Ionel Teodoreanu — Lorelei

IONEL TEODOREANU 


LORELEI 


5 PARTEA 
INTAI 


„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară...” 


TERENUL SE OPEI LEHEŞ, CU UN furnător posomoarât la fereastra 
unui compartirnent de clasa întâi, 

Gară rnică, 

Tot asa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jamresg, 
ducând în trap mărunt, spre cerul cel mau dulce, gi-n văratec 
parfum de sulhină, lhvănţică, mintă şi romamță, numele fetelor de 
altădată, 

Oprire de trai runute. Humai trei. Dar iată ce se întâmpla în 
lurnină de iunie, Sosise în dosul gării o vastă trăsură de țară, veche 
zi ponosită, adusă de mgte căluți zburlţi gi urecheaţi, cam rudă cu 
măgăruşii. Un zâmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri 
vemtă parcă cuntr-un odinioară al amuintiru, prin lanuri de grâu şi 
TNACI, 

La gâtul cailor cânta lin clhng-ehng de clopoței. 

QC fată vorbea tare cu vrăbule în luna ciregelor, şi râdea cu dinţi 
proaspeți; a doua, ma curunte, mai măicuţă la umbra genelor 


Tari Ia TT ra Ti kata 11! sii Ezra a ză tă Fi ua RE FO ZT za] PE ai 


IONEL IFEODOREANU 
LORELEI 


o PARTEA 
ÎNTÂI 


„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară...” 


TRENUL SE OPRI LENEŞ, CU UN fumător posomorât la 
fereastra unui compartiment de clasa întâi. 

Gară mică. 

Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, 
ducând în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n 
văratec parfum de sulfină, livânţică, mintă şi romaniţă, 
numele fetelor de altădată. 

Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se 
întâmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă 
trăsură de ţară, veche şi ponosită, adusă de nişte căluţi 
zburliţi şi urecheaţi, cam rudă cu măgăruşii. Un zâmbet 
aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr- 
un odinioară al amintirii, prin lanuri de grâu şi maci. 

La gâtul cailor cânta lin cling-cling de clopoței. 

O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor, şi râdea 
cu dinţi proaspeţi; a doua, mai cuminte, mai măicuţă la 


umbra genelor negre, avea în braţe un mănunchi de flori 
câmpeneşti, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele 
pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creştet 
plutind în soare ca lotuşii pe ape — şi prinse cu elastic pe 
subt bărbie, să nu le răstoarne vântul. Rochii de pânză, cam 
mototolite; cu mâneci scurte. Sandale. Din spate, 
deopotrivă de înalte, păreau surori, din faţă, prietene tinere 
care s-ar scobori din acelaşi scrânciob, unde-au plutit 
rizând alături aninate în soare, cer şi vânt, la fel vii, la fel 
ameţite de vară, aducând pe pământ un neastâmpăr aerian. 

Şi în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o 
îmbulzire şi o foială de hulubi speriaţi, pachete, pacheţele şi 
coşuri de papură, toate făcute şi legate ca vai de lume. Pe 
deasupra, un geamandan bucşit, încins cu sfoară şi 
frânghiuţa, un termos şi o liotă de pui de găină cu glasuri 
suprasoprane de rândunele piuind subt o streşină. Din 
trăsură mai coborâse a babă cernită; de pe capră, un 
moşneag cu musteţi fudule şi coada biciului înfiptă în 
carîmbur cizmei. lar cinele ciobănesc, niţos, hirsut şi plin de 
scaieţi, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitaţii trandafirii 
de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mânioasă 
la câte-o muscă. 

Fetele se mişcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba 
şi moşneşgul, cu grabă terestră de broaşte țestoase, 
aduceau spre tren calabalăcul. 

Fata cu glas vesel şosea cu biletele, ţinând un coşuleţ 
într-o mână. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică şi 
căzu, răsturnând coşul cu cireşe negre drept în faţa 
trenului. Bombate şi elastice, hui toanele se risipiră ca o 
turmă de mânji sălbateci într-o depărtare văzută de sus. 

— Vai de mine! 

Se şi ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămânând 
atârnată de elasticul alunecat în jurul gâtului. Negru, des şi 
creţ, părul îi împrejmuia compact”tâmplele şi ceafa, 
umflându-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatecă şi 
ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul 


unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, 
obrajii şi gâtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al 
tinereţii. 

Mâna celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingând-o 
uşor spre scară. 

— Hai, Luli, hai, pleacă trenul. 

Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu- 
se uşoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre 
frunzişuri de crâng. 

Luli făcu o mişcare de cumpănă nehotărâtă între tren şi 
cireşe, dar învinsă de gorniţa plecării, se sui, cu două 
lacrimi alungite pe obraji. 

Atât. Trei minute, 

Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pânza 
păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi 
prospeţimea unor acuarele de Tonitza. 

Trenul porni. 

Un căluţ întoarse capul după tren, trimeţindu-i zvon 
blând de clopoței rămaşi în soare de iunie, cu numele 
fetelor de altădată. 

Fumătorul posomorât de la fereastra compartimentului 
de clasa întâi aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe 
sfârşite, dar nu pentru timpul Încet şi lung, ci pentru bătaia 
de inimă înviorată pe care-o ai atunci când într-o carte 
anostă descoperi un citat încântător. 

X 


C-un deget, Luli îşi scoase elasticul care-o strângea de 
gât, răsturnându-şi pălăria pe genunchi. De obicei, după ce 
se descopăr, femeile îşi potrivesc părul cu mînile, instinctiv. 
Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă 
sculptat într-o izbucnire de vânt, afirmând conturul 
vitalităţii lui vibrante. Şi avea gâtul acela avântat, galeş şi 
mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenților decapitaţi în 
vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în 
moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la 


fereastra creştină a veşniciei lor —, cu tot copilărescul 
colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, 
Luli avea o gravitate meditativă, ea şi cum ar fi ascultat 
zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului ţi a vremii. 

Parcă o uitase pe Gabriela, deşi numai ele erau în 
compartimentul de clasa doua, faţă în faţă, lingă fereastră, 
hurducate de roţile aceluiaşi tren care o ducea pe Luli spre 
bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu 
perdeluţa cafenie, rămânând în umbră. Lumina de afară 
avea splendoarea toridă a verii pe stânci calcaroase; arşiţă 
de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul şi în 
dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea 
soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale. 

Alături de Luli, Gabriela nu mai simţea nevoia cărţilor, 
măcar ţinute pe braţe, dacă nu şi cetite. Ca o fereastră 
deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci 
înfloriţi, preajma lui Luli îi dădea o uşoară exaltare 
visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simţit 
delaolaltă teama şi ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era 
însă o nuanţă care înlătura echivocul. Un lied de Schumann 
te tulbură cu prezenţa drăgostii la optsprezece ani, fără să- 
ţi dea nevoia de-a-l strânge în braţe, de-a-l avea numai 
pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirându-l 
posesiv. Aşa se simţea alături de Luli: cuprinsă de o 
proaspătă încântare contemplativă care-o seducea, fără să-i 
dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu 
Luli aveau acelaşi firesc, acelaşi calm şi aceeaşi intimitate 
ca şi până atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici nouă 
ei situaţie de profesoară a lui Luli, nu le alterase. 
Schimbarea din ea faţă de Luli coincidă cu surpriza 
apariţiei, după o despărţire de patru ani, a unei fetiţe 
numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul 
gării Galaţi, cu mirare, alta deşi aceeaşir nouă ca şi numele 
Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a 
rândul să-i spuie Luli-boy, adică băieţelul Luli. 


Când se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. 
Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, până atunci judecător de 
instrucţie la Bârlad, fusese avansat judecător de instrucţie 
cu grad de preşedinte la Galaţi, unde tatăl Gabrielei era 
avocat, tot de la Bârlad venit înainte de căsătorie. 

— Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguță 
cu ea. 

E greu să fii „drăguţă” cu prietinele impuse de capriciul 
tatei, mai ales când eşti fetiţă singură la părinţi, abea 
cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era 
într-adevăr dezagreabilă. I se spunea şi „Cică” fiindcă 
numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin 
guriţa ei până la trei ani, iar de atunci, mândra se vede că 
toate poveştile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag şi 
goarnă, începea şi ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c- 
un fel de trufie zburdalnică de mânzoc care nechează cu 
capul în sus, scuturându-şi coamă. 

— Ci-că tu cine eşti? 

— Gabriela Nei. 

— Spune şi mată frumos cum te cheamă, o îndemnase 
tatăl ei, de la spate. 

Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putinţă 
ca o fetiţă ştiutoare de poveşti să nu cunoască numele ei cel 
care mergea în fruntea alaiului zânelor, zmeilor şi feţilor- 
frumoşi?... 

— O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cică. Ştiţi, e cam 
sălbatecă, o scuzase zâmbind magistratul. 

La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi şi păr. 
Un păr şi nişte ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creţ, 
slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, şi un arzător 
clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu 
ochii, ca o ţigancă cu miînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta 
durase cât timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi 
venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiţei jucăriile tale”. 

Gabriela o luase de mâna să o distreze. Dar mânuţă cu 
degete lungi îi scăpase din mini ca o şopârlă. 


— Ci-că fii tu calul meu. 

Imperativ. 

Gabriela fusese; era binecrescută. 

— Ci-că tu ai păpuşi? 

Le avea intacte în somnul lor de domniţe vrăjite. Lucica 
le mobilizase imediat, ducându-le la război în pas de 
defilare, cu trâmbiţe în glas şi armate duşmane în mini. 

— Ci-că, tu ai doctor? 

N-avea. 

Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpuşile 
făcuseră atâtea vitejii, spunea Lucica, încât erau numai 
bune de înmormântat. 

Peste puţin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază 
că părinţii micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Şi 
câteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în 
ogradă — se strecurase se vede fără de ştirea părinţilor —, 
intrase pe la bucătărie şi o descoperise pe Gabriela tot în 
odaia măcelului, unde îi pusese în braţe o păpuşă gătită ca 
miresele, spunându-i cu un ton de protectoare dojană: 

— Ci-că să nu mai plângi la război. 

Şi fugise cum venise. 

Păpuşa fusese curcubeul de după furtună. 

Lucica Novleanu era. mai puţin ciclon decât părea la 
primul contact Putea să asculte poveşti ceasuri de-a rândul, 
mult mai concentrată decât copiii cuminţi. Le ascultă însă, 
fără lene, fără somnolenţă, fără „cap în poală”, cu dinţii 
încleştaţi, cu bărbia proiectată în afară, rezemându-şi capul 
slab şi palid în minuta uscată cu degete prelungi. Atitudinea 
ei avea ceva primitiv oriental. Iţi venea s-o îmbraci cu 
şalvari, punându-i mărgele albastre la gît, brățări în jurul 
gleznelor, şi pe cap, basma de culoarea macului. 

Gabriela nu se mai putea gândi la poveşti, fără să nu-i 
apară întipărită în minte, Lucica, ascultându-le. La început, 
poveştile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie 
blând. 


Lucica nu-i mulțumea. În schimb, însă, apărea din senin, 
aducându-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, 
fluturi, clei de cireş, pui de şopârlă, broaşte țestoase, 
licurici, — cu o demnitate de şef de trib african împrietenit 
cu o faţă albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată 
ca o fatalitate, ci dorită. Absența ei lăsa un gol în Gabriela, 
pe care nici o distracţie nu-l putea acoperi. Avea, fireşte, 
prietene de vârsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, 
şi vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în 
clipele când o asculta, privind-o cu ochi de ţigancă 
ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse 
de la războiul păpuşelor. La „Gabica” era cuminte. Când era 
însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împieliţat Era în 
ograda ei ca o ploaie de vară, până şi pe acoperiş, pintind, 
râzând, tiialogind cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cinii şi 
pisicile, organizând mereu războaie din care nu ieşea mai 
cruţată decât păpuşele Gabrielei, căci genunchii, coatele şi 
fruntea ei, de la cucui până la zgancă, purtau toate semnele 
eroice. 

Apoi venise faza „Luly-boy”. 

La şaisprezece ani, Gabriela era domnişoară cu 
admiratori, pe câtă vreme, vecina ei era o Scufiţă Roşie din 
cursul inferior cu nota şase la conduită. Avea obraji sănătoşi 
de ulcică ţărănească plină de căpşune, aceiaşi ochi splendizi 
de şatră, şi un năsuc tot atât de impertinent ca şi 
răspunsurile ei. Dar abea crescuse. 

Vecine, veneau la şcoală împreună, şi împreună se 
întorceau acasă. De când începuse să înveţe englezeşte, 
Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineaţa La 
fereastră, şi Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, 
mâncând totdeauna pe stradă o felie de pîine unsă cu unt. 
Era foarte apreciată în clasa a şasea, de când cu răspunsul 
dat profesoarei de matematecă, domnişoara 'Ţitron: galbenă 
ca lămâia — ficat — şi c-o uşoară dicţiune grecească. 
Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă 
sticluţa cu cerneală uitată la ea. Domnişoara [itron o 


surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, 
genele şi vivacitatea de veveriţă îmblânzită. 

— Ce cauţi aci, fetiţo? 

— Am venit la prietena mea. 

— Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăzneşte? 

Dar Luli nu-şi pierduse cumpătul. Scuturându-şi părul, 
cu mişcarea-aceea de mânz care nechează — păstrată din 
întâia copilărie —, răspunsese pompos, cum ar spune un 
rege, „poporul meu”: 

— Clasa a şasea. 

Zâmbise şi profesoara. 

De atunci, şi în cancelarie, Novleanu Lucia era numită 
prietena clasei a şasea. Evident, măgulirea era de partea lui 
Luli-boy: oricum, fetiţă din cursul inferior. Dar cu toată 
diferenţa de vârstă, de rang şcolar, şi cu tot prestigiul pe 
care-l avea Gabriela faţă de ea, Luli-boy nu era ordonanța 
Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfăţat. Tovărăşia lor 
surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura 
de o mare reputaţie şcolară. 

— Ce poţi tu vorbi cu dracul acesta! 

A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de 
gânduri, filosofare în doi, confidenţe, proiecte împărtăşite, 
complicitate mândră de generaţie nouă. 

Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din 
contrastul vrâstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, 
dar şi din natura lui Luli-boy, atât de opusă Gabrielei. Căci 
Luli-boy era un fel de Aghiuţă care stimula în recreaţii 
duhul băieţesc al cursului inferior, organizând tot războaie, 
oarecum sportive: cu mingea, săniuţa şi chiar sabia de 
lemn, — de pe urma cărora, participantele stângace sau 
temerare se alegeau cu semne ca şi păpuşile Gabrielei. 

— Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la 
liceu. 

Pe câtă vreme Gabriela, cu toate că învăţa tenis, patinaj, 
înot şi călărie, şi dansa pe deasupra, era socotită şi şcolar şi 
extraşcolar ca o „intelectuală”. 


Şi totuşi, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, 
fiind, ca şi mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate 
lecturile, comentându-le, parcă neluând în seamă diferenţa 
de vrâsta. Şi ochi lui Luli-boy se deschideau gravi şi 
arzători, ca şi odinioară când era o mică ţigăncuşă albă 
care asculta poveşti. Parcă erau două fiinţe în ea: una care 
trăia exterior, pasionat şi copilăros, vorbareţă, agresivă, 
numai clocot şi neastâmpăr; şi alta care asculta 
transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în 
ochi. 

Tot aşa intră, fără s-o ştie şi s-o audă nimeni — cinii n-o 
lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate 
dobitoacele — şi se instală în odaia Gabrielei jos pe covor, 
cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simţea cu coada 
ochiului. Dacă lucra, continua până ce isprăvea, fără grabă, 
trimeţindu-i în treacăt un zâmbet prietenos. Nu numai că n- 
o deranja, dar prezenţa ei înviora intimitatea, ca ochii unei 
stele deschişi în fiecare seară la fereastră, într-acelaşi loc al 
cerului. Era de acolo, deşi venea de afară. Dacă ardea focul 
în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie şi se uita apoi 
la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca şi la foc. 
Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un 
ciobănaş pe un vârf de munte. 

— La ce te gândeşti tu, Luli-boy? o întrebase odată 
Gabriela, cu condeiul în mină, intrigată de perfectă ei 
pasivitate. 

— Aşa... departe... 

Şi mâna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest grațios, 
uşor, ca şi cum şi”ar fi muiat degetele în coardele unei 
harfe: mâna cu care făcea numai drăcii, pe-afară. 

Locul acela de lingă zid era alei, ca şi cum ar fi germinat 
acolo. 

Mai avea şi alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, 
primăvara, ea învârtea puii în frigare, deasupra jarului, 
ronţăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluţa, 
şi era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cini, de 


puii lor, şi de tot ce se întâmpla cu fructele şi legumele în 
apă şi foc. 

— Ei, Luluţa nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. 
Are să fie o gospodină... Îşi vâra năsucul în toate oalele 
cercetând şi adulmecând, aducând Gabrielei miros de 
bucătărie şi informaţii despre „ce-aveţi la masă”. Avusese 
un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un 
pui de cioară, prins de ea. Peste câtva timp, darul căpătase 
glas de bariton şi năravuri păsăreşti. Gabriela îl expulzase 
la bucătărie. Ion, aşa îl botezase Luli, era un cioroi 
privilegiat: se îngrăşase din cale-afară, făcând burtă de 
crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă 
că ea l-a îmblânzit şi că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i 
cam tăia aripele. Într-o zi, lon dispăruse. Că l-au mâncat 
pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam 
chiorâş la Luluţa. 

— Tu? o întrebase Gabriela confidenţial. 

— EL, răspunse Luli, bătând din palme în chip de zbor. 

Cărţile Gabrielei ea le tăia cu un cuţit de masă, care 

părea paloş în mânuţa ei. Aşa că era la curent cu toate 
lecturile Gabrielei, întâi prin titluri şi fraze culese la în 
tâmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiţie. Cu 
lecturile personale şi directe ajunsese la muşchetarii lui 
Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de lLoti, Farrere şi 
Turgheniev, ajungând până la Dostoievski. Făptura ei 
minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea 
impresia furnicelor care duc fire de pai uriaşe, cu o mare 
seriozitate. 

La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil. 

— De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineaţa 
când se duceau la şcoală. 

— Am avut treabă, răspundea mica şcolăriţă, evitând s-o 
privească pe cea din cursul superior. 

Până când, într-o seară a unui început de primăvară, 
intrigată de anuala repetare a acestor dispariţii şi simțind 
lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase 


acasă. Dar acasă toţi o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. 
În sfârşit, printr-un pur hazard, ridicând ochii spre cerul 
înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiş. 

— Ce faci acolo, Luli-boy? 

— Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărând 
din cerul hornurilor. Şi  scoborindu-se de acolo îi 
încredinţase la ureche secretul: aştepta cocorii. Exact 
reeditarea prieteniei cu clasa a şasea. 

Cum pui pe marginea ferestrei fărâmituri pentru vrăbiile 
familiare, Gabriela îi pregătea uneori câte o surpriză: 
bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de 
locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mina lui Luli, 
după ce se aşeza, făcea câte o mică inspecţie laterală. 
Gabriela o auzea ronţăind. De mulţumit, nu mulțumea. Dar 
odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. 
leşiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader. 

— Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase 
ea, arătând o barcă multicoloră, cu motor şi steguleţ. 

— Luli-boy, n-am bani la mine. 

— Dar am eu, zise Luli deschizând mâna cu tezaurul. 

Când venise, ceasul despărțirii, Luli-boy era încă în 

cursul inferior. Gabriela absolvise liceul. 

Tatăl ei obținuse un loc de avocat în contenciosul Băncii 
Naţionale de la Bucureşti, aşa că plecarea ei la universitate 
însemna şi părăsirea Galaţilor, a camaradelor dc şcoală, a 
casei copilăriei şi a lui Luli-boy. Mai cu seamă. 

Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. În 
ea se incarna intimitatea anilor de copilărie şi de şcoală. Ea 
era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viaţă. 
Şi totuşi, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în 
ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încântată 
de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese 
zâmbetul mutării, zâmbetul copilăriei de care te desparți. 
Mică în sine, părea şi mai mică alături de dulapurile scoase 
pe uşă şi alături de camioanele cu cai normanzi. 


La gară, lume multă venită să-şi ia rămas bun. Luli, 
nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre 
paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse 
de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne că 
genele unei agonii. Şi abea în clipa clopoţelului care mai 
amintea parcă o ultimă oară sunetul recreaţiilor şcolare, 
Gabriela, uitându-se din întâmplare pe fereastra care dădea 
pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy 
plângând cu ochii ţintă la fereastră, mică şi singură în faţa 
trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, 
toamnă gri, tare-s mic şi amărât”. Nici n-avusese timp să o 
sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să 
deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimântați, 
după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, şi 
zvârlise pe fereastră un mare pachet plat: ediţia de lux a 
poeziilor lui Eminescu. Ş-apoi, fiindcă mai toţi călătorii 
priveau scena, ţipând la ea: „la seama, fetiţo, are să te calce 
trenul!” — îşi scuturase iar capul şi, cu ochii zburliţi de 
fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsând trenul să defileze 
prin faţa ei. 

Cu tot plânsul, Luli fusese tot zâmbet în ultima clipă a 
despărțirii. 

De-atunci, căile lor se despărţiseră, parcă pentru 
totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galaţi, printre vechile 
amintiri, devenind „fetiţa cu care mă jucam în copilărie”. 
Aşa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, graţioasă 
şi zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa 
unei întâmplătoare amintiri, faţa Gabrielei, cu un zâmbet 
care exprimat în vorbe ar fi însemnat: 

„Ce drăguţ copil”. Se gândea la ea tot mai rar, fiindcă 
trăia intens anii universităţii: altă muncă, alte distracţii, alţi 
camarazi, alt oraş. Câtă vreme trăiseră alături, şi-o 
încorporase ca pe-o amuletă, făcând-o să participe astfel la 
viaţa vrâstei ei. Acum însă, de când se despărţiseră, vrâsta 
devenise ocean între ele, păstrând-o pe Luli la un orizont, 
invizibil de mică, abea punct. 


După ce-şi luase licenţa, îndemnată pe de o parte de 
situaţia modestă a părinţilor ei încurcaţi băneşte în vremuri 
din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune 
—, iar pe de altă parte cuprinsă de dorinţa vieţii 
neatârnate, caracteristică mai ales generaţiilor de după 
război, sătulă de tutelă şi sedentarism, câutase o 
posibilitate de câştig oricât de modest, hotărâtă să-şi treacă 
doctoratul în litere fără de ajutorul părinţilor. Ocazia se 
ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galaţi îi oferea 
suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obţinut 
prin politică. La început, Gabriela şovăise. Despărțirea de 
Bucureşti nu era atât de uşoară. Dar zâmbetul glumeţ al 
unei telegrame o hotărâse brusc, cum te-ar determina o 
grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe 
altul. 

lată textul telegramei: 


Vă aşteptăm. 
Clasa opta. 


Ştiuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy. 
li răspunse lui Luli: 


Sosesc. 
Gabriela. 


De la Bucureşti până la Galaţi zâmbise de atâtea ori, 
încât vecinii, curtenitori din clipa când se instalaseră, 
deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un 
amestec cu zâmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei 
călătorii şi spre trecut Luli era ca prezenţa sprintenă a 
stâlpilor de telegraf cu clipiri de rândunele, la ferestrele 
goanei. Şi se mai întâmplă ceva în sufletul Gabrielei: 
involuntara mândrie a celui care vine de departe, călător cu 
enigma pe umăr ca un şoim de vânătoare, spre cei care-au 
rămas pe loc înconjurați de cunoscut. Plecase abea ridicată 


pe de băncile şcolii, ducând încă timiditatea şi stângăcia 
provincială. Se întorcea de la Bucureşti licenţiată, 
profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie 
când eşti tânăr. După anii de Bucureşti, Galaţul îi apărea 
mic şi intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, 
să-l cuprinzi într-o mină, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuş 
zburlit de zbor, 

În clipa când luminile Galaţului se iviseră cu ochi 
fosforescenţi de buhne şi pisici, o revăzuse pe Luli cu limba 
scoasă şi bereta strâmba, în faţa trenului. 

Asta se întâmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi 
trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului 
fără să zărească pe peron ceea ce căuta, când văzuse la uşă 
capul tânăr şi solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit 
de lună pe mare — exclamase: 

— Luli... rămânând cu ochii mari deschişi spre ea, ca şi 
cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnişoară, unde-i Luli- 
boy?” 

Înaltă cât şi Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase 
decât ochii, părul şi mînile înguste cu degete prelungi. Îţi 
venea s-o respiri, nu s-o priveşti. Şi în acea clipă chiar, cu 
toate că Luli îi întinsese braţele, spunându-i: „Ce bine-mi 
pare că te revăd, Gabico”, — şoimul enigmatic nu mai era 
pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de 
departe, dintr-o misterioasă călătorie, deşi Gabriela sosea 
pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă. 

De-atunci începuse faza Luli. 

Şi de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea şi 
încântarea primei revederi prelungindu-se şi înnoindu-se. 
Era profesoară ei şi pe deasupra locuiau împreună, căci 
părinţii lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din 
copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă 
de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, 
cedând din capriciile libertăţii tale, n-o atrăgea deloc pe 
Gabriela; tocmai de aşa ceva dorea să scape Dar o atrăgea 


Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruinţelor, silind însă pe 
părinţii lui Luli să accepte compromisul unei aşa-zise chirii. 

Aşadar se vedeau mereu, trăind alături, şi totuşi Luli 
mereu o intrigă şi o emoţiona, ca şi cum ar fi zărit-o numai* 
fără să-i ştie glasul şi mintea, fără să-i cunoască intimitatea 
şi trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un 
secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar 
pentru că n-avea cui să-l împărtăşească Nici notele din 
catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputaţia 
printre cunoscuţi nu confereau lui Luli o personalitate 
excepţională. La şcoală era printre fruntaşe, fără să fie 
faima unei , promoţii, cum fusese Gabriela. 

— Prietena clasei a şasea s-a muiat de când a crescut, îi 
spusese domnişoara [itron. Am mai îmblânzit-o noi, 
revenise ea, transformând într-un merit personal ceea ce 
spontan atribuise vrâstei. 

Într-adevăr, la şcoală Luli era o elevă cuminte şi normai 
bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai 
erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — 
aşa că şi din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o 
pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era 
decât o Luli-boy devenită „domnişoară”, gata-gata să intre 
în balul vieţii. Lipsa de mirare şi de încântare exclamativă a 
celorlalţi faţă de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o 
văd, nu că ea se înşeală. Şi totuşi, nici ea nu putea defini 
profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli 
încântător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. 
Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoţi în plimbări, 
de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o 
domina acaparând-o, făcând-o parcă să renunţe temporar 
la afirmarea propriei ei feminităţi, deşi era tânără, abea cu 
patru ani mai mare decât Luli. Dar pentru Gabriela, 
tinereţea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întâia oară 
întâlnire Luli îi apărea într-o veşnică lumină de lună, care 
dădea o îndulcire de taină albă trupului şi sufletului ei. 


Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei şi oarecum 
spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al 
lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, 
afectuoase, neatinse de nici o constrângere. Atât numai că 
Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase 
indirect, făcându-i câteva confidenţe. Dar Luli alunecase 
spre generalităţi, tocmai în clipa când tăcerea interogativă 
a Gabrielei aştepta parcă pasul spovedaniei. Luli observase 
dezamăgirea Gabrielei, şi-o spusese mai târziu, prietenos, 
dar c-un fel de jenă, şi în treacăt: 

— Ce vrei să-ţi spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă 
vezi... 

Având aerul să-i spuie: „Sunt o fată ca toate fetele. Nimic 
interesant.” 

De la o vreme însă, şi fără ca nimic exterior să justifice 
aşa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanenţa 
tăinuită a unei pasiuni putea să comunice şi Gabrielei o 
tulburare fără cauză aparentă, dai cu atât mai intensă, ca 
acele unde de parfum aduse până-n largul mărilor de 
brizele uşoare ale primăverii, fără ca ţărmul înflorit să 
apară ochiului. 

Cine?... 

Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă 
adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul 
nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuţi. Unde 
era acest „cine?“ a cărui prezenţă în Luli îi dădea o 
aspirație nostalgică? Cine putea fi? Cum era?... 

Întrebări care depăşeau cu mult simpla curiozitate, căci 
rădăcinile lor erau în inima Gabrielei — de unde-şi trăgeau 
hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau. 

Niciodată Gabriela nu simţise o aspirație mai profundă 
spre obscura splendoare a drăgostii, decât de-a-lungul 
acestei epoci când căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă 
năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui 
bărbat. 


Şi această aspirație, în loc s-o răsfrângă asupra sufletului 
adus de la Bucureşti, în loc s-o determine să întindă în 
sfârşit braţele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, 
dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsându-l încolo pe un țărm 
rămas, cu sufletul palpitând alături de Luli, ca în pânza unei 
corăbii care-o ducea şi pe ea spre necunoscut. 

La început venise cu intenţia să plece în fiecare străbată 
la Bucureşti. Amânase de câteva ori, sub diferite pretexte, 
până când renunţase. La scrisorile pe care le primea zilnic, 
răspundea tot mai rar şi c-un efort tot mai penibil, căci 
fiecare zi agrava raporturile dintre ea şi cel care se socotea 
înainte de plecarea ei la Galaţi, aproape logodnicul ei. Îl 
iubise vreodată? La Bucureşti sperase că-l va iubi, stimîndu- 
|, fiind camarada lui, deprinsă să-l ştie alături de ea devotat 
şi ocrotitor, acordându-i ei întâietate cu toate că era 
pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraţilor 
oameni de ştiinţă. Înainte de-a o întâlni pe Gabriela, Matei 
Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. 
Lucra la laboratorul „Babeş”, fiind deocamdată conferenţiar 
universitar. Se îndrăgostise de Gabriela <cu ochii închişi, 
total, încă de pe vremea când ea era în anul întâi. 
Deocamdată nu-i ceruse decât să-l accepte ca adorator şi 
camarad. Devenise tovarăşul ei de teatru, concerte, 
expoziţii de pictură, plimbări, dovedind o prospeţime de 
entuziasm atribuită în genere numai poeţilor, deloc însă 
oamenilor de ştiinţă. Gabriela se deprinsese frăţeşte cu el. 
Când plecase pentru şase luni în Orient, trimis să studieze 
lepră, Gabriela se simţise mai mult desperecheată decât 
singură, fără să desluşească de?ajuns de limpede, dacă 
afectuoasa ei alarmă, în unele zile, era datorită absenței 
unui om iubit, sau îngrijorării pentru viaţa unui prieten aflat 
printre primejdii. Prezenţa lui alături de ea îi dădea numai 
linişte; nici un fel de nelinişti. Abea se simţea femeie alături 
de el, cu toate că ochii lui mereu admirativi îi aminteau 
necontenit că tovarăşul ei e bărbat. Dacă nu l-ar fi stimat, l- 
ar fi socotit că pe un cine credincios care te fereşte de 


primejdii, veghindu-te. În ultimul timp însă, simţise alături 
de el dojana conştiinţei unei ingratitudini de care-ţi dai 
seamă. Ca cineva care primeşte mereu daruri, fără să dea 
nimic în schimb. Şi subt impulsiunea acestui sentiment — 
de justiţie, nu de dragoste — îi spusese odată din senin 
aşteaptă, strângându-i mâinile şi privindu-i ochii, dând 
vorbei „aşteaptă” semnificaţia „aşteaptă-mă”. O  cvasi- 
logodnă. 

De când însă trăia alături de Luli, simţea categoric că nu- 
şi mai poate ţine cuvântul. Ceea ce la Bucureşti îi apăruse 
ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un 
sacrificiu de care nu se simţea capabilă. 

Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un 
laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce până mai ieri îi 
apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat şi fad. 

După vreo două luni de despărţire, Matei Dima îi ceruse 
voie într-o scrisoare să vie la Galaţi s-o vadă. 

„Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu 
vreau să devin fetişist alături de o fotografie. Dă-mi voie să- 
ţi aud glasul...” 

Poate că era cam desuetă delicateţa timorată a gestului; 
dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca şi cum ai cere voie 
unei femei s-o săruţi. Îi răspunsese că nu vrea să fie 
tulburată, fiindcă-şi lucrează teza de doctorat şi are nevoie 
de perfectă izolare. 

Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci 
luni, venise la Galaţi, neanunţat. O aşteptase în faţa şcolii, 
apariţia lui dând Gabrielei o contracție repulsivă, îl 
prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — 
şi-ntr-adevăr, prezenţa lui Luli dându-i numai o semnificaţie 
de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate 
nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în 
lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării şi 
vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lângă ei nici o clipă. 
lar la plecare, când o întâmplătoare dar scurtă izolare îi 


pusese faţă în faţă, Matei Dima o întrebase c-un tremur 
abea stăpânit în glas şi-îi mâini: 

— Spune-mi, Gabriela, iubeşti pe altcineva? 

— Nu iubesc pe nimeni. 

Net. 

De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca 
frunzişurile, ci ca frunzele care se târăsc. Gabriela îi 
răspundea din când în când — cam de două ori pe lună, — 
dar atât de impersonal, încât scrisorile ei aveau caracterul 
unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, 
nimic despre ea. În această situaţie, apropierea vacanței, în 
loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o 
îngheţa. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de 
Bucureşti. lată de ce, după sfârşitul anului şcolar, subt 
pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru 
bacalaureat, asistând-o şi în timpului examenului, îşi 
amânase iar plecarea. 

— Ştiţi ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă aţi 
pleca la vie? Aer curat, linişte... 

Acceptaseră încântate. Via era în judeţul Tuto va. Câteva 
ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoţite 
de umbra lui Luli, dadaia, o ţărancă posomorită care-o 
crescuse pe Luli cu poveşti, faţă severă şi ochi blânzi. 

Aşadar plecaseră cu dadaia. La gară le aştepta moş 
Ciocirdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri 
de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rând de 
gâtul căluţilor trăsurii care le aştepta cu lumina vacanței în 
ea. 

— Săracii ei. moşneguţii mei, cu urechi de iepurachi... 

Şi cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu 
se lăsase până ce nu obținuse de la ea, din fundul fundului 
geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluţii deprinşi 
să mănânce din palma ei. 

Locurile şi via erau blânde şi modeste ca şi căluţii. Dar 
Luli se lipea de ele, ca şi de căluţi, hrâănindu-le parcă din 
palma amintirii. 


Şi acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la 
sfârşitul săptămânii. 

Îşi petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile 
pentru bacalaureat. Bineînţeles, pe iarbă în livadă,- aşezate 
pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria 
ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea 
de albine, viespi, şopârle, lilieci, şerpi şi hoţi; Luli, deloc. Cu 
greu o hotărâse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac. 

Învăţau împreună. 

— „Nides ut alta stet...” începea Gabriela. 

Şi Luli trebuia să continue oda lui Horaţiu: „...stet hive 
candidum...” 

Dar cum să vorbeşti despre zăpadă, chiar când acoperă 
sfântă un vers de-al lui Horaţiu, alături de un păr busuioc, 
al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică... 

Şi Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind 
ca o lăcustă, ridicînduse, agăţându-se, căţărându-se, 
înălțându-se — şi de sus, dintre busuioacele cu obraji de 
ţărăncuţă, scuturând asupra ei dulce potop de iunie, ş-apoi 
spunând în întregime oda lui Horaţiu, cu atâta tinereţă 
printre frunze de fruct şi subt cer de soare, încât textul 
clasic respira, cu firele de argint ale lui Horaţiu, aprinse în 
zâmbet alb... 

Aşa că îndeobşte, Luli îi răspundea de la etajul vegetal 
unde apare obrazul fructelor mici şi unde-s glasurile cu 
aripi. 

Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. 
Apoi se întorcea cu paşi înceţi. 

— De unde vii, Luli? 

— M-am plimbat 

Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria 
decât obligată: la şcoală. Încolo, deloc. În schimb, când-— 
dispărea ea, dispărea şi creionul Gabrielei: un creion cu 
mină. Într-o zi, Gabriela o pândise şi o urmărise. Ajunseseră 
aşa una după alta, tocmai departe. larbă, flori mărunte, cer, 
greieri, soare. 


Nici un om. Câte-un cocostârc ţinea pe câmp locul 
oamenilor. O singurătate fericită ca râsul unui obraz de 
copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru. 

Un loc unde nu te puteai întâlni decât cu tine în 
dumineca celei mai curate singurătăţi. 

Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum 
era sigură: Luli scria trişori de dragoste. O vedea mai 
departe, culcată cu faţa în jos, cu coatele turtite În lături, 
scriind singură între iarbă şi cer. 

Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase şi plecase. 
Gabriela se culcase la pământ ca pieile-roşii când urmăresc. 
Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi 
de cercetare decât pentru sufletul ei. Se înapoia iute, 
concentrată c-un fel de mânie. 

Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. 
Găsise foaia ruptă. Şi urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo 
s-aşezase, la fel, plutind cu faţa la pământ. Ierburile erau 
numai cântec: coruri de argint subţire că tremurul stelelor 
şi-al apelor. 

Libelule dansau cu aripi străvezii ca nişte mici iele ale 
amiezii. 

Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt 
ochii Gabrielei. Două rânduri. Scrise pe iarbă, nervos, 
cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de 
zvâcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe 
foaia îngustă şi plată. 


„Pe harta răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi 
sufletul meu sunt începutul urnii mare cântec şi tremurul 
mâinii care-l caută. ” 


Atât. 

— Luli! Luli!... 

Asta era dar Luli. 

La întors Gabriela parcă aducea pe buze întiile versuri 
ale lumii culese din rouă. 


— Gabico, de unde vii? 

— M-am plimbat... 

Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea 
uşor, zâmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor 
de primăvară. 

— La ce te gândeşti, Luli-boy? 

— „Aşa... departe... 

O revedea aşezată ca o ţigâăncuşă albă pe covor, lingă 
zid, parcă dezmierdând coarde cu degetele subţiri. 

— Ce faci acolo, Luli-boy? 

— Sst. Aştept cocorii. 

Luli-boy îi aştepta pe acoperişul casei. 

Acum îi aştepta în ea, înălţată spre cerul ei lăuntric, nouă 
în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă şi 
obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau 
negri ca de subt un voal oriental. 

Ciudată reacţie: o înduioşase şi o îmbunase atât de tare 
secretul lui Luli, încât simţise nevoia să facă o faptă bună, 
generoasă. Şi cum ai jertfi o mieluţă pe un altar, scrisese lui 
Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate 
cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere şi alergau 
sprinten în soarele verii: 

„Mina mea încălzită şi părlita de soarele de aici, 1ţi 
strânge mâna, credincios prieten”. 

Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese şi Gabriela să 
doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe 
două saltele alăturate, aşezate într-un capăt al cerdacului. 
În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului 
dormea Gavrilă I-iu: un cine ciobănesc cu piept de zimbru. 
În ogradă, culcat pe cojoc, tuşea moş Ciorîrdel, când nu 
horăia, alături de o puşcă străveche, parcă de pe vremea 
turcilor, care totuşi îşi păstrase prestigiul ei de puşcă. Şi 
mai erau încă. Subt streşina cerdacului, dormitor pe aripi 
lângă dormitor, cuiburi de rândunele. Pe cerdac, Gavrilă al 
II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup şi 
cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Şi în 


sfârşit, ca nişte lebede bâlbâite, un cârd de gâşte care 
clămpăneau şi prin somn. 

Aşa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să 
intre. 

Dar în ultima noapte intrase luna plină. 

Dinţii noaptea fusese neagră ca o mulţime de rândunele, 
pană lingă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă. 

Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rândunele, 
descoperind trupul unei imensităţi de marmură antică. 

Asta se întâmpla târziu, mult după „noapte-bună”. 

Apoi totul devenise străveziu, fără pondere şi fără 
contur, clădit parcă din abur, pe ape imense Cu adâncul 
mort, — şi pe cer, rotund ca de uliu, apăruse ochiul de 
argint fără de gene, care priveşte sufletele mai afund decât 
somnul. 

Luna. 

E foarte greu, când dormi afară, să ştii dacă te-ai trezit 
sau dacă n-ai dormit deloc; mai ales când deschizi ochii în 
ziua polară a miezului de noapte.. E un somn ager şi 
sprinten, de-a lungul căruia ceasul e clipă, şi noaptea de 
vară nu mai lungă, deşi cu stele, decât genele pleoapelor 
lăsate. Când şi le ridicase, Gabriela văzuse luna ca o mare 
„bună dimineaţa” înflorită înspre ea, printre frunzele care 
umbreau faţada cerdacului. Ridicase capul de pe pernă. 
Alături, nimeni. Patul era gol ca o lespede după o 
evaporare. 

N-o alarmase deloc absenţa lui Luli, dar direct, imediat, 
fără nici o tranziţie, ca parfumul unei înfloriri de miez de 
noapte, vorbele găsite în soare reveniseră, destrămându-se 
în trilurile greierilor. 

„Începutul unui mare cântec” şedea pe marginea 
cerdacului, ca pe o fântână deschisă, cu profilul în lumina 
lunii. Mlădiul ei gât alb plutea ca tulpinele ieşite din ape, 
ducând spre cer obrajii care aveau gestul de potir oferit 
lunii al lotuşilor şi al nuferilor, împrejmuiţi de apa 
întunecată a părului. 


N-ar fi vroit s-o tulbure, dar era ceasul care porunceşte 
gândurilor să vorbească în tăcerea care le ascultă. 

Gabriela venise lingă Luli. La apropierea Gabrielei, Luli 
nu tresărise, căci era noaptea ochilor deschişi, şi nesomnul 
oricui n-o putea mira, necum surprinde. 

Dar se roşise până-n urechi, cu genele plecate, cum 
roşesc numai feţele al căror secret de dragoste a fost aflat 
de alţii, auzind pe buzele Gabrielei vorbele nemernice 
aruncate de ea pe un câmp singuratic. Apoi ridicase spre 
Gabriela ochi întrebători. 

— Presimţeam ceva, Luli. le-am urmărit — iartă-mă — şi 
am găsit manuscrisul rupt. Sunt întâiul tău cetitor. 

Luli tăcuse, cu fruntea încordată, buza de jos uşor 
răsfrânta, rezemându-şi bărbia în pumn. $Şedea pe 
scândură îngustă cu genunchii aduşi la bărbie. Era 
îmbrăcată într-o pijama de lină subţire. Parcă plutea într-o 
lotcă pe un ostrov de argint. 

Oftase uşor, ridicând din umeri, resemnându-se parcă. 

— Luli, de când scrii? 

— Gabico dragă, dar nu scriu. O frază, o simplă frază... 

Glasul avea un accent de dezolare. Se apăra. 

Îşi suflecase mânicile pijamalei. Avea un tact uşor în 
vârful papucilor. Un amestec de enervare, de şovăire, de 
nevoie de-a spune şi de pudoare pentru ceea ce apăruse în 
sufletul ei intim şi tulburător, ca cea dintâi rotunzire a 
sânilor. Nici un orgoliu însă; mai degrabă o ruşinare. 

Elanul Gabrielei se oprise nehotărât. Miînile ei, pornite 
spre Luli, reveniseră c-un gol, ca şi cum ar fi scăpat vasul pe 
care i-l aduceau. 

Luli îi apucase mînile deodată, bătindu-i-le afectuos ca pe 
un boţ de mânz, dar faţa ei nu era veselă. 

— Ce-i, Luli? o alintase Gabriela, cu glasul îndulcit ca pe 
un copil mic pe care-l doare capul. E greu? 

— Uite şi tu: asta... 

Arătase cu o rotire a braţului gol palatele venețiene ale 
nopții. 


— ... Şi asta! 

Mâna se oprise pe fruntea ei încordată. 

— Asta luptă cu asta. Ce vrei să fac? 

— Să scrii, Luli, fiindcă ai talent. 

— Gabico! 

— Da, Luli, sunt sigură. 

Alt val de sânge înroşise obrajii lui Luli, aprinzându-i 
ochii. 

— Gabico, hai să ne plimbăm. 

— Hai. 

În pijamale şi în papuci. Descoperite. Pe iarba livezii 
alergau paşi albi ai luminii venite printre frunze într-un fel 
de menuet cadenţat. Uneori cădeau fructe singure, prin 
somn, visând poate că sunt culese. O vastă intimitate, ca un 
ocean care-ar deveni bun ca ochii boilor. 

— M-am prostit, Gabico. Aş vrea să-ţi spun tot şi văd că 
n-am ce. Nu-i chiar aşa uşor să vorbeşti despre tine. 

Unele crengi erau atât de lungi şi-atât de aplecate spre 
iarbă, încât parcă s-adăpau din apele lunii revărsate. 

— Când ai început, Luli? 

Luli se oprise cu ochii pe zări, căutând parcă răspunsul 
în ochii stelelor. 

— Ştiu eu, Gabico? N-am avut linişte niciodată. Parcă 
luptam să ies din mine, să evadez... 

— Luli-boy! 

O revăzuseră amândouă că pe altcineva. 

— Tu cunoşti senzaţia asta: că-i prea strâmt în tine, că n- 
ai aer de ajuns? Vrei mai mult, mai mare, mai repede. Scriu 
trei-patru vorbe, o frază, două, şi rup. Nu mai am nimic. 

— Luli, drăguță, şi rupi tot-tot? 

— Tot. 

— Cum? N-ai nimic din ce-ai scris? N-ai păstrat nici un 
rând? 

— Gabico, dar tu nu înţelegi că n-am scris nimic? 

Gabriela zâmbise, dezmierdându-i obrazul înfierbântat. 

— Da, Gabico, consolează-mă. 


Gabriela zâmbise mai departe. 

Apoi, cu un glas glumeţ îi pusese mîinile pe creştet, 
spunându-i c-o nazalizare tărăgănată: 

— Ca Ioan pe Isus, te botez în apele Iordanului: Luli, 
noul cântec. Nu-nu-nu. Îţi trebuie un nou nume, de 
scriitor... 

Scena era glumeaţă. Dar lumina nopţii era solemnă ca o 
apă a destinului. 

Luli se uita în pământ, ostenită parcă. Miînile Gabrielei 
pluteau pe creştetul ei. Căuta un nume. Părul lui Luli era 
negru, negru — şi, deodată, ca o comoară de aur, din 
adâncul părului desprinsă, numele se ivise cu silabe blonde 
ca soarele. 

— Lorelei... 

Luli o privise întrebător, după o absenţă. 

— Lorelei: numele tău de scriitor. 

— Glumeşti, Gabico, vorbise Luli dând din cap. 

Dar c-o pornire copilărească, apucase numele dăruit, 
cercetându-l. 

— Da, e frumos: Lorelei... 

Era în noapte ca şi-n apele Rhinului, numele vechei 
legende. 

— Luli, cunoşti balada lui Heine? 

Luli zâmbise şcolăreşte, cu ochii micşoraţi. 

— Parcă, parcă! Ceva cu o zână care cântă pe o stâncă 
de pe malul Rhinului, şi care... şi care provoacă accidente 
mortale, se scuturase ea de atmosfera de până atunci, 
reacţionând juvenil. 

Nu numai nouă Lorelei dar şi Gabriela simţise nevoia 
unei destinderi, ca după ce-ai ieşit dintr-o biserică. Aşa că 
printr-un spontan acord, amândouă deveniseră copii ai 
clipei de noapte cu lună plină, nesomn şi fructe coapte. 

Când eşti tânăr şi nu cunoşti încă insomniile, e o mare 
mândrie să păcăleşti somnul. 

Astfel că hotărâseră, fără să mai consulte minutarele» să 
surprindă dimineaţa. Dar cum somnul, în loc să le aştepte 


pe saltelele din ceardac, parcă se luase după ele, 
dezmierdându-le din spate cu tăceri, îl alungaseră cu fapte 
diurne: adică o masă improvizată cu pârjoale reci, pîne cam 
uscată, cafea neagră la termos şi fructe la discreţie. Apoi 
făcuseră şi un foc în fundul livezii, regretând că nu s-au 
copt încă păpuşoii, întreţinându-l ca străjerii unei poveşti cu 
duhuri, care-s gata să fure fructul de aur, copt numai 
noaptea. 

Spre dimineaţă, şi mai treze din cauza cafelei negre şi a 
mândriei tinereşti de-a fi învins somnul, recapitulaseră 
vertiginos materiile bacalaureatului. Şi ca întotdeauna, 
învăţătura cu întrebări şi răspunsuri — mai ales în văzduhul 
sprinten al zorilor — o alungase pe Luli într-un suprem 
cireş de iunie, cu hultoane negre. Întrebările porneau de 
jos, cu greierii, răspunsurile picau de sus, cu cireşele... 


„Cu cireşele răsturnate de Luli din coş, la marginea 
trenului care o ducea spre bacalaureat. 

Dar după o noapte albă, chiar când ai în faţă o fată care-i 
ca un lied de Schumann, botezată Lorelei, în Rhinul unei 
nopţi de vară, — somnul tot vine. 

Mina Gabrielei căzu, cu sufletul alături ca o carte 
îndelung cetită. Genele s-alungiră negre, de noapte. 
Obrazul păru mai luminos, în somn. Fineţa lui avea ceva din 
înflorirea prelungă şi parcă plânsa a salcimilor din 
străveziul nopţilor cu lună. 

Luli se deşteptă, dar fără să fi dormit. O regăsi pe 
Gabriela în faţă, la umbra storului. Îşi aminti de unde venea 
—, cling-cling cântaseră „moşnegii ei”, scuturând capul 
după tren — şi unde se ducea: profesori prinşi ca lipitorile 
pe mintea candidatului. 

Se simţea „ostenită de ea însăşi, şi avea trac, şcolăreşte. 
Ar fi vrut să râdă cu Gabica: dormea. 

O clipă, avu o mişcare de nehotărâre între bancheta pe 
care se putea întinde şi fereastra deschisă. 

Dar vântul învinse somnul. 


Fără zgomot, Luli se ridică, muindu-şi obrajii în vântul 
vitezei, care uneori e şi al destinului. 


PARIEA A 
DOUA 


„Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui 
mare cântec...” 


CAPUL FUMĂTORULUI DE LA fereastra 
compartimentului de clasa întâi apărea la fiecare oprire a 
trenului, cerceta ferestrele vecine, şi se retrăgea: mereu cu 
ţigara aprinsă. 

Mai simplu ar fi fost să iasă pe coridor, să deschidă uşa 
despărţitoare dintre compartimentul de-a doua şi cel de-a 
întâia, şi să se oprească o clipă, cât îţi trebuie să aprinzi o 
țigară şi să arunci o privire, la uşa compartimentului cu cele 
două fete. Nu timiditatea îl împiedica s-o facă. Era deprins 
să intimideze el pe alţii, nu să fie intimidat. Chiar cei care 
nu ştiau cine-i deveneau deferenţi faţă de el, dacă erau 
bărbaţi; iar pe femei le intrigă, dând celor mai multe 
imboldul de-a-i vorbi franţuzeşte, sau într-o altă limbă 
străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă 
impresie de exotic oriunde se afla: nu numai în străinătate, 
dar şi în România. Părea în fiecare loc că vine din altă pârte, 
că e ambasadorul unei ţări depărtate. Când intra la un 
teatru, înainte de-a întinde biletul, cei de la uşă se înclinau, 
întrebându-l: „Loja dumneavoastră?” Când pleca la drum, 
fără să-l mai întrebe, tregherul îi ducea bagajele la clasa 
întâia. lar când mergea pe stradă, cei care-l întâlneau 
aveau impresia că limuzina de lux îl urmăreşte mai de la 
distanţă. 


— Eşti impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul 
universitar Aristide Bogdan. .Regret că nu-ţi sunt fiu. M-aş 
fi tras din frac, nu din opincă. 

Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său 
fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: 
„opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei. 

Catul Bogdan, însă, dădea într-adevăr impresia că 
strămoşii lui sunt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul 
bisericilor ctitorite de ei. Aşa era el numai, în neamul lui — 
după tată —, deşi părea că a moştenit înălţimea fină şi cam 
dolentă a trupului de la strămoşi a căror mină, înainte de-a 
se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, 
mânuise pe timpuri istorice, în jurul voievozilor, spada 
vitează. Astfel de mini avea: mai mult fine decât puternice, 
cu toate că erau mari şi aparţineau unui bărbat. Fără inele 
totuşi, deşi ochiul care întâlnea aceste mâini căuta să-l 
descopere pe cel cu stemă. 

„Lăni are mini de amant”, spusese lui Aristide Bogdan, 
Agatha, mult prea tinăra lui soţie şi a doua mamă vitregă a 
lui Catul Bogdan. 

Aristide Bogdan, cinica repetase vorba la Club. Picanta 
apreciere circulase cu zâmbete pe buzele clevetirii ieşene, 
ajungând până şi la Universitate printre studentele lui 
Catul, făcîndu-li-l şi mai interesant. 

Era şi fără de asta, mai ales pentru femei. Ochii lui 
veneau parcă din Orient, de subt gluga unui burnuz pudrat 
de pulberile deşertului, negri şi pasionaţi, cu gene feminin 
îmbelşugate; gura — mare, severă ca expresie şi ostenită 
parcă, avea buze de un roşu intens, umed. Dar părul era alb 
în întregime, dând prin contrast o smolire de icoană veche 
obrajilor palizi. Pirul alb, pieptănat pe spate,- cam lung şi 
uşor fluturător, nu dădea o impresie de bătrâneţa, ci de 
izolare, ca piscurile ninse ivite în zarea unor privelişti de 
vară, printr-un văzduh ciripitor. Un aer delaolaltă semeţ, 
tăios şi ostenit. Fruntea înaltă şi osoasă cu arcadele adânc 
scobite: ochii priveau din fund, dând frunţii un relief tare. 


Nasul părea perfect drept, văzut din faţă, cu nări subţiri de 
o grecească subtilitate, dar în realitate era uşor achilin, 
ceea ce în clipele de mare concentrare dădea profilului o 
severitate dantescă, un fel de izolare pe-o stâncă dinspre 
iad, întregind accentul fix de singurătate al părului de un 
alb etern. 

Era de ajuns ca cineva să-i vadă numai capul, înălţat 
deasupra umerilor, pentru a şti că-i înalt. Astfel era: cum îl 
vestea osatura feţii şi a frunţii. Lăţimea umerilor echilibra 
înălţimea trupului, fără să-i dea agresivitate atletică, ci 
dimpotrivă, un fel de zvelteţă tomnatec meditativă. O 
femeie ar fi plâns rezemată de pieptul lui, ca subt frunzişuri 
de septembrie. 

Se îmbrăca în gris şi albastru închis, cu ghete negre, 
dând celor care-l întâlneau certitudinea că se îmbracă în 
străinătate la o casă mare. De fapt îşi făcea hainele la un 
oarecare croitor ieşan care replica numeroşilor clienţi 
nemulţumiţi: 

-— Se poate să nu vă placă? Dar pe domnul profesor 
universitar Catul Bogdan cine-l îmbracă? Leiba. Şic de 
Paris. 

Însă o eleganţă specială, dincolo de modă. Acelaşi 
pantalon drept, sever ca pantalonul jachetelor, acelaşi 
surtuc cam lung, abea îngustat la talie, părând că-i ceva mai 
larg decât trebuie. O corectitudine severă, de om elegant, 
care abea a părăsit haina de doliu, anticipând parcă o 
renunțare la tineresc. 

Catul Bogdan provoca multe antipatii. Aprecieri ca: 
„teatral, pozeur, cu nasul pe sus, înfumurat, boieros”, cu 
toată gama variantelor şi derivatelor, circulau în jurul lui, 
fără ca cei care-l cunoşteau mai de aproape să le dezmintă, 
cu excepţia lui Nathan Sabbetai, singurul lui prieten intim, 
care luptase în multe feluri pentru a4 rectifica reputaţia. 

Aceste aprecieri erau justificate şi de aparenta lui morgă 
aristocratică şi de izolarea lui, dar mai ales de contrastul 
dintre el şi neverosimilul său tată şi coleg universitar. 


Aristide Bogdan — Agatha îi spunea impertinent „papa 
Miţo”, adică, pe franţuzeşte, mitocan —, fost prefect de 
poliţie şi în permanenţă deputat, avea un aspect de lăutar 
țigan, şi el cu părul alb, şi era intim cu toată lumea; o 
intimitate al cărei accent era clipirea de ochi pe care-o 
adresa oricui, adică: „Lasă, şmechere, că te ştiu eu”. La 
Cameră, la Tribunal, la Universitate când se întrunea 
marele colegiu unde se învecina c? fiul său, la Teatru, pe 
stradă, în tramvai sau în tren, la baia de abur sau la 
aperitive, la fel era. Veros, cinic, vulgar, foarte inteligent şi 
c-o rămăşiţă de cultură din doctoratul în drept luat la Paris, 
căci de atunci n-avea timp intelectual decât pentru ziare — i 
se iertau toate, spunându-se despre el: 

— E porc, dar e simpatic. 

Catul Bogdan în schimb, nici simpatic nu era, mai ales 
fiindcă avea un astfel de tată. Apoi nu făcea politică. Ca şi 
romanele lui fără de gloate, ţărani şi oameni de pe stradă, 
abstinenţa lui socială era interpretată ca o izolare 
dispreţuitoare. Vremea mulțimilor nu i-o ierta, nici în critică 
literară care făcea din el o moaşte a turnului de fildeş, nici 
în atitudinea vecinilor de viaţă cotidiană, care nu-l găseau 
cot la cot. 

În schimb, femeile, nu numai că-l remarcau imediat şi 
oriunde, dar îl priveau cu ochi şi nări care ofereau pasiuni 
tumultuoase. Femeile, nu fetele tinere. Îl remarcau şi fetele 
tinere, dar ca pe o pictură interesantă amintind muzeul cu 
armuri şi pânze de vechi maiştri, situându-l dincolo de 
bătaia cu garoafe a inimii... 


„„. De la fereastră la fereastră, într-o clipă de umbră cu 
castani a unei opriri a trenului, Luli-i întâlni ochii negri şi 
imediat apoi, părul alb. 

„Şi tânăr şi moşneag”, vorbe gândite în zbor de libelulă, 
se opriră nedumerite în mintea ei, deschizându-i buzele 
mirat. 


Şi întocmai ca la teatru, când înainte de a-şi fi scos 
mânuşile în loja cu scaune goale, ar fi întâlnit ceva 
interesant, întorcându-se în urmă să-şi cheme prietenile, se 
uită spre Gabriela, trăgându-şi capul înlăuntru, să-i spuie şi 
ei. Dar Gabriela dormea alb în salcimii somnului, la umbra 
perdeluţei. 

Trenul pornea. 

După castanii gării, soarele izbucni mai arzător. 

Capul lui Luli reapăru la fereastră, regăsind în coada 
Ochiului părul alb şi ochii negri. 

Gara rămase în urmă cu tăcerea ei vegetală: o scufiţă 
roşie uitată între castani. Trenul intră în vânt şi-n soare. 
Ierburile ţinţăreau a secetă. Fumul locomotivei atârna ca O 
umbră veninoasă deasupra trenului, mânjind lumina. 
Viespuiau scântei dinspre locomotivă. Luli întoarse capul, 
culcându-şi obrazul pe braţele încrucişate pe fereastră. 
Vântul o bătea în creştet, spulberându-i părul, dându-i o 
viaţă şerpuitoare. Era ca într-o apă curgătoare caldă şi 
arzător blondă. Abea întrezărit, cerul era un galop albastru- 
argintiu. Câmpiile se-nfăşurau şi se desfăşurau cu foşnete. 
Totul venea, trecea, apărea, dispărea, cu o fluenţă suplă. 
Stâlpii de telegraf săltau, împlântându-se dansând în calea 
vitezei, şi rămâneau mlădii cu părul sirmelor în vânt şi-n 
rândunele. Îţi venea să zâmbeşti somnoros. 

Un zâmbet de-al lui Luli întâlni iar ochii negri. Profilul 
era sever ca de pisc pe subt care curge o apă repede, c-o 
umbră de vultur. 

Numai două capete cutezau să înfrunte arşiţa de iunie la 
ferestrele trenului. Aproape vecine. În acelaşi soare aprig, 
în acelaşi vânt fierbinte, în aceeaşi imensitate rotundă ca 
tăcerea de subt bolta aceluiaşi craniu. 

Luli întâlni un zâmbet, şi-i acceptă intimitatea. Era un 
zâmbet exterior trenului: venea din soare şi din vânt, fără 
gând, fără vorbe, fără scop — pur. 

Din lumea piticilor, câteva flori se apropiară de tren 
fluturând fluturi. 


Câţiva copaci se zburliră solzoşi, din lumea uriaşilor. 

Apoi iar cer, câmpii, coline ca nişte mantii de catifea 
verde şi aurie, umflate de vânt. 

O vacă albă, cu statuia ei de marmură mânjită... Salutul 
din alt veac — cu spadă, panaş şi reverență — al unui 
cocostârc desprins în zbor ceremonios... Un sat dominat de 
biserica albă, ca de un fum abea pornit din horn... Nişte oiţe 
încleiate pe iarbă. Şi o gară pusă pe covor la căpătâiul 
copilului care se deşteaptă ochi în ochi cu salutul celui cu 
şapcă roşie... 

Luli îşi freacă ochii: timpul trecea străveziu. 

Vecinul aprindea o nouă ţigani: mult mai fuma! 

Se priviră în treacăt că doi necunoscuţi binevoitori. 
Zâmbetul apărea dincolo de gări. 

Trenul porni spre acest mare zâmbet. Călătoria căpăta 
un sens intim de glumă împărtăşită într-un tren de plăcere. 

Gândurile apăreau şi dispăreau într-o dezordine veselă. 
De câteva ori, Luli cercă să reconstituie cu ochii închişi faţa 
domnului cu păr alb. Dar gândul plastic desemna 
copilăreşte, ca un deget stângaci pe un geam brumat, sau 
ca un cărbune pe un trotuar, un fel de caricatură de babă 
cu nas ascuţit şi c-un cârcel de fum din buze. 

Râsul acoperi de câteva ori faţa lui Luli, întocmai ca la 
şcoală, în ora unui profesor sever, când stai ascuns după 
spinarea vecinului, cu obrazul lipit de pupitru. 

Altă gară se ridică în picioare, încruntată ca un profesor 
de matematică, tuns scurt, cap pătrat, congestionat şi cu 
ochelari; o privi pe Luli drept în faţă, cu ceasornicul fără de 
minutare. 

Luli închise ochii, aşteptând gorniţa plecării. Dar auzi de 
alături — celelalte zgomote n-o interesau — foşnetul scurt 
al unui chibrit aprins, şi nu se mai bucură, deşi trenul 
intrase iar în soare. Îşi amintise deodată de abuzul de ţigări 
al tatălui ei, de unele palori la masă, cu broboane de 
sudoare pe frunte, de respiraţii şuierătoare, de ochi care 


cer ajutor, de ridicări precipitate de la masă cu şervetul 
căzut pe jos... 

Se supărase. 

Parcă „o supărase”. 

Se întunecă. 

Catul Bogdan nu mai văzu decât clocotul unui păr 
zburlit; obrazul dispăruse, culcat cu fruntea pe braţe. 

Ceea ce se întâmpla era amuzant şi absurd deopotrivă. 
Dar şi foarte juvenil. 

„Deci şi foarte juvenil”, corectă gândul, ca pe o foaie de 
manuscris prim. 

Întâmplarea se împletea din două fire. Un fir parcă 
desprins din şalul luminos al mamei lui moartă cu zeci de 
ani în urmă şi rămasă mereu tânăra în amintirea lui. Cu 
cele două fete, scoborâse din trăsura de ţară şi amintirea 
mamei lui: tot cu pălărie de pal blond, tot tânără ca o fată 
întorcându-se de la primul bal, cu mini subţiri şi blânde şi 
cu glasul acela pe care-l auzea şi acum din urmă, de la 
spatele veşnic pustiu de această lumină. 

— 'Tăni mic, coboară încet, să nu te împiedici... În timp ce 
mâna ei îi prindea uşor umărul, dându-i pe faţă o învăluire 
stinsă de parfum fără nume. 

Firul acesta avea paloarea amintirii celei moarte, şi 
graţia ei tristă. 

Şi alt fir, fără de nimic nostalgic spre trecut, adus de un 
Coş cu cireşe negre, deodată răsturnat, de două lacrimi pe 
obraji tineri, încântător tineri... 

În prima clipă avusese impulsiunea să sară din tren, să-i 
adune cireşele şi să i le aducă, numai ca să-i mai vadă o 
dată obrajii de aproape, aducându-le zâmbetul o dată cu 
cireşele. Dar de când se înapoiase de la Paris, nu mai era 
om de acţiune. Intervenţia aceasta se petrecuse numai în 
capul lui, devenind o acţiune subiectivă pe marginea 
realităţii. 

Şi iată totuşi, că se lăsase „prins” în joc, că de-o pisică pe 
care o stârneşti c-un ghemotoc de hârtie. Şedea la fereastră 


cu capul în soare, umplându-şi ochii de funingini, numai 
fiindcă era amuzant şi absurd. Evadase complet din el 
însuşi. Ceea ce făcea era absolut nou. Să schimbi de la o 
fereastră de tren zâmbete fugare cu o fetiţă cochetă şi 
vicleană care se face că doarme iscodindu-te printre gene... 

Nathan ar fi aplaudat: „experienţă directă”. Catul 
Bogdan zâmbi, prelungindu-şi zâmbetul în fumul ţigării, 
binevoitor şi ironic, ceea ce-i restitui expresia obişnuită 
când discuta. Şi revenirea prin mască lael însuşi îi aduse 
şi o observaţie de scriitor: constată cât era de inapt în viaţă 
să descifreze gândurile cuiva care nu semăna cu el. Dacă 
fetiţa de la fereastră ar fi fost un personaj, prezentată aşa 
cum era în manuscrisul unui roman, i-ar fi atribuit gânduri 
şi reacţii, cu atenţia şi concentrarea obişnuită, dar fără 
efort excepţional. Şi iată că văzând-o reală, în realitatea 
exterioară lui, participând la o întâmplare la care participa 
şi el, — o privea cu mirare şi curiozitate, neştiind ce se 
petrece în capul ei zburlit de vânt. Şi de altfel graţia ei îi 
dădea o lene cerebrală — ca şi întiile zile ale primăverii —, 
nu o stimulare. Analiza ceda locul senzaţiei simple. Îi 
veneau dinspre ea numai emoţii proaspete, de care se lăsa 
copleşit c-un fel de pasivitate îngăduitoare, aşa cum ai 
renunţa la mişcări, dacă o pasăre ţi s-ar sui pe umăr, ş-apoi 
pe braţ, confundându-te cu un copac. 

Şi mai ştia despre ea că se numeşte Luli. Asta era ca şi 
ceea ce vedea la fereastră: forma şi numele absurdului 
încântător. 

Acum abea începea să nu mai regrete plecarea la Galaţi, 
— dacă, bineînţeles, Luli... 

O numise în gând ca pe ceva care i-ar fi aparţinut lui 
până la Galaţi. Numai până la sosirea la Galaţi. Luli-de-la- 
fereastra-trenului. Trenul lui Luli... 

Pe nesimţite, devenise foarte bine dispus. Aşa cum sunt, 
după două cupe de şampanie, nebăutorii. Parcă-i venea să 
se joace cu vorbele, să le versifice glumeţ. Luli rima cu 
Multa-Tulli... 


Absurdul punea şi o mai intimă stăpânire pe el. Ar fi vrut 
să se uite în oglindă, să vadă faţa acestei dispoziţii, acestei 
transfigurări, dar se temea să nu dispară capul de la 
fereastră. 

De ce nu-l mai privea? Şi la ce se putea gândi Luli? 
Pentru Luli, el nu putea fi decât un om bătrân. Mai ales, 
apărut cu păr alb în arşiţa unei amieze de iunie. Mască de 
om bătrân... 

Gândul făcea în treacăt această constatare, fără ca să-l 
afecteze, fiindcă ştia perfect că nu din impresia tinereţii 
izvorăşte seducţiunea lui. Constatarea n-avea decât un 
scop: să sublinieze şi mai tare absurdul întâmplării, 
gratuitatea ei, izolând-o de viitor, limitând-o la câteva 
ceasuri de tren. 

„„„Dar de ce-i surâdea Luli? Fiindcă era fată şi fiindcă în 
acest tramvai interurban el era singurul bărbat cu care 
cochetăria ei se putea juca de-a „baba-oarba”. Căpăta doar 
o semnificaţie ad-hoc de oglindă masculină pentru 
cochetăria unei fete tinere, 

Era convins că dacă la altă fereastră ar fi apărut un băiat 
tânăr şi frumos, vrâsta lui Luli nu s-ar mai fi ocupat de el. 

Avu, totuşi, o foarte mică strângere de inimă la acel 
gând. Îşi dădu seama cât de umilitor ar fi fost pentru el — în 
sine — ca Luli să accepte un alt dansator întru zâmbet la 
fereastra priveliştilor. Şi cât de natural, totuşi. Tenul vrâstei 
ei nu se-nvecina cu tenul vrâstei lui. Ea era cu panerul de 
cireşe... 

Îi apăru deodată foarte departe în vrâsta ei. 

Aprinse o nouă ţigară. Îşi şterse fruntea cu batista. Parcă 
era prea cald. Apăsător. Şi lipsă de aer. Mirosea a funingine, 
figura i se posomori. Aruncă ţigara abea începută, dar 
mirosul tutunului îi devenea sensibil cu fiecare respiraţie, 
fără să-l poată goni. Arşiţa se îngreu- iase ca împrejmuită 
de aburii negri ai unei mari ţuituni care s-ar fi apropiat 
încet, şerpeşte. 


Cu saltul arbitrar pe care mintea îl are numai în coşmar, 
îşi reaminti deodată, ca şi cum atunci ar fi lăsat cartea din 
mină, de Idiotul lui Dostoievski. Clipa anxioasă când 
principele Mâşkin coboară o scară care-l duce spre criza de 
epilepsie, pândit de undeva de ochii lui Rogojin, şi poate şi 
de cuțitul lui... 

„Când ridică din nou ochii, Luli îl văzu de profil, cu 
privirea îndreptată spre fundul zării. Rămase cu ochii la el 
Profilul lui avea o nobleţă patetică. Parcă venea călare după 
o înfrângere, albit şi singur, fără cască şi fără lance, în 
fruntea oştilor învinse. Aşa se înclină capul la fereastra 
trenului care-l hurduca. Capul venea dintr-o baladă tristă. 
Ochii priveau peste zare întâlnindu-şi toamna destinului... 

Dar se întâmpla într-adevăr ceva. 

Luli revăzu paloarea şi gesturile de atâtea ori văzute la 
tatăl ei. Sudoarea care apare pe tâmple ca o însângerare, 
mişcarea neliniştită a capului parcă sugrumat din spate de 
o mina haină, şi ochii fără privire, care cer ajutor... 


Leşinul dă sufletului şi panica morţii şi intensitatea ei. 
Durase numai câteva secunde, dar sufletul îşi pierduse 
vrâsta, apropiindu-se chiar în clipa fastei eclipse de 
copilăria mică. 

Catul Bogdan se deşteptă având în mâna mamei lui, de 
care se lipise. Mintea nu se limpezise încă. Dar mâna 
regăsise şi prin întunericul organic mişcarea minii de 
demult. Astfel, captivă în mina necunoscutului, mina lui Luli 
fu apropiată de un obraz rece şi ud, care se alipi blând de 
ea. Nu-şi privi mâna. Privi obrazul. Părea de marmură 
dezgropată ca al orbilor când îşi scaldă faţa în lumina 
soarelui nevăzut. 

Milă? Desigur. 

Dar mai mult decât milă în faţa trupului de vultur 
îmblânzit în mâna ei. 

Şi ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie, tot ce făcură miînile ei 
hotărâte fu ascultat de marele trup bărbătesc. Îl întinse pe 


banchetă, punându-i capul pe pernă, cu faţă în sus, 
ridicându-i picioarele grele care nu încăpeau decât îndoite 
pe canapeaua vagonului. Îi desfăcu cravata şi gulerul. Îi 
şterse fruntea udă cu batista ei. Făcu umbră, acoperind cu 
perdeaua fereastra dinspre soare. Îi şterse din nou fruntea. 

Apoi o auzi plecând. 

Deschise ochii toropiţi. Întâlni o faţă albă, cum numai din 
leagăn şi în amintire întâlneşti, aproape în suflet şi departe 
afară. 

— Vin îndată. 

Închise ochii. Orice i-ar fi spus acest glas credea. 

Luli făcu o expediţie grăbită la vagonul de clasa treia 
unde era dadaia cu „gospodăria”. De acolo se întoarse cu o 
lămâie, un cuţit, un pahar şi o sticlă de apă. 

Din compartimentul unde dormea Gabriela, luă termosul 
în care mai rămăsese cafea din noaptea petrecută în livadă. 

Ciudat! Intrase şi ieşise din compartimentul Gabrielei, 
fără să facă zgomot. Nu vroia să o deştepte din somn. Dar 
parcă se şi temea să o trezească, somnul ei bucurând-o. 

Reveni la necunoscutul cu păr alb. Udă batista, punându- 
i-o pe frunte. 

Trenul se oprise într-o gară cu tei înfloriţi. Parfumul lor 
împresură trenul şi intră pe toate ferestrele. 

Băutura pe care i-o pregătise Luli era stridentă: cafea 
neagră concentrată în care storsese zeama lămâii. 

Mâna lui Luli îl cuprinse de după gât, ridicându-i capul, 
în timp ce mâna cealaltă îi ajută la băut. 

Şi în această clipă, amintirea mamei lui veni din nou, de 
afară, cu mişcarea mânilor care-l învăluiau, dându-i de 
băut, şi cu parfumul încropit al teilor. Când era bolnav, 
seara, asupra somnului, mama lui venea pe marginea 
patului şi s-apleca asupra lui, dându-i ceai de tei. Păstrau 
teii ceva din parfumul amintirii ei. 

— Acuma stai liniştit. 

Îl culcă din nou, schimbându-i compresa. 

Mâna lui făcu un gest spre ea. 


— Nu plec. Stau alături. 

Se aşeză pe bancheta din faţă, veghindu-l. 

Batista albă care-i acoperea fruntea îi făcea şi mai brună 
paloarea. Cap de arab. 

Din gară în gară teii înfloriţi se înmulţeau. Coruri de aur 
în soare. 

Şi după ce pornea trenul, parfumul lor rămânea, uneori 
crud ca al ierbii cosite şi al păşunilor de păpuşoi, abur de 
sevă nouă mai mult decât parfum; alteori bogat de 
mirodenii pipărate ca al finului cosit în luncile grase ale 
munţilor; alteori îndulcit ca al bananelor răscoapte, 
luxuriant, tropical, fierbinte, devenind miere... 

Şi pe măsură ce soarele se cobora pe orizont şi parfumul 
teilor, din cerul crengilor, cobora mai tare spre pământ, 
fluturând pe faţa celui întins pe canapea, ca un văl subţire 
găsit într-un dulap al amintirii, cu parfum de altădată. 

Trezit de-a binelea din somn, se deştepta mult mai încet 
din somnolenţă, slăbit, cu strania senzaţie că a rămas ca o 
casă cu ferestrele şi uşile deschise prin care a trecut 
parfumul teilor şi că nu mai poate închide nici uşile, nici 
ferestrele, şi că astfel mereu va trece vântul şi parfumul 
teilor. 

Că e deschis ca o rană, — ca o rană fericită. 

x 


Şi-n Luli, întâmplarea se împletea din două fire. Unul 
venit pe faţă ca un funigel, din cer, din vânt, din soare la 
fereastra trenului, îi simţea şi acum pe faţă atingerea de 
zâmbet întâlnit. 

Altul venea din ea, deşi omul era străin. Îl privea întins în 
faţa ei, cu fruntea acoperită şi ochii închişi, cu o mirare în 
care se aduna tot parfumul teilor din gară în gară înmulţiţi, 
ca şi ciuţi trenul intra în pădurea teilor lui EminesCu, în 
care avea să răsară luna cu „lumina ei fecioară”. 

Nu ştia cum îl cheamă, de unde vine. Nu-l întâlnise 
niciodată. 


Dar necunoscut, venea parcă din ea, ca un vers de care- 
ţi aduci aminte avându-l pe buze înainte de-a şti unde l-ai 
auzit. 

Îl vedea întins subt ochii ei, fără ca el să o vadă. Avea 
păr alb... Argint, argint, argint — cânta tactul roţilor... „De 
treci codrul de aramă, de departe vezi albind ş-auzi mândra 
glăsuire a pădurii de argint...” 

Ochii vedeau, şi mintea se întâlnea mereu cu emoţii care 
aduceau versuri. 

Cu fiecare respiraţie parfumul teilor intra în piept. 

Un somn cu ochii deschişi, în fundul unei ape de aur. 

Sufletul avea o legănare lentă, de alge aiurite de curenţii 
mării. 

Gene negre... 

Tot ce vedeau ochii inima repeta, adânc, într-un vag de 
coruri religioase. 

E foarte ciudat să te uiţi la un necunoscut ca la o carte 
deschisă în care ceteşti versuri tulburătoare, regăsind în 
ele ceva presimţit, poate ştiut, dai vag până atunci, totuşi 
era, nu numai în suflet, dar şi în afara lui, adus de 
necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine 
un călăreț rănit — dar călăreţul parcă venea din zarea ei, 
căci îi ştia pulberile de argint, le văzuse în ea, fără să vadă 
călăreţul. Inima şi bătea lângă el ca o copită credincioasă şi 
supusă. Parcă ea i-l adusele răsturnat. 

Şi nici nu ştia cum îl cheamă. Dar îl avea pe buze mai 
intim decât un nume, cum pământul nu ştie numele 
garoafei din el răsărită. 

Luli îşi trecu mâna pe frunte. Era fierbinte. Îşi privi cu 
mirare mina. Era mâna ei. Dar venea din altă parte, de pe 
un obraz bărbătesc, alipit de ea atât de adânc, încât mâna 
devenise misterioasă ca o apă în care s-a cufundat o 
comoară, ca un cer în care-au nins luceferi, Ca o zare în 
care s-au topit cocori. 

Mâna ei care devenise mina nostalgiei... 


Şi-n acea clipă, se sfii. Nu mai îndrăznea să-i schimbe 
compresa. 
Îşi cuprinse obrajii în mini. Ardeau mai tare decât mînile. 
Era în întregime conturul şi forma unei mirări. 
X 


Subt pleoapele închise, Catul Bogdan se refăcuse 
treptat, redevenind el însuşi, integrându-se ca o unitate în 
amintirile vieţii lui de până atunci, recăpătându-şi vrâsta, 
reluându-şi gândurile, recapitulând lucid tot ce se 
întâmplase, distanţând emoţiile dinainte şi de după leşin 
într-o perspectivă analitică. 

Nici o alarmă. Îşi explicase totul prin mama lui, care era 
cea mai adâncă şi mai ascunsă prezenţă din sufletul lui. 
Nimeni, dar absolut izmeni — nici chiar Nathan — nu ştia 
acest secret pur. Mama lui murise tânără, aproape 
necunoscută, după ani de căsătorie cu un om despre care, 
cât timp fusese mic, Catul Bogdan nu spusese decât atât: 

— Mamă, tata miroase ca un tren. 

Aristide Bogdan fuma ţiglei de foi, aducând mirosul lor 
aspru în salonaşul intim în care mama lui Catul îşi petrecea 
viaţa la gura sobei, la pian sau pe divan, cântând pentru el, 
jucându-se cu el, cetindu-i poveşti pe care i le traducea din 
franţuzeşte, albă ca amintirea trandafirilor de la fereastra 
ei. În anii tinereţii fusese numai pentru el. Cu tatăl lui nu 
era decât o tăcere, ca lumină venită printr-o fereastră cu 
perdele. După moarte o uitaseră toţi, Aristide Bogdan se 
recăsătorise încă înainte de-a se Împlini anul de doliu. Catul 
Bogdan îl silise să plece din casa moartei, urmându-l 
întunecat şi închis în noul cămin. 

Apoi trăise ca mânat de demoni, sălbatec, cu un apetit de 
viaţă nebănuit de nimeni, nici de el. Femei, chefuri, 
sporturi, apoi războiul — trăit cu o frenezie de dans primitiv 
printre şerpi veninoşi —, apoi Parisul, unde muncise până la 
extenuare, odihnindu-se în perioade de dezmăţ nocturn, ş- 
apoi întoarcerea în ţară, revenirea la casa veche moştenită 


de la mama lui, în care de-atunci fusese stăpân şi singur, 
între biblioteci, lucruri de artă aduse din străinătate şi 
amintirile mamei lui. Replantase la fereastra salonaşului 
trandafiri albi. Reparase pentru nimeni, pianul de lemn 
roşietic. 

Între timp fusese numit profesor universitar. Începuse şi 
să scrie, cuprins curind după înapoierea în ţară de nevoia 
de-a retrăi, creând ficțiuni. Acel „în căutarea timpului 
pierdut” prin care Proust a definit nu numai fosforescenţa 
lui spre viaţă, dar tot caracterul de luptă împotriva morţii al 
creaţiunii literare în genere. Fluturarea acestei plecări în 
suflet, fluturarea acestei întoarceri în lumină de lună a vieţii 
trăite în lumină de soare, mâna mamei lui i-o dăduse, din 
pragul sufletului adânc, aşa cum din pragul casei îl aştepta 
să se întoarcă de la şcoală, fluturând spre el o batistă albă 
până când ajungea în braţele ei. Dar această prezenţă nu 
apăruse în nici unul dintre romanele lui. Era parfumul 
nevăzut: adierea de dincolo. Nu vorbea cu nimeni despre 
ea. Gândurile lui o cruţau de analiză. Niciodată nu 
comentase căsătoria ei cu omul vulgar care era tatăl lui fără 
să-i fie rudă, şi soţul ei care trecuse peste ea, străin, ca un 
bocanc peste o lumină de lună. 

