Ionel Teodoreanu — La Medeleni V2 & 3

lonel Teodoreanu 


Ionel leodoreanu 


La Medeleni 


Vol.2-3 


Partea întâia. 

SFÂRŞITUL. UNUI AN ŞCOLAR. 

Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din 
Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decât zvonurile de- 
afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale 
oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, 
prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor 
din Cişmigiu. 

Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada 
ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare - 
corigenţa sau repetenţa - călăuzite de acelaşi fanatism: 
cucerirea vacanței fără de griji. 

În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpânea - mai 
presus de celelalte - ca prezenţa unui destin. De pe 
catedre, dominând şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici 
- îndeobşte sluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri - 
aveau expresia enigmatică a zeilor autentici. 

Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt 
sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pândeau subt filele 
caietelor liniate şi emoţionate - agere şi clandestine ca 
şopârlele - răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii 
microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din 
alte tainiţe intime. Când şi când, uşa vreunei clase se 
deschidea cu o încetineală leşinată şi se închidea patetic, 
izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu 
fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic 
pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n 


urechile urechiţe în prezent şi viitor: „Repetenit... 
repetent... repetenit...” 

Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea pocnind ca 
un aplauz formidabil, făcând loc şcolarului palid de emoție, 
care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă 
batista copios carminată cu sângele unei sticluţe de 
cerneală roşie... 

Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie - „Părea că 
printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă 
regina nopţii moartă” - cu o viteză păgubitoare în primul 
rând ortografiei, călcată la toate virajurile gramaticale, ca o 
vulgară găină sau gâsca pe şosea. 

Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau 
ca la lectura unor stihuri de Topârceanu, rezervându-şi 
masca melancoliei pentru tezele ştiinţifice, îndeosebi pentru 
cea de la matematici. 

Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonând 
mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a 
lui Maximilian din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi 
şase de ani. Pe bulevard treceau cu paşi dănţuitori fete cu 
bluze de vară... şi pe caiete „regina nopţii moartă”. 

„Dan Deleanu, cl. VIl-a m.” 

Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive torențiale, era 
abia schiţată, ca pe recipisa unei telegrame urgente. 

Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o 
bruscă mişcare a braţului: unghiul drept al minutarelor 
arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea camaradului de 
bancă. 

— Mircea... 

— ...? clipiră ochii bruni, smulgându-se din decorul 
nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare 
parcă. 

— „.„.eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întâlnim acasă. 

— Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcând condeiul. 

— Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfârşească 
odată. 


— Cum? Te duci acolo? 

— Da. 

— Şi scrisoarea? 

— Rupe-o. 

— Asta nu! Eu o duc. 

— Am spus nu. 

— Dan! 

— Nu te-amesteca. 

— Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o 
subită roşeaţă în obraji. 

— Am să-mi calc jurământul... Nu te uita aşa! ... Tu... „n-ai 
iubit”, continuă în gând Dănuţ, intimidat şi exasperat de 
disprețul ironic al camaradului său. 

— Pentru o astfel de femeie? 

— Mircea! 

— Ssst! şuşuiră glasuri indignate. 

Izbind pupitrul şi aruncând o privire de sfidare întregei 
clase, Dănuţ se ridică din bancă, spătos, zvelt şi ondulat în 
uşoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, 
urmărit de priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii 
clasei. Şi e o axiomă pentru orice elev bun că oorăe cu 
totul neîndestulătoare pentru întocmirea unei teze 
destinate notelor majore, mai ales la română unde „scrii tot 
ce-ţi trece prin cap”. 

— Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmându-şi 
întrebarea şi gestul - din distracţie - pe aria de operetă 
fredonată până atunci. 

— Da, domnule profesor. 

Aruncă spre uşă o privire semnificativă. 

— Cum s-ar zice: „veni, vidi, vici...” intonă profesorul cu 
familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie când se 
avânta plesnind din şervet, c-un „vine, vineeee...” 

— HI! zâmbi Dănuţ condescendent. 

— Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial 
poet: ai? Are un ce aparte... 

Dănuţ strânse pumnii cu o vigoare sportivă. 


— Îmi permiteţi să plec, domnule profesor... Ştiţi, 
căldurile! răsuflă el, trecându-şi batista peste faţa năduşită 
glacial. 

— Poftim, poftim. 

Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsând în 
urmă-i plutirea de parfum turburătoare şi impudică a 
adolescenților impregnaţi de intimitatea unei femei 
cochete. 

Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evocator şi, 
netezindu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze 
o arie din Fetiţa dulce. Totodată deschise caietul zvârlit pe 
marginea catedrei şi, aruncând o privire distrată pe teza 
indescifrabilă - cu satisfacția înduioşată a chefliilor care nu 
se uită la bacşiş - puse un zece apăsat cu creion roşu, notă 
care ignora şi conţinutul tezei, şi Melancolia, dar care 
aplauda superlativ pulpele grăsune şi dessous-urile roze ale 
Floricăi Florescu în Fetiţa dulce. 

„Mircea Balmuş, Cl. VIl-a m.” 

Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată 
în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcând, alături de 
corectitudinea fină a rândurilor de mai sus, efectul 
dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc. 

— Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se minună 
profesorul, consultându-şi ceasul. 

— Sunt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea 
aşezându-şi teza sacrificată peste teza lui Dănuţ. 

Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Cobori scările, 
vârtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard. 

— Dan! Dan! 

— Ce mai vrei? 

— Eşti supărat pe mine! 

Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida. 

Ceva mai înalt şi mult mai voinic decât Mircea şi decât toţi 
camarazii lui - chiar decât repetenţii mustăcioşi - Dănuţ 
avea în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul 
ochilor i se inelau, viorii, cearcănele drăgostii. Izgonită din 


trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, 
în puritatea feminină a bărbiei şi a gâtului, şi în entuziasmul 
fraged al mâniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vină 
răzvrătită. Mişcările sportive şi conturul hotărât al trupului 
îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezminţită, 
de dulceaţa molatecă a ochilor castanii. Roşeaţa mânilor se 
învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan - încă 
Dănuţ. 

— Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest 
familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar 
întâmpla, şi orice-ai gândi tu, nu-i o femeie. Bonjour. 

Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici, 
întrecând pe rând pe toţi trecătorii. 

„Asta înseamnă că eu sunt un măgar!” monologă Mircea. 

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta 
apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară 
şovăi. Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul 
aplecat şi nervos ca şi scrisul. 

„Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul”, şoptea îndârijita 
demnitatea lui Mircea. 

Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după 
Dănuţ, săltând cele două genţi şcolare care-i împovărau 
braţul. 

„Ca un hamal!” se batjocori singur ştergându-şi cu podul 
palmei broboanele de năduşeală. 

„Aşa îţi trebuie”, gândi el, întrebuinţând pronumele la 
persoana doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o 
distanţă între Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să 
reacționeze, şi glasul critic care, neatârnat, înfiera această 
nedemnitate. 

Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra 
trecătorilor congestionaţi şi lenți. Cinii scoteau limba; 
oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prâji 
cafeaua. 

Soarele ardea atât de intens încât pierise, alb, ca un viscol, 
în cerul scânteietor. 


Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie. 

Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el, 
contrastau atât de categoric cu ritmul lânced al străzii, 
încât un trecător triplat de pântec, cu un carton de 
îngheţată într-o mină, umbrela deschisă în cealaltă şi o 
popească batistă atârnată de guler ca o bavetă, se întoarse 
după ei, exclamând suav: 

— Oh! Tinerețe! Tinerețe! ... 

Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuţ începu să 
alerge de-a binelea. Smunci în lături portiţa de fier. Cinele îl 
cunoştea. Îl cunoştea şi băcanul de peste drum. 

— Asta-i âl dă inimă! Hă-hă! 

La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţie 
la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin faţa 
băcâăniei. Se opri pe loc, profund umilit. 

Dănuţ sună autoritar, lung, privind duşmănos tăbliţa de 
metal înşurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori. 

MICHEL STEPHANO. 

Căpitan din Marina Comercială. 

Tăbliţa aceasta îi amintea sarcastic ziua şi clipa cea mai 
încântătoare a vieţii lui... Luase premiul întâi la concursul 
de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile frenetice ale 
Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră 
împreună, înfruntând viscolul. Spre sară o întovărăşise 
acasă, călăuzind-o cu braţul în jurul mijlocului prin troienile 
viforoase. 

În faţa uşii, Dănuţ se descoperise ceremonios. 

— Je vous băise les mains, madamel. 

— Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur? 2 

Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui... Atunci zărise, la 
lumina becului electric, tăbliţa. Şoptise, cu ochii plecaţi şi 
glasul răguşit. 

— J'ai peur, madame, de deranger monsieur votre mari! 3 

— Mais je suis seule, mon petit page... Il est f l'etranger4. 

Dănuţ ameţise, îngropat parcă subt trandafiri. Toţi fulgii 
ninsorii oglindeau sclipirea dinţilor mărunți. 


Intrase... 

Acum aştepta. 

Şi-i venea să smulgă şi să calce în picioare tinicheaua 
tutelară a acestui ridicol Michel Stephano „qui €tait 
toujours F l'6tranger5. 

Sună din nou: ascuţită vibraţie a soneriei. Nici un răspuns. 
Bătu cu pumnul în lemnul uşii, apoi în geamuri. Parcă se 
zărea o mişcare printre perdeluţele uşii din faţă. Uitându-se 
mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri - 
holbată diform de curiozitate - figura băcanului şi, faţă în 
faţă, umilitoare, uniforma lui de licean. 

Scutură clanţa, aprig, ca pe o mina sensibilă. Nimic. Casa 
cu storurile trase era mută, închisă, ostilă. 

În goana mare înconjură faţada şi intră prin atenanse. Îl 
întâmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate 
speriată, pe jumătate cochetă şi zâmbitoare, Aneta. Îşi friza 
cu degetele neliniştite, când danteluţele şorţului, când 
şuviţele bretonului. 

— Nu-i acasă, domnişorule: plecă la Sinaia. 

Dănuţ se făcu palid. 

— A plecat? 

— Da, domnişorule. 

— Nu se poate... Minţi. De ce nu mi-ai deschis? 

— Dormeam, domnişorule. 

— Minţi. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuţ, arătând 
cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două 
pahare aburite. 

— Pentru mine, domnişorule. Mă jur, na! Să nu mai 
ajung... Dacă ţi-e poftă răcoreşte-te c-o lemonată. 

— Aneta! 

— Zău, domnişorule! 

— Minţi! Am să-ţi arăt că minţi. Toţi spuneţi minciuni, 
numai minciuni... 

— Stai, domnişorule. Nu se poate... e închis, gângavi 
Aneta, aşezându-se energic în faţa uşii. 


Dănuţ o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl 
cuprinse de mijloc, înnodându-l cu braţele, lipindu-şi 
obrazul de faţa lui. Se scutură, dar braţele ei îl strângeau 
din răsputeri. 

— Ce-i asta?! ... Vai, Dănuţ! Avec les bonnes! Oh! mon 
petit! 

Aneta îşi frământa şorţul, legănându-se uşor din şolduri, în 
atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de 
stăpânele lor umblându-le la pudră. 

— Asta-i o infamie! gemu Dănuţ, smulgând de gulerul 
tunicii, sufocat. Vreau să-ţi vorbesc. 

— Poftim. 

— În faţa Anetei!! 

— Aneta, du-te afară. 

Dănuţ se aşeză pe un scaun de lângă masă, cu mâna pe 
frunte. 

— Te rog, descopere-te! 

Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, 
înfrânt de căldură, de alergătură şi de atâtea emoţii, îşi lăsă 
braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptând dezlegarea 
tuturor nenorocirilor. 

În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atârnată de 
lampă murmurau cu o surdă frenezie. 

Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile 
chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi 
trupul gol şi bătăile inimii. 

Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi 
luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu 
ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi 
ştrengăreşte cârn, şi buza cea de sus tot cârna, şi părul roş 
şi-atât de creţ, încât Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul. 

Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, 
dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi 
avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi. 

Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în 
uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de 


somn pe când îşi face lecţia. Capul aplecat - numai reliefuri 
castanii - descoperea curba inocentă a gâtului şi o gropiţă 
împrejmuită de vârtejurile părului. 

Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, 
înfrigurând spinarea aplecată. Dănuţ se scutură. Adina se 
dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o 
veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi 
desfătată de picurul celor care cad... Se răzgândi. Îşi 
strânse din nou chimonoul desfăcut. Întâlnind oglinda 
bufetului se aplecă, întinzând buzele, ciufulindu-şi părul pe 
tâmple, pieptănându-şi sprâncenele, cu gesturi iuți, 
mărunte, mandolinate parcă. 

Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O simţea 
mişcându-se după clămpănitul minuscul al papucilor cu 
tocuri înalte. Căldura de fâneaţa a parfumului atât de 
cunoscut, insinuându-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea 
întâiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase 
obrajii şi trupul naiv. 

Cunoştea vânătaie tainice: umbrele întârziate ale 
sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul 
pulpelor îmbietoare până acolo unde pieliţa e dulce, grasă 
şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea 
dura elasticitate a sânilor zvâcnind în mânile lui mai goi 
decât orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării 
mânilor crispate. Şi cunoştea vârtejul curbelor acelui trup 
îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul 
lui ca pe-o zăpadă în pământ, şi care totuşi rămânea alei. 

Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oranjadă, 
batjocoritor parcă. 

Dănuţ sări în sus. 

— Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă! 

— Fiindcă beau oranjadă? 

Apucând-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blând, o 
aşeză pe genunchii lui. 

— Adina, de ce nu ţi-e milă de mine? 


Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de 
sânii ei. 

— Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună şi 
spune-mi că nu-i adevărat. 

Şi obrazul, frământându-se, căuta goliciunea sânilor şi a 
adevărului dorit. 

— Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai 
înţeleg nimic! ... Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi 
cuminte? ... 

Îi vorbea în obraz, gâdilându-l cu suflarea caldă şi cu 
genele. Vorbele ei graseiate erau zâmbitoare, naive şi cu 
parfum de miere. 

— Adina, nu mă mai iubeşti! se tângui Dănuţ. Spune-mi 
drept, adevărat... Jură-te, Adina! Te rog ju... 

O sărutare se adânci ascuţit în buzele lui. Două minute îi 
încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt 
lună îi străbătu adânc. Gâfâiau. 

Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. 
Căpătându-şi suflarea, începu să o sărute la întâmplare, 
nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt 
întâia ploaie, animalele tinere. 

— Sunt un prost! Sunt un prost! cânta bucuria lui cu ochi 
turburi. 

Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă. 

Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată. 

— Stai aici, dragă Dănuţ... Cuminte, Dănuţ... Dănuţ! Nu se 
poate! Nu vreau! ţipă ea spăimântata, în pragul uşii, 
zvârcolindu-se. 

La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului - se 
deschise teatral. 

— Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, 
congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe 
doamna? 

— Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ 
cu ochii măriţi, dând drumul Adinei din braţe pe jumătate 
dezgolită. 


— Dar dumneata? 

Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat. 

Domnul zâmbea ironic, trăgându-şi maşinal manşetele. 
Revăzându-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu 
fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi. 

— leşi afară! 

— Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti! 
„.. Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu 
un zâmbet strâmb. 

— leşi afară! 

— Tinere! 

— leşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în 
glas. 

— leşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea! 

— leşi afară! gemu Dănuţ, tremurând. Te-am insultat. 
Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar- 
Moşu, 20. 

— Bravo, cavalere! Dar după câte văd mai ai o adresă: la 
liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor! 

— Laşule! 

— Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede! 

— Ramolitule! 

— Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintând spre 
Dănuţ cu braţ răzbunător. 

Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu 
trupul şi cu braţele. 

— Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară! 

— Casa dumitale? Aha! 

O îmbrânci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întâia 
victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică. 

Dănuţ îl măsură adânc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui 
din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit 
cu o roşeaţă care evoliţa spre vinat - pe amândoi obrajii - 
domnul se uita la Dănuţ ca la mina dentistului după ce ţi-a 
scos măseaua. 


Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. 
Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflând 
astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă 
la pământ. 

Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai 
copiilor când se deşteaptă din somn auzind stafiile care 
umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la 
Dănuţ, pe când domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi 
pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al 
celor răsturnaţi de o trăsură, când îşi iau din nou în primire 
demnitatea. 

— leşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un refren automat. 

Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, 
tamponându-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o 
privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un 
singur gând răsuna, tenace şi absurd: „Să nu-şi uite ceva; 
să nu-şi uite ceva”... 

De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii 
de dinafară. Apoi, o voce înecată de tuşă, în falset. 

— Peşte... 

Uşa pocni, pălmuind tăcerea. 

Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se 
întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul 
buzelor. 

Cu gâtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcând prin 
cioburile inimii lui. 

Adina îl urmă, furişându-se pe lângă zid. Un papuc îi căzu 
din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmându-l pe Dănuţ, 
desculţă ca o penitentă. 

— Dănuţ! răsună duios şi plângător glasul din urmă. 

Întoarse capul. O văzu spăimântata, cu ochii încremeniţi şi 
îngheţaţi, cu buzele tremurând, cu umerii ghemuiţi, cu 
picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că 
izbucni în plânset, hohotind, şi fugi. 

— Opreşte la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea 
birjarului cu glas scăzut, făcându-i semn să cotească la 


stânga. 

Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o 
înmormântare. 

Mircea sări, strecură în mina birjarului moneda pregătită 
şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mâna lui Dănuţ a 
cărui faţă era blândă şi distrată. 

— Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae..., Sictirrr... 
Sictirrr... 

Birjarul, cu biciul ridicat, râdea cu hohote, privind cu 
capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl 
invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre 
austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, 
feciorul lui Herr Direktor. Ţinea într-o mină fascicola 155 
din Contesa fără nume. 

Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le 
trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu 
privirea, şi o severă surprindere îi adânci cutele care 
închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de 
chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi! 

— Hm! Hm! 

— Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul 
extaziat. 

— Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest 
scandalizat. Nu vezi că te înjură pasărea? ... Taci, Coco, taci 
odată! 

— Sictirrr, sictirrr... 

— Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl 
imploră Nae, scoțând din buzunarul jiletcei o bucăţică de 
zahăr. 

Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tuturor 
haimanalelor din „Făgădăul” lui Nae, nu mai contenea. Şi 
glasul papagalului suna mai uricios pornind din trupul cu 
penaj de perlă, mugur tânăr şi mărgean. 

Din pragul uşii, Mircea întoarse capul şi aruncă o privire 
de definitivă scârba papagalului în care vedea icoana 
Bucureştiului copleşit de lux, strident şi trivial. 


Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepţie 
despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult 
mai largă decât a codului civil şi a codului penal. Potrivit 
acestei concepţii originale, Dănuţ fusese declarat major - 
de către Herr Direktor - la cincisprezece ani. Isprăvise cele 
patru clase ale cursului inferior, la Şcoala luterană, în chip 
onorabil: media şapte şi oarecare fracțiuni, la învăţătură, 
hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o 
reducere simţitoare a notelor la „conduită”. 

La sfârşitul anului şcolar, Herr Direktor venise cu 
automobilul cel nou - tip 1911 - la internatul unde cu patru 
ani în urmă adusese o „fetiţă” cu haine de băiat, care-l 
strângea de mina lăcrămând şi suspinând. 

Şoferul - acelaşi blond Herr Kulek - încărcase bagajele 
sumare ale unui tânăr licean, a cărui frunte larg deschisă 
subt şapca pe-o ureche, şi ai cărui umeri larg croiţi - în 
armonie cu fruntea - oglindiră în ochii lui Herr Direktor, şi- 
n monoclul său imagina crudă a bărbăţiei temerară-n 
gânduri şi fermă în pumni. 

Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa 
apartamentului din strada Scaune, unde Dănuţ îşi avea 
odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei 
case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină 
cu chioşc de verdeață. Casa albă părea pudrată în 
scânteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorâţi 
parcă din adâncul ei, cădeau din marginea terasei 
acoperind faţada cu cochetul lor torent. Semăna atât de 
mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încât ochii se mirau 
întâlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau 
munte verde. 

Herr Direktor zâmbise, aprinzând o ţigară, la întrebarea 
mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca 
oricând - acuma sintetiza autonomia unei case cu două 
rânduri - se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, 
iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada 
democratică a sictirului în noul cartier. 


În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din 
strada Scaune - confort de piele şi covoare - şi mirosul de 
tutun, de lemn de cireş şi de colonie „4711” al hainelor lui 
Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, 
acoperite de un covor adânc ducea la... 

— Garsoniera tinărului Dan Deleanu, anunţase Herr 
Direktor, cu o ciudată emoție în glas. 

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit - şi prefăcut 
oarecum în terasă - dincolo de vitraliul cu două uşi, 
înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, 
toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor 
şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o 
vastă aripă de pânză, mobilă. 

— Când ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoință, de 
sofragerie... explicase Herr Direktor rostul mobilierului. 

La stânga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi 
sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie - 
despărțită în două printr-o perdea - al cărei scop mixt îl 
învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi 
balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, 
alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei 
bărbăteşti. 

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de 
piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: 
bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din 
spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de 
vânătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; 
şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două 
rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe. 

Dar mai era o surpriză în noua garsonieră - aceasta 
pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, 
flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce 
ucenicise trei ani - iarna, la laşi, vara, la Medeleni, la 
semnalul soneriei răsărise ca din pământ, cu păr bălan, nas 
ascuţit, ochi albaştri şi zâmbet blond din pricina 
mustăcioarei abia mijite, purtând cu dezinvoltură straiele 


nemţeşti şi lunecând cu presteţă pe luciul parchetului, la 
care contribuise intens. 

— Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata. 

Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi 
pentru tânărul gospodar bucureştean, solicitudine 
prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc. 

Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată. 

— lată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare 
solemnitate adecvată acestui simbol. 

Îl bătuse pe umăr. 

— De-acum înainte eşti tu singur stăpân pe viaţa şi în casa 
ta... În apartamentul de jos locuieşte un vechi şi devotat 
prietin al tău - ceva mai bătrân decât tine! suspinase Herr 
Direktor. 

Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şampanie, 
după canoane... 

De-atunci, Dănuţ fusese stăpân în casa lui, iar Herr 
Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl 
consulta şi-l respecta spontan... 

„„„Atent pe terasă la orice zgomot, Gheorghiţă a Marandei, 
auzind trăsura şi văzându-şi stăpânul, se repezi pe scări. 
Luă genţile şi chipiul lui Mircea, înregistră cu o discretă 
nedumerire ţinuta lui Dănuţ şi dădu raportul, urcând 
scările în urma băieţilor. 

— Sus aşteaptă conaşu Ionel... 

Un zâmbet, prizat de nasul ascuţit, îi aprinse mustăcioara 
blondă. Auzind numele celui care-i aştepta, Mircea ridică 
din umeri şi din sprâncene. 

— Am pregătit de ceai. 

— S-s-s-salve, mă! U-u-unde-aţi şt-tt-terso? 

Dănuţ schiţă un semn de salutare spre Tonel şi intră în 
ietac, docil, împins uşor din urmă de mâna lui Mircea. 

Tonel, „lontonel” sau „Mototonel” - calambur onomatopeic 
derivat din substantivul, detunător şi vertiginos, motocicletă 
- avea o rondă faţă de măr domnesc, pe care un copil ar fi 
desemnat, primitiv cu cărbunele ochii, sprâncenele şi 


mustăcioara lineară. Bâlbâia, împodobind cu triluri 
cacofonice, orişice silabă, dar era impermeabil: zeflemelele 
şi poreclele colegilor dintr-a şaptea modernă, şi chiar ale 
„puştilor” din cursul inferior, nu-l atingeau. 

— Ş-ş-ş-şi ce? B-băiat frumos s-s-sânt; suc-c-c-ces la dame 
am! 

Tezele cele grele i le făcea Mircea sau Dănuţ; de oral era 
exonerat, cu excepţia matematicilor, obiect din pricina 
căruia fusese lăsat de două ori repetent în cursul inferior şi 
la care era corigent îndeobşte în cursul superior. Avea în 
schimb o tunătoare voce de bariton utilizată de direcţia 
„Liceului Lazăr” la producţii. Ionel o mai utiliza şi pentru 
„Cu-cuceri-rea damelor”. 

Se „înamorase” de trei fete deodată - avea lirismul plural 
ca şi silabele - vecinele lui Dănuţ, şi venea zilnic pe terasă - 
cu tunică de postav cloche, pantaloni de tenis, tot cloche şi 
guler de-o înălţime eroică. De-acolo le pândea galant, 
aruncân-du-le câte trei trandafiri sau alte flori de sezon şi 
frivolizând gestul benedicţiunii ortodoxe prin executarea 
unor „bezele” cu trei degete, până când însera sau până 
când îl expulza „bu-bucherul de Balmuş”. 

— M-m-mă Balmuş, ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul 
ăsta! Şi-sictireşte, mă, c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, 
mă! S-s-strică p-p-pontul lui Ionel, mă! 

— Tonel, du-te acasă şi învaţă pe mine... Ai să rămâi 
repetent, Ionel! adăugă Mircea văzându-i grimasa sceptică. 

— D-d-de ce, mă? 

— Fiindcă avem teză la istorie şi nu ştii o iotă. 

— D-d-d-da ştie Balmuş! făcu din ochi Tonel. 

— M-am săturat! gesticulă exasperat Mircea. Nu te mai las 
să copiezi! Du-te şi-nvaţă odată! Eşti om bătrân! Nu ţi-e 
ruşine! 

— S-s-s-serios, mă! 

— P-pe-pe-pe-pe parola ta? 

Mircea ridică din umeri. 


— A-a-a-atunci s-ss-ss-să nu mai vorbeşti cu mine! ... C-cc- 
cc-copii eu de la Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-mă H-h- 
hardtmuth? mai aruncă el din pragul scării, agitându-şi 
şapca bufantă. 

Ceaiul era pregătit pe terasă. Samovarul aprins părea că 
râde cu hohote în faţa paharelor. 

Mircea intră în ietac. 

— Dan... 

— Unde eşti, Dan? 

Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele 
ferestrelor erau închise. 

Dănuţ şedea pe marginea patului cu umerii plecaţi şi 
mânile uitate pe genunchi ca o carte deschisă pe care se 
lasă noaptea. 

— Mircea... 

Se opri mirat, neştiind ce să mai spuie. 

— Ce-avem pe mine? 

— Teză la istorie... Vrei să învăţăm? 

— Da, articulă distrat şi maşinal Dănuţ. 

Şi deodată se ridică săltat, îşi cuprinse obrajii cu palmele, 
privi sperios toată încăperea; ochii i se dilatară treptat ca 
într-o zvâcnire de coşmar. 

— Mircea! răsună glasul sugrumat. 

Mircea simţi un fior rece de-a lungul spinării. 

Dănuţ începu să-şi clatine capul cu o deznădejde care nu 
mai încăpea în bătăile inimii şi ale tâmplelor. Faţa i se 
încreţi crispată, transfigurându-se în mască. Ochii i s- 
adânciră. Buzele supte, se-ncălecară. 

Se prăbuşi pe pat, plângând cu hohote mari. 

Răsuna în uşă, mai demult, o bătaie stăruitoare; auzind-o, 
Mircea întredeschise uşa, mascând cu trupul încăperea. 

— Gheorghiţă, nu mai luăm ceai, şopti el ca dintr-o odaie 
cu moarte. Strânge tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai 
primi pe nimeni. 

Închise uşa cu cheia. 


În penumbra deplină, jelania înnăbuşită se zbătea ca 
vântul în casele pustii. 

Mircea se aşeză pe marginea patului, sfios şi stângaci 
alături de durere. 

— Mircea, dragă Mircea... Am să-nnebunesc, Mircea! ... 
Mircea dragă, Mircea, ce să mă fac? ... 

Şi lacrimile curgeau, curgeau şiroaie pe obrajii clătinaţi. 

— Mircea, dacă mi-i milă de ea! ... Era aşa de mică, mică... 
săraca, săraca... Şi picioarele ei desculţe! ... Mircea dragă, 
am să-nnebunesc. 

Şi palmele se târau de-a lungul obrajilor, şi degetele se- 
ngropau în ochi şi, alungate, se-ngropau în păr; şi inima 
bătea, bătea dând viaţă şi putere deznădejdii. 

— Şi mi-i dragă, Mircea... Şi mi-i dragă, dragă... Şi-i toată 
în mine... 

Şi iarăşi hohote de plâns spulberară vorbele. 

Mut, Mircea-i dezmierdă capul. 

„încetul cu încetul o sumbră istovire potoli trupul 
zbuciumat. 

Curând, din timp în timp, cadenţa hohotelor tot mai 
înecate, mai înnăbuşite, un geamăt răsuna tânguitor şi 
muzical. 

Apoi tăcerea se limpezi purtând în ea ca un susur de şipot 
depărtat, o suflare de copil adormit plângând. 

Din toată furtuna nu mai rămăsese decât un singur val 
duios şi monoton: mina lui Mircea alintând, cu aceeaşi 
mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ. 

Apoi intrară vulgare, zgomotele de toate zilele alungind 
umbra coşmarului şi delicatul calm: şuierul foşnitor al 
furtunului cu care rândaşul ungur stropea grădina şi 
îndemnul lui Coco: 

— Pis-piss; pis-piss... Hai, loşca, hai, loşca! ... 

O uşoară, abia simțită bătaie în uşă curmă intimitatea 
veghei şi visării lui Mircea. Cu scurte opriri întrebătoare, îşi 
trase mâna din degetele lui Dănuţ, care i-o încleştaseră prin 
somn. 


— Ce-i, Gheorghiţă? întrebă el, închizând uşa ietacului. 

— Vă pofteşte domnu director la dumnealui. 

Coborând scările, Mircea-şi trecu mânile pe ochi, îşi 
pieptănă părul... 

— Bună ziua, Mircea, îl întâmpină cordial Herr Direktor, 
examinând alternativ pe Nae, care încremenise încordat cu 
sticla de colonie într-o mână şi pantalonii smochingului în 
cealaltă. Să-mi aduci peria de haine, Nae; cam prăfuiţi 
pantalonii! S-aştepţi soneria. 

— Am înţeles. 

Dispăru cu un rictus amar. 

— Încep să fac burtă! Trebuie să reacţionăm, monologă 
Herr Direktor, trăgând cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e 
bine? întrebă el pe neaşteptate, scoțând ţigara din gură. 

— ..ÎM! 

— Bolnav? 

— 0... indispoziţie... 

— Sufletească? 

Mircea ridică din umeri. 

Se roşise. Herr Direktor îl bătu amical pe obraji. 

— Eşti cam slăbuţ, Mircea! Prea multă învăţătură! Apropo: 
Cum se face că Ionel nu-i pe terasă? L-am zărit dând 
târcoale! 

— L-am trimes să mai înveţe puţin. 

— A! Da! Studiază geamurile de-alături! ... Aş putea să-l 
văd pe Dan? 

— Acuma doarme. 

— Doarme? Umberufen! bătu Herr Direktor în speteaza 
scaunului, trăgând totodată un fum adânc. Atunci totu-i în 
regulă! 

Auzind desconsiderarea durerii prietenului său, Mircea 
avu o mişcare de revoltă. Herr Direktor îl luă de bărbie, 
zâmbind. 

— Măi băieţi, nu vă supăraţi. Asta-i deosebirea între 
optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani... Când încep 
insomniile gratuite, regreţi şi durerile, şi somnul tinereţii... 


Dar experienţa moşnegilor e jignitoare pentru cei tineri: şi 
aveţi dreptate. 

Zâmbetul lui Herr Direktor şi tonul - de la egal la egal - 
dezarmară complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era 
aşa de vădit încât Herr Direktor îl privi lung. 

— Mircea dragă - iartă-mă că mă amestec - un singur 
cusur ai tu, după părerea mea: sufletul tău vorbeşte cu glas 
tare... Îl aude oricine, cu condiţia să n-aibă vată în urechi. 
Şi fetele, dragă Mircea, aud extraordinar. Bagă de seamă! 

Obrajii lui Mircea ardeau. Îşi plecase genele şi umbra lor 
răsfrânta părea carbonizată subit de roşul intens al 
obrajilor. 

Se înclină şi, muşcându-şi buzele, sui repede scările. 

Herr Direktor îl urmări cu privirea, zâmbind amuzat. 

— Tot îi bine când au ce auzi! 

Gheorghiţă aştepta în hall. Văzându-l, Mircea întoarse 
capul şi trecu grăbit pe terasă. Ar fi vrut să fie singur pe 
lume: să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni. 

„Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine...” 

Vra să zică... vra să zică... şi domnul Deleanu, şi Dănuţ... şi 
chiar... „Dar nu-i adevărat”, se apără sufletul rupând şi 
îndepărtând pe „chiar”, cu spaimă şi pudoare, de numele 
care dezlănţuia vii jocuri de ape şi fugi de căprioare în 
suflet, şi pe obraji culori de rodie. 

Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mânile, 
cu degetele întinse răsfirat în evantai, destăinuiau cu 
claritate gestul sufletului. 

Nerostit, „numele” trecuse... Era departe... Bătăile inimii 
îl urmăreau... O osteneală fragedă închidea florile 
sufletului... 

Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat 
în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, 
pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate 
pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia 
spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit - zâmbet? 
- care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, 


osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia 
gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici 
nalte şi întunecoase. 

„Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine...” 

— Fiindcă roşesc uşor! 

Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat. 

— La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se 
în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă 
vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi. 

— Nu, mulţumesc... M-aşteaptă acasă. 

Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr 
Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul 
balustradei cu trandafiri. 

Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului 
spre Calea Victoriei. 

„Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine...” 

Cu un gest meditativ şi familiar, Mircea îşi scoase creionul 
din buzunarul de la piept, vâri în gură capătul neascuţit şi 
începu să-l frământe. 

Acest tic al „şefului clasei” era notoriu în clasa şaptea 
modernă. În fiecare dimineaţă - cu perseverenţa 
caracteristică glumelor şcolare - apărea pe tabela proaspăt 
spălată, următoarea inscripţie: „Aspru interzis fumatul... 
creioanelor!!!” 

Aceleaşi trei semne de exclamare punctau entuziast gluma 
care provoca aceleaşi reflecţii şi aceleaşi râsete. 

— Când te vei retrage în Thebaida, scârbit de cele lumeşti, 
îi proorocea Dănuţ, Dumnezeu va trebui să deschidă o 
librărie în deşert pentru alimentarea anahoretului Creion. 

Iar Olguţa, pusă la curent întâmplător despre deprinderea 
celui mai bun prieten al lui Dănuţ, într-o scrisoare îi 
adăugase o nouă poreclă. 

„Transmite salutările mele, eminentului tău amic 
Hardtmuth No. 6. 

No. 6 exprimă tăria de caracter a acestui supra-Hardmuth 
care roade latino, după câte-mi scrii - admirativ de altfel - 


cu aceeaşi perseverenţă cu care roade creioanele. Eu 
prefer creioanele - care într-adevăr au un gust delicios deşi 
mai puţin antic decât al latinei; gustul acesteia nu-mi 
convine, din care cauză cuvioasa Monica e obligată să-mi 
servească de juxtă-gramofon la oral, şi să-mi faciliteze 
plagiatul la teză. 

Vive Valeque. 

P. S. Această formulă epistolară am găsit-o - după ce am 
căutat-o, bineînţeles - în Larousse. Spune-i-o lui Hardtmuth 
- fără să-i destăinuieşti restul - ca să-l epatezi cu erudiţia 
surorii tale. 

Mai este şi o altă variantă: „Vive et me ama”. Am 
întrebuinţat-o ca moto într-o teză la latină. Poţi să-ţi 
închipui capul domnului Achindin (?) Arbore, venerabilul, 
cel atât de distrat încât a apucat într-o bună zi de după gât 
o elevă pusă de el la colţ, confundând-o cu cortelul... 

— Ce-i asta, bre? mi s-adresează el impersonal, agitând 
caietul pe care l-am cunoscut imediat, prin intuiţie, cum 
spui tu, s'il vous plait! 

Deschid o paranteză. 

„Bre” e o expresiune familiară a domnului Arbore, mai 
mult: o secreție proprie, ca moscul la iepurii cu acelaşi 
nume. Când suna-vor - cum scrie la Apocalips - trâmbitele 
supremei judecăţi, o tăcere de moarte fi-va între turmele 
răposaţilor. Numai domnul Arbore, trezindu-se din somnul 
morţii, cu cortelul la subţioară şi prinzându-şi ochelarii pe 
vârful nasului, va întreba inocent: 

— Ce-i scandalul ista, bre? 

„„„aşa cum face când intră în clasă, ceea ce va provoca, 
evident, ilaritatea întregului cer, ratând efectul sublim al 
Învierii. 

Închid paranteza. 

La întrebarea lui şi la un semn al meu se ridică în picioare 
toată clasa. 

Domnul Arbore se strâmba şi se scarpină în creştet. 


— Nu, bre, cu toate! ... Cum îi zice? Cum îi zice. Stai! 
Deleanu Olga. la spune tu, ce-i asta, bre? 

I-am replicat întrebându-l care-i origina lui bre. 

— Latinească au slavoneasca? 

Răspunsul: 

— Lasă, bre! Nu mă mai amări atâta! 

Dar partea miraculoasă a acestei întâmplări este că a 
observat motto-ul meu. O colegă şi-a încheiat teza astfel: 
„le iubesc la nebunie, Geta”. 

Şi domnul Arbore s-a iscălit dedesubt, punându-i 9, ceea 
ce dovedeşte că doamna Arbore nu corectează tezele - şi 
bine face! - şi că domnul Achindin rău face că nu le ceteşte 
până la sfârşit, Olguţa.” 

Curând după această scrisoare, Mircea primise un pachet 
expediat de la Iaşi, pe care scria: „Comestibil”. În pachet 
era o plumieră plină cu creioane Hardtmuth; iar pe cap, o 
inscripţie pirogravată: 

Fabrica recunoscătoare. 

De-atunci, câtăva vreme, în fiecare scrisoare, Olguţa nu-l 
uita pe Hardtmuth. 

„Recomand lui Hardtmuth creioanele „Castell”. Au o 
culoare verde, ca Lunca din Mirceşti. Dar consideraţiile 
estetice n-au ce căuta aici! Îi dau un sfat medical: Toţi 
carnivorii trebuie să facă din când în când puţină dietă 
vegetariană. Creioanele „Castell” sunt cele mai indicate.” 

Alta: „Am, descoperit nişte friandize pentru Hardtmuth. 
Nişte creioane, nişte creionaşe, nişte creionişoare, nişte 
creionişorele, mici, micuţe, mititele. O drăgălăşie, un 
deliciu! Se topesc în gură. Îţi vine să le plângi de milă, atât 
sunt de fragede şi nevinovate! După ce le mănânci, ai 
viziuni. „Se face” că eşti în cer. Şi vezi doi îngeraşi cât două 
libelule ţinuţi pe degetul unui înger de juste proporţii, care 
le surâde serafic ca în cărţile poştale ilustrate pe care le 
primesc de la un „satelit”6 de al meu. 

Cine crezi că sunt? 


Chiar creionaşele „Îngeraş”, care se vând la magazinul 
„Socek & c-nie”, sucursala laşi.” 

Alta: „H. B. X Venus Drawing x American Pencil co. New 
York. 

„Joindre l'utile r l'agreable”7 ne spune c-un uţor accent 
englezesc domniţoara Calypso, profesoara noastră de 
franceză. În acest spirit şi cu acest accent internaţional, 
recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sunt nutritive, 
sunt instructive, sunt distractive. 

„O senzaţională noutate”. Am descoperit un creion de cinci 
kilograme: Mamuth. 

Enorm! 

Am tremurat pentru viaţa lui Hardtmuth. El, mititelul, nu-l 
poate mânca. Dar dacă monstrul de creion e antropofag?” 

Şi, în sfârşit într-o dimineaţă - era în preajma vacanței de 
Crăciun - intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea 
solidară a camarazilor săi. Ionel îl întimpinase în faţa 
băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase 
portarul. 

„MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr. 

Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile 
profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul 
Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe” 

Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului 
„Humpel” din Iaşi, cu a Olguţei în frunte. 

— M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z- 
ziceţi, mă! 

„Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth 
luminează Şi adeverează... 

ELE. îns 

— Ura! Ura! Ura! 

Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu 
accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând 
delirul. 

Şi-n recreaţie - după o oră de surdă enervare - Mircea 
luase la o parte pe Dănuţ. 


— Ce copilăroasă-i sora ta! ... Poţi să-i scrii din partea mea 
că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o 
minge... ca să aibă cu ce se juca. 

În recreaţia următoare, după o oră de gândire, vorbele lui 
îi păruseră crude, jignitoare, odioase... Cu ce era vinovată 
sora lui Dan? Făcuse o glumă... fiindcă era veselă. 

Dacă gluma ei se trivializase în râsetele unei clase de 
băieţi, asta era altceva! 

Gata să retracteze, nu îndrăznise; se sfiise... 

Dănuţ nu-i scrisese nimic Olguţei, fiindcă de la Crăciun 
scria numai Adinei, Olguţa-i plătise tăcerea prin tăcere. Dar 
Mircea atribuise vorbelor lui - crude, jignitoare, odioase - 
încetarea scrisorilor. 

Scrisorile Olguţei erau numai anecdote, maliţiozitate, 
reflecţii burleşti, năzbâtii, glume, veselie. Atâta ştia Mircea 
din Olguţa. Şi mai ştia şi o fotografie, mai de demult, în care 
un cap rotund de fetiţă, numai ochi şi gropiţe ilare, cu 
degetul cel mare al minii pe vârful nasului adus în sus şi cel 
mic răsfrânt în aer, arăta că Olguţa nu stima de loc aparatul 
lui Dănuţ, adus din Germania, nici pe junele fotograf, pe 
câtă vreme alături, o fetiţă cu cozi lungi plecase genele în 
pământ ca pentru rugăciune. 

— Surorile mele, explicase Dănuţ. Cea care râde e Olguţa, 
cea cuminte e Monica. 

Atâta ştia Mircea din Olguţa: risul din scrisori şi cel din 
fotografia veche. 

Fără s-o cunoască, o auzise râzând, râzând de toţi şi toate, 
ca un plop impertinent plin de glumele vrăbiilor, răsărit din 
zidurile nalte ale unei case necunoscute. 

Apoi tăcerea. 

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rizând poate să şi plângă, 
nu? Ş-atunci e cu atât mai trist cu cât ai auzit-o numai 
rizând până atunci. Şi dacă eşti lângă ea, şi dacă din pricina 
ta plânge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi - 
te-apropii, blând de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mânile ude... 
„Dacă ai şti ce rău îmi pare!” 


Şi poate că te iartă, şi poate că râde din nou cu ochii 
umezi. Râsul renaşte aşa de firesc din lacrimi... 

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi... din 
pricina ta... după ce te-a iertat... 

Dar mereu tăcerea! 

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, veselia... 

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fetiţă 
necunoscută pe care o făcuse să plângă, să tacă, să fie 
abătută, tristă... şi pe care nopţi de-a rândul o alina cu toate 
umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile... 

Dar n-o văzuse niciodată... Nu ştia cum e... Ştia doar c- 
avea un râs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi... că 
nu mai avea un râs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi 
trişti şi mari, de copil cu râsul ucis... ucis de el. 

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu 
noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind... Da, 
privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia 
acelei priviri. 

Dar privirea aceea era în el, pentru el! ... „Je fais souvent 
oe reve €trange et penetrant D'une femme inconnue, et que 
j'aime, et qui m'aime, Et qui n'est chaque fois, ni tout a fait 
la meme, Ni tout r fait une autre, et m'aime et me 
comprend...”8 

Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea 
din el, lumina lui de lună, singurătatea lui înduioşată, 
bucuria melancoliei lui... 

Şi dacă uneori acel nume demult pierdut prin sufletul care 
îl acoperise cu visuri, ca un inel prin ierburi avântate şi flori 
sălbătăcite - cerca să răsune, zvonirea lui trezea în suflet vii 
jocuri de ape adormite şi ropot de căprioare sperioase, iar 
pe obraji culoarea inimii... „Sufletul tău vorbeşte cu glas 
tare; oricine îl aude”... 

Mircea îşi scoase creionul din gură. Şi c-un râs de copil 
care, ascuns pe după pomi, aruncă o glumă, îşi şopti privind 
creionul: 

— Hardtmuth! 


Şi se roşi din nou. 

— Săraca! Săraca! 

E aşa de mică în haina de doliu! Îşi ţine pumnii pe gură ca 
să nu plângă, dar ochii plâng, ochii pe care nimeni n-are să- 
i mai sărute... 

Totu-i negru. 

Caii merg la pas. Cu paşi grei, osteniţi, osteniţi! Bieţii cai... 

Faţa lui Dănuţ e albă; din tâmpla-i curge sângele roşu, 
cald... 

Caii se sperie, sar, sicriul se răstoarnă. 

Dănuţ cade. 

Ah! Cum îl doare capul! 

„Deschise ochii. Îşi urni capul cu greu, îndurerat. Dibui cu 
mâna prin întuneric. Aprinse lampa de pe măsuţa de 
noapte. Visase! Era viu! Trăia! 

Porniseră din inimă trei gânduri ca trei chiote. Şi trupul, 
plin de bucuria roşie a sângslui, se-ntinse, ca dimineaţa 
după somn. 

— Conaşule, eşti plin de sânge! sări alarmat Gheorghiţă 
din pragul odăii de baie unde veghease prin întuneric până 
atunci. 

— Sânge? 

Îşi trecu mâna peste faţă, cu spaimă. Era plin de sânge. 
Perna înroşită... 

Clipi. 

Da. Sânge! 

— Îţi curge sânge din nas, conaşule. Stai s-aduc un 
prosop... Întinde-te, conaşule, sfătui glasul lui Gheorghiţă 
din odaia de baie. 

Dănuţ îşi răsturnă capul pe pernă. 

— Iac-aşa. Acuma ridică mata mâna stângă în sus, că trece 
îndată. 

Dănuţ ridică mâna... şi o lăsă în jos, abătut. Un oftat şi un 
gemăt răsunară subt prosopul ud. 

— Mircea! ... Unde-i Mircea? 

— O plecat amu-amu. Ş-o lăsat un bileţăl. 


Dănuţ îşi împreună mânile... Miros de ars în suflet şi 
gândurile strâmbe şi strivite ca lanuri peste care au trecut 
năvălitori călări cu o mireasă răpită. 

Faţa lui Gheorghiţă era îngrijorată. Îşi trecea palma peste 
obraz, în sus şi-n jos, privind cu încruntare trupul abia 
însufleţit şi faţa acoperită cu prosopul ud. 

— Gheorghiţă, dă-mi scrisoarea lui Mircea, oftă Dănuţ 
dând la o parte prosopul şi ridicându-se cu capul aplecat pe 
spate din pricina migrenei. 

„Dragă Dan, Te las dormind şi plec de lângă tine cu mare 
nelinişte. Dar trebuie să mă duc pe-acasă. Aseară am 
dormit la tine fără s-o anunţ pe mama şi sunt sigur că mă 
aşteaptă cu ochii la poartă: tu o ştii! 

Te rog dragă Dan, să fii cuminte. Ştiu cât de mult suferi. 
Sunt lângă tine şi cu tine, frăţeşte. Îţi strâng, din toată 
inima, amândouă mânile, Mircea. 

P S. Vino la noi diseară. La noi ai să uiţi de acest Bucureşti 
conrupt şi ticălos pe care îl urăsc îndoit de când văd 
suferinţa şi dezamăgirea pe care ţi le-a pregătit. 

Te aştept neapărat. Dacă nu poţi veni, trimite-l pe 
Gheorghiţă c-un cuvânt şi vin eu la tine. Dacă n-am nici un 
semn de la tine până la 12, vin nechemat. 

Încă o dată îţi strâng mânile frăţeşte, Mircea.” 

Dănuţ îşi luă capul în mini. 

— Conaşule, nu vrei să iei mata oleacă de supă? 

— Zău, conaşule! Pui ceva la inimă şi te-ncălzeşte... Capeţi 
putere, conaşule... 

Gheorghiţă se scărpină cu amărăciune. 

— Apoi ce-are să zică coniţa? C-acuşi ne-ntoarcem la noi!. 

— Zău, conaşule, hai şi-i lua ceva! 

— Deschide ferestrele, Gheorghiţă... şi fă-mi o cafea 
neagră, mare, amară. 

Cu paşi de convalescent, Dănuţ se duse până la fereastră. 

Noaptea îl aştepta albastră, inutilă. Răsuna necontenit 
rumoarea batracciană a capitalei. 

leşi pe terasă, întinzându-se într-un fotoliu. 


O adiere de vânt trecu, feminină, lăsând o presimţire de 
flori de tei în declin... O strângere de inimă. La ora asta se 
întâlnea cu Adina. O strângea în braţe - tremurătoare şi 
luminoasă ca o stea de septembre - şi nu-i venea să creadă 
că-i a lui. Şi nu era a lui. 

Îşi privi mânile goale, goale: fructul elastic căzuse; seva 
secretă secătuise. Toate cele deveniseră găunoase şi 
împovărate de uşurinţa tomnatică a putredului 

— Doamne! Doamne! 

„Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, 
Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”...9 

Cânta Coco. Şi glasul parcă nu era al lui, atât de duios şi 
melodic răsuna. Glas de femeie care-a plâns - violă guturală 
- când îşi adoarme un copil bolnav, sau cântă la fereastră, 
despletindu-şi părul pentru nimeni „Quand j'ai bu du vin 
clairet Tout tourne, tout tourne. 

Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”... 

Aceeaşi strofă, aceeaşi melodie simplă, acelaşi ritm timid şi 
melancolic de muzicuţă mecanică, picurând într-un salon cu 
mobile decolorate. 

Coco se legăna uşor în cuşca lui, şi legănarea lui era de 
bătrân când îşi aminteşte un vals din vremea tinereţii şi 
adoarme dând din cap, ridicol şi-nduioşător. 

„Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, 
Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret...” 

Coco cânta mereu, aninând în ritmul aiurit, gândul şi 
singurătatea lui Dănuţ. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva: „Ce ai, Dănuţ?” Ar fi răspuns 
ca un copil de ţară: „Nimic... Mi-ijale”... 

Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cântecul 
papagalului, dus din tristeţă în tristeţă, tot mai departe, în 
adâncul sufletului gol. 

„„„Cine ştie pe ce vas cu pânze înflorite-n vânt sărat, 
pornind din cine ştie ce Insule Azore, Coco venise-odată pe 
o mare care-l legăna - penaj de perlă, mugur tânăr şi 
mărgean - rupt din verdeaţa şi azurul insulei natale... 


Şi cine ştie ce matrod - cu barbă de argint şi sare, şi ochi 
mărunți, şi trupul mare, şi faţa cruntă, şi surâs naiv - 
cântase în clipe de singurătate şi alean un cântec trist de 
veselie şi de vin. 

Poate demult corabia se cufundase, cu pânze veştede; 
poate demult matrodul... „Quand j'ai bu du vin clairet Tout 
tourne, tout tourne, Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne 
au cabaret”... 

Un cântec vechi, cântat de buze care-au fost, şi-un papagal 
care-l cânta mecanic, cu legănări de val şi amintire... Atât a 
mai rămas dintr-o corabie cu pânzele-nflorite-n vânt sărat, 
venind din cine ştie ce Insule Azore... 

..„„Robinson Crusoe... 

Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plângea cetind 
plecarea lui Robinson Crusoe din insulă. Plângea sărutând o 
cromolitografie prostuţă. 

Copilărie cu miros de pod şi de livadă, de colb, de piersici 
şi de lacrimi! 

Bucle de fetiţă... 

Un copil care-ar fi vrut să fie o culoare în cromolitografia 
de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia să 
nu mai crească, să rămâie mic, în pod, în cartea minunată. 

Moş Gheorghe... podul... poveştile... şifoniera din ietac... 
cozile Monicăi... Kami-Mura, Potemkin... Ileana 
Cosânzeana... „Unu Ilă Duduită Eşti caş Ioporaş Pe la... 

Pe la...” 

Nu mai ştia. Uitase. 

Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine 
ştie ce Insule Azore. Şi-atât mai rămânea: un glas mecanic, 
îngânând, la fel cu papagalul, versul naiv, ciudat şi frânt, 
deasupra unei devastări de veci... 

„„. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la 
el urechea şi râd de câte-ascult Ca de poveşti străine? ... 
Parc-am murit demult...” 

Îşi strânse tâmplele în mânile reci. 


Iar îşi auzea gândurile vorbind singure, într-o tăcere 
superstiţioasă de ţintirim... lar răsărea sufletul din umbră, 
straniu ca propria faţă când şi-o privea noaptea în oglindă, 
cu ochii ficşi. 

— Am să-nnebunesc! 

Gheorghiţă aprinse lumina de pe terasă şi înaintă în 
cumpănă cu ceaşca de cafea. 

Dănuţ îşi privi mânile, clipind. Zări o pată de cerneală pe 
deget. Îşi aminti de teză. Amintirile-i trecură vii prin inimă 
umplându-i pieptul cu stoluri de zvâcniri ca cerurile 
primăverii sau ale toamnei. Strânse pumnii. 

— Ticălosul! 

— Cini ţi-o năcăjit, conaşule? 

„Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, 
Quand j'ai bu du vin clairet Iout tourne au cabaret”... 

Sorbi din cafea. 

— Oh! Stupid papagal! Gheorghiţă, spune să-l mute în 
casă. 

Ticălosul! ... A încercat să o îmbrâncească! În faţa lui! ... 

Din inimă, minii după minii se prăvăleau ca stâncile, 
îngreuind puterea pumnilor. 

— Ticălosul! 

Cum ar fi vrut să-l aibă în faţă - cu floreta, spada sau 
pistolul - sau - da! mai bine - cu mânile goale. Să-l apuce de 
piept, să-l scuture, să-l zguduie şi să-l trântească, să-l vadă 
prăbuşit la pământ cu figura aceea inertă şi buhăită de 
păpuşă fălcoasă din care se scurg tărâţele... 

Sorbi din cafea. 

Începu să colinde terasa cu paşi repezi, oprindu-se uneori 
ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Şi iar pornea, ferindu-se. 

Cum poţi să iubeşti pe un astfel de om? ... Nu. Nu se 
poate. Batjocoreşti dragostea... Şi nu se poate. 

Nu. Adina îl iubea pe el. Adina era a lui. 

Îl acoperise cu trupul ei. 

— Ticălosul! 


Ea să-l apere pe el? ... O mirare încântătoare îi acoperi 
sufletul, încălzindu-i-l, ca acele izbucniri de soare în 
primăverile înnourate, cărora le întinzi mânile. Zâmbi. O 
vedea mică, spăimântata şi hotărâtă în faţa lui, acoperindu- 
l, ca o floare care vroia să fie pavăză: pavăza lui... 
împotriva... 

Îi venea să plângă. Era trist şi înduioşat... Se întâmplase 
ceva... Dragostea lui era ostenită... 

Şi era uneori ca un țipăt în el, ca un vaiet, undeva în 
adâncuri, ca deasupra unei vânători cu săgeți tăcute. Şi o 
spaimă... Se întâmplase ceva... Ce se întâmplase? ... Adina 
era a lui, Adina îl iubea, îl acoperise cu trupul ei - atunci ce 
se întâmplase? 

Era o mâhnire în el, undeva în adâncuri, o spaimă, o 
singurătate, un frig... 

Stinse lumina. Se aşeză într-un fotoliu. Aştepta... Aştepta 
să se întâmple ceva... Să se întâmple o minune, cum aştepta 
şi când era copil... Să fie deodată Adina lângă el, fără s-o 
audă venind, fără să-i presimtă paşii, să fie lângă el, în 
braţele lui, ca un vis care te face să tresari, să zâmbeşti şi 
să strângi perna prin somn. 

S-o simtă în braţele lui şi s-o alinte, să închidă ochii, să-şi 
rezeme capul de pieptul ei. Şi s-o audă ca prin vis, 
vorbindu-i în şoaptă: „Dănuţ, nu s-a întâmplat nimic... Tu 
eşti un rău şi un prost, ai plâns, ne-am întristat amândoi... 
dar ne-a trecut... Acuma suntem amândoi, unul lângă 
altul...” 

Şi s-o simtă în braţele lui, lipită de el, ca o floare a trupului 
lui, ca o floare răsărită din el, în care sufletul lor era 
parfum. 

Fără de ea începea singurătatea; era o troiță la răscrucile 
pustietăţilor. 

O dorea, o dorea lângă el, în braţele lui, şi era dor în ochii 
lui, în buzele lui, în obrajii lui, în mânile lui, în trupul lui, ca 
suferinţa sevei în tulpini frânte, cu floarea smulsă. 


O trăsură se oprise la poartă. Tresări. Se repezi la 
marginea terasei, cu inima înnebunită de spaima bucuriei. 

Adina? 

Nu: Aneta. 

Dănuţ oftă şi se încruntă. Era o dezamăgire în el: de ce nu 
venise Adina, când el o aştepta pe ea? Totuşi, venise Aneta, 
trimisă de Adina. Preajma unei bucurii îl făcu mândru, 
demn, sever, ca cei care acordă audienţe faţă de cei care le 
cer. 

Gheorghiţă urca scările în goană. 

— Conaşule, o venit o duduie cu un belet. Întreabă dacă 
eşti mata acasă. Eu am zis că nu ştiu, zâmbi Gheorghiţă pe 
înfundate. Ş-am vinit să văd! 

— Unde-i biletul? 

— Zâci ci să ţă-l deie matale în mină, cî aşteapti răspuns. 

— Pofteşte-o sus. 

Dănuţ trecu în goană în odaia de baie. Îşi pieptănă părul, 
îşi spălă ochii, se pudră, îmbrăcă o pijama, zvârlind tunica 
mototolită cu nasturii smulşi. Vroia să pară calm, liniştit, 
odihnit. În faţa uşii dinspre hall se opri. Îi bătea inima. 
Intră. 

— Bună ziua, bună sara, Aneta, vorbi el distant, cu o 
dezinvoltură afectată. 

— Sărut mina, domnişorule, se aplecă Aneta cercetându-l 
pe furiş cu ochi experţi, care înlocuiau provizor ochii 
stăpânei. Aveţi o scrisoare de la dânsa. 

— Da, consimţi Dănuţ luând-o. Poţi să pleci. 

— Îmi spuse să aştept răspuns. 

— Bine, aşteaptă. 

Trecu în birou, fără grabă. Închise uşa. Şi singur cu 
scrisoarea, o privi, o respiră, sărută plicul şi, transfigurat ca 
un copil cu darul în braţe, îşi ascultă bătăile inimii. Zăbovi 
îndelung asupra adresei: „Domnului Dan Deleanu Str. Pitar- 
Moşu 20. 

— Dac-aş rupe-o? 


Îl ispitea ca o prăpastie gândul să rupă scrisoarea fără s-o 
cetească - să sufere, să se chinuiască alături de bucuria 
nimicită... Bucuria? ... Dacă-i scria ceva îngrozitor, dacă... 
Rupse plicul. 

„Dănuţ drag, ştiu că nu mă mai iubeşti. Am simţit astăzi 
când ai venit lângă mine duşmănos, străin de mine, că nu 
mă mai iubeşti. Şi sufăr, Dănuţ. Auzi: sufăr. Numai eu ştiu 
ce-i în sufletul meu. Ce ţi-am făcut, Dănuţ? Cine te-a 
înstrăinat de mine? Cine ţi-a spus lucruri urâte pe socoteala 
mea? Şi cum ai putut tu, Dănuţ, să le crezi? Crezi, tu, 
copilul meu scump, că aş fi în stare să-ţi ascund ceva? Crezi 
tu că aş putea eu să-ţi ascund ceva? Şi ce să-ţi ascund, 
Dănuţ, când toată viaţa mea e a ta? Singurul lucru pe care 
ar fi trebuit să ţi-l ascund era iubirea mea... şi n-am putut. 
Atunci ce ţi-aş putea ascunde? Nu, Dănuţ, tu te-ai schimbat. 
Altădată ştiam un Dănuţ care nu-mi ascundea nimica, un 
Dănuţ care era numai al meu, un Dănuţ care va fi cea mai 
frumoasă amintire a bietului meu suflet. Unde-i acel Dănuţ, 
unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat? 

Nu-s supărată pe tine, Dănuţ. Oricât de mult aş suferi din 
cauza ta, tu tot Dănuţul meu drag să rămâi. Tu eşti un copil 
răsfăţat, eu sunt bătrână pe lângă tine. Nu-i nimic! 

Dar să ştii, Dânuţ, că te iubesc prea mult ca să pot trăi 
despărțită de tine pentru totdeauna. Auzi, Dănuţ. 

Dacă eşti crud cu mine, are să-ţi pară rău! Tu, Dănuţ, îmi 
eşti mai scump decât viaţa şi dacă nu te mai am... are să-ţi 
pară rău! 

Dar eu nu-ţi cer mult, dragul meu Dănuţ. Nu-ţi cer sămă 
iubeşti întotdeauna aşa cum. - poate - te temi tu. Nu. Ştiu 
că nu se poate. Nu spun nimic. Dar prietenia ta nu poţi să 
mi-o iei, n-ai dreptul să mi-o iei. Atât îţi cer, Dănuţ, prietenia 
ta. Să vii din când în când la mine, să mă laşi să te privesc, 
să-ţi dezmierd părul, să stau cuminte lângă tine, puţin, nu 
mult: atâta îmi ajunge. 

Dar poate mă înşel, Dănuţ! Poate nu-i adevărat? Spune-mi, 
Dănuţ, că nu-i adevărat. Ar fi prea îngrozitor să fie aşa cum 


mă tem. Spune-mi, Dănuţ, scrie-mi o vorbă numai. 

Orice mi-ai spune, eu te aştept, tristă până când vei veni, 
Adina.” 

Respiră adânc... O simţea alăturea, o vedea parcă 
plângând, şi-i era aşa de milă de ea, că-i venea şi lui să 
plângă - şi era fericit. Şi pe măsură ce tristeţea ei îl apăsa 
mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia să-i scrie, nici s-o 
vadă. 

Era crud faţă de el, crud faţă de ea, dar o cruzime care-i 
înviora sufletul cu biciuiri de ploaie tânăra. 

Deschise uşa. Aneta se sculă de pe scaun. Dănuţ îi vorbi 
din prag. 

— Spune că bine. 

— Scrieţi-i, domnişorule. 

— Spune că bine. 

— De ce nu-i scrieţi, domnişorule? 

Aneta se apropie de el, vorbindu-i în şoaptă. 

— Domnişorule, dânsa plânse toată ziua... 

— Bine. 

Închise uşa. Aneta ridică din sprâncene şi cobori scările 
călăuzită de Gheorghiţă. Dănuţ îşi şterse ochii. Privi 
scrisoarea. „. Atunci ce ţi-aş putea ascunde? ...” Dacă 
minţea? Dacă întreaga scrisoare era o minciună? 

Cobori în goană scările, trecu alergând pe lângă 
Gheorghiţă. O ajunse pe Aneta ceva mai încolo de casă, în 
faţa trăsurii cu care venise. O apucă de mini. O ghemui 
lângă un gard, strângându-i mânile din răsputeri. Aneta 
părea speriată, cu mult sânge rece. 

— Vai de mine, domnişorule, ne vede lumea... 

— Aneta... 

Înghiţi, îi era silă şi groază de ceea ce vroia să facă. 

— Lasă-mă, domnişorule... 

— Taci, taci odată! Ascultă ce am să te întreb. Să-mi spui 
drept. 

— Cine era... domnul... 

— Aneta, nu minţi. 


— Care domn, domnişorule! 

— De ce nu mi-ai deschis când am sunat? 

— Doamne păzeşte! Multe-mi fu dat să trag! Păi dacă-mi 
spusese că nu-i acasă! 

— Cum? Ţi-a spus că nu-i acasă? ... Nici pentru mine? 

— Păi da, domnişorule. 

— Şi domnul ce căuta? 

— Păi era proprietarul, mânca-l-ar ciorile! Venise să-şi ia 
chiria şi intră pă dindos. De asta spuse dânsa că nu-i acasă! 
Păi ce! Parcă el crezu? Dă unde! Intră s-o aştepte. Şi 
dumneata o dăduşi dă gol! ... Vezi, domnişorule! Îi făcuşi 
pocinogul! 

— Cum? Proprietarul? 

— Nu-ţi spusei, domnişorule?! 

— Aneto, nu minţi! 

— Ce să mint, domnişorule! Mă dăduşi dă ruşine! Eu 
spusei că nu-i acasă şi el o văzu cu dumneata! 

Dănuţ îşi trecu mâna peste frunte. 

— Atunci de ce mi-ai spus că a plecat la Sinaia? 

— Ca să nu intri... Nu te ştiu eu pă dumneata?! Parc-aşa 
mă crezuşi! ... 

Tâmplele lui Dănuţ se zbăteau. Nu mai ştia nimic! S-o 
lovească pe Aneta sau s-o sărute... Şi-i era scârbă de el şi de 
ea: să vorbească cu slugile, să spioneze cu slugile dragostea 
lui! 

— Bine, du-te. 

— Nu vii cu mine, domnişorule? 

— Nu. Lasă-mă... Îţi mulţumesc, Aneta. 

Îşi scotoci buzunarele, erau goale. 

— Lasă, domnişorule, altădată... 

Fugi de lângă ea. Urcă scările în goană. 

— Gheorghiţă, pregăteşte-mi hainele. 

Se limpezise tot... şi-i era frică! Şi-i era ruşine. Se 
înjosise... 

De ce nu putea s-o prefacă pe Adina într-o icoană, într-o 
iconiţă mică atârnată la căpătâiul lui - ş-acolo, singur cu ea, 


departe de lume şi de oameni, mai presus de ei, să 
îngenuncheze, şi dragostea lui să fie simplă şi curată? S-o 
iubească fără vorbe, fără fapte, în tăcere şi singurătate, cu 
toată puterea ochilor, cu tot avântul sufletului, cu toată 
evlavia buzelor. 

Năvălise viaţa cea de toate zilele în dragostea lui, vulgară 
şi năprasnică. Azvârlea viaţa cu oameni în dragostea lui, 
mai răi decât pietrele în mânile oamenilor. Şi el singur se 
simţea înjosit, murdar, nevrednic de dragoste. 

— Am pregătit hainele, conaşule. 

— Bine, Gheorghiţă. 

Se aşeză din nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe 
terasă. Era ostenit. Ar fi vrut să iasă din el, să fugă, lăsând 
tot în urmă. Să fugă din el ca dintr-o casă de care ţi-e 
scârba, luând cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei 
să-l păstrezi curat. 

Ce clare îi răsunau vorbele lui Hamlet către Ofelia - „Du-te 
la mânăstire”... - şi cu ce duioşie plângeau vorbele care-i 
păruseră mai demult crude şi batjocoritoare în gura unui 
cabotin pompos! 

„Du-te la mânăstire”: deplina elegie a iubirii care nu se 
poate duce la mânăstire, şi care se scufundă în mlaştini, 
iluminându-le ca părul Ofeliei înecate... „Dănuţ!” răsună 
duios din urmă glasul care-i răscolise sufletul. 

Îl auzea. Îl auzea din toate părţile ca o vibraţie de clopot 
pur. 

„Dănuţ!”... 

Şi cine - afară de omericul Ulysse - s-ar fi îndepărtat, 
lăsându-l să se stângă-n urmă, jalnic! 

Numai cerul şi luna nu erau bucureştene. 

Noaptea mirosea a benzină ca o rochie de bal după 
scoaterea petelor de grăsime - şi uneori trandafirii unei 
grădini parfumau o clipă, dezvăluind un zâmbet - ca într-o 
adiere de evantai. 

Cădea câte-o stea, scurt, urmărită de ţignalele imperioase 
ale gardiştilor. 


Şi răsunau contradictorii orchestre sentimentale pentru 
„ţapii cu guler”, şi alunele prăjite, care se beau şi se 
mănâncă jovial, şi cuplete săltăreţe pentru rachiul care 
sălbătăceşte tristeţa în ochi şi-n pumni. 

În grădini particulare concertau cu gura căscată 
gramofoanele. 

Dănuţ purta o romantică pălărie de pâslă brună, cu boruri 
late, care-i puneau o mască de umbră pe jumătatea feţei. 

Femeile, cu obrajii prea roşii îl urmăreau cu privirea, 
fiindcă avea buze proaspete-n lumina lunii, şi fiindcă era 
îmbrăcat elegant, dar nu-l opreau. 

Avea un mers direct, pasionat. 

Mânile cu gest nocturn - experte dar precaute - se fereau 
să atingă viteza unui trup voinic şi legănarea braţelor ostile 
ca două spade de duel. 

N-avea decât un singur gând: să-i vadă casa. Nici duioşie, 
nici amărăciune, nici scârba, nici duşmănie, nici melancolie. 
Un gând dur, mat, cu contur precis: să-i vadă casa. Era 
sătul de sentimente, emoţii şi zbucium teatral. 

Un vid sportiv înlocuise tot. Muşchii lucrau automat, 
ducând trupul spre un ţel. 

Trebuia să ajungă. Era în marş. Sufletul... 

„.„„.Dar sufletul venea în goană dispre casa ei, şi trupul lui 
Dănuţ se opri îmbătat, ca atunci când, după ani de lipsă, 
întorcându-te în locurile tinereţii, iubita îţi cade în braţe, 
fără suflare, parfumânduc-ţi nările cu părul... 

Cum îi bătea inima! 

Îşi trecu mâna peste frunte. 

Casa Adinei îl privea... De la elpână acolo era o punte 
îngustă peste o prăpastie neagră de adâncuri, pe subt care 
vuiau, vijelioase, fluviile sângelui: Şi-ncolo, tăcerea lumilor 
oprite. 

.„„De când o privea? Cine ştie! ... Îi era atât de dragă! 

Şedea ascuns în gangul unei case, cu mânile împreunate 
de când o văzuse la geamul luminat. 


„Adina! Aici-s, Adina! ... Nu m-auzi?! Aici, aici lângă tine... 
lartă-l pe Dănuţ al tău...” 

Aşa se tânguiau gândurile. Un cor stângaci, lângă ea, la 
fereastra ei. Ca nişte copii desculți cu steaua drăgostii lui... 
Şi ea nu le-auzea vestirea umilă... 

Dar trupul încremenise ca o hrubă deschisă în noapte, 
pentru apariţia unei madone; ca o stâncă grea, în 
aşteptarea miraculoasă a şipotului viu... 

Trecu o trăsură pe strada acoperită de sufletul lui Dănuţ. 

Adina tresări, aşteptă cu ochii aprinşi, şi plecă fruntea. 

Tărsura trecuse mai departe. 

Apoi trecu împleticindu-se un om beat, de-a latul şi de-a 
lungul. 

Apoi trecură amintiri, repezi ca plutele când vin pe ape 
revărsate. 

„„„Adina-l aştepta pe el. Dar el venise lângă ea, subt ochii 
ei. Şi ea îl aştepta departe, privind o noapte unde nu era 
decât singurătatea. 

Se îmbrăcase ca o fetiţă, duminica, aşa cum îi plăcea lui. O 
simplă bluză de batistă albă, cu guleraş răsfrânt, în care 
sânii sunt aşa de caşti că-ţi vine să le surâzi. O bluză de un 
alb subţire şi primăvăratec - albul parfumului de zarzări din 
dimineţile copilăriei. 

Un alb în care sânii sunt o mirare de vânt oprit, care te 
face să închizi ochii şi să-ţi dezmierzi obrajii. Un alb care e o 
lumină pe un joc de hulubi. 

Şi toate amintirile adorară albul inocent în care adiau 
sânii. 

Se pieptănase aşa cum îi plăcea lui. Cu cozile pe spate, ca 
o fetiţă care se duce la biserică lăsându-şi cercul acasă, 
rezemat de gard. 

Părul cu miros de soare, vara! 

Îi înnoda cozile subt bărbie şi-i săruta risul buzelor închise, 
şi-i spunea că are doisprezece ani şi că nu ştie să sărute 
fiindcă-i prea mică. Şi ea râdea cu tremurul genelor plecate 
pe ochii verzi. 


Şi-i despletea cozile. 

„Acum am să le fac să râdă 

Le scutura, le-mprăştia, şi părul creţ râdea în hohote de 
roş scânteietor. 

Ş-apoi o săruta. O săruta pe ochi, ca să-i închidă. O săruta 
pe bărbie, ca să deschidă buzele râzând. O săruta pe gură, 
ca să-l cuprindă de după gât cu braţele şi ca să-i vadă 
tremurul nărilor. 

Şi o lua în braţe şi o strângea - luminoasă şi tremurătoare 
ca o stea de septembre - şi nu-i venea să creadă că-i a lui. 

Şi-o despuia atunci, ca să-i găsească trupul, şi sufletul din 
el să-l scuture. 

Trupul acela îngrozitor de alb - fermecătoare spaimă a 
trupului lui! 

„„„Şi când simţea profunda bătaie de aripi a pasării de 
pradă care sfâşie adânc viaţa trupului, demonica bătaie de 
aripi a trupului fierbinte în goliciunea lui de flacără 
cărnoasă - ochii lui Dănuţ priveau o pură faţă de fetiţă 
palidă, cu capul răsturnat pe spate, zâmbind cu uşoare 
tresăriri cerului în care vede îngeri... 

Mânile lui Dănuţ erau reci. 

„„„Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetiţă cu 
bluză albă şi cozile pe spate, o adorabilă fetiţă a cărei gură 
buda ca o cireaşă, pentru cine ştie ce necaz mărunt şi 
grațios. 

Cu o mişcare resemnată şi somnoroasă, Adina trase storul. 

Dănuţ dădu din cap, şi nu se repezi, nici n-o strigă. 

Nu. lubea o fetiţă, şi sufletul era parfumul primăverii în 
livezi. Şi mânile erau candide ca un crin în mânile unei 
Madone. 

Nu. lubea o fetiţă care se ducea la culcare în bluză albă şi 
cozi somnoroase. O iubea de departe şi era deasupra 
somnului ei ca o stea deasupra unei ape. 

Trecuse o furtună şi un zbucium adânc... Trecuse? ... 

Îşi şterse ochii. O iubea atât de mult că plângea zâmbind 
storului tras. 


LIA 


„„„Îi bătea inima. 

Despuiase o grădină de ultimii trandafiri albi, sărind 
gardul ca un hoţ, după ce pândise îndepărtarea paşilor 
sergentului cu spinarea vigilentă. 

Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cinele nu-l 
lătră. Avea o coadă amicală pentru Dănuţ. 

A! N-avea cu ce să-i lege! 

Zâmbi. Îşi scoase batista şi cu ea înnodă cozile 
trandafirilor de clanţa uşii. 

Şi fugi emoţionat, ca un îndrăgostit, după ce-a avut 
temeritatea să dăruiască flori casei în care e somnul fetei 
pe care o iubeşte de departe. 

— Mata ce spui, Mihăiţă? 

— Cum vrei mata, Catinca... 

Aşa îşi vorbeau unul altuia părinţii lui Mircea Balmuş. Erau 
moldoveni din leşi. 

„Cum vrei mata, Catinca” nu era o formulă de politeţă sau 
de comoditate casnică, ci o recunoaştere blajină şi mucalită, 
delaolaltă, a energiei Catincăi, înzestrată cu cei mai frumoşi 
ochi din tinereţea lui conu Mihăiţă şi cu o voinţă în armonie 
cu focul ochilor negri. 

Tot ce făcuse conu Mihăiţă de la logodnă încoace, vroise 
cucoana Catinca. Şi avea voinţa norocoasă. O singură dată, 
totuşi, voinţa cucoanei Catinca... 

Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă 
pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeață care 
transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care 
casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea 
dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrânească - 
singura ei zestre - cu ceardac, grădină şi amintiri, din 
strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru 
sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei 
de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui... 

Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru 
de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului 
laşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti. 


— Cum vrei mata, Catinca... 

Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi 
emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii... Curtea de 
apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât 
rudele ieşene ale justiţiei supreme... Viitorul lui Mircea, 
glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai 
aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi... 

Se apropiaseră aşadar de Curtea de casaţie, dar se 
depărtaseră de blajinul oraş al tinereţii. Şi totuşi cucoana 
Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iaşul, dar îl regreta 
dintr-o gospodărie moldovenească, miraculos răsărită în 
Popa Nanul bucureştean. Căsuţă cu patru odăi - mobilă 
bătrâneasca, miros de podele ceruite şi de fructe; antreţel 
cu păretele împodobit de un blazon păstrat şi arătat cu 
evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea şi portretul lui 
de copil cu întâia cunună pe cap; pivniţă cu murături şi pod 
cu amintiri: un petec de ogradă şi o fâşie de grădină. 

În casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decretase 
moldovenismul. Se vorbea moldoveneşte, se mânca 
moldoveneşte, se trăia moldoveneşte. 

Dar şi-n grădină, voinţa cucoanei Catinca spulberase 
strădania ultimului proprietar de a întocmi în faţa casei o 
grădină vanitoasă la care „să se uite gură-cască şi vecinii ca 
la farfuria de salată rusească de pe tejgheaua 
restaurantelor”. 

Acum, grădina era o odaie afară, în care „să poţi sta oleacă 
la aer” la adăpostul viței sălbatice care acoperea gardul 
dinspre stradă. Florile cele mai provinciale - ţesute parcă în 
faţa caselor moldoveneşti de mânile stăpânei - se 
aşternuseră supuse în Popa Nan, cu aceeaşi rânduială şi 
acelaşi zâmbet colorat, alături de legumele pe care cucoana 
Catinca nu vroia cu nici un chip să le cumpere din piaţă. 
Erau şi câţiva păpugşoi, şi, între ei, înaltă, rotundă şi rurală, 
o floarea-soarelui. Dominând petuniile, vâzdoagele, 
panselele, crăiesele, tufănelele, ochiul boului, micsandrele, 
busuiocul... 


Iar în ogradă - nu curte - era o poiată - nu cuşcă de pasări 
- o hulubărie - nu porumbar - un felinar cu gaz şi cu cine 
adus de la Iaşi, care nici pe solul Munteniei nu se simţea 
solidar cu motanul moldovan prin lene şi locul naşterii. 

În faţa scării de intrare, la dreapta şi la stânga, două 
ciubere cu leandri aprindeau flori roze. 

În această casă modestă dar vie, Dănuţ regăsise parfumul 
patriarhal al copilăriei şi moalea inflexiune a vorbei 
moldoveneşti. Şi casa îl primise cu braţele deschise, fiindcă 
era prietenul lui Mircea, fiindcă era „moldovan de-al 
nostru” şi fiindcă cucoana Catinca avea o autoritară 
slăbiciune pentru acest „diavol simpatic”. 

Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei 
Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de 
ajutor. Iar la Paşti - cu mânicile suflecate şi legat la cap - 
frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr 
Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o 
fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a 
Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de 
mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali. 

După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o 
înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel. 

Conu Mihăiţă dormea în ietacul cu candelă roşie, hulubii 
dormeau în hulubărie, dulceţile de trandafir, în gavanoase, 
găinile, în poiată. Felinarul lumina ograda amănunţit 
măturată. 

Mircea învăţa în grădină cu mai mulţi camarazi, adică 
făcea „curs real pentru adulţii clasei”, cum spunea Dănuţ. 

Totuşi, cucoana Catinca nu se statornicise în fotoliul aşezat 
pe peronul din faţa casei, subt becul electric, unde cetea, 
când totul era în regulă” numere din Viaţa românească, din 
care preţuia, mai ales, „blăstămăţiile lui Pătrăşcanu” şi 
„minciunile mâncăului de Hogaş”: moldoveni de-ai noştri. 

Aceeaşi aşteptare care făcea pe cucoana Catinca să nu-i 
tihnească târziul de noapte când gospodăria era pacificată, 
îl făcea pe Mircea să aibă lacune în şirul explicaţiilor pe cari 


doi colegi le înregistrau minuscul pe fiţuici, şi alţi doi, 
provizor, în capetele grele de energia somnului. 

„De ce nu mai vine Dan?” Această întrebare de actualitate 
schimba fizionomia trecutului oficial, determinând uneori 
un subit şi inexplicabil armistițiu între două armate care se 
luptau încâlcit şi eroic în manualul de istorie, iar alteori, 
întineriri arbitrare ale crailor. 

