Lene Kaaberbol — Baiatul din valiza

LENE KAABERBOL 
AGNETE FRIIS 


băiatul din valiză 


„Avertisment! Dacă deschizi această carte, 
viaţa ta va rămâne în stand-by." Elle 


3 
| ZZ | 
| >> 
[== 
Eli 
i 
-E 
z 
=] 
LE) 


TREI 


LENE KAABERBOL 
AGNETE FRIIS 


— Seria NINA BORG — 


#1 BĂIATUL DIN VALIZĂ 


Original: The Boy in the Suitcase (2011) 


Traducere din limba engleză: 
ISABELLA PRODAN 


y 


virtual-project.eu 


Mulţumiri 


Le mulţumim sincer şi din toată inima următorilor: 


Anders Trolle 

Daiva Povilaviciene 

Henrik Friis 

Henrik Laier 

Inger Laier 

Joana Mikalauskaitė Nørskov 
Juozas Mikalauskas 

Justina Mikalauskienė 
Kirstine Freiis 

Ludvika Strakauskiene şi Grădiniţa „Zemyna” 
Lone-emilie Rasmussen 
Pranas Povilavicius 


Şi multor altora care, prin sprijinul lor, au făcut posibilă 
publicarea acestei cărţi. 


Lene şi Agnete, august 2008 


Cu un picior proptit în uşa de sticlă, ca s-o ţină deschisă, 
trase de valiză spre scările ce duceau în parcarea 
subterană. Sudoarea îi şiroia domol pe piept şi pe spate, pe 
sub tricou; aici era doar puţin mai răcoare decât pe 
străzile imbâcsite şi lucind de arşiță de afară. Mirosul 
puternic de mâncare stricată venind de la un ambalaj de 
sendviş aruncat pe jos nu ameliora cu nimic aerul din jur. 

Nu exista lift. Pas cu pas, cără valiza grea cu braţele, 
ducând-o către nivelul inferior unde parcase, numai că, 
odată ajunsă, îşi dădu seama că nu era dispusă s-o bage în 
maşină fără să ştie ce ascunde. Ochi un loc mai ferit în 
spatele unor tomberoane şi se adăposti de camerele de 
filmat şi de privirile curioase ale trecătorilor. Valiza nu era 
încuiată, ci doar prinsă cu două catarame şi cu o cureluşă 
foarte rezistentă. Îi tremurau mâinile, ba una îi şi amortise 
şi se făcuse lividă de la cât cărase povara. Cu toate astea, 
izbuti să desfacă şi cureluşa, şi cataramele. 

In valiză era un băiat: gol, cu părul bălai, destul de firav, 
cam de trei anişori. Șocată, femeia se clătină pe călcâie şi 
se prăvăli peste un tomberon de plastic. Băieţelul avea 
genunchii lipiti de piept, de parcă l-ar fi împăturit cineva 
ca pe o cămaşă. Altfel, se gândi ea, probabil că n-ar fi 
încăput. Avea ochii închişi şi pielea îi strălucea uşor în 
lumina orbitoare şi albăstruie a becurilor fluorescente din 
tavan. Numai în clipa în care văzu cum buzele i se deschid 
Uşor, îşi dădu seama că era în viaţă. 


August 


Casa se afla pe un povârniş de stâncă, având o vedere 
neîngrădită asupra golfului. Jan ştia prea bine că localnicii 
o numeau Fortăreaţa. Dar nu de-asta se uita la zidurile ei 
albe cu o oarecare nemulţumire. Oamenii erau liberi să 
creadă orice; nu ei contau. 

Construcţia era, fireşte, proiectată de un arhitect 
renumit, într-un stil modern, clasic-funcţional, o copie 
contemporană după trendul suedez „funkis”. Neo-funkis. 
Aşa îi spunea Anne, care-i arătase fotografii şi alte case la 
fel până ce se lămurise, măcar parţial, cu privire la ce-şi 
dorea. Linii drepte şi niciun ornament. Priveliştea spunea 
totul, prin ferestrele imense pătrunzând în cameră toată 
lumina şi frumuseţea din jur. Aşa se exprimase arhitectul, 
iar Jan pricepuse unde voia să ajungă: totul trebuia să fie 
inedit şi neîntinat. Jan cumpărase pământul şi pusese să fie 
dărâmată vechea casă de vacanţă; se luptase cu cei din 
consiliul municipal, făcându-i să înţeleagă că era bine să-l 
aibă drept contribuabil în zonă şi, prin urmare, îi dăduseră 
acordul dorit; ba chiar o cucerise şi pe reprezentanta 
filialei din zonă a Societăţii pentru Natură, făcând o 
donaţie în urma căreia femeia fusese cât pe-aci să se înece 
cu un ceai de plante. Ce motiv ar fi avut să nu-şi dorească 
protejarea naturii sălbatice? Nu-l interesa să-i ştie şi pe 
alţii construind acolo şi nici să vadă cârduri de indivizi 
veniţi la picnic, cutreierând locul de colo-colo. Iată deci că 
acum avea casa lui, delimitată de ziduri imaculate, înalte şi 
senine, cu linii drepte şi neîncărcate, în stil neo-funkis. 
Exact aşa cum o visase. _ 

Şi totuşi, nu o visase aşa. Nu aşa ar fi trebuit să fie. Încă 
era cu gândul la celălalt loc, nutrind o speranţă 
neînţeleasă şi incertă. O clădire mare şi veche, o 
fermecătoare combinaţie între decadentismul din 1912 al 
proaspăt-îmbogăţiţilor şi acareturile nespus de 
respingătoare ale anilor '60, dar şi incredibil de scumpă, 
întrucât se afla în Strandvejen, alături de reşedinţele de pe 


e 5» 


țărm ale elitei bogătanilor din Copenhaga. Dar nu de asta 
şi-o dorea, codul poştal nu însemna nimic pentru el. Il 
atrăgea pentru că era aproape de casa în care copilărise 
Anne, aflată dincolo de un gard de mărăcini înalt şi 
neîngrijit. Nu putea să nu-şi imagineze cum ar fi fost: o 
familie mare adunată sub meri, la grătar, el şi tatăl lui 
Anne înfăşuraţi într-un nor de fum de tutun Virginia, 
ţinând în mână două pahare pline cu scotch de calitate. 
Fraţii lui Anne aşezaţi la o masă lungă şi albă, în curte, 
alături de copiii lor. Maică-sa, într-un scaun-balansoar, cu 
un superb şal de caşmir peste umeri. Copiii lui şi ai lui 
Anne, patru sau cinci la număr, cu mezinul dormind în 
poala mamei. Şi, mai presus de toate, şi-o închipui pe Anne 
fericită, liniştită şi zâmbind. Adunarea ar fi fost prilejuită, 
poate, de ziua de Sânziene şi ar fi făcut cu toţii un foc de 
tabără, iar printre ei s-ar fi aflat destui care să aibă voce şi 
să intoneze un cântec armonios. Ori poate că s-ar fi adunat 
laolaltă într-o zi normală de joi, din dorinţa tuturor, şi ar fi 
mers pe chei să caute creveţi proaspeţi. 

Trase cu nesaţ din ţigară, cuprinzând golful cu privirea. 
Apa era de un albastru-închis mohorât, brăzdată de spumă, 
iar vântul îi înfoia părul şi-i făcea ochii să lăcrimeze. Il 
convinsese până şi pe proprietar să vândă. Actele erau 
gata de semnat. Numai că se împotrivise ea. 

Nu înţelegea. Până la urmă, era familia ei. Nu aşa se 
zice, că femeilor le pasă de chestiile astea? Să fie aproape 
de familie, de locul de baştină, să menţină legătura cu cei 
dragi? Şi tot aşa. Şi când te gândeşti ce familie avea Anne. 
Atât... de corectă. De sănătoasă. De iubitoare. De 
puternică. Keld şi Inger, încă vizibil îndrăgostiţi după 
aproape patruzeci de ani. Fraţii lui Anne, care treceau pe- 
acasă regulat, uneori cu soțiile şi cu copiii, alteori singuri, 
înființându-se pe nepregătite, pentru simplul fapt că-şi 
doreau să facă o partidă de tenis la vechiul club. Să-ţi fie 
atât de uşor şi de la îndemână să fii aproape de ei, să 
locuieşti chiar vizavi, la distanţă de un simplu gard... cum 
de refuzase aşa ceva? Ei bine, uite că o făcuse. Tacit, cu 
încăpățânare, cum numai ea era în stare, fără argumente 


e 6» 


şi explicaţii. Rostind un simplu „nu”. 

Şi iată-i ajunşi unde erau. Aici locuiau ei, ea şi 
Aleksander, pe un povârniş de stâncă. Vântul şuiera pe 
lângă zidurile imaculate de fiecare dată când bătea spre 
nord-vest, iar ei erau singuri. Mult prea departe pentru ca 
vreunul din familie să se înfiinţeze pe neaşteptate, să le fie 
alături şi să poată întreţine lesne o relaţie apropiată cu ei, 
fără un aranjament din timp, făcut când şi când, de patru- 
cinci ori pe an. 

Trase adânc din ţigară şi o aruncă, strivind chiştocul cu 
piciorul, ca să se asigure că nu ia foc iarba uscată. Rămase 
locului, aşteptând ca vântul să-i împrăştie mirosul din 
haine şi din păr. Anne nu ştia că se apucase iar de fumat. 

Scoase fotografia din portofel. O ţinea acolo din simplul 
motiv c-o ştia pe Anne mult prea bine-crescută ca să-i 
cotrobăiască prin buzunare. Probabil c-ar fi fost momentul 
să scape de ea, numai că simţea nevoia s-o mai privească 
din când în când, să simtă speranţa şi groaza pe care i le 
inspira. _ 

Băiatul îl privea fix din fotografie. Îşi ţinea umerii goi 
aplecaţi în faţă, de parcă s-ar fi ferit din calea unui pericol 
nevăzut. Nu puteai să-ţi dai seama unde era făcută 
fotografia; detaliile se pierdeau în întunericul care-l 
învăluia. Era murdar la gură, semn că mâncase ceva de 
curând. Poate ciocolată. 

Jan îşi trecu uşor degetul peste fotografie. Apoi o 
ascunse cu grijă la locul ei. Îi trimiseseră un mobil, un 
Nokia vechi, pe care el nu şi l-ar fi cumpărat niciodată. 
Probabil, furat, se gândi. Formă numărul şi aşteptă. 

— Domnule Marquart. 

Glasul suna politicos, dar avea un accent particular. 

— Bună ziua. V-aţi hotărât? 

În ciuda faptului că luase deja o decizie, ezită. Aşa că 
vocea se văzu nevoită să-l îmboldească. 

— Domnule Marquart? 

Îşi drese glasul. 

— Da, sunt de acord. 

— Perfect. Şi-acum, instrucţiunile. 


e 7» 


Ascultă indicaţiile scurte şi precise, notă numere şi 
scheme. Fu politicos, asemenea omului de la telefon. După 
încheierea conversaţiei însă, îşi dădu seama că nu-şi mai 
putea ascunde sila şi ostilitatea. Aruncă furios telefonul, 
care descrise un arc peste gard şi-apoi dispăru în prăpastia 
năpădită de buruieni de sub el. 

Se urcă la loc în maşină şi o luă spre casă. 

Aproape o oră mai târziu, se târa pe povârniş, în 
căutarea obiectului blestemat. Anne ieşi pe terasa din faţa 
casei şi se aplecă peste balustradă. 

— Ce faci? îi strigă ea. 

— Am pierdut ceva, răspunse el. 

— Te-ajut să-l cauţi? 

— Nu. 

Rămase câteva clipe ţintuită locului. Vântul îi înfoia 
rochia de pânză de culoarea piersicii, iar curentul de aer 
venind de jos îi răvăşea părul blond şi lung până la umeri, 
acoperindu-i chipul, ca şi cum ar fi stat să cadă peste 
balustradă. În gol, fără paraşută, se gândi el, iar apoi îşi 
întrerupse temător şirul gândurilor. O să fie bine. Anne n-o 
să afle niciodată. 

li luă aproape o oră şi jumătate să găsească afurisitul ăla 
de telefon. Apoi sună la compania aeriană. Pentru aşa o 
călătorie, rezervarea nu putea fi sub nicio formă lăsată pe 
seama secretarei. 

— Unde pleci? îl întrebă Anne. 

— Dau o fugă până la Zurich. 

— E totul bine? 

— Da, se grăbi el să răspundă. 

Frica se oglindi instantaneu în ochii femeii şi el încercă, 
din reflex, s-o liniştească. 

— E ceva legat de afaceri. Trebuie să mă ocup de nişte 
fonduri. Luni sunt înapoi. g 

Cum de sfârşiseră împreună? Îşi aminti numaidecât, cu 
nespusă emoție, că în urmă cu mai bine de zece ani, într-o 
sâmbătă de mai, îl zărise pe Keld însoţind-o pe alee. Ea era 
ca o zână din poveşti, cu o rochie albă şi uimitor de simplă 
şi cu boboci de trandafir roz şi albi în păr. Şi-a dat seama 


e 3 


imediat că buchetul pe care-l alesese era mult prea mare şi 
ţipător, dar nu s-a cramponat de asta. Peste câteva minute, 
avea s-o audă spunând „da”. Privirea lui şi cea a lui Keld s- 
au intersectat preţ de o clipă şi i s-a părut că a întrezărit 
un „bun venit” şi o binecuvântare în ochii celuilalt. Socrul 
său. O să am grijă de ea, îi promisese el, în gând, 
bărbatului înalt şi zâmbitor. Şi mai rostise, în sinea lui, 
încă două promisiuni ce nu ţineau de jurămintele 
căsătoriei: avea să-i ofere tot ce-i poftea inima şi avea s-o 
ferească de tot răul din lume. 

La fel îmi doresc şi-acum, se gândi el, vârând paşaportul 
în servieta pe care avea s-o ia la Zurich. Şi-o să fac asta cu 
orice preţ. 


Uneori, Jucas visa o familie. O mamă, un tată şi doi copii, 
un băiat şi o fată. De regulă, stăteau la masă şi se 
înfruptau din ceea ce gătise mama. Locuiau într-o casă cu 
grădină, unde aveau meri şi zmeură. Zâmbeau, deci era 
limpede că erau fericiţi. 

El stătea afară şi se uita pe fereastră la scena dinăuntru. 
Avea necontenit sentimentul că, dintr-o clipă-n alta, ceilalţi 
aveau să-l zărească, iar tatăl, deschizând uşa şi zâmbind 
larg, o să-i spună: „lată-te în sfârşit! Haide, intră!” 


——OOO—— 


Jucas habar n-avea cine erau. Nu-şi putea aminti nici 
cum arătau. Dar, de fiecare dată când se trezea, îl 
cuprindea un sentiment nedefinit de nostalgie şi speranţă 
care-l bântuia cât era ziua de lungă, ca o apăsare în piept. 

În ultima vreme începuse să viseze familia aceea din ce 
în ce mai des. Dădu vina pe Barbara. Pentru că ţinea 
mereu să-i spună cum ar fi fost - el cu ea, în căsuţa din 
imediata vecinătate a Cracoviei, suficient de aproape 
pentru ca mama ei să vină în vizită luând doar un autobuz 
şi, în acelaşi timp, destul de departe cât să aibă şi ei puţină 
intimitate. Şi mai erau şi copiii, fireşte. Pentru că asta-şi 
dorea Barbara: copii. 

Cu o zi înainte de întâmplare, sărbătoriseră. Totul era 
gata, lucrurile erau puse la punct. Maşina era încărcată şi 
pregătirile, încheiate. Singurul lucru care-i mai putea opri 
era să se răzgândească scorpia. Şi chiar de-ar fi fost aşa, 
nu le rămânea decât să mai aştepte o săptămână. 

— Să mergem la ţară! zise Barbara. Să mergem într-un 
loc unde să ne tolănim în iarbă numai noi doi, singuri. 

La început o refuză, pe motiv că nu e bine să-ţi schimbi 
planurile. Oamenii ţineau minte. Numai atâta vreme cât 
continuai să faci acelaşi lucru ca întotdeauna puteai să 
rămâi neremarcat. Dar apoi realiză că, dacă totul mergea 
conform planului, aceea avea să fie ultima lui zi în 


e 10 - 


Lituania. Şi parcă n-avea chef s-o petreacă vânzându-le 
sisteme de securitate oamenilor cu venituri medii din 
Vilnius. 

Îl sună pe clientul cu care trebuia să se întâlnească şi 
anulă totul, spunându-i că firma avea să trimită luni sau 
marţi pe cineva în locul lui. Şi Barbara sună la muncă, 
învoindu-se pe motiv că e „gripată”. Oamenii lui Klimka 
aveau să-şi dea seama abia luni, adică oricum prea târziu, 
că amândoi chiuliseră în acelaşi timp. 

Conduseră spre lacul Didžiulis. Pe vremuri, aici fusese o 
tabără de vacanţă pentru copiii pionieri. Acum era o tabără 
de cercetaşi şi, în acea zi obişnuită de şcoală de la sfârşitul 
lui august, locul era complet pustiu. Jucas parcă 
Mitsubishiul la umbra unor pini, în speranţa că vehiculul n- 
avea să se transforme într-un cuptor până la întoarcerea 
lor. Barbara se dădu jos şi se întinse, iar cămaşa albă i se 
ridică puţin, dând la iveală o porţiune din pântecele 
bronzat. Fu suficient pentru ca bărbatul să aibă o erectie. 
Nu cunoscuse nicio altă femeie care să-l excite aşa uşor ca 
Barbara. De fapt, nu cunoscuse pe nimeni ca ea. Încă se 
întreba cum de-l alesese pe unul ca el. 

Se ţinură la distanţă de colibele din pădure, care, 
oricum, păreau dărăpănate şi aveau un aer trist. Aleseră, 
în schimb, cărarea ce ocolea dealul şi se afunda în pădure. 
Jucas se desfătă cu mirosul de răşină şi de copaci arşi de 
soare, întorcându-se pentru o clipă în timp la bunica Edita 
şi la ferma de lângă Visaginas. Acolo îşi petrecuse primii 
şapte ani de viaţă. Iarna era pustiu şi foarte frig, dar vara, 
familia Rimanta se muta cu bunic cu tot la ferma vecină, 
iar codrul des de pini dintre cele două proprietăţi se 
transforma în jungla africană a lui Tarzan sau în 
nesfârşitele păduri mohicane ale lui Hawkeye. 

— Uite, cred că putem înota. 

Barbara arătă spre ţărmul din depărtare. Pe apa lacului 
se zărea o veche platformă de înot semănând cu un deget 
uşor încovoiat. 

Jucas îşi ascunse gândul la Visaginas înapoi în sertăraşul 
de care aparţinea, etichetat cu „Trecut”. Nu-l deschidea 


e 11 œ» 


des, iar acum avea mai puţine motive decât oricând s-o 
facă. 

— Probabil că-s lipitori, zise el, s-o tachineze. 

Ea făcu o grimasă. 

— Nu sunt! Altfel, cum i-ar lăsa pe copii să înoate? 

Într-un târziu, îşi dădu seama că n-avea niciun motiv să 
n-o lase să se dezbrace. 

— Da, cred că ai dreptate, zise el numaidecât. 

Barbara îi aruncă un zâmbet scurt, de parcă i-ar fi ghicit 
gândurile. Sub privirile lui, îşi desfăcu alene nasturii de la 
cămaşă şi-şi dădu jos fusta de culoarea nisipului şi 
sandalele cu bretele, rămânând în picioarele goale pe 
plajă, având pe ea numai o pereche de chiloţi albi şi un 
sutien simplu de aceeaşi nuanţă. 

— Vrei mai întâi să înotăm? o întrebă el. 

— Nu, zise ea, apropiindu-se. Putem s-o facem şi dup- 
aia. 

O dorea atât de aprig, că uneori devenea la fel de 
neîndemânatic precum un adolescent. Dar azi se forţă să 
aibă răbdare. Să se joace cu ea. S-o sărute. Să fie sigur că 
era la fel de excitată ca el. Bâjbâi după prezervativ, care, 
la insistenţele ei, era nelipsit din portofel. Dar acum 
Barbara îl opri. 

— E-aşa de frumos azi, zise. Şi suntem într-un loc atât de 
frumos. Nu crezi c-am putea face un copil frumos? 

Jucas rămase fără cuvinte. Puse portofelul deoparte şi o 
tinu în braţe câteva minute, iar apoi o lăsă jos, pe iarbă şi 
încercă să-i ofere ceea ce-şi dorea cu atâta ardoare. 


——OOO—— 


Apoi înotară în apele adânci şi reci ale lacului. Ea nu era 
o înotătoare foarte pricepută, nu învățase niciodată 
mişcările, aşa că mai mult dădea din picioare ca un căţel, 
stropind şi lovind apa. În cele din urmă, îşi încolăci braţele 
pe după gâtul lui şi se lăsă purtată pe ape, în timp ce Jucas 
înota pe spate, plutind împreună. Se uită în ochii lui. 

— Mă iubeşti? îl întrebă. 

— Da. 

e 12 + 


— Chit că-s o femeie bătrână, bătrână? 

Era cu nouă ani mai mare decât el şi lucrul ăsta o 
incomoda. Însă lui nu-i păsa. 

— Te iubesc ca un nebun, zise el. Şi nu eşti deloc 
bătrână. 

— Să ai grijă de mine, spuse ea, punând capul pe pieptul 
lui. 

Bărbatul fu surprins de intensa tandreţe care îl 
cuprinse. 

— Voi fi mereu la dispoziţia ta, murmură. 

Şi se gândi că, poate, familia din vis era chiar a lor, 
poate că asta era toată ideea - el şi Barbara, în casa din 
imediata vecinătate a Cracoviei. Curând. 

Mai avea de făcut un singur lucru. 


e 13 


Sâmbetele erau cele mai singuratice zile pentru Sigita. 

Săptămâna trecea repede; avea munca, îl avea pe Mikas, 
pe care îl lua din când în când de la grădiniţă, cu puţin 
înainte de ora şase. Totul se derula după o rutină strictă: 
gătitul, mâncatul, îmbăiatul şi îmbrăcatul copilului, 
pregătitul hainelor pentru dimineaţă, curăţenia, spălatul 
vaselor, răstimpul în care se uita la televizor. Uneori 
adormea cu bâzâitul ştirilor în urechi. 

Mai puţin sâmbăta. Când lumea mergea la bunici. Dis- 
de-dimineaţă, parcarea din faţa clădirii în care locuiau vuia 
de maşini pline cu copii, sacoşe şi coşuri goale. Se 
întorceau duminică seara, cu ele încărcate cu cartofi, 
salată şi varză, iar uneori cu ouă proaspete şi miere. Toată 
lumea „se ducea la ţară”, chit că asta însemna un simplu 
lot de pământ sau o adevărată fermă ţinută de bunici. 

Sigita nu se ducea nicăieri. Îşi făcea toate cumpărăturile 
la supermarket. lar uneori, când o vedea pe micuța Sofija, 
în vârstă de patru ani, de la apartamentul 32, luând-o la 
goană şi sărind în braţele bunică-sii cu pielea arsă de soare 
şi cu părul vopsit cu henna, o durea nespus de rău, de 
parcă şi-ar fi pierdut un membru. 

In sâmbăta asta avea să facă acelaşi lucru ca-ntotdeauna 
- o să pregătească un termos mare cu cafea şi un pachet 
cu puţină mâncare, iar apoi o să meargă cu Mikas la 
terenul de joacă de la grădiniţă. Mestecenii de lângă gard 
sclipeau în nuanţe verzi şi albe sub razele soarelui. Peste 
noapte plouase şi câţiva grauri se scăldau în noroiul brun- 
roşcat de sub balansoar. 

— Uitemami  sescaldăpăsările! zise Mikas, arătând 
entuziast cu degetul. 

În ultima vreme începuse să vorbească repede şi 
aproape fără oprire, însă nu foarte clar. Nu era 
întotdeauna uşor să pricepi ce spunea. 

— Da, probabil că vor să fie drăguţe şi curate. Crezi că 
ştiu că mâine e duminică? 


e 14» 


Sperase să găsească încă unu-doi copii pe terenul de 
joacă, dar sâmbăta asta erau singuri, ca mai mereu, de 
altfel. li dădu lui Mikas camionul, lopăţica şi găletuşa roşie 
de plastic. Încă îi plăcea groapa cu nisip şi se juca acolo 
ore-ntregi, construind, cu încăpățânare, şanţuri şi drumuri, 
cu rămurele înfipte în pământ, în chip de copaci, uneori 
ridicând chiar şi cetăţi. Sigita se aşeză pe marginea gropii, 
închizând ochii câteva clipe. 

Era aşa de obosită. 

Se trezi cu o ploaie rece de nisip pe faţă. Deschise ochii. 

— Mikas! 

O făcuse dinadins. Văzu cum îşi înăbuşă râsul. Îi licăreau 
ochii. 

— Mikas, încetează! 

Băieţelul înfipse lopățica în nisip şi o răsuci - o nouă 
ploaie de nisip o lovi, de data asta, direct în capul 
pieptului, iar o parte i se strecură pe sub bluză. 

— Mikas! 

Mikas nu mai putu să-şi înăbuşe chicotele. Irezistibile şi 
contagioase, se revărsaseră nestăvilite. Ea sări în picioare. 

— Hai că-ţi arăt eu ţie! 

Copilul chiui de încântare şi o luă la fugă cât putu de 
repede. Sigita încetini puţin, lăsându-l s-o ia înainte, iar 
apoi porni după el, îl prinse, îl ridică în aer şi-l strânse 
puternic în braţe. La început, Mikas se zvârcoli un pic, însă 
apoi o prinse cu mânuţele pe după gât şi-şi adăposti capul 
sub bărbia maică-sii. Părul lui fin şi bălai mirosea a 
şampon şi a copil. Il sărută pe creştet, puternic şi 
zgomotos, iar el se zbătu şi chicoti iar. 

— Mamilasă-mă! 

Doar mai târziu, după ce se aşezară din nou lângă 
groapa de nisip şi ea-şi turnă o primă ceaşcă de cafea, o 
ajunse din urmă şi oboseala. 

Ridică ceaşca de plastic în dreptul nasului şi inspiră 
adânc, de parc-ar fi tras cocaină. Însă oboseala de acum nu 
putea fi învinsă cu cafea. 

Oare aşa o să fie mereu? se gândi. Doar eu şi Mikas. 
Singuri pe lume. N-ar fi trebuit să fie aşa. Sau da? 


e 15» 


Mikas sări numaidecât în picioare şi o luă la fugă spre 
gard. Acolo stătea o femeie, o femeie tânără, înaltă, 
purtând o haină subţire de culoare deschisă, cu capul 
acoperit cu o eşarfă înflorată, de parc-ar fi fost în drum 
spre biserică. Mikas se îndrepta spre ea cu paşi hotărâți. 
Să fi fost vreo educatoare de la grădiniţă? Nu, era puţin 
probabil. Sigita se ridică ezitant în picioare. 

Apoi văzu că femeia ţinea ceva în mână. Ambalajul lucea 
în soare, iar Mikas se căţărase, dornic şi nerăbdător, până 
la jumătatea gardului. Ciocolată. 

Pe neaşteptate, Sigita simţi că ia foc. Din zece sau 
doisprezece paşi foarte mari, ajunse lângă gard. Îl înşfăcă 
pe Mikas puţin prea dur, iar băieţelul îi aruncă o privire 
îmbufnată. Era deja murdar de ciocolată pe faţă. 

— Cum îţi permiţi să-i dai aşa ceva? 

Necunoscuta o privi cu surprindere. 

— E doar un pic de ciocolată... 

Avea un accent uşor, poate rusesc, însă asta n-o 
impresionă deloc pe Sigita. 

— Băiatul meu n-are voie să mănânce dulciuri de la 
străini! zise ea. 

— Îmi cer scuze. Doar că... e adorabil. 

— Tot tu ai fost şi ieri? Şi alaltăieri? 

Sigita descoperise pete de ciocolată pe jerseul lui Mikas 
şi se certase rău cu personalul de la grădiniţă pe tema 
asta. Însă toţi negaseră ferm că i-ar fi dat dulciuri 
copilului. Numai o dată pe lună, aşa cum prevedea 
regulamentul, şi n-ar fi cutezat nici în ruptul capului să se 
abată de la el, îi spuseseră angajaţii. Se pare că nu 
minţiseră. 

— Trec des pe-aici. Locuiesc acolo, zise femeia, arătând 
spre unul dintre blocurile ce împrejmuiau terenul de joacă. 
Le aduc mereu copiilor câte ceva dulce. 

— De ce? 

Femeia cu haină deschisă la culoare se uită la Mikas 
câteva clipe lungi. Părea încurcată, de parc-ar fi fost prinsă 
făcând ceva ce nu se cuvenea. 

— Pentru că eu n-am copii, spuse ea într-un final. 


e 16» 


Mila se strecură ca un junghi în sufletul plin de furie al 
Sigitei. 

— O să ai, stai liniştită, se auzi rostind. Eşti încă tânără. 

Femeia dădu dezaprobator din cap. 

— Am treizeci şi şase de ani, zise ea, ca şi cum vârsta cu 
pricina ar fi fost tragică. 

De-abia atunci reuşi Sigita să remarce machiajul atent 
realizat, cu scopul de a ascunde micile semne de 
îmbătrânire din jurul ochilor şi al gurii. Îşi prinse, 
instinctiv, copilul şi mai strâns. Măcar eu îl am pe Mikas, 
îşi zise în sinea ei. Măcar atât. 

— Te rog să nu-i mai dai dulciuri de-acum încolo, spuse 
ea pe un ton mai puţin sever decât intenţionase. Nu-i fac 
bine! 

Ochii femeii licăriră. 

— Îmi cer scuze, zise ea. Promit că nu-i mai dau. 

Apoi se întoarse brusc pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi 
repezi. 

Biata de ea, se gândi Sigita. Se pare că nu sunt singura 
a cărei viaţă s-a dovedit a fi altfel decât mi-am imaginat. 


——OOO—— 


Şterse urmele de ciocolată cu o batistă umedă. Mikas se 
zvârcolea ca un vierme şi era trist. 

— Maivreauciocolată, spuse el. Maivreau! 

— Nu se poate, răspunse Sigita. Nu mai e! 

Văzu că mai avea puţin şi făcea o criză, aşa că se gândi 
repede la ceva cu care să-l distragă. 

— Hei, zise ea, apucând găletuşa roşie. Hai să construim 
un castel, vrei? 

Se jucă răbdătoare cu el până când îl prinse iar în joc, 
văzându-l din nou fascinat de apă, de nisip, de bețe şi de 
lucrurile pe care le putea face cu ele. Cafeaua se răcise, 
dar o bău oricum. Pe sub sutien simţea firele aspre de 
nisip care-o stânjeneau, aşa că încercă să le îndepărteze. 
Pe jos se vedeau umbrele desenate de frunzele 
mestecenilor, iar Mikas se târa în patru labe, cu camionul 
într-o mână, imitând cu pricepere zgomotul de motor. 


e 17» 


Mai târziu, ăsta fu ultimul lucru pe care şi-l aminti. 


e 18 + 


Un pescăruş, se gândi Jan. Un nenorocit de pescăruş! 

Trebuia să fi ajuns acasă, în Danemarca, de mai bine de- 
o oră. Însă el aştepta după avionul care ar fi trebuit să 
plece la 7:45 spre Copenhaga, prăjindu-se într-un tub de 
aluminiu alături de alţi 122 de nefericiţi. Indiferent câte 
băuturi răcoritoare i-ar fi oferit însoțitorii de zbor, îi era 
imposibil să-şi ascundă disperarea. 

Avionul care venise dinspre Copenhaga aterizase la 
timp. Dar îmbarcarea fusese amânată: mai întâi cu 
cincisprezece minute, apoi cu încă cincisprezece, iar în 
final cu o altă jumătate de oră. Pe Jan îl trecuseră 
transpiraţiile. Nu se putea abate de la orarul lui. Dar 
personalul de serviciu o ţinea una şi bună că problema era 
temporară şi că pasagerii erau rugaţi să aştepte la poarta 
de îmbarcare. Când anunţară iar, pe neaşteptate, o nouă 
amânare, de data asta cu o oră şi fără să dea nicio altă 
explicaţie, bărbatul îşi pierdu cumpătul şi ceru să i se 
aducă bagajul, hotărât să caute o altă cursă spre 
Copenhaga. Fu refuzat politicos. Bagajul se afla deja în 
cală şi se vedea clar că nu era nimeni dispus să-l caute 
printre celelalte 122. Când, în cele din urmă, zise că-l 
doare-n cot de bagaj şi vru să părăsească oricum poarta de 
îmbarcare, se trezi flancat de doi ofiţeri responsabili cu 
securitatea, care-i spuseră că atâta timp cât bagajul lui 
avea să zboare cu acel avion, aşa o să facă şi el. Vreo 
problemă? 

Nu, răspunse el numaidecât, pe un ton şovăielnic, 
nefiind deloc dornic să piardă alte câteva ore într-o 
încăpere lipsită de ferestre şi cu lacăt la uşă. Nu era 
terorist, era un simplu om de afaceri şi trebuia să ia parte 
la nişte chestiuni foarte importante, le explică el. Şi 
asigurarea securităţii aeroportului era tot o chestiune 
foarte importantă, îi răspunseră ei. Domnule. Bărbatul 
dădu aprobator din cap şi se aşeză supus pe unul dintre 
scaunele albastre din plastic, blestemând, în sinea lui data 


e 19 œ 


de 11 septembrie şi toate consecinţele pe care le avusese 
în lume acea zi îngrozitoare. 

Într-un final, li se spuse să se pregătească de îmbarcare. 
Acum totul trebuia executat cu o viteză ameţitoare. Fură 
deschise alte două birouri, iar angajaţii în uniforme bleu se 
mişcau de zor, răstindu-se la pasagerii care pierdeau 
vremea sau umblau hai-hui. Jan se cuibări, recunoscător, 
în scaunul lui comod de la clasa business şi se uită la ceas. 
Încă mai putea izbuti. 

Motoarele porniră, însoțitorii de zbor începură să dea 
detalii despre ieşirile de urgenţă şi avionul se urni pe 
pistă. 

Însă apoi se opri. Şi rămase aşa atât de mult, încât Jan 
se impacientă iar şi îşi verifică din nou ceasul. Hai odată, 
putorilor, înjură în sinea lui. Hai odată sus cu avionu' ăsta! 

Însă vocea căpitanului se făcu auzită în difuzor: 

— Vă informez, cu regret, că întâmpinăm o nouă 
problemă de zbor. După plecarea din Copenhaga, am fost 
loviți, pe drum, de o pasăre. Nava n-a suferit nicio 
defecţiune, dar trebuie efectuată o revizie generală înainte 
să ni se acorde permisiunea de a zbura din nou. Nava a 
fost verificată şi declarată complet funcţională. 

Şi-atunci, de ce nu decolăm? se întrebă Jan, scrâşnind 
din dinţi. 

— Compania aeriană beneficiază de un program de 
control al calităţii, care, împreună cu documentele privind 
verificarea navei, trebuie trimis prin fax la Copenhaga, 
spre semnare şi, ulterior, spre acordarea permisiunii de a 
decola. În acest moment, în Copenhaga există un singur 
om la post care are calificarea de a ne acorda această 
permisiune. Şi, din anumite motive, nu poate fi găsit... 

Frustrarea pilotului se vădi cât se poate de limpede, 
doar că era incomparabilă cu disperarea pe care o simţea 
Jan. Inima-i bătea atât de tare, că, efectiv, îl durea pieptul. 
Dacă fac atac de cord, oare or să mă lase să cobor din 
blestematul ăsta de avion? se întrebă el, gândindu-se dacă 
era nimerit sau nu să mimeze unul. Dar chiar dacă l-ar fi 
lăsat să coboare, tot avea să-i ia ceva până să găsească o 


e 20 - 


altă cursă, inclusiv în cazul în care ar fi fost dispus să 
scoată bani din buzunar pentru a aranja un zbor particular. 
Se văzu nevoit să accepte că n-avea să izbutească. 

Ce dracu’ putea să facă? Incercă febril să se gândească 
pe cine să sune ca să-l ajute. Cine dovedea atâta loialitate 
şi competenţă încât să facă ceea ce era de făcut? Şi oare ar 
fi trebuit s-o sune şi pe Anne? 

Nu. Pe Anne nu. Karin avea să se ocupe de tot. Oricum 
era într-un fel implicată, în plus, cu cât implica mai puţini 
oameni, cu atât era mai bine. Scoase mobilul personal din 
servietă şi formă numărul. 

Insoţitoarea de zbor se aplecă asupra lui precum uliul 
asupra găinii. 

— Domnule, vă rog să închideţi telefonul! 

— Dar staţionăm, insistă el. lar în cazul în care 
compania nu doreşte să fie dată în judecată pentru o sumă 
cu cinci zerouri în coadă, vă sugerez să-mi daţi pace şi să 
mă lăsaţi să-i sun pe cei din compania mea acum. 

Insoţitorii de zbor remarcară tensiunea vizibil crescută 
de la nivelul mandibulei bărbatului şi hotărâră că 
diplomaţia era cea mai convenabilă atitudine. 

— Bine, dar să fiţi scurt, zise însoţitoarea. lar apoi am să 
vă rog să închideţi telefonul. 

Femeia rămase lângă el în tot acest timp. Se gândi s-o 
roage să-i acorde puţină intimitate, dar era înconjurat de 
peste tot de pasageri, aşa că oricum n-ar fi putut să 
vorbească în voie. 

O instrui repede pe Karin să meargă la banca lui din 
Copenhaga şi să ridice banii care îi fuseseră transferați cu 
puţin timp în urmă din Zurich. 

— Or să-ţi ceară un cod. Îţi trimit un mesaj. Şi ia cu tine 
una dintre servietele mele mari, una care să aibă o 
încuietoare solidă. Suma e măricică. 

Perfect conştient că era ascultat de însoţitoarea de zbor, 
nu ştia cum să vorbească despre celelalte aspecte fără ca 
totul să pară rupt dintr-un thriller de larg consum. 

— De fapt, îţi scriu în mesaj şi despre restul, zise el 
repede. Sunt câteva cifre pe care trebuie să le ştii. Să-mi 


e 21 œ» 


scrii înapoi după ce-l primeşti. 

Deşi spectacolul se terminase momentan, însoţitoarea 
rămase demonstrativ lângă el cât scrise mesajul şi aşteptă 
răspunsul. Care veni îngrijorător de greu... 

OK. Dar îmi rămâi dator vândut. 

Da, scrise el. Sunt conştient de asta. 

Se întrebă care avea să fie preţul - mai ales pentru 
tăcerea ei supusă. Karin dezvoltase o preferinţă aparte 
pentru lucruri rafinate în viaţă. Dar în sinea ei era un om 
bun şi loial, îşi zise el, ca să se liniştească, plus că avea 
câteva motive constrângătoare ca să rămână de partea lui. 
Până la urmă, fusese foarte generos ca angajator, dar şi în 
alte privinţe. 

În acel moment, avionul se smuci şi dădu să se mişte, iar 
Jan se întrebă dacă nu cumva se pripise implicând-o pe 
Karin. Dar se dovedi că doar părăseau pista, îndreptându- 
se spre o parcare. Căpitanul spuse că, dată fiind agenda 
aglomerată a decolărilor din aeroport, pierduseră calea de 
rulare şi erau nevoiţi să aştepte un răstimp nedefinit, 
trebuind, mai înainte de orice, să primească din 
Copenhaga permisiunea de a decola, iar apoi să le fie 
alocată o nouă cale. Cu regret, se vedea nevoit să închidă 
aerul condiţionat pe durata aşteptării. 

Jan închise ochii şi înjură în trei limbi. Fandens. 
Scheisse. La dracu'. 


e 22 œ» 


Nina se uită fix la bărbat. 

— Mai bine-ai pleca, zise ea. 

Dar nu avu niciun efect. El se apropie şi mai mult, 
aplecându-se ameninţător spre ea. Simţi mirosul de 
aftershave. Poate că în alte circumstanţe i s-ar fi părut 
plăcut. 

— Ştiu că-i aici, zise el. Şi vreau să-mi văd logodnica în 
clipa asta. 

Era o zi caldă de august, iar pe birou avea o vază 
albastră cu trandafiri albi de grădină. Dincolo de adăpostul 
„Ellen” soarele îşi răspândea strălucirea peste peluzele 
prăfuite şi băncile vopsite în alb. Câţiva copii de la scara A 
jucau fotbal. O echipă ţipa în limba urdu, iar cealaltă în 
română, dar păreau să se înţeleagă. Pauză, se gândi Nina, 
prin intermediul unei părţi mici a creierului ei care reuşise 
să se detaşeze de situaţie. Colegii săi, Magnus şi Pernille, 
o lăsaseră baltă de multă vreme, plecând la cantină, şi cât 
o privea pe Susanne Marcussen, psiholoaga, parc-o şi 
vedea luând prânzul afară, în spaţiul special amenajat 
pentru picnicuri, cu noua asistentă din cartier. Era 11:15 
şi, făcând abstracţie de meciul de fotbal, peste Centrul 
Danez Fureso al Crucii Roşii, supranumit şi tabăra 
„Magazia de cărbuni”, coborâse o linişte apăsătoare, ca de 
siestă. Or, cel puţin, lucrurile fuseseră calme până înainte 
cu patru minute, când bărbatul din faţa ei intrase, cu paşi 
hotărâți, în clinică. Aruncă o privire spre telefonul de pe 
birou, dar unde-ar fi putut suna? La poliţie? Omul nu 
făcuse, deocamdată, nimic ilegal. 

Avea aproape cincizeci de ani, părul şaten de lungime 
medie, dat pe spate în dreptul tâmplelor, era bronzat şi 
purta o cămaşă Hugo Boss albă, cu mâneci scurte, şi o 
cravată asortată. Se pare că nu-i trecuse nimănui prin cap 
să-l oprească la poartă. 

— Dă-te la o parte! îi spuse el. O găsesc singur! 

Nina nu se mişcă din loc. Dacă mă loveşte, îl dau în 


e 23» 


judecată, se gândi ea. Merita cu vârf şi-ndesat. 

— Asta-i proprietate privată, îi zise. Te rog să pleci. 

Dar replica aceasta avu un efect şi mai mic decât prima 
dată. Bărbatul se uită prin ea, scrutând holul din spate. 

— Nataşa, strigă el. leşi afară. Te-aşteaptă Rina, e deja 
în maşină! 

Poftim? Nina se strădui să-i prindă privirea. 

— E la şcoală, se dădu singură de gol. 

Bărbatul se uită în jos la ea, iar zâmbetul care-i arcui 
buzele fu atât de arogant, că, efectiv, i se făcu rău 
văzându-l. 

— Asta s-o crezi tu, zise el. 

O uşă se deschise încet. Fără a-şi întoarce capul, Nina 
ştiu că Nataşa ieşise în hol. 

— Să n-o loveşti, zise ea. 

— Dragă, dar cum aş putea?! răspunse bărbatul cu 
cămaşă Boss. Hai, mergem acasă? Am luat ceva bun de la 
brutăria aia care-ţi place ţie. 

Nataşa dădu scurt din cap. 

Nina o prinse involuntar, încercând s-o oprească, dar 
tânăra ucraineancă, mică şi blondă, trecu pe lângă ea fără 
s-o privească. Deşi Nina ştia că fata avea douăzeci şi patru 
de ani, acum i se părea ca o adolescentă speriată. 

— Am plecat, zise ea. 

— Nataşa, poţi să-l denunţi! 

Insă Nataşa dădu pur şi simplu din cap. 

— Pentru ce? 

Bărbatul o cuprinse cu mâinile pe după gâtul suplu şi o 
trase aproape, pentru un sărut adânc şi provocator. Nina o 
văzu pe tânără crispându-se. Bărbatul îşi cobori mâinile pe 
spate în jos şi le vâri pe sub marginea strâmtă a blugilor 
fetei, apucând-o de fese. Mâinile se curbară pe sub 
material şi, dintr-o smucitură, îi trase bazinul aproape de- 
al lui. 

Nina simţi efectiv un gust de fiere în gură. Ar fi apucat 
vaza albastră ca s-o spargă în capul depravatului, dar n- 
avu curaj. Ştia că spectacolul era pus în scenă pentru ea, 
atitudinea batjocoritoare şi felul în care îşi etala victoria. 


e 24» 


Cu cât s-ar fi arătat mai afectată, cu-atât el s-ar fi fălit mai 
tare. 

Nina încă-şi amintea de chipul luminat de fericire al 
tinerei ucrainence când îşi etalase verigheta. 

— De-acum sunt liberă să stau în Danemarca, spusese 
ea, zâmbind larg. Soţul meu e cetăţean danez. 

După patru luni, se înființase la centru cu un bagaj făcut 
în pripă şi cu fiică-sa, Rina, în vârstă de şase ani. Arăta de 
parcă abia ar fi părăsit, cu chiu, cu vai, un câmp de luptă. 
Dincolo de câteva zgârieturi minore, nu prezenta niciun alt 
semn vizibil de violenţă. Se pare că individul nu se omora 
cu bătaia. Nataşa nu le-a spus cu exactitate ce păţise; doar 
stătea acolo, nemişcată, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe 
obraji. În cele din urmă, nişte dureri abdominale severe au 
forţat-o să-l lase pe Magnus să-i facă un control. 

Nina îl văzuse rareori pe Magnus aşa de furios ca atunci. 

— Jävla skitstofel, şuierase el. Fy fan, ce n-aş da să am 
un prieten c-o bâtă de baseball! 

Când îşi ieşea din fire, lui Magnus îi mai scăpa câte-o 
înjurătură în suedeză, limba lui maternă. 

— Ce i-a făcut? a întrebat Nina. Ce-a păţit? 

— Nemernicu' naibii, măcar dacă s-ar fi rezumat numai 
la puţa lui bleagă, a zis Magnus. Să vezi ce leziuni are în 
vagin şi-n rect. N-am pomenit aşa ceva de când mă ştiu! 

lar acum nemernicu' stătea în faţa ei, prinzând-o pe 
Nataşa de fund cu mâini lacome şi, în acelaşi timp, fără s-o 
slăbească pe Nina din priviri. Fu nevoită să se uite în altă 
parte. L-aş strânge de gât, îşi zise-n sinea ei. Imi vine să-l 
omor, să-l castrez, să-l schilodesc. Măcar de-ar ajuta la 
ceva. 

Ca el erau mii. Nu chiar ca el, dar existau mii de alţi 
oameni care dădeau târcoale ca rechinii, nerăbdători să 
profite de disperarea refugiaților şi să sfâşie o bucată din 
carnea lor vulnerabilă. 

În final, bărbatul îşi scoase mâinile din blugii Nataşei. 

— O zi bună! zise apoi şi plecă. 

Nataşa îl urmă de parc-ar fi ţinut-o-n lesă. 

Nina smulse receptorul din furcă şi formă un număr de 


e 25» 


interior. 

— Aţi sunat la Catedră, sunt Ulla. 

— E-adevărat că nemernicu' ăla care e însurat cu Nataşa 
a venit după Rina la şcoală? întrebă Nina. 

La capătul celălalt al firului nu se auzi nimic. 

— Stai să văd, zise profesoara de engleză. 

Nina aşteptă vreo şase minute, apoi Ulla Svenningsen 
reveni la telefon. 

— lartă-mă, zise ea. Da, şi-a făcut apariţia imediat ce-a 
sunat de ieşire. I-a adus o îngheţată pe băț, zic copiii, şi 
fata a luat-o la fugă spre el. 

— La dracu”, Ulla! 

— lartă-mă, dar, în definitiv, asta e şcoală, nu 
închisoare. Adică e un mediu liber. 

Nina închise fără să-şi ia rămas-bun. Tremura de furie. 
N-avea deloc chef să audă scuze sau predici de altfel juste 
despre importanţa deschiderii către comunitate. 

Magnus se ivi în pragul uşii, de-abia răsuflând, cu 
ochelarii aşezaţi pieziş la ochi şi cu faţa lui lungă, ca de 
câine, plină de broboane de sudoare. 

— Nataşa, zise el, cu respiraţia întretăiată. Tocmai am 
văzut-o urcând într-o maşină. 

— Mda, zise Nina. Se duce-napoi la nenorocitu’ ăla. 

— For helvete da! 

— Mai întâi a luat-o pe Rina. Apoi Nataşa pur şi simplu l- 
a urmat. 

Magnus se prăbuşi în scaunul de la birou. 

— Şi, normal, n-o să-l raporteze. 

— Aşa e. Dar nu putem s-o facem noi? 

Magnus îşi scoase ochelarii şi-i şterse, absent, pe 
reverul hainei lui albe. 

— E de-ajuns să spună că nu-i treaba nimănui dacă lui şi 
iubitei lui le place sexul dur, zise el, profund mâhnit. Dacă 
ea nu-l contrazice... noi n-avem nicio putere. N-o loveşte. 
La raze n-a ieşit c-ar avea vreun braţ sau vreo coastă 
ruptă, aşa că nu-l avem cu nimic la mână. 

— Şi nu abuzează nici copilul, spuse Nina, oftând. 

Magnus dădu din cap. 


e 26 - 


— Nu. Am putea să-l dăm pe mâna poliţiei pentru asta, 
dar e prea deştept s-o facă. 

Se uită la ceasul de pe perete. Era 12:05. 

— Nu te duci la masă? 

— Nu, mi-a pierit pofta, zise Nina. 

În clipa aceea îi vibră telefonul personal în buzunarul 
uniformei. Îl scoase. 

— Nina. 

Vocea de la celălalt capăt al firului nu se prezentă, iar la 
început Nina nu ştiu cu exactitate cui îi aparţinea. 

— Trebuie să mă ajuţi! 

— Ăăă... la ce? 

— Trebuie să vii să-l iei. Tu ştii ce să-i faci. 

Era Karin, îşi dădu ea seama. Ultima oară se văzuseră la 
o masă festivă de Crăciun, cu foştii colegi de facultate, 
unde se îmbătaseră şi sfârşiseră prin a se întrece în tipat. 

— Karin, ce-ai păţit? Vorbeşti ciudat. 

— Sunt la cafeneaua de la Magasin, zise Karin, rostind 
numele celui mai vechi centru comercial din Copenhaga. 
N-am ştiut unde altundeva să mă duc. Vii încoace? 

— Sunt la muncă. 

— Ştiu. Dar vii? 

Nina ezită. Îşi aminti, deodată, de nenumărate lucruri. 
De favoruri vechi. De conturi neîncheiate. Şi îşi dădu prea 
bine seama că-i era datoare. 

— Bine, ajung în douăzeci de minute. 

Magnus ridică din sprâncene. 

— Ei, se pare c-o să mă duc totuşi la masă, zise Nina. 
Şi... ăăă... s-ar putea să-mi ia mai bine de-o oră. 

Bărbatul dădu nedumerit din cap. 

— Păi, în regulă atunci. Bănuiesc c-o să ne descurcăm şi 
fără tine. 


e 27» 


— Doamnă Ramoskiene! _ 

O lumină puternică îi pătrunse Sigitei în ochi. Încercă să 
se răsucească pe-o parte, dar simţi că nu poate; o ţinea 
cineva, îi ţinea capul cu fermitate. 

— Doamnă Ramoskiene, mă auziţi? 

Nu putu să răspundă. N-avea putere nici măcar să 
deschidă ochii. 

— Ne chinuim degeaba, zise o altă voce. Nu ne-aude. 

— Ptiu, da’ ce duhneşte. _ 

Da, îşi zise Sigita, ameţită. În aer plutea, într-adevăr, un 
miros greu, de băutură şi de vomă. Cineva trebuie să 


curețe locul. 
——OOO—— 


— Doamnă Ramoskiene, ne-ar fi mult mai uşor dacă ne- 
aţi ajuta şi dumneavoastră puţin. 

Cum să-i ajute? Nu înţelegea. Unde se afla? Unde era 
Mikas? _ 

— Trebuie să vă inserăm un tub pe gât în jos. Incercaţi 
să înghiţiţi când împingem, ca să fie mai puţin neplăcut. 

Un tub? De ce-ar fi acceptat să înghită un tub? Mintea ei 
confuză o duse înapoi la pariurile absurde din curtea şcolii. 
Îţi dau un litas dacă înghiţi cilindrul ăsta. Vezi litasul ăsta? 
Putea fi al tău dacă nu erai prea laş să înghiţi râma asta de 
vie. Apoi lucrurile deveniră oarecum logice. Probabil că 
era la spital. Da, era la spital şi-i cereau să înghită un tub 
de plastic. Dar de ce? 

Se dovedi că nu putea înghiţi. Nu era în stare. Se zbătea 
întruna, fără să se poată opri, iar asta-i producea o durere 
în plus, îndeajuns de acută ca s-o trezească din starea de 
confuzie în care se afla. Braţul. Doamne, braţul ei. 

Era foarte greu să ţipi cu un tub de plastic în gură, 


constată ea. 


e 28 œ 


— Mikas. 

— Ce zice? 

— Unde-i Mikas? 

Deschise ochii. Îşi simțea pleoapele îngreunate, era o 
senzaţie stranie, dar se chinui totuşi şi-i deschise. Lumina 
era orbitoare, albă ca laptele. Reuşi să distingă două 
femei, nişte siluete întunecoase în mijlocul albului. 
Asistente sau îngrijitoare, nu putu să-şi dea seama de 
aceste detalii. Făceau patul de lângă ea. 

— Unde-i Mikas? zise ea, cât putu de clar. 

— Sst, mai încet, doamnă Ramoskiene. 

Un accident, îşi zise, am suferit un accident. De maşină 
sau poate de troleibuz. De-asta nu-mi amintesc nimic. Apoi 
o cuprinse teama. Cu Mikas ce s-a întâmplat? Era rănit? 
Era mort? 

— Unde-i fiul meu? ţipă ea. Unde l-aţi dus? 

— Doamnă, vă rog să vă liniştiţi. Vă rog să vă întindeţi la 
loc în pat. 

Una dintre femei încercă s-o imobilizeze, dar era prea 
înspăimântată ca să se lase imobilizată. Se ridică în capul 
oaselor. Un braţ îi atârna mai greu decât celălalt, şi o 
năpădi un val de vomă. Acidul îi ardea esofagul extrem de 
inflamat, iar durerea îi puse stăpânire pe picioare, preluă 
controlul asupra lor şi, în cele din urmă, Sigita se prăvăli 
pe duşumea, lângă pat, cu mâinile încleştate pe cearşaf şi 
chinuindu-se să se ridice în picioare. 

— Mikas! Vreau să-l văd pe Mikas! 

— Nu-i aici, doamnă Ramoskiene. Probabil că e cu mama 
dumneavoastră sau cu vreo altă rudă. Ori poate cu un 
vecin. E bine, sănătos, nu vă faceţi griji. Acum, vă rog să 
vă întindeţi la loc în pat şi să nu mai ţipaţi în halul ăsta. 
Mai sunt şi alţi pacienţi aici, unii chiar grav bolnavi, şi zău 
că nu se cuvine să-i deranjaţi aşa. 

Asistenta o ajută să urce la loc în pat. La început se 
simţi, pur şi simplu, uşurată. Mikas era bine! Dar apoi îşi 
dădu seama că ceva era totuşi în neregulă. Sigita se 
strădui să observe mai clar chipul femeii. Era ceva cu ea, 
în tonul vocii ei, în felul în care îşi ţinea maxilarul, ceva ce 


e 29 œ 


nu exprima deloc milă, dimpotrivă. Exprima dispreţ. 

Ştie, se gândi Sigita, confuză. Ştie ce-am făcut. Dar 
cum? Cum era posibil ca o asistentă, ca o necunoscută 
dintr-un salon oarecare din Vilnius să ştie atât de multe 
despre ea? În definitiv, trecuseră atâţia ani de-atunci. 

— Trebuie să mă duc acasă, zise ea cu greutate, făcând 
abstracţie de greață. 

Evident, Mikas nu putea fi cu mama ei. Poate cu vecina, 
doamna Mazekiene, dar era bătrână şi putea fi arţăgoasă 
şi rea dacă-i lăsa copilul în grijă prea mult. 

— Mikas are nevoie de mine. 

Cealaltă asistentă, aranjând faţa de pernă cu mişcări 
bruşte şi precise, îi aruncă o privire de dincolo de patul 
alăturat. 

— Grija asta trebuia s-o fi avut înainte, nu acum, zise ea. 

— Înainte... înainte de ce? bâigui Sigita. 

Accidentul fusese din vina ei? 

— Înainte să vă beţi minţile. Dacă tot aţi întrebat. 

Să bea? 

— Dar eu nu beau, zise Sigita... Decât foarte rar. 

— Ei, nu mai spuneţi! Atunci bănuiesc c-am greşit 
amarnic trimiţându-vă să faceţi spălături stomacale. Aveaţi 
o alcoolemie de 2,8. 

— Dar... sincer, eu nu beau. 

N-avea cum. N-avea cum să fie vorba despre ea. 

— Mai bine odihniţi-vă, zise prima asistentă, trăgându-i 
pătura peste picioare. Poate c-o să vă lămuriţi mai încolo, 
când o să revină doctorul. 

— Dar ce-am păţit? Ce mi s-a-ntâmplat? 

— Cred c-aţi căzut pe scări. Aţi suferit o comotie şi v-aţi 
fracturat braţul stâng inferior. Noroc că n-a fost mai grav! 

Pe scări? Nu-şi amintea nimic de nicio scară. Nu-şi mai 
amintea nimic după episodul cu cafeaua, terenul de joacă 
şi cu Mikas în nisip, jucându-se cu camionul. 


e 30 - 


Era, de fapt, o uşurare că pleca de la centru, se gândi 
Nina în timp ce urca rampa spre parcarea de la Magasin 
şi-şi strecura Fiatul mic într-un spaţiu prea puţin generos, 
între un stâlp de beton şi Mercedesul cu fund mare al 
cuiva. Uneori i se ura până peste cap să se simtă 
neputincioasă. Ce ţară era aia în care trăia, când fete ca 
Nataşa se vedeau nevoite să se vândă unor oameni precum 
nemernicul ăla, pentru a obţine un permis de şedere? 

Luă liftul până la ultimul etaj al clădirii. Imediat ce ieşi 
din îngusta cutie de oţel, o dădu gata mirosul de mâncare - 
friptură de porc, grăsime încinsă în friteuză şi o aromă 
pătrunzătoare de cafea. Examină cu privirea cafeneaua şi, 
în cele din urmă, zări părul blond al Karinei. Stătea la o 
masă lângă fereastră, îmbrăcată într-o rochie albă fără 
mâneci, care Ninei i se păru a fi varianta neoficială a 
uniformei de asistentă. În locul micuţei poşete şic pe care 
o etala de obicei, o mână i se odihnea posesiv pe servieta 
neagră de pe scaunul alăturat, iar cealaltă învârtea febril 
ceaşca de cafea, de la stânga la dreapta şi înapoi. 

— Bună, zise Nina. Ia zi, ce-ai păţit? 

Karin îşi ridica ochii spre ea. Erau tensionaţi şi 
strălucitori, vădind o emoție pe care Nina n-o putu 
identifica. 

— Vreau să ridici ceva în locul meu, zise ea, trântind pe 
masă un cerculeţ de plastic. 

Un jeton cu un număr, constată Nina, precum cele 
folosite pentru vestiarele publice. 

Nina devenea din ce în ce mai nervoasă. 

— Da” ce-i cu misterul ăsta? Ce anume trebuie să ridic? 

Karin ezită. 

— O valiză, zise ea într-un final. Dintr-un vestiar din 
Gara Centrală. Să n-o deschizi până n-ajungi într-un loc 
sigur. Şi să ai grijă să nu te vadă nimeni. Tre’ să te 
grăbeşti! 

— La dracu', Karin, vorbeşti de parc-ar fi plină ochi cu 


e 31 œ» 


cocaină sau mai ştiu eu ce! 

Karin scutură din cap. 

— Nu, nu e vorba de asta. E... 

Se opri brusc, iar Nina văzu că de-abia îşi ascundea 
panica. 

— Nu aşa ne-a fost înţelegerea, zise ea cu înfrigurare. 
Eu nu pot s-o fac. Nu ştiu cum. Dar tu poti. 

Karin se ridică în picioare de parc-ar fi dat să plece. 
Ninei îi venea s-o apuce de mână şi s-o forţeze să stea, cam 
cum făcuse şi cu Nataşa. Dar se abţinu. Se uită în jos, la 
jetonul de pe masă. 37-43, citi ea numerele scrise cu alb pe 
plasticul negru. 

— Te ştiam dornică să salvezi lumea, ori greşesc? zise 
Karin strâmbând cu amărăciune din buze. Ei bine, ai şansa 
s-o faci! Dar trebuie să te grăbeşti. 

— Unde pleci? 

— Să-mi dau demisia, zise Karin cu un glas încordat. Iar 
apoi o să plec departe o vreme. 

Se duse către ieşire, făcând slalom printre mesele din 
jur. Dosi bine servieta la subsuoară, în loc s-o ia de mâner. 
Ceva părea oarecum în neregulă. 

Nina o privi plecând. Apoi se uită la jetonul mic şi 
strălucitor. O valiză. Un vestiar. Te ştiam dornică să 
salvezi lumea, ori greşesc? 

— În ce naiba te-ai băgat, Karin? bâigui ea pentru sine. 

Avea sentimentul puternic că cel mai înţelept lucru pe 
care-l putea face era să lase jetonul cu numerele 37-43 pe 
masa aia lipicioasă din cafenea şi să-şi vadă de drum. 

— Ah, la dracu' zise ea printre dinţi, apucând jetonul. 


e 32 œ 


— Doamnă Mazekiene? Sunt Sigita. 

După o clipă de tăcere, doamna Mazekiene răspunse. 

— Sigita. Slavă Domnului! Eşti bine? 

— Da, mi-am mai revenit, dar nu mă lasă să plec mai 
devreme de mâine. Mikas e cu dumneavoastră? 

— O, nu, dragă. E cu taică-su. 

— Cu Darius? 

— Da, normal. L-a luat chiar înainte de accidentul tău. 
Drăguţo, nu-ţi mai aminteşti? 

— Nu. Mi-au zis că am suferit o comoţie. Nu-mi amintesc 
multe. 

Dar... Darius era în Germania, la muncă. Oare chiar l-o fi 
luat? N-o anunţa mereu înainte să vină acasă. Oficial, erau 
în continuare despărțiți, iar tot ce mai aveau în comun era 
Mikas. Să-l fi luat, într-adevăr, Darius cu el în Germania? 
Sau să-l fi dus la maică-sa, în Taurage? În Vilnius n-avea un 
loc al lui unde să stea, iar Sigita se îndoia că amicii de 
petrecere la care trăgea ocazional ar fi primit cu braţele 
deschise un băieţel de trei anişori. 

Era furioasă şi-o durea capul. Nu putea gândi deloc 
limpede şi nu era prea liniştită la gândul că Darius îl luase 
pe Mikas, dar măcar ştia unde era. Sau măcar cu cine. 

— A fost groaznic, drăguță. Am crezut c-ai murit! Nu-mi 
vine să cred c-ai zăcut o noapte-ntreagă pe scări! Vezi să 
te odihneşti bine acolo, la spital, lasă-i să aibă grijă de tine 
până-ţi revii. 

— Aşa o să fac. Mulţumesc, doamnă Mazekiene. 

Sigita îşi închise mobilul cu zgomot. Fusese o adevărată 
provocare să facă rost de el şi cu atât mai mult să-l ia pe 
furiş cu ea la toaletă. În spital, folosirea telefoanelor era 
interzisă, cu excepţia unei anumite zone de pe culoar, 
care, din punctul ei de vedere, putea fi pe Lună - încă nu 
era în stare să se deplaseze fără să se sprijine de pereţi. 

Neîndemânatică, deschise iar telefonul şi, cu degetul 
mare de la mâna dreaptă, formă numărul lui Darius. Era 


e 33 


incapabilă să-l ţină în mâna stângă, îmbrăcată în ghips, 
sau, cel puţin, nu putea să-l ţină în aşa fel încât să-l şi 
manevreze. 

Vocea lui Darius era veselă şi caldă, impregnând cu 
prezenţa lui până şi stupidul mesaj de pe robot. 

„Aţi sunat la Darius Ramoska, dar, dar, dar... momentan 
nu sunt disponibil. Reveniţi mai târziu!” 

Destul de tipic, se gândi ea. Povestea vieţii lui sau, în 
orice caz, povestea relaţiei lor. Momentan nu sunt 
disponibil, reveniţi mai târziu. 


——OOO—— 


Începuseră să iasă împreună în vara de dinainte ca ea să 
termine şcoala generală, iar el să intre în al doilea an de 
liceu la Centrul Educaţional din Taurage. In vara acelui an 
fusese neobişnuit de cald. Pe asfaltul moale şi fierbinte din 
curtea şcolii se mai jucau doar copilaşii plini de energie. 
Elevii mai mari stăteau pe jos cu spatele lipit de zidul 
cenuşiu de ciment, cu mânecile şi jeanşii suflecaţi, 
sporovăind leneş ca nişte oameni mari, aşa cum le plăcea 
să creadă că sunt. 

— Pleci undeva în vacanţă, Sigita? 

Milda îi pusese întrebarea. Şi ştia prea bine că răspunsul 
era nu. N 

— Poate, zise Sigita. Incă n-am stabilit nimic. 

— Noi mergem în Palanga, zise Daiva. O să stăm la 
hotel! 

— Serios? rosti Milda, pe un ton tărăgănat. Ce tare! Noi 
plecăm doar până la Miami. 

Peste tot în jurul ei se aşternu o tăcere apăsătoare. 
Invidia şi respectul aproape că se întrezăreau în aer, 
asemenea luciului provocat de căldură de deasupra 
caldarâmului. Miami. Multora li se părea mai accesibilă o 
călătorie în spaţiu. Prin vacanţă înțelegeau, la fel ca Daiva, 
o şedere de două săptămâni la un hotel din Palanga ori 
poate o călătorie la Marea Neagră, dacă erau cu-adevărat 
norocoşi. Nimeni din anul lor nu se aventurase mai departe 
de-atât. 


e 34 


— Eşti sigură? întrebă Daiva. 

— Normal. Biletele sunt plătite. 

N-o întrebă nimeni pe Milda de unde avea bani. Ştiau cu 
toţii - tatăl şi unchiul ei aduceau maşini vechi din 
Germania, le reparau şi le vindeau ruşilor. Era o afacere 
bună, după cum se văzuse, mai întâi, după hainele copiilor 
şi bicicleta ei nouă, apoi după BMW-ul pe care-l aveau şi, 
în cele din urmă, după casa nouă şi mare pe care o 
construiseră în apropierea oraşului. Şi totuşi - Miami. 

— Eu m-aş duce mai degrabă la New York, se auzi Sigita 
rostind. 

Şi-şi dori, aproape instantaneu, să-şi fi înghiţit fiecare 
silabă. 

Milda îşi dădu capul pe spate şi râse. 

— Perfect. Atunci n-ai decât să-i spui lui taică-tău că vrei 
la New York, zise ea. O să-ţi cumpere biletul în secunda 
doi... după ce vinde cămăşile alea. 

Sigita simţi că-i iau foc obrajii. Cămăşile alea 
nenorocite! Nu mai voia să audă de ele. Aveau s-o bântuie 
până la capătul zilelor, era convinsă. 

Erau împrăştiate peste tot în apartament. Mii de cămăşi. 
Proveneau de la o întreprindere închisă din Polonia, iar 
taică-su le cumpărase pentru „o nimica toată”, aşa cum 
singur se exprimase. Însă, pentru nimica asta toată, se 
văzuseră nevoiţi să-şi vândă maşina. Şi cu toată poliloghia 
lui despre „marfă de calitatea întâi” şi „design clasic”, 
taică-su reuşise să vândă mai puţin de doişpe bucăţi. 
Vreme de aproape doi ani, cămăşile, învelite într-un 
celofan foşnitor, „proaspăt scoase din fabrică”, atârnaseră 
pe cozi de mătură şi pe sfori prinse în tavan, deasupra 
canapelei, a paturilor şi chiar şi pe hol. Nu-şi mai chema 
prietenii pe la ea; efectiv, îi era jenă. Dar şi mai jenă îi era 
să ducă „mostre” la şcoală, în speranţa că vreunul dintre 
părinţii colegilor ei avea să facă o neaşteptată achiziţie. 

De când plecaseră ruşii acasă, taică-său fusese depăşit 
grav de problemă. Pe vremea comuniştilor, fusese 
inspector la fabrica de conserve. Nu avea un salariu cu 
mult mai mare decât un muncitor de rând, dar pe-atunci 


e 35» 


nu banii contau, ci relaţiile. Nimeni nu putea să cumpere 
nimic din ce-şi dorea dacă nu trăgea nişte sfori. Şi, în 
general, taică-său era omul cu aranjamentele. 

Acum, fabrica se închisese. Zăcea dincolo de gardul de 
sârmă ghimpată, o  matahală cenuşie, cu ramele 
geamurilor goale, şi prin a cărei pardoseală de ciment 
răzbiseră buruienile. Relaţiile de altădată erau de prisos 
sau chiar mai rău de-atât. Oamenii care-o duceau bine 
acum erau cei care ştiau să facă afaceri, să se orienteze şi 
să aibă spirit organizatoric - chit că era vorba despre 
speculă sau despre muncă cinstită. 

Sigita se ridică. Soarele o lovea ca un ciocan, iar odată 
văzută sus, în picioare, nu ştiu încotro s-o apuce. 

— Pleci? Aşa repede? o întrebă Milda. A, bănuiesc că te 
grăbeşti s-ajungi acasă, să-ţi iei bilete pentru New York? 

Şi-atunci sări el s-o salveze. 

— Sigita? Să nu uiţi, sâmbătă mergem la Kaliningrad, 
da? 

Darius. Bronzat şi blond, relaxat şi cu o încredere în sine 
bine exersată, pe care ceilalţi băieţi n-o aveau. Cămaşa îi 
era desfăcută neglijent, ca să i se vadă tricoul alb, 
imaculat, de dedesubt, niciuna dintre cele două piese 
nefiind luată din Polonia. 

— Nu uit, zise ea. Ce-o să ne mai distrăm! Ai auzit că 
Milda se duce în Miami în vacanţă? 

— O, spuse el, dacă-i aşa, să-l saluţi şi pe unchiu-meu, 


locuieşte acolo. 
—— O OO—— 


Îi trebuiseră ani de zile să-şi dea seama că armura 
strălucitoare a lui Darius era subţire precum o coajă de ou. 
N-avea cum s-o salveze, nu fusese niciodată în stare de aşa 
ceva, de fapt. Cine ştie ce-o fi făcând acum cu Mikas? Oare 
îl târâse cu el prin cine ştie ce bar, cu gaşca lui 
petrecăreaţă, care avea să-l lase să bea din berile lor? Se 
cutremură. Trebuia să iasă numaidecât din spitalul ăla 
nenorocit. 


e 36 - 


Gara era luată cu asalt de mulţimea agitată din fiecare zi 
de luni, iar în sala centrală respiraţiile şi transpiraţia 
tuturor aproape că formaseră un strat gros de ceaţă. 
Oamenii se deplasau anevoios prin zăpuşeală, cu hainele şi 
cu nervozitatea lipite de ei, iar difuzoarele anunţară că 
trenul de 13:11 spre Elsinore avea o întârziere de 
aproximativ douăzeci de minute. Nina simţi o tensiune 
care-o făcu dornică să nu se apropie prea mult de 
mulţimea de necunoscuţi. Încercă să se mişte în aşa fel 
încât să n-o atingă nimeni, dar nu reuşi. În cele din urmă, 
ajunse la scările ce duceau jos, către depozitul de bagaje 
din stânga. Aici, mirosul pătrunzător al produselor de 
curăţenie era mai slab şi deci nu reuşea să mascheze prea 
bine duhoarea urinei stătute. De-a lungul pereţilor se 
înşirau dulapuri de metal, cu suprafaţa zgâriată - şiruri 
lungi albe cu numere negre pe ele. 56, 55... Işi verifică iar 
jetonul. 37-43. Unde naiba era secţiunea 37? 

Într-un final, o descoperi la capătul unui culoar 
întunecos şi tăcut ce ducea spre cel principal, mult mai 
intens populat. Acum, în zonă erau numai doi călători - un 
cuplu de tineri care se lupta să îndese un rucsac mare într- 
unul dintre dulapuri. 

— N-are loc, zise fata. Ți-am zis eu, e prea mare. 

După accent, Ninei i se păru că era americancă sau 
poate canadiancă. Oare s-aştepte să plece? Dar aveau să 
vină alţi turişti, iar ăştia măcar erau ocupati să se lupte cu 
rucsacul umflat. Vâri jetonul în sistemul automat ce 
controla secţiunea 37, apoi auzi un clic metalic şi clar, iar 
dulapul 43 se deschise. 

Inăuntru era o valiză de piele maro-închis şi bine 
lustruită, oarecum de modă veche, cu o lungă despicătură 
laterală, astfel că i se vedea căptuşeala verde. În rest, nu 
se remarca prin nimic. Evident că n-avea nicio etichetă cu 
adresa. Ştia c-ar fi fost un gest prostesc s-o deschidă acum. 
Oamenii care-şi ridică bagajul nu-l deschid să vadă ce-i 


e 37 œ 


înăuntru. În plus, Karin o sfătuise la fel: Să n-o deschizi 
până n-ajungi într-un loc sigur. Și să ai grijă să nu te vadă 
nimeni. Of, Karin! În ce te-ai băgat? se gândi Nina. Îi venea 
greu să creadă că era vorba despre ceva atât de groaznic 
sau de grav. Karin era atât de... lipsită de spirit de 
aventură - poate nu era un termen potrivit, dar totuşi. Pur 
şi simplu, era greu să ţi-o închipui pe Karin cea relaxată şi 
o hedonistă implicată în ceva necurat, ilegal sau periculos. 
Dar glasul ei vădise o frică neobişnuită: Nu aşa ne-a fost 
înțelegerea. Oare ce-o fi vrut să spună cu asta? 

Nina scoase valiza din compartimentul îngust. Era mai 
grea decât părea, bănuia că avea aproape douăzeci de 
kilograme. Trebuia să facă un efort să o care, iar parcarea 
subterană din Nyropsgade, unde îşi lăsase Fiatul, era la o 
distanţă de vreo două intersecţii. Dar Gara Centrală din 
Copenhaga nu punea la dispoziţie cărucioare gratuite 
precum acelea din aeroporturi, aşa că n-avea de ales. 