Amintirea mamei lui nu era o obsesie; era numai refugiul 
intim al unei prezenţe: cea mai pur apropiată de inima lui. 
N-o căutase niciodată în viaţă, dar nici n-o găsise. Femeile 
din romanele lui dovedeau în genere absenţa ei. Fără să fie 
rău cu ele, era lucid, lăsându-le să fie rele, unele involuntar, 
altele inconştient, literatură în care apăreau destăinuindu- 
le c-o transparenţă mai adâncă decât a vieţii reale. Dar 
crease şi două eroine care emoţionaseră pe mulţi cetitori; 
critica le socotise ireale, cu o viaţă de poem, nu de roman, 
deşi erau situate în viaţă. Explicaţia era apariţia presimţită 
a mamei lui îndărătul lor. Fără să fie mama lui, nici ca ea, 
erau proiectate în direcţia ei. Le cruţase deci, lăsându-le în 
lumina care venea dinafara lor, ocrotindu-le. 


Foarte rar, în mari răstimpuri, avea un vis simplu care-l 
răscolea. Visa că priveşte ceva, sau că se plimbă. Şi deodată 
simţea că nu mai e singur. Senzaţia pe care-o ai în 
plimbările solitare, când îţi răsare luna în spate. O mână 
caldă îi apucă mâna. Şi în clipa aceea se trezea, măsurându- 
şi singurătatea pe lume. Căci miînile acelea, singurile 
vrednice să le sărute, care fuseseră de-atâtea ori lumină şi 
răcoare, umbră şi căldură pe fruntea lui de copil, erau 
încrucişate în întunericul unui sicriu, cu tot pământul 
asupra lor. 

Şi iată că o fetiţă întâlnită din întâmplare în tren — ca şi 
cele două eroine privilegiate ale romanelor lui. dar aceasta 
vie, reală, exterioară lui, îi apăruse pe aleea amintirii care 
ducea spre mama lui. Nu singură. Două la început. 

Cele două fete se coborâseră din trăsura de ţară oprită 
îndărătul unei gări mici. Oricare dintre cele două fete i-ar fi 
dat aceeaşi emoție care nu venea din ele, ci dindărătul lor, 
din prezenţa subiectivă care le însoţise în trăsură amintirii 
lui. 

Apoi cea cu cireşele, Luli, se individualizase tinereşte, 
răsturnând cireşele vrâstei ei în faţa trenului, ş-apoi 
apărându-i la fereastră ca o glumă când eşti aproape trist, 
după o amintire. 

Apoi leşinul şi strania deşteptare din leşin lingă mâna din 
vis, care în acele clipe numai devenise reală, exterioară. 
Apoi parfumul teilor adus pe pământ de aceeaşi mână, ca o 
sticluţă din parfumurile mamei lui, deschisă alături de capul 
lui întins şi cu ochii închişi. 

Luli! 

Aşa reapăruse în el, cu numele, după ce prezenţa ei, 
amestecată în amintire cu parfumul teilor de altădată, se 
răspândise până în copilărie, reîntorcându-se vaporos spre 
al celor de acum. 

Luli era Luli: fetiţa de la fereastra vagonului, devenită 
sora lui de caritate. Dacă ar fi avut o soră tânără, care ar fi 
semănat cu mama lui, sau măcar i-ar fi reamintit-o, desigur 


că... Dar Luli era o fetiţă străină care-l veghea, distrată 
pesemne, şi măgulită de rolul de infirmieră a unui domn cu 
părul alb. Poate că ştia cine-i. Poate că văzuse vreo 
fotografie de-a lui într-o revistă literară. Poate că-i cetise 
vreun roman. Poate că aştepta răsplata unui autograf, 
gândindu-se la viitoarele conversații cu prietenele ei: „Nu 
ştiţi ce mi s-a întâmplat în tren? Scriitorul Catul Bogdan...”. 

Căci ce putea face o fetiţă ca ea într-o astfel de 
împrejurare? Singură în tren, veghind un necunoscut care- 
a avut... Ce-o fi crezând c-a avut? Un acces de inimă? o 
insolaţie?... Veghind un necunoscut sau pe un scriitor... 

Ori se plictisea, ori se distra, aşteptând nerăbdătoare să- 
| vadă treaz, şi să înceteze penibila asistenţă; sau curioasă 
să-l audă vorbind şi să-şi solicite răsplata autografului. 

Deschise ochii şi n-o mai văzu. Plecase. 

Se apropia un tunel. Locomotiva şuieră strident. 

Întunericul alergă pe la ferestrele trenului, opac, dur, 
fumegând înnăbuşitor, într-o izbucnire de iad. 

Apoi ferestrele se luminară albăstriu, că zorii după ce-ai 
dormit greu. Căută din nou la fereastră aerul curat 
Noaptea cădea vast melancolică, vid albastră, pe acelaşi 
pământ inutil. 

În răsăritul ei, luna luă culoarea florilor de tei, vestind o 
caldă noapte de vară. 

La fereastra lui Luli nu mai era nimeni. Nimeni încă c 
dată, încă o dată, nimeni totdeauna. 

Râsese, plânsese, plecase. Cum trecuseră pe la ferestre 
soarele, copacii stâlpii, rândunelele, ziua, apoi înserarea, 
apoi noaptea, luna, luna teilor înfloriţi... 

Numai parfumul teilor nu mai pleca. 

Din câte fire se împletise întâmplarea? Nu mai ştia. 

Se numea Luli... Nici nu-şi mai amintea bine obrazul ei. 
Nu-l mai putea reconstitui astfel ca să-l poată privit Era o 
fluturare de păr în soare, zâmbetul unui obraz luminos, 
nişte lacrimi, dar nu vedea decât cireşele de jos, şi nu 
obrazul pe care picurau — şi o mina de care te-ai lipit ca 


prin somn, ştiind că aceea-i mână bună, mână albă, mina 
curată, singura care-ţi dă odihna de-a nu fi singur. 

Dacă ar mai întâlni-o undeva, poate că, în altă rochie, 
nici n-ar mai recunoaşte-o. Abea o ştia, fragmentar. Şi totuşi 
suferea din cauza ei. Suferea că o pierde, că a pierdut-o, cu 
toate că erau alături în acelaşi tren, ducându-se spre 
acelaşi oraş care din clipă în clipă trebuia să apară cu 
luminile aprinse, astral indiferente, cum îţi apar luminile 
oraşelor în care n-ai pe nimeni. O avea pe Luli, desigur. Dar 
tot aşa o avea şi privind cimitirul constelaţiilor cerului. 

E tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârşit, aşa cum e 
normal să fie, ceva abea început în enormul absurd al inimii 
care devine deodată litera solemnă, roşie ca majuscula din 
Evanghelie, a unei pătimiri neîncepute. 

— Biletele vă rog pentru Galaţi. 

Brateşul apăru numai lumini, ca un bal pe un 
transatlantic oprit între stele şi oglinda apelor. 

Catul Bogdan se revăzu în oglindă, palid, cu cearcăne în 
jurul ochilor, cu fruntea posomorită şi cu părul alb, 
iremediabil alb. 

Îşi puse pălăria şi mănuşile. Scăpărau lumini de o parte 
şi de alta. Trenul intră în glasurile gării. 

Totul era logic, normal, cotidian. Aprinse o ţigară, 
rămânând în uşă, în timp ce tregherul îi scobora bagajele 
din plasă. Dar Luli nu trecea pe coridor, cu toate că fiecare 
secundă o aştepta. 

Imbecil! Ca şi cum n-ar mai fi fost şi alt drum! Ca şi cum 
Luli ar fi trebuit să defileze cu bagajele pe lângă uşa lui. 

Se dădu jos din tren în goană, îndreptându-se spre 
celălalt capăt al vagonului. 

Luli apăru însoţită de prietena ei, Dadaia venea înspre 
ele. Trecură încet prin faţa lui. Le salută adânc. Ţigara îi 
fumega într-o mână. 

— De unde-l cunoşti, Luli? tresări Gabriela, răspunzând 
c-o vădită surpriză încântată salutului bărbatului înalt. 

— Nu-l cunosc, răspunse distrat Luli, cu obrajii aprinşi. 


— Luli, serios că nu ştii cine-i? o întrebă Gabriela în 
automobil. 

— Nu ştiu, răspunse Luli, aşezându-se în fund, la umbră. 

— Catul Bogdan, Luli! 

— Scriitorul? 

Gabriela zâmbi. 

— Colegul tău, Lorelei, îi şopti ea la ureche strângându-i 
braţul afectuos, căci luna răsărită peste teii înfloriţi îi 
amintise noaptea de la vie şi secretul lor de aur nou. 

Luli îşi scoase pălăria, lăsându-şi capul în bătaia vântului 
care-i ducea sufletul îndărăt spre începutul unui mare 
cântec. 


PARIEA A 
TREIA 


„+..Și tremurul minii care-l caută” 


1 


CATUL BOGDAN CUNOŞTEA GALA- ţul de pe hartă: 
oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întâlnise 
şi în străinătate şi la Porţile-de-Fier. Ştia fulgerul ei vast de 
coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele 
României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici 
unui scriitor gălăţean, apărând în literatură, aşa cum 
trecuseră teii laşului prin sufletul lui Eminescu, devenind 
eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi 
toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind 
coardele vioarei lui. 

Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; 
altminteri rămân pe pământ ca şi pe hartă, dincolo de 
suflet, în sicriul geografic,. 

Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul 
practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic. 

Trăise anticipativ la laşi, chiar pe peronul gării, în 
tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară 
la „Palace-hotel”, de-acolo la restaurantul „Sure”, de-acolo 
iar la hotel. Ştia că va întâlni mulţi greci măslinii, vorbind cu 
„ţe”, amintind urechii zâmbetul de veche Moldovă, al lui 
Vasile Alecsandri când îl bufonizează pe kir Zuliaridi. Apoi 
efortul de-a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, 
opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace 


rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic 
secundar pe care-l prezida — şi, în sfârşit, cu o senzaţie 
liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o 
Veneţie. 

— Aş vrea să mă văd întors, îi spusese lui Nathan de la 
fereastra trenului, având certitudinea că necunoscutul spre 
care se duce e previzibil ca rima unui cuplet de revistă sau 
ca sfârşitul unui roman foileton. 

Şi iată că intră în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită 
deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond 
de tei, de stele şi lumini. Sora lui moartă, tinereţea, aici era. 

Trăi absent vreo două ore la hotel, restaurant şi iar la 
hotel. Tot ce făcea era automatic într-un decor indiferent. 
Avea impresia că se mişcă în somn, cu o preciziune 
meticulos realistă, dar că în realitate nu-i adevărat. Că se va 
deştepta în pat, fără să fi făcut nimic, alături de o fereastră 
deschisă prin care intra mereu parfumul teilor. 

Trupeşte se simţea foarte ostenit Trupul cerea somn, 
odihnă, calm. Mai stăruiau la ceafă nourii îndepărtați ai 
unei migrene. Miînile reci şi stângace ca după îngheţ. O 
nevoie de a-şi masa ceafa şi tâmplele. Ochii evitau subt 
genele lăsate întâlnirea directă cu becurile electrice. 

Îşi desfăcu bagajele. Era ordonat ca oamenii care ştiu că 
nu se vor căsători niciodată. O ordine care afirma o 
singurătate acceptată. Avea un geamandan-dulap din care 
hainele ieşeau intacte. Ghetele cu calapoade. Batistele albe 
şi foarte mari, de olandă fină, cu săculeţul lor de lavandă. 
Crăvăţile de câte-o singură culoare. Papuci de noapte de 
piele suplă în poşeta lor de piele. Trusa de toaletă. 
Pijamalele. Halatul... 

Apoi valiza cu cărţile, în care era şi manuscrisul început 
de două săptămâni. O deschise şi o închise la loc, — lăsând- 
o la Iaşi. Trupul îşi reluase toate deprinderile, 
înconjurându-se de cunoscutul cotidian, creându-şi o 
intimitate în camera abstractă de hotel, — dar sufletul nu 
accepta nimic vechi, nimic de la Iaşi, fără să-i dea nimic nou 


în schimb, decât o fereastră deschisă pe parfumul teilor: o 
intrare într-un vid liric. 

După ce-şi continuă ritualul pregătirilor de noapte, se 
culcă, având în gură, dezagreabil, gustul fenicat al 
„Odolului”. Se gândi numai o clipă, cu o îndepărtată 
zvâcnire de migrenă, că sunt buze tinere care au gustul de 
sevă dulce al cireşelor de mai: gustul săruturilor la 
şaisprezece ani. 

Stinse lumina. Se culcă. 

Amâna toate gândurile pe altă dată. Se învălui în 
întuneric, închizând nu numai ochii de subt frunte, dar şi pe 
cei lăuntrici —  oblonindu-se într-un întuneric total, 
acceptând abdicarea somnului 

Auzi dintii tic-tacul ceasornicului de pe măsuţa de 
noapte. Îl puse în saltar. Dar şi bătaia inimii îl supăra că un 
zgomot în odaia de alături. Se sili să-i încorporeze cadenţa 
într-o plecare spre somn. 

Tunelul... 

Nimeni pe banchetă. 

De ce plecase? 

Deschise ochii, având senzaţia unei subite 
descompletări, a unui vid individualizat printr-o absenţă. 

Instinctiv, mâna căută prin întuneric cutia cu ţigări. O 
găsi. Descoperi şi chibriturile. 

Nu mai putea dormi. 

Şi ca şi cum ar fi fost aşteptat de cineva, se ridică din 
pat, reîmbrăcîndu-se grăbit. 

Nu-l aştepta nimeni. Dar era ca la optsprezece ani când 
nopţile verii îţi bat cu o creangă înflorită la fereastră, 
aşteptându-te afară cu ochii deschişi — venite numai pentru 
tine. 

X 


Parfumul teilor era ca muzica lui Debussy când 
despleteşte părul Melisandei în sufletul lui Pelleas. 
Cu-această muzică şi acest, parfum intră în noapte. 


Noaptea îl luă de mâna pe subt tei. 

Orişice casă putea fi casa lui Luli. 

Dar Luli nu putea dormi decât într-o casă cu ferestrele 
deschise. Mai toate eraţi cu ferestrele deschise, căci oraşul 
era în noaptea teilor înfloriţi. 

Impresia că eşti îndrăgostit de un oraş întreg, fiindcă nu 
ştii care-i casa lui Luli, şi fiindcă într-o astfel de noapte 
casele stau în genunchi cu ferestrele deschise ca palmele 
musulmanilor în moschei. 

Un oraş întreg devenise tânăr, având vrâsta unei fete 
subt teii lui înfloriţi. 

Plutea o respiraţie de faguri calzi. Întreaga noapte nu 
era decât aroma unei auriri de vară. Lumina lunii dădea 
culoare de miere veche unui parfum nou. Şi înstelarea 
cerului era boltirea unui tei înflorit peste cei pământeni. 
Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor. Cădeau stele. 
Cădeau flori. Tot blond. Tot ceresc. Respirația avea polen, 
că albinele. 

Umbra lui Eminescu tânăr putea să fie în umbra oricărui 
trecător întâlnit. 

Bătrâneţea era dincolo de noaptea acestui oraş cu 
tremur de gene de fată pe toate zările lui. 

Tânăr! Tânăr! Tânăr! 

Din tei în tei tinereţea era o şoaptă de fierbinte 
întâmpinare, dând obrazului zâmbetul regăsirii. 

Oraşul Dunării? 

Nu. Oraşul teilor înfloriţi, oraşul fluviului sfânt care se 
vărsa cu mii de valuri blonde în albastră mediterană a 
nopţii de vară. 

Străbătu până la capăt Uliţa Domnească, fără să-i ştie 
numele, fără să ştie că odinioară în locul ei fuseseră vii, că 
poate de asta teii de-acum purtau parcă în flori beţia 
mustului strugurilor de-atunci, — duş, din tei în tei, cu 
aceeaşi senzaţie din tren că e deschis ca o rană, ca o rană 
fericită. 


La capătul ei, Uliţa Domnească se deschidea rotund într- 
un fel de piaţă periferică, nepavată şi intimă, mărginită de 
vreo două crâşme cu caracter rural. Mesele erau scoase 
afară la răcoare, cu sifoane, sferturi, beţivi fără surtuc şi 
fără guler şi lăutari cu ochii în stele şi glasul în guşa 
țigănească. Toate cântările erau cu „of”, ca pe vremea lui 
Iancu Văcărescu. 

Un scaun îl aştepta la o masă cu nimeni. Se aşeză, picior 
peste picior, descoperit, cu tâmpla rezemată într-un pumn. 
Nu era de-acolo, nici pentru el, nici pentru cei din jurul lui, 
care-l măsurară, îl cântăriră din ochi, ş-apoi uitându-l la o 
parte, îşi reluară vinul şi cântecul. În locul feţei desculţe, 
care-i servea pe ceilalţi, apăru patronul, oferind cu gura 


consumaţii, şi cu ochii — tot ce putea dori gândul unui 
client care n-are încă pe nimeni la masă. 
— Da, bere... 


Tot ce făcea era nou pentru el. Avea altă substanţă, alt 
stil. Dar cum trăia în timpul subiectiv în care clipa-i zi, şi 
ceasul an, nu se mai putea mira de ajuns. laşul, cu el de 
acolo — parcă nu dus, ci rămas —, era situat în amintirea 
unui altădată, foarte vechi. Atât de vechi, încât trebuia să 
facă un efort care-i încreţea fruntea, ca să-şi aducă aminte 
că ieri, nu mai departe, cam la acelaşi ceas de noapte, era 
în biroul lui, aplecat asupra unui manuscris, liber, stăpân pe 
toate hotarele fiinţei lui, cu viaţa faţă în faţă, ca doi jucători 
de şah de puteri aproape egale. Era deprins să nu se teamă 
de viaţă, mai ales de când o întâlnea spre sară şi noaptea 
târziu, veghind cu el alături în faţa aceluiaşi manuscris. 
Demult, se temuse de ea, în faţa mormântului mamei lui. Îi 
luase „regina”. Dar de atunci învățase să-şi apere „regele”: 
pe el însuşi, fără ca viaţa să i-l poată lua. 

Cunoscuse intim multe femei, mai ales în timpul 
adolescenţei şi al întâiei tinereţi, şi în ţară şi în străinătate. 
Atunci însă trăia grăbit, cum mănânci în gări la oprirea 
trenului, preocupat parcă mai mult să nu pierzi trenul decât 
să-ţi termini în linişte masa, ştiind că o vei complecta la altă 


oprire, în restaurantul altei gări. Era pe-atunci în epoca 
„femeile”, pluritatea lor apărându-i într-o apoteoză de 
coadă de păun, din care smulgi câte-o pană; şi „el”, cel care 
determină parcă această apoteoză oferită. Nici una dintre 
ele nu se individualizase suficient, ca tirania acestei 
unicităţi impuse, să-i alarmeze libertatea de-a alege mereu 
pe cine vrea. Avea nevoie de ele nu numai strict fiziologic, 
ceea ce era de altfel de ajuns de important în sine, — dar şi 
de îndulcirile mătăsoase, ca ale părului spălat cu apă de 
ploaie, pe care feminitatea le aduce sufletului bărbătesc. Îşi 
făcuse atunci o bogată şi felurită provizie de amintiri, 
regăsind-o utilă, ca material prim, în ceasul creaţiunii 
literare. Mai întâlnise şi de atunci femei, natural, dar dacă 
acceptase complicitatea lor fiziologică, redevenise imediat 
judecătorul lor, distanţându-se de ele într-un recul 
categoric. De pildă, în casa lui de la laşi nu intrase nici o 
femeie. Singurătatea masculină a casei lui avea totuşi o 
prezenţă feminină. Dar amintirea mamei lui era ca cea 
rămas dintr-o sulfină albă. Sufletul era atent numai la 
păstrarea aceste fantome de parfum. Altceva nu accepta 
acolo, care să tulbure brutal o prezenţă delicată. 

Dar degetele lui trăiau mereu în dragoste. O despletea şi 
o împletea din manuscris în manuscris. Mai toţi eroii lui 
iubeau. lubeau în locul lui şi pentru el, hrăniţi şi cu amintiri, 
dar şi cu acel disponibil sufletesc, cu-acel virtual de viaţă pe 
care îl consumă şi din viitor personajele create. 

Astfel că de la o vreme se socotise dacă nu vindecat de 
viaţă, cel puţin imunizat împotriva ei, ajuns la un echilibru 
stabil, fără să aibă totuşi îngrijorarea că devine sterp, că se 
usucă. Viaţa nu-l lăsa indiferent. Dovadă că scrisul era 
pentru el o nevoie spontană, nu un efort deliberat. Dar 
oamenii vieţii reale, în raporturile cu el, erau priviţi şi 
acceptaţi ca un fel de combustibil pentru eroii posibili. Ca 
atare, îl atrăgeau toţi, c-un sentiment de însuşire 
antropofagă. Şi ca şi faţă de eroii lui — pe care lăsându-i să 
trăiască, plămădiţi din el, îi considera uneori şi cu emoţii de 


lector exterior — avea şi faţă de oameni reali, alături de 
senzaţia absorbirii lor, o reacţie dezinteresată, dar oarecum 
subsidiară. Această mică reacţie subsidiară o avusese şi 
pentru unele femei întâlnite în ultimul timp. O emoție 
intrigată de necunoscutul lor. O scurtă adulmecare 
interioară, o dezmierdare sufletească, de-o clipă, cum ţi-ai 
trece mâna pe grumajii unei căprioare, pe aripa unui hulub, 
pe spinarea unei pisici, sau pe neliniştea unei ape. Nu mai 
mult. În treacăt şi cu un caracter recreativ, şi ca în timpul 
unei plimbări odihnitoare. 

De altfel, femeile de la război încoace deveniseră prea 
evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le 
pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul care le 
descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest 
mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau 
un foşnet pentru suflet, acuma deveniseră un marş. Trăiau 
şi ele încorporate în vremea mulțimilor, cot la cot cu viaţa 
de toate zilele, acceptând soarele pe faţă şi pe trup, aşa 
cum tinereţea străbunelor lor nu acceptase decât luna — pe 
vremea poeţilor ei —, convinse că sufletul trebuie să fie o 
sonoritate agresivă — dinamică: spuneau —, nu o tăcere 
abea  străvezie; vorbind prea mult, cu vocabularul 
bărbaţilor, determinând cinismul masculin, nu suportându-l, 
nu adaptându-se lui. Şi nu înțelegeau că prestigiul de 
Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo pentru 
mulțimile bărbăteşti nu exprima preferința pentru maladiv 
şi excepţional, ci mărturisea indirect nostalgia după vechea 
feminitate reamintită pe ecran de o femeie care readucea 
— dar numai pe ecran — moda demodatului „ieri” de care 
în viaţă se lepădau. 

Şi iată că viaţa, aceeaşi care-i luase „regina”, îi lua acum 
„regele”. Viaţa îl aştepta dincolo de manuscris. Adică tocmai 
acolo unde nu mai credea s-o întâlnească adversară. 

Dacă ar fi scris, şi dacă ar fi avut în faţă pe o foaie de 
hârtie, la lumina unei lămpi cu glugă de metal, ceea ce i se 
întâmplase de când o întâlnise pe Luli, ar fi şters, sau ar fi 


rupt foaia. Neverosimil. Ar fi fost categoric. Cel mai 
elementar spirit autocritic i-ar fi dictat această apreciere, 
întregind-o cu sancţiunea ei concretă. Evident, dacă eroul 
întâmplării ar fi fost el, nu un băiat de optsprezece ani, nici 
un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, intoxicat de 
căsnicie şi fidelitate conjugală, gata să izbucnească juvenil 
spre cea dintâi ispită întâlnită, reacţionând necontrolat, 
confundând servilismul faţă de apetitul fragedului, cu 
nebunescul unei îndrăgostiri fulgerătoare. 

Căci nu cunoştea om — după aprecierea lui însuşi — mai 
inapt pentru o astfel de îndrăgostire subită, decât el. 
Fiindcă îndrăgostirile subite se nasc din lipsă de contact cu 
subconştientul. Pentru majoritatea oamenilor, 
subconştientul e o absenţă miraculoasă, ca şi Dumnezeu; 
când apare, când izbucneşte, mai exact, e splendoarea unei 
mânii sau fatalitatea unei porunci care depăşeşte puterea 
minţii şi energia voinţei, Mintea cade în genunchi şi se 
târăşte, înfricoşată şi supusă. Şi oarbă. 

Dar el trăia de ani de zile, noapte cu noapte, alături de 
acest mister descifrat, captat, sensibil ca forma vintului 
bombat în pânza corăbiei cârmuita de un braţ iscusit şi 
sigur. 

Şi iată totuşi că se deştepta lingă un mister alături de 
care trăise, ignorându-l ca atare: el însuşi, altul însă, deci 
un el însuşi nebănuit, cuprins şi luat de viaţă ca regele 
şahului de mina adversarului. 

Dacă în această clipă ar fi fost el însuşi — cel de până 
atunci — s-ar fi simţit profund umilit, deprimat de îndoieli, 
detronat. 

Dar se simţea numai nou, alături de amintirea unui el 
însuşi care se învechea vertiginos şi respingător, învăluit 
parcă în mucegai şi muşte verzi. 

Murise celălalt? Sau dispăruse numai? 

Acum era vârful suprem în care se întâlneau încă doi 
oameni, ca liniile unei unghi. 


Şi deodată îi apăru o evidenţă insuficient simțită până 
atunci: înnoirea adusă de un sentiment copleşitor. Dacă Luli 
l-ar fi iubit — ipotetic — ar fi iubit pe altcineva, nu peeel 
până atunci. Omul — noul tânăr, proaspătul Faust — care-şi 
părăsise camera în plină noapte, trecând pe subt ochii 
respectuos nedumeriţi ai portarului hotelului, pentru a 
colinda străzile oraşului cu tei înfloriţi, cu sufletul pe buze 
ca un cântec, cu lirismul în ochii deşerţi de gând, beat de el 
însuşi, în stare să cadă în genunchi în faţa unei case; omul 
care şedea pe scaunul unei crâşme periferice, printre 
beţivi, acceptându-le frăţeşte tovărăşia nesomnului în 
noaptea teilor înfloriţi şi-a insomniei Dumnezeirii —, nu mai 
era el de până atunci. 

lar acela, îi apărea ca un strămoş auster, paralizat într- 
un alt veac. Abea-i semăna, în felul în care se înrudesc 
oamenii rămaşi trecutului cu cei dinspre viitor. 

Aşadar, dacă Luli l-ar fi iubit, ar fi iubit pe altcineva. Dar 
cât era de durabil acest altcineva? Celălalt durase până la 
treizeci şi şapte de ani. Dar cestălalt? Era o mască? Sau un 
obraz apărut subt masca desprinsă? Care era adevărat? Cel 
de ieri. Narcis privindu-şi faţa în oglinzi, plurificîndu-şi 
singurătatea adorată, — sau cel de azi, tânăr pentru că-i 
apăruse o fată cu parfum de tei... 

Acesta era blestemul: singurătatea regăsită în iubire, 
altfel decât în lupta vieţii. lubeşti şi ca să nu fii singur, ca să 
te însoţeşti. Dar iubind te îndrăgosteşti de altcineva decât 
de omul real şi plenar — trecut, prezent şi viitor,— pe care 
crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire, al 
drăgostii. 

Dar Luli? 

Era altceva şi ea? Tot ce ştia despre ea era în el. Numai 
în el venea dinspre mamă lui, tânără şi pură ca înflorită pe 
fereastra sfântă a morţii. 

Dar ea era Luli dintr-un oraş necunoscut care dormea în 
minciună sau adevărul teilor înfloriţi. 


Luli: o sută de Luli. Un cireş de Luli. Câte clipe-s viaţă în 
viaţa ei, câte stele-s fulgi în viscolul Căii-lactee, atâtea Luli-s 
posibile faţă de tot atâţia bărbaţi. 

Şi totuşi cine, cine putea să-i dea lui Luli o unicitate mai 
încântătoare decât aceea pe care i-o aducea el? 

Care tânăr s-ar fi încumetat să-şi măsoare dragostea cu 
a lui? 

L-ar fi întâmpinat ca Hamlet pe Laerte la mormântul 
Ofeliei, cu vorbele shakespeareiene: 

„Spune-mi ce vrei să faci? Vrei să boceşti? Vrei să te 
lupţi? Vrei să flămânzeşti? Vrei să te sfâşii tu însuţi??Vrei să 
sorbi apele Isselului? Vrei să înghiţi un crocodil? Te 
poftesc... Fiindcă vorbeşti de munţi, răstoarnă stânjeni 
peste noi, până când groapa noastră înflăcărându-se pe 
culmile toride va preface muntele Ossa într-un neg...” 

— Noi bem şi dânsul e beat. auzi de alături un glas cu 
sughiţ şi nas roş. 

Nu se supără. 

Zâmbi indulgent. 

Într-adevăr vorbea singur, rezemat într-un cot, alături de 
sticlă de bere destupată, dar neîncepută. 

O femeie de noapte, care mai de multă vreme şedea la 
pândă, nehotărâtă. Îşi însuşi zâmbetul care nu-i aparţinea, 
aşezându-se cu o mişcare cât mai de pisică dulce, la masa 
lui, trăgând şi un scaun după ea. 

Îşi turti coatele pe masă, în lături, rezemându-şi bărbia 
pe mîinile împreunate. Era tânără, cu un breton vulgar pe 
frunte; avea ochi verzi şi nas senzual cu nări de vapor, prin 
care ştia să arunce în bărbaţi ancora sexualităţii. 

Îl privi lung, stăruitor, oprindu-şi ochii pe mînile lui „de 


amant” — cum le botezase Agatha Bogdan —, apoi 
împlîntîndu-şi-i în ochii lui arabi. 
— Hai... 


Nu juca teatru profesional. 
Glasul ei avuse geamătul tânguitor răguşit al foamei de 
bărbat, care pune viole în „miau”-ul pisicelor, şi oboaie în 


„uu”-ul hulubiţelor. 

Miînile ei se târau încet pe masă spre miînile lui. 

Catul Bogdan bătu cu o mişcare blânda, fără repulsie, 
mâna cu unghii trivial roşii, plăti şi plecă —, lăsând pe masă 
şi altă plată surprinzător de generoasă. 

După ce-l urmări din ochi, cu fruntea întunecată, femeia 
luă sticla de bere neîncepută, făcând-o ţăndări, de pământ. 

Cu toate că parfumul teilor plutise şi asupra acestei 
scene, Catul Bogdan nu era dezgustat. Plecase de acolo 
numai cu orgoliul de a nu fi bătrân — atât era de tânăr în 
această noapte când se îndrăgostise de o fată necunoscută, 
punându-şi dragostea în cumpănă shakespeareiană cu-a 
tuturor băieţilor de vrâsta ei. 


II 


„DOSTOIEVSKI SPUNEA UNDEVA că noaptea crezi mai 
uşor în Dumnezeu; cu alte cuvinte, noaptea predispune la 
exagerări”, — gândi Catul Bogdan cu un uşor zâmbet ironic 
care se adresa lui însuşi. Şi modulaţiunea gândului, şi 
zâmbetul, îl reconfortară. Se culcase la cinci. La opt îl 
deşteptase omul de serviciu bătându-i în uşă. Apoi îi 
adusese cafeaua pe care şi-o luase în pat. Ca mai toţi 
oamenii nervoşi şi auto-spioni, se deştepta uşor, dar se scula 
greu din pat. După pauză neagră a somnului, sufletul îşi 
căuta continuitatea, întimpinând gândurile nopţii cu ochi 
bănuitori. 

Deşteptat, întâiul gând fu un nume: Luli. 

O bătaie de inimă? Da. Dar o ştia mai de mult. De câte 
ori, în timpul muncii de noapte, crea un personaj nou, 
oarecum desprins din el prin consemnarea grafică, avea 
dimineaţa aceeaşi bătaie de inimă. Revedea imediat 
manuscrisul, oprindu-şi atenţia numai asupra personajului 


abea născut. Există? Sau nu exista? Merita să trăiască? Sau 
nu? 

Astfel îşi opri mintea şi asupra lui Luli: mintea de 
dimineaţă, cea diurnă. Îi recunoscu tinereţea, graţia, 
prospeţimea. De altfel nici nu-şi mai amintea exact faţa ei, 
Era ca o fereastră deschisă pe o lumină de mai. 

Îşi reluă tovărăşia ţigărilor. 

Acum avea impresia că se liberase de lirism, că domina 
lucid, că redevenise spectator, aplaudând numai ce merita 
acest omagiu. 

În fond, „aventura” avea mult farmec, tocmai prin lipsa 
ei de preciziune, prin ilogicul ei. Ca şi hai-kay-urile 
japoneze, nu era decât o indicație lirică. Aşa trebuia să 
rămâie, dând graţioasa ei substanţă unei amintiri din acelea 
care rămân în suflet că floarea unei primăveri nipone în păr. 
Fulg prefirat prin inimă în amintire. 

Condiţia lui Luli ca atare — Luli-Luli, o fluturare de păr, o 
mâna atinsă, nişte cireşe, nişte lacrimi — era izolarea ei în 
vagul câtorva ceasuri de tren cu tei înfloriţi la ferestre. 

A o căuta şi regăsi pe Luli ar fi însemnat să o piardă. Mai 
dintii Luli nu era un nume, ci o alintare. Aşadar Luli se 
putea numi Maria, Lilica, Domnica, Lânica. lot ce era 
condur de Cenuşăreasă în „Luli”, silabe căzute din lumină 
venită de la balul de taină al verii, devenea pantof de serie 
cu număr şi etichetă, în numele ei autentic. Apoi această 
Lilică, Domnică, Lânica sau Maria putea să se numească 
Ştefănescu, Popescu, lonescu, Teodorescu, Șerbănescu, 
sonorități care-ar fi dat un iz de ceapă parfumului de tei, 
care o noapte întreagă se numise Luli. 

Dar cunoscută, Luli putea fi un ciclu de dezamăgiri. 

O presupunea de pildă Lilica Ştefănescu, locuind în 
strada Eroului necunoscut, no. 11 bis. Casă de după război 
ca şi numele străzii. Din acele case moderne, epatate de ele 
înşile, care simţi că vor să fie fotografiate şi care dacă s-ar 
vedea în oglindă şi-ar zâmbi ca cei încântați de opera 
bărbierului, cu nările dilatate de parfumul prost al 


vaporizatorului. Restul în acest stil. Ştefănescu tatăl, şef de 
vamă la pensie, care şi-a ras barba şi musteţile după război. 
Mama: Ştefăneasca, o Ştefănească, făcând cură de slăbit, 
ducându-se în automobil la partida de „bridge” unde tot 
mai scapă câte un „soro”. lar Lilica Ştefănescu — Luli în 
ceasurile de vară ale unui tren —, faţa lor, impregnată de 
mediu, chiar dacă s-ar fi jenat puţin de accentele lui tari... 

Retractă tot ce gândise. Drum fals. Nimic din Luli nu 
autoriza o astfel de biografie. Trăsura care i-o' adusese la 
oprirea trenului în gara mică nu se înrudea cu arivismul: 
mai degrabă cu scăpătarea. 

Alt drum: părinţi săraţi. Luptă zilnică pentru viaţă. 
Discuţii acre ]a dejun şi la masă. Atmosferă grea. Tendinţă 
zilnică de evadare. Unde? Prietene, cinematograf, serate 
provinciale, patefon, radio, lecturi gravitând în jurul 
bogăției. Aspiraţii de viitor luxos în stilul filmelor, 
pregătindu-i un viitor de doamnă Bovary, dar creată de 
vreun oarecare George Ohnet al literaturii autohtone. 

Poate că nici asta. 

Poate că Luli era Luli. Poate... 

Dar nemaivăzând-o, Luli rămânea Luli: sigur. 

Şi era păcat să o sacrifice. 

Renunţând la ea în viaţă, păstrând din ea numai conturul 
şi fluturarea unei apariţii, treptat îndepărtată în amintire, 
sufletul lui căpăta încă o prezenţă alături de cea rămasă 
mereu albă peste mormântul ei. Luli ar fi sunat în el ca 
numele unei fete de altădată, mai tânăra fiindcă nu-i, mai 
pură fiindcă tinereţea ei e un oval în medalionul lui „a fost”, 
neatinsă de nici o faptă: fulg. Sora lui moartă, tinereţea, ar 
fi avut obrajii lui Luli şi numele ei... 

O bătaie în uşă îi tulbură acest popas de dimineaţă pe 
marginea nopţii şi a somnului, de unde cobora, ţinând în 
mini acelaşi condur pierdut de Cenuşăreasa teilor înfloriţi. 

— Cine-i? 

— Eu. Vă salut, domnule profesor. Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, Costel. Un moment... 


Costel Larian, fostul său elev şi unul dintre cei mai 
eminenţi licenţiaţi ai Facultăţii de litere de la laşi, era 
gălăţean. Catul Bogdan îl numise secretarul comisiunii de 
bacalaureat pe care o prezida, dându-i astfel posibilitatea 
unui câştig binevenit. 

Sări din pat, se pieptănă, îşi puse halatul peste pijama şi 
ieşi afară, aprinzând o nouă ţigară. 

Costel Larian venise descoperit. De când era la Galaţi, 
de-o săptămână, făcuse câteva băi în Dunăre, uscându-se la 
soare. Tinereţea lui era ca un fruct copt. Avea obraji rotunzi 
şi rumeni, frunte bombată, sprincene zburlite, păr creţ, 
pieptănat cu _ vioiciune în sus, de culoarea castanelor 
sălbatice, şi dinţi atât de albi încât şi atunci când vorbea 
dădea impresia că muşcă dintr-un fruct gustos. Sănătate, 
energie, optimism, sărăcie alegră. 

— Aţi uitat să-mi telegrafiaţi, domnule profesor. Şi a ieşit 
o încurcătură... 

„Frate cu juna Rodică voioasă trece”, gândi Catul 
Bogdan, examinând ţărăneasca tinereţă a elevului său. Îl 
frapa sănătatea brutal afirmată, ca pe bolnavii din pat. 

Costel Larian vorbea repede, cu o uşoară graseiere care 
dădea o vibraţie râzătoare vorbelor, istorisindu-i ceva cu 
şcoală, profesore, gară, scandal... 

Îi asculta numai glasul, nu şi vorbele. Glasul parcă suna 
în iarbă şi frunză, c-un „Hai, leliţo-n deal la vie...” Aveai 
impresia că acuşi-acuşi va chiui. 

„Ce impresie i-ar face lui Luli?” 

Parcă ar fi vrut să acopere cu palma, ca pe-o lumină prea 
tare, tinereţea altora. 

Nici o oboseală, nici o dungă pe faţă, nici un creţ. Obrajii 
întinşi, bărbia dulce conturată, uşor pufoasă de tinereţă în 
zori, gâtul neted şi viguros — şi un miros frust dar tonic de 
aluat şi de ceară. Deşi nu era nici o oglindă pe coridor, 
alături de Costel Larian, Catul Bogdan îşi vedea vrâsta ca 
într-o oglindă de dimineaţă. 


O doamnă trecu pe coridor, zveltă în haine de vară, 
lăsând un miros de pudră fină. Costel Larian o privi în 
treacăt, cu dinţi de lup şi cu o vibraţie de bondar în nările 
cărnoase. 

De mai încolo, doamna întoarse capul, dar ochii ei 
măsurară intrigaţi înalta siluetă a lui Catul Bogdan care în 
halatul de mătase albastră, cu părul şi mai alb şi ochii şi mai 
negri, dădea o impresie de vultur exotic, cu cap de argint şi 
pene de oţel. Lui îi zâmbi, peste umăr. 

Catul Bogdan prinse din zbor privirea ca pe-o floare 
aruncată dimineaţa de la fereastră. 

— Ce spuneai, Costel? 

N-auzise nimic. 

lată ce se întâmplase: 

Doamna Laura Nemoianu, directoarea liceului de fete şi 
animatoarea mai multor societăţi culturale, pregătise 
„consacratului romancier şi  eminentului profesor 
universitar Catul Bogdan” o primire la gară şi o gustare la 
liceu, „â la fourchette”, cum spunea ea, lansând şi invitaţii 
şapirografiate corpului didactic şi notabilităţilor gălăţene. 
Insă nimeni nu ştia când, de unde şi cu ce tren soseşte 
preşedintele comisiunii de bacalaureat. Costel Larian, 
singurul care ar fi trebuit să fie la curent cu intenţiile 
profesorului său, aşteptase zădarnic telegrama făgăduită. 
În aceste condiţii farsa Lolei Voroneţ găsise porţile deschise 
ca şi zâmbetul homeric al calului troian; şi ca şi acesta 
intrase rânjita pe dinăuntru de suliţele vindictei. Lolă 
Voroneţ era o picantă repetentă, din acelea care se 
pregătesc de timpuriu pentru „artă şi declamaţie”. Din 
repetenţă în repetenţă, ajunsese totuşi sincopat pînă-ntr-a 
opta, cu majoratul împlinit. Dar suprema repetenţă dintr-a 
opta o scosese din minţi. Plecase la Bucureşti să se 
descurce la Minister singură, după sfaturile unei prietene 
care era „artistă” în corpul de figuraţie al Teatrului 
Naţional. „Acolo-s bărbaţi”, gândise femeia repetentă. Cu 
toate că muncise conştiincios, nu izbutise în scopul iniţial, 


căpătând însă la Bucureşti, şi chiar la Ministerul Şcoalelor, 
speranţele legitime ale unei cariere pentru care avea şi 
temperament şi appeal. 

Dar se înapoiase foc pe corpul didactic gălăţean, 
hotărâtă să-i facă o farsă de pomină. Aşadar anunţase pe 
doamna Laura Nemoianu că prietenul şi protectorul «ei, 
profesorul Catul Bogdan, a fost cu ea la Bucureşti şi că prin 
ea îi anunţa pe cei de la Galaţi că va sosi din Capitală cu 
trenul de dimineaţă. Alaiul întimpinării venise la gară dis- 
de-dimineaţă, cu discurs şi buchet, bând cafele negre la 
restaurant în aşteptarea trenului. 

La întoarcere, cu buchetul deprimat în mănuşile spălate 
cu benzină ale doamnei Laura Nemoianu, tristul convoi 
defilase prin faţa unui automobil în care Lolă Voroneţ şedea 
picior peste picior — ciorapi de mătase de la Ministerul 
Instrucțiunii Publice —, fumând o ţigară C.D. 

— Să vă fie de bine! Repetentă m-aţi lăsat, de râs v-am 
făcut. Am să vă dau şi la gazetele din Capitală... 

Şi astfel vorbind, cu fum pe buze, făcu semn şoferului să 
le lase în nas şi fumul automobilului. Dar după. cum spunea 
doamna Laura Nemoianu, „tout est bien qut finit bien”. 

Aşa că cei de la gară se înapoiaseră la liceu, trimeţindu-l 
pe Costel Larian în descoperirea celui aşteptat. Gabriela 
găsise invitaţia acasă. Plecase pe la nouă, lăsând-o pe Luli 
dormind. Bacalaureatul începea a doua zi. 

Cancelaria era plină şi însufleţită ca o cetate asediată. 

În faţa liceului, fete şi băieţi discutau farsa Lolei Voroneţ, 
invidiindu-i curajul, cum comentează cei din închisoare 
isprăvile celor evadați. 

Dinţii sosi Costel Larian, într-un suflet. 

— E la „Hotel Palace”. Vine imediat. 

Un general suspin de uşurare. 

— Ei, „tout est bien qui finit bien”, dragele mele. 

X 


— „llustre oaspe şi distins reprezentant al acelui focar 
nestins de cultură şi sentimente generoase, care este 
vechea capitală a Moldovei...” 

Vorbea cu voce de tenor — de pe vremea gramofonului 
cu pâlnie — profesorul de istorie, începând cu o cântare a 
Moldovei. 

Doamna Laura Nemoianu se încruntă la fereastră, şi 
apoi la directorul liceului de băieţi. Într-adevăr, mai 
nedisciplinaţi decât fetele, dar îndemnați de curiozitatea 
acestora — candidaţii la bacalaureat  escaladaseră 
ferestrele cancelariei, aruncând priviri indiscrete, şi făcând 
în urmă semnalizări cu mâna şi ochii. 

— E distins, şopti profesoara de filozofie, domnişoara 
Puica Negrescu, la urechea celei de lucru manual, gata să-l 
comenteze, dar văzând cu cine-i vecină se mărgini la 
această apreciere. 

— Ce-avem de mâncare? întrebă preotul Dărîngă, 
profesorul de religie, care nici nu băuse cafeaua cu lapte, 
Isînd loc liber alimentelor ce va să vie. 

— Gustări de la Şcoala de menaj. 

— Ce fel de băutură? 

— Nu ştiu. Un vin. 

Preotul Dărîngă oftă melancolic; femeile nu se pricepeau 
la vin. Auzi răspuns: „Un vin...” 

Catul Bogdan rămăsese la uşă, cu pălăria şi mănuşile în 
mina. Ascultă discursul, cu capul uşor înclinat, fără zâmbet, 
fără încruntare, evitând să privească pe cineva, resemnat 
că o statuie subt ploaie. Nu cunoştea pe nimeni, dar 
recunoştea eterna operetă socială cu toţi actorii ei; 
involuntara trupă a lui Caragiale. 

Încercă să-şi treacă timpul anticipând mintal frazele 
discursului. Prea facil însă, jocul fără de hazard devenea 
anost. Cea mai pură caligrafie oratorică a banalităţii 
reputate şi a locului comun guşat şi emfatic. Se gândi cu 
oroare şi uşurare la primejdia de care scăpase cu o seară 
înainte, graţie unei farse providenţiale. 


Îşi închipuia capul lui Luli întors după vicleimul didactic, 
privind scena cu un zâmbet epigramatic. În mintea ei ar fi 
rămas grotesc, izgonit în ridicolul social la care cei tineri 
sunt însă sensibili, — cum erau cei căţăraţi la ferestrele 
cancelariei. Involuntar, avu un zimbetcomplice. Ochii de la 
ferestre se iluminară. 

— E om de treabă, domnişoarelor: râde | noi, şopti 
fetelor de afară un glas răguşit de fumător galant. Chiar în 
această clipă, Gabriela, care şedea cu spatele la fereastră, 
întâlni ochii lui Catul Bogdan şi văzu în ei o dilatare, o 
zvâcnire, saltul de delfin în ape pe care bătaia mare a inimii 
o trimite ochilor. 

Ochii lui Catul Bogdan căutară pe delături, repede, cum 
ai cerne printre degete un nisip, dar n găsiră mărgăritarul 
căzut din valvele inimii deschise. 

lar era surprins de el însuşi. Nu se aştepta la o emoție 
atât de intensă. Recunoscuse pe tovarăşa lui Luli. Prietenă? 
Vară? Soră? Profesoară?... Parcă prea tânără, prea tânără 
mai ales fiindcă o vedea coborând o dată cu Luli, acoperite 
amândouă cu aceleaşi pălării de pai, din trăsura magică. 

Avea un păr castaniu aprins cu unde roşietice, dar 
frunzele lui de toamnă acopereau marele strugur negru al 
pârului celeilalte... 

„„Clipele căpătau o altă vibraţie în jurul Gabrielei. Era 
vădit că ochii lui Catul Bogdan o izolau de restul lumii din 
cancelarie. Până atunci, ochii lui dormiseră nevăzuţi subt 
genele plecate. Acuma o învăluiau, o lăsau, reveneau, negri 
şi tumultuoşi ca fumul unei păduri aprinse. Rotirea lor 
întunecată o încercuia, dându-i o nelinişte. Până atunci 
privise cu atenţie calmă pe scriitorul cunoscut numai din 
cărţi, din reputaţie şi din fotografii. Îl recunoscuse la gară, 
din clipa când le salutase pe peron. Luli îi spusese atât: „I-a 
venit rău în tren, şi i-am dat o cafea neagră cu lămâie, fără 
să ştiu cine-i. N-am vorbit nimic.” 

Gabriela venise la şcoală, după ce găsise printre 
corespondenţa sosită în lipsă, invitaţia direcţiei, numai ca 


să-l mai vadă de aproape, ca simplă spectatoare. S-ar fi 
temut să stea de vorbă în astfel de condiţii cu un scriitor 
care-i devenise intim prin cărţile lui. Odată, la Bucureşti, se 
apropiase de masa cu autografe a unui mare poet. O plivise 
de sus, grosolan, dându-i un autograf dezordonat, care nu 
avea decât semnificaţia unui bacşiş. Rupsese foaia. De 
atunci nu mai solicita intimitatea scriitorilor iubiţi sau 
stimaţi. 

Ca privitoare dezinteresată, Catul Bogdan o atrăgea. O 
intrigase de altfel încă de la gară salutul ceremonios care 
dăduse Gabrielei senzaţia că nu se coboară din tren, ci din 
caleaşca altui veac, în rochie mai lungă, larg şi foşnitor 
pornită din talia îngustă. Privit mai de aproape, aşa cum 
primea lumina celor trei ferestre ale cancelariei, Catul 
Bogdan, deşi îmbrăcat în haină de azi, se încadra în spaţiul 
uşei ca într-o ramă de ieri, dând, poate tocmai fiindcă era 
atât de sobru îmbrăcat, impresia că rama trebuie să fie de 
bronz bogat. 

Şi iată că-i întâlnise ochii deodată apăruţi de subt genele 
ridicate. 

Tresărise şi ea ca atunci când te-ai vedea privită de ochii' 
unui portret. Pe cât era de odihnitor cu genele plecate, în 
clipele când statura lui era dominată de albul părului, — pe 
atâta devenea de obositor când te privea. Când privea 
astfel, ochii deveneau atât de intens negri. În contrast cu 
părul, încât Gabriela îi simţea şi când nu-i privea. Parcă nu 
era numai în faţa ei, în nişte orbite adânci, acolo numai, ci 
din toate părţile, ca zborul hipnotic al păsărilor de pradă. 
Gabriela simţea din ce în ce nevoia să se deplaseze, fără să 
poată, fiindcă era imobilizată de lumea dimprejur. În 
schimb, îşi plecase capul mai tare, ca într-o 'biserică, la 
slujbă. Dar nu se putea împiedica în răstimpuri, uneori 
îndesite ca picăturile de ploaie, să nu privească printre 
gene. Întâlnea aceiaşi ochi, şi schimbul de priviri devenea şi 
mai intim, ca o şoaptă prin întuneric. Un simplu joc, dar o 
neliniştea fiindcă redeştepta în ea — foarte vag, e drept — 


nostalgia pe care i-o dăduse Luli când o bănuise 
îndrăgostită. Dacă în această clipă s-ar fi gândit la Matei 
Dima, ar fi uitat că poate să-i fie şi prietenă, alungindu-l 
iritată din ea ca pe cineva care intră bocănind şi vorbind 
tare tocmai când începe murmurul unui cor religios. Dar 
nici o clipă nu-i trecu prin minte chipul celui cu ofranda 
neprimită. Nu se gândea la nimic, de altfel. Auzea glasul 
profesorului de istorie, şoaptele vecinilor, — dar privirile din 
faţă o izolau în ea, parcă tot mai departe, tot mai adânc, 
până în preajma acelui vag de ape, de la care poate să 
înceapă somnul, desprins ca o lebădă neagră, sau să 
izbucnească roşie inima care ucide somnul. 

Într-adevăr, Catul Bogdan o privea fiindcă era forma 
unei transparenţe prin care-i apărea Luli. Revenea în el 
cadenţa lirică de astă-noapte cu toate impulsiunile juvenile 
pe care le apreciase dimineaţa ca o exagerare nocturnă. 
Din nou, temerar, dorea s-o cucerească pe Luli: cu acelaşi 
gest romantic care sfida pe toţi băieţii tineri. Şi fiindcă Luli 
nu era de faţă, valul înspre ea se pulveriza liric asupra 
Gabrielei. Dorea să fie tânăr în faţa ei, să fie viu, s-apară în 
vrâsta ca într-o armură de argint, nu ca într-o strană de 
meditaţie. Dorea să-l ducă asta, ca pe un cântec, celeilalte. 

Profesorul de istorie amuţise, cu batista pe frunte. 

Şoaptele  încetară. Ochii se îndreptară spre Catul 
Bogdan. 

Când îşi ridica fruntea, părea şi mai înalt. Înalt cum ar 
trebui să fie un preot când înalţă Evanghelia peste capetele 
celorlalţi. 

Îi cuprindea pe toţi cu ochii lui orientali. Dar nu-i privea 
ca pe-o mulţime anonimă, ci ca pe o femeie de care te 
apropii. 

— Vă mulţumesc tuturora. Aţi cinstit prin mine oraşul de 
unde vin. Daţi-mi voie să iubesc prin dumneavoastră oraşul 
în care mă aflu. Nu-l ştiam până acum. L-am descoperit 
într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de 
Shakespeare balconului Julietei, când se înalţă înspre el cu 


versuri tinereţă lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraş, 
nu-i ştiu instituţiile, nici monumentele, şi abea-i întâlnesc 
oamenii. N-am nici morminte în acest oraş, nu-mi ştiam nici 
prieteni, nici duşmani în casele lui: nimic nu mă legă de el. 
Până a nu-l întâlni, oraşul dumneavoastră nu era pentru 
mine decât „ceva” de pe marginea Dunării. Dar mi l-au 
arătat teii înfloriţi dintr-un capăt până-n celălalt, şi iată-l 
acum cu mine alături de colinele Florenței, de zările Eyub- 
ului şi de lagunele Veneţiei. Tei înfloriţi sunt mulţi în ţara lui 
Eminescu, poate tot atâţia câte fete blonde sunt pe malul 
Rhinului. Şi laşul îşi are aleea lui de tei care şi-au scuturat 
floarea sfântă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului 
unei ţări întregi, lăsând parfum fără de moarte peste 
trecătorii vieţii. Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai 
aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decât 
în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, până 
la fereastră; te însoţeşte pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe 
mini, îl ai pe faţă, şi prin somn te acoperă încă, dânducţi 
beţia nopţilor de vară. Îl am şi acum în faţa mea şi în mine, 
şi-l avem toţi cei de aici în noi, şi-n jurul nostru, cum e pe 
faţa orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur. 

Într-un astfel de oraş nimeni nu poate fi bătrân, cum 
nimeni nu poate fi urât când se roagă lui Dumnezeu, 
chemându-l, şi nimeni rău când vede-n viaţă darul, nu 
povara. 

„Et în Arcadia ego.” 

Aşa voi spune la întoarcere: şi eu am fost în Arcadia. 
Cunosc şi eu ţinutul de pe marginea unei ape vaste, unde, 
subt stele oglindite-n ape şi subt crengi de tei, nopţile au 
ochii tinereţii fără moarte de subt genele Julietei. 

Spui despre oraşele frumoase: acolo aş vrea să trăiesc, 
acolo să mor. 

Poeţii spun: pe-acele le voi cânta, dăruindu-vi-le prin liră. 

Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraş al teilor înfloriţi 
şi al nopţilor de vară, iată inima mea. 


X* 


Gabriela se strecură prin învălmăşeală, îndată ce Catul 
Bogdan îşi isprăvi cuvântarea. Fugi, incapabilă să suporte o 
întâlnire directă cu el. După vorbele cu flori de tei în ele şi 
cu noapte, intră subit teii Uliţei Domneşti, înfierbântaţi de 
soarele dimineţii. Mergea repede ca cei urmăriţi de 
furtună. Obrajii se înfierbântaseră mai mult. În urechi avea 
tumultul de scoici ascultate, al tăcerii de noapte, cu toate că 
trecea printre oameni şi zgomote diurne. Nu-i vedea, nu-i 
auzea. Din 1&i în tei, cu respiraţia lor dulce de faguri vechi 
cu miere nouă, o urmăreau vorbele pasionate. Era şi un 
țipăt în ea, de pasăre rănită de săgeată, şi arşiţa unui 
cântec meridional, cu inima ca o bătaie de lopată într-un 
golf napolitan. O nevoie succesivă să plângă, să râdă, să 
doarmă, să danseze; să fie ca rândunelele, numai aripi şi 
săgeată într-un cer imens; să fie ca apele, numai drum, şi ca 
pietrele, numai somn. Nici pasul n-o mulțumea, deşi avea 
cadenţa inimii; nici galopul calului arab n-ar fi îndestulat 
nevoia de-a fugi din ea; nici vântul, nostalgia de a fi beţia 
unei revărsări fără hotare. 

„.„„„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi 
sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul 
minii care-l caută” 

Vorbele lui Luli, găsite pe cântecul ierburilor, reapărură 
în ea, dând glas exaltat gândurilor care nu erau decât 
tremur de arşiţă pe macii inimii. 

Tot ce fusese până atunci, era un somn de ani. Abea 
acuma îi vedea ochii închişi, sufletul gol, mîinile moarte. Se 
deşteptase, ca şi fata din poveste, în viaţă ca într-un palat al 
ei, cu teii ca lumina soarelui intrată pe ferestrele deschise 
dimineaţa, după somn întunecat. 

Trăia. Ceea ce presimţise, exista. Viaţa nu era efort, 
mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era 
delir, tumult în soare, bucurie respirată. 


Mergea atât de repede, încât lăsa pe rând în urmă pe 
toţi trecătorii întâlniți. 

Parcă era aşteptată în toate părţile, într-un înainte care 
devenea mereu şi mai înainte, ca zările din calea corăbiilor 
şi a caravanelor. 

Viitorul se clădea nebulos, nu pentru minte, ci numai 
pentru inimă, din bucuriile clipelor de faţă, în aburi de zori, 
în fumegări de aur. Teii o întimpinau ca pe Rusalii, numai cu 
crengi înflorite. Era în acele clipe când buzele, uitând toate 
vorbele vieţii, tot ce-au învăţat, tot ce-au ştiut, se deschid 
singure, răsărite din pământul întâiei înfloriri, în calea de 
luceafăr a întâiei albine. 

Trecuse de grădina publică fără s-o vadă. 

Aleea teilor era un mers în suflet, nu în afară. 

Soarele nu era decât splendoarea unei bucurii oglindite 
pe cer. 

Într-aceasta imensitate se întâlniră două; Luli şi 
Gabriela. 

Pământul era subt pasul lor o vibraţie pură şi solitară ca 
a Căii-laptelui în spaţiul astral. 

Luli se întorcea de la plimbare cu pumnii plini de flori de 
tei adunate de pe crengi. 

Se priviră ochi în ochi. 

— Gabico, niciodată n-ai fost atât de frumoasă. 

— Nici tu, Lorelei. 

îşi zâmbiră una alteia la umbra unui tei înstelat de soare, 
flori şi albine. 

— Deschide mîinile. 

în palmele desfăcute şi alăturate ale Gabrielei, Luli 
turnă, din pumnii ei întredeschişi, pulbere de aur aromat. 

Şi asemenea, una lângă alta, se înapoiară spre casă, 
departe totuşi una de alta, ca două stele vecine strălucind 
deasupra aceluiaşi plop. 


III 


ÎN SINE, GALAŢUL E UN ORAŞ MIC, abea oraş, tocmai 
fiindcă are alături drumul spre imensitate al unui fluviu. 

Dar şi saltarul unui birou e prea mare, când cauţi în el ce 
nu găseşti: o scrisoare, o fotografie, un mărţişor. 

Ascunzând-o pe Luli cu toate casele, cu toate străzile şi 
cartierele, Galaţul era mai vast chiar decât pădurea prin 
care se duce Scufiţa Roşie spre casa-lupului. 

Nu mai era un oraş, ci o problemă lirică, pe care mintea 
neputând-o dezlega, devenea o enigmă. 

Catul Bogdan rătăcise ceasuri de-a rândul pe străzile 
Galaţului, cercetând toate casele, descifrând toate 
ferestrele, interpretând toate grădinile, ciocănind cu 
gândul opacitatea tuturor zidurilor, izolat în el ca un 
scafandru pornit în fundul apelor după comoara 
scufundată. Văzuse nenumărate fete, pe stradă, la ferestre, 
în grădini de vară, unele numai tinere, altele şi frumoase. 
Dar toate nu erau decât dezamăgirea absenței lui Luli. 

Cu greu se scuturase de scaii admiraţiei didactice. Îşi 
pierduse dimineaţa la liceu, fiind nevoit să fie cordial cu toţi, 
să răspundă la întrebări care cereau biografii şi glose 
literare, să dea autografe, să mănânce, să bea, să fie mereu 
însufleţit, mereu locvace, duhovnic, sfetnic, dispensator de 
aprecieri, obiect al curiozităţii ca Gulliver în ţara piticilor. 
Deprimarea începuse de atunci. Pierduse firul Ariadnei: pe 
tovarăşa lui Luli. Dispăruse, fără măcar să ştie cine-i. Şi nici 
n-avusese curajul să întrebe: cine era domnişoara de la 
fereastră? Ofranda omagială a asistenţei din cancelarie nu 
compensa alarmă din el: vorbise ca un cabotin. În genere, 
cuvântările lui erau sobre, substanţiale, despuiate de 
literatură şi de intimităţi lirice cu publicul din faţă. 
Reamintindu-şi-o, cuvântarea lui din cancelarie îi dădea 
impresia comportării unui om beat faţă de necunoscuţi 


întâlniți în jurul unei mese cu lăutari: acele efuziuni cu 
strângeri în braţe şi pupături, şi abjecte, şi bufone. 

Dacă Luli era Luli, şi dacă tovarăşa ei era ca ea — adică 
asemeni lui, după improvizație, — cuvântarea, cu dulceagul 
ei abuz de tei şi tinereţă şi cu finalul de romanţă 
bucureşteană: „iată inima mea” —, trebuie s-o fi dezgustat 
Şi avea dreptate. Într-adevăr, astfel de lucruri nu se spun, 
mai ales în public, decât de pe o scenă, cu scuza unei 
profesii la lumina rampei şi-a unui text iscălit de un scriitor 
demodat dar încă celebru. Publicul nu era de acord cu el, 
dar Luli făcea parte din el, nu din public. Aplauzele 
publicului goniseră de Ungă el singurele mini care-l puteau 
călăuzi spre Luli. 

Scăpase abea la douăsprezece, strângând mini, 
zâmbind, mulţumind, aprobând, dând din cap, ca şi cum ar 
fi fost fratele celor tineri, fiul celor bătrâni, logodnicul 
domnişoarelor profesoare şi preferatul doamnelor mai 
coapte: gata să-l mângâie pe frunte şi să-i îndrepte cravata. 

Afară, şovăise ca la răspântii, întrebând hazardul încotro 
să apuce. Îl dusese pretutindeni, uitând să controleze 
ceasul. Ora dejunului trecuse. Dar silit să guste din toate la 
masa festivă, îşi pierduse pofta de mâncare. 

Oraşele de pe malul apelor parcă sunt mai exaltat 
luminoase decât celelalte. Lins de soarele sfârşitului de 
iunie, oraşul lui Luli strălucea, sculptat în calcar şi-n argint, 
vestind parcă măslini metalici, gesturi albe de statui, cu 
pole de moschei, muezini şi mări albastre. Ceasul amiezii îl 
pustiise. Singurătatea lui venea din Orient, toridă, parcă în 
alb burnuz, lingă popasul unei caravane de cămile. Totul 
era alb, strident alb, ca sunetul ţimbalei, dar Luli îl însoțea 
cu o răcoare de noapte în păr şi-n ochi, apărând şi 
dispărând în lumină, ca o dansatoare în văluri şi din văluri. 
Nu era nicăieri, dar o vedea pretutindeni. Uneori, parfumul 
teilor parcă venea din mână şi din părul ei, dând braţelor 
nevoia de a strânge vidul, ca în vis, când ceea ce se apropie 
de bătaia inimii e atât de departe de trupul amăgit de somn. 


Până când învins de tăria soarelui şi de indiferența 
caselor cu storurile lăsate, intrase la hotel. Se răcorise lung 
subt duş. Apoi se întinsese pe pat, trăgând şi storul. Rămas 
singur, nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuşi, 
decât fumul ţigării: fum. Nu mai avea adăpost în el. Timpul 
trecea încet, târându-se. Cărţile apăreau ca obrazul 
bolnavilor la ferestre de spital, dându-i senzaţia că 
literatura e o nevolnică izolare de viaţă, nu o trăire 
esenţială, dincolo de aparenţe. Avea treizeci şi şapte de ani. 
Încă trei, şi nu mai avea dreptul de-a se crede tânăr. 

Dar mai era? 

De zece ani nu-şi mai pusese această întrebare, fiindcă la 
douăzeci şi şapte de ani renunţase la tinereţă faptelor 
exterioare, mulţumindu-se numai cu energia de-a crea. De- 
atunci intrase cu totul în singurătate, nesilit, dorind-o, nu 
resemnându-se la ea, devenind argonautul propriei lui vieţi 
acumulată în amintire. Participă şi la viaţa exterioară, fiind 
pe de o parte profesor conştiincios, iar pe de altă parte 
având oarecare raporturi cu oamenii. Dar trăise distrat, 
fără să puie prea mult preţ pe el însuşi ca om social. 
Succesele feminine, necăutate cu dinadins, îi dădeau 
intermitent certitudinea unei seducţiuni care făcea inutil 
controlul vârstei. Cu atât mai inutil, cu cât se deprinsese de 
mult cu semnul bătrâneţii — părul alb — fiind totuşi tânăr. 
având parcă impresia că şi celelalte atribute ale vrâstei vor 
deveni un artificiu al cochetăriei, ca şi părul, pe fiinţa lui 
privilegiată. 

Curios: se gândise de multe ori la moarte, prezenţa de 
acolo a mamei lui dându-i un sens intim, dar rareori se 
gândise la pragul ei firesc: bătrâneţa. Acum nu se mai 
gândea la ea, căci teama de ceva nu e un gând. 

Se temea că nu mai e tânăr, că nu mai e de ajuns de 
tânăr. Putea să dea altora impresia tinereţii, dându-şi 
pinteni, provocând în el galopul vital, — dar Luli era tânără 
fără comandă, fără efort, permanent, involuntar. Era pur şi 
simplu, dincolo de interpretare. 


Luli putea să aibă cel mult optsprezece ani: oriunde şi 
oricând, aceasta-i era vrâsta. Deşteptată din somn la miezul 
nopţii; după un plâns de ceasuri; după o boală grea; la 
lumina lunii sau a soarelui de iulie; simțită prin umbră cu 
parfumul ei de păr şi respiraţie de fată; nevăzută, ascultată 
numai, cu glasul ei care lumina urechea, întinerind-o c-un 
tril de argint — avea mereu optsprezece ani. Cântau cuiburi 
de primăvară în vrâsta ei, erata izvoare, zori, cireşe. 

Cu nouăsprezece ani în urmă avea vrâsta lui Luli. Ea 
poate că nici nu se născuse. Putea să-i fie tată. 

Dar vrâsta lui iubea vrâsta ei. Numele tinereţii era Luli. 
Şi Luli era în el departe, ca şi ceea ce-i în amintire, rămas în 
urmă fără viitor, într-un îngheţ al timpului. 

Trebuia să renunţe la ea. 

Dacă Luli ar fi murit subit, s-ar fi sinucis? 

Evident, nu. 

Ar mai fi avut încă un vid în el. Trăise şi cu celălalt; 
izbutind să facă din el o prezenţă, o însoţire. 

Aşadar moartea lui Luli i-ar fi lăsat viaţa intactă, dându-i 
o nouă perspectivă pentru plimbările în el. 

Atunci de ce nu renunţa la ea de bună voie? 

Dar iată că-şi minţise. În fond nu concepea moartea lui 
Luli. Viaţa ei era o certitudine absolută, ca şi tinereţa ei. Nu 
renunţa la ea fiindcă presimţea prin ea un drum în viitor, nu 
o întoarcere în trecut. 

Ce fel de drum? 

Nu ştia. Şi aici intervenea iar absurdul orbitor. Tot ce 
vedea mintea lui era piedică între el şi Luli: prăpastie. Dar 
curcubeiele păşesc peste prăpăstiile vidului, zâmbind cu 
toate culorile grădinilor. 


Luli era un salt de curcubeie înspre viitor. 
Pe la şapte se îmbrăcă, insistând în oglindă ca tinerii 


care se duc la o întâlnire de dragoste. Pe stradă, câteva 
capete întoarse spre el, câteva şoapte insuficient scăzute, îi 


anunţară începutul unei notorietăţi dezagreabile, care 
putea deveni alarmantă. 

Era ceasul plimbării. Câţiva muscali cu doi cai aminteau 
vechiul Bucureşti şi vechiul laşi, de pe vremea corsetului, 
părului cu coc, pălăriei cu ace şi evantaiului. Apariţia lor în 
ceasul amurgului îndulcit de tei înfloriţi amesteca Uliţa 
Domnească, în amintire, cu Şoseaua Kisselef şi Copoul, 
dându-i parfum de altădată, acordând nobleţă ostenită a 
trecutului regăsit unui oraş nou pentru el. 

Lumina era aurie cum sunt caisele coapte. Ceas leneş. 
Cofetăriile şi cafenelele ieşiseră din case pe trotuare, cu 
mese multicolore între olendrii cu flori virginal roze. 

O atmosferă de Orient, cu toate că lipseau fesurile, 
turbanele şi ciubucele pe care le-ntilneai odinioară la 
cafeneaua din curtea Sfintei Sofii şi la toate cafenelele 
Stambulului. Foarte mulţi ochi negri, palori untdelemnii şi 
„s”-ul catifelat, peltic şi gînsăcesc al grecilor, amestecat cu 
ținţărisme iritate când discuţiile deveneau politice între 
monarhiştii şi republicanii Galaţului. 

Şi aceste impresii actuale căpătau în el afunde 
perspective, rechemând amintiri de lecturi, de călătorii. lar 
oamenii întâlniți, toţi, deşi în sine nu-l interesau, deveneau 
emoţionanţi ca în copilărie uşa după care-i pomul de 
Crăciun. Căci de după fiecare putea să apară Luli. Fiecare 
fată a distanţei putea să fie Luli. Nu era. Dar întâlnea 
mereu altele. Şi încântător, şi istovitor. Căci e teribil să 
împărţi unei mulţimi bătaia de inimă pe care-o aduci unei 
singure fete. 

De câteva ori auzi numele lui. Tresări. Dar îl pomeneau 
fără să-l cunoască. Îşi întâlni cu mirare cărţile în vitrinele 
librăriilor. Erau toate. Parcă dormeau pe catafalc, cu mînile 
pe piept. 

Murise treptat, carte cu carte, în timp ce Luli se năştea, 
creştea şi devenea Luli pentru alţii înainte de-a deveni Luli 
pentru el, poate prea târziu. 


Sufletul se înclină lung, ca o stepă bătută de vânt, şi 
versul lui Eminescu, dulce ca buciumul vârfului de munte 
românesc, îl ajunse din urmă: 


Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vreodată? 


Aşadar spunea versuri în gând? Ca în adolescenţă, când 
emoţiile fug de realitatea vieţii, refugiindu-se în realitatea 
versurilor... ÎI şi înduioşa acest naiv regres. 

Trecea prin faţa unei florării. Ce flori i-or fi placând lui 
Luli? Trandafirii, lalelele, crinii, violetele, chiparoasele, 
zarnacadelele, garoafele, azaleele, liliacul, muşcatele?... 
Recapitula posesiv şi emoţionat toate florile ştiute, căutând- 
O şi în ele tot pe Luli, culoarea ei, parfumul ei. 

Tot ce vedea era pretextul unei evocări. Nu mai era un 
unghi deschis spre viaţă, ci un unghi închis în Luli, deci 
limitat că de-o obsesie, dar şi o obsesie poate fi feerică. 

Trecu şi prin grădina publică. Pustiu în lume multă. leşi. 
Porni înainte până la „Monument”, căutând mereu. Nu găsi. 
Se întoarse. Începea înserarea. S-aprindeau luminile. La 
umbra teilor, cuprinşi ca sălciile perechi într-acelaşi vânt, 
îndrăgostiţi tineri se sărutau. Erau sărutări sub fiecare tei. 
Viaţa şi dragostea treceau îmbrăţişate ca pe-o plută minata 
de-un râu repede. 

Numai el mergea pe mal, „fără soţ”. 

S-auzeau patefoane, muzici în grădini: începea viaţa de 
noapte. 

Altă noapte cu parfum de tei înfloriţi, despicând în două 
sufletul şi oraşul. 

Intră la restaurant, având impresia că iar începe să joace 
un rol. Îl jucă până la capăt, acceptând şi cafeaua neagră. 
Apoi ieşi grăbit. Un birjar se opri lângă el irezistibil. Se sui. 

— încotro mergem? 

Avu un gest vag cu mâna, care spunea: departe, undeva, 
unde vrei... 


— Prin oraş. 

Şi iar intră, cu trapul lung al căilor, subt teii înfloriţi al 
căror parfum subiectiv avea în unele clipe vestejirea jilavă a 
începutului toamnei, când eşti tânăr, când s-a sfârşit 
vacanţa, şi când te duci înspre octombrie într-o trăsură de 
ţară, fără să ştii dacă în urmă e iubirea cu fluierul pe buze, 
sau frunza galbenă a uitării. 


IV 


— ABRAMOVICI RAŞELA. 

— Prezent. 

Eleva se înfăţişă la catedră. Era galbenă ca şi cum S-ar fi 
numit Li-Pang. Secretarul îi întinse coala ştampilată. 

— Atonescu Amalia. 

— Prezinte, răsună isteţ un glas impertinent. 

Un foşnet de râsete învioră tăcerea clasei. 

Catul Bogdan nu-l observă. Privea spre fereastra din 
dreptul catedrei, lăsându-l pe Costel Larian să 
îndeplinească procedura prealabilă tezei la română. Se 
culcase târziu, adormise cu greu, se deşteptase o dată cu 
zorii fără să mai poată adormi, fumase prea mult. Oraşul 
începea să-l întristeze. Dorea acum să-şi umple vidul anxios 
cu un automatism exterior oarecare: funcțiunea de 
profesor. Oricum, o ocupaţie, o trecere de timp. Dar mirosul 
de cerneală — parcă se deschisese o fântână — şi de 
mulţime şcolară îngrămădită într-un amfiteatru neaerisit, 
purtând parcă aerul respirat al unui întreg an şcolar, îl 
făcea să dorească aerul curat al dimineţii. Se duse la 
fereastră. O deschise. Rămase acolo, cu tâmpla rezemată 
într-o palmă. Afară erau câţiva copaci în care se jucau 
vrăbii, subt o umbrelă de cer. 


— Doroşenko Xenia. 

— Dobrescu Amalia. 

Sunau oribil numele fetelor masculinizate oarecum în 
catalog. Parcă defilau în uniforme, cu bocanci, pe-o stradă, 
pierzându-şi silueta de purtătoare de amfore sau de cofiţe 
cu zmeură, pe care-o au când se numesc Luli. Dinspre oraş, 
oltenii, cu cobiliţe pe umeri, chiuiau nume de fructe, de 
legume, dând o replică viguros pitorească păsărilor 
soprane. Oraşul se trezea într-un abur auriu de mămăligă 
răsturnată. 

Undeva, într-o casă necunoscută, Luli se deştepta din 
somn, sau poate dormea încă... 

— Gaman Lucreția. 

Iletacul lui Luli... Patul lui Luli... 

— Hristodulo Caliopa. 

— Caliope, domnule secretar, protestă glasul de brună 
fatală, al cărei nume fusese cântat în Vocea Galaţilor de doi 
tineri poeţi concurenţi. 

„„„Masa lui Luli... Halatul de noapte al lui Luli... Nimic 
impur. Dimpotrivă. În aerul nou al dimineţii, gândurile 
aveau delicateţa unor miniaturi persane pe fildeş. 

— Novleanu Lucia. 

Luli! Luli! Şi mai proaspăt în aerul dimineţii, în marea 
naivitate a cerului, numele ei venea ca un acord de sonatină 
cântată undeva de o fetiţă cu cozile pe spate. 

Eleva Novleanu Lucia, înapoindu-se de la catedră cu 
coala ştampilată, se opri alături de banca ei, în fundul 
clasei, înecată de aerul rău. Deschise fereastra. Şi după ce- 
o deschise, întâlnind zâmbetul aceluiaşi soare pe faţă, cu 
toate că inima-i era grea şi risipită în piept, îşi apleacă 
obrazul în afară, şi întâlni, ca şi de la fereastra trenului, 
profilul de stânca solitară cu un vultur... Ochii negri o 
învăluiră că halucinaţi... Fugi. 

— Domnişoară, domnişoară, izbucni de pe catedră glasul 
lui Costel Larian, în timp ce mâna lui izbea cu violenţă în 
catalog: vă interzic să comunicaţi cu cel de-afară... 


De la fereastră, Luli se înapoiase cu obraji de Luli, dar 
subt violenţa autoritară a glasului de la catedră, ochii lui 
Luli-boy izbucniră, gata de replică. 

N-avu timp. 

— Domnule Larian. 

Chemat de profesorul său, secretarul comisiunii 
redeveni un tânăr Costel. Se apropie de fereastră. Catul 
Bogdan zâmbea: 

— Costel, în ce lună suntem? 

— În iunie, domnule profesor, răspunse el mirat, clipind 
în soare. 

— Câţi ani ai, Costel? 

— Douăzeci şi patru. 

— Eşti bătrân, Costel? 

— Dă,... domnule profesor! 

— Ce face un băiat tânăr într-o dimineaţă de iunie, 
Costel? 

— Ştiu eu, domnule profesor... 

— Se plimbă, iubeşte, cânta... Costel dragă, eşti tânăr: 
du-te. 

— Domnule profesor, se împotrivi el incredul. 

— Du-te, Costel, du-te şi salută din partea mea toţi teii 
oraşului. 

Şi împingându-l de umăr, îl porni spre uşă. 

Apoi deschise şi fereastra de la mijloc. Amfiteatrul se 
umpluse de soare. Isprăvi pomelnicul catalogului şi 
înrămarea colilor ştampilate. Zâmbea mereu. 

— Domnişoarelor, iată subiectul tezei... 

îl dictă, zâmbind. 

— Nu vă speriaţi. lată în esenţă ce trebuie să scrieţi. 

Şi spre surprinderea generală, vreme de cincisprezece 
minute expuse subiectul tezei, însemnând cu creta pe tablă 
punctele principale şi datele. 

lar după ce isprăvi, adăugă, în timp ce-şi ştergea 
degetele prăfuite de cretă, cu batista: 


— Vă rog însă, domnişoarelor, să nu reproduceţi 
întocmai ce v-am spus. Mai puneţi şi de la dumneavoastră, 
având grijă de ortografie. 

X* 


Veselă teză! 

Ca refrenul unui cântec ce-ar fi început cu: „Hai să ne 
jucăm de-a teza”, cântat de şaizeci de fete cu bucuria pe 
obraji. Stăteau în băncile amfiteatrului ca şi cum ar fi venit 
Ia vale. cu săniuţa. Nu mai era nevoie nici de fiţuici, nici de 
cărţi consultate pe subt bancă, nici de vecina filotimă şi 
premiantă. Tablă, de obicei sinistră ca apa morţilor, oferea 
tuturora, cu o graţie de lebede, ideile tezei plutind şirag, 
înscrise cu cretă. Fiecare elevă şi le lua de acolo, fulg cu 
fulg, destrămându-le mărunt pe coala oficială. 

Peniţele ronţăiau repede ca nişte şoricuţi hrăniţi cu miez 
de pîne. 

Nici un oftat, nici o migrenă, nici o hemoragie nazală, 
nici o paloare, nici un leşin. 

Cântau cu toate, într-un cor mut: „Hai să ne jucăm de-a 
teza”. 

La trei ferestre deschise spre obrajii atâtor fete tinere, 
dimineaţa de vară se încadra cu cer, soare, crengi şi vrăbii 
gureşe, ca într-un pastel de Vasile Alecsandri, demodat dar 
tânăr. 

Un fluture intră, silabisind cu aripi albe naivităţile 
zborului, în clipele vieţii lui de graţie năucă. 

„Originalul preşedinte” care începuse prin a fi sufleurul 
de pe catedră al operetei din bănci, nu se mai ocupă de 
eleve. Părea cufundat în studierea catalogului, îl luase de la 
început, de la Abramovici Raşela, Antonescu Amalia, Adam 
Teodora, nume cu nume, cum ai cobori treptele unui palat 
ca să ajungi pe pragul grădinilor cu ape ţâşnitoare. 

„Novleanu Lucia”... 

Luli era în Novleanu Lucia ca hulubii venețieni în piaţa 
San-Marco, învăluind într-o palpitaţie de lumini şi umbre, o 


blândă armonie de marmură. 

„Lucia Novleanu”. 

Aşadar Luli se numea Lucia Novleanu. Simţea nevoia să 
aprindă o ţigară, ţigara popasului meditativ. 

O secundă o privi pe Luli. Era sus, în banca din fund, 
aplecată pe coală de hârtie. Îi vedea numai fruntea, mică, 
voluntară, concentrată şi foarte pură, strălucind în părul 
negru ca o lumină de proră într-un adânc de noapte 
marină. 

Trecu mai departe: „Oancea Tudosia, Oiian Mareea, 
Ovanisians Semiramida, Parsighian Ghiuzadi...” 

Nume greceşti, bulgăreşti, evreieşti, câte-un Ştefănescu 
Doina, câte-un Ichim Dacia, apoi exotic Zaghiants Şuşanig 
— şi iar, c-un salt al ochilor şi-al inimii: Novleanu Lucia. 