„De ce n-o fi venind diavolul?” „Diavolul” nu fusese călcat 
nici de tramvaie, nici de automobile; venea cu paşi domoli 
spre casa unde era aşteptat. Şi ritmul paşilor legăna 
împărecheri de cuvinte care voiau să fie vers într-un suflet 
limpezit după furtună. 

Dănuţ zâmbi cu capul aplecat în lături, ca un violonist când 
îşi acordă vioara. 

„Il &tait bien malheureux Ce pauvre ciel d'ambre bleu, Car 
il Etait amoureux De la mer verte, de la mer bleue”10... 

Cuvântul cădea de sus, planând ca o mare pasăre ostenită 
pe jocul onctuos al valurilor. 

„De la mer verte, de la mer bleue De la mer verte, de la 
mer bleue”... 

Se apropia. Încetini pasul ca şi cum ar fi purtat pe umeri o 
amforă prea plină şi fragilă. 

„De la mer verte, de la mer beue, De la mer verte, de la 


mer bleue”... „. Malheureux... 
De la mer verte, de la mer bleue”... 
Malheureux! 


„Ambre bleu”? 

De ce nu? Suna frumos, răcoros. „Renard bleu”; „ambre 
bleu”... 

— De unde-mi vii? îl întâmpină cucoana Catinca. 

— Sărut mina, se înclină Dănuţ. 

— Mă rog, mă rog... Nu te-atinge! Departe de mine, 
Satană! Unde ţi-s urechile? ... Să te-nveţi minte, diavol 
uşarnic, să mai faci să te aştepte ca pe mare ce o femeie în 
toată firea! Acuma sărută mâna şi cere pardon. 


— Pardon! zâmbi Dănuţ, sărutând mâna care răspândea 
parfumul recentelor dulceţi de trandafir. 

— Râzi tu, râzi! ... la poftim cu mine! 

— Dan! 

Mâna lui Mircea - cu nedespărţitul creion - se agita din 
răsputeri ca mâna unui armator la ivirea corabiei scăpate 
din naufragiu. 

— Salve, Deleanu! răsunară patru glasuri entuziasmate de 
diversiune. 

— la daţi-i pace, mă rog! interveni cucoana Catinca 
ducându-l de mânecă în casă. 

Cucoana Catinca aprinse lumina din antreţel, privi tacâmul 
pregătit pe mescioara de pasienţe, şi luându-l pe Dănuţ de 
umăr cu vârful degetelor, îl întoarse cu faţa spre becul 
electric. 

— Am auzit că nu ţi-i bine! Ce-nseamnă asta? ... la scoate 
limba... Pfee! ... Dă-mi mâna... Hm! ... Limbă bună, 
temperatură nu, îmbrăcat civil, jigărit ca un motan, umblă 
lelea pe străzi... Cunoaştem noi de mult boala asta, domnul 
meu! ... Ce-ai mâncat la masă? 

— Imposibil să-mi aduc aminte! Am o memorie! ... 

— Da, da! Memoria! ... Poftim la masă. La o astfel de oră ar 
trebui să-ţi pun lingurile-n brâu! 

— Vai de mine! Nu mi-i foame! 

— Poftim! Pârjoale calde să nu-mi ceri! exclamă indignată 
cucoana Catinca, aşezându-l cu de-a sila pe scaun în faţa 
pârjoalelor reci... Aşteaptă, mă rog, flămândule! îi porunci 
ea, aprinzând maşina de spirt, la care trebuia să 
încălzească bulionul de găină. Şi văzând, cu coada ochiului, 
că-i năduşit de căldură, adăugă încruntată: Pfii! Unde-ai 
învăţat, diavole, să te parfumezi aşa? ... Scoate surtucul! 
Auzi dumneata! Să mă ameţească, nu altceva! 

Fără surtuc, în cămeşă de mătasă cenuşie, cu guler jos, 
picior peste picior, cu cotul rezemat de masă şi degetele 
răsfirate pe fruntea cuprinsă în mină, Dănuţ avea zâmbetul 


de juvenilă iluminare al adolescenților poeţi când îşi respiră 
sufletul... 

Cucoana Catinca vărsă bulionul. Şi bulionul fierbinte 
dovedi lui Dănuţ cât era de înfometat. 

— Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă-i făcut cu 
drotul! se indignă glasul cucoanei Catinca, în timp ce 
degetele culegeau admirativ o buclă în spirală cu fulger 
arămiu. 

Îi ridică farfuria de supă. 

— Mă rog, să faci bine să nu te saturi cu pârjoale, că mai 
este şi pui fript... şi nişte ştrudel de care-ţi place. 

Una din cele patru odăi ale casei din Popa Nan, era odaie 
de musafiri. 

— Mai bine să am eu un pat pentru moldovenii mei decât 
salon pentru munteni. 

Alături era odaia lui Mircea. 

Aproape toate versurile lui Dănuţ fuseseră scrise în odaia 
musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica îşi încolăcea 
somnul, ca un presse-papier familiar. 

Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moşu, dar versurile 
numai la biroul de nuc cu scaun sculptat. 

E drept că din casa cucoanei Catinca Bucureştiul avea alt 
sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, 
cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul 
hulubilor groşi. 

Un cuc cânta în faţa celui ce scria la birou, anunțând 
optimist orele. 

Iarna ardea focul în sobă - în Pitar-Moşu erau calorifere. 

Şi dimineţele timpurii şi pripite de şcolari somnoroşi aveau 
miros de pâne prăjită pentru cafeaua cu lapte „cu caimac”. 

Patul era înfăşat proaspăt. Pe cuvertura de pichet se 
răstignea cast o cămeşă de noapte de-a lui Mircea. Pe 
covoraşul din faţa patului, o păreche de papuci turceşti, 
brodaţi, de-a căror expropriere conu Mihăiţă nu se 
indignase. 

— Cum vrei mata, Catinca... 


Pe măsuţa de noapte, cucoana Catinca rânduise tablaua cu 
paharul de lapte - obligator - şi chiseaua cu dulceţi 
facultative. 

Toate luminile din casă erau stinse, afară de una. Din odaia 
musafirilor, prin uşa întredeschisă, pătrundea în odaia lui 
Mircea, dâră verde a lămpii cu abat-jour de porțelan: Dănuţ 
scria. 

Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu 
fruntea sprijinită în palmă. Scria, cu mânicele cămeşii de 
noapte suflecate. Nu-şi încheiase nasturii de la cămeşă. 
Pieptul gol; gâtul gol. Părul pieptănat în sus, cu reliefuri 
întortocheate şi subite luciri, ca zvârcolirile de balauri 
sculptați pe coapsele unui vas chinezesc, în care un foc 
nevăzut şi-ar fi oglindit neliniştea. 

De câte ori nu veghease Mircea - ceasuri de noapte de-a 
rândul - având în faţa ochilor, prin uşa întredeschisă, icoana 
profilului concentrat asupra caietului, dar copilăros când se 
întorcea spre întunericul odăii lui Mircea, cu buzele sonore 
de trilul versului crud. 

— Asculţi, Mircea? 

„Pourguoi, 6, ma douleur, Haleine douce, haleine moite, 
Vent frileux, vent berceur, Ef euilles-tu les pommiers, les 
blancs pommiers du coeur? 

Pourquoi les exiler ces sonatines en fleurs Sous le regard 
vainqueur, sous le regard moqueur De celle qui connait 
mon îme, mon amour et ma douleur?” „11 

Dănuţ nu scria versuri decât în franţuzeşte, limba 
lecturilor. Era singura mustrare pe care i-o făcea Mircea. 
Dănuţ răspundea categoric: 

— Cum aş putea iubi, suferi şi cânta cu vorbele pe care le 
aud la şcoală, pe stradă, în prăvălii, cu vorbele de toate 
zilele? „Limba maternă”? O respect şi o iubesc ca pe o 
mamă; dar limba versurilor trebuie s-o iubeşti altfel... Cu 
limba franceză n-am trăit în casă de mic copil, nu m-am 
jucat cu ea, n-am mâncat la masă cu ea... E o fată frumoasă 
pe care am întâlnit-o uneori numai; am văzut-o în cărţile cu 


versuri, cum ai vedea o fată la teatru în lojă, la geamul unei 
case necunoscute, trecând în goană într-o trăsură... Limba 
românească trăieşte cu mine în casă din copilărie, o văd 
zilnic, limba franceză e într-o casă străină, e frumoasă şi 
enigmatică... 

— Bine, dar n-o cunoşti de ajuns, replica Mircea. E o limbă 
livrescă pentru tine, n-ai amintiri în ea... 

— Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagă 
amintiri comune sunt părinţii, fraţii, prietenii din copilărie... 
Dar o fată pe care o iubeşti când ai văzut-o întâia oară? Ce 
amintiri te leagă de ea? O iubeşti, tocmai fiindcă n-o 
cunoşti. Fără enigmă, fără necunoscut, nu este dragoste. 
Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi 
frumuseţă... Şi o limbă care ţi-e prea familiară nu mai are 
enigma de care are nevoie poezia, fără de care poezia e un 
simulacru. 

— Atunci, după tine, ar urma ca Eminescu să fi scris 
poeziile lui în nemţeşte, Verlaine în limba turcă şi Heine în 
chinezeşte! 

— Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindcă niciodată n-ar fi 
simţit osteneala pe care ţi-o dă familiarul, cunoscutul limbii 
natale. 

— Dar de unde ai scos tu că limba românească nu mai are 
mister pentru tine? O cunoşti fragmentar... Descopere-o. 
Fă-ţi o limbă personală, cum şi-a făcut Eminescu, cum şi-a 
făcut Arghezi, cu vorbele tuturora, dându-le un alt accent, o 
altă muzică. 

— Nu pot. Nu mă atrage... Cuvintele de care am nevoie 
sună odios. Ascultă: „amor!” Îl spun numai, şi-mi sună în 
urechi toate viorile ţigăneşti şi cupletele sentimentale. E un 
cuvânt care locuieşte la mahala. A îmbătrânit acolo. Nu pot 
să-l iubesc. Altul: „iubita!” îţi vine să ricanezi când îl spui, 
sau să faci cu ochiul. Dar: „l'aimee, la bien-aimee”? E dulce, 
muzical, blând, şi-ţi vine să ridici ochii, când îl spui, cum îi 
ridici fără să priveşti nimic, când auzi o muzică depărtată... 


Pentru mine, limba românească e bună pentru discursuri, 
pentru poezii patriotice şi pentru sarcasmul lui Caragiale... 

Discuţiile dintre Mircea şi Dănuţ, pe această temă, erau 
fără sfârşit... Dănuţ avea o superioritate asupra lui Mircea; 
pe câtă vreme el scria versuri în franţuzeşte, pe care 
Mircea le preţuia, Mircea nu scria versuri de loc. 

Nu ştia încă Dănuţ că fiecare cuvânt e o Cenuşăreasă care 
s-a întors de la bal - de la un balcu lună, soare, fluturi, rouă 
şi păduri - pierzându-şi condurul. Şi dacă stă acoperită de 
cenuşă, într-un bordei, la vatra stinsă - în schimb un făt- 
frumos îndrăgostit o caută prin toată lumea cu condurul în 
mina. Şi această umilinţă, această aşteptare, şi această 
căutare, e enigma fiecărui cuvânt. 

Nu ştia încă Dănuţ că în limba franceză Cenuşăresele sunt 
venerabile şi că fiecare dintre ele locuieşte într-un palat 
străveziu de cleştar - cu conduri de toate formele şi 
culorile, aşezaţi pe calapoade - amintindu-şi vremurile 
basmului din tinereţă când piciorul era mai mic decât 
condurul, şi când condurul era pierdut... 

Dănuţ avea o slăbiciune pentru alb: meri şi zarzări înfloriţi 
se scuturau în nopţile de versuri, dinspre birou în odaia lui 
Mircea. Hulubi, numai albi, lebede, ninsori, lumini de lună, 
copii în lungi cămeşi de noapte, case de ţară alcătuiau 
visteria versurilor lui Dănuţ. 

— Aş putea face trusoul de primăvară al tuturor livezilor 
cu albul din mine. 

Aceste nopţi de veghe, cu duhul primăvăratec al albului 
între odăile lor, erau unul din secretele prieteniei lui Mircea 
pentru Dănuţ. Câte capricii nu-i trecuse, câte îngenuncheri 
nu îndurase - el care avea sufletul mândru ca o icoană de 
ctitor - din pricina acelor nopţi. Acest „zarzăr exilat în viaţa 
oamenilor” care înflorea uneori în odaia de alături, era 
fratele ochilor trişti. Pe acest Dănuţ în cămeşă de noapte, cu 
profil concentrat pe caiet şi chip copilăros, când se întorcea 
înspre odaia lui, Mircea îl pierduse de la Crăciun. Îl vedea 
zilnic şi de-atunci, la şcoală, dar vedea o faţă de faun ostenit 


sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată pudoare, 
privirea ochilor din el... 

Acum îl regăsise. 

Dănuţ închise caietul, stinse lampa şi se sui în pat. Mircea 
aşteptase în zadar familiara întrebare: „Asculţi, Mircea?” 

Totuşi era fericit. Şi multă vreme privi lumina lunii vibrând 
în odăi - cu aceeaşi privire pe care o avea când asculta 
versurile lui Dănuţ - ca şi cum albul lunar ar fi fost o 
pulbere desprinsă din albul caietului cu versuri, ca să 
încununeze din nou întregită puritate frăţească a celor 
două odăi vecine. 

Aţipise zâmbind. 

Un vis trecu prin câteva bătăi de inimă... Trebuie s-o 
prindă, trebuie s-o prindă. 

Fuge în goana mare după o fetiţă mult mai mică decât el, 
cu cozi blonde pe spate... Se apropie. Şi-i plin de spaimă 
sufletul, şi de ciudată încântare. Dacă nu-i ea? 

A prins-o de cozi. Inima bate din răsputeri. 

O smunceşte-nspre el, şi-n aceeaşi clipă fetiţa cu cozi 
blonde a crescut, cozile s-au înflăcărat, şi coaptă-n trup şi 
roşie în păr o are-n braţe pe Adina... 

Se deşteptă la lumina de fulger a visului. 

Adina! Îi apăsa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu. 

Scutură capul. Se culcă din nou. Nu mai putea dormi. Îi 
băteau tâmplele. Era o izbucnire în trup ca fluviile când 
clocotesc subt ghiaţă. Mânile vroiau s-apuce, braţele să 
strângă, trupul vroia arsura trupului dorit în vis. 

Se îmbrăcă prin întuneric. 

Cucul din părete cânta de două ori, amintind trecerea 
orelor paşnice prin casa patriarhală. 

— Mircea... dormi? 

— Ce-i, Dan? tresări Mircea, văzându-l îmbrăcat. 

— Mă duc... 

Cuvintele cădeau grele, ca ale unei spovedanii urâte. 

— Spune mamei tale că am plecat dis-de-dimineaţă să-mi 
iau uniforma de-acasă. 


— Unde te...? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat. 

Ştia unde se duce. Sărind din pat, văzuse în lumina lunii 
chipul de faun cu ochii lucioşi. 

Încălecând fereastra, Dănuţ întoarse capul spre Mircea. Îl 
văzu sever şi curat. 

— Da. Mă duc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu 
sfidare în glas şi cinism în ochi. 

Se furişă prin ogradă, negru. 

De la fereastră, Mircea îl urmări cu melancolia îngerilor 
când privesc prăbuşirea unui frate întru aripi, dar şi cu 
secreta mândrie că o privesc din cer. 

II 

„IL ETAIT UN PETIT POMMIER” 

— Vânzaaar... civooo... Vânzaaar... civooo... 

Nazală, ironică, tărăgănată, comică, solitară şi solemnă 
proorocirea comercială răsuna pe ulițele istorice ale laşului, 
care atârna neînsufleţit ca o zdreanţă voievodală pe umărul 
sleios şi obsechios al negustorului de haine vechi. 

— Vânzaaar... Civo00... 

Dar toate casele erau deprinse, ca şi cu trâmbiţarea 
cucoşilor domestici, cu cântecul de lebădă al Cetăţii lui 
Ştefan. Familiar tuturora, glasul lui Meşulem deştepta 
zâmbete prin case şi glume prin ogrăzi. 

— Vânzaaar... Civo00. 

— Meşulem, cuţu-cuţu! 

Cu paşi târâtori, deprinşi iremediabil să târşească papuci 
clămpănitori, cu umeri doborâţi parcă de povara perechii 
de ghete glodoase şi desfundate şi a surtucului decolorat - 
mai mult firmă decât marfă - negustorul se îndreptă spre 
poarta casei, de unde un tânăr licean îl poftise injurios. 

— Aşteaptă să plece mama de acasă. 

Şi Meşulem aşteptă! 

Zâmbi cu duioşie, ondulându-şi capul de jos în sus, ca un 
motan gâdilit subt bărbie. Avea barbă albă - de o biblică 
îmbelşugare - şi nasul, crescut ca subt lupă, şi coroiat, 
reproducea în sens invers - cu aceeaşi împovărare 


resemnată şi vicleană - aplecarea gheboşată a spinării. 
Perciunii, sinuos încârligaţi, atârnau pe tâmple, sinceri. 
Urechile vegheau vaste şi congestionate, spăimântate parcă 
de apropiata izbucnire a trâmbitelor cereşti. Un ochi era 
acoperit cu plasture negru; dar celălalt era o colonie de 
ochi sintetizaţi în verdele sur al unuia singur, străbătător, 
intens, enigmatic şi profund ca ochiul din triunghiul creştin 
sau ca celălalt, care-l preţuise pe Isus şi-l vându-se cu rabat. 

Mama liceanului ieşi pe poartă, cu alai de parfum. 
Meşulem se înclină adânc şi cucernic în faţa dosului 
încorsetat. Apoi, cu o privire filtrată printre gene, evaluă şi 
îmbrăcămintea cochetă, şi paguba din punga soţului, şi 
seceta din buzunarul liceanului. 

— A chichi, Meşulem! Numai eu îs prost să vând aşa 
pantaloni faini! ... Zece lei, fără să mă tocmesc. 

La auzul vorbei pantaloni, Meşulem se repezi cu braţele 
ridicate. Bătăile inimii liceanului frăgezeau deliciul clipei 
comerciale. 

Şi deodată Meşulem se întristă. Oftă din greu şi, cu buza 
de jos îngreuiată de dispreţ amar, restitui pantalonii. 

— Nu-i pentru mine... 

Şi plecă. 

— Vânzaaar... Civooo... 

— Meşulem! 

— Vânzaaar... Civooo... 

— Meşulem! 

— Ei? 

— Îţi baţi joc de mine! Pantaloni noi: numai astă iarnă i-am 
purtat! ... Ţi-i lăs cu cinci lei... 

— Dacă nu-i pentru mine! 

— Eşti nebun, Meşulem? 

— Meşulem îi nebun... da pantalonii îs rupţi în cuăr! 

Liceanul oftă adânc: el singur îi cârpise. 

— Cât dai? 

— Meşulem plăteşte bini. Iaca o băncuţă nouă-nouţi, se 
întrista el, lucind în soare o băncuţă de cincizeci de bani. 


— Un leu, şi na-ţi pantalonii. 

Trupul lui Meşulem porni, dar mâna cu băncuţa rămase pe 
loc, darnică, ispititoare, elocventă... 

— Dă, târtane! 

Meşulem luă pantalonii creştini. 

— Vânzaaar Civooo... 

Lumina era blândă şi elegiacă. Pe uliţile cu bolovani blajini 
şi gropi fireşti, alături de vrăbii ciuguleau găini. În 
răstimpuri clare răsunau nostalgic fluierile nalte ale 
locomotivelor. Uneori, o vacă smulgea un smoc de iarbă 
amical răsărită pe marginea trotuarului. Sergentul o privea 
din urmă, cu un aer de boar deghizat. Bâzâiau albine 
trecând dintr-o grădină într-alta, în zbor brodat, peste 
stradă, ea peste un râu calm. 

Pulverizat în soare şi în vânt, parfumul teilor adia luminos; 
câte o fată cu tocuri strâmbe şi ochii închişi se oprea, 
părând că-l ascultă. 

Şi pe toate zările dezvăluite ochiului, ondulau dealurile de 
un albastru argintiu ca nişte mari muguri de munţi gata să 
înflorească răcoroşi delaolaltă cu vara. 

Şi peste toate, presimţit de suflet mai mult decât de ochi, 
Ceahlăul vaporos ca un fum de tămâie cădelniţat de Trecut, 
din afundul ceresc al zărilor moldovene... 

— Vânzaaar... Civo00... 

Casa răposatului conu Costake Dumşa, cu două rânduri, 
arăta tot voinică şi dârza, deşi venerabilă, în străşnicia 
zidurilor de piatră văruită, ca un vânător de urşi coborât 
din munţi. Împrejmuită vast de zid înalt şi gros de piatră, 
şedea la o parte de uliţă, înfiptă în pământ ca într-o 
adâncire de luptă, cu flori în faţă şi desiş de pomi roditori 
îndărăt. Ferestrele erau mari, dar mai ales adânci şi cu 
zăbrele robuste. 

La etaj se arăta dominator balconul de unde 
romanţiozitatea vechilor jupâniţe visa cu dealurile-n faţă şi 
de unde glasul vechilor boieri tuna şi dincolo de ziduri. 


Zidul dinspre uliţă se avânta gigant şi dulce în verdeaţa 
plopilor bătrâni, ca un hotar aerian al proprietăţii. Porţile 
de stejar ferecat - cu bară pe dinăuntru - se deschideau 
triumfal, anume parcă pentru izbucnirea neagră şi sură a 
armăsarilor înhămaţi la caleşti. Şi de la poartă până la 
peronul casei aleea de nisip gălbui se arcuia aşa cum s- 
arcuiau în trap caleştile cu mers focos. 

Muriseră demult bătrânii, dar învechiţii muri adăposteau 
aceiaşi şi aceiaşi pomi. 

Aşa că nu casa dintre ziduri părea anacronică, ci becul 
electric de la poartă şi cele două globuri cu picior înalt care, 
de-a dreapta şi de-a stânga peronului, luminau electric 
decorul feudal. 

Obişnuitele cărţi de vizită - de lemn sau de tinichea - cu 
seci sau pretenţioase inscripţii, ale avocaţilor - lipseau de la 
poarta casei Deleanu. Dar se vede că ar fi fost şi de prisos, 
de vreme ce în faţa peronului un numeros grup de clienţi de 
ambe sexe aştepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, 
dominau ţăranii. Târgoveţii erau mai cu seamă evrei. 
Vorbeau colectiv - cor fără muzică - şi gesticulau furioşi, 
deşi nu se sfădeau, desfăşurând şi comentând ziarele locale 
ca pe nişte hărţi strategice. 

Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele 
şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, 
făcând - cu vârful umbreluţelor - desemnuri simbolice pe 
nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale 
languros îmbinate şi profiluri primitive... 

În răstimpuri mai mari sau mai mici - variind după 
însemnătatea pungii şi a procesului - un secretar apărea, 
invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar 
evreii. 

Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, 
opt jumătate - însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de 
scrimă - decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul 
diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi 
tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, 


prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a „trata cu 
clienţii”, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi 
doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea 
categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un 
nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii 
şi părinţii, după cum urmează: Minodor - părinţii, 
Stratulativ - strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de 
câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată. 

Minodor Stratulativ ieşise pe peron. Dar în loc să indice o 
intrare celor ce o aşteptau, privea în sus, ca şi cum ar fi 
convorbit cu un client astral, implorându-l să descindă. 

De fapt se uita la balcon unde, în halat de baie, cu umerii 
iluminaţi de aur inelat, Monica îşi usca părul la soare. Se 
lăuse. Un abur rumen îi încălzea obrajii. Pe genunchi ţinea 
o carte deschisă fără s-o cetească. 

Se ridică în picioare, adunând în snop tumultos pe ceafă 
părul încă jilav. Mânicile largi alunecară descoperind 
braţele goale. Îşi scutură capul, înzeuându-se din nou cu 
aur. 

Departe curgea, lină şi albastră, linia dealurilor. 

Frumuseţea Monicăi se afirma deodată, ca splendoarea 
unui trăsnet. Aşa cum era învăluită în căderea amplă a 
faldurilor halatului alb cu glugă şi mânici încăpătoare, în 
faţa zărilor cu dealuri florentine, părea pogorâta din cerul 
pur al picturii italiene, ca un înger cu aripile strânse, ţinând 
desfăşurat în mini un sul cu muzică pentru glasul 
heruvimilor. 

Fineţa plină a obrajilor şi a liniei gâtului, alunecând de la 
bărbie în curbă lungă de stea căzătoare, făcea să se 
presimtă puritatea sprintenă a sânilor subit rotunzi. 

Formele Monicăi erau lungi alintări de linii întretăiate, 
cum stat înmănuncherile jet-d'eaux-urilor, sau melodiile 
violelor cântate cu arcuşuri lungi. 

Era avântata cu suprema şi delicata supleţă a fumului în 
văzduh acalmie. Părea că se mişcă în vârful degetelor, dar 


picioarele călcau orizontal pământul, şi totuşi, trupul părea 
înălţat - nu înalt - alungit, nu lung. 

Aşa sunt trupurile cereşti, cărora aripele - ridicându-le 
povara paşilor - le avânta conturul senzual, spiritualizându- 
l| cu o născânda înălţare de zbor oprit vertical, atent parcă, 
spre orizonturi, de unde poate să apară iară porunca 
zborului. Şi aşa sunt uneori întrupările tinereţii pogorâte pe 
pământ în scurt popas. 

În lumina ovală a frunţii şi a obrajilor, sprincenele 
deschideau arcul dublu al aripelor de cocor în zori de 
primăvară. Păreau că vin de departe, dintr-un Străveziu de 
zare, sau că se pierd afund. 

Iar mânile Monicăi, înguste, calme şi cu degete prelungi, 
puteau să poarte crinul religios, şi să încapă în mănuşa de 
argint, care îmbracă pe icoane mânile Mariei... 

Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, 
dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în 
lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi 
parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei. 

Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei lerarhi şi-o 
ameninţase că va scrie profesorului lorga - „kilovatorul 
istoriei”, cum îl poreclise Olguţa - să o catalogheze între 
monumentele istorice ale Iaşului. 

Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de 
Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi 
în urma intervenţiei Olguţei. 

— Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi 
scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice 
ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica! 

Minodor nu cuteza să compună epistole - încă! De altfel, 
dunga rectilinie a pantalonilor arăta clar că îngenuncherile 
lui în faţa Monicăi erau de ordin sufletesc. Se mulțumea să 
contemple. 

Dar în biroul domnului Deleanu mare ispravă nu făcea. 

Doi ogari, în goană paralelă, cu ondulări festive de 
serpentine şi boturi săgetătoare, se avântară spre poartă. 


Din urmă, în fugă după ei, venea Olguţa, cu rachetă în 
mină, îndemnându-i. Zărindu-l pe Minodor la pândă - 
bufnea de râs numai când îl vedea, fiindcă-i vedea numele - 
îşi încetini pasul, în vârfuri. 

Era zveltă şi flexibilă, ca un arcaş adolescent. Picioarele, 
dezvăluite subt rochia scurtă de tenis, arătau muşchi de 
patinatoare cu fine oţăliri în dungi, pulpe vioaie, glezne 
înalte. Presimţeai genunchii dominatori de amazoană. 

Îmbrăcase pentru tenis o bluză-cămeşă cu guler răsfrânt 
şi mânici scurte, subt țesutul căreia sânii mici nu tremurau, 
nici palpitau, dând pieptului mai curând relief de juvenilă şi 
impertinentă voinicie, decât tulburătoare feminitate. 

Nici o îngreuiere, lene, moliciune sau şovăire nu stânjenea 
vioiciunea ritmului elastic a trupului durat din biciuiri de 
muşchi repezi pe oase subţiri şi impetuoase. 

Îşi îmbrobodise strâns - ca un pescar napolitan - pletele 
brune cu o batistă de mătasă galbenă, care punea tonuri 
portocalii pe obrajii arşi de soare şi de vânt. Arcul 
sprincenelor era lung, dens şi cu o zburlire mefistofelică la 
îmbinarea cu rădăcina nasului. Ochii, de un negru tropical, 
se alungau atât de puternic în colţul genelor, spre tâmple, 
încât ochii celui spre care se îndreptau osteneau, ca o 
crenguţă învăluită şi copleşită subit de aripele vaste ale 
unui zbor greu. Vivacitatea-i sclipea în ochi şi-n nări, ca un 
ger. 

Şi cum venea în vârfuri, întâmpinată de ogarii care se 
întorceau curbi spre stăpâna lor, părea icoana combativă a 
saltului spre viaţă, cu frunte dârză, cu dinţi albi, şi albi ogari 
pe de lături, alegorici parcă. 

— Melisande, prends garde au Pelleas! 12 

Monica se aplecă pe marginea balconului, adunându-şi 
părul, privi spre trubadurul fără mandolină şi, înfăşurându- 
se mai strâns în halat, intră în casă. 

Minodor se întoarse stacojiu, se înclină, bâlbâi ceva 
nedesluşit... Olguţa nu râdea. În mâna ei, racheta avea nerv 
de cravaşă şi fantezii de spadă. 


Minodor germinase pe loc în faţa ei. 

— Aşteaptă clienţii, domnule... Minodor... 

Începuse grav, dar bufni de râs rostind silabele ilariante şi, 
râzând, fugi cu umeri copilăroşi. 

— Duduie Olguţă, duduie Olguţă! o strigă Neculai, 
alergând după ea cu picioarele ţapene şi laterale, ca un 
general de cavalerie. 

Neculai era cel mai vechi servitor al casei Deleanu, 
„Slujbaş”, spunea el cu o demnitate concretizată şi în 
redingota cu poale lungi, încheiată până sus. Purta cravată 
neagră, gambetă cenuşie şi manşete rotunde de celuloid, cu 
butoni pe care era pictată luarea Griviței. Era slab şi alb ca 
o perpendiculară de cfidă. Devenea însă imediat uman - şi 
chiar supra - graţie musteţelor demne de o baladă, sau 
măcar de o monografie. Musteţile lui Neculai erau aşa de 
vaste, încât nu se mai localizau pe faţă, deasupra buzei de 
sus, ci făceau parte din silueta totală, ridicând trupul la 
rangul de cruce. 

Olguţa pretindea că Neculai slujise odinioară de cuier 
automat. În extremitatea musteţii din stânga îşi atârnau 
cucoanele rochiile cu turnură, iar în extremitatea musteţii 
din dreapta îşi atârnau boierii pantalonii. 

Când era vânt, mustoţile lui Neculai fâlfâiau ca un fular de 
borangic. 

Mai avea un singur dinte: semn alb de exclamaţie pe 
întunericul gurii. Dar musteţile, deşi cărunte, aveau aceeaşi 
vigoare orizontală. 

— Duduie Olguţă, mata n-ai o misiune la poştă? 

— Ce cauţi la poştă, Neculai? 

— Am o empremată de la duduia Monica să ridic un 
transport... Să vedeţi... 

Era, limbut. „Să vedeţi” era începutul comentariilor 
asupra evenimentelor casnice, uneori şi asupra celor 
sociale; detesta socialismul: „o mojicie!” 

— Aaa! Un pachet pentru Monica! la să vedem emprimata. 


Empremata lui Neculai era o ţidulă de la poştă, scrisă de 
mină. Neculai era idealist: înnobila realităţile cele mai 
mărunte. Un pahar de apă stilizat de Neculai, devenea o 
„răcoritoare”. Supa, un „elextir” de găină sau de vacă. 

Excela în inventivitate pudică. Substantivul „ritiradă”, 
utilizat de servitori, Neculai nu-l accepta nici subt forma 
„closet”. Formula lui Neculai era „locul”, rostită cu o uşoară 
ridicare a capului şi o tainică aplecare a genelor, ca şi cum 
ar fi spus o parolă conspirativă. 

— Aha! Aşteaptă, Neculai. Am să-ţi dau o rapidă. Neculai 
zâmbi în urma Olguţei, care se întorcea spre casă, ca un 
profet care şi-ar găsi editor. 

Abia acum pricepea Olguţa refuzul Monicăi de a merge la 
tenisul de toate zilele, subt pretext că-şi spală părul. Un 
pachet de la Dănuţ... „Metaforel!” sau „Benjaminul”, cum îl 
poreclise Olguţa. 

Urcă scările de dindos, câte trei deodată. La scoborât se 
dădea pe rampă, fără cruţare pentru rochii, acasă, şi 
pentru inima pedagogelor, la şcoală. 

— Cuţulachi! 

— lar la mine-n odaie! 

— Nu... 

— Cum, nu? Da. 

— Am vrut... 

— Bine, Cuţulachi, băiat eşti tu sau fată? Du-te afară şi te 
joacă. 'Ţipă, urlă, sparge, dar lăsa-n pace odăile fetelor! 

Puiu trânti uşa, zvârli trandafirul furat din grădina Liceului 
Internat şi adus subt tunică, pentru Olguţa, ca o bătaie de 
inimă, îl călcă în picioare şi se năpusti în odaia lui unde 
plângea zilnic sau fiindcă Olguţa îi spunea Cuţulachi, sau 
fiindcă nu-i spunea Puiu. Olguţa când îl neglija complect, 
când îl zeflemisea. 

— Lasă! ... De azi am s-o iubesc pe Monica! ... Să dea 
Dumnezeu să rămân corijent dacă... 

Îşi şterse ochii. În fiecare zi se jura c-are s-o iubească pe 
Monica şi niciodată nu izbutea să trişeze, Monica intră în 


odaia Olguţei. 

— Te-ai întors? 

Olguţa scria la o măsuţă joasă, aşezată turceşte pe o 
pernă, cu racheta pe marginea mesei. 

— M-am întors. 

— Nu te mai duci la tenis? 

— Nu mă mai duc la tenis. 

Monica se înroşi. Olguţa, atentă cu coada ochiului, zâmbi. 

— Vrei să mă duc la tenis? 

— Eu... 

— Tu. Garde au Pelleas, Melisande! 

Monica se aprinse mai tare cu obrajii colorați ca merele în 
toamna părului. 

Olguţa scria. Deodată, bufni de râs. 

— Îi dau o telegramă... ghici cui? 

— N-ai ghicit! Lui Haralamb Scrobohaci. 

Acest Haralamb era administratorul moşiei Medeleni. 

— Ascultă: „Atenţie teren tenis. Stop, Puneţi să se pască 
iarba. Stop.” 

Monica schiţă un gest de protestare. Olguţa urmă: 

— Asta-i o aluzie la nevasta lui care-i vegetariană. El e prin 
atavism... 

— Ce ai cu ei, Olguţa? 

— Ce am? Î1 fură destul pe papa! ... „Astupaţi găuri, 
turnaţi nisip, trasaţi careuri, văruiţi-le. Stop. Atenţie. Stop. 
Alteţa-sa principele Carol va juca tenis Medeleni. Stop. 
Stop. Stop...” Asta înseamnă puncte-puncte. E o inovaţie în 
punctuaţia telegrafică... „Dacă alteţa-sa satisfăcută teren 
speraţi decorație, invitaţie soţie bal palat. Olga Deleanu.” 

Olguţa-şi frecă degetul pătat de cerneală de sugătoare, de 
învelitoarea măsuţei şi de covor. 

— Să vezi tu ce loc de tenis ne face domnul Scrobohaci! O 
pune pe „ţăţica Raluca” să stropească nisipul cu „odicolon” 
pentru nasul august. Filetul îl asezonează cu brad. Copacii 
îi decorează cu trandafiri de hârtie şi lampioane tricolore. 


În faţa băncii aşterne covorul din salon şi în dosul băncii 
improvizează o coroană regală din pansele şi nu-mă-uita. 

Monica zâmbea aplecată, dezmierdând spinarea Leilei, 
care-o urma prin casă ca un început de trenă. Leila era o 
pisică de Angora, ondulată şi ireală, ca o lumină de lună în 
rochia ei de abur cenuşiu cu irizări albăstrui. Dar de la 
Dănuţ. 

Olguţa ridică un deget spre Monica. 

— lar Melizanda va plăti această telegramă din punga ei, 
cu titlul de amendă, pentru că n-a spus Olguţei vestea bună 
că aşteaptă un pachet de la... Bucureşti. 

Îngenunchind cu o vioiciune nebănuită - cu pisica în braţe 
- Monica sărută obrajii Olguţei. 

— Câţi, câţi, câţiţ! 

Un salt cenuşiu. Cu bucuria ei, Monica fugi după Leila ei. 

Ogarii Olguţei zgrepţănau uşa, schelălăind surd. 

— Hop! 

Prin odăi, coridoare, antrete şi pe scări, şi prin ogradă o 
întreită goană se dezlănţui. Uşi pocniră, podele duduiră. 
Din pod şi până-n atenanse, toţi ştiură că Olguţa pleacă de 
acasă la tenis. 

De aceea, o bicicletă pedalată frenetic de două picioare de 
licean - cu pantaloni scurţi şi şosete - despică în două 
grupul clienţilor: Puiu, cu vijelie-n inimă şi-n roţi, se ducea 
după Olguţa, să-i dovedească - săgetând prin faţa 
tramvaielor, înfruntând trăsurile, sergenţii şi chiar ochelarii 
profesorilor pietoni - că nu-i Cuţulachi. 

De aceea, Sevastiţa sau „Sevasta”, ţărâncuţă cu trup 
pietros şi obrajii rumeni, ca după un cules de cireşe, intră în 
odaia prin care stăpâna ei trecuse o clipă numai, dar ca un 
vânt năprasnic în odăi, semănând pe divan, pe scaune şi pe 
covor geantă, cărţi, beretă, ghete, rochie de şcoală şi 
dezordine - în odaia în care o singură icoană era calmă şi 
melancolică: o veche fotografie de amator, tremurată şi 
decolorată, aşezată în medalion oval pe măsuţa de scris a 
Olguţei, reprezentând siluetele duble - aureolate parcă - 


ale cailor, trăsurii, biciului, şi profilul unui moş bătrân cu o 
copilită în braţe şi-un surâs pe buze, în lumina unei dimineţii 
de vară demult împăienjenite cu acel moş Gheorghe, cu 
acea „duduiţa moşului” şi cu acele vremi... 

„..„"sărut mina Cuconiţi o căzut bele pi capu meu şam sim 
eu Iniman dinţ sat spun mătăli. Zâci eri Cuconaşu Dănuţ 
măi Gheorghiţ ie tu cărţâli şi Beletu di pi Pat, făli pachet 
cum ştii tu, leagâli bini cu sfări, şi când îi fi gata şi vii la mini 
şi pun adresa cam şi li trimăt acasă ci Dumnealui ave 
mosafiri la ceai pi cuconaşu Mircea pi cuconaşu Ionel şi pi 
cela tot uit cum îi zâci ista Siranău cela cu nasu mari del rid 
Dumnealor, eu mapuc iutiiuti şi fac cum mio poroncit da şi 
vedi că Dracu şo băgat coada cî mă ispiteşti şi pun în pachet 
şi o Cârti di pi măsuţa di noapti căm zic las să fii mai mult ci 
tot acasi şi duci, şo eşât Bocluc. Măntorc eu dila Poştie cu 
Ţidula şi iaca Cuconaşu Dănuţ foc, undii Cartea Gheorghiţ, 
zic ci Cărţi Conaşule cî mata ai cât iarba şi năsipu zici ceia 
di pi măsuţi eu făceam pi prostu da undi lam văzut aşa di 
mâniet nani avut Coraj şi zic cavi bagato în Pachet ci şiş mai 
facă Inimi ră, ci mortu di la groapă nusântoarci. 

Zăâc so căutăm Cuconaşule poati nai avuto poati ai zăhăito 
pacatili meii Cuconiţi şi faci moarti di om şi gata!!!! di când 
ăl slujăsc aşa di mâniet nu lam văzut şi nu fii Didiochi pârci 
era Duduia. Olguţa când vedi bătând gita la noi la Medeleni, 
şi la tati urma daco văzut că eu o ţin morţiş ci nam puso şi 
nara puso so mai liniştit şi niam pus diam răscolit tati casa 
da nam găsito so scot din Pământ gheorghiţ cî ochii cu mini 
nu mai dai zâci, da dacâmio găsăşti om tiam făcut!!! 