Tinerii începură să scoată lucruri din rucsac, ca să-l facă 
mai mic şi să încapă în dulapul strâmt. Bărbatul scăpă din 
mână o borsetă de farduri ce lovi podeaua şi se desfăcu. 
Rimel, dermatograf, fixativ şi deodorante, toate se 
împrăştiară peste plăcile de gresie. Unul dintre deodorante 
făcu o curbă în direcţia Ninei şi se rostogoli până la 
picioarele ei, unde se opri. 

— Of, fir-ar să fie, zise el. Scuzaţi-mă. 

Nina zâmbi mecanic. Apoi apucă valiza cât putu de ferm 
şi-o luă la pas, încercând să meargă cât mai firesc cu 
putinţă. Dumnezeule mare, dar ce grea era! Ce naiba era 


în ea? 


O deschise abia când se văzu în parcare. Şi dădu peste 
un băieţel. 

Era inconştient. Avea pielea rece, dar nu alarmant de 
rece. Profesionista din ea îşi dădu automat seama că avea 
pulsul slab, dar, iarăşi, nu periculos de slab, că respira 
profund şi, totodată, rar şi că avea pupilele uşor 
contractate. Puțin probabil să fi fost drogat, se gândi ea. 


e 38 - 


Nu urma să-i moară în braţe, avea nevoie de tratament - 
de lichide şi poate de un antidot, dacă reuşeau să-şi dea 
seama ce substanţă îi fusese administrată. Apucă violent 
mobilul şi formă primele două cifre ale numărului de 
urgenţă, apoi făcu o pauză înainte s-o tasteze pe ultima. 

Se uită la valiză. Era atât de obişnuită. De banală. 
Despicătura de pe suprafaţa de piele îl ajutase să respire, 
dar nu puteai spune dacă fusese făcută intenţionat, ca să-i 
asigure o anumită doză de oxigen. Oamenii care bagă copii 
mici în valize nu se sinchisesc prea mult de starea lor de 
bine, se gândi Nina. 

Undeva se auzi zgomot de paşi, nişte portiere trântite, 
apoi hârâitul unui motor pornit. Zgomotele răzbăteau din 
spatele zidurilor de beton, iar Nina se ascunse instinctiv în 
spatele coşului de gunoi, să n-o vadă nimeni. De ce? N-ar fi 
fost mai bine să iasă la lumină, să ceară ajutor? Dar n-o 
făcu. Zări cu coada ochiului capacele metalice şi lucioase 
ale roţilor, apoi maşina se făcu nevăzută. 

Trebuia să-l ducă pe copil la maşina ei, dar cum? N-o 
lăsa inima să închidă valiza şi să-l care aşa, ca pe-un bagaj. 
Dădu fuga la Fiat şi luă o pătură în dungi din portbagaj, îl 
înveli pe băiat în ea, îl puse pe umăr şi-l duse la maşină. 
Mama şi copilul, îşi zise în sinea ei. Dacă mă vede cineva, 
sunt o simplă mamă ce abia şi-a luat copilul ostenit de la 
grădiniţă. 

Părea uşor ca fulgul, mult mai uşor decât atunci când 
fusese în valiză. Îi simţea respiraţia pe gât, mică şi caldă. 
Doamne, Dumnezeule! Cine ar fi putut să-i facă asta unui 
copil? 

Îl lăsă jos, pe bancheta din spate, şi-i mai verifică o dată 
pulsul. Deja bătea mai repede, ca şi cum ar fi reacţionat la 
mediul din jur. Luă sticla cu apă dintre scaunele din faţă, 
îşi înmuie un deget în ea şi-i umezi buzele. Băiatul mişcă 
limba. Nu era total inconştient. 

Spital, poliţie. Poliţie, spital. Dar dacă n-ar fi fost vorba 
decât să sune la 112, de ce n-o făcuse Karin? La naiba, 
Karin, înjură Nina în tăcere. Eşti băgată-n asta? „Eu nu pot 
s-o fac. Dar tu poţi”, îi zisese ea. Însă ce naiba ar fi trebuit 


e 39 œ 


să facă? 


e 40 - 


Luni dimineaţa, Sigita se văzu, în sfârşit, externată. Îl 
sunase pe Darius în repetate rânduri, dar de fiecare dată îi 
răspunsese robotul ăla stupid. 

Tot nu înţelegea ce se întâmplase. Nu avea obiceiul să 
bea, în orice caz, nu până s-ajungă să cadă, inconştientă, 
pe scări. Şi de ce îl lăsase pe Darius să-l ia pe Mikas? Se 
întâmplase înainte de episodul cu scările, aşa îi spusese 
doamna Mazekiene. Sigita simţea o înţepătură slabă, dar 
persistentă de teamă. Dacă Darius n-avea să i-l mai dea pe 
Mikas înapoi? Şi cum ajunsese la capătul scărilor cu o 
mână ruptă şi o comoţie? Darius n-o lovise niciodată, nici 
măcar în cele mai dure certuri. Se îndoia c-ar fi lovit-o 
acum. Ori poate din greşeală...? Era limpede că, dintre toţi 
oamenii de pe pământul ăsta, Darius era singurul care-ar fi 
putut s-o facă să se îmbete. 

Se gândi să ia un taxi înapoi spre casă, în Pasilliciai, dar 
anii de lipsuri o făcuseră să fie foarte cumpătată. Oricum, 
practic, troleibuzul oprea în faţa casei ei. Până să treacă 
de primele staţii, chiar în Vilnius, oamenii stătură 
înghesuiți ca sardelele; ghipsul o ajută să obţină un loc, pe 
care-l acceptă recunoscătoare, dar chiar şi-aşa, presiunea 
celorlalte corpuri din jur o făcu să simtă voma înaintând pe 
gât în sus, până-n punctul în care-i fu teamă că n-o s-o mai 
poată reţine. Înc-o staţie şi gata, îşi zise în gând. Dacă nu 
mă simt mai bine, o să cobor şi-o să chem un taxi. Dar 
presiunea slăbi după ce oamenii coborâră în centru, iar 
fluxul orei de vârf îşi schimbă direcţia. La Zemynos gatve, 
când reuşi, în sfârşit, să coboare şi ea, fu nevoită să se- 
aşeze puţin pe banca din staţie, ca să-şi tragă sufletul, şi 
abia apoi izbuti să meargă mai departe. 

Inainte să intre în casă, sună la uşa doamnei Mazekiene. 

— O, tu erai, drăguță. Mă bucur să te văd iarăşi pe 
picioare! Ce mai tărăboi! 

— Aşa e. Dar, doamnă Mazekiene, spuneţi-mi, când l-a 
luat, mai precis, Darius pe Mikas? 


e 41 >» 


— Sâmbătă. Ciudat că nu-ţi aminteşti! 

— Sâmbătă când? 

— Mi se pare că puţin după prânz. Mda. Numai ce 
mâncasem, când i-am văzut. 

— l-ați văzut? Mai era cineva cu el? 

Doamna Mazekiene îşi muşcă buza, părând să creadă că 
poate-o luase gura pe dinainte. 

— Păi, da. Era o doamnă... 

O duru, cu toate că ea, Sigita, fusese cea care-l dăduse 
pe Darius afară din casă, şi nu invers. Fireşte că exista o 
„doamnă”. Oare-şi închipuise vreodată că n-o să existe? 

— Şi cum arăta? întrebă ea, cu slaba speranţă că o fi 
fost, poate, mama sau sora lui Darius. 

— Era drăguță. Destul de tânără. Înaltă şi blondă, bine 
îmbrăcată. Nu ca stricatele astea din ziua de azi, spuse 
doamna Mazekiene. 

Clar, nu era soră-sa. 

Apoi o lovi un gând. O femeie tânără, blondă, înaltă şi 
arătoasă. Nu c-ar fi fot singura, dar... 

— Mai ştiţi cu ce era îmbrăcată? 

— Avea o haină subţire de vară. Din bumbac, paremi-se. 
Şi o eşarfă. 

Femeia de la terenul de joacă. Cea care-şi dorea mult un 
copil. Sigita simţi c-o trece un fior. Dacă Darius avea acum 
o iubită care-şi dorea un copil... Îşi aminti de ambalajul 
argintiu, de obrajii mânjiţi de ciocolată ai lui Mikas. 
Nenorocita naibii,  şmechera! Să-i pândească, să-l 
pândească pe Mikas şi să-i câştige încrederea cu o 
ciocolată. Probabil că presupusul accent rusesc era, de 
fapt, german. Vreo Irmgard pe care-o agăţase la muncă. 

— Drăguţă, eşti bine? 

— Da, rosti Sigita printre dinţi, cu toate că greaţa i se 
învălmăşea în gât precum apa într-o găleată. Dar cred c-ar 
fi bine să mă duc totuşi să mă întind. 


——OOO—— 


Apartamentul arăta la fel. Curat, imaculat şi modern, la 
ani-lumină distanţă de iadul din Taurage, sufocat de toate 


e 42 œ» 


cămăşile alea. Chiar şi jucăriile lui Mikas erau aşezate în 
ordine pe rafturi. Un singur obiect străin tulbura simetria: 
o sticlă goală de vodcă se holba la ea de pe tăblia din 
bucătărie, de lângă chiuvetă. 

O îndesă numaidecât în coşul de gunoi. Oare o 
îmbătaseră prima dată pe ea? Nu-i venea să creadă, nu 
putea să creadă că-i lăsase pe Darius şi pe târfa lui 
germană s-o şteargă cu Mikas. 

Îi sună mobilul. 

— Sigita, unde naiba eşti? Dobrovolskij ajunge într-o 
juma’ de oră şi-avem nevoie de cifrele alea! 

Era Algirdas. Algirdas Janusevicius, proprietar peste 
jumătate din Janus Constructions şi şeful ei direct. 

— Imi cer scuze, zise ea. Tocmai am ieşit din spital. 

— Din spital? 

La început, iritarea din vocea lui era limpede, mai apoi 
însă, când vorbi iar, reuşi să adopte un ton mai îngrijorat: 

— Sper că nu e grav. 

— Nu, nu e, răspunse ea. Am căzut pe scări. Numai c-o 
să trebuiască să lipsesc câteva zile. 

Tăcerea de la capătul celălalt al firului era palpabilă. 

— Îmi pare rău, spuse ea din nou. 

— Am înţeles. Bine. N-avem ce face. Dar... cifrele alea? 

— E un dosar verde în dulapul din spatele biroului meu, 
sub Dobrovolskij. Rapoartele sunt chiar acolo, primele. 

— Sigita, ce naiba? Nu vorbesc de cifrele alea. 

Fireşte că ştia la ce se referea. Când lucrai pentru unul 
ca Dobrovolskij, trebuia să lucrezi şi cu rapoarte nescrise, 
cu cifre şi sume care nu erau niciodată făcute cunoscute. 
Motivul pentru care Sigita devenise repede indispensabilă 
pentru Algirdas era că reuşea să ţină totul minte. Până şi 
bătrânul Dobrovolskij, care era greu de mulţumit, ajunsese 
să aibă încredere în precizia de care era capabilă Sigita. 
Cunoştea fiecare învoială, până la ultimul litas. 

Numai că acum îi era greu să-şi amintească până şi 
propriul număr de telefon. Singurul lucru din mintea ei era 
o ceaţă cenușie de greață şi nedumerire. 

— Îmi pare sincer rău, spuse ea. Am suferit o comoţie. 


e 43» 


De data asta, tăcerea fu şi mai apăsătoare. Aproape că 
putea auzi panica din respiraţia lui Algirdas. 

— Şi cât o să...? întrebă el, precaut. 

— Mi-au spus că majoritatea îşi recapătă memoria 
integral în câteva săptămâni. 

— În câteva săptămâni? 

— Algirdas, n-am făcut-o intenţionat. 

— Nu... nu. Fireşte că nu. O să ne descurcăm noi cumva. 
Dar... 

— Da. Imediat ce-o să pot. 

— Ai grijă. 

Şi închise. Sigita îşi lăsă mâna care ţinea telefonul să-i 
cadă în poală. 

O durea capul. Se simţea ca şi cum un pumn imens ar fi 
strâns-o ritmic, potrivindu-se cu bătăile inimii. Formă 
iarăşi numărul lui Darius. 

— Aţi sunat la Darius Ramoska... 

Zăcu o vreme în bucătărie, pe unul dintre scaunele de 
lemn din jurul mesei, încercând să gândească. 

Apoi sună la poliţie. 


e 44» 


Băiatul zăcea inconştient pe bancheta din spate, cu 
trupul lui firav şi nemişcat acoperit de pătura în dungi. lar 
Karin nu răspundea la telefon. 

Nina închise ochii, încercând să se concentreze. 1:35. Ar 
trebui să fie 1:35... Mâinile îi tremurau încet. Se uită la 
ceas. 1:36 indicau cifrele digitale. Fusese pe-aproape. 
Simţi o oarecare uşurare ce o ajută să gândească puţin mai 
limpede. 

lartă-mă, Karin, zise încet, ca pentru prietena ei. De 
data asta-mi ceri prea mult. 

Trase pătura un pic mai sus, ca să nu vadă nimeni din 
prima că sub ea se afla un copil adormit. Cobori puţin 
geamul, lăsând aerul să circule prin maşină. Încuie Fiatul 
şi plecă, mergând cu paşi mari şi repezi, de parc-ar fi 


alergat. 
—— O OO—— 


Tăie sala centrală a gării, urmând semnul alb cu verde 
ce indica direcţia în care se afla poliţia locală. Intră în 
biroul mic, neştiind ce se cuvenea să zică într-o astfel de 
situaţie. „Bună ziua, tocmai am găsit un copil”? 

Poliţista de la biroul de primire părea obosită. Se pare 
că n-avea cea mai uşoară slujbă din Copenhaga. 

— Cu ce vă putem ajuta? o întrebă pe Nina. 

— Ăă... am un copil în maşină... 

Explicaţia ezitantă a Ninei fu întreruptă de un pârâit 
emis de staţia femeii. Nina nu înţelese nimic din cele 
comunicate, dar femeia zise numaidecât pe un ton grăbit: 

— Am înţeles! Ajung imediat! 

Şi porni imediat spre uşă. 

— Aşteptaţi-mă aici, vă rog! strigă ea peste umăr, dar 
Nina era deja pe urmele ei, ieşind în sala centrală. 

O văzu alăturându-se unei colege în uniformă şi 
coborând amândouă în viteză scările ce duceau la 
dulapurile pentru bagaje. Să le urmeze mai departe, la 


e 45» 


subsol, nu fu de fapt o decizie conştientă. 

Tărăboiul se declanşă imediat ce începu să coboare 
scările. Toată lumea se opri din mutatul bagajelor, iar unii 
se strânseseră deja la capătul culoarului pe care se afla 
dulapul cu numărul 37-43. Nina simţi un fior de nelinişte 
pe şira spinării, ca o insectă ce-i gâdila pielea, dar nu putu 
să se abţină să nu arunce o privire. 

Un bărbat lovea în uşa de metal cu o ferocitate 
înspăimântătoare. li zări ceafa, părul atât de scurt, că 
bărbatul părea ras în cap, şi o pereche de umeri imenşi, 
îndesaţi într-o geacă de piele maro, care, cu siguranţă, era 
prea groasă pentru vremea de afară. Când poliţistele 
ajunseră la el, se descotorosi de prima ca de un copil cu 
care nu mai avea chef să se joace. Apoi păru să se 
potolească. 

— Scuze, scuze, zise el, pronunţând „z”-urile de parc-ar 
fi fost „s”-uri. 

Era destul de liniştit, aşa că poliţistele trecură de la 
alerta în caz de violenţă la dialog. 

— Plătesc. E stricat, plătesc. 

Apoi întoarse capul brusc şi se uită ţintă la ea. Nu 
înţelese de ce-o alesese tocmai pe ea din mulţime, dar îi 
văzu muşchii încordându-i-se pe măsură ce furia îi 
contorsiona chipul şi ochii i se îngustau. Nu se mişcă şi 
nici nu vorbi, dar, chiar şi-aşa, Nina simţi agresivitatea pe 
care se străduia s-o ţină-n frâu. 

Ce făcuse de merita să fie tratată cu atâta ostilitate? Nu- 
| mai văzuse niciodată până atunci. 

Numai că, fireşte, dulapul pe care aproape că-l făcuse 
bucăţi nu era unul oarecare. Era cel cu numărul 37-43. Şi 
dintr-odată înţelese de unde-i venea furia. 

Luase ceva ce-i aparţinea. 


——OOO—— 


Fu nevoită să apeleze la toată stăpânirea de sine pe care 
o avea ca să n-o ia la goană înapoi, către maşină. N-are 
cum să vină după mine, îşi spuse, poliţia-i acolo. Merse cât 
putu de repede, fără să se uite în urmă. 
e 46 - 


Dar nu uită cum se descotorosise de polițistă, asemenea 
unui câine care-şi scutură un purice din blană, iar singurul 
plan la care se putu gândi era să plece numaidecât cu 
băiatul, cât mai departe cu putinţă de acel bărbat. 


e 47» 


După mai bine de trei ore, când telefonul Nokia, furat, îi 
sună în servietă, avionul era încă la sol, iar Jan stătea în 
continuare pe locul lui de la clasa business, transpirând ca 
un porc. şi scoase iarăşi telefonul, însă acum nu se mai 
năpusti nicio însoţitoare de zbor asupra lui. Personalul 
renunţase de mult să le mai ceară socoteală, aşa că cel 
puţin alţi douăzeci de oameni din jur dădeau telefoane în 
diverse colturi ale lumii, să anunţe de ce întârzie. 

— Domnule Marquart. 

În ciuda conexiunii proaste şi a pârâiturilor din fundal, 
furia omului se făcu simțită clar şi tare, nu atât din 
cuvinte, cât, mai ales, din tonul vocii. 

— Da... 

— Am făcut livrarea. Aşa cum ne-am înţeles. Femeia s-a 
prezentat şi a luat ce era de luat. Dar n-a lăsat niciun ban. 
N-aţi făcut plata. 

Ce? _ 

Jan îl contrazise. li spuse că era blocat într-un avion, dar 
c-o instruise pe secretară să se ocupe de tot în locul lui şi 
că era sigur că procedase întocmai. 

— Domnule Marquart, n-am găsit niciun ban. 

Jan încercă să-şi dea seama ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Sigur e o neînțelegere, zise el. O să lămuresc situaţia 
imediat ce mă-ntorc. 

— Ar fi indicat! zise bărbatul şi întrerupse convorbirea. 

Răspunsul ferm îi dădu fiori lui Jan, chit că-n cabină era 
foarte cald. li sugera că avea de-a face cu un om care nu 
era nevoit să recurgă la ameninţări. Un om care nu trebuia 
supărat. 

Jan formă numărul lui Karin cu un gest oarecum 
sălbatic. Nu-i răspunse, aşa că-i lăsă doar un mesaj scurt: 
„Sună-mă!” 

Se uită în gol la spătarul scaunului din faţă. Transpira 
abundent. Sorbi din apă, dar şi din ginul tonic călduţ pe 
care-l acceptase cu câteva ore în urmă, când îşi închipuia 


e 48 +» 


că urzise un posibil plan B. Îi luă aproape o jumătate de 
oră până să se-mpace cu ideea că va trebui să o sune pe 
Anne. 

— Ştii ceva de Karin? o întrebă. 

Apoi o ascultă pe Anne spunându-i că da, Karin se 
întorsese, dar plecase iarăşi în mare grabă. Zăbovise 
numai câteva minute în apartamentul ei de deasupra 
garajului. 

— Avea ceva la ea? întrebă Jan. Când a venit? Şi când a 
plecat? 

— Sincer, nu ştiu, zise Anne, nedesluşit. Ar fi trebuit să 
aibă ceva anume? 

— Nu, răspunse el. Ei, lasă. O să văd eu când mă-ntorc. 

Când avionul începu, în sfârşit, să se pună în mişcare, 

Jan se rezemă de tapiseria albastră de piele, întrebându- 
se, agitat, cum de se înşelase atât de amarnic în privinţa 
ei. 

Trebuia să mă fi ocupat singur de tot, îşi zise el, cu 
amărăciune. Dar mereu se întâmpla aşa. Îţi faci un plan 
perfect. Deţii controlul absolut. Iar apoi un nenorocit de 
pescăruş strică tot. 


e 49 œ 


Casa de vacanţă din Vedbæk era perfect situată, se 
gândi Nina. 

N-avea nici vedere spre ocean, nici păduri idilice în 
fundal, fiind totuşi cât se poate de retrasă. Gardurile tunse 
îngrijit fereau pereţii din cărămidă roşie şi parcarea cu 
pietriş de ochii curioşilor, iar casele familiilor bune din jur 
impuneau respect. Nu ştia dacă asta contase neapărat 
pentru Allan când o cumpărase, cu gândul să-şi facă un 
cabinet în suburbiile din nord, pentru că nu intenţionase 
niciodată să asigure servicii medicale pentru imigranții 
ilegal; în schimb, pentru scopul Ninei, casa era perfectă. 

Se uită în oglinda retrovizoare. Băiatul nu se mişcase 
deloc de când îl urcase în maşină şi nu scosese niciun 
sunet. Pătura era, şi ea, aşa cum o aşezase, numai câteva 
şuviţe de păr blond se iveau de sub marginea ei. 

Cioc, cioc! 

Un ciocănit egal de dincolo de geam o făcu pe Nina să 
tresară. Era Allan. Silueta lui înaltă şi greoaie acoperi 
soarele în timp ce se aplecă s-arunce un ochi în maşină. 
Apoi bătu încă o dată-n geam, dar înainte ca ea să 
reacționeze, se pregăti să deschidă uşa din spate, dar nu 
reuşi. Probabil c-o încuiase din instinct. Nina îşi dădu 
seama că ţinea în continuare strâns de volan, cu degetele 
livide încleştate de el, şi-i luă o clipă să-i dea drumul. Se 
întinse în spate şi deblocă uşa cu o mişcare anevoioasă, iar 
apoi cobori din maşină. 

Allan îl scosese deja, uşor, pe băiat din vehicul, cu tot cu 
pătura în care era înfăşurat. Îl ridică pe umăr. 

— Ce ştii despre el? 

Se îndrepta spre casă, iar Nina trebui să mărească pasul 
ca să se ţină după el. 

— Nimic. Sau aproape nimic. Cineva l-a băgat într-o 
valiză! 

Nina închise uşa după ei şi-l urmă pe Allan, care se 
îndrepta cu paşi mari spre birou. Pe pereţi atârnau desene 


e 50 œ» 


vesele făcute de copii, iar în spatele computerului se afla 
un clovn mic de jucărie, util, bineînţeles, la înveselirea 
tinerilor pacienţi. 

Acum însă, clovnul nu le era de niciun folos. Băiatul din 
valiză atârna fără vlagă în braţele lui Allan, ca una dintre 
netrebuincioasele păpuşi Raggedy Ann ale Idei!, se gândi 
Nina, simțind în gură un cunoscut gust metalic. Era gustul 
fricii. Şi-l simţea de fiecare dată când adrenalina îi gonea 
prin corp, prin fiecare celulă în parte, amintindu-i de 
taberele de la Dadaab şi Zwangheli sau din alte locuri 
infecte unde locuise şi avusese grijă de copiii altora. (Şi-i 
mai amintea şi de ziua în care murise el.) 

Nina alungă imediat gândul, îndreptându-şi atenţia 
asupra lui Allan şi a băiatului. Allan aşeză cu blândeţe 
trupul firav şi moale pe canapea, fixându-şi degetul 
mijlociu şi arătătorul pe gâtul copilului. Avea chipul aprins 
de concentrare, iar Nina văzu o broboană de sudoare 
prelingându-i-se pe grumaz în jos şi dispărând sub 
decolteul cămăşii albe. Nu era momentul să-i vorbească. 

Tensiometrul se afla la îndemână, pe biroul lui Allan, dar 
manşeta era mult prea mare pentru braţul subţire al 
băiatului. Nina găsi unul cu o manşetă mai mică şi i-o 
înfăşură. Copilul nu reacţionă la zgomotul ascuţit şi nici la 
presiunea manşetei umflate. 90 cu 52. Întoarse indicatorul 
în aşa fel încât să vadă şi Allan cifrele digitale. 

Allan se încruntă şi puse mâinile pe pieptul băiatului, 
fixând stetoscopul pe pielea lui delicată şi albă, iar apoi, cu 
o mişcare precisă, îl mută în dreptul cavităţii abdominale. 
După aceea îl întoarse pe băiat pe-o parte, cu un gest 
delicat care-i produse Ninei, preț de o clipă, un val duios 
de căldură în suflet. Il ascultă iar şi, în cele din urmă, îl 
aşeză înapoi în poziţia iniţială, pe spate, cu braţele 
desfăcute. 

În mod neliniştitor, părea, în continuare, să n-aibă suflu. 


1 Raggedy Ann, desemnând o păpuşă făcută din material textil, cu 
sfoară roşie în loc de păr şi cu nasul în formă de triunghi, este un 
personaj creat de scriitorul american Johnny Gruelle (1880-1938) cu 
prilejul unei serii de cărţi pentru copii (N.t.). 

e 51 œ» 


De parc-ar fi fost în pragul iadului, nici viu, nici mort, 
efectiv inert. Allan îi ridică o pleoapă cu grijă şi-i îndreptă 
o lanternă micuță înspre ochi. 

— L-au drogat, zise. Nu ştiu cu ce, dar nu pare să-i 
amenințe viaţa. 

— Să-i dăm nişte naloxon? întrebă Nina. 

Allan dădu dezaprobator din cap. 

— Pare că respiră bine. Tensiunea e puţin mică şi pare 
să fie deshidratat, dar cred că, după ce-o să doarmă, o să- 
şi revină de la sine. În orice caz, n-avem cum să-i 
administrăm un antidot dacă nu ştim ce i-au dat iniţial. 

Nina încuviinţă din cap, evitând să se uite la Allan. Ştia 
ce urma să spună. 

— Un lucru e sigur: trebuie să-l duci la spital. 

— Dar ai zis c-o să-şi revină de la sine... 

Allan făcu un semn spre colecţia sa de cărţi de medicină. 

— Sunt o grămadă de medicamente pe lumea asta pe 
care i le-ar fi putut da; habar n-am ce are copilul ăsta şi nu 
dispun nici de mijloacele necesare pentru a-i face testele 
de rigoare. N-ai decât să-l duci la Hvidovre. 

La început, Nina nu răspunse. 

Nici n-avusese timp să-l studieze cu atenţie. Iniţial, se 
gândise că trebuie să fi avut numai vreo trei anişori, dar 
acum, privindu-i chipul cu atenţie, i se păru că nu era chiar 
aşa de firav. Probabil că se-apropia de patru. Îi atinse 
obrajii uşor, urmând conturul blând al buzelor. Avea părul 
scurt şi atât de deschis la culoare, că părea alb, iar pielea, 
fină şi oarecum vineţie în lumina care se strecura prin 
storuri. 

— Nu ştiu de unde e, zise ea. Nu cred că e danez şi ştiu 
că-l caută cineva. Cineva care vrea... să-l folosească în cine 
ştie ce scop. 

Allan se încruntă iar. 

— Un pedofil? 

Nina ridică din umeri, încercând să-şi aducă mai bine 
aminte de bărbatul care izbise cu pumnii în uşa dulapului. 
Un tip imens. Asta era impresia generală. Să fi avut, poate, 
în jur de treizeci de ani şi părul atât de scurt, că nu-şi 


e 52 œ» 


putea aminti deloc ce culoare avea. Să fi fost brunet? 
Inchis la culoare, ca geaca de piele nepotrivită pentru 
vremea de-afară. Încercă să şi-i imagineze pe cei de la 
poliţie emițând un comunicat cu semnalmentele individului 
şi-şi dădu seama că descrierea făcută de ea se potrivea 
unui mare număr de bărbaţi. Apoi şi-l închipui pe băiat 
singur într-un salon de spital, în timp ce într-un birou 
alăturat un asistent social sau un îngrijitor de copii 
completa nişte formulare nesfârşite. Oare-ar fi reuşit să-l 
protejeze împotriva furiei pe care o întrezărise în ochii 
individului? Ce-ar fi făcut autorităţile daneze cu el după ce 
şi-ar fi revenit? L-ar fi trimis într-o instituţie sau într-un 
centru pentru refugiaţi, cum era „Magazia de cărbuni”? 
Nina se cutremură. Nenorocitul ăla de logodnic al Nataşei 
se înființase fără menajamente în tabără şi-o luase pe Rina, 
iar nimeni nu-i remarcase lipsa. Se întâmpla prea des ca 
minori aparent ai nimănui să dispară, efectiv, din centru 
după numai câteva zile de la sosire. Erau luaţi de cei care 
aveau drepturi asupra lor. 

— N-o să-i las să-l ducă-n cine ştie ce centru, pufni ea, 
aruncând o privire prin birou. Zilnic dispar copii. N-are ce 
căuta acolo. N 

În cele din urmă, zări ceea ce căuta. In spatele 
geamurilor mate ale dulapului de lângă uşă, văzu trusa de 
prim ajutor a lui Allan, în care ştia că se aflau câteva pungi 
cu ser. 

Cu un an în urmă, mersese împreună cu Allan să vadă 
un bătrân care fugise din azilul din Sandholm şi se 
ascundea în oraş, la nişte rude. În mod normal, ar fi trebuit 
trimis într-o tabără pentru refugiaţi din Liban, dar sfârşise 
pe o saltea dintr-o mansardă a unui vechi bloc cu 
apartamente pentru închiriat din Norrebro. Acolo, sub 
grindă, erau cel puţin patruzeci şi şase de grade, iar în alte 
circumstanţe ar fi fost un caz aproape banal de atac de 
cord. Dar pentru că n-avuseseră toate cele necesare în 
trusa de prim ajutor, aşa cum era normal pentru orice 
ambulanţă, fuseseră cât pe ce să-l piardă. De-atunci, setul 
de perfuzie era nelipsit din trusa lui Allan. Cu toate astea, 


e 53» 


din câte ştia ea, n-avusese când să-l folosească. Allan voia 
să iasă din asta. De fapt, voia de mult, dar nu exista nicio 
listă de aşteptare pentru posturile neoficiale de medici 
pentru imigranţi ilegal pe care se lupta reţeaua să-i ajute, 
iar Nina îl tot presase cu telefoanele. Pentru orice 
eventualitate, îşi zise ea, cu un diabolic zâmbet interior 
care se întrezări foarte slab pe buze. Pentru eventualitatea 
în care avea să descopere un băieţel de trei ani într-o 
valiză. 

Se întinse spre setul de perfuzie şi punga cu ser 
fiziologic de pe etajeră şi simţi o undă de linişte în vreme 
ce cuprinse cu mâinile binecunoscutul echipament. Ştia 
procedura. Rupi ambalajul transparent dintr-o mişcare, 
scoţi acul, desfaci tubul de plastic. Se uită după ceva pe 
care să sprijine punga în aşa fel încât să fie mai sus decât 
băiatul, iar în cele din urmă îi făcu loc pe etajera de 
deasupra canapelei, lângă o grămadă de jucării. Apoi 
prinse braţul fără vlagă al băiatului, descoperi venele de 
sub pielea albicioasă şi vâri acul. 

Lângă ea, Allan dădu din cap şi oftă. 

— O să-mi pierd dreptul la practică dac-or să afle de 
asta. Dacă i se-ntâmplă ceva... 

— N-or să afle. Cine să le spună? Şi-o să am mare grijă 
de el, zise Nina. O să fie bine. 

Allan o privi cu o ciudată neîncredere pe care Nina nu 
ştiu dacă s-o pună sau nu la suflet. Se întoarse înapoi spre 
băiat şi-l dezveli cu totul de pătura care-i ascundea trupul 
plăpând. 

— Aşa era când l-ai găsit? întrebă el. 

Nina dădu din cap. 

— ȚŢi se pare că i-ar fi făcut ceva? întrebă ea. Crezi c-a 
fost... abuzat? 

Allan ridică uşor din umeri şi-l întoarse iarăşi pe băiat 
pe-o parte, cu spatele la ei. Nina simţi acelaşi gust metalic 
în gură şi se răsuci să se uite pe fereastră. Vântul adia 
uşor şi auzea cum foşneau frunzele castanilor mari de 
afară, în rest, nu se-auzea nimic. Niciun glas, niciun 
zgomot de maşină, nici copii. Era evident că-n Vedbæk 


e 54» 


lumea nu era aşa de zgomotoasă ca în centrul oraşului, îşi 
zise ea, devenind pe neaşteptate conştientă de sudoarea 
neplăcută care-i făcea tricoul să i se lipească de piele. 

În spatele ei, Allan vorbea pe un ton atent controlat: 

— Nu văd nicio urmă de abuz, dar e cam greu să te 
pronunţi la modul sigur. Oamenii sunt îngrozitor de 
ingenioşi cu chestiile astea. 

Allan îşi scoase dintr-o smucitură mănuşile albe şi 
subţiri, din latex, îl acoperi pe băiat la loc, până-n dreptul 
mijlocului, şi apoi îşi duse uşor mâna la frunte. 

— Nina, uite ce te sfătuiesc eu, în calitate de doctor, zise 
el, privind-o pentru prima dată fix în ochi. 

Ochii lui aveau culoarea fierului ruginit. Dumnezeule 
mare, se gândi Nina, omul părea să fi coborât direct din 
paginile romanelor publicate de Harlequin?; un tip bine 
făcut şi foarte bronzat, care te ducea cu gândul la un teren 
de tenis sau la lungi călătorii pe mare, cu barca pe care, 
după cum îşi amintea ea, o ţinea în portul din Vedbæk. 
Jeanşii albastru-închis, în ton cu moda şi tociţi atât cât 
trebuie în dreptul genunchilor, aduceau o notă de 
lejeritate. Un medic chipeş, uman şi locuind la periferie, 
care făcea totul aşa cum trebuie, asumându-şi chiar mari 
riscuri pe cont propriu în ceea ce privea activitatea lui 
pentru reţea. I se cuvenea un loc de vază în domeniu, se 
gândi ea. Pentru că era, fără doar şi poate, un om bun. 

Şi totuşi, simţi faţă de el o duşmănie brutală. In mai 
puţin de-un minut, omul ăsta simpatic şi sufletist din faţa 
ei o să-i spună că nu mai poate s-o ajute. Că n-avea ce să 
mai facă pentru băiat. 

Allan oftă iarăşi, dând, pur şi simplu, aerul afară din 
plămâni. 

— Te sfătuiesc să-l duci la Spitalul Hvidovre. lar dacă 
păţeşte ceva... 

Nina ştia ce urma să-i spună, dar nu mai conta, pentru 
că izbutise să obţină cea mai importantă victorie: Allan n- 
avea să sune la poliţie. 


> Editură care publică exclusiv cărţi pentru femei, având sediul în 
Toronto (N.t.). 


e 55» 


— Dacă păţeşte ceva şi o să fii luată la întrebări cu 
privire la mine şi la cazul ăsta, să nu uiţi ce sfat ţi-am dat. 
Şi vreau să aud că eşti de acord. 

Nina dădu repede din cap. 

— O să-l duc la spital, răspunse ea, ascultătoare, şi 
aruncă o privire spre ceas. 

3:09. 

Trecuseră mai bine de treizeci de minute de când se afla 
acolo. 

Allan o privi iarăşi, cu o expresie neîncrezătoare care-i 
aminti Ninei de conflictele prelungi şi obositoare cu 
Morten. Morten, care o considera incapabilă să se mai 
ocupe de ceva de una singură. Cu-atât mai puţin de copii. 
N-o spusese pe şleau, dar îşi dăduse seama după felul în 
care-i vorbise când îi dăduse instrucţiuni detaliate legate 
de cum să facă pacheţelul pentru Ida sau cum să-l îmbrace 
pe Anton pentru şcoală. Îi vorbise încet şi clar, accentuând 
fiecare silabă, în timp ce se străduise să-i susţină privirea, 
de parc-ar fi fost surdă sau cu probleme mintale, sau 
amândouă la un loc. Mai mult, îi zărise teama din privire 
când îşi făcuse bagajele pentru schimbul lunar pe care îl 
executa în cadrul companiei de foraj petrolier de la Marea 
Nordului. Îi era teamă să-i lase pe copii numai în grija ei. 

Nu mai avea încredere în ea. Nu mai credea nimic din 
ce-i spunea. 

Şi se părea că nici Allan. Dar măcar el n-avea de gând s- 
o oprească. Băiatul din valiză nu era responsabilitatea lui; 
şi nici n-avea să fie vreodată. Măcar pentru atât, şi tot o 
lăsa să plece. 

— Să aştepţi până se termină serul, zise Allan. Apoi 
vreau să pleci. Ai grijă să nu te vadă nimeni. Şi, Nina... 

O privi iarăşi în ochi, şi ea văzu din nou expresia aceea 
de nervozitate. 

— Am terminat cu asta, zise el. Să nu mă mai cauţi. 


e 56 » 


— Deci pretindeţi că soţul dumneavoastră l-a răpit pe 
Mikas? 

Evaldas Guzas de la Oficiul pentru Persoane Dispărute 
se uită neîncrezător la Sigita. 

— Suntem divorţaţi, zise ea. 

— Dar el este tatăl copilului, nu? 

Sigita simţi că roşeşte. 

— Fireşte. 

Încăperea era sufocantă din pricina caniculei, iar o 
muscă bâzâia cu disperare în dreptul ferestrei dinspre 
stradă, prinsă între geam şi perdeaua transparentă. Biroul 
lui Guzas părea o vechitură plină de zgârieturi din 
perioada sovietică, cu câţiva ani mai bătrân decât însuşi 
Guzas. Sigita ar fi preferat un poliţist mai în vârstă în locul 
tânărului brunet, cu trăsături ascuţite şi având până în 
treizeci de ani. Îşi scosese haina gri-albăstruie şi-şi slăbise 
cravata roşiatică, semănând cu un patron de cafenea aflat 
în concediu. Nu părea serios, îşi zise Sigita. Ea avea nevoie 
de cineva cu experienţă, de încredere şi eficient şi nu era 
sigură că primea toate astea. 

— Şi ziceţi că aşa-zisa răpire... a avut loc sâmbătă? 

— Da, sâmbătă după-amiaza. 

— Şi aţi aşteptat două zile până să veniţi la noi, pentru 
că,..? 

Intrebarea lui rămase suspendată în aerul jilav. 

Sigita vru să lase privirea în pământ, însă rezistă 
impulsului. Ar fi fost o dovadă de nesiguranţă şi polițistul 
ar fi devenit şi mai sceptic decât la început. 

— Abia azi-dimineaţă am ieşit din spital. 

— Înţeleg. Puteţi să-mi spuneţi în ce circumstanţe a avut 
loc această aşa-zisă răpire? întrebă el. 

— Vecina l-a văzut pe soţul meu şi pe o tânără ciudată 
ducându-l pe Mikas la maşină şi luându-l cu ei. 

— Copilul s-a opus? 

— Nu... cel puţin, aşa zice doamna Mazekiene. Dar, 


e 57» 


vedeţi dumneavoastră, femeia ne spiona de ceva vreme, de 
vreo două-trei zile, şi-i dădea ciocolată lui Mikas. Şi nu-i 
deloc normal! 

Bărbatul îşi făcu de lucru cu pixul, privind-o atent în 
timp ce-i vorbea. 

— Şi dumneavoastră unde eraţi când s-a întâmplat totul? 

De data asta, Sigita nu mai putu să-şi ascundă 
nesiguranta din glas. 

— Nu... nu-mi amintesc exact, zise ea. Am suferit o 
comoţie. Poate... poate că m-au atacat chiar ei. 

Cuvintele pe care le rosti i se părură ciudate pentru că 
nu-l credea pe Darius în stare de aşa ceva. Dar femeia... nu 
ştia de ce era capabilă. 

— Şi la ce spital aţi fost? 

Inima îi deveni grea ca o piatră. 

— La Vilkpedes, zise ea, sperând că n-avea să mai ceară 
şi alte detalii. 

Dar fireşte că nu fu aşa. Bărbatul se întinse după 
telefon. 

— Ce secţie? 

— MI. 

Stătea acolo, pe scaunul incomod de plastic, frustrată şi 
fără pic de vlagă, în timp ce poliţistului i se făcu legătura 
cu secţia şi purtă o scurtă conversaţie cu cineva de la 
celălalt capăt al firului. Musca bâzâia şi se izbea în 
continuare de geam. Guzas mai mult asculta decât vorbea, 
iar Sigita ghici ce i se spunea. Conţinut de alcool în sânge, 
căzut pe scări. 

— Doamnă Ramoskiene, zise el, aşezând receptorul la 
loc. Nu credeţi c-ar fi mai bine să vă duceţi acasă şi s- 
aşteptaţi să vă sune soţul? 

— Nu beau! îi aruncă ea, deşi era evident că vorbele ei 
nu făceau decât să confirme suspiciunea poliţistului. 

— Vă rog, doamnă Ramoskiene, duceţi-vă acasă. 


——OOO—— 


Se urcă, mecanic, în troleibuzul 17 care opri la T. 
Sevcenkos gatve. Câteva staţii mai încolo, îşi dădu seama 


e 58 + 


că uitase să coboare la Aguonu gatve, ca să schimbe cu alt 
mijloc de transport. Se simţea de parcă oraşul în care 
locuia de mai bine de opt ani devenise dintr-odată străin. 
Razele soarelui îi străpungeau ochii ca nişte ace. O singură 
dată în viaţa ei se mai simţise atât de neputincioasă. 

Vă rog, doamnă hRamoskiene, duceţi-vă acasă. La ce 
bun? Fără Mikas, nimic n-avea sens - nici apartamentul, 
nici mobilierul, nici toate lucrurile noi şi frumoase pentru 
care se zbătuse atâta. 

Te-a pedepsit Dumnezeu, şopti o voce din capul ei. 

— Taci, şopti ea, dar în zadar. 

De când plecase din Taurage, nu mai dăduse pe la 
biserică. Nici măcar o dată în opt ani de zile. Nu voia să 
creadă în Dumnezeu, dar se părea că nu putea să uite 
mirosul de ceară al lumânărilor aprinse, bătrânele care de- 
abia puteau îngenunchea, dar insistau s-o facă, florile de 
pe altar, aerul de solemnitate care-o făcuse să stea liniştită 
chiar şi când era atât de mică încât, stând în strană, îşi 
legăna picioarele cu ciorapi albi şi pantofi negri, lustruiţi - 
într-o zi din săptămână tot omul trebuia să se străduiască, 
aşa cum îi spusese maică-sa, şi să-şi pună cele mai bune 
haine. Prima spovedanie... se simţise importantă, ca un om 
mare. Era suficient de mare să păcătuiască. Cuvântul îşi 
dezvălui întreg înţelesul în mintea ei, răspândind un miros 
de întuneric şi de pucioasă, de vină şi de suflete rătăcite. 
Dar, mai presus de toate astea, păcatul era interesant. La 
fel de interesant ca sora maică-sii, mătuşa Jolita, care 
locuia în Vilnius şi făcuse lucruri despre care Sigitei nu-i 
dăduse nimeni nicio explicaţie. Păcătoşii erau mult mai 
interesanţi decât oamenii obişnuiţi, scria până şi-n Biblie. 
lar de curând, lumea păcatului şi a spovedaniei i se 
revelase şi ei. Era ameţitor să faci parte din corul care 
răspundea la murmurul congregaţiei: „Esu kaltas, esu 
kaltas, esu labai kaltas”. Sunt vinovat, sunt foarte vinovat. 
Iar Sigita o spunea cu toată hotărârea. 

— Sst, zicea maică-sa, aşezându-i eşarfa la loc. Mai 
încet! 

Treptat, învățase care era tonul potrivit - nici tare şi 


e 59 œ 


ascuţit, ca să atragi atenţia asupra ta, dar nici prea încet, 
să pară c-ai şovăi; un murmur sincer pe care să-l audă cei 
aflaţi aproape de tine şi care să nu răsune în toată 
biserica. Esu kaltas. Avea o frumuseţe şi o blândeţe aparte. 
Până-n ziua în care avu cu-adevărat ceva important de 
mărturisit şi nu fu în stare s-o spună. La început încercă s- 
o facă pe adolescenta rebelă, susţinând sus şi tare că nu 
vrea să meargă. De-ar fi fost numai maică-sa, poate c-ar fi 
reuşit s-o scoată la capăt. Dar când bunica Julija îi aruncă 
o privire şi-o întrebă dacă se întâmplase ceva, tentativa ei 
slabă de răzvrătire eşuă. Nu, nu se întâmplase nimic. 
Absolut nimic. Bunică-sa o mângâie pe braţ şi-i spuse că 
era fată cuminte. Că era perfect firesc să mai ai îndoieli 
din când în când. Domnul o-nţelegea. Apoi Sigita se văzu 
nevoită să dea fuga să-şi pună hainele bune, de duminică, 
ca să nu întârzie. Pe dinafară, totul era la fel ca- 
ntotdeauna. Pe dinăuntru, lumea se năruise în întregime. 


——OOO—— 


Biserica Sf. Kazimiero era liniştită şi aproape pustie. 
Două femei în vârstă îşi vedeau de curăţenie. Erau, 
probabil, voluntare, aşa cum era obiceiul şi-n Taurage, se 
gândi Sigita. Una dintre ele o întrebă dacă avea nevoie de 
ceva. 

— Nu, mulţumesc, spuse Sigita. Vreau doar să stau puţin 
aici. 

Dădură binevoitoare din cap. Orice credincios adevărat 
înţelegea nevoia de „a sta puţin acolo”. Sigita se simţea ca 
o trădătoare. Nu mai credea de mult în nimic. 

Atunci, ce cauţi aici? şopti vocea din capul ei. 

Nu găsi nicio explicaţie. Se simţea de parcă s-ar fi aflat 
pe marginea unui hău, însă fără să se bazeze în niciun fel 
pe Dumnezeu c-o va salva. Dimpotrivă. Nu mai cred în 
nimic. Nu mai cred. Dar când îşi ridică ochii spre portretul 
Fecioarei Maria, nu mai putu să se abţină. Madona îl ţinea 
cu tandreţe în braţe pe pruncul Iisus, cu chipul luminat de 
iubire. lar Sigita căzu în genunchi pe dalele reci şi plânse 
nemângâiată, suspinele ei chinuite răsunând sub tavanul 


e 60 >» 


boltit. Esu kaltas. Esu labai kaltas. 

De-abia ieşi din biserică şi mobilul începu să-i vibreze în 
geantă. Bâjbâi cu o mână prin ea, cu geanta atârnându-i de 
braţul îmbrăcat în ghips, până când portofelul, trusa de 
machiaj şi bomboanele de tuse căzură pe trotuar şi se 
răspândiră în toate direcţiile. Însă ea nu se uita decât după 
telefon. Apelul era de la Darius, după cum remarcă în clipa 
în care-l luă grăbită de pe jos. 

— Ce-i cu tine? zise el pe tonul său obişnuit, vesel şi 
cald. M-ai sunat de nu ştiu câte ori. 

— Să-l aduci imediat acasă! Acum! ţipă ea. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Pe Mikas! Dacă nu-l aduci, o să sun la poliţie. 

Uită să-i spună că, de fapt, sunase deja. Numai că poliţia 
nu-i dăduse importanţă. 

— Sigita, scumpo, habar n-am despre ce vorbeşti. Ce e 
cu Mikas? 

După ani întregi de antrenament, devenise expertă. 
Putea să-şi dea seama imediat când o minţea şi când 
spunea adevărul. Iar tonul lui confuz părea sută la sută 
sincer. 

Puterea i se scurse din picioare precum apa dintr-o cadă 
şi căzu pentru a doua oară în genunchi, în mijlocul 
trotuarului, înconjurată de toate obiectele care îi căzuseră 
din geantă. Vocea slabă a lui Darius ţipa către ea de 
undeva din depărtare: 

— Sigita! Sigita, ce s-a-ntâmplat? Unde-i Mikas? 

De-acum nu mai era pe marginea hăului. Deja o 
înghiţise. Pentru că, dacă nu-l luase Darius pe Mikas, 
atunci cine o făcuse? 


e 61l œ» 


5:10 după-amiaza. 

Cine trebuia să se ducă astăzi după Anton? Nina pur şi 
simplu nu-şi amintea şi simţi o zvâcnitură insistentă şi rece 
în stomac, de parcă urma să fie înghițită de un curent 
subteran îngheţat. Programul instituţiei unde rămâneau 
copiii după şcoală se termina la 5. Poate că fiul ei aştepta 
deja în dreptul porţii, însoţit de un angajat cu o înfăţişare 
serioasă. 

Se aşezase pe canapea cu băieţelul necunoscut în poală; 
acesta îşi încolăcise trupul alb şi gol în jurul ei. Câteva 
şuviţe de păr i se umeziseră. Avea pielea deja mai caldă şi, 
după ce serul începuse să i se răspândească în sânge, 
părea mai zdravăn. Nu se trezise, dar cel puţin se mai 
înzdrăvenise. La un moment dat, în somn, scosese un 
scâncet, îşi mişcase mâna din încheietură şi chiar şi 
piciorul, puţin. Trebuie să fie un semn bun, se gândi Nina. 
Făcuse bine că nu mersese la spital şi, cu toate că se 
înfiora de fiecare dată când îşi amintea de individul furios 
de la gară, se simţea totuşi uşurată. Băiatul nu murise. 
Trăia şi, după slabele tresăriri ale pleoapelor, Ninei îi era 
clar că micuțul se întorcea din întunericul profund în care 
zăcuse. 

Totuşi, pe lângă uşurare, începuse să aibă şi un 
sentiment de panică: dincolo de faptul că supravieţuise, ce 
va face cu băiatul? Ce naiba fusese-n capul ei de-o luase la 
fugă din gară? 

Nimic, îşi zise ea sarcastic, trecându-şi un deget pe sub 
cureaua ceasului de la mână, ca s-o dezlipească de pielea 
supraîncălzită de dedesubt. Nu se gândise la absolut nimic, 
simţise doar panică şi nevoia de a-şi lua tălpăşiţa. De a 
duce copilul la loc sigur. Iar în curând, băieţelul avea să 
facă ochii mari, iar ea nu se gândise la niciun plan în 
privinţa lui. 

Trebuia să tragă de timp. Se aplecă şi-şi aduse geanta 
mai aproape, scotocind înăuntru după mobil. Slavă 


e 62 œ» 


Domnului că Morten era acasă toată săptămâna! Va trebui 
să se ocupe de tot până să... 

Zăbovi cu degetul pe butonul de apelare preţ de câteva 
secunde, făcându-şi curaj. Nu putuse niciodată să-l mintă 
pe Morten cu-adevărat şi, în ciuda timpului şi a multiplelor 
ei încercări, nu reuşise deloc să-şi îmbunătăţească 
abilităţile. Nu c-ar fi vrut să-l mintă cu privire la lucruri 
importante. Ci doar legat de lucruri mărunte, care le 
făceau viaţa mai uşoară. Să-i poată spune, de exemplu, că 
noul ei tricou costase 200 de coroane, în loc de 450, sau că 
nu ea fusese cea care uitase de invitaţia la picnic lansată 
de şcoala unde învăţa Anton. Alţii scăpau basma curată cu 
asemenea născociri; ei de ce nu-i ieşea? Putea să mintă pe 
oricine, însă nu şi pe Morten, se gândi ea. Căci el îi ghicea 
numaidecât slabele tentative. Cumva, când era cu el, îi 
lipsea homocromia adecvată. Simţea că Morten vedea 
direct în grămada forfotitoare de gânduri neterminate ce 
se învolburau. De aceea se şi îndrăgostise de el şi tot de 
aceea îi era acum greu să trăiască cu el. Câteodată o 
minciună scăpa fără niciun comentariu, dar asta nu 
însemna că el o şi credea; ci, mai degrabă, că n-avea chef 
să discute cu ea. Că o scăpa de corvoadă. 

Nina atinse într-o doară tasta de apel; telefonul era deja 
umed de la transpiraţia din palme. Apăsă tasta şi duse 
mobilul la ureche, atentă să nu-l deranjeze pe băiat când 
îşi schimbă poziţia. 

Se auzi un clic uşor în momentul în care Morten îi 
răspunse, apoi un sunet slab, de briză. Auzi în fundal vocile 
difuze ale copiilor. Slavă Domnului, însemna că-l luase pe 
Anton! Poate că într-adevăr fusese rândul lui. Când încercă 
să-şi amintească, constată că, în mod ciudat, mintea i se 
golise. 

— Da. 

Vocea lui Morten reuşi să exprime, la un loc, şi 
supărare, şi resemnare. 

— Unde eşti? 

Era vocea unui bărbat care simţea că nu merita s-o 
trateze ca pe un egal. Şi nici ca pe un om mare. 


e 603 - 


Nina îşi umezi buzele, uitându-se în jos, la copilul pe 
care-l ţinea în braţe. Trebuia să inventeze ceva cât mai 
aproape de adevăr, îşi zise, sau Morten avea să-i facă 
explicaţiile ferfeniţă înainte să apuce să-i explice tot. 

— M-a sunat Karin mai devreme, zise ea în cele din 
urmă. Se simţea rău şi avea mare nevoie de ajutor. A 
trebuit să stau cu ea, ca să aibă cine s-o ducă la doctor 
dacă era cazul. 

La capătul celălalt era linişte. Apoi Nina auzi iarăşi un 
țipăt şi vocea subţire a lui Anton, care cerea ceva. 

— Nu, zise Morten fără să lase telefonul jos. Fără 
îngheţată. E luni şi ştii bine care-i regula. 

În fundal, Nina auzi cum Anton ridică vocea, gata să-şi 
susţină pledoaria până la capăt. Poate că ăsta era norocul 
ei. 

— OK, zise Morten. Dar mi se părea că nu mai sunteţi 
aşa de apropiate. 

Nina avea impresia că îi trecuse supărarea şi că era doar 
puţin obosit. 

— O ştiu de cincisprezece ani. Am trecut prin multe 
împreună, aşa că nu pot să-i întorc spatele, pur şi simplu. 

— Bine, zise el. Dar n-ar fi stricat să mă suni tu, şi nu 
ăştia de la şcoală. 

La naiba! Nina se făcu mică. Fusese rândul ei, era 
limpede, şi poate că i-ar fi fost mai bine, că s-ar fi simţit 
mai în siguranţă dacă Morten ar fi făcut o criză. Nu mai 
auzea decât bâzâitul neregulat din difuzor şi frânturile 
nedesluşite ale disputei pe cale să izbucnească între 
Morten şi Anton. Morten deja uitase de ea. 

— Iartă-mă, bâigui Nina, încercând să fixeze telefonul 
mai bine la ureche. Pur şi simplu, am uitat. 

— Da, m-am gândit eu, zise el pe un ton glacial şi 
plictisit. Am sperat c-o să fie mai bine. Că n-o să mai uiţi de 
propria-ţi familie. Ai idee când vii acasă? 

Nina înghiţi în sec. Băieţelul i se răsuci alene în braţe şi 
mâna lui micuță se desfăcu şi apoi îi cuprinse iarăşi braţul. 
Avea ochii în continuare închişi. 

— Păi, cred c-o să plec în jur de opt, spuse ea, încercând 


e 64» 


să pară senină şi degajată. Promit să n-ajung prea târziu. 

Din nou, şuierul static al vântului şi conexiunea pe cale 
să se întrerupă. 

— Bine, ne vedem când ne vedem, zise Morten, cuvintele 
fiindu-i aproape înghiţite de vâjâitul vântului şi insistenţele 
neobosite ale lui Anton. Ori poate că nu. Depinde de tine. 

Glasul lui Morten devenise sumbru şi distant. Apoi urmă 
tăcere, doar tăcere, iar legătura fu, în cele din urmă, 
întreruptă. 

Nina oftă reţinut şi strecură telefonul înapoi în geanta 
aflată pe jos. Apoi îl lăsă pe băiat din braţe şi se ridică. 
Inima îi bătea cu putere, în ritm de galop, şi simţi nevoia 
să se mişte, ca şi cum frământarea pe care-o simţea ar fi 
putut fi alungată prin câţiva paşi. Se aplecă iar după 
telefon şi formă un alt număr în timp ce se învârtea de 
colo-colo, încărcând atmosfera din jur de neastâmpărul 
care o domina. 

În agenda telefonică îl avea trecut simplu ca „Peter” şi, 
la drept vorbind, cam atât ştia despre el, plus că locuia 
undeva în Vanlase. Era singurul contact din reţea pe care-l 
avea. În mod normal, se întâmpla invers - o sunau ei pe ea. 
Oamenii de care se îngrijea reţeaua nu puteau hoinări prin 
birourile medicilor locali şi nici nu puteau să-şi ducă la 
urgenţe copiii când se îmbolnăveau. De fapt, n-aveau voie 
să se-apropie sub nicio formă de autorităţi. Aşadar, la 
nevoie, erau trimişi Nina şi Allan. Ori, cel puţin, aşa fusese 
înainte. Dacă Allan vorbea serios cu demisia, poate c-ar 
trebui să-l coopteze pe Magnus. Însă Magnus, din păcate, 
n-avea drept de practică privată în Vedbæk. 

— Bună, aici Peter, zise o voce veselă şi Nina aproape că 
salută înapoi, când vocea continuă fără pauză: sunt în 
concediu de pe cincisprezece până pe douăzeci şi nouă 
august, aşa că va trebui să vă descurcaţi fără mine! 

La dracu’! Nina îşi rezemă fruntea de perete, închizând 
ochii preţ de un minut. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva. 
Nu cu un copil neînsoţit de nimeni. Reţeaua izbutea, 
câteodată, să facă rost de o încăpere la subsol sau de vreo 
casă de vacanţă nelocuită, pentru găzduirea unei familii, 


e 65» 


sau îi ajuta să treacă graniţa în Suedia, asta nu era aşa de 
greu. Mai ales că oamenii de genul ăsta puteau, în general, 
să-şi poarte de grijă în mai toate privinţele. Dar cine şi-ar fi 
asumat răspunderea pentru un copil de trei ani, 
abandonat? Şi dacă totuşi ar fi existat cineva, unde să-l 
caute? 

Nina deschise ochii, analizându-l pe băiat într-un mod 
puţin diferit. Putea fi de oriunde, se gândi. De oriunde din 
estul sau nordul Europei. Din Danemarca, Suedia, Polonia, 
Germania. Îşi trecu mâna prin părul scurt şi şaten, ce 
părea să se fi îmbâcsit de la umiditatea din aer. Se gândi 
că poate avea să găsească o soluţie după ce se va trezi 
băiatul; între timp, trebuia să dea de Karin. De la ea 
plecase totul şi Nina era convinsă că ştia mai multe decât 
fusese dispusă să-i spună când stătuseră împreună la 
cafeneaua din Magasin, făcându-şi nervoasă de lucru cu 
ceaşca. 

De data asta lăsă telefonul să sune până se întrerupse 
tonul de apel, însă Karin tot nu răspunse, iar Nina îşi 
trecu, agitată, degetul peste ecranul slab luminat, de parcă 
l-ar fi şters de un strat invizibil de praf. 

Copilul tresări şi pătura de pe el alunecă, dezvelind un 
umăr gol. 

Haine, îşi zise Nina, oarecum uşurată că găsise o soluţie 
asupra căreia să se concentreze. Trebuia să facă rost de 
nişte haine pentru băiat, ca să nu atragă atenţia mai mult 
decât o făceau. Aruncă o privire la punga cu ser. Aproape 
se golise, ceea ce însemna că puteau pleca în curând. 

O mai sună o dată pe Karin. Acelaşi rezultat deprimant. 

De ce dracu' nu răspundea la telefon? 


e 66 - 


Jucas ştia că furia lui era şi o slăbiciune, dar şi o forţă în 
sine. Când se antrena, îl ajuta, uneori, să-şi adune ultimele 
rezerve şi să aibă parte de adevărate explozii de forţă care- 
l] făceau să zvâcnească mai ceva ca-n timpul partidelor de 
sex. După aşa un număr, pur şi simplu îşi vedea puterea. 
Venele se iveau la suprafaţa muşchilor, semănând cu nişte 
tuburi de plastic, şi sângele trecea, bang! bang! bang! prin 
fiecare fibră. Doamne, ce-i mai plăcea! În momentele 
acelea se simţea puternic şi se vedea nevoit să-şi reprime 
dorinţa de a sări pe bancul de lucru şi de a-şi striga 
invincibilitatea în gura mare, asemenea eroilor din filmele 
americane la care se uita: Omule, stai pe fundu’ tău! 

Alteori, furia îl ajuta să ducă la împlinire lucruri care nu- 
i făceau plăcere. Îl însoțea în permanenţă, gata să 
izbucnească: o forţă ascunsă pe care, la nevoie, trebuia 
numai s-o invoce. Apoi bărbaţii deveneau porci, iar 
femeile, nişte nenorocite, iar el era liber să facă ce era de 
făcut. Dar era primejdios s-o dezlănţuie, pentru că risca să 
nu se mai poată controla. Odată pornit, nu reuşea 
întotdeauna să se oprească, plus că nu mai gândea la fel 
de clar ca înainte. La un moment dat, îl lovise atât de tare 
pe un bărbat ce se dovedise porc, că tipul nu şi-a mai 
revenit niciodată pe deplin, iar Klimka îi spusese că, dacă 
nu se controla, a doua oară avea să-l dea afară. De- 
adevăratelea. Atunci şi-a dat seama că, dacă nu era atent, 
furia putea să-l doboare de tot într-o bună zi, aşa că a 
încetat numaidecât să ia şi andro, şi durabolin, pentru că-l 
făceau şi mai imprevizibil. Tot cam pe-atunci a întâlnit-o şi 
pe Barbara. 

Când se afla în compania ei, furia părea să fie atât de 
departe, că o credea dispărută. Şi poate c-avea să vină o zi 
în care va dispărea de-adevăratelea, se gândea el; o zi 
când n-o să mai fie nevoit să lucreze pentru Klimka, iar el 
şi Barbara se vor aşeza la casa lor, în apropiere de 
Cracovia, şi-şi vor petrece timpul făcând chestii banale: să 


e 607 œ» 


tundă peluza, să monteze rafturi, să se-nfrupte din 
mâncarea făcută de Barbara şi să facă dragoste cu femeia 
alături de care îşi dorea să rămână până la sfârşitul vieţii. 

Dar n-avea bani. De fiecare dată când îşi amintea de 
dulapul gol, furia îl săgeta de parcă l-ar fi împuns cu 
pistolul pentru bolţuri. Doamne, ce i-ar mai fi zdrobit 
ţeasta nemernicei ăleia! 

Alesese în mod deliberat un dulap de pe cel mai retras 
culoar; era mai puţin circulat şi în afara vizorului celor de 
la biroul de supraveghere. Iniţial, se postase la subsol, ca 
să vadă cine şi când o să ridice valiza. Însă după numai 
zece minute de stat acolo, paznicii au început să se agite. 
Era limpede că-l urmăreau, făcând cu rândul: când unul, 
când altul. S-au strâns laolaltă şi s-au sfătuit. Apoi unul a 
înhăţat receptorul. La naiba! Şi-a scos şi el mobilul şi, 
ţinându-l în aşa fel încât să-i acopere o parte din faţă, a 
trecut prin faţa ferestrei lor şi a luat-o pe scări în sus, spre 
sala centrală. 

În cele din urmă, s-a văzut nevoit s-o trimită pe Barbara 
acolo, el rămânând în maşină să păzească celelalte două 
ieşiri. Planul nu era nici pe departe perfect. Măcar de-ar fi 
venit danezul, că pe el îl ştia din vedere. Dar trebuia să 
vină nu ştiu ce femeie pe care Jucas n-o văzuse în viaţa lui. 
Mă rog, cel puţin cunoştea valiza. 

Se făcuse douăsprezece şi el încă nu zărise nicio femeie 
care să ducă vreo valiză. O tot suna pe Barbara, pentru 
siguranţă, dar, din glasul ei, era limpede că nu făcea decât 
s-o agite. A hotărât să-i mai lase o oră; până la urmă, 
danezul fusese forţat de împrejurări să-şi schimbe planul, 
aşa că o oarecare întârziere era de înţeles. Dar în final s-a 
decis s-o trimită pe Barbara jos, să verifice dulapul. 

După câteva minute, Barbara a urcat scările ce duceau 
către ieşirea spre stradă. Se vedea de la o poştă că se- 
ntâmplase ceva. Se deplasa cu paşi mici, tensionaţi şi 
reţinuţi şi avea umerii lăsaţi. 

— Nu-i nimic acolo, i-a zis ea. 

Aşa c-a trebuit, fireşte, să se ducă să vadă cu ochii lui. 
Barbara avusese dreptate. Cumva, femeia reuşise să se 


e 68 œ» 


strecoare pe lângă amândoi. Valiza nu era la locul ei, şi 
nici banii. Văzând asta, îşi ieşise puţin din fire, speriindu-i 
pe purceluşii în uniformă, după care trebui să le 
zâmbească şi să le dea nişte bani ca să le liniştească 
inimioarele speriate. 

Şi, în toată agitația, simţise. Simţise privirea ei 
îndreptată asupră-i. Dacă n-ar fi trădat-o intensitatea din 
privire, ar fi putut trece drept o turistă oarecare. Însă a 
ochit-o imediat în mulţime. Femeia. Era la fel de speriată. 
Mai mult de-atât, o văzuse uitându-se atent la dulapul pe 
care-l făcuse el praf. Când femeia se răsucise şi o luase la 
fugă, Jucas nu mai avusese niciun dubiu. Ea era. Ea luase 
valiza. Dar la ce se mai întorsese? Oare-şi imaginase că 
putea să se bucure de privelişte fără ca el să-şi dea seama? 
Avea să-i demonstreze că se înşelase. Dincolo de toată 
furia lui, o văzuse clar. Slabă ca un băieţandru, cu părul 
închis la culoare şi foarte scurt; îşi închipuise, pentru o 
clipă, cum ar fi fost să-şi înfigă scula într-un asemenea 
specimen, dar cine şi-ar fi dorit una ca asta, în afară de un 
pederast? Nemernica, băieţoasa dracu’! Mai mult ca sigur 
c-avea să-nfigă ceva-n ea, dar nu scula. 


—— O OO—— 


Îl sunase numaidecât pe danez, care-i venise cu o 
grămadă de scuze despre întârzieri şi bune intenţii. Să-l 
creadă? Habar n-avea. Furia îi făcea în continuare ravagii 
în stomac, în timp ce urca scările dinspre stradă, trecând 
pe lângă trei ruşi angajaţi într-un trafic flagrant de 
droguri. Ce tâmpiţi! Nu puteau să fie şi ei mai discreţi? Ala 
mai mare, desigur musculosul, se uită urât la Jucas, iar 
asta îi îmbunătăţi starea de spirit. Vezi-ţi de-ale tale, îşi 
zise. Sunt mai mare decât tine, prietene. 

Afară, în stradă, căldura se ridica în valuri din asfalt şi 
din cărămizile încinse de soare. Fusese neinspirat să-şi ia 
geaca de piele, dar îşi închipuise că-n Danemarca e mai 
frig, iar acum nu-i venea s-o dea jos. Transpira abundent, 
ca orice om bine făcut, şi nu-şi dorea să-l vadă Barbara cu 
pete mari de sudoare la subsuoară. 


e 69 œ» 


— Andrius? îi strigase ea prin geamul deschis de la 
maşină. E totul bine? 

Se forţă să tragă adânc aer în piept de câteva ori. Nu 
era capabil să zâmbească sincer, însă izbuti să-şi mai 
relaxeze degetele încleştate pe cheile de la maşină. 

— Da. 

Respiră profund. Calmează-te. 

— Zice că-i o greşeală. E-n drum spre casă şi când 
ajunge, ne aduce şi banii. 

— Asta-i bine! 

Barbara îl urmărea cu privirea, ţinând capul uşor 
aplecat într-o parte. Asta făcea ca gâtul să-i pară mai lung. 
Mai suplu. Era singura care-i spusese vreodată pe numele 
întreg. Ceilalţi îi ziceau, pur şi simplu, Jucas. De când 
murise bunică-sa şi îl trimiseseră la Vilnius să stea cu 
taică-său, pentru că nimeni n-avea habar ce era de făcut cu 
el, aproape uitase că-l chema şi Andrius. Taică-său îi 
spunea rareori pe nume, zicându-i fie „băiete”, fie 
„Strengarule”, după cum i se năzărea. Mai apoi, la 
orfelinat, i se spusese, ca şi celorlalţi, pe numele de 
familie. 

Se tolăni pe scaunul din faţă, alături de ea, înfiorându-se 
la contactul cu tapiseria supraîncălzită de soare. După 
două zile de mers fără oprire, Mitsubishiul căpătase un aer 
domestic. Pe jos era plin de pahare de unică folosinţă şi de 
pungi de sendvişuri luate din benzinăriile nemţeşti, iar 
scaunul murdar de mâncare în care stătuse băieţelul 
mirosea a pipi. Era cazul să-l demonteze şi să-l arunce în 
spatele furgonetei, dar aerul era prea îmbâcsit şi nu voia 
să mai zăbovească nici măcar o secundă în maşină. 

— 'Ţi-e foame? întrebă el. Până sună am putea să facem 
câte ceva. 

Barbara se lumină dintr-odată la faţă. 

— Tivoli! zise ea. Hai să vedem Tivoli! M-am uitat 
adineauri prin gard şi pare tare frumos. 

N-avea nici cea mai mică dorinţă să-şi petreacă timpul în 
compania unor ţânci gălăgioşi şi înconjurat de vată pe băț 
şi de vânzători de baloane, dar valul de nerăbdare din ochii 


e 70 - 


ei îl făcu să fie indulgent. Şi-au dat leafa pe o zi ca să aibă 
acces înăuntru şi au mâncat o pizza ce l-a costat de numai 
şapte-opt ori mai mult ca în Vilnius. Dar Barbara a savurat 
fiecare moment în parte. A zâmbit mai mult ca oricând pe 
parcursul drumului tensionat pe care-l făcuseră până s- 
ajungă acolo, iar în cele din urmă, nervii lui Jucas s-au mai 
potolit. Poate că lucrurile aveau să sfârşească bine. Poate 
că era numai o neînțelegere. Cum danezul era blocat în 
avion şi nu prea avea ce să facă, nu era deloc surprinzător 
că cineva o dăduse în bară. O să-i dea banii. li promisese. 
lar dacă nu se ţinea de cuvânt, Jucas ştia unde locuia. 

— Stai, că ai nişte oregano la gură, îi zisese Barbara. 
Nu, lasă-mă pe mine... 

Îl ştersese uşor în colţul gurii cu un şerveţel în carouri 
alb cu roşu, privindu-l direct în ochi şi zâmbindu-i, astfel că 
furia i s-a făcut ghem şi a tăcut mâlc. 

Mai apoi s-au plimbat pe malul unui lac ridicol de mic pe 
care cineva plasase o goeletă disproporţionată, atât de 
mare că abia ar fi putut fi întoarsă de un om care-ar fi avut 
neinspirata idee de-a o manevra. Barbara strecură două 
monede daneze groase într-un automat şi fu răsplătită cu o 
punguţă de mâncare pentru peşti. Imediat ce se auzi clicul 
emis de automat, peştii ţâşniră din lac, iar apa efectiv păru 
că începe să fiarbă, invadată de corpurile care se zbăteau. 
Priveliştea îi întoarse lui Jucas stomacul pe dos, fără să- 
nţeleagă exact de ce. Şi fix în acel moment îi sună 
telefonul. 

— Tocmai am ajuns acasă, zise bărbatul de la celălalt 
capăt al firului. Nici urmă de valiză sau de bani. Şi nici de 
persoana pe care-am rugat-o să se ocupe de tot. 

Nenorocita. Porcul. 

— Eu am făcut livrarea, zise Jucas cu tot calmul de care 
fu în stare. Acum e rândul tău să plăteşti. 

Omul tăcu o clipă. Apoi zise: 

— Când o să primesc ce mi-ai promis, o să-ţi dau şi 
restul de bani. 

Jucas se lupta atât cu furia, cât şi cu vocabularul 
englezesc. Numai mâna pe care Barbara o lăsase pe braţul 


e 71 œ» 


lui reuşi să-l facă să câştige cel puţin una dintre cele două 
pătălii. 

— Ai trimis o femeie. Nu-i treaba mea că n-a făcut ce i-ai 
spus. 

Un alt moment de tăcere. De data asta, şi mai lung. 

— A luat o maşină de la firmă, zise danezul în final. Le 
monitorizăm pe toate prin GPS. Dacă-ţi spun unde e, te 
duci după ea? Trebuie să aibă fie banii, fie valiza, fie pe 
amândouă. Sau măcar ştie unde sunt. Adu-o înapoi la 
mine! 

— Nu aşa ne-a fost înţelegerea, zise Jucas printre dinţi. 

Îşi voia banii şi, în plus, îşi dorea să plece odată din ţara 
aia cu preţuri obscen de mari, unde până şi peştii erau 
graşi. 

— Îţi mai dau zece mii de dolari pe lângă ce-am vorbit, 
zise bărbatul fără să stea pe gânduri. Dacă-mi aduci banii 
şi valiza şi dacă te prezinţi cu femeia înapoi la mine. 

Ţipetele venind dinspre roller coaster îl călcau pe nervi. 
Dar banii erau bani. 

— OK, spuse el. Spune-mi unde e. 


e 72 œ» 


Nina îl înveli mai bine pe băiat în pătură, îl ridică şi 
părăsi biroul lui Allan cu trupul acela firav în braţe. Prin 
comparaţie cu Anton, i se părea uşor ca un fulg, dar 
bineînţeles că fiul ei trecuse de mult de vârsta de trei 
anişori. Era deja la şcoală. Era deja băiat mare. 

Se asigură că uşa de la intrarea în cabinet făcu clic în 
urma ei. Slavă Domnului, parcarea era în continuare goală. 
Îl aşeză uşor pe băiat pe bancheta din spate şi închise 
portiera cu grijă. Era 6:44. 

— Şi-acum ce fac? bombăni ea, încercată de o oarecare 
irascibilitate. 

Ajunsese să vorbească de una singură. Nu era bine. Nu 
mai făcuse asta de la începutul liceului, când trebuise să 
renunţe la diverse apucături puerile, ca să supravieţuiască 
în plan social. Dar uneori, când o presa ceva, apucăturile îi 
reveneau. Pesemne c-o ajutau să se concentreze. 

Porni maşina şi-o lăsă să înainteze pe aleea cu pietriş. 
lar îi tremurau mâinile. Remarcă gestul cu aceeaşi 
detaşare cu care i-ar fi dat de mâncare unei păsări ţinute 
în colivie. Îşi încleştă bine degetele pe volan, ca să scape 
de tremuratul deranjant care îi ajunsese din braţe în 
palme, până-n vârful degetelor. 