Luli... 

Era în catalog, era în bancă. 

Eleva Lucia Novleanu din clasa opta. 

Da, ea era, Luli. 

Nu lăsa din mini catalogul. Îl ţinea ca pe un hrisov în 
care ai descoperit un adevăr neştiut care schimbă sensul 
unui trecut istoric, înnobilându-l. Mai mult decât o bucurie: 
un triumf cuprins în oglinzile mirării incredule 

La orice s-ar fi gândit, numai la asta nu: Luli, într-o 
bancă de şcoală dându-şi teza de bacalaureat; Luli, eleva 
lui. 

Novleanu?... Şi numele acesta îl emoţiona. Avea ceva de 
mărgean în sonoritatea lui, cum erau broşele bunicelor 
pentru medalioanele tinereţii lor. Dar s-ar fi putut numi 
oricum: Ortansa Popescu, Decebala Ionescu. Luli învingea 
orice. Simpla prezenţă a numelui ei în catalog semăna pe 
paginile lui trandafirii lui Hafiz, arătând spre cerul albastru 
cu degete subţiri ca minaretele lui Omar-Khayam. 

Căci gândurile lui pe marginea acestui catalog astfel 
erau: stanţe şi stampe pentru Luli. Totul se transfigura prin 
seninul prezenţei ei. Ferestrele străfulgerau de soare ca 
triremele de aur epic ale lui Homer, plutind în spaţii vaste; 


lumina se umplea de graţie, ca de undine şi sirene marea 
lui Ulysse. Bucolicele lui Virgil cântau pe fiecare creangă. 
Şi-nţelepciunea lui Horaţiu murea pe fiecare gând, dar tot 
cu zâmbetul: „Cârpe diem”. 

Luli... 

Un cer imens, şi-un singur plisc de rândunică. Dar 
dimineaţa bucuriei din pliscul ei pornea, două silabe numai: 
Lu-li... Şi iată cum un cer întreg era rochiţa unei rândunele 
şi fastul unei dimineţi. 

O muscă deseori învinge un cer. Căci cerul e 
îndepărtarea de tine însuţi în vag: e albastrul exadării în 
spaţiu. lar muşca e punctul meschin de la care începe ca o 
cifră propria fiinţă redevenită concretă într-un trup limitat. 

O muscă venită pe frunte, şi apoi coborâtă că un vârf de 
creion adnotator pe nas, îl făcu pe Catul Bogdan să se 
întâlnească prin mâna cu nasul, şi prin nas cu realitatea din 
faţă. 

Profesorul şi elevele. Catedră şi băncile. În fond era 
îndrăgostit de o elevă care-şi trecea bacalaureatul. Asta era 
formula simplă şi reală. Nici măcar studentă. Elevă-din- 
clasa-opta. Era suficient să se gândească la fostul elev din 
clasa opta, Catul Bogdan, ca să vadă exact distanţa dintre 
catedra lui şi banca Luciei Novleanu. Diferenţa de vrâsta 
parcă se agrava prin decorul acestor vrâste. Trebuia deci să 
corecteze teza unei fete de care era îndrăgostit, şi să-i puie 
şi notă pe deasupra. 

Era captiv ca într-o epigramă. 

Cu atât mai curios cu cât n-avea deloc antrenamentul 
prealabil al unor situaţii apropiate. Cunoştea mulţi profesori 
universitari, care de pe catedră îşi începeau aventurile, 
uneori numai lirice, alteori erotice, socotindu-se nu numai 
dascălii elevelor, dar şi sultanii lor fireşti. Nu făcea parte 
din această categorie. În fata studentelor, la curs, sau chiar 
la seminarii, unde intimitatea era mai mare, nu-şi simţea 
nici vocaţiunea copitelor de satyr, nici tremurul libelulesc al 
aripioarelor cupidoniene. 


Nu virtutea sau scrupulul îi porunceau această atitudine. 
Era o particularitate a lui, descoperită o dată că practica 
profesoratului. În genere, mulțimile nu-l atrăgeau, deşi le 
observa. Nici femeile, plurificate uniform în bănci 
universitare, nu-l atrăgeau. Deveneau şi ele cantitatea unei 
mulţimi confuze. Şi pentru el, feminitatea începea cu 
individualizarea în singurătate. La universitate, subt 
raportul seducţiunii feminine, îl îndepărtau, ca o mâncare 
diform îngrămădită pe o farfurie. Aşadar, ani de-a rândul, 
pe catedră fusese exclusiv profesorul fetelor tinere care 
erau în bănci numai studentele lui, şi-n suflet la fel. Distanţa 
dintre băncile lor şi catedra lui nu era numai o realitate 
spaţială, dar şi una psihologică. 

Această realitate apărea categorică tocmai acuma, în 
clipa nimicirii ei. 

Şi nici măcar studentă! Elevă dintr-a opta. 

„Eleva dintr-a opta” îşi ridicase fruntea de pe coală de 
hârtie. Şi-ntocmai ca odinioară, când se numea Luli-boy, şi 
când de jos, de pe covor, în timp ce Gabriela scria, urmărea 
cu ochii în sus „ceva... departe...” — îşi îndreptase ochii 
înspre faţa străinului care plutea înalt în ea, ca şi acel „ceva 
departe”. 

Era mirarea ca un abur de argint pe faţa ei, cum e pe 
înmugurirea pomilor care acuşi vor înflori. 

Catul Bogdan îi întâlni ochii adânc, şi murmură ca un 
ţăran  „Dumnezeule”,  împreunându-şi mâinile, căci 
începutul drăgostii e ca o rugăciune de pe vremea cerului 
lui Dumnezeu. 

X 


Luli se aplecase din nou asupra tezei. 

Catul Bogdan îşi lăsă fruntea pe mâinile împreunate, 
rezemându-şi coatele de catedră. Îşi dădea seamă că ceea 
ce i se întâmplă nu mai avea un caracter episodic, localizat 
la Galaţi în timpul examenului, cu toate că durata 
întâmplării nu depăşea trei zile. Însă cu un trecut numai de 


trei zile, întâmplarea avea imperativul unei porunci în viitor. 
Ceea ce crezuse la început că e un simplu fapt divers, 
căpătase sensul solemn al unui fapt istoric: o nouă domnie. 
Un început de veac sufletesc. O altă lege. 

Ispăşea splendid anii lungi de neatârnare. Era 
condamnat ca în clipa naşterii, la toate riscurile vieţii, 
incapabil să le refuze, cum incapabil eşti să nu te naşti. 

în logica literară a vieţii, întâmplarea îşi păstra intact 
absurdul şi neverosimilul profan, devenind mister. N-ar fi 
acceptat niciodată într-un roman iscălit de el, viteza 
dementă a unei astfel de îndrăgostiri, decât dacă i-ar fi 
divulgat prin analiză caracterul de violent apetit sexual 
apărut prin surpriză într-un organism inflamat de 
abstinenţă. Altminteri, în logica aplicată vieţii într-atitea 
romane, nu concepea fenomenul îndrăgostirii decât lent. 
Întocmai cum se formează coloniile mărgeanului în fundul 
mărilor, clădindu-şi cetăţi solide pe lespedea haosului. 
Faimosul coup de foudre îi apărea tot atât de puţin valabil 
în psihologia spectroscopică a timpului actual, ca şi şarjele 
cavaleriei în războiul chimic. Natural, excludea 
„ambalările” după o femeie, care nu-s decât echivalentul 
psihologic al acelor insecte numite „efemere” care îşi 
consumă într-o singură zi deliranta vitalitate exaltată de 
preajma morţii. De asta, i se părea că începutul unei 
îndrăgostiri e tot atât de greu de fixat ca şi începutul lumii. 
O prealabilă perioadă de nebulozitate îi apărea drept 
condiţia însăşi a îndrăgostirii. 

Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de 
calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu 
dinadins, te deprinzi să rămâi „tu” în prezenţa ei, adică 
spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul 
feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi 
treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau 
mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri 
supărătoare, — până când într-o zi, simţi că mai presus de 
aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, 


pe care abea-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă 
acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în 
care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de 
sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. 
lubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi apare nouă, din 
clipa în care ai întâlnit-o. le miri că n-ai văzut de atunci 
ceea ce abea descoperi într-o evidenţă edenică. E o mirare 
intensă ca geniul, oricât ar fi de plat, ceea ce-i urmează. 
Secunda acestei mirări hrăneşte cu luceferi pe poeţi şi cu 
cea mai virulentă toxină pe oamenii obişnuiţi. 

Luli însă, abea întâlnita, îşi însuşise timpul mamei lui, alb 
ca mileniile lunii, venind în el ca din legende, deşi viaţa ei 
abea se desprinsese din anii copilăriei. Luli îi aducea emoția 
unui trecut mai vechi decât experienţa vieţii, ca o inscripţie 
din alte vremuri, ducându-l înspre viitor cu tinereţa ei. Luli 
era în amintirea mamei lui, cum sunt seminţele de grâu în 
sarcofagele străvechiului Egipt. Trăia de atunci în el, deşi 
acuma întâlnită. 

O vedea. Îşi scria teza. Lucia Novleanu din clasa opta. 

lar pe catedră era el. Catul Bogdan: om condamnat să 
trăiască în viitor. Într-un viitor închis în enigma lui ca o 
Chină între zidurile ei. Nu-l cunoştea, nu-l vedea şi abea 
îndrăznea să-l presimtă. Cu Luli în el îi apărea de o 
splendoare tropicală. Fără de ea, sterp, cu pietre calcinate. 
ca preajma Infernului dantesc. 

Renunţă la tot: la gând, la analiză, la amintire, la 
organizarea vieţii. Se resemnă să trăiască fărâmiţat, în 
improvizaţia prezentului, privind fruntea lui Luli, fruntea 
poruncii. 

Şi iar îi întâlni ochii umili ca o supunere de căprioară 

Se deprinsesem unul cu altul de la ferestrele trenului 
Atunci flutura vântul şi lumina pe feţele lor, dându-le 
expresia de întovărăşire a unei lecturi în doi. Acum însă, tot 
singuri ca şi atunci, erau într-o mulţime umană care-i 
împrejmuia şi-i despărţea. Dar ochii lor o uitaseră. Se 


priveau cu o egală intensitate, ştiind că se privesc, văzând 
că se privesc, acceptând ursita acestei priviri. 
X 


Tezele veneau spre catedră cu aplauzele. 

O satisfacţie generală. Se şi făcuse un mic complot într- 
un colţ, proiectându-se organizarea unei subscripţii pentru 
oferirea unui buchet. 

— Dragă, aşa preşedinte zic şi eu: o bomboană. 

Hristodulo Caliope, celebră prin succesele ei de brună 
focoasă cu o umbră de mustăcioară catifelată, cu sprâncene 
dense şi cu bust ferm, încercă un dublu efect de ochi şi sâni, 
lingă catedră. 

— Domnule preşedinte, dacă nu vă inoportunez... 

— Mă rog, domnişoară. 

— Tezele... după ce veţi binevoi să le corectaţi... 

Oftă pe nas, subtil. 

— „ni le înapoiaţi? 

— Pentru ce, domnişoară? 

— Ştiţi, pentru autograful dumneavoastră... 

O privi cu ochii micşoraţi, poftind-o cu mâna spre uşă. 

Afară o ajunseră alte eleve. 

— Ce ţi-a spus, Hristodulo? 

Caliope le privi pe subt gene. 

— Secretul meu, fetelor. 

— Mâi Hristodulo, măi, ai un tupeu! o zeflemisi 
Elefterescu Victoria, care avea şi ureche bună şi limbă 
ascuţită şi sentimente patriotice. 

Treptat, băncile se goleau. 

— Tot nu eşti gata, Novleanu? o cercetă vecina care-şi 
astupă călimara cu dopul de hârtie. 

Cotul lui Luli acoperi uşor coala din faţă. 

— Mai am puţin... 

O şi iscălise. Dar nu se putea hotări să-şi dea teză, deşi 
plecarea fiecărei fete răsturna încă un copac al pădurii în 
care se refugiase până atunci. Mai erau numai câteva eleve 


răzlețe. Una se ridică. Alta. Şi alta. Se ridică şi ea, luându-se 
după un grup ajuns la catedră înaintea ei. 

Pe marginile scaunului, mînile lui Catul Bogdan aveau un 
neastâmpăr febril. Luli se opri lângă catedră cu bisatul 
întins, aşezându-şi teza delaolaltă cu camaradele ei, printre 
ele. 

O clipă braţul ei străluci printre altele ca gâtul lebedei 
lui Lohengrin. 

Catul Bogdan se ridică, înclinându-se: 

Luli porni spre uşă, salutându-l cu o aplecare a capului. 
Avea obrajii aprinşi şi ochii gravi. Era îmbrăcată cu o rochie 
de fular alb cu buline albastre. Apăru pe pragul uşei şi 
dispăru, ca o perdea de vară fluturată de vânt, dând 
ochiului impresia că iar va reveni alene, suplu potolită, 
luminos... 

Catul Bogdan strânse tezele, plecă repede în cancelarie, 
rugă pe directoare să le închidă, îşi luă pălăria şi mănuşile, 
salută grăbit şi ieşi din liceu cu o viteză de călător care 
scapă trenul. O singură aruncătură de ochi îl făcu să 
descopere silueta lui Luli. Se luă după ea, lăsând între ei o 
distantă. Câtva timp trecu printre saluturi. Se răriră. 
Trecătorii deveneau necunoscuţi. Luli nu se uita îndărăt. 
Avea un mers sprinten, pasul atingând uşor pământul, 
recăzând pe el elastic, evocând mersul pe valuri mărunte, 
în depărtare, al unui caic cu pânze albe, care nu ştii dacă 
vine sau pleacă, fiindcă îţi pare că dansează pe loc. 

Treceau pe uliţi de-o intimitate provincială. Nici o 
trăsură. Covoare bătute pe frânghii, c-un bubuit de grijitură 
de Paşti. Florile din grădini şi ele aminteau culorile 
elementare ale paneraşelor cu ouă vopsite şi cernite, aduse 
de la bucătărie de fetiţele casei, cele cu fundă în coada 
înfoiată, şi cu ochi fuduli. Ferestrele deschise sclipeau vesel 
în soare, ca şi cum toate casele de pe-acolo ar fi fost ale 
bucuriei cu ochi mari. De undeva veni un miros de vanilie, şi 
un ctin-ctin de piuliţă de aramă. În alt loc se prăjea cafea. 


Pe-o streşină, doi hulubi cântau parcă la patru mini o 
sonatină matinală. 

Luli lăsă în urmă şi un salcâm cu flori violete, fără să 
întindă mâna după ciorchinii leneşi din care fetele sug 
gustul primăverii. 

Pisici multe, culcate pe pervazul ferestrelor, laoaltă cu 
pernele scoase la soare, sau pe streşina caselor, deschizând 
câte-un ochi ca ceasornicarii aplecaţi pe mecanismul 
MiCroscopic. 

Câţiva bătrâni cu papuci de catifea brodată cu trandafiri 
şedeau în faţa casei, cu pălăria pe ochi, şi ziarul desfăcut în 
mâini. 

Nu mai avea nici un scop acest drum. Ritmul unei bucurii 
pure, foarte uşoare, pornire de fum abea desprins din coşul 
alb, şi dus de un vânt de primăvară. 

Catul Bogdan avea un zâmbet pe faţă, care-şi mai 
amintea fără să ştie, de menuet, de clavecin şi de muzica lui 
Lully. 

Luli făcu la dreapta. O pierdu deodată ca pe-o lumină 
după storul tras pentru lanterna magică. 

O regăsi, mai luminoasă, pe-o stradă umbrită de plute. 
Copacii se ridicau vaşti, ducând păduri de frunze înspre 
cerul mai adânc albastru. Şi din ei se destrămau scame care 
pluteau de-a lungul străzii, întâlnind genele şi obrajii. Dulci 
ninsori de borangic mângâietor. Acolo clipele se pregăteau 
de somn, pieptănându-şi părul. 

O casă... Da. Aceasta. Casa lui Luli. O regăsea, deşi nu o 
văzuse niciodată, fiindcă din ea venea altă bătaie de inimă. 

Un cap de cine apăru la gardul casei între labele lui 
amicale. 

Luli deschise portiţa. Cinele sări la ea. Dulău de stâna, 
lăbos, căpăţânos şi bun pentru stăpâna, că barba lui Moş 
Crăciun pentru copiii adormiţi. Apărându-se de afectuoasa 
lui năvală, Luli văzu la câţiva paşi, ca oglindit din ea, pe cel 
care o însoţise în gând. Minile-i căzură. Sângele-i izbucni în 
obraji. 


LIA 


„Ham... 

Cinele se repezi la străin. 

Dar tot atât de repede, Luli-l ajunse, cu mâna în coama 
lui hirsută, aplecându-se cu el, jos, la picioarele străinului. 
Una cu cinele la pământ, aşa cum şedea, cu genunchii 
îndoiţi şi spinarea aplecată, Luli ridică ochii spre el, 
vorbinriu-i în şoaptă: 

— Nu-i rău, dar nu te cunoaşte..: 

Şi cu mâna în coama cânelui fugi în ogradă. 


V 


NICIODATĂ LULI NU INTRA ÎN casă pe din faţă. Încă de 
pe vremea când se numea Luli- boy, intrările şi ieşirile ei 
erau pe la bucătărie. Acolo domnea dadaia, fosta dădaca a 
lui Luli. Dar bucătăria dadaiei nu era o dependinţă 
subalternă a casei, unde veneau poruncile de sus şi de unde 
porneau mâncările — ci un fel de stat în stat, mai mic 
teritorialiceşte decât al stăpânilor, servindu-l fireşte pe al 
acestora, având însă o de ajuns de pronunţată autonomie. 
În loc să devie slugă orăşenească după ce îmbătrânise la 
stăpâni, dadaia rămăsese tot ţărancă de la munte. 

Nu fusese angajată. Se alipise casei Novleanu, de bună 
voie, impunându-se întrucâtva. Cu ani în urmă, dadaia se 
numise Smărăândiţa Merişor, gospodină din Buhalniţa. 
Automobiliştii care treceau pe acolo spre Durău întorceau 
capetele după ea, făcând cam aceeaşi reflecţie: că ţărancele 
lui Grigorescu nu sunt o minciună, cum a început să se 
spună după moartea celei mai pure oglinzi plastice a 
peisajului românesc. Smărăndiţa Merişor era un astfel de 


adevăr, sau o astfel de minciună. Şi cu toate că multe 
automobile o întâlniseră în calea lor şi că mulţi boieri cu 
chef şi fără soţii cercaseră să-i afle drumul culcuşului, 
Smărăândiţa Merişor se păstrase albă ca şi florile de 
primăvară ale pomului care-i dusese numele în pădure, 
dându-i în schimb culoarea fructelor sale pe obraji şi pe-a 
fiorilor sale în fapte şi vestminte. Şi fiindcă aşa era, şi 
fiindcă 'Toader Merişor, plutaşul Bistriţei, venise în inima şi 
trupul ei pe ape tot atât de repezi ca şi râul Toancelor 
sirepe. Pe Bistriţa, iubirea lor era vestită. Frumoşi şi aprigi 
amândoi, el cu Bistriţa — ea cu laptele, fuiorul şi casa albă 
ca şi ceea ce mulgeau şi torceau miînile ei repezi la treabă, 
dulci la dragoste. 

Într-o zi însă, Toader fusese concentrat la Bârlad. Câtva 
timp scrisese carte bună. Apoi amuţise ca un îngheţ de ape. 

— Nevastă-hăi, ce mai ştii de la bărbatu-tău? 

— Îi merge bine, slavă Domnului. Vă trimete sănătate la 
toţi. 

Ruşinea tăcerii lui o purta numai în ea, ca acel spartan 
pe care-l sfâşia vulpea din braţe, fără s”o lase, dar şi fără 
să geamă. Noaptea numai, când n-o vedea nimeni, la ceasul 
când cei cuminţi dorm şi când flăcăii şi fetele s-ascund cu 
dragostea, se ducea pe malul Bistriţei, dar nu bocea. Lăsa 
numai apele lui Ioader să-i treacă prin suflet ca prin scocul 
morii şi să-i macine făina amară din care omul mândru îşi 
coace durerea. 

Apoi venise un jandarm în ograda ei, cu o citaţie. O 
chema justiţia la Bârlad. Plecase fără somn, cu vântul în 
suflet Ajunse într-o dimineaţă în oraşul străin. Oamenii o 
îndrumaseră spre Tribunal. Acolo, uşile închise. Dar aflase 
de la un sergent adresa judecătorului de Instrucție care-o 
chemase la Bârlad. Se dusese la el acasă. Lucica Novleanu 
avea pe-atuncea doi ani. Cu ea se întâlnise în ogradă, adică 
mai exact cu ochii ei, căci restul era tare mic. Ochii fetiţei 
fuseseră singurul lucru bârlădean care se apropiase de 
sufletul ei. Cu fetiţa în braţe nimerise unde trebuia: adică 


spre inima judecătorului de instrucţie. Cu blândeţe şi pe 
încetul, tatăl fetiţei îi spusese că 'Toader fusese ucis. Fetiţa 
se minunase într-atât că obrajii femeii care-o ţinea în braţe 
roşi cu o clipă înainte, deveniseră albi, încât cu mânuţile ei 
subţiri începuse să pipăie obrajii minunii. Smaranda cea 
fără Toader ascultase vorbele, dar privise numai miînile 
fetiţei. Apoi, fetiţa văzuse nişte rotunzimi limpezi ca miezul 
poamei, lunecând pe genele femeii cu obraji fermecaţi. 
Când plângea, Lucica era prea ocupată ca să mai aibă timp 
să observe întâmplările ochilor. Abea atunci văzuse cum se 
nasc lacrimile din ochii deschişi ai femeii care o strângea în 
braţe parcă mai tare decât atunci când o luase la început. 
Cu fetiţa în braţe, Smărăndiţa aflase ceva care făcea din 
Toader „un om”, aşa cum zoile Birladului sunt apă 
curgătoare pentru sufletul unei femei de pe Bistriţa. Toader 
o înşelase cu o femeie măritată de la târg. Bărbatul îl 
prinsese la ea în pat şi-l spintecase cu fierul toporului, 
lăsându-i coada pentru muierea goală. 

Asta era tot. 

Dar fetiţa adormise în braţele ei, fiindcă de la o vreme 
Smărăndiţa începuse să o legene uşor, parcă într-adevăr 
vroind să adoarmă ceva. Numai fetiţa din braţe adormise, 
căci numai pentru ea aceste braţe mai puteau să fie dulci. O 
lăsase să doarmă. Apoi fetiţa se deşteptase. Smărăndiţa 
oftase posomorât şi dăduse să plece înspre Bistriţa unde o 
aştepta ultimul drum al plutei fără Toader. Dar fetiţa îi 
înlănţuise gâtul cu braţele, gata să plângă. 

Şi Smărăndiţa, naltă cum era, ca de pe un munte unde 
ar fi auzit un glas printre jnepii culmilor, spusese scurt: 

— Pe fetiţa asta eu am s-o cresc. 

Nici nu se mai înapoiase la Buhalniţa. Vânduse totul prin 
procură — avea fraţi acolo — păstrând numai icoanele, îşi 
făcuse haine de văduvă, îmbrăcându-le pentru toţi bărbaţii, 
deşi era tânără şi durerea nu-i alungase încă frumuseţea, şi 
devenise dadaia fetiţei, aducându-i poveşti, aer de munte şi 
preajma unui suflet prin care Bistriţa curgea mereu. Toate 


poveştile dadaiei se întâmplau în munţi şi pe Bistriţa. 
Vorbea despre ea uneori că şi cum ar fi fost numele unei 
căpriţe pe care ar fi crescut-o în braţe, iar alteori, ca despre 
biciul lui Dumnezeu. 

Încetul cu încetul Smărăndiţa Merişor albise — de 
timpuriu —, ca un brad nins în august, pierzându-şi 
strălucirea tinereţii, în timp ce fetiţa crescută de ea 
devenise Luli-boy. Ea îi spunea tot Lucica. 

— Lucica nu mai are nevoie de dădacă, hotărâse ea, tot 
scurt, într-o zi. 

— Cum, dadaie, vrei să ne laşi? 

Căci mai ales în anii din urmă, slugi ca dadaia nu se mai 
puteau găsi decât în cărţile de poveşti. 

— Rămân. Dar mă fac bucătăreasă. 

Aşadar, ea se făcuse bucătăreasă, prin propria ei 
poruncă. 

De atunci, bucătăria luase altă înfăţişare, căpătând o 
nouă semnificaţie în configuraţia casei. Albă fusese şi până 
atunci, fiindcă era văruită, dar albeaţa ei era afumată, 
pătată şi acoperită de muşte ca vacile sărăcăcioase din 
mahălălile oraşelor. Prin dadaia, bucătăria devenise robust 
albă ca vitele care pasc iarbă de munte. Ferestrele 
străluceau, având oale cu garoafe. Tingirile şi vasele nu mai 
erau unsuroase de grăsimi; metalul lor scăpătat şi înjosit 
îndeobşte, înviase ager, purtând numai semnul focului şi 
demnitatea acestei lupte. Cuţitele sclipeau tăios ca limba 
coasei când se duce la câmp cu zorii şi se întoarce cu 
amurgul. Într-un colţ, o laviţă acoperită cu lăicer. Deasupra 
ei, icoane vechi, o candelă de argint cu pahar roşu, şi 
parfum de busuioc uscat. 

Dacă Bistriţa ar fi trecut o clipă prin faţa acestei odăi în 
care o bătrână cu straie negre muncea de dimineaţă până 
seara fără să cânte, n-ar mai fi recunoscut-o pe Smărăndiţa 
Merişor, dar ar fi ştiut că încăperea aceea nu e de acolo, ci 
din satul Buhalniţa, lipsindu-i numai cocostârcul de 
deasupra şi munţii din spate. 


Acolo, dadaia era un fel de stareță. Nu numai Luli, dar şi 
cei mari îi spuneau dadaia, considerând-o şi tratând-o cu 
deferenţă. Toate cheile gospodăriei erau pe mâna ei, fără ca 
nimeni să-i ceară vreo socoteală. Ea se îngrijea de lemne, 
legume, şi toate cele trebuitoare casei, având mâna liberă. 
Tot ea tocmea fată în casă — îndeobşte fete curate de la 
ţară, — pe care le învăţa gospodăria, ţinându-le din scurt 
până când se măritau, cu binecuvântarea ei, şi plecau să fie 
gospodine la casa lor. 

De când însă Lucica devenise Luli-boy şi apoi Luli, dadaia 
se posomorâse şi mai tare, faţa ei căpătând o uscăţime 
ascetică, fiind din ce în ce mai tăcută. Uneori, zile întregi nu 
scotea nici o vorbă. Se sculă de cu noapte, se ducea în piaţă 
unde făcea singură cumpărăturile, apoi deştepta pe fata din 
casă, punând-o la treabă, servea lui Luli cafeaua cu lapte cu 
pîine prăjită, unt şi miere, supraveghindu-i plecarea la 
şcoală, şi-şi continua muncă într-o singurătate şi o muţenie 
de pustnici. Chiar şi cu Luli vorbea tare puţin, deşi o 
îngrijea direct continuând să-i facă ea singură grijitura în 
odaie. 

Când se întorcea de la şcoală, Luli trecea dintâi pe la ea. 
Dadaia o săruta pe frunte, îi cercetă o clipă obrajii şi ochii 
— să vadă cum arată, dacă nu-i prea obosită — şi-şi căuta 
de treabă mai departe. N-o întreba nimic. E drept că Luli îi 
spunea neîntrebată ceea ce ar fi putut să o intereseze: 
notele căpătate la şcoală, cum erau profesoarele, întâmplări 
cu elevele. Luli ştia că o ascultă cu mare interes, deşi nu 
intervenea deloc. Dar de când dadaia nu mai spunea 
poveşti, Luli se deprinsese cu tăcerea ei de corb solitar. Nu 
numai că se deprinsese, dar îi şi plăcea, fiindcă şi Luli, din 
ce în ce, avea nevoie de tăcere. După epoca poveştilor, 
poate că limbuţia dadaiei ar fi îndepărtat-o de ea, 
micşorând prestigiul povestitoarei de altădată — aşa cum se 
întâmplă îndeobşte cu servitorii care te-au ţinut în braţe 
când erai mic. Însă tăcerea demnă, posomorită, dar 
devotată, a dadaiei, continua fără întrerupere vechea lor 


tovărăşie, făcând-o posibilă şi pe cea de acum. Când se 
numea Lucica, era în braţele dadaiei ca un pui de veveriţă 
într-un brad care duce spre cer; Luli-boy devenise veveriţă 
cu drumuri multe — spre casa Gabrielei, pe acoperiş, la 
şcoală —, dar bradul tot acolo era. Cu o umbră lungă care o 
însoțea ca o privire din urmă. Şi cum nu pleacă brazii, nici 
dadaia nu plecase. Ea nu era atât gospodina casei, cât 
prezenţa de lângă Luli. Asta o ştiau toţi. Acest adevăr, însă, 
era subinţeles. Pe faţă, dadaia era o veche servitoare 
credincioasă, care beneficia de un alt tratament decât 
slugile obişnuite. Când plecau în lunile de vară undeva, la 
mare, la munte sau la vie, dadaia îi însoțea în clasa treia. Tot 
ea hotărâse astfel. Cu ani în urmă, într-o vară pe care 
trebuiau să şi-o petreacă la mare, mama lui Luli o 
descoperise pe dadaia făcându-şi bagajele. 

— Ce faci, dadaie? 

— Plec. 

— Unde? 

— Cu Lucica. 

Afirmase simplu, dar imperativ, un drept şi o datorie. 

— Ce ne facem cu ea? se întrebaseră stăpânii într-o 
discuţie cu cifre. 

Dar o acceptaseră ca pe un bagaj necesar fetiţei lor. La 
mare însă, dadaia dovedise un dar de-a improviza o 
gospodărie de vară, chiar în locuri necunoscute, care 
cruţase de multe cheltuieli, lipsuri şi neajunsuri sâcâitoare” 
pe stăpânii ei. Aşa că de atunci o luaseră cu ei, înscriind-o în 
program, fără să mai ofteze. 

Când Luli plecase la vie, împreună cu Gabriela, nimeni 
nu se mirase că dadaia o însoţeşte, deşi nu ceruse voie 
nimănui — fiindcă dreptul cuiva, mai ales pentru un jurist, 
nu e un hatâr, ci o afirmare firească. 

Cu toate acestea, dadaia nu cercase niciodată să o 
izoleze pe Luli de ceilalţi, zidind-o în devotamentul ei 
exclusiv. Niciodată nu se uitase cu ochi răi la afecțiunea 
Lucicăi pentru alţii. Când soţii Novleanu se mutaseră la 


Galaţi, învecinându-se cu părinţii Gabrielei, şi când 
începuse prietenia lui Luli cu „Gabica”, dadaia nu pusese 
nici un fel de piedică. Poate că ea mai mult decât toţi — şi 
cu poveştile ei, şi cu amintirile ei — stimulase spiritul de 
independenţă al lui Luli, mândria libertăţii, dorul de viaţă 
deschisă. Căci şi căminul soţilor Novleanu avea stigmatul 
calităţii familiilor moldoveneşti: o moleşitoare atmosferă 
intimă, care face prin contrast viaţa de afară prea aspră, 
dând copilului care vede acest contrast dorinţa de-a fi 
mereu mic şi ocrotit în casa părintească, ferit de viaţa de- 
afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se 
sleieşte treptat, ca picioruşele chinezoaicelor închircite în 
tradiţia pantofului de lemn. De asta nicăieri aiurea mai mult 
decât în Moldova, oameni în genere, şi sciiitoiri îndeosebi, 
nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De- 
atunci începe teama de viaţă, în loc să încolţească pofta ei. 

Crescută însă lingă sufletul bistricean al dadaiei, 
impregnată treptat de vigoarea potolită a acestei femei de 
la munte, Luli, încă de pe vremea când era răţuşcă, 
ascultase mesajul răţilor sălbatice. 

lată de ce, fără să aibă nici o predilecție pentru 
bucătărie, Luli intra în casă numai pe-acolo, dând astfel o 
dovadă zilnică de prietenie devotamentului cu păr alb şi 
tăcere mândră. 

X 


Luli intră în bucătărie ca cineva fugărit. 

— Bună ziua, dadaie. 

îi întinse fruntea aproape râzând: expresia fericirii nu e 
un râs, e numai strălucirea lui pură. 

Dadaia o sărută pe frunte. Era la fereastră. Îşi stropea 
florile. Nişte garoafe mari. De acolo privise scena de la 
poartă. Acum privea obrajii Lucicăi. Aveau culoarea 
garoafelor, amintindu-i şi de obrajii unei Smărăndiţe — 
înainte de-a se numi Merişor —, după ce trecea o plută pe 
Bistriţa. 


— Cum ţi-a mers la şcoală? 

— Bine, dadaie. Am să capăt notă bună. 

— Şi acela cine-i? o întrebă dadaia, arătând cu o mişcare 
a sprâncenelor îmbinate spre Catul Bogdan, care se 
îndepărta încet, întorcând mereu capul. 

— Acela?... 

O clipă, ochii lui Luli îl întovărăşiră printre garoafele 
respirate, în timp ce buzele i se desfăcură într-un zâmbet 
moale. Deşi era soare de dimineaţă afară, sufletul îşi 
învăluia într-un abur lunar imensitatea de munţi albaştri. 

Se scutură. 

Glumi, uitându-se la dadaia pe subt gene. 

— Ci-că om bun, dadaie. Moşu nu ştie poveştile noastre 
cu Dumnezeu care-a luat chip de om şi a venit pe pământ... 
Auzi, dadaie? 

— Aud-aud, dădu ea din cap. N-am surzit. 

— Moşu a vrut să-l muşte. Ce ştie el?... 

Dadaia dădu să spuie ceva, dar se stăpâni. Rupse două 
garoafe, întinzându-i-le: 

Du-te şi te odihneşte înainte de masă. 

Luli răspunse cu câte-o sărutare pe fiecare obraz pentru 
cele două garoafe, şi se duse în casă. În urma ei, dadaia 
rămase posomorită la fereastră, privind dincolo de poartă, 
cu ochi tăioşi. 

Şi spuse atât, ca pentru ea: 

— Moşu ştie el ce face. Da' Lucica-i tânăra... 

Nu îndrăzni să se uite la icoane, fiindcă şi cu ochii înspre 
ele, tot ar fi oftat. 

Dar se uită la garoafele îmbobocite, şi Ochii i se 
luminară, fiindcă tare îi plăceau garoafele roşii. 


VI 


CU TOATE CA VEÎSTA LUI LULI dovedea vechimea unei 
căsnicii, Angelica Novleanu era ca şi în anul logodnei: 
virginal tânăra. Blondă, cu ochi albaştri, obraji albi, mini 
albe, picioare mici, dădea impresia de fragilitate a 
statuietelor păstrate subt glob de sticlă. Timpul n-o 
îmbătrânise: o demodase. Nici maternitatea nu dăduse 
plenitudine şi autoritate acestui porțelan timid, în care 
sufletul era o mică arietă invariabil graţioasă. 

De loc din Bârlad, îşi făcuse studiile la maicile din Galaţi, 
concepând de atuncea viaţa ca pe o caligrafie fină, cu 
acuarele marginale. Maicile o adorau. Şi ea pe ele. În 
ietacul ei, la căpătâi, mere Anne-Marie, mere Felicitee, 
rămase în fotografii, continuau să vegheze asupra veşnicei 
lor eleve care de altfel păstrase intacte raporturile cu ele, 
epistolar, reluându-le activ şi direct, de când se înapoiase 
mamă şi soţie la Galaţi. Aşa că, deşi bârlădeanca, Angelica 
Novleanu crescuse într-un fel de Franţă pastelizată la 
umbra maicilor catolice, căpătând de atunci o distincţiune 
desuetă. Vorbea franţuzeşte corect, scria ascuţit şi ordonat 
fără greşeli de ortografie, cânta la clavir, picta flori, broda, 
ştia să facă matdeleine-e, compoturi, sucre-d'orge, tarte 
fine; nu vorbea tare niciodată, şi deşi era veselă de felul ei, 
rizând uşor pentru nimica toată, bucuriile ei erau mai 
cuminţi decât tristeţa. 

Teodor Novleanu se îndrăgostise de ea văzând-o la 
fereastră într-o vacanţă. Şi el era bârlădean, dar urmă la 
Facultatea de drept, din Bucureşti. Fereastra aceea 
devenise icoana lui romantică. Acolo apărea uneori Madona 
blondă cu ochi albaştri cetind o carte; de-acolo veneau 
acorduri de pian, în amurguri de vară cu tei înfloriţi prin 
colbul Bîrladului sau prin ploile lui. O vară întreagă o 
privise numai, adorând-o de la distantă. Apoi începuse să 
fure toate florile oraşului, atîrnîndu-i-le la fereastră. Asta 
într-altă vacanţă. Apoi începuse anotimpul scrisorilor cu 
vorbe că florile. Angelica le păstra într-un saltar, legate cu 


fundă de culoarea ochilor ei. Trei ani durase această idilă, 
cunoscută şi de sergenţii zilelor, şi de sergenţii nopţilor de 
vară. 

Angelica se destăinuise prin scrisori, maicilor de la 
Galaţi. Maicile scriseseră mamei Angelicăi. Aceasta adusese 
vestea stăpânului casei care, la rândul lui, se informase, 
înainte de-a lua o hotărâre. Tânărul Teodor Novleanu era 
fiul unic al primului-preşedinte al Tribunalului din Bârlad. 
Fata avea ceva zestre, băiatul avea carieră şi părinţi de 
ispravă. 

Astfel, Angelica devenise doamna Novleanu, convertind 
în căsnicie eternă unica idilă a tinereţii ei. 

Opinia publică din Bârlad spunea: menaj ideal. Nu se 
înşela. Deşi o avea alături în patul şi viaţa de toate zilele, 
Teodor Novleanu o situa la aceeaşi fereastră romantică, la 
care-i apăruse. Viaţa n-o alertă, cruţând-o de tumult de 
dramă, de prefaceri, lăsând-o în cămin ca în- tr-o seră. Nu- 
şi spuneau „tu” unul altuia, ci „mata”. Angelica avea un 
respect filial pentru Teodor Novleanu. Toate distracţiile lor 
exterioare casei erau comune. Nu se certau niciodată, 
fiecare grăbindu-se să cedeze celuilalt. El muncea ordonat 
şi intens, distingându-se încă de la începutul carierii prin 
obiectivitatea şi claritatea anchetelor judiciare. Ea, acasă, 
făcea un fel de gospodărie fină şi decorativă, îngrijindu-şi 
casa cum îşi îngrijesc pisicile blăniţa moale; iar la bucătărie 
ocupându-se din când în când de compoturi, dulceţuri, 
tarte, şi în genere de dulciuri. Apoi, în aşteptarea lui Teodor 
— căruia-i spunea Theo — îşi trecea timpul cântând la clavir 
Grieg, Brahms, Chopin, Chaminade, scriind lungi scrisori 
maicilor de la Galaţi, pictând flori — fără să se murdărească 
—, brodind şi cetind mai cu seamă cărţile lui Pierre Loti — 
al cărui portret în culori figură la loc de cinste printre 
măâicuţele catolice — şi versurile lui Verlaine, Samain şi 
Rodenbach. 

Amândoi doreau un copil. 

— O fetiţă... 


— Da, o fetiţă,, consimţise Teodor Novleanu, care nu 
îndrăznea să o contrazică. 

Angelica dorea o miniatură, devenind mai degrabă fetiţă 
cu păpuşi, prin această dorinţă, decât mamă. Venise fetiţa 
cu ochi negri, parcă într-adevăr adusă de barză din vântul 
şi vigoarea unei năprasnice primăveri, căci deşi mai mică 
decât copiii normali în întâiul contur al vieţii, de-atunci 
umpluse casa neliniştitor cu imperativa ei prezenţă. 

Apoi venise, parcă providenţial trimisă de acelaşi vânt, 
Smărăndiţa Merişor de pe Bistriţa, cruţând-o pe Angelica 
de efortul unicei lupte pe care i-o pregătise viaţa, 
trimeţindu-i o solie intimă: fetica cu ochi negri. Aşa că de 
fapt, dadaia o crescuse pe Luli, părinţii ei rămânând fară de 
ea un fel de bunici tineri, dar tot atât de blânzi ca şi cei cu 


păr alb. 
Căci deşi judecător de instrucţie — evoluase aproape 
invariabil în această funcţiune —, Teodor Novleanu n-avea 


nici o asprime inchizitorială, nici un tic de dictator. Calmul 
şi urbanitatea lui erau proverbiale printre magistrați şi 
cunoscuţi. Pentru el, funcțiunea de jude instructor nu era 
un echivalent juridic al patului procustian, diferenţiindu-se 
prin această ciudăţenie strict personală de mai toţi colegii 
săi: obsedaţi de idealul procustian al Ordonanţei Definitive. 
Teodor Novleanu avea o curiozitate ştiinţifică a adevărului 
în dramele omeneşti deferite justiţiei. Căuta să-l descopere, 
concentrat ca un jucător de şah, sau ca un bacteriolog cu 
ochiul în microscop. Nu ţipa, nu ameninţa nu lovea, nu 
încerca să intimideze sau să terorizeze pe nimeni prin 
violenţa legală sau prin versiunile ei umane. Nu smulgea 
mărturisiri, nu abuza de dreptul de-a aresta, care la unii 
devine o voluptate. Anchetele sale erau foarte lente, dar 
fără lacune, ducând la dezlegări pe care nici o instanţă nu 
Ic infirmase. Nimeni nu-l deranja cu fleacuri. Nu i se 
dădeau decât afacerile mari, fiind socotit că o autoritate în 
această direcţie. Cabinetul său avea prestigiul cabinetului 
unui procuror general. Acolo audia martorii şi pe 


împricinaţi, de la unu la şapte, ordonanţele definitive 
redactîndu-le în biroul său de acasă, începând de la cinci 
dimineaţa, oră la care se deştepta invariabil, făcându-şi 
cafeaua neagră în ibricul pregătit de Angelica de cu seară. 

Un singur abuz: tutunul. Şi trei slăbiciuni: Angelica, Luli 
şi cafeaua neagră. Se socotea un om perfect fericit, aşa cum 
era, cu aceste tovărăşii de viaţă şi muncă. 

Acum, de când Luli devenise domnişoară, cea mai mare 
bucurie a lui era să iasă la plimbare cu „fetele lui”. Veneau 
uneori amândouă, luându-l de la Tribunal. Braţul drept 
Angelicăi, braţul stâng lui Luli, şi el la mijloc. Între ele era 
vesel ca un lucrător dumineca, şi mândru de amândouă. 

„Moşneagul cu fetiţele lui”: aşa spunea, deşi nu era deloc 
moşneag. Era alb, cu părul tuns scurt şi avea o faţă mobilă 
de actor comic cu nas mic. O vivacitate tinerească în 
mişcări. Când râdea. dinţii riâeau albi în râsul feţii. Cu toate 
că se rădea complet, obrajii păstrau o uşoară sclipire albă. 
Aşa că în întregime, capul părea sculptat în calcarul 
stâncilor  Balticului: ochii albaştri întregeau limpezi 
amintirea coastei de argint pe care capul lui o evoca. Cu 
toate că ducea o viaţă sedentară, nu se îngrăşase. Uscată şi 
faţa, uscat şi trupul, cu mini lungi şi fine, care afirmau 
paternitatea mânilor lui Luli, ca şi fruntea mică dar lată şi 
proiectată în afară. 

La braţ cu fetele lui, avea tendinţa să le răsfeţe, ca şi 
cum într-adevăr le-ar fi fost tată amîndorora, atunci sosit 
dintr-alt oraş ca să le scoată de la internat şi să le distreze. 
Le ducea la cofetărie sau la aperitive, le plimbă cu trăsura 
sau cu barca, întorcându-se prea târziu la masă. Intrau toţi 
trei pe la bucătărie şi el, cu un aer spăsit, le acoperea cu un 
braţ, spunând dadaiei, ca şi cum ea ar fi fost directoarea 
pensionului: 

— Dadaie, eu sunt vinovat. 

lar cu mâna cealaltă scotea de la spate, cu un aer de 
scamator, o oală cu garoafe. 


Mâncau împreună numai seara. leodor Novleanu 
prânzea singur la unsprezece jumătate, asistat de Angelica. 
Astfel putea să mănânce fără grabă, acordându-şi şi o 
pauză recreativă de o jumătate de oră, înainte de-a pleca la 
Tribunal, unde şosea exact la unu fără zece pregătindu-şi 
lucrările curente. 

* 


Luli intră în sofragerie cu obrajii şi garoafele. 

Angelica prepara cafeaua. Teodor Novleanu îşi isprăvise 
compotul. Amândoi o priviră, uitându-şi ocupațiile. Cafeaua 
se revărsă bolborosind întunecat peste ibric. Îmbrăcându-l 
într-o pelerină de lutră veche. 

— Lasă mata, Angelico, să nu te opăreşti. 

După ce-i luă ibricul din mină. leodor Novleanu o 
cuprinse din nou pe Luli în ochii lui albaştri. Cu ibricul 
deasupra flăcărilor, avea într-adevăr un aer de scamator. 

Luli zâmbea. 

Angelica îi privea când pe unul, când pe altul, ca şi cum 
amândoi i-ar fi ascuns un secret. 

— Luli, ai dat o teză foarte bună. De unde ştiu? Uitându- 
mă numai la ochii şi obrajii matale — ai să-mi spui. Nu. 
Uitându-mă la cele două garoafe. Ca să sacrifice dadaia 
întîiele ei garoafe înseamnă că s-a întâmplat un mare şi 
fericit eveniment, pe care ea l-a aflat dintii. Aşadar, 
domnişoară Luli, felicitările noastre. Secundo: dar părinţii 
matale erau atât de siguri de acest succes, încât fără să 
aştepte rezultatul tezei, ţi-au şi pregătit răsplata. Care-i? 
Acuma să te văd, studentă! Ci-că... 

Luli se uită la Angelica, dar nu văzu decât o mirare 
candidă pe faţa ei. 

Lăsând cafeaua acoperită cu capacul să se odihnească, 
Teodor Novleanu umblă în bufet, scoțând din fund o tăviţă 
pe care pregătise trei impunătoare tartine cu icre moi. 

Gabriela era în odaia ei. Aşa că Teodor Novleanu primi 
numai două sărutări, şi o garoafă la butonieră. 


Luli intră cu tartinele şi garoafa în odaia Gabrielei. 

— Gabico, uite ce-ţi trimite papa. 

De la masa de lucru unde era aplecată asupra unei 
scrisori începute, Gabriela ridică spre Luli ochi ameţiţi. 

— Ei, Luli, ce-ai făcut? 

— Bine. Foarte bine. 

— Bravo. Cine mai era pe-acolo 7 

Luli ridică din umeri. 

— Nimeni. Fete, profesori... 

Garoafa din mână continua să fie semnul obrajilor ei 

— Dar tu ce scrii, Gabico? 

Instinctiv, dar inutil, Gabriela îşi acoperi scrisoarea cu 
mâna. 

— O scrisoare... 

Şi semnul Gabrielei tot garoafa din mâna lui Luli era. 

Se aşezară amândouă pe marginea ferestrei deschise, 
mâncându-şi tartinele, cu spinarea în soare şi fruntea în 
gândurile lor. 

Lampa de pe masa Gabrielei arsese toată noaptea, dar 
nu pentru teza de doctorat. Sufletul ei fusese nesomn ca 
încăperile de noapte în care luna îşi trimite crinii 
somnambuli. La căpătâiul ei pusese grămăgioara de flori de 
tei, pe care i-o dăduse Luli dimineaţa când se întâlniseră la 
capătul Uliţei Domneşti. Parfumul lor avea ceva bătrânesc, 
de altădată, nu fiindcă florile erau vechi, dar fiindcă duceau 
gândul spre bronşitele copilăriei când părinţii se îmbunează 
în jurul patului copilului, adunându-i o dată cu tizanele 
medicinale şi răsfăţul. Cu faţa în sus şi mîinile subt cap — 
stinsese lampa — într-o plutire blânda, crezuse că aşteaptă 
somnul care e pe-aproape. Tumultul acelei zile o ostenise. 
Arsese prea tare. Se potolea, într-un fel de împăienjenire 
vagă, lăsându-se treptat acoperită că de-o ninsoare de 
parfumul florilor de tei, venit din amintirile copilăriei. 
Somnul acela o aştepta, dar îl speriase, alungindu-l cu o 
mare bătaie de inimă. Căci secunda acelui somn care abea-i 


închisese genele, le deschisese în vis pe-ale celor doi ochi 
negri care o priviseră adânc în cancelaria şcolii... 

Se deşteptase tot în patul ei, tot în aceeaşi încăpere, dar 
parfumul florilor de tei îi viscolise în obraz toată 
splendoarea soarelui de vară. 

De atunci începuse alt zbucium, parfumul teilor făcând 
punte de aur pe care ziua trecută intrase în noapte ca o 
armată cu făclii aprinse într-o cetate cucerită. 

lubea. 

Fâlfâirea unui steag imens plutea deasupra sufletului 
învins. 

Tot ce, ştiut, se învechise, trăit, devenea nou. Inima-şi 
trimetea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări 
trimişi de un împărat spre toate hotarele. 

Trufia de-a iubi, de-a te şti vast, acoperit de uralele 
mulțimilor din tine. 

în tine ca un cer de august în ploaia lui de stele. 

Secundele nu mai erau treptele de pivniţă sau de pod ale 
timpului, ci terasele lui, tipsiile imensităţii lui oferite. 

Acest marş triumfal în necunoscutul fiinţei ei îi dăduse 
pentru întâia oară imperioasă nevoie a scrisului. Aprinsese 
lampa. Şi cu mâna în friguri ca buzele unei Pythii, scrisese 
până dimineaţa vorbele de aur ale întâiului delir al 
dragostei. Mai mult imn decât scrisoare. Gestul de aur al 
soarelui, apărut cu coasa în holdele propriei lui lumini, 
acolo o găsi, la masa de lucru, cu lampa aprinsă. Nu 
recitise. Privise numai foile acoperite de un scris mărunt, 
nervos, dezordonat. Sufletul roia încă. 

Se ridicase de la masa de lucru. Întâlnise uşa odăii lui 
Luli. Şi în acea clipă ştiuse că şoimul enigmatic pe care-l 
simţise pe umărul lui Luli atunci când se revăzuseră după o 
lungă absenţă —, acum era pe umărul ei. 

Se culcase, glorios ostenită, pe pat ca pe un scut, 
deşteptându-se târziu, după zece, în zgomotele familiare 
ale casei, printre care se strecura timid, fără pasiune, o 
nocturnă de Chopin, cântată de candoarea Angelicăi. 


Abea după ce se îmbrăcase, revenise la paginile nopţii. 
Se aplecase asupra lor, cu sufletul ca un cer boltit peste 
înflorirea teilor, nară imens albastră. Cetise un rând, două, 
trei, o pagină, alta — şi ostenise mirat la început, apoi 
dezamăgit, trist, veşted. 

Sufletul de astă-noapte era în pagini ca nocturna de 
Chopin subt degetele Angelicăi. 

Iar recitise tot, de la început. 

Rupsese, dar nu cu mini triste, ci cu mini de flăcări 
atunci izbucnite, fiindcă iubea. Întâlnise dragustea, nu 
talentul. Tot atât de nobilă ca şi talentul, dragostea nu era 
pentru toţi, ci pentru unul singur: dar şi podoabă prin ea 
însămi, nu prin forma ei. 

Şi începuse cu mini de spovedanie o scrisoare. O 
începuse numai, şi se oprise, cuprinzându-şi tâmplele în 
mini. Se temea. Nu e uşor să scrii unui scriitor! Ş-apoi în 
mulţimea de scrisori pe care desigur că le primea de la tot 
felul de admiratoare, scrisoarea ei n-ar fi adaus decât 
uniformitatea unui alt anonimat divers. Acolo, în cancelarie, 
ochii lui se opriseră asupra ei, izolând-o de ceilalţi, iar 
vorbele lui parcă ei îi oferiseră teii nopţii de vară. Dar era 
asta mai mult decât un omagiu vizual şi un madrigal cald? 
Ar mai fi recunoscut-o în altă parte? Nu avusese oare numai 
semnificaţia unei recreaţii improvizate de-a lungul fadei 
ceremonii din cancelaria şcolii?... Poate că o fereastră cu 
soare, sau una cu grădini, ar fi jucat tot atât de bine rolul pe 
care-l jucase ea pentru el, în timpul acelei constrângeri 
acceptată politicos... 

Dar ochii... ochii... Le simţea mereu tumultul întunecat în 
inima ei, în tâmplele ei. Ochii aceia nu minţeau, nu erau 
expresia unei curteniri; altceva apărea în ei, că nopţile în 
care nu vezi teii, dar şi mai aproape învăluitor le simţi 
parfumul care devine o respiraţie a nopţii pe obraz. 

Rupsese scrisoarea începută, începând alta în care 
cântecul nopţii reapărea. 

Astfel o găsise Luli. 


Acum erau alături la fereastră. 

Vară se rezemă de umerii lor. cu palme uşoare de soare. 
Văzduhul era auriu, limpede şi dulce, ca şi cum mierea 
teilor n-ar fi început în faguri, ci în cer. S-auzeau bătăi moi 
de frunze, mătăsoase şoapte de ierburi, bondari care intrau 
în flori, căptuşiţi de polen, greieri, muşte, albine: marele 
murmur care tremură în amiezele verii, eternul psalm. 

Gabriela o privi pe Luli. Îşi respira garoafa, cu capul 
rezemat de lemnul cald al ferestrei. Obrazul ei alb de 
tinereţă, cu păr ca afinele revărsate din cofiţă, părea că-şi 
soarbe beţia solitară din cupa roşie a garoafei. 

Întâlni ochii Gabrielei. 

— Gabico, cred că n-am să mai scriu... 

— Cum, Lorelei? Şi ce-ai să faci? 

— Am să mă bucur de viaţă. 


VII 


CÂTEVA ORE DESPĂRŢEAU NUMAI teza de dimineaţă 
— veselă teză — de cea începută la patru după-amiază. dar 
între ele era prăpastia esenţială dintre cântec şi tuşă, dintre 
dans şi corvadă, dintre primăvară şi ger. 

Corbul sinistru al acestui îngheţ avea redingotă şi era 
profesorul de latină Onisifor Brebu, poreclit „clinele roş, 
hiena, ciuma bubonică” [...] Un repetent cu musteaţă şi 
revolver slobozise în el trei gloanţe: exact media din 
catalog. Îl nimerise, dar [...] scăpase cu viaţă, redevenind 
după ieşirea din spital exact ceea ce spuneau poreclele 
despre el. 

[...] Avea păr roşu, ţepos, ochelari, paloare de canceros şi 
o expresie acră de om care s-ar hrăni cu riţină şi lămâi 
verzi. De când era profesor, notă mai mare de şapte nu 


pusese. Explicaţia: „Homer zece, Onisifor opt, şapte ajunge 
pentru nătărăi”. Ura sporturile, cu toate că-l admira pe 
Homer; dar, „quod licet Jovi...” Profesorilor de gimnastică 
abea le răspundea la salut. Dacă frumuseţa n-ar fi fost 
involuntară şi remediabilă prin timp, pe toate elevele 
suspecte de aşa ceva le-ar fi lăsat repetente. 

Încă de pe prag, elevele şi-l simţiseră duşman. Le vorbise 
un sfert de oră, invocând mereu sabia lui Damocles. 

Cum ţinea în mână o scobitoare cu care-şi cerceta 
urechea, gesticulând apoi cu ea, o elevă zâmbise. Onisifor 
se ridicase de pe catedră, ca Attila în scări. Eleva leşinase. 
Omagiul acesta îl calmase. Dar teza începuse cu obraji 
palizi şi mâini reci. Scobitoarea lui Damocles apărea 
pretutindeni, fără ca nimeni să audă paşii lui Onisifor. Avea 
an miros veşted de dulap cu gândaci şi pine mucegăită, car 
e circula din elevă în elevă. Geamurile erau ermetic închise. 
Le ferecase de la începutul discursului, după ce verificase 
dacă nu pândeşte nimeni pe-afară. Parcă se pregătea 
pentru un viol. Textul care trebuia tradus în latineşte era o 
adevărată acrobație gramaticală. Dificultăţile apăreau 
imediat, impunând candidatelor un efort care încreţea 
frunţile şi îmbătrânea feţele. Aveai impresia că limba lui 
Horaţiu e o boală înrudită cu cancerul, care încape cu o 
teză şi se isprăveşte cu o notă. Amfiteatrul lua o înfăţişare 
de spital cu bănci în loc de paturi. 

De câteva ori, eleva Lucia Novleanu privise spre 
fereastra închisă şi spre uşa care nu se mai deschidea. Pe 
fereastră zburase dimineaţa, pe uşă intrase amiaza [...]. Luli 
pornise de acasă însoţită de Gabriela. 

— Luli, ai emoţii? 

— Da. 

Avea. 

Nu din cauza tezei la latină. 

Dar de acasă până la liceu nu-L întâlnise, deşi ochii îl 
căutau pretutindeni. 


Nici Gabriela nu-L. întâlnise în cancelarie. Făcuse în 
schimb cunoştinţă cu Onisifor Brebu, care era acolo de la 
trei jumătate, pregătind conştiincios masacrul inocenților. O 
privise cu ochi bănuitori. 

— Sunteţi în comisiune? 

— Nu. Sunt suplinitoare la franceză. 

— Aha! Aveţi eleve... protejate. 

— Una singură. 

— Aş putea să ştiu... 

Amabilitatea formală a întrebării căpăta alt sens prin 
expresia feţii, care oscila între rânjet şi crampă, abea 
ilarizate. 

— Carp Virginia. 

— Carp Virginia, repetase Onisifor. 

Nu exista decât o singură Carp Virginia: elevă într-a 
patra. 

Gabriela plecase imediat după această farsă improvizată, 
lăsându-l [...] să caute în catalog cu ochelarii pe nas, ca 
lupul care-o aştepta pe Scufiţa Roşie îţi patul bunicei, cu 
boneta şi ochelarii ei. 

Oraşul era palid în arşiţă. Nu se vedea nici un nour, dar 
strălucirea soarelui părea exaltată de încercuirea unei 
furtuni. Neclintit, aerul era îngreuiat de parfumuri ca o 
tolbă cu fazani ucişi. Gabriela trecu prin faţa hotelului 
„Palace”, fără să-L. întâlnească. Avea la ea o scrisoare. 
Cumpără mărcuţe, le lipi. Trecu pe lângă o cutie, pe lingă 
alta, pe lângă alta. Toate cutiile de scrisori aveau expresia 
Sfinxului. Gabriela îşi simţea braţul paralizat pentru acest 
simplu gest de-a pune o scrisoare în cutie. Era mult mai 
greu decât îşi închipuise. Amâna mereu. Recapitula mintal 
cuprinsul scrisorii, căutând să-şi închipuie ce-ar crede şi ce- 
ar simţi ea dacă ar fi bărbat, primind o astfel de scrisoare 
de la o fată pe care nici n-o cunoştea... decât din vedere. 

În romanele lui, Catul Bogdan era aspru cu femeile din 
clipa în care se dezvăluiau prin vorbe şi comportări. Atâta 
vreme cât erau numai o apariţie plastică, frazele lui 


descriptive le confereau un prestigiu liric. Erau cadânele de 
la fereastra seraiului; ochii lor aveau genele enigmei, 
îndrăgostirile eroilor lui nu erau de fapt decât 
dezagregarea câtorva clipe de mister iniţial, apărând mai 
mult ca o intoxicare cu zbucium, cu luptă, cu nelinişte, cu 
chin. Eroii lui evoluau de la necunoscutul liric la cunoscutul 
analitic, dragostea devenind pretextul acestui proces de 
intoxicare şi dezintoxicare. Îi reveneau fraze din romanele 
lui: „Gioconda nu e o biografie, e zâmbetul feminin al unei 
eterne tăceri. Sunt foarte rare femeile care pricep lecţia de 
destin a Giocondei. Frumuseţea lor aspiră la elocvenţă, 
crezând că dragostea poate fi şi un succes oratoric.” Sau: 
„Vorba e dată bărbatului pentru a exprima puterea pe care 
o personifică şi muşchii săi; iar femeii, ca şi genele, pentru a 
umbri. Nici o femeie nu şi-ar tunde genele. Dar care-i 
femeia care renunţă la abuzul de vorbe?” 

Sau: „Dacă femeile ar fi mute, bărbaţii ar fi mult mai 
nenorociţi. Scăpaţi de permanenţa unei limbuţii, n-ar avea 
decât beneficiul superficial comod al acestei tăceri. Dar 
femeia devenită tăcere ar imensifica orice dragoste 
chinuind-o nu cu muştele meschine ale vorbelor, ci cu 
vulturii prometeici ai enigmelor nedezlegate.” 

Sau: „Femeile care au murit tinere devin şi mai 
frumoase, patetica tăcere a mormântului redându-le ceea 
ce Vinci a dat Giocondei”. 

Sau: „Spui: am ascultat un discurs. Dar dragostea 
niciodată nu va spune: Am ascultat o femeie. Femeile însă 
nu ştiu să asculte decât vorbele drăgostii, nu şi gândurile 
ei...” 

Pentru Catul Bogdan, ea era o tăcere nouă. 

Trecea prin faţa unei oglinzi. Îşi apăru sieşi ca altcineva 
întâlnit pe stradă. Era încă în anii când femeile nu caută 
oglinzile-voal, cu penumbră şi abat-jour, care lasă ochilor 
iluzia că fardul e un ten şi masca realitatea unei vrâste sau 
a unei victorii. În evidenţa orbitoarei oglinzi, îşi întâlni 
emoţionant certitudinea frumuseţii tinere. Obrajii netezi, cu 


un oval de medalion în care-i o petală de trandafir alb, 
genele tremurător întâlnite cu ele înşile, ca aripa rindunelii 
în apă limpede, şi buzele... Aveau într-adevăr surâsul 
adolescenților lui Vinci. De subt pălărie, câteva fire zburlite 
puneau o vibraţie de rugină în jurul tâmplelor, dând ochilor 
catifelarea prunelor coapte, şi obrajilor gingăşii de brumă 
la începutul lui septembrie... 

Un domn care trecea pe lângă ea se opri zâmbitor, 
îndărătul confruntării narcisiste. 

— Nu vă deranjaţi, duduie... 

Gabriela pomi repede, având, chiar şi după vulgara 
ofrandă a privirilor din urmă, conştiinţa cochetă a trupului 
cu forme dulci, gol în apa uşoară a rochiei de vară. 

Zâmbetul din oglindă statuia pe buze. Trecu pe subit tei, 
simţindu-i feminini în foşnitoarele lor crinoline brodate cu 
fir. Erau numai tăcere şi parfum ascuns subt franzele lor de 
umbră... Da, scriitorul avea dreptate. Condiţia drăgostii e să 
caute, nu să descopere, să vrea să ştie; fără să afle, să fie 
ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, 
dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: 
nostalgie: Sunt emoţionante numai femeile care-ţi dau 
nevoia să le respiri: o respiraţie sufletească de îmbătare. 
Această senzaţie i-o dăduse Luli când o revăzuse schimbată 
pe peronul gării Galaţi, după o despărţire de câţiva ani. De 
altfel, prestigiul pe care-l avea Luli faţă de ea era de esenţă, 
lirică, nu cerebrală. De când o ţinea minte pe Luli, o ştia 
fără s-o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, 
puţintel băieţească în anii dintii, apoi treptat feminizată, 
Luli era o „tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate 
tocmai de asta parfum. Nu „informa” pe nimeni despre ea. 
Se ascundea parcă şi mai bine după viaţa ei sonoră. Luli ştia 
mai mult şi mai multe despre Gabriela, decât Gabriela 
despre ea cu toate că multă vreme nu fusese decât 
mărţişorul viu al Gabrielei, pajul ei. căpriţa ei. Aşa că pe 
când Luli nu aducea decât deprinderea unei camaraderii 
împărtăşite — ea-i aducea şi o emoție mai mult decât 


admirativă, conferind iui Luli o superioritate pe care poate 
că în realitate nu o avea. Nu era nici mai cultă, nici mai 
deşteaptă decât Gabriela. Talentul... Lorelei... Era într- 
adevăr Luli o Lorelei? Câteva manuscrise rupte. Şi apoi: „Pe 
harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...” Atât ştia despre 
Luli. Şi talentul ei tot o „tăcere” era. Dar acesta era 
farmecul lui Luli: să apară în tăceri ca parfumul teilor în 
frunză lor de umbră. Căci şi acuma când era pe punctul 
dacă nu de-a-i contesta calităţile, măcar de-a se îndoi de 
ele, de-a-i micşora creditul liric acordat până atunci, — Luli 
tot o emoţiona. Darul acesta spontan, instinctiv, poate 
complect inconştient de-a se situa în sufletul oamenilor 
dincolo de raţional, într-o emotivitate intrigată, Luli îl avea 
desigur. 

În fond, Luli realiza femeia-tăcere a lui Catul Bogdan cu 
o prospeţime sporită de norocul frumuseţii ei exotice. 

Şi deodată, Gabriela simţi o imensă uşurare, ştiind-o pe 
Luli acoperită de mulţimea şcolară a colegelor ei, de bănci, 
de catalog, de bacalaureat Nimic n-ar fi ascuns-o mai bine 
lui Catul Bogdan, decât prezenţa ei la un examen prezidat 
de el. 

Teii rămâneau Gabrielei. 

Teii, vălul fluturător al verii, prins de umerii ei. 

Ajunse la „Monument”. Avu un gest juvenil cu mâna în 
urmă, trimeţând parcă parfumul teilor peste tot oraşul. 

Intră în grădiniţa periferică. O străbătu, oprindu-se pe 
malul râpelor lutoase de la marginea Galaţului. Apele din 
fund ardeau argintiu în arşiţă. Venea dintr-acolo miros de 
apă toropită şi de nămol, şi un uguit senzual de broaşte 
voluptuoase. 

Gabriela luă scrisoarea, o fărâmiţă mărunt, şi semănă, cu 
un gest de creangă înflorită, zborul de fluturi al celei dintâi 
tăceri. 


VIII 


LULI NU SE ÎNŞELASE, AŞTEPIÎN- du-se să-l 
întâlnească pe Catul Bogdan în drumul de acasă până la 
şcoală. Migrenă care-i încleştase tâmplele şi ceafa pe patul 
de la hotel îl împiedicase s-o aştepte şi s-o întâmple în 
apropierea casei, dar gândul lui, chinuit de zvâcnirile 
migrenei, fusese o alee pentru apariţia şi paşii ei. 

Simţise apropierea migrenei, îndată după dejun. Se 
dusese imediat la hotel, întinzându-se pe pat, cu storul 
lăsat. Lumina şi zgomotele deveneau pulsul de. Învăluire al 
migrenei care se apropia. Avea mâinile reci, ştia că-i palid, 
că ochii căpătau aburul întunecat al cearcănelor, că faţa se 
crispează, că gura capătă o expresie amară, — că devine 
bătrân. Că o simplă migrenă îi interzice s-o întâmpine pe 
Luli în necruţătoarea lumină a zilei de vară. Că ar fi putut 
să apară rupt, rău îmbrăcat, în zdrenţe, orie. an, dar nu 
bătrân în calea tinereţii ei. 

Era deprins cu migrenele, — dar în alt decor, şi cu alt 
suflet. La Iaşi. În casa lui, unde tăcerea era permanentă şi 
naturală, apropierea unei migrene nu numai că nu-l alarma, 
dar îi dădea şi un fel de voluptate morbidă. Întrerupea 
lucrul, lua medicamente — avea o adevărată farmacie 
pentru migrenele lui —, se întindea pe pat în întuneric, şi se 
lăsa destins într-o plutire neagră. Totul devenea confuz. 
Gândul nu era decât un fel de buhnă la pândă în hrubele 
unui întuneric de cremene compactă. Un fel de somnolenţă 
letargică. Un mister subpământean de catacombe, de ape 
negre, de zboruri întunecate ca duhurile miezului de 
noapte. Zvonul organic — bubuiturile inimii, vâjiitul 
sângelui în tâmple, uuitul lui în urechi — devenea huietul 
unei imensităţi preistorice. 

Suferea, desigur. Dar avea curiozitatea acestei suferînţi, 
contemplându-i stihiile de neguri, ca o lună conştientă, a 


cărei paloare răsturnată în spaţii ar privi infernul de nouri 
şi vânturi, al furtunilor, care o cutreieră. 

După aceste crize avea şi sufleteşte sleirea solemnă a 
Celui care-a trecut pe subt portalul morţii, bâjbâind prin 
beznă. 

Asta la laşi, — pe atunci... 

Acum însă, nu numai că migrena îl împiedicase s-o 
întâmpine pe Luli, pecetluindu-i faţa cu bătrâneţa, dar 
graba de-a o învinge, de-a o goni, îi prelungea prezenţa de 
copite pe creier. Repetase doza întâiului medicament luat 
după ce se înapoiase de la restaurant. Dar migrena pleacă 
numai dacă n-o alungi, numai dacă ai răbdare s-o accepţi 
liniştit, resemnat, lăsând-o să facă ce vrea, având aerul că 
n-o observi. 

O văzuse pe Luli apărând la portiţă cu cinele în urmă, În 
plină lumină de amiază. Orbirea acestei lumini îi dăduse un 
junghi în ochi şi subt frunte, ramificat prin tâmple până la 
ceafă. 

Dar îşi umpluse ochii de soare privind-o pe Luli. 

Migrenă dădea o permanentă şi chinuitoare conştiinţă a 
vrâstei sufletului în care apăreau luminile de zori ale 
tinereţii printre copaci scorburoşi. 

Şi timpul trecea, numărând cu pulsaţii de migrenă 
secundele în care o pierdea pe Luli, rămânând culcat 
infirm. 

Până când tot amintirea lui Luli îi dădu alt leac. Comandă 
un pahar de cafea neagră tare, fără de zahăr. În care 
stoarse o lămâie. Înghiţi băutura abjectă ca o licoare 
Vrăjitorească, aşteptând c-un zâmbet de Faust tânăr 
dezagrearea bătrâneţii celuilalt. 

Şi într-adevăr, pe la patru jumătate, se ridică palid, 
ostenit, dar în stare să se înfrunte în oglindă. Se privi cu 
melancolie, dar şi cu cochetăria acestei melancolii. Nu era 
respingător. 

— Hai, strigoiule, îşi spuse singur în oglindă, c-un fel de 
duioşie. 


Se pregăti cu de-amănuntul. Făcu un duş încropit, se 
râse din nou — alungând cu lama penumbrele ostenelii —, 
se îmbrăca meditativ, alegându-şi încet hainele, ciorapii, 
culoarea crăvăţii, îngrijindu-şi din nou miînile. 

Şi gata, ca de la fereastra unei elegante convalescenţe, 
privi o clipă strada şi cerul, frecându-şi mîinile împrospătate 
cu câteva picături de „Esprit de fleurs de Cedrat. 

Furtuna bubuia mocnit în funduri, încă nevăzută. 

Îşi lua pardesiul pe braţ şi plecă. 

Se ridicase vintul cu miros de furtună neagră, acoperind 
c-un salt enorm oraşul încă alb de soare. 

Ferestrele zăngăniră. 

Respiră adânc şi grăbi pasul. Panica trecătorilor din 
preajma furtunii dădea străzilor un tumult de orchestră cu 
arcuşurile într-un final de sarabandă. 

Dar el mergea aproape zâmbind, fiindcă simţea pe 
frunte numai curcubeul furtunii care venea. 

X 


Eleva Novleanu Lucia privise de atâtea ori spre uşă, 
încât Onisifor Brebu se apropiase de ea, ca un agent de 
siguranţă care a adulmecat un emisar comunist. 

— Cum te numeşti? 

— Novleanu. 

— De ce te uiţi la uşă? 

— E interzis? 

— Hm! 

— Unde am voie să mă uit? 

— Numai în teză. 

Îl ascultă, lăsându-l să se uite la ea c-un aer acru de 
chelner care nu şi-a primit bacşişul. 

Onisifor Brebu îşi reluă târcoalele de vulpe printre bănci, 
aruncând în răstimpuri priviri piezişe spre eleva Novleanu. 

Bubuitul furtunii ridică spre ferestre ochi înfricoşaţi. 
Apoi, în izbucnirea vântului, un geam parcă explodă, 


răsturnându-se de la etaj c-un vuiet asurzitor subt 
ferestrele amfiteatrului. 

Toate fetele tresăriră cu mîinile pe urechi, gata să se 
răpeadă afară. 

Onisifor Brebu bătu violent cu piciorul în podele şi cu 
pumnul în catedră: 

— Cine se mişcă, zboară. Ne-am înţeles 7 

Când urlă „zboară”, parcă lătra. 

Clasă era neliniştită. Începea o foială. 

Vântul zgâlţâia ferestrele, dându-le un duduit comprimat 
de cutremur de pământ. 

Mirosul clasei devenise apăsător ca al unui dormitor 
prea încălzit. 

O umbră târâtoare întunecă ferestrele. 

Trăsnetul nu mai venea, dar nervii şi urechea îl aşteptau, 
scandând secundele cu bătăi de inimă. 

Ca toţi nevropaţii, Onisifor Brebu era femeieşte sensibil 
la furtună. În schimb, nervii fetelor îl iritau îngrozitor. 
Fiecare bubuitură îi dădea un tic nervos care-i descoperea 
caninii. Apoi se uita slut la fete, închizând un ochi. Simţea 
nevoia unei explozii. O găsi. Eleva Novleanu respira cu 
neruşinare o garoafă, privind afară. 

Se repezi la ea. 

Uşa se deschise. Catul Bogdan intră. Uitându-l şi pe 
Onisifor şi ploaia, fetele se ridicară spontan în picioare, cu 
obrajii veseli, gata să întindă braţele. 

Fără să vadă şi fără să-l vadă, Onisifor Brebu smulse 
garoafa din mina elevei Novleanu, zbierând cu glas 
piţigăiat: 

— Ce-i asta? Şcoală? sau bătaie de joc? Auzi dumneata, 
domnule? dumneaei respiră fori! Unde te trezeşti 7 Flori, 
ha? Am să-ţi arăt eu ţie flori... 

Gesticula cu garoafă în mâna ca un acar cu felinarul în 
faţa unui expres care trebuie oprit. 

Astfel întâlni — „deus ex machina” — pe preşedinte, care 
după ce-şi pusese pălăria, pardesiul şi mănuşile pe 


strapontinul catedrei, se  rezemase cu spinarea de 
caloriferul de lângă fereastră, privindu-l pe Onisifor c-un fel 
de curiozitate compătimitor distantă. 

Fulgerată, mâna cu garoafa căzu; trupul lui Onisifor se 
frânse într-un salut servil; gura i se desfăcu impudic până-n 
gingii, descoperind un surâs galben-verzui de pe care 
lipseau numai muştele; şi într-adevăr „cine roşu” cum îi 
spunea una din porecle, porni cu coada între picioare: a 
redingotei. 

— Vă salut, domnule preşedinte. Nici nu v-am auzit când 
aţi intrat. Mă scuzaţi... 

Certitudinea că se va petrece ceva distractiv, de vreme 
ce intrase acelaşi original preşedinte cu teza de dimineaţă, 
ridicase toate capetele spre catedră, dând băncilor 
semnificaţia unor scaune de teatru, şi elevelor o atitudine 
de public bine plasat. Deşi ploaia cădea cu violenţă oblică în 
ferestre, făcând clăbuci, fetele o uitaseră. Şi ploaia, şi teza. 

Într-adevăr, Catul Bogdan, alături de redingota curbă a 
Onisiforului, înalt, dominându-l cu un cap — cu un pisc de 
argint — părea că scoborâse treptele unui palat, întâmpinat 
în capul scării de cel care venea de la bucătărie sau de la 
grajd. 

— Ce te-a supărat, domnule? îl întrebă Catul Bogdan cu 
o blîndeţă zâmbitoare, omiţând să adauge „profesor” după 
„domnule”. 

Onisifor înghiţi fără să clipească decapitarea titlului, 
fiindcă-i era preşedinte, şi fiindcă ştia cine-i preşedintele, şi 
fiindcă „aristocraţii” îl intimidau în faţă, înjurându-i numai 
pe dindos. 

— Să vedeţi, domnule preşedinte: o elevă — aceea, o 
arătă el, împungând garoafa în direcţia ei... 

Catul Bogdan întâlni o mânie de culoarea garoafei pe 
obrajii lui Luli. Zâmbi uşor şi privi pe Onisifor atent, cu ochii 
micşoraţi şi cu o uşoară vibraţie în nări. 

— „îşi permite în timpul tezei să miroase... 

Nu isprăvi, căci altă decapitare îi curmă avântul. 


Mâna lui Catul Bogdan, cu o viteză iscusită care denunța 
pe fostul jucător de tenis, desprinse garoafa din mina uluită. 

O mirosi lung, demonstrativ. Apoi rămase cu ea în mina 
înălţată, ca şi cum ar fi oferit o candelă unei icoane de sus. 

— E aer rău în această sală, domnule. Garoafa miroase 
altfel. Nu? Dumneata nu simţi nevoia să respiri o floare? 

Din nou servil. Onisifor se aplecă asupra garoafei ca şi 
cum floarea ar fi fost rudă cu domnul preşedinte. Dar după 
ce-l lăsă să-şi îndoaie spinarea, mina lui Catul Bogdan se 
trase îndărăt. 

— Vă rog continuaţi, domnişoarelor, le invită Catul 
Bogdan întinzând spre ele mâna cu garoafa şi un mic 
zâmbet din vârful genelor, care le potoli risul vindicativ, 
gata să izbucnească. 

Se aplecară asupra tezelor. Erau satisfăcute. Profund. 

Ploaia se îndepărtase, lăsând un murmur ud. Catul 
Bogdan deschise o fereastră. 

— Eşti bun, îl invită pe Onisifor cu mâna cu garoafa. 

Şi Onisifor le deschise pe rând pe celelalte. Aerul intră 
nou şi spălat; dar alţi nouri fumegau în fund. 

— Domnule profesor... 

Onisifor sosi, îndulcit. 

— .„..ce temă le-ai dat? Poftim lângă mine. 

Catul Bogdan se aşezase de profil, cu spatele spre clasă 
şi coatele pe marginea ferestrei; alături de el, înspre 
păretele de lângă catedră, Onisifor, tot cu spatele la bănci, 
ca şi preşedintele, fiindcă altminteri ar fi vorbit cu ceafa 
preşedintelui, ceea ce ar fi fost umilitor. 

Glasul lui Onisifor ceti confidenţial textul scos din 
buzunar, deşi toate fetele îl cunoşteau: pe româneşte, 
bineînţeles. 

În schimb, glasul lui Catul Bogdan avea o dicţiune 
perfectă: începuse să traducă în latineşte, rar, răspicat, cu 
pauze, şovăiri. 

Din când în când întreba: 

— Exact, domnule profesor? 


— Perfect, domnule preşedinte, şoptea şi mai 
confidenţial Onisifor. 

Astfel că traducerea apăru pe colile ştampilate ca textul 
unei radiograme din antichitate. 

Dar Catul Bogdan duse tortura lui Onisifor şi mai 
departe. După ce isprăvi traducerea, îl întrebă: 

— Ce notă mi-ai pune, domnule profesor, pentru o astfel 
de traducere? 

— Zece, domnule preşedinte, mai încape vorbă, se pripi 
Onisifor. 

Catul Bogdan trecu printre bănci, verificându-şi pe 
câteva teze dictarea latinească. 

— Bravo, domnişoarelor, ştiţi carte. Domnule profesor, 
vei avea fericita ocazie de-a pune numai note mari. Cred că 
eşti satisfăcut? 

— Mai încape vorbă, domnule preşedinte. Hm. 

Catul Bogdan îşi reluă locul la fereastră. Onisifor veni 
lângă el. 

— "Te rog nu te deranja pentru mine, domnule profesor. 
Ocupă-te de eleve. 

Şi tot mâna cu garoafa îi dădu congediu. 

Rămas singur la fereastră, Catul Bogdan aruncă o 
privire spre fundul clasei unde era Luli. Parcă toată ploaia 
fusese numai pentru ea. Râdea cu obrajii rumeniţi. Complici 
într-acest râs, se învecinară ca şi la ferestrele trenului, într- 
o bucurie tinerească; dar în locul ţigării de atunci, Catul 
Bogdan avea în mina garoafa lui Luli. 

Şi el ştia acum că Luli ştie. 

Şi Luli ştia ce ştie el. 

De la fereastra trenului şi până la această fereastră, 
călătoria lor fusese lungă. Atât de lungă, încât aveau şi 
amintiri într-un trecut care părea îndepărtat ca şi acel fa 
fost odată” al începutului poveştilor, — deşi între fereastra 
cea dinţii şi-aceasta, filele-ntoarse erau trei: trei zile. 


IX 


ALTĂ PLOAIE TRECUSE PESTE oraş în mare galop, 
pierzându-se pe zare într-o pulbere de argint tulbure. 

Apoi vremea şovăise între ploaie şi senin. 

Şi tot ploaia învinse, hotărându-se deodată. 

Când Luli ieşi pe poarta şcolii, săltau picături, îndesindu- 
se. Pâlcul de fete, pornit o dată cu ea, dădu buzna îndărăt, 
înghesuindu-se în gangul şcolii, cu ţipete păsăreşti. Cu toate 
că era în rochie de vară, Luli nu se întoarse. Văzuse de 
departe pe dadaia sosind cu Impermeabilul, umbrela şi 
galoşii. De ea fugea. Coti pe după zidul şcolii, refugiindu-se 
subt un castan, C-o mie de picioare de argint, ploaia dansa 
înalt. 

