuibărește în Norvegia. 

— Dumnezeule mare. Și unde erau expuse? 

— În colecţia noastră permanentă. „Animale endemice și non- 
endemice”. Facem rar schimbări în structura ei, dar recent am 
avut o idee. Bufniţe. Bufniţe din Norvegia. Sunt păsări 
încântătoare. Păsări misterioase. Tinerii le apreciază. Ne-ar fi 
crescut numărul de vizitatori. Știţi ce vreau să spun? 

Mia se străduia să rămână serioasă. Avea mari dubii cu privire 
la faptul că tinerii din zilele noastre ar fi fost tentaţi să ridice 
ochii din ecranele telefoanelor pentru a se uita la o colecţie 
unică de bufniţe din Norvegia, expusă la Muzeul de Istorie 
Naturală. 

— Înţeleg. Grozavă idee. V-aţi gândit bine. 

— Vă mulţumesc, zâmbi Olsen. Îmi închipui că doriţi să 
inspectaţi locul infracţiunii, nu? Și poate aţi dori să ne vedeţi și 
colecţia dacă tot sunteți aici? 

— Sigur, răspunse Mia, ieșind după el din birou. 

— Numim prima expoziţie „În adâncul mării”, spuse Olsen 
când ajunseră la intrarea în expoziţie. După cum puteţi vedea, 
avem scorpioni-de-mare, ace-de-mare, macrou, hering, rechini 
netezi... 

Mia începea să creadă că acţiunea era o pierdere totală de 
timp. Încă era epuizată după ce-l vizitase pe Sebastian Larsen și 
încă nu procesase toate informaţiile pe care i le oferise 
antropologul cultural. Secte. Ordine. Senatori și arhierei. Un 
întuneric pe care nu-l putea cuprinde cu mintea. Chiar acolo, în 
Norvegia? Îi venea greu să creadă. 

— Numim a doua expoziţie „Păsări de munte”, continuă 
Olsen, dar Mia abia dacă-l mai asculta în acel moment. După 
cum vedeţi, avem cormoranul moțat, garia, pescărușul-de- 
mare... 

Nu putea scăpa de sentimentul că era ceva important printre 
toate lucrurile pe care i le spusese Larsen. OTO. Invățăturile 
thelemite. „Fă ce voiești a fi împlinirea legii”. Cel mai probabil, 
nu erau decât niște baliverne. În cel mai fericit caz, erau doar 
niște idioţi inofensivi. Dar în combinaţie cu fata de 
șaptesprezece ani, așezată în pentagrama alcătuită din 
lumânări, și cu filmul cumplit pe care-l găsiseră? 


VP - 186 


— lar a cincea expoziţie... continuă Olsen, dar Mia ajunsese la 
limită; era pierdere de timp. 

— Unde e expoziţia cu păsări? întrebă ea. 

— Ah, aia e goală acum, spuse custodele. In locul ei, avem 
expuși reni. Vreţi să... 

— Nu, o să mă opresc aici, zâmbi Mia. 

Tor Olsen părea surprins. 

— Adică, dacă nu mai e nimic de văzut, cred c-ar fi bine să 
plec. 

— Atât de devreme? 

— Am aflat foarte multe lucruri. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

— Foarte bine, atunci, spuse custodele. 

În timp ce ieșea, Mia ridică privirea și observă o cameră într- 
un colţ. 

— Filmaţi toţi vizitatorii? 

— Da, dar doar pe durata orelor de program, din păcate. 

— lar spargerea a avut loc noaptea? 

— Da, v-am spus când am anunţat-o. N-aţi citit anunţul? Am 
venit la lucru, așa cum fac de obicei, la 7.15, iar când... 

— Desigur, nu fac decât să verific, spuse Mia. Deci, nu există 
imagini? 

— Nu, din păcate nu, răspunse custodele, conducând-o la 
ieșirea din expoziţie. 

— Aveţi mulţi vizitatori? 

— N-aș spune mulţi - în cea mai mare parte sunt grupuri de 
școlari; cei mai mulți vin pentru Grădinile Botanice. Acestea sunt 
unice și, ocazional, mai trec vizitatori și pe-aici. 

— Grupuri de școlari, ziceţi? întrebă Mia, devenind interesată. 
Aveţi o listă cu aceste vizite? 

— Da, avem, răspunse Olsen, dar o ţine Ruth. 

Grădinile Botanice. Azilul Hurumlandet. Plante. Flori. Era 
riscant, dar merita să încerce. 

— Ruth nu este aici acum? 

— Nu, Ruth a plecat în insula Gran Canaria. Suferă de 
reumatism și îi plătește statul drumurile până acolo. Vremea 
călduroasă îi face bine la articulaţii, știți? 

— Vă rog s-o rugați pe Ruth să îmi trimită o listă cu școlile 
care au vizitat muzeul până în momentul spargerii, bine? Când 
se întoarce. 

Mia găsi cartea de vizită în buzunarul interior și i-o dădu. 


VP - 187 


— Se va întoarce marți. Firește, o să îi spun, rosti custodele- 
șef, uitându-se la cartea ei de vizită. 

După ce o citi, ochii i se măriră. 

— Unitatea de omucideri? Dar...? 

— Aștept vești din partea dumneavoastră sau a lui Ruth, 
bine? zâmbi ea. 

Bărbatul cu părul cărunt încuviinţă precaut, văzând-o în acel 
moment într-o cu totul altă lumină. Mia îi simţi privirea 
urmărind-o tocmai până pe trepte, în jos, și afară, pe poartă. 

„Ce pierdere de timp”. 

Ar fi trebuit să petreacă ziua tăcând ceva mai productiv. Se 
uită la telefon. Era aproape ora 3. Reușise să tragă un pui de 
somn de câteva ore după conversaţia ciudată din biroul lui 
Munch. Plecase de-acolo nervoasă, dar începea să-și dea seama 
că bărbatul ar fi putut să aibă dreptate. Urcă în mașină în timp 
ce telefonul începea să-i sune. 

— Da, Mia la telefon. 

— Holger sunt. 

Işi dădea seama după vocea lui. Se întâmplase ceva. 

— Ai vești? 

— Categoric, răspunse Munch, în grabă. Kim și Curry au reușit 
să afle ceva de la azil. Paulus Monsen și una dintre fetele de 
acolo, Benedikte Riis. 

— Ce-i cu ei? 

Munch dispăru pentru o clipă. Mia auzea că se întâmpla ceva 
în fundal. 

— Îi aduc în Grønland, ca să fie interogaţi. De-acolo preluăm 
noi. 

— Gronland? 

— Da. 

— Sunt pe drum, rosti Mia, apoi băgă cheia în contact. 


Capitolul 45 


Mia închise ușor ușa după ea și intră în mica încăpere unde 
Curry stătea pe un scaun și îi privea pe Munch și pe Kim Kolso, 
care se așezaseră deja în camera de interogatoriu, avându-l pe 
Paulus Monsen de partea cealaltă a mesei. Tânărul cu buclele 


VP - 188 


închise la culoare părea stresat, ochii fugindu-i dintr-o parte în 
alta. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea, așezându-se pe scaunul de 
lângă Curry. 

— Vrei varianta scurtă sau pe cea lungă? 

— Scurtă, te rog, spuse Mia, fără să-și ia ochii de la oamenii 
aflaţi de cealaltă parte a ferestrei. 

— Tocmai ne pregăteam să plecăm, când băiatul ăla a 
traversat curtea valvârtej, cu fata alergându-i în urmă. Părea că- 
i sărise muștarul în legătură cu ceva, iar ea părea că plânsese; 
avea ochii roșii și era supărată rău... 

— Asta începe să sune a versiune lungă, zâmbi Mia. 

— Ha-ha, rosti Curry. 

Arăta mai bine decât ultima oară când îl văzuse. Ca și cum 
conflictul cu Sunniva s-ar fi rezolvat, iar el ar fi început din nou 
să gândească precum un poliţist. 

— Pe urmă? 

— Paulus a recunoscut că a cultivat canabis în seră și că el și 
Camilla Green erau implicaţi într-o relaţie. 

— Serios? 

— Mda. 

— Și de ce nu ne-a spus mai devreme? Cum a explicat treaba 
asta? 

— Ea avea sub șaisprezece ani când a început relaţia. Fain 
băiat, nu-i așa? 

Se aplecă mai aproape de geam, de parcă ar fi vrut să-l 
studieze pe tânăr. 

— Intră-n vorbă cu minore, le convinge să vină cu el în 
ascunzătoarea lui, unde le droghează cu iarbă ca să poată 
profita de ele. 

— Ascunzătoare? 

— Avea un soi de cuibușor de nebunii în capătul domeniului. 

— Și am verificat locul? 

— Echipa de la Medicină Legală e acolo acum, încuviință 
Curry, lăsându-se din nou pe spate. 

— N-am știut ce să spun, rosti tânărul din camera de 
interogatoriu. 

Mia dădu volumul mai încet, pentru a auzi restul informațiilor 
noi venite din partea lui Curry. 

— Cum rămâne cu fata? Cu Benedikte? 


VP - 189 


— Ea e interogată în camera B. 

— A vorbit cineva cu ea? 

Curry clătină din cap. 

— Ce rol are ea în toată povestea asta? Cu ce motiv aţi adus-o 
aici? 

Mia găsi o bomboană în buzunar și-l privi pe Paulus, care 
stătea foarte liniștit în acel moment. 

— Se acuză unul pe celălalt, spuse Curry. 

— De crimă? întrebă Mia, șocată. 

Curry încuviință. 

— A fost o crimă pasională. Un fel de triunghi amoros. Cei doi 
s-au certat chiar în fața noastră. A trebuit să le punem cătușe. 
De-atunci, niciunul din ei n-a mai zis mare lucru. 

— Și care-i planul? 

— Planul? întrebă Curry. 

— Da. Ce-avem de gând acum? Munch ce-a zis? 

— Deocamdată n-a spus foarte multe, răspunse Curry, 
ridicând din umeri. Mai întâi, îl luăm pe el. Apoi pe ea. Pe urmă, 
din nou pe el, cred. 

— Nu-i interoghează în același timp? 

— Nu. Munch a fost de părere că fata trebuie lăsată să fiarbă- 
n suc propriu o perioadă. Așteptarea îi sperie de fiecare dată. 

— Asta așa e, spuse Mia, ridicându-se de pe scaun, mergând 
pe coridor și ciocănind în ușa camerei de interogatoriu. 

Kim Kolso îi deschise. 

— Vrei să facem schimb? se oferi Mia. 

— OK, încuviință Kolso, lăsând-o să intre. 

— Este ora 16.05, spuse Munch în reportofon. Detectivul Kim 
Kolso a părăsit încăperea. A venit Mia Kruger. 

Tânăra își agăţă geaca din piele pe spătarul scaunului și se 
așeză. 

— Salut, Paulus. Mia Kruger, spuse ea, întinzând mâna peste 
masă. 

Tânărul aruncă o privire în urmă după Kim, care tocmai ieșise 
din încăpere, apoi o privi emoţionat pe Mia, înainte de a-i 
strânge ușor mâna. 

— Paulus Monsen. 

— Am auzit multe lucruri despre tine. Lumea spune că ești un 
tip de treabă. Foarte priceput, toată lumea de la azil te laudă... 

— Serios? întrebă tânărul, părând puţin confuz. 


VP - 190 


— Ești îndemânatic, zâmbi Mia. Foarte bun în ceea ce faci. 
Cred că-i frumos să auzi asta. Că toată lumea are o părere atât 
de bună despre tine. 

— Aa... da, mulţumesc, spuse Paulus, privindu-l cu emoție pe 
Munch, care, în mod evident, nu fusese la fel de prietenos. 

— Și doar așa, ca să știi, iarba, plantele, nu ne prea 
interesează - nu e treaba noastră, în regulă? Niţel canabis, 
câteva plante - cui îi pasă? S-ar putea întâmpla oricui. 

Mia fu conștientă de privirea de gheaţă a lui Munch, dar o 
ignoră. 

— E în regulă? îi zâmbi ea tânărului, care părea în continuare 
confuz. 

El îi aruncă încă o privire rapidă lui Munch, dar era evident că 
se simţea mai în largul lui privind-o pe ea. 

— Erau doar câteva plante, spuse el cu o voce scăzută. 

— Cum spuneam, uită de ele. Serios, nu contează absolut 
deloc. Mia îl simțea în acel moment cum lasă garda jos. Tânărul 
se lăsă ușor în spate pe scaun și-și trecu degetele printre bucle. 

— Era doar pentru consum personal. Nu aveam de gând s-o 
vând sau ceva de genul ăsta, dacă la asta vă gândiţi. 

— Exact. Nu-ţi mai bate capul cu asta nici măcar o clipă. 

Munch se pregătea să deschidă gura, să spună ceva, dar Mia 
îi dădu un cot pe sub masă. 

— Dar ceea ce e un pic mai serios... spuse Mia, prefăcându-se 
căzută pe gânduri. 

Simţea că tânărul de pe scaun începea să devină din nou 
agitat. 

— Ce-i? întrebă acesta. 

— Păi, e vorba despre Benedikte. Ea... spuse Mia, după o 
vreme, lăsându-și comentariul neterminat. 

— Ce-a spus Benedikte? ceru să știe tânărul. 

Mia ridică ușor din umeri și din sprâncene. 

— Curva! izbucni brusc Paulus. Spune cumva că eu am 
omorât-o pe Camilla? întrebă el cu ochi sticloși. Minte, zise 
tânărul, disperat, ridicându-se de pe scaun. Trebuie să mă 
credeţi. 

— Stai jos, îi ordonă Munch. 

Tânărul rămase în continuare în picioare. Îi implora din priviri 
pe amândoi. 

— Stai jos, îi ordonă din nou Munch. 


VP-191 


Paulus se așeză și-și îngropă capul în mâini. 

— Trebuie să mă credeţi, Benedikte nu e în toate minţile, s-a 
țăcănit la cap, o să... 

— O omori și pe ea? întrebă Munch, calm. 

— Ce? întrebă el, ridicând privirea spre ei, cu ochii măriți. 

— O să o omori pe Benedikte așa cum ai omorât-o pe Camilla? 

— Ce? Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu am omorât-o pe 
Camilla, asta tot încerc să vă spun! 

— Credeam că ai mărturisit, continuă Munch. Credeam că de- 
asta ești aici. 

— Mărturisisem? Nu, eu am mărturisit doar c-am cultivat 
plantele alea, zise el, privind-o din nou pe tânără, sperând că ea 
avea să-i vină în ajutor, dar Mia nu spuse nimic, ci-l lăsă pe 
Munch să continue. 

— Așadar, ai început o relaţie cu rezidenta Camilla Green, 
când era încă sub vârsta legală. Ai drogat-o în ascunzătoarea aia 
a ta și ai făcut sex cu ea. Asta s-a întâmplat? 

— Nu, răspunse Paulus, fixând din nou masa cu privirea. 

— Deci, nu erai într-o relaţie cu rezidenta Camilla Green? 
întrebă Mia cu amabilitate. Nu formați un cuplu? 

— Ba da, dar... 

— Dar ce? 

— N-a fost așa cum a spus el, răspunse Paulus, făcând un 
gest din cap către Munch. A făcut să sune totul foarte urât. 

Mia îl întrerupse. 

— Păi, atunci cum au fost lucrurile? Între tine și Camilla? 

— A fost... frumos, încercă Paulus. 

— Țineai la ea? 

— Am iubit-o, spuse tânărul, iar Mia observă că în acel 
moment se străduia din răsputeri să-și stăpânească lacrimile. 

— Și ea te iubea? 

Tânărul părea că are nevoie să se gândească pentru a 
răspunde. Ca și cum nu ar fi știut sigur răspunsul. 

— Cred că da, răspunse el, după o bucată de vreme. 

— Dar...? 

— Dar ea... Camilla era deosebită. Voia sa-și trăiască viața. 
Voia să fie un spirit cu desăvârșire liber, știți ce vreau să spun? 

Paulus ridică din nou privirea, dar evită contactul vizual cu 
Munch; în acel moment îi arunca Miei o privire aproape 
imploratoare. 


VP - 192 


— Vă rog, credeţi-mă; nu am ucis-o. Nu i-aș fi făcut niciodată 
ceva rău Camillei. O iubeam. Aș fi făcut orice pentru ea. 

— Dar ea nu te-a vrut, așa că tu ai luat oricum ceea ce-ţi 
doreai, așa-i? remarcă Munch cu duritate. 

Mia se încruntă către Munch și clătină din cap. Mia Kruger 
avea tot respectul pentru el, dar, uneori, șeful ei avea tendinţa 
de a fi prea simplist în gândire. 

— Nu, rosti Paulus, retrăgându-se din nou în sine. 

— Din câte îmi aduc aminte, ai acuzat-o pe Benedikte că ar fi 
ucis-o pe Camilla, nu-i așa? 

Urmă un scurt moment de liniște înainte ca tânărul să 
răspundă: 

— Era vorba doar de ceva ce am spus într-un moment de furie 
necugetată. Eram supărat. 

— Pe Benedikte? 

— Da. 

— De ce? 

— A venit la ascunzătoarea mea, spuse tânărul, ridicând din 
nou privirea. A început să vorbească verzi și uscate despre cum 
eram meniţi unul pentru celălalt, și despre cât de bine era că 
dispăruse Camilla din peisaj, și că puteam fi împreună, și că de- 
aia trimisese ea mesajul ăla. 

— Care mesaj? întrebă Munch. 

— Ce? zise Paulus; nu părea să fie complet prezent. 

— Care mesaj? repetă Munch întrebarea. 

— Cel de pe telefonul Camillei. 

— Benedikte avea telefonul Camillei? 

Mia îi aruncă o privire fugară lui Munch, care-i întoarse 
privirea surprinsă. 

— L-a găsit în camera Camillei, după ce a dispărut, continuă 
Paulus; era evident că tânărul era epuizat. 

— Vreau să fim foarte bine lămuriţi în privinţa asta, spuse 
Munch. Despre care mesaj este vorba? 

Paulus își trecu mâna peste frunte. 

— Ea i-a trimis un mesaj lui Helene în care spunea că totul e 
în regulă. 

— De pe telefonul Camillei? 

Paulus încuviinţă. 


VP - 193 


— Și atunci m-am pierdut cu firea. Nu am vrut să o acuz pe 
Benedikte că a ucis-o pe Camilla. Îmi pare rău c-am spus asta. O 
fi ea nebună, dar nu i-ar trece niciodată prin minte așa ceva. 

— A spus ceva despre motivul pentru care a trimis acel 
mesaj? vru să știe Mia. 

— Ca să nu o caute nimeni. 

— Pentru că, în cazul în care Camilla dispărea de tot, voi doi 
puteaţi fi împreună? 

— Ceva de genul ăsta, răspunse tânărul, părând că-i e greu să 
vorbească. 

— Hai să luăm o pauză, spuse Munch privind-o pe Mia, care-i 
răspunse printr-un gest de încuviinţare. Ți-e foame, Paulus? Vrei 
să mănânci sau să bei ceva? 

Băiatul cu bucle ridică ușor din umeri și răspunse, fără să-i 
privească în ochi: 

— Un burger, poate. Și o Cola. N-am prea mâncat în ultima 
vreme... 

Vedeau că de-abia reușea să-și stăpânească lacrimile. 

— Este ora 16.32. Interogatoriul lui Paulus Monsen s-a 
încheiat, spuse Munch, oprind reportofonul. 


Capitolul 46 


Miriam Munch stătea în stradă, în faţa blocului din cărămidă 
roșie, cu mintea plină de îndoieli. Fusese foarte sigură. Nu mai 
trăise niciodată senzațiile din noaptea precedentă, dar, de când 
luase masa cu Johannes, în mintea ei începură să se strecoare 
alte gânduri. Nu-și făcea griji în privinţa soţului ei; nu, ea se 
gândea la Marion. Biata, micuța Marion, cum avea ea să accepte 
ideea? La urma urmei, nu făcuse nimic greșit. De ce trebuia o 
fetiță minunată, în vârstă de șase ani, să treacă prin toate 
acestea, să i se năruie toată lumea doar pentru că mama ei era 
îndrăgostită de un alt bărbat? 

Miriam aruncă o privire spre ceasul pe care i-l dăruise 
Johannes, simțindu-se din nou vinovată. El făcuse un efort foarte 
mare, își luase liber de la serviciu, gătise o masă excelentă 
pentru ei doi, propusese să iasă la cină, îi cumpărase un cadou. 
Da, urmărea un scop, voia să ajungă la Sydney, dar ce conta? 


VP - 194 


Aruncă din nou o privire rapidă în sus, către clădire, spre 
apartamentul unde petrecuse noaptea cu puţin timp înainte. 

Ora 8.00. Acela era momentul în care începea. Întâlnirea. 
Atlantis Farms. Un laborator din Hurum care se folosea de 
animale pentru experimente ilegale. Încă mai avea timp să se 
răzgândească. Nu-și sacrificase viața printr-o semnătură. Încă 
mai avea timp să ia tramvaiul înapoi. Să meargă tocmai până 
acasă. Să ia o rochie pe ea. Să iasă până la urmă la cină cu 
Johannes - nu, se oferise din proprie iniţiativă pentru o tură de 
noapte. Putea să ia mașina. Să o ia pe Marion. Să se uite la un 
film sau ceva de genul ăsta. A/bă-ca-Zăpada. Sau Frumoasa 
Adormită. Unul dintre filmele alea cu prințese de care nu se mai 
satură fetiţele de șase ani. Aproape că simțea trupușorul cald al 
lui Marion sub pătură, pe canapea. Degeţelele ei într-un bol cu 
floricele de porumb. Ochii ei ageri, naivi, fixaţi asupra ecranului. 

— Nu mânca din măr, a fost otrăvit! 

Miriam zâmbi pentru sine și găsi o ţigară în buzunarul hainei. 
O aprinse și-și legă mai strâns fularul în jurul gâtului. 

„Un raid?” 

Cu doar câţiva ani în urmă, nu s-ar fi gândit de două ori când 
venea vorba despre așa ceva. Nu s-ar fi întrebat vreodată dacă 
era înțelept să participe. Miriam Munch nu putea suferi 
nedreptatea. Oamenii îngrozitori aflaţi în poziţii de autoritate 
care îi exploatau pe alţii, fie oameni sau animale, pentru a-și 
crește profiturile. Îi plăcuse la nebunie perioada petrecută la 
Amnesty Internațional”. Se trezea dimineaţa simțind că 
activitatea ei are o oarecare valoare, că putea schimba ceva. 
Dar mai apoi, la vârsta de nouăsprezece ani, o născuse pe 
Marion și se îngrijorase că nu avea să se descurce în calitatea 
de mamă, temându-se că nu avea să fie suficient de bună, așa 
că-și dedicase tot timpul fetiţei ei. 

„La naiba cu toate”. 

„Trebuie să existe niște limite”. 

Atlantis Farms. Animale neajutorate închise în cuști, supuse 
zilnic la dureri, numai pentru ca oamenii care aveau și așa mult 
prea mulţi bani să aibă și mai mulţi. 

Voia să participe. 


17 Organizaţie nonguvernamentală britanică, fondată în 1961, care militează pentru 
drepturile omului (n.tr.). 


VP - 195 


Miriam aruncă ţigara și o luă repede pe scări, spre 
apartamentul de la etajul al doilea. 

— Salut, zâmbi Ziggy în timp ce deschidea ușa. Începusem să 
cred că nu mai vii. 

— Am întârziat prea mult? întrebă Miriam, agăţându-și haina 
și fularul în cuierul din hol. 

— A, nu, rosti Ziggy, conducând-o în camera de zi. Am început 
la ora 7.00, nu c-ar avea vreo importanţă. 

— Parcă spuneai că e la ora 8.00, nu? întrebă Miriam. 

— Nu contează, făcu un semn cu ochiul Ziggy și o prezentă 
micului grup din camera de zi. 

— Lume, pentru aceia dintre voi care nu o cunosc, ea este 
Miriam Munch. Va veni cu noi marţi. Știu că pentru unii dintre 
voi ar putea părea ciudat să includem o persoană nou-venită, 
dar vă pot asigura că Miriam e de-a noastră. Avem nevoie de tot 
ajutorul pe care-l putem primi, nu-i așa? 

— Salut, spuse Miriam. 

— Salut. 

— Bine-ai venit. 

— Imi pare bine să vă cunosc. 

— Salut, Miriam, spuse Julie, ridicându-se s-o îmbrăţișeze și 
să-i dea un pahar cu vin. E foarte tare că te-ai hotărât să ni te 
alături. 

— Abia aștept, zise Miriam, găsind un loc lângă prietena ei pe 
podea. 

— Eu am fost cel care-a propus-o, deci știți că e în regulă. 

Era tânărul din bucătărie, cu ochelari rotunzi. Îi zâmbi, ușor 
stânjenit, poate în semn de scuze pentru că încercase să intre în 
vorbă cu ea fără să știe cine era. 

— Nu e întru totul adevărat, nu-i așa, Jacob? întrebă Ziggy. 

— Ba sigur că e. Am spus că e fiica lui Holger Munch însuși, 
trebuie să o convingem să ni se alăture, să ne obțină informații 
din culise și toate astea. 

— Da, foarte bine, Jacob. Miriam ni se alătură numai și numai 
datorită ţie. Îţi mulţumim tare mult, spuse Ziggy. 

— Cu plăcere, cu plăcere, se înclină ușor Jacob în faţa tuturor. 

— Dar, serios, nu o să fie nicio problemă, nu? 

Intrebarea venea de la un tânăr în pulover, care se sprijinea 
de fereastră, cu braţele încrucișate pe piept și cu o expresie 


VP - 196 


sobră pe față. Miriam îl văzuse la petrecerea lui Julie, dar nu își 
amintea cum îl chema. 

— Ce să fie o problemă? întrebă Ziggy. 

— Că e rudă cu un poliţist, nu? 

— Nu, nu, începu Ziggy. Ea e... 

— Mulţumesc, Ziggy, dar mă pot apăra și singură, spuse 
Miriam, trezindu-se deodată singură în mijlocul camerei, cu ochii 
tuturor ațintiți asupra ei; nu era ceva ce plănuise, dar era 
animată de simţul datoriei. Da, zâmbi ea, având ușoare regrete, 
dar nu mai avea cum să întoarcă timpul, deci trase aer în piept 
și merse cu hotărâre înainte. Deci, numele meu este Miriam. 
Salutări tuturor. 

— Bună, Miriam. 

— Bine ai venit. 

Feţele celor din jur continuară să zâmbească, în afară de cea 
a omului cu puloverul, care stătea la fereastră, a cărui privire 
era tot întunecată și ale cărui braţe stăteau tot încrucișate pe 
piept. 

— Nu știu dacă stătea careva dintre voi pe vremuri pe la Blitz, 
dar eu acolo am început, pe vremea când aveam cincisprezece 
ani. Am mărșăluit împotriva rasismului și nazismului, am făcut 
parte din Amnesty, azi mă ofer voluntară în Liga pentru 
Protecţia Animalelor. Am fost legată de gardurile de protecție 
din faţa clădirii Storting'$, am fost lovită cu o copită în cap de un 
cal al poliției și m-am ales cu cincisprezece copci în urma acelei 
lovituri. Am promovat drepturile femeilor și da, sinceră să fiu, nu 
știu foarte multe despre ceea ce urmează să faceţi - despre 
ceea ce urmează să facem -, dar închiderea animalelor în cuști, 
indiferent de motiv, mă înfurie atât de tare, încât... 

Miriam își pierdu energia și rămase în continuare în picioare, 
neștiind ce să spună. 

— Nu era nevoie să faci asta, Miriam. Avem încredere în tine, 
spuse Ziggy. Cu toate astea, îţi mulțumim. 

— Eu am recomandat-o, deci e deja acceptată, n-am 
dreptate? interveni Jacob. 

Miriam se așeză din nou, simțindu-se un pic stânjenită de 
interpretarea ei prea teatrală. 

Ziggy bătu din palme și aruncă o privire grupului restrâns. 

— Are cineva vreo întrebare înainte să mergem mai departe? 


18 Clădirea Parlamentului norvegian (n.tr.). 
VP - 197 


Capitolul 47 


— Ce părere ai? întrebă Munch. 

Tocmai traversase cu grijă barul Justisen, având în mâini o 
bere și o sticlă de apă minerală Farris, și puse berea pe masă, în 
faţa ei. 

— Despre ideea de a-i ţine peste noapte, la asta te referi? 

— Da. 

Mia luă relaxată o gură de bere, într-o încercare nu foarte 
reușită de a-și ascunde setea în fața lui Munch. 

Nu mai luase nicio pastilă de douăzeci și patru de ore, iar în 
acel moment simţea nevoia de alcool pentru a-și calma nervii. 

— E inutil. 

— Deci, nu crezi că a făcut-o unul din ei? 

— Nu, răspunse Mia. Tu crezi? 

— E posibil, zic și eu. 

— Ce-i posibil? 

— Să complicăm treaba asta mai mult decât e, de fapt, spuse 
Munch, punându-și haina pe un scaun alăturat. 

— In ce sens? 

— OK, hai să trecem cu vederea felul în care a fost omorâtă și 
să analizăm în schimb motivele. 

Mia mai luă o gură de bere. 

— Benedikte era geloasă? 

— Da, răspunse Munch. Și un pic cam cu nervii în piuneze, nu 
ţi s-a părut? 

— Ba da, dar dacă voia să scape de Camilla, de ce i-a lăsat 
cadavrul undeva unde-l puteam găsi? 

— Bine punctat, dar chiar și-așa. 

— Nu pare genul. E mult prea sensibilă. Instabilă. Crima asta 
e mult mai calculată. Mai elaborată. Rar găsești crime pasionale 
care să fie așa. 

Mai luă o gură de bere. Douăzeci și patru de ore fără 
medicamente; începea să intre în sevraj. 

— Dar pot fi, nu-i așa? întrebă Munch. 

Mia îl privi și se întrebă de ce insista pe ideea că Benedikte 
Riis sau Paulus Monsen era persoana pe care-o căutau. Pentru 
ea era dureros de evident că niciunul din ei nu era criminalul. Nu 
erau decât doi tineri care se implicaseră într-un triunghi amoros 


VP - 198 


inofensiv. Nu fusese nevoită să petreacă mult timp în camera de 
interogatoriu pentru a ajunge la acea concluzie, dar Munch nu 
părea să fie dispus să renunţe la suspiciuni. 

— Da, desigur, doar că eu nu văd cum ar putea fi vorba de 
așa ceva în cazul ăsta. Și motivul lui? Sex cu o minoră? Câteva 
plante de canabis în seră? Deci, care-i teoria ta? 

— S-ar putea să fie implicaţi în asta împreună, sugeră Munch, 
sorbind o gură din apa minerală. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu? întrebă Mia, dând berea la o 
parte. 

— Da. 

— Ne-au spus adevărul. Benedikte Riis era obsedată de 
Paulus. Înţeleg de ce, oarecum: e un tânăr charismatic, cu un 
aspect plăcut. Camilla își face apariţia, iar lui Paulus i se aprind 
călcâiele după ea. Se îndrăgostesc. Se implică într-o relaţie. Apoi 
Camilla dispare. Benedikte îi găsește mobilul, trimite un mesaj 
în care spune că e în regulă, pentru ca nimeni să nu o caute. Pe 
urmă, iubiţelul îi rămâne doar ei. 

— Și-atunci, crezi că-i exact cum ne-au spus ei? întrebă 
Munch. 

— Eu așa cred. 

Mia chemă chelnerul și arătă spre paharul ei gol. 

— Păi, și de ce mai vorbim despre asta? vru să știe Munch. 

Mia zâmbi discret. 

— Tu ești ăla care tot vorbește despre asta, nu eu. 

— Deci, crezi c-ar trebui să le dăm drumul în noaptea asta? 

— Cred c-ar putea merita să mai încercăm o dată. S-ar putea 
să apară ceva folositor mâine, deși am dubii foarte serioase. 

Mia zâmbi politicos către chelner, care-i mai aduse o bere. 

— Așadar, tu crezi că Benedikte a aruncat mobilul Camillei 
într-un coș de gunoi și că nu o să-l mai găsim niciodată? 

Mia încuviinţă și duse paharul la gură. Se hotărâse: gata cu 
pastilele, deși știa că urma să fie greu. Avea să-i lipsească 
starea delirantă pe care i-o aduceau și capacitatea lor de a-i 
face imaginile din minte să dispară. 

Trupul gol, contorsionat, din poiană. 

Umbra de pe perete. 

Cosmarul care o făcuse să piardă pentru o clipă contactul cu 
realitatea. 

Cred că slujba ta te îmbolnăvește. 


VP - 199 


Răul ăla. 

Întunericul ăla. 

Slavă Domnului, simţea alcoolul începând să-și facă efectul. 

— N-ai aflat nimic de la Muzeul de Istorie Naturală? întrebă 
Munch, luând încă o gură de apă minerală. 

— O pierdere de vreme, răspunse Mia. Dar Ludvig? Peruca? 
Magazinul specialistului? 

— Nici acolo n-am avut noroc, oftă Munch. N-a fost cumpărată 
de la ei, dar cred că mai există un magazin, la care o să încerce 
să meargă mâine. 

— OK. 

— Deci, ce părere avem? Dacă ăștia doi pe care-i avem închiși 
în momentul ăsta nu au făcut-o, atunci, cine-a făcut-o? 

— Helene Eriksen. Cei doi profesori. Una dintre celelalte șapte 
fete. 

— Anders Finstad a fost exclus de pe listă? 

— Din punctul meu de vedere, da. 

— E vorba de cineva de la azil? 

— Tu ce părere ai? 

Munch scăpă un oftat și tăcu pentru o clipă, iar Mia își dădu 
seama care era motivul pentru care încă lua în considerare 
posibilitatea ca Paulus și Benedikte să o fi făcut. Pentru că nu 
aveau alți posibili suspecți. Aveau multe informaţii, foarte multe 
probe, și totuși nu făceau decât să orbecăie prin beznă, iar pe 
Munch îl scotea din sărite treaba asta. 

— Tot n-am aflat nimic de la locul crimei? întrebă Mia. 

Munch clătină din cap a disperare. 

— Nici urme de pași. Nici urme de ADN pe corpul Camillei. 

— Nu era însărcinată, nu-i așa? 

— Ce? Nu, nu din câte spune Vik, de ce? o privi Munch cu 
interes. 

— Pentagrama, răspunse Mia. M-am interesat de ea. De 
simbolistica ei. 

— ŞI? 

— Ce vreau să spun e că trebuia să existe un motiv pentru 
care era aranjată așa. Cu excepţia cazului în care cineva 
încearcă să ne conducă în direcția greșită. 

— Categoric, zise Munch. Ce ai aflat? E vorba despre vreo 
sarcină? 


VP - 200 


— Nu tocmai, dar îţi aduci aminte cum i-au fost aranjate 
brațele? 

— Da. 

— Arătau spre cele două lumânări din pentagramă. 

— Da. 

— Au o semnificaţie, continuă Mia. Cele cinci colţuri reprezintă 
spiritul, apa, focul, pământul și aerul. 

— Așa, spuse Munch. Și ce legătură au astea cu sarcina? 

— Mai există un nivel al simbolisticii. 

Mia își dădea seama că el n-o urmărea în acel moment. 

— Continuă. 

— Simbolistica mai profundă arată că brațele ei erau 
îndreptate spre altceva. Mamă. Și naștere. 

— Așa, spuse Munch, încruntându-se. Dar ea nu era 
însărcinată? 

— Nu, dar tot cred c-ar putea fi vorba despre ceva relevant. 
Am nevoie de timp ca să aprofundez problema. Să văd dacă 
găsesc ceva de care să ne putem folosi. Ceva care să aibă 
legătură cu toate informaţiile pe care le avem până acum. Mă 
gândeam să mă închid în casă și să mă afund în studiu. 

— Fă tot ceea ce crezi că e nevoie să faci, dar lasă-ţi telefonul 
deschis, spuse Munch, luându-și scurta pe el. Acum, am nevoie 
să dorm un pic. Incă am o mică speranţă că o să reușim să 
scoatem ceva mai mult de la ei mâine. Vrei să luăm împreună 
un taxi? 

Mia își dădea seama după expresia feței lui că, de fapt, nu îi 
pusese o întrebare. În acel moment, își intrase în rolul de 
„tăticul Holger”. Care voia doar să se asigure că ea ajungea la 
timp acasă, în pat. 

— Da, ar fi tare bine, spuse Mia, simulând un căscat înainte 
de a se ridică și de a-și lua pe ea geaca din piele. 


Capitolul 48 


Mia Kruger așteptă până când farurile din spate ale taxiului 
dispărură înainte să-și tragă căciula din lână mai tare peste 
urechi și să se îndrepte spre strada Hedgehaugsveien. Gândul la 
apartamentul ei rece, sărac mobilat, nu o atrăgea mai deloc. Nu 


VP - 201 


avea să reușească să doarmă. Pe lângă asta, mai simţea nevoia 
unui pahar cu băutură. Simţea nevoia să se piardă. 

Vineri noaptea, în Oslo. Strânse geaca pe ea și merse pe 
străzi, cu fruntea plecată, lipsindu-i energia necesară pentru a 
privi în ochi oamenii pe lângă care trecea și lumea reală din care 
nu avea să i se permită niciodată să facă parte. Oameni care 
mergeau la serviciu de luni până vineri și care petreceau la 
sfârșit de săptămână. Făcu un gest scurt din cap către 
bodyguard. Barul era aglomerat, dar masa din capăt, unde îi 
plăcea să se ascundă, era liberă. Cât de convenabil. Comandă 
un Guinness și un Jägermeister și se așeză discret pe canapeaua 
roșie. Toţi erau acolo însoţiţi. Ea era singură, într-un colț. 
Departe de lumea asta. Oameni cu feţe zâmbitoare, cu pahare 
în ambele mâini, care ieșiseră cu prietenii, cu alţi oameni, în 
timp ce ea stătea singură într-un colț, simțind un fel de 
responsabilitate pentru ei toți. 

„Revino-ţi”. 

Mia dădu pe gât Jăgermeisterul, îl clăti cu o gură zdravănă de 
Guinness și clătină din cap. 

„iti plângi de milă, cumva?” 

Nu, chiar trebuia neapărat să se adune. Nu îi stătea deloc în 
fire să se comporte așa. Scoase din geantă carnetul și creionul 
și le puse pe masă, în faţa ei. Cine era ea? Era Mia Kruger, nu? 
Avea de gând să stea acolo și să se înece în autocompătimire? 
Nu, la naiba. Trebuia să aibă niște limite. Mia deschise carnetul, 
scoase capacul pixului și găsi o pagină goală. Psihologul. Totul 
era din vina lui. 