Karin n-o sunase înapoi. Şi nici Morten. Poliţia sau alte 
autorităţi nu dăduseră niciun semn. Autorităţile ar fi fost 
puţin probabil să apară, însă Nina nu reuşea deloc să 
scape de sentimentul că e urmărită. Pur şi simplu, nu i se 
părea normal să poată să meargă ore întregi cu maşina, 
împreună cu un băieţel care nu era al ei, fără să intervină 
nimeni. Trebuie să-i fi dus cineva lipsa, altcineva decât 
individul furios din gară. 

Porni radioul din maşină, ca să prindă ştirile. Pe ecranul 
mobilului scria că era 6:46. Reduse viteza încetişor şi-şi 
recăpătă controlul asupra degetelor, iar apoi o sună încă o 
dată pe Karin. 

După şapte tonuri lungi de apel, veni, în fine, un 


e 73» 


răspuns. 

— Alo? 

Vocea lui Karin exprima atât speranţă, cât şi reţinere. 

Nina trase aer adânc în piept. Karin ar fi putut să-i 
închidă oricând dacă o lua prea tare. Trebuia să fie 
precaută. S-o convingă să-i dea răspunsurile de care avea 
nevoie. 

— Karin. 

Nina se strădui să adopte un ton cât mai blând. La fel 
cum făcea cu Anton când avea câte-un coşmar - îi vorbea 
cu multă blândeţe. 

— Karin, sunt Nina. Băiatul e cu mine-n maşină. E bine. 

Tăcere. Urmată de o respiraţie cu sughiţuri şi de un 
oftat din rărunchi. Karin se străduia să-şi controleze glasul. 

— Oh, slavă Domnului! Nina, îţi mulţumesc foarte mult 
că l-ai luat de acolo! 

Iarăşi o tăcere prelungă. Şi-atât. Nina înjură în gând. 
Mulţumesc că l-ai luat de-acolo? Aşa, fără nicio altă 
explicaţie? Sau, poate, o mână de ajutor? Ceva, orice care 
să-i sugereze ce să facă mai departe cu băiatul de trei ani 
cu care se pricopsise. 

— Trebuie să-mi spui câte ceva despre el, zise ea. Habar 
n-am ce să fac. Vrei să-l duc la poliţie? Ai idee al cui e? 

Nina îşi auzi insistența crescândă din glas şi, preţ de o 
clipă, se temu să n-o sperie pe Karin, făcând-o să închidă. 
Apoi distinse un fornăit slab, ca de animal rănit şi aflat la 
ananghie. 

— Nina, chiar nu ştiu ce să-ţi spun. Am crezut că ai tu 
contacte... că reţeaua o să-l poată ajuta. 

Nina oftă. 

— Nu ştiu pe nimeni, zise ea, simțind pentru prima dată, 
până-n străfundul stomacului, adevărul propriilor vorbe. 
Uite ce e, trebuie să stăm de vorbă. Unde eşti? 

Karin ezită, iar Nina putu efectiv să audă cum era 
sfâşiată de temeri şi îndoieli. 

— Într-o casă de vacanţă. 

— Unde, mai exact? 

Nina aşteptă încordată în timp ce Karin îşi făcea de 


e 74 -- 


lucru cu telefonul. 

— Nu vreau să am nimic de-a face cu asta. Nu pot. Nu 
era vorba să fie un copil. 

Ultimul cuvânt fu aproape urlet, un scâncet ascuţit şi 
isteric, iar Karin nu-şi mai putu reţine hohotele violente de 
plâns, despre care Nina intui c-o chinuiau încă de dinainte 
să răspundă la telefon. 

— Unde e casa? repetă ea, încercând să fie autoritară şi 
în acelaşi timp calmă. Karin, spune-mi unde eşti şi vin la 
tine. O să fie bine. 

Karin respira zgomotos şi cu greutate, iar tăcerea care 
urmă de data asta fu atât de lungă, încât dacă n-ar fi fost 
aşa de disperată, Nina ar fi putut la fel de bine să 
întrerupă convorbirea. 

— În Tisvildeleje. 

Karin vorbi aşa de încet, că Nina abia o auzi. 

— E casa unui văr de-al meu şi... 

Se auzi un pocnet, în timp ce Karin bâjbâi după ceva, 
probabil după o coală de hârtie. 

— Skovbakken numărul 12. În capăt de tot, e ultima 
casă înainte de pădure. 

Se auzi un clic şi de data asta chiar închise. 

Nina se întoarse spre copilul adormit, zâmbind sincer 
pentru prima dată în cele şase ore de când deschisese 
valiza şi-l descoperise pe băiat în ea. 

— Am reuşit, zise ea, simţindu-şi mâinile mai relaxate pe 
volan. Mai întâi o să mergem să vedem ce s-a întâmplat, 
iar apoi o să am grijă să ajungi acasă la tine. 


e 75» 


Sigita era atât de disperată, că îl rugă să vină. 

Vocea lui Darius, răzbătând din receptor, deveni 
stingheră. 

— Sigita... ştii bine că n-am cum. 

— De ce? 

— Nu pot lipsi de la muncă... 

Lucra pentru o companie de construcţii din Germania. 
Nu ca inginer, aşa cum se lăuda uneori faţă de oameni, ci 
ca instalator. 

— Darius, e vorba de Mikas. 

— Ştiu, dar... 

Ar fi trebuit să se-aştepte la una ca asta. Se putuse baza 
vreodată pe el? Însă nici măcar faţă de Mikas... nu-şi 
închipuise că însemna atât de puţin pentru el. Darius îl 
îndrăgea şi se juca deseori cu el, uneori chiar o oră- 
ntreagă. Iar Mikas îl venera pe tatăl lui, care avea obiceiul 
să apară atunci când se aşteptau mai puţin, cu braţele 
pline de jucării învelite în celofan. 

— Veceurile la care lucrezi sunt mai importante decât 
propriul tău copil? zise ea, simțind că se sufocă. 

— Sigita... 

Îi închise. Ştia că nu slujba-l împiedica să vină. Când îşi 
dorea ceva cu-adevărat, de exemplu să se uite la un meci 
de fotbal, suna şi anunţa că e bolnav, şi asta fără să se 
sinchisească prea mult. Nu era ahtiat după muncă. Nu era 
chiar atât de înnebunit după jobul său. 

Nu era vorba că nu putea, ci că nu voia să vină. Voia să- 
şi vadă de noua lui viaţă, alături, probabil, de o nouă 
iubită. N-avea nicio tragere de inimă să se-ntoarcă în 
Vilnius şi Taurage, la Sigita şi la pretenţiile ei obositoare. 

Ding-diiiing! Telefonul emise un semnal sec - primise un 
mesaj. Era de la Darius. 

Sună-mă când ajunge acasă, îi scria. 

De parcă Mikas ar fi fost un câine plecat teleleu care o 
să apară neîntârziat în faţa uşii odată ce avea să-l lovească 


e 76 - 


foamea. 

— Doamnă, vă simţiţi bine? 

Îşi ridică privirea. Un domn în vârstă, într-un costum 
cenuşiu, o privea de la câţiva metri distanţă, sprijinit într- 
un baston negru. 

— Da, zise ea. Mi-a fost... mi-e... nu mai contează, a 
trecut. 

O ajută să se ridice-n picioare şi să-şi adune lucrurile 
împrăştiate pe jos. 

— Trebuie să vă hidrataţi bine pe căldura asta, zise el, 
politicos. Cel puţin, aşa-mi zice mie doctorul mereu. Numai 
că uit adesea. 

— Da, da, aveţi dreptate. 

Bătrânul duse agale mâna la pălăria cenuşie de fetru şi 
apoi se îndepărtă. 

— O zi bună, doamnă! 

Se întoarse la secţia de poliţie din Birzelio 23-iosios 
gatve. 

Chipul sergentului Guzas luă o expresie resemnată 
imediat ce-o zări în pragul uşii. 

— Doamnă Ramoskiene, parcă ne înţeleseserăm să 
mergeţi acasă. 

— Nu l-a luat el. Nu l-a luat Darius, zise ea. Chiar nu 
înţelegeţi că fiul meu a fost răpit? 

Resemnarea se transformă în plictiseală. 

— Doamnă Ramoskiene, acum câteva ore pretindeaţi că 
băiatul a fost luat de soţ. Să-nţeleg că v-aţi înşelat? 

— Da! Exact asta încerc să vă spun. 

— Dar vecina dumneavoastră l-a văzut... 

— Probabil că l-a confundat. E bătrână, nu mai vede 
bine. În plus, am impresia că l-a văzut pe Darius numai o 
singură dată. 

Clic, clic, clic! Vârful pixului apărea şi dispărea, apărea 
şi dispărea. Pesemne că era un tic nervos, care se ivea 
atunci când încerca să gândească. Însă pe Sigita o cam 
scotea din sărite. l-ar fi smuls pixul din mână, şi numai 
nevoia de a părea raţională şi serioasă o făcu să se abţină. 
Trebuie să mă creadă, îşi zise în sinea ei. N-are încotro. 


e 77 -- 


În final, sergentul întinse mâna după o agendă. 

— Luaţi loc, doamnă Ramoskiene. Şi mai spuneti-mi o 
dată cum s-a întâmplat. 

Sigita făcu întocmai, încercând să redea cât mai exact 
cele întâmplate. I-o descrise pe femeia înaltă şi blondă, cu 
haina ei de bumbac. li povesti de scena cu ciocolata. lar 
apoi se opri. Gaura neagră din mintea ei înghiţise aproape 
douăzeci şi patru de ore de viaţă. 

— Cum se numeşte grădiniţa? 

— Voveraite. Mikas e în grupa mică. 

— Aveţi şi un număr de telefon? 

I-l spuse. Câteva clipe mai târziu, sergentul vorbea cu 
directoarea, doamna  Saraskiene.  Sigitei îi  apăru 
numaidecât în faţa ochilor chipul directoarei, o femeie bine 
făcută. Imbrăcată întotdeauna ireproşabil, cu sacou şi 
fustă asortată, ciorapi de damă şi pantofi uşori cu toc mic, 
de parcă s-ar fi pregătit să meargă la o şedinţă de consiliu 
din cine ştie ce companie. Avea în jur de cincizeci de ani, 
părul scurt şi castaniu şi un aer firesc de autoritate, ce 
potolea instantaneu până şi cele mai furtunoase jocuri 
dintre copii când intra pe uşa clasei. Sigitei îi era puţin 
frică de ea. 

Guzas îi explică de ce o sunase; un copil, Mikas 
Ramoska, fusese dat dispărut. O femeie implicată în 
problemă e posibil să-l fi acostat pe băiat în curtea 
grădiniţei. Era oare cu putinţă ca vreunul dintre membrii 
personalului s-o fi văzut vorbind cu copiii sau urmărindu-i? 

— Ciocolata, zise Sigita. Nu uitaţi de ciocolată. 

Sergentul dădu absent din cap, ascultând răspunsul 
doamnei Saraskiene. 

Apoi îi adresă o întrebare directă, de parcă Sigita nici n- 
ar fi fost lângă el. 

— Ce părere aveţi despre mama lui Mikas Ramoska? 

Sigita simţi cum îi ard obrajii. Cât tupeu! Oare ce-o fi 
crezând doamna Saraskiene?! 

— Mulţumesc. Aş vrea să stau de vorbă şi cu 
supraveghetoarea de care-mi spuneţi. Puteţi, vă rog, să-i 
comunicaţi să mă sune cât mai repede pe numărul ăsta? 


e 78 œ 


Vă mulţumesc foarte mult pentru ajutor. 

Şi-apoi închise. 

— Se pare că cineva din personal chiar a remarcat-o pe 
femeia blondă de care vorbiţi şi a atenţionat-o să nu le dea 
dulciuri copiilor. Dar nu l-a acostat numai pe Mikas. 

— Aşa o fi, dar el e singurul care a dispărut! 

— Într-adevăr. 

N-avea de gând să-l întrebe. Nu voia să-l întrebe. Dar nu 
rezistă: 

— Ce-a spus despre mine? 

Buza superioară a bărbatului se arcui în cel mai firav 
zâmbet cu putinţă, primul semn de umanitate pe care-l 
remarcă la el. 

— Că sunteţi o mamă bună şi responsabilă. Că vă 
numărați printre plătitori. Şi că vă apreciază loialitatea. 

Nu se referise la plata vreunei taxe pentru serviciile de 
bază, ci la un program facultativ iniţiat de grădiniţă şi 
susţinut de părinţi, care depuneau în fiecare lună o 
anumită sumă de bani într-un cont deschis special pentru 
asta. Banii erau folosiţi pentru îmbunătăţiri şi servicii de 
întreţinere, dar şi pentru activităţi culturale destinate 
copiilor - care nu erau finanţate din bugetul local. Ii fusese 
greu, mai ales în anul de după ce-şi cumpărase 
apartamentul, dar pentru Sigita conta mult să se numere 
printre „plătitori”. 

— Ei bine, acum mă credeţi? 

Sergentul stătu puţin pe gânduri. Clic, clic, făcu pixul lui 
nenorocit. 

— Declaraţia dumneavoastră se leagă în anumite 
puncte, zise el, oarecum dezinteresat. 

— Atunci, vă rog, faceţi ceva! 

Nu putu să-şi mai înăbuşe disperarea. 

— Trebuie să-l găsiţi! 

Clic, clic, clic! 

— Bun, v-am notat declaraţia şi o să lansăm, desigur, un 
anunţ pentru căutarea lui Mikas, zise el. O să-l căutăm. 

La început, Sigita simţi o eliberare imensă văzând că era 
crezută. Işi deschise poşeta şi scoase o poză cu Mikas 


e 79 œ 


dintr-un buzunar transparent. Fotografia fusese făcută la 
serbarea din vară de la grădiniţă, iar Mikas era îmbrăcat 
cu hainele lui cele mai bune, ţinea strâns în mână o 
coroniţă din frunze de stejar şi afişa un zâmbet nesigur pe 
faţă. Refuzase să-şi pună coroniţa pe cap, pentru că nu 
voia să arate ca o fată, îşi aminti ea. 

— Mulţumesc, zise. Poza asta vă e de vreun ajutor? Cam 
aşa arată şi acum. 

O puse pe birou, în faţa lui Guzas, iar el o luă cu un gest 
oarecum ezitant, de parcă n-ar fi fost convins c-o să-l ajute 
prea mult. De-abia atunci înţelese Sigita că era mult prea 
devreme să se simtă eliberată. 

— Doamnă Ramoskiene... e posibil ca bărbatul şi femeia 
care v-au luat băiatul să fie cunoştinţe sau, poate, rude de- 
ale dumneavoastră? 

— Nu, nu... prea cred. Pe femeie n-o ştiu, sunt sigură. 
Dar, recunosc, n-am întrebat-o prea multe pe doamna 
Mazekiene cu privire la bărbatul despre care am crezut că 
e Darius. 

— O să încercăm să aflăm noi semnalmentele de la 
vecina dumneavoastră. Au încercat răpitorii să vă 
contacteze în vreun fel? Să vă ceară vreo răscumpărare 
sau să vă amenințe? Şi vă vine cumva în minte cineva care- 
ar dori să pună presiune pe dumneavoastră, indiferent de 
motiv? 

Sigita clătină tăcută din cap. Singurul lucru care-i trecea 
prin minte era că poate totul avea legătură cu firma Janus 
Construction, cu Dobrovolskij şi alţi clienţi asemenea lui, 
cu cifrele pe care le cunoştea numai ea. Dar de ce? N-avea 
sens. În orice caz, nu-i zisese nimeni nimic. Nu-i ceruseră 
nimic şi nici n-o ameninţaseră. 

Îşi dădu seama că Guzas o privea insistent şi că 
zgomotul pixului încetase. 

— Ce-au de gând cu el? zise ea timid, de-abia îndrăznind 
să dea glas cuvintelor, pentru c-o făceau şi mai conştientă 
de felul în care stăteau lucrurile. De ce răpesc oamenii 
copiii altora? 

— Răpirea unui copil e, de regulă, o chestiune personală 


e 80 - 


- gestul vizând un anumit copil şi având la bază anumite 
motive ce pot avea legătură cu dreptul la custodie sau cu 
ceva ce vor să obţină răpitorii de la părinţi. Dar mai există 
şi un alt gen de răpiri. Aici motivele sunt mai puţin 
personale şi în cazul ăsta... 

Sergentul ezită, iar ea se văzu nevoită să-l îmboldească. 

— În cazul ăsta ce? 

— În cazul ăsta, făptaşul răpeşte, efectiv, un copil. Orice 
copil. 

Nu avu curajul s-o spună pe şleau, însă ea ghici 
numaidecât. Era conştientă că şi copiii erau vânduți la fel 
ca femeile. Un scâncet chinuit şi mut îşi croi drum afară 
din pieptul ei. Esu kaltas, esu kaltas, esu labai kaltas. E 
numai vina mea. Disperată, încercă să stăvilească 
imaginile care-i străfulgerau prin cap. N-avea cum, nu şi-l 
putea închipui pe Mikas pe mâinile unor asemenea indivizi. 
Ar fi distrus-o. 

— Vă rog! Promiteţi-mi c-o să-l căutaţi! se rugă ea, cu 
lacrimile şiroindu-i pe obraji. Vedea încăperea ca în ceaţă 
şi aproape că nu mai putea vorbi. 

— O să ne străduim, zise el. Dar să sperăm că Mikas 
face parte din prima categorie. Pe aceia îi găsim, mai 
devreme sau mai târziu. 

Din nou, n-avu curajul s-o spună cu voce tare, însă ea 
înţelese limpede vorbele nerostite: pe ceilalţi nu-i găseau 
niciodată. 


e 81 œ» 


Nu prea avea timp. 

Fiind o situaţie de urgenţă, Ninei i se părea complet 
inutil să facă o expediţie obişnuită de cumpărături, dar 
diavolul se ascunde, până la urmă, în detalii şi ei îi 
trebuiau cel puţin un tricou, o pereche de pantaloni scurţi 
şi încă una de sandale, potrivite pentru un copil de trei ani, 
ca să se poată ascunde o vreme la loc sigur împreună cu 
băieţelul. 

Examină vitrinele magazinelor de pe strada Stationsvej 
şi blestemă în sinea ei puţinele opţiuni pe care le avea. 
Magazinele nu erau deloc numeroase, în plus, multe aveau 
uşile închise şi ferestrele moarte, neluminate. Dar, pe 
măsură ce se apropia de capătul străzii, se iviră mai multe, 
iar două dintre ele, adică mai mult decât suficiente, 
vindeau şi haine pentru copii. Evident, amândouă se voiau 
de lux; unul avea până şi o denumire franţuzească - La 
maison des petites. În vitrină erau expuşi pantalonaşi cu 
bretele în culori vii, în stilul retro al anilor '70. Uitându-se 
mai atent prin geam, Nina ochi un manechin cu haine de 
mărimea potrivită. lar magazinul era încă deschis. l-ar fi 
convenit mai bine un lanţ de magazine precum Kvickly şi 
ar fi fost şi mai ieftin, dar până acum nu dăduse decât 
peste un magazin ce nu comercializa nimic altceva în afară 
de mâncare. Nu mai avea timp. Băiatul pe care-l lăsase pe 
bancheta din spate era asemenea unei mici bombe cu ceas; 
nu era deloc o treabă uşoară să pleci la drum cu un copil 
gălăgios şi, pe deasupra, ţinut ascuns - dacă nu-i lua ceva 
de îmbrăcat, n-avea, practic, nicio şansă de izbândă. Prima 
regulă a supravieţuirii: nu atrage atenţia. 

Coti pe strada Olgasvej şi se strecură cu vechiul Fiat 
într-un spaţiu dintre două maşini mai mari parcate chiar în 
curbă. Se răsuci în scaun şi-l acoperi mai bine pe băiat, 
care părea pe cale să se trezească. Un braţ micuţ zvâcni 
instinctiv şi împinse pătura de lână, dând-o iarăşi la o 
parte de pe faţă. 


q 382 œ» 


_ Nina ieşi din maşină, uitându-se repede de jur împrejur. 
Într-o zi aşa de caldă ca aceea, localnicii se duseseră, 
probabil, la plajă sau ieşiseră la un grătar sau să se plimbe 
prin grădinile răcoroase. Dar încă mai era lume pe stradă. 
Pe trotuarul de pe partea opusă se vedea mergând agale o 
familie de la periferie: tatăl, înalt, purta nişte pantaloni 
scurţi care erau prea scurţi, mama avea un maiou subţire, 
care-i descoperea pielea arsă de soare de pe umeri. Cele 
două fetiţe ale lor ţineau în mână două cornete imense de 
îngheţată, în timp ce părinţii purtau o discuţie aprinsă. 
Puțin mai sus, pe trotuarul pe care se afla şi Nina, un 
domn în vârstă plimba un baset, iar un grup de tineri cu 
plete dăduse colţul dinspre Stationsvej, mergând în 
direcţia Ninei. 

— Bine, zise ea, aplecându-se dinadins spre bancheta 
din spate, prin portiera deschisă. Îţi aduc o îngheţată şi 
gata, să fie clar! Nu mai faci nazuri! 

Făcu o pauză de efect, uitându-se pe furiş la omul care- 
şi plimba câinele şi care putea, de-acum, s-o audă foarte 
clar; însă mergea exasperant de încet. 

— Mami se-ntoarce într-o clipită. 

Incuie repede maşina şi porni cu pas hotărât spre 
Stationsvej. Tinerii nu păreau s-o fi observat, şi nici micul 
spectacol pe care-l dăduse. Se traseră din drum numai atât 
cât să-i facă loc să treacă. Nina înaintă neabătută. In spate 
auzi frânturi din discuţiile lor şi mesajele la care scriau cu 
sârg. Perfect, îşi zise ea. Sunt mult prea absorbiți de-ale 
lor, n-am de ce să-mi fac griji. 


——OOO—— 


Cei de la firma La maison des petites considerau 
pesemne că fiecare părinte voia să-şi îmbrace odrasla în 
aşa fel încât să devină o mică replică a copiilor care 
fuseseră ei înşişi în anii '70. Culorile hainelor erau 
stridente, materialele, preponderent din pânză şi din 
bumbac organic, pentru a nu-i expune pe cei mici la 
substanţe nocive. Intenţiile erau dintre cele mai bune, dar 
Nina se înfioră gândindu-se la pagubele pe care avea să le 


e 383» 


sufere contul ei bancar. 

O tânără mamă parfumată discret, cu părul fixat pe 
spate cu ajutorul unei perechi de ochelari negri, în vogă, 
pe care-i ţinea pe cap, trecu uşor pe lângă ea, ţinându-şi 
lipit de şold bebeluşul dolofan. Nina îşi reaminti de tricoul 
ei lipicios şi de mirosul deloc plăcut, de transpiraţie şi, 
probabil, de frică, pe care-l lăsa în urma ei. Momentan, se 
simţea la fel de comod în complicata poveste urbană ca un 
Saint Bernard într-un apartament cu două camere. 

Scotoci după vreo cinci perechi de chiloţei într-o cutie 
plină cu tot felul de lucruri la reducere, din centrul 
magazinului. Apoi trecu la grămezile de blugi şi de 
tricouri. Pentru câte zile să ia haine? Cât avea să-l ţină 
alături de ea? 

Habar n-avea, dar se gândi să rămână la varianta 
optimistă. O pereche de blugi, una de pantaloni scurţi şi 
două cămăşuţe subţiri de bumbac, cu mânecă lungă... Era 
de-ajuns pe moment. Muşcându-şi buza, Nina ochi rafturile 
cu încălţăminte. O pereche de sandale era mai mult decât 
necesară. Puse lucrurile grămadă pe tejghea şi se strădui 
să se uite cât mai puţin la vânzătoare în timp ce trecea 
dispozitivul de citit peste etichetele cu preţul, şi ele în cutii 
ţipătoare. 

— Face 2400 de coroane, zise tânăra de după tejghea, 
zâmbindu-i cu o politeţe superficială. 

Nina se forţă să-i întoarcă zâmbetul şi, fără să se mai 
codească, tastă codul PIN al cardului de credit şi primi în 
schimb o ditamai plasa albă şi un salut pe măsură. 

Afară, căldura era de nesuportat. Nina se uită la ceas. 
7:02. Plecase de douăsprezece minute de la maşină. Dădu 
colţul dinspre Stationsvej şi, ajungând pe Olgasvej, se uită 
spre Fiat. Totul era normal. Nu se strânseseră spectatori 
îngrijoraţi, nici feţe curioase. Un bătrân într-un tricou larg 
trecu pe lângă maşină fără să-i arunce măcar o privire. 
Probabil că băiatul încă dormea, îşi zise Nina, uşurată. 
Chiar peste drum era un supermarket. Dacă se grăbea, 
poate reuşea să cumpere câte ceva de-ale gurii. Nu-i era 
neapărat foame, dar nu mai mâncase nimic de dimineaţă şi 


e 384» 


ştia că avea să-i chiorăie stomacul în curând. 

Nu dură mult să cumpere o franzelă, o pungă de mere şi 
două sticle de apă. Nu ştia ce altceva să mai ia, însă pe 
când se îndrepta spre ieşire, puse ochii pe o ladă cu 
îngheţată de lângă raionul cu articole de toaletă. Rece, îşi 
zise ea. Dulce. Multe calorii. Exact ce-i trebuia. Luă din 
ladă un cornet de îngheţată şi-l puse în coş, iar apoi aşeză 
produsele pe banda rulantă. Adolescenta plină de coşuri de 
la casă era singura fiinţă umană vie din raza ei vizuală. Din 
cine ştie ce motiv, Nina nu putu să-şi ia ochii de la unghiile 
ei pătrate şi neobişnuit de lungi în timp ce scana 
produsele. 

Nina puse cumpărăturile într-o pungă galbenă şi se 
grăbi să iasă iar în lumina orbitoare a soarelui. Lipsise încă 
şase minute şi-şi dădu seama imediat că optsprezece 
minute erau deja prea mult. Avu sentimentul de-a dreptul 
îngrozitor că timpul, atât de preţios acum, se scursese 
realmente pe nesimţite, aşa că o luă la fugă spre Fiat. 

Maşina era, desigur, acolo unde o lăsase, dar se 
întâmplase ceva. O femeie cu un ţânc în cărucior care-şi 
sugea degetul se postase la câţiva metri de vehicul şi 
scruta agitată strada Olgasvej în sus şi-n jos. Nina simţi un 
gol în stomac, însă izbuti să încetinească pasul atât cât era 
necesar, ca să se potrivească cu rolul ei de mamă uşor 
istovită şi totuşi responsabilă. 

— Maşina asta-i a dumneavoastră? Dar copilul? 

Când dădu cu ochii de Nina, femeia ridică tonul, plină de 
indignare. 

Nina se mulţumi să aprobe din cap. Distanţa până la 
maşină părea să crească la infinit, iar acum, că femeia 
găsise pe cineva asupra căruia să-şi îndrepte indignarea, 
furia ei creştea tot mai mult. De aproape, părea mai 
matură decât de la distanţă, una dintre femeile alea de 
treizeci şi ceva de ani care aveau atâta grijă de aspectul 
lor fizic, încât numai câteva riduri fine la colţul ochilor le 
trădau vârsta, când zâmbeau sau se încruntau. Furia şi 
indignarea îi îngustară ochii şi o îmbătrâniră cu câţiva ani. 
Nu-i stătea bine, se gândi Nina, simțind că i se încordează 


e 385» 


şi ei muşchii. 

Căruciorul era dispus în aşa fel încât bloca întregul 
trotuar, iar femeia stătea cu mâinile în şold, într-o postură 
ce indica siguranţă de sine. 

— Stau aici de aproape douăzeci de minute, aşteptând s- 
apăreţi, proclamă ea, arătând demonstrativ spre ceas. E 
inadmisibil să laşi un copil în maşină atâta vreme! Ca să nu 
mai zic de căldură! Ar putea face un atac de cord. E un 
gest total iresponsabil şi cu-adevărat primejdios. 

Nina se gândi cum să reacționeze. Femeia nu era acolo 
de douăzeci de minute, iar Nina avusese grijă să lase 
maşina la umbra unui castan mare de pe stradă şi 
geamurile uşor întredeschise. Nu exista pericolul ca 
băiatul să facă un atac de cord într-un timp aşa de scurt, 
iar Nina ştia asta mai bine ca oricine. Întâlnise cazuri de 
copii care zăcuseră zile întregi la temperaturi mult mai 
mari şi-n condiţii mult mai vitrege şi rezistaseră îndeajuns 
încât să nu moară de subnutriţie. Mama indignată era, mai 
mult ca sigur, una dintre tâmpitele care făceau exces de 
zel şi se bucurau să le demonstreze celorlalţi ce grijulii 
erau ele cu copiii lor. Dar asta n-o ajuta cu nimic pe Nina. 
Obiectivul ei principal era să plece înainte să atragă şi mai 
mult atenţia asupra sa şi a copilului. Işi lăsă privirea în 
pământ şi afişă forţat un zâmbet spăsit. 

— l-am promis că-i iau o îngheţată şi era coadă la casă, 
zise ea încercând să treacă pe lângă căruciorul aşezat 
ostentativ în drum. 

— Aşa deci! Şi bănuiesc c-a fost coadă şi la Maison des 
petites, nu? contracară femeia, iar Nina trase o înjurătură 
în şoaptă. 

Existenţa pungii mari şi albe de la magazinul cu haine 
era greu de justificat, aşa că se hotări să lase lucrurile aşa. 
Apoi îi întoarse hotărâtă spatele femeii indignate, deschise 
maşina şi când făcu, pe neaşteptate, un pas înapoi, fu cât 
pe ce s-o doboare pe femeie, cu căruciorul ei cu tot. 

Băiatul se ridicase în picioare. 

Avea, în continuare, picioarele învelite în pătură şi se 
uita fix la ea prin geamul întredeschis, cu ochii lui mari şi 


e 86 - 


foarte albaştri. 

Nina se strădui să rămână calmă. Gândurile îi zburau la 
tot felul de posibilităţi şi de planuri. Ar fi trebuit să urce în 
maşină şi să plece? Ori, poate, să-i vorbească băiatului? Şi 
dacă-i răspundea? 

Apoi îşi aminti de îngheţată. 

Işi luă ochii de la privirea înspăimântată şi confuză a 
băiatului, căută prin plasa galbenă şi o scoase afară. Rupse 
ambalajul albastru lucios şi îi întinse cornetul prin geamul 
deschis, de-abia îndrăznind să-l privească iarăşi în ochi. 
Însă n-avu încotro. Întrezări o mânuţă palidă ce se 
îndreptă uşor spre buza geamului, apucând îngheţata. 

— Atju. 

Deşi pe un ton domol, băiatul rosti cuvântul încet şi clar, 
de parcă ar fi încercat să se asigure că e înţeles bine. 

— Nu, se grăbi ea să spună. Nu mai aveau din alea. 
Trebuie să te mulţumeşti cu asta. 

Apoi ocoli maşina cât putu de repede şi se urcă pe 
scaunul şoferului. Vocea indignată n-o slăbi în timp ce 
dădu cu spatele şi întoarse maşina, răzbătând tare şi clar 
prin geamul deschis: 

— Nici măcar n-aveţi scaun pentru copil! ţipă femeia. 
Pur şi simplu, nu înţeleg cum îndrăzniţi să vă numiţi 
mamă. Pur şi simplu, nu... 


e 387 œ» 


Sigita ar mai fi zăbovit la secţia de poliţie, dar Guzas o 
dădu politicos şi hotărât afară. Îi luase numărul de telefon 
şi avea s-o sune el. O sfătui, din nou, să se ducă acasă. 

— Ar fi bine să vă ţină cineva companie. Poate tatăl 
copilului... 

— Lucrează în Germania. N-are cum să vină. 

— Păi, atunci poate apelaţi la o rudă. Sau la un prieten. 

Sigita dădu mecanic din cap, de parc-ar fi avut şi rude, şi 
prieteni. Nu voia să-i spună că nu avea, de fapt, pe nimeni. 
Îi era ruşine, ca atunci când ai o boală stânjenitoare. 

Durerea de cap i se înteţise atât de mult, că zăbovea ca 
un cerc negru la marginea câmpului ei vizual; senzaţia de 
greață i se intensifică din nou. Ar fi trebuit să mănânce sau 
măcar să bea o gură de ceva, după cum îi spusese 
bătrânul: Trebuie să vă hidrataţi bine pe căldura asta. işi 
luă un suc de portocale la preţ pentru turişti de la un 
bărbat care vindea dulciuri, vederi şi bijuterii de 
chihlimbar într-o rulotă verde-aprins. Sucul era călduţ şi 
nu avea tocmai un gust plăcut, iar acidul citric o arse pe 
gât în jos. 

Or să-l găsească, îşi zise ea în şoaptă. Or să-l găsească 
şi-o să fie bine. 

Nu era convinsă de ceea ce spunea. Nu se considera o 
persoană cu o imaginaţie foarte bogată. Se pricepea mai 
bine să-şi amintească fapte şi cifre decât să-şi închipuie 
locuri în care nu pusese piciorul sau oameni pe care nu-i 
văzuse. Nu citea multe romane şi nu se uita decât la 
filmele de la TV. A 

Dar în momentul acela şi-l imagină pe Mikas. Într-o 
maşină, ascuns sub o carpetă. Zvârcolindu-se şi plângând, 
în timp ce străinii îl apăsau pe cap. Strigând-o pe mama lui 
fără să primească niciun răspuns. 

Ce-i făcuseră? Şi de ce-l răpiseră? 

Îi tremurau picioarele. Se aşeză pe lespezile mari de 
piatră ce duceau spre râu. Cu câţiva ani în urmă, primăria 


e 388 œ» 


amplasase bănci acolo, dar acestea atrăseseră ca un 
magnet drogaţii şi vagabonzii, aşa c-au fost scoase, iar din 
beton se ridicau acum asemenea unor fire ţepoase de păr 
numai suporturile din fier galvanizat. Dincolo de ele, râul 
Neris înainta domol în albia lui de ciment, cenuşiu, 
împuţinat şi blând, prin comparaţie cu cât de sălbatic era 


în timpul iernii. 


În prima vară petrecută cu Darius, râul fusese locul lor 
de taină. Dar o luai de-a lungul malului şi te îndepărtai 
suficient de pod, cărăruia pavată se deschidea către o 
potecă noroioasă prin jungla de stufăriş. Insectele, țânțari 
şi muşte mici şi negre, bâzâiau şi zumzăiau, dar nu erau 
nici picior de om, niciun ochi curios şi nicio gură 
cârtitoare, adică o adevărată raritate în Taurage. Puteau 
până şi să facă baie. Împreună. 

Nu mai cunoscuse pe nimeni ca el. Ceilalţi băieţi erau 
proşti - se hlizeau şi făceau desene grosolane cu penisuri 
pe manuale. Fratele mai mare al Mildei o ciupise o dată pe 
Sigita de sfârcul stâng şi dăduse s-o pupe; era, de fapt, la 
fel de rău ca Milda, numai că într-un mod puţin diferit. 

Darius era cu totul altfel. Părea foarte relaxat şi 
dezinvolt şi era mult mai matur decât ceilalţi. li spusese 
că-l botezaseră după pilotul erou Steponas Darius; la fel ca 
strada principală din Taurage: Darius ir Gireno gatve. Avea 
sens, îşi zisese ea. Pentru că nu-i era greu să şi-l închipuie 
pe Darius ajungând un om mare într-o bună zi. 

La început, când a încercat să-i dea bluza jos, s-a crispat 
toată. Iar el s-a oprit şi şi-a lăsat mâinile să-i alunece în jos, 
pe mijlocul ei. 

— Ce mică eşti, îi zisese. Aproape că pot să te cuprind cu 
mâinile. 

A trecut-o un fior intens, şi nu de la frig. Mâinile lui s-au 
plimbat în sus, pe sub bluză, şi i-au atins sânii foarte, 
foarte blând. Şi-a îndreptat chipul spre soare. Nu face asta, 
a auzit în minte vocea bunicii Julija, o să orbeşti. Dar se 
lăsă pentru câteva clipe orbită de razele soarelui, înainte 


q 89 œ» 


să închidă ochii. Mâinile i se încleştară pe cămaşa ce 
îmbrăca spatele lui Darius, iar limba lui o atinse pe a ei, 
apoi îi trecu peste buze şi se cuibări adânc între ele. Îşi 
luase gândul de la bluză, acum se concentra asupra fustei 
şi a chiloţilor. Ea s-a poticnit şi s-a dezechilibrat, însă el nu 
s-a grăbit s-o ţină, ci a căzut odată cu ea, cu un zgomot 
surd, în apa nămoloasă şi caldă a râului. Trupul lui a 
apăsat-o cu putere, împiedicând-o să se mişte sau să 
vorbească, iar el i-a luat tăcerea ca pe o aprobare. 

— Doamne, ce frumoasă eşti, îi şoptise, desfăcându-i 
coapsele cu mâini lacome. 

Ar fi putut să-l oprească. Dar o voia şi ea. Trupul ei o 
voia. Până şi mintea o voia, în felul său. Voia să ştie cum e 
să păcătuieşti. Şi-i convenea că nu trebuia să facă mai 
nimic, în afară de-a sta acolo jos şi de a-l lăsa în ea. Era 
pregătită pentru durere; printre chicote, fetele şuşotiseră 
în baie, la şcoală, că prima dată e greu, că doare. 

Dar pe ea n-o duru. Era aproape prea uşor, prea firesc 
să stea aşa lângă el, împinsă în nămolul moale şi cald de 
greutatea trupului său, să-l simtă mişcându-i-se între 
picioare şi înăuntru, ca un oaspete bine-venit care i-ar fi 
putut rămâne alături mult mai mult decât scurtul moment 
pe care i-l acordase. 

Darius se cabră deasupra ei şi apoi ieşi. Zăcu aşa un 
timp, fără vlagă, şi ascultară amândoi zumzetul insectelor, 
ce se făcu iarăşi auzit, zgomotul trenului ce trecea pe 
podul din depărtare şi foşnetul stufului legănat de vânt. O 
libelulă de un albastru orbitor plană peste umărul lui, iar 
apoi se făcu nevăzută. 

Asta-i tot? îşi zisese Sigita. Doar atât? 

Darius se rostogoli de pe ea. Nu-şi dăduse hainele jos; 
avea numai şliţul deschis. Ea, pe de altă parte, realiză 
numaidecât cât de indecent arăta, cu chiloţii atârnându-i 
de gleznă şi cu fusta ridicată, de i se vedea tot pelvisul. 
Darius reuşise cumva să-i dea şi bluza şi sutienul la o 
parte, ca s-ajungă la sâni, numai că ea n-avusese când să 
remarce, pentru că se întâmplau prea multe deodată. Îşi 
trase degrabă fusta la loc şi vru să-şi aranjeze şi bluza. 


e 90 œ» 


Numai că atunci el făcu ceva ce n-ar fi făcut niciun alt 
băiat. Ceva ce doar el ştia să facă. O împinse uşor înapoi în 
nămol. O sărută - un sărut umed, apăsat şi aşa de prelung, 
că aproape o lăsă fără suflare. lar apoi o atinse, înăuntru şi 
afară, iar ea gemu luată prin surprindere. 

— Darius... 

— Sst, zise el. Stai. 

Nu-şi folosi decât mâinile şi gura. Şi-o tinu aşa până 
dispărură lumina şi sunetele din jur. Până o făcu să se 
înfioare din cap până-n picioare. Până când ceva sălbatic şi 
necunoscut zvâcni înăuntrul ei, iar şi iar, şi înţelese 
limpede că nu mai era virgină şi că n-avea să mai fie 
nicicând. 

Nu simţi nicio vină pe moment şi nu se gândi nici la 
ruşine, la păcat sau la consecinţe. Toate astea veniră mai 
târziu. 


e 91 œ» 


Asfinţitul de august începu să coboare peste golf când 
Nina coti de pe strada principală a fostului sat de pescari 
şi-şi continuă traseul pe drumul pavat numai din loc în loc, 
ce ducea spre parcarea aproape goală de lângă casa de 
ţară. În zilele acelea, Tisvildeleje era populat mai ales de 
navetişti şi de turişti, şi cum vacanţa de vară se încheiase, 
majoritatea vizitatorilor plecaseră. În faţa celor mai mari şi 
mai luxoase case se mai zăreau câteva maşini cu număr de 
înmatriculare german, iar câţiva copii încercau să lovească 
cu paleta o minge suspendată de un stâlp ce se zgâlţâia 
ameninţător la fiecare izbândă a lor. În rest, peluzele erau 
pustii şi arse de razele soarelui încă fierbinte, de sfârşit de 
vară. Cu un an în urmă plouase şi fusese urât, dar în vara 
aceea cerul rămăsese senin încă din mai, iar până acum 
frunzele, tufele şi iarba îşi pierduseră de mult orice notă 
de luxurianţă, formând un peisaj uscat, colorat în galben 
ars şi verde prăfuit. Nina se uită la ceas. Fix 8:20. 

Parcă pe alee, lângă cutia poştală, în spatele unui VW 
Golf ce avea un mesaj pe geamul din spate. M-Tech, scria. 
Soluţii eficiente. Să fi fost al lui Karin? Nu părea genul ei 
de maşină, dar Nina nu mai văzu nimic în jur, cu atât mai 
puţin un alt vehicul. Cercetă drumul lung şi şerpuitor. 
Căsuţa părea destul de veche; era zugrăvită într-o nuanţă 
închisă de roşu, cu rame albe şi geamuri mici şi romantice, 
datând de dinainte de epoca termopanelor. Era o oarecare 
distanţă între ea şi casa vecină - ultima înainte de pădure, 
exact cum îi zisese Karin. 

Nina înghesui cheile şi mobilul în buzunarele de la blugi 
şi cobori din maşină. Băiatul o privea pe furiş, cu pleoapele 
pe jumătate închise. Deschise portiera din spate şi-i atinse 
uşor încheietura. Avea pielea mai caldă, însă nu avea 
febră, constată ea, cu obişnuinţa unui profesionist. N-avea 
nicio îndoială că băiatul era pe deplin conştient, deşi zăcea 
nemișcat, cu pătura uşor murdară înfăşurată în jurul 
picioarelor. 


e 92 œ 


Vrea să dispară, se gândi Nina. Ca iepuraşul pe care îl 
găsise pe când era copilă în grădina din spatele casei, 
unde încercase, disperat, să se ascundă. Il luase în braţe, 
iar el nu se zbătuse deloc. I se ghemuise în palmă, pufos şi 
uşor ca un fulg. În neştiinţa ei de la şase ani, cât avea pe- 
atunci, se gândise c-o plăcea. Dar când îl aşezase pe pat, 
avea aceeaşi privire distantă ca a băiatului de pe bancheta 
din spate, iar seara îl găsise moale şi fără de viaţă în cutia 
de pantofi pe care i-o pregătise special. 

Oare asta avea de gând şi băiatul? 

Nina se cutremură, şi nu neapărat pentru că se făcuse 
mai răcoare afară. Nu putea să-l lase pe băiat în maşină, 
îşi zise. Era treaz şi, deşi nu şi-o mai amintea de când 
fuseseră la Adam, era mai bine să-l ia cu ea decât să-l lase 
încuiat în maşină, mai ales că avea să se lase întunericul, 
iar el n-o să înţeleagă nici unde şi nici de ce se află acolo. 

Nu se mişcase deloc, dar când se aplecă înspre el, se 
dădu numaidecât înapoi, iar pătura alunecă şi căzu pe jos. 

Nina ezită. 

Nu voia să-l sperie. Nu-i plăcea că o privea ca şi cum ar 
fi fost un monstru doar un pic diferit de individul din gară, 
dar habar n-avea cum să-i câştige încrederea. 

— Ce naiba ti-au făcut? şopti ea, lăsându-se pe vine şi 
încercând să-l privească în ochi. De unde eşti tu, dragul 
meu? 

Băiatul nu zise nimic, ci se ghemui mai strâns la capătul 
opus al banchetei, cât mai departe de ea. Nina văzu o pată 
întunecată în locul unde fusese pătura; băiatul mirosea 
neplăcut, a sudoare şi a urină. Simţi un val de blândeţe, la 
fel ca pe vremea când stăteau în apartamentul din 
Østerbro şi se întâmpla ca Anton sau Ida să facă 
temperatură sau să vomite. Le aducea gheaţă, suc de 
fructe de pădure şi o cârpă umedă; dorinţa de a fi bună cu 
ei şi de a-i ajuta să se însănătoşească era atât de 
copleşitoare, că-i umplea întreaga fiinţă. Ce simplu era, pe 
atunci, să fii o mamă bună, îşi zise ea. Cu timpul, lucrurile 
deveniseră mai complicate. 

Arătă înspre casă, apoi îşi împreună mâinile asemenea 


e 93 œ 


unei statui ce se roagă şi-şi aşeză obrazul pe ele, ca şi cum 
ar fi dormit. 

— Mai întâi, trebuie să facem rost de ceva de mâncare, 
zise ea, încercând să zâmbească. Şi apoi o să găsim un pat 
pentru tine, să dormi. lar dup-aia, mai vedem noi. 

Băiatul nu scoase niciun sunet, dar trebuie să-l fi 
îmbunat puţin, pentru că-l văzu destinzându-se şi 
apropiindu-se cu câţiva centimetri de ea. 

— Bravo, îi spuse. 

Îşi aminti de un articol pe care-l citise cu câţiva ani în 
urmă, cu privire la capacitatea copiilor de a supravieţui 
chiar şi în cele mai ostile medii. Se spunea în el că erau 
asemenea unor mici proiectile create să detecteze căldura, 
orientându-se înspre cea mai apropiată sursă de căldură. 
Dacă îşi pierdea mama, copilul se îndrepta către tată. Dacă 
dispărea şi acesta, cel mic se orienta către următorul cel 
mai apropiat adult şi tot aşa, căutând orice om mare 
capabil să-i asigure supraviețuirea şi poate chiar să-l 
iubească. 

Nina îi arătă hainele pe care i le cumpărase şi când 
începu să îl îmbrace, o ajută. Ridică, ascultător, braţele, ca 
să-i tragă pe ele noul tricou, şi-şi strecură capul prin 
deschizătura de la gât. Apoi Nina îi dădu o pereche nouă 
de chiloţi. Era de-ajuns, deşi brusc arăta deja ca un copil 
normal de trei ani. O lăsă să-l ia în braţe şi să-l scoată din 
maşină. Nina constată iarăşi diferenţa de greutate dintre 
el şi Anton. 

Acum, că era treaz, nu s-a mai lăsat purtat pe umăr. Se 
sprijini timid de şoldul ei stâng, în timp ce Nina mergea pe 
drumul pietruit ce ducea spre verandă. 

— Hei, micuţule, murmură Nina, pe un ton drăgăstos. N- 
are de ce să-ţi mai fie frică. 

Îi simţi numaidecât respiraţia caldă, mirosind a frică şi a 
vomă. 

Pe verandă erau orânduite ghivece mari, cu plante verzi 
şi panseluţe; părea să le meargă bine, contrastând cu 
uscăciunea din restul grădinii. Prin uşa întredeschisă se 
zărea o pereche de galoşi galbeni, aşezată alături de o 


e 94 œ» 


cuşcă mică pentru animale de companie. Nina îşi aminti că 
la o petrecere de Crăciun, când se lăsase cu beţie, Karin îi 
zisese ceva de un pisoi. Îl striga Pisoiaş. Pentru respectiva 
prezenţă masculină optase în momentul în care se 
hotărâse să nu-şi mai aştepte alesul şi cei 2,1 copii pe care, 
statistic vorbind, ar fi trebuit să-i facă. 

Nina nu zări nici urmă de Karin şi nici de pisoiaş. 

Ridică mâna liberă, ca să bată la uşă; dar uşa se mişcă 
imediat ce-o atinse, deschizându-se larg după primul 
ciocănit. Nestingherită, Nina păşi în holul uşor întunecat. 
Casa mirosea a curat, a citrice şi oţet, iar pantofii şi 
cizmele lui Karin erau aşezate ordonat lângă uşa de la 
bucătărie, deschisă pe jumătate. 

Liniştea din jur era apăsătoare. 

— Karin? 

Nina călcă pe ceva moale, care cedă sub talpa ei, 
scoțând un trosnet uşor. Uimită, făcu un pas în spate şi se 
sprijini de perete. 

— Karin? strigă din nou, de data aceasta fără să mai 
aştepte vreun răspuns. 

Înaintă puţin, pipăind spaţiul de lângă uşă cu mâna până 
dădu de un întrerupător din plastic. Lumina care se 
aprinse imediat ce-l apăsă dădu la iveală, pe podea, un 
sendviş mâncat pe jumătate. Era încă parţial înfăşurat în 
ambalaj şi văzu că fusese cumpărat de la un magazin 
Kvickly. 

Nina simţi un junghi puternic şi ascuţit în stomac. Poate 
că pisoiaşul dăduse iama pe furiş în punga cu alimente şi 
târâse captura până-n hol. Şi totuşi, în casă era mult prea 
linişte, având în vedere cât de afectată şi disperată fusese 
Karin în urmă cu numai nouăzeci de minute, când vorbise 
cu ea la telefon. Îl lăsă pe băiat jos din braţe şi rămase 
nehotărâtă în prag. 

— Aşteaptă-mă aici, şopti, arătând spre podea. Să nu te 
mişti! 

Băiatul nu-i răspunse, doar se uită la ea cu ochi serioşi. 
Privirea i se înnegurase; simţise teamă din capul locului, 
iar ezitarea ei nu era deloc de ajutor. Nina trebuia să ia 


e 95 - 


măsuri numaidecât. 

— Karin! 

Străbătu repede bucătăria şi apoi sufrageria înghesuită. 
Karin aprinsese o veioză mică şi verde deasupra canapelei. 
Televizorul era pornit, dar fără sunet. Ştirile de pe TV2. 
Nina recunoscu banda roşie din josul ecranului şi ţinuta 
îngrijită a prezentatorului. 

Se îndreptă cu paşi mari spre o fereastră care dădea 
spre grădina din cealaltă parte a casei. Nu văzu mare 
lucru, doar pinii înalţi de pe plantaţia din spatele căsuţei şi 
o peluză neîngrijită, plină de frunze şi de conuri de pin. 
Nina băgă mâna în buzunar după mobil, formă iar ultimul 
număr apelat şi aşteptă să sune. Auzi numaidecât un ţârâit 
venind de la un telefon aflat pe undeva prin casă. Sunetul 
părea să vină din spatele unei uşi închise, care ducea, 
probabil, în dormitor şi, deşi distanţa până acolo nu era 
foarte mare, se auzea ciudat, înăbuşit, de parcă cineva ar 
scăpat telefonul într-o găleată. Aruncă o privire rapidă 
către uşa de la bucătărie, asigurându-se că silueta mică şi 
dreaptă a băiatului rămăsese pe loc. Apoi se uită iarăşi la 
telefon. 8:28. 

Cifrele de pe ecranul albastru-deschis avură un efect 
calmant asupra ei. Puse mobilul la loc, în buzunar şi 
împinse uşa de la dormitor. 

Karin era ghemuită pe pat, cu fruntea lipită de genunchi, 
de parcă ar fi practicat cine ştie ce exerciţii avansate de 
yoga. Dar imediat ce imaginea i se formă pe retină, Nina 
înţelese limpede. 

Era moartă. 

Morţii aveau ceva ciudat. Lucruri mărunte care, luate 
individual, păreau nesemnificative, dar care, luate 
împreună, deveneau pline de sens, astfel că Nina n-a avut 
nicio îndoială când a văzut-o. Încheietura uşor ieşită în 
afară. Piciorul aşezat puţin altfel decât în mod normal şi 
capul odihnindu-se mult prea apăsat pe saltea. 

Primul ei instinct fu să fugă. Se forţă să se apropie de 
pat, cu simţurile asaltate de noi detalii. Părul blond al lui 
Karin era răspândit în jurul capului ca un nimb blond cu 


e 96 - 


nuanţe de roşu şi maro-închis. Cearşaful de dedesubt era 
îmbibat cu sânge, iar când Nina îi întoarse cu atenţie 
partea superioară a corpului, gura lui Karin se deschise şi 
peste buza inferioară se prelinse vomă amestecată cu 
sânge, coborând apoi spre bărbie, în faldurile moi ale 
gâtului. Avea doi dinţi lipsă şi vânătăi roşii şi violet pe faţă 
şi pe gât. Se părea că sângera abundent de undeva de 
deasupra liniei părului, în dreptul tâmplei stângi, iar când 
Nina palpă cu prudenţă locul, craniul, prea moale şi plat, 
cedă sub degetele ei. Moartea nu survenise instantaneu, se 
gândi Nina. Karin reuşise să se ghemuiască în pat, ca un 
animal rănit ce părăseşte haita ca să moară în singurătate. 

Cât sânge. 

N-o deranja sângele, îşi reaminti ea, liniştindu-se. N- 
avea nicio problemă cu el, dimpotrivă, fusese una dintre 
cele mai hotărâte studente în timpul Facultăţii de asistentă 
medicală, atunci când trebuia să aibă de-a face cu fluide 
corporale. (Din ziua aceea, cu douăzeci şi trei de ani în 
urmă, devenise foarte bună la asta. Aşa hotărâse, să 
devină bună la asta, şi reuşise.) 

Nina se îndepărtă de pat şi apucă să se-ntoarcă într-o 
parte înainte să vomite în reprize scurte şi dureroase. Nu 
mai mâncase nimic de dimineaţă şi împroşcă duşumeaua 
curată numai cu fiere galben-verzuie şi cu apă închisă la 
culoare. 

Imediat după aceea auzi ţipătul. Un strigăt de teroare, 
sfâşietor şi aprig, ca ţipătul pe care-l auzi în miez de 
noapte, când prinde vulpea un iepure de câmp. 


e 97 œ» 


Sigita şedea pe pietroaiele de lângă râu, aşteptând să-i 
mai treacă durerea de cap şi greaţa, ca să poată porni la 
drum. Mâna sănătoasă era încleştată pe mobil. Aştepta să 
sune. Aştepta să sune şi să audă că Mikas era bine. Măcar 
aşa ar fi ştiut că nu se încadra în cea de-a doua categorie, 
aşa cum o numise Guzas; categoria celor care nu mai erau 
găsiţi niciodată. 

Nu, nici vorbă de una ca asta. Nu te gândi la ce-ar putea 
să-i facă străinii copilaşului tău perfect, nu te gândi la asta 
nici măcar o secundă. Dacă devine realitate? Ar fi distrus- 
o, i-ar fi sfâşiat inima, lăsând-o fără suflu, incapabilă să 
mai facă ceva. [inea strâns telefonul, ca un înotător 
epuizat geamandura. 

Nu sună. În cele din urmă, formă ea numărul. Pe al 
doamnei Mazekiene. 

— Doamnă Mazekiene, bărbatul care l-a luat pe Mikas... 
cum arăta? 

Confuzia bătrânei era evidentă până şi prin telefon. 

— Cum arăta? Păi, era tatăl lui! 

— Nu, doamnă Mazekiene. N-a fost el. Darius e în 
Germania. 

Urmă o tăcere prelungă. 

— Doamnă Mazekiene? 

— Da, mi s-a părut mie că s-a îngrăşat. Părea mai mare 
decât îl ştiam. 

— Cât de mare? 

— Nu ştiu... mare şi înalt, dacă mă gândesc mai bine. Şi 
era tuns cam scurt, aproape chel. Dar aşa se poartă azi, 
nu? 

— Şi-atunci, de ce aţi presupus că era tatăl lui Mikas? 

— Păi, avea o maşină ca a lui. In plus, cine să fi luat 
băiatul dacă nu el? 

Sigita îşi muşcă buza tare, abţinându-se să spună ceva 
ce ar fi regretat. E femeie bătrână, îşi zise ea. N-a făcut-o 
intenţionat. Doar că greşeala ei îi costase aproape 48 de 


e 98 œ» 


ore, iar asta era cam greu de iertat. 

— Ce maşină avea? întrebă, odată ce-şi recăpătă cât de 
cât, controlul. 

— Una gri, răspunse doamna Mazekiene vag. 

— Ce marcă? 

Dar ştiu, imediat ce-i puse întrebarea, că era inutilă. 

— Nu ştiu prea multe despre maşini, zise doamna 
Mazekiene, părând complet  neajutorată. Era una 
obişnuită... ca maşina tatălui lui Mikas. 

Ultima dată când Sigita se întâlnise cu Darius, acesta 
conducea un Suzuki Grand Vitara de culoare gri-închis. 
Aşa că era, probabil, vorba de un SUV gri sau ceva de 
genul ăsta, ori poate de un autoturism combi. Sau o dubă. 
Dacă doamna Mazekiene nu putea deosebi alura suplă a lui 
Darius de chelia unui portar, atunci n-avea niciun rost să 
creadă că putea deosebi o maşină de teren de un Peugeot 
Partner. Nu ajungea nicăieri aşa. 

— Avea un portbagaj deasupra, zise doamna Mazekiene 
pe neaşteptate. Acum mi-am amintit! 

Fiul mai mare al lui Dobrovolskij conducea uneori un 
Porsche Cayenne argintiu. Semăna cu Vitara la fel cum 
seamănă un ponei de Shetland cu un cal de Shire, dar nu-l 
văzuse niciodată cu un portbagaj deasupra capotei sale 
scumpe. Însă fu îndeajuns ca să-l sune pe Algirdas. 

— Bună, zise el. Eşti mai bine? 

Sigita nu-i răspunse, ci în schimb îl întrebă. 

— Cum a fost şedinţa cu Dobrovolskij? 

— Aşa şi-aşa. Nu prea i-a plăcut că nu te-ai prezentat. 

— Dar s-a întâmplat... ceva? 

— Sigita, ce anume vrei să afli? 

Nu ştia ce să-i spună. Nu-i vorbise niciodată prea mult 
lui Algirdas despre viaţa ei personală şi i se părea ciudat s- 
o facă acum. Dar dacă...? Dacă dispariţia lui Mikas avea 
vreo legătură cu jobul ei? 

— A dispărut Mikas. 

Ştia, îşi zise ea în gând, că avea un fiu. Cu un an în 
urmă, de Crăciun, îl dusese pe Mikas la spectacolul de 
pantomimă, când cei de la Janus Construction luaseră 


e 99 œ» 


dintr-odată hotărârea să organizeze ceva special pentru 
copiii angajaţilor. 

— Mikas? Fiul tău? 

— Da, a fost răpit. 

Urmă o pauză stranie. Aproape că auzi clicul emis de 
mecanismele din capul lui Algirdas pe când încerca să-şi 
dea seama dacă situaţia putea să încline cumva în favoarea 
lui. În general, era un angajat destul de agreabil, 
prietenos, relaxat, nici certăreţ, nici tiran. Dar Sigita avea 
câteodată impresia că trata oamenii ca pe nişte 
calculatoare: datoria lor era numai să muncească, nu conta 
ce-aveau în suflet. 

lar acum eu nu mai lucrez, se gândi ea. Şi nu ştie pe 
cine să cheme ca să mă repare. 

— Chestia asta are legătură cu comoţia? întrebă el în 
cele din urmă. 

— Posibil. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Am crezut 
că Mikas e cu Darius, dar m-am înşelat. 

— Păi, şi de ce întrebi de Dobrovolskij? 

— Pavel Dobrovolskij are un Cayenne argintiu. lar pe 
Mikas l-au băgat într-un SUV argintiu. 

Era conştientă că răstălmăcea lucrurile, ca să dea 
suspiciunilor ei mai multă substanţă decât aveau. Dacă 
Dobrovolskij era implicat în asta, Mikas n-avea cum să fie 
în cea de-a doua categorie. Dacă era implicat, existau 
şanse să afle ce voia şi să facă tot posibilul să-l ia pe Mikas 
înapoi. 

— Iartă-mă, Sigita, dar ţi-ai pierdut minţile. De ce ţi-ar 
lua Dobrovolskij băiatul? Plus că, dacă nu mă-nşel, a 
vândut Cayenne-ul. Zicea că e mai uşor să bagi un elefant 
într-o cutie de chibrituri decât să parchezi monstrul ăla la 
periferie, în Vilnius. Ai anunţat poliţia? 

— Da. 

— Atunci lasă-i pe ei să se ocupe de asta. 

— Dar nu mişcă un deget! E numai un individ jalnic care 
se tot joacă cu pixul lui nenorocit! 

— Ce-are a face pixul? 

— Şi zice c-o să-l caute numaidecât pe Mikas, dar cred 


< 100 œ» 


că, în realitate, nu face nimic. Nu-i găseşte nimeni, 
niciodată! Decât pe ăia răpiți din motive personale. 

Îşi dădu seama că era incoerentă. Ştia, de asemenea, că 
nu trebuia să se poarte aşa cu Algirdas, pentru că avea să 
bată în retragere. Se strădui să respire mai liniştit, ca să-şi 
poată susţine cauza în termeni logici. 

— Algirdas, trebuie să ştiu dacă eşti băgat în ceva ce nu 
i-ar conveni lui Dobrovolskij. E vreo plată care nu s-a făcut 
cum trebuie? 

— La dracu', Sigita! Ştii bine că numai tu, cu mintea aia 
autistă a ta, cunoşti totul de-a fir a păr. Eu fac plata doar 
când zici tu. 

În mod normal, şi-ar fi amintit. În mod normal, ar fi ştiut 
până şi dacă lipsea un singur litas. 

— Plus că vorbeşti despre el de parc-ar fi un gangster. Şi 
nu e. 

— Dar îi cunoaşte pe alţii care sunt, zise ea cu 
încăpățânare. 

Pe râul de la baza treptelor plutea un sac negru de 
menaj, umflat de la aerul dinăuntru. Preţ de o clipă 
îngrozitoare, Sigita se gândi doar că era destul de mare 
cât să încapă un copil mort în el. 

— Uite ce e, Sigita. Îmi pare foarte rău că ţi-a dispărut 
băiatul, dar Dobrovolskij n-are nicio treabă. Dumnezeule 
mare, nu-l băga în asta! 

Sigita nu-i răspunse. De-abia avu timp să închidă 
telefonul înainte să i se contracte abdomenul şi să verse 
suc de portocale şi sucuri gastrice calde peste fustă şi 
peste picioarele goale. 


e 101 œ» 


Nina se răsuci exact când umbra băiatului dispăru din 
pragul uşii. Auzi paşii repezi străbătând sufrageria, iar 
apoi un scârţâit de uşă. Pentru o clipă, o fierbinţeală 
insuportabilă îi paraliză picioarele, iar când reuşi, în final, 
să se mişte, gleznele şi genunchii îi tremurau periculos de 
tare. 

Câţiva paşi mari o aduseră în dreptul uşii, iar apoi în 
bucătărie. Afară, prin geamul de deasupra chiuvetei, îi 
văzu capul cu păr blond săltând în întuneric; o luase la 
fugă. Nina porni, şovăielnic, de-a lungul holului şi ajunse 
afară, pe verandă. În aerul umed de afară, faţa şi gâtul 
începură să-i ardă, de la suprasolicitare. 

Pinii negri de pe plantaţia din spatele casei erau 
învăluiţi în ceaţă; îl pierduse pe băiat din vedere, dar 
auzea crengile rupându-se în timp ce acesta îşi croia drum 
printre copaci. Orientându-se după sunet, o luă la fugă cât 
putu ea de repede. 

Ramurile o loveau peste faţă pe când iarba înaltă şi 
uscată de la marginea pădurii forma o barieră foşnitoare şi 
înţepătoare, blocându-i înaintarea. Din fericire, întrezări 
din nou părul deschis la culoare al copilului, ca o nălucă 
printre trunchiurile negre din întunericul tot mai dens. Se 
apropia de el. 

Se feri cum putu mai bine de crengile joase, iar apoi se 
văzu nevoită să cotească în lateral, ca să evite rămăşiţele 
uscate ale unui copac căzut. Glezna dreaptă se opuse, dar 
izbuti să gonească iar. Se repezi la umărul băiatului, însă 
nu reuşi să-l ţină, iar el se împiedică. La a doua încercare, 
izbuti. Îl prinse şi-l apucă bine de braţ, obligându-l să 
rămână locului. 

Fără să-i spună un cuvânt, îl trânti în iarba moale, se 
puse deasupra lui şi-l imobiliză cu braţele. Sub tricoul 
răsucit, care-i dezvelise coastele, inima copilului bătea 
repede şi cu putere, iar Nina îi simţi răsuflarea ca o adiere 
fierbinte pe gât. 


e 102 œ» 


Apoi îl auzi. 

Un zgomot pe care ar fi putut, la fel de bine, să nu-l ia în 
seamă. Un clic slab ce părea să vină de la o uşă închisă cu 
mare grijă, undeva în noaptea de vară. Zgomotul putea să 
fi venit dinspre orice căsuţă de la marginea pădurii, se 
gândi Nina, dându-se mai în spate, la adăpost, şi trăgându- 
l pe băiat alături de ea. Nu mai vedea căsuţa lui Karin, dar 
Fiatul ei roşu, de la capătul aleii, se zărea limpede. 

Alte zgomote. De data asta, de paşi şi un foşnet, de 
parcă s-ar fi mişcat cineva prin iarba înaltă şi uscată. Nina 
şi-l închipui pe individul din gară. Ochii mici şi şterşi, falca 
încleştată, ferocitatea cu care lovise dulapul. 

Oare s-o fi găsit pe Karin şi să-şi fi dezlănţuit furia 
asupra ei? 

Nina se uită la ceas. 

8:36. 

De regulă, ceasul ei era cu 29 de secunde mai în urmă 
decât ora afişată cu mai multă exactitate de mobil. Din 
cine ştie ce motiv, nu corectase acea neconcordanţă. 
Prefera să calculeze singură cât era ceasul de fapt. 

Îl apucă strâns pe băiat în braţe, ţinându-l la piept. 
Corpul lui mic şi cald zvâcnea slab în chip de protest, dar 
nu scotea niciun sunet. Oare să fi înţeles că trebuia să facă 
linişte sau era, pur şi simplu, resemnarea produsă de şoc? 

Ascultă iar, dar foşnetul paşilor, dacă paşi or fi fost, 
încetase. Să sune la poliţie? Scotoci prin buzunarele 
blugilor, prima dată în dreptul, apoi în stângul. 

Nici urmă de telefon. N 

Îl căută iar, deşi ştia că era degeaba. Îi căzuse. Unde şi 
când, habar n-avea. 

Fu cuprinsă de noi valuri de adrenalină. Telefonul era 
singura ei legătură cu lumea - cu Morten, cu reţeaua, cu 
cei de la muncă şi cu poliţia. Rămăsese singură. Doar ea şi 
băiatul. 

Zgomotul unei uşi trântite tulbură liniştea. 

Inima începu să-i bată nebuneşte pe sub tricoul leoarcă 
de transpiraţie. Se clătină pe picioare, ţinând copilul în 
braţe. 


e 103 >» 


Iar apoi o luă la goană. 

Trupul copilului era încordat şi greu de manipulat şi 
Nina simţea surplusul de greutate în glezne şi-n genunchi. 
Îmbătrânea, îşi zise, era prea bătrână să fugă cu un copil 
în braţe. 

Câteva clipe mai târziu, ajunse la Fiat şi deschise brusc 
uşa din faţă, de la şofer. Aruncă o privire spre căsuţă prin 
frunzişul mestecenilor ce flancau drumul. Nu zări nici 
urmă de prezenţă umană şi, pentru un moment, se îndoi de 
simţurile sale. Oare să fi auzit cu-adevărat zgomot de paşi? 
Ori o fi fost doar vântul foşnind prin iarbă? Sau poate 
pisoiaşul? Telefonul. Să se-ntoarcă să-l caute? Avea curaj 
să facă asta? Simţi o nevoie iraţională de a proteja trupul 
nemişcat şi fără de viaţă din căsuţă, să-l ferească de... 

De ce? Era prea târziu. Pentru Karin, totul era prea 
târziu. Nina trebuia să se gândească, de-acum, la băiat şi 
la ea însăşi. Şi totuşi, ezită, cu copilul în poală, privind 
printre frunzele uscate şi pline de praf. Apoi înlemni. În 
bucătărie fusese aprinsă lumina şi văzu pe cineva umblând 
de colo-colo. Silueta neagră păru să devină din ce în ce mai 
mare, apropiindu-se de fereastră, iar Nina întrezări 
conturul slab al unui chip. 

Practic, îl azvârli pe băiat pe bancheta din spate. Vâri 
cheia în contact cu o grabă vecină cu nebunia, iar când 
porni motorul, dădu la întâmplare cu spatele pe alee, 
înclinându-se dintr-o parte a drumului către cealaltă. Iarba 
înaltă zgârie tabla maşinii, iar la un moment dat o piatră 
sau o rădăcină lovi în şasiu. Căsuţele din jur aveau, toate, 
ferestrele negre, neluminate, iar potecile ce duceau spre 
ele erau pustii. N-ar fi avut cine s-o ajute. O ploaie de 
pietriş izbi parbrizul când reuşi, în sfârşit, să întoarcă 
maşina şi să înainteze, cu o viteză mult prea mare, pe 
şoseaua pavată ici şi colo, ducând spre mare. Abia atunci 
îşi dădu seama că uitase să aprindă farurile. 

Uitase, iar băiatul începuse să ţipe atât de tare că, dacă 
l-ar fi auzit cineva, ar fi crezut că vrea să-l omoare. 

Nina trase adânc aer până-n stomac, încetini o clipă şi 
aprinse farurile printr-un clic sec. Ţipetele băiatului se 


e 104 - 


domoliră, transformându-se în suspine, însă se ghemuise 
pe jos, cu mâinile încleştate pe cap. Iar dintr-odată, printre 
suspinele şi murmurele lui, se auziră limpede câteva 
cuvinte: 

— Mama. Noriu pas Mama! 

Slavă Domnului, îşi zise Nina. Are o mamă, undeva. 


<e 105 - 


Jan se hotărâse să rămână peste noapte în apartamentul 
central al companiei din Laksegade. Şi asta mai ales ca s-o 
evite pe Anne. Sigur se prinsese, graţie radarului ei 
neobişnuit, că ceva nu mergea potrivit planului, aşa că 
trebuia să stea puţin departe de ea, căci altfel şi-ar fi dat 
seama cât de haotic era totul. Plus că, fără Anne prin 
preajmă, îi era cu mult mai uşor lămurească lucrurile cu 
Karin. 

Îşi luase ceva frugal de mâncare de la Magasin şi-l 
pusese la încălzit în cuptorul cu microunde din chicinetă. 
Trădarea lui Karin îi lăsa în continuare un gust amar. Cum 
putuse să se-nşele atât de rău? Se părea însă că era mult 
mai puţin loială şi mult mai mercantilă decât îşi imaginase 
el. Acasă, în apartamentul ei de deasupra garajului, găsise 
numai două lucruri demne de atenţie: servieta goală şi un 
bileţel pe care scria, cu litere îngroşate: „IMI DAU 
DEMISIA”! 

Deci asta însemna recunoştinţă! În mod normal, Jan 
aprecia mai bine de cine să stea departe şi în cine să aibă 
încredere. lar Karin ştia care-i miza. Jan nu reuşea nici 
măcar acum să scape de sentimentul că era o neînțelegere 
la mijloc. Că odată ce va vorbi cu ea, o să se lămurească 
tot. 

Dar lituanianul nu sunase, ceea ce însemna că nu 
dăduse de ea. Jan simţi că i se strânge stomacul, gândindu- 
se la ce-avea să se-ntâmple cu el şi cu viaţa lui. Şansele ca 
lucrurile să reintre în normal se diminuau cu fiecare oră ce 
trecea. Nu avea chiar tot timpul din lume - oare ea nu 
înţelegea asta? 

Îşi făcu o ceaşcă de cafea şi-ncercă să se uite la ştiri, dar 
nu reuşi să se concentreze. Să meargă, mai bine, să facă o 
tură de alergat prin Kogens Have? Dar n-avea treningul şi 
adidaşii cu el şi, chit că Magasin avea un raion de bărbaţi 
chiar după colţ, nu-l tenta să iasă iarăşi la cumpărături. Işi 
luase deja o cămaşă şi o pereche de chiloţi pentru mâine, 


e 106 œ» 


aşa cum făcea întotdeauna când muncea până târziu şi n- 
avea niciun rost să se mai ducă acasă. 

Prin comparaţie cu casa, apartamentul era înghesuit ca 
un sicriu, dar avea ceva ce-i plăcea. Secretara lui, 
Marianne, se îngrijise de reamenajare şi-i adăugase o notă 
care-l făcea să se simtă bine. Era un fel de versiune 
luxoasă a unei camere de cămin. Fotolii vechi acoperite cu 
pături de culoare deschisă. Veioze retro pe care Marianne 
le găsise în târgurile cu vechituri. Şapte farfurii diferite, la 
fel cum erau ceştile de cafea. Secretarei îi plăcea să se 
ocupe de treburi dintr-astea. 

— Trebuie să-l personalizăm cumva, îi zisese ea. Altfel, 
ai putea, la fel de bine, să stai şi la hotel. 

Poate că locul îi amintea de apartamentul mic pe care-l 
împărţise cu prietenul lui din vremea studenţiei, Kristian, 
când lumea o apucase pe-un făgaş nou şi visau amândoi să 
facă milioane din IT. Se întrebă, în treacăt, ce-o fi făcând 
Kristian. Din câte ştia, numai el, Jan, reuşise să-şi 
împlinească visul de a deveni milionar. 

Ce zi nenorocită! Se întinse şi simţi un junghi în dreptul 
cicatricii de la operaţie, de deasupra şoldului. Se scărpina 
din instinct. Ce dracu' făcea lituanianul ăla? Şi ce dracu' 
era-n capul lui Karin? 

Dintr-odată, interfonul de la uşă bâzâi agresiv. Jan puse 
ceaşca pe tăblie şi merse să răspundă. 

— Da. 

— Sunt Inger. 

Îi luă o clipă să-şi aducă aminte cine era Inger. Soacră- 
sa. 

— Inger, zise el, încercând să pară voios. Intră! 

Era slabă şi blondă ca Anne; semănau izbitor. Purta una 
dintre rochiile ei africane stridente, iar braţele sale 
dezgolite şi bronzate etalau patru-cinci brățări de abanos. 
Inger era neîntrecută la felul în care-şi asorta lucrurile. 

— Mi-a zis Anne că stai aici, spuse ea. Aşa că m-am 
gândit să profit de ocazie. 

— Şi bine-ai făcut, zise Jan. Vrei o cafea? 

— Nu, mersi, răspunse ea. Vreau numai să vorbim. 


e 107 œ» 


— Vai de mine! zise el, încercând să pară că glumeşte. 
Ce s-a mai întâmplat? 

Inger făcu abstracţie de atitudinea lui. 

— Anne e supărată, spuse ea. 

— "Ţi-a zis şi de ce? 

— Normal că nu. O ştii pe Anne. N-ar spune aşa ceva. 
Dar ceva e în neregulă cu ea şi vreau să ştiu dacă are 
legătură cu Aleksander. 