Ajungând-o din urmă, o trăsură se opri lingă Luli, cu 
coşul ridicat. Din întuneric, mâna cu garoafa o pofii 
înlăuntru. Se sui impulsiv, pe negândite, culeasă de pe scară 
de două mâini. 

— Încotro, boierule? 

Catul Bogdan o privi pe Luli. Zâmbea timid, cu obrajii 
uzi. De aproape era şi mai proaspătă. 

— Unde vrei. 

— Aşa zi, boierule. Hai, băieţi. 

Biciul se ridică vesel, ca un bici de nuntă ţărănească. Caii 
porniră captivi între hoardele sirepe ale ploii. 

Întunericul de subt burduful trăsurii era cea mai mică 
noapte a pământului; luna celorlalte abea ar fi încăput în 
ea. 

Luli îşi scosese pălăria udă, lăsându-şi o la picioare. Îşi 
rezemase capul de spetează, cu ochii închişi. Zâmbea 
mereu cu faţa ameţită, ca în rotirea unui scrânciob înalt. 

Catul Bogdan o înveli cu pardesiul lui. Se lăsa ca un copil 
abea adormit. Apoi cu batista îi şterse obrajii uzi de ploaie, 


gâtul, şuviţele de păr care clocoteau pe tâmple, argintate 
de apă ca o poamă neagră culeasă în zori. Avea un miros de 
ploaie tânăra. Zâmbea mereu cu ochii închişi, în somnolenţa 
unui început de beţie; îl avea şi el, somn cu ochii deschişi, 
mişcările mâinilor apărându-i stranii ca în fundul unei ape. 
Mintea nu mai trimetea nici o comandă trupului. Mâna care 
intra în mirarea unei secunde nu ştia destinul secundei 
următoare. Astfel se află şi el cu ochii închişi, cu mâna lui 
Luli cuprinsă în mâna lui şi lipită de obraz. 

Trăsura gonea pe străzi necunoscute. 

Nimic nu mai era decât potopul ploii şi-un început de 
lume nouă ca în Arcă lui Noe. 

— Luli... 

Nu ştia ce-i va spune. 

Luli îi auzi glasul prin ropotul ploii, parcă foarte departe, 
în ceţuri. Deschise ochii. Îl văzu lingă ea, prin întuneric, cu 
mâna ei în mâna lui. privind-o cu ochi în care era somn, 
evlavie şi nebunie. 

— Luli, mina asta... 

I-o strânse până la țipăt. 

Dar Luli nu-l lăsă să-şi isprăvească întrebarea inutilă. 

— E ata. 

Şi îşi culcă obrazul pe umărul lui. 

X 


Subt copitele cailor, străzile erau ape curgătoare. 
Acoperişurile caselor răsturnau cascade. Ulucele gâlgâiau 
Înecat. Pe coşul trăsurii, ploaia rîpiia şi duruia ca 
darabanele unui asalt. Toţi trecătorii îşi căutaseră adăpost, 
lăsând năvala apelor stăpână pe oraş. Automobilele şi 
trăsurile întâlnite se grăbeau spre casele cu ziduri şi 
acoperişuri. O singură trăsură numai căuta ploaia pe toate 
străzile, găsind-o pretutindeni şi pornind cu ea mai departe. 
Birjarul avea pelerină şi glugă de muşama. Se oprise la uşa 
cu firmă a câtorva locuri boiereşti, întrebând peste umăr: 
„Stăm aici?” Acelaşi răspuns: „Mergi înainte”. Aşa că de la o 


vreme, birjarul renunţase la itinerariile logice, intrând şi el 
în fantezie, devenind poştalionul absurdului subt cea mai 
torențială ploaie a Galaţului. Lăsase caii în trap domol, mai 
mult privindu-i decât minându-i cum apucau pe-o stradă şi 
apoi pe alta, fără s-ajungă nicăieri. Nici caii nu ştiau, şi nici 
birjarul, că-n ploaie şi pe străzile unui oraş mergeau pe 
semnul infinitului, vecini cu luna, soarele şi toate zodiile, şi 
că din clipă-n clipă ar fi putut să iasă în cale, dând la o parte 
de pe gene curcubeiele străvechi, chiar sfântul Petru, cel cu 
sprâncene albe-n veacurile care străjuiesc în faţa porţilor 
de aur, deschizându-le c-un tunet şi-nchizîndu-le la loc, 
după trăsura cu birjar şi număr, care s-apropia de 
Dumnezeu. 
X 


Lumea de-afară nu era decât un glas de ape dezlănţuite. 
Mare glas primordial, ca al vântului în văzduh, pe oceane şi 
în codrii munţilor. Lumea oamenilor, cu zgomotele şi 
vorbele ei, se îndepărtase peste orizontul amintirii, ca o altă 
viaţă lăsată dincolo de moarte. 

Tăceau unul lângă altul, mina în mină, lipiţi, orbi, fără de 
gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea 
unui vid perfect ca şi al cerului. 

Tăcură în violenţa cenugşie a ploii, apoi în afinarea ei de 
argint, apoi în murmurul cu cer albastru al îndepărtării ei, 
de procesiune cu harfe. 

Soarele în apus trimise de pe o zare fulger blond. 'Toate 
ferestrele oraşului sclipiră, deschizându-se pe rând în vara 
udă. 

Şi fiecare tei al Uliţei Domneşti, dintr-un capăt până-n 
celălalt, fu uşa de umbră cu inscripţii de aur, care, 
deschizându-se, lăsă pasul de dans molatec, într-un abur şi 
o despletire, al celui mai blond parfum al primăverii 
devenită vară. 

Se regăsiră în acest parfum al celei dintâi întâlniri. 

Era alături ca şi atunci. 


Dar o dată cu parfumul teilor, desprins deopotrivă şi din 
tei dar şi din amintire, apărură străzile oraşului, casele 
oraşului, oamenii oraşului, viaţa, gândurile. Toate trăsurile 
pe care le întâlneau erau descoperite în prospeţimea 
aerului nou. Numai a lor era închisă, dând o jumătate de 
mască secretului lor. 

Luli se dezlipi de lângă el, punându-şi pălăria jilavă şi 
mototolită. Îi dădu apoi îndărăt pardesiul cu care fusese 
învelită până atunci. Redevenea ea. 

Foarte încet, albastră, seara venea. 

Cu înserarea, trăsura .se întorcea spre oraş, din capătul 
Uliţei Domneşti. Caii erau osteniţi. Poate simțeau în nara 
umedă mirosul finului de-acasă, apropiindu-se prin 
parfumul teilor. Dacă ar fi avut clopoței la gât, ar fi sunat 
dulce, ca într-un văzduh de ţară, când se apropie mirosul de 
fum al satului spre care vin tălăngile. 

S-aprindeau luminile. 'Trăsura se învăluia parcă în 
melancolia unui sfârşit de vacanţă mare. Sufletul şovăia în 
faţa unor semne de întrebare. 

Mâna lui Luli făcu semn birjarului care tresări din cer, 
revenind şi el pe străzile oraşului. Se lăsă călăuzit de 
semnele unei mini nevăzute. Strada cu plute apăru. 
Frunzişurile întunecate aveau deasupra lor stele de 
Crăciun. 

— Luli... 

Nu-l privi. Dar mâna ei îi strânse mâna, răspunzându-i 
astfel. 

— Ce-ai să spui părinţilor tăi? 

Luli făcu un semn birjarului. Trăsura se opri înainte de 
casa Novleanu, subt întunericul unui frunziş. Mai încolo 
ardea un felinar. 

Fără să-i răspundă la întrebare, Luli se aplecă asupra 
minii lui, respirând lung garoafa; apoi îl privi cu parfumul ei 
pe obraz. 

— Vreau să vorbesc cu părinţii tăi, Luli. 


Luli clipi. Strălucirea ochilor ei se învecina cu lacrimile. 
Avea o respiraţie tumultuoasă. 

Apoi brusc îşi scutură capul, cum făcea în copilărie, se 
aplecă asupra garoafei, şi cuprinzând mina care-o ţinea, cu 
amândouă miînile, sărută floarea, lipind-o cu buzele de mina 
bărbătească. 

Şi tot atât de repede se scobori din trăsură, şi de-afară, 
după ce respiră larg şi adânc noaptea, se întoarse înspre 
cel rămas singur, spunându-i în şoaptă repede: 

— Lasă-mă să mă gândesc la noapte... pentru noi. 

Trăsura porni din nou. 

De câteva ori, Catul Bogdan scoase capul afară privind în 
urmă. Luli era subt umbra frunzelor, în rochie de vară şi 
într-acelaşi loc, luminoasă că aburii care culcă apusul lunii, 
pe stradă ca pe umbră unei zări cu stele. 

Birjarul zâmbea. 

— Ce facem, boierule? 

— Mergem. 

Nu se putea despărţi de această trăsură. Privea locul lui 
Luli cu o mirare care atingea straniul. Garoafa, mina, locul 
de alături, umărul care purta încă somnul unui obraz, 
urechea care asculta încă vecinătatea unei respiraţii, 
batista jilavă de obrajii lui Luli... Era ca oamenii care la 
începutul timpurilor au întâlnit pe Dumnezeu pe un pisc de 
munte sau în luminişul unui codru, rămânând cu fruntea la 
pământ. 

Sufletul îi cerea un gest nou. 

Trăsura trecea iar pe Uliţa Domnească. 

— Birjar, opreşte la o florărie. 

Glasul era hotărât. 

Birjarul se opri la o florărie. Catul Bogdan intră, se uită 
şi, fără să aleagă, luă toate garoafele de acolo cu un braţ, 
plăti şi se sui în trăsură. 

— Birjar, mai este vreo florărie?. 

— Cum nu, boierule. Aveţi nuntă? 

Nu-i răspunse. 


La trei florării, Catul Bogdan adună toate garoafele. Apoi 
opri birjarul la o margine de trotuar, îi plăti îndoit decât 
ceru, şi-i dădu drumul, plecând iute pe jos. 

— Boierule, boierule, da' cu florile ce faceţi? 

— Du-te cu ele. 

— Unde? La duduia? 

— Nu, birjar. Unde vrei. 

Şi mâna cu garoafa goni în noapte, ca în suflet, trăsura 
cu garoafe. 


X 


IARNA, TEODOR NOVLEANU SE deştepta la cinci 
dimineaţa; vara, şi mai devreme. Nu aprindea niciodată 
lumina în ietac, ca să nu tulbure somnul Angelicăi. Îşi punea 
halatul şi papucii prin întuneric, fără zgomot, deschidea uşa 
încet şi după o toaletă sumară în odăiţa de baie, intra la el 
în birou unde îl aşteptau dosarele, cărţile de drept rânduite 
pe rafturi care acopereau toţi păreţii, şi notele personale, 
premergătoare redactării ordonanţelor definitive. Pregătit 
de cu seară de Angelica, pe măsuţa de lingă sobă, ibricul de 
cafea neagră pe tăblăluţa roşie, înconjurat de cutiile 
zahărului şi cafelei, era o veche tovărăşie intimă că şi 
țigareta de chilimbar gros pe birou, alături de penele de 
gâscă şi sticluţa de alcool. 

Intră în birou cum intra de-o viaţă întreagă, regăsind cu 
prima respiraţie mirosul de tutun al muncii de toate zilele. 
Deschise fereastra. Cerul în stele era senin. Abea începeau 
zorii. Nu mai aprinse lumina. Prin penumbra albăstrie, 
dădu foc spirtului. Aşteptând să fiarbă apa, se aşeză pe 
scaun, curăţindu-şi cu băgare de seamă ţigareta. Disciplinat 
ani de-a rândul să lucreze fără pauză, fără visătorie, fără 


vag, îşi reluă automat preocupările profesionale. Avea de 
rezolvat o foarte delicată problemă juridică: a traficului de 
influenţă săvârşit de un avocat... 

— Bună dimineaţa, papa. 

Era atât de neaşteptat glasul de la fereastră, încât 
Teodor Novleanu rămase cu pana înfundată în ţigaretă. 

— Măta, fetiţo! 

De-afară, Luli îşi încrucişase braţele pe fereastră, 
rezemându-şi bărbia pe ele. 

Teodor Novleanu o privi câtva timp în tăcere. Surpriza 
de-a se întâlni cu ea la acest ceas de singurătate şi 
preocupări profesionale se revărsa şi asupra zorilor iviţi în 
jurul capului ei, — făcându-l să privească mirat fereastra 
deschisă, ca şi cum de mult n-ar mai fi văzut zori la o 
fereastră deschisă, deşi de-o viaţă întreagă îşi începea 
munca o dată cu lumina lor. Dar fetiţa lui era foarte tânără 
la această fereastră abea luminată, prin care s-auzeau 
glasuri mici de păsări. Şi vrâsta lui, abea acum, revăzându- 
şi astfel copilul, îşi regăsea şi amintirea tinereţii şi sclipirea 
unei ferestre de altădată, subt care — era tare mult de- 
atunci — atârnau buchete de flori furate de prin grădinile 
unui Bârlad adormit cu toţi sergenţii de noapte. Zâmbi cu 
ochii micşoraţi. 

— Te deranjez, papa? 

Teodor Novleanu veni încet spre fereastra ei şi-a 
amintirilor lui, dezmierdându-i fruntea. 

— Îmi face mare plăcere, fetiţo. Dar nu exagera nici 
mata cu învăţătura... 

N-avu timp să isprăvească. Ţinându-se de umărul lui, 
Luli încălecase fereastra, intrând în birou. 

Îi luase locul pe scaunul de lângă masa cu ibricul de 
cafea. Suflă în spirt, odihnind clocotul apei. Îl privea cu 
sprâncenele ridicate. Era îmbrăcată cu un halat roşu peste 
care se încinsese cu o centură. Îşi suflecă mînicele largi. 

Nu semăna nici cu el, nici cu Angelica. Părul negru şi 
ochii negri o diferenţiau categoric de părinţii cu ochi 


albaştri. Semăna cu mama lui, şi faţa ei, aşa cum i-o vedea 
la lumina flăcăril-or spirtului, avea mobilitatea feţei lui: apoi 
fruntea, mînile... 

— Luli, mata ştii să faci cafea? Nu ştii, fetiţo, lasă-l pe 
moşneag. 

— Ştiu, papa. 

— Mă rog! Mă rog! De când gospodină? 

O privea zâmbind, cum te-ai uita la mişcările unei 
veveriţe care se joacă. Se vedea bine că nu mai făcuse cafea 
până atunci. Îşi suflecase mînicele şi mai tare, ca pentru o 
ispravă eroică. Cu fruntea încreţită, confrunta mintal 
fiecare gest cu ceea ce înregistrase amintirea ei despre 
ceremonialul preparării cafelei negre. De unde, oarecare 
şovăiri, şi priviri furişate spre tatăl ei, să vadă dacă-i pe 
drumul bun, sau dacă greşeşte. Nu glumea de loc. Faţa ei 
avea o concentrare aplicată, ca şi cum ar fi dat un examen 
mai important decât bacalaureatul. 

Teodor Novleanu bău mai mult zâmbete din ceaşca 
oferită de Luli. Totuşi, o goli. 

— Fetiţo, e foarte bună, fiindcă e făcută de mata... 

Îi sărută mâna c-un aer galant de boier de modă 

veche. Apoi o întrebă: 

— Sper că n-ai învăţat toată noaptea? 

— Nu, papa, dar nici n-am dormit. 

Teodor Novleanu se aşezase pe fotoliul din faţa biroului 
cu cafeaua în faţă şi ţigara în mină, Luli venise după el, 
aşezându-se pe marginea fotoliului, ţinându-l cu o mina de 
după găt. 

Fumul ţigării avu o plutire meditativ lungă. 

— Şi ce-ai făcut, fetiţo? 

— M-am gândit, papa, la voi, la mine şi încă la cineva... 

Ochii i se umplură de lumină. 

— Cunoscut? 

— De mine. Voi nu-l cunoaşteţi. 

Teodor Novleanu privi spre fereastră. Zorii coborau de 
pe zare, ca mieluţii abea născuţi. Era ceva înduioşător nou 


în luminile care vesteau răsăritul soarelui. 

Câtăva vreme, mina lui Luli îi dezmierdă părul alb; îi 
devenise şi mai scump, de când ştia că se va despărţi de el. 
Nu-l auzise niciodată ridicând glasul, bătând cu pumnul în 
masă, purtându-se aspru sau autoritar cu cineva. Blindeţa 
lui curtenitoare avea parcă ceva chinezesc. Şi discreţia lui. 
Unui altfel de tată, Luli nu i-ar fi adus splendoarea fragilă a 
unui astfel de secret. Dar alături de el, inima ei n-avea nici o 
teamă, nici o nelinişte: vorbele puteau să-i ducă aburul ei 
sfânt, aşa cum zorii îşi trimeteau la fereastra deschisă a 
casei fără zgomote, îngerii care plutesc deasupra soarelui, 
atunci când oamenii dorm. 

Teodor Novleanu îi luă mâna de după gât, cuprinzindu-i- 
o în mîinile lui. Luli i-o lăsă. 

Miînile vechi, cu degetele îngălbenite de tutun dar fine şi 
subţiri, păstrau cu un fel de evlavie mirat mâna mică, pură, 
cu degetele lungi, care-ar fi putut îmbrăca mănuşa de 
argint a icoanelor. 

Soarele răsărea încet undeva dincolo de oraş, aprinzând 
o candelă de aur subt dimineaţa de argint trandafiriu. 

Miînile vechi îşi scoaseră încet secretul lor de altădată: 
un inel îngust, c-un nume şi c-o dată, — punându-l în palma 
nouă. 

Luli ceti numele şi data, apoi cu două degete îşi puse 
inelul, privindu-l cum strălucea pe mâna ei. Îl dădu îndărăt. 

O frunză de soare căzuse pe fereastră, alta pe covor, alta 
pe birou. Lumina trinităţii lor zâmbea blând în severa 
încăpere a dosarelor şi cărţilor de drept. 

Miînile vechi îşi luară inelul, apoi aprinseră o ţigară. 
Fumul se colora blond în razele soarelui, rămânând 
albăstriu în umbră. 

— E scriitorul Catul Bogdan, papa. 

— „Preşedintele comisiunii de bacalaureat: nu? 

— Da, zâmbi Luli. 

— Fetiţo, şi când l-ai cunoscut? 

— Acum. 


— La examen? 

— Ceva mai înainte: în tren, când veneam de la vie... 

— Cu Gabriela? 

— Da, numai că ea dormea. 

Teodor Novleanu îndoi pe rând degetul cel mic, pe cel de 
alături, încă unul şi încă unul. Degetul cel mare rămase 
singur neîndoit, ca un semn de exclamare. Teodor Novleanu 
zâmbi înspre deget. Luli văzu zâmbetul. 

— Da, papa, numai patru zile. Şi totuşi... 

— Ştiu, fetiţo, ştiu. Numai învăţătura cere ani. Inima e 
mai repede, când e tânără... Şi eu am păţit la fel. Veneam la 
Bârlad după examene, să-mi petrec vacanţa. Într-o seară, 
plimbându-mă, am văzut-o pe mama ta la o fereastră. Mi se 
pare că n-am dormit în noaptea aceea. Pe atunci nu beam 
cafea decât în timpul examenelor. Am iubit-o pe Angelica 
înainte de-a-i cunoaşte numele. În faţa ferestrei ei eram cel 
mai mare poet al lumii. Cel mai naiv, Luli, şi cel mai temerar 
timid. Dacă cineva mi-ar fi spus: „Cum poţi iubi o fată 
necunoscută, pe care abea ai zărit-o la fereastră?” l-aş fi 
răspuns: „Cum îl iubesc oamenii pe Dumnezeu? Iubirea de 
Dumnezeu e veche de când lumea. Omul o descoperă în el, 
într-o zi, şi cu ea descoperă şi imensitatea lui.” După cum 
vezi fetiţo, am fost şi eu tânăr. M-am îndrăgostit de-o fată cu 
ochi albaştri, văzută la o fereastră... 

— Şi eu tot la o fereastră... a trenului. 

— Da, fetiţo, dragostea apare la o fereastră, înainte de-a 
bate la uşă. Fereastra aceea de la Bârlad, e Fereastra. 
Toate grădinile Birladului şi-au plătit tributul pentru 
Fereastră. Îţi mărturisesc cu toată ruşinea, că furăm... 

Urechea magistratului ascultă cu oarecare mirare 
cuvântul Codului pensii, de-a ţi tea ori analizat, comentat, 
aplicat. 

— .„„furăm flori. Codul penal însă n-a exceptat furtul liric, 
aşa că eram un infractor calificat. Săream garduri, 
pândeam somnul sergenţilor, plecarea stăpânilor de-acasă 


deprinderile cânilor şi ale slugilor, şi furam numai flori 
frumoase pentru Fereastra mea. 

Teodor Novleanu oftă uşor, aprinzând o nouă ţigară. 

— E un om de gamă, fetiţo. Am auzit de el... Catul 
Bogdan... Lucia Bogdan... 

Parcă cetea vorbe văzute în fumul auriu de soare. 

— ... Se duce Luli... Aţi hotărât ceva? 

Obrazul lui Luli se aplecă afectuos pe umărul celui care-i 
dăruise acest plural. 

— Nu, papa. Vrea să-ţi vorbească. Veţi hotări voi. 

— Îl aştept cu plăcere, fetiţo. 

— Când, papa? 

— Când vreţi voi. 

— Papa, dar nu vreau să se ştie încă nimeni. Numai tu. 

— înţeleg, fetiţo. Uite», dacă vreţi, veniţi la mine la 
Tribunal. Acolo vă „judec”, zâmbi el; în secretul cabinetului 
meu, şi-n faţa crucii. 

Luli râdea cu toată faţa. 

Îl sărută lung, cu braţele de gâtul lui. Apoi se ridică 
împleticindu-se, cu picioarele amorţite. Odaia se umpluse 
de soare. Între păreţii acoperiţi cu rafturi pline de cărţi 
juridice, halatul roş, braţele goale, gâtul înalt şi mlădiu, şi 
părul cu luciri de negre diamante în jurul obrajilor de 
dimineaţă — aduceau o strălucire de viaţă mai vie decât a 
ferestrei cu soare. 

Luli îşi dezmorţi încet picioarele, scuturându-şi furnicele 
din ele, până când tumultul bucuriei îi porunci tinereşte să 
danseze, să alerge, să sară... 

O văzu plecând aşa cum venise: pe fereastră. 

O auzi apoi prin grădină fredonând încet, vorbind 
singură, parcă făcând un descântec. 

Îşi privi o clipă dezordinea odăii de lucru. Când întoarse 
din nou ochii spre fereastră, văzu, cu o bătaie de inimă, tot 
pervazul acoperit de flori atunci culese. 

Pentru el era cea din urmă Fereastră. De acum înainte 
rămânea goală. 


Dar prin ea auzea mereu cin tecul lui Luli în dimineaţa 
de vară. 
X 


Tot atâta soare, dar încă mai mult fum decât în biroul lui 
Teodor Novleanu, se adunase în odaia lui Catul Bogdan, cu 
toate că fereastra rămăsese deschisă de cu seară. Îşi 
petrecuse noaptea în halat, când întins pe pat, când la 
fereastră, când la masa acoperită cu teze la limba română, 
fumând mereu. Noaptea trecuse când foarte lungă, când 
foarte scurtă, arzând în jurul unei garoafe roşii. Un amestec 
de somn cu ochii deschişi şi vis cu ochii închişi, de somn şi 
nesomn, de izbucniri în viitor — într-un viitor de culoarea 
garoafei — de spaime uneori învinse, alteori învingătoare, 
dar alungate toate de o mare bătaie de inimă care-şi uitase 
trecutul. 

Lampa arsese toată noaptea. O stinsese uneori, nu ca să 
adoarmă, dar ca să adune mai bine în ochi ceea ce nu vezi 
decât prin întuneric. 

Aşteptase mereu ziua cea nouă. fără să ştie nimic despre 
ca, decât atât: Luli. Astfel, ziua de mine căpătase sensul 
festiv şi intim al unei rochii în care avea să-i apară Luli; 
foşnetul apropierii ei îl întâlnise la fereastra celei dintâi 
lumini. 

Dimineaţa îl găsi aplecat asupra tezelor, fără să ştie 
care-i teza Luciei Novleanu.. Le privea pe toate cu o egală 
emoție, indulgent şi pentru greşelile de ortografie, pe care 
le corecta, fără să le ţie în seamă la notă. Nu îndrăznea să 
critice nici una, deşi cele mai multe nu erau decât un fel de 
caricatură a expunerii lui. Altele, însă. conţineau şi judecăţi 
originale, dovedind un rudiment de cultură şi un grăunte de 
personalitate. 

O bătaie la uşă îl făcu să ridice capul interogativ: 

— Intră, Costel. 

Dar în locul lui Costel Larian, intră omul de serviciu, cu o 
scrisoare. 


— A adus-o o domnişoară. 

— Unde-i? tresări Catul Bogdan, ridicându-se de pe 
scaun. 

Smulse scrisoarea, şi cu ea în mina privi pe fereastră, 
aplecându-se. Luli nu-l văzu. Plecase repede. Era îmbrăcată 
cu o rochie galbenă de culoarea sânzienelor. O pierdu din 
ochi, dar o regăsi în scrisoare aşa cum o între văzuse în 
soare: 


„Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Papa 
te aşteaptă la unu la Palatul de Justiţie. 
Și eu voi fi acolo. 
LuLi” 


XI 


LA DOUĂSPREZECE FĂRĂ UN sfert, Catul Bogdan şi un 
preot grec erau singurii clienţi. ai restaurantului „Sure”. 

Catul Bogdan se aşezase la o masă din fund, după un 
stâlp, subt ceasornic, într-o perfectă izolare. N-avea de loc 
poftă de mâncare, dar nu mai putea suporta nici hotelul, 
nici cancelaria şcolii, nici plimbarea pe străzi. Venise la 
restaurant cum te-ai duce cu un ceas mai devreme la gară, 
fiindcă acasă nu mai poţi face nimic alt decât să te grăbeşti 
să pleci. 

Se grăbea să vie ora unu. Restaurantul parcă era mai 
aproape de ora unu decât toate locurile din oraş. Aşadar 
venise, se aşezase la o masă, comandase ceva ca să-şi 
justifice prezenţa, şi începuse să fumeze, fericit şi anxios, 
stăpânit de dorinţa de-a o revedea pe Luli în rochie 
galbenă, şi de tracul scenei oficiale la care trebuia să 


participe ca protagonist, ceea ce-i dăduse în treacăt o 
reflecţie de ajuns de pitorească. „E greu să scapi de ticuri”. 
Vechiul său suflet era socotit că un „tic”, căci deprinderea 
de-a trăi anticipativ în închipuire întâlnirile cu oameni 
necunoscuţi, era anterioară întâlnirii cu Luli, şi 
caracteristică omului de atunci. 

Într-adevăr, era greu să scape de ticuri, căci la 
restaurant, cu ţigara în gură, recapitulă tot ce făcuse de la 
primirea scrisorii lui Luli, ceea ce iar era o veche 
deprindere de a-şi inventaria actele, reacţiile şi 
comportările, adnotîndu-le critic. De data aceasta însă, 
scopul revenirii la trecutul recent nu izvora dintr-o pornire 
critică, ci din dorinţa de-a retrăi o stare de euforie unică în 
viaţa lui matură. 

Cetise rândurile lui Luli de atâtea ori, încât la urmă îşi 
pierduseră orişice sens, devenind enigmatice ca o inscripţie 
a fericirii într-o limbă necunoscută. 

Apoi făcuse ceva de ajuns de ciudat. Zvârlise halatul de 
pe el, îşi suflecase mînicele pijamalei, ca atunci când vrei să 
lupţi, să vâsleşti sau să faci gimnastică, şi aşa, cu mînicele 
suflecate, începuse să circule prin odaie cu paşi mari, între 
fereastră şi uşă: trei paşi de-ai lui. Plimbarea aceasta de leu 
în cuşcă durase mai bine de un ceas de-a lungul căruia nu 
se gândise la Luli, pentru motivul că ea era o prezenţă 
permanentă şi involuntară ca a soarelui cu rochie galbenă 
de vară, la fereastră. 

În schimb, el care de ani de zile nu fredonase, nici nu 
cântase nimic, începuse să şuiere, să murmure, să 
fredoneze şi chiar să cânte de-a binelea, cum fac în genere 
oamenii goi la baia de abur. Era ceva cu totul nou. Cunoştea 
multă muzică, şi sufleteşte asculta deseori în clipele de 
mare reculegere în singurătate, fragmente din muzica 
auzită. Beethoven, Wagner, Debussy, Mozart, Bach, Haydn, 
Borodin — îi ţinuseră de multe ori o tovărăşie solemnă. Ca 
şi buciumul munţilor, aceste muzici făceau parte din 
peisajul său sufletesc, împrumutându-i forma înaltelor lor 


bucurii şi melancolii. Dar el n-avea glas, nici nu-i plăcea să 
şi le amintească pe acestea cu glasul. Erau muzici ale 
tăcerilor din el, ascultate înlăuntru: muzici fantome. 

La hotel însă, cântase ca pe vremea când era student, tot 
ce urechea şi glasul păstrase de atunci. Canţonete din 
Montmartre, refrenuri stupide din acele pe care le cânţi la 
chef până la extenuare, ducându-le şi în somn, fredonându- 
le şi cu pulsul migrenei din dimineaţa deşteptării mahmure. 
Unele dintre ele ieftin frivole, altele vulgare de-a binelea, 
altele demodate. Reveneau pe rând una din alta şi una după 
alta, ca la o beţie cu camarazi de atunci, în decoruri de 
atunci. 

Prezenţa lui Luli era permanentă, dar devenită o 
culoare, o lumină, o incandescenţă, spre care veneau parcă 
triburile barbare ale sufletului, aducându-i ofrande baroce. 

Cu această dispoziţie intrase în odaia de baie, păstrând-o 
şi acolo. Se răsese, oprindu-se cu un zâmbet plin de săpun, 
ca să continue un refren regăsit exact, reluându-şi râsul cu 
un murmur printre dinţi. Astfel că operaţiunea aceasta 
muzicalizată durase mai mult ca de obicei. În baie, îşi 
amintise operete, gesticulându-le şi cu buzele şi cu miînile. 
După operete, începuse defilarea versurilor, cu _ tirade 
trâmbiţate din Chantecler şi Cyrano, apoi cu tromboanele 
lui Hugo, şi iar cu Cyrano declamat în cearşaful de după 
baie, care căpătă mişcări de pelerină romantică drapând un 
nud. 

Se înapoiase în odaie, venind de la baie, recitind de ajuns 
de tare versurile lui Verhaeren: 


Chaque heure, ou je songe ă ta bonte 
Şi simplement profonde, 
Je me confonds en prieres vers toi. 


Je suiş venu şi tard 
Vers la douceur de ton regard, 
Et de şi loin vers tes deux mains tendues, 
Tranquillement, par ă travers leş etendues 
J'avais en moi tânt de rouille tenace 


Qui me rongeait, ă dents rapaces 
La confiance. 


J'Etais şi lourd, j'6tais şi las, 
J'6tais şi vieux de mefiance, 
J'Etais şi lourd, j'6tais şi las 
Du vain chemin de tous mes pas. 


Je meritais şi peu la merveilleuse joie 

De voir tes pieds illuminer mă voie, 

Que j'en reste tremblant encore et presque en pleurs 
Et humble, ă tout jamais, en face du bonheur. 


„„Astfel, cea dinţii tinereţă îi ţinuse o nebunatică 
tovărăşie,  împrejmuindu-l cu  farandole de amintiri 
gălăgioase, ca şi cum s-ar fi întors student printre studenţii 
de odinioară, regăsiţi pe aceleaşi locuri, cu aceleaşi pahare 
şi aceleaşi refrenuri. Parcă făcea o repetiţie generală de 
tinereţă, adu când de-a valma şi ce merita omagiul 
amintirii, şi ce nu-l merită, numai pentru a-avea prezent în 
el „la”-ul tinereţii, sunetul ei exact, din tumultul ei 
recăpătat. 

După ce se îmbrăcase sobru, dar cu o cochetărie subtilă 
care devenise cu automatism, al mânilor şi ochilor lui, se 
privise în oglindă. Părul alb — îl frapase mai tare în acea 
clipă, următoare cântecelor şi versurilor — era un noroc. 
Cu păr negru de pildă, faţa lui, cu toată vigoarea 
trăsăturilor, ar ii părut cam ostenită, în contrast cu părul. 
Numai obrajii lui Luli îşi puteau permite vecinătatea unui 
păr negru şi strălucitor ca ochii persanilor fumători de opiu. 
Dar aluzia la bătrâneţa, a părului alb, era atât de categoric 
dezminţită de vrâsta reală, aşa cum o afirmau ochii mai ales 
şi stătură, încât în contrast cu părul părea prin surpriză mai 
tânăr decât era, părul devenind culoarea sau capriciul unei 
cochetării. 

În faţa oglinzii de la hotel fusese gata până la ultimul 
amănunt exterior. 

Şi de-atunci, timpul începuse să treacă încet şi greu, pe 
măsură ce se apropia ora unu. Îşi confruntase ceasul cu 


toate ceasornicele, verificând încă o dată cât de subiective 
sunt ceasornicele unui oraş în raport cu ceasul tău. 

Nu-şi pierduse complet „ticurile”. Tracul pe care-l avea 
la gândul scenei oficiale, şi tentativă abea stăpânita de-a 
anticipa imaginativ acea scenă, improvizându-i realitatea, 
dovedea permanenţa spionului din el: ochiul lui de pândă 
dormita, dar nu murise. Şi totuşi, gândul că o va întâlni pe 
Luli domina şi tracul, dându-i o mereu sporită nerăbdare. 

La unu fără un sfert plăti şi plecă. 

Mult încolo, după Palatul de Justiţie, îşi aminti unde 
trebuia să o întâlnească pe Luli. Zâmbi, trimeţindu-şi 
zâmbetul până în fundul vizibil al aleii. Luă o trăsură şi se 
întoarse la Palatul lăsat în urmă, ajungând la unu şi câteva 
minute. Se grăbi. Intră în sonora hală juridică plină de 
precupeţii dreptăţii. Un avocat cu ochi de braconier îl 
orientă spre faimosul cabinet al judecătorului Novleanu, 
conducându-l până la uşă şi strecurându-i rutinat o carte de 
vizită în speranţa unei afaceri rentabile. Intră, dând cu ochii 
de musteţile şi ochelarii unui grefier de modă veche, care 
după ce-l prubului din cap până-n picioare, i se adresă: 

— Nucţi fi dumneavoastră domnu' profesor pe care-l 
aşteaptă domnu” consilier cu duduia 'mnisale? 

Dar se vede că Luli şedea lipită de uşă,?numărând 
secundele, căci ochii ei se iviră prin uşa crăpată, 
deschizând-o brusc. Apăru pe prag cu ochii strălucitori, în 
rochia galbenă care-i făcea şi mai negru părul şi ochii, ca 
sâmburii în miezul harbujilor galbeni. 

Cabinetul de instrucţie era sever şi întunecat. Biroul cu 
codul şi crucea, două biblioteci, câteva scaune, o canapea 
de piele. Fereastra dădea pe un zid cenuşiu, care înnoura 
lumina ca în închisori. Acolo te simţeai cuprins de zidurile 
legii. 

Cu toate că se ridicase de pe scaunul său de judecător 
de instrucţie, faţa lui Teodor Novleanu nu arăta nici un fel 
de curiozitate interogativă. S-ar fi spus că revedea un vechi 
prieten. 


Luli-i mulţumi fără vorbe, luându-l de după gât şi 
rămânând alături de el. 

Se aşezară pe canapea, având-o pe Luli între ei. Fără de 
Luli, tăcerea lor de oameni necunoscuţi care se văd întâia 
oară s-ar fi prelungit până când unul dintre ei ar fi avut 
curajul iniţiativei celei dintâi banalităţi preliminare, gen: 
„Cum vi se pare oraşul nostru?”, sau: „Nu cunoşteam până 
acum Palatul de Justiţie”. 

Dar prezenţa lui Luli între ei era ca o reculegere printre 
trandafiri galbeni. Şi unul şi altul se gândeau la ea, privind- 
o din două părţi, deopotrivă de nouă pentru amândoi. 
Astfel, privirile lor se întâlniră, solidare, într-o înduioşare 
bărbătească. 

Luli se ridică, dispărând după biroul lui Teodor 
Novleanu. Se auzi un zăngănit de chei. Şi Luli apăru de 
acolo cu o tăblăluţă?pe care erau toate cele trebuitoare 
cafelei negre. 

— De unde ştiai mata, domnişoară, misterele acestui 
birou? 

— De la dadaia. 

— Aha! 

— Cine-i dadaia! întrebă Catul Bogdan. 

— Cum, nu ţi-a spus? se minună leodor Novleanu. 

De deasupra flăcărilor care-şi începeau menuetul de 
toporaşi, Luli schimbă un zâmbet cu Catul Bogdan: cine i-ar 
fi crezut că nu schimbaseră în totul decât vreo câteva 
cuvinte. 

— Dadaia e cel mai important personaj al casei noastre, 
îl informă Teodor Novleanu. E fosta dădaca a lui Luli. 

— Acuma ştiu, interveni Catul Bogdan; bătrâna din gară 
cu cireşe, preciză el pentru Luli, care înţelese şi se roşi 
deasupra ibricului, aflând abea acum că o văzuse înainte de 
a-l vedea, că o privise cum plângea fiindcă-i căzuseră 
cireşele. 

Dar „gară cu cireşe” era o gară prea puţin explicită 
pentru 'leodor Novleanu, care pricepu că nu era o gară 


pentru el, şi le-o lăsă. 

Şi el şi Catul Bogdan o priveau tot pe Luli care făcea 
cafeaua, dar gândurile lor o situau în două decoruri osebite: 
unul în trecut, altul în viitor. 

Teodor Novleanu o mai?păstra în casa lui, aşa cum e 
văzuse crescând, amintindu-şi-o în toate odăile, şi la toate 
vrâstele, simțind în acelaşi timp cum se umple casa 
amintirii, şi cum se goleşte casa viitorului. 

Catul Bogdan îşi lumina cu prezenţa ei casa de la laşi, 
măsurându-i prin Luli lugubra singurătate de până atunci, 
cavoul strigoiului de ieri. 

Luli îi servi pe rând. 

Teodor Novleanu oferi ţigări lui Catul Bogdan. 

— Mulţumesc, nu mai fumez. M-am lăsat. 

— De când? se miră incredul Teodor Novleanu. 

— De acuma. 

Cu gura deschisă de uimire, Teodor Novleanu privi 
alternativ pe Luli şi pe Catul Bogdan. 

Luli se roşise până în vârful urechilor. După ce aprinse 
ţigara tatălui ei, stinse flacăra chibritului şi întinse mâna lui 
Catul Bogdan, care i-o cuprinse, sărutând-o lung. Luli se 
aşeză alături de el. Patru ochi îl priveau pe Teodor 
Novleanu. 

Până când răspunzându-le, Teodor Novleanu vorbi încet: 

— Şi unde vreţi să facem nunta? 

— La via noastră, papa. 

— Bine. La via ta, fetiţo. 


XII 


DADAIA ŞTIA CEVA; GABRIELA bănuia numai. 


Cu o zi înainte, spre sară, văzând furtuna, dadaia luase 
impermeabilul şi galoşii lui Luli, pornind după ea cu 
umbrelă. Ajunsese la timp. Şi cum avea ochi buni, de 
departe o recunoscuse pe Luli printre fetele care ieşeau de 
la şcoală. Văzuse apoi retragerea lor din faţa ploii, fuga lui 
Luli în ploaie, şi-n urma ei, domnul pe care-l lătrase Moşu 
vrând să-l muşte, suindu-se într-o trăsură şi pornind după 
fetiţa ei. 

Dadaia se înapoiase acasă mai posomorită ca de obicei, 
dar nu spuse o vorbă nimănui, — nici lui Luli care se 
înapoiase cam târziu trecând tot prin bucătărie, îmbujorată 
şi cu ochii foarte strălucitori. 

— Dadaie, s-au pus la masă? 

— Pus. 

Luli intrase de-a dreptul în sofragerie, fără să-şi poată 
ascunde nici obrajii, nici ochii. 

— Nu te-a prins ploaia, fetiţo? o întrebase tatăl ei. 

— Nu. lertaţi-mă că am întârziat. M-am refugiat la o 
prietenă şi ne-am preparat împreună pentru oral. 

Apoi se aşezase la masă, mâncând numai de formă, 
absentă. 

— Luli dragă, nu te mai gândi atâta la învăţătură, o 
dojenise timid Angelica. 

— Cum ai făcut teza la latină? o întrebase Gabriela. 

Luli făcuse un efort vizibil să priceapă întrebarea, 

ş-apoi răspunsese prea pripit: 

— A, da, bine, cred că n-am multe greşeli. 

— Antipatic profesor, exclamase Gabriela amintindu-şi de 
întâlnirea din cancelarie cu Onisifor Brebu. 

Luli tresărise cu obrajii incendiaţi şi c-un fel de mânie 
interogativă în ochi. Dându-şi seamă prea târziu că era 
vorba de Onisifor Brebu, nu de Catul Bogdan — se scuzase 
spunând că-i obosită, şi plecase de Ia masă, retrăgându-se 
în odaia ei. 

După masă, Gabriela jucase o panţarolă cu soţii 
Novleanu, devenind tot atât de distrată ca şi Luli. La 


„noapte bună”, Teodor Novleanu îi spusese. 

— Şi mată lucrezi prea mult, Gabriela. 

Nu era obosită. Era preocupată. O nelinişte complexă, 
înnoirea din ea nu o justifică în totul, căci şi schimbarea lui 
Luli o determina într-o măsură. Semnele de întrebare, care- 
i veneau dinspre Luli, nu fuseseră niciodată simple 
curiozităţi. Şi nici acum nu erau, eu toate că acum, 
nebulozitatea lirică de până atunci, cu nostalgiile «ei, 
căpătase o orientare, un contur şi aproape un scop. Iotuşi, 
inima ei avea încă bătăi ciudate pentru fiinţa lui Luli. Un an 
întreg trăise alături de Luli, având lingă ea emoția unei 
muzicalităţi continue. Misterul acestui prestigiu rezistase şi 
la traiul comun, sporind încă, devenind însă mai explicabil 
prin apariţia lui Lorelei, prin presimţirea lui Lorelei — şi nu 
încetase nici în clipa când Gabriela descoperise dragostea 
cu ochii ei, în ea şi în alţi ochi. Nu luase prea în serios 
renunţarea lui Luli la scris. O socotea că o simplă butadă 
juvenilă, poate negândita. Nu poţi renunţa la cel mai înalt 
comandament al fiinţei tale. Dar acel „am să mă bucur de 
viaţă” al lui Luli o preocupa, mai ales după apariţia ei târzie 
la masă, cu ochi şi obraji care-i dădeau o frumuseţă mai 
tulburătoare. Se întâmplase ceva care exalta în frumuseţa 
exterioară a lui Luli sufletul care devenea un parfum 
sensibil. Aderenţa sufletească a Gabrielei la fiinţa lui Luli 
era atât de mare şi de permanentă, încât n-avea nevoie să o 
observe, pentru a simţi schimbările din ca. Deşi nu le ştia 
cauza. Aceeaşi senzaţie de parfum adus de briza în largul 
mării, fără ca ochiul să vadă ţărmul înflorit. Şi aceeaşi 
pasionată impulsiune — absurdă acum, de când purta în ea 
chipul unui bărbat, — de-a desluşi cine-i cel cuprins în 
sufletul lui Luli. 

Nu îndrăznise să o întrebe nimic, nici măcar să intre în 
odaia ei, deşi văzuse, după lumina de subt uşă, că Luli nu 
doarme, şi mai apoi o auzise, după miezul nopţii, furişându- 
se în grădină. O spionase de la fereastră, temându-se şi 
sperând, tot atât de nebuneşte, că va vedea alături de Luli o 


umbră, că va auzi dintr-acolo şoapte. Dar nu văzuse, nici nu 
auzise nimic. Plimbarea lui Luli prin grădiniţă era de o 
sălbatecă puritate. Mergea încet, sprintenă în halatul roş, 
încins cu o centură, fără să se aplece asupra florilor, 
rămânând uneori cu capul printre stele, purtat de. gâtul ei, 
frumos ca cel pe care şi l-a dat sieşi penelul lui Raphael într- 
un autoportret. 

lubea? sau îşi căuta în singurătatea nopţii, mândră, 
„marele cântec?”... Dacă ar fi avut curajul să-i tulbure 
plimbarea, Gabriela ar fi întâmpinat-o, spunându-i: „Ce face 
tânărul meu Hamlet?” Dar îi lipsise acest curaj. Nu 
îndrăznise să-i împuie tovărăşia ei, deşi seminţa insomniei 
era şi-n ea. Adormise târziu, având visuri ciudate. 
Dimineaţa pe Ia zece, întrebase de Luli: plecase. Unde? Nu 
ştia nimeni. Examenul era suspendat, pentru a se da 
rezultatul lucrărilor scrise. Unde putea fi? Pe la unsprezece, 
Luli se înapoiase, aducând dimineaţa pe obraz, parcă 
suflată cu un abur de argint. Nu spusese nimic. Spre 
surprinderea Angelicăi şi mai ales a Gabrielei, mâncase 
devreme o dată cu Teodor Novleanu, pretextând că vrea să 
recapituleze materiile pentru oral, în tovărăşia unui grup 
de fete. Angelica o crezuse, dar Gabriela nu, fiindcă ştia 
dintr-o .veche experienţă că Luli nu face nimic în turmă şi 
cu turma. Cât timp fusese Luli-boy, participase mereu la 
zburdălniciile camaradelor, dar de fapt se punea în fruntea 
propriului ei tumult, incorporând în el forme exterioare. De 
când însă apăruse sufletul lui Lorelei, se închidea în ea ca 
într-o armură solitară. Aşa că pentru Gabriela, învăţătura în 
comun era un evident neadevăr. 

Lipsise toată după-amiaza. Între timp, Teodor Novleanu, 
care niciodată nu-şi întrerupea slujba, apăruse acasă, pe la 
cinci, tocmai când Gabriela se pregătea să iasă în oraş, în 
speranţa că-l va întâlni pe Catul Bogdan, îşi amânase 
plecarea, presimţind că se întâmpla ceva anormal. Într- 
adevăr, după vreun ceas, Angelica apăruse plânsa, dar 


înseninată, fără să-i spuie nimic, deşi Angelica nici nu ştia, 
nici nu putea să ascundă. Teodor Novleanu plecase din nou. 

Plecase şi Gabriela după el, luând-o încet pe Uliţa 
Domnească, descoperind-o goală şi pustie din tei în tei, 
dintr-un capăt până-n celălalt. Când se înapoiase acasă, 
găsise pregătiri de masă mare. Angelica era la bucătărie: 
eveniment. Sofrageria era plină de pachete, sticle, cutii, 
fructe. 

— Angelica, avem musafiri? o întrebase în sfârşit 
Gabriela. 

Angelica prepara o cremă savantă. Roză de aburii 
vanilaţi, poate prea roză, oftase un: „avem*4. 

— Pe cine? 

— Pe profesorul Bogdan. 

— Catul Bogdan? 

— Nu ştiu exact. Profesorul lui Luli. 

— Cine 1-a invitat? 

— Theo. 

— Îl cunoştea mai de mult? 

— Are să-ţi spuie Luli. 

Şi-şi aplecase din nou faţa în aburii vanilaţi, devenind ea, 
transparenta Angelică, mai enigmatică decât sfinxul din 
calea lui Oedip. 

* 


De atunci o aştepta pe Luli. pregătindu-se pentru Catul 
Bogdan. Surpriza bucuriei venise o dată cu paroxismul 
neliniştei, dând parcă sunetul a două coarde cântate de 
acelaşi arcuş. Pe de o parte, era poate singura ocazie de-a-l 
vedea pe Catul Bogdan de aproape în intimitatea unei case 
cu puţine persoane, de-a sta de vorbă cu el. Din acest punct 
de vedere, emoția ei depăşea febrilitatea pregătirilor 
pentru întâiul bal. Se verificase în toate oglinzile, cum ai 
încerca îndelung şi cu de-amănuntul claviatura unui pian de 
concert.  Făcea  necontenite proiecte vestimentare, 
umplându-şi odaia cu multicolora dezordine a rochiilor 


răsturnate pe scaune, pe canapele şi pe pat, avându-le 
delaolaltă ca pe-o paletă  premergătoarei  picturei 
neîncepute. Încercase mai multe pieptănături, amintindu-şi 
în oglindă cu mândria a două mini, că în romanele lui, Catul 
Bogdan era adversarul părului scurt şi preamăritorul 
părului lung. Părul Gabrielei era lung şi bogat ca ploile de 
stele în nopţile de august, având rugini de toamnă şi parfum 
de vară. 

Dar chiar în această clipă de beţie în oglindă, amintirea 
lui Luli îi întunecă părul bucuriei, ca o noapte stăpânitoare 
de început de lume, înainte ca Dumnezeu să fi poruncit: 
„Lumină”. 

Se opri multă vreme îngândurată la fereastră, până eind 
învinse absurdul spaimei. 

Apoi aruncă priviri recapitulative prin romanele lui Catul 
Bogdan, scoborâte de pe raftul cărţilor şi desfăcute pe pat, 
printre rochii, împrospătându-şi totodată amintirea întregei 
literaturi cunoscută de ea, proiectându-şi astfel cochetăria 
asupra celor văzute şi asupra celor nevăzute. 

Dintr-o carte de pe birou, căzu o scrisoare de la Matei 
Dima, nedeschisă. Era răspunsul la scrisoarea pe care i-o 
scrisese de la vie, dintr-un sentiment de mărinimie, pe care 
acum îl regreta. Căci provocase desigur alte complicaţii, o 
recrudescenţă de speranţe şi pretenţii. Într-adevăr, în plicul 
ei nedesfăcut, scrisoarea era atât de voluminoasă, încât 
greutatea ei în mâna devenea o povară pe inimă; o izgoni 
din drumul ochilor, într-un saltar — reluându-şi rochiile, 
cărţile, părul şi gândurile. 

Dar vibrația acestei cochetării nu era numai drumul 
întâmpinării lui Catul Bogdan, ci şi o fugă de neliniştea din 
urmă, care uneori îi apărea înainte, dintr-acolo unde-l 
aştepta pe Catul Bogdan. 

De unde-l cunoştea 'leodor Novleanu? Nu făcuse până 
atunci nici o aluzie la el, deşi era la curent cu sosirea lui la 
Galaţi şi cu rolul lui de preşedinte al comisiunii de 
bacalaureat. E drept că Teodor Novleanu era personificarea 


discreţiei. Dar era ospitalier şi foarte prietenos. Dacă erau 
vechi cunoştinţe, de ce nu-l întimpinase cu ceilalţi gălăţeni 
în cancelaria liceului unde fusese sărbătorit? Şi de ce nu 
pomenise nimic despre el, măcar ia treacăt?... În definitiv, 
asta era explicabil. Ca şi Luli, leodor Novleanu era un 
singuratic. În afară de ai lui” avea foarte puţine relaţii, cu 
toate că nu era nici mizantrop, nici ursuz. Dar adoraţia lui 
pentru Angelica şi Luli, şi bucuria de-a le distra pe ele, 
făceau inutile orice alte distracţii. Chiar dacă-l cunoscuse 
pe Catul Bogdan mai de mult şi de ajuns de intim, evitase 
să-l revadă în alai. Probabil că îl întâlnise pe stradă, 
întâmplător — având mai mult noroc decât ea — şi 
revăzându-l amical, îl poftise la masă. Nimic extraordinar. 

Dar de ce atunci atâta mister? De ce Teodor Novleanu 
venise acasă în timpul zilei — niciodată nu se mai 
întâmplase aşa ceva —, de ce plânsese Angelica, evitând 
lămuririle fireşti, de ce acel „are să-ţi spuie Luli!” 

Ce legătură între Luli şi Catul Bogdan? Eleva lui? Asta 
nu era o legătură, ci dimpotrivă, o prăpastie. Gândul 
Gabrielei se întoarse cu patru zile în urmă, în trenul Iaşi - 
Galaţi. Ea adormise. Între timp, Luli oferise un rest de cafea 
neagră din termos lui Catul Bogdan pe care nu-l cunoştea, 
fiindcă-i venise rău în tren, fără să ştie cine-i. Nu vorbise 
nimic. Aşa-i spusese Luli, chiar în noaptea sosirii la Galaţi. 
Luli nu minţea. Până atunci, de când o cunoştea, n-o auzise 
niciodată minţind. Putea să tacă, să refuze de-a spune unele 
lucruri, dar nu să mintă. Oare?... Era posibil ca un om de 
calitatea lui Catul Bogdan, a cărui bună-creştere era 
evidentă din clipa când îl vedeai, să nu se prezinte unei 
domnişoare care-i făcuse un serviciu în tren? Imposibil. Cel 
puţin logica aşa hotăra. Atunci Luli minţise. De ce? 
Pudoarea unei emoţii? 

Dacă ea, Gabriela, l-ar fi cunoscut în astfel de condiţii pe 
Catul Bogdan, în timp ce Luli ar fi dormit, s-ar fi grăbit să 
istorisească lui Luli pe cine cunoscuse? Nu. Categoric nu. 
Astfel de secrete nu se destăinuiesc decât după mult timp. 


De altfel, nici ea nu pomenise nimic lui Luli despre scena 
din cancelarie. De fapt, nici n-ar fi avut ce să-i spuie. „M-a 
privit pasionat?”. Ar fi trivializat o privire, o beţie a inimii, şi 
tăcerea adunată în jurul lor. Să-i fi istorisit cuvântarea lui? 
E ca şi cum, întorcându-te de la un concert, ai cânta fără 
glas ceea te ai ascultat înălțându-se dintr-o orchestră. 

Şi de altfel, prietenia lor nu se clădise pe confidenţe 
reciproce, ci se formase din simpatia unei armonioase 
convieţuiri, cu tăceri care se respectau reciproc. Aşadar nu 
numai că spovedania nu devenea o obligaţie, dar n-aveau 
între ele nici deprinderea ei. Singura confesiune cu 
caracter mai intim era Matei Dima. Dar Matei Dima era atât 
de exterior inimii ei, încât vorbind despre el, istorisea lui 
Luli un succes feminin — preţios ca atare — fără să-şi 
deschidă inima neatinsă. 

Apariţia lui Catul Bogdan însă. care făcuse din inima ei 
fereastră dinspre el o întunecase opac şi pentru Luli. 

Firesc era deci că şi Luli să fie la fel. 

Dar nu era posibil. Patru zile! Şi Luli plină de apariţia lui 
Lorelei: mândra de-a fi cântec şi amforă pe umărul lumii. O 
Luli preocupată anxios de trecerea bacalaureatului. O Luli 
elevă în clasa opta, faţă de un profesor universitar... 

Şi apoi privirile lui din cancelaria şcolii. Ş-apoi ofranda 
teilor înfloriţi. 

Şi apoi oglinda. Era tânără. Era frumoasă. Rochiile ei nu 
ascundeau viclean o minciună. 

Începu să se îmbrace, plecând din oglindă ca dintr-o apă 
de vară cu maluri tainice. 

Dar Luli? 

Tresări ca atunci când auzi cântat afară un cântec 
început în gând, căci auzi la uşă ciocănitură şi glasul lui 
Luli: 

— Gabico... 

— Luli, un moment numai şi vin. 

— Faci farmece? glumi glasul de dincolo. Ştii pe cine 
avem diseară la masă? 


— Nu. Ştiu numai că avem un musafir. 

— Pe Catul Bogdan. Gabico, Gabico, Gabico, ştii cine-i? — 
întrebă glasul care avea în tinereţă lui aurul trâmbitelor 
sfinte. 

— Cine-i? întrebă Gabriela stupid. 

— Logodnicul meu. 

— Al tău? murmură în şoaptă Gabriela, moale ca zăpada 
lunecată de?pe o streşină. 

— Gabico, nu spui nimic? 

— Felicitările mele. 

— Nu mă săruţi? 

— Ce faci acolo, Gabico? 

— Mă îmbrac. 

Plângea, privind uşa odăii ca cineva care-a intrat liber, 
aflând că-i condamnat la muncă silnică pe viaţă. 


PARIEA A 
PAIRA 


Prietenul Nathan 


NATHAN SABBETAI CONTRAZICEA atât de categoric 
specificul evreiesc, aşa cum e formulat în ţările cu şoapte, 
murmure şi mişcări antisemite, încât în cercurile agresiv 
naţionaliste se spunea despre el că e un evreu ratat. Astfel, 
intransigenţii eludau recunoaşterea impusă măcar de 
cochetăria obiectivităţii, că sunt şi evrei de treabă. Ratat îl 
socoteau şi evreii, dar nu ca evreu, ci ca om, imputindu-i în 
fond tot absenţa spiritului practic şi a ambiţiei sociale. Iar în 
celelalte cercuri româneşti, neutre, pasive sau indiferente, 
fizionomia strict individuală a acestui „evreu ratat” era 
definită cu expresia pe care Kipling o pune în gura 
taciturnă şi exotic înţeleaptă a lamaului tibetan, de câte ori 
acesta se adresează providenţialului Kim: „Prietenul 
tuturora”. 

Într-adevăr, Nathan, deloc prietenul lui însuşi după 
canoanele vieţii practice, era în schimb prietenul tuturora: 
adică omul oricând disponibil, care se devotează, oarecum 
distrându-se, grijelor, nevoilor şi chiar capriciilor tuturor 
cunoscuţilor, făcându-le pe deasupra şi daruri subtile, 
îndatorind astfel dezinteresat; numai dacă satisfacția de 
ajuns de platonică de-a răsplăti zâmbetul surprizei 
agreabile şi al solicitudinei eficace nu e integrată şi ea în 
categoria „interes”. 


Nu avea nici o trăsătură de aventurier. Nu apăruse ca 
atâţia alţii, după război, zvârlit de trapă izbucnirilor 
subterane, fără biografie ostensibilă, cu trecutul ermetic 
drapat de avere, ademenind şi aservind lumea bună şi pe-a 
oamenilor zilei, prin balul banului, cu scopul de-a o exploata 
sau escroca mai târziu. Nathan era în laşi, cu fireşti 
intermitențe, de când se născuse. Şi era şi din laşi, pi în 
durata câtorva generaţii notorii. Casele Sabbetai de la 
Copou — denumite popular şi acuma „casele spaniolului”, 
deşi aparţineau prin licitaţie unui misii cu nume în;,ici”, 
înainte de-a deveni bancher şi moşier cu nume în „eseu”, — 
erau contemporane cu casele Dumşa, Bour, Zmeu şi lanov; 
ca şi acestea, deveniseră o armonie ieşană prin vechimea 
lor plastic încorporată amintirilor trecutului. Trecerea lor 
recentă în alte mini, tot evreieşti ce-i drept, deştepta acelaşi 
regret în priviri şi acelaşi oftat boierilor scăpătaţi ai laşului, 
ca şi înstrăinarea caselor autohtone. Acest regret şi acest 
oftat erau semnele exterioare ale fenomenului imponderabil 
care netezise calea lui Nathan spre intimitatea familiilor 
neaoşe. Stăpânitorii succesivi ai acestor case, ascendenţii 
lui Nathan, după ce câştigaseră averea proverbială prin 
muncă rapace şi crude victorii, folosindu-se de ea ca deo 
armă de luptă, pierduseră treptat, într-o descreştere 
ereditară, frusta energie a celor dintâi Sabbetai, 
conchistadorii banului, mulţumindu-se împovăraţi să nu-l 
scape. Aşa că, în timp. marea avere a neamului Sabbetai, 
încă înainte de-a se fărâmiţa, ostenise, căpătând acea 
nobleţă melancolică pe care toamna o dă şi pădurilor şi 
averilor. 

Bogat, Nathan n-ar fi fost pentru societatea 
moldovenească decât un evreu bogat, adică încă un evreu 
îmbogăţit în Moldova. Şi oricare ar fi fost specificul său, 
nimeni nu i-ar fi iertat aurul, chiar dacă i l-ar fi primit. 
Sărac însă, adică sărăcit după război în aceeaşi Moldovă, 
tocmai în epoca celor mai cinice îmbogăţiri, Nathan era ca 
şi boierii pământeni, aurul dus devenind un fel de nobleţă 


locală. lată de ce, fără să deţie nici o putere temporară, 
Nathan frecventa toate familiile bune ieşene, având însă un 
loc în intimitatea lor, nu în salonul raporturilor şi 
tributurilor sociale. 

De fapt însă, Nathan nu era sărac. Părea numai, starea 
lui actuală fiind proiectată comparativ pe averea 
Sabbetailor de ieri, aşa cum spui unui obez care-a pierdut 
douăzeci de kilograme după o cură la Marienbad: „Vai, cum 
ai slăbit” — cu toate că faţă de ponderea omului normal, 
fostul obez tot robust e. 

Nathan mai avea câte ceva: resturile, suficiente pentru a 
întemeia o nouă avere, dacă Nathan ar fi semănat celui 
dinţii Sabbetai ai neamului. Dar Nathan, în loc să descurce 
ceea ce moştenise, lichidase pur şi simplu, comod ca un 
autentic moldovean. Când murise tatăl lui, Nathan era la 
Paris unde îl însoţise pe Catul Bogdan, făcându-şi împreună 
cu el doctoratul în litere. Venise de acolo numai pentru 
înmormântare. Grăbit să se întoarcă la Paris, dăduse 
depline puteri unui avocat să lichideze averea. Cel cu 
deplinele puteri fusese de ajuns de mărinimos cu Nathan, 
dându-i şi lui ceva. Cum avocatul îi era şi coleg de şcoală, 
Nathan nu insistase, preferând să renunţe la un proces 
penibil decât să-şi nemulţumească prietenul care afirma sus 
şi tare că-l servise dezinteresat. 

Se înapoiase de la Paris o dată cu Catul Bogdan, 
devenind în ţară un fel de impresar al acestuia. Cu asta se 
ocupase în primii ani, dând dovadă de o energie practică şi 
de o subtilitate — pentru altul — care l-ar fi umplut de 
amară mândrie pe strămoşul său. Într-adevăr, Catul Bogdan 
îşi datora catedra universitară exclusiv lui Nathan. Întrucât 
valoarea intrinsecă a unui doctor de la Sorbona cu 
numeroase lucrări publicate e cu totul insuficientă pentru 
obţinerea unei catedre. Studiile, oricât de strălucite, şi 
afirmarea unei personalităţi culturale, oricât de evidentă, 
pot aduce aplauze platonice prin presă, reviste şi viu grai. 
Universitatea însă e o cetate care trebuie cucerită prin 


altfel de lupte, cucerirea ei dovedind mai degrabă 
vocaţiunea arivismului social, decât valoarea recunoscută şi 
promovată la locul ei firesc. 

Catul Bogdan, fiul lui Aristlde Bogdan — papa Miţo —, 
cunoştea încă de pe când era în liceu dedesubturile 
universitare, din gură de ţaţă masculină a universitarului 
său tată. Venind în ţară. se izolase în casa moştenită de la 
mama lui, într-un laşi pe care nu-l frecvenţa, începându-şi 
monologul de romancier, fără să se preocupe de 
Universitate. 

Averea pe care i-o lăsase mama lui îi asigura 
independenţa materială. De mai mult n-avea nevoie. Asta 
din punct de vedere strict practic. lar din punct de vedere 
intelectual, scrisul solitar în armonia unei case retrase, fără 
soţie, fără copii, fără vizite, nu era un efort impus şi 
acceptat, o constrângere laborioasă, ci expresia pură a unei 
vocaţiuni şi a unei voluptăţi, faţă de care Universitatea îi 
apărea ca o respingătoare mahala a culturii oficiale. 

Nathan însă era de altă părere. De la început devenise 
adversarul izolării, semnalând stăruitor lui Catul Bogdan 
primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor. 

— Un romancier, mai cu seamă la vrâsta ta, nu poate trăi 
numai din amintirea vieţii de până acum. Asta înseamnă să 
te limitezi la copilărie şi tinereţă, pierzând experienţa 
contactului matur cu viaţa. Un poet ar putea să o facă; un 
romancier — nu. În fond, tu te temi de viaţă... 

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe acest Catul 
Bogdan, tocmai fiindcă se simţea vulnerabil din acest punct 
de vedere. Natural, invocă o serie de argumente şi de 
teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptând să fie 
judecătorul ei. Şi el susţinea că romancierul e condiţionat în 
primul rând de experienţa directă a vieţii, de trăirea ei 
spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a 
trăirii o au copilăria şi tinereţea; atunci când nu te cunoşti, 
când începi să te descoperi, prin mirări şi comparaţie cu 
ceilalţi în copilărie, prin elanuri şi analize în tinereţă. Dacă 


eşti viu şi sănătos, până la douăzeci şi cinci de ani, ai 
acumulat suficientă experienţă ca să te poţi socoti 
demobilizat din viaţa combativă erecţi vă, trăită anonim în 
rândurile celorlalţi. De-atunci încolo poţi începe „marea 
vânătoare”: aşa definea el genul lui de creaţiune — fără să 
mai trăieşti în actualitate cum ai trăit până atunci. Viaţa e în 
tine cu tot materialul ei brut, aşteptând descoperirea 
esenţelor ei şi transfigurarea lor prin chimia creaţiunii 
literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viaţă 
ca până atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiţi. O 
trăieşti numai marginal ca spectator. Pentru un om obişnuit, 
evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează 
cu o renunțare la viaţă, cu o prăfuire şi o ruginire. Dar 
scriitorul nici odată nu e simplu spectator, chiar dacă nu 
participă direct la o acţiune. Văzând-o numai, în treacăt, 
chiar, o trăieşte intuitiv, completându-i imaginativ lacunele 
şi hiatusurile, fără ca aceste interpretări şi reconstituiri să 
aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că 
scriitorul deţine toate esenţele vieţii, toate diversităţile ei. 
Unicitatea scriitorului conţine toate mulțimile, picătura lui 
psihologică cuprinde tot spaţiul astral, fiind prin aceasta 
magică şi privilegiată faţă de a omului comun... 

— Acesta sunt eu care nu recunosc universalitatea 
picăturii tale privilegiate, zâmbea Nathan fără supărare. 

Dar dacă Nathan n-avea universalitatea picăturii magice, 
avea în schimb stăruința ei. Se vedeau seara, la masă — 
Nathan era singurul şi permanentul oaspete al lui Catul 
Bogdan — şi prelungindu-şi discuţiile până după miezul 
nopţii, cu ţigări şi cafele negre. Şi Nathan, seară cu seară, 
reedita acelaşi atac: contactul direct cu viaţa, intercalând 
mereu ca un refren: „Vezi cazul Anteu”. 

Până când, exasperat şi extenuat, fiindcă într-adevăr, mai 
ales în timpul scrisului, refrenul acesta era deprimant, 
semănând germenul neîncrederii în orgoliul creaţiunii — 
Catul Bogdan, renunțând la strategiile ironiei aparent 
calme, îl somasse: 


— Soluţia? 

— Hai să facem o plimbare, un chef, o ştrapaţă, ca la 
Paris, nu mai mult, răspunsese Nathan amuzat de rezultat. 

— Asta numeşti tu contact direct cu viaţa? 

— Şi asta. Tu ţi-ai pierdut şi viciile de când ai venit la 
laşi. Viciile sociale, căci tutunul, cafeaua şi scrisul sunt vicii 
solitare: călugăreşti. 

Şi în sfârşit, după glume, Nathan făcuse propunerea pe 
care o studiase cu încetul: o catedră universitară. 

Catul Bogdan izbucnise categoric: 

— Niciodată. Prefer să fac curte unei bucătărese, decât 
să pup mina Universităţii. 

— Nu-i nevoie să o pupi tu. 

— Altfel nu se poate. Cunosc moravurile. 

— Le cunosc şi eu. Am s-o pup eu, glumise Nathan, 
bagatelizîndu-şi devotamentul. 

Şi, într-adevăr, izbutise, distrându-se pe deasupra: asta 
era singura lui răsplată. Pentru acest scop numai, scosese 
un ziar local, impunându-l în scurt timp opiniei publice. 
Făcuse întâiul cal troian. Al doilea era şi mai etern: femeile. 
Nu există bărbat care să fie mai ideal prieten pentru o 
femeie, decât Nathan. Mai dinţii, fiindcă nu le făcea curte. 
Şi necerându-le dragoste, le oferea numai foloase şi 
măguliri. Tuturora le dădea impresia că sunt inteligente, 
fiindcă niciodată n-avea aerul că le contrazice, refăcând 
foarte măgulitor fiecare vorbă, apreciere şi judecată de-a 
lor, dându-le expresie subtilă, argumente şi documentare, 
ca şi cum s-ar fi mărginit să dezvolte, în calitate de 
subaltern intelectual, lapidaritatea prețioasă a vorbelor lor 
sintetice. Niciodată Nathan nu spunea unei femei: „N-ai 
dreptate”. Dar întotdeauna îi atribuia fără să ştie dreptatea 
lui, având aerul că el o acceptă pe-a ei, descifrând-o numai 
prin vorbele lui. Apoi Nathan era pentru femei, şi Larousse 
şi Badeker şi jurnal de mode, adică informator, sfetnic şi 
călăuză universală. Nathan cetise: ca să le servească 
literatură de-a gata. Nathan călătorise: ca să aibă ce le 


povesti. Nathan era la curent prin reviste cu toate 
fluctuaţiunile şi nuanțele modelor occidentale: ca să le 
poată asista şi lămuri. Nathan minease la cele mai bune 
restaurante de la Paris împrietenindu-se cu bucătarii lor: ca 
să le poată iniţia. Nathan avea reviste de arhitectură 
modernă, reviste sportive, reviste agricole, era la curent cu 
cele mai recente produse farmaceutice — pentru migrene, 
slăbit, îngrăşat, fortificat, anemie, insomnie, recalcifierea 
organismului, — cunoştea. toate mărcile de automobile şi 
motociclete, avea prieteni în Orient care-i trimeteau ţigări 
rare, ştia să cetească în palmă, în cafea, să dea în cărţi şi să 
facă o grafologie care dădea impresia doamnei sau 
domnişoarei cu manuscrisul că e mai complexă chiar decât 
spera în clipele unui amor antropofag pentru cele 
precedente — Nathan ştia preţul lemnelor, preţul caselor, 
preţul legumelor, şi avea şi darul de-a recomanda 
servitoare în momente de criză; Nathan pierdea la cărţi 
glumind, deşi bărbaţii spuneau despre el că e cel mai bun 
jucător de bridge şi şah; Nathan nu venea niciodată la masă 
fără să nu aducă surprize delectabile, iar dacă doamnele 
prietene erau mame, copiii lor, de Anul nou, primeau de la 
Nathan jucării întotdeauna originale şi de bună calitate; 
apoi, deşi Nathan, după întoarcerea de la Paris, deschisese 
la Iaşi o librărie cu ediţii rare — mai mult dăruite decât 
vândute —, parfumeriile pe care le aducea diverselor sale 
prietene presupuneau că are şi o parfumerie moştenită de 
la o „Madame Darmee” sau de la o altă veche casă ieşeană 
— de pe vremea cucoanelor trecutului —, căci toate sticlele 
aduse de Nathan purtau în ele, ca lumina de soare a unui 
țărm înflorit în versurile unui Ronsard, parfumurile de 
înaltă şi suavă artă ale lui „Guerlain” şi acele „Sapocetti” 
care lasă mâinilor şi obrazului o dulceaţă de fruct şi un 
parfum de floarea abea amintită... 

Şi în sfârşit, Nathan, fără să fie urât, nu era nici frumos 
ca să poată compromite pe cineva. Avea, ce-i drept, ochii 
Sabbetailor, unicile pietre preţioase aduse din Spania de cel 


dinţii Sabbetai, şi transmise neamului ca o bijuterie 
ereditară. Ochi negri cu noaptea diamantelor în ei, şi gene 
pe care îndeobşte femeile cochete le cumpără. Dar restul 
era divers, fără nici o pretenţie. Nas cam mare, buze cam 
groase, obraji slabi şi albăstrii de părul care chiar şi râs le 
dădea o umbră de oţel, umeri înguşti şi aplecaţi, şi un păr 
pana-corbului care-i cădea mereu pe fruntea încreţită. Se 
îmbrăca bătrâneşte, fără să-l preocupe modele cu care era 
la curent numai pentru alţii, umblând cu pantofi laţi, cu 
talpă groasă de crepe, ca şi cum comoditatea exagerată ar 
fi fost singura lui preocupare, alegându-şi în numele ei 
haine de o confortabilă lărgime cu buzunarele întotdeauna 
diformate de cărţi şi pachete. O singură cochetărie 
permanentă: mâinile. Le avea frumoase, şi le îngrijea cu 
pietate, parcă cinstind prin ele orientul de unde veneau. Nu 
cu unghii roşii, desigur. Le îngrijea conturul, nu culoarea, 
netrivializind-o cu acele lacuri stridente pe care le 
combătea numai la femeile pe care le stimă. 

Astfel că Nathan, în calitate de intim al unei case, nu 
alarmă pe nici un bărbat, nici unul făcându-i cinstea 
geloziei. Nathan nu profita nici de vanitoasa credulitate a 
soţilor, nici de libertatea femeilor moderne; nu fiindcă nu le- 
ar fi dorit pe unele dintre ele, dar fiindcă evita încurcăturile 
cu cei pe care-i frecvenţa, ştiind şi din lecturi şi din 
experienţa altora, observată de el, avantajul de-a nu fi 
amantul unei femei cu care rămâi mereu prieten, atunci 
când alte mii de femei îţi oferă pur ceea ce strică prieteniei. 
De aceea îşi căuta aventurile în altă lume decât aceea pe 
care-o frecvenţa, într-o categorie inferioară lui ca nume şi 
situaţie socială. „Pisicile de Angora sunt decorative, dar nu- 
s bune pentru motani”, explicase el lui Catul Bogdan 
preferința lui amoroasă pentru „fetele de jos”. Le 
descoperea pe la cinematografe şi pe stradă, în zilele de 
sărbătoare când magazinele sunt închise, fără să se jeneze, 
deci nici să se ascundă. Prietenele lui îl tachinau, dar îl şi 
cercetau, aprinse. Deci şi prin aceste experienţe, le servea 


pagini de literatură frivolă, distrându-le încă şi din acest 
punct de vedere, fără să le solicite altceva decât urechile. 

Graţie ziarului şi femeilor, Catul Bogdan devenise 
profesor universitar, abea deranjându-se pentru câteva 
vizite de politeţă. Restul îl aranjase Nathan. 

Catul Bogdan făcuse lecţia de deschidere în aulă, într-o 
aulă împodobită de Nathan cu mulţimea prietenelor lui. Cu 
toate că lecţia fusese într-adevăr „o lecţie”, voluntar şi 
impertinent ermetică pentru auditoriul monden, succesul 
depăşise intenţia şi aşteptarea lui Catul Bogdan. Plăcuse ca 
bărbat, devenind dintr-o dată cea mai recentă vedetă 
masculină a laşului. „Un Garry Cooper” cu părul alb, 
spusese cineva, cinematografizindu-şi impresia, ceea ce era 
foarte la modă, artiştii cinematografului devenind termenul 
de comparaţie al acestei epoce ignare, aşa cum odinioară 
erau statuile celebre, împrejurarea că lecţia era savantă ca 
fond şi severă ca expresie, despuiată de orişice pigment 
literar, cu toate că profesorul era un romancier apreciat şi 
ca stilist, — lăsase libertate femeilor să privească bărbatul 
şi să-i asculte glasul. Bărbatul impresiona prin înălţime şi 
eleganța ei aristocratică, prin originalul contrast dintre 
părul alb şi ochii negri, prin mâinile lui „de amant” — cum 
le numise Agatha Bogdan, acordând acestor mini fiorul 
incestului — şi prin sobrietatea ţinutei. Glasul suna viril, 
dând contur vibrant vorbelor formate de nişte buze umede 
şi roşii. 

Nathan sperase mult după lecţia de deschidere şi-şi 
concretizase speranţa dăruind lui Catul Bogdan chiar în 
acea seară o ediţie rară a memoriilor lui Cassanova. 

— Dragă Tăni, spusese el, Troia e cucerită. 

— Da, am intrat la Universitate, oftase ironic Catul 
Bogdan. 

— Nu, protestase Nathan. Iroia eşti tu. Asta-i 
cacialmaua. Pe ceilalţi i-am adus în tine; altfel, numirea ta la 
Universitate n-ar mai fi avut nici un haz între noi doi. 


Sperase. Dar se înşelase. Căci de atunci, Catul Bogdan, 
constrâns să-şi facă lecţiile regulat — şi le făcea cu 
scrupulozitate aproape pedantă — nu acorda „celorlalţi” 
decât orele universitare. Un contact profesional cu lumea, 
care curînd devenise un automatism, lăsându-l pe Catul 
Bogdan tot atât de stăpân pe el, sau de captiv în el, ca şi 
până atunci. 

— Scriitor şi profesor, şi totuşi la o parte de viaţă! Dragă 
Tăni, deviza ta e epitaful pe care singură şi l-a făcut 
Marguerite  d'Autriche: „Cy gist Margot, la gentil 
aemoiselle, — Qu'ha deux maris et encore est pucelle”. 

Nathan însă nu desperase. Încercase să-l amestece în 
politică. lar începuse cu „cazul Anteu”. Dar în privinţa 
politicei, Catul Bogdan era ireductibil. Îi simţea numai 
ridicolul, nu şi măreţia de-a umbla cu degete de om prin 
destinul şi evenimentele unei colectivităţi. Şi apoi, politica 
cerea prea mult timp. Aşa că se mărginea să-l asculte pe 
Nathan care spunea şi lucruri juste despre iniţierea intimă 
la viaţa socială prin politică, şi lucruri amuzante, 
documentând „voluptatea caragialismului”, — dar făcând ca 
acei soldaţi anecdotici italieni care aplaudă discursul 
căpitanului, lăsându-l însă să plece singur din tranşee spre 
inamic. 

Până când Nathan renunţase la captarea politică. 

De atunci însă, sperase într-un mare amor. 

— Dragostea arde, dar lipsa drăgostii usucă. Aviz 
refractarilor. 

Catul Bogdan îi răspundea calm, enumerând romanele 
scrise de el în care dragostea era mereu prezentă. 

— Am iubit pe... şi am iubit cu..., specifica el eroinele 
iubite şi eroii îndrăgostiţi de ele. 

— Am îngheţat la Polul Nord... la cinematograf, şi am 
avut cancer, lepră, friguri galbene şi toate bolile, prin 
cărţile de medicină pe care le-am studiat. 

— Nathanael, Nathanael, spiritul tău iudaic nu-i invenţia 
mea! 


— Just, dragă Tăni, e invenţia părinţilor mei care n-au 
pretins că mă „fac” scriindu-mă într-o carte, lăsând 
latinităţii tale contrarul. Să întocmim un inventar al vieţii 
tale. Având cinstea de-a-ţi fi biograf, am şi obligaţia să ştiu 
tot despre tine. Pe cine ai iubit tu? Arată-mi în viaţa ta o 
singură dragoste... 

— N-am iubit pe nimeni, hotărâse întunecat şi mândru 
Catul Bogdan. 

— Nu vrei? 

— Probabil că nu pot. 

— Atunci n-ai talent. Renunţă la scris. 

— De când talent = dragoste? 

— De când talent = viaţă, şi de când viaţă = dragoste. 
Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Nici unul. 
Cei care n-au iubit din prudenţă nu sunt scriitori, fiindcă 
scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. 
Cei care n-au iubit din înţelepciune sunt filosofi, şi încă! 
Filosofia e nebunia învinsă, nu absenţa de nebunie. Tu n-ai 
iubit niciodată pe nimeni, decât pe tine; dar nici Narcis nu 
era hermafrodit. lar de când ai început să scrii, ţi-ai pierdut 
„nebunia”. Tăni, adu-ţi aminte: războiul, Parisul. Erai 
„nebun” uneori, ştiai să faci salturi mortale peste instinctul 
de conservare. Erai superb, Tăni. Mai ales un evreu e 
sensibil la frumuseţea „nebuniei”. Iţi afirm: erai anormal 
uneori, adică depăşeai normalul prin gesturi subite, 
imprevizibile, ţâşnite din fundurile tale. care mă epatau. 
Tărâţele nu fac explozii. Nici diamantele. Tu făceai. Dar nici 
atunci n-ai iubit, Acuma nu mai eşti „nebun” niciodată. 
Trebuie să iubeşti, în realitate ar trebui să spun: vei iubi — 
fiindcă sunt profetul tău. Eşti intact. Ai acumulat fără să dai. 
Vine şi ceasul dărniciei. Dar nu te închide, nu te ascunde. 
Vezi lume, frecventează femei... 

— Prietenele tale? 

— Şi pe ele. De ce nu? Eu nu-s Catul Bogdan. Sunt 
Nathan. Cu mine nici una nu simte nevoia de-a scoate 
sufletul de gală din dulap; sunt şi rămân în halat şi-n 


papuci. Tu însă poţi fi pentru feminitatea lor un bal 
psihologic. Le poţi transfigura solicitând în ele ceea ce nu 
simt în prezenţa mea. Poate că şi printre ele poţi găsi „cazul 
Anteu”. De ce nu? Fiindcă-s din laşi? Fiindcă trăiesc într-un 
oraş alături de tine? Dar de unde credinţa că dragostea o 
găseşti numai departe, peste nouă mări şi ţări! Dragostea 
ca şi surpriza poate veni de oriunde. Poţi s-o găseşti alături 
de tine chiar. Dar tu nu vrei. Sunt convins că n-ai habar că 
pe strada ta a început să apară la fereastra unei case o fată 
frumoasă... 