„Cred că slujba ta te îmbolnăvește”. 

Era o mare vrăjeală. Regreta în acel moment că fusese de 
acord să se supună ședinţelor de terapie. Că lăsase un idiot să 
se joace cu mintea ei, să o facă să creadă că era adevărat, că 
avea nevoie să se vindece. ÎI ţinuse din scurt, chiar așa făcuse. 
La fiecare ședință. Spusese „da” și „nu” acolo unde fusese cazul 
și totuși nenorocitul ăla reușise să i se bage pe sub piele. 

Ideea că era ceva în neregulă cu ea. 

Dă-o dracului. Se hotărâse, în acel moment, ajutată fiind și de 
căldura transmisă de către alcool, că puteau să creadă ce voiau 
mușchii lor. Mikkelson, Mattias Wang, chiar și Munch; ea știa 
exact ce fel de persoană era, și era perfect în regulă. 


VP - 202 


O subminaseră. Voci micuţe, care vorbeau în șoaptă, venind 
spre ea din toate direcțiile; în acel moment, trăgea linia. Chemă 
chelnerul și arătă spre paharul ei de tărie gol și, la puţin timp 
după aceea, un alt pahar de Jăgermeister își făcu apariţia pe 
masa ei. Ce dracului știau ceilalți despre cum era să fii în pielea 
ei? Alte mesaje din partea psihoterapeutului. „Să-ţi fac altă 
programare? Cred c-ar fi o idee bună”. Privirea lui Munch, din 
cealaltă parte a mesei. „Cred c-ar trebui să te odihnești”. 

„Ce tâmpiţi încrezuţi”. 

Mia zâmbi pentru sine, bău o gură de Guinness și puse pixul 
pe hârtie. 

„Foi goale”. 

„Important. Priveşte totul cu alţi ochi”. 

Puternică. Se simţea din nou puternică. Nu mai conta dacă 
vorbea sau nu alcoolul din ea. Goli paharul de Guinness, mai 
ceru un rând și ignoră agitația din bar cu zâmbetul pe buze. 
Pixul începu să-i gonească pe foaia de hârtie. 

„Camilla. Aleasa. Mamă. Naștere. Șaptesprezece ani. Trăsnită. 
Neconvenţională. Pene. Bufniță? Moarte? Strangulată. De ce 
strangulată? De ce în jurul gâtului? Respirație? Aer. Respirația 
înseamnă viaţă? Braţele ei. În pădure? De ce nu era îmbrăcată?” 

Mia dădu pe gât o gură zdravănă din berea neagră, fără să 
țină seama de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei. Scrise 
„ritual” peste ultimele sale însemnări și trecu stiloul pe pagina 
opusă din carnet, scrise „beci” în vârful paginii, goli repede 
paharul de tărie și puse din nou pixul pe hârtie. 

„Întunecat. Întuneric. Animale? Care e povestea cu animalele? 
De ce ești tu un animal? Hrană. Nutreţuri pentru animale. De ce 
nu ţi se permite să mănânci, Camilla? Cine e cu ochii pe tine? De 
ce e cu ochii pe tine? Și de ce nu porţi peruca atunci când alergi 
pe roată? Când e cu ochii pe tine? De ce e cu ochii pe tine? 
Pentru că ești tu, fără acea perucă? De ce ești tu însăţi în beci? 
Dar nu și atunci când zaci în pădure?” 

Mia mai comandă un rând, deși încă nu terminase berea. Goli 
paharul, exact la timp pentru sosirea celuilalt rând, duse paharul 
mic pentru tărie la gură și se lăsă ușor pe spate pe canapeaua 
roşie, pentru a studia mai bine notițele. 

Incepea să se prindă de ceva. 

Era furioasă că-i lăsase să se joace cu mintea ei. Nu avea să 
mai lase să se întâmple așa ceva vreodată. 


VP - 203 


Categoric începea să se prindă de ceva. 

Mia băgă pixul în gură. „Unu: stai întinsă în fața noastră, 
reînnoită, diferită. În pădure. Pe pene. Protejată? Nou-născută? 
Doi: când ești un animal în cușcă, alergi pe roată, când trebuie 
să muncești. Trebuie să muncești, Camilla? Trebuie să 
demonstrezi ceea ce poţi face?” 

Mia întoarse pagina și lăsă pixul să gonească pe următoarea 
foaie albă. 

„Mamă? Voiai să devii mamă, Camilla? Voiai un copil? Aleasa. 
De ce erai tu aleasa? Urma să fii mamă? Mama copilului?” 

Mia își dădu seama că stătea cineva în apropierea mesei ei, 
probabil chelnerul, și încercă să-i facă semn să plece; avea 
destulă băutură în pahare, dar persoana respectivă refuza să se 
clintească. 

— Mia Kruger? întrebă silueta și, deși Mia ar fi preferat să fie 
lăsată în pace, ridică ezitant privirea din notițele ei. 

— Da? 

În fața ei stătea un tânăr. Purta un costum negru și o cămașă 
albă proaspăt călcată, dar avea un fes pe cap. 

— Sunt ocupată, spuse Mia. 

Tânărul își scoase fesul, scoțând la iveală o claie de păr des, 
negru pe laterale și cu o dungă albă în mijloc. 

Mia simţea cum îi crește iritarea. Se prinsese de ceva. 
Răspunsul era undeva pe foile de hârtie, chiar în faţa ei. 

— Eu sunt Sconcsul, se prezentă tânărul. 

— Poftim? 

— Numele meu e Sconcsul, spuse tânărul din nou, zâmbindu-i 
ștrengărește. Mai ești ocupată? 


Capitolul 49 


Sunniva Rod lucrase în tura de după-amiază și era mai 
epuizată decât de obicei. Dormise prost, se foise și se sucise în 
pat, având vise urâte. Se întreba ce anume le-ar fi putut cauza. 
Să fi fost din cauză că el încetase s-o mai sune? La început, o 
sunase întruna, apeluri nesfârșite și foarte multe mesaje, apoi 
se oprise. Nimic. Oare Curry păţise ceva? Avusese vreun 
accident? Poate c-ar fi trebuit să sune să verifice, nu? Scăpă un 


VP - 204 


oftat și intră în ultimul salon pe care mai trebuia să-l verifice ca 
să-și poată termina tura. Torvald Sund, vicarul nebun. De obicei, 
se oprea pur și simplu în faţa ușii, pregătindu-se sufletește 
pentru a intra, dar în ziua aceea era prea obosită; nu avea 
energia necesară. Voia doar să meargă acasă și să doarmă. 

Intră în salon și se sperie puţin când îl văzu stând în șezut, cu 
ochii larg deschiși și cu un zâmbet întipărit pe faţă. Ca și cum ar 
fi așteptat ca ea să sosească. 

— O să mor în curând, anunţă vicarul. 

— Nu vorbi așa, Torvald, spuse Sunniva, îndreptându-se spre 
noptiera lui, pentru a da la o parte prânzul pe care i-l aduseseră 
colegii ei, dar de care nu se atinsese. Nu ţi-e foame? Nu vrei să 
mănânci ceva? îl întrebă Sunniva. 

— N-o să am nevoie de mâncare în rai, răspunse vicarul, 
zâmbind în continuare, nedezlipindu-și privirea de ea; o 
neliniștea. 

— Nu spune lucruri de genul ăsta. Mai ai multe zile frumoase 
de trăit. 

— O să mor în curând, repetă vicarul, de data aceasta ceva 
mai insistent. Dar nu-mi pare rău, pentru că o să ajung, până la 
urmă, în rai. Dumnezeu mi-a spus că o să mă pot căi pentru 
păcatele mele. 

Sunniva începu să-i dea prânzul la o parte. 

„Nu o să merg în rai”. 

„Am păcătuit”. 

De ce nu o sunase Curry? Se întâmplase ceva? 

Luă tava de pe noptieră și dădu să plece. 

— Nu, ascultaţi-mă, insistă vicarul. 

Privirea Sunnivei căpătase o nuanţă imploratoare. Era foarte 
obosită. 

— Trebuie să iau asta, Torvald, spuse ea, forțându-se să 
zâmbească. Apoi, mi se termină tura. Dar vor veni ceilalţi, deci o 
să fie în regulă. 

— Nu, rosti bătrânul cu glas tare, ridicând un deget strâmb. 
Trebuie să fii tu. 

Sunniva era speriată și se opri în mijlocul încăperii, cu tava în 
mâini. 

„Vicarul nebun”. 

Nu. Voia doar să meargă acasă. 


VP - 205 


— Vă rog, spuse el cu o voce stinsă în timp ce ea se îndrepta 
spre ușă. Nu am vrut să strig la dumneavoastră, Doamne, iartă- 
mă, dar așa e menit să se întâmple. Dumneavoastră sunteți 
mesagera. 

__ Sunniva se întoarse și se uită la el. O privea fix, implorând-o. 
Işi împreunase mâinile a rugă. 

— Vă rog. 

— Ce să ascult? oftă Sunniva. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse bătrânul când o văzu pe 
Sunniva punând tava pe masa de lângă ușă și venind înapoi la 
căpătâiul patului lui. Și eu, și Dumnezeu vă multumim. 
Mesagera. 

Ridică braţele spre ceruri și murmură ceva. 

— De ce sunt eu mesagera, Torvald? întrebă Sunniva. Și care 
e mesajul? Pentru cine e? 

Vicarul îi zâmbi din nou. 

— La început, nu am înțeles, dar, în cele din urmă, mi-am dat 
seama cine sunteţi dumneavoastră. 

— Cine sunt eu? Torvald, dar știi cine sunt eu. Ne cunoaștem 
de o grămadă de timp. 

— A, nu, nu, spuse bătrânul, tușind ușor. Nu mi-am dat seama 
până nu le-am auzit vorbind pe celelalte asistente. 

— La ce te referi? 

— Păi, știți dumneavoastră că ele șușotesc și bârfesc când îmi 
schimbă mie patul. Ele nu cred că are și Torvald urechi, ele nici 
nu cred că e om, cred că e doar cineva care așteaptă să moară; 
nu, n-o să știe că vorbim despre Sunniva. 

— Ce? rosti Sunniva, confuză. Ce spun despre mine? 

Brusc, devenise interesată de ceea ce avea de spus bătrânul. 

— lar în acel moment, eu mi-am dat seama că 
dumneavoastră sunteți mesagera, spuse bătrânul, cu glas vesel, 
apoi păru a fi distras de ceva. 

— Ce spun despre mine? întrebă Sunniva, readucându-l cu 
picioarele pe pământ. 

— A, nimic de care să vă faceţi griji. Doar că dumneavoastră 
și polițistul nu vă mai căsătoriţi. Că vă bea și vă joacă toţi banii 
la jocuri de noroc. 

— Ce pi... izbucni Sunniva, dar se abţinu; lucra în singurul 
spital din Norvegia în care înjurăturile puteau duce la 
disponibilizare. Cum îndrăznesc... 


VP - 206 


— Taci, taci, draga mea prietenă. Tot răul spre bine. 

— Cum se poate așa ceva...? 

— Deci, e adevărat? E poliţist? 

— Da, se poate spune și-așa, încuviinţă Sunniva. 

— O, Doamne, mulţumescu-ţi. Acum, mă pot duce în rai, 
zâmbi bătrânul și bătu din palmele zbărcite. 

— Torvald, nu știu dacă... oftă Sunniva, dar el o întrerupse. 

— Un mare păcat poate fi iertat doar printr-o mare faptă 
bună. 

— Nu știu... 

— Așa spune Scriptura și acesta e Cuvântul lui Dumnezeu, 
continuă vicarul, fără să o bage în seamă. 

Sunnivei i se părea că începea s-o ia razna din nou. Totuși, 
avea în privire ceva care îi transmitea că ziua aceea era diferită 
de altele. Nu-l mai văzuse niciodată atât de vioi. 

— Deci, eu sunt mesagera, rosti ea. Ce voiai să-mi spui? 

— Ai văzut ziarele? întrebă bătrânul, încă lucid. 

— La ce te referi? 

— Mielul de jertfă din cercul păcatului? 

Sunniva fu nevoită să se gândească mult până să-și dea 
seama la ce anume se referea. La tânăra găsită ucisă în pădurea 
din capătul peninsulei Hurumlandet. Ziarele abia dacă mai 
scriseseră despre altceva în ultima perioadă. Goală. Strangulată. 
Într-un soi de ritual. Numai gândul la ea îi trimitea fiori pe șira 
spinării. 

— Ce-i cu ea? întrebă Sunniva, în continuare curioasă. 

— Știu cine a fost. 

— Cine-a fost fata? 

— Nu, spuse el, exasperat de faptul că ea nu era în stare să îi 
urmărească ideile. 

— Atunci, cine? 

— Voia Domnului, încuviinţă vicarul, din nou mulţumit. 

— Torvald, ce spui tu acolo? întrebă Sunniva. 

Bătrânul își încrucișă mâinile pe piept și închise ochii pentru o 
clipă, ca și cum ar fi purtat o discuţie cu cineva din mintea lui; 
apoi îi deschise din nou și privi ţintă spre ea. 

— Știu cine a omorât-o. 


VP - 207 


Capitolul 50 


Bărbatul care se așezase la masă avea o privire inteligentă; 
părea calm și stăpân pe sine, dar Mia Krüger nu era sigură ce 
impresie să-și facă despre el. Purta o cămașă albă și un costum 
negru, care-l făceau să semene cu un om de afaceri, dar părul 
lui aranjat nebunește, negru pe laterale și cu o dungă lată și 
albă în mijloc, părea a-i contrazice aspectul. Mia înţelegea cum 
își dobândise porecla, Sconcsul. 

În mod normal se pricepea la asta, la „citirea” oamenilor, dar 
acel tânăr emana ceva ce nu mai întâlnise până atunci. Se 
îmbrăcase special pentru acea ocazie, ca un actor. Ca și cum ar 
fi vrut să fie deosebit și ar fi ales acele haine pentru a se 
remarca în mulţime. Își dădu repede seama cât de tare se 
înșelase. 

Nu îi păsa câtuși de puţin de felul în care arăta. Putea arăta 
cum voia, pentru că nu-i păsa ce credeau ceilalți despre el. Era 
el însuși, iar dacă era cineva care avea vreo problemă cu asta, 
putea să se ducă dracului. Sconcsul duse paharul cu bere la 
gură și-i zâmbi. Poate că era din cauza alcoolului, dar, pentru 
prima oară după mult timp, Mia avea impresia că stătea faţă-n 
faţă cu un om care, da... 

Nu își termină gândul, ci își goli berea, afișă din nou fața de 
polițistă și lăsă deoparte carnetul și pixul. 

— Deci, nu ești ocupată? 

Poate că era un pic cam plin de el, dar pe Mia nu o deranja. 

— De fapt, chiar sunt, spuse ea. 

— De obicei, nu fac așa ceva, zise Sconcsul, dezlipindu-și 
pentru prima oară privirea de la ea și uitându-se fix pe 
fereastră. 

— Ce nu faci? 

— Nu vorbesc cu poliția, răspunse el zâmbind și îndreptându- 
și din nou privirea spre ea. 

— Nu, înțelegem asta. Gabriel ne-a spus-o destul de clar. 

— Gabriel, da, oftă Sconcsul, ridicând din nou paharul. A 
trecut de partea întunecată... 

— Din punctul lui de vedere, tu ești ăla care-a trecut de 
partea întunecată, spuse ea în timp ce chelnerul punea băuturi 
noi pe faţa de masă albă dintre ei. 


VP - 208 


— A zis el asta? întrebă Sconcsul. 

— Eu credeam că tu ești ăla rău. Și că Gabriel e ăla care ne 
ajută. 

— Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. 

— Desigur, zâmbi Mia, luând o gură de Guinness. 

— În mod normal, nu fac asta. 

Sconcsul își scoase geaca și o atârnă cu grijă de spătarul 
scaunului. 

— Cum spui tu. Atunci, de ce ești aici? 

— Hai să-i spunem conștiință. Sau, mai exact, curiozitate. 

— Curiozitate? 

Sconcsul zâmbi. 

— Eşti exact cum mi te-am imaginat. 

— Şi cam cum e asta? 

Incepea să i se învârtă capul. Mia băuse destul de mult, dar se 
străduia să-și păstreze controlul. 

— Ce-ar fi să nu ne mai învârtim atât în jurul cozii și să trecem 
direct la subiect? 

Sconcsul o privi, iar Mia avu din nou impresia că, dacă n-ar fi 
fost în timpul serviciului, dacă tânărul care apăruse așa, pe 
nepusă masă, nu ar fi fost esenţial pentru desfășurarea 
anchetei, atunci ar fi putut... 

Renunţă la idee. 

— Două lucruri, spuse el, luând încă o gură de bere. 

— Da? 

— Unu, spuse el, localizarea serverului. 

— Unde ai găsit filmul? 

— Da, dar trebuie să accepţi următoarele condiţii, spuse 
Sconcsul. Nu știi nimic și nu poţi face nimic. 

— Eu? 

— Nu spun asta pentru a-mi da în fața ta aere de 
superioritate, dar e o chestiune de natură tehnică. Știu că tu ești 
cea mai bună în domeniul tău, dar hai să presupunem pentru o 
clipă că eu sunt cel mai bun în al meu, OK? 

— Gabriel e foarte bun, spuse Mia. 

Sconcsul zâmbi. 

— Da, Gabriel e bun, dar e prea de treabă. Știi ce e ăla un 
hacker etic? 

— Nu, răspunse Mia. 


VP - 209 


— OK. Atunci probabil că nu o să știi nici ce e ăla un hacker 
neetic. 

Mia clătină din nou din cap. 

— OK, spuse Sconcsul, golindu-și paharul și privind spre ea. 
Ce zici dacă mai bem un rând? 

Mia încuviință, iar Sconcsul chemă chelnerul. 

— OK, deci unde ai găsit filmul? Unde se afla serverul? întrebă 
ea. 

— N-aș putea spune cu siguranţă, spuse Sconcsul, golind 
paharul. 

— De ce nu? 

— Pentru că mereu le ascund. Cât de tehnică ești? 

— La ce te referi? 

— Cât de multe știi despre calculatoare? 

Mia se hotărî să nu mai bea. 

— OK, hai să presupunem că nu știu nimic. Cum mi-ai explica 
cum stă toată treaba? 

— Serverul pe care am găsit filmul, spuse Sconcsul, luând 
încă o gură de bere, să presupunem că se află în Rusia. 

— OK? 

— Dar nu acolo era, continuă tânărul cu părul dungat, 
zâmbind, iar ea își dădu seama, în acel moment, că se cam 
pilise. Știi ceva despre oglinzi? Despre adrese IP fictive? 

— Nimic, răspunse Mia, concentrându-se asupra carneţelului. 

— Serverele pot fi ascunse. 

— Deci, nu știi unde l-ai găsit? 

— Și da, și nu, spuse el, luând încă o gură de bere. Indiferent 
cât de mult încearcă să le ascundă, lasă urme, iar puţinele 
informaţii pe care le-am găsit în Norvegia proveneau dintr-o 
casă din cartierul St. Hanshaugen. 

— Serverul ăsta era acolo, în St. Hanshaugen? Acolo ai găsit 
filmul? 

Mia își lăsă băuturile neatinse pe masă. 

— Strada Ullevålsveien, la numărul 61. Am verificat locul. Pe 
vremuri, acolo era o librărie. 

— O librărie? 

— Vindea cărţi la mâna a doua. 

— Și acum? îl provocă Mia. 

— Da, exact, era o librărie, dar acum nu mai e nimic acolo. 

— Ai verificat? 


VP - 210 


— Da, vindeau cărți în regim de anticariat. Cărţi vechi. Despre 
ocultism, din câte am reușit să-mi dau seama. Ştii tu, cu 
sataniști și chestii de genul ăsta. 

li zâmbi șmecherește de după paharul cu bere. 

— Dar s-a închis? Nu mai e nimic acolo? 

— Absolut nimic, încuviinţă Sconcsul. Dar... 

— Da? 

— Dovezile nu erau clare. Putea să fie doar o altă momeală. 

— OK, spuse Mia. Și al doilea lucru? 

— Ce? 

— Ai spus că sunt două lucruri, unu și doi. 

Sconcsul își puse paharul pe fața de masă albă. 

— Da. Și asta-i partea cea mai nasoală. 

Mia nu știa ce să creadă. Sconcsul părea destul de beat, deși 
băuse doar vreo două pahare. 

— Care anume? 

— Ai văzut filmul, nu-i așa? întrebă el, aplecându-se peste 
masă spre ea. Voi - adică poliţia - aţi reușit sa vă daţi seama 
despre ce era vorba, de fapt, în el? 

— Cum adică, despre ce e vorba în film? 

— N-aţi reușit, nu-i așa? 

— Și ce dacă n-am reușit? 

Chelnerul veni din nou la ei. Era ultima comandă, dar Mia îi 
făcu semn să plece. 

— Filmul - fata din roată - l-ai văzut? 

Imaginea hackerului cu părul dungat din cealaltă parte a 
mesei începea să fie neclară, iar Mia se bucura că se oprise din 
băut. 

— Desigur. Deci, care e al doilea lucru? 

— Ce? întrebă Sconcsul, cu ochii sticlindu-i. 

— Numărul doi? îl încurajă Mia. Dacă serverul era numărul 
unu, care e numărul doi? 

Sconcsul puse paharul gol pe fața de masă albă din fața lui. 

— Nu e un film, spuse el cu ochii înceţoșați de băutură. 

— Ba sigur că e un film. 

— Nu. E un fragment dintr-o transmisie live. 

— Ce? 

— O transmisie live. E în direct. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 211 


Sconcsul își ridică privirea de la masă și se uită la ea cu 
seriozitate. 

— Au transmis imagini cu ea în direct pe internet. Au expus-o. 

— Ce? izbucni Mia în timp ce chelnerul se îndrepta spre ei să 
le spună că era ora închiderii și că trebuiau să plece. 

— E în direct, spuse Sconcsul din nou. Cineva a filmat-o o 
vreme, a transmis imaginile cu ea pe net și probabil c-a făcut și 
niște bani din treaba asta. 

— Dar cum? întrebă Mia în timp ce bodyguardul se îndrepta 
spre ei. 

— E timpul să mergeţi acasă, anunţă bărbatul, cu un zâmbet. 

— Cum o să te găsesc? întrebă Mia, în timp ce se aflau pe 
trotuarul rece de pe strada Hedgehaugsveien. 

Tânărul hacker își luă geaca pe el și-și trase căciula pe cap în 
timp ce un taxi liber opri în stradă, în faţa lor. 

— Nu o să mă găsești, spuse Sconcsul și-i făcu un semn cu 
ochiul. 

— Da, dar... 

— Tøyen, îi spuse hackerul șoferului de taxi înainte de a urca 
în spate și de a închide portiera după el. 


Capitolul 51 


Hugo Lang, un bancher de investiţii în vârstă de șaizeci și doi 
de ani, cobori din avionul său privat pe aeroportul din Zurich și 
urcă într-un Bentley alb care-l aștepta pentru a-l duce acasă. 
Drumul până la casa lui ca un palat, de pe malul lacului 
Pfăffikersee, îi luă puţin peste douăzeci de minute, iar el nu 
schimbă nici măcar o vorbă cu șoferul. Bătrânul elveţian nu 
vorbea niciodată cu membrii personalului său. 

Poate că era o exagerare ca Hugo Lang să fie numit bancher, 
pentru că toată averea lui fusese moștenită, iar el nu muncise 
nici măcar o zi în toată viața lui. Tatăl său, magnatul oțelului 
Ernst Lang, murise cu șapte ani în urmă; fusese unul dintre cei 
mai de succes oameni de afaceri din Europa și poate că era de 
așteptat ca fiul său să ducă mai departe afacerile, dar Hugo 
vânduse toate companiile pe care le moștenise. Păstrase 
castelul din Elveţia, o proprietate în arhipelagul Bermudelor, 


VP - 212 


apartamentele din New York, Paris, Londra și Hong Kong, dar 
afacerea familiei, LangKrupp, veche de o sută de ani, și toate 
filialele acesteia fuseseră vândute unor noi proprietari. Cei 
cărora nu le rămăsese nimic - unchi, mătuși și alți membri mai 
îndepărtați ai familiei - încercaseră din răsputeri să-l împiedice; 
presa vuise de relatări ale rudelor îngrozite care se plimbaseră 
prin toate tribunalele ca să încerce să oprească vânzarea - dar 
el mersese înainte cu ea, fără să ţină cont de nimic din toate 
acestea. Lui Hugo Lang nu-i păsa ce credeau ceilalți. 

Lăsă șoferul să-i deschidă ușa și intră în castel fără să-și 
privească personalul, dându-și jos jacheta și pălăria. Avea lucruri 
mai importante la care să se gândească, iar acea zi se anunţa a 
fi una mare. 

Lui Hugo Lang îi plăcuse mereu să colecţioneze lucruri, dar 
de-abia după ce murise tatăl său, lăsându-i toți banii pe care îi 
avea, ajunsese într-o poziţie din care să-și cumpere tot ce-și 
dorea. Tatăl său fusese un avar, dar nu mai conta. Mama lui 
murise când el avea paisprezece ani, dar nu-i dusese niciodată 
dorul. Ernst Lang murise de leucemie și zăcuse mult timp pe 
patul de moarte în castel; o nouă aripă fusese construită special 
pentru el, practic un mic spital, iar Hugo îl vizitase din când în 
când, nu pentru că-și dorea sau îi părea câtuși de puţin rău de 
el, ci pentru ca neghiobului ăluia bătrân să nu-i treacă prin cap, 
pe nepusă masă, să-și lase banii altcuiva. 

După moartea tatălui său, scăpase de tot ce-i aducea aminte 
de părinţii lui. Fotografii, haine, portrete pe pereți. Nu vedea 
niciun motiv pentru care să le păstreze; avea nevoie de spațiu 
pentru colecțiile lui. 

Își ţinea colecţia de mașini în câteva garaje din curte. 
Pierduse numărul mașinilor pe care le avea și le conducea 
rareori, dar îi plăcea să le aibă, să le atingă, să le privească, să 
știe că îi aparţin. Colecţia lui includea un Hennessey Venom GT, 
un Porsche 918 Spyder, un Ferrari F12 Berlinetta, un Aston 
Martin Vanquish, un Mercedes CL65 AMG Coupe. De obicei, 
aceasta era prima activitate când se întorcea din străinătate: 
inspectarea garajelor și atingerea unora dintre mașini; dar nu și 
în ziua aceea. 

În ziua aceea avea lucruri mai importante care-l preocupau. 

Se duse direct în birou, se așeză în scaunul cu șezut jos, porni 
calculatorul și simţi inima începând să-i bubuie. Era un caz rar. 


VP - 213 


Hugo Lang nu se agita de obicei. Când făcea câte-o achiziţie, 
simțea uneori un fior scurt de încântare. Așa se întâmplase în 
momentul în care cumpărase ceea ce era pe-atunci cel mai 
scump timbru din lume, un timbru suedez, galben, de trei șilingi, 
din 1885, singurul de felul lui din întreaga lume. Licitase în 
secret pentru el și-l cumpărase cu puţin sub douăzeci și trei de 
milioane de franci elveţieni, iar în acel moment simţise un 
tremur ușor cuprinzându-i tot corpul, dar trecuse repede. 
Cumpărase a doua zi niște vin scump, un bax de Domaine Leroy 
Musigny Grand Cru, din Burgundia, pentru a-și trezi din nou 
sentimentul, dar acesta nu simţise vreo diferență remarcabilă. 

Totuși, asta nu se compara cu nimic din ce trăise vreodată. 

Nu mai simţise niciodată o asemenea plăcere. Poate doar 
când văzuse sumele din conturile bancare după ce fuseseră 
vândute toate companiile, dar nu, nici măcar momentul acela nu 
se putea compara cu ceea ce simţea. 

Hugo Lang se ridică, străbătu distanţa mare pe podeaua din 
marmură italiană pentru a se asigura că ușa de la intrare era 
încuiată, apoi se așeză din nou în faţa calculatorului. Degetele 
începură să-i tremure în timp ce tasta adresa secretă de 
internet. 

Trecuse mai bine de o săptămână de când fata norvegiană 
din roată dispăruse de pe ecranul lui, iar el începea deja să-i 
simtă lipsa, își mutase patul în birou, ceruse ca toate mesele să- 
i fie servite acolo, pentru a putea fi din nou împreună. Noaptea, 
când nu putea adormi, se ridica din pat și atingea monitorul. Era 
tare bine s-o aibă aproape, dar, de când nu mai era acolo, parcă 
nu mai era el însuși. 

Hugo Lang mai văzuse asemenea lucruri în trecut. Dacă aveai 
bani și știai încotro să te îndrepţi, aveai mereu ce să vezi, dar 
rareori era ceva real. Putea mirosi o făcătură de la o poștă, dar 
asta? 

Nu, filmarea asta e chiar reală. 

Găsise reclama cu vreo câteva luni în urmă, pe undeva prin 
cele mai ascunse cotloane ale internetului, iar ceea ce-i plăcuse 
la ea era caracterul exclusivist. 

„Licitaţie doar pentru primii cinci clasaţi”. 

Doar cinci oameni. Lui Hugo Lang nu îi plăcea să împartă și i- 
ar fi plăcut să o aibă numai pentru el, dar nu era rău doar cu 
cinci, se descurca să facă faţă altor patru, atât timp cât nu știa 


VP - 214 


cine erau, ceea ce era și normal; nici ei nu-i cunoșteau 
identitatea. 

Fata dispăruse, iar el îi simţea lipsa, dar în acea zi avea să fie 
aleasă o altă fată, iar degetele bărbatului de șaizeci și doi de ani 
tremurau atât de puternic, încât abia dacă putea apăsa pe 
tastele corecte. Se lăsă pe spate în scaunul mare din piele, cu 
un zâmbet pe buze, simţindu-și inima cum bătea și mai tare în 
timp ce pagina de internet se deschidea pe ecranul uriaș de pe 
peretele din faţa lui. O pagină aproape neagră, un text scurt în 
engleză. 

„Pe cine dorești?” 

„Cine va fi aleasa?” 

Și două fotografii în partea de jos. Două fete norvegiene. 


VP - 215 


ȘASE 


Capitolul 52 


Mia Krüger opri în faţa căsuței albe cu sentimentul că era 
ceva în neregulă. Întâlnirea neașteptată din seara precedentă. 
Hackerul ăla, Sconcsul, care, din câte spunea Gabriel, nu 
suporta poliția, apăruse brusc, pe nepusă masă. Ba o mai și 
fermecase. Totuși, pe drumul spre casă și, mai târziu, pe 
canapea, cu notițele în față, începuse să-i pună la îndoială 
motivele. De ce apăruse, din capul locului? Cum o găsise? Ce 
știau, de fapt, despre tânărul ăsta? Despre Sconcs? Nici măcar 
nu-i cunoșteau adevăratul nume. Descoperise filmul ăla. Din 
greșeală? Pe un server misterios? Care în acel moment 
dispăruse, dintr-un motiv necunoscut? Clătină din cap, supărată 
pe ea însăși, și-și găsi mobilul în buzunar. 

— Ludvig Gronlie. 

— Da, salut, Mia la telefon. 

— Salut, Mia, unde ești? 

Mia privi căsuţa albă din faţa ei. „La mama dracului” ar fi fost 
cea mai blândă modalitate de a descrie locul cu pricina; 
petrecuse atât de mult timp încercând să-l găsească, încât 
începuse să se întunece. Fusese gata să renunțe când găsise, în 
sfârșit, mica potecă de acces, atât de bine ascunsă, încât era 
tentată să creadă că o făcuse cineva intenţionat. 

— La ţară, spuse Mia. 

— Unde? 3 

— Fac doar o verificare. Imi faci o favoare? 

— Sigur, spuse Ludvig. De ce anume ai nevoie? 

— Îmi trebuie niște informaţii despre o adresă. 

— Sigur. Care e adresa? 

— Strada Ullevålsveien numărul 61. 

— Așa, ce anume vrei să știi? 

— Tot ce poţi să afli. 

— OK, ezită Gronlie. Mi-ar fi mult mai ușor dacă aș ști exact ce 
să caut. 


VP - 216 


— Scuze. Am făcut rost de adresa asta abia ieri. Mă 
interesează în principal să aflu despre o librărie care vindea 
cărţi vechi la parterul clădirii. 

— Un anticariat? 

— Exact. 

Mia închise telefonul, îl băgă în buzunar și ieși din mașină. 

Căsuţa albă era chiar în faţa ei. Intr-o parte a curții era o 
toaletă cu ziduri roşii. În afară de asta, doar pădure. Copaci deși, 
acoperiţi de chiciură. Nu se auzea niciun sunet de nicăieri. Cine- 
ar fi putut trăi într-un asemenea loc? Nu era absolut nimic acolo. 
Mia se întreba dacă trebuia să sune la sonerie, deși știa că nu 
avea să găsească pe nimeni acasă. 

Jim Fuglesang. 

Omul care purta casca albă pentru bicicletă. 

Acolo locuia. În căsuţa albă înconjurată de copaci înalţi, în 
mijlocul pustietăţii. Miei i se părea un peisaj desprins dintr-un 
film de groază. 

Îţi stârnea claustrofobia. 

Era părăsită. 

Nici măcar un sunet. 

Un om cu probleme mentale. Care fusese din nou internat în 
spitalul Dikemark. Imposibil de interogat. Când vorbiseră prima 
oară cu el, ea nu crezuse că el era omul pe care îl căutau. O 
mărturisire, un om instabil mental, care avea impresia că el 
comisese o crimă. Nu era nimic care să poată fi luat în serios, 
bineînţeles, așa că-l eliberaseră imediat, iar ea și-l scosese din 
minte, dar, în acel moment, avea îndoieli. Ce ar fi făcut ea dac- 
ar fi fost în locul criminalului? Dac-ar fi vrut să evite să fie 
prinsă, cum ar fi făcut-o, dacă nu astfel? Cine-ar fi putut bănui 
un idiot cu o cască albă pentru bicicletă, care se preface că 
habar n-are ce vorbește? Și Sconcsul era asemănător. Cine-ar 
bănui un tânăr hacker care disprețuiește poliţia, dar apoi apare 
brusc s-o ajute pentru că așa-i spune „conștiința”? 

„Un nenorocit bolnav la cap”. 

Mia căută soneria, dar nu o găsi, așa că bătu în ușă. Nu era 
nimeni acasă. Așa cum se aștepta. Jim Fuglesang era sedat 
până-n gât la Dikemark, purtându-și în continuare casca albă 
pentru bicicletă, dar, chiar și așa, ea ridică pumnul și bătu a 
doua oară în ușa albă. 

Cine ar fi putut să-și dorească să locuiască acolo? 


VP - 217 


Cine ar fi ales să trăiască așa? 

Mia își băgă mâinile în buzunarele gecii din piele, așteptă 
câteva minute, până când fu sigură că nu venea nimeni, apoi 
ocoli cu mult calm casă, luând-o prin iarba acoperită de chiciură, 
și urcă în veranda din cealaltă parte. 

Nu îi luă mult să deschidă ușa. Se strecură încet înăuntru și 
spuse cu voce scăzută: „Bună, e cineva aici?”, dar nu primi 
niciun răspuns. Ei, cel puţin partea aceea era adevărată. Jim 
Fuglesang trebuia să fie într-adevăr sub cheie la Dikemark. 
Toată casa era la discreţia ei. Bineînţeles, era ilegal să intre fără 
mandat, dar Mia Kruger încetase de mult timp să mai pună preţ 
pe astfel de formalităţi. Munch era nevoit, evident, să urmeze 
regulile, să solicite mandate de arestare, ceea ce, având în 
vedere birocraţia lipsită de orice urmă de speranţă în care erau 
afundațţi, dura zile întregi, mai ales atunci când nu aveau motive 
clare pentru care le solicitau; poate că în cazul ăsta aveau, dar 
ea nu avea răbdarea necesară pentru a mai aștepta. Mia 
traversă camera de zi și găsi un întrerupător pe un perete. 

Camera care-i apăru în faţă era aproape exact cum se 
așteptase să fie. Ordonată. Curată. Era evident că era camera 
unui bărbat care locuia singur. Miei nu-i trebui mult timp pentru 
a găsi ceea ce căuta. Albumele de fotografii erau aranjate 
frumos pe rafturi în faţa ei și, așa cum sperase, erau aliniate cu 
grijă în ordine cronologică. 

„iți place să faci poze?” 

„Da”. 

Nu trebuia să fii doctor docent ca să-ţi dai seama de asta. 
Urmele de lipici de pe spatele pozelor. Lipici vechi, sfărâmicios. 
Pozele fuseseră într-un album. Albume ieftine, din plastic maro, 
stăteau într-o stivă pe raftul de jos. Primul avea eticheta 1989, 
ultimul, 2012. Simţi un val de compasiune când luă primele 
câteva albume, se așeză pe canapeaua bej și începu să le 
răsfoiască. Nu apărea nici picior de fiinţă omenească în ele. 
Fotografiile înfățișau copaci, veverite, trepte, o masă pentru 
hrănirea păsărilor. Toate erau datate și aveau o descriere. „Un 
peruș drăguţ, 21 februarie 1994”. „Au ieșit frunzele de 
mesteacăn, 5 mai 1998”. Incepu să dea paginile mai repede, 
pentru că știa exact ce căuta și era ușor de găsit: spaţii goale. 
Pagini în albume unde fuseseră înainte pozele. Le găsi repede. 
„Pisica moartă, 4 aprilie 2006”. „Bietul câine, 8 august 2007”. 


VP - 218 


Cu șase ani în urmă. Cu cinci ani în urmă. Trecuse atât de mult? 
Cu un interval de un an? De ce ar i...? 

Gândurile ei fură întrerupte în momentul în care în întunericul 
care se lăsase în curte se văzu brusc un licăr de lumină, apoi se 
întunecă din nou. Nu auzise mașina venind, dar nu avea niciun 
dubiu. 

Era cineva afară. 

Mia reacționă repede; puse albumele înapoi pe raft, se 
strecură pe ușa de la verandă și se ascunse după colţul casei, cu 
buzele strâns lipite, pentru ca sunetul propriei respiraţii să nu o 
dea de gol. 

Ce liniște era acolo! 

Își auzea bătăile inimii. 

Işi auzea respiraţia. 

Cine-ar fi putut locui atât de departe de restul lumii? 

Apoi un gând subit: 

De ce mama dracului nu-și luase cu ea un pistol? 