Şi eu zâc aşa Cuconiţă că mam sfătuit cu Cuconaşu Mircea 
Dumnezău săi ţii că tarii bun la Inimă milostiveştiti mata 
Cuconiţi şi cum vini Pachetu cu Bocluc la Ileş trimeţ mata 
cartea cu Trinu careţ şti cii mai răpidi ci şi duci Domnu 
Neculai pi Adresa lui Cuconaşu Mircea ci ari şi zâci 
dumnealui cî o luato din greşali în Taşci. 

Şi iaca uitam, mo învăţat Cuconaşu Mircea căi zâci Cărţii 
cu Bocluc Ojardindilifant da mai pi Franţozăşti...” 


Doamna Deleanu îşi scoase ochelarii de lectură - îi purta 
de un an - aşezându-i dimpreună cu scrisoarea pe 
claviatura pianului. 

De doi ani, odată pe săptămână, Gheorghiţă a Marandei 
comenta cu devotament întâmplările care i se păreau lui 
mai evenimente, din Pitar-Moşu 20, aşa cum făgăduise la 
plecare mamei lui Danuţ. 

Până la Crăciun, o dată pe săptămână, alteori mai rar, 
veneau scrisori de la Dănuţ, care făceau aproape inutilă 
lectura celorlalte cu slovă încâlcită şi cuvintele naiv 
împărechete. 

De la Crăciun, însă, Dănuţ amuţise. Rareori trimetea câte- 
o carte poştală - „Sunt sănătos. Sărutări la toţi, Dănuţ” - 
cumpărată de la un debit de tutun, desigur, şi scrisă în 
goană cu creionul, pe marginea tarabei. 

Doamna Deleanu zâmbi cu un fel de umilă mândrie. Cetind 
scrisorile lui Gheorghiţă avea impresia că priveşte prin uşa 
abia întredeschisă a unei odăi de servitori - curată şi 
simpatică, dar de servitori - decorul şi viaţa fragmentară a 
unui băiat frumos, voinic, mare şi neatârnat, care totuşi era 
băieţelul ei. 

Odaia Monicăi era despărțită de a Olguţei printr-un mic 
vestibul cubic - dând şi el pe balcon - în care-şi luau ceaiul 
dimineţelor şcolare. 

Dar atâta deosebire era între cele două odăi învecinate, 
încât păreau situate pe versantele opuse ale unui masiv 
muntos, cu arşiţă şi portocali într-o parte şi presimţirea 
cadenţată a mării largi: tăceri de zăpezi mate sau 
scânteietoare în cealaltă şi presimţirea gravă a brazilor. 

Alt climat sufletesc orânduise reculegerea meditativă din 
odaia Monicăi; altul, dezordinea exuberantă din odaia 
Olguţei. 

Mobilele vechi şi demodate de la bunica ei erau fireşti în 
odaia Monicăi şi între zidurile monacale, ale căror singure 
podoabe erau simplicitatea lor de ziduri de-altădată, şi 
oglinda ovală în ramă neagră, oglindă cu apa uşor brumată, 


în care chipul oglindit se-nvăluia într-o îndulcire ştearsă şi 
într-un abur de trecut. 

De lemn negru era şi bahut-ul scund, bombat şi bonom, cu 
o rozace de sidef în mijloc, la fel cu masa fără colţuri 
acoperită cu un şal turcesc, tot vechi, de vreme ce în 
tinereţă acoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu 
bănuia că într-o zi nu va mai fi decât o amintire albă în 
sufletul unei Monice blonde. 

Fotoliul de lângă masă - de mult tovarăş al ei - avea 
spetează şi picioare arcuite, şi căptuşeala de catifea rubinie 
odată, acum era roasă şi violacee. 

Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau şi visau 
Monica şi Leila, o poliţă-colţar, dată cu baiţ, adăpostea 
sulfina bibliotecilor adolescente: Musset, Verlaine, 
Turgheniev, Eminescu, Heine... 

Cea mai luminoasă fereastră, şi cea mai înaltă, din odaia în 
care luna şi soarele păstrau parfumul romantismului, era 
Monica; părea deschisă într-un zid de castel medieval, pe 
un răsărit de zori cu apropiat tumult de soare şi albine. 
Privind-o, ochii se ridicau mai sus, căutând parcă aurul 
vestit de ea. 

Dar ochii Monicăi erau negri - cu prea depărtate înstelări 
- şi erau prea grei în genele lor lungi ca să nu fie religioşi în 
faţa dragostei şi a durerii. 

Şi odaia Monicăi semăna mai mult cu ochii ei. 

„Il Etait un petit pommier Grave comme une mignonne 
Infante; 

H avait une robe bouffante, Vert de feuille et blanc-rose, 
Comme les joues rondes des poupees. 

Le printemps lui souriait. 

Et sa voix etait chantante. 

[| Etait un petit bambin 

— Rond et rouge comme une cerise - 

Qui avait des boucles exquises. 

N'Etant pas du tout malin, II voyait dans l'herbe des nains, 
Et avec şes tendres mains Sage, il priait r l'eglise. 


Puis, le petit „pommier d'antan Devint grand, 
naturellement. 

Et le petit bambin d'antan Fit, tout simplement, autant. 

Dis, 6, douce soeur des pommiers, Te souviens-tu d'un 
petit bambin Rouge comme la paume de tes mains? 

Car moi, O, sage bien aimee, J'aime toujours le petit 
pommier."13 

„Sfârşitul vacanței, cu un an în urmă: septembrie. Dănuţ 
pleca dis-de-dimineaţă. Monica nu dormise de loc. Visul urât 
şi greu o ţinuse întreaga noapte cu ochii deschişi ca şi ai 
lunii. 

Îl aştepta cu obraji de zori palizi, lipită de viţa roşie a 
pridvorului plecărilor şi toamnei. 

— Mă duc, Monica. 

Şi sufletul Monicăi spunea: „Se duce Dănuţ”. Cu toamna se 
ducea. Rămânea cu toamna. 

— 'Ţi-o dau ţie, Monica. 

Cartea cu „Las sanglots longs, des violons de l'automne...” 

Alergau frunze pe dealurile străvezii ale vântului, ca 
lumini speriate în căutarea unei domniţe înecată în ape, cu 
mânile pe piept. 

Tăcuseră... 

Se auzeau roţile trăsurii. 

Plecarea cu două inimi culese din acelaşi pom de toamnă 
de gravul înger al pădurilor şi al iubirilor. 

Dănuţ se aplecase, îi dezmierdase mina şi pentru întâia 
oară i-o sărutase - până atunci se sărutau frăţeşte pe obraz; 
în timp ce cu cealaltă mână, Monica-i dezmierdase aerian 
părul, sărutându-şi-o apoi pe furiş, cu lacrimi. 

Şi între versurile lui Verlaine, versurile lui Dănuţ, ca un 
pom reînflorit în străveziu de toamnă blinda... „Il etait un 
petit pommier Grave comme une mignonne Infante...” 

„„„răspundeau unei păpuşe care cu ani în urmă, într-o 
noapte de toamnă şi plecări cutezase să treacă hotarul 
războinic al pragului odăilor Potemkin-Kami-Mura, cu o 
solie ascunsă în buzunărelul şorţului hainei de mireasă. 


„Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima...” 

„.„„De-atunci veniseră Monicăi versurile altora numai, dar 
trimise de Dănuţ, culese parcă de mânile lui pentru ea. 

Apoi venise Leila, trimisă prin domnul Deleanu, ca o 
ofrandă de tăcere şi de lună. 

De la Crăciun însă nu mai primise nimic. De atunci cetea şi 
Monica - după doamna Deleanu - scrisorile săptămânale ale 
lui Gheorghiţă a Marandei. 

Şi de-atunci, liniile pure şi străvezii ale dragostei se 
aplecaseră vast ostenite, închizând în ele declinul nostalgic 
al zărilor marine cu prea depărtate orizonturi. 

Venise o veste din senin. De la Dănuţ. Pentru Monica. 

„.„„Un punct pe orizont. Crezi că e o rândunică migratoare 
spre alte zări. Îţi pare rău. Privirile se afundă în depărtări. 
Te desparţi de tine, migrator... 

Şi deodată, o aripă străvezie îţi atinge faţa. Tresari. 
Zâmbeşti cu o bătaie de inimă. Punctul de pe zare era o 
libelulă apropiată. Atins de aripă, te regăseşti. Îţi vine să te- 
alinţi pe frunte, deşteptat. 

Dănuţ era lângă Monica, aşa cum era parfumul teiului din 
faţa casei. Cerul era aproape ca un surâs aplecat asupra 
părului. 

Monica se uitase de multe ori în oglindă. Deşi nu aştepta 
decât un pachet cu cărţi de la Dănuţ, se gătise de vară, ca şi 
cum l-ar fi aşteptat pe Dănuţ. O rochie de batistă albă cu 
mâneci scurte, brodată cu steluțe albastre, ca o scrutare de 
livâănţică prin lumina dimineţelor de primăvară. 

„Monica, tu nu trebuie să ascunzi nimic: nici fruntea, nici 
urechile, nici tâmplele, nici gâtul...” 

Aşa dorea Dănuţ să se pieptene Monica în timpul 
vacanţelor. Şi Monica se pieptănase aşa cum îi plăcea lui 
Dănuţ - simplu ca sinceritatea luminii sau a apelor limpezi. 

În undă pornea de pe frunte părul auriu, lăsând o undă: 
fruntea albă. Două unde se ridicau de pe tâmple, limpezind 
două unde: obrajii. Şi cozile de aur ale copilăriei - hăţurile 
lui Dănuţ - păreau adunate şi strânse pe cap de aceleaşi 


mini care odinioară le trăgeau, ca să se mire ochii cum de- 
au putut aţâţa vreme să nu vadă. 

Pieptănătura aceasta lăsa ca o mirare iluminată pe 
dezgolirea feţii, poate un zâmbet, un dar... 

Din nou Dănuţ era lângă Monica. Vorbele lui Dănuţ 
pluteau în jurul ei, o împrejmuiau, o cuprindeau ca fumul 
înălţat din acele căţui vrăjitoreşti ale orientalilor, fum 
dătător de visuri, şi de fericire, şi de somn. 

— Monica, tu ai fost o icoană zugrăvită într-un schit de 
munte, într-un schit foarte mic, alb, la poalele unui munte 
pietros şi sever ca un ascet în aerul limpede... 

Mergeau călări prin crânguri în care toamna intrase, ca 
soarele în norii de amurg, bătând în roşu, galben, arămiu şi 
violet. Între ei, între vorbele lor, flutura vântul, zburau 
frunzele. Uneori, o veveriţă de rugină îi privea vivace, mai 
încolo încă una, apoi alta... dar părea aceeaşi veveriţă, şi 
copacii aceiaşi păreau, şi toamna aceeaşi, ca şi cum crângul 
încremenit ar fi plutit pe lângă ei, şi ei ar fi plutit cu el, spre 
cerul albastru, arcuit în fund de zare ca o cascadă. 

Înălţându-se în scări, Dănuţ îndepărta o creangă, ferind-o 
pe Monica. 

Monica se apleca, zâmbind. 

Creanga izbucnea la loc. 

Pământul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniţă 
bătrână, a vin de Cotnar, a tufănele şi pelin... Uneori o 
violetă de toamnă le tremura-n priviri, ca o stea căzătoare. 

— Erai singura podoabă a schitului. Şi erai Madona celor 
patru sau cinci călugări desculți, cu rase de şaiac aspru, 
bărbi lungi şi ochi sălbăticiţi. Erai pictată pe un fond 
albastru. Braţele goale erau ca doi crini plecaţi, şi aveai un 
nimb linear în jurul creştetului... Într-o zi, zidul a rămas gol, 
alb, şi numai inelul aureolei mai strălucea însemnând locul 
capului... Monica, simţi tu, melancolia zidului gol, într-un 
schit de munte? ... Şi fratele... fratele Teofan, fratele care 
sună clopotele - fiindcă numai el poate să urce scările 
clopotniţei - îngenunchează în fiecare miez de noapte în 


faţa zidului gol şi plânge, în loc să se închine... Monica, 
fratele Teofan e tânăr şi frumos, ca un înger în haină aspră 
de şaiac. El crede că Dumnezeu i-a luat Madona, ca să-l 
pedepsească fiindcă o iubea. Şi uneori, lumina lunii pe zidul 
gol e albă ca obrajii fratelui Teofan... 

— Îţi pare rău, Dănuţ, că zidul schitului a rămas gol? 

— Monica, a răsărit luna. 

— Unde? 

— Acolo... 

Se răsuceau îndărăt, priveau luna răsărită pe fumul 
cenuşiu al zării, apoi ochii lor se întâlneau în treacăt şi 
porneau spre casă tăcuţi. Şi sufletul Monicăi se întorcea pe 
zidul schitului de munte ca să dezmierda fruntea fratelui 
asemuit lui Dănuţ, un Dănuţ cu bucle lungi ca în copilărie... 

— Hei-hei! 

— Hei-hei! 

Cântau ecourile. 

Şi Olguţa-i ajungea din urmă în galop de pustă, ca un 
tânăr cneaz cazac aplecat pe coama calului. Şi se-ntorceau 
toţi trei prin umbra şi lumina nopţii, Olguţa-n frunte în trap 
dănţuitor; ei doi în urmă, cu tăcerea şi secretul lor. 

„„„Se apropia o nouă vacanţă. O vesteau teii. O nouă 
vacanţă cu Dănuţ. 

Cu Dănuţ. 

Monica se uită din nou în oglindă, ca la fereastra unde 
aştepţi să răsară fericirea. Şi în oglinda care adăpostise 
atâtea resemnări, obrajii Monicăi erau roşii, şi-n ochii 
Monicăi râdeau visuri ca scuturările de stele în nopţile de 
august. 

Monica se ridică deodată şi, întorcându-se, privi strada. 
Într-adevăr, Neculai venea intermitent prin frunzele 
plopilor. Neculai venea cu pachetul. 

Monica ar fi dorit ca toate rândunelele văzduhului să 
răpească pachetul şi să i-l aducă în zbor, lăsându-i-l în mini 
ca pe un dar al zărilor. 


Dar pachetul era adus de la poştă de Neculai. Şi Neculai 
mergea încet, ca orice om solemn, bătrân şi artritic. Şi, pe 
deasupra, Neculai venea cetind ziarul cumpărat din târg, 
cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogălniceanu, al cărei 
bronz prezbit, după curase ştie, înverzeşte cetind pe 
pavajul roz din faţa Universităţii un discurs istoric. Şi, pe 
deasupra, în apropierea casei, Neculai se întâlni cu 
sergentul de zi. 

Etc. 

Monica ieşise pe balcon, aplecându-se pe balustradă ca un 
crai-nou. 

Mânile şi ochii Monicăi se închinau lui Neculai şi 
sergentului de zi, din care nu zărea decât baletul cenuşiu şi 
galonat al braţelor. 

Între timp, în grădină apăruse Minodor Stratulativ 
înaintând cu paşi de somnambul. 

Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; 
odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; 
Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un 
călău; sergentul, o fatalitate. 

— Intră, Neculai. 

Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia 
serviabil. 

— Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi 
cea dreaptă - cu pachetul - la spate: pot spune că Neculai 
al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi. 

Monica primi pachetul. 

— Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă 
(gazelă). 

„Domnişoarei Monica...” 

Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări 
telescopice. 

— Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace. 

— Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog 
opreşte-ţi tot. 

— Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi... 


Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o 
minei - de altminteri benevole - a lui Neculai. 

— Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: 
Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil. 

Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe 
musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească 
bacşişuri având aerul că ei le-au dat. 

Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe 
cea dinspre balcon. 

Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu 
numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele 
îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se 
revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei 
domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi. 

— Samain! 

Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta 
galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o 
amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada 
Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile. 

„Les roses du couchant s'effeuillent sur le fleuve Et, dans 
l'emotion pâle du soir tombant S'evoque un parc d'automne 
ou reve sur un banc Ma jeunesse dejr grave comme une 
veuve..."14 „De cine, Dănuţ?” întrebase Monica, întorcând 
capul de pe banca din livadă unde şedea singură cu 
frunzele nucului. 

„Albert Samain.” „Albert Samain... „ma jeunesse dejr 
grave comme une veuve...”, 

Acum scotea volumele netăiate din pachetul trimis de 
Dănuţ. Volumele galbene în care visa „ma jeunesse dejr 
grave comme une veuve”. Mânile Monicăi păreau că 
dezgroapă aurul arheologic al legendelor eline. 

Aux flancs du vasel15. 

Le chariot d'or16. 

Contes17. 

Au jardin de l'Infante18... 


Luă volumele cu acelaşi titlu. Unul era alei. Poate că 
celălalt era pentru Olguţa... Întoarse coperta: „Monica”. 

Dănuţ semna cu numele ei cărţile pe cari i le trimetea, pe 
întâia pagină, în colţul de sus, pieziş, cu o liniuţă dedesubt. 
Monica cetea şi recitea numele ei, literă cu literă, ca pe-o 
scrisoare de la Dănuţ. 

Scrisul lui Dănuţ nu era încă format. Dar numele Monicăi 
era scris cu un fel de energică autoritate care dădea 
numelui ei - scris de Dănuţ - farmecul întâiului fruct copt 
într-un pom crud. 

Întoarse coperta celuilalt volum: „Adina”. 

— Adina! ... 

Au jardin de l'Infante; Monica. 

Au jardin de I'Infante; Adina. 

— Adina! ... 

Numele creştea uriaş în noaptea lui necunoscută, ca un 
castel cu turnuri negre. 

— Adina, Adina... 

Braţele Monicăi osteniră din inimă. 

— Adina? 

Dar dealurile zării erau mute în supleţa lor albastră. 

Au jardin de l'Infante, Monica... Numele ei o chema ca un 
țipăt de deznădejde. 

A! Era o scrisoare în volumul ei! Îşi plecă genele pe 
scrisoare; numai genele o mai despărţeau de numele uriaş 
Şi greu. 

„Sunt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrânit. Sunt 
alungat din mine, şi nici o poartă de aur nu s-a închis în 
urma mea, şi nici un arhanghel n-a ridicat din urmă o spadă 
de flăcări. 

Nu. M-am deşteptat deodată, fără de mine. 

Am visat c-am fost copil? Nu mai ştiu! Dar din copilăria 
mea numai tu ai mai rămas înaltă, ca un catarg cu pescăruşi 
osteniţi deasupra unei scufundări. 

Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sunt un om care 
merge pe străzi, printre sergenţi, prin faţa băcăniilor, 


berăriilor, magazinelor de mode, printre automobile, 
tramvaie şi trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevăzută de 
nimeni - prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o 
vedeam şi care venea cu mine pretutindeni ca o turmă 
dulce a primăverilor - n-o mai văd, n-o mai simt, am 
pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţa asupra ei ca o zână 
rea şi a prefăcut-o în oameni, case, zgomote orăşeneşti, 
printre care trupul meu merge singur, atât de singur că 
uneori îmi vine să-nchid ochii şi să-i acopăr cu mânile. 

Monica, sora mea de totdeauna, astă noapte te-am visat. Ai 
fost prin sufletul meu adormit, lăsându-mi parfumul teiului 
din faţa balconului casei noastre de la Iaşi. 

Eu veneam - cine ştie de unde! - urât şi rupt, cu semnul 
pământului, şi tu m-ai întâmpinat în grădină, în faţa scărilor. 
Am îngenuncheat în faţa ta. Şi te văd şi în clipa asta, cum ţi- 
ai umplut pumnii cu parfumul teilor - uşoară apă aurie - şi 
cum l-ai revărsat pe creştetul capului meu. 

— Acuma, Dănuţ, poţi intra în casa surorii tale Monica. 

Ş-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa 
noastră departe, şi eu acelaşi om izgonit, acelaşi om cu trup 
greu, purtând în mine semnul pă-mântului. Dar tu, Monica, 
să fii întotdeauna bună, ca în visul cu parfum de tei, pentru 
fratele tău Dănuţ.” 

Faţa Monicăi slăbise ca a acelora care vor să plângă şi nu 
pot. Sufletul îi atârna în mânile deschise, rupt, prăbuşit. 

„Dar tu, Monica, să fii întotdeauna hună, ca în visul cu 
parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ.” 

— Adina. 

Ca un vânt aspru prin vitralii sparte. Şi sufletul se umplu 
de umed amar. 

Luă cartea străinei, vrând să o îndepărteze. O foaie căzu. 
Şi Adina avea o scrisoare! 

Nu. Versuri. 

Versuri numai pentru străină... „Le soir se grise d'acier Et 
tranche le jour audacieux. 

Un songe tenace et coutumier Cercle mon front fievreux. 


Comment pourrais-je te renier Lorsque ton coeur rapace 
Au mien s'est fortement greffe, Une folle racine vivace... 

Comment m'affranchir de toi Lorsque ma seule cuirasse 
Est cette immense foi Qui te benit la face... 

Lorsque j'aurai perdu ma joi Un glaive r l'eclair fugace 

— Vibrant comme un cri d'effroi - 

Tranchera mon îme lasse. 

„„.„Le soir qui se grise d'acier Degaine son arme fine: 

L'€troit sabre recourbe De lune adamantine.”19 „Au jardin 
de I'Infante: Adina.” 

— Săracu Dănuţ! 

Numele era viu ca o viperă în colţul filei. Cu o mişcare 
netă, Monica rupse foaia şi o făcu bucăţi. 

Singurul trăsnet al furtunii. 

Dar sufletul era istovit. 

Un clopot sună deasupra laşului, dând înserării o gravitate 
funebră. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor. 

Monica-şi luă capul în mini. Odaia se întunecase. 

„. Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună. Ca în visul cu 
parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ.” „Dar tu, Dănuţ, de 
ce...” „Dis, 6, douce soeur des pommiers, 'Lle souviens tu 
d'un petit bambin Rouge comme la paume de tes mains? 

Car moi, 6, sage bien-aimee, J'aime toujours le petit 
pommier”20... 

Ochii Monicăi plângeau, plângeau. 

Dar sufletul Monicăi, cu dragostea, şi mila, şi iertarea, şi 
durerea, şi toate puterile lui rănite şi strivite - ca un parfum 
de tei abătuţi în floare, ca un parfum de tei amestecat cu 
agonia crudă a sevei - se dăruia deplin tot „fratelui ei 
Dănuţ”. 

— Touche! 21 

Floreta colonelului descrise un salut de arme. 

— En garde! 22 

Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încrucişate 
împletiră zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvâcnind, 
lunecând, săltând, tresărind, pândind - înviind în jocul fin al 


lamelor, zborul subtil, nervos şi delicat al rândunelelor sau 
trăsnetul ornamental al arabescurilor. 

Colonelul Barbă-Roşie - barba de un aur venețian era ca 
un blazon viu, moştenit din ţâţă-n fiu, de coborâtorii familiei 
care număra un domn în scaunul Moldovei, şi o beizadea cu 
trup titanic, care trecuse ca un zeu arămiu al toamnei prin 
inimile feminine ale epocei - era profesorul de scrimă al 
Olguţei. Tot el o iniţiase pe un pur-sânge, în tainele 
viguroasei elegante a călăriei, pe care colonelul Barbă- 
Roşie o întruchipa ca un centaur. 

Îşi iubea regimentul de roşiori mai mult decât griul 
vastelor moşii pornite tocmai din Ceahlău ca o trenă verde 
pe malurile Bistriţei, apoi aurie pe ale Şiretului. 

Un singur lucru îi reproşa Olguţei: că nu-i fata lui; şi unul 
singur domnului Deleanu: că n-a făcut pe Olguţa băiat. 

În după-amiezele de primăvară şi de toamnă, când se 
întorcea călare de la Copou, cu Olguţa la dreapta şi Monica 
la stânga, îşi bătea barba cu dosul palmei, ceea ce se 
întâmpla altminteri rareori, numai atunci când regimentul 
defila impecabil în faţa unor „ochi de vultur”. 

Odată, de zece mai, venind în fruntea regimentului ca să 
defileze în faţa lui vodă, întâlnise în apropierea grădinii 
Copoului, pe Olguţa. Spre uimirea tuturor ofiţerilor, 
colonelul Barbă-Roşie dăduse comanda de defilare cu glas 
de tunet. 

Înaintea cui? 

Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta - ofiţerii cu 
săbiile plecate - în faţa unei rachete de tenis şi a unui 
zâmbet ironic, stăpânit însă. 

Colonelul moştenise de la străbuni nu numai barba - în 
care se oglindeau parcă şi galbenii, şi grâul - ci şi patima 
mesei verzi, în care şi grâul, şi galbenii - oricât de fluviali ar 
fi - se varsă ca într-o mare. Totuşi, floreta Olguţei smulgea 
zilnic o oră deplină, uneori întrecută, patimii cartoforiceşti a 
colonelului. Astfel că zilnic, în preajma lui şapte jumătate, 
seara, colonelul se ridica de la masa de bacara - de care îl 


lega un Ultim bac - trecea în odaia de scrimă a Jokey- 
Clubului şi, îmbrăcat în costum de arme, o aştepta pe 
Olguţa care sosea de la tenis cu în-târzieri mai mari sau mai 
MICI. 

— Mille excuses, mon colonel! 23 

— Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de 
vous attendre.24 

Colonelul vorbea uneori r la Georges d'Esparbes25, 
spunea Olguţa, care primise în dar de la el - cu titlul de 
manual eroic - cărţile lui d'Esparbes legate în marochin. 

Plafonierele erau aprinse. 

De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de 
catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu 
panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi 
sportive. 

Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care 
mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc 
absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, 
aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii 
care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această 
încăpere. 

Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. 
Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi 
îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi 
mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea 
jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici 
cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte 
o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul 
căzuse provizor. 

Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici 
exclamaţii - oh! vai! ah! ce! - din partea adversarului. O 
tăcere încordată, în care s-auzeau: ritmul respiraţiilor, 
tactul picioarelor şi clinchetul lamelor inteligente şi 
sprintene ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca 
surâsul... 


Ochii Olguţei erau atenţi ca la un joc de şah accelerat. 
Floreta colonelului era bilingvă: cunoştea şi dialectul 
lamelor italiene şi al celor franceze. Olguţa trebuia să 
rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul 
braţului spontan. Toţi muşchii erau la pândă. Şi când 
destinderea fandării nimerea pieptul adversarului cu 
delicatul vârf al floretei, brusc îndoit, muşchii găseau în 
scurta biruinţă o sintetică odihnă şi noua elasticitate a 
elanurilor apropiate. 

Uşa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvăluind 
feţe congestionate în fumul ţigărilor şi un răsad multicolor 
de cărţi de joc, grădinărit - meditativ sau violent - de mini 
nervoase. 

— Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette! 

— 'Touche. 

— Repos et merci. 

Olguţa îşi smulse masca, de subt care capul răsări zburlit, 
rumenit şi impertinent, întregind silueta de paj războinic. 

— Bonsoir, oncle universel! 

— Ha-ha! 

Nalt, dar puţin adus, cum sunt domnitorii în clipa când, din 
strană, abia îşi apleacă fruntea în faţa Mitropolitului; cu 
frunte naltă, pietroasă şi de gală, şi păr rar, pieptănat pe 
spate; cu musteaţa căruntă şi fină, dar lipsită de galanterie, 
deprinsă să fie dezmierdată meditativ în faţa ideilor, nu 
răsucită în faţa femeilor; cu sprâncene stufoase, de subt 
care ochii afunzi aveau cochetăria să pară prezbiţi, din care 
pricină capul se răsturna pe spate în faţa unui om ca în faţa 
unui munte; cu guler drept şi rigid de moda veche, ca şi 
manşetele rotunde de o albeaţă reacționară, cu zâmbet 
afabil de bătrân care dispreţuieşte mânia, încruntarea şi 
gesticularea, socotindu-le prea juvenile şi necuviincios 
democratice faţă de sobrietatea ironiei; cu mini înguste şi 
degete lungi şi subţiri de ctitor, deprinse parcă să înşire 
onctuosul chilimbar al mătăniilor; şi cu gest ocrotitor şi 
ospitalier de boier când primeşte oaspeţi la conac, 


întâmpinându-i în capul scărilor - oncle Michel contempla 
silueta Olguţei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic 
intrând în sala de scrimă cu evantaiul în mină, aşa cum 
intra şi la Universitate. 

La Bucureşti i se spunea domnule ministru sau excelenţă - 
era mobilizat oarecum, ministru de justiţie - ceea ce-l făcea 
să răspundă: „Iiens! J'avais oublie. Comme c'est aimable de 
votre part, cher monsieur, de me l'avoir rappele!”26 

La laşi i se spunea domnule profesor - era singurul dintre 
profesorii Facultăţii de drept fără titlu de doctor. 

„Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'etre - 
n'est-ce pas, mon cher collegue?”27 

La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţi îi 
spuneau oncle Michel, familiaritate pe care şi-o însuşiseră, 
bineînţeles, ziarele. 

Vorbea răspicat, aruncând vorbele de sus, ca un bacşiş din 
balcon. Şi vorbea moldoveneşte cu un uşor accent 
franțuzesc, păstrat din tinereţă, accent care învăluia cu un 
fel de pudoare arhaismul neaoş al cuvintelor îmbinate în 
fraze de o cronicărească puritate. 

Olguţa îl poreclise „l'oncle universel”. 

„En effet, je m'apercois que ma famille onclesque grandit 
dr6lement! Mais, en echange, j'ai le plaisir de recevoir une 
ni€ce tres simpathique par cette voie profondement 
degoutante!”28 

Colonelul Barbă-Roşie privea cu o părintească admiraţie 
neastâmpărul Olguţei, care, deşi în repaos, frământa floreta 
fără urmă de osteneală. 

— Pur sânge, onche Michel. 

— 'Tais-toi, Barbaroza! îl alungă oncle Michel cu un gest 
extenuat al evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinaţia 
grajdului profesional! Mai sunt şi măgari pe lumea asta, nu 
numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens justement 
d'en quitter un...29 

— Qui est-ce, monsieur La Fontaine? 30 


— C'est un politicien - naturellement31i Cum îl cheamă? 
Ah!... 

În faţa numelor colegilor universitari şi luceferilor politici 
oncle Michel avea un recul voit - de memorie - care punea 
o distanţă sanitară între el şi ei. 

Uşa se deschise, făcând loc unui domn cu obrajii atât de 
grăsuni, rumeori şi zâmbitori, că păreau dospiţi din pasta 
dolofană a feselor îngeraşilor lui Rubens. 

Văzându-l, oncle Michel se lumină. 

— Tiens! Cum îţi dzâci, tachistule? Nu pot să-ţi rețin 
numele ilustru! 

— Ei, coane Michel! Costea Babic. 

— Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, 
d'Artagnanette! Il a une manicre, pommadee d'etre takiste; 
tout Fr fait fabrication Take! Il me remplit de joie! 32 

Costea Babic zâmbea ca un buchet de trandafiri în cărţile 
poştale ilustrate. 

— Tare-i glumeţ conu Michel! 

— Comme la politique developpe l'esprit d'observation! ... 
33 

— L'esprit en general34, adăugă Olguţa. 

— Domnişoară Deleanu, m-a însărcinat conu Iorgu să te 
anunţ că plecaţi îndată. 

— Cum asta? Nu-s încă opt jumătate! se încruntă 
colonelul. Ce-a păţit Iorgu de se grăbeşte? Câştigă? 

— Vai de mine! Conu Iorgu are nobleţă de-a pierde 
constant! 

Olguţa se încruntă: o cută între sprâncene, cu răsfrângeri 
adânci. Ştia că tatăl ei pierde nebuneşte şi că-şi făcuse o 
celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate o supărau 
glumele pe socoteala acestei celebrităţi mâănoase pentru o 
bună parte dintre cei care-o satirizau. 

Zvârli floreta pe canapea. 

— Mă iertaţi, trebuie să mă îmbrac. Oncle Michel, ai 
dreptate. Colonelul vede numai cai arăbeşti şi lame de 
Toledo; mai sunt şi copitele fabulei. Bună sara. 


Dispăru în odaia de baie, unde o aşteptau ogarii, racheta şi 
duşul rece. 

Oncle Michel îşi freca palmele. 

— Hm! C'est epatant! Et pourtant elle ressemble parfois F 
sa tante Elenco Dumţa, qui €tait horriblement laide et 
affreusement intelligente. Oui! Affreusement in-tel-li-gente, 
monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza? 35 

— Oncle Michel! protestă colonelul, bombându-şi marţial 
bustul. 

— Tţ, mon cher! N-am spus că-i urâta! Au contraire! Mais 
elle lui ressemble, surtout quand elle dit des verites. C'est 
dr6le.36 

— Pur-sânge! murmură colonelul, ca un refren, bătându-şi 
barba cu dosul palmei. 

— Ei, lasă-mă! se supără oncle Michel, desfăcând 
evantaiul. lar te-ai făcut impresar de cai! 

— Bonsoir, Olguţa. 

— Bonsoir, papa. 

Congestionată şi nădugşită, cu ochii lucioşi de frigurile 
băncii bacara, cu tâmplele surite de timpuriu şi fire albe în 
musteţi, cu trăsăturile arse de zbucium ca de un soare 
marin, dar pline de strania şi fierbintea tinereţă a nervilor, 
şi fruntea largă şi bombată ca o statornică sfidare - faţa 
domnului Deleanu surâdea părinteşte şi copilăreşte Olguţei, 
care era puţin mai înaltă decât el şi proaspătă de soare, 
vânt şi tinereţă. 

— Am ceva pentru „fondul Olguţa”, zâmbi el, bătându-şi 
buzunarul de la piept. 

„Fondul Olguţa” era tovarăş la câştigurile cartoforiceşti 
ale domnului Deleanu. Deşi cunoştea pagubele zilnice, 
Olguţa tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatăl 
ei, ştiind că-i face plăcere. 

Domnul Deleanu o sărută pe frunte şi începu să-şi 
potrivească în faţa oglinzii, cravata strâmba. 

— Vă salut cu respect, coani Iorgi. Numai două vorbe, 
dacă nu se supără domnişoara matale. 


Gerş Herman - misit - era client civil, comercial şi mai cu 
seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui 
afaceri nu puteau fi rezolvate decât de „coani lorgt”, îl 
aştepta la club - unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la 
birou - unde găsea secretarii. 

— Gerş! 

Cum ar fi spus: „Marş!” 

Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai 
înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: 
şi pântecele, şi fălcile. 

— Coani lorgi! 

— Aşteaptă-mă acasă, Gerş. 

— V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la 
domnişoara. 

— Ce? Pleci, papa? 

— Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, 
Olguţa? 

Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare! 

— La „Smirnov”. Ce cumpărăm, Olguţa? 

Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în 
stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu 
înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren. 

Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: 
treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate 
intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice. 

— Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, 
cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de 
Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi 
berbanţi! 'Tiu vio, ma belă damă? 

Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la 
butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de 
gorilă țigănească, baronul de Vax - cum singur se intitula - 
îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat 
negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul 
săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile 
lipite şi jobenul plecat: „Măria-voastră, nu vreţi”... 


Trăsura se opri în faţa băcăniei „Smirnov”. Intrară. 

— Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule 
Medeleanu? 

Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra 
în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, 
duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături 
ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o 
sperietoare de păsări. 

— Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? ... Luăm o fiţuică şi 
nişte akefali? 

Apăsa pe fiecare vorbă - calambur îndeobşte - ca într-o 
cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat 
evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura 
casei Deleanu oprindu-se la „Smirnov”, de peste drum, de 
la „Respect general”, şi nu se putuse opri - lăsând 
murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi 
cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile - să 
nu vie şi la o ţuică. 

Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o 
mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete 
palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin 
mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa 
răutate verbală - care era luciditate - şi humorul sincerităţii 
sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat - 
diagnostician miraculos în medicină - ferfeniţos ca o carte 
veche. 

— Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa 
aruncând o privire iute domnului Deleanu, care zâmbi. 

— Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, 
pieptănându-şi barba, pieptănată cu mânile numai în astfel 
de ocazii. 

Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi 
prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa 
dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe 
faţa de masă - arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau 
quasi, şi al băuturilor - şi care pe deasupra vorbea de rău 


pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai 
puternică. 

Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la 
mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina 
aglomerației; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o 
luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de 
pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou. 

Noaptea cădea clară ca pe un decor mânăstiresc. Aşteptai 
glasul clopotelor. 

Rupând tăcerea, doctorul Prahu întrebă - ironic sau trist? 
- întinzând mâna crispată ca un blestem: 

— Unde-i Iaşul? Şi singur răspunse, cu mimică şi accent de 
parodie: Aici-s, moi! 

— Pleacă maestrul la Bucureşti! Dosarele... 

— Conaşu pleaci la Bucureşti. Digrabi la maşi. 

— Bine, Iorgule, iar mă anunţi în ultimul moment! Şi 
musafiri la masă pe deasupra! Poftim! ... Profira, spune lui 
Neculai să mai puie un tacâm... A! Unde mi-e capul! Olguţa, 
ia vezi tu ce-i cu scrisoarea lui Gheorghiţă... Scrie de nişte 
cărţi trimise din greşală. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant! 

Vestea plecării domnului Deleanu se răspândise ca sunetul 
trâmbiţelor de mobilizare, accelerând ritmul obişnuit al 
casei şi alarmându-l. 

Doamna Deleanu se consacră pachetelor destinate lui 
Dănuţ; domnul Deleanu, expedierii clienţilor şi alcătuirii 
bagajelor haotice. 

Puiu - surprins de Olguţa în clipa când vămuia salamul şi 
ghiudemul aduse pentru masă - fusese expulzat din 
sufragerie în salon să ţie tovărăşie doctorului Prahu, sau, 
mai exact, somnului acestuia, căci doctorul, de câte ori se 
aşeza pe o sofa sau într-un fotoliu - fără ca să aibă în faţă o 
masă cu pahare, sticle cu trompă metalică alături de 
„sferturi” şi mucuri de ţigări - adormea cu gura deschisă, 
având aerul celor cloroformizaţi pe un scaun dentar. 

Puiu se plimba prin salon, cu mânile la spate, tropăind 
agresiv, cu sufletul plin de revoltă şi amar: iar îl bruscase 


Olguţa! Pe doctorul Prahu nu putea să-l sufere! Şi pe 
deasupra îl exaspera şi un ulcior stârnit de colbul vitezelor 
cicliste! 

Olguţa după ce porunci lui Neculai să scoată o sticlă de vin 
„fain” pentru desert în cinstea doctorului - alternă lectura 
scrisorii lui Gheorghiţă cu muşcatul combativ al feliilor de 
ghiudem pipărat, dur şi aromat, care se mănâncă obligator 
în picioare, cu o aşcnie de pâne smulsă - fiindcă pânea nu-i 
tăiată încă - întovărăşind o lectură. 

— Ojardindilifant? 

Intră râzând în odaia Monicăi. 

— Hei-hei! 

Aprinse lumina. 

— Ai adormit? 

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. 
Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era 
ca o floare bătută de brumă. 

— La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă 
la Bucureşti! ... Monica! 

Aplecându-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi. 

— Ai plâns? 

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa cărţilor. 

— Au jardin de I'Infante, A! Ojardindilifant! ... Ce-i asta? 
„Pour Adine?”... 

Monica se repezi la masă. 

— 'Te rog, Olguţa, nu ceti. 

— E pentru tine? 

— Nu. 

Monica plecă în jos ochii plânşi. 

— Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă. 

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicație, care 
lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica 
prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jardin de 
I'Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, preocupată. De 
îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndreptaţi asupra ei, îşi 
luă un aer ironic şi surprins. 


— Et tontaine et tonton! 

Monica zâmbi ostenit subt ochii Olguţei. 

— De ce-ai plâns? 

— Ţi-a scris? 

— Da. 

— Minciuni? 

— Vai, Olguţa! Dănuţ! 

— Atunci de ce-ai plâns? 

— Din pricina Adinei „au coeur rapace”37? 

Monica se roşi. 

— Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză? 

— Atunci de ce-ai plâns? se încruntă Olguţa, bătând cu 
pumnul în masă. 

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trânti felia de ghiudem 
pe Au jardin de l'Infante. 

— Monica, uită-te la mine... Te rog să nu fii Melizandă! ... 
Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din 
picior. 

Silită de mânile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu 
frumuseţea inutilă. 

— Atunci, de ce-ai plâns? ... Ascultă, Monica, tu ştii că 
odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe 
tine. 

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pasionaţi şi 
puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. 
O cută i se adâncise pe frunte, deasupra rădăcinii nasului. 

— Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Perfect. De 
ce? ... Răspunde! 