Inima lui începu să bată nebunește. 

— Nu, nu, zise el. S-a rezolvat. 

Inger îl privi ţintă. N-avea ochii chiar la fel de albaştri ca 
ai lui Anne; băteau spre cenuşiu. 

— Şi-atunci, ce este? întrebă ea. Nu merge ceva între 
voi? 

Jan îşi simţi zâmbetul de parcă i-ar fi fost lipit de faţă şi 
era convins că părea foarte fals. De ce nu putea să facă 
lucrurile cum trebuie? O admira pe Inger. Era o femeie 
minunată, feminină şi, totodată, puternică, perechea ideală 
pentru Keld. Îşi dorea atât de mult să-l placă şi ea pe el. 

— N-aş răni-o niciodată pe Anne, zise. 

Femeia ridică din sprâncene. 

— Ştiu, zise ea, nici nu mă gândeam c-ai face-o. Dar nu 
asta te-am întrebat. 

Iar greşise. Uneori se simţea ca şi cum ar fi avut în cap 
un omuleţ responsabil cu bâzâitul asurzitor folosit în 
concursuri de fiecare dată când greşea un concurent. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise el. Noi suntem 
bine. 

Inger oftă şi apoi dădu din cap. 

— Ştii prea bine, spuse ea. Şi nu te cred. 

Se ridică şi îşi agăţă breteaua genţii cu franjuri pe 
umărul gol. 

— Gata? Pleci? zise Jan. 

— Nu văd de ce-aş mai sta, răspunse Inger, iar el avu 
din nou senzaţia că picase cine ştie ce test pe care nu-l 
prea înţelegea. 

— Ai discutat cu Keld despre asta? izbucni el. 

Femeia îi aruncă din nou o privire directă, gri-albăstruie. 


< 108 >» 


Dădu încă o dată din cap, însă el nu înţelese ce voia să- 
nsemne asta. Şi dacă stătuse, în vila ei din Taarbæk, la 
discuţii cu Keld, poate chiar pe terasă, seara târziu, la un 
pahar cu vin şi cu o brânză bună alături, sporovăind 
despre el, despre el şi Anne şi despre mariajul lor şi 
întrebându-se dacă lucrurile mergeau aşa cum trebuie... 
La gândul ăsta, i se puse în stomac un nod mic şi tare ca 
piatra. 

— Noapte bună, zise ea. Sper să te descurci. 

Îi puse în treacăt o mână pe umăr înainte să plece, iar el 
rămase cu convingerea că-l privise cu milă. 

Zăbovi în dreptul ferestrei, privind-o cum mergea în jos 
pe stradă. De la spate, putea fi confundată lesne cu o 
femeie tânără, cu mersul ei vioi şi grațios şi cu tălpile 
călcând uşor în lateral. Odată, îi spusese, râzând, că în 
copilărie făcuse trei ani de balet, iar apoi o respinseseră. 

— După asta, mergi toată viaţa ca o rață. 

Făcea şi acum cursuri de dans seara. 

Jan îşi dădu seama că tremura din cap până-n picioare. 
Termină, îşi zise el. Lituanianul o să sune dintr-o clipă-n 
alta. Sigur a găsit-o pe Karin. Plus că mai e timp. O să fie 
bine. 

Telefonul sună chiar înainte de miezul nopţii, dar nu era 
Nokia. Era mobilul personal, iar cea care îl căuta era Anne. 

— A fost poliţia aici, zise ea, iar Jan îi auzi tremurul slab 
din glas. Au găsit-o moartă pe Karin. 


< 109 œ» 


Familia Dobrovolskij venea din Rusia, dar nu prinsese 
perioada sovietică. Trăia în Vilnius de mai bine de o sută 
de ani, iar bătrânul Dobrovolskij, actual patriarh, încă 
locuia într-unul dintre vechile conace de lemn din spatele 
Znamenskaya, Biserica Ortodoxă a Apariţiei Sfintei Maici a 
Domnului. Sigita fusese odată pe-acolo cu Algirdas şi 
băuseră ceai negru rusesc pe terasă, din pahare înalte şi 
atât de poleite, că abia se mai vedea prin ele. 

Cuprinsă brusc de îndoială, Sigita se opri în faţa porţii 
dinspre grădină. Acum, că ajunsese acolo, îi era greu să-şi 
închipuie că familia Dobrovolskij îl ţinea pe Mikas pe 
undeva prin casa lor frumoasă şi proaspăt zugrăvită. Şi, 
mai mult, pe trotuar nu era parcat niciun Cayenne 
argintiu. 

Dac-ar fi avut ceva de-a face cu asta, Dobrovolskij nu l-ar 
fi ţinut pe Mikas acolo. Nu în casa în care copilărise, aflată 
atât de aproape de biserică, încât domul impozant şi 
argintiu se vedea printre vârfurile copacilor. În timp ce 
alţii, care deveneau bogaţi, îşi dărâmau vechile case din 
lemn şi-şi construiau nişte monştri moderni din cărămidă, 
Dobrovolskij a ales s-o renoveze pe-a lui. Au sculptat 
armăturile cu atenţie şi le-au dat cu vopsea galbenă, ca să 
strălucească; la fel au făcut cu obloanele şi cu ramele 
ferestrelor, cu modele complicate; deşi mai aveau fântâna 
afară, în grădină, era numai în scop decorativ. Sigita ştia 
sigur că aveau trei băi noi şi luxoase în casă - aşa se 
înţelesese firma Janus Constructions cu bătrânul. 

Cu siguranţă îi remarcaseră prezenţa. Cineva trase 
perdeaua albă din dantelă de la o fereastră, iar puţin mai 
târziu o tânără brunetă ieşi pe terasă. 

— Doamna Dobrovolskaja vrea să ştie dacă vă putem 
ajuta cu ceva, zise ea, cu un puternic accent lituanian. 

Silueta ei suplă de fetişcană era acoperită de un tricou 
alb şi de o pereche de Calvin Klein negri, iar Sigita se 
gândi că era, poate, vreo rudă de-a lor din Rusia sau o fată 


e 110 - 


venită prin programul au pair. Ori poate amândouă la un 
loc. 

Sigita îşi drese glasul: 

— Mă scuzaţi, poate o să vi se pară ciudat, dar puteţi să- 
mi spuneţi dacă Pavel Dobrovolskij mai are Porscheul 
Cayenne argintiu? 

— S-a întâmplat ceva? 

Fata se uită la ghipsul pe care îl avea Sigita. 

— Vreun accident? Pavel e bine? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic... sau, cel puţin, nimic de 
genul ăsta. Am căzut pe scări. 

— Şi v-aţi rupt mâna? 

— Da. 

— Ce ghinion! Sper să vă faceţi repede bine. 

Zâmbi încurcată. 

— Îmi cer scuze, nu vorbesc lituaniană prea bine. Sunt 
Anna, logodnica lui Pavel. Dar de unde-l cunoaşteţi? 

— De fapt, îl cunosc prin şeful meu. Algirdas 
Janusevicius. Colaborează din când în când pe proiecte. 
Numele meu e Sigita. 

Dădură mâna. 

— Porscheul? zise Sigita. Îl mai are? 

Anna zâmbi. 

— Vrea să-l vândă. Zice că-i un elefant. Dar nu l-a 
cumpărat nimeni deocamdată. Dacă vă interesează, îl 
puteţi vedea la showroomul SuperAuto, din Pusu gatve. E 
la două străzi de-aici. 


——OOO—— 


Porscheul Cayenne stătea mândru, fără numere de 
înmatriculare, în dreptul vitrinei cu cea mai bună vedere 
de la SuperAuto, dincolo de geamul blindat şi zăbrelit. Un 
afiş cu preţul o anunţa pe Sigita că putea deveni fericita 
posesoare a vehiculului dacă era dispusă să-şi dea în 
schimb salariul pe şase ani. Algirdas avusese dreptate, se 
gândi Sigita, amărâtă. Nu exista absolut nicio dovadă că 
Dobrovolskij îl luase pe Mikas sau c-ar fi avut ceva de-a 
face cu dispariţia lui. 


e 111 œ 


Cuprinsă de disperare, îşi dădu seama că se agăţase 
prea mult de posibilitatea aceea. Trebuia să fie 
Dobrovolskij, pentru că pe el îl cunoştea, el avea un chip, 
ştia unde locuieşte. Dac-ar fi fost el, ar fi putut să-l ia 
înapoi pe Mikas. 

Dar nu era Dobrovolskij. 


—— O OO—— 


Sigita se îndreptă spre prima staţie de troleibuz fără să- 
şi simtă picioarele. Alegerea staţiei nu reprezenta nicio 
decizie conştientă, niciun reflex condiţionat. Locuise odată 
în cartier, în două camere de la mansarda unei case de 
lemn cu o fântână al cărui rol nu era deloc ornamental. Zi 
de zi, trei ani la rând, cărase sus, pe scările înguste, două 
recipiente de plastic cu câte zece litri de apă, unu pentru 
doamna Jovaisiene, proprietara, şi unu pentru ea. Când 
voia să facă baie, mergea la o toaletă publică din 
apropiere, aşa că făcea, în general, numai duş şi în rest 
folosea un produs-minune numit Nuvola; un spray cu care- 
ţi dădeai pe păr, aşteptai câteva minute, apoi te pieptănai 
bine de tot şi erai curat ca şi cum te-ai fi îmbăiat. Sau aşa 
trebuia să fie, teoretic. Rufele şi le spăla, de obicei, în 
chiuvetă, cum făcea şi acasă, în Taurage, iar o dată pe 
săptămână folosea mica maşină de spălat cu manivelă a 
doamnei Jovaisiene. 

Probabil că acum proprietara era moartă. Pe când 
stătuse la ea, avea peste nouăzeci de ani. Chit că drumul 
era mai scurt, Sigita evită s-o ia pe Vykinto gatve, unde se 
afla casa. Nu voia s-o vadă. Nu voia să-şi amintească de 
vremurile acelea. Grija ei de-acum era Mikas, îşi zise. 

Revenind acasă în Pasiliciai, descoperi apartamentul la 
fel cum îl lăsase. Imaculat. Nou. Gol. Trase jaluzelele ca să 
blocheze lumina după-amiezii şi se aşeză, îmbrăcată, în 
pat. Adormi numaidecât. 


——OOO—— 


În anul în care Sigita a rămas însărcinată, iarna sosise 


e 112 œ» 


de timpuriu în Taurage. Primii fulgi căzuseră la sfârşitul lui 
octombrie. Taică-său tocmai fusese angajat ca 
administrator al blocului în care stăteau, pentru că 
Bronislavas Tomkus se mutase. Practic, asta însemna că 
Sigita trebuia s-o ajute pe maică-sa să măture trotuarele 
înainte ca ea să meargă la şcoală şi maică-sa la poştă, unde 
lucra. Taică-său avea, desigur, „o problemă cu spatele”. Cu 
toate acestea, ţinea foarte mult să le dea indicaţii clare 
amândurora şi să le întreţină cu o serie de remarci 
spirituale, ca să le ridice moralul. 

— Asta-i arma secretă a Rusiei, zicea el, arătând spre 
mormanele de zăpadă. Vine direct din Siberia. Dar n-o să 
ne vină de hac, cu aşa femei bune şi puternice ca voi! 

Le lăuda în glumă pe Sigita şi pe maică-sa, numindu-le 
brave luptătoare pentru menţinerea independenţei în faţa 
tuturor celor care treceau pe jumătatea curată a 
trotuarului. Situaţia era de-a dreptul insuportabilă. 

Cum afară era frig, Sigita putea să poarte pulovere mari 
fără să dea de bănuit. IÎncepuse să lipsească de la toate 
orele de sport, conştientă că era doar o chestiune de timp 
până ce domnişoara Bendikaite avea să ia legătura cu 
directorul, care, la rândul lui, avea să ia legătura cu 
părinţii ei. 

Programa şcolii generale şi a liceului din Taurage nu 
prevedea ore de educaţie sexuală, dar Sigita, văzând că 
nu-i venise ciclul nici în august, nici în septembrie, a 
înţeles numaidecât ce i se întâmplase. Doar că nu prea ştia 
ce să facă. Teoretic, ar fi putut să-şi cumpere un test de 
sarcină de la farmacia din centrul oraşului, dar casiera, 
doamna Raguckiene, fusese colegă de şcoală cu maică-sa. 
Şi, până la urmă, ce rost mai avea testul? Deja ştia cum 
stăteau lucrurile. 

Lui Darius nu-i spusese. La sfârşitul lui august, plecase 
în State, la unchiu-său, să facă un an de şcoală într-un 
liceu american. Sigita s-a gândit că această generozitate 
fără precedent se datora faptului că mama lui Darius n-o 
considera o iubită demnă de odorul ei. Sigita îi trimisese o 
scrisoare, dar nu-i spusese nimic de starea ei. Cum maică- 


e 113» 


sa lucra la poştă, îi treceau prin mână toate scrisorile 
trimise din Taurage, iar plicurile par avion erau îngrozitor 
de transparente, de subţiri. 

li era dor de el. Îi era atât de dor de el, că o dureau sânii 
şi pântecul. Îşi trecuse aleanul pe lista de păcate pe care 
omisese să i le mărturisească părintelui Paulius, însă nu cu 
gândul să i le spună cândva. În cele din urmă, îşi dăduse 
seama că sensibilitatea sânilor nu avea legătură doar cu 
dorul de Darius. Dar să scrie: Sunt însărcinată sau: O să fii 
tată... Nu. Pur şi simplu, nu putea. 

Intr-o seară de joi de la începutul lui decembrie, şi-a 
îndesat câte haine a putut în geanta de sport. Doar geanta 
o putea folosi, pentru că geamantanele erau într-o cameră 
ţinută sub cheie din podul lung şi întunecos al blocului şi, 
mai mult, dac-ar fi mers pe Dariaus ir Gireni gatve cu un 
geamantan după ea, lumea ar fi ridicat din sprâncene. 
Poate că unii ar fi încercat chiar s-o oprească. Şi ziua de joi 
o alesese pentru că atunci mergea maică-sa în vizită la 
bunica Julija, iar taică-său profita de ocazie şi se ducea să 
joace cărţi cu vechii lui tovarăşi de la fabrica de conserve. 

Nu lăsase niciun bileţel. Nu ştiuse ce să le scrie. Numai 
frate-său mai mic, Tomas, o văzuse plecând. 

— Unde te duci? o întrebase el. 

— les puţin, zisese ea, fără să poată să-l privească în 
ochi. 

— Dar mami a zis să stai cu mine! 

— Ai doişpe ani, Tomas. Poţi să-ţi porţi şi singur de grijă. 

A luat ultimul autobuz către Vilnius. Drumul a durat 
aproape cinci ore, aşa că atunci când a ajuns în oraşul 
visurilor sale era trecut de miezul nopţii, iar totul în jur era 
pustiu. Nu se vedea niciun troleibuz, iar bani de taxi n- 
avea. l-a cerut şoferului de autobuz câteva indicaţii, apoi a 
luat-o la pas pe străzile liniştite, cu zăpada scârţâindu-i sub 
tălpile ghetelor. 

Mătuşă-sa fusese uimită s-o vadă. Trebuise să-i spună de 
două ori cum o cheamă pentru ca Jolita să-şi dea seama 
cine era. 

— Sigita, ce cauţi aici? De ce nu m-a anunţat maică-ta? 


e 114 


— Voiam să te văd. Mama nu ştie nimic. 

Jolita era mai în vârstă decât maică-sa, dar arăta mai 
tânără. Părul care-i cădea pe umeri era de un negru intens, 
iar la urechi i se legănau nişte cercei uriaşi de aur. Purta, 
pe post de capot, un chimono albastru, dar, în ciuda 
vestimentaţiei, nu părea că se ridicase atunci din pat. Din 
apartamentul învecinat se auzeau câteva acorduri lente de 
jazz şi venea miros de fum de ţigară. 

Jolita ridicase din sprâncenele pensate. 

— Voiai să mă vezi? a zis ea. 

— Da, i-a răspuns Sigita. 

Iar apoi a izbucnit în plâns. 

— Scumpa mea... 

— Trebuie să mă ajuţi, a suspinat Sigita. Sunt 
însărcinată. 

— O, Dumnezeule mare, a zis tanti Jolita, cuprinzând-o 
în braţele ei moi, liniştitoare şi mirosind a ţigară. 


<e 115» 


Karin e moartă. Karin e moartă. Karin e moartă. 

Asta îşi repeta Nina cu groază în timp ce întoarse 
maşina pe Kildevej şi o luă înapoi spre Copenhaga. Era 
destul de sigură că n-o urmărise nimeni de la căsuţă 
încoace. Pe parcursul primilor kilometri, pe drumul îngust 
şi accidentat din Tibirke, se uitase în oglindă la fiecare 
secundă. 

Karin e moartă, se gândi ea, apucând volanul şi mai tare. 
Dăduse să se şteargă pe mâini cu o cârpă ruptă şi slinoasă 
pe care o găsise în torpedou, dar sângele deja se uscase şi 
formase o pojghiţă subţire şi ruginie pe palmele şi pe 
degetele ei. 

Îşi aminti, fără să vrea, de sentimentul pe care-l avusese 
când pusese mâna pe capul lui Karin. I se păruse ca unul 
dintre ouăle mari, somptuoase şi împachetate frumos pe 
care părinţii lui Morten le aduceau mereu de Paşti pentru 
Ida şi Anton şi care, nu se ştie cum, sfârşeau mereu căzând 
pe jos. Sub ambalaj, coaja devenea moale şi fragilă, exact 
cum era şi capul lui Karin. Când îl pipăise, simţise sub 
scalp mici fragmente de os. 

O omorâseră. O omorâseră în bătaie. Cineva o bătuse 
până-şi dăduse duhul. 

Nina se aplecă peste volan, încercând să-şi învingă 
greaţa. De ce ar fi vrut cineva s-o omoare pe Karin? Era 
una dintre cele mai paşnice fiinţe pe care le cunoscuse 
Nina vreodată, foarte caldă, aproape mămoasă, iar pe Nina 
o ducea mereu cu gândul la pâinea şi laptele de acasă. O 
femeie de nădejde. 

Nina îşi duse mâna la ochi, să-şi şteargă lacrimile; îşi 
simţea privirea atrasă spre banda albă care se desfăşura 
pe mijlocul drumului şi trebuia să facă un efort de voinţă 
ca să privească înainte. 

Fuseseră nedespărţite în timpul Facultăţii de asistenţă 
medicală. Învăţaseră împreună, merseseră amândouă la 
petreceri şi la băutele de vineri seara, chit că nu păreau să 


e 116 - 


aibă prea multe în comun. Nina era scundă şi firavă, 
părând lipsită de vlagă, chinuită şi costelivă. Karin, pe de 
altă parte, se potrivea perfect într-un film propagandist 
despre nazism. Înaltă, blondă şi voluptuoasă, cu şolduri 
generoase şi cu tenul fin şi auriu. Plus că era atât de 
simplă. Nu c-ar fi fost proastă, nici vorbă, era doar simplă 
şi capabilă să-şi clădească o viaţă foarte împlinită. Ori cel 
puţin aşa o vedea Nina şi stătea în preajma ei în speranţa 
c-o să aibă şi ea parte de un dram de împlinire. Simţea 
nevoia să aibă alături pe cineva precum Karin, care să-şi fi 
clădit în jur o lume perfectă. 

Nina nu înţelegea totuşi cum de nu reuşise Karin să-şi 
împlinească visul de a avea o familie, cu soţ şi copii. Nu 
ştia exact de ce, dar niciun bărbat nu rezistase alături de 
ea. Nina, în schimb, îşi întemeiase una, deşi nu se 
străduise prea tare pentru asta. În cele din urmă, noua ei 
viaţă le determinase, probabil, s-o ia pe drumuri diferite. 

Pe când Nina avea primul copil şi era preocupată cu 
salvarea oamenilor străini, Karin se angajase ca asistentă 
personală la o familie de danezi care se mutaseră în 
Bruxelles, iar mai târziu, la o clinică luxoasă din Elveţia, 
încercaseră să se întâlnească în perioada în care se 
nimeriseră amândouă în Danemarca, dar era din ce în ce 
mai clar că distanţa dintre ele creştea. 

Nu se schimbase nimic nici pe vremea când fusese 
însărcinată cu Anton. Foarte însărcinată, de fapt, şi foarte 
aproape de termen. Îşi amintea şi acum privirea îndurerată 
şi rănită a lui Karin când îi deschisese uşa de la noul 
apartament din Østerbro în care se mutase de curând 
împreună cu Morten. Fusese una dintre puţinele perioade 
în care lucrurile păreau la locul lor, iar Nina se simţise, 
poate pentru prima şi ultima oară în viaţa ei, împăcată cu 
sine. Luase vreo douăzeci şi două de kilograme în 
greutate, dar era mândră de fiecare în parte, simțindu-se, 
în sfârşit, împlinită, zdravănă şi delicată în acelaşi timp. 

Karin nu-i zisese nimic. Nici măcar n-o felicitase. 

De la acea vizită, se sunaseră tot mai rar, iar pe Karin a 
revăzut-o abia după patru ani, la petrecerea de Crăciun 


e 117 œ 


prevestitoare de rele, când fosta prietenă se ameţise şi-şi 
pusese pe cap o cordeluţă cu coarne de cerb. 

Se îmbătase şi Nina, fără să vrea, însă îşi amintea cum 
Karin îi spusese că se întorsese definitiv acasă. Că 
obținuse o slujbă foarte bună în apropiere... în Kalundborg 
parcă... şi oare ce altceva? 

Nina se încruntă, încercând să-şi amintească scena mai 
în detaliu. Pe masă fuseseră păhărele cu rachiu de casă, 
cantităţi enorme de bere, lumânări dolofane în formă de 
Moş Crăciun şi, dintr-un motiv neînțeles, confetti dintr- 
acelea folosite, de regulă, de Anul Nou. 

Karin lucra iar ca asistentă personală, după cum îi 
spusese chiar ea, şi nu era încântată de asta. Nina îşi 
aminti că întrevăzuse o îngrijorare neobişnuită în privirea 
lui Karin. Exagerase cu rachiul şi, mototolind în mână un 
pahar de plastic în care fusese bere, îi spunea Ninei cu câţi 
bani rămânea în fiecare lună după achitarea impozitului. Şi 
că nu plătea nici măcar chirie, pentru că stătea într-un 
apartament mare oferit de firmă, cu o privelişte 
extraordinară asupra golfului. Lumina slabă îi accentua 
cutele de pe frunte şi în jurul gurii îi apăreau mici riduri 
verticale, iar Nina simţise pentru prima oară antipatie faţă 
de prietena ei. li părea străină şi, până la sfârşitul serii, o 
compătimea de-a dreptul pe Karin pentru alegerile făcute. 
Erau deja bete moarte amândouă, mai rău ca pe vremea 
petrecerilor din studenţie. lar Nina obosise, devenise 
răutăcioasă şi i se luase. 

Poate că de-asta îi şi zisese. Că ea era încă preocupată 
să salveze lumea. Că era fericită. Că avea o familie de 
invidiat şi un soţ perfect, că timpul liber şi-l petrecea 
ajutând copii, femei şi bărbaţi invalizi de care părea să nu-i 
pese nimănui în Danemarca. 

Îi spusese lui Karin de reţea. 

Prima parte a poveştii era o scornire, dar ce-i mai 
plăcuse s-o mintă. Restul era adevărat. Îşi dedica mult 
timp reţelei. Chiar prea mult, după cum spunea Morten. 
Uneori îi reproşa c-o făcea doar de dragul adrenalinei, dar 
era mai mult de-atât; simţea încă nevoia să salveze lumea, 


e 118 œ» 


simţea încă nevoia să se ştie puternică. 

Nina se şterse iar la ochi şi-şi relaxă piciorul de pe 
pedala de acceleraţie. Nu era pe autostradă, deşi nu era 
singurul şofer care conducea de parc-ar fi fost. Băiatul se 
liniştise. Se ghemuise pe scaunul de lângă ea, cu genunchii 
aduşi la piept, şi se uita curios la câmpurile ce se succedau 
repede şi la siluetele întunecoase ale cailor ce moţăiau la 
umbră. 

Se gândi la ceea ce-i spusese mai înainte, printre hohote 
de plâns, şi încercă să-şi amintească vorbele lui 
neobişnuite. Cuvântul „mama” era uşor de dedus, dar în 
rest Nina nu mai pricepea nicio iotă. Niciuna. Nici accentul 
nu i se părea recognoscibil. Probabil că era vorba de vreo 
limbă est-europeană, se gândi ea, mai ales că băiatul avea 
tenul şi părul deschise la culoare. Pe de altă parte, nu i se 
părea să fie nici rus, nici polonez. Prea puţine „z”-uri. Se 
mustră pentru slabele ei cunoştinţe în materie de limbi 
străine şi duse o mână la nas. Doamne, era frântă. Se 
simţea de parcă n-ar fi închis un ochi de zile bune şi-i fu 
greu să vadă ce oră indica ceasul de pe bord. 

20:58. 

Ar fi vrut să ştie ce făceau Morten şi copiii. Probabil că 
Ida era la ea în cameră, fascinată de vreun joc pe 
calculator ce nu se mai termina niciodată. lar Anton 
trebuie să fi fost deja în pat, căci trecuse ora poveştilor de 
dinainte de culcare. Asta, desigur, dacă avusese Morten 
chef să-i citească una. Poate că era din cale-afară de 
supărat. Că doar o avertizase pe Nina să stea locului. Oare 
ce-i zisese, mai exact? Nu-şi mai amintea. 

O rugase să vină acasă? 

Probabil că nu. Nina simţi o uşurare din piept până-n 
stomac. 

Morten se supăra rar. 

În multe feluri, semăna cu câinii aceia mari şi blănoşi 
care se lasă traşi de urechi şi de coadă cât e ziua de lungă. 
Genul de câine de care eşti convins că e cel mai drăguţ din 
lume, până într-o zi, când izbucneşte şi, într-un acces de 
furie, îşi înfige colții în piciorul băiatului de şapte ani, care 


< 119 + 


te enervează şi care stă uşă-n uşă cu tine. 

De fapt, Morten o cam speria pe Nina în astfel de 
momente, mai ales că furia lui se revărsa asupra tuturor, 
chit că era declanşată de ceva ce făcuse ea. O dată, când s- 
au certat rău, a fost foarte tăios cu Ida şi Anton. De parcă 
micuţii ar fi fost o prelungire a ei şi a tuturor lucrurilor 
care o caracterizau şi nu-i conveneau lui. 

În asemenea zile, rare de altfel, lui Morten îi era greu să 
se înţeleagă cu Anton, iar Idei îi spunea să-şi stingă 
televizorul din cameră, pentru simplul fapt că nu suporta 
să-l audă mergând. 

Nina şi-l imagină stând pe canapea, cu laptopul pornit şi 
aşezat pe măsuţa din faţa lui, căutând febril anunţuri de 
angajare, echipament de călătorie şi excursii ieftine la 
Borneo sau Novo Sibirsk. Orice, numai să simtă, chiar şi 
preţ de o clipă, cum ar fi să trăiască fără ea. 

I se făcu dintr-odată rece, chit că în maşină aerul era 
încă umed şi cald. Ce să facă? Acum n-avea ce să mai afle 
de la Karin; de fapt, nu aflase, practic, nimic. 


——OOO—— 


leşi de pe autostrada numărul 16 pe la Farum şi opri la o 
benzinărie. Se întoarse anevoios în scaun şi se uită la 
băiat. Avea ochii închişi şi se cuibărise lângă uşa din 
partea opusă ca un animal mic şi neputincios. Probabil că e 
rupt de oboseală, îşi zise ea. 

Mai avea câteva minute de mers până la „Magazia de 
cărbuni” Şi-apoi? O să-l ascundă într-unul dintre pătuţurile 
albastre din adăpostul „Ellen”? Şi-o să stea la căpătâiul lui, 
rugându-se şi sperând să nu-i găsească individul din gară? 

Deja o găsise pe Karin. Era aproape sută la sută sigură 
că el fusese. O găsise şi o omorâse, în ciuda faptului că 
femeia lăsase baltă şi jobul, şi apartamentul cu privelişte 
extraordinară asupra golfului şi încercase să se ascundă 
într-o căsuţă de ţară de pe coasta de nord. 

Băiatul nu se mişcă deloc când Nina ieşi din maşină, 
închise uşa cât putu de încet, ca să nu-l trezească, trecu de 
rulotele de închiriat şi se îndreptă spre magazin. De o 


e 120 œ» 


parte a uşii se afla un cărucior cu lemne de foc băgate în 
saci violet, iar de cealaltă parte, un coş mare de metal plin 
cu bidoane de lichid ce promitea să fie foarte eficient la 
îndepărtarea insectelor lipite de parbriz. Părea de-a 
dreptul incredibil să existe oameni cărora să le pese cu 
adevărat de asemenea lucruri. 

În magazin, băiatul de la tejghea, mult prea tânăr pentru 
slujba lui, îi aruncă o privire uşor precaută, specifică 
angajaţilor din tura de noapte: asta să fie? Oare situaţia o 
să devină neplăcută şi periculoasă, oare o să-mi pună arma 
la tâmplă şi o să-mi zică să deschid casa de bani? Deoarece 
avea de-a face cu o femeie, băiatul deveni numaidecât mai 
puţin nervos, iar ea dădu să-i zâmbească dezarmant, ca să- 
| liniştească şi mai mult, dar îi ieşi mai degrabă o 
strâmbătură. 

La naiba, îşi zise Nina. Încă mai am sânge pe mâini. 
Poate că şi pe tricou. Nici nu se gândise să verifice. Unde-i 
fusese capul? Îşi vâri mâinile în buzunar şi ceru un telefon 
împrumut. Apoi întrebă de toaletă. 

Tânărul îi indică o zonă retrasă şi strâmtă din fundul 
magazinului. Se duse mai întâi la baie şi folosi săpunul cu 
miros dulce din dozator ca să îndepărteze petele ruginii de 
sub unghii şi din cutele de la încheieturi. Deşi nu-i venea 
să creadă, pe tricou n-avea nicio pată. Nu mai avu răbdare 
să folosească uscătorul, ci se şterse pe blugi. 

Apoi se duse la telefon. 

Formă numărul poliţiei din Nordsjælland, care, din 
fericire, era trecut pe afişul de lângă telefon, împreună cu 
date de contact de la firme de taxiuri, companii de 
asigurări auto, de la urgenţe şi din alte locuri utile. In 
momentul în care se produse clicul ce anunţa stabilirea 
legăturii telefonice, îşi văzu chipul pe un monitor de 
supraveghere montat deasupra tejghelei. 

— Poliţia din Nordsjælland. 

Nina rămase locului, prin mintea ei obosită 
amestecându-se frânturi de gânduri. Nici vorbă să poţi da 
un telefon anonim în zilele noastre. 

— Alo? Poliţia din Nordsjælland. Vă putem ajuta cu 


e 121 œ» 


ceva? 

Nu, nu puteţi, îşi zise Nina şi închise. Avu, din nou, 
certitudinea că nu mai putea face nimic pentru Karin. 
Trebuia să se concentreze asupra băiatului. 


— Vo 


Nu se mişcase deloc. Era în continuare ghemuit lângă 
portieră şi Nina se întrebă dacă ar fi fost mai bine să-l 
mute pe scaunul din spate, ca să aibă mai mult loc. Iar 
apoi avu din nou sentimentul că era urmărită, că o pândea 
cineva. Porni Fiatul şi întoarse pe Frederiksborgvej. Măcar 
îşi mai revenise puţin şi nu i se mai părea imposibil să 
raţioneze coerent. leşi pe autostradă pe la Vaerløse şi se 
alătură şirului de maşini ce se îndreptau spre oraş în 
noaptea caldă de vară. Un lucru îi era clar: numai băiatul 
putea s-o ajute să afle de unde venea. 


e 122 œ» 


O trezi telefonul. Era Darius. 

— Sigita, ce dracu' e cu tine? Ai pus poliţia pe urmele 
mele? 

— Nu. De fapt... m-am dus şi le-am zis că nu l-ai răpit tu. 
Că nu e latine. 

— Atunci, poţi să-mi spui mie ce-au căutat adineauri, la 
mine doi domni de la poliţie care mi-au răscolit casa pe 
toate părţile? 

Îşi dădu seama imediat că era foarte supărat pe ea. Dar 
era încântată. Guzas luase, în sfârşit, măsuri, îşi zise. 
Guzas, ăla cu pixul. Luase legătura cu poliţia din 
Dusseldorf, unde locuia Darius acum. 

— Darius, trebuie să facă verificări. Asta fac prima dată 
în cazul părinţilor divorţaţi. 

— Nu suntem divorţaţi. 

— Mă rog, despărțiți. 

— Dar tu chiar crezi c-aş fi în stare să ţi-l iau pe Mikas? 

Sigita vru să-i povestească despre femeia cu haină de 
bumbac şi despre concluziile greşite pe care le trăsese 
doamna Mazekiene, însă Darius era prea supărat s-o mai 
asculte. 

— Hai, Sigita, că deja exagerezi! 

Şi cu asta îi închise. 

Ameţită şi buimacă de somn, mai zăbovi puţin în pat. Nu 
dormise nici măcar o oră. Era încă după-amiază. Şi încă o 
durea capul. Deschise uşa de la balcon, ca să aerisească 
încăperea şi, mai important, să-şi limpezească gândurile. 

Se pare însă că doamna Mazekiene pândea de mult 
momentul ăsta. Era afară, pe balcon, înconjurată de o 
mulţime de lujere de roşii şi de hortensii. 

— Oh, eşti acasă, zise ea. Ai aflat ceva nou? 

— Nu. 

— A venit poliţia, continuă femeia. M-au pus să dau o 
declaraţie! 

Părea mândră. 


e 123 + 


— Şi ce le-aţi spus? 

— Păi, le-am zis de cuplul ăla şi de maşină. Şi... ăăă... m- 
au întrebat şi de tine. 

— Era de aşteptat. 

— Dacă ai pe cineva şi tot aşa. Acum, că eşti singură. 

— Şi ce le-aţi spus? 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar eu nu bârfesc. Le-am zis 
că la noi în bloc fiecare-şi vede de-ale lui. 

— Bănuiesc că ştiţi că n-am pe nimeni. De ce nu le-aţi 
spus? 

— Da’ de unde să ştiu una ca asta, drăguță? Că doar nu 
fac de pândă pe la uşi sau mai ştiu eu ce. Nu sunt din aia 
care trage cu ochiul! 

— Nu, oftă Sigita, sigur că nu sunteţi. 

Doamna Mazekiene se aplecă peste balustradă. 

— Am făcut cepelinai, zise ea. Vrei şi tu, scumpo? 

Gândul la gogoşelele alb-gălbui şi pufoase de cartofi o 
făcu să-i fie iarăşi greață. 

— Mulţumesc foarte mult, dar nu vreau. 

— Oricât te-ar durea sufletul, să nu uiţi de stomac, zise 
doamna Mazekiene. Asta era vorba mamei, Dumnezeu s-o 
ierte. 

Nu mă doare sufletul, se gândi Sigita. E negru. Negura i 
se întorsese din nou în suflet şi nu mai fu în stare să 
suporte nici măcar o clipă atitudinea intruzivă şi bine 
intenţionată a doamnei Mazekiene. 

— Mă scuzaţi, zise ea. Trebuie să... 

Intră în casă fără să mai apuce să închidă uşa de la 
balcon. Nu greaţa o cuprinsese, ci plânsul. O sfâşia pe gât 
în jos şi-i smulgea suspine amarnice şi îngrozite. Simţi că-i 
vine să vomite şi se aplecă peste chiuvetă, ţinându-se cu 
mâna sănătoasă. 

Abia după câteva minute reuşi să respire iar bine. Ştia 
că doamna Mazekiene asista absorbită la spectacol din 
balconul ei poziţionat avantajos, pentru că auzea întruna o 
litanie de genul „hai, gata, linişteşte-te!”, ca şi cum 
bătrâna ar fi încercat s-o consoleze de la distanţa la care 
se afla. 


e 124 œ» 


— Ce greu trebuie să fie, zise doamna Mazekiene, când 
auzi că se mai potoliseră suspinele. Ce greu o fi să-ţi pierzi 
copilul. 

Sigita îşi ridică imediat capul, de parc-ar fi lovit-o cineva 
cu biciul. 

— N-am pierdut niciun copil! izbucni ea, şi se grăbi spre 
balcon, închizând uşile aşa de tare, că geamurile vibrară. 

Însă neadevărul spuselor ei o străpunse ca un cuţit. 


< 125» 


Mătuşa Jolita lucra la Universitatea din Vilnius. Era 
secretară la Catedra de matematică, însă slujba ei 
însemna, mai degrabă, să fie la dispoziţia unui oarecare 
profesor Ziemys. Motivul pentru care ea şi mama Sigitei 
ajunseseră să nu-şi mai vorbească era limpede. În fiecare 
luni şi joi, profesorul venea s-o vadă pe Jolita. Cu puţin 
timp înainte să-i bată Sigita la uşă, în joia cu pricina, Jolita 
numai ce-l sărutase pe profesor de noapte bună. De la el 
simţise fum de ţigară. 

La început, Sigita nu putu să înţeleagă de ce o şocase 
aşa de mult întâmplarea, pentru că Jolita nu era măritată şi 
putea face orice voia. Doar nu erau în Taurage. Profesorul 
era însurat, dar asta era treaba lui. 

În cele din urmă, ajunse la următoarea concluzie: o 
şocase faptul că totul era atât de meschin. Ştia că Jolita 
făcuse un lucru îngrozitor, ceva pentru care mama Sigitei, 
în credinţa ei catolică, nu putuse s-o ierte. Jolita păcătuise, 
dar nimeni nu se sinchisise să-i spună şi Sigitei cum şi prin 
ce. Pe când era mică, îşi imaginase vag că era ceva ce avea 
legătură cu dansatul pe masă sub privirile mai multor 
bărbaţi beti. Habar n-avea cum de ajunsese să se 
gândească la una ca asta. Poate că văzuse într-un film sau 
cine ştie unde altundeva. 

Iar acum adevărul se dovedi din cale-afară de lumesc şi 
de precis. În fiecare luni şi-n fiecare joi. Un bărbat cu 
barbă şi gheboşat, cu cinşpe ani mai bătrân decât ea, ce-şi 
uita mereu ochelarii dacă nu-i amintea Jolita. Putea, la fel 
de bine, să fie măritată sau ceva de genul. Poate c-o fi fost 
tânără şi pasională odată, dar trecuse mult timp de-atunci. 

Sigita luase drumul spre Vilnius ca să scape de 
acuzaţiile celor din Taurage. De privirile curioase şi de 
bârfele lor, de prejudecățile moral-bisericeşti. De tot ce era 
provincial. Admirase în taină, încă de la nouă-zece ani, 
curajul Jolitei; îşi imagina că făcea exact ce-şi dorea şi ea: 
lăsase totul baltă şi-o luase singură de la capăt în oraşul 


e 126 » 


acela foarte îndepărtat. De asta se dusese Sigita la ea. 
Jolita avea s-o înţeleagă. Avea să vadă că erau suflete 
îngemănate, că erau amândouă rebele şi libere. Iar când o 
îmbrăţişase şi o poftise în casa ei, fără nicio întrebare, a 
simţit că era confirmarea a tot ceea ce visase. 

Marţea şi joia însă, Jolita devenea nerăbdătoare. Făcea 
curat în apartament. Cumpăra vin. Şi, pe un ton încurcat, îi 
spunea Sigitei că putea să rămână acasă, dar că trebuia să 
plece între cinci după-amiaza şi cel puţin până la miezul 
nopţii. Se pare c-ar fi incomodat-o foarte tare ca profesorul 
să dea nas în nas cu nepoata ei needucată din provincie, 
care fusese atât de bleagă, încât rămăsese borţoasă la 
cinşpe ani. Dacă Sigita nu pleca în timp util, Jolita se agita 
şi începea să tremure de nervi, îi dădea bani, să se ducă să 
ia masa undeva, să plece din oraş, să meargă la un film, că 
doar era plăcut, nu-i aşa? li punea în mână câteva 
bancnote jilave şi boţite şi, printre înjurături, o dădea afară 
pe uşă. Sigita a văzut multe filme în iarna aceea. 

S-a gândit că Jolita nu era deloc liberă şi nici 
independentă. Nu primise slujba pentru că se culcase cu 
profesorul - prima oară găsise slujba, profesorul apăruse 
abia după aceea -, dar trecuseră şaptesprezece ani de- 
atunci şi nu-şi mai amintea nimeni de asta acum. Dacă 
profesorul îşi pierdea postul, Jolita avea să fie, desigur, 
dată afară. Pentru universitate şi pentru mulţi alţii, 
independenţa nu însemnase doar lucruri bune şi senine şi 
imnuri patriotice. Fondurile erau limitate şi oamenii se 
luptau ca hienele pentru slujbele jalnice care existau. Viaţa 
Jolitei atârna, întreagă, de cel mai subţire fir de aţă. 
Funcţia, salariul, apartamentul, stilul ei de viaţă... toate 
depindeau de el. De zilele de luni şi de joi. 

Jolita nu voia s-o trimită pe Sigita la şcoală. 

— Mai bine o laşi pentru anul viitor, scumpo, când o să 
se termine totul, îi spusese, legănând ceaşca de cafea, ca 
să vadă cât lichid mai era în ea. Îţi mai pun una? 

— Nu, mulţumesc, îi răspunsese Sigita, absentă. 

Şedea pe un scaun şubred din bucătărie; trebuia să ţină 
picioarele depărtate, ca să n-o deranjeze pântecele. 


e 127 œ» 


— Jolita, dar atunci o să fiu ocupată cu copilul. 

Jolita rămăsese locului o clipă, cu ceaşca de cafea 
ridicată, de parc-ar fi fost o armă cu care urma să se 
apere. O privise cu o expresie gravă pe Sigita. 

— Micuța mea, îi spusese. Te ştiam fată deşteaptă. Doar 
nu-ţi închipui c-o să-l ţii? 


e 128 œ» 


Clinica era deschisă de curând în vechea vilă din 
cartierul Zverynas. Mirosea a vopsea proaspătă şi a 
linoleum nou, iar unele dintre scaunele din sala de 
aşteptare erau încă învelite în folie de plastic. Sigita se 
aşezase cu toată greutatea ei pe unul şi se ghemuise ca o 
vacă constipată. Pe spate îi curgeau broboane de sudoare, 
udându-i rochia largă de un galben-aprins pe care i-o 
cumpărase Jolita printr-o prietenă de la universitate. Era 
singura piesă vestimentară în care mai încăpuse în 
ultimele patru luni trupul mare al Sigitei şi o ura din tot 
sufletul. 

Măcar avea să se termine în curând, se gândi. Şi se 
agăţă de acel gând când o apucă următorul spasm. Scoase 
un geamăt puternic şi se simţi ca un animal. O vacă, o 
balenă, un elefant. Cum dracu' ajunsese aşa? Se apucă de 
marginea mesei şi încercă să inspire şi să expire, căci aşa 
o învăţaseră, dar n-o ajută absolut deloc. 

— Aaaaaah! Aaaaaah! Aaaaaah! 

Nu vreau să fiu un animal, îşi zise cu disperare. Vreau să 
fiu iarăşi eu, Sigita! 

Jolita se întoarse împreună cu o femeie măruntă, cu 
părul roşcat şi purtând o uniformă verde-pal. De ce nu 
albă? Poate că trebuia să se asorteze cu zugrăveala de 
culoarea mentei de pe pereţi. 

— Eu sunt Julija, zise ea, întinzându-i mâna. 

Sigita nu reuşi să dea drumul mesei, aşa că gestul femeii 
se transformă într-o bătaie slabă pe umăr, probabil pentru 
a o linişti. 

— Am pregătit sala. Ar fi foarte bine dac-ai putea să 
mergi. 

— Pot-să-merg, zise Sigita şi se târî pe lângă marginea 
mesei. 

O urmă cu pas legănat pe femeia care se numea la fel ca 
bunica Julija. Apoi constată că Jolita nu venea după ele. 
Sigita se opri. 


< 129 + 


Jolita îşi frângea mâinile. La propriu. Îşi tot lovea 
mâinile slabe între ele, cu mişcări circulare, de parc-ar fi 
şters geamul. 

— Draga mea, o să fii bine, zise ea. Ne vedem mai 
încolo. 

Sigita încremeni. Doar n-avea de gând... s-o lase să 
treacă singură prin asta. Întinse instinctiv mâinile după 
Jolita, cu un gest de milog pe care avea să-l regrete mai 
apoi. Mătuşă-sa se dădu în spate, ţinându-se la distanţă. 

— O să-ţi aduc nişte ciocolată, zise ea, zâmbind 
neobişnuit de luminos. Şi nişte cola. Sunt bune când eşti 
amărât. 

lar apoi plecă, mergând atât de repede, că aproape 
alerga. Şi Sigita îşi dădu numaidecât seama de ce. 

Era joi. 


< 130 - 


Nina parcă Fiatul pe partea îngustă şi pavată de pe 
Reventlowsgade, într-un spaţiu mic dintre un şir de 
locuinţe ieftine de pe Vesterbro, pe o parte, şi 
terasamentul căii ferate de lângă Tietgensgade, pe cealaltă 
parte. Sus, pe terasament, traficul se desfăşura cu 
hurducături zgomotoase şi neregulate. 

Băiatul se zvârcoli când îi trase pantalonii scurţi peste 
mijlocul subţire, dar se pare că era mulţumit de sandalele 
ce-i erau puţin cam mari. Trăgea de baretele cu arici cu 
degetele lui scurte şi delicate, iar Nina îl mângâie uşor pe 
păr. Găsi sticlele cu apă, desfăcu dopul uneia dintre ele şi 
i-o întinse. 

— Atju. 

Băiatul luă sticla numaidecât şi bău lacom din ea. 
Neîndemânatic cum era, se udă pe bărbie şi pe tricoul nou, 
iar apoi se şterse cuminte la gură cu dosul palmei. 

Gestul era aşa de firesc, încât Nina avu impresia că se 
afla în maşină cu un copil ca oricare altul, întorcându-se 
acasă după o zi de stat la grădiniţă. Repetă încet cuvântul. 
Atju. Nu asta-i spusese şi mai devreme, când îi dăduse 
îngheţata? 

Trebuia să însemne „mulţumesc”. 

Nina îşi aminti că dăduse uşor din cap şi lăsase privirea 
în jos, o reacţie automată pe care o deprind toţi copiii. 
„Mulţumesc” era primul lucru prin care părinţii îşi învățau 
copiii, fără prea mari eforturi, să fie politicoşi. N-avea cum 
să fie o simplă coincidenţă, îşi zise Nina. Se întâmplase de 
două ori, iar de fiecare dată după ce-i dăduse ceva. Era 
limpede că atju era cuvântul adecvat pentru astfel de 
situaţii. Aşadar, însemna „mulţumesc”. O ajuta să ştie asta, 
pentru că mama era un termen prea cunoscut ca să aibă 
cine ştie ce alte înţelesuri. 

Nina deschise uşa şi ieşi afară din maşină. Caldarâmul şi 
zidurile de cărămidă erau încă fierbinţi, iar fumul dens de 
motorină ce se ridica din gara centrală îi înţepa nările cu 


e 131 - 


fiecare respiraţie. În curbă, o briză învârti un pachet 
mototolit de ţigări, ducându-l lângă un mănunchi de iarbă 
galbenă crescută printre dalele de pavaj. 

Băiatul o lăsă cu greu să-l ridice de pe scaunul maşinii, 
iar odată ieşit afară, insistă să meargă singur. Era agitat şi 
imposibil de ţinut în braţe, arcuindu-se de şale şi lăsându- 
şi capul pe spate în chip de protest, iar când Sigita îi dădu 
drumul şi-l lăsă jos i se păru că vede un licăr de triumf în 
ochii lui obosiţi. Atinse trotuarul uşor, lovindu-l apăsat şi 
satisfăcut, cu sandalele lui noi. Apoi o luă de mână cu cel 
mai natural gest cu putinţă. Aşa ştia el să se plimbe, îşi 
zise Nina. Era obişnuit să ţină pe cineva de mână. 


—— O OO—— 


O luară în sus pe Stampesgade şi făcură la dreapta pe 
Colbjamsensgade, iar apoi intrară pe Istedgade. Mâna 
băiatului, delicată ca un fluture, o ţinea în continuare pe a 
ei, şi trecură agale de barul Kakadu şi de hotelul Saga. 
Incă mai erau câţiva oameni pe străzi în noaptea caldă şi 
întunecoasă; pe terase, la cafenele, lumea îşi savura berea, 
cola sau cafeaua cu lapte, stând în picioarele goale sau în 
sandale şi purtând rochiţe vaporoase sau pantaloni scurţi. 

Primele prostituate pe care le văzu Nina erau africane. 
Două dintre ele, cu o constituţie destul de solidă, purtau 
cizme înalte şi fuste în culori aprinse, mulate bine pe 
coapsele musculoase şi ţepene. Erau la numai câţiva metri 
una de cealaltă, însă nu schimbau niciun cuvânt între ele. 
Una stătea rezemată de un zid, cu o ţigară între buzele 
groase, şi scormonea febril prin geantă la intervale egale. 
Cealaltă nu făcea nimic, stătea, pur şi simplu, la locul ei şi 
se uita după fiecare maşină ce lua curba. 

Niciuna nu-i remarcă pe Nina şi pe băiat, iar Nina se 
gândi că arătau, probabil, destul de normal, cum mergeau 
aşa, împreună. Era, ce-i drept, puţin cam târziu să bântuie 
pe străzi, dată fiind ora la care se culcau copiii de obicei, 
dar nu ridica nimeni din sprâncene. Într-adevăr, în 
Vesterbro se afla cartierul roşu al Copenhagăi, dar locuiau 
acolo şi numeroase familii obişnuite, unele chiar cu copii. 


132 œ» 


Vesterbro ajunsese un cartier la modă, iar printre barurile 
de noapte şi magazinele de pornografie îşi făcuseră 
apariţia cafenele elegante. 

Băiatul îşi târşâia puţin picioarele, dar Nina nu simţea 
niciun semn de rezistenţă în mânuţa ce se odihnea 
încrezătoare într-a ei. Puțin mai jos, pe stradă, două femei 
aşezate în pragul unei uşi se certau de mama focului. Erau 
blonde amândouă, cu picioare osoase şi la fel de supte la 
faţă. Disputa se încheie pe neaşteptate, aşa cum începuse, 
iar una dintre ele scormoni în geantă şi apoi îi dădu 
celeilalte o bere la cutie. 

Nina se opri, iar băiatul se opri şi el, ascultător şi fără să 
scoată niciun cuvânt. Nina se străduia să prindă privirea 
femeii care ţinea cutia de bere în mână. Insă ea o ignoră şi 
se uită, în schimb, la băiat. 

— Hei, scumpule! 

Glasul era răguşit şi înăbuşit, de parcă femeia i-ar fi 
vorbit din fundul unui puț. Văzând că băieţelul nu 
reacţiona şi Nina stătea în continuare pe loc, femeia se 
uită în cele din urmă la ea, cu o grimasă de nedumerire. 

— Ce e? 

Nina trase adânc aer în piept. 

— Le caut pe... 

Ezită, încercând să găsească cuvintele potrivite. 

Femeia îşi îndreptase deja privirea în altă parte. 

— Pe fetele est-europene. Aveţi cumva idee unde le 
găsesc? 

Ochii de un albastru-deschis ai femeii se făcură mari, 
vădind uimire şi neîncredere. Pupilele i se mişcau slab şi 
rapid, iar gura i se încreţi. Nina îşi dădu seama că o 
percepea, probabil, ca pe o inamică, că se simţea atacată 
de o persoană cu venit permanent care voia un soţ şi o 
casă şi care catadicsea să-şi arate disprețul faţă de ea şi 
să-i invadeze spaţiul. Probabil credea că Nina era 
jurnalistă sau o femeie scandalizată, ori o turistă fascinată 
de vulgaritate şi degradare. Orice-ar fi fost, femeia nu 
agrea postura de ghid al vieţii de noapte din Vesterbro. 
Ochii îi licăriră agresiv. 


e 133 + 


— Da' de ce dracu' întrebi asta? 

Făcu o jumătate de pas în faţă şi Nina simţi tremurul 
respirației grele ce le despărţea. 

O să fiu sinceră, se gândi ea. O să-i spun adevărul sau 
măcar o parte din el. 

— Trebuie să-l duc pe băiat la mama lui, zise, 
apropiindu-l pe copil de ea. Trebuie s-o găsesc. 

Preţ de câteva secunde, femeia îşi păstră atitudinea, cu 
pieptul adus în faţă şi cu ochii sticlind. Apoi apelul la 
instinctul ei matern îşi făcu efectul. Umerii îi coborâră, luă 
o gură de bere şi se uită din nou la băiat, cu atenţie. 

— Bietul de el, zise ea, întinzând un deget osos să-l 
mângâie pe obraz. 

Băiatul se feri şi-şi ascunse faţa după piciorul Ninei, iar 
femeia cu berea se încruntă. O luă la pas legănat, 
trăgându-şi prietena după ea. Dar îi răspunse din mers la 
întrebare: 

— Le găseşti peste tot la ora asta, spuse. Unele-s în 
Skelbzeksgade, altele-n Halmtorvet. Probabil că şi prin 
Helgolandsgade. Sunt peste tot, nenorocitele, şi n-ai decât 
să le cauţi toată noaptea dacă nu ştii pe unde stau. 

— Dar ştiţi de unde vin? 

Nina nu era sigură că se făcuse auzită, dar chiar înainte 
ca femeile să dea colţul, prietena celei cu care vorbise îi 
aruncă o privire. 

— Alea albe sunt, majoritatea, din Rusia, zise ea. Dar 
mai sunt şi altele. Din cauza lor a scăzut tariful. Stricatele 
alea proaste au dus totul de râpă! 


e 134 œ» 


Soneria de la uşă scoase un mârâit, făcând-o pe Sigita 
să-şi revină, pe neaşteptate, dintr-un fel de inerție. 
Nicidecum din somn. Nu se putea linişti într-atât încât să 
doarmă. 

— Sunt Evaldas Guzas, de la Oficiul pentru Persoane 
Dispărute. Ne deschideţi, vă rog? 

Se repezi la uşă. Inima îi bătea atât de tare, încât 
materialul cămăşii efectiv tremura cu fiecare bătaie. L-au 
găsit, îşi zise în sinea ei. Dumnezeule mare, fă să fie aşa. L- 
au găsit şi e teafăr. 

Dar, imediat ce le deschise uşa lui Guzas şi însoţitorului 
său, îşi dădu seama că nu-i aduceau veşti prea bune. Şi 
totuşi, nu se putu abţine să nu întrebe: 

— L-aţi găsit? 

— Nu, zise Guzas. Mă tem că nu. Dar avem o posibilă 
pistă. Vi-l prezint pe colegul meu, sergentul Martynas 
Valionis. Când i-am spus de caz, a făcut nişte legături. 

Valionis dădu mâna cu Sigita. 

— Putem să ne aşezăm undeva o clipă? 

— Da, fireşte, zise Sigita pe un ton politicos, ţipând, în 
sinea ei, treceţi odată la treabă. 

Valionis se aşeză pe marginea canapelei albe, îşi puse 
servieta pe măsuţă, aliniind-o la margine dintr-o pornire 
perfecţionistă inconştientă, şi apoi scoase din ea un dosar 
de plastic. 

— O să vă arăt nişte fotografii, doamnă Ramoskiene. Să- 
mi spuneţi dacă o recunoaşteţi pe vreuna dintre femei. 

Fotografiile nu erau portrete pe hârtie lucioasă, ci erau, 
se pare, nişte foi scoase la o imprimantă destul de proastă. 
I le arătă pe rând. 

— Nu, spuse ea, văzând-o pe prima. 

La fel şi la a doua. 

A treia fotografie o înfăţişa pe femeia cu ciocolata. 

Sigita apucă foaia atât de tare, că o îndoi. 

— Ea e! zise. Ea l-a luat pe Mikas! 


e 135 + 


Valionis dădu, satisfăcut, din cap. 

— Barbara Woronska, spuse el. Poloneză, născută în 
Cracovia în 1972. Se pare că s-a mutat de câţiva ani în 
Danemarca şi, oficial, lucrează pentru o companie ce vinde 
sisteme de alarmă şi de securitate. 

— Şi neoficial? 

— Prima dată am luat-o în vizor acum doi ani, când un 
afacerist belgian a depus plângere că ar fi încercat să-l 
şantajeze. Se pare că firma o foloseşte pe post de escortă 
pentru clienţi, mai ales pentru cei străini, când vin în 
Vilnius. 

— E prostituată? 

Sigita n-o bănuise nicio clipă de una ca asta. 

— Puțin spus, aş zice eu. Credem că mai degrabă îşi 
compromite clienţii sexual, ca să poată fi şantajaţi dup-aia. 
În orice caz, e mare utilizatoare de picături pentru ochi. 

Sigita era nedumerită. 

— Picături pentru ochi? 

— Da. Medicamente folosite pentru a relaxa muşchii 
ochiului, ceea ce e de înţeles în anumite situaţii. Dar când 
sunt ingerate, fiind turnate, de exemplu, în băutură, au un 
efect secundar destul de neobişnuit, ducând foarte repede 
la inconştienţă şi somn adânc. Şi se-ntâmplă des să vezi un 
afacerist petrecăreţ trezindu-se în cine ştie ce cameră de 
hotel fără ceasul lui Oyster Rolex şi fără bani şi carduri. 
Dar domnişoara Woronska şi finanţatorii ei au o tehnică 
mai rafinată. Îi fac fotografii compromiţătoare bărbatului 
aflat în stare de inconştienţă, iar apoi îi sugerează să 
convină asupra unei tranzacţii externe în... să zicem aşa, 
condiţii foarte avantajoase pentru companiile lituaniene 
implicate. Doar că de data asta belgianul s-a enervat, i-a 
înjurat şi le-a zis să publice pozele, iar apoi a venit la noi. 
Domnişoara Woronska apărea şi ea în fotografii. Şi mai 
apărea şi o fetiţă care nu părea să aibă mai mult de doişpe 
ani. E limpede de ce n-am auzit de mai multe dintre 
victimele lor. 

Doişpe ani... Sigita încercă să-şi scoată gândul din 
minte. Nu se potrivea deloc cu femeia aranjată şi elegantă, 


e 136 » 


în haină lungă. Când oamenii se îndeletniceau cu aşa ceva, 
n-ar fi trebuit, oare, ca asta... să se vadă? 

Se uită fix la hârtia scoasă la imprimantă. Nu semăna cu 
fotografiile folosite pentru identificare, după arestarea 
suspecţilor. Barbara Woronska nu se uita în obiectiv, avea 
capul uşor întors spre stânga, cu gâtul suplu întins. 
Imaginea era granuloasă, de parc-ar fi fost mărită mult, iar 
expresia de pe chipul ei era... stranie. Avea gura 
întredeschisă şi se uita în gol. Deşi în imagine nu se vedea 
nimic altceva în afară de faţă şi gât, Sigita avu numaidecât 
convingerea că femeia nu avea haine pe ea, că era un 
detaliu din „pozele compromiţătoare”. 

— Dar de ce... ce vă face să credeţi că ea l-a luat pe 
Mikas? 

— Două lucruri, răspunse Valionis. Unu: belgianul avea o 
alcoolemie îngrijorător de mare, dat fiind că a jurat că nu 
băuse decât un pahar în compania agreabilei Woronska. În 
urma examenului medical, doctorul nostru a constatat că 
avea leziuni în gât, ca rezultat al intubaţiei - adică cineva i- 
a băgat un tub pe gât şi i-a turnat alcool direct în stomac 
pe când era inconştient. Asta-i o metodă bună să corupi pe 
cineva dacă eşti dispus să-ţi asumi riscul de rigoare. Se 
ştie doar c-au fost şi cazuri când oamenii au murit în urma 
intoxicării acute cu alcool. 

Sigita ridică privirea. 

— Dar... dar asta înseamnă că... 

Elvadas Guzas dădu aprobator din cap. 

— Ne pare rău că nu v-am luat în serios. Acum însă, nu 
putem dovedi că şi dumneavoastră aţi păţit la fel şi nici nu 
pot fi depistate leziunile iniţiale de cele produse de 
intubaţia care v-a fost făcută la spital. Pe de altă parte, toţi 
cei pe care i-am întrebat de dumneavoastră au spus că 
sunteţi o persoană serioasă şi responsabilă, aşa că... 

Nu-şi termină propoziţia. 

Deşi încă deznădăjduită, Sigita se mai linişti puţin. 
Măcar acum o credeau. Măcar aveau să se ocupe serios de 
găsirea lui Mikas. 

— Şi... Mikas? 


e 137 œ» 


— Al doilea aspect semnificativ e faptul că Barbara 
Woronska a fost identificată drept unul din patru suspecți 
într-un alt caz de dispariţie, zise Valionis, aruncând o 
privire în agendă. 

Sigitei îi tremură mâna. 

— Încă unul? 

Valionis dădu aprobator din cap. 

— Da, acum mai puţin de-o lună o mamă a raportat, 
disperată, dispariţia fiicei sale de opt ani. A fost luată de la 
şcoala de muzică unde făcea pian de două ori pe 
săptămână de o necunoscută ce s-a dat drept vecina lor. 
Profesoara de pian n-a suspectat-o cu nimic, pentru că 
mama fetei e asistentă, iar când rămânea peste program, 
trimitea adesea pe altcineva în locul ei s-o ia pe copilă. Din 
păcate, profesoara n-a putut să ne dea semnalmentele cu 
exactitate, spunându-ne că e posibil să fie una dintre 
femeile astea patru. 

Lovi fotografiile cu arătătorul. 

— Şi-acum unde e? Aţi arestat-o? întrebă Sigita. 

— Din păcate, nu, zise Guzas. Colegii ei de muncă ne-au 
spus că n-au mai văzut-o deloc de joi încoace şi am 
constatat că nu mai locuieşte din martie la adresa din 
buletin. 

— Dar cum de nu e încă la închisoare? Cum e posibil ca 
după toate astea să fie încă liberă şi să răpească alţi copii? 

Valionis dădu din cap, cu o grimasă de dezgust. 

— Cazurile au fost, amândouă, închise. Belgianul a 
plecat acasă destul de repede. Am primit o înştiinţare de la 
avocatul lui cum că-şi retrage toate acuzaţiile. Iar asistenta 
s-a răzgândit pe neaşteptate, susţinând c-a fost vorba de o 
neînțelegere şi că fata s-a întors acasă teafără şi 
nevătămată. 

— Şi nu e cam bizar? întrebă Sigita. 

— Ba da. E limpede c-au fost constrânşi să facă asta. 

Elvadas Guzas o privi stăruitor şi destul de dur. 

— Deci vă mai întreb o dată, doamnă Ramoskiene. Ar 
avea cineva vreun motiv să vă constrângă la ceva? 

Sigita clătină prosteşte din cap. În afară de Dobrovolskij, 


e 138 + 


nu se putea gândi la nimeni dornic s-o constrângă sau s-o 
amenințe cu ceva. 

— Dar sigur ar da un semn? spuse ea. Că la urechile 
mele n-a ajuns nimic. 

Se simţi iar neputincioasă. Şi-i trecu iar prin minte o 
imagine de nesuportat: Mikas închis într-o pivniţă cine ştie 
unde, stând pe o saltea murdară, plângând speriat. Cine să 
poată îndura una ca asta? îşi zise ea. Eu, una, nu. Eu aş 
muri. 

— Vă rog foarte mult să ne contactaţi dacă or să dea 
vreun semn, spuse Guzas. Altfel n-o să reuşim niciodată să- 
i oprim pe oamenii ăştia. 

Sigita dădu ferm din cap. Cu toate astea, ştia că, dacă ar 
fi fost să aleagă între a-i proteja viaţa lui Mikas şi a anunţa 
poliţia, ofiţerii n-aveau nicio şansă. 

Valionis îşi închise servieta cu zgomot. Cei doi poliţişti 
se ridicară în picioare, Valionis îi înmână cartea lui de 
vizită, iar Guzas îi strânse mâna. 

— Nu vă pierdeţi speranţa, zise el. Nu uitaţi că Julija 
Baroniene şi-a recuperat fetiţa. 

Sigita simţi un junghi în piept. 

— Cine, cum aţi zis c-o cheamă? 

— Julija Baroniene. Asistenta. O cunoaşteţi? 

Sigita simţi că-i sare inima din piept. 

— Nu, zise ea. N-o cunosc. 


——OOO—— 


Stătea pe balcon şi se uita la cei doi bărbaţi de jos, din 
parcare, care se urcară într-o maşină neagră şi plecară. 
Fără să-şi dea seama, îşi odihnea mâna dreaptă pe 
pântece. Sunt lucruri pe care corpul nu le uită niciodată pe 
deplin. 

Contrar a ceea ce auzise despre naşterea primului copil, 
în cazul ei lucrurile au decurs rapid şi foarte, foarte 
violent. La început a zbierat la toată lumea, să facă odată 
ceva. lar apoi a rămas numai cu ţipătul, timp de patru ore 
fix. O ţinea de mână pe Julija, asistenta care-i amintea de 
bunică-sa; iar Julija i-a stat alături, aşa că uneori a simţit 

e 139 + 


că doar atât o mai lega de lume: mâinile puternice şi late 
ale Julijei, vocea şi chipul ei. Avea ochii întunecaţi, de 
culoarea prunei, şi nu i-a dat drumul deloc, şi nici Sigita ei. 

— Rezistă, îi zisese. Rezistă, c-o să se termine, ai să vezi. 

După ce a ieşit copilul, Sigita a cedat. A leşinat şi din 
corp i-a curs ceva apos, negru şi călduţ, făcând-o să se 
simtă goală pe dinăuntru. 

— Sigita... 

Glasul Julijei se auzea însă din ce În ce mai slab. 

— Are hemoragie! strigă una dintre asistente. Cheamă 
doctorul, acum! 

Sigita se adâncea tot mai mult în întunericul rece şi 


pustiu. 
——OOO—— 


I-a luat aproape o zi şi-o noapte să-şi revină. Era într-un 
salon mic şi fără geamuri, luminat de becurile din tavan. 
De altfel, lumina a şi trezit-o. Avea pleoapele grele şi gâtul 
uscat. Un braţ îi era legat de marginea patului, iar lichidul 
din punga de deasupra îi intra uşor în venă printr-un ac 
metalic. Îşi simţea trupul greu şi străin. 

— Te-ai trezit, draga mea? 

La capul patului stătea mătuşa Jolita. Lumina 
fluorescentă îi albea pielea şi-i desena pete întunecate sub 
ochi. Părea o femeie bătrână şi obosită, şi-a zis Sigita în 
sinea ei. 

— Să-ţi aduc nişte apă? 

Sigita dădu aprobator din cap. Nu ştia dacă putea să 
vorbească, dar hotări să încerce. 

— Unde-i Julija? 

Jolita se încruntă, iar sprâncenele ei pensate aproape că 
se întâlniră. 

— Bunică-ta? 

— Nu. Cealaltă Julija. 

— Nu ştiu de cine vorbeşti, draga mea. Haide, mai bine 
bea o gură de apă. Trebuie să te odihneşti şi să te faci 
bine, ca să mergem acasă. 

Atunci s-a întâmplat, când Jolita a rostit cuvântul 


e 140 œ» 


„acasă”. În cap, în sâni şi-n pântec i-a plesnit ceva mare şi 
negru. Ceva atât de tăios şi de rău care se făcea simţit 
tocmai pentru că-i lipsea ceva. Pentru că-i fusese luat ceva. 

— E băiat sau fată? a întrebat ea. 

— Lasă, nu te mai gândi, îi zise Jolita. Cu cât uiţi mai 
repede, cu-atât mai bine. O s-o ducă bine. Cu oameni 
bogaţi în jur. 

Sigitei îi dădură lacrimile. Şi erau îngrozitor de încinse, 
pentru că tot trupul ei era rece. 

— Cu oameni bogaţi, repetă ea, în speranţa că 
întunericul avea să se risipească. 

Jolita dădu aprobator din cap. 

— Din Danemarca, zise ea, senină, de parc-ar fi fost ceva 
special. 

Întunericul însă era încă acolo. 

La două zile după aceea, Sigita era în picioare, lângă 
pat, într-un hanorac gri şi o pereche de blugi care n-o mai 
încăpeau de luni bune. Îi era greu să se ţină pe picioare şi 
încă se dezechilibra, dar să se ridice din pat fusese aşa de 
dureros, că nici nu-i trecea prin minte să se mai aşeze la 
loc. În final, se întoarse şi Jolita, împreună cu o femeie 
blondă îmbrăcată într-un halat alb. Sigita n-o mai văzuse 
până atunci. 

— Numai bine, Sigita, şi mult noroc pe mai departe, zise 
ea, întinzându-i mâna. 

I se păru ciudat să audă o necunoscută adresându-i-se 
pe numele mic. Sigita dădu, nedumerită, din cap şi-i 
întinse mâna, la rândul ei. Femeia îi înmână Jolitei un plic 
maro. 

— Am oprit o parte pentru zilele în plus, zise ea. În mod 
normal, fetele pleacă a doua zi. 

Jolita dădu, absentă, din cap. Deschise plicul maro, 
aruncă un ochi şi-apoi îl închise la loc. 

— Trebuie să semnaţi aici. 

Jolita luă stiloul. 

— Dar n-ar trebui să semnez eu? întrebă Sigita. 

Jolita ezită. 

— Cum vrei tu, zise ea. Dar pot s-o fac şi eu. 


e 141 œ 


Sigita se uită la foaie. Nu era un formular de adopţie, ci 
o chitanţă cu suma achitată pentru furnizarea de „ierburi 
pentru remedii naturiste”. Care ajungea la 14.426 de litai. 

Asta nu-i adopţie, se gândi Sigita imediat, cu o 
limpezime de gheaţă. E vânzare. Străinii mi-au cumpărat 
copilul contra unei sume de bani, iar asta-i partea mea. 

— Şi nu pot nici măcar să-l văd? întrebă ea. Şi să-i 
cunosc pe cei care-l vor îngriji? 

Avea sânii umflaţi şi-i zvâcneau dureros. Jolita îi adusese 
o faşă strâmtă de elastic cu care trebuia să-şi ţină mijlocul 
strâns cel puţin o săptămână, după cum fusese sfătuită, ca 
să se oprească lactaţia. 

Femeia în halat alb dădu dezaprobator din cap. 

— Au părăsit clinica încă de ieri. Şi, din experienţa 
noastră, aşa e cel mai bine pentru ambele părţi. 

Întunericul o cuprindea, croindu-şi noi cărări prin trup şi 
curgându-i prin vene. Simţea răceala de sub piele. Totul 
fusese deja aranjat, se gândi ea. Tot ce-i mai rămăsese 
erau banii. Întinse mâna spre Jolita. 

— Dă-mi-l! 

— Draga mea... zise Jolita, privind-o cu nedumerire. O 
spui de parc-aş vrea să ti-i fur. 

Sigita aşteptă. În cele din urmă, Jolita îi înmână plicul. 
Era gros şi greu, plin de bancnote înăuntru. Sigita îl apucă 
strâns cu o mână şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre 
ieşire. Copcile o înţepau la fiecare mişcare. 

— Sigita, stai, zise Jolita. Chitanţa! 

— Semneaz-o tu, zise ea, întorcând capul. Oricum, a fost 
numai ideea ta. 

Jolita îşi mâzgăli semnătura în grabă şi-şi luă la revedere 
de la femeie. Sigita mergea mai departe. Ajunse pe culoar, 
apoi în sala de aşteptare şi, în cele din urmă, ieşi din 
clinică. 

Jolita o prinse din urmă abia afară, mergând pe trotuarul 
scăldat de ploaie. 

— Hai să luăm un taxi până acasă, zise ea. 

Sigita se opri. Se întoarse şi-i aruncă Jolitei o privire ce 
vădea toată răceala ce pusese stăpânire pe ea. 


e 142 œ» 


— Du-te tu acasă, zise ea. Eu mă duc la hotel. Nu vreau 
să te mai văd. Niciodată. 


——OOO—— 


În cartea de telefon erau patru persoane cu numele de 
Baroniene ce locuiau în Vilnius. Sigita sună la fiecare 
număr în parte, întrebând de Julija. N-o găsi. Apoi încercă 
numerele celor figurând ca Baronas, în caz că era trecut 
doar numele soţului. Erau opt. La două nu răspunse 
nimeni, la unul răspunse robotul şi în mesaj nu zicea nimic 
de nicio Julija, iar alte două persoane îi spuseră că nu 
cunoşteau pe nimeni cu numele respectiv. La al şaselea 
număr răspunse o femeie, cu glas timid: 

— Alo, da? 

Sigita ascultă atent, dar îi fu greu să recunoască vocea. 

— Aş vrea cu Julija, zise ea. 

— Da, eu sunt. Dar cine e? 

— Sigita Ramoskiene. Vreau doar să... 

Nu apucă să mai zică nimic. Legătura se întrerupse 
dintr-odată, cu un clic tăios. 


e 143 


Jucas conduse până pe plajă. Era deja noapte şi nu se 
vedea nici picior de om. Codrul de pini din spate era 
asemenea unui zid întunecos. Îşi dădu hainele jos, mai 
puţin chiloţii. Nisipul era încă destul de cald sub tălpile 
picioarelor, iar apa plăcută şi aşa de mică, încât fu nevoit 
să înainteze mult în larg până să poată înota. 

Nu simţea niciun curent, nu era niciun val. Marea era 
perfect lină şi călduţă şi Jucas nu avu parte de şocul 
cutremurător la care sperase. Dar trebuia să existe ceva în 
larg - apa rece, curenţii, forţele. Se gândi la modul foarte 
serios să înainteze întruna până avea să dea de ceva mai 
puternic decât el. 

Barbara îl aştepta la hotel. Nu-i spusese prea multe, 
doar că trebuia să-l ajute pe danez cu o treabă, înainte să- 
şi ia banii. 

Adio Cracovia, se gândi el înaintând prin apă cu mişcări 
furioase, care, până la urmă, îi solicitau cât de cât muşchii. 
Îşi imagină iar viitoarea lui familie zâmbind, mama, tata şi 
cei doi copii, însă nu şi casa, pentru că începuse să fie 
roasă de şobolani mari şi maro, aşa că dispărea încetul cu 
încetul. Apoi un şobolan se apucă să roadă piciorul 
copilului celui mai mic, ştergând zâmbetele de pe chipul 
lui şi ale părinţilor. 