Avea, desigur, interdicţia de a purta arme. Era valabilă pentru 
toți membrii echipajelor de poliţie din Oslo. Poliţiștii aveau 
permisiunea de a purta arme numai dacă făceau parte dintr-o 
echipă de intervenţie înarmată sau aveau o permisiune specială. 
Mia preferase mereu pistoalele Glock și încercase câteva 
modele: Glock 17, care era modelul standard, dar avea și un 
Glock 26, care era mai ușor și mai simplu de ascuns cu ajutorul 
corpului ei. In momentul acela, nu avea ce să mai facă. li venea 
să se ia la șuturi pentru că nu se gândise să aducă o armă. 

Era o mașină în curte. 

Auzi pe cineva coborând din mașină, apoi un ciocănit la ușă. 
Mai întâi o dată, apoi din nou. Un vizitator. Jim Fuglesang avea 
un vizitator. Respiră adânc și ocoli casa. Instinctul de polițistă 
preluă controlul, iar ea începu să scaneze zona cu privirea. Pe 
trepte era un bărbat; cântărea aproximativ optzeci de kilograme 
și purta un palton; o dubă albă era parcată în curte, cu două 
locuri în faţă, și nu era nimeni pe locul pasagerului; o privire 
rapidă în ambele direcţii, nicio mișcare; se părea că bărbatul de 
pe trepte era singur și fu tot atât de surprins s-o vadă cât era și 
ea de surprinsă să-l vadă pe el. 

— Cine sunteţi? se bâlbâi omul. 


VP - 219 


— Bună, îmi cer scuze, spuse Mia, afișând un zâmbet și 
îndreptându-se spre el. Mia Krüger. De la poliţia din Oslo. Îl caut 
pe Jim Fuglesang. Locuiește aici? 

— Aă, da, răspunse omul cu barbă. 

— Se pare că nu e acasă, spuse Mia, zâmbind în continuare. 

— Ăă... nu. De la poliţie sunteţi? A făcut Jim ceva rău? 

— Nu, nu, e doar o vizită de rutină. lar dumneavoastră cine 
sunteţi? 

Omul de pe trepte părea încă șocat că întâlnise pe cineva 
tocmai acolo. 

— Henrik, spuse el. Eu, ei bine... 

Făcu un gest spre duba lui, iar ea văzu în acel moment logoul 
din lateral. 

„Hurumlandet Supermarket”. 

— Eu îi livrez cumpărăturile, dar nu am mai primit vreo veste 
de la el de câteva zile, așa că m-am gândit că e posibil să nu 
poată ieși din casă și... 

— Îl cunoașteţi bine? 

— Nu, n-aș putea spune asta, zise bărbatul, dar e clientul 
nostru de câţiva ani. E un pic... ei bine, uneori are nevoie de 
ajutor. 

Mia mai aruncă o privire fugară prin jur. Abia dacă mai era un 
strop de lumină. A dracului toamnă. Nu mersese acolo numai 
pentru a verifica albumele; mai avea un motiv care era la fel de 
important. Sperase să dea de cărarea ce ducea la lacul unde 
Fuglesang făcuse fotografiile. 

— Se pare că nu-i acasă, spuse Mia, ridicând ușor din umeri. 

— N-a dat de vreo belea, nu? 

— Nu, era vorba despre un... incident în trafic din zonă, o 
coliziune. Verificăm să vedem dac-a văzut cineva ceva. 

— O, Doamne, spuse bărbatul, coborând treptele cu o 
expresie îngrijorată întipărită pe faţă. O coliziune? A păţit cineva 
ceva? 

— Nu, răspunse Mia, privind din nou iritată în jur. 

Lumina dispăruse subit. Ca și cum ar fi apăsat cineva pe un 
întrerupător. 

„Băga-mi-aș”. 

— Vă pot ajuta cu ceva? se oferi omul. Ce vreau să spun, eu 
știu cam pe toată lumea de pe-aici. Unde s-a întâmplat? 


VP - 220 


— Acela e magazinul dumneavoastră? întrebă Mia, arătând 
spre numele de pe dubă. 

— Da, răspunse bărbatul. 

— Henrik aţi spus că vă cheamă? 

— Da, Henrik Eriksen. Eu... 

— O să vă sun în cazul în care am întrebări, e în regulă? rosti 
ea, afișând din nou zâmbetul. 

— Da, desigur. Vreţi să vă dau numărul meu? 

— O să-l găsesc dacă o să am nevoie de el, spuse Mia și urcă 
înapoi în mașină. 

Întoarse automobilul în curtea mică și o luă pe poteca îngustă. 

„Al dracului întuneric”. 

Era nevoită să se întoarcă altă dată. Ajunsese pe drumul 
principal când îi sună mobilul. 

— Da? 

— Ludvig sunt. 

— Da? 

— Voiai să afli ceva despre adresa aia, nu? 

— Ce ai aflat? 

— Nu mare lucru. În clădirea aia sunt în mare parte 
apartamente, dar sunt și câteva firme la parter. 

În cele din urmă, apăru un felinar pe o parte a șoselei, iar Mia 
se relaxă. Revenise în lumea civilizată. 

— Sunt și librării care să vândă cărţi la mâna a doua? 

— Nu, din câte-am văzut eu, nu sunt. 

„Rahat”. 

Sentimentul neplăcut îi reveni. Întâlnirea neașteptată din 
seara precedentă. Pe nepusă masă. O trăsese pe sfoară. 
Hackerul. Sconcsul. 

„Nemernicul”. 

— Mulţumesc, Ludvig, spuse Mia, și porni din nou spre Oslo. 


Capitolul 53 


Isabella Jung stătea în pat, în camera ei, având în continuare 
paltonul, și își simţea inima bătându-i mai puternic. Cineva îi 
strecurase un bilet pe sub ușă. Cu același scris ca și cel de 
dinainte. 


VP - 221 


„Vrei, te rog, să ne întâlnim? În secret”. 

„Doar tu și cu mine”. 

Se întorsese din vizită de la tatăl ei, care stătea în noua 
locuință socială din Fredrikstad. Trecuse mult timp de când o 
văzuse ultima oară, iar ea fusese încântată de faptul că mergea 
să-l viziteze, dar timpul petrecut împreună se dovedise a nu fi 
așa cum se așteptase ea. El nu spusese mare lucru. Ea aproape 
că avusese impresia că îl încurca. Se bucura că se reîntorsese la 
azil. 

Isabella zâmbi și-și trecu încet degetul peste hârtia albă. 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim?” 

Desigur că voia. 

Își dăduse seama că era de la el din momentul în care primise 
primul bilet. Acela care îi fusese țintuit pe ușă. Trebuia să fie 
vorba despre Paulus. O văzuse în ochii lui prima oară când el îi 
arătase orhideele. Ea nu-și amintea dacă îl privise în același fel, 
dar, după aceea, de câte ori avea ocazia, se asigura că o face. 

înțelegea faptul că trebuia să fie un secret. Încă nu împlinise 
șaisprezece ani, acela era motivul. Era prea tânără. Era minoră. 
Dragoste interzisă - doar că așa devenea și mai palpitantă. 

Isabella Jung nu avea decât cincisprezece ani, dar se simţise 
ca un om mare încă de când era mică. O durea fix în paișpe de 
vârsta ei. Ce era, de fapt, vârsta? Nu era altceva decât un 
simplu număr. Dar îl înţelegea, bineînțeles. El avea peste 
douăzeci de ani. Avea să-și piardă locul de muncă; ar fi putut 
chiar să ajungă la închisoare, din câte știa ea. Așa că păstrase 
totul secret. Întocmai cum făcuse și el. Nu se atinseseră 
niciodată. Nici măcar nu se îmbrăţișaseră. Nu făcuseră decât să 
se privească. 

În cele din urmă, venise biletul: 

„Îmi place de tine”. 

lar în acel moment, celălalt: 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim? În secret”. 

„Doar tu și cu mine”. 

Isabella preţuia acele cuvinte, dar era confuză. De-abia se 
întorsese la azil când începuseră să ajungă zvonurile la ea. Că 
poliţia îi luase pe Paulus și pe Benedikte Riis. Se certaseră urât 
afară, poliţia le pusese cătușe și nu mai auzise nimeni nicio 
veste despre ei de atunci. O Isabella îngrijorată se dusese s-o 


VP - 222 


vadă pe Helene, dar aceasta îi spusese să plece încă din pragul 
ușii. 

— Sunt ocupată acum, te rog să vii puţin mai târziu. 

— Dar voiam doar să... 

— Mai târziu, Isabella, e în regulă? 

Era evident că avea legătură cu moartea Camillei Green - 
toate fetele se puseseră de acord în legătură cu asta -, dar 
nimeni nu știa ce se întâmpla de fapt. Unele spuneau că o 
auziseră pe Benedikte acuzându-l pe Paulus că o ucisese pe 
Camilla. Nu erau decât minciuni, bineînțeles. Toată lumea știa 
ce hram purta Benedikte Riis. Era o mincinoasă. Ar fi fost în 
stare să spună orice ca să atragă atenţia tuturor. Bineînţeles că 
Paulus nu făcuse nimic. 

Brusc, se auzi un ciocănit în ușă, iar Cecilie băgă capul în 
cameră. 

— Ai adormit? șopti fata slabă. 

— Nu, nu, hai, intră. 

Isabella zâmbi și băgă repede biletul sub pernă. 

— Ai mai aflat ceva? întrebă Cecilie, așezându-se lângă ea pe 
pat. 

— Nu, n-am mai aflat nimic. Abia m-am întors. Tu? 

— Lumea spune tot felul de chestii, zise Cecilie cu 
amărăciune, iar Isabella își dădu seama că prietena ei plânsese. 

— Nu-i băga în seamă, spuse Isabella, cuprinzând-o cu brațele 
pe fata care tremura. 

— Unii spun că Benedikte a omorât-o pe Camilla, rosti Cecilie. 
Alţii, că Paulus a omorât-o. Of, Doamne, dacă o fi adevărat? 

Isabella o înţelegea; parcă nimic nu mai era sigur în acel 
moment. Și ea simţea. Reporterii. Poliţia. Seninătatea și 
siguranţa acelui loc fuseseră distruse. 

— Evident că nu e adevărat, zâmbi Isabella. 

— Nu crezi? murmură Cecilie, aruncându-i o privire plină de 
încredere. 

Erau de aceeași vârstă, dar, uneori, Isabella avea impresia că 
Cecilie era mai mică. Fata începuse prost în viaţă. Cu oameni 
răi. Foarte răi. Isabella doar auzise detaliile cumplite, dar nu 
suporta să se gândească la ele în acel moment. In schimb, 
încercă să gândească pozitiv. 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim? În secret?” 


VP - 223 


Desigur că voia să-l întâlnească pe Paulus. Ştia despre locul 
ăla al lui. Locul lui secret. Ascunzătoarea din capătul domeniului. 
Știa și despre plantele lui, dar nu spusese nimănui. 

— Paulus nu a omorât pe nimeni, rosti Isabella cu hotărâre. 

— Dar Benedikte? 

— Categoric, nu. E groaznică, dar e și proastă de dă-n gropi. 
N-ar fi reușit nici dacă ar fi vrut s-o facă, nu-i așa? 

Isabella o văzu pe Cecilie începând să zâmbească. 

— Așa e, nu? E proastă de dă-n gropi. 

— Da, zâmbi Isabella din nou. 

— Mai ţii minte când ne-am dus în vizită la Muzeul de Istorie 
Naturală și a întrebat de ce nu aveau maimuțe? 

Isabella chicoti. 

— Și de ce stau animalele nemișcate? 

Cecilie zâmbea larg. 

— Credea că suntem la grădina zoologică. 

Isabella râdea în hohote, iar Cecilie îi ținu isonul. 

— Cât să fii de proastă? 

— Proastă rău de tot. 

— Nu-mi plac oamenii răi, spuse Cecilie dintr-odată, 
ghemuindu-se din nou aproape de Isabella. 

— O să am eu grijă de tine. Nu are de ce să-ți fie frică, zise 
Isabella, mângâind din nou părul fetei. 

Deodată se deschise ușa, făcându-și apariţia colega lor, 
Synne, care-și pierduse suflul. 

— S-au întors. 

— Cine? 

— Paulus și Benedikte. S-au întors. Numai ce-au ajuns. Cu o 
mașină de poliție. Au mers direct în biroul lui Helene. 

Se întorsese. 

Isabellei îi stătu inima în loc. 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim? În secret?” 

„Doar tu și cu mine?” 

Zâmbi. 

Desigur că vreau. 


VP - 224 


Capitolul 54 


Holger Munch își agăță scurta în hol, se descălţă, intră în baie 
și deschise dulapul cu medicamente. Găsi niște analgezice și luă 
două cu apă înainte de a intra în camera de zi, neștiind exact 
încotro să o ia. 

Fusese atât de obosit, încât se dusese direct la culcare după 
ce se întâlnise cu Mia la Justisen, dar nu reușise să adoarmă. 
Invârtindu-se și sucindu-se sub plapumă, se ridicase din nou și 
rătăcise iară ţintă prin apartament, înainte să se îmbrace și să 
iasă, într-un final, la o plimbare. 

Durerea de cap îl lovise fără vreun avertisment. Simţea o 
zvâcnire în tâmple și în spatele ochilor. Ca și cum l-ar fi izbit 
cineva cu o bâtă în ceafă. Începuse să vadă stele verzi și avea 
un gust metalic în gură. 

„Asta-i o migrenă?” 

Holger Munch era perfect conștient de faptul că era departe 
de a fi cel mai sănătos om de pe planetă, dar capul nu-l mai 
duruse niciodată. Era aproape ora 3. Dimineaţa. De ce? Nu se 
simţea obosit în acel moment. Avea doar acea durere constantă 
de cap. Așteptă ca pastilele să-și facă efectul. Oare îmbătrânea? 
Câţi ani avea - cincizeci și patru, cincizeci și cinci în câteva zile, 
nu? -, în mod sigur, nu era vorba despre vârstă, nu-i așa? Sau 
era? Işi târșâi picioarele până în bucătărie, puse ibricul pe foc și 
deschise ușa frigiderului. Mâncarea. Mâncarea nu reprezentase 
niciodată o problemă pentru detectivul grăsan, dar în timp ce 
stătea acolo, privind în interiorul frigiderului, era prima oară 
când nu vedea nici măcar un fel de mâncare care să-i facă 
poftă. Luă o ceașcă din dulapul de deasupra chiuvetei, așteptă 
să fiarbă conţinutul ibricului și își duse ceașca de ceai în camera 
de zi, unde se opri în faţa raftului cu CD-uri. 

Ceva gustos de mâncare. Muzică pe fundal în timp ce butona 
televizorul cu sonorul oprit. Asta-i era rutina. Își elibera mintea, 
se deconecta de cele întâmplate de-a lungul zilei care era 
aproape de sfârșit; era o formă de meditaţie. O masă bună, 
muzică, imagini din toate colţurile lumii pâlpâind pe ecran în 
fundal - dar în acel moment nu găsea nimic ce voia să asculte. 
Munch se așeză pe canapea și-și sorbi ceaiul în timp ce durerea 
de cap scădea în intensitate. Afară, dincolo de ferestre, era 


VP - 225 


întuneric beznă. Lumea era adormită, dar el nu reușea să se 
liniștească. Dintr-odată, apartamentul începu să i se pară 
dezolant. Se străduise din răsputeri, își făcuse un cămin din 
apartamentul de pe strada Theresesgate. O plantă yucca într-un 
colț. Fotografii cu Miriam și cu Marion deasupra canapelei. Raftul 
acela cu CD-uri, care acoperea cea mai mare parte din zidul din 
spatele televizorului. Se păcălise singur, prefăcându-se că acela 
era un cămin, dar nu era, indiferent din ce punct de vedere l-ar 
fi privit. Nu era vorba decât de un spaţiu de depozitare. Un loc în 
care trebuia să fie. 

„In timp ce o aștepta pe...” 

Munch nu-și termină gândul, ci merse la baie și mai luă două 
analgezice. Ignoră verigheta pe care o dăduse jos și o lăsase 
acolo. Se întoarse în bucătărie și deschise frigiderul, tot fără 
poftă de mâncare. Se întoarse la CD-uri, fără rost. 

Se îndrepta spre canapea în momentul în care începu să-i 
sune soneria. Se opri o clipă, până când înțelese de unde venea 
zgomotul. Avea atât de rar vizitatori, încât sunetul îi era aproape 
străin. Și mai era și-n crucea nopţii? Trebuia să fie vorba despre 
o greșeală. Cineva apăsase butonul greșit după o noapte 
petrecută în oraș, dar apoi sună din nou. 

lritat, Munch se îndreptă spre interfon. 

— Da? 

— Salut, Holger, sunt Mia. 

— Poftim? 

— Sunt Mia. Pot, te rog, să intru? 

Îi reveni instantaneu. Senzaţia că îi bătea cineva un cui în 
tâmplă. 

— Holger, ești acolo? 

Fu nevoit să se pregătească sufletește pentru a putea 
răspunde. 

— Tu ai habar cât e ceasul? Ce s-a întâmplat? 

Mia, în faţa ușii lui. Aia da premieră. 

— Sconcsul, spuse Mia cu o voce stridentă, de la celălalt 
capăt al liniei interfonului. Hackerul. 

— Ce? întrebă Holger, sprijinindu-se de perete. 

— Cred că suntem trași pe sfoară. Pot să vin sus, te rog? 

— E-n puterea nopții, protestă Munch, apăsându-și fruntea cu 
mâna. 


VP - 226 


— Știu, dar trebuie neapărat să vorbim, insistă Mia. Mă lași să 
intru sau ce faci? întrebă ea, de jos, de departe, din stradă. 

— Da, bineînțeles, răspunse Munch, reușind să se adune 
destul încât să apese butonul care deschidea ușa de la intrare. 


Capitolul 55 


Băieţelul stătea întins sub plapumă, privind calendarul de pe 
peretele de lângă patul lui. Era atât de nerăbdător, încât tot 
corpul îi era încordat. Ziua cea mare. Cea pe care o așteptaseră 
atât de mult timp. Mama lui vorbise despre asta încă de când... 
încercase să numere, dar nu avea suficiente degete... ei bine, 
sigur din vară, poate chiar dinainte. Ziua cea mare. Când aveau 
să se întâmple toate. Bun, nu prea știa el exact ce avea să se 
întâmple, dar era foarte important și mai mare decât soarele, 
luna și apariţia Pământului. Își strânse plapuma subţire în jurul 
gâtului și se uită din nou la calendar. Deși mama lui îi spusese 
să meargă la culcare, nu putea să adoarmă. Decembrie 1999. 
Așa scria în calendar. Acela era anul în acel moment. 1999. Dar 
nu asta era partea care-l încânta, ci pagina de după cea cu 
Decembrie 1999, cea pe care nu avea voie s-o vadă până când 
era ora 12.00. Trăsese cu ochiul, oricum; nu se putuse abţine. 
lanuarie 2000? Își închipuia, oare? Anul 2000? Băiatul zâmbi 
pentru sine și-și simţi degetele de la picioare încârligându-se pe 
marginea patului, așa cum făceau de fiecare dată când era la fel 
de fericit ca în acel moment; o simţea în tot corpul, tocmai până 
la urechile care i se încălzeau de obicei foarte tare, ceea ce era 
bine, pentru că era frig în decembrie în camera mică. Foarte 
frig. Și-și puteau permite să cumpere lemne doar pentru soba 
din camera de zi. Sobele erau scumpe. Ca și lemnele. De obicei, 
mergea la culcare îmbrăcat și cu o căciulă din lână pe cap, dar 
le simţea și așa, degetele, cum i se încârligau în ciorapi. 

Ziua cea mare. Un nou mileniu. Închipuiţi-vă asta. Cum să fie 
o singură zi atât de importantă? Că doar câteva minute de pe un 
ceas puteau produce o schimbare atât de mare? Limbile făceau 
tic-tac și, cât ai zice „pește!”, aveau să ia toate relele, iar ziua 
cea mare avea să sosească, ziua pe care o așteptaseră. Incercă 


VP - 227 


din nou să numere, dar tot nu avea destule degete și nici nu era 
ușor să și le găsească în mănuși. 

Băieţelul avea pe perete un ceas, dar nu arăta ora corectă, 
pentru că bateriile nu mai funcționau de ceva vreme, iar limbile 
se opriseră la ora 5.15. Nu putea avea încredere în el, așa că 
încercase să numere încă din momentul în care mama lui îl 
trimisese la culcare. Ceasul din camera de zi arătase ora 8.05, 
iar el numărase secundele astfel: „o mie unu, o mie doi, o mie 
trei”, dar, după o mie cinci sute și ceva, începuse să i se învârtă 
capul, deci era mai bine să aștepte în pat până când mama lui 
venea să-i spună că sosise. 

„Ziua cea mare”. 

Încă nu știa ce avea să se întâmple, dar știa că spiritele rele 
aveau să dispară cumva și spera că mama lui avea să fie ceva 
mai fericită. Credea că avea să fie mai fericită, pentru că 
așteptase acea zi de multă vreme. 

Băiețelul își trase căciula mai mult peste urechi și încercă să- 
și ţină de cald sub plapuma subţire. 

— Beciul e prea mare, spunea adesea mama lui, de câte ori 
întreba de ce era atât de frig în casa aia. Tatăl tău nu era prea 
zdravăn la cap, dar se pricepea la construit case. Ştia ce urma 
să vină și că o să avem nevoie de un loc în care să ne ascundem 
atunci când o să explodeze, când lumea o să se ducă la fund, 
dar l-a făcut prea mare. Trebuia să fie casa mai mare și beciul 
mai mic, pentru că se face frig sub pământ și pe urmă frigul vine 
prin parchet, înţelegi? 

Nu înțelegea el mare lucru din ce spunea mama sa când 
vorbea despre tatăl lui, pentru că nu-l cunoscuse niciodată, dar 
încuviinţa oricum, pentru că ei nu-i plăcea când el punea prea 
multe întrebări. Ştia că tatăl lui era o persoană reală, pentru că 
el construise casa. Nu-l văzuse niciodată cu propriii ochi, dar 
mama lui nu știa să construiască nimic, deci trebuia să fie 
adevărat. Uneori, își imagina că tatăl lui trebuia să fie ca tatăl- 
pirat al lui Pippi Șoseţica!?. Era un tată bun, dar trebuia să fie 
mai mereu plecat, și avea s-apară într-o bună zi. Un om vesel, 
cu o barbă mare și stufoasă. Nu-i spusese nimic mamei lui - abia 
îndrăznise să-și spună lui însuși ceva cu voce tare -, dar se 
întrebase adesea dacă despre asta era vorba în ziua cea mare. 


1 Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, publicată de către scriitoarea suedeză 
Astrid Lindgren (1907-2002) (n.tr.). 


VP - 228 


Dacă surpriza nu era cumva tatăl lui. Dacă nu avea să dea 
buzna pe ușă, burdușit de comori și aur, s-o ridice în braţe pe 
mama lui și s-o învârtă, să le aducă daruri din toate colțurile 
lumii, iar unul dintre acestea să fie o sobă cu lemne numai 
pentru el, ca să nu-i mai fie niciodată frig în cămăruţa lui care 
părea că nu se încălzește niciodată, mai ales în decembrie. 

Se gândise foarte mult la ce avea să-i aducă ziua cea mare. 
Făcuse și o listă. Nu i-o arătase mamei sale; o ţinea sub pernă. 
În acel moment erau trecute șapte lucruri pe ea, șapte lucruri 
despre care el spera că aveau să se întâmple în ziua cea mare. 

Se întreba dac-ar fi trebuit s-o scoată din nou și să arunce o 
privire pe ea, dar mama lui îi spusese să se bage în pat, să stea 
nemișcat și să nu iasă, deși ceasul nu arăta decât 8.05. 

ZIUA CEA MARE 

Scrisese cu litere de tipar, în partea de sus a paginii. Învăţase 
singur să scrie și era mândru de asta. Tot singur învățase și să 
numere. Să citească limbile ceasului. Să cunoască alfabetul. 
Toate astea le făcuse singur și era foarte bine așa, pentru că, 
întocmai ca și Pippi, nu mergea la școală. La început, nu 
înţelesese scrisul pe care-l vedea peste tot. Pe spatele cutiei cu 
fulgi de porumb, pe tubul cu pastă de dinţi, în cele trei cărți pe 
care le avea în camera lui; la început, fuseseră doar niște 
mâăzgăleli ciudate, mici desene, dar într-o zi, când mama lui nu 
era acasă, își dăduse seama. Nu știa cum de se întâmplase, dar 
avea legătură cu toate cuvintele care ieșiseră din gura mamei 
lui și cele cu care el obișnuia să-i răspundă, despre care la 
început crezuse că existau doar în aer, dar apoi făcuse legătura 
cu faptul că erau aceleași cuvinte care erau scrise pe lucrurile la 
care se uita. 

„Noapte bună”. 

„Lapte”. 

„lanuarie”. 

„Săpun”. 

„Poţi câștiga”. 

„Poţi câștiga o excursie la Disneyland”. 

Se folosise de un pix pentru a scrie cuvintele pe o foaie de 
hârtie, iar descoperirea fusese la fel de palpitantă ca și statul 
sub plapumă în așteptarea zilei celei mari. Il încânta felul în care 
cuvintele pe care le scotea pe gură și literele pe care le vedea 
peste tot puteau fi scrise pe hârtie cu doar un pix. 


VP - 229 


Băiețelul se ridică și cobori din pat pentru a se dezmorți și a-și 
pune sângele în mișcare, pentru că, deși era complet îmbrăcat, 
îngheţa de frig sub plapuma subţire, iar când respira, îi ieșeau 
aburi cețoși din gură. 

Tatăl lui construise casa, dar băieţelul nu se putea abţine să 
se gândească la faptul că, deși se pricepea la construcţii și 
aveau nevoie de un loc unde să se ascundă atunci când lumea 
avea să se ducă de râpă, mama lui avea totuși dreptate. Beciul 
era prea mare. Nu-l ajuta cu nimic faptul că era îmbrăcat în pat, 
camera lui era tot congelată de frig, și pentru o clipă se întrebă 
dacă n-ar fi fost bine să meargă în camera de zi, unde era soba, 
dar se răzgândi. Dacă exista ceva ce învățase, atunci învățase 
că era foarte important să nu-și supere mama. 

Băieţelul se îndreptă spre dulapul lui și mai găsi un pulover. 
Un pulover tricotat, norvegian. Era cel mai bun pe care îl avea 
și-l purta doar la zilele de naștere și când i se dădea voie să iasă 
din casă, dar îl puse totuși peste toate celelalte haine și se 
strecură înapoi sub plapumă. Aruncă din nou o privire spre 
calendar; 1999 fusese un an prost, abia aștepta să întoarcă 
pagina. 

lanuarie 2000. 

Un nou mileniu. 

Nu era obraznic, era sigur de asta. Făcea mereu tot ceea cei 
se spunea, iar mama lui îi spusese doar că trebuia să meargă la 
culcare, nu că nu trebuia să se uite pe lista lui. 


ZIUA CEA MARE 
Lista mea cu dorințe: 
. Mama va fi fericită. 
. Tata vine înapoi și face beciul mai mic. 
. Pot să ies din casă. 
. Nu o mai trag pe mama de păr când o perii. 
. Pot să merg la școală. 
. Pot să-i spun mamei că știu alfabetul și numerele și că pot 
să scriu și să citesc fără să se supere. 
7. O să am un prieten sau o prietenă. 


DUBUN— 


Vântul veni pe neașteptate, bătând în pereţi și refuzând să 
plece. Continuă să sufle prin ferestrele subțiri; îi sufla aer 


VP - 230 


îngheţat în faţă, pe micul petic de piele care era dezgolit, între 
căciula din lână și plapumă. 

Din nou se gândi să se ridice și să meargă în camera de zi, 
dar nu o făcu, pentru că mama lui îi spusese că nu avea voie să 
o facă. 

Mama lui. 

Băiețelul nu avea alți oameni în jurul lui - nu avusese 
niciodată pe nimeni -, o avusese doar pe mama lui. 

Când ea pleca de-acasă, el rămânea singur. Uneori se 
întorcea abia după câteva zile, dar nu avea importanţă. Ea era 
totul pentru el. 

El îi pieptăna părul blond și frumos în faţa sobei. O ajuta să se 
spele cu un burete și cu săpun în părțile corpului la care ei nu-i 
era ușor să ajungă. Băieţelul zâmbi. 

Nu mai era anul 1999. 

Era anul 2000. 

„Ziua cea mare”. 

Trebuia să fie. Doar că uitase să-l trezească. 

Aruncă plapuma la o parte și ieși în fugă din dormitorul rece. 
Zâmbind cu gura până la urechi, se îndreptă spre dormitorul ei, 
trecând cu pas tropăit prin camera de zi. Glumeaţță de mami. 
Deschise ușa dormitorului ei și rămase încremenit în loc. 

De un căprior al acoperișului atârna o frânghie. 

De frânghia strânsă tare în jurul gâtului atârna un cadavru 
dezbrăcat, cu părul lung și blond, membre înțepenite și fața 
vânătă. Ochii îi erau larg deschişi, iar gura nu arăta ca și cum ar 
fi fost în stare să vorbească. 

Băiețelul trase un scaun pe podea, se așeză și privi cadavrul 
dezbrăcat care atârna de bârnă ca și cum ar fi așteptat ceva și 
zâmbi pentru sine. 

Și o așteptă, răbdător, să se trezească. 


Capitolul 56 


Durerea cumplită de cap începea, în sfârșit, să i se 
potolească. Munch își înăbuși un mic căscat în timp ce punea pe 
masă o ceașcă de ceai pentru Mia. 

— Atât poţi? întrebă Mia, strâmbându-se la ceașcă. 


VP - 231 


— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ceva mai tare n-ai și tu? 

— E-n puterea nopţii, Mia. Nu putem să facem treaba asta 
mâine? 

— Nu, pentru că e important. 

Mia vorbea împleticit, iar Munch își dădu seama că era deja 
destul de beată și totuși foarte vioaie în felul ei. 

Colega lui nici măcar nu se sinchisise să-și scoată pantofii sau 
geaca; se trântise pur și simplu pe canapea, privindu-l cu acea 
sclipire în ochi pe care o mai văzuse de multe ori. Descoperise 
ceva important. Pentru el fusese mereu o enigmă cum de 
reușea Mia, dar învățase să aibă încredere în acea expresie. 

— Ştii bine că eu nu beau, Mia, căscă Munch. 

— Știu, dar pe bune? zâmbi Mia, făcând un gest din cap în 
direcția unui raft aflat dedesubtul celui cu CD-uri. 

Cadouri făcute la mișto de membrii echipei sale. La fiecare 
aniversare. Hai să-i dăm ăstuia, care nu pune gura pe alcool, 
ceva scump ce n-o să fie niciodată în stare să bea. Erau opt 
sticle nedesfăcute de whisky, ale căror etichete nu însemnau 
nimic pentru el și de care nici nu era curios. 

— Ai un pahar? 

Munch se duse în bucătărie, luă un pahar dintr-un dulap și 
văzu cu coada ochiului o fotografie cu un chip zâmbitor pe ușa 
frigiderului, apoi își aduse aminte. 

Îl sunase Miriam. 

lar el uitase s-o sune, prins fiind cu toate cele. Dar-ar dracii! 
Își impusese să fie mai deschis faţă de familie. Duse paharul în 
camera de zi, unde își dădu seama că Mia vorbise continuu. 

„Ce-oi avea la cap?” 

— A venit la mine, spuse Mia, umplându-și paharul. 

— Cine? 

— Sconcsul. Mi-a dat de urmă la restaurantul Lorry. 

— Sconcsul? 

Munch părea surprins. 

— Total pe nepusă masă, zâmbi Mia, sorbind o gură de 
băutură. 

Munch încuviinţă. 

— E imposibil de găsit, zâmbi Mia. Imposibil de contactat. 

Munch o lăsă să vorbească în continuare. 

— O transmisie în direct. Despre asta mi-a spus că era vorba. 


VP - 232 


— Ce? 

— Filmul ăla pe care l-am primit. Camilla în roată. Nu era doar 
o înregistrare; el a spus că era o transmisie în direct. 

— O transmisie în direct? 

Munch începea să se dezmeticească. 

— Da, încuviinţă Mia, nerăbdătoare. A spus că o filmau. 
Transmiteau imagini cu ea în direct. Luni la rând. 

— Dumnezeule, spuse Munch cu un sentiment de repulsie. 

— Da, nu-i așa că-s bolnavi? întrebă Mia. 

— E îngrozitor... 

— Dar nu asta voiam să-ţi spun, zise Mia, umplându-și din nou 
paharul. 

Deci, fusese la Lorry, nu se dusese acasă, și era clar că băuse 
destul de mult. Duse din nou paharul la gură și aproape că-l goli 
pe tot înainte să continue. 

— Mia, eu... 

— Nu, nu, ascultă-mă, spuse ea cu înflăcărare. De unde-ar fi 
putut să știe? Că nu-i o înregistrare. Că-i o transmisie în direct. 
Doar dacă... 

Zâmbi larg și-l privi din nou, exprimându-se aproape coerent, 
cu toate că era foarte beată. 

— Dacă a participat la asta? 

— Exact, spuse Mia. 

— Drăcie. 

— Mda. 

— A apărut, așa, pur și simplu? 

— Da. De nicăieri. 

— Și crezi că individul ăsta are mustrări de conștiință? Că el e 
cel pe care-l căutăm? 

— Da, încuviință Mia cu însufleţire. 

Deodată, Munch se simţi treaz de-a binelea. 

— Şi ce facem? întrebă Mia. 

— Îl găsim. Îl interogăm. Vedem dacă avem temeiuri pentru a- 
| pune sub acuzare. 

— Nu, nu cu el. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce facem cu Gabriel? întrebă Mia. 

— Ce-ai zis? 

— Ei doi sunt apropiaţi. 


VP - 233 


— Deci, tu ai impresia că Gabriel știe mai multe decât ne 
spune nouă? 

Mia ridică din umeri. 

— Nu ţi se pare ciudat că Gabriel nu ne-a spus cine e Sconcsul 
și unde-l putem găsi? 

— Mia... 

— Nu, te rog eu mult, ascultă-mă. Apare brusc un clip video. 
De nicăieri. Și Gabriel - ei bine, de când îl știm, de fapt? De șase 
luni? 

— Mia, doar nu vrei să sugerezi că... 

— Nu, vorbesc serios, Holger, sunt pe cale să aflu ceva, îl 
întrerupse Mia; își goli paharul și-l umplu din nou. 

— Da, dar... 

— Nu, ascultă-mă, Holger. Sconcsul știe ceva. Cred că știe 
foarte multe. lar dacă Sconcsul știe ceva, s-ar putea ca și 
Gabriel să știe. Trebuie să-l întrebăm, dar e nevoie s-o facem cât 
mai discret, de aceea a fost neapărat nevoie să vorbesc cu tine 
imediat. Acum înţelegi de ce? 

Munch încuviinţă, căzut pe gânduri. 

— Ar fi mai bine s-o faci tu, spuse el, după o perioadă lungă. 

— Ce să fac eu? 

— Să vorbeşti cu Gabriel. Mâine. Te place. Convinge-l să-ţi 
spună ce știe. 

Începu să-l ia din nou pe nepregătite. Gustul metalic din gură. 
Senzaţia că-i bătea cineva un cui în tâmplă. 

— OK, spuse Mia, golindu-și paharul. 

— Dar nu de faţă cu toţi ceilalţi, promiţi? 

— Nu, sigur că nu. 

— Avem o ședință cu echipa la ora 10.00 dimineaţa. Poate 
reușești s-o faci după, ce zici? 

— OK, încuviinţă Mia, ridicându-se. 

— Deci, tu crezi că el e? întrebă Munch după ce ajunseră 
înapoi în hol. Crezi că e Sconcsul? 

— Da. Mi se pare că există în mod evident o legătură. 

— Bun, dar să te porţi frumos cu Gabriel, spuse Munch, 
deschizându-i ușa. 

— Bineînţeles, rosti Mia. 

Apoi dispăru pe scări, cu zâmbetul pe buze. 


VP - 234 


Capitolul 57 


Gabriel simţea că era ceva în neregulă, iar bănuiala îi fu 
confirmată în momentul în care Mia îi ceru să meargă la ea în 
birou imediat după ședință. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gabriel, confuz, după ce Mia îi ceru 
să închidă ușa în urma lui. 

Mia îl privi cu o expresie pe care el n-o mai văzuse până 
atunci, neîncrezătoare și curioasă în același timp, ţinându-și 
capul înclinat, ca și cum ar fi încercat să-i citească gândurile. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gabriel din nou. Își trase un scaun 
și se așeză. 

— Trebuie să te întreb ceva, spuse Mia. Și vreau să fii cât se 
poate de sincer cu mine. 

— Sincer cu tine? zâmbi Gabriel. De ce n-aș fi sincer cu tine? 
Mia găsi o bomboană în buzunar și o puse pe limbă, fără să-și 
dezlipească ochii de la el. 

— Sconcsul, spuse Mia. 

— Așa? Ce-i cu el? întrebă Gabriel, ridicând ușor din umeri. 

— Cât de apropiaţi sunteți, de fapt? 

Nodul din stomacul lui Gabriel deveni și mai strâns. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ce-ai auzit, răspunse Mia, fixându-l în continuare cu 
privirea. Deodată, discuţia lor începuse să capete aerul unui 
interogatoriu, iar lui Gabriel nu-i plăcea deloc asta. 

— Am fost prieteni buni, spuse el. 

— Cât de buni? 

— Foarte buni. Unde vrei s-ajungi cu întrebările-astea? 

— Dar acum nu mai sunteţi? 

— Nu, nu mai suntem, oftă Gabriel. Mia, ce înseamnă asta, 
vrei să mă acuzi de ceva? 

— Nu știu, răspunse Mia, înclinând din nou capul. Există ceva 
de care să te putem acuza? 

„Avem?” 

Gabriel începea să se enerveze. Vorbiseră despre el pe la 
spate, ea și Munch; poate și câţiva din restul echipei. 

— Îți spun sincer că nu știu unde e, zise Gabriel, făcând un 
gest brusc cu bratele. Nu știu, poate-oi fi eu idiot, dar nu văd de 
ce aţi vrea să mă acuzaţi de ceva. 


VP - 235 


— Zici că nu l-ai mai văzut de mult timp? 

— De ani buni, răspunse Gabriel, clătinând din cap. Nu l-am 
mai văzut până când n-a luat, din nou, dintr-odată, legătura cu 
mine. 

— Deci, nu mai sunteți prieteni? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

Gabriel se săturase. Deja era epuizat. Dormise prost; nu 
reușise să-și scoată imaginile din minte, indiferent cât de tare se 
străduise. Fata scheletică, îngenuncheată pe podea. Scrisul de 
pe peretele din spatele ei. Umbra acoperită cu pene. Numai 
gândul la acele imagini îl făcea să simtă fiori pe șira spinării. 