— Fiindcă i-a făcut versuri? ... Răspunde! 

— Mai întâi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a 
dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor 
care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau 
măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici 
scrisorile nu trebuiesc luate în serios! Dar versurile! Dacă 
era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, 
sau nu-i scria de loc, îşi pierdea pofta de mâncare, slăbea... 


De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un 
gutunar, da i-o trecut! Vra să zică Metaforei, sănătos tun, 
face poezii jalnice - asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi - pe 
care le trimite cu dedicație la diverse domnişoare... Când 
are să-şi tipărească versurile viitoare are să le dedice în 
bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus? 

— Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm 
negustoreşte. Să cântărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au 
jardin de I'Infante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. 
Ei i-a trimis o poezie cu dedicație, în care-i spune minciuni, 
căci dacă vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie 
însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi 
scrie minciuni... Ce-ţi scrie? 

— Că-i trist... 

— Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la laşi. De asta face 
poezii jalnice. 

— Adinei... 

— Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează 
cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele - 
şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii 
de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta 
suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc... 
Şi pe una o iubeşte. Dănuţ te iubeşte pe tine. 

— De unde ştii? întrebă Monica, deschizând ochii mari ca 
în faţa unui oracol. 

— Ştiu fiindcă-s sora lui... şi ştiu eu fiindcă ştiu. i-am spus 
eu vreodată minciuni? 

— Nu. 

— Atunci de ce nu mă crezi? 

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă: 

— Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun? 

— Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Dovadă mai 
bună decât asta ce vrei? Cât timp nu ţi-a scris, să zicem că 
ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum? ... Şitu n-ai 
dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind 


umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te 
îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti. 

— Vai, Olguţa... 

— Atunci n-am dreptate? 

Monica ridică din umeri, zâmbind, gata să plângă. 

— Atunci mănâncă-ţi ghiudemul... Fugi, nu vreau sărutări! 
Şi întorcându-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la 
masă, că pleacă papa. 

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întâia 
oară când se mira ea singură de tonul categoric al 
afirmațiilor ei, după ce le făcuse şi argumentase. Chiar 
profesorii îşi puneau o clipă la îndoială memoria sau ştiinţa 
faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o 
inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea 
ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un 
profesor, ci de Monica... 

— Duduie Olguţa, poftiţi expres, o invită la masă Neculai, 
ridicând mânile înmănuşate în semn de mare ananghie. 

— Spune că vin. 

Medită o clipă, cu ochii întredeschişi, cu fruntea încordată. 
Zâmbi. 

Şi brusc iluminată se aşeză la măsuţa de pe care-i zâmbea 
fotografia lui moş Gheorghe şi scrise trei scrisori cu viteza 
unui dejun într-un restaurant de gară unde trenul se 
opreşte cinci minute. 

Ultimele ecouri ale zilei întârziau în bucătărie şi în odăile 
servitorilor. 

Liniştea intrase în casă ca un îngheţ fără duritate şi fără 
scânteiere. Prin ferestrele deschise intrau delicaţii oaspeţi 
cari niciodată nu vin pe uşă: somnul vântului, freamătul 
plopilor, dulceaţa teiului. 

Paturile erau înfăţate, dar goale; luminile, stinse. 

Doamna Deleanu şi Monica se plimbau pe aleea care 
ducea spre poartă. Tăceau. Fiecare cu gândurile şi umbra 
ei, deşi purtau în gânduri pe acelaşi Dănuţ, altul în fiecare. 


Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la 
întâmplare din vestiar; nu atât pentru a-şi sprijini trupul; 
mai cu seamă pentru a-şi însoţi singurătatea, căci tăcerea 
Monicăi era o depărtare. 

Puiu, călare pe bicicletă, făcea opturi concentrate pe 
nisipul aleii. Era furios. Olguţa plecase la gară cu domnul 
Deleanu, şi el... 

— Puiule, nu-ţi dau voie să mergi noaptea cu bicicleta prin 
oraş. La ora asta copiii se culcă. 

— Da azi îi sâmbăta, tante Alice! Mine n-am şcoală! 
suspinase el. 

— Cu atât mai bine: stai cu noi acasă la aer curat. 

Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era văr de-al doilea cu 
Olguţa şi Dănuţ. Avea o faţă rotundă, pe care mâniile 
cădeau rumene şi dese, ca cireşele scuturate din pom, şi 
fruntea domnului Deleanu, purtată cu aceeaşi aroganță. 

Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu - 
laolaltă cu clienţii - un copil mărunt şi îndesat, tuns chilug, 
cu o pălărie de pâslă neagră, prea largă pentru el, 
adăpostind doi obraji sănătoşi de copil care s-a dat cu 
săniuţa, doi ochi serioşi şi preocupaţi de cioban prematur, şi 
un năsuc. 

Subt sumănel era îmbrăcat cu o cămeşă ţărănească albă, 
cu chenare brodate de mama, şi un brâu roş, lat; o pereche 
de bocanci de iuft, purtaţi cu străşnicie, întregeau silueta. 
Mai avea şi un băţ pentru cini, o lădiţă de lemn cu toată 
zestrea, şi o scrisoare pentru domnul Deleanu. 

Tatăl lui, ţăran chiabur, dar cu evlavia banului, din părţile 
Palancei, dorea ca prin influenţa vărului său - „boierul de la 
laşi” - să-l introducă pe Mihu - aşa se numea copilul - 
bursier la Liceul Internat din laşi. 

„...Şi daci na fi cu putinţă şi ti milostiveşti coani Jorgule di 
sărăcia noastri când na fi la învățături lâi puni la treabă ca 
şi nu mânânci digiaba. Cî ţom mai trimeţi şi noi oleacă di 
păstrăvi, oleacă di caş, un curcan, nişte prosoapi...” 


Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise să primească 
invitaţia de-a sta la dejun cu boierii. Înfipt în ogradă, lingă 
lădiţa lui, mâncase, cu mâna şi cuțitul, merindele de-acasă. 
Când îl întrebau servitorii sau clienţii câte ceva, şedea la 
gânduri, apoi răspundea tare - ca unui om de pe altă vale - 
privind din plin, pe cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre 
sară, înfricoşat de mulţimea clienţilor, se refugiase în 
grădină. Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trântit pe 
iarbă, cântând din fluier înnăduşit. 

— Tu ştii să cânţi din fluier, puiule? 

— Aha! 

Fără intervenţia domnului Deleanu, Mihu reuşise la 
examenul de bursă, cu media zece, distanţând pe toţi 
ceilalţi candidaţi. 

— Răspunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe 
domnul Deleanu. 

Totuşi, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul 
câştigat. Doamna Deleanu reţinuse acasă pe micul şi 
sălbatecul suplinitor al lui Dănuţ. Şi, încetul cu încetul, 
Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu şi Monica, şi 
Cuţulachi pentru Olguţa. Un Puiu zvelt, îmbrăcat cu mult 
mai mult gust decât majoritatea colegilor săi orăşeni, un 
Puiu transfigurat, care purta totuşi în suflet, ca un filigram, 
pe Mihu de odinioară. 

Învăţa cu o uşurinţă şi o isteţime care-l făceau să fie - în 
afară de orele de clasă - într-o veşnică recreaţie. O singură 
luptă grea avusese cu ale învăţăturii, dar biruise: cu limba 
franceză. Zile şi nopţi de-a rândul - în taină şi singurătate - 
se trudise Mihu să-l rostească pe „le” aşa cum răsuna dulce, 
muzical, fără efort, în gura fetelor şi a doamnei Deleanu. Cu 
toate acestea, evoluase de la greoiul şi odiosul „lio” până la 
perfecta puritate a lui „le”, câştigat de el ca o cetate, după 
un lung şi istovitor asediu în timpul căruia vărsase şi 
lacrimi. 

Dar mai crudă decât „le” era Olguţa, care-i dăruise de 
Paşti, pe când era convalescent după febră tifoidă, bicicleta: 


o bicicletă elegantă ca o rândunică în zbor, înzestrată cu 
cauciucuri roşii, frâna automată şi două ghidoane: unul de 
curse şi altul de plimbare. Bineînţeles, desperările zilnice 
ale lui Puiu întrebuinţau numai ghidonul de curse, pe care, 
aplecat şi în astă seară, făcea semnul infinitului pe nisipul 
aleii, fiindcă doamna Deleanu nu-l lăsase să meargă la gară 
cu bicicleta şi fiindcă, mai ales, Olguţa nu-l acceptase în 
trăsură, pretextând că nu e loc... 

— Da! Bărbosul şi beţivanul de doctor are loc... şieu nu! 

Ah! De ce nu se-mbolnăvea din nou, de ce nu răcea, de ce 
nu-şi rupea un picior, să fie Olguţa iarăşi bună cu el, ca în 
timpul convalescenţei! Pe-atunci ea singură îi cetise cu glas 
tare amândouă minunatele: Livres de la jungle ale lui 
Rudyard Kipling, traducându-i unde nu pricepea, mimând 
pe ursul Balloo, cel cu vorbe înțelepte şi labă autoritară, pe 
boaul Kaa, spaima „bandarlogilor”, care vorbea sâsâit ca un 
om fără dinţi, şi pe Mowgli, care era voinic şi îndrăzneţ 
„cum trebuie să fie orice băiat”. 

Şi el era voinic şi îndrăzneţ, aşa cum vroia Olguţa. Pe 
bicicletă nu se temea nici de tramvaie, nici de automobile; 
la şcoală, de nici un coleg, nici chiar de repetenţii cu vocea 
groasă care fumează la „00” deşi el purta încă şosete şi 
pantaloni scurţi. 

Totuşi, de când se însănătoşise, Olguţa nu-l mai lua în 
seamă, şi când îl lua, îi spunea Cuţulachi. Uneori îi venea să 
se arunce din podul casei, dar se răzgândea, aruncându-se 
în viitor cu elanul dobândit din renunţarea la cealaltă 
aruncare. 

Lasă! Are să fie el mare! ... Are să fie ca Vlad Ţepeş! ... Ş- 
atunci are să vadă Olguţa! 

— Puiule, du-te la culcare. 

Roţile vâjiiră înspre casă. 

— De ce-o fi întârziind atâta? întrebă doamna Deleanu pe 
Monica. 

— Poate că de la gară s-a dus pe la Rodica, tante Alice. 

— Da, e drept! 


Plimbarea reîncepu tăcută. Doamna Deleanu se liniştise. 

Rodica era o camaradă a fetelor, şi una din rarele eleve ale 
pensionatului „Humpel” care nu făcea cură de slăbit, nu era 
îndrăgostită de profesorul de filosofie şi nici nu accepta 
moda leşinului şi a melancoliei cu palori riguroase. Avea o 
poftă de mâncare statornică: taşca-i era plină de chifle, 
smochine, migdale, alune, pe care le mânca subt ochii 
profesorilor pe-nfundate. Olguţa-i spunea că are o privire 
antropofagă. Şi pe deasupra, Rodica râdea „ca o şcoală 
primară”. Când venea la Olguţa, doamna Deleanu zâmbea 
din a patra odaie, fiindcă şi de-acolo le auzea râzând. 

— De ce râdeţi? le întreba ea binevoitoare, deschizând 
uşa. 

Şi se încingeau nişte râsete care excludeau vrâstele care 
puteau să mai întrebe cauza lor. 

Prin tăcerea Iaşului, trapul cailor, urcând la deal, răsuna 
clar şi sonor ca subt bolțile unei catedrale devastate. 

Doamna Deleanu şi Monica se îndreptară spre poartă. 

— Olguţa! ... Unde-i Olguţa, Ilie? 

Din trăsură se coborâse - răsturnând pe stradă o umbră 
de balon captiv - Gerş Herman, cu pălăria coborâta adânc 
în noapte ca o ciutură. 

— Cu respect şi sărut mina. Pot să vă dau complimenti di la 
coani lorgi şi di la domnişoari. 

— Unde-i Olguţa, domnule? 

Gerş întinse două scrisori, surâzător. 

— Domnişoari a plecat la Bucureşti! 

— Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia? 

— Pui di la gară nu s-o mai întors, sărut mina, răspunse 
Ilie deschizând poarta. 

Gerş luă din trăsură, cu precauţii grase, un pachet. 

— Coani lorgi o trimes nişte îngheţaţi... ci-i mai extra, 
puteţi să mă credeţi. Cu respect. 

Întorcându-se cu trăsura, doamna Deleanu şi Monica se 
cbborâră grăbite în vestibul, aprinzând lumina. 

— Ce zici, Monica! 


— Dă! 

— Asta-i pentru tine. 

Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Olguţa 
scrisese în fugă: „Mâncaţi îngheţata că se topeşte. Nu mi s- 
a întâmplat nimica.” 

Doamna Deleanu ridică din umeri. 

— Ileana! Ileana! Profira... Profira... du îngheţata în 
sofragerie şi pofteşte-l pe cuconaşu Puiu dacă nu doarme. 

„Dragă mamă, Nu te alarma. Nu te anunţ că m-am sinucis 
aruncându-mă subt roţile trenului! „La din contra”: plec la 
Bucureşti să văd pe Benjaminul familiei. Am să-i pun 
termometrul, am să-l inspectez dacă-şi pune galoşii când 
plouă, în sfârşit, într-un cuvânt, am să te înlocuiesc. 

Atunci de ce te superi? Cum nu m-aş fi supărat eu dacă 
plecai mata - chiar fără să m-anunţi - aşa nici mata nu 
trebuie să te superi că pleacă - anunţânduc-te - fiica matale 
supusă (?) şi iubitoare (ţţ), Olguţa.” 

— Poftim! 'Ţie ce-ţi scrie, Monica? 

— Mă anunţă că pleacă la Bucureşti şi mă roagă să aranjez 
luni la şcoală să-i motivez absenţa. 

Se priviră ochi în ochi şi zâmbiră. 

— Vai, Monica, tare-s proaste mamele! Adică de ce n-am 
plecat eu? 

Monica se roşi violent: dar ea? 

„Dragă Monica, Aceste rânduri palpitante sunt compuse în 
odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am 
anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales 
tăierea apetitului. 

Plec la Bucureşti. 

Asta înseamnă, scumpă Melizandă... Ce să-ţi mai spun! 
Culcă-te şi dormi ca „somnoroasele păsărele”. Nu neglija să 
te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun 
„cordial”: „Cordial-Monica”, recomandat de mine. 

Acuma să trecem la afacerile mele. Mine dimineaţă, adică 
nu, mine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul 
bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, 


începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit 
de o sticlă de vin „fain” din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, 
cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical 
- trimite-i şi o coală - în care va constata că eleva Deleanu 
Olga suferă de o boală oarecare - durata, aproximativ trei- 
patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să 
te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, 
tu care ai „un caracter nobil”. 

Nu uita: mine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i 
colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze... cavalereşti: 
nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui. 

De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că 
plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva. 

Alea jacta est! 

Al tău satrap devotat, Olguţa. 

P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? 
Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa.” „lubite doctore, 
Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai 
diagnosticat „meritoriu”. Do ut des38, cum spun distinşii 
secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do. 

lată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o 
maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile - ceva 
inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi 
rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă. 

Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale 
devotată, Volga. 

P S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga 
Deleanu - cel puţin aşa pretinde catalogul - şi directoarea 
noastră nu pricepe decât alumele premiate de Academia 
Română.” 

— Cine-i? 

— Eu, Monica. Îmi dai voie? 

— Cum nu. Intră, Puiule. 

Puiu intră cu buzele roşii de îngheţata de zmeură, în 
papuci, cu pelerina peste cămeşa de noapte - bălăbănindu- 
şi mânile şi capul în cadență jalnică. 


— Ce-i, Puiule? Te doare un dinte? 

Puiu oftă amar. 

— Cât are să steie la Bucureşti? 

Monica zâmbi. 

— Ştiu eu! Câteva zile. 

Puiu dădu din cap obidit şi se întoarse spre uşă. Cu mâna 
pe clampă se opri. Plecă fruntea. Pelerina tresărea ca şi 
cum ar fi adăpostit vânt. 

— Lasă, Puiule, lasă că vine înapoi! îl consolă Monica, 
luându-l lângă ea, aşezându-i capul pe braţele ei. 

— Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am făcut eu? izbucni 
Puiu în lacrimi şi suspine. 

Monica îi dezmierdă obrajii uzi, privindu-l cu duioşie şi 
melancolie... Dănuţ era departe, Dănuţ era mare... Unde 
era Dănuţ cel cu bucle de fetiţă? Dănuţ cel care-o trăgea de 
cozi prin livadă? 

Cu ce icoană copilărească începea dragostea ei: un copil 
cu bucle minând prin livadă o fetiţă cu cozi lungi: „Hâi, 
căluţ!” 

Hâi, căluţ! Şi iată, erau mari! Şi-l iubea pe Dănuţ cu 
aceeaşi inimă, an cu an, alta. 

Uneori îşi simţea inima grea ca o lacrimă. Ar fi vrut să aibă 
pe braţele ei capul lui Dănuţ. Cu slabele ei mini să-l 
ocrotească de tristeţă şi primejdii. Când se gândea la el, 
sufletul se îndoia ca o salcie deasupra unei ape. 

Îl iubea pe Dănuţ. De când? Trupul ei crescuse şi se 
înălţase cu iubirea ei. 

Era tristă. lubirea ei era o amforă uitată pe margina unei 
fântâni... 

— Dă-mi o batistă, Monica. 

Îşi şterse ochii şi nasul mai ales, cu furie. 

— Mă duc. 

Monica îl însoţi până la uşă. 

— Lasă, Puiule, vine Olguţa degrabă. 

— Monica, tu eşti bună, lasă-mă să dorm la ea în odaie... 
numai la noapte. 


— Bine, Puiule, te las, zâmbi Monica. 

— Da să nu-i spui, că după aceea iar mă face Cuţulachi! 
suspină Puiu izbucnind din nou în lacrimi. 

Înfăşurându-se cu o mişcare hamletiană în pelerină, intră 
în odaia Olguţei. 

Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, 
rămase în noapte. 

Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a 
cerului. 

Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. 
Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, 
răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în 
depărtarea Tătăraşului, hămăiau cinii, ca la ţară. 

Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul. 

Luna se înălța, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, 
avânt neted ca în somn. 

Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre 
stele? 

Luna se înălța. 'Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca 
aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă. 

Luna se înălța inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot 
mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe 
deasupra plopilor, peste faldul dealurilor... 

Se înălța şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, 
ca în preajma gândului ş-a piscului înalt. 

Se înălța ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca 
un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare 
a vederii... 

Se înălța şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de 
tămâie - albe şi albastre plutiri în tăria nopţii... 

„„„Până când, în contopirea de alb şi albastru, de vânat şi 
vioriu, de cenuşiu şi violet, de verzui şi sur, de lumină, şi 
umbră, şi penumbră - noaptea fu ritm de văluri pe 
respiraţia unui trup, şi luna - chipul acelui trup, chip atât de 
alb, de pur şi de iluminat, că în acea clipă, în marea 
singurătate a înălțimilor şi în limpezimea cerului, chipul lui 


Dumnezeu se arătă răsfrângându-şi splendoarea în 
adorarea lunii. 

De repetate ori - cu un expresiv crescendo - vecinul 
cabinei de wagons-lits, ocupată de domnul Deleanu şi 
Olguţa, bătuse cu pumnul în păretele despărțitor, 
intervenţie care înteţea râsetele. 

Domnul Deleanu cedase Olguţei o cămeşă de noapte cu 
motive naţionale, papucii - prea largi pentru ea - şi un halat 
de călătorie. Astfel îmbrăcată, Olguţa se aşezase turceşte 
pe patul de jos, domnul Deleanu, fără surtuc, guler şi 
cravată, pe strapontinul din faţă. 

Pe măsuţa dintre ei, cofiţa de fragi, cumpărată de la 
Bârnova, se învecina cu pachetele de şocolată şi nelipsita 
sticluţă Cherry-Brandy cu două pahare: al Olguţei umplut 
pe sfert. 

Trenul intră în gara Vaslui. Zărindu-l pe domnul Deleanu, 
doi domni care soseau încercuiți de tregheri cu bagaje se 
opriră cu braţele deschise şi figuri beate: 

— Tu, lorgule! 

— Eu, lancule! 

— Şi noi mergem la Bucureşti, solo! Organizăm o partidă 
monstră! Al nostru eşti! Avem şi un vinaţ! 

— Regret, dragă! Călătoresc cu fiică-mea. 

— Ei, şi? 

— Ei, iaca! 

— Aa... pardon! Noapte bună! 

Trenul porni urmărit de privirile elitei vasluiene pentru 
care trecerea trenului era un pretext de întâlnire şi un 
prilej de găteală. 

Şi din nou, vecinul cabinei cu cofiţa de fragi bătu în părete 
cu exasperare, cu furie... dar şi c-un fel de resemnare, 
auzind efectul ilariant. 

— Lasă-i, nene! Or fi în voiaj de nuntă! mormăi patul de 
sus, deşteptat din somn, cătră mahmureala patului de jos. 

III. 

ESCAPADA OLGUȚŢEI. 


Orgiacă, dragostea pisicilor răsunase de-a lungul nopţii de 
vară, modulând subt tremurul stelelor uui-tul vântului de 
pustă, scâncetul primordial al pruncului, geamătul gutural 
al femeii cu dinţii încleştaţi, bocetul solitar al geamandurii şi 
furtunile melodice ale violinelor. 

Apoi, ca din milenii, cu creste roşii, trâmbiţaseră cocogşii. 

Ultimele stele se stinseră vibrând clar în paloarea viorie. 

Străzile şi trotuarele erau albe ca de argint mat. Sergenţii 
de noapte dormitau, lăsând să se deschidă şi să vegheze 
singuri ochii inocenți ai zorelelor. 

Plutea înfricoşarea unei tăceri fragile, pe care curând avea 
s-o sfarme întâia huruială de roţi municipale. 

Făcându-şi cu degete automate nodul cravatei, Dănuţ se 
aplecă afară peste marginea ferestrei. Simţea zorii, fără să 
vadă zarea lor pură, având senzaţia de frăgezime pe care-o 
ai într-o casă cu ziduri străvechi când ştii că într-una din 
încăperile ei o fată se dezbracă încet, iluminând oglinzile cu 
proaspăta şi sperioasa ei nuditate - rumenindu-le cu focul 
obrajilor atunci când ochii îndrăznesc să cuprindă trupul 
gol... 

Dar zorii erau departe. 

Vedea numai ziduri de case pretutindeni, ziduri subt care 
horăia somnul orăşănesc, prăbuşit, greoi, umilitoare 
parodie a morţii. 

Dori Medelenii cu ochii, cu nările, cu urechile... Medelenii 
vacanţelor şi ai copilăriei. Deşteptările cu zvonirea livezii la 
căpătâi şi zorii la ferestre, ca tufe de pomuşoară coaptă în 
livadă. Înălţimea de zbor a cerului spre care-ţi vine să 
fluturi batista. Salturile lungi ale dealurilor gonite de 
vânătoarea cerească a soarelui... 

Două minute, încă jilave de apă, îi acoperiră ochii. 

— Unde fuge copilul meu? şopti Adina în urechea lui, 
îngreuindu-i-o cu cercei de sărutări. 

Nu-şi putu stăpâni bătăile inimii. N-o văzuse doar câteva 
clipe, şi parcă o regăsea după o despărţire. 


Se întoarse, o cuprinse în braţe şi o strânse, despletită şi 
ruginie. Îi sărută fruntea, bătaia pleoapelor, gâtul care 
ispitea dinţii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Şi 
dezvăluind-o îi privi sânii, cuminte şi-mbunat, fiindcă erau 
miraţi ca deşteptaţi din somn. Apoi dezmierdă cu palmele 
rotunjite luminoasele lor curbe, săgetate de două mici 
reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizând ochii, alintă 
respiraţia ondulată a sânilor, cu pieliţa subţire a 
încheieturei braţului... 

Mina Adinei îi acoperi ochii aprinşi. 

— Cuminte, cuminte... Hai şi-ţi bea şocolata. 

Şi luându-i mâna de pe ochi, se învălui molatec în lungul 
halat de baie care-i dădea o ciudată înfăţişare de călugăraş 
benedictin. Numai părul ardea dens, cum arsese de-a 
lungul nopţii, ca o torsă pe un întunecat galop în adâncuri. 

— Nu, Dănuţ! 

— Ba da. 

Îi scăpă din mini. O fugări. O prinse paralizată şi docilă din 
pricina râsului. Îi adună părul ascunzându-i-l sub halat, o 
acoperi cu gluga, îngropând-o cu obraji cu tot, până când 
nu mai rămase din ea decât gura, ca un boboc de garoafă, 
pe care buzele lui Dănuţ îşi pierdură suflarea, lăsându-l 
înflorit în umeda roşeaţă a sângelui şi zâmbetului. 

— Hai, Dănuţ rău, Dănuţ tiran, Dănuţ cu pleoape vinete... 

Îşi acoperi cu palma buzele îndurerate. Dar pe deasupra 
minii ochii râdeau. 

— Bea-ţi şocolata, Dănuţ. 

Vorbea comic şi greu, ca cei cu figura îngheţată. Vorbele 
păreau prea voluminoase pentru gura ei micşorată, cu 
colţurile buzelor arse. 

Dănuţ se aşeză pe pat, în faţa mesuţei de noapte. Adina 
veni lângă el, supraveghindu-l atentă. Ea singură îi 
pregătise şocolata la flacăra de spirt. Şi, ca întotdeauna, 
Dănuţ era înduioşat văzând-o gospodină pentru el - şi-atât 
de mică, de fetiţă. Gesturile solicitudinei de mamă - atât de 
cunoscute în răsfăţul de-acasă, dar nebăgate în seamă - 


căpătau o drăgălaşă noutate când erau făcute de Adina 
pentru el. Odată îi cususe un nasture căzut, cu degetarul pe 
deget - abia atunci observase Dănuţ hazul acestei 
minuscule căşti războinice - cu mişcări iuți, suple şi 
categorice, rupând aţa cu dinţii, ferindu-se cu demnitate şi 
dojenindu-l convinsă de câte ori cerca să o sărute. Altădată 
îl badijonase cu iod în gât, iscusită şi severă ca un hirurg, 
terorizându-l grațios, impunându-i apoi, cu sărutări şi 
încruntări, fularul în jurul gâtului, şi cu jurăminte teribile, 
respectarea precauţiunilor pe care i le dicta amănunţit. 
Altădată îi făcuse o pijama, supunându-l neîndurată la 
canonul „încercatului” repetat, până când, extenuat, se 
prefăcuse că pleacă trântind uşa; întorcându-se în vârful 
picioarelor, o găsise plângând cu suspine copilăreşti, în 
tactul maşinii de cusut, pedalată energic. 

Toate aceste scene deveneau vignette înduioşătoare în 
amintirile drăgostii lui. 

— Mine ce facem, Dănuţ? 

— Adică azi! 

— Aşa-i! 

Bufniră de râs. 

— Tare mai suntem răi! 

Rotindu-şi podul palmei prin părul lui Dănuţ, Adina îi 
înstrugură capul de bucle. 

— Adina, apleacă-te. 

— Pentru? 

— Bea. 

— Îm! 

— Bea. 

Îi apăsă capul înspre ceaşca lui cu şocolată. 

— Nu mi-e poftă, Dănuţ, se scutură Adina cercând să-i 
scape. 

— Ba da. Te rog... Sărută-mi şocolata. 

Îşi muie buzele. 

— Spune ce facem azi, Adina? ... Adina, ia uită-te la mine! 

— Ce-i, Dănuţ? 


— Nu, nu. Nimica. De ce te-ai speriat? 

— De ce m-ai privit aşa? îl întrebă ea precipitat, 
cuprinzându-i obrajii. Îs urâta? 

— Nu... Ai musteţi de şocolată. Şterge-te. 

Începu să-şi bea şocolata, pe gânduri. 

O amintire veche, foarte îndepărtată, acoperise vioi ca o 
roşeaţă în obraji, clipa de faţă. Tot aşa: Se sculase de cu 
noapte. Pleca la Bucureşti, la liceu,... Inima grea, de 
toamnă... lăiase părul păpuşei Olguţei, buclă cu buclă, şi-i 
făcuse şi musteţi cu creionul din plumiera de lac japoneză... 
Păpuşa cu păr blond... Păpuşa din pod, din lada cu jucării. 

Oare-o mai fi păpuşa din pod? ... Îi era dor de ea ca de 
ceva viu... Ca de-o iubire din altă viaţă... Podul era plin de 
colb şi aţe de păianjeni, şi păpuşa avea o rochiţă de mătasă 
albă şi capul prea mare fiindcă era tunsă ca o fetiţă 
convalescentă după febră tifoidă... Zâmbi păpuşei din pod. 
Zâmbiră amintirile din îndepărtarea înduioşată a anilor... 

Întoarse capul spre fereastră. Zorii se colorau delicat în 
roz şi albastru, ca şi cum ar fi trecut pe cer stoluri de ibişi şi 
flamanzi, lăsând fulguiri. 

— Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? 

Ochii Adinei erau verzi ca două ciudate cristale de sevă. 
Privirea lor învăluia sufletul în miros de ierburi după ploaie, 
de muguri cruzi, de pământ desţelinat, de vânturi ameţite 
în păduri cu violete. Privirea lor înseta buzele şi nările. Subt 
verdele lor - foc umed - trupul devenea gol şi păgân. 

— Adina, de ce te iubesc atâta? 

— Mă iubeşti, Dănuţ? 

— Nu eu. Tu, tu mă iubeşti? 

Şi fără să aştepte răspuns, cuprinse în braţe trupul iubit, 
trupul apropiat, trupul de subt ochii, nările şi buzele lui - în 
care sufletul era depărtat ca o stea oglindită într-o apă 
atinsă de genele celui ce-o priveşte. 

— Spune-mi, Adina, mă iubeşti? Mă iubeşti adevărat? 

Ar fi vrut să fie simplu sufletul ei, ca un „da” materializat, 
pe care să-l pipăie, să-l cuprindă în mini, să-l simtă deplin şi 


al lui ca o inimă vie smulsă din piept, grea, caldă, concretă. 

Dragostea lui era zbuciumată, fără hodină, numai luptă, 
pândă, încordare, ca viaţa codrilor, unde şi somnul e o 
veghe împrejmuită de jarul ochilor de pradă şi de mişcările 
tăcerii. 

O culcase pe pat, privind-o, aplecat asupra ei, cu chipul 
ostenit de suflet ca de-o migrenă. 

— Adina! Adina! 

Era o grea tânguire în vorbele lui. 

— Ce-i, Dănuţ? 

Vorbise calm, ca şi cum ar fi spus: „Afară plouă”; sau: 
„Ceasul a stat”. Dar un zâmbet îi tresărea în colţurile 
buzelor; Dănuţ nu-l văzu. 

— Nimic. Plec, răspunse Dănuţ uscat, ridicându-se. 

— Nu mă săruţi? îl întrebă Adina căscând. 

— Cum vrei! 

— Cum vrei tu, Dănuţ! 

— 'Ţi-e indiferent? 

— Dar ţie? 

— Mie da. 

Îi tremura bărbia, ca şi vorbele. 

— Bine. Atunci pleacă. Eu mă culc... 

— Te culci? 

— Da. De ce te miri? 

Se smunci de lângă ea cu pumnii strânşi, deschise uşa 
ietacului, o trânti; deschise uşa de din faţă, o trânti. leşi 
afară, iremediabil. Totuşi, în faţa porţii se opri, aşteptă, o 
deschise, porni din nou. 

Strada era goală. În faţa caselor ardeau becurile electrice 
aprinse de cu sară, decolorate şi vestejite ca florile după 
bal. 

La început paşii lui Dănuţ răsunară apăsaţi, nervoşi, 
repezi, ca pinteni în burta calului bleg şi adormit. Apoi, din 
ce în ce, paşii se muiară. 

Înaintă încet, ca şi cum la fiecare pas ar fi trebuit să 
deschidă o uşă prin întuneric. Ajungând la capătul străzii, 


şovăi ca la răscrucea unor drumuri necunoscute, şi se 
întoarse îndărăt, urmărit de privirea lungă şi bănuitoare a 
sergentului de noapte. 

Mergea repede, aşa cum pornise. O ura pe Adina. Vroia să 
i-o spună în faţă, să-i strige în faţă că o urăşte, şi să plece 
din nou. Simţea nevoia să o apuce de mini, să o strângă, să-i 
zdrobească mânile, s-o audă scâncind de durere. 

O ura, cum ura pe toate femeile pământului. Ar fi vrut să le 
prefacă pe toate la un loc, într-un vas de cristal, plin de 
otrava sufletului lor, să-l ridice în mini, să-l trântească şi să-l 
sfarme în mii de ţăndări, şi-n ţăndări să se prefacă toate 
femeile pământului, cu râsul şi cu trupul lor făţarnic - şi să 
piară de pe pământ pocalul cu otravă. Atunci ar fi fost curat 
şi zâmbitor pământul, ca un curcubeu. 

În faţa porţii se opri. Parcă se schimbase ceva în 
înfăţişarea casei! ... A! lăsase storul în jos, ca să n-aibă 
lumină, ca să poată dormi mai bine. 

Ce nesimţire! Ce cruzime! 

Ea dormea cu storul tras, şi lui îi venea să plângă, să-şi 
muşte pumnii de durere, să fugă, să piară, să nu mai fie. 

Intră pe poartă în vârful picioarelor. Vroia s-o surprindă 
dormind, s-o vadă dormind... Vroia să intre, s-o vadă... 

Apăsând încet clanţa, deschise uşa ietacului. 

— Dănuţ! 

Un val de soare-i încălzi sufletul. 

— Nu dormi? o întrebă el ironic. 

— Dănuţ)! îl dojeni glasul Adinei. 

Se apropiase de el, prin întuneric, dezmierdându-i 
obrazul. Dănuţ se feri brusc şi se aşeză în fotoliu. 

— De ce eşti râu, Dănuţ? 

— De ce m-ai lăsat să plec? 

— Fiindcă ştiam c-ai să te întorci, zâmbi Adina aşezându-se 
în braţele lui. 

— Minţi. N-aveai de unde să ştii. Vroiai să scapi de mine, 
să rămâi singură... Ştiu eu... 


— Ba ştiam, Dănuţ, murmură Adina, alăturându-şi obrajii 
de faţa lui. Nu te-ai întors? 

— Eu am vrut. N-aveai de unde să ştii. 

— Ba da, Dănuţ. Altfel nu te lăsam să pleci. Prostuţule, tu 
nu vezi c-ai plecat fără surtuc, în cămeşă? 

— Îs în cămeşă? 

— Da. 

— Şi tu m-ai lăsat? 

— Fiindcă aşa eram sigură c-ai să te întorci... dacă nu 
pentru mine, pentru surtuc! 

Dănuţ respiră adânc. Zâmbi. 

— De ce te joci, Adina? Am ieşit ca un nebun! Nu mi-am 
dat sama! Dacă nu mai veneam? Dacă mă duceam acasă? 
Nu ţi-ar fi părut rău? 

— Mi-era aşa de frică, Dănuţ, după ce-ai plecat! Uite... 

Îi luă mâna, punându-i-o pe sânul stâng. Sânul era viu în 
spaima lui rotundă de hulub captiv. Şi-atât de drăgălaş era 
gestul care făcuse ofranda sinului gol şi-a inimii goale, încât 
buzele lui Dănuţ în loc să sărute sinul, sărutară mina. 

— Mă iubeşti, Adina? 

— Dar eu te ador, prostule, răsfăţatule... Dănuţ... 

Dulce ca o tânguire de vioară, adusă de vânt; „Dănuţ... 

Şi două trupuri tinere zvâcniră, se zbătură, şi se prăvăliră 
strânse, ca două mari aripi ale aceluiaşi zbor milenar. 

Îi dezmierdă fruntea mică, i-o sărută. Adina-i zâmbea 
ascunsă în păr, ca un fagure. 

— Ce facem mine? 

— Azi! îl îndreptă Adina, trecându-şi palmele peste ochi. 

— Azi, da! 

Zâmbiră. Erau palizi ca flăcările în lumina soarelui. 

— Dănuţ, ne vedem la noapte... 

Îl văzu şi-l simţi tresărind. Îşi aduse mâna pe gură, 
privindu-l cu ochii măriţi. Se ridică într-o mină, plecându-şi 
obrazul pe pieptul lui. 

— Vreau să dorm, Dănuţ... Îi ostenită Adina... Crede-mă, 
Dănuţ! Am să dorm toată ziua, toată ziua, şi după aceea am 


să te aştept la geam, cu rochia care-ţi place ţie... 

Îi vorbea încet, cu ochi rugători, atenţi şi supuşi, ca unui 
stăpân iubit şi temut. 

Dănuţ întoarse capul într-altă parte, privind în gol. 

— Dar tu nu ştii că te iubesc, Dănuţ? Numai pe tine... le 
iubesc, Dănuţ, stărui glasul cu un tremur, în preajma 
lacrimilor... De ce mă chinuieşti, Dănuţ drag? Aşa-s de 
ostenită! ... 

Dănuţ îi acoperi ochii cu mâna, surâzându-i trist. Şi el era 
atât de ostenit că uneori ar fi vrut să-şi scoată inima din 
piept, s-o puie pe pământ, alături, ca o povară, să-şi şteargă 
fruntea şi să răsufle o clipă. 

Bucureştiul se deştepta cu măturătorii, în huruiala 
dezmăţată a roţilor, ca un om care se scarpină buimac, 
ascultând zornăitul arţăgos al deşteptătorului care i-a 
decapitat somnul. 

Jupânesele se îndreptau spre piaţă, cu coşul subt braţ. 
Câte un oltean matinal, cu iţarii suflecaţi pe vigoarea 
profesională a pulpelor păroase, gârbovit de kilogramele 
leguminoase sau fructifere din coşurile atârnate în 
cumpănă pe cobiliţă, îşi anunţa marfa, cu verb sonor, 
pentru el mai degrabă decât pentru casele încă adormite, 
cum îşi acordă un muzicant instrumentul. 

Pe orizont, soarele lipea mari afişe aurii. 

Cu mânile înfundate în buzunarele surtucului şi capul 
plecat, Dănuţ urca bulevardul spre Calea Victoriei. 

Era o ciudată anarhie în gândurile lui, o necontenită 
vrajbă. 1 se fragmentase sufletul, ca mercurul vărsat în 
palmă, şi-acum nu mai era decât larma unor gânduri 
contradictorii, care vociferau ascuţit ca femeile când se 
ceartă. 

Unele spuneau: „De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina 
minte.” 

Altele: „Adina te iubeşte, Adina e curată, restul e 
minciună.” 

Şi mintea da ascultare şi dreptate, şi unora şi altora. 


Priveşti un cub desenat pe o foaie de hârtie: îţi apare în 
relief, colţuros, proiectat în afara suprafeţii albe, pe care stă 
ca un cub de cristal cu muchii vizibile. Îţi primeneşti ochii, 
după o scurtă reculegere, cu o bătaie de pleoape, şi priveşti 
din nou - cubul îţi apare în adâncime, scobit înlăuntrul 
hârtiei din care cască. Şi totuşi, pe hârtie-s aceleaşi linii 
paralizate, pe acelaşi plan neclintit. Dar ochii văd când un 
relief, când un adânc. Şi acea simplă grupare de linii îţi 
poate da ameţeala prăpăstiilor... 

Abia plecase de lângă Adina, şi totuşi sufletul înspre ea 
pornea impetuos, mohorât, ca fumul incendiului încotro 
bate vântul. 

O lăsase dormind. O adormise ca pe un copil, stând la 
căpătâiul ei, alintându-i fruntea şi tâmplele. El o rugase, o 
îndemnase să doarmă, vâslind cu mânile somnul spre ea. 

Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei 
necunoscut. Şi totuşi, somnul ei îl întristase ca o nepăsare, 
ca o părăsire. Plecase de lângă ea, ca un vânt, lăsându-i 
trupul ei ca un voal abia însufleţit. Plecase, lăsându-l singur. 
Ea se odihnea. El suferea lângă trupul ei. 

O veghease multă vreme, privind-o, neputând să se 
despartă de ea. Adormise cu braţul îndoit sub cap, 
descoperind o subţioară arămie. Uneori tresărea ca o 
coardă subt arcuş: de ce? 

Oare o lăsase dormind cu-adevărat? Oare nu-l înşelase? 
Nu se prefăcuse? Ca să plece el, ca să-l alunge de lângă ea, 
ca să rămâie singură... 

Se opri. Îi venea să se întoarcă în goană, să intre pe 
neaşteptate - ca atunci... Ce-ar fi găsit? O lăsase dormind? 
Oare ochii ei verzi ca fosforescenţele întunericului nu-l 
iscodeau pe subt genele făţarnice? ... Îi era groază s-o mai 
spioneze, s-o mai încerce, s-o mai surprindă. 

„Dar nu ştii că te iubesc, Dănuţ?” 

Nu, nu-l înşelase. O lăsase dormind... Se smunci din loc şi 
porni înainte pe Calea Victoriei. 


Cum îl chinuia! Îi era frică de sufletul lui ca de-o casă 
goală, numai cu oglinzi şi ţiuitul tăcerii. 

Ar fi vrut să n-o mai iubească, atât era de trudit! Când nu 
iubea încă, sufletul era ca un pat alb într-o odaie cu 
ferestrele deschise spre cer şi spre livezi. 

Când nuiubea! ... 

.„.„„Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, 
odihna lui. O iubea cum îţi umpli pieptul de aer curat, cum 
bei din pumni apa unui şipot de munte, şi fără să-ţi fie sete, 
cum ţi-e drag primăvara să stai pe-o bancă la soare printre 
înfloriri. 

Lângă Monica era aşa de clar şi de uşor sufletul că parcă 
nu era, cum parcă nu e văzduhul unor dimineţii de april, plin 
de egala transparenţă a luminii... 

„„„Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina îl iubea. În buzele 
ei mici nu încăpea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce 
se temea de ochii verzi? ... 

La întretăierea stradei Pitar-Moşu cu strada Mercur, în 
dreptul şcolii de călugăriţe, se întâlni cu Herr Direktor. 

— Bon giorno! 

— Bună dimineaţa, papa. 

Monoclul lui Herr Direktor scânteia ca o vitrină. Pălăria de 
pai era pusă pe ceafă, nasturii de jos ai vestei descheiaţi. 
Buzele umede zâmbeau. 

Purta întipărirea veseliei acelora pentru care casele încep 
să se strâmbe umoristic - făcând din ochi, mişcându-şi 
hogegile ca nişte urechi - felinarele, subit elastice, să facă 
reverenţe, şi pământul să curgă. 

— La culcare, fiule. Mi se pare că ne-am cam făcut de cap! 
Ce zi îi azi? 

— Duminică, papa. 

— Eşti beat, fiule? 

— Dumincă, papa. 

— Dacă zici tu, sfânt! S-a isprăvit! ... „Embrasse moi, 
Binette, embrasse moi39... ta-ta-ta-ta-ta...” Cum îi, frate, 
mai departe? 


— Nu ştiu, papa. 

— Răăău, domnule! Învață, fiule, învaţă! 

— Cocoricooo! Cocoricooo! intonă Coco cucurigul 
cucoşilor galici. 

— Bravo ţie, Coco! Face pe cucoşul! Să-l facem stareţ la 
poiată! 

— Noapte bună, papa. 

— Ce noapte? Eşti turtă! Ziuă mare, fiule! Paaa! ... Auzi, 
domnule, face pe cucoşu! 

Gheorghiţă adormise pe un fotoliu. Auzind paşi pe scară, 
sări în picioare, frecându-şi ochii. 

— Şi-ţi fac un ceai, conaşule? 

— Nu. Mă culc, Gheorghiţă. Să mă scoli la dejun. 

Se dezbrăcă repede, lepădându-şi hainele cu dezgust. 
Trase obloanele. Se sui în pat, cufundându-se în întuneric. 

II. 

Aşteptă somnul, chinuit de aceleaşi amintiri, de aceleaşi 
îndoieli. 

Şi încet-încet, treptat-treptat - cum se topesc în viteza 
neagră rândurile unei scrisori de dragoste, arsă în mina - 
sufletul lui Dănuţ se-ntunecă de somn, până când trupul, cu 
o delicată destindere, se despărţi de suflet, rămânând 
singur, ca mâna din care a picat în flăcări o cenuşă. 

Cucoana Catinca Balmuş nu era grasă cum îşi închipuie 
cetitorul. Asta nu înseamnă că nu era robustă, falnică 
oarecum în ţinuta de gospodină. 

În alte vremi, capul care purta tulpanul ar fi putut purta 
casca războinică, trupul înfăşurat în şorţ alb, armura 
cavalerească şi mânile în care zăngăneau cheile tuturor 
dulapurilor, spada sau buzduganul. 

Olguţa cobori din taximetru după domnul Deleanu cu Au 
jardin de I'Infante în mina. 


Auzind trompa automobilului oprit la poartă, cucoana 
Catinca ieşi din grădiniţă - unde supraveghea cafeaua cu 
lapte a lui Mircea şi-a lui conu Mihăiţă - şi văzându-l pe 
domnul Deleanu alungă încruntarea cu un zâmbet, se- 
ncruntă iar la cinele care lătra şi înaintă spre poartă cu 
braţele deschise prin panica albă a hulubilor... 

— Maiestoasă ca Marseilleza! şopti Olguţa la urechea 
tatălui ei, insinuându-i un zâmbet. 

— Sărut mina, cucoană Catincă. 

— Vânt din Moldova! ... Ce-mi văd ochii? Sora diavolului. 
Ce cauţi aici? 

— Pe Hardmuth! şopti Olguţa, strânsă în braţele 
afectuoase ale cucoanei Catinca. 

— la dă-i pace băiatului! Uite la ea! Ca o ţigancă! De unde 
mi-ai furat ochi codaţi? 

Din bucătărie se repezi Măndiţă gătită de duminică, de 
Dumnezeu - cu ochi de romaniţă şi obraji ca oule de Paşti; 
de ea - cu haină de horă şi tulpan cu mărgele albastre. 

— Sărut mina, duduiţă. laca dau jos bagaju. 

Era deprinsă ca toţi musafirii din Moldova să fie găzduiţi la 
stăpâna ei. 

— Stai, fetiţo, o opri domnul Deleanu, că plecăm îndată. 

— Cum să plecaţi? Ce vorbă-i asta? se scandaliză cucoana 
Catinca. 

Între domnul Deleanu şi cucoana Catinca începu o 
târguială însufleţită ca în bazarurile orientale. Cucoana 
Catinca vroia să-i găzduiască la ea pe toţi - „cu diavol cu 
tot”. Domnul Deleanu invocă gradul de rudenie cu Herr 
Direktor, deranjul... Amândoi vorbeau repede, cu bucuria 
de-a vorbi, de-a născoci, de-a replica, de-a gesticula. 

Pe stradă răsunau, viguroase, glasurile vânzătorilor 
ambulanți, îmbinându-şi discordant strigările. 

— Iaurt caimacel, iaurt caimacel... 

— Puia-gaia, gaia-puia... Pui-puiiii... 

— Chiop-chiop cărbuuu, chiop-chiop căârbuuu... 

— Hai la gaz-gaz-gaz... 


Era în toi arlechinada de zgomote a Capitalei: tramvaie, 
automobile, camioane, căruţi, sonerii de biciclete... Lumina 
soarelui cânta parcă din mii de talgere. 

Olguţa exulta. După tăcerea mânăstireasca a Iaşului, 
Bucureştiul îi răsărise în ochi - de la gară până-n Popa Nan 
- şi-i răsuna în urechi ca o vehementă panoramă, ceardaş 
de sunete şi de culori. Nu mai văzuse din copilărie 
Bucureştiul. Îi venea să vorbească tare, să râdă tare, să 
gesticuleze, să danseze, să sară. Intrase în Bucureşti ca 
într-un han cu clopoței: nu mai putea sta locului. 

Taximetrul opri motorul. Cucoana Catinca ajunsese la o 
înţelegere cu domnul Deleanu. Îl obligase să ia cafeaua şi 
masa de sară la ea. 

— .„..îimpreună cu toate neamurile: să nu-mi spuneţi că vă 
despart. 

Intrară în grădiniţă, cu Olguţa în frunte. 

— Bine-ai vinit! Ci mai faci, iubite domnule Deleanu? A 
matali-i fetiţa? ... Ei, şi-ţi trăiasct! Îmi pari bini câ ti cunosc, 
duduiţi dragi. 

Conu Mihăiţă era moale ca vorba moldovenească pe care o 
personifica. Vorbea cu capul înclinat puţin într-o parte - ca 
pe-o vioară sentimentală - şi surâsul îi acoperea toată faţa 
cu blândeţă, ca o lumină de lampă. Era în halat şi papuci. Îşi 
uitase jumătăţile de ochelari pe vârful nasului. Într-o mână 
ţinea Universul cu delicateţă, ca pe un lucru fragil şi 
sensibil. 

— Unde-i Mircea? întrebă cucoana Catinca, încruntându- 
se la ceaşca de cafea pe jumătate plină. 

— Aici-i, răspunse conu Mihăiţă, distrat ca toţi magistraţii 
din preajma Casaţiei. 

— Mircea! 

— Mircea, nu te mai dichisi, că doar nu te-nsori! Mircea 
era în odaia lui, ghemuit în genunchi jos pe covor, cu 
atitudinea unui bagaj căzut din care iesă un cap de pisică al 
cărei trup e captiv - ca să nu-l zărească de pe fereastră. 


Inima-i bătea în piept bubuind, cu străşnicia cu care se bat 
covoarele la grijitura năprasnică din vinerea Floriilor. 

Nu. Nu vroia s-o vadă. Se temea: de ce? Era exasperat: de 
cine? Ştia sigur că se va întâmpla o nenorocire: care? Era 
ridicol! 

Olguţa... Cum era? ... Nu, nu, nu! Nu vroia s-o vadă! 

Venise ca un trăsnet în liniştea dimineţii, peste versurile lui 
Samain, peste pacea lui, peste timiditatea lui. Venise ca o 
furtună pe geamuri, prin cărţi şi caiete. 

Se uita zăpăcit, cu obrajii roşi, cu ochii alarmaţi, cu părul 
căzut pe ochi, cu tunica de alpaga, destrămată în coate - 
îmbrăcată peste cămeşa de noapte, cu pantalonii bombaţi la 
genunchi, cu şireturile ghetelor înnodate provizor numai în 
copcile de sus - cu sufletul răscolit ca un dulap jefuit în 
goană. 

Trebuia să fugă, să se refugieze, să scape. Târându-se pe 
jos, trecu pe subt fereastră în odaia de alături. Mai înaintă, 
scăpând încă de un geam. Se ridică. Îl durea spinarea 
umilită. Se rezemă oftând de părete. Ascultă. Auzi glasul 
domnului Deleanu; alt nimic. 

Un fluture gălbui intră pe fereastră, palpitând. Mircea 
închise ochii. Nu-l mai chema nimeni. O întristare îi îngreuie 
inima. Ar fi vrut să fie cineva blând cu el... 

Domnul Deleanu istorisea anecdotele baroului şi 
magistraturii ieşene. Uneori îşi usturoia accentul cu jargon 
ovreiesc. Deşi vorbea singur, parcă vorbeau mai multe 
persoane. Conu Mihăiţă îl asculta, zâmbind cu bonomie. 

Cucoana Catinca încălzea în bucătărie laptele şi cafeaua, 
priveghind totodată prăjirea feliilor de pâne. 

Olguţa se plimba prin grădiniţă - fără să privească florile — 
ascultând larma crescândă a Bucureştiului. 

Măndiţă ieşi din bucătărie cu pânea prăjită. 

— Fetiţo, cum îţi zice? 

— Măndiţă, sărut mina. Eu îs din Holboca... 

— Bravo ţie, Măndiţo, o felicită Olguţa cu convingere. la 
spune-mi tu, unde-aş putea să mă spăl pe mini? 


— Cum nu, duduie, în odaia lui conaşu Dan... 

— Cum? Ş-aici are odaie? 

— Ei, duduie, acuma dă mai rar pe la noi, zâmbi cu înţeles 
Măndiţă, care ştia de la Gheorghiţă multe. Mata eşti sora lui 
conaşu Dan! Parcă eu nu văd, că şi eu am un frate la 
Holboca: bădiţa Toader, oftă adânc Măndiţă. Pe aici, duduie, 
acuma la dreapta. 

În ochii şi-n sufletul lui Mircea, Olguţa răsări brusc, alta 
decât aceea pe care şi-o închipuise, înfricoşător alta, cu 
ochii ei mari, care-i puneau o umbră pe inimă. 

— Intră mata, duduie, o îndemnă Măndiţă din urmă. 

Olguţa intra, naltă purtătoare a unui zâmbet. 

— M-mă recomand Mircea... 

Se opri dezolat. Fruntea-i năduşise. 

— Balmuş. 

— Ştiu. 

Se plecă moale, şovăi între mânile întinse ale Olguţei. O 
luă pe cea stângă, o sărută cu buzele strânse şi murmură: 

— Merci. 

Olguţa bufhni. 

— N-ai pentru ce! 

— Pardon, domnişoară! 

— Domnule Mircea, îmi săruţi mina, îmi spui domnişoară! 
Mai lipseşte buchetul de flori şi discursul! ... Se poate, 
prietine Mircea! 

— Duduie Olguţa... 

— Nu. Olguţa. Toţi prietenii îmi spun Olguţa. 

Numai el nu putea să-i spuie! 

— Mircea, toarnă-mi te rog apă să mă spăl pe mini. 
Măndiţo din Holboca, tu adă-mi de pe masa din grădină un 
pacheţel. Singurul meu bagaj! adăugă Olguţa, clăbucindu-şi 
mânile cu săpun. 

— Cucu, cucu, cucu, cucu... 

Cu glas de contraltă, cucul orelor de nouă ori cânta cucu. 

Vântul legăna ritmic perdelele şi, ritmic, valuri de soare 
cădeau ca scânteieri de grâu în cadenţa coasei. 


— Mircea, deznoadă-mi basmaua. 

— Am adus, duduie, da nu pofteşti mata la cafea? 

— Măndiţo, deznoadă-mi basmaua. 

Măndiţă înlocui cu degete groase - femeieşti totuşi - 
timiditatea, stângăcia şi spaima degetelor lui Mircea. 

— Mai este apă? 

Măndiţă se repezi la cană. Dar cana era strânsă convulsiv 
de mâna lui Mircea. Începu să-i toarne apă în pumni. Era 
atâta veselie şi tinereţă în felul Olguţei de-a se spăla, că 
obrajii ei păreau că râd ascunşi în palme, şi odaia toată 
râdea în jurul ei. 

— Prosop... Uf! M-am răcorit! 

Din prosop, obrajii răsăriră proaspeţi ca din ger. Cucoana 
Catinca se aplecă pe marginea ferestrei. 

— Poftim! Bine, oameni buni, se adresă ea lui Mircea şi 
Măndiţei, nu v-aţi priceput să scoateţi un prosop curat? 

— I-a lui conaşu Dan, coniţă, se îndreptăţi Măndiţă. 

— Hai la cafea. Poftim! De ce nu ţi-a dat frate-tău buclele? 

— Fiindcă le are de la mama. În limbaj juridic, mama are 
nuda proprietate a buclelor, Benjaminul are numai 
uzufructul. 

— Las-o pe mama! Hai la cafea... Hai c-o torn! răsună 
imperios glasul cucoanei Catinca. 

— Mircea... Se apropie de el, privindu-l drept în ochi... ţi- 
am adus Au jardin de I'Infante... Cine-i Adina, Mircea? 

Îi vorbea în şoaptă, confidenţial, alături de el. Erau 
deopotrivă de înalţi, dar Olguţa îl domina cu portul capului. 

— Doamna Stephano? 

— Doamna? 

Mircea plecă fruntea, roşindu-se. 

„Perechea Monicăi”, gândi Olguţa stăpânindu-şi un 
zâmbet. 

— Cine-i doamna Stephano? 

— O doamnă! suspină Mircea ca şi cum ar fi spus: „O 
catastrofă”. 

— Şi-atât? 


— Daa... o doamnă. 

— De ce-i face versuri? 

— Îi face versuri? 

„O! sfânta candoare!” gândi Olguţa cu sprâncenile ridicate 
în faţa sincerităţii clare, în obrajii lui Mircea, ca florile roşii 
la ferestrele caselor de ţară. 

— Da. Află că-i face versuri. 

— Eu nu ştiam! se scuză Mircea dezolat. 

— O iubeşte? 

Ochii lui Mircea se înăspriră, ocolind privirea Olguţei. 

— Spune-mi, Mircea. 

— Nu merită s-o iubească! 

— De ce? 

— E urâtă? 

— E roşcată, îngâna Mircea cu o nuanţă pejorativă. 

— Atunci e frumoasă? 

— E mică. 

— 'Ţie îţi place, Mircea? Am toată încrederea în impresia 
ta. 

— Vai, duduie... 

— Olguţa. 

— „..uie Olguţa. 

Cucoana Catinca apăru din nou la geam. Văzându-i alături, 
deopotrivă de bruni şi de înalţi, avu un zâmbet - jumătate 
ironic, jumătate înduioşat - şi se retrase ridicând din umeri. 
Abia primise insistenta invitaţie a domnului Deleanu ca 
Mircea să-şi petreacă vacanţa la Medeleni. 

— E deşteaptă? 

— O astfel de femeie! zâmbi Mircea, cu disprețul 
adolescenţei pure şi studioase pentru femeile frumoase, mai 
cu seamă când sunt şi uşoare. 

— E artistă? 

— Dan n-ar trebui s-o iubească! izbucni Mircea, roşind. A 
cunoscut-o astă-iarnă la patinaj pe această doamnă, şi de- 
atunci şi-a pierdut capul. Dar eu ce pot să fac, duduie... 

— Olguţa, Hardtmuth! 


— Pe mine nu m-ascultă! urmă Mircea, cu şuviţe de păr pe 
frunte, tot mai dezordonate. Bine că vine vacanţa. Nimeni 
nu-i mai fericit decât mine că Dan are să plece din 
Bucureştiul acesta... 

— Ce ai cu Bucureştiul? 

— Mata nu-l cunoşti! 

— Mata îl cunoşti, duduie? zâmbi Olguţa cu sprâncenile 
ridicate. Hai să ne bem cafeaua. Să nu-i spui nimic 
Benjaminului. Dă-i cartea şi-atât. Ne-am înţeles? 

Mircea rămase din nou singur, cu tunica destrămată în 
coate, pantalonii cu genunchi, părul căzut pe frunte, 
fruntea încreţită... 

Era sigur mai dinainte că are să i se întâmple o 
nenorocire. | se-ntâmplase. Nici nu se mai miră. Se 
resemnase. Dar o turburare niciodată simțită până atunci îl 
stăpânea, căci în acea clipă aceiaşi ochi trişti care se 
închideau pe veci în sufletul lui înviaseră mai mari decât îi 
visase, şi dominatori pe chipul celei ce râdea în soare: nalt 
purtătoare a unui zâmbet. 

Dar se întâmplase o nenorocire? ... 

— Unde mi-ai fost? răsună de-afară glasul cucoanei 
Catinca. 

— Am vorbit oleacă cu duduia matale, răspunse Olguţa cu 
o moldovenească ad-hoc. 

Taximetrul plecase. Cucoana Catinca se întorcea de la 
poartă. 

— Doamne, cuconiţă! gândi Măndiţă cu glas tare, 
amarnică-i duduia asta: s-o mănânci, nu altceva! 

— Aşa-s moldovencile noastre, Măndiţo. 

Mircea intrase în casă şi se culcase din nou, îmbrăcat. 

În grădiniţă, conu Mihăiţă îşi răsucea o ţigară. Zărind-o pe 
cucoana Catinca, îşi alintă mustăcioara. 

— 'Ţi-o întors capul şi matale! 

— Aşa noră mai zic şi eu, Mihăiţă! 

— Cum vrei mata, Catinca! zâmbi conu Mihăiţă cu o ironie 
mai subţire decât musteaţa. 


Dar cucoana Catinca redeveni cu energie gospodina 
încruntată. 

— Măndiţo, de-acuma ne punem pe treabă. 

— Atunci eu ies să ieu oleacă de aer, anunţă cu resemnare 
conu Mihăiţă, ridicându-se, cum făcea şi când începeau 
grijiturile. 

— Allo! Allo! Hai, Nae; hai, Nae! 

Nae respira delaolaltă - răsturnat într-un fotoliu din 
grădină - parfumul leguminos al dimineţii şi mirosul de 
cerneală tipografică şi de sublim al fasciculei 159 din 
Contesa fără nume, abia cumpărată de la chioşcul din 
Clemenţa. 

La auzul „alloului” care anunţa oprirea unui automobil, îşi 
pături fascicula şi se îndreptă spre poartă cu demnitatea 
indiferentă a unui chelner în frac, deşi era numai în jiletcă 
vărgată. 

— Bună dimineaţa, Nae. Acasă-i fecioru-meu, frate-meu? 

— Vă salut, domnule avocat. Imediat... loşca, Ghiţă! Nu se 
mişcă, domle! Iloşca, Ghiţă! bătu el din palme enervat, 
răsfrângându-şi buza de jos. 

— Hai, loşca! Hai, loşca! 

Şoferul socoti oportun să intervină cu răgetul trompei. 
Coco delira. 

Gheorghiţă şi loşca soseau în goană. 

— Mata eşti, duduie? 

— Chiar eu, Gheorghiţă! 

— Sărut mina, duduie. Da mare-ai mai crescut! Mai şi nu ti 
cunosc! Ci-are şi se mai bucure conaşu Dănuţ... Sărut mina, 
cuconaşule. Bine-aţi vinit... 

— Lasă, domnule! Mă, Ghiţă, mă, serveşte, mă, nu sta ca 
nărodu! Ce-aştepţi! Mă, degeaba-mi stric eu pieptu cu voi! 
Taci, Coco! 

— Cari-i bagaju matale, duduie? 

— N-am bagaj, Gheorghiţă. 

— Zău?! 

— Zău. 


— Iracan di mini! Zic şi eu ca prostu! Parcă n-o ştiu eu pi 
duduia Olguţa! 

Domnul Deleanu ieşi din casă urmat de Nae. 

— Gheorghiţă, şi Dănuţ doarme? 

— Doarme, da îl sculăm noi. 

— Dă-i pace. Miroase-a chef pe-aici! ... Haidem la baie, 
Olguţa. Nu ţi-i poftă de un abur? Un abur uscat, adăugă 
domnul Deleanu văzând lipsa de entuziasm a Olguţei. 

— Da-i pregătesc eu o baie la noi, interveni Gheorghiţă. 
Zău las-o, cuconaşule! 

— Rămân cu menajeria, papa. 

— Livănţică-livănţică-livănţică... Dă haine - dă molii... 

O ţigancă se oprise la poartă cu panerul înnoptat de 
livănţică albastră. Avea două glasuri distincte pentru marfa 
ei. Striga: „livănţică-livănţică-livănţică”, într-un crescendo 
strident de soprană, care exploada în cer deşteptând îngerii 
somnoroşi; şi: „dă haine, dă molii”, cu un bariton de 
baragladină, care poruncea crunt, dârz, răstit, opintit. 

— Mişcă d-acolo! o alungă Nae cu un deget de Cezar. 

— Aoleo, frumosule, mânca-te-aş! Fă-mi o saftea. 

Subt privirea şi buza indignată a lui Nae, Olguţa cumpără 
întreg cuprinsul panerului. 

— Dă să trag şi eu un fum... că nu ţi-o spurc! jindui ţiganca 
ţigara domnului Deleanu... Aoleo, că bună-i! Să-ţi trăiască 
frumuşica! 

— Ce mai stai? Mişcă! explodă Nae. 

— Cea te zborşaşti, mă, pocitule! Ilote, mă! Nu vezi că 
vorbesc cu boiarii! 

— Pleacă, madam. Fără vorbă! 

— Livănţică-livănţică-livănţică... Dă haine dă molii, pântru 
pocitanii, păntru chelboşi! 

— Papa, îi vorbi Olguţa de pe scara taximetrului trepidant 
- nu uita complotul: numai tu ai fost la cucoana Catinca pe 
care eu, natural, n-o cunosc. Invitaţia pe diseară e 
transmisă prin tine. Te rog, papa, să nu gafezi! ... 


— Duduie Olguţă, o luă Gheorghiţă confidenţial, nu intrăm 
pe din faţă: avem noi intrarea noastră. 

Rămânând singur, Nae se tolăni din nou în fotoliul din 
grădină şi, cu devoţiunea musulmanilor, care nu intră în 
moschee decât după ce şi-au înlocuit încălţările de stradă 
cu papucii rituali, scuipă printre dinţi, îşi supse de două ori, 
cu sunet, măseaua, şi întovărăşi iarăşi suferinţele 
aristocratice ale Contesei fără nume. 

Buf, buf... O pernă-n spate, alta-n ceafă. 

Prin obloanele deschise, soarele, iezit până atunci, 
năvâălise plin. 

— Ţii! ... Lii? 

Dănuţ tresăltă, clipi, îşi scutură capul somnoros gata să se 
culce din nou pe cealaltă coastă, şi înainte ca ochii să fi 
văzut şi mintea să fi ghicit, mormăi refrenul copilăriei: 

— Dă-mi pace, Olguţa! 

O altă pernă izbucni, cu râsete, bufnind gras în părete. 
Olguţa se aprovizionase cu pernele musafirilor, grămădite 
pe un dulap în antreţelul odăii de baie. 

Trezit de-a binelea în plină bombardare, Dănuţ simţi în 
inimă elasticitatea unei bucurii. Sări pe covor, în pijama, cu 
picioarele goale. 

— Olguţa? 

— Nuuu! 

— Ei! ... Tu, Olguţa! 

Ultima pernă zbură. Dănuţ se feri şi, fiindcă n-avea pernă- 
n mina, zbură el spre Olguţa. Ondulând ca o apă, Olguţa-i 
trecu pe subt braţe, în ietac. Dănuţ se răsuci îndărăt. O 
pernă se turti în fruntea lui. 

Bătaia cu perne începu vioaie ca o bătaie cu zăpadă la 
ieşirea din clasă. Două perne explodară pe geam, una în 
capul lui Ioşca, alta în braţele lui Nae care privi mai întâi 
cerul, apoi perna, ca pe un copil din flori depus la el în 
braţe. 

Ochii lui Gheorghiţă participau activ, în locul mânilor, la 
bătălia ale cărei urmări dezordonate el avea să le sufere. 


Odaia somnului înviase, ca şi obrajii lui Dănuţ, ca şi inima 
lui. Parcă-i intrase copilăria pe geamurile deschise, cu 
soarele. 

Gâfâiau. Basmaua Olguţei se strâmbase. Părul lui Dănuţ 
era vâlvoi. Braţele se mişcau lent ca în filmele de box, 
încetinite. Cu un „uf” Dănuţ se lăsă pe covor, răstignindu-se 
orizontal cu faţa în sus. Olguţa-i astupă faţa cu o supremă 
pernă şi, fără suflare, se trânti lângă el. 

Tavanul era un nor din care ningeau fulgi de gâscă 
scărmănaţi la Medeleni. Vântul legăna ferestrele, 
acordându-le scârţiitul de scripci, ca pentru o sârbă după o 
bătută. 

— Olguţa, marş la colţ. Dănuţ, treci în ietac. V-arăt eu 
acuşi. Numai Monica-i cuminte în casa asta! 

Prin glasul Olguţei, tonul şi vorbele doamnei Deleanu 
străbătuseră prin ani, întregind scena. 

— Buftea a început. 

— Batu! 

— Minţi! 

— Tu minţi. 

— Daa? Să spuie Monica? 

— Eu, tante Alice, nu ştiu... n-am văzut nimica... 

— Vezi, Buftea! 

— Lasă, lasă! Am să-ţi arăt eu ţie! 

— Marş în ietac, Dănuţ. Are să-ţi arate papucul! 

— Ilartă-l, tante Alice, izbucni Olguţa cu tremurul Monicăi 
în glas, întinzând mânile în semn de implorare. 

Dănuţ râdea cu hohote... Dar mai lipsea cineva? Avu o 
tresărire. 

— Olguţa, a venit şi Monica! Unde-i? 

Dănuţ se ridică. 

— Monica! 

„De ce n-am adus-o?” medită Olguţa. 

— Nu te ambala! Măria-sa Monica se deplasează mai greu 
decât mine. 

— Gheorghiţă, a venit duduia Monica? 


— Eii, şi fi vinit, era aici! ... 

Bucuria, aprinsă întru întâmpinarea Monicăi, se stinse, şi 
ca pe o torţă stinsă gândurile o trecură din mâna în mină 
până în fundurile unde e noaptea şi unde fumegă înnăduşit 
melancolia. 

Dar faţa lui Dănuţ şi faţa sufletului său, întinerite, râdeau 
Olguţei. 

— A venit Olguţa! Ce surpriză! Ce bucurie! 

Cu proaspete puteri, o luă în braţe. Un dans nebun înlocui 
bătaia cu perne. Căzură ameţiţi pe pat. 

— la să te văd, Olguţa. 

— Ne te gene pas!'40 

Se îndepărtă de-a-ndaratele, o privi, o măsură. 

— Bine, Olguţa, nici nu ne-am sărutat! 

— Pupă-mă, frate. 

— Te-ai făcut frumoasă, Olguţa! 

— Stop! 

— Ai crescut. Hai să ne măsurăm. 

Trecură în odaia de baie, în faţa oglinzii, umăr lângă umăr. 

— Olguţa, nu trişa! Ai tocuri. 

— N-am călcâie, munteanule! 

— Cum? Moldova-i egală cu Muntenia? 

— Sigur. Moldova are papuci de tenis. 

— Ei! Ai venit la Bucureşti în papuci de tenis? 

— Tot bagajul meu e pe mine! N-am nimic. Omnia mecum 
porto 41, cum s-ar exprima Hardtmuth. 

— Ei, Olguţa! 

— Aşa-i, Gheorghiţă? 

— Nica n-are, conaşule! N-o ştii mata pi duduia noastră?! 

— Te-a lăsat mama să pleci aşa? 

— Am fugit de-acasă... 

— EBii! 

— Cu..., şovăi Olguţa, plecându-şi capul cu împovărare. 

— Cu? se alarmă Dănuţ, serios, cu o mişcare ocrotitoare şi 
amenințătoare. 

— Cu papa. 


Izbucniră în râsete. 

— Unde-i papa? 

— La baia de aburi. Mai întrebi? 

— Bine, Olguţa, şi să nu-mi scrii? Să te fi aşteptat la gară. 

— Cu pâne şi sare! 

— Zău, Olguţa! ... Ei, da tu n-ai luat nimic! Gheorghiţă, 
iute ceaiul. Ce iei, Olguţa? Ceai? Şocolată? Cafea cu lapte? 

— Ş-un ceai, ş-o cafea! se răsti Olguţa cu accent ţigănesc. 

Alte hohote de râs. Aşa răspundea Huduba, ţigan lăutar de 
la Medeleni, clipind alb într-o faţă neagră, când era întrebat 
alternativ: „Ce vrei, Huduba? Un rachiu? o ţuică?” „Ş-o 
ţuică, ş-un rachiu.” 

— Olguţa, am pentru tine nişte bunătăţi! O mie şi una de 
nopţi gastronomice. 

— Stil simplu şi direct, Metaforel! 

— Covrigi cu susan, proaspeţi; cornuri cu sare... 

— Bun... 

— Prişte. 

— Cuax? 

— Ceva fain! Cuax, cuax, brekekecs! 'Ţi-aduci aminte? 
Săracul Andersen! 

— Lasă lirismul! înclin spre covrigi, fără lichide, ştii, am 
luat ceaiul la Ploieşti, zâmbi Olguţa amintindu-şi de 
copioasa cafea cu lapte de la cucoana Catinca. 

— Gheorghiţă, o sută de mii de covrigi. Zboară! 

— Benjaminule, hai să-ţi văd apartamentul. Până acuma 
numai odaia de baie n-a rămas repetentă. 

— Să nu-mi critici garsoniera! 

— Că te omoară mama! 

— Ce face mama? zâmbi Dănuţ. 

— Te-aşteaptă... cum aşteaptă livezile - de zarzări şi de 
meri, bineînţeles - toastul înspumat al primăverii, în stilul 
tău. 

— Olguţa! 

— Ce-i? nu-ţi recunoşti stilul? 

— Te mai sărut o dată! 


— Pupă-mă, Metaforel! Pe fiecare obraz am câte-o 
procură: a mamei, a... Adică numai mama mi-a dat! 

Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea 
voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de 
glume, de soare. 

Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise 
peste balustrada terasei - proclamată filet - alungind 
definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. 
Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: 
pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel. 

Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese 
trimis la „Nestor” după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur 
pregătise baia Olguţei, scoțând prosoape din dulapul 
gospodărit de mânile, medelenizate”, cum le spunea Olguţa, 
ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise 
prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă 
prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoțea cu 
arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale 
nepoților săi. 

Acum, Dănuţ urca scara fredonând un lied. Cumpărase de 
la o ţigancă un mănunchiu de garoafe - numai roşii. 
Garoafele roşii erau florile Olguţei, încă de pe vremea lui 
moş Gheorghe. Şi Dănuţ vroia ca în toate odăile să lucească 
roşul lor ca un pavilion înălţat în cinstea Olguţei. 

Se opri în ietac. Auzea ploiţa impetuoasă a duşului şi 
frânturile unui cântec tineresc - Die Rose, die Lilie, die 
Taube, die Sonne42...” 

Tineresc liedul, tineresc glasul, şi primăvăratec murmurul 
apei. 

— Olguţa. 

— Olguţa, ce cânţi? ... Da! Asta-i dovada telepatiei! 
Închipuieşte-ţi că şi eu fredonam acelaşi lied. 

O clipă, cântecul încetă. Se auzi numai grabnicul foşnet al 
duşului. Olguţa râdea mut, cu mănuşa aspră în mină, cu 
picioarele în apă, cu tot trupul îmblănit de săpun. Apoi din 
nou liedul răsună. 


Cu mănunchiul de garoafe în braţe, Dănuţ se aşeză pe 
marginea patului ascultând. 

„.„„Uneori, la Medeleni, când erau singuri ei trei - Olguţa, 
Dănuţ şi Monica - Olguţa cânta liedurile lui Heine cu 
muzică de Schumann, acompaniindu-se la pian. Glasul 
Olguţei era mic, dar pur, neted, fără stridenţe, fără asprimi, 
natural ca râsul, şi inteligent. Într-o noapte, pe când Olguţa 
cânta Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne... Dănuţ 
urmărise cântecul ca şi cum ar fi fost al său. Şi o dată cu 
finalul - Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, 
und Ilaube, und Sonne43. - ochii lui se ridicaseră spre 
Monica. Monica-l aştepta mai demult, cu ochii îndreptaţi 
spre el. Se roşiseră amândoi, întorcând capetele... În 
noaptea aceea de sfârşit de vacanţă, Dănuţ scrisese: „II 
6tait un petit pommier Grave comme une mignonne 
Infante...” „Monica!” „Adina!” 

Chipul luminos al „surorii merilor înfloriţi” se întrista 
blând, şi brumele trecutului îi învăluiră cu treptata lor 
înserare. 

Doi ochi verzi îl priveau... Dănuţ respiră adânc jarul 
pipărat al garoafelor. 

Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilăriei 
lui. 

Aşeză gânditor garoafele, urmărit de glasul Olguţei. Trecu 
în birou, urmărit de parfumul garoafelor şi de glasul 
Olguţei. 

„Dragostea mea e naivă ca fluierul unui păstor copil. De 
aceea zilnic îţi voi spune că-mi eşti dragă, cu toată suflarea 
iubirii mele mereu înnoite, veşnic aceeaşi. 

Ochii tăi mă urmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul 
meu, toată tinereţea mea; în adâncul lor verde, cu parfum şi 
răcoare de mintă, se adună zâmbetele mele şi zburdă ca 
nişte miei pe întâia luncă a drăgostii mele. 

Să nu mi-i iei, Adina. Să fie mereu ai mei. Să-mi fie luncă 
blândă şi pătimaşă dezmierdare a goliciunii mele. 


Astăzi e casa plină de garoafe. E sărbătoarea roşie a 
sărutărilor nopţii. Aş vrea să fiu o garoafă în mânile tale 
copilăreşti şi sălbatice, Dănuţ. 

Diseară am să vin mai târziu...” 

Îşi trecu mâna peste frunte, peste faţă. Un geamăt abia 
desluşit... De ce se temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau 
sufletul ca şi cum, teluric, munţi crunţi s-ar fi înălţat acolo 
unde, limpezi, pluteau zările, munţi cu vastă suflare 
îngheţată? 

Pe coperta unui caiet de notițe, scrise repede, oblic, 
oprindu-se uneori cu faţa aplecată şi oarbă ca deasupra 
destinului: 

Seigneur, oh! Seigneur! 

Sur mes tempes brulantes Poses la douce fraâcheur Des 
menthes reposantes. 

Dis, mon pauvre coeur, Quel est ce seigneur? 

Car voici ta plainte. 

Voici ta douleur... 

Ou est la douceur? 

Ou est ton seigneur? 

Oh! printemps navrant Sans joie, ni fraâcheur! 

Mon amour, mille ans Blanchissent ton printemps”44... 

Reluă scrisoara câtre Adina. Reciti: „Diseară am să vin mai 
târziu”... Şterse. 

„Poate să trec o clipă pe la tine în timpul zilei. Aproape 
sigur. Aşteaptă-mă.” 

Minţea. Dar vroia să fie sigur că toată ziua îl va aştepta pe 
el, numai pe el... Ce mizerie! 

„Mon amour, mille ans Blanchissent ton printemps...” 

Închise plicul. 

Îi scria Adinei în fiecare zi, uneori de-acasă, alteori de la 
şcoală, pe pupitru sau subt pupitru. Îi scria în fiecare zi, 
deşi în fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era mereu bogat. 
Sufletul îi trimetea cireşe, cofiţe cu fragi, mere copilăroase, 
renclode toropite şi prea-dulci piersici, grele ca inima când 
buzele se topesc sărutate. Pentru ea, sufletul lui Dănuţ avea 


necontenite crânguri, păduri şi livezi, în care amintirea 
trupului ei se prefăcea în fructe cu parfum candid sau 
pătimaş. 

De ce se ridicase, ceaţă, între scrisorile de-atunci şi cele 
de-acum, ziua cea urâtă cu blestemul suferinţei, al îndoielii, 
al spaimei? 

Scrise adresa. Ascunse scrisoarea în fundul saltarului. 

Venise Olguta! Venise Olguţa! O auzea cântând... „Monica, 
de ce n-ai venit şi tu? Ce întreagă mi-ar fi fost bucuria 
ştiindu-te cu Olguţa alături de mine, aici. 

Azi dimineaţă m-am deşteptat cu Olguţa. Intrase ca o 
glumă înveselind odăile. Tu ai fi fost o lumină, o lumină 
aurie şi scumpă, cum sunt acelea din noaptea Învierii, pe 
care le aduci acasă ocrotindu-le cu mânile. O lumină pe 
care o aprinzi în zilele de furtună, de spaimă, de primejdie, 
ca să te păzească, să te însenineze. 

De ce n-ai venit şi tu, Monica, la fratele tău Dănuţ? Ce zi 
minunată ar fi fost! Noi trei împreună! V-aş fi pregătit eu 
singur ceaiul, baia, florile care vă plac. Ce sărbătoare 
pentru mine să vă primesc eu, să vă îngrijesc eu, să ne 
facem de cap împreună, să nu dormim toată noaptea - cu 
cafele negre - să hoinărim prin Bucureşti, să vă însoțesc 
prin librării şi magazii de vechituri! 

Te-aş fi pieptănat eu, Monica, n-am uitat...” 

Îşi trecu mâna pe frunte. Şterse cu dungi groase, opace, 
ultima frază. Oftă. Se aplecă din nou asupra scrisorii. 

„Lipsa ta e o tristeţă, care a intrat în casă o dată cu 
bucuria venirii Olguţei. 

Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut o nedumerire 
văzând-o pe Olguţa. A crescut şi s-a făcut frumoasă 
deodată. Şi frumuseţea ei are pentru mine ceva 
necunoscut, enigmatic. Înainte, anul trecut chiar, Olguţa 
era simpatică, vie, dar copilăroasă, deşi ne teroriza pe 
amândoi. Mai că n-am recunoscut-o! Nu ştiu de unde vine 
schimbarea. E tot aşa de veselă - chiar acuma o aud 
şuierând în odaia de baie, până mai adineaori a cântat - e 


tot aşa de teribilă, şi totuşi s-a schimbat. Îţi mărturisesc că 
după ce ne-am bătut cu perne - ştii cum mă deşteaptă 
Olguţa! - după ce mi-a dat răgaz s-o privesc, s-o văd mai 
bine, mai că nu-mi venea s-o sărut, s-o tutuiesc. Îmi venea 
să-i sărut mina respectuos. Noroc că Olguţa-i tot Olguţa! Ar 
fi fost penibil, odios, imposibil să fim ceremonioşi, jenaţi, 
străini. 

Cum eşti tu, Monica? N-am să te mai recunosc? Nu. Nu se 
poate, Monica. Ştiu, aş putea spune că aud cum creşte 
frumuseţea ta mai deplină, mai profundă, mai pură, ca 
acordurile ariei de Bach. 

Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost întotdeauna pentru mine, 
simplă şi clară ca un buchet de violete într-un pahar cu apă 
limpede, pe masa odăii unde-i copilăria mea, Dănuţ.” 

Olguţa-şi făcea corespondenţa la biroul lui Dănuţ. 

Era îmbrăcată într-un halat de baie cu țesutul roş şi creţ 
ca al garoafelor de pe birou. Îşi pieptănase de o parte şi de 
alta a cărării la mijloc părul lins, compact ca două aripi de 
oţel arcuite, bombat pe tâmple, pieptănătură care da 
trăsăturilor trufia ageră a tinerilor voievozi când primeau 
călări prada steagurilor duşmane. Dar faţa zâmbea mereu, 
gata să râdă cu hohote. Şi clămpănitul papucilor arăta pofta 
de mişcare a trupului biciuit de duş, de răceala apei şi de 
propriul său neastâmpăr. 

„la sama, Melizando! Scrisoarea mea protestează violent. 
Uită-te bine la ea pe masă, acolo unde ai azvârlit-o ca să 
citeşti scrisoarea Benjaminului. 

Adică de ce ceteşti întâi scrisoarea lui? E mai interesantă 
decât a mea? Nu. Cel puţin aşa e politicos să-mi răspunzi. 
Conţine mai multe noutăţi agreabile tandrei Melizanda, 
decât a mea? Nu. Asta o afirm cu certitudine. Vei simţi, 
cetind acestea, cum vibrează scrisoarea în mânile tale. 

Ce poţi afla din scrisoarea Benjaminului? Că azi dimineaţă 
a sosit Olguţa la Bucureşti? Perfect. Dar asta o ştiai tu de 
ieri! Că venirea mea i-a evocat duioase amintiri... ca nişte 
păsărele micuţe, îngheţate de frig, care încep să ciripească 


drăgălaş când le încălzeşti în mina?! Dar asta o ştii de când 
ştii că Metaforel e Metaforel! 

Pe câtă vreme eu îţi voi scrie ce-am văzut, ce-am auzit, ce- 
am dres şi ce-am făcut aici, în casa Benjaminului. Vra să 
zică „ultima oră cu cele mai palpitante ştiri” o vei găsi în 
scrisoarea mea, nu în scrisoarea lui. Atunci de ce scrisoarea 
mea stă pe masă, şi scrisoarea lui în mânile tale? De ce? 

Ce-ţi poate scrie Benjaminul? Mă întreb chiar dacă din 
scrisoarea lui rezultă cu claritate cel mai important 
eveniment al zilei de azi: sosirea mea. Cred că nu. Şi iată de 
ce...” 

Mugşcă rizând dintr-un covrig cu susan. Vedea enervarea şi 
exasperarea Monicăi la lectura balivernelor, ca şi cum ar fi 
avut-o în faţă. 

Dar avea chef de glumă! 

„Benjaminul nu cunoaşte o elementară axiomă de 
geometrie plană, anume că „cel mai scurt drum dintre două 
puncte e linia dreaptă”. Să mă explic. Dacă-i spun, de pildă, 
lui Puiu: „Cuţulachi, adă trei porţii de îngheţată, două pe 
fructe, una pe lapte - imediat!” Cuţulachi se uită la mine 
jalnic, la tine indignat, îşi ia bicicleta, coboară pe strada 
Neculai Gane, coteşte la dreapta, se opreşte la „Tuffli”, ia 
îngheţata şi se întoarce acasă, parcurgând în sens invers 
acelaşi drum ca şi la dus, cu singura deosebire că la dus 
vroia să se sinucidă şi la întors să se răcorească mâncând 
îngheţata, ceea ce înseamnă că alt imbold l-a făcut să se 
ducă şi să vie cu aceeaşi iuţeală pe cel mai scurt drum 
dintre casa noastră şi cofetărie. Vra să zică Puiu cunoaşte 
axioma liniei drepte. 

Ei, dacă i-aş cere acelaşi serviciu lui Metaforel, ce crezi tu 
c-ar face? Nu răspunzi? Să-ţi spun eu răspunsul tău: „M-aş 
duce eu, Olguţa, în locul lui Dănuţ”. Dar asta nu rezolvă 
problema liniei drepte. 

Aşadar, Benjaminul auzind serviciul pe care i-l cer, în loc 
să-şi ia pălăria, să plece la vale pe strada Neculai Gane, şi- 
ar trece mina prin chică - are o chică extraordinară; mă mir 


cum de-a scăpat! - şi ar porni-o prin Calea-lactee, ar colinda 
toate constelaţiile şi după vreo câteva sute de mii de ani s- 
ar întoarce cu îngheţata de la „Iuffli”, de mii de ori topită şi 
reîngheţată prin temperaturile varii ale traiectului astral... 

Aşa-i Metaforel! Nu poate spune un lucru simplu decât 
după ce-a colindat toate constelaţiile metaforelor. Îl întrebi: 
„Cum e afară?” Îţi răspunde: „Orizontul serveşte omletul 
zeilor; acuşi trebuie să vină şi farfuria cu frişcă proaspătă”. 
Cu alte cuvinte: soarele apune, acuşi trebuie să răsară luna. 

Îl întrebi: „Câte ceasuri?” Îţi răspunde: „Timpul e 
crucificat”. Cu alte cuvinte: e nouă şi un sfert, sau trei fără 
un sfert, ore când minutarele sunt unul în prelungirea 
celuilalt. 

Cum vezi, scumpă Melizandă, în această privinţă Metaforei 
samănă cu Neculai. Ambii sunt adversarii liniei drepte. 

Atunci de ce ceteşti scrisoarea lui, din care nu vei afla 
nimic şi nu scrisoarea mea din care vei afla totul? 

Asta mă revoltă, scumpă Melizandă. Ce vrei? Nu pot suferi 
ca scrisoarea mea să facă anticameră! Şi fiindcă anticamera 
e inevitabilă, dat fiind concurenţa scrisorii Benjaminului, te 
voi pedepsi pe unde ai păcătuit, ca sfântul Dumnezeu. 

Deci, nu-ţi scriu nimic. Află dacă poţi ce te interesezează 
din scrisoarea metaforoasă a Benjaminului, pe care o sorbi 
subt privirea furioasă şi indignată a scrisorii mele. 

Olguţa. 

P S. Ţi-ai şters ochii? Bun! Acuma ascultă cele ce urmează, 
fără să te impacientezi. Azi am chef de vorbă: sper că şi se 
cunoaşte! Asta-i o caracteristică a Bucureştiului. La laşi ai 
chef să taci - tu, nu eu - aici ai chef să vorbeşti - eu, nu tu. 
În fond, asta-i o caracteristică a mea. Fraternizez cu 
Bucureştiul limbut ca şi mine. 

Ascultă un poem. 

Deschid mai întâi o paranteză. După ce mi-am făcut baia - 
dragă Melizando, peniţa e îngrozitoare (scârţâie şi zgârie) 
dar Benjaminul e epatant: are o odaie de baie şi nişte halate 
şi nişte parfumuri! ... - vra să zică după ce mi-am făcut baia 


intru în biroul Benjaminului: îl surprind într-o poză 
inspirată, cu mâna pe frunte - ca statuile pansive, părul 
vâlvoi, specialitatea casei, ochii languroşi, de rigoare. 
Imediat l-am trimis să se calmeze la duş şi i-am luat locul. 
Sunt nevoită, oricât te vei indigna, să deschid o nouă 
paranteză. Dar fiindcă suntem pe teritoriul unei alte 
paranteze, deschisă mai sus, s-o numim pe aceasta - tot 
avem noi moldovenii mania diminutivelor - o paranteziţă, 
sau parantezişoară, sau parantezelă, sau parantezusculă. 

Am făcut o descoperire a cărei însemnătate nu-ţi va scăpa, 
şi pe care te rog s-o comunici profesoarei noastre de 
română pentru ca aceasta la rândul ei s-o comunice 
Academiei Române. Formulez descoperirea mea astfel: 
scaunul sau fotoliul „cheie de boltă” în explicarea 
scriitorului sau a operei. 

Această lapidară formulă este punctul de plecare al noii 
teorii pe care deocamdată o schiţez numai. 

Ca să fii scriitor - mai întâi - trebuie să scrii. Ca să scrii, 
trebuie să stai. Ca să stai trebuie să ai pe ce şedea. Aşadar, 
ca să fii scriitor, trebuie să ai un scaun sau un fotoliu pe 
care să stai. Restul vine de la sine, dacă nu vine... 

Dar ce este scaunul sau fotoliul în raport cu scriitorul? Aici 
e totul. Este sinteza „rasei”, „mediului”, „circumstanţelor” - 
să m-audă Iaine! - şi a eredității. 

Sinteza rasei: evident, un scriitor de rasă albă îşi va alege 
un scaun civilizat, un scaun care să-i poată oferi confortul a 
cărui nevoie e organică tuturor celor care aparţin acestei 
rase care şi-a pierdut coada de foarte multă vreme: dar un 
scriitor de rasă neagră? Aici îmi vei putea obiecta - tu sau, 
eventual, Academia Română - că oamenii de rasă neagră nu 
stau pe scaune. Ei, şi! Dacă nu stau pe scaune asta 
înseamnă că nu scriu. Dovediţi-mi contrarul, citind în 
original operele unui scriitor de rasă neagră, care se poartă 
gol, e antropofag şi nu stă pe scaun. Exclud rasa neagră. 
Când va binevoi să stea pe scaun, vom sta de vorbă. 


Sinteza mediului. Scriitorul poporanist (vezi revista Viaţa 
românească) va sta pe un scaun cu trei picioare, la fel cu 
acela pe care stau, când îşi mănâncă mămăliga, eroii rustici, 
cărora şi el le aparţine (prin legături sufleteşti, dacă nu 
familiare) şi între care se simte „regenerat”; scriitorul 
aristocrat şi cu literatură aristocratizantă va sta pe un 
scaun Louis XV sau Louis XVI, de un stil tot atât de autentic 
şi de pur ca şi acela al eroinelor sale (vezi Duiliu 
Zamfirescu). 

Sinteza circumstanțelor. Scriitorul boem va sta pe un 
scaun boem, evacuat ca şi el de toţi proprietarii, din toate 
mansardele, pe toate vremile, fără nici un menajament. 
Aşadar vom avea un tip de scaun alarmat, eu picioarele 
rupte şi prost reparate, un scaun anarhic, proletar. 
Scriitorul căsătorit şi gospodar va avea un scaun obez, care 
nu se clinteşte de la locul lui din faţa biroului, un scaun 
căruia zilnic îi face toaleta o cucoană scrupuloasă la ştersul 
colbului. Vom avea un tip de scaun sedentar, care n-are 
măcar experienţa frigului sau ploşniţelor... 

Sinteza eredității: Tată, bunic şi străbunic magistrat, 
odrasla lor ultimă, scriitor. Pe ce scaun? Este o infirmitate 
comună tuturor sedentarilor, dizgraţioasă şi inomabilă, care 
implică scaunul cu fund moale sau „rondul de piele”. Deci 
eredul acestei infirmităţi îşi va compune operele pe un 
scaun cu fund moale. Sau, dacă va avea temeritatea să nu 
respecte exigenţele eredității, statul pe scaun va fi un 
calvar, şi scrierile sale vor avea grimasa celor atinşi de 
infirmitatea de care-ţi vorbeam când stau pe scaune dure, 
şi titlurile operelor sale vor fi: Dureri tainice, Prometeu, 
Răstigniri. Vra să zică scaunul este o sinteză. Şi între scaun 
şi scriitor se întâmpla fenomenul numit în chimie osmoză, 
adică o interpătrundere, un schimb de energii şi influenţe. 
Aşa că se poate spune că operele unui scriitor sunt 
rezultatul colaborării permanente dintre el şi scaunul său. 
Nu crezi? Atunci de ce scriitorul nu poate scrie decât pe 


scaunul său? (Ioţi afirmă aceasta.) Fiindcă absenţa 
scaunului său îl lipseşte de un colaborator indispensabil. 

Concluzia. Arată-mi scaunul scriitorului, şi-ţi voi spune 
cum e şi ce scrie scriitorul. Aceasta e teorie. Dar acum să-ţi 
indic o latură practică a acestei teorii, o terapeutică 
literară. Iat-o. Scaunele de lucru ale scriitorilor morţi există, 
chiar dacă operele lor au pierit. La ce servesc acele scaune 
ilustre? La nimic. 

Cel mult, unele din ele, satisfac o indiscretă curiozitate a 
posterităţii, şi-atât. Iar altele sunt vândute de moştenitorii 
scriitorilor dacă au o valoare intrinsecă (vorbesc de scaune) 
sau trimise în pod, dacă scriitorul respectiv n-a devenit 
ilustru după moarte, şi scaunul său, congediat de istoria 
literară, n-are măcar o valoare comercială. 

Graţie descoperirii mele însă, acele relicve pot căpăta o 
utilitate practică. Cum ţi-am dovedit mai sus, scaunul e 
impregnat de personalitatea scriitorului, după cum 
scriitorul fusese impregnat de personalitatea scaunului. Şi 
prin aceasta scaunul poate fi transformat într-un adevărat 
sanatoriu literar. 

Exemplu. Criticii vigilenţi semnalează publicului cititor că 
junele X este atins de boala sentimentalismului. Ce-i de 
făcut pentru a-l salva? Foarte simplu. O cură de două-trei 
săptămâni pe scaunul lui Voltaire, şi literatura va scăpa de 
un scriitor, şi scriitorul va scăpa de-o boală incurabilă altfel. 
La noi în ţară, de pildă, aş obliga pe fiecare scriitor incipient 
să facă o lungă siestă, pe scaunul lui Caragiale, plătind, 
evident, o taxă acestuia. Astfel, literatura românească ar 
rămânea mai săracă numeric, iar Caragiale ar avea un venit 
egal cu al latifundiarilor. 

Închid toate parantezele. (Am uitat câte-am deschis.) 

Cum am luat locul Benjaminului m-am simţit inspirată. Şi 
la biuroul său am compus următorul poem: 

Minunile amorului „Îmi plăceau fetele. Grozav îmi plăceau! 
Mă prăpădeam după ele! Fie micuţe, fie năltuţe, fie grăsuţe, 
fie slăbuţe, fie masive, fie gingaşe, fie limbute, fie tăcute, fie 


cochete, fie simpluţe, fie isteţe, fie lălâi, fie brunete, fie 
şatene, fie roşcate, fie blondinete, fie ochioase, fie năsoase, 
fie cârnuţe, fie buzate, fie pistruiete, fie şpanche - îmi 
plăceau fetele şi gata! ... 

Dar de când te-am văzut pe tine, Unica, Adorata, 
Preacurata, Minunata, mor după tine. Şi tu-mi eşti şi 
micuță, şi năltuţă şi grăsuţă şi slăbuţă etc...” (Nu mai 
continuu ca să n-am aerul că jignesc.) 

De ce strâmbi din nas, Melizando? De ce nu-ţi place 
poemul meu? Fiindcă nu-i scris franţuzeşte? i-l traduc 
imediat. Nimic mai uşor! ... Acuma-ţi place! Dar ascultă-l pe 
nemţeşte, în versiunea lui Heine: „Die Rose, die Lilie, die 
Taube, die Sonne, Die liebt'ich eins alle în Liebeswonne. 

Ich libe'sie nicht mer, ich liebe alleine Die Kleine, die 
Faine, die Reine, die Eine. 

Sie selber, aller Liebe Wonne, Ist Rose und Lilie, und 
Taube, und Sonne45.” 

Te-ai emoţionat puţin! Ce vrei? Aşa mi-e dat mie! Şi un 
neamţ ca Heine te poate emoţiona; eu nu! 

Dar acum atenţie, ca la matematici. 

Fredonam acest lied - poate cu acelaşi scop cu care se 
introduce hârtia de tournesol în baze şi acizi la experienţele 
chimice. 

Benjaminul mă aude şi-mi spune - pedant, cum obişnuieşte 
- că asta e dovada telepatiei fiindcă şi el fredona acelaşi 
lied. 

Ce mai spui? Pleci ochii în pământ? Roşeşti? Acuma îţi 
place poemul meu? nu-i aşa? 

Concluzia 1. Asta înseamnă, scumpă Melizandă, că ceea ce 
ţi-am spus la laşi şi ceea ce ţi-am scris la începutul scrisorii, 
este exact. Benjaminul nu cunoaşte linia dreaptă. Adina 
este o stea - hai să zicem - în parcursul astral al 
Benjaminului. 

N-ai grijă: tot la tine ajunge. 

Concluzia II. Făcând bilanţul scrisorii mele mă întreb: 
adică de ce ţi-am scris atâta? Simplu era să încep cu 


sfârşitul şi să pun punct. N-am făcut aşa: de ce? Fiindcă am 
năravul digresiunilor, precum Benjaminul îl are pe-al 
metaforelor. 

Cu alte cuvinte, nici Benjaminul, nici eu nu cunoaştem linia 
dreaptă. Dar dovadă mai concludentă decât asta că suntem 
fraţi ce vrei? Şi dacă suntem fraţi într-atâta - întru părinţi şi 
întru năravuri - înseamnă că-l cunosc tot aşa de bine ca şi 
pe mine. Şi atunci consideraţiile mele asupra traiectoriei 
lirice a Benjaminului sunt purul adevăr. 

Quod erat demonstrandum, Olguţa.” 

— Gata, Olguţa? 

— Bre, bre! Ce intrare senzaţională! În „marinel 

Dănuţ se gătise în alb: haină de olandă, civilă bineînţeles. 
Părul lins pe spate. Avea într-adevăr un aer marinăresc, de 
june aspirant, voinic şi cochet, cu cearcăne marine în jurul 
ochilor. 

— Tu nu te-mbraci, Olguţa? 

— Cu ce? 

— Cu... 

— Cu? 

— Rochia la spălat, bluza la spălat, şi eu trebuie să mă 
îmbrac. Cu ce? Asta-i problema. Ai cuvântul. 

— Nu, serios, cu ce te-mbraci? 

— Îmbracă-mă. 

— Cu ce? 

— N-ai prietine? 

— Ei! 

Dănuţ se roşise. Olguţa zâmbea. 

— Tu ştii că pământul e rotund? 

— Nu ştiai? Află. 

— Olguţa, serios, cu ce te-mbraci? 

— Dacă pleci, urmă imperturbabilă Olguţa, dintr-un punct 
al pământului, şi ai fire de globtrotter, ajungi la acelaşi 
punct. Aşa şi eu. Plec de la pantaloni - singura mea 
îmbrăcăminte în momentul de faţă - şi ajung tot la 
pantaloni, la pantalonii tăi însă. 


LLA 


— Te-mbraci c-o uniformă de-a mea? 

— Ai sesizat? 

— Aa! Ar fi nostim! I-am face o farsă lui Mircea! ... Nu, 
serios, Olguţa? 

— Nu, serios, Olguţa? ... Eşti extraordinar! Cum spun ceva 
serios, familia crede că-i glumă! Tu eşti perechea 
Melizandei. Îi spun: „Melizando, junele R. M. S.”... 

— Ce-i asta? 

— Adică cine-i ăla, vrei să spui? 

— Cine-i? 

— R. M. S., adică Minodor Stratulativ plus R. R. E de la 
mine. 

— Cine-i acest caraghios? 

— Nu-i de loc caraghios, să mă ierţi! Licenţiat în drept, 
secretarul lui papa; un preafrumos june - un Pelleas, în 
stilul tău. 

— Şi ce-i cu el? 

— Ascultă cu răbdare ş-ai să vezi. Vra să zică îi spun 
Monicăi: junele R. M. S. E cupidonizant faţă de tine. 
Răspunsul: „Nu! Serios?” Întocmai ca tine. Ascultă, 
Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeţi vorbesc 
serios. De asta-mi place mie Caragiale, şi ţie nu. 

— Serios, Olguţa, îi face curte Monicăi? 

— Serios, foarte serios, arhiserios. Dacă vrei, mă jur. 

— Şi Monica? 

— Monica? Monica-i Monica! întreab-o. 

— Şi-l cheamă Stratulativ? 

— Plus Minodor. 

— E ridicol. 

— Numele, el nu. Şi după cum ştii, omul face numele. 

— N-are nici-o importanţă! Da-mi pare aşa de curios să 
ştiu că cineva îi face curte Monicăi! 

— Nu-i curios de loc. Când e aşa de frumoasă! îi face curte 
tot Iaşul. Aş putea face un catalog cu numele admiratorilor. 

— Poate! Da mie-mi pare curios ... Orice mi-i spune tu, n-o 
pot vedea pe Monica între oameni. Eu o văd la noi la 


Medeleni, cu noi, în livadă. N-o văd pe Monica decât la o 
parte de lume, ca o icoană, ştiută din copilărie, pe acelaşi 
părete alb, în aceeaşi odaie tăcută... 

Cu mânile în buzunar, Dănuţ se plimba prin odaie, agitat. 
Olguţa mugşca dintr-un covrig. 

— Uite, urmă Dănuţ, numai fraza aceasta: „Minodor 
Stratulativ îi face curte Monicăi”, e jignitoare... 

— Jignitoare? Pentru cine? 

— Pentru Monica. 

— Nu se ştie! Asta numai ea poate s-o spună. 

— Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere 
estetic. Pe tine nu te... jigneşie... 

— lar? 

— .„..nu te supără noţiunea aceasta mondenă, frivolă, „a 
face curte” alăturată de numele Monicăi? 

— Dragă Metaforel, expresia „a face curte” e incomplectă. 
E întreagă, şi poate fi discutată numai atunci când îi adaugi 
şi persoana care face curte. 

— Nu, Olguţa. Şi numele acesta Monica, şi... sora 
noastră... 

Olguţa zâmbi. 

— „care-l poartă aşa de firesc, ca ceva religios. „A face 
curte”, alături de cuvântul Monica, e o impietate, o 
dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o evanghelie. 

— Scrie-i Melizandei că eşti jignit de succesele ei şi că 
alături de numele ei nu admiţi decât cuvântul „dragoste”: 
asta-i ideea, nu? 

Dănuţ se înroşi şi se întoarse cu faţa spre fereastră. 

Olguţa-şi reluă scrisul. 

„Dragă mamă, Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, 
nici meloman. Oricât i-ai spune să nu intre într-o odaie fără 
să nu bată la uşă, el va intra; şi oricât te vei enerva că te 
deranjează de la pian cu discursurile lui, el te va deranja. 
Dar de data aceasta, fie, că face - cum se spune în stil 
democratic. O compoziţie de-a Olguţei - având ca temă 


„cum este şi ce face Benjaminul” - atârna mai greu, chiar 
într-o inimă fanatică, decât o sonată de Beethoven... 

Cum este Benjaminul? Mare şi frumos. 

Ce face? Bine, merci. 

Ce-ai spune, mamă dragă, dacă, urmânduc-ţi sfaturile, după 
aceste două concise răspunsuri, m-aş iscăli? Vezi, mamă 
dragă, că uneori e mai utilă insuportabila limbuţie a Olguţei 
decât muţenia scumpă la vorbă şi la scris a Benjaminului...” 

— Olguţa, ce scrii tu de-atâta vreme? 

— Pardon, pardon! îl opri Olguţa acoperind scrisoarea cu 
mâna. Fii discret, Metaforel! 

— De ce nu-mi arăţi? 

— Fiindcă nu se poate. 

— Olguţa! 

— Ce-ai păţit! 

— Evrika! Tu scrii, răspică Dănuţ accentuat, sărutând-o pe 
amândoi obrajii. 

— Stop! Stop! ... Ei, da, scriu. 

— Scrii, Olguţa? Şi tu scrii? jubilă Dănuţ, bătând din 
palme. 

— Sigur, scriu scrisori, după cum vezi! 

— Fii sinceră, Olguţa. Mărturiseşte: şi tu faci literatură. 

— Nuuu! Faci tu pentru tot neamul! 

— Dacă-i adevărat ce spui, rău faci că nu scrii, Olguţa. 
Păcat! 

— 'Ţi-e poftă de scris? Poftim: pune-te şi scrie mamei. De 
când nu i-ai scris? 

— „îi scriu câte-o carte poştală... din când în când. 

— De când nu i-ai scris? 

— De la Crăciun, mi se pare. 

— Eu sunt sigură. Ascultă Benjaminule, un alt aforism: Cel 
mai crud animal e poetul sentimental, tigrul, care are o 
reputaţie de cruzime bine stabilită, mănâncă prada numai 
când i-i foame, şi după ce-a mâncat îşi linge buzele şi se 
culcă; poetul sentimental e crud oricând, în mod 


dezinteresat - ca să zic aşa - dar varsă mereu lacrimi 
versificate. Asta e nesuferit! 

Bufni de râs în faţa aerului dezolat al lui Dănuţ. 

— Pune-te şi scrie mamei, tigru metaforic! 

Dănuţ începu să scrie pe marginea ferestrei, în timp ce 
Olguţa îşi reluă condeiul şi covrigul. 

„Dragă mamă, lartă-mă că nu ţi-am scris de-atâta 
vreme...” 

Se opri enervat. Pe cât scria de uşor şi direct versuri şi 
scrisori de dragoste, pe-atât de greu izbutea să închege o 
simplă scrisoare cu naraţiune curentă. 

De la întâia frază se descuraja, se dezgusta. Prozaismul şi 
înlănţuirea stereotipă a concretului îi apăsau condeiul, 
paralizându-l. Scrisorile pe gustul lui erau numai fulgere 
lirice, impresii, eliptic exprimate, şi metafore prin care 
sufletul să-şi plimbe lenea şi melancoliile cu trenă lungă, ca 
printr-o alee de plopi înalţi. 

„. Nu ţi-am scris de-atâta vreme fiindcă am fost ocupat. Azi 
dimineaţă a venit Olguţa...” 

Auzea peniţa Olguţei alunecând cu presteţă, ca un 
patinator îmbătat de ger şi de viteza tăioasă. Alături de ea 
se simţea infirm, ca un olog nevoit să-şi târască trupul cu 
mânile din piatră în piatră. 

Întoarse capul. Olguţa scria ca şi în copilărie, cu vârful 
limbei afară, ca o mlădie corniţă mefistofelică. Pletele-i 
alunecaseră pe frunte: o frunte mică, dar dominând cu 
arcul ei încordat rădăcina nasului, o frunte care nu chema 
dezmierdările plăpânde, ci da senzaţia vigoarei, vitezei şi 
trufiei, ca o pânză bombată de vânt, minusculă în zarea 
marină, dar purtătoare a unei corăbii cu bogății şi marinari 
atletici. 

„Fruntea Olguţei dă nostalgia luptei”, gândi Dănuţ. Şi 
iarăşi, ocoli cu un fel de mânie, de ciudă amintirea Monicăi. 
Dacă Monica ar fi intrat pe uşă în acea clipă, nu i-ar fi sărit 
înainte, nu i-ar fi zâmbit, nu i-ar fi strâns mânile. Ar fi 
întâmpinat-o corect, distant, poate glacial... Dar fiindcă 


Monica nu intra pe uşă, fiindcă Monica era departe - poate 
alta decât aceea pe care o ştia din copilărie - era neliniştit 
ca şi cum i s-ar fi furat ceva, fără să ştie bine ce, ca şi cum 
ar fi trecut o umbră de nour pe un îndepărtat şi veşnic 
vesel, până atunci, hotar al sufletului, ca şi cum pe un cireş 
al lui, necopt încă, abia aburit de roşeaţă, s-ar fi abătut 
prădalnic un stol de vrăbii. 

Reciti scrisoarea începută: „Dragă mamă, lartă-mă că nu 
ţi-am scris de-atâta vreme...” 

Rupse scrisoarea. 

— Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are şi mama dreptul 
la o mică ofrandă de trufandale... leguminoase, dacă nu 
florale. 

— Mă duc să-ţi pregătesc o uniformă. Isprăveşte şi tu, să 
stăm de vorbă. 

Olguţa zâmbi lung în urma lui Dănuţ şi-şi continuă 
scrisoarea. 

„. Şi-acum - după ce-am răspuns copios la întrebările: cum 
este şi ce face Benjaminul - să trecem la futilităţi, adică la 
restul lumii. 

Prima cursă pe care am făcut-o sosind în Bucureşti a fost 
în Popa Nan. Teribil nume! Teribil trebuie să fi fost şi popa! 
La cucoana Catinca. Nu te scandaliza, mamă dragă! Nu i- 
am sculat din somn. Erau la cafea în costum lejer. De 
altminteri, tu ştii că papa şi cu mine avem o reputaţie de 
răucrescuţi, care corespunde realităţii ca mai toate 
reputaţiile. E curios cum părerile majorităţii oamenilor - 
luate-n parte - sunt sub 0, adică neghioabe. De îndată însă 
ce părerea devine colectivă - cum e în cazul reputației - 
este inteligentă, chiar dacă nu e răutăcioasă. Dac-am spus o 
prostie - şi mi se pare că aşa“i, ştii, în fuga condeiului! - 
teoria aceasta s-ar confirma. Închid paranteza. De altfel, 
nici nu ştiu bine dacă am deschis-o. Asta-i o scuzabilă manie 
a mea, pe care o are şi respectabilul savant N. Iorga: 
jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru ochi. 


Trebuie să adaug ceva în privinţa buneicreşteri: deşi papa 
şi cu mine suntem răucrescuţi, familia noastră e 
binecrescută. Şi iată de ce: tu şi cu Monica sunteţi într-un 
taler al balanței; papa şi cu mine în celălalt. Greutățile se 
neutralizează. Echilibrul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la 
cântar, el fiind mai presus de astfel de aparate umane. Am 
vorbit bine? 

Ajunseseră în Popa Nan. Să intrăm. 

— Bucuroşi de oaspeţi? 

— Bucuroşi. 

Aşa de bucuroşi, că de-abia am scăpat de-acolo. 

Cucoana Catinca? C'est une femme Fr poigne46, Un fel de 
Napoleon al casei din Popa Nan. Dacă ar fi o revoluţie în 
Bucureşti o văd pe cucoana Catinca în fruntea popă- 
nănenilor impunându-se dictator. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost 
părechea ideală a lui Herr Direktor. Puşche pe limba-mi. 

Conu Mihăiţă, în schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are 
nevoie cucoana Catinca să-l ducă de nas; vine el singur, cu 
nasul magnetizat gata. Am însă impresia că dulceaţa 
dumnealui - ca să vorbesc r la Sadoveanu - e agrementată 
cu puţintică ironie - şi pentru el, şi pentru ceilalţi. Amândoi 
sunt nişte oameni de ispravă cum rar întâlneşti - ştii, eu, cu 
experienţa mea, pot să-mi permit astfel de reflecţii. Şi ştie 
cucoana Catinca să facă o cafea! Ţi-ţi! Cu tot regretul, te-a 
pus în cofă! 

Am avut o surpriză cu Hardtmuth! Închipuieşte-ţi că nu-i 
de loc Hardtmuth! De loc, premiant întâi, model brevetat! 
Dacă afirmi, de pildă, că Ştefan cel Mare a murit în 1500 în 
loc de - habar n-am data exactă! - nu se uită la tine 
condoleant, având aerul să-ţi spună: „Vai! ce prost eşti!” 
Vorbeşte ca toţi oamenii, fără să intercaleze citate latineşti, 
cum pretindeam că face când nu-l cunoşteam, şi cum fac eu, 
fiindcă nu ştiu latineşte, probabil! E un fel de duduie care-a 
studiat la „Humpel” şi a cetit versuri pe „banca Graţielelor”. 
Se roşeşte aşa de repede şi de uşor, încât ai impresia că are 
inima în cap, nu în piept. Şi nu poate vorbi de Bucureşti 


decât sub formă imprecatorie. Drept să-ţi spun, mamă 
dragă - ş-aici simt că am datoria să deschid o paranteză 
obiectivă - asta îmi displace profund. Ce-i moda asta la 
moldoveni să ponegrească Bucureştiul? Că-i conrupt, că-i 
vulgar, că-i murdar, că n-are stil, că-i mahalaua Parisului 
etc. Cuax? Cu Bucureştiul e ca şi cu piesele frivole ale 
teatrelor de vară. Toţi îl critică şi toţi îl frecventează, făcând 
chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucureştiul. E 
un oraş care cânta - cam tare, cam fals - dar cânta. 
Vibrează. E viu. Mă simt bine dispusă aici, am poftă de 
mâncare şi nu mă simt exilată pe Calea Victoriei, pe care de 
altfel n-am văzut-o decât în treacăt, venind de la gară - dar 
mai exagerez şi eu puţin! 

Aceste judicioase reflecţii le-am împărtăşit şi lui papa, 
când ne întorceam de la cucoana Catinca. Papa a căzut de 
acord cu mine: de n-ar uita, numai, până la Iaşi! 

Revin la duduia Mircea. Îmi pare că însuşirile părinţilor săi 
sunt în el în stare de indiviziune, cum se spune în limbaj 
juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, nici Napoleon: fă şi 
tu o medie între vanilie şi Napoleon, ş-ai să vezi ce iese. Ca 
fizic, frumugşel şi fin: îl văd jucând pe L'Aiglon47. 

Vra să zică ţi-am vorbit şi despre amicul cel mai bun al 
Benjaminului. Invitaţia de a petrece vacanţa la Medeleni a 
acceptat-o... cucoana Catinca: ea se exprimă pentru toţi... 

Am făcut o pauză. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum 
din târg: îmbăiat, ras, fresco, musteaţa puţin încreţită. Îl 
vezi? Să aibă tupeul să mai spuie că Bucureştiul e aşa şi pe 
dincolo! Dar să-ţi spun în ce constă extraordinarul: ce crezi 
c-a adus papa? Stridii. Se ceteşte: stridii, cu apă la gură. De 
unde le-a denişat în zi de duminică? Mister. E extraordinar 
papa! Nu degeaba-i spun eu Aladin. 

Nenorocirea cea mare e că Benjaminul m-a îndopat cu 
covrigi. Ce-i de făcut? Singura soluţie - acceptată de altfel, 
căci icoana de Herr Direktor nu s-a trezit încă, şi-s două 
jumătate! - e să-mi jac poftă de mâncare prin mişcare, 
adică scriind. 


Olguţa. 

P. S. Nu zâmbi. Aşa-i. Ştiu. Post-scriptumul este Benjaminul 
meu. Şi ce nu face o mamă pentru al său post-scriptum! 

Uitasem să-ţi comunic că ai uitat să-mi comunici un 
comision capital: să-ţi cumpăr levănţică. Aşa-i? De adus mi- 
am adus aminte acuma, dar levănţică n-am cumpărat încă şi 
cum sunt „şi distrată şi uitucă” - citez, după cum vezi, 
autori serioşi - ce-i de făcut? 

Foarte simplu. Dă-mi o telegramă urgentă. O voi alătura 
imediat. Tu o trimeţi numai la poştă. 

P P S. Te rog supraveghează-l pe Cuţulachi în lipsa mea. În 
Monica n-am încredere: e prea moale. Îi interzic formal lui 
Cuţulachi orgiile de cosmetic. Nu înţeleg de ce se 
îndărătniceşte să-şi facă cărare, când e tuns chilug! Asta 
nu-i poate intra în cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. 
Dacă-l prinzi uns, pune-o pe Profira, în faţa ta, să-l spele cu 
leşie şi cu borş. Am să-l educ eu la vară. 

Te sărut, Olguţa.” 

— Olguţa, nu ne tortura! 

— Papa, numai să scriu o telegramă. 

— O telegramă? Cui? 

— Mie. 

Dănuţ şi domnul Delaanu, se aplecară peste umerii 
Olguţei. 

„Olga Deleanu Pitar-Moşu 20 

Bucureşti. 

Urgent. 

Nu, uita să-mi cumperi levănţică. Stop. Institui premiu 
pentru memorie o duzină ciorapi de mătasă şi alte surprize. 
Stop. Să nu-mi vii gutunărită. Stop. Pune-ţi pelerina. Stop. 
Nu bea apă când eşti năduşită. Stop. Multe sărutări lui 
Dănuţ. 

Mama.” 

Se încinse un râs şcolăresc. Olguţa-şi lipi scrisorile. 

— Hainele, Metaforel. 

— După dejun. 


— Vai! Am amorţit! Nu mă pot mişca. 

— Hai s-o luăm pe umeri, propuse domnul Deleanu. 

— Hop! Aii! se văită Olguţa, purtată pe umerii lor, 
schimonosindu-se din pricina furnicăturilor. 

— Herr Direktor doarme? 

— Dus! 

— Jos cu el! 

— La moarte! 

— Hai să-l trezim cu muzică. Deşteaptă-te, române. Hai! 
Papa, să nu cânţi fals. Atenţie! Una, două, trei: Deş-teap-tă- 
te, ro-mâ-ne... 

Văzând alaiul care cobora pe scări urlând „din som-nul- 
cel-de moa-ar-te” - Nae întoarse capul, cu buza de jos 
răsfrânta, ca în faţa unui spectacol indecent; în timp ce, 
ieşind din ietac în halat de odaie, cu monoclul în ochi şi 
ţigara în gură, Herr Direktor exclamă frecându-şi tâmplele: 

— Îs beat sau nu-s beat? 

— În-ca-re-te-aaa-dân-ci-i-ră, bar-ba-rii de tira-a-ani, bar- 
ba-rii-de-ti-rani...” 

— Îs treaz fraţilor, dar nu va ţine mult! 

Şi, intrând în pas cu cortegiul Olguţei, intona cu glas dogit: 

— A-cum-ori-ni-cio-da-tă, cro-ieş-te-ţi-al-tă-soar-ar-tă...” 

În urma corului, care râdea cântând în sofragerie, Nae îşi 
frecă ochii şi, încordându-se, intră demn în infern. 

* „. Atunci ne-ntâlnim la patru. Nu uita Infanta.” 

La patru fără douăzeci, Mircea apăruse în capătul străzii 
Pitar-Moşu, cu Au jardin de l'Infante în mina. 

Ca să nu depăşească ora indicată de Olguţa, începuse 
pregătirile de la unu, cu febrilitate, după o apatie care-o 
făcuse pe cucoana Catinca în timpul dejunului să spună: 

— Măndiţo, du furculiţa la gură, lui conaşu Mircea! 

În timp ce Măndiţă înfierbântase maşina de călcat, el îşi 
lustruise pantofii galbeni. Apoi supraveghease netezirea 
şireturilor de la pantofi. Apoi îşi călcase singur pantalonii de 
olandă; în Măndiţă n-avea încredere; ea era femeie - prin 
urmare, incapabilă să înţeleagă însemnătatea dungii - şi pe 


deasupra nu putea fi în stare să facă un astfel de efort. În 
concepţia lui Mircea, călcatul pantalonilor era ceva 
asemănător cu săparea unui tunel prin munţi de granit, cu 
îmblânzirea unui cal sălbatec, cu duelul a doi adversari 
crânceni. De aceea n-avea încredere nici în croitori. 
Croitorul e un profesionist indiferent; dunga, pentru el, e 
un mijloc de câştig, nu un scop. Şi nu poate fi capabilă o 
mina indiferentă de tensiunea laborioasă şi pasionată din 
care iesă dunga netă şi tăioasă, ca o lamă din focul care i-a 
modelat şi călit oţelul. 

Îşi călcase pantalonii îndelung, fără cruţare, udind cârpa 
fumegândă încă de fierbinţeala jilavă, fără să-i dea răgaz să 
se usuce de-a binelea, apăsând cu toată puterea în minerul 
maşinei dogoritoare, participând cu trup şi suflet la această 
trudă dătătoare de migrene şi crampe musculare. 

Apoi urmase problema „cărării”, inedită pentru Mircea. 
Până atunci se pieptănase cu cărare la stânga, fără să ştie 
de ce anume şi fără să se preocupe dacă-i şedea bine sau 
nu. De data aceasta, însă, după ce-şi udase părul, tocmai 
când începuse să-şi aleagă maşinal cărarea, se oprise 
zăpăcit în faţa unei adevărate răspântii de cărări. De ce la 
stânga, şi nu la dreapta sau la mijloc? Încercase deci 
cărarea la dreapta, la stânga, la mijloc, având mereu 
impresia că ultima îl dezavantajează mai grav decât 
precedentele. Îşi pieptănase părul pe spate, ca Dănuţ. Nu-l 
prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei 
complectă îl stânjenea ca o indiscreţie, ca o fanfaronadă, ca 
un decoltaj... Revenise la vechea cărare, regretându-le pe 
celelalte. 

Călcatul pantalonilor şi enervarea pieptănatului îl 
congestionaseră, învăluindu-i obrajii cu o flacără vestitoare 
parcă de furuncule... 

De la două la trei se plimbase prin odăi, gata îmbrăcat, 
oprindu-se în faţa fiecărei oglinzi, alungat de fiecare dintre 
ele spre alta, cu speranţa dezminţită că următoarea îi va fi 
mai puţin ostilă. 


Era extenuat şi nu îndrăznea să stea jos din pricina dungii. 
În dezacord cu inima lui, timpul trecea încet, şi singura 
lectură posibilă era exasperanta lectură a orelor. 

De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii 
muzicale, violent scandate de bătaia tâmplelor: refrenuri de 
operete, detestate; sau, mai ales, canţonetele populare 
fredonate de melomanii nocturni din Popa Nan. De astă 
dată, migrena se anunţase prin imnul regal: „Irăiască 
regele în pace şi onor etc...” 

Întovărăşit de fanfarele migrenei monarhiste, la trei 
plecase de-acasă. 

„Atunci ne-ntâlnim la patru...” 

La patru fără zece pusese mâna pe mânerul portiţei din 
Pitar Moşu 20. Apăsând minerul, meditase, şovăise, îl 
privise cum se ridică din nou purtându-i mina - ca pe un 
înecat aruncat de apă - şi plecase mai departe. 

Nu era aşa de simplu cum îşi închipuise! Ca arhanghelul 
cu spadă de flăcări din faţa paradisului, în faţa portiţei din 
Pitar Moşu 20 era Panica. Panica de? ... „ridicol”, 
răspunsese un gând ironic. 

Până la patru mai erau zece minute. Avea timp să se 
reculeagă. 

„Atunci ne-ntâlnim la patru...” 

La patru şi cinci vorbele Olguţei răsunau imperativ şi 
nerăbdător în mintea lui Mircea. La patru şi un sfert, 
aceleaşi vorbe răsunau dojenitor în inima lui Mircea. Era o 
decepţie în accentul lor; la patru şi douăzeci, o mâhnire; la 
patru jumătate, o melancolie. De la patru jumătate Mircea 
nu se mai uitase la ceas. Regăsise în el tovărăşia celor doi 
ochi trişti, dulcea povară a vechii melancolii, sporită de alta 
nouă. 

Încetaseră fanfarele migrenei, preocuparea de dungă şi 
cărare, tulburarea vizitei de la patru. 

Nu se schimbase mai nimic. Odinioară purta în el tristeţa 
unei fetiţe necunoscute, căreia îi făcuse un rău involuntar: 
acum, aceeaşi tristeţă înviase, întâlnindu-se cu o altă 


tristeţă, dar amândouă erau ale Olguţei... „Atunci ne- 
ntâlnim la patru... Vezi, Mircea, te-am aşteptat şi n-ai venit! 
„.. Vezi...” 

Da. Vedea două lacrimi desprinse din ochii care păreau 
dominatori, dar care erau trişti... Numai el ştia secretul 
ochilor Olguţei: tristeţa. Ceilalţi o credeau veselă fiindcă 
râdea. Dar el ştia cita tristeţă ascund ochii ei negri. Şi cum 
să nu ştie când din pricina lui era tristă Olguţa... Olguţa... 
Când îi spunea numele, simţea un tremur, o lungă risipire 
de lacrimi în inima lui. 

Ar fi vrut să fie singur, în odaia lui, prin întuneric... 

Vocea lui Herr Direktor îl deşteptă. Abia avu răgaz să fugă, 
adăpostindu-se îndărătul bisericii Pitar-Moşu. 

Herr Direktor trecea însoţit de domnul Deleanu. Se 
duceau probabil la club. Era târziu. Se uită la ceas: cinci. 

„Atunci ne-ntâlnim la patru”... 

Şi erau cinci! 

Şi - ciudat! - vocea Olguţii răsunase obiectiv, fără nuanţe 
dojenitoare, triste sau melancolice. 

Cum or să-l primească? Ce explicaţie va da? Cum se va 
prezenta? 

Ajungând în faţa portiţei, se îndreptă din nou, aruncând o 
privire ostilă casei de peste drum, care-l privea cu toate 
ferestrele ei indiscrete, şi grăbi pasul. Casele din Pitar- 
Moşu îi aruncau sarcasme; trecea pe lângă ele ca un laş 
printr-o alee de eroi. 

„Bună-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eşti singur!” 

Vorbea prea tare, nenatural; era prea gătit - cine l-a pus! - 
şi se roşea îngrozitor... Da. Intrarea aceasta imaginară era 
ridicolă ca a unui lacheu dând buzna pe uşa monumentală, 
afectată apariţiei „contesei” aşteptată cu reverenţe, de 
nobila asistenţă, în aplauzele şi râsetele publicului, care nici 
nu huiduie măcar. 

„Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ştiam. Te stânjenesc (de ce nu 
deranjez?). Plec. Altădată. La bună vedere (de ce nu la 
revedere?).” 


Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu 
poate suporta musafirii când vine la un prieten intelectual. 

Fals! Odios de fals! 

Ridică din umeri, exasperat. Un domn, braţ la braţ cu 
doamna, trecea pe lângă el. 

— Numai progştii pot fi naturali! monologa Mircea. 

— Mă rog? 

O faţă cu ochi de revolver şi musteţi explozive îl măsură. 

— Georges, nu te enerva! interveni doamna. 

— N-am spus nimic, se apără Mircea. 

— Am crezut... 

Părechea se îndepărta ricanând. 

Ajunsese în faţa judecătoriei din Clemenţa. Se întoarse 
îndărăt, hotărât să intre: erau cinci şi un sfert. Încetini 
pasul treptat. Examină o piatră a pavajului, lung. Ajungând 
la întretăierea străzii Pitar-Moşu cu Mercur, nu departe de 
numărul 20, avu o bătaie de inimă, o revoltă, o resemnare, 
o laşitate energică, şi apucă pe strada Mercur spre grădina 
Icoanei. 

Îi era sufletul ca un dezgheţ de ape curgătoare. Îl dureau 
picioarele. Pantofii galbeni se prăfuiseră, devenind de un 
cenuşiu mat, ca o răpănoasă piele de antilopă. 

Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lângă un gard, 
năduşit. Avea o singură batistă. Dar îl preocupau pantofii, 
mai mult decât fruntea. Cu batista de olandă îşi curăţă 
pantofii, îi lustrui şi, dezgustat, o aruncă. Şapca îl apăsa pe 
frunte: îi era prea strâmtă şapca de vară, pe care o avea de 
anul trecut, acum, de când purta părul lung. Cercă s-o 
scoată cu băgare de seamă, ca să nu-şi strice cărarea. În 
tramvai se făcuse că nu vede pe profesorul de istorie, de 
teamă că, salutându-l, îşi va răscoli părul pieptănat cu-atâta 
grijă. Şi acum era nevoit să-şi scoată şapca, fiindcă simţea 
bine că-i imprimase o dungă roşie pe frunte. 

Ce mizerie! Părul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi 
arăta zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă ca a lui Poil de 
Carotte48. Luându-şi inima în dinţi, se opri în dreptul unei 


ferestre, se sui pe ieşitura zidului, privindu-şi cu insistenţă 
oglindirea. 

Un domn cu ochelari şi frunte încreţită, brusc răsărit de 
după perdele, îl ameninţă dinlăuntru, cu un deget autoritar 
de proprietar urban. 

Fugi, roşu. 

A! Îşi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furişându-se luă 
Infanta. 

— Ce ai, mă, cu casa mea? Ce-i, panoramă? la să-ţi văz 
număru! Mă, puştiule! 

Fugea ca un hoţ, urmărit de glasul domnului care 
deschisese fereastra privind fuga lui cu o duşmănie 
mahmură. 

Se opri în Pitar-Moşu. Îi bătea inima iepureşte, avea o 
revoltă de Prometeu şi un abur de lacrimi în ochi. 

Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Străzile, 
casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin 
arşiţa prăfuită aveau un relief cinic, brutal. 

Parcă deodată plăpânda spaimă din el ridicase ultimul văl 
al Bucureştiului. Şi Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: 
vulgară ca un „mă” în gura unui om cu buze groase şi burta 
plină. 

Şi el era osândit să-şi plimbe sufletul în acest oraş! 

Iaşul răsări blând nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al 
dealurilor moldovene... Iaşul adormit în albăstrimi de cer şi 
dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale 
palatelor părăginite; cu uliţe neînsufleţite, pe care nopţile 
cu lună se apleacă albe şi somptuoase, ca salcimii în floare; 
cu oameni timizi şi modeşti, care surâd uşor şi vorbesc 
moale, atinşi parcă de o comună melancolie - Iaşul în care, 
necunoscută şi misterioasă, ca o corabie venind din Orient, 
era casa Olguţei... 

Şase fără douăzeci! 

„Atunci ne-ntâlnim la patru”... 

— S-s-salve, mă! Tt-te-ai gătit ş-ş-şmechere! 


Apariţia lui Tonel, în loc să-l indispună, îl reconforta brusc. 
Deprins să fie autoritar cu Ionel, îşi regăsi, văzându-l, 
automat, prestigiul şi demnitatea de şef al clasei a şaptea 
modernă. 

Respiră. Înviase. 

— De unde vii, Ionel? 

— F-f-f-fii discret, mă! 

— Şi unde te duci? 

— U-u-u-unde zici tu, m-m-m-mă Balmugş, consimţi Ionel, 
cu un ton de înduplecare. 

— Haidem, Ionel. 

O apucară spre numărul 20, cu o egală uşurare. 

— M-m-mă Balmuş, a-a-azi eşti m-m-mişto! 

Mircea zâmbi. Îşi regăsea pe rând siguranţa gândului, a 
vorbei, a zâmbetului, a pasului, alături de Ionel. 

Intrară fără de miracol pe portiţă. Vraja străvezie, cu 
piedicile ei, pierise. 

Dar inima... 

Mircea oftă. Avea altă inimă decât până atunci. O purta 
stângaci, o simţea tot timpul şi se împiedica mereu de ea, ca 
o fetiţă de şaisprezece ani când îmbracă pentru întâia oară 
rochia lungă. 

Tonel trecu de-a dreptul pe terasă - „o-o-observatorul lui 
Tonel” - unde găsi urmele unui ceai îmbelşugat: cataifuri, 
fursecuri, covrigi, glasele şi fructe. 

Mircea intră în birou. Nu era nimeni. Oftă uşurat. Rând pe 
rând, cu precauţiuni de detectiv în căutarea asasinului 
ascuns, trecu prin toate odăile. 

Nu era nimeni decât dezordinea, care pusese stăpânire 
peste toate odăile, ca un hohot de râs colectiv. 

Nimeni! 

Atunci plecaseră! 

— Dan! 

— Dan! 

— M-m-mă Balmuş, t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnă Tonel, 
răsturnându-şi în gură - cu gestul specific al copiilor 


napolitani când mănâncă pletoasele macaroane - un cataif 
întreg. 

— Nu-i nimeni acasă, Ionel, suspină Mircea cu faţa trasă. 

— M-m-mă, să fii al dracului! exclamă Tonel, bătându-se cu 
mâna peste frunte. 

— Ce-i, Ionel? 

— Lri-i-iote, mă! 

Prinsă cu ţinte în lemnul uşii, o foaie de bloc purta 
următorul anunţ: „Onoraţii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri- 
Tonel şi toţi cei care vor binevoi să onoreze cu prezenţa lor 
superba teiasă Fr la rose, cu vedere pe „plopii fără soţ”, sunt 
rugaţi să-şi toarne singuri ceaiul, să se alimenteze până la 
indigestie, s-o combată cum ştiu, să-şi împrospăteze verva şi 
apoi să descindă în magnificele saloane ale apartamentului 
directorial, unde are loc - între orele 5 şi se va vedea - balul 
dat de rajahul Metaforel-Sadea în cinstea ambasadorului 
Bruno del Bahluio Far-Niente. 

Ţinuta: pantaloni fără genunchi, cărare fără cosmetic, 
ghete neprăfuite şi legiunea de onoare a bunei dispoziţii. 

Metaforel-Sadea Bruno del Bahluio Far-Niente Cyrano de 
Dâmboviţa - Apă Dulce.” 

— M-m-mă, d-d-drăcia dracului! C-c-ce-i asta, mă? 

Mircea se roşise. Era acasă. 

— H-h-haide, mă Balmugş! 

— Nu luăm un ceai, Ionel? 

— C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă! 

— Du-te tu, Ionel. 

— H-h-hai, mă, n-n-nu face f-f-fasoane! 

— Hai. 

— O-o-o-or fi şi d-d-dame, mă! $-şmecher Deleanu! 

Bombându-şi bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, 
Mircea îl urmă. Coborându-se pe scări, simţea golul 
vertiginoaselor descinderi în ascensor. 

— V-v-veni Ionel, mă! D-deschide-ţi, mă! C-c-ce dracu! 

Uşa salonului era închisă cu cheia. Dinlăuntru răsunară 
râsete, şopoteli - apoi numai Dunărea albastră care curgea 


orhestral şi valsat prin pâlnia gramofonului. 

Tonel bătu cu pumnul în uşă. Văzând că violenţa n-are nici 
un efect, făcu din ochi spre Mircea, îşi drese glasul şi 
improviză pe melodia Dunării albastre următoarele 
spirituale stanţe, intonate cu un zguduitor lirism vocal: 
„Deschideţi, mă, nu fiţi măgari, Deschideţi, mă, nu fiţi 
golani! 

Deschideţi, mă, veni Ionel, Veni şi Hardtmuth după el, Ia- 
ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta, Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta, Ta-ram-bam-bum- 
ta-ta-ta, Ţi-ri-ri-ri-ram-ta-ta! ...” 

Urale şi ropote de aplauze acoperiră vocea lui Ionel, care 
făcea să vibreze geamurile „ş-ş-şi inima d-d-damelor”. Uşa 
salonului se deschise. Stăpânita încă de convulsiunile 
râsului, o păreche valsa: Cyrano, în uniformă de vară, cu un 
alt licean în uniformă de camgar, cam lărguţă, dar purtată 
ştrengăreşte, cu papuci minusculi de tenis şi cagulă de 
hârtie albastră, care nu dezvăluia decât lucirea ochilor şi 
albeaţa dinţilor. 

— F-f-fără d-d-dame, mă?! exclamă decepţionat Ionel 
scărpinându-şi o nară păroasă cu degetul cel mic, încârligat 
cochet. 

Cu obrajii dogoriţi de ruşine, Mircea îl trase discret de 
tunică. 

— Tonel, vorbeşte frumos! îi strecură el la ureche. 

— Cc-c-ce-am spus, mă! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, 
mă! C-c-ce eşti a-a-aşa ruşinos, c-c-ca o fată mare? 

Mircea năduşise. 

Părechea se opri pe loc, râzând cu hohote. 

— C-c-ce râzi, m-m-m-mascatule? 

— Calmează-te, Ionel, interveni Dănuţ, aşezându-l pe 
scaun cu autoritate, văzând că se repede la mascat. 

— Frige soarele? se adresă mascatul cătră Ionel şi Mircea, 
cu glas îngroşat. 

— Frige soarele? reluară în cor Dănuţ şi Cyrano. 

— F-f-frige, mă! V-v-v-aţi ciupit, mă! 

— Haidem, Cyrano. 


— Apres vous, Del Bahluio. 

În treacăt spre uşă, Olguţa făcu un semn de complicitate 
lui Mircea. Cyrano o urmă afară. Gramofonul cânta înainte. 
Dănuţ valsa cu Ionel. 

La o parte de veselia celorlalţi, pentru întâia oară în viaţa 
lui, Mircea simţi singurătatea despuiată a celor părăsiţi şi 
trădaţi. 

Care liceu, care clasă liceală sau care societate omenească 
- ţinând seamă că orice grupare socială implică o 
pluralitate de persoane, deci de nasuri - nu-şi are Cyrano- 
ul? 

Cu singura deosebire că la unele licee cei care au un nas 
mai avântat - în sus sau în jos - sunt porecliţi popular 
„năsosul”, „năsoilă”, „năsoacă”, „nazone”, „cartoafă” sau 
„alifantu”, pe câtă vreme la alte licee sunt porecliţi mai 
literar „Cyrano”. 

Clasa şaptea modernă a Liceului Lazăr poreclise pe Dorel 
Deiu - Cyrano, încă din clasa patra. Ceea ce arată, pe deo 
parte, că nasul lui Dorel îşi arătase cu precocitate 
vocaţiunea de nas din ultima clasă a cursului inferior şi, pe 
de altă parte, că între colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac 
avea o popularitate care dăinuia de trei ani. 

Dorel Deiu suporta spiritual şi porecla şi nasul: numai 
spiritual. Aroganţa proeminenţei faciale - de când luase 
lămurită cunoştinţă despre ea: în oglindă şi-n poreclă - nu 
determinase, cum se întâmpla de cele mai multe ori, o 
alterare a psihologiei purtătorului acelui nas, în sensul 
aroganţei, ceea ce ar fi însemnat vasalitate, sau în sensul 
acririi, ceea ce ar fi însemnat vanitate. 

Dorel Deiu se născuse roz, blond şi zâmbitor şi, cu anii, 
aceste trei însuşiri nu dispăruseră, ci evoluaseră simpatic. 
Părul devenise ceva mai cenuşiu, tenul ceva mai sanghin, şi 
zâmbetul mult mai conştient. Dar ochii erau albaştri ca al 
pruncilor serafici, aşa că zâmbetul spiritual al buzelor 
niciodată nu putea fi - nici nu putea fi socotit - răutăcios din 
pricina ochilor permanenţi şi albaştri. 


Dorel Deiu era agreat - cum se spune în societate - de 
toată lumea: şi de colegi, şi de prietenele surorilor sale, şi 
de părinţii săi - y compris ascendenţii şi colateralii acestora 
- şi de profesori, şi chiar de trecătorii de pe stradă. Ştia să 
danseze orice dans; ştia să cânte şansonete şi să se 
acompanieze singur la pian; ştia să fluiere opere, operete şi 
arii de tot felul; ştia să cârpească ciorapi, să însaile rochii, 
să fabrice cravate din resturi dezafectate, ştia să combine 
ştofe între ele şi cu tenurile ceie mai rebarbative; ştia să 
presimtă apariţia şi dispariţia modelor; ştia să calce - nu 
numai pantaloni bărbăteşti - dar şi mânicile tunicilor, şi 
bluzele, şi dedalienele guleraşe feminine, şi rochiile plisate: 
ştia să facă „bezele”, torturi, nuga şi caramele de şocolată; 
ştia să împrumute pe colegi şi să aibă discreţia rară de-a 
uita aceasta; ştia să decline şi să conjuge la latină, să 
raţioneze la matematici, să fugă de la şcoală - având 
absenţe numai motivate - când gheaţa Cişmigiului era 
propice flirtului, căci ştia şi să patineze fără să cadă, şi să 
flirteze fără să se îndrăgostească. Şi era, pe deasupra, aşa 
de serviabil, încât nu era „cunoştinţă” pe care să nu o fi 
îndatorat. 

Această universalitate de însuşiri a lui Dorel Deiu, 
îndreptăţeşte o a doua poreclă, dată de Dănuţ: „La bazarul 
universal”, poreclă care nu prinsese, deoarece era lungă şi 
pretindea să definească un complex, pe câtă vreme porecla 
„Cyrano” era scurtă şi definea un nas, ceea ce e suficient 
pentru o poreclă şcolară şi chiar pentru una homerică. 

Abia o cunoscuse pe Olguţa, şi o şi servise. Îi fabricase o 
ermetică şi cochetă cagulă, ca să nu ghicească Ionel şi 
Mircea că Bruno del Bahluio Far-Niente e sora lui Dănuţ: 
accelerase printr-un procedeu ingenios uscarea rochiei şi a 
bluzei - de care Olguţa avea nevoie pentru masa de la 
cucoana Catinca - şi acum i le călca în spălătorie, cu o 
îndemânare care o înmărmurise pe Şari, soţia lui loşca. 

— No, asta boier noghi zerek! exclamă Şari, bătându-şi 
coapsele ecuatoriale. 


— Grăbeşte-te, Cyrano, că-ţi aduce cinci hectare de rochie 
la călcat, bufni Olguţa. 

A doua apariţie în salon a mascatului fu urmată de 
prezentările de rigoare făcute de Cyrano, cu 
acompaniament de gramofon. 

— Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, 
seigneur des cinemas et d'autres lieux fins; Hardtmuth-laşi, 
seigneur des premiers prix moldo-valaque. Fiţi discreţi, vă 
rog. Ambasadorul Del Bahluio ţine să petreacă incognito. 

Dănuţ schimbă acul gramofonului, dezlănţuind aceeaşi 
Dunăre albastră răguşită, ca după chef. Gramofonul era 
luat cu împrumut de la Nae, care, de la o vreme, simțind că 
nu-şi mai epatează rudele, venite să-l viziteze în Pitar-Moşu 
tocmai din „Făgădău”, cu repertoriul biling al lui Coco, 
cumpărase un gramofon de la „Feder”, plătindu-l în rate. 
Repertoriul gramofonului era alcătuit din producţii vocale. 
Nae aprecia orhestra numai atunci când o vedea la berărie. 
În schimb, o voce care nu iese dintr-o gură, ci dintr-o pâlnie 
„e ceva”! 

— Să-mi dai, domnule negustor, unu care să zbârnâie 
geamurile când îşi dă drumu. 

Şi magazinul „Feder” îl servise pe Nae cu Carusso, 
servindu-şi şi interesele comerciale. Totodată psiholog, 
vânzătorul plasase şi producţiile lui Iulian. 

Singura placă orhestrală din colecţia lui Nae era Die 
schone blaue Donnau49 Nae ascultase melodia la berăria 
„Carpaţi”, unde-şi lua halba duminicală, cu o ţinută de 
magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecină se 
exprimase, cu dantele de bere în jurul buzelor: 

— Asta-i Dunărea albastră... 

Şi fredonase melodia, nostalgic şi fals, după ce orhestra 
încetase, strângând o alună americană în degete, ca un 
suvenir. 

Nae fusese impresionat. Dunărea albastră luase loc în 
cutia de carton, între Carusso şi Iulian. Şi astfel, singurul 


vals al balului dat în cinstea lui Bahluio Far-Niente, era 
languroasa Dunăre albastră. 

Tonel dansa cu Dănuţ, el fiind „c-cavalerul”, Dănuţ „d- 
dama”; Olguţa cu Dorel, alternând rolurile. Mircea nu ştia 
să danseze. Dispreţuia dansul şi balurile, fără să fi dansat 
vreodată, fără să fi văzut vreun bal decât în romane. 

Covorul din salon fusese scos. Patru părechi de picioare 
lunecau pe luciul blond al parchetului. 

Nu-şi închipuiau dansatorii că Mircea le înfiera pasiunea şi 
tinereasca însufleţire cu versurile lui Baudelaire: „Je hăis le 
mouvement qui deplace les lignes; 

Et jamais je ne pleure..."50 

Ceea ce era inexact, căci trebuia să facă o violentă sforţare 
ca să-şi stăpânească lacrimile. 

Erau şapte fără un sfert. 

Inima lui Mircea se opri la şapte fără un sfert: Olguţa se 
înclinase în faţa lui, poftindu-l la vals. Ionel se repezi în 
ajutorul lui Mircea. 

— M-m-mă, cum îţi zice? 

— Del Bahluio, signor Tontonelino. 

— M-m-mă, c-c-că spiritual mai eşti! C-c-ce ai, mă, c-c-cu 
Mircea? E-e-el e băiat s-s-serios! 

Dar spre surprinderea lui Ionel, Mircea se lăsă răpit. 

Acul gramofonului depăşise circumvoluţiunile muzicale, 
intrând în cele periferice, hârşcâitor, huruitor, orăcăitor. 

— Învârte, Tonel! protestară dansatorii. 

— Acul, acul! 

— Vai! Urechile! 

— D-d-dansaţi, mă, c-c-că vă cânta Ionel! 

Şi iarăşi, pe melodia Dunării albastre, improviză: „Dansaţi 
băieţi, nu vă lăsaţi, Dunărea merge la Galaţi...” 

„„.în timp ce aşeza acul la începutul plăcii. Începu să 
învârtească manivela. Cu un fel de lehamite bleagă, valsul 
se opinti şi renăscu pe măsură ce Tonel învârtea. 

— U-u-unde-s, mă? 


Mascatul şi cu Mircea dispăruseră. Ionel se repezi la uşă. 
Era închisă cu cheia. 

— M-m-mi-o făcu m-m-mascatul! 

— Nu mai pot! răsuflă Olguţa, lăsându-se într-un fotoliu 
din biroul lui Herr Direktor. 

Îşi scoase cagula, descoperindu-şi obrajii aprinşi. Îşi 
desfăcu tunica la gât. 

— Deschide ferestrele. 

— Duduie... 

— Olguţa. 

— Olguţa, repetă supus Mircea, deschizând ferestrele. 

„Dacă mă întreabă de ce-am întârziat, ce-am să 
răspund?”... 

— Lasă uşa deschisă. 

— Să nu răceşti, duduie... 

— Ah! Olguţa, Olguţa, Olguţa! De ce eşti aşa de 
ceremonios, m-m-mă Mircea? C-c-ce dracu! 

Mircea redeschise uşa. Se roşise. Minţise. Vroise să 
închidă uşa ca să rămâie singur cu Olguţa. Şi-i era aşa de 
frică să rămână singur cu ea, încât rămase la uşă, 
neîndrăznind s-o privească. 

Tolănită în fotoliu, picior peste picior, cu braţele 
spânzurând în lături, Olguţa îl privea leneş. Însufleţirea 
dansului îi aprinsese focuri bengale în ochi şi pe obraji. 

— Câte ceasuri? 

— Şapte, răspunse Mircea fără să consulte ceasul. 

— De unde ştii? Ai intuiţia timpului? cum ar spune 
Metaforel... 

— Acuşi plecăm la Şosea. 

Tăcură. Atent, trupul Olguţei urmărea valsul din salon. 

Desperat, Mircea simţea că fiecare secundă îl înşurubează 
mai adânc într-o tăcere umilitoare, nătânga. 

Olguţa se ridică, aşezându-şi din nou cagula. 

— l-ai dat cartea? 

— Nu. 

— De ce? 


— Am uitat. 

— Ai uitat-o acasă? 

— Nu. E sus, îngâna dezolat Mircea. 

— Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”... De 
ce nu vrei să dansezi? 

— Nu-mi place. Nu. Nu ştiu... Ştiu eu! 

— Te rog să-i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea? 

Olguţa intră în salon. Mircea urcă scările, lăsând în urmă 
Dunărea albastră în care nici nu se putea îneca măcar. 

— Olguţa... 

Dănuţ se opri prea târziu. Ionel tocmai începuse valsul. 
Auzind numele, examină încruntat mina revelatoare a 
mascatului, ca pe-o fiţuică venită din senin: farsă ori fiţuică? 

— B-bine, mă! D-d-daţi-o dracului de treabă! C-c-ce nu-mi 
spuneţi, mă, c-c-că-i d-damă! 

De afară se auzea claxonul unui automobil oprit la poartă. 

— M-m-mi-o făcurăţi, mă! 

Olguţa-şi sfâşie cagula, descoperându-se. 

— Îmi pare bine, Tonel. 

— P-p-pardon! P-p-p-rezintă-mă, c-c-camarade, se adresă 
el lui Dănuţ, care râdea în unison cu Dorel. 

— Soră-mea. 

— P-p-parol? 

— Pe onoarea mea, Tonel! îl asigură Olguţa, cu degetul cel 
mare ridicat. 

— D-d-d-domnişoară m-m-mă prezint cu onoare. A-a-a-a... 

— Ce A? 'Tonel sadea, protestară Dănuţ şi Cyrano. 

— A-anton L-i-idriceanu. D-d-daţi-o dracului, mă! S-s- 
sânteţi mojici! 

— Încântată, Antonel, nu te uita la ei. 

— Mircea te-a recunoscut? o întrebă Dănuţ ştergându-şi 
ochii. 

— Dacă Tonel nu m-a recunoscut, cine putea să mă 
recunoască! Haidem la Hardtmuth. 

— Unde-a dispărut? 


— Î-î-î-învaţă, mă, p-p-pe mine! E-e-el învaţă, da Tonel, mai 
Ş-ş-şmecher, joacă! 

— Trăiască Ionel! 

— Vivat Tonel! Ura! 

Porniră în goană, grăbiţi de claxonul automobilului lui 
Herr Direktor, venit să-i ia la Şosea. 

— E-e-e deşteaptă, m-mă, s-s-soră-ta, declară Ionel 
ciupindu-şi mustaţa. Da nici Ionel nu-i p-p-prost! 

Graţie vitezei Olguţei, când ceilalţi sosiră sus, Olguţa şi 
făcuse cunoştinţă cu Mircea. Şi, graţie unei simple 
strângeri de mină şi unui zâmbet care-i făcea complici, 
sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase în cele 
solare, cu alte bătăi de inimă şi alte reverii. 

— Dan, închipuieşte-ţi că Au jardin de l'Infante era la 
mine-n taşcă. 

— Ei! 

— Uite. 

Ochii lui Dănuţ zâmbiră. 

— Semn bun! Azi plouă cu bucurii! Gata, Olguţa? 

Scările duduiră. Odăile era aureolate de colb. 

Cinci liceeni se instalară gălăgioşi în automobilul albastru, 
cu caroserie prelungă şi cauciucuri albe. Kulek fu expulzat 
Dănuţ, în haine albe, fără pălărie, trecu la volan. 

— Vii lângă mine, Olguţa? 

— Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, 
Cyrano? 

— Vai de mine! Prea onorat! Numai să nu-l întunec pe 
Tonel! 

— L-l-lasă, mă, s-spiritele! 

Încălecând speteaza, Tonel trecu lângă Dănuţ. Se instala 
strâmb, cu cotul rezemat de spetează, în atitudinea 
lăbărţată a celor ce stau în loje gratuite. 

Olguţa, cu şapca trasă pe ochi, se ghemui în fund, între 
Dorel şi Mircea. 

În hohotul de râs general, patru chipie se aplecară 
omagial în faţa celor trei fete de la geamul casei vecine. Mai 


cutezătoare, Olguţa-şi permise gestul unei bezele cu trei 
degete: 1 la Tonel. 

— D-d-daţi-o dracului, mă! P-p-pardon, domnişoară! 

Glasuri tinereşti, cu unul prea sopran între ele, înlocuiră 
semnalul claxonului cu un refren ad hoc: 

— 'Ton-ton... Ton-ton... Ion-ton... 

Iar Tonel, imperturbabil, cu o superbă voce de bariton îi 
acoperi, reluând silabele: 

— 'Ton-ton... Ton-ton... Ion-ton... 

— Auzi, domnule! Elevi de liceu?! ... Se duce ţara de râpă! 
comentă un pieton serios şi năucit apariţia şi dispariţia 
corului impertinent din automobilul zburlit de braţe. 

Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire şi privelişti mute, 
miezul nopţii cădea fără de mister şi de solemnitate asupra 
Bucureştiului de vară, în care nopţile sunt ca o umbrelă 
ciuruită deschisă peste somnul sau cheful congestionat. 

Zbârnâiau orhestrele, ţiuiau tarafurile, ca ţânţarii bălților 
cu friguri şi fosforescenţe. 

Şi singurele stele remarcate în această darnică noapte 
erau „stelele” grădinelor de vară, cinematografelor şi 
teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din pricina 
duminicei, nu funcţiona. 

În nopţile de vară, principalii acumulatori lirici ai capitalei 
sunt Cişmigiul şi Şoseaua, prelungită până la Băneasa, după 
dispoziţie sau pungă. 

Cişmigiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţială; 
Şoseaua - cu sau fără parfum de tei - absoarbe revărsarea 
onctuoasă a automobilelor cu faruri indiscrete pentru alţii 
decât cei dinlăuntru, a muscalilor - eunuci cu hăţuri ai 
haremului cu roţi de cauciuc - şia tuturor vehiculelor în 
stare să ofere un trap, un coş şi dosul tutelar al birjarului, 
amorului care n-are nevoie de corăbii, nici Cytheră, spre a 
se îmbarca exuberant. 

Într-un cuvânt, din pricina anotimpului, nopţii şi duminicei, 
vehiculele Bucureştiului se duceau la Şosea sau veneau de 
acolo, reducându-se. Aşa că cele disponibile pentru cursele 


interne erau rare. Şi puţinele care mergeau la pas, slobode, 
se duceau la culcare. 

Birjarii erau blazaţi, ca în timpul ploilor torențiale. 

— Liber, birjar? 

— Hei, birjar! Liber? 

— Ă-ă! 

— lese o piesă! 

— Ai? 

— Două piese... 

— Suie. 

În trăsura care-l ducea agale - somnoroasă din bici până-n 
copite - Dănuţ strângea pumnii, exasperat. 

Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul 
moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în 
armonie cu capul birjarului. 

La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din 
trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale. 

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i 
tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l 
minţea! ... Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a 
ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, 
nesigură, trecătoare... 

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? 

O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul 
luneca lin. 'Tonel cânta cu patos o romanţă italienească - 
Una furtiva lagrima - pentru „c-c-cucerirea” Olguţei, 
desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea 
tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, 
o învăţa să conducă. 

Adina venea într-un muscal - mică în trăsura amplă - 
puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în „doamnă”; 
roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei 
erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai 
copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele... 

Îl zărise. Şi spaima ei de-o clipă îi zvâcnea şi-acum în 
inimă, ca o altă inimă. Vra să zică se temuse, văzându-l, 


minţise, îl înşelase. Nu-l aşteptase la ea acasă, cum o rugase 
în scrisoarea trimisă cu Gheorghiţă. Nu-l aşteptase, aşa 
cum îi făgăduise ea singură când se despărţiseră în zori. 

Îi nimicise tot: bucuria de a râde cu Olguţa şi camarazii 
săi; bucuria mesei cu atmosferă de vacanţă la ţară, de la 
cucoana Catinca; mândria de-a fi tânăr în tovărăşia Olguţei 
şi de-a fi fratele ei după o despărţire de un an... 

Zadarnic luptase împotriva gândului rău. Zadarnic băuse. 
Ca o lampă care a filat o clipă numai într-o odaie albă, 
minciuna Adinei, făţărnicia Adinei îi mânjise amănunţit tot 
sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsând subţiri 
ninsori de funingine, „De ce o iubesc? De ce o iubesc?” 

Ar fi vrut s-o urască. 

Da. O ura cu întreaga revoltă a bucuriilor ucise de ea. O 
ura fiindcă era făţarnică. O ura fiindcă era frumoasă, 
adorabilă, cu aerul ei de copil zăpăcit de soare şi de fluturi, 
şi trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb, 
dur şi dulce, cu sânii, şoldurile şi pulpele atât de felurit 
rotunde, că dezmierdările ameţeau... ca şi amintirile... o 
ura fiindcă nu putea s-o urască, nu putea cita vreme n-avea 
la capătul braţelor decât aceleaşi mini care o 
dezmierdaseră, şi la capătul urii, aceeaşi inimă umedă de 
amintirea sărutărilor ei. 

Alerga. Intră gâfâind pe poartă. Bătu cu pumnul în 
fereastra luminată. 

Îl aştepta! Ha! Acum îl aştepta! 

Intră şi i se umplu pieptul de amar văzând-o îmbrăcată cu 
rochia care-i plăcea lui - rochia cu care era îmbrăcată la 
Şosea: pentru cine? ... 

— Adina... 

— Ce-i, Dănuţ? 

Vorbea încet. Era tristă, ostenită, abătută. lar minţea! 

— Vreau să te văd. 

O luă în braţe, o aşeză pe genunchi. Îi luă capul în mini, 
ţinându-l nemişcat. 

— Ai primit scrisoarea mea? 


— Da. 

— Ai cetit-o? 

— Da. 

— M-ai aşteptat? 

— Da. 

Dănuţ tresări, cu faţa suptă şi fruntea brăzdată. 

— Adina! 

Îi era silă să-i spună: „Minţi”. 

— Nu spui nimic, Adina? 

— Ce vrei să spun? 

— Minciuni. 

Capul Adinei se aplecă, îndoit de lacrimi. Îşi ridică din nou 
capul. Buzele tresăreau, dar ochii se împotriveau încruntaţi 
lacrimilor. 

— Adina, de ce nu m-ai aşteptat? 

— Te-am aşteptat, repetă ea, ostenind silabă cu silabă. 

Dănuţ îşi scutură capul. 

— Adina, uită-te la mine. 

Îl privi limpede şi trist. 

— Te-am aşteptat. Dănuţ. N-ai venit. După aceea m-am 
îmbrăcat pentru tine... Aşa... Aşa îmi trebuie... Am vrut să-ţi 
fac o plăcere... Da. Aşa îmi trebuie... Aneta mi-a adus o 
trăsură... 

Oftă adânc şi întretăiat; uşor, sinii respirară. 

— M-am dus la tine acasă... m-am scoborât în colţ, am 
trimis trăsura cu un bilet... 

Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi. 

— Te-am aşteptat. Aşa îmi trebuie. Nu erai acasă. Da... Şi 
m-am dus singură, fără nimeni, da singură... Când ne-am 
întâlnit... tu, tu erai mai vesel decât mine... 

— Adevărat, Adina? 

Adina plângea, cu fruntea aplecată pe umărul lui Dănuţ. 

— Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul? 

— Tu te plimbai. 

— Când m-am întors? 


— Nu ştiu. Eu te-am aşteptat! suspină Adina, cu pumnii pe 
şiroaiele de lacrimi. 

— Cuii-a dat birjarul biletul? 

— U... u... unei... femei de-acolo... 

— A!... Lui Şari! de asta... Doamne... Adina! Adina! 

Îi dezmierda părul, obrajii, genunchii, braţele, la 
întâmplare, ca şi cum ar fi vrut să culeagă toată durerea 
trupului zbuciumat de hohotele plânsului întețit pe măsură 
ce dezmierdările îl învăluiau mai dese, mai umile. Vru s-o 
sărute. Se feri. Ridicându-se din braţele lui, trecu pe 
scaunul de lângă fereastră. 

— Adina, iartă-mă, Adina... 

Îngenunchease lângă ea. Adina întoarse capul spre 
fereastră. Dănuţ îşi aplecă fruntea pe genunchii ei. Se feri 
de el, mutind scaunul mai încolo. 

— De ce nu eşti bună, Adina? Ce ai cu mine? 

Se întoarse spre el cu un zâmbet răutăcios şi nările 
crispate. 

— Unde ai fost? 

— Cum unde? La Şosea. Nu ştii? Ce-i, Adina? 

— Cu cine-ai fost? stărui glasul ei, înăsprit de plâns. 

— Cu cine? ... Cu nişte camarazi. 

— Daa?! 

— Sigur. Cu nişte camarazi: Ionel, Dorel... Ce te 
interesează? 

— Da, sigur! Ionel, Dorel, Ionel, Săndel, Aurel... Şi eu ştiu 
să inventez! 

Dănuţ zâmbi, mirat şi amuzat. 

— Dac-aşa-i cheamă, Adina! 

— Dănuţ, spune-mi drept-drept... 

— Drept ţi-am spus! 

— Dănuţ! Îi apucă mânile cu fragila ei putere. Dănