Salla Simukka — 01 Rosu ca sangele

oșu:cat 
sângele 


cra Citește primul volum al trilogiei 
1 HKCI Albă-ca-Zăpada! 


CONNECTION 


SALLA SIMUKKA 


Roşu ca sângele 


Titlul original: Punainen kuin veri, 2013 


Traducerea: 
SIGRID CRASNEAN 


virtual-project.eu 


Editura Trei, 2013 


ISBN: 978-973-707-878-0 


A fost odată ca niciodată, în mijlocul iernii, când fulgii de 
nea cădeau precum penele din cer, o regină care stătea şi 
broda la fereastră, cu un cadru negru ca abanosul. Tot 
brodând şi privind pe fereastră, regina se înțepă într-un 
deget cu acul şi trei picături de sânge căzură pe zăpadă. 
Picăturile roşii arătau interesant pe fundalul alb, iar regina 
Îşi zise: 

— Ah, de-aş avea un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele 
şi negru ca abanosul! 


28 februarie, 
duminică 


1 


Zăpada proaspătă sclipea. De cincisprezece minute, 
deasupra celei vechi se aşternuse un strat nou, curat şi 
moale. În urmă cu cincisprezece minute, totul fusese încă 
posibil. Lumea păruse frumoasă, iar viitorul se întrezărise 
undeva în faţă mai luminos, mai liniştit şi mai liber. Un 
viitor pentru care merita să-ţi asumi un mare risc, să mizezi 
totul pe o singură carte, să te eliberezi dintr-odată. 

In urmă cu cincisprezece minute, ninsoarea întinsese 
uşor un strat subţire de fulgi pe suprafaţa zăpezii celei 
vechi. Apoi se oprise la fel de brusc precum începuse, iar 
dintre nori sclipise o rază de soare. O zi atât de frumoasă 
nu mai fusese toată iarna. 

Acum, albul se amesteca tot mai mult cu roşul. Se 
întindea, câştiga teren, se târa printre cristalele de zăpadă, 
vopsindu-le în trecere. O parte din roşu ajunsese mai la 
distanţă, sub formă de pete. Era atât de viu colorat, încât 
roşul ar fi strigat dacă ar fi avut glas. 

Natalia Smirnova se uita cu ochii ei căprui la zăpada 
pătată de sânge fără să vadă nimic. Nu se gândea la nimic. 
Nu spera nimic. Nu se temea de nimic. 

Cu zece minute înainte, Natalia sperase şi se temuse mai 
mult ca oricând. Aruncase bancnotele cu mâini tremurânde 
în poşeta Louis Vuitton originală. Îşi ciulise urechile la cel 
mai mic zgomot. Încercase să se calmeze şi să-şi spună că 
nu avea de ce să-şi facă griji. La urma urmei, doar plănuise 
totul. In acelaşi timp, fusese convinsă că niciun plan nu 
putea fi complet sigur. Întreaga structură pusă la punct cu 
grijă timp de luni întregi se putea prăbuşi la cea mai mică 
atingere. 

În valiză avusese paşaportul şi biletul către Moscova. 
Altceva nu mai voise să ia cu ea. Fratele ei avea să o 
aştepte la aeroport în Moscova, cu o maşină închiriată. Apoi 
fratele ei avea să conducă sute de kilometri până la 
cabană, de a cărei existenţă ştiau numai câţiva. Acolo 
aveau s-o aştepte mama şi Olga, fetiţa ei de trei ani, pe 


= 


care n-o mai văzuse de peste un an. Îşi mai amintea oare 
de ea? Vor avea timp să se obişnuiască iarăşi una cu 
cealaltă, cât se vor ascunde în cabană vreo lună sau două. 
Suficient cât să creadă că e în siguranţă. Suficient cât să 
uite de ea. 

Natalia îşi înăbuşise în minte vocea persistentă care-i 
spunea că n-o vor uita. N-o vor lăsa să dispară. Incerca să 
se convingă de faptul că nu era atât de importantă, că vor 
găsi repede pe altcineva în locul ei. Nu vor avea chef să o 
dezgroape din ascunzişul ei. 

Din când în când, mai dispărea câte unul în afacerile 
astea. Şi, odată cu el, banii. Făcea parte din riscurile 
meseriei, era ca o pierdere inevitabilă, precum fructele care 
se strică în magazin şi trebuiesc aruncate la gunoi. 

Natalia nu stătuse să numere banii. Indesase doar cât 
mai mult în geantă. Unele bancnote erau mototolite, însă 
nu conta. O hârtie de cinci sute de euro îndoită era la fel de 
valoroasă precum una netedă. Cu asta putea cumpăra 
mâncare pentru trei luni, poate chiar patru, dacă era 
suficient de riguroasă şi chibzuită. Putea cumpăra tăcerea 
unei persoane pentru suficient de mult timp. Cinci sute de 
euro reprezentau, pentru mulţi, preţul unui secret. 

Natalia Smirnova, douăzeci de ani, zăcea întinsă pe 
burtă, cu obrazul rece pe zăpadă. Nu simţea arsura zăpezii 
pe piele. Nu simţea gerul de minus douăzeci şi cinci de 
grade înţepenindu-i urechile dezgolite. 


Maa vieras on ja kylmä kevät sen 
Natalia, sua paleltaa! 


Bărbatul îi cântase melodia cu vocea lui aspră. Nataliei 
nu-i plăcuse cântecul. Natalia din cântec era din Ucraina, ea 
era din Rusia. Totuşi, îi plăcuse că bărbatul cântase şi îi 
netezise părul. lIncercase să nu asculte cuvintele. Din 
fericire, reuşise cu uşurinţă. Ştia ceva finlandeză, înţelegea 
mult mai mult decât vorbea, dar după o vreme, încetase să 


1 „Ţara e străină şi primăvara rece/Natalia, ţi-e frig” - fragment din 
piesa Natalia de Agitprop. 
=c 


se mai frământe şi îşi liniştise gândurile, cuvintele străine 
se amestecaseră, îşi pierduseră sensul şi deveniseră simple 
sunete care se revărsau din gura bărbatului şi se loveau 
zumzăind de gâtul Nataliei. 

Acum cinci minute, Natalia se gândise şi la bărbat şi la 
mâinile lui neîndemânatice. Îi va fi dor bărbatului de ea? 
Poate puţin. Poate chiar puţin de tot. Nu suficient de mult, 
totuşi, pentru că bărbatul nu o iubea de fapt. Dacă ar fi 
iubit-o într-adevăr, s-ar fi ocupat el de Natalia, aşa cum 
promisese de multe ori. Acum, Natalia era silită să se ocupe 
singură de asta. 

Acum două minute, Natalia închisese geanta. Era plină 
de bancnote. Curăţase repede urmele şi aruncase o privire 
în oglinda din hol. Păr decolorat, ochi căprui, sprâncene 
subţiri şi buze roşii strălucitoare. Fusese palidă. Sub ochi, 
cearcăne, fiindcă stătuse de veghe. Fusese gata de plecare. 
Simţise pe buze libertatea şi teama - aveau gustul fierului. 

Acum două minute, îşi privise reflexia în oglindă, îşi 
ridicase bărbia. Se va folosi de oportunitatea de a comite 
frauda. g 

Natalia auzise cheia învârtindu-se în broască. Ingheţase 
pe loc. Desluşise o pereche de paşi, apoi a doua, apoi a 
treia. Trioul. Trioul se afla în spatele uşii. Nu mai avea altă 
scăpare decât să fugă. 

Acum un minut, Natalia fugise prin bucătărie către uşa 
terasei. Se chinuise cu încuietoarea. Mâinile îi tremuraseră 
atât de tare, încât nu reuşea să deschidă uşa. Apoi, ca prin 
minune, aceasta se deschisese, iar Natalia alergase prin 
zăpada de pe terasă până în curte. Cizmele ei de piele se 
afundau în nămeţi, însă ea continuase să meargă înainte, 
fără a privi înapoi. Nu auzise nimic. Apucase să se 
gândească pentru o clipă că va scăpa, că va reuşi, va fugi şi 
va câştiga. 

Acum treizeci de secunde, se auzise pocnetul surd al 
armei prevăzute cu amortizor, iar glonţul pătrunsese prin 
haina Nataliei Smirnova, prin piele, chiar pe lângă şira 
spinării, îi perforase organele, iar în cele din urmă, toarta 
genţii Louis Vuitton, pe care o strânsese în braţe. Căzuse 


Si ASR 


înainte, în zăpada curată, neatinsă. 

Balta roşie de sub Natalia se întindea tot mai tare. 
Înghiţea zăpada din jurul său. Roşul era încă lacom şi cald, 
însă se răcea cu fiecare secundă. Nişte paşi lenți, apăsaţi se 
apropiau de Natalia Smirnova, care zăcea pe jos. Ea nu-i 
mai auzea. 


29 februarie, 
luni 
dimineaţa devreme 


2 


Cei trei se înghesuiră la uşă. Fiecare voia să intre primul. 

— Hei, faceţi loc, să pot băga cheia asta în gaură. 

— Tu nu poţi niciodată să bagi ceva într-o gaură. 

Râsete, mustrări şoptite, mai multe râsete. 

— la staţi. Aşa se face. Aici vine cheia. Şi întorci încet. 
Foarte încet. Uau. E destul de greu de conceput. Deci, 
puteţi pricepe că o singură răsucire a cheii poate deschide 
încuietoarea? Că sistemul ăsta a fost inventat cândva de 
cineva? Dacă mă-ntrebi pe mine, asta e a treisprezecea 
minune a lumii. 

— Tacă-ţi fleanca odată şi deschide uşa. 

Cei trei împinseră uşa şi se înghesuiră înăuntru. Unul 
dintre ei aproape căzu. Altul începu să scoată nişte ţipete 
ascuţite şi râse când îşi auzi ecoul răsunând în spaţiul gol. 
Al treilea făcu un efort de memorie şi tastă codul alarmei 
pentru hoţi. 

— Unu... şapte... trei... doi. Dumnezeule, e corect! Asta e 
a paisprezecea minune a lumii. Să poţi să opreşti alarma 
tastând numerele aşa. Dumnezeule! Acum ştiu ce-o să mă 
fac când cresc mare. O să devin lăcătuş. Aşa-i că asta-i o 
meserie? Adică, să-ţi câştigi pâinea făcând încuietori. Sau 
dacă nu, mă fac paznic. 

Ceilalţi nu-l ascultau. Alergau de-a lungul coridoarelor 
goale, întunecate, strigau şi chicoteau. Al treilea se dusese 
şi el. Râsetele ricoşau de pereţi, apoi se învârteau pe scări 
în jos. 

— Suntem cei mai buni! 

Mai buni. Ai buni. | buni. Buni. Uni. Ni. l. 

— Şi al dracului de bogaţi! 

Se izbiră unii în alţii intenţionat şi căzură pe podea. Se 
rostogoleau şi se hlizeau. Făceau îngeri pe podeaua din 
piatră. Apoi unul îşi aminti. 

— Suntem bogaţi, dar avem bani murdari. 

— Aha. Dirrrty money. 

— Trebuie să mergem curând în camera obscură. Doar 


zile 


de-aia am venit aici. 

De şi-ar fi amintit cum trebuie ce se întâmplase mai 
devreme. Evenimentele erau în ceată, răsăreau doar 
imagini individuale. Cineva  vomitând. Alţii  înotând 
dezbrăcaţi în piscină. O uşă încuiată, uşă care nu ar fi 
trebuit să fie încuiată. O vază de cristal spartă şi cioburi în 
care cineva se rănise la picior. Sânge. Muzica urla prea 
tare. Oops, I did it again. Un hit uitat, pe care-l puseseră pe 
„repeat”. / played with your heart, got lost în a game. 
Cineva plângea neconsolat, scâncea, nu voia ajutor. 
Podeaua era alunecoasă de la romul vărsat. Duhnea în 
acelaşi timp înţepător şi dulce. 

Amintirile refuzau să se aranjeze într-o ordine logică. 
Cine adusese sacul de plastic? In ce moment? Cine îl 
deschisese, îşi băgase mâinile înăuntru şi-şi linsese 
degetele? Când înţeleseseră? 

Trebuia să ia ceva. Repede. Imediat. 

— Voi mai aveţi ceva? Am chef să mai trag ceva. 

— Eu le am pe-astea. 

Trei pastile. Câte una de fiecare. Şi le-au pus sub limbă 
deodată şi le-au lăsat să se dizolve. 

— Ce te loveşte! Oh, yeah. Te loveşte bine. 

In camera obscură. Întuneric. Apoi unul aprinse lumina. 

— Să fie lumină. Şi se făcu lumină. 

Plasa pe masă. Deschisă. 

— Pfui, ce pute! 

— Banii nu put. Banii miros. 

— Is chiar o groază de bani acolo. 

— Şi o să-i împărţim în mod egal. 

— Ce tare! Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Vă 
iubesc. lubesc lumea întreagă. g 

— Acu’ să nu începi cu pupatul. Imi distragi atenţia şi- 
ncep să mă excit. 

— Doar putem s-o facem aici. 

— Ba nu puteţi s-o faceţi aici. Ne apucăm de curățat 
acum. 

Apă în bazin. Bancnotele în apă. Hârtiile curățate erau 
atârnate apoi una câte una la uscat. 


— Asta numesc eu spălare de bani. Asta e la propriu 
spălare de bani. 


ERIE, n 


29 februarie, 
luni 


T3 


3 


— Trezirea! Trezeşte-te acum! Sus! Şi dacă aş fi în locul 
tău, nu m-aş gândi să mai moţăi! 

Zgomotul răsuna în urechile lui Lumikki? Andersson. 
Vocea îi era cunoscută, din nefericire. Era propria ei voce. 

Se înregistrase pe telefon ca alarmă, gândindu-se că aşa 
va sări mult mai repede din patul călduţ. Funcţiona. Nici 
măcar nu se gândise să mai moţăie. 

Stătea adormită pe marginea patului. Aruncă o privire 
către calendarul cu Muumi? de pe perete. Luni, 29 
februarie. An bisect. Cea mai inutilă zi din lume. De ce nu 
putea măcar să fie zi liberă naţională? La urma urmei, doar 
era în plus. Nu era nevoie să facă nimeni ceva semnificativ 
şi productiv chiar atunci, nu? 

Lumikki îşi luă papucii albaştri de casă şi se târî în 
chicinetă. Măsură cafeaua şi apa pentru cafetieră. În 
dimineaţa aceasta nu se putea trezi de-a binelea fără un 
espresso tare. Era încă întuneric, mult prea întuneric pentru 
a fi treaz. Deşi nămeţii de zăpadă erau înalţi, nu 
răspândeau prea multă lumină. Întunericul nu urma să se 
ridice prea curând. Mai ţinea în strânsoare ţara nordică 
până departe, în martie. 

Ura partea asta a iernii. Zăpadă şi ger. Prea mult din 
amândouă. Primăvara nu se întrezărea după colţ. larna 
continua şi continua, părea să fie nesfârşită, îngheţa totul 
încet şi plictisitor. Acasă îngheţai, afară îngheţai şi la şcoală 
îngheţai. In mod paradoxal, uneori părea că doar la copcă 
nu îngheţai, însă nu puteai să-ţi petreci acolo toate zilele. 
Lumikki îşi trase puloverul mare şi gri pe ea, apoi turnă 
cafeaua în cană. Merse să o bea în singura cameră 
adevărată a  garsonierei, care avea luxul celor 
şaptesprezece metri pătraţi. Se cuibări în fotoliul vechi şi 
încercă să se încălzească. Se simţea curent de la fereastră, 


2 Albă-ca-Zăpada. 
3 Personaje create de ilustratoarea şi scriitoarea Tove Jansson, foarte 
populare în Finlanda. 


— 14 — 


deşi o căptuşise în toamnă. 

Cafeaua avea gust de cafea. Nici nu spera la altceva. Nu 
putea suporta toate dulcegăriile şi ciudăţeniile gen cafea cu 
ciocolată, nuci, cardamom şi vanilie. Cafeaua să fie neagră 
şi tare, treburile treburi, iar apartamentul apartament. 

Mama avusese iarăşi un şoc, când o vizitase recent. 

— Nu vrei să decorezi deloc pe-aici? Să aranjezi puţin? 

Nu voia. Lumikki locuia aici de un an şi jumătate. Nu avea 
decât o saltea groasă pe jos, un birou, laptopul şi un fotoliu. 
În primele luni, mama insistase că trebuia să-i cumpere un 
pat şi o bibliotecă, însă Lumikki îi refuzase oferta de fiecare 
dată. Cărţile stăteau una peste alta pe podea. Singurul 
„element de design” era calendarul alb-negru cu Muumi. 
De ce şi-ar fi bătut capul cu aşa ceva? Garsoniera era doar 
locul în care stătea pe durata liceului. Nu era o casă în 
sensul în care s-ar fi gândit să rămână acolo mai multă 
vreme. După ce termina liceul, Lumikki era liberă să plece 
oriunde voia, şi nici nu trebuia să-i fie dor de cineva sau de 
ceva. 

Acasă nu era nici în Riihimăki”, la părinţi. Acum se simţea 
ca un musafir acolo. Obiectele îi aminteau de lucruri pe 
care dorea mai degrabă să le uite. Totuşi, îi reveneau 
suficient de des în minte, în vise şi coşmaruri. 

Părinţii au reacţionat contradictoriu la mutarea ei. Uneori 
părea că erau uşuraţi. Într-adevăr, atmosfera de acasă 
fusese adesea tensionată, însă aşa fusese dintotdeauna. 
Cel puţin de când îşi amintea Lumikki. Nu reuşise niciodată 
să-şi dea seama de cauza tensiunii, deoarece mama şi tata 
nu păreau niciodată să se certe şi nu ridicau vocea unul la 
altul. Când se apropiase vremea mutării, mama şi tata o 
îmbrăţişaseră îndelung, ceea ce era ciudat şi jenant, pentru 
că nimeni din familie nu se purta astfel. 

După ce o îmbrăţişase, mama îi luase faţa în palme şi o 
privise neobişnuit de mult şi de intens. 

— Nu te avem decât pe tine. Doar pe tine. 

Asta tot repetase mama, părând gata să izbucnească în 
lacrimi în orice clipă. Lumikki începuse să se agite. Când, în 


4 Oraş din sudul Finlandei, nu departe de Helsinki. 
— 15 — 


final, reuşise să-şi mute lucrurile în Tampere” cu ajutorul 
părinţilor şi închisese pentru prima dată uşa după ei, 
avusese impresia că i se ridică o povară de pe umeri, de 
care nu-şi dăduse seama mai devreme. 

— Sigur te vei descurca aici? 

Mama era cea care întreba mereu asta. Tatăl era mai 
practic. 

— Flickan blir snart myndig. Hon måste ju klara sig.8 

lar Lumikki într-adevăr se descurca. Tot mai bine cu 
fiecare zi. 

In oglinda din baie se vedea în dimineaţa aceasta o fată 

obosită. Cafeina îşi făcea efectul prea încet. Lumikki se 
spălă pe faţă cu apă rece şi îşi prinse părul în coadă. Părinţii 
săi îi trântiseră un nume care nu corespundea realităţii. 
Părul nu-i era negru, pielea nu-i era albă ca zăpada şi nici 
buzele nu-i erau prea roşii. Cu vopsea de păr şi machiaj ar fi 
putut să facă să semene reflexia din oglindă şi numele, însă 
nu găsea niciun motiv să se preocupe de asta. Reflexia îi 
ajungea, iar părerile altora nu o interesau. 
Lumikki se gândi trei secunde ce să poarte la şcoală. Apoi 
decise să păstreze puloverul gri şi îşi trase nişte blugi pe 
ea. Bocanci, palton negru de lână, fular verde şi mănuşi, 
căciulă gri. Rucsacul Fjällräven” în spate. 

Foamea o rodea. În frigider nu o întâmpinase nici măcar 
lumina. Becul era stricat de vreo două săptămâni, iar ea nu 
apucase să-l schimbe. Ar trebui să cumpere o chiflă sau 
două de la cantină. Şi clar, mai multă cafea. 


La poarta liceului o întâmpină agitația familiară. Toţi se 
grăbeau şi vorbeau tare. Liceenii artişti, minţi strălucite şi 
deosebit de creative. Lumikki ştia că era inutil de răutăcios 
gândul acesta, dar în unele dimineţi îi venea mai greu să 
suporte toate hainele acelea colorate, gesturile dramatice, 
personalităţile şi caracterele deosebite. Totuşi, sub iritarea 
ei se ascundea recunoştinţa. Putea să meargă la această 


5 Al treilea oraş al Finlandei ca populaţie, aflat în partea de sud. 
ê Fata e majoră imediat. Sigur va fi în regulă (în suedeză în orig.). 
7 Companie suedeză, cunoscută în ţările nordice. 


= lee 


şcoală. Nu mai era obligată să stea în Riihimäki. Aplicase la 
liceul de artă ca să scape de acolo. Părinţii ei ar fi acceptat 
cu greu mutatul în Tampere în alte circumstanţe, însă un 
loc la un liceu special era un motiv suficient de bun. In 
primele luni de liceu, Lumikki se simţise ca-n rai. 
Sentimentul îşi mai pierduse din intensitate după ce viaţa 
de liceu intrase în rutină, iar ea începuse să vadă în spatele 
zâmbetelor şi invidie, ipocrizie, prefăcătorie, îngâmfare şi 
nesiguranţă. 

Totuşi, pe lângă agitația din clădire, mai era, din fericire, 
şi căldură, care-i dezgheţă membrele lui Lumikki. Ştia că 
imediat vor începe să o înţepe fără milă, până când sângele 
se punea iarăşi în circulaţie. Trebuia să-şi fi pus două 
perechi de ciorapi de lână. Lumikki îşi aruncă hainele în 
cuier şi fugi jos pe scări către cantină. 

— De data asta umplută sau nu? o întrebă doamna de la 
cantină imediat cum o văzu. 

— Ambele, mai bine, răspunse ea. Şi o cafea mare. 

— Şi nu e nevoie să las loc pentru lapte, râse 
bucătăreasa şi-i umplu cana până sus. 

Lumikki se aşeză la masă şi aşteptă ca mâinile şi 
picioarele să i se mai dezmorţească. Au, au, au. Nu avea 
cum să evite furnicăturile acelea. Işi ţinu mâinile pe cana cu 
cafea o vreme, apoi muşcă din pâine. Chifla era mare şi 
bună. Roşia era coaptă, iar ardeiul era crocant. Lumikki era 
vegetariană pe banii ei. Nu cumpăra niciodată carne din 
fondurile ei. Plătită de alţii, sigur, mânca. Poate era cam 
ipocrit, dar practic. 

Trei fete se repeziră la masa de lângă ea. Părul blond 
flutura. Cel scurt şi brunet era ciufulit. Vârfurile roşii erau 
răsucite pe degete. Imprejur se revărsau Baby Doll de la 
Yves Saint-Laurent, Fantasy de la Britney Spears şi Miss 
Dior Cherie. 

— innebunesc dacă se mai poartă şi-azi de parcă nici n- 
aş exista. Adică, la petreceri nu-i e ruşine să facă de toate, 
dar la şcoală de-abia dacă mă salută. Nu prea cred că tipul 
are deja optişpe ani. 

— Şi pe mine mă doare. Cred că nu trebuia să bag 


e g = 


ultimele pahare. Nici nu mai ştiu ce era în ele. 

— Hei. Până la urmă, noi n-am făcut decât să bem. 

Priviri aparent şocate. Sprâncene ridicate. 

— Doar nu vrei să spui câ...? 

— Ei hai, ar trebui să fii chiar oarbă dacă n-ai văzut ce 
pupile avea Elisa. Şi era foarte agitată. 

— Ea e mereu aşa. 

— Acum era şi mai şi. 

Aruncară o privire în jur. Trei capete adunate, şuşotind. 

Lumikki îşi goli cana şi aruncă un ochi pe ceas. Incă zece 
minute până începea ora. Se ridică şi luă chifla goală cu ea. 
Nu mai suporta să asculte bârfele venind dinspre mafia 
parfumatelor, iar duhoarea era de nesuportat. 

Fete obsedate de aspectul fizic, care intenționau să dea 
la drept sau la economie. Veneau la liceul de artă pentru că 
media era mare şi pentru că erau „foarte creative”. 

Mari artişti şi intelectuali şi mai mari, pentru care şcoala 
era un mod de a ieşi în evidenţă. Genii în matematică, 
părând mereu puţin cam pierduţi. 

Oameni normali şi mediocri, care umpleau holurile, 
blocau scările, formau cozi lungi la cantină, arătau, vorbeau 
şi miroseau toţi la fel. 

Nimeni nu-şi va aminti numele lor peste ani. Nimeni nu şi 
le amintea nici acum. 

Oameni plăcuţi şi isteţi, da, erau şi din aceia. De altfel, 
Lumikki nu privea de sus pe nimeni. Ştia că pentru fiecare 
rolul era o mască, pe care şi-o puneau înainte de ziua de 
şcoală şi cu ajutorul căreia şi-ar fi găsit mai uşor locul 
printre sutele de elevi. 

Nu critica ea grupurile astea. Totuşi, hotărâse chiar din 
prima zi că nu va accepta să fie inclusă în vreo categorie, 
nu se va alătura vreunui grup, lucru pe baza căruia ceilalţi 
să poată face presupuneri despre ea. 

Lumikki urmărise găştile şi bisericuţele cu oarecare 
interes şi amuzament. Rămăsese tot timpul pe margine, în 
afară. Cu toate acestea, nu era vreo ciudată singuratică, 
care se strecura pe lângă pereţi în hainele ei negre. Işi 
aminteau numele ei. 


— 18 — 


Lumikki Andersson. O finlandezo-suedeză din Riihimäki. 
Cea care avea o opinie cântărită despre fiecare lucru. 
Cea care lua note maxime şi la fizică, şi la filosofie. 

Care jucase rolul Ofeliei atât de bine, încât vreo doi 
profesori s-au enervat, restul fiind emoţionaţi. 

Care nu lua parte la niciun eveniment al şcolii. 

Care mânca mereu singură, dar nu părea niciodată 
singuratică. 

Ea era o bucată străină din puzzle, care nu avea locul 
său, dar putea pe loc să se potrivească în orice poziţie. 

Ea nu era precum ceilalţi. Ea era exact ca ei. 

Lumikki se opri în faţa uşii care dădea spre camera 
obscură şi se uită în jur. 

Nu se vedea nimeni. Păşi în spaţiul intermediar şi închise 
uşa în urma ei. Se făcu întuneric. Deschise cu obişnuinţă 
uşa camerei obscure, fără a orbecăi. Mâna ei mai simţise 
distanţa aceasta şi înainte. Întuneric de nepătruns. Linişte. 
Pace. Momentul său de dinaintea orelor de curs. Resetare. 
Incărcare. Ritualul de zi cu zi, de care nu ştia nimeni. 
Obiceiul era în acelaşi timp o reminiscență a trecutului şi 
parte din prezent. Ani la rând, Lumikki îşi căutase 
ascunzători, deoarece se temuse. Găsirea ungherelor 
secrete şi a adăposturilor sigure fusese o chestiune de 
supravieţuire. Acum nu mai era vorba despre teamă, ci 
despre dorinţa de a-şi găsi propriul loc şi aici, într-un spaţiu 
al tuturor. Camera obscură era refugiul ei, unde putea să se 
liniştească înainte de a păşi printre vorbele, sunetele, 
opiniile şi sentimentele celorlalţi. 

_ Lumikki stătea rezemată de perete şi privea în întuneric. 
Işi golea mintea gând cu gând. Cel mai uşor era să scape 
de rutină, majoritatea gânduri banale de zi cu zi, legate de 
următoarea oră de matematică, de mersul la magazin după 
şcoală, seara poate body combat. Acum un gând sâcâitor 
refuza să-i dispară din minte. Ceva o rodea. Ceva o deranja. 

Un iz. 

Camera obscură mirosea altfel decât de obicei. Nu 
identificase mirosul. Făcu un pas înainte. Ceva o atinse uşor 
pe obraz şi o făcu să sară înapoi. Aprinse lumina roşie. 


A o p 


O hârtie de cinci sute de euro. 

Zeci de hârtii de cinci sute de euro care atârnau la uscat 
în cameră. Erau adevărate? Lumikki atinse cu mâna 
bancnota cea mai apropiată. Hârtia părea să fie reală, cel 
puţin. 

Ţinu bancnota în lumină. Avea filigran, la fel şi imaginea 
în relief. Firul de siguranţă şi holograma erau şi ele la locul 
lor. Dacă hârtiile erau false, atunci erau extrem de bine 


făcute. 
Lichidul din bazin era maroniu. Lumikki îl testă cu 
degetul. Apă. 


Se uită la podeaua camerei, pe care se vedeau pete roşii. 
Se uită la colţul bancnotei, care avea aceeaşi roşeaţă. In 
acelaşi moment îşi dădu seama ce era schimbat în camera 
obscură. 

Mirosul de sânge vechi. 


22100 


4 


Lumikki se holba afară pe fereastra clasei la copacii 
sclipitori şi la micile pietre funerare. Peisajul alb nu o 
interesa câtuşi de puţin. Era pur şi simplu mai uşor să-şi 
odihnească ochii astfel, decât pe tabla acoperită de 
integrale. Deodată, gândurile ei o luară în altă direcţie 
decât cea a matematicii. 

Lăsase bancnotele în camera obscură. leşise, închisese 
uşa şi venise la oră. Nu pomenise nimic nimănui. Se putea 
gândi ce să facă în timpul orei de curs. 

În viaţă, cel mai bine e când te amesteci cât mai puţin. 

Acesta era de ani buni motto-ul lui Lumikki. Fără 
amestecuri, fără încurcături, fără implicare în treburile 
altora. Când era linişte şi vorbeai doar dacă era într-adevăr 
o chestiune cu greutate, puteai fi lăsat în pace. Chiar şi 
acum, voia să uite întreaga poveste. Să uite de bancnotele 
spălate de sânge. Din păcate, ştia că nu era o opţiune. 
Hârtiile începuseră deja să o bântuie precum izul lor 
înţepător. Nu va avea pace până nu va face măcar ceva 
pentru a desluşi misterul. 

Ar trebui cu siguranţă să-i spună directorului. Astfel, 
Lumikki ar putea merge mai departe, ar scăpa de gânduri. 
Poate că bancnotele aveau legătură cu vreun proiect 
artistic. Pe de altă parte, în cazul acesta, hârtiile nu ar fi 
adevărate. Însă de ce atâta efort pentru a face nişte bani 
falşi? Arătau atât de veritabili, încât, din punctul de vedere 
al poliţiei, ar fi fost cu siguranţă vorba de falsificare şi deci, 
de infracţiune. 

Sau bancnotele erau adevărate. 

Lumikki nu putea găsi nici un singur motiv pentru care 
cineva s-ar fi decis să spele o sumă atât de mare de bani în 
camera obscură a unui liceu. Pe deasupra, să-i mai şi lase 
acolo, cu uşa neîncuiată. Era o nebunie. Mintea ei se 
chinuia să dea de o explicaţie logică, însă zadarnic. Inchise 
ochii şi văzu bancnotele atârnând la uscat. Din imagine 
lipsea ceva esenţial, factorul decisiv care i-ar putea 


RE i E 


dezvălui răspunsul. Lumikki nu era vreun Sherlock Holmes, 
care, dintr-o singură privire, ar fi putut construi o poveste 
bine închegată a şirului de evenimente care avuseseră loc. 

Ar trebui să meargă la director. Ar trebui să meargă să ia 
bancnotele şi să i le arate. Sau poate că n-ar fi bine să le 
atingă? 

Soarele strălucea nemilos printre crengile copacilor, care 
scânteiau sfidător. Gerul răzbătea până în clasă. Lumikki 
tremura. Aerul închis te amorţea, gândurile înaintau în ritm 
greoi. Se decise. 


Lumikki se îndrepta către camera obscură. Voia să se 
asigure că văzuse bine. Toată priveliştea fusese atât de 
absurdă, poate că îşi imaginase totul. Sau înţelesese greşit. 
De-ar fi măcar una dintre bancnote adevărată, iar restul 
false. 

Să nu tragi niciodată concluzii pripite. Acesta era al 
doilea motto al lui Lumikki. 

Sau poate că motto sună prea pompos. Era vorba de 
principii sau de idei care se dovediseră folositoare, uneori 
chiar salvatoare. 

Lumikki tresări când, de după colţ, îşi făcu apariţia un 
băiat, Tuukka. Avea 18 ani, era actor în devenire, trimisul 
Domnului şi fiul directorului. În mod ciudat, profesorii îi 
tolerau bine aerele de şef, modul arogant de a vorbi şi 
întârzierile cronice. Şi acum, Tuukka părea să se grăbească. 
Cu siguranţă ar fi îmbrâncit-o cu cotul pe Lumikki dacă ea 
nu s-ar fi ferit subtil. 

Învăţase să se dea la o parte, astfel încât celălalt să nu 
observe că făcuse asta. Mişcarea trebuia efectuată la timp 
şi pe nesimţite. Trebuia să pară naturală, nu cauzată de 
cineva. Lumikki trebuise să înveţe să se poarte astfel încât 
să nu pară nici enervantă, nici slugarnică. 

Tuukka mergea înainte, aproape alergând. De-abia că o 
observase pe Lumikki. Totuşi, cel mai bine era să aştepte 
ca băiatul să dispară din câmpul vizual înainte să pătrundă 
în camera obscură. Lumikki deschise uşa către spaţiul de 
dinaintea camerei, o închise, deschise următoarea uşă şi 


—=23.— 


aprinse lumina roşie. 

Clipi de două ori. 

Totul arăta la fel. Bancnotele dispăruseră. 

Lumikki înjură în şoaptă. Aşa-i trebuie, dacă nu acţionase 
imediat. Ce va face acum? Să meargă să le spună că 
văzuse bancnote în camera obscură, dar să nu le poată 
dovedi? Să aştepte să o întrebe cineva ceva şi să 
povestească numai atunci? Să uite toată povestea şi să o 
pună pe baza oboselii de dimineaţă? 

Se rezemă de perete şi închise ochii. larăşi o deranja 
ceva. O deviaţie, o anomalie. Mintea ei înregistrase ceva, 
iar acum încerca să-şi dea seama ce era în neregulă. 
Lumikki deschise ochii şi înţelese. 

Rucsacul. 

Tuukka nu folosea niciodată rucsac. Avea o geantă de umăr 
Marimekko$, neagră, din piele, în care îi încăpeau fix 
manualele din ziua în curs. lar dacă nu încăpeau, le lăsa 
intenţionat acasă. Genţile Marimekko din pânză colorată 
făceau parte din uniforma de bază a studentelor, însă 
Lumikki nu mai văzuse versiunea din piele decât la Tuukka. 
Respecta codul, fiind totuşi un accesoriu distinctiv. Acum 
însă, Tuukka avea pe umăr un rucsac vechi, gri, destrămat 
pe margini şi ros la colţuri. Nu se prea potrivea cu imaginea 
lui divină în mijlocul muritorilor de rând. În plus, rucsacul 
era mare, arăta greu. 

Lumikki putu să rezolve imediat ecuaţia aceasta. 


Dimineaţa, în cafeneaua Coffee House din centru se aflau 
oamenii obişnuiţi: mamele cu copii şi mâncare de bebeluşi, 
studentele, care îşi păgubeau bugetul lunar cu câte un latte 
în timp ce studiau pentru examene, deşi de fapt visau la 
viitor, şi vreo doi oameni în costum, cu laptop, pe care, în 
locul unei prezentări, se vedea Facebook sau Angry Birds. 
Aparatele de cafea zbârnâiau şi bolboroseau. In aer plutea 
mirosul de cappuccino şi de alune de pădure. Prăjiturile 
arătau delicios - aşa şi erau. Sub palton Lumikki simţi 
imediat transpiraţia. 


8 Renumită companie finlandeză de design. 
ye ee 


Se aşeză la masa din colţ, cu spatele către oamenii din 
cafenea, răsfoi o revistă şi bău nişte ceai. La masa din 
apropiere şedeau Tuukka, Elisa şi Kasper. 

După ce Lumikki îşi dăduse seama că bancnotele se aflau 
în rucsacul lui Tuukka, o luase imediat pe urmele lui. Işi 
înşfăcase din cuier paltonul, mănuşile, fularul şi căciula. 
Fugise din şcoală, se strecurase pe lângă locul de fumat, 
ajunsese în curtea bisericii şi îl căutase cu privirea pe băiat. 
Rucsacul gri se legăna pe umărul lui la capătul aleii, în timp 
ce se îndrepta spre strada Hămeenkatu. Lumikki continuase 
să alerge, ignorând aerul rece care-i umplea plămânii, 
alternând apoi fuga şi mersul vioi. Păstrase o distanţă 
corespunzătoare. Vezi, dar să nu fii văzut. Priveşte de la 
distanţă. 

Respirația întretăiată i se transforma direct în chiciură pe 
gene şi pe părul care-i ieşea de sub căciulă. Cu 
temperaturile astea scăzute, toţi oamenii păreau să 
albească prematur. 

Lumikki îl văzuse pe Tuukka intrând în Coffee House. 
Aşteptase câteva minute, apoi îl urmase. Tuukka era deja 
absorbit într-o conversaţie cu Elisa şi Kasper. 

Lumikki făcea acum tot posibilul pentru a rămâne 
nevăzută. Invizibilă. Din fericire, ştia cum să pară altcineva. 
Se duse imediat la baie, îşi scoase paltonul şi puloverul, îşi 
desfăcu părul şi îl împleti lejer într-o parte, ceea ce nu făcea 
niciodată. Nu comandă cafea, ci ceai. Răsfoi o revistă 
pentru femei, deşi în mod normal s-ar fi uitat peste una 
sportivă sau peste Image. Stătea într-o poziţie diferită, îşi 
ţinea altfel mâinile, îşi înclina capul precum altcineva. 

Oamenii îşi imaginau că se recunosc unul pe altul de la 
distanţă după haine sau după păr. La suprafaţă poate că 
aşa era, însă în realitate procesul de identificare era mult 
mai complex, fiind influenţat de sute, dacă nu chiar mii de 
factori. Inălţime, postură, mers, proporţiile corpului şi ale 
feţei, expresii faciale, chiar şi microexpresiile care se 
schimbau atât de repede, încât nu puteau fi înregistrate 
conştient. De aceea era greu să te deghizezi în altcineva. 
Conform unora, chiar imposibil, fără operaţii estetice şi ani 


Zay 


de exerciţiu. 

Totuşi, nişte schimbări surprinzător de mici în propriul 
comportament permiteau eliminarea trăsăturilor 
caracteristice, când ştiai ce faci. Dacă cineva s-ar fi uitat 
intenţionat către Lumikki, dacă ar fi ştiut că se află în 
cafenea, atunci ar fi fost desigur identificată. Însă dacă 
aruncai o privire împrejur, cum fac de obicei oamenii într-un 
astfel de loc, Lumikki ar fi părut doar vreo fată mai hippy 
care citeşte poezii şi-şi bea ceaiul de muşeţel. Nu părea să 
atragă deloc atenţia prin prezenţa ei. 

Aşadar, Tuukka, Elisa şi Kasper nu îi dădeau vreo atenţie, 
deşi stăteau chiar lângă ea. În plus, aveau treburi mai 
arzătoare de rezolvat. Aveau o problemă. 

— Ce facem cu ăia? îi întrebă Elisa pe băieţi. 

Imediat ce intrase în cafenea, Lumikki îşi dăduse seama 
că Elisa arăta îngrozitor. Pielea fetei era de obicei albă, dar 
acum părea aproape cenuşie. Avea cearcăne la ochi, 
machiajul îi era întins sau şters neîndemânatic. Părul vopsit 
blond îi atârna nespălat. Hainele nu se asortau, ci păreau 
aruncate pe ea la nimereală. Elisa nu ar fi arătat niciodată 
astfel la şcoală. Ce minune că îndrăznise să vină la cafenea 
fără să se aranjeze. 

Elisa era una dintre cele mai frumoase fete din şcoală. Se 
şi purta într-un fel în care să-i facă pe ceilalţi să o creadă şi 
mai frumoasă. Văzând-o astfel, obosită şi speriată, îţi 
dădeai seama că frumuseţea era o mască realizată cu grijă, 
în care cel mai important factor nu era nuanţa potrivită de 
luciu de buze sau machiajul profesional, ci o doză mare de 
flirt şi de încredere în sine. Zâmbetul Elisei făcea inimile 
băieţilor să tresalte, iar palmele să transpire. 

Lumikki nu-şi dăduse încă seama de natura relaţiei dintre 
Elisa şi Tuukka. Se pare că fuseseră împreună la un 
moment dat, dar acum erau doar prieteni. Prieteni care 
ocazional petreceau câte-o noapte împreună, în acelaşi pat. 
Elisa învârtea pe degete mica populaţie masculină a liceului 
de artă, iar Tuukka, cel care se învârtea prin cele mai înalte 
sfere, era, bineînţeles, visul multor fete, dar se părea că 
tocmai între ei doi se întâmplase să apară ceva. Poate că-şi 


SER 


imaginau că sunt de departe cei mai doriţi mascul şi femelă 
alfa din liceu şi deci nu se coborau la nivelul celorlalţi. 

— A, ce facem? Sigur că-i păstrăm. Şi ne ţinem gura, 
spuse Kasper. 

Lumikki se întrebă prin ce merite ajunsese Kasper la 
şcoala de arte. Băiatul părea să fie mai preocupat de chiulit 
decât de mersul la ore. Pe holuri umbla zvonul că va fi dat 
afară dacă va mai lipsi mult. Kasper se îmbrăca în negru şi 
purta bijuterii ţipătoare din aur. Părul îi era dat pe spate cu 
o cantitate generoasă de gel. In mod clar, se credea un 
şmecheraş poleit cu aur sau vreun rapper, ale cărui 
reprezentații le stârneau privitorilor mai mult ruşine decât 
entuziasm. Kasper era un tip ciudat, nu-ţi puteai da seama 
dacă era un clovn sau un găinar. Lumikki se minuna de 
mult că Elisa şi Tuukka umblau cu Kasper. Elisa se uită în 
jur şi îşi cobori vocea. 

— Dar nu se poate să-i păstrăm, spuse. 

In voce i se simţea panica. 

— Şi ce-ai să faci? întrebă Tuukka. Ai să te duci la poliţie? 

Kasper pufni. Tatăl Elisei era poliţist. Din cauza asta, se 
mai făceau glume pe seama ei, uneori nevinovate, alteori 
maliţioase. 

— Nu sunt ai noştri. Au ajuns în mâinile noastre din 
greşeală. Cu siguranţă cineva are nevoie de ei, şi-atunci am 
pus-o. 

Elisa încercă să-i convingă pe băieţi. 

— la gândeşte-te. Ce-am putea noi face, de fapt? Cum 
am putea explica toată întâmplarea fără să ne închidă? Ar fi 
trebuit să acţionăm chiar din seara aceea, comentă Tuukka. 

— Aşa am şi acţionat, rânji Kasper. 

— Da. A fost o abordare al naibii de isteaţă, oftă Elisa. 

— Atunci părea foarte logică, spuse Tuukka. Dar acum îţi 
dai seama ce zic? Dacă povestim aşa ceva, trebuie să 
spunem totul. lar eu, cel puţin, nu-mi permit una ca asta. 

— Nici eu, adăugă Kasper. 

Lumikki auzi unghiile Elisei bătând cu degetele nervos pe 
masă. 

— Amintirile mele sunt prea în ceaţă, aşa că nu pot 


2 Dia 


spune nimic sigur. Nu pricep ce s-a întâmplat la faza aia. 
Ştiu doar că era dezastru la noi acasă dimineaţa. Nu cred 
că vreţi să auziţi de voma care era peste tot. 

— Imi închipui că ai avut destul de mult de frecat pentru 
ca tatăl tău să nu-şi dea seama că n-ai învăţat cuminte la 
fizică tot weekendul. 

Kasper se lăsă pe spate cu o privire amuzată pe chip. 

— Eşti nebun? Azi a fost din fericire fix ziua în care vine 
menajera. Încă munceşte acolo. l-am promis să-i dublez 
plata dacă termină treaba de două ori mai repede. Doar de 
mi-aş aminti totul cum trebuie, atunci aş putea... 

— Să ne bagi pe toţi în mare, mare belea? Sună al 
dracului de bine planul tău. 

Tonul lui Tuukka devenise dur, ameninţător. 