— Ascultă, spuse el, cu o voce care-i sună mult mai furioasă 
decât intenţionase. Știu că sunt nou aici, că nu sunt la fel de bun 
precum ceilalți, dar mă străduiesc atât cât pot și, dacă aș fi știut 
unde e, v-aș fi spus. Crezi că eu nu l-am căutat? Nu ești 
conștientă de chestia asta? Chiar ai impresia că nu aș fi făcut-o? 
Dar n-am primit niciun răspuns, și știi de ce? Pentru că Sconcsul 
nu vrea să fie găsit. Pentru că... 

Se opri. Trebuia să se calmeze; simţea cum începe să-i 
clocotească sângele. 

— Pentru că? întrebă Mia. 

— Păi, tu cam ce crezi? o întrebă el. 

— Pentru că face lucruri care nu pot fi scoase la lumină. 

— Exact, spuse Gabriel, ridicând din nou braţele cu un gest 
brusc. Și acum, care-i problema? Crezi că particip și eu la asta? 
Despre asta e vorba? Mai du-te și tu dracului, Mia, nu sunt 
obligat să suport chestia asta. Am muncit ca un nebun, încă de 
când... 

Mia ridică mâna, întrerupându-l înainte ca Gabriel să mai 
apuce să spună ceva. 

— Scuze, Gabriel, spuse ea, iar privirea i se îmblânzi, dar 
trebuia să fiu sigură. 

— De ce să fii sigură? se răţoi Gabriel la ea. 

— Îmi cer scuze, spuse ea din nou. 

Mia se ridică de pe scaun și se cocoţă pe marginea biroului, în 
faţa lui. 

— Asta aţi crezut? Toţi? Despre asta aţi vorbit? Despre cum 
Gabriel și Sconcsul sunt asociaţi? Despre cum hackerii au o 
afacere secretă? Despre cum încuie fete în beciuri? Pe bune, 
Mia? Mă scârbești. 


VP - 236 


Gabriel era atât de furios în acel moment, încât abia-și mai 
putea stăpâni nervii. Nu se așteptase la asta. Cum se puteau 
gândi că el ar fi fost în stare de așa ceva? Ea avea, oare, habar 
cât de mândru era el să facă parte din acea echipă? 

— Gabriel, spuse Mia. 

Se apropie de el și-i puse mâna pe umăr. El se întrebă dacă se 
pregătea să-l îmbrăţișeze. Părea să regrete sincer. 

— Sunt momente în care nu am atât de mult tact cât ar trebui 
să am, spuse ea, fără să ia mâna de pe umărul lui. Eu... ei bine, 
uit să gândesc înainte de a vorbi. Te rog să mă ierți. Nu e vorba 
că aș fi crezut că ești implicat, dar... 

— Dar ce? 

— Uneori, când îţi place cineva, îl protejezi, nu-i așa? 

— Și tu ai crezut că l-aș fi protejat pe Sconcs? 

— Ceva de genul ăsta, încuviință Mia, spăsită. 

— În primul rând, spuse Gabriel, cred că Sconcsul se descurcă 
perfect de unul singur. În al doilea rând, nu mai suntem prieteni. 
În al treilea rând, chiar dacă am fi prieteni, dac-aș avea impresia 
că e implicat în ceva la care noi - și da, spun „noi”, pentru că 
sunt parte din echipa asta chiar dacă tu crezi că nu sunt -, la 
care noi lucrăm, nu aș ascunde absolut nimic. Asta crezi tu, de 
fapt, despre mine, Mia? Și eu care chiar credeam că suntem... 

— Gabriel, spuse Mia, părându-i cu adevărat rău. Bineînţeles 
că faci parte din echipă. Toată lumea te place și crede că faci o 
treabă extraordinar de bună, adică, ești aici de numai șase luni 
și nu ne descurcam deloc fără tine, OK? Te rog să mă crezi că 
așa vedem cu toţii lucrurile. 

— Păi, e clar că nu-i așa. 

— OK, te rog să ai răbdare cu mine un moment. 

— Spune. 

— Apare o filmare ca de nicăieri. Un hacker o găsește, pur și 
simplu din întâmplare. Pe un server pe care nu ni-l poate indica. 
l-I dă unui fost coleg, care lucrează pentru poliţie. Colegul ăsta 
nu știe cum să ia legătura cu el. Adică, dacă ai fi în locul meu, ai 
cerceta chestia asta, nu-i așa? 

Gabriel căzu pe gânduri în legătură cu situația respectivă și 
concluzionă că ea avea dreptate. 

— Deci? spuse Mia, zâmbindu-i. Suntem în regulă acum? Gata 
interogatoriul? Totul e în regulă? Acum înţelegi motivul? Gata? 


VP - 237 


— OK, încuviință Gabriel, zâmbind în colţul gurii. Deci, cu cine 
ai vorbit despre asta? 

— Despre ce anume? 

— Despre asta. Despre bănuielile tale că nu spuneam 
adevărul? 

— Doar cu Munch, răspunse Mia. Și el a crezut că mă înșel, 
asta așa, ca să știi și tu. 

— Pe bune? 

— Uneori uit să gândesc înainte să vorbesc și toată lumea de- 
aici te place. M-am milogit destul de tine? 

— Da, bine, spuse Gabriel. 

— Grozav, zâmbi Mia. Acum, vreau să vorbim despre motivul 
pentru care te-am chemat aici. Mi-a dat de urmă. 

— Cine? 

— Sconcsul. 

— Faci mișto de mine? N-are cum. Nu suportă poliţia. 

— Nu glumesc, spuse Mia. Eram în bar și a apărut deodată, pe 
nepusă masă. 

— N-are nicio logică, rosti Gabriel, confuz. 

— Nu, chiar e ciudat, nu-i așa? 

— Să știi. 

— Așa mă gândeam și eu. Și spunea niște lucruri pe care 
numai tu le poţi desluși. Vrei s-arunci o privire? 

— Desigur, încuviinţă Gabriel. 


Capitolul 58 


Era mult mai cald acolo, în patul cel nou în care îl lăsaseră să 
doarmă. Era deja acolo de câteva zile și tot nu știa unde se afla 
sau cine erau acei oameni, dar îi spuseseră că era în siguranţă și 
că nu mai trebuia să-i fie frică. 

Băiețelul nu îi înțelegea, dar ei îi dăduseră de mâncare, iar el 
era încântat de asta, pentru că nu mai mâncase de câteva zile. 

Străinii păreau drăguţi, dar erau și destul de proști. De 
exemplu, nu-și dădeau seama că pereții casei lor erau destul de 
subțiri, iar el îi auzea vorbind despre el după ce mergea la 
culcare. Mama lui îi spusese mereu să fie atent la oameni, că nu 
erau de încredere. Își dădea seama în acel moment că avusese 


VP - 238 


— 


dreptate, pentru că străinii ăia îi spuneau un lucru când era în 
cameră și altceva când erau de partea cealaltă a peretelui. 

„E o nebunie”. 

„L-a ţinut prizonier în coliba aia timp de zece ani”. 

„Nu a cunoscut niciodată alţi copii”. 

„Dumnezeule atotputernic!” 

„A stat sub ea o săptămână”. 

„Murea de foame”. 

Încercă să înţeleagă despre ce vorbeau; nu era prost, în mod 
clar vorbeau despre el, dar nu reușea să înțeleagă tot ce se 
spunea. Așa cum nu înţelegea nici de ce mama lui nu era acolo. 
Oamenii care-și făcuseră apariţia o luaseră de pe căprior, iar el 
aștepta cu nerăbdare s-o vadă din nou, dar ea nu părea a fi 
pregătită sau poate că el trebuia s-o aștepte în acea casă, cu 
acei străini în care nu putea avea încredere. Erau niște proști, 
dar aveau mâncare bună. Și era deosebit de încântat de cărți. 
Aveau foarte, foarte multe cărți. 

Îi spuseseră că trebuia să stea de vorbă cu un om cu o 
mustață subţire, care lucra drept ceva ce se numea psiholog. 
Omul cu mustaţa subţire îi spusese că avea voie să mănânce 
dulciurile din bolul de pe masa dintre ei, probabil ca să-l 
păcălească, așa cum făceau oamenii de obicei, dar le mâncă 
oricum, pentru că erau bune la gust, și încuviințase de fiecare 
dată când fusese nevoit s-o facă atunci când vorbise cu omul. 

Bărbatul îi spusese despre ceva ce se numea moarte. Că 
mama lui se dusese și că nu avea să se mai întoarcă niciodată. 
La început, nu-l crezuse, bineînţeles, dar, odată cu trecerea 
timpului, începuse să-și dea seama că s-ar fi putut să existe un 
sâmbure de adevăr în spusele omului, la urma urmei. Pentru că, 
indiferent cât de mult aștepta și cât de mult spera că ea avea să 
fie acolo când el deschidea ochii sub plapumă, dimineaţa, ea nu 
venea. Deci, locul ăla cu „moartea” trebuia să existe, la urma 
urmei, iar mama lui avea de gând să petreacă ceva timp acolo, 
evident. Nu știa cât și nici nu întreba, pentru că, de fiecare dată 
când deschidea gura, fie în prezența femeii care-i aducea 
mâncare sau în prezența bărbatului psiholog cu dulciurile, îl 
priveau ciudat. 

De parcă ar fi fost prost. 

Nu o spuneau niciodată în mod direct, dar își dădea seama 
după privirile lor. Așa că încetase să mai pună întrebări. 


VP - 239 


Învăţase, în schimb, să încuviinţeze. Zâmbea și încuviinţa, iar lor 
le plăcea asta. lar pereţii casei erau foarte subţiri și, pentru că el 
devenise foarte priceput în a ascunde tuturor ceea ce simţea, 
cuvintele din cealaltă parte a peretelui începuseră să se 
schimbe în momentul în care vorbeau despre el. 

„Se descurcă incredibil de bine”. 

„Ce ușurare!” 

„Ce coșmar, îţi închipui? Singur-singurel, cu o mamă dusă cu 
pluta, într-o colibă, timp de zece ani”. 

„Dar acum se descurcă foarte bine”. 

„Ai observat cât e de deștept? Cât de mult citește?” 

„Ai auzit ce-a spus Nils?” 

„Nu, ce-a spus?” 

„Despre laptop?” 

„Ce-i cu el?” 

„La început, nu știa ce era”. 

„Pe bune?” 

„Adică, nu mai văzuse unul până în acel moment, dar acum îl 
folosește mereu. Nils spune că n-a mai văzut pe cineva care să 


înveţe ceva atât de repede”. 
+ 


Era deja acolo de un an. Citise toate cărțile din casă de câteva 
ori, chiar și pe acelea despre care îi spuseseră că erau cărţi doar 
pentru oameni mari. 

„Nu spuneţi lucruri răutăcioase despre mama mea”. 

O dată sau de două ori, ceea ce era în el aproape că ieșise la 
suprafaţă și îi forțase să-și retragă cuvintele urâte pe care le 
spuseseră despre mama lui, dar reușise să se stăpânească. 
Deveni foarte bun la asta. Nici nu-și dădeau seama. 

„A, ce drăguţ e!” 

„Așa-i?” 

Vocile din spatele peretelui. Și așa își și dorea să fie. Nu-i 
plăceau cuvintele pe care le auzise prin perete în primele nopţi. 
Îl făcuseră să tremure sub plapumă, deși îi era destul de cald. 

Totuși, într-un fel, era plăcut să fie acolo. 

Mai ales datorită cărților. 

„Și a celorlalţi copii”. 

La început, nu fusese așa. Feţele copiilor i se păruseră 
ciudate, ca și cele ale adulților, dar, odată ce învățase să îi 


VP - 240 


copieze, să nu fie el însuși, ci să zâmbească și să nu le arate 
ceea ce simţea, lucrurile se îmbunătăţiseră. 

Totuși, laptopul îl fascina mai mult decât orice. 

Un om numit Nils i-l arătase pentru prima oară. Micul 
dreptunghi din plastic care se deschidea și-i dezvăluia o lume cu 
totul nouă. 

— Chiar nu ai mai văzut niciodată un laptop? 

lar băieţelul o simţise în acel moment, furia dinlăuntrul lui 
care stătea să iasă, dar reușise să-și păstreze faţa lipsită de 
expresie. 

„N-o să vă vină să credeţi ce minte are băiatul ăsta”. 

„Vimitor, nu-i așa? A crescut în condiţiile acelea și se 
descurcă atât de bine”. 

„Nu, vorbesc serios. Băiatul ăsta parcă-i Beethoven”. 

„Nu înţeleg ce vrei să spui”. 

„În momentul în care Beethoven a văzut pentru prima oară un 
pian, a știut cum să-l folosească”. 

„Poftim?” 

„Unii trebuie să învețe, dar Beethoven n-a făcut decât să se 
uite la el, s-a așezat și a început să cânte. A știut imediat ce 
avea de făcut”. 

„Ce tot vorbești acolo, Nils?” 

„Băiatul ăsta n-a văzut în viaţa lui un calculator. Dar în 
momentul în care s-a așezat în faţa lui, parcă din instinct a știut 
cum funcționează”. 

„Mă bucur tare mult că se descurcă atât de bine”. 

„Nu, n-ai înțeles ce-am vrut să spun. Băiatul ăsta e 
excepțional”. 

+ 

Trecuseră doi ani. Se obişnuise cu toate aromele de dulciuri. 
Și, deși copiii veneau și plecau, îi făcea plăcere compania lor. 
Moartea era, evident, o persoană importantă, care avea să-i 
poarte de grijă mamei lui până când aceasta era pregătită să se 
întoarcă. Pe măsură ce timpul trecea, ajunsese să considere 
acel loc aproape ca pe casa lui. Nu se compara cu viaţa pe care 
o dusese alături de mama lui, bineînțeles, dar era în regulă. 
Vocile din spatele peretelui spuneau doar lucruri frumoase 
despre el. Copiii de pe terenul de joacă de la școală jucau cu 
bucurie fotbal cu el sau urcau pe cadrul de căţărat. Se 
mulțumea să aștepte acolo. Pentru ca moartea să-și termine 


VP - 241 


treaba cu mama lui. Dormea mai bine noaptea. Se simţea fericit 
de fiecare dată când se trezea. 

Până în momentul în care o mașină oprise în curtea din fața 
casei, iar una dintre femeile care aveau grijă de el venise la el. 

— Vreau să cunoști pe cineva. 

— Da? răspunsese el, cu un zâmbet pe față. 

— O să ai o casă nouă. 

— Bună, spusese femeia cu părul blond care coborâse din 
mașina necunoscută. 

— Bună, răspunsese el, întinzând mâna și făcând o 
plecăciune, așa cum fusese învăţat că trebuia să facă. 

— Pe mine mă cheamă Helene, spusese femeia, zâmbind. 
Helene Eriksen. 

— Ce-ar fi să intrăm cu toţii în casă și să ne cunoaștem mai 
bine? întrebase femeia care avea grijă de el. 

Așa făcuseră, intraseră în casă, și erau chifle crocante pe o 
farfurie de pe masă, și suc de dovleac pe care să-l bea el, apoi 
fața femeii celei noi devenise serioasă, iar ea pusese mâna pe 
umărul lui. 

— Ne bucurăm foarte mult, chiar foarte mult, că o să faci 
parte din familia noastră de-acum înainte. 

Băiatul nu înţelegea ce se întâmpla, iar fiara din interiorul lui 
își arătă colții, dar el reuși să-i zâmbească femeii, cu acea față 
pe care învățase s-o arate lumii exterioare. 


Capitolul 59 


Mia Kruger își duse ceașca de cafea înapoi la masă și luă în 
drum și un ziar. Îl răsfoi, dar articolele din el o deprimară, așa 
că-l lăsă jos și încercă să se concentreze pe ceva pozitiv. Cum ar 
fi gustul cafelei ei cu lapte. Și faptul că dăduse lovitura din 
prima încercare. Mereu avea reţineri în a cere ajutorul altor 
departamente, dar detectivul de la Kripos fusese mai mult decât 
dispus s-o ajute. 

„Poliţia nu are nici cel mai mic indiciu”. 

„Cine a ucis-o pe Camilla Green?” 

De fiecare dată când răsfoia tabloidele, avea sentimentul că 
era un fel de luptă. Poliţia contra criminalului. Era o copilărie. In 


VP - 242 


primul rând, dacă poliția nu prindea imediat criminalul, era 
reprezentată negativ. În al doilea rând - și asta o scotea poate 
cel mai tare din sărite -, acea adulație faţă de infractori. 
Indiferent cât de cumplite le erau fărădelegile, rânduri întregi 
din editoriale erau dedicate lor. Mia mai luă o gură de cafea și 
începu să se gândească la faptul că s-ar fi putut ca Munch să 
aibă dreptate, la urma urmei: disprețuia reporterii. Pe ea nu o 
deranjaseră niciodată în trecut. Nici măcar când o luaseră ca și 
copoii pe urmele ei după ce-l împușcase pe Markus Skog și 
fusese forţată să se ascundă într-un hotel din cartierul 
Majorstuen. ldioţii, oare ei nu vedeau că făceau parte din 
problemă? Că existau oameni în lume care ar fi făcut orice 
pentru a avea parte de minutul lor de faimă? 

Precum Mark Chapman, care-l împușcase pe John Lennon. 

Doar pentru a-și vedea numele în ziare. 

John Hinckley, care-l împușcase pe Ronald Reagan într-o 
încercare de a o impresiona pe actriţa Jodie Foster. 

Chiar atât de ignoranţi să fi fost reporterii cu privire la istoria 
recentă? Chiar nu înțelegeau rolul pe care îl jucau? 

„Crimă ritualică nerezolvată”. 

„Poliţia, păcălită”. 

încerca să nu citească titlurile, dar era greu să nu o facă. 
Lăsase ziarul jos, dar oamenii din jurul ei încă le ţineau pe-ale 
lor sus, oameni normali care ieșiseră să ia prânzul și care aveau 
convingerea de nestrămutat că presa le spunea adevărul. 

Mia nu-l mai văzuse niciodată, dar nu era greu de observat; ar 
fi putut la fel de bine să poarte o pancartă în timp ce intra pe 
ușa dublă și o căuta prin încăpere. 

„Kripos”. 

„Unitatea pentru Combaterea Criminalităţii Cibernetice”. 

Bărbatul la costum încuviinţă când o văzu, se îndreptă direct 
spre masa ei și-i strânse mâna. 

— Robert Larsen, se prezentă el, așezându-se. 

— Mia Kruger. 

— E o plăcere să vă cunosc în sfârșit, zâmbi bărbatul. Și ce 
bine pică faptul că ne-aţi sunat tocmai azi. 

— De ce? 

— Kristian Karisen, răspunse Larsen, zâmbind din nou. 

— Adică Sconcsul? 


VP - 243 


— Da. Sconcsul, spuse detectivul de la Kripos, apoi chemă 
chelnerul și arătă spre ceașca de cafea a Miei pentru a-i 
transmite că voia și el același lucru. 

Scoase din servietă un dosar și-l puse pe masă în fața ei. 

— Trebuie să recunosc c-am fost surprins să primesc apelul 
dumneavoastră. Îl aveam în vizor de ceva vreme, dar nu știam 
că era vorba despre ceva atât de grav. 

— La ce vă referiţi? 

— La crimă, răspunse Larsen. Adică, avem foarte multe 
informaţii despre el, dar nimic care să indice acea direcție. 

— Cum vă spuneam și la telefon, încă nu știm foarte multe, 
zise Mia, dar ne-am gândit c-ar merita să verificăm. 

— Am înţeles. 

Detectivul de la Kripos zâmbi și-i făcu un semn cu ochiul. 

— Secret de stat, nu? 

Miei nu-i plăcea mai nimic la omul ăla, dar se hotări să nu lase 
să se vadă asta. 

— Așadar, ce informaţii aveţi? 

— Kristian Karisen. 

Larsen își drese vocea și deschise dosarul din fața lui. 

— Hacker neetic. Sunteţi familiarizată cu termenul? 

Mia încuviinţă. Sconcsul însuși folosise termenul, așa că se 
informase despre el. Erau mai multe tipuri de hackeri. Ea credea 
că Gabriel era un hacker etic. Adică unul dintre băieţii buni. 

— Și aţi auzit de gruparea Anonymous?%? Lulz-Sec?1? 

— Am auzit de Anonymous, răspunse Mia. 

— Au cam devenit vedete zilele-astea, spuse Larsen, în timp 
ce chelnerul îi aducea cafeaua. Au venit de pe un forum numit 
4chan/b/?. Aţi auzit de ăsta? 

— Categoric nu, zâmbi Mia, simțind că așa trebuia să 
procedeze cu el. 

Trebuia să facă pe ignoranta, deși Gabriel îi explicase unele 
lucruri pe tema asta. Se părea că omului din fața ei îi plăcea să 
se dea în spectacol, iar ei îi păsa doar de conţinutul dosarului de 
pe masă. 

— Vreţi versiunea lungă sau pe cea scurtă? o întrebă Larsen. 


20 Grupare anarhistă de hackeri (n.tr.). 

21 Grupare de hackeri neetici, care și-a asumat responsabilitatea pentru câteva 
atacuri cibernetice de mare impact asupra unor companii precum Sony și a unor 
instituții precum CIA (n.tr.). 

*2 Forum on-line destinat inițial pasionaţilor de manga și anime (n.tr.). 


VP - 244 


— Scurtă, vă rog. 

— OK. Site-ul 4 chan. De fapt, nu este decât o gașcă de tineri 
tâmpiţi. Nişte inadaptaţi. Până când și-au dat seama cât de 
mulți sunt, de fapt. 

Larsen luă o gură de cafea. 

— Înţeleg, spuse Mia. 

— Da, vorbesc despre niște oameni care nu sunt în stare să 
fie-n rândul lumii, îi explică el. Și care acum dețin puterea. 
Adică, tipii ăștia, niște adolescenţi, ar putea avea doar 
paisprezece, cincisprezece ani, dar pot ţine societatea în loc 
dacă vor. 

— Cum? 

— Trafic aerian, semafoare, bănci, rezerve de apă - serios, în 
ziua de azi, totul e computerizat; nu mai e nimic scris pe hârtie. 
Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— A, da, înţeleg, încuviință Mia. 

— DDOS”. 

— Ce? 

Bărbatul la costum zâmbi. 

— Un atac DDOS. Știţi ce este? 

— Habar nu am. 

Birocratul de la Kripos zâmbi larg din nou. Părea extrem de 
încântat de ocazia de a perora. 

— Practic, este ceea ce se întâmplă în momentul în care 
hackerii trimit un număr mult prea mare de solicitări către un 
site, atât de mare, încât nu mai face faţă și se prăbușește. Au 
făcut asta cu unele companii mari, care-au fost forțate să își 
dezactiveze temporar site-urile. 

— Am înţeles, spuse Mia, aruncând o privire spre dosarul de 
pe masa din faţa ei. Și ce legătură are asta cu Sconcsul? 

— Îl considerăm pe Kristian Karisen drept unul dintre oamenii 
de-aici, din Norvegia, care se află în spatele acestor atacuri. FBI- 
ul ne-a cerut să ne asigurăm că va fi pedepsit pentru ele. 

— Aveţi probe concrete? 

— Legate de ce anume? 

— De faptul că Sconcsul face parte din asta? 


23 Distributed Denial of Service, tip de atac cibernetic prin care o serie de sisteme de 
operare compromise de viruși atacă o ţintă, fie că e vorba de un site web, un server, 
un forum, blocând accesul utilizatorilor (n.tr.). 


VP - 245 


— Suntem aproape sută la sută siguri, spuse Larsen, luând 
încă o gură de cafea. 

— Asta înseamnă că nu. 

— A, nu, așteptăm momentul potrivit, zise Larsen. 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Trebuie să fiţi conștientă de faptul că oamenii ăștia sunt 
extrem de pricepuţi în a se ascunde. On-line, mă refer. 

— Dar știți deja unde este? 

— În realitate? 

— Da. 

— Bineînţeles. Îl ţinem sub supraveghere de-o grămadă de 
timp. 

— Deci, știți unde locuiește Sconcsul? 

— Am fi cam inutili în slujba noastră dacă n-am ști lucrul ăsta, 
nu-i așa? 

— Există vreo șansă să aflu și eu... ei bine...? 

Mia nu apucă să-și termine propoziţia înainte ca Larsen să ia o 
foaie de hârtie din dosar și s-o împingă spre ea. 

— Acolo e? întrebă Mia, fixând cu privirea adresa din faţa ei, 
nevenindu-i să creadă. 

Bărbatul la costum încuviinţă. 

— Îmi rămâneţi datoare. 

Larsen duse ceașca la gură și-i făcu din nou cu ochiul. 

— Categoric, spuse Mia, forțându-se să zâmbească. Vă 
mulțumesc. 

— Oricând. Mă ţineţi la curent? 

— Bineînţeles. Mulţumesc, din nou, zâmbi Mia, goli ceașca de 
cafea, ieși din cafenea cât putu de repede și-l sună pe Munch. 


Capitolul 60 


Miriam Munch era în mașină, întorcându-se de la aeroportul 
Gardermoen, cu Marion în spate. Se simţea vinovată și 
nesinceră, dar lucrurile decurseseră mai bine decât se aștepta, 
mai ales pentru că întârziaseră. Johannes fusese nevoit să 
alerge ca să treacă de securitate, deci nu avuseseră timp să-și 
ia rămas-bun. 


VP - 246 


— Să nu te pape un rechin, spusese Marion, dându-i tatălui ei 
o îmbrăţișare mare. 

— Promit, zâmbise Johannes și abia dacă apucase s-o sărute 
repede pe Miriam. 

Îi făcuseră cu mâna, iar un minut mai târziu, Marion păruse 
tristă să-l vadă plecând, dar, în timp ce stătea în mașină, părea 
să-și fi revenit complet. Mai ales pentru că Miriam își încălcase 
una dintre reguli și îi permisese fetiţei să urmărească un film pe 
tabletă, în mașină. 

Încă mai putea să se răzgândească; nu trebuia să se mai vadă 
cu Ziggy, putea renunţa la raidul din noaptea următoare; totuși, 
deși avea de ales, era conștientă că era deja prea târziu. Nu 
vorbise cu Johannes; i-ar fi stricat călătoria, și nu voia să i-o 
strice, dar avea să-i spună în momentul în care se întorcea. 

Avea să se simtă ușurată din foarte multe puncte de vedere. 
Sinceritatea. Faptul că nu mai era nevoită să se furișeze. Aruncă 
o privire în oglinda retrovizoare și o văzu pe drăgălașa ei fiică 
râzând de ceva de pe ecran și simţi încă un junghi de vinovăţie, 
dar nu-l băgă în seamă. 

Marion avea să fie bine. 

Miriam era absolut sigură de asta. 

— Eu merg la buni? întrebă fetița când văzu că mașina oprea 
în faţa casei albe din Røa. 

— Da, încuviință Miriam, coborând din mașină și făcându-i 
semn cu mâna mamei sale, care le aștepta deja în prag. 

— Daaa! exclamă Marion, abia reușind să stea locului 
suficient de mult încât să-și scoată centura. 

— A mers totul bine? întrebă Marianne Munch, luând plasa cu 
hainele de peste noapte de la Miriam. 

— Da, am cam întârziat la plecare, dar am reușit să ajungem 
la timp. 

— Buni, pot să mă uit la televizor, te rog? întrebă Marion, 
zbughind-o direct în casă fără să aștepte un răspuns. 

— Deci, până miercuri? întrebă mama ei, privind-o pe Miriam. 

— Da, de ce, te deranjează? 

— Sigur că nu. Mă bucur doar că o poți ajuta pe Julie, spuse 
mama ei, iar Miriam se simţi din nou puţin vinovată, dar singura 
ei opţiune era aceea de a minţi; nu îi putea spune mamei ei ce 
avea de gând să facă, de fapt. 

„Un raid ilegal”. 


VP - 247 


„Nu spune nimănui”. 

O mică minciună nevinovată. 

— Dar în afară de asta, e în regulă? N-am mai văzut-o de-un 
secol. 

— Da, dar știi prea bine cum e ea. Extrem de sensibilă. Are 
probleme cu băieţii. O să-i treacă. 

— Da, știu că nu îi e ușor, dar mă bucur că te are pe tine 
aproape, spuse mama ei, mângâind-o ușor pe obraz. Vrei să-i 
spui pa-pa lui mami? strigă ea pe hol, iar Marion veni în fugă și o 
îmbrăţișă repede. 

— Ne vedem miercuri, zâmbi Miriam și se îndreptă din nou 
spre mașină. 

— S-o pupi din partea mea pe Julie. 

Mama ei îi făcu semn cu mâna și intră din nou în casa albă. 


Capitolul 61 


Mia Kruger avea cumplita senzaţie că făcuse o greșeală 
enormă în timp ce stătea lângă Munch în spatele ferestrei 
camerei de interogatoriu. Tânărul hacker cu părul alb și negru 
stătea complet nemișcat. Îi privea. Deși nu îi vedea, știa că sunt 
acolo, și stătuse așa, fără să spună absolut nimic, încă de când îl 
aduseseră, cu mai bine de douăzeci și patru de ore înainte. 

— Tot nimic? întrebă Anette Goli, alăturându-li-se. 

— Nu, oftă Mia din greu. 

— Tot același lucru îl spune? 

— Exact aceleași lucruri, de fiecare dată, zise Munch, 
scărpinându-se în barbă. 

— Tot nu vrea un avocat? 

— Nu, spune că nu are nevoie de unul, rosti Mia, privind în 
urmă spre tânăr, care stătea în continuare perfect nemișcat, 
fixându-i cu privirea. 

— Păi, are dreptate în privinţa asta, spuse Goli, luând un loc. 

— N-aţi găsit nimic în calculatoarele lui? întrebă Munch. 

— Nu, răspunse Anette. Tocmai am vorbit cu unul dintre 
tehnicienii noștri și nu pot găsi nimic. Părea aproape 
impresionat când mi-a spus. 

— În ce sens? întrebă Mia. 


VP - 248 


— Nu-i nimic acolo, spuse Goli, ridicând braţele a exasperare. 

— Ceva tot trebuie să fie, nu? insistă Munch. 

— Nu, spuse Goli, clătinând din cap. Totul a dispărut. E tabula 
rasa. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu e absolut nimic acolo. Și nu mă refer la faptul că nu e 
nimic care să-l incrimineze. Pur și simplu, calculatoarele erau 
complet goale. 

— Ciudat, rosti Munch. 

— Am îndrăznit să-l întreb pe Gabriel cum e posibil așa ceva. 
Sper că e-n regulă c-am făcut asta. Nu părea să fie tocmai bine 
dispus - s-a întâmplat ceva? 

— E vina mea, spuse Mia. Am fost prea dură cu el. Mi-am 
cerut scuze. Sper c-o să-i treacă. 

— Așa, spuse Anette. L-ai acuzat că e complice pentru că-l 
cunoaște pe Sconcs, dar nu știe unde e. Asta vrei să-mi spui? 

Mia auzea sarcasmul din vocea ei, dar îl ignoră; avea prea 
multe alte lucruri pe cap. 

— O să mă revanșez față de Gabriel. Cum spuneam, deja mi- 
am cerut scuze. 

— Bun, zise Anette, expirând adânc. Pentru că povestea asta-i 
cam trasă de păr, nu-i așa? 

Mia simţea că avocata poliţiei își îndreptase privirea spre 
Munch. 

— Ce anume-i tras de păr? 

— De ce e el aici, de fapt? 

Făcu un gest din cap spre tânărul hacker, care încă nu se 
mișcase. 

— El ne-a adus filmul, spuse Munch. 

— Ca să ne-ajute? 

— Posibil, rosti Munch. Dar... 

— Și Gabriel ce-a zis? îi întrerupse Mia. 

— Legat de ce? 

— De faptul că nu e nimic pe calculatoarele pe care le-am 
găsit acasă la Sconcs. 

— A avut cam aceeași reacţie ca și celălalt tehnician, spuse 
Anette. A fost impresionat. 

— Îmi explică și mie cineva ce se întâmplă aici? întrebă 
Munch, întorcându-se spre ele. Știu că sunt din altă epocă și-mi 
pare rău că trebuie să-mi daţi totul mură-n gură, dar de ce nu 


VP - 249 


mai era nimic pe calculatoarele lui? Și de ce ăstora de la IT li se 
părea atât de impresionant? 

— E impresionant pentru că âia-s niște tocilari, spuse Mia, 
fără să-și ia ochii de la camera de alături. In mod evident, 
Sconcsul s-a pregătit. În cazul în care avea loc un raid, așa cum 
am făcut noi, pregătise un sistem care să șteargă toate 
informaţiile. 

— Și asta e ceva impresionant pentru că...? întrebă Munch, 
încă părând confuz. 

— Pentru că nu e ușor, răspunse Anette. 

— OK, spuse Munch. Și ce avem? Ce urmează? 

— Nu avem nimic, răspunse Anette Goli. Avem doar o teorie, 
continuă ea, privind-o oarecum stânjenită pe Mia. Și faptul că el 
ne-a adus filmul. 

— Și ce înseamnă asta? întrebă Munch. 

— Ce vrei să spui cu asta? rosti Goli. 

— Adică, noi cât îl putem ţine? Ce facem cu el mai departe? 

— Nu există niciun dubiu asupra faptului că-și cunoaște 
drepturile, spuse Goli, oftând și aruncându-i o privire tânărului 
hacker. Dac-am înțeles eu bine, și-a dat numai numele, data 
nașterii și adresa. 

Mia încuviinţă. 

— De câteva ori. 

Era rândul lui Munch să ofteze. 

— Și, după cum știți, potrivit legii, doar asta i se cere să facă. 
Tânărul ăsta știe exact în ce situaţie ne aflăm. După patru ore, 
trebuie să-l punem sub acuzare, pe urmă avem douăzeci și 
patru de ore la dispoziţie ca să găsim un judecător care să 
depună o cerere de plasare în custodie... 

— Știm cum să ne facem treaba, o întrerupse Mia, cam 
nerăbdătoare. 

— L-am arestat într-o zi de duminică, spuse Anette Goli, 
ignorând-o, care nu e o zi lucrătoare. Ar fi trebuit să-l punem 
sub acuzare, ceea ce nu am făcut ieri, pentru că nu-l putem 
acuza decât de faptul că ne ajută, fapt care, ultima oară când 
am verificat, nu constituia o infracţiune. În momentul de faţă, 
noi suntem cei care încalcă legea. Cu fiecare minut care trece. 

Anette își ciocăni ușor încheietura mâinii pentru a sublinia 
ceea ce spusese, iar Mia se simţi și mai iritată, deși știa perfect 
că avocata poliţiei avea dreptate. 


VP - 250 


— Deci, nu o să-l punem sub acuzare? 

Munch îi aruncă o privire Miei. 

— Nu avem de ce să-l acuzăm. 

— Obstrucţionarea justiţiei? sugeră Mia. 

— Cum? 

— A spus c-a găsit filmul pe un server dintr-o librărie care 
vinde cărţi la mâna a doua, de pe strada Ullevålsveien, pe care 
Gronlie a verificat-o și nu există. 

— Și când a făcut suspectul această declaraţie falsă? 

Goli abordase tonul de avocată. 

— Deja știi asta, spuse Mia. La bar. 

— Deci, suspectul era în stare de ebrietate în momentul în 
care a vorbit cu tine? In momentul în care a vorbit cu un ofițer 
de poliţie, aflat la rândul său sub influența alcoolului? Fără 
prezenţa unui avocat? Vreau să vă spun, onorată instanţă, că 
inculpatul este abstinent și nu bea în mod obișnuit, iar în seara 
aceea, clientul meu... 

— Bine, bine, spuse Munch, ridicând mâinile. 

— Ce-ai spus mai înainte? întrebă Mia. 

— Nu-l putem acuza de nimic, repetă Anette. 

— Nu, înainte de asta. Că nu bea alcool - de unde știi treaba 
asta? 

— Mi-a spus Gabriel. 

— Dar de ce... 

Mia îl privi fix pe tânărul hacker. 

— Se simţea prost în legătură cu ceva, murmură ea. 

— Ce? întrebă Munch. 

— Dacă nu obișnuiește să bea, de ce m-a căutat? De ce a 
băut în noaptea aia? In mod sigur se simţea vinovat în legătură 
cu ceva. 

— Trebuie să-l eliberăm, îi îndemnă avocata poliției. Astea-s 
prostii. E aici doar pentru că Mia a avut o bănuială. Adică, serios. 
Știu că ești genială, Mia, dar pe bune? Holger? E ilegal să-l ţinem 
aici. Dacă vrea să ne dea în judecată, are temei legal. 

— Aia de la Kripos ce-au zis? ceru să știe Munch. 

— Nici ei n-au aflat nimic. E pe lista lor, atât. Adică, dac-ar fi 
reușit să-l aresteze cu vreun motiv, cred c-ar fi făcut-o demult. 

— Ești sigură de asta? Că nu bea de obicei? întrebă Mia, fără 
s-o privească pe Anette. 

— Gabriel mi-a spus, zise avocata. De ce ar minţi? 


VP - 251 


ÎI privi din nou pe Munch și ridică braţele. 

— Adică, pentru numele lui Dumnezeu, băiatul ăsta a venit la 
noi cu un film pe care l-a găsit, ne-a ajutat cu ancheta, stă acolo 
de mult prea mult timp, nu avem de ce să-l acuzăm. Nici cei de 
la Kripos nu au nimic împotriva lui. Băiatul e curat. 

— Dă-mi cinci minute, spuse Mia. 

— Holger? încercă Anette să pledeze în faţa lui. Nu avem 
niciun temei pentru care să... 

Mia nu mai auzi încheierea frazei, pentru că ieșise deja din 
încăpere. Deschise ușa camerei de interogatoriu, unde Sconcsul 
stătea cu mâinile în poală, cu spatele la fel de drept ca în 
momentul în care-l aduseseră. 

— Salut, spuse Mia, așezându-se pe scaunul din faţa lui. 

Sconcsul îi aruncă o privire. 

— Nu pornești reportofonul? Ora 18.05. Interogatoriu reluat. 
Mia Kruger este prezentă în încăpere... 

— Nu, spuse Mia, încrucișându-și brațele pe masă și 
sprijinindu-și capul de ele. 

— Numele meu este Kristian Karisen, repetă mecanic tânărul 
hacker. M-am născut pe 5 aprilie 1989. Adresa mea curentă 
este... x 

— Știu, Sconcsule, ne-ai spus lucrurile astea. Ințelegem. Ştii 
cum funcţionează toate astea, cu drepturile tale și cu tot. 

