Salla Simukka — 02 Alb ca zapada

CONNECTION 


SALLA SIMUKKA 


Alb ca zăpada 


Titlul original: Valkea kuin lumi, 2013 
Traducerea: 


SIGRID CRĂSNEAN 


virtual-project.eu 


Editura Trei, 2015 


ISBN: 978-606-719-174-5 


16 iunie 
joi 


1 


l'm only happy when it rains.* 

Lumikki asculta melodia cântată de Shirley Manson, care 
spunea că o atrăgeau doar cântecele triste, că afla alinare 
numai în întunericul nopţii şi că-i plăceau doar veştile 
proaste. Soarele strălucea pe cerul complet lipsit de nori. 
Cele 28 de grade de afară o făceau pe Lumikki să transpire. 
Braţele şi picioarele îi erau lipicioase. Dacă şi-ar fi lins 
palma, ar fi simţit gustul de sare. Fiecare baretă a sandalei 
părea să fie în plus. Tălpile şi degetele îşi doreau libertate. 

Lumikki se aşeză pe zidul de piatră şi-şi scoase sandalele, 
îşi lăsă picioarele peste margine şi-şi răsfiră degetele. 
Grupul de turişti japonezi se uită lung la ea. Vreo două 
tinere începură să râdă. Nu mai văzuseră degete de la 
picioare până acum? Bună ziua, sunt din ţara personajelor 
Muumi?. Doar şi ele umblau desculţe. 

Nu ploua. Nu mai plouase de cinci zile. 

Sunt fericită doar când plouă. Lumikki n-ar fi putut să 
cânte cu Shirley, pentru că atunci ar fi minţit. Soarele 
strălucea, iar ea era fericită. Nu simţea nevoia ca lucrurile 
să fie complicate. Shirley putea să-şi păstreze doar pentru 
ea sentimentele întunecate. Lumikki opri muzica şi se lăsă 
asaltată de zgomotul turiştilor. 

Italiană, spaniolă, engleză, americană, germană, 
franceză, japoneză, rusă... Era dificil să distingă cuvinte în 
amestecul de limbi, cu atât mai mult propoziţii întregi. Era 
însă o uşurare, pentru că nu trebuia să se concentreze la 
trăncănelile plictisitoare de zi cu zi. Lumikki ştia acum 
foarte bine ce spuneau cei mai mulţi dintre oameni, fix în 
acest loc. 

Ce privelişte! 


1 Sunt fericită doar când plouă - vers din piesa Only Happy When It 
Rains de Garbage. 

2 Personaje create de ilustratoarea şi scriitoarea Tove Jansson, foarte 
populare în Finlanda. 


= 


Şi chiar aşa era. Nu avea sens să nege. O minunată 
vedere asupra oraşului Praga. Acoperişurile de ţiglă roşie, 
frunzişul copacilor, turlele bisericilor, podurile, malurile 
râului Vltava care licărea în lumina soarelui. Oraşul îi tăia 
respiraţia lui Lumikki. În cinci zile, încă nu se obişnuise cu 
priveliştea. Se învârtea în fiecare zi prin vreun loc aflat la 
înălţime, numai pentru a privi oraşul, lăsându-se invadată 
de o fericire inexplicabilă. 

Poate era datorită senzaţiei de libertate, detaşare şi 
independenţă. Era pe cont propriu. Nu trebuia să dea 
socoteală nimănui. Nimeni nu o suna şi nimeni nu voia să-i 
ştie programul. Nu avea responsabilităţi. Se va gândi mai 
târziu la ultimul an de liceu şi la o slujbă de sfârşit de vară, 
după ce se va întoarce în Finlanda. Acum erau doar ea şi 
căldura arzătoare şi oraşul, care suspina adânc de atâta 
istorie. 

Era 16 iunie. Lumikki avea o săptămână de stat în Praga, 
după care urma să se întoarcă în Finlanda pentru a 
sărbători tradiționalul solstiţiu împreună cu familia tatălui 
ei, de data aceasta în arhipelagul din preajma oraşului 
Turku. Nu ar fi ştiut cum să refuze, când tatăl ei 
presupusese în mod evident că va veni. Doar nu avea nimic 
altceva de făcut, nu? Să stea cu prietenii la o cabană 
închiriată? Vreun plan special cu vreo persoană specială? 

Nu, nimic. Lumikki şi-ar fi petrecut solstițiul mai degrabă 
singură în garsonieră, ascultând liniştea. Nu avea nevoie de 
cântece de beţie, cartofi noi şi hering. Nu reuşea să intre în 
rolul studentei  conştiincioase, să zâmbească şi să 
vorbească politicos, să tot răspundă la întrebările legate de 
viitor sau de iubitul ei, să-i ţină la distanţă pe unchii aceia 
care încercau să-i intre în suflet, deşi nu-i erau rude de 
sânge. 

Înţelesese totuşi că tatăl ei voia ca ea să fie acolo. La fel 
voia şi mama ei. Nu trecuseră decât trei luni şi jumătate de 
când Lumikki zăcuse în spital. Fusese împuşcată în coapsă, 
dar din fericire glonţul nu făcuse decât să o zgârie. Mai 
afectată fusese de degerăturile cauzate de zăpada în care 
căzuse. Se amestecase în afacerile cu droguri ale tatălui 


Di 


Elisei, colega ei de liceu, după ce dăduse peste un sac cu 
bancnote murdare de sânge aruncat în curtea acestuia. 
Cazul poliţistului corupt de la narcotice o adusese în cele 
din urmă pe Lumikki la petrecerea Ursului Polar. Acolo îşi 
dăduse seama că, de fapt, în spatele Ursului Polar erau 
două persoane, gemene identice. Lumikki fusese nevoită să 
fugă atunci când Boris Sokolov, lacheul Ursului Polar, o 
recunoscuse şi se apucase să o urmărească. 

Pe baza mărturiei lui Lumikki, atât Sokolov, cât şi tatăl 
Elisei ajunseseră în spatele gratiilor, însă pe Ursul Polar nu 
pusese nimeni mâna. După întâmplările de la începutul lui 
martie, Lumikki hotărâse totuşi ca de-acum înainte să nu se 
mai amestece în treburile altora. Fusese hăituită, îngheţase 
de frig şi fusese împuşcată. Mulţumesc, era de ajuns. Gata 
cu sângele! Gata cu senzațiile tari şi cu alergatul pe zăpada 
îngheţată, în ghete care alunecă! 

Mama şi tata voiseră să o ţină pe Lumikki o vreme acasă, 
în Riihimäki. Voiseră chiar să nu o mai lase să stea cu 
chirie, dar ea nu fusese de acord. In primăvară, Lumikki îşi 
găsise de lucru la o revistă, reuşind astfel să-şi convingă 
părinţii să continue să închirieze garsoniera şi să o ţină 
neocupată, „în caz de ceva”. In primele săptămâni, era de 
neimaginat că va putea merge acolo definitiv. Totuşi, 
Lumikki era mulţumită. Mergea cu trenul la şcoală în 
Tampere. Treptat, începuse iarăşi să doarmă în garsoniera 
ei din zona Tammela, îşi mutase încet-încet lucrurile înapoi, 
iar la final de mai, anunţase că, de-acum, la Riihimäki mai 
venea doar în vizită. Punct. La asta, părinţii nu avuseseră 
nimic de spus. Cum ar fi stăpânit-o, când acum era complet 
adultă? Lumikki reuşea să-şi achite chiria din micile 
economii şi din bursa de studii. 

După terminarea şcolii în primăvară, Lumikki îşi dorise să 
uite de griji. Îşi rezervase un zbor către Praga, îşi căutase o 
cameră de hostel suficient de ieftină, îşi împachetase în 
rucsac strictul necesar şi plecase. 

Imediat ce avionul decolase, simţise o mare uşurare. 
Departe de Finlanda pentru o vreme. Departe de grijile 
părinţilor. Departe de străzile pe care încă o mai făceau să 


fe 


tresară bărbaţii îmbrăcaţi în negru. Lumikki se luptase toată 
viaţa cu frica. Ura frica. Coborând din avion pe aeroportul 
din Praga, simţise cum strânsoarea fricii o slăbeşte. Imediat 
se îndreptase de spate, iar paşii îi deveniseră mai siguri. 

De aceea era Lumikki fericită. De aceea îşi întorcea 
chipul către soare, închidea ochii şi-şi zâmbea sieşi. Era 
atrasă de parfumul oraşului central-european. Căută în 
rucsac o vedere cu podul Carol pe timp de noapte. Se 
decise să-i scrie câteva rânduri Elisei, care purta acum 
numele de Jenna. În urma întâmplărilor din iarnă, Elisa şi cu 
mama ei hotărâseră să-şi schimbe numele. Afacerea cu 
droguri fusese atât de periculoasă, iar riscurile atât de mari, 
încât aşa era cel mai sigur. Lumikki se gândea totuşi la 
Elisa ca la Elisa. 

Elisa şi mama ei locuiau acum la Oulu, iar Elisa studia să 
devină stilist. Îi scria din când în când lui Lumikki să-i spună 
ce mai face. Îi povestise că mersese la închisoare să-l vadă 
pe tatăl ei. Se pare că nu era atât de rău cum îşi imaginase. 
Fusese important să-l vadă pe tatăl ei şi să stea de vorbă 
cu el. În mesaje, Elisa părea surprinzător de calmă, puţin 
mai matură ca înainte. Evenimentele din iarnă o forţaseră şi 
pe ea să se maturizeze şi să devină responsabilă. Nu mai 
putea fi prinţesa lui tati, iar noul rol i se potrivea mult mai 
bine decât precedentul. Lumikki era mulţumită de faptul că 
Elisa o ducea bine, având în vedere circumstanţele. _ 

De fapt, Elisa făcuse posibilă această călătorie. li 
trimisese lui Lumikki o mie de euro din cei 30.000 care 
fuseseră azvârliţi în curte. Acasă, Lumikki spusese că 
strânsese singură banii de drum. Avea ea şi economii, însă 
datorită cadoului Elisei nu trebuise să se atingă de ele. Se 
simţea bine să poată scăpa de banii pătaţi de sânge. li 
veneau mereu în minte, cum stăteau acolo, în cutia 
secretă. 

Deodată, dinaintea ei apăru o umbră. Oraşul părea să 
emane un miros de tămâie, combinat cu o mireasmă de 
săpun cu ulei de cânepă. Lumikki deschise ochii. Lângă ea 
se afla o fată de vreo douăzeci de ani, care purta pantaloni 
albi de in şi o cămaşă cu mâneci lungi, din acelaşi material. 


i ie 


Părul ei şaten era prins în două cozi, răsucite în jurul 
capului, ca o coroniţă. In ochii ei cenuşii stăruia îndoiala. 
Fata îşi plimba mâna pe cureaua de la geanta ei veche de 
piele, de culoarea coniacului. 

Lumikki se simţi puţin agasată. 

Da, o mai văzuse pe fată cu vreo două zile în urmă. Fata 
o urmărise, gândindu-se, se pare, că Lumikki nu o 
observase. Se nimereau în aceleaşi locuri turistice, în 
acelaşi timp. Estima că fata era cu doi ani mai mare decât 
ea. Călătorea tot singură. Cel mai probabil era genul 
nonconformist, iar acum simţea nevoia unui tovarăş cu care 
să se plimbe prin parcuri, să bea vin roşu ieftin fiert şi să 
stea la poveşti despre conexiunea profundă cu universul. 

De ce nu?... dar Lumikki venise în Praga tocmai ca să fie 
singură. Nu avea nevoie de nicio cunoştinţă nouă. 

Când fata deschise gura, Lumikki se întreba deja cum să 
o refuze scurt, politicos şi suficient de rece. Răceala era 
mereu eficientă. 

După ce fata termină de vorbit, în ciuda caniculei, 
Lumikki simţi că-i este frig şi i se face pielea de găină. 

— lag tror att jag är din syster.? 


3 Cred că sunt sora ta. (în suedeză, în original). 
N 


Sunt sânge din sângele tău. Sunt carne din carnea ta. 
Eşti sânge din sângele meu. Eşti carne din carnea mea. 

Facem parte din aceeaşi Familie. Suntem mame şi tati, 
părinți şi copii, surori şi frați, mătuşi şi unchi, verişoare şi 
verişori. Prin noi curge acelaşi sânge şi avem aceeaşi 
credință, mai veche decât munții şi mai adâncă decât 
râurile. Dumnezeu ne-a creat în aceeaşi Familie, membri ai 
aceleiaşi biserici sfinte. 

Să ne prindem de mâini. Fraţi şi surori, vremea noastră 
soseşte curând. lisus ne cheamă, şi nu vom ezita să 
răspundem chemării Lui. Nu ne este teamă. Credem cu 
tărie în El. 

Credința noastră este albă ca zăpada. Curată şi 
strălucitoare. Nu există loc de îndoială. Credința noastră 
este precum o lumină care îi va orbi cu puterea ei pe 
păcătoşi. Credinţa noastră îi va mistui. Suntem o Familie 
care va rămâne mereu unită. Suntem Sfânta Familie Albă, 
iar aşteptarea noastră va fi curând răsplătită. 


2 


Fata îşi plimbă privirea de-a lungul meselor din cafenea, 
al umbrelelor, al chipurilor turiştilor. Degetele ei lungi şi 
albe descriau mişcări rapide pe paharul de apă cu gheaţă. 
Luase o singură gură. Lumikki apucase să bea două pahare 
mari, primite gratuit alături de cafeaua neagră. 

Se hotărâseră să rămână la cafeneaua scumpă din curtea 
castelului, pentru că nu aveau alte opţiuni prin apropiere. 
Mintea lui Lumikki se blocase. Nu ştia cum să formuleze 
toate zecile de întrebări care i se înghesuiau în cap. 

— Jag măste kanske försöka fărklara...*, spuse fata încet, 
nesigur. 

Da, mulţumesc. 

Lumikki rămase tăcută şi se decise să o lase să-i 
povestească singură. 

Nu să-i pună întrebări ajutătoare. 

— Jag har... kan jag prata engelska? Miri svenska är lite... 
dålig.” 

Lumikki se mulţumi să încuviinţeze din cap. Observase că 
fata vorbea cu un puternic accent ceh. Suedeza nu era 
limba ei maternă. Exista însă un motiv pentru care i se 
adresase lui Lumikki tocmai în această limbă. 

— My name is Zelenka. I'm 20 years old,“ spuse tânăra. 

Lumikki se uită la degetele ei, care continuau să se 
plimbe nervos pe paharul de apă. La mâna dreaptă se 
distingea un semn vag în jurul inelarului, ca şi când fata ar 
fi purtat mult timp un inel, apoi îl dăduse jos. f 

Zelenka îi povesti că locuia de-o viaţă în Praga. Işi 
petrecuse copilăria şi adolescenţa doar cu mama ei, care 
murise când ea avea 15 ani. Un accident. Căzuse în râu, 
într-o noapte. 


1 Cred că trebuie să explic... (în suedeză, în original). 

5 Am... Pot să vorbesc în engleză? Suedeza mea e cam... proastă. (în 
suedeză, în original). 

5 Numele meu este Zelenka. Am 20 de ani. (în engleză, în original). 


SE, e E 


Zelenka vorbea aproape în şoaptă. Se uită peste capetele 
turiştilor către biserică, apoi continuă: 

— După aceea, au avut grijă de mine... alţii. Acum amo 
nouă familie. 

— Eşti căsătorită? întrebă Lumikki. 

Zelenka scutură ferm din cap. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nişte oameni buni m-au 
luat la ei. Crezi în bunătate? 

Întrebarea veni pe nepregătite şi cu atâta seriozitate, 
încât Lumikki trebui să ia o gură de cafea înainte să 
răspundă. 

— Există fapte bune. Şi intenţii bune. 

Zelenka o privi direct în ochi. Lumikki nu ştiu cum să-i 
interpreteze expresia. Era gânditoare sau ostilă? l-ar fi 
plăcut ca Zelenka să treacă la subiect, însă nu avea sens să 
o grăbească. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Zelenka spuse: 

— Când încă eram mică, mama refuza să-mi povestească 
despre tata, chiar dacă o înnebuneam cu întrebările. Tu nu 
ai tată, îmi spunea. Ştiam că e o minciună. Toată lumea are 
un tată. Mai târziu, când am împlinit zece ani, mama mi-a 
cerut să mă aşez şi mi-a vorbit despre tata. Mi-a spus că 
întâlnise un turist cu 11 ani în urmă. Bărbatul era din 
Finlanda şi vorbea suedeză. Îl chema Peter Andersson. 

Lui Lumikki i se făcu iarăşi frig, deşi aerul din jurul ei era 
ca o pătură călduroasă. Instinctiv, începu să o examineze 
pe Zelenka, încercând să caute trăsăturile tatălui ei. Avea 
cumva nasul drept şi îngust, la fel ca al lui? Sprâncenele 
groase? Dar forma maxilarului? Uneori, aproape că vedea 
chipul lui în Zelenka, dar senzaţia asta dispărea rapid. 

— Mama spunea că relaţia lor a fost scurtă şi intensă. El 
avea o soţie în Finlanda. Eu am fost bineînţeles un accident, 
dar, când mama şi-a dat seama că e însărcinată, s-a decis 
să mă păstreze. Bărbatului, tatălui meu deci, nu i-a povestit 
nimic atunci. Numai după ce am împlinit doi ani i-a trimis o 
poză cu mine. 

Zelenka se opri un moment şi luă cu lăcomie câteva guri 
de apă. Lumikki simţea că-i fuge pământul de sub picioare. 


Auzea cuvintele fetei, dar îi venea greu să le cuprindă 
înţelesul. Tatăl ei mai avea o fiică. Aici. Sora ei mai mare. 

— Tata ar fi vrut să mă cunoască, dar mama a refuzat. 
De-a lungul anilor, tata i-a trimis mamei scrisori, vederi, 
poze, mici daruri, bani. Dar mama nu i-a răspuns niciodată. 
Treptat, cum nu primea răspuns, scrisorile lui s-au rărit. În 
cele din urmă, nu au mai venit deloc. Aşadar, mama mi-a 
povestit despre tata, dar nu mi-a arătat scrisorile lui. Le-am 
găsit eu singură când am împlinit 12 ani. Mama le 
ascunsese într-o cutie, în spatele dulapului pentru lenjerie. 
Abia apucasem să le răsfoiesc, că mama a intrat în cameră 
şi a explodat. După ea, îi umblasem prin lucruri fără să-mi 
dea voie. Mi-a smuls cutia din mână şi a aruncat-o în focul 
din şemineu. Am plâns toată noaptea. 

Zelenka vorbea cu o voce lipsită de intonaţie, însă 
tremurul mâinilor îi trăda emoţiile. Tăcu o vreme; în mod 
evident nu ştia cum să continue. 

In apropierea lor, se auzea un grup de elevi italieni. 
Băieţii beau cola şi se întreceau în râgâieli. Un cuplu de 
americani discuta în gura mare despre cât de greu era să 
schimbe euro în dolari şi care monedă era, de fapt, mai 
rentabilă. Lumikki înregistra totul, însă sunetele păreau să 
vină de undeva de departe, dintr-o altă dimensiune. 

Povestea spusă de Zelenka era ca o piesă de puzzle pusă 
la locul ei, umplând golul care o deranjase pe Lumikki de 
când se ştia. Bănuise dintotdeauna, simţise că familia ei 
ascundea un secret. Trebuia să fie ceva major, ceva despre 
care nu se vorbea niciodată, dar care plutea tot timpul în 
aer, atmosfera fiind uneori atât de încărcată, încât îţi era 
greu să respiri. Starea tensionată a tatălui. Ochii trişti, 
plânşi ai mamei. Discuţiile care se întrerupeau brusc când 
Lumikki intra în încăpere. 

Totuşi, lui Lumikki îi era greu să şi-l imagineze astfel pe 
tatăl ei. Peter Andersson era un om precaut, corect şi sigur 
pe sine. De regulă, majoritatea oamenilor au o imagine 
publică şi una privată, imagini care se deosebesc prin faptul 
că acasă nu se feresc să recunoască faţă de cei apropiaţi că 
sunt trişti, obosiţi, nemulţumiţi sau, dimpotrivă, că sunt 


emoţionaţi sau fericiţi. Lumikki cunoscuse doar imaginea 
publică a tatălui ei. Se purta întotdeauna la fel. Se retrăsese 
într-o cochilie de nepătruns. 

Putuse el să aibă o relaţie pasională în Praga? Era capabil 
de o asemenea relaţie? Tatăl ei nu pomenise niciodată că 
ar fi vizitat oraşul. Era ciudat. Poate că i-ar fi dat ponturi cu 
privire la ce să viziteze şi ce să nu rateze. 

Zelenka povestea despre un Peter Andersson pe care 
Lumikki nu îl recunoştea. Nu-i spunea nimic încă. Era foarte 
posibil ca tatăl ei să fi avut multe laturi despre care Lumikki 
să nu ştie nimic. Îi cunoaştem vreodată pe oameni cu 
adevărat? Măcar pe cei apropiaţi? 

— Când a murit mama, am crezut că nu voi mai afla 
nimic despre tata. Ştiam doar cum îl cheamă, Peter 
Andersson, că locuia în Finlanda şi că vorbea suedeză. 
Numele e suficient de comun, încât să nu mă ajute la nimic. 
Şi apoi te-am văzut pe tine. 

— Dar de unde ai ştiut? nu se putu abţine Lumikki. Doar 
nu ne-am întâlnit niciodată. 

Pentru prima oară, Zelenka schiţă un zâmbet. 

— Înainte ca mama să ardă scrisorile, am apucat să văd 
o poză cu tine. Aveai opt ani. Pe spatele ei scria Din 
lillasyster Lumikki”. Poza mi s-a întipărit în memorie, în cel 
mai mic detaliu. Când te-am văzut, te-am recunoscut 
imediat. Arăţi exact ca în poză. Totuşi, am vrut să fiu 
sigură, aşa că te-am urmărit puţin şi te-am privit. Sper că 
nu te-ai supărat. ` 

Lumikki scutură din cap. Incercă să nege, însă nu ştia 
sigur ce anume. 

Ştia doar că, de-acum înainte, nimic nu va mai fi la fel. 


7 Sora ta mai mică, Lumikki. (în suedeză, în original). 
SR, ne a 


3 


Părul său şaten avea mai degrabă reflexii de un cenuşiu 
rece decât castanii. Zelenka avea părul lung. Dacă şi-ar fi 
desfăcut cozile, cu siguranţă i-ar fi ajuns până la talie. 
Lumikki era tunsă băieţeşte, în stilul lui Carey Mulligan. Nu 
putea ajunge totuşi la nicio concluzie dacă se lua după 
culoarea părului. Nuanţa aceea de şaten era probabil cel 
mai des întâlnită la femeile din centrul Europei. 

Ochi cenuşii. Zelenka îi avea puţin mai întunecaţi decât 
Lumikki. Conturul buzei de sus era probabil la fel de fin, 
dacă te uitai atent. Proporţiile feţei erau totuşi diferite. 
Zelenka avea în mod clar o frunte mai mare, iar Lumikki 
avea nasul mai mic. 

Aveau cam aceeaşi înălţime. Poate că Zelenka era mai 
înaltă. Stăteau una lângă alta în toaleta cafenelei şi îşi 
examinau chipurile. Zelenka o strânse pe Lumikki de umeri. 
Lumikki se simţea inconfortabil. Nu-i plăcea să fie atinsă de 
străini. Voia să păstreze distanţa, chiar şi faţă de cunoscuţi, 
permițându-le doar câtorva persoane să se apropie de ea 
mai mult. Strânsoarea Zelenkăi era puternică. Pielea feţei ei 
era la fel de albă precum cea a degetelor. Pe când Lumikki 
era puţin bronzată. 

judecând după înfăţişare, puteau fi surori. Sau puteau să 
nu fie. Nicio trăsătură nu părea să indice clar o legătură 
genetică. In plus, niciuna dintre ele nu semăna prea tare cu 
tatăl lui Lumikki. 

Lumikki se aplecă deasupra chiuvetei şi se spălă pe faţă 
şi gât cu apă rece. Se răcori şi, astfel, reuşi să-şi adune mai 
bine gândurile. In plus, mişcându-se, scăpă de strânsoarea 
Zelenkăi. 

— Ce spui? întrebă Zelenka. 

O privea pe Lumikki cu nerăbdare şi entuziasm. Precum 
un pui de căţel, cu ochii mari. Lumikki ar fi preferat să nu 
spună nimic. Era prea mult de digerat într-o singură zi. Prea 
multe veşti. Prea multe dezvăluiri. Nu avusese timp să se 
gândească la ce va urma. La ce va face. 


— 14 — 


Lumikki nu suporta să nu ştie ce să facă. 

— Sunt cam... multe veşti deodată, spuse în cele din 
urmă, ştergându-se pe gât cu un prosop de hârtie. 

O picătură de apă apucase să i se prelingă sub guler şi se 
scurgea acum, pe şira spinării, ca un semn rău. 

— Ştiu. Eu am avut timp să diger totul, în atâţia ani. Tu 
abia ai aflat. 

— Da. Tata nu a pomenit niciodată... Nu ştiam că exişti. 
Tata... 

Zelenka îşi lăsă o mână pe braţul lui Lumikki. Se gândi că 
aceasta ezita din cauză că avea mari emoţii. Aşa era, dar se 
mai adăuga şi faptul că Lumikki nu voia să dezvăluie prea 
multe în acest moment. Mai întâi trebuia să scoată adevărul 
la iveală. 

Zelenka şi povestea ei o făceau să aibă suspiciuni şi să 
fie agitată. Coincidenţele păreau prea mari ca să fie 
adevărate. Şi totuşi, detaliile păreau să se potrivească... 

Gândurile lui Lumikki alergau frenetic, nu reuşea nicicum 
să le pună în ordine. 

— Pot să te rog ceva? Nu-i povesti încă toate astea 
tatălui tău. Tatălui nostru. Nu vreau să afle iarăşi despre 
mine prin intermediul altcuiva. Vreau să-i povestesc totul 
eu însămi, când va veni vremea, spuse Zelenka. 

Lumikki încuviinţă. Îi era uşor să accepte. Sincer, nici nu-i 
trecuse prin cap să-l sune pe tatăl ei şi să-l întrebe dacă era 
adevărat că mai avea o fiică, în Praga. Aşa ceva pur şi 
simplu nu se făcea în familia lor. Se învârteau întruna în 
jurul cozii, încercând să afle altfel adevărul. Familia 
secretelor. Poate că semăna cu o carte interesantă pentru 
adolescenţi, dar, în realitate, situaţia era precum un 
bolovan mare, care le apăsa tuturor pe umeri şi îi făcea să 
nu se poată privi în ochi unii pe alţii. 

— Cum ai învăţat suedeză? o întrebă apoi Lumikki în 
suedeză. 

Zelenka zâmbi sfios şi răspunse, tot în suedeză: 

— O să ţi se pară amuzant, dar, când am aflat că tata 
vorbeşte suedeză, am început să învăţ singură de pe 
internet şi din cărţi. M-am uitat pe Youtube la programe 


— 15 — 


pentru copii şi am încercat să pronunţ cuvintele. Păreau 
ciudat de familiare. Smultron. Fânig. Lângtan. Pannkaka.? 
Poate că o parte din limba părinţilor se transmite la copii 
prin gene. 

Lumikki nu se obosi să comenteze că ideea asta părea 
mai degrabă o abureală New Age, care nu avea nicio 
legătură cu genetica sau cu psihologia umană. Să creadă 
Zelenka ce-o vrea. 

O turistă germană intră la toaletă şi se uită ciudat la 
Lumikki şi Zelenka. De-afară se auzea clopotul Catedralei 
Sfântul Vitus. Însemna că se făcuse ora două. Zelenka 
înlemni: 

— S-a făcut deja două? întrebă. 

Lumikki dădu din cap. Zelenka privi în zare, iar degetele 
începură să-i joace pe cureaua genţii. Arăta ca un animal 
hăituit. Cu doar câteva clipe în urmă, fusese relaxată, dar 
starea i se schimbase instantaneu. 

— Trebuie să plec, spuse Zelenka. Ne vedem mâine. La 
ora 12. 

— În acelaşi loc? 

Zelenka privi în jur. 

— Nu. Nu în acelaşi. Nu e o idee bună. Ştii castelul 
Vyšehrad? Poţi ajunge cu metroul. Ne vedem acolo. 

Lumikki nu mai apucă să spună nimic, nici să propună alt 
loc de întâlnire, nici să o întrebe de ce, dintr-odată, se 
grăbea. Zelenka ţâşnise deja afară din toaletă, iar Lumikki 
se uita acum încruntată în oglindă. 


Femeia bătea darabana pe masă. Era o masă din stejar, 
finisată şi băiţuită cu doar o lună în urmă. Toate semnele 
de pe ea fuseseră şterse. Femeia îşi plimbă privirea prin 
cameră. Acolo erau. Diplome, certificate, decupaje din ziar, 
cele mai mari realizări din cariera ei, o colecţie colorată 
pentru care ar fi invidiat-o toată lumea. Pentru ea nu erau 
însă de ajuns. Nimic nu era de ajuns, nimic nu putea să fie. 
Nu în acest domeniu. În acest domeniu trebuia să fii mereu 
flămând. Trebuia să fii tot mai mare, mai bun, mai puternic, 


8 Frăguțe. Prost. Dor. Clătită. (în suedeză, în original). 
— 16 — 


mai impunător, mai activ, mai nebun, mai atrăgător. Mereu 
însetat de nou. Trebuia să fii în pas cu timpul sau mai 
degrabă înaintea lui, pentru a putea lovi atunci când nimeni 
nu se aştepta. 

Trebuia să fie un subiect de senzaţie. Pe buzele tuturor. 
Aici. Acum. Mâine. 

Femeia înşfăcă telefonul, îl deschise şi schimbă cartela 
SIM cu o alta. 

Porni iarăşi telefonul. Alese un număr pe care nimeni nu 
trebuia să ştie că-l formase vreodată. 

— Imediat, îi răspunse un bărbat. 

— E pregătit? 

— Încă nu. 

— Adu-ţi aminte că nu poate să afle prea multe. 

— Sigur că-mi aduc aminte. Fac treaba asta de atâta 
timp deja, încât înţeleg dedesubturile. Trebuie să ştie cât 
mai puţin posibil. Reacţiile trebuie să fie reale. Asta vrem, 
de fapt. Vrem emoţii veritabile. 

— Presupun că înţelegi în ce pericol se află? Poate s-o 
păţească, poate chiar să moară. 

— Trebuie să ne asumăm riscul. lar martiriul, până la 
urmă, nu e deloc un scenariu rău. Îmi vine în minte cel 
puţin o poveste în care martiriul a adus glorie. 

Râsete. 

— N-ar trebui să-mi vorbeşti astfel. Poate mă supăr. 

— E doar puţin umor negru. 

— Pentru mine nu e umor. Totul se desfăşoară conform 
planului deci? 

— Da. 

— Bine. Trebuie să închid acum. Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

Femeia închise telefonul, chicotind pentru ea. Nu avea 
nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu. Era posibil, totuşi, 
ca alţii să aibă nevoie. 


PIE, jap A E 


Poporul e flămând după poveştile cu eroi. Oamenii vor să 
vadă, să audă şi să citească despre cum binele triumfă 
asupra răului, David asupra lui Goliat, lisus asupra 
diavolului, micii hobbiţi asupra lui Sauron. Vor să simtă că 
eroul ii poate învinge pe cei de neînvins, îi poate cuceri pe 
cei de necucerit, îi poate răpune pe cei nemuritori. Vor 
poveşti în care imposibilul devine posibil prin intermediul 
eroului neînfricat şi cinstit. 

Eroul trebuie să fie simpatic, iar oamenii să se poată 
regăsi în el. Trebuie să fie în acelaşi timp aproape de ei, dar 
şi puțin deasupra lor. Nu poate să fie copleşitor. Trebuie să 
fie nevoit să lupte, să se chinuiască, să treacă prin durere şi 
dificultăți. Trebuie să fie aproape nimicit, pentru a putea 
ajunge la ultima bătălie mai puternic ca niciodată. Eroul 
trebuie să fie, de asemenea, vulnerabil. Trebuie să aibă 
puncte în care inamicul să poată lovi. 

La fel de important precum eroul sau poate chiar mai 
important, când e vorba despre poveste, este inamicul său. 
Răul. Răul imens, de necuprins, crud, sinistru, care atrage 
atenția oamenilor precum un magnet. Pot nega existența 
răului, dar, în acelaşi timp, îi fascinează. 

Devorează răul până li se face rău. Vor să vină cineva şi 
să-l stârpească. Vor un erou. 

Într-o poveste, un erou nu apare totuşi fără sacrificiu. 
Unii trebuie să moară astfel încât cei salvaţi să fie şi mai 
valoroşi. 

Doar moartea îl face cu adevărat erou într-o poveste. 


— 18 — 


17 iunie 
vineri 
dimineaţa devreme 


— 19 — 


4 


În acoperiş era o gaură. Se holba la Lumikki precum un 
ochi negru, orb. La rândul ei, Lumikki se holba la ea. Era 
trează de-a binelea. 

Prin draperiile subţiri ale camerei de hostel pătrundea 
lumina gălbuie a becurilor de afară. In parcul din apropiere 
lătra un câine. Era două noaptea. Canicula de pe timpul 
zilei se făcea simțită şi noaptea, pare-se, pentru că Lumikki 
era leoarcă. Se ridică să deschidă fereastra. Trebui să tragă 
de ea cu forţă, pentru ca încuietorile să cedeze şi să se 
deschidă. Aerul cald şi umed al nopţii care pătrunse în 
cameră era acompaniat de scrâşnetul frânelor şi de 
claxoanele maşinilor. Se auziră şi roţi derapând. ŞI 
cântecele unui grup de petrecăreţi care se întorceau de la 
bar. Dacă înţelegea bine ceva din lălăielile lor, trebuie că 
vorbeau în franceză. 

Lumikki se sprijini de pervaz. Deşi aerul de-afară era la 
fel de cald precum cel din cameră, adierea uşoară îi usca 
pielea. Ar fi avut chef să facă un duş, dar n-ar fi ajutat-o 
prea mult, pentru că dimineaţă ar fi trebuit să mai facă 
unul. Şi-n plus, nu voia să-i trezească pe ceilalţi oameni din 
hostel. Se întrebă pentru o clipă dacă-i era foame, însă 
alungă repede gândul. Singura opţiune ar fi fost produsele 
de patiserie pe care le cumpărase cu o zi înainte, care 
păreau delicioase, dar erau, de fapt, banale: doar foietaj cu 
tot felul de umpluturi oarecare. Unele sărate, altele dulci. 
Toate lăsau un strat de grăsime pe cerul gurii. 

Lumikki se trezise din cauza zăpuşelii sau a coşmarului 
pe care-l avusese. Sau poate din pricina ambelor. 
Cearşafurile umede, care i se lipiseră de piele, declanşaseră 
probabil visul urât. Unul cunoscut, dar pe care nu-l mai 
avusese de ani de zile. Le visase pe cele care n-o lăsau în 
pace în clasele mici. Era un coşmar care, la vremea aceea, 
continua şi în timpul zilei, se repeta iar şi iar, astfel încât 
realul şi imaginarul ajungeau să se contopească, iar ea nu 
mai reuşea să-şi dea seama dacă era trează sau dormea. 


2200 


Era totuşi un coşmar vechi, din anii în care încă nu se 
temea. 

În vis, Lumikki stătea dinaintea unei oglinzi mari. Era 
mică, avea în jur de doi ani. Iniţial se vedea doar pe ea în 
oglindă, într-o cameră întunecată. Îşi ridica mâinile, iar 
imaginea din oglindă o imita. Zâmbea, făcea mutre. 
Imaginea imita totul. Apoi vedea în oglindă cum din 
întuneric apare în spatele ei o fată. Era puţin mai mare 
decât ea, dar în rest îi semăna foarte mult. Ba chiar erau 
amândouă îmbrăcate la fel, cu rochiţe albe. 

Fata îşi punea mâinile pe umerii lui Lumikki. Mâinile erau 
calde, inofensive. Apoi fata se apleca spre urechea ei şi-i 
şoptea: 

— Du är min syster alltid och alltid och alltid.* 

Lumikki se întorcea către fată. De ce naiba se întorcea 
mereu, deşi ştia prea bine că asta nu ducea la nimic bun? 
Până la acest moment, era liniştită şi calmă. Deodată, i se 
făcea frig. În spatele ei nu se mai afla nimeni. Era singură în 
întunericul camerei. Se întorcea iarăşi cu faţa la oglindă. 
Fata era acolo. O mângâia pe păr; Lumikki simţea atingerea 
ei uşoară. Ar fi vrut să-i dea mâna la o parte, însă, când 
încerca, nu găsea nicio mână. 

— Vill du inte leka med mig?! întreba cu tristeţe fata din 
oglindă. 

Lumikki scutura ferm din cap. Nu voia decât ca fata să 
dispară. Fata nu era adevărată, iar lui Lumikki îi era frică. 

— Jag blir să ledsen”, spunea fata. 

Apoi începea să plângă. Lumikki nu voia s-o privească. Ar 
fi vrut să închidă ochii strâns. Însă nu se putea abtine. Deşi 
ştia. Ştia că nu voia să vadă lacrimile fetei. Lacrimile erau 
roşii. Erau picături mari de sânge, care se prelingeau pe 
obrajii ei şi cădeau de pe bărbie pe rochia cea albă, pătând- 
o. Când Lumikki reuşea în cele din urmă să-şi desprindă 
privirea, se uita în jos şi vedea că propria rochiţă nu mai era 
albă. Era plină de pete de sânge. 