— Ştiu. 

— Cum ştii? se minunase Nathan. - 

— Ştiu. Am remarcat-o şi eu. O fată cu cozi negre, care 
ceteşte la o fereastră alături de o pisică roşcată. 

— 'Tăni, sunt fericit. Aş fi în stare să ridic o biserică pe 
locul feţei cu cozi negre. Vra să zică ai remarcat-o. Şi?... 

— N-ajunge? Am remarcat-o. Eroul meu din romanul la 
care lucrez o vede în fiecare zi, când se întoarce din oraş, şi 
întoarce capul ca să-i surprindă palpitarea genelor... Voi 
vedea ce se va mai întâmpla. 

— Bine, Tăni, ai şi târât-o în roman? larăşi continui în 
cărţi ce n-ai trăit în viaţă? Ce n-ai avut curajul să trăieşti. 
Nu! Ţi-ai pierdut „nebunia”. Eşti eroul de pe hârtie. 

Acesta era al doilea refren: „Ţi-ai pierdut nebunia”, după 
„cazul Anteu”. Pe cât era de acomodat cu alţii, pe-atât era 
de intransigent cu amicul său. Pe femei nu le contrazicea 
niciodată; pe bărbaţi îi aprobă întotdeauna. Pe Catul 
Bogdan însă, îl chinuia ca o urticarie, înfruntând chiar riscul 
de a-i deveni dezagreabil, având în schimb certitudinea că 
nu se poate dispensa de el. 

Căci întovărăşirea lor avea vechimea unei vieţi; data din 
clasa şasea de liceu. Venit de la alt liceu, Catul Bogdan i se 
relevase printr-o „epatare”, cucerindu-l dintr-odată. Şi în 
uniformă de liceu, Catul Bogdan avusese aceeaşi 
distincţiune, aceeaşi eleganţă, aceeaşi sobră dezinvoltură. 
Venise la noul liceu, precedat de reputaţia că-i eminent dar 


şi original, găsindu-l la noul liceu premiant pe Nathan. 
Colegii lor erau stimulaţi de perspectivele luptei pentru 
întâietate. La prima teză la română, toţi aşteptau cu mare 
nerăbdare rezultatul întâiei întreceri dintre cei doi fruntaşi 
rivali. Ce se întâmplase însă? Camaradul de bancă al lui 
Catul Bogdan era un elev mijlociu. Catul Bogdan îi făcuse 
teza în întregime, căpătând zece pe teza cu alt nume, iar el 
îşi confecţionase o teză telegrafică pentru care căpătase un 
şase cu mare indulgență. 

O serie de astfel de gesturi şcolare întregită cu accese 
ele temeritate care ieşeau din comun, faţă de director, 
diriginte şi profesorii tirani, făcuse, din Nathan spectatorul 
admirativ intrigat al lui Catul Bogdan. Deveniseră tovarăşi. 
Puteau să discute de la egal la egal, pe un alt plan decât al 
celorlalţi camarazi, Nathan n-avea nici o meschinărie. 
Deveniseră prieteni. Universitatea, războiul făcut într- 
aceeaşi unitate şi Parisul îi legase definitiv. lar după 
întoarcerea de la Paris, Nathan, care era prototipul omului 
nepractic pentru el, devenise mentorul practic al lui Catul 
Bogdan, care nu făcea nimic fără de Nathan. El îi gira 
averea, el îl aproviziona cu cele necesare casei; haziaica, 
gospodina casei lui Catul Bogdan, o armeancă din 
Basarabia, moştenită de la mama lui — fiind din acest punct 
de vedere subordonată lui Nathan. În sfârşit, Nathan era 
unicul său prieten, unicul om care-i ţinea tovărăşie la masă, 
permanentul său interlocutor. Tot Nathan se ocupa şi de 
editarea romanelor lui, făcându-i contractele cu editorii 
bucureşteni, ocupându-se de publicitate, compensând prin 
relaţiile lui absenţa de relaţii a lui Catul Bogdan. 
Bineînţeles, în librăria lui Nathan, unde nu se vindea decât 
literatură străină, romanele lui Catul Bogdan aveau un 
privilegiu unic. 

Aşadar, Nathan îi era complet indispensabil. Nathan ştia. 
De asta nu-l menaja. 

Dar  solicitudinea lui pentru Catul Bogdan nu se 
mărginea numai la persuasiune, sau exasperare, prin 


sfaturi, argumente şi obiecţiuni. Încercase să-l determine 
prin alţii, cum face demonul din ispitirea sfântului Antoniu. 

Nathan erau bun prieten şi cu Tanti Solescu, poreclită 
Sulamita, care la rândul ei era prietenă intimă cu Agatha 
Bogdan, mama vitregă a lui Catul, şi a treia soţie a lui 
Aristide. Amândouă erau deştepte şi cinice, şi pe deasupra 
picant frumoase. Tanti Solescu avea piele bronzată de 
ţigancă, ochi splendizi, verzi ca lagunele venețiene, şi buze 
care dădeau pofta sâmburilor de rodie, cu dinţi cum numai 
nomazii au, şi lupii. Când mergea pe stradă, nu era bărbat 
care să nu întoarcă ochi lucioşi după trupul ei de gitană cu 
sânge de zmeură. Tanti făcea aviaţie, automobilism, sky, 
tenis, călărie şi amor. La laşi, venea numai din când în când, 
frecventând-o numai pe Agatha Bogdan cu care-şi făcuse 
liceul la Nancy, acceptându-l ca însoțitor distractiv, la 
cinematograf, cofetărie, bodegă şi plimbări, numai pe 
Nathan, care o punea la curent cu literatura frivolă 
universală, sporindu-i uneori inventivitatea cu sugestii 
originale. Bărbaţii ieşeni n-o interesau: în bloc. Provinciali. 
Nathan, însă, cultivase treptat în ea misterul invizibilului 
Catul Bogdan, fiul vitreg al Agathei. O aţiţase mai ales 
punându-i în faţă invulnerabilitatea lui faţă de femei, 
determinând-o să-i scrie subt controlul lui. 

Catul Bogdan primea multe scrisori de la admiratoare, 
corespondenţa zilnică aducându-i cel puţin cinci misive cu 
elogii, propuneri, spovedanii, cereri de autografe, fotografii. 
În genere, nu depăşeau nivelul platitudinei sentimentale 
sau erotice. Coşul şi soba erau unicul lor destin, deşi 
prezenţa lor grosolană nu numai că nu-l indispunea, dar îl şi 
măgulea într-un fel, devenind glasul cetitorilor anonimi, 
tovărăşia lor pe biroul lui, aşa cum ar fi perspectiva galeriei 
cu seminţe şi limonăzi pentru un orator public. Nu 
răspundea însă niciodată la astfel de scrisori. 

Dar Nathan veghease destinul scrisorii lui Tanti Solescu, 
la a cărei redactare participase indirect. Îi vorbise despre 
Sulamita, prezentindu-i-o ca pe o femeie exotică, 


interesantă ca atare. Catul Bogdan acceptase o întâlnire cu 
ea la Nathan. Rezultatul: câteva plimbări în doi, cu 
automobilul ei, evident fructuoase, şi atât. Se gustaseră 
reciproc, limitându-şi apetitul la trei plimbări, şi se 
despărţiseră calmaţi. 

— Tanti e ca stridiile, îi spusese Catul Bogdan. Din când 
în când... Dar poate alimenta un personaj episodic într-un 
roman. 

Acesta fusese epitaful unei aventuri în care Nathan 
sperase. Nu numaidecât să-l capteze pe Catul Bogdan, dar 
măcar să-l tulbure erotic, să-l neliniştească, dându-i şi 
apetitul altor femei, pornindu-l deci pe „drumul căutării”. 
Alte încercări similare nu depăşiseră acest rezultat. De 
unde, îndesirea refrenului „Ţi-ai pierdut nebunia”, urmat de 
altul, mai corosiv: „Îmbătrâneşti”. De altfel, în ultimii doi 
ani, potolirea lui Catul Bogdan luase într-adevăr proporţii 
alarmante. Cu excepţia lecţiilor la Universitate, trăia 
exclusiv în casă, nemaifăcând nici plimbări, decât 
întâmplătoare, renunțând chiar la călătoriile în străinătate. 
Prefera singurătatea, lectura şi scrisul. la orice. În călătorie, 
nu mai vedea neprevăzutul, sau regăsirea cunoscutului 
artistic; ci exclusiv oboseala deplasării şi dificultatea 
acomodării la viaţa de hotel şi restaurant. Îşi exagera 
voluntar şi migrenele, făcând din ele un fel de infirmitate 
incompatibilă cu riscurile călătoriei. Nu se mai plimba decât 
prin grădină şi prin casă, pretinzând că are de-ajuns, că nu 
se simte deloc limitat într-un exil, ci că dimpotrivă, niciodată 
n-a acceptat viaţa mai plenar decât atunci, atingând aşa 
cum trăia echilibrul perfect. 

Nathan schimbase refrenul, limitându-l la un cuvânt: 
„Strigoiule”, care suna glumeţ, fără să izbutească totuşi să 
ascundă îngrijorarea lui Nathan. Se temea că prietenul său 
trece printr-o criză patologică, fără să aibă curajul să-i 
aducă un doctor, căci nu vroia să-l deprime pe Catul 
Bogdan, ci numai să-l stimuleze. 


Recursese iarăşi la un vicleşug. Plecase la Bucureşti cu 
câteva sticle de Cotnar roznovenesc, rămase din pivniţa 
Sabbetarior, şi cu o ediţie rară din Rabelais, făcând o vizita 
lungă prietenului lor comun de la Paris, Savel Tedoru, 
subsecretar de stat la Instrucție. Şi cu toate dificultăţile de 
ordin politic — preşidenţia comisiunilor de bacalaureat, 
fiind supralicitată mai ales prin politică —, izbutise să obţie 
numirea lui Catul Bogdan la Galaţi. Luptase câteva nopţi cu 
el ca să n-o refuze, minţindu-l mereu: că trenul e comod, că 
drumul e încântător, că hotelul de la Galaţi e occidenal, că 
Galaţul e un mic Stambul dunărean, că bacalaureatul o să-i 
aducă o întreagă galerie de tipuri savuroase, mai ales la 
Galaţi, unde se întâlnesc toate neamurile balcanului —, 
silindu-l să accepte numai de groaza prelungirii acestei 
necontenite cicăleli care înlocuise oricare alt subiect de 
conversaţie. 

— Nu mai pot scrie din cauza ta. Mă enervezi că o 
femeie. 

— Cedează. 

— Poftim. Cedez unui duşman. 

— îţi mulţumesc, amice. 

Şi-l expediase la Galaţi conducându-l la gară, instalându- 
| în tren şi asistându-l până la plecarea trenului, de teamă 
să nu se întoarcă pe furiş îndărăt, ca un şcolar dus cu sila la 
internat. 

Se aşteptase la orice: la o scrisoare cu blesteme, la o 
demisie intempestivă în plin examen — numai la telegrama 
pe care-o primi după câteva zile nu se putea aştepta. 


Mă căsătoresc peste două săptămâni. Nu mai vin la laşi, 
până după căsătorie. hRog trimite-mi actele necesare, 
hainele de rigoare şi tot ce crezi, că-mi trebuie 
deocamdată. Vei fi martorul meu. Nu anunţa pe nimeni, mai 
ales familia. Iţi mulțumesc. M-am lăsat de fumat. 

Tăni 


— Slavă Domnului! în sfârşit, Catul Bogdan a înnebunit, 
— jubilase Nathan cu glas tare, ceea ce într-adevăr era 
extraordinar pentru un om deprins să dea glas buzelor 
numai altora. 

Apoi a doua telegramă: 


Rog dispune să fie tăiaţi castanii de la fereastra 
ietacului, în locul lor plantează urgent garoafe roşii. 
Mulţumesc. 

Tăni 


Apoi a treia telegramă: 


Spune haziaicei că Doamna noastră vine însoţită de 
fosta el dădacă, o bătrână severă şi foarte respectabilă. Să-i 
pregătească o odaie curată şi bine mobilată în aripa 
servitorilor având grijă să o trateze cu cea mai mare 
deferenţă. Nu admit nici un conflict, nici o perfidie. Dacă 
fracul meu s-a învechit în dulap, comandă unul nou, copiat 
întocmai după cel vechi, fiind atent la alegerea postavului. 
Te imbrăţişez frăţeşte. Al tău, 

Tăni 


Şi în sfârşit, a patra şi ultima telegramă: 


Cuvântul magic e Luli. 
Tâni 


Noroc că Nathan nu era comunist Altminteri, siguranţa 
şi consiliul de război ar fi deschis o anchetă, ares- tîndu-l 
preventiv. 

X 


Încă înainte de-a o cunoaşte, Luli-i apăruse lui Nathan 
astfel: „Doamna noastră Luli vine însoţită de fosta ei 
dădaca”, ceea ce-i dădea o tinereţă de pe vremea 
crinolinelor şi a castelelor feudale. 


Şi dacă după întâia telegramă, soţia lui Catul Bogdan nu- 
l interesase decât în calitate de cauză a nebuniei lui, 
valoarea ei intrinsecă fiind un epifenomen, — a doua, a treia 
şi a patra telegramă fuseseră treptele pe care coborâse din 
neant, ca dintr-un castel feeric, „Doamna noastră Luli”, trei 
cuvinte care aveau foşnetul mătăsurilor vechi, „însoţită de 
fosta ei dădaca”, prezenţa bătrâna din urmă, care dădea 
Doamnei noastre Luli tinereţa unui obraz dintr-un vers de 
Villon. 

Visul romantic nu e numai fapta nerozilor sentimentali. 
Inteligența lui Nathan avea şi ea ferestrele ei lunare. La o 
astfel de fereastră, telegramele lui Catul Bogdan i-o 
arătaseră pe Luli, făcîndu-i-o de la început intimă printre 
versurile Franţei de odinioară. 

Aşa că Doamna noastră Luli căpătase o feminină 
întâietate în sensibilitatea lui Nathan, lăsându-l pe Cat al 
Bogdan reînviat întru nebunie, pe planul al doilea, deşi de 
ani Catul Bogdan era primordiala ocupaţie a lui Nathan şi 
intimă justificare a vieţii lui despuiate de ambiţii personale. 

Nu numai atât: dar această subită şi arbitrară 
răsturnare a ierarhiilor sufleteşti de până atunci, în care 
Catul Bogdan deţinea primatul, conferea într-adevăr lui Luli 
un sens magic, de vreme ce simplul ei nume, notificat prin 
telegrame, izbutise să dea lui Nathan acea stare 
sufletească, uitata din adolescenţă, care se hrăneşte cu 
muzică şi versuri, repudiind ca pe-o vulgaritate ancilară 
luciditatea  inteligenţii, cu  rictusul ironiei, sau al 
sarcasmului. 

Aşa că Nathan nu devenise numai executorul practic al 
însărcinărilor date telegrafic de Catul Bogdan, dar şi 
procuratorul sensibilităţii lui, al emoţiei lui. Tăierea 
castanilor de la fereastra ietacului îi apăruse şi lui imperii 
necesară, deşi erau ca două biserici de frunze până toamna 
când îşi puneau cupole de aur moscovit. Dar ietacul 
doamnei Luli avea nevoie de lumină şi numai de lumină. Pe 
mormântul castanilor, Nathan adunase cele mai frumoase 


garoafe roşii, aducând pentru ele pământul acela gras şi 
negru ca întunericul iadului în care ard jaruri. 

Cea mai delicată însărcinare era cea care o privea pe 
haziaica, deşi Nathan o cunoştea perfect, fiindu-i oarecum 
colaboratoare întru conducerea practică a gospodăriei Lai 
Catul Bogdan. 

Haziaica nu era propriu-zis servitoare, deşi era plătită de 
stăpânul ei, trebuind să-l asculte şi servească, ceea ce făcea 
cu pasiune şi exagerare. Mai întâi, haziaica era o amintire 
de pe vremea mamei lui Catul Bogdan: singurul subiect 
despre care Catul nu discuta nici cu Nathan. Haziaica avea 
deci acest prestigiu. În anii când după întâia recăsătorire, 
Aristide Bogdan se mutase în altă casă — constrâns de 
Catul care-l urmase în nouă locuinţa — haziaica continuase 
să trăiască în casa pustie, îngrijind-o mai departe, gata să 
primească oricând vizitele neanunţate ale liceanului înalt şi 
dominator. 

Aristide Bogdan manifestase dorinţa de-a închiria casa, 
care nu producea nici un venit. Catul Bogdan, după o 
discuţie sălbatecă, îl împiedicase, terorizîndu-l cu revolverul 
— istorisea haziaica, ascultătoarea de la uşă; cam avea 
astfel de curiozităţi. Aristide Bogdan cedase „nebunului*l, 
simţindu-l capabil de orice: să ucidă, să dea foc casei. În 
acea vreme, Catul Bogdan nu inspira numai tatălui său 
astfel de temeri. 

În această casă în care se adunase numai tăcere de 
trecut uscat între mătăsuri, oglinzi, covoare şi perdele cu 
miros de camforă şi naftalină, haziaica se desprinsese să fie 
stăpâna în aşteptarea stăpânului. Obligaţiile ei erau să 
repare imediat orişice stricăciune, având fonduri la 
dispoziţie, să aerisească, să facă focuri de dezmorţire în 
timpul iernii — şi să vegheze mereu asupra salonaşului, 
aducându-i zilnic flori, iar în timpul frigului, făcând focuri 
bogate în soba de teracotă albă, ca pentru o femeie cu 
sănătatea fragilă, care ar fi cântat la pian sau ar fi cetit pe 
divan. Făcuse întocmai, fiindcă şi ea se temea de liceanul 


foarte delicat în genere, blând la vorbă, dar cu accese de 
violenţă când nu i se ascultau ordinele — mai ales cele 
ciudate — în stare să îngrozească şi pe un bărbat. Şi 
haziaica, armeancă, era şi mai târâtor femeie în spaimele 
faţă de puterea leului. Stăpânul ei în sens aproape oriental 
era numai Catul Bogdan. El moştenise casa, el era fiul 
stăpânei adorate, el era frumos şi bărbat, el era dulce şi 
mărinimos, dar şi aprig la mânie: ca şi cei cu turban şi 
narghilea din şoaptele copilăriei, când porunceau harapului 
gealat tăierea capului care nu ştie să se plece. Capul ei era 
de borangic pentru vorbele stăpânului. Cu toate că-l ştia din 
leagăn, cu toate că-l privise împleticindu-se pe covor spre 
braţele mamei lui, — nu-l vedea decât bărbat şi stăpân. E 
drept însă că în anii copilăriei din leagăn şi de pe covor, 
copilul trăise numai în mâinile şi braţele mamei lui, ca într- 
un balcon la care n-ajungeau decât privirile haziaicei, 
zâmbetul ei admirativ şi vorbele ei de deochi. Atât. Copilul 
crescuse lângă mama lui. 

După moartea ei şi părăsirea casei, liceanul venea uneori 
fără să sune, fără s-o anunţe pe haziaica, descuind uşile cu 
cheile lui. De aceea, de câte ori intra în salonașşul moartei, 
haziaica bătea la uşă. Uneori nu o poftea înlăuntru decât 
tăcerea cu glasul celei moarte, alteori îi răspundea glasul 
stăpânului. Îl găsea pe divan, la fereastră sau la gura sobei, 
iar alteori privind clapele pianului deschis, fără să le atingă, 
Haziaica îi făcea cafea neagră, atunci râşnita, i-o aducea în 
ceaşcă mare şi-l lăsa singur, fără să îndrăznească să-l 
tulbure cu vreo vorbă. Vecinii o întrebau uneori: „Ce face 
băiatul în casa asta? N-aduce femei?” Haziaica ridica din 
umeri fără să le răspundă, având conştiinţa unei 
superiorităţi care-o solidariza cu ciudăţeniile tinărului ei 
stăpân. k Dar încă de atunci, cuvântul „femeie” în legătură 
cu această casă şi cu acest stăpân, dădea haziaicei un fel de 
dezgust mândru. 

Aşadar, încă de demult, feminitatea ei orientală 
acceptase în prezent şi viitor poruncile şi capriciile acestui 


stăpân. Dar stăpâna casei pustii ea fusese: stăpână pe 
tăcerea încăperilor şi oarecum vestală a focului şi florilor 
din salonaş. 

După întoarcerea în ţară a stăpânului, casa devenise 
efectiv a lui. Adusese din străinătate mobile, covoare, şaluri, 
tablouri, statui, lăzi cu cărţi, alungind mirosul camforei şi 
naftalinei prin fumul tutunului, continuând să păstreze ca şi 
până atunci salonaşul mamei lui, la fereastra căruia 
replantase trandafirii albi. Angajase bucătăreasă, rândaş şi 
fată în casă, dar aceştia erau subt ordinele haziaicei, simpli 
figuranţi subalterni care abea vedeau faţa stăpânului, fără 
să-i audă glasul: acest privilegiu îl avea numai haziaica. 
Numai ea îl servea direct, intim, de aproape. Ceilalţi veneau 
în contact numai eu lucrurile neînsufleţite ale casei. 

Absența femeilor din casa stăpânului continua să dea 
haziaicei nu numai o satisfacţie prelungită, dar şi siguranţa 
ei în viitor. Ea era singura femeie din casă, nefiind în 
subordinea alteia cu păr lung. Aşa că deşi slujea, 
devotamentul ei nu găsea decât atavica dominaţiune a 
bărbatului, firesc stăpân, nu şi porunca unei egale întru sex, 
care i-ar fi dat accentul de umilinţă al slugei cu simbrie. 

Faţă de cei de la bucătărie îl numea pe stăpân „boierul 
meu”. Faţă de cei de-afară, „domnul profesor”. lar 
stăpânului, când i se adresă direct, îi spunea cam lung 
pentru vocativele discuţiei curente: „stăpânul meu scump şi 
drag”. Catul Bogdan era atât de deprins cu această formulă 
pompos şi dulceag posesivă, încât nici n-o mai auzea. O 
tolera ca atare. Şi pe haziaica de altfel, o tolera în multe 
privinţa fiindcă o avea de la mama lui şi fiindcă-i era efectiv 
devotată» cu toate că exagerările şi dulcegăriile ei verbale 
ar fi părut unor neiniţiaţi ca o neruşinată făţărnicie. Şi pe el 
îl indispunea uneori, având impresia că participă la o scenă 
de  melodramă. De pildă, odată îl prinsese ploaia 
întorcându-se de la Universitate. Haziaica îl aştepta în faţa 
casei, cu umbrela deschisă, având aerul că-i ameninţată să 
devie văduvă privind de pe țărm furtuna unui ocean. 


— Stăpânul meu scump şi drag, ce-ai păţit? Vai de mine 
şi de mine... 

Îl bocea, fiindcă era cu pălăria şi hainele ude, ca şi cum 
s-ar fi întors rănit din război. 

În astfel de ocazii, Catul Bogdan ridica numai mâna, cu 
un aer extenuat, şi haziaica amuţea, ghemuindu-şi spinarea 
ca subt bici. 

între Nathan şi haziaica se stabiliseră raporturi cordiale. 
Nathan beneficia faţă de ea de prietenia lui Catul Bogdan. 
Lui Nathan îi spunea: „cuconăşelule drag”, diminutivul 
alintător având şi sensul unui protectorat pe care nu şi-l 
permitea faţă de stăpânul prietenului. Ei doi îl îngrijeau 
împreună. Cu Nathan, haziaica vorbea lung, uneori foarte 
lung, fiindcă ea era un amestec compensativ de tăceri şi 
limbuţii. Nathan îi solicită şi tolera îngăduitor, cu eterna lui 
pasivitate receptivă faţă de femei, pe acestea din urmă. 
Aflase atâtea de la haziaica despre ea, despre părinţii ei, 
încât ar fi putut să-i scrie şi biografia, dacă haziaica n-ar fi 
avut pe limbă magică lupă orientală, adică organica nevoie 
a minciunii fabulative care diferenţiază pe orientali de 
occidentali. Urechea lui Nathan însă, ca şi a haziaicei, tot 
orientală era, aşa că cetea în vorbele haziaicei sensul exact, 
acordându-i numai omagiul zâmbetului pentru împodobirile 
artistice. 

Nathan ştia că prezenţa fulgerătoare a unei femei în 
casa lui Catul Bogdan însemna mare dramă pentru 
haziaica. Dacă însă vestea i-ar fi adus-o stăpânul, drama ar 
fi rămas interioară. O singură ridicare de mâna a lui Catul 
Bogdan, şi haziaica ar fi fugit ca norii din faţa vântului, 
ducându-şi ploile în altă parte. Dar Catul Bogdan era 
comod. Prefera să-i treacă lui Nathan spectacolul 
paroxismului dramatic, el beneficiind de potolirea lui. Aşa 
că Nathan se sacrificase şi de data aceasta, acceptând rolul 
de mănuşă a mâinii lui Catul Bogdan şi de paratrăsnet al 
furtunii haziaicei. Numai că de data aceasta, doamna Luli, a 


cărei venire el o pregătea, dădea un sens cavaleresc până 
la desuet, ingratului demers.. 

lată scena şi iată casa» Sunase de două ori la uşa de din 
faţă. Numai Catul Bogdan şi el sunau astfel, Haziaica 
apăruse gâfâind, cu şuviţe sure ieşindu-i de sub broboadă, 
ceea ce dovedea că abea se sculase din somn. Trează, îşi 
ascundea cu mare pudoare şi meşteşug culoarea vrâstei. 

— Cuconăşelule scump, aduci poate veste de la stăpânul 
scump şi drag? 

Nathan intrase în casa care-i era intimă că o haină, 
găsind-o totuşi, ca emisar al doamnei Luli, prea posomorită, 
prea muzeu de antichităţi. Perdelele mereu împreunate 
peste ferestre înlocuiau lumina şi veselia soarelui, cu faldul 
lor de mătase chineză cu bogate broderii de aur. Mobilele 
dormeau într-o penumbră apăsătoare, răspândind mirosul 
de lemn vechi şi ştofe, la care dacă s-ar mai fi adăugat 
mirosul de lumânare aprinsă şi de tămâie, ar fi dat exact 
atmosfera unei somptuoase capele funebre. În mod 
obişnuit, lumină electrică ardea şi în timpul zilei. Haziaica o 
şi aprinsese pentru cuconăşelul scump, dar Nathan, spre 
marea ei surprindere, dăduse la o parte perdelele, trăsese 
storul şi deschisese larg — sacrilegiu — fereastra, aducând 
înlăuntru violenţă lumină a soarelui de vară: intrase ca o 
sonoritate nouă, aprinzând aurul perdelelor, bronzul 
vaselor orientale, culorile covoarelor şi şalurilor, dând o 
înflorire de culoare preţioaselor obiecte care în umbră nu-şi 
cunoşteau decât penitenţa toamnei, că sucul strugurilor 
înfundat în pivniţă. 

— Haziaica, fă-mi te rog o cafea, 

— Şi un dulcet pentru cuconăşelul scump. 

— Şi un dulceţ, haziaică, se învoise Nathan. Bar bem 
cafeaua împreună. 

— Cuconăşelul scump tare-i dulce şi bun. se alintase 
haziaica, pe care nimic n-o măgulea mai tare decât pofteala 
la o ceaşcă de cafea în tovărăşia lui Nathan. 


Căci Nathan proceda întocmai ca negustorii din bazarul 
Stambulului sau al Alexandriei, care dinţii oferă cafea şi 
rahat cumpărătorilor, fixându-le preţul obiectului cerut 
abea când buzele cumpărătorului vor să  spuie: 
„Mulţumesc”. 

În timp ce haziaica prepara cafeaua, Nathan inspectase 
toate odăile, găsind pretutindeni, cu excepţia luminos 
melancolică a salonaşului mamei lui Catul Bogdan, aceeaşi 
impresie de muzeu mort Numai mirosul de tutun, păstrat şi 
exalat de toate ştofele, dădea un fel de viaţă acestui cavou. 
Lumina era alungată din toate încăperile. Umbra era tenul 
posomorit al acestei case căptuşite cu artă şi tăcere, în care 
nici o dezordine, nici un tumult nu aminteau mişcarea vieţii. 
O ordine perfectă, definitivă, de casă fără copii, în care nici 
un vas preţios nu riscă să fie spart, şi nici o ştofă decorativă 
să fie pătată, mânjita sau sfâşiată. Nathan avusese şi atunci 
impresia că migrenele lui Catul Bogdan era un efect al 
acestui interior apăsător ca un coşmar fastuos, nu o cauză 
efectivă a tăcerii şi umbrei adunate în toate încăperile, ca în 
jurul unui muribund. Şi în biroul lui Catul Bogdan, cărţile, 
bogat legate în piele, şedeau alineate pe rafturile de stejar, 
înconjurând din patru părţi biroul, ca o armată de paradă 
catafalcul unui căpitan. 

I se strânsese inima, gândindu-se că doamna Luli, care 
venea însoţită de fosta ei dădaca, va intra într-o astfel de 
casă. El, în locul lui Catul Bogdan, ar fi dărâmat-o şi-ar fi 
clădit în locul ei una luminoasă ca o seră. Sau măcar ar fi 
crăpat zidurile, lărgind ferestrele, înnodând pentru 
totdeauna perdelele, lăsând soarele să spele ca o apă 
revărsată. 

Dar mandatul lui se mărginea la suprimarea castanilor 
de la fereastra ietacului, lăsând În locul lor, deasupra, 
florentinul cer ieşan, şi pe pământ punând roşul chinezesc 
al garoafelor. 

Se mărginise deci să deschidă toate ferestrele casei 
invitând soarele măcar ca oaspe în casa umbrei. 


Apoi se aşezase cu haziaica la masa din sufragerie, fără 
grabă, lăsând-o să-l puie la curent cu toate nimicurile 
întâmplate în lipsa stăpânului, nimicuri care aveau proporții 
de vulcani, trombe şi cutremure de pământ în vorbele 
haziaicei. 

— Haziaică, dacă ar fi un concurs de cafea neagră, eu 
ştiu cine-ar lua premiul... Ce s-aude cu loteria? 

— Ee! Ducă-se pe pustii. Cine mai câştiga la loterie? 

— Cine crede în loterie, haziaică. Norocul e ca şi 
Dumnezeu: nu-l vede decât cine crede în el. 

— Multe mai ştii şi mai spui, cuconăşelule scump. Cum îţi 
pare dulceţu? 

— Haziaica, numai complimente vrei! laca am să tac, şi 
am să mai cer un dulceţ. 

Haziaica îi adusese încă o dulceaţă de caise, privindu-l 
înduioşată cum o mânca, degustând-o. 

— Doamne, cuconăşelule scump, zic eu în mine: Ce-are 
să se facă stăpânul scump şi drag când n-or mai ţine-o 
picioarele pe haziaica? Haziaică, fă cafea. Haziaică, adă 
dulceţ. Haziaică, vreau linişte. Haziaică, du-te, haziaică fă, 
haziaică, drege, haziaică, adă. Toate le face haziaica pentru 
stăpânul scump şi drag. 

Oftase amar. 

— Da' iaca, haziaică îmbătrâneşte. 

Nathan protestase curtenitor. 

— Inima e tânără, nu zic. Da” picioarele... 

— Dragă haziaică, dumneata eşti pentru Tăni eşti ca o 
mamă... 

— Da-da, ca o mamă, oftase ea. 

— Şi te îngrijeşti pentru viitorul lui ca o mamă... 

— Da-da, suspinase ea în câteva etaje, dar parcă ciulind 
urechea. 

— E bine, haziaica, o mamă nu doreşte băiatului ei decât 
să-l vadă însurat... 

Nathan avea geniul de-a debita cele mai plate locuri 
comune, cu un aer pătruns, patriotic oarecum, — 


expulzându-şi zâmbetul în depărtarea astronomică unde 
veghează constelaţiile ironiei. 

Haziaica îl privise în treacăt cu ochi foarte ageri subt 
genele care până atunci parcă se pregătiseră pentru 
lacrimi duioase. 

Şi aşteptase fără să mai spuie nimic, cu aerul unui 
crocodil care pare numai adormit. De altfel, întreaga ei 
fiinţă lată, grasă, cu picioare scurte, dar ageră în mişcări, 
cu ochi pătrunzători şi nas puternic, avea ceva de crocodil: 
de crocodil tandru, mai ales când îşi lăsa capul pe-o parte, 
cu genele uşor plecate. 

Nathan o privise, tăcând şi el, până când zâmbetul lui se 
formase din această tăcere, subt ochii, ei mânăstireşti 
plecaţi. 

— Deşteaptă mai eşti, haziaico! Ai şi înţeles. 

— Ce să înţeleg? se apărase ea. 

Nathan îi luase mâna cu un aer de ghicitor în palmă, 
oprindu-şi degetul arătător pe inelul de aur al văduvei. 

— Fiecare la rândul lui. 

Haziaica apucase să ridice miîjnile spre cer, gata să 
dezlănţuie marea furtună cu refrenul: „Dacă-i aşa, eu plec”. 
Dar Nathan nu-i dăduse răgaz. 

— Ştii ce mi-a scris Tăni să-ţi comunic? o întrebase el, 
găsind subit o soluţie care putea să-i atragă ml- nia lui Catul 
Bogdan. 

Haziaica amânase dramă, cedând curiozităţii. 

— Să-ţi comanzi imediat o rochie frumoasă... 

Cuvintele cădeau în ea ca pietrele preţioase într-un 
pahar străveziu. 

— ..„.Şi după ce aranjăm casa, plecam amândoi la Galaţi... 
să nuntim, haziaică, încheiase el cu un oftat de uşurare 
ciclul de minciuni. 

— Stăpânul meu drag şi scump n-o uitat-o pe haziaica 
lui... 

Şi plânsese într-adevăr, roşindu-şi însă ochii numai cât o 
obligă înduioşarea, fiindcă era orientală pură, şi fiind o 


rochie nouă, un drum cu trenul şi o nuntă pe deasupra, fac 
pe o armeancă bătrână mai tânără decât nepoţii ei. 

Astfel, după ce ..înseninaseră” casa, făcându-i zilnic baie 
de aer şi soare, cu castanii de la fereastra ietacului învinşi 
de lumina şi garoafe, Nathan şi haziaica porniseră la Galaţi, 
lăsând în urmă ordine severe în ce priveşte aerisirea şi 
însorirea ca şi cum casa ar fi fost un bolnav, nu un imobil. 

Catul Bogdan pierduse facultatea de-a se supăra. O 
acceptase pe „cucoana Chiriţă la nuntă” — aşa-i anunţase 
Nathan sosirea haziaicei —, ca şi cum el ar fi invitat-o. De 
altfel, haziaica cucerise imediat familia Novleanu prin 
pasionata ei serviabilitate şi prin enciclopedicele «ei 
cunoştinţe culinare. Îşi descoperise prin Galaţi şi cimotii 
armeneşti, procurând cafeaua neagră cu preţuri de en 
gros. Făcuse torturi, iman-baialdi, alivenci, cataif, omletă 
verde, halva de casă, muhalibiuri, paşchet, şerbeturi — 
prietenoasă cu toată lumea, lăudându-şi stăpânul că pe un 
covor de moschee adus spre vânzare, tratând-o pe Luli ca 
pe icoană de hram a bisericei ei, c-un fel de necontenită 
adoraţie  exclamativă, care dădea degetelor lui Catul 
Bogdan vibrații de coadă de pisică, dar nu îndrăznea să 
ridice mâna poruncind pace şi tăcere, fiindcă alături de Luli 
abdicase şi la dreptul de-a avea nervi. 

Numai dadaia rămânea demnă şi zăvorită. Se uita la 
haziaica uneori ca un cine ciobănesc la tăvălelile catifelate 
şi mieunătoare ale unei pisici, fără să-i spuie nimic. 
Dormeau împreună la bucătărie pe două paturi osebite, dar 
până târziu noaptea nu răsunau decât gura haziaicei, 
lăudându-şi casa şi stăpânul că un alt Tartarin. Dadaia îşi 
atârnase glasul subt icoane. Îşi făcea treaba ca de obicei, 
participa şi ea, mereu consultată de Luli, la pregătirile de 
nuntă, asculta „râşnita armencii”, dar nu răspundea decât 
monosilabic. Haziaica nu se ofensase, fiindcă succesul pe 
care-l avea în familia miresei, compensa măgulitor 
insuccesul de la bucătărie. 


În timp ce haziaica ilustra la Galaţi casa stăpânului de la 
laşi, lăsând-o în umbră pe rustică şi taciturna dădaie, 
Nathan făcuse cunoştinţă cu Luli recunoscând în ea pe 
Doamna noastră Luli, aşa cum îi apăruse din telegramele lui 
Catul Bogdan. Se împrieteniseră imediat, el continuând să-i 
spuie doamnă Luli, ceea ce o amuza pe Luli, fără să ştie că 
acel „doamnă” nu era o anticipare a căsătoriei, ci o arhaică 
situare a tinereţii ei într-un timp ca acel oglindit de versul 
lui Eminescu: „De din vale de Rovine, grăim, Doamnă, către 
tine...”. 

Şi după Nathan, toţi începuseră să-i spuie „doamna 
Luli”, cu excepţia lui Catul Bogdan, care-i spunea Luli şi 
când tăcea şi când vorbea, cu toate bătăile inimii. 

— Nathanael, ce spui? 

— Spun că ai mare noroc. 

— Recunosc că am mare noroc, consimţise Catul 
Bogdan, spre marea surprindere a lui Nathan, care nu-l 
credea capabil de astfel de umilinţe. 

Observă în el o totală transfigurare. Sacrificarea bruscă 
a tutunului nu-i dădea nici un fel de nervozitate. În schimb, 
îi înviorase obrajii, luându-le umbră, ca şi cum castanii 
înlocuiţi cu garoafe la fereastra ietacului de la Iaşi i-ar fi 
trimis şi lui o învăluire luminoasă. Literatura lui nu-l mai 
interesa deloc. Nici nu-l întrebase pe Nathan despre ecoul 
critic al ultimului roman. Manuscrisul început la Iaşi şi adus 
la Galaţi îi devenise atât de indiferent, încât Nathan îl 
găsise într-o zi pe masa odăii de la hotel, ud, c-un pahar de 
odol deasupra. De unde la Iaşi Catul Bogdan îşi veghea 
manuscrisele cu o avariţie fetişistă: când pleca de acasă le 
închidea în casa de fier, el care nu încuia nimic, nici banii. 

— Nici cărţi nu mai cotea. Cele aduse de la Iaşi erau 
netăiate, în geamandan. Unica lui preocupare în prezent şi 
viitor era Luli, renegându-şi tot trecutul în care ea nu 
apăruse. Recăpătase curajul şi spontaneitatea „nebunilor”, 
dându-i lui Nathan impresia că izvorul comportărilor lui e 
dincolo de creier şi cultură, mai adânc decât ele şi mai 


misterios. Într-o seară, pe când şedeau de vorbă la hotel, 
Catul Bogdan îi spusese: 

— Ascultă, Nathan, dacă cineva mi-ar fi spus: „Alege 
între viaţa prietenului tău şi pierderea unui manuscris 
nepublicat”, te-aş fi sacrificat... 

— Este şi un proverb, Tăni, cu cămaşa care-i mai 
aproape decât haina... 

— Taci. Nu spune prostii. Eu nu glumesc. Uite. 

Luase manuscrisul început la Iaşi, îi dăduse foc cu 

bricheta şi aprins, carbonizat, îl aruncase pe fereastră în 
stradă. . 

Prin astfel de reacţii îl domina pe Nathan, exact ca în 
timpul anilor de liceu, universitate, război şi Paris. Nathan 
se simţea alături de el ca un om treaz căruia luciditatea nu-i 
serveşte decât pentru a admira, c-un pic de invidie lipsită 
de meschinărie, verva juvenilă a unui om ameţit. Actuala lui 
viteză vitală devenise atât de mare, încât Nathan abea se 
putea ţine după el. Nimic din ce făcea nu mai era previzibil, 
depăşind şi  dezminţind mereu anticiparea logicei 
intelectuale. Astfel că Nathan nu se miră de loc că doamna 
Luli îl iubeşte, cu toată diferenţa de vrâsta dintre ei; şi nici 
nu putea concepe îndoieli asupra duratei acestei iubiri. 
Catul Bogdan, în faza actuală, putea fi iubit nu pentru 
eleganța lui decorativă, nu pentru renumele lui de scriitor, 
nu pentru tot ce acumulase până atunci, ci exclusiv, pentru 
marele tumult vital simţit în el ca o prezenţă eroică. 

„Cuvântul magic e Luli.” 

Şi Nathan acceptase magia acestui cuvânt, trăind în 
preajma doamnei Luli parcă dincolo de actualitate, într-un 
veac vechi, tânăr numai prin obrajii ei. Îl surprindea mereu 
lipsa ei de alintare, într-o fază când fetele se alintă ca 
pisicile de tot ce întâlnesc, ca şi cum întreaga lume n-ar fi 
decât un pretext pentru răsfăţul lor. Fericirea ei era gravă, 
dându-i un fel de prematură demnitate tocmai alături de 
exuberanţa aproape meridională a  logodnicului ei. 
Altminteri era veselă, spontană, prietenoasă, urmărind cu 


ochi vii orişice discuţie se ivea între Catul şi Nathan, 
ascultându-i fără să intervie sentenţios cu dreptul pe care i- 
] conferea situaţia ei de Doamna noastră Luli. În schimb nu 
avea laşitatea foarte feminină — numită de unii supleţă — 
de a-şi schimba aprecierile mimetic, după ambianța 
masculină. 

De pildă, în timpul unei plimbări pe Dunăre, înspre 
amurg, apele aduseseră pe buzele lui Catul Bogdan numele 
lui Pierre Loti. 

— Mările bietului Loti s-au demodat ca o rochie. 

— Mie-mi plac, spusese Luli, cerându-i cu privirea scuze 
că îndrăzneşte să aibă altă părere. 

Catul Bogdan îi sărutase mâna care acordă drept la viaţă 
mărilor lui Loti. 

Dar Nathan intervenise, numai din dorinţa de a-i verifica 
rezistenţa la o părere contrarie. 

— Cum e posibil, doamnă Luli, ca un suflet de azi să 
aprecieze pe un romancier fad ca Loti. 

Catul Bogdan îl măsurase cu ochi ironici. 

— Luli, nu-l lua în serios pe Nathan. Când afirmă, nu 
crede; când crede, nu spune; iar când tace, minte. 

— Domnule Nathan, îi răspunse Luli muindu-şi degetele 
subţiri în apa tulbure, Loti nu e un romancier — e un poetal 
mării. Viaţa din romanele lui e că motivele exotice de pe 
ştofele imprimate în occident: țesutul e prost şi se 
decolorează uşor, desenul e lipsit de autenticitate. Dar 
marea lui Loti e „marea”. Nostalgia de-a nu mai fi, de-a te 
destrăma în aburi, care te cuprinde când pluteşti pe mare, 
o regăseşti în Loti. Eu cred că e un mare poet simplu, 
dublat de un snob al exotismului. Romanele lui s-au 
demodat, dar marea lui rămâne ca o singurătate uitată de 
oameni... 

Catul Bogdan îi sărutase din nou mâna udă de apele 
Dunării. 

— Vra să zică îţi place marea. Ascultaţi... 


încă înainte de-a deschide gura, Nathan presimţise 
surprize. Nu se înşelase. 

— Ne îmbarcăm la Constanţa... 

Luli avusese o tresărire de cine de vânătoare la auzul 
întâiului pocnet. Catul Bogdan zâmbise, privind apoi spre 
Nathan, invitându-l să vadă şi el, întocmai cum faci când 
surprinzi o veveriţă, un luceafăr, un munte sau marea. 

— Eu vă fac paşapoartele, intervenise Nathan, dorind şi 
el partea lui de surpriză. 

Luli-i mulţumise cu genele, aplecându-le pe strălucirea 
ochilor care vedeau poate marea în zarea dunăreană. 

— Ne oprim la Constantinopol, la Atena, în Egipt, trecem 
mai departe în Italia, Spania... Nathan, am nevoie de un 
congediu de un an. 

— Un an? se minunase Luli. 

— Cel puţin. Anul, Luli, e cea mai mică unitate a timpului 
cu tine. Uite... 

Îi luase mînile, ridicându-i cu o evlavie glumeaţă, deget 
cu deget. Începând cu cel mic. 

— Constantinopol: rubin otoman. Atena: camee. Egipt: 
piatră faraonică. Italia: safir. Spania: topaz... O ţară pe 
fiecare deget Luli, harta Europei, cu mâna ta deasupra, e 
un cofret cu inele pentru degetele tale. Încarcă-le. 

— Nu mai e loc, se apărase Luli cu obrajii roşii. 

— Cum? 

Nu răspunsese, dar ridicase în soarele apei ca un 
minaret sfânt mâna pe care strălucea aurul simplu al 
inelului de logodnă. 

X 


Mina aceasta înălţată deasupra fericirii, plutise ca un 
catarg al ei pe toate mările Europei, urmărită deseori de 
ochii închişi ai lui Nathan. Căci îndată după nuntă făcută la 
vie, doamna Luli, însoţită de Catul şi de dadaia, venise la 
laşi să-şi vadă noua casă, petrecuse acolo două săptămâni, 
şi plecase spre Marea Neagră, fără să lase nici o urmă în 


casa de la Iaşi. Trecuse prin ea ca o rândunică, dând 
ferestrelor deschise în urmă, nostalgii de aripi captive. 
Nathan  continuase să se ocupe de casa pustie, 
supraveghind reparaţii şi prefaceri. Lărgise ferestrele. 
Făcuse o terasă învăluind-o în trandafiri agăţători, pentru 
dimineţile de primăvară caldă şi pentru amurgurile de vară. 
Se ocupase şi de odaia dadaiei, care de când nu mai era 
alături de Luli, îşi trecea timpul cetind cărţi religioase şi 
urmărind slujbele bisericeşti. Ea şi cu Nathan primeau cărţi 
poştale de la Luli din port în port, toate scrise pe vapor sau 
pe un țărm de mare. Primise şi haziaica două cărţi poştale, 
mult comentate în tovărăşia lui Nathan. E curios cum şi 
haziaica acceptase întâietatea lui Luli, socotind-o ca pe-o 
rândunică de pe aripa vulturului. În schimb, raporturile 
haziaicei cu dadaia îşi păstrau caracterul iniţial, cu 
deosebirea că haziaica, nemaifiind musafirul dadaiei, nu 
mai făcea pentru ea dulceţuri oratorice, mărginindu-se la o 
convieţuire topografică. 

Nathan era descumpănit. Continua să fie prietenul 
tuturor, fără să-şi poată umplea o singurătate materializată 
de casa goală pe care o vizita deseori, găsind acolo numai 
limbuţia, haziaicei, care dădea, ca un bâzâit de muscă, un 
sens şi mai pustiu încăperilor deşarte. Natural — gândea 
Nathan — 'lăni nu-i seria deloc. Dar acest „natural” îl 
melancoliza într-o măsură, căci sentimentele nu-şi însuşesc 
niciodată filosofia minţii. Absența lui Catul Bogdan îl 
desperechea esenţial. Viaţa lui se desfăşurase paralel cu-a 
lui Catul Bogdan, presupunând-o mereu alături, servind-o, 
privind-o, stimulând-o, devenind treptat un atribut al ei. 
Contribuise într-o mare măsură, dacă nu la întâlnirea lui cu 
doamna Luli, măcar la aşteptarea unei doamne Luli, 
provocând şi întreţinând în Catul Bogdan neîncrederea în 
singurătate, în izolare, în călugărirea laică pe care-o 
practicase în ultimii ani. Aparent, îşi ajunsese scopul, 
câştigând de data aceasta efectiv Troia. 


Şi iată că acum, în loc să aibă satisfacția unei victorii, se 
simţea vacant, ciung ca statuia Victoriei din Samothrace. 
Nu-i reproşa lui Catul Bogdan o ingratitudine fiindcă nu-i 
scria. Dar fericirea lui Catul Bogdan parcă-l deprima, mai 
ales prin absenţa tovărăşiei ei. S-ar fi mulţumit să o aibă 
alături, din când în când, la masa de seară. Mai ales la 
ceasul mesei de seară, Nathan îşi accepta mai greu 
singurătatea. Avea într-adevăr o privire sufletească de 
răspântie inutilă. Unde să se ducă? La cine? Şi pentru ce? 
Răspunsul: ca să fie cu alţii — nu-l satisfăcea complet, deşi îl 
accepta ca pe o soluţie logică. Apărea în casele prietenilor, 
mai puţin confortabil pentru alţii, mai mecanizat în 
formulele de gentileţă, semănând cu ele, aşa cum o placă de 
patefon poate fi glasul care a cântat-o. 

— Nathan, nu eşti îndrăgostit? îl întrebaseră graseind 
două buze ca un as de cupă proaspăt imprimat. 

Buza de jos a lui Nathan se răsfrânsese sceptic: 

— Mai ştii! 

— În tot cazul, Nathan, nu?şti de ajuns de cochet pentru 
un amorez. 

într-adevăr, de câtva timp cam neglija să se radă. 
Operaţiunea pe care trebuia să o facă de două ori pe zi, îl 
ostenea, parându-i inutilă, mai ales fiindcă apariţia capului 
lui în oglindă îl deprima — şi râs şi neras. Se socotea urât, 
regretând cu ochi splendizi ingratitudinea hazardului. De 
aceea, se evita. 

Ceea ce însă îl alarma, era deprecierea femeilor în 
genere. Cum îţi pierzi mirosul când eşti gripat, şi-l pierduse 
pe cel interior pentru femei. Îi apăreau fade ca ţigările 
fumate cu nasul astupat. Şi alături de cărţi, femeile fuseseră 
până atunci un fel de pasienţe pentru uciderea timpului, 
dar pasienţe făcute cu convingere, şi cu degete sensibile şi 
la voluptatea contactului platonic. 

Pierzându-şi acest sens, femeile deveneau greu de 
suportat. Începeau să-l enerveze, silindu-l să facă un efort 
real pentru a nu le trata ca pe nişte soţii legitime după o 


convieţuire exagerată. Stupide, monotone, având fiecare 
pretenţia de-a fi unică, deşi erau mai de serie decât galoşii 
şi umbrelele. Asta pentru categoria prietenelor de până 
atunci. Cât despre celelalte, culese de prin cinematografe şi 
grădini publice, directe şi urgente, îi dădeau numai regretul 
de-a nu fi animal pur, fără de apetitul premergător. 

Parcă cineva îi trăgea storuri negre pe toate ferestrele, 
nelăsându-i decât una prin care abea se zărea, într-o 
depărtare de mare legendară, o mina înălţată ca un catarg 
pentru corabia ei, şi ca o poruncă de pribegie pentru jidovul 
rătăcitor al malurilor sterpe. 


PARIEA A 
CINCEA 


„Anii mei tineri au sunat a cântec...” 


— CE INTIM E IAŞUL. NU, Nathan? De ce zâmbeşti? 

— Închipuieşte-ţi, doamnă Luli, că gândeam exact acelaşi 
lucru. 

Stăteau pe terasă. Somnolenţa lui octombrie intrase în 
grădină, răsturnând petale de trandafiri târzii, frunze 
blonde. O dezordine delicat luminoasă, amintind parc. 
sfârşitul unui roman de Turgheniev. 

Terasă, deşi dădea în grădină, părea pornită spre mare, 
din cauza dealurilor din fund, al Galatei şi al Cetăţuei, val cu 
val albastre, brumat, fumuriu... 

Fundacul Vechi, aşa se numea străduţa pe care era 
situată casa lui Catul Bogdan, era aşezat pe-o înălţimi a 
laşului, dominând ca o  faleză casele străzilor 
împrejmuitoare. Unul dintre cele mai liniştite cartiere ale 
tihnitului laşi. Câteva case cu hulubi, castani, nuci şi 
salcimi; gutui şi pisici la ferestre, uneori şi cu câte-un obraz 
de babă, alteori şi cu câte-un obraz de fată care-ş alina 
părul lăut, Ia soare. Biserică Veche, cuprinsă într-un zid de 
mănăstire, cu poartă boltită, bancă neagră şi iarbă verde, şi 
o căsuţă de ţară pentru popa cu bărbi de argint. Şi casa lui 
Catul Bogdan, care după un an ş mai bine de singurătate, 


devenise casa doamnei Luli. St înapoiaseră în ţară de peste 
două săptămâni, dar nu veniseră direct la Iaşi. O săptămână 
la Galaţi, cu părinţii doamnei Luli, şi o săptămână la vie, la 
via gării eu cireşe. În gara laşi îi întâmpinase Nathan şi 
haziaica. Acasă îi aştepta casa gătită de Nathan pe 
dinăuntru, şi de octombrie pe dinafară; un octombrie cu 
obraz de aur ca icoana Maicii Domnului, cu cer albastru de- 
o botticelliană fineţă, şi zări adânc transparente. În uşa 
acestei case, dadaia apăruse ca o adevărată stareță a 
Fundacului Vechi, sărutând obrajii peste care anul trecuse 
ca rouă pe cireşe. 

De atunci începuse despachetarea lăzilor. Blindeţa 
anotimpului îngăduia ferestrele deschise ca într-un început 
de primăvară, deşi glasuri din cer vesteau mereu plecări, 
sunând seară de seară Deniile toamnei. Nathan fusese 
mare călător în anii lui; etichetele multicolore de pe lăzile 
deschise erau titluri de cărţi de mult cetite. Le recetise, 
răsfoite de degetele parcă şi mai subţiri de când plutiseră 
pe-atâtea mări, ale doamnei Luli. Şaluri, mătăsuri, 
chimonouri, un burnuz care scuturat împrăştia încă pulberi 
fine de pustiu torid, flori de portocal... 

— Mi le-a dat Sultanul de Argint... 

Aşa-i spunea uneori lui Catul Bogdan; alteori îi spunea 
Tuli, ca să fie numai cu o literă altceva decât Luli. Sultanul 
de Argint îi dăruise mult de tot, ţinându-şi făgăduinţa făcută 
pe Dunăre de-a-i da câte o ţară pentru fiecare deget. Din 
Turcia şi până-n Anglia, o împodobise cu mătăsurile şi 
țesuturile fiecărei ţări, ca să poată înmulţi unicitatea «ei, 
iubind o Luli turcoaică, găsită cu ochi şi gene de cadâna pe 
coasta asiatică şi africană, o Luli siciliană, cu dinţi că florile 
acelor crengi, o Luli cu şaluri spaniole, buze de culoarea 
rodiei crăpate şi mers ca dansul vechii Spânii... 

Doamna Luli se înapoiase tot fără inele, purtând numai 
pe cel cu un nume şi-o dată, având în schimb brățări 
orientale de argint sur, care zornăiau la fiecare mişcare, 
îndemnând braţele lor să n-aibă astâmpăr. Nu-l aveau, 


fiindcă într-un an multicolor de străinătăţi, lăzile se 
umpluseră, impunând la întoarcere câteva zile de muncă. 
De-a lungul acestor câteva zile, Doamna Luli şi Sultanul de 
Argint călătoriseră din nou în faţa lăzilor deschise, tot doi şi 
tot alături, cu miînile împerecheate pe aceleaşi amintiri 
scoase din lăzi. Natural, Nathan fusese admis la acest 
spectacol intim. Odăile deveniseră debarcaderul lăzilor, 
căpătând în sfârşit o trecătoare dezordine. Nathan şedea 
pe o ladă încă nedeschisă, spectator, participând şi el din 
când în când la comentariu fiind consultat, în calitate de 
expert, asupra autenticităţii şi valorii lucrurilor cumpărate. 

Dar Sultanul de Argint semăna atât de puţin cu 
defunctul Catul Bogdan, încât titulatura sa actuală părea o 
glumă şcolărească. Miînile lui umblând în lăzi aveau vrâsta 
mâinilor care fac bulgări de zăpadă după cea dinţii 
ninsoare, şi clăbuci de săpun suflaţi pe mobile, sau în 
oglinzi, sau în obrazul trecătorilor. Astfel, aceste mini lipsite 
de seriozitate îl decoraseră pe Nathan — „cioara filosofă”, 
aşa îl poreclise privindu-l cum şedea brun şi meditativ, 
picior peste picior, pe-o ladă, — c-un fes, pus strâmb, şi c-un 
şal de babă armenească, dându-i un accent de bal 
costumat. Nici haziaica nu scăpase. Şi ea avea m jurul 
gâtului grămadă de mărgele, fes pe cap, brățări pe braţe, 
şal tărcat pe umeri. Divanul, canapelele, scaunele, mesele, 
dulapurile, la fel. Numai dadaia, şi ea prezentă, fusese 
cruţată de birul bufon al primirii darurilor. 

Sultanul de Argint se întorsese negru ca un indian după 
ultima lună de plajă la Lido. Purta beretă bască pe creştet, 
avea cămaşă de lână albă cu mâneci scurte, descheiată pe 
piept, şalvari de catifea şi sandale albe fără călcâi. Îşi lăsase 
indolenţa tomnatecă în trecut. Acum vibra tinereşte, 
aplecându-se până în fundul lăzilor, obraz lingă obraz cu 
Luli, că orientalii în moschei când bat mătănii lui Allah. 
Astfel, lăzile căpătau sensul unor fântâni de apă vie a 
tinereţii. Cuvântul magic „Luli” îl însoțea mereu, mişcările 
lor îmbinându-se armonios, ca într-un balet. Acelaşi soare 


de la Lido o înnegrise şi pe ca, în auriu şi rumen, dându-i o 
nouă strălucire dinţilor şi ochilor. Avea sandale tot fără 
călcâi, basma de un roş de vişină în jurul capului, legată 
strâns, largi pantaloni albaştri şi-o cămaşă de flanelă roşie 
cu mâneci scurte. Cu toate acestea, nu era deloc băiat. Şi în 
armură de oţel, călare, tot fată ar fi fost, numai cu ochii subt 
viziera de metal şi genele. Ochii aceştia ai doamnei Luli 
făceau într-adevăr pe cel privit de ea Sultanul de Argint, 
cum face-a mare dintr-o coastă pământeană una de argint 

Casa era deschisă în întregime: uşi, ferestre, dulapuri, 
lăzi. Cu toate că afară era toamnă cu soare de miere veche, 
în casă era tumult de primăvară. Glasurile erau exclamative 
şi interogative, ca ale cuiburilor de subt streşina lui mai. Cel 
mai tânăr era al doamnei Luli, şi în vorbe şi în râs. Celelalte 
îi aduceau câte ceva, numai ca să-l asculte. Glume, amintiri, 
evocări scurte, aluzii. Pluteau cupole de moschei, portocali 
înfloriţi, cămile, piramide, gondole, palate maureşti, sclipea 
smaragdul umed al peluzelor britanice, zâmbeau cu Anatole 
France cheiurile Senei. Era în casă ca prezenţa unui 
curcubeu venit din lăzile în care ploaia lui era cu zece 
degete subţiri şi un inel de aur tânăr. 

În prima zi, haziaica întrebase pe la patru dacă nu vor 
ceai. Dar dadaia, care ştia secrete vechi, apăruse cu o tavă 
plină de struguri negri şi blonzi, care înconjurau un vast 
morman de prune brumării şi miez de nucă ivorie. 
Octombrie de la ferestre le zâmbise, întâlnind dinţii 
doamnei Luli, albi pe o prună vânata cu miez de lună. De- 
atunci, în fiecare zi la patru, făceau popas în jurul fructelor 
mâncate din picioare, la fereastră, cum le mănâncă în Italia 
copiii risului meridional. 

Lăzile se goleau încet — şi poate prea repede, fiindcă un 
an trecuse ca o vacanţă, şi copiii acestei vacanțe simțeau 
cât e de mic un an în calendarul cu foi roşii al lăzilor 
întoarse din călătorie. 

Lucrurile lui Luli, deşi scoase de amândoi, erau luate de 
dadaia şi rânduite în dulapurile doamnei Luli. 


Lucrurile Sultanului de Argint erau luate de haziaica ţi 
rânduite în dulapurile stăpânului scump şi drag. 

Şi iată că venise cu încetul şi ziua lăzilor deşarte, pornite 
spre pod, 

Nathan nu mai şedea pe capacul unei lăzi. Se aşezase pe 
marginea ferestrei — tot cioară filosofă — cu spinarea la 
soare. Ultima ladă pleca spre uşă. 

— Şi acuma, Luli? o întrebase Catul Bogdan, cu bereta şi 
mai pe-o ureche, arătând cu braţele întinse covorul acoperit 
de soare. 

— Acuma? acuma? acuma? meditase Luli, culegând cu 
dinţii boabele unui strugur înălţat cu mâna deasupra gurii. 

Lăsase  strugurul, deschisese  patefonul adus din 
călătorie — şi Nathan auzise pentru întâi” oară, ritmicele 
miorlăituri ale unui jazz în casa tăcerilor. Şi văzuse apoi 
obraz lingă obraz, brun unul şi brun altul, De Doamna Luli 
şi Sultanul ei de Argint, numai începându-şi dansul pe acel 
covor, căci Doamna Luli era supusă, şi Sultanul ei vroia 
astfel să o ducă din prag în prag, prin toate odăile casei 
necunoscută şi de el, căci dansul înnoieşte o casă, aşa cum 
dezgheţul apelor dă viaţă unui pământ uscat. 

X 


Terasa primea dintr-o coastă ultimele lumini ale soarelui 
care cădea pe zarea apusului într-un clocot imens de 
aureole aurii. Curînd, curînd, dealurile ieşene aveau să-şi 
deschidă ochii albaştri de Madonă a plângerii, aplecîndu-şi-i 
asupra oraşului neînsufleţit în toamna galbenă şi roşie ca 
trupul celui coborât de pe crucea Golgotei. 

Luli era singură cu Nathan pe terasă. Stăteau înspre 
soare, în fotolii de pai împletit. Pe masa rotundă, o tavă cu 
fructe şi câteva crizanteme cu păr de meduză într-un vas de 
aramă aprins de razele soarelui. 

Căderea soarelui şi căderea frunzelor dădeau ceasului 
de toamnă o gravitate îngândurată. Parcă acelaşi gând 
trebuia să încline fruntea de aur a soarelui, fruntea de 


frunză a lui octombrie şi fruntea oamenilor stăpâniţi fără de 
voia lor de anotimp şi declinul luminii. 

Catul Bogdan plecase la Universitate să-şi deschidă 
cursul. De cu seară, devenise cam distrat, zâmbind din când 
în când lui Luli, dar lăsîndu-o să vorbească numai cu 
Nathan, fără ca el să participe la discuţie. 

— Ce ai? îl întrebase Luli afectuos, asupra culcării. 

— Curios! Am trac. M-am dezvăţat să vorbesc cu alţii. Îţi 
dai seamă, Luli, că de un an noi n-am vorbit decât unul cu 
altul, unul pentru altul... 

— Regreţi? 

— Nuu, Luli. Dar mă simt stângaci în pielea veche a 
profesorului. Un an întreg n-am spus decât Luli, Luli, Luli. 
Buzele mele au luat forma numelui tău. Am devenit ca o 
pasăre care nu ştie decât silabele unui tril unic. Şi acuma 
trebuie să fac o lecţie unor studenţi. Nu-i aşa uşor să te 
readaptezi. Trebuie să fac un efort necontenit. Mă vezi tu 
spunând deodată, în mijlocul lecţiei: „Luli, nu sta prea mult 
la soare?”... 

— Ai să mă ai lângă tine? 

— Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu 
eşti zidul înflorit al captivităţii mele. 

— Nu. Nu spune-aşa, îl rugase Luli, dezmierdându-i 
obrajii. Nu vreau să fiu numele captivităţii tale. Nici tu, al 
captivităţii mele. 

— Nu? tresărise el. 

— Sigur că nu. Suntcm două libertăţi. Dragostea noastră 
nu e o umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi 
limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nici o bucurie să am 
alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea la. 
Aceea e a mea şi numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa 
cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar 
dincolo de dragoste eşti liber de-a trăi aşa cum crezi. 
Prietenii tăi, profesia ta. scrisul tău, capriciile tale îţi 
aparţin. Nu-ţi cer nici un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine 
în birou. retrage-te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei 


să fii numai cu bărbaţi la Club, du-te. Fii alături de mine, 
aşa cum ai fost şi înainte de-a mă cunoaşte. 

— Luli, dar sunt alt om. Tu-mi ceri să redevin ceea v ce 
am fost înainte de tine. 

— Nu. Eu îţi cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lingă 
tine ca o constrângere, fiindcă atunci ţi-ai ucide dragostea 
şi m-ai ucide şi pe mine. Mă iubeşti? 

— Luli! Luli! Luli! 

Luli avea şi acum buzele arse. Şi le lăsa în lumina 
soarelui, care înlocuia pur o absenţă, dar nu era de ajuns de 
veselă. Fără de ştire, sufletul se umpluse de toamna, 
presimţind cât e de plină de semne de întrebare viaţa, 
simțindu-se frunză în faţa viitorului. 

Nathan îşi fuma pipa cu tutun preparat de el, având grijă 
mereu să alunge cu mâna fumul aromat care pornea spre 
doamna Luli. 

— Când eşti Nathan, e imposibil. Când eşti Tăni, e foarte 
uşor. 

— Care-i diferenţa? 

— Doamna Luli. 

— Nu, Nathan, eu nu i-am cerut să lase tutunul. Doream 
numai să fumeze mai puţin, fiindcă-i făcea rău, cum îi face şi 
lui papa, oftă Luli, cuprinzând în mina frageda zburlire a 
unei crizanteme. A făcut un sacrificiu mare pentru mine... 

— Doamnă Luli, nu exagera. Fericirea înlocuieşte natural 
toate ticurile micilor agremente, le cauterizează definitiv. 
Nu-i nevoie de nici un efort. 

— Da, Nathan, dar săplâmîna nu-i făcută din duminici. 

— Adică? 

— După duminică vine luni, marţi... 

— „şi după sâmbăta vine altă duminică. Fericirea, 
doamnă Luli, desigur că nu-i o permanenţă. Dar şi ea are 
săptămânile ei cu zile mici şi zile mari. Totalitatea lor se 
numeşte fericire. Aşa că prietenul Tăni, care are pe doamna 
Luli în prezent şi viitor, nu mai are nevoie de tutun. 


— Nu ştiu exact de ce, dar simt că n-ai dreptate. De ce 
numai dragostea să însemne renunțare la vechile 
deprinderi? 

— Dar nu-i renunțare, doamnă Luli, e suprimare 
naturală. 

— Adică Tăâni m-ar fi iubit mai puţin dacă ar fi continuat 
să fumeze? 

— Desigur că nu. Ţigările nu înseamnă o rivalitate, nici 
vinul. Acestea sunt plăcerile subalterne. Ele pot convieţui 
umil cu fericirea, fără să aibă drept de cetate. Dar surpriza 
fericirii, de cele mai multe ori, le suprimă brusc. Tăni nu se 
mai aştepta să fie fericit în felul acesta. El nu cerea vieţii 
decât satisfacția de a li lăsat în pace să scrie. Doamna Luli a 
căzut din senin. Astfel, fericirea drăgostii a căpătat, pentru 
Tăni semnificaţie de miracol. Doamna Luli e noua lui religie. 
Ce înseamnă tutunul, doamnă Luli? 

— De ce nu-l laşi, Nathan? 

— Doamnă Luli, protestă el scuturându-şi pipa. Pentru 
mine e capital. E unicul fum agreabil al vieţii mele. 

— Şi flacăra? zâmbi Luli. 

— Nu-i, doamnă Luli. Eu nu-s din neamul lui Prometeu. 

— Nathan, cum pot trăi oamenii fără dragoste? 

— Mă-ntreb şi eu, doamnă Luli, răspunse Nathan, 
umplându-şi din nou pipa. Se vede că de asta-s aşa de mulţi 
fumători. 

Soarele apusese. 

Şi, ca la munte, răcoarea toamnei se înălţă deodată cu 
arome de pământ umed şi frunze veştede. 

— Nathan, haidem înaintea Sultanului. 

Plecară încet, pe jos. Oraşul mirosea a crâng, mai ales în 
Fundacul Vechi, unde toate casele aveau copaci şi grădini. 

Pe strada Universităţii, de o parte şi de alta, teii îşi mai 
aminteau prin frunze aurul florilor de vară. 

Întâlniră grupuri de studenţi care veneau la vale. 

Luli mergea din ce în ce mai repede. Nathan căuta să-şi 
potolească respiraţia gâfâitoare de fumător neantrenat la 


plimbări repezi pe suişul dealului. 

Luli îşi zări Sultanul, de departe, şi fugi înspre el, uitând 
de lumea de primprejur, care întorcea capul după ea. Îl 
ajunse în dreptul Seminarului universitar, izbucnind în 
braţele lui. O primi. El cel dintâi îşi aminti că nu mai erau în 
străinătate, printre necunoscuţi. Dar secunda sărutării 
ajunse lui Luli ca să simtă pe buzele lui mirosul tutunului. ÎI 
privi o clipă, aşteptând. Dar nu-i spuse nimic. Porniră la 
vale, întâlnindu-l pe Nathan, care se oprise aşteptându-i, cu 
pipa lui. 

Se înapoiară acasă toţi trei, prin foşnetul uscat. 

Deasupra caselor şi-n margina bolţii de un albastru 
întunecat răsărise lună: colibă de pustnicie pe cerul 
toamnei. 

— 'Ţi-e frig, Luli? 

Nu-i răspunse, dar se ghemui în el, strângându-i mâna 
cu toată puterea ei mică. 


II 


ÎNTÂIA NELINIŞTE APĂRUSE ÎN sufletul lui Catul 
Bogdan. Până în ajun, nu se gândise de loc la lecţia de 
deschidere. De când se înapoiase din călătorie, luase numai 
un contact vizual cu decorul fostei lui vieţi şi cu oraşul natal. 
Nici nu deschisese măcar corespondenta îngrămădită pe 
birou în timpul lungii absenţe. Se ocupase exclusiv cu 
desfacerea lăzilor în tovărăşia lui Luli, prelungind încă şi 
retrăind călătoria. Se gândea uneori cu o strângere de 
inimă că începe şcoala — gândul avea accentul liceal al 
vacanței sfârşite, nu accentul profesiei reluate —, că trebuie 
să plece de acasă, s-o lase singură pe Luli — în timpul 
călătoriei fuseseră mereu alături —, că trebuie să vadă cum 


stă cu ediţiile romanelor, cu corecturile, cu socotelile 
băneşti, dar amânase mereu pentru mai târziu acele 
preocupări neplăcute. De altfel, se simţea incapabil să se 
despartă sufleteşte de Luli, chiar şi pentru cel mai scurt 
timp, înstrăinându-i ceva, oricât de mic, oricât de periferic, 
din fiinţa lui. Un an şi mai bine, Luli îi dăduse o plenitudine 
strălucitoare de sferă de cristal pur. Lupta s-o păstreze. 
Casa din Fundacul Vechi, atât timp cât durase 
despachetatul, fusese ultimul vapor al călătoriei cu Luli. 

Dar lecţia de deschidere şi apoi cursul regulat trebuia să 
le facă. O foarte intimă cochetărie morală îl împiedeca să 
trişeze faţă de cei care-i plăteau leafă. Şi, în sfârşit, în ajun, 
intrase în birou, posomorit dar hotărât — lăsând-o pe Luli 
cu Nathan pe terasă. În răstimpuri îi auzea glasul şi râsul. 
Se plimbase prin birou, familiarizându-se încet cu 
încăperea atâtor ani de muncă solitară. Încet, şi ursuz. 
Nimic nu-l atrăgea. Se simţea străin în camera altuia. 
Recunoştea cărţile, creioanele foarte ascuţite, caietele cu 
scoarţe verzi, anume comandate, scrumelniţa în formă de 
cupă... Le privise pe toate cu o dungă pe frunte. Parcă era 
prea multă lumină şi totuşi prea puţină. Prea puţină pentru 
cel care venise de la Lido cu trupul ars de soare alături de- 
al lui Luli. Pentru acesta, ferestrele biroului erau prea 
Înguste. Dar cel care muncise ani de-a rândul în birouri 
lucra numai la umbră, cu gluga de metal a lămpii de birou 
aplecată pe caiet. Storurile erau trase şi în timpul zilei, iar 
perdelele împreunate, izolându-l cu totul de lumina de- 
afară. 

Luase din dulap un curs litografiat, aruncând o privire 
distrată pe grafismul meschin şi inestetic al foilor îmbâcsite. 
Aruncase cursul pe birou şi evadase din camera corvezii, 
reluându-şi pe terasă recreaţia cu Luli în lumină. Fusese 
vesel ca un copil care-a fugit de la şcoală, ştiind că i se va 
motiva absenţa. Cu alte cuvinte, amânase iar o preocupare, 
acordându-şi un nou răgaz. La masă, însă, în timp ce 
Nathan vorbea cu Luli, întâmplătoarea formula doamnelor 


şi domnilor”, spusă de Nathan, care istorisea parodiind un 
discurs politic, îi-dăduse emoția elevului cu lecţia 
neînvăţată, care ştie că va fi ascultat. Încercase în gând 
rostirea lecţiei de-a doua zi. Dibuia. Avea impresia că dacă 
ar trebui să vorbească, ar avea pauze penibile, gângăviri, 
repetări de cuvinte. Şi iar se refugiase lingă Luli, căutând şi 
să uite alături de ea, acoperindu-şi cu trupul ei ziua de 
mine. A doua zi, de dimineaţă, încercase iar să adune ideile 
lecţiei de deschidere. Îşi amintea vag materia, fără 
coeziune, fără siguranţă, iar .vorbele veneau încet de tot. 
Parcă era ceva stricat în mecanismul cerebral. Cu-atât mai 
curios cu cât niciodată nu se simţise mai sănătos, mai 
viguros, mai încărcat de viaţă. Nu mai avusese migrene, nici 
chiar după abuzul de soare de la Lido. Şi, totuşi, creierul 
era încet şi nesigur. Abea silabisea ceea ce înainte formula 
fără efort, cu mare viteză. Şi nu putea sta locului. Înainte, 
nu se plimba prin odaie decât în pauzele muncii. Acum era 
incapabil să stea pe fotoliul biroului. Se aşeza, lua vechea 
poziţie premergătoare scrisului, cu capul răsturnat pe 
spetează, cu coatele rezemate pe braţele fotoliului, dar 
avea în faţă vidul unui condamnat la moarte prin 
electrocutare. Se sculă şi începea iar să se plimbe, cu 
mintea stearpă. 

Dimineaţa trecuse astfel. După dejun revenise, cu o 
ceaşca mare de cafea neagră. Dar cafeaua îl enervase fără 
să-l stimuleze. Îi veniseră în minte gânduri absurde: să-şi 
dea demisia, sau să-şi ia un lung congediu de boală. Timpul 
trecuse numai prin nervi, ca un arcuş care-ar scârţâi 
dincoace de scăunaşul viorii. Până când, exasperat şi umilit, 
îşi recetise vechea lecţie de deschidere, cea litografiată, 
căutând s-o înveţe pe dinafară, s-o recite. Niciodată nu 
făcuse aşa ceva. I se părea că se fură singur, că se 
autoplagiază, că devine sluga fostei sale minţi. Astfel 
pornise la Universitate!'. Pe drum întâlnise studenţi care-l 
salutau cu un vădit respect admirativ. Grupurile lor îndesite 
vesteau o mare afluenţă. Îl înfricoşa. Îl aşteptau pe fostul lor 


profesor, pe Catul Bogdan, şi, în schimb, se îndrepta spre 
Universitate un fals Catul Bogdan, un om incapabil să 
deschidă gura fără să nu se uite pe cursul deschis pe 
catedră, că actorii fără memorie, hipnotizaţi de cuşca 
sufleurului. 

Şi brusc, trecând prin faţa unei tutungerii, intrase, 
cumpărase ţigări şi chibrituri, aprinzând cea dinţii ţigară. 
Nu mai recunoscuse gustul tutunului. Era amar, înecăcios, 
ca un fum de paie arse. Respirația nu-l mai aducea adânc, 
îmbăind voluptuos plămânii. Rămânea în cerul gurii şi în 
nas, iritându-i gâtul, dându-i un început de tuşă, 
congestionîndu-i ochii, alarmând bătăile inimii. Aruncase 
ţigara pe sfert fumată şi intrase în sala arhiplină, într-un fel 
de paroxism. În loc să facă o lecţie sobră, făcuse oratorie cu 
foarte multe digresiuni, cu izbucniri lirice, obţinând un 
succes imens.  Plecase pălmuit de aplauze, având 
certitudinea unei mari inferiorităţi calitative faţă de lecţiile 
de odinioară. Aplauzele nu dovedeau decât un singur lucru: 
că auditoriul studenţesc era la nivelul lecţiei aplaudate, 
ceea ce nu-l consola deloc, fiindcă astfel de succese îl 
degradau faţă de el însuşi, dându-i impresia unei 
complicităţi servile cu gloată. 

Dar şi mai tare îl rodea cedarea la ispită ţigării. Era 
hotărât să nu mai reediteze umilitoarea şi ratata 
experienţă. 

Acasă aruncă pachetul şi chibriturile în closet, clocotul 
apei descărcate de miner dând un caracter şi mai 
dezgustător  cedării clandestine. Se spălă pe mâni 
îndelung,. Îşi clăti gura care mai păstra o amărăciune 
uscată şi un gust de hârtie arsă, îşi frecă buzele cu batista 
îmbibată de „Esprit de fleurs de Cedrat” şi intră în 
sofragerie, unde îl aşteptau Luli şi Nathan, încă intoxicat de 
prima zi de lucru, nervos, fără poftă de mâncare, 
contrazicându-l pe Nathan cu sau fără dreptate, aruncând 
haziaicei unele priviri tăioase, care-i dădeau un recul în ea 
de broască ţestoasă. 


— Bem cafea? îi întrebă Luli, care şi ea fusese cam 
tăcută în timpul mesei, lăsându-l pe Nathan să umple 
tăcerea. 

— Nu mai bem, hotări Catul Bogdan, ridicându-se brusc, 
fără să mai aştepte ridicarea lui Luli. Dar imediat îi sărută 
mâna, strângându-i-o lung, ridicând-o el de pe scaun şi 
pornind spre terasă cu ea la braţ. Nathan îi urmă, 
aprinzându-şi pipa afară. Haziaica veni şi ea după ei cu 
haine de toamnă, fiindcă noaptea era rece. Se acoperiră. 
Catul Bogdan o aşeză pe Luli pe genunchii lui, alipind-o de 
pieptul lui. 

În zarea lunară dealurile păreau umbrele imensificate 
ale unor călugăriţe cu fruntea la pământ. Noaptea avea o 
transparenţă de voal subţire lăsat peste ochi negri. 
Tremura în răcoarea toamnei trilul ultimilor greieri. Ceasul 
Mitropoliei sună o oră de noapte, dând tăcerii de apoi o 
melancolie venețiană. Plescăitul unei vâsle n-ar fi mirat. 
Nici chiotul unui gondolier. 

Luli, cu ochii închişi, parcă dormea. Dar mâna ei 
strângea viu şi cald mina care-i cuprinsese mijlocul. 

— Cum a mers la Universitate? întrebă Nathan. 

Luli simţi  tresărirea  enervată premergătoare 
răspunsului. 

— Dacă aş fi fost în bancă, aş fi fluierat. 

— Asta înseamnă că ai avut succes. 

— Mulţumesc. 

— Nu mie, Tăni. Lui Dumnezeu, care-a dat proştilor 
entuziasmul. Aplauzele sunt aripele îngerilor. 

— De unde ştii? 

Glasul lui Catul Bogdan sună sec. 

— Aveai congestia triumfului oratoric. 

— Bravo! Vra să zică, am ajuns în halul acesta de 
evidenţă încât îmi ceteşte lumea pe obraz ce mi se 
întâmpla... 

— Nu lumea, eu, vechea ta oglindă. 


Câtva timp tăcură. Picioarele lui Catul Bogdan aveau o 
trepidaţie de motor pornit. 

— Mă întreb dacă n-am să demisionez de la 
Universitate? 

Nathan îl privi lung, cu o dungă pe frunte, fiindcă-l ştia 
capabil de orice. 

— Sper că-i o simplă butadă. Ce te-a nemulţumit? 

— Eu. 

— Bine, asta-i chestie veche... 

— Lasă gluma, Nathan. Vorbesc serios. 

Tocmai ,asta nu dorea: să vorbească serios. Adică să 
comunice şi altora enervarea lui. Dar era într-o zi proastă. 
Vorbele porneau singure, fără frâna, pe o pantă scurtă, dar 
repede. Poate că dacă ar fi avut-o pe Luli în faţă, ar fi tăcut. 
Dar, lipită de el, devenea încorporată în el. Parcă nu erau 
acolo decât Nathan şi el. 

— Nu sunt mulţumit de mine, de forma mea 
intelectuală... 

Nathan furişă o privire spre profilul lui Luli, abea 
întrezărit în umbra pieptului lui Catul Bogdan, şi interveni 
repede. 

— Dragă Tăni, nu spune copilării. Un campion de tenis 
care n-a jucat o lună ratează cel puţin douăzeci de mingi în 
faţa unui adversar mediocru. Dar pentru asta nu renunţă la 
tenis. Aşteaptă cu răbdare mingea a douăzeci şi una. 
Acordă-ţi şi tu acelaşi credit 

— Jiathan, mi se pare că şi tu ai regresat. Un campion de 
tenis care nu joacă o lună face cu mâna alte mişcări. Un 
intelectual însă n-are nevoie să facă exerciţii publice de 
gândire ca să-şi păstreze deprinderea de-a gândi corect 

Nathan văzu cel dintâi lacrima pornită. 