Mia se lăsă pe spate în scaun și-l privi. Hackerul cu părul alb și 
negru îi întâlni privirea, dar rămase nemișcat. 

— Ascultă... 

— Numele meu este Kristian Karisen... începu el din nou, dar 
Mia îl întrerupse. 

— OK, Sconcsule, am greșit? E în regulă? Am greșit. 

Hackerul stătea în continuare perfect nemișcat, iar Mia nu 
spuse nici ea nimic. Avea o presimţire în legătură cu ceva, dar 
nu-și putea da seama cu ce anume. 

El venise la ea. 

O căutase la Lorry. 

Băuse alcool, deși nu obișnuia să bea. 

— Nu se pune dacă nu pornești reportofonul, spuse Sconcsul. 
Asta dacă nu cumva înregistrează ăia de-alături, dar nu ajută la 
nimic, pentru că, din câte știu, persoana intervievată... 

— OK, Sconcsule, îl întrerupse din nou Mia, ducându-și mâna 
la cap. Nu o să te-acuzăm de nimic. Nu avem de ce să te 


VP - 252 


acuzăm. După părerea colegei mele de-acolo - făcu un gest 
către fereastra din spatele ei -, tu ești un erou. Ne-ai ajutat cu 
ancheta, ne-ai dat informaţii pe care nu le-am fi găsit niciodată 
fără tine, OK? 

Tânărul din faţa ei stătea în continuare complet nemișcat, 
nedezlipindu-și privirea de la ea. 

— E greșeala mea, OK, Sconcsule? Putem s-o lăsăm așa? 

— Numele meu este Kristian Karisen... 

Mia îl întrerupse din nou. _ 

— Am spus deja că am făcut o greșeală. Imi pare rău, OK? 
Uneori - ei bine, destul de des -, chestia asta nu funcţionează, 
rosti Mia apăsându-și tâmpla cu degetul și zâmbind în colțul 
gurii. Azi, am reușit deja să fac un tânăr de care îmi place foarte 
mult, un coleg care e incredibil de dedicat și de muncitor, să se 
simtă ca un rahat, și da, a fost, din nou, vina mea, dar pur și 
simplu... 

Mia tăcu. 

— Trebuie să pornești reportofonul, spuse Sconcsul. 

— La asta m-am tot gândit și eu, zise Mia. Și nu e nevoie să 
spui nimic. Dar ai răbdare cu mine un pic. Poţi să faci treaba 
asta? 

Sconcsul o fixă cu privirea, fără să miște un mușchi. 

— Asta e viața mea, OK, pot să-ţi vorbesc puţin despre ea? 
întrebă Mia. Găsim o fată dezbrăcată în pădure. A fost omorâtă. 
Cineva a strangulat-o. Cineva a pus-o pe un pat din pene. Intr-o 
pentagramă din lumânări. O tânără. O ființă umană. Și mă 
bântuie. Nu pot să dorm. Înţelegi, Sconcsule? Asta e viaţa mea. 
Asta e slujba mea. Să mă asigur că nenorocitul ăla dement care 
are impresia că poate lua o fată tânără și frumoasă ca ea și face 
cu ea ce crede el de cuviinţă își primește pedeapsa 
binemeritată. Așa mă simt din momentul în care mă trezesc 
dimineaţa până când mă culc noaptea. Ințelegi? 

Mia aproape că auzea ce gândea, probabil, Munch, de după 
peretele din spatele ei, și se aștepta ca el să intervină în orice 
moment, dar nu o mai interesa. Chiar dacă nu aveau de ce să-l 
acuze pe Sconcs. Chiar dacă legea era de partea lui. Era ceva ce 
nu le spunea. 

Mia ridică privirea spre tânărul hacker și văzu că expresia de 
gheață pe care o avusese în ultimele douăzeci și patru de ore 
începea să se îmblânzească. 


VP - 253 


— Trebuie să pornești reportofonul dacă... spuse Sconcsul, 
dar nu apucă să-și termine fraza. 

— OK, continuă Mia. Nu cred c-ai făcut-o tu. Nu te putem 
acuza de nimic, iar băieţii de la IT te cred un tip dat naibii, 
pentru c-ai reușit să ștergi absolut tot ce era în calculatoarele 
tale când au vrut să se uite în ele - nu că mi-ar păsa mie câtuși 
de puţin de chestia asta. Bravo ţie: ești cel mai bun hacker din 
lume, sau ce-oi vrea să fii. Nu-mi pasă absolut deloc. 

Tânărul din faţa ei stătea foarte liniștit. 

— Asta cred eu, continuă Mia. Nu ai avut absolut nimic de-a 
face cu asta. N-ai face niciodată așa ceva, n-ai face cuiva atât 
de mult rău. Normal că n-ai face. 

Sconcsul tot nu spuse nimic. 

— Totuși, spuse Mia, cred că ai mustrări de conștiință în 
legătură cu ceva. De-asta ai venit să mă cauţi. Mi-am pus 
întrebări în legătură cu asta când eram la Lorry, de ce un tânăr 
ca tine s-a îmbătat atât de rău într-un timp atât de scurt, și 
acum am aflat că tu nu obișnuiești să bei. Deci, iată teoria mea. 

Hackerul din faţa ei tăcu în continuare, dar expresia de pe 
fața lui se schimbase. 

— Așa c-ai venit la mine, continuă Mia, și la început nu mi-am 
dat seama cum m-ai găsit, dar pe urmă am văzut cât de simplu 
era, de fapt. Toată lumea din unitatea mea are telefoane dotate 
cu GPS și toate alea - ţi-a fost ușor să ne spargi sistemul și să ne 
găsești pe toţi. Dar de ce să te-mbeţi de nu mai știi de tine dacă 
aveai ceva important să-mi spui? 

Tânărul păstră tăcerea. 

— Eu cred cam așa, continuă Mia. Cred că tu ai găsit filmul 
ăsta și ţi-a provocat la fel de multă silă ca și nouă în momentul 
în care l-am văzut. Totuși, după aceea... 

Făcu o pauză și-l privi, dându-și seama că-n ochii lui nu se mai 
citea atât de multă asprime ca înainte. 

— După aceea, ţi-ai dat seama că ești oarecum implicat. Nu 
spun că ești complice. Sau că știai că ești plătit să faci ceva ce 
avea să fie folosit la comiterea unei infracţiuni. Și nici nu știu 
cum mama dracului le spune - JavaScript, programare Flash; ce 
Dumnezeu, abia mă descurc cu propriul e-mail dar tu știi, nu-i 
așa? Tu ești cel mai bun. Inginerii noștri îţi cântă osanale, atât 
de strălucit ești. În urmă cu un timp, cineva - și pun pariu că știi 
cum îl cheamă - te-a plătit pentru a crea ceva. Pentru a concepe 


VP - 254 


un program, pentru a scrie un cod care să-i permită să transmită 
imagini live, la nivel global, pe acea parte a internetului despre 
care eu nu știu nimic. Și de asta ţi-ai dat tu seama. De faptul că, 
fără să știi, ai fost părtaș la o infracţiune gravă. Așa că te-ai 
îmbătat, lucru pe care nu-l faci niciodată, și ai venit la mine. Tu, 
care nu suporţi autorităţile. Nu ţi-ar trece niciodată prin cap să 
ajuţi poliţia. Și totuși, m-ai găsit, și aveai de gând să-mi spui, 
nu? Că ai făcut ceva pentru un client anonim? Că ai fost plătit, 
dar că acel client s-a folosit de tine. Și de-asta ai venit la mine. 
Sunt pe-aproape, Sconcsule? De-asta mi-ai dat de urmă? 

Tânărul cu părul alb și negru o privi cu o expresie pe care ea 
nu o putea pricepe întru totul. 

— Numele meu este Kristian Karisen, spuse Sconcsul, fixând 
masa cu privirea. Data nașterii mele este 5 aprilie 1989. Adresa 
mea curentă este... 

Ușa din spatele lui se deschise, iar Munch intră în camera de 
interogatoriu. 

— Ești liber să pleci. Nu te acuzăm de nimic și îmi pare rău că 
te-am ţinut aici mai mult timp decât ar fi trebuit. Dacă ne poți 
ajuta în orice alt mod, ţi-am fi foarte recunoscători. Ştii unde să 
ne găsești. 

Mia îl văzu pe tânărul hacker ridicându-se și îndreptându-se 
spre ușă. În timp ce părăsea încăperea, se opri pentru un 
moment și o privi și, pentru o fracțiune de secundă, ea crezu că 
el avea să spună ceva, dar apoi închise gura și plecă. 

— Mia? spuse Munch, privind-o. Putem schimba o vorbă? 

Tânăra se ridică încet de pe scaun și ieși după șeful ei din 
camera de interogatoriu. 


VP - 255 


ȘAPTE 


Capitolul 62 


Mia urcă în mașină imediat ce se trezi, dar nu se lumină de 
ziuă înainte să ajungă la cimitir. Ar fi trebuit să fie la ședința de 
informare, dar își luase liber, iar Munch i-l acordase cu bucurie. 
Nu ceruse decât câteva ore, dar Munch îi spusese clar că putea 
să-și ia liber cât de mult avea nevoie. Comportamentul ei din 
ziua precedentă nu făcuse decât să confirme părerea 
indulgentului ei șef, conform căreia ea nu se simţea bine. Că nu 
ar fi trebuit să se întoarcă la lucru. 

Mia cobori din mașină, luă florile de pe bancheta din spate și 
se îndreptă încet către morminte. Îngriji mai întâi mormântul 
bunicii sale. Apoi pe cel al părinţilor săi. Păstră cel mai mare 
buchet pentru ultimul și se opri în fața pietrei cenușii cu aceeași 
durere profundă pe care o simţea de fiecare dată când mergea 
acolo. 

„Sigrid Kruger”. 

„Soră, prietenă și fiică”. 

„Născută 11 noiembrie 1979. Decedată 18 aprilie 2002”. 

Trecuseră mai bine de 10 ani, dar încă o apăsa atât de tare, 
încât nu-și mai dorea să trăiască. Oamenii spuneau că durerea 
jelaniei ei avea să treacă, să se diminueze. Că timpul vindeca 
totul. Dar nu și pentru ea. Mia Krüger resimțea pierderea surorii 
sale la fel de puternic în acel moment ca și în ziua în care 
cadavrul ei fusese descoperit în acel beci jegos din Tøyen. 

Mia înlătură florile care fuseseră veștejite de ger și puse 
buchetul nou într-o vază în faţa pietrei funerare. Ingenunche 
pentru a da la o parte frunzele și ramurile, iar iarba era rece la 
atingere. larna venise prea devreme și avea să fie și mai rea. Și 
mai întunecată. Ca gândurile ei. Poate că avea să le fie mai bine 
fără ea. Membrilor echipei. La urma urmei, se hotărâse, nu? Să 
lase toate astea în urmă. 

Abia dacă mai simţea că e om, oricum, deci, de ce să nu 
renunțe? Mintea și corpul ei funcționau pe stimulente artificiale: 


VP - 256 


alcool, pastile; deschisese din nou cutia cu pastile în noaptea 
precedentă și-și lăsase micii prieteni albi s-o legene înainte să 
adoarmă; fusese extenuată după interogatoriu. Simțea ghimpi 
ascuţiţi în tot corpul. Anette Goli îi vorbise de sus și clătinase din 
cap - „cred că e nevoie să mergi din nou la psihoterapeutul tău” 
-, până și Holger mormăise-n barbă și o lăsase să stea singură 
pe coridor. 

„Da, desigur. Poţi să-ţi iei timp liber, Mia”. 

„la-ţi tot timpul de care ai nevoie”. 

Așadar, clacase. Acasă, în apartamentul ei. Renunţase să mai 
încerce să se comporte ca un om obișnuit. Să fie pozitivă. Să se 
lase de pastile. La naiba, nu. Fusese tentată să încheie socotelile 
cu viaţa chiar în acel loc și în acel moment, dar nu avusese 
destule pastile, înghiţise cea mai mare parte din ele în acea 
după-amiază în care Holger bătuse pe neașteptate la ușa ei și 
nu reușise să-și facă rost de mai multe. Avea destule încât să 
cadă lată, să-și facă ghimpii din corp să nu o mai doară; se 
ghemuise sub o pătură pe balcon și lăsase luminile orașului să-i 
danseze în faţa ochilor până când ajunseră atât de înceţoșate, 
încât ea nu-și mai dădea seama dacă visa sau nu. Intrase cu 
pași împleticiţi, se chircise sub pătură, cu obrajii roșii, îi era frig 
pe dinafară, dar cald pe dinăuntru, iar ultimul ei gând înainte de 
a dispărea fu: 

„Vin, Sigrid”. 

Și totuși, până la urmă, se trezise, într-o cameră întunecoasă 
și singuratică, și nu mai putea suporta. Gata cu singurătatea. Işi 
dorea să fie cu ei. Acolo era locul ei. 

Mia se ridică și privi mormântul din faţa ei. Avea să zacă lângă 
sora ei. Zâmbi ușor; era un gând care nu-i mai trecuse prin cap, 
dar o liniștea. Părinţii ei erau în același mormânt, desigur. Ce 
proastă fusese. Trebuia să zacă lângă Sigrid. Așa se cuvenea. 

„Sigrid și Mia Kruger”. 

„Albă-ca-Zăpada și Frumoasa Adormită. Născute 11 noiembrie 
1979. Impreună pe vecie”. 

— Ce medicamente iei la ora actuală? 

Psihoterapeutul ei. Mattias Wang. Una dintre multele întrebări 
la care nu era deloc interesată să-i răspundă. 

— Sunt medicamente noi care cred că ţi-ar fi de ajutor, te-ar 
face să te simţi un pic mai bine. Dacă iei în considerare această 
variantă, la asta mă refer. 


VP - 257 


Nu era deloc interesată de ideea de a se simţi mai bine. Chiar 
nu înțelegeau? Voia să dispară, acela-i era scopul. Și se hotărâse 
deja. Să lase lumea în urmă. Găsise locul perfect. Hitra. O insulă 
pe mare, unde cerul părea a se întinde la nesfârșit. Apoi Munch 
își făcuse apariţia și o adusese înapoi. lar ea rezolvase cazul. 
Dar tot nu era liberă. Fusese suspendată, dar se agăţase de 
convingerea că noua ei familie erau colegii ei, iar dacă avea să 
reușească să se întoarcă la muncă, totul avea să fie în regulă. 
Doar că nu fusese așa. 

Era clar, nu? 

Nu doar pentru ea, ci și pentru ceilalţi. 

Privirea pe care i-o aruncase Anette. Ochii lui Munch în timp 
ce-i spunea că-și poate lua cât timp liber avea nevoie. 

Mia își trase mai tare căciula din lână peste urechi și rămase 
în faţa mormântului cu o seninătate pe care nu o mai simţise de 
multă vreme. 

„Hai, Mia, hai”. 

Acasă. Un fel de casă. Îi era din ce în ce mai clar, în timp ce 
stătea în fața pietrei acoperite de chiciură. Trebuia să termine 
cu asta. Încercase, dar nu mai era în stare să-și facă datoria. Își 
ieșise din mână. Își pierduse abilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi. De 
a intra în minţile acelor bolnavi. Fusese suspendată. Doar pentru 
a suferi de una singură în fiecare noapte, într-un apartament 
rece dintr-un oraș rece; nu mai avea nevoie de așa ceva. Se 
puteau descurca și fără ea. 

„la-ţi tot timpul de care ai nevoie”. 

Aveau să-i simtă lipsa? Da, poate, dar ce conta? La ce ajuta? 
Rezolvarea cazului avea să folosească la ceva? Aveau s-apară 
mereu noi cazuri. O aduseseră de pe liniștita insulă Hitra pentru 
a-i ajuta, iar ea făcuse asta. Doar că povestea nu se încheiase, 
nu-i așa? Aveau noi dovezi de cruzime. Mia Kruger își câștiga 
existenţa cu ajutorul minţii ei; pătrunderea în acea beznă făcuse 
întotdeauna parte din fiinţa ei. 

Mia înjură în barbă. Detesta sentimentul care o copleșise. 
Slăbiciunea aceea. Nu-i stătea în fire. Făcuse o greșeală cu 
hackerul. Cu Sconcsul. Păruse o idioată în fața celorlalți. 

„Sigrid și Mia Kruger”. 

„Născute 11 noiembrie 1979”. 

O nouă piatră funerară. Trebuia neapărat să se ocupe de asta. 
Să se asigure că avea să pună cuvintele potrivite pe ea. 


VP - 258 


„Împreună pe vecie”. 

Ea se ocupase de toate cele trei pietre funerare. Patru 
înmormântări. Pentru toată familia, toţi cei dragi, ea se ocupase 
de toate. Știa exact pe cine să sune ca să obţină piatra pe care 
și-o dorea. 

Mia își scoase mobilul din buzunar cu degete înghețate și 
înțepenite chiar în momentul în care începu să sune, afișând un 
număr necunoscut, iar ea răspunse din reflex: 

— Da? 

O voce necunoscută răsună de la celălalt capăt al liniei, iar 
Mia fu nevoită să se concentreze pentru a înțelege ce spunea 
apelanta. Era o femeie bătrână. 

— Numele meu este Ruth Lie, zise femeia. Vorbesc cu Mia 
Kruger? 

— Da? 

— Lucrez la Muzeul de Istorie Naturală din Tøyen, spuse 
vocea. Am înţeles că doreaţi să vă sun, nu-i așa? 

— Ruth și mai cum? întrebă Mia, regretând că acceptase 
apelul. 

— Lie, continuă vocea. De la Muzeul de Istorie Naturală. 
Custodele nostru, Olsen, mi-a dat cartea dumneavoastră de 
vizită. Parcă aveaţi niște întrebări legate de o vizită școlară, nu? 

Creierul ei începu să intre încet în funcţiune și își aminti în 
sfârșit: secretara lui Tor Olsen. De la Grădinile Botanice. 

— Da, sigur, bună ziua, spuse Mia. Cu ce vă pot ajuta? 

— O avem, zise Ruth, care părea mai răsărită decât șeful ei. 

— Ce anume aveţi? întrebă Mia. 

— Vorbesc cu persoana potrivită? întrebă vocea de la telefon. 
Mia Kruger? 

Femeia plecă de lângă telefon un moment, ca și cum ar fi vrut 
să confirme informaţiile trecute pe cartea de vizită pe care Mia i- 
o lăsase custodelui. 

— Da, eu sunt, își drese Mia vocea. 

— Căutaţi o listă cu toate școlile care ne-au vizitat recent? 

— Da, despre asta e vorba, spuse Mia, reușind să se adune. 

— O am chiar aici, în faţa mea, continuă vocea. Vă 
interesează ceva anume? 

— Azilul Hurumlandet, spuse Mia, începând să-și revină. 

— Ah, adică Helene, ciripi femeia. 

— V-au vizitat? 


VP - 259 


— Da, în fiecare an vin aici. Nu sunt ca toate celelalte școli, 
nu-i așa, dar ea se descurcă excelent cu ei, iar vizitele lor îmi fac 
mereu mare plăcere. Știţi, tinerii de-acolo, cu toate prin câte-au 
trecut și tot ce-a realizat împreună cu ei. Mă bucur atât de mult 
de fiecare dată când mă sună! 

— Deci, v-au vizitat? 

— Da, în fiecare vară, spuse Ruth Lie. Grădinile noastre - 
dumneavoastră aţi fost aici? 

— Da, am fost acolo. Când v-au vizitat ultima oară? 

— Pe 3 august, spuse femeia de la telefon. In fiecare an. De 
fiecare dată vin la începutul lui august. Olsen a spus c-aţi 
întrebat de înregistrările de pe camerele de supraveghere. E 
vorba de acea spargere, nu-i așa? 

— Da, spuse Mia. De bufniţele furate. 

— Mă bucur foarte mult că-i pasă cuiva, continuă vocea de la 
telefon. Știţi și dumneavoastră cum sunt polițiștii. Cu spargerile 
și jafurile, parcă poate scăpa lumea nepedepsită cu orice în ziua 
de azi. 

— Vă înțeleg perfect, spuse Mia, reușind să urmărească firul 
conversației. Așadar? Ce aveţi? 

— Imagini cu toată lumea care vizitează muzeul. Nu avem 
înregistrări din timpul nopţii - bugetul nostru nu acoperă și așa 
ceva -, dar avem înregistrări cu toată lumea care ne vizitează în 
timpul programului. 

— Inclusiv cu grupul de la Azilul Hurumlandet? 

— Desigur, spuse vocea de la telefon. Credeţi c-ar fi putut fi 
vorba de unul dintre ei? 

— Poftiţi? 

Urmă o pauză, ca și cum posesoarei vocii de la telefon tot nu 
i-ar fi venit să creadă că stătea de vorbă cu persoana potrivită. 

— Să fi fost cineva din grupul lui Helene? Cel sau cea care-a 
furat bufniţele? 

— Încă nu știm asta, spuse Mia, reușind din nou să se adune. 

— Chiar sper să nu fi fost, dar cine știe? Nu sunt niște elevi 
obișnuiți, nu-i așa? 

— Nu, murmură Mia. 

— Deci, vreți să v-o trimit? 

Mia Kruger simţi nevoia puternică de a încheia apelul. Voia să 
oprească sunetul lumii reale, care o asalta în ureche. Puteau să 
se ducă la naiba cu toţii. Se hotărâse, iar ei o convinseseră să 


VP - 260 


revină. Făcuse ce avusese de făcut. Vorbise cu psihologul, dar 
nu ca să se facă bine pentru ea, ci pentru ca ei să o poată folosi 
în propriile scopuri. 

— Alo? rosti din nou vocea de la telefon. 

— Ar fi minunat dacă aţi trimite lista, spuse Mia. Dar nu mi-o 
trimiteţi mie, ci lui Ludvig Gronlie, colegul meu. 

— Desigur, zise Ruth Lie. Aveţi adresa lui de e-mail? 

Mia găsi în telefon datele de contact ale lui Gronlie și i le oferi 
femeii de la celălalt capăt al firului. 

— Minunat. Le voi trimite imediat ce voi discuta cu tehnicianul 
nostru. El are imaginile. 

— Bun, rosti Mia. Vă mulţumesc mult. 

— Mă bucur că pot fi de ajutor, spuse vocea de la telefon, apoi 
dispăru. 

Mia Kruger simţi un impuls puternic de a închide pur și simplu 
telefonul. Oricum, nu era nevoie să-l aibă pornit. Nu era nevoie 
să păstreze legătura cu restul lumii. Se săturase. Se săturase 
până peste cap de toate. 

„Impreună pe vecie”. 

Apăsă cu degetul pe partea superioară a telefonului mobil, 
având de gând să-l ţină acolo - o ultimă apăsare și avea să se 
facă negru -, când începu din nou să sune. 

Privi fix ecranul. 

„Curry”. 

Mia apăsă pe „ignorare”, dar degeaba; numele lui apăru din 
nou câteva secunde mai târziu. 

— Da? oftă ea în timp ce răspundea la telefon. 

— Unde ești? întrebă Curry; părea agitat și cu răsuflarea 
tăiată, ca și cum ar fi alergat la maraton. 

— În Asgârdstrand, răspunse ea, distrată. 

— De ce n-ai fost la ședință? 

Mia nu răspunse. Curry continuă să vorbească, pur și simplu. 

— Tocmai am primit un apel de la Sunniva. Trebuie să vii aici. 

Mia clătină din cap. Curry și Sunniva. Probleme în paradis. Pe 
Mia nu o mai interesa așa ceva. 

— Ascultă... începu ea, dar el nu voia să tacă din gură. 

— Nu, nu e vorba despre ceea ce crezi tu, spuse el, ca și cum 
ar fi putut să-i citească gândurile. De zile întregi mă tot sună, 
doar că eu nu i-am răspuns pentru că... 


VP - 261 


Două ciori stăteau într-un copac. Mia le urmări în timp ce 
vocea lui Curry îi băzâia în ureche. Păreau foarte liniștite în timp 
ce stăteau acolo. Două păsări într-un copac dintr-un cimitir. În 
curând aveau să fie două fete în același mormânt, dedesubtul 
lor. Zâmbi pentru sine, în timp ce păsările își luau zborul spre 
soarele palid de octombrie. 

— Ce? izbucni ea în timp ce veștile lui Curry îi intrau în minte. 

— Știu, spuse Curry, entuziasmat. Pare-o nebunie, dar nu am 
motive să nu o cred, nu are niciun motiv să mintă. O cunosc 
bine, n-ar fi în stare să... 

— Mai spune-mi o dată, îl întrerupse Mia, simțind cum începea 
să se trezească. 

— Există un vicar, un pacient de la ospiciu, care spune că îi 
cunoaște de când erau mici, gâfâi Curry, de undeva din 
depărtare. Helene Eriksen. Are un frate. 

Bătea câmpii. Abia dacă era în stare să scoată cuvintele în 
ordine. 

— A vrut să-și mărturisească păcatele. Cred că-i pe moarte. A 
zis ceva cum că n-ar ajunge-n rai dacă nu pune lucrurile în 
ordine. 

— Helene Eriksen are un frate care e pe moarte? 

— Nu, nu fratele ei, vicarul. Auzi, ce-ar fi să vii încoace? Ne- 
așteaptă sus și nu vreau să mă întâlnesc cu ea de unul singur, 
știi... E ceva cu nu știu ce sectă de prin Australia. Bărbatul a luat 
niște bani. Vrea să se căiască pentru păcatele lui. 

— Curry, spuse Mia, încercând să-și calmeze colegul, însă 
acesta refuza să se potolească. 

— A venit acasă bolnav. 

— Vicarul? 

— Nu, fratele ei. E bolnav la cap. 

— Curry. 

— Ne așteaptă acum, au cerut să venim... 

— Curry, spuse Mia pe un ton sever, reușind, în sfârșit, să facă 
bulldogul să tacă. 

— Da? 

— N-am auzit destule povești de genul ăsta până acum? 

— Ce? 

Curry era confuz. 

— Cu oameni oarecare ce mărturisesc că ei au omorât-o. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 262 


Mia oftă din greu. Regreta că acceptase apelul. Că nu-și 
închisese telefonul. 

— Fuglesang și casca lui pentru bicicletă. Dumnezeu mai știe 
câţi alţii au sunat. Nu știu de ce, dar, în cazuri ca ăsta, mulţi 
oameni sunt copleșiți de dorința de a-și mărturisi păcatele. Doar 
știi lucrul ăsta, nu? Și cine zici că era de data asta? Un vicar 
aflat pe patul de moarte? Băi, mă... 

— Știa niște chestii, continuă Curry, dar Mia simţea cum se 
îndepărtează din nou de el. 

Nu. Ajungea. Nu mai voia. 

— Cred că li s-au dat bani, spuse Curry, refuzând să se dea 
bătut. Când au venit acasă. Un fel de compensație. Helene 
Eriksen a deschis azilul, iar fratele ei a cumpărat un magazin 
alimentar când s-a recuperat. 

Mia asculta doar pe jumătate. Ciorile dispăruseră, iar cimitirul 
i se întindea în faţă, complet cufundat în tăcere. 

— Vorbește cu Munch, oftă ea. 

— E într-o dispoziţie a dracului de proastă. V-aţi certat? 

— Ascultă, Curry, începu Mia, dar nu găsi energia necesară 
pentru a continua. 

— Pare o treabă serioasă, spuse Curry, refuzând să dea 
înapoi. Sunniva a sunat și a vorbit zece minute fără pauză. Adică 
până și faptul că m-a sunat... 

Îi mai veni ceva în minte în timp ce Curry continua să-i 
trăncănească în ureche. 

— Ce spuneai? întrebă Mia, implicându-se cu totul în discuție. 

— Că trebuie să verificăm... 

— Nu, nu asta. Despre Helene Eriksen. Că are un frate. 

— Da, avea un magazin în zonă, dar... 

„Jim Fuglesang”. 

— Adică, de ce m-ar fi sunat, știi doar că nu vrea să discute cu 
mine, deci... 

„Duba albă din curte”. 

— În orice caz, merită investigată chestia asta cu vicarul. 
Adică nu-i ca și cum am mai avea foarte multe de... 

„Ochii aflaţi deasupra bărbii”. 

„La dracu-n praznic”. 

„Livra cumpărături”. 

„În faţa colibei care-i dăduse fiori”. 


VP - 263 


— Găsește-l pe Munch, spuse ea, și începu să alerge pe 
cărarea pietruită. 

„Logoul din partea laterală a dubei”. 

„Hurumlandet Supermarket”. 

— Poftim? 

— Vezi cum reușești să dai de Holger. Spune-i că ne vedem 
acolo. 

— Crezi că ar putea fi ceva de chestia asta? 

Mia scotoci după chei în buzunar. 

— Unde lucrează ea? 

— La Ospiciul Sf. Elena, e un spital privat, care... 

— Trimite-mi adresa printr-un mesaj, spuse Mia, urcând în 
mașină. 

— Ce vrei să spui? Vii încoace? 

— Sunt pe drum. la legătura cu Munch. Acum. 

Mia încheie apelul, băgă cheia în contact și auzi roţile 
învârtindu-se pe pietriș în timp ce călca acceleraţia și cimitirul 
se făcea nevăzut în oglinda retrovizoare. 


Capitolul 63 


Isabella Jung stătea în pat, simțind fluturași în stomac. Încă nu 
era momentul, dar avea să vină în curând. Se îmbrăcase frumos. 
Renunţase la blugii rupţi; în ziua aceea, purta o rochie, se 
machiase, petrecuse ore întregi în fața oglinzii - poate că nu 
avea vreo importanţă felul în care arăta, dar tot se hotărâse să 
se îmbrace frumos. Să-și aranjeze părul. Zâmbi în timp ce făcea 
o piruetă. 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim? În secret”. 

„Doar tu și cu mine”. 

„La ora 4.00, în spatele ascunzătorii”. 

„Ești tu, oare, aleasa mea?” 

Fetei de cincisprezece ani nu-i venea să-și creadă norocului. 
Toată acea poveste era aproape ca un vis. Toţi acei ani. Mai 
întâi, în comuna Hammerfest cu mama ei. Apoi cu toate acele 
familii străine în care nu avea ce căuta. Mica voce din adâncul 
minţii ei îi șoptea: 

„Într-o bună zi, Isabella”. 


VP - 264 


„Într-o bună zi”. 

„Totul va fi bine, în cele din urmă”. 

Doar că nu păruse a fi așa. Fusese de multe ori supărată pe 
acea voce. O minţise, o păcălise, îi spusese unele lucruri doar 
pentru a o face să se simtă bine, iar ea aproape că renunţase la 
speranţele în legătură cu tulburarea ei nutritivă la clinica din 
Ullevål, când găsise un cuţit în bucătărie și se rănise la cap. 
După aceea, o făcuseră nebună, dar ea nu era așa, ci pur și 
simplu încercase să taie vocea, s-o facă să dispară. Vocea aia 
tâmpită, care-i promisese marea cu sarea, dar nu făcuse decât 
s-o mintă și s-o înșele. Totuși, fusese sinceră, la urma urmei. Işi 
ceruse scuze de la ea, de la voce, la puţin timp după ce 
ajunsese la Azilul Hurumlandet. Pentru că avusese dreptate. Nu 
imediat, dar de-a lungul timpului. Liniştea și siguranţa. Propria ei 
cameră. Florile. Helene, care-o făcea să se simtă foarte bine în 
pielea ei. Să se simtă ca și cum ar fi fost bună de ceva. și 
ceruse scuze în multe nopţi, în timp ce stătea întinsă în pat. 

„Îmi pare rău, aveai dreptate”. 

lar vocea o iertase. 

„Nu ai de ce să-ţi ceri iertare, totul o să fie și mai bine pentru 
tine”. 

lar în acel moment, își dădu seama ce însemnase totul. Se 
ridică și se mai admiră o dată în oglindă. Işi zâmbi și-și trecu 
mâinile peste rochia albă. 

La ora 4.00, în spatele ascunzătorii. 

Simţea furnicături în obraji. Se așeză pe pat, doar pentru a se 
ridica din nou. Mai avea două ore. Dumnezeule mare, cum avea 
să facă faţă? Ce încet se mișcau limbile ceasului. Mult prea 
încet. Se plimbă neliniștită într-o parte și-n alta a camerei de 
câteva ori, neștiind încotro s-o ia. 

„O să fii bine”, spuse vocea. „Sunt doar două ore”. 

Isabella Jung încuviinţă în semn de răspuns și se așeză din 
nou, calmă, pe marginea patului, regretând că nu o ascultase 
tot timpul, cum ar fi trebuit să facă. 

Avea să fie în regulă. 

Totul avea să fie perfect. 

Închise ochii și încercă să-și închipuie cum avea să fie. 

În spatele ascunzătorii. 

În doar câteva ore. 


VP - 265 


Fata de cincisprezece ani puse capul pe pernă și zâmbi în 
timp ce se ghemuia cu mare grijă, pentru a nu-și șifona rochia 
albă. 


Capitolul 64 


Munch mai trase un fum din ţigară; îi era greu să gândească. 
Durerea de cap. Cuiul care-i pătrundea-n creier. Inghiţise 
analgezice pe durata întregii zile, dar nu-i dădea pace nicicum. 
Ziua precedentă-i fusese destul, cu felul în care se comportase 
Mia în camera de interogatoriu și cu Anette Goli, care îl tot 
bătuse la cap cu toate regulile pe care le încălcaseră aducându-l 
și ținându-l pe Sconcs la secţie doar pe baza unei bănuieli a 
Miei. Văzuse în ochii lui Anette. Acuzaţiile. 

Era un șef de tot căcatul. 

Își trase gluga scurtei peste cap și-și mai aprinse o ţigară 
înainte de a o stinge pe prima, simțind încă un junghi la tâmplă; 
fu nevoit să închidă ochii și să respire adânc, așteptând să-i 
treacă. Ce dracului era asta? Ştia că nu era cel mai sănătos om 
de pe planetă, dar nu mai simţise niciodată o durere ca aceea. 
Ba da, o dată, dar fusese cu mai bine de cincisprezece ani în 
urmă. Când își pierduse tatăl. În zilele dinainte să se întâmple. 
Un autocamion aflat pe cealaltă parte a șoselei și un șofer beat. 
Același cui care-i pătrundea în creier, o manifestare fizică a ceva 
cumplit care urma să se întâmple. Cu toate astea, el nu credea 
în semne. 

Munch închise ochii până când durerea începu să se mai 
potolească și trase din nou un fum din ţigară în timp ce Mia 
ieșea pe impunătoarea ușă de la intrare a clădirii grandioase. Un 
spital privat pentru cei bogaţi, dintre care unii credeau, în mod 
evident, că exista o lume după aceasta și că aveau dreptul să 
născocească orice poveste atât timp cât le permitea să scape 
basma curată înainte de a-și întâlni creatorul fictiv. 

— Ești bine? întrebă Mia, strângându-și geaca pe ea. 

— Ce? Da, da. 

Mia avea un zâmbet pe faţă și abia putea sta locului. 

— Deci? 

— Deci, ce? mormăi Munch. Spunea adevărul? 


VP - 266 


Nu era nevoie să întrebe. 

Era evident că Mia, spre deosebire de Munch, era convinsă că 
povestea pe care o auziseră era adevărată. 

Mia își trase mai bine căciula din lână peste urechi și-l privi cu 
nerăbdare. 

— Sigur ești în regulă? 

— Ce? Da, bineînţeles, încuviință detectivul cel gras și aruncă 
ţigara. 

Începu să se potolească. Presiunea simțită din cauza cuiului 
din creierul lui. Își aprinse o altă ţigară și ieși brusc din locul 
întunecat în care pătrunsese în mintea lui. Autocamionul de pe 
partea greșită a șoselei. Privirea lui Anette Goli din coridor, 
noaptea trecută. 

— Păi, ce mai aşteptăm? 

— Tu chiar îl crezi? 

— De ce nu l-am crede? 

— Nu vreau să fiu eu ăla care face pe-aici pe avocatul 
diavolului, oftă Munch. Dar toată povestea pare cam cusută cu 
aţă albă, nu-i așa? 

— Hai, măi, Holger, n-o face pe negativistul cu mine acum. 
Parcă asta era treaba mea, nu-i așa? 

Munch mai trase un fum din ţigară și zâmbi. 

— Un cuplu vizitează un vicar la începutul anilor '70, pentru a 
se căsători. Doar că nu pot, pentru că ea are deja copii, iar el e 
moștenitorul unui imperiu al transporturilor, al cărui tată nu vrea 
sânge impur în familie. 

— Da, încuviință Mia. 

— Deci, trimit copiii în Australia și se căsătoresc. 

— Așa-i. 

— Pe bune, Mia? Pe urmă, mama moare într-un accident 
misterios de mașină. Vicarul e plătit ca să-și ţină gura. După ani 
buni, copiii se întorc și milionarul ăsta... 

— Miliardarul, îl corectă Mia. Carl-Sigvard Simonsen. 

— OK, oftă Munch din nou. Miliardarul ăsta le dă bani pentru a 
compensa suferinţa prin care-au trecut? Fata cumpără un loc în 
care să ajute alţi copii care-au avut o copilărie grea, ca și ea. 
Băiatul are un magazin alimentar. Hai, măi, Mia, du-te și cântă 
la altă masă! 

— De ce nu? 

— Asta-i doar un alt caz Fuglesang. 


VP - 267 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Holger! 

— L-ai văzut? Vicarul e deja plecat din lumea asta de multă 
vreme. E dus cu pluta de-o grămadă de timp. Ar trebui s-o 
lăsăm baltă. Să urmărim alte piste. 

— Cum ar fi? întrebă Mia. 

Detectivul vedea că ea se enervase deja pe el. 

— Peruca, spuse Munch. Hackerul ăla, Sconcsul. Nu sunt de 
acord cu Anette. Eu tot cred că mai e ceva acolo. Cu filmul ăla. 
De undeva tot trebuie să fi apărut. Tatuajul. Frontul de Eliberare 
a Animalelor. Asta-i o fundătură, Mia. Pe bune vorbesc. 

— L-am văzut, spuse Mia, privindu-l cu severitate. 

— Pe cine? 

— Pe fratele ei. 

— Da, dar... 

— L-am cunoscut. În faţa casei lui Jim Fuglesang. 

— Ala care poartă casca pentru bicicletă? 

Mia încuviinţă. 

— Dar parcă băgau medicamente-n el la greu la Dikemark. 

— Da, dar m-am dus oricum la el acasă. 

— Când? 

— Nu contează când, se răsti Mia, dar era acolo. 

— Cine? 

Munch aruncă ţigara și tocmai se pregătea să mai aprindă 
una când se deschise ușa de la intrare și apăru Curry. 

— S-a trezit din nou. Ciripește ca o păsărică. Cred c-ar trebui 
să auziţi ce are de spus. 