° Eşti sora mea mereu şi mereu şi mereu. (în suedeză, în original). 
1° Nu vrei să te joci cu mine? (în suedeză, în original). 
11 jmi pare atât de rău! (în suedeză, în original). 

SA Lo Ju ÎNE 


Apoi se trezea. Mereu în acelaşi moment. 

Lumikki nu putuse niciodată să înţeleagă de ce avea 
acest coşmar. Văzuse din greşeală ceva într-un film de 
groază, când era foarte mică? li spusese oare cineva de la 
creşă vreo poveste cu fantome? 

Era clar de ce revenise coşmarul tocmai acum. Nu 
trebuia să fie vreun cititor de vise, ca să-şi dea seama. În 
imaginea din oglindă erau Lumikki şi Zelenka. Zelenka îi 
spusese că aveau acelaşi tată. Că erau surori. Similarităţile 
dintre realitate şi vis strigau atât de tare, încât ar fi trebuit 
să-şi acopere bine de tot urechile ca să nu le audă. Lumikki 
nu tremura din cauză că avea din nou acest coşmar, după 
atâţia ani. Ci tremura la gândul că poate, până la urmă, 
visul nu era doar un vis. 

Cu toate acestea, nu avea sens. Dacă ceea ce Îi 
povestise Zelenka era adevărat - lucruri pe care Lumikki nu 
era gata să le înghită încă -, atunci ele nu se mai întâlniseră 
niciodată. Aşadar, Lumikki cea mică pur şi simplu nu avea 
cum să-şi amintească de sora ei din oglindă. 

Nu credea în vise premonitorii. Erau nişte prostii. 

Trebuia deci să fie o pură coincidenţă. Sau poate că 
fusese vreodată martoră la o ceartă de-a părinţilor - care, 
altminteri, se certau pe furiş - şi îşi construise încet-încet o 
imagine vagă, transformată de gândurile unui copil într-un 
coşmar. Părea cea mai plauzibilă explicaţie. 

Lumikki trase adânc aerul nopţii în piept. Coşmarul se 
estompa. Praga nocturnă mirosea a speranţe şi a 
promisiuni înşelătoare. Mirosea a istorie, a praful de pe 
stradă, în acelaşi timp sărat şi dulce. 

Lumikki se decise să lase fereastra deschisă şi să încerce 
să adoarmă din nou, în ciuda zgomotelor din trafic. Păşi 
spre pat, când în uşa camerei se auzi o izbitură atât de 
puternică, încât crezu pentru o clipă că fusese smulsă din 
țâţâni. 

Lumikki trase rapid cearşaful ud de pe pat şi-şi acoperi 
trupul gol. Inşfăcă cel mai apropiat obiect pentru a se putea 
apăra. Era o sticlă de apă pe jumătate goală. Echipamentul 
ei de luptă lăsa de dorit. Se holbă la uşă, toţi muşchii 


2:99. — 


încordându-i-se. Dacă intrusul deschidea uşa, era gata să-l 
izbească împingându-i-o cu putere înapoi în faţă. Uşa se 
deschidea înăuntru, era de partea ei. Cu atât mai mare ar fi 
fost surpriza adversarului. 

Lumikki aştepta în linişte. Asta ştia să facă. Era expertă 
în aşa ceva. 

Pumnul din spatele uşii lovi din nou, de data asta şi mai 
tare. 

Lumikki se gândi că o lovitură bine plasată cu sticla 
putea să-şi atingă scopul. Întâi uşa, apoi sticla. Acesta era 
planul ei de bătaie. 

Chiar atunci, din spatele uşii răsunară hohotele răguşite 
ale petrecăreţilor şi cântecul de beţie. 

— We like to party, party! We like to party! Come on, 
man! There's no time to sleep!!? 

Umerii lui Lumikki se relaxară. Lăsă sticla din mână. Deja 
ştia, înainte ca unul din grup să spună: 

— Oh shit! We got the wrong door. It's not 206 but 208.” 

Lumikki se târî în pat, iar petrecăreţii se îndreptară către 
camera următoare, începând iar să strige. In mod 
surprinzător, zgomotele ce veneau de afară şi de pe hol o 
făcură să închidă imediat ochii şi să cadă în somnul adânc 
din care o smulsese coşmarul. 


Bărbatul era treaz. Era adesea treaz în primele ore ale 
dimineţii, când toţi ceilalţi locuitori ai casei dormeau încă. 
Păstorul care îşi ocrotea turma. Chiar aşa se şi gândeau, iar 
gândul nu era complet greşit. Ei erau turma lui, pe care o 
îngrijea deja de mult timp, de mai bine de douăzeci de ani. 
Fusese răbdător şi îndurase multe. Bărbatul spusese de 
nenumărate ori că, dacă aveai răbdare, urma să fii 
răsplătit. 

Bărbatul merse tiptil dintr-o cameră în alta, păşind cu 
grijă. Camerele miroseau puţin a praf şi a stătut, şi erau 
pline de răsuflatul şi visele oamenilor. Se uită la feţele 


12 Ne place să petrecem! Ne place să petrecem! Hai odată! Nu-i vremea 

să dormi! (în engleză, în original). 

13 O, la naiba! Am greşit uşa. Nu-i 206, ci 208. (în engleză, în original). 
p ie pa 


adormite, netulburate. Unul avea gura întredeschisă, altul 
ţinea perna strâns în braţe, de parcă era persoana iubită. 

Toţi păreau atât de mici şi de fragili, chiar şi bărbaţii 
adulţi. Erau ca nişte fluturi în palma sa. Avea puterea să-i 
strivească, să-i înţepe cu un ac şi să-i transforme într-o 
colecţie, să le rupă aripile, să le dea foc sau să le taie 
oxigenul. 

Vieţile lor se aflau în mâinile lui. 


E DĂ 


17 iunie 
vineri 


SEI 


5 


Jiri Hašek stoarse două portocale într-un pahar, apoi bău 
sucul dintr-o înghiţitură. Savură gustul proaspăt şi dulce - 
aproape că simţi cum se absorb vitaminele în sânge -, 
trezindu-se de-a binelea. Văzu pe geam cum începea 
forfota de dimineaţă şi-şi dădu seama că avea să fie şi azi o 
zi călduroasă. Pe cer erau câţiva nori firavi, dar aceştia te 
puteau apăra de arşiţa soarelui tot atât cât vălul unei 
mirese reuşea s-o ascundă pe aceasta de căldura privirii 
mirelui ei. 

Jiři zâmbi pentru sine, gândindu-se ce-ar zice un privitor 
din afară. Un bărbat îmbrăcat cu pantaloni negri şi cămaşă 
albă, care nu arăta deloc rău, cu părul tuns în stil clasic. 
Bând suc de portocale proaspăt stors. Ca într-o reclamă. 
Întruchiparea succesului şi a energiei. 

Jiri aproape că începu să râdă. Avea de-abia 25 de ani. 
Avea o slujbă de vis. Toate semnele indicau o carieră în 
plină ascensiune. Era reporter de investigaţie pentru 
televiziune, putea să devină un reprezentant de top al 
jurnalismului. Putea să aibă propria emisiune înainte să 
împlinească 30 de ani. Nu avea o relaţie stabilă, însă nu 
pentru că n-ar fi existat fete care să-l placă. Ci pentru că 
era alegerea lui. Jiři nu voia să se implice într-o relaţie 
serioasă în acel moment. Voia să flirteze, să se distreze, să 
se bucure de oferta variată. După câţiva ani, putea să se 
calmeze şi să se aşeze la locul lui, să găsească o femeie 
suficient de interesantă. 

Jiri Hašek îşi trăia visul din plin şi savura fiecare moment 
cu aroganță şi neruşinare. Nu era chiar sigur că merita o 
asemenea viaţă, însă nu avea de gând să ceară iertare. 

Cel mai mic dintre cei cinci copii, Jiři trebuise să înveţe să 
se descurce singur şi să înşface bomboana atunci când îi 
era oferită. Observase deja din şcoală că nu era cel mai 
inteligent din clasă, însă avea o mare sete de cunoaştere şi 
ştia exact unde să găsească informaţia care să-l ajute să 
avanseze. Uneori, informaţia îi era folositoare lui şi îi 


=o 


dezavantaja pe ceilalţi. Când Jiri îşi dăduse seama că putea 
exploata relaţia dintre profesorii de istorie şi de matematică 
- simţise că era ceva ciudat cu cei doi, iar bănuielile i se 
confirmaseră în momentul în care deschisese uşa din 
întâmplare, într-un moment nepotrivit pentru ei, dar numai 
bun pentru el -, nu ezitase nicio clipă. Ceruse măriri ale 
notelor atât la istorie, cât şi la matematică, şi le primise, 
bineînţeles. 

O informaţie corectă deschidea uşi care altminteri erau 
închise. lar el îşi dăduse repede seama că avea un fler 
pentru treaba asta: să afle lucruri interesante. Se hotărâse 
să devină reporter. 

Jiri se gândea la povestea la care tocmai lucra. Simţea 
fiori de entuziasm pe şira spinării. Ştia că urma să devină o 
chestiune importantă. Avea să dea marea lovitură. Numele 
şi chipul lui se vor întipări în minţile oamenilor. 

Era ceva complet diferit de demonstrațiile cam obosite 
contra guvernului, de viaţa oamenilor obişnuiţi afectaţi de 
criza euro, de creşterea preţurilor la alimente de către 
comercianţi, de greşelile făcute în restaurarea clădirilor 
istorice şi aşa mai departe. Jiři făcuse întotdeauna tot ce 
fusese rugat. Încercase să fie grijuliu, plin de imaginaţie, să 
aducă o nouă perspectivă asupra lucrurilor, pe care nimeni 
nu o băgase de seamă. Însă în nicio altă situaţie în care 
primise o sarcină nu mai fusese atât de sincer şi de 
încântat ca acum. 

Era ceva major. Ceva cutremurător, legat de oameni. Era 
teribil, ceva ce trebuia neapărat divulgat. Jiři nu făcea pe 
sfântul. Recunoştea faptul că, pe lângă setea de 
cunoaştere, era condus cel puţin la fel de mult de dorinţa 
de a ieşi în faţă, de a fi el eroul. Nu făcea parte din 
categoria indivizilor pur şi simplu harnici, mulţumiţi doar că 
adevărul era publicat. Nu, Jiři voia să fie văzut. Voia toată 
gloria pentru sine. Oamenii trebuiau să-şi amintească 
numele şi chipul său, precum şi faptul că el divulgase 
ştirea. După părerea lui Jiti, adevărul şi reputaţia nu puteau 
fi separate. Erau două feţe ale aceleiaşi monede. Pe deo 
parte, divulgarea adevărului îi consolida reputaţia. lar pe de 


BEER AS 


altă parte, dorinţa de a avea o reputaţie grozavă îi alimenta 
motivaţia de a scormoni după adevăr. 

Jiři avea pentru prima dată în viaţă o misiune datorită 
căreia urma să capteze atenţia publicului. Işi petrecuse luni 
întregi studiind cărţi bisericeşti şi arbori genealogici. Citise 
rapoarte de poliţie iar şi iar, căutând indicii şi greşeli. În 
plus, încercase să intervieveze nişte oameni, dar aceştia 
fuseseră atât de speriaţi, încât dispăruseră. Jiři ştia că avea 
în mâini un material exploziv, tocmai de aceea atât de 
periculos şi de preţios. 

Divin, ar fi spus unii. Satanic, spunea el. 

Acum începea să înţeleagă, aşa că trebuia să înainteze şi 
să descopere miezul problemei, la modul cel mai concret. 
Trebuia să poată intervieva pe cineva, pe cineva care să 
accepte să vorbească în faţa camerei, chiar şi în întuneric şi 
cu vocea modificată. Şi mai trebuia să vadă acele lucruri cu 
ochii săi. 

Canicula era amenințătoare şi opresivă. În aer mirosea a 
ploaie, poate chiar a furtună, însă pe cer nu se vedea niciun 
semn. 

Jiři îşi întinse puţin mâinile să şi le dezmorţească, îşi luă 
jacheta şi-şi aruncă pe umăr rucsacul negru, la modă, care 
încă mirosea a nou. Încăpeau uşor în el un laptop foarte 
subţire şi un carneţel de notițe. Învăţase că, pentru unii 
oameni, un carneţel şi un pix ofereau suficientă 
credibilitate. Folosirea unui laptop crea în mintea lor o 
distanţă prea mare. Trebuia să ştie să fie cu adevărat 
prezent. Nu putea să pară plictisit, nici prea nerăbdător. Era 
important să ştie să asculte. Trebuia să pună întrebările 
potrivite şi să fie interesat, dar nu deranjant de insistent. 

Tehnicile acestea de intervievat erau aplicabile şi când 
era vorba despre agăţat femei. 

Jiři se pomeni fredonând. Era piesa lui Carly Rae Jepsen, 
genul de melodie care-ţi rămâne în cap. 

Hey, I just met you. And this is crazy. But here's my 
number. So call me, maybe?!* 


14 Hei! Tocmai te-am cunoscut. Ştiu că e o nebunie, dar uite numărul 
meu de telefon. Aşa că... poate mă suni? (în engleză, în original). 


22:98. 


La sfârşitul zilei de lucru, ar putea să meargă la o terasă. 
Să bea o bere rece, să le privească pe turistele care 
chicoteau şi să testeze ce putea scoate de la fiecare cu 
tehnicile sale de intervievat. Jiři îşi promise să facă în aşa 
fel încât să reuşească astăzi să avanseze semnificativ cu 


lucrul. 


= 200 


Regulile ne aduc siguranță. Regulile creează stabilitate. 
Regulile le permit membrilor Familiei să-şi facă munca de zi 
cu zi. Fără reguli, am fi rătăciţi în dorințele noastre - 
creaturi fremătânde atrase de întuneric şi haos. 

De aceea avem nevoie de reguli. Regulile sunt îngerii 
noştri protectori. 

Cea mai importantă regulă este aceasta: Familia este 
sfântă. Treburile Familiei sunt sfinte. Treburile Familiei nu 
privesc pe nimeni din afară. Nimeni nu are voie să 
vorbească despre acestea. Trebuie să tăcem. Dacă cineva 
încearcă să pună întrebări cu privire la treburile interne ale 
Familiei, nu i se va răspunde nimic. 

Deoarece ştim cu toții: dacă cineva încalcă cea mai 
importantă regulă a sfintei noastre Familii, acela nu va 
rămâne nepedepsit. Îi vom reduce la tăcere pe toţi cei care 
vorbesc prea mult. Le vom suprima cuvintele care 
ameninţă să păteze sfânta lumină. 

Dacă unul vorbeşte, toți suntem în pericol. 

Voința unuia nu poate niciodată să o încalce pe cea a 
Familiei. 


6 


Lumikki credea că se obişnuise cu priveliştea şi că 
aceasta nu mai putea să o lase fără răsuflare încă o dată, 
dar se înşelase. Praga arăta magnific de acolo, de sus. 
Sigur, totul arăta mai frumos de sus, atunci când privirea 
putea cuprinde tot orizontul. Lumikki visa ca într-o bună zi 
să stea într-un apartament cu vedere peste oraş. Ce oraş, 
nu putea să spună. In timpul zilelor petrecute în Praga 
începuse să simtă tot mai tare că oraşul nu trebuia să fie 
neapărat în Finlanda. Europa Centrală era în mod evident o 
opţiune mai atractivă. Istoria plutea peste tot, într-un fel 
diferit. Oamenii păşeau mai relaxat şi era mai uşor să te 
amesteci şi să te ascunzi în mulţime. 

Castelul Vyšehrad era unul dintre locurile cele mai 
frumoase din Praga, după părerea lui Lumikki. Nu o mai 
deranja deloc faptul că Zelenka îl alesese ca punct de 
întâlnire. Dealul acesta nu atrăgea gloate de turişti, precum 
centrul sau castelul din Praga. Nu se auzeau zgomotele din 
trafic. Era o zonă liniştită, calmă şi verde. 

Lumikki se aşeză pe o bancă încălzită de soare şi trase 
adânc aer în piept. Inchise ochii. Din partea ei, timpul putea 
să ia o pauză, să se odihnească puţin. Să rămână aici, în 
mijlocul verii, fără să-i fie dor de ceva, de cineva, acum 
când gândurile îi erau sub control. Ceasurile puteau să se 
scurgă unul câte unul inobservabil, iar ziua să devină 
amiază, amiaza - seară. Lumikki ar fi putut adormi o vreme, 
apoi să se trezească şi să admire iarăşi priveliştea, de care 
ochii ei nu se plictisiseră încă, găsind mereu noi detalii. 

Lumikki o simţi pe Zelenka venind, mai înainte ca 
aceasta să spună ceva, mai înainte să-i audă zgomotul 
paşilor pe drum. Adulmecă acelaşi amestec de mirosuri 
precum făcuse cu o zi înainte, însă acum mai era ceva, 
ceva evident. Miros de transpiraţie? Şi asta, dar într-o zi aşa 
de călduroasă, transpiraţia era mai abundentă şi mai 
diluată, astfel că nu se simţea atât de tare. Era altceva. 

Zelenka mirosea a... frică. 


e 


Se aşeză lângă Lumikki. Lumikki nu deschise ochii, şi nici 
Zelenka nu spuse nimic pentru câteva clipe. Lumikki 
încercă să-şi analizeze starea. Se simţea ca şi când ar fi stat 
lângă sora ei? Era această persoană familiară în vreun fel 
mai profund? Era uşor şi firesc să stea liniştită lângă ea? 

Nu. 

Zelenka era speriată şi agitată. lar Lumikki era 
tensionată. Ştia totuşi că era prea devreme ca să tragă 
vreo concluzie. Era abia a doua oară când se întâlneau. ŞI, 
la urma urmei, Lumikki nici nu credea că legătura genetică 
ar fi făcut-o să se simtă în vreun fel. Erau două persoane 
care nu se cunoşteau deloc, din niciun punct de vedere. 

În viaţa lui Lumikki existase o singură persoană care îi 
devenise apropiată atât de repede, încât ea încă se mira de 
acest lucru. 

— Nu eram sigură că vei veni, începu Zelenka. 

Lumikki deschise ochii. Lumina soarelui păru prea 
puternică, pentru câteva secunde. 

— Bineînţeles că am venit, spuse. 

De regulă, Lumikki încerca din răsputeri să nu se 
amestece în treburi care nu o priveau. Aceasta însă o 
privea. Şi încă cum. 

— Cred că ar trebui să-ţi povestesc despre familia mea 
de-acum, zise Zelenka. 

Ezitase la fiecare cuvânt. Ca şi când rostirea lor i-ar fi 
displăcut sau ar fi durut-o. Parcă ar fi călcat pe cărbuni 
aprinşi. Aruncă o privire împrejur, mai atentă ca în ziua 
anterioară. Pe Lumikki o duse cu gândul la un iepure 
panicat, care se aştepta ca în orice clipă să-l înşface o vulpe 
sau un vânător. Sau să calce într-o capcană. Lumikki vedea 
în minte cum capcana strângea laba iepurelui, iar sângele 
roşu începea să-i păteze blana. Îşi reaminti de vis. Aerul 
cald care o înconjura se făcu rece. 

— Când a murit mama, am aflat pentru prima oară că 
mai am şi alte rude în Praga. Mama nu-mi vorbise niciodată 
despre ele. Nu înţeleg de ce. Sunt oameni buni. 


RES ip e 


lar cuvintele acestea... „Oameni buni.” Sunau cumva 
ciudat, după părerea lui Lumikki. Incă nu-şi dădea seama 
de ce. 

— Cum i-ai găsit? întrebă. 

Zelenka scutură din cap şi zâmbi uşor. 

— Nici nu i-am găsit eu. Ei m-au găsit pe mine. Au venit 
imediat după accident şi mi-au spus că vor avea grijă de 
mine. Că vor avea grijă de tot. Şi aşa au şi făcut. S-au 
ocupat de înmormântarea mamei şi de toată birocraţia şi 
treburile administrative. Au vorbit cu proprietarul şi cu 
autorităţile şi cu toţi ceilalţi cu care nu aş fi ştiut că am de-a 
face. Nu aş fi supravieţuit fără ei. M-au salvat. 

Zâmbetul Zelenkăi deveni mai senin. Neobişnuit de 
luminos. Lumikki se gândi că expresia ei nu era din lumea 
asta. Pe de altă parte, era clar că, după o astfel de 
experienţă, o persoană s-ar fi simţit cu siguranţă salvată. 
Zelenka era cu vreo doi ani mai mare decât Lumikki acum, 
când mama ei murise. Lumikki se întrebă cum s-ar simţi 
dacă părinţii ei ar muri brusc, în acelaşi timp. Dacă cineva 
ar veni la ea şi i-ar promite să se ocupe de tot. Probabil că l- 
ar admira. Cel puţin, pentru o vreme. 

— Sunt un cuplu sau...? întrebă Lumikki. 

Până în acest moment, nu-şi dăduse seama despre câte 
persoane era vorba în povestea spusă de Zelenka. 

— Nu, sunt... 

Amuţi abrupt, iar Lumikki văzu cum zâmbetul ei dispare, 
iar pe chipul tinerei apare groaza. Zelenka se uită peste 
umărul lui Lumikki. Aceasta se întoarse şi văzu un om cu 
barbă, ochelari de soare şi haine albe, de in. Nu apucă să-l 
studieze mai bine, pentru că Zelenka o apucă strâns de 
braţ, se ridică de pe bancă şi o trase după ea. 

— Fugi! îi şopti Zelenka la ureche şi o rupse la fugă. 

Lumikki nu mai întrebă nimic şi o şterse după ea. O luară 
la goană pe o stradă pietruită, de-a lungul castelului, spre 
Biserica Sf. Petru şi Pavel. Pietrele rotunde erau înşelătoare. 
Lumikki era să se împiedice de mai multe ori. Aruncă o 
privire scurtă în spate. Nu părea să le urmărească nimeni. 
Zelenka alerga surprinzător de repede, iar Lumikki se 


străduia să nu rămână în urmă. Zelenka alerga de parcă 
încerca să scape de cineva. 

La biserică, Zelenka se opri, iar Lumikki o prinse din 
urmă. Zelenka gâfâia violent. În ochii ei se citea panica. 

— Nu cred că era el... zise Zelenka. Dac-ar fi fost, ar fi 
fugit după noi. Poate că era altcineva. Ochelarii şi toate 
celelalte... Greu de spus. 

Lumikki era în ceaţă. 

— Înainte de următorul antrenament cardio, ar fi drăguţ 
să ştiu şi eu despre ce e vorba, zise. 

Zelenka îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 

— Nu e nimic rău în asta... Doar că nu am vrut să afle în 
felul ăsta... l-ar fi fost greu să priceapă. Dar nu era el, aşa 
că... 

Zelenka vorbea singură, de parcă Lumikki nici nu era 
acolo. Lumikki era frustrată. Stările emoţionale ale Zelenkăi 
se schimbau atât de repede, încât îi era greu să ţină pasul. 

— Despre ce vorbeşti acum? o întrebă cu o nuanţă de 
exasperare în voce. 

Funcţionase. Zelenka se îndreptă de spate şi deveni 
iarăşi prezentă. 

— Cred că cel mai bine ar fi să te duc să cunoşti familia. 
Transparenţa e cea mai bună soluţie. Ei ştiu ce să facă. 

Lumikki nu era deloc sigură că îi plăceau cuvintele 
Zelenkăi. 


Esi pe 


7 


Casa arăta întunecată şi adormită, în căldura arzătoare a 
soarelui de vară. Era o clădire veche de lemn, cu trei etaje, 
cu un turn. De fapt, amintea surprinzător de tare de 
machetele lui Tuulikki Pietilä}? pentru casa în care locuiau 
personajele Muumi. Adică nu casa aceea cilindrică din 
adaptarea japoneză sau cea de la Lumea Muumit? din 
Naantali, ci casa pătrăţoasă, labirintică, de care Lumikki se 
îndrăgostise la nebunie atunci când mersese în copilărie la 
Muzeul Muumi din cadrul librăriei principale din Tampere. 

Secretele şi colţişoarele ascunse ale casei Muumi erau în 
acelaşi timp incitante şi îndemnau la aventură, în timp ce 
casa familiei Zelenkăi era ciudat de apăsătoare. Era 
probabil din cauza stării deplorabile în care se afla. Tapetul 
era scorojit, jgheaburile erau ruginite, balcoanele erau pe 
cale să se prăbuşească, iar ferestrele aveau sticla crăpată. 
Mai avea puţin şi se dărâma. ledera o năpădise şi se 
întindea acum de-a lungul zidurilor, urcând pe acoperiş. 
Clădirea fusese cândva crem, însă acum părea de un gri 
spălăcit. 

Nici curtea nu arăta de parcă cineva s-ar fi ocupat de ea 
în mod special. Da, iarba era tunsă scurt, dar era 
îngălbenită, iar în unele locuri de-a dreptul pipernicită. 
Singurul element care se voia a fi estetic erau trandafirii 
albi de pe margine. Câtorva dintre ei li se scuturaseră deja 
petalele, iar alţii aveau un aspect melancolic. In capătul 
curţii se afla o construcţie ciudată, de piatră, al cărei scop 
Lumikki nu şi-l putea imagina. Era prea îngustă ca să fie un 
depozit, şi nici nu arăta a latrină. 

Casa şi curtea nu păreau deloc să te invite înăuntru. Cu 
atât mai puţin ajuta gardul negru de fier, care le înconjura 
ameninţător. Ţepuşele ascuţite parcă spuneau: e zadarnic 
să încerci să te caţări. Poarta mare şi grea era încuiată. 


15 Artistă finlandeză, partenera de viaţă a lui Tove Jansson, cu care a şi 
colaborat. 
16 Parc tematic pentru copii, bazat pe prezenţa personajelor Muumi. 


— 35 SE 


Clădirea nu se afla chiar în centru. Zelenka o dusese pe 
Lumikki cu metroul, apoi cu autobuzul, iar apoi fuseseră 
nevoite să meargă destul de mult până să ajungă la 
destinaţie. Casa nu se afla pe drumuri bătătorite. Pe 
terenurile alăturate nu se aflau alte locuinţe. 

Zelenka o privi pe Lumikki cu ezitare. 

— Crezi că eşti sora mea? o întrebă ea. 

Lumikki se miră. 

— Nu ştiu, răspunse sincer. Tot ce spui sună într-adevăr 
posibil şi ar explica multe lucruri, dar... 

— Nu poţi să faci cunoştinţă cu familia mea dacă nu crezi 
asta, o întrerupse Zelenka nepoliticos. 

Ce dracu' era asta? Fusese Lumikki târâtă până aici 
degeaba? 

— Avem o regulă conform căreia pe poarta asta pot intra 
doar rudele, explică Zelenka. lar regula aceasta este foarte 
strictă. 

Zelenka o privi cu fermitate. Era ca şi cum tocmai îşi 
găsise încrederea lăuntrică, absentă până acum. Ca şi când 
apropierea de casă îi dăduse puterea să stea mai dreaptă, 
să vorbească mai răspicat. 

Lumikki căuta răspunsul. Nu putea spune cu deplină 
siguranţă că o credea pe Zelenka. Era prea mult de înghiţit. 
În plus, Lumikki auzise până acum atâtea minciuni care 
păreau reale, încât era normal să suspecteze ceva. 
Învăţase că oricine putea să zâmbească frumos şi să-ți 
câştige prietenia, iar în clipa următoare să te scuipe în faţă. 

Fetele acelea din şcoală susţinuseră de multe ori că, 
dacă le va asculta ordinele, vor înceta cu violenţa şi 
abuzurile. Niciodată nu se întâmplase asta. Îi recrutaseră şi 
pe alţii din şcoală şi îi mituiseră să o mintă pe Lumikki în 
toate felurile posibile. Că se anulase ora de sport de a doua 
zi, că directorul o chemase pe Lumikki la el. Momentele de 
umilire când Lumikki îşi dădea în final seama de adevăr i se 
întipăriseră bine în minte. 

să nu crezi nimic de care nu poţi fi absolut sigur. 

Ferestrele casei arătau precum nişte ochi înceţoşaţi. 
Atinse poarta de fier, încălzită de soare, aproape 


A 


inconfortabil de fierbinte acum. Lumikki se simţea mai 
aproape ca niciodată de desluşirea secretelor familiei ei. 
Dacă spunea că nu crede că Zelenka e sora ei, ar fi pierdut 
oare pentru totdeauna şansa de a primi răspunsul final? 

— Eu... începu Lumikki. 

În acelaşi timp, zări la fereastra de la etajul al doilea un 
bărbat care le privea. Avea vreo cincizeci de ani, era bine 
făcut, dar îngust în umeri. Fruntea îi era foarte ridată, iar 
ochii săi întunecaţi se holbau cu ostilitate. Lumikki tresări 
involuntar. Zelenka se uită şi ea în sus. 

Bărbatul se retrase repede de la geam. Zelenka îşi căută 
cheia în geantă şi o cântări în mână. Aştepta răspunsul lui 
Lumikki. 

Chiar atunci, uşa casei se deschise şi ieşi o femeie de 
vreo şaizeci de ani, purtând o îmbrăcăminte albă, de in, ca 
a Zelenkăi. O rochie lungă, simplă şi o cămaşă cu mâneci 
lungi. Părul cenuşiu îi era strâns într-un coc. Începu să-i 
vorbească în cehă Zelenkăi. Din când în când, se uita la 
Lumikki. În privire avea aceeaşi ostilitate precum bărbatul. 
Zelenka încercă să răspundă, iar din tonul vocii ei reieşea 
că se apăra şi-şi căuta scuze. O prinse strâns pe Lumikki de 
mâini şi le ridică, de parcă ar fi vrut să-i arate femeii că 
aveau acelaşi sânge. Lui Lumikki i-ar fi plăcut să-şi retragă 
mâinile. Nu îi plăcea să fie prinsă la mijloc. 

Femeia mai în vârstă nu se lăsă. Ridică tonul. Deschise 
poarta şi o strânse pe Zelenka de braţ atât de puternic, 
încât aceasta ţipă de durere şi slăbi strânsoarea mâinilor lui 
Lumikki. 

— Nu poţi veni azi, apucă Zelenka să-i şoptească. 

Lumikki pricepuse asta şi singură. Primirea nu fusese 
rece. Fusese de-a dreptul de gheaţă. 

Femeia o trase pe Zelenka de partea cealaltă a porţii, pe 
care o trânti în nasul lui Lumikki. Apoi îi făcu semn cu mâna 
să se care şi şuieră un cuvânt care părea să conţină numai 
consoane. Ar fi ajuns şi mai puţin. Lumikki îşi dădea seama 
că nu era dorită. 

Zelenka stătea cu capul plecat în timp ce femeia o târa în 
casă, ţinând-o în continuare strâns de braţ. Tânăra păru 


SES e IE 


brusc o fetiţă, trasă de codițe, care ştia că în curând urma 
să fie pedepsită şi mai tare. Nu se uită în urmă. Lumikki se 
cutremură. Situaţia era aşa de ciudată! O femeie matură să 
se lase purtată aşa, fără să pună deloc sub semnul 
întrebării felul în care era tratată! Lumikki îşi dăduse deja 
seama că Zelenka nu era o fată normală de douăzeci de 
ani, ci complet supusă unei puteri exercitate excesiv asupra 
ei. 

Lumikki nu putea suferi ca oamenii să fie asupriţi aşa. În 
situaţii de-astea, vedea roşu în faţa ochilor. 

— I morgon klockan sjutton i slottets trădgărd!! strigă în 
urma Zelenkăi, sperând că femeia în vârstă nu era expertă 
în limbile nordice. 

Zelenka nu se întoarse nici acum către ea, dar Lumikki 
observă că se îndreptă puţin de spate. Cuvintele ajunseseră 
la destinaţie. După ce uşa se trânti în urma celor două, 
Lumikki mai aruncă o privire spre casă. Era la fel de 
impenetrabilă ca atunci când o văzuse prima dată. Hotări 
ca, înainte de încheierea călătoriei ei la Praga, să pătrundă 
pe poarta aceea şi să cerceteze secretele casei. 


17 Mâine, la cinci, în grădina castelului! (în suedeză, în original). 
— 38 — 


18 iunie 
sâmbătă 
dimineaţa devreme 


8 


Lumikki simţi mâinile pe umerii ei. Nu se mişcă, nu 
scoase niciun sunet. Acesta era jocul, se chema „fii ca şi 
când n-ai fi”. Ideea jocului era că trebuia să încerci să 
rezişti cât mai mult timp în linişte, fără să te întorci, pasiv. 
Nu aveai voie să faci nicio mişcare, în nicio direcţie. Până 
când nu mai puteai să rămâi în starea aceea pasivă. 

Mâinile îi mângâiau umerii. Continuară lent de-a lungul 
braţelor, în jos, apoi înapoi, în sus. Lumikki simţea căldura 
adusă de mişcarea mâinilor. Mâinile se mutară apoi pe 
gâtul ei gol şi i-l atinseră uşor. Fiori reci şi fierbinţi îi treceau 
acum pe şira spinării. Lumikki ar fi vrut să se întoarcă, însă 
se chinui să rămână locului. Fiorii crescură în intensitate 
atunci când simţi buzele pe gât. Propriile buze aproape că 
dădură glas dorinţei, însă fata strânse din dinţi şi rămase 
tăcută. 

Mâinile continuară să alunece de-a lungul trupului lui 
Lumikki, în timp ce buzele rămâneau pe gâtul ei, dureros 
de moi. Mâinile intrară deodată pe sub marginea cămăşii, 
oprindu-se o clipă pe abdomenul ei, întrebându-se parcă în 
ce direcţie s-o apuce. 

Continuati, voi Lumikki să le ceară. Sus sau jos. Nu 
contează, atâta timp cât continuaţi. 

După momentul de ezitare, mâinile continuară în sus şi 
ajunseră la sânii goi ai lui Lumikki. În acelaşi timp, buzele 
începură să muşte uşor, apoi mai puternic. Lumikki se 
concentra foarte tare ca să continue jocul. Nu voia să se 
termine încă. Ştia că va fi cu atât mai incitant cu cât rezista 
mai mult. 

Palmele îi mângâiară mai întâi marginea sânilor, apoi îi 
cuprinseră. Degetele ajunseră la sfârcuri, a căror duritate 
nu lăsa nicio îndoială cu privire la cum se simţea Lumikki. 
Buzele îi sărutau şi muşcau acum baza gâtului, iar Lumikki 
se cutremura de dorinţa arzătoare, fierbinte. 

Când o mână îi mângâie sânul stâng, iar cealaltă alunecă 
în jos, dincolo de marginea chiloţilor şi între picioare, buzele 


="40= 


lui Lumikki scoaseră un geamăt de plăcere, şi ea ştiu că 
pierduse jocul. 
Şi ce înfrângere minunată fusese! 


Lumikki se trezi plină de sudoare. Leoarcă. Se uită la 
ceas. Era trei dimineaţa. Cearşaful de pe ea era lipicios, aşa 
că îl aruncă deoparte. Nu se simţea mai bine. Căldura nopţii 
şi atmosfera din vis o sufocau. 

De ce nu încetase? De ce nu trecuse peste asta? 

Lumikki nu se plângea de vreme. Era aşa cum era. Nu 
putea să facă nimic. Dar de ce nu scăpase de dor? De ceo 
deranjau încă visele? De ce dorul o făcea să suspine, deşi 
era zadarnic? Trecuse deja un an de-atunci. Nu durase mai 
mult de o vară. N-ar fi trebuit ca amintirea unei singure veri 
să se fi estompat? Sau măcar să devină mai puţin intensă, 
mai uşor de suportat? 

Pe măsură ce vremea se încălzea şi vara îşi făcea 
apariţia, situaţia nu făcea decât să se înrăutăţească. 
Căldura îi trezea senzațiile şi o făcea să-şi aducă aminte. 
Adierea uşoară a vântului pe braţele ei goale era ca o 
mângâiere. Soarele o încălzea precum privirea iubitei. 
Trupul readus de vară la viaţă ducea dorul atingerii care, 
acum un an, era prezentă în fiecare zi. 

Dorul era sentimentul cu care era greu să trăieşti în 
armonie. Nu cerea permisiunea. Nu îl interesa timpul sau 
locul. Era nesăbuit, pretenţios, lacom şi egoist. Intuneca 
gândurile sau le făcea prea clare, prea agere. Dorul voia să 
i te supui necondiţionat. Lumikki încerca să se lupte cu el, 
dar fără rezultat. Nu ar fi vrut să-i fie dor, dar cu toate 
acestea îi era. Nu ar fi vrut să-şi aducă aminte, dar visele şi 
trupul îşi aminteau şi îi aminteau constant. 

Dorul era fizic. Ameţitor. Fluturi în stomac. Nevoia să se 
cuprindă cu braţele în pat, atunci când nimeni altcineva nu 
o făcea. Dorul era în buricele degetelor, care tânjeau să 
mângâie, să atingă. Dorul le făcea să se mişte necontenit, 
să se joace cu fermoarul hainei, cu şireturile hanoracului, 
cu toate obiectele pe care le avea la îndemână. Dorul o 
făcea să-şi roadă buza de sus cu dinţii, până-i dădea 


e] 


sângele. Lumikki ştia că se poartă prosteşte. Ştia că dorul 
ei era tot mai zadarnic. 