Catul Bogdan o simţi pe mâna lui. 

— Luli, Luli... Nathan, spune-i că sunt un imbecil. 

— Doamna Luli, te asigur că are dreptate. 

Luli încercă să zâmbească, dar ochii clipeau încărcaţi. 
Era însă în braţele unei furtuni. Îi simţea şi bătăile inimii. O 


loveau în urechi vorbe ca grindini, care aveau geamătul 
unei pasiuni exaltate. Şi când, în sfârşit, Luli izbuti să-şi 
limpezească ochii, ridicându-i spre el, îi întâlni ochii umezi. 
Îl luă de gât. 

— lartă-mă tu pe mine... Nathan, te rog scuză-mă... 
scuză-ne, zâmbi ea, dezmierdând părul Sultanului de Argint 

Catul Bogdan respiră adânc. 

— Astăzi am avut o zi proastă numai fiindcă am trăit 
câteva ceasuri departe de tine. Vreau să te am alături tot 
timpul. 

— Dacă vrei, mă înscriu la Facultatea de litere, tti devin 
iar elevă. 

— Nu, Luli, asta nu se poate. 

— De ce? 

— Tuu? Studentă? 

— De ce nu? N-am fost elevă? Nu sunt o femeie ca toate 
femeile? De ce nevoia de-a mă izola în extraordinar? Mie 
mi-e frică. Nathan, spune şi tu... 

Nathan ridică din umeri, răsfrângându-şi buza de jos. Şi 
lui îi era frică, — deşi înţelegea izolarea doamnei Luli în 
extraordinar. 

— Doamnă Luli, dă-mi voie să nu te văd nici eu pe 
băncile Universităţii. Puteţi fi împreună şi fără de asta, cum 
aţi fost şi până acuma. 

— Da, Nathan, nu ţin să fiu studentă, dar spune şi tu... 
Ce s-a întâmplat? Un an de zile n-a fost o umbră între noi. 
De ce să fie acuma, când ne-am întors la casa noastră? 

— Dar nu-i, Luli, nici o umbră. 

— Adevărat? 

Cu vin tul întrebător era vechi de când lumea, şi tot atât 
de ros, dar ochii lui Luli îi dădeau o gravitate de lumină 
nouă. 

— Adevărat. 

Luli respiră adânc. 

— A trecut. Să nu mai vorbim, 


Luli îşi culcă din nou obrazul pe pieptul Sultanului de 
Argint. Astfel petrecuseră multe ceasuri de noapte pe 
covertă vapoarelor, când luna pluteşte pe ape ca un fum de 
smirnă de pe vremea idolilor şi a templelor păgâne, 
apropiind sufletul de amintirea vechilor credinţe. 

După ce buzele rostiră cuvântul „adevărat”, redând lui 
Luli o linişte care i-o aducea din nou cuminte pe pieptul lui, 
Catul Bogdan se întrebă: „Adevărat? Nu fusese nici o 
umbră între ei?”... 

În fond, nu-i ascunsese nimic, — decât sufletul lui. 
Fiindcă în el fusese o umbră. Nu atinsese dragostea lui 
pentru Luli, desigur, dar îi micşorase încrederea în 
echilibrul lui, în noul lui echilibru. De când o întâlnise pe 
Luli nu mai lucrase, nu mai cetise, nu mai scrisese, fără să 
aibă Impresia că-i sacrifică ceva. Trăise fericit şi întinerit 
alături de ea, şi numai pentru ea, uitând fiinţa lui de până 
atunci, dar socotindu-se superior aceleia. Nu-şi dispreţuia 
munca anilor din urmă, dar o privea-cu alţi ochi. Odinioară, 
viaţa-i apăruse ca un pretext pentru creaţiunea solitară, 
pentru „marea vânătoare”; de când o întâlnise pe Luli, viaţa 
cu ea îi apăruse ca un scop superb, simțindu-se în ea ca în 
alaiul unei victorii necontenite. 

Se gândise uneori la scris, având-o pe Luli alături, în 
braţe, pe covertă vapoarelor, în ceasurile de lungă plutire 
calmă când timpul cade pe ape ca o altă oglindă a 
imensităţii. Îi apăruseră spontan scheme de romane, 
personagii, probleme, — aşa cum îţi apar, însă, când nu eşti 
somat de foaia albă să formulezi, să construieşti, să treci din 
lumină de lună a abstractului în diurnul concretului, în loc 
să aibă în faţă masa de lucru, lampa şi manuscrisul, o avea 
în braţe pe Luli, şi dincolo de ea, mările vii, cu mirosul lor 
amar şi tonic. Trăia. Ştia că trăieşte. Şi era fericit că 
trăieşte. Însă certitudinea că oricând poate scrie niciodată 
nu-l părăsise. Că poate scrie nu numai că. odinioară, ci 
amplificat, înzdrăvenit, înnoit. 


De câteva ori Luli-l întrebase: „Nu-ţi iau prea mult timp? 
Nu simţi nevoia să scrii? Să ştii că eu nu vreau să te 
împiedec. Dacă te pui la lucru, nici nu mă simţi.” 

O sărutase zâmbind. Era prea tânără ca să-şi dea seamă 
cât de superioară era fericirea de-a trăi satisfacţiei de-a 
scrie. Pluteau pe Mediterană. Îi spusese: 

— Luli, un tiran din dinastia Lacizilor îşi constituise o 
galeră cu patru mii de vâslaşi, una dintre cele mai vaste 
galere ale antichităţii. Închipuie-ţi opt mii de braţe — o 
pădure — cu muşchii contractaţi, frământând cu patru mii 
de vâsle apa mării, pentru ca, pas cu pas, galera să 
înainteze. Splendid: nu? Şi teribil. Căci nenorociţii, arşi de 
căldură, uzi de sudoare în temniţă de lemn încins, nu 
vedeau alături decât un ochi de apă îngustă şi sărată, prin 
gaura vâslei, iar în spatele lor veghea omul cu biciul. Iar 
deasupra, la proră, tiranul privea marea, răcorindu-şi faţa 
în briza ei... Până când te-am cunoscut, viaţa mea a fost 
efortul celor patru mii de vâslaşi din fundul galerei. De când 
te am, Luli, sunt tiranul de la proră... 

— Şi eu? 

— Tu eşti marea şi briza mării. 

Mândre şi pasionate vorbe într-o noapte a Mediteranei, 
când țărmurile ei deveneau ale sufletului plutitor. 

Dar iată că sclavii, care vâsleau în fundul galere” se 
revoltaseră. 

Şi deodată, sufletul se îngustase parcă, devenind ca 
ochiul din coapsa galerei, prin care trece truda unei vâsle. 

Aceasta era panica din el: că nu mai poate crea. Lecţia 
de deschidere nu era decât un mic incident secundar . Puțin 
antrenament, o recapitulare metodică a materiei, o 
readaptare a minţii la acest gen de activitate — şi putea să- 
şi continue profesoratul fără efort. 

Dar scrisul?... 

— Luli... 

O chemă în şoaptă, neştiind dacă-i adormită sau trează. 
Îi văzu genele ridicându-se şi ochii, ochii care-i dădeau 


răcoare de pădure şi arşiţă tropicală. 

— Luli, patru mii de vâsle te salută... Ţi-aduci aminte? . 

Genele se plecară, închizând şi dezmierdând o amintire 
scumpă. Şi apoi, ochii din nou deschişi se opriră în mirarea 
ceasului de abur şi descântec. 

Luna era somnul timpului oprit. Luli nu mai ştia dacă 
trăia într-aceasta noapte sau într-una veche; dacă vedea şi 
era, sau îşi aducea aminte; dacă era pe terasa unei case, 
sau pe covertă unui vapor; dacă în jurul lor se apropia un 
țărm al Mediteranei, sau apăreau dealurile Iaşului 
adormit... 

Nathan se ridică spunându-le „noapte bună” şi plecă, îl 
însoţiră, dintii până la uşă, apoi până în capătul Fundacului. 
Vechi. Se înapoiară singuri, ca printr-un parc cu frunze 
moarte şi stătui albe. 

Luna era deasupra oraşului ca braţul ciung al statuei lui 
Venus din Milo: un gest oprit în vid. 

— Luli, am să-ţi spun ceva... 

Ridică spre el ochi sperioşi, aşteptând. Intrară în casă, 
lăsându-şi paltoanele. Luli pornise spre ietacul lor, dar 
braţul lui o culese din drum, călăuzind-o blând spre altă 
odaie. Nu aprinse lumina. Pe toate ferestrele intră lumina 
lunii, cu paşi albi pe covoare şi parchete, dând o impresie 
de templu al amintirii. 

În odaia mamei lui nu era nimeni. Intră cu Luli. Storurile 
erau ridicate. Ferestrele, închise. Câţiva trandafiri albi se 
scuturaseră pe pian, uscându-se. Totuşi, în încăperea fără 
viaţă, parfumul lor mai stăruia delicat, dând nării o 
presimţire. Soba de teracotă albă mai păstra căldura 
ultimilor tăciuni. Era odaia în care se făcea cel dintâi foc de 
toamnă, fiindcă amintirile sunt mai friguroase decât florile 
albe ale brumelor de octombrie. 

Se aşeză pe divan, ţinând pe braţe capul lui Luli. Pe 
acest divan, cu ani în urmă, mama lui, înainte de-a-l culca, îl 
pieptăna, ţinându-i Capul pe braţe. Apoi umblă la un 
dulăpior, făcând un fel de muzici uşoare de sticle ciocnite, şi 


venea de acolo punându-i o bomboană în gură şi umezindu-i 
tâmplele cu un vârf de dop aburit de cel mai nostalgic şi mai 
fin parfum al lumii. Niciodată nu-l mai regăsise, deşi 
păstrase multe sticluţe de-ale mamei lui. Dar în fiecare 
flaconaş murise lumina unei flori, ducându-se în noapte cu 
stelele cerului. 

Pe covorul acestei odăi, în dâra de lumină roşie a sobei 
deschise şi pline de jar, clădea cetăţi cu cărţi de joc. Cărţile 
mamei lui. Erau misterioase că nişte miniaturi de vitralii cu 
chipuri de împărați şi împărătese dintr-o legendă. Mama lui 
le păstra într-o pungă de marochin roş. Nu umblau cu ele 
decât miînile mamei lui. Uneori, iarnă sau toamna, când 
ardea focul în sobă — era ca o fereastră intimă deschisă pe 
afundul unui amurg într-o pădure cu Scufiţa Roşie —, mama 
lui, fără să aprindă lampa, îl lua cu ea jos pe covor la gura 
sobei, rânduind în şiruri cărţile cu chipuri împărăteşti El o 
privea, fără să înţeleagă, dar ştia că toţi împărații, toate 
împărătesele, toate florile roşii şi cele negre se adunau şi se 
sfătuiau pentru el, în mînile mamei lui, care acolo, alaiuri de 
căldura sobei, erau şi mai fierbinţi ca de obicei. 

— Mamă, de ce ai tu mini aşa calde? o întreba el. 

— Fiindcă stau numai la sobă şi la soare, răspundea ea, 
deşi miînile ei mai mult pe fruntea, părul şi în jurul lui erau, 
căldura lor de ardere în preajma morţii dându-i şi acuma o 
atingere de soare trist pe fruntea amintirii. 

Alteori îi lăsa lui cărţile cu chipuri de vitralii, privindu-l 
cum ridica pe covor, la gura sobei, cetăţi şi corturi în care 
poposeau armatele celor dinţii închipuiri, ea împletind cu 
andrele de os fir alb de lână sau de lună, tot pentru el. 
Numai tăceri. Vorbea tare puţin. Poate că de asta avea ochi 
atât de mari. Uneori cânta la pian. Subt mînile ei, clapele 
erau ca o creangă de liliac alb adus iarna, mai delicat decât 
cel care înfloreşte la fereastra primăverii; şi muzica acelor 
mini, pe clapele de fildeş, era un abur trist ca şi parfumul 
florilor de seră, înflorite pentru o zi. 


Alteori, tot pe covor, la gura sobei, îi spunea poveşti, 
ţinând pe braţe cărţi mari cu poze de balauri, zâne şi feţi- 
frumoşi care veneau dintr-o ţară şi mai depărtată decât 
poveştile pe care le cetea singur, fiindcă pe-acelea le- 
aducea o altă limbă, dulce ca o muzică de harfă şi ca o 
miere de tei. Erau cărţi franţuzeşti, pe care le păstrase din 
copilăria ei şi pe care numele ei de fetiţă rămăsese: atât îşi 
mai păstrase, dându-i lui la gura sobei. Îi traducea 
poveştile, cetindu-i dinţii textul francez, ca să-l deprindă 
astfel cu sunetul limbei necunoscute, făcând astfel din 
Franţa cea dintâi muzică a copilăriei lui. Glasul ei era grav 
şi potolit ca al celor care spun rugăciuni. Uneori, când 
întâlnea în cărţile deschise pe genunchi o glumă, sau poate 
o amintire, râdea copilăreşte. 

— Mamă, tu râzi? se bucura el, auzindu-i râsul, căci 
altminteri nu-i întrezărea decât surâsul. 

Ochii ei se întorceau spre sobă, plini de lacrimi. 

O tăcere, o lumină de lună. 

Era şi acum ca şi atunci. Dar ea nu maiera. 

încăperea devenise ca o apă limpede cu nuferii care-au 
rămas tot albi, după ce s-au închis în fund ochii Ofeliei. 

— Tu... plângi? 

Luli se ridică din braţele lui, venind în genunchi lângă el, 
lipindu-şi obrazul de obrazul lui. 

— Luli, în camera asta a trăit şi a murit mama mea... 

Luli se strânse şi mai tare lângă el. Abea îi auzea 

glasul. Parcă vorbea numai gândul. 

— „Am păstrat-o aşa cum era. Nimeni n-a trăit în ea. Ţi- 
o dau ţie. Numai tu poți... 

Nu continuă. 

În tăcerea lunară a acestei încăperi, vorbele se sfiau. 
Moartea fără de mormânt era mai solemnă decât în cimitire 
şi biserici. Inima o simţea ca pe un contur rece de nimb. 

Se ridicară de pe divan încet, şi plecară fără să facă 
zgomot, ţinându-se de mină. 


Ca şi luminile lunii în noapte, sufletele aveau o plutire de 
lebede pe apele morţii adânci. 

Se  despărţiră o clipă. Aşteptând-o pe Luli să-şi 
isprăvească pregătirile de noapte, Catul Bogdan deschise o 
fereastră, rămânând cu privirile pierdute în mişcările nopţii 
nebuloase. Se adunau pe cer nouri înalţi, că umbrele unor 
zboruri de dincolo. 

Dăruise lui Luli secretul vieţii lui: cel mai vechi, cel mai 
intim. 

Dar îşi acoperise sufletul cu amintirea mamei lui. 
Sufletul nesigur de el în faţa viitorului. Departe, apărută o 
clipă printre nouri întunecaţi, luna avea fixitatea stranie a 
unicului ochi al lui Iuda după ce-l vânduse pe Isus Hristos. 


III 


ÎNTR-O NOAPTE CATUL BOGDAN visă că fumează. Pur 
şi simplu. Nimic altceva. Dar acest vis îi evocă organic 
voluptatea fumatului, tulburător ca acele visuri cu femei ale 
pustnicilor. 

Se deşteptă flămând de tutun, dorindu-l cu miînile, cu 
buzele, cu plămânii, cu inima, cu nările, cu fiecare 
respiraţie care fără de fumul aromat nu-şi găsea adâncul 
cel care întâlneşte scurta beţie din care se naşte gândul 
cuprins de singurătate, drumul spre tine însuţi. 

Luli dormea alături, închizându-l în pat. 

Aruncă o privire de captiv dornic de evadare spre 
fereastră. O singură ţigară l-ar fi liniştit. O fuma în gând, 
fum cu fum, simţindu-i mai dureros absenta care-l înconjura 
cu înghimpături de vid dezmorţit. Îşi pierduse somnul. Dar 
nesomnul nu era decât o pironire în insomnie, ca un trup 
cuprins de ghips. Nu se putea gândi. Nu putea visa. Se 


gândea mereu la tutun, obsedat, având în mini febrilitatea 
unei aşteptări zadarnice. Până când se ridică uşor din pat, 
trecând peste trupul lui Luli fără să o atingă, deschise uşa 
încet, lăsând-o întredeschisă, şi porni spre birou. Începu să 
umble prin toate saltarele, căutând ţigări. Era hotărât, dacă 
nu găsea, să plece în oraş şi să cumpere. Găsi nişte țigarete 
„Maryland” rămase acolo, subt nişte caiete, încă de pe când 
se înapoiase de la Paris cu doctoratul în litere. 

Umbla la biroul său, dar „avea voluptatea clandestină a 
copilului care fură ţigări de la tatăl său. Se aşeză în fotoliul 
biroului, şi câtva timp stătu cu ceafa răsturnată pe 
spetează, parcă nehotărât dar cu emoția crescândă a 
păcatului care captează progresiv. Ştia că nu va rezista. Dar 
prelungea aşteptarea. Gura i se umezise. Inima îi bătea mai 
repede. Minile se răciră. Deziluzia ţigării fumată pe 
neprevăzute, cu câteva zile în urmă, îl stăpânea încă. 
Mintea lui ponegrea tutunul, tratându-l ca pe o femeie pe 
care o dispreţuieşti mai ales după ce i-ai cedat, dezgustul 
pentru ea fiind recent chiar în clipa când o doreşti din nou. 
Dar ceda clipă cu clipă. Mâna lui nerăbdătoare umbla prin 
secunde ca printre scântei. 

Flacăra chibritului luă proporţii de eveniment, ca prima 
torţă neroniană a incendierii Romei; o lăsă să ardă până 
când îşi apropie conul ei blond de dansatoare pe sârmă de 
vârful degetelor. Aprinse ţigara cu degetele fripte de 
flacără. 

Dinţii îşi umplu gura cu fum, atent, mirat, descifrându-l 
prealabil, neîndrăznind încă să-l tragă în piept. Dar nările 
dilatate regăseau amintiri. Timid, respiră fumul. Tâmplele 
năduşiră. Inima era galopul unei sosiri mult aşteptate, spre 
care se lăsau toate punţile castelului. 

O căldură intimă se revărsă în tot trupul. 

Respirația,  înlănţuită strâns cu fumul vechilor 
deprinderi, îşi recăpăta plenitudinea de odinioară. Vidul era 
învins. Emoţionant ca o regăsire. 

Dumnezeule, tutunul nu era o minciună. 


Ostenise, cu ochii uşor împăienjeniţi. 

Era ca o rană deschisă, ca o rană fericită. 

Stătu mult timp astfel, pe pragul unei noi intimităţi, al 
unei alte feerii. Sufletul nu-l mai înspăimânta. Se simţea 
încântat în biroul său. Îl revedea: cărţile, manuscrisele, 
creioanele ascuţite. Luă unul, ducându-l la nas. Respiră 
lung aroma de pădure de brad a lemnului aşchiat. Un gest 
şi un miros familiar epocii vechi. Instinctiv, mâna căută şi 
găsi un bastonaş de mentol, făcând un gest ritual; şi-l trecu 
pe frunte şi pe nări, lăsându-şi o dâră de răcoare. 
Odinioară, când îi era prea cald în timpul verii, îşi făcea o 
răcoare artificială cu bastonaşe de mentol păstrate în 
tuburi de lemn. 

Îl stăpânea şi un uşor dezgust, dar trecător. Îl tolera, 
ştiind că nu va ţine mult. De altfel, şi acest dezgust al 
reintoxicării organismului dezadaptat de tutun îi amintea 
fericitele osteneli ale nopţilor de nesomn, petrecute scriind. 

Îi lipsea numai cafeaua neagră. Haziaica... Parcă abea 
acum regăsi devotamentul servil dar comod al haziaicei. 
Oricând era la dispoziţia lui, făcându-i ceai, cafele negre, 
fără  murmur, devenind şi ca marginal asociata cu 
voluptatea creaţiunii în singurătate. 

Dar Luli? 

— Inima-i întineri, ca un măr atunci căzut, cald de soare. 

Dar fuma fără să ştie Luli. 

Se ascundea. 

Pentru întâia oară, fericirea de-a o avea pe Luli îi limită 
parcă libertatea de-a fi el cum vrea, şi când vrea. 

Problemă... 

Aprinse deci o nouă ţigară. Aşa făcea şi când scria, dacă 
se ivea o dificultate pe care cursivitatea creionului n-o 
putea rezolva. Se oprea, punea creionul pe caiet, aprindea 
o ţigară, şi medita încet, aşteptând ca fumul — devenit şi o 
ondulaţie ritmică a gândurilor — să-i aducă din inconştient 
darul şi surpriza unei soluţii. 


De data aceasta, ţigara devenise extraordinar de bună. 
Nu se mai sătura fumând-o. Îi plăcea atât de lacom, încât, 
fumul, pornit afară, şi-l readucea cu palma înspre nări, 
aspirându-l. Nu acordase nici unei crengi înflorite în Italia 
acest omagiu adânc. 

— Ce face Sultanul meu? 

Tresări tare, gata să arunce ţigara şcolăreşte, întorcând 
şi capul ca să poată expulza urgent ultimii aburi 
denunţători. 

Dar Luli râdea, oprită în pragul uşei deschise. Era în 
cămaşă de noapte, cu un chimono roş cu mâneci căptuşite 
albastru. Cu toate că abea se deşteptase din sofhn, parcă 
venea din soare, rumenă, caldă. 

Râdea, râdea, râdea, un râs tânăr, antrenant ca un dans 
cu clopoței, care-i dădea o palpitaţie de stea subt bărbia 
ridicată. 

Şi el începu să râdă, privind-o, apoi contaminat de râsul 
ei, primind-o în braţe răsturnată de râs, caldă de somn, cu 
trupul inocent destăinuit în braţele lui de ritmul risului care 
nu mai contenea. 

Părea sfârşitul unei farse între şcolari intraţi într-ascuns 
în cabinetul directorului. 

Luli îşi şterse ochii uzi, privindu-l cu capul lăsat pe umăr. 

— Bine, domnule, scanda ea cuvintele ca să poată vorbi, 
fiindcă altminteri risul i le-ar fi furat de pe buze ca un vânt; 
de ce nu spui? 

— Spun, mărturisi el cu fum şi zâmbet. 

— Ai să mai faci? 

— Am să mai fac, fiindcă sunt un mare păcătos. 

— Dar, domnule, cine fumează ce mai face? 

O privi nedumerit. 

— Bea cafea. 

Luli-i sări din braţe. 

Fugi după ea, c-un salt. Îl auzi, şi grăbi pasul, ridicându- 
şi pulpanele chimonoului. Cu pulpele goale era mai 
băieţeşte sprintenă. 


Ajunseră tocmai în sufragerie, răsturnând scaune, 
trântind uşi. Acolo începu o goană rotundă în jurul mesei. 
Scaunele cădeau, trosnind. Până când, pe neprevăzute, 
urmăritorul sări pe masă, şi, de pe masă, vultur, asupra ci, 
învăluind-o. Palpita de goană în braţele lui. O sărută. 

— Nu, nu, lasă-mă că strig ajutor. 

— Nu te-aude nimeni. 

— A-ju... 

Dar îi astupă silabele buzelor cum e căpşuna muşcată cu 
o sărutare adâncă, tăindu-i respiraţia. Luli se smulse 
ameţită, oftând întretăiat, iscodindu-l viclean pe subt 
tremurai genelor plecate. 

— Sultanul meu miroase a tutun... Phu! 

lar o cuprinse râsul în faţa expresiei lui dezolate. Şi 
izbucnind cum numai ea ştia, ca şi cum trupul tânăr i-ar fi 
fost arc şi săgeată şi arcaş, îl sărută o dată, de două, de trei 
ori şi de atâtea ori încă, până când îl lăsă fără de respiraţie. 

— Poftim, Măria-Ta, odihneşte-te. 

Îl invită cu mâna să stea pe scaun. Se aşeză sleit, c-un 
râs gâfâitor. O auzi cotrobăind prin dulapuri, zăngănind 
farfurii, tacâmuri, pahare, până când apăru cu întregul 
tacâm al cafelei negre şi cu o tăblăluţă suplimentară pe 
care adusese o chisea cu dulceaţă, pahare şi linguriţe. 

Făcea cafeaua neagră atentă, concentrată, nemailuându- 
| în seamă. Fugă prin casă îi aprinsese obrajii, ochii şi 
buzele, rotindu-i şi mai tumultuos părut negru. Îşi suflecase 
mînecele chimonoului ca să-i fie braţele goale în vecinătatea 
flăcărilor. Avea un trup abea de fată, atât era de sprinten 
feminin. Se îndoia pe spate, atingând cu miînile pământul, 
dintr-o dată, ca o creangă cu o veveriţă neagră în vârf. Pe 
plajă, în costum de baie, bucura ochii bărbaţilor, dând un fel 
de nostalgie ochilor femeilor după reamintita tinereţă dusă. 
Un vânzător de fructe, la Lido, îi dăruise două rodii, ca 
omagiu. 

Dacă, de-acolo, covorul basmului persan ar fi călătorit cu 
ea în timp, ducând-o anilor mahomedani, Sultanul de Argint 


n-ar fi avut-o decât învingând cu iataganul vitejia multor 
sultani; şi poate că Hafiz i-ar fi luat-o şi lui, cu versul. 

O iubea. Cu sufletul şi trupul într-acelaşi elan. 

Se ridică, venind spre ea cu braţele şi ochii. 

— Nu, nu, nu. 

Îl potoli cu mâna, şi veni ea spre el, aducându-i cafeaua 
şi dulceaţa. Apoi îi aduse şi ţigările din birou, aprinzîndu-i-o 
ea pe cea dintâi. 

— Poftim, stăpâne. 

Şi se aşeză pe o pernă la picioarele lui, privindu-l de jos 
în sus, cu gâtul sprinten alunecând de la bărbie în jos, până 
în saltul mic al sânilor. 

Văzu şi se acoperi. 

— Ce mai vrea stăpânul meu? Un ciubuc? O narghilea? O 
cadână? 

— Am. 

— Un dans? O poveste? Un cântec? 

— Am. 

— Stăpânul meu are tot ce vrea, numai să fie bun şi să 
spuie. Sultanul meu e mare, puternic, slăvit şi iubit, dar 
sultanul meu să fie de argint, nu de cărbune. Să-şi spuie 
toate dorinţele. Să n-ascundă nici una. Fiindcă, pe toate i le 
pot îndeplini... 

Era subt mina lui cum e o ploscă pe oblâncul calului, 
când călăreţul e-nsetat, când arşiţa e mare, şi apa de 
fântână adâncă. 

Aruncă ţigara, uită cafeaua. O cuprinse pe Luli cu braţ 
aprig, o luă pe sus, ducând-o ca pe-o pradă. Cântă în el un 
gemăt ca de vânt deasupra mării ondulate. Parcă erau 
păduri pe-alături, iarbă dedesubt, şi-n el, tăcere şi tumult, 
culoarea cea de flacără a sângelui. 

E o clipă de splendoare dureroasă, când parcă două 
ceruri se-ntâlnesc, pierzându-şi împreună stelele în mări 
fără de fund. Apoi rămâne întunericul căscat peste-o 
prăpastie în care moare lumea, într-o fumegare de 
apocalips. Şi învie palidă ca îngerul morţii. 


Aşa se regăsi alături cu Luli. Ca un copac trăsnit şi 
răsturnat de furtună. Era atât de ostenit, încât nu mai 
putea să aştepte şi să dorească decât somnul. 

Dar prin întuneric se apropiau gânduri cu pas şi ochi de 
lup. Totul începuse în birou. Era singur. Fumase. Regăsise 
voluptatea tutunului, hotarul magic dintre lume şi el. Se 
regăsise stăpân pe el, începând să-şi domine viaţa, s-o 
cerceteze. Caietele erau acolo, credincioase, creioanele la 
fel. Armele, tolba şi cinii marei vânători îl aşteptau. 

Poate că ar fi început atunci. Cine ştie... 

Dar iată că venise dragostea. 

„Luli! Luli! De ce-ai venit?” 

Era o tânguire lăuntrică, în mari tăceri şi mari 
singurătăţi, de un straniu lugubru, „Luli! Luli! De ce-ai 
venit?” 

Parcă intrase un „au-au” de lupi în silabele numelui care 
fusese numai cântec până atunci. 

— Luli, dormi? 

Deschise ochii numai: ardeau negri deasupra obrajilor 
roşi. Şi gură, şi mai roşie, avea în ea zimţ de garoafă caldă, 
şi un adânc catifelat, umed, viu. 

Iar o cuprinse cu un braţ, aducînd-şi-o cât mai aproape, 
cât mai în el. 

— Luli! Luli, de ce te iubesc? 

Dar răspunsul era în braţele lui. 

Îi dezmierdă obrajii, părul, trupul pe care mînile 
alunecau înnebunite, bându-şi din el noua beţie, care dădea 
un foşnet sângelui, şi-an întuneric creierului ca un dans în 
iad. 

Şi-acelaşi nume răsuna, clamoare, gemăt, bucurie, 
tânguire: Luli! Luli!... 

Până când se prăbuşi. 

Ş-apoi veni somnul ca uitarea, până a doua zi. 


IV 


CATUL BOGDAN AVUSESE O Migrenă ca cele de pe 
vremuri, câteva zile după ce începuse din nou să fumeze cu 
abuzul caracteristic unui viciu reluat. Parcă organismul, 
sfidând instinctul de conservare, dorea să recupereze 
toxina şi retrospectiv pentru timpul când se dezintoxicase. 

Migrenă se anunţase după câteva ceasuri de muncă în 
birou, cu uşa şi ferestrele închise. Uşa: ca să nu treacă 
fumul şi în celelalte odăi. Ferestrele: ca să nu-l ajungă 
zgomotele de afară, cu toate că Fundacul Vechi avea o 
tăcere pe care aveai impresia că numai toacă şi clopotele o 
pot spaţia. Bineînţeles, cafeaua neagră, turnată în termos 
ca să-şi păstreze fierbinţeala, era alături. Umpluse câteva 
foi cu note pentru un roman. Nume de personaje, date 
asupra lor, câteva dialoguri schiţate şi câteva desemne de 
case şi locuri în care, probabil, avea să se petreacă 
acţiunea. Întotdeauna procedase astfel, începea cu numele 
personajelor, căutând să le surprindă biografia, înainte de-a 
le angaja în vreo acţiune. Unele rămâneau deoparte, 
nefolosite, altele intrau în jocul romanului. Dar avea 
întotdeauna nevoia tovărăşiei acestui grup prealabil. 
Sugestia acţiunii romanului se desprindea din aceste 
portrete care uneori parcă doreau să convieţuiască, să 
întreprindă ceva împreună. Apoi, după ce fixa numele şi 
numărul personajelor probabile, cunoscând şi oarecare 
trăsături biografice ale vieţii lor anterioare intrării în 
roman, începea să desemneze decorurile lor. Case, odăi, 
grădini, case de ţară, case de oraş, vile la mare. Pictură nu 
făcuse niciodată, dar pentru acest gen de desemne ale 
propriei viziuni avea o naturală înzestrare. Aceste schiţe 
însă rămâneau numai în intimitatea manuscrisului, fără să 
însoţească la tipar textul pe care-l comentau plastic. Catul 
Bogdan, ca scriitor, avea o adevărată repulsiune pentru 


cărţile ilustrate. Socotea ilustraţia marginală unui text ca o 
limitare a viziunii extrem de diverse pe care textul o 
comunică lectorilor. Mai ales atunci când decorurile în care 
se desfăşoară acţiunea unui roman nu sunt simple indicaţii 
riguros topografice — ca la romanele polițiste — ci 
adevărate instrumente muzicale pentru sensibilitatea 
lectorului evoluat. Sunt case, de pildă. În transparenţa 
cărora apare harfa, luminozitatea ei de ploaie armonioasă. 
Senzaţia aceasta de harfă, notificată oricât de vag şi de 
aluziv, prin sugerarea decorului, poate da unui lector 
adevărate delicii. Poate... Acest „poate” conţine tot jocul de 
zar al hazardului. Dar desemnul nu poate fi decât o 
grosolănie intermediară între zarul aruncat de 
sensibilitatea scriitorului şi felul cum cade în sensibilitatea 
lectorului. 

Îşi reluase deci creionul, caietul, cafeaua, tutunul şi jocul 
prealabil scrisului propriu-zis. Dar, cum nu mai scrisese de 
mult, se grăbise, dorind ca sufletul să aibă sprintena 
docilitate a unui chelner de casă bună, care te serveşte fără 
să-l chemi, aducânduc-ţi îndată ce ai dorit Sufletul însă, în 
faţa hârtiei orbitor de albă, polar glacială, se intimidase, 
rămânând cam stingherit Cadenţa bună nu venea. În 
schimb, tutunul şi cafeaua umpleau această aşteptare. 
Schiţase câte ceva, dar apăreau mai ales reminiscenţe. 
Biografiile creionate ale personajelor necunoscute nu 
izvorau din inedit, ci din vechile romane publicate. Nu 
„apuca” nimic. Şi avea enervarea pescuitorului eu undiţa 
care, în loc să simtă zvâcnirea de sân în mină a peştelui 
prins, ar vedea îngreuierea pe care-o aduce undiţei un 
galoş, sau farsa unei broaşte lacome. 

Golise în două ceasuri un termos de cafea neagră, uitând 
pentru moment rostul adevărat al cafelei negre, care-ţi dă 
putinţa să rezişti la tumultul creaţiunii şi să-l exprimi, dar 
nu-l provoacă. Dimpotrivă, dacă acest tumult e factice şi de 
suprafaţă — datorit mai mult voinţei decât nevoii de a scrie 
— cafeaua îi denunţă superficialitatea, acoperindu-l cu o 


vibraţie de nervi iritaţi, care dă sufletului ţiuitul sterp al 
unei bălți cu țânțari. 

Migrenă se vestise ca pe vremuri, pipăindu-i tâmplele, 
arcadele şi ceafa, cu un fel de pase magnetice care dau o 
îngreuiere şi o vagă somnolenţă. Apoi îi auzise bubuitul de 
furtună neagră ca cele care vin cu grindini. Renunţase la 
scris. Anunţase pe Luli că are o migrenă teribilă. Se 
întinsese în ietac, rugând-o pe Luli să închidă ferestrele şi 
să facă întuneric. 

— N-ai nevoie de aer? 

— Te rog, Luli, lasă-mă aşa. 

îl ascultase. Îi adusese doctorii, şi după ce controlase 
termosul de jumătate de litru, deşert, nu mai îndrăznise să-i 
dea cafea neagră cu lămâie. Îi făcuse o compresă şi-l lăsase 
singur, respectându-i nevoia de tăcere absolută. Haziaica 
îngheţase. Migrenele stăpânului scump şi drag erau ca 
sprinceana ridicată a străvechilor sultani: înlemneau 
noroadele cu şalvari şi fes. 

Desigur că suferise — o migrenă autentică fiind o boală 
pe cât de scurtă, pe-atât de intensă. Dar iar se umpluse de 
neguri  telurice şi iar devenise spectatorul acestei 
transformări lăuntrice, care trimetea sufletul şi mintea la 
începuturile lumii, dându-le un fel de întunecată măreție. 
Şi, într-adevăr, această migrenă îi deschisese fundurile, 
lăsându-l abea atunci să-şi întrevadă adâncul. 

Migrenă cedase după un ceas de linişte. Dar n-o 
anunţase pe Luli. Continuase să stea întins în întuneric, 
simțindu-se izolat ca într-un sicriu, dincolo de Luli, dincolo 
de lume, dincolo de lumină, dincolo de viaţă, — dar 
germinând, într-un fel de pândă subpământeană. Venise 
totuşi la masă, palid, cu secretul în el — migrenă devenind 
pentru el o încăpere de izolare luciferică. 

De atunci mai avusese o migrenă, dar şi simulase câteva, 
obţinând nu numai linişte, dar şi un fel de izbăvire, impusă 
de rolul de bolnav, de ispitele care se desprindeau din 
convieţuirea cu Luli. 


Începuse să scrie noul roman, construit în întunericul 
câtorva migrene simulate şi izvorât din negura celei 
adevărate. Lucră un roman straniu, cu oameni care se urau 
trăind alături subt acelaşi acoperământ, pândindu-se ca 
peştii din fundul mării, fără să aibă curajul de-a ucide, ca 
aceştia, dar purtând gândul în ei, viaţa lor comună 
mărginindu-se la efortul de-a-şi ascunde sufletul unul faţă 
de altul. Avea nevoie de mare concentrare, de linişte 
perfectă, de monotonie exterioară — şi de energie intactă, 
nealterată de nici o poftă trupească. Trăia frăţeşte cu Luli, 
căutând să-i evite trupul. 

Apăruseră şi ploile de toamnă, cele care stau pe loc, 
devenind un fel de scămoşare a văzduhului, aproape fără 
sunet, abea picurate prin uluce. Începuseră focuri în toate 
odăile. Catul Bogdan nu ieşea în oraş decât pentru lecţiile 
de la Universitate, de unde se întorcea grăbit. O săruta pe 
Luli, luau ceaiul împreună şi se punea la lucru. Luli ştia că 
lucrează la un nou roman, fără să-i cunoască nimic din 
cuprins. De câteva ori se scuzase faţă de Luli, spunându-i că 
nu poate istorisi o carte în timpul când o scrie; că vorba 
falsifică, primejduind latentele şi intimele elaborări în 
tăcere. Luli înţelegea mai bine decât credea el nevoia de 
tăcere în jurul unui manuscris la care lucrezi, dar niciodată 
nu-i spusese nimic despre încercările ei literare. 

Aşa că, o dată cu ploile de la ferestre şi focurile din sobă, 
casa din Fundacui Vechi îşi recăpătase umbră şi tăcerile de 
odinioară. Nici Luli nu ieşea în oraş. 

— Ce faci tu, Luli? o întreba el afectuos după ce ieşea din 
birou. Cum ţi-ai petrecut ziua? 

— 'Te rog, nu te ocupa de mine. Lucrează fără grija mea. 
Am cu ce-mi trece timpul... 

Părea atât de mulţumită, încât îi venea să o răsfeţe, dar 
se temea. Se mărginea să-i sărute mînile, păstrându-le apoi 
pe frunte, cu-n fel de evlavie penitentă. 

Luli îşi făcuse cuib de toamnă şi de iarnă în salonaşul 
mamei lui Catul Bogdan, alegându-şi şi ea tot gura sobei. 


Uneori dadaia îi ţinea tovărăşie, poftită bineînţeles, nu atât 
fiindcă Luli ar fi avut nevoie de prezenţa ci, dar de-o vreme 
o văzuse mai rar, mai taciturnă şi mai slăbită, şi Luli simţise 
nevoia de-a-i dovedi dadaiei că n-o uită, nici n-o neglijează. 
Uneori dadaia îi istorisea câte-o întâmplare de pe Bistriţa, 
alteori îi povestea vieţile sfinţilor, alteori tăceau amândouă 
cu ochii în jar şi flăcări. 

Odată, dadaia o dezmierdase pe frunte, spunându-i: 

— Lucico, îţi merge bine ţie? 

— Sigur, dadaie. Sunt foarte fericită. 

Dadaia oftase. 

— Da' mult mai stai la gura Sobei. 

Alteori, haziaica îşi impunea prezenţa înfăţişându-se cu 
ceai, dulceaţă, prăjituri proaspăt făcute, sau cu câte-un joc 
de cărţi unsuroase. Le răsturna pe covor, rotindu-le iscusit, 
şi începea să-şi depene minciunile la gura sobei. Spunea 
numai de bine „duduiţei scumpe şi adorate”. Bani, drum 
lung... 

Dar, îndeobşte, Luli era singură. Acolo îşi făcea 
corespondenţa, cetea şi gândea, întâlnindu-se cu Sultanul 
de Argint, la dejun, la masă şi în timpul nopţii, când somnul 
lui se învecina cu somnul ei. 

Corespondenţa îi lua de ajuns timp, fiindcă scria 
părinţilor ei în parte fiecăruia, aşa cum îi scriau şi ci, iar 
Gabrielei — pe care n-o uitase nici din străinătate — îi scria 
regulat scrisori ceva mai lungi. 

Între timp, Gabriela devenise profesoară la Braşov. Luli 
n-o mai văzuse de la nuntă. Scrisorile lor, însă, păstraseră 
exact raporturile de odinioară. „Dragă Gabico”; „Draga 
mea Luli”. Nici una, nici alta nu-şi făceau confidenţe intime 
în scrisori, vorbind mai cu seamă despre lecturile lor 
recente, despre decorurile prin care trecuseră sau în care 
trăiau, comentând în felul lor oamenii cunoscuţi sau 
întâlniți. „Complimente soţului tău”, spunea Gabriela 
uneori. „Catul îţi trimite salutări amicale”, răspundea Luli. 


Luli nu păstra scrisorile Gabrielei, pentru motivul că nu 
le acorda altă importanţă decât a unei singure lecturi. 
Gabriela însă păstra scrisorile lui Luli, şi pentru că era mai 
păstrătoare, şi fiindcă le acorda o semnificaţie literară cu 
totul involuntară din partea lui Luli. Dar când descria, Luli 
picta plastic, nu fiindcă dorea să o epateze pe Gabriela, ci 
fiindcă n-avea, mai ales în scris, acea reacţie exclamativă, 
caracteristică femeilor: „Ah ce frumos. Vai, ce minunat. N- 
am cuvinte să-ţi descriu.” Aceste „cuvinte” le avea şi la 
Veneţia, şi la Constantinopol, şi la Paris, şi în Anglia, având 
însă impresia că acolo le-a găsit, mărginindu-se să le 
culeagă şi să le înşire. Entuziasmul Gabrielei o miră uneori, 
cercând să-şi amintească ce-a putut să-i scrie, iar alteori îi 
dădea un zâmbet care clasa admiraţia Gabrielei în 
categoria exagerărilor amicale. Dar îi scria la fel, fără efort 
şi mai ales fără dorinţa de-a face literatură pentru prietena 
ei, mărginindu-se să devie, pentru ea, oglinda locurilor pe 
care Gabriela nu le văzuse — oferindu-i astfel şi ei călătorii 
închise în plic — şi a oamenilor necunoscuţi ci, prezentîndu- 
i-i în viziunea ei. 

Gabriela părea mulţumită. La Braşov făcea tenis, călărie, 
patinaj şi mai ales sky. „Numaidecât trebuie să înveţi şi tu 
sky-ul. Ai o impresie de viteză, libertate şi primăvară, care 
se face egala rândunelelor. Nu mi-ai scris dacă ai citit 
Montagne Magique a lui Thomas Mann. Între altele, are 
pagini magistrale despre sky.” Scrisorile cu sky-ul o 
găsiseră pe Luli la Paris. Îi expediase de acolo, omagial, un 
costum de sky, ultim model, câteva bluze de lină colorată, 
ciorapi asortaţi şi alte „ofrande sportive Dianei de la 
Braşov”. 

De când se înapoiase însă din călătorie, scrisorile lui Luli 
către Gabriela erau mai mult o întoarcere îndărăt, o 
recomentare a unor lucruri văzute, despre care scrisese 
Gabrielei şi atunci, dându-i primele impresii; căci acasă, 
după câteva scrisori despre octombrie la Iaşi, şi altele în 
care apăruse Nathan, pe larg comentat, materialul exterior 


se împuţinase. Ploaia şi focul, Nathan, haziaica, dadaia; 
„Catul scrie un roman, muncind toată ziua”. Şi iar ploaia şi 
focul. 

La Braşov, toamna continuă să surâdă, invitând lumea pe 
munţi. Gabriela făcea excursii de câte ori îi permitea şcoala. 
„Draga mea Luli, viaţa pe care-o duc aici e veselă şi 
sănătoasă şi m-ar încânta, dacă h-aş avea uneori în faţa 
ochilor interiorul tău şi viaţa ta meditativă la gura sobei 
într-o casă în care un scriitor lucrează vegheat de vestală 
lui. E altceva decât ceea ce fac eu. Când închid ochii şi te 
văd în casa ta am impresia că-mi pierd timpul cu fleacuri. Ai 
dreptul să-mi spui cu oarecare indulgență: «Distrează-te, 
Gabi-boy!»... Care-i subiectul noului roman?” 

În ultimul timp, însă, Luli trebuia să facă un efort pentru 
a-i scrie Gabrielei ca şi până atunci. Atmosfera laşului ploios 
şi a casei tăcute era toropitoare. Nici o tristeţă, nici o 
melancolie, dar o somnolenţă. De altfel, pe nesimţite, Luli 
începuse să doarmă mai mult. Catul Bogdan se deştepta 
înaintea ei: îl auzea cum se ridica din pat, îi simţea 
sărutarea castă pe obraz, îi zâmbea printre genele o clipă 
întredeschise şi continua să doarmă, acoperită de sunetul 
ploii, care înfrigura parcă trupul, dându-i nevoia de-a se 
învălui în căldură intimă. Îşi începea ziua pe la zece. 
Dejunau şi unul şi altul cu pofta de mâncare micşorată. 
Catul Bogdan din cauza tutunului şi a cafelei negre, Luli din 
cauza lipsei de mişcare în aer şi a micei distanţe dintre 
ceaiul matinal şi dejun. 

Nathan venea rar la dejun. În schimb, la masă venea 
regulat, ţinându-i tovărăşie lui Luli şi după masă, în timp ce 
Catul Bogdan se închidea în birou până la miezul nopții, 
când îşi încheia programul de muncă zilnică. În afară de 
Nathan, Luli nu cunoştea nici un ieşan, beneficiind 
neconsultată de vechea izolare a lui Catul Bogdan. Nici el 
nu primise oaspeţi afară de Nathan care era încorporat în 
atmosfera casei, nici nu făcuse vizite, indispunând astfel pe 


toţi colegii lui de la Universitate. Cu Aristide Bogdan se 
vedea numai din întâmplare, la Universitate. 

— Am auzit că te-ai căsătorit, colega? 

— Exact. 

Atât. 

Dar Agatha Bogdan era furioasă. Înainte de căsătorie tot 
îl mai vedea pe fiul ei vitreg acasă la Nathan. De când se 
căsătorise, însă, devenise mai invizibil. Cu tot cinismul ei, 
Agatha era sensibilă la umilinţe. 

Neinvitarea ei la nuntă o pălmuise în opinia publică a 
laşului. Nu-i ierta lui Catul Bogdan această indelicateţă 
ostensibilă. Îl vorbea de rău pretutindeni, inventând tot 
felul de lucruri dezagreabile: că-i neurastenic, că-i stors, să- 
i ros de gelozie din cauza diferenţei de vârstă dintre el şi 
nevasta lui —, uitând, se vede, că între ea şi „papa Miţo” 
diferenţa de vârstă era şi mai mare; că „eleva de la Galaţi” 
nu ştia să se ţie în societate, şi că şi de asta trăiau atât de 
retraşi etc. ...Sperase să-şi găsească în Nathan un aliat. 
Găsise un adversar primejdios, fiindcă Nathan era mult mai 
simpatizat şi mai stimat decât ea, cuvântul lui având altă 
greutate decât vorbele ei. Dacă n-ar fi fost constrâns, 
Nathan n-ar fi dezvăluit nimănui realitatea doamnei Luli, 
păstrând-o numai pentru el, ca pe-o ediţie pe care n-o pui în 
comerţ. Dar gura Agathei îl silise să devie cavalerul 
doamnei Luli, dându-i pentru toţi ieşenii sensul reverenţial 
de „Doamna noastră Luli”. 

Aşa că Luli, captivă în casa din Fundacul Vechi, devenise 
pentru ieşeni un fel de eroină de roman netradus în 
româneşte, pe care-l cetise numai Nathan, singularizindu- 
se astfel involuntar în curiozitatea admirativă a 
concetăţenilor. Agatha reacţionase, răspândind zvonul că 
soţia lui Catul e metresa lui Nathan, ceea ce ar fi explicat 
atitudinea lui. Nu izbutise însă, fiindcă şi din acest punct de 
vedere, reputaţia, mereu verificată şi confirmată, a lui 
Nathan, o dezminţea categoric. Nathan era prietenul 


femeilor din societatea bună a laşului, dar metresele lui n- 
aveau nici un amestec cu ambianța prieteniilor lui. 

Aşa că Agatha se resemnase de la o vreme. Şi, cum nu 
ţinea deloc să fie în raporturi încordate cu Nathan — de 
casa căruia avea nevoie intimă pentru oarecare întâlniri 
tainice şi de gură. căruia se temea pe sfânta dreptate —, se 
mărginise să-l poreclească pe Catul „Călugărul din vechiul 
schit”, clasându-l printre amintiri. 

Astfel trecură trei ani, atât de exact suprapuşi unul peste 
altul, încât desfăşurarea lor nu ar avea altă semnificaţie 
decât a unui somn care desparte o zi de ziua Următoare. 


PARTEA A 
ŞASEA 


„dar am trecut pe lângă el cu dragostea de 
mină...” 


1 


DE-O VREME, LULI ÎNCEPUSE SĂ-L îngrijoreze pe 
Nathan. O vedea mereu bine dispusă, dar veselia ei îi 
apărea mai mult ca o resemnare. N-avea prietene, n-avea 
tovarăşi de vârsta ei, nu se distra în afară de casă, nu se 
plimba deloc, iar acasă, Sultanul de Argint era un fel de 
apariţie decorativă la dejun şi la masă, abea deschizând 
gura, silindu-l astfel de Nathan să fie lăutarul tăcerii pentru 
a o antrena şi pe Luli să vorbească. De câteva ori, Nathan o 
invitase pe doamna Luli la cinematograf şi la teatru, 
lăudându-i filmul sau piesa respectivă. Luli nu acceptase: 

— Nu pot, Nathan, să mă distrez, în timp ce Tăni 
lucrează singur acasă. Cred că înţelegi? 

Astfel de întrebări nu au decât un singur răspuns 
obligator: „înţeleg”, fiindcă răspunsul adevărat ar fi o 
indiscreţie, o intrusiune, pe care Nathan şi le interzicea mai 
ales faţă de doamna Luli. 

În schimb — căci Nathan, pasiv pentru el, nu era deloc 
pentru cei care-i erau aproape —, luă o altă hotărâre, 
cunoscând mai dinainte riscurile ei. 


Veni într-o zi pe la şase. Şi în loc să se ducă de-a dreptul 
la doamna Luli, intră neanunţat în biroul lui Catul Bogdan. 
Întuneric de mătasă roşie, lampă aprinsă pe birou, fum, 
cafea neagră, caiete şi faţa severă a lui Catul Bogdan, de 
hirurg deranjat în timpul operaţiei. 

— Ce cauţi, Nathan? Luli-i acasă. 

— Vreau să-ţi vorbesc. 

— Acuma? Lucrez... Creionul întors pe dos în degetele 
nerăbdătoare avea o ascuţime de suliță gata să şarjeze. 

— Dragă Tăni, sunt lucruri mai importante decât 
comoditatea ta. 

— Care-s? 

— Nevasta ta. 

— Luli? 

Îl măsură de sus şi până jos cu o ironie orgolioasă la 
care-l predestina şi exteriorul lui de pe vremea paşa- lelor, 
mai ales aşa cum era în halat albastru, cu fular roş în jurul 
gâtului. 

— „Tu eşti Mircea? — Da'-mpărate. — Ai venit să mi te- 
nchini?” 

Catul Bogdan zâmbi. 

— Lasă prostiile, Nathan. 

Dar îl acceptă, fiindcă Nathan devenise de multă vreme 
dialogul necesar al tuturor contradicţiilor. 

Nathan îşi aprinsese pipa, instalându-se pe scaunul din 
faţa biroului. 

— Nathan, nu abuza. Crede-mă că mă deranjezi. 

— “Te cred, lăni, şi tocmai asta vreau. Doamna Luli nu 
ştie că am venit. Vreau să-ţi vorbesc despre ea. Tu îţi dai 
seamă cât e de tânără? 

Catul Bogdan îşi dezmierdă părul. Fumă mai departe, 
fără să răspundă. 

— Tăni, doamna Luli nu face parte dintre manuscrisele 
tale. E o realitate care, vai, îţi aparţine. 

— „Nai”? 


— Fiindcă nu te ocupi decât de ficțiuni, neglijând chiar o 
astfel de realitate. 

— Cum o neglijez? Eu? Pe Luli? E stupid! 

— Tăni, în faţa ta ai un manuscris: dacă-l neglijezi, nu se 
plictiseşte, nu slăbeşte, nu-şi trece timpul la gura sobei, nu- 
şi pierde pofta de mâncare... 

— Nathan, ai înnebunit! De unde le scoţi? Luli e 
sănătoasă, veselă, mulţumită. Slavă Domnului, sunt cel mai 
în măsură să ştiu tot ce-o priveşte. 

— Şi totuşi nu ştii. Eşti mulţumit că scrii, probabil, şi-i 
conferi şi doamnei. Luli ceea ce e numai în tine. Ea nici nu 
scrie, nici nu trăieşte aşa cum trebuie la vârsta ei, în timp 
ce Sultanul de Argint e o sacrosanctă absenţă. le aşteaptă 
pur şl simplu la gura sobei, de dimineaţă până seară, ca şi 
cum ea, doamna Luli, ar fi recompensată de privilegiul 
audienței acordate din când în când 

— „Din când în când”, îl îngână sarcastic Catul Bogdan. 
Dar ne vedem în fiecare zi. Trăim alături. O ador. Ştie. 

— Ştie că o adori. Ajunge? Dragă Tăni, doamna Luli nu e 
o biserică, e o femeie vie. Voi trăiţi paralel, nu alături. Tu 
scrii în birou, ea stă în salonaş, vecini că Elveţia cu Italia. Tu 
o adori, dar te ocupi de manuscris; ea te adoră, dar te 
aşteaptă singură la gura sobei. Vă întâlniți la dejun şi la 
masă, şi Nathan e patefonul care umple tăcerea. Nici măcar 
nu i-ai făcut cinstea de-a-i spune ce scrii. Ştie că scrii un 
roman. Asta putea să o afle şi din ziare. Dacă obținea pe 
deasupra şi fotografia ilustrului romancier, cu un autograf 
admirativ, putea să renunţe la tine, căci ştia despre tine 
exact ce ştie acum. 

— Nathan, spiritul iudaic... 

— Ştiu, Tăni, mi-ai mai spus. Dar adevărul nu l-au 
inventat evreii. L-au purtat uneori ceva mai mult în spate, 
simţindu-i mai cu seamă greutatea. Asta-i singura diferenţă. 
Să ştii, Tâni, că nu glumesc şi nici nu exagerez. Prietenia 
noastră mă autoriză să fiu atent la ceea ce-i intim legat de 


viaţa ta. Eşti cam distrat. Meditează puţin, sau... dă-mă 
afară. 

— Nathan, spune-mi, drept: ţi-a spus ceva Luli? 

— Vai, Tăâni, ce puţin o cunoşti. Cum poţi să-mi pui o 
astfel de întrebare? 

— Ai dreptate. O retrag. 

— Doamna Luli, faţă de mine mai ales, se sileşte să 
confirme impresia ta despre ea: că e fericită. Dar tocmai 
asta mă nelinişteşte. Aşa încep adevăratele deprimări, cu 
efortul eroic de-a le ascunde. 

— Bine, Nathan, dar un an întreg, şi apoi vacanţele... 

— 'Tăni, ce Dumnezeu, voi scriitorii nu sunteţi lucizi 
decât pentru eroii voştri? Crezi tu că un an de viaţă fericită 
alături de tine şi cu tine şi câteva vacanțe înseamnă o 
provizie eternă? Numai cămilele beau o dată pentru o lună 
de privaţiune. Dar oamenii şi mai ales femeile tinere au 
nevoie de viaţă mereu. Anul vostru de fericire i-a dat poftă 
de viaţă, nu dorinţa de-a deveni babă cu amintiri la gura 
sobii. Spune tu: o mai auzi râzând? 

— Eu o văd numai zâmbind. Ştii tu, Lăni, risul devenit 
tăcere e simptomul sigur al bătrâneţii, înţelepciunii sau 
resemnării. 

O amintire din adânc îl răscoli pe Catul Bogdan, căci 
vorbele lui Nathan i-o evocară pe mama lui. Şi ea râdea rar, 
numai când îi cetea poveşti, dar râsul acela avea lacrimi. 
Altminteri surâdea. 

— Şi Luli?... 

— Dacă nu te-ar iubi, n-ar fi nimic. Şi-ar găsi imediat 
compensaţii. 

Fruntea lui Catul Bogdan se încreţi aspru. 

— Nu te supăra. Din nenorocire te iubeşte. l-ai dat o 
boală lungă. 

— Nathan, de ce nu înţelegi că astfel de glume... 

Nathan oftă. 

— Nenorocit e adevărul! Plânge: e farsă. Râde: e glumă. 
Priveşte: e orb. Ascultă: e surd. Ce shakespeareiană 


tragedie e adevărul! Jidovul rătăcitor e un turist tirolez, 
alături de exodul adevărului. 

— Adică, Nathan, tu crezi că n-o iubesc pe Luli? 

— Nu. Asta nu. Cu mâna pe toate cărţile sfinte recunosc 
că o iubeşti. Dar eşti prea sigur, şi pe drept, de iubirea ei. 
De asta o neglijezi. Dacă ai fi avut binecuvântatul ghinion ca 
doamna Luli să fie cochetă, să te neliniştească, să te facă 
gelos, te asigur că manuscrisele se consolau cu praful. Dar 
doamna Luli e o certitudine absolută. Doamna Luli = 
dragoste pentru Catul Bogdan. Catul Bogdan = manuscris 
+ dragoste pentru doamna Luli. 

— Şi ce crezi că-i de făcut? 

— Să nu-mi pui astfel de întrebări. Să fii tu singur 
răspunsul lor. Adică: să stai mai mult cu ea, să-i vorbeşti 
despre ce scrii, să vă duceţi la teatru, la cinematograf... 

Mâna lui Catul Bogdan îndepărtă tot ce presupunea în 
enumerarea lui Nathan distracţie exterioară, drum în oraş, 
participare la viaţa colectivă. 

— Dragă Tăni, eu nu ştiu ce-i de făcut. Singura soluţie ca 
să-ţi pricepi nevasta ar fi să devie alături de tine eroina unui 
roman scris de tine. Atunci te-ai edifica singur, fără de 
concursul meu odios şi inoportun... 

Glasul lui Nathan îşi pierduse calmul obişnuit. 

— „Trebuie să înţelegi, totuşi, că nu poţi izola pe o 
femeie tânără la o parte de viaţa omenească. 

— Bine, Nathan, oftă Catul Bogdan. Voi medita. 

— "Te las. 

După ce plecă Nathan, Catul Bogdan nu mai izbuti să 
lucreze. Ca întotdeauna, Nathan găsise punctul vulnerabil. 
Avea dreptate. Era imposibil să nu i-o recunoască. Enervat, 
natural de dreptatea lui Nathan, dar şi alarmat pentru Luli. 
Fiindcă într-adevăr o iubea. Şi gândul că Luli poate să fie, 
ca şi mama lui, o tăcere resemnată la gura sobei îl sfâşia, 
dându-i spre ea un elan de milă şi de adoraţie, care 
bagateliza valoarea manuscrisului şi semnificaţia 
singurătăţii lui. Dacă Nathan n-ar fi fost cu Luli, s-ar fi dus 


de îndată în salonaşul ei, gata să facă orice pentru ea: să-şi 
ia congediu şi să plece din nou în străinătate, imediat, să 
plece la Galaţi, la vie, s-o însoţească numai pe ea, 
acordându-i drept de exclusivitate asupra întregii lui fiinţe. 

Dar prezenţa lui Nathan îi dădea şi o mândrie, şi o 
pudoare. 

Aşa că mai rămăsese în birou, fără să lucreze, dorind-o 
pe Luli ca şi cum ar fi fost plecată. 

O subită impulsiune rezolvă starea lui de nehotărâre. 
Plecă în oraş, pe furiş, fără s-o anunţe pe Luli, luă o lojă la 
teatru, cumpără toate florile vrednice să-i fie dăruite lui Luli 
şi apăru acasă cu obrajii umezi de ploaie, răsturnând pe 
divanul din salonaş culori şi parfum de vară. 

— Luli, mergem diseară la teatru! 

— Ce s-a întâmplat? Ţi-ai isprăvit romanul? 

— Ei, romanul? Mi-e dor de tine. Nathan, pune, te rog, 
patefonul. 

Intrase un vânt de primăvară în casă. Dansară până la 
extenuare.  Mâncară repede, interpelându-se  glumeţ. 
Bineînţeles, întârziară la teatru, ajungând abea la actul al 
doilea, fiindcă toaleta lui Luli devenise actul cel mai 
important, cel mai distractiv şi cel mai fermecător al acestei 
nopţi. Rochiile atâta aşteptau. El singur o dezbrăcase, o 
îmbrăcase, iar o dezbrăcase, iar o îmbrăcase, răsturnând-o 
în rochii ca în valurile unei mări vesele, zburlindu-i părul, 
pieptănîndu-i-l, sărutîndu-i-l, răscolind-o pe Luli ca o ploaie 
de primăvară, cu o mie de mâini. 

însoţiţi de Nathan, intrară la teatru în pauza de după 
actul întâi. Era spectacolul unei trupe bucureştene venită în 
turneu. Apariţia în lojă a doamnei Bogdan echivala cu o 
ridicare de cortină pentru actul întâi al unei trupe din 
străinătate. 

Era adorabilă. O rochie de mătasă neagră, decoltată, cu 
mâneci scurte şi bufante, doi trandafiri galbeni la talie şi 
părul mauresc împrejmuindu-i puritatea de fildeş a 
obrajilor. 


— Nu-i urâtă, conveni Agatha Bogdan, care n-o mai 
văzuse până atunci decât în treacăt, pe stradă. 

Avea în ea ceva de floare mirată şi de zbor, de dans oprit 
sau neînceput. 

Catul Bogdan şi Nathan nu erau singurii care o priviră 
de multe ori în timpul spectacolului, aplauzele, după ce-o 
priveau, devenind un simplu bacşiş, obligator pentru efortul 
cu fard şi declamaţie de pe scenă. 

După spectacol supară acasă în trei. Foşnetul rochiei lui 
Luli, care improviza supeul, dădea şi lui Catul Bogdan şi lui 
Nathan presimţirea unui menuet. Aveau acest zâmbet, rar 
după moartea veacului al optsprezecelea într-o Franţă de 
lumină şi mătasă. 

La plecare, profitând de o clipă de singurătate cu Catul 
Bogdan, Nathan îi spuse: 

— Spune tu, nu-i păcat? 

— Sst! Sunt un idiot. 

— Ai fost. Noapte bună. 

Dar a doua zi dimineaţă, cu capul greu şi ceţos şi ochii 
încercănaţi, Catul Bogdan găsi manuscrisul ca un palat 
închis, când stăpânul nu mai acordă audienţe. 

Bău cafea, iarăşi excesiv, fumă exagerat. 

— Nu te simţi bine? îl întrebă Luli la dejun. 

— Capul. Ştii, Luli, nu-s deprins. 

— Drăguţule, drăguţule şi bunule, lasă, că stăm acasă. 
Lucrează liniştit. Eu vreau să te simţi bine, să fii mulţumit. 

Tocmai asta nu mai putea: să se simtă bine, să fie 
mulţumit. 

Fericirea parcă devenise şi o povară. Dar o povară atât 
de adorabilă când o vedea pe Luli, încât parcă era şi o 
suferinţă. 


II 


CATUL BOGDAN ÎŞI IMPUSE TO-tuşi un nou regim de 
viaţă cu Luli şi pentru ea. Cu toată permanenţa zăbrelită a 
ploii, începură să facă lungi plimbări pe jos, vizitând zi cu zi 
cartierele mai puţin oficiale şi convenţionale decât Strada 
Lăpuşneanu, cu anexele ei arhitecturale şi umane. Târgul 
Cucului le apăru galiţian prin evreimea de acolo, pitorească 
şi necăjită în desimea ei încâlcită, cu glasuri pasionate şi 
mereu interogative în jurul samovarului cu ceai sau cu 
păpuşoi fierţi. Ajunseră din sărăcime în sărăcime, din 
dugheană în dugheană şi din magherniţă în magherniţă, 
până în Podul-Roşu. Se opriră pe Pod, privind Bahluiul, care 
dă impresia că se isprăveşte la marginea oraşului cu rât 
grohăitor de scroafă trândavă. Suiră dealul Sărăriei, atât de 
demodat provincial, parcă locuit numai de pensionari cu 
papuci şi hulubi, cu prezenţa de broască ţestoasă 
electrificată a unui tramvai de pe vremea războiului ruso- 
japonez. Escaladară şi înălţimea verde a Tătăraşului, 
adevărat Rădăşăni al laşului, cu casele lui de sat de munte 
voinic şi chiaburi şi livezile lui rurale, colindară şi prin 
Beilic, găsind pe o străduţă numai bună pentru săniuş, de 
lângă Zlataust, un felinar cu gaz de pe vremea fanaragiilor, 
şi-n fundul zării — un deal singuratic care părea un bloc 
predestinat pentru sculptarea capului lui Isus. Intrară la 
Golia, unde vremea a rămas în cetate, pe iarbă verde şi 
între ziduri care amintesc cele Şapte Turnuri 
constantinopolitane, unde a  pătimit  Brîncoveanu 
Constantin. Descoperiră farmecul de străveche mânăstire al 
bisericei Bărboi, unde o sărutare e atât de aproape de 
îngerii naivi şi de Scaraoschi cel cu ţeapă şi coada înfurcată. 
Văzură aspectul de şa de elefant de procesiune indică al 
acoperişului bisericei Barnoschi. 

Uneori singuri, alteori întovărăşiţi de Nathan, pe care 
intimitatea lor îl încorpora. Veneau acasă uzi şi murdari, 


schimbându-şi încălţămintele de la uşă, ca pe pragul 
moscheilor. 

Luli recăpătase sonoritatea râsului. În ploile ieşene şi pe 
ulițele desfundate şi glodoase ca ale Fanarului, râsul lui Luli 
aducea o lumină şi o melodie de cer italian. Călăuzite de 
acest râs, plimbările preţuiau în ploaie frăgezimea, şi în 
glod, un adaos de pitoresc. 

După ce descoperiră intimităţile laşului, făcură o lungă 
vizită librăriei lui Nathan, şi alta casei lui Nathan. Acolo o 
aşteptau pe Luli trei tătăroaice de Tonitza. Harul de graţie 
al acestui mare şi fermecător pictor atârnase uneia dintre 
ele picioarele, care nu încăpeau la locul lor, deasupra 
capului, ca şi cum ar fi răsărit ca fructele pe o creangă, sau 
ca păsările într-un cuib de subt streşină. 

Apoi începură cu un automobil de piaţă plimbări 
exterioare. Galata, Cetăţuia, Repedea. Ajunseră odată, 
hurducaţi mai rău decât de galopul bâlbâit al cămilei, 
tocmai la Bârnova. Acolo pădurea de aur mort se pregătea 
de iarnă, rărindu-se pentru apariţia celor dintâi fulgi. 
Vremea era vânătă. Într-adevăr, se înapoiară de la Bârnova 
cu iarna, aducând laşului cel dintâi viscol care-i cetluise în 
casă pentru câteva zile, într-o intimitate cu alb la ferestre, 
cântec de ceai în samovar şi aur cald în sobele duduitoare. 
Intrară în iarnă veseli, fără să-i simtă apăsarea, văzându-i 
mai ales reculegerea. Ca şi subt lună, subt omăt, laşul 
devenea un fel de loc al mănăstirilor. Făcură plimbări cu 
sania. O aducea pe Luli din frig şi din ninsoare, cu gene de 
zahăr şi obraji de minge de fetiţă. În iarnă, Luli parcă 
întinerea şi mai tare. Cu ea alături într-o sanie cu zurgălăi, 
iarna căpăta un sens decorativ de început de poveste 
zugrăvit pe-o filă, alb şi naiv în steluţele fulgilor, naiv şi roş 
în obrajii fetiţei cu căciuliţă de astrahan brumăriu. 

Dar scrisul lâncezea. Îşi limitase orele de scris între opt 
şi unu dimineaţa. După-amiezele erau consacrate lui Luli, şi 
în anumite zile şi Universităţii, de unde Luli venea să-l ia 
însoţită de Nathan. Dar nopţile, după astfel de amieze, erau 


tot ale lui Luli. Aşa că rareori se deştepta la opt, din zi în zi 
amânându-şi şcolăreşte deşteptarea, cu un ochi deschis 
care vedea ora, iar închis, acordându-şi încă cinci minute şi 
încă zece, stricându-şi astfel şi somnul, împuţinându-şi şi 
timpul de lucru. Iar în birou nu mai era de ajuns de stăpân 
pe el. Luli-l ajungea de multe ori prin uşă şi prin gând, 
dându-i dorinţa să treacă timpul mai repede, că iar să fie 
împreună. Alături de ea se antrenase iar la plăcerea de-a 
trăi, socotind scrisul ca un efort şi aproape ca o penitenţă 
impusă. 

În preajma sărbătorilor Crăciunului îşi acordă — parcă 
cedând — o vacanţă integrală. Plecară la Galaţi, însoţiţi de 
dadaia, conduşi la gară de Nathan, care, după plecarea lor, 
deveni, cu ochii pe sus, cea mai tristă-dintre ciorile de iarnă 
ale laşului. Cu cei de la Galaţi plecară la vie, petrecându-şi 
sărbătorile acolo, într-o atmosferă de casă cu jucării. 
Singurul om serios era dadaia, apoi venea Angelica, copil 
cuminte, — ceilalţi erau copii pur şi simplu. În frunte cu 
Teodor Novleanu. Făcură stea, cozonaci, om de omăt, 
ceaiuri cu rom, castane coapte, culcându-se târziu, 
sculându-se târziu, plimbându-se cu o sanie preistorică 
trasă de „moşnegii lui Luli”, până după Bobotează, — 
întorcându-se cu o sanie de la gară acasă, albi parcă de 
omătul unei singure plimbări, scuturîndu-şi-l în pragul 
casei. 

— Luli, de-acuma înainte ne punem pe treabă. 

— Sigur, ne-am făcut de cap. E timpul să ne cuminţim. 

Şi „viaţa paralelă” reapăru. El în birou, Luli în salonaş Ia 
gura sobei. Scrisorile către Gabriela căpătaseră material 
bogat: laşul, clădit bucată cu bucată, colţ cu colţ, din 
toamnă până-n iarnă, apoi povestea de Crăciun a vacanței 
de la vie, — până când iar gândul lui Luli trebui să urce în 
pod, căutând printre lăzile aduse din călătorie material 
pentru scrisori. 

Scrisorile n-aveau miros de naftalină, dar gândul îl 
prinsese. 


Somnolenţa zilelor de toamnă se întinse din nou. 

Nathan venea în fiecare zi la masă. Tăcerile, însă, nu mai 
erau umplute de el, ci de Catul Bogdan, care avea o 
adevărată frică gândindu-se la un nou dialog cu Nathan. 
Această frică — de el, în fond, căci Nathan nu era decât 
glasul propriilor lui gânduri interzise — îl determina să facă 
efortul de-a nu fi distrat şi taciturn. Dar permanenţa 
obligatorie a acestei constrângeri dădea un sens de corvadă 
tocmai clipelor de recreaţie pură, când se întâlnea cu Luli în 
prezenţa lui Nathan, păzit astfel de ispită. De unde un recul 
sufletesc, o îndepărtare în el însuşi: singurul loc unde era 
liber de-a fi el, nelimitat de nimic şi de nimeni. 

Nathan vedea desigur, dar nu mai risca o nouă 
intervenţie, temându-se ca rezultatul ei să nu se răsfrângă 
asupra doamnei Luli, mai deprimant decât actuala revenire 
la trecut. Şi pe deasupra spera mult în venirea primăverii şi 
sfârşirea romanului. Era hotărât să-i determine la o nouă 
călătorie aproape tot atât de mare ca şi cea din întâiul an al 
căsătoriei. 

Dar într-o zi se întâmpla ceva nou: un fel de conflict. 

Catul Bogdan isprăvise partea întâia a romanului. 
Ultimul capitol îl scrisese în friguri, cu o viteză de gândire 
creatoare — gest, dialog, mişcare — care depăşea putinţa 
minii cu creionul de-a transcrie. Cuvintele se încălecau pe 
hârtie, într-un fel de galop sălbatec de sotnie căzăcească. 
Acest tumult îl încălzise, dându-i certitudinea unei mari 
creaţiuni. Cu manuscrisul cald încă de contactul cu sufletul, 
intră în salonaş, găsind-o pe Luli la foc. 

— Luli! Luli! Romanul acesta ţi-l dedic ţie. E cea mai 
bună carte a mea. Ascultă... 

Începu să-i cetească. La început, glasul avu entuziasmul 
fanaticului. Credea în ce scrisese, credea în valoarea acelei 
creaţiuni recente, încă necontrolată. Dar cetit, îndepărtat 
oarecum prin glasul care-l exterioriza, textul îi strecură 
fiorul subţire al unor îndoieli. Căută să le învingă prin 


meşteşugul lecturii, rămânând însă în subconştient cu o 
vagă nehotărâre. 

Luli îl asculta cu o atenţie. Încordată. 

Isprăvi. Ridică ochii spre Luli, convins că are să-i sară de 
gât, spunându-i cuvinte mari, mândră de el ca de un 
războinic victorios. 

Dar Luli tăcea, meditând. Îşi aşezase de o parte cartea 
pe care o cetea la gura sobei, părând că ascultă ceva 
îndepărtat. 

— Să nu te superi... 

Catul Bogdan avu o tresărire lăuntrică şi un frig. 

— „dar mie mi se pare că, nu e verosimil. 

Manuscrisul îi căzu din mină. Se aşeză pe marginea 
divanului, cu tâmplele umede, palid, deprimat, sleit dintr-o 
dată. 

— Cum, Luli, e fals? Ai ascultat bine? 

Luli zâmbi cu o duioşie maternă. 

— E întâia oară când îmi ceteşti ceva scris de tine. Vrei 
să-ţi spun minciuni, ţie? 

Tăcură. 

O privi dintr-o depărtare astronomică. 

Luli veni lângă el, luându-l de mină. 

— De ce te deprimi? E un simplu fragment. Eu nu cunosc 
romanul. Poate că mă înşel, poate că în roman capitolul 
capătă alt sens. Ş-apoi, cine sunt eu? Ce importanţă are 
părerea mea... 

— Nuu... Atunci se vede că m-am prostit. Nu mai sunt în 
stare să scriu un rând ca lumea. 

— De ce exagerezi? vorbi Luli cu mare blîndeţă. Uite, 
tocmai ceteam un studiu asupra lui Dostoievski. Romane 
întregi scrise de câteva ori. 

— Luli dragă, dar eu nu sunt Dostoievski. 

— 'Ţi-e frică să revii? să rupi? să renunţi? îl întrebă ea cu 
o mirare crescândă. 

— Uneori nu, alteori dă. N-am scris de mult, şi mă 
deprim uşor. N-am suficientă încredere în mine. Tu ai fost 


duşul rece. Mi-e scârbă de roman. Nu mai am curaj să 
lucrez la el. 

— Pentru o simplă vorbă de-a mea? Mai dinţii că e scris 
foarte bine: viu, energic... 

Ochii lui Catul Bogdan se înviorară. Zâmbi uşor, dar 
căută să-şi stăpânească zâmbetul. 

— Stăpânul meu e vanitos? îl întrebă Luli cu glas 
alinător, dar cu ochi ageri. 

— Nu-s vanitos, Luli, dar sunt om, sunt scriitor, am 
nevoie de... 

— Admiraţie? 

— Da şi nu. Am nevoie de căldură, de încredere în mine. 

— Trebuie să admir tot ce scrii? îl întrebă Luli fără 
ironie. 

— Luli, vorbeşti că Nathan. le-ai molipsit de la el. 

— Aa! Nici Nathan nu admiră tot ce scrii? 

— Nu ţi-a spus nimic? o întrebă el pripit. 

— Absolut nimic. Nathan nu vorbeşte despre tine. 

Tonul lui Luli devenise cam sec. Pentru întâia oară, Catul 
Bogdan o privi cu un alt fel de mirare. Nu-i văzuse până 
atunci decât graţia şi frumuseţa, devenite proprietatea lui 
suverană. Şi iată că deodată simţea subt fruntea ei un gând 
al ei, parcă rebel, care-l judeca dincolo de dragoste. O 
adora fiindcă era copil prin frăgezime şi prin vrâsta. Şi 
dintr-o dată se temea că nu e atât de copil cât o crezuse 
până atunci. Parcă-l domina. Fiindcă-l judeca. Fiindcă 
deprecia un fragment de-a cărui valoare nu se îndoise până 
atunci. 

— Luli, în fond, fragmentul n-are nici o importanţă. Şi, la 
drept vorbind, mi se pare că ai dreptate. Chiar în timpul 
lecturii — ştii, abea l-am scris —, ascultându-l am început să 
am îndoieli. Dar eram ambalat. Frânarea bruscă m-a 
dezorientat. Am să meditez din nou scena, fără grabă, şi 
sper că are să iasă ceva bun, Hai, Luli, dă-mi mâna. 

I-o dădu, dar cam rece, cam distrat. 


— Ştii că asta mă surprinde, vorbi ea, revenind din 
gânduri. Aveam impresia că eşti foarte sever cu tine însuţi 
ca scriitor şi ca profesor. Mi-aduc aminte cât de indignat 
erai când studenţii au aplaudat o prelegere pe care-o 
socoteai de calitate inferioară. Cred că erai sincer: nu? 

— Sigur, Luli. 

— Nu te răsfăţai cumva? 

Tresări, iar, jenat, li părea stranie răsturnarea aceasta a 
rolurilor: Luli judecându-l, şi el în postură de inculpat. 

— Luli! 

— Atunci de ce atâta dramă pentru că nu mi-a plăcut un 
simplu fragment? 

— Luli dragă, dar nu-i nici o dramă. Exagerezi tu. 

— Spui drept că exagerez? 

lar se jenă. Luli avea ochi de-o agerime bărbătească în 
astfel de clipe. Dădea o impresie de copil precoce. 

— Evident că am fost deprimat. Dar, cum vezi, mi-a 
trecut îndată. 

Luli oftă uşor şi tăcu, intrând iarăşi în gândurile ei, 
uitându-l parcă dincolo de-o uşă închisă. 

— Ce-i, Luli? 

— Nimic. Mă gândeam. 

— La ce? 

— La tine... Scrisorile de admiraţie pe care le primeşti îţi 
fac plăcere? 

— Dă!... Ai văzut calitatea lor! 

— Da, am văzut-o, dar îţi fac plăcere, totuşi. 

— Un fel de plăcere. E contactul cu publicul. 

— Ai nevoie de el? 

— Dă, Luli, sunt scriitor. 

— Scrii că să fii admirat? 

— Nu, evident, dar admiraţia încălzeşte. 

— Chiar când e de calitatea acestor scrisori? 

— Luli, nu cumva eşti geloasă? 

O luă în braţe cu o mândrie delirantă, acoperind-o de 
sărutări. Se lăsă, pasivă, nu fiindcă exuberanţa lui pasionată 


n-ar fi antrenat-o şi pe ca, dar continua să fie preocupată. 

În prima pauză Luli continuă. 

— Dacă te-aş admira, m-ai iubi mai mult? 

— Se poate mai mult? 

— Dar dacă nu te-aş admira de loc? 

— Luli! 

— Ca scriitor. 

— Luli, eşti adorabilă! Să lăsăm discuţiile. 

Fugea de ele. 

începu să o trateze ca pe un copil cu care te joci pe-o 
plajă. O rostogoli pe divan, o zburli, o sărută, comunicându-i 
cu încetul şi ei această juvenilă zburdălnicie. Şi, după ce-i 
aprinse obrajii sărutaţi, li cuprinse capul răsturnat pe divan 
în palmele lui mari. 

— Luli, mă iubeşti? 

Îi acoperi gura mută cu mâna, deschizându-i buzele cu 
latul degetului. 

— Î-hî, făcură buzele subt mina lui. 

Ochii ei ardeau vesel. 

— Sunt Sultanul tău? 

— Î-hâ. 

O simţi din nou exclusiv a lui, supusă, devotată, tangibilă. 
Cu degetul umezit de buzele ei, parcă-i pipăia sufletul. 

— Şi eşti geloasă? 

Nu-i răspunse. Se ridică, pieptănându-şi părul cu mînile 
şi aranjându-şi rochia. Apoi veni în genunchi, pe divan, 
alături de el, privindu-l drept în ochi. 

— Să ştii că te iubesc pe tine aşa cum eşti. N-am nevoie 
să te admir ca scriitor. Nu iubesc reputaţia ta, succesele 
tale. Pe tine, numai pe tine. le-aş iubi şi cu o mie de defecte. 
Dar să ştii că aş suferi pentru fiecare. Tu mă poţi ucide. Am 
nevoie să cred în tine, nu să-ţi admir literatură. 

Nathan îi găsi alături. 

După masă, Catul Bogdan intră în birou să-şi revadă 
capitolul, lăsând-o pe Luli cu Nathan. Aducea cu el o uşoară 
teamă de Luli şi amintirea unei clipe de umilinţă, simţindu- 


se oarecum descoperit în faţa ei, cu toate că gândul că Luli 
poate fi geloasă îi dăduse o mândrie compensativă, dar pe 
un alt plan. Nu uitase complet defecţiunea scriitorului. 
Poate că o stima mai mult pe Luli, descoperind-o lucidă, dar 
această luciditate, care nu-i mai venea de la Nathan, ci de la 
Luli, îi dădea iarăşi un uşor recul, o alarmă, o dorinţă de-a fi 
singur, de-a fugi, de-a se închide. 