Munch îi aruncă o privire Miei. 

— Nu, hai să încheiem pe ziua de azi, spuse el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Mia, începând să fie 
iritată. 

— Nu, insistă Munch, scoțându-și ţigările. O să lucrăm pe baza 
a ceea ce avem. Ședinţă cu echipa în seara asta, la ora 6.00. 
Umblăm după cai verzi pe pereți. 

— Haideţi, îi îndemnă Curry, din pragul ușii. Trebuie s- 
ascultați povestea asta. 

— Nu, spuse Munch, găsindu-și cheile de la mașină în 
buzunar. 

— Spune că fratelui îi plăcea să se îmbrace în bufniţă, insistă 
Curry. 

Munch se opri în loc și-o văzu pe Mia privindu-l. 


VP - 268 


— Cu pene pe corp. Adică de ce ar spune chestii din astea 
dacă vorbește pur și simplu aiurea? 

— Holger? zise Mia. 

Munch o privi, băgă cheile mașinii înapoi în buzunar și o urmă 
repede pe scări. 


Capitolul 65 


Isabella Jung era bucuroasă că-și luase un pulover călduros, 
pentru că în spatele ascunzătorii era un frig cumplit. Işi luase 
colanţi pe sub rochie. Poate că nu o punea într-o lumină atât de 
bună, dar toamna se transformase brusc în iarnă, iar ea nu arăta 
bine stând acolo și tremurând din toate încheieturile. 

„La ora 4.00, în spatele ascunzătorii”. _ 

Dar era ora 5.00, iar el tot nu-și făcuse apariţia. Işi trase 
mânecile peste mâini, dorindu-și să-și fi luat o căciulă din lână. 
In mod normal, nu se plângea de asemenea lucruri, de felul în 
care-i arăta părul, dar în ziua aceea părea mai important, așa 
că-și lăsase căciula în dormitor. 

Întârziase o oră. 

Nu era foarte frumos din partea lui. Nu era caracteristic unui 
domn. Incepu să se gândească la tatăl ei, ca să treacă timpul. 
Primise un e-mail din partea lui cu puţin timp în urmă. Fusese pe 
Mediterană. Știa ce fel de excursie era aceea. Mergeau acolo ca 
să bea; uneori, prietenii lui făceau asta. Cumpărau bilete de 
avion spre Spania când primea unul dintre ei ajutor financiar sau 
câștiga ceva din pariurile pe curse de cai și rămâneau acolo 
până când beau de toţi banii. Era mai ieftin să bei în străinătate. 
Invăţase asta în copilărie. 

In scurtele perioade în care i se permisese să stea cu tatăl ei 
în Fredrikstad, îi asculta adesea, pe el și pe prietenii lui, prin 
perete. Se certau rareori și nu făceau decât să stea de vorbă în 
timp ce beau; uneori, puneau muzică, alteori, jucau cărţi. Din 
când în când, auzea câte-un pahar căzând pe podea sau pe 
careva împiedicându-se în drum spre W.C., dar nu o deranjau 
niciodată. El fusese foarte atent în privința asta. Oricine intra în 
camera lsabellei nu mai avea voie să intre în casă. In fiecare 
dimineaţă, ea făcea curăţenie, cu excepţia cazului în care 


VP - 269 


dormea cineva pe canapea în camera de zi sau pe podea; 
atunci, rămânea în camera ei sau poate mergea afară și se 
plimba fără ţintă. Totuși, dacă nu era nimeni pe-acolo, făcea 
curățenie, ca totul să fie curat pentru când tatăl ei se trezea. Era 
important să fii un gentleman. Vorbeau des despre asta prin 
perete. Să deschizi ușa doamnelor. Să fii politicos. Să ajungi la 
timp. Chestii din astea. 

Asta nu era foarte punctual. 

La ora 7.00, renunţă de tot. Era mult prea frig. Urechile îi erau 
roșii ca focul și abia reușea să-și îndoaie degetele. Incepea să se 
și enerveze. De ce ar fi scris că vrea să se vadă cu ea și pe urmă 
n-ar fi apărut? Știa că era la azil. Îl văzuse acolo. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se enerva mai tare. 

Se ridică de pe ciotul de copac pe care stătea și porni cu pas 
hotărât prin pădure. Era beznă în acel moment și toată 
atmosfera începea să devină puţin înfricoșătoare, dar în curând 
avea să vadă în față lumina din curte și să simtă că începe să 
prindă curaj. 

Voia să se confrunte cu el. 

Poate că Isabella Jung avea doar cincisprezece ani, dar avea 
tupeu; era mai dură decât foarte mulţi dintre băieţii pe care-i 
cunoscuse. Nu, comportamentul lui era inacceptabil. Nu avea să 
permită să fie tratată așa. 

Isabella tocmai ajunsese la lumina de la felinarul din curte în 
momentul în care-l văzu pe Paulus ieșind în pas alergător din 
clădirea principală. 

Își alesese momentul perfect. 

Tânărul cu buclele închise la culoare își lua o geacă pe el și se 
îndrepta în direcţia ei. 

— Unde ai fost? ceru să știe Isabella, oprindu-l. 

— Ce? rosti Paulus, confuz. 

— De ce n-ai venit? 

— Poftim? clătină Paulus din cap. N-am timp de chestii din 
astea, spuse el, încercând să treacă de ea, dar fata nu-l lăsă. 
Ce-ai impresia că faci, Isabella? 

— Asta, răspunse ea, scoțând biletul din buzunar. 

„Vrei, te rog, să ne întâlnim în secret?” 

„Doar tu și cu mine?” 

„La ora 4.00, în spatele ascunzătorii”. 

„Ești tu aleasa mea?” 


VP - 270 


— De ce n-ai venit? Aveai de gând să vii? Sau mă duceai cu 
zăhărelul? Ești genul ăla de om? 

— Poftim? rosti Paulus, părând și mai confuz. 

— N-ai scris tu asta? întrebă Isabella, băgându-i biletul chiar 
sub nas în timp ce-l apuca de geacă. 

— Nu! exclamă Paulus. Categoric nu. Ce fel de om mă crezi? 

Adevărul i se dezvălui în timp ce el o privea fix. Nu era de la 
el. 

Fusese păcălită. Simţea cum i se înfierbântă fața, cum se 
îmbujorează, și-i dădu repede drumul la geacă. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. Doar că... 

— Auzi, eu chiar nu am timp de chestii de-astea, spuse 
Paulus, părând că nici nu înţelegea și nici nu-i păsa despre ce 
vorbea ea. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Isabella. 

— Au arestat-o pe Helene. 

— Poftim? 

— Și pe Henrik, pe fratele ei. 

— Ce? Pentru ce? 

— Pentru uciderea Camillei Green, se bâlbâi el, privind-o cu 
seriozitate. 

— Dar... 

— Scuze, chiar trebuie să plec, murmură Paulus, apoi se 
îndepărtă în grabă. 

lar fata de cincisprezece ani rămase singură în curte. 


Capitolul 66 


Helene Eriksen avea faţa pământie și era atât de emoționată, 
încât sări ca arsă în momentul în care Mia și Munch intrară în 
camera mică de interogatoriu. 

— Nu a făcut nimic. Trebuie neapărat să mă credeţi, îi imploră 
ea, ridicându-se de pe scaun. 

— Bună, Helene, spuse Mia. Ar fi bine să te așezi la loc. O să 
stăm aici o vreme. 

— Dar eu... te rog să mă crezi. Holger? 

De obicei încrezătoare, directoarea Azilului Hurumlandet era 
acum doar o umbră din vechea ei personalitate. Il privi aproape 


VP - 271 


implorator pe Munch înainte să se chircească din nou în scaun și 
să își acopere faţa cu mâinile. 

— Situaţia nu arată bine pentru niciunul din voi, spuse Munch, 
așezându-se lângă Mia. 

— Eu? rosti Helene, părând îngrozită. Dar eu nu am făcut 
nimic. 

— Dar crezi că el ar fi putut face ceva? întrebă Mia. 

— Poftim? Nu, nici Henrik nu a făcut nimic. Dumnezeule mare, 
e blând ca un miel, nu ar fi în stare să facă rău cuiva. Nu mă 
interesează ce v-au spus ceilalți, trebuie să mă credeţi. 

— Și ce ne-au spus ceilalţi? întrebă Mia, calmă. 

Îl privi pe Munch, apoi privi spre reportofonul aflat într-o parte 
a mesei, dar Munch clătină discret din cap. 

— Unde e Henrik? întrebă Helene, disperată. 

— Fratele tău e vizavi, își așteaptă avocatul. 

— Nu are nevoie de un avocat, spuse Helene. Nu a făcut 
nimic, asta vă tot zic. 

— Categoric are nevoie de un avocat, continuă Munch, rece. 
L-am sfătuit să facă rost de unul, pentru că, în câteva ore, va fi 
pus sub acuzare pentru uciderea Camillei Green. Va fi dus în 
fața unui judecător, pentru a putea fi ţinut în custodie peste 
noapte. 

Helene îl privi din nou pe Munch, apoi din nou, fugar, spre 
reportofon, dar Munch clătină din nou din cap. 

— Nu, nu, nu. Vă rog să mă credeţi. Nu a făcut absolut nimic, 
spuse Helene Eriksen, gata să izbucnească în plâns. Nu-mi pasă 
ce v-au spus alţii. Trebuie să mă ascultați, vă implor. Pe lângă 
asta, nici măcar nu era acasă. Era... 

— Și ce crezi că ne-au spus ceilalţi? o întrerupse Mia. 

Femeia blondă făcu o pauză, apoi continuă: 

— Chestia aia cu penele, spuse ea cu o voce scăzută. Oamenii 
pot fi foarte răutăcioși. Bârfesc. Nu înțeleg de ce nu pot pur și 
simplu să-și vadă de treaba lor. Mă enervează atât de tare, încât 
îmi vine să... 

— Să omori pe cineva? 

— Poftim? întrebă Helene Eriksen, privind-o pe Mia. Nu, 
bineînţeles că nu. Voiam să spun doar că... 

— Ai fost de faţă? Sau l-ai ajutat doar sa mușamalizeze totul? 
întrebă Munch. 

— Ce? 


VP - 272 


— La urma urmei, e fratele tău, spuse Mia. Adică e de înțeles. 
Sunteţi foarte apropiaţi, nu-i așa? După toate prin câte-aţi 
trecut, nu? 

— Nu, când aţi...? se bâlbâi Helene Eriksen. Bineînţeles că nu 
l-am ajutat. 

— Deci, a acţionat de unul singur? 

— Nu, Henrik nu a făcut nimic. De ce nu vreţi să mă ascultați? 

— Dar știai că - nu știu cum să spun - că-i place să se 
îmbrace în pasăre? 

— Asta a fost în urmă cu mulți ani. Nu suport orașele mici. 
Sunt numai gură-cască-n ele. Uneori... 

— Deci, a încetat? 

— Cu ce să înceteze? 

— Să se îmbrace precum o pasăre? continuă Mia. 

— Da, pentru numele lui Dumnezeu, tocmai ce ţi-am spus... 

— De cât timp? 

— De mulţi ani, adică nu s-a mai întâmplat de când... 

— Deci, recunoști că-i plăcea să se îmbrace ca o pasăre? 
întrebă Munch. 

— Da, dar asta a fost în trecut. Tocmai v-am spus lucrul ăsta. 
Munch era conștient că Miei începeau să-i strălucească din nou 
ochii. 

— Asta a fost înainte sau după ce aţi fost aduși din Australia? 

Helene Eriksen tăcu, de parcă ar fi trebuit să călătorească în 
mintea ei spre un loc pe care ar fi preferat să-l uite. 

— Nu imediat după ce ne-am întors, spuse ea cu o voce 
scăzută. Avea nevoie de ajutor, voi chiar nu înţelegeţi? Îi 
făcuseră rău. Nu era vina lui. Asta nu înseamnă că e vreun 
criminal. Psihopaţii ăia de-acolo ne-au ţinut prizonieri. Ne-au 
făcut să credem tot felul de lucruri, ne pedepseau pentru cele 
mai mici greșeli. Sunt foarte mândră de el, daţi-mi voie să vă 
spun lucrul ăsta. 

Helene Eriksen se îndreptă ușor în scaun și, pentru o clipă, 
văzură ceva din femeia pe care o întâlniseră prima oară la azil. 

— După toate prin câte-a trecut, se descurcă nemaipomenit 
de bine. E cel mai bun om pe care îl cunosc, aș face orice pentru 
el. 

— Ceea ce ai și făcut, spuse Mia. 

— Ce? 


VP - 273 


— Când ţi-ai dat seama că fratele tău a ucis-o pe Camilla? 
întrebă Munch. 

— Poftim? se bâlbâi Helene. Voi chiar n-aţi ascultat nici măcar 
o vorbă din ce v-am spus? 

— Nu, Holger, rosti Mia, privindu-l pe Munch. Nu asta era 
întrebarea pe care trebuia s-o pui. 

— Ah? făcu Munch, privind spre Mia Kruger, nu spre Helene 
Eriksen. 

— Trebuia s-o întrebi când a început să suspecteze că fratele 
ei a făcut-o, spuse Mia. 

— Așa, îmi cer scuze, e greșeala mea, zâmbi Munch, 
întorcându-se din nou spre Helene Eriksen. Când ai început să 
suspectezi că Henrik a ucis-o pe Camilla Green? 

— Nu știu, spuse femeia blondă, bătând agitată darabana cu 
degetele în masă. Vă referiţi la primul moment, când am crezut 
că poate... 

— Când ţi-a venit pentru prima oară în minte numele lui 
Henrik, da, încuviință Munch, precaut. 

— A fost poza aceea din ziare, desigur. Când am văzut că 
pământul era acoperit de pene, spuse Helene Eriksen, șovăind și 
aruncându-le amândurora o privire fugară. Ştiţi voi. Acolo unde 
zăcea Camilla. 

— Pentru că el nu a încetat imediat? Adică nu imediat după ce 
v-aţi întors din Australia? întrebă Mia pe un ton prietenos. 

— La ce vă referiţi? 

— La obiceiul de a se îmbrăca în pasăre, spuse Munch. 

Helene Eriksen se încruntă la ei. 

— Nu-și revine nimeni din așa ceva peste noapte. Aveţi habar 
cum am fost trataţi? La ce a fost supus Henrik? L-au închis într-o 
pivniţă din pământ bătătorit. Nu doar o dată, ci de mai multe ori. 
Pentru numele lui Dumnezeu, eu aveam aproape trei ani. Henrik 
avea aproape cinci. Când am fost trimiși acolo. Știţi ce am fost 
nevoiți să îndurăm? Am crezut că așa era lumea, înțelegeți? E 
de mirare că s-a îmbolnăvit? Că a găsit un loc în adâncul minţii 
sale în care să evadeze? 

— Deci, a continuat să facă asta? întrebă Munch. 

— Da, și ce dacă a continuat? Sunt nespus de mândră de el. A 
ajuns să se descurce foarte bine. 

— Toate astea sunt lucruri foarte emoţionante, spuse Mia, 
scoțând plicul pe care-l ţinuse în buzunarul interior al gecii ei din 


VP - 274 


piele. Și, în circumstanţe obișnuite, mi-ar părea foarte rău 
pentru voi amândoi. 

Detectiva cu părul închis la culoare deschise plicul și puse 
fotografia pe masa din fața lui Helene Eriksen. 

„Camilla Green”. 

„Goală, pe jos, în pădure”. 

„Cu ochii larg deschiși, plini de spaimă”. 

Mia îl privi din nou pe Munch, care încuviinţă pentru a-i 
transmite că putea să pornească reportofonul. 

— Este ora 18.25. Prezenţi în încăpere sunt șeful unităţii de 
anchetă de pe strada Mariboesgate numărul 13, Holger Munch, 
Mia Kruger, detectiv la brigada de omucideri și... 

Faţa lui Helene Eriksen era aproape albă în momentul în care 
intraseră, dar își pierdu orice urmă de culoare care-i mai 
rămăsese în momentul în care văzu fotografia pe care Mia 
tocmai i-o pusese în faţă. 

— Numele, data nașterii și adresa curentă, spuse Mia, arătând 
spre reportofon. 

Trecură câteva secunde, iar Mia fu nevoită să-și repete 
cererea înainte ca directoarea azilului să poată deschide gura. 

— Helene Eriksen. 25 iulie 1969. Azilul Hurumlandet, Tofte 
3482. 

Cuvintele ieșiră rar dintre buzele palide, în timp ce ochii ei nu 
reușeau să se desprindă de fotografia cumplită. 

— Ai dreptul la prezența unui avocat, continuă Mia. lar dacă 
nu-ți permiti servicii de natură juridică, îţi va fi pus la dispoziţie 
un avocat din partea... 

Fu întreruptă de o bătaie în ușă; Anette Goli băgă capul pe 
ușă și făcu un semn spre Munch, transmițându-i că trebuia să 
meargă cu ea afară. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, odată ce ea închise ușa în 
urma ei. 

— Avem o problemă, spuse Anette Goli. A venit avocatul lui. - 
Și? 

— Omul nu era în ţară. 

— Ce? 

Munch se încruntă. 

— Henrik Eriksen. Era plecat din ţară. 

— Era plecat din ţară? repetă Munch. 


VP - 275 


— Are o casă la ţară în Italia, zise Goli. Petrece fiecare vară 
acolo. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Henrik Eriksen. Nu era în ţară în momentul în care Camilla 
a fost ucisă. 

— Dar e imposibil! exclamă Munch. 

— Și ce facem? întrebă avocata poliţiei. 

— Tu și Kim, spuse Munch, după ce se gândi ce variante avea. 

— Tu vorbești serios? 

— Interogatoriu standard. Scoateţi cât de multe puteţi de la el 
în douăzeci de minute, să zicem, după care ne întâlnim aici. 

— OK, încuviinţă rapid Anette Goli în timp ce Munch 
deschidea ușa și intra din nou în camera de interogatoriu. 


Capitolul 67 


Gabriel Mork stătea în biroul lui de pe strada Mariboesgate, 
nereușind să se hotărască în ce stare de spirit era. Oare cum 
putuseră să se gândească la faptul că ar fi putut să fie implicat 
în acel caz? 

— Gabriel? îl strigă cineva de lângă ușă, întrerupându-i șirul 
gândurilor. 

— Da? 

— Ai câteva minute la dispoziţie? 

Era Ludvig Gronlie. 

— Mi-ar prinde bine o pereche de ochi odihniţi. 

— Desigur, spuse tânărul hacker, urmându-l pe poliţist pe 
coridor și în biroul lui. 

Birourile erau complet goale, așa fuseseră toată ziua. Singurul 
membru al personalului care mai rămăsese era Ylva, care 
mesteca gumă în fața ecranului. Restul membrilor echipei erau 
cu toții în Grønland. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Gabriel, ocupându-și poziţia în 
spatele scaunului lui Gronlie în timp ce acesta se așeza. 

— Filmul ăsta pe care l-am primit, spuse Ludvig. 

— Așa. 

— De la Muzeul de Istorie Naturală. Știai de asta? 

— De ce să știu? întrebă Gabriel. 


VP - 276 


— Evident, nu știai, zâmbi Gronlie. 

Detectivul mai în vârstă accesă un fișier de pe calculatorul lui, 
iar un film alb-negru își făcu apariţia pe ecran. 

Filmul arăta un grup de oameni care intrau în ceva ce semăna 
cu o galerie sau un muzeu. 

— Ce avem aici? 

— Grădinile Botanice din Tayen. Excursia tinerilor de la Azilul 
Hurumlandet la Muzeul de Istorie Naturală. 

— Continuă, spuse Gabriel. 

Filmarea era mișcată și neclară. Evident, erau imagini 
surprinse de camerele de supraveghere. Câţiva oameni se 
întâlneau cu un bărbat cu o claie de păr alb și erau conduși în 
sus, pe niște trepte. 

— Până aici, toate bune, spuse Ludvig, derulând filmul mai 
departe. 

Gabriel aruncă o privire spre ecran. 

— Pe urmă, brusc, ce părere ai de ce se întâmplă? la, uită-te 
aici. 

Gronlie se întoarse spre Gabriel în timp ce grupul din filmare 
intra într-o încăpere plină de animale expuse în diverse 
cabinete. 

— Cam ciudat, nu-i așa? 

— Ce anume? întrebă Gabriel. 

— Hai să derulăm un pic înapoi, spuse Ludvig, mișcând 
cursorul pe ecran. Uite, rosti el, apăsând pe butonul de pauză. 
Vezi acum? 

Gabriel privi imaginea, dar clătină din cap. 

— La ce te referi? 

— Hai s-o scoatem la imprimantă, spuse detectivul mai în 
vârstă și apăsă pe un buton de pe tastatură. 

Gabriel îl urmă pe Gronlie în biroul anchetatorilor, unde era 
imprimanta. 

Ludvig puse poza pe care tocmai o printase lângă celelalte 
care atârnau deja acolo. 

— Cam toată lumea e-n poza asta de pe camerele de 
supraveghere, nu-i așa? 

Se întoarse spre Gabriel în timp ce arăta cu degetul pe poza 
scoasă la imprimantă. 

— Helene Eriksen. Paulus Monsen. Isabella Jung. 

Mork urmări degetul lui Ludvig pe poză și încuviință. 


VP - 277 


— Și ăsta cine-i? 

Ludvig arătă spre o faţă din fotografie. O faţă pe care Gabriel 
nu o recunoștea. Un tânăr cu o cămașă, cu ochelari rotunzi, 
care, spre deosebire de restul grupului, nu se uita la animalele 
expuse, ci avea privirea fixată asupra camerei. 

— Asta nu cred că-i pe lista noastră, spuse Gabriel. 

— Păi, ăsta-i un lucru ciudat, zise Gronlie. 

— Uite, avem pe toată lumea de-aici, nu? Pe profesori, pe 
Helene Eriksen, pe Monsen, pe fete, dar băiatul ăsta? 

Gabriel ridică privirea spre galeria foto cu toţi rezidenții 
azilului și cu toţi profesorii, pe care-o alcătuise Ludvig mai 
devreme, dar nu vedea nicăieri acea față nouă. 

— Și de ce se uită direct la cameră? 

— Asta chiar că-i ciudat, spuse Gabriel. 

— Da, e, nu-i așa? Într-o excursie cu școala? Toată lumea se 
uită la animale, indiferent cât ar fi de plictisiţi, dar ăsta se uită la 
cameră, ca și cum... 

— Ar verifica să vadă unde e, spuse Gabriel. 

— Acum, știi cum e, s-ar putea să fiu eu suspicios din fire, de- 
aia am avut nevoie de-o pereche de ochi odihniţi. Ce zici, ne- 
ajută chestia asta? 

Gabriel studia în continuare noua fotografie de pe perete. 
Ochii din spatele ochelarilor, care priveau în sus, spre el, 
aproape surprinși, în vreme ce atenţia restului grupului era 
îndreptată spre ce arăta tipul cărunt cu degetul. 

— Uau, făcu el, nedezlipindu-și privirea de tânărul în cămașă. 

— Nu-i pe peretele nostru, nu? Adică, nu-l vezi, nu-i așa? 

Gronlie făcu din nou un gest spre fotografiile care înfățișau 
faţa fiecărui locuitor de la Azilul Hurumlandet. 

— Categoric, nu. 

— Deci, n-am luat-o eu pe ulei? Nu-ncep să-mi scape lucruri? 
îi zâmbi Ludvig. 

— De ce dracului se uită la cameră? întrebă Gabriel. 

— Pentru că vrea să știe unde e. 

— Absolut, spuse Gabriel, continuând să fixeze cu privirea 
fotografia, aproape hipnotizat, și faţa necunoscută care se uita 
la el. 

„Un tânăr cu o cămașă albă și ochelari rotunzi”. 

— O sun pe Mia, spuse Gronlie, alergând înapoi spre biroul lui 
să-și ia telefonul. 


VP - 278 


Capitolul 68 


Băieţelul credea că locul cel nou era ciudat și-i luă ceva timp 
să se obișnuiască, dar, în cele din urmă, lucrurile se 
îmbunătăţiră. Acolo nu aveau chiar atât de multe cărți, dar 
pereţii erau mai groși, deci nu-i mai auzea pe ceilalţi vorbind 
despre el noaptea, iar doamna care conducea acel loc era și ea 
foarte de treabă. Helene. Nu îl privea ciudat, așa cum făcuseră 
oamenii din celelalte locuri. Se purta cu el ca și cu oricare alt 
tânăr care locuia acolo, pentru că în acea casă nu erau copii 
mici, nu c-ar fi contat. Lui îi plăcea oricum să stea mai mult 
singur. 

Erau șapte adolescenți și un singur băiat de vârsta lui, Mats, 
iar lui îi plăcea tare mult de Mats. li aducea puţin aminte de 
mama lui, vorbea mereu despre halul în care ajunsese lumea și 
despre cât de bolnavi erau oamenii la cap. Lui Mats îi plăcea și 
să se machieze, nu chiar ca mama: își dădea cu negru în jurul 
ochilor și-și făcea unghiile cu ojă neagră. Lui Mats îi plăcea ca 
totul să fie negru. Purta doar haine negre și avea pe pereți 
postere cu oameni care cântau în trupe; și ei erau îmbrăcaţi în 
negru, cu machiaj alb pe faţă și cu brățări cu ţepi. Metal. Asta 
era muzica lor. Băiatul nu spunea mare lucru; mai mult asculta 
în timp ce Mats punea muzică în dormitor și-i ţinea prelegeri. 

Erau multe tipuri diferite de metal. Erau speed metal, death 
metal și genul preferat al lui Mats, black metal. Muzica nu i se 
părea mare lucru - prea multe urlete -, dar îi plăceau poveștile, 
mai ales cele legate de black metal. Despre trupe care 
sacrificau ţapi, răstigneau oameni goi pe scenă și aveau versuri 
despre Satana și moarte. 

După un an, băiatul ajunsese să se simtă aproape ca acasă. 
Nu se compara cu ideea de a locui cu mama lui, desigur, dar 
locul acela era mai bun decât cel de dinainte. Aveau sere, iar el 
învăță să aibă grijă de plante și de flori și-i plăceau lecţiile; deși 
era mai mic decât ceilalţi elevi, era cel mai deștept, iar 
profesorii îl luau adesea deoparte după ore. 

„Deja ai terminat asta?” 

„Cred că va trebui să facem rost de niște cărți noi”. 

li plăceau toate materiile: engleza, norvegiana, matematica, 
geografia; de fiecare dată când deschidea o carte nouă, era ca 


VP - 279 


și cum ar fi dat peste o lume nouă și nu se mai putea sătura de 
asta. Băiatul ţinea în mod deosebit la Rolf, unul dintre profesorii 
de acolo, care-l lăuda cel mai mult. Rolf îi dădea sarcini pe care 
ceilalţi copii nu le primeau. Îi zâmbea larg de fiecare dată când 
le îndeplinea. Rolf se asigurase că el avea să primească un 
laptop - nu toată lumea avea unul - și o vreme abia reușise să 
doarmă. Era aproape ca și cum nu ar fi avut nevoie de somn, 
pentru că avea foarte multe de învăţat. li plăcea să stea treaz 
toată noaptea, înconjurat de cărţi, cu laptopul, și abia aștepta să 
mai primească o sarcină. _ 

Dar cel mai mult îi plăcea să petreacă timp cu Mats. Incerca 
să stea cât putea de departe de fete. Era sigur că erau exact 
așa cum îl avertizase mama lui că erau fetele; zâmbeau pe 
dinafară, dar pe dinăuntru erau nesincere și putrede, deci era 
cel mai bine să păstreze distanţa. Nici lui Mats nu-i plăceau 
fetele. De fapt, lui Mats nu-i plăcea altceva în afară de metal. 
Disprețuia cărţile, doar dacă nu erau despre ritualuri, sânge, 
Satana și cum să aduci oamenii înapoi din morți. 

— Helene e o cretină, îi spusese Mats într-o seară, în dormitor, 
dar băiatul era de altă părere. 

O considera pe Helene unul dintre oamenii cei mai de treabă 
pe care îi cunoscuse de când fusese luat de lângă mama lui, dar 
nu spuse nimic. Nu voia să se certe cu Mats, în cazul în care 
acesta avea să-i mai dea voie să meargă în camera lui. 

— Dar fratele ei e șmecher. 

— Henrik? Ăla cu magazinul? 

— Da, zâmbise Mats. 

— De ce-i șmecher? 

— Ştiai că pe vremuri au făcut parte dintr-o sectă? 

— Nu, spuse băiatul, nefiind foarte sigur ce anume era o 
sectă, dar Mats zâmbea în continuare, deci probabil că era un 
lucru bun. 

— În Australia, continuă Mats. Când erau mici. O sectă numită 
Familia. Făceau experimente pe copii. l-au făcut să creadă că o 
femeie pe nume Anna era mama lor. Erau obligaţi să poarte 
aceleași haine și să aibă părul la fel. Îi îndopau cu medicamente 


VP - 280 


- Anatensol’, Haloperidol”, Tofranil?$. Chiar și LSD?. Tu-ţi 
imaginezi chestia asta? Copii drogaţi cu LSD în timp ce erau 
închiși mereu în camere mici și întunecoase? 

Băiatul, care era deja adolescent, nu știa ce însemnau toate 
numele acelea, dar Mats era specialist în medicamente; trebuia 
să ia pastile în fiecare zi, chiar dacă nu o făcea, așa că nu era 
niciun dubiu că știa despre ce vorbește. 

— Au luat-o razna de tot. Chestiile-alea i-au stricat la cap, 
zâmbi Mats. Mai ales pe fratele ei, pe Henrik. Ala se credea 
bufniţă. 

— Bufniţă? 

— Pasărea morții. 

Băiatul era hipnotizat în timp ce Mats vorbea. 

Despre felul în care Henrik, fratele care avea magazinul, care 
părea a fi o persoană normală, își lipea pene de corp și făcea 
ritualuri într-o ascunzătoare de lângă gard, omorând păsări ca 
să aducă oamenii înapoi din morți. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă, dar îţi spun adevărul. 
Am auzit că acum e normal, dar o perioadă a fost ţăcănit de-a 
binelea. Ca tine. 

— Ca mine? 

Nu înţelegea ce spusese Mats. A 

— Da, ca tine. Adică, bă, pe bune? Inchis cu maică-ta-n casa 
aia toată viața ta, fără să vezi alţi oameni? Ai trăit cu o nebună 
ca ea? Eu și cu tine ne asemănăm foarte mult. Poate că pari tu 
un tolomac, dar în adâncul minţii tale ești un dement, și-mi 
place chestia asta. Îmi bag picioarele-n ea de normalitate. 
Chestia cu bufnița, la asta mă refer... Și-a lipit pene de corp - 
cât de tare-i chestia asta? 

Băiatul nu simţise mare lucru atunci când Mats îl dusese la 
mlaștini și-l învățase să întoarcă oamenii din morți. Luaseră o 
păsărică din cuibul ei, iar Mats o sugrumase cu un șiret. Apoi o 
așezaseră într-o pentagramă alcătuită din lumânări în timp ce 
Mats citea niște cuvinte ciudate dintr-o carte de-a lui. 

Nu simţise mare lucru nici după aceea. 

Când îl omorâse pe Mats. 


24 Medicament antipsihotic foarte puternic (n.tr.). 

25 Medicament sedativ care reduce agitația psihomotorie (n.tr.). 

2 Medicament antidepresiv cunoscut și sub numele de imipramină (n.tr.). 
27 Acid lisergic dietilamid, drog halucinogen extrem de puternic (n.tr.). 


VP - 281 


Cu un cuţit pe care-l furase din bucătărie. Reacţia lui fusese 
mai degrabă una de curiozitate, cum se holbau acei ochi 
machiaţi cu negru la el în timp ce sângele se scurgea pe 
pământul închis la culoare. 

— Nu vorbim așa despre mama. 

Fără emotie. Doar o ușoară curiozitate. Aerul încetase să mai 
iasă din gura lui Mats. Ochii nu i se închiseseră, deși nu mai era 
în viaţă. Moartea. Cam dezamăgitoare experiența, de fapt. 

Totuși, nu-i plăcea să privească pasărea. 

O dusese cu grijă prin pădure după ce-l aruncase pe Mats într- 
o mlaștină și-i urmărise cadavrul dispărând în pământul negru, 
apoi îngropase pasărea într-un loc frumos, cu flori și razele 
soarelui revărsându-se printre copaci. Făcuse un crucifix din 
bete - nu unul întors, cum se vedea în posterele din dormitorul 
lui -, ci un crucifix obișnuit, cum se găseau în cimitire, iar mai 
târziu în noaptea aceea, când se băgase sub plapumă, simţise 
greutatea dezamăgirii. Pentru că nu funcţionase. 

Avusese același sentiment câţiva ani mai târziu. 

Era deja la mijlocul adolescenţei, iar profesorii încă îl lăudau. 
Rolf nu mai era acolo, însă erau alții, și-i dădeau și ei cărţi pe 
care ceilalţi adolescenţi nu aveau voie să le citească. Işi luase 
un scuter și putea merge cu el oriunde voia. Bineînţeles, se 
întorsese acasă, înapoi la mama lui. Casa mirosea urât, 
ferestrele fuseseră sparte și părea că trăiseră animale acolo, așa 
că începuse să facă ordine. Când nu era la ore sau nu îngrijea 
plantele, urca pe scuter și, după câteva luni, casa începuse din 
nou să arate bine. 

Același sentiment. Probabil că pasărea fusese o făptură prea 
mică, așa că următoarea dată alesese o pisică. Copiase ceea ce 
făcuse Mats cu vorbele și cu lumânările, dar ea tot nu se 
întorsese. Apoi, încercase cu un câine. 

Bufnița. Pasărea morții. 

Cumpărase lipici de la un magazin și furase pene de lao 
fermă din apropiere, de unde cei de la azil luau în mod obișnuit 
ouă, din cuștile unde stăteau cloștile. Se mânjise cu lipici, își 
lipise penele de piele, aranjase labele câinelui în poziţia în care-i 
spusese Mats că trebuiau să stea, în anumite puncte ale 
pentagramei, pe baza schițelor din cărțile lui, dar nici așa nu 
funcţionase. 


VP - 282 


În noaptea aceea, după ce ucisese câinele, nu se simţise bine. 
Stătuse întins în pat, fără să reușească să adoarmă. Câinele 
avea ochi frumoși. Ca și pisica. Băiatul continuă să ţintuiască 
tavanul cu privirea și atunci se hotărâse. Animalele - nu era vina 
lor. Mama lui avusese dreptate. Oamenii erau putrezi pe 
dinăuntru. Dar nu și animalele. Ele trăiau pur și simplu în natură. 
Trebuia să ai grijă de animale. Ele nu făceau rău nimănui. 

Trebuia să fie un om. 

Ca să funcţioneze. 

Trebuia să fie cineva identic. 

Ca mama lui. 


Capitolul 69 


Miriam Munch stătea pe stradă, lângă blocul ei din 
Oscarsgate, din Frogner, dându-și seama că nu mai știa cine 
era. Cândva, fusese o adolescentă rebelă, fără bani în cont, care 
protestase alături de prietenii ei și care se înfruntase cu polițiști 
călare. În acel moment, era medic și trăia într-un apartament 
din cea mai elegantă parte a orașului Oslo, care avea cameră de 
supraveghere la intrare, balcon cu vedere la ambasada 
germană, și avea suficienţi bani încât să-și cumpere tot ce-și 
dorea. Pufăi neliniștită din ţigară, simțind fluturi în stomac. 

Era îmbrăcată în negru. Avea o cagulă în rucsac. Era în viață. 
Asta simţea. Că era în viață și că făcea parte din ceva. Trecuse 
mult timp. Viaţa în comodul cartier Frogner era, evident, ușoară 
când știa că Marion se putea juca în siguranţă, fără să găsească 
seringi folosite pe terenul de joacă sau să fie tâlhărită pe drumul 
spre școală, dar cu ea cum rămânea? 

Cum rămânea cu Miriam? 

Nu se mai simţise atât de bine de multă vreme. 

Miriam dădu să aprindă o altă ţigară, dar se răzgândi și căută 
cu privirea mașina care urma să apară. 

O poveste convingătoare prin care să-și acopere lipsa? 

„Da”. 

Vorbise deja cu Julie. 

„O despărțire de un tip”. 

„Avea nevoie de un umăr pe care să plângă”. 


VP - 283 


Nicio problemă. 

Miriam se hotărî totuși să-și mai aprindă o ţigară și aproape 
că o terminase în momentul în care mașina pe care-o aștepta 
veni de după colț și opri în faţa ei. Aruncă ţigara și zâmbi în timp 
ce urca în mașină. 

— Toate bune? întrebă Jacob. 

— Sigur, răspunse Miriam. Unde-i Ziggy? 

— A plecat cu mașina, cu Geir. Au plecat acum cincisprezece 
minute. 

— Așa, încuviință Miriam. 

— Deci, categoric facem chestia asta? Ești sigură? 

— De-abia aştept, zâmbi ea și-și puse centura în timp ce 
tânărul cu ochelari rotunzi băga mașina în viteză și o lua pe 
Uranienborgveien, îndreptându-se spre Hurumlandet. 


Capitolul 70 


Mia Krüger puse în suport paharul alb din plastic, apăsă 
butonul și urmări ceva ce ar fi trebuit să treacă drept cafea 
revărsându-se din aparatul străvechi. Trebuia să se 
mulțumească doar cu atât. Cu paharul fierbinte, din plastic, 
merse în jos pe coridor și intră în încăperea mică în care Anette 
Goli și Kim stăteau alături de Munch, care părea neobișnuit de 
posomorât. 

— OK? spuse Munch. Anette? 

Mia duse paharul la gură, dar se răzgândi și îl puse direct pe 
masă. Cafeaua era chiar mai rea la gust decât arăta. 

— După cum spuneam, rosti Anette Goli, privind în capătul 
încăperii, spre Kim Kolso. 

— Henrik Eriksen nu era aici, spuse acesta. 

— Ce? izbucni Mia. 

— Vara trecută. Când a dispărut fata, o lămuri Kolso. 

Mia îi aruncă o privire lui Munch. 

— Are o casă în Toscana, continuă Anette Goli. Merge acolo 
timp de trei luni, în fiecare vară. Nu era în Norvegia. 

Mia îl privi din nou pe Munch, care ridică ușor din umeri. 

— Deci, n-avem de ce să-l acuzăm. Nu era aici când s-a 
întâmplat. Cred că... 


VP - 284 


— Dar pentru numele lui Dumnezeu, făcu Mia. Ăsta-și lipește 
pene de corp, se crede pasăre... 

Se uită pe furiș la Munch, care nu făcu decât să ridice din nou 
din umeri și să-și apese tâmpla cu mâna. 