Jag längtar till landet som icke är.18 

Asta aşa era. Lumikki tânjea după cineva inexistent, căci 
nu fusese al ei. Tânjea după o persoană care nu voise să fie 
a ei. Care susţinea că nu putea fi a ei. O persoană care 
dispăruse din viaţa ei fără să se uite înapoi. Ce rost avea 
să-i fie dor de cineva inexistent? Lumikki visa la intimitate 
şi încredere, deşi ar fi trebuit să priceapă foarte bine până 
acum că persoana după care tânjea nu i le oferise 
niciodată. 

Lumikki se înşelase. Îşi imaginase. Voise să fie aşa. 


Liekki.1% Asta îi răspunsese când Lumikki o întrebase cum 
o chema. 

— Toată lumea îmi spune Liekki. 

— Toată lumea? 

— Toată lumea. 

Şi cu asta, rezolvase cu numele. lar Liekki i se potrivea 
mai bine decât numele ei adevărat. De fapt, care era 
numele acela? Nici asta nu fusese aşa simplu. Liekki îşi 
merita numele. Înflăcărată, aprinsă, tot timpul în mişcare, 
pâlpâitoare, mereu schimbătoare, caldă, arzătoare, frumos 
de privit, dar în acelaşi timp, mirosind a pericol. 

— Să nu-mi spui că ai vreun tatuaj foarte personal şi unic 
cu vreo flacără, o tachinase Lumikki la prima lor întâlnire. 

— Mai rău. 

— Pe bune? 

— Da, da. Mi-am tatuat o serie întreagă de mingi de foc. 

Liekki o privea atent pe Lumikki, peste cana de cafea. 
Ochii ei albastru-deschis erau atât de intenşi, încât Lumikki 
roşi, deşi nu avea niciun motiv. Cel puţin în afară de faptul 
că începuse să se întrebe unde îşi tatuase Liekki mingile de 
foc, de nu erau vizibile. Braţele îi erau descoperite, deci pe 
ele, nu. Pe spate, pe burtă... 


18 Mi-e dor de ținuturi care nu sunt (în suedeză, în original). Vers dintr-o 
poezie de Edith Södergran. 
19 Flacără (în finlandeză, în original). 


AER ip 


Liekki zâmbi larg, fără să spună nimic. 

— Ce e? nu putu Lumikki să nu întrebe. 

— Expresia ta. 

Lumikki simţi cum se face şi mai roşie. Nu se putea 
abţine, chiar dacă asta o enerva tare. 

Liekki se aplecă peste masă şi-şi întoarse gâtul să-i arate. 
Lumikki înţelese imediat. 

— Constelaţia Gemenilor, spuse. 

Liekki se lăsă înapoi în scaun şi o privi uimită. 

— Cum ai ştiut? 

— E constelația mea preferată, răspunse Lumikki. 

Amândouă tăcură. Era ca şi cum o conexiune ciudată se 
crease între ele şi tocmai acum aproape că se întâmpla 
ceva straniu, ceva unic. Nu era vorba despre faptul că 
amândouă, fără să se cunoască, îşi luaseră o cafea neagră 
sau îşi puseseră pantofi roşii de pânză sau că se întâmpla 
să le placă aceeaşi constelație. Lumikki avusese deja 
sentimentul că era posibil ca Liekki să fie acea persoană 
care o va înţelege fără să fie nevoie de cuvinte. 

Prima persoană de genul acesta din viaţa ei. 

Lumikki avusese dreptate în presupunerea ei. 

Trecuseră ca prin zbor peste toate fazele de cunoaştere a 
unei persoane şi ajunseseră direct la o aşa profunzime şi 
intensitate, încât, gândindu-se la asta, Lumikki se pomeni 
că i se taie respiraţia. Probabil că s-ar fi temut, dacă ar fi 
apucat să se teamă. Insă nu apucase. Totul s-a întâmplat 
atât de repede! Zidul ei protector se prăbuşise într-o clipă, 
faţă de Liekki. Parcă dispăruse în neant. Lumikki era 
complet expusă şi vulnerabilă în faţa lui Liekki, iar tot ceea 
ce aceasta spunea sau făcea era pentru Lumikki precum un 
glonţ care-şi nimerea ţinta, pătrundea adânc şi exploda 
aducându-i bucurie, căldură şi lumină, întocmai ca un foc 
de artificii. Nu mai trecuse niciodată prin aşa ceva. Era 
uimitor, şocant şi tulburător. 

Ştiau anumite lucruri una despre alta înainte să şi le 
spună. Ştiau fără să ştie. Îşi ghiceau mâncărurile favorite. 
Ştiau ce cărţi le plăceau cel mai mult. Ştiau ce o făcea pe 
una sau pe cealaltă să plângă de fericire sau de tristeţe. 


BEE ie 


Vorbeau una peste alta, îşi terminau frazele una alteia, 
aveau aceleaşi gânduri în acelaşi timp, ascultau acelaşi 
cântec. Se mişcau exact pe aceeaşi lungime de undă, iar 
Lumikki nu ar fi crezut că aşa ceva este vreodată posibil. 
Părea aproape supranatural. Părea un miracol. 

Lumikki se gândi totuşi că, în context, nu fusese nimic 
supranatural. De la prima întâlnire existase o asemănare 
între ele, care le făcuse să se apropie. Erau capabile să-şi 
interpreteze corect expresia de pe chip, gesturile, firea, 
lucruri pe care nu ar fi putut să le transpună în cuvinte, dar 
care erau vii în subconştientul lor. Tot ceea ce 
experimentaseră în viaţa lor, tot ceea ce văzuseră, 
auziseră, simţiseră, citiseră, gustaseră şi mirosiseră lăsase 
urme în interior. 

Toate experienţele prin care trecuseră le ajutaseră să 
ajungă la un nivel profund de cunoaştere. Cu ajutorul 
acesteia, puteau detecta asemănarea dintre ele, legătura 
lor puternică. Atunci când te loveai de-aşa ceva, nu te 
puteai feri. Trebuia să accepţi. 

Astfel gândea Lumikki. Nici nu mai încerca să se apere. 
Se deschise cu totul faţă de Liekki. O lăsă să vină, să ardă, 
să lumineze. Lumikki ghicise că se putea frige, dar îşi 
asumase riscul. Şi-l asumase fără ezitare. 

Cândva, lui Lumikki i se părea că apropierea fizică nu îi 
putea aduce decât probleme. Anii de violenţă din şcoală o 
făcuseră să se teamă, o umpluseră de ură. Nu putea 
suporta ca străinii să-i invadeze spaţiul personal. Şi nici 
cunoscuţii. Voia să poată decide singură când să fie atinsă 
şi cum. Foarte rar simţea dorinţa de a atinge pe cineva. 
Lumikki crezuse că nu va putea fi niciodată cu nimeni, 
pentru că i se făcea rău la simplul gând că cineva s-ar 
putea apropia de ea să o sărute. 

Insă, atunci când distanţa dintre ea şi Liekki se reduse 
complet pe plan sentimental, distanţa fizică începu să pară 
de nesuportat. Lumikki era uimită de cât de puternică era 
dorinţa ei de a fi lângă cineva, de a-i atinge pielea. La a 
treia întâlnire, erau la Lumikki acasă, bând cafea iarăşi - 
aşa cum au ajuns apoi să facă adesea -, stând la masa din 


— 44 — 


bucătărie, povestind şi râzând. De fiecare dată, cafeaua se 
răcea înainte de a fi băută. 

Lumikki îşi ţinea cana cu ambele mâini, ca nu cumva să-i 
atingă braţul lui Liekki, să-i mângâie obrazul, să-şi plimbe 
degetele prin părul ei scurt, de un blond-închis. Işi apăsa 
buzele tare pe marginea cănii, deşi ar fi preferat să şi le 
apese pe ale lui Liekki. Nu mai trecuse niciodată prin aşa 
ceva. Inima ajunsese să-i bată nebuneşte. Tremura din cap 
până-n picioare, dar încerca să nu arate asta. 

Lumikki încerca să stea de vorbă, ca şi cum totul era în 
regulă. Dar uneori habar n-avea ce-i răspundea Liekki. Nu 
mai reuşea să se gândească decât că voia s-o sărute. S-o 
prindă de bărbie uşor, dar hotărât, să se uite adânc în ochii 
ei de gheaţă şi s-o sărute. Lumikki nu mai sărutase 
niciodată pe nimeni, însă acum dorinţa ei era atât de 
puternică, încât nu se întreba dacă ar fi ştiut ce să facă, de 
fapt, sau ce tehnică să folosească. 

Sentimentele n-aveau nicio treabă cu tehnica. 

Sentimentele o făceau să ardă. 

Deodată, Liekki se înroşi. Îşi trecu mâna prin păr şi zâmbi 
băieţeşte. Apoi Lumikki nu mai rezistă. Lăsă cana de cafea 
din mână. Câţiva stropi săriră peste margine. Câteva clipe 
mai târziu, se îmbrăţişau strâns, stângaci, pe un scaun, 
apoi pe podeaua din bucătărie. Un scaun căzu şi se lovi de 
podea. Buzele lor se uniră într-un sărut pasional. Trupurile 
lor erau o flacără. Mâinile lor căutau noi locuri pe care să le 
atingă, să le mângâie. 

Totul se întâmplase pur şi simplu. Lumikki era în acelaşi 
timp în centrul evenimentelor, participând la ele, dar şi 
undeva în afară. Nu deţinea controlul asupra propriilor 
mişcări, asupra propriei dorinţe. Nu putea să-şi spună să nu 
meargă mai departe. Nu se putea opri din sărutat, nici dacă 
lumea ar fi explodat. Nu exploda. Cea care explodase era 
Lumikki. 

Se grăbeau, dar în acelaşi timp aveau tot timpul din 
lume. Printr-un acord tacit, ştiau cât de departe puteau să 
meargă. Deşi tânjeau una după alta, ştiau să se şi abţină. 
Puteau să lase o parte din experienţă pentru data viitoare. 


— 45 — 


Şi o parte pentru şi mai târziu. Porniseră în explorare, şi 
niciuna nu avea nevoie de hartă sau de busolă, nu voia să 
descopere totul deodată. Era timp pentru toate. 

Pe când zăceau una lângă alta pe salteaua lui Lumikki şi- 
şi trăgeau sufletul, Lumikki se gândi că de-abia începuseră 
călătoria. | se părea minunat faptul că nu ştia unde o va 
purta. 

Mai târziu nu i se mai păruse la fel de rezonabil faptul că 
drumul ei şi al lui Liekki se oprise la mijloc. Lumikki ştia că 
ar mai fi avut încă atât de multe de văzut, de învăţat şi de 
trăit împreună! 


sd Gr 


9 


Desigur, Lumikki ştiuse. De la bun început. Chiar de la 
prima întâlnire, când se holbase deranjant de mult timp la 
ochii albaştri ai lui Liekki. Ulterior, n-ar fi putut să spună ce 
altă trăsătură fizică o mai trăda. Linia bărbiei? Umerii, care 
nu erau foarte laţi, în ciuda musculaturii? Vocea, profundă 
şi plăcută, dar totuşi nu gravă? Degetele, frumoase şi lungi? 
Mersul, exagerat de relaxat? 

Nu mai era vorba despre nicio trăsătură, într-adevăr, 
Liekki arăta ca un băiat. Era băiat. _ 

Poate că nu complet. Nu încă. Infăţişarea ei avea să se 
mai schimbe. Lumikki îşi dăduse seama imediat. Dar nu 
avea nicio importanţă pentru ea. Liekki era Liekki, nu băiat 
sau pe punctul de a deveni băiat. Nu ceva intermediar, ci o 
fiinţă completă, întreagă. 

De aceea se simţise atât de ciudat atunci când, cu greu, 
Liekki îi povestise despre asta. Lumikki ar fi vrut să-i spună 
să tacă, pentru că nu era nimic de povestit, nu era un mare 
secret sau o revelaţie pentru ea. Pentru Lumikki, cuvinte 
precum transsexual, schimbare de sex sau proces de 
tranziţie sunau străin. Nu din cauză că ar fi speriat-o, nu era 
vorba despre asta. Ci pentru faptul că veneau de undeva 
din afară, din dorinţa unora de a categorisi şi diagnostica, 
de a delimita, de a stabili categorii clare. 

Pentru Lumikki, Liekki era Liekki. Şi în acelaşi timp ea era 
Laura, cea care zâmbea din spatele celor 17 ani în pozele 
pe care Lumikki le găsise la cabana bunicilor lui Liekki, 
unde petrecuseră o săptămână întreagă vara trecută. 

Liekki păru să se enerveze când văzu fotografiile. 

— Poţi să le iei de-aici? N-am chef să văd cum îmi 
împletiseră cozi pe cap, deşi le uram şi voiam să am părul 
scurt. 

— Eşti drăguță în pozele astea. 

— Şi la fel de naturală ca un pudel pufos, cu o fundă 
mare pe cap. Umilitor! 


PI? lu Oe 


Lumikki ascunsese pozele. Însă i se întipăriseră în minte 
şi de aceea Liekki era pentru ea şi fata aceea cu codițe, 
care zâmbea larg. Laura. 

In acelaşi timp, Liekki era pentru ea şi Lauri”, ceea ce 
Liekki avea să devină oficial când procesul se încheia. 
Pentru Lumikki, cele trei ipostaze puteau convieţui foarte 
bine într-o singură persoană, fără probleme. Pentru ea, nu 
era nimic ciudat sau dificil sau problematic. Pentru Liekki, 
chestiunea nu era atât de simplă. 

— Incă din copilărie am simţit că ceva nu era în regulă. 
Aveam numele greşit şi purtam hainele greşite, arătam 
greşit. Mă purtam greşit. Oamenii se uitau la mine şi 
presupuneau că sunt altceva decât par. 

— Nu ar trebui să fii nevoită să le explici altora. 

— Newsflash, Lumikki: în lumea asta se întâmplă să mai 
existe şi alţi oameni acum. Şi trebuie să-ţi duci viaţa printre 
ei. Să lucrezi. Să te distrezi. Să trăieşti. Şi nu toţi sunt la fel 
de deschişi la minte ca tine. Aş crede că ştii asta. Dacă nu 
tu, atunci cine? 

Liekki o privi pe Lumikki. Aceasta o văzu cum îşi 
încleştează fălcile, cum strânge din dinţi. În conversaţia lor 
exista o nuanţă de rezistenţă nejustificată, care-i amintea 
lui Lumikki de violenţa prin care trecuse în timpul şcolii. 
Când nu fusese niciodată vorba să ai mintea deschisă sau 
să fii intolerant. Când spusele sau faptele lui Lumikki nu 
erau pe placul agresorilor. Fusese aleasă ca victimă absolut 
întâmplător. Violenţa fusese pur şi simplu violenţă, dorinţa 
de a o distruge pe ea, de a-i anihila stima de sine. 

Cu timpul, schimburile de cuvinte dintre Liekki şi Lumikki 
se transformaseră în contradicții, iar contradicţiile în 
certuri. Se învârteau în cerc. Liekki era de părere că 
Lumikki nu înţelegea sau lua lucrurile prea uşor. Lumikki 
promisese iarăşi şi iarăşi să o susţină orice-ar fi fost, însă 
Liekki nu credea că ea o să-şi dea vreodată seama de toată 
durerea şi de golul pe care le simţea. 

— Pentru tine, corpul tău a fost mereu în mod clar al tău. 
Nu a trebuit să te gândeşti la asta, susţinu Liekki. 


2 Nume finlandez masculin. 
— 48 — 


Lumikki admise că asta aşa era. Însă de ce ar fi 
împiedicat-o acest fapt să fie alături de Liekki? 

— Probabil o să fiu ca toţi dracii, în partea următoare a 
procesului. Sincer, nu ştiu nici dacă o să mă suport eu pe 
mine. Dar ştiu totuşi că nu pot să fiu responsabilă pentru 
fericirea altei persoane. E mai bine să fiu singură. Te-aş răni 
în zadar. A 

Obiecţiile lui Lumikki nu ajutaseră la nimic. Işi dăduse 
repede seama de asta. Liekki se hotărâse deja. Făcuse o 
alegere, iar alegerea ei nu o includea pe Lumikki. 

În camera de hostel, Lumikki se răsuci în pat, lovind cu 
pumnul în perna lipsită de orice formă. Gânduri negre îi 
dădeau târcoale, venind din cele mai întunecate colţuri ale 
minţii sale, deşi, până atunci, Lumikki crezuse că-şi făcuse 
ordine în minte. 

Unde era Liekki acum? Cu cine? Oare avea deja o nouă 
prietenă, care se fâţâia goală prin încăperile cabanei ei, 
ferită de privirile vecinilor? Pe trupul căreia Liekki îşi plimba 
mâinile, văzând-o cum începe să zâmbească, mai întâi cu 
ochii închişi, apoi muşcându-şi buzele şi începând să respire 
sacadat? Deşi Liekki nu făcea altceva decât să-i atingă 
pielea fină. A 

Oare o făcea cineva pe Liekki să râdă chiar acum? li 
aprindea licărul în ochii de gheaţă? Lumikki nu accepta 
gândul acesta. Îi era imposibil să-l accepte. O sfâşia, îi lăsa 
un gust amar. Îşi dădea seama de absurditatea 
sentimentelor sale, şi totuşi nu se putea împotrivi. 

Lumikki ura asta. Faptul că era geloasă, faptul că o 
persoană dragă o scosese din viaţa ei. Gelozia îi întuneca 
judecata, deşi nu avea cum să ştie sigur dacă Liekki avea în 
prezent pe altcineva. Incertitudinea era insuportabilă. Dacă 
ar fi ştiut, ar fi fost furioasă sau supărată sau tristă; pe când 
aşa, se foia inutil în pat, lovind perna şi punându-şi tot felul 
de întrebări... 

Era capabilă să-şi închipuie tot ce era mai rău. O fată 
foarte frumoasă, cu opinii inteligente, poveşti amuzante şi 
mişcări fine. O fată care o ameţea pe Liekki de fericire, 
dorinţă şi iubire, făcând-o s-o uite de tot pe Lumikki. 


— 49 — 


Lumikki ştia că se amăgea zadarnic cu gândurile acelea 
chinuitoare. Dimineaţa, tot întunericul se va risipi. Se va 
întreba cum de putuse să ia în considerare un astfel de 
scenariu. Va decide să nu mai fie niciodată geloasă. 

Cu toate acestea, mai ştia şi că vor mai fi nopţi în care nu 
va putea să-şi alunge gândurile negre, iar ele o vor tot 
invada, sufocând-o. 


Ultima lor întâlnire fusese la Năsinkallio, în parc, unde 
vântul rece de toamnă smulgea frunzele copacilor. O parte 
erau deja îngălbenite. În fundal, se vedeau valuri înspumate 
pe lângă Sărkânniemi. 

Det är en blåsig sommar vi har.” 

Cuvintele lui Birk despre Ronja răsunară în mintea lui 
Lumikki. Nu era o vară cu vânt. Vara trecuse. Era pe 
sfârşite. Vântul îi ciufulea părul lui Liekki. Lumikki îşi dădu 
seama că de-acum nu mai putea să întindă mâna să i-l 
aşeze. Îi fusese luat dreptul acesta. Între ele crescuse 
distanța, mai rece decât Năsinkallio şi mai mare decât lacul 
Näsijärvi. Lumikki nu putea face nimic. Nu putea micşora 
distanţa. Nu putea să se apropie, deşi nu se înstrăinaseră 
de tot. Liekki închisese uşile. Nu se mai uita în ochii lui 
Lumikki. 

Schimbaseră câteva cuvinte la ultima întâlnire, dar 
Lumikki îşi amintea cel mai bine tăcerea. Nu era o tăcere 
de bun augur, care să le ofere siguranţă. Avuseseră multe 
momente de acel gen. Tăcerea aceasta era goală, rece, 
sufocantă. Striga, cerea cuvintelor să o umple, dar niciuna 
dintre fete nu avea cuvinte. 

Cuvintele se terminaseră. Fuseseră epuizate. 
Promisiunile - care niciodată nu fuseseră rostite, dar care le 
legau tacit - fuseseră încălcate. 

Deodată, Liekki întinse mâna şi o luă pe a lui Lumikki. Ea 
tresări involuntar. Simţea un milion de fiori în tot corpul. 
Fluturi în stomac. La naiba! De ce avea o putere atât de 
mare Liekki asupra ei şi asupra trăirilor ei? Lumikki închise 


1 Avem o vară cu vânt (în suedeză, în original). Citat din Ronja, fata 
haiducului, carte pentru copii scrisă de Astrid Lindgren. 


ochii instinctiv, sperând ca Liekki să facă ceea ce făcuse 
mereu în trecut. Să-i ia mâna, să întoarcă încheietura spre 
ea şi să-şi apese buzele pe pielea ei. Nimic nu o zăpăcea 
mai tare pe Lumikki. 

Liekki nu făcu asta. Lumikki simţi ceva metalic în palmă. 
Simti cum Liekki îi strângea degetele în jurul obiectului, 
apoi îi dă drumul. Lumikki deschise ochii, ridică palma şi se 
uită la obiect. Era o broşă de argint, un dragon frumos, 
strâns ghem. 

— E pentru tine. Pentru că fiecare ar trebui să aibă 
propriul dragon, spuse Liekki încet. 

Lacrimile începură să curgă din ochii lui Lumikki. Nu 
spuse nimic. Nu putea să spună nimic. Nici măcar să-i 
mulţumească. 

Bijuteria încă stătea ascunsă undeva. Nici măcar nu 
îndrăznise să se uite la ea. Cu toate acestea, fata îşi 
amintea fiecare detaliu: greutatea în palmă, solzii fini, 
metalul rece încălzindu-se treptat în palma ei. 

Dragonul ei personal. 

Dar ce să facă ea cu dragonul, dacă din viaţa ei lipsea 
focul? 


Bea -— 


18 iunie 
sâmbătă 


ENI - A 


10 


Secte grozave nu existau. La concluzia aceasta ajunsese 
Jiři Hašek după ce cercetase îndelung subiectul, petrecând 
nopţi nedormite ca să studieze rapoarte, experienţe 
personale, biografii şi forumuri online. Toate erau 
întunecate şi tulburătoare, chiar toate. Chiar şi cele care 
erau pline de iubire şi de floricele, şi de iepuraşi pufoşi şi de 
pace pe pământ. Sau cel puţin trebuiau să fie. Undeva în 
fundal existau mereu o sete ciudată de putere, abuzuri 
sexuale, activităţi periculoase de cult, obiceiuri alimentare 
dubioase sau igienă deficitară. 

Jiři ştia cum să recunoască sectele periculoase, de 
exemplu, datorită viziunii lor în alb şi negru asupra lumii şi 
izolării de societate. Puţine secte rămâneau în picioare 
dacă nu aveau un lider charismatic şi viziuni stricte asupra 
a ceea ce era bine sau rău, corect sau greşit. Certitudinea 
că doar secta respectivă deţinea adevărul adevărat ţinea 
comunitatea la un loc şi îi făcea pe oameni să creadă că îi 
aştepta un viitor mai bun ori în viaţa viitoare ori, poate, pe 
altă planetă. Aleşii. Cei deosebiți. Cei care nu urmau să 
piară. 

Poarta Raiului era una dintre sectele a cărei activitate Jiri 
o cercetase în detaliu. În anii '70, Marshall Applewhite 
înființase în State o sectă ce îmbina creştinismul şi OZN- 
urile. Membrii sectei îşi spuneau fraţi şi surori şi trăiau 
împreună într-un apartament mare din California, care se 
presupune că era „mănăstirea” lor. Membrii nu aveau mai 
nicio legătură cu lumea din afară. Applewhite se castrase, 
iar cinci alţi sectanţi îi urmaseră exemplul. Membrii sectei 
credeau că extratereştrii le vor aduce pacea şi îi vor lua cu 
ei pe o altă planetă. 

Ei, şi ce? Fiecare era liber să creadă ce poftea şi să facă 
ce dorea cu viaţa sa. Lucrurile luaseră o turnură tragică 
atunci când Marshall Applewhite îi convinsese pe ceilalţi că 
în spatele cometei Hale-Bopp se ascundea o navă spaţială, 
care urma să transporte atâţia sectanţi câţi putea duce. In 


martie 1997, aproape patruzeci de membri ai sectei se 
sinuciseseră, sub îndrumarea lui Applewhite. 

Poarta Raiului nu era singura sectă de genul acesta. 
Jonestown, Davidienii, Ordinul Templului Solar... Numele 
sunau chiar frumos, însă toate poveştile lor se terminaseră 
cu tragedii şi cu morţi. Apoi mai erau acele culte pentru 
care nu era suficient să-şi ucidă propriii membri, ci trebuia 
să se extindă şi în afară. O organizaţie care purta numele 
adevărului plănuise şi organizase un atac cu gaz în metroul 
din Tokio. In 1995, fuseseră doisprezece morţi şi mii de 
răniţi.22 

Cu cât Jiři afla mai multe informaţii despre secte, cu atât 
devenea mai înverşunat împotriva lor. Dacă ar fi putut 
contribui cu ceva la dejucarea planurilor vreunei secte, ar fi 
simţit că munca lui nu fusese degeaba. 

Jiri se uită la chipul bărbatului care şedea dinaintea sa şi 
se întrebă când îşi pierduse acesta credinţa şi se hotărâse 
să încalce regula tăcerii. Bărbatul îl ducea cu gândul la un 
câine slab, bătut în fiecare zi a vieţii lui. Era uscat, umerii 
săi înguşti păreau şi mai înguşti din cauză că stătea 
cocoşat. Ochii lui închişi la culoare cercetau tot timpul 
celelalte mese din cafenea şi pe ceilalţi clienţi, iar lui Jiri îi 
era greu să-i prindă privirea mai mult de câteva secunde. 
Omul părea să aibă cam cincizeci de ani, chiar dacă nu 
avea probabil decât vreo patruzeci. Existase oare o vreme 
în care acest bărbat chiar se bazase pe faptul că el era 
alesul Domnului? Trebuie că existase. Altfel nu ar fi rămas 
în sectă atât de mulţi ani. 

Bărbatul îi povestise doar foarte puţine despre el. Fără 
nume, bineînţeles - Jiři nici nu se aştepta la asta, oricum. 
Jiři primise de la şeful lui un pont conform căruia bărbatul 
acesta putea fi convins să accepte un interviu anonim. 
Şeful nu îi dezvăluise cum reuşise să îl contacteze, iar Jiti nu 
întrebase. Invăţase că era mai bine să nu întrebe prea 
multe. Dacă omul-cheie căruia putea să îi ia un interviu 
pentru ştirea la care lucra îţi era servit pe tavă, atunci nu te 


% Secta Aum Shinrikyo, azi Aleph, considerată organizaţie teroristă în 
mai multe ţări. 
= DA 


apucai să întrebi cum făcuseră rost de el. Oportunitatea 
trebuia exploatată atunci când apărea. Acesta era unul 
dintre principiile de viaţă ale lui Jiři. 

— Deci nu mă va recunoaşte nimeni? voi bărbatul să se 
asigure a nu ştiu câta oară. 

Jiři îşi suprimă un oftat frustrat şi explică răbdător: 

— Tocmai aceasta este ideea unui interviu anonim. Staţi 
cu spatele la cameră, iar silueta se poate estompa sau vă 
puteţi chiar pune un hanorac mare. Vocea va fi, de 
asemenea, modificată. 

Mâinile bărbatului încercau să se sprijine una pe alta, în 
colţul întunecat al cafenelei. Îşi aduse palmele împreună ca 
pentru rugăciune, apoi şi le depărtă din nou, îşi frecă 
degetele mari, îşi rupse cuticulele. Atenţia lui Jiři fu atrasă 
de faptul că mâinile bărbatului erau foarte uscate. Poate că 
secta interzicea folosirea produselor cosmetice, precum 
crema de mâini? 

— În total, suntem douăzeci. Locuim undeva în afara 
zonei centrale, spuse bărbatul. 

— Unde anume? întrebă iri. 

Bărbatul scutură puternic din cap. 

— Nu pot să spun. 

Poate nu încă, gândi Jiři. Urma să-l facă pe om să aibă 
atâta încredere în el, încât să-i dea de bunăvoie adresa 
exactă. Acum însă trebuia să nu-l preseze şi să-l întrebe 
altceva. 

— De când faceţi parte din grup? 

— De la bun început. De douăzeci de ani. Iniţial am fost 
mai puţini, dar de-a lungul anilor am găsit şi alţi membri ai 
Familiei. 

— Cum vă întreţineţi? Mergeţi la lucru? 

— O parte, da. Toate veniturile noastre sunt împărţite şi 
sunt folosite pentru binele Familiei. Nimeni nu are dreptul la 
mai mult decât ceilalţi. Când ne alăturăm Familiei, donăm 
toată agoniseala noastră acesteia. 

— Ca un fel de comunism, aşadar? întrebă Jiři încercând 
să destindă atmosfera. 


Bărbatul îl privi atent, cu seriozitate. Încercarea de a 
glumi eşuase. 

— Viaţa noastră este ascetică. Avem nevoie de foarte 
puţin. La urma urmei, toate cele lumeşti sunt inutile şi 
excesive. 

În vocea lui se simţea un amestec straniu de tristeţe şi 
mândrie. Ca şi când şi-ar fi dat seama că-şi petrecuse cei 
mai buni ani din viaţă în condiţii mizere, şi totuşi credea că 
făcuse bine. 

Jiri nu ţinea să-l grăbească, însă ar fi vrut date mai 
concrete. Până acum, nu auzise nimic de interese 
particulare, nimic care să indice că avea ingredientele ştirii 
secolului. Oamenii aveau dreptul să locuiască în comunităţi 
şi să-şi petreacă fiecare zi închinându-se lui Dumnezeu. 
Asta nu era o ştire de zile mari. Nu era suficient ceva de 
genul „Hei, uite, aici printre noi locuiesc nişte fanatici ai 
Bibliei”. Nici măcar dacă treaba asta cu fanaticii li s-ar fi 
părut interesantă oamenilor. În cel mai fericit caz, ar fi fost 
un reportaj de interes general, nu o mare dezvăluire. 

— Aveţi şi copii acolo? întrebă Jiři, în cele din urmă. Ce fel 
de pedepse se folosesc dacă membrii sectei voastre sunt 
neascultători? 

— Nu folosim numele de sectă, răspunse repede 
bărbatul. Suntem o Familie. 

— Să spunem atunci „Familie. Nu prea contează 
numele, spuse Jiři. 

— Ba contează, susţinu bărbatul. Pentru că suntem cu 
adevărat o Familie. Familia albă. 

Jiri îşi notă cuvintele în carneţel. Poate că numele urma 
să fie relevant. În momentul acesta însă, conta să câştige 
încrederea bărbatului arătând că preţuia cuvintele rostite 
de el. 

— A pomenit vreodată cineva dintre voi despre un 
duşman anume? Adică nu neapărat un inamic al sufletului, 
ci chiar aici, pe Pământ? încercă Jiři. 

Trebuia să existe un motiv pentru care tocmai el fusese 
pus să cerceteze fix această sectă. O taină întunecată şi 
probabil periculoasă, pe care el o va scoate la iveală. 


Bărbatul se uită împrejur, apoi se aplecă în faţă, 
coborându-şi vocea. 

— De fapt, lucrurile stau altfel, aici, pe Pământ... începu 
el. 

Chiar atunci trecu cineva pe lângă masa lor. Bărbatul 
tresări, de parcă tocmai explodase un balon la urechea lui. 
Jiri îi aruncă o privire persoanei în cauză. Era doar o fată 
care mergea la toaletă. Avea păr scurt, şaten şi un top 
negru fără mâneci. Nu era genul de om pe care îl vezi a 
doua oară. Părea să fie turistă, aşadar, bărbatul nu avea 
motiv să se teamă că ar fi înţeles ceva din conversaţia lor, 
chiar de s-ar fi întâmplat să prindă vreo frântură. 

Atmosfera de încredere se destrămase totuşi. In ochii 
bărbatului se citea teama, pe care Jiři nu ştia cum să o 
îndepărteze. Ghicise că acesta nu mai avea să-i spună 
nimic. Recunoştea frica şi panica. Acestea îl făceau pe 
intervievat să se retragă de tot în carapace. 

— Aşadar, ne-am înţeles că veţi da un interviu video? 
întrebă Jiři. Mâine? 

Bărbatul nu răspunse imediat. Ezita. 

Rahat! Jiři încerca să nu se arate nerăbdător. Dacă se 
grăbea, risca să piardă totul. Omul putea să dispară şi să 
nu se mai întoarcă niciodată. Jiri ar fi rămas fără nicio ştire. 

— La ora douăsprezece, în acelaşi loc. De aici ne vom 
muta apoi în studio, unde nimeni altcineva în afară de mine 
nu va auzi povestea. 

Vocea lui Jiri rămase calmă şi convingătoare. Nu cerea şi 
nu sugera nimic, părea doar să expună faptele. Vedea cum 
vorbele lui îl influenţau pe bărbat. Acesta dădu aprobator 
din cap. Încet, dar totuşi dădu din cap. Jiři întinse mâna. 
Bărbatul se uită îndelung la ea, apoi i-o strânse. Jiři se 
chinuia să nu tresară din cauza palmei aspre şi uscate. 
Astfel, încheiaseră un acord. 

Bărbatul plecă înainte, cum se înţeleseseră. Jiři aşteptă 
cinci minute şi abia apoi plecă. Când Jiři păşi în căldura 
arzătoare a soarelui, se simţi de parcă intrase în altă lume. 
Simţea nevoia să-şi facă vânt cu mâna, în mijlocul străzii, 


5 


printre ceilalţi oameni. Obţinuse interviul. Jiři era sigur că 
bărbatul avea ceva de dezvăluit. 


Femeia îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu şerveţelul. 
Canicula apăsătoare însemna că veneau furtuni în 
următoarele zile. Tabloidele se plângeau de valul de 
căldură nemaipomenit şi de secetă, deşi în realitate vremea 
nu era chiar aşa de neobişnuită. Numai pe frontul de ştiri 
era linişte. În general, liniştea o enerva, însă nu şi de data 
aceasta. Cu cât era mai linişte la început, cu atât se vor 
auzi strigătele mai tare, după ce începea să se întâmple 
totul. 

Femeia privea cerul albastru, lipsit de nori. Tocmai 
primise un telefon, confirmându-i-se nişte instrucţiuni 
operaţionale. Era convinsă că într-adevăr era în regulă. 
Informaţiile fuseseră suficiente. Sursa de informaţii nu mai 
era necesară. 

O poveste cu eroi cerea riscuri şi morţi. 

Femeia se uită la tabla de şah pe care o ţinea pe masă, 
deşi, de fapt, nu juca şah. Mângâie cu degetul un pion alb, 
apoi răsturnă piesa cu o mişcare uşoară. Ca jocul să 
continue în direcţia necesară, mai trebuia să şi sacrifici 
piese. 

Razele soarelui făceau suprafaţa râului Vltava să 
strălucească. Era o zi frumoasă ca să mori. 


Bărbatul adus de spate mergea cu paşi repezi pe stradă, 
uitându-se împrejur şi în urmă. Arăta de parcă nimic nu îl 
mai putea surprinde. Traversa o stradă mărginaşă, când o 
maşină apăru din senin de după colţ. Bărbatul apucă să 
observe maşina, dar nu mai apucă să se ferească. 

Prin minte îi trecură multe gânduri şi senzaţii în acelaşi 
timp. | se părea nedrept că asta i se întâmplase tocmai 
acum, când în final găsise curajul să vorbească. Era întristat 
pentru toţi cei care urmau să-l plângă. 

Martorii oculari dădură declaraţii contradictorii. Unii 
credeau că maşina încetinise, alţii erau de altă părere. |n 
orice caz, în faţa maşinii zăcea un om care fusese lovit cu 


ME: PE 


atâta forţă, încât zburase mai mulţi metri, după care se 
izbise de strada pietruită. In câteva clipe, o baltă mare de 
sânge se formă sub capul său. Prima persoană care ajunse 
la locul accidentului constată că bărbatul murise pe loc. 

Şoferul maşinii gri fugise de la locul faptei şi nimeni nu 
apucase să ia numărul de înmatriculare. Unii se îndoiau 
chiar că maşina ar fi avut unul. Nimeni nu reţinuse cum 
arăta şoferul sau măcar dacă era bărbat sau femeie. 


11 


Zelenka se duse la fereastră şi văzu acelaşi peisaj pe 
care îl vedea de cinci ani încoace. Teii, ale căror frunze îşi 
schimbau culorile şi pe care vântul de septembrie le 
smulgea, crengile goale care deveneau albe iarna, iar 
primăvara se umpleau de muguri din care ieşeau noi 
frunze. Acum copacii erau mult mai mici decât înainte. 
Chiar cu o zi în urmă, Jaro tăiase cu ferăstrăul crengile de 
prisos. Zelenkăi i se părea că teii tunşi arătau de-a dreptul 
dezolant. Grămada de crengi de la rădăcină arăta ca un 
mormânt. Zelenka privi curtea înconjurată de gardul negru 
de fier, aidoma unui coşmar întunecat. Pipăi cu un deget 
rama ferestrei. Vopseaua albă crăpase şi se desprindea în 
fulgi. Geamurile ar fi trebuit spălate. Soarele strălucitor de 
vară scotea la iveală toate amprentele şi urmele de praf. 
Nu merita să se apuce să le spele. Nu mai merita. 