Elisa tăcu un moment. La masa de alături, cineva trecu la 
nivelul următor din Angry Birds şi scoase un sunet 
satisfăcut. 

— OK, spuse Elisa. Atunci păstrăm tăcerea. Pe moment. 
să vedem cum merge. Dar eu am un sentiment foarte prost 
în legătură cu asta. 

— Poate că propria parte o să te mai încălzească, sugeră 
Tuukka. 

— Ce? Chiar nu vreau. 

— Sigur că vrei. li am în trei plase. Zece de căciulă. 
Suntem toţi în aceeaşi oală. 

Se auzi un zgomot de fermoar când Tuukka deschise 
rucsacul sub masă. Lumikki îşi întoarse uşor capul şi văzu 
cu coada ochiului cum două plase negre opace trecură din 
rucsacul lui Tuukka în al Elisei şi al lui Kasper. 

Elisa îşi lăsă capul în mâini şi oftă cu durere: 

— La dracu. Când m-am trezit azi-dimineaţă, speram să fi 
fost totul doar un vis urât. 

— Şi nu te-a văzut nimeni? îl întrebă Kasper pe Tuukka. 

— Nu. 

— Şi nici nu a intrat nimeni în camera obscură? se 
asigură Kasper. 

— Şi să-i lase frumos să atârne pe sfoară? Fii sigur. 

Râsul lui Tuukka era totuşi cam forţat. Deodată se ridică 


SER A 


în picioare şi spuse: 

— Gata şedinţa. Puteţi pleca. 

— Dar mi-a mai rămas nişte ceai, remarcă Elisa. 

— Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş învârti prin oraş cu ăia 
mai mult decât ar fi necesar, zise Tuukka. Cu toată 
dragostea, baby. 

— Sigur. Tu-ţi permiţi să vorbeşti, ripostă Elisa, dar totuşi 
se ridică. 

Lumikki aşteptă ca grupul să plece. Apoi încercă să-şi 
soarbă ceaiul. Drace, ce zeamă chioară. Bea oare cineva 
aşa ceva de bunăvoie? Trebui să lase restul băuturii prea 
scumpe în ceaşcă. După ce trecu suficient timp, se îmbrăcă 
la loc şi ieşi afară, în frigul cumplit. Putea să se gândească 
în voie în drum spre casă. 


— 28 — 


5 


Pe podul Hămeensilta sufla un vânt rece, usturător, iar 
Lumikki grăbi pasul. Analiza cele auzite. Banii ajunseseră 
cumva la Tuukka, Elisa şi Kasper cu o noapte înainte. Cum 
anume, Lumikki nu ştia. Ai cui erau banii? Ştiau cei trei? 
Poate că nu. Probabil că nu. Părea că sunt în ceaţă cu 
privire la ce se întâmplase în seara aceea. 

Banii fuseseră pătaţi cu sânge, iar celor trei li se năzărise 
să-i spele în camera obscură a liceului. Asta era cel mai 
greu de înţeles. Cui i-ar trece prin cap să plece în miez de 
noapte la şcoală ca să spele bani? 

— Până la urmă, noi n-am făcut decât să bem. 

În mintea lui Lumikki răsunară deodată cuvintele fetelor 
date cu parfum. Aşadar, se părea că la petrecerea de ieri se 
ameţiseră cu ceva mai mult decât tărie. Sau cel puţin, unii 
o făcuseră. Poate tocmai Elisa, Tuukka şi Kasper. Asta ar 
explica de ce ajunseseră la aşa o decizie idioată. Şi ar 
explica şi de ce nu puteau povesti nimic. 

Fata poliţistului. Băiatul directorului. Tiparul era atât de 
clasic, încât pe Lumikki o trecu un fior. O revoltă a copiilor 
de familie bună? Un joc periculos, nu le mai ajungeau 
senzațiile tari? Sau pur şi simplu dorinţa de a se ameţi bine 
de tot? 

Oamenii alunecau pe lângă semaforul de la gară. Nisipul 
antiderapant de pe trotuar nu era suficient în zona aceea, 
mii de paşi treceau zilnic pe acolo. Lumikki lovi mai tare 
trotuarul cu ghetele. 

Situaţia se complicase semnificativ. Nu voia să meargă la 
director. Nici la poliţie. Nu voia să se amestece deloc în 
poveste, chiar dacă cei trei nici nu-i erau prieteni. Erau 
neimportanţi pentru ea. Totuşi, nu dorea să fie în centrul 
atenţiei, unde s-ar fi aflat cu siguranţă dacă ciripea. 

Un pont anonim pentru poliţie? Era, desigur, o 
posibilitate. Ar lua aşa ceva în serios? Probabil doar dacă 
30.000 de euro ar fi fost raportați ca furaţi. Şi dacă nu ar 
lua-o în serios, nu i-ar mai sta pe cap. Şi-ar fi făcut oricum 


== 


datoria. 

Lumikki se apropia de stadionul Tammela. Simţi o 
schimbare bruscă în interior. Garsoniera nu era acasă, asta 
era clar, însă începuse oare să îndrăgească acea parte a 
oraşului? Ideea îi păru amuzantă. Sângerete? şi lapte din 
Piaţa Tammela. Galeria echipei TPV! de pe stadionul 
Tammela. Vibraţiile oraşului. Atmosfera caselor vechi de 
lemn din Tammela şi a clădirii din cărămidă roşie a fostei 
fabrici de pantofi Aaltonen. Nu-i stătea deloc în fire lui 
Lumikki Andersson, care tot timpul evita sentimentalismul. 
Dintr-un motiv oarecare, aici se simţea mai bine decât în 
altă parte. Dorul de casă nu făcea parte din vocabularul ei, 
dar poate că existau lucruri mai rele în lume decât să-ţi 
placă unde stai. Poate că zona aceea a oraşului putea 
deveni o casă. Poate că blocurile apropiate puteau deveni 
sufrageria ei. Aşa începuse deja să şi fie, deşi Lumikki nu 
voia să se ataşeze de prea multe locuri. 

Curtea şcolii din Tammela era plină de ţipetele copiilor, 
de râsete şi zbierete. Lumikki privea cum fetele şi băieţii 
alergau, săreau, se legănau şi se cocoţau, cu respiraţia 
aburindă şi obrajii roşii din cauza gerului. Cu hainele lor 
căptuşite, arătau ca nişte oameni de zăpadă colorați. 
Incercă să ajungă cu privirea până la copiii singuratici de la 
marginea curţii. Îşi ciuli urechile pentru a distinge între 
tipetele de bucurie şi cele de frică adevărată. Lumikki ştia 
că pentru unii curtea şcolii nu era un loc de joacă scăldat în 
razele soarelui de iarnă, ci un regat al terorii, unde zilele 
erau lungi şi negre ca noaptea. 

O fetiţă se învârtea de una singură pe lângă clădirea 
principală, în stil art nouveau. Mergea cu capul plecat, cu 
paşi mici. Lumikki observă o vreme mersul fetei. Se 
întorcea la fiecare colţ să se uite în urmă? Tresărea din 
când în când? Se vedea anxietate în privirea ei? Nu. Când 
Lumikki îi văzu chipul în cele din urmă, observă că aceasta 
zâmbea pentru sine. Buzele fetei se mişcau. Cu siguranţă 
că-şi imagina o poveste, care-i făcea şi ochii să zâmbească. 


? Mâncare tradiţională a oraşului Tampere. 
1 Tampereen Pallo-Veikot, echipă de fotbal din Tampere. 


Fata aceea nu e cum eram eu pe-atunci, gândi Lumikki. 
Din fericire, nu. 

În acelaşi timp, simţi că ceva nu era în regulă. Ceva era 
greşit. Cineva era prea aproape, îşi dădu seama prea târziu. 

Mâinile puternice au tras-o către întunericul gangului din 
apropiere şi au izbit-o de peretele de piatră. Obrazul lui 
Lumikki era lipit de zidul îngheţat. Atacul neaşteptat îi lăsă 
mâinile fără vlagă, iar agresorul i le răsuci la spate. Lumikki 
de-abia îşi putu înghiţi scâncetul. 

li recunoscu mirosul înainte ca el să scoată vreun cuvânt. 

Tuukka. 

— Da, şi alţii ştiu să urmărească. 

Cuvintele lui Tuukka nu păreau plăcute. Respirația 
băiatului duhnea a cafeaua băută recent şi a tutun. Lumikki 
ar fi vrut să-şi tragă palme. Cum de făcuse o greşeală atât 
de banală? De ce nu avusese grijă când plecase din 
cafenea? 

Niciodată să nu-ţi supraestimezi dexteritatea. Niciodată 
să nu crezi că eşti complet în siguranţă. Trebuia să fi 
învăţat asta deja. Se pare că abilităţile ei ruginiseră în 
Tampere, unde nu mai avea nevoie de ele zilnic. 

— Te-am observat acolo, în cafenea. De fapt, nu pe tine, 
ci rucsacul tău. Şi mi-am dat seama că aproape intrasem în 
tine lângă camera obscură. Ce coincidenţă uimitoare, spuse 
Tuukka, strângând-o de mână. 

Lumikki analiză repede situaţia. 

Cu o mişcare neaşteptată, ar reuşi să se elibereze din 
strânsoarea băiatului. Nu era totuşi sigur. In plus, Tuukka 
era rapid şi putea să o prindă imediat. Era mai bine să nu 
se zbată în zadar şi să asculte ce avea el de spus. 

— Ce-ai văzut? Ce ştii? întrebă Tuukka. 

— l-am văzut în cameră mai devreme. Şi v-am auzit 
vorbind în cafenea. 

Lumikki spuse toate acestea pe un ton calm. 

Nu merita să-l provoace acum. 

— La dracu, înjură Tuukka. Asta nu se poate răspândi. 

Lumikki nu răspunse nimic. Suprafaţa rece, aspră a 
peretelui i se freca de obraz. Incercă să se mişte cât mai 


== di 


puţin posibil. 

— O să taci din gură. N-ai să spui nimic nimănui. Tu nu 
ştii nimic. Nimeni nu te-ar crede, oricum. 

Tuukka încercă să pară ameninţător, însă vocea sa era 
nesigură. Lumikki nu spunea încă nimic. 

— Ai auzit? 

Tuukka ridică tonul, era şi mai nesigur. Se temea. Se 
temea mult mai mult decât Lumikki. 

— Am auzit, spuse Lumikki. 

Tuukka se gândi o clipă. 

— OK. Cât vrei? o întrebă apoi. 

Tonul îi era acum aproape persuasiv. Băiatul era evident 
îngrozit pentru reputaţia lui. 

— Nimic, răspunse Lumikki. Şi acum îmi dai drumul. 

Nu fusese o rugăminte sau un ordin, ci o afirmaţie. Un 
fapt. Nu da altora variante, ci indicaţii clare. Nu implora şi 
nu cere, ci spune cum stau lucrurile. Siguranţa lui Lumikki îl 
făcu pe Tuukka să-i dea drumul. Lumikki se întoarse şi îşi 
frecă uşor încheieturile. 

— Uite cum facem, spuse ea şi îl privi ferm în ochi. Nu 
vreau să mă amestec în treaba asta. Nu am văzut nimic şi 
nici nu am auzit nimic. Asta dacă nu mă întreabă cineva 
direct. Nu pârăsc, dar nici nu mint. Cred că veţi mai avea 
probleme de-aici încolo, iar eu nu intenţionez să vă scap. 

Tuukka o privi şovăielnic. Urechile băiatului erau roşii din 
pricina gerului. Nu avea căciulă. Vanitatea era mai presus 
decât utilitatea. Cântări vorbele lui Lumikki, calculă riscurile 
şi oportunităţile. 

— OK. Batem palma, spuse în cele din urmă şi-i întinse 
mâna. 

Lumikki nu i-o strânse. Tuukka îşi trecu mâna prin păr şi 
râse. 

— Văd că eşti surprinzător de dură. Poate că te-am 
subestimat. 

Mulţi fac asta, gândi Lumikki. 

Tuukka încercă să-şi reia poziţia arogantă şi-i dădu părul 
la o parte de pe chip. 

— Ştii ce? Ai fi chiar frumoasă dacă ai scăpa de freza asta 


E Di 


groaznică şi ţi-ai schimba culoarea părului şi hainele astea 
de activist şi ai învăţa să te machiezi, comentă el, 
ridicându-şi colţul buzei. 

Lumikki zâmbi. 

— Şi ştii ce? îi răspunse ea. Ai putea fi chiar plăcut şi isteţ 
dacă ţi-ai schimba firea asta groaznică total şi complet. 

Nu mai rămase să audă ce-ar fi avut Tuukka de spus, ci 
îşi continuă drumul. Nici măcar nu se întoarse să privească 
înapoi. Ştia că băiatul nu o va urmări. 

În garsonieră, Lumikki îşi examină obrazul în oglinda din 
baie. Era roşu şi o ardea. Se vor vedea urmele în ziua 
următoare, cel puţin. Erau mici. Trecuse prin chestii mai 
rele. Bău apă rece direct de la robinet şi hotărî să nu se 
ducă la şcoală a doua zi. O zi putea să stea acasă. Apoi 
totul va continua normal. Se va duce la şcoală. Va uita de 
bancnote. 

Nu se va amesteca în niciun fel. 


1 martie, 


marți 


Esi pe 


6 


Era 3:45 dimineaţa. 

Boris Sokolov se holba la mobil ca la un gândac de 
bucătărie prea mare pe care voia să-l strivească de perete. 
Fusese iarăşi trezit din somn. Fusese minţit. Fusese 
ameninţat. Să se trezească putea suporta, minciuna îl 
scârbea. Însă ceea ce ura Boris Sokolov era faptul că 
încercaseră să-l amenințe. Mai ales când făcea asta un 
bărbat care n-ar fi trebuit să-şi permită nici cea mai mică 
ameninţare. 

Boris Sokolov schimbă cartela SIM şi tastă un număr. 

Estonianul răspunse după al treilea apel. Din voce se 
simţea că şi el fusese trezit. Glasul părea să vină de 
departe, chiar dacă locuia la doar câţiva kilometri. 

— Ei bine? 

Boris Sokolov începu să-i vorbească estonianului în rusă. 

— A sunat. Susţine că banii n-au ajuns. 

— Ce, delirează? se minună estonianul. Doar trebuia să îi 
vină direct acasă. 

Boris se ridică în picioare şi merse la fereastra 
dormitorului. Parchetul era rece. Ar fi trebuit totuşi să pună 
un covor. Cui îi pasă dacă se murdăreşte. La urma urmei, îl 
putea schimba la fiecare doi ani. Luna strălucea supărător 
de tare. În curte se zăreau urmele a doi iepuri. Celelalte 
urme le ştersese cu ajutorul estonianului, făcuseră manual 
o cărare până în celălalt capăt. Scăpaseră de toată zăpada 
care nu fusese perfect albă. 

— Susţine că a fost la datorie toată seara. Seara asta. 

— Ce dracu? Doar l-am anunţat că la ora normală, dar în 
alt loc. 

Estonianul începu să se trezească de-a binelea. 

— Zice că a fost o neînțelegere. Cum ieri a fost 29 
februarie şi ultima zi a lunii, mormăi Boris. 

Bătu cu degetele pe pervaz. Oare iepurii dispăruseră? Ar 
trebui să pună o plasă la rădăcina mărului. Sau să stea la 
pândă într-o noapte şi să facă rost de o friptură de iepure 


BE 10 


pentru congelator. Congelatorul lui, de data asta. 

— A fost, a fost. Dar ziua de 28 nu devine 29 doar din 
cauza unui an bisect. Şi de ce a fost la datorie în noaptea 
asta, când banii fuseseră livraţi deja ieri? 

— Asta e. Susţine că n-au fost livraţi. Că nu a văzut 
nimic. Nada. 

Estonianul tăcu o clipă. Boris aştepta să vadă dacă 
ajunge la aceeaşi concluzie ca şi el. 

— Incearcă să ne-o tragă. A primit banii. S-a prins ce s-a 
întâmplat cu ei. Acum încearcă să joace tare. 

Da, aceeaşi concluzie. 

— Dobitocul ne-a ameninţat. A spus că va da totul în 
vileag. 

Boris simţi cum se enervează iarăşi doar rostind 
cuvintele acelea. Strânse telefonul în mână. Puteai să-ţi 
imaginezi cum e strivit învelişul chitinos al unui gândac. 

— N-o să facă asta, la dracu! 

Estonianul îşi pierdu cumpătul. Bine. Erau pe aceeaşi 
lungime de undă. Două scăpări în ultimele 38 de ore 
ajungeau. Nu, era prea mult. Cu două prea mult. O 
maşinărie bine făcută nu putea suporta scoaterea atâtor 
piese deodată fără înlocuirea lor. 

— N-o s-o facă. De asta avem noi grijă. 

Boris pronunţă cuvintele cu satisfacţie. Nimeni nu-l 
ameninţa pe el fără să fie pedepsit. Nimeni nu încerca să-l 
tragă pe sfoară şi scăpa basma curată. 

Se gândise că sacul cu banii însângeraţi ar fi fost un 
avertisment suficient. 

Se pare că nu fusese. 

Şi ei ştiau să joace dur. Diferenţa era că ei aveau să 
câştige. 


Terho Väisänen ştia că în noaptea aceasta nu va mai 
putea dormi. Stătea pe o parte a patului dublu, deşi şi-ar fi 
dorit să se întindă pe tot patul. Se simţea de parcă cineva 
rosese fundul patului şi ar fi putut în orice moment să se 
trezească pe podea, care ar fi cedat şi ea. Ceva se năruia, 
ceva de care fusese sigur. 


Bi 


Terho Väisänen nu putea spune că era mândru de el. 
Erau dimineţi în care îi venea greu să se privească în ochi, 
însă de obicei se simţea uşurat când venea acasă de la 
lucru şi îşi amintea cât de mult bine făcuse în ultimii zece 
ani. Câte cazuri fuseseră rezolvate numai datorită lui. 
Bineînţeles, toate astea veneau cu un preţ. 

Îşi trase plapuma mai sus şi adulmecă mirosul de curat. 
Ar fi vrut să strângă pe cineva în braţe, să se încălzească 
lipit de cineva. 

Terho mai încercă o dată să sune. Telefonul sună, însă 
nimeni nu răspunse. Terho simţi cum teama nedesluşită i 
se aduna undeva în zona diafragmei. Anticipase că după 
noaptea aceasta totul se va schimba. 


Eey RE 


7 


A fost odată ca niciodată o noapte care nu s-a sfârşit 
nicicând. Inghiţise soarele în întuneric, absorbise toată 
lumina şi îşi întinsese braţul negru şi rece asupra lumii. 
Noaptea lipise pleoapele oamenilor pentru totdeauna, le 
făcuse visele mai adânci şi mai stranii, îi făcuse pe oameni 
să uite de ei şi să alunece în lumea creaturilor imaginare 
ale viselor, să-şi piardă amintirile. Noaptea pictase cele mai 
terifiante imagini pe pereţii caselor, de unde dispăruseră 
culorile. Noaptea sufla peste oamenii care dormeau un aer 
rece şi sufocant, care le pătrundea în plămâni şi-i făcea 
negri pe interior. 


Lumikki trase aer în piept cu lăcomie şi deschise ochii. 
Era leoarcă de transpiraţie, iar greutatea plăpumii părea să 
o sufoce. Trebui să o arunce pe jos şi să se ridice, îşi luă 
papucii de casă. Merse la fereastră şi se uită spre parc, a 
cărui privelişte îi mai alungă spaima pe care i-o provocase 
coşmarul. Luna răspândea lumină peste nămeţi, peste 
leagănele din parc şi acoperişurile caselor, dându-le un 
luciu argintiu. Umbrele rămâneau la locul lor, ca nişte figuri 
pictate cu negru în zăpadă. 

Se vedea lumină la ferestrele a două apartamente 
diferite. Mai era cineva treaz la 3:45 dimineaţa. O oră 
absurdă să fii treaz, împotriva firii omeneşti. Singurele care 
se mişcau la ora aceasta erau imaginile din coşmar, pe care 
omul treaz nu le deosebea de umbrele negre. Partea de jos 
a ferestrei era împodobită cu flori de gheaţă. Lumikki atinse 
instinctiv geamul rece, deşi ştia că gheaţa se afla de 
cealaltă parte. Temperatura mâinii ei nu le va topi. Gerul îi 
atinse degetele pe sub fereastră. Lumikki îşi trase mâna 
tremurând. 

Fusese o vreme în care se trezea noapte de noapte, cu 
speranţa ca noaptea să nu se mai termine, iar dimineaţa să 
nu mai vină. Chiar şi atunci avea vise cu noaptea 
nesfârşită, dar erau doar atât, nişte vise. Acum era un 


coşmar. Multe lucruri se schimbaseră. Pe-atunci, Lumikki se 
trezea dimineaţa dezamăgită că trebuia să se ridice şi să 
înfrunte o altă zi, care probabil nu urma să aducă nimic 
bun. Ştia că răul exista în cantităţi mult mai mari decât 
putea tolera o persoană normală. Şi totuşi, suportase, 
suportase ani la rând. Poate că fusese atât de ciudată 
precum susţinuseră. 

Lumikki se întoarse sub plapumă, în patul cald încă. 
Oboseala îi închise ochii şi nu mai avu niciun coşmar până 
la venirea zorilor. Nu mai avu niciun vis, cel puţin niciunul 
de care să-şi amintească a doua zi. 

Se trezi iarăşi când soarele era sus pe cer. Era trecut de 
zece. Se simţea ciudat de odihnită şi de în formă. Se 
presupune că aşa ar trebui să se simtă cineva dimineaţa, 
nu ca un zombi trezit de mai multe ori din morţi. Nu era 
genul care să chiulească, dar de data asta fusese clar o 
idee bună. Nu avea chef să vadă mutra satisfăcută a lui 
Tuukka astăzi. 

Lumikki îşi întinse picioarele şi braţele pe saltea. Ce va 
face astăzi oare? Poate se va duce la sală. Mătuşa Kaisa îi 
făcuse cadou de Crăciun un abonament pe un an. Lumikki 
nu se simţea prea în apele ei printre fetele de la aerobic, 
însă transpiraţia îi făcea bine şi avea nevoie de mai multă 
forţă. Tuukka reuşise să o ia prin surprindere şi fusese, 
aşadar, în avantaj. Dacă Lumikki s-ar fi putut baza pe forţa 
ei musculară, i-ar fi fost uşor să se elibereze şi să-l lipească 
pe el cu obrazul de zidul rece. 

Nu căuta putere ca să te răzbuni. Caută putere pentru a 
nu ajunge în situaţii care să ducă la răzbunare. Ce nobil 
suna. De fapt, însemna doar că Lumikki nu mai voia să fie 
niciodată cea inferioară. 

Nu voia să se gândească la ziua de ieri. Voia să se 
gândească doar la ziua de astăzi. Propria zi. 

Mama şi mătuşa trăncăneau uneori despre cât era de 
important pentru femei să aibă zile de răsfăţ. Răsfăţul era 
sinonim cu ciocolata, cumpărăturile, baia cu spumă, 
revistele pentru femei şi manichiura. Lumikki se cutremură. 
Pentru ea, o astfel de zi nu era răsfăţ, ci o prefăcătorie 


ES» PE 


chinuitoare. 

Pentru ea, răsfăţul însemna benzi desenate, salmiac!!, 
efortul fizic, curry de legume şi, înainte de toate, 
solitudinea. Mama se întreba mereu cum reuşea să se 
simtă bine atât de singură. Nu se plictisea niciodată? 
Lumikki nu se obosea să-i spună că s-ar plictisi mai uşor în 
compania cuiva, ascultând nimicurile de zi cu zi ale 
oamenilor. Mai bine singură decât în aşa companie. Când 
erai singur, puteai fi tu însuţi. Liber. Nimeni nu-ţi cerea 
nimic. Nimeni nu vorbea când ea voia linişte. Nimeni nu o 
atingea când nu voia să fie atinsă. 

Lui Lumikki îi mai plăcea să meargă şi la expoziţii de artă. 
Îşi rezerva întotdeauna suficient timp pentru asta, îşi punea 
destulă muzică pe telefon, Massive Attack, de preferinţă, şi 
pleca fără idei preconcepute, fără să citească înainte prea 
multe despre artist sau despre tema expoziţiei. După ce 
plătea biletul de intrare, mergea în prima încăpere a 
expoziţiei uitându-se în podea, punea muzica să cânte şi 
închidea ochii. Îşi golea mintea de gânduri şi o umplea de 
muzică. Se concentra să respire încet, regulat, îşi lăsa 
bătăile inimii să încetinească. După ce reuşea să scape de 
realitatea cotidiană, deschidea ochii şi se lăsa absorbită de 
primul tablou. 

Lumikki pierdea simţul timpului la expoziţii. Imaginile, 
culorile, atmosfera, senzaţia de mişcare pe pânză sau pe 
hârtie în fotografii, profunzimea, asperitatea suprafeţei şi 
textura o atrăgeau adânc într-o lume pe care nu o cunoştea 
sau înţelegea pe de-a-ntregul, însă care era a ei atunci. 
Erau lacul ei, pădurea ei, peisajul ei spiritual. Arta vizuală îi 
vorbea într-o limbă care se împletea cu muzica şi forma 
cărări ce duceau în întuneric sau lumină. Rar contau 
tematicile pentru ea. Nu conta ce înfăţişau imaginile sau 
dacă înfăţişau ceva. Numai senzaţia era importantă. 

Rareori se întâmpla ca Lumikki să plece de la expoziţii 
fără să fi obţinut ceva. Uneori se mai întâmpla şi asta, însă 
atunci motivul era de obicei extern, precum foamea, 


1 Bomboane aromate cu clorură de amoniu, similare cu cele cu lemn- 
dulce, foarte populare în Finlanda. 


= AD 


oboseala sau stresul. Sau alţi vizitatori gălăgioşi, ale căror 
zgomote nu puteau fi acoperite de muzică. Unele expoziţii 
erau precum uraganele - pleca de la ele gâfâind şi cu 
picioarele tremurându-i. Altele o lăsau cu un soi de căldură 
lăuntrică. Altele îi răsunau în minte. Culorile îi persistau pe 
retină, dând naştere unor noi nuanţe în vise. Nu mai era 
acelaşi om precum înainte de expoziţie. 

Astăzi totuşi nu era zi de mers la expoziţii, din moment 
ce Lumikki fusese deja la muzeul de artă din Tampere, la 
muzeul Sara Hildén” şi la galeriile de artă TR1. Incerca, de 
obicei, să meargă la început, dar nu chiar în primele 
săptămâni. Atunci când cei mai entuziaşti plecaseră deja, 
iar întârziaţii nu apucaseră încă să vină. 

Soarele făcea florile de gheaţă să strălucească. Lumikki 
se întrebă dacă să meargă să alerge puţin înainte de micul 
dejun. Se uită la termometru, arăta minus 25 de grade. Nu, 
mersi. Găâfâitul ar fi prea mult pentru plămâni. 

Deodată, telefonul începu să sune. Lumikki îl luă în 
mână. Nu cunoştea numărul. 

să nu răspunzi la numere necunoscute. Niciodată. Fusese 
un principiu de-al ei în trecut, însă nu mai era. Astăzi 
trebuia să îndrăznească să răspundă, dat fiind că stătea 
singură şi avea treburile ei. 

— Lumikki Andersson, spuse ea pe un ton oficial. 

— Elisa aici, salut. 

Elisa? De ce o suna Elisa? 

— Tuukka a spus că ştii, continuă fata repede. 

Lumikki oftă. Se gândi că va trebui să o convingă pe Elisa 
că nu va povesti nimic nimănui. 

— Nu ştiam pe cine altcineva să sun. Băieţii nu vor să 
vorbească despre asta. Sunt la pământ. Trebuie să vii până 
aici. Nu mai suport să fiu singură. Mi-e frică. Ajută-mă. 

Elisa vorbea pe un ton ascuţit, plin de panică. Evident, 
era foarte speriată. 

— Eu nu... începu Lumikki, dar nu apucă să continue, că 
Elisa începu să plângă. 

Lumikki se holbă la florile de gheaţă. Ce-ar fi dacă i-ar 


12 Muzeu de artă modernă din Tampere. 
4 


închide, pur şi simplu? Nu te implica. Nu te amesteca. Vezi- 
ţi doar de treburile tale. De ce îi era acum atât de greu să-şi 
respecte decizia? Poate pentru că Elisa plângea. Poate 
pentru că nimeni nu-i mai ceruse vreodată ajutor atât de 
direct. 

— OK, vin, se auzi spunând la telefon. 

Gata cu ziua ei. 


Elisa locuia în Pyynikki, pe strada Palomäki. Cea mai 
scumpă zonă a oraşului Tampere. Lumikki se simţea 
complet nelalocul ei stând în faţa porţii, cu paltonul său 
vechi. Curtea mare avea un zid de piatră la stradă. De 
cealaltă parte începeau traseele de alergat de pe dealul 
Pyynikki. Casa în sine era imensă, albă şi impunătoare. 
Lumikki îşi imaginase întotdeauna că în casele de genul 
ăsta locuiesc cel puţin două familii, dar probabil că aici nu 
era cazul. Într-adevăr, nu se vedeau plăcuţe cu nume 
nicăieri. Locuitorii acestor case nu doreau să-şi afişeze 
numele pe cutii poştale sau pe uşi. 

Mai verifică odată SMS-ul. Da, adresa era corectă. Pe 
stâlpii de piatră ai porţii tronau doi lei de bronz. Fiecare 
proteja o sferă de bronz. Noi păzim aici. 

Lumikki sună la uşă. În scurt timp, Elisa deschise uşa şi 
se grăbi să coboare. Era îmbrăcată în roz, în ceva ce 
semăna cu o salopetă pentru copii. Lumikki purta haine 
vechi de la mâna a doua, dar totuşi ea nu arăta de parcă 
fugise de la nebuni. Elisa deschise poarta şi o luă în braţe, 
înainte ca Lumikki să se poată feri. 

— Ce bine c-ai venit! Nu eram sigură cum vei reacţiona, 
dat fiind că nu ne cunoaştem prea bine, spuse Elisa. 

Mirosea a trandafiri şi a parfum scump. Lumikki nu 
folosea parfum, însă nasul ei era obişnuit să deosebească 
diferitele mirosuri. Îşi dezvoltase un simţ excelent. O dată, 
se întâmplase să identifice o persoană de la distanţă doar 
simţindu-i parfumul, iar asta îi dăduse câteva secunde în 
plus să scape. 

— „Joy” de Jean Patou, spuse şi se desfăcu repede din 
îmbrăţişare. 


MERE ip a 


După ea, obiceiul acesta ciudat de a lua străinii în braţe 
era ca o răceală persistentă, trebuia să găseşti repede un 
leac. 

Elisa o privi uimită. 

— Nici n-am ştiut că eşti familiarizată cu parfumurile. Pe 
ăsta l-am primit de Crăciun de la tata. Se pare că e cel mai 
scump parfum din lume. 

— Exact. 

Lumikki nu avea niciun chef să înceapă o conversaţie 
superficială despre parfumuri şi cadouri de Crăciun. Puteau 
lăsa asta la o parte. Venise pentru că Elisa intrase în panică 
şi se pusese pe plâns. Dacă a fost chemată doar ca un 
animal de companie, putea pleca foarte bine acasă. Ar mai 
avea timp să ajungă şi la body combat. 

Elisa ţopăia precum un iepuraş roz cu cheiţă. Abia acum 
păru să-şi dea seama cât de frig era. 

— Să mergem înăuntru, rosti ea. 

Lumikki se mulţumi să încuviinţeze din cap. 

Casa era şi mai luxoasă pe dinăuntru. Camere înalte, 
bovindouri, suprafeţe deschise la culoare şi mobilă care 
costau cu siguranţă mai mult decât chiria lui Lumikki pe un 
an. Lumina clară a iernii se revărsa peste tot şi nu dădea de 
gol particulele de praf din aer. Elisa menţionase cu o zi 
înainte în cafenea că menajera făcuse o treabă foarte bună 
pentru plata dublă. 

— La subsol se află sauna şi piscina, simţi Elisa necesar 
să adauge atunci când Lumikki îşi scoase ghetele şi 
paltonul şi îşi puse mănuşile, fularul şi căciula pe cuier. 

— N-am venit aici să înot, îi răspunse scurt. 

Elisa se simţi jenată. E 

— Sigur că nu. Scuze. lţi aduc ceva? Cappuccino, 
mocaccino, latte? 

— Doar o cafea normală. Neagră. 

— OK. Vin acum. Poţi merge în camera mea, la etaj, 
propuse Elisa. 

Lumikki începu să urce scările. Sus era o oglindă, în care 
zări o fată într-un loc nepotrivit. Ce naiba căuta ea aici? 
Fusese o greşeală să vină. Va intra şi mai tare în 


43. 


încurcăturile care păreau cu fiecare clipă tot mai rele. 

Camera Elisei arăta de parcă tocmai explodase acolo 
ceva roz şi negru. Aceste două culori dominau totul, de la 
covor la pereţi, de la perdele la laptop. Era cumva o mult 
prelungită vârstă a păpuşilor, combinată cu vreo fază rock? 
Camera era de două ori cât garsoniera lui Lumikki. Avea şi 
un mic balcon. 

Elisa părea să aibă nenumărate bijuterii şi cosmetice. 
Raftul cu filme era plin de comedii romantice şi filme de 
groază. Lumikki căută cu privirea elementul care nu se 
potrivea. Fiecare om avea un astfel de element în cameră, 
ceva care nu făcea parte din peisaj, care se lupta cu ideile 
preconcepute. Elisa avea două. 

Pe raftul cel mai de jos al bibliotecii se afla un rând de 
cărţi de astronomie. Erau înghesuite acolo ca şi când ar fi 
fost ascunse, dar totodată erau atât de multe, încât nu 
putea fi vorba de vreun cadou nepotrivit sau de vreo 
întâmplare. Lumikki îşi aminti deodată că Elisa studia mult 
matematică şi fizică de fapt. 

Al doilea element care îi atrase atenţia era un ghem 
mare de lână cu nişte andrele. Evident, foloseau la tricotat. 
Aşadar, Elisa nu voia să cumpere totul de-a gata. 

Interesant. Sau aşa ar fi fost dacă Lumikki ar fi avut de 
gând să o cunoască mai bine pe Elisa. Acum pur şi simplu 
înregistra imperfecţiunile camerei şi le salva în memorie. 

— Black coffee! anunţă Elisa de lângă uşă, apoi îi întinse 
cana de cafea. 

Era neagră. Cana Elisei era roz. Detaliul o amuză puţin pe 
Lumikki. Trebuia să înceteze cu cercetările de natură 
sociologică, totuşi. 

— De ce m-ai chemat aici? întrebă. 

Elisa se aşeză pe pat şi oftă. 

— Mi-e foarte frică şi nu ştiu ce ar trebui să fac. 

— Ce-ţi aminteşti din noaptea cu petrecerea? 

— Cam puţin. Sau îmi amintesc tot felul de lucruri, dar e 
greu să fac legătura între ele. 

— Povesteşte de la început, cât mai detaliat, ce s-a 
întâmplat la petrecere, cum au ajuns banii aceia la voi, 


— 44 — 


propuse Lumikki. Apoi ne gândim împreună care e cel mai 
bun mod de a acţiona. 

Ura tonul profesoral din vocea sa, însă Elisei trebuia să-i 
vorbească acum ca unui copil. Mâinile fetei tremurau, deşi 
încerca să ţină bine cana. 

Elisa începu să povestească încet, inconsecvent şi tot 
luând-o pe arătură, despre cum se hotărâse ea să dea 
petrecerea când auzise că părinţii ei plecau de acasă 
duminica. Mama plecase deja de sâmbătă într-o călătorie 
de afaceri de o săptămână, iar tatăl trebuia să lucreze toată 
noaptea. Elisa începu să trăncănească despre cum se 
gândise pe cine să invite, ce vor bea şi ce vor mânca. 
Faptele, se gândi Lumikki. Nu la astfel de amănunte se 
referise. Pentru nimicuri de-astea ar fi trebuit să-şi 
găsească alt ascultător. 

— Am vrut ceva mai multă acţiune la petrecerea aceea, 
aşa că l-am rugat pe Kasper să facă rost de nişte pastile 
pentru mine şi Tuukka. Am mai luat de-astea şi înainte, noi 
trei. Îţi dau o stare mult mai bună decât tăria. Mie mi se 
face mereu greață de la prea multă băutură. 

Pe Lumikki o amuza expresia posomorâtă a Elisei. Cine n- 
ar fi vomitat de la prea multă băutură? Nu era ăsta unul 
dintre principalele efecte ale alcoolului? 

— De unde face Kasper rost de ele? întrebă. 

— Nu ştiu. Nici nu vreau să ştiu. Se învârte prin nişte 
cercuri cam dubioase, de care e mai bine să stai departe. 

Tonul fetei deveni dintr-odată moralizator. Elisa păru să- 
şi aducă aminte că era fiica unui poliţist. 

— Au luat şi alţii? 

— Nu, din câte ştiu eu. Kasper avea mereu grijă cui îi 
dădea. Nu voia să fie prins. 

Bineînţeles. Lumikki i-ar fi putut povesti că cel puţin 
mafia parfumatelor părea să fie la curent că unii dintre 
petrecăreţi luaseră şi altceva pe lângă alcool. 

— Majoritatea au început să se care după miezul nopţii. 
Liceenii nu vor să fie mahmuri a doua zi la şcoală, râse 
Elisa. 

Lumikki nu zâmbi. Elisa redeveni serioasă. 


— 45 — 


— Bine, acum dacă mă uit în urmă, ar fi putut fi o 
mişcare foarte deşteaptă din partea mea. Cei care 
rămăseseră erau foarte beţi. Eu mă ameţisem foarte tare. 
Amintirile îmi sunt în ceaţă. Unii au sărit calul şi au vomitat 
prin colţuri. Cineva a spart o vază de cristal şi s-a tăiat într- 
un ciob. Începuse să fie haos peste tot. Cred că l-am rugat 
pe Tuukka să-i arunce pe câţiva afară, în curte. 

Elisa îşi puse cana de cafea pe masă. Avea unghiile 
îngrijite. Lacul roz-deschis se crăpase puţin la vârfuri. 
Mâinile îi tremurau uşor. Lumikki nu spuse nimic. Era mai 
bine să o lase pe Elisa să-i povestească fără a-i pune 
întrebări ajutătoare. Relatarea era mai precisă dacă nu o 
conducea în direcţia presupunerilor sale. 

— Pe la două, plecaseră toţi în afară de Tuukka şi Kasper. 
Am frecat menta prin camera mea şi am dansat. Nu mai 
era nevoie să ne prefacem că nu făceam decât să bem. 
Aşa. Era vreo trei. 

Elisa tăcu brusc. Înghiţi în sec. Se încruntă. 

— Sigur am ieşit aici pe balcon la un fum, continuă ea. 
Da, aşa a fost. Şi atunci am văzut în curte un sac ciudat de 
plastic. Şi a rămas acolo maximum o jumate de oră, pentru 
că m-am dus la fumat din jumate în jumate de oră. De 
obicei nu fumez, dar la petreceri îmi place. 

larăşi vocea aceea moralizatoare şi masca pe chip. 
Lumikki ar fi putut să-i admire reprezentaţia dacă nu ar fi 
enervat-o atât de mult situaţia în care se afla. 

— Ce-ai făcut apoi? întrebă ea, fără să se poată abţine. 

Elisa începu să se joace cu fermoarul salopetei, de al 
cărui capăt atârna o inimioară aurie. Trase vreo doi 
centimetri de fermoar, apoi îl ridică iarăşi. Deschis, închis. 
Deschis, închis. Lumikki luă o gură de cafea. Era groaznic 
de slabă. 

— Cumva începuse să mă distreze teribil sacul ăla. Era 
chiar caraghios cum arăta acolo, în zăpadă. Nu ştiu de ce 
mi se părea aşa. Cred că eram foarte ameţită. l-am lăsat pe 
băieţi sus şi m-am dus să iau sacul. Când m-am întors în 
hol, l-am deschis. 

Elisa înghiţi iarăşi cu greutate. 


BEES s 


— Întâi nu m-am prins ce era acolo. Credeam că era ceva 
gunoi. Apoi am ridicat o hârtie şi mi-am dat seama că era o 
bancnotă. Era plină de sânge. Era un sac plin de hârtii 
însângerate de cinci sute de euro. Mâinile mi s-au umplut 
de sânge când m-am uitat la ele. Mi se face rău numai când 
mă gândesc. Dar atunci mi-a venit să râd. Mi se părea 
ridicol de amuzant. 

Elisa se uita fix la covorul roz de pe podeaua neagră. 
Expresiile de pe chipul ei variau de la dezgust la silă, de la 
ruşine la frică. 

— Nici măcar nu m-am întrebat de ce erau banii plini de 
sânge. l-am strigat pe băieţi să vină să vadă. Au început să 
râdă. Au început să trâmbiţeze că eram putred de bogaţi. 
Nu îi număraserăm încă, dar erau treizeci de mii acolo. Nu 
ne-am gândit la absolut nimic. A, în afară de faptul că 
trebuia să curăţăm hârtiile. 

Hotărâseră că banii nu puteau fi spălaţi la niciunul acasă, 
pentru că nu i-ar fi putut usca în secret. Apoi Tuukka venise 
cu ideea camerei obscure de la liceu, pentru că mersese la 
un curs de fotografie. Işi făcuse mai demult o copie după 
cheia tatălui său. Ştia şi codul de la alarmă. 

— Ni se părea cea mai deşteaptă idee din lume, îi explică 
Elisa, uitându-se implorator la Lumikki. Pricepi asta? 

Nu, gândi Lumikki, însă nu rosti asta cu voce tare. 

— lar dimineaţa, Tuukka trebuia să se grăbească să ia 
banii de acolo, spuse ea în schimb. 

— Din partea mea, i-ar fi putut lăsa acolo. Nu voiam să-i 
mai ating. Nu pot să nu mă întreb de unde provenea 
sângele ăla. De la un om? Şi de ce sacul era la noi în curte? 
Cine îl adusese acolo? La dracu, nu mai iau droguri 
niciodată. Dacă aş fi fost trează, poate l-aş fi văzut pe 
făptaş. 

Elisa se ridică şi începu să meargă neliniştită încolo şi- 
ncoace. 

Se ridică şi Lumikki, se duse la uşa balconului şi o 
deschise. Aerul rece o izbi imediat, dar nu luă asta în 
seamă. leşi pe balcon şi privi în curte. 

— Era închisă poarta din faţă în noaptea aceea? întrebă. 


RE i e 


— Da, răspunse Elisa. M-am mai asigurat o dată şi pe la 
vreo două noaptea. 

Lumikki măsură cu privirea distanţa de la şosea până în 
curte. O aruncătură zdravănă ar fi azvârlit sacul peste 
gardul de piatră. 

— Aveţi cameră video la stradă? 

Elisa scutură din cap. 

— Avem la poartă şi la uşă, dar la stradă nu. 

Lumikki se gândi câteva clipe. Lăsă gerul să o înţepe la 
degete. Îi păstra ideile proaspete. 

Cineva aruncase un sac de plastic cu bani plini de sânge 
în curtea lor în toiul nopţii. Banii indicau o plată, sângele, 
un avertisment. Aşadar erau banii o ameninţare sau o 
mulţumire? Şi pentru cine? Fusese sacul aruncat în curtea 
care trebuia? 

Casa din partea dreaptă arăta foarte diferit, iar curtea 
era mai departe. Strada făcea o curbă mică unde se afla 
casa Elisei, situată puţin mai pe colţ. 

— Cine locuieşte acolo? întrebă Lumikki, arătându-i casa 
din dreapta. 

— Acolo stau două familii cu copii. Cred că amândouă 
mamele sunt juriste. Unul dintre taţi e artist, celălalt e 
funcţionar. Copiii încă nu merg la şcoală. 

Lumikki măsură casa şi curtea din ochi. Părea foarte 
improbabil să confunzi cele două case. In schimb, casa din 
partea stângă, deşi în mod clar mai nouă, era 
asemănătoare ca dimensiune, formă şi culoare. Chiar şi 
gardul care înconjura curtea continua la fel, iar curţile 
aveau exact acelaşi design. Poate că fusese o eroare. 

— Şi acolo? 

Elisa venise lângă ea pe balcon. 

— Un tip foarte ciudat. Cred că are vreo patruzeci de ani, 
dar încearcă să pară mai tânăr. Are aere de-astea de 
Twilight, că se îmbracă în haine lungi de piele şi se crede 
cine ştie ce vampir fermecător. Dar serios, pare doar 
expirat şi jalnic. N-am deloc idee ce învârte. Cred că are un 
job, pentru că pleacă în fiecare dimineaţă şi revine seara. 
Stă singur în casa aia mare, n-am văzut să vină cineva pe la 


— 48 — 


el. Nici nu te salută dacă îl întâlneşti întâmplător pe stradă. 

Lumikki se uita la Elisa, care o privi şi ea cu ochi mari. 

— Banii ăia sigur acolo trebuia să ajungă! Doar au 
nimerit în curtea greşită. E exact genul care să fie implicat 
în ceva dubios. 

Elisa părea aproape încântată. 

— Ar fi o posibilitate, spuse Lumikki. Însă nu singura. 

Dacă banii au fost aruncaţi în curtea potrivită, atunci 
ţinta era fie Elisa, fie tatăl sau mama ei. 

Lumikki se uită la Elisa: fata clănţănea de frig. Era ca o 
jucărie de pluş din care se scosese materialul de 
umplutură. Era greu de imaginat că ar fi putut fi implicată 
în ceva pentru care să primească 30 000 de euro drept 
mulţumire. Totuşi, nu se ştie niciodată. Lumikki îşi imagina 
că de obicei era bună la a depista un mincinos. Elisa nu 
părea să fie o mincinoasă. Cel puţin, nu una atât de bună 
încât să o păcălească. Lumikki fusese minţită de atâtea ori 
în viaţă, încât desluşea imediat intonaţia şi expresiile 
schimbătoare care-i dădeau de gol pe mincinoşii mediocri. 

— Oricum, mi-e teamă că cineva vrea banii ăia. Chiar 
acum, şopti Elisa. 

Lumikki nu găsea nimic de spus să o calmeze. 

Era, de fapt, perfect de acord cu Elisa. 


S 


8 


Viivo Tamm tremura. Nu-şi amintea când îi mai fusese 
atât de frig. Incercă să ţopăie pentru a se mai încălzi, însă 
muşchii îngheţaţi ai picioarelor sale refuzau să coopereze. 

Stătea de pază lângă traseul de alergat din Pyynikki abia 
de-o oră, dar deja i se părea că ajunsese la limită. Avea o 
geacă de iarnă, un pulover tricotat pe dedesubt şi o căciulă 
groasă, îndesată bine pe cap, dar gerul îşi făcea loc printre 
straturile de haine. Se strecura chiar şi prin cel mai mic 
spaţiu, îi rodea nemilos trupul, care făcea tot ce-i stătea în 
putinţă să-şi menţină temperatura la nivelul necesar. Viivo 
Tamm se decise să sune. 

Degetele ţepene apăsau neîndemânatic pe tastele 
telefonului mobil. Sub nicio formă nu-şi putea scoate 
mănuşile de piele. Dură cinci minute până reuşi să 
găsească numele corect în agendă şi să apese butonul 
verde. 

— Ei bine? întrebă o voce. 

— Nici urmă. Nu pot să mai rămân mult timp aici. Mor de 
frig. 

— Trebuie să stai, se răsti Boris Sokolov şi închise 
telefonul. 

Viivo Tamm se holbă o clipă la telefon şi scrâşni din dinţi. 
Boris Sokolov şi Linnart Kask stăteau într-o camionetă pe 
strada Palomäki. Era uşor să dea ordine de-acolo. 

Şi dacă fata nici nu ieşea astăzi afară? Sau cel puţin, nu 
prea curând? Toţi trei ştiau că nu puteau sta la pândă ore-n 
şir. Ar stârni suspiciuni, iar cineva ar observa camioneta. Şi- 
ar da seama că nu era nimeni prin zonă care să aibă nevoie 
de reparaţii la ţevi. Schimbarea plăcuței de înmatriculare şi 
a abţibildurilor presupunea bani şi, mai ales, timp, iar 
niciunul dintre ei nu avea chef să mai piardă vreun minut în 
plus. 

_ Fir-ar să fie. Fuseseră siguri că sângele ar fi fost de ajuns. 
Insă acesta era un specimen cu şi mai mult sânge rece. 
incercase să joace mize mai mari decât îşi permitea. În 


realitate, nu-şi putea permite nimic. Nimeni dintre ei nu 
putea. Nici măcar Boris Sokolov, deşi îi plăcea să se dea 
mare şef în faţa celorlalţi. Sokolov era la fel de bine ţinut în 
lesă precum ceilalţi. Zgarda era zgardă, chiar dacă era 
împodobită cu diamante. 

Poate că finlandezului nici nu-i păsa atât de mult precum 
părea. Poate că se prefăcuse. Răpirea fetei poate i-ar trezi 
iluzii de superioritate. 


Lumikki se holba la porţia de tăiţei din faţa ei, a căror 
culoare era undeva între gri şi bej. Elisa nu minţise când 
spusese că nu ştia să gătească. Se pare că în congelator se 
aflau mai multe feluri de mâncare pregătite de mama ei, 
însă pentru Elisa era „o bătaie de cap” să le încălzească, 
aşa că prefera să mănânce supă la plic. Lumikki gustă din 
fideaua care plutea în zeamă şi se decise să îndure. Sau 
mai degrabă, stomacul ei care chiorăia încet hotărâse în 
locul ei. 

Îi era o foame de lup. Dimineaţa devenise după-masă, iar 
singurul gând al lui Lumikki era să ajungă acasă. De fiecare 
dată când încerca să plece, Elisa îi găsea o scuză ca să mai 
rămână. Fetei chiar îi era groază să fie lăsată singură. 

Conversaţia nu avansa. Trecuseră deja prin tot ce era 
legat de bani. Se întrebau dacă sacul fusese într-adevăr 
destinat vecinului cu haine de piele. Elisa era convinsă de 
asta. 

— Mama şi tata nu au cum să fie implicaţi în nimic ciudat. 
Sunt oameni cinstiţi, de treabă. 

Lumikki era de părere că nu-i putea scoate din ecuaţie pe 
tatăl şi pe mama Elisei. Întrebă, aşadar, cu ce se ocupa 
mama ei. Se pare că lucra la o firmă de cosmetice; nu avea 
o funcţie foarte importantă, dar câştiga destul de bine, 
după cum spunea Elisa. 

— E plecată în călătorii de afaceri cam jumătate de an, 
zise Elisa, cu privirea îndreptată către fereastră. 

Lumikki zărise în privirea ei un amestec de iritare şi 
tristeţe. 

— Din fericire, tati e aproape mereu acasă, continuă 


pi 


Elisa, zâmbind. Cu excepţia weekendului de acum, desigur. 

Deci „tati” era poliţist. 

— La ce departament? vru Lumikki să ştie. 

Elisa păru jenată. 

— Departamentul antidrog, răspunse ea. 

Fiul unui pantofar şi aşa mai departe. Lumikki s-ar fi 
amuzat dacă nu ar fi enervat-o atât de mult prostia Elisei. 
Fata unui poliţist şi ea îşi face de lucru cu substanţe 
interzise. Ai crede că Elisa n-ar fi avut nevoie să facă ceva 
atât de riscant. Lumikki nu zise nimic, însă Elisa îi interpretă 
corect tăcerea. 

— Hei, am vrut doar să mă distrez! se apără ea. Chiar nu- 
s narcomană. Imi cunosc foarte bine limitele. Şi-n plus, am 
zis deja că n-am de gând să mai pun mâna pe aşa ceva. Am 
să devin complet abstinentă. 

— Sunt convinsă că ai putea să-l întrebi pe tatăl tău câţi 
dintre cei din oraş care s-au drogat „pur şi simplu ca să se 
distreze” şi-au dat viaţa peste cap. Insă nu am venit să-ți 
ţin o prelegere despre droguri, ci să mă lămuresc în 
legătură cu banii aceia. 

— Totuşi, nu pot vorbi despre asta cu tati, dacă într- 
adevăr se întâmplă ceva dubios, oftă Elisa pentru a zecea 
oară. Ceea ce nu cred, desigur. Dar dacă totuşi e ceva... 
Atunci nu mă pot baza pe el. Doar mă poate minţi în 
legătură cu orice. Şi nici nu pot povesti altcuiva din poliţie, 
pentru că e totuşi tatăl meu. Chiar de s-ar fi amestecat în 
ceva, nu-l pot trăda. Şi la urma urmei, poate avea legătură 
cu vreo operaţiune sub acoperire. Ah, îmi crapă capul! 

— La cât vine astăzi acasă? 

— In vreo două ore. 

— leri s-a purtat ca de obicei? 

— Da, aşa mi s-a părut. Pe de altă parte, eram atât de 
concentrată să ascund faptul că am dat o petrecere şi să 
dosesc ditamai secretul în cel mai ascuns loc, încât n-aş fi 
observat nici dacă dansa cu urechi de Mickey Mouse pe 
cap. 

— Fii atentă la el. Vorbeşte cu el. Nu-l întreba nimic 
direct, urmăreşte-i expresiile şi gesturile. Oamenii spun o 


52 


groază de lucruri fără să deschidă gura, o învăţă Lumikki. Şi 
stai cu ochii pe vecinul tău. Dacă banii îi erau destinaţi lui, 
sigur va începe să se poarte anormal, din moment ce nu i-a 
primit. 

Elisa o privi, se ridică de la masă şi merse către ea. 

— Mulţumesc, îi spuse, luând-o scurt în braţe. 

Ca prin minune, lui Lumikki nu i se mai păru atât de 
respingător de data aceasta. Elisa se întoarse la locul ei şi 
continuă să-şi mănânce tăiţeii. Îi termină repede, apoi sorbi 
supa cu zgomot. Brusc, arăta ca o fetiţă. 

— O să povestesc cu tati. Şi o să-l supraveghez pe vecin. 
Poate o să dau de vreo explicaţie logică pentru toate astea. 
Şi apoi o să mă gândesc ce ar trebui să fac cu banii. Tuukka 
şi Kasper nu vor renunţa de bunăvoie la ai lor, dar o să-i fac 
să se supună, dacă vreau, spuse Elisa, apoi zâmbi. 

Încrederea ei era cumva emoţionantă. 

— Încă ţi-e teamă? întrebă Lumikki. 

— Nu la fel de mult. 

— OK. Atunci plec acasă. 

Elisa încercă să facă o mutră de căţeluş rănit, însă 
Lumikki rămase  neclintită. Ajungea jocul ăsta de-a 
prietenele acum. Îşi făcuse treaba. 

Lumikki îşi luă haina pe ea, apoi îşi legă şireturile de la 
ghete şi îşi înfăşură fularul bine la gât. Îşi căută mănuşile, 
apoi pipăi după căciulă, care se afla undeva mai în spate. 
Trebui să se ridice pe vârfuri ca să vadă unde era. O trase 
repede şi în acelaşi timp auzi un sunet ce nu anunţa nimic 
bun. 

Vai, nu! 

Elisa apăru chiar când Lumikki rămăsese în mână cu 
jumătate din căciulă. 

— E un cârlig acolo, în spate, mi-a rupt şi mie vreo două 
căciuli. 

— Eh, o să-mi pun cumva fularul peste urechi, spuse 
Lumikki. 

— Nu, nu, îţi împrumut o căciulă de-a mea. Am destule, 
explică Elisa în timp ce-i şi punea o căciulă roşie de lână pe 
cap. O să-ţi repar căciula sau îţi tricotez una nouă. 


ME E 


— OK. Mersi. 

Lumikki mai zăbovi un moment în hol. Avea sentimentul 
că ar fi trebuit să-i spună ceva de încurajare Elisei. 

— la-o uşor, zise în cele din urmă, negăsind altceva. 

Nu era bună în rolul ăsta empatic de prietenă. 

— Mda, spuse Elisa. Poţi ieşi prin spate, apropo. Treptele 
din faţă sunt îngheţate şi foarte alunecoase. 

Îşi muşcă buza şi păru că mai vrea să spună ceva, însă 
tăcu. Lumikki nu o întrebă ce vor face mai departe. Avea 
sentimentul că asta nu era ultima vizită la Elisa acasă. 
Fusese o greşeală că venise. 


254 


9 


Boris Sokolov răspunse la telefon înainte ca You only live 
twice să apuce să treacă de prima strofă. 

— Deci? 

— Fata a plecat chiar acum, prin spate. O ia înspre deal, 
spuse Viivo Tamm. 

Boris Sokolov dădu din cap înspre estonianul de lângă el, 
care porni camioneta. 

— Eşti sigur că e fata care trebuie? vru Boris să se 
asigure. 

— Ea e. Aceeaşi căciulă roşie ca mai devreme, răspunse 
Viivo Tamm. 

— Când vezi că ne apropiem, o iei şi-o prinzi. Şi să n-o dai 
în bară. Trebuie să reuşim, zise Boris şi închise telefonul. 

Îşi frecă mâinile ca să le încălzească. Trebuia să o înşface 
repede pe fată. Nimeni nu trebuia să-i vadă. Fără prea 
multă violenţă. Fata nu trebuia să păţească nimic. Câteva 
vânătăi n-ar fi stricat, totuşi. Doar fata trebuia să creadă că 
sunt serioşi. Aşa şi erau. Deşi altfel decât credea ea. 

După ce-o vor răpi, îi vor trimite tăticului un film pe 
telefon. Ar fi ciudat dacă nici asta nu-l făcea să-şi vină în 
fire. Sigur urma să regrete că încercase să se joace cu 
băieţii cei mari. Le va promite să se poarte frumos pe viitor. 
Va fi de acord să le dea banii înapoi pentru a uita de plata 
următoare. Va jura să facă tot ceea ce i-ar fi cerut ei. 

Era suficient. 

Atunci îi vor da fetei drumul din camionetă, vor schimba 
plăcuţele de înmatriculare şi abţibildurile. O investiţie 
însemnată pentru un simplu act de intimidare, însă merita 
în cazul acesta. Boris Sokolov primise instrucţiuni de la 
nivel înalt, promiseseră să acopere toate costurile, şi nu 
numai. Nu-şi permiteau să-şi piardă omul din interior. Mai 
presus de toate însă, nu-şi permiteau să-i piardă pe ei. 

Desigur, fata va fugi repede să-i spună tăticului că 
oamenii cei răi o răpiseră. Tatăl se va preface surprins şi 
şocat, îi va cere detalii şi să-i descrie pe aceştia, îi va 


— 55 — 


promite fetei să facă plângere şi să-i prindă pe răufăcători. 

Nu, fata nu trebuia să facă nicio declaraţie la poliţie. 
Ajungea să-i povestească tatălui ei. Acesta ştia cât de 
traumatizantă era o asemenea experienţă, n-ar vrea s-o 
mai chinuie cu alte examinări la secţie. 

Lui Boris aproape că-i venea să râdă când şi-l imagină pe 
bărbat încercând să nu izbucnească. Nu va putea povesti 
nimănui despre întâmplare. 

Însă cum îţi aşterni, aşa dormi. 


Lumikki hotărî să facă un ocol prin Pyynikki până acasă. 
Trebuia să scape de parfumul Elisei şi de durerea de cap 
pricinuită de numeroasele întrebări. Căciula roşie părea 
marinată în acelaşi parfum, iar asta nu îmbunătăţea deloc 
situaţia. Fără ea însă, cu siguranţă urechile i-ar îngheţa într- 
o clipită. 

Îşi aminti când venise să alerge în Pyynikki pentru prima 
dată, imediat după ce se mutase în Tampere, cu un an şi 
jumătate în urmă. Îmbătată de gustul libertăţii, alergase 
până departe, la turnul de observaţie, cât o ţinuseră 
puterile. Picioarele îi tremurau, iar mirosul gogoşilor 
proaspete o atrăgea, îmbiind-o să rămână acolo să se 
bucure un moment de ceva dulce şi de o cafea neagră. 
Totuşi, continuase să alerge pe traseul descendent din 
apropierea turnului, lăsându-şi picioarele să izbească 
poteca. Oboseala îi mai trecuse şi începuse iarăşi să simtă 
bucuria alergatului. 

Traseul o dusese tot mai sus şi mai sus, iar deodată, în 
partea stângă, i se deschisese o vedere minunată asupra 
lacului Pyhäjärvi. Soarele de august mângâia suprafaţa apei 
în depărtare, dincolo de clădirile fabricilor din cărămidă 
roşie din Pyynikki. Miresmele sfârşitului de vară o 
înconjurară atunci când se abătu de la traseu pentru a privi 
peisajul. Se uită către lac, insula Jalkasaari, zona Härmälä 
care se vedea pe celălalt mal. Se simţise pe deplin fericită 
pentru un moment. De aici începea noua ei viaţă. De aici 
începea libertatea. 

Acum, fericirea şi libertatea erau departe. Lumikki 


încercă să nu se gândească. Gândurile i se roteau pur şi 
simplu în cap. Nicio soluţie, nicio scăpare. 

Sau, desigur, exista o soluţie. Cea mai evidentă şi mai 
simplă. Să meargă la poliţie şi să povestească tot. Să nu-i 
pese că Elisa ar putea avea probleme. Sau că familia ei ar 
putea avea probleme. Doar nu era problema sa. Însă Elisa 
se baza pe ea. Lumikki ştia că nu putea să-i trădeze 
încrederea. Era o fundătură. 

Lumikki începu să se plimbe de-a lungul drumului care 
ducea la turnul de observaţie din Pyynikki. Se înnorase. Era 
întuneric. Crengile albe de chiciură se întindeau în toate 
direcţiile. Panta împădurită era precum o pagină dintr-o 
poveste, însă umbrele păreau să ascundă creaturile cele 
mai înfricoşătoare din basme. Ciudăţeniile născute din 
groază, care se furişau prin spate şi te trăgeau sub zăpadă, 
către o moarte rece. Sau, şi mai rău, preschimbau oamenii 
în sculpturi de gheaţă, incapabile să se mişte sau să 
vorbească. Pentru totdeauna vii. Pentru totdeauna moarte. 

Respirația lui Lumikki se prefăcu în aburi. Încercă să-şi 
sufle gândurile afară, să atingă starea aceea goală în care 
se puteau naşte idei noi. Era chiar pe punctul de a reuşi, 
când îşi dădu seama că era urmărită. Din nou. Nici nu mai 
era nevoie să se uite în spate ca să fie sigură. 

Se uită totuşi. Bărbatul care mergea în urma ei îşi trăsese 
bine căciula pe cap şi îşi acoperise nasul şi gura cu fularul. 
In spatele său se zărea o camionetă care mergea pe drumul 
către turn. 

Lumikki nu stătu pe gânduri. Începu să alerge. Îl auzi şi 
pe bărbat schimbându-şi ritmul. Camioneta acceleră. 

Gerul îi sfâşia plămânii. Ghetele îi alunecau pe drumul 
acoperit de gheaţă. Lumikki avu timp să arunce o privire în 
spate şi văzu că în camionetă se aflau doi bărbaţi. Şi ei îşi 
acoperiseră chipurile, astfel că doar ochii li se mai vedeau. 
Acelaşi grup. 

In faţă nu se zărea nimeni. Nici în jur. Dacă ar striga, nu 
ar auzi-o nimeni. 

Lumikki alergă mai repede decât o făcuse vreodată. 
Bărbatul rămăsese în urmă, însă camioneta o ajunse într-o 


PI i A 


clipă. Uşa se deschise, iar un bărbat încercă să o prindă. 
Lumikki reuşi să se agaţe de ceva. Auzi pârâitul când acul 
cu care era prins brelocul reflectorizant smulse o bucată de 
material odată cu el. Lumikki căzu pe o parte, se întoarse 
repede şi o apucă iute spre pădure. 

Sări peste pietre şi ridicături de pământ, îşi croi drum 
printre copaci, nu luă în seamă crengile care-i biciuiau faţa. 
Auzi cum camioneta frânează. Auzi cum bărbaţii se grăbeau 
după ea. Auzi strigăte, ghici că erau în rusă. Ştia că 
nedumerirea acestora se va risipi în curând. Lumikki ştia că 
dacă reuşeau să o înconjoare, nu mai avea nicio şansă. 
Avea un avantaj de numai câteva secunde. 

Trebuia să-l folosească în mod corect. 

O altă şansă nu mai primea. 


Viivo Tamm scăpă o înjurătură atunci când piciorul său se 
afundă iarăşi în zăpadă. Fata părea să se mişte atât de agil, 
încât parcă evita troienele adânci. Din fericire, urmele 
indicau încotro o luase, chiar dacă ea dispăruse din vedere. 

— Prinde-o! strigă Boris Sokolov din spatele lui. 

Prinde-o singur, grăsane, ar fi avut Viivo Tamm chef să-i 
răspundă. Grăbi pasul. Muşchii începură treptat să i se mai 
încălzească, putea să-şi mişte membrele tot mai bine. O va 
prinde pe târâtura aia mică. Poţi fugi, dar nu te poţi 
ascunde. Alergatul prin zăpadă trebuie să te obosească şi 
pe tine. Viivo Tamm poate că nu era cel mai rapid om, dar 
era rezistent. 

Fata nu se mai zărea. Urmele duceau la intersecţia cu un 
traseu de alergat. Cu siguranţă, fata sperase să dea peste 
cineva care să o salveze. Speranţă deşartă. Pe frigul ăsta 
nu iese nimeni la alergat. Viivo Tamm privi în ambele 
direcţii. Fata dispăruse. La dracu. Apoi văzu ceva roşu mai 
departe de traseul de alergat. Căciula fetei. 

Îi căzuse de pe cap, acum indicându-i lui drumul. Vai, vai, 
Scufiţă Roşie. N-ar trebui să laşi semne aşa de clare pentru 
lupii cei răi. Boris Sokolov şi Linnart Kask se iviră chiar 
atunci din pădure. Viivo Tamm alerga deja în direcţia 
indicată de căciulă. Le strigă să-l urmeze. Fata nu putea fi 


— 58 — 


departe. 


De pe creangă, cu corpul lipit de trunchi, Lumikki privi 
cum cei trei bărbaţi fugeau în direcţia greşită. Alergase 
până la traseu, apoi o luase spre copac, lăsând cât mai 
puţine urme, şi se cocoţase suficient de sus. Apoi îşi 
aruncase căciula cât mai departe pe traseul de alergat. 

Funcţionase. Insă nu-i va încurca pentru mult timp. 

Se lăsă să cadă jos din copac, ignorând şocul dureros pe 
care-l resimţi în picioare. Apoi o luă iarăşi la fugă. Gerul îi 
ardea acum şi urechile, nu doar plămânii. Abia dacă-l 
simţea. ` 

Inapoi. La adăpost. Inapoi pe drumul către turn, unde se 
afla şi camioneta. Pe ea scria „Instalaţii Mäkinen”. Lumikki 
putea să jure că niciunul dintre bărbați nu se numea 
Mäkinen. Incercă să reţină numărul de înmatriculare, deşi 
se gândi că nu va fi de niciun folos. 

Bătăile inimii îi răsunau în urechi. 

De la turn o luă pe strada Pyynikki. Acum începură să se 
vadă maşini şi oameni. Farurile autobuzului erau cea mai 
frumoasă privelişte din lume. Lumikki îi făcu semn şoferului 
de departe, dar acesta încetinise deja înainte de staţie, 
văzând-o alergând în gerul acela. Lumikki urcă gâfâind în 
autobuz, plăti biletul, apoi se aşeză pe primul loc liber. 

Picioarele îi tremurau. Respirația i se domoli. Când aerul 
cald începu să-i intre în plămâni, un atac necontrolat de 
tuse puse stăpânire pe ea. 

Bătrâna care şedea de cealaltă parte o privi cu 
compasiune şi indignare în acelaşi timp. 

— Ar fi bine să pui ceva pe cap pe vremea asta, o sfătui 
ea. Altfel te poţi îmbolnăvi de moarte. 

Lumikki tuşi în semn de răspuns. Începu să-şi simtă iarăşi 
urechile, o furnicau şi o dureau. Îşi puse mâinile pe ele şi 
încercă să le încălzească. Ce naiba se întâmplase? De ce 
încercaseră să o răpească în camionetă? Dacă ar fi fost 
vorba de viol, era ciudat ca bărbaţii să continue să o 
urmărească atât de insistent. Cu siguranţă că cei trei aveau 
legătură cu banii ăia. Insă de ce ar fi vrut-o pe Lumikki, care 


era implicată doar din cauza unor coincidenţe nefericite? 

— O căciulă ar fi cea mai bună, îşi continuă bătrâna 
predica. 

Căciula. Căciula roşie. Lumikki realiză imediat că nu pe 
ea o urmăreau bărbaţii. Urmăreau o fată cu căciulă roşie. ŞI 
a cui era de fapt căciula roşie? Exact. O voiau pe Elisa. 
Bineînţeles, avea sens acum. Din păcate, banii fuseseră 
aruncaţi în locul corect. Vânătoarea Elisei o asigurase de 
asta. 

Lumikki se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă Elisa ar fi fost 
cea care ar fi ieşit din casă. Gândul ăsta o lovi drept în 
stomac. Elisa n-ar fi scăpat. S-ar afla chiar acum în 
camionetă, neajutorată, captivă, la mila urmăritorilor. 
Lumikki îşi căută repede telefonul. Îi scrise Elisei un mesaj. 


Orice faci, nu ieşi din casă. Ţine uşile închise. Nu 
da drumul nimănui. 


— 60 — 


2 martie, 
miercuri 


Sbi 


A fost odată o fată căreia nu-i era frică. 


Fata alerga aşa cum alergau cei cărora nu le era teamă 
că vor cădea. Picioarele ei mici, agile şi puternice goneau 
peste pietre şi cioturi de copac. Sub tălpi simţea muşchiul 
moale, nisipul încălzit de soare, acele de brad care o 
gâdilau, iarba udă de roua dimineţii. Avea încredere că 
picioarele o vor duce oriunde voia să meargă. 


Fata râdea aşa cum râdeau cei care nu se făcuseră 
niciodată de ruşine. Râsul ei venea de undeva din 
străfunduri. Îi umplea pieptul, îi urca pe gât, i se rostogolea 
pe limbă. În cele din urmă, îi ţâşnea din gură, ricoşa în aer 
şi înflorea precum florile de măr. 


Fata era încrezătoare aşa cum erau cei care nu fuseseră 
trădaţi niciodată, sub care pământul nu se surpase 
niciodată. Atârna cu capul în jos şi avea încredere că nu va 
cădea. Şi dacă ar cădea, cineva ar prinde-o. 

A fost odată o fată care a învăţat să se teamă. 


Poveştile nu încep astfel. Astfel încep alte poveşti, mai 
întunecate. 


= 62 — 


10 


Lumikki era iarăşi mică. Avea nouă ani. Sau zece. Sau 
doisprezece. În iadul acela, anii se amestecau unul cu altul, 
se suprapuneau într-o pastă neagră. Era imposibil să 
distingi sau să-ţi aminteşti ce se întâmplase atunci. Ce era 
adevărat şi ce era coşmar. 

De un lucru era totuşi sigură. Nu se temuse niciodată în 
zadar. 

Lumikki se lăsa cât mai jos şi asculta. Ştia cum să se 
strecoare în spaţii incredibil de mici. Încăpea în bufet, în 
întunericul unui dulap, în colţul unei camere dezordonate, 
într-un spaţiu restrâns, unde n-ar fi venit nimeni să caute. 
Ştia să fie atât de tăcută, încât o respiraţie obişnuită ar fi 
sunat precum o bormaşină. 

Nasul îi curgea. Îl lăsă să curgă. Se abţinu să şi-l tragă 
sau să-l şteargă cu mâneca. Aproape apos, lichidul i se 
prelingea pe buze. Nu le atinse cu limba. Lichidul i se 
scursese pe bărbie, apoi picură pe genunchi. Nu conta. 
Blugii erau oricum murdari. Mama se minunase de asta 
acasă. Se minunase şi nu spusese nimic. 

Unele lucruri era mai bine să rămână ascunse. 

Unele lucruri doar se înrăutăţeau atunci când erau 
rostite. 

Lumikki ascultă. Auzi paşi care se apropiau. Se concentră 
să rămână calmă. Dacă lăsa acum frica să o cuprindă, i-ar fi 
fost imposibil să rămână tăcută. Închise ochii şi se gândi la 
stratul de zăpadă albă, neatinsă, îşi imagină lumina 
albăstruie a serii. Lăsă iepurele să ţopăie pe deasupra 
zăpezii, astfel încât acesta să lase urme netede, frumoase. 
Două cercuri mici, unul după altul, apoi două urme alungite 
în paralel. Urmele o calmau. 

Nimic rău nu se poate întâmpla când iepurele aleargă 
liniştit pe deasupra zăpezii. 

Nimic rău nu se poate întâmpla când seara se transformă 
în noapte, iar primele stele apar pe cer. Pătratul 
constelaţiei Pegas. 


Nimic rău nu se poate întâmpla când după o mică 
plimbare se zăresc cabana şi felinarul de pe scări. 

Lumikki auzi cum paşii se îndepărtau. Îndrăzni să respire 
puţin mai liber. Reuşise să rămână ascunsă. Nu o găsiseră. 

Cum s-ar simţi oare să nu fie nevoie să se teamă în 
fiecare zi? 


Lumikki nu se trezi brusc. Trecu uşor din starea de vis în 
cea de veghe, îşi simţi picioarele şi mâinile crescând, trupul 
de fetiţă transformându-se într-unul de femeie; se întinse. 
Îşi luă înapoi anii care o despărţeau de Lumikki din vis. Nu 
mai era mică. Avea şaptesprezece ani. Nu mai trebuia nici 
să se teamă zilnic, precum înainte. 

Cu excepţia momentului de faţă. Se amestecase în 
treburile altora. 

Elisa a sunat-o disperată toată seara. Tresărea la cel mai 
mic scârţâit şi la zgomotele de afară, voia să audă 
încurajările lui Lumikki. Era foarte speriată, fiindcă tatăl ei 
nu se întorsese acasă când spusese. In mijlocul unei 
convorbiri, Elisa a ţipat brusc. La telefon s-a auzit apoi cum 
a fugit undeva, a trântit uşa în urma ei şi a tras 
încuietoarea. 

— Cineva tocmai a venit la uşa din faţă, a spus Elisa pe 
un ton răguşit. 

— OK. Unde eşti acum? 

— M-am încuiat în baie. 

Aşa a crezut şi Lumikki, judecând după sunete. Se pare 
că Elisa nu ştia cum să se mişte în linişte. Nu avusese 
nevoie să înveţe. Dacă în apartament ar fi pătruns un 
ucigaş profesionist, acesta şi-ar fi dat imediat seama unde 
se ascundea fata. Pe lângă asta, baia încuiată era probabil 
cel mai prost ascunziş. Era ca un semipreparat pentru 
cuptorul cu microunde. Nu trebuia decât să deschidă 
capacul şi să înghită conţinutul. Nici nu trebuia încălzit. 

— A spart uşa de la intrare? a întrebat-o Lumikki. 

— Nu, a deschis cu cheia. 

Lumikki voia să termine convorbirea. De altfel, ghicise 
răspunsul Elisei înainte ca aceasta să spună ceva. 


— 64 — 


— Ha, ha. E chiar tata. Mă cheamă jos, a şoptit apoi Elisa. 

No shit, Sherlock. 

— Bun. Atunci eu închid, a zis Lumikki emfatic. 

— Nu închide! Adică nu înainte să promiţi că vii iarăşi 
mâine. Nu pot sta singură aici şi nici nu pot pleca nicăieri. 

Vocea Elisei era surprinzător de puternică. 

Lumikki ar fi vrut să refuze. Ar fi vrut să scape din 
încurcătura asta imediat, cât mai era încă posibil. 
Urmăritorii nu o văzuseră cum trebuie. Încă mai putea să se 
spele pe mâini. Doar nici nu erau murdare. Nu ea fusese 
aceea care răscolise prin bancnotele însângerate. Lumikki 
ar fi vrut să se dea cu capul de pereţi după ce închisese. Îi 
promisese Elisei să se ducă. Din nou. 


Boris Sokolov bătea cu degetele într-o halbă cu bere. 
Băutura era insipidă şi rea. Se potrivea perfect cu starea lui 
de spirit. Primele târâtoare dornice de bere ale dimineţii 
ieşeau din ascunzişul lor şi stăteau deja în barul acela 
dubios. Boris rezervase un separeu pentru el şi pentru 
estonian. Se pare că masa nu fusese ştearsă de aseară. ŞI 
asta se potrivea de minune cu atmosfera. 

O dăduseră în bară. O făcuseră lată, cum ar spune 
finlandezii, iar Boris nu avea ce să zică de data asta. 
Trebuia să abandoneze planul de răpire a fetei. Avuseseră o 
singură şansă, o singură încercare şi acum o pierduseră. 
Boris primise un mesaj scurt pe mobil, în care scria numai 
că trebuia să se ocupe singur de treabă. Era personal 
responsabil. 

Trebuia să găsească altceva, ceva cu care să-l sperie pe 
bărbat. 

— Dacă nu s-a prins că Natalia e moartă? sugeră Viivo 
Tamm şi luă o gură zdravănă de bere. 

— Trebuie să se fi prins. Doar al cui sânge îşi imaginează 
că putea fi pe bancnote? întrebă Boris. 

Viivo Tamm ridică din umeri. Linnart Kask nu spuse 
nimic. Boris se îndoia uneori că bărbatul era şi mai simplu 
decât părea. 

Boris se gândi la spusele lui Viivo. Să fie adevărat? Dacă 


ge 


polițistul chiar nu înţelesese că draga lui Natalia era 
moartă? Poate că Natalia nu-i povestise că intenţiona să 
fugă cu banii. Poate că polițistul era doar puţin enervat că 
primise bani mânjiţi. De aceea susţinea că nici nu-i primise 
de fapt. 

Boris crezuse că poliţistului şi Nataliei le păsa într-adevăr 
unul de altul. Fusese sigur că puseseră la cale un plan ca să 
fugă împreună. Poate că subestimase capacitatea Nataliei 
de a lua singură decizii independente. Natalia înţelesese în 
final că nu merita să te bazezi pe nimeni prea mult şi că 
nimeni nu o va salva. Într-un fel, Boris înţelegea hotărârea 
Nataliei. 

Nu i-ar fi spus niciodată asta Nataliei, dar se gândise la 
ea ca la fiica pe care n-o avusese niciodată. O mică parte 
din el ar fi vrut să o lase pe Natalia să scape. Însă înţelegea 
ce probleme mari i-ar crea lui una ca asta. De aceea, 
trebuise să-şi înăbuşe sentimentele şi să se gândească la 
Natalia care alerga pe zăpadă ca la un iepure, care era un 
dăunător şi o bătaie de cap. Numai astfel putuse să apese 
pe trăgaci. 

Însă chiar dacă polițistul probabil nu era conştient de 
planul Nataliei, asta nu elimina problema. Faptul că 
bărbatul încercase să-i şantajeze. Trebuia să-i pună capăt 
cât mai repede. 

Boris îşi mai calma nervii uitându-se prin calendarul de 
pe telefon. Metoda funcţiona de obicei. 

Acum îi dădu o idee. 

— Cred că Natalia îi va trimite în curând poliţistului o 
invitaţie la petrecere, spuse el, zâmbind. 

Estonienii l-au privit nedumeriţi. Catâri. Boris se simţea 
singurul creier al grupului. Din fericire, cel mai bun. Lăsă 
restul berii în halbă şi merse la bar să comande un whisky 
dublu. Îl merita. 


Lumikki aproape că făcu stânga-mprejur când văzu două 


perechi cunoscute de pantofi. Unii măsura 41, alţii 43. Nu-şi 
amintea să fi fost de acord cu vreo întâlnire cu Huey, 


— 66 — 


Dewey şi Louie”. 

— Ce mai fac şi eu aici, când se pare că Tuukka şi Kasper 
mi-au luat-o înainte? îi spuse ea Elisei, care-şi lăsă jenată 
privirea în jos. 

Avea şosete roz cu dungi negre. Bineînţeles. 

— Păi... Tu eşti singura care poate să-şi dea seama de 
treaba asta. Eşti cea mai deşteaptă, încercă Elisa. 

Vocea mieroasă şi zâmbetul dulceag mergeau poate la 
băieţi. Lumikki începu să-şi pună ghetele. 

— Am venit pentru că am înţeles că ţi-e frică să fii 
singură. Nu, doar pentru că mi-ai cerut să vin. Pentru că nu 
vrei să fii singură. Aşa. Clar nu eşti singură. Case c/osed. 
Pot să plec. 

Elisa se postă între Lumikki şi uşa de la intrare. 

— Nu pleca acum. Tuukka şi Kasper au venit singuri aici 
când au văzut că nu m-am dus la şcoală. Nu m-au crezut 
când le-am zis că am o migrenă. Nu scap din asta fără tine, 
se milogi Elisa. 

Degetele lui Lumikki zăboviră un moment pe şireturile 
ghetelor. 

Îşi promisese că nu se va mai teme. Se gândise numai la 
ea atunci. Nu se gândise niciodată că s-ar putea teme 
pentru altcineva. Dacă ar pleca şi ar închide uşa în urma ei, 
ar scăpa poate de toate astea. N-ar scăpa totuşi de frică. 
Putea să nu-i răspundă Elisei la telefoane şi mesaje. Putea 
chiar să facă rost de un număr secret. Putea să n-o vadă pe 
Elisa la şcoală. Putea s-o ignore. 

Însă nu putea să nu se întrebe. Să nu se gândească cei 
se va întâmpla Elisei şi dacă bărbaţii aceia vor pune mâna 
pe ea. S-ar teme pentru Elisa. Nu voia asta. 

Lumikki îşi simţi picioarele de plumb. Se scufunda încet, 
până la genunchi, până la talie şi până-n gât. 

Prinsă. Nu liberă. Lumikki ura asta. Nu putea face nimic 
în legătură cu asta. 

Oftă adânc, dându-şi jos ghetele. 

— Rămân. Dar să ştii că dacă Tuukka mai încearcă ceva, 
sun la poliţie pe loc şi vă bag într-un rahat de nu vă vedeţi. 


13 Nepoţii lui Donald Duck. 
— 67 — 


Elisa bătu încântată din palme. Zgomotul răsună în 
urechile lui Lumikki mai rău decât clopotele de 
înmormântare. 


11 


— Ai aflat ceva ieri de la tatăl tău? o întrebă Tuukka pe 
Elisa, care le aduse în sufragerie nişte pahare mari cu cola. 

Kasper i-l ceruse cu droguri, însă expresia Elisei îi şterse 
rânjetul de pe buze. 

Lumikki aruncă o privire către Tuukka. Aşadar, Elisa le 
povestise totul băieţilor. Gură spartă, dar poate că era mai 
bine aşa. Era mai uşor să vorbească, acum că toţi erau pe 
aceeaşi lungime de undă. 

— Nu mi-a mers deloc creierul, cum eram aşa isterică în 
legătură cu tipii ăia care au urmărit-o pe Lumikki, pe care 
au confundat-o cu mine. În starea aia nu mi-a venit nimic în 
minte, nicio întrebare inteligentă. Bine că am reuşit măcar 
să-mi ţin gura. 

Elisa puse tava cu pahare pe masa din sufragerie. 
Cuburile de gheaţă se loveau unul de altul în pahare. Elisa 
arăta şi mai obosită decât cu o zi înainte. Cearcănele îi erau 
mai negre, părul nespălat, iar faţa nemachiată. Era ca o 
pată în sufrageria curată ca o faţă de masă nouă. Mobilele 
erau toate Boknăs şi Artek, iar din tavan atârna un 
candelabru Octo. Linii scandinave, simplitate suavă. 

Lumikki se întrebă iarăşi cum putuseră plăti toate astea 
din salariul de poliţist şi cel de angajat la o firmă de 
cosmetice. Poliţiştii de la antidrog nu făceau milioane. 
Salariul mamei Elisei nu putea fi atât de mare. Vreo 
moştenire? Poate. 

Sau poate ceva legat de banii aceia plini de sânge. 

— OK. Apoi trebuie să verificăm calculatoarele tatălui şi 
mamei tale, spuse Kasper cu încrederea unui mic criminal 
în devenire. 

— Mama şi-a luat laptopul cu ea într-o călătorie de 
afaceri, dar calculatorul lui tati e în biroul lui. Dar nu ştiu... 

Elisa nu apucă să-şi termine fraza, când Kasper se şi 
porni către camera de lucru. 

— Eu verific calculatorul, voi uitaţi-vă prin mape şi alte 
chestii, spuse el. 


Lumikki, Tuukka şi Elisa îl urmară. 

— Nu-i cam ilegal ce facem? întrebă Elisa în timp ce 
scotocea prin sertare. 

— Nici nu m-aş fi gândit că te preocupă ce-i legal şi ce 
nu, râse Tuukka. 

— Poate că ar trebui, suspină Elisa. _ 

Lumikki era de aceeaşi părere. Totuşi, nu spuse nimic. In 
schimb, îşi exprimă îndoiala: 

— Nu vom găsi nimic legat de munca tatălui tău aici. 
Garantat, are indicaţii foarte stricte referitor la ce hârtii 
poate aduce acasă. Probabil că nimic. lar calculatorul e cel 
de acasă. Tot ce ţine de lucru se află acolo. 

— Aşa e. Cum de nu mi-am amintit de asta? 

— Să căutăm totuşi, insistă Tuukka. Tocmai chestiile 
legate de infracţiuni nu se pot ţine la lucru. Doar mişună de 
poliţai pe-acolo. 

Privirea cruntă a Elisei făcu să dispară rânjetul lui 
Tuukka. Continuară să caute în linişte. Degeaba. Biroul nu 
dădea nimic în vileag, era biroul unui tată conştiincios, care 
îşi ţinea în ordine facturile, documentele pentru asigurări şi 
celelalte acte, iar fişierele de pe calculator curate. 

— Deci nici măcar n-a intrat pe site-uri porno, comentă 
Kasper, devenind nerăbdător. 

— Bleah, nu! Normal că nu. 

Elisa se cutremură. 

— Dar tu ai intrat, pufni Tuukka. [i-am verificat 
calculatorul. 

— Poate că o singură dată din greşeală, când vreun 
prieten mi-a trimis link şi-am dat clic fără să vreau, explică 
Elisa. 

Lumikki nu mai suporta să asculte flecăreala celor trei. O 
deranja mai ales vocea Elisei, care se făcuse mai ascuţită în 
compania băieţilor, iar comentariile sale deveniseră şi mai 
stupide. Lumikki cunoştea fenomenul. Il văzuse luând 
naştere la începutul liceului. Intre clasele a şasea şi a 
şaptea, o parte din fete apăruseră la şcoală ca şi când le 
căzuse jumătate din creier în lac. Fetele altădată deştepte 
nu mai ştiau acum să rezolve nici cele mai simple probleme 


ERA e Re 


de matematică sau nu puteau alerga o sută de metri fără 
să nu „moară”. 

„Deci ajutor, mor!” 

Aşa strigau şi chiţăiau fetele de mai multe ori pe zi, când 
pentru a atrage atenţia, când pentru a mima neajutorarea. 
Işi fluturau pleoapele şi mestecau gumă. Lumikki meditase 
o vreme, până când îşi dădu seama că toată prosteala asta 
era pentru băieţi. Că ele le semnalizau că sunt micuţe, 
drăgălaşe şi vulnerabile. Şi sexy în sensul bun, din punctul 
de vedere al unora dintre băieţi. 

Se prosteau pentru ca băieţii cei mai atrăgători din clasă 
să se simtă mai deştepţi, mai puternici şi mai cunoscători. 
Lumikki se întrebase mereu dacă ei îşi dădeau seama ce 
făceau ele. Nu li se părea umilitor că fetele trebuia să joace 
teatru pentru ca ei să se simtă superiori? O parte din băieţi 
vedeau dincolo de rol, dar acesta nu le era destinat lor. 
Erau prea deştepţi ca să fie sexy. 

Dintr-un oarecare motiv, inteligenţa nu era considerată 
sexy în liceu. Dacă voiai să fii sexy, trebuia să fugi de 
inteligenţă ca de ciumă. Inteligența era plictisitoare, 
obositoare, iritantă şi dacă nu de-a dreptul urâtă, atunci cel 
puţin ştearsă. 

Lumikki crezuse că situaţia se va schimba după liceu. 
Parţial se schimbase, parţial nu. Vedea acum că unii adulţi, 
femei isteţe, se prosteau în compania bărbaţilor. Era 
neliniştitor să vadă asta. Spera că Elisa se purta astfel din 
cauza vârstei, şi nu pentru că aşa era cu adevărat. 