Se opri dintr-odată din înaintat. Ştia de unde veneau 
şobolanii. Îi vedea şi acum gonind prin grajd în ziua în care 
intrase acolo cu lanterna aprinsă şi-o văzuse pe bunică-sa 
lângă iesle. Nu se gândise nimeni să-i spună şi lui de ce 
murise. Însă murise, până şi un copil de şapte ani putea să- 
şi dea seama de asta. La fel şi şobolanii. 

Apa era deja prea adâncă şi nu mai atingea fundul cu 
picioarele. Începu să înoate, de data asta executând 
mişcări line şi metodice. N-or să-l învingă şobolanii. Mai 
avea încă o grămadă de piste pe care le putea urma. 

Îşi aminti de haine. Nu ştia ce să facă cu ele. În final, luă 
cămaşa şi-i băgă mâneca în fibrele microscopice, dar, 


e 144 œ 


odată arse hainele, n-avea să mai rămână mare lucru din 
ele. 

Principala vinovată pentru faptul că mersese totul aşa de 
rău fusese chiar femeia. Nu era cea din gară, nenorocita 
aia băieţoasă şi sfrijită. Asta fusese blondă, ca Barbara, şi 
cu sânii chiar mai mari. Ce simplu era să fi fost cealaltă. 

Incercase să fugă imediat ce-l zărise şi e limpede că n-ar 
fi făcut-o dacă n-ar fi avut nicio vină. O prinsese şi-i altoise, 
instinctiv, câteva peste mâini şi peste picioare, ca să n-o 
mai ia la fugă. Era îngrozită. Bălmăjise ceva, probabil în 
daneză, iar apoi şi-a dat seama că nu înţelegea o iotă. Şi a 
început să-i vorbească în engleză. L-a întrebat cine era şi 
ce căuta acolo. Deşi se vedea clar în ochii ei că ştia pentru 
ce venise. Era atât de speriată, că-şi dăduse drumul pe ea, 
pe picior în jos, iar sub fusta-i albă se formase o băltoacă. 

Oare de ce nu-i spusese, proasta naibii, se întrebă el. Ce- 
o fi crezut ea, că, dacă zicea „nu” destul de des, el avea să- 
şi ceară scuze pentru deranj şi să plece? 

Venea un moment în care conştientizau. Unii încercau să 
scape ori ţipau sau implorau. Alţii se dădeau, pur şi simplu, 
bătuţi. Dar venea întotdeauna un moment în care 
conştientizau. Odată ce sfâşia toate lucrurile care-i apărau 
- haine frumoase ori poate o casă impecabilă, atitudinea 
binevoitoare sau draperiile apretate, numele, poziţia, 
impresia de putere şi de siguranţă: nu, e imposibil să mi se 
întâmple mie una ca asta... odată ce-i făcea să înţeleagă că 
da, chiar li se întâmplă una ca asta, că i se poate întâmpla 
oricui, inclusiv lor, odată ce dispărea incertitudinea, mai 
rămânea un singur lucru, dura realitate că el, Jonas, n- 
avea să se oprească până nu primea lucrul după care 
venise. 

Deşi fusese îngrozită, blondei daneze îi luase destul de 
mult până să ajungă în momentul acela. Mult mai mult 
decât le lua celor din Lituania. Poate că impresia de 
siguranţă era mai consistentă aici, la fel ca stratul de 
grăsime al peştelui din lacul Tivoli. I-a luat ceva până s-o 
facă să dispară. Dar trebuia să aibă în vedere şi că femeia 
efectiv se chinuia să înţeleagă ce voia să-i spună. 


< 145» 


A întrebat-o de bani. I-am dus la loc, a răspuns ea. Sunt 
la Jan. Şi tot insista cu asta, deci poate că nu minţea. 

Apoi a întrebat-o de băiat. Cine era târfa care-l luase? 
Unde era? La cine? 

În punctul acela s-a lovit de un sâmbure de îndârjire, 
dincolo de toată delicateţea ei de blondă. Nu voia să-i 
spună. Îl minţise, spunând că nu ştie. Şi-atunci şi-a ieşit 
rău din fire. 

S-a văzut nevoit s-o lase puţin singură, îi era teamă să 
nu care cumva să moară, îi era teamă că murise deja. S-a 
dus afară şi a stat câteva minute pe verandă, trăgând aer 
în piept şi ascultând bâzâitul enervant al ţânţarilor ce 
păreau să fie dotați cu motoraşe proprii, însă prea turate. 
Dintr-odată a văzut un motan gri iţindu-se din tufişurile de 
pe cealaltă parte a peluzei. Se oprise la o oarecare 
distanţă, mieunând cu o intonaţie curioasă. Se pare că 
simţise pericolul, pentru că nu s-a apropiat, ci a tăiat-o 
numaidecât prin tufe şi dus a fost. 

Când a intrat înapoi în casă, femeia reuşise să se târască 
până-n pat. Nu respira deloc bine, se îneca şi făcea spume 
la gură şi n-a avut nicio reacţie când s-a dus peste ea, în 
cameră. 

— Ni-na, bolborosea ea. Ni-na. 

Habar n-avea dacă era un răspuns la întrebarea pe care 
i-o pusese sau dacă striga, pur şi simplu, după cineva de la 
care spera să primească ajutor. I-a luat mobilul de lângă 
pat, să vadă dacă avea vreo Nina în agendă. Avea. Şi-a 
notat numărul şi numele de familie şi a aruncat telefonul în 
pat. 

— Ni-na, a zis femeia încă o dată. 

Habar n-are că sunt aici, se gândise el. Apoi a văzut 
balta de sânge ce se forma sub capul ei. 


——OOO—— 


Flăcările se stingeau. Aruncă sandalele peste cenuşa 
încă încinsă, iar apoi astupă totul bine. Cu puţin noroc, n- 
avea să găsească nimeni niciodată rămăşiţele. Apoi îşi luă 
o cămaşă curată din geanta din maşină. 

e 146 œ» 


Încercă să analizeze situaţia cu mintea limpede. Trebuia 
s-o facă. Momentan, nu ştia unde erau banii. Blonda zisese 
că-i dăduse danezului înapoi. Danezul zisese că erau la 
blondă. Jucas tindea s-o creadă mai mult pe blondă decât 
pe danez. 

Iar băiatul? Poate că era chiar la „Ni-na” aia pe care o 
pomenise. Poate că băieţoasa aia brunetă care-l privise 
insistent în gară era însăşi Nina. Dacă băiatul era, cu 
adevărat, la ea? Dacă de-asta se dovedise dintr-odată 
danezul atât de reţinut cu privire la plată? La suma pe 
care-o stabiliseră, nu era deloc de mirare că voia mai întâi 
să primească marfa şi abia apoi să dea banul. 

Odată îmbrăcat iarăşi din cap până-n picioare, Jucas o 
sună pe Barbara. O lăsase într-un hotel înainte să plece din 
oraş. Alţi bani aruncaţi de pomană, dar nu putuse s-o ia cu 
el. 

— Ai vreo carte de telefoane în cameră? o întrebă el. 

Femeia îi răspunse că „da”. 

— Vreau să-mi cauţi o adresă, zise el. Dar să nu suni nici 
la informaţii şi nici la recepţie. Da? 

— Când vii? întrebă ea, iar Jucas îi simţi numaidecât 
nervozitatea din glas. 

— Curând. Să faci cum ţi-am zis, e important. 

— Bine, bine. Ce vrei să fac? 

— Să cauţi pe cineva în cartea de telefoane. Vezi dac-o 
găseşti pe una Nina Borg. 


e 147 œ 


Helgolandsgade. 

Strada era mică şi-ţi lăsa un oarecare sentiment de 
claustrofobie. Pe o parte se afla hotelul Axel, proaspăt 
renovat, cu faţada lui albă şi luminoasă şi cu o libelulă 
mare şi aurie ce stăruia deasupra uşii de la intrare. Era la 
modă, se gândi Nina, să rămâi peste noapte în Vesterbro, 
ca să admiri prostituatele şi hoţii de buzunare. 

Un grup de tinere adolescente se postase chiar vizavi de 
intrarea în hotel. Arătau ca nişte şcolăriţe, se gândi Nina, 
surprinsă. N-aveau haine de piele, nici ciorapi cu plasă şi 
nici părul decolorat. Păreau a fi nişte tinere normale care 
ieşiseră noaptea în oraş. Şi totuşi, era limpede pentru ce 
stăteau acolo. 

Cele patru tinere se uitau în permanenţă la trecătorii de 
pe stradă. Din când în când, una se distanţa de grup, făcea 
câţiva paşi şi-şi scotea, eventual, telefonul din geantă, fără 
să sune însă pe nimeni. Apoi revenea la loc şi se aşeza pe 
micul scuter negru în jurul căruia se strânseseră cu 
toatele. Restul lumii îşi vedea de drum, însă ele nu. 

Nina îl apucă puţin mai bine pe băiat de mână şi o luă în 
direcţia lor. Câteva fraze rostite într-o engleză stâlcită se 
făcură auzite peste conversaţia zgomotoasă purtată de 
nişte beţivani ce mergeau în sens opus. 

— Nouăşpe. Am câştigat! 

Una dintre fete râse zgomotos şi făcu câţiva paşi 
nesiguri în spate, pe pantofii cu tocuri mult prea înalte 
pentru vârsta ei. 

Făceau pariuri pe vârsta ei, se gândi Nina, fără să ştie 
însă dacă restul fetelor ghiciseră bine sau nu. O trecu un 
fior. Ida mai avea puţin şi împlinea paisprezece ani. 

— Mă scuzaţi. 

Nina vorbi pe un ton dinadins mai cald şi oarecum 
neutru. Bănuia că fetele n-ar fi fost dispuse să stea la 
discuţii cu nimeni altcineva în afară de cei interesaţi strict 
de ele. 


e 148 >» 


Fetele se întoarseră, toate, spre ea şi Nina fu surprinsă 
să constate cât de tinere erau. Machiajul încărcat şi luciul 
de buze cu sclipici le făcea să arate ca nişte fete deghizate 
în femei mature. Nina spera, cumva, ca o voce piţigăiată s- 
o anunţe că erau concurente la un concurs bizar de 
frumuseţe pentru ţărăncuţe minore, după care una să 
înceapă să interpreteze un cântec. 

Una dintre cele patru se poziţionă, dreaptă, în faţa ei, cu 
picioarele desfăcute şi mâinile încrucişate la piept, 
încercând, probabil, să pară amenințătoare. Era mică şi 
foarte slabă şi o săgeta nervos pe Nina cu privirea ei 
neagră. 

— Am nevoie de o mână de ajutor, zise Nina. Vreau să 
ştiu dacă înţelegeţi ce vorbeşte băiatul de lângă mine. 

Fata aruncă un ochi pe stradă în sus, apoi se uită iar la 
Nina, cu evidentă neîncredere. 

— Atju, zise Nina, arătând spre băiat. Ştiţi, cumva, ce 
înseamnă? În ce limbă e? 

Chipul aspru al fetei se îmblânzi. Nina o văzu, practic, 
cântărind argumentele pro şi contra şi aşezându-le pe 
două coloane inegale. Băgă numaidecât mâna în buzunarul 
de la blugi şi-i întinse o bancnotă mototolită de o sută de 
coroane. Inspirat gest. Fata vâri bancnota discret în 
buzunarul său. 

— N-aş putea spune cu siguranţă. Pare a fi în lituaniană. 

Nina dădu aprobator din cap, zâmbind cât mai blând cu 
putinţă. Bani nu mai avea. 

— Şi tu nu eşti din Lituania? 

Răspunsul era mai mult decât evident, dar Nina vru să 
întreţină conversaţia, agăţându-se de mica şansă care-i 
fusese acordată. 

— Sunt din Letonia. 

Fata ridică din umeri. 

— Marij a e din Lituania. 

Se dădu mai încolo, arătând spre fata înaltă şi bine 
făcută ce râsese adineauri, fie ea sau nu de nouăsprezece 
ani. Avea părul lung şi negru, strâns la spate, în coadă de 
cal. Părea neastâmpărată, se gândi Nina. Avea picioarele 


e 149 + 


prea lungi pentru cât de mic îi era trupul, genunchii laţi şi 
osoşi şi se mişca stângaci şi ciudat, ca toţi tinerii în plină 
creştere. 

Părea ursuză şi se uita neîncrezător la Nina. 

— Ştii cumva ce înseamnă atju? întrebă ea. 

Pe chipul fetei apăru, involuntar, un zâmbet, probabil 
din cauza felului în care pronunţase Nina cuvântul. 

— Se zice aciu. Aciu. 

Pronunţase „a”-ul puţin mai prelung decât Nina şi 
rostise cuvântul exact aşa cum nu-i ieşise ei, deşi se 
străduise. Chipul tinerei vădi blândeţe şi un aer copilăros 
când îl repetă, dând la iveală un şir de dinţi perfect albi şi 
totuşi prea mari şi prea curaţi pentru machiajul ei 
bătrânicios. 

— E în lituaniană, zise ea zâmbind iar şi ducând mâna 
lată la piept. Eu sunt din Lituania. 

Nina arătă iar spre copil. 

— Trebuie să vorbesc cu el. Cred că şi el e lituanian. 

Dacă fata accepta s-o ajute, putea să afle lucruri de la 
băiat. Poate că ar fi reuşit chiar să afle cum de ajunsese 
într-o valiză dintr-un dulap pentru bagaje din gara 
centrală. Ar fi fost nemaipomenit ca fata să accepte să 
meargă într-un loc mai liniştit. 

— Mă poţi ajuta să vorbesc cu el? 

Fata întoarse capul şi se uită la ea, de data asta cu o 
oarecare îngrijorare pe chip. Nu era convinsă şi, când un 
tânăr în tricou negru traversă Helgolandsgade pe 
neaşteptate şi se îndreptă spre ele, zise în grabă: 

— Dacă stăm la taclale, nu facem niciun ban. 

Se uita după bărbatul în tricou negru care mărise pasul 
şi se apropia de Nina şi de fete. Tânăra cu coadă de cal 
făcu un pas în spate şi o lăsă deoparte pe Nina. 

— Mâine, zise ea încet, fără s-o privească. După ce 
dorm. La doişpe. Ştii unde-i biserica? _ 

Nina dădu dezaprobator din cap. În Copenhaga erau, 
probabil, sute de biserici şi nu ştia niciuna dintre ele. 

Bărbatul în tricou aproape că ajunsese în dreptul lor. Nu 
era cu mult mai în vârstă decât fata cu coadă de cal, se 


< 150 œ» 


gândi Nina. Se potrivea în peisaj, îşi zise ea, spre 
deosebire de un dulgher sau un instalator novice. Nu era 
din cale-afară de înalt, dar era musculos, avea părul scurt 
şi blond şi un tatuaj cu un şarpe negru ce-şi croia drum pe 
bicepşii lui bine lucraţi. 

Fata dădea uşor din buze, de parcă şi-ar fi repetat 
numele înainte să-l spună cu voce tare. 

— Sfântul Duh, zise ea în cele din urmă. 

Bărbatul în tricou se opri. O apucă pe tânără de braţ şi o 
trase după el pe trotuar, fără să-i arunce Ninei nici măcar 
o privire. Făcură câţiva paşi, iar zgomotul produs de prima 
palmă răsună pe toată strada. Fata cu coadă de cal fu 
bruscată şi căzu, dând capul pe spate. O lovi de trei ori, 
tare şi ferm. Apoi îi dădu drumul. 

Nina îl luă pe băiat în braţe şi se îndreptă cu paşi 
apăsaţi spre Istedgade. Furia îi clocotea în corp asemenea 
unei pulsaţii aprige şi roşii, dar nu putea să facă nimic 
momentan. Cel puţin, nu cu băiatul după ea. La naiba, 
probabil că n-ar fi putut face mare lucru nici dac-ar fi fost 
fără el. Gândul nu-i slăbi sentimentul de furie. 

Inainte să dea colţul se uită încă o dată pe 
Helgolandsgade în jos. Bărbatul plecase, dispărând, 
probabil, pe vreo uşă neluminată sau pe vreo intrare de 
serviciu. Fata cu coadă de cal se îndrepta iarăşi spre 
scuterul negru. Mergea adusă de spate, cu braţele lungi 
strânse în jurul corpului. 

Una dintre tinere îi atinse uşor umărul când se alătură 
grupului, iar în timp ce se îndepărta, Nina le auzi iarăşi 
vorbind clar în spatele ei şi râzând grosolan şi sfidător. 
Făcuseră un nou pariu, iar fata cu coadă de cal râdea mai 


tare decât toate. 
——OOO—— 


Nina îl cără pe băiat în braţe până la maşină. Era treaz, 
dar slaba îndârjire pe care o întrezărise la el când 
coborâseră la început din maşină, pe Reventlowsgade, 
dispăruse. Cu fiecare pas făcut, picioarele i se legănau ca 
ale unei păpuşi din cârpe pe lângă trupul ei. Ajunşi la 

e 151 œ» 


maşină, nu reuşi nici măcar să se ţină pe ele până deschise 
ea uşa. Puse pătura în carouri peste pata urât mirositoare 
de pe bancheta din spate şi-i dădu drumul băiatului, să 
intre în maşină. Apoi se aşeză şi ea în spate, alături de el, 
şi stătu aşa, în întuneric. Era extenuată. Era 23:00 fix, 
remarcă ea. Nu ştia de ce, dar îi plăcea când se uita la 
ceas la oră fixă; poate că agrea precizia celor două zerouri. 

Circulaţia pe Tietgensgade se mai redusese. Pe cealaltă 
parte a străzii, într-unul dintre blocurile vechi din 
Vesterbro, văzu o bucătărie încă luminată. Un tânăr stând 
la parter îşi făcea o cafea la ibric, spunând ceva unei 
persoane din spatele său. Puse ibricul pe o tavă alături de 
un set de ceşti, zâmbi şi apoi se întoarse cu spatele la 
fereastră. Nina se întrebă dacă vieţile celor din jur erau 
aşa de simple precum păreau. De simple şi de împlinite. 

Probabil că nu, îşi zise ea pe un ton sec. Era doar felul ei 
distorsionat de a privi lucrurile; la asta se pricepea de 
minune, ori, cel puţin, aşa-i zisese terapeutul. Avea 
obiceiul să se considere o intrusă în raport cu ceilalţi, care 
formau, cu toţii, o comunitate mare şi fericită. Se mai 
pricepea de minune şi să-şi spună că ea era singura 
capabilă să salveze lumea şi să facă ordine în jur, pentru 
că oamenii, în rest, erau prea ocupați să-şi cumpere 
televizoare cu ecran plat, să-şi reamenajeze bucătăria sau 
să-şi facă o cafea la ibric şi să fie fericiţi. Din cauza felului 
ei distorsionat de a privi lucrurile, i se întâmplase în 
repetate rânduri, înainte să se nască Anton, să ia, speriată, 
avionul şi să se ducă degrabă acasă, la Ida şi la Morten. De 
câţiva ani încoace însă, credea cu adevărat în spusele lui 
Olav, cum că avea o percepţie eronată şi că distorsionarea 
îi făcea rău şi ei, şi celor din jur. 

Acum, cu băiatul în preajmă, realitatea nu mai părea aşa 
de simplă şi de clară. 

Nina se lăsă pe spate şi-şi simţi oboseala din oase. 

Ar fi vrut să-l sune pe Morten. Nu ca să-i vorbească, 
pentru că n-ar fi fost bine. Ci doar ca să-i audă vocea, să 
audă ştirile de la TV în fundal şi să-şi aducă aminte că 
lumea era, în definitiv, normală. Duse mâna la buzunar, 


e 152 + 


unde-şi ţinea de obicei mobilul, pe care însă îl pierduse. 

Încuie uşile şi dădu drumul la radio. Poate că auzea la 
ştiri ceva despre un băiat dispărut. Ceva care să-i arate 
limpede că băiatul era real, că-l căuta cineva. Scoase 
pâinea din pungă şi-i dădu o felie copilului. O luă şi muşcă 
încet din ea, fără să se uite la Nina. Au stat aşa, unul lângă 
altul, şi au mâncat, băiatul reţinut şi cu privirea în pământ, 
iar ea cu mâna pe gâtul lui alb şi moale. Când îşi termină 
felia, copilul se ghemui lângă ea, iar Nina îl înveli cu un 
capăt al păturii. Se lăsă mai în jos, pe banchetă, aducând 
genunchii spre piept şi sprijinindu-i pe scaunul din faţă, şi 
închise ochii. Era pe punctul de a aţipi. Somn. 
Dumnezeule! Trebuie să mai şi doarmă. Poate că mâine 
avea să facă rost de un telefon, să-l sune pe Morten. Poate 
că, atunci, glasul lui n-o să mai fie aşa de ostil. Era mereu 
bine dispus dimineaţa şi poate că îndrăznea să-i zică şi de 
băiat. 

Deschise ochii cu greu pentru ultima oară, să vadă ce 
făcea copilul. Dormea iepureşte, cu o umbră de îngrijorare 
sub pleoape, dar respira liniştit şi regulat, ţinând buzele 
întredeschise. Exact ca Anton când îşi punea capul uşor pe 
pânza Omului-Păianjen de pe perna sa. 

Nina închise ochii. 


e 153 + 


În sfârşit, era linişte în casă. Anton refuzase să meargă 
la culcare şi stătuse îmbufnat şi-l bătuse la cap pe Morten 
până la ora nouă, aşa că pierduse ştirile. Ida ascultase 
muzică tare în loc să-şi pună căştile, aşa cum dictau 
regulile casei. Nici măcar nu avusese chef să-i atragă 
atenţia. Se pare însă că terminase cu criza ei de revoltă 
adolescentină, iar sunetele ciudate, neregulate şi 
tropăitoare ce se auzeau în timp ce se juca pe calculator 
erau destul de difuze, cât să le poată ignora. 

Deschisese geamurile din bucătărie şi din sufragerie în 
speranţa c-o să se facă puţin curent, însă aerul părea să se 
fi coagulat şi ziua părea să nu se mai termine, la fel ca 
transpiraţia de sub cămaşa lui. Ar fi vrut să facă un duş, 
dar era prima dată când îl luase pe Anton de la grădiniţă şi 
reuşise, în sfârşit, să stea liniştit, citind ziarul şi savurând 
o cafea. O să facă duş mai încolo; poate o să-l ajute şi să 
doarmă. 

Erau zile. Erau zile în care-şi dorea să bage tot într-o 
capsulă a timpului şi să se mai întoarcă s-o deschidă peste 
vreo patru ani. Ce mult îşi dorea să facă ceva cu viaţa lui; 
Doamne, cât i-ar fi plăcut să exploreze minereurile din 
tundră sau să plece iar în Groenlanda sau în Svalbard şi să 
se întoarcă numai după ce-o să se sature de țânțari şi de 
urşi polari, gata să-şi reia viaţa de familie de unde o lăsase, 
cu toate piesele aşezate la fel pe tablă. Sau oarecum la fel, 
pentru că ar fi schimbat vreo două mişcări. 

Nu că nu i-ar fi plăcut ce avea, copiii, casa, ipotecile şi 
slujba bine plătită. Doar că-şi dorea mai mult. Se gândise, 
la un moment dat, că poate reuşea să le împace pe 
amândouă: să plece în Groenlanda vreo trei luni, iar Nina 
să rămână să vadă de casă. Dar asta se-ntâmplase înainte 
de prima ei rătăcire. Plecase de acasă pentru că aşa 
simţise ea că trebuie, era convins de asta. Şi totul fusese 
atât de neaşteptat, încât crezuse că-l părăsise pentru 
totdeauna. N-o să uite în veci ziua aia. O simţea sub piele, 


e 154» 


ca o capsulă cu otravă care din când în când se găurea şi 
picura. 

Se întâmplase la cinci luni după naşterea Idei. Pe atunci 
locuiau în Aarhus, într-un apartament urât, dar ieftin, de 
lângă Ringgaden. Nina terminase de curând studiile de 
asistenţă socială, iar el era doctorand la geologie. Într-o zi, 
când s-a întors acasă de la facultate, a auzit-o pe Ida, încă 
din casa scării, plângând - ba nu, țipând. A urcat scările 
câte trei odată şi aproape c-a smuls uşa din ţâţâni. Ida era 
prinsă cu centura în scaunul ei de la masa din bucătărie şi 
avea faţa umflată şi roşie de la cât plânsese. Era despuiată 
din cap până-n picioare, neavând nici măcar scutecul pe 
ea, iar cădiţa verde-deschis, din plastic, de pe podea era 
încă plină cu apă. Nina era lipită de uşa dinspre scările de 
urgenţă şi arăta de parc-ar fi fost încolţită de ceva. Şi-a dat 
seama dintr-o privire că nu avea cu cine să vorbească; era 
inutil s-o întrebe ceva ori s-o roage să-l ajute. Habar n-avea 
de cât timp stătea aşa. Insă trecuse destul de mult, căci 
Ida făcuse pe ea şi udase, evident, şi scaunul. 

A doua zi îl sunase dintr-o cabină telefonică de pe 
aeroportul din Copenhaga. Pleca la Londra, iar de acolo în 
Liberia, ca voluntară pentru o organizaţie numită Medicul 
Caritabil. Fireşte că nu era un post obţinut în decurs de-o 
zi. Cu toate că luase decizia mai de mult, făcând, probabil, 
toate pregătirile cu o săptămână în avans, nu se sinchisise 
să-l informeze şi pe el că pleacă şi, cu atât mai puţin, să-i 
ceară părerea. Acum, că se gândea mai bine, era limpede 
că cea care-o ajutase fusese Karin. Nişte chirurgi francezi 
pe care-i cunoştea ea se arătaseră dispuşi să treacă peste 
lipsa de experienţă profesională a Ninei. Şi aşa a rămas 
Morten singur cu fetiţa lor de cinci luni. 

Explicaţiile au venit la mult timp după aceea şi nici 
măcar atunci pe deplin. Văzuse că Nina nu putea să 
doarmă, că se ducea zi şi noapte să vadă ce face Ida, că se 
temea de cine ştie ce pericole mai mult sau mai puţin 
imaginare. Se străduise să-i potolească temerile, dar 
realitatea şi raţiunea nu aveau cine ştie ce efect asupra 
convingerii ei că fata avea să sufere un accident îngrozitor. 


< 155» 


— Îi făceam baie, îi zisese ea, nu atunci, ci după un an 
de la întâmplare. Îi făceam baie şi apa s-a făcut dintr-odată 
roşie. Ştiam că n-are cum să fie aşa. Dar, de fiecare dată 
când mă uitam în cadă, apa era tot roşie. 

Făcuse eforturi uriaşe să se îmbărbăteze şi s-o scoată pe 
Ida din cadă, pentru ca s-o lege apoi în scaun, la loc sigur. 
Iar faptul că nu-şi luase numaidecât tălpăşiţa şi aşteptase 
până sosise el acasă... fusese un miracol, întrucât reuşise 
să-şi ţină în frâu impulsivitatea. 

Discutase ocazional cu colegi care lucraseră împreună 
cu ea prin diverse părţi ale lumii. O admirau. Ziceau că e 
aproape inuman de raţională şi de eficientă în situaţii de 
criză. Nina era singura pe care mai puteai conta în caz de 
accident după dărâmarea vreunui pod ori când cineva 
arunca o grenadă şi corturile infirmierilor începeau să 
ardă sau când soseau pacienţi fără braţe şi fără picioare 
după o explozie în mină. Conducea remarcabil o cruciadă a 
ei de salvare a lumii. Numai familia o făcea să se simtă 
inutilă şi demnă de autodispreţ. 

Ida era deja în pragul uşii când îşi dădu el seama că 
tropăielile ce veneau din camera ei încetaseră. 

— Mai vine acasă? întrebă ea. 

Purta o pereche de pantaloni scurţi de un verde-electric 
şi un tricou negru pe care scria: O să tot port negru până 
or să descopere o culoare mai închisă. Un cerculeţ argintiu 
din nara ei era dovada ultimei lui înfrângeri în războiul cu 
tineretul. _ 

Nu-i mai zice „mamă”, se gândi el. li zicea fie „ea”, fie 
„Nina”. 

— Normal că vine, spuse el. Probabil că mai are de 
lucru. 

Ştia că ultima afirmaţie arăta cât se poate de 
transparent că încerca s-o acopere pe Nina, dacă nu chiar 
pe el. S-o fi zis, oare, din puţina loialitate pe care o mai 
avea faţă de Nina sau doar pentru că nu-i plăcea să pară 
nesigur? 

— Of! 

Ida se retrase în camera ei, nici liniştită, nici 


<e 156 » 


descurajată. 

— Hai, la culcare, îi strigă el. 

— Mda, bombăni ea, vrând, parcă, să spună că, dacă 
mergea la culcare atunci, era numai pentru c-aşa voia ea. 

Morten lăsă ziarul din mână şi se uită în gol. Nu era în 
stare să citească. Nina îl minţise. O simţise clar în pauzele 
de vorbire pe care le făcuse şi-n încercarea ei de a-i vorbi 
detaşat. Il enervase şi asta, la fel cum îl enervase şi că 
uitase să-l ia pe Anton. Dar n-avusese chef s-o ia la rost. Şi 
nici să se certe cu Ida pe tema căştilor. Se pare că în 
ultima vreme avea tot mai puţin chef de orice. 

Lucrurile mergeau mai bine. Ori, cel puţin, aşa-i plăcea 
lui să creadă. Nu, chiar mergeau mai bine. Olav o ajutase. 
De fapt, îi ajutase pe amândoi. În timpul rutinei cât se 
poate de evidente ce se instalase după Tbilisi, când le 
fusese ceva mai greu, terapeutul norvegian reuşise, 
cumva, s-o facă pe Nina să înţeleagă că avea nevoie de 
ajutor. Şi nu atât din cauza a ceea ce se întâmplase în 
Tbilisi, Dadaab şi Zambia, ci din cauza obsesiei care o 
împinsese spre Tbilisi, Dadaab şi Zambia. 

Nina se întorsese acasă. Era aproape rasă în cap, avea 
urme de înţepături de insecte pe corp, însă şi o nouă... ei 
bine, poate că „serenitate” nu era cel mai bun cuvânt. Mai 
bine „echilibru”. Un echilibru cultivat atent care-l făcea pe 
Morten să creadă c-aveau să izbutească, în cele din urmă, 
să trăiască iarăşi împreună şi să se iubească. Se mutaseră 
în Copenhaga. O luaseră de la început. Ea se angajase la 
Crucea Roşie, iar el devenise „căutător prin mâl”, cum le 
plăcea geologilor să-şi numească, respectuos, slujba - 
colecta şi analiza mostre de minereuri din instalaţiile 
petroliere din Marea Nordului şi din alte locuri deloc 
exotice. Conveniseră amândoi că, dacă aveau să refacă 
legătura dintre ei, familia trebuia să fie prioritară. 

Perfect. El era încă parte din familie. Şi ea la fel. Doar 
că în după-amiaza aceea îl minţise. Şi nu ştia şi nici n-avea 
cum să fie sigur că mâine n-o să primească un telefon de la 
ea din Zimbabwe, din Sierra Leone sau din cine ştie ce alt 
loc îndepărtat şi plin de pericole. 


e 157 œ» 


Să te ia naiba, Nina! Lăsă cana din mână şi se ridică, 
dornic să schimbe ceva. Simţea nevoia să iasă din casă, să 
evadeze. Măcar câteva ore. Sau poate câţiva ani. Dar ar fi 
vrut să ştie c-o să-l aştepte totul la fel la întoarcere. 


——OOO—— 


De-abia trecuse de patru dimineaţa, când a auzit soneria 
şi s-a trezit din somn. Nu era Nina, care-şi pierduse cheile, 
aşa cum sperase. Erau doi poliţişti. Unul în uniformă, 
celălalt în costum. 

— Vrem să vorbim cu Nina Borg, zise cel în costum, 
scoțând legitimaţia cu un gest care-i intrase în reflex de 
ani buni. 

Pe Morten îl ardea stomacul de la excesul de cafea. 

— Nu-i acasă, zise el. E la o prietenă. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— Ne daţi voie să intrăm puţin? Investigăm o crimă. 


e 158 œ» 


Familia Baronas locuia într-o casă mică de lemn aflată în 
mijlocul mai multor clădiri în construcţie. Cu spaţiul gol 
dintre casa lor şi noile blocuri, modesta grădină a familiei 
părea o adevărată junglă. O bicicletă mică şi roşie era 
legată de gard cu lanţuri mari şi grele. 

Sigita deschise poarta şi se apropie de casă. O îmbie 
mirosul de ceapă călită; se pare că Julija Baroniene făcea 
ciorbă. Sigita apăsă butonul soneriei de lângă tocul 
scorojit al uşii. Îi răspunse numaidecât un băieţel în vârstă 
de doişpe-treişpe ani. Purta o cămaşă albă cu cravată şi 
părea incredibil de curat şi de bine-crescut. 

— Bună, spuse Sigita. Mama ta e acasă? 

— Cine să-i spun c-o caută? întrebă el, prevăzător, de 
parc-ar fi primit ordine să nu lase pe oricine înăuntru. 

— Doamna Mazekiene, din comitetul şcolar, zise Sigita, 
ca să fie sigură că n-o să-i trântească nimeni uşa-n faţă cu 
o viteză mai mare decât atunci când se întrerupe o 
legătură telefonică. 

Băiatul rămase locului o clipă, iar Sigita îşi dădu seama 
că încerca să ghicească dacă era vorba despre vreo 
problemă legată de el. Îi zâmbi liniştitor. 

— Ăăă, poftiţi înăuntru, zise el. Mama găteşte, dar o să 
vină imediat. 

— Mulţumesc. 

O pofti în sufragerie şi se făcut nevăzut, plecând, 
probabil, în bucătărie. Sigita rămase în mijlocul camerei, 
măsurând cu privirea locul bine ştiut. Văzu o canapea 
mare şi moale, de un maro-deschis, o achiziţie recentă, dar 
în rest nu se schimbase nimic. Duşumeaua era mai neagră, 
de cât de des fusese dată cu lac, iar în faţa canapelei se 
afla un preş afgan, cu nuanţe tari de roşu, alb şi turcoaz. 
Trei pereţi erau acoperiţi de sus până jos cu rafturi 
sculptate frumos şi pline cu cărţi şi, după lemnărie, păreau 
să fie la fel de vechi precum casa. Rafturile se aplecaseră 
sub greutatea cărţilor şi a partiturilor, iar lipit de al 


< 159 + 


patrulea perete, între două ferestre înalte, se afla un pian 
din mahon închis la culoare şi bine întreţinut, cu clape atât 
de vechi şi de uzate, că deveniseră uşor concave şi gălbui- 
ivoriu. 

Se deschise uşa şi în cameră intrară o femeie mică şi 
îndesată şi o fată, probabil fiică-sa, care, aşa cum stătea, 
atârnată de gâtul ei, părea să aibă mai puţin de şapte-opt 
ani cât ai fi zis că are. Aduseră cu ele un miros de mâncare 
gătită, iar când dădură mâna, Sigita simţi o umezeală 
răcoroasă ce-o făcu să-şi închipuie că doamna Baroniene 
curăţase cartofi. 

— Julija Baroniene, se prezentă ea. Şi ea e fetiţa mea, 
Zita, după cum bine ştiţi. 

Zita se uita fix la picioarele ei, fără nicio intenţie de a o 
saluta pe străină. Avea părul împletit, iar cărarea dreaptă 
de pe mijloc era perfect albă în contrast cu părul negru. 

— Îmi cer scuze, zise maică-sa. Zita e mai timidă şi tare 
mămoasă. 

Nu mă recunoaşte, îşi zise Sigita. Cum ar putea? A 
trecut atâta vreme. Dar Sigita o recunoscu imediat ce-i 
văzu părul roşcat şi ochii calzi, de culoarea prunei. Ea era, 
Julija. 

— Mi se pare firesc, zise Sigita. Având în vedere prin 
câte a trecut. 

Julija Baroniene deveni băţoasă. 

— La ce vă referiţi? întrebă ea. 

N-avea niciun rost să tărăgăneze lucrurile, se gândi 
Sigita. 

— N-am venit din partea comitetului şcolar, zise ea. Am 
venit să vă întreb cum de-aţi reuşit s-o luaţi pe Zita înapoi. 
Vedeţi, oamenii care v-au luat-o pe ea l-au luat, acum, şi pe 
băieţelul meu. 

I se frânse vocea rostind ultimele cuvinte. 

Cu un miorlăit slab ce-o făcu pe Sigita să se gândească 
la o pisică pe cale să se înece, Zita se ghemui cu totul în 
braţele maică-sii şi-şi ascunse faţa. 

Preţ de o clipă, Julija Baroniene o străpunse pe Sigita cu 
privirea de parcă ar fi înjunghiat-o cu un cuţit. Apoi făcu 


< 160 » 


un efort şi se strădui să zâmbească. 

— Deci asta era, o nimica toată, zise ea. A fost o 
neînțelegere. Pe Zita a luat-o, de fapt, mama unei prietene 
de-a ei, nu-i aşa, draga mea? 

Zita nu răspunse şi nici nu se dezlipi de maică-sa. 
Nervoasă cum era, părea şi mai mică decât în realitate. 

— Regret că i-am făcut pe cei de la poliţie să piardă 
vremea de pomană. Şi... şi-mi pare rău şi pentru 
dumneavoastră şi pentru băieţel. Sunteţi sigură că nu e tot 
o neînțelegere la mijloc? Poate că e la un prieten. Sau 
poate c-a ieşit la o mică plimbare. 

— Are numai trei ani. Plus că au văzut vecinii când l-au 
luat. Şi... 

Ezită, iar apoi izbucni: 

— Trebuie să existe o legătură. Nu vă mai aduceţi 
aminte de mine? 

Julija se uită în jur, prin cameră, până să ajungă cu 
privirea în dreptul Sigitei. De data asta, Sigita întrezări în 
ochii ei de culoarea prunei un licăr cum c-o recunoscuse. 

— Aaa, zise ea. 

Sigita dădu aprobator din cap. 

— Da, spuse ea apoi. Îmi pare rău că v-am minţit. Dar, 
având în vedere că mi-aţi închis telefonul în nas, m-am 
temut că n-o să vreţi să vorbiţi cu mine dacă spuneam... 
cine sunt. 

Julija  Baroniene rămase  nemişcată, ca şi cum 
descoperirea i-ar fi răpit total capacitatea de a se mişca şi 
de a vorbi. Sigita auzi, în fundal, un zgomot de uşi trântite 
şi de voci omeneşti, dar n-o slăbi deloc pe Julija din privire. 

— Spuneti-mi măcar ce să fac, zise ea. Nu suflu o vorbă 
la poliţie, aveţi cuvântul meu. Vreau doar să-l iau pe Mikas 
înapoi. 

Julija Baroniene nu spuse nimic. Uşa se deschise iarăşi. 

— Bună ziua, zise bărbatul care intră. Aleksas Baronas. 
Mi-a zis Marius că aţi venit din partea comitetului şcolar. 

Îi întinse, politicos, mâna. Era mai în vârstă decât Julija, 
un bărbat calm purtând un costum gri-maro, ce-i venea 
puţin mare pe umeri. Îi luă ceva până să-şi dea seama că 


e 161 œ» 


se întâmplase ceva cu ele. 

— Ce e? întrebă el dintr-odată, văzând-o pe Zita ţinându- 
se strâns de maică-sa. 

Julija nu ştiu ce să-i spună, aşa că-i explică Sigita: 

— Băieţelul meu a fost răpit de aceiaşi oameni care v-au 
luat-o dumneavoastră pe Zita, zise ea. Vreau doar să-mi 
spuneţi cum să fac să-l iau înapoi. 

El se dezmetici mult mai repede decât nevastă-sa. 

— Ce prostie, zise. Nu vedeţi că speriaţi copilul? Zita n-a 
fost răpită de nimeni şi nici n-o să fie vreodată. Nu-i aşa, 
scumpo? Hai, dă-i un pupic lui tati. Imi pare rău, însă 
trebuie să vă rog să plecaţi, noi tocmai voiam să ne aşezăm 
la masă, ca s-ajungem la timp la concertul lui Marius. 

Zita fu nevoită să se desprindă din braţele maică-sii. O 
luă tatăl ei şi-o sprijini pe braţul lui stâng, iar ea îi trecu 
mâinile pe după gât. 

— Nu vreau să par prost-crescut, zise el. Dar fiul meu 
are un concert diseară şi ţinem mult să-l vedem. 

Sigita dădu neîncrezătoare din cap. 

— Cum puteţi... cum puteţi să vă prefaceţi în halul ăsta? 
Cum de vă lasă inima să nu mă ajutaţi? Când ştiţi prea 
bine prin ce trec? 

Îşi acoperi ochii cu mâinile, în încercarea de a-şi reţine 
plânsul, dar nu izbuti. 

Atitudinea bărbatului era tot mai neprietenoasă. 

— Vă rog să plecaţi, zise el. Acum! 

Sigita dădu încă o dată din cap. Plângea în hohote şi nu 
reuşea sub nicio formă să se oprească. De-abia putea să 
mai vorbească. Luă un pix din geantă şi apoi ochi o 
partitură oarecare. Făcând abstracţie de ţipetele de 
protest ale lui Baronas, îşi iscăli numele, adresa şi numărul 
de telefon cu litere mari şi ascuţite. 

— Uitaţi, zise ea. Vă implor! Trebuie să mă ajutaţi. 

Era rândul Julijei Baroniene să plângă. Suspinând, se 
întoarse şi ieşi din cameră. Zita se eliberă din îmbrăţişarea 
tatălui şi vru să fugă după ea, dar bărbatul o opri. 

— Las-o pe mami acum! Are puţină treabă. 

Zita ridică ochii spre taică-su. Apoi îi întoarse spatele şi 


e 162 » 


se duse în grabă spre taburetul pianului. Se aşeză jos, cu 
spatele perfect drept şi cu ochii închişi. lar apoi începu să 
intoneze gamele, încet, metodic, cu precizie de metronom, 
în sus şi-n jos. Da-da-da-da-da-da-da-daa, di-da-di-da-di- da- 
di-daa. Da-da-da-da-da-da-da-daa... 

Pe chipul lui Barones se întipări o expresie chinuită. Se 
îndreptă şi el către pian şi opri cu blândeţe degetele 
trepidante, apucând-o pe fată de încheietură. Se uită apoi 
la Sigita. 

— Altfel, o ţine aşa cu orele, zise el, părând total pierdut. 

Îi distruseseră familia, se gândi Sigita, i-o distruseseră şi 
i-o dezbinaseră, iar el nu mai ştia cum s-o unească la loc. 

Se uită la mâinile Zitei odihnindu-se în continuare pe 
abanosul ponosit, de parc-ar fi aşteptat să-i dea drumul, ca 
să se-apuce iar de cântat. Pe Sigita o trecu un fior, iar 
imaginea de nesuportat îi reveni în minte. Mikas într-o 
pivniţă, Mikas singur în întuneric, Mikas înconjurat de 
oameni periculoşi care voiau să-i facă rău. 

— Vă rog, zise tatăl Zitei. Vă rog să plecaţi. Nu vedeţi 
că, oricât am vrea, tot nu vă putem ajuta? 


——OOO—— 


În drum spre casă, Sigita se gândi numai la mâinile 
Zitei. Mâinile unei copile de opt ani încordate ca nişte 
gheare pe clapele îngălbenite ale pianului. Mai puţin 
degetul mic de la mâna stângă, care nu era încârligat 
precum celelalte, ci băţos şi drept. Era degetul de la care-i 
căzuse unghia. 


e 163 * 


Jan credea c-o să dea peste mese de fier şi tavane 
luminate fluorescent, peste dale albe şi reci şi poate chiar 
peste compartimente frigorifice. Dar lumina din capela 
Institutului de Medicină Legală era slabă şi deloc 
stridentă, iar trupul neînsufleţit zăcea pe o targă banală, 
acoperit cu un cearşaf alb de bumbac şi însoţit de două 
lumânări ce-i împrumutau locului o surprinzătoare notă de 
graţie. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, îi zise ofiţerul care-l 
condusese înăuntru. 

Jan îi uitase deja numele. 

— Părinţii ei locuiesc în Jutland, aşa că e de preferat să 
încercăm să facem o identificare înainte să-i punem să 
bată drumul până încoace. 

— Fireşte, zise Jan. Dacă vă pot ajuta... 

Simţi că-l arde pe gât în jos înainte să dea cearşaful la o 
parte, s-o vadă la faţă. 

Ce rău arăta. Nu se aştepta deloc să fie atât de lipsită de 
viaţă. Avea pielea galbenă cum e ceara, total inumană, şi-i 
fu absolut imposibil să-şi închipuie că era numai adormită. 

— Da, e Karin, zise el, cu toate că avea impresia că 
minţea. 

Nu mai avea nimic din Karin. 

Şocul fu mai mare decât crezuse c-o să fie. Se simţi ca 
un personaj din desenele animate suspendat undeva 
deasupra unui hău ce ducea în iad. Iar singurul lucru care- 
l mai ţinea deasupra era refuzul de a conştientiza că avea 
să se prăbuşească. 

— Cât de bine o cunoşteaţi pe Karin Kongsted? întrebă 
femeia-ofiţer, acoperindu-i faţa la loc cu cearşaful. 

— Eram prieteni buni, zise el. De vreo doi ani stătea într- 
un apartament deasupra garajului nostru şi, cu toate că 
era total separat de restul casei, nu ştiu... nu e ca şi cum 
mi-ar fi fost doar angajată. 

— Am înţeles c-o angajaserăţi ca infirmieră privată. De 


e 164 œ» 


ce aveaţi nevoie de serviciile ei? 

— Acum mai bine de doi ani, am făcut o operaţie la 
rinichi. Aşa am cunoscut-o pe Karin. Iar apoi... mă rog, ne- 
am înţeles bine atât profesional, cât şi personal. A fost o 
operaţie complicată şi încă mai am probleme medicale. 
Mai apar complicaţii. M-a ajutat foarte mult s-o am alături. 
E... era foarte pricepută. 

I se părea total absurd să fie acolo, lângă cadavrul lui 
Karin, şi să vorbească despre ea. Dar femeia mai avea 
întrebări. 

— Înţelegeţi că sunt nevoită să vă întreb unde aţi fost 
aseară. Nu eraţi acasă când v-am sunat. 

— Nu eram, am trecut o clipă, dar apoi a trebuit să merg 
la birou. Am o companie destul de mare de condus. 

— Aşa ni s-a comunicat şi nouă. 

— Cred c-am stat la birou până pe la şapte. Apoi am 
mers la apartamentul meu - adică al companiei - şi am mai 
lucrat o vreme. Mă gândeam să rămân acolo peste noapte. 

— Unde se află apartamentul? 

— In Lakesgade. 

— Putem să vă sunăm acolo, mai târziu? Pentru un 
interogatoriu formal. 

Se gândi repede. Telefonul Nokia era în servietă. lar 
servieta era în Lakesgade. 

— Cred c-o să merg acasă, la soţie, zise el. Probabil că e 
foarte mâhnită. M-aş putea prezenta mâine la secţia de 
lângă mine. Să zicem, mâine-dimineaţă? 

Fii cooperant, se sfătui el. Poate c-o să conteze mai 
târziu. 

— E foarte bine, zise ea, politicos. Deşi acum cazul e 
investigat de Departamentul de omucideri al poliţiei 
regionale din Nordsjælland. 

Femeia scoase din servieta personală o broşură cu un 
titlu pompos: „Reformă din partea poliţiei regionale: iată 
unde ne găsiţi”. Incercui adresa cu un pix. 

— Puteţi veni la secţia asta mâine la ora 11? 


—— O OO—— 


e 165 


Se întrebă dacă-l urmăreau. Taxiul se strecura prin 
traficul de noapte ca un rechin printr-un banc de heringi şi 
nu-şi dădea seama dacă se ţinea vreo maşină după el. 

Nu fii paranoic, îşi zise el. De-abia dac-au izbutit să 
descopere cauza morţii, plus că sigur n-au destui oameni 
să-i pună pe urmele tuturor cunoscuţilor lui Karin. Şi 
totuşi, nu rezistă să arunce o privire prin apartamentul din 
Lakesgade. 

Taxiul plecă mai departe, lăsând strada pustie. Locul 
avea un aer aparte la ora aceea din noapte - dalele 
rotunde, iluminatoarele stradale cu formă pătrată, ca 
felinarele, până şi sediul cu aspect de fortăreață al Băncii 
Daneze, care, din unghiul respectiv, părea mai degrabă o 
cetate medievală decât o corporatie. 

Intră în apartament şi înhăţă servieta. Nu-l căutase 
nimeni pe Nokia cât lipsise. 

După douăzeci de minute, se urcă în maşină şi plecă 
spre casă. Acum era destul de sigur că nu-l urmărea 
nimeni, traficul pe autostradă era foarte lejer la ora aceea 
şi, când opri într-o zonă de picnic dintre Roskilde şi 
Holbæk, maşina lui marca Audi era singura din toată 
parcarea. 

Scoase mobilul Nokia şi dădu un telefon. Lituanianul îi 
răspunse destul de greu. 

— Alo? 

— S-a zis cu înţelegerea noastră, spuse Jan cât putu de 
calm. 

— Nu, zise bărbatul. 

Atât, o simplă negatie. 

— Tu n-auzi ce spun?! 

— N-am găsit niciun ban, zise lituanianul. A zis că ţi i-a 
dat ţie. 

— Tu mă crezi prost?! zise Jan. Ea i-a luat. 

Văzuse cutia goală în dormitorul ei. Goală, dar cu un 
bilet înăuntru: ÎMI DAU DEMISIA. 

— Ea i-a luat, iar acum e moartă. Tu ai omorât-o? 

— Nu. 

Jan nu-l credea. 


e 166 » 


— Să stai departe de mine şi de familia mea, zise el. Nu 
vreau să mai am de-a face cu tine. Am terminat-o! 

O pauză scurtă. 

— Mai întâi să-mi dai banii, zise lituanianul, iar apoi 


închise. 


Jan stătu puţin liniştit, să-i revină respiraţia la normal. 
Apoi dădu cu telefonul de asfalt de câteva ori, până fu 
sigur că era total nefuncţional. Intră în toaleta urât 
mirositoare, scoase cartela SIM, o aruncă în veceu şi trase 
apa. Apoi şterse telefonul bine cu şerveţele umede şi-l 
azvârli în tomberonul mare de afară, răscolind gunoiul cu 
un băț până ce mobilul dispăru, amestecându-se cu 
maldărul de cotoare de măr, ambalaje de pizza, mucuri de 
ţigară şi alte deşeuri. 

Ce mai avea de făcut? 

Era obligatoriu. Era, cu adevărat, obligatoriu. 

Prima oară, cutiuţa de plastic. De numai doi centimetri 
pătraţi şi câţiva milimetri grosime. Nu era mai mare decât 
cartela SIM, dar puţinele picături de sânge din ea 
ascundeau mii de informaţii. O călcă în picioare şi apoi 
aruncă rămăşiţele în tomberon. 

Urmă fotografia. O scoase din portofel şi o privi pentru 
ultima oară. Încercă să se împace cu ideea că n-o s-o mai 
aibă, nici pe ea, nici ceea ce reprezenta. Işi aprinse 
bricheta Ronson şi aşteptă ca micuța flacără să-i cuprindă 
un colţ, iar apoi o aruncă în tomberon cât încă ardea 
mocnit. 

Intră în Audi şi stătu acolo până i se opriră mâinile din 
tremurat ori, cel puţin, până simţi că poate conduce în 
siguranţă. 


e 167 œ» 


Mobilul Sigitei se auzi sunând înăbuşit în geantă în clipa 
în care deschise uşa de la intrare. Ţârâitul o pătrunse ca 
un şoc şi-şi goli numaidecât geanta pe masă. Orice altă 
metodă mai puţin drastică n-ar fi ajutat-o deloc să-l 
găsească în timp util. 

— Alo? 

Nu era Julija Baroniene, deci nu se răzgândise. Nici o 
voce necunoscută care să-i spună ce să facă pentru a-l 
vedea din nou pe Mikas. 

— Cei de la LIV sunt dispuşi să dea un anunţ cu 
dispariţia lui Mikas, zise Elvaldas Guzas. Mai ales dacă 
acceptaţi să veniţi la studio şi să faceţi un apel direct către 
răpitori. 

Sigita nu zise nimic. Cu câteva ore în urmă, ar fi 
acceptat fără nicio ezitare. Dar acum... îşi aminti de Julija 
Baroniene şi de familia ei, de frica lor. Şi de Zita, care n- 
avea o unghie. 

— Şi nu e niciun pericol pentru Mikas? întrebă ea. 

Simţi ezitarea poliţistului şi aproape auzi păcănitul 
pixului acestuia. 

— V-a contactat cineva? 

— Nu. 

— Deci au trecut patruzeci şi opt de ore fără să vă dea 
nici măcar un semn, zise Guzas. Am dreptate? 

— Da. 

— Destul de bizar. De regulă, sunt prompti cu 
instrucţiunile, pentru ca părinţii să n-apuce să sune la 
poliţie. 

— Julija Baroniene a sunat. 

— Aşa e. La câteva ore după dispariţia fetei. Dar n-au 
trecut nici douăzeci şi patru de ore şi şi-a şi retras 
declaraţia. 

— Şi credeţi c-a făcut asta pentru c-au ameninţat-o? 

— Da. 

— Păi, asta înseamnă că e periculos. 


e 168 » 


— Trebuie doar să cântărim opţiunile, zise el. L-am dat 
dispărut pe Mikas şi am trimis deja o notă cu 
semnalmentele presupuşilor răpitori la toate secţiile de 
poliţie din Lituania. Am luat legătura cu poliţia din 
Germania, unde locuieşte tatăl băiatului. Am anunţat până 
şi interpolul, cu toate că n-avem nicio dovadă că Mikas ar 
fi fost scos din Lituania; dimpotrivă, legătura cu cazul 
doamnei Baroniene ne face să credem că e vorba despre o 
infracţiune de ordin local. Dar totu-i în van. N-am reuşit să 
dăm nici de fiul dumneavoastră, nici de infractori. Şi cred 
că ne-ar prinde bine să apelăm la public. 

Publicul. Cuvântul o făcu pe Sigita să simtă fiori prin tot 
corpul. 

— Nu ştiu ce să zic... 

— LTV o să vă transmită apelul în timpul ştirilor de 
noapte. De regulă, sună mulţi oameni, iar intervenţiile 
unora ne-au fost de-a dreptul utile în alte dăţi. Putem să 
afişăm până şi o fotografie cu presupuşii răpitori. Avem 
mare încredere c-o să ne ajute mult în faza asta a 
investigaţiei. 

Vorbea ca şi cum ar fi înghiţit unul dintre rapoartele 
poliţiei, se gândi Sigita. Tare-aş vrea să ştiu cum vorbeşte 
când nu e la muncă. Se trezi închipuindu-şi-l pe Guzas 
cufundat în apă până la mijloc, îmbrăcat ca un pescar 
autentic şi chinuindu-se să prindă un peşte. 

— Direcţia curentului ne face să suspectăm că păstrăvul 
s-ar putea afla în segmentul stâng al zonei de investigare, 
comentă Guzas în capul ei, ca un om aflat în afara 
programului. 

Sunt foarte, foarte obosită, îşi zise Sigita. Sau poate că e 
vina comoţiei. Imaginaţia ei, pe care, ca s-o tempereze, 
nici nu trebuia să depună eforturi, se precipita asemenea 
gazului metan, ieşind din adâncurile minţii sale. Nu-i 
plăcea senzaţia. 

— Am discutat şi cu soţul dumneavoastră şi consideră că 
e oportun să aranjăm difuzarea. Dar ar fi de preferat să 
faceţi dumneavoastră apelul, în faţa camerelor. Din câte 
am constatat până acum, iniţiativa are efect până şi asupra 


< 169 + 


oamenilor care n-ar suna în mod normal la poliţie. Şi asta 
cu-atât mai mult cu cât e implicat un copil. 

Îşi trecu mâna sănătoasă peste faţă. Era frântă. Nu 
mâncase şi nu băuse mai nimic toată ziua, se gândi. 
Durerea de cap era deja o constantă, se obişnuise cu ea. 

— Nu ştiu ce să zic... Chiar ar ajuta? 

— Nu v-aş propune o astfel de soluţie, dac-am fi primit 
vreo veste de la răpitori. In astfel de circumstanţe, 
rumoarea creată de public n-ar face decât să pună şi mai 
multă presiune asupra infractorilor şi chiar să vă pună 
copilul în pericol. Dar n-avem nicio veste de la ei. Nu? 

Mă pune la încercare, se gândi Sigita. Încă nu are 
încredere în mine. 

— N-avem, zise ea. Dar, dacă e periculos pentru Mikas, 
n-o fac. 

— Trebuie doar să cântărim opţiunile, repetă el. Nu spun 
că riscul e zero, dar, după estimările noastre, numai aşa 
avem şanse, momentan, să-l găsim pe Mikas. 

Sigita îşi auzea pulsul. Cum să ia o decizie atât de 
importantă în condiţiile în care altcineva, şi nu ea, era 
stăpân pe soarta copilului ei? 

— Putem, desigur, să aranjăm difuzarea şi fără 
consimţământul dumneavoastră, zise polițistul în final, 
când văzu că nu avea de gând să se pronunţe. 

Era o ameninţare? Furia începu numaidecât să 
clocotească în ea. 

— Nu, răspunse Sigita. N-o fac! Iar dacă faceţi asta fără 
acordul meu, o să... 

Nu-i fu posibil să-şi ducă ideea până la capăt. Ce putea 
să-i zică? Avea totul de partea lui. 

Auzi un oftat slab la capătul firului. 

— Doamnă Ramoskiene, nu eu vă sunt duşman, zise el. 

Furia-i dispăru la fel de repede precum se instalase. 

— Aşa e, ştiu, zise ea. 

Dar odată încheiată convorbirea, nu se putu abţine să-şi 
pună întrebări. Ce era mai important pentru ofiţerii tineri 
şi ambiţioşi ca Guzas? Să prindă infractorul sau să salveze 
victima? 


e 170 œ» 


I se lipea bluza de spate, aşa că se gândi să acopere 
ghipsul cu o pungă şi să facă un duş. Îşi turnă şamponul 
direct în cap, în loc să pună o măsură în palmă, şi-i fu de-a 
dreptul imposibil să-şi facă un turban din prosop, cum avea 
obiceiul. Când trebuia să înceapă jurnalul de noapte, dădu 
drumul la televizor, încă nervoasă. În ciuda a ceea ce-i 
spusese Guzas, nu văzu niciun reportaj zguduitor despre 
Mikas Ramoska, un băieţel de trei anişori dispărut încă de 
sâmbătă. lar apoi, fireşte, o năpădiră îndoielile. Oare 
trebuia s-o facă? Oare să-l fi văzut cineva pe micuțul ei? 
Cineva dispus s-o ajute? 

Când sună telefonul, se repezi la el cu atâta 
neîndemânare, că-l trânti pe jos. Il recuperă numaidecât şi, 
chit că nu ştia numărul, apăsă butonul de răspuns. 

— Alo? 

— Sunt eu. 

— Ăăă... care eu? 

— Tomas. 

Era cât pe-aci să mai întrebe o dată cine era, până să-şi 
dea seama că era vorba de frăţiorul ei mai mic. Nu-i auzise 
niciodată vocea după maturizare, ci numai primele 
tonalități aspre din vremea pubertăţii. Avea doisprezece 
ani când plecase ea din Taurage şi nu mai vorbiseră deloc 
de atunci. 

— Tomas! 

— Da, chiar eu. 

O pauză. Sigita nu ştiu ce să-i răspundă. Ce-i spune o 
soră fratelui ei cu care n-a mai vorbit de opt ani? 

— Ne-a zis mama lui Darius că a... dispărut Mikas, spuse 
Tomas în cele din urmă. 

— Aşa e. 

O durea gâtul şi nu putu să spună mai mult. 

— Îmi pare rău, zise el. Şi... ăăă... mă întrebam... dacă te 
pot ajuta cu ceva? N 

O cuprinse pe neaşteptate un val de duioşie. li răpi până 
şi puţina putere pe care o mai avea în braţe şi-n picioare, 
aşa că se prăbuşi pe canapea, cu telefonul în poală şi cu 
lacrimile înnodându-i-se sub bărbie. De obicei, nu plângea. 


e 171 œ» 


Însă azi, pierduse numărul lacrimilor. 

— Sigita? 7 

— Da, reuşi ea să îngaime. Mulţumesc. Iti mulţumesc 
mult. Sunt aşa de bucuroasă că ai sunat. 

— Aăă, pentru puţin. Sper să-l găsească. 

Nu putu să mai zică nimic şi Tomas poate că simţi. Se 
auzi un clic slab, semn că închisese. Dar o sunase. Veşti 
de-acasă primea foarte rar, iar de când se despărţise de 
Darius, cea mai de încredere sursă de informaţii din 
Taurage se stinsese, uşor, uşor. Şi voia să afle o grămadă 
de lucruri despre cei de acolo. Voia să ştie de ce se 
apucase Tomas după terminarea şcolii. Dacă mai stătea 
acasă. Dacă avea o iubită. Cum o ducea. 

Dacă o iertase. 

Poate c-o iertase. Căci, până la urmă, îi telefonase. 


—— O OO—— 


Sigita se băgă în pat, dar nu izbuti să adoarmă. 
Nesuferita capacitate de imaginaţie pe care şi-o 
descoperise dintr-odată îi tot aducea imagini în faţa ochilor 
şi nu ştia cum să scape de ele. 

Dac-o să-i faceţi vreun rău copilului meu, se gândi ea, vă 
omor cu mâna mea! 

N-o spusese ca într-un acces de furie, aşa cum îşi strigă, 
de pildă, doi beţivi unul altuia: „Te omor cu mâna mea!” 
sau ceva similar. Nici vorbă de aşa ceva. 

O spusese cu hotărâre. 

Şi, cumva, se mai linişti. Era aproape convinsă că 
infractorii îi simţiseră hotărârea şi erau conştienţi de 
preţul pe care aveau să-l plătească dacă-i făceau vreun rău 
lui Mikas. Şi asta pentru că aşa stabilise ea. Fireşte, era un 
gând prostesc, după cum bine ştia partea raţională din ea. 
Şi totuşi, o ajuta: „Dac-o să-i faceţi vreun rău copilului 
meu, vă omor cu mâna mea!” 

În cele din urmă, ieşi pe balcon şi se aşeză pe un scaun 
din plastic alb pe care-l ţinea mereu acolo. Căldura 
absorbită de beton în timpul zilei era eliberată seara, după 
răcirea aerului, aşa că nu simţi nevoia să-şi mai ia nimic 

e 172 + 


peste cămaşa de noapte. Se gândi la Julija Baroniene, care- 
i luase copilul mai de mult. Se gândi la Guzas şi la Valionis. 
Oare plecaseră la casele lor sau încă mai munceau? Oare 
le păsa destul de Mikas? Ori numărul copiilor dispăruţi era 
aşa de mare, că nu mai stătea nimeni să lucreze în câte 
două schimburi, pentru încă un băiat dispărut? 

Voiau să apar la televizor, se gândi ea. Asta înseamnă că 
le pasă. Îşi aminti de fetiţa de origine engleză care 
dispăruse, dar nu-i mai ţinea minte numele. Apăruse luni 
de zile la ştiri şi se implicase până şi Papa în cazul ei. 

Mikas o să se-ntoarcă acasă, îşi zise ea, ferm. N-aş 
suporta să gândesc altfel. 

În parcarea din faţa blocului opri un taxi. Sigita se uită 
instinctiv la ceas. Era trecut de două noaptea - o oră cam 
neobişnuită să vii acasă. Din maşină cobori o femeie care 
se uită nedumerită în jur. Sigur mergea în vizită la cineva 
şi încerca să se orienteze. Apoi se îndreptă spre scara pe 
care locuia Sigita. 

Ea e, îşi zise Sigita dintr-odată. E Julija! 

Se ridică atât de brusc în picioare, că se împiedică de 
tocul uşii şi se lovi la degetul mare. O durea, dar nu conta. 
Se repezi la interfon şi, imediat ce-l auzi sunând, apăsă 
butonul de deschidere. leşi, şchiopătând, din casă şi se 
uită după Julija Baroniene până ajunse sus, la ea. 

Julija se opri imediat ce dădu cu ochii de Sigita. 

— Trebuia să vin, zise ea. Aleksas nici n-a vrut să audă, 
aşa c-am aşteptat să se culce. Trebuia să vin. 

— Haideţi înăuntru, zise Sigita. 


e 173 + 


Cât de bizar că avem putere să spunem „ia loc” sau „vrei 
o cafea?” până şi atunci când în joc sunt viaţa, moartea şi 
sufletul unui om, se gândi Sigita. 

— Pot să-ţi zic Sigita? întrebă Julija, legănând nervos 
ceaşca de cafea din mâini. Eu încă te văd ca atunci, cu 
toate că acum eşti femeie în toată firea. 

— Da, sigur, zise Sigita. 

Se aşezase în fotoliu sau, mai degrabă, pe braţul lui. 
Ţinea mâna dreaptă atât de încleştată, că unghiile îi intrau 
în palmă, dar ştia că n-ajuta la nimic să încerce s-o 
zorească pe femeia de pe canapea. Îşi aminti, fără să vrea, 
de porumbeii mesageri ai bunicului ei. Cum aterizau 
uneori pe acoperişul coteţului şi nu voiau deloc să intre în 
el, astfel încât durata cronometrată a zborului lor să fie 
mai mare cu câteva minute decât în realitate. 

— N-are rost să grăbim lucrurile, îi spunea bunică-su. 
Hai, stai aici cu mine, pe bancă, Sigita, c-or să vină ei, n- 
avea grijă. 

Bunicul murise în 1991, în anul cu obţinerea 
independenţei. Bunicii Julija nu-i păsa de păsăret. Vânduse 
cei mai buni porumbei unui vecin, iar pe restul îi lăsase la 
locul lor (unde-au şi stat vreo cinci-şase ani, până într-o 
iarnă când o vijelie a luat pe sus acoperişul coteţului. 

Sigita se uită la Julija şi se strădui să stea liniştită şi să 
aştepte. 

— Nu trebuie să sufli o vorbă la poliţie, zise Julija în cele 
din urmă. Promiţi? 

Sigita îşi dădu cuvântul. Dar femeia încă nu părea foarte 
convinsă. 

— Şi-a ieşit din fire când a aflat că sunaserăm la poliţie. 
A zis că s-a văzut nevoit să-i facă rău Zitei, şi asta numai 
din vina noastră. 

Mâna cu care ţinea ceaşca îi tremura. 

— N-o să suflu nicio vorbă, zise Sigita. 

— Promite-mi. 


e 174 


— Îţi promit. 

Julija se uită insistent la ea. Apoi lăsă degrabă ceaşca 
din mână. Îşi puse mâinile pe după gât şi lăsă capul jos, ca 
să-şi scoată lănţişorul pe care-l purta. Nu, nu era un simplu 
lănţişor. De el atârna o cruce. Un lisus mic de aur pe o 
cruce neagră de lemn; cu toate că era de dimensiuni mici, 
suferinţa de pe chipul lui lisus se vedea limpede. 

— Crezi în Dumnezeu? întrebă Julija. 

— Da, zise Sigita, pentru că nu era momentul să se 
gândească la detalii privind credinţa şi îndoiala. 

— Atunci jură pe crucea asta! Pune mâna pe ea. Şi 
promite-mi că n-o să zici poliţiei nimic din ce urmează să-ţi 
spun. 

Sigita îşi puse mâna atent pe cruce şi rosti promisiunea 
întocmai. Nu era sigură dacă valora mai mult decât 
angajamentele anterioare, dar se pare că Julija se mai 
liniştise. 

— Ne-a dat un plic. Ca să vedem ce-l forţaserăm să facă, 
după cum ne-a zis chiar el. Inăuntru se afla unghia ei. 
Întreagă. Am ştiut că-i a ei, pentru că-n ziua de dinainte o 
lăsasem să se joace cu oja mea. 

Julijei îi tremura vocea. 

— Ne-a zis că dacă ne mai duceam la poliţie, avea să ne- 
o răpească iar pe Zita, ca s-o vândă unor cunoscuţi de-ai 
lui. Bărbaţi cărora le plăcea să facă sex cu minore, ne-a 
zis. 

Sigita înghiţi în sec. 

— Dar, Julija, zise ea, dacă intră la zdup, n-are cum s-o 
mai ia pe Zita. 

Julija dădu nebuneşte din cap. 

— Crezi că-mi permit să risc? Oamenii nu stau toată 
viaţa-n închisoare. Şi, ca fapt divers, nu e singur în treaba 
asta, ştiu sigur. 

Sigita se gândi că era un miracol că Julija se hotărâse să 
vină la ea. 

— N-am ştiut c-o să facă asta, bâigui Julija, ghicind 
vorbele pe care Sigita nu îndrăznise să le rostească. N-am 
ştiut c-o să-ţi răpească şi ţie copilul. 


e 175 


— Dar tu ai reuşit s-o iei pe Zita înapoi, zise Sigita. Cum 
ai făcut? 

Julija tăcu atât de mult, că Sigitei i se făcu teamă că n- 
avea să-i răspundă. 

— I-am zis de tine, şopti ea în cele din urmă. Voia să ştie 
cum te cheamă şi i-am zis. 

Sigita se uită total consternată la Julija. 

— Voia să ştie cum mă cheamă...? 

— Da. Vezi tu, nu ţinem niciodată evidenţa fetiţelor. De 
clinică vorbesc. Numele lor nu sunt înregistrate nicăieri, 
pentru că părinţii - adică noii părinţi - primesc, cu toţii, un 
certificat de naştere de unde reiese că nou-născutul e al 
lor. 

Sigita simţi o arsură îngrozitoare în stomac. Am avut 
dreptate, se gândi ea. M-a pedepsit Dumnezeu. E numai 
vina mea, pentru că mi-am vândut primul copil. Logica 
Sigitei era oarecum ciudată, neavând nicio legătură cu 
raţiunea. 

— Dar de ce... ce avea cu mine? 

Julija dădu din cap. 

— El n-avea nimic. El e doar ăla care face treaba. 
Celălalt avea ceva cu tine. Danezul. 

— Cum adică? 

— A venit acum câteva luni la clinică. Voia să ştie unde 
stai şi era dispus să dea bani grei ca să-i spunem, dar 
doamna Jurkiene n-a avut cum, pentru că n-avea nicio 
adresă trecută nicăieri. lar apoi el m-a recunoscut pe mine, 
pentru că eu îi dusesem copilul atunci. Copilul tău. Şi m-a 
întrebat dacă-mi aminteam cumva unde stai sau de unde 
eşti. Fireşte că-mi aminteam, pentru că tu fuseseşi atunci 
pe moarte şi te vizitasem în repetate rânduri. Dar lui i-am 
spus că nu ştiam nimic. 

Julija plângea în timp ce vorbea, dar plângea într-un fel 
ciudat, fără să suspine deloc şi având numai ochii 
înlăcrimaţi. 

— Nu m-a crezut şi-mi tot zicea că-mi dă toţi banii lui 
dacă-i spun ceva, orice. Şi-n tot timpul ăsta, celălalt bărbat 
stătea în spate, cu mâinile la piept, şi era mai mult decât 


e 176 œ» 


evident că se afla acolo ca să-l păzească pe danez, cu tot 
cu banii lui. Ştii tu, un fel de gardă de corp. N-am înţeles 
de ce te căuta după atâta timp. lar apoi au plecat şi am 
crezut că asta e tot. Dar n-a fost aşa. 

— Danezul. 

Sigita încercă să-şi pună oarecum în ordine gândurile 
haotice. 

— El mi-a luat... 

— Da. El ţi-a luat copilul. La primul mă refer. 

Julija o privi cu ochi negri şi sticloşi. 

— Credeam că le facem un bine, înţelegi? Fetiţelor şi 
bebeluşilor, în general. Aveam numai clienţi bogaţi, pentru 
că te costă mult să faci rost de un copil pe calea asta. 
Trăiam cu impresia c-or să fie buni cu ei şi c-or să le poarte 
de grijă ca şi cum ar fi ai lor. Altfel de ce să fi insistat atât 
să nu afle nimeni că-s adoptați? lar femeile erau mereu 
foarte fericite. Plângeau şi ţineau copilul strâns la piept. 
Danezul însă a fost însoţit numai de bărbatul ăla, el a luat 
copilul, pe nevastă-sa n-am cunoscut-o niciodată. M-am 
gândit abia târziu la asta. 

— Ai zis că trăiai cu impresia c-or să fie buni cu ei... Să- 
nţeleg că nu mai eşti de aceeaşi părere? 

— Aşa e. În genere, nu mai sunt. Dar mi-am dat demisia 
de la clinică. Nu mai vreau să lucrez acolo. N-o să fie uşor, 
pentru că aveam un salariu bun, iar Aleksas e profesor şi 
nu câştigă prea mult. Dar nu mai vreau să lucrez acolo. 

— Însă n-am înţeles un lucru: tot danezul a luat-o şi pe 
Zita? 

— Nu chiar. A luat-o garda lui de corp. Nu ştiu cum îl 
cheamă. Şi s-a întâmplat cam la o lună mai târziu, când 
aproape că şi uitasem de danez. Insă garda de corp n-a 
crezut nicio clipă că nu mai ştiam nimic de tine. Şi mi-a 
luat-o pe Zita. Aşa că i-am zis că te cheamă Sigita, dar nu i- 
a fost de-ajuns. Voia să-ţi ştie şi numele de familie, şi unde 
locuiai. Iar asta chiar nu ştiam. Păcat de Zita, mi-a zis el, 
pentru că-şi dorea tare mult să se întoarcă acasă, la mami. 
Aşa că m-am apucat să caut prin dosare, până am găsit ce- 
mi trebuia. Chitanţa cu plata. Nu era trecut numele tău pe 


e 177 œ» 


ea, ci al mătuşii tale. Dar el s-a arătat mulţumit, pentru că 
a lăsat-o pe Zita să se întoarcă acasă. 

lerburi pentru remedii naturiste: 14.426 de litai. 

O, da, Sigita-şi aducea şi-acum aminte de chitanţă. Dar 
pe celelalte nu reuşea să le pună cap la cap. 

— Dacă faci ce-ţi spun, zise Julija, nu crezi c-or să-ţi dea 
băiatul înapoi? Cum au făcut cu Zita mea? 

— Dar nu ştiu ce vor să fac, zise Sigita, plângând cu 
disperare. Nu mi-au zis nimic! 

— Poate s-a întâmplat ceva, zise Julija. Poate că garda de 
corp nu reuşeşte să dea de danez sau mai ştiu eu ce. 

Sigita dădu neputincioasă din cap. 

— Nu cred. 

Apoi ridică dintr-odată capul. 

— Ai zis că nu ţineţi evidenţa fetiţelor. Dar despre 
oamenii la care merg copiii aveţi, cumva, informaţii? 