Deodată, camera păru mică. Peisajul, înghesuit. Zelenka 
ar fi vrut să poată privi dincolo de el. Mirosul stătut, de 
mucegai, al casei, amestecat cu izul dulceag al tămâii, 
părea sufocant acum, deşi Zelenkăi îi plăcea de obicei. În 
mod normal, o făcea să se simtă în siguranţă. 

Tânăra nu pricepea ce se întâmplase. În ultimii cinci ani, 
fusese mai fericită decât şi-ar fi putut imagina. Deşi 
plânsese şi îi fusese dor de mama ei şi se simţise infinit de 
singură, fusese totuşi mulţumită. Zelenka nu mai tânjea 
după nimic. Primise atât de multe în viaţă! Primise oameni 
care aveau grijă de ea şi care îi ofereau o casă. Primise o 
credinţă care era mai mare şi mai puternică decât ea. Fata 
ştia ce răsplată o aştepta. 

Zelenka se gândi că primii cincisprezece ani din viaţa ei 
fuseseră ca un vis din care se trezise. Trezirea fusese 
crudă, sfâşietoare, dar cu atât mai mult necesară. Îşi 
imaginase cândva că viaţa era ceea ce părea să fie. 
Treburile cotidiene, mersul la şcoală, privitul la televizor în 
fiecare seară împreună cu mama, prieteni, să te 
îndrăgosteşti, băieţii care nu se uitau deloc la ea, călătoria 


— 60 — 


la New York, o slujbă de fotograf sau de profesor. Viaţa 
fusese superficială, depinsese de lucruri materiale şi 
lumeşti. Zelenka fusese chiar exagerat de îngrijorată 
întrebându-se dacă era frumoasă şi elegantă. Obişnuia să 
petreacă ore în şir în oglindă şi să-şi facă griji pentru fiecare 
cusur pe care îl avea, încercând să-l corecteze cu machiaj. 
Asta chiar dacă în prezenţa oamenilor era atât de timidă şi 
de tăcută, încât nimeni nu se mai uita dacă avea genele 
lungi şi arcuite. 

Zelenka fusese atât de nesigură pe ea! Fusese 
somnambulă. Nu văzuse lumina dumnezeiască ce strălucea 
în lume. Numai Familia albă îi arătase şi o făcuse să 
înţeleagă că toată lumea înconjurătoare era atât de mică şi 
de insignifiantă în comparaţie cu Adevărul. Că ea nu era, de 
fapt, nimic fără sfinţenie şi Dumnezeu. Aici, pe Pământul 
acesta, viaţa Zelenkăi, precum şi cele ale tuturor celorlalţi 
oameni, era ascensiunea treptelor. Doar că uşa casei celei 
adevărate se deschidea mai târziu. Şi-atunci, de ce să se 
plângă dacă treptele erau modeste şi uneori greu de urcat, 
când, la urma urmei, acestea nu aveau nicio semnificaţie în 
infinitatea ce venea? 

Şi totuşi Zelenka se gândea acum la tot ce îi povestise 
Lumikki despre viaţa ei şi despre Finlanda, atunci când se 
văzuseră ultima oară. Se gândea la aurora boreală şi la 
nopţile polare. Se gândea la înotul la copcă. Toate acestea 
sunau atât de curios şi de deosebit! Ca un basm. Timp de 
cincisprezece ani, Zelenka nu se gândise să călătorească. 
Acum îşi dădea seama ca de un secret că ar putea să se 
urce cu Lumikki în avion, să zboare departe în Finlanda, să 
meargă la saună, să înoate în apa cristalină a lacurilor şi să 
simtă mirosul mestecenilor, despre care Lumikki vorbise 
atât de frumos. Lumikki trezise în Zelenka dorinţa de a-şi 
folosi toate simţurile la capacitate maximă, măcar o dată în 
viaţă. 

Ce gânduri zadarnice, prosteşti! 

Zelenka se uită prin cameră, la paturile lipite de perete. 
Trei dintre ei dormeau aici. Pe podeaua de lemn nu se afla 
niciun covor. Pe pereţi nu existau tablouri. Nu aveau birou, 


== Gl 


veioze, scaune. Nimic ce ar putea duce cu gândul la ceva 
rău. Nu aveau nevoie de stimulente. Seara, le ajungeau 
rugăciunile. Cum nu erau atât de legaţi de cele lumeşti, 
ajungeau mai aproape de Dumnezeu. 

Zelenka îşi încrucişă mâinile. Păcătuise cu gândul, 
începuse să-şi dorească ceva ce nu avea voie să vrea. 
Trebuia să ceară iertare pentru asta. 

Începu să se roage pentru mai multă putere. 

Nu putu să nu se gândească la faptul că imediat se făcea 
ora trei jumătate. Dacă voia să se vadă cu Lumikki în 
grădina castelului la cinci, atunci trebuia să plece curând. 
Zelenka n-ar fi trebuit să se ducă. De fapt, era pedepsită 
pentru că încălcase regulile aducând-o pe Lumikki în casa 
Familiei fără să ceară permisiunea. li spuseseră doar că 
nimeni nu poate intra, pur şi simplu. Familia trebuia întâi să 
afle dacă Lumikki era genul de persoană în care puteau 
avea încredere. Pentru ei nu era suficient că ea era sora 
Zelenkăi. 

Zelenka întrebase dacă se temeau să nu povestească 
ceva. Nu era vorba despre asta, se pare. Era vorba despre 
faptul că membrii Familiei trebuiau să se protejeze unii pe 
alţii şi legătura lor sfântă. Nimeni nu putea să încalce 
regula. Inelarul stâng al Zelenkăi se freca uşor de inelarul 
drept, pe care purtase ani în şir inelul primit în dar de la 
mama ei când împlinise 15 ani. Mama ei murise la câteva 
zile după aceea. Zelenka atingea inelul de fiecare dată 
când simţea nevoia de putere sau de alinare. 

Săptămâna trecută, Zelenka îşi scosese totuşi inelul. 
Adam îi spusese şi mai clar cum mama ei îşi pierduse 
credinţa şi abandonase Familia, astfel că păstrarea inelului 
ar fi fost percepută ca o trădare. Zelenka aruncase inelul în 
râu. Se scufundase la fel cum o făcuse şi mama ei. 

Putea găsi putere şi alinare altundeva, în credinţă şi în 
Dumnezeu. 

Rugăciunea Zelenkăi fu întreruptă atunci când, de la 
parter, se auzi un strigăt de durere: 

— Jaro e mort! 


= 62 


Zelenka îşi desfăcu braţele. În mintea ei apăru brusc un 
sentiment de vinovăţie. Cobori repede treptele. Dacă 
Dumnezeu îi văzuse visurile lumeşti păcătoase şi o 
pedepsise arătându-i cât de repede putea surveni moartea? 


Lumikki şedea în grădina palatului şi se uita la fântâna 
arteziană, ai cărei stropi de apă cădeau ca nişte nestemate. 
Picăturile dansau în aer pentru o clipă, dar apoi cădeau 
inevitabil şi se loveau de suprafaţa apei. Lumikki se întrebă 
cum ar fi arătat dacă s-ar fi ridicat brusc în aer, ca nişte 
baloane scânteietoare. Plutind undeva, departe. Cochetă cu 
ideea, gândindu-se că ar fi putut zbura până în Finlanda şi 
ar fi vărsat o ploaie călduţă de vară asupra lui Liekki. 

Liekki. larăşi se gândi la ea. Era din cauza distanţei? Era 
mai uşor să-i permită dorului să o cuprindă atunci când se 
afla în altă ţară? Devenise mai îngăduitoare? 

În mod logic, gândurile lui Lumikki nu ar fi trebuit să se 
îndrepte acum decât spre strania Zelenka şi familia ei şi 
mai stranie, şi către întrebarea dacă erau sau nu înrudite. 
Chiar avea tatăl ei un copil secret în Praga? Dorul însă nu 
voia să respecte logica tradiţională. Avea propria cale, iar 
Lumikki nu putea să schimbe nimic. 

Lumikki privi în jos spre oraş şi simţi brusc o înstrăinare 
puternică. Ea nu aparţinea acestui loc. Era doar în vizită, 
turistă, urma să plece înainte ca oraşul să-i devină cu 
adevărat cunoscut. Nu va rămâne aici. 

Unde se simţea Lumikki acasă, de fapt? 

Nu în Riihimäki, la mama şi la tata. Nici chiar în Tampere, 
cel puţin nu încă. Nu avea niciun punct de referinţă care să 
o lege de vreun loc atât de puternic, încât să-l considere 
acasă. 

Vântul fierbinte îi mângâia părul. Se gândi la mâna 
aceea, la singura mână care o mângâăiase pe păr în aşa fel 
încât voise ca atingerea să nu se mai termine. In braţele lui 
Liekki se simţise acasă. lar, când fusese privită de ea cu 
atâta căldură, se simţise în siguranţă, vie, întreagă. Voise 
doar să fie ea însăşi, nu să demonstreze ceva, nu să 


22103 


ascundă, să tăinuiască ceva, vreo parte din ea. Fusese 
fericită. Se simţise iubită. 

Vântul aduse mireasmă de flori, copaci şi vară, şi era atât 
de uimitor, încât Lumikki trebui să se aşeze. Sentimentul de 
alienare începu să o înconjoare precum o pânză subţire. 
Pornea din picioare, urca apoi către şolduri, talie, îi lega 
braţele în lateral, se înfăşura în jurul gâtului, îi acoperea 
gura. 

Şi dacă nu se va mai simţi niciodată acasă fără Liekki? 

Dacă nu va mai reuşi niciodată să iubească pe cineva? 

Dacă pierduse singura persoană cu care putea fi 
vreodată fericită? 

Era o dimineaţă oarecare din iulie. Povestiseră timp 
îndelungat şi niciuna nu dormise. Soarele răsărea. Lumina 
pătrundea blând prin fereastra cabanei, mângâia crengile 
mesteacănului. Ele zăceau în patul îngust, faţă în faţă. 
Liekki se uita cu atenţie la Lumikki, aşa cum făcea 
întotdeauna. Privirea nu îi era critică. Era caldă, plină de 
iubire. 

— O întrebare sinceră, Lumikki, şopti Liekki. 

— Spune, o îndemnă ea. 

— Cât de des te gândeşti că eşti frumoasă? 

Lumikki tăcu o clipă. 

— Sincer, niciodată! 

Era adevărat. Fusese considerată urâtă atât de mulţi ani, 
încât era imună la asta. Uneori chiar se gândise că era 
urâtă. Se gândise că acela putea fi motivul. Că era atât de 
urâtă, încât atacatorul trebuia să o scuipe în faţă, să o 
lovească. Înfăţişarea ei era atât de dezgustătoare, încât nu 
se putea abţine. Mai târziu, Lumikki înţelesese că nu era 
aşa. 

Înţelesese că nu era urâtă, ci doar ştearsă. Şi, oricum, nu 
era relevant cum arăta. Nu-i trebuia să fie frumoasă în ochii 
altcuiva. Asta până o întâlnise pe Liekki. 

— De-asta mă şi temeam, zise Liekki. Aşa că acum am 
să-ţi spun tot ce e frumos la tine. 

Rosti asta pe un ton atât de serios şi oficial, că Lumikki 
începu să râdă. 


— 64 — 


Liekki ridică mâna şi îi netezi părul cu degetele. 

— Fruntea ta. Ai o frunte care arată că în spatele ei 
aleargă o groază de idei. 

Degetele lui Liekki continuară spre sprâncenele lui 
Lumikki. 

— Sprâncenele şi ochii formează un întreg. Ai ochi 
luminoşi, perfect conturaţi. Şi o privire atât de intensă, că 
m-am pierdut complet când te-am văzut prima dată. 

Inima lui Lumikki începu să bată mai tare, iar ochii i se 
umeziră. Cuvintele lui Liekki o mângâiau precum degetele 
ei. Găseau în interiorul ei coarda sensibilă. 

O atingere pe obraz. Ca un fulg de moale. 

— Linia bărbiei. În acelaşi timp, graţioasă şi puternică. 

Degetul îi alunecă pe buze. Acum atingerea începu să 
radieze în tot corpul. Până în stomac. Şi mai jos. 

— Buzele tale. Ai cele mai frumoase buze pe care le-am 
văzut. Şi cele mai moi pe care le-am sărutat vreodată. 

Lumikki ar fi vrut ca Liekki să o sărute chiar acum, însă 
ea continuă să-şi plimbe degetul până ajunse la claviculă. 

— Gâtul, neînchipuit de frumos. Şi cum se uneşte cu 
umerii. Şi claviculele tale, ca aripile unei păsări. 

Lui Lumikki i se tăiase respiraţia. Era uimitor cât de 
strâns legate erau afecțiunea şi dorinţa. Cuvintele lui Liekki 
o făceau să simtă jenă, uimire, emoție şi mulţumire, toate 
în acelaşi timp. Atingerea ei făcea să crească în ea o nevoie 
tot mai sălbatică de a fi admirată. De a fi considerată 
frumoasă. De a fi văzută complet diferit de cum o văzuse 
cineva vreodată. Era aproape dureros de bine. 

Mâna lui Liekki merse mai jos. Nici respiraţia ei nu mai 
era calmă atunci când îi şopti lui Lumikki la ureche: 

— Sânii tăi... 

Apoi, cuvintele se  pierdură.  Atingerile  continuară 
povestea. 


Mai aveau şi alt joc. Se numea Harta comorii. Sau, mai 
degrabă, existau două variante: harta spirituală şi harta 
fizică a comorii. 


== B6 


Cea spirituală era aşa: cartograful scria pe hârtie nişte 
cuvinte sau desena ceva asociat cu ceva esenţial din viaţa 
sa. Intre cuvinte şi desene erau trasate drumuri. Cititorul 
hărţii putea alege singur pe ce drum să meargă. 
Cartograful trebuia să explice cum se îmbinau cuvintele sau 
desenele de pe drumul respectiv şi ce fel de poveste se 
ascundea în spatele lor. 

In acest fel, piesă cu piesă, Lumikki şi Liekki îşi 
destăinuiau  istoriile una alteia. Temerile, visurile, 
speranţele. Secretele pe care nu le spuseseră niciodată 
cuiva. Speranţele care aproape că erau prea fragile ca să 
fie rostite. 

Harta spirituală a comorii scosese la iveală cuferele pe 
care le ţinuseră închise. Işi dăduseră una alteia cheile şi 
spuseseră: Deschide! Am încredere deplină în tine! 

Harta fizică se baza şi ea pe încredere. Autorul hărţii 
desena ceva pe propriul trup şi punea semne acolo unde 
voia să se întâmple ceva. Cititorul hărţii putea să aleagă în 
ce ordine să treacă prin puncte şi prin câte deodată. 
Desenatorul hărţii indica mereu în ce fel să fie atins, 
sărutat, muşcat sau chiar numai privit. Cititorul hărţii 
trebuia să se supună întocmai. 

Hărțile nu aveau un scop în sine. Erau simple jocuri, care 
puteau fi întrerupte oricând. Puteau da la o parte desenele 
şi literele şi să se concentreze pe modul în care situaţiile 
duceau la alte situaţii, în mod natural, de la sine. 

Existase un timp în care totul între Lumikki şi Liekki 
fusese corect, clar, bine şi natural. Lumikki visa adesea la 
vremurile acelea. De fiecare dată, trezirea îi păruse extrem 
de violentă, inoportună. 

De ce trebuia să se trezească, dacă realitatea din vis era 
mult mai plăcută şi mai corectă? 


— 66 — 


Minţise. Spusese lucruri care puteau fi adevărate, însă nu 
erau. Îşi construise povestea cu atenţie, ca să nu poată fi 
prins. 

La urma urmei, era atât de greşit să minţi? Dacă 
minciuna era mai frumoasă decât adevărul... Dacă 
minciuna le oferea atât celui care o spunea, cât şi celor 
care o auzeau mai mult decât adevărul... 

Minciuna devenea poveste, povestea devenea adevărată. 

Nu regreta. 

Voia să vadă sfârşitul acestei istorisiri până la ultima 
pagină. Îşi asuma riscul de a avea parte de un final crud. 
Finalul său. 


E y 


12 


Lumikki se uită pe telefon să vadă cât era ceasul. Era 
deja cinci. Zelenka nu se zărea. Era posibil să nu vină. 
Telefonul atârna greu în palma tinerei. Ca şi când ar fi 
îndemnat-o: „Sună-l pe tatăl tău. Întreabă-l direct pe el”. 
Lumikki începuse să ia şi varianta asta în considerare. Se 
gândise la un atac-surpriză. Mai întâi, să povestească 
despre una, despre alta cu el, despre vreme şi aşa mai 
departe, apoi să-l lovească din senin, să-l întrebe dacă era 
adevărat că avea o fată aici, în Praga. Şi-ar fi dat seama 
imediat din vocea lui dacă minţea sau nu. Sau, cel puţin, 
Lumikki îşi imagina că şi-ar fi dat seama. Nu putea să spună 
sigur - era posibil ca tatăl ei să fie un mincinos mai bun 
decât se aştepta ea. 

Dacă Zelenka era fata lui şi toată povestea ei era 
adevărată, atunci Lumikki îşi cunoştea tatăl şi mai puţin 
decât s-ar fi gândit vreodată. Îşi cunosc însă copiii părinţii? 
Cu adevărat, până în cele mai adânci străfunduri? La urma 
urmei, văd din ei doar o mică parte. Nu ştiu cum fuseseră 
aceştia în copilărie, ce visuri avuseseră în adolescenţă. Nici 
măcar dacă părinţii înşişi le-ar povesti, iar asta pentru că 
istorisirile sunt mereu cosmetizate, tocmai pentru că le sunt 
spuse copiilor. 

În familia lui Lumikki nu se vorbise niciodată despre 
lucrurile astea. Nu le stătea în fire. Uneori, Lumikki se 
simţea de parcă locuise timp de şaisprezece ani cu nişte 
străini, în cel mai fericit caz cu nişte cunoştinţe oarecare. 

Era cinci şi cinci. Lumikki se ridică de pe banca de lemn 
şi-şi întinse puţin picioarele. Mersese mult astăzi. li plăcea 
să meargă. Aşa, învăţa mai bine oraşul decât dacă mergea 
cu tramvaiul, autobuzul sau metroul. Se întrebă dacă să 
plece. Foamea îi rodea stomacul. 

Îşi cântări telefonul în mână. Poate că era momentul să o 
facă. Numărul tatălui ei se găsea la litera P. P de la „papa”. 
Lumikki sună rapid, ca nu cumva să apuce să se 
răzgândească. 


| se răspunse aproape imediat. Nu era tatăl ei însă, ci 
mama. 

— Peter a ieşit la jogging şi şi-a lăsat telefonul acasă, 
spuse mama. Ai vreo problemă urgentă? li spun să te sune 
înapoi imediat ce... 

Lumikki simţi cum o apucă durerea de cap imediat ce 
auzi vocea îngrijorată a mamei. 

— Nu, adică... Mi-am adus aminte că tata a fost aici, în 
Praga, oare când s-a întâmplat asta...? întrebă ea repede. 

La capătul celălalt al firului se lăsă tăcerea pentru câteva 
clipe. Sigur, acum mama va spune că tata nu fusese 
niciodată în Praga. Era singurul răspuns logic, pentru că 
tata nu pomenise niciodată vreun cuvânt despre faptul că 
vizitase oraşul, nici măcar atunci când Lumikki îşi 
planificase drumul acesta. 

— Aţi vorbit despre asta? Şi eu credeam că Peter... Nu 
cred c-ar vrea să-şi amintească despre asta. Doar au trecut 
mulţi ani de-atunci. Au fost... nişte ani răi. 

Vocea mamei deveni stranie. Lumikki nu o mai auzise 
niciodată vorbind astfel. Era în acelaşi timp tristă şi sinceră, 
prudentă şi transparentă. Ca şi când ar fi uitat pentru o 
clipă cu cine stătea de vorbă şi ar fi vrut să spună mult mai 
multe. În acest moment, zidul protector al mamei era 
şubred. Întrebarea fusese bine formulată. 

— S-a întâmplat ceva aici? puse Lumikki repede o nouă 
întrebare. 

Acum nu mai putea bate în retragere, uşa fusese 
întredeschisă. 

— Nu, nu are legătură cu asta... negă mama. 

Lumikki auzi paşi alergând pe drumul nisipos. Zelenka. 
Respira greu şi avea ochii roşii, clar nu era în apele ei. 

— Trebuie să închid acum. Vorbim mai târziu, spuse 
Lumikki repede şi închise telefonul. 

Nu se sincronizase cu mersul lucrurilor. Secretele urmau 
să fie scoase la iveală din două direcţii. 

— Jaro a murit, spuse Zelenka imediat. 

— Jaro? 


— Cineva din familie. A fost lovit de o maşină şi a murit 
pe loc. Probabil, l-ai văzut ieri la fereastră. 

Lacrimile începură să-i curgă. Lumikki îi întinse un 
şerveţel mototolit, iar Zelenka îl luă cu acelaşi gest cu care 
un copil ia batista de la mama sa. 

Lumikki îşi amintea de bărbat, de umerii lui înguşti, de 
cearcănele lui şi de privirea acră. În acelaşi timp în care 
imaginea lui îi revenise clar în minte, îşi aminti că-l văzuse 
mai devreme într-o cafenea, povestind cu un tânăr care îşi 
lua notițe într-un carneţel. Lumikki trecuse pe lângă masa 
lor, în drum spre toaletă. Atunci se gândise doar că era un 
interviu şi nu făcuse legătura cu bărbatul de la geam, până 
în momentul de faţă. 

Interviul şi moartea accidentală, în aceeaşi zi. Instinctele 
lui Lumikki îi spuneau că nu putea fi vorba despre o 
coincidenţă. 


E e DE 


13 


Înălţime, cam un metru optzeci. Păr, şaten-închis, 
aproape negru. Ochii, căprui. Blugi deschişi la culoare, 
puţin uzaţi. lţi dădeai seama că fuseseră scumpi şi că 
arătau ca în ziua în care fuseseră cumpăraţi. Un tricou 
deschis la culoare - fusese în carouri? Sau poate dungat? 
Lumikki nu era sigură. Vârsta, între douăzeci şi doi şi 
treizeci de ani. Cu tipii de genul ăsta era greu să-ţi dai 
seama. 

Lumikki îşi mânca bagheta cu brânză pe malul râului, 
încercând să-şi amintească exact. Ştia că nu era suficient. 
Doar pe baza acestor informaţii nu ar fi avut nicio şansă să- 
| găsească pe cel care îi luase interviu lui Jaro. 

De ce încerca, de fapt? O persoană complet necunoscută 
fusese lovită de o maşină şi ucisă. Tânăra nu ar fi trebuit să 
aibă nicio treabă cu asta. Şi totuşi avea. Dacă moartea lui 
Jaro nu fusese un accident, atunci era posibil ca şi Zelenka 
să fie în pericol. lar Zelenka era, probabil, sora ei. 

Lumikki nu pomenise despre faptul că îl văzuse pe Jaro 
mai devreme în ziua aceea, luându-i-se un interviu. Era mai 
bine ca Zelenka să nu ştie încă. Era zadarnic să o sperie şi 
mai tare. Acum, Lumikki îşi dădea seama că Zelenka se 
temea. Apucaseră să stea la poveşti doar vreo jumătate de 
oră, apoi Zelenka trebuise să se întoarcă. Mare parte din 
timp, Lumikki încercase să o consoleze pe Zelenka, aceasta 
repetând întruna că Jaro nu ar fi trebuit să moară încă şi că, 
de fapt, nu conta, dar că totul mersese totuşi prost. Lumikki 
nu reuşise să scoată nimic raţional de la ea. 

Zelenka îşi exprimase regretul că nu putuse să-şi facă 
familia să o accepte pe Lumikki. Se mai întâmpla. Zelenka 
se grăbise încercând să rezolve treburile repede, când, de 
fapt, ar fi trebuit să aibă mai multă răbdare. Toate la timpul 
lor. Familia o va primi cu braţele deschise pe Lumikki. 
Lumikki nu spusese că ideea asta i se părea de-a dreptul 
sinistră. 


Totul rămăsese deci în aer atunci când Zelenka trebuise 
să plece. Se pare că nici nu avea dreptul să iasă din casă, 
însă dorise să o vadă neapărat pe Lumikki. Aceasta o 
întrebase dacă avea telefon mobil, ar fi fost mai uşor să 
comunice. Zelenka îi spusese doar atât: 

— Nu, normal că nu. La urma urmei, nu are rost. 

Conveniră să se întâlnească a doua zi, pe dealul Petřin. 
Când Lumikki o întrebase de ce era nevoie să schimbe 
zilnic locul de întâlnire, Zelenka spusese doar că era bine să 
nu fie legate de vreun loc anume. Lumikki nu mai întrebase 
nimic. Se prinsese deja că Zelenka se purta ciudat. Era 
sigură că avea motivele ei, şi că ea, Lumikki, avea să le 
înţeleagă la un moment dat. 

Seara începea să se lase. Temperatura încă era ridicată; 
Lumikki simţi că maioul ei mirosea uşor a transpiraţie. 
Trebuia să-l clătească în seara aceea şi să-l lase la uscat 
peste noapte. Plecase în călătorie cu foarte puţin bagaj, iar 
acum începuse să rămână fără haine curate. Ideea de a 
merge la cumpărături printre sute, mii de alţi turişti din 
Praga nu îi surâdea câtuşi de puţin. Pe lângă asta, călătoria 
se transformase în altceva, diferit de o vacanţă relaxantă. 

Lumikki îşi cântări opţiunile. Nu putea merge la poliţia din 
Praga, n-ar fi avut ce să le spună. Hei, a murit un bărbat 
lovit de maşină şi îl văzusem cu o zi înainte stând la taifas 
cu un jurnalist? Nu, nu-l cunosc, ştiu doar că îl chema Jaro şi 
că locuia într-o casă mare de lemn. Acolo stă un grup de 
oameni bizari, dar încă nu ştiu de ce formează cu toţii o 
comunitate. Printre ei e şi o fată care s-ar putea să fie soră- 
mea, adică mai degrabă sora mea vitregă. Ar fi râs cu toţii 
de ea. Sau ar fi băgat-o la răcoare să-şi revină din 
halucinaţii ori ar fi dat-o afară în stradă, să rătăcească 
precum lunaticii. 

Ar putea să sune acasă şi să le explice părinţilor situaţia 
cât putea de bine, să le ceară sfatul. Asta ar fi făcut o 
persoană obişnuită, cel mai probabil. Dar Lumikki nu era 
normală, şi nici familia ei nu era una normală. La ei, 
lucrurile pur şi simplu nu mergeau aşa. In plus, era sigură 
că, după ultima convorbire, mama ei îşi revenise şi-şi 


dăduse seama ce spusese. În cel mai rău caz, ar fi obligat-o 
pe Lumikki să se întoarcă acasă, iar totul ar fi rămas 
nerezolvat. 

Nu mai rămânea decât să încerce să soluţioneze 
problema de una singură, folosindu-şi propria judecată. 
Doar aşa procedase toată viaţa. 

Făcu un efort de memorie. Trebuia să-şi aducă aminte o 
particularitate de-a reporterului, ceva care să o ajute să-l 
găsească. Ştia că mintea ei înregistra constant detalii. 
Trebuia doar să le aducă la suprafaţă. Nu, reporterul nu 
purta inel. Aşadar, nu era căsătorit. Informaţia asta nu 
folosea la nimic totuşi. Bărbatul ţinea hotărât şi relaxat 
carneţelul. Nu era primul lui interviu. Cu siguranţă, era un 
reporter cu experienţă. 

Lumikki închise ochii şi rememoră momentul în care se 
dusese la baie în cafenea. Trecuse destul de aproape de 
masa lor. Privirea îi fusese atrasă de carneţel. Se gândise 
că, şi de-ar fi ştiut limba, nu ar fi putut desluşi notițele din 
cauza scrisului dezordonat. Fusese doar un gând trecător, 
nesemnificativ în acel moment. Exista o discrepanţă între 
scrisul acela dezordonat din carneţel şi... încă ceva. Lui 
Lumikki acest contrast îi atrăsese atenţia. Ce fusese? 

Concentrează-te, concentrează-te, se îndemnă de una 
singură. Un grup de turişti care râdeau trecu pe lângă ea. 
Lumikki ţinea ochii strâns închişi. Nu putea să-şi lase 
gândurile să adoarmă acum, tocmai când era pe cale să 
găsească răspunsul. 

În partea de sus a carneţelului. Destul de mic. Un logo. 
Desigur. Era un carneţel de firmă. Lumikki îşi aminti 
culoarea portocalie şi forma rotundă a logoului. Şi încă 
ceva? Vreun simbol? Un număr, asta era. Numărul opt. 
Logoul îi era cunoscut, pentru că-l mai văzuse undeva, dar 
unde? 

Lumikki deschise ochii. 

Optul portocaliu. Acum îl vedea foarte clar în minte, dar 
nu îl putea lega de nimic. Luă o gură de apă şi porni. Poate 
că îşi va aduce aminte, dacă se va plimba puţin. Lumikki 
urcă treptele ce duceau pe pod. Acolo se afla o reclamă 


ay ic IE 


care se rotea. Femeia zâmbitoare care promova noul 
deodorant făcu loc reclamei la un nou serial poliţist. Se 
pare că publicul larg nu se satură să se uite în fiecare seară 
cum oamenii se omoară între ei, apoi alţii încearcă să 
clarifice cum se întâmplase totul. 

Lumikki era pe punctul de a-şi continua drumul, când 
privirea îi fu atrasă de un mic logo de sub reclamă. Un cerc 
portocaliu, în centrul căruia se afla un opt. Desigur. Canalul 
opt. 

Acum Lumikki ştia unde lucra reporterul. 


— 74 — 


14 


Era atât de multă sticlă, încât clădirea părea ireală. Sticla 
reflecta culorile apusului de soare - roz, mov şi portocaliu - 
care străluceau şi mai tare decât logoul. Nu fusese greu să 
găsească sediul central al companiei de media Super8. 
Logoul rotativ de pe acoperişul clădirii se vedea de la mare 
distanţă. Lumikki se uită pe geam în hol, unde o secretară 
îşi făcea unghiile, foarte concentrată. In mod evident, o 
parte dintre angajaţi lucrau până seara târziu. 

Lumikki îşi făcuse temele de-acasă şi căutase pe Google 
numărul de telefon al corporației. Aflase că era o companie 
multimedia, care avea propriul canal de televiziune şi de 
ştiri, pe lângă un tabloid, câteva reviste şi numeroase site- 
uri online. Super8 era, după cum sugera numele, super. 
Avea influenţă. 

Tânăra ezită un moment. Nu avea un plan, de fapt. Se 
decise să facă ceea ce făcea tot timpul când era 
nehotărâtă. Să pară sigură pe ea. Tehnica asta funcţiona în 
90 la sută din cazuri. Îşi îndreptă umerii şi intră pe uşa 
rotativă. 

Secretara care-şi făcea unghiile nu era nicidecum 
încântată să vadă în faţa ei chipul transpirat al unei turiste 
cu rucsacul în spate. Simpla ei expresie îi cerea lui Lumikki 
să dispară imediat, nici nu era nevoie să deschidă gura. 
Lumikki nu-i dădu nicio atenţie. 

— Excuse me, I'm looking for a man”, începu Lumikki. 

Expresia secretarei se schimbă, acum părea să spună: 

„Nu asta facem toate, darling?” 

— Din păcate, nu-mi mai amintesc numele lui, dar 
lucrează aici. Fixaserăm o întâlnire, continuă Lumikki fără 
să clipească. 

Femeia o măsură din cap până-n picioare, părând să se 
întrebe dacă să cheme paza. In cele din urmă, oftă şi spuse: 

— Trebuie să-mi dai o descriere mai exactă. Aici lucrează 
destul de mulţi bărbaţi. 


% Nu vă supăraţi, caut un bărbat. (în engleză, în original). 
= 75 = 


Lumikki îl descrise în detaliu pe bărbatul cu carneţelul. 
Secretara se încruntă gânditor. Lumikki îi aproximă vârsta, 
între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Părea să fie o 
femeie care nu mergea la întâlniri atât de mult precum şi-ar 
fi dorit, însă care era atentă la bărbaţii bine şi la starea lor 
civilă. Lumikki îşi muşcă buza de jos şi se aplecă în faţă, 
şoptind confidenţial. 

— Sincer vorbind, arăta super! Şi n-avea verighetă. 

Ochii secretarei se luminară. 

— Atunci trebuie să fie Jiři! Insă probabil că a terminat pe 
ziua de azi şi s-a dus acasă. Eşti sigură că... dar uite-l că 
vine! Jiři, ai un musafir. 

Lumikki văzu un bărbat tânăr ieşind din lift. Da, era 
acelaşi bărbat pe care îl văzuse mai devreme. Bărbatul se 
uită perplex la secretară, apoi la Lumikki. Îi spuse ceva în 
cehă. Secretara arătă în direcţia lui Lumikki. Bărbatul se 
încruntă. Lumikki ştia că trebuie să acţioneze rapid, înainte 
ca paznicii să fie chemaţi. 

— Am veşti despre bărbatul pe care l-ai intervievat 
astăzi. A murit, spuse Lumikki. 

Punct ochit, punct lovit. Lumikki văzu surprinderea şi 
interesul din ochii bărbatului. 

— Să mergem undeva să vorbim, spuse şi o luă pe 
Lumikki de braţ. 

Secretara se uită în urma lor puţin visătoare, apoi oftă şi 
continuă să-şi facă unghiile. 


Bărbatul duse mobilul la ureche. Trebuia să sune cât mai 
repede posibil. Aşa îi cereau instrucţiunile. Îi răspunse 
imediat o femeie. 

— A venit o tânără să-l vadă, imediat după livrare. 

— O fată? 

— Da. Vorbea în engleză. Părea să fie turistă. 

— Poate fi vreo aventură de-o noapte? 

— Nu părea genul ăla. Pe lângă asta, am auzit-o spunând 
că ştie ceva de moartea Ţintei numărul 1. 

O clipă, la capătul celălalt al firului se făcu linişte. 

— Îi urmăreşti? se auzi apoi. 


A E 


— Bineînţeles. 

— Bun. Lasă fata să-i spună ce ştie. Poate fi o mişcare 
bună în faza asta. 

— Şi apoi? 

— Nu ştim cine e fata. Nu ne putem permite ca cineva să 
ne dea peste cap planurile. După ce se despart, elimin-o pe 
fată. 

— Am priceput. 

Bărbatul era cât pe ce să închidă, când femeia îi mai 
dădu o instrucţiune: 

— După ce închizi, fă-i fetei o poză şi trimite-ne-o, atât 
mie, cât şi Tatălui. Dacă se întâmplă să-ţi scape, trebuie să 
ştim cum arată. 

Apoi închise, înainte ca bărbatul să apuce să spună ceva. 
Îşi suprimă un mârâit iritat. „Dacă se întâmplă să-ţi scape.” 
Bărbatului nu i se întâmpla să-i scape cineva. Treaba lui era 
să se asigure că, atunci când clientul voia ca ţinta să fie 
eliminată, ţinta era într-adevăr eliminată. Nu degeaba era 
el cel mai bun şi de încredere asasin plătit din oraş. 

Încrederea venea din faptul că bărbatul nu-şi bătea capul 
cu principii morale. Respecta întocmai fiecare instrucţiune. 
Luă telefonul şi se prefăcu a fotografia detaliile de pe 
clădirile vechi, deşi în realitate o poză pe fata cu păr scurt. 
Făcu trei poze bune, din care tânăra era uşor de 
recunoscut. 

Fata părea hotărâtă, dar deloc periculoasă. Bărbatul 
considera că era o măsură extremă să o elimine. Era însă 
un profesionist şi nu discuta ordinele. Nu simţea milă sau 
compasiune pentru ţintele sale. Dacă ar fi simţit, nu şi-ar fi 
putut face treaba. 

Trimise poza în acelaşi timp femeii şi Tatălui. Puteau să 
vadă cum arăta fata. Nu peste mult timp, nu va mai arăta 
aşa. 


Când Lumikki intră în camera de hostel după două ore şi 
se aşeză pe pat, capul îi vâjâia de idei şi întrebări. Hainele 
transpirate de pe ea i se păreau de nesuportat. Trebuia să 
facă un duş. Imediat. Sub apa rece îi va fi mai uşor să se 


PE tiy A7 (E 


gândească la ce-i povestise Jiři Hašek şi să vadă ce va face 
mai departe. 

Îşi dădu jos pantalonii scurţi, topul, chiloţii şi sutienul şi 
intră în baie. Puse dopul cam ruginit peste scurgerea din 
chiuvetă, aruncă hainele acolo şi dădu drumul la apă. 
Amestecă în apă nişte săpun lichid. Asta va înlătura mirosul 
de transpiraţie. 

Lumikki ştia deja că apa de la duş nu prea avea presiune. 
Dar nu se sinchisea de asta. Apa rece se prelingea pe 
trupul ei. Şi-i limpezea gândurile. 

Jiři spusese că... 

Deodată, Lumikki auzi un sunet ciudat. Închise robinetul 
şi ascultă. Era ca şi când cineva încerca să descuie uşa 
camerei cu o cheie nepotrivită. larăşi îşi uitase vreun beţiv 
numărul camerei? Totuşi, din spatele uşii nu se auzeau 
înjurături sau mormăieli. Lumikki înşfăcă un prosop, să 
meargă să-i arunce câteva cuvinte, când auzi uşa 
deschizându-se încet. Îngheţă pe loc în baie şi ascultă în 
linişte. 