— Avocatul lui, continuă Goli, susține că poate aduce martori 
care să confirme că a fost în Italia pe toată durata verii. 

— Nu cred, spuse Mia. 

— Nu era în ţară. Nu avem de ce să-l acuzăm. 

— Dar Helene Eriksen ne-a confirmat deja, nu-i așa? Chestia 
cu penele? Secta din care-au făcut parte? Faptul că era bolnav 
la cap. Voia să fie bufniţă. Haideţi, măi, oameni buni, nu înţeleg 
ce... 

— Nu era în Norvegia, repetă Anette. 

— Era în Toscana, rosti Kim Kolso. 

— Păi, ar fi putut să vină înapoi cu avionul, nu? 

— Nu, îmi pare rău, spuse Anette. A fost în străinătate în toată 
perioada aceea. 

— De unde știm asta? încercă s-o contrazică Mia. 

Anette îi strecură o foaie de hârtie lui Munch. 

Detectivul cel gras privi spre ea și încuviinţă. 

— Ce-i? întrebă Mia. 

— Istoricul apelurilor lui telefonice, spuse Munch, împingând 
foaia de hârtie înapoi pe masă. 

— N-a făcut-o el, spuse Kim Kolso. 

— Dar, serios, Holger, rosti Mia, ignorând foaia de hârtie pe 
care o împinseseră în acel moment spre ea. Penele? Bufnița? Ea 
a recunoscut! 

Munch stătea pe loc, apăsându-și tâmplele cu mâinile, fără să 
spună nimic. 

— Că avea probleme la cap? Hai, măi, Holger, pe bune? 

— Eşti sigură? întrebă Munch, după o pauză. 

— Sută la sută sigură, răspunse Goli. 

— Nu era aici, insistă Kim Kolso. 

Mia se simţea zdrobită de dezamăgire. Telefonul din buzunar 
începu să-i vibreze, așa cum făcuse de o sută de ori în ora care 
trecuse. 

— Păi, și ce facem? Trebuie să-i lăsăm să plece? 

„De ce nu răspunzi la telefon?” 

„Cine-i tânărul ăsta?” 

„Uită-te la expresia lui”. 


VP - 285 


„Se uită fix la cameră”. 

— Da, nu avem de ales, spuse Anette Goli. Am crezut că 
puteam s-o reținem pe Helene Eriksen, pentru că ea, ei bine, 
credea că fratele ei ar fi putut să comită crima, dar cât timp 
crezi că va rămâne ipoteza asta în picioare? 

— OK, încuviință Munch. Le dăm drumul. 

Era o fotografie cu un grup școlar. Un loc pe care Mia îl 
vizitase. Muzeul de Istorie Naturală. Toată lumea se uita la ghid, 
la niște animale expuse. În afară de o persoană. Un tânăr cu 
ochelari rotunzi, care purta o cămașă albă. Cu o privire curioasă. 
Indreptată spre camera de securitate. 

— Deci, asta e? întrebă Munch. 

— Putem să-i ținem peste noapte dacă vrem, răspunse Goli. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu Helene Eriksen câteva 
minute, spuse Mia. 

— De ce? dori să știe Munch. 

— Vreau să știu cine-i ăsta. 

Îi dădu telefonul ei mobil lui Munch, care-și miji din nou ochii 
și se luă cu mâinile de cap. 

— Ce am în faţă? întrebă el. 

— O fotografie de pe camerele de supraveghere ale Muzeului 
de Istorie Naturală. i 

— OK, spuse Munch. li ţinem peste noapte. 

— Holger? rosti Anette Goli. Tu ești în regulă? 

— Ce? Da, da, bineînţeles. Am nevoie doar de... Un pahar cu 
apă mi-ar prinde bine, mormăi Munch și ieși din încăpere. 

Cei trei detectivi făcură schimb de priviri. 

— E bolnav? întrebă Anette. 

Kim Kolso ridică din umeri în timp ce Mia ieși pe coridor și se 
întoarse în camera de interogatoriu, unde Helene Eriksen stătea 
chircită peste masă, cu fruntea sprijinită în mâini. 

— Cine e ăsta? întrebă Mia, punându-și mobilul pe masa din 
faţa ei. 

— Poftim? murmură Helene. 

— Tânărul ăsta, spuse Mia, arătând spre poza pe care i-o 
trimisese Ludvig. 

Helene Eriksen părea complet distrată, de parcă n-ar fi avut 
habar ce-o întrebase Mia. 

— Cine? 

— Băiatul. Asta din poză. Cine e? 


VP - 286 


Helene Eriksen ridică încet mobilul și rămase pe loc, fixându-l 
cu privirea, ca și cum nu ar fi știut de ce se afla acolo. 

— Ai mers într-o excursie cu școala, nu? La Muzeul de Istorie 
Naturală, nu-i așa? În august? 

— Cum ai obținut informaţiile-astea? 

— Ai fost acolo? 

— Da. De ce? 

— Cine e tânărul ăsta? 

Helene se încruntă și ridică privirea spre Mia, apoi o cobori din 
nou spre fotografie. 

— Adică Jacob? 

— Îl cheamă Jacob? întrebă Mia. 

— Da, încuviinţă Helene. Dar...? 

— De ce s-a dus în excursie? Nu e locuitor la azil, nu? Și nici 
nu lucrează acolo. 

— Nu. Adică, ba da... 

— De ce nu figura numele lui pe listele care ne-au fost date? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Trebuia să ne trimiteţi liste cu toţi rezidenții și membrii 
personalului, doar că băiatul ăsta nu apare pe niciuna dintre ele. 

— Jacob a locuit la noi, spuse Helene Eriksen, vorbind rar, 
coborând din nou privirea spre fotografie. Dar asta a fost cu 
mulți ani în urmă. 

— Și totuși, a fost în excursia cu școala? 

— Da, da. Vine adesea în vizită. Jacob a fost cel mai tânăr 
rezident al nostru și unul dintre cei care-au stat cel mai mult 
timp la noi. Practic, face parte din familia noastră. Ne ajută la 
calculatoare - nu vrea bani pentru asta, deci, teoretic, nu e 
angajat, dar... 

— La calculatoare? Se pricepe la ele? 

— Jacob? Trebuie să vă spun că da, începu să zâmbească 
Helene Eriksen. E un geniu. Un copil excepţional. Cu adevărat 
incredibil, având în vedere prin ce a trecut. 

— Care e numele lui complet? întrebă Mia, încercând să nu-i 
arate lui Helene Eriksen cât de nerăbdătoare era să-l afle. 

— Jacob Marstrander, răspunse Helene, părând confuză. Doar 
nu credeţi că... 


VP - 287 


Capitolul 71 


Era ceva atrăgător în legătură cu luminile de pe E18. Miriam 
Munch nu știa exact ce anume, dar îi plăcuseră întotdeauna; 
presupunea că era vorba despre o amintire din copilăria ei, de 
pe bancheta din spate a mașinii Volvo a familiei, pe drumul spre 
casa bunicilor. Lumina caldă a lămpilor. Roţile pe asfalt. Vocile 
blânde care răsunau din faţă. Părinţii ei. Cum flirtau unul cu altul 
cu radioul în fundal, mereu după câte-o ciondăneală; ea voia 
jazz, el voia muzică clasică. Avea o puternică senzaţie de 
siguranţă în acele zile. 

— Mai vrei cafea? întrebă Jacob, ridicându-și ochelarii rotunzi 
pe nas. 

— Mi-a mai rămas, deci nu, zâmbi Miriam, sorbind încă o gură 
din ceașca de metal. 

La urma urmei, trebuia să rămână treji; operaţiunea ar fi 
putut dura toată noaptea. 

— Am adus două termosuri. 

Crescu puțin temperatura în mașină. 

Era frig afară. Practic, venise iarna, dar lui Miriam tot îi era 
cald. Se lăsă pe spate, sprijinindu-și capul de tetieră, și ridică din 
nou privirea spre lumini. Naivitatea pe care-o avusese în 
copilărie aproape c-o făcu să zâmbească în acel moment. Timp 
nesfârșit. Așa era copilăria. Fiecare moment dura o veșnicie. 
Goli ceașca de cafea și zâmbi ca pentru sine, puţin somnoroasă; 
cu fiecare felinar stradal pe lângă care treceau, îi reveneau 
amintiri din minunatele călătorii cu mașina pe care le făcuse în 
trecut. 

Se gândise foarte mult la asta în ultima perioadă, la vremea în 
care era adolescentă. Așteptase cu nerăbdare să crească. În 
acel moment își dădu seama ce viață frumoasă avusese pe 
vremea aceea. Zâmbi și-și mai turnă o ceașcă de cafea din 
termos. 

— Ciudat, nu-i așa? întrebă Jacob. 

— Ce anume? întrebă Miriam, căreia începeau să i se închidă 
ochii. 

— Uneori, se întâmplă să-ţi faci prea multe planuri și de fapt 
să nu fie nevoie. 


VP - 288 


Tânărul cu ochelari rotunzi zâmbi în timp ce o privea, dar faţa 
lui era puţin ciudată; era ca și cum Miriam n-ar fi reușit să se 
concentreze cu totul asupra ei. 

— Ştii la ce mă refer? 

— Nu, nu-mi dau seama, răspunse Miriam, luând încă o gură 
de cafea. 

Trebuia să rămână vioaie, limpede la cap. Ar fi putut dura o 
vreme. Ar fi putut fi nevoie să rămână toată noaptea acolo, iar 
ea începea deja să moțţăie. Nu era de bine. Mai bău niște cafea, 
în timp ce Jacob se întorcea spre ea și zâmbea din nou. 

— la drept exemplu cafeaua asta, spuse Jacob. Am luat la 
pachet Cola, apă minerală Farris și apă la sticlă, în caz că nu vei 
dori cafea. 

Miriam nu știa despre ce vorbea Jacob. Se lăsă pe spate și 
privi din nou luminile. Păreau chiar mai calde și mai galbene 
decât și le amintea. Billie Holiday. Mamei ei îi plăcuse mereu la 
nebunie cum cânta. Miriam zâmbi pentru sine și fu deodată 
nevoită să se concentreze pentru a putea ţine cum trebuie cana, 
care începea să-i alunece printre degete. 

— Dar ai acceptat imediat cafeaua, deci toate celelalte s-au 
dus pe apa sâmbetei, chicoti ușor Jacob și clătină din cap. Aș fi 
putut să petrec acel timp făcând altceva, nu înţelegi? 

Miriam privi moleșită în direcţia lui, dar faţa lui nu mai era 
acolo. 

— Cât... mai... e... până... ajungem? murmură ea. Până... ne... 
alăturăm... celorlalţi? 

Îi luă o veșnicie să rostească ultima propoziţie. 

— Ah, păi ceilalţi vor fi nevoiţi să se descurce fără noi. 

— Ce... vrei să spui cu asta? 

Tânărul cu ochelarii rotunzi se întoarse spre ea și-i zâmbi din 
Dar Miriam nu mai apucă să vadă. 

Adormise deja. 


VP - 289 


OPT 


Capitolul 72 


Hugo Lang, din Elveţia, se purta aproape ca un copilandru. 
Simţea furnicături de nerăbdare în tot corpul. Nu mai simţise 
ceva atât de puternic de când o văzuse ultima oară pe fata de 
pe ecran. 

Ei doi, împreună. Tânăra din beci și el. Doi oameni singuri, 
care se găsiseră unul pe celălalt. Niciodată nu se simţise atât de 
mulțumit. Erau meniţi să fie împreună. El îi mângâiase părul 
când dormea. Zâmbise în timp ce ea alerga pe roată - era foarte 
pricepută la asta, la a face mâncarea să cadă din distribuitor - 
apoi, brusc, dispăruse, iar dorul lui se transformase într-un hău 
fără fund. 

Dar în acel moment se întorsese. Nu era aceeași femeie - era 
aproape aceeași -, dar deja îi plăcea, poate chiar mai mult decât 
îi plăcuse predecesoarea ei. 

Hugo Lang zâmbi și mută scaunul mai aproape de ecranul cel 
mare. 

„Miriam Munch”. 

Prima lui impresie fusese aceea că numele ei era ciudat, dar 
apoi se simţise prost, pentru că numele nu conta, ea era 
prietena lui, ţinută captivă de dragul lui, doar pentru ca el să 
poată fi cu ea. Pentru ca ei doi să poată fi împreună - împreună. 
În prima zi, îl călcase pe nervi pentru că nu făcuse nimic. 
Stătuse pur și simplu acolo. Cu degetele mâinilor ei slabe 
tremurând, strânse în jurul corpului ei frumos. Cu ochi care 
aproape că nu se închideau niciodată; ochi confuzi, îngroziţi, 
care nu înțelegeau unde se afla. Și plânsese. Lacrimile îi 
șiroiseră pe obrajii albi și frumoși. Apoi acele bătăi disperate în 
ușă, sau în ferestre, sau ce-or fi fost, iar lui nu-i plăcuse. El era 
în halatul de baie, focul ardea în șemineu, avea un păhărel de 
coniac - era inutil: de ce nu se puteau bucura, pur și simplu, de 
acel moment împreună? În cele din urmă, se dăduse pe brazdă, 
iar în acel moment totul era bine. 


VP - 290 


Hugo Lang zâmbi și-și trecu mâna peste obrazul ei, pe ecran. 
Ținuse mult la predecesoarea ei. Totuși, în acel moment, după 
doar două zile, începea să simtă că femeia asta îi plăcea mai 
mult. Destul de ciudat. 

Fusese o fetiţă rea în prima zi. 

Nu înțelesese. Cum se făceau lucrurile acolo. Dar după aceea 
el intrase în cușcă, iar ea făcuse tot ce spunea el. 

Alerga pe roată. 

Mânca mâncarea care ieșea pe gaură. 

Hugo Lang mai luă o gură de coniac și mută scaunul din piele 
și mai aproape. Puse mâna pe ecran și-i mângâie cu blândeţe 
părul înainte de a-și lipi buzele de ecran pentru a o săruta. 

„Nimic obraznic sau indiscret, nu, nu”. 

„Doar un pupic pe obraz”. 

Se lăsă pe spate în scaun, ridică paharul ca într-un toast și 
zâmbi ca pentru sine. 


Capitolul 73 


Holger Munch luă analgezicele cu apă de la chiuvetă și șuieră 
ușor în timp ce se privea în oglinda din baie. 

„Ce mama dracului?” 

Se stropi cu apă rece pe față, dar durerea tot nu-i dădea pace. 
Poate că doctorul lui avea dreptate. Poate că nu era sănătos. 
Poate că trebuia să facă mai multă mișcare. Să fumeze mai 
puţin. Oare de-aia se simţea atât de rău? 

Detectivul gras se șterse pe față cu mâneca puloverului și 
continuă să inspire și să expire încet, în timp ce aștepta ca 
pastilele să-și facă efectul. Aveau o pauză de cinci minute din 
ședință. Ceilalţi îl așteptau. Erau tensionaţi. Cu toţii erau așa de 
când apăruse acel nou nume. 

„Jacob Marstrander”. 

La început, Munch avusese îndoieli; fuseseră foarte multe 
piste false în acea anchetă, foarte mulţi suspecți deja, dar în 
acel moment era sigur: acela era omul pe care îl căutau. 

Singura problemă era faptul că pe Jacob Marstrander părea 
să-l fi înghiţit pământul. Trecuseră două zile și nu era nici urmă 
de el. Îi răscoliseră tot apartamentul din Ullevâlsveien, tară 


VP - 291 


vreun rezultat. Făcuseră o razie la biroul lui, o mică afacere 
pentru o singură persoană, JM Consult, dar nu găsiseră nimic 
care să le spună ceva despre locul unde s-ar fi putut afla. 

„Un nenorocit bolnav”. 

Munch băgă capul sub chiuvetă și mai bău niște apă, simțind, 
în sfârșit, că analgezicele își făceau efectul. Se mai uită o dată în 
oglindă, își trecu mâna peste față, afișă un zâmbet și porni, 
calm, înapoi spre biroul anchetatorilor. 

— OK, unde rămăseserăm? întrebă el, ocupându-și poziția de 
lângă monitor. Ludvig? 

— Tot n-am aflat nimic de la aeroporturi, spuse Gronlie. 
Desigur, ar fi putut să încerce să fugă cu trenul sau cu o mașină, 
dar nu avem probe c-ar fi trecut cineva cu numele ăsta peste 
graniță. 

— Deci, încă e-n Norvegia? 

— Nu știm, rosti Kim Kolso, dar am alertat Interpolul. 

— Bun, încuviință Munch. 

— Și fotografia lui Marstrander? 

— A fost distribuită în această dimineaţă tuturor ziarelor - 
asta voiaţi, nu-i așa? întrebă Anette Goli. 

— Ne-am pus cu toţii de acord, nu-i așa? întrebă și Munch. 

— Nu, nu cu toții, mormăi Curry. 

— Las-o baltă, Curry. Ajunge, oftă Goli. 

— Ba ne-am pus de acord, interveni Kim Kolso. 

— Nu spun decât că-i o prostie, mormăi din nou Curry. De 
fiecare dată se întâmplă așa. După ce o poză ajunge în presă, 
telefoanele nu se mai opresc din sunat și vin apeluri de la toți 
tâmpiţii cu intenţii bune care cred c-au văzut pe cineva dubios 
cum dădea târcoale garajului lor. Adică... 

— Ultima oară când am verificat, eu eram șeful unităţii ăsteia. 

— Știu, continuă Curry. Doar că... 

— E deja pe internet, spuse Ylva, ridicându-și telefonul mobil. 

— Bine. Să sperăm că o să dea rezultate. 

Lui Munch îi zvâcnea capul. Luă o gură de apă din sticla de pe 
masă. 

— OK, mai e ceva? întrebă el, aruncând o privire prin 
încăpere. Unde-i Mia? întrebă el, încruntându-se. 

— Am primit un mesaj. Are ceva de făcut. O să vină încoace 
mai târziu, spuse Gronlie. 

— Ce anume? 


VP - 292 


— N-a spus. 

— Foarte bine. 

Munch părea iritat și fu nevoit să-și acorde un moment înainte 
de a continua să vorbească. 

— Au trecut două zile și nimeni nu l-a văzut pe Jacob 
Marstrander. Pur și simplu nu se poate așa ceva, oameni buni. 
Trebuie să fi fost văzut undeva. Mașina lui a fost înregistrată ca 
ieșind din capitala? 

— De pe drumurile cu plată n-a venit nicio informaţie, spuse 
Kim Kolso. 

— Și telefonul lui? 

— Potrivit companiei Telenor, a fost folosit ultima oară la 
adresa lui de-acasă, vineri, spuse Gabriel Mork. De-atunci, n-a 
mai auzit nimeni nici măcar un pâs. 

— Și calculatorul pe care l-am găsit în biroul lui? 

— Complet gol, spuse Gabriel. 

— Serios, băieţi? oftă Munch. Nimic? 

— Vrei să-i interogăm din nou pe rezidenții de la azil? dori să 
știe Kim Kolso. Știu că am fost acolo abia ieri, dar s-ar putea ca 
unele dintre fete să ascundă ceva. 

— Merită să încercăm, spuse Munch. Te ocupi tu? 

Kim încuviinţă. 

— Pliantul ăla pe care l-am găsit, spuse Ylva cu prudenţă. 

— Da? 

— „Opriţi Ferma Løken”. Liga pentru Protecţia Animalelor. 

— Da? Ai reușit ceva? 

— Până acum, nimic, ceva e cam ciudat... 

Munch deveni nerăbdător în timp ce durerea de cap îi 
revenea, și mai puternică decât înainte. 

— Verifică din nou, spuse el, brusc. Vezi dacă există vreo 
legătură cu ăia... cum le zicea? 

— Frontul de Eliberare a Animalelor. 

— Da. Bun. Vezi dacă reușești să scotocești pe-acolo după 
ceva. Au trecut trei zile, oameni buni, nu ne descurcăm destul 
de bine. 

Munch mai luă o gură de apă din sticlă în timp ce telefonul 
mobil îi vibra pe masa din faţa lui. 

„Marianne?” 

Munch se scuză și ieși repede pe balcon. 

— Alo? 


VP - 293 


— Holger? 

Işi dădea seama după vocea ei. Chiar și după atâţia ani. 

„Ceva e în neregulă”. 

— Eşti acolo, Holger? 

Vocea-i era tremurată. 

— Da, sunt aici, Marianne. Ce s-a întâmplat? 

Găsi o țigară în buzunarul gecii. 

— Ştii ceva de Miriam? 

— Ce? Nu, n-am mai vorbit cu ea de vreo câteva zile. De ce? 

La celălalt capăt al liniei se lăsă tăcerea. 

— Nu-i nimic, doar că... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Munch din nou, aprinzând ţigara. 

— Trebuia să vină s-o ia pe Marion aseară, dar nu reușesc să 
dau de ea. 

— Cum adică? 

— Eu am avut grijă de Marion... 

— Miriam e plecată? 

— Nu sunt sigură, continuă Marianne. Adică, nu vreau să 
stârnesc probleme, dar n-am știut pe cine altcineva să sun. 

— Normal că poţi să mă suni, spuse Munch. 

— Nu te deranjează? 

— Sigur că nu, Marianne. Sunt sigur că-ţi faci griji degeaba, 
încercă s-o liniștească Munch. Ştii și tu cum e Miriam când o 
apucă... 

— Nu mai are cinșpe ani, Holger, îl întrerupse Marianne. Sunt 
îngrijorată. Trebuia să vină aici aseară. M-a minţit, Holger. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mi-a spus că o ajută pe Julie cu o chestie, dar am sunat-o 
pe Julie și într-adevăr a fost o acţiune de durată, dar a fost vorba 
de mai mult decât atât. 

— Mai mult decât ce? 

— O razie. 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

— O razie ilegală. Nu a ajutat-o pe Julie, s-a folosit de ea pe 
post de pretext. 

Munch se străduia să proceseze informația. 

— Ce razie-i asta, Marianne? 

— A durat un timp, dar am reuşit s-o conving pe Julie să-mi 
spună, în cele din urmă. S-a apucat iarăşi de proteste. 

— Miriam? 


VP - 294 


— Tu mă asculţi măcar, Holger? 

Vocea-i era stridentă, iar Munch își revenise, în sfârșit, 
complet în simţiri. Durerea de cap îi dispăruse. 

— Liniștește-te, Marianne, spuse Munch, trăgând încă un fum 
din ţigară. Sunt sigur că nu e un motiv de îngrijorare. Am mai 
trecut prin chestia asta, nu-i așa? E exact conform firii ei. 
Rebelă. O știi pe Miriam, mereu trebuie să... 

— Pentru Dumnezeu, Holger, a dispărut! Tu asculţi măcar ce- 
ţi spun? 

— Bineînţeles că te ascult. S-a alăturat unei razii. Ce razie e 
aia? 

— A Ligii pentru Protecţia Animalelor, spuse Marianne. 
Undeva în Hurum. Doar că trebuia să se întoarcă aseară. 

— Începe cu începutul. Unde mergea? 

— Julie mi-a spus că s-a întâmplat ceva, îi explică Marianne. 
Așa că s-a anulat. Razia. Căzuseră de acord în avans să se 
ascundă timp de trei zile, în caz că se întâmpla ceva. 

— Deci, se ascunde? întrebă Munch, oarecum confuz. 

— Nu, Holger. Tipul care a luat-o pe Miriam cu mașina e ăla a 
cărui poză e pe tot internetul. 

— Care? 

— Omul pe care-l cauţi. Din celălalt caz. 

Departe, la celălalt capăt al liniei, Marianne suna de parcă ar 
fi rămas fără putere. 

— Mi-e frică, Holger, șopti Marianne. 

— Te referi la Jacob Marstrander? 

— Da, șopti Marianne. 

„Ce dracului?” 

— Când ai vorbit cu Julie? 

„E imposibil”. 

— Acum două minute. Chiar acum. 

„Cum se poate...? Cum e posibil...?” 

— Și Julie e sigură că Miriam a urcat în mașina lui? 

— Julie mi-a spus despre el. Era speriată. Credea că s-ar fi 
putut să se întâmple ceva. Niciunul dintre ceilalți n-a reușit să 
dea de el. 

„Asta nu are cum să se întâmple”. 

— Julie e acasă acum? 

„Păstrează-ţi vocea calmă. N-o îngrijora pe Marianne mai mult 
decât e deja”. 


VP - 295 


— Da, pe strada Møllergata. Mai ţii minte unde locuiește? 

— Da, da, sigur că ţin minte. 

„Liga pentru Protecţia Animalelor”. 

— Deci, o să vorbești cu ea? 

„Nu”. 

— Bineînţeles, Marianne. O să închid acum, ca s-o pot suna, 
bine? O să vorbim foarte curând. 

„Asta n-are cum să se întâmple”. 

Munch închise telefonul și se îndreptă în fugă spre biroul 
anchetatorilor, unde-l întâmpinară niște fețe cu gurile căscate. 

— Curry. Kim. Voi doi veniţi cu mine! strigă Munch. 

Două fețe șocate îl fixau cu privirea. 

— Restul, am nevoie de toate informaţiile pe care le puteţi 
afla despre o încercare de a elibera niște animale, o razie care 
se presupune că fusese planificată să se desfășoare în urmă cu 
doar câteva zile în Hurum de către Liga pentru Protecţia 
Animalelor. Am nevoie de informațiile astea acum. leri. 

— Și noi ce... începu Ludvig Gronlie, dar Munch ieșise deja pe 
ușă. 


Capitolul 74 


Miriam Munch se trezi îngheţând de frig. Încercă să se facă pe 
cât de mică era posibil, ghemuindu-se în poziţie fetală, 
strângând pătura mică peste corpul cuprins de tremurături. 
Reușise, în sfârșit, să adoarmă, epuizată, după ce se târâse ore 
în șir în patru labe, dar foamea și frigul care se strecurau printre 
crăpăturile din pereţi o treziseră din somn și o readuseseră în 
acel coșmar. Încă era șocată. Se urcase în mașină. Mersese pe 
E18. Se gândise la părinţii ei. Fusese din nou un copil. Visător și 
cald. Contrastul cu încăperea în care se afla în acel moment n-ar 
fi putut fi mai mare. 

O glumă. La asta o dusese primul gând, după ce se potolise 
șocul iniţial. „Unde era?” Pe o podea ca un sloi de gheață. Intr- 
un beci întunecos. „Cine-și bătea joc de ea?” Nici măcar nu-și 
dăduse seama de gravitatea situaţiei în care era în momentul în 
care ușa care scârţâia se deschisese, iar creatura cu pene 
intrase în încăpere. Crezuse că era probabil vorba de un vis. 


VP - 296 


Spaima apăruse abia mai târziu. La început, privise în jur, 
curioasă. Cineva construise o încăpere subterană ciudată. In 
acel vis, se simţea foarte mică. Asemenea lui Alice în Țara 
Minunilor. Se transformase într-un animal mic. Era o roată mare 
în care putea alerga. O sticlă de apă pe un perete, cu un jgheab 
de unde putea bea. 

„Nu, nu, nu”. 

Trebuia să se trezească imediat. 

„Asta nu are cum să se întâmple”. 

Oare trebuia să gândească pozitiv? 

„Te implor, Doamne”. 

Marion. Poate că trebuia să încerce să se gândească la 
Marion, nu? 

„Ajută-mă”. 

Poate că asta avea s-o ajute să se trezească. 

„Vă rog”. 

„Cineva”. 

„Ajutaţi-mă”. 

Miriam Munch miji ochii și încercă să-și stăpânească foamea. 
Și greaţa. Vomitase într-un colț după ce alergase pe roata mare. 
Palmele și genunchii o usturau, dar își impuse să nu mai plângă, 
încercase să mestece grăunţele maronii care ieșiseră din perete 
și care ţineau loc de mâncare. Înghiţise câteva, dar îi veniseră 
imediat înapoi pe gât. Refuza să mai facă asta. „De n-ar fi atât 
de frig”. 

Miriam se mută cu grijă în șezut. Făcu o încercare de a se 
ridica în picioare și reuși, încet, mai întâi ghemuindu-se, apoi 
dându-și palme peste umeri de câteva ori, și începu să-și 
îndoaie picioarele înțepenite, care o dureau, pentru a-și pune 
din nou sângele în mișcare. 

Doamne, cât de foame-i era. 

Miriam vedea răsuflarea ceţoasă ieșindu-i din gură în timp ce 
încerca să-și sufle peste degetele înghețate, ca să le încălzească 
puţin. 

„Te rog, Doamne”. 

Trebuia să se trezească în curând. 

„Ajutor”. 

Mama. Marion. Tata. 

„Să mă ajute cineva”. 

„Te rog”. 


VP - 297 


Miriam tresări în timp ce ușa se deschise și creatura cu pene 
apăru în prag. 

— Jacob, îl imploră ea, retrăgându-se îngrozită într-un colț al 
încăperii. 

— Tu nu prea ești cuminte, spuse tânărul cu pene, îndreptând 
spre ea un pistol. 

— Jacob, eu... încercă Miriam, din nou, dar își pierdu vocea; 
din gură nu-i ieși decât un murmur slab, care se pierdu în 
încăperea îngheţată. 

— Ține-ţi gura, îi ordonă creatura cu pene. De ce nu faci 
nimic? Ti-am explicat deja cum funcţionează totul aici, iar tu tot 
nu vrei să te ţii de treabă. Ai fost cuminte o vreme, dar acum 
parcă nu mai înţelegi. Trebuie să-ţi explic totul din nou? 

Tânărul cu pene făcu un pas în faţă și îndreptă arma spre 
chipul ei. 

— Nu, te rog, se bâlbâi ea, ridicând mâinile în faţă. 

— Măi, tu ești proastă, sau ce-ai? 

Avea ochii negri. Clătină din cap în timp ce mâna lui cu pene 
strângea mai puternic arma. 

— De-asta ai putut să o faci o vreme și acum nu mai poţi? 
Pentru că ești proastă? 

— Nu, se bâlbâi ea. 

— Probabil că de-asta, pentru că nu-i dificil. Ţi se pare ceva 
dificil? 

— Nu, nu, se bâlbâi Miriam. 

— Sau poate pentru că ai impresia c-o să vină cineva să te 
salveze? Poate vreun iubit de-al tău? 

În acel moment, rânjea la ea. Dinţii lui albi sclipeau pe faţa 
acoperită cu pene. 

— Sau tăticul tău? Tăticul tău de la poliţie? Crezi c-o să vină 
să te salveze? Să-și salveze fetița? 

Miriam Munch începu să tremure. 

— Nu o să vină nimeni, continuă silueta cu pene din faţa ei. Or 
fi ei deștepţi, dar eu sunt mult mai deștept. N-o să te găsească 
niciodată. 

Rânji din nou, chicotind peste ţeava pistolului. 

— AȘ putea să te-mpușc pe loc, dar unde-ar mai fi distracţia 
pentru public, nu-i așa? 

Miriam habar n-avea despre ce public vorbea. 


VP - 298 


— Asta-i emisiunea mea. Toată asta a fost ideea mea. 
Deșteaptă chestie, nu ţi se pare? Trebuie să fii creativ, să oferi 
un spectacol ca lumea, ceva pentru care clienţii să fie dispuși să 
plătească. 

Miriam tot n-avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea 
ăla. 

— Ești norocoasă, chiar ești norocoasă, zâmbi tânărul cu 
pene, un zâmbet forţat, din spatele unor ochi reci, lipsiţi de orice 
urmă de suflet. Foarte norocoasă, de fapt, continuă el. Acum, 
ești vedetă. Lumea a plătit milioane de coroane ca să te vadă 
cum prestezi. Și nici măcar n-ai fost aleasa. 

Tânărul din faţa ei se scărpină în cap cu arma și chicoti ca 
pentru sine. 

— Îți vine să crezi? Nici măcar n-ai fost aleasa - fata cealaltă a 
primit trei voturi. Ăștia le preferă pe-alea tinere, știi tu, dar e 
emisiunea mea. Eu am inventat-o. Roata. Scrisul de pe perete. 
Deci, eu am putere de decizie. Te-am ales pentru că-mi place de 
tine. Eşti deosebită. Tăticul tău e poliţist. N-a fost frumos din 
partea mea? Că n-am ales-o pe cealaltă fată, deși au votat-o pe 
ea? 

Miriam încuviinţă cu prudenţă. 

— Jacob... începu ea, simțindu-se de parcă ar fi avut șmirghel 
în gură. 

— Nu, nu, nu, spuse bărbatul cu ochii reci, ţintind din nou cu 
pistolul spre ea. Nu vorbim. Doar ascultăm. 

Miriam închise gura și fixă podeaua cu privirea. 

— E ultima oară când mai cobor, spuse tânărul. Acum, o să 
faci tot ceea ce ţi se spune; dacă nu, voi fi nevoit s-o aduc până 
la urmă pe cealaltă fată. E important să oferim publicului 
lucrurile pentru care-a plătit, nu ţi se pare? 

— Ba da, murmură Miriam, fără să ridice privirea. 

— Vrei să te împușc acum, sau o să faci așa cum ţi s-a cerut? 

— O s-o fac, șopti Miriam. 

Tânărul cu pene păru că se gândește un moment dacă ea 
avea de gând să-și țină promisiunea, apoi lăsă arma jos și-și 
dezveli din nou dinţii albi. 

— Bine. 

Chicoti pe ascuns, ca pentru sine, apoi închise ușa grea, 
lăsând-o singură în camera rece și întunecată. 


VP - 299 


Capitolul 75 


Mia nu-și dădea seama de unde-i venea bănuiala, dar fusese 
ceva ciudat în legătură cu acea căsuţă albă de la naiba din 
praznic, încă de la primul drum pe care-l făcuse încolo, o simţise 
chemând-o la ea. Casa lui Jim Fuglesang. Singură, fără nimic în 
jur. Copaci îngheţaţi. Liniște. Nu genul de liniște care o făcea să 
se simtă senină, precum cea de pe Hitra. Apropierea mării. 
Țipetele pescărușilor. Era altceva. Era un alt soi de liniște, care-o 
făcea să-și ascută simţurile. Privi în jur, cu prudenţă, în timp ce 
se îndepărta de mașină și se îndrepta spre căsuţa albă. De data 
aceasta, era înarmată și se simţea mai încrezătoare. Data 
trecută se simţise goală, puţin speriată, ceea ce nu-i stătea în 
fire. Când se întorsese de-acolo, nu reușise să-și dea seama ce 
anume declanșase acea reacție, și o intrigase; știa că trebuia să 
se întoarcă acolo, dar, având în vedere toate cele întâmplate, 
reușise să-și facă timp abia în acel moment. Poate că încă nu 
era o prioritate, dar câteva ore n-aveau ce rău să facă, și voia 
să-și încheie treaba cât încă era zi. 

Mia se îndreptă spre căsuţă, dar se opri și se răzgândi; alese 
în schimb să meargă pe o cărăruie ce ducea spre pădure. Deja 
fusese în interiorul casei. Nu era acolo. Orice-ar fi căutat. 

„Paisprezece minute, într-o zi bună”. 

Jim Fuglesang făcuse fotografiile cu mulţi ani în urmă. Le 
lipise într-un album. O pisică. Și un câine. Așezaţi într-o 
pentagramă alcătuită din lumânări, pe un pat din pene. 

Și da, Mia era diferită de restul lumii; nu-și putea exprima 
articulat ciudata fascinaţie faţă de acel loc din mijlocul 
pustietăţii, dar era prezentă, ceea ce simplifica lucrurile din 
punctul ei de vedere. Își putea lăsa deoparte sentimentele. Nu 
avea vreo relevanţă dacă le putea explica sau nu. Pentru că Jim 
Fuglesang făcuse fotografii cu scene ale unor crime care 
implicau animale, iar acestea aveau legătură directă cu 
uciderea Camillei Green. lar fotografiile acelea fuseseră făcute 
undeva în apropiere. 

„Şaisprezece minute la întoarcere”. 

Își formase o impresie despre peisaj cu ocazia ultimei vizite 
acolo. Era un singur drum care ducea spre casă, apoi era o 
cărare ce ducea spre pădure. Ar fi putut face pozele altundeva. 


VP - 300 


Oriunde, de fapt; dar era mai puţin probabil. „Paisprezece 
minute, într-o zi bună, șaisprezece minute la întoarcere”. Mia 
era convinsă că acea descriere se potrivea cu un loc care-i era 
cunoscut lui Jim Fuglesang. „Într-o zi bună”. Era obișnuit cu 
traseul. La întoarcere. „La întoarcere” însemna probabil drumul 
spre casă, nu? Paisprezece minute pe un traseu. Șaisprezece 
minute pe altul. Deci, o lua în jos ca s-ajungă acolo. Și în sus ca 
să ajungă la casă. 

Mia-și trase căciula din lână mai tare peste urechi, convinsă 
că acea cărare trebuia să fie cea despre care vorbea Fuglesang. 

O cărare ce ducea în jos, spre un lac. 

De ce naiba era atât de agitată? 

De obicei, nu-i era frică de nimic. 

Patru pietre albe. 

Mia aproape tresări când ajunse într-un luminiș printre copaci 
și le văzu la marginea unui lac întunecat. Patru pietre albe, 
așezate frumos în faţa a ceva ce s-ar fi putut să fie cândva un 
dig, iar inima începu să-i bată și mai tare când văzu barca, 
odată nouă, dar care în acel moment zăcea putrezind, parţial 
scufundată la marginea lacului. 

O bărcuţă roșie, din lemn. Cu litere albe în vârful copastiei 
putrezite. 

Maria Theresa. 

Mia Krüger ridică privirea și văzu o clădire mică, aflată la 
câteva sute de metri distanță. Pe partea îndepărtată a lacului. O 
căsuţă. 

Cenușie, ca și cum toată culoarea i-ar fi fost ștearsă de pe 
pereţi, cu ferestrele acoperite cu bucăţi de lemn, nelocuită, 
părăsită, dar cu toate astea... 

Mia scotoci prin buzunarul gecii ei din piele după telefonul 
mobil. 

„Se ridică fum din horn”. 

Paisprezece minute, într-o zi bună. 

Șaisprezece minute pe drumul de întoarcere. 

Patru pietre albe. 

Maria Theresa. 

„Bingo”. 

Mia găsi numărul lui Munch pe mobil cu degete tremurânde, 
dar micul telefon refuza s-o asculte. 

„Nu-i semnal”. 


VP - 301 


„Să-mi bag picioarele”. 

Incercă din nou, ridicând telefonul prin aer, plimbându-se în 
sus și-n jos, îndepărtându-se de lac, apoi apropiindu-se din nou 
de vechiul dig. 