— Da, bineînţeles. Altfel n-am putea face certificatele. 

— Bine, atunci. Să te uiţi cum îl cheamă. 

— Pe danez? 

— Da. Julija, îmi eşti datoare. Şi, dacă poţi, să-mi zici şi 
adresa. 

Julija părea îngrozită. 

— Nu se poate. 

— Ba da, se poate. Ai făcut-o o dată, ca s-o salvezi pe 
Zita. Acum trebuie să m-ajuţi şi pe mine să-mi salvez 
copilul. 

Sigita înghiţi în sec, nu-i plăcea deloc că trebuia să 
recurgă la asta. Dar o făcea pentru Mikas. 

— Altfel, n-am decât să mă duc la poliţie. Şi-o să-i pun pe 
ei să vină să caute prin dosarele de la clinică. 

— Ai promis! Ai jurat pe crucea lui lisus! 

— Aşa e. Şi, crede-mă, nu vreau să-mi încalce 
promisiunea. 

Julija încremenise, stătea neclintită, ca un animal prins 
în cursă. O durea s-o vadă aşa. 

— O să mă străduiesc să fac ceva mâine-dimineaţă, 
înainte să ajungă secretara, zise ea în cele din urmă. Şi 
dacă nu găsesc nimic? 


e 178 + 


— O să găseşti, zise Sigita. Trebuie! 
——OOO—— 


A doua zi, telefonul sună puţin înainte de ora nouă. 
— Il cheamă Jan Marquart, zise Julija. Notează-ţi adresa. 


e 179 + 


Nina se trezi pentru că-i bătea cineva, tare şi ritmic, în 
geamul de la maşină. Deschise ochii la timp şi văzu o 
siluetă gârbovită trecând strada cu paşi legănaţi şi 
îndreptându-se spre gara centrală. Deasupra 
nenumăratelor felinare de pe Reventlowsgade, cerul era 
de un cenuşiu-deschis şi răspândea lumină. 

O durea ceafa, iar durerea o făcu să-şi amintească vag 
că în timpul nopţii se chinuise să-şi ţină capul drept. Nu 
dormise bine, dar chiar şi-aşa, tot reuşise să aţipească 
puţin. Îşi îndreptă cu grijă gambele încrucişate şi rezemate 
de scaunul din faţă. Tendoanele şi muşchii protestară cu 
vehemenţă după ce deschise uşa maşinii şi-şi puse 
picioarele pe caldarâm. 

Băiatul încă dormea. Se răsucise în somn, iar mâinile se 
odihneau pe banchetă, cu palmele în sus. A uitat unde e, 
îşi zise Nina în gând, puţin invidioasă. Stătuse cu grija lui 
până şi-n somn, aşa că era mai obosită decât în noaptea 
trecută. 

Se ridică uşor şi merse câţiva paşi pe lângă maşină, ca 
să-i treacă amorţeala din picioare. Mai avea încă şase ore 
până la întâlnirea cu fata de pe Helgolandsgade, iar în 
scurt timp, razele soarelui aveau să transforme cartierul 
Vesterbro într-un cuptor mirosind a benzină. Trebuia să 
găsească un adăpost temporar pentru ea şi băiat, 
preferabil unul unde să poată face şi duş. Îşi simţea trupul 
îmbâcsit - un miros acru de transpiraţie veche îi trecea pe 
la nas de fiecare dată când se mişca. Era murdară şi 
obosită. 

Băiatul se zvârcoli pe bancheta din spate, încă adormit 
pe jumătate, dar dând semne de trezire. Se întinse, apoi 
stătu aşa o bună bucată de vreme, cu ochii deschişi, 
uitându-se la tapiseria cenuşie a scaunului din faţă. 
Intoarse capul şi se uită la ea. Privirea blândă şi caldă de 
după somn dispăru instantaneu când, dezamăgit, îşi dădu 
seama de realitate. Se schimbase însă ceva. Era încă 


e 180 œ» 


resemnat şi bosumflat, dar ostilitatea îi dispăruse. Dovedea 
chiar o uşoară familiaritate, o oarecare apartenenţă indusă 
de toate prin câte trecuseră împreună cu o zi în urmă. 
Privirea fără de viaţă a lui Karin, balta scârboasă de sânge 
închegat de sub capul ei. Fuga în pripă de la căsuţă, 
prostituatele de pe Helgolandsgade şi feliile de pâine albă 
neprăjită. 

Acum ştia lângă cine trebuia să stea. Dar nu ştia de ce. 

Nina schiţă un zâmbet. Nu putu mai mult. Era de-abia 
5:43 şi gândul c-o aştepta o nouă zi în care avea să se 
plimbe singură cu băiatul de mână aproape că o slei de 
puteri. N-avea ce să facă. 

Putea să se ducă acasă. 

Ideea i se păru proastă, după lunga ceartă de ieri, dar 
discuţia neprietenoasă şi prețioasă cu Morten i se părea 
foarte îndepărtată acum, rătăcind undeva prin cotloanele 
minţii ei. Oare să se fi supărat chiar aşa rău pe cât i se 
păruse ei? Poate că nu. Poate că ar fi înţeles de ce trebuise 
să se ascundă, cu băiat cu tot. Măcar de-ar fi ştiut cum să-i 
zică. Ar fi putut să-i spună că povestea cu Karin fusese o 
simplă scuză de-a ei, că o chemaseră cei din reţea şi că 
trebuia să-l găzduiască două-trei zile pe băiat, până să-l 
trimită la rudele lui... din Anglia, de pildă. Morten sigur ar 
fi acceptat şi-ar fi crezut una ca asta. 

Lui Morten nu-i plăcea că Nina lucra cu rezidenţi 
clandestini. Era de acord, trebuia făcut ceva în privinţa lor. 
Respingea cu îndârjire politica guvernamentală faţă de 
refugiaţi şi de alţi imigranţi, iar când vedea la ştiri câte-un 
reportaj despre deportările ridicole şi familiile dezbinate, 
era foarte mâhnit şi indignat. Problema lui cu reţeaua şi cu 
angajamentul pe care şi-l asumase Nina era strict de 
natură personală. Morten era de părere că nu-i făcea bine. 
Credea că reţeaua era un pretext pentru a fugi de ea însăşi 
şi de propriii copii, de tot ce-nsemna viaţă de familie. Când 
era în toane bune, o alinta pe Nina cu „mica mea amatoare 
de adrenalină”. Când era supărat, se zgârcea cu vorbele, 
dar antipatia lui faţă de reţea creştea direct proporţional 
cu numărul nopţilor şi al serilor petrecute de Nina departe 


e 181 œ» 


de apartamentul lor din Østerbro. 

Ce n-ar fi dat Nina să fie acum acasă! Doamne, cât îşi 
dorea asta. Voia să se furişeze pe scări în sus cu băiatul în 
braţe şi-apoi să pună ibricul pe foc, ca să facă o cafea. Să-l 
lase, poate, pe băieţel să se uite la televizor, iar ea să se 
strecoare în baia lor mică şi să tragă perdeaua de la duş, 
cu imprimeu cu caracatiţe. Şi-apoi să zăbovească mult şi 
bine sub apa fierbinte, spălându-se cu şamponul ei natural, 
fără parfum şi mirosind, pur şi simplu, a curat. După aceea 
să se îndrepte tiptil, cu picioarele goale, spre bucătărie, să 
pună masa pentru micul dejun: cereale, stafide, zahăr şi 
lapte. Copiii aveau să plece, desigur, la şcoală, iar băieţelul 
putea să rămână să mai doarmă câteva ore în patul lui 
Anton, înainte să plece amândoi spre Vesterbro, s-o 
găsească pe tânăra de pe Helgolandsgade. 

O s-o facă. O să se ducă acasă. Eliberarea fu atât de 
profundă şi de fizică, de parcă i-ar fi luat cineva 
literalmente o povară de pe umeri. Îşi ridică ochii spre 
oglindă şi-i zâmbi sincer băiatului, scoțând maşina din 
curbă şi îndreptându-se spre Åboulevarden. Totul părea 
altfel dimineaţa, chiar şi-n dimineaţa aceea. Morten avea s- 
o ajute. Sigur că da. Cum de putuse să se îndoiască de 
asta? 


e 182 œ» 


Morten pusese de cafea pentru el şi pentru sergent. 
Ofiţerul în uniformă nu vru să bea cafea, dar acceptă, în 
schimb, o cola. 

Execută mecanic o serie de lucruri practice care nu 
solicitau decât o ghidare slabă din partea creierului: umple 
ibricul, închide apa, clăteşte ibricul, deschide cutia de 
cafea. 

Nici nu ştii dacă mai e sau nu în viaţă, zise o voce cinică 
din capul lui. Şi ţie-ţi arde de făcut cafea. 

— Lapte sau zahăr? 

— Lapte, vă rog. 

Deschise frigiderul şi dădu cu ochii de bucăţile de şuncă 
sărată ambalate în ţiplă, de tuburile de muştar, de 
castraveți şi de borcanele cu sfeclă murată. Era patru şi 
jumătate dimineaţa. Trupul îi mirosea a transpiraţie, din 
aşternuturi, şi se simţi jenat şi neîngrijit. 

— Mi-a spus despre Karin că era bolnavă sau că nu se 
simţea prea bine, nu-mi mai amintesc exact. Şi că trebuia 
să-i dea o mână de ajutor. 

— Când v-a zis asta? 

— Ieri după-amiază. Puțin după cinci. Trebuia să-l ia pe 
Anton. Fiul nostru. Trebuia să-l ia de la grădiniţă, dar a 
uitat. 

— Şi vi s-a părut neobişnuit? 

Morten dădu uşor din cap, fără să nege faptul întru 
totul; era, mai degrabă, un gest de incertitudine. 

— A fost... cam absentă într-o vreme. Dar şi-a revenit. 
Da, şi-a revenit. Cred că... era preocupată de ceva, poate 
îngrijorată pentru Karin. Au fost colege la Asistenţă 
Medicală şi destul de apropiate. Dar a trecut ceva timp... 
de când se văzuseră ultima oară. 

Puse ibricul pe masă. Apoi ceştile. Şi laptele-l turnă în 
cana Shelton pe care-o primiseră cadou de la ai lui. 

Dacă-i moartă, precum Karin? 

— Şi n-aţi văzut-o deloc? întrebă el. 


e 183 >» 


— Nu. Un vecin a auzit un țipăt şi a găsit cadavrul. 

— A auzit-o pe Karin ţipând? 

— N-aş zice. Poliţia crede că era deja moartă când s-a 
auzit ţipătul. Nu ştim cine a strigat, dar martorul e ferm 
convins că l-a auzit. N-a văzut pe nimeni, dar a auzit o 
maşină plecând. Nu ştim ce model e. Nu ştim dacă la locul 
faptei a fost chiar soţia dumneavoastră sau altcineva, încă 
facem cercetări în zonă, cu ajutorul câinilor. Aşa i-am şi 
găsit mobilul. 

Ştia ce-nseamnă îndoiala. Cu puţin timp în urmă, îl 
încercase şi pe el zile şi chiar săptămâni întregi, atunci 
când Nina ajunsese să-l sune din ce în ce mai rar şi la ştiri 
auzea numai lucruri neliniştitoare. Acum însă era mai rău. 
Mai specific. Mai aproape de casă. Il cuprinse o furie 
ciudată şi sumbră. La dracu’, doar nu erau în Darfur. Nu 
trebuia să se întâmple aşa, acum, că se întorsese acasă. 

Sergentul îşi bău cafeaua. 

— Ce înălţime are soţia dumneavoastră? întrebă el. 

— 1,69, răspunse Morten automat. 

Şi apoi rămase cu ceaşca în mână la jumătatea drumului 
spre gură, pentru că nu ştia dacă informaţia respectivă nu 
era, cumva, menită să-i ajute s-o identifice pe Nina sau 
cadavrul ei. 

Apoi se gândi că poate întrebarea avea şi un alt scop. 

— Doar nu vă-nchipuiţi că... ar putea avea ceva de-a face 
cu crima? 

— Încă aşteptăm rezultatele autopsiei. Se pare însă că 
loviturile au fost administrate cu o forţă copleşitoare. 
Credem că atacatorul e bărbat. 

Replica nu-l linişti cu nimic. 

Anton apăru pe neaşteptate în pragul uşii. Transpirase şi 
avea părul ud, iar cămaşa de pijama cu Omul-Păianjen, 
care-i era mare, îi alunecase de pe umăr. 

— A venit mami? întrebă el, frecându-se la ochi cu dosul 
palmelor. 

— Nu, încă n-a venit, zise Morten. 

Anton se încruntă şi se pare că sesiză, în sfârşit, 
prezenţa celor doi străini din încăpere. Zărindu-l pe ofiţer, 


e 184 - 


băiatul făcu ochii mari de tot. Deschise gura, dar nu zise 
nimic. Morten înlemnise; era total incapabil să vină cu o 
explicaţie care să aibă logică pentru un copil de şapte ani. 

— Du-te înapoi la culcare, zise el, încercând să pară 
firesc şi degajat. 

Anton dădu scurt din cap. Sunetul tălpilor lui goale pe 
hol descrise o retragere grăbită. 

— Dacă se-ntoarce soţia, vă rugăm să-i spuneţi să ne 
contacteze de urgenţă, zise sergentul. E un martor 
important. 

— Bineînţeles, zise Morten, simțindu-se din ce în ce mai 
neputincios. 

Dacă se-ntoarce. 


e 185 


Pe Jagtvejen circulau câteva maşini în zorii zilei, dar 
străduţele mai mici de lângă Fejagade erau încă liniştite şi 
libere. Poate de-asta şi văzu numaidecât maşina poliţiei. 
Nu era pe avarii, aşa că, la prima vedere, ai fi zis că e un 
taxi alb, numai că maşina era pusă aiurea şi înclinat, de 
parcă şoferul n-avusese vreme s-o parcheze ca lumea, chit 
că în curbă. Nina îşi aminti că Morten detesta maşinile 
parcate neglijent şi se gândi c-avea să se enerveze dacă 
găsea vehiculul acolo când o să coboare să-i ducă pe copii 
la grădiniţă şi la şcoală. Apoi îşi dădu seama că 
proeminenţa de pe capotă era un girofar, şi nu o firmă de 
taxi. Şi văzu că sus, în apartamentul lor de la etajul al 
treilea, luminile erau aprinse, deci cineva era treaz. 

Morten nu se trezea niciodată aşa de devreme. Avea 
program flexibil la muncă când nu pleca pe platformă şi, 
deşi rămăsese singur cu copiii, n-avea de ce să-i scoale mai 
devreme de 7:30, să le pună masa şi să plece. Era 5:58. 
Mult prea devreme, ca să nu-i dea de gândit. 

Nina trecu calm de intrarea blocului. Poate că poliţiştii 
căutaseră numai un loc liniştit unde să parcheze, ca să-şi 
bea cafeaua de dimineaţă. Şi totuşi, de ce era Morten 
treaz? Oare o căutau pe ea? Din cauza lui Karin sau din 
cauza băiatului? 

Nici nu voia să se gândească. Gândul c-ar fi putut să-şi 
ia adio de la visul de a face un duş fierbinte şi de a lua 
micul dejun ca omul o lăsă şi fără puţina energie pe care o 
mai avea. Strecură Fiatul într-un loc liber de pe stradă în 
sus şi rămase cu mâinile pe volan şi cu piciorul pe pedala 
de acceleraţie, încercând să ia o decizie. 

Pe de o parte, îşi dorea să termine cu tot. 

Era simplu. O să-l dea pe băiat unor adulţi care ştiau să-i 
ofere îngrijire profesională, fără să-l panicheze aiurea. 

Şi dacă se chinuia puţin, putea chiar să se autoconvingă 
că făcea un lucru bun. Că băiatul o să fie protejat şi îngrijit 
de o instituţie din Amager, iar bărbatul din gară o să 


e 186 - 


rămână doar o amintire urâtă din copilăria lui, de altfel 
fericită şi lipsită de pericole. Imigranţilor li se puneau la 
dispoziţie interpreţi, aşa că nu mai era nevoie să umble 
după prostituate lituaniene cu coadă de cal şi picioare de 
iapă. lar dacă băiatul avea pe undeva o mamă bună şi 
iubitoare, or s-o găsească. 

Doamne, ce mult şi-ar fi dorit să creadă. Se chinuia zi de 
zi să înveţe să fie mai detaşată, să nu-i pese de orice lucru 
ce mergea rău în lume. Sau... să-i pese, dar într-o manieră 
civilizată, dovedind o implicare admirabilă de care să 
poată totuşi să uite când se întorcea acasă, la Morten şi la 
familie, totul completat cu opinii ferme şi coerente 
referitor la cauza umanitară. Momentan se simţea ca o 
femeie maniacă de la o organizaţie pentru protecţia 
animalelor, cu părul răvăşit şi cu privire chiar mai 
sălbatică. Disperată. Avea, din fericire, şi zile bune, dar de 
fiecare dată când îndrăznea să se gândească la acea 
serenitate ca la o permanenţă, apărea o Nataşa, o Rina, o 
Zaide sau o Li Hua şi se alegea praful de artileria ei, iar 
realitatea îi zgâria din nou trupul gol ca un şmirghel. 

Nina opri motorul. Cobori din maşină, închise încet 
portiera şi întoarse capul să se uite la uşa maro şi aparent 
solidă de la intrare, iar apoi la ferestrele de sus. Putea să 
ia decizia corectă. Putea să facă aşa cum ar fi făcut orice 
om: să ia copilul uşor de mână, să meargă amândoi sus şi 
să dea ochii cu poliţia, perfect sigură că luase cele mai 
înțelepte măsuri, ca adult responsabil ce era. Apoi avea să 
lămurească lucrurile cu Morten, mărturisindu-i totul în 
graba ei specifică, fapt care o să ducă la o ceartă 
reconfortantă şi familiară pe tema priorităţilor ei şi a 
anxietăţii lui în ceea ce-o privea, iar în final la lacrimi şi 
apropiere. Mâinile ei pe chipul lui, coborând de pe frunte 
pe obraji, apoi cuprinzându-l pe după ceafă şi ghemuindu- 
se sub păru-i şaten şi scurt. Calm desăvârşit. 

Toate puteau să se petreacă întocmai, dac-ar fi izbutit să 
creadă ceea ce credea, fără probleme, aproape fiecare om 
în parte: că Danemarca era raiul pe pământ pentru vieţile 
umane distruse şi aruncate de valuri pe țărmurile sale. 


e 187 œ» 


După ferestrele de sus se vedea cineva mişcându-se 
smucit înainte şi-napoi, ca un prădător într-o cuşcă 
strâmtă. Conştiinţa Ninei se cutremură când recunoscu 
silueta înaltă şi relativ atletică a lui Morten. Lângă el 
apăru un alt bărbat, mai scund, mai grăsuţ, gesticulând 
uşor şi liniştitor. 

Un profesionist, îşi zise Nina, din ce în ce mai reticentă. 
Morten era în compania unuia dintre acei poliţişti care 
luaseră lecţii de vorbit bine în faţa civililor agitaţi. 

Îi spunea ceva de genul: „Facem tot ce ne stă în putinţă 
şi suntem foarte pricepuţi la treburile noastre” şi: „Suntem 
foarte bine antrenați, iar pentru a o ajuta pe Nina, ar fi 
bine să aveţi încredere în noi”. 

La fel i-ar fi spus şi Ninei, luându-l pe băiat de lângă ea: 
„O să facem tot ce putem să aflăm ce s-a întâmplat”. 

Morten scoase dintr-odată capul pe geam, uitându-se în 
jos. Nina făcu, în pripă, câţiva paşi în spate. Oare o 
văzuse? Ultima urmă de blândeţe a zorilor dispăruse, iar 
lumina zilei o expunea limpede în faţa oricui ar fi privit-o. 
Dar se afla la o oarecare depărtare, iar Fiatul era ferit de 
celelalte maşini. Stătu nemişcată, ştia că mişcarea atrăgea 
atenţia. Însă nu putu să nu-l privească. În cele din urmă, 
Morten se îndepărtă de la fereastră şi ea îndrăzni să se 
mişte din loc. Sări în maşină, trânti uşa şi porni degrabă 
motorul. Fiatul fu efectiv propulsat în stradă, apoi se opri. 
Uitase de frâna de mână. Înjurând, porni iar motorul şi 
apăsă ambreiajul. Instinctul de fugă preluase controlul 
asupra corpului şi nici nu se mai punea problema să 
întoarcă. 

Oare o văzuse Morten? lar dacă da, avea să-i spună 
poliţiei? 

Îşi aminti, obosită cum era, un lucru la care nu se 
aştepta. Cu o mie de ani în urmă, când făcuseră dragoste 
pentru prima oară, iar el îi îndreptase chipul înspre el şi o 
privise ţintă în ochi, între ei se crease un moment de 
apropiere şi încredere desăvârşită. Nu, nu era deloc sigură 
c-avea s-o lase să plece fără să pună poliţia pe urmele ei. 
Putea doar să spere. 


e 188 œ» 


Aruncă o privire în oglindă, să se asigure, cel puţin, că 
maşina poliţiei era încă fără şofer, cu avariile aprinse şi 
parcată tot în curbă. Apoi în spatele Fiatului trase un SUV 
gri-închis, cu un portbagaj urât deasupra, şi-i blocă 
vederea. Ei bine, îşi zise ea, acum era liberă să demareze, 
cu băiatul la loc sigur, pe bancheta din spate. Apoi se 
gândi că poate Morten chiar o văzuse şi o lăsase 
intenţionat să plece. Să-i fi făcut, oare, un semn discret din 
mână, cum că putea să se ducă liniştită? Oare acum se 
ruga în sine pentru ea, sperând să izbutească în orice avea 
de făcut? Având, de data asta, încredere în ea şi fiind 
dispus să stea liniştit până o să se întoarcă acasă, la el, la 
schiţele slabe ale lui Anton lipite pe uşa frigiderului, la 
rafturile din baie pe care Ida aşeza din ce în ce mai multe 
fixative şi rujuri ieftine şi lucioase. Iar când o să se termine 
tot, apartamentul şi tot ce era în el o să-i fie de-ajuns 
Ninei. Chiar aşa. Era obligatoriu. 

Nina intră pe Jagtvej imediat ce arătă semaforul 
culoarea verde. Deşi era dimineaţă şi circulaţia nu era 
aglomerată pe cele două benzi de pe partea ei de stradă, 
din spate auzea întruna claxoane şi scrâşnet de frâne. 
SUV-ul gri nu reuşise s-o urmeze îndeaproape în 
intersecţie şi rămăsese blocat în mijloc, bot în bot cu un alt 
monstru ca el, blocând drumul spre Nørrebro. 

Nina simţi fără să vrea o bucurie certă în timp ce băgă 
uşor în viteza a patra şi-şi văzu de drum în vehiculul ei mic 
şi destul de greu de remarcat. Speră că nelegiuiţii din 
intersecţie se simțeau bine făcând schimb de insulte şi de 
numere de telefon şi bombănind cu privire la zgârieturile 
de pe boturile ridicol de mari ale maşinilor. Un fel de 
justiţie cosmică, îşi zise ea, cu cât eşti mai mare, cu-atât te 
loveşti de mai multe. 


e 189 œ» 


Şoferul Landroverului zbiera la Jucas şi-i făcea agresiv 
semn din deget. Jucas nu pricepea o iotă din ce zicea 
tâmpitul şi nici că-i păsa. Ridicase, dezarmat, mâinile în 
sus şi numai convingerea fermă că la circa două sute de 
metri de ei era parcată o maşină a poliţiei îl făcea să se 
abţină să-i dea una individului de-avea să vadă stele verzi. 

Nu era furios, era numai frustrat. Dar, Doamne, ce i-ar 
mai fi plăcut să-i ardă un pumn în faţă tipului arogant şi 
sigur pe sine, să-i simtă oasele trosnind. 

Se forţă să zâmbească. 

— Nicio pagubă, zise el arătând spre botul impecabil al 
Landroverului. Nicio pagubă la tine. Maşina mea, nu bine, 
dar merge. Zi bună! 

Cioburi de un alb-lăptos din farurile Mitsubishiului 
decorau asfaltul, dar nu mai era nimic de făcut. Jucas voia 
doar să pornească numaidecât la drum, să n-o scape iar pe 
târfa băieţoasă. Ignoră obiecțiile neîntrerupte ale omului 
cu Landroverul, acum în engleză, se urcă la loc în 
Mitsubishi, dădu cu spatele şi reuşi să se distanţeze de 
celălalt vehicul. 

— ...conduci ca un tâmpit, ce dracu’, crezi că lumina aia 
roşie e ornamentală, sau ce? 

Jucas îi făcu simplu cu mâna şi porni la drum. 

— Ai văzut încotro a luat-o? întrebă Barbara. 

li luă ceva până să-i răspundă: 

— Nu, zise el. 

Şi nimic mai mult. 

Se uită scurt la ea. Părea straniu de distantă, de parcă n- 
ar mai fi luat parte la înţelegerea lor. Dar poate că era 
doar puţin şocată după lovitură. 

— Nu s-a întâmplat nimic grav, zise el. S-a spart un far. 
O să-l repar eu dacă găsim un garaj. 

Barbara nu răspunse. Iar el n-avea timp s-o linguşească 
şi s-o facă să-i spună ce păţise. Semnaliză dreapta şi fireşte 
că trebui s-aştepte o grămadă, să treacă vreo sută de 


< 190 œ» 


biciclete. Ce dracu’ avea lumea din oraşul ăla? Nu-şi 
permiteau şi ei o maşină? Ziceai că jumătate din populaţia 
lui ţinea morţiş să se deplaseze pe două roţi, periclitând 
traficul. 

Următoarea intersecţie. Ezită, declanşând un cor de 
claxoane în spate. Nu vedea niciun Fiat. Hotări s-o ia la 
stânga şi ajunse într-un iad cu un singur sens şi cu multe 
zone cu „circulaţie închisă” şi ronduri cu nişte nenorocite 
de flori, care nu puteau fi puse altundeva decât în mijlocul 
străzii. 

— La dracu’! 

Lovi cu ambele mâini în volan şi frână brusc. Stătu puţin 
locului, încercând să se liniştească. 

— Era şi băiatul cu ea, zise Barbara dintr-odată. 

— Da? spuse Jucas săgetând-o cu privirea. Eşti sigură? 

— Da. Era pe bancheta din spate. I-am văzut părul. 

Momentan, ar fi preferat banii. Dar băiatul tot bani îi 
aducea, deci mai bine decât nimic. 

— Ai zis c-or să-l adopte, spuse Barbara. 

— Da? A, da, îl adoptă. 

— Şi-atunci ce căuta în maşină? Am crezut c-or să-l ia 
noii lui părinţi. 

— Mda, şi eu la fel. Numai că s-a băgat asta, Nina Borg. 

— Şi de ce l-ai dezbrăcat? zise ea. Pentru poze? 

Luă o gură mare de aer şi-l dădu afară uşor. Fii degajat! 

— Ca să le fie mai greu să-i dea de urmă, zise el. Şi gata 
cu întrebările, că nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile! 

Nu-i plăcea deloc cum îl privea acum. Părea că nu mai 
are încredere în el. 

— La dracu’! zise el printre dinţi. Nu sunt un pervers d- 
ăla! Dacă ţi-a trecut prin minte una ca asta, atunci... 

— Nu, zise ea în grabă. Nu mi-a trecut. 

— Bine. Că nu sunt. 


——OOO—— 


Mai conduse o vreme, la întâmplare. Dar Fiatul nu se 
vedea nicăieri. In cele din urmă se întoarse şi parcă iar 
lângă casă. 

e 191 » 


— Rămâi în maşină, îi zise el lui Barbara. O să se- 
ntoarcă. Sună-mă când pleacă poliţiştii sau dacă dai cu 
ochii de ea şi de băiat. 

— Unde te duci? întrebă ea, privindu-l înainte să plece, 
dar de data asta cu alţi ochi. 

Jucas îi zâmbi. Era bine. Încă-l voia aproape, să-i poarte 
de grijă, şi exact asta îşi dorea şi el. 

— Mai am câteva lucruri de rezolvat, zise el. Nu durează 
mult. 


e 192 œ» 


Era 7:07 şi piscina publică de pe Helgasgade se 
deschisese de fix şapte minute. Nina ceru două prosoape şi 
urcă pe scările maro şi late ce duceau spre vestiarul 
femeilor, de la etajul unu. 

Singure printre nenumăratele dulăpioare goale, trei 
femei tăcute şi introvertite îşi împătureau hainele stând cu 
spatele una la alta, sperând într-o oarecare intimitate într- 
un spaţiu cât se poate de public. Una era tânără, remarcă 
Nina, celelalte două, de vârstă mijlocie. Nu se uită niciuna 
la Nina şi la copil, aflat alături de ea, pe dalele umede şi 
fine, gârbovit şi tremurând uşor în răcoarea dimineţii. 

Nina duse băiatul în baie, unde-şi făcu, ascultător, 
nevoile, cu pelvisul adus în faţă şi cu mâinile strânse pe 
după gât. Aşa stătea şi Anton, îşi aminti Nina, pentru ca 
apoi să pretindă că n-avea de ce să se mai spele pe mâini. 
Poate că gestul avea logica lui pentru toţi băieţii. Nina 
zâmbi gândindu-se la asta. 

Când se întoarseră în vestiar, cele trei femei erau deja în 
grota răsunătoare unde se afla şi piscina, iar Nina începu 
să se dezbrace, cu mişcări ciudate şi anevoioase. Avea 
muşchii, articulațiile şi tendoanele cumva înţepenite, cum 
le ai, de obicei, după gripă, aşa că o luă pe îndelete. N- 
avea de ce să se grăbească. Il lăsă pe băiat să aştepte pe 
una dintre băncile de lemn fixate de perete cu nişte 
suporturi zdravene, dădu drumul la apă şi-şi puse jetul 
fierbinte pe piept şi burtă. 

Nu prea mâncase în ultima vreme. Se vedea după felul 
în care îi ieşeau coastele prin piele. Fusese slabă 
dintotdeauna, chiar prea slabă, dar după cele două naşteri 
nu prea reuşise să mai pună deloc pe ea. Se subţiase la 
faţă şi avea obrajii supţi şi rămăsese şi fără puţina 
voluptate pe care o inspirau odată claviculele, umerii şi 
coapsele ei. Nu era prea inteligent din partea ei să uite să 
mănânce. Dar i se întâmpla de fiecare dată când exagera 
cu munca sau când pleca Morten în Esbjerg, pe platformă. 


e 193 + 


Pur şi simplu, n-avea poftă de mâncare, iar pe copii îi 
hrănea din automatism, neavând însă şi grija ei. 

— Mai încolo mergem să mâncăm ceva, îi promise ea 
băiatului. Luăm un dejun mare englezesc, ce zici? 

Nu avu nicio altă reacţie la auzul vocii, în afară de a se 
uita efectiv la ea, cu ochi mari şi curioşi, dând din picioare. 
Nina se întoarse iar cu spatele şi se dădu pe corp cu săpun 
lichid din recipientul de pe perete. Mirosea dulce şi aromat 
şi părea cam prea extravagant pentru sala de culoare gri, 
iar Nina trăi un moment de încântare, bucurându-se de 
căldură şi de miros. li era bine şi avea pielea moale şi 
însufleţită, iar aburul se ridică deasupra şi înceţoşă 
oglinzile şi paravanele de sticlă. Îşi puse iar nişte săpun 
spumos în palmă şi se spălă bine de tot pe cap. De curând, 
se tunsese iarăşi destul de scurt. Morten n-o înţelegea, dar 
nici nu ştia ce-nseamnă să te lupţi cu un păr lung şi 
cârlionţat ca al ei. Înainte să-l tundă, îi ajungea până la 
umeri, aşa că s-a simţit foarte eliberată când a scăpat de 
el. Ca să nu mai zică de slujbă, pentru că nu mai trebuia să 
se gândească cum să şi-l mai facă să dea bine. Mulţi dintre 
bărbaţii de la „Magazia de cărbuni” le priveau pe femeile 
angajate ca fiind pe jumătate directoare de închisoare, pe 
jumătate funcţionare publice. Se simțeau şi superioare, şi 
umilite, aşa cum zisese odată psihologul de la centru. Tot 
ce se poate. Indiferent de motiv, conflictele pluteau 
întotdeauna în aer, iar Nina făcea tot posibilul să pară cât 
mai asexuată şi mai neutră cu putinţă. Aşa că, având părul 
tuns aşa de scurt, toată lumea era, lucru curios, liniştită. O 
parte din feminitatea ei provocatoare dispăruse odată cu 
părul, dar Nina nu-i ducea dorul. Morten da, însă ea 
renunţase de mult la ideea de a-şi modela aspectul fizic 
după opiniile lui. 

Nina duse agale o mână udă sub buric, sub muşchii bine 
conturaţi ai abdomenului. În ciuda celor două sarcini, nu 
avea deloc un trup prea copt şi prea feminin. Bietul 
Morten. 

Băiatul se fâţâi, nerăbdător, pe bancă. Adunându-şi 
gândurile ce rătăceau aiurea, Nina opri duşul şi se-apucă 


e 194 œ» 


să umple una dintre cădiţele de plastic alb risipite prin 
sala de duş. Băiatul nu se opuse când îi dădu jos hainele 
noi şi-l aşeză în cădiţă. Ghemuindu-se jos, lângă el, începu 
să-l spele cu grijă pe umeri, pe piept, pe spate şi pe 
picioare. Nu-l atinse în nicio altă parte, ci-l lăsă, pur şi 
simplu, să stea liniştit în cadă, în timp ce-l clătea de săpun. 
Băiatul se dovedi surprinzător de liniştit. Increzător, 
urmărea cu degetele micile şuvoaie de apă ce-i şerpuiau pe 
piept şi pe burtică, iar când se iţi, aproape din senin, un 
balon de săpun dinspre marginea căzii şi se sparse, 
pocnind şi stropind, de dalele din podea, copilul îi zâmbi 
Ninei cu veselie, încântat şi surprins - primul zâmbet pe 
care-l întrezărise pe chipul lui de ieri după-amiază, când îşi 
începuseră călătoria împreună. 

Nina avu un sentiment nou şi cald de uşurare, care i se 
propagă în abdomen. N-avea de unde să ştie sigur şi nici 
nu era expertă în reacţii la pedofilie şi abuz de copii, dari 
se părea că băiatul nu trecuse prin asemenea orori. Dacă 
ar fi trecut prin aşa ceva, oare s-ar fi purtat, cu adevărat, 
diferit? Ar fi fost, oare, mai speriat, mai puţin încrezător? 

Eliberarea era aşa de puternică, încât aproape o duru. 
Băiatul era încă integru. Salvarea, în sensul ei cel mai 
complex, era încă posibilă. 

Opri apa şi îl şterse uşor cu un prosop. Apoi se 
îmbrăcară amândoi în tăcere, iar Nina îi pieptănă părul cu 
degetele. 

Cine era el? 

Îl privi atent cum se străduia să-şi ia singur tricoul pe el. 
Poate că era un copil adus pe furiş în Danemarca pentru 
prostituție sau abuz, dar atunci de ce fusese lăsat într-o 
valiză dintr-un dulap pentru bagaje din gara centrală? 
Nina nu ştia prea multe detalii despre infracțiunile cu 
pricina. Văzuse, desigur, la serviciu ce înseamnă o parte 
din degradarea şi agresivitatea umană, dar motivele erau, 
de obicei, evidente, iar metodele, atât de simple, că le 
putea aplica până şi cel mai imbecil infractor. Nu-ţi trebuia 
prea multă minte să loveşti un tată irakian şi să-l lipseşti 
până şi de ultimii bănuţi după ce le-a dat aproape tot ce 


e 195 œ» 


avea traficanţilor care-i aranjaseră călătoria până la 
graniţă. Nu era prea greu nici să ademeneşti fete est- 
europene să vină în ţară şi să le vinzi cu ora în locuri 
precum Skelbækgade. Câteva bătăi, unu-două violuri în 
grup şi un bileţel cu adresa familiei sale dintr-un sat 
estonian - toate astea erau, de obicei, suficiente pentru a 
corupe până şi un spirit foarte încăpățânat. lar partea cu 
adevărat frumoasă pentru exploatatorii cinici erau oamenii 
normali cărora nu le păsa. Cel puţin, nu cu adevărat. Nu le 
ceruse nimeni refugiaților, prostituatelor, vânătorilor de 
zestre şi orfanilor să vină în Danemarca. Nu-i invitase 
nimeni aici şi nu ştia nimeni câţi erau de fapt. Fărădelegile 
comise la adresa lor nu aveau de-a face cu oamenii normali 
şi cu activităţile obişnuite privind legea şi ordinea. Numai 
oameni fraieri şi simpli ca Nina nu reuşeau să ajungă la o 
stare firească de detaşare. 

Era prea simţitoare, ştia asta. Când venea vorba despre 
copii mai ales, i se decojea pielea, de parcă i-ar fi crescut 
una nouă subţire, trandafirie şi pergamentoasă în loc, 
pentru a-i ascunde rănile vindecate. Fusese grav şi după 
naşterea Idei, dar după ce-l făcuse şi pe Anton, 
sensibilitatea ei faţă de copiii de la „Magazia de cărbuni” 
căpătase proporţii monstruoase. Era, desigur, numai în 
imaginaţia ei, dar uneori avea impresia că o cercetau cu 
privirile lor, întrevăzându-i vulnerabilitatea, străpungându- 
i jalnicele scuturi de apărare şi chiar şi sufletul. 

Copiii neînsoţiţi erau, de obicei, mai mari decât băiatul 
din valiză, se gândi Nina, având de la zece ani în sus. Şi 
personalul reuşea să-şi formeze o impresie despre ei, însă 
era trecătoare. Unii, în special cei est-europeni, fuseseră 
vânduți de propriii părinţi, învăţaţi de finanţatori să 
cerşească şi să fure, iar dacă erau adunaţi de pe stradă, 
erau instruiți să profite de prima ocazie şi să fugă din 
centrele pentru refugiaţi. Când le sunau lor mobilele la 
centru, copiii erau deja în primul tren suburban, 
întorcându-se în iadul metropolitan de unde veniseră. Alţii 
mergeau chiar mai departe, în Suedia sau în Anglia, unde-i 
aşteptau rudele. Însă erau şi copii singuri pe lume, aduşi în 


196 œ» 


Danemarca doar cu scopul de a face bani pentru 
proprietarii lor. În general, peste 70% din copii dispăreau 
din campusuri fără să afle nimeni niciodată ce s-a ales de 
ei. 

Dar băiatul din valiză era, în mod sigur, prea mic ca să 
le fie de vreun folos până şi celor mai batjocoritoare bande 
de hoţi. Oare să fi fost un fel de chezăşie? Ori, poate, 
folosit pentru cine ştie ce înşelătorie cu privire la 
asigurările sociale? Se mai întâmplase şi înainte, mai ales 
în Anglia, după cum ştia Nina. 

Era un copil frumos, se gândi ea dintr-odată. Nu ştia cât 
de mult conta asta pentru pedofili, dar îl făcea, cumva, să 
pară mai vulnerabil. Era realmente uşor să-ţi imaginezi un 
pervers nenorocit din cine ştie ce parte de lume 
comandând un băieţel european pentru o noapte de 
plăcere. Sau pentru mai multe. 

Se uită la copilul din faţa ei, cu tricoul îmbrăcat invers şi 
cu noile sandale prinse atent pe picioarele lui micuţe şi 
înguste, iar gândul c-ar fi putut împărţi acelaşi pat cu 
vreun bărbat străin îi făcu rău şi fu de-a dreptul 
insuportabil. 

Nina se strădui să-i zâmbească. 

Ce s-ar fi ales de el dacă l-ar fi dus la poliţie? L-ar fi 
trimis într-un orfelinat din Lituania? Sau poate la o rudă 
care l-ar fi vândut, pur şi simplu, celui ce oferea mai mult? 
Sau poate la un tată vitreg tuns scurt şi cu umerii lăsaţi, 
care, cu mâinile lui grele, o omorâse pe Karin în bătaie? 
Nina simţi un fior crunt în abdomen. Trebuia să afle mai 
multe. Trebuia. 

Deschise uşa de la vestiar şi-l apucă strâns pe băiat de 
mână. Trebuia să facă rost de ceva de mâncare, iar apoi să 
caute biserica la care se referise fata de pe 
Helgolandsgade, „Sfântul Duh”. 


e 197 œ» 


Adresa era din Danemarca. Normal. Sigita nu înţelese 
de ce-i trecuse prin cap că danezul stătea în Lituania. Se 
uită fix la majusculele însemnate cu stiloul şi se întrebă ce 
să facă. 

Guzas o sunase cu o jumătate de oră înainte de telefonul 
Julijei. Voia să ştie dacă se răzgândise cu privire la anunţul 
televizat şi dacă o contactaseră cumva răpitorii. l-a 
răspuns că „nu”. Dar nu i-a zis nimic nici de Julija, nici de 
danez. 

Trebuie să mă duc în Danemarca, îşi zise ea. Să-l caut pe 
acest bărbat şi să-l întreb ce trebuie să fac ca să mi-l dea 
pe Mikas înapoi. 

Insă în mintea ei se strecura, ca viermele, un gând 
mărunt şi revoltător. Dacă nu voia nimic de la ea? Dacă 
avea deja ceea ce-şi dorea şi n-o să-i pese câtuşi de puţin 
de ea? 

Imi ia copiii, se gândi ea, trecând-o un fior îngrozitor. 
Are deja doi. 

Celălalt copil îi apăruse în vis în puţinele ore când 
reuşise, în sfârşit, să doarmă. Se iţise din întuneric, mare 
ca un adult, dar cu faţă de fetus, nevăzător, chel şi 
dezbrăcat, fără sex. lIntindea braţele spre ea şi-şi 
deschisese gura fără dinţi, încă neformată de tot. 

ăăăăăăăăă ” lar ea se 


ceva în braţe. Pe Mikas. Mădularele lui lungi şi vineţii 
luceau, acoperite cu lichid amniotic, iar Mikas se zbătea în 
braţele ei ca un peşte prins între tentaculele unei actinii. 

„Mikas!”, ţipase ea, dar fetusul era deja departe. 
Dispărea tot mai adânc în întuneric, luându-l pe Mikas cu 
el. 

Se trezise cu cămaşa de noapte înfăşurată pe după ea, 
udă leoarcă, de parcă era un nou strat de piele. 

Sigita sună la aeroport. Era un zbor spre Copenhaga la 
1:20, iar biletul pentru o persoană costa 840 de litai. Sigita 


< 198 » 


încercă să-şi aducă aminte câţi bani mai avea în cont. Îi 
ajungeau de bilet, dar ce făcea în rest? Nu era uşor să te 
descurci într-o ţară străină cu bani puţini sau cu 
buzunarele goale. Plus că în străinătate toate erau mai 
scumpe sau, cel puţin, aşa auzise. 

Oare nu putea Algirdas să-i dea o parte din salariu în 
avans? 

Poate că da. Dar trebuia mai întâi să-l întrebe. Sigita îşi 
muşcă buza. Trebuie să mă duc, îşi zise ea. Cu sau fără 
bani. Sau pot să-l sun acum pe Guzas şi să las totul în 
seama lui. Dar, dacă fac asta, s-ar putea s-o afecteze pe 
Zita. Işi aminti de mica familie înspăimântată, de degetele 
Zitei încleştate pe clapele pianului şi de groaza şi 
disperarea Julijei. N-o lăsa sufletul să le înrăutăţească 
situaţia. Era exclus. Şi poate că n-o afecta doar pe Zita. 
Poate-l afecta şi pe Mikas. Nu-i ieşea deloc din minte 
unghia smulsă a Zitei pe care o primiseră părinţii ei în plic. 
Şi asta nu era nimic. Nu era nimic, pe lângă lucrurile de 
care erau în stare asemenea oameni. 

1:20. li rămâneau numai câteva ore până să plece la 
aeroport. 

Hotări să-i facă o vizită mătuşii Jolita după opt ani în 
care n-o mai văzuse deloc. 


——OOO—— 


Bang, bang, bang, bang! Maşinăria galbenă tasa temelia 
noii clădiri, cu zgomote răsunătoare, iar puţin mai departe, 
o macara imensă ridica o nouă bucată de beton, aşezând-o 
la locul ei. Cineva constatase, pare-se, că pe spaţiul verde 
îngrădit de blocurile gri şi albe din perioada sovietică 
putea fi construită o nouă clădire. Praful şi fumul de 
motorină puneau stăpânire pe aer, iar cimentul era fixat pe 
pământ prin forţa maşinilor pe şine. Sigita simţi durere şi 
milă pentru locuitorii din zonă. Pasiliciai, unde locuia şi ea, 
fusese ridicat în ultimii zece ani, aducând, în general, mai 
mult cu o zonă în construcţie decât cu un cartier. De-abia 
de curând beneficiase de dotări de lux ca felinare stradale, 
iar trotuarele fuseseră refăcute după ultima rundă de 


e 199 œ» 


demolări. 

Odată intrată în scară, zgomotul asurzitor se mai potoli. 
Urcă în linişte la etajul al treilea şi ciocăni. 

Îi răspunse o femeie slabă şi căruntă. Sigitei îi luă ceva 
timp să-şi recunoască mătuşa. Şi Jolita se uită bine la ea 
câteva secunde. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— Vreau să te-ntreb ceva. 

— Hai, zi! 

— N-ar fi mai bine să mă laşi înăuntru? 

Jolita stătu puţin pe gânduri. Apoi se dădu la o parte, 
poftind-o pe Sigita în holul îngust. 

— Să nu faci zgomot, zise ea. Am un chiriaş care 
lucrează ca barman. Munceşte până la patru-cinci 
dimineaţa şi nu-i place să-l trezeşti înainte de prânz. 

Se pare că barmanul stătea în aşa-zisa cameră de zi. 
Jolita o conduse, aşadar, spre bucătăria ei mică şi lungă. 
La masa micuță de dinăuntru stătea o bătrână, bând o 
cafea. Pe tăblie se aflau încă două ceşti, gata să fie folosite 
oricând, întoarse cu gura-n jos pe farfurioară, ca să nu se 
umple de praf şi să nu se pună musca pe ele, cum se 
întâmpla mereu cu ceştile mamei Sigitei. Mirosul cafelei 
slab colorate venea dinspre un filtru nou-nouţ, aşezat 
alături de cutia în care fusese cumpărat. Pe masă mai erau 
şi două sticle de sherry şi un platou plin cu tarte decorate 
cu marţipan. 

— Ţi-o prezint pe doamna Orloviene, zise Jolita. Greta, 
ea e nepoata mea, Sigita. 

Doamna Orloviene dădu din cap, uşor rezervată. 

— Doamna Orloviene stă în dormitorul din spate, 
continuă Jolita. Aşa că nu poţi să te muţi înapoi, dacă de- 
asta ai venit. 

— N-am venit de-asta, zise Sigita, oarecum surprinsă. 

Oare unde era Jolita de altădată? Ce se întâmplase cu 
părul ei negru ca tăciunele, cu machiajul în culori vii, cu 
muzica jazz şi cu profesorul care fuma? Tot ce mai 
rămăsese din vechea Jolita erau cerceii uriaşi, aurii, ca de 
pirat ce i se legănau în continuare de-o parte şi de alta a 


e 200 » 


gâtului îmbătrânit. Acum arătau mai degrabă absurd decât 
exotic. Cum putea un om să îmbătrânească atât de mult în 
doar opt ani? Înfricoşător. 

— Şi-atunci, de ce-ai venit, să-ţi ceri scuze? insinuă 
Jolita. 

— Ce? 

— Mă rog, ziceam şi eu. Mă gândeam că poate-ai ajuns 
şi tu, în sfârşit, să te simţi vinovată pentru că ţi-ai scuipat 
în faţă familia, care n-a vrut decât să te ajute şi să te 
iubească. 

Sigita era atât de şocată, că, în primele clipe, fu total 
incapabilă să-şi ia apărarea. 

— Tu... Tu... Eu... bolborosi ea. N-am scuipat pe nimeni 
în faţă! 

— Opt ani fără să dai un semn de viaţă - ce-nseamnă 
asta, nu că mă scuipi în faţă? 

— Dar... 

— La început, mi-a părut rău pentru tine. Atât de tânără 
şi cu ditamai beleaua. Am vrut să te ajut. Dar m-ai tratat 
exact cum i-ai tratat şi pe ai tăi. Te-ai dus fără să te uiţi o 
clipă înapoi şi n-ai zis nici măcar un „mulţumesc”. 

Sigita rămase cu gura deschisă. Observă, dintr-odată, că 
doamnei Orloviene îi sticleau ochii, asistând fascinată la 
scenă, de parcă s-ar fi uitat la o telenovelă. 

— A murit bunică-ta Julija, ştiai? zise Jolita. 

— Da, izbuti Sigita să zică. „Mi-a trimis... mi-a trimis 
mama o scrisoare.” 

La două săptămâni după înmormântare. O duruse, şi 
încă rău, dar n-avea de gând să-i arate asta mătuşă-sii. 

— O cafea? întrebă doamna Orloviene, întinzând una 
dintre ceştile nefolosite. E ruptă? 

Făcu un semn din cap, arătând spre ghips. 

— Da, zise Sigita automat. Şi, nu, nu vreau cafea. Jolita, 
a venit cineva la tine, să te întrebe de mine? 

— Da, zise Jolita fără să clipească. A venit un bărbat 
acum câteva săptămâni. Voia să ştie ce nume de familie ai 
şi unde locuieşti. 

— Şi tu ce-ai făcut? 


e 201 œ» 


— l-am zis, spuse Jolita calm. Ce puteam să fac? 

— A fost destul de politicos, interveni doamna Orloviene. 
Nu foarte drăguţ, dar destul de politicos. 

— Cum arăta? întrebă Sigita, deşi era aproape convinsă 
că ştia deja. 

— Era mare, zise doamna Orloviene. Ca ăia - cum le zice 
lumea? 

Îşi ridică mâinile subţiri, imitând un culturist. 

— Aaa, şi n-avea păr. Dar era destul de politicos. 

Gândurile  Sigitei începură, în sfârşit, să capete 
coerenţă, în loc să se ciocnească unele de altele, la 
întâmplare. Ştia că mătuşa Jolita n-ar fi luat niciodată pe 
cineva cu chirie dacă n-ar fi fost cu adevărat nevoită. 
Evident că n-o mai vizita niciun profesor lunea şi joia. 
Probabil că nu mai avea nici serviciu. Şi totuşi, avea pe 
masă sherry şi tarte şi un filtru nou-nouţ. 

— Ţi-a dat bani? întrebă Jolita. 

— Nu-i treaba ta! 

Carevasăzică, îi dăduse. Sigita făcu o piruetă şi ochi 
cutia veche de cafea în care Jolita ţinea, de obicei, fidea. 
Fidea, dar şi alte lucruri. 

— Sigita! 

Jolita încercă s-o oprească, dar Sigita se mişcă repede. 
Apucă recipientul, îl duse la piept şi desfăcu capacul cu 
mâna dreaptă. Când mătuşi-sa vru să i-l ia, recipientul 
căzu jos şi ghemotoacele de fidea se împrăştiară în toate 
părțile pe linoleumul uzat. Sigita puse numaidecât piciorul 
pe plicul maro, care fusese, de asemenea, în cutie. 

— Ce dracu’ a fost în capul tău? ţipă ea dintr-odată, 
plină de furie. 

— Şşşşş! sâsâi Jolita. O să-l trezeşti! 

— Îţi bate un străin la uşă şi-ţi dă bani să-i spui unde 
stau. Ditamai gorila! Ce dracu' a fost în capul tău? Ştii că l- 
a luat pe Mikas? 

— Şi ce vină am eu??? 

— I-ai spus tot! 

Sigitei îi tremura vocea: 

— M-ai vândut! Şi nici măcar nu m-ai avertizat. Şi-acum 


e 202 » 


mi l-au luat pe Mikas! 

Doamna Orloviene rămăsese cu gura căscată, gata-gata 
să-i scape ceaşca de cafea. Moment în care uşa se dădu la 
perete, mai să iasă din ţâţâni. In prag stătea un tânăr 
îmbrăcat doar într-o pereche de chiloţi negri şi foarte 
nervos. Avea părul vopsit în albastru şi din cale-afară de 
răvăşit, încă îmbibat de câteva straturi de gel fixativ. 

— Terminati odată cu gălăgia asta! mârâi el. 

Cele două femei în vârstă tăcură numaidecât. Doamna 
Orloviene se lăsă puţin mai jos în scaun, de parcă cine ştie 
cum ar fi ajutat-o să fie mai mică. Jolita rămase la locul ei, 
frecându-şi mâinile nervos, un gest pe care Sigita îl ştia 
prea bine. Tânărul îşi îndreptă privirea furioasă spre 
Sigita. 

— Tu cine dracu' mai eşti? întrebă el. 

— E nepoată-mea, zise Jolita. A venit să mă vadă. Dar 
pleacă acum. 

— Să plece odată, zise barmanul. Unii mai vor să şi 
doarmă! 

Tânărul se retrase, trântind uşa în urma lui. După câteva 
secunde, uşa de la sufragerie bufni şi mai tare. Pereţii se 
zguduiră uşor. 

Sigita se aplecă după plic. Conţinea opt bancnote de 
cinci sute de litai şi câteva mai mici, pe care nici nu se mai 
complică să le numere. 

— Patru mii de litai, zise ea. Atât ţi-a dat? 

— Nu, zise doamna Orloviene. La început a vrut să dea 
numai trei mii, dar apoi a acceptat suma de cinci mii. 

Jolita făcu un semn violent spre doamna Orloviene, să 
tacă din gură. 

— Chiar nu înţeleg de ce atâta indignare şi aroganță din 
partea ta, îi zise ea Sigitei. Dacă vine un tâmpit dispus să-ţi 
dea cinci mii de litai pentru o informaţie ce există până şi-n 
cartea de telefon, de ce să-l refuzi? 

— Nu-mi ştia numele de familie, tu i l-ai spus, zise Sigita, 
luând trei mii de litai din plic. 

— Ce faci? A 

— Te taxez, răspunse Sigita. Imi trebuie ca să-l iau pe 


e 203 >» 


Mikas înapoi. 

Dădu plicul cu restul de bani, care căzu pe jos. Doamna 
Orloviene îl înhăţă numaidecât, cu iuţeala unui spion. Jolita 
rămase locului, uitându-se ţintă la Sigita. Apoi dădu 
dezaprobator din cap. 

— Îţi place să profiţi, nu-i aşa? zise ea. Biata Sigita, ce 
viaţă grea a mai avut ea. Dar te-ai gândit vreodată cum i-a 
fost maică-tii? După ce-ai plecat fără să-i laşi nici măcar o 
vorbă? Şi-a pierdut fiica. Te-ai gândit vreodată la asta? 

Reproşul o lovi pe Sigita precum o minge în burtă. 

— Ştia unde sunt, zise ea. Ştie şi-acum. Ei mi-au întors 
mie spatele, nu invers. 

— Şi i-ai rugat vreodată? 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi vezi de viaţă, liniştită, în apartamentul tău luxos, 
aşteptând să vină ei la tine, nu-i aşa? Dar tu ai fost cea 
care a plecat de-acasă. Şi poate că tu ar trebui să faci 
prima mişcare dacă vrei să-i mai vezi. 

Nu acum, îşi zise Sigita. Nu pot să mă gândesc la asta 
acum. Se uită, grăbită, la ceas. Avionul pleca în două ore. 

— La revedere, zise ea. 

Şi apoi rămase aşa, aşteptând, cu toate că nici măcar ea 
nu ştia ce aştepta. 

Jolita oftă. 

— Ia banii, zise ea. Sper să-ţi recuperezi băiatul! 


e 204 œ» 


Jesu Hjerte Kirke, aşa se numea în daneză. Biserica 
Sfântului Duh se afla pe Stenogade, înghesuită între un 
magazin modern şi o şcoală privată. 

Nina aflase informaţia de la o doamnă în vârstă pe care 
o întâlnise la magazinul de pe Istedgade, de unde 
cumpărase cornuri proaspete pentru ea şi copil. Se 
chinuiseră puţin cu privire la traducere; Nina îi spusese că 
era, probabil, o biserică catolică, iar bătrâna, cunoscând 
zona, o ghicise. 

Apoi Nina îl sunase pe Magnus dintr-un bar mic şi ca vai 
de lume, numit Grota, de pe Halmtorvert. Barmanul îi 
dăduse voie să folosească şi telefonul, şi baia gratis, dar 
conversaţia ei cu şeful fusese scurtă şi neconvingătoare. 

— Fan i helvete, unde eşti? Lista de serviciu s-a decimat, 
iar Morten ne-a sunat încă de la şapte. Te caută poliţia. 
Are legătură cu Nataşa? 

Glasul lui Magnus căpătase un pronunţat accent suedez, 
şi vorbea atât de repede, încât n-apucă să-i spună mai 
nimic înainte s-o întrerupă iar: 

— Nu. Lasă. Nu vreau să ştiu. Zi-mi... eşti bine? Morten 
vrea să ştie dacă eşti bine. 

Nina trase aer adânc în piept. 

— Da, sunt bine, îi zise ea. Şi totuşi, vezi că nu vin azi la 
muncă. Şi spune-i lui Morten că n-are de ce să-şi facă griji. 

Dură puţin până să vină răspunsul lui Magnus. Îl auzea 
inspirând şi expirând zgomotos. 

— Mă rog, bine că eşti în viaţă, dar să ştii că... 

Magnus ezită iar şi îşi cobori vocea atât de mult, că Nina 
abia-l mai auzi. 

— Să ştii că e ultima oară. Dacă te-ntorci vie, e ultima 
oară când accept asta. 

Nina simţi un junghi ascuţit în piept şi îndepărtă puţin 
receptorul, chinuindu-se să-şi controleze glasul: 

— Auzi, vie! râse ea slab. Câtă dramă. Hai să nu 
exagerăm. Cum să nu fiu vie? Sunt cât se poate de bine. 


e 205 » 


Am o treabă de făcut, atâta tot. 

Magnus mârâi scurt, iar când i se auzi iar vocea în 
receptor, păru de-a dreptul enervat: 

— Bine, atunci. Dacă n-ai nevoie de niciun ajutor, să ştii, 
Nina, că nici n-o să-l primeşti. Dar, ascultă la mine, Morten 
era al dracului de speriat. Zice că poliţia ţi-a găsit mobilul. 

Auzindu-l, Nina simţi un fior rece pe şira spinării. Trânti 
receptorul la loc atât de brusc, încât barmanul ridică din 
sprâncene şi le rânji intenţionat celor doi clienţi fideli 
aşezaţi în celălalt capăt al barului. Ninei puţin îi păsă. Îl 
trase, nervoasă, pe băiat de lângă vechea masă de fotbal 
american care îi captase atenţia. El protestă răspicat în 
timp ce-l târî la maşină, dar era prea stresată ca să-l bage 
în seamă. Porni Fiatul, o luă pe Halmorvet şi apoi pe 
Stenogade, urmărind, totodată, secundarul de pe tabloul 
de bord: 13, 14, 15... 

Se surprinse mişcând nervos din buze. Număra 
secundele în gând. Dumnezeule mare! O lua razna. 

Innebunea. Se ţicnea. Îşi pierdea minţile. (Oare o făcea 
intenţionat?) 

Reuşi să strecoare Fiatul într-un spaţiu destul de mic 
pentru majoritatea maşinilor, printre un şir de vehicule 
parcate după curbă, în faţa bisericii. Băiatul de pe 
bancheta din spate se uita afară pe geam, încă refuzând s- 
o privească în ochi pe Nina, Sentimentele de încredere şi 
familiaritate din timpul băii de dimineaţă dispăruseră şi 
era limpede că n-o iertase pentru cât de dur şi de 
nechibzuit îl zorise spre maşină. 

Lumina soarelui o făcea să vadă în ceaţă afişajul 
ceasului de pe bord. Se aplecă în spate, bâjbâind după 
sticla de apă şi un corn. Nu-i era foame, dar, după 
interminabilele zile caniculare petrecute în taberele din 
Dadaab, ştia prea bine ce înseamnă letargia. Dacă nu 
mânca acum, mai târziu o să fie incapabilă să gândească 
logic. 

Luă câteva guri mici din corn, mestecând încet şi 
înghițind anostul aliment cu gust de carbohidrați împreună 
cu un strop de apă călduţă din sticlă. Apoi deschise 


e 206 œ» 


portiera şi călcă pe trotuarul fierbinte. 

Jesu Hjerte Kirke, Sacred Heart, Sacre Coeur. 
Traducerile în engleză şi în franceză figurau, din fericire, 
sub denumirea în daneză a bisericii, cu litere uşor mai 
mici. De-a dreptul catolic numele ăsta, îşi zise ea, deo 
frumuseţe zguduitoare şi fără prea mult sens. Probabil că 
tânăra lituaniană e catolică, altfel n-ar fi avut de unde să 
ştie de biserica asta. 

Slujba începea la ora 17:00, remarcă ea, iar momentan 
uşile erau închise şi poarta mare de fier forjat era, 
neîndoielnic, încuiată. 

Nina se urcă înapoi în maşină, uitându-se la biserică cu 
o oarecare nelinişte în suflet. Arăta ca multe alte biserici 
metropolitane din Copenhaga. Masivă, din cărămidă roşie, 
cu câteva turle înalte, ascunsă printre blocuri. Părea foarte 
înghesuită în comparaţie cu catedrala din Viborg (unde-l 
înmormântaseră) şi cu micile parohii obşteşti zugrăvite în 
alb. 

(Mergeţi acolo şi săpaţi-mi groapa.) 

Clipi de câteva ori, apoi se uită pe stradă, după fată. 
Oare o să vină? Dacă da, Nina intenţiona s-o ţină vreo 
două-trei ore. Întoarse capul, dar băiatul refuza în 
continuare s-o privească. Razele soarelui ricoşară dintr-o 
fereastră oarecare şi-l făcură să se uite cruciş. 

(Vai, lumea asta e rece, iar lumina ei e numai umbră.) 

Nina se înfioră şi apucă din instinct pătura, să 
învelească picioarele copilului, chit că afară era zăpuşeală. 
Şi-atunci o văzu. Fata de pe Helgolandsgade se chinuia să 
vadă în maşină prin lunetă, cu chipul slab conturat. Nina 
tresări în scaun, apoi dădu aprobator din cap şi se întinse 
să deschidă portiera din dreapta faţă. 

— Te plătesc, zise ea, grăbită. Spune-mi doar cât vrei şi 
alege un loc unde să mergem. 

Era 12:06. 

Fata se aşeză pe locul din dreapta, încovoindu-se de 
spate şi uitându-se repede în sus şi-n jos pe Stenogade, 
apoi închise portiera. Mirosea puternic a parfum şi a ceva 
dulce şi mai degrabă chimic, posibil a apă de gură. Scotoci 


e 207 œ» 


prin geantă şi scoase o gumă. 

— Ora face cinci sute de coroane şi opt ore, trei mii. Cât 
o să dureze? zise ea, aruncând o privire spre băiatul din 
spate. 

Apoi îi zâmbi Ninei, un zâmbet strâmb şi neaşteptat de 
sincer. 

— Ce mic e, zise ea. E-aşa de drăguţ! 

Ţinea mâna întinsă şi o întinse şi Nina pe-a ei, în chip de 
salut, fără să-şi dea seama. 

— Marija, se prezentă ea pe un ton clar şi slab, iar Nina 
dădu aprobator din cap. 

— Te plătesc pentru opt ore, zise ea, rugându-se în gând 
să aibă bani în cont. 

Era extrem de aproape de limita contului fără acoperire 
data trecută când verificase, dar nu ştia dacă o făcuse 
înainte sau după ce-i intrase ultimul salariu. Nu ştia 
niciodată câţi bani avea. 

Nina băgă cheia în contact şi apoi zăbovi o vreme, 
nehotărâtă, cu mâinile strânse pe volan. Unde să meargă? 
La McDonald's? La o cafenea? 

Nu. Se hotărî într-o clipită, făcu stânga pe 
Vesterbrogade şi o luă spre Amager. O să le prindă bine 
tuturor o gură de aer proaspăt. 


e 208 » 


Prin jaluzelele îngălbenite se zăreau strada, parcarea, 
zidurile murdare de beton ale unui depozit sau ceva 
similar. La fiecare douăzeci de minute trecea autobuzul. 
Jan ştia asta, pentru că stătuse acolo, uitându-se pe 
fereastră, mai bine de patru ore. 

Nu concepuse c-o să se poată plictisi. Era ca la un 
examen unde, în primele zece minute, spuneai repede tot 
ce ştiai despre subiectul care-ţi picase, iar apoi te repetai 
la infinit. Cu toate că situaţia era îngrozitoare şi chiar n-ar 
fi trebuit să se plictisească vorbind despre uciderea cu 
brutalitate a cuiva apropiat, începuse cu-adevărat să se 
sature. Simţea că i se subţiau buzele cu fiecare repetiţie, 
că i se usca gura tot mai rău. Vorbea aproape în gol. Îşi 
pierdea concentrarea. Strădania lui de a fi natural îl 
părăsise de mult. 

— Pe Karin Kongsted am cunoscut-o acum doi ani 
jumate, în Berna; lucra la clinica unde mi-am făcut 
operaţia la rinichi. Şi bănuiesc că ne-am împrietenit mai 
bine decât ne-am fi aşteptat pentru că eram amândoi 
danezi pe pământ străin; e firesc să se întâmple aşa. După 
operaţie, aveam nevoie de controale cât se poate de dese 
şi trebuia să fiu ţinut sub supraveghere, dar, pe de altă 
parte, nici nu puteam să-mi las afacerea de izbelişte mai 
mult decât o lăsasem. Karin a acceptat să se întoarcă în 
Danemarca şi să fie asistenta mea personală, ceea ce, 
pentru mine, era soluţia ideală. 

Acel moment relata povestea în faţa unui detectiv în 
vârstă, un bărbat calm, aproape flegmatic, ale cărui 
rădăcini din Iutlanda se făceau încă simţite. Il chema 
Anders Kvistgârd şi era de o politeţe mult mai exagerată 
decât a celorlalţi, adresându-i-se pedant lui Jan cu 
„domnule Marquart”. În cămaşa lui albă, cu cravată 
neagră şi cu un pulover bleumarin uşor învechit, arăta ca 
un funcţionar de la căile ferate, se gândi Jan. 

Domnul Kvistgârd era al treilea detectiv care-l interoga. 


<e 209 » 


Primul fusese un bărbat mai tânăr ce-l abordase pe Jan cu 
un aer prietenesc, de parc-ar fi jucat amândoi în aceeaşi 
echipă de fotbal. Apoi urmase o femeie, care i se păruse lui 
Jan mult prea tânără şi feminină pentru jobul ei. De fiecare 
dată fusese nevoit s-o ia de la capăt, „mă scuzaţi, vreţi, vă 
rog, să repetati”, „ce s-a întâmplat, mai exact”, „vă rog să 
ne spuneţi...”, „cum aţi caracteriza...” 

— O asistentă personală. Nu vi se pare puţin cam... 
excentric? 

— Timpul e cel mai de preţ bun al meu. Efectiv, nu-mi 
permit să pierd ore întregi într-o sală de aşteptare până să- 
mi ia cineva o probă de sânge. Credeţi-mă, salariul lui 
Karin a fost o cheltuială foarte valoroasă. 

— Înţeleg. În rest, în ce relaţie erai cu doamna 
Kongsted? 

— Ne înţelegeam excelent. Era foarte caldă şi foarte 
prietenoasă. 

— Cât de caldă? 

Jan se trezi din redundanţa care aproape-l adormise, 
întrebarea era nouă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Întreţineaţi relaţii sexuale? Vă jucaţi de-a doctorul şi 
asistenta când lipsea soţia de-acasă? Că, din câte am 
înţeles, locuiaţi în aceeaşi casă. 

Jan simţi cum îi pică faţa. Se uita la omul de şaizeci de 
ani care semăna cu un controlor de tren şi nu-i venea să 
creadă. Era ciudat. Expresia de pe chipul lui, de vagă 
curiozitate, nu se schimbase câtuşi de puţin. 

— Ăăă... nu. Ce dracu’ înseamnă asta? Sunt însurat! 

— Mai sunt şi alţi bărbaţi însuraţi pe lume. Şi asta nu-i 
opreşte, pe 70% din ei, să aibă o amantă. Dar înţeleg că nu 
e şi cazul dumneavoastră şi al doamnei Kongsted? 

— Nu, credeţi-mă pe cuvânt! 

— Sunteţi sigur? 

Lui Jan începură să-i transpire mâinile şi fruntea. Ştiau 
ceva? Să mărturisească, oare, adevărul, cu nonşalanţă, ca 
să nu fie prins cu minciuna? Oare ştiau sau doar îşi 
încercau norocul? 


e 210 œ» 


Îşi dădu seama că ezitarea îl dăduse deja de gol. 

— A fost o chestie de moment, zise el. Cred c-am fost 
prins pe picior greşit când... Of, nu ştiu. Aţi trecut 
vreodată printr-o operaţie serioasă? 

— Nu, zise „controlorul de bilete”. 

— Când îţi dai seama că eşti încă în viaţă, eliberarea te 
face cumva... exuberant. 

— Şi, în exuberanţa dumneavoastră, aţi început o relaţie 
cu Karin Kongsted? 

— Nu, n-aş zice chiar aşa. Nu o relaţie. Cred că ştiam 
amândoi că era o greşeală. Şi niciunul nu voia s-o rănească 
pe Anne. 

— Deci soţia nu ştia de aventură? 

— Terminaţi odată! N-a fost o aventură. A fost cel mult... 
of, sună aşa de mârşav să-i zic o aventură de-o noapte, mai 
ales că n-a fost chiar aşa, dar cred că înţelegeţi 
dumneavoastră ce vreau să zic. 

— Nu ştiu, domnule Marquart, nu ştiu sigur dacă 
înţeleg. Cât a durat, de fapt? O noapte? O săptămână? 
Câteva luni? Cât v-a luat să vă daţi seama că e greşit ce 
faceţi? Şi sunteţi sigur că doamna Kongsted considera că 
simplul fapt că făcea sex cu dumneavoastră nu însemna că 
aveţi o aventură? 

Jan se strădui să-şi păstreze calmul, dar bărbatul îl 
supunea la acupunctură verbală, înţepându-l cu o precizie 
incredibilă şi urmărindu-l cu atenţie în tot acest timp. 

— Îmi răstălmăciţi cuvintele, zise el. Karin... după cum 
v-am spus... e... era o persoană foarte caldă, foarte... 
feminină. Şi sunt cât se poate de convins că ştia cât ţin la 
mariajul meu. 

— Slavă Domnului! Soţia dumneavoastră e şi ea la fel de 
convinsă? 

— Fireşte! Sau... mă rog, nu i-am zis lui Anne de... 
episodul cu Karin. Şi v-aş ruga să nu-i spuneţi nici 
dumneavoastră. Anne e foarte sensibilă. 

— Atunci, nu ne rămâne decât să sperăm că n-o să fie 
nevoie. Puteţi să-mi spuneţi de ce a plecat Karin în grabă 
ieri de acasă? 


e 211 œ» 


— Nu. Vedeţi... nu eram acasă. Dar, văzând că s-a dus la 
casa de la ţară, m-am gândit că şi-a luat câteva zile libere. 

— Carevasăzică, n-aţi văzut asta?! 

Kvistgård scoase o folie de plastic şi-o puse pe masă, în 
faţa lui Jan. Înăuntru era un bileţel de la Karin, cu 
menţiunea scurtă, scrisă cu majuscule, care se vedea clar 
prin plastic: DEMISIONEZ. 

— N-am luat-o în serios. Mi-am zis că e o glumă. Se 
plângea că avea prea multe de făcut... după cum v-am 
scris, cred că avea nevoie de câteva zile libere şi m-a 
anunţat... într-un mod cât se poate de neobişnuit. 

— Soţia dumneavoastră ne-a zis că, atunci când a luat 
maşina şi-a plecat, Karin părea supărată şi dată peste cap. 

— Aşa a zis? Păi, nu ştiu ce să spun. V-am zis, nu eram 
acasă. 

— Nu eraţi. Dar aţi dat un telefon la SecuriTrack, ca să 
localizeze maşina cu care plecase. De ce-aţi făcut asta, 
domnule Marquart? 

Îi tiuiră urechile rău de tot. Stătea în continuare la locul 
lui, cu un zâmbet fals pe chip, conştient însă că se stinsese 
de mult până şi cea mai slabă iluzie de nevinovăție în 
privinţa lui. Pe asta n-avea cum s-o mai justifice, nu putea 
să susţină că era un fapt insignifiant, o simplă măsură de 
precauţie pe care o lua când lipsea o maşină de serviciu. 
Pur şi simplu, nu fu în stare. Nenorocitul de controlor îl 
debusolase complet şi acum era în cădere liberă, fără nicio 
ancoră de salvare. 

— Mi se pare că trebuie să vă gândiţi serios la problemă, 
zise Anders Kvistgård. Vreţi să contactaţi un avocat? Vă 
previn că e posibil să fiţi pus sub acuzaţie. 


e 212 œ» 


În ciuda căldurii sâcâitoare, plaja întinsă şi cu adevărat 
sălbatică din Amager Strandpark era populată de câţiva 
oameni care făceau baie. La câte săptămâni de secetă şi de 
zăpuşeală fuseseră, se gândi Nina, orăşenii se săturaseră 
de mers la plajă şi de arsuri de gradul unu. Multora li se 
terminase concediul. În locul în care se aşezaseră ei trei 
mai erau doar câţiva studenţi, care citeau aşezaţi pe nişte 
prosoape prea mici. Se mai întâlniseră şi cu un tânăr pe 
role, leoarcă de sudoare, care aproape că dăduse peste 
băiat pe aleea de ciment. 