Cineva umbla prin camera ei. 

Paşii erau siguri şi tăcuţi. Ca şi când cineva nu voia să 
facă zgomot. 

Camerista? Nu la ora asta din noapte. Mai mult, ar fi 
strigat „cleaning” sau „room service”. Un hoţ? Părea cea 
mai probabilă variantă. Lumikki spera ca acesta să-i ia doar 
banii, nu şi paşaportul. 

Baia nu avea fereastră. Niciun mijloc de scăpare. Lumikki 
spera ca hoţul să ia odată ce avea de luat, apoi să fugă. Işi 
dădu seama că spera degeaba, când clanţa uşii de la baie 
se lăsă în jos. 

Un bărbat solid, înalt şi bronzat trânti uşa şi aproape se 
împiedică de prosopul făcut grămadă jos. Trase perdeaua 
de la duş, dar nu se afla nimeni acolo. Verifică apoi cu 
mâna hainele puse la înmuiat în chiuvetă. Mirosea a 
aftershave ieftin şi a transpiraţie înţepătoare. 

Lumikki se uita la chipul bărbatului. Părul începuse să i se 
rărească. Probabil că el nici nu realiza asta, pentru că 
începutul de chelie era încă destul de greu de observat. 


ERA E 


Lumikki nu îşi ţinea respiraţia. Ştia că, dacă făcea aşa, 
măsura asta extremă s-ar fi întors împotriva ei când ar fi 
rămas fără aer, căci atunci ar fi scos un zgomot şi mai 
puternic decât sunetul constant al respirației. 

Stătea complet nemişcată în conducta de aer condiţionat 
aflată deasupra tavanului băii. Din fericire, în hostelurile de 
o stea se investea atât de mult în treaba asta, încât erau 
puse doar vreo două scânduri de protecţie. Lumikki reuşise 
să se strecoare printre ele. _ 

Bărbatul se uită în jur. Ciocăni şi în pereţi. In sus nu se 
uită. Cel puţin, nu încă. 

Cine naiba era şi ce căuta în camera lui Lumikki? 

Fata simţi cum apa i se scurgea din păr în jos, pe nas. O 
picătură se desprinse şi rămase ca prin minune locului. 
Lumikki nu avea cum să o şteargă. Ştia că, dacă picătura 
avea să cadă, ar fi nimerit direct în capul cu început de 
chelie al bărbatului. Atunci acesta s-ar fi uitat în sus. 

Lui Lumikki îi tremurau mâinile şi picioarele de efort. Îi 
era greu să stea nemişcată. Dar trebuia să rămână 
împietrită! 

Deodată, din hol răsunară zgomote familiare. Vecinii 
petrecăreţi ai lui Lumikki. 

Picătura alunecă de pe nasul fetei. 

Bărbatul se întoarse şi ieşi din baie. Picătura căzu fără 
zgomot pe prosopul de pe jos. 

Bărbatul aşteptă ca petrecăreţii să se ducă în camera 
alăturată, apoi ieşi. 

Lumikki aşteptă ca paşii bărbatului să se îndepărteze 
suficient, încât să fie sigură că acesta a plecat de-a binelea. 
Apoi cobori tremurând din conducta de aer şi se prăbuşi pe 
prosopul de pe podea. 

Mirosul bărbatului mai plutea încă în aer, iritându-i nările. 

Când Lumikki ieşi din baie, îşi verifică bagajul. Nu lipsea 
nimic. Intrusul nu fusese un hoţ. Căutase altceva în cameră: 
pe Lumikki! 

Tânăra ştia că nu mai era în siguranţă dacă rămânea în 
hostel. 


O aa 


19 iunie 
duminică 
dimineaţa devreme 


15 


Pic, pic, pic, pic... 

Picăturile de apă cădeau pe strada pietruită. Punga 
subţire de plastic avea sigur o gaură prin care se scurgea 
apa. Lumikki îşi vârâse hainele ude în pungă şi restul 
lucrurilor în bagaj, cât putuse de repede. li luase cinci 
minute să  împacheteze tot. Acum era pe stradă, 
întrebându-se ce să facă. 

Putea să încerce să găsească alt hostel ieftin, însă va mai 
putea lua o cameră la ora asta? Era trecut de unsprezece. 
Nu-i surâdea ideea să meargă din hostel în hostel, 
încercând să găsească o cameră liberă. Nici să intre pe net 
de pe telefon sau dintr-o cafenea şi să caute un loc unde să 
stea. 

Brusc, se simţi obosită. Ar fi vrut să sune acasă şi să-şi 
întrebe părinţii dacă puteau să-i ia un bilet de întoarcere 
chiar în noaptea aceea. Dar ştia că asta ar fi însemnat să 
rămână fără niciun pic de independenţă. Ar fi devenit un 
copil neajutorat, care nu se putea descurca singur. 

O parte din ea voia să fie un copil neajutorat care să-şi 
sune părinţii şi să se întoarcă imediat în Finlanda. Ar fi sărit 
într-un taxi, s-ar fi dus la aeroport şi s-ar fi urcat în avion. Ar 
fi uitat de Praga. Ar fi uitat de Zelenka. Ar fi uitat că un 
bărbat necunoscut intrase în camera ei. L-ar fi uitat pe Jiři 
Hašek şi tot ceea ce-i spusese acesta. 

Jiri. La naiba! 

Lumikki scoase pantalonii uzi din plasă şi căută în 
buzunar. Acolo era. O carte de vizită murată bine. Se mai 
distingea totuşi numărul de telefon. Din fericire. 

— Sună-mă dacă apare ceva nou. Absolut orice. La orice 
oră. 

Aşa îi spusese Jiři. Lumikki nu credea că se referea chiar 
la asta, însă nu avea altă opţiune. Nu era gata să se 
întoarcă acasă. Ar fi fost o laşitate. lar Lumikki nu era o 
laşă. În plus, ar fi însemnat mult prea multe întrebări din 


gi 


partea părinţilor, iar ea nu voia să fie interogată, când nici 
ea nu avea răspunsuri. 

Lumikki formă numărul lui Jiři şi lăsă telefonul să sune. 
Spera ca tipul să nu aibă vreo prietenă care să răspundă în 
locul lui la telefon. În urma întâlnirii de mai devreme, 
concluzionase că Jiti era singur, însă putea să se şi înşele. În 
plus, dacă era singur, asta nu însemna că trebuia să-şi 
petreacă seara singur. 

Bărbatul răspunse după al treilea apel. 

— This is Lumikki Andersson, spuse ea. 

Apoi îi trebui o clipă să-şi aducă aminte cum să se 
exprime limpede în engleză, pentru că întrebarea Can / 
spend the night with you?” ar fi dus cu gândul la altceva. 


Îndreptându-se către Jiři Hašek , Lumikki derulă în minte 
„întâlnirea” cu el de mai devreme. Jiři o dusese într-o 
cafenea cunoscută şi-i oferise o cola. Apoi îi ceruse să-i 
povestească totul despre ea şi despre Jaro, mai ales despre 
moartea acestuia. Lumikki îi spusese cât mai pe ocolite că 
ea era o turistă obişnuită din Finlanda şi că o întâlnise 
absolut întâmplător pe Zelenka. Nu suflase niciun cuvânt că 
era posibil să fie sora ei vitregă. Din punctul ei de vedere, 
asta nu era treaba lui Jiři. Cel puţin nu în faza asta. Nu atâta 
vreme cât nici Lumikki nu ştia nimic despre el. Nu ştia dacă 
se putea baza pe el. 

Lumikki îi spusese că îl văzuse pe Jaro şi că intrase în 
cafeneaua aceea la nimereală. Zelenka îi povestise apoi 
despre moartea lui, iar ea se îndoia că fusese doar o 
coincidenţă. 

— Pari să ştii destul de multe despre o fată pe care ai 
cunoscut-o întâmplător, comentase Jiři. 

Lumikki rămăsese tăcută. Jiři îşi golise paharul cu apă 
dintr-o înghiţitură, apoi rostise: 

— Însă ai dreptate. Sunt aproape convins că moartea lui 
Jaro nu a fost o coincidenţă sau un accident. 

Bărbatul o studiase îndelung, întrebându-se dacă putea 
să aibă încredere în ea. Lumikki se văzuse prin ochii lui: o 


24 Pot să-mi petrec noaptea cu tine? (în engleză, în original). 
—'823:— 


turistă cu rucsacul în spate, care venea cu o poveste 
stranie şi care, în mod surprinzător, reuşise să dea de el. Nu 
părea chiar genul de om în care să ai încredere. Cu toate 
acestea, se pare că situaţia era suficient de neobişnuită de 
ambele părţi, iar Jiři fusese în mod clar impresionat de 
faptul că ea reuşise să-l găsească pe baza unui indiciu atât 
de nesemnificativ în aparenţă. 

Aşa că bărbatul se hotărî să aibă încredere în ea. 

— Cât ştii, de fapt, despre Familia albă? o întrebase Jiri. 

Familia albă. Lumikki auzea cuvintele pentru prima dată. 
Zelenka vorbise doar despre „familie”. Când Jiři îi spusese 
că era vorba despre o sectă religioasă, de a cărei activitate 
era preocupat de ceva vreme, lui Lumikki îi venise să se 
dea cu capul de masă. Cum putuse să fie atât de proastă? 
Cum de nu se prinsese din indiciile lăsate de Zelenka, din 
comportamentul ei? Bineînţeles! Când Jiři îi vorbise despre 
asta, totul se limpezise instantaneu. 

— În mod evident, ei cred că sunt înrudiţi direct cu lisus. 
Aşadar, toţi sectanţii sunt înrudiţi între ei. Sunt o familie nu 
doar spirituală, ci şi biologică. 

Da, normal. Se potrivea perfect cu povestea îndrugată de 
Zelenka. 

— Totuşi, continuase Jiři. În ultimele luni, am făcut 
numeroase cercetări genealogice şi se pare că relaţiile lor 
de rudenie sunt foarte şubrede. Nu mă refer la relaţiile de 
sânge cu lisus, asta e total aiurea, ci la cele dintre sectanţi. 

— Ai vreun motiv anume pentru care ai studiat atât de 
mult tocmai Familia albă? se aventurase Lumikki să-l 
întrebe. 

Jiři îşi mijise ochii gânditor, îşi cântărise cuvintele: 

— Am fost lăsat să înţeleg că secta ar avea planuri 
periculoase, care vor fi duse la îndeplinire în viitorul 
apropiat. Încă nu ştiu ce fel de planuri. Asta trebuie să 
descopăr. Jaro îmi promisese un interviu anonim în faţa 
camerei de filmat. De aceea mi-e greu să cred că moartea 
lui a fost accidentală. Mai ales că au mai fost cazuri de 
morţi ciudate în cadrul sectei. Inima unui tânăr a cedat. O 
persoană complet trează a căzut în râu noaptea. O maşină 


a intrat sub un camion pe stradă. Un bărbat s-a împiedicat 
şi a căzut pe linia de metrou. Morti întâmplătoare. 
Accidente. Rapoarte de poliţie abandonate, pentru că 
nimeni n-a reuşit să afle nimic. 

Zgomotul din cafenea plutea în jurul lor când amândoi 
tăcuseră pentru câteva clipe. Sunetele înconjurătoare 
veneau din altă lume, una mai luminoasă, lipsită de griji. 
Lumikki şi Jiři erau înconjurați de un balon negru, întunecat. 

— Mulţi dintre ei se tem, Lumikki, spusese Jiři 
pronunţându-i numele surprinzător de bine. Mulţi dintre ei 
se tem foarte tare. 

Lumikki încuviinţase din cap şi îi spusese că şi fata pe 
care o cunoştea ea se temea. li promisese că o să-i 
povestească mai în detaliu despre Zelenka. Jiři îşi 
exprimase speranţa că se vor putea întâlni să schimbe 
informaţii. Lumikki fusese de acord. 


Acum se afla în faţa uşii bărbatului şi se întreba dacă era 
o idee bună să vină aici. Jiri îi spusese la telefon că, desigur, 
Lumikki era bine-venită să doarmă la el, chiar şi pentru tot 
restul şederii ei în Praga. Lumikki nu avea totuşi obiceiul să 
înnopteze acasă la bărbaţi străini. 

Să nu ai încredere în nimeni! Acesta era principiul ei. În 
ultimii ani, îşi cam încălcase principiile, şi nu era sigură că 
era bine ce făcea. 

Lumikki apăsă îndelung pe butonul pe care scria 
„Hasek.” 


Palava tuuli puita heiluttaa, 
Palava tuuli tien reunalla. 
Aănesi kuulin ja mă tiesin sen, 
Olet polttava mua, 

Polttava mun sydămein.?5 


% Un vânt arzător leagănă copacii,/Un vânt arzător pe marginea 


drumului./ Ți-am auzit vocea şi am ştiut/Că tu mă arzi,/lmi arzi inima. - 
fragment din piesa Un vânt arzător (Palava tuuli) de Anna Puu. (în 
suedeză, în original). 


— 84 — 


Lumikki îşi trase mai bine pătura pe ea şi încercă să-şi 
scoată piesa Annei Puu din cap. Nu reuşi. Era întinsă pe 
podeaua din bucătăria lui Jiri, pe o saltea subţire. Ştia că îi 
va fi greu să adoarmă. 

Jifi insistase ca Lumikki să doarmă în pat, iar el pe saltea, 
însă Lumikki nu fusese de acord. 

— Sau am putea dormi amândoi în pat, propusese 
bărbatul punându-şi mâna pe spatele lui Lumikki. 

Lumikki înlemnise. Era pregătită să-i ardă una între 
picioare, să-şi ia lucrurile şi să fugă iarăşi. Jiři simţise 
tensiunea, îşi retrăsese mâna repede şi începuse să râdă. 

— Hei! A fost o glumă. Nici măcar nu ne cunoaştem, şi tu 
eşti încă un copil. Stai liniştită. Nu sunt genul ăla de om. 

Lumikki se întoarse şi-l privi direct în ochi. Jiři părea să fie 
sincer. Şi cam jenat. Lumikki înţelese că Jiři putea fi 
afemeiat, dar cu siguranţă nu era un violator. lar ea era o 
fetiţă în ochii lui. 

Au vorbit până noaptea târziu despre bărbatul care 
pătrunsese în camera ei de hostel. Jiri era convins că era un 
ucigaş trimis de Familia albă. 

— Vor să scape de tine, zise el. E mai bine să rămânem 
împreună până îţi termini călătoria. Poţi fi în pericol. Sau, 
mai bine zis, deja ai fost în pericol de moarte. 

Apoi căscară amândoi îndelung, se uitară unul la altul şi 
pufniră în râs. Ce absurd! Să vorbeşti despre pericole de 
moarte şi să caşti ca şi când era vorba despre ceva la fel de 
interesant precum resturile de fulgi de orez de la micul 
dejun de ieri. Era târziu. Amândoi avuseseră o zi lungă. Se 
hotărâră să continue conversaţia dimineaţă, cu capul 
limpede. Lumikki simţea că putea să adoarmă stând la 
masa din bucătărie, în mijlocul unei propoziţii, fără să se 
mai trezească nici dacă i-ar fi căzut capul pe masă. 

Jiři îi pregăti patul cât ea merse la baie să se spele pe 
faţă şi pe dinţi. Se abţinu să nu arunce o privire în 
dulăpioarele din baie. Deja se amestecase suficient în viaţa 
omului. Nu trebuia să-l spioneze. 

După ce puse în final capul pe pernă, crezu că o să 
adoarmă pe loc. Se înşelase. 


Taivaan tähdet, valkoisina 
Loistivat meille 
Kuin meitä katsellen.€ 


Propunerea lui Jiři de a dormi în acelaşi pat o făcuse pe 
Lumikki să se întrebe cum s-ar fi putut îndrăgosti de 
altcineva, când ea o iubea încă atât de mult pe Liekki. Da, o 
iubea. De aceea dorul nu încetase. De aceea dorul nu se 
estompase. Ar fi putut vreodată să răspundă la avansurile 
cuiva? Ar fi putut avea încredere în cineva, să se apropie de 
cineva? 

Lumikki nu ştia ce să creadă. 

Cândva, într-o noapte înstelată de august, se aflau 
amândouă în piaţa Tammela şi stăteau pe tarabele de 
lemn. Atunci totul era încă bine. Lumikki îşi trecea mâinile 
peste constelația de pe gâtul lui Liekki, încercând să o 
găsească şi pe cer. După ce o găsise, mintea ei se umpluse 
brusc de pace, siguranţă şi fericire. 

— Te iubesc, spusese Lumikki. 

Cuvintele îi veniseră uşor şi natural. Foarte uşor, deşi 
semnificaţia lor era mai grea decât orice spusese vreodată. 

— Şi eu pe tine, răspunsese Liekki la fel de natural. 

Cerul era întunecat şi plin de stele. lar fiecare stea 
strălucea în clipa aceea numai pentru ele. 


Vielä paljon olisin ollut, 
Sulle paljon, paljon enemmân.? 


26 Stelele de pe cer, albe,/Strălucesc pentru noi/Ca şi când ne-ar privi. - 
fragment din piesa Un vânt arzător de Anna Puu. (în suedeză, în 
original). 


* Incă mult aş mai fi fost,/Mult mai mult, pentru tine. - fragment din 
piesa Un vânt arzător, de Anna Puu. (în suedeză, în original). 


=g 0 


19 iunie 
duminică 


BEN: E 


16 


În viaţa ei, Lumikki dăduse peste multe cuvinte 
amuzante, însă funicular era de departe cel mai amuzant 
dintre toate. Funicular. Funicular. Funicular. Îi venea să-l tot 
repete, în ritmul vagonului în mişcare. Echivalentul 
finlandez nu suna deloc la fel de incitant, deşi se referea, 
de fapt, la acelaşi mijloc de transport. Era vorba despre o 
cale ferată pe cablu, folosită pe pante abrupte. Lumikki se 
întrebase dacă să urce în vârful dealului Petřin, însă, când îi 
ceruse dimineaţă părerea lui Jiři, acesta îi spusese că 
merita să meargă măcar o dată cu funicularul, dacă tot 
avea şansa. In plus, pentru cine ştie ce motiv inexplicabil, 
preţul nu era ca pentru turişti, ci puteai folosi un bilet 
normal de transport. 

Lumikki şi Jifi conveniseră astfel în dimineaţa aceea: el îşi 
va continua propriile cercetări, iar ea va încerca să afle de 
la Zelenka ce intenţii avea secta. La amiază se vor întâlni 
iarăşi la Jiri acasă şi vor face schimb de informaţii. Jiři 
insistase că Lumikki nu era în siguranţă nicăieri altundeva 
decât la el. Ea fusese de acord. 

Acum privea către dealul înverzit, în timp ce funicularul 
urca treptat tot mai sus. Ochii îi devorau cu lăcomie 
peisajele atât de diferite de cele din Finlanda. Văi, dealuri, 
pante, scări şi  acoperişuri. Diversitatea o  încânta. 
Majoritatea pasagerilor erau tot turişti, care ţopăiau de 
colo-colo, arătând cu degetul detaliile peisajului şi ţipând de 
bucurie. Câţiva localnici stăteau jos şi arătau la fel de 
apatici precum finlandezii în autobuz, în noiembrie. Până 
acum, Lumikki învățase că locuitorii din Praga nu erau deloc 
vorbăreţi sau gălăgioşi. Asta îi convenea. Când la magazin 
nu îi zâmbea nimeni la casă, nu trebuia nici ea să se 
chinuiască să afişeze un zâmbet. 

Când e lucru serios e lucru serios, iar când e de zâmbit e 
de zâmbit. 

Ceasul nu era încă nici zece, dar temperatura crescuse 
deja peste nivelul de confort. Pe deal bătea totuşi un vânt 


— 88 — 


plăcut, care sufla prin geamurile deschise ale funicularului. 
Pentru o clipă, Lumikki se simţi făcând întocmai ceea ce 
voia să facă în Praga. Ca şi când ar fi fost o simplă turistă, 
care nu ştia pe nimeni şi pe care nimeni nu o ştia. Liniştită, 
cu propriile gânduri. Era tentată să uite că urma să se 
întâlnească apoi cu Zelenka. 

Pe bancheta din faţă şedeau un tată şi două fetiţe. Fetele 
păreau să aibă trei şi cinci ani şi erau în mod evident surori. 
Ambele aveau codițe. Cea mică le avea aduse lângă urechi 
ca nişte covrigi, iar cea mare le purta ca pe o coroniţă. La 
fel ca Zelenka. Genunchiul stâng al celei mari şi genunchiul 
drept al celei mici erau lipiţi. Cea mică avea un plasture cu 
„Hello, Kitty” pe genunchi. 

Lumikki îşi aminti deodată cum mâinile moi şi puţin cam 
neîndemânatice îi lipiseră pe genunchi un plasture cu 
Mickey Mouse. 

O voce îi şoptise atunci: 

— Sora ta mai mare o să sufle, iar buba o să dispară. 

Apoi suflase puternic, şi câteva picături de salivă 
zburaseră pe pielea ei. Lumikki începu să râdă. 

Amintirea nu putea fi corectă. Cineva îi pusese într- 
adevăr plasturele. Vreun văr sau un prieten mai mare. Insă 
nu sora ei mai mare. Lumikki şi Zelenka nu se mai 
întâlniseră înainte. Probabil că fetiţele îi activaseră o 
amintire uitată din copilărie, iar gândurile sale se 
amestecaseră cu ceva ce nu era adevărat. Astfel 
funcţionează mintea umană. Tocmai din cauza asta oamenii 
puteau manipula amintirile pe care, de fapt, nu le aveau. 
Unii îşi aminteau violenţa şi abuzurile din copilărie, deşi 
nimic de genul acesta nu se întâmplase. 

O imagine şi mai deranjantă îi tulbură gândurile lui 
Lumikki. O imagine de coşmar, pe care ar fi preferat să o 
uite. Fata încercase să-i pună plasturele, însă era atât de 
mult sânge, încât plasturele se udase imediat şi se făcuse 
roşu. Era prea mult sânge. Ea începuse să plângă. Nu 
înţelegea. De ce buba nu trecuse după ce-i pusese 
plasturele? 


Funicularul ajunse la destinaţie. Oprirea o trezi pentru o 
clipă pe Lumikki. După care îi veni în minte din nou o 
amintire - atât de puternică, încât nu putea să nu fie 
adevărată. 

Siluetele mamei şi tatălui se aflau deasupra patului ei. Ea 
stătea întinsă, simțindu-se grea, ca un elefant strâns ghem. 
Aşa îşi amintea că gândise. O minge grea, al cărei contur 
nu-l desluşea. Chipurile terne, obosite şi întristate ale 
părinţilor. 

— Sora ta... spuseseră. 

Fiecare separat şi amândoi deodată. Dintr-un anume 
motiv, nu reuşiseră să spună mai mult. 

Oamenii mişunau pe lângă vagonul în care se afla 
Lumikki. Şi ea începu să-şi mişte picioarele, deşi şocul 
amintirii era puternic. Deodată, era foarte convinsă. 

Avea o soră mai mare. 


Arborele genealogic de pe hârtie arăta ca şi când cineva 
l-ar fi tuns cam prea sârguincios. 

— Chiar nu ştii mai mult? întrebă Lumikki. 

Zelenka scutură din cap. 

În arbore se aflau Zelenka; mama ei, Hana Havlová; 
părinţii mamei, Maria Havlovă şi Franz Havel; fratele lui, 
Franz Klaus Havel; şi băiatul acestuia, Adam Havel. 

— Şi deci Adam este capul familiei voastre? verifică 
Lumikki. 

Evitase să folosească „sectă”, ştiind că acel cuvânt ar fi 
pus-o pe Zelenka în gardă. 

— Adam este... Zelenka se gândi o clipă. Adam e tatăl. 
Toţi îi spunem tată, chiar şi cei mai în vârstă decât el, 
pentru că el are grijă de noi precum un tată. lar mie mi-a 
fost într-adevăr ca un tată, un tată pe care nu l-am avut 
niciodată. 

— Ce vârstă are? 

— Nu ştiu. Cred că vreo 60. Dar de ce? se miră Zelenka. 

Lumikki ridică din umeri fără să răspundă. Ar fi vrut să o 
interogheze mai mult cu privire la Adam, dar îşi dădu 
seama din mişcările ei bruşte şi din voce că discuţia se afla 


— 90 — 


deja în punctul în care Zelenka ar fi putut să o întrerupă 
oricând. 

Stăteau în vârful dealului Pettin, privind grupurile de 
turişti care se minunau la vederea turnului de fier de acolo. 
Acesta amintea cumva de Turnul Eiffel, însă era mult mai 
mic şi cumva mai simpatic. 

Lumikki aruncă o privire la degetele Zelenkăi. Să fi fost 
acestea cele care îi puseseră plasturele pe genunchi 
odinioară? Şi dacă totuşi se întâlniseră, dar Zelenka nu-şi 
mai amintea? Sau dacă Zelenka minţea când spusese că nu 
o mai văzuse pe Lumikki decât în fotografie? Dar de ce? Nu 
avea sens. 

Lumikki se gândi că stăteau acum atât de aproape, încât 
genunchii lor aproape că se atingeau, însă în acelaşi timp 
erau despărțite de un zid de secrete. Lumikki nu îi 
povestise nimic despre Jiři, nici despre ucigaşul care fusese 
trimis după ea, nici despre ce-i istorisise Jiři. In acelaşi timp, 
credea că şi Zelenka îi ascundea ceva. 

A fost odată o fată care avea un secret. 

Au fost odată două fete care aveau secrete pe care nu şi 
le dezvăluiau una alteia. 

Aceeaşi familie a secretelor. Lumikki aproape pufni, cu 
voce tare: 

— Mama ta nu ţi-a vorbit niciodată despre Adam? 

— Nu. Ţi-am spus deja. Nu mai cunoşteam pe nimeni din 
familia mea. Părinţii mamei au murit înainte să mă nasc. 
Nici măcar nu ştiam că bunicul avea un frate, cu atât mai 
mult că acesta avea un băiat. Nu înţeleg de ce mama nu 
mi-a zis niciodată de ei. Doar trăise împreună cu ei. 

Lumikki tresări. E 

— Mama ta a trăit împreună cu Familia? Inainte să te 
naşti? 

— Da. Dar apoi a plecat. Nu mă pot gândi la altă 
explicaţie, decât că întunericul o cuprinsese. Altfel de ce ar 
fi părăsit nişte oameni atât de buni? 

Zelenka o privea cu ochii mari pe Lumikki, de parcă 
aceasta ar fi putut avea vreun răspuns. Lumikki se 
cutremură. Dacă mama Zelenkăi rupsese toate legăturile 


— 91 — 


cu secta şi cu membrii acesteia, înseamnă că avusese un 
motiv bun. lar după ce a murit aceştia au venit şi i-au cules 
fiica întocmai ca pe un măr copt. 

— L-am mai întrebat şi pe Adam despre asta, dar a spus 
doar că trecutul e trecut şi că ar trebui să uit de mama. Are 
dreptate. Mama ţine de viaţa mea trecută. Cel mai 
important e viitorul, nu trecutul. 

Zelenka îşi întoarse faţa către soare, închise ochii şi 
zâmbi. larăşi avea pe chip expresia aceea exaltată, care o 
făcea pe Lumikki să se simtă stânjenită. Complet în afara 
focului ei interior. 

— Aştepţi ceva anume în viitor? întrebă Lumikki cu grijă. 
Poate chiar în viitorul apropiat? 

Zelenka deschise ochii şi îi aruncă o privire tăioasă. 

— Adevărul îl ştiu numai cei care sunt din Familie şi cred. 
Tu nu crezi încă. Nu crezi că eşti sora mea. 

Lumikki cugetă o clipă. Două clipe. Şi încă o a treia. Nu 
crezuse că-i va spune încă Zelenkăi, nu aşa direct, însă 
acum părea că ea putea să plece în orice secundă, fără să 
se mai uite în urmă. Lumikki nu putea să accepte asta. | se 
întâmplase de prea multe ori. 

Vocea Zelenkăi era ca gheaţa sub soarele acela fierbinte. 

— Poate că ar fi mai bine să nu ne mai vedem. În curând, 
te întorci acasă la mama ta. Şi la tatăl tău. Am fost o 
proastă când am crezut că poate fi şi tatăl meu. Or, eu am 
deja un tată bun, pe Adam. Deja am totul. Nu mai am 
nevoie de nimic. 

Nu, nu, nu, nu! Cuvântul acesta din două litere răsuna în 
mintea lui Lumikki. Nu se putea întâmpla aşa. Nu se putea. 
Nu iarăşi. Nu le mai putea permite oamenilor importanţi din 
viaţa ei să dispară aşa. 

Lumikki făcu ceva ce nu îi stătea deloc în fire. Prinse 
mâna Zelenkăi şi o ţinu strâns între ale ei. Se uită fix în 
ochii ei. Distanţa şi răceala se topiră imediat. 

— Cred că sunt sora ta. 

Lumikki văzu cum cuvintele ajungeau încet la destinaţie. 
Zelenka începu să tremure. Ochii i se umeziră. Lumikki 
însăşi înghiţi în sec de două ori. Ca şi când o greutate mare 


EE pae 


îi fusese luată de pe piept. În sfârşit! Răspunsul. Adevărul. 
Era aici. 

Turiştii gălăgioşi trecură pe lângă ele fără să le bage în 
seamă. Canicula şi transpiraţia cauzată de aceasta le 
umeziseră părul amândurora, însă ele nu simțeau arşiţa. 
Parcă s-ar fi aflat la umbra propriului adevăr, care exista 
doar pentru ele. 

Zelenka o îmbrăţişă strâns pe Lumikki. lar ea o strânse la 
fel de tare. Îi simţi lacrimile pe umăr, unde se amestecau cu 
propria transpiraţie sărată. Lumikki simţi o fericire deplină, 
pe care nu o mai simţise de la Liekki încoace. 

să vină până în Praga şi să găsească o soră. Era o 
minune. Era un dar. Lumikki trebuia să-l accepte, pentru că 
o a doua şansă cu siguranţă nu se mai ivea. 

Când Zelenka se desfăcu din îmbrăţişare, Lumikki se 
pomeni că-i şterge uşor lacrimile cu mâna. larăşi 
sentimentul acela ciudat că mai făcuse asta cândva în 
trecut, deşi nu era posibil. Poate că, având aceleaşi gene, 
acelaşi sânge care le curgea prin vene, era posibil totuşi să 
se creeze un sentiment de familiaritate. Lumikki nu crezuse 
niciodată în aşa ceva, însă poate că era timpul să-şi 
reconsidere credinţele. Atât de multe se întâmplaseră! 
Lucruri atât de majore! 

— Vreau să vii să cunoşti Familia, spuse Zelenka. 

Şi Lumikki voia asta. Nu pentru Familie, ci pentru 
Zelenka, să se asigure că aceasta era în siguranţă. Şi, dacă 
nu era în siguranţă, dacă Familia era totuşi periculoasă, 
atunci trebuia să-şi salveze sora. 

Avea o soră pe care voia să o salveze. Gândul acesta o 
făcea să se simtă surprinzător de bine. 

— Dar vor accepta să mă primească? întrebă ea. 

— Nu le vom da de ales, răspunse Zelenka zâmbind. 

Lumikki nu o văzuse încă zâmbind atât de larg, luminos şi 
lipsit de griji. 


A fost odată o femeie care avea un secret. 

Secretele au această proprietate importantă de a înceta 
să mai fie secrete atunci când sunt spuse celor din afară. 
Secretul este sfânt. Secretul nu trebuie pătat împărtăşindu-l 
cu cineva care nu îl înțelege. 

Femeia a vorbit. Şi-a imaginat că voia să trăiască fără 
Familie. A fugit. Şi-a ascuns noul nume şi noua adresă față 
de Familie. Şi-a ascuns copilul. Acestea erau secrete 
greşite. Secrete păcătoase. lar secretele păcătoase ies 
mereu la iveală, într-un fel sau altul. 

De aceea apa rece a primit-o cu brațele deschise. A tras- 
o mai aproape de fund. Apa a legănat-o precum un iubit 
lacom. A sărutat-o pe buze şi i-a deschis forțat gura. l-a 
umplut gura şi nările, i-a pătruns în plămâni şi a pus 
stăpânire pe ea. Apa o voia pe toată numai pentru ea, în 
regatul ei rece, unde se spuneau poveşti sumbre pe o voce 
joasă, cântată. 

Femeia nu a căzut în apă din proprie voință, nici 
întâmplător. A fost împinsă. Păcătoşii nu rămân la 
suprafață, se îneacă. 

lar secretele greşite se îneacă odată cu ei. 


— 94 — 


17 


Pe farfuria albă se aflau doi cartofi fierţi, doi morcovi 
fierti, o felie de carne şi o felie de pâine neagră simplă. 
Mâncarea nu avea nicio urmă de condimente, ierburi, nimic 
care să lase impresia că cineva a depus efort să o facă 
delicioasă, tentantă. Nu era chiar o cină de duminică, în 
opinia lui Lumikki. 

Masa fusese pusă în sufrageria mare de la parterul casei, 
lângă bucătărie. Lumikki şi Zelenka fuseră direcționate 
imediat într-acolo, însă Lumikki avu timp să înregistreze că 
la parter mai erau trei camere spaţioase. Treptele de lemn 
care duceau la etaj păreau şubrede. Cel mai probabil, acolo 
se aflau dormitoarele. Lumikki spera să poată să exploreze 
casa în detaliu, dar acum nu era încă momentul potrivit. 

— Cina nu aşteaptă, îi şopti Zelenka. 

Lumikki aruncă o privire spre ceilalţi oameni aflaţi la 
masă. Erau în jur de douăzeci. Cei mai în vârstă aveau 
probabil vreo optzeci de ani, iar cei mai tineri erau cu câţiva 
ani mai mari decât ea. Zelenka era probabil cea mai tânără. 
Toţi îşi plecară capetele pentru rugăciune, rostită de Adam 
Havel, în cehă. Rugăciunea era lungă, iar Lumikki nu 
înţelegea niciun cuvânt. Folosi această ocazie ca să-i 
cerceteze pe sectanţi - toţi îmbrăcaţi în haine albe de in, 
cam uzate. Erau subţiri, chiar slabi, dar asta nu era de 
mirare, dacă aşa arătau mesele lor festive. Sectanţii nu 
aveau vreo trăsătură distinctivă, nici nu prea păreau să fie 
înrudiţi. Pe chip purtau totuşi aceeaşi expresie senină, dar 
cam apatică. Se rugau intens, cu ochii închişi. 

Toate obiectele din casă erau simple, uzate. Tapetul 
vechi de pe pereţi era rupt din loc în loc şi cam decolorat. 
Vopseaua de pe scândurile de lemn era scorojită. Cum nu 
mai fuseseră spălate de mult, ferestrele erau opace. Puţina 
mobilă de-acolo avea nevoie de reparaţii. Pe pereţi nu 
existau tablouri, nici măcar un singur obiect decorativ, 
nimic care să creeze o atmosferă primitoare. Nimic din casă 


2205. 


nu arăta faptul că era locuită. Părea o clădire abandonată, 
dărăpănată. Cina într-o casă părăsită. 

Adam Havel avea barbă şi sprâncene stufoase. Era un 
bărbat care putea fi cel mai bine descris prin cuvântul 
„cenuşiu.” Părul şi barba îi erau cenuşii, până şi nuanţa 
pielii lui era cenuşie. Vârsta sa era greu de apreciat, dar 
avea probabil vreo şaizeci de ani, aşa cum estimase şi 
Zelenka. Lumikki nu îl putea privi fără sentimentul straniu 
că cenuşiul acestuia era doar un soi de prefăcătorie. Părea 
voinic şi periculos, se vedea asta în mişcările lui hotărâte. 
Şi el era slab, dar muşchii braţelor ieşeau clar în evidenţă. 
Mâinile sale împreunate în rugăciune arătau atât de 
puternice, încât ar fi putut sugruma un om. 

Adam Havel îşi ridică deodată privirea, în mijlocul 
rugăciunii, iar ochii lui cenuşii se opriră asupra lui Lumikki. 
Fata îşi cobori repede privirea şi se holbă la picioare. Nu 
trebuia să le trezească suspiciuni membrilor sectei. 

Părea un miracol faptul că reuşise să pătrundă în casa 
lor. La uşă le întâmpinase aceeaşi femeie care, mai înainte, 
îi refuzase accesul. Zelenka avusese iarăşi un schimb 
aprins de cuvinte în cehă cu ea, iar Lumikki crezuse că 
făcuse din nou drumul degeaba. Apoi Adam Havel ieşise din 
casă, o privise atent pe Lumikki, vorbise ceva cu Zelenka şi 
iată, poarta îi fusese deschisă. 

— Ce i-ai spus? o întrebă Lumikki în şoaptă pe Zelenka. 

Zelenka ridică din umeri. 

— l-am spus doar că eşti sora mea şi că vrei să iei cina cu 
noi. Adam a considerat că e o idee bună. 

Lumikki văzu spatele drept şi solid al bărbatului din faţa 
ei şi se gândi că trebuia să aibă mare grijă ce face. 

Rugăciunea se încheie, iar Adam dădu semnalul că 
puteau începe să mănânce. Toţi cei de la masă erau tăcuţi, 
nu se auzeau decât clinchetele cuţitelor şi furculiţelor. De 
băut era apă călâie. Lumikki tăie o bucată de cartof şi una 
de carne şi le duse la gură. Nu aveau deloc sare. 