— Lasă-mă să verific iarăşi calculatorul ăla, îi ceru 
Lumikki lui Kasper. 

Băiatul se uită la ea suspicios, dispreţuitor. 

— Nu e nimic acolo, insistă el. 

— Lasă-mă totuşi să văd, spuse calm Lumikki. Uneori 
calculatoarele înghit mai mult decât s-ar părea la prima 
vedere. 

— Oo,  superpoliţista noastră mai e şi geniu în 
calculatoare, spuse batjocoritor Tuukka. 

— Da. Sunt copilul secret al lui Hercule Poirot şi al lui 


PE în | E 


Lisbeth Salander!*, răspunse Lumikki fără să mişte un 
muşchi, apoi se aşeză în faţa calculatorului. 

Kasper îi făcuse încet loc. 

Cei trei rămaseră să se holbeze în spatele ei. Lumikki ura 
asta. 

— Atunci tu eşti Lumikki Poisander? încercă timid Kasper 
să ducă gluma mai departe. 

Nimeni nu râse. 

— Lumikki, Lumikki... 

Kasper părea să-i savureze numele silabă cu silabă. 

— Trebuie să ai vreo poreclă, spuse el. 

— Nu am, îi răspunse Lumikki fără să se întoarcă. 

— Lumi? 

— Nu. 

— Lumia? 

— Chiar crezi? 

— Bine, poate că nu. Mikki? 

Lumikki se răsuci cu scaunul atât de brusc, încât îl izbi pe 
Kasper. 

— Au! Vezi ce faci. 

Kasper îşi frecă iritat genunchiul. 

— Calmează-te. S-ar putea să dureze puţin, spuse 
Lumikki şi privi către Elisa cu subînţeles. 

Din fericire, fata uneori se prindea. 

— Să mergem să ne terminăm cola în sufragerie, zise 
Elisa. Strigă dacă găseşti ceva. 

Lumikki dădu din cap către monitorul calculatorului. 
Curând auzi uşa închizându-se. O linişte bine-venită. 
Trebuia să se mişte repede. Liniştea nu putea ţine mult. 


14 Protagonista trilogiei Millennium, de Stieg Larsson. 


12 


Terho Väisänen îşi ridică gulerul şi îşi strânse fularul 
verde de la fiica lui. Gerul începu să-i înţepe pielea imediat 
ce ieşi afară. Se întrebă dacă să ia maşina şi să conducă de 
la secţie până acasă, dar se decise totuşi să meargă pe jos. 
Poate că aerul rece îi va limpezi gândurile, care-i fuseseră 
inadmisibil de înceţoşate în ultimele zile. 

Pe Terho Väisänen îl deranjau două întrebări. 

Unde erau banii lui? 

Unde era Natalia? 

Asta să fie ordinea importanţei? Bineînţeles că nu, însă 
Natalia putea fi tăcută câteva zile, uneori chiar câteva 
săptămâni. Nu apuca tot timpul să-i răspundă lui Terho la 
telefoane, mesaje sau e-mailuri. Terho era obişnuit cu asta. 
Nu mai însemna nimic. Însemna totuşi că Boris Sokolov 
intenţionase să ajungă la el prin intermediul telefonului şi 
să facă tărăboi atunci când el întrebase de bani. Se 
presupunea că banii fuseseră livraţi. 

Nu fuseseră. 

Fie Boris Sokolov minţise, fie estonienii îl minţiseră pe 
Sokolov. Cea din urmă variantă era mai probabilă. Terho se 
întrebase cum de durase atâta până când cineva să încerce 
să obţină un profit rapid. Se gândi că disciplina era legată 
tocmai de faptul că estonienii îi erau subordonați lui Boris 
Sokolov. Nimeni nu-şi dorea să intre pe mâna lui. La rândul 
său, Sokolov îşi lua propriile ordine în serios. lerarhia fricii şi 
a puterii îi ţinea pe toţi în rând. 

În afară de momentul de acum. Cineva se hotărâse să-şi 
tragă ceva în plus. 

Pe Terho îl îngrozea gândul că structura care funcţionase 
bine până acum se prăbuşea. Mereu îşi făcuse treaba, fără 
întrebări. Iniţial, li se alăturase pentru bani, şi banii erau şi 
acum motivul lui. Dacă bancnotele nu mai veneau, şansele 
lui erau scăzute. Nu-şi făcuse o rezervă pentru viitor, deşi 
ar fi trebuit, desigur. Pusese deoparte doar o sumă 
neglijabilă. Bineînţeles, putea să se răzbune prinzându-i pe 


RER ic ERE 


Sokolov şi pe ceilalţi, dar în acelaşi timp şi-ar tăia singur 
craca de sub picioare. S-ar alege praful de tot. 

Nu trebuia să se întâmple asta. 

Deoarece negocierile cu Sokolov nu progresau, trebuia să 
ajungă la un acord direct cu Ursul Polar. Nu va fi uşor. Ursul 
Polar îşi crea propriile reguli ale jocului, iar dacă ceva nu-i 
convenea, pur şi simplu îi elimina pe ceilalţi jucători. 

Terho mergea pe autostrada Tampere, blestemând faptul 
că se amestecase într-o astfel de treabă. Şi cu nişte 
criminali, pe deasupra, ceea ce era greşit din punct de 
vedere moral. Aşa era, deşi, în multe dimineţi singuratice, 
pe când familia sa încă dormea, se uita pe geam afară şi îşi 
explica de ce aranjamentul era bun pentru ambele părţi. ŞI 
pentru poliţie, şi pentru cetăţeni. Primise informaţii de la 
Sokolov, care-i ajutaseră pe poliţişti să prindă traficanţi şi 
contrabandişti: Curăţaseră lumea interlopă din Tampere 
atât de bine, încât unitatea lui Terho primise laude chiar din 
partea conducerii. Terho îşi reamintise sieşi de asta într-o 
dimineaţă, pe când privea casele vecinilor. Soarele care 
răsărea încet râdea de felul cum se înşela el singur. Terho 
îşi întorsese privirea de la soare, îşi turnase mai mult lapte 
în cana de cafea şi continuase să se mintă. 

Odată, cu ani în urmă, acceptarea ofertei păruse singura 
posibilitate. Datoriile la jocuri şi împrumuturile îi suflau în 
ceafă. Terho căzuse în patima jocurilor fără să-şi dea 
seama. La început, jocurile de noroc fuseseră un mod de 
relaxare după o zi grea de muncă, dar treptat a devenit 
dependent. Totul s-a întâmplat pe nesimţite. Trebuia să 
joace pe bani, ca să simtă ceva, să-i curgă adrenalina prin 
vene. In plus, avea acasă o soţie care avea gusturi scumpe, 
iar Terho voia să-i ofere tot ce era mai bun. Şi, bineînţeles, 
avea şi o fată, pe care o iubea mai mult decât orice pe 
lume. 

Şi Elisa era un motiv. Făcuse toate acestea şi din cauza 
Elisei. Pentru ca fata să nu se ruşineze niciodată de casa 
sau de hainele ei. Să nu se întrebe niciodată dacă îşi 
puteau permite. In copilărie şi în tinereţe, Terho se văzuse 
adesea nevoit să mintă că blugii de la mâna a doua erau 


— 74 — 


noi, iar geaca primită de la vărul său era din străinătate. 
Veniturile medii ale familiei se scurgeau pe gâtul tatălui. De 
asta îi era lui Terho cel mai ruşine. Asta îl obligase să fie 
abstinent, asta îl convinsese să devină poliţist la narcotice, 
din moment ce împotriva drogurilor legale, cum era 
alcoolul, nu se putea face nimic. 

Se părea că tendinţa de a ajunge dependent trecea din 
tată în fiu. Dorinţa de a simţi ceva intens, repede şi fără 
alte gânduri. Totuşi, Terho avusese mereu grijă ca jocurile 
lui de noroc să nu intervină în niciun fel în viaţa de familie. 
Era viciul lui personal. Reuşise chiar să reducă timpul pe 
care-l petrecea cu jocurile în anii lui cei mai răi, deşi asta nu 
însemna că nu-şi mărea mereu ratia. 

În ultimul an, Terho continuase să colaboreze cu Sokolov 
şi din cauza Nataliei. Se îndrăgostise de tânăra femeie 
complet neajutorat, aruncându-se ca un adolescent. Ştiuse 
de la bun început că era o chestiune nebunească, lipsită de 
speranţă şi periculoasă, însă nu reuşise să reziste în faţa 
zâmbetului Nataliei, a ochilor ei mari şi inocenți, din care nu 
şi-ar fi dat niciodată seama de lucrurile pe care ea le 
văzuse. Era întristat deja de pe-acum că la un moment dat 
va trebui să renunţe la compania Nataliei, la pielea ei fină 
ca mătasea şi la gropiţele din obrajii ei. Aşa se va întâmpla, 
oricum. Relaţia nu putea continua dacă Terho nu era gata 
să-şi sacrifice căsnicia, familia şi, în cele din urmă, probabil 
şi cariera. Nu era deloc pregătit pentru asta, deşi într-un 
moment de slăbiciune îi spusese fetei că îşi va părăsi 
nevasta şi va trăi împreună cu ea. Prostii. Promisiunile unui 
bărbat îndrăgostit, promisiuni pe care nu le putea ţine. Cu 
siguranţă că şi Natalia îşi dăduse seama. Era o femeie 
deşteaptă, mai deşteaptă decât lăsa să se vadă. 

Terho voia totuşi să aranjeze treburile cu Natalia. Cel 
puţin cu atât îi era dator. Voia ca Natalia să poată începe o 
viaţă mai bună, să nu mai fie nevoită să lucreze pentru 
Sokolov. Încă nu ştia cum să facă, dar avea încredere că va 
găsi o soluţie. Din acest motiv, situaţia nu putea scăpa 
tocmai acum de sub control, dat fiind că estonienii nu mai 
puteau să-şi ţină degetele acasă. 


75 


Un vânt îngrozitor de rece bătea dinspre lacul Pyhäjärvi. 
Terho Väisänen începu să regrete că nu luase totuşi 
maşina. Nici măcar geaca sa foarte groasă Haglöfs, nu 
făcea faţă iernii friguroase. 

O şedinţă fusese anulată. Brusc, se trezise cu aproape o 
oră la dispoziţie. Se hotărâse să meargă acasă, să 
pregătească prânzul pentru el şi pentru Elisa, care suferea 
de migrene sau de vreo afecţiune femeiască. Sau de lene 
curată. Terho trebui să recunoască asta. Fata era drăguță şi 
populară şi îi era nespus de dragă lui Terho, însă nu era 
chiar cea mai răsărită. Poate că liceul nici nu i se potrivea. 

Terho se gândi la planul lui. 

Ar trebui să ia legătura cu Ursul Polar. Va reuşi doar pe e- 
mail. Putea să-l trimită doar de acasă, pentru că nu 
îndrăznea să-şi asume riscuri folosind calculatorul sau 
telefonul de la lucru. 

În acelaşi timp, putea să-i trimită Nataliei încă un e-mail, 
să o întrebe unde dispăruse. Simţea un dor ca de gheaţă, 
care îl cutremura mai tare decât gerul iernii. 


Ochii căprui. Păr decolorat, căruia i se vedeau rădăcinile 
închise la culoare. Ici şi colo se vedeau şi nuanţe mai 
deschise. Extensii. Sprâncene pensate, subţiri. Buze care 
poate erau umplute, poate erau aşa în mod natural. 

Vârsta: undeva între şaptesprezece şi douăzeci şi cinci de 
ani? 

În majoritatea pozelor arăta serioasă, cu buzele 
întredeschise. Într-o poză totuşi zâmbea, iar obrajii aveau 
gropiţe adânci. Surâsul o făcea mai tânără şi mai deschisă. 
În aceeaşi poză era şi un bărbat de vârstă mijlocie, care 
avea exact acelaşi nas ca Elisa. Femeia purta haine scumpe 
în toate pozele, se vedea că erau scumpe. Bărbatul şi 
femeia mai aveau încă o poză de aproape, făcută probabil 
cu telefonul, în care se sărutau râzând. Arătau extrem de 
fericiţi. 

Lumikki se simţi ca un spion uitându-se la imaginile care 
fuseseră ascunse destul de nepriceput în calculator. 

Mai înainte găsise şi numele de utilizator şi parola 


iy E 


adresei de e-mail. Căsuţa de mesaje era totuşi goală. Fie 
tatăl Elisei nu folosea adresa, fie, cum era mai probabil, 
ştergea mesajele imediat cum le citea. 

— Elisa, strigă Lumikki. 

Elisa veni la uşă. Din fericire, Tuukka şi Kasper se distrau 
în sufragerie, jucându-se cu consola Wii. 

— Închide uşa, îi zise Lumikki, iar Elisa o ascultă. 

Apoi Lumikki continuă: 

— Presupun că în pozele astea nu e mama ta. 


Ey Ar A 


13 


Elisa îşi strânse mâinile în jurul corpului. O luă frigul 
deodată. Voia să închidă ochii şi să nu vadă pozele, dar nici 
asta nu ar mai fi ajutat-o. Deja i se imprimaseră în minte, 
învârtindu-i-se în cap şi după ce se puse în pat, încercând 
să adoarmă. 

Cum putuse tatăl ei să-i facă una ca asta? Dar mamei ei? 

Elisa nu era proastă. Ştia deja de mult că între părinţii săi 
nu era cine ştie ce romantism, ci că erau împreună mai 
degrabă din obişnuinţă şi convenienţă. Cu toate acestea, 
părea de neconceput ca tatăl ei să o înşele pe mama. Tati 
nu era aşa. Tati era un om cinstit şi de treabă şi de 
încredere. Tati era exact genul de om care să divorţeze mai 
întâi, apoi să o ia pe alte căi. De mama ei, Elisa nu era 
complet sigură. N-ar fi fost surprinsă să afle că nu dormea 
întotdeauna singură în călătoriile ei de afaceri. Credea că 
era posibil. 

Tati. Impreună cu o femeie tânără, puţin mai mare decât 
Elisa. Simpla idee era dezgustătoare. Şi mai rău decât 
relaţia era faptul că se simţea minţită, trădată. Asta dacă 
era într-adevăr vorba de o relaţie. Putea fi doar... Dar 
atunci de ce ar fi salvat tati pozele pe calculatorul lui? Avea 
un motiv, pentru că voia să le revadă. 

— Poate... 

Elisa auzi vocea lui Lumikki ca prin vis. Poate că ăsta era 
un vis, din care se va trezi a-c-u-m... 

Uşa se deschise brusc, iar Tuukka şi Kasper intrară 
gălăgioşi înăuntru. 

— Ce şuşotesc fetele aici în secret? Poate că hackerul 
nostru a găsit ceva... Hopa. 

Lumikki avea o senzaţie ciudată cu Elisa, Kasper şi 
Tuukka stând în spatele ei şi holbându-se la poză. Cel mai 
deranjant era că simţise uimirea Elisei fără să se uite la ea. 

Dacă e doar cineva... adică, tati doar se... 

Fata încerca să caute explicaţii cu voce tare. 

— Let's face it, spuse Kasper. Tatăl tău i-o trage unei tipe 


A = a 


tinere. 

Toţi se gândiseră la acelaşi lucru. 

— Trebuie să fie vreo altă explicaţie, se opuse Elisa. 

Lumikki îşi dădu seama din vocea ei că era de acord cu 
ce spusese Kasper. 

— Sigur are legătură cu banii ăia, zise Tuukka. Două 
secrete ca astea în acelaşi timp nu pot fi o coincidenţă. 

— Dar cum? întrebă Elisa. 

— N-arată puţin a rusoaică? sugeră Kasper. 

— Dacă e o târ... pardon, prostituată. Dacă tatăl tău e 
implicat într-o afacere cu proxeneţi? 

Elisa scutură din cap. Lumikki o privi şi îşi dădu seama că 
era cu lacrimile în gât. 

— Sau dacă... începu Tuukka să speculeze. 

Chiar atunci, calculatorul anunţă sosirea unui e-mail. 
Lumikki lăsase adresa de e-mail deschisă tocmai în ideea 
că poate ar fi apărut ceva interesant. 

Exact la ţintă. 

Şi expeditorul mesajului avea o adresă anonimă. 
„Beautifulrose” şi terminația adresei nu spuneau mare 
lucru. Lumikki citi mesajul cu voce tare. Era în engleză. 


My love, 


I had to create another e-mail address. Just to be 
careful. Polar Bear is having a party on Friday. 
Wants you to be there. And so de I ©. There will be a 
black car picking you up at 8 pm. Because the theme 
is fairy tales and because I know what you like, Pm 
going as the Snow Queen. I've got something 
important to tell you. 


Kisses, 
N 


P.S. Please delete this message right after reading 
as always. 


O aa 


We have to be extra careful.!5 


Kasper, Tuukka şi Elisa s-au uitat unul la altul. 

— Ce naiba vrea să-nsemne asta? întrebă Elisa. 

— Polar Bear, Polar Bear... repetă Kasper. Nu se poate. 
Ursul Polar. Tatăl tău a primit o invitaţie la petrecerea 
Ursului Polar. 

— Deci unde? A cui petrecere? 

— Ursul Polar! spuse Kasper, aproape strigând. E o 
legendă. Adică nu ştiu mai mult decât că e cineva foarte 
mare, pe care toţi îl respectă. Se zice că învârte nişte 
afaceri legale şi ilegale şi că nimeni nu l-a văzut vreodată. 
Petrecerile lui sunt de-a dreptul sălbatice. Cică are un 
castel sau o vilă fabuloasă, unde ţine nişte chefuri nebune. 
Toţi sunt acolo. Adică toţi cei importanţi şi bogaţi. 

— Care e numele adevărat al Ursului Polar? întrebă 
Lumikki. 

Kasper o privi amuzat. 

— Nu ştiu asta. Ar trebui să fii din interior ca să ştii. 

— Face lucruri foarte grave? 

Elisa cobori vocea instinctiv. 

Kasper îşi întinse mâinile în lături. 

— Păi, afacerile lui de-abia rezistă. Sau ce ştiu eu. Dar e 
atât de bogat şi de viclean, încât nu e prins. Nu-şi 
murdăreşte mâinile. 

— De unde ştii toate astea? se minună Tuukka. 

Pe buzele lui Kasper apăru un rânjet satisfăcut. Lumikki 
văzu că băiatul se simţea acum superior lor. 

— Am sursele mele. Când te-nvârţi prin grupuri obscure, 
auzi lucruri obscure. Nu puneţi întrebări fără motiv. Vă fac 
rost de droguri, vă fac rost de informaţii. That's all you 
need to know. 

Între timp, Lumikki copiase mesajul pe o bucată de 


'5 lubirea mea, a trebuit să creez altă adresă de e-mall. Doar ca să fiu 
grijulie. Ursul Polar dă altă petrecere vineri. Vrea să fii acolo. Şi eu la fel 
©. Te va lua o maşină neagră la ora 8. Pentru că tema sunt basmele şi 
pentru că ştiu ce-ţi place, voi fi Crăiasa Zăpezii. Trebuie să-ţi spun ceva 
important. Te pup, N. P.S. Te rog să ştergi mesajul imediat ce îl citeşti. 
Trebuie să avem mare grijă (în engleză în original). 

— 80 — 


hârtie, pe care o puse apoi în buzunarul de la pantaloni. 

— Oricum, mesajul trebuie distrus, spuse ea. Din păcate 
se vede că a fost deschis o dată, iar tatăl tău îşi va da 
seama că cineva i-a folosit contul. 

Se pregăti să şteargă mesajul. 


Degetele lui Terho Văisânen erau complet îngheţate, deşi 
mănuşile sale ar fi trebuit să aibă straturi care să menţină 
căldura. Încercă să şi le îndoaie suficient cât să reuşească 
să deschidă uşa cu cheia. 

Îşi aminti de luna decembrie din urmă cu un an. Fuseseră 
doar câteva grade sub zero şi ninsese uşor, aproape 
imperceptibil. Stătuse cu Natalia lângă sculptura de lumină 
de lângă Tampella. Sculptura arunca o lumină albastră, 
făcând chipul Nataliei să arate ireal. 

Tocmai fuseseră la o cafea. Noua zonă rezidenţială din 
Tampella era destul de sigură. Niciunul dintre cunoscuţii lui 
nu locuia acolo. Soţia sa nu avea niciun motiv să meargă 
pe-acolo, nici Elisa. Prin preajma lor se plimbau aproape 
numai oameni care locuiau în zonă. Nu existau magazine 
sau restaurante care să facă pe cineva să o ia pe acolo. 
Până şi cafeneaua rămânea deschisă numai datorită banilor 
celor care locuiau în acel cartier. Indrăzneau să se afişeze 
împreună în Tampella, deşi era şi acesta un risc. 

Uneori trebuia să-şi asume un risc. Teama de a fi prins 
era şi ea palpitantă. Terho avea bineînţeles o poveste de 
acoperire, în caz că vreun cunoscut îi vedea totuşi 
împreună. Putea tot timpul să invoce munca, obţinerea de 
informaţii sau confidenţialitatea. Putea să dea de înţeles că 
primea informaţii de la Natalia, dar nu putea, desigur, să 
dezvăluie mai multe. Sst. Terho era uşurat că încă nu 
fusese niciodată cazul să-şi folosească acoperirea. 

Natalia îşi uitase mănuşile. Îşi suflă în palmele mici. 
Terho i le luă într-ale lui să i le încălzească. Natalia zâmbi. 
Fulgii de zăpadă îi străluceau în păr. Şi aceştia reflectau 
lumină albastră. Natalia avea o haină şi cizme albe. Arăta 
mai frumoasă ca oricând. 

— Crăiasa zăpezii, îi şopti Terho la ureche. 


zgj 


Deodată, se simţi copleşit de dorinţa să o încălzească pe 
Natalia din toate părţile, să-şi apese palmele calde pe 
pielea ei rece, să topească fiecare fulg de nea. 

— Să mergem, spuse el răguşit şi o trase pe Natalia după 
el cu paşi repezi. 

În cinci minute erau la recepţia hotelului Tammer. Luară 
o cameră. Terho îşi anunţă repede soţia că va rămâne 
peste noapte la lucru. Apoi se uită către Natalia, care nu 
mai părea o făptură de basm în lumina caldă din cameră. 
Nu conta. Imaginea reuşise deja să-i stârnească dorinţa. O 
trase pe Natalia lângă el şi închise ochii. 

Terho Văisânen se întoarse în prezent, chinuindu-se să 
ţină cheia cu degetele amorţite şi lăsând să-i scape un 
mormăit. 


Lumikki fu prima care auzi zgomotele şi le spuse celorlalţi 
în şoaptă: 

— Vine cineva. 

Elisa se sperie. 

— Urmăritorii! Sau ucigaşii! 

Lumikki se abţinu să n-o plesnească pe Elisa peste gură. 
Cumva instinctul de autoapărare al fetei era şi mai scăzut 
ca de obicei? Oare statul în camera ei roz cu negru îi 
marinase creierii de tot? 

— Ne mişcăm uşor, în linişte. Se pare că are cheie. Cred 
că e tatăl tău. Cel mai important e să nu ne dăm de gol că 
suntem aici, în birou. 

Zicând acestea, Lumikki şterse mesajul, ieşi din cont, 
închise fişierul cu pozele şi browserul, apoi opri calculatorul. 
Fiecare acţiune păru să dureze nespus de mult. Ştia că era 
doar în imaginaţia ei. Totul se întâmplase de fapt în câteva 
secunde. 

Pe de altă parte, în câteva secunde, cheia nimeri broasca 
potrivită şi deschise uşa. 

— Mergeţi. La etaj. 

Lumikki rosti comanda pe cel mai scăzut ton posibil. Fu 
suficient ca să-i convingă pe Elisa, Tuukka şi Kasper, care 
se strecurară afară din birou şi se grăbiră spre scări. 


RER pe 


Credeau probabil că se mişcau în linişte, dar Lumikki 
percepea zgomotele făcute de ei de parc-ar fi fost o turmă 
de antilope gnu auzind răgetul unui leu. 

Închide-te, acum. Închide-te. 

Calculatorul afişa „shutting down” de prea mult timp 
deja. Lumikki era convinsă că avea aceeaşi problemă ca 
laptopul ei, care nu putea să facă nimic fără să se blocheze. 

Auzi uşa deschizându-se. Din fericire, de la intrare nu se 
vedea camera de lucru. Era cineva de talie mare. Un 
bărbat. 

Lumikki îşi reglă respiraţia. Se concentră să-şi calmeze 
bătăile inimii. Apăsă ferm pe butonul de pornire al 
calculatorului pentru câteva secunde bune. La următoarea 
pornire, va apărea o atenţionare cu privire la oprirea 
greşită, ceea ce l-ar putea face suspicios pe tatăl Elisei, 
însă acum nu putea decât să-şi asume riscul. Probabil că el 
va reacţiona ca oricine - va ridica din umeri, gândindu-se 
că poate era vremea să cumpere un nou calculator. 

Inchide-te, acum. 

Ecranul se făcu negru. 

— Elisa! Am trecut pe-acasă! Aş putea să fac ceva de 
mâncare, strigă bărbatul, uitându-se la etaj. 

Bun. Lumikki avusese dreptate. 

Roti uşor cheia în uşa camerei, sperând că nu tatăl Elisei 
va fi primul care va intra apoi. 

Îl auzi pe bărbat dându-şi jos haina. Paşii lui se apropiară 
de camera de lucru. 

Mergi mai departe. 

Bărbatul se îndrepta deja spre bucătărie, dar decise 
totuşi să intre în cameră. Lumikki nu respira. Stătea perfect 
dreaptă. Era lipsită de miros. Era inexistentă. 

Nu te aşeza pe scaun. Lumikki ştia că acesta era cald 
încă de la cum stătuse ea. 

Tatăl Elisei nu se aşeză. Rămase în picioare în faţa 
biroului, sortând scrisori. Lumikki nu respira încă. Ştia că 
putea să-şi ţină respiraţia pentru cel puţin două minute. 
Tatăl Elisei aruncă vreo două plicuri într-un capăt al 
biroului, erau probabil facturi. Apoi continuă să meargă 


Z ig3 


spre bucătărie. 

— Ce-ai vrea? Să fac nişte paste? Sau poate supă de pui 
cu ardei iute? Trebuie să mănânci ceva cald când afară îţi 
îngheaţă şi sufletul. 

Se auzi cum deschide uşa frigiderului. 

Acum. Lumikki ieşi de după uşa camerei de lucru, făcu 
grijuliu un pas, apoi alunecă doar în ciorapi pe treptele de 
lemn anormal de netede care duceau la etaj. Se grăbi sus 
precum un leu urmărind o turmă de antilope gnu. Intră în 
camera Elisei atât de încet, încât reuşi să-i sperie pe cei 
trei. 

— La dracu, era să fac atac de cord, şopti Elisa. Şi-acum 
repede în dressing la mine. 

— De ce? 

Lumikki nu înţelese la ce se gândea Elisa. Tuukka şi 
Kasper se lungiseră satisfăcuţi pe canapeaua din cameră, 
fără nicio intenţie de a se ascunde. 

Se auziră nişte paşi grei pe scări. 

— ţi explic mai târziu, zise Elisa şi o împinse pe Lumikki 
în dressing, apoi închise repede uşa. 

— Ai vreun prieten în vizită? se auzi vocea tatălui Elisei. 

— Da. Tuukka şi Kasper au venit să-mi ţină companie, 
răspunse Elisa pe un ton vesel, artificial. 

Se vedea de la o poştă că se prefăcea. 

— Nu aveai cumva o migrenă? întrebă tatăl bănuitor. lar 
voi, băieţi, nu aveţi şcoală? 

— Tocmai am scăpat de la ore. 

— N-am mai făcut matematică pentru că profesorul e 
bolnav. 

Elisa şi Tuukka răspunseră în acelaşi timp. 

Lumikki văzu prin crăpătura uşii cum tatăl Elisei îi măsura 
pe cei trei din priviri. Avea păr scurt şi blond, şi o 
constituţie solidă, părând să poată ridica greutăţi mai mari. 
In dressing era întuneric, dar era spaţiu. Mirosea a fată. 
Dulapul lui Lumikki n-ar fi putut mirosi niciodată astfel. 

Stătea iarăşi ascunsă. larăşi ascunsă de privirile cuiva. 

Lumikki închise ochii. 

Nu poti scăpa. Te vom găsi întotdeauna. Şi când te vom 


— 84 — 


găsi, te vom ucide. 
Te vom ucide. 
Pe tine. 


14 


Du ska inte tro det blir sommar, 
ifall inte nån sätter fart 

på sommarn och gör lite somrigt, 
då kommer blommorna snart. 

Jag gör så att blommorna blommar, 
jag gör hela kohagen grön, 

och nu så har sommaren kommit, 
for jag har just tagit bort snön. 

Jag gör mycket vatten i böcken, 

så där så det hoppar och far.+° 


Stâlpul de solstiţiu'/. Baloane, baloane şi mai multe 
baloane, o parte din ele au scăpat către cerul albastru. Cea 
mai frumoasă seară de vară din Mariehamnif, deja 
transformându-se în noapte, însă complet luminoasă încă. 
Toată familia din partea tatălui era acolo. Mirosul verii, 
tipetele pescăruşilor din depărtare, ciripitul rândunelelor. 
Lumikki purta o rochie albă şi o coroniţă din păpădii, făcută 
de mama ei. Cânta „Cântecul de vară” al Idei de Astrid 
Lindgren”. Nu avea o voce frumoasă, dar nu conta. 

Verişoara Emma, cu un an mai mare, apăru brusc în faţa 
ei. Lumikki încercă să treacă. Voia să meargă să se uite la 
stâlpul de solstiţiu. Voia şi ea un balon, din acelea pe care 
unchiul Erik le umfla cu heliu şi le împărțea copiilor. Roşu. 
Sau albastru. În niciun caz galben. Preferabil roşu. 

— Ne jucăm? întrebă Emma în suedeză. 

Lumikki ridică din umeri. 


16 „să nu crezi că va fi vară dacă cineva nu o începe şi nu face ca apoi 
florile să înflorească. 

Eu fac florile să înflorească şi întreaga păşune verde, iar acum vara a 
sosit pentru că tocmai am dat zăpada la o parte. Umplu pârâul de apă 
astfel că sare şi ţâşneşte” (în suedeză în original). 

 Tradiţie de sărbătoarea solstițiului, constând în înălţarea unui stâlp 
decorat cu flori şi verdeață, în jurul căruia se dansează. 

18 Capitala Insulelor Åland, teritoriu autonom al Finlandei. 

19 Cunoscută scriitoare suedeză, autoare a seriei Pippi Şosețica. 


— Hai să ne jucăm că tu eşti sclavul meu şi trebuie să 
faci tot ce spun eu. Vrei? 

Lumikki scutură din cap. 

— Atunci eu sunt regina şi tu eşti calul meu. 

— Nu, spuse Lumikki. 

— Trebuie. Eu comand, pentru că noi locuim aici şi eu 
sunt mai mare. 

Lumikki începu să plângă. 

— Nu, spuse ea. 

Mătuşa Anna veni la ele împreună cu mama lui Lumikki. 

— Lumikki nu vrea să se joace cu mine. Spune nu la tot 
ce spun eu, se plânse Emma mamei ei. 

— Nu e la fel de drăguță ca... 

— Sst... 

Mătuşa Anna mângâie părul blond al Emmei. 

— Poate că Lumikki e doar timidă, sugeră ea. Haide, să 
mergem să-ţi facem rost de un balon. 

Mătuşa Anna o luă pe Emma de mână. După câţiva paşi, 
Emma se întoarse către Lumikki şi-i scoase limba. Mătuşa 
Anna şi mama nu au observat. Mama se uita înspre mare. 
Se părea că aerul sărat îi adusese apă în ochi, pe care ea o 
şterse cu dosul palmei. Îi spuse apoi lui Lumikki în 
finlandeză: 

— Nu merită să spui întotdeauna nu. Dacă spui da 
suficient de des, îţi poţi face prieteni. 

Prieteni? Voia Lumikki prieteni? Însemna asta că trebuia 
să fie de acord cu orice? 

Jag gör himlen vacker om kvällen, för jag gör den alldeles 
skär”. Cuvintele refuzau să mai iasă din gura lui Lumikki. 


— Nu. 

Lumikki încercă să rostească asta astfel încât să nu mai 
fie nevoie să discute despre subiect. 

Elisa o privi cu ochii mari. Expresia de căprioară rănită nu 
avea niciun efect asupra lui Lumikki. 

— Dar niciunul dintre noi nu poate, încercă Tuukka să 


2 „Eu fac cerul frumos seara, pentru că îl fac absolut senin” (în suedeză 
în original). 
— 87 — 


justifice. Tu eşti singura pe care tatăl Elisei n-a mai văzut-o. 

— Jocurile astea de-a detectivul pot fi drăguţe când eşti 
în şcoala generală. Acum nu. 

Lumikki deschise uşa balconului şi lăsă aerul rece să intre 
în camera Elisei. Trebuise să petreacă multe minute în 
mirosul dulce din dressing, în timp ce Elisa şi băieţii 
mâncau veseli supa de pui făcută de tatăl Elisei. In cele din 
urmă, tatăl ei se reîntoarse la muncă. 

Lumikki inspiră adânc aerul proaspăt. Nu conta că o 
înţepa puţin. 

— Am putea afla ceva aşa, încercă şi Kasper să o 
convingă. 

— Sau am putea, pur şi simplu, să terminăm cu gluma 
asta şi să mergem să vorbim cu poliţia, spuse Lumikki. 

Nu, nu, nu. Din cauza petrecerii. Din cauza drogurilor. Din 
cauza intrării secrete în şcoală. Din cauza banilor. Din cauză 
că tatăl Elisei era poliţist şi oricum, cine i-ar crede pe ei, ar 
trebui să aibă mai multe informaţii decât nişte poze şi un e- 
mail şters. 

— Poate că voi puteţi chiuli de la şcoală două zile la rând, 
dar eu nu vreau să pierd orele. 

Lumikki plecă hotărâtă la parter. Elisa, Tuukka şi Kasper 
o urmară ca nişte căţeluşi. Le mai lipsea doar limba 
atârnată afară. 

— Mâine n-ai decât două ore de fizică şi două de sport, 
zise Elisa. Şi nici nu trebuie să fii absentă decât pentru 
puţin timp. 

Lumikki se uită la Elisa. Aflase fata de orarul şi de 
absenţele ei? Deşteaptă treabă. Surprinzător de deşteaptă. 

— Dacă mai faci şi asta, promit solemn să nu te mai 
deranjez. 

Elisa părea sinceră. 

Lumikki nu făcu niciun gest care să arate că-i surâdea 
ideea. Nici că ar deranja-o cumva sarcina. Ştia că se 
pricepea. Se pricepea să fie invizibilă, inobservabilă, 
inexistentă. : 

— OK. Dar acum mă duc la şcoală. Incă apuc să prind 
cele două ore de artă. 


— 88 — 


Chipul Elisei se lumină când realiză că Lumikki fusese de 
acord. Sări să o ia în braţe pe Lumikki, care se simţea la fel 
de natural precum în strânsoarea unui şarpe boa. Ar fi 
trebuit să o respingă deja de la prima îmbrăţişare. Acum 
era prinsă într-un cerc vicios, din care îi era imposibil să 
scape. 

— Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, repetă Elisa. 

Lumikki se trase din îmbrăţişare. 

— Să n-o daţi în bară. 

Tuukka stătea la capătul scărilor, rezemat de balustradă. 
Avea un zâmbet pieziş, cu siguranţă credea că arăta sexy, 
dar în realitate era doar prost. Lumikki se uită la ceasul de 
pe telefon. Era 12:35. Ar trebui să fie iarăşi în faţa casei 
după ora cinci. 


Atacatorul încercă să o prindă pe Lumikki din dreapta. Ea 
îl lovi de două ori direct în nas şi imediat după îi servi două 
croşee în bărbie. Repetă mişcarea. Două drept, două în 
bărbie. Drept, drept, croşeu, croşeu. Pulsul lui Lumikki 
părea să fie 175. 

Oponentul se clătină, însă rămase în picioare şi încercă 
să o apuce. Lumikki îşi înfipse cotul drept în pieptul 
atacatorului şi îşi ridică pumnul drept cu viteza fulgerului, 
lovind direct în obrazul acestuia. Apoi termină cu o lovitură 
puternică în lateral. 

Atacatorul zăcea întins la pământ. Transpiraţia curgea de 
pe spatele, picioarele şi faţa lui Lumikki. 

Atacatorul încercă să se ridice, însă Lumikki îl ţinu la 
pământ cu mâna stângă. 

Nici să nu încerci, dobitocule. ă 

începu să-l lovească iarăşi cu dreapta. Îi cără pumni în 
faţă şi în abdomen. Loviturile erau iniţial lente, precise, 
inevitabile. Au crescut apoi în intensitate, scăpând de sub 
control, pline de ură. 

E zadarnic să implori mila. Nu suntem la biserică şi nici 
nu are nimeni compasiune aici. 

Transpiraţia sărată începu să curgă în ochii lui Lumikki şi 
să o înţepe. Încercă să clipească pentru a scăpa de ea, dar 


Zigo = 


în cele din urmă fu nevoită să-şi închidă ochii strâns. Nu era 
nevoie să vadă. Cunoştea prea bine chipul atacatorului. 

In your face. In your face. 

Atât. Nu. Te. Mai. Ridici. 

— Minunat! Şi acum la fel cu stânga. Ştiţi deja mersul. Să 
începem chiar cu începutul. 

Lumikki se duse să-şi ia prosopul şi îşi şterse repede ochii 
şi fruntea. Apoi muzica vioaie de la body combat umplu 
iarăşi sala, în care vreo patruzeci de femei tinere, două de 
vârstă mijlocie şi trei bărbaţi începură să se mişte în acelaşi 
ritm. 

Lumikki se privi în oglinda mare din sală ca să se asigure 
că stătea suficient de jos şi că ţinea garda suficient de sus, 
în faţa chipului ei roşu de efort. Pe diagonală, o fată în 
verde, cu codițe, îi urmărea pe furiş mişcările. Numai bine. 
Lumikki ştia că era cu siguranţă una dintre cele mai bune 
din sală. Executa mişcările complet şi corect. Stăpânea 
perfect tehnica. 

Tehnica de gimnastică. Pentru că, în cele din urmă, era 
vorba de gimnastică. Seriile de mişcări executate în ritmul 
muzicii de aerobic împrumutate din artele marţiale. O 
coregrafie suficient de simplă, în care se luptau cu oponenți 
imaginari, în timp ce instructorul le striga instrucţiuni şi 
cuvinte de încurajare. Doar puţin mai agresiv decât 
aerobicul. 

Lumikki prefera totuşi body combat. Transpira cum 
trebuie, muşchii o dureau şi putea intra uşor în starea de 
spirit alertă. Nu mai voia să facă arte marţiale sau box 
adevărat. Ştia, bineînţeles, cum era să-ţi afunzi pumnul în 
stomacul cuiva. Ştia cum era să-ţi curgă sânge din nas şi 
cât de ciudat şi cald se simţea pe propria piele. Ca un gem 
pe jumătate răcit. Nu avea nevoie de o ţintă vie, reală, îşi 
amintea încă foarte bine cum se simţea să dai într-un om, 
deşi se întâmplase cu doi ani în urmă. Amiaza aceea 
scăldată în lumină albastră în curtea şcolii i se întipărise în 
minte. Când îi trecea prin faţa ochilor, simţea un gust acru 
în gură şi un miros de parfum proaspăt în nări. Trandafir, 
vanilie şi o nuanţă de lemn de santal. 


Let it rain over me. 

Nu era nevoie ca ploaia să-i ude maiocul negru. Era deja 
leoarcă de transpiraţie. 

După curs, merse în vestiar, lăsă respiraţia să-i revină la 
normal şi îşi dădu jos bandajele de pe mâini. Acestea erau 
răsucite în jurul palmelor şi încheieturilor pentru sprijin şi 
pentru a absorbi transpiraţia. Înainte de toate, însă, şi ele 
făceau parte din joc, din rolul de luptător fioros, pentru care 
mai ales studentele conştiincioase se îmbrăcau cu plăcere. 
Şi Lumikki. „Bandaje cu atitudine” le ziceau unele dintre 
ele, fie amuzate, fie nerăbdătoare. 

— Programul ăsta e nou. Mai dificil decât cel de dinainte. 

Lumikki privi în direcţia celei care vorbise. Estimă că fata 
avea cu vreo doi ani mai mult decât ea. Stătea la celălalt 
capăt al băncii, îşi dădea jos bandajele şi i se adresase ei. 
Avea părul lung şi roşu prins sus într-o coadă. Faţa şi 
braţele îi erau acoperite de pistrui. Pantaloni negri şi lălâi şi 
un maiou strâmt, asemănător cu al lui Lumikki. O mai 
văzuse de multe ori la curs şi la sală. Ştia că fata o văzuse 
şi ea. Lumikki cunoştea privirea fetei urmărindu-i mişcările. 
Nu doar mişcările, ci şi curbele corpului, forma muşchilor. 
Ştia deja că fata urma să-i vorbească la un moment dat. 

— Chiar aşa, răspunse Lumikki. 

Fata cu părul roşu se mişca natural, relaxat în preajma lui 
Lumikki. Prin mirosul de transpiraţie se distingeau parfumul 
„One” de Calvin Klein şi gelul de duş cu aromă de grepfrut. 
Bicepsul încordat îi ieşi în evidenţă când îşi dădu jos 
bandajul. Pe pielea transpirată a fetei se vedeau şapte 
pistrui, care aminteau de Constelaţia Gemeni. 

Amintirile năvăliră în mintea lui Lumikki. Altcineva care 
folosise „One”. Cineva care avea Constelaţia Gemeni 
tatuată pe gât. Îşi aminti cum se simţise să-şi apese buzele 
pe piele, lăsând mici săruturi de-a lungul stelelor. Zăbovise 
mai mult timp asupra lui Castor. Ghicise că în zona lui 
Pollux, purtătoarea tatuajului nu mai avea răbdare să se 
întoarcă, să-i prindă încheieturile lui Lumikki, să-i sărute 
buzele. 

Chiar se întâmplase doar vara trecută? Parcă trecuseră o 


== Bl 


sută de ani. 

Lumikki înşfăcă sticla de apă şi bău cu înghiţituri mari. 
Fata aştepta în mod clar ca ea să spună ceva, să-i dea un 
semn că putea să vină să se aşeze mai aproape. Să facă un 
mic pas. Lumikki ştia prea bine unde s-ar ajunge. La noi 
întâlniri, zâmbete, o propunere nevinovată de a merge la 
cafea şi, inevitabil, la o situaţie în care ea ar fi forţată să 
rostească vorbe aspre. 

Nu are legătură cu tine, ci cu mine. 

Nu acum, nu încă, poate niciodată. 

Să rămânem doar prietene. Amândouă ştiau că asta 
însemna să se ţină cât mai bine la distanţă una de alta. 

Lumikki n-ar fi putut niciodată să-i spună că erau 
împreună numai din cauză că mirosul ei îi amintea de 
altcineva. Şi tocmai din acest motiv nu puteau continua. Nu 
putea fi necinstită. Ar trebui să mintă de la bun început, iar 
asta ar duce numai la ruşine, tristeţe, nervi. 

În zadar. Lumikki se decise să salveze timpul amândurora 
şi să-i menajeze fetei sentimentele şi continuă să bea apă. 
Momentul de tăcere începu să devină stânjenitor. Fata se 
foi neliniştită, îşi trecu mâna peste păr, apoi spuse: 

— Bine. Pe data viitoare. 

Lumikki îşi ridică uşor cealaltă mână în semn de salut. 
Fata îşi luă geanta şi se duse în altă parte a vestiarului, 
astfel încât să nu se vadă una pe alta. Lumikki expiră în 
linişte. Sentimentul de euforie de după efort dispăruse. 
Hainele reci îi erau lipite de piele. 

I surrender. Ultima melodie de la curs îi răsuna enervant 
în urechi. În unele cazuri, prefera să se predea în loc să mai 
încerce. Uneori era chiar mai bine. 

Lumikki se afla singură în saună, în mod excepţional. 