Ilată-i aşezaţi laolaltă, pe prosoapele lor noi şi pufoase şi 
privind în larg, la oglinda liniştită a mării. Nu sufla nici 
boare de vânt pe întinderea ei, iar valurile învăluiau efectiv 
nisipul cu mişcările lor blânde, monotone şi fără de 
zgomot. Tăcerea care se lăsase între ei era evidentă, se 
gândi Nina. Băiatul stătea cuminte, cu capul lăsat şi mişca 
arareori din mână, cernând nisip printre degete. Marija se 
odihnea pe prosop, cu ochii întredeschişi, adăpostiţi la 
umbra pe care o făcea un magazin din zonă. Işi dăduse jos 
blugii strâmţi şi-şi scosese la iveală picioarele lungi şi albe, 
la fel de slabe precum partea de sus a trupului, 
înveşmântată în tricou. Fusese destul de tăcută în maşină. 
Era de acord să meargă pe plajă, spusese ea, atâta timp 
cât luau prosoape, loţiune, ochelari de soare şi un costum 
nou de baie pentru ea. Nina îşi amintise numaidecât de 
negocierile pe care le purta cu îmbufnata de fie-sa şi 
reuşise, până la urmă, să ajungă la un compromis care 
excludea costumul de baie. Băiatului îi găsise un set mic în 
roşu şi galben, cu găletuşă, sită, greblă şi lopăţică, care 
zăcea de mult pe un raft dosit din magazin. lar apoi 
cumpărase pentru toţi câte o îngheţată de la chioşc. Marija 
îl luase pe băiat de mână şi-i arătase pozele decolorate cu 
îngheţată la cornet sau pe băț, iar spre liniştea Ninei, 
micuțul răspunsese alegând-o pe cea mai mare dintre 
toate. Din păcate, după încurajatoarea reacţie senină, 


e 213 + 


copilul devenise iarăşi tăcut, cu toate că Marija îl 
îmboldise cu întrebări simple şi scurte. Prin urmare, 
băiatul stătea cu spatele la ele, făcându-şi de lucru cu 
degetele prin nisipul încins şi alb. 

Nina se uită la Marija şi hotări să rupă tăcerea. Măcar 
ele două să discute. Dar ce puteai să întrebi pe cineva ca 
Marija? S-o întrebi de munca ei pe Helgolandsgade? De 
viaţa pe care-o avusese înainte să vină în Copenhaga? De 
visurile şi speranţele ei, dacă o mai fi având vreuna? 
Faptul că Nina o plătise pentru timpul acordat le crea un 
oarecare disconfort - semăna prea mult cu procesul de 
vânzare-cumpărare pe care-l încheia Marija cu bărbaţii 
care o căutau noaptea. 

— De când stai în Danemarca? 

Nina intenţionase, de fapt, s-o întrebe dacă-i plăcea 
acolo, dar se opri la timp. 

Ridicând capul şi uitându-se la Nina, Marija schiţă un 
zâmbet care era, totodată, prietenos şi rece. 

— De şapte săptămâni, zise ea, întorcându-se dintr-odată 
spre oraşul ce se desfăşura în spatele lor. E un oraş 
frumos. 

Nina se uită la picioarele lungi şi slabe ale Marijei, pe 
jumătate îngropate în nisip. Pe coapsă, deasupra 
genunchiului, avea două cicatrici mici şi rotunde. Arsuri de 
ţigară, îşi zise Nina instinctiv, rememorând imaginea 
bărbatului mic şi musculos, cu şarpe tatuat. Dar poate că 
nu fusese el. Până la urmă, Marija era în Danemarca doar 
de şapte săptămâni, iar cicatricelor le luase ceva timp să 
se vindece. 

Dându-şi seama la ce se uita Nina, Marija puse discret o 
mână de nisip pe coapsă, acoperind semnele. Apoi sări 
numaidecât în picioare, împrăştiind nisipul în jur. 

— Mă duc să înot, zise ea arătând spre oglinda apei. Nu 
stau mult. 

Nina zâmbi şi dădu aprobator din cap, în timp ce Marija 
îşi dădu jos tricoul, rămânând într-un sutien alb de bumbac 
cu bretele. Nina avu iarăşi o amintire neplăcută, de data 
asta cu Ida stând, cu o săptămână în urmă, în faţa oglinzii 


e 214 œ» 


din camera ei înghesuită. 

Işi cumpărase un sutien. Un model strâmt, elastic şi 
sport, deloc incomod şi cu susţinere bună, ceea ce, 
desigur, era esenţial. Trebuia să se întâmple odată şi- 
odată, iar la capitolul sâni, Ida era cu mult înaintea Ninei. 
Nina şi Morten făceau până şi glume pe tema că, la 
treisprezece ani ai ei, Ida avea sânii mai mari decât o să-i 
aibă vreodată maică-sa, chit că şi-ar pune silicoane. Şi 
totuşi, se simţise ciudat s-o vadă în faţa oglinzii, aşezată cu 
spatele la ea, cu umerii conturaţi altfel de noul sutien pe 
care şi-l luase, mai mult ca sigur, din banii ei şi fără să-i 
ceară părerea. Fără ca măcar să-i ceară voie Ninei. 

Nina dădu de câteva ori din cap. Pentru ce să-i ceară, 
mai exact, voie? Că se maturiza? 

Marija intră alergând în apă, îmbrăcată numai în sutien 
şi-n chiloţi, iar când apa îi ajunse la coapse, se scufundă în 
ea, descriind cu braţele o curbă perfectă deasupra capului. 
Înaintă câţiva metri în larg şi înotă lent înainte şi înapoi pe 
faţă, iar apoi se întoarse pe spate. Dădea din picioare şi 
stropea. 

— Hai şi tu, strigă ea, râzând pentru prima dată. Ateik 
cia. 

Băiatul se opri din cernut nisipul şi se uită la ea cu o 
expresie nouă, de nerăbdare şi dorinţă. Se întoarse, 
întrebător, spre Nina, inducându-i o senzaţie de căldură în 
stomac. Aştepta să-i dea voie. 

Dădu scurt şi aprobator din cap şi-l apropie puţin de ea, 
să-i dea jos tricoul şi pantalonaşii. Imediat ce termină, 
băiatul o luă la fugă şi se opri când atinse apa cu picioarele 
goale. Când un val mai mare îi veni peste glezne, râse cu 
bucurie şi înaintă puţin, apoi se împiedică şi căzu în şezut, 
vădind veselie şi, totodată, teamă. Marija făcu câţiva paşi 
mari şi-l ajunse, îl ajută să se ridice şi apoi Nina îi auzi 
vorbind. Marija îi zise ceva, iar băiatul îi răspunse 
scâncind, aşa cum fac copiii când au nevoie de ajutor. 
Marija zâmbi, răvăşindu-i părul scurt şi blond-deschis şi 
stropind în toate direcţiile. Apoi îi mai zise ceva, luându-l 
de mână şi înaintând amândoi uşor prin apă. Băiatul 


e 215» 


chicotea şi tipa, arătându-şi dinţii de un alb lăptos, iar 
Marija râdea şi ea, strident, ca o fetişcană. li făcu Ninei cu 
mâna. 

— Hai, zise ea. E tare drăguţ. 

Nina o salută şi ea, dar dădu dezaprobator din cap. Voia 
să-i lase singuri pe Marija şi pe băiat. Se vedea clar că îi 
lipsise să aibă în preajmă pe cineva care să-l înţeleagă. 
Ceea ce, probabil, era valabil şi pentru Marija, se gândi 
Nina, privind-o, înaltă şi slabă cum era, ţopăind veselă prin 
apă. Probabil că nu întâlnea în fiecare zi pe cineva cu care 
să vorbească în limba ei sau, cel puţin, nu în circumstanţe 
aşa de agreabile şi de sigure ca atunci. Nina n-avea de ce 
să se bage între ei. Marija ştia prea bine ce trebuia să facă: 
să-i câştige încrederea copilului şi să afle de unde era. 
Orice-ar fi aflat era bine-venit, se gândi Nina. Numele lui, o 
denumire de oraş sau de stradă. Orice, atâta vreme cât 
reuşea să-l scoată din vidul în care plutea şi să-l ancoreze 
de un loc, de cineva. 

Marija nu-i ceruse nicio explicaţie şi Nina bănuia că 
faptul de a nu pune întrebări era mecanismul ei de 
supravieţuire. Era oarecum o minune că acceptase s-o 
ajute, făcând abstracţie de bărbatul cu şarpe tatuat. 

Şi miracol era şi ceea ce vedea acum cu ochii ei. 

Marija îi zise ceva băiatului, iar el se zvârcoli şi-i scăpă 
din braţe, râzând zgomotos. O stropi, apoi îi răspunse la 
întrebare, fixându-şi tălpile bine pe fundul apei. Nina 
înţelese numaidecât la ce se referea, chiar de dinainte ca 
el să repete răspunsul cu voce tare: 

— Mikas! 

Era numele lui. 


——OOO—— 


Marija şi băiatul pe nume Mikas stătură în apă până ce 
copilului i se învineţiră buzele de frig şi începu să clănţăne 
din dinţi. Părul lung şi negru îi îmbrăţişa, umed, umerii şi 
încă zâmbea când se aşeză pe prosop, lângă Nina, 
întinzându-se în soarele fierbinte de după-amiază. 

Nina îl înveli pe Mikas în prosopul ei, ştergându-l bine 

e 216 » 


pe umerii, pieptul, spatele şi picioarele lui mici şi albe. 
Apoi îl ajută să-şi îmbrace tricoul şi chiloţeii şi scoase 
găletuşa şi lopăţica din plasa de lângă ei. Băiatul străbătu 
numaidecât distanţa mică până la malul mării şi se apucă, 
dornic şi vesel, să se joace. Marija şi Nina se uitară blând 
una la alta, de parc-ar fi fost un cuplu căsătorit mândru de 
odrasla lor. Apoi Marija se aplecă în faţă, privind-o pe Nina 
uşor încruntată şi îngrijorată. 

— Am aflat cum îl cheamă, zise ea, într-o engleză aspră. 
Se numeşte Mikas, iar numele de familie al maică-sii e 
Ramoskiene. Şi-a amintit când l-am întrebat cum îi zic cei 
de la grădiniţă maică-sii. 

— E la grădiniţă? întrebă Nina, fiind luată prin 
surprindere de aparenta normalitate a faptului. 

Ştia foarte puţine despre Lituania, îşi dădu ea seama, şi 
avusese în vedere mai mult ghetourile de beton din 
perioada sovietică, închisorile cu tuberculoşi şi mafioţii 
neîndurători. Cumva, nu se gândise niciodată la grădiniţe. 

— Şi ce-ai mai aflat? 

Marija îi puse lui Mikas o altă întrebare. Răspunse 
numaidecât, fără să se oprească sau să-şi ia vreo secundă 
ochii de la lopăţica şi găletuşa cu care-şi făcea de lucru. 

— E din Vilnius. Sunt sigură, zise Marija. L-am întrebat 
dacă-i place să meargă cu troleibuzul şi a zis că „da”. Mai 
puţin iarna, când sunt bălți pe jos. 

Marija zâmbi, mândră de ingeniozitatea ei. 

— A zis că uneori are voie să apese chiar şi butonul cu 
„STOP”. Dar trebuie să aştepte până zice şoferul „Zemyos 
gatve”. 

Nina căută în geantă şi scoase un pix şi un carneţel 
murdar cu sigla unei companii producătoare de 
medicamente. 

— Scrie-mi, te rog, totul aici. 

Marija luă binevoitoare pixul şi carneţelul şi notă 
numele mamei lui Mikas şi al străzii aproape de care, 
probabil, locuiau. Când îşi luă carneţelul înapoi, Nina se 
simţi de parcă ar fi găsit o comoară. Apoi îşi dădu seama 
că avea nevoie să ştie mai mult decât numele şi locul de 


e 217 œ» 


unde era copilul. 

— Întreabă-l de maică-sa, zise ea. Locuieşte cu ea? Şi 
dacă da, de ce nu sunt împreună? Vezi dacă-ţi poate spune 
ce s-a întâmplat. 

Marija se încruntă, iar Nina se prinse că încerca să 
găsească o formulă potrivită de adresare, suficient de 
agreabilă şi de neameninţătoare ca să nu sperie băiatul 
prea rău. Un val de mânie faţă de viaţa josnică a Marijei o 
cuprinse. Acelaşi sentiment de furie îl avea şi faţă de 
bărbaţii danezi, olandezi şi germani care se simțeau 
perfect îndreptăţiţi să-şi satisfacă lună de lună, în 
permanenţă, poftele cu o tânără, până nu mai rămâne 
nimic din stângăcia ludică şi farmecul ei de fetişcană. Ce-şi 
spun asemenea bărbaţi unii altora? Că nu fac nimic rău, 
pentru că e alegerea ei? Că-i oferă şansa de a face nişte 
bani şi a o lua de la capăt? Câtă mărinimie din partea lor! 

La cât de mulţi şi de generoşi erau, probabil că exista o 
întreagă armată de tinere est-europene şi africane care 
făceau milioane. De ce nu-şi ţineau clienţii Marijei şliţurile 
închise, organizând mai degrabă o strângere de fonduri? 

Marija se apropiase de băiat şi-l ajuta să întoarcă 
găleata plină cu nisip. Îşi trecu degetul pe marginea formei 
care semăna cu o tartă, spunând ceva cu un zâmbet blând. 

Era evident că Mikas nu agrea întrebarea. Se întoarse şi 
începu să umple iar găleata cu nisip, de data asta însă fără 
entuziasm, iar după ce puse câteva grămezi, aruncă 
lopăţica roşie şi se uită în jur, de parc-ar fi căutat ceva 
după care să se ascundă. Iar apoi o privi în ochi pe Marija, 
răspunzându-i prin câteva cuvinte rostite blând. 

Ea dădu aprobator din cap şi-l mângâie pe obraz, ca să 
nu-şi îndrepte atenţia spre altceva. Dar la următoarea 
întrebare, băiatul se încordă de parcă l-ar fi lovit un val 
rece. Încrâncenat şi bâiguind ceva cu teamă în suflet, 
scăpă din îmbrăţişarea ei duioasă şi o luă la fugă spre apă. 

Marija o privi acuzator pe Nina, dându-i de înţeles că ea 
cu întrebările ei provocase asta. 

Nina se ridică numaidecât, făcu câţiva paşi mari şi-l 
ajunse din urmă pe Mikas. Il luă în braţe cu toată 


<e 218 » 


blândeţea de care era în stare. La început, se opuse, 
lovind-o cu picioarele goale în coapse. Apoi se aşeză obosit 
pe umărul ei, nu în semn de încredere, ci de resemnare. Se 
ridicase şi Marija şi-şi lua hainele pe ea cu mişcări 
smucite. 

— Ce-i cu maică-sa? 

Întrebarea rămase în aer, între ele, în timp ce Marija îşi 
încheia nasturii de la blugi, fără să ridice privirea. 

— Marija! 

Nina puse mâna liberă pe braţul Marijei, iar fata lăsă, în 
sfârşit, nasturii în pace şi se uită la ea. 

— Scuză-mă. 

Marija trase aer adânc în piept. 

— Doar că s-a supărat foarte tare. Şi nu-mi place. 

Nina dădu uşor din cap. Trebuia să afle. 

— Ce-a zis de maică-sa? 

— N-am înţeles tot. Copiii oricum spun ce vor, zise 
Marija, în chip de scuză. A zis că locuieşte cu maică-sa, că 
e bună, dar că n-a putut s-o trezească. 

Nina se încruntă. N-a putut s-o trezească? Se uită, 
neîncrezătoare, la Marija. 

Oare mama lui Mikas fusese bolnavă? Sau inconştientă? 
Şi avea, oare, asta vreo legătură cu călătoria lui 
involuntară în Danemarca? Din câte ştia Nina, copiii de 
trei ani nu aveau foarte bine noţiunea timpului. Se mustră 
pentru slabele ei cunoştinţe lingvistice. 

Trebuia să ştie dacă maică-sa îl vânduse. Nu era exclus. 
Era perfect conştientă de asta. 

— Cum de a fost luat de lângă maică-sa? Ţi-a zis? Marija 
dădu din sprâncenele ei pensate şi creionate atent. 

— A zis că l-a luat doamna cu ciocolata. Nu ştiu la cine 
se referă. 

— Îi e dor de maică-sa? Vrea să se-ntoarcă la ea? 

Marija înlemni, iar privirea pe care i-o aruncă Ninei fu 
cât se poate de elocventă. 

— Normal că-i e dor de maică-sa. Doar e copil! 


e 219 + 


„Sunny Beach: solar şi centru de fitness”, aşa scria pe 
uşa de sticlă ce ducea jos, la subsol, alături de inscripţia: 
„Lămpi noi!” Înăuntru se afla un birou de primire la care 
stătea o doamnă brunetă. Vorbea cu cineva la telefon, însă 
Jucas nu-şi dădu seama în ce limbă. In niciun caz nu era 
lituaniană, cum, de altfel, nici nu se aştepta. Purta o 
uniformă albă, de parc-ar fi fost infirmieră sau secretară la 
o clinică şi, după aprecierea lui Jucas, era prea bătrână ca 
să fie târfă. Cine ştie, poate că chiar puteai să te bronzezi 
în locul cu pricina. 

Femeia dădu puţin receptorul de la ureche şi-l întrebă 
ceva de neînțeles. 

— Bukovski, zise el, apoi continuă în engleză. Vreau să 
vorbesc cu Bukovski. 

— Aşteptaţi, zise ea. Numele? 

Jucas îi aruncă o simplă privire. Dintr-odată, femeia 
începu să gesticuleze rapid şi nervos. Se ridică şi se făcu 
nevăzută undeva în spatele biroului, revenind după câteva 
minute. 

— Puteţi intra, zise ea. 

Spaţiul era surprinzător de mare, se gândi Jucas. Nu era 
nicio fereastră, prospeţimea şi răcoarea aerului erau 
asigurate doar de un sistem de ventilaţie. Văzu câteva 
biciclete şi două benzi de alergat, dar, în cea mai mare 
parte, duşumeaua era plină de nenumărate aparate de 
gimnastică destul de uzate, cuprinzând şi o zonă în care te 
puteai cântări gratis. Nu era unul dintre centrele acelea în 
culori pastelate pentru femei de patruzeci de ani şi bărbaţi 
de vârstă mijlocie care, de teamă să nu se îngraşe, optau 
pentru „un stil de viaţă mai sănătos”. Era un centru pentru 
bărbaţi adevăraţi. Mocheta gri şi roasă era, practic, 
impregnată cu testosteron şi transpiraţie, aşa că Jucas se 
simţi numaidecât ca acasă. 

Dimitri Bukovski îl primi cu braţele deschise. 

— Prietene, zise el. De când nu ne-am mai văzut! 


e 220 » 


Se îmbrăţişară bărbăteşte, bătându-se cu palma pe 
spate, iar Jucas trebui să suporte cele două pupături 
zgomotoase pe care i le dădu Dimitri în stil rusesc, câte 
una pe fiecare obraz. Dimitri era un bastard est-european: 
avea puţin din polonezi, ruşi, germani şi chiar şi din 
lituanieni. 'Trecuse, probabil, de cincizeci de ani şi chelise, 
dar îţi lăsa impresia că manevra fără probleme o greutate 
de două sute de kilograme la sală. Pectoralii şi bicepşii 
răzbeau prin tricoul lui negru. Cu ani în urmă, într-un 
spaţiu subteran similar din Vilnius, Dimitri îi arătase lui 
Jucas ce înseamnă antrenamentul adevărat. Acum Dimitri 
locuia în Copenhaga şi, din cei trei oameni la care putea 
apela, era singurul care n-avea să se ducă strigând la 
Klimka după plecarea lui Jucas. 

— Frumos loc, zise Jucas. 

— Da, merge, zise Dimitri, îngăduitor. Funcţionează în 
regim de club, aşa că trebuie să fim atenţi pe cine lăsăm 
înăuntru. Unii dintre oamenii noştri se ocupă cu treburi 
serioase. Vrei să te antrenezi? 

— Şi încă cum. Dar n-am timp, zise Jucas, regretând 
sincer. 

— Nu vrei, zise Dimitri. Din câte mi-am dat seama, n-ai 
trecut pe la mine doar aşa, ca să vezi ce fac. Incă mai 
lucrezi pentru Klimka? 

— Şi da, şi nu, zise Jucas evaziv. 

— Păi? Mă rog, nu e treaba mea. Hai în birou. 

Biroul lui Dimitri nu era foarte mare. În spaţiul îngust 
erau înghesuite o masă de lucru şi două fotolii din piele 
maro, iar pe pereţi atârnau fotografii, multe înfăţişându-l 
pe Dimitri alături de diverse vedete, în principal cântăreţi 
şi actori, dar şi câţiva politicieni. Mândria locului era o 
fotografie cu el râzând larg şi dând mâna cu Arnold 
Schwarzenegger. 

— Casă, dulce casă, zise Dimitri, arătând în treacăt spre 
amintirile lui. 

Jucas dădu simplu din cap. 

— Mi-ai făcut rost de ce te-am rugat? întrebă el. 

— Mda. 


e 221 œ» 


Dimitri deschise un seif mic prins pe perete, sub 
fotografia cu Schwarzenegger. 

— Alege-ţi: Glock sau Desert Eagle? 

Puse ambele arme pe tăblie, în faţa lui Jucas. 

Erau amândouă folosite, dar încă în stare bună. Glock-ul 
avea calibrul de 9 mm, modelul clasic şi negru Glock 17. 
Celălalt, Desert Eagle, era un model '44, argintiu-aprins şi 
îngrozitor de greu, părând să fie mai nou decât Glock-ul. 
Jucas le luă pe rând în mână. Scoase butoiaşul şi verifică 
să n-aibă gloanţe. Trase piedica. Ţinti spre una dintre 
fotografiile de pe perete şi trase în gol. Tragerea era 
cumva mai slabă la modelul '44 decât la Glock. 

— Cât face? întrebă el. Şi sunt curate? 

N-avea de gând să achiziţioneze o armă care putea fi 
identificată în cadrul crimelor comise de alţii. 

— Prietene, aşa mă crezi tu? Crezi că ţi-aş vinde o armă 
murdară? Glock-ul face două mii, iar Eagle-ul trei mii. De 
dolari, fireşte. Şi pentru încă cinci sute, îţi dau şi muniţie 
în plus. 

— Tu pe care l-ai alege? 

Dimitri ridică din umerii lui lati. 

— Depinde. Desert Eagle e cam greu de trecut cu 
vederea. E perfect să ameninţi pe cineva. Dar dacă vrei să 
împuşti pe cineva, ţi-aş recomanda Glock-ul. 


——OOO—— 


Cumpără modelul Glock. Era şi mai ieftin. 


e 222 œ 


Nina o lăsă pe Marija pe Vesterbrogade la 16:47. 

Observă cât era ora pentru că ora pe care o arăta ceasul 
ei nu coincidea cu afişajul ceasului de pe arcul din 
Axeltorv. Al ei era cu două minute înainte şi nu reuşi să-şi 
dea seama care indica ora exactă. 

Fata rămase în picioare, după curbă, aplecată de spate 
şi nesigură pe ea, de parcă n-ar fi ştiut încotro s-o apuce. 
Părul ei umed era plin de nisip, observă Nina, dar, în afară 
de acest detaliu, nu mai avea nimic din cea care fusese pe 
plajă. Nu mai zâmbea. 

Nina o privi în retrovizor până o văzu întorcându-se şi 
luând-o spre Stenogade, cu umerii înguşti tensionaţi şi 
crispaţi, de parcă i-ar fi fost frig. Prin geamul de la maşină 
se strecură o adiere înţepătoare şi grea de gaze de 
eşapament şi de asfalt încins, iar pentru o clipă, Nina se 
luptă cu dorinţa arzătoare de a întoarce şi de-a o băga pe 
fată înapoi în maşină. Dar Marija nu-i ceruse ajutorul şi 
nici Nina nu se oferise s-o facă. Îşi notase numele şi 
numărul ei de telefon pe o bucată de hârtie, iar apoi 
scosese banii ca s-o plătească de la un bancomat de pe 
Amagerbrogade. Atât putea să facă deocamdată. 

Se gândi că era posibil ca poliţia să-i monitorizeze 
conturile şi să constate operaţiunea de retragere, dar apoi 
îşi zise că nu contează. Nu acum. 

O ştiuse încă de când îl auzise pe băieţel strigându-şi 
mama în casa de la ţară. Dar acum era sigură. 

Mikas nu provenea din orfelinatele din Ucraina sau din 
Moscova. Nu era orfan, nu era singur pe lume. Avea o 
mamă, iar din puţinele lucruri pe care le aflase Marija de 
la el, se părea că fusese răpit. Nu vândut, împrumutat sau 
dat altora, ci răpit. Şi, cine ştie cum, era s-ajungă pe 
mâinile omului care o omorâse pe Karin. Cum şi de ce, 
numai Dumnezeu ştia, dar pe Nina n-o interesa asta. 

Dacă mama băiatului trăia, probabil că-l dăduse dispărut 
la poliţia lituaniană şi era uşor să fie dus înapoi la Mama 


e 223 + 


Ramoskiene, la grădiniţă sau în troleibuzele din Vilnius. 
Până şi poliţia daneză trebuia să poată face una ca asta, îşi 
zise ea. De regulă, erau incredibil de eficienţi când venea 
vorba să scoată pe cineva din ţară. Puteau chiar să facă un 
efort şi să cerceteze cine plănuise răpirea. Măcar fiindcă 
avea legătură cu moartea lui Karin, dacă nu şi din alte 
motive. Nimeni nu scăpa nepedepsit după uciderea unui 
cetăţean danez get-beget. 

Deci era simplu. 

Un sentiment blând şi uşor de seninătate o învălui. 

Putea să-l ducă pe Mikas acasă la ea, pe Fejagade, şi 
apoi să sune la poliţie. Poate-i dădeau voie să-l ţină lângă 
ea cât verificau informaţiile aflate de Marija. Nina ştia că, 
dacă insista, avea şanse să-i convingă, plus că nu putea 
afirma nimeni că i-ar fi fost mai bine la un centru de 
îngrijire, cu un asistent social pe care nu-l cunoştea. Voia 
să stea cu el, să nu-l lase pe mâinile străinilor, până o să 
vină maică-sa cu avionul din Vilnius şi-o să-şi ia, în sfârşit, 
copilul în braţe. 

Nina şi-o închipui pe maică-sa sosind toată numai un 
zâmbet, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, luând-o de mâini 
şi mulţumindu-i din priviri. Pe Nina o cuprinseră, dintr- 
odată, lacrimile, venind dintr-un loc cald şi întunecos 
dinăuntrul ei. Nu plângea des şi, în mod sigur, nu în 
momente de izbândă. Lacrimile de bucurie erau pentru 
femeile în vârstă. 

Dar nu vezi în fiecare zi un final fericit, nu-i aşa? 
comentă o voce cinică din mintea ei. Lucrurile nu ies 
niciodată aşa cum îţi doreşti cu adevărat. 

— Ei bine, de data asta vor ieşi, bodogăni Nina, 
încăpăţânată. 


e 224 œ» 


Casele mari o făceau pe Sigita să se simtă nelalocul ei. 
Trăia, cumva, cu impresia că oamenii care locuiau în ele 
aveau autoritatea şi puterea de a decide, de a denigra şi de 
a condamna. Indiferent de cât de des îşi spusese că e la fel 
de bună ca ei, o mică parte din ea refuza să ţină cont de 
asta. 

Casa din faţa ei era imensă. Atât de mare, că n-o 
cuprindeai dintr-o singură privire. Era total izolată, 
cocoţată în vârful unei coline ce dădea spre mare şi 
încadrată de ziduri albe pe toate laturile. Sigitei i se păru 
că semăna cu o fortăreață şi fu surprinsă să găsească 
poarta deschisă - putea să intre oricine. Atunci la ce bun 
să-ţi mai ridici o fortăreață? 

Taxiul plecă. Încă nu-i venea să creadă cât de mult o 
costase. I se părea de neconceput ca o cursă de o sută de 
kilometri să coste mai mult decât avionul din Lituania 
până-n Danemarca. Aproape că nu mai avea nicio para din 
banii pe care-i luase de la Jolita. Trebuia să-i fi luat pe toţi, 
îşi zise ea. Insă, mulţumindu-se cu mai puţin, nu se simţise 
chiar ca o hoaţă. Plus că Jolita, până la urmă, fusese de 
acord să-i ia. 

Şi iat-o la destinaţie. Nu ştia ce-o să facă după aceea şi 
nu era nici măcar sigură că aici se oprea călătoria ei. 
Numele de pe plăcuţa de alamă prinsă pe zidul alb era cel 
căutat: MARQUART. Aici locuia bărbatul care-i răpise 
copilul. Dar nu ştia dacă Mikas se afla tot aici. 

N-avea niciun rost să se apropie pe furiş - camerele de 
luat vederi poziţionate discret deja îi înregistraseră 
sosirea. Aşa că o luă la pas pe drumul ce ducea spre 
fortăreaţa albă. 

Când apăsă butonul soneriei, de partea cealaltă a uşii se 
auzi un murmur de sunete voioase, o melodie scurtă şi 
îndrăzneață, oarecum nepotrivită cu zidurile înalte şi albe, 
cu peluzele fără de sfârşit şi cu uşa masivă din tec. Auzi 
sunet de paşi şi uşa se deschise. 


e 225» 


În prag apăru un băiat. Ştiu numaidecât cine era, 
întrucât semăna cu Mikas. 

— Bună, zise el, continuând cu nişte vorbe pe care ea nu 
le înţelese deloc. 

Nu putu să-i răspundă. Rămase locului, privindu-l. Era 
îmbrăcat în blugi şi tricou, iar în picioare avea o pereche 
de adidaşi cu însemnul Ferrari şi o şapcă asortată pe cap, 
desigur cu cozorocul întors la spate. Era slăbuţ şi mic 
pentru vârsta lui; nu, slăbuţ era puţin spus; iar bronzul nu 
reuşea să-i ascundă evidenta paloare, mai ales în dreptul 
ochilor. Pe braţ avea un bandaj din tifon sub care întrezări 
forma unui ac de perfuzie înfipt în piele. Era bolnav, îşi 
zise ea. Fiul meu e foarte, foarte bolnav. Ce-o fi păţit în 
ţara asta străină? 

El îi vorbi din nou şi, după intonaţie, îşi dădu seama că-i 
pusese o întrebare. 

— Mama sau tatăl tău e acasă? întrebă ea în lituaniană, 
incapabilă să realizeze, pe moment, că el n-avea s-o 
înţeleagă. Zâmbetul şi privirea îi aminteau aşa de mult de 
Mikas şi, fireşte, de Darius. I se părea de neconceput că nu 
putea să-i vorbească. i 

— E acasă tatăl tău? Sau mama? Incercă ea iarăşi, de 
data asta în engleză, deşi îşi imagina că era prea mic ca să 
ştie vreo limbă străină. 

Însă el dădu aprobator din cap. 

— E mama, zise el. Aşteptaţi puţin. 

Şi apoi intră în casă. 

Se întoarse după puţin timp împreună cu o femeie cu 
constituţie delicată, ce părea să aibă vreo patruzeci şi cinci 
de ani. Sigita se uită la persoana care-o înlocuise pe ea, ca 
mamă a copilului. Un tricou roz-deschis şi o pereche de 
jeanşi albi îi subliniau caracterul gingaş. Avea un fel 
nesigur de-a fi, de parcă nu şi-ar fi cunoscut poziţia nici 
măcar aici, în propria-i casă. La fel ca băiatul, avea părul 
blond-deschis şi era bronzată; slaba lor asemănare era de 
aşa natură, încât nu-şi punea nimeni întrebări cu privire la 
legătura dintre ei. 

— Anne Marquart, zise ea, întinzând mâna. Cu ce vă pot 


e 226 œ» 


ajuta? 

Dar în momentul în care văzu clar chipul Sigitei, 
înlemni. Era, desigur, la fel de şocată de asemănare cum 
fusese Sigita văzându-şi băiatul. Codul genetic e imposibil 
de îndepărtat. Femeia distinse trăsăturile fiului ei pe 
chipul Sigitei şi se îngrozi. 

— Nu, zise ea. Plecaţi! 

Şi dădu să închidă uşa. 

Sigita făcu un pas în faţă. 

— Vă rog, zise ea. Vreau doar să vorbim. Vă rog... 

— Să vorbim...? spuse femeia. 

Şi apoi deschise uşa la loc, fără nicio tragere de inimă. 

— Da, poate că n-ar strica. 


——OOO—— 


Fereastra se întindea, mare cât camera de zi, din 
pardoseală până-n tavan. Marea şi cerul se revărsau în 
încăpere. Prea mult, îşi zise Sigita, mai ales acum, când 
vântul bătea cu putere şi valurile erau năvalnice. N- 
auziseră şi ei de draperii? Rolul caselor, până la urmă, e să 
te adăpostească de natură. N 

Spaţiul era imens şi cavernos. Într-un capăt se afla un 
şemineu neacoperit, în care Anne Marquart pornea focul 
din telecomandă, ca televizorul. Pardoseala era dintr-o 
piatră gri-albastră pe care Sigita n-o recunoscu, în mijlocul 
camerei, cu câțiva metri de spatiu liber de jur împrejur, se 
afla o canapea în formă de potcoavă cu tapiserie din piele 
stacojie. Sigita ştia că interiorul respectiv era dintre acelea 
pe care revistele ar fi dat orice să-l fotografieze, dar 
depăşea până şi nevoile ei de ordine şi curăţenie şi simţi că 
i se face rău stând în mijlocul unei asemenea catedrale din 
piatră şi sticlă. 

— ÎL cheamă Aleksander, zise Anne Marquart, cu 
accentul ei perfect englezesc, ce suna mai corect decât al 
Sigitei. Şi e un băiat extraordinar - iubitor, deştept şi 
curajos. Il iubesc ca pe ochii din cap. 

Sigita simţi că se eliberează de sentimentul de vinovăţie, 
de mult uitat. Pe buzele ei înflori, instinctiv, o rugă: Sfântă 


e 227 œ» 


Fecioară, Maica Domnului, Îţi mulţumesc pentru clipa 
asta. Orice s-ar fi întâmplat mai apoi, măcar ştia un lucru: 
că primul ei copil nu rătăcea prin întuneric, singur şi 
nefericit, precum fetusul din coşmar. Îl chema Aleksander 
şi avea o mamă care-l iubea. 

Aleksander se făcu iarăşi nevăzut, plecând în cine ştie ce 
loc. Anne Marquart îi şoptise ceva în daneză, iar chipul i se 
luminase tot, de încântare, şi rostise un „daaaaaa!” 
entuziast. Sigita rămăsese cu impresia că maică-sa îi 
dăduse voie să facă ceva care, de obicei, îi era permis doar 
cu stricteţe. Să joace un joc? Să stea la calculator? Era 
limpede că erau destul de bogaţi cât să-i asigure tot ce-şi 
dorea. Sigita simţi o durere ciudată. Dacă Mikas ar fi aflat 
ce viaţă avea fratele lui, oare ar fi fost invidios? 

Gândul îi aduse în suflet toată teama pe care o simţea cu 
privire la el. 

— N-am venit pentru Aleksander, zise ea. Ci pentru 
Mikas. Băieţelul meu şi doar al meu. E aici? L-aţi văzut? 

Anne Marquart păru surprinsă. 

— Un băieţel? Nu. Eu... Mai aveţi un copil? 

— Da. Pe Mikas. Are deja trei ani. 

Se întâmplă ceva în sufletul lui Anne. Rămase uitându-se 
fix în cana de ceai, de parcă s-ar fi aşteptat să descopere în 
ea, din clipă-n clipă, un mare adevăr. Apoi ridică dintr- 
odată capul. 

— Acelaşi tată? întrebă ea. 

— Da, zise Sigita, neînţelegând intensitatea cu care-i 
adresase Anne Marquart întrebarea. 

— Dumnezeule mare, zise Anne Marquart cu glas domol. 
Dar are doar trei ani... 

Uimită, Sigita o văzu pe doamna Marquart plângând în 
tăcere. 

— Nu e drept, şopti mama lui Aleksander. Cum o să 
îndurăm una ca asta? 

— Nu înţeleg, zise Sigita, pe un ton nedumerit. 

— Aţi văzut că e bolnav? 

— Da. 

Nici n-aveai cum să nu vezi. 


e 228 œ 


— Suferă de sindrom nefrotic. Aproape că nu mai are 
niciun rinichi funcţional. Trebuie să facă dializă de două 
ori pe săptămână. Avem o clinică mică la subsol, ca să nu-l 
plimbăm prin toată Copenhaga pentru tratament, şi 
totuşi... se plânge foarte rar, dar îi e greu. Şi, în cele din 
urmă, n-or să mai funcţioneze deloc. 

— Şi nu poate face un transplant? întrebă Sigita. 

— Am încercat. I-a dat soţul meu un rinichi, dar... dar nu 
ne înrudim biologic, normal. lar Aleksander l-a respins, în 
ciuda tuturor tratamentelor, iar acum e mai rău ca 
oricând... 

În momentul respectiv, Sigita înţelese, în sfârşit, de ce o 
căutase Jan Marquart. Şi de ce dispăruse fiul ei. 


e 229 + 


Băiatul ţinea ochii întredeschişi şi nu avu nicio reacţie 
când Nina parcă maşina pe Fejagade. Maşina poliţiei nu 
mai era acolo, iar ferestrele de la etajul al treilea erau 
pustii şi închise. Poate că Morten nu ajunsese acasă, se 
gândi Nina, confuză, sau poate că-i dusese pe copii la sora 
lui, în Greve. li plăcea să-i ţină la distanţă când se profila o 
criză. Nu voia să-i lase să-şi dea seama că era ceva în 
neregulă, nu voia să-l vadă ieşindu-şi din fire. Şi, în clipa 
aceea, se mai stăpânea, probabil, doar pe jumătate. i 

Nina închise ochii şi simţi că o mustră conştiinţa. In 
seara aceea trebuia să îndrepte lucrurile. Să-şi pună capul 
pe umărul lui şi să-i cuprindă faţa între mâini, spunându-i 
că nu mai are de ce să se teamă. Puteau să-i lase pe copii 
peste noapte la Hanne şi Peter şi să-i ia dimineaţă. 

Il luă pe Mikas din maşină şi urcă scările cu el în braţe. 
Era treaz, dar obosit şi neputincios, de parcă-şi epuizase 
toată energia pe plajă. Nu se mişcă în timp ce ea scoase 
cheile din buzunar. Auzi un vâjâit surd de la un joc video 
pe care-l jucau copiii familiei Jensen şi zăngănitul oalelor, 
semn că se pregăteau să mănânce de seară. Însă n-avea 
niciun chef să răspundă la întrebările vecinilor curioşi - 
care erau, fără îndoială, nenumărate -, aşa că deschise în 
linişte uşa de la apartamentul ei şi se strecură înăuntru. 

Casa era liniştită şi rece şi, pentru prima oară de când 
ridicase valiza, în ziua anterioară, Nina simţi că-i era, cu 
adevărat, foame. Îşi azvârli sandalele din picioare în hol şi 
se duse desculţă în sufragerie. Mikas se dădu bucuros jos 
din braţele ei, pe canapea, şi se afundă, extenuat, în ea. 

Pe măsuţa din faţa televizorului erau încă resturi de 
mâncare de la micul dejun. Două boluri de lapte rânced şi 
fulgi de porumb făcuţi terci. Un ziar nedeschis, necitit. 
Mâncaseră în grabă, constată Nina, iar apoi duse bolurile 
în bucătărie, vărsă conţinutul în coşul de gunoi, apoi le 
băgă în maşina de spălat vase. Puse alte cereale într-un bol 
curat, pentru Mikas, adăugând o lingură mare de zahăr. 


e 230 œ» 


Tot timpul cât fuseseră împreună, băiatul mâncase doar 
îngheţată la cornet, un corn şi câteva felii de pâine. 
Probabil că era la fel de slăbit ca ea. Iar ea era foarte 
conştientă, acum, de ameţeala care-o apucase, pentru că 
nu mâncase la timp. 

Îşi tăie două felii de pâine neagră din secară şi puse o 
bucată groasă de salam între ele. Cu bolul într-o mână, 
paharul de lapte în alta şi sendvişul între dinţi, se întoarse 
în sufragerie. Avea un sentiment ciudat şi luminos de 
fericire. Acasă. Se simţea incredibil. Nu-i mai lipseau decât 
Morten şi copiii. 

Dar nu era nicio grabă, aşa cum n-avea de ce să dea zor 
să sune la poliţie. Puse bolul cu cereale în faţa lui Mikas şi 
se tolăni, cu un zgomot surd, în fotoliul de lângă canapea. 
Mestecă încet pâinea moale şi salamul foarte picant, cu 
ochii închişi şi fără să se gândească la nimic. 

Când termină, se ridică în picioare şi se duse în 
dormitor, îşi dădu jos tricoul transpirat şi murdar şi-şi luă, 
în loc, o cămaşă curată şi răcoroasă. Din sufragerie 
răzbătea zgomotul pe care-l făcea Mikas cu lingura în 


castron. 


Se auzi soneria. 

Nu sunetul slab al interfonului, ci un sunet insistent, 
semn că cineva ţinea, ca pe vremuri, degetul pe buton. Aşa 
făcea şi Anton când voia să-şi anunţe sosirea, deşi 
înaintarea lui, de obicei zgomotoasă, pe scări făcea ca 
orice altă formă de semnalare să fie de prisos. Nu, probabil 
că era Birgit, vecina de alături, care sesizase, până la 
urmă, că venise acasă. 

Poate că ştia de ce o căuta poliţia pe Nina. Birgit era 
destul de simpatică, dar era de o curiozitate nemaiîntâlnită 
şi uneori Nina îşi dorea ca pereţii dintre apartamente să fie 
mai groşi. Mai ales acum, când se putea bucura de câteva 
minute cu Mikas. 

Se duse, resemnată, să descuie, dar avu o clipă de 
ezitare. Era prea linişte, se gândi ea. Anton ar fi ţopăit pe 


e 231 œ» 


podea, uneori lovind chiar şi-n pereţi, iar Birgit ţinea, de 
obicei, uşa de la apartament deschisă, strigându-le câte 
ceva copiilor ei. Era linişte. Niciun bâjbâit, nimeni care să- 
şi dreagă glasul sau să-şi sufle nasul. Liniştea era 
nefirească. 

Puse, instinctiv, lanţul la uşă înainte s-o deschidă destul, 
cât să vadă cine era. Pe palier stătea o femeie slabă şi 
blondă, zâmbind politicos, şi totuşi, cu o oarecare 
reticenţă. 

— Vă rog, zise ea, aplecându-se uşor în faţă. Cred că fiul 
meu e la dumneavoastră. Sunt mama lui Mikas. Pot să 
intru? 

Nina îşi reaminti numaidecât de visurile pe care şi le 
făcuse mai înainte în maşină. Mama lui Mikas, luându-i 
mâinile şi mulţumindu-i, aşa cum numai mamele ştiau să-ţi 
mulţumească. Final fericit. Se întâmpla, acum. 

Dar imediat după ce îndepărtă lanţul, ştiu că era ceva în 
neregulă. Femeia împinse ea însăşi uşa, cu un zâmbet prin 
care părea, în mod ciudat, să se scuze din ce în ce mai 
mult. De parcă n-ar fi ţinut neapărat să intre, se gândi 
Nina. lar apoi îl văzu pe Mikas apărând în hol, în spatele 
ei. Stătu locului, încă încălţat cu sandalele noi şi ţinând în 
mâini bolul cu cereale, sub picioarele lui apărând o baltă 
de pipi galben-închis. 

Zâmbind rece, femeia îşi întinse braţele spre el. Copilul 
se smuci din tot trupul, iar bolul îi scăpă din mâini şi căzu, 
cu un pocnet ascuţit, pe duşumeaua din lemn de pin. 

În spatele femeii blonde se afla un bărbat. Probabil că 
stătuse rezemat de perete, pe palier, ascunzându-se. 
Umerii lui laţi acoperiţi de jacheta de piele umplură tot 
cadrul uşii, iar Nina îl recunoscu numaidecât. Tunsoarea 
de neonazist, furia din privire, pumnii imenşi şi strânşi, 
într-o mână ţinea un pistol negru şi lucios. Nici urmă de 
nesiguranţă în mişcările lui, remarcă Nina; era foarte 
calculat şi precis, purtându-se ca un om care mai făcuse 
asta de nenumărate ori înainte. Un pas mare şi puternic îl 
aduse înăuntrul apartamentului. Închise liniştit uşa în 
urma lui, iar Nina auzi, fără teamă în suflet, clicul făcut de 


e 232 + 


zăvor. Făcu câţiva paşi în spate şi nimeri cu piciorul gol în 
balta de urină, lapte şi fulgi. 

Proasto, îşi zise ea, în secunda nesfârşită şi dilatată care 
urmă. Fireşte că nu-i maică-sa. N-ai avut timp să suni pe 
nimeni. lar apoi simţi pumnul şi lumea se învârti şi deveni 
roşu-închis. Apoi neagră. 


e 233 + 


Barbara îl ţinea de braţ. 

— Nu mai da în ea, zise. Jucas, termină! 

Jucas. 

Nu Andrius. 

Lăsă pistolul jos. Târfa băieţoasă se făcuse ghem la 
picioarele lui, cu o parte a feţei plină de sânge. 

— Să n-o omori! 

Barbara se albise de tot la faţă. Nu mai părea deloc 
tânără şi el realiză pentru prima dată cât de evidentă avea 
să fie diferenţa de vârstă dintre ei peste zece sau chiar 
douăzeci de ani. Când ea o să aibă cincizeci, el abia va fi 
trecut de patruzeci. Chiar o să-şi mai dorească atunci să se 
întoarcă acasă la o femeie de cincizeci de ani? 

— Termină cu prostiile! N-o s-o omor, zise el, 
întrebându-se ce o să facă cu ea dacă n-o omora. 

Desprinse mâna Barbarei de pe el şi trecu peste silueta 
căzută la pământ. Unde dispăruse copilul? 

Barbara îl găsi ghemuit lângă toaletă, lipit de colţ de 
parc-ar fi vrut să treacă prin el. La fiece respiraţie, băiatul 
scotea, acum, un sunet, un fel de geamăt dureros. 

— Copilaş, zise Barbara, îngenunchind lângă el. N-o să-ţi 
facem niciun rău! 

Băiatul n-o crezu. Închise ochii de tot şi scânci şi mai 
tare. 

— Fă-l să tacă! zise Jucas. 

Barbara se uită la el. 

— E speriat, spuse ea. 

— Atunci, dă-i din ciocolata aia a ta. Mai sunt picături de 
ochi? 

— Nu, zise ea. 

Iar el o bănui că minte. 

— Rămâi aici, zise. Şi fă-l să tacă odată! 


Târfa băieţoasă nu se mişcase. Îi înşfăcă geanta, 


e 234 œ» 


singurul lucru pe care-l mai avusese cu ea, în afară de 
băiat, şi-i răsturnă conţinutul în chiuveta din bucătărie. 
Portofel, şerveţele, un pachet vechi şi murdar de 
bomboane mentolate, cheile de la maşină, alte două seturi 
de chei şi un ziar cu colţurile îndoite. Niciun mobil. Luă 
cheile şi cobori scările în linişte, să caute Fiatul roşu. Il 
găsi parcat la jumătatea blocului, după un container mare 
din plastic verde, pentru colectat sticlă. Pe bancheta din 
spate se aflau o pătură urât mirositoare şi două pungi de 
cumpărături, una cu hainele copilului, alta cu cotoare de 
mere, pâine şi jucării. Atât. Nici în portbagaj nu era nimic 
interesant: o cutie de plastic plină cu cabluri de pornire, 
lichid pentru geamuri, un tub cu spumă de lipit şi alte 
lucruri necesare atunci când ai un vehicul ce nu prezintă 
siguranţă, un sac de gunoi care conţinea numai sticle 
goale, o pereche de cizme de cauciuc şi o lanternă. 

Inşfăcă pătura şi lăsă restul la loc, apoi încuie Fiatul. 

N-avea bani. Când îşi dădu seama de asta, simţi un nod 
în gât. Şi nici cealaltă, blonda cu sâni mari, n-avusese. 
Doar i-ar fi spus. Până la urmă, i-ar fi spus. 

Iar asta însemna un singur lucru. 

Acum ştia sigur că danezul îl minţise. 

Mai erau însă câteva lucruri pe care nu le înţelegea: ce 
căuta copilul la târfa băieţoasă, de exemplu. Şi cum de 
ajunsese blonda să aibă de-a face cu treaba asta. Totuşi 
ştia destule. Şi ştia c-o să-l facă pe danez să-şi achite 


datoria. 
—— O OO—— 


Parcă Mitsubishiul pe trotuar, chiar în faţa uşii de la 
intrare. Sus, în apartament, Barbara reuşise să scoată 
copilul din baie. Stătea ghemuită lângă el şi-l cuprinsese 
cu braţele, legănându-l uşor înainte şi înapoi. Reugşise: 
băiatul se potolise. 

Târfa băieţoasă zăcea în continuare în locul în care 
căzuse. Respira, constată el. 

— E bine, îi zise Barbarei. O duc jos, la maşină. 

Barbara nu răspunse. Se uită pur şi simplu la ei, cu ochii 


e 235 + 


la fel de mari şi de speriaţi ca ai băiatului. 

— Pentru tine o fac, zise el. 

Ea dădu supusă din cap, în semn de aprobare. 

Rostogoli trupul fără vlagă al târfei pe pătura murdară şi 
deschise uşa cu şoldul. Pe scări era linişte. Ce să zică dacă 
se întâlnea cu cineva: a căzut şi o ducem la spital? Dar nu 
se întâlni cu nimeni. O aşeză pe bancheta din spate a 
Mitsubishiului şi o acoperi de tot cu pătura, apoi parcă 
maşina într-un loc legal şi mai ferit. Toate bune şi 
frumoase, până acum. 

Când reveni în apartament, o auzi pe Barbara vorbind 
domol cu băiatul. În poloneză, nu în daneză. 

— Termină! zise el. Nu înţelege o iotă din ce-i spui! 

Nici Jucas nu înţelegea şi nu-i plăcea s-o audă vorbind în 
limba maternă. Pentru că avea senzaţia că exista o latură a 
ei care nu-i era accesibilă. 

Când or să plece în Cracovia, ea o să vorbească în 
poloneză cu toată lumea, îşi dădu el seama dintr-odată. Cu 
toţi, mai puţin cu el. Cum de nu se gândise la asta mai 
înainte? Nu se gândise. Luase în calcul numai casa, pe 
Barbara şi viaţa lor împreună, aşa cum şi-o imagina el. 

De danez depindea totul. De el şi de banii lui. Încă îşi 
amintea sentimentul ameţitor de triumf din momentul în 
care realizase cât de uşor era. 

Klimka era cel care-l rugase să-l supravegheze pe danez, 
subliniind că era o treabă sigură. Omul era un client de 
încredere, cu afaceri în Vilnius şi în alte câteva locuri din 
Latvia, şi-l plătea bine pe Klimka, chiar foarte bine, ca să-i 
ţină pe ceilalţi rechini la distanţă. În momentul respectiv, 
omul se afla în Vilnius şi avea nevoie de o gardă de corp 
care să-l însoţească peste tot. Discreţia era esenţială. 

Aşa că Jucas făcuse pe dădaca din clipa în care coborâse 
omul din avion, cu geamantanul lui incredibil de mic care 
se dovedise plin cu o sumă inexplicabilă de dolari 
americani. Merseseră direct la un fel de clinică privată, 
unde danezul ceruse informaţii despre o fată din Lituania 
sau ceva de genul ăsta, care, pare-se, născuse un băieţel. 
Când văzuse ce sumă îi oferise şefei de clinică, Jucas se 


e 236 œ» 


cam enervase. Era ca şi cum danezul nu-şi dădea seama 
câţi bani flutura prin faţa femeii. Erau de-ajuns zece mii; 
de fapt, erau chiar prea mulţi. Crimele erau plătite cu mai 
puţin. 

Îl sunase pe Klimka să ceară întăriri. Klimka refuzase: 
danezul ceruse o singură gardă de corp. Jucas n-avea 
decât să încerce să se descurce aşa, iar dacă i se părea 
ceva suspect, putea, fireşte, să-l sune. 

Mda, vezi să nu, se gândi Jucas. Dacă intra rău de tot în 
rahat, avea nevoie de întăriri, telefoanele nu-l ajutau cu 
nimic. Era tot timpul cu ochii-n patru şi nu era mai deloc 
atent la ce zicea şi făcea danezul. Trebuia să ia seama la ce 
se-ntâmpla în jur. Când asistenta le trântise oarecum uşa 
în faţă şi fuseseră nevoiţi să se întoarcă la hotel, Jucas 
oftase uşurat. : 

Se grăbise, după cum constatase apoi. Intr-un acces de 
depresie, bărbatul dăduse pe gât cam tot ce găsise prin 
minibar, iar apoi coborâse în barul hotelului, unde, 
văzându-l atât de beat, barmanul refuzase să-l servească. 
După ce făcuse scandal, bărbatul ieşise afară, clătinându- 
se pe picioare şi, slavă Domnului, fără geamantanul cu 
dolari, dar cu un teanc destul de mare de bani în portofel 
cât să intre în tot felul de belele. Jucas n-a avut ce să facă 
decât să înjure şi să-l urmeze. 

Şi aşa începuse o noapte foarte lungă. Cu cât omul băga 
mai multă băutură în el, cu-atât scotea mai multe pe gură, 
spunându-şi povestea, duhnind a alcool. lar Jucas 
ascultase, la început indiferent, apoi cu tot mai mult 
interes. Bărbatul îşi făcuse planuri ca un neştiutor. Iar în 
dimineaţa următoare, când vomitase zdravăn, din proprie 
voinţă, în micul lui avion privat, Jucas îi prinsese centura 
aproape cu milă şi se asigurase că aveau multe pungi la 
îndemână. 

li luase ceva timp până s-o facă pe asistentă să-i spună 
ce ştia, dar, până la urmă, se pricepea destul de bine să-i 
oblige pe oameni să facă lucruri nedorite. Iar când a aflat 
că Sigita Ramoskiene avea, într-adevăr, şi un al doilea 
copil, totul se potrivise nemaipomenit de bine. 


e 237 œ» 


Îi trimisese danezului primul colet şi-i înaintase o ofertă. 
Suma era uşor de ţinut minte şi deloc negociabilă: un 
milion de dolari americani. 


— Vo 


Şi totuşi, nu pricepea de ce nu le ieşise înțelegerea. Un 
lucru însă îi era foarte clar. N-avea să-i permită danezului 
să-l tragă pe sfoară. 

— Îl iau eu, îi zise el Barbarei, apropiindu-se de copil. 

Ea îl strânse şi mai tare în braţe. 

— Nu putem să-l luăm cu noi? zise ea. E aşa de mic, am 
putea să-l creştem noi. 

— Eşti nebună? _ 

— O să uite repede tot ce ţine de trecut. Într-un an o să 
creadă că a fost dintotdeauna copilul nostru. 

— Barbara. Dă-i drumul! 

— Nu, zise ea. Andrius, ajunge! Hai să-l luăm şi să 
plecăm în Polonia. N-o să mai trebuiască să te baţi cu 
nimeni. Gata cu violenţa. 

Dădu dezaprobator din cap. Femeia se ţicnise de tot. N- 
ar fi trebuit s-o ia cu el. Dar se gândise c-o să reuşească să 
intre în apartament fără probleme şi avusese dreptate. Iar 
acum nu-şi mai dorea decât să plece odată de-acolo. 

— Banii, zise el. 

— Nu ne trebuie, răspunse ea. Putem să stăm la mama, 
cel puţin pentru început. Apoi tu o să-ţi găseşti ceva de 
lucru şi-o să ne luăm o casă. 

Bărbatul respiră foarte adânc şi controlat, ca să-şi 
stăpânească furia. 

— Poate că ţie-ţi convine să duci o viaţă de şobolan, zise 
el. Dar mie nu! 

Îl înşfăcă ferm pe băiat de braţ şi-l desprinse din braţele 
Barbarei. Din fericire, copilul nu ţipă. Pur şi simplu, deveni 
moale, de parcă şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Barbara era 
singura care se smiorcăia. 

— Taci dracu’ din gură! îi zise el. Că te-aud vecinii. 

— Andrius, îl imploră ea. 

Ziceai că se descompune. Plângea, îi curgea nasul şi se 


e 238 » 


umflase toată la faţă, era deprimată şi urâtă. Şi totuşi, încă 
mai avea ceva din bine-cunoscuta ei gingăşie. 

— Linişte, zise el. Nu mai plânge, auzi? Du-te înapoi la 
hotel, vin mai târziu să te iau. După ce iau banii, ne- 
aşteaptă o maşină la Dimitri. Şi-o să plecăm spre Cracovia. 

Ea dădu aprobator din cap, dar lui nu-i fu clar dacă-l 


credea sau nu. 


Când se întoarse la maşină, văzu că târfa băieţoasă se 
mişcase. Pătura alunecase de pe ea, dezvelindu-i o parte 
din faţă şi din umăr. La dracu’! Trebuia să plece 
numaidecât de acolo. O să oprească mai încolo, s-o 
acopere la loc. Aşeză băiatul în scaunul pentru copii fixat 
între locul şoferului şi cel din dreapta. Ce bine că nu-l 
dăduse la o parte. Îi prinse centurile - de asta se ocupase 
Barbara - şi, din fericire, copilul nu se opuse deloc. 
Întorsese capul şi nu se uita la Jucas. Nu mai ţipa deloc, 
era ca o păpuşă fără vlagă, cu braţele şi picioarele moi. 

Barbara apăru exact când terminase cu prinsul 
centurilor, însă o ignoră total, făcându-se comod pe 
scaunul lui şi pornind la drum. Nu putea s-o ia cu el. 

Ştia că o să trebuiască să omoare pe cineva. Sigur pe 
târfa băieţoasă şi poate şi pe danez. Şi nu voia să-l vadă 
Barbara. 


e 239 œ» 


Jucas făcu de două ori ocolul casei, pentru a se orienta. 
Văzu zidul, dar porţile din fier lucrate cu grijă erau larg 
deschise, aşa că putea să conducă liniştit până-n faţa uşii 
de la intrare. Să fie aşa de simplu? Greu de crezut, în 
Lituania, oamenii bogaţi îşi supravegheau mai bine averile. 

La al treilea ocol, intră pe poartă şi înaintă pe drum. 
Opri, temporar, motorul, ca să facă mai puţin zgomot, şi nu 
încetini în faţa uşii de la intrare, ci urmă drumul prin 
spatele casei, până ajunse la un garaj mare de la subsol. 
Uşa era larg deschisă şi aici. Era loc pentru cinci-şase 
maşini, dar momentan nu se vedeau decât un combi marca 
Audi, de culoare albastru-închis, şi o maşină joasă, sport, 
cu o husă plină de praf. Parcă lângă combi şi opri motorul. 

Băiatul fusese cuminte şi nu se uitase nici măcar o dată 
la Jucas. Plânsese din când în când, dar nu scosese 
aproape niciun sunet. Fără ţipete şi suspine, un plâns 
domol şi deznădăjduit, cu adevărat chinuitor. Jucas simţi 
nevoia să-i dea copilului de înţeles că nu voia să-i facă 
nimic rău, dar ştia că era inevitabil. Ştia că, de acum 
încolo, o să joace rolul monstrului în coşmarurile ţâncului. 
Şi Barbara? In apartament îl privise ca şi cum... ar fi 
început şi ea să se teamă de el. La naiba! Nu sunt un 
nenorocit d-ăla care dă în femei şi-n copii, îşi zise el. 

Brusc, îşi aminti de cealaltă. Blonda. Ghemuită în pat, cu 

ochii ei mari care priveau în gol, fără să-l vadă acolo, în 
cameră. Glasul şovăielnic şi chinuit strigând: „Ni-na. Ni- 
na”. 
Stătu o clipă nemişcat, cu mâinile pe volan. La ce bun? 
se întrebă el. La ce bun să te zbaţi pentru Klimka şi lumea 
lui, unde teama era un fel de măciucă pe care-o foloseai să- 
i faci pe oameni să te asculte? La ce bun să visezi la 
Cracovia, la o casă cu peluză şi la Barbara stând la soare 
pe o cuvertură? Când ai atâtea amintiri urâte. 

leşi din maşină. İşi dezlănţui furia, pentru că numai aşa 
putea să treacă peste ce urma. Deschise uşa din spate şi se 


e 240 œ» 


uită la târfa băieţoasă, tot îngrămădită, numai oase şi 
piele, fără nicio licărire de conştienţă. Era numai vina ei, 
îşi zise. A ei şi a porcului nenorocit care-ncerca să-l tragă 
pe sfoară cu banii. Ei erau de vină. Şi n-avea de gând să-i 
lase să scape cu una, cu două. Să nu vă puneţi cu mine! 

Şi-l cuprinse furia. Îi cuprinse corpul ca un val de 
căldură, simţi furnicături şi un fior în mâini şi-n tălpi, dar 
era o senzaţie de care avea nevoie. Era mai bine s-o facă 
acum, cât era ca o cârpă. Luă punga şi răsturnă toate 
cumpărăturile făcute de Barbara - banane, o cola călduţă, 
nişte săpunuri care-i plăceau ei pentru că miroseau ca 
trandafirii şi liliacul din vale. Chit că n-avea nicio poftă să 
se atingă de ea, se cocoţă pe bancheta din spate, lângă 
târfă. O apucă de umeri şi-i aşeză corpul moale în poala 
lui. Era uşoară ca fulgul, se gândi. La fel ca un copil. Îi 
băgă punga pe cap şi apoi îşi dădu seama că nu avea cu ce 
s-o lege. Aşa că legă mânerele între ele, făcându-i un nod 
sub bărbie, care ar fi trebuit să fie de-ajuns. Când văzu 
punga lipindu-i-se tot mai mult de faţă cu fiecare 
respiraţie, ştiu că era de-ajuns. Până o să se întoarcă, s-a 
zis cu ea. 

O dădu la o parte de pe el cu scârbă şi-şi şterse mâinile 
pe pantaloni, de parcă s-ar fi contaminat atingând-o. Târfa 
băieţoasă primise ce merita, îşi zise el, prudent, 
încrezându-se în puterea pe care i-o dădea furia. lar când 
se duse să închidă uşa garajului, nu chipul ei îi apăru 
înaintea ochilor. Imediat ce se întunecă înăuntru, alte 
imagini îi veniră în minte: porcul, porcul de la orfelinat 
care-i izbea pe băieţi de pereţii aspri şi igrasioşi din 
pivniţă, în semiîntunericul care duhnea a pipi, a petrol şi a 
bătrân nespălat. 

Porci nenorociţi, îşi zise, toţi erau nişte porci nenorociţi 
şi-o să le arate el că nu accepta să fie tratat aşa. Al naibii 
dacă accepta. Nu el. Găsi întrerupătorul şi aprinse becurile 
fluorescente de deasupra, iar apoi se uită după sistemul 
automat de manevrare care controla uşa de la garaj, pe 
care nici nu se punea problema să nu-l aibă nenorocitul de 
bogătan. Smulse numaidecât firele de la locul lor, fără 


e 241 œ» 


prea mare efort, lăsând firele de cupru zburlite şi la 
vedere. Până acum, toate bune şi frumoase. 

Văzu o uşă care ducea, probabil, în casă, numai că era 
încuiată. Se gândi să-i dea un picior, dar apoi hotări că era 
mult mai simplu să sune la uşă şi să aştepte să fie poftit 
înăuntru. Se uită înapoi la maşină. Băiatul era încă la locul 
lui, prins de scaun, privindu-l ţintă prin parbriz. Jucas lovi 
întrerupătorul cu mâna, iar băiatul şi maşina se pierdură în 
întunericul din garaj. 


e 242 œ» 


Sigita tremura din toate încheieturile. 

— E inadmisibil! ţipă ea, luându-i câteva minute până să- 
şi dea seama că ţipase în lituaniană. 

Incercă, disperată, să găsească formula potrivită în 
engleză, ca s-o înţeleagă femeia. 

— E inadmisibil să luaţi un rinichi de la un copilaş de 
trei ani! E prea mic! 

Anne Marquart o privi şocată. 

— Dar, doamnă Ramoskiene, cum să facem una ca asta? 
Nici... nici nu ne gândim. 

— Şi-atunci de ce l-aţi luat? De ce-au venit oamenii aceia 
în Vilnius şi mi l-au luat şi l-au adus în Danemarca? 

Nu era sigură de ce spunea, dar aşa trebuie să fi fost. 
Nu? 

— Nu ştiu unde e băieţelul dumneavoastră şi nici de ce a 
dispărut. Dar vă asigur că nu i-am face niciun rău... 

Se opri la mijlocul frazei şi se uită o vreme în gol la 
ocean. Apoi adăugă, pe un ton total schimbat: 

— Mă scuzaţi puţin, trebuie să-l sun pe soţul meu. 

Oamenii ăştia sunt aşa de bogaţi, că-şi permit orice, se 
gândi Sigita. Mi-au cumpărat primul copil. lar acum au 
plătit pe cineva să mi-l răpească pe-al doilea. 

— Are doar trei ani, zise ea, neajutorată. 

Di-di-da-da-di-di-diiii... melodia mult prea ţipătoare a 
unei alte sonerii le făcu pe amândouă să înlemnească. Se 
auzi un tropot de paşi uşori alergând pe hol şi vocea lui 
Aleksander rostind ceva în daneză. 

— li place să răspundă el mereu la uşă, zise Anne 
Marquart, dusă pe gânduri. Cu el prin casă, nici nu ne 
trebuie majordom. 

Apoi, cu o bruscheţe nefirească, uşa din camera de zi se 
izbi de perete şi în mijlocul încăperii se postă un bărbat. A 
pus stăpânire pe tot spaţiul, îşi zise Sigita, blocându-ne pe 
toţi. Şi nu doar pentru că era mare. Furia lui te făcea să te 
retragi. Il ţinea pe Aleksander cu o mână. În cealaltă ţinea 


e 243 + 


un pistol. 

— Jos, la podea! zise el. Acum! 

Sigita îşi dădu seama numaidecât cine era, cu toate că 
nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Era bărbatul care-l 


răpise pe Mikas. 
DL 


Aleksander se zbătea şi încerca să scape din prinsoarea 
lui. Bărbatul îl apucă cu mâna de păr şi-i dădu capul pe 
spate, iar băiatul scoase un icnet de durere, de teamă şi de 
furie. 

— Nu-l răni, imploră Anne Marquart. Te rog. 

Îi zise ceva repede în daneză copilului, iar el încetă să se 
mai zvârcolească. Femeia se întinse apoi, supusă, pe 
podea. 

Sigita nu. Nu putea. Rămase în picioare, ţeapănă ca un 
stâlp, auzind cum îi pârâia sângele prin vene, ca o legătură 
telefonică slabă. 

— Unde e? întrebă ea. 

Bărbatul nu era încântat că nu-l asculta. Făcu un pas în 
faţă, apoi îndreptă ţeava pistolului spre pieptul lui 
Aleksander. 

— Cine? întrebă el. 

— Ştii prea bine! Mikas al meu! _ 

— Dar de ăsta nu-ţi pasă? zise el. lţi pasă numai de ăl 
mic? 

Nu. Nu era vorba numai de Mikas. Nu fusese niciodată, 
acum ştia bine asta. 

— Treci la pământ, nenorocito, zise el. Şi-ţi recomand, 
pentru binele nostru, al tuturor, să nu mă faci să-mi ies din 
fire. 

N-o spuse pe un ton ameninţător, ci ca fapt divers. Aşa 
cum indicau şi semnele mici de pe cuştile animalelor de 
pradă de la grădina zoologică din Vilnius: Vă rugăm să nu 
treceti gardul! 

Sigita se lăsă jos. 

— Ce spui acolo? întrebă Anne Marquart în engleză. De 
ce faci asta? 


e 244 œ» 


Bărbatul nu răspunse. Îl obligă pe Aleksander să se 
întindă jos, lângă ele, apoi o pipăi pe Anne, fără conotaţii 
sexuale, ci ca un profesionist ce era. Îi găsi mobilul în 
buzunar şi dădu cu el de podeaua din piatră până se făcu 
ţăndări. Apoi goli geanta Sigitei, îi scoase telefonul din 
husă şi-l trânti la fel de zgomotos de podea. 

— El mi l-a răpit pe Mikas, îi explică Sigita. Pe Mikas, 
fiul meu. Cred că l-a plătit soţul dumneavoastră. 

Bărbatul îşi ridică privirea. 

— Nu, zise el. Nu încă. Dar o s-o facă. 


e 245 - 


Era aproape opt şi jumătate când îl lăsară să plece. Jan 
se simţea de parc-ar fi fost învârtit într-o betonieră. 

— Du-te acasă şi încearcă să-ţi iei gândul de la tot, îi zise 
avocatul în parcare când dădură mâna. 

Jan dădu liniştit din cap, în semn de aprobare. Ştia că n- 
o să-şi poată lua gândul de la nimic. Nici de la Anne, nici 
de la Inger şi Keld. Nici de la Aleksander şi lada frigorifică 
pentru organe, care cine ştie pe unde era, cu un rinichi 
înăuntru ce nu rezista mai mult de douăsprezece ore, după 
aceea fiind numai bun de aruncat la gunoi. Nici de la 
lituanian şi de la Karin, care, fie că-i venea sau nu să 
creadă, murise. 

Îi arătaseră fotografii. Ca să-l şocheze, ştia prea bine. 
Reuşiseră. Chiar dacă o văzuse deja la Institutul de 
Medicină Legală, îi fusese şi mai greu s-o vadă în locul în 
care murise, ghemuită pe pat, cu părul plin de sânge. 
Fotografii de la locul faptei. Agresivitatea cu care fusese 
tratată părea ireală şi nemaiîntâlnită. Se vedea forţa cu 
care-i fuseseră aplicate loviturile, forţa care-o omorâse. Se 
gândi la lituanian şi la mâinile lui imense şi la ceea ce-i 
spusese la telefon când încercase s-o termine cu el. Mai 
întâi să-mi dai banii. Simţi un junghi de frică în stomac. 

Poliţia îl avea încă în vizor. Nu le spusese nimic despre 
lituanian şi nici despre Aleksander şi rinichiul de care avea 
nevoie disperată. Jan se debarasase de telefonul Nokia 
furat, de fotografia cu băiatul şi de proba de sânge care 
indica potrivirea perfectă de ADN şi era încă plin de 
speranţă, în mod total nerealist. 

Poate că simţiseră că-i minţise şi că lăsase multe lucruri 
nespuse. Poate că de asta se ţineau întruna de capul lui, 
chit că renunţase la orice urmă de respect de sine şi le 
spusese până şi de vizita lui Inger. Trimiseseră, fireşte, pe 
cineva la vila din Tårbæk, să-i verifice alibiul. Gândul la 
asta era aproape de nesuportat. Şi-l închipui pe Keld 
încruntându-se şi lăsând pipa jos. Ridicându-se să dea, 


e 246 œ» 


politicos, mâna cu polițistul. Aflând de Karin şi de faptul că 
Jan era suspect. O clipă îi trecu prin gând că poate Keld o 
să se urce în Mercedes şi o să se ducă glonţ la casa de 
lângă golf, s-o ia pe Anne de lângă el. 

Fireşte, n-avea să facă una ca asta. Erau soţ şi soţie, iar 
Keld ţinea mult la instituţia căsătoriei. Dar asta nu-l obliga 
să-l respecte şi pe bărbatul cu care consimţise fiică-sa să 
se mărite, iar Jan ştia că respectul omului faţă de el 
dispăruse. Asta dacă existase vreodată. In starea 
deplorabilă în care se afla, conştientizarea acestui lucru îl 
duru cum nu se putea mai rău. N 

— O să fii bine, îi zise avocatul, bătându-l pe umăr. In 
parte, ai şi un alibi şi nu există nicio dovadă concretă care 
să te lege de locul faptei. Dimpotrivă, zic eu. Cât priveşte 
treaba cealaltă... ei bine, o să le fie foarte greu s-o 
dovedească. 

Jan dădu aprobator din cap şi se urcă numaidecât în 
maşină. 

— Pe mâine, zise el, trântind portiera înainte ca avocatul 
să apuce să mai zică ceva. 

Cealaltă treabă... 

Bărbatul cu pulover albastru o zisese. Cel care arăta ca 
un controlor de bilete: 

— Cei ca dumneavoastră, domnule Marquart, oamenii ca 
dumneavoastră nu comit omoruri cu mâna lor. In definitiv, 
pot oricând să-i plătească pe alţii s-o facă în locul lor. 

Acuzaţia era mai greu de suportat decât dacă l-ar fi 
acuzat pe el direct de crimă. În special, pentru că era 
foarte aproape de adevăr. O urmărise pe Karin. Şi-i oferise 
bărbatului bani să se ducă s-o caute. Nu-şi dorise nicio 
clipă s-o omoare, dar cum să dovedeşti una ca asta, de 
vreme ce era moartă? 


——OOO—— 


Drumul spre casă i se păru lung, cu toate că nu era 
deloc nerăbdător să ajungă la ai lui. După săptămâni 
întregi de cer senin şi vreme frumoasă, începuseră să se 
adune norii dinspre vest. Un vânt puternic înclina pinii, de 


e 247 œ» 


parc-ar fi stat să cadă pe acoperişul casei. Iarăşi nu 
mergea sistemul automat. Era prea obosit ca să se mai 
enerveze, aşa că lăsă, pur şi simplu, maşina afară, pe 
prundiş. Simţi mirosul mării, chit că fumase trei ţigări pe 
drum încoace. Mirosul mării şi încă ceva: umezeala din 
aer, anunțând ploaia care se lăsa încă aşteptată. 

De-abia apucă să bage cheia în yală, când uşa se izbi de 
perete, atât de iute, că-i zbură legătura de chei din mână. 
Îl lovi ceva în faţă şi căzu pe spate, pe prundişul de la 
capătul scărilor. 

Lituanianul rămase în prag, iar lumina din spate îl făcea 
să pară aproape inuman, profilându-se ca o siluetă 
gigantică şi cuprinzând tot câmpul vizual al lui Jan. Într-o 
mână ţinea un pistol. Cu cealaltă îl apucase pe Aleksander 
de după cap, ca un buldozer înhăţând un buştean. Un 
sunet involuntar se auzi din străfundul diafragmei lui. Te 
rog, nu. Nu pe Aleksander. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, şopti el, fără să-şi dea 
seama că vorbea în daneză şi că uriaşul nu pricepea o iotă. 
Dă-i drumul! 

Lituanianul se uită în jos la el. 

— Acum, zise el, cu o voce care-l făcu pe Jan să se 
gândească la fier ruginit. Să-mi dai banii acum! 


e 248 » 


Anton era obosit şi morocănos. „Energic”, după cum se 
exprima, în mod bizar, mama lui Morten - probabil, o 
combinaţie între  „enervant” şi  „letargic”, cuvântul 
descriind, în orice caz, admirabil, starea celui care nu are 
chef de nimic, dar nu vrea nici să doarmă, pe care o avea 
şi fiu-său din când în când. 

Măcar de n-ar fi luat Nina maşina aia nenorocită, se 
gândi Morten. Azi, mai mult ca oricând, şi-ar fi dorit să mai 
facă anevoiosul drum de la grădiniţă până la apartamentul 
de pe Fejagade, târându-şi şi copilul de şapte ani după el, 
care nu era deloc cooperant. Lui Anton i se părea nedemn 
ca taică-su să-l ţină de mână ca pe un ţânc, dar tot 
rămânea în urmă dacă nu stătea cu gura pe el, zorindu-l 
întruna. 

Nina îşi sunase şeful, dar pe el nu. Magnus îi 
transmisese, aproape jenat, că nu păţise nimic. 

— E bine, îi spusese. A zis să nu-ţi faci griji. 

Fireşte, era eliberator să ştii că nu zăcea moartă printr-o 
pădure din Nordsjælland, dar, dincolo de asta, nu-l ajuta 
cu nimic. Rătăcea în continuare pe undeva, în realitatea ei 
alternativă la care el nu avea acces deloc, unde pericolele 
şi agresivitatea pândeau la orice colţ. Ştia că era irațional, 
dar nu putea să scape de sentimentul că Nina reuşise 
cumva, de una singură, să transfere lumea aceea în 
Danemarca, tulburând liniştea familiei, aşa cum o visa el, 
cu picnicuri cu cafea şi sendvişuri. 

— Mi-e foame, se plânse Anton. 

— O să-ţi fac un sendviş când ajungem acasă. 

— Cu pâine normală? 

— Nu. De secară. 

— Nu-mi place pâinea de secară, zise Anton. 

— Ba da, îţi place. 

— Nu-mi place! Are seminţe în ea! 

Morten oftă. Anton când era mofturos, când nu era. 
Dacă era odihnit, vesel şi liniştit, mânca fără probleme 


e 249 œ» 


alimente destul de pretenţioase: măsline, broccoli şi ficăţei 
de pui. Altă dată, preferinţele lui se reduceau alarmant şi 
refuza orice preparat care i se părea suspect, în afară de 
cereale şi lapte. 

— Ne descurcăm noi, zise el, nedesluşit. 

— Dar mie mi-e foame acum! 

Morten cedă şi-i cumpără o îngheţată pe băț. 


——OOO—— 


În hol plutea un miros care-l puse în gardă încă de 
dinainte să treacă pragul casei. Se opri. Aflat cu două etaje 
mai jos, Anton urca scările după o metodă care 
presupunea să urci câte două trepte deodată şi-apoi să 
cobori una. Se pare că era absolut necesar să execute 
coborârea cât mai zgomotos cu putinţă. 

Morten aprinse lumina. Semiîntunericul din hol dispăru, 
iar formele dezordonate şi neclare se transformară în 
haine, eşarfe, pantofi, cizme şi un skateboard, nepotrivit cu 
toate celelalte. Pe podea zări o înspăimântătoare baltă de 
sânge închegat. lar puţin mai departe, un bol zăcând într- 
un amestec de lapte cu cereale. Şi încă ceva - acel ceva 
care mirosea: urina. 

— Anton, zise el, scurt. 

Anton se uită la el, de pe palierul de jos, fără să zică 
nimic. 

— Vezi dacă e Birgit e acasă. Poate rămâi să te joci cu 
Mathias. 

— Dar mi-e foame. 

— Tu n-auzi ce zic eu?! 

Anton făcu ochii mari, îngrozit. Morten şi-ar fi dorit să-l 
liniştească, dar momentan nu era în stare. Teama ce-i 
pătrunsese în suflet nu mai lăsa loc de nimic altceva, 
închise uşa de la propriul apartament şi sună la cea de 
lângă. Îi deschise Mathias, dar apăru şi Birgit imediat. 

— Bună, zise ea. Ţi-au spart casa? 

— De ce întrebi? zise Morten, cu teamă în glas. 

— Am văzut o maşină de poliţie în faţă de dimineaţă. 

— Of, asta era. Ăăă, pot să-l las pe Anton la tine o oră 

e 250 » 


sau două? N-am timp să-ţi explic acum de ce, dar îţi zic 
dup-aia. 

Rostise fraza deliberat, ca şi cum i-ar fi arătat o bucată 
de friptură unui câine înfometat, conştient că în viaţa lui 
Birgit nu exista nicio altă forţă motrice mai puternică 
decât curiozitatea. 

Nu era încântată că trebuia să aştepte o vreme până să 
audă picanteria, dar probabil că simţi tensiunea din 
sufletul lui Morten. 

— Da, zise ea. Mathias, poţi să-i arăţi lui Anton jocul pe 
care ţi l-am luat. 

— Daaaaa! zise Mathias şi Anton se lumină şi el la faţă. 

Porniră amândoi în grabă spre camera lui Mathias. 

— Mersi, zise Morten. 

Birgit rămase în prag, privindu-l cum se îndepărtează şi 
deschide uşa de la apartament; încerca să tragă cu ochiul 
înăuntru. Însă Morten se gândi că n-apucase să vadă prea 
multe înainte s-o închidă. 

Ocoli balta de sânge şi pe cea de lapte şi urină. Aruncă o 
privire în bucătărie şi apoi în sufragerie. Nimeni. Camera 
Idei era la fel de răvăşită; îşi petrecea după-amiaza cu 
colega ei Anna, îşi aminti el. În dormitor văzu un tricou 
murdar azvârlit pe pat. Tricoul Ninei. Fusese acasă. 

Rămase locului, încercând să-şi adune gândurile haotice. 
Ce se întâmplase? Pata de sânge era înspăimântător de 
mare. N-avea cum să fie de la o rană obişnuită, precum o 
tăietură cu cuțitul. Şi urina - asta de unde mai era? Îşi 
aminti câteva lucruri din serialele TV cu autopsii. Cum că 
urmele de urină şi de fecale erau cauzate de faptul că în 
clipa morţii, muşchii slăbeau. 

Clipa morţii. Nu! 

Nu! 

Îşi căută mobilul. Trebuia să sune la poliţie. 

Apoi auzi un zgomot slab. Un oftat sau un suspin. 
Deschise numaidecât uşa mică de la baie. 

Pe capacul veceului stătea o femeie pe care n-o mai 
văzuse niciodată în viaţa lui. Părea distrusă. Era limpede 
că plânsese mult şi, cumva, capitulase. Părul ei blond, 


e 251 œ» 


până la umeri, se desprinsese din cocul perfect de mai 
înainte, dar, chiar şi-n condiţiile date, gâtul ei suplu şi 
picioarele lungi îi dădeau o eleganţă aparte. 

Morten rămase cu gura deschisă. 

— Unde e Nina? întrebă el într-un târziu. 

Femeia îşi ridică ochii spre el. Erau îndureraţi şi umflaţi. 

— Juz po wszytkim, zise ea. 

Iar apoi zise ceva neclar în engleză: 

— S-a terminat! S-a zis cu tot! 

Morten îşi simţi pulsul în urechi. Nina! Ce dracu’ se 
întâmplase? 


252 + 


Se trezi înecându-se. Nu reuşea să respire. Ceva umed, 
negru şi lipicios îi strângea gura, nasul şi ochii şi, cu 
fiecare încercare de a respira, se afunda într-o beznă tot 
mai densă. Nu avea aer. 

Panica îi pusese deja stăpânire pe corp înainte să-şi vină 
de-a dreptul în simţiri. Mâinile i se năpustiră instinctiv 
dincolo de negura din faţă şi dădu de ceva moale şi dens. O 
pătură, poate. IÎncercă să se dezvelească, dar pătura îi 
bloca umerii şi braţele şi se zbătu ca un scafandru la 
ananghie încercând să iasă la suprafaţă. 

O durea deja pieptul. Iar negura i se lipea în continuare 
de faţă. Dădu să tragă repede câteva guri de aer, iar o 
parte din creierul ei depistă un miros de trandafir. I se 
păru un semn al morţii. Mirosul de trandafir şi de liliac îi 
amintea mereu de înmormântări. Până la urmă, reuşi să 
scoată o mână de sub pătură şi o duse în dreptul feţei. 

O pungă de plastic. 

La început, încercă s-o rupă. Apoi dădu să-şi vâre 
degetele prin ea şi s-o găurească, ca să poată respira. Aer. 
Totul în ea tânjea după oxigen, iar plămânii i se contractau 
dureros. Înşfăca iarăşi punga şi de data asta cedă. Punga 
se desfăcu destul cât să simtă o brumă de aer. 

Uşor. Respiră uşor. 

Gândurile îi hoinăreau aiurea şi se luptă să şi le adune la 
loc în spaţiul ciudat, negru şi înceţoşat care era creierul ei. 

Cineva îi pusese o pungă pe cap. Tot ce trebuia să facă 
pentru a respira iarăşi era s-o scoată. Îşi duse mâna la 
ceafă şi o smulse dintr-odată, reuşind, în final, să respire 
nestingherită, trăgând adânc şi tare aer în piept. 

Întunericul din jur era încă profund şi impenetrabil. În 
primele câteva secunde ameţitoare, nu-şi dădu seama dacă 
deschisese cu adevărat ochii şi, într-un impuls absurd, îşi 
duse mâna la pleoape, să le simtă. 

— N-ai murit, Nina. Respiră şi revino-ţi. 

Acest lucru o ajută. 


e 253» 


Cuvintele păreau reale în întuneric şi Nina se ridică în 
cot şi întoarse capul puţin. O durea când se mişca. O durea 
mai ales o parte a feţei şi a capului, care i se părea 
apăsătoare şi, totodată, firavă. Pe obraz şi pe gât simţea 
ceva la fel de lipicios ca învelişul de plastic. Sânge, îşi zise 
ea, şi-şi aminti cum intrase omul din gară ca o furtună în 
casa ei, cu pistolul în mână. Era oarecum surprinsă că n-o 
omorâse atunci, pe podeaua din hol. Din cine ştie ce motiv, 
se hotărâse să mai aştepte. 

Intoarse capul în partea cealaltă şi observă, pentru 
prima dată, o frântură de lumină în întunericul din jur. Şi 
auzi un scâncet slab şi persistent, ca de animal prins în 
cursă. 

Mikas. 

Ştiu numaidecât că el era, doar că plângea atât de tăcut, 
încât ziceai că era de pe altă planetă. Unde era? 

Nina bâjbâi cu o mână prin faţa ei şi dădu de o suprafaţă 
rece şi netedă. Un geam de maşină. Era pe bancheta din 
spate a unei dube, îşi zise ea. Podeaua era acoperită cu un 
material aspru, după cum i se păru la atingere. Bâjbâi în 
continuare prin maşină până dădu de o împletitură de 
sârmă. Un grilaj pentru câini? Ochii i se obişnuiseră cât de 
cât cu întunericul şi distinse o margine luminoasă sub ceva 
ce părea a fi uşa de la garaj. O parcare închisă sau un 
garaj, îşi zise, simțind miros de ulei, cauciuc şi carburant. 
Nu ştia dacă bărbatul era acolo, dar plânsetul lui Mikas 
venea de dincolo de împletitura de sârmă. 

Îi era frică. 

— Mikas! 

Nina ciuli urechile. Avea o senzație acută de greață, iar 
când dădu să vorbească, îşi simţi limba umflată şi diformă. 

Il strigă din nou, trăgând de grilaj, să vadă dacă se 
mişcă. 

— Mikas, nu te teme. Sunt aici! 

Işi aminti că n-o înţelegea, dar speră că glasul ei o să-l 
liniştească, dându-i de înţeles că nu era singur. Poate c-o şi 
recunoştea. Copilul tăcu preţ de câteva minute, de parcă 
ar fi ascultat. Apoi plânsetul slab continuă. 


e 254 œ» 


Se ridică în genunchi şi bâjbâi prin spatele maşinii, 
pipăind şi vârând degetele în orice locşor şi crăpătură de 
care dădu. li atrase atenţia un inel plat. Trase de el şi simţi 
mocheta mişcându-se de la locul ei. Sub ea era o trapă şi-şi 
dădu seama, dintr-odată, că era un model de maşină ce 
avea o roată de rezervă în portbagaj. Reuşi să dea mocheta 
la o parte şi deschise trapa, iar acolo, sub roată, găsi trusa 
de plastic la care spera. Trusa cu scule a maşinii. 

Se bucură de izbândă. Dacă omul din gară îşi închipuia 
că ea, Nina, avea să zacă în maşină şi să moară cu o pungă 
înnodată neglijent pe cap, se înşela amarnic. Şi se înşela şi 
închipuindu-şi că, încuind-o în spatele dubei, o putea ţine 
captivă mult şi bine. Nina avu un spasm de bucurie care se 
confundă cu furia ce-i copleşea pântecul. Nu erau toţi aşa? 
Nişte vulturi ce se hrăneau cu carnea celor slabi. Pedofilii, 
violatorii, proxeneţii. Toate scursurile lumii. Aşa erau cu 
toţii. Nişte oameni mici şi proşti. 

Şi bărbatul din gară nu făcea excepţie de la regulă. N- 
avea să pună mâna pe Mikas. Şi nici pe ea. 

Scoase o cheie din trusă şi o cântări în mână. Nu ştia 
unde plecase bărbatul, dar faptul că-l lăsase pe Mikas în 
maşină însemna că avea de gând să se întoarcă. Doar după 
el venise. Pe el îl revendicase. Să lovească în fereastră 
putea fi prea riscant şi prea zgomotos. Aşa că-şi croi drum 
înapoi către grilaj. Şuruburile care-l fixau de maşină erau 
uşor de depistat până şi pe întuneric, iar în trusa cu scule 
găsi o şurubelniţă relativ potrivită. 

În garaj se aprinse pe neaşteptate lumina şi Nina se lăsă 
imediat jos. I se păru că aude voci. În caz că era cineva 
care s-o ajute, putea să izbească în lateral, în caroserie; 
dar, cumva, se îndoia că omul de afară avea să-i vină în 
ajutor. 

Dacă se întorcea bărbatul, putea, oare, să facă pe 
inconştienta? Se întinse după punga de plastic, dar nu ştiu 
dacă să şi-o pună sau nu iarăşi pe cap. 

Apoi lumina se stinse şi se făcu întuneric la loc. Se 
ghemui, încă aşteptând. Dar nu veni nimeni. 

li luă ceva timp până să slăbească toate şuruburile şi 


< 255» 


trebui să facă două pauze, ca să-i treacă senzaţia de 
greață. Insă, în cele din urmă, reuşi să desfacă grilajul şi-l 
dădu într-o parte. 

— Mikas? 

Nu se auzea nimic. Se strecură pe lângă tetiera de pe 
scaunul şoferului şi ajunse în cabină. Il simţi pe băiat 
mişcându-se lângă ea, zvâcnind şi tremurând, dar nu-l 
văzu. Deschise numaidecât portiera din stânga ei şi becul 
din plafon se aprinse, scăldând cabina în lumină şi 
dezvăluind chipul lui Mikas, care clipea speriat. Oare o 
recunoştea? Nu era sigură. Era legat cu centurile în 
scaunul special pentru copii, aşa cum şi-ar prinde oricine 
fiul de trei ani pentru a merge în vizită la bunica sau în 
parc. Degetele scurte ale lui Mikas ciupeau catarama, pe 
care nu putea s-o desfacă şi mişca din buze, scâncind. 

li desfăcu ea catarama, cu un clic slab. 

Apoi auzi împuşcătura. 


e 256 œ» 


Anne şi o femeie necunoscută stăteau culcate pe 
pardoseala din piatră din camera de zi, cu braţele ridicate 
ca victimele unui atac armat. Jan desfăcuse o trusă cu 
scule pe măsuţă şi pe întreaga suprafaţă din geam erau 
împrăştiaţi cleşti, bucăţi de sârmă, şurubelniţe şi o rolă cu 
bandă adezivă. Abia atunci constată, în ameţeala lui, că 
picioarele şi mâinile lui Anne erau prinse cu bandă, ca să 
nu se mişte din poziţia ei ciudată. Nu vădea nicio expresie 
pe chip. Nu părea nici speriată, nici supărată, ci doar... nu 
ştia exact cum s-o definească. „Hotărâtă” părea un cuvânt 
prea vag. Ochii ei aveau culoarea umbrelor pe zăpadă. 

Cealaltă femeie avea cam aceeaşi poziţie, în afară de un 
braţ, care era în ghips. Şi ea fusese aşezată pe o parte şi 
ţintuită locului cu bandă, într-un unghi diferit. Semăna 
puţin cu Aleksander, se gândi el. Iar apoi un şoc dur îi 
trecu prin diafragmă şi înţelese cine era de fapt. Nu ştia 
cum şi de ce se afla acolo, dar pesemne că femeia care 
stătea jos era mama biologică a fiului său. 

Simţi o dâră de sânge între nară şi buza de sus şi o 
şterse din reflex. Trebuia să-şi revină în simţiri. Trebuia să 
capete controlul asupra situaţiei, să nu se lase efectiv 
dominat. Se întoarse spre lituanian. 

— Hai să încheiem cu asta, zise el, uşor şi atent în 
engleză, să fie sigur că se face înţeles. Ce vrei? 

— Ce-mi datorezi, zise bărbatul. 

— OK. Şi cum rămâne cu ce trebuia să-mi dai tu? 

Bărbatul stătu locului o clipă. Apoi făcu un semn brusc 
cu mâna în direcţia uşii. 

— Treci, zise el. 

Cealaltă femeie, mama lituaniană a lui Aleksander, 
începu să strige ceva de neînțeles. Bărbatul mârâi la ea şi 
tăcu numaidecât. 

Jan avu o ezitare de moment. Dar probabil că era o idee 
bună ca bărbatul să iasă din camera în care se afla Anne. 
Măcar de i-ar fi dat drumul şi lui Aleksander. Copilul 


e 257 œ» 


simţea o spaimă vecină cu panica, se vedea clar. Ochii îi 
păreau imenşi pe chipul slab şi palid şi i se uscaseră 
lacrimile pe obraji. Jan se strădui să zâmbească, dar ştia c- 
o să fie împietrit. 

— Stai liniştit, Sander, zise el. Bărbatul o să plece 
imediat. 

— Taci, zise lituanianul. Vorbeşte în engleză. Nu vreau 
să spui nimic din ce nu înţeleg. 

— l-am spus doar să nu-i fie teamă. 

— Să n-o mai faci! 

— Bine, bine. 

Nu-l enerva. Sau... nu-l enerva mai mult decât e deja. 
Furia reţinută a bărbatului se vedea în orice mişcare pe 
care o făcea. 

Ajunseră în hol şi apoi coborâră scările spre intrarea din 
spate; bărbatul îi zise lui Aleksander să deschidă uşa. Cu 
mâna în care ţinea pistolul, apăsă întrerupătorul şi aprinse 
lumina în garaj. Înăuntru era o maşină necunoscută, un fel 
de dubă. Iar înăuntru, pe scaunul din faţă, un copil. 

El era - băiatul din fotografie. Jan îl recunoscu imediat. 
Dar ce căuta acolo? Jan nu plătise pentru el. Ci pentru unul 
dintre rinichii lui. 

— Ce caută aici? îl întrebă pe lituanian. 

lar atunci îşi dădu seama de crudul adevăr, care-i 
străfulgera prin minte. Lituanianul nu avusese de gând 
nicio clipă să-i livreze un simplu organ pentru transplant. 
Cum să facă una ca asta? Nu cunoştea niciun doctor şi nici 
aparatura pe care o presupunea o asemenea operaţie. 
Valiza pe care-i ceruse lui Karin s-o ridice din gară... nu 
conţinuse o ladă pentru păstrat organe. Ci un copil în 
carne şi oase. 

Karin. 

Nu-i de mirare că se speriase ca naiba. 

Îl năpădi un val de durere şi o imagine bizară îi acapara 
mintea. Ca şi cum ar fi comandat o friptură de vită la un 
restaurant şi în loc de asta i-ar fi fost aduse o vacă 
întreagă şi un satâr. 

— Ce înseamnă asta? îi zise el lituanianului, cu glas 


e 258 » 


răguşit. N-ai pomenit nimic de niciun copil în carne şi 
oase. 

— E perfect, zise lituanianul. Acelaşi tată, aceeaşi mamă. 
Acum, banii! 

— Desigur, zise Jan, reuşind, cine ştie cum, să facă în 
aşa fel încât nu-i tremure glasul deloc. Să ne întoarcem 
sus. Să-ţi iei banii. 

Lituanianul stinse lumina. Copilul nu se mişcase deloc, 
iar Jan simţi un junghi, din milă pentru bietul băiat. 

— Dolari, zise bărbatul. Nu... ce faci tu acolo. 

Indreptă pistolul spre laptopul lui Jan. 

— Dar îţi transfer banii într-un cont la care ai acces 
numai tu, zise Jan, dându-şi seama că se străduia inutil. 

In lumea lituanienilor, cifrele luminoase de pe ecranul 
unui calculator nu însemnau bani. 

— Nu am atâţia bani la mine! 

Bărbatul se apropie, încă ţinându-l pe Aleksander. 
Neglijent, ca şi cum băiatul ar fi fost o jucărie de care 
uitase. 

— Ai zis că ai banii pregătiţi. 

— Şi n-am minţit. Doar că i-a luat Karin. 

— Karin? 

— Femeia pe care ai... se opri numaidecât, fără să zică şi 
„ai omorât-o”. 

Probabil că nu era indicat să aducă asta în discuţie 
acum. 

— Femeia din casa de la ţară. Nu-i vina mea că n-ai 
găsit-o. 

Cu coada ochiului, o văzu pe Anne mişcându-se. Stai 
locului, se gândi el, de parcă i-ar fi putut transmite mesajul 
telepatic. Să nu te vadă, să nu care cumva să te vadă că 
faci asta. 

Cealaltă femeie zise ceva în lituaniană. Se încovoie, 
încercând să scape, presupuse el. Bărbatul îi zise ceva 
scurt şi ea încetă să se mai foiască. Plângea, văzu el. 

— Nu ştia nimic de bani, zise lituanianul, uitându-se 
iarăşi la Jan. Sigur mi-ar fi zis. 

Ridică pistolul şi-l îndreptă spre capul lui Aleksander. 


e 259 + 


— Ultima şansă. Nu te pune cu mine! 

Jan deschise gura, dar nu reuşi să zică nimic, nu scoase 
niciun sunet. Aleksander poate să moară pentru că 
tâmpitul ăsta n-a auzit de transfer bancar, îşi zise el, 
simțind că-i fuge pământul de sub picioare. Se aplecă puţin 
în jos, plănuind un atac subit; să-i ia arma, să-l facă să-i 
dea drumul lui Aleksander, ceva, orice, orice numai să nu 
mai simtă sufocarea pe care i-o provoca neputinta. 

— Ştiu eu unde sunt banii, zise Anne pe neaşteptate, 
într-o engleză perfectă şi cât se poate de clară. 

Lituanianul îşi îndreptă numaidecât privirea spre ea. Se 
gândea, probabil, că Anne ştia ea ce spune. 

La naiba, Anne, îşi zise Jan. Nu-ţi dai seama că n-ai cum 
să-l duci cu zăhărelul pe individul ăsta? 

— Nu-i adevărat, spuse el repede. Nu ştia nimic despre 
treaba asta. 

Dar bărbatul deja luase un cutter din trusa cu scule. 
Tăie banda adezivă şi Anne se ridică în picioare. Îi curgea 
sânge de la încheietură, de la o tăietură accidentală, dar 
ea nu păru să bage de seamă. 

— Arată-mi, zise uriaşul. 

Anne dădu aprobator din cap. 

— Mă duc să-i aduc, zise ea. Durează un minut. 

După câteva clipe se întoarse cu două plicuri mari, 
galbene şi pline doldora de bani. Lui Jan nu-i veni să 
creadă când le desfăcu şi pe pardoseală se împrăştiară 
teancurile verzi cu bancnote de o mie de dolari. 

Anne luase banii. Nu Karin. Descoperirea îl făcu să-şi 
simtă sângele pulsându-i în urechi. 

— Anne... ce... de ce? 

Lituanianul se uita în jos, la bani, şi pentru o clipă nu 
păru să-i pese că vorbeau în daneză. 

— Acum doi ani am luat hotărârea să te părăsesc, zise 
Anne. Ştii de ce n-am plecat? Din cauza aparaturii pentru 
rinichi din subsol. Dar când am văzut servieta de pe patul 
lui Karin, cu toţi banii din ea, lucrurile s-au potrivit la fix. 
Nu ştiam pentru ce-ţi trebuia atâta bănet, dar simţeam că 
n-o să suni la poliţie dacă o să dispară. Puteam să-i iau. Ca 


e 260 » 


să-l îngrijesc pe Aleksander fără să mai am nevoie de tine. 

— Dar... 

— Nu pricepi, nu-i aşa? Probabil că acum te întrebi dacă 
e din cauza aventurii tale jalnice cu Karin. Da, ştiu. Dar nu 
e din cauza asta. Nu-ţi dai seama? Aproape că l-ai omorât 
pe Aleksander. Trebuia să-i dai tu rinichiul de care avea 
nevoie. Trebuia să ai tu grijă de tot. Doamne fereşte să afle 
cineva! Aproape că l-ai omorât pe Aleksander pentru că n- 
ai vrut ca taică-miu să afle că nu poți să-mi faci un copil. 
Căsătoria asta s-a redus mai mult la familia mea decât la 
mine, nu-i aşa? Doar tata te interesa. Foarte bine. N-ai 
decât să rămâi cu el. Că eu plec. 

Jan o ascultă, dar era năuc. Îl văzu pe lituanian dându-i 
drumul lui Aleksander. Băiatul răsuflă uşurat şi se repezi 
spre Anne, care-l luă în braţe fără să observe că-i 
murdărise părul blond cu sângele ce-i curgea de la 
încheietură. 

— Ridică-i! zise lituanianul. Pune-i la loc în plicuri. 

Lui Jan îi luă puţin până să-şi dea seama că ordinul îi era 
adresat lui. Îşi simţea corpul străin, de parcă se 
descompunea şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Făcu un pas 
în faţă, nu spre bani, ci spre Anne. Il văzu pe bărbat 
ridicând pistolul, dar nu-l mai interesa. Nici măcar când 
văzu scânteia de pe ţeavă şi simţi împunsătura în piept nu-l 


interesă. 


Danezul se prăbuşi peste bani. Jucas se întoarse şi ridică 
iar pistolul, de data asta spre nevasta acestuia. Dar 
dispăruse. O auzea alergând pe undeva, poate pe hol. Şi, 
desigur, îl luase şi pe fiu-său cu ea. 

Îi aruncă o privire fugară bărbatului doborât la pământ, 
neştiind dacă să-l mai împuşte o dată, dar părea să fie pe 
moarte, iar prioritatea era să-i prindă pe nevastă şi pe 
copil înainte să apuce să cheme ajutoare. Nu-l încânta 
ideea de a-l împuşca pe copil, dar ştia că nu se putea altfel. 
Trebuia să facă puţină curăţenie prin casă, să fie sigur că 
nu-i scapă nimeni care să-l poată identifica. Pe cel mic o 

e 261 » 


să-l ia cu el, mai ales c-o încânta atât pe Barbara, dar cel 
mare trebuia să moară. Avea ochi, deci o să-şi amintească 
şi-o să le spună celorlalţi tot ce văzuse. Iar Jucas nu voia să 
se trezească într-o bună zi în Cracovia cu poliţia la uşă. 

Din patru-cinci paşi rapizi ajunse la uşă. Holul era 
pustiu, iar uşa de la intrare, încă închisă şi încuiată. Unde 
dispăruseră? Deschise o altă uşă şi dădu peste o bucătărie 
imensă cu dulapuri albe lucioase şi tăblii din marmură 
neagră. Nici urmă de femeie şi de copil. Se întoarse iarăşi 
pe hol şi se întrebă dacă nu cumva coborâseră scările spre 
garaj. Ce bine că blocase uşa; n-aveau cum să iasă repede. 

Apoi auzi o bufnitură slabă venind de sus. Perfect. Acum 
ştia unde să-i caute. Se îndreptă spre scările ce duceau la 
etaj. 

Prima cameră era un dormitor, probabil al părinţilor. 
Aprinse lumina şi se uită sub pat. Apoi cercetă baia. Nimic. 
Merse mai departe pe palier şi dădu peste un fel de 
budoar, cu o măsuţă din lemn gălbui şi o canapea mică şi 
demodată lângă fereastră. Pustiu şi aici. 

Mişcându-se repede, deschise pe rând alte două uşi. O 
baie şi dormitorul copilului. Dură mult până să se uite prin 
fiecare şifonier şi să se debaraseze de o căsuţă de jucărie 
în formă de castel medieval, dar nu dibui nici urmă de 
femeie şi de băiat. Apoi încercă să deschidă ultima uşă de 
pe palier. 

Era încuiată. 

Ridică pistolul şi trase în zăvor. Împuşcătura îi răsună în 
urechi, dar nu avu prea mare efect asupra uşii, aşa cum 
preconizase. Chit că asurzi pe moment, auzi un plânset 
slab, dar părea să vină de sus. Oare să fi tras în uşa ce 
ducea în mansardă? Mai trase o dată, iar când împinse cu 
umărul în lemnărie, uşa dădu semne că ceda. Incă o 
împuşcătură şi gata. 

Însă atunci îl lovi ceva din spate. Ceva greu, ascuţit şi 
tare. Îl scurtcircuită pe creştet şi-l făcu să se clatine. Când 
dădu să se întoarcă, îl lovi iarăşi, dar era dezechilibrat, aşa 
că nu reuşi să ridice mâinile. Glonţul pe care apucă să-l 
tragă ţinti aiurea, în balustradă. Apoi, nenorocita de trusă 


e 262 » 


cu scule îl izbi fix în faţă. 

Zăcea pe spate, uitându-se ţintă la mama băiatului. Avea 
o privire cât se poate de sălbatică, iar de pe ghips încă îi 
atârna o bucată de bandă izolatoare. inea trusa cu o 
singură mână, dar o legăna de parc-ar fi fost o poşetă. 

De data asta îi zdrobi braţul drept şi nu mai simţi nimic 
în degete, nici măcar pistolul din mână. Târfa nebună lăsă 
trusa şi dădu să ia Glock-ul. 

O să mă omoare, nenorocita dracu', se gândi el. Dacă 
pune mâna pe el, o să mă omoare. 

O apucă zdravăn cu stânga de părul ei şaten-deschis şi o 
trânti la podea. Nu tipa, ci se lupta ca o posedată. li propti 
genunchii în piept, iar el tot nu putea să-şi mişte mâna 
dreaptă. Apoi simţi o împunsătură în picior, dar numai 
când auzi bufnitura îşi dădu seama că-l împuşcase. N-avea 
habar cât era de rău. Ştia doar că, dacă nu termină acum 
cu ea, se poate întâmpla orice. Se rostogoli şi o ţintui la 
podea cu toată greutatea lui, iar cu mâna stângă, care, din 
păcate, era mai neîndemânatică decât dreapta, o apucă de 
cap, ca să i-l mişte brusc înapoi şi apoi într-o parte, cu o 
smucitură scurtă care să-i rupă gâtul. 

Nu înţelese de ce nu-i ieşi. Simţi doar o nouă 
împunsătură, de data asta într-o parte a gâtului. Il luă cu 
călduri şi-şi dădu seama că sângera. lar inima îi bătea 
nebuneşte, să-i sară din piept, deci sângera rău. Ciudat. 
Inima îi zvâcnea exact la fel de plăcut ca atunci când se 
antrena. 

Numai că bătăile se domoliră. Se îndepărtară. De parcă 
l-ar fi părăsit. Intrezări deodată, limpede, familia de vis. 
Mama, tatăl şi cei doi copii. Stăteau în jurul mesei, la cină, 
şi râdeau. IÎncercă să-i strige, să le spună ceva, dar nu-l 
auziră. Era afară şi nu putea să intre. 


e 263 + 


Nina ştiu încă de dinainte să intre pe uşă că locuinţa era 
imensă. Scara rotundă ce ducea în sus era ideală pentru 
un sediu corporatist menit să impresioneze, şi totuşi, cu 
atâtea mărunţişuri domestice prin jur, era limpede că se 
afla într-o casă: o grămadă de cizme aşezate aproape la 
linie pe etajeră, haine de iarnă şi eşarfe atârnate în cuier, 
în locul spaţios de sub scări, două mingi de fotbal într-o 
plasă. 

Totul în jur era alb, până şi scara, iar Nina rămase o 
clipă locului, încercând să-şi obişnuiască privirea cu 
nenumăratele proiectoare cu halogen. 

Liniştea perfectă din jur era stranie, ca şi cum casa ar fi 
înghiţit tot ce era viu în ea, iar acum îşi vedea de digestie. 
Auzi o mişcare, dar sunetul care ajunse la ea era înăbuşit 
şi difuz. Cineva alergând, o uşă deschizându-se şi 
închizându-se, un tropăit discret de călcâie sau cineva 
mergând pe vârfuri. lar apoi o împuşcătură. Ascultând 
încordată, Nina simţi adrenalina invadându-i fiecare celulă 
obosită din trup. 

Nimic. 

Sau, nu... auzi ceva. Puțin mai clar decât zgomotul de 
paşi de dinainte. Urcă scările cât putu de încet şi ascultă 
iar. Un geamăt moale îi ajunse la urechi prin două uşi ce 
dădeau în hol. Era sunetul pe care-l scoate omul la durere 
şi i se activară automat instinctele pentru situaţii de criză, 
făcând-o să uite puţin de propria durere de cap. Cineva era 
rănit. Trebuia să afle dacă era vorba de un om sau de mai 
mulţi, dacă leziunile erau grave şi care trebuia îngrijit 
primul. 

Se uită la ceas. 

Era 9:37, mai târziu decât credea. 

Deschise uşa şi intră într-o imensă cameră de zi. 

Pe podea zăceau un bărbat şi o femeie. Femeia era 
imobilizată la pământ cu fâşii late de bandă adezivă, dar, 
cu excepţia faptului că avea o mână în ghips, părea să nu 


e 264 œ» 


prezinte nicio leziune. Nina o ignoră şi-şi îndreptă atenţia 
asupra bărbatului. Stătea oarecum pe o parte, cu 
membrele depărtate, ca un patinator căzut la pământ. În 
jurul lui, pe pardoseala de piatră, erau o grămadă de dolari 
americani. În dreptul sternului, sângele îi trecuse prin 
cămaşă, iar pata se prelungea până la subsuoară, 
intersectându-se cu urmele de transpiraţie. 

__Căile respiratorii, respiraţia şi circulaţia, îşi zise ea. 
Ingenunche lângă el, înclinându-i capul puţin, ca să-i vadă 
gura. Nu-i curgea sânge, ceea ce era bine, şi nici nu avea 
căile respiratorii obstrucţionate. Bărbatul clipi şi o privi ca 
prin ceaţă şi şocat, dar părea destul de conştient. 

— Ce-aţi păţit? întrebă ea, atât pentru că-şi dorea să afle 
ce s-a întâmplat, dar şi ca să intre în vorbă cu el, să vadă 
dacă putea să-i răspundă. 

Insă el nici măcar nu încercă să-i răspundă, ci închise 
pur şi simplu ochii la loc, părând mai degrabă descurajat 
decât în pericol să intre în comă. Nu era inconştient, îşi 
zise Nina; respira repede şi foarte chinuit, dar putea s-o 
facă şi avea mâinile destul de calde. Nu părea să aibă nicio 
hemoragie gravă, nici în interior, nici la exterior. Îi dădu 
cămaşa însângerată la o parte. Fusese împuşcat în piept, 
deasupra inimii. Orificiul nu era mare, dar nu se continua 
până pe spate, ceea ce însemna că proiectilul era încă în 
corp, probabil blocat în omoplat. Ceea ce, la fel, era spre 
binele lui. Rănile cauzate de ieşirea glonţului erau 
problematice. Împinse atentă înapoi marginile rănii. Prin 
tesutul plin de sânge zări aşchii de os. Omul avea clavicula 
distrusă. Fragmentele tăioase acționau ca un şrapnel în 
umăr, întreţinându-i şi hemoragia şi durerea, dar se pare 
că glonţul nu-i atinsese niciuna dintre arterele importante, 
deci nu era rănit letal. Incepuse să se legene înainte şi- 
napoi, încercând, probabil, să-şi atenueze durerea care 
trebuie să fi fost îngrozitoare. 

— Nu vă mişcaţi, zise ea. O să vă fie mai rău. 

Bărbatul o auzi. Nu se mai legănă, strângând în 
continuare din ochi. 

Nina se uită prin jur după ceva pe care să-l folosească 


e 265 œ» 


pe post de bandaj, dar casa în care se afla nu era dintr- 
acelea cu feţe de masă, pleduri călduroase şi pernuţe 
ornamentale pe canapea. Neavând de ales, îşi scoase 
cămaşa şi improviză o faşă; nu găsi nimic cu care să-l 
acopere, pentru a-i domoli efectul de şoc, iar tot ce găsi 
pentru a-i sprijini capul fură teancurile de dolari murdare 
de sânge. 

Făcuse tot ce-i stătuse în puteri în ceea ce-l privea. Aşa 
că-şi îndreptă atenţia asupra femeii. 

Se zbătea să scape din strânsoare. Părul moale şi şaten i 
se lipise de frunte şi se vedea clar că plânsese. Parcă o 
cunoştea de undeva, dar Nina nu-şi dădu seama ce o făcea 
să creadă asta. 

Nina îi spusese femeii tinere să termine cu ţipatul în 
timp ce se îngrijea de bărbatul rănit şi probabil că-i lăsase 
impresia că nu-i păsa de ea şi că nu voia s-o ajute. În orice 
caz, nu mai ţipase. lar acum pleoapele îi luceau 
înlăcrimate şi îi vorbi domol, în engleză. 

— Vă rog. Ajutaţi-mă! 

Nina ochi un cutter prin talmeş-balmeşul de scule, 
sârme şi alte lucruri împrăştiate pe măsuţă, lângă o trusă. 
Il luă şi tăie banda care-o ţintuia jos. Imediat ce se văzu 
liberă, femeia se ridică grabnic şi o tăie cu o viteză de 
neînchipuit, pentru corpul ei mic, pătrăţos şi deloc atletic. 
Inşfăcase trusa de scule cu mâna bună şi fugise din 
cameră. 

Atunci se auziră împuşcăturile sus. Două, una după alta. 

Nina nu ştiu ce să facă. li aruncă o privire omului rănit. 
Nu ştia dacă se stabilizase sau nu, dar nu putea să mai 
facă mare lucru pentru el. Îşi trecu ambele mâini peste 
faţă. li tremurau, băgă ea de seamă, cu mişcări repezi pe 
care nu le putea controla. Se uită iarăşi la ceas, încercând 
să se calmeze, moment în care conştientiză răspunsul fără 
să-şi dea seama: bănuia cine era femeia. 

Era 9:39. Nina îi mai aruncă o privire omului rănit, iar 
apoi se ridică şi se duse după mama lui Mikas. 


e 266 » 


Sigita nu reuşea să scape. Bărbatul se pusese peste ea, 
ţintuind-o locului şi trăgând-o cu o mână de păr. Era greu. 
Un gând bizar îi veni în cap, aducându-i aminte de Darius 
şi de partidele lor de sex, numai că de data aceasta n-avea 
să se lase cu râsete şi eliberare. Pistolul îi scăpase din 
mână şi n-avea nici cea mai vagă idee unde era. Corpul 
masiv de deasupra îi îngreuna tot mai mult respiraţia. Ştia 
cazuri de oameni care muriseră aşa în cluburi de noapte 
sau în tribune, la meciuri de fotbal, dar oare era posibil să 
fie zdrobită letal de greutatea unui singur om? Pentru că 
asta simţea. 

Unde dispăruse forţa de mai înainte, pe care i-o dăduse 
teama? Îl lovise cu trusa de scule în cap de parcă ar fi vrut 
să i-l zboare de pe umeri. Î-l răpise pe Mikas. Şi, cu toate 
că-l rugase şi-l implorase cât stătuse pe pardoseala din 
încăperea aia neînchipuit de mare, el refuzase să-i spună 
unde era copilul ei. Nu-i zisese nici măcar după ce 
dispăruse cu danezul, întorcându-se repede înapoi, motiv 
pentru care ea înţelesese că Mikas era prin apropiere. 
Mârâise la ea, spunându-i să tacă dacă-şi dorea să-i 
rămână copilul în viaţă, iar ea nu mai îndrăznise să-l 
întrebe nimic. 

Acum îi treceau prin minte toate închipuirile sumbre pe 
care încercase să le ţină la distanţă zilele trecute. Dacă 
Mikas era ascuns într-o cutie, pe undeva, sau în portbagaj, 
fără să poată respira? Sau mai rău. Şi-l închipui, mic cum 
era, în spaţiul de depozitare al unei dube frigorifice, rece, 
învineţit şi spintecat ca un animal. De unde să ştie că mai 
era încă în viaţă? Cum putea să se încreadă în ceea ce-i 
spusese bărbatul? Până la urmă, voiau doar un rinichi de-al 
lui, de restul nu-i interesa - ochii lui de un albastru-închis, 
râsul plin de viaţă, nerăbdarea de pe chipul lui când se 
încurca în vorbe şi le confunda, de nu reuşea nici măcar ea 
să le găsească un sens. N 

Bărbatul nu se mai mişca. Era pe moarte? Incepu să se 


e 267 » 


zbată iar, cu toate că abia mai avea aer în plămâni. 

Apoi se pomeni cu cineva ajutând-o, dând la o parte 
trupul masiv de pe ea, ca să se poată ridica. Căscă gura şi 
trase  binecuvântatul aer în plămâni, tremurând şi 
suspinând, cu ochii la femeia slabă şi cu părul scurt care o 
eliberase mai devreme. O văzu îngenunchind lângă corpul 
mare şi înfrigurat al bărbatului. Avea pe ea doar un sutien 
alb, şi ziceai c-o stropise cineva cu vopsea roşie. Nu, nu 
era vopsea. Ci sânge. Sângele ajunsese până şi pe pereţi, 
descriind un arc roşu şi lung ce semăna cu un grafitti făcut 
cu spray-ul. Femeia ţinea mâna apăsată pe gâtul 
bărbatului, dar Sigita văzu sângele ţâşnindu-i printre 
degete. Bărbatul avea gâtul sfâşiat pe o parte şi-şi dădu 
seama, treptat, că ea făcuse asta. Inchisese ochii şi 
trăsese, simțind pistolul zvâcnindu-i de două ori în mână, 
dar nu-şi închipuise nicio clipă că-l nimerise şi, mai ales, în 
gât. Se pare însă că-l nimerise. În picior şi-n gât. lar dacă 
murea, ea era vinovată. 

— Mikas? întrebă ea, de-abia respirând. 

— E bine, îi zise femeia cu păr închis la culoare fără s-o 
privească, iar Sigita n-avu putere s-o mai întrebe ce 
înţelegea prin bine, unde era, dacă era rănit sau speriat. 

Uşa se deschise puţin, iar Anne Marquart scoase capul 
prin deschizătură. Un moment aproape comic. 

— Mai e cineva rănit? întrebă scurt femeia cu părul 
închis la culoare. 

— Nu, zise doamna Marquart, privind ţintă la petele de 
sânge şi la trupul masiv de pe podea. Suntem... suntem 
bine. 

Femeia cu părul închis la culoare se aplecă mai mult 
peste bărbatul care-l răpise pe Mikas şi zise ceva ce Sigita 
nu înţelese. El nu răspunse. După o vreme, scoase un 
sunet, dar nu fu decât un şuierat. Sângele nu mai ţâşnea 
cu atâta putere. Sigita se ridică uşor. Işi dădu seama că 
era şi ea stropită de sânge, de fapt plină de el pe păr, pe 
gât şi în partea de jos a cămăşii. Sângele lui. I se făcu 
pielea ca de găină. Era, cumva, mai rău decât dac-ar fi fost 
sângele ei. Se simţea mai murdară. O auzi pe Anne 


e 268 » 


Marquart zicând ceva în daneză, probabil lui Aleksander, 
care era încă de partea cealaltă a uşii, iar Sigita speră că 
nu văzuse nimic din ce se întâmplase. 

— Mai are vreo şansă? întrebă Sigita într-un târziu. 

Femeia nu-i răspunse pe loc, ci rămase în continuare 
ghemuită, presând gâtul bărbatului cu mâinile. Sigita îi 
numără toate coastele de pe şalele aplecate şi simţi efortul 
care-i făcea umerii osoşi şi goi să tremure. 

Apoi umerii tensionaţi se relaxară şi femeia se îndreptă 
de spate. 

— E mort, zise ea. 

Sigita se uită ţintă la corpul mare şi greu. 

— Eu l-am împuşcat, şopti ea. 

Nu înţelegea exact ce simţea. Îşi aminti dintr-odată de 
ceea ce-şi promisese dacă avea să i se întâmple ceva lui 
Mikas. Dac-o să-i faceţi vreun rău copilului meu, vă omor 
cu mâna mea! Oare trebuie, mai întâi, să ne imaginăm un 
lucru, ca să se întâmple? Şi odată ce ni-l imaginăm, are 
mai multe şanse să se împlinească. Ea îşi imaginase. Şi 
iată că se împlinise. Calmul de atunci era însă departe. 

— Cred că te-nşeli, zise Anne Marquart cu glas domol, 
aplecându-se după pistol. Cred că eu l-am împuşcat. 

Sigita o privi nedumerită. Cum adică? 

Anne era cât se poate de calmă. Ridică pistolul cu 
atenţie. 

— Fereşte-te, zise ea. 

Şi trase dinadins în tocul uşii. 

— Mai degrabă în partea cealaltă, zise femeia cu părul 
închis la culoare, cumpănind. Poliţia o să ţină sigur cont de 
declaraţia ei. 

În cele din urmă, Sigita înţelese. Ea era într-o ţară 
străină, nu inspira încredere, plus că nu avea nici bani, nici 
relaţii. Îşi aminti cât de greu izbutise să-l facă pe Guzas s-o 
ia în seamă, şi vorbeau amândoi aceeaşi limbă. 

— N-am avut alternativă, zise Anne, făcând un semn din 
cap spre corpul inert. Autoapărare. 

Sigita înghiţi în sec. Apoi dădu aprobator din cap. 

— Sigur, zise ea. Trebuia să-ţi aperi copilul. 


e 269 » 


Se petrecu ceva când se uitară una la alta. Un acord 
tacit. Nu o formă de compensație, ci, mai degrabă, o 
înţelegere a lor. 

— Nu de la Mikas, zise Sigita. Ci de la mine. Pot să i-l 
dau pe-al meu. Dacă ne potrivim. 

— Ar trebui să pleci, zise Anne. Sper să te întorci. 
Curând. 

— O să mă-ntorc, zise Sigita. 

Femeia cu părul închis la culoare zâmbi din senin, un 
zâmbet larg care-i lumină ochii negri şi-i alungă expresia 
serioasă de pe chip. 

— E jos, în garaj, zise ea. În duba gri. 


—— O OO—— 


Mikas stătea în pragul uşii care dădea în garajul 
întunecos. Se sprijinea cu o mână de toc, de parcă abia 
învățase să meargă. Când o zări, i se întipări pe chip o 
expresie ce nu vădea numai fericire sau numai teamă, ci 
puţin din amândouă. Nu putu să-l ia în braţe din cauza 
mâinii în ghips. Dar se lăsă în jos lângă el şi-l strânse cu 
mâna bună. Trupul lui micut era cald şi mirosea a frică şi a 
pipi, dar copilul se agăţă de ea ca un pui de maimuţă şi-şi 
ascunse faţa lângă gâtul ei. 

— Of, copilaşul meu! bâigui ea. Puiul mamei! 

Ştia c-o să aibă coşmaruri şi c-o să treacă printr-o 
perioadă grea. Dar, ghemuită lângă el, bucurându-se de 
respiraţia caldă a lui Mikas pe pielea ei, simţi că ceva - 
viaţa, destinul, poate chiar Dumnezeu - se îndurase, în 
sfârşit, de ce făcuse în trecut. 


e 270 œ» 


Nu mai aveau mult timp la dispoziţie, se gândi Nina. Nu 
mai era mult până să apară poliţia, ambulanţa şi 
paramedicii şi să facă toate cele trebuincioase după deces 
şi nenorocirea ce avusese loc. Mai aveau exact atât timp 
cât le trebuia primelor maşini să ajungă din Kalunborg. 

Anne Marquart fusese cea care sunase la salvare, de pe 
mobilul băiatului. Le împrumutase maşina ei lui Mikas şi 
mamei lui. Era mai bine să nu-i găsească autorităţile la 
faţa locului, le zisese ea. Jan Marquart zăcea în continuare 
pe pardoseala din camera de zi, dar acum stătea mai 
confortabil, pentru că soţia lui îi adusese o pernă şi o 
pătură şi-l bandajase cum trebuie. 

Anne Marquart era slabă de ziceai c-o ia vântul pe sus, 
dar, dincolo de evidenta ei gingăşie, se  dovedise 
neaşteptat de puternică. Nu părea deloc afectată de 
cadavrul care zăcea într-o baltă de sânge la etaj şi nu-şi 
schimbă cu nimic decizia de a-şi asuma vina pentru 
moartea lui. Ea şi Nina acoperiseră cadavrul cu un cearşaf, 
mai mult de grija lui Aleksander, iar Anne îi dăduse, 
politicoasă, Ninei cu împrumut o cămaşă crem, în locul 
celei pe care o folosise aceasta ca să improvizeze o faşă cu 
care să bandajeze leziunile suferite de bărbatul ei din 
cauza împuşcăturii. Pe etichetă scria „Armani”, constată 
Nina, simțindu-se oarecum stânjenită când îşi băgă mâinile 
de-abia spălate pe mânecile ei scumpe. 

Anne o conduse afară din casă, pe după colţ, către o 
intrare separată din spate. 

— Aici e, zise Anne, tastând un cod. O iei pe scări în sus. 
Intră. Am eu grijă de Jan până vine ambulanta. 

Nina dădu aprobator din cap. Uşa de la apartamentul lui 
Karin fusese sigilată de poliţie cu o bandă galbenă, dar o 
deschise oricum, strecurându-se pe dedesubt. Lumina din 
holul mic se aprinse imediat ce trecu pragul - sigur era un 
senzor foto pe undeva. Găsi întrerupătorul şi aprinse 
lumina şi-n sufragerie. 


e 271 œ» 


Aici stătuse Karin. Pe hol îi văzu hainele şi pantofii; aerul 
era încă impregnat cu parfumul ei. Totul vădea stilul ei 
caracteristic, când haotic, când ordonat. Avea teancuri 
întregi de ziare şi cărţi, pentru că nu găsea asemenea 
lucruri ca fiind de prisos. Dar Nina ştia că, dacă s-ar fi 
uitat în coşul cu rufe din baie, avea să găsească haine 
murdare împachetate la dungă. 

Recunoscu vechiul scaun-balansoar al lui Karin, un 
suvenir de familie pe care-l avea încă din vremea când 
stătuseră împreună în cămin. În afară de el însă, se vedea 
clar că, odată ce-i crescuse contul bancar, îşi schimbase şi 
stilul de viaţă. Mobilier marca Eames sau Conran, şi nu 
Ikea. Un espresso italienesc autentic în bucătărie. Opere 
de artă originale pe pereţi. 

Pe biroul lui Karin se afla o imprimantă mică şi 
compactă, dar nu şi laptopul. Probabil că-l luase poliţia, 
împreună cu câteva teancuri de hârtii - era limpede că 
lipseau lucruri de pe masă, iar un sertar era uşor 
întredeschis. 

Nina se trânti în balansoar. Nu venise să spioneze, ci să- 

şi ia rămas-bun, aşa cum ştia ea mai bine. 
_ Frica lui Karin. Nu contenea să se gândească la asta. 
Inţelesese clar că-şi trăise ultimele ore din viaţă cu spaimă 
în suflet, asta chiar şi înainte s-o găsească lituanianul. Jan 
Marquart o fi înspăimântat-o, oare, aşa de rău? Nina nu-l 
găsea prea ameninţător, dar poate pentru că nu-l întâlnise 
înainte ca un glonţ de nouă milimetri să-i facă umărul praf 
şi omul să se prăbuşească, şocat şi sângerând, pe 
pardoseala din camera de zi. 

Karin îl cunoscuse mai îndeaproape. Destul cât să se 
sperie cumplit că făcuse altfel decât îi ceruse el. 
Teancurile de bani de pe pardoseală, de lângă Jan 
Marquart, le luase ea. Oare ce crezuse Karin c-avea Jan de 
gând? De ce plecase în grabă din apartamentul ei 
încântător, să se ascundă într-o casă de la ţară? 

Se temuse de oamenii care băgau copilaşi în valize, 
înţelese Nina dintr-odată, şi de cei care-i plăteau să facă 
una ca asta. Şi-a închipuit că eu o să-l pot salva pe Mikas. 


e 272 œ» 


Ceea ce, cred eu, am şi făcut. Dar pe Karin n-avusese cine 
s-o salveze. 

Auzi sirenele în depărtare. Nu mai avea timp. Se ridică 
să stingă luminile şi să plece, dar, întinzând mâna spre 
întrerupător, văzu o grămadă de vederi, bileţele şi 
fotografii lipite de Karin pe uşa de la frigider. 

O secţiune întreagă îi era dedicată chiar ei, constată 
Nina. Sus, în stânga, era o fotografie cu ea şi Karin, o poză 
ştearsă, făcută la un concert la Casa de Cultură a 
Studenţilor cu multă vreme în urmă, pe când fuseseră 
colege la Asistenţă Medicală. Karin avea părul înfoiat, 
adunat în creştetul capului, cum se purtase după anii '80; 
îşi făcuse un contur cu creionul de ochi de care ar fi fost 
mândră până şi Cleopatra, iar cerceii aproape că-i 
atingeau umerii. Zâmbea, cu o privire caldă. Nina era, 
desigur, îmbrăcată în negru, reuşind şi ea o dată în viaţă 
să apară râzând într-o fotografie, chit că zâmbea 
exuberant. 

A păstrat fotografia mai bine de şaptesprezece ani, se 
gândi Nina. Oare pe câte frigidere o mai fi lipit-o? 

Dedesubt, văzu o fotografie de la cununia ei, făcută în 
grabă în faţa unei sculpturi înfăţişând o scroafă şi nişte 
purcei, lângă Starea Civilă. Nina nu-şi mai amintea cine 
era omul ce dovedise un asemenea simţ artistic, dar ea şi 
Morten păreau incredibil de tineri, privindu-se grav şi 
intens, în semn de sumbră premoniţie. Rochia nu-i 
ascundea prea bine burta, fiind însărcinată cu Ida în patru 
luni. 

Mai jos văzu pozele cu copiii, Ida şi Anton. Ea şi Morten 
i le expediaseră ca pe nişte vederi cu obiective turistice. [i 
înfăţişau pe cei doi după naştere sau, mai degrabă, 
înfăţişau nişte creaturi vineţii şi boţite, alături de 
amprentele lor micuţe şi negre. 

Aici e toată viaţa mea, îşi zise Nina, şi a rămas aici, pe 
uşa asta, an după an, alături de fotografii cu nepoate şi 
nepoti, de bileţele cu programări la dentist şi de vederi. 
Aici, unde le putea privi în fiecare zi, dacă simţea nevoia. 

O năpădiră sentimente diferite, un amestec straniu de 


e 273 a 


regret, durere, scârbă de sine şi vinovăţie. N-avea să-şi 
revină prea curând. Stinse luminile. Închise uşa şi auzi 
clicul electronic, semn că se încuiase. Sirenele se auzeau 
deja mai clar şi Nina se trânti jos, pe scări, aşteptând. Ar fi 
trebuit să se ducă să vadă ce făcea Jan Marquart, dar nu 
se simţea în stare să dea ochii cu el. Nu mâinile lui o 
omorâseră pe Karin în bătaie, dar el îi dăduse bani 
bărbatului care făcuse asta. Teama lui Karin fusese cât se 
poate de întemeiată. 

Îi plesnea capul de durere şi-şi dădu seama că, probabil, 
o să trebuiască să se interneze, cu toate că era 
nerăbdătoare să ajungă acasă. O să ajungă şi acasă, în cele 
din urmă, dacă o s-o mai primească cineva. Îşi spălase 
mâinile şi braţele cât putuse de bine, ţinându-le bine la 
înmuiat în cadă, dar, în ciuda faptului că le curăţase cu 
sârg, încă mai simţea sângele lipicios al lituanianului între 
degete şi sub unghii. 

Nu-i fusese teamă. Cel puţin, nu de el. 

Zăcea într-o baltă de sânge ce se mărise tot mai mult în 
jurul capului. Nu făcuse nicio mişcare voluntar, doar 
trupul rece îi zvâcnise slab. Văzându-l într-o asemenea 
stare, nu putuse să simtă nimic în afară de milă. Bărbatul i 
se păruse demn de milă. 

Când îl dăduse la o parte de pe femeie, văzuse 
numaidecât că-i ţâşnea sângele în jeturi regulate. Atunci 
îşi dăduse seama că era pe moarte. Şi totuşi, 
îngenunchease instinctiv lângă el, introducând două 
degete în rana urâtă. Simţise asprimea ca de cauciuc a 
arterei sfâşiate şi, cu toate că încercase s-o blocheze, 
sângele ţâşnise, fierbinte, pe lângă degetele ei, dovedindu- 
se imposibil de oprit. 

Bărbatul îi aruncase o privire pierdută şi înceţoşată. De 
parcă i-ar fi tras cineva o perdea peste ochi. Cunoştea 
privirea. O mai văzuse şi înainte. Fireşte. Asistentele 
vedeau oameni murind. 

Şi totuşi, cu el fusese altfel. 

Mirosul sângelui fierbinte şi lipicios şi culoarea lui roşie 
care-i învăluise braţele o ameţiseră. 


e 274 œ» 


(Să nu pierzi noţiunea timpului, Nina. Ţine ochii 
deschişi. Să nu pierzi iar noţiunea timpului.) 

Dăduse repede din cap şi încercase să-l mai privească o 
dată în ochi. Trebuia să ştie un lucru. 

— Tu ai omorât-o? 

Bărbatul clipise şi începuse să gâfâie. Oare-i fusese 
atinsă şi traheea? Nu-şi îndreptase privirea spre ea, şi nu 
reuşise să-şi dea seama dacă o auzise sau nu. 

— Pe Karin. Femeia din casa de tară. Tu ai omorât-o? 

Deschisese gura, încercând fie să mormăie ceva de 
durere, fie să vorbească. Ochii îi luceau ca pietrele negre 
şi uscate pe o plajă. Nu-i răspunsese. Şi totuşi, ea nu 
avusese nicio îndoială. 

Aş putea să-i dau drumul acum, să-l las să moară, îşi 
zisese ea, uitându-se la propriile mâini. Aş putea să-i dau 
drumul, să nu mă mai străduiesc deloc. A omorât-o pe 
Karin şi-şi merită soarta. 

Dar nu-i dăduse drumul. 

Dimpotrivă, introdusese degetele şi mai adânc în rană. 
Cine ştie, dacă nimerea mai bine, dacă apăsa mai tare... îşi 
folosea deja ambele mâini, dar sângele încă-i gâlgâia pe 
lângă antebraţe. Iar când îi dăduse, în sfârşit drumul, n-o 
făcuse pentru că reuşise să oprească hemoragia. Ci pentru 
că nu mai avusese ce să oprească. 

Sternul i se săltase deodată spre ea, iar apoi se lăsase la 
loc în jos, cu o ultimă suflare. Rămăsese ţintuită locului o 
clipă, cu degetele încă presând degeaba şi simțind o bine 
cunoscută durere în piept. 

Orice-ar fi făcut, tot n-ar fi izbutit să-l salveze, îşi zise ea, 
iar în momentul în care-şi conştientiză gândul, simţi o altă 
durere, şi mai profundă, şi mai bine cunoscută. 

(Orice-ar fi făcut, tot ar fi murit.) 


e 275 a 


e 276» 


Nina îi zise poliţistei care o condusese acasă s-o lase în 
faţa blocului. Era tristă, obosită şi îndurerată şi nu se 
simţea deloc în stare s-o poftească în casă. lar de acum 
trebuia să se descurce singură. 

Ştia că Morten o aştepta. Cel puţin, aşa îi zisese 
poliţista. Îl înştiinţaseră neîntârziat şi el răspunsese că era 
„foarte bucuros şi încântat să afle că e bine şi că se 
întoarce acasă”. 

Nina făcu o grimasă, amintindu-şi de frază în timp ce 
începu să urce scările. Morten era, probabil, uşurat, însă 
nicidecum „încântat că se întoarce acasă”, iar cuvântul 
„fericit” nu era cel mai potrivit raportat la relaţia lor în 
momentul acela. Morten părea oricum, mai puţin fericit, 
confirmându-i cele mai rele temeri. 

Probabil c-o văzuse pe fereastră, pentru c-o aştepta în 
uşă, cu braţele încrucişate la piept. Nina încetini 
numaidecât. 

— lată-te, aşadar. 

Vorbise foarte încet, mai mult în şoaptă. 

Nu era supărat, nici mâhnit. Era altfel, dar nu-şi dădu 
seama cum, iar felul în care o privi o făcu să lase capul în 
jos, de parc-ar fi aruncat cu ceva spre ea. Îşi încordă 
picioarele obosite şi urcă ultimele trepte până pe palier. 

Era atât de aproape de el, că mai aveau puţin şi se 
atingeau, dar îşi controlă impulsul de a-şi rezema capul pe 
gâtul lui, în mica adâncitură de lângă claviculă. 

— Pot să intru? 

Încercă să vorbească pe un ton normal şi liniştit, dar 
avea un nod în gât, după care-i venea, de obicei, să plângă. 
Îşi reţinu lacrimile. Nu era momentul să plângă, trebuia să- 
l aline. Ridică ochii, uitându-se la el, iar în privirea lui 
întrezări o tristeţe uriaşă. Scoase un singur oftat, iar apoi o 
cuprinse cu ambele mâini pe după cap şi o apropie de el. 

Neputinţă. 

Asta simţise în glasul lui şi întrezărise în privire. Un 


e 277 œ 


sentiment deplin şi insuportabil de neputinţă care-l 
cuprindea de fiecare dată când o îndepărta ceva de el. 

— Să nu mai faci asta niciodată, zise el, îmbrăţişând-o 
până la durere. 


e 278 + 


Septembrie 


Bucătăria era, toată, numai făină. Făină pe masă, făină 
pe jos, mâinile pline de aluat şi chiar şi pe hol erau câteva 
urme de făină lăsate de tălpi. 

— Ce faci? întrebă Morten, lăsând jos geanta cu 
laptopul. 

— Facem paste! zise Anton voios, arătându-i o fâşie 
gălbuie de aluat. 

Dumnezeu cu mila, se gândi el. Probabil că Ninei i se 
năzărise iar să facă pe gospodina. Şi, după cum îi era 
obiceiul, nici nu se punea problema să cumpere un aluat 
gata preparat şi să-l folosească. Il treceau şi acum fiorii 
amintindu-şi de felul de mâncare din carne de vită pe care 
i-l pusese odată pe masă. Apartamentul arătase ca un 
abator timp de douăzeci şi patru de ore cât îi luase Ninei 
să taie carnea în fâşii şi apoi în bucăţi mici de tot, s-o pună 
în pungi şi s-o bage la congelat - ori, cel puţin, ăsta fusese 
planul ei iniţial, numai că, în cele din urmă, se văzuseră 
nevoiţi s-o cheme pe sora lui să vină şi să ia o bună parte 
din carne. Locuia în Greve şi avea un frigider în plus în 
magazie. 

Iat-o, aşadar, roşie în obraji, cum făcea ravioli cu o 
maşină de paste pe care nici nu ştia c-o aveau prin casă. 

— Foarte bine, îi zise el lui Anton, dus pe gânduri. 

— Bună, spuse Nina. Ce-au zis? 

— Se duce Esben de data asta. Dar am promis că data 
viitoare mă duc eu. O să plec pe douăzeci şi trei. 

În mod normal, munca lui presupunea o perioadă de 
paisprezece zile de lucru pe platformă la fiecare şase 
săptămâni, dar acum nu voise să se ducă. Voia doar să 
meargă cu toţii în vacanţă. Reuşise să-şi amâne plecarea 
cu o săptămână. Dar Nina nu-şi dorea o vacanţă. 

— Vreau să-mi văd de viaţa de zi cu zi, asta-mi trebuie 
mie acum, îi spusese ea. 

Izbutise, în cele din urmă, s-o ducă şi la clinică, s-o vadă 
Magnus. Îi suturase tăietura de la tâmplă, îi palpase 


e 279 a 


scalpul şi-i dăduse trimitere la un spital, pentru alte 
controale. 

— Ai cel mult o comoţie, zisese el, îndreptându-i 
fasciculul luminos spre ochi. Ştii şi tu, la fel de bine ca 
mine, că trebuie să te asiguri că nu e nimic mai grav. Unde 
ti-au fost minţile? 

S-a uitat la Morten. 

— În caz că i se mai întâmplă vreodată una ca asta, să n- 
o laşi să adoarmă. Că riscă să intre în comă şi-şi pune viaţa 
în pericol. 

Cu gura uscată, Morten dăduse aprobator din cap. Cu 
toate că doctorii de la spital îl asiguraseră, ulterior, că n- 
avea nicio fisură craniană, spusele lui Magnus îi 
rămăseseră în minte şi abia după o săptămână reuşise să 
doarmă şi el liniştit lângă ea. Se simţise ca pe vremea când 
copiii erau mici şi trebuia să-i verifice din când în când, să 
fie sigur că respiră. 

După mai puţin de două săptămâni de la întâmplare, 
Nina se şi întorsese la muncă. Morten presimţea că 
operaţiunea ravioli trebuia, de fapt, să demonstreze că 
Nina era capabilă să se descurce cu toate. Că putea să 
vadă şi de job, şi de familie, să fie o mamă bună, să le 
împace pe toate şi să fie iarăşi alături de ei. 

Ar fi vrut să-i spună că nu trebuia să demonstreze nimic. 
Că o înţelegea când era nervoasă şi obosită, că putea la fel 
de bine să gătească lucruri simple. Cu siguranţă că nu era 
deloc necesar să demonstreze că era maestră într-ale 
pastelor. 

O privea de mult timp. Cucerit, ca de obicei, de 
vitalitatea şi intensitatea diafană din privirea ei. Găsise 
odată o bucată de dolerit care-i amintea foarte mult de 
griul tulburător al ochilor ei şi, prin urmare, o adusese 
acasă, în buzunar, tocmai din Groenlanda. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Nimic. 

Îi cuprinse faţa între încheieturi, ca să nu-i păteze 
cămaşa bună, şi-l sărută. 

— Facem trei tipuri de ravioli, zise ea. Cu spanac şi 


e 280 œ» 


ricotta, cu prosciutto şi emmentaler şi cu creveţi şi trufe. 
Delicios, nu-i aşa? 
— Da, zise el. 


e 281 œ» 


Morten rămase treaz mult timp după ce adormi ea, iar 
Nina se trezi şi-l văzu stând în genunchi pe partea lui de 
pat. Întinse mâinile şi-l dădu jos. El se lăsă să cadă. O 
sărută apăsat, cu patimă, şi-i strânse buzele cu degetele, 
apoi i le trecu pe gât în jos, peste sâni şi peste braţe, până 
la încheieturi. Apoi şi le împreună cu ale ei şi o ţintui pe 
saltea cu toată greutatea trupului său. 

De-abia i se vedeau ochii pe întuneric. Nina întrezări un 
licăr slab, o reflexie de lumină, şi simţi că se interpusese 
ceva între ei, un fel de durere nostalgică. Ori poate că 
fusese acolo dintotdeauna şi nu ştiuse ea. 

Intoarse capul şi se uită la afişajul electronic al radioului 
cu ceas. 

— Nu. 

Glasul răguşit al lui Morten păru vehement. 

— Nu acum. 

Aplecă radioul, să nu se mai vadă ora. Apoi îi cuprinse 
faţa şi o întoarse spre el, prin întuneric, şi îi desfăcu uşor 
picioarele. 

Ea i se dărui. Se lăsă învăluită de el, de plăcere, pe 
tărâmul unde timpul nu mai exista. 


Fugi întins până acasă. Nu putea să-şi stăpânească 
teama, îşi dădea seama că devenea isterică, că sigur o să-l 
găsească aşezat, ca întotdeauna, la masa din bucătărie, cu 
un sendviş din ou şi cu o bere fără alcool în faţă şi cu filtrul 
de cafea pornit. Asta era situaţia şi n-avea ce să facă - 
uneori, taică-său se întorcea acasă înainte să iasă ea de la 
şcoală. Nu se întâmpla des, maximum de trei-patru ori pe 
an, iar a doua zi se intorcea, de regulă, la serviciu. De 
regulă. Dar alteori, când era mai rău, puteau să treacă şi 
două-trei săptămâni; atunci „nu se simţea prea bine”. Aşa 
le răspundea maică-sa mereu oamenilor, când o întrebau. 
„Nu, Finn nu se simte prea bine momentan.” Auzind asta, 
oamenii care-l cunoşteau nu mai puneau nicio întrebare. 


e 282 » 


Ouă şi creson, se gândi ea. Stă la masă şi tocmai ce şi-a 
tăiat o porție zdravănă din legătura ciudată de creson pe 
care i-a adus-o Martin din grădină. Și bea o bere fără 
alcool, pentru că ia medicamente. 

Se uită la ceas. Unşpe şi douăzeci. Dacă o să-l vadă la 
masă, nici nu trebuie să mai intre în casă. O să se întoarcă 
din drum, ca să ajungă înapoi la şcoală la timp pentru ora 
următoare. 


Dar nu era la masă. Aşa c-a trebuit să intre. 

Haina lui îimblănită de culoare măslinie era la locul ei, în 
cuierul de pe hol. Pantofii erau aşezaţi aproape la linie pe 
etajeră, iar servieta, alături. Deschise uşa de la dormitor, 
cu gândul că poate dormea, dar nu era acolo. Apoi văzu 
uşa ce ducea la demisol, era întredeschisă. Și auzi 
zgomotul. 


Întârziase şi la ora de daneză, şi la cea de geografie, iar 
profesorul o luă afară, să-i ceară explicații. Iniţial, nici nu 
ştiu ce să-i spună. 

— Am fost acasă, să mă schimb, zise ea, în final. 

Dar curând işi dădură cu toţii seama de adevăratul motiv 
şi începură, fireşte, să-i pună tot soiul de întrebări. De ce 
se mai întorsese la şcoală? 

Psihologul de la şcoală chiar insistase cu întrebarea 
asta, punându-i însă şi multe altele, majoritatea începând 
cu: „Ce-ai simţit când...?” sau: „La ce te-ai gândit când...?” 
La întrebările care începeau aşa nu putea să răspundă. Nu- 
şi amintea să fi simţit şi să fi gândit nimic. Şi nici să fi tăcut 
ceva. Se dusese jos, la demisol. Îşi amintea tot: de taică-su 
şi de cum zăcea în cadă cu hainele pe el, chiar şi de apa 
purpurie. Îşi amintea că mişcase din buze când o văzuse, 
dar, ca-ntr-un film mut, nu auzise ce-i spusese. Se uitase la 
chestia aia roşie de pe brațele lui. Atunci pierduse ea 
noţiunea timpului, cu toate că nu-şi dădea seama cum. Îşi 
amintea că se dusese la doamna Halvorsen, vecina, şi-i 
spusese să sune la Salvare. Ceea ce nu înţelegea ea deloc, 


e 283 + 


un lucru care, efectiv, n-avea niciun sens, era că trecuse 
deja mai bine de-o oră. Că se făcuse, dintr-odată, 
douăsprezece jumate şi ea purta alte haine. M-am dus 
imediat la vecina, îşi spunea întruna, ei şi celorlalți. M-am 
dus la ea imediat. 


Ţârâitul o trezi din coşmar. Bâjbâi după telefon şi reuşi 
să răspundă înainte să se trezească şi Morten. Ori, cel 
puţin, aşa crezu ea. 

La început, auzi doar un suflu agitat la celălalt capăt al 
firului. Se pregătea să-nchidă când, în cele din urmă, auzi 
un glas subţire şi speriat: 

— Vino, te rog! 

— Cine e? 

— Nataşa. Te rog... 

Nina se ridică numaidecât în capul oaselor şi aprinse 
lumina. Pe jumătate adormit, Morten bâigui ceva de 
neînțeles. Singurul lucru pe care-l auzi clar fu „la dracu'”, 
în rest habar n-avea ce zisese. 

— Nataşa, ce-ai păţit? 

Preţ de câteva secunde lungi, nu auzi decât respiraţia 
şuierătoare a fetei, întreruptă de plâns. 

— S-a atins de Rina. S-a atins... 

— Reclamă-l! o repezi Nina, nervoasă. Că, altfel, îl 
reclam eu! 

— Cred că e mort, zise Nataşa. Vino, te rog! Cred că l- 
am omorât. 

Se auzi un clic şi legătura se întrerupse. Nina se trânti 
în pat, simțind un gust de sânge în gură, din cauza 
coşmarului. Morten se întoarse pe partea cealaltă, ferindu- 
se de lumină, şi se culcă la loc. Nu apucase să se trezească 
de-a binelea. Cearşaful de pe el se dădu la o parte şi-i 
descoperi fesele puţin. 

Sună la poliţie, îşi zise ea. Hai. 112. Doar ştii numărul. 
La dracu'! Rana de-abia i se vindecase, dar încă mai avea 
dureri de cap din când în când. 

Inchise ochii o clipă. Apoi se dădu uşor jos din pat, îşi 
luă tricoul pe care-l avusese şi cu o zi înainte şi se duse 


e 284 + 


tiptil în baie, să-şi dea de câteva ori cu apă pe faţă. Se 
îmbrăcă în grabă şi înşfăcă cheile de la maşină din cuierul 
de pe hol. Vara nu se dădea dusă. Afară, noaptea de 
septembrie cuprindea strâns oraşul cu braţele ei reci, deşi 
era doar puţin mai răcoare decât ieri. 

Era 4:32 dimineaţa, constată ea. 


e 285 œ» 


LENE KAABERBOL 
AGNETE FRIIS 


Nina Borg, infirmieră la Crucea Roşie, soție şi mamă a 
doi capii îşi dedică viaţa actelor caritabile. În momen- 
tul în care prietena sa, Karin, îi dă o cheie de la un 
seif din gara din Copenhaga, Nina se trezeşte impli- 
cată în cel mai primejdios proiect de care s-a ocupat 
vreodată. În seif este o valiză, iar în valiză un băieţel 
de trei ani: dezbrăcat și sedat, insă în viaţă. 


Este băieţelul o victimă a traficului de copii? Poate 

fi predat autorităților sau acestea nu vor face decăt 
să-l înapoieze celor care l-au vândut? Când Karin este 
omorâtă cu brutalitate, Nina îsi dă seama că atât 
viaţa ei, cât şi a băiețelului, sunt în pericol. 

Pe parcursul unei călătorii din ce în ce mai disperate 
prin Danemarca, Nina incearcă să afle identitatea 
băieţelului, al cui este și cine îl vânează. 


New York Times Bestseller 


e 287 œ»