Se pare că Adam îi observă expresia, astfel că începu să-i 
explice în engleză: 


— Te surprinde poate faptul că mâncarea noastră este 
atât de simplă. Ca şi modul nostru de viaţă. Noi credem în 
tot ceea ce e mai pur şi mai simplu cu putinţă. Cu cât 
oamenii au parte de mai puţini stimulenţi, cu atât sunt mai 
aproape de Dumnezeu. De aceea nu avem televizor, 
telefoane, niciun fel de aparatură electronică sau cărţi. Nu 
asezonăm mâncarea. Uneori ardem tămâie, dar asta ţine 
de curăţarea simțului mirosului. Credem că mintea omului 
ajunge cel mai bine la cele sfinte atunci când este curată şi 
albă ca zăpada. 

Lumikki îi privi pe sectanţi: toţi dădeau aprobator din cap 
la cuvintele lui Adam. Nu păreau nefericiţi sau oprimaţi. 
Păreau senini şi uniţi. In mod clar credeau că deţineau ceva 
ce nimeni nu mai deţine. Pentru o clipă trecătoare, Lumikki 
îi invidie. 

Sectanţii începură să converseze cu voci scăzute. 

— Despre ce vorbesc? o întrebă pe Zelenka. 

— Povestim despre ce s-a întâmplat azi. Cei care merg la 
lucru vorbesc despre muncă, iar ceilalţi despre ce-au făcut 
acasă. 

Conversaţiile în cehă se derulau paşnic. Lumikki se uită la 
expresiile oamenilor. Era imposibil să tragă vreo concluzie. 
Nimeni nu zâmbea, nimeni nu părea supărat. Făcea parte 
din sfinţenia sectanţilor să nu-şi trădeze sentimentele? Sau 
chiar nu mai simțeau nimic? 

După ce schimbul de informaţii se sfârşi, cina continuă în 
linişte. Nimeni nu întrebă nimic despre Lumikki, nimeni nu 
făcu vreun comentariu. Atmosfera era parcă ruptă dintr-un 
vis, apatică şi, în acelaşi timp, avea ceva neliniştitor. 
Lumikki încercă să-i arunce o privire Zelenkăi, dar ea se 
uita numai în farfurie. 

După ce terminară de mâncat, Adam spuse ceva în cehă 
şi toţi cei de la masă se prinseră de mâini. Un bătrân o 
prinse pe Lumikki de mâna stângă. 

— Ce-i asta? o întrebă pe Zelenka. 

— Cercul păcatelor, răspunse. Fiecare îşi mărturiseşte 
păcatele din săptămâna asta. 


== Of 


Lumikki nu mai apucă să spună nimic, că prima 
spovedanie şi începu. Dacă rugăciunea îi păruse lungă, 
cercul păcatelor era ca o eternitate. Lumikki nu putea 
înţelege cum apucau oamenii aceştia curaţi şi ascetici să 
păcătuiască atât de mult cum părea să reiasă din 
confesiunile lor interminabile. La sfârşitul fiecăreia, toţi îşi 
ridicau braţele pentru scurt timp, apoi le lăsau la loc. In 
mod sigur, avea legătură cu iertarea păcatelor. 

În cele din urmă, îi veni rândul lui Lumikki. Ea zâmbi 
politicos, scutură din cap şi încercă să predea ştafeta 
următorului. Nu se întâmplă aşa. 

— Fiecare trebuie să-şi recunoască păcatele, spuse Adam 
cu blândeţe, fixând-o pe Lumikki cu privirea. 

Fata se gândi că omul vorbea engleza uimitor de bine. De 
fapt, nu era nici urmă de accent în cuvintele lui. 

— Nu simt că am păcătuit, îi răspunse. 

— Toţi facem păcate. Zilnic. 

Blândeţea dispăruse din vocea lui Adam. 

— Dacă este aşa, atunci este treaba mea. Nu vreau să 
împărtăşesc asta cu alţii. 

Un bărbat tânăr, cu chipul frumos, spuse ceva. Adam se 
întoarse către Lumikki şi-i traduse: 

— Aici nu avem treburi private. Totul se împarte. 

Atmosfera de la masă păru deodată amenințătoare. Toţi 
ochii erau aţintiţi către Lumikki. Zelenka se uita la ea 
rugător, strângând-o încurajator de mână. 

Pe gâtul lui Lumikki se prelingeau firişoare de sudoare. 
Nu îi plăcea deloc situaţia. Voia afară. Imediat. 

— Mulţumesc pentru cină, însă acum trebuie să plec, 
spuse ea şi încercă să se ridice. 

Strânsoarea bărbatului care stătea lângă ea era 
surprinzător de puternică, reuşind să o aducă la loc pe 
scaun. Adam, în schimb, se ridică şi făcu rapid câţiva paşi în 
direcţia ei. Îşi apăsă mâna pe umărul ei. 

— Dacă nu vrei să-ţi mărturiseşti păcatele aici, o vei face 
în confesional, spuse el cu o voce calmă. 

— Unde? întrebă Lumikki, aruncând o privire către 
Zelenka, aceasta clătinând din cap fără să spună nimic. 


— Confesionalul este pentru toţi cei care au nevoie să 
cugete asupra păcatelor lor, spuse Adam. 

Lui Lumikki nu îi plăcea vocea mieroasă a acestuia. 
încercă să se smulgă din strânsoare, dar în acelaşi timp mai 
multe mâini o înşfăcară. 

— Nu în confesional! strigă Zelenka. 

Lumikki apucă să-i vadă ochii înlăcrimaţi înainte să fie 
dusă de mâini şi de picioare afară din sală, deşi încerca din 
răsputeri să scape. Ochii Zelenkăi păreau să-şi ceară 
iertare. 


Adam Havel se uita la poza din smartphone, deşi ştia 
deja că nu era o greşeală. Aceeaşi fată. Acelaşi păr scurt şi 
o privire dură, puţin cam arogantă. Nu ar fi crezut că va 
opune atâta rezistenţă. Fusese nevoie de mai mulţi bărbaţi 
ca să o calmeze. Imediat ce Adam o văzuse în faţa porţii, 
ştiuse că ea era cea de care trebuia să scape. Totuşi, nu 
putea să se ocupe el singur de asta, ştia că i-ar fi speriat pe 
ceilalţi. Astfel că o invitase pe fată înăuntru, iar ea căzuse 
în capcană precum un mieluşel. Adam ştiuse că era doar o 
chestiune de timp până când fata avea să se dovedească a 
fi o persoană dificilă, care trebuia dusă în confesional. 

Să fie cu adevărat sora Zelenkăi? De fapt lui Adam nici 
nu îi păsa de asta. Primise instrucţiuni clare să scape de 
fată, iar în asemenea situaţii nu întrebi de grade de 
rudenie. În plus, Zelenka fusese mereu specială, trăia mai 
mult într-o lume imaginară decât în cea reală. Asta o făcea 
pe Zelenka mai uşor de controlat decât fusese mama ei, 
care rămăsese însărcinată în secret după ce fugise din 
Familie, încercând să ducă o viaţă normală. O astfel de 
decizie nu era acceptabilă pentru Familie. Increderea lor nu 
putea fi înşelată. Era periculos dacă cei din exterior aflau 
despre treburile Familiei. 

Găsirea mamei Zelenkăi se dovedise surprinzător de 
dificilă, deşi locuia în acelaşi oraş. Trecuseră cincisprezece 
ani, dar, în cele din urmă, Adam reuşise să o depisteze, iar 
femeia plătise pentru păcatele ei. Moartea prin înecare i se 


potrivea foarte bine păcătoasei. Pe lângă asta, păruse să fie 
un accident, şi aşa şi fusese înregistrat în arhive. 

Adam se uita în telefon, jos, în beci, în spatele uşii 
închise. Aşa făcea mereu. Interzicerea aparaturii 
electronice nu îl privea şi pe el, normal, dar nu era nevoie 
să ştie şi ceilalţi. Trebuiau să rămână curați şi puternici în 
credinţa lor. 

Adam scrise un mesaj în care spuse că fata putea fi luată 
din micul turn de piatră aflat în spatele casei, a cărui cheie 
o va lăsa lângă treptele de lângă uşă. Toată treaba trebuia 
înscenată ca să pară că fata reuşise să scape, altfel 
dispariţia ei ar fi stârnit întrebări inutile în rândul Familiei. 
Promise să îi ţină pe ceilalţi încă o oră în cea de-a doua 
cameră de rugăciune din casă. Adam îi trimise mesajul 
femeii, care urma să-l trimită mai departe asasinului plătit. 
Aşa era înţelegerea, pentru că era cel mai bine ca 
instrucţiunile să vină doar de la una din părţi. 

Adam cochetă o clipă cu ideea de a-şi mărturisi faptele 
cu adevărat rele, în cercul păcatelor. L-ar fi uşurat? Se 
îndoia. In primul rând, el nici nu credea în conceptul de 
păcat. În al doilea rând, era sigur că starea i se va 
îmbunătăţi în momentul în care fapta era dusă la 
îndeplinire, iar el urma să fie departe de aici. 


Cârpa care fusese legată la gura lui Lumikki avea gustul 
tot mai rău, cu fiecare minut. Gustul era prăfos, scârbos, 
rânced, murdar. Frânghiile aspre, legate strâns, i se frecau 
de glezne şi încheieturi. 

Confesionalul îşi merita numele. Era o structură din piatră 
construită în curte, cu o suprafaţă de mai puţin de un metru 
pătrat. Nu erau scaune. Doar un crucifix pe perete, iar 
lângă el, rucsacul lui Lumikki. Era atârnat într-un cui aflat 
suficient de sus, încât ea să nu-l poată ajunge cu mâinile 
legate. O fereastră mică se afla aproape de tavan, pe unde 
se vedea cerul albastru. Uşa era încuiată pe dinafară. 

Lumikki încercase deja să-şi slăbească frânghiile sau să 
găsească ceva de care să le frece. Degeaba. Işi apăsă ceafa 
pe zid şi începu să-şi mişte capul în sus şi-n jos, de la 


— 100 — 


stânga la dreapta. Cârpa legată la ceafă nu se clinti nici 
măcar un milimetru. Lumikki încercă orice ca să nu-i mai 
simtă gustul. 

Se ridică în picioare, deşi era dificil, pentru că gleznele îi 
erau legate strâns. Incercă să vadă cât de sus putea să 
sară. Doar câteva zeci de centimetri. Nu o ajuta la nimic. 
După o a treia săritură, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi pe 
podeaua de piatră. Se lovi tare. li dădură lacrimile de 
durere. 

Lumikki rămase o vreme aşezată, să-şi adune puterile. Se 
zbătea în zadar. Insă îi venea greu să-şi ţină panica în frâu. 
Supravieţuise în orice situaţie, supravieţuise chiar şi într-o 
ladă frigorifică, însă acum simţea că nu va scăpa. Nu va 
reuşi să fugă. 

Işi ridică privirea spre crucifixul de lemn de pe perete. 
lisus o privea cu ochi mari, trişti. Acum, mai mult ca 
niciodată, ar fi fost un moment potrivit să se roage. Lumikki 
nu se ruga, pentru că nu credea că o aude cineva. 

Din spatele micii ferestre, cerul se ivea dureros de 
albastru. 

Lumikki simţea cum cina lipsită de gust pe care tocmai o 
mâncase i se învârtea acum în stomac şi încerca să urce 
înapoi. Se forţă să înghită, deşi asta însemna să simtă tot 
mai tare gustul cârpei. Nu putea să se gândească la ce 
mâncase, pentru că asta îi accentua greaţa. Trebuia să facă 
ceva să-şi ţină gândurile şi panica sub control. 

Se ridică din nou. Se lipi cu spatele de perete, apoi lovi 
cu talpa în uşă. Uşa solidă nu se urni. Lumikki repetă 
mişcarea de trei ori. Nu avu niciun efect. Işi adună iarăşi 
forţele, se aşeză pe podea şi se gândi. 

Dacă încerca să se caţăre stând cu spatele lipit de perete 
şi cu tălpile pe peretele opus? Ar putea să urce centimetru 
cu centimetru, până ar ajunge la rucsac sau chiar la 
fereastră? Ar reuşi să spargă fereastra sau să o deschidă? 

Lumikki nu se apucă să calculeze probabilitățile, pentru 
că ştia deja că erau împotriva ei. lar probabilitățile n-o 
ajutaseră niciodată să scape. Reuşise să scape doar cu 
ajutorul rezistenţei, al răbdării şi al perseverenţei. 


— 101 — 


Nu voia să se mai gândească la ce avea de gând Adam 
Havel. Şi totuşi se întrebă. Nu avea deloc încredere în acest 
bărbat. Dacă moartea lui Jaro nu fusese o coincidenţă - 
după cum era ea convinsă -, atunci probabil că nu exista 
niciun motiv pentru care ea să supravieţuiască. Avea de 
gând să o sugrume cu mâinile lui? Sau să pună pe altcineva 
să o facă? O vor omori aici, în confesional, sau o vor duce 
altundeva? 

Confesionalul morţii. Lumikki nu avea de gând să se lase 
bătută. 

Işi lipi spatele de perete, simţindu-i suprafaţa dură şi 
neîndurătoare. Peretele trebuia să fie acum prietenul ei, să 
o susţină. Se concentră să-şi ridice picioarele şi să-şi 
lipească tălpile de peretele opus. Ştia că urcatul urma să fie 
greoi şi obositor. Probabil că nu avea decât o singură 
încercare, aşa că era obligată să reuşească din prima. 

Efort. Lumikki se afla acum în aer, între doi pereţi. Îşi 
căută echilibrul şi trase aer pe nas. Avea nevoie de mult 
oxigen în sânge. 

Centimetru cu centimetru, tot mai sus. Presiunea trebuia 
să rămână constantă între ea şi perete, atât în spate, cât şi 
în tălpi. Când picioarele îi erau atât de sus, încât centrul de 
greutate ameninţa să se mute înspre umeri şi gât, Lumikki 
începea să-şi tragă spatele în sus. Era mult mai greu decât 
să-şi mişte picioarele. 

Doi centimetri. Trei. 

Lumikki continua să se mişte încet, chinuitor. 

Gustul stătut al cârpei devenea tot mai pregnant. 

Câţiva centimetri, şi ajungea la rucsac. L-ar fi putut da jos 
din cui. Avea în el un cuţit pentru fructe, cu care şi-ar fi 
putut desface legăturile. 

In acel moment, auzi paşi în curtea din afara turnului de 
piatră. Se opriră la uşa confesionalului. Lumikki îşi mişcă 
tălpile prea mult, îşi pierdu echilibrul şi căzu la podea. 

Panica puse stăpânire pe ea când auzi cheia rotindu-se în 
broască. 


— 102 — 


18 


Cel mai bun şi de încredere asasin din oraş verifică 
instrucţiunile primite. 

Se va duce la casă. Lângă treptele uşii din spate va găsi 
cheia. O va găsi pe fata legată, neajutorată şi va face să 
pară că aceasta evadase singură. 

Treaba era clară. Nu exista riscul s-o dea în bară. 

Ţinta reuşise să scape de el o dată. Nu se va mai 
întâmpla a doua oară. 


Lumikki privea cum uşa se deschide dureros de încet. 
încercă să-şi pună gândurile în ordine. Putea cumva să-l 
amăgească pe cel care intra? Oare dacă l-ar lua prin 
surprindere? Ar avea o mică şansă. Sigur, era foarte mică, 
dar era nevoită să încerce ceva. Nu se dăduse niciodată 
bătută fără luptă, nu avea s-o facă nici acum. 

Lumikki închise ochii şi se întinse pe jos. 

Cineva păşi înăuntru. 

Puse mâna pe părul ei şi-l mângâie. 

— Lumikki, şopti vocea. 

Lumikki deschise ochii. Zelenka. 

Zelenka îi desfăcu legăturile rapid şi, cu îndemânare, îi 
scoase cârpa din gură. Lumikki trebui să tuşească de 
câteva ori şi să tragă apoi aer curat în plămâni. Era 
neînchipuit de plăcut. 

— Trebuie să pleci! Imediat! Timpul e scurt! 

Vocea Zelenkăi era plină de teamă. 

Lumikki înşfăcă rucsacul din cui şi îi spuse: 

— Nu fără tine! 

Zelenka clipi de câteva ori. Păru să ia în considerare 
opţiunea, pentru o clipă. Apoi se uită peste umăr către 
casă. 

— Nu avem timp să dezbatem. Ceilalţi sunt în camera de 
rugăciune, dar nu ştiu pentru cât timp. Am primit 
permisiune de la Adam să mă rog în camera mea. Ştiam că 


— 103 — 


ţine o cheie de rezervă în şemineu. Trebuie să o duc înapoi, 
înainte să observe că lipseşte. 

— Dar o să te prindă. Adam o să te pedepsească. 

— Nu o să mă prindă. Fă să pară că ai evadat. Du-te 
odată! Fugi! 

Zelenka părea disperată. Mâinile şi picioarele îi tremurau. 

Lumikki voia să o ia la goană. O îngrozea totuşi ideea să- 
şi lase sora la mila acestor nebuni. Dacă pleca acum, o va 
mai vedea vreodată pe Zelenka? 

— E periculos aici. Zelenka, tu nu ştii... Cred că nu 
cunoaştem adevărul despre Adam, încercă Lumikki. 

Zelenka făcu un pas înapoi. Deveni pe loc distantă. 

— Ba eu ştiu! E bun cu mine. 

— Atunci de ce mă ajuţi să scap? 

— Pentru că poate fi crud cu cei care nu văd adevărul. Şi 
nu vreau să suferi. 

Lumikki voia să urle din cauza lipsei de logică a Zelenkăi. 
Simţi cum aluneca tot mai departe de ea, cuvintele ei nu 
mai ajungeau la ea. Intre ele apăruse un zid. 

— Dar când adevărul... încercă Lumikki încă o dată. 

— Cei din afară vor vedea curând adevărul, iar acesta le 
va arde ochii. Speram ca tu să nu fii în afară, sora mea, dar 
se pare că inima ta nu este suficient de deschisă. Du-te! 

Cuvintele Zelenkăi se înfipseră ca nişte ţurţuri în pieptul 
lui Lumikki. Ar fi vrut să o ia în braţe şi să-i spună că se 
temea cu adevărat pentru siguranţa ei. Şi apoi să o ia pe 
sus. Ar fi putut face asta, însă nu o făcu. Timiditatea teama, 
obişnuinţa o opreau. 

Niciodată să nu alergi după cineva. Niciodată să nu 
cerşeşti iubire, prietenie sau încredere. 

Aşa că Lumikki îi atinse mâna rapid, în semn de 
mulţumire, apoi fugi către gardul curţii şi îl sări cu grijă. 
Numai după ce fugi suficient de mult, încât ar fi fost o 
nebunie să se mai întoarcă, îşi blestemă principiile 
prosteşti. Din cauza lor, pierdea legătura cu sora ei. Din 
cauza lor, îşi putea pierde sora de tot. 


— 104 — 


Lumikki se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea, apoi scoase 
din rucsac o bucată de hârtie pe care Zelenka desenase 
arborele genealogic. 

Trebuia să meargă să stea de vorbă cu morţii, din 
moment ce cu viii nu putea s-o facă. 


Zelenka îşi protejă capul cu braţul şi izbi fereastra cu 
crucifixul. Sunetul geamului spart urma să se audă până în 
casă, astfel că nu avea decât câteva secunde. Din fericire, 
cei care se rugau se aflau în cealaltă parte a casei, iar de 
acolo nu se vedea curtea. Fereastra turnului era mică, iar 
spărtura creată era şi mai mică, dar era suficient de mare 
încât ceilalţi să creadă că Lumikki se strecurase pe-acolo. 
Frânghiile zăceau pe podea, iar Zelenka lăsă crucifixul 
lângă ele. lisus părea că se uită la ea dezamăgit. 

lartă-mi toate păcatele, se rugă Zelenka în sinea ei. 

Închise uşa, stăpânindu-şi dorinţa de a se uita în urmă. Ar 
fi pierdut timp preţios. Mâinile îi tremurau incontrolabil, dar 
reuşi să încuie uşa. Apoi fugi în casă, auzind în acelaşi timp 
cum ceilalţi alergau către uşa din spate. 

Zelenka se rugă să nu-i treacă nimănui prin cap să 
verifice dacă ea era în camera ei. Ştia că nu aveai voie să 
te rogi pentru un astfel de lucru, însă acum nu-i mai păsa. 

Din curte se auziră strigăte. Cu picioarele tremurându-i, 
Zelenka făcu un efort să urce scara şi să ajungă la fereastra 
camerei ei. Se uită înăuntru. Nimeni. Uşa era închisă. Bine. 
Şi, cel mai important, fereastra pe care o lăsase deschisă 
rămăsese astfel. Zelenka se lăsă să lunece înăuntru şi abia 
acum observă că un ciob de sticlă îi zgăâriase palma, din 
care îi curgea sânge. Îşi puse mâna pe tăietură şi linse dâra 
de sânge. Gustul îi făcea rău, dar nu putea să fie slabă 
acum. Picături noi îşi făceau apariţia din zgârietură. Zelenka 
îşi apăsă mâna pe cearşafurile de pe pat. Dacă cineva 
întreba de sânge, putea oricând să spună că îi venise în 
noaptea aceea. 

Fluxul se opri puţin. Zelenka deschise uşa şi cobori la 
parter. 


— 105 — 


Şemineul. Trebuia să ajungă la şemineu. Trebuia să 
scape cât mai repede de cheia de rezervă, înainte ca Adam 
sau altcineva să apuce să se îndoiască de ea. 

Zelenka se uită repede pe fereastra sufrageriei, în curte. 
Ceilalţi erau încă acolo. Adam deschisese uşa 
confesionalului, iar Zelenka îşi dădu seama din vorbele sale 
că era uimit de evadarea lui Lumikki. Zelenka îşi băgă 
mâinile în şemineu, pipăi cu degetele o nişă secretă şi puse 
cheia acolo. 

Chiar atunci, Adam o strigă pe Zelenka. Fata fugi la el pe 
uşa din spate. 

— Aşa-zisa ta soră a dispărut, spuse Adam. 

— Poftim? 

Zelenka încercă să pară uimită, mânioasă şi temătoare. 
Adam o scrută. Zelenka nu se clinti. Pentru prima oară în 
viaţa ei. Adam se încruntă, dar Zelenka îl privi cu 
onestitate, cu nevinovăție. 

— Du-te singură să vezi, dacă nu crezi, o îndemnă Adam. 

Când se întoarse cu spatele la Zelenka şi se îndreptă 
către curte, fata îşi vâri mâna în buzunarul de la pantaloni. 
Doar aşa putea să-şi ascundă atât zgârietura din palmă, 
precum şi faptul că era murdară pe degete de cenuşă, din 
şemineu. 

Urmându-l apoi pe Adam, îi trecu prin cap cât de 
surprinzător de simplu era să mintă! 


Telefonul îl anunţă că avea un mesaj nou. Asasinul îl citi. 
Aproape ajunsese la casă. Mesajul era de la client. 

„Bine lucrat.” 

Bărbatul era nedumerit. Nu apucase să-şi ducă treaba 
până la capăt. Înjură în sinea lui când îşi dădu seama că 
trebuia să joace după cum i se cântase. Il rodea gândul că 
fata reuşise să scape de el. Din nou. 


— 106 — 


19 


Îngerul îşi sprijinea capul cu mâna. Din aripa lui stângă 
lipsea o bucată mare, iar ochii lui arătau de parcă ar fi 
plâns cu lacrimi mari şi negre, de-a lungul a secole întregi. 
Îngerul păzitor, care se învinuia pe sine pentru că nu 
reuşise în misiunea sa de ocrotire. ledera se răsucise în 
jurul picioarelor sale. Îngerul nu va mai zbura niciodată 
către înaltul cerului. Era condamnat pentru eternitate pe 
Pământ, să plângă cu lacrimi negre, să sufere pentru 
eşecurile sale. 

Lumikki se uită la îngerul descurajat şi trist. Şi ea se 
simţea la fel. La fel de lipsită de speranţă. La fel de 
nenorocită. Ce-şi imaginase, de fapt? Cimitirul Vinohrady 
era unul dintre cele mai mari din Praga. Să caute la propriu 
un ac într-un car cu fân ar fi fost un joc de copii pe lângă ce 
avea ea de făcut. 

Zelenka îi spusese lui Lumikki că bunicii ei erau îngropaţi 
în acest cimitir. Zelenka, se pare, nu fusese niciodată la 
mormintele lor. După Adam, nu trebuia să-ţi concentrezi 
atenţia la cei care erau morţi, ci la cei vii. Lui Lumikki i se 
părea că liderul sectei voia ca nimeni să nu cerceteze 
rădăcinile familiei sale. Tocmai din cauza asta se hotărâse 
să vină să arunce o privire, să vadă dacă pietrele funerare 
aveau ceva de dezvăluit. 

Dacă ar găsi o fisură în povestea lui Adam, poate ar reuşi 
s-o convingă pe Zelenka să părăsească secta. Dacă ar 
putea să-i demonstreze că Adam mintea, Zelenka ar înceta 
să creadă în celelalte „adevăruri” ale sale. Lumikki ştia că 
încercarea ei nu avea cine ştie ce şanse de izbândă, însă 
nu-i mai trecea prin cap altă idee. 

Trebuia să-şi salveze sora: să nu mai facă parte din sectă 
şi să nu se mai afle în sfera de influenţă a lui Adam. 

Lumikki mersese pe jos de la staţia de metrou din centru 
până la cimitir, iar acum îşi dădea seama că fusese o 
greşeală. De dimineaţă îşi luase tenişii, dar acum i se părea 
că sandalele ar fi fost o alegere mai bună. Picioarele îi 


— 107 — 


transpiraseră, călcâiele şi degetele o dureau îngrozitor. 
Lumikki rămăsese fără apă în sticlă, cu o jumătate de oră în 
urmă. Era clar că pierduse mai multă apă în timpul 
drumului decât băuse. Curând, o va durea capul. 

Nu era un indiciu folositor nici faptul că-i era imposibil să 
găsească mormintele bunicilor. Pe lângă faptul că cimitirul 
era imens, iar lui Lumikki îi era greu să găsească o logică în 
aşezarea mormintelor, locul acela părea rupt din cele mai 
întunecate vise, asta chiar şi în lumina puternică a zilei. 
Copacii bătrâni şi înalţi aruncau umbre şi mai ciudate decât 
ale pietrelor de mormânt. Crucile, pietrele de mormânt, 
statuile şi zidurile erau obiecte pe care ghearele lacome ale 
timpului îşi puseseră amprenta: din unele rămăseseră doar 
fragmente. lar statuile arătau adesea grotesc: îngeri fără o 
aripă sau chiar fără ambele, iar uneori până şi fără cap. 
Inscripţiile de pe morminte erau şterse sau greu de citit. Pe 
lângă asta, iedera verde-închis acoperea o mare parte din 
sol, copaci şi morminte, ca un covor moale şi gros. 

Lumikki găsi o mulţime de nume de Franz şi de Maria şi 
chiar şi mai multe de Havel, plus câteva pietre pe care scria 
Franz Havel sau Maria Havlová. Anii nu se potriveau totuşi. 
Cei care trăiseră în anii 1700 nu o interesau. Lumikki 
simţea cum durerea de cap provocată de deshidratare 
începea să se strecoare de la ceafă spre tâmple. In curând 
o va prinde ca într-o menghină şi i se va face foarte greață. 
Masa pe care o luase la sectă încă îi făcea rău, dar măcar 
scăpase de gustul de praf din gură. Nu voia să vomite în 
cimitir. Chiar dacă celor morţi nu le-ar fi păsat, mai erau cei 
vii, care veneau pe la morminte, iar asta nu ar fi fost 
frumos. 

Se aşeză pe o bancă la umbra copacilor şi respiră încet şi 
adânc. Era zadarnic să mai rămână aici să caute. Se va 
duce la cel mai apropiat magazin să-şi ia o apă rece, iar mai 
târziu îl va întreba pe Jiři dacă ştia ceva de bunicii Zelenkăi. 
Nu de alta, dar el cercetase registrele bisericii. 

Îşi făcuse iluzii venind la cimitir. Se hotărî să o ia ca pe o 
învăţătură de minte. Să nu mai facă planuri în grabă. Să se 
gândească bine înainte. 


— 108 — 


Chiar atunci telefonul sună. Tata. Lumikki nu avea chef 
să răspundă acum, dar ştia că aşa era cel mai bine să o 
facă. Altfel mama şi tata ar fi început să-şi pună întrebări. 

— Ai vorbit astăzi mai devreme cu Kaisa şi sigur aţi 
rămas în aer cu povestea. Ca să nu mai spun că, de fapt, cu 
mine ai vrut să vorbeşti, spuse tatăl. 

— Da, aşa este. Voiam să te întreb cum a fost la Praga, 
răspunse Lumikki. 

Îşi lăsă privirea să se odihnească asupra unui mormânt 
acoperit cu iederă. Nu mai regreta că venise până aici. 
Atmosfera de vis, de coşmar, ca a unei poezii gotice, era 
incredibil de plăcută. Meritase să vină chiar şi numai pentru 
asta. 

— De unde ştii că am fost la Praga? vocea tatălui era 
iritată, aproape neprietenoasă. 

Lumikki se gândi o clipă. Nu voia sub nicio formă să-i 
dezvăluie totul tatălui ei, nu încă. 

— De la o cunoştinţă comună. Sau, să spunem, o 
cunoştinţă din trecut. 

— Sună destul de straniu ca cineva de acolo să-şi aducă 
aminte de mine după atâţia ani... 

Lumikki nu îl lăsă să mai continue şi-l întrebă direct: 

— De ce nu mi-ai spus că ai fost aici? 

La celălalt capăt al firului se lăsă liniştea - pentru atât de 
mult timp, încât Lumikki crezu că se  întrerupsese 
convorbirea. 

— Sincer, acolo am fost atât de trist şi într-o pasă atât de 
întunecată, că nu-mi amintesc cu plăcere de asta. Nu-mi 
amintesc mai nimic, oricum, spuse tatăl în cele din urmă, 
şovăind. 

Nu-ţi mai aminteşti nici că fata ta mai mare este aici? Ar 
fi vrut Lumikki să-i urle la telefon. 

— Da... deci de-asta nu ţi-am povestit. Nu era nimic de 
povestit. 

Lumikki se holba enervată în zare. Cică nu era nimic de 
povestit. O soră, dar nimic de povestit. Fleacuri. 

— Ei bine, de-asta te sunasem mai devreme, zise 
Lumikki. Atâta tot. 


— 109 — 


— Totul e bine acolo? Îţi ajung banii? E bun hostelul? 

Tatăl reveni la tonul lui de părinte îngrijorat, aflat la 
distanţă. 

— Da, da. Totul e-n regulă. Poimâine e posibil să mă 
întorc acasă. 

Poate împreună cu sora mea, adăugă Lumikki în gând. 
Atunci, tata va putea să cugete la ce intra în categoria 
„Nimic de povestit”. 

Lumikki se gândise adesea că familia sa juca un rol ca la 
teatru. Mama juca rolul de mamă, tatăl, pe cel de tată, iar 
Lumikki, pe cel de fiică. Toţi se purtau de parcă se aflau în 
culise. Mult timp se gândise că aşa era în toate familiile, 
însă cam când împlinise zece ani, începuse să observe alte 
familii, când vedea taţi şi mame cu copiii lor la magazin, 
prin parc sau la reuniuni de familie. Se purtau altfel. Se 
certau, râdeau, erau prezenţi, existau. In familia ei nu se 
spuneau lucruri care veneau spontan în minte, ci doar se 
dădeau replicile pe care se presupune că trebuia să le dai 
în rolurile respective. 

Acest fapt crea o atmosferă stranie acasă şi, ca urmare, 
era dificil să ai o discuţie adevărată. Parcă ar fi fost un 
dialog între oameni de afaceri sau o discuţie la bibliotecă. 
În principiu, oamenii de afaceri şi cei care lucrează la 
bibliotecă încearcă să păstreze astfel aparențele. La fel şi 
aici: păreau să rostească nişte cuvinte formale. Acest lucru 
le anula personalitatea şi îi făcea să arate ca umbra unor 
persoane. lar Lumikki nu ştia cum să facă să vadă 
persoanele, nu umbra lor. 

În spatele frunzelor de iederă se putea zări un nume care 
începea cu litera F. Lumikki se hotări să mai verifice încă o 
piatră funerară. Pe aceasta. 

Se ridică şi se duse la mormânt, unde începu să dea lao 
parte de pe inscripţie iedera încăpăţânată. Franz. Franz 
Havel. Şi un al doilea nume. Maria Havlová. Inima fetei o 
luă la galop. Anii se potriveau. 

— Să suni, atunci, dacă apare ceva, îi spuse tata. 

— Mda. Pa! 


— 110 — 


Lumikki încheie convorbirea ca o adolescentă tipică, 
pentru că voia să se concentreze la piatra de mormânt din 
faţa ei. Mai era şi un al treilea nume pe ea. Mâinile îi 
tremurau, în timp ce dădea frunzele la o parte. Klaus Havel. 
Născut în 1940. Decedat în 1952. 

Lumikki se holbă o vreme la cifrele anilor, înainte ca 
mintea ei să accepte că ceva era ciudat. 

Klaus Havel murise la vârsta de 12 ani. Era foarte, foarte 
puţin probabil ca acesta să fi fost tatăl lui Adam Havel. 
Bine, nu absolut imposibil, însă improbabilitatea era atât de 
mare, încât Lumikki putea jura că Adam o minţise pe 
Zelenka. Lumikki scoase telefonul din buzunar şi fotografie 
piatra funerară. l-o va arăta Zelenkăi. Poate că aceasta va 
crede atunci că „Familia” - şi cu atât mai mult „Tatăl” 
Familiei - nu era atât de nevinovată precum îşi imaginase. 

Băgând telefonul la loc în buzunar, Lumikki simţi în nări 
un miros care ameninţa să-i declanşeze o migrenă. Un 
miros puternic de aftershave şi transpiraţie acră. Acelaşi pe 
care îl simţise cu o seară în urmă. 

Nu pierdu niciun moment ca să se uite în spate, ci o 
rupse imediat la fugă. Nicio fracțiune de secundă întârziere. 
În spatele ei se auzeau paşi repezi. 

Când Lumikki ţâşni, cu urmăritorul suflându-i în ceafă, 
tenişii ei iscară praful pe aleea din cimitir. 

Apăraţi-mă măcar acum, se rugă ea în minte îngerilor de 
piatră, care o priveau cu ochii goi cum fuge. Ridicați-vă 
aripile şi aduceți o furtună care să-i nimicească pe duşmani. 
Dar aerul cald era neclintit. 

Urmăritorul era rapid. Probabil că era mult mai odihnit şi 
mai hidratat decât Lumikki, care avea la activ numai câteva 
ore de somn, plus mult mers prin caniculă. Transpiraţia i se 
prelingea pe piele, deşi ar fi zis că era atât de deshidratată, 
încât nu mai avea cum să transpire. _ 

Lumikki ţâşni pe poarta cimitirului. In apropiere era o 
staţie de metrou. Luă o decizie rapidă şi năvăli pe scările de 
metrou. Ideea de a intra în subteran, cu un ucigaş pe 
urmele ei, nu era poate cea mai atractivă opţiune, însă ea 
se gândi că poate, de teama paznicilor, bărbatul nu-i va 


— 111 — 


face nimic. Paşii grei răsunând pe scări îi spuneau că 
urmăritorul nu renunţase. 

Lumikki văzu că metroul tocmai venea în staţie. Se grăbi 
să fie printre primii. Urmăritorul trebui să-şi croiască drum 
printre pasagerii care coborau din metrou, însă asta nu-l 
încetini prea mult. Lumikki continuă să meargă prin tren, 
înaintând spre ultimul vagon. Văzu cum bărbatul îi dădea 
pe oameni la o parte şi se apropia de ea. 

Chiar atunci sosi în staţie şi trenul din cealaltă direcţie. 
Uşile se deschiseră, iar oamenii schimbară metroul, urcând 
unde se aflau Lumikki şi urmăritorul ei. Din fericire, se aflau 
acum o mulţime de oameni între ei, iar Lumikki observă 
cum bărbatul se strecura încruntat printre ei. Se pare că 
nu-i păsa că avea public. Expresia lui arăta că era gata să o 
omoare pe Lumikki cu mâinile goale, sub privirile 
călătorilor. 

Lumikki încercă să rămână calmă. Numără secundele. 
Transferul trebuia să se întâmple chiar în ultima clipă. 

Bărbatul se apropia de ea. Uşile aveau să se închidă într- 
o clipă. Uşile trenului de pe partea opusă erau încă 
deschise. Când Lumikki văzu că începeau să se închidă, 
apăsă repede pe buton, uşa se deschise şi ţâşni afară, 
ajunse din câţiva paşi rapizi pe celălalt peron, îşi aruncă 
rucsacul din spate şi-l lăsă să atârne în aer, se întoarse pe-o 
parte şi reuşi cu greu să se strecoare printre uşile care 
tocmai se închideau. 

Metroul se puse în mişcare. La fel şi celălalt. Lumikki 
apucă să vadă cum urmăritorul, roşu la faţă, izbea cu 
pumnii în uşă, dar degeaba. Metroul îl ducea în direcţia 
opusă. 

Lumikki se trânti pe scaun şi-şi şterse transpiraţia de pe 
frunte, cu o mână tremurândă. Lângă ea şedea un băiat de 
vreo zece ani care o privea cu admiraţie. Băiatul avea o 
doză de Fanta, pe care i-o întinse lui Lumikki, ridicând din 
sprâncene. Fata pricepu. Era pe punctul de a refuza, dar 
totuşi acceptă. 

Niciodată gustul - altminteri fad - de suc de portocale nu 
fusese mai bun. 


— 112 — 


20 


— Te-ai hotărât să alergi la un maraton? Sau de ce eşti 
atât de terminată? 

Lumikki se gândea că în aceeaşi zi dobândise o soră, 
fusese întemniţată de către o sectă, îşi lăsase sora la mila 
membrilor ei, rătăcise prin cimitir şi descoperise minciuna 
lui Adam, iar în cele din urmă reuşise să scape de bărbatul 
care, evident, fusese trimis să o ucidă. Nu avea chef de 
glume acum. 

Lumikki rămase serioasă, astfel că Jiri îşi şterse repede 
zâmbetul de pe buze. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el îngrijorat. 

— Să mergem înăuntru şi-ţi povestesc, răspunse ea. 

Se înţeleseseră să se întâlnească la cinci după-masă la 
Jiři acasă. Lumikki ajunsese la fără cinci, iar când Jiři nu 
răspunse imediat la uşă, rămase acolo să îl aştepte, privind 
permanent în jurul ei, să nu fie urmărită. 

Înainte de asta, Lumikki umblase prin oraş cu diverse 
mijloace de transport, până când fusese sigură că scăpase 
de urmăritor. Apoi intrase într-un magazin, cumpărase un 
litru jumătate de apă şi o băuse aproape pe toată. Durerea 
de cap cauzată de deshidratare o mai lăsase, iar gustul de 
praf al cârpei dispăruse, în cele din urmă. 

Acum Lumikki voia să facă un duş şi să-şi schimbe 
hainele. Voia să-şi spele de pe trup toate evenimentele 
zilei, chiar dacă nu şi le putea scoate din minte. 

Jiri deschise uşa repede şi urcară scările în tăcere. 
Lumikki nu voia să vorbească aici despre ce păţise, şi nici 
Jiři nu o întrebă. Înţelegea şi el acum că totul era periculos. 
Când ajunseră în capul scărilor, la etajul la care stătea Jiři, 
Lumikki fu prima care observă: 

— Ai uitat uşa descuiată azi-dimineaţă? întrebă ea. 

Jiři intrase deja pe uşa întredeschisă şi răspunse: 

— Cu siguranţă, nu. 

În apartament domnea haosul. Mobila era răsturnată, 
toate sertarele erau vărsate pe jos, toate cutiile erau 


—113— 


deschise, cărţile aruncate de pe rafturi, dosarele şi hârtiile 
erau vraişte. Televizorul HD era totuşi la locul lui, la fel şi 
laptopul şi aparatul DSLR. Aşadar, nu era vorba despre un 
hoţ, pentru că aceste obiecte ar fi fost primele care ar fi 
dispărut. 

Jiři începu să înjure în cehă. 

— Lipseşte ceva? întrebă Lumikki, în timp ce-şi aduna la 
un loc propriile lucruri. 

Nu-şi lăsase în apartament decât hainele şi trusa de 
machiaj. În rucsac cărase toată ziua cu ea un roman poliţist 
de Jo Nesbø, puţin îndoit pe la colţuri, portofelul şi 
paşaportul. Luase degeaba romanul, pentru că momentele 
liniştite în care putea citi fuseseră puţine. 

Lui Lumikki nu-i dispăruse nicio haină. Singurul lucru 
ciudat era faptul că sutienul ei fusese desfăcut. Crezuse 
intrusul că ascundea ceva în căptuşeală? 

— Imposibil de spus în dezastrul ăsta, se răţoi Jiři drept 
răspuns. Probabil că a venit să caute ceva. Ce, nu ştiu. 

Luă de pe jos o geantă în care începu să arunce la 
nimereală haine, mape şi hârtii. 

— Nu suntem în siguranţă aici, spuse Jiři văzând expresia 
întrebătoare a lui Lumikki. Oricine a fost aici poate reveni 
oricând are chef. 

— Unde mergem atunci? întrebă Lumikki. 

Apucase deja să-şi pună puţinele lucruri în rucsac. 

— Într-un loc păzit şi noaptea. 


Lumikki stătea ascunsă în spatele copacului şi aştepta. 
Aştepta de două ore deja, dar putea aştepta şi mai mult 
dacă era nevoie. Luă o gură de apă din sticlă. Din fericire, 
copacii ofereau destul de multă umbră. Când Lumikki fugise 
de aici mai devreme, nu crezuse că se va întoarce în 
aceeaşi zi. 

Gardul negru de fier aducea aminte de gratiile unei 
închisori. Închisoare. Asta să fie secta pentru Zelenka? 
Lumikki nu putea fi sigură, dar, din nefericire, aşa părea. 
Zelenka nu era liberă să meargă unde sau când voia, nu 
era liberă să studieze sau să muncească, să socializeze cu 


= 114 = 


oamenii, să facă ce avea chef. Dacă într-adevăr aceasta se 
amestecase cu Familia albă pe baza unor false relaţii de 
rudenie, atunci cu atât mai îngrijorătoare era situaţia. 

Îi povestise lui Jiři despre descoperirea din cimitir, în timp 
ce mergeau spre clădirea de birouri Super, unde Jiři 
credea că ar fi fost bine să petreacă măcar vreo două nopţi. 

— Conform informaţiilor mele, Adam Havel s-a născut în 
1950. Klaus Havel, în vârstă de 10 ani, nu putea fi tatăl lui, 
spuse iii. Sunt foarte multe nepotriviri de genul acesta în 
cadrul sectei. Cea mai importantă informaţie este totuşi 
aceea că Adam Havel este liderul sectei. Am încercat să 
aflu informaţii despre lider în interviurile mele, însă nimeni 
nu a îndrăznit să-i dezvăluie numele. Sigur, ştiam că Adam 
Havel face parte din sectă, dar nu îi cunoşteam poziţia. 
Trebuie să-i investighez trecutul mai în amănunt. 

— lar eu trebuie să-i trimit un mesaj Zelenkăi. 

— Presupun că-ţi pasă de fata aceea? 

Lumikki se mulţumi doar să dea din cap. Da, îi păsa de 
Zelenka. Acum avea o soră şi nu avea de gând să renunţe 
la ea. 

Din cauza asta, îl lăsă pe Jiři la Super8, să scormonească 
prin trecutul lui Adam Havel, iar ea merse la casa sectei şi 
se puse să aştepte până când Zelenka s-ar fi ivit în curte. 

Până acum, în curte venise doar o femeie de vârstă 
mijlocie. Udase trandafirii cu o stropitoare mare din metal, 
foarte ruginită. Lumikki se dăduse puţin mai în spate. 
Femeia ridicase capul şi păruse să asculte cu atenţie, însă 
apoi se întorsese la udatul plantelor. 

Lui Lumikki începuseră să-i amorţească picioarele de 
atâta stat pe loc. Şi le întinse uşor şi-şi mută greutatea de 
pe unul pe celălalt. Trebuia ca odată şi-odată Zelenka să 
treacă prin curte. Cel puţin, Lumikki aşa spera. 

In cele din urmă uşa din spate se deschise, iar Lumikki 
zări ceva familiar. Zelenka. Părea melancolică şi cumva 
resemnată. Lumikki fluieră încet. Zelenka se uită în direcţia 
ei şi o văzu. Lumikki îşi duse repede un deget la buze. Nu 
voia să rişte să fie descoperită de vreun membru al sectei. 
Zelenka privi cam ezitant în jur, apoi se apropie de gardul 


— 115 — 


de fier. Făcu o mişcare cu capul în direcţia casei, apoi şi-l 
scutură încet, aproape imperceptibil. Lumikki pricepu că 
Zelenka nu avea voie să meargă mai departe. 

Din fericire, Lumikki era pregătită. Îi arătă Zelenkăi 
bucata de hârtie pe care îi scrisese un mesaj. Apoi o făcu 
ghem şi o aruncă peste gard. Ghemotocul ateriză cam la un 
metru de picioarele Zelenkăi. 

Tocmai atunci se deschise iar uşa din spate şi un bărbat 
tânăr îşi făcu apariţia. Zelenka făcu un pas în lateral şi se 
scărpină la picior fără să se uite la ghemotocul de hârtie. 
Bărbatul îi strigă ceva. Zelenka răspunse. Tonul bărbatului 
deveni nerăbdător, dar Zelenka ridică pur şi simplu din 
umeri. Bărbatul oftă, mai spuse ceva răstit şi intră înapoi. 
Zelenka se aplecă repede şi luă hârtia de jos, apoi o băgă în 
buzunar. Îi aruncă o privire lui Lumikki, după care intră în 
casă. 

Lumikki expiră. Îşi ţinuse respiraţia fără să-şi dea seama. 

În mesaj scrisese că spera să se întâlnească a doua zi la 
ora 12, în locul în care se văzuseră prima oară. Lumikki se 
baza pe faptul că Zelenka va găsi un mijloc de a se strecura 
afară, în oraş. 

Când se porni spre centru, Lumikki îşi simţi picioarele 
ciudat de grele. Transpiraţia îi curgea şiroaie de-a lungul 
şirei spinării. Îşi linse buzele, simțind în gură gust de sare. 


Cerul devenise  albastru-închis. Luminile oraşului se 
reflectau în ferestrele clădirii sediului Super8. Din biroul de 
la etajul nouă se vedea tot centrul, până la castel. Lumikki 
se lupta să-şi ţină ochii deschişi. Era atât de obosită, încât 
se temea că va adormi în picioare. 

Jiri întinsese bagajul într-un colţ şi găsise chiar şi saci de 
dormit. 

— E bine că în companie există şi un departament pentru 
căţărat, zâmbi el. 

Se pare că nu era o glumă. 

Calculatorul lui Jiři arunca o lumină albastră. Bărbatul 
stătuse nemişcat în faţa lui timp de trei ore. Inainte de asta, 
se urnise numai ca să ia comanda ce venise de la un 


— 116 — 


restaurant chinezesc. Lumikki examină cercetările asupra 
relaţiilor de familie, care erau pline de însemnările lui Jiri, 
de semne de întrebare şi de săgeți. Hârtiile nu-i dezvăluiră 
nimic nou, niciun mare secret. 

Se hotărî să închidă ochii doar pentru o clipă. Să şi-i 
odihnească. Ziua fusese atât de lungă şi de grea! Dacă 
putea să închidă ochii o secundă sau două... 

Lumikki se trezi atunci când căzu cu capul pe un teanc de 
hârtii. Jiti se uită la ea. 

— Du-te la culcare. 

— Nicio grijă, zise fata, deşi scăpă un căscat larg. 

— Sau măcar mănâncă nişte tofu cu chili. Te revigorează. 

Jiři puse pe masă încă o cutie. 

— Tofu rece? Mulţumesc de ofertă, dar am să sar peste o 
aşa experienţă culinară, răspunse ea. În plus, nu mi-e 
foame deloc. Ai comandat mâncare cât pentru zece 
persoane. 

— Alegerea ta. Dar atunci să nu... bingo! 

Jiri rosti atât de tare ultimul cuvânt, încât Lumikki tresări 
involuntar. 

— Vino să vezi! 

Lumikki se duse lângă iii. Pe ecranul calculatorului 
apărea poza unui bărbat stilat, de vreo 30 de ani, îmbrăcat 
în haine albe de in. Părul lui lung era prins într-o coadă. 
Tânăra recunoscu ochii cenuşii, pătrunzători şi sprâncenele 
stufoase, ca de bufniţă, deşi omul din poză era mai tânăr 
decât... 

— Adam Havel! strigă ea. 

— Adică, de fapt, Adam Smith. Alias prietenul nostru, 
Adam Havel. Poza asta e din 1980, dar i-am recunoscut 
imediat trăsăturile, explică Jiři încântat. 

— Nebraska, citi Lumikki în textul pozei. 

— Exact. Acolo a existat o sectă religioasă pe nume Fraţii 
albi, formată numai din bărbaţi tineri care se credeau 
urmaşii lui lisus. Liderul sectei era Adam Smith, care a 
dispărut. Se pare că a apărut mai târziu în Praga, cu un 
concept asemănător. De data asta, s-a hotărât să le includă 
şi pe femei. 


— 117 — 


— De ce a dispărut? se miră Lumikki. 

— Îi făcuse pe membrii sectei să-i dea lui toate 
posesiunile, pentru a fi donate în scopuri caritabile. Pentru 
a fi cât mai curaţi cu putinţă în faţa morţii. 

Jiři o văzu pe Lumikki întunecându-se la faţă. 

— Fraţii albi puneau la cale o sinucidere în masă. Adam 
Smith împreună cu ceilalţi. Poliţia a aflat totuşi despre asta 
şi a reuşit să-i salveze pe cei mai mulţi dintre adepţi - au 
fost găsiţi stând întinşi pe jos, într-o cabană mică, aproape 
sufocaţi cu monoxid de carbon. Adam Smith dispăruse. Cu 
tot cu bani. 

Somnolenţa o părăsi brusc pe Lumikki. 

— Familia albă nu plănuieşte să atace pe nimeni din 
afară, spuse încet. 

Jiři dădu din cap. 

Niciunul nu trebuia să o spună cu voce tare. Cuvintele 
răsunau cu o răceală de moarte. Sinucidere în masă. 


— 118 — 


20 iunie 
luni 


— 119 — 


21 


Lumikki se uită la ceas. Era douăsprezece fără un sfert. 
Putea ajunge la timp la locul întâlnirii, dacă se grăbea. 

Stabilise cu Jiři ca Lumikki să se vadă cu Zelenka şi să 
încerce să o facă să plece cu ea, să abandoneze secta. In 
plus, era important să afle dacă data posibilei sinucideri în 
masă fusese aranjată. În acelaşi timp, Jiři avea o întâlnire 
cu directorul companiei Super8 fix pentru a vorbi despre 
ştirea aceasta. 

Lumikki înţelese prea târziu ce se petrece, numai după 
ce nişte mâini puternice o înşfăcară de pe stradă şi o 
aruncară pe bancheta din spate a unei maşini. Simţi pe gât 
metalul rece al unei arme. 

— Să nu încerci ceva şi nici să nu scoţi vreun sunet, 
altfel... ai mierlit-o, şopti răguşit bărbatul la urechea ei. 

Lumikki nu mai fusese niciodată atât de aproape de 
urmăritorul ei. Nu ar fi vrut să fie nici acum. Il văzu cum 
caută să ajungă cu cealaltă mână la o rolă de bandă 
adezivă. Se gândi că avea intenţia să-i astupe gura şi să-i 
lege mâinile şi picioarele, apoi să conducă undeva departe 
de oameni şi să facă ceea ce intenţiona. 

Lumikki nu voia să afle despre ce era vorba. Mânia ardea 
în interiorul ei. larăşi fusese prinsă într-o situaţie la care nu 
voise, de fapt, să ia parte. Fără să fie întrebată! 

Nu avea timp de pierdut. Trebuia să acţioneze imediat. 
Elementul-surpriză îi oferea doar un moment. 

Dădu din cap în semn de aprobare. Cu toate acestea, 
continuă să dea din cap şi-l izbi extrem de repede cu 
fruntea în nas. Bărbatul îşi slăbi strânsoarea mai mult de 
uimire decât de durere, apoi începu să-i curgă sânge din 
nas, murdărind topul alb de bumbac al lui Lumikki. 

Fata se smulse din mâinile lui, deschise portiera maşinii 
şi ţâşni pe stradă. Alergă înainte şi-şi dădu seama după 
numărul de oameni că trebuia să se afle în apropiere de 
Podul Carol, care îi atrăgea pe turişti precum un magnet. Pe 
pod erau şi mai mulţi turişti. Oamenii stăteau pe loc şi se 


— 120 — 


holbau în sus, atunci când Lumikki încercă să treacă printre 
ei cu disperare. Ce naiba aşteptau de fapt? 

Lumikki îşi ridică şi ea privirea şi-şi dădu seama. Un 
trompetist apăruse la balcon şi începu cântarea de la ora 
douăsprezece. Era plin de oameni pe pod. Lumikki aruncă o 
privire în urmă. Reuşise să scape de urmăritor? Bărbatul nu 
se vedea. Fata îşi croi drum printre turişti, mai aproape de 
centru, să se poată ascunde. Inima îi bătea nebuneşte în 
piept. 

Deodată, auzi un sunet în urma ei. Se uită peste umăr şi 
îl văzu pe bărbat mai departe, însă nu cu mult. Bărbatul o 
observă şi el şi dădu la o parte mai multe bunicuţe, care 
începură să strige la el în franceză. 

Tânăra cugetă rapid. Să încerce să fugă de-a lungul 
Podului Carol sau s-o apuce pe malul râului, ca până acum? 
Pe pod era aproape imposibil să înainteze. Pe de altă parte, 
şi urmăritorul ar avea aceeaşi problemă. Şi nici nu ar 
îndrăzni să o împuşte aici sau să se lupte cu ea. Ar fi prea 
mulţi martori. 

Decizia era luată. Lumikki se lăsă jos pe sub braţul unui 
japonez, tocmai când acesta făcea o poză cu trompetistul. 
Nu văzu, dar auzi câteva secunde mai târziu cum 
urmăritorul îl răstoarnă pe turistul japonez, telefonul 
acestuia sărind în aer, apoi izbindu-se de pământ. judecând 
după bombănelile agitate ale japonezului, şi el avusese 
aceeaşi soartă. 

Treizeci de statui de sfinţi păzeau podul de pe ambele 
părţi. Sfântul loan Nepomuk, Sfântul Vitus, Sfântul Luitgard, 
Sfântul loan Botezătorul, Sfântul Venceslau, Sfântul 
Sigismund, luda Tadeul, Francisc de Assis. Numele din 
ghidul turistic îi treceau lui Lumikki prin minte în acelaşi 
ritm cu paşii ei pe suprafaţa de piatră a podului. Podul de 
piatră. Acesta fusese numele anterior al Podului Carol. 
Trebuie că imaginaţia celui care îi pusese numele era cam 
săracă. 

Transpiraţia sărată, înţepătoare îi intra în ochi, aşa că şi-o 
şterse cu mâna. Nu putea să alerge dacă nu vedea unde se 
îndreaptă. De altfel era destul de greu să se ferească de 


— 121 — 


atâţia turişti, vânzători ambulanți, artişti de stradă şi 
muzicieni. Sandalele o rodeau până la sânge. Nu erau 
pantofi de alergat, nici topul ei de bumbac ud leoarcă nu 
era un tricou pentru jogging. Nici canicula de douăzeci şi 
nouă de grade nu era cea mai bună vreme de alergat, însă 
în aceste circumstanţe Lumikki nu avea de ales. Trebuia să 
meargă înainte, să încerce să scape. 

Bărbatul nu era doar la câţiva metri în spatele ei. 

Urmărirea atrase atenţia turiştilor. Credeau că era o 
reprezentaţie. Unii o încurajau pe Lumikki, alţii pe 
urmăritor. 

Un cvintet cânta o arie de operă, când Lumikki ţâşni pe 
lângă instrumentişti. Îi auzi schimbând din mers piesa. 
Beatles. 

You better run for your life if you can little girl...28 

Mulţumesc. Asta şi fac, avu Lumikki timp să-şi spună, 
înainte să se izbească de o nemţoaică din faţa ei, care 
tocmai făcuse un pas înainte. 

— Mein Gott!” strigă femeia. 

— Entschuldigung”? spuse Lumikki aducându-şi aminte 
de vocabular, apoi continuă să fugă. 

Din fericire, nemţoaica reuşi să-l încetinească şi pe 
urmăritor, care o împinse în lateral şi nu-şi ceru scuze. 

Încercând să iuţească pasul şi simțind cum transpiraţia îi 
curge şiroaie, Lumikki nu mai reuşea să se ferească la fel 
de bine de oameni precum o făcuse în capătul podului. 

O mireasă japoneză îşi făcea poze în mijlocul podului. 
Lumikki nu-şi dădea seama dacă şedinţa foto era adevărată 
sau înscenată. Mireasa avea o _ trenă incredibil de 
nepractică, peste care Lumikki reuşi să sară în ultimul 
moment. Câteva secunde mai târziu, sunetul de satin 
sfâşiat dezvălui că urmăritorul nu fusese la fel de norocos. 
Lumikki câştigă astfel un mic avans. 


% Mai bine luptă pentru viata ta, dacă poţi, fetițo... (în engleză, în 
original). 
2? Dumnezeule! (în germană, în original). 
3 Îmi pare rău! (în germană, în original). 
— 122 — 


Un grup de turişti americani însoţiţi de ghid blocau 
drumul înainte. Lumikki privi îngrozită zidul acela uman, 
apoi văzu o breşă şi reuşi să se strecoare printre ei. 

— And as you can see, here we have a statue of a... 
running girl... | mean...” 

Lumikki nu rămase să asculte cum ghidul revenea la 
subiect. Urmăritorul străpunse bariera de americani precum 
un spărgător de gheaţă. Lumikki înainta tot mai anevoios. 
Simţea cum căldura o face să-şi piardă puterile şi-i 
înceţoşează vederea. Gura i se uscase complet. Se simţea 
de parcă nu băuse nici măcar o picătură de apă în toată 
viaţa ei. 

Picioarele îi tremurau. Lumikki lovi cu cotul un 
caricaturist, tocmai când acesta desena nasul unui bărbat 
cu barbă neagră. Ei, măcar nasul mai îndrăzneţ făcea 
caricatura mai bună. Mulțimea o împingea pe Lumikki 
tocmai la marginea podului. Trebui să se sprijine de placa 
memorială a unei statui, pentru a nu cădea peste 
balustradă. Placa lucea de la miile de mâini care o 
atinseseră. Statuia Sfântului loan Nepomuk. 

Martirul ceh care fusese executat fiind aruncat de pe 
pod. 

Nu-i venea să creadă că-şi amintea asemenea lucruri din 
ghidurile turistice. Lumikki îşi mai aduse aminte şi că 
atingerea statuii ar fi adus noroc, iar cel care o atingea 
urma să se întoarcă în Praga. _ 

Tocmai de noroc avea ea acum nevoie. Il auzi iarăşi pe 
bărbat în urma ei. În schimb, nu era sigură că mai voia să 
revină în Praga, dacă de data asta supravieţuia. 

Lumikki aproape că ajunsese la capătul celălalt al 
podului. Inima îi bătea cu furie, încercând să trimită oxigen 
în organismul complet extenuat. Lui Lumikki îi era atât de 
cald, încât parcă fierbea! 

Cineva cânta la pahare. Nu putea fi adevărat. Lumikki 
avea în faţă un bărbat în vârstă, subţire, care cânta la nişte 
pahare la fel de subţiri, aliniate dinaintea lui de la mic la 


31 Şi după cum vedeți, aici avem o statuie cu... o fată alergând... Adică... 
(în engleză, în original). 


— 123 — 


mare. Lumikki îşi adună toate puterile şi reuşi să o ia prin 
stânga bărbatului, lăsându-i toate paharele intacte. 

Bărbatul în vârstă, ca şi când ar fi fost el însuşi făcut din 
sticlă, ridică mâna în semn de mulţumire. 

Prea devreme. 

Lumikki auzi în urmă paşii grei ai urmăritorului 
apropiindu-se, bătrânul strigând, un pahar spărgându-se, 
apoi al doilea, al treilea, al patrulea. Efectul de domino făcu 
paharele să se spargă unul câte unul. Urmăritorul strigă şi 
înjură. Se pare că fusese rănit, astfel că rămase mult în 
urmă. 

Lumikki se grăbi să coboare de pe pod şi-şi jură că nu-şi 
va mai depăşi niciodată limitele de bunăvoie. 

Se simţi imediat mai bine, ştiind că bărbatul nu o mai 
putea urmări. Picioarele îşi regăsiră în mod surprinzător 
puterea, aerul fierbinte nu-i mai ardea plămânii, rănile 
cauzate de sandale nu o mai deranjau, iar transpiraţia 
părea răcoritoare. 

Alergă spre treptele care duceau la Catedrala Sfântul 
Vitus şi le sări două câte două. Bucuria datorată faptului că 
scăpase îi dădu aripi. Întârziase câteva minute la întâlnire, 
dar era în viaţă. 

— Go go go! o încurajară băieţii care şedeau pe trepte. 

Aruncă o privire în urmă, deşi era sigură. Nimeni nu o 
mai urmărea. 

Acum spera doar că Zelenka o aştepta în locul stabilit. 


= 124 = 


22 


Din oglindă o priveau două fete. Cea mare şi cea mică. 
Surori. Se ţineau de mână. 

Viziunea se destrămă dinaintea ochilor lui Lumikki. Acum 
le vedea în oglindă pe ea şi pe Zelenka. Veniseră în baia 
cafenelei în care se întâlniseră prima dată. Lumikki 
sugerase că urmăritorul nu le-ar fi căutat în acel loc, chiar 
de-ar fi reuşit cumva să-i ia urma până acolo. Bărbatul nu 
şi-ar fi asumat riscul de a atrage atenţia intrând într-o 
toaletă pentru femei. 

Topul lui Lumikki arăta grotesc. Roşu pe alb. Arăta de 
parcă fata tocmai ieşise dintr-un abator. Vânzătoarea ridică 
din sprâncene văzând-o, însă expresia lui Lumikki era atât 
de înverşunată, încât femeia se gândi că mai bine nu spune 
nimic. 

Zelenka scutură din cap, în timp ce lacrimile îi curgeau 
pe obraji. 

— Nu pot pleca, spuse ea. 

Asta tot repeta întruna, chiar dacă Lumikki încercase să o 
convingă de faptul că putea să moară dacă nu pleca acum 
cu ea. 

— Eşti în pericol de moarte dacă te întorci acolo. Nebunul 
de Adam plănuieşte să vă ucidă pe toţi. 

Lumikki încercă să rămână calmă, deşi îi venea să strige. 

— Vom primi viaţă eternă, spuse Zelenka. 

De frustrare, Lumikki lovi marginea chiuvetei cu palmele. 
Cum trebuia să le vorbeşti acestor fanatici spălaţi pe creier, 
ca să priceapă? 

— O să primeşti cu siguranţă viaţă eternă, dacă tu crezi 
asta, oftă ea. Dar nu trebuie să te grăbeşti. O poţi primi 
peste câteva zeci de ani, după ce vei fi trăit o viaţă lungă şi 
fericită. 

— Nu pot decide eu când voi muri. Eu trebuie să accept 
ceea ce este dat de sus. 

Zelenka rostise cuvintele ca un robot. Parcă vorbea de pe 
o casetă. 


— 125 — 


— Nu e nevoie. Poţi să iei singură deciziile care te 
privesc. 

— Dacă plec, nu-mi rămâne nimic. Eu nu am nimic. Nu 
am pe nimeni. 

Lumikki îi luă mâna. Se uită în oglindă, direct în ochii ei. 

— Mă ai pe mine. Cei din sectă nu au nicio legătură de 
sânge cu tine. Eu sunt sora ta. Eu te voi ajuta. 

Zelenka scutură din cap, plângând incontrolabil. 

— Nu. Nu e adevărat, zise ea. 

— Ba da! Te asigur. 

— Nu e. Te-am minţit. Am inventat toată povestea cu 
surorile. E un basm. 

Lumikki dădu drumul mâinii Zelenkăi. Brusc, se simţi 
lipsită de vlagă. Nu se aşteptase la aşa ceva. Nu se 
aşteptase ca Zelenka să o fi minţit, nu se aşteptase să se 
simtă atât de rău din cauza asta. Piesa de puzzle care 
lipsea din trecut era brusc dată la o parte, iar golul lăsat 
părea mai mare şi mai pustiu decât înainte. Lumikki îşi 
dădea acum seama cât sperase ca secretele să fie 
dezvăluite cu ajutorul Zelenkăi. 

Îi fusese luată sora. 

— Te-am spionat, îi spuse Zelenka. 

— De ce? întrebă Lumikki. 

Cuvintele ieşiseră din gura ei automat. Mintea îi era 
blocată, dar se pare că putea produce cuvinte inteligibile. 

— Ştiam că tatăl tău vorbeşte suedeza. Asta mi-a spus 
mama. Dar a refuzat să-mi destăinuie mai multe. Nici 
măcar numele. L-am auzit întâmplător, când vorbeai în 
suedeză cu un grup de turişti. 

Lumikki îşi aminti pe loc. Câţiva pensionari suedezi o 
întrebaseră într-o engleză slabă unde se afla o stradă. 
Lumikki se îndurase de ei şi le răspunsese în suedeză, iar 
bătrânii fuseseră atât de încântați, încât ţinuseră să-i facă 
cinste cu o îngheţată. Lumikki refuzase. Altfel, cine ştie, s- 
ar fi pomenit ghid turistic sau şofer pentru vreun grup. 

— Te-am urmărit până la hostel şi ţi-am aflat numele. Te- 
am ascultat când vorbeai la telefon cu cineva căruia i-ai 
spus întâi Peter, apoi tată. 


— 126 — 


Lumikki îşi aduse aminte şi de acel telefon. Îl sunase pe 
tatăl ei, iar acesta răspunsese atât de oficial, cu „Peter 
Andersson”, încât Lumikki râsese de el, imitându-l. Tatăl îi 
explicase că nu văzuse cine suna, din cauza soarelui 
puternic, de aceea răspunsese cu numele complet. 

— Dar de ce? întrebă Lumikki, deşi abia mai putea să 
vorbească. 

Nu-şi amintea să mai fi fost minţită cu atâta pricepere. 
Trebuie să fi fost foarte dornică să găsească bucata lipsă 
din puzzle. 

— Pentru că eu nu am pe nimeni cu adevărat apropiat în 
Familia albă. Toţi ceilalţi au pe cineva, pe cineva mai mult 
„al lor” decât al altora. lar eu întotdeauna mi-am dorit o 
soră. Credeam că, dacă aş avea o soră, nu m-aş mai simţi 
atât de singură. Chiar de-ar fi o soră inventată. Am 
construit ani în şir o poveste. Părea atât de reală, încât 
aproape că începusem să cred şi eu în ea. Apoi, când te-am 
văzut, am ştiut imediat. Tu erai sora mea din poveste. 

Lumikki ascultă cuvintele Zelenkăi şi le înţelese, dar se 
simţea complet rece pe dinăuntru. Nu se putea gândi decât 
că Zelenka o trădase. 

Lumikki nu spuse nimic. Zelenka era şi ea tăcută. Două 
femei tinere în oglindă. Complet străine. 

— Deci înţelegi că într-adevăr nu am pe nimeni şi nimic. 
Doar Familia albă şi credinţa mea. 

Lumikki nu mai încercă să-i aducă argumente. Nu mai 
încercă să o convingă de nimic pe Zelenka. Să facă ce vrea! 
Nu era treaba lui Lumikki. Nu fusese niciodată. Zelenka o 
atinse uşor pe umăr şi plecă. Lumikki nici nu se uită la ea. 

Rămase uitându-se în oglindă, la topul ei însângerat. Îşi 
aminti visul. Lacrimile de sânge. Du är min syster. Şi asta 
fusese doar o iluzie, un coşmar, o minciună? 


Femeia înşfăcă telefonul. Nu era vreme de pierdut. Când 
cineva îi răspunse, trecu direct la subiect. 

— Fata nu a ieşit din joc. În cel mai rău caz, poate să dea 
totul peste cap. Trebuie să ne grăbim cu programul. 
Trebuie să se întâmple astăzi. 


— 127 — 


— Astăzi? Nu sunt sigur că va reuşi... 

— Trebuie să reuşească. Mecanismul e pregătit. Pot să-l 
pun în funcţiune oricând. Tu trebuie să-ţi faci partea. 
Spune-le că ai primit poruncă de sus. Nici nu e o minciună... 

— Minciunile nu au fost niciodată o problemă pentru 
mine. 

— Din punctul ăsta de vedere, suntem diferiţi. Eu nu 
vreau să spun minciuni. Vreau să spun poveşti adevărate, 
pentru că acestea îi ating pe oameni cel mai mult. 

— lar eu mint pentru ca tu să ai parte de povestea ta 
adevărată. 

— Vei fi răsplătit. 

— Poate că în viaţa asta, dar în cea de după? 

— Cine gândeşte până acolo? 

— Bine. Deci, astăzi. Totul e gata, se pare. Nu e nevoie 
decât de o mică scânteie... 

— ... Şi focul arde. Exact cum trebuie. La ora 19 fix? 

— Sună bine. 

Vera Sovâkovâ mângâie marginea biroului. Se gândi cum 
la ştirile de seară se va vorbi numai şi numai despre asta. 
Pe canalul ei, în primul rând. Pe canalul ei, cel mai în 
detaliu. lar în ziua următoare, în ziare, în ziarele ei. Timp de 
multe săptămâni. Poze mari, lacrimi, interviuri complexe, 
analizele experţilor. O tragedie de neînțeles, în care exista 
totuşi un licăr de speranţă. Povestea eroului. 

Nu se întrebase dacă acţiunile ei erau etice. Bineînţeles 
că erau. Moralitatea nu vindea ziare şi, cu siguranţă, nu 
făcea publicitate. Cu cât existau mai mulţi telespectatori şi 
cititori, cu atât aveau mai multe reclame şi cu atât mai 
mulţi bani pentru a produce ştiri şi mai bune. Poveşti tot 
mai ample, care să-i atingă pe oamenii flămânzi, să fie 
distraţi şi mişcaţi. Nu ficţiune, ci poveşti adevărate. 

Vera Sovâkovâ ştia că nu era singura persoană care avea 
o moralitate flexibilă. Ştiri cumpărate, convorbiri ascultate, 
reporteri care se dădeau drept politicieni, oameni de afaceri 
sau muzicieni, pentru a putea asculta mai bine. Industria 
media le avea pe toate. Ea poate că ducea lucrurile mai 
departe decât ceilalţi. Sau cine ştie? Vera Sovâkovă nu 


— 128 — 


înclina să creadă în conspirații, dar uneori ştirile cu 
adevărat mari şi tragediile umane păreau să facă foarte 
bine companiilor media, acum, când era criză economică. 

Era coincidenţa mereu coincidenţă? Sau altcineva muta 
piesele pe tabla de şah? 

— Cum intenţionezi să faci ca eroul să nu fie de unul 
singur? întrebă bărbatul. Să nu acţioneze prea devreme? 

Vera ştia că jocul ei cu eroul presupunea de la bun 
început cel mai mare factor de risc. Trebuia să-i manipuleze 
acestuia sentimentele şi acţiunile cât mai subtil. Vera îi 
găsise persoane pentru interviuri, îi procurase informaţii şi 
făcuse astfel încât apartamentul său să fie răscolit „în cel 
mai haotic fel”, după cum spusese tocmai ea. Vera nu se 
gândea la el ca la un bărbat, ci ca la un băiat care putea să 
tragă sforile. Un erou care credea că se descurcă de unul 
singur, deşi, în realitate, primise informaţii exact în 
momentul în care Vera voia ca un anume lucru să se 
întâmple. 

— Îi voi da instrucţiuni precise. Şi, crede-mă, are 
suficientă ambiţie de erou, încât să facă întocmai cum îi 
spun. Îl voi asigura că poliţia şi forţele speciale vor veni la 
timp. Vrea aventură. Vrea să fie cel care dezvăluie totul. 
Acum trebuie să închei. Vin personajele. 

Vera Sovâkovă închise telefonul tocmai când Jiři Hašek 
bătu la uşă, sosind la întâlnirea stabilită. 


— 129 — 


23 


Se făcu întuneric beznă. În faţa ochilor nu mai vedea 
decât negru, iar lui Lumikki îi plăcea asta. Pentru o clipă, 
speră ca întunericul să continue şi să-l poată pur şi simplu 
respira, uşor, fără să se gândească la nimic, fără să se 
gândească la oamenii din jurul ei. Pe scenă se aprinse 
totuşi o lumină, iar dinaintea privitorilor apăru o pădure 
densă, teribil de frumoasă şi de înşelătoare. 


După ce Zelenka plecase din cafenea, Lumikki rămăsese 
o vreme complet paralizată. Apoi îşi pusese telefonul pe 
mut, pentru că nu voia să fie deranjată de nimeni. In cele 
din urmă, începuse să se mişte ca şi când ar fi mers în 
somn. 

Zelenka minţise. 

Zelenka nu era sora ei. 

Secretul nu fusese dezvăluit, nimic nu se rezolvase. 
Lumikki fusese doar ţinta fanteziilor bolnave ale unei femei 
bolnave. Adevărul o amorţea. Nu putea nici măcar să fie 
mânioasă pe Zelenka. Nici tristă nu era. Simţea numai 
indiferenţă şi un gol uriaş. 

Nimic nu conta. Nu conta că nu o va mai vedea niciodată 
pe Zelenka. Nu conta nici dacă secta ar fi omorât-o. li era 
egal. Nu o mai privea deloc. Fusese folosită precum un pion 
într-un joc dement, bolnav, care o dăduse peste cap. 

Precum un somnambul, Lumikki ajunse în oraşul vechi, 
unde intră ca din întâmplare pe o uşă ce ducea către nişte 
trepte. Un teatru la subsol, unde tocmai urma să înceapă 
un spectacol de teatru de umbre. 

Acum putea foarte bine să-şi petreacă ultimele zile în 
Praga ca turistă, mergând la expoziţii şi la teatru. Doar de- 
asta venise aici, nu? Să descopere singură oraşul, să fie 
singură, să facă ce avea chef. În realitate, Lumikki ştia că 
voia să scape de propriile gânduri şi de tot haosul în care 
intrase. Tânjea după ceva complet diferit, ceva frumos, 
care să dureze măcar o clipă. 