Nu aruncă din prima apă peste pietre, ci lăsă căldura să-i 
cuprindă trupul. Transpiraţia îi reapăru pe piele, se scurse 
de la gât pe şira spinării. Amintirile din vară şi toamnă 
voiau să iasă la suprafaţă odată cu sudoarea, deşi Lumikki 
încerca să le spună că nu era momentul potrivit. Niciodată 
nu era momentul potrivit pentru a fi năpădit de dor. O 
prindeau în gheare şi o strângeau de mijloc, făcând-o să se 


= + pp — 


îndoaie. 

Ochii albastru-deschis se uitau direct într-ai ei. Apoi 
repede undeva, într-o parte. Undeva mai departe. 

— E mai bine să nu ne mai vedem de acum. 

— Niciodată? 

— Cel puţin pentru o vreme. Sigur înţelegi că vreau să 
trec singură prin asta. Nu pot să fiu cu tine acum. ŞI nici n- 
ar fi corect să trebuiască să mă suporţi. 

Lumikki voise să ţipe, să se opună. Ce drept avea să-i 
definească limitele rezistenţei, să decidă singură ce era 
corect şi ce nu? Lumikki ştia să facă singură faţă. O 
enervase cu câtă blândeţe fusese lăsată în afara vieţii şi a 
problemelor celeilalte. Ca şi când ar fi fost un copil mic şi 
delicat, care trebuia protejat. Lumikki fusese tentată să 
explodeze, să-i spună că trecuse prin lucruri mult mai rele 
şi că nu trebuia tratată cu mănuşi. 

Pricepuse totuşi că nu avea rost să strige. Ea se 
hotărâse. Rolul lui Lumikki era numai să accepte. Un astfel 
de rol avea ea în această piesă. 

— Ce înseamnă „o vreme”? Pot cel puţin să te sun? 

Lui Lumikki nu-i plăcea tonul ei ridicat, implorator. Simţi 
cum i se puse un nod în gât, dar ştiu că nu putea să plângă. 
Trecuseră deja ani de când îşi pierduse abilitatea de a 
plânge. Vara trecută îşi imaginase că putea să o 
recupereze, dar în timpul acelei discuţii înţelesese că 
trebuia să trăiască aşa, cu nodul acela, să-l înghită şi să 
spere că va dispărea de la sine. 

Fără telefoane, fără e-mailuri, fără mesaje pe Facebook, 
fără mesaje codate în Morse cu lanterna la ceasurile târzii 
ale nopţii, fără semnale de fum în serile răcoroase de 
toamnă, fără gânduri atât de intense încât să pătrundă prin 
ceaţă, pereţi şi uşi. Fără nimic. Linişte completă. Era ca şi 
când ar fi fost înghițită de pământ. Cel puţin, astfel 
dispăruse din viaţa lui Lumikki. La fel de surprinzător şi de 
şocant precum apăruse. 

Lumikki îşi aminti de ziua aceea de mai. Soarele 
strălucea puternic, iar temperatura trecuse de douăzeci de 
grade pentru prima oară în vara aceea. Se plimba prin 


centru purtând prea multe haine, îşi dăduse jos haina pe 
malul râului şi se aşezase pe bancă privind cum curgea apa 
întunecată, simțind căldura soarelui pe chip. Se gândise că 
momentul putea fi perfect dacă ar mânca prima îngheţată 
la cornet a verii. Din fericire, chioşcul de îngheţată era 
aproape. Lumikki îşi luă haina pe braţ şi se duse la chioşc, 
unde se formase o coadă lungă. Şi alţii aveau poftă de 
îngheţată. 

Aşteptând, Lumikki se întreba de care să ia, lemn-dulce 
sau lămâie. Cea de lemn-dulce era preferata ei. Era într- 
adevăr foarte bună. Şi cea de lămâie îi plăcea. Poate avea 
legătură cu lumina de mai şi cu soarele, care promitea 
căldură sufocantă şi o vară lungă. Incă nu se hotărâse, 
când îi veni rândul. 

Ochii albastru-deschis ai vânzătoarei o măsurară pe 
Lumikki, care deschise gura să comande. Vânzătoarea i-o 
luă totuşi înainte. 

— Nu spune nimic. Lasă-mă să ghicesc. Nu vrei ciocolată, 
nici căpşune. Vanilie în niciun caz. Nici chestiile cu caramel 
nu te interesează şi nici aromele noi, pe care le crezi cam 
stupide şi înşelătoare. Eşti genul care preferă lemnul-dulce. 
Se vede de la o poştă. 

Apoi, ochii albaştri se îngustară, privirea deveni mai 
pătrunzătoare. 

— Însă chiar acum, vrei lămâie. Pentru că nu mai e 
primăvară, dar nici chiar vară încă. Vrei ceva amărui şi 
galben. Îngheţată ca soarele de mai. 

Lumikki nu scoase nicio vorbă. 

— Vrei o cupă, dar nu vrei cornet, pentru că ţi se pare că 
vafele au gust de carton. Aşadar, îţi dau un pahar. 

Vânzătoarea de îngheţată se întoarse să ia o cupă. Lui 
Lumikki i se făcu deodată foarte cald. l-ar fi fost cald chiar 
şi dacă s-ar fi dezbrăcat pe loc de toate hainele. 
Vânzătoarea nu se grăbea. Momentul stânjenitor se 
prelungea. Lumikki încă nu îndrăznea să spună nimic. In 
final, vânzătoarea se întoarse şi îi întinse îngheţata şi un 
şerveţel. Când Lumikki începu să caute banii, ochii albaştri 
îi zâmbiră. 

— 94 — 


— Lasă. Fac cinste. 

Lumikki mormăi ceva în semn de mulţumire şi se 
întoarse pe călcâie cu obrajii arzându-i. Se simţea de parcă 
avusese o revelaţie. Senzaţia era inconfortabilă, dar în 
acelaşi timp simţea şi nişte furnicături ciudate. După ce se 
întoarse pe malul râului, văzu că pe şerveţel era scris ceva. 

„Sună-mă. Oricând ai chef.” Şi un număr de telefon. 

Lumikki îşi scutură capul. Indrăzneaţă, se gândi. Şi cu 
atât mai probabil o nenorocită. Când veni seara, formă 
numărul cu mâinile transpirate. 

O nenorocită egoistă. O laşă. O fugară jalnică. Lumikki îşi 
tot repetase cuvintele după despărţire, în orele târzii ale 
nopţii, însă nu deveniseră adevărate. Se îndrăgostise de o 
nenorocită, de o laşă. li înţelesese decizia, deşi nu voise s-o 
facă. Aşteptase şi sperase, sperase şi aşteptase, sărise de 
fiecare dată când suna telefonul, stătuse la fereastră şi 
privise în stradă, închipuindu-şi că vedea o siluetă 
cunoscută. Îşi făcuse o cafea tare în miez de noapte, pentru 
că ştia că oricum n-ar putea dormi. Mirosul puternic al 
cafelei o consolă şi o învălui ca într-o pătură moale. Băuse 
cafeaua intenţionat prea fierbinte, încercând să scape de 
nodul din gât. 

După săptămâni, luni de zile, nodul se micşoră, iar dorul 
îşi mai pierdu din intensitate. Încetase să mai spere. Nu 
avea rost. Probabil că nu se vor mai întâlni niciodată. 

Lumikki aruncă apă pe pietre. Cuptorul îi răspunse cu un 
sfârâit prelung. Aburul fierbinte îi lovi deodată spatele şi 
gâtul. Lumikki îşi îndreptă coloana şi simţi cum presiunea 
din stomac începe să dispară. Ochii o usturau, aşa că îi 
şterse cu mâna. Era transpiraţie, doar transpiraţie. 


Era seară. Lumikki se holba la peretele alb din 
apartamentul ei, gândindu-se la tabloul la care lucrase în 
orele de artă. Nu era cine ştie ce pictor talentat sau artist 
grafic, chiar dacă iubea artele vizuale. Nu-şi făcea iluzii că 
va putea să devină mai mult decât un amator mediocru. Se 
ducea la orele de artă doar pentru amuzament, se bucura 
de posibilitatea de a se juca şi de a se relaxa creând 


— 95 — 


imagini. Mai târziu în viaţă, nu va mai avea ocazia să 
folosească gratis culorile, materialele şi spaţiul pe care i le 
oferea acum cursul. 

Negru, negru, negru. Suprafaţa picturii era deja uniformă, 
însă Lumikki ar fi vrut şi mai mult negru, adâncime, 
perspectivă, astfel încât tabloul să nu fie doar o imagine 
bidimensională. După ce pusese suficiente straturi, aşeză 
tabloul pe podeaua clasei, peste un ziar, se urcă pe scaun 
şi începu să picure vopsea roşie de deasupra. Picăturile de 
vopsea stropiră suprafaţa neagră ca nişte stropi roşii de 
ploaie, ca nişte stropi de sânge. 

Lumikki aproape terminase tabloul astăzi. 


Acum îi ştia şi numele. Va fi Despre prietenia dintre fete. 


— 96 — 


3 martie, 
joi 


= fi 


15 


Munţii ca de frişcă, albi precum păpădiile pufoase şi 
delicate. Departe şi mai departe, treceau unul pe lângă 
altul. Norii se mişcau alene. 

Dagen svalnar mot kvăllen...* 

Incă nu era răcoare. Cel mai cald moment al zilei ajungea 
la apogeu. Aerul era precum nectarul. Îţi gâdila degetele de 
la picioare, coapsele, braţele, ca şi când cineva ţi-ar fi 
trasat conturul trupului cu o pană. Puteai sta pe cheiuri 
complet gol să te uiţi la cer şi la nori. Să aştepţi. Să tânjeşti. 
Să-ţi fie dor de cel care se afla doar la câţiva paşi. Să-ţi 
zâmbeşti singur, simţindu-i privirea pe tine. 

Tag mina smala axlars lângtan...72 

Căldura de afară şi din interior. Căldura care făcea să 
dispară gândurile inutile. Încetineală grăbită, grabă 
încetinită. Efemeritatea nesfârşită a verii. Un moment în 
care totul era bine, în care să fii cu cineva era mai plăcut 
decât să fii singur. Gândul că sentimentul acela ar putea 
continua pentru mult, mult timp. Puteai rămâne aici. Puteai 
fi cu acea persoană. In mâna ei se puteau prinde zeci, sute, 
mii de poveşti. Putea fi linişte. Puteai asculta ritmul calm, 
domol al respirației, care se putea intensifica dintr-odată. 

După ce vara se sfârşi, iar vântul rece începu să 
împrăştie primele frunze îngălbenite, gândurile la cheiuri 
păreau un vis. Un vis pe care îl avusese altcineva. 

Lumikki oftă şi îşi mută privirea de pe cer către 
departamentul de poliţie. Geamurile mari ale autogării 
dădeau direct într-acolo. Stătea şi aştepta deja de trei ore 
să se întâmple ceva. 

Nu avea niciun sens. 

Il urmărise pe tatăl Elisei, Terho Väisänen, de acasă din 
Pyynikki, de-a lungul şoselei Hatampăă, înfruntând gerul 
neîndurător. Apoi Terho intrase la lucru, iar Lumikki 


2 „Ziua se răceşte în noapte” - fragment dintr-o poezie de Edith 
Södergran (în suedeză în original). 
22 „la-mi dorul umerilor înguşti" (în suedeză în original). 


rămăsese în autogară. Nu se deranjase să meargă în 
departamentul de poliţie. Chiar dacă rândul la paşapoarte 
era cunoscut pentru cât de greu înainta, ar fi trebuit să 
aştepte ore în şir în hol, iar asta ar fi dat de bănuit la un 
moment dat. 

Acum nimeni nu se uita la ea. Era suficient de curată 
încât să nu fie luată drept fără adăpost şi suficient de 
discretă încât să nu-şi dea nimeni seama că fusese acolo. 

Părea totuşi absurd să-şi petreacă astfel ziua. Terho 
Väisänen probabil că lucra conştiincios până la ora patru 
sau mai târziu, apoi mergea acasă pe acelaşi traseu pe care 
venise. Ce mai urmărire! 

Lumikki era la a patra cană de cafea neagră. Cumva 
trebuia să rămână în priză. 

Banii. Bărbaţii care o urmăreau pe Elisa. Pozele cu femeia 
aceea tânără. Ursul Polar. 

Ce legătură exista între toate? 

Terho Väisänen era cheia. De asta era sigură. Şi Elisa era 
sigură de asta, deşi nu ar fi vrut să creadă nimic rău despre 
tatăl ei. Trebuia. Chipul fetei se întunecase după ce văzuse 
pozele. Ceva în ea se rupsese atunci. O anume inocenţă pe 
care o avea dispăruse în momentul acela. 

Lumikki recunoscuse sentimentul. Îşi aminti cum se 
privise în oglindă o dată în clasa întâi, cu puţin înainte de 
Crăciun, şi văzuse o fată mică şi speriată, care n-ar fi crezut 
niciodată că i se poate întâmpla aşa ceva. Că exista aşa 
ceva. Eu nu mai sunt eu. Aşa se gândise. Era adevărat. 
Devenise altcineva, o altă fată. 

A fost odată o fată care a învăţat să se teamă. 

Lumikki îşi odihni ochii obosiţi, aruncând o privire prin 
autogară. Clădirea renovată cu câţiva ani în urmă era 
frumoasă. Lumina dimineţii pătrundea înăuntru prin 
ferestrele mari. Dacă te uitai doar la lumină şi nu la albul 
orbitor de afară, îţi puteai imagina că e vară. 

Lumikki ar fi avut chef să se întindă în sala de aşteptare 
pe un scaun, să închidă ochii şi să viseze încă o dată la 
căldura şi delăsarea verii. Să accepte fericirea şi tristeţea 
aduse de amintiri. 


Ce naiba făcea aici, de fapt? 


Viivo Tamm rezolva un careu de sudoku dintr-un ziar, 
uitându-se în acelaşi timp cu un ochi către departamentul 
de poliţie. Se îndoia de sănătatea mintală a lui Boris 
Sokolov. Nu părea să aibă deloc sens să stea toată ziua de 
şase la poliţie. Sokolov credea totuşi că era ceva putred 
acolo. Nu înţelegea de ce bărbatul nu răspunsese la 
mesajul Nataliei. Natalia râdea uneori spunând că Terho 
Väisänen îi răspundea aproape înainte ca ea să apuce să-i 
trimită mesajul. 

Se pare că Sokolov avea o bănuială că astăzi urma să se 
întâmple ceva. Când Sokolov avea o bănuială, era zadarnic 
pentru ceilalţi să se opună. 

Viivo îl întrebase pe Sokolov dacă nu putea merge să 
stea puţin de vorbă cu Terho Väisänen, să-l facă să 
înţeleagă că nu era de glumă cu ei. Viivo Tamm se pricepea 
să convingă oamenii să rămână în linie. Tăcuţi. Unii nu mai 
vorbeau despre nimic, niciodată. 

Nu mersese. Niciunul dintre ei nu se putea vedea cu 
polițistul, dacă şi când cooperarea avea să continue. De 
aceea trebuia doar să spioneze. 

Sokolov era convins că Väisänen îşi juca propriul joc. Voia 
să ştie dacă acesta avea jucători. 

Ce vine în căsuţa aia, nouă sau şapte? Trebuia să fi ales 
un sudoku de trei stele în loc de cinci. Keep it simple. Doar 
nu avea de gând să devină maestru în sudoku. O făcea 
doar ca să-şi mai omoare timpul. Viivo muşcă din capătul 
creionului, aruncând o privire către departamentul de 
poliţie. 

Va pierde toată ziua astfel. 


Lumikki începu să-şi caute telefonul ca să o sune pe Elisa 
şi să renunţe la promisiune. Pierduse deja suficient de mult 
timp din viaţă cu activitatea aceasta zadarnică. 


Terho Väisänen se gândi la e-mailul primit seara târziu. 
Bineînţeles, invitaţia nu venise direct de la Ursul Polar, ci de 


— 100 — 


la unul dintre mulţii „asistenţi”, şi acesta un nume de cod. 
Asistentul îi scrisese că va trebui să meargă la Casa 
Tampere”, să caute un telefon mobil ascuns în baia pentru 
bărbaţi în rezervorul de apă din a treia toaletă, apoi să sune 
la numărul salvat pe apelare rapidă. Urma să primească 
alte instrucţiuni atunci. Mobilul se va afla în ascunzătoare 
numai astăzi. 

încerca să muşte oare o bucată prea mare? 

Colaborarea cu Boris Sokolov şi estonienii funcţiona încă. 
Erau nişte infractori de talie mijlocie. Boris Sokolov era cu 
vreun cap deasupra lor, însă şi el era un subordonat. Ursul 
Polar era altă mâncare de peşte. Despre el umblau tot felul 
de zvonuri, însă nu ştia nimic concret. Terho nu cunoştea 
pe nimeni care să-l fi văzut în persoană. 

Însă dacă îşi voia banii, trebuia să facă ceva. Şi îi voia cu 
adevărat. Trebuia să-i primească. Se bazase pe ei, iar 
curând se apropia termenul-limită pentru datoria de la 
jocuri. 

Terho îşi linişti zgomotele stomacului, îşi trase haina pe 
el şi se decise să meargă la baie în Casa Tampere în pauza 
de prânz. 


Bărbatul ieşi pe uşa departamentului de poliţie. 

Viivo Tamm intră în priză. 

Lumikki intră în priză. _ 

Viivo fu mai rapid, spre norocul lui Lumikki. Işi dădu 
seama că bărbatul care se concentra asupra careului de 
sudoku îi părea cunoscut. Când acesta porni, Lumikki îi 
recunoscu paşii, postura puţin aplecată şi mişcarea 
mâinilor. 

Unul dintre urmăritori. 

Bărbatul ieşi repede pe uşă. Lumikki îşi dădu pe loc 
seama că ei doi nu se aflau în acelaşi loc din întâmplare şi 
mai ales, nu plecau de acolo în acelaşi timp. Ea şi bărbatul 
aveau acelaşi obiectiv. 

Aceeaşi ţintă. 

La naiba, asta făcea treaba mai dificilă. Lumikki trebuia 


23 Cel mai mare centru de concerte şi conferinţe din ţările nordice. 
— 101 — 


să rămână ascunsă de privirile a doi bărbaţi. 


— 102 — 


16 


Lumikki stătu o clipă, ezitând, în aula din Casa Tampere. 

Până aici, totul mersese bine. Tatăl Elisei era atât de 
concentrat asupra scopului său, iar urmăritorul asupra lui, 
încât niciunul nu-i dădea vreo atenţie lui Lumikki. Păstrase 
o distanţă potrivită, menţinând contactul vizual cu ambii 
bărbaţi. Vezi, dar să nu fii văzut. Ştia asta. 

Traversaseră podul Sori şi trecuseră de universitate, apoi 
făcuseră dreapta pe Strada Universităţii şi ajunseseră la 
Casa Tampere. 

înăuntru apăru o problemă. 

Terho Väisänen merse direct de-a lungul Liniei Albastre a 
lui Kimmo Kaivanto?* şi intră în toaletă. Urmăritorul aşteptă 
o clipă, se uită în stânga şi în dreapta, apoi intră şi el. 

Lumikki îşi cântări opţiunile. Putea aştepta în hol, stând 
ascunsă. Pe de altă parte, putea fi crucial ce se întâmpla în 
toaletă. Era greu de crezut că tatăl Elisei ar fi venit până 
acolo doar pentru că se plictisise de toaleta de la birou. 
Avea el vreun alt motiv, iar Lumikki trebuia să afle care. Nu 
putea merge ca fată înăuntru, ar fi atras atenţia. Trebuia 
deci să se dea drept băiat. 

Lumikki se privi în oglinda din faţa garderobei. Avea 
haine închise la culoare şi căciulă gri. Toate unisex. Paltonul 
gros îi ascundea forma trupului. Işi strânse repede părul 
sub căciulă şi adoptă o altă postură. Îşi schimbă expresia 
feţei. 

Schimbarea era semnificativă. Din oglindă o privea un 
adolescent, cu căciula trasă bine pe cap. 

Mersul era important. Lumikki păşi mai relaxat, mai 
legănat, dând mai amplu din braţe. Se îndreptă către 
toaleta pentru bărbaţi, puse mâna pe clanţă şi trase de uşă 
cu încredere. 

Degetele lui Terho Väisänen alunecară atunci când 
acesta încercă să ridice capacul de la rezervorul toaletei. 
Era surprinzător de greu şi de bine fixat. Incercă să se 


24 Piesă de artă a sculptorului finlandez Kimmo Kaivanto. 
— 103 — 


folosească de unghii, însă degeaba, erau prea scurte. Se 
căută prin buzunare. Brelocul reflectorizant era inutil, la fel 
şi permisul de conducere. Din fericire, găsi o cheie veche 
într-unul din buzunare, probabil uitată acolo de cine ştie 
când, şi reuşi să o înfigă sub capac. Apoi începu să-l 
deschidă pe cât posibil în linişte. În acelaşi timp, auzi că 
intrase cineva în toaleta vecină. 

Ce ghinion pe el. Nimic nu putea face în linişte. 

Cheia începu să se deformeze ameninţător, însă din 
fericire reuşi să mute capacul. Stătea destul de precar pe 
marginea vasului de toaletă. Bufnitura răsună precum o 
explozie în liniştea din baie. 

Se deschise iarăşi uşa băii. Minunat, încă o pereche de 
urechi. Cel care intrase alese cealaltă toaletă de lângă a lui 
Terho. Acesta se simţea încolţit. Trebuia să se calmeze, să 
respire adânc şi să nu mai fie paranoic. Casa Tampere era 
un loc public, iar toaleta era gratis. Bineînţeles că era 
folosită. Era doar o întâmplare nefericită că trei bărbaţi 
voiau să-şi golească vezicile în acelaşi timp. Doi, adică. El 
voia să ţină altceva în mână. 

Terho îşi dădu jos haina şi îşi suflecă mâneca dreaptă. 
Apoi îşi vâri mâna în rezervorul cu apă şi începu să pipăie. 
Iniţial, degetele lui întâlniră doar apă. Terho fu dezgustat, 
deşi ştia că apa era complet curată. Oare era într-adevăr în 
toaleta care trebuia? Dacă telefonul fusese deja luat de 
acolo? Dacă fusese înşelat? 

Apoi atinse ceva cu mâna. 

Bingo. 

Terho scoase o cutie neagră, evident impermeabilă. O 
deschise cu grijă şi găsi un telefon mobil învelit în plastic, îl 
vâri în buzunarul hainei, cutia o aşeză în altul, apoi puse 
capacul la loc. Bătăile inimii îi răsunau ca o tobă în urechi, 
îşi dădu seama că îi tremurau mâinile. | se înmuiară 
picioarele, deşi ştia că nu avea de ce să se teamă. 

Îşi luă haina pe el, deschise uşa şi merse repede la 
chiuvetă. Îşi puse săpun în palmă şi se spălă de două ori pe 
mâini. Se abţinu să meargă să şteargă amprentele de pe 
capacul rezervorului. Ar fi fost prea de tot. 


— 104 — 


Nu se auzea nimic din celelalte toalete. Poate erau 
constipaţi, se gândi Terho, apoi îşi uscă mâinile şi se grăbi 
să iasă. 


Lumikki numără secundele. Se uită repede pe sub 
peretele despărțitor, să fie sigură că intrase în toaleta de 
lângă Terho Väisänen. Judecând după sunete, bărbatul 
făcea ceva cu capacul rezervorului de la toaletă. După ce 
termină, se spălă pe mâini şi plecă. 

Urmăritorul trase apa. Probabil doar pentru aparente. leşi 
apoi din toaletă fără să se spele pe mâini. Lumikki ura 
lucrul ăsta. Nu era obsedată de igienă, însă era chiar ceva 
de bază. 

Cinci, şase, şapte, opt... 

După zece secunde, Lumikki deschise uşa cabinei, se 
spălă pe mâini, apoi ieşi din baie. Apucă să vadă cum Terho 
Väisänen şi urmăritorul său ieşeau din clădire. Lumikki se 
grăbi. 

Parcul Raţelor arăta ca-n poveşti. Crengile copacilor erau 
acoperite de chiciură, iar pe suprafaţa lor străluceau 
cristale de zăpadă îngheţată. Lumina soarelui se reflecta în 
fiecare cristal. Lucea, sclipea, licărea, scăpăra. Crăiasa 
Zăpezii trecuse cu sania prin parc. Pletele şi veşmintele ei 
plutiseră în aer, lăsând în urma lor particule minuscule de 
gheaţă. Răsuflarea ei făcuse totul alb, ca prin vrajă. 

Suflarea Crăiesei Zăpezii. Gheaţă şi crivăţ. 

Suflarea lui Lumikki. Aburi, care se condensau rapid pe 
fular şi pe puful aproape invizibil al obrajilor ei. 

Se îndreptă către aparatele de fitness din parc şi începu 
să facă nişte tracţiuni, ascultând atent. Terho Väisänen 
tocmai scosese un telefon mobil din buzunarul hainei, 
tastase ceva, apoi îl duse la ureche, plimbându-se pe lângă 
iaz. 

Urmăritorul se afla în apropiere, în spatele unui copac, 
fumând o ţigară. Se părea că Terho Väisänen nu-l 
observase. Probabil că o văzuse pe Lumikki făcând 
tracţiuni, însă nu se gândea că un băiat ar fi fost interesat 
de ceea ce vorbea el la telefon. In plus, sigur credea că se 


— 105 — 


află suficient de departe. Totuşi, în frigul acela cumplit, 
undele sonore se transmiteau foarte bine. 

Trei, patru, cinci... 

Lumikki îşi număra tracţiunile, aşteptând ca tatăl Elisei să 
înceapă să vorbească. 

— Hello? This is... okay, you know who this is.?5 

Engleza era dificil de înţeles. Terho Väisänen vorbea cu o 
voce joasă în direcţia iazului, iar o parte din cuvinte se 
pierdeau pe drum. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi vorbit 
în finlandeză. _ 

Lumikki simţi că braţele încep să-i obosească. In mod 
clar, făcuse prea puţine tracţiuni în ultima vreme. Totuşi, nu 
se dădu bătută. 

Urmăritorul stătea şi el cu urechile ciulite. Doisprezece, 
treisprezece... 

— Polar Bear... Already an invitation?... 8 pm tomorrow, 
right. Black tie. If you could just...26 

Ultima propoziţie se sfârşi abrupt. Se pare că cineva îi 
închisese lui Terho Väisänen. Lumikki auzise suficient. 
Aşadar, tatăl Elisei mergea totuşi la petrecerea de mâine a 
Ursului Polar. 

Braţele lui Lumikki cedară. Căzu la pământ, cu muşchii 
tremurându-i de efort. 

La dracu. S-a zis cu invizibilitatea. 

Terho Väisänen şi urmăritorul priveau amândoi în direcţia 
ei. În niciun caz nu mai putea continua acum cu urmărirea. 
Cel mai important lucru era să ducă la bun sfârşit rolul de 
tânăr sportiv. 

Lumikki se porni să alerge hotărât în jurul iazului. Ghetele 
îi alunecau pe gheaţă. Distrugeau iluzia în mod evident. 
Oricum, n-avea cum să le transforme în tenişi prin puterea 
minţii. Trebuia să-şi păstreze calmul. 

Un sportiv aleargă pe aici. Nu e nimic ciudat. 

De-ar ajunge mai repede la capătul iazului, ar putea apoi 
continua direct spre casă, să bea ceva cald şi să-i dea 


25 Alo? Sunt... bine, ştii cine sunt (în engleză în original). 
2 Ursul Polar... Deja o invitaţie?... La 8 mâine-seară, da. Ţinută formală. 
Dacă ai putea doar să... (în engleză în original). 


— 106 — 


raportul Elisei. 
Lumikki înţelese că spera degeaba, auzind paşii grei care 
se apropiau în fugă. 


— 107 — 


17 


Boris Sokolov încercă să-l sune pe estonian, însă acesta 
nu-i răspunse. Cu siguranţă îşi pusese telefonul pe silențios 
ca să se poată concentra asupra urmăririi. O idee bună în 
sine, însă de fapt treaba era complet inutilă. Boris tocmai 
primise un mesaj de la Ursul Polar, conform căruia Terho 
Väisänen luase legătura cu el, iar oamenii Ursului Polar 
găsiseră o modalitate mai specială de a-l invita la 
petrecere. Boris nu înţelegea tot timpul comportamentul 
Ursului Polar. Uneori se întreba dacă acesta acţiona cu 
mare precauţie sau doar îi făcea plăcere să alerge oamenii. 
A doua variantă părea să fie la fel de plauzibilă precum cea 
dintâi. Uneori, Boris era de-a dreptul sătul de poruncile şi 
mofturile Ursului Polar. Ştia că se afla într-o poziţie 
privilegiată, poate era chiar favoritul lui, însă asta se putea 
schimba în orice moment. Trăia într-o teamă continuă, 
umbla cu gulerul hainei ridicat până sus. Nu-şi permitea să 
facă nicio eroare. 

Aşadar, era mai bine să oprească urmărirea. Nu avea 
sens să-şi asume riscul să facă cineva legătura între 
estonian şi poliţist. Sau ca Tamm să facă ceva nesăbuit. 
Viivo Tamm era priceput, un profesionist, dar ocazional îi 
sărea ţandăra. Când se întâmpla, Viivo Tamm devenea 
imprevizibil şi incontrolabil. 

Boris îi trimise un mesaj. „Stop. Anulează operaţiunea.” 


Viivo Tamm grăbi pasul. De data asta, târâtura nu-i va 
scăpa. De data asta, îi va arăta fetei cine e şeful. Prima 
dată fusese o întâmplare. Acum, era ceva personal. Mobilul 
îi vibră în buzunar. Cineva încerca să sune, însă Viivo n- 
avea timp să răspundă. Avea o treabă de făcut. 

Viivo nu se gândise mai devreme de ce îi părea atât de 
cunoscut băiatul care făcea tracţiuni. Apoi îl privise mai 
îndeaproape. Haina. O mai văzuse undeva. Când băiatul 
începu să alerge, Viivo îşi aduse aminte. Băiatul nu era 
deloc băiat, ci fată. Alerga oarecum altfel, dar suficient de 


— 108 — 


asemănător, astfel că o recunoscu. 

Însă de ce nu o recunoscuse Terho Väisänen? Doar era 
fiica lui. 

Viivo se gândi un moment. Când îşi dădu seama, îl lovi ca 
un fulger. Fata nu era fiica poliţistului. Era altcineva, care 
se implicase în povestea asta pentru un motiv anume. lar 
acum, va afla de ce. 

Când fata începu să alerge mai repede, Viivo simţi cum 
se înfurie. Nu fugea nicio târâtură de-asta chiar sub nasul 
lui. Din cauza ei îi îngheţaseră degetele de la mâini şi de la 
picioare şi pierduse timp preţios prin tufele din Pyynikki şi 
completând sudoku în autogară. Fata cu căciulă roşie îl 
luase de prost. 

O va prinde. O va forţa să-i spună ce rol avea ea în toată 
afacerea. 

O va învăţa să nu se amestece în jocurile adulţilor. 


Poteca de lângă Casa Tampere, apoi la deal către strada 
Kalevantie, peste drum. Gheaţă, polei, încălțări total 
nepotrivite pentru alergat. Frigul care-i zgâria plămânii şi 
haina care-i încetinea mişcările. În mod clar, alergatul pe 
timp de iarnă nu era genul ei. 

Lumikki aruncă o privire în spate. 

Bărbatul o ajungea din urmă. 

Lumikki încercă să respire printre dinţi. Şuiera ca un 
şarpe. Gerul era nemilos. 

Partea cealaltă a străzii Kalevantie. 

Frig, frig, frig, frig. Kyl määki Turuus. Kyl määki Turuus.? 
Propoziția îi răsuna în cap lui Lumikki, în timp ce încerca să 
ia o decizie raţională. Să continue pe cealaltă parte? 
Argumente pro: alţi oameni, maşini. Argumente contra: în 
unele locuri era un strat de gheaţă lucios ca oglinda şi 
posibilitatea ca partenerii urmăritorului să se afle într-o 
camionetă şi să o răpească la momentul potrivit. Ar 
îndrăzni? în plină zi? 

Lumikki se hotărî repede să o ia pe Strada Cimitirului. 
Poteca nu avea atâta gheaţă acolo. incepu să alerge spre 


27 Joc de cuvinte. 
— 109 — 


cimitirul Kalevankangas. 

Bărbatul o urmărea. Din fericire, şi el părea să aibă 
dificultăţi în a ţine pasul pe drumul alunecos. 

Kyl määki Turuus. Kyl määki... 

Încetează. 

Lumikki încercă să se gândească la altceva. 

Run baby run baby run baby run... 

Sheryl Crow o scăpă. Ghetele o dădeau de gol. Lumikki 
înjură în sinea ei. De-acum înainte, ar trebui să folosească 
pantofi de alergat cu crampoane din când în când. In caz că 
se confrunta cu astfel de urmăritori. 

Intră în cimitir. Mormântul lui Väino Linna? era în 
dreapta, al lui Juice? în stânga. Băieți buni amândoi. Totul 
în afară de viaţă e zadarnic. În mod particular, o moarte 
zadarnică ar fi fost zadarnică acum. Printre morminte. Ce 
ironie. 

Paşii bărbatului se auzeau tot mai aproape. Lumikki ştia 
că n-avea rost să se uite în urmă. Dacă o făcea, ar fi pierdut 
secunde preţioase. Putea fugi în capelă? Sau unde se ţinea 
cenuşa decedaţilor? Oare era cineva acolo? Va putea intra? 

Alergatul nu era permis în cimitir. 

Vocea mamei. Învățăturile mamei. Scuze, mamă. Nici tu 
nu ştii chiar totul. Uneori trebuie doar să alergi. 

Morților nu le păsa. Morţii sunt morţi. Morţii nu tresar, 
chiar dacă peste mormintele lor sare o fată, care nu vrea să 
li se alăture încă. De aceea trebuia să alerge, chiar dacă 
picioarele îi alunecau incontrolabil la fiecare pas, chiar dacă 
gerul părea să-i perforeze plămânii, iar transpiraţia îi 
curgea şiroaie pe sub haine. 

Brazii înalţi din cimitir erau acoperiţi de un strat de 
zăpadă. Crengile atârnau grele pe deasupra mormintelor, 
pe deasupra celor care vizitau mormintele. 

Morți şi vii. Vii şi morţi. 

Vii şi morţi. 

Lumikki auzea deja respiraţia întretăiată a bărbatului. Nu 


23 Renumit scriitor finlandez, autor al romanului Soldatul necunoscut. 
? Juice Leskinen, important cântăreţ finlandez. 
3 Trimitere la cuvintele cu care se încheie Soldatul necunoscut. 


— 110 — 


mai avea mult până o prindea de marginea hainei. 

Atunci se întâmplă ceva. Lumikki auzi o bufnitură, un 
geamăt şi înjurături în estoniană. Nu le înţelegea, dar 
bănuia ce puteau fi. Nu se întoarse, dar picioarele ei 
începură deodată să alerge cu mai multă forţă. 


Viivo Tamm alunecă, căzu, îşi izbi genunchiul de gheaţă 
şi îşi dădu imediat seama că jocul se terminase. Nu mai 
putea alerga după fată. Acum trebuia să şchiopăteze până 
acasă. 

Ca un câine bătut. 

Ca o javră umilită. 

Furia fierbea iarăşi în el. Acum era şi mai mare, şi mai 
roşie. li înceţoşă gândirea. 

Işi scoase arma la iveală, stând în genunchi. 

Nu gândea. Simţea doar că fata trebuia oprită. Cu orice 
preţ. Işi ridică arma şi ochi. 


Lumikki auzi un mic pocnet. Apoi ceva şuieră pe lângă 
coapsa ei şi se izbi cu un scrâşnet de piatra de mormânt. 

Un glonţ. 

Bărbatul trăsese către ea. 

Pulsul i se acceleră brusc. Alunecă, ţâşni, zbură. Nu mai 
băgă de seamă gheaţa sau frigul, nici sudoarea care-i şiroia 
pe spate. 

Indrăzni să arunce o privire în spate abia după o bucată 
bună de drum. Silueta bărbatului se vedea în depărtare, în 
cimitir, ţinându-se de genunchi. O bunicuţă prietenoasă se 
dusese să-l ajute. 

Arma nu se zărea. Alte gloanţe nu mai zburară. 

Lumikki continuă să alerge, deodată părându-i-se uşor. 
Ştia că scăpase. 

De data asta. 


Acoperişul avea crăpături. Formau linii ciudate, care nu 
duceau nicăieri. Lumikki zăcea în pat şi privea cum se 
intersectau crăpăturile acelea. Simţea cum creştea ura în 
ea. Strânse în braţe un iepuraş vechi şi decolorat, albastru- 


— 111 — 


deschis, căruia îi lipsea o ureche. Jucăria putea suporta 
strânsoarea ei puternică. 

Venise acasă, îşi scosese ghetele din picioare, îşi 
aruncase haina pe un scaun, se dezbrăcase de puloverul 
transpirat şi de bluza şi mai udă de sub el. 

Stătuse la duş o jumătate de oră. Lăsase apa să curgă pe 
ea precum ploaia. Işi spălase părul cu şampon fără miros şi 
folosise săpun tot fără miros. Folosea mereu produse 
inodore. Nu pentru că ar fi fost alergică sau hipersensibilă 
la parfum, ci pentru că nu voia să miroasă a nimic. 

Era prea uşor să identifici pe cineva după mirosul 
şamponului, al săpunului, al cremei sau al aftershave-ului. 
Cea mai mică adiere de săpun cu aromă de fructe era 
suficientă să-ţi atenţioneze nasul, să-ţi spună că o anumită 
persoană a fost în cameră acum o clipă. Majoritatea 
oamenilor nu ar fi recunoscut mirosul caracteristic al 
celorlalţi într-un loc public, ar fi fost necesar un simţ olfactiv 
mult mai fin, însă izul dulceag şi înţepător al parfumului se 
simţea. 

Pe lângă asta, parfumurile activau şi amintirile. Mirosul 
de gudron de pin îi readucea în minte serile de vară şi 
libelulele care zburau deasupra apei. Gelul de duş cu aromă 
de mosc îi desena o imagine clară a unor braţe şi a unui 
spate musculos, cu omoplaţii ieşind frumos în evidentă. Îi 
amintea de momentele în care se ţinuseră în braţe şi 
râseseră de nimicuri pe care nimeni altcineva nu le 
înţelegea. O făcea să se gândească la privirea directă, 
cercetătoare a ochilor albaştri, dinaintea cărora Lumikki se 
simţise mereu jenată şi se înroşise. Inima începea să-i bată 
repede, iar picioarele i se făceau ca de mămăligă pentru un 
moment, atunci când trecea pe lângă cineva care mirosea 
a gelul acela de duş. Asta deşi vedea şi ştia dinainte că 
mirosul nu era al persoanei după care tânjea ea. Atât de 
puternic era efectul miresmelor asupra memoriei. 

Poate că nu ne amintim cum arăta cineva, însă atunci 
când din întâmplare simţim undeva aftershave-ul său, 
brusc ne revin în minte râsul, părul scurt, blugii şi cămaşa 
ecosez. De exemplu. Ne putem aminti cum mergea 


— 112 — 


bărbatul şi unde. Dacă a intrat pe o anumită uşă. 

Lumikki nu voia asta. Nu voia să rămână în mintea 
necunoscuţilor. Nici măcar în a unora dintre cunoscuţi. Voia 
să poată trece cât mai nevăzută şi pe cât posibil să nu lase 
vreun miros în urmă. 

Îşi spălase frica şi panica de pe piele. Îşi oblojise rănile de 
la picioare, provocate de alergat, îi răspunsese mamei la 
telefon. 

— Sunt bine. Nu e prea greu la şcoală. Da, mai am bani. 

Minciuni. Minciuni bine intenţionate. 

Când încetase să-i mai spună mamei ei tot? Când plecase 
la şcoală? Probabil că atunci. Sau poate mai devreme, din 
moment ce în familia lor nu se vorbea. Lumikki nu aflase 
niciodată de ce nu se vorbea despre nimic, însă liniştea din 
camere era atât de apăsătoare, încât te prindeai în ea 
precum într-o pânză de păianjen. Fiecare îşi vedea de 
treaba lui. Pentru un străin, lucrurile nespuse puteau fi 
destul de neobişnuite, chiar ciudate uneori. Ca, de 
exemplu, iepuraşul pe care-l strângea Lumikki în braţe. 
Mama i-l adusese ultima oară când venise în Tampere şi-i 
spusese că fusese jucăria favorită a lui Lumikki în copilărie. 
Lumikki se uitase în ochii negri ai iepuraşului şi îşi aminti 
deodată că fusese jucăria favorită a altcuiva. Nu a ei, deşi 
Lumikki era cea care se jucase cu el. Işi exprimase 
gândurile cu voce tare. 

— Nu, sigur nu-ţi aminteşti tu bine, susţinuse mama. Era 
jucăria ta favorită şi o chema Oscar. 

Lumikki dăduse din cap. 

— Eu i-am dat numele de Oscar mai târziu. La început, îl 
chema Pelle. Cred că l-am primit de la vreun văr, nu? 

Mama nu mai spusese nimic, iar Lumikki înţelesese că 
acesta era iarăşi unul dintre multele lucruri despre care pur 
şi simplu nu se vorbea. 

Crăpăturile din tavan erau ca o hartă necunoscută a 
cerului. Fisuri. Le iubea. Erau interesante. Acum însă, 
Lumikki se concentra asupra urii, deoarece aceasta îi dădea 
putere. Fusese urmărită a doua oară deja, cineva trăsese 
asupra ei. ln mod normal, ar trebui să vrea să scape de 


—113— 


povestea asta şi mai mult ca înainte. Acum însă, voia să 
ştie, să afle, să ajungă la miezul problemei şi să-i facă pe 
vinovaţi să plătească. Nu mai voia să se teamă. 

Frica va dispărea numai după ce toate cărţile vor fi date 
pe faţă. 

Aşadar, ştia ce avea să facă mâine. Lumikki aruncă 
mânioasă jucăria într-un colţ, căută telefonul şi o sună pe 
Elisa. 


Viivo Tamm şchiopătă în baston până la uşă şi o descuie 
cu greu cu cheia. Era dificil să ţină bastonul, să deschidă şi 
să nu-şi lase greutatea pe piciorul stâng. Se dezechilibră 
puţin şi se strâmbă. 

Bunicuţa săritoare chemase o ambulanţă şi s-ar fi dus 
fără îndoială cu el, să se asigure că era bine îngrijit, dacă 
nu i s-ar fi promis că Viivo era pe mâini bune. 

L-au dus la urgenţe, i-au făcut o radiografie şi au 
descoperit o entorsă, i-au pus atele şi i-au dat un baston şi 
un calmant puternic. 

Acum, Viivo ajungea în final acasă. Garsoniera mică, 
întunecată şi pustie nu i se păruse niciodată mai primitoare 
decât acum. O bere rece, vreo două pastile de ibuprofen, 
poate chiar mai multe. Cel mai bine în amestec. Apoi îl va 
suna pe Boris Sokolov, care deja îi lăsase mai multe mesaje 
vocale furioase. 

Rusnac obsedat. Nu avea chef să-l sune, însă atunci Boris 
i-ar fi bătut cu siguranţă la uşă. 

În hol, Viivo fu întâmpinat de un miros stătut. Poate că ar 
fi cazul să scape de muntele de vase din chiuvetă la un 
moment dat. Se simţea însă şi un miros ciudat, cumva 
mentolat. Ca şi când cineva tocmai ar fi supt pastile de gât. 

Închise uşa în urma lui şi şchiopătă în camera care era şi 
sufragerie, şi dormitor, şi birou. Nu apucă să aprindă 
lumina, că o făcu altcineva pentru el. 

Viivo avu timp să-şi dea seama de sursa mirosului. 

Oamenii Ursului Polar. 

Focul fu doar o pocnitură slabă. Apoi Viivo căzu pe spate, 
iar din gura lui începu să curgă sânge precum vopseaua 


= 114 — 


roşie. 


— 115 — 


4 martie, 
vineri 


— 116 — 


18 


Pielea albă ca zăpada. 

O pensulă de pudră imensă şterse faţa lui Lumikki. Era 
palidă ca zăpada şi nici nu încerca să ascundă asta, ci 
dimpotrivă. Fondul de ten era cu o nuanţă mai deschis 
decât culoarea pielii ei. La fel şi pudra. Limitele erau 
estompate sub linia bărbiei. Machiajul îi uniformiza culoarea 
pielii şi acoperea micile imperfecţiuni. Pielea îi era nefiresc 
de fină. Arăta ca o păpuşă de porțelan. 

Buzele roşii ca sângele. 

Elisa îi desenă conturul buzelor cu precizie. Creionul trasă 
arcul din centru, apoi partea stângă a buzei superioare, 
după care pe cea dreaptă. Urmă buza de jos. Culoarea se 
estompa spre centrul buzelor, dând impresia de adâncime. 

Un strat de ruj. Excesul fu îndepărtat uşor cu ajutorul 
unui şerveţel. Apoi încă un strat. Urmă unul de luciu, pentru 
a crea iluzia unor buze mai pline. 

Părul negru ca abanosul. i 

Elisa îi pieptănă părul lui Lumikki şi îl dădu cu fixativ. li 
umflă tunsoarea bob şi mai adăugă un strat de fixativ 
pentru a păstra forma dorită. 

Culoarea prinsese bine. Lumikki se gândi cât de ciudat 
arătase când îşi spălase părul după aceea, iar faianţa albă 
fusese acoperită de un labirint albăstrui. Culoarea formase 
modele ca de vis pe podeaua din baie, până când 
scurgerea absorbise totul. Lumikki îşi clătise părul până 
când apa rămăsese curată. 

Şi mai ciudat arătase când Elisa o aşezase pe scaun, îi 
pusese un cearşaf pe umeri şi începuse să-i taie părul. Mai 
întâi până la umeri, iar apoi puţin sub urechi. Buclele mari 
şi negre căzuseră pe jos. Lui Lumikki îi fusese greu să-şi 
imagineze că fuseseră ale ei. 

O şuviţă neagră, umedă se afla pe podea. Ca un semn de 
întrebare fără punct. Întreaga situaţie era un semn de 
întrebare. Lumikki avea nevoie de punct, şi tocmai de 
aceea se afla acum aici. 


— 117 — 


— Nu regreţi? o întrebase Elisa. 

Lumikki aproape că zâmbise. 

— Sunt doar celule moarte. 

Pe Elisa o trecură fiorii. 

— Eu n-aş putea gândi aşa. 

În final, Elisa îi tunse bretonul, îi î 
să nu fi rămas vreun fir mai lung. 

Apoi îi întinse lui Lumikki o rochie de seară lungă, a cărei 
culoare varia de la roşu trandafiriu până la portocaliu şi 
roşu ca vinul atunci când materialul se unduia în lumină. 
Lumikki o îmbrăcă. Rochia era simplă, avea bretele subţiri 
şi stătea perfect pe ea. 

Lumikki se privi în oglindă. 

Oglindă, oglinjoară... 

Din oglindă se uita la ea o femeie străină, frumoasă, cu 
spatele drept, ochii machiaţi în culori închise şi cu o 
expresie pe buze care putea trăda fie un zâmbet, fie 
dispreţ. 

Lumikki era mulţumită. Femeia nu era ea. Femeia era 
altcineva. Cineva care mergea la petrecerea Ursului Polar. 

Elisa ţopăia şi scotea tot felul de chiţăieli. Lumikki le 
interpretă drept exclamaţii de admiraţie. 

— Ce frumoasă eşti, nu glumă! Sunt bună. Ce naiba caut 
aici la liceu, când aş putea deveni un make-up artist genial? 

Lumikki se bucura s-o vadă pe Elisa fericită. Culoarea îi 
revenise în obraji, iar ochii nu mai erau acoperiţi de vălul 
acela întunecat. 

— Şi acum, puţin din ăsta, insistă Elisa, apoi o dădu pe 
Lumikki cu „Joy”. 

Lumikki îşi ţinu respiraţia, ca să nu inhaleze compuşii 
eterici ai parfumului. 

Acum mirosea a altcineva. Bun. Nimeni nu-şi va aminti 
de ea la petrecere. Îşi vor aminti de femeia care arăta 
precum Albă-ca-Zăpada, care mirosea a parfum scump, 
fixativ şi săpun de lux. 

— Băieți, veniţi să vedeţi! 

Tuukka şi Kasper se grăbiră din camera cealaltă. 

— Hei, ai reuşit să faci ceva... uau! 


ndreptă părul şi verifică 


— 118 — 


Tuukka nu mai apucă să termine propoziţia atunci când 
Lumikki se întoarse. Kasper rămase cu gura căscată. 

— Ăăă... nu era altă poveste, în care o fată ştearsă 
devine o tipă foarte mişto? spuse Kasper în cele din urmă. 
Cenuşăreasa, parcă? 

— Ţi-aş trage-o, îngăimă Tuukka. 

În mod clar, băiatul nu apucase să şi gândească înainte 
să deschidă gura. 

— Poate în visele tale, se mulţumi Lumikki să-i răspundă. 


Era ora 19:20. Lumikki ajunsese acasă la Elisa cu trei ore 
înainte, iar acolo se aflau şi Tuukka şi Kasper. La început 
fuseseră tăcuţi. Toţi ştiau că acum depăşiseră o anume 
limită. Până atunci, situaţia fusese cumva lejeră, 
interesantă, oarecum captivantă. Nu mai era cazul. Voiseră 
s-o omoare pe Lumikki. Ea urma să meargă într-un loc unde 
viaţa ei chiar putea fi în pericol. 

Lumikki le povestise de planul ei. 

Nu era rezonabil. Nu era raţional. Era periculos. 

Lui Lumikki nu-i păsa. Acum voia să se pună în pericol. 
Voia să facă ceea ce o speria cel mai tare. 

Când Lumikki ajunse în punctul în care le spunea cum va 
reuşi să intre la petrecere în secret pe undeva prin spate, 
Kasper deschise gura şi zise: 

— N-ai să poţi. 

— De unde ştii tu? întrebă Elisa. 

— Nu se poate intra la Ursul Polar „pe undeva prin 
spate”. Am auzit că se iau măsuri de securitate foarte 
serioase acolo. Garduri, paznici şi altele. 

Kasper îşi împleti degetele la ceafă şi se lăsă pe spate în 
fotoliu. Era evident că-i plăcea rolul său de informator. 

— OK. Atunci putem uita tot planul, spuse Lumikki. 

Kasper zâmbi viclean. 

— Asta dacă nu poţi intra direct prin faţă, în văzul 
tuturor. 

— Şi cum voi reuşi asta? 

— Pentru că femeile pot. Cel puţin un anumit gen, cele 
care au fost invitate la petrecere ca să ţină companie 


— 119 — 


bărbaţilor şi ca să arate frumos. Astea nu sunt întrebate 
nimic, atâta timp cât sunt îmbrăcate conform temei. lar de 
data asta, tema sunt poveştile, basmele. 

Auzind asta, Tuukka se înecă în timp ce sorbea dintr-un 
pahar cu apă minerală. 

— Tu vorbeşti serios? Adică vrei să spui că facem din fata 
asta care arată a lesbiană eco-anarhistă o târf... pardon, o 
însoţitoare de lux? 

Elisa o privi cu atenţie pe Lumikki, din cap până-n 
picioare. 

Apoi îi anunţă pe băieţi că puteau să se distreze vreo 
două ore uitându-se la filme sau jucându-se ceva. 

— Pot să fac exact ceea ce voi nu puteţi, rosti ea, 
zâmbind. lar dacă vine tati acasă, să-l ţineţi departe de 
camera mea, spuneţi-i că dorm sau fac yoga dezbrăcată, 
orice. 


Lumikki era pregătită. Ceasul arăta 19:45. Purta rochie 
roşie şi pantofi albi cu toc. Exersase mersul până când se 
prinsese cum trebuia să-şi lase greutatea şi cum să 
păşească. Până la urmă, nu era aşa de greu. Era vorba 
despre un rol, despre adaptarea mişcărilor pentru a se 
potrivi cu imaginea creată de îmbrăcăminte. 

Lumikki nu ştie să meargă normal. Mereu îşi târâie 
picioarele cumva ciudat. 

Aceste cuvinte fuseseră rostite cu zece ani în urmă. 
Lumikki îşi amintea cu exactitate tonul, expresia facială şi 
gesturile care le însoţiseră. Imitaţia exagerată. 

Atunci se hotărâse să înveţe să meargă în toate stilurile 
posibile. Normal şi anormal, frumos şi urât, repede şi încet, 
ţopăind şi pe vârfuri. Nimeni nu-i va mai spune aşa ceva 
vreodată. Nu o salvase atunci, însă abilitatea se dovedise 
folositoare de multe ori după aceea. 

Elisa îi dădu lui Lumikki o haină de blană albă, artificială, 
o pereche de mănuşi lungi şi negre, care îi ajungeau până 
la cot şi o poşetă mică, decorată cu mărgele. 

— Să n-o pierzi. E groaznic de scumpă, spuse Elisa. 

Jos se auzeau zgomote, pentru că tatăl Elisei se pregătea 


— 120 — 


şi el pentru petrecere. Tuukka şi Kasper coborâseră, erau 
gata de plecare. Lumikki deschise poşeta. lnăuntru se aflau 
pudră, un ruj de buze roşu ca sângele, o sută de euro şi 
ceva pufos şi roz. Lumikki apucă obiectul roz şi simţi cum i 
se afundă degetele, dând apoi de ceva tare. Scoase la 
vedere o pereche de cătuşe pufoase. 

Elisa scutură din cap, înroşindu-se. 

— Nu întreba. Nu vreau să-mi mai amintesc de 
petrecerea aia. 

Lumikki ridică uşor din sprâncene, apoi puse cătuşele la 
loc în poşetă. Nu o privea ce făcea Elisa la petreceri şi cu 
cine. 

— Şi mai ia şi asta. 

Elisa îi dădu o haină neagră, cu glugă, lungă până la 
glezne. 

— Nu ştiu ce era în capul meu când am cumpărat-o. Cu 
asta pe mine arăt de parcă aş fi într-un sac de dormit. 

Însă acum, era folositoare. 

Lumikki o puse pe ea. O strângea puţin la mâini, pentru 
că avea pe dedesubt şi haina de blană. In rest însă, era 
perfectă. Închise capsele, îşi trase cu grijă gluga pe cap şi 
se mai privi o dată în oglindă. 

Vărul cel negru al lui Yeti, presupun. 

Elisa şi Lumikki stătură o clipă faţă în faţă. Niciuna nu 
spuse nimic. Lumikki simţi dorinţa să o ia în braţe pe Elisa 
şi să-i spună că totul va merge bine, chiar dacă nu era 
deloc sigură de asta. Nu mai simţise niciodată impulsul de a 
îmbrăţişa pe cineva de bunăvoie, în afară de mama şi tata, 
când era mică. 

Elisei îi era frică. Şi lui Lumikki. 

Elisa era pregătită să-şi facă datoria. Şi Lumikki era. 

În acest punct, era inutil s-o mai întrebe pe Elisa dacă era 
într-adevăr sigură că voia să afle ce făcea tatăl ei. Granița 
întrebărilor şi a ezitării fusese de mult depăşită. Elisa putea 
fi o adolescentă răsfăţată, care îşi imaginase că trăia un vis, 
în care era regina frumuseţii la liceu. Poate că se gândise 
că putea dansa prin viaţă, cumpărându-şi cu banii tatei 
haine scumpe şi cosmetice, organizând petreceri interzise, 


— 121 — 


în urma cărora să curețe altcineva, turnându-şi băutură pe 
gât şi nu numai, jucând băieţii şi bărbaţii pe degete cum 
avea ea chef. Ascunzându-se după masca ei de fragilitate. 
Părând să fie mai proastă decât era. 

Lumikki văzu că Elisa ştia că seara aceasta urma să 
schimbe totul. Îi va distruge viitorul roz pentru totdeauna. 
Fantezia se fisurase deja în noaptea de dinaintea zilei de 
luni, când Elisa îşi scosese mâinile din sacul de plastic şi se 
întrebase de ce erau atât de murdare şi lipicioase. Ceea ce 
descoperise atunci nu mai putea fi spălat de apă. 

Privirea Elisei avea o asemenea hotărâre, încât Lumikki 
se pomeni spunându-şi că ele două nu erau chiar atât de 
diferite. Lumile lor nu erau complet identice, însă în 
momentele acestea trecătoare, împărțeau aceleaşi gânduri 
şi sentimente. 

Elisa inspiră adânc, apoi scoase uşor aerul afară. 

— Acum mă duc să-l încurc pe tati, spuse ea. 

Lumikki dădu din cap. Era 19:52. 


— 122 — 


19 


Degetele lui Terho Väisänen alunecară pe satinul 
papionului atunci când încercă să-l aranjeze. Palmele îi 
transpirau incontrolabil. Trebuia să le tot şteargă cu hârtie. 

Se făcuse târziu. Ar fi trebuit să fie deja afară, aşteptând 
maşina care venea după el. Nu voia în niciun caz să 
întârzie. Maşina nu va sta după el. Oportunitatea va 
dispărea. Îi va scăpa printre degete precum papionul de 
satin. 

Îmbrăcăminte formală. Când fusese îmbrăcat astfel 
ultima oară? Acum câţiva ani, pe la nişte petreceri de-ale 
şefului soţiei sale, care erau obositoare de la primul pahar 
şi până la aşteptarea taxiului, dimineaţa devreme. Nu-i 
plăceau adunările astea de oameni aleşi, deşi totul indica 
acum că făcea şi el parte din „lumea bună”. Ă 

Papionul se hotărî în final să stea la locul lui. Işi mai 
pieptănă o dată părul, deşi frizerul tocmai i-l aranjase cum 
trebuie. Terho se simţea mai nerăbdător decât înainte. Işi 
aminti că se ducea la petrecere numai din două motive. 

Pentru a vorbi direct cu Ursul Polar. 

În speranţa de a o vedea pe Natalia. 

Natalia nu-i răspunsese încă la mesaje. Terho ştia că 
femeia mai fusese la petrecerile Ursului Polar, însă refuzase 
să-i spună ceva despre ele. 

Top secret, my love. 

Strânsoarea Ursului Polar părea să fie extraordinar de 
puternică. Terho se îndoia că se afla într-o poziţie din care 
putea negocia. Până la urmă, era un biet poliţist de la 
narcotice, nimeni important. Poate că în ultimii zece ani 
contribuise la afacerea Ursului Polar, însă probabil că 
acesta se putea descurca la fel de bine şi fără el. Trebuia 
totuşi să încerce să negocieze. 

Terho luase decizia dimineaţa devreme. Nu mai voia să 
continue. Voia să scape de rolul dublu. Pentru asta însă 
trebuia să obţină un înlocuitor de la Ursul Polar, ceva care 
să-i suplimenteze măcar puţin veniturile în anii următori. 


— 123 — 


Trebuia să achite datoriile la jocuri, să se ocupe de Natalia 
şi de propriile lui treburi. Apoi se va putea concentra pe o 
viaţă normală, calmă, în care nimic să nu poată să-i 
accelereze pulsul. Fără crime, fără jocuri de noroc, fără 
Natalia, fără bani. 

Înţelesese că nu mai făcea faţă stresului, temerilor. 
Secretele, care în tinereţe îl făceau să simtă adrenalina, îl 
storceau de vlagă acum. Poate că mai putea continua 
câţiva ani, însă apoi sănătatea i s-ar şubrezi, inima i-ar 
ceda, nervii i-ar ceda. Se înşelase singur prea mult timp. 

Din oglindă îl privea un bărbat mai în vârstă decât era el 
de fapt. Sub ochi îi atârnau pungi, sub bărbie se vedea 
grăsime în plus, burta i se revărsa peste curea. Totul atârna 
şi se revărsa pe el. Stresul şi vinovăția acelor ani îl rodeau, 
îl făceau să mănânce orice, să-şi neglijeze sănătatea şi 
forma fizică, chiar şi familia, trebuia să recunoască. Dacă 
nu faţă de alţii, cel puţin faţă de el. 

Trebuia să se sfârşească. Intâlnirile cu Natalia trebuia şi 
ele să înceteze. La urma urmei, n-ar fi putut fi niciodată un 
cuplu care să se arate în public. Trebuia să înceapă o viaţă 
nouă, cinstită. De aceea intenţiona să încerce ceva, unde 
şansele de reuşită erau foarte slabe. Intenţiona să încerce 
să-l şantajeze pe Ursul Polar. 

Terho se uită iarăşi la ceas. Trebuia să plece. Tocmai 
trecea pe hol, când Elisa se grăbi în jos pe scări, îi prinse 
mâna şi îl trase la subsol, înspre saună. 

— Ce e? Ar fi trebuit să fiu deja pe drum, spuse Terho 
nerăbdător. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva foarte important. Nu durează 
decât un minut. 

— Nu acum. Nu pot să întârzii. E o ocazie foarte, foarte 
importantă. 

— Cum poate să fie mersul la o petrecere mai important 
decât mine? 

Elisa îl ţinea strâns de mână. Ochii îi erau mari şi 
acuzatori. Terho nu mai vedea o fată de şaptesprezece ani, 
ci o fată de şapte ani pe care nu voia să o supere. 

— Bine. Un minut. 


— 124 — 


Lumikki cobori tiptil pe scări. Era surprinzător de dificil cu 
tocuri în picioare şi cu haina care-i îngreuna mişcările. 
Tuukka o aştepta afară, ascuns lângă poarta de la intrare. 

— N-a venit încă, şopti Tuukka. 

— Să sperăm că nu întârzie, spuse Lumikki. 

Afară erau minus 28 de grade, temperatură record 
pentru iarna aceasta. Totul era acoperit cu un strat alb, 
îngheţat de chiciură. Casele, copacii, pietrele, maşinile. 
Hainele, părul, obrajii, gândurile. 

— Elisa a promis să-l reţină pe tatăl ei până când o sun 
eu, zise Tuukka. 

Apoi au tăcut şi au aşteptat. Lumikki se întreba de ce 
Tuukka nu râdea de haina ei de om de zăpadă negru sau de 
propunerile pe care urma să le audă în seara aceea. Apoi 
văzu că maxilarul băiatului era încleştat. Tuukka avea 
emoţii. Poate că îi era chiar frică. Probabil pentru prima 
oară în viaţă cu adevărat. 

A fost odată un băiat care a învăţat să se teamă. 

Lumikki se simţea surprinzător de calmă. Funcţiona de 
parcă fusese programată astfel. Se gândea numai la ce 
avea să se întâmple. 

Era 19:58. Un Audi negru viră pe stradă şi opri în faţa 
casei. Tuukka o privi pe Lumikki cu o sprânceană ridicată. 
Lumikki dădu din cap. Tuukka începu să meargă. Trecu 
liniştit pe lângă maşina neagră, iar după ce ieşi din câmpul 
vizual al şoferului, se ascunse în spatele unei maşini 
parcate mai în spate pe stradă. Se lăsă jos şi aşteptă. 

Acum era rândul lui Kasper să intre în scenă. 

Băiatul se ivi de după colţ, se apropie de maşina neagră 
şi începu să treacă prin faţa ei. Şoferul nu reacţionă în 
niciun fel. Kasper scoase o cheie din buzunar, i-o arătă 
şoferului cu un gest exagerat, apoi o apăsă pe capota 
maşinii, în mod clar distrat de situaţie. Zgârietura despică 
liniştea gerului. Şoferul se holbă la Kasper ca şi când nu 
pricepea ce se întâmplă. 

Kasper ridică satisfăcut degetul mijlociu în aer. 

Atunci, şoferul îşi veni în fire. Strigă ceva nedesluşit şi 


— 125 — 


ieşi repede din maşină. Tuukka acţionă cu viteza luminii şi 
deschise portbagajul. Kasper o luă la fugă, râzând, iar 
şoferul porni pe urmele lui, întorcându-se o clipă ca să 
închidă maşina cu telecomanda. Kasper ştia să alerge 
suficient de încet încât şoferul să creadă că-l va prinde. 

Lumikki era deja la maşină. Tuukka o ajută să intre în 
portbagaj. Nu era prea mult spaţiu, însă Lumikki reuşi să 
facă în aşa fel încât să încapă. In cele din urmă, puse o 
bucată din materialul de mătase peste mecanismul de 
închidere şi îi făcu semnul de OK lui Tuukka. 

Tuukka îi răspunse la fel, apoi închise portbagajul cât mai 
încet cu putinţă. 

Când întunericul o învălui, Lumikki se chinui să nu intre în 
panică. Se afla într-un loc înghesuit, care mirosea a stătut şi 
a benzină. Spera ca drumul să nu fie lung. 

Lumikki îl auzi pe şofer cum se întorcea înjurând. Bip bip, 
maşina se deschise. Şoferul urcă şi trânti portiera. 

Lumikki încercă să scoată telefonul din poşetă. Reuşi cu 
chiu, cu vai. Se uită la ceas, era 20:05. li făcu bine să vadă 
lumina ecranului, strălucind în albastru în întuneric. 

Apoi auzi nişte paşi apropiindu-se de maşină dinspre casa 
Elisei. Portiera se deschise. 

— What took you so long?! întrebă şoferul irascibil. 

— Sorry. Family matters”, îl auzi Lumikki pe Terho 
Väisänen răspunzând. 

— Polar Bear hates it when people are late. 

— Let's not waste anymore time then.” 

Amin. Lumikki era de aceeaşi părere cu tatăl Elisei. Nu 
voia să petreacă mai mult timp decât era necesar în 
această stare şi în acest loc. Audiul porni cu zgomot. 

— You have criminals on this street.” ` 

Lumikki de-abia auzi cuvintele şoferului. li veni să 
zâmbească. După ce maşina plecă şi aerul rece începu să 


31 De ce ţi-a luat atât? (în engleză în original). 
32 Scuze, probleme de familie (în engleză în original). 
33 Ursul Polar nu suportă ca oamenii să întârzie (în engleză în original). 
Să nu mai pierdem timpul atunci (în engleză în original). 
3 Aveţi infractori pe strada asta (în engleză în original). 
— 126 — 


pătrundă prin crăpături, redeveni serioasă. 
Nu exista cale de întoarcere. 


— 127 — 


20 


Întunericul era impenetrabil. De nepătruns. Nu lăsa 
niciun spaţiu. 

Nu va mai ieşi. Nu va primi aer. Va muri. 

Pietrişul îi lăsa urme pe spate. Luă o grămadă de 
pietricele în palmă, simţi marginile ascuţite, le lăsă să-i 
cadă printre degete. 

— Daţi-mi drumul! strigă. 

Strigase deja de zece ori, de o sută de ori, de o mie de 
ori. Bătuse cu pumnii în capac, lovise cu picioarele, se 
întorsese invers şi încercase să îl forţeze. In zadar. 

Stăteau peste capac. Cu siguranţă îşi legănau picioarele 
şi mâncau o acadea pe rând, savurau gustul de căpşună. 
Nu se grăbeau deloc. Ele aveau puterea. 

Lui Lumikki i se uscaseră lacrimile. Începea să intre în 
panică. Simţea că dacă nu iese curând de acolo, se va 
sufoca. 

începu să urle cât putea de tare. Se gândi la ţipetele 
pescăruşilor şi la pliscurile lor deschise. Era un pescăruş. 
Ţipa. 

Cu cât era mai puternic sunetul, cu atât era mai vie. 
Deveni un sunet. Era una cu sunetul. Acelaşi ton ascuţit, 
roşu de furie. 

La un moment dat, realiză că nu mai era întuneric. 
Capacul cutiei cu pietriş era deschis. Se ridică şi îşi şterse 
lacrimile. Avea nisip lipit de obraji, pietriş mărunţit fin. 

Ele nu se zăreau. 

Aşteptau ocazia următoare. Ştiau la fel de bine precum 
Lumikki că aceasta se va ivi. 


Lumikki numără încet până la zece. 

Acum nu putea intra în panică. Nu mai era aceeaşi fată 
ca atunci. Se schimbase. Învăţase. Putea rezista într-un 
spaţiu oricât de strâmt, oricât de mult. 

Până acum, totul mersese exact conform planului. 
Aproape totul. 


— 128 — 


Da, avea vânătăi din cauza izbiturilor de la curbe. Da, 
mirosul de benzină părea să se fi îmbibat pe veci în nasul 
ei. Da, tremura de frig şi se simţea îngheţată din cap până- 
n picioare. Însă acestea erau doar detalii. 

Audiul mersese 35 de minute, apoi încetinise şi în final se 
oprise. Terho Väisänen se dădu primul jos din maşină. După 
o clipă, îl urmă şi şoferul, care închise şi plecă. 

Lumikki ciuli urechile, iar când împrejur fu linişte, se 
aventură să prindă cu degetele îngheţate bucata de 
mătase. O trase cu grijă înspre ea, în acelaşi timp 
împingând cu picioarele ca să deschidă. Materialul rămas în 
mecanismul de închidere trebuia să-l blocheze, pentru ca 
ea să poată ieşi. 

Pârâitul era cel mai rău zgomot pe care Lumikki îl auzise 
vreodată. 

Nu intra în panică. Stai liniştită. 

Pipăi cu degetele să vadă unde se rupsese bucata. Nu 
ajunse la capăt. Degetele îi erau amorţite, iar mănuşile 
lungi o împiedicau să simtă ceva. Lumikki prinse mănuşa 
dreaptă cu dinţii şi o scoase. Apoi îşi puse degetele 
îngheţate în gură şi le încălzi până când sângele începu 
iarăşi să circule. 

O încercare. 

Căută cu degetele pe lângă mecanismul de închidere şi 
atinse materialul. Ştia că mâna îi va îngheţa iarăşi pe loc. 

Da. O, da. Mai era suficient material cât să-l apuce. 
Prinse bucata de mătase, apăsă cu picioarele în sus pe uşă 
şi trase de material încet, încet, încet şi sigur înspre ea. 

Portbagajul nu se deschise. 

Lumikki îşi încleştă dinţii, apăsă şi trase. Se chinuia cât 
de mult putea. 

Clic. 

Mecanismul cedă. Portbagajul se deschise. Lumikki îl 
ţinea doar puţin crăpat, trăgându-şi răsuflarea. Asculta. 
Tocmai atunci, apăru o altă maşină şi opri. Pasagerii ieşiră. 

— Ai putea să mai dai cu aspiratorul în maşină, spuse o 
voce de femeie. la uită-te la pantofii mei acum. Trebuia să 
fie roz curat. 


— 129 — 


— Tu ai vrut să fii Frumoasa Adormită. Din partea mea, 
rolul mamei vitrege ţi s-ar fi potrivit la fel de bine. Ai fi 
putut purta pantofi negri, îi răspunse bărbatul. 

Vocile certăreţe ale cuplului se stinseră. Se făcu linişte. 

Lumikki deschise mai larg portbagajul şi privi afară. Era 
într-un fel de parcare. Din fericire, Audiul negru era chiar la 
margine, undeva în spatele unor copaci. Acum, nu se zărea 
nimeni. 

Lumikki îşi dădu jos haina cât ai clipi, îşi trase iarăşi 
mănuşa pe mână, se ridică şi închise încet portbagajul. 
Trebui să lase haina acolo. Poate că şoferul se va întreba în 
ziua următoare de unde apăruse. Lumikki îşi pipăi părul cu 
mâna. Părea să stea miraculos de drept. Elisa nu exagerase 
spunând că fixativul ei făcea minuni. 

i Îşi scoase cutia de pudră din poşetă şi se uită în oglindă. 
Işi verifică repede machiajul. Şterse rujul întins sub buza de 
jos. Acum era pregătită. 

Lumikki se întoarse să privească locul petrecerii. 


Boris Sokolov îşi inspectă creaţia şi dădu din cap pentru 
sine. Crăiasa Zăpezii arăta exact cum trebuia. Dacă nici 
asta nu-l obliga pe Terho Väisänen să înceteze să le facă 
probleme, era gata să mănânce două kilograme de cuburi 
de gheaţă. Pe loc. 

Boris simţea în acelaşi timp o tristeţe nedefinită şi 
satisfacţie. Satisfacţia avea un motiv clar. Era uşurat. 
Putuse să lămurească lucrurile cu Ursul Polar şi nici nu-i 
purta pică pentru că-l împuşcase pe Viivo Tamm. 

Ursul Polar îi explicase că oamenii lui îl văzuseră pe Viivo 
Tamm scoțând arma în cimitir în mijlocul zilei. Aşa ceva nu 
se potrivea. Indica faptul că bărbatul îşi pierduse talentul, 
începuse să o ia pe arătură. Nu se putea face nimic cu o 
astfel de persoană, cu asta erau de acord şi Ursul Polar, şi 
Boris. 

De aceea Viivo trebuise eliminat. Nu fusese nimic 
personal. 

Boris o privi pe Natalia, ai cărei ochi căprui erau deschişi. 
Chipul avea o expresie uimită, surprinsă. 


— 130 — 


Vai, micuță Natalia, chiar credeai că marele Boris nu va 
afla că plănuiai să scapi? Şi cu banii, pe deasupra. Doar 
asta ar fi fost furt. lar furtul, după cum ştim toţi, este greşit. 
Dacă ai fi făcut ceea ce trebuia, totul ar fi fost în regulă 
acum. 

Natalia, Natalia. 

Crăiasa Zăpezii, cu buzele de gheaţă. 

Petrecerea putea începe. 


Zvonurile furnizate de Kasper se dovediră a fi adevărate. 
Ziduri înalte de piatră înconjurau zona. Clădirea în sine era 
mare, o casă cu trei etaje construită la începutul anilor 
1900, aflată în mijlocul pădurii. Un singur drum îngust 
părea să ducă într-acolo. 

Lumikki se îndoia că apărea pe vreo hartă. Existau locuri 
care se voiau secrete, şi pentru asta existau şi modalităţi. 

Se îndreptă către intrare, unde se pare că paznicii îi 
opreau pe oameni şi le puneau întrebări. Lumikki încercă să 
arate cât mai mult a ceea ce voia să pară. O însoţitoare de 
lux plătită. 

Când ajunse lângă paznici, Lumikki păşi hotărâtă, însă 
încet, cunoscându-şi parcă valoarea. 

— O clipă. Stop, spuse un paznic mare cât uşa. 

Lumikki tresări. Aici se sfârşea? 

— Telefonul. Cell phone, ceru paznicul şi întinse mâna. 

Lumikki îşi ţuguie buzele şi căută mobilul în poşetă, apoi 
îl puse în palma imensă a paznicului. Se gândi că situaţia 
era mai importantă decât telefonul vechi, scos din uz al 
Elisei. Paznicul îi dădu drumul în geantă, unde aparatul se 
izbi de alte telefoane. Apoi îi înşfăcă poşeta, verifică ce 
conţinea şi i-o dădu înapoi mârâind. 

O mişcare aproape nevăzută a capului îi semnaliză lui 
Lumikki faptul că putea merge mai departe. Îşi forţă 
picioarele să nu tremure de frig şi de uşurare. Işi ţinu capul 
sus. Era de-a dreptul o tortură să mergi cu tocuri pe aleea 
îngheţată, chiar dacă turnaseră nisip pe drum. 

Pas cu pas. Uşor. 

Era întuneric împrejur. Lumikki merse de-a lungul aleii 


— 131 — 


luminate. Pe margine se aflau torţe, ale căror flăcări 
tremurau continuu. La capăt se vedea o uşă, unde stătea 
un majordom de modă veche. Avea părul dat pe spate şi 
purta mănuşi albe. Limbajul trupului sugera în acelaşi timp 
aroganță şi subordonare politicoasă. Deschise uşa pentru 
Lumikki şi se înclină uşor. Lumikki păşi înăuntru. 

Reuşise. 

Reuşise într-adevăr să ajungă la petrecerea Ursului Polar. 
Acum trebuia să afle în ce se amestecase tatăl Elisei. 


— 132 — 


21 


Altă lume. Altă realitate. 

Culori, lumini, sunete. Albastrul se transforma în verde şi 
galben. Portocaliul în auriu unduitor. Violetul dădea naştere 
unor viţe şerpuitoare roşii ca vinul, mov şi fucsia. Muzica, 
melodia sirenelor, suspinele pădurii, zornăitul cristalelor, 
ecourile uitate ale peşterilor adânci, muzica de cameră a 
palatelor şi castelelor, clinchetul clopoţeilor, care ţâşnea pe 
lângă tine, fugea înapoi, dispărea şi apoi se întorcea. 

O lume de basm. 

Fiecare cameră avea propriile sale sunete, lumini şi 
recuzită. Lumikki trecu din pădurea întunecată, plină de 
secrete, într-o sală de dans argintie, ai cărei pereţi erau 
decoraţi cu ghirlande de trandafiri veritabili. Trecu printr-un 
regat subacvatic. Aruncă o privire într-o cabană de lemn, în 
care se aflau un scaun mic, unul mijlociu şi unul mare. 

Iluziile o absorbeau atât de tare, încât îi luă o vreme până 
când începu să perceapă corect detaliile încăperii. Peste tot 
erau chelneri cu tăvi de băutură. Bineînţeles, fiecare 
cameră avea băuturile potrivite temei, iar acestea păreau 
fantastice. Dintr-un pahar se înălța fum, altele erau mov 
dedesubt şi albastru-deschis la suprafaţă. Unii chelneri erau 
îmbrăcaţi în personaje de poveste, alţii erau pictaţi complet 
în auriu, părând nişte statui. 

Invitaţii umblau dintr-o cameră în alta cu paharele în 
mână. Lumikki distinse finlandeză, engleză, suedeză şi 
rusă. Auzise şi ceva care putea fi spaniolă, însă nu era 
sigură. Cele mai multe femei arătau la fel ca ea. Tinere, 
aranjate şi părând că nu cunoşteau pe nimeni de acolo. 
Kasper avusese dreptate. Erau multe însoţitoare plătite. 
Adevăraţii invitaţi erau bărbaţi de vârstă mijlocie, câţiva şi 
mai în vârstă şi vreo doi mai tineri. Erau şi câteva cupluri 
printre ei. Lumikki o recunoscu pe Frumoasa Adormită. Atât 
ea, cât şi partenerul ei păreau să necesite un somn de 
frumuseţe revigorant. Dacă nu chiar o sută de ani, atunci 
cel puţin câteva ore. 


— 133 — 


Chipurile unora dintre invitaţi îi păreau vag familiare lui 
Lumikki. Erau oare politicieni? Oameni de afaceri? Greu de 
spus. 

Lumikki încercă să vadă cum erau dispuse camerele. Se 
pare că două etaje erau rezervate petrecerii, sus erau 
camere unde puteai merge să „te odihneşti”, iar subsolul 
era rezervat servitorilor. Cel puţin, acolo mergeau chelnerii 
cu tăvile goale şi se întorceau cu ele pline. 

— Presupun că e zadarnic să-ţi ofer aşa ceva? 

Lumikki se întoarse repede şi văzu un bărbat care ţinea 
două pahare. Era puţin cărunt, dar putea fi clasificat drept 
atrăgător conform criteriilor generale. Avea sprâncenele 
întunecate, ochii căprui şi un costum care cădea bine pe el. 
Lumikki apucă să vadă numele mărcii de pe cămaşă, lăsat 
intenţionat la vedere. Hugo Boss. Aşadar, bărbatul voia să 
dea mulţi bani pe costum, însă după toate semnele, era de 
modă veche. Se potrivea cu imaginea. Ca vârstă, i-ar fi 
putut fi bunic lui Lumikki. 

Bărbatul se aplecă înspre Lumikki. Lumikki se abţinu să 
nu se tragă mai departe de duhoarea de trabuc şi 
aftershave. Şi acesta din urmă era Hugo Boss. Se pare că 
bărbatul voia să-şi sublinieze caracterul de şef. 

— Vreau să spun că băutura asta conţine mere, spuse 
bărbatul pe un ton scăzut, ca şi când îi împărtăşea un mare 
secret. Presupun că e otravă pentru tine, Albă-ca-Zăpada. 

Pe faţa bronzată a bărbatului apăru un rânjet satisfăcut. 
Îşi imagina că era extrem de spiritual. 

Lumikki căută să afişeze un zâmbet prostuţ, linguşitor şi 
jucăuş. A 

— Da. Sunt alergică la asta. Insă dacă îmi găseşti ceva cu 
conţinut potrivit şi suficient de dulce, atunci putem 
continua povestea. 

— Ceva potrivit să încălzească seara aceasta geroasă, 
spuse el şi atinse braţul gol al lui Lumikki, cu o mişcare 
sugestivă. 

Mâna îi era lipicioasă şi umedă. Pe Lumikki o trecu un fior 
de dezgust. 

— Parcă mi-ai citit gândurile. 


— 134 — 


— Cuvântul tău e porunca mea, zise el. Să nu dispari 
nicăieri până mă întorc. 

— Încerc să nu mă pierd prin pădure. Sau să nu devin 
sclava a şapte bărbaţi în miniatură. 

Rânjetul bărbatului se făcu şi mai mare. 

— lar dacă cineva încearcă să te îmbrace într-un corset 
prea strâmt, îţi promit să te dezbrac eu de el, îi spuse, 
făcându-i cu ochiul. 

la te uită, pantera gri se credea în poveştile Fraţilor 
Grimm. Faptul că ştia povestea nu-l făcea să crească în 
ochii lui Lumikki, totuşi. Şi nimic altceva. Lumikki privi cum 
spatele lat al bărbatului se îndepărta, apoi se strecură la 
etajul al doilea. 


Terho Väisänen se uită împrejur. Natalia nu se zărea. 
Papionul îl strângea neplăcut de gât. Îl slăbi puţin. 

Unii dintre invitaţi îl făcură să ridice din sprâncene. Era şi 
ăla aici? Şi ăla? Ar fi fost suficient material cât să umple 
ambele tabloide şi câteva reviste de scandal, pe deasupra. 
Văzu cum un politician cunoscut o muşca de ureche pe o 
ţărăncuţă evident stingherită. 

Terho ştia că nu putea sufla nimănui vreun cuvânt despre 
petrecere. Oamenii Ursului Polar măcelăreau turnătorii. Și 
nu doar pe ei, ci şi familiile, rudele şi prietenii lor apropiaţi. 
Toată lumea ştia. Nimeni nu voia să fie dat exemplu. 

Văzu o femeie tânără îmbrăcată în Albă-ca-Zăpada. Avea 
ceva vag cunoscut. Nu avea şi Elisa o rochie asemănătoare, 
cumva? Ei bine, se pare că rochia era populară şi nu chiar 
atât de unică precum îl lăsase vânzătoarea să înţeleagă. 
Incă o dovadă că banii nu-ţi aduc tot timpul ce ţi-ai 
imaginat. 

Banii îţi aduceau totuşi destule. Îţi puteau aranja viaţa. 
De aceea era el aici. 


Dacă la primul etaj camerele reprezentau lumi fascinante 
de basm, la al doilea etaj erau încărcate de coşmarurile 
cele mai crunte ale poveştilor. Copaci cu crengile ca nişte 
gheare lungi. Spirite de mlaştină, care te atrăgeau prin 


— 135 — 


cântecul lor în adâncul apelor. Vise din care sărutul 
prinţului nu te mai trezea. 

Una dintre încăperi era neagră şi dădea impresia că 
zburau corbi pe deasupra, croncănind ameninţător. Lumikki 
aproape că se lăsă jos instinctiv, ca nu cumva ghearele 
imaginare să i se agaţe de păr. 

In cameră se aflau doi chelneri îmbrăcaţi în negru. Purtau 
tăvi argintii, pe care se aflau nişte păhărele pline cu un 
lichid negru. Chelnerii vorbeau unul cu altul aproape în 
şoaptă. Lumikki voia să audă ce spuneau, astfel că se 
apropie de ei, ca şi când intenţiona să ia ceva de băut. 

— Unde e Ursul Polar? întrebă unul dintre ei. 

— N-ai auzit că el apare întotdeauna abia la miezul 
nopţii? 

— El? Credeam că... 

Chelnerul îl privi sugestiv pe celălalt şi întinse tava în 
direcţia lui Lumikki. Aceasta luă un pahar şi zâmbi, apoi se 
întoarse cu spatele. 

— Ursul Polar a ordonat ca mereu să-i spunem „el”, îi 
şopti chelnerul celuilalt. 

Lumikki înclină paharul astfel încât băutura să-i atingă 
buzele şi se gândi la ceea ce auzise. Aruncă o privire la 
ceasul mare şi ornat de pe perete. Nouă şi un sfert, încă 
aproape trei ore. 

Nu pricepea schimbul de cuvinte dintre cei doi. De ce nui 
s-ar spune „el” Ursului Polar? Ciudat. Poate că se va lămuri 
şi asta la miezul nopţii. 

Ursul Polar se dovedea şi mai ciudat cu privire la 
organizarea petrecerii. Cheltuise foarte mult ca să creeze 
un decor impresionant pentru o singură noapte. Mai mult ca 
sigur, majoritatea invitaţilor nu apreciau încăperile 
uimitoare. Pentru ei conta doar să fie destulă băutură, iar 
femeile să fie frumoase şi receptive la flirt. Şi nu doar la 
asta. 

Porci în smochinguri. 

De parcă un costum de mii de euro şi un ceas de zeci de 
mii erau suficiente ca să-i facă civilizaţi. De parcă le-ar fi 
permis să se comporte oricum. Dacă aveai bani, nu existau 


— 136 — 


reguli. Dacă nu existau reguli, erai rege. 

Lui Lumikki începu deodată să i se facă rău. Ar fi vrut să 
fie acasă. Ar fi vrut să-şi vâre picioarele în şosetele de lână 
tricotate de bunica. Ar fi vrut chiar să-şi facă un ceai, deşi 
acesta era de obicei doar o zeamă călâie pentru ea. In 
momentul acesta, i s-ar fi părut fierbinte şi calmant, i-ar fi 
amintit de tapetul cu trandafiri al bunicii, de mâinile ei 
calde împletindu-i părul. 

Lumikki îşi linse buzele cu grijă. Salmiakkikossus5, exact 
cum bănuise. Gustul sărat şi pătrunzător îi calmă greata. 

Aminteşte-ţi că nu eşti de fapt aici. Rolul acesta nu eşti 
tu. Altcineva merge prin camerele astea pe tocuri şi cu 
rochie roşie de seară. Nimic din asta nu te priveşte pe tine. 

Lumikki îşi îndreptă spatele. La urma urmei, nu era aici 
să se distreze. Avea o treabă de făcut. 


35 Votcă amestecată cu salmiac, băutură populară în Finlanda. 
— 137 — 


22 


Nataliei nu îi era frig. Natalia era moartă de 128 de ore. 
128 de ore era un timp foarte scurt într-o viaţă de om. 
Pentru morţi, era chiar şi mai scurt. Natalia trăise douăzeci 
de ani, trei luni şi două zile. Va fi moartă un timp infinit, 
într-o infinitate, 128 de ore aproape că nici nu existau. 

Dacă Natalia ar mai fi fost încă în viaţă, ar fi sperat oare 
să se întoarcă la momentul în care Boris Sokolov luase 
legătura cu ea? Natalia îl întâlnise de vreo două ori prin 
intermediul prietenului ei, traficantul Dmitri, şi înţelesese că 
Sokolov era şeful de trib în toată afacerea. Nu şeful tuturor, 
normal, dar totuşi şef. Un om cu influenţă. Sokolov o 
chemase pe Natalia în echipa lui. Se pare că aveau nevoie 
de o femeie tânără, prezentabilă, căreia tăria sau drogurile 
să nu-i întunece minţile. 

Ar fi vrut să facă o altă alegere? Dacă nu i-ar fi răspuns 
afirmativ lui Boris Sokolov, nu ar fi venit niciodată în 
Finlanda, nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Terho, nu ar fi 
încercat să fugă cu banii, nu ar fi primit un glonţ în 
măruntaie. Acum zăcea moartă în gerul de minus 
doisprezece grade, cu ochii holbaţi în beznă, buzele 
întredeschise parcă pentru a spune ceva. 

Dacă Natalia ar fi ştiut toate acestea mai devreme, 
desigur că ar fi refuzat. Insă pe atunci ştiuse doar că 
trebuia să-şi crească fiica într-un apartament care mirosea 
a mucegai şi prin pereţii căruia răsunau certurile şi ţipetele 
vecinilor. Aşadar, fusese de acord. Boris Sokolov găsise 
chiar în aceeaşi săptămână un apartament mai bun pentru 
Natalia, mama ei şi Olga. 

Trecuse un an. Natalia le vânduse droguri tinerilor bogaţi 
şi frumoşi din Moscova şi se simţise ca ei. Tânără, bogată şi 
frumoasă. ` 

Viaţa ar fi putut fi bună. Demnă de a fi trăită. Insă Natalia 
apucase să înveţe în cei şaptesprezece ani ai săi că, atunci 
când totul pare în regulă, ceva strică socotelile. De data 
asta, acel ceva era ordinul lui Boris Sokolov de a merge în 


— 138 — 


Finlanda cu el, să aibă grijă de traficul de acolo. Îşi 
imaginase că va merge în Helsinki, de unde era destul de 
uşor să zboare acasă în vizită. În schimb, trebui să se mute 
în Tampere, care i se păruse Nataliei extrem de mic. 
Sokolov se ocupase înainte de Moscova şi Tampere, însă 
acum îşi mutase toate treburile în Finlanda. 

Ordinul Ursului Polar, îi spusese Sokolov. Atunci auzise 
Natalia numele acela pentru prima oară. Mai târziu, 
ajunsese chiar la o petrecere de-a Ursului Polar şi îşi dăduse 
seama că rolul ei era mic, ridicol, insignifiant. Putea fi 
înlocuită în orice clipă. 

Natalia se simţise complet străină în Tampere. Mergea 
greşit şi se îmbrăca greşit. Gulerul ei din blană de iepure şi 
pantofii cu toc erau prea mult. Lumea se holba la ea pe 
stradă. Bărbaţii încercau să-i ofere bani, însă nu pentru 
droguri, ci pentru sex. Natalia se gândise cu amărăciune că 
în oraşul acela ar fi trebuit să poarte salopete de schi iarna, 
toamna şi primăvara treninguri, iar vara ar fi trebuit să stea 
în piaţa Tammela să mănânce cârnaţi, purtând saboţi şi 
şapcă, pentru a nu ieşi în evidenţă. 

Nu mai cunoştea pe nimeni în oraş în afară de Boris 
Sokolov şi de ajutoarele lui estoniene. La început, sunase 
acasă în fiecare seară, ascultase vocea micuţei Olga şi 
plânsese până adormise. 

Uneori se uita la liceenii finlandezi, care îi păreau nişte 
copii, chiar dacă ea nu era cu mult mai mare decât ei. Se 
întrebase cum ar fi fost să trăiască precum ei. Să meargă la 
cantină, să se gândească la ce însemna comportamentul 
băiatului aceluia drăguţ sau ce întrebări vor pica la testul 
de istorie. Să se gândească ce facultate să aleagă sau dacă 
să-şi ia un an de pauză. Să viseze să se mute singură, să-şi 
cumpere un burete de vase şi să se bucure de aşternuturile 
de la Finlayson primite în dar pentru noul apartament. Să 
treacă printr-o criză existenţială pentru că nu ştia ce vrea 
să devină când se va face mare. 

Atunci Natalia îl întâlnise pe Terho, care era destul de 
diferit de Sokolov şi de estonieni, deşi aceştia spuneau că e 
„unul dintre noi”. Un poliţist de la narcotice care avea rolul 


— 139 — 


de informator. 

Terho şi palmele lui aspre. Căldura pe care Natalia o 
simţise din partea lui deja de la prima întâlnire. Bărbatul 
fusese atât de timid, atât de înduioşător de nesigur despre 
cum Să-i vorbească Nataliei şi cum să o atingă. Foarte 
diferit de ceilalţi iubiţi şi de soţul ei, care o sufocaseră după 
bunul lor plac, făcând-o să joace după cum voiau ei. 

Să fi fost iubire? Cel puţin aşa părea. Natalia se simţea în 
siguranţă cu el. Terho vorbea despre casă, despre familia 
lui, despre viaţa de zi cu zi. Natalia înţelesese că şi ea voia 
o astfel de viaţă. Fără secrete, fără frică, fără urme de ace 
în venă. Bărbatul îi promisese să o ajute să scape. Natalia îl 
crezuse mult timp, însă nimic nu se întâmplase. Aşadar, îi 
înşirase doar vorbe goale, la fel cum făcuseră toţi bărbaţii 
din viaţa ei. 

Cuvinte care se transformau în minciuni imediat ce 
ieşeau pe gură. 

Natalia ar fi trebuit să fi învăţat deja lecţia. Să nu ai 
încredere în altcineva decât în tine. la singur toate deciziile 
şi suportă consecinţele. 

De aceea, se hotărâse să ia cei 30.000 de euro pe care 
Sokolov urma să-i trimită acasă la Terho şi să dispară cu ei. 
Îşi făcuse un plan. Reuşise să fure cheia de rezervă a lui 
Sokolov fără ca acesta să bage de seamă. Izbutise să facă 
rost de o cabană pe post de ascunzătoare. Totul trebuia 
pus la punct. Sokolov şi estonienii erau plecaţi duminica 
aceea până seara, însă totuşi se întorseseră mai devreme. 
Din cauza aceea, Natalia zăcea acum moartă în întuneric, 
dezbrăcată. 

Suporta consecinţele deciziei sale, care erau mai grave 
decât şi-ar fi putut ea imagina. 

Viaţa Nataliei fusese o serie de alegeri proaste, pe care 
nu le-ar fi putut evita. Alegerile nefericite îi fuseseră servite 
drept corecte, o făcuseră să se gândească la tăvi aurite cu 
miros de trandafiri, iar ea nu se gândise să privească sub 
tavă, în spatele purtătorului ei, să vadă stratul alb pe care 
sângele ei urma să lase picături roşii. 

De aceea Natalia Smirnova zăcea acum singură, fără să 


— 140 — 


simtă frigul. 

Întocmai cum făcuse în ultimele 128 de ore. 

Nici măcar acum nu-şi putea găsi pacea. Boris Sokolov 
mai avea o ultimă treabă pentru ea. 


— 141 — 


23 


Lumikki se grăbi la subsol. Din când în când, mai arunca 
o privire în spate. Nu o urmărea bărbatul? Din fericire, nu. 
Reuşise deci să scape de insistenţele lui. 

Tocmai se înfrupta din zeci de feluri diferite de mâncare 
de la masă, când bărbatul de mai devreme o surprinse şi o 
întrebă de ce dispăruse. 

— Necunoscute sunt căile femeilor uneori, îi răspunse ea 
jucăuş. 

Bărbatul îi propuse să meargă sus să le cerceteze mai 
îndeaproape. Lumikki îi spuse că trebuia mai întâi să 
mănânce ceva. Bărbatul îşi puse mâinile pe mijlocul ei, 
ajungând la concluzia că era păcat să distrugă o talie aşa 
de subţire şi de frumoasă cu lăcomie. Lumikki răspunse că 
nu mâncase nimic toată ziua şi că, desigur, ar fi fost mai 
plăcut pentru bărbat dacă nu leşina de slăbiciune. El râse. 

— Observ că eşti o pisicuţă sălbatică atunci când intri în 
viteză. 

Sigur că da, o să-ţi scot ochii cu ghearele, gândi Lumikki, 
însă îi răspunse doar cu un mic mieunat. Apoi reuşi să-l 
păcălească dându-i să-i ţină farfuria şi spunând că trebuie 
să-şi pudreze nasul. El rămase satisfăcut cu farfuria în 
mână, imaginându-şi că Lumikki nu putea rezista fără 
mâncarea aceea. Ce imbecil. 

Lumikki se uită împrejur. La subsol se afla o bucătărie 
mare, unde bucătarii pregăteau noi feluri de mâncare, 
judecând după zgomote. Se auzeau sfârâitul tigăilor, 
cuţitele lovind tocătoarele şi comenzile strigate. Pe uşi 
intrau întruna chelnerii purtând tăvi, boluri şi farfurii. 
Lumikki îi urmărea de la o distanţă potrivită. 

Îl zărise pe tatăl Elisei doar de două ori, însă bărbatul 
dispăruse mereu când încercase să-l urmărească. 

Acum, ca un făcut, auzi deodată vocea lui Terho 
Väisänen venind din holul alăturat. Bărbatul vorbea cu 
cineva în engleză. Şi vocea celuilalt îi păru cunoscută, însă 
Lumikki nu-şi dădea seama de unde. 


— 142 — 


Vocile se apropiară. Lumikki realiză cine era. Îi mai auzise 
vocea când fusese urmărită în Pyynikki. Rusul. 

Lumikki cugetă o clipă. Să rămână pe loc şi să pretindă 
că se rătăcise la subsol din întâmplare sau doar din 
curiozitate? Niciunul dintre bărbaţi nu ar recunoaşte-o. Ar 
atrage totuşi atenţia, fiind la locul nepotrivit, în văzul lor. 
Nu era prea bine pentru ceea ce urma să se întâmple. 

Lumikki încercă uşa de lângă ea. Se deschise. Aruncă o 
privire înăuntru, însă nu era nimeni în cameră. Erau doar 
nişte lăzi frigorifice mari şi multe tipuri de băutură. Mai mult 
ca sigur era o cămară. Se strecură înăuntru şi aşteptă ca 
Terho Väisänen şi rusul să treacă de uşă. 

Nu merseră mai departe. Se opriră în faţa uşii. 

— I've got something to show you$, îl auzi Lumikki pe 
rus. 

Aruncă o privire în jur. Nu erau uşi în spate. Nici 
ascunzători. Nicăieri unde ar putea merge sau pe unde ar 
putea să scape. 

Nimic în afară de lăzi frigorifice. 

Lumikki deschise capacul celei mai apropiate, trase aer 
în piept şi puse repede capacul la loc. 

Simţi voma în gură. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Nu 
putea să nu se gândească la ce văzuse. Petrecerea o fi fost 
pusă în scenă, dar conţinutul lăzii era real. Lumikki se uită 
în altă ladă şi răsuflă uşurată. Nu erau decât nişte pungi de 
mazăre pe fund. Lăsă capacul deschis. Nu ajuta prea mult, 
dar măcar temperatura corpului ei nu va scădea prea 
repede în lada frigorifică, care încerca să aducă bucata de 
carne de 55 de kilograme de la 36,3 grade la minus 18. 

Lumikki văzu clanţa mişcându-se. 

Se strecură în lada frigorifică, se aşeză cât putu de 
comod şi închise capacul chiar când bărbaţii intrau în 
cameră. 

Frigul începu imediat să-i atace pielea. Se pare că nu 
scăpa de ger nici în interiorul clădirii. larna asta era 
blestemată. 


36 Am ceva să-ţi arăt (în engleză în original). 
— 143 — 


Terho Väisänen era nerăbdător. Nu avea timp de jocurile 
lui Boris Sokolov acum. Ar fi preferat să se concentreze pe 
strategia sa, să vadă cum putea să-l convingă pe Ursul 
Polar că merita o plată de adio. Auzise zvonuri conform 
cărora Ursul Polar nu putea fi şantajat sau intimidat. Nimeni 
nu reuşise să facă asta, deşi mulţi încercaseră. 

Trebuia aşadar să negocieze. 

— Where is Natalia?” întrebă Terho. 

Boris Sokolov rânji. 

— Exact asta voiam să-ţi arăt, răspunse Sokolov în 
engleză. Crăiasa Zăpezii a ta e aici. 

Terho privi nedumerit cum Sokolov deschise capacul lăzii 
frigorifice din apropiere. 


Lumikki auzi sunetul răguşit pe care îl scosese tatăl 
Elisei. Ştia ce văzuse acesta. Imaginea i se întipărise pe 
retină pentru totdeauna, probabil. Material pentru 
coşmarurile ce vor urma. 

O tânără femeie moartă, dezbrăcată, aflată în lada 
frigorifică. 

Ochii deschişi, faţa gri-albastră, sânge uscat pe buze. O 
gaură mare în burtă. 

— Ce... ce i-aţi făcut? îl auzi întrebând pe tatăl Elisei cu 
vocea tremurândă. 

— Ai crede că un poliţist a mai văzut femei împuşcate. 

— Dar... de ce? 

— Vrei să spui că nu ai ştiut? Natalia intenţiona să fugă 
cu banii. Banii tăi. Banii noştri. Noi am împiedicat-o. Nu te- 
ai prins când ai primit sacul plin de bani pătaţi de sânge? 

— Despre ce bani tot vorbeşti? 

— Despre plata ta. 

— Dumnezeule, n-am văzut niciun ban. 

— Asta e problema ta, nu a noastră. Livrarea a fost 
făcută în 28 februarie, aşa cum ne-am înţeles. De trei ori pe 
an, la datele stabilite. De data asta nu ascunşi în pădure, ci 
livraţi la tine la uşă. Am vrut să te surprindem cu serviciile 
bune. 


37 Unde e Natalia? (în engleză in original). 
— 144 — 


— Asta e... dezgustător. 

— Asta e realitatea. Nu ne puteam permite să o lăsăm pe 
Natalia să plece cu banii. 30.000 de euro poate că nu 
înseamnă mare lucru, dar o posibilă turnătoare, da. 

— Nu... nu 

Tatăl Elisei îşi căuta cuvintele. 

— Nu mai vreau să am vreodată de-a face cu tine sau cu 
oamenii tăi. Niciodată. E clar? Nu trebuia să se întâmple 

asta. Nu trebuia să moară oameni. 

— Însă au murit. Întâi Natalia, apoi Viivo. 

— Viivo Tamm? 

— Oamenii Ursului Polar. Uneori pur şi simplu se 
întâmplă. Încearcă să o iei profesional. Mereu apar pierderi. 
Se pierd bunuri, se fură bani, mor oameni. Face parte din 
afaceri. 

— Profesional? Profesional? Dumnezeule, nu poţi să o iei 
profesional. Ai ucis un om! 

Lumikki auzi cum vocea lui Terho Väisänen se stinse. 
Bărbatul era în pragul isteriei. 

Lumikki simţi cum degetele sale începuseră să 
amorţească. Pe cele de la picioare deja nu le mai simţea. 
Din fericire, oxigenul îi mai ajungea. Incă. 

— Am scăpat de angajaţii nedemni de încredere. Şi să-ţi 
vând un pont, Terho Văisânen: să nu cumva să-mi dai bătăi 
de cap. Pot să-ţi găsesc uşor un loc lângă târfa ta. Chiar şi 
personal, dacă nevoia o cere. 

Terho Väisänen râse. Râsul său avea un ton disperat. 

— Dar ai nevoie de mine. Ai avut deja timp de zece ani. 

— Colaborarea noastră a mers bine. Ne-ai furnizat 
informaţii, noi ti-am dezvăluit lucruri convenabile. Traficul 
de droguri a înflorit, iar poliţia se bucură de statistici 
frumoase. Win-win. Datorită mie ai fost promovat atunci. 
Dar ascultă, Terho Väisänen, eu nu am nevoie de tine. 
Pentru mine eşti un rahat. Pot găsi un alt informator 
oricând poftesc. 

— Mă bucur să aud asta, pentru că eu renunţ. 

— Eu decid când renunti. 

— Nu, Boris Sokolov, nu merge aşa. Eu renunţ, iar tu nu 


— 145 — 


poţi face nimic. 

Lumikki auzi liniştea care se lăsă între cei doi; i se păru 
de-a dreptul dureroasă. 

— Hmm, rosti în cele din urmă Boris Sokolov. Dacă într- 
adevăr renunţi, cum putem fi siguri că nu vei ciripi? 

— Va trebui să contezi pe cuvântul meu. 

— Nu. Îţi spun eu. Voi conta pe cuvântul tău pentru că 
dacă mă trădezi, îţi vei găsi propria fiică într-o ladă 
frigorifică. 

— La dracu... 

Lumikki auzi un zăngănit atunci când tatăl Elisei, se pare, 
sări la Boris Sokolov. Auzi nişte mormăieli, apoi se făcu 
iarăşi linişte. 

— N-am exagerat atunci când am spus că pot să o fac 
personal, dacă e nevoie. 

Boris Sokolov gâfâia. p 

— OK. OK. Înţeleg. Dă-o la o parte. Îmi pare rău că m-am 
pierdut cu firea. 

— Ţine minte. Fata ta într-o ladă. Păstrează imaginea în 
minte, dacă-ți vine vreodată chef să faci vreo prostie. O voi 
transforma imediat în realitate. Pe cuvintele mele te poţi 
baza oricând. 

Apoi Lumikki auzi uşa deschizându-se. Bărbaţii plecară. 

Nu mai putea aştepta nicio clipă. Frigul începuse să o 
amorţească tare, iar gheaţa din ladă îi ardea pielea. 
Lumikki ridică mâna să împingă capacul. Chiar atunci, uşa 
se deschise iarăşi. Paşi. Conversaţie aprinsă în finlandeză. 

— Nu pricep cum poate să dispară tăria cu aşa viteză. O 
absorb ca nişte bureţi. 

— Obişnuieşte-te. Şi-ăsta-i doar începutul. Să vezi cum e 
spre dimineaţă. 

Chelneri, concluzionă repede Lumikki. 

— Ce trebuie să luăm neapărat acum? 

— Şampanie. Dispare cel mai repede seara devreme. 
Apoi, cu aceeaşi viteză, încep să se ducă vinul alb şi roşu. 
Cel roşu poate că mai repede iarna asta. Spre dimineaţă, 
tăria, whisky şi de-astea. Surprinzător de mult rom. Şi 
normal, spirtoasele. Unii trag la măsea aceeaşi băutură de 


— 146 — 


seara până dimineaţa, dar cei mai mulţi au nevoie de 
variaţie. 

Luaţi odată şampania şi căraţi-vă, porunci Lumikki în 
minte. Puteţi bârfi altundeva. 

— Aha. Cineva a pus iarăşi vinul roşu peste şampanie. 
Doar am zis clar, şampania deasupra, vinul roşu dedesubt. 
Vinul roşu se bea mai târziu. 

— Lasă, acum. Big deal. Să luăm doar astea de-aici. 

— Pentru mine e big deal. Ai o groază de treabă dacă 
cele mai simple instrucţiuni nu sunt respectate. lţi spun eu, 
o să fie haos la noapte. O agitaţie infernală. Băutura trebuie 
cărată cu ambele mâini, şi întruna. O să fie minunat să 
căutăm coniacul pe-aici, acum că un idiot a stricat tot 
sistemul. 

— Să trecem la treabă. 

Aşa. Lumikki îi mulţumi în minte chelnerului când îl auzi 
târând lada de vin. Sticlele zdrăngăneau, lovindu-se una de 
alta. 

— Nu acolo pe podea. Stau în drum. Să le urcăm pe ladă. 

— Nu o fi ceva important înăuntru? Adică ceva de care să 
avem nevoie la un moment dat. Ar fi groaznic să tot mutăm 
de colo-colo lăzile astea. Cântăresc o tonă. 

— Nu-s decât vreo două pungi vechi de legume. Tocmai 
am verificat. 

— Şi dacă totuşi... 

Lumikki auzi cum unul dintre ei apucă de capacul lăzii. 

Nu deschide. Nu nu nu. 

Apoi auzi cum ceva greu fu trântit deasupra. 

— Eşti nebun? Puteai să-mi prinzi degetele! 

— Da, dar nu ţi le-am prins. Ridici şi tu nişte lăzi sau 
trebuie să fac totul singur? 

— Calm, calm... 

O altă bufnitură răsună. A treia. A patra. Trei lăzi pline cu 
sticle de vin. 

— Şi-acum să luăm şampania aia. 

Se auzi zdrăngănitul sticlelor când amândoi chelnerii 
apucară lada. Paşii se îndreptară către uşă. 

— la stai o clipă, spuse unul şi se întoarse. 


— 147 — 


Veni spre lada frigorifică. Se auzi un clic, iar lada fu pusă 
în funcţiune. 

— Cu siguranţă că cineva a scos-o din greşeală. Trebuie 
să le ţinem la rece, chiar dacă sunt numai câteva pungi de 
legume. Nu se ştie niciodată când vrei să arunci acolo o 
sută de kile de carne de elan. 

Paşii se îndepărtară. Uşa se deschise, apoi se închise. 
Lumikki era singură în încăpere. 

Asta dacă nu punea la socoteală cadavrul Nataliei din 
lada alăturată. 

În curând, vor fi două cadavre congelate acolo. 


— 148 — 


24 


— Ei, haide! mai încearcă o dată! Trebuie să-l împuşti 
direct în cap, înainte să te observe. Pierdem puncte tot 
timpul. 

— Du-te naibii! Fac tot ce pot. Mă bâzâi atât de mult, că 
nu mă pot concentra. 

— Acum! Acum! Trage! La naiba. Trage! 

— Oh, da! l-ai zburat creierii. 

— Culegi ce semeni. 

Elisa îşi frecă tâmplele. O durea capul. Stătea în faţa 
laptopului şi se holba la punctul roşu, care rămăsese 
nemişcat de ceva timp. Aşadar, totul era bine. Insemna că 
Lumikki ajunsese la destinaţie şi intrase la petrecere. Dacă 
ar fi rămas blocată în portbagaj, ar fi sunat-o deja sau i-ar fi 
trimis un mesaj. Elisa refuza să se gândească la 
posibilitatea că şoferul sau altcineva a găsit-o, iar 
portbagajul era acum locul ei de veci. 

Îşi duse degetele la gură şi începu să-şi roadă unghiile. 
Unghiile false cu roz şi negru erau de ceva timp într-o stare 
proastă. Ce mai conta? Nici că puteau să o intereseze mai 
puţin în momentul de faţă. 

— E timpul să pictăm şi pereţii ăştia cu sânge. Make my 
day! 

Elisa se enervă şi se duse să scoată playstationul din 
priză. Protestele lui Tuukka şi Kasper nu avură niciun efect. 
Să se ducă la ei acasă să se joace, dacă altceva nu ştiau. 
Plozi. 

— Mai aveam un singur record de bătut, se plânse 
Kasper. 

— Cădeau ca muştele. 

— V-aţi putea concentra puţin aici? întrebă Elisa şi arătă 
către laptopul ei. 

— Hei, baby. Imaginea aia nu s-a mişcat de vreo două 
ore. Şi nici n-o să se mişte dacă totul merge cum trebuie. 
Nu putem să o ajutăm nicicum pe Lumikki. Sau crezi că 
dacă ne holbăm toţi trei suficient de intens la ecran o să 


— 149 — 


reuşim să-i transmitem energie pozitivă? 

Tuukka veni în spatele Elisei şi îşi puse mâinile pe umerii 
ei. Ea i le îndepărtă. Atingerea lui îi făcea silă acum. Băiatul 
o dezgusta. Era de neconceput că fusese odată îndrăgostită 
de Tuukka şi că doar cu vreo două zile în urmă se gândise 
că poate vor mai fi împreună după ce fiecare îşi va fi potolit 
dorinţa de a fi şi cu alţii. 

Dacă nu ar fi fost Tuukka, Elisa n-ar fi trebuit să se 
holbeze acum la punctul acela roşu care o indica pe 
Lumikki. N-ar fi trebuit să se teamă pentru ea şi pentru 
tatăl ei. Tuukka a vrut să păstreze banii. Tuukka s-a gândit 
că era o idee bună să meargă la şcoală să spele 
bancnotele. OK, Elisa înţelegea că nu fusese raţional atunci 
şi nu-l putea învinovăţi pe băiat de situaţia împuţită din 
prezent, însă era mai simplu să-şi direcţioneze ura spre 
Tuukka decât spre tatăl ei. 

Tata. Tati, aşa cum spunea şi gândea Elisa întotdeauna. 
Mereu fusese fata tatei, mai ales cum mama ei era mereu 
plecată cu munca. Elisa şi cu tati născociseră multe treburi 
distractive împreună. Obişnuiau să târască în sufragerie 
toate saltelele, păturile şi pernele şi să construiască un fort 
mare, unde mai şi dormiseră de câteva ori. Tati îi făcuse 
omletă în formă de ursuleţ şi cântase cu voce tare melodii 
de-ale Paulei Koivuniemi. Tati nu obosise niciodată din 
cauza trăncănelii ei şi nu se enervase niciodată din cauza 
toanelor ei. Pe umărul lui plânsese Elisa prima oară din 
pricina unui băiat. lar abia cu un an în urmă organizaseră 
un maraton de Star Wars, care se terminase cu un război 
intergalactic de pop-corn, ceea ce o făcuse pe mama ei să- 
şi dea ochii peste cap. 

Ultimele zile îi răpiseră Elisei tatăl pe care credea că-l 
cunoaşte. În locul lui apăruse un bărbat ciudat, care o 
înşelase pe mama cu o femeie tânără şi care se 
amestecase într-o afacere periculoasă, ilegală. Elisa ar fi 
vrut să-l privească pe tatăl ei în ochi şi să-l întrebe: 

— Terho Väisänen, cine eşti tu, de fapt? 

Elisa se temea pentru Lumikki, dar şi pentru ce urma să 
iasă la iveală. Din viaţa ei dispăruse lucrul cel mai sigur, cel 


— 150 — 


mai solid, iar ea nu era convinsă că mai putea face faţă 
altor dezvăluiri. Probabil că va fi forţată. 

Kasper tastă ceva pe telefon şi se uită către Elisa şi 
Tuukka. 

— O, la naiba. Tocmai mi-am dat seama de o chestie. 

Pulsul Elisei se acceleră iarăşi. 

— Care? 

— Nu cred că are voie cineva cu telefoane acolo. Se pare 
că Ursul Polar are mare grijă cu treburi de-astea, zise 
Kasper. 

— Şi abia acum ţi-ai adus aminte! urlă Tuukka. Atunci 
cum ne poate anunţa dacă e în regulă? 

Elisa nu se sperie. 

— Nu-mi imaginez că asta ar fi o problemă pentru 
Lumikki. Sigur găseşte ea vreo modalitate să ne anunţe că 
e bine. 

— Te bazezi cam mult pe ea, observă Tuukka şi o privi 
cercetător pe Elisa. 

Mai mult decât pe voi doi, gândi Elisa. Sigur, era 
bucuroasă că nu trebuia să petreacă seara singură într-o 
casă mare, holbându-se la punctul marcat de dispozitivul 
de urmărire. Se hotărâse totuşi ca după ce totul se va 
termina să încheie de tot prietenia cu Tuukka şi Kasper. Nu 
vor mai fi niciodată un trio. 

Privirea Elisei se aţinti iarăşi asupra punctului roşu. Ce 
făcea Lumikki acum? La ce se gândea? Elisa începu să se 
joace cu o şuviţă de păr şi o duse spre gură. Ronţăitul 
părului o calma încă din copilărie. Ştia că asta îl enerva pe 
Tuukka, însă nu-i păsa. 

— Şi dacă nu ne anunţă că e în regulă... 

Kasper lăsă propoziţia neterminată. 

— Atunci acţionăm conform planului iniţial, spuse Elisa şi 
încercă să pară calmă. 

— Unde e fixat dispozitivul ăla de urmărire? întrebă 
Tuukka. 

— Pe coapsă, răspunse Elisa. În ciorap. 

— Şi dacă îl observă cineva? De unde ştim că dispozitivul 
n-a fost găsit şi aruncat la gunoi, iar Lumikki nu a fost 


— 151 — 


omorâtă şi înghesuită în vreun dulap sau trimisă deja 
departe? 

Elisa se ridică de pe scaun. Ar fi vrut să-l lovească pe 
Tuukka, sau cel puţin să-i tragă o palmă. 

— Încetează chiar acum cu vorbele astea. Nu ajută la 
nimic. De fapt, ţineţi-vă amândoi fleanca până când aveţi 
ceva demn de spus. Lumikki e acolo, la petrecere şi totul e 
bine şi merge conform planului. Dacă ne-ar auzi cum ne 
agităm toţi aici, cu siguranţă că ne-ar râde în faţă. 

Elisa se îndreptă cu paşi grei spre bucătărie. Avea nevoie 
de ceva care să-i calmeze nervii. Privirea i se îndreptă către 
suportul cu sticle de vin al mamei ei. Nu s-ar prinde dacă ar 
lipsi o sticlă. Vreo două pahare de vin roşu îi vor mai înmuia 
gândurile şi teama, făcând-o să îndure mai uşor. 

Degetele Elisei mângâiau deja gâtul sticlei, însă se hotărî 
totuşi să n-o deschidă. 

Nu, trebuia să rămână în priză. Trebuia să fie pregătită 
dacă Lumikki avea nevoie de ajutor. 


— 152 — 


25 


În fiecare cutie se aflau şaisprezece sticle de vin. Erau 
patru cutii. Sticlele aveau fiecare 0,75 litri. Lumikki îşi 
aminti că citise undeva că o sticlă goală de vin cântărea 
450 de grame. Adăugând şi greutatea cutiilor, deasupra 
capacului lăzii frigorifice se aflau aproximativ 77 de 
kilograme. 

Nu era nicidecum un gând plăcut. 

Lumikki reuşise o dată la sala de sport să ridice 100 de 
kilograme cu presa pentru picioare. Asta nu era o presă 
pentru picioare. Era o ladă frigorifică. 

Lumikki îşi dădu jos tocurile. Apoi îşi sprijini spatele cât 
putu de bine pe fundul lăzii şi îşi puse tălpile sub capac. 
Împinse. Niciun efect. 

Hipotermie. Atunci când temperatura corpului scade sub 
35 de grade Celsius. 

Simptome: frisoane, senzaţia de rece, dezorientare, 
tremur muscular. 

Când temperatura scade şi mai mult, dispare senzaţia de 
rece, la fel şi tremurul, iar cunoştinţa începe să dispară. 
Respirația şi pulsul scad. Când temperatura scade sub 30 
de grade, riscul de perturbare ritmică urcă semnificativ. 

Mecanismul de apărare al organismului pompează sânge 
cald către organele vitale şi rece către extremităţi. Mâinile 
încep să iasă din funcţiune. Mişcările devin greoaie. Când 
sângele rece ajunge la inimă, răceşte muşchiul şi poate 
duce la fibrilaţie ventriculară şi chiar moarte. 

Frigul cumplit nu-i era străin lui Lumikki. Toamna, după 
despărţire, începuse să meargă în Kaupinoja* la înot şi la 
saună. Era cu atât mai plăcut cu cât apa devenea mai 
răcoroasă. Deveni o experienţă minunată atunci când apele 
lacului îngheţară. Lumikki înota pentru prima dată într-un 
lac îngheţat. Înotul la copcă era ca un drog. După ce ieşea 
din apă şi simţea căldura săgetându-i corpul, endorfina 
începea să-i curgă prin vene, iar capul îi era uşor, ca şi când 


38 Saună situată pe malul lacului Näsijärvi, în Tampere. 
— 153 — 


ar fi băut. Senzaţia era incredibilă. Te făcea să vrei tot mai 
mult. 

Lumikki era o apariţie ciudată la saună. Majoritatea 
vizitatorilor erau bărbaţi şi femei în vârstă, dintre care o 
parte stăteau cu căciula pe cap la 120 de grade, iar toţi 
aveau şlapi în picioare. Lumikki încă nu-şi făcuse rost. 
Bătrânii îi spuneau „Fata”. | se potrivea foarte bine. Lumikki 
nu văzuse niciodată pe cineva sub 20 de ani în saună. Din 
când în când, mai apăreau grupuri de bărbaţi sau de femei 
care organizau vreo petrecere a burlacilor sau vreo ieşire 
între prieteni. 

În general, era linişte la copcă. Înotătorii curajoşi intrau în 
apa îngheţată fără să chiţăie sau să geamă. Dădeau de 
câteva ori din braţe, apoi ieşeau şi stăteau pentru câteva 
clipe în faţa clădirii saunei, lăsând pielea să scoată aburi. 
Lumikki iubea momentul acela. Arareori încercase în viaţă 
ceva ce ar fi putut numi sfânt, însă când mersese la saună 
într-o seară de dinaintea Crăciunului, iar în curte se aflau 
lumânări, stelele străluceau pe cer şi fiecare celulă a 
corpului părea să fie complet trează după înotul la copcă, 
Lumikki fusese copleşită de un amestec de mulţumire, dor, 
tristeţe şi fericire, în care se afla o picătură de sfinţenie. In 
acel moment, simţise liniştea Crăciunului când se uită la 
stele şi la brazii încărcaţi de zăpadă, care se înălţau semeţi. 

Însă dacă înotul la copcă era bun pentru sănătate, statul 
în congelator nu era în niciun caz. Apa de zero grade era 
altceva decât lada de minus 18. 

Lumikki îşi dorea acum să nu fi fost chiar atât de atentă 
la lecţiile despre sănătate. Incercă să nu se gândească la ce 
urma să se întâmple după ce rămânea fără oxigen. Trebuia 
să se concentreze să deschidă lada. Era totuna dacă se 
chinuia să împingă capacul sau consuma oxigenul din 
interior degeaba. 

Picioarele îi erau precum două trunchiuri de copac 
îngheţate. 

Lumikki trase adânc aer în piept, îşi adună forţele şi 
împinse, împinse, împinse. 

Capacul se urni puţin. Prea puţin. Lumikki nu mai putu să 


— 154 — 


împingă, iar capacul reveni la locul său. 

Lacrimile începură să-i curgă singure, deşi Lumikki nu ar 
fi vrut sub nicio formă să plângă acum. Se simţea atât de 
neputincioasă. Era atât de ridicol şi de stupid ca totul să se 
termine astfel. Nu voia să moară. Tocmai acum, când viaţa 
ei începuse să pară iarăşi demnă de a fi trăită. 

Albă-ca-Zăpada în sicriul de cristal. Dormind pe vecie. 

Nu, povestea asta nu mergea aşa. 

Lumikki se gândi la fata care fusese. La cea care era 
acum. Ea nu renunţa niciodată. Nici în cele mai disperate 
momente. 

Îşi schimbă puţin poziţia. Strânse ochii şi îşi concentră 
toată puterea în picioare. Nu degeaba făcuse atâtea 
exerciţii, fandări, ridicări şi alergări la deal. 

O dureau muşchii? Lasă-i să doară. Era o durere bună, 
eficientă. Şi acum, din nou. Poate să şi cânte ceva! 

Lumikki împinse, împinse, împinse. Picioarele îi tremurau. 
Durerea îi ardea coapsele. Pe dinaintea ochilor îi fugeau 
imagini ciudate. 

Simţi capacul ridicându-se. Nu se dădu bătută, nu-şi 
menajă muşchii. Auzi cutiile mişcându-se, le auzi căzând pe 
podea. Auzi sticlele spărgându-se. 

Zăngănitul sticlei, precum clinchetul clopoţeilor zânelor. 
Cel mai dulce sunet din lume. 

Acum putu să se ridice şi să deschidă complet capacul. 
Tremura de frig şi de oboseală. Podeaua era plină de vin 
roşu şi cioburi de sticlă. Lumikki îşi luă pantofii cu toc şi ieşi 
din ladă. Aceştia aveau avantajul că numai o mică parte din 
talpă ajungea în contact cu solul. Păşi cu grijă spre uşă 
printre cioburile de sticlă. 

Lumikki îşi dădu seama de-abia acum că ar fi putut să 
strige după ajutor. Probabil că ar fi auzit-o cineva. 

Nu îi venise niciodată în minte. Nu strigase niciodată 
după ajutor. 


Boris Sokolov văzu cum invitaţii începeau să se relaxeze 
tot mai mult. Sorbea încet un pahar de Jack Daniel's, 
whisky-ul său favorit. Ursul Polar îşi amintise. Boris nu era 


— 155 — 


la lucru acum, astfel că se putea bucura de băutură şi de 
peisaj. Se uita mereu cu plăcere la femeile frumoase. Il 
încercă un soi de tristeţe, dându-şi seama foarte clar că le- 
ar fi putut fi tată. Puteau să-i ţină companie pentru o 
noapte, însă nu mai mult. Şansele lui Boris de a avea o 
relaţie normală trecuseră de mult. În anii de singurătate 
care îl aşteptau, cel mai bun prieten avea să-i fie doar Jack. 

Ursul Polar voia să ţină substanţele interzise departe de 
petrecerile sale. Era şi asta o precauţie, poate chiar una 
inteligentă. Dacă poliţia ar fi dat peste ei din întâmplare, 
nimeni nu ar fi putut fi arestat, din moment ce tăria putea 
curge din plin. 

Uneori, Boris ura drogurile. Da, îi ofereau de lucru şi o 
viaţă prosperă. O casă numai a lui. Influență. Femei. Şi nu- 
şi refuzase să tragă câteva linii ocazional, în momentele 
potrivite. De injectat, nu îşi injectase niciodată nimic. 

Viaţa era totuşi un stres continuu. Trebuia să aibă grijă 
ca încărcătura să ajungă în Finlanda. Trebuia să se ocupe 
de distribuţie, să-i ţină pe dealeri sub control, să caute noi 
clienţi, să-i sperie pe cei vechi pentru a nu ciripi. Avea 
mereu prea multe pe cap. Înainte era suficient să-i ţină la 
distanţă pe toţi Sergeii, Jorgeii, Mahmuzii şi Peterii. Astăzi, 
lupta se dădea împotriva .com, .nl şi Ghotmail. Drogurile 
sintetice cucereau teren în faţa celor obişnuite, în unele 
locuri le şi întreceau. Se comandau online, direct din faţa 
calculatorului, apoi veneau prin poştă. Era zadarnic să 
rivalizezi cu aşa ceva. 

Gândul Ursului Polar cum că ţinta lor erau cei bogaţi, 
frumoşi şi de succes era poate grozav, însă imposibil de pus 
în practică. Pentru a face faţă, trebuia să vândă şi celor 
care erau atât de jos, încât nu-şi puteau permite să 
plătească decât cash. Care îşi vânduseră laptopul sau îl 
dăduseră la schimb. Ale căror conturi erau supravegheate 
strict. Care nu aveau posibilitatea de a comanda online. 

Dacă afacerea n-ar fi fost atât de periculoasă, Boris n-ar 
fi fost nevoit să o ucidă pe Natalia. În felul lui, ţinuse la fată 
mai mult decât era gata să recunoască. Se abţinuse chiar 
să nu se amestece în întâlnirile dintre ea şi Terho Väisänen, 


— 156 — 


deşi şi acela fusese un risc. 

In acelaşi timp, Boris se gândise că relaţia cu Natalia era 
încă un punct de control asupra lui Terho Väisänen. 
Polițistul cel prost care jurase să renunţe. Rămânea de 
văzut. Boris era sigur că se va întoarce înapoi în genunchi, 
cerându-i să-l lase să continue. Sigur, va fi de acord, dar în 
condiţii stricte. Până acum, polițistul dusese o viaţă prea 
relaxată. Terho Väisänen păruse surprinzător de sincer 
atunci când spusese că nu primise banii. Poate chiar 
spunea adevărul. Poate că cineva îi furase din curte în 
mijlocul nopţii. Nu conta asta pentru Boris. Banii îi erau 
destinaţi lui Väisänen, iar Boris nu plângea după ei. Cel mai 
important lucru era că nici Väisänen nu făcea asta, se pare. 
Pe viitor, polițistul nu se mai putea aştepta la o plată atât 
de generoasă. 

Dacă Natalia n-ar fi ieşit din rând. Fata ar fi avut un viitor 
bun, sigur înainte. Şansa de a fi mâna dreaptă a lui Boris. 
Ea devenise neliniştită, începuse să viseze. Boris o 
mirosise, îşi dăduse seama din expresiile şi din vocea ei. Ar 
fi fost suficientă o singură vizită la Moscova, iar fratele 
Nataliei ar fi mărturisit şi cel mai mic detaliu al planului ei. 

Boris ar fi putut să-i strice socotelile doar nelăsând banii 
acasă. Voise să o testeze, să-i măsoare loialitatea. Sperase 
până în ultima clipă ca fata să-şi vină în fire. Natalia nu-i 
lăsase altă variantă decât să o elimine. Era păcat. Boris 
Sokolov sperase ca, dintre toţi oamenii din lume, să nu fie 
Natalia cea care să-l dezamăgească. 

Jack Daniel's îi alunecă pe gât lin şi cald. Boris trebui 
totuşi să înghită de câteva ori. 

Va scăpa de cadavru ziua următoare. Astăzi nu era 
vremea pentru treburi murdare. 


— 157 — 


26 


Se apropia miezul nopţii. Petrecerea devenise mai 
gălăgioasă şi mai agitată. Muzica duduia. Băutura era 
adusă cu viteza luminii. Machiajul femeilor începu să 
cedeze. Bărbaţii îşi desfăcură papioanele. 

Încă nu era totuşi vremea să te dezlănţui complet, să uiţi 
de maniere, să bei cât mai mult, să te iei la bătaie, să 
dispari la etaj ca să te culci. Cel mai mare eveniment al 
serii urma să aibă loc în curând. 

Apariţia Ursului Polar. 

De aceea rămăsese Lumikki. După ce ieşi din lada 
frigorifică, merse la baie, îşi scoase rochia şi o stoarse, apoi 
lăsă să curgă apa caldă a duşului. Încet-încet, mâinile şi 
picioarele i se dezmorţiră. Se şterse cu nişte prosoape de 
hârtie, îşi trase iarăşi rochia pe ea şi îşi aranjă machiajul, 
care rezistase surprinzător de bine. Poate că într-adevăr ar 
merita ca Elisa să urmeze o carieră de make-up artist. Cel 
puţin, reuşise să-i facă lui Lumikki un machiaj care rezistase 
nu numai la mâncare şi băutură, ci şi la îngheţ. 

Lumikki se mulţumi doar să ridice din sprânceană fără să 
spună un cuvânt când văzu coada de femei nervoase de la 
uşa băii. 

În principiu, ar fi putut să plece. Îşi îndeplinise misiunea. 
Aflase că tatăl Elisei colabora cu traficantul Boris Sokolov şi 
că îi furniza informaţii, în schimbul cărora primea o 
recompensă în bani. Lumikki ştia că la subsol se afla 
cadavrul femeii pe nume Natalia şi că Boris Sokolov o 
omorâse. Avea atâtea informaţii, încât i-ar fi ajuns ca să-l 
doboare pe Sokolov într-o clipită. In acelaşi timp, acelaşi 
lucru s-ar fi întâmplat şi cu tatăl Elisei, însă asta era 
inevitabil. 

Şi totuşi, Lumikki nu plecă de la petrecere. Curiozitatea ei 
nu putea fi satisfăcută până când nu vedea personajul 
misterios, legendar, despre care se vorbea în şoaptă. 
Continuă să se învârtă prin camerele de basm, care păreau 
să nu se mai termine. 


— 158 — 


Una dintre camere era complet roz. Sigur ar fi fost 
preferata Elisei. Sau poate că nu, înţelese Lumikki după o 
clipă. | se făcu rău când descoperi că printre toate 
inimioarele, unicornii roz, bobocii de trandafir şi pernuţele 
cu volănaşe se ascundeau diferite jucării sexuale, de la bice 
subţiri până la dildouri uriaşe. Poveşti pentru adulţi, fără 
îndoială. Lumikki porni mai departe când se intersectă cu 
un cuplu care părea să înceapă în orice clipă să profite de 
obiectele din încăpere. 

Cu cât se apropia mai mult de miezul nopţii, cu atât 
atmosfera petrecerii devenea mai electrizantă. Toţi 
aşteptau. Toţi erau nerăbdători. Când mai erau zece 
secunde, începu numărătoarea. Toţi se strânseră în sala 
cea mare de la etajul al doilea. Oamenii se adunară. 

Zece. 

Aruncând o privire în lateral, Lumikki îl zări pe Terho 
Väisänen, care îşi plimba agitat degetele pe paharul gol. 

Nouă. 

Muzica fu dată întâi mai încet, apoi oprită de tot. 

Opt. 

Luminile se stinseră. Numai lumina stelelor reflectată în 
tavan îi învăluia pe petrecăreţi. 

Şapte. Şase. Cinci. Patru. Trei. 

Lumikki aproape că pufni în râs gândindu-se la 
absurditatea situaţiei. lat-o aici. O fată obişnuită de liceu, a 
cărei viaţă o luase pe o rută complet diferită cu vreo două 
zile în urmă, când se întâmplase să intre în camera obscură 
la momentul nepotrivit. 

Doi. 

Oamenii nu mai strigau cifrele. Le rosteau cu respect. 

Unu. E 

intunericul umplu sala. Toţi tăcură. Incepu să se audă un 
clinchet distant, precum sunetul unor voci din depărtare. 
Din tavan căzură fulgi de nea, care arătau ca zăpada 
adevărată. Când Lumikki atinse un fulg, acesta dispăru în 
aer precum praful. 

Deodată, nişte spoturi puternice iluminară centrul sălii. 

Două femei. Ambele costumate în Crăiasa Zăpezii. Li se 


— 159 — 


potrivea denumirea aceasta de o mie de ori mai bine decât 
Nataliei îngheţate. Gemene identice. Apăruseră din neant în 
mijlocul sălii. Lui Lumikki îi era greu să le aprecieze vârsta. 
Puteau avea foarte bine douăzeci de ani sau cincisprezece. 
De la distanţa aceea nu putea vedea ridurile de pe mâini şi 
de pe gât. 

Sala explodă în aplauze răsunătoare. Femeile făceau 
elegant cu mâna. Abia acum Lumikki observă că una purta 
un colier de argint înfăţişând cristale de gheaţă. Cealaltă 
avea un urs de argint. 

Gheaţa şi ursul. Nu o persoană, ci două. Care erau totuşi 
o unitate. 

Femeile aşteptară ca invitaţii să se liniştească. Apoi 
începură să vorbească. Işi schimbau constant poziţia, astfel 
că Lumikki nu-şi dădea seama care dintre ele vorbea. 

— larna este o vreme de poveste. De aceea am vrut să 
organizez această petrecere cu tematică de basm. Somn, 
vise şi coşmaruri. Din acestea sunt făcute poveştile. Vă 
aflaţi aici pentru că doresc să vă mulţumesc. Faceţi parte 
din procesul de creare a unui vis. Visul unei societăţi care 
funcţionează mai bine, mai eficient, mai convenabil. Pentru 
noi, limitele sunt făcute pentru a fi depăşite, regulile pentru 
a fi schimbate, iar normele pentru a fi dezbătute. 
Sărbătoriţi! Uitaţi pentru un moment de prejudecățile şi 
aşteptările lumii. Toate acestea sunt pentru voi. Viaţa este 
pentru voi. 

Discursul femeilor nu avea sens. Nu spuneau nimic 
concret. Vorbeau o engleză fără accent. Chiar dacă ar fi 
avut un reportofon, Lumikki n-ar fi putut înregistra nimic 
incriminator. În ce erau implicate femeile? Trăgeau cumva 
sforile de undeva din fundal? Cât de mare era partea ilegală 
a activităţilor lor? 

Uitându-se la publicul care aplauda frenetic, Lumikki îşi 
dădu seama că probabil nici nu va afla vreodată. 
Adevăratele fapte ale Ursului Polar erau precum fulgii falşi 
care cădeau din tavan. Dacă încercai să prinzi unul, se 
evapora imediat. 

Nu avea nicio şansă împotriva Ursului Polar. Se putea ca 


— 160 — 


femeile să fie doar o faţadă. Nu le putea atinge. Nu le putea 
face nimic. 

Lumikki îl putea trimite totuşi pe Boris Sokolov după 
gratii. Cercul creat de banii însângeraţi din camera obscură 
se strânsese. Era suficient. 

Acum voia să meargă acasă. 


— 161 — 


27 


— Nu am nevoie de o oglindă ca să-ţi spun că eşti cea 
mai frumoasă femeie de la petrecere. 

Lumikki simţi răsuflarea caldă a bărbatului în ureche şi 
mâinile lui strângând-o de talie. Înjură în sinea ei. Agresorul 
reuşise să o găsească iarăşi, chiar când era pe punctul de a 
pleca. Răsuflarea îi duhnea. Se vedea că băuse mai mult de 
două pahare de coniac. Lumikki îşi dădu seama că era 
zadarnic să încerce să se zbată. N-ar fi făcut decât să 
atragă atenţia. 

— Începusem deja să mă tem că ai apucat să fugi. Nu se 
poate aşa ceva. A rămas treaba neterminată, şopti bărbatul 
şi îşi presă corpul mare pe spatele lui Lumikki. 

Cel puţin 90 de kilograme, ghici ea. Ar putea fi 
surprinzător de puternic dacă îl provoca. Trebuia să încerce 
altă tactică. 

— Nu ţi s-a făcut frig? 

Din fericire, nu, gândi Lumikki. 

Se întoarse cu faţa la el. Ochii acestuia erau treji. Sacoul 
şi-l lăsase pe undeva. Sub braţe se vedeau nişte pete mari 
pe cămaşa albastru-deschis. Cravata era puţin desfăcută. 
Lumikki îl prinse de cravată cu o siguranţă prefăcută, îşi 
duse gura la urechea bărbatului şi şopti: 

— Haide să mergem sus, să vedem cum se termină 
povestea asta. 

Apoi îl muşcă de lobul urechii, chinuindu-se să-şi ascundă 
greaţa care o năpădi. Reuşi să joace şi rolul acesta. _ 

Faţa bărbatului se făcu roşie de satisfacţie. Işi linse 
buzele. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă el. 

Lumikki îi simţi privirea în timp ce urca scările. Ar fi fost 
inutil să încerce să fugă. Picioarele îi tremurau puţin, însă 
se forţă să meargă legănat şi ademenitor. Cum ar fi fost 
oare să urce treptele acelea cu cineva cu care ar fi vrut 
într-adevăr să meargă la etaj, să tragă apoi uşa şi să încuie 
restul lumii în afară? Pielea încălzită de razele soarelui şi 


— 162 — 


mirosul loţiunii de plajă. Treptele de lemn ale cabanei, pe 
care le urcase râzând. Paşii care o urmaseră siguri şi în care 
simţise nerăbdarea. 

N-avea rost să-şi amintească. Fusese vara trecută. Era o 
eternitate de atunci. 

Acum era acum, şi trebuia să facă asta. 

Lumikki îl conduse pe bărbat într-o cameră goală, în 
mijlocul căreia se afla un pat mare din fier forjat. Il împinse 
în pat. Era important să pară cât mai încrezătoare şi mai 
îndrăzneață. 

— Am ghicit eu că eşti o pisicuţă sălbatică! Numai bine. O 
să te domesticesc eu. Dar întâi să lăsăm pisicuţa să se 
joace, trăncăni bărbatul şi începu să îşi tragă jos pantalonii, 
stând încă întins. 

Lumikki închise uşa camerei. Răsuci cheia în broască. 
Apoi merse către bărbat. Acesta încercă să o apuce cu 
palmele lui transpirate. 

— Nu, nu, pisicuţa are voie să se joace mai întâi, îi aminti 
Lumikki şi îl împinse. 

În ochii ameţiţi ai acestuia se aprinse o flacără care o 
calmă pe Lumikki. Bărbatul era la mila ei, cel puţin pentru o 
vreme. Se urcă deasupra lui. Acesta începu imediat să-i 
pipăie lacom coapsa. 

— Ce faci acolo...? întrebă bărbatul, iar pe frunte îi apăru 
o cută de uimire. 

La naiba. Lumikki îl prinse repede de mâini şi i le duse 
deasupra capului. 

— Şi acum, fii cuminte, îi şopti Lumikki, ţinându-i mâinile 
cu stânga, iar cu dreapta căutând în poşetă după ceva 
pufos şi roz. 

— Doar nu eşti sado-maso? chicoti bărbatul. 

Lumikki îi prinse cătuşele de mâini şi de capul patului. 

— Nu în mod special, spuse Lumikki şi se ridică. Dar sper 
să-ţi placă ţie. 

Bărbatului îi luă o clipă până să-şi dea seama că Lumikki 
nu avea nicio intenţie să se culce cu el. Când gândul acesta 
pătrunse prin mintea lui întunecată de coniac şi îi scăpă un 
răcnet, era deja prea târziu. Uşa era încuiată acum pe 


— 163 — 


dinafară. 

Lumikki se îndreptă către fereastra de la capătul holului. 
O deschise şi aruncă în zăpadă atât cheia camerei, cât şi pe 
cea de la cătuşe. Bărbatul nu mai prea avea şanse să o 
oprească să se ducă acasă. 

Terho Väisänen se holba în întuneric pe fereastra cea 
mare. 

Se dăduse bătut. 

Înţelesese că nu avea cum să-l convingă pe Ursul Polar 
să-i plătească o sumă mare. Sau să le convingă. Cum 
trebuia să se adreseze acum? Îi ceruse o întrevedere uneia 
dintre gărzile de corp ale femeilor. Cererea îi fusese 
respinsă. După ce explicase că fusese invitat tocmai pentru 
a face cunoştinţă cu Ursul Polar, i se răspunse nepoliticos 
că invitaţia nu însemnase nimic. Era absurd să-şi imagineze 
că Ursul Polar ar fi interesat de un aşa nobody ca el. 

După ce îi privi pe ceilalţi invitaţi, îşi dădu seama că era 
adevărat. Era doar o muscă pentru Ursul Polar. Şi Boris 
Sokolov era tot o muscă, sau cel mult un tăun. Erau nişte 
figuri neînsemnate într-un mare plan. 

Terho nu mai avea ce să facă decât să plece cu coada 
între picioare. Să meargă acasă, să-şi îmbrăţişeze fiica, să-i 
trimită soţiei un e-mail în care să-i spună că-i era dor de ea. 
Să se gândească la cum să se organizeze, acum că 
principala sa sursă de venit nu mai era. Situaţia nu era 
lipsită de speranţă. Avea o datorie, însă totuşi avea de 
lucru. La fel şi soţia lui. Puteau reduce costurile zilnice. 
Bineînţeles, trebuia să înceteze cu jocurile, dar asta era de 
mult în plan. Nu mai avea nevoie de bani pentru Natalia, 
acum că ea nu mai era. Mâinile lui Terho începură să 
tremure. Îi veni rău numai când se gândi. Nu trebuia să se 
gândească. Nu putea să cedeze tocmai acum în faţa durerii. 
Trebuia să rămână raţional. Trebuia să se gândească la 
viaţa de zi cu zi. Fiica lui nu trebuia să primească mereu tot 
ce era mai scump. Le-ar fi făcut bine tuturor să se mai 
calmeze, să-şi simplifice viaţa, să petreacă mai mult timp 
împreună. Să petreacă timp împreună aşa cum făceau 


— 164 — 


oamenii normali. 

Viaţa normală nu însemna să împărtăşeşti informaţii 
traficanţilor despre când şi unde vor face poliţiştii 
următoarea razie, care traficanţi ciripeau, ce camioane 
urma să fie oprite la graniţă şi ce fel de campanii de 
eradicare a consumului de droguri erau planificate. Viaţa 
normală nu includea nici ponturile despre unde era ascunsă 
marfa sau despre criminali mărunți, de care Sokolov voia să 
scape dintr-un motiv sau altul. De-a lungul anilor, Terho 
rezolvase jenant de multe cazuri cu ajutorul lui Sokolov. 
Crezuse că amândoi aveau multe beneficii din colaborarea 
asta. Sokolov voia să domine afacerile cu droguri din 
Tampere, Terho voia să-i vadă după gratii pe cei mai 
periculoşi dealeri, cei care vindeau amestecuri impure, 
ducând astfel la un mare număr de morţi. 

Îşi calmase conştiinţa gândindu-se că Sokolov vindea 
marfa în principiu oamenilor care aveau control şi nu riscau 
o supradoză. Ştia totuşi de mult timp că asta era doaro 
parte din adevăr. Sokolov se mulțumea şi cu banii cu care o 
persoană ar fi putut cumpăra o pâine şi nişte lapte de 
foame. Terho doar se prefăcuse că nu vede. 

Ar fi vrut şi acum să o facă. Brusc, se simţea extrem de 
obosit. Voia să plece. 

În acelaşi timp, Terho o văzu iar pe femeia aceea tânără, 
a cărei rochie îi atrăsese atenţia mai devreme. Acum îi zări 
şi poşeta albă. În general, nu prea cunoştea genţile 
femeilor, însă pe aceasta se întâmpla să o ştie. Era o 
poşetă Hermes, care costa sute de euro. Ştia asta fiindcă îi 
cumpărase una exact aşa Elisei de ziua ei, cum îşi dorise 
atât de mult. 

Aceeaşi rochie de seară putea fi o coincidenţă. Aceeaşi 
poşetă putea fi o coincidenţă, însă amândouă pe aceeaşi 
femeie, asta nu se putea. Terho se apropie repede de ea, o 
prinse strâns de braţ şi îi ceru o explicaţie. 


Interesul lui Boris crescu atunci când îl văzu pe Terho 
Văisânen certându-se cu o femeie tânără. Se apropie şi îşi 
dădu seama că o întreba de unde are rochia de seară şi 


— 165 — 


geanta. Se pare că şi pantofii. 

Boris zâmbi. Se pare că finlandezul avea obiceiul să 
arunce bani şi pe alte femei în afară de Natalia. Ar fi trebuit 
să se oprească. Boris se întorsese deja să meargă mai 
departe, când desluşi cuvântul „fiică” printre spusele 
bărbatului. 

Boris rămase stană de piatră. Creierul îi mergea la viteză 
maximă. Dacă fata în roşu era fiica lui Terho Väisänen, era 
clar că ştia prea multe. Fata ştia cine o urmărise în 
Pyynikki. Ştia poate şi de Natalia. De bani. De ce ar fi fost 
altfel aici, la petrecere? 

Cel mai bine era să meargă să stea de vorbă şi cu fata, 
să se asigure că înţelegea că trebuia să fie la fel de tăcută 
precum tatăl ei. 


Lumikki încercă să-şi smulgă mâna din strânsoarea 
tatălui Elisei, însă polițistul era în mod clar obişnuit cu astfel 
de situaţii. O strângea ca un cleşte. 

— Răspunde odată! De unde ai poşeta Elisei? 

Lumikki văzu că Boris Sokolov se apropia de ei. Bărbatul 
avea o privire înspăimântătoare. 

Terho Väisänen era periculos de aproape. Adulmecă 
aerul şi răcni: 

— Eşti dată chiar şi cu parfumul Elisei! 

Boris Sokolov era la doar trei paşi distanţă. 

Lumikki trebuia să scape. 

Aruncă poşeta cu putere în pieptul tatălui Elisei şi spuse: 

— la-o. Parfumul nu-l pot înapoia, din păcate. 

Terho Väisänen fu atât de uimit, încât slăbi strânsoarea. 
Era suficient. Lumikki se smuci şi fugi către scări. Îl auzi pe 
Sokolov alergând în urma ei şi strigând ceva în rusă. 

La capătul scărilor apăru o chelneriţă îmbrăcată în Alis 
din Tara Minunilor. Purta o tavă cu băuturi de culoare albă, 
probabil cocteiluri White Russian. Lumikki îşi ceru încet 
scuze şi lovi tava. Băutura şi cioburile se împrăştiară pe 
trepte. Îl auzi pe Sokolov alunecând şi înjurând. 

Câştigă astfel câteva secunde. Işi scoase tocurile şi se 
strecură printre oameni cu pantofii în mână. Ajunse la uşa 


— 166 — 


de la intrare. Continuă să alerge de-a lungul aleii iluminate 
de torţe. 

Fire walk with me. Toată treaba începea să semene tot 
mai mult cu Twin Peaks. Mai lipsea doar să apară vreun 
pitic de după colţ. 

Boris Sokolov strigă către paznicul de la poartă: 

— Stop her! 

Bărbaţii se întoarseră şi blocară drumul. Erau mari cât 
uşa, n-avea cum să treacă de ei. 

Lumikki schimbă brusc direcţia. Boris Sokolov o urmărea. 
Un zid înalt înconjura clădirea din fiecare parte. Lumikki 
alergă în cel mai îndepărtat colţ. Era întuneric. Zăpada i se 
lipea de tălpi, care erau acoperite doar de ciorapii subţiri. 

Lumikki pipăi repede peretele cu mâinile. Nu avea de 
unde să se prindă. Nici măcar o maimuţă nu s-ar fi putut 
căţăra. Dădu totuşi peste o mică gaură. Infipse tocul unui 
pantof şi începu să urce. Fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul. 
Sokolov se apropia de zid. 

Lumikki luă celălalt pantof şi repetă mişcarea, apoi se 
urcă pe el. Sokolov prinse marginea rochiei. 

Rochia se sfâşie. 

Tocul se rupse. 

Pantoful căzu în zăpadă, doar tocul rămase înfipt în 
peretele de cărămidă. Picioarele lui Lumikki atârnau în gol, 
din moment ce-şi pierduseră punctele de sprijin. Totuşi, 
mâinile ei erau agăţate de zid şi reuşi să urce chiar când 
Sokolov îi atinse piciorul. 

Lumikki sări jos de pe zid. Stratul de zăpadă îi amortiză 
căderea. Sokolov nu încercă să se caţăre, ci fugi cât de 
repede putu înapoi la poartă şi apoi afară. Lumikki începu 
să fugă prin zăpada care îi ajungea până la gambe, într-o 
parte, rochia se rupsese atât de mult, încât îi dezgolea 
coapsa complet. 

Mai bine aşa, se gândi Lumikki în timp ce fugea. Altfel i- 
ar fi fost mai greu să se mişte. 

Era greu să alerge prin zăpadă. Gerul o muşca din toate 
părţile. Pădurea era întunecată ca noaptea. 

Boris Sokolov rămânea tot mai mult în urmă. Lumikki 


— 167 — 


grăbi pasul. Asta era a treia oară în ultimele patru zile când 
era urmărită şi trebuia să fugă prin zăpadă şi frig. 

Trei încercări. Eroii din basme erau mereu supuşi la trei 
probe. De două ori ratau, dar a treia oară era cu noroc. 
Însemna asta că va scăpa în cele din urmă? Sau că 
urmăritorul o va prinde în final? i 

Trei încercări. Trei greşeli. Care să fie acum? Incercare 
sau greşeală? 

Deodată, Lumikki simți că ceva o înţeapă pe coapsa 
dezgolită. Nu-i păsa. Continuă să alerge prin zăpadă, să 
meargă înainte. Într-un final, vocea urmăritorului nu se mai 
auzea. 

Lumikki îşi atinse coapsa cu degetele. Dădu peste ceva 
cald. Sânge. Boris Sokolov o împuşcase în coapsă, însă din 
fericire glonțul doar o zgâriase. Curgea totuşi mult sânge. 

Lumikki nu voia să se gândească la asta. 

Alergă şi atât. Pădurea o înghiţi precum o apă neagră. 


— 168 — 


Însă micuța Albă-ca-Zăpada fu lăsată singură în pădure. 
Era atât de speriată, încât se uita la frunzele care fremătau 
în copaci şi nici nu ştia pe unde să o apuce, începu să 
alerge şi alergă peste pietre ascuțite şi prin mărăcini, iar 
fiarele pădurii săreau chiar în apropierea ei, însă nu-i 
făceau rău. Alergă până când picioarele nu o mai ascultară, 
iar întunericul începea să se lase. 


— 169 — 


28 


A fost odată o fată care alergă până când picioarele n-o 
mai ascultară. Şi chiar şi după aceea ea alergă, în gând, în 
imaginaţie. Picioarele ei puternice şi agile goneau peste 
nămeţi, nelăsând nici măcar o urmă pe zăpada albă. Fugea 
de parcă voia să scape de cei care ştiau că era liberă, de 
cei care ştiau că nu o pot prinde. 


Lumikki era pe jumătate inconştientă. 

Nu-i mai era frig. Îi era cald. Într-un fel, îşi dădea seama 
că era de rău, însă nu-i păsa. Zăcea în zăpadă pe spate. . 

Se gândi la sângele care îi curgea din rană pe zăpadă. Işi 
imagină cum roşul descria nişte spirale frumoase, care se 
întindeau la un metru de ea, la doi, în toată pădurea. 

Se văzu pe sine de deasupra, ca şi când ar fi plutit la 
zece metri înălţime. Părul negru întins precum o aureolă. 
Rochia roşie, chiar şi aşa, ruptă, scânteia de parcă ar fi fost 
făcută din pietre preţioase. Modelele spiralate se întindeau, 
se întindeau, se întindeau. 

Frumoasă. Nu urâtă. 

Urâtă. Grasă. Prea slabă. Dinţi ciudaţi. Voce enervantă. 
Păr gras. Papuci murdari. Braţe păroase. Proastă. Idioată. 
Retardată. Nenorocită. Târfă. 

De unde-ai făcut rost de hainele alea? De la gunoi? 

Cu siguranţă că părinţilor tăi le e ruşine să umble cu tine 
oriunde în public. 

Dacă aş arăta aşa, n-aş ieşi niciodată din casă. 

Sigur eşti adoptată. 

Nimeni n-ar vrea niciodată să te sărute. 

Nimeni n-ar putea iubi pe cineva ca tine. 

Ce te smiorcăi? Dacă te doare, atunci spune cu voce 
tare. A, te doare? Tacă-ti fleanca, sau îţi dau eu motiv de 
bocit. 

Eşti atât de urâtă, încât arăţi mult mai bine atunci când 
eşti bătută. 

Cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, 


— 170 — 


cuvinte, cuvinte. Propoziţii, fraze, întrebări, ţipete. Ciupit, 
zgâriat, lovit, smuls, tras, împins, aruncat. 

Nu eşti acele cuvinte. Nu eşti ţipetele şi urletele. Nu eşti 
ura scuipată peste tine precum o gumă care şi-a pierdut 
aroma. Nu eşti pumnii şi nici vânătăile născute în urma lor. 
Nu eşti sângele care-ţi curge din nas. Nu eşti în descrierile 
lor. Nu eşti a lor. 

lnăuntrul tău există mereu o parte pe care nimeni nu 
poate să pună mâna. Aceea eşti tu. Eşti numai a ta, iar 
universul este în tine. Poţi fi orice vrei. Poţi fi oricine vrei. 

Nu te teme. Nu mai trebuie să te temi. 

— Nu mai trebuie să mă tem, îşi şopti încet Lumikki sieşi. 

Aburul se înălţă. 

Işi amintea, totuşi, chipurile lor. Vocea lor şi râsul care 
răsuna, răsuna, răsuna în holul şcolii şi după ce se terminau 
orele, iar clădirea era liniştită. 

Mirosurile şi le amintea foarte bine. În primii ani, izul 
dulceag, artificial al gumelor de şters. Apoi al dulciurilor 
mâncate în pauză de la profesori, jeleurile de zmeură şi 
bomboanele din plante. Răsuflarea în faţa ei, dulce şi sărată 
în acelaşi timp. Luciul de buze cu aromă de caramel, 
mango sau mentă. Parfumul cu vanilie de la Body Shop, 
primul cu care mamele le lăsau să se dea la şcoală. Apoi, 
mai târziu, parfumurile potrivite, care se schimbau după zi, 
chef, haine şi modă. Parfumurile Escada. 

Invăţase să le recunoască repede şi cu exactitate, să le 
simtă de la distanţă, să-şi dea seama când se iveau de 
după colţ. Uneori ajuta. Uneori reuşea să scape, să se 
ascundă, să evite confruntarea. Totuşi, în cele mai multe 
cazuri, nu apuca. Atunci aflase cât de greţos mirosea 
parfumul când era amestecat cu transpiraţie, sau cum 
duhnea pişoarul nespălat din baia băieţilor, în timp ce îi 
apăsau capul în el, poruncindu-i să lingă porţelanul rece şi 
dur. 

Işi amintea numele lor. Şi le va aminti mereu. 

Anna-Sofia şi Vanessa. 

Ţinuse din clasa întâi până la jumătatea clasei a noua. În 
fiecare an, cuvintele deveniseră mai rele, loviturile mai 


— 171 — 


puternice. Lumikki nu ştia de ce fetele o aleseseră tocmai 
pe ea. Poate că zâmbise cum nu trebuia sau nu zâmbise 
deloc. Poate că vocea ei avusese intonaţia nepotrivită la 
momentul nepotrivit. Nu conta. Pricepuse repede că nu va 
putea niciodată să-şi schimbe personalitatea şi 
comportamentul încât să le fie pe plac Annei-Sofia şi 
Vanessei, iar ele să o lase în pace. 

Lumikki nu povestise niciodată nimănui. Nici nu era o 
opţiune. Acasă era o obişnuinţă să nu vorbească. Nu 
întrebi, nu povesteşti. Totul e bine când nu se spune nimic 
rău cu voce tare. Vânătăile, tăieturile, zgârieturile, urmele 
de la încheieturi şi hainele rupte. Ar fi putut să explice tot 
dacă ar fi fost nevoie de explicaţii. Şcoala era o zonă de 
război, iar Lumikki nu voia să ştie cine erau prietenii şi cine 
duşmanii. Strategiile trebuiau formulate atent, pentru a 
încerca să minimizeze pierderile. Dacă le-ar fi spus 
profesorilor, ar fi putut înrăutăţi situaţia. Nu credea că ar fi 
luat-o în seamă. Anna-Sofia şi Vanessa ştiau să-şi joace 
bine rolul în faţa adulţilor. Zâmbetele lor fuseseră 
întotdeauna inocente şi angelice. 

Violenţă, chin şi oprimare. Lumikki refuzase să se 
gândească la experienţa ei ca la o „sâcâire”, deoarece asta 
suna trivial şi neînsemnat. Tachinare. Doar în joacă. Numai 
o mică piedică. A căzut de una singură. E doar un pic de 
amuzament între prieteni. 

In clasa a opta, Lumikki se apucase în secret să alerge şi 
să ridice greutăţi. Era hotărâtă să fie în cea mai bună formă 
fizică pentru a putea scăpa. Reuşea din când în când, însă 
nu pusese capăt coşmarului. 

Apoi se întâmplase. Într-o iarnă, după-masa târziu, 
soarele dispăruse deja la orizont, iar curtea şcolii era 
pustie. Lumikki stătu ascunsă în spatele tomberonului până 
când fu sigură că Vanessa şi Anna-Sofia plecaseră. Trebui 
să suporte duhoarea cojilor de banană şi a resturilor de 
supă de mazăre, care începuseră să se descompună, în 
ciuda gerului de afară. Aşteptase să se facă linişte deplină. 
Lumina albastră a serii căzu peste curte. Pace. 

Lumikki ieşi din ascunzătoare. Se mişcă încet. Se contopi 


— 172 — 


cu umbrele întunecate. Auzi zgomotele maşinilor. Auzi 
câinii lătrând în parcurile din depărtare. Auzi cum cădea 
zăpada de pe acoperişul şcolii. Totuşi, auzi prea târziu paşii 
Vanessei şi ai Annei-Sofia. Îşi puse prea târziu picioarele în 
mişcare. Aveau o forţă explozivă, însă nu era suficient. 
Fetele o prinseră în colţul din spate al curţii, unde se înălța 
zidul mare de cărămidă. Lumikki alergă înspre el, îşi dădu 
repede jos mănuşile şi le puse în ghiozdan. Apucă zidul cu 
degetele şi încercă să urce, însă picioarele nu găseau niciun 
sprijin. Degetele îi îngheţară în gerul de afară. Era prinsă în 
capcană. 

Lumikki se întoarse şi se lipi cu spatele de zid, 
pregătindu-se de atac. Invăţase să o încaseze. Ştia deja 
cum să se apere cel mai bine. Ştia în ce momente să inspire 
şi să expire, când să-şi încordeze muşchii şi când să-i 
relaxeze. Spera doar ca bătaia să nu dureze foarte mult 
astăzi. Îi era frig şi voia să meargă la baie. Voia acasă. Voia 
să mănânce batoanele de peşte prăjite de tatăl ei, puţin 
arse, şi să-şi facă temele fără să se gândească la nimic. 

Anna-Sofia şi Vanessa se apropiară. Nu spuseră nimic. 
Liniştea era mai rea decât amenințările şi înjurăturile. 
Liniştea îi adâncea aşteptarea. Lumikki simţi gustul de 
vomă în gură. Fetele veneau spre ea precum lupii. Lumikki 
ar fi ţinut mai degrabă piept unor animale sălbatice 
flămânde decât acestora două, ale căror buze sclipeau 
roşii. Erau nişte bestii mult mai periculoase. In interiorul lor 
nu bătea o inimă caldă, ci totul era îngheţat. 

Încet, Lumikki numără invers, aşteptând încălcarea 
limitelor fizice. Nu ştia ce va fi, o împingere pe umăr, o 
lovitură în stomac sau un scuipat cu miros mentolat pe 
obraz. 

Zece, nouă, opt, şapte... 

Deodată, Lumikki simţi cum creştea ceva fierbinte şi roşu 
în interiorul ei. Era ceva necunoscut. Nu părea să vină din 
ea. Ură. Furie. Dorinţa fierbinte de a nu-i fi teamă. 
Numerele îi dispărură din minte, gândurile la fel, timpul şi 
spaţiul nu mai erau. Mai apoi, nu ştiuse să spună cum se 


întâmplase totul. li lipseau fragmente din amintiri. 


— 173 — 


Cronologia era o gaură neagră. 

Stătea deasupra Annei-Sofia în zăpadă şi o lovea cu toată 
forţa în faţă. Avea ceva cald şi întunecat pe pumni. Se 
prinse cu greu că era sânge, care curgea din nasul fetei. 
Mai degrabă anticipă decât simţi că Vanessa încerca să o 
tragă de acolo. Cotul i se înfipse în burta Vanessei, iar fata 
îi dădu drumul. 

Lumikki nu ştia cât timp lovise. Se privi ca şi cum se afla 
la distanţă. O fată pe obrajii şi bărbia căreia curgeau 
necontrolat lacrimi şi muci. Ale cărei mâini se ridicară, apoi 
căzură iar şi iar, tot mai slăbite. Era într-adevăr ea? Nu 
fusese situaţia complet pe dos? Anna-Sofia scâncind şi 
apărându-şi faţa, Vanessa ţinându-se de stomac şi urlând 
să înceteze. Lumikki îşi reveni ca străfulgerată când simţi 
trupul moale, resemnat al Annei-Sofia sub ea, iar în acelaşi 
moment, furia îi dispăru. 

Se ridică. Picioarele îi tremurau. Mâinile îi atârnau pe 
lângă corp. Gerul o ciupea de degete. Îşi şterse obrajii 
umezi. Anna-Sofia se ridică în fund, iar Vanessa se lăsă 
lângă ea. Nu se uitară în ochii lui Lumikki. Nici Lumikki nu 
privi în ochii lor. Nimeni nu spuse nimic. Liniştea era mai 
grăitoare decât cuvintele. 

Lumikki porni tremurând către casă. Nu-i era teamă că 
fetele o vor urmări ca să se răzbune. Nu-i era teamă de 
nimic, nu simţea nimic şi nici nu se gândea la nimic. La 
mijlocul drumului, se opri ca să vomite. Supa de mazăre 
arăta, în mod surprinzător, la fel ca atunci când o mâncase. 

Acasă, se strecură direct la baie, înainte ca părinţii să 
apuce s-o vadă. Din oglindă se uita la ea o fată pe care n-o 
cunoştea. Obrajii aveau urme de sânge. Lumikki ridică o 
mână şi îi atinse. Fata din oglindă făcu la fel. Sângele nu 
era al ei. Era al Annei-Sofia. Lumikki se spălă pe mâini o 
dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, cu apă cât putu 
de fierbinte. Îşi frecă mâinile cu săpun până începură să o 
usture. 

După ce se băgă în pat în seara aceea, adormi pe loc şi 
dormi până dimineaţa fără să viseze. Când sună alarma de 
la telefon şi se trezi, se simţea mai rău ca oricând. Mai rău 


— 174 — 


decât atunci când fusese bătută şi lovită. 

Lumikki era sigură că nu se terminase aici. Anna-Sofia şi 
Vanessa vor duce lucrurile mai departe. Intr-un fel sau altul, 
va primi o pedeapsă, oficială sau nu. Nu rămâneau ele 
nerăzbunate. 

Trecu o zi, trecură două, trei, o săptămână, o lună. Anna- 
Sofia şi Vanessa o lăsaseră pur şi simplu în pace. Da, era 
tot mai izolată de ceilalţi şi nimeni nu vorbea cu ea, însă nu 
mai era bătută. Nici măcar o singură înjurătură nu mai 
auzea. Nici măcar un singur mesaj de ameninţare cu 
moartea. 

Totul se sfârşise brusc. 

Incetul cu încetul, Lumikki începu să capete încredere. 
Respiră mai uşor. Veni primăvara, zilele deveniră mai lungi, 
iar orele de şcoală se împuţinaseră. Auzindu-i pe ceilalţi 
cântând melodii de vară, Lumikki simţi cum o greutate 
mare i se ridicase de pe umeri. La sfârşitul clasei a noua, 
păşi cu certificatul de absolvire în mână în lumina şi 
libertatea verii. 


Stratul de zăpadă căpătă o strălucire galbenă. Apoi 
portocalie. După o clipă, verde. Lumikki văzu luminile în 
aceeaşi clipă în care auzi pocniturile. Din cer ploua cu stele 
de aur. Apoi veniră trandafirii imenşi, ale căror petale se 
deschiseră, se topiră, dispărură. Unicornul se îndreptă către 
lună. Planetele dansau una în jurul celeilalte. 

Artificii. 

În cinstea Ursului Polar. 

Cu siguranţă, se făcuse aproape unu. 

Lumikki se gândi la dispozitivul de urmărire care era 
prins pe coapsa ei. Se gândi la instrucţiunile pe care i le 
dăduse Elisei în cazul în care nu se întorcea de la petrecere 
sau nu-i dădea de ştire. 

Trebuia să plece de la petrecere înainte de miezul nopţii. 

Dar nu era asta altă poveste? Cenuşăreasa? 

Artificiile continuară. Lumikki plutea într-o multitudine de 
culori. Era într-o stare bună. Adormi. 

In fiecare seară, becul se stinge şi cade noaptea. 


— 175 — 


Un vis albastru. 

Albastru, albastru, albastru strălucitor. 

Lumikki crezu pentru o clipă că artificiile continuau. Apoi 
îşi dădu seama că nu se mai auzeau bubuiturile. Răsună un 
ţiuit. 


Peretele alb. Mirosul steril. Luminile puternice. 

O durere surdă, pulsând undeva. Lumikki nu putu să se 
gândească la asta. Gustul de antibiotic din gura ei. y 

Pic, pic, pic. Curgea ceva în ea. Era conectată la ceva. Işi 
aminti vag că toate aceste obiecte din jurul ei aveau nume. 
Nu putu să se gândească la ele. 

În lumină se mişcau nişte siluete. 

Chipuri familiare. 

Mama. Tata. 

Voci de departe, din spatele geamului, de sub apă, de 
după perete. 

— Doctorul a spus că e deja mai bine. Nu plânge, dragă. 
Älskling.” Fata îşi revine. E o luptătoare. 

— Nu pot să nu mă gândesc... Nu ştiu ce aş fi făcut dacă 
am fi pierdut-o şi pe ea. 

— Nu o vom pierde. Sst. 

Şi pe ea? Pe cine pierduseră mama şi tata? Lumikki ar fi 
vrut să întrebe, însă nu putu să rostească nimic. Ar fi fost 
nevoie de un efort extraordinar ca să-şi deschidă gura. Voia 
doar să doarmă. Trebuia să-şi aducă aminte să întrebe mai 
târziu. Cândva, mai târziu. După ce va fi dormit o sută de 
ani. 

Dar nu era asta altă poveste? Frumoasa Adormită? 

Lumikki simţi cum se afundă în pat precum în straturile 
pufoase de nori, apoi îşi luă zborul. 


3 Dragă (în suedeză în original). 
— 176 — 


Epilog 


Patru luni mai târziu 


Vederea era o imagine alb-negru a unui bărbat musculos 
gol, care ţinea o pisicuţă într-un loc strategic. Lumikki nici 
nu trebui să o întoarcă pentru a-şi da seama de la cine era. 


Salutare! 


Aici totul e bine. Mama nu mai e la fel de nevrotică 
precum înainte, iar eu reuşesc să dorm acum fără să 
tresar şi să merg pe stradă fără să mă tot uit în 
spate. Îmi prinde bine libertatea. Am aplicat aici la o 
şcoală de machiaj. Dacă intru, încep din toamnă. 
Cred că e exact genul meu. 


Jenna 


P.S. M-am obişnuit deja cu noul nume. Nu mă mai 
întorc dacă mă strigă cineva pe stradă pe numele 
vechi. 

P.S. 2 N-am fost să-l văd pe tati. Poate că o să mă 
duc cândva. Incă nu pot. Sigur înţelegi. Nu pot să 
scriu mai multe că încep să plâng. 

P.S. 3 iți tricotez nişte mănuși fără degete. Ţi le 
trimit prin poştă mai târziu. Scuze că durează atât. 
Nu mai ai nevoie de ele acum, dar sunt numai bune 
toamna care vine. 


Lumikki zâmbi. Aruncă o privire pe fereastră. Elisa, adică 
Jenna de-acum, avea dreptate. Era deja sfârşitul lui iunie, 
iar vremea era uimitor de însorită. Totul înflorea, mirosea 
frumos şi strălucea. 

Se bucura să audă că fetei îi mergea bine. Tatăl ei 
ajunsese în închisoare, la fel şi Boris Sokolov. Cazurile 
fuseseră soluționate neobişnuit de repede. Probabil că 


— 177 — 


poliţia voise să elibereze rapid scena şi să-şi spele 
reputaţia. Amândoi primiseră pedepse lungi. Şi Linnart 
Kask, ajutorul lui Sokolov, fusese condamnat la închisoare. 
Elisa se mutase cu mama ei altundeva şi îşi schimbase 
numele. Era, probabil, lucrul cel mai inteligent în situaţia de 
faţă. Elisa jurase în faţa autorităţilor că drogurile făceau 
parte din viaţa sa lăsată în urmă. Lumikki o credea şi ea. 
Elisa şi mama ei îşi vor găsi un nou stil de viaţă, vor fi o 
familie. Nu era neapărat un lucru rău. 

Lumikki îşi trecu mâna stângă prin părul scurt. Nu se 
obişnuise încă de tot cu acest stil, deşi se simţea foarte 
lejer aşa. Când rădăcinile începură să i se vadă şi arăta de 
parcă ar fi chelit, luase o decizie. Vopsitul nu o atrăgea, nici 
asemănarea dintre numele şi felul în care arăta părul ei. O 
tunsoare foarte scurtă şi o culoare naturală. Lui Lumikki îi 
plăcea lejeritatea. 

În plus, se simţea mai în siguranţă când se uita în oglindă 
şi vedea o fată complet diferită de cea de la petrecerea 
Ursului Polar. Nu în sensul că i-ar fi fost teamă că ar fi putut 
să o recunoască pe stradă cineva de la petrecere. Oamenii 
erau surprinzător de orbi când detaliile vizuale erau scoase 
din contextul original. Din moment ce nimeni nu şi-ar fi 
putut imagina că fata cu ghete uzate, haină verde de 
camuflaj şi nemachiată ar fi putut lua vreodată parte la o 
petrecere de lux, concluzia era evidentă: ea nu fusese 
acolo. Atât de simplu funcţiona mintea umană. Atât de 
prost şi atât de mult în favoarea ei. 

Elisa îi mai trimisese lui Lumikki vederi în timpul acestor 
două luni. Lumikki le păstra într-un compartiment secret al 
unei cutii dintr-un sertar din fosta ei cameră. 

Locuia iarăşi acasă. Adică în Riihimăki, în casa copilăriei 
sale. În urma evenimentelor din iarnă, fusese interogată 
mai întâi de poliţie, apoi de părinţii ei. Amândurora le 
povestise doar ceea ce era strict necesar. Părinţii îi 
ceruseră să se mute înapoi acasă, „cel puţin pentru 
moment”. Lumikki acceptă, chiar dacă acolo era plin de 
trecut, iar camera îi părea mică. Mergea cu trenul la şcoală, 
deşi asta însemna că se trezea la ore inumane. 


— 178 — 


Pentru moment. 

Lumikki credea că va reuşi să-i convingă iarăşi pe părinţii 
ei că era în siguranţă singură în Tampere. 

Nimeni nu o privea ciudat la şcoală, pentru că nimeni nu 
ştia nimic. Kasper şi Tuukka nu mai stăteau împreună de 
când ieşiseră la iveală petrecerea cu droguri şi faptul că 
intraseră pe furiş în şcoală. Totuşi, avuseseră grijă să fie cât 
mai discreţi. Pe la şcoală circulau desigur zvonuri, dar 
Lumikki nu ştia cum să le pună cap la cap. Fiecare era mai 
halucinant decât altul, însă nimic nu se apropia de nebunia 
adevărului. 

Terho Väisänen era la închisoare. Boris Sokolov era la 
închisoare. Ursul Polar nu. 

Lumikki nu suflase niciun cuvânt despre Ursul Polar la 
interogatoriu. Înţelesese că dacă ar fi ciripit, ar fi fost numai 
în dezavantajul ei. Nu avea nicio dovadă că gemenele ar fi 
fost implicate în ceva. La urma urmei, nu ştia nimic despre 
ele. 

Nici poliţia nu întrebase. Clădirea în care avusese loc 
petrecerea era pe numele lui Boris Sokolov. Totul fusese 
organizat de el. Oficial, Ursul Polar nici nu exista. Nimeni 
nu-l văzuse, nimeni nu auzise de el. 

Lumikki mângâie marginea vederii cu degetele. Era 
interesant că Elisa prefera să trimită vederi în loc de e- 
mailuri. Şi ăsta era un element-surpriză, o excepţie de la 
regulă, din cauza căreia Lumikki remarcase cu surprindere 
că se ataşase de fată. Se gândise la Elisa când pictase un 
mic trandafir roz în colţul tabloului ei Despre prietenia 
dintre fete. Nu se vedea decât dacă te uitai cu atenţie. 

Puse vederea lângă celelalte. Pe fundul cutiei se afla şi 
un plic pe care îl primise imediat ce ieşise din spital. 
Conţinea două bancnote de câte cinci sute de euro. O mie 
de euro. Era o parte atât de mică din cei 30.000, încât 
nimeni nu le-ar fi simţit lipsa. Nu ştia dacă Elisa, Tuukka sau 
Kasper ascundeau mai mult. Nici nu voia să ştie. 

O mie de euro era un secret suficient de mare. 

Lumikki se obişnuise să aibă secrete. Avusese tot timpul, 
mai mari sau mai mici. Închise cutia şi se gândi să încuie 


— 179 — 


acolo şi acele secrete pentru care nu avea nicio dovadă 
concretă. 

Ursul Polar şi faptul că le întâlnise. 

Anna-Sofia şi Vanessa şi ce îi făcuseră acestea în timpul 
anilor de şcoală. 

Acea persoană importantă pe care mama şi tata o 
pierduseră şi despre care ea nu putuse să întrebe după ceo 
aduseseră de la spital. 

Pe ea, a cărei poză se afla acum în mâna lui Lumikki. 
Fotografia era totuşi o dovadă concretă a faptului că 
persoana era adevărată, însă nimic nu arăta că Lumikki o 
iubise. Că ea o iubise pe Lumikki. Dacă o iubise. Lumikki 
voia să creadă că da. 

Netezi poza cu grijă cu degetul mare. Părul scurt, a cărui 
culoare maro-deschis varia de la culoarea grâului la cea de 
alun. Obrazul, umărul, braţul. Ochii de un albastru atât de 
deschis, încât aminteau de un husky. Unii ar fi spus că 
privirea era arogantă. Lumikki vedea mai în adânc. Vedea 
căldură, nesiguranţă, bucurie, lumină. 

Dorul care-i frământa stomacul era surprinzător de 
puternic. Lumikki credea că-i mai trecuse. Se înşela 
amarnic. 

Numele deja îi juca pe buze, gâdilând-o. Numele pe care 
îl şoptise şi îl strigase. Nu-l rosti. Nu era pregătită. Nu acum, 
poate că niciodată. 

Lumikki încuie cutia cu cheia, deşi era o precauţie inutilă. 

Strânse cheia micuță în palmă. Licări doar foarte slab. 
Era banală şi nu ieşea în evidenţă. 

A fost odată o cheie mică ce se potrivea în orice lacăt. 

Poveştile nu încep astfel. Astfel încep alte poveşti, mai 
vesele. 


— 180 — 


SALLA 


SIMUKKA 


YOUNG 
X 
E cea mai grea iarnă din ultimii ani; străzile din pa 
Tampere, Finlanda, sunt înghețate și acoperite ` 
de zăpadă. Și nimic nu contrastează mai tare cu . 
albul zăpezii decât sângele. : PiE 
Lumikki Andersson, o adolescentă în vârstă de r 


17 ani, locuiește singură și urmează cursurile 
unui liceu de arte. Și-a făcut o regulă din a nu 
se implica în lucruri ce nu o privesc. Totuși, 
această regulă este pusă la încercare în ziua în 
care Lumikki găsește bancnote pătate de sânge 
în camera obscură a liceului. 


ʻ 


Dându-și seama că trei elevi de la liceul său 

au un amestec în acest incident, Lumikki se 
trezește prinsă în hățișul unei afaceri internați- 
onale cu droguri. Viaţa îi este pusă în pericol. 


Acum și adolescenţii au o Lisbeth Salander 
a lor! 


www.edituratrei,ro 


TREI 


— 182 —