Nathan îşi bea încet cafeaua, fumându-şi pipa, cu aceeaşi 
grijă de-a o feri de fum pe doamna Luli. 

— Spune-mi, Nathan, toţi scriitorii sunt vanitoşi? 

— Doamnă Luli, nu mă pot atinge de argintul Sultanului. 

— Asta echivalează cu un „da” circumspect. 

Nathan zâmbi. 

— Altceva, Nathan, dar te rog, sincer, deschis, frăţeşte... 

Nathan plecă fruntea adânc, glumeţ, numai prin gestul 
oriental al minii puse pe piept. 

— Dacă l-aş admira pentru tot ce scrie crezi că m-ar iubi 
mai mult? 

— Aţi avut o discuţie? 

— Uşoară, fără de importanţă. 

— Cu subiect... literar? 

— Da. 

— Cu divergențe? 

— Da. 

— Şi cu împăcare? 

— Da. 

— Doamnă Luli, nu ştii să minţi. 

— Nu ştiu. 

Nathan oftă. 

— Omagiul meu plecat, doamnă Luli. Dar eu nu sunt 
scriitor. 

— Nathan, scrisorile admirative, primite de scriitori, le 
fac într-adevăr plăcere? 

Zid 


— Calule, îţi place ovăzul? 


— Oricum ar ii? 

— Doamnă Luli, cine se mai uită la forma mânilor care 
aplaudă? 

— Şi dacă-s frumoase? 

— Doamnă Luli, dă-mi voie să le sărut pe acestea. 

Şi plecă. 


III 


CORESPONDENŢA VENEA ÎNTRE unsprezece şi 
douăsprezece. Factorul poştal suna la uşa de dinfaţă, şi, 
dacă nu erau şi scrisori recomandate, lăsa pachetul cu 
ziare, reviste şi scrisori în cutia de lingă uşă. De-acolo îl 
ridica haziaica, distribuind corespondenţa, după adresă, în 
biroul stăpânului său în salonaşul lui Luli. 

De câteva zile, însă, haziaica sosea o dată cu Luli, după 
ce se auzea soneria tipică a dimineţii. Luli aştepta sus în 
antret ridicarea corespondenţei, controlând-o parcă. Ceea 
ce o făcu deîndată circumspectă pe haziaica. Nu era numai 
femeie, dar şi orientală pe deasupra, adică, de câteva ori 
femeie. Aşa că după câteva zile haziaica începu să. 
escamoteze, în lungile ei buzunare de gospodină, plicurile 
adresate lui Catul Bogdan, care aduceau a mină de femeie. 

— Duduiţă scumpă şi iubită, mata n-ai ni micuța. 

— Ş-acolo ce-i? întrebă Luli. 

— Poftim, vezi şi mată. 

Şi i întindea ziarele, revistele, plicurile galbene sau albe 
venite de la autorităţi, păstrându-le pe celelalte în 
buzunarul contrabandei. Şi numai după ce Luli se retrăgea 
în salonaş, haziaica venea în biroul stăpânului scump şi 
drag, completând corespondenţa primită. 


Catul Bogdan era atât de deprins cu intrările şi ieşirile 
haziaicei, încât nu le mai înregistra; le considera ca şi pe 
tic-tacul pendulei: ceva de acolo. Aşa că nu observase 
această aducere în rate a corespondenţei. 

— N-ai mai primit nimic? îl întrebă Luli. 

— Ba da. Uite, dacă te interesează. 

Şi îi dădu câteva scrisori primite de la fete şi femei 
necunoscute. 

— Cine ţi le-a adus? 

— Haziaica. 

Luli avu o uşoară încruntare a sprâncenelor, şi, îndată” 
tresărire de dezgust. Pricepuse. Pricepuse că, şi pentru 
haziaica, ea şi cu el erau doi — şi că ea ori alta totuna era 
pentru haziaică, de vreme ce stăpânul era unul şi acelaşi. 

Aruncă o privire pe scrisori. 


„Maestre! 

O necunoscută vă aduce prinosul...” 

Alta: „Mult admirat şi iubit scriitor, sunteţi ca o icoană la 
căpătâiul unei femei neînţelese de mediul ce i-a fost 
ursit...”. 

Alta: „Poate că e banal să te adresezi astfel, ca anonimă 
din masă, unui scriitor ilustru? Dar un ce tainic şi 
neprihănit mă cheamă... “ 

Alta: „Am şaisprezece ani. Tam sorbit ca nesaț cărţile în 
cari esplici dragostea care e visul şi ideală arzător a tuturor 
fetelor... “ 

Alta: „Ştii tu ce înseamnă portretul tău pentru mine?? 
Ochii tăi mă privesc...” 


Catul Bogdan zâmbea privind-o pe Luli. 

Renunţând să mai cetească, Luli le dădu îndărăt 

— E trist. 

Vroi să o sărute. Se scutură, împotrivindu-se. 

Catul Bogdan o urmări cu ochi în care mândria, răsfăţul, 
dragostea şi hazul apăreau pe rând. Într-o mină avea 


scrisorile. Privi spre mâna, apoi din nou spre uşa închisă 
după Luli, dădu scrisorile pe foc şi aprinse o ţigară, 
zâmbind. Accesele de gelozie ale lui Luli căpătau pentru el 
un sens exclusiv grațios şi deloc dramatic. Se simţea atât de 
măgulitor bărbat faţă de împotrivirea ei de-a se lăsa 
sărutată. 

Regretă numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte 
de-a o cunoaşte pe Luli primise şi câteva scrisori mai 
interesante: nici acelea nu depăşeau normalul, dar în tot 
cazul nu erau compromiţătoare ca acestea. În genere, 
scrisorile primite de la bărbaţi — studenţi, profesori de prin 
funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, 
ingineri silvici — dovedeau, dacă nu altceva, măcar o 
evlavie pentru lectură şi scriitor, care emoţiona. Simţeai în 
aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea 
ceasurile de singurătate, dându-le vis, gânduri, meditații, 
îndoieli, curaj, perspective şi, uneori, tovărăşia unor fiinţe 
care trăiau deşi nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele 
dintre ele sunetul singurătăţilor provinciale: huruitul roţilor 
unei trăsuri fără client, şuierul unui sergent fără hoţi, tusa 
vecinului care-şi aprinde întâia ţigară pe stomacul gol, sau 
muzica militară care cânta la grădina publică Traviatta, în 
timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează 
cu glas tare scumpirea pâinii. Altele aveau acel patetic 
S.O.S. al tinerilor scriitori nepublicaţi, muritori de foame, 
uneori şi cu plămânii şubrezi, care-şi destăinuiesc ispita 
sinuciderii. 

Dar femeile, fără excepţie, vedeau în scriitor pe regele 
amanţilor. Mai toate asociau renumele de scriitor cu 
dragostea, socotind că cel care ştie să scrie despre 
dragoste trebuie să şi o facă la fel. Adresându-se 
scriitorului, doreau numai să cunoască bărbatul, sau măcar 
să-l adulmece, să-l pipăie de la distanţă prin autograf şi 
fotografie. lar dacă scriitorul avea şi nenorocul să nu fie 
urât, să nu fie respingător — în fotografii retuşate, 
bineînţeles —, numele literar căpăta pentru ele semnificaţia 


zornăitului de pinteni de pe vremea huzărilor virili pe calul 
luptei şi pe-al dragostei. 

Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducând din 
franţuzeşte cu dicţionarul. Altele delirau direct în 
româneşte cuvintele limbei ţăranilor solemni pe culmi de 
munţi, pe ogoare, în lanuri de grâu şi la porţile oraşelor, — 
căpătând o trivială epilepsie erotică. Altele îşi dădeau 
adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghezi 
Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu „anti- 
burghez”. Altele scriau în franţuzeşte scriitorului român, 
dându-i a înţelege printre greşeli de ortografie că limba 
românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze 
distins. În sfârşit, altele expediau imnul versificat, socotind 
că versul şchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dori; —, 
e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul faţă 
de tramvai. 

Considerate însă în totalitatea lor, deveneau un murmur 
al mulţimii de subt balcon. Şi, ca atare, cantitatea lor 
devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul preţuirii 
individuale şi calitative. 

lată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de 
rău, simţindu-le totuşi absenţa, dacă nu le-ar fi primit de 
ajuns de regulat. 

Dar „gelozia” lui Luli le dădea un alt preţ, cu toate că le 
denunța şi mai apăsat vulgaritatea, platitudinea, oferta 
sexuală prin intermediul literaturii care căpăta astfel un 
involuntar sens de hotrie. 

Niciodată poate nu dorise mai tare o scrisoare vrednică 
de o astfel de „gelozie”, cu toate că ştia dintr-o vastă 
experienţă că femeile care ar putea să scrie astfel de 
scrisori, tac. Tăcere, dacă iubesc pe scriitor. Tăcere, dacă-l 
admiră. Tăcerea: condiţia calităţii feminine, izvorul 
misterului. Luna e voalul de argint al tăcerii. Femeile 
adevărate sunt surorile lunii. Dar Luli n-avea surori. 

Totuşi, o scrisoare primită într-o zi, adusă tot de haziaică, 
îl intrigă. 


Adresa: „Domnului Catul Bogdan, laşi”. Ştampila 
poştală: „Râşnov”. Plic: oarecare. Hârtia: obişnuită. Scrisul: 
fin, suplu, mărunt şi parcă mătăsos, ca acei cârlionţi care 
ies de subt pălărie, tremurând în vânt uşor pe tâmpla 
femeilor delicate. 

lată textul: 


Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanța, oamenii, 
viața şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască 
pe Cesar Cleopatra, însoțită de un singur credincios, a 
trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată 
într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui Cesar 
fără ca nimeni să-şi închipuie ci într-un ţol purtat pe umeri 
regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar. 

lată ce-ţi aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de 
zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimfe. Sunt ceea ce-i 
dincolo de fereastra odăâii tale: depărtarea. Sunt cea mai 
mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în 
întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. 
Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să 
mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: 
răspântia lor. 

Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus „Cu-cu”. Dar sufletul 
meu şi-a pierdut glasul copilăriei. Ştii să asculţi? Auzi vintul 
la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se intorc, ducând 
şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşte uneori 
pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acolo, 
fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. 

Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi 
dusă în întunericul fără fund. 

LL; 


Acest „L” îi dădu o bătaie de inimă fiindcă era inițiala lui 
Luli. 

Aşa cel puţin îşi justifică, pentru sine, bătaia de inimă. 

Dar imediat îşi dădu seama că nu putea fi Luli. Mai dinţii 
era un scris cu totul opus scrisului ei. Scrisul lui Luli era 


atât de vioi încât se reliefa ager pe foaia de hârtie, ca 
rândunelele pe sirmele vitezei trenului. Aveai impresia că 
deodată toate literele pot zbura, lăsând foaia goală, albă. 

Nu era nici scrisul lui Nathan, singurul complice posibil 
al lui Luli pentru o astfel de farsă. 

Dar nu era farsă. Avea certitudinea — emotivă — că nu-i 
farsă. 

Cine era „L:? 

Cu acest „|! în bătăile inimii, cercetă toate feţele şi 
femeile cunoscute pe care şi le mai putea aminti. 

Aşa ţinea în mini şi principele din poveste condurul căzut 
din piciorul  Cenuşăresei, privind imensitatea lumii, 
privindu-i şi miniatură. 

Pierdu astfel mult timp, uitându-şi manuscrisul care-l 
aştepta deschis pe masă. 

„L, „LL, „L. Litera devenise dans: baletul unei litere. 

Cine putea fi „L/? „Râşnov” preciza pecetea poştală... 

Luli intră în birou. 

— Nu vii la masă? îl întrebă ea din prag. 

— Luli, tu eşti. 

Se repezi la ea cu scrisoarea deschisă. 

— Tu ai scris asta. 

Luli râdea copilăreşte. Luă scrisoarea, aruncă o privire. 

— Da, eu sunt. 

— Tuu?! 

Era o dezamăgire izbitoare în tonul şi expresia lui. 

— Tu nu vezi că glumesc? începu Luli după o secundă de 
şovăire, cu faţa gravă, fără de zâmbet. Ce-i asta? Ia să văd. 

Ceti scrisoarea încet, cu o dungă pe frunte. Apoi o 
aruncă. Văzu o mişcare enervată pe faţa lui şi imediat luă 
scrisoarea de pe covor, aducîndu-i-o. 

— Uitasem că-ţi aparţine. Poftim. Păstreaz-o. 

— Luli, sper că nu eşti supărată? 

— De ce să fiu supărată? 

— Ştiu eu? Nu-ţi fac plăcere astfel de scrisori. 

— În schimb ţie... 


— Nu, Luli, dar fata care a scris-o are talent. 

— Daa? Fiindcă ţi se închină? 

— Luli, fi gentilă. 

— Bine, tac, nu mai spun nimic. Poftim la dejun. 

Se aşezară tăcuţi. După câtva timp, Catul Bogdan o privi 
atent pe Luli, spunându-i: 

— Luli, serios, e o farsă? 

— "Te rog!... Măcar la dejun să fim numai noi doi, fără 
admiratoare. 

Tonul era sincer enervat. Şi obrazul. 

Îşi continuară dejunul fără să mai vorbească. 

— Luli, îmi trimiţi cafeaua în birou. Mă duc?S lucrez. 

O sărută pe obraz. Se lăsă, pasivă, făcând preparativele 
de cafea neagră. Dar în loc să-i trimită cafeaua prin 
haziaică, i-o aduse ea. Îl găsi cu scrisoarea în mina. Îl privi 
trist. Apoi îi dezmierdă fruntea. 

— Şi o scrisoare poate să mi te fure? 

— Luli, drăguță, gândeşte-te şi tu... 

O luă în braţe, ţinând-o pe genunchi. 

— „sunt scriitor. Viaţa, oamenii mă interesează şi altfel 
decât pe un oarecare. Apariţia talentului e emoţionantă... 

— Dacă scrisoarea era iscălită Petru Dăscălescu, 
„apariţia talentului” era tot atât de „emoţionantă”? 

— Sigur, Luli. 

— Nu, vorbi ea grav, culegându-i din ochi şovăirea. 

— Poate că nu, se învoi el. Dar ce importanţă are asta? 

— Pentru tine n-are nici una? 

— Sigur că nu, Luli. Un simplu fapt divers... 

— Dar „emoţionant”. 

— Emoţionant artistic. 

— Spune tu, începu Luli cu ochii concentrați asupra lui: 
dacă la Paris, după ce ne-am întors de la Operă, m-ai fi găsit 
la miezul nopţii trează, gândindu-mă la Serge Lifar, 
dansator, deci „emoție artistică”, ce-ai fi spus? 

— Nimic. 

— Eşti convins? 


— Bine, tare agreabil n-ar fi fost... 

— Nu cumva Sultanul de Argint e o sultană? 

— Luli, nu mint. 

— Dar spui cu dificultate adevărul, preferind să-ţi fie 
smuls. 

Catul Bogdan oftă. 

— Te deranjez? 

— Tu, Luli? 

— Ştiu eu!? Ce ştiu eu despre tine? Mereu descopăr. 

— Luli drăguță, de ce să ne stricăm sufletul şi liniştea 
pentru fleacuri? N-are nici o importanţă bileţelul acesta 
anonim. 

— De ce nu l-ai dat pe foc? 

— Îl dau. 

— Nu-nu. Nu vreau să-ţi impun roluri. Păstrează.-l. Te-a 
„emoţionat”. Fii sincer. De ce crezi că-mi faci plăcere, 
amăgindu-mă? Fii tu cum eşti. le temi de mine? 

— Luli! 

— Ştiu eu? Mereu fugi. Şi pentru fleacuri. Nu-mi ascunzi 
nimic important, desigur. Dar tendinţa de-a ascunde nimica, 
pentru nimic, îmi pare şi mai gravă decât o minciună cu un 
scop practic. E o nevoie la tine. 

— Luli, sunt om ca toţi oamenii. 

— Şi eu trebuie să fiu femeie ca toate femeile? 

— Tu eşti Luli. 

— Ce înseamnă Luli? Certitudinea că eşti iubit? Că poţi 
dormi fără grijă? 

— Luli, crede-mă, sunt dezolat. Uite ce-a ieşit dintr-o 
prostie, dintr-o nimica toată! îmi vine să blestem biletul 
acesta. 

— Nu blestema „emoţiile artistice”, fiindcă iar nu eşti 
sincer. 

Catul Bogdan o privea nedumerit şi alarmat. lar o simţea 
stăpână pe ea, dincolo de voinţa şi dominaţiunea lui — şi 
parcă prea lucidă, prea repede la minte, obositoare prin 
aceasta. 


— Luli, dar la drept vorbind, tu pretinzi că scrisoarea 
aceasta face parte din turmă? 

— Vai! Vai! Vai! Ce vanitos eşti! Cleopatra şi Cesar. Ea 
Cleopatra, tu Cesar. Care-i adresa Cleopatrei? 

— Luli, nu caricaturiza. 

— Numeşti tu asta caricaturizare, sau caricatură? Ai 
devenit oare insensibil la ridicol? Cum e posibil ca într-o 
scrisoare, oricum de dragoste, întâia scrisoare de dragoste, 
o fată, o fetiţă din toată lumea să recurgă la Cleopatra 
pentru a se prezenta unui scriitor care n-o cunoaşte? Tu mi- 
ai fi scris întâia scrisoare invocându-l pe Napoleon? 

Catul Bogdan râdea. 

— Luli, eşti o drăcoaică adorabilă. Nu-ţi cunoşteam încă 
acuşorul de împuns. 

O privea într-adevăr, şi cu un fel de admiraţie. 

—  Luli, ţi-aduci aminte? „Bună dimineaţa, bună 
dimineaţa, bună dimineaţa...” 

Multă vreme, Luli nu spuse nimic. Îşi rezemase fruntea 
de obrazul lui, închizând ochii. Când îi deschise, surprinse 
doi ochi care o adorau mult, fără să îndrăznească s-o 
tulbure. Îl cuprinse cu mâinile, sărutându-l pe ochi, pe 
frunte, pe gură,- până când îl lăsă fără suflare, cu capul 
răsturnat pe spetează. Apoi sorbi o înghiţitură din cafeaua 
lui, privindu-l pe subt gene. 

— Ştii de ce beau din cafeaua ta? 

— Fiindcă-ţi place. 

— Nu. Ca să văd dacă nu-i otrăvită. 

— Otrăvită! De cine? 

— De mine. 

— De Luli? Şi pentru ce mă rog? 

— Fiindcă era odată un Sultan de Argint care... 

— Atunci de ce-ai mai băut? 

— Eu întâi, îi răspunse ea cu ochi solemni. 

Dar râdea. 

— Luli. eşti o mare actriţă. 

— Mai mare decât crezi. 


Seara, la masă, Luli-i istorisi lui Nathan, neutru, primirea 
scrisorii. 

— Ai dai-o pe foc? îl întrebă ea inocent pe Catul Bogdan. 

— Nu. A rămas pe birou. 

— Arată-i-o şi lui Nathan: să vedem ce spune. Nathan o 
ceti lung, ca şi cum ar fi fost scrisă în sanscrită. Patru ochi îi 
urmăreau faţa, fără să descopere Insă nici o expresie. 

După ce, în sfârşit, o isprăvi de cetit, o puse deoparte, 
aprinzându-şi pipa, părând că a uitat că lectura avea sensul 
unei consultaţii, nu al unei informaţii, — poate chiar şi al 
unui arbitraj. 

— Bine, Nathan, nu spui nimic? Sau eşti şi mată sensibil 
la „apariţia talentului”? 

— Vroiaţi să ştiţi la ce mă gândeam? 

— Nu, Nathan, la ce gândeşti despre scrisoare. 

— Îmi făceam o socoteală, vorbi Nathan fără zâmbet. 
Spune: „Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus «Cu-cu»”. Spune 
ea. Combinând această mărturisire cu anonimatul pe care 
ţine să-l păstreze, vom deduce că doamnă are cel pul în 
patruzeci de ani. lar dacă e domnişoară, cu atât mai rău... 

— Nathan, are sau n-are talent? 

— Doamnă Luli, fetele bătrâne nu mă interesează. 

După masă, când rămase singură cu Nathan, Luli, 

care nu mai insistase în timpul mesei, îl întrebă din nou: 

— Nathan, are talent? 

— Şi dacă are? 

— Are? 

— Are, dar e urâtă, oftă Nathan. 

— De unde ştii? 

Nathan avu o scurtă şovăire neliniştită. Apoi se aplecă 
spre Luli, şoptindu-i confidenţial: 

— Eu sunt 

— Cine? „L? 

— Da, „L!. Am şi eu dreptul să fiu o femeie urâtă. 

Luli tăcu, privindu-l lung. 

— Nathan, eşti un prieten extraordinar... 


IV 


SCRISOAREA ACEASTA NU-L OB-seda. dar când şi-o 
amintea, uneori chiar în prezenţa lui Luli, avea ca o 
atingere pe inimă, pe care o cunoştea şi din experienţa 
scrisului: era semnul că a. apărut un personaj nou, că 
există. Acel „L/, adică acea „L: exista. Era o mască. Dar subt 
mască era un obraz. Şi deseori se gândea la acel obraz 
necunoscut. Dacă era singur, mişcarea spre acel 
necunoscut se putea numi vis. Sau mai degrabă tendinţă 
de-a reconstitui figura unei apariţii care te-a emoţionat în 
timpul somnului. Masca era catifelat intimă că o închidere 
de pleoape. 

Căutarea zadarnică a fetei sau femeii care se numea „L 
era un drum în el, adică devenise astfel. 

Dar dacă se gândea la scrisoare în prezenţa lui Luli, se 
ascundea ca cineva care fură, simțindu-se vinovat fără vină. 

— La ce te gândeşti? 

— Ştiu eu... la nimic. 

„Nimicul” însă avea inițiala „L/. Şi răspunsul la 
întrebarea lui Luli era o minciună. Deşi poate că „minciună” 
e un cuvânt prea brutal pentru o astfel de nuanţa 
imponderabilă. Căci în fond se gândea la o femeie care nu 
exista decât printr-o simplă iniţială. Îşi clasa emoția, 
fracțiunea de emoție, între emoţiile literare. „L” devenea 
vecină cu Odette-a lui Proust, cu Irena lui Turgheniev, cu 
fetele lui Galsworthy, cu Madala Gray a Clemence-ei Dane 
— fum. Mai mult ficţiune decât realitate. Acel parfum de fin 
în lumină de lună al fetelor din paginile cărţilor. 

Aştepta totuşi cu o depăşire de simplă curiozitate poşta 
zilnică. Se întâmpla ceva în univers, departe de el, care-i 


interesa inima. Posibilitatea să-i mai vie o scrisoare de-acolo 
dădea lumii de afară un accent de frăgezime şi mister, pe 
care-l avusese într-un an — parcă îndepărtat — Galaţul 
teilor înfloriţi, şi care mai apoi devenise Luli şi numai Luli pe 
mările din jurul Europei şi în casa din Fundacul Vechi. . 

Dar Luli era soţia lui: o realitate, o certitudine, o 
adorabilă realitate sigură. 

Pe când „IL! era inițiala necunoscutului. Dar nu mai venea 
nici o scrisoare, deşi o aştepta în fiecare zi, nemaiputând 
lucra concentrat între unsprezece şi douăsprezece, ora 
când sosea factorul. Auzea soneria, dar nu îndrăznea să 
fugă la uşă.  Întârzierile  haziaicei  de-a-i aduce 
corespondenţa îi dădeau o nervozitate inexplicabilă pentru 
haziaica. Ea însă nu ştia că timpul măsurat cu bătăi de 
inimă face din zece paşi un drum care nu se mai sfârşeşte. 

Renunţase să mai spere. Regretă, dar era şi mulţumit. 
Câştigase în schimb două lucruri: o nouă curiozitate pentru 
lumea exterioară, exact impresia pe care a-i avea-o ştiind că 
între stelele pe care le priveşti noaptea ar fi şi una locuită 
de cineva care te cunoaşte şi care poate te urmăreşte de 
acolo. Cerul acestei stele ar căpăta un sens emoţionant 
intim. Apoi mai câştigase liniştea de-a nu mai fi constrâns 
să-i ascundă ceva lui Luli. Deci, mormântul închis al unei 
nelinişti. 

Surpriza şi neliniştea deveniră cu atât mai mari într-o zi, 
găsind la Universitate un plic cu scrisul cunoscut: 
„Domnului profesor universitar Catul Bogdan, Facultatea de 
literere, Iaşi”. Îşi făcu dintâi cursul, cu efort, având 
certitudinea că dacă ar fi cetit înainte scrisoarea, n-ar mai fi 
putut să facă nici atât. Apoi luă o sanie şi se duse la Copou, 
tocmai în fund, dincolo de Şcoala normală. Ca şi cum ar fi 
avut o întâlnire. Acolo opri sania şi ceti printre fulgi: 


Am visat azi-noapte un şes inflorit cu o cărare la mijloc 
şi o piatră mare la capăt, o piatră netedă şi albă, lucind în 
soare. M-am încercat în joacă să dau la o parte. Apoi, 


înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Mişunau 
gândacii şi viermii subt piatră albă. Și, îngrozită, m-am 
deşteptat din somn. 

Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine 
nu cunoaşte trudă şi setea inchise într-un bulgăre de sare 
să stea la o parte. 

Lorelei 


Era ceva halucinant în tăcerea câmpiei şi a cerului 
închizând între două valve spaţiul cu fulgi. 

„Lorelei?...” 

Legenda Rhinului i-o îndepărta şi mai mult decât simpla 
iniţială de până atunci, deşi, în schimb, o frază a scrisorii i-o 
apropia atât de tare, încât parcă-i auzea glasul, simţindu-i şi 
respiraţia de după plâns: „Cine nu cunoaşte trudă şi setea 
închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte”. Erau 
vorbe de după plâns. Glas scoborât de fată care-a plâns. 
Obrajii roşi. Buze uşor înăsprite. O mânie cu lacrimi: „Să 
stea la o parte”. Şi o mândrie care parcă deschidea ochi 
negri: „Să stea la o parte”. 

Ningea necontenit asupra săniei oprite în plin câmp 
pustiu. De unde-i venea impresia de vară?... 

Cine este Lorelei? Bătrâna? Toţi fulgii aveau o sclipire de 
pietre albe subt care nu era nimic. 

Judecata lui Nathan îi apăru grosolană şi abjectă. 

Lorelei era tânără şi frumoasă. Acest parfum venea din 
vorbele ei. 

Unde? În care oraş? La fereastra cărei case? Lorelei... 
Blondă? Numele era blond ca teii înfloriţi. Teii, teii de- 
atunci... Şi deodată se gândi la Luli. 

O dori cu atâta panică, încât strigă birjarului: 

— Mâna repede! 

Ascunse scrisoarea, fără să ştie ce va face cu ea. Mai 
devale de Universitate, îl întâlni pe Nathan. Opri sania. 

— De unde vii la ora asta? îl cercetă Nathan, suindu-se. 

— Sărut mina la cacanaş Nathan. 


Catul Bogdan se jenă să mintă în auzul muscalului întors 
cu faţa spre ei. 

— Am făcut o plimbare, după curs. Mă cam durea capul. 

— Fără de doamna Luli? 

Nu răspunse. Dar făcu semn birjarului, care pornise spre 
casă, să întoarcă, luând-o la vale. Îl opri la o florărie din 
centru. Cumpără iar toate florile vrednice de Luli, dând 
drumului spre casă, prin fulgi şi iarnă, un ciudat parfum de 
vară, care-l ducea spre Luli şi cu vorbele lai Lorelei. 

Luli îl aştepta la uşă, ca şi cum ar fi fost îngrijorată, îi 
puse dintii florile în braţe, sfâşiindu-le hârtia de mătasă în 
care erau înfăşurate. Luli le primi fără să zâmbească. 

— Unde-ai întârziat? 

— M-a durut capul şi am fost cu sania până la Copou. 

— De asta nu te-am întâlnit! 

— M-ai căutat? 

— N-are nici o importanţă. Am făcut o plimbare. Nimic 
nou? 

— Nimic. Bună pace... Nu te simţi bine, Luli? 

— De ce? 

— Eşti preocupată, fără chef... Nu-i fi răcit cumva? 

— Fii liniştit. Nu sunt bolnavă... Nathan, te rog, iartă-mă. 
Mi se pare că nici nu ţi-am spus bună seara. Dă-mi voie să 
te împodobesc cu o garoafă. 


— Şi pe mine nu? Întrebă Catul Bogdan, dezbrăcându-şi 
blana, în timp ce Luli trecea tulpina unei garoafe roşii prin 
cheutoarea butonierii lui Nathan. 

Îi dădu şi lui o garoafă. Şi, fără să mai prelungească 
dialogul de lângă uşă de intrare, se urcă pe scări înaintea 
lor, invitând-o pe haziaica să servească masa. Se adună cu 
încetul în jurul lor o atmosferă de constrângere. Nathan 
istorisea ceva. ştiind că nimeni nu-l asculta; şi el se gândea 
la altceva. Luli se ocupa exclusiv de masă şi serviciu. Catul 
Bogdan nu vorbea; mânca enervat, aruncând haziaicei 
priviri ostile de câte ori îi auzea glasul dulceag. Primirea pe 


care i-o făcuse Luli îi luase dintr-o dată elanul spre ea, adus 
de la Copou într-o clipă de panică penitenţă. Nici măcar nu- 
i mulţumise pentru flori. Simpla împrejurare că se plimbase 
puţin fără ea — plimbare care avea în versiunea lui un 
caracter medicinal, nu recreativ — nu justifică o astfel de 
primire, un astfel de ton. Luli se comportase ca şi cum ar fi 
ştiut despre existenţa scrisorii din buzunarul lui. Dar n-avea 
de unde să ştie, nici de ce să bănuiască. Astfel că răceala ei 
era nedreaptă. Îi făcuse un fel de „scerfă de menaj”, 
prelungind-o, şi pe deasupra în prezenţa lui Nathan. Pe 
nesimţite, enervarea iui creştea surd. autorizată de o logică 
falsă. În loc să se simtă vinovat faţă de Luli — fiindcă de 
data aceasta îi ascunsese efectiv ceva — se socotea 
nedreptăţit, ofensat, pentru că. deşi venise cu flori şi cu 
dorinţa de-a o avea pe Luli în braţele lui, ea îl primise rece. 
În schimb, sufletul împresurat de iritări nervoase îşi găsi de 
câteva ori refugiul subt ninsoarea de la Copou, în-vorbele 
lui Lorelei. Hotărât, era exclus să “le'1 arate scrisoarea; lui 
Luli şi lui Nathan. Îi cuprindea într-acelaşi plural ostili 
fiindcă îi simţea în stare să o critice şi pe aceasta, 
caricaturizind-o, strâmbându-i înţelesul, dându-i 
interpretări sarcastice. Ocrotea şi cu o duioşie întristată 
prezenţa lui Lorelei, hulită de ceilalţi, întrucâtva victima lor. 

După masă se retrase în birou, aşteptându-şi acolo 
cafeaua, aplecat numai de formă asupra manuscrisului. 
Având preocupări străine de literatură, uită de cafea. Dar 
după un timp, o nouă ţigară aprinsă îi aminti absenţa 
cafelei. Parcă trecuse prea mult timp de când o aştepta. Se 
duse în sofragerie: stins, nimeni. De asemeni în salonaş. 
Deopotrivă în ietac. Luli nu era nicăieri. Sună lung, dând 
vibraţie mâniei. Haziaica apăru gâfâind. 

— Unde-i duduia? 

— A ieşit cu domnu Nathan. 

— ...Bine. Pleacă. 

Era umilit, furios şi îngrijorat. Aşa ceva nu i se 
întâmplase niciodată. Se uita cu mirare la cuierul gol. Într- 


adevăr, blana lui Luli nu era. leşise la plimbare cu Nathan, 
fără să-l anunţe măcar. În timpul nopţii Unde? Poate că se 
duseseră la un cinematograf. Se plimba prin casa pustie cu 
paşi repezi, fără astâmpăr, privind pe rând toate pendulele 
şi ceasornicele care enervau tăcerea cu toaca lor 
sarcastică. Mai bine de două ceasuri se plimbă prin casă, 
scoborîndu-se uneori la uşa din faţă, deschizând-o, ieşind 
afară cu capul gol: nimic. Fulgii cădeau pe Fundacul Vechi 
ca în Pohod na Sibir. Fiecare zgomot îl făcea să tresară. 
Aprinse pe rând luminile în mai multe odăi ca să alunge 
parcă tăcerea o dată cu întunericul. Dar, luminată, tăcerea 
devenea şi mai pătrunzătoare, lumină electrică exaltând-o 
parcă. 

În sfârşit, auzi paşi care scârţâiau prin zăpadă. Năvăli 
spre uşă, deschizând-o cu violenţă, zmulgînd-o aproape. 

— Slavă Domnului că te văd, Luli! De când te aştept! 

— Mă aşteptai? Noapte bună, Nathan. Mulţumesc. 

— Luli, de ce-ai plecat? o întrebă el rugător, scoţându-i 
şoşonii. 

— Aveam nevoie de aer. 

Îşi culcă obrazul pe genunchii ei. 

— Luli, fii bună cu mine. 

— Şi tu? 

— Eu sunt bun. 

— Milă? 

— Dragoste. 

Luli porni spre salonaş. Catul Bogdan o urmă. 

— Luli, spune, de ce eşti supărată? 

— Tu nu ştii? 

— Fiindcă m-am plimbat singur? 

— Mă supăr eu fiindcă stai singur în birou ceasuri 
întregi? zile întregi? 'Ţi-am cerut eu vreodată să-mi ţii de 
urât? 

— Atunci? 

Îl privea cu ochi atât de pătrunzători, încât se simţi iar 
dominat, intimidat, supus. 


— Am primit încă o scrisoare. 

— Da? Interesantă? 

— Luli, fii drăguță... 

Îi întinse scrisoarea, scoţând-o din buzunar, cu o 
strângere de inimă şi pentru Luli, şi pentru Lorelei. Dar Luli 
i-o dădu îndărăt, fără s-o cetească. 

— Păstreaz-o. E a ta. 

— Luli, n-am nimic de ascuns. N-am nici o vină. 

— Mi-ai fi arătat-o? 

— Sigur. 

— Sigur? Sigur?... 

— N-am vrut să ţi-o arăt faţă de Nathan. După aceea ai 
plecat Crede-mă, Luli. 

Luli respiră lung. 

— lartă-mă. 

I se umpluseră ochii de lacrimi. Catul Bogdan o luă în 
braţe, simţind-o ostenită, moale, copilăreşte încrezătoare în 
trupul lui bărbătesc. Şi el era foarte ostenit Deşi o 
adăpostea în braţele lui, amândoi erau parcă pe-o margine 
de drum lung, rezemându-se unul de altul, istoviţi 
deopotrivă. 

S-auzea numai focul din sobă, şi la fereastră, ca o mătasă 
veche, foşnetul uscat al ninsorii. 

Luli parcă se deşteptă din somn, ştergându-şi ochii. Apoi 
zâmbi, dezmierdând cu obrazul ei obrazul de alături. 

— Îţi mulţumesc pentru flori. Mai eşti supărat? 

— Nu, Luli, ţiu! Niciodată nu pot fi supărat pe tine: Ile 
iubesc, Luli, o strig în faţa lumii întregi. Nu simţi, Luli, cât 
de mult te iubesc? Ce nevoie am de tine? Uite, de când ai 
plecat de acasă, nu mai eram om, nu mai puteam face 
nimic. Simţeam că înnebunesc dacă nu vii... 

— Drăguţule, drăguţule şi bunule, alunei de ce nu eşti 
deschis cu mine? De ce le temi de mine? De ce nu-mi spui 
drept? De ce fugi? De ce te ascunzi? 

— Stiu eu, Luli? Omul e un ţesut de contradicții şi 
absurd. 


— Şi când iubeşte? 

— Mai ales. 

— Atunci eu de ce sunt altfel? De ce nu-ţi ascund 
nimic?... decât dragostea mea... 

— Mi-o ascunzi? zâmbi el. 

— Uneori... 

— Luli, tu eşti Luli: unică. 

— Unică! oftă Luli. Adică singură. 

— Nu. Luli, doi. Suntem doi, alături, Împreună, strânşi şi 
striviţi într-aceeaşi mina dulce şi năprasnică. 

— N-ai răcit cumva? 

— Nu. Nu te speria. Am fost de câteva ori afară cu capul 
gol, şi strănut! Nu-i nimica. 

— Ai fost afară? Cu capul gol? pentru mine? 

— Da, Luli. de ce? 

Abia izbuti s-o prindă lingă scară. Voia să se ducă afară 
să stea cu capul gol în ninsoare, drept pedeapsă. Cu greu 
izbuti să o facă să renunţe. O aduse de acolo în braţe, dar 
complet transformată. Era numai în jurul lui şi pentru el, 
supusă, devotată, neştiind ce să mai facă. Îi pregăti cu 
minele ei un ceai fierbinte cu rom; îl puse în pat cu de-a sila, 
îi dădu aspirină, îi făcu masaj cu alcool pe creştetul capului, 
legându-l cu un turban, înteţi focul în soba. şi numai după 
ce-l văzu la adăpost, doftorit şi liniştit, se odihni, stând 
lângă el pe marginea patului, gata să-l vegheze toată 
noaptea. 

— Vrei să-ţi cetesc ceva? 

— Nu, Luli, pe tine te vreau. Altă carte nu-mi trebuie. 

începu să se dezbrace repede, apărând din ce în ce 

mai ispititor sprintenă, pe măsură ce hainele cădeau de 
pe ea. Trupul ei incomplet despirlit avea palori aurii de 
miez de banană coaptă, dând celui care-l privea cu ochi 
lucioşi nevoia să muşte şi fiorul acestei pofte. 

Dar Luli stinse lumina, continuând să se dezbrace prin 
întuneric, abea zărită dincolo de aleea de rubin a jarului din 
sobă. 


Când o avu alături, lipită de el că apa vie de malul 
stâncos, o întrebă pe pragul cufundării în noapte: 

— Luli, de unde ştii tu când îţi ascund ceva? 

Luli oftă adânc. 

— Cum să nu ştiu când trăiesc numai în line? 


V 


DACĂ AR FI FOST SĂ TREC PRIN-tr-o pădure cu lupi ca 
să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele 
sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. 

De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung 
până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morții 
mele, aducîndu-ţi-o să-i închizi ochii. 

Dar la poarta casei tale veghează dragostea — şi mi-am 
tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoană din biserică. 

Cânt răguşit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă 
copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria 
frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni. 

Cânt cu mâna întinsă subt cer ca odinioară cei 
neîmpăcați la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi bucuria 
şi durerea mea. 

Lorelei 


X* 


Casa din Fundacul Vechi era plină de ghiocei şi toporaşi. 
Prezenţa lor era proaspătă ca întâia apariţie a lui Luli în 
casa din Fundacul Vechi. 

Luli şedea acum la fereastră, cu paltonul pe umeri, 
privind cerul, aşa cum privise jarul la gura sobei o iarnă 


întreagă, în acelaşi salonaş unde odinioară o mamă îşi 
aştepta moartea alături de copilul ei. 

Afară, grădinarul dezbrăca trandafirii din hainele de 
iarnă. Mirosea a pământ răscolit. Florile erau pe-aproape: 
zâmbeau ca fetiţele îmbulzite după o uşă, aşteptând să 
năvălească pe covorul bunicilor. 

Zborul cocorilor şi al rândunelelor trecuse peste somnul 
caselor, venind din marea călătorie cu un cer de culoarea 
mărilor meridionale. 

Soarele răsărea cu proră de aur şi apunea cu pânze de 
purpură. 

Cornul înflori galben ca mălaiul în mâna unei ţărăncuţe 
cu ochi albaştri. 

Într-o noapte, zarzării răsăriră uzi din fundul unei mări, 
aducând în braţe faguri de mărgean trandafiriu. Din urmă îi 
ajunseră şi piersicii cu braţele pline de şiraguri de mărgean 
aprins. 

Abea deşteptat din somn, pământul îşi îmbrăca hainele 
de dans. 

— Doamnă Luli, cred că ar trebui să plecaţi. 

Stăteau împreună pe terasă. Aurul nou al soarelui îşi 
recăpătase întâia căldură de primăvară. Catul Bogdan era 
la Universitate. 

— De ce să plecăm? 

— Iaşul are ceva morbid. E un oraş pentru pensionari. 
Patria doamnei Luli e Italia. 

— Nathan, ai impresia că suntem bolnavi? 

— Protestez în numele doamnei Luli. 

— Numai? 

— În numele lui Tăni protestează doamna Luli. 

— Îţi mulţumesc, Nathan, dar aveai dreptate când mă 
alungai de la Iaşi. Am impresia că am îmbătrânit. Sunt 
ostenită. Nu mai am resort. Zilele trec identice. Mă scol, 
mănânc, stau, mănânc, mă culc şi iar mă scol. Gâde citează 
cazul cuiva care s-a sinucis scriind un bileţel în care spunea 


laconic: „Prea mulţi nasturi de încheiat şi descheiat în 
fiecare zi”. 

— Doamna Luli, dacă nu mă înşel, n-a împlinit încă 
douăzeci şi patru de ani? 

— Te înşeli, Nathan, având dreptate. Aş fi încântată să 
cochetez cu bătrâneţea la douăzeci şi patru de ani 
neîmpliniţi. Dar nu-mi mai simt vrâsta ca o realitate decât în 
oglindă, şi încă... 

— Doamnă Luli, primăvara deprimă mai tare decât 
toamna. 

— Oare? 

— Sigur. 

Luli zâmbi potolit. 

— Ai devenit soră de caritate, Nathan. Înainte aveai 
numai un pacient, acum ai doi. 

— Soră de caritate, nu. Frate pur şi simplu. 

— Nathan dragă, nu ştiu unde am cetit, poate că într-un 
roman rusesc, ceva cam aşa: „Nu poţi pleca din tine însuţiii. 

— Dar acest „tine însuţi” e variabil. Poţi schimba o odaie 
punând o floare, deschizând o fereastră — dar un suflet!... 

Soarele apunea. Luli se ridică, întinzând mâna lui 
Nathan care i-o sărută plecându-se adânc. 

Şi intră în casă după Luli, făcând o reflecţie pe care i-o 
sugerase umbra sa: „Cyrano îşi vedea nasul; umbra mea 
depăşeşte pesimismul nasului lui Cyrano”. 

X 


De un timp, prezenţa primăverii la ferestre făcea din 
bucuria vieţii ceva exterior casei din Fundacul Vechi, cu 
toate că de câte ori se întorcea de la Universitate, Catul 
Bogdan umplea casa de flori, fără să fie făţarnic. 

O iubea pe Luli şi n-o înşela. Nu se uita la nici o femeie 
cu dorinţă în ochi, nedorind în nici una ceva ce n-ar fi găsit 
în Luli. Fără să-şi fi pierdut preţul pentru inima şi mintea 
lui, Luli parcă-şi pierduse unicitatea. Nu împărțea nimic cu 
Lorelei, care de altfel nu era decât un nume şi un cântec 


nevăzut la ferestrele primăverii. Dar exista şi Lorelei ca o 
prelungire emotivă a lui Luli, dincolo de strictul contur al 
fiinţei ei. 

Luli, Lorelei, Sunet. Ecou. Acelaşi lucru şi totuşi altceva. 
Pe Luli o vedea şi o avea; pe Lorelei o căuta fără de 
speranţa şi poate că nici voinţa de-a o găsi. Lorelei era un 
semn al necunoscutului. 

Dar se întâmpla ceva curios. Până atunci o socotise pe 
Luli ca o primejdie — involuntară, desigur — pentru 
libertatea sufletească pe care i-o cerea scrisul. Din acest 
punct de vedere se apăra oarecum de fericirea de-a fi lingă 
Luli, închizându-se în birou, şi uneori şi în migrenele reale 
sau simulate, ca într-un refugiu sigur. 

Dar tocmai în birou era acum mai alături de Lorelei. Şi 
ea îl împiedica să scrie, limitându-i cu o emoție libertatea 
minţii, neatârnarea ei. Totuşi, de accastă prezenţă nu se 
ferea, nici nu se apăra. Şi-n sufletul lui. Lorelei era lot un 
cântec nevăzut de la fereastră. Îl asculta, având parcă 
nostalgia unei plecări. Unde? Nicăieri. Dar niciodată nu mai 
era singur în el, nici sigur. Parcă aştepta. Avea sufleteşte 
acele tresăriri pe care le ai când aştepţi apropierea unui 
pas, la sunetul oricărui alt pas. 

Nu-i mai arăta lui Luli scrisorile lui Lorelei, având 
certitudinea că izbuteşte să le treacă neobservate. Luli nu-l 
mai întreba, nu-l mai cercetă, acceptând vorbele şi 
explicaţiile lui, fără să le provoace, ca şi florile pe care i le 
aducea de câte ori se întorcea din oraş. O simţea pe Luli 
mai pasivă, mai potolită, uneori parcă şi melancolică, dar 
evita explicaţiile, preferind s-o răsfeţe, s-o iubească, să fie 
cu ea numai bun, numai gentil, fără nervi, fără curiozităţi 
apăsate. 

O singură dată numai, Luli îl întrebase: 

— Cum merge romanul tău? 

— Lucrez încet. Am un subiect tare greu. 

De atunci nu mai vorbiseră nimic despre literatura lui. 
De altfel, vorbele lui cu Luli erau de suprafaţă, deşi foarte 


afectuoase. Glumea cu ea, comenta pe alţii, uneori în 
treacăt şi câte-o lectură recentă, căutând mai ales să 
provoace alături de ea alintările drăgostii şi gemetele ei. 
Despre ei, nimic. Ca şi cum alipirile trupeşti — pasionate — 
şi convieţuirea fizică în acelaşi decor ar fi făcut inutilă 
discuţia despre ei, împărtăşirea de gânduri. 

Se adunau mari tăceri, şi prezenţa lor solemnă de 
ghețari aducea clipe de panică parcă, dar îndată întinse de 
veselii improvizate, aşa cum orchestra de pe vapoare cânta 
mai însufleţit în ceasurile de primejdie, ca să înşele 
călătorii. 

În fond, însă, Catul Bogdan nu se temea, fiindcă n-avea 
de ce. Pe Luli o iubea: era sigur. lar Lorelei nu era o 
primejdie: apărea în viitor ca ceva lăsat în trecut. Nu putea 
să o uite, deşi n-o cunoscuse şi nici nu spera. Aşa că tot ce-i 
venea dinspre ea se revărsa asupra lui Luli, lui rămânându-i 
numai o nostalgie resemnată. 

De câteva ori, Nathan îl vizitase în birou, sugerându-i 
călătorii în străinătate. 

— Dinţii să-mi isprăvesc romanul. 

— Ai tot timpul până la vară. 

— Ştiu eu... 

Ciudat! Nu-i venea să plece în străinătate numai cu Luli 
şi din cauza scrisorilor care-ar fi putut să vie în urmă. 
Hotarele României erau şi ale lui Lorelei. Se simţea bine În 
ţară. 

Plecarea în străinătate cu Luli, oricât de ispititoare, îl 
îndestula mai puţin, ştiind că acolo nu-i Lorelei. Subt 
soarele străinătăţii, Luli parcă şi-ar fi pierdut umbra care o 
întregea complex, fără să i-o înstrăineze. 

Nathan erau în greu impas. Luli nu-i spunea nimic, dar 
nici nu-i ascundea obrazul adevărat cu-n început de 
paloare. 

De la Catul Bogdan nu putea afla nimic şi nici nu putea 
să-i mai reproşeze ceva, fiindcă n-avea ce: decât întristarea 
lui Luli. Dar prin viaţa lui actuală. Catul Bogdan n-o mai 


ocolea pe Luli ca odinioară, la începutul romanului. O 
întovărăşea mai mult, făcea şi plimbări cu ea, uneori se 
duceau toţi trei la teatru şi la cinematograf. Aşa că Nathan, 
cu toată calitatea ochilor lui, nu izbutea să descopere fisura 
mărgăritarului, simţindu-i numai matitatea treptată, sleirea 
sură. 

Dar Nathan nu se mărginise numai să vadă şi să audă 
ceea ce se întâmpla în casa din Fundacul Vechi. Atribuind 
lui Luli acel dar de divinaţiune intuitivă graţie căruia o 
femeie autentică poate simţi ceea ce vine, fără să fie 
informată, îl spionase pe Catul Bogdan, călcându-şi pe 
inimă legea discreţiei, pe care-o respectase totdeauna. Şi 
nu aflase nimic. Nu descoperise nici o femeie clandestină în 
viaţa lui Catul Bogdan. Poate că tocmai de asta teama lui 
Nathan sporise. Frică pe care-o ai într-o cameră goală cu 
uşa zăvorită şi ferestrele luminate de soare e mai lăuntrică 
şi mai chinuitoare decât frica de hoţi într-o casă întunecată. 

Mereu nu se întâmpla nimic şi mereu doamna Luli avea 
mini de călugăriţă fără de mătănii şi carte de rugăciuni. 

Mintea lui Nathan, mereu  neliniştită şi mereu 
iscoditoare, cercetase şi gândul unei boli încete. Dar nu 
putea surprinde nimic care să anunţe boala. Nu îndrăznea 
s-o întrebe pe Luli, dar de câteva ori, pornind de la 
literatură, Nathan orientase discuţia spre boli. 

— Nathan, ştii ce cred eu? Să nu râzi! Că numai sufletul 
deschide uşa bolilor. Adică nu. Mai exact: că bolile intră 
când sufletul uită să închidă uşa, sau se dezinteresează de 
ea. Las la o parte accidentele. Acelea-s hazard ca în toate 
cele. N-am dreptate? 

Astfel de gânduri în mintea lui Luli, care nu împlinise 
încă douăzeci şi patru de ani, dădeau lui Nathan mai multă 
melancolie decât boală incurabilă a sluţeniei. 

De altfel, mai toate discuţiile lor din ultimul timp se 
aplecau spre moarte, spre viaţa judecată, nu trăită — ca şi 
cum amândoi ar fi făcut pe terasă cură de aer şi de soare la 
un Davos oarecare al unei altitudini apline. 


Într-o zi Nathan veni cu o nouă sugestie. 

— Ce mai face domnişoara Gabriela Nei? 

O cunoscuse la nunta lui Luli. 

— E profesoară la Braşov. Ţi-aduci aminte de ea V 

— Să uit eu pe cineva din alaiul doamnei Luli | Se poate? 
Ce-ar fi dacă am răpi-o Braşovului? 

— Ar fi foarte bine. Dar e greu... 

Luli începu să râdă, privindu-l pe Nathan. 

— Nathan, tu şi Gabriela aţi fi o pereche perfectă. 

— Doamnă Luli, protestă Nathan; nu mă gândesc la 
mine. 

— Dar am eu dreptul să mă gândesc la prietenii mei. 

O clipă, tăcură amândoi, uşor jenaţi, fiindcă şi unul şi 
altul îşi amintiră unul pentru altul rasa lui Nathan şi toate 
reculurile penibile, inerente unei astfel de discuţii. Dar Luli 
se grăbi să repare. 

— Nathan, în timpul şcolii nu poate veni. Dar o invit de 
Paşti. Mi-ai dat o idee foarte bună. O aducem şi pe ea pe 
terasă şi începem un taifas... 

Nathan sperase altceva pentru Luli decât un „taifas”. 
Dar tăcu, mulţumindu-se deocamdată şi cu atâta. 

La masă, Luli îl întrebă pe Catul Bogdan: 

— Vrei s-o invit pe Paşti pe Gabriela? 

— Vai, Luli, e nevoie să mă întrebi! 'Iot ce-ţi face ţie 
plăcere... Dar unde stă Gabriela? 

— Nu ştiai? La Braşov. 


VI 


RĂMAS BUN. 
Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis. 


Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lingă 
el cu dragostea de mină şi am rămas cu mâna întinsă ca a 
regelui Lear. 

Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: 
numai Qhimpi curbi ca re-au încununat odată fruntea lui 
Hristos. 

A trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brâul 
frânt de mătasă al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul şi 
mă duc. 

Lorelei 


Catul Bogdan rămase cu ochii uzi după lectura acestei 
scrisori: a zecea. Ultima. Chiar dacă n-ar fi fost decât un 
poem cu zece file, nu renega umezeala care însoțea pe prag 
de gene plecarea lui Lorelei. Era trist. Poate că poemul era 
un epitaf real. Poate că dispărea o viaţă anonimă, dar atât 
de legată de inima lui, încât ochii o plângeau fără s-o fi 
privit vreodată. 

Era singur într-o cancelarie a Facultăţii de litere. De 
afară şi dinlăuntru venea zvon de glasuri tinere. Primăvara 
era în zilele gloriei ei, trecând din zi în zi, din cer în cer, cu 
lumini pe subt cupole de soare ca o tânără împărăteasă 
bizantină. 

„Rămas bun...” 

Aveau din nou să înflorească teii: Rămas bun. 

Aveau să vie zilele de vară: Rămas bun. 

Sufletul cobora treptele melancoliei, ducându-se spre 
mările amare care bat ultima treaptă a palatului ei palid. 

Scrisoarea îl răscolise ca o veste venită din viaţă, deşi 
totul se petrecuse dincolo de viaţă. 

Până când ultima scrisoare legându-se prin saltul 
amintirii cu cea dintii îi aduse întrebarea de atunci. „Cine”? 
Şi, ca şi atunci, privi cu de-amănuntul scrisul şi apoi plicul. 
Avu o mare tresărire, căci pecetea poştală spunea cu litere 
nete: Braşov. Întâia scrisoare purta pecetea Râşnov: 
localitate de lângă Braşov... 


„— Unde stă Gabriela? 

— Nu ştiai? La Braşov.” 

Gabriela Nei? 

Ea, Lorelei? 

Era ultima lecţie din preajma vacanței de Paşti. Pluteau 
Floriile pe feţele tinereţii din bănci, chemând poemele spre 
ele. Le ţinu o lecţie scurtă, dându-le drumul în primăvară cu 
un: „Sărbătorile cu bine”. 

Luă o trăsură, ajungând acasă mai devreme decât de 
obicei. Luli era pe terasă cu Nathan. Intră hoţeşte în 
salonaşul ei, căutând prin corespondenţa lui Luli scrisoarea 
prin care Gabriela îşi anunţa sosirea la Iaşi. O găsi în mapa 
cu scrisori, la fund. o luă. aruncând numai o privire pe 
adresă. Mâna lui Lorelei scrisese: „Doamnei Lucia Bogdan. 
Fundacul Vechi. laşi”. 

Ea era. 

Lorelei trăia. 

Lorelei venea. 

Afară era primăvară, 

— Luli! Luli! 

O sărută lung pe un obraz şi pe celălalt. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am luat vacanţă. 

Luli îl privi atentă şi, văzând că bucuria lui era reală, 
tinerească, fără de nimic simulat — avu un inexplicabil oftat 
de uşurare şi, veselă ca pe vremea teilor înfloriţi de Ia 
Galaţi, îi sări de gât. 

— Nathan, astăzi e o zi mare, îl vesti ea cu tot aurul 
soarelui pe faţă, din braţele Sultanului de Argint. 

— Luli, hai să ne inaugurăm vacanţa printr-o plimbare. 

— Unde? 

— Unde vreţi. Îl luăm şi pe Nathan. 

— Ai dat vacanţă şi romanului? 

— Sigur. Numai ţie nu. Mă duc un moment să-mi strâng 
hârtiile din birou şi plecăm. Vă stau la dispoziţie. 


— Unde mergem, Nathan? îl consultă Luli, ca şi cum 
gândul ei dus în altă parte ar fi fost incapabil să răspundă la 
o astfel de întrebare străină de ceea ce o absorbea. 

— Dă-mi voie să-ţi pun dinţii o întrebare. Şi eu simt că e 
o zi mare. Calendarul meu e obrazul doamnei Luli. Văd că-i 
sărbătoare, dar nu ştiu cum se cheamă... 

Luli medită o clipă, stăpânindu-şi sacadele unei izbucniri 
de râs care dacă s-ar fi pornit ar fi ajuns până la lacrimi. Cu 
acest râs, abea învins, îl privi din nou pe Nathan. 

— Dragă Nathan, am un secret... — 

— Doamnă Luli, o întrerupse Nathan, după ce-i văzu 
lupta cu râsul; îţi doresc câte un astfel de secret în fiecare 
zi a anului. 

— Nu-nu-nu, se apără Luli. Ajunge unul. Dar nu ţi-l pot 
spune, Nathan, deşi eşti duhovnicul predestinat al unor 
astfel de secrete. 

— Doamnă Luli, e un secret în doi? 

— În două, zâmbi Luli enigmatic. 

Nathan păru că ceteşte cu atenţie un text nevăzut. 

Luli avea o sclipire de râs pe faţă, urmărind expresia lui 
Nathan. 

— Doamnă Luli, începu el rar, ca cineva care-i pe punctul 
de-a dezlega o şaradă. 

— Nathan, chiar dacă bănuieşti, taci, şi aşteaptă. 

— Mi se pare că ştiu, dar ceea ce-mi scapă e cauza 
veseliei de astăzi. De ce nu ieri, şi alaltăieri?... Ori doamna 
Luli e o mare actriţă? 

Dar efortul lui Nathan de-a recapitula amintiri pentru a 
dezlega o problemă transmisese şi lui Luli aceeaşi 
orientare. Şi ea recapitula, la lumina de fulger a unei bătăi 
de inimă, amintiri, pentru a lămuri o îndoială atunci răsărită 
din vorbele lui Nathan. 

Şi, deodată, Nathan o văzu subt ochii lui complet 
transformată. Albă ca bătută de brumă. Cu ochii măriţi ca 
atunci când plutesc asupra unui țipăt care n-a pornit din 
buzele încleştate. 


Fugi. Intră în salonaş. Se duse de-a dreptul la biroul ei. 
Văzu corespondenţa prin care-i umblase cineva. Şi găsi 
plicul scrisorii de la Gabriela pe birou, deşi îl ascunsese în 
mapa cu scrisori. 

— Luli! Luli! 

Glasul lui Catul Bogdan se apropia, chemând-o. 

Îl auzi vorbind cu Nathan. 

— Ei, Luli, unde plecăm? 

— Mi-ai umblat prin scrisori? 

Catul Bogdan şovăi numai o clipă. Glumi. 

— Eu n-am dreptul să fiu gelos? 

Luli încercă să zâmbească. 

X 


Multă vreme. Catul Bogdan şi cu Nathan îşi învecinară 
tacerile preocupate. Şedeau pe terasă. Şi unul şi altul se 
gândeau la Luli. Absența ei şi amintirea obrajilor ei albiţi 
deodată dădeau primăverii tristeţea pe care o are când e 
privită de pe terasa unui sanatoriu. 

Tăcerile lor se despărţiră, luând alte drumuri. Catul 
Bogdan nu izbutea să priceapă de ce-o invitase Luli pe 
Gabriela ştiind că-i „L/. Abea acum îşi lămurea reacţia lui 
Luli. după ce văzuse întâia scrisoare. De vreme ce era în 
corespondenţă cu Gabriela, desigur că de atunci îi 
recunoscuse scrisul. Cea mai bună prietenă a ei!... Ca şi 
cum Nathan i-ar fi scris lui Luli o scrisoare de dragoste... un 
poem, dar sensul era al unei scrisori de dragoste, al unei 
mărturisiri. Îl privi o clipă pe Nathan, pe furiş, şi clipa 
comparativă îi dărui un uşor zâmbet care-l împiedică să 
simtă reacţia lui Luli, fiindcă Nathan era cu totul altceva 
decât Gabriela. Se simţea incapabil altfel decât noţional să 
fie gelos din cauza lui Nathan. În fond, însă, conţinutul 
singurei scrisori cetite de Luli nu avea suficientă 
consistenţă ca să provoace o gelozie reală. O înţepătură, da. 
Mai mult, nu. Păstrase scrisoarea, dar o cetise de atâtea ori, 
încât o ştia pe dinafară. Şi-o reaminti fragmentar: „Sunt 


între cele patru zări: răspântia lor...” „Gândeşte-te la mine 
ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără 
fund”. 

Atât cunoscuse Luli din scrisorile lui Lorelei: renunţarea 
la el şi poate mărturisirea unei devoţiuni literare, ceva mai 
pasionată, dar şi mai platonică prin expresie. Luli nu mai 
citise şi a doua scrisoare, cu toate că i-o arătase: 
mândrie?... Despre celelalte opt nu mai ştia nimic. Desigur 
însă că scrisoarea Gabrielei, dacă nu deşteptase în Luli o 
gelozie propriu-zisă — n-avea obiect —, în schimb dăduse 
prietenei ei din copilărie şi adolescenţă accentul unei 
perfidii, descoperit prin surpriză. Exact impresia pe care ar 
fi avut-o şi el, dacă Nathan i-ar fi trimis lui Luli o astfel de 
scrisoare, păstrându-şi însă anonimatul faţă de Luli. 

Atunci, de ce-o invitase pe Gabriela la ei, ştiind cine-i? 

Sensul exact al invitării Gabrielei îi scăpa, deşi mândria 
lui Luli, amestecată cu înfruntarea experienţei directe, 
puteau să explice dorinţa ei de-a o avea pe Gabriela în 
timpul vacanței de Paşti în casa ei, alături de ea şi de el. 

Dar care putea fi explicaţia veseliei lui Luli când o 
anunţase că a intrat în vacanţă, propunându-i o plimbare, 
urmată fulgerător de întristarea ei... 

Văzuse că i-ă umblat printre scrisori — ceea ce nu se 
întâmplase niciodată până atunci — descoperind şi 
scrisoarea Gabrielei, pe care o uitase prosteşte pe biroul ei, 
după ce-o luase din mapă... Şi?... Îşi dăduse seamă Luli că a 
descoperit identitatea lui „L? Probabil. 

Dar Gabriela? Dar Lorelei, care venea în casa lor, 
numindu-se Gabriela?... 

Gândul lui făcu un salt peste ani, revenind la fereastra 
trenului oprit în gară cu cireşe. Şi lăsând-o pe Luli să se 
împiedice, răsturnându-şi cireşele pe peronul gării, o privi 
pe Gabriela, care o îndemna pe Luli să se urce în tren, 
spunându-i „Luli” cu un glas dulce, aerian, de cântec auzit 
sus, între crengi care ascund pasărea acelui cântec. 

— Lu-li... 


Ascultă acum glasul, nu numele. Glasul lui Lorelei... 

„„Apoi o întâlnise în cancelaria şcolii, în fund, lângă 
fereastră. Vorbele cu tei înfloriţi... Ochii ei îl priveau de 
alunei. Abea acum îşi aducea aminte privirea lor... „Cine nu 
cunoaşte trudă şi setea închise într-un bulgăre de sare să 
stea la o parte.” 

Şuviţe ruginii pe tâmple, care dădeau o melancolie de 
toamna genelor plecate peste ochii negri. „...Anii mei tineri 
au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea 
de mină şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear” 

Abea o zărise la nunta de la vie. N-avea ochi pentru ea. 
„..„.De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung 
până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morții 
mele, aducîndu-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei 
tale veghează dragostea — şi mi-am tras paşii înapoi ca la 
ieşirea cu icoană din biserică...” 

De-atunci n-o mai văzuse. „Cânt cu mâna întinsă subt 
cerul gol. ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: 
Ascultaţi, voi toți, bucuria şi durerea mea” 

El trăise fericit pe mările din jurul Europei... „Mi-e 
sufletul ca tufişul Pâiurului pe coasta Mării Negre: numai 
ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”. 

Fumă ţigară după ţigară, fără să-şi dea seamă. 

Şi Nathan, pipă după pipă. 

Două fumuri se învecinau necontenit, ca de pe două 
acoperise de cătun bătut de viscol. Luli şi Lorelei. Luli şi 
Gabriela. Odată le cunoscuse, amândouă apărându-i de la 
aceeaşi fereastră de unde le privise coborând dintr-o 
trăsură de altădată, din care adia şi amintirea mamei lui. 

Şi inima lui nu mai ştia. Aceeaşi milă pentru amândouă, 
pentru o suferinţă veche şi pentru una care poate abea 
avea să înceapă. Pe amândouă ar fi vrui să le cuprindă în 
braţe şi parcă de nici una nu se mai putea despărţi. Inima 
lui nu întâlnise mai tragică răspântie. 

— Nathan, sunt trist. 

Tresăriră. 


Luli apăruse la spatele lor, fără să o audă. Era calmă. Se 
pudrase. Ochii nu mai păstrau nici o urmă. Avea pe umeri o 
haină de lână, deşi afară, amurgul de primăvară venit peste 
pomii înfloriţi nu le înfrigura florile încrezătoare în haina lor 
subţire. 

Se ridicară. 

— Ce faci, Luli? 

— Sunt gata de plimbare. 


VII 


APROPIEREA SFINTELOR PAŞTE dădea trecerii zilelor 
de primăvară un fel de solemnitate mistică. Parcă se 
întorceau foile unei Evanghelii cu strălucirea primăverii 
numai în scoarţe. 

Într-o zi, Luli văzu calendarul din antreu cu foaia la zi. Îşi 
aminti că uitase de câteva zile să rupă foile. 

— Tu le-ai rupt? îl întrebă ea pe Catul Bogdan. 

— Nu ştiu bine. Eu, sau Nathan, sau poate haziaica. 

Luli nu insistă. 

Haziaica împreună cu dadaia începuse marea grijitură. 
Dadaia grijea salonaşul lui Luli şi ietacul. Haziaica. având 
subt ordine pe ceilalţi servitori, care nu apăreau deloc prin 
casă, restul odăilor. 

Luli îşi petrecea timpul pe terasă. Într-un scaun de 
pânză cu alungire, cu picioarele înfăşurate în pled. 

Nathan era aproape mereu în preajma lui Luli. Uneori 
venea la dejun, rămânând până după masa de seară; alteori 
venea după dejun, luându-şi cafeaua acolo. 

Într-o zi, dadaia îi aduse lui Luli în poală câţiva puişori 
aurii de găină, abea ieşiţi din ou. Luli îi culese câte unul în 


palmele adunate, îşi dezmierdă obrazul de puful lor auriu 
şi-i dădu îndărăt. 

Cu toate că Universitatea era închisă, Catul Bogdan se 
ducea în fiecare zi, subt pretextul unor consfătuiri la 
rectorat în legătură cu mişcările studenţeşti şi cu problema 
închiderii căminurilor. Nu mai primise nici o scrisoare de la 
Lorelei, dar cerceta zilnic dacă nu i-a venit vreo scrisoare la 
Universitate. 

Gabriela îşi anunţase sosirea. Se dusese dintii să-şi vadă 
părinţii la Bucureşti, rămânând cu ei câteva zile. 

Într-o noapte, Catul Bogdan se deşteptă având impresia 
că-i privit. 

Pe jumătate ridicată din pat, Luli îl privea prin întuneric. 

— De ce nu dormi, Luli? 

— Am visat rău şi m-am trezit. 

Luli îi dezmierdă fruntea blând, cuprinzîndu-i-o apoi în 
palma ei subţire, ca şi cum ar fi vrut să-i ia mulajul. 

— Dormi. 

Şi se culcă şi ea. O cuprinse cu un braţ, adunându-şi 
trupul lingă al ei. Nu mai putea dormi. Era neliniştit. Simţi 
un tremur uşor în trupul de alături. Acoperi cu mâna 
obrazul lui Luli. Era ud. 

— Luli... 

O tăcere, o lină mişcare de lacrimi. 

— Am visat rău. Nu-i nimic. Sunt nervoasă. Am să dorm 
şi-mi trece. 

Nu-şi dădu seamă când adormi, dar avu din nou, după 
ani, visul cel simplu şi răscolitor al vieţii lui. Mână caldă 
care-i apuca mâna, lăsându-l apoi singur. Mână mai tristă 
decât genele Madonei. Se deşteptă cu mâna lui Luli în mâna 
lui. Dormea. Îi auzea respiraţia regulată... „...Și am rămas 
cu mâna întinsă ca a regelui Lear...” 

I se umeziră ochii abea deşteptaţi din somn, fără să ştie 
care-i mâna pe care o plânge: a mamei lui, a lui Luli sau a 
lui Lorelei... Vâsle triste în apele amare... 

Adormi cu inima grea, cerând somnului uitare. 


Paloarea venită pe obrajii lui Luli pe terasă, subt ochii lui 
Nathan după un râs învins, apărea prea des acum. 

— Doamnă Luli, nu te simţi bine? 

— Poate... E ceva nelămurit... 

Grijitura se isprăvise. Parchetele lustruite aduceau 
mirosul de ceară şi terebentină al sfârşitului vacanţelor 
mari în nara copilului întors acasă şi tuns pentru şcoală. 
Grijită, casa îşi pierduse din intimitate. Parcă devenise 
nouă, uitând că a fost locuită şi până atunci. Numai biroul 
lui Catul Bogdan fusese cruțat de legea gospodinelor. 
Lucra. Nu la ultimul roman. Spunea că adună şi înseamnă 
materialul unui roman nou. 

Nathan aştepta sosirea Gabrielei cum aştepţi fulgerile şi 
ploaia când nouri nevăzuţi încă încing arşiţa, dând nervilor 
scântei şi inimei o ghemuire înfricoşată. 

Prezenţa lui Luli întinsă pe terasă dădea primăverii o 
tristeţă atât de sfâşietoare, încât Nathan ar fi dorit parcă s- 
o sfarme ca pe-o oglindă dintr-acelea do poveste, în care 
apare, între luminări aprinse la miezul nopţii, craniul morţii, 
fotei care-şi înfruntă ursită, chemându-i chipul. 

— Nathan, oare fericirea e în renunțare la tine, 
devotîndu-te altora?... E greu să renunţi la tine? 

— E greu să fii erou. 

— Totuşi, aş vrea să fiu infirmieră sau misionară undeva 
la capătul lumii. Cred că devotindu-mă nenorocirii altora, 
mi-aş pierde orgoliul... 

Buzele ei avură o mişcare de pasăre care nu mai poate 
zbura. 

— Doamnă Luli, ce e? se alarmă Nathan, scăpându-şi 
pipa. 

— Nu. nimic... M-am speriat prosteşte. Am avut un fel de 
durere... 

Părea că ascultă, căutând să descopere ceva care 
trecuse fulgerător. 

— A trecut. 

Dar nădugşise?. 


— Haidem la masă. Trebuie să mergem la gară. Vine 
Gabriela. 

Îi anunţară pe Catul Bogdan, aşezându-se toţi trei la 
masă, tăcuţi. Pentru nici unul sosirea Gabrielei nu mai era o 
bucurie. Devenise o fatalitate acceptată. 

— La câte vine trenul? întrebă Luli. 

— La nouă şi ceva, răspunse Nathan în locul Ivii Catul 
Bogdan. 

— V-aţi îngrijit de trăsură? 

Tot Nathan răspunse. 

— Am reţinut un automobil. Trebuie să sosească. 
Doamnă Luli, ce-i? 

Luli îşi plecase capul pe masă, scăpând din mână 
paharul, care căzu cu un zgomot strident de fereastră 
spartă de furtună. 

Şi Catul Bogdan, şi Nathan veniră lângă ea. Avea un 
gemăt sacadat. Apoi, un oftat adânc. Faţa căpătase o 
împietrire chinuită. Năduşise. Nasul i se subţiase deodată. 
O ridicară de pe scaun, ajutându-i să umble. O duseră încet 
în salonaş. 

— Lăsaţi-mă cu haziaica. 

O lăsară. 

— Nathan... 

— Stai, nu-ţi pierde cumpătul, vorbi Nathan, ştergându- 
şi cu palma sudoarea de pe frunte. 

Şi-l pierduseră amândoi. 

Bătură la uşă. Intrară în vârful picioarelor. Luli era 
Întinsă pe divan, acoperită cu un pled. Zâmbea. Obrazul 
apărea prea alb, chiar pe pernă. 

— V-am speriat degeaba. Încep să mă simt mai bine. 
Continuaţi-vă masa şi duceţi-vă la gară. Sunt dezolată. 
Tocmai Gabriela să mă găsească în halul acesta... 

Le zâmbi, cu un aer vroit ştrengăresc, ca şi cum i-ar fi 
păcălit. 

Obrajii îşi recăpătau culorile, evoluând spre roş aprins. 

— Luli dragă, rămân cu tine. Se duce Nathan la gară. 


— Sigur, se oferi Nathan, plecând. 

Luli părea suptă de o bulboană care apăruse în ea. Cehii 
i se dilataseră, privind cu spaimă spre Catul Bogdan. 

Îi puse termometrul. 

Între timp, venise şi dadaia. 

Faţa lui Luli părea strâmbată de izbucnirile unui coşmar. 
Năduşea. Catul Bogdan îi şterse faţa cu batista lui, apoi îşi 
şterse faţa lui cu degetele. Se uită la termometru, urmărit 
de ochii lui Luli. 

— Cât? 

Abea-i auzi glasul. Drept răspuns îi zâmbi blând. scutură 
termometrul şi ieşi repede, făcând semn dadaiei să stea cu 
Luli. Telefona unui doctor, implorându-l să vie imediat. 

Când automobilul cu Gabriela şi Nathan se opri în faţa 
casei din Fundacul Vechi, văzură o trăsură. Din urmă, cu un 
sunet de alarmă, îi ajunse şi automobilul Salvării. 

— Ce-i, doctore? întrebă Nathan pe medicul care ieşea 
preocupat din salonaş. 

— Trebuie operată imediat... Un acces de apendicită 
acută... 

Ridică din umeri, parcă declinându-şi răspunderea. 

Casa parcă se înnegrise, deşi toate lămpile ardeau. 

O transportară pe targă. Ochii lui Luli, în friguri, nici nu 
putură zâmbi Gabrielei, care o întovărăşea spre uşă, cu 
capul aplecat asupra targei. 

Porniră cu toţii la spital, printr-un oraş funebru. 

Biserica Sfântului Spiridon îi întâmpină cu obraz şi cruce 
de moarte, din mijlocul ogrăzii spitalului, după ce porţile 
fură deschise cu un scrâşnet medieval. 

Suiră scările lucii, intrând în mirosul fenicat al clădirii cu 
păreţi albi. Totul mergea încet: doctorii, infirmierele, 
pregătirile, timpul. Mînile lui Luli ardeau în miînile 
Sultanului de Argint văzut de ochii ei într-o depărtare de 
orizont nebulos ca al apusului lunii. 

Apărură cei cu halate albe, aducând căruciorul. Rudele 
şi prietenii fură îndepărtați. Se adunară într-un fund de 


coridor, lângă o fereastră albastră de noapte de primăvară. 
De afară se auzeau glasurile unui Hristos a înviat: corul 
bisericii făcea repetiţie. 

Calul Bogdan nu putea să-şi aprindă ţigara. Încercă de 
câteva ori. Renunţă. Rămase cu ea în gură, mozolindu-i 
cartonul. 

Apoi, pe urma căruciorului, se îndreptară spre sala de 
operaţie. Luli nu mai era decât o învilvoiere de păr negru 
deasupra unei frunţi de argint. Căruciorul parcă ducea 
struguri de Corinth şi un început de nimb. 

lar se adunară posomoriţi unul lângă altul, Gabriela, 
Nathan, Catul Bogdan, dadaia, haziaica, — despărțiți parcă 
de stranele unei veghi funebre. 

Timpul deveni enorm şi vid ca o catedrală pustiită. 

Un doctor asistent apăru, evitându-le ochii. 

Nathan îl apucă de mâneca halatului. Doctorul ridică din 
umeri. 

— Sunteţi rudă? 

— Prieten. 

— O lasă deschisă... 

Căruciorul reapăru, ducând rana unui trup fără cruce. 

A doua zi, spre amurg, Luli muri subit ochii lor. 

O infirmieră bătrână îi aprinse lumânarea, în timp ce 
dadaia îi închidea ochii. 

— Dumnezeu s-o ierte! 

Infirmiera deschise ferestrele. 


VIII 


PÂNĂ DUPĂ ÎNMORMÂNTARE, CA-tul Bogdan nu mai 
vorbi deloc cu nimeni. Fuma şi tăcea, auzind mereu clopote 
şi preoţi, cu nările pline de mirosul luminărilor aprinse, al 


tămâiei şi al florilor. De altfel, nimeni nu vorbea. Fiecare 
nou-venit era o altă tăcere: două de la Galaţi, părinţii, una 
de la Braşov, Gabriela, şi celelalte de la Iaşi. 

Uneori, ochii vreunuia dintre ei o vedeau pe Luli — şi vie 
şi moartă: şi una şi alta erau atât de recente încât se 
îmbinau — şi începea un plâns, încă unul, ocolit cu oroare 
de ceilalţi. 

Nathan, dadaia şi cu haziaica se ocupaseră de 
înmormântare. 

Acum, Luli era în pământul primăverii, aşa cum o 
lăsaseră preoţii: roaba lui Dumnezeu, Lucia. 

În casa din PFundacul Vechi, cei întorşi de la 
înmormântare făceau un fel de veghe a umbrelor. Toţi în 
haine de doliu, plânşi, tăcuţi, închişi în ei. Stăteau pe 
scaune, cu mînile încrucişate pe genunchi, ca în sala de 
aşteptare a unei gări, deşi nu mai aşteptau nimic. Luli 
plecase. 

Dar mai sinistre erau vizitele de condoleanţe. 

Aristide Bogdan, care avea nevoie de votul lui Catul 
pentru o alegere la Universitate, profită de moartea care 
deschisese uşile casei din care plecase după moartea primei 
lui soţii, intrând cu Agatha. Veni cu cravată neagră şi mînile 
întinse spre Catul Bogdan, numindu-l „Bietul meu copil”. 
Catul Bogdan era atât de pasiv, încât se lăsă cuprins în 
braţe şi sărutat. Apoi veni rândul socrilor. Între timp, 
Agatha, care nu cunoştea casa, începu să o viziteze odaie cu 
odaie. Pe terasă îl găsi pe Nathan, care-şi fuma pipa. 
Aprinse şi ea o ţigară, aşezându-se pe fotoliul de alături. 
Nathan întoarse capul, o văzu profilată cu buze roşii pe 
dealurile doamnei Luli şi, fără să spuie nimic, se ridică şi 
plecă. 

— Nathan. 

Nu-i răspunse. 

— Deprimantă casă! 

îşi isprăvi ţigara, îşi refăcu în oglindă figura, 
împrospătându-şi culorile, şi se întoarse în casă, făcându-i 


semn lui „papa Miţo” că e timpul să plece. 

Mai veniră câţiva magistrați, cunoscuţi de-ai lui Teodor 
Novleanu, şi câţiva profesori universitari. 

Apoi. din nou, umbrele rămaseră între ele. Haziaica li 
adună pe toţi în jurul mesei. Se supuseră automat acestei 
deprinderi, dar şi masa tot o veghe deveni, cu batiste la 
ochi şi fum de tutun. 

După masă. leodor Novleanu, condus de haziaica, intră 
în odaia dadaiei. O găsi la fereastră, cu lumina stinsă. 

— Dadaie, noi plecăm mine dimineaţă. Vii cu noi. 

Dadaia îl privi câtva timp în tăcere. Apoi vorbi 

posomorât: 

— Eu rămân aici. 

Şi "Teodor Novleanu se duse îndărăt cu ochii roşi, 
amintindu-şi întâia întâlnire cu Smărăndiţa Merişor, când 
intrase în biroul lui cu Luli în braţe, spunându-i la sfârşit, 
după ce aflase cum a murit Ioader: „Pe fetiţa asta eu am s-o 
cresc”. 

Începură pregătirile de noapte. letacul desperecheat 
rămase singurei perechi din casă: părinţilor lui Luli. Îşi 
duseră nesomnul, mina în mină, pe patul de soţie al feţei lor. 

Haziaica înfăţă divanul din salonaş pentru Gabriela. Dar 
Gabriela descoperi terasă şi rămase acolo, luând, fără să 
ştie, locul lui Luli. 

Apoi haziaica se retrase, lăsând un samovar aprins şi un 
ibric plin de cafea neagră. 

Ultimii nu plecau: Nathan şi Catul Bogdan. Fumau 
mereu. Aceleaşi clopote sunau în capetele lor. Într-un 
târziu, Nathan se ridică de pe scaun, căutând ceva de băut: 
îi era gura arsă. Descoperi ibricul de cafea neagră şi, 
întorcând capul, se aşeză din nou pe un scaun, reluându-şi 
călătoria pe loc. De la o vreme, însă, gândurile lui luară alt 
drum pentru şirul lor negru. Faţa îşi pierdu vagul de până 
atunci, căpătând dungile unei concentrări şi un fel de 
înviorare. De câteva ori privi spre Catul Bogdan: Sultanul 
de Argint... Sultanul de Argint se vestejea încet pe scaunul 


de piatră arsă al întâiei nopţi, după cele o mie şi una ale 
Şeherazadei. 

Nathan se ridică încet, se duse în biroul lui Catul 
Bogdan, stătu câtva timp, lăsă o scrisoare pe birou şi ieşi de 
acolo, spunând lui Catul Bogdan. 

— Mă duc, Tăni. 

Catul Bogdan dădu din cap. Îl auzi scoborând scările, 
deschizând uşa, închizând-o. 

Era atât de mare tăcerea laşului în Fundacul Vechi, încât 
îndepărtarea paşilor lui Nathan devenea distinctă şi 
solemnă ca o cadență dintr-o simfonie de Beethoven: 

Până când noaptea răsună toată, imensificată până-n 
stele, deasupra unui mormânt. 