Tot nu avea semnal. Mia înjură în barbă, băgă telefonul înapoi 
în buzunar, se opri și studie peisajul înainte să se hotărască s-o 
ia pe cărarea din partea stângă, care ocolea lacul întunecat. 

Casa părăsită avea pereţii cenușii, din lemn. 

„Fumul se ridică din horn”. 

Copacii n-o lăsau să treacă. 

Poteca se termina. 

Teren denivelat. 

Scoase din nou telefonul. 

Tot nu avea semnal. 

Crengile o plesneau peste față. 

„Băga-mi-aș picioarele să-mi bag”. 

Inima îi bubuia sub geacă în momentul în care Mia ajunse la 
casa părăsită de pe marginea lacului. 

Ferestre astupate cu bucăţi de lemn. 

Încuiată. 

Un Volvo verde, vechi. 

Mia se furișă prin curtea mică și aruncă o privire prudentă prin 
geamurile mașinii. Un termos. Doze de suc acidulat. O geantă 
neagră. Mia deschise cu grijă portiera și urcă prin partea 
cealaltă, pe locul pasagerului. O geantă cu șervetele, ruj și o 
poșetă cu un permis de conducere. 

Mia aproape că suferi un atac de cord când văzu faţa care-o 
privea de pe permisul de conducere. 

„Miriam?” 

Ce dracului căuta ea acolo? 


Capitolul 76 


Miriam Munch era îngenuncheată pe podeaua dură din beci, 
încercând să mestece bucăţile mici și tari care ieșiseră din gaura 
din perete. Nutreţuri pentru animale. Își jurase că nu avea să 
mai bage acele grăunțe cumplite în gură, dar nu mai putea 
rezista. li era foarte foame. Trupul ei urla după hrană. Aproape 


VP - 302 


că leșinase pe roata mare, când fusese nevoită să se târască în 
patru labe ca s-o facă să se învârtă. Avea bășici în palme și 
tăieturi sângerânde la genunchi. Nu putea merge mai departe. 
Avea nevoie de ceva în stomac, sau avea să moară. Așa se 
simţea. Avea să moară în beciul ăla îngheţat. 

„Dacă nu mănânc imediat ceva”. 

Luă vreo șase grăunțe de pe podea și le puse pe limbă. 
încercă din răsputeri să nu se gândească din ce erau făcute, le 
zdrobi cu dinţii, prefăcându-se că totul era în regulă. Băgă capul 
sub jgheabul în forma unei sticle mari de apă și înghiţi cât de 
bine putu, iar de data aceasta grăunţele nu-i veniră înapoi pe 
gât. Slavă Domnului. 

Puse și mai multe grăunțe pe limbă și repetă procesul, 
mestecând cât putea de bine în timp ce încerca să-și distragă 
mintea, apoi bând din sticla cu apă și înghiţindu-le. 

„Ajutor”. 

Miriam strânse pătura pe ea și închise ochii. Dispăru în 
adâncul minţii ei. Nu era adevărat. Nu era acolo. Era altundeva. 
Acasă. La masă, la micul dejun. Marion tocmai se trezise. Simţea 
mirosul cafelei proaspăt făcute. Marion era somnoroasă. Nu voia 
să-și scoată pijamaua. Voia doar să stea în poala mamei ei. În 
închipuirea lui Miriam nu erau insecte. Nu erau gândaci care să 
se târască pe podeaua din beton. Era încălzire în podea. Marion 
voia părul împletit în coadă de cal. Johannes le zâmbea 
amândurora. Nu trebuia să plece nicăieri. Nici în Australia. Erau 
doar ei trei. Petreceau toată ziua împreună. Era o zi liberă. 
Aveau să se uite la un film și să mănânce floricele de porumb. 

„De ce nu vine nimeni?” 

„Să mă ajute cineva!” 

„Vă rog!” 

Miriam abia fusese conștientă de deschiderea ușii înainte ca 
tânărul acoperit cu pene să-i apară în faţă cu pistolul ridicat și 
cu altceva în cealaltă mână. 

— S-au schimbat planurile. 

— Ce? murmură Miriam, refuzând să lase căldura din 
bucătăria casei ei să-i dispară din minte. 

— Ridică-te, spuse tânărul, lovind-o cu piciorul ca s-o 
trezească. 

Se ridică încet în șezut, strângând mai tare pătura pe ea. 


VP - 303 


— S-au schimbat planurile, repetă tânărul cu ochii negri. 
Știam eu c-ar fi trebuit să o aleg pe cealaltă. Nu ești bună de 
nimic, iar acum s-a stricat totul. 

Miriam deschise încet ochii și îl privi. Un braţ întins ţinea arma 
și ceva era fluturat prin aer. O perucă blondă. 

— Dar mai e timp, îi spuse omul cu ochii negri. Vezi cum îţi 
vine peruca. 

Miriam nu înţelegea la ce se referea. 

— Pune-ţi-o pe cap, vreau să văd cum îţi stă. 

— Jacob, te rog, îl imploră Miriam, fără ca măcar să știe dacă-i 
ieșiseră cuvintele de pe buze. 

— Pune-ţi-o,  mârâi omul,  aruncându-i peruca. l-am 
subestimat. O fotografie? Cu mine? Îţi închipui c-au găsit așa 
ceva? 

— Ce tot vorbești? întrebă Miriam, fără să știe, în continuare, 
dacă-i ieșiseră cuvintele de pe buze. 

— Pune-ţi-o pe cap, îi ordonă din nou creatura cu pene. 

Ea încuviință precaută și își puse încet peruca pe cap. Tânărul 
îi aruncă o privire piezișă. 

— Semeni cu ea, zâmbi el. E bine. Deci nu ești o risipă, la 
urma urmei. 

Miriam încercă să spună ceva, dar nu reuși. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu mine, spuse omul. O să fiu în 
regulă. Recunosc că e cam devreme - la urma urmei, ăștia au 
plătit pentru trei luni -, dar asta nu-i o problemă atâta vreme cât 
facem ceea ce trebuie să facem, nu ești de acord? 

— Ce... o să-mi faci? se bâlbâi Miriam, iar de data asta 
probabil că vorbise cu voce tare, pentru că tânărul acoperit cu 
pene reacţionă și o privi curios. 

— O să te omor. Ce credeai c-am de gând să fac? 

Miriam rămăsese mută. 

— Aveam de gând să aștept, dar acum, că mi-au pus ăștia 
poza pe internet, trebuie s-o facem cât mai repede posibil, 
înainte să ajungă cineva aici. 

Tânărul cu pene zâmbi ironic. 

— Haide. 

Apoi mângâie peruca blondă cu grijă. 

— Am pregătit totul afară. 


VP - 304 


Capitolul 77 


Mia Kruger ieși din Volvo și-și scoase pistolul din toc. Din 
fericire, de data aceasta era pregătită. Data trecută ajunsese 
acolo în urma unor bănuieli. Casa lui Jim Fuglesang. Fotografiile. 
Bălmăjelile lui din timpul interogatoriului. Patru pietre albe. O 
casă abandonată, peste un lac întunecat. Ascunzătoarea lui 
Jacob Marstrander. Cum să fi fost altfel? Acela trebuia să fie 
locul. Dar... 

„Miriam?” 

Ce căuta ea acolo? 

„Miriam Munch?” 

Cu Jacob Marstrander? 

Ce mama dracului se întâmpla acolo? 

Mia se ghemui pe vine, făcându-se cât mai mică posibil, și o 
luă printr-o parte a mașinii, fără să-și dezlipească nici măcar o 
clipă privirea de la ușa clădirii dărăpănate din faţa ei. 

Din horn se ridica fum, dar dinăuntru tot nu se vedea sau 
auzea vreun semn de viaţă. Mia rămase ghemuită în timp ce 
căuta un loc din care să prindă semnal pentru mobil. Un delușor. 
Orice. Scoase telefonul din buzunar, strângând cu fermitate 
Glock-ul în mână, dar nimic. 

„Nu este semnal”. 

Injură din nou reclamele tuturor furnizorilor de servicii de 
telefonie mobilă, care umpleau undele radio cu declaraţiile lor 
despre semnalul imbatabil pe care-l aveau. Fete îmbrăcate 
sumar pe vârfuri de munte, tipi care făceau schi nautic la 
distanță mică de mai - unde dracului era semnalul când avea 
nevoie de el? Ridică din nou telefonul, dar tot nimic. 

„Să dea dracii”. 

Găsi o movilă nu departe de acel loc și își croi în tăcere drum 
pe ea, fără să-și ia privirea de la ușa casei vechi. 

Incă vreo câţiva pași, apoi iPhone-ul ei începu să sclipească. 
Semnal. Nu - semnal pierdut din nou. Ba da, uite că avea. Ba 
nu, avea un rahat... 

Apăsă pe numărul lui Munch. 

„Ba nu”. 

Pe numărul lui Ludvig. 

„Fir-ar să fie”. 


VP - 305 


Apoi, brusc, reuși să facă legătura. 

— Gronlie la telefon. 

— Sunt Mia, șopti Mia. Mă auzi? 

— Alo? spuse Ludvig Gronlie, de undeva din depărtare. 

— Mă auzi? întrebă Mia, cât putu de tare. 

— Mia? Tu ești? Eşti acolo? Holger e... 

— Lasă-l tu pe Holger, șopti Mia cu o voce răgușită în timp ce 
Gronlie dispăru din nou. L-am găsit pe Marstrander. Și, din nu 
știu ce motiv, Miriam e aici. Trebuie să... 

— Alo? spuse din nou Gronlie. 

— Tu auzi ce spun, Ludvig? 

— Eşti acolo, Mia? 

— Da, aici sunt, fir-ar să fie. Caută-mă prin GPS, pentru 
numele lui Dumnezeu, urmărește-mi telefonul. L-am găsit. Pe 
Marstrander. Sunt sigură de asta. Și, din nu știu ce motiv... 

— Mia? Te-aud cu întreruperi, spuse Gronlie, din nou departe. 

— Caută-mă odată prin GPS, Ludvig. Ai auzit? L-am... 

— Alo? 

— Ludvig? 

— Ești acolo, Mia? 

Mia înjură atât de tare, încât nu auzi poiana îngheţată 
trosnind în spatele ei. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus, Ludvig? 

— Alo, Mia...? 

— Găsește-mă, Ludvig, caută-mă prin GPS, spuse Mia cu 
disperare și reuși să se întoarcă exact în clipa în care mâna 
acoperită cu pene șfichiuia aerul, îndreptându-se spre fața ei. 

Ridică instinctiv mâinile pentru a se apăra. De orice ar fi fost 
creatura care se îndrepta spre ea. O umbră. Metal care se lovea 
de degetele ei reci, care încercau cu disperare să-i protejeze 
capul. 

— Mia? 

Scăpase telefonul din mână. Se auzi vâjâitul unui obiect care 
se îndrepta vertiginos spre ea prin aer, de data aceasta cu și 
mai multă forţă; reuși să distingă cu coada ochiului un rânjet din 
umbre în timp ce mâna ei ceda, metalul ciocnindu-se cu pielea 
și osul. 

Frig”. 

Auzi sunetul. 

„Era cineva în curte”. 


VP - 306 


Sunetul degetelor sale care se rupeau. 

„Miriam”. 

Înainte să vină durerea. 

„Cu mâinile legate”. 

Sângele i se scurgea din tâmplă, peste ochi, în gură. 

„Legată la ochi. Purtând o perucă blondă”. 

Telefonul ei zăcea undeva în poiană, încă vorbind, încă 
strigând-o pe nume. 

— Mia, ești acolo? 

„Nu-ţi fie teamă, Miriam”. 

Obiectul greu din metal șfichiui din nou aerul. 

„O să am grijă de tine”. 

A treia oară. 

„O să fie bine, Miriam”. 

Dar apoi... 

„A patra oară”. 

Nu mai reuși să rămână trează. 


Capitolul 78 


Lacrimile șiroiau întruna pe faţa tinerei, iar Holger Munch nu 
avea habar cum s-o facă să se oprească din plâns. 

„Taci din gură”. 

Mai mult decât orice, asta-și dorea să-i spună. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură și povestește-mi 
ce s-a întâmplat”. 

— Julie, spuse Munch cu mult calm, zâmbindu-i tinerei. E în 
regulă. Tu liniștește-te, doar. O să-i găsim foarte curând. 

— Dar nu am știut, suspină tânăra. 

— Bineînţeles că nu ai știut, Julie. Nu ești tu de vină, dare 
important să ne spui tot ce știi, OK? Deci, dacă reușești, dacă 
ești în stare, crezi c-ai putea să... Te rog să încerci să-ți aduci 
aminte orice ne-ar putea fi de ajutor. 

Curry și Kim Kolso erau întruchiparea a doua semne de 
întrebare în partea din spate a camerei, dar dădură dovadă de 
înțelepciune și nu spuseră nimic. 

— S-a dus de râpă, spuse Julie, reușind, în sfârșit, să scoată 
ceva aproximativ asemănător cu o propoziţie completă. 


VP - 307 


— Ce anume s-a dus de râpă? întrebă Munch, mângâindu-i 
mâna cu blândețe. 

— Toată razia, răspunse Julie, uitându-se la el pentru prima 
oară de când ajunseseră în apartamentul ei din strada 
Mollergata. 

— Deci, Miriam a fost cu tine? 

— Poftiţi? 

— La razia aia pentru animale? A participat? 

— Da, răspunse tânăra, încuviințând și aruncând priviri fugare 
celor doi detectivi care se sprijineau de peretele din spatele ei. 

— De ce? întrebă Munch, dar își dădu imediat seama că era 
întrebarea greșită. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Julie. 

— Jacob Marstrander, rosti Munch cu o voce liniștitoare, 
mângâindu-i din nou mâna. Nu vreau să știu decât de unde vă 
cunoașteți. De unde-l cunoaște Miriam pe Jacob ăsta? 

— Nu sunt sigură că înțeleg ce vreţi să spuneți, spuse Julie, 
ștergându-și o lacrimă de pe obraz. 

— Pur și simplu mă întreb, zise Munch, cât de răbdător putea, 
pentru că nu l-am auzit niciodată pomenit, ei bine, drept unul 
dintre prietenii ei, și... 

— Ziggy, spuse Julie cu o voce slabă. 

— Ziggy? întrebă Munch. 

— Ziggy Simonsen. Îl cunoașteţi? 

— Nu. 

— El e ăla care-a spus că... ei bine, el e un prieten de-al lui 
Jacob. Știţi cine e Ziggy, nu-i așa? Sau poate că ea nu v-a spus 
nimic, nu? 

Julie Vik îl privi în acel moment și ezită. 

— Da, da... spuse Munch. 

— Nu știți, nu-i așa? 

— Ba da, ba da, eu... 

— A spus că are de gând să vă zică, rosti Julie, ștergându-se 
pe față cu mâneca de la pulover. Nu v-a spus nimic? 

Munch aruncă o privire fugară în urma lui, spre Curry și Kim 
Kolso, care încuviinţară. 

Un nou nume. 

Ziggy Simonsen. 

Curry își scoase mobilul și părăsi încăperea. 


VP - 308 


— Ce avea de gând să-mi spună? întrebă Munch, precaut, 
mângâind în continuare braţul tinerei. 

— Despre ea și Ziggy. Nu v-a spus nimic? 

— Nu, răspunse Munch pe un ton blând, în timp ce mobilul 
începea să-i sune în buzunar. 

— Atunci, nu cred c-ar trebui să vă spun nici eu nimic, zise 
tânăra, coborând din nou privirea. 

— Julie, o îndemnă Munch. 

Telefonul îi sună din nou. 

— Nu știu, rosti Julie, iar lacrimile începură din nou să-i curgă. 

— Spune-mi ce știi, zise Munch cu mai multă fermitate decât 
avea de gând. Jacob și Miriam se cunosc. Și amândoi au 
dispărut. lţi dai seama că astea sunt informaţii importante 
pentru noi, nu-i așa? 

Un alt ton de apel, nu din buzunar, ci din altă parte a camerei. 

— Da, dar eu... ridică tânăra privirea spre el. 

— Holger, rosti Kim, din spatele lui, dar Munch îl îndepărtă cu 
un gest din mână. 

— Miriam și Jacob. Știi unde sunt? 

— Holger, spuse Kim din nou, dar Munch nu-l băgă în seamă. 

— Eu doar... 

— Munch, spuse Kim, de data asta punându-i mâna pe umăr. 

— Ce vrei? șuieră Munch iritat, în timp ce Kim Kolso îi dădea 
telefonul lui. 

— Holger? 

Vocea lui Ludvig Gronlie îi răsună deodată în ureche. 

— Ce-i? mormăi Munch. 

— Mia, spuse Ludvig. 

— Ce-i cu ea? 

— l-a găsit. 

— Poftim? 

— Pe Miriam. Și pe Marstrander. 

— Ce tot vorbești acolo...? 

— Știm unde sunt. 

— Cine? 

— Holger, tu înţelegi ce-ţi spun? l-am găsit. 

Munch sări în picioare. 

— Cum? 


VP - 309 


— Mobilul Miei. M-a sunat și mi-a cerut s-o localizez prin GPS; 
i-a văzut. l-a găsit, Holger. Știm unde sunt. Avem o zonă exactă. 
Hurum. Acolo sunt, Holger. l-am găsit. 

— Pregătiţi-mi un elicopter, spuse Munch, îndreptându-se deja 
spre ușă. 

— Ce? 

— Plecăm chiar acum. Să-mi pregătească dracului cineva un 
elicopter. ÎN MOMENTUL ĂSTA! În trei minute ajungem acolo. 


Capitolul 79 


Durerea pe care-o simţea în mână era aproape insuportabilă. 
Nu știa cât timp fusese inconștientă. 

Mia Krüger deschise ochii și se ridică împleticindu-se în 
picioare; ţinu instinctiv braţul stâng aproape de piept și încercă 
să-și dea seama unde era. Frigul. Pământul înghețat. Corpul ei 
opuse rezistenţă, dar ea se forţă oricum să se ridice. Rămase în 
picioare, legănându-și capul în timp ce se trezea încet la 
realitate. 

„Miriam”. 

Mia pornise pe urma aluziilor codate ale lui Fuglesang. 
Fotografiile. Cele patru pietre albe. Barca roșie. Găsise casa 
dărăpănată. Și nu-și dăduse seama peste ce dăduse decât în 
momentul în care era prea târziu. Jacob Marstrander. Și Miriam 
fusese acolo? Fără semnal pe mobil. Fusese prea iritată de asta 
pentru a fi prudentă. O atacase din spate. Lovituri pe care n- 
avea cum să le vadă, în cap. Slavă Domnului că reușise să ridice 
brațul. 

„Fir-ar”. 

Mia făcu un pas înainte, dar își dădu repede seama că nu ea 
controla situaţia. Mintea încerca să-i transmită ceva, dar corpul 
refuza s-o asculte. Se împiedică și căzu în poiana îngheţată, 
simțind un nou val de durere țâșnindu-i prin tot corpul. li 
rupsese mâna. Nu-și putea mișca braţul, iar ochiul - nu vedea 
din cauza sângelui care i se scurgea în ochi. Simţea gustul 
sângelui. 

„Ce amator”. 


VP - 310 


Încet, se ridică din nou în picioare și rămase pe loc, ameţită și 
confuză, pe pământul înghețat, încercând să se adune. 

Unde-i era pistolul? 

Mia era foarte aproape de a-și pierde cunoștința, dar începea 
să-și aducă aminte. Loviturile în cap. Reușise să-și protejeze 
capul cu mâna stângă, de aceea nu o mai asculta. 

Făcu vreo câţiva pași șovăielnici, neștiind încotro s-o ia. Unde 
era pistolul? Oare-i luase el arma? 

„Miriam”. 

O răpise. Tânărul acoperit cu pene. 

„Ce mama...?” 

Se împiedică din nou, căzu și se lovi cu fața de pământul 
îngheţat, dar reuși să se ridice încă o dată. Işi băgă mâna în 
geacă. Toate degetele-i erau rupte. O apărase de loviturile la 
cap. Acela era motivul pentru care încă era în viață. Oare cât 
timp fusese inconștientă? 

Mia își strecură mâna dreaptă în căptușeala pantalonilor și 
închise strâns ochii încercând să scape de sânge. Cu stângul, 
nu, dar cu dreptul vedea în acel moment. Știa unde era. Pistolul 
ei Glock 17. l-I luase el, așa trebuia să fi fost, pentru că nu-l 
vedea nicăieri, dar dispoziţia i se îmbunătăţi în momentul în 
care simţi o ţeavă metalică la betelia pantalonilor. 

Cel mic. Pistolul ei Glock 26. Mai fusese în mijlocul pustietății, 
simțindu-se vulnerabilă, și nu avea să permită cu niciun chip să 
se întâmple așa ceva o a doua oară, așa că, de data aceasta, 
adusese cu ea două arme. Mia scoase pistolul și reuși, în sfârșit, 
să-și facă o vagă idee asupra locului în care se afla. Casa. 
Mașina. O cărare ce ducea mai adânc în pădure. 

„Jacob Marstrander”. 

Mia băgă mâna stângă mai adânc în buzunarul gecii din piele, 
înăbușindu-și durerea, și porni în direcţia în care presupunea c-o 
luaseră ei. 

„Ce dracului căuta Miriam aici?” 

Casa cenușie, dărăpănată. 

Ușa era larg deschisă în acel moment. 

„Deci, înăuntru nu sunt”. 

Cărarea ce ducea spre lac. 

Inapoi spre casa lui Fuglesang. 

Nu. 

„Cărarea”. 


VP - 311 


Mia trase piedica Glock-ului și strânse puternic arma în mână, 
în timp ce picioarele dădură, în sfârșit, ascultare creierului și-i 
permiseră să meargă spre luminișul din pădurea aflată în 
spatele casei, spre care era cel mai probabil să se fi îndreptat 
cei doi. 

Cât timp fusese oare inconștientă? 

La câţiva metri depărtare, fu nevoită să-și controleze impulsul 
de a vomita. Tot ce era înăuntrul ei voia să iasă. Fu nevoită să 
se sprijine de un copac. 

„Ești pe drumul cel bun, Mia”. 

„Fă-o, pur și simplu”. 

Reuși să-și controleze starea de vomă și merse cu pas 
împleticit mai departe, devenind tot mai stăpână pe picioare cu 
fiecare pas. Cei doi erau cel mai probabil tot undeva în pădure, 
el acoperit cu pene pe tot corpul, Miriam legată la ochi și la 
mâini. Mia ţinea pistolul în faţă, forţându-și picioarele să o 
împingă înainte, când, deodată, îi zări. 

Luminișul dintre copaci. 

Miriam îngenunchea. 

În faţa a ceva...? 

Mia nu vedea clar, dar își putea da seama despre ce era 
vorba. 

„Un loc de sacrificiu”. 

Lumânări aranjate într-o pentagramă. Pene pe pământ. 

„Nu se poate”. 

Mia aruncă o privire fugară în jur și-și dădu seama că nu 
putea merge mai departe. El avea s-o vadă dacă mergea drept 
înainte. Se hotărî repede, coti de pe cărare și rămase aproape 
de copacii de la marginea luminișului. 

„Un spaţiu deschis”. 

El făcea ceva. 

Ea nu avea haine pe ea. 

Era ceva în jurul gâtului ei. 

Miriam îngenunchea în luminiș, goală, cu mâinile legate la 
spate. Mia merse cu grijă printre copaci ca să vadă mai bine. 
Ridică pistolul, dar mâna începu să-i tremure. Teava era 
îndreptată la fel de mult spre Miriam ca și spre animalul ăla cu 
pene. 

„Căca-m-aș”. 

Ce făcea el în acel moment? 


VP - 312 


Se apropie un pic mai mult. 

Luminișul nu era mare. Mia privi în jur, reușind, în sfârșit, să-și 
pună creierul la treabă suficient încât să își dea seama de 
întreaga priveliște din faţa ei. Era cărarea pe care venise. Un 
semicerc alcătuit din copaci, în spatele căruia se ascundea ea în 
acel moment. La orizont, în spatele lui Miriam - Mia fu nevoită 
să clipească pentru a avea o perspectivă clară - era o ditamai 
prăpastia. 

El construise un altar de sacrificiu într-un luminiș, chiar pe 
marginea unei prăpăstii. 

„Nu se poate”. _ 

Mia se strecură ușor printre copaci. In sfârșit, corpul părea a 
răspunde tuturor semnalelor primite din partea creierului. Ochiul 
stâng îi era închis de ceea ce ea credea că e sânge scurs din 
rana de la cap, dar în acel moment nu mai avea importanţă, 
pentru că se putea mișca din nou. Corpul și creierul îi lucrau 
împreună. Își croi drum prin poiană, fiecare pas aducând-o mai 
aproape, în timp ce tânărul acoperit cu pene se ridică, se duse 
în spatele lui Miriam și apucă un obiect. 

„Căcat”. 

Îi pusese o frânghie în jurul gâtului. 

„Strangulată și așezată într-o pentagramă din lumânări”. 

Mia se apropie un pic mai mult. Era „acum ori niciodată”; ăla 
avea s-o ucidă pe Miriam dacă ea nu acţiona. Ridică din nou 
pistolul la nivelul ochiului, dar tot nu reuși să vadă spre ce 
tintea. 

Apoi, brusc, se auzi un zgomot dinspre cer. Tânărul ridică 
instinctiv privirea spre cer, cu o expresie uluită întipărită pe faţă. 

Un sunet percutant. 

„Un elicopter”. 

Deci, până la urmă, primiseră mesajul. 

O găsiseră. 

Dar apoi... 

Mia Kruger avea să deruleze filmul acelor evenimente în 
mintea ei în fiecare noapte din săptămânile care urmară. 

Cu perna scăldată în sudoare. 

Trezindu-se cu un țipăt. 

Imagini derulate cu încetinitorul. 


VP - 313 


Tânărul acoperit cu pene privea cu mirare spre cer, ascultând 
zgomotul care lovise ca un val pădurea tăcută. Distras fiind, 
mâinile îi căzură pe lângă corp. 

Miriam îngenunchind acolo. 

Goală. 

„Un elicopter”. 

Sunetul salvator. 

„Sunetul libertăţii”. 

Apoi, începuse să alerge. 

Mia ridicase pistolul și se năpustise în luminiș. 

„Nu, nu”. 

— Miriam! 

Bărbatul tresări la vederea schimbării bruște - elicopterul de 
pe cer, Mia venind în goană spre el, arma ei apărându-i brusc în 
mâini, pistolul pe care i-l luase -, încerca să proceseze toate 
aceste informații. 

— Miriam! 

Filmul continua să se deruleze. 

Mâini legate, picioare desculțe, alergau spre sunetul libertăţii, 
spre marginea prăpastiei. 

„Nu, Miriam, nu!” 

Vedea în acel moment elicopterul. Tânărul aţinti arma spre 
Mia, dar ea nu băgă în seamă gloanţele ce-i cădeau cu zgomot 
la picioare, își descoperi o forță pe care habar n-avea că o 
avusese. 

— Miriam! 

Mia ridică pistolul la nivelul ochiului drept în timp ce alerga 
prin luminiș. Auzea sunetul palelor elicei în timp ce fiara 
mecanică atârna deasupra prăpastiei. 

Apoi, dispăru. 

Miriam nici măcar nu simți. 

„Peste marginea prăpastiei”. 

Tânărul acoperit cu pene. Ochi care nu înțelegeau ce se 
întâmpla, în timp ce Mia îl luă din nou în vizor și descărcă arma 
în el. 

— Miriam! 

Degetele lui albe dădeau drumul armei pe care-o ţinea în timp 
ce se chircea în genunchi pe pământul rece. 

Ea nu vedea ochii lui Munch, dar îi simțea, cu tot cu albul din 
ei, în timp ce-și urmărea fiica goală căzând prin aer. 


VP - 314 


Mia văzu ultimele sale trei focuri de armă lovindu-și ţinta. 


În ochii lui era o expresie pe care nu reușea s-o identifice cu 
exactitate. 


Pielea din spatele penelor ce fremătau. 

Apoi, murise. 

De-abia era conștientă în momentul în care ajunse la 
marginea prăpastiei și văzu trupul sucit, gol, de pe fundul ei. 

„Miriam”. 

Mia se prăbuși în genunchi, pe cale să leșine. Pistolul îi scăpă 
din mâini. 

„Nu”. 

„Te rog.” 

Sunetul elicopterului se pierdu în depărtare. 

Apoi... 

„Miriam”. 

Își pierduse cunoștința. 


VP - 315 


NOUĂ 


Capitolul 80 


Zăpada veni aproape ca și cum ar fi fost anunţată de către 
clopotele bisericii. Era 22 decembrie, iar ziarele abia dacă mai 
scriseseră despre altceva în acele zile. Nu avea să fie un Crăciun 
cu zăpadă în acel an? 

Apoi venise, cu fulgi mari și ușori care cădeau în ritmul 
dangătului greoi al clopotelor funebre de la biserica Gamle Aker. 
O înmormântare, atât de aproape de Crăciun. Mia Kruger se 
simţea cât de rău se putea în timp ce-și strângea geaca pe ea și 
mergea cu pași grăbiţi, printre pietrele funerare, spre ușa 
masivă a bisericii. 

Erau cu toţii prezenţi. Kim. Curry. Mikkelson. Anette. Ludvig 
Gronlie. În costume închise la culoare. Cu frunţile plecate, făcură 
mici gesturi din cap spre ea. Nu-l vedea nicăieri pe Munch. 
Probabil că era deja înăuntru. La urma urmei, el fusese cel mai 
apropiat de răposat. El se ocupase de tot. De sicriu. De flori. 
„Odihnește-te în pace. Un ultim omagiu din partea colegilor și 
prietenilor”. Mia nu mai vorbise cu Munch de aproape două luni, 
dar presupunea că el făcuse toate aranjamentele, iar în timp ce 
ușa roșie-ruginie se deschidea, iar cei îndoliaţi începeau să intre 
încet în biserică în șir indian, își confirmă bănuiala. Îi văzu 
spatele în partea din faţă a bisericii, cu fruntea plecată, chiar 
lângă sicriul alb, acoperit cu flori. 

Ceremonia fu simplă, dar emoţionantă. Mia nu fusese 
niciodată religioasă. Nu înţelegea de ce ar fi avut cineva nevoia 
de a crede în ceva în afara lui însuși, de ce s-ar aduna lumea 
într-o clădire veche, stând pe scaune incomode, în timp ce un 
vicar vorbea despre felul în care Dumnezeu purta de grijă 
tuturor și primea pe toată lumea în împărăţia Lui, și totuși, pe 
durata slujbei, nu putu să nu se simtă mișcată de frumusețea 
ritualului. Uniţi în suferință. Un ultim omagiu. 


VP - 316 


Muzică de orgă. Câteva vorbe din partea vicarului. Un elogiu 
din partea lui Munch, care părea tulburat, dar arăta mai bine 
decât se temuse ea că arată. 

„Ar fi putut fi mult, mult mai rău”. 

Se surprinse gândind astfel în timp ce sicriul era scos din 
biserică. Îl purtau șase bărbaţi, printre care și Munch, și 
Mikkelson. 

„Ar fi putut fi vorba despre Miriam”. 

Se consideră puţin cam nemiloasă în timp ce sicriul era 
coborât în pământ. O adunare mică, alcătuită în mare parte din 
foști colegi, cu câte-o faţă străină pe ici, pe colo, dar nu multe; 
așa fusese el, Per Lindkvist. Întâi de toate detectiv, apoi fiinţă 
umană. Șaptezeci și cinci de ani; îi fusese aproape ca un tată lui 
Munch. Un bun poliţist, care sacrificase totul de dragul meseriei, 
și căruia-i fusese greu să se adapteze la viața de după 
pensionare, dar cel puţin trăise așa cum își dorise. 

„Ar fi putut fi mult mai rău”. 

Strângeri de mână și gesturi de încuviințare în timp ce 
mulțimea se împrăștia încet. Avea să aibă loc o comemorare 
restrânsă, cu bere și cântece, la Justisen, așa cum și-ar fi dorit 
Lindkvist, dar Mia nu avea dispoziţia necesară pentru a li se 
alătura. 

Il cunoscuse, dar nu foarte bine. 

Era un polițist intrat în legendă. 

Un prieten bun al celor mai vârstnici membri ai unităţii. 

Dar ea nu avea chef. Voia doar să meargă acasă. Mai erau trei 
zile până la Crăciun. Avea să încerce să supravieţuiască. Era 
acolo pentru a-i aduce un omagiu, dar mai avea un scop. 

„Să discute cu Holger”. 

Șeful ei ceruse un răgaz după ceea ce se întâmplase cu 
Miriam cu două luni în urmă, iar Mia, asemenea celorlalți, îi 
respectase evident cerința. 

Se dădu la o parte și nu se îndreptă spre el până când nu-l 
văzu stând singur, sub un copac încărcat de zăpadă, lângă 
sicriul pe care tocmai îl conduseseră spre locul de veci. 

— Bună, Holger, spuse ea cu precauţie, păstrând distanţa, un 
gest fizic prin care parcă voia să ceară permisiunea de a 
schimba câteva vorbe cu el. 

— Bună, Mia, zâmbi Munch, puţin obosit, încuviințând pentru 
a-i transmite că prezenţa ei acolo era bine-venită. 


VP - 317 


— Cum merg lucrurile? 

Cuvintele care-i ieșiseră din gură i se păreau ciudate, dar nu 
știa ce altceva să spună. 

— Mai bine. 

— Și Miriam cum e? abia îndrăzni să întrebe Mia. 

Munch păru pierdut pentru un moment, pleoapele, roșietice, 
aproape închizându-i-se. 

— O să supravieţuiască, dar nu se pot pronunţa în alte 
privinţe. 

— Cum ar fi? 

— Încă nu poate merge, și nu se știe dacă va mai putea 
vreodată. Dar a început să vorbească, a scos câteva cuvinte, iar 
ieri m-a recunoscut. 

— Păi, ăsta-i un lucru bun, spuse Mia, neștiind sigur dacă se 
cădea să spună așa ceva. 

— Da, nu-i așa? 

Urmă o perioadă de liniște. Fulgii delicaţi cădeau în jurul lor. 

— Am colaborat cu Interpolul și i-au prins pe toţi cinci, spuse 
Mia. Toată lumea care plătise pentru acces la transmisia live. Un 
cetățean francez. Un elveţian bogat. A ajuns să fie un caz de 
mare importanţă. Nu știu dac-ai văzut - a fost pe CNN, în SUA, la 
ora de maximă audienţă. l-am prins pe toţi cei implicaţi. 

— Așa zici c-ai făcut? Asta-i bine, spuse Munch, fără să pară c- 
ar fi auzit-o. 

— Şi Simonsen, miliardarul, continuă Mia, fără să fie sigură c- 
ar fi trebuit s-o facă. L-am interogat și pe el. In legătură cu acel 
caz vechi, din Sandefjord. Când i-au trimis pe copii - pe Helene 
Eriksen și pe fratele ei - în Australia. Se pare că vicarul spunea 
adevărul. Mama lor ar fi fost bolnavă - cu probleme mentale. Ea 
a fost cea care l-a convins pe Simonsen să îi trimită pe copii; ea 
îl voia doar pentru bani, înţelegi? A murit într-un accident, și am 
verificat la poliţia din Sandefjord, dar nu aveau prea multe 
informaţii despre asta, în afara faptului că... 

Munch nu o privea, în acel moment. Lăsă ţigara să-i ardă între 
degete, fără s-o fumeze, cu privirea îndreptată doar înăuntrul 
său. 

— Ei bine, din cele spuse de Simonsen, când a aflat că nu 
erau în siguranţă copiii, că fuseseră trimiși să locuiască la 
membrii acelei secte, i-a ajutat cu bani. Azilul pentru ea, un 


VP - 318 


magazin pentru el, deci - ei bine, măcar doi dintre ei spuneau 
adevărul... 

Munch cobori privirea spre degete și văzu că ţigara se arsese. 
O aruncă, scotoci prin buzunarul scurtei și băgă altă ţigară în 
gură. 

— N-o să știm sigur multă vreme, spuse Munch, dar Marianne 
și cu mine sperăm la tot ce poate fi mai bun. E tot ce mai putem 
face. 

În acel moment îi zâmbea, cu o privire destul de pierdută. 

— Dacă va mai merge vreodată? 

— Eu am încredere. E important, nu ţi se pare? Gândirea 
pozitivă, la asta mă refer. 

Munch se întoarse spre ea. 

— Desigur, încuviință Mia, simțind că-i vine rău în acel 
moment. 

— Eu am încredere, spuse Munch din nou. 

— Să-mi dai de știre dacă pot să vă ajut cumva, zise Mia, 
strângându-și geaca pe ea. Și te rog s-o pupi din partea mea. Și 
să-i spui că o să vin cu mare drag s-o vizitez. 

Dură câteva secunde. Munch nu mai reuși să-și aprindă 
tigara. Degetele mari îi rămaseră în aer. 

— O să-i spun. E drăguţ din partea ta, Mia. Mulţumesc c-ai 
venit. 

Simţea nevoia unei îmbrăţișări, dar numai o strângere 
stângace de mână ţinu loc de rămas-bun. În tot cazul, omul nu 
mai era prezent. Mia își trase căciula peste urechi, strânse și 
mai tare geaca pe ea și ignoră privirile de care avu parte pe 
drumul spre poarta bisericii. Nu avea de gând să mai petreacă 
nici măcar un moment acolo. Găsi drumul care ducea spre 
Bislett, în timp ce zăpada începea să cadă și mai dens. 

Trei zile până la Crăciun. Își promisese că avea să încerce, dar 
în acel moment nu știa dacă avea să reușească. Ajunul 
Crăciunului, într-un apartament friguros. Singură. Din nou. 
Totuși, nu putea să dispară. Miriam era pe un pat în spitalul 
Ullevâăll. incapabilă să se miște. Abia putea să vorbească. Nu 
putea să-i facă asta lui Munch. Să se sinucidă. Chiar nu era 
momentul. 

Mia traversă strada, protejându-și faţa de zăpada care cădea 
în rafale mari în acel moment: un Oslo alb, un Crăciun care avea 


VP - 319 


să placă tuturor la nebunie. Cu pași greoi, porni în jos pe strada 
Sofiesgate și-și găsi cheile în buzunar. 

Abia dacă o observă pe femeia cu geaca roșie din pragul ușii 
ei, care părea să fi stat acolo multă vreme, așteptând-o pur și 
simplu pe Mia să-și facă apariţia, agăţând ceva de clanţă cu 
mâinile nerăbdătoare, înainte de a dispărea, coborând treptele. 

Apoi, se pierdu în zăpadă. 


VP - 320 


___ BUFNIŢA VÂNEAZĂ 


INTOTDEA UNA N OAPTEA 


virtual-project.eu 


VP - 321