— 130 — 


Plăti biletul de intrare şi se aşeză pe ultimul rând din 
sală, pe o bancă de lemn îmbrăcată în catifea. Sala era pe 
jumătate plină, astfel că putu să stea singură. Era bine. O 
fată care mirosea a transpiraţie şi avea topul pătat de 
sânge nu ar fi fost o companie plăcută pentru nimeni. 


Teatrul de umbre era complet lipsit de cuvinte. Ţesea 
povestea dinaintea privitorilor numai prin muzică şi umbre. 

Au fost odată două prințese, care erau cele mai bune 
prietene din lume. Fugeau mână în mână de bestiile şi 
monştrii din pădure. Se protejau una pe cealaltă, salvându- 
se iar şi iar. Îşi pieptănau una alteia părul lung şi îşi 
spuneau poveşti. Nimeni şi nimic nu le-ar fi putut despărţi. 

Lumikki privea cum umbrele îşi schimbau forma - 
prinţesele ba râdeau, ba săreau peste un râu. Erau extrem 
de vii, chiar dacă erau doar siluete negre pe un fundal alb. 
Lumikki îşi goli mintea şi se lăsă absorbită în lumea 
teatrului de umbre. Reuşi să şi-i scoată din minte pe 
Zelenka, pe Jiři, pe asasin, secta, întreaga Pragă. Ba chiar şi 
publicul. 

Erau doar Lumikki şi umbrele. 

Într-o bună zi, una dintre prințese dispăru. Cealaltă 
prinţesă porni să o caute - răscoli pădurea de la un capăt la 
altul, strigă şi plânse. Însă prinţesa nu era de găsit. A trecut 
un an, au trecut doi, în total şapte ani lungi. Soarele şi luna 
au străbătut cerul de mii de ori. Prinţesa nu mai râdea. 
Stătea cât era ziua de lungă în pădure murmurând cântece 
triste, aceleaşi cântece pe care le îngânaseră cândva 
amândouă, fericite. 

Apoi prinţesa află că undeva departe, departe, peste 
şapte munţi şi şapte mări, se afla un turn, în care cealaltă 
prinţesă fusese întemniţată. Un balaur feroce păzea turnul 
pentru ca nimeni să nu poată să o salveze. Auzind acestea, 
prinţesa porni peste şapte munţi şi şapte mări, să vadă 
dacă într-adevăr era vorba despre prietena ei de mult 
pierdută. 

Când ajunse la turn, balaurul se afla pe deal, scoțând foc 
alb pe gură. Focul făcuse deja scrum tot ţinutul dimprejurul 


— 131 — 


turnului. Prinţesa se decise să aştepte răbdătoare până 
când balaurul adormea. În cele din urmă, cerul se întunecă, 
iar stelele apărură. Prinţesa încerca vitejeşte să-şi ţină ochii 
deschişi, însă adormi înaintea balaurului. 

Prinţesa se trezi auzind pe cineva murmurând acelaşi 
cântec trist pe care îl cântase ea în ultimii şapte ani. Se uită 
în sus, spre fereastra turnului, şi o văzu pe cealaltă 
prinţesă, prietena ei. Prinţesele exclamară de fericire în 
acelaşi timp. Prinţesa venită de departe îi strigă celeilalte 
că o va salva din turn. Aceasta îi răspunse că nu avea rost 
să încerce, pentru că balaurul se putea întoarce oricând şi 
să o ardă de vie. Dar prinţesa venită din depărtare îi spuse 
că-şi promiseseră una alteia să se apere mereu, aşa că 
începu să se caţăre pe turn. 

Când ajunse sus, se îmbrăţişară amândouă vreme 
îndelungată. Deodată, privirea prinţesei răpite se schimbă. 
Ochii i se transformară, mâinile i se prefăcură în gheare, 
părul i se făcu solzi, marginea fustei luă formă de coadă, 
fundele din păr deveniră aripi. Într-o clipă, cealaltă prinţesă 
îşi dădu seama că se holba chiar în ochii balaurului. 

Totuşi, nu îi era teamă. Atinse uşor fruntea balaurului şi îi 
spuse că avea în interior o prinţesă. Sau că era o prinţesă în 
interiorul căreia se afla un balaur. Balaurul o privi şi 
pricepu. Din ochii săi începură să se prelingă lacrimi mari şi 
negre, care curgeau de-a lungul turnului şi cădeau pe 
pământ, iar acesta revenea la viaţă. Prinţesa-balaur 
plângea, pentru că ştia că oamenii nu o vor putea accepta, 
deoarece era balaur. Nici balaurii nu o puteau accepta, 
pentru că era om. 

Atunci prinţesa venită de departe îşi puse braţele pe 
după gâtul balaurului şi jură că vor rămâne împreună, orice 
s-ar întâmpla. Nu aveau nevoie de altcineva. Vor căuta un 
tărâm unde prinţesele şi balaurii puteau trăi împreună în 
armonie, chiar şi în interiorul aceleiaşi persoane. 

În ultima imagine a piesei de teatru, balaurul zbura către 
luna plină, cu prinţesa în spate. 


— 132 — 


Lumikki se pomeni că obrajii îi erau umezi. Se şterse, 
uimită. Plânsese? Asta o nedumeri. Nu-şi amintea când 
plânsese ultima oară. Credea că îşi pierduse capacitatea de 
a plânge. 

Povestea cu umbre o absorbise într-atât, încât uitase o 
vreme de gândurile ei. Emoţiile îi ieşiseră la suprafaţă. 
Povestea îi dezgropase atât de multe imagini din propria 
viaţă! 

Lumikki şi Liekki. 

Lumikki şi Zelenka. 

Lumikki şi cineva cu care se juca în copilărie de-a Albă- 
ca-Zăpada şi Roşie-ca-Trandafirul. Brusc, îşi amintea foarte 
bine povestea şi jocul. În poveste, un prinţ transformat în 
urs le ajutase pe fete. li plăcuse acest joc, deşi nu îl 
înţelegea pe deplin. Tovarăşa sa de joc era puţin mai mare 
ca ea şi îi spunea povestea, pe toată durata jocului. Albă- 
ca-Zăpada şi Roşie-ca-Trandafirul erau mereu împreună şi 
se protejau una pe alta, întocmai ca prinţesele din teatrul 
de umbre. 

Zelenka o salvase pe Lumikki. Deşi ura că o minţise, nu 
putea nega faptul că o salvase. Zelenka îşi asumase un risc 
şi se pusese în pericol din cauza ei. O ajutase să scape, deşi 
ştia că Lumikki nu era sora ei în realitate, şi că asta putea 
să-i afecteze soarta. 

Ceilalţi spectatori plecaseră deja, iar vânzătoarea de 
bilete veni la uşă, tuşind cu subînţeles. Lumikki se ridică. O 
luă puţin cu ameţeală, dar senzaţia îi trecu atunci când 
strânse din dinţi şi începu să meargă spre uşă. 

Lumikki ura să rămână datoare. Acum se simţea de parcă 
îi datora viaţa Zelenkăi. 


Afară, soarele la apus îşi arunca ultimele raze, iar aerul 
cald o înconjura pe Lumikki. Îşi verifică telefonul. Jiři O 
sunase de cinci ori. Ultima oară, cu zece minute înainte. li 
lăsase şi un mesaj. Lumikki încercă mai întâi să-l sune, dar, 
când acesta nu răspunse, ascultă mesajul. 

Jiři îi spunea că se duce acasă la sectă să facă un reportaj 
şi că sinuciderea în masă urma să se întâmple chiar în 


— 133 — 


seara aceea. Se pare că poliţia şi forţele speciale urmau să 
apară şi ele. 

Lumikki nu mai stătu pe gânduri şi o rupse la fugă. Mai 
avea timp să ajungă la sediul Super8 şi să plece împreună 
cu Jiři. 

Ajunse la companie la şase şi un sfert, cu răsuflarea 
tăiată. Secretara o măsură din cap până în picioare şi 
spuse: 

— O zi grea? 

— Şi poate deveni şi mai grea. Jiti mai e aici? 

— Nu, tocmai a plecat. Nu a spus unde, dar... 

Chiar atunci ieşi din lift o femeie cam la 40 de ani, care 
tresări când dădu cu ochii de Lumikki. Ca şi când ar fi 
recunoscut-o, deşi Lumikki nu-şi amintea să o mai fi văzut 
vreodată. În privirea ei era ceva atât de înfricoşător, încât 
fata simţi cum i se ridică părul la ceafă. Femeia grăbi pasul, 
îşi duse mobilul la ureche şi îi mai aruncă o privire 
pătrunzătoare lui Lumikki, după care ieşi pe uşă. 

— Cine era? o întrebă Lumikki pe secretară, care se holbă 
la ea. 

— Nu ştii? Era Vera Sovâkovâă, şefa companiei Super8. 

Lumikki îi făcu repede cu mâna în semn de mulţumire şi 
fugi afară. 

Trebuia să ajungă la casa sectanţilor înainte ca tragedia 
să aibă loc. 


— 134 — 


24 


Jiři simţi primul mirosul înţepător, neplăcut şi surprinzător 
de puternic. Nu îl recunoscu imediat, până când îi veni 
brusc în minte o tabără de vară de acum zece ani. În tabăra 
de vară se stătea seara la foc. Cum fusese o vară ploioasă, 
crengile uscate erau greu de găsit, iar focul era greu de 
aprins doar cu ziare şi chibrituri. Folosiseră lichid inflamabil. 

Şi aici fusese stropit cu lichid de aprins focul. Mult. Zeci, 
dacă nu chiar sute de litri. Jiři trebuia să aibă grijă să nu se 
împiedice de grămezile de cârpe de pe podea. Toate erau 
îmbibate cu lichid. 

Nu se vedea nimeni. Nu se auzea nimic. 

Jiri luă asta ca pe un semn rău. Un semn extrem de rău. 
Nu credea că membrii sectei plecaseră sau se hotărâseră 
să anuleze sinuciderea în masă. Nimeni nu ar irosi timp, 
energie şi lichid inflamabil doar ca să ardă o casă 
dărăpănată. Cu siguranţă, se aflau încă înăuntru. Undeva în 
măruntaiele acesteia. 

Parterul părea să fie pustiu. Uşile dintre camere erau 
deschise. Cârpele îmbibate erau aruncate ici şi colo, unele 
erau întinse peste mobile. O singură scânteie ar fi aprins 
totul pe loc. Jiři nu avu nevoie de mult timp să priceapă că 
exact asta era ideea. 

Fotografie parterul cât putu de bine, apoi se îndreptă 
către scările ce duceau la etaj, ţinând camera în mână. Incă 
domnea o linişte mormântală. Jiři se ruga să nu fi ajuns 
prea târziu. 


Zelenka se gândea la mama ei. 

Mâinile mamei, atunci când aceasta îi usca părul şi i-l 
împletea. Fineţea şi puterea degetelor. Tăria lor - ferme, 
dar niciodată dure. Mâinile mamei erau pricepute. 

În acelaşi timp, dădeau forma perfectă cornuleţelor, 
desfundau scurgerile şi reparau balamalele uşilor. 

Părul mamei, care o gâdila pe faţă când aceasta se 
apleca să o sărute de noapte bună. Mama insistase să o 


— 135 — 


sărute chiar şi atunci când Zelenka începuse să se creadă 
deja prea mare pentru aşa ceva. La vârsta adolescenţei, 
obişnuia să protesteze şi să-şi tragă pătura pe cap, 
ascunzându-se. Mama o săruta răbdătoare prin pătură, 
astfel că ea simţea doar o uşoară apăsare. La un moment 
dat, Zelenka începuse să prezinte iarăşi la pupat, de 
bunăvoie, un obraz sau fruntea sau creştetul capului, 
mulţumită în secret că mama ei nu o luase în serios până 
atunci. 

Zelenka ştia că nu trebuia să se gândească la mama ei. 
Trebuia să se gândească la Hristos. Trebuia să se 
gândească la paradisul spre care se îndreptau. La casa în 
care Familia putea fi în sfârşit împreună, în contact direct 
cu Dumnezeu. Mama ei nu făcea parte din Familie. Mama ei 
trădase Familia. 

Zelenka simţi o toropeală, simţi cum somniferul începea 
să-şi facă efectul. Imediat avea să-şi piardă cunoştinţa. Nu 
va mai simţi duhoarea de combustibil care venea dinspre 
fusta ei albă. Nu va mai auzi murmurele celor care stăteau 
întinşi în jurul ei. Curând, şi ei vor tăcea, vor adormi. 
Zelenka nu se ruga. Nu era nevoie. Ea credea, iar credinţa 
era suficientă să ţină teama deoparte. Spera doar ca, atunci 
când flăcările îi vor atinge pielea, să doarmă deja atât de 
adânc, încât să nu simtă nimic. Să nu simtă durerea, nici 
măcar în vis. 

Mama. Gândurile Zelenkăi se învârteau în jurul ei. Poate 
că nu era total nerezonabil să creadă că o va întâlni şi pe 
ea după moarte. Zelenka voia să creadă în milă şi iertare 
mai mult decât o făceau cei din Familie. Nu voia să creadă 
într-un Dumnezeu care ar fi respins-o pe mama ei, din 
cauza indiscreţiei acesteia. Dumnezeul Zelenkăi nu ar face 
aşa ceva. Familia nu ştia. Ei credeau că Domnul era aspru, 
nemilos şi exigent şi că va lua la ei doar o mică parte dintre 
ei, pe cei aleşi. 

Viaţă în moarte. 

Astfel spunea Familia. Că în moarte era viaţa lor nouă, 
adevărată. 


— 136 — 


Zelenka nu-şi mai simţea picioarele. Nu îşi mai simţea 
nici mâinile. Corpul ei începuse să adoarmă, însă mintea 
încă îi plutea la graniţa cu somnul. 

Viaţă. 

Astfel fusese viaţa ei pământească? Nu mai era nimic? 
Nu fusese niciodată în altă ţară. Nu sărutase niciodată pe 
nimeni. Nu făcuse nicio noapte albă povestind cu vreun 
prieten. Nu fusese atât de furioasă, încât să vrea să urle 
sau să plângă. Nu se îmbătase. Nu se pierduse într-un oraş 
străin. Nu râsese atât de mult, încât să rămână fără aer. 

Zelenka se scufunda în somn, când mai conştientiză un 
singur lucru, care o sperie: Nu vreau să mor încă. Vreau să 
trăiesc. 

Vreau să trăiesc. 

Vreau... 


Lumikki se caţără pe gardul de fier. Mâinile şi picioarele îi 
tremurau de atâta efort, iar palmele îi erau atât de 
transpirate, încât era greu să se ţină de barele de metal. Nu 
era acum momentul să-şi bată capul cu asta. Trebuia să 
ajungă în casă cât mai repede posibil. 

Ţepuşele gardului erau ascuţite. Lumikki încercă să le 
apuce cât putu mai bine şi să sară peste gard dintr-o 
singură mişcare. Mâinile ude îi alunecară însă într-un 
moment crucial şi simţi cum una dintre ţepuşe îi lasă o 
zgârietură mare pe coapsă, din care începu imediat să 
curgă sânge. În acelaşi timp, se dezechilibră şi căzu de 
cealaltă parte a gardului nu în picioare, cum plănuise, ci pe- 
o parte. Din fericire, ştiu cum să cadă - îşi trase coatele şi 
îşi băgă bărbia în piept chiar în ultima clipă. 

După aceea se rostogoli de câteva ori şi rămase pe loco 
clipă, să-şi tragă sufletul. Partea pe care căzuse şi 
zgârietura o dureau, dar, în afară de asta, totul părea să fie 
în regulă. Nu îşi rupsese nimic şi nu se tăiase în ceva. 
Trecuse prin momente mai rele în viaţa ei. Mersese 
şchiopătând până acasă şi cu mult mai multe răni, 
prefăcându-se că nu se întâmplase nimic. 


— 137 — 


Lumikki se ridică. Picioarele îi erau puţin slăbite, însă 
putea merge. Deshidratarea o afecta probabil mai mult 
decât orice. Transpiraţia şiroia pe ea necontenit, deşi 
credea că nu mai avea nicio picătură de lichid de eliminat. 

In curte nu se afla nimeni. Poate ajunsese la timp. 

Nu era sigură de teoria sa, însă, după ce o văzuse pe 
Vera Sovâkovâ, simţise că femeia ştia mai multe decât alţii 
despre sinuciderea în masă. Putea să fie cumva amestecată 
în treaba asta. Pentru că cine profita de pe urma 
sinuciderii? Bineînţeles, Adam Havel/Smith, care va părăsi 
secta de la care nu mai putea stoarce bani şi care devenise 
o povară şi media, care va dezvălui detaliile tragice. Marele 
reporter al Super8 investigase secta. Şefa îl trimisese 
singur într-un loc periculos. În mod surprinzător, veştile 
despre data la care avea loc sinuciderea în masă 
ajunseseră tocmai la Super8... 

Lumikki alergă spre uşa din spate şi văzu că era 
deschisă. Dinăuntru venea un miros familiar. Aftershave-ul 
lui Jiti. Asta însemna că Jiři nu sosise de mult. Gândul acesta 
o întărea. Vor reuşi împreună. Asta dacă nu... 

Cuvântul o rodea pe Lumikki. Se transformă într-o 
propoziţie în mintea ei, într-o idee. Dacă Jiri era implicat în 
complot? Era cu putinţă! De fapt, era chiar foarte probabil. 
La urma urmei, nu era raţional să trimiţi un singur om la 
locul faptei, iar acesta să nu ştie ce se va întâmpla. 

Dacă într-adevăr aşa era, atunci Lumikki nu ştia din 
cauza cui să-şi facă mai multe griji. Nu avea timp să 
cugete. Nu avea timp să analizeze. Intră pe uşă şi fu izbită 
de mirosul puternic de combustibil. 


— 138 — 


25 


Vera Sovâkovâ trase aer în piept de câteva ori şi se 
bucură de clipă. Acum avea să înceapă. Pregătea de mult 
timp acest spectacol media. Adam Havel o abordase în 
urmă cu câţiva ani, oferindu-i ocazia de a face un reportaj 
în exclusivitate despre Familia albă, pentru o sumă de bani, 
bineînţeles. Vera fusese totuşi de părere că era nevoie de 
ceva mai mult. Începuseră amândoi să pună la cale o 
tragedie umană, care trebuia să fie suficient de 
impresionantă, încât să stârnească interesul publicului. 

Vera îşi imagina cum oamenii din cafenelele din Praga 
vor fi acaparaţi de ştire. Poate că vreunul va mai încerca să 
continue conversaţia, dar va fi redus repede la tăcere. 
Acasă, cei care se uitau la televizor vor fi surprinşi de 
întreruperea programului pentru ştirea de ultimă oră. 
Telefoanele mobile vor zbârnâi. „Deschide televizorul, se 
întâmplă ceva deosebit.” 

Ecranul, cu sigla Super8 în colţul de jos, va fi brusc plin 
de imagini-fotografii făcute într-o casă dărăpănată de lemn. 
O voce profesionistă de femeie, pe care unii o vor identifica 
surprinşi ca  aparţinându-i Verei Sováková, directorul 
companiei Super8, avea să anunţe că reporterul Jiři Hašek 
reuşise să pătrundă în casa unei secte periculoase, Familia 
albă. Se credea că secta plănuia o sinucidere în masă, care 
urma să aibă loc astăzi. Jiři Hašek reuşise să ajungă primul 
la faţa locului şi, în mod eroic, se străduise să salveze 
victimele, sfidând moartea. 

Vera simţi fiori pe şira spinării numai gândindu-se cum 
vor sta oamenii lipiţi de ecranele TV. Vor realiza că este o 
dramă reală, care se putea sfârşi bine sau rău. 


Un singur chibrit ar fi fost cu siguranţă de ajuns. Adam 
Havel nu îşi asumă totuşi riscul. Cântări sticla grea în mână 
şi o aruncă apoi în direcţia ferestrei. Geamul se sparse în 
bucăţi. Apoi focul izbucni. 


— 139 — 


Ce proşti! Crezuseră că Adam se asigura că toţi căzuseră 
într-un somn adânc, apoi va porni focul, iar el se va 
împuşca. Prima parte din promisiune fusese desigur 
respectată. Urmărise cum toţi adormiseră, apoi ieşise. 
Aşteptă să-l vadă pe prostănacul de reporter intrând pe uşa 
din lateral. 

Adam Havel ar fi rămas cu plăcere să se uite cum casa 
era mistuită de flăcări. Cum erau înghiţite prostia umană şi 
naivitatea. Simţea un fel de satisfacţie ştiind că va pleca 
de-aici mai bine decât o făcuse în Nebraska. Aici avusese 
răbdare să construiască o comunitate suficient de mult 
timp, încât membrii să aibă încredere deplină în el. Îi 
ascultaseră povestea despre cum focul purificator le va 
ridica sufletele direct în rai, unde cei necredincioşi nu 
aveau acces. 

Lui Adam îi plăcuse puterea pe care o avea asupra 
celorlalţi. Din când în când cocheta cu ideea de a continua 
la fel. Le vorbise atât de convingător despre credinţă şi 
familie, încât parcă începuse şi el să creadă. Insă păstoritul 
turmei devenise obositor, iar el însuşi începea să 
îmbătrânească. Inţelegerea cu Vera Sovâkovâ îi permitea 
să se desprindă de sectă bogat şi liber. 

Nu putea să stea să privească flăcările. Avionul său urma 
să decoleze curând. Vera Sovâkovâ îi plătise biletul şi îi 
făcuse rost de un paşaport nou. Era timpul să înceapă o 
viaţă nouă. Una curată şi albă ca zăpada. 

Adam Havel se întoarse cu spatele către casă şi închise 
poarta de fier în urma sa. Şi aceasta îi va încetini pe poliţişti 
şi pe pompieri. Probabil, exact cât trebuia. 

Cioburile de sticlă zburară către Lumikki, dar ea se feri, 
lăsându-se jos. Focul puternic aproape că-i ardea braţele. 
Lumikki se grăbi către scări. Jiři apăru de la etaj, cu 
aparatul în mână. 

— Ce faci? şuieră Lumikki şi-şi puse mâinile pe obiectivul 
aparatului. 

Jiři trase aparatul spre el. 

— Poze. 

Lumikki înghiţi în sec. Toţi muşchii i se încordară. 


— 140 — 


— Eşti implicat în complot? 

— Ce vrei să spui? 

În vocea şi în privirea lui Jiři se citea o uimire sinceră. 
Dacă Lumikki învățase totuşi ceva în această călătorie, era 
faptul că nici măcar ea nu era chiar atât de bună când era 
vorba să-şi dea seama dacă cineva minte sau nu. 

Acum nu avea timp să joace inteligent. Trebuia să pună 
toate cărţile pe masă. 

— Vera mi-a dat instrucţiuni să... începu Jiri. 

— Cred că Vera Sovâkovă se află în spatele acestei 
tragedii. Ştia de mult că aşa urma să se întâmple. Ea a fost 
cea care l-a trimis pe asasin după mine. Poate că întreg 
evenimentul a fost pus la cale de ea. 

Lumikki vorbi repede şi aproape în şoaptă. De la parter 
se ridica un fum negru şi gros, iar lemnul trosnea. Amândoi 
începură să tuşească. Lumikki văzu cum Jiři îi cântărea 
spusele. Rememora fiecare eveniment, informaţie şi 
situaţie care îl aduseseră în momentul de faţă. Apoi se 
holbă la ea. Ajunsese clar la concluzia că Lumikki avea 
dreptate. Inchise aparatul foto. 

— Nu sunt sus, nici la etajul inferior. Asta înseamnă că 
trebuie să fie la subsol, spuse Jiři. 

Lumikki alergă pe scări. 

— Aşteaptă! Nu suntem în siguranţă aici. Trebuie să ieşi 
acum. Pompierii vor veni curând. Au fost anunţaţi din timp, 
spuse Jiri. Vera a spus că... 

Jiři îşi lăsă propoziţia neîncheiată când pricepu. 

— Nu ştiu absolut nimic, răspunse Lumikki. Am trecut pe 
la poliţie în drum. Nimeni nu auzise de nicio sinucidere la 
adresa asta. Nu ştiu dacă m-au crezut. Poate s-au gândit 
că-s nebună. Nu am avut timp să-i conving. Poate că abia 
acum află de la vreun vecin că aici a luat foc. 

— O să sun la urgente, spuse Jiři şi-şi scoase telefonul. 

Focul urca de-a lungul pereţilor până la etaj. Nu îi mai 
ajungeau cârpele îmbibate cu combustibil. Deja ardea 
lemnul, cu lăcomie. Temperatura crescuse insuportabil de 
mult. Lemnul începuse să cedeze. 

— Nu este timp! strigă Lumikki. 


— 141 — 


Fugiră pe scări în jos. 

Jiři aruncă aparatul din mână. Jos cu balastul! 

— Haide! ordonă Lumikki şi se strecură printr-un pasaj 
încă neînghiţit de flăcări. 

Auzi în urmă un zgomot de material sfâşiat. Jiři îşi rupea 
fâşii din cămaşă. 

— Poftim! Pune-ţi asta la gură! 

Ajunseră la treptele care duceau în beci. Părea o nebunie 
să meargă la subsol, în timp ce casa trosnea în jurul lor, iar 
în urma lor se auzea cum ceva uriaş se prăbuşise. Probabil, 
scările care duceau la etaj. Acum nu era timp să se 
gândească la ce era nebunie şi ce nu. Se grăbiră spre beci. 

Debarale. Cămara cu alimente. Şi o cameră a cărei uşă 
era închisă. Jiři şi Lumikki se uitară unul la altul, încuviinţară 
din cap şi izbiră uşa în acelaşi moment. Lemnul cedă puţin, 
dar nu suficient. Loviră iarăşi. Uşa pârâi, dar rămase 
închisă. 

Căldura din jur devenea tot mai puternică. Furnale. O 
mare de foc. lad. 

Lui Lumikki îi lăcrimau ochii. Văzu ca prin ceaţă cum Jiri 
alergă spre o debara. Păru că trecuse o eternitate până 
când reveni cu un ferăstrău electric. 

Jiři trase de mai multe ori de sfoară să-l pornească, dar 
ferăstrăul nu scoase niciun sunet. Lumikki văzu imediat ce 
făcea şi-şi dădu seama că nu va reuşi niciodată să-l facă să 
meargă. Tânăra văzuse de multe ori cum se foloseşte un 
ferăstrău, în verile pe care le petrecuse cu tata şi mama la 
cabana rudelor din Ahvenanmaa. Se grăbi la Jiři şi îi smulse 
ferăstrăul din mâini. Politeţea avea vremea şi locul ei, însă 
acum nu era cazul. 

Lumikki spera ca ferăstrăul să fi fost folosit recent, 
pentru că atunci ar fi fost mai uşor de pornit. [inea 
ferăstrăul jos, sprijinit de picior, şi cu mâna stângă apucă 
bine de mâner. Cu dreapta trase de sfoară, mai întâi scurt, 
apoi mai lung. 

Nimic. 

Porneşte acum! Porneşte! 


— 142 — 


Lumikki încercă iar. Trase scurt de trei ori, ca să agite 
combustibilul din rezervor. Apoi trase o dată cu putere. 

Ferăstrăul porni. 

Era greu, dar Lumikki izbuti să-l ridice în poziţia corectă. 
Muşchii îi tremurau de efort, când lama intră în lemnul uşii. 
Lumikki îşi întoarse faţa când rumeguşul începu să zboare 
în aer. Zgomotul era asurzitor. Reuşi să facă o incizie mare 
în uşă, înainte să rămână fără energie. 

— Dă-te! strigă Jiři din spatele ei. 

Lumikki se dădu la o parte, iar Jiti făcu câţiva paşi înapoi 
şi lovi în locul tăiat de Lumikki. Uşa se prăbuşi în două 
bucăţi mari. Pe podeaua camerei zăceau mai mulţi oameni. 
Fata numără repede, erau şaptesprezece. Păreau să fie 
morţi, dar, când Lumikki o atinse pe femeia în vârstă de 
lângă ea, îi simţi pulsul. 

— Sunt drogati, strigă ea. 

Focul trosnea deja atât de tare deasupra lor, încât era 
greu să audă. 

— Adam Havel nu e aici! urlă Jiři. 

— Nu mai contează. Ajută-mă s-o salvez pe Zelenka! 

Lumikki o găsi pe Zelenka printre ceilalţi. Încercă să o 
ridice. Corpul fetei era moale şi greu. Jiři veni să o ajute şi, 
împreună, o prinseră de braţe. Lumikki îi puse braţul după 
gâtul ei, astfel că greutatea era egal distribuită. 

Porniră să urce încet şi cu grijă treptele beciului. Fumul le 
intra în ochi, în nas şi în plămâni. Căldura îi ardea. 

Nivelul de mijloc era o mare de flăcări. Mai puteau încă 
să ajungă la uşa din lateral. Lumikki dădu braţul Zelenkăi la 
o parte, îl bătu pe Jiři pe spate şi-i strigă: 

— Fugi! 

Jiři o luă la goană. Lumikki era imediat în spatele lui. 
Deodată, din tavan căzu o scândură în flăcări. Fata abia 
reuşi să facă un salt înapoi. Văzu cum Jiři reuşi să iasă pe 
uşă împreună cu Zelenka. 

Flăcările dansau în jurul lui Lumikki. Le simţi atingându-i 
tricoul. 

Apoi Lumikki doar alergă, alergă, alergă prin foc, afară pe 
uşă, se aruncă în iarbă şi se rostogoli, se rostogoli, se 


— 143 — 


rostogoli, până când senzaţia de arsură dispăru, îl văzu pe 
Jiři stând în iarbă, tuşind. O văzu pe Zelenka dormind 
adânc. 

Flăcările se înălţau spre cer. 

Peste zgomotul asurzitor, se auziră sirenele maşinilor de 
pompieri. 


— 144 — 


23 iunie 
joi 


— 145 — 


EPILOG 


We are difficult to understand 
It was hard to make the simple plan work 
Difficult, that's what made it burn” 


Lumikki privea ghemotoacele albe de vată, munţii de 
frişcă şi albastrul întins, de la hubloul avionului. Shirley 
Manson îi cânta în căşti despre lumea mare şi strălucitoare. 
Cântecul era neobişnuit de senin pentru Garbage, dar acum 
lui Lumikki îi plăcea. 

Îşi odihni gândurile. Odihnă. După asta tânjea mai mult 
decât după orice. Voia să stea în casă şi să doarmă o 
săptămână. Însă nu avea cum. Urma sărbătoarea de 
solstiţiu, cu familia ei. Va trebui să le povestească despre 
călătoria la Praga. 

Destul de drăguţ. 

Europa Centrală. 

Multă cultură. Chiar şi teatru de umbre. 

Relaxant. 

Putea să le povestească şi despre dealuri şi parcuri, 
despre nenumăratele poduri, despre căldura care persista 
şi noaptea, despre aleile, statuile şi cafenelele din oraşul 
vechi. Putea să le spună despre tot ce era frumos şi 
relaxant. lar, când cineva o va întreba dacă mai vrea să se 
întoarcă la Praga, va răspunde cu sinceritate că oricând. Nu 
va menţiona însă că în oraş se găseau doi oameni pe care îi 
putea numi prieteni. Îşi petrecuse ultimele zile ale călătoriei 
cu Jiři şi cu Zelenka. Vera Sovâkovă, cu siguranţă, îi 
spusese asasinului să o lase în pace pe Lumikki, acum, că 
povestea cu sinuciderea în masă se sfârşise. Lumikki nu 
mai era o ameninţare. Nu mai era importantă. lar ea era 
extrem de fericită de acest lucru. 


32 Suntem greu de înțeles/A fost greu să facem să meargă un simplu 
plan/Greu, asta l-a făcut să ardă. - fragment din Big bright world de 
Garbage. (în engleză, în original). 

— 146 — 


Lumikki ştia totuşi că vor voi cu toţii să audă numai 
despre incendiu şi despre faptele ei eroice. Toţi reporterii 
voiau să-i ia interviuri „fetei minunate”, care se întâmplase 
să se afle la faţa locului când o sectă încercase să comită o 
sinucidere în masă. Fata ajutase la salvarea oamenilor. 
Chiar dacă Lumikki încercase să spună cât mai puţin în 
interviuri şi se străduise să le îndrepte atenţia către Jiri, 
tocmai ea li se părea cea mai interesantă. În viziunea lor, 
Lumikki era genul de erou simpatic, dar în acelaşi timp 
puternic. Apăruse pe toate canalele, cu chipul murdar de 
cenuşă şi cu hainele rupte. 

Chiar şi acum, Lumikki văzu că omul de afaceri care 
stătea de cealaltă parte în avion citea un ziar vechi de vreo 
două zile, pe a cărui primă pagină era poza ei. Părul ei scurt 
era ciufulit, ochii îi erau roşii şi umezi din cauza fumului, iar 
pe obrazul stâng se vedea o zgărietură, pricinuită de o 
aşchie din uşă. Lumikki ştia că în interior era şi o poză cu 
ferăstrăul şi relatarea despre cum „o fată finlandeză 
curajoasă, crescută în mijlocul pădurii” reuşise să deschidă 
uşa. 

Când omul de afaceri îşi ridică privirea, Lumikki întoarse 
repede capul spre geam. Poate că nu o va recunoaşte, 
curată şi cu hainele intacte. Nu voia însă să-şi asume riscul 
de a mai trebui să treacă încă o dată prin evenimente, 
povestindu-i-le unui străin. 

Rudele şi părinţii ei o vor pune să povestească, deşi 
Lumikki ar fi preferat să uite cu totul. | se făcea rău când se 
gândea la ştirile despre tragedia înscenată, chiar dacă în 
cele din urmă fusese împiedicată. 

Aşa, deci. Vera Sovâkovâ obținuse povestea dorită, dar 
era mai puţin spectaculoasă decât plănuise. Nu erau destui 
morţi, aşa că ştirea nu era suficient de importantă. Numai 
moartea asigură o adevărată poveste cu eroi. Pompierii 
ajunseseră prea repede la locul faptei. Arsurile femeii în 
vârstă nu erau atât de senzaţionale cum ar fi fost moartea 
a jumătate dintre membrii sectei. 

Adam Havel nu fusese prins. Era căutat de poliţie, dar Jiri 
se îndoia că îl vor găsi vreodată. Şi numele de Adam Smith 


— 147 — 


era fals. Nu existau informaţii despre adevărata lui 
identitate. Putea fi oriunde în lume. Poate că tocmai aduna 
alţi creduli în jurul lui. 

Nu existau dovezi despre implicarea Verei Sovâkovă în 
toată această întâmplare. Când iti încercase să stea de 
vorbă cu ea ca să afle adevărul, aceasta îi spusese că la 
uşa companiei stăteau la coadă o mulţime de candidaţi la 
titlul de reporter la Super8. Jiři îi mărturisise lui Lumikki că 
poate într-o zi o va pofti pe Vera Sovâkovă să aleagă pe 
altcineva dintre ei. Dar încă nu era momentul. Acum trebuia 
să aibă grijă de o altă persoană, iar banii îi erau necesari. 

Dacă salvezi pe cineva, eşti responsabil pentru el. Astfel 
îi spusese Jiři Zelenkăi şi o luase să locuiască la el. Cel puţin 
pentru o bucată de vreme. Până când aceasta începea o 
nouă viaţă. 

La aeroport, Zelenka o îmbrăţişă îndelung pe Lumikki. 

— Dacă aş avea o soră... începu Zelenka. 

Lumikki zâmbi şi încuviinţă din cap. 


Inside this big, bright world 
Inside this big, bright world 
Inside this big, bright world”? 


Lumikki privea acum strălucirea soarelui şi albul norilor, 
gândindu-se că, deşi călătoria nu-i dăduse vreun răspuns la 
întrebările trecutului, găsise indicii. Era mai sigură ca 
niciodată că Zelenka se apropiase surprinzător de adevăr. 
Visurile şi amintirile lui Lumikki erau adevărate. Zelenka i le 
trezise, prin minciuna ei. Lumikki ştia că nu îşi imaginase 
jocul de-a Albă-ca-Zăpada şi Roşie-ca-Trandafirul. Totul se 
întâmplase cu adevărat. 

Cândva, avusese o soră. 


33 În lumea aceasta mare, strălucitoare... (în engleză, în original). 
— 148 — 


SALLA 


SIM 


YOU H a 


Fanii primului volum din 


trilogia Albă-ca-zăpada au 
motive de bucurie: Lumikki 
Andersson, adolescenta 


ciudată și rebelă, vine cu 
o nouă poveste! 


Lumikki călătoreşte la Praga, unde o cunoaşte 
pe Zelenka. Aceasta îi dezvăluie că este sora ei, 
iar povestea i se pare veridică lui Lumikki. 

n scenă apare și Jiri, reporter la canalul de 
ştiri Superă. Împreună cu el, Lumikki încearcă 
să afle adevărul legat de secta numită Familia 
Albă, din care face parte şi Zelenka. Liderul 
sectei, Adam, pune la cale sinuciderea în masă 
a membrilor acesteia. 

Lucrurile sa precipită, iar finalul aduce dez- 
văluiri surprinzătoare şi incă o lecție de viață 
pentru Lumikki: fiecare om are o latură ascunsă 
şi inocenta nu e neintinată ca zăpada. 


sea bd iezi ii rara 


TREI 


— 150 —