— Dumnezeule! 

Fruntea îi căzu pe masă, răsunând tare ca bulgării 
răsturnaţi pe sicrie, şi marele plâns izbucni, ţintuindu-l la 
început acolo unde îl prinsese, ridicându-l apoi cu ochi de 
nebun în luminile — luminări aprinse! luminări aprinse! — 
ale casei pustii şi gonindu-l apoi oriunde, departe de toate şi 
de el însuşi. Până când ajunse pe ultimul loc al lui Luli. 

O lună enormă dădea nopţii contur de marmură funebră. 

Catul Bogdan îşi acoperi ochii ca în faţa soarelui, 
plângând cu capul în văzduh. Avea în el gemătul lui Oedip 
după ce şi-a ars cu fierul înroşit luminile ochilor, căci urletul 
aceluia nu mai putea ieşi din buzele lui albe de îngheţul 
morţii. Gemătul era în piept, surd şi adânc, ca lătratul 
cânelui pământului la ceasul de noapte al strigoilor. 

Luna imensifica umbra acestui trup zvârlit dintre 
mormintele pământului deschis de primăvară, ducând-o 
până departe, peste alei şi peste flori, parcă până-n 
dealurile ude de argint, ca pe o brazdă a morţii. 

Miînile lui, mîinile lui unde erau? Moarte ale mamei lui, 
moarte ale lui Luli, frunze desprinse de pe inima lui. 

Dacă terasă ar fi dat pe o mare, trupul orb al acestei 
clipe ar fi fost suprema visla a unei vieţi... 


Dar alt destin îl aştepta pe această terasă lunară, care 
pierduse într-un mormânt abea deschis o umbră tânără. Şi-l 
întâlni, descoperindu-şi ochii. Cu păr de toamnă şi ochi 
plânşi, veghea alături mila lui Lorelei. 

X 


Abea a doua zi, dimineaţă, după ce însoţi la gară pe 
părinţii lui Luli, privindu-i cum plecau spre un Galaţi care 
era o candelă aprinsă pe un mormânt, — la întoarcere. 
Catul Bogdan descoperi pe birou scrisoarea lui Nathan. 

Începea astfel: 


Dragă Tăni, iartă-mă că te las singur. Nu ştiu încă exact 
ce voi face, dar plec din laşi pentru totdeauna... 


La sfârşit, spunea: 


Un ultim sfat pe care mi l-am dat mie, şi pe care ţi-l dau 
ție: Dacă vrei să mai poți rezista, uită-te pe tine şi 
devotează-te altora. 

Nathan 


X* 


Ultimul din neamul Sabbetailor plecă în lumea largă din 
care venise cel dinţii. Unii spuneau că plecase în Palestina, 
patetica patrie a celor rătăcitori; alţii spuneau că plecase 
mai departe. 

Poate că plecase şi mai departe. 


PARTEA A 
ŞAPTEA 


„...Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui 
Lear” 


I 


CATUL BOGDAN ÎŞI PETRECU anul de doliu la Braşov, 
unde Gabriela era profesoară, îşi luase congediu de la 
Universitate, pentru îngrijirea sănătăţii. Moartea lui Luli 
justifica suficient durata acestei convalescenţe de-a lungul 
căreia nu părăsise nici haina de doliu, nici sufletul ei, cu 
toate că mâna lui purta un nou inel de logodnă. Plecase de 
la laşi vânzând casa din Fundacul Vechi, în care nu mai 
putea intra. O cumpărase Aristide Bogdan — speculând 
deprimarea fiului şi colegului său — cu un preţ foarte 
avantajos, clădind în locul ei un sanatoriu cu trei etaje. 
Singura amintire ieşeană de care Catul Bogdan nu se 
despărţise era haziaica. O luase cu el” la Braşov, unde 
închiriase o mică vilă retrasă. De la fereastra ei vedea zidul 
afumat de veacuri al Bisericii Negre, cu care sufletul lui se 
întovărăşea în ceasurile de singurătate. Devenise foarte 
blând. Trăia într-un fel de somnolenţă, fără pic de 
nervozitate. Dacă n-ar fi fost Gabriela, desigur că haziaica 
ar ii pus o stăpânire despotică pe el, de-a lungul acestui 
timp de pasivitate dezarmată. Prezenţa viitoarei ei stăpâne, 
însă, o împiedica-pe haziaica să dea forme autoritare 


devotamentului ei, cu toate că de când plecase Nathan 
puterea ei domestică sporise încă. Pe Gabriela o câştigase 
de la laşi, servind-o de atunci cu o căldură atribuită de 
Gabriela — puţintel măgulită — simpatiei spontane, dar 
care în realitate era determinată şi de o justă intuiţie a 
rolului Gabrielei în viitor. lar la Braşov haziaica deveni 
deopotrivă şi îngrijitoare Gabrielei, care locuia la o 
pensiune vecină cu vilă lui Catul Bogdan. Puteau să-şi 
vorbească de la fereastră la fereastră. Logodna lor nu era 
secretă. Dar doliul lui Catul Bogdan arunca o umbră pe 
aurul ei nou. Gabriela renunţase la sporturi, excursii şi 
celelalte distracţii în tovărăşia tineretului de acolo, 
devotîndu-se exclusiv logodnicului ei. Instalarea lui Catul 
Bogdan la Braşov nu trecuse neobservată. Şi ziarele locale, 
şi revistele literare  semnalau omagial prezenţa 
cunoscutului romancier şi profesor universitar. Numai 
doliul îl cruța de excesul solicitărilor. Totuşi, primea de 
ajunse invitaţii de-a participa la şezători literare, de-a ţine 
conferinţe, de-a prezida procese literare. Refuza prin 
Gabriela, care devenise secretara şi interpreta lui faţă de 
public şi tinerii scriitori. Într-o măsură, Gabriela luase locul 
lui Nathan, ţinând corespondenţa cu editorii, făcând 
corecturile noilor ediţii, punând stăpânire pe trecutul său 
literar, căci prezentul era mut. Adusese de la laşi parte din 
cărţile şi manuscrise începute acolo, dar de manuscrise nu 
se atingea. Gabriela era entuziasmată de ultimul roman 
început la Iaşi. I-l lăudase de câteva ori, reţinându-i toate 
amănuntele. 

— De ce nu-l continui? 

— Gabriela, scrie-l tu mai departe. Eu îţi istorisesc tot ce 
mi-a mai rămas din proiectele de atunci. Tu pune pe hârtie, 
articulează. 

Gabriela se roşi, plecând genele. 

— Nu pot 

— Lorelei poate, zâmbi el blând şi ostenit. Încearcă. 


În noaptea acestui dialog, Gabriela plânse mult, cu faţa 
în pernă. De atunci nu-l mai îndemnă să scrie. Dar mai toate 
conversațiile lor aveau un caracter literar. Pe Gabriela o 
interesa pasionat tehnica intimă a romanului şi a creaţiunii 
literare în genere. Le journal des Faux-Mon- nayeurs al lui 
Gâde stimulase şi mai mult curiozitatea ei de-a cunoaşte 
faptele care declanşează creaţiunea şi raportul dintre viaţă 
şi roman. Vorbindu-i despre creaţiunea epică, odată Catul 
Bogdan îi spusese: „Să-ţi aminteşti despre oameni cari n-au 
existat, devenind biograful destinului lor: opera 
romancierului autentic”. 

Gabriela îl admira fără rezerve, — deocamdată, cel 
puţin. Niciodată nu combătea părerile şi judecăţile lui, 
însuşindu-şi cu graţie punctele lui de vedere. Cu el alături 
de-a lungul acestui an, îşi revizui toată cultura, rectificând 
tot ce-i părea eronat faţă de criteriile lui. 

Îl admiră şi din alt punct de vedere. Când ieşeau 
împreună la plimbare, distincţiunea lui arhaică, sporită încă 
de haină de mare doliu, întorcea multe capete feminine, 
fără ca el să aibă nici un surâs măgulit, nici o atenţie pentru 
acest omagiu, cu toate că multe dintre cele care i-l aduceau 
aveau suficientă seducţiune în ochii Gabrielei. Dar, efectiv, 
nici o altă femeie nu există pentru el. Vorbea despre femei 
cu o detaşare de savant bătrân. 

Gabriela nu-i cunoştea viaţa, nici nu îndrăznea să-l 
întrebe despre trecut, pentru că mormântul lui Luli 
închidea toate drumurile îndărăt. Continua să primească şi 
la Braşov corespondenţă admirativă, mai mult de la femei. 
Iarăşi, mormântul lui Luli, peste care se ivise Lorelei, făcea 
din acest subiect o tăcere. Despre Lorelei, nimic alt, decât 
unele priviri trist zâmbitoare. Şi Gabriela o evita pe Lorelei. 
Catul Bogdan îi spunea „Gabriela” cu un glas grav, 
înduioşat şi melancolic, cuprinzând-o pe Lorelei, nenumită, 
în sonoritatea acestui nume. Şi Galaţul îl evitau în 
convorbiri. Şi amintirile legate de tinereţea Gabrielei, între 
care Luli-boy căpăta mai multă viaţă, proiectată pe 


mormântul viitorului trecut. Aşa că nu le mai rămânea 
decât literatură şi viitorul. Cum însă căsătoria lor implica 
dezbrăcarea hainei de doliu, fiind situată după împlinirea 
anului de la moartea lui Luli, Catul Bogdan evita şi acest 
subiect: întâiul eveniment al viitorului comun amîndorora. 
Astfel, cu toate că moartea năprasnică a lui Luli îşi pierduse 
tragismul primelor săptămâni, şi cu toate că Luli nu mai era 
pomenită nici de unul, nici de altul, dragostea lor îşi căpăta 
conturul prin mormântul lui Luli — piatra ei de hotar negru 
— şi prin fugă de Luli, devenind mai mult un exil melancolic 
decât o alegră explorare în doi a vieţii. 

Dragostea exaltă vitalitatea până la temeritate şi eroism, 
dând şi sufletelor timide sonorități de trâmbita. Lirismul 
drăgostii e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniţi 
de el. Dragostea lor, însă, avea accent de elegie. Logodnica 
era. cuminte şi gravă ca o văduvă. lar Catul Bogdan, 
sufleteşte,* era atât de învăluit de umbra doliului, încât 
inelul de logodnă nu era mai mult decât un crai-nou cuprins 
de spaţiul unei vaste nopţi. Deşi păstrase scrisorile lui 
Lorelei, de la moartea lui Luli nu le mai recetise, evitând şi 
întâlnirea prin amintire cu textul lor. Cerca să trăiască 
exclusiv în prezent, zi cu zi, noapte cu noapte, căutând să 
uite trecutul, care-i suna în inimă clopote de moarte, şi să 
nu vadă din viitor decât obrazul Gabrielei, aşa cum îi 
apărea la fereastra casei cu care se învecina. Noua lui 
dragoste era ca lumina soarelui de toamnă pentru oamenii 
bătrâni; îi cerea o ultimă căldură aurie pentru frigul şi 
întunericul din el. Poate că nu renunţase la scris. Dar 
amâna pe timp indefinit această confruntare şi acest efort. 
După moartea lui Luli slăbise îngrijorător, pierzându-şi 
somnul şi poftă de mâncare, temându-se de nopţi ca de 
convieţuirea cu un nebun. Luase câtva timp somnifere, 
îndrumându-se pe nesimţite spre morfină. Informată de 
haziaica, Gabriela plânsese alipită de umărul lui, cerându-i 
întâiul sacrificiu. Renunţase la somnul artificial din cauza 
Gabrielei — nu mai putea suporta plânsul unei femei — dar 


şi din cauza unui rest de cochetărie, care supravieţuise 
dramei. Nu vroia să îmbătrânească de-a binelea. Şi abuzul 
de droge îi dăduse o paloare uscată care anticipa bătrâneţa 
în anii maturității. Din acest punct de vedere, viaţa de la 
Braşov îi făcu un bine real. Trăia numai în aer curat, fie că 
şedea în odaie cu fereastra deschisă, fie că se întindea afară 
pe chaise-longue, fie că făcea plimbări în tovărăşia 
Gabrielei. Pofta de mâncare reveni treptat. Somnul nu mai 
era o panică, ci o răbdătoare aşteptare. Soarele plimbărilor 
îi recoloră obrajii, înviorându-i. Nu mai fugea de oglinzi ca 
până atunci. Cafea neagră nu mai bea deloc. Absența ei 
diminuase fără efort abuzul de tutun. Acum fuma între 
treizeci şi patruzeci de ţigări pe zi, fără să se resimtă. 
Lecturile acestei epoci evoluară spre exterior, devenind 
numai informative. Adunase mai toată literatura publicată 
asupra revoluţiei comuniste [...]. Apoi trecu la dictaturi, 
urmărind fenomenul Mussolini [...] şi delirul Hitler, profund 
germanic. Se distrase chiar, cercând să facă din Hitler o 
încarnare socială într-un individ a isteriei muzicei lui 
Wagner. Succesul lui Hitler epiloga târziu şi pe alt plan, 
aplauzele devenite mai mult tradiţie şi pietate, de la 
Bayreuth, stăpânind o Germanie care se îndrăgostise 
odinioară femeieşte şi de muzica lui Wagner. 

Noua primăvară îl găsi la Braşov în această fază, 
stăpânit de amintirea muzicei lui Wagner. 

O lungă epocă de castitate absolută exalta încă mirosul 
de iarbă crudă al unor acorduri wagneriene. 

Până atunci, raporturile lui cu Gabriela fură frăţeşti. Cu 
toate că o săruta când se despărţeau seara, cu toate că de 
multe ori îi dezmierda fruntea şi părul tomnatec, nu-i 
comunicase Gabrielei nici o tulburare. 'Tăcerile lor nu se 
temeau de ei, de parfumul sângelui, ci de o umbră culcată 
subt o cruce. 

Într-o noapte însă — luna plină dând nopţii întâia bluză 
de vară pe parfumurile crude că sânii tineri —, Catul 
Bogdan avu visuri tulburi. Se deşteptă în plină noapte, 


sfâşiat ca pe terasa casei din Fundacul Vechi după moartea 
lui Luli. Dar n-o visase pe Gabriela. Prin somn, trupul lui 
simţise conturul tinereţii lui Luli, umplându-se de o dorinţă 
care devenea tragică în clipa deşteptării, când luna plină 
punea lespede albă pe pământul morţilor, dând trupului 
care dorise alt trup conştiinţa macabră a morţii. Dorinţa, 
rămasă încă după vis, devenea o pângărire. Renunţă la 
somn. Se îmbrăcă sumar, ieşind afară. Cu toată preajma 
munţilor de brad, noaptea era de primăvară. Puterea lunii 
stinsese stelele, dând cerului un abur de dimineaţă stranie. 
Munţii apăreau  nebuloşi,  pierzându-şi  masivitatea, 
devenind vaste pânze de corăbii oprite pe rotundul 
orizontului de jur în jur. 

Era trist şi singur şi, totuşi, dorinţa domina tristeţa, 
batjocorind-o. 

Pământul, pe care-şi vedea umbra solitară ca o pulpană 
de doliu, era pământul în care dormea Luli cu mînile pe 
piept. Mintea vedea şi umbră, şi mormântul acestui pământ. 
Dar nările simțeau mereu numai primăvara, aspirând-o 
lung, chemând-o, dorind-o. Până când, deodată, se opri la 
fereastra Gabrielei şi ciocăni. Aşteptă, cu tâmplele 
duduitoare. Capul Gabrielei apăru speriat la fereastră, 
devenind altfel speriat când recunoscu pe cel care o 
deşteptase din somn. 

— Gabriela, nu pot dormi. 

Era o tânguire surdă în glasul lui, care aminti Gabrielei 
— auzind-o în noaptea cu lună plină — scena de coşmar de 
pe terasa casei din Fundacui Vechi, deşi tânguirea acestei 
nopţi, poate mai tragică decât aceea, avea şi alt sens. 

Gabriela îmbrăcă un halat de noapte, paltonul pe umeri, 
şi ieşi repede, venind cu mâinile întinse înspre el. Părul 
pieptănat pentru noapte dădea o coadă aurie de fată tânără 
spinării acoperite cu  paltonul, evocând dormitorul 
pensionatelor de fete, tinereţă liceală, dând scenei sensul 
unei întâlniri romantice numai din cauza lunii şi oraşului 
medieval prin tăcerea adunată în jurul Bisericii Negre, — 


căci sângele o simţea altfel. Miînile lui Catul Bogdan o 
primiră altfel decât până atunci. Cuprinse în miînile lui, 
mînile Gabrielei comunicară pentru întâia oară cu pământul 
sevelor de primăvară, simţindu-i drumul spre înfloriri. 
Câtva timp se plimbară mina în mină, neputând vorbi, 
ameţiţi din ce în ce de pulsul tăcerii lor. Apoi intrară în vila 
lui Catul Bogdan, mergând încet, ca să n-o deştepte pe 
haziaica. Se ascundeau, trăind subt semnul păcatului. 

Lumina lunii punea coruri de crini la toate ferestrele. 

Alte lumini nu avură. 

Gabriela îşi cunoscu trupul prin alte mini. Un geamăt 
surd o împrejmuia ca o mare. Părul ei, despletit de mînile 
bărbatului, înflori ca teii, dând aur, căldură şi parfum. 
Tremura. Cuvinte de friguri apăreau pe buzele ei arse. 
Palizi, obrajii căpătau flăcări. Ochii mureau încet ca valurile 
la țărm. Până când primăvara acestui ceas îşi cunoscu şi 
toamna, într-o lungă revărsare şi plutire de frunze de aur şi 
de sânge. Marele foşnet al trupului împlinit venise. 

Se despărţiră în zori. Pentru întâia oară Gabriela lipită 
de trupul lui, îi înlănţui gâtul cu braţele goale, sărutându-i 
ochii, gura, şi la urmă, într-un avânt de pasionat 
devotament, mînile dezmierdărilor. 

Astfel, Gabriela deveni amanta logodnicului ei, înainte 
de-a-i fi soţie. 


II 


DE-ATUNCI ÎNCEPURĂ NOPŢILE. Viaţa lor îşi schimbă 
structura şi echilibrul de până atunci. Nu pomeneau nimic 
în timpul zilei despre întâmplările nopţii. Şi trupurile lor tot 
o tăcere erau, o complicitate de tăceri, înmulţindu-le pe 
celelalte. Conversaţiile diurne aveau acelaşi drum literar al 


iniţierilor Gabrielei. dar uneori, întâlnind câte-o privire 
oprită asupra trupului ei, Gabriela avea o bătaie de inimă 
adâncă, se roşea şi tăcea cu ochii strălucitori subt genele 
plecate. Din ce în ce preajma bărbatului îi dădea senzaţia 
mândră şi lacomă a nudităţii ei. În faţa trupului ei gol, 
romancierul pe care-l admira, intelectualul de care se lăsa 
dominată şi călăuzită devenea un geamăt şi o prosternare. 
Misterul nopţilor dădea un alt adânc frumuseţii ei în timpul 
zilei. Avea din nou, faţă de alţii, senzaţia că şoimul 
enigmatic apăruse pe umărul ei. Se despărţea pe nesimţite 
de trecut, de urnele lui funebre, simțindu-se ca o amforă 
plină pe umărul robust al viitorului. Devenea din ce în ce 
mai veselă, mai cochetă, mai sigură de ea, mai egală celui 
admirat ziua şi iubit noaptea. Începu să facă proiecte de 
viitor. Nu vroia să renunţe la catedra ei de profesoară, cu 
toate că averea lui Catul Bogdan, leafa lui de profesor şi 
venitul lui de scriitor le-ar fi ajuns la amândoi. Dar 
cunoscuse de ajuns în casa părintească surprizele materiale 
pe care le puteau aduce vremurile de după război, pentru a 
se pune la adăpost şi prin munca ei. La început, Catul 
Bogdan se împotrivi, rugând-o să demisioneze din 
învăţământ, spunându-i că vrea să o aibă numai pentru el, 
să n-o împartă cu nimeni. Gabriela nu acceptă. Uşurinţa 
victoriei o surprinse la început, dându-i apoi o uşoară 
mândrie. Îşi afirmase voinţa ei, făcându-l s-o accepte. Pe 
urmă îl determină să plece la Bucureşti, spre a interveni la 
minister pentru detaşarea sau transferarea ei la laşi. Altă 
victorie, căci lunga covalescenţă de la Braşov îl dezvăţase şi 
mai tare de călătorii, dându-i o panică anxioasă numai, la 
gândul lor. 'Totuşi, plecase la Bucureşti, obţinând de la foştii 
lui camarazi de la Paris, care făcuseră carieră politică, 
transferul Gabrielei la Iaşi. 

Acest drum marcă începutul unei alte faze. Stimulat de 
Gabriela, care dorea să fie cât mai curînd „doamnă Gabriela 
Bogdan”, Catul Bogdan se resemnă, acceptând că pe-o 
fatalitate socială această concentrare temporară în viaţa 


activă. Intră în corespondenţă cu Aristide Bogdan, rugându- 
| să-i procure actele necesare căsătoriei, căci tatăl lui era 
singurul cunoscut de la laşi, căruia, oricum, putea să-i 
ceară astfel de servicii. Îşi comandă haine, participând şi la 
pregătirile Gabrielei, care dorea o nuntă efectivă, cu 
lămâiţa, biserică şi celelalte. 

Făcură nuntă la Braşov, în prezenţa părinţilor Gabrielei 
şi a soţilor Aristide şi Agatha Bogdan, având de faţă pe toţi 
cunoscuţii Gabrielei de la Braşov. După nuntă se instalară 
temporar în vila închiriată de Catul Bogdan, acordându-şi o 
vacanţă prealabilă pregătirilor pentru întoarcerea la Iaşi, 
unde sosiră în toamnă, devenind oaspeţii lui Aristide 
Bogdan. Gabriela se ocupa de găsirea unei case, însoţită de 
Agatha, care avea un automobil pe care-l conducea singură, 
cu ţigara în gură, — în timp ce Catul Bogdan îşi pregătea 
deschiderea cursului atâta vreme întrerupt. Prezenţa 
laşului îi dădea o adevărată panică de singurătate. Când 
rămânea singur, muncea fără cruţare, cum ţi-ai muşca 
buzele până la sânge, ca să nu ţipi. Dar căuta cu dinadins 
societatea altora. Ajunse până acolo, încât acceptă şi 
convorbirile cu Aristide Bogdan, căutând să-i dea o replică 
omogenă: cancanuri universitare şi politice, anecdote etc. 
„„„Dejunurile se prelungeau până pe la cinematograf, după 
care supau în oraş, întorcându-se acasă după unu. Când le 
spunea „noapte bună”, nările Agathei aveau o dilatare care 
dădea tinărului menaj numai conştiinţa unei prospeţimi 
erotice. Adormeau târziu, frigul toamnei dându-le nevoia 
unei apropieri trupeşti din carele năşteau flăcări. 

Gabriela era mulţumită. Intrarea ei în laşi era 
măgulitoare şi distractivă. Cu Agatha alături făcuse multe 
cunoştinţe. Primea invitaţii din toate părţile. Fiind cea mai 
inedită dintre toate femeile bunei societăţi ieşene, avea 
pretutindeni o explicabilă întâietate. Toţi bărbaţii erau 
curtenitori. laşul îi apărea ca un ciclu de distracţii intime. 
Nu-l vedea deloc morbid, aşa cum îl cunoscuse din 
literatură, nici melancolic. Dimpotrivă, vechimea lui 


părăginită stimula prin contrast pofta de viaţă şi gustul ei 
de must abea fermentat. Participă la câteva petreceri 
organizate de Agatha la vila lor de la Copou. Oameni veseli 
pe un cerdac bătrânesc împrejmuit de ruginile toamnei şi 
de suavitatea de stânjenei abea înfloriţi, a dealurilor ieşene, 
— anecdote, dans, must, vin vechi, farse, focuri de toamnă 
aprinse în noapte — şi sărutări roşii ca mustul strugurilor 
negri, undeva, subt un nuc de aur aromat, în braţele 
amantului cu păr de argint, care uneori era atât de tânăr în 
veselie, încât dădea ochilor tuturor femeilor mişcări de 
absorbire hipnotică. N-o vedea decât pe ea. Acest omagiu 
evident îi sporea prestigiul de femeie deşteaptă, cultă, 
veselă, frumoasă şi abea apărută în societatea ieşană. 

Agatha organiză şi câteva excursii mai lungi: Agapia, 
Văratic, Neamţ, Durău şi o suire pe Ceahlău. 

Găsi cu Agatha şi o casă pe placul ei, recent construită 
de un tânăr arhitect întors din Franţa. În ea te simţeai 
cuprins de lumină ca pe un yacht cu pânze albe. Ferestre 
mari, terase cu flori pentru baie de soare, calorifer, încăperi 
armonios proporţionate şi un suflet de copil abea născut. 
Nici trecut, nici amintiri. Prag de viaţă nouă. Pe ferestrele ei 
parcă numai fluturi albi intrau, cu toate că era toamnă 
deasupra laşului şi în fundul zării vegheau dealurile 
albastre ca amintirile cu ochii deschişi. 

Se instalară pe încetul, Gabriela răsfrângând cochetăria 
ei asupra încăperilor, îmbrăcându-le una câte una, cum şi- 
ar fi îmbrăcat trupul în oglindă. Pregăti romancierului o 
odaie de sus, luminoasă ca atelierul unui pictor, cu vedere 
largă spre dealuri, peste acoperişurile caselor. Îi aranjă 
biroul, un divan, biblioteca, aşternându-i pe jos un covor de 
un albastru tare cu suple şerpuiri de culoarea mărgeanului 
umed, care sporea încă luminozitatea marină a încăperii. 

Haziaica devenise aghiotantul ei administrativ. Îi execută 
ordinele, făcându-i numai complimente. 

Inaugurară noua casă cu o petrecere omagial comentată 
de ziarele locale. O dată cu Gabriela, lunga izolare ieşană a 


lui Catul Bogdan încetă. Prin Gabriela. oamenii laşului 
apărură în casa lui, bine dispuşi, veseli, unii interesanţi, alţii 
mai puţin, acceptându-i şi dându-le o semnificaţie de 
zgomot social intrat pe fereastra deschisă. Nu-l interesau 
bucată cu bucată; îi aprecia în totalitatea lor distractivă. 

Astfel îşi începură şi anul şcolar. Şi unul şi altul ieşeau de 
acasă, Gabriela la liceul de fete, el la Universitate, 
istorisindu-şi la întoarcere impresiile şi micile întâmplări 
zilnice. Se duceau regulat la cinematograf. Acceptau 
invitaţii la masă, fie la Agatha, fie la alţi cunoscuţi, invitând 
şi ei la rândul lor. 

— Duduiţă scumpă şi iubită, îţi sărut mânuşiţele, îi spuse 
haziaica într-o zi, mata l-ai înviat. Dacă nu erai mata, se 
pierdea... 

Gabriela mai auzise astfel de aluzii şi de la alţii. 

Agatha îi spusese: „Gaby dragă, mi-aş dori şi mie o astfel 
de apă de tinereţă”. Ar fi băut-o într-adevăr, căci Agatha nu 
dispreţuia nici distracţiile între nimfe. 

Acest refren, care deveni corul propriilor ei convingeri, 
dădu Gabrielei viziunea exactă a rolului ei în viaţa lui Catul 
Bogdan. Îl regenerase. Toţi recunoşteau că bărbatul ei 
devenise un „om nou”, sociabil, vesel, agreabil. Meritul 
acestei transformări îi revenea exclusiv. 

Dar Gabriela mai dorea ceva. De când îl văzuse o dată cu 
Luli la Galaţi. Catul Bogdan nu publicase decât un singur 
volum. Dacă notorietatea lui ieşană devenise mai caldă, mai 
simpatizată, în schimb, revistele literare începeau să-l uite, 
socotindu-l parcă definitiv integrat în trecut. 

Gabriela îl dorea tânăr şi în literatură, păşind cu ea 
alături spre viitor. Fără să spuie nimic vedea un nou roman 
dedicat ei. Această dedicație îi dădea o strângere de inimă 
care depăşea simpla ambiţie, devenind şi emoția unei 
însoţiri întru glorie. 

— Când ne mai odihnim? îl întrebă ea într-o zi. 

— Ce fel de odihnă? răspunse el privind-o cu ochii uşor 
măriţi. 


Gabriela îi acoperi ochii cu mâna, spunându-i la ureche. 

— Când scrii? 

— Dă-mi urechea. 

Şi-n loc să-i răspundă, o sărută pe ureche, dându-i cu 
dinţii un cercel urzicător pe lobul trandafiriu de subt 
şuviţele de toamnă. 

Dar buzele Gabrielei aveau parcă uneori îndărătnicia 
buzelor lui Nathan. „Când scrii?” deveni un refren care 
apărea şi în multe întrebări ale ochilor ei. 

Într-o zi, când din nou îl întrebă astfel, după ce-l duse cu 
o dezmierdătoare silă în biroul de sus, care-l aştepta ca o 
cameră de comandă a vaporului, — Catul Bogdan îi 
răspunse, privind-o adânc: 

— Dar tu când scrii, Lorelei? 

Gabriela avu o tresărire ca în faţa unei fantome. 

— Eu nu mai scriu. 

— De ce? 

— Trăiesc. 

— Şi eu trăiesc, Lorelei. Tu eşti datoria mea de-a trăi. 
Scrisul e numai un capriciu. 


III 


— ERA FERICIT? NU-ŞI PUSESE această întrebare. 

Era trist? Nu-şi dăduse acest răspuns. 

Trăia alături de Gabriela. Fapt sigur. Răsfrângerile 
înlăuntru, asupra lui însuşi, le evita. 

Viitorul? O perpetuare a zilelor prezente, prin 
anotimpuri. Mai mult nu vedea, nici altfel. Tumultul vieţii de 
toate zilele cu îmbulzirea de fapte mărunte, toate 
exterioare, îl ostenea, dar îl şi ferea de singurătate. Nu 
vroia să se oprească. Să meargă mereu cu alţii şi printre 


alţii, având-o alături pe Gabriela. Nu analizase încă 
niciodată uşurinţa cu care se adaptase Lorelei la viaţa 
ieşană exterioară, fiindcă evita să analizeze tot ce era în 
legătură directă cu sufletul lui şi cu trecutul acestui suflet. 
Deşi era de aproape două luni la Iaşi şi deşi umbla mult prin 
oraş, făcând vizite, ducându-se la teatru şi la cinematograf 
cu Gabriela, — încă nu văzuse oraşul. A „vedea” nu în 
sensul exclusiv optic al acestui verb, ci în sensul sufletesc. 
Memoria refuza să participe la înregistrările vizuale, situind 
imaginele optice în ciclul amintirilor. Aşa că după cum alta 
era casa lui, şi altă viaţa lui, altul era şi oraşul în care trăia. 
Un oraş nou că o staţiune balneară moldovenească, 
necunoscută până atunci, care avea din întâmplare şi o 
Universitate. Întâmplarea aceasta însă îl găsi vulnerabil, 
făcându-l într-o zi să „vadă” oraşul. De obicei, când ieşea de 
la Universitate, lua o trăsură, grăbindu-se să ajungă acasă. 
Alteori îl lua Gabriela, ducându-se împreună la 
cinematograf sau făcând vizite. Într-o zi, Gabriela, care 
trebuia să vie la Universitate, îi telefonă să n-o mai aştepte, 
fiindcă are de încercat nişte rochii. Poate că tocmai absenţa 
neprevăzută a Gabrielei îl făcu, după ce ieşi de la 
Universitate, să vadă dinţii toamna cu zdrenţe de rugină a 
teilor care, priviţi din vale, sunt un drum spre cer: apare în 
fund, ca un ochi de mare. 

De data aceasta nu luă trăsură. Porni pe jos alături de 
copacii toamnei, care pe jos se duceau în cer şi pe jos 
veneau din cerul zărilor ieşene. Cerul amurgului era amar 
şi intim. Trecătorii provinciali erau atât de aproape de 
sufletul lor, încât cei mai mulţi vorbeau singuri. Poate 
spuneau versuri, poate murmurau vorbe fără şir, dând şi ei 
toamnei frunzele singurătăţii lor. 

Ştia sigur că pe locul casei din Fundacul Vechi, noul 
proprietar, Aristide Bogdan, clădise un sanatoriu pe care-l 
specula în tovărăşia unui doctor specializat în avorturi. Dar 
era atât de distrat, încât uită să-şi alunge vechiul suflet, 
care se strecurase ca un cine rămas fără stăpân după 


„marea vânătoare”, fără să-l simtă, fără să-l audă, 
însoţindu-l pe drumul paşilor lui Luli. Şi când, din castan în 
castan, din poartă în poartă şi din fereastră în fereastră, 
ajunse către capătul Fundacului Vechi, găsind în locul casei 
mamei lui o altă casă, fu cel mai despuiat dintre copacii 
toamnei din Fundacul Vechi. Nimic nu mai era. Nici casa, 
nici grădina, nici terasă, nici mama lui, nici Luli. 

FI i RR 

O chemă încet, în el, şi, rezemat de un stâlp de telefon, 
plânse. 

— Domnul nu se simte bine? 

— Mulţumesc. O ameţeală, mi-a trecut. 

Luli. Luli. Geamătul toamnei şi al singurătăţii. 

Şi întorcându-se, cu spinarea mai aplecată, prin frigul 
înserării, pas cu pas îşi aminti prietenia lui cu Nathan. Nici 
pe el nu-l mai avea. Niciodată. Ca acel corb al destinului. 
din balada lui Edgar Poe, gândul repeta mereu: Niciodată. 
Niciodată. Mama lui, Luli, Nathan şi el: niciodată. 

Ajunse acasă tot pe jos, întorcându-se ca de la o 
înmormântare. Casa era nouă ca un hotel abea deschis. 
Gabriela nu venise. Îi deschise haziaica. Şi haziaica era 
nouă. 

— Haziaică, unde-r dadaia? 

Haziaica îl privi cu un fel de mirare dojenitoare. 

— Nebuna ceia! Pe la vreo mănăstire, Doamne iartă-mă, 
sau la vreun balamuc. 

— Te-am întrebat unde-i: dacă ştii. Nu ce crezi. 

— Stăpânu meu scump şi drag, nu ştiu, de unde să ştiu. 
S-o tot dus, ne-am dus şi noi. De unde să ştiu? 

Se retrase în biroul lui încuind uşa, luă un caiet, un 
creion, aprinse o ţigară, dar nu se aşeză pe scaunul 
biroului, ci lingă fereastră, fără să aprindă lumina. Ardeau 
pe zărea din fund, deasupra dealurilor vinete, marii cărbuni 
ai amurgului de toamnă. Prin penumbră, cu sufletul ca 
atunci când murmuri după ani un cântec de leagăn, pe care 
ţi-l cântau buzele mamei, începu să desemneze pe caietul 


aşezat pe genunchi. Aşa îşi începea de obicei romanele, 
schiţându-le decorurile, scoțând din neant sau amintire 
case, locuri... Treptat, casa din Fundacul Vechi apăru pe 
foaia albă. 

Scrise: 


CASA DIN FUNDACUL VECHI 


Privi: era titlul unei sfâşietoare melancolii. Apărea ca 
acel cântec de clopote al cetăților scufundate. Însemnă: 
„Irandafiri albi, salonaşul, soba de teracotă...” Vorbe care 
pictau amintiri. Nici un nume: le avea în el, săpate pe 
morminte. 

Apoi lăsă caietul şi creionul. 

Nu era un roman, ci o spovedanie. Poate: dar numai 
pentru el. Şiragul de mătănii al singurătăţii. 

Dar gândul avea izbucniri de vânt venit foarte de 
departe, cu glasuri de rândunele şi cocoare. 

Până când, trecând peste morminte, peste primăveri şi 
toamne, ajunse la apariţia lui Lorelei. Aprinse lampa. Luă 
scrisorile păstrate într-o cutie, în fundul biroului. Le reciti 
pe rând... „Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut 
pe lângă el cu dragostea de mină şi am rămas cu mâna 
întinsă ca a regelui Lear...” 

Gabriela... soţia lui. 

Era foarte stranie impresia care-l stăpânea. Şi Lorelei 
aparţinea casei din Fundacul Vechi. Dar Gabriela, nu. Ca şi 
cum ar fi fost două persoane. 

„.„.„.Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Marii 
Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea 
lui Hristos...” 

„Rămas bun... O ploaie de primăvară a ţesut în zare, 
brâul frânt de mătasă al curcubeului; cu el îmi încing 
mijlocul şi mă duc... Lorelei”. 

Unde-l duceau aceste vorbe triste şi eroice? 


De ce-l duceau spre mormântul lui Luli, şi nu spre fiinţa 
Gabrielei? 

Straniu. 

Atât de straniu, încât îndată ce auzi automobilul Agathei 
care-o aducea pe Gabriela, oprindu-se la poartă, strânse 
manuscrisul Casei din Fundacui Vechi, aşezând în foile lui 
albe ca obrajii morţilor scrisorile lui Lorelei încuindu-l în 
sertar. 

Gabriela apăru vioaie şi rumenită. Se aşeză pe genunchii 
lui, cuprinzându-i gâtul cu braţele. Avea parfumul 
cangurilor cu violete, al femeilor care vin toamna de-afară 
cu blană la gât. 

— Ce făceai singur? 

— Fumam. 

Nu îndrăznise să-i spuie: „Ceteam scrisorile tale”, fiindcă 
ar fi avut impresia că minte. 

Gabriela era îmbrăcată cu un tailleur albastru, cu etolă 
de vulpe argintie în jurul gâtului. În timpul, mesei rămase 
numai în bluză. De câtva timp, şi trupul şi obrajii ei se 
împliniseră. Nu se îngreuiase. Dar pierduse fragilitatea 
sprintenă a fecioarei tinere. Devenise femeie. Nu mai era 
subt semnul eminescian al teilor înfloriţi, ci în plenitudinea 
fructelor toamnei. Mâna, care pornea să-i dezmierde cast — 
înduioşată poate — rugina aromată a părului de pe tâmple, 
ajungea întotdeauna spre sâni, c-un început de lăcomie, şi 
deseori cădea ameţită spre coapse, săgetată de vârful viu al 
sinilor neliniştiţi. 

Gabriela ştia. Şi n-avea sfiala acestei puteri, ci mândria 
ei. Această mândrie statornică adusese o mare schimbare în 
ea, exprimată printr-o singură nuanţă. Înainte, gâtul ei avea 
o aplecare meditativă de floare înclinată pe marginea unei 
ape, devenind parcă tulpina ochilor cu gene lungi şi a 
frunţii. Acum, gâtul se înălța alb şi robust, rămânând 
tulpina buzelor pline şi a nărilor. 

În timpul mesei îi poveşti cu de-amănuntul forma şi 
culoarea rochiilor ei de iarnă. Vorbea şi bărbatului — ştia 


că-i cochet pentru ea —, dar şi romancierului. 

După moartea lui Luli, cafeaua neagră o făcea haziaica la 
bucătărie, servind-o în ceşti. 

— Haziaica, adă-mi de cafea. Azi o fac eu. 

— Lasă s-o facă haziaica. 

— Nu-mi dai voie să te „servesc”? 

După ce prepară cafeaua, îi aduse ea singură ceaşca, 
aşezându-se iarăşi pe genunchii lui, cu mîinile în jurul 
gâtului. 

— Am să te rog ceva. Vrei să-mi faci o plăcere, o mare 
plăcere?... 

Îşi lipise obrazul de obrazul lui, dându-i, printr-o uşoară 
mişcare ritmică, senzaţia nudităţii. 

— Agatha mi-a găsit un automobil de ocazie; vrei să mi-l 
cumperi? 

„„.„Anii mei tineri au sunat a cântec...” 

— De ce nu-mi răspunzi? 

Glasul se alintă ca şi obrazul, căutând sângele 
bărbatului, nu sufletul. 

— Sigur, Gabriela. 'Ţi-am discutat eu vreo dorinţă? 

— Eşti bun, eşti drăguţ, eşti cel mai iubit... 

Sărutări adânci continuară vorbele. 

Claxonul unui automobil oprit la poartă îi despărţi. 
Gabriela se duse repede la uşă, deschizând Agathei, care 
apăru urmată de papa Miţo. 

— Ei, copii? întrebă Agatha privind-o pe Gabriela. 

— MI-l cumpără. 

— Felicitările mele, colega, ai intrat la stăpân. 

— Sunteţi gata? îi cercetă Agatha, grăbindu-i cu gestul 
minii. 

— Gata pentru ce? întrebă Catul Bogdan. 

— Mergem la cinema. 

— Eu lucrez. Regret... 

— Bine, rămâi. Dar pe Gaby o luăm cu noi. 

Ochii Gabrielei se opriră întrebători asupra lui Catul 
Bogdan. 


— Du-te dacă te distrează, 

Gabriela şovăi. 

— Hai, Gaby, o îndemnă Agatha. Când lucrează n-are 
nevoie de tine. 

Gabriela se resemnă parcă, îmbrăcându-se cu mare 
grabă. La plecare îl sărută lingă ureche, şoptindu-i: 

— Să mă aştepţi într-un pat cald — pecetluindu-şi 
secretul cu o sărutare. 

După plecarea lor Catul Bogdan se retrase în birou, 
aşezându-se prin întuneric la fereastră. Trupul, alintările şi 
sărutările Gabrielei îi dăduseră iar dorinţi trupeşii 
neîmplinite, care stăruiau încă, făcând din singurătatea lui 
provizoratul unei aşteptări  nerăâbdătoare. Deschise 
fereastra, răcorindu-şi fruntea în umezeala amăruie a nopţii 
de toamnă. Până când respiraţie cu respiraţie îşi aduse 
toamnă în el, amară ca o mare, solemnă ca o mare, vastă ca 
o mare, — stranie ca tăcerea unei mări acoperită de ceaţă 
prin care simţi o apropiere. 

O simţea. O văzu. Casa din Fundacul Vechi îi apăru ca o 
altă corabie-fantomă, cu toate umbrele lui: mama lui, Luli, 
Nathan... 

Îl stăpâni deodată o adevărată panică de singurătate, 
noapte şi tăcere. Aprinse luminile în toate odăile, umplând 
casa cu tumultul electricităţii; o sună pe haziaica, cerând 
să-i facă subt ochii lui o cafea. Haziaica îi privi nedumerită, 
dar se supuse. Prezenţa ei, de îndată vorbareţă, îl supăra, 
dar avea nevoie de o tovărăşie. Dacă ar fi avut un câne, n-ar 
mai fi chemat oameni. Se gândi o clipă să se ducă şi el la 
cinematograf. Renunţă. Îşi bău cafeaua, ceru haziaicei să-i 
aducă patefonul şi înlocui zgomotul haziaicei cu zgomotul 
plăcilor. Aşa îl găsi Gabriela. 

— Ai lucrat bine? 

Patefonul cânta. 

— Te-am aşteptat. 

Ochii lor se întâlniră. Gabriela fugi, pregătindu-se pentru 
noapte. O aşteptă în ietac, limitat la o simplă dorinţă fizică, 


după cum arcul, când se întinde, nu-i decât viitorul săgeţii. 

Târziu, somnul îi dezlipi. 

Dinţii, somnul fu negru ca o peşteră astupată de 
avalanşe preistorice. 

Apoi, Luli apăru întâia oară vie în sufletul lui. Era într-un 
salon luminat cu luminări aprinse în candelabre şi 
policandre... Lumina era galbenă, salonul — de catifea 
roşie, mobilele — de lemn negru. Luli, îmbrăcată într-o 
crinolină albă cu umerii decoltaţi, şedea într-un fotoliu 
alături de un pian negru, pe care era un trichel de argint, 
cu trei luminări aprinse. Flăcările lor se răsfrângeau în 
luciul pianului negru. În vis, Luli avea graţia luminoasă şi 
fragilă a unui mălin înflorit. Parcă s-auzea o muzică: un vals 
demodat. În răstimpuri, bărbaţi în frac — era ciudată 
impresia de sicriu şi cutie de vioară pe care o dădeau 
aceste fracuri — se opreau alături de Luli, aplecându-se. Ea 
le mulțumea cu un zâmbet, dar refuza invitaţia la vals. 
Plecau. Veneau alţii. Şi nimeni nu vedea că Luli ţinea pe 
braţe un copil care semăna cu ea şi cu el. O fetiţă deo 
sfâşietoare frumuseţă. Avea buclele lui Luli, ochii ei şi 
paloarea obrajilor Sultanului de Argint. Pe faţa acestei fetiţe 
apărea destinul copiilor care vor muri de meningită. O 
iluminare patetică în ochi, o gravitate prematură şi ostenită 
în expresie. Mânuţile ei erau şi mai mici decât ale mamei, şi 
triste. Cu o batistă, Luli ştergea mereu fruntea fetiţei care 
năduşea zâmbind ostenit. Alt dansator în frac se opri, 
înclinându-se. Luli aşeză fetiţa pe covor, blând ca pe o 
vioară, trăgându-şi încet mâna pe subt capul ei, ca şi cum s- 
ar fi temut să n-o deştepte, luă trichelul cu luminări aprinse, 
îl puse la căpătâiul ei, îi închise ochii — şi plecă valsând, 
devenind o ceaţă de argint, un reflex de lună, un abur 
evaporat, o lacrimă... 

O găsi, deschizând ochii, pe obrazul lui. 

Se deşteptă plângând. Sufletul lui era o depărtare 
neagră ca moartea. 


„„..Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi 
dusă în întunericul fără fund...“ 

— Luli... 

Vorbise singur în tăcerea încăperii întunccate, în care se 
auzea numai respiraţia somnului Gabrielei. În jurul acestui 
vaiet de înaltă singurătate, sufletul lui se adună treptat, 
plutind, cu vulturii deasupra vieţii. Şi viaţa lui de până 
atunci îi apăru abjectă. Călcase în picioare mormântul lui 
Luli. Petrecuse, glumise, se distrase îh oraşul mormântului 
ei. Trist şi oribil. 

Se ridică din pat, îmbrăcându-şi halatul prin întuneric, 
deschise uşa fără zgomot şi se duse în biroul lui. 

Venise o ploaie subţire de toamnă. Ulucele picurau, 
începea adevărata toamnă a ploilor, dincolo de aurul 
faclelor ei răsturnate. 

Îşi petrecu restul nopţii ascultând murmurul ploii, 
aplecat asupra sufletului deschis prin toate rănile. Abea 
spre dimineaţă luă un caiet şi un creion. Un caiet nou, altul 
decât al Casei din Fundacul Vechi. 

Scrise pe întâia pagină: Casa cu trandafiri albi. 

O revăzu ca în dimineţiile copilăriei: cu mama lui la 
fereastra salonaşului, aplecată înspre trandafirii albi abea 
înfloriţi... 

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca şi poveştile cu 
un „A fost odată...” Căci o mamă aplecată asupra copilului ei 
e ca şi un început de poveste, când o revezi după cea 
murit, şi când tu însuţi nu mai eşti copil şi nici nu ai alţii. 

Nu se uita cu teamă la paginile albe, deşi de mult nu mai 
scrisese. Dar albul paginilor, ca şi al trandafirilor de 
altădată, cuprindea mîinile mamei lui, spre care se ducea 
din nou să uite că trăieşte, regăsindu-se copil cu ea alături 
şi cu trandafirii tinereţii ei. 

Era în el un început de melodie dincolo de viaţă şi de 
ploaia toamnei. Începu fără de gând, fără de plan. Faţa i se 
îmblânzise. Surâdea... Surâdea copilului lui: fetiţei din vis. 


Numele ei? Numele ei? îl căuta într-un văzduh în care 
rândunelele erau răspunsurile la întrebări. 

Li. Fetiţa lui Luli se numea Li. 

— Bună, dimineaţa, Li. 

De ce: Casa cu trandafiri albi? 

Numele cărţii era altul. Simplu: Bună dimineața. 

Oare nu-i asta copilăria?... 

„Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa”. 

Şi noul roman porni cu lacrimi pe obraji, fiindcă, de 
dincolo de moarte, glasul lui Luli îi spunea că la începutul 
drăgostii lor: „Bună dimineața, bună dimineaţa, bună 
dimineața”. 

Dar teii înfloriţi, care din nou să-l ducă până la ea. nu 
mai aveau să înflorească niciodată pe faţa pământului. 

Fetiţa lor din vis — Li — nu era decât o silabă a morţii lui 
Luli. 


IV 


NICI UN ALI ANOTIMP NU APRO- pie sufletul, că iarna, 
şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrâneţii. Eşti 
bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care 
sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea 
propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi. 

Tovărăşia ninsorilor aduse lui Catul Bogdan tocmai ce-i 
trebuia: tăcere şi alb sclipitor. De la fereastra biroului, laşul 
apărea mănăstirit subt ninsori până-n orizontul dealurilor 
albe ca o procesiune de urşi polari pe sloiuri. 

Trăia dincolo de viaţă, privind şi ascultând două ninsori 
care se oglindeau: cea de la fereastră şi cea din el. 

Niciodată nu scrisese despre copii şi despre copilărie, 
decât analitic, pentru a explica particularităţile sufleteşti 


ale oamenilor maturi. Acest roman, însă, apărea fără de 
analize, fulguindu-şi alb şi lin naraţiunea blândă. Nici nu 
era un roman propriu-zis. Scene, scene în care nu apăreau 
decât Li şi mama ei, dar şi toată feeria copilăriei faţă de 
misterul lumii, descoperit mereu. 

Nu se grăbea. Scria puţin şi încet, dar trăia enorm în 
amintire. Păstrase tot. Nimic nu dispăruse. Ar fi putut clădi 
palate; se mulțumea însă numai cu fulgi delicaţi. Lăsa 
mereu deoparte, alegând numai reginile roiului stârnit. 

Vestea că în sfârşit scrie dădu Gabrielei o bucurie mult 
mai mare decât automobilul, pe care învățase repede să-l 
conducă singură. Îl privea pe Catul Bogdan cu un fel de 
evlavie, simțindu-se iarăşi foarte mică alături de el, de când 
redevenise scriitor. Îl cruța de orişice zgomot; nemaipoftind 
pe nimeni la masă, spunând tuturora? cu o mândrie plurală, 
deşi cuvintele precizau un singular: „Catul scrie un roman”. 

Astfel, noua casă recăpătă liniştea şi izolarea cele! vechi. 

La început, Gabriela speră că va participa şi ea marginal 
la elaborarea noului roman. Dar Catul Bogdan se ferecase 
într-o tăcere care o excludea şi pe ea din secretele acestei 
intimităţi. 

— Spune-mi subiectul. 

— N-are subiect. 

Gabriela văzu în acest răspuns un refuz de-a răspunde. 
Nu insistă. Se simţea jignită. Dar avea din tinereţă un 
respect atât de adânc pentru misterul creaţiunii literare, 
încât nu îndrăzni să arate nici o supărare, nici o enervare. Îi 
acordă privilegiul unei regalităţi absolute, respectându-i 
chiar şi capriciile. Solidarizându-se oarecum cu efortul lui 
solitar, se izola şi ea la început, fără ca el să-i ceară sau să-i 
împuie acest regim. Dar devenind şi ea mai puţin vizibilă, 
parcă era într-adevăr soţie de romancier, participând la 
„Sublimul exil”. Avea o nemărturisită cochetărie a acestei 
izolări benevole care poate o asocia cu el în istoria literară. 

Asta la început. Era a doua iarnă de renunțare la viaţă 
exterioară. Întâia la Braşov; a doua începea la Iaşi, identică, 


dar cu mai multă tăcere, cu mai puţine conversații literare, 
iar fosta logodnică a gloriei scriitorului devenise între timp 
soţia lui. 

Crezu la început, subt emoția marelui eveniment, că se 
va adapta uşor la această viaţă. De altfel, multe ierni ale 
tinereţii le petrecuse în casă, cetind. Îşi reluă lecturile, ca şi 
atunci, întâlnindu-şi soţul la dejun, la masă şi noaptea într- 
un pat care devenise cast nu din cauza ei. Treptat, însă, 
orele de la şcoală, care la început îi apăruseră ca o datorie 
plicticoasă, deveniră. o distracţie faţă de monotonia vieţii de 
acasă. Sperase că un roman modern se scrie ceva mai 
repede. Nimic însă nu vestea sfârşitul. Scrisul apărea fără 
de capăt, ca şi iarna ieşană. Fără de prieteni, fără de 
distracţii, laşul dansant al toamnei devenea într-adevăr un 
oraş deprimant: aşa cum îl prezentau scriitorii moldoveni în 
ploaia, de toamnă a scrisului lor. 

N-avea nici radio. Catul Bogdan ura acest instrument de 
tortură. Patefonul nu mai putea cânta din cauza romanului, 
care avea nevoie de ambianța unei tăceri omogene. Aşa că 
viaţa de acasă se rezuma la lectură, conversații cu haziaica, 
tic-tacul pendulelor şi zbârnâitul caloriferului. 

larna căpăta o imensitate polară. lar între timp 
cunoştinţele ieşene ale Gabrielei, în frunte cu Agatha, 
petreceau la, baluri, ceaiuri, patinaj, făceau sky, bob — 
dându-i impresia că îmbătrâneşte sau că duce o viaţă de 
babă. 

Într-o zi, Catul Bogdan o găsi privind cu tristeţă 
costumul de sky scos de la naftalină. 

— Gabriela, mi se pare că ţi-e urât? o întrebă el luându-i 
bărbia în mina. 

— Nu, protestă ea cu o enervare exagerată. 

— De ce nu faci sky? 

— Cu cine? 

— Cu cine vrei tu. Cu cine-ţi place. 

— Şi tu? 


— Eu? zâmbi el, punând între ei anii diferenţei de vârstă. 
Eu scriu. 

— Şi nu te superi? 

— De ce să mă supăr? Iu te superi că scriu? 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Ba da. Eu cu distracţiile mele, tu cu ale vârstei tale. 

O bătu pe obraji, blând. 

— Distrează-te. Nu-ţi impune renunţări pe care nu ţi le 
cer. Eu ţin să mă iubeşti, nu să mă urăşti. 

Gabriela cedă, descoperind bucuria de-a trăi iarna, cu 
primul pas pe sky la Şorogari, în tovărăşia Agathei şi a altor 
cunoscuţi tineri. Şi de-atunci, însoţită fie numai de Agatha şi 
de „banda” ei, fie şi de papa Miţo, îşi reluă ciclul 
distracţiilor, început toamna, alături de Catul Bogdan. 

Acum, el scria, iar ea îşi făcea lecţiile la şcoală, 
redevenind apoi femeie tânără într-o societate care avea un 
singur idol: distracţia; şi o singură groază: de plictiseala 
provincială. 

Dar noul gen de viaţă îi liberă treptat sincerităţile intime 
acoperite până atunci de  sincerităţi de suprafaţă, 
descoperind astfel că tinereţa unei femei îşi păstrează 
drepturile chiar şi alături de un scriitor, oricât ai admira 
„misterul creaţiunii literare”. 

De ce-o lăsa singură? De ce n-o mai însoțea niciodată? 
întrebări care nu apăreau pe buzele ei, dar se intensificau 
tocmai din această cauză, devenind parcă mişcări de 
revoltă. În numele lor, Gabriela îşi proclamă dreptul plenar 
la distracţii, dedându-se şi unui nou sport compensativ: al 
cochetăriei cu alţi bărbaţi. Cochetăria pură, deşi apare ca 
cel mai platonic act al adulterului, e în realitate cel mai 
esenţial: geneza celorlalte. Fiindcă prin el femeia se 
liberează principial de stăpânirea unicului bărbat, dând 
tuturora seducţiunea ei. Astfel, Gabriela căpătă alaiul celor 
dintâi succese. Cum n-avea preferinţe particulare, alaiul 
creştea, dându-i măgulitoarea senzaţie a regalității 


feminine. Şi pe măsură ce această senzaţie se afirmă, 
verificându-se, prestigiul scriitorului se micşora. 

Desigur, Gabriela cunoscuse, cu mult înainte, succesul 
femeiesc. Şi la Galaţi în anii liceului, şi la Bucureşti, în 
timpul universităţii, fusese adulată şi iubită. Provocase şi o 
pasiune: Matei Dima, care o adora şi de când se căsătorise, 
absenţa oricărei alte femei din viaţa lui — Gabriela se 
informase — fiind poate mai măgulitoare decât o 
sinucidere. Apoi la Braşov, în anul următor căsătoriei lui 
Luli, trăise din succes în succes, şi în mediul sportiv, şi în cel 
intelectual. S-ar fi putut căsători oricând. Dar succesele de 
la Braşov nu erau decât un mod de a ucide timpul şi 
amintirea speranţei din timpul teilor înfloriţi la Galaţi. 
Renunţase la Catul Bogdan, dar nu vedea nicăieri în jurul ei 
pe cel care-ar fi putut înlocui în inima ei pe romancierul 
iubit de Luli, pe cel care-o descoperise pe Luli în mulţimea 
băncilor şcolare. 

Dragostea apăruse Gabrielei, în viaţă, abea când se 
înapoiase la Galaţi după câţiva ani de absenţă, în preajma 
lui Luli, înainte de îndrăgostirea lui Luli. Un an întreg trăise 
lingă Luli, crezând că misterul ei e al dragostei ascunse în 
ea. Apoi descoperise talentul lui Luli, întiiele lui silabe de 
primăvară, păstrând alături de ea aceeaşi stare de evlavie 
lirică. Dragostea le apăruse odată amîndorora. Dar iubită 
fusese numai Luli de cel adus de teii înfloriţi atunci. 
Căsătoria lui Luli o rănise adânc, dar misterul lui Luli 
sporise încă. Talentul şi dragostea erau aripele lui Luli. 
Scrisorile pe care i le trimetea din străinătate nu-i aduceau 
numai strălucirea meridională a fericirii, dar şi dovada 
necontenită că deşi Luli renunţase la literatură, talentul nu 
renunţase la ea. Îi trimetea pe câte-o carte poştală poeme 
scurte, desprinse din privelişte ca un fruct al ei, luminos de 
sucuri aromate, cald şi viu. După întoarcerea lui Luli la Iaşi, 
scrisorile, pe care i le trimetea de acolo, păstraseră şi 
substanţa şi forma celora din întâiul an... 


Aşa că pentru Gabriela, de-a lungul acestui timp, a iubi şi 
a trăi însemna a fi ca Luli. Toate succesele ei nu erau decât 
o resemnare alături de afirmarea fericirii lui Luli. 

Acum, însă, Luli nu mai era decât o amintire rămasă în 
trecut. Secretul lui Lorelei numai ea îl avea. lubirea lui 
Lorelei ea o avea. Devenise stăpâna stăpânului lui Luli Şi 
iată că prestigiul lui scădea. Văzut de aproape, în viaţa de 
toate zilele şi nopţile, scriitorul redevenea simplu om în 
rândurile celorlalţi. Prin nimic, Gabriela nu i se simţea 
inferioară. Rămânea harul talentului, această sonoritate 
suplimentară a scriitorului faţă de viaţă. Dar pe de o parte, 
Catul Bogdan părea ieşit din timp, rămas în urmă. 
Romanele lui aveau hotarul fragil al desuetului turn de 
fildeş, într-o vreme când scriitorii galopau în fruntea 
mulțimilor, făcând din individualitatea lor bici, goarnă, torţă 
sau paloş. Individualitatea lui Catul Bogdan apărea statică 
şi deprimant elegantă, ca o salcie uitată la o margină de lac 
demodat în vremea statuilor. Îi lipsea vigoarea, dinamismul, 
amploarea socială. Trăise unilateral, închis în el, în casa lui 
şi în mediul lui, şi scrisul răsfrângea această izolare îngustă. 
Se: demoda. Sau chiar se demodase. Aceasta era impresia 
intimă a Gabrielei* Fără să-l deprecieze, nu-l mai admira ca 
până ieri. li pricepea slăbiciunea, mai ales de când trăise 
alături de el, evadând din singurătatea lui în viaţa celorlalţi. 
Îl socotea că pe o elegantă cupea de altădată, cu mătasă de 
bună calitate, dar decolorată, faţă de automobilele cu 
caroserii aerodinamice, nebune de viteză pe vigoarea 
rotundă a cauciucurilor agresiv bombate. Sufletul lui, 
sensibilitatea lui se temeau de actualitate. Telefonul îl 
indispunea: îi tulbura liniştea. De radio avea oroare. Nu 
vroia să audă zgomotul lumii şi armoniile ei. Nu avea 
ureche decât pentru scoica singurătăţii lui; urechea 
universală a aparatului de radio îl înfricoşa. Deci, n-o 
accepta. Reacţia lui faţă de marşul lumii era o oblonire, o 
ferecare, nu o integrare în el. 


Un învins: aceasta era concluzia Gabrielei, care în 
aceeaşi măsură se simţea învingătoare, fără să exagereze 
proporţiile victoriei ei. Îşi dădea bine seamă că înfrângerea 
lui era mai semnificativă şi mai prețioasă decât victoria ei. 

Dar ea trăia. Şi începuse să preţuiască mai mult viaţa, 
oricât de anonimă şi modestă, decât talentul învins. Într- 
aceasta evoluase. Se dezbărase de fetişismul talentului. 
Simţea că abea acum. după această intimă edificare, 
începea să trăiască, privind viaţa cu ochii ei, judecând-o cu 
mintea ei, lăsând-o pe Luli în mormânt — pentru amintirile 
bătrâneţii — iar pe Catul Bogdan în stearpa lui izolare. 

Nu ştia ce va face în viitor. Era încă mândră de a fi soţia 
lui Catul Bogdan. Atracția bărbătească pe care o exercita 
asupra ei nu ostenise cu totul, dar îi acorda suficientă 
luciditate pentru a o judeca şi defini exact, fără concesii 
lirice. Avea şi un fel de duioşie pentru el. Era, de fapt, 
ultima ei legătură cu Luli, pe care noul suflet o privea, din 
nou, ca pe un fel de Luli-boy de altădată. Cât despre 
Lorelei... 

Noul suflet privea cu un surâs indulgent — în care se 
insinua şi cinismul timpului exprimat de viaţă şi literatură — 
„puntea lui Lorelei”... 


V 


GABRIELA NU MAI AŞIEPIA CU nerăbdare sfârşitul 
romanului. Ar fi dorit numai să i-l dedice. 

Se îndepărtau unul de altul, paralel, fără ciocniri şi fără 
dramă. Se întâlneau numai în pat, trupeşte, dar foarte rar, 
căci, pe de o parte, contactul cu copilăria pe morminte 
dădea lui Catul Bogdan un fel de reculegere în puritate, iar 


pe de altă parte, trupul Gabrielei, redevenit sportiv în ger 
de iarnă, dorea mai cu seamă somnul odihnitor. 

Astfel trecu întâia iarnă a căsniciei lor. 

Primăvara apăru cu o întrebare pe buzele Gabrielei: 

— Ai isprăvit romanul? 

— Nu. Mai am mult, îi răspunse el blând. 

Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise la laşi un 
bărbat care, deşi mai în vrâsta decât soţul ei, era un om viu, 
nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o 
mare întrunire ţinută la laşi de partidul naţional-ţărănesc. Îl 
ascultase vorbind la Circul „Sidoli” unei mulţimi 
nedisciplinate. O dominase aspru, brutal, cu o vorbă 
încruntată ca şi sprîncenile lui groase, mefistofelic zburlite 
la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n- 
aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. 
Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct. 

Ascultându-l, Gabriela devenise o fracțiune din mulţimea 
dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. 
Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în 
America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gândul 
câştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui 
Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. 
Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, 
să stârpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi 
stârpite, — adică o serie de locuri comune, când le vezi 
scrise în ziare, sau când le auzi în gura oamenilor politici. 
Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. „Locurile 
comune” deveneau realităţi care justificau omagiul 
devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, 
convins de victorie. Spunea că America e lecţia 
imposibilului care devine posibil, în contrast cu România, 
unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau 
întotdeauna şi o structură jutilitară. În munţi şi păduri 
vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică 
în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar 
vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în 


care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi 
experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţa patriotismului. 

Niciodată Gabriela nu se simţise mai de mătasă şi catifea 
decât alături de el. Şi el simţise alături de ea acest dulce 
țesut feminin. Se mirase că Gabriela poartă părul lung, că 
n-are unghiile „date cu sânge” şi că nu-şi sulimeneşte 
buzele. Vorbiseră o seară întreagă. Îi istorisise întâmplări 
din America, din Rusia sovietică, din China, raportând tot ce 
văzuse la ţara lui. Nu venise de-acolo cu nostalgii, aducea 
experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decât atunci 
când erau statistice. Cu toate că cetise literatură, o socotea 
cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară 
țesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin 
întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru 
spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, 
căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut 
anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de-a 
valorifica cifra şi faptul brut. Pe Gabriela nu o privise nici o 
clipă cu ochi cinici. La plecare îi sărutase mina scurt, 
strângându-i-o tare, şi-i spusese: 

— Doamnă Bogdan, dulce ţinut e Moldova dumitale! Rău 
îmi pare că am venit atât de târziu... 

Gabriela simţise că se roşeşte. Dar se lăsase privită şi 
astfel, cu genele plecate. 

După o săptămână, află de la Agatha că Ion Dragomir 
s-a întors de la Bucureşti, având o afacere cu primăria laşi. 
Venise cu automobilul. Începură plimbările. Apoi excursiile: 
una la Durău, alta la Borsec. Aristide Bogdan nu se 
amestecă în astfel de „afaceri, intime”. Agatha jubila: o 
veche revanşă. 

Într-o Zi, pe când Gabriela era la şcoală, o scrisoare 
trimisă ei, cu răspuns urgent, veni, din pură întâmplare, în 
miînile lui Catul Bogdan. Haziaica i-o adusese lui numai din 
cauza răspunsului urgent. 

Catul Bogdan o deschise distrat, întrerupându-şi scrisul. 


„Scumpa mea prietenă...” 


Jos o iscălitură bărbătească: „Ion” 

Conţinutul scrisorii era decent, dar intim. Cel care-o 
scrisese trebuia să plece la Bucureşti, chemat telegrafic şi 
dorea să o vadă înainte de plecare. 

Catul Bogdan trimise pe haziaica la liceu, cu scrisoarea. 

Seara, o întrebă pe Gabriela: 

— Cine e prietenul cu care eşti atât de intimă? 

Gabriela, informată de haziaica, răspunse calm: 

— Un inginer foarte simpatic, pe care l-am cunoscut la 
Agatha: Ion Dragomir. 


VI 


IUNIE DESCHIDEA PORŢILE DE aur ale teilor înfloriţi, 
pe care intră vara în cetate. 

De câtva timp Catul Bogdan stătea mai mult la fereastra 
biroului, faţă în faţă cu dealurile, peste casele oraşului. 
Scânteiau atâtea cruci deasupra laşului, că parcă era o vale 
a bisericilor. 

Nu isprăvise în Bună dimineaţa. Sufletul lui se oprise la 
fereastră o dată cu presimţirea parfumului de tei, atins şi 
de alte nelinişti. De o vreme, Gabriela se parfuma din ce în 
ce mai tare. Ca toţi cei predispuşi la migrene, Catul Bogdan 
suporta greu parfumurile, mai ales când erau întrebuințate 
abuziv. El nu-şi parfuma decât tîmpiele şi batistă cu „Esprit 
de Fleurs de Cedrat”, aroma coajei de chitru. Gabriela 
întrebuința „Apres l!'Ondee — Guerlain”, parfum suav când 
abea umezeşte o şuviţă de pe tâmplă şi lobul urechilor, dar 
dulceag şi obsedant când e pus pe haină, pe batistă, pe păr 
şi pe braţe. Fiecare apropiere de Gabriela era şi 


învecinarea cu o migrenă. O astfel de exagerare nu putea fi 
explicată decât printr-o cauză exterioară casei. 

N-o spiona. Dar o considera cu mai multă atenţie ca 
până atunci. Când făcea baia, cânta ca pentru ea. N-o 
auzise până atunci cântând. Când era cu el, devenea 
progresiv distrată, cu răstimpuri de atenţii şi amabilităţi 
exagerate, care puteau ascunde o temere sau o căinţă. Avea 
tendinţa să se înroşească de câte ori o întreba: „Ce-ai mai 
făcut?”, — ca şi cum ar fi simţit iminenţa unui interogator; 
de unde tendinţa de-a întoarce capul într-altă parte, 
improvizând o preocupare casnică de câte ori era întrebată 
asupra vieţii ei de afară. Uneori era cuprinsă de volubilităţi 
disproporţionate faţă de felul lor obişnuit de-a vorbi, ca şi 
cum s-ar fi temut de pauzele tăcerilor că de-o invitaţie la 
pândă. Până atunci se mărginise să glumească binevoitor pe 
socoteala camarazilor ei de sporturi şi distracţii; acum 
începuse să-i critice sever, lepădându-se oarecum de 
societatea exterioară .căminului, prezentindu-i-o ca pe un 
mediu mult inferior celui de-acasă. N-o întrebase niciodată: 
„Cine te obligă să te distrezi cu oameni pe care pretinzi că-i 
dispreţuieşti?”, fiindcă se mărginea să o observe, fără să-i 
ceară vreo socoteală. 

Încă o dată: n-o spiona. Iscodirea e pânda deliberată, 
premeditată, voit clandestină. Observațiile lui erau 
involuntare; adnotau în tăcere evoluţia Gabrielei. 

Alteori, Gabriela, care până atunci înclina mai cu seamă 
spre discuţiile literare, se amestecă în politică, devenind 
vehementă şi peremptorie, ambalându-se ca un adevărat 
militant. 

— Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o 
calm dar curios. 

Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise 
teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins- 
o copiind la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită şi ca 
expresia noviciatului într-un nou gen de entuziasm. Sigur 
că o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai 


putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea încă 
obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia şi s-o 
priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri 
sociale ca acestea, politica era ca un dig înaintat de pe care 
simţeai mai bine vinturile de larg ale vieţii. 

O vedea gata să-l combată. Apologia politicei, socotită 
dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire 
împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima 
această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc 
conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de până atunci. 
O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu 
pretenţii de ferocitate decât dacă au îndărăt prezenţa 
ocrotitoare a stăpânului, care-i ia în braţe la nevoie, sau 
gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea 
să aibă emanciparea Gabrielei. 

În schimb, întocmai cum ţinerile căsătorite simt mereu 
nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repetă mereu: „Le 
stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine.” Dacă 
hoţia n-ar fi epică, ci lirică, şi hoţul ar spune păgubaşului: 
„Le stimez, fiindcă te fur”. 

În sfârşit, Gabriela nu mai putea ceti. Vedea în fiecare 
seară efortul ei de-a ceti în pat şi neputinţa de-a urmări 
măcar rândurile unei pagini. Ochii ci deraiau imediat alături 
de carte, în vid. 

Toate acestea dădeau abuzului de parfum sensul unui 
simptom observat de Catul Bogdan în viaţă şi comentat în 
romanele lui. Sunt rare femeile, oricât ar fi de subtile în 
cochetărie, care să nu exagereze întrebuinţarea parfumului 
lor obişnuit în clipa când un nou bărbat se apropie de inima 
lor. Nu-şi schimbă parfumul, fiindcă şi noul bărbat, cu acest 
parfum le-a cunoscut. Dar sporita vitalitate legată de 
apariţia acestui bărbat, care le înmulţeşte bătăile inimii, 
care le aprinde mai tare ochii şi obrajii, vrea să se afirme şi 
prin puterea crescută a parfumului, înfloresc mai tare. 
Abuzul de parfum e de fapt o mişcare de dărnicie spre nara 


noului bărbat şi o mişcare de îndepărtare dinspre bărbatul 
nedeprins cu acest abuz. 

În sfârşit, în ultimul timp, Catul Bogdan o auzise zilnic 
suindu-se în pod; uşa podului se învecina cu odaia lui de 
lucru. 

— Ce faci în pod? 

— Scot haine de vară. 

Dar Catul Bogdan remarcase că hainele de vară scoase 
din pod coincideau cu sosirea poştei. De când nu mai lucra 
efectiv, reţinea involuntar gamele zgomotelor casei, mai 
ales în timpul dimineţii. Aşa că apariţia factorului poştal 
lătrat de cinii cartierului cu alternanţe tipice, urmată de 
sonerie, urmată apoi de apariţia haziaicei cu corespondenţa 
lui şi epilogată de paşii Gabrielei pe scările podului, 
devenise de la o vreme o frază uniformă care denunța un 
secret. 

Într-o zi, după dejun, Gabriela ceru haziaicei să-aducă 
tacâmul cafelei negre. În timp ce făcea cafeaua, Catul 
Bogdan îşi aminti că mai preparase o dată ea singură 
cafeaua: când îl rugase să-i cumpere un automobil. Aşa că 
aştepta şi de data aceasta să audă o rugăminte. 

Nu se înşelase. Rugămintea apăru încet, strategic. 
Gabriela se simţea, obosită. Aerul laşului devenise 
irespirabil. Avea opresiuni. Nu mai putea dormi... Ioate 
acestea nu erau decât un drum în spirale lente spre Cheile 
Bicazului. 

Catul Bogdan consimţi cu atâta uşurinţă, încât Gabriela 
deveni obsedant şi exagerat recunoscătoare. Un fel de 
bucurie servilă, neştiind ce servicii, ce concesii să facă celui 
care-i dăruise această bucurie, ca şi cum bărbatul ei s-ar fi 
arătat ireductibil până atunci, deprinzând-o numai cu 
sacrificarea dorințelor ei. 

Catul Bogdan acceptă calm această  gudurare, 
retrăgându-se apoi la fereastra odăii de sus. 

Gabriela, învingătoare mai uşor şi mai repede decât 
sperase lirismul care-i ţinea loc de luciditate, avut timp s-o 


anunţe pe Agatha şi să obţie o convorbire telefonică 
urgentă cu Bucureştiul. Se pregăti pentru Cheile Bicazului 
până târziu noaptea, ca şi cum s-ar fi dus la un concurs de 
eleganţă. Veni în pat gata pentru toate generozităţile şi 
sacrificiile, dar zeul înşelaf dormea. 

Plecarea era fixată la patru dimineaţa. Până la patru, în 
acelaşi pat se învecinară două insomnii cu pleoapele 
închise, refugindu-se în ipocrizia somnului. 

După plecarea Gabrielei, Catul Bogdan luă toate cheile şi 
se sui în pod: un fel de mansardă ale cărei ferestre rotunde 
erau înălbăstrite de .apariţia dealurilor din fund. Abea se 
luminase de ziuă. Oraşul era o tăcere argintie prin care 
vâsleau măturătorii dimineţii. 

Podul nu avea vechimea aţelor de păianjen. Era nou, 
curat, fără adânc, fără trecut. Cufărul cel mare al Gabrielei 
era aşezat chiar lângă o fereastră; alături de el, un 
gemantan, care desigur devenise scaunul unor lecturi 
alături de scrinul improvizat al textului lor. 

Catul Bogdan încercă pe rând cheile luate de jos, până 
când o nimeri pe cea bună. 

Era atât de sigur anticipativ, încât văzu scrisorile lui Ion 
Dragomir fără emoție adâncă. 

Adâncul ei insă veni din altă parte, neaşteptat şi straniu. 
Obrajii lui Catul Bogdan deveniră albi, cu broboane de 
sudoare pe frunte şi pe tâmple. Inima nu mai era o bătaie în 
piept, ci o năruire concretă a sufletului. Mînile-i tremurau. 
Respirația se învălmăşea. Căci subt teancul scrisorilor 
amantului ochii lui descoperiseră scrisul lui Luli. 

Podul căpătă deodată vechimea sfâşiată a sufletului, 
devenind solemn, ca o piramidă în care ai găsit sarcofagul 
unei regine moartă în anii tineri ai mileniilor. 

Vorbele lui Luli apărură cu piuitul rândunelelor care se 
deşteptau în cerul dimineţii de vară. 

O carte poştală de la Constanţa: 


„Dragă Gabico, 


Iţi scriu de pe vapor. Numai două vorbe. Marea Neagră 
are ochi albaştri. Sufletul meu e privirea acestei imensități. 
Sunt orbită. 

Luli” 


Şi marea călătorie începu în timpul dus, o dată cu 
răsăritul soarelui acestei dimineţi. Podul devenise turela 
unui vapor tragic, pornit pe mări de cântec, spre un alt 
Ierusalim. 

Căci încă înainte de-a isprăvi scrisorile călătoriei, vorbele 
lui Lorelei reapărură în el, dându-i adevărul sângelui 
prelins din răni: 

„Anii mei tineri au sunat a cântec...” 

Când întâlni scrisoarea de la Iaşi, — ştia. 

„...O simplă farsă. Transcrii cu mâna ta şi iscăleşti «L.». 

— Luli, tu ai scris asta. 

Luli râdea copilăreşte. 

— Da, eu. 

— Tu?... 

— Tu nu vezi că glumesc? 

Apoi a doua scrisoare: „Farsă a prins. O voi continua, 
solicitându-ţi complicitatea. M-ai botezat odată Lorelei. S-o 
facem să trăiască. Eu îi dau cântecul — de greier —, tu 
scrisul — scrisul tău fin, Gabico, — dar stăpânul meu iubit? 
Mă va trăda cu mine însămi, devenită Lorelei?...” 

„...Cânt răguşit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă 
copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mi- zeria 
frumuseții lor cu ochi mediteranieni. 

Cânt cu mâna întinsă subt cerul gol, ca odinioară cei 
neimpăcați la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria 
şi durerea mea. 

„„„O revedea pe Luli sărindu-i veselă în braţe, în ziua 
vacanței de Paşti, când venise acasă de la Universitate cu 
râsul pe faţă, deşi Luli ştia că Lorelei murise şi că vestea 
morţii ei era în buzunarul lui. 


Abea acum înţelegea brusca întristare de atunci a lui 
Luli, după ce găsise scrisoarea prin care Gabriela îşi anunţa 
sosirea, pe biroul ei, ştiind că ela văzut-o. 

Atunci şi deodată Luli îşi dăduse seamă că Lorelei 
devenise Gabriela. 

Dar mândra — tăcuse. 

„...Și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.” 

Obrazul lui Catul Bogdan parcă slăbea zâmbind. 

Buzele se deschideau încet, ca o rană, cu lancea soarelui 
înfiptă în ea. 

X 


Se spălă. Se îmbrăcă. Era foarte distrat. Trupul, săracul, 
făcea singur gesturile obişnuite ale deprinderilor vieţii de 
toate zilele, ca minutarele ceasornicului unui mort. 

Apoi se duse în birou luând caietele, Casa din Fundacul 
Vechi, în care erau scrisorile lui Lorelei, şi Bună dimineaţa. 

Plecă încet spre cimitir. Soarele începea să ardă. 

Vara era veselă pe morminte ca o fetiţă care nu ştie că-i 
orfană. 

Trecu pe lângă mormântul mamei lui, descoperindu-se. 

Mormântul lui Luli era împrejmuit cu un gărduţ de lemn, 
având portiţa de intrare cu streşină, cum o au unele case de 
la munte. Era deschisă. O umbră neagră muncea în 
genunchi deasupra mormântului. 

Multă vreme, Catul Bogdan rămase descoperit alături de 
gărduţul care împrejmuia fluturarea de curcubeu cu fluturi 
a florilor de pe mormânt. 

Dadaia era atât de preocupată de plivirea ierburilor, 
încât nu-l observă decât după ce-şi isprăvi treaba. Se ridică, 
uscată, înaltă şi severă, cu degetele înnegrite de pământ, 
ştergându-şi năduşeala că ţăranii, cu dosul palmei. După ce 
ieşi din grădina ei cu cruce, Catul Bogdan se apropie de ea, 
îi luă mâna şi, aplecându-se adânc — ca în biserică — i-o 
sărută. 

Apoi se îndreptă grăbit spre poarta cimitirului. 


Casa din Fundacul Vechi nu mai era: purta cu el cenuşa 
ei. 

Oraşul nu mai avea decât cimitirul — îl văzuse — şi gară; 
porni spre ea. Luă trenul de Galaţi, izolându-se într-un 
compartiment de clasa întâia. 

Trenul porni în timpul mort. Trecu pe lângă toate fără să 
privească. Pe lângă vară, pe lângă ierburi care cântau. pe 
alături de gară cu cireşe, pe lângă teii înfloriţi în gări. pe 
lângă zarea de amurg, pe lângă Brateşul de odinioară. 

Ajunse la Galaţi cu noaptea de vară. Porni pe jos: nimic 
nu-l grăbea. Se opri alături de casa copilăriei lui Luli. 

Un cine îl lătră: Moşu?... 

Plecă. 

Aceiaşi tei înfloriţi care spuseseră bună dimineaţa vieţii 
lui spuneau acum în cor ceresc: noapte bună. 

Mergea încet ca pelerinii drumurilor lungi. Uliţa 
Domnească era pustie. Şi iarăşi, parcă aduse de parfumul 
teilor, vorbele lui Lorelei îl împrejmuiră. Atât mai rămânea 
din Luli: Lorelei. 

O femeie cu obraji aprinşi de fard trecu pe lângă el, 
aruncându-i o privire aprigă. Văzându-l blând şi aproape 
zâmbitor, se luă după el. 

O auzea din urmă, pas cu pas. Parfumul ei lătra prin 
corul teilor şi-al vorbelor lui Lorelei. 

Ştia că vine după el. 

Porni brusc spre Dunăre. 

„Spre?” 

„La?” 

„În?” 

Întrebările aveau o sacadare de dans scheletic. 

„În.” 

Căci numai aşa putea scăpa de femeia care se ţinea după 
el ca un cine flămând după o bucată de carne crudă. 


Tekir-Ghiol, 1927 — Borsec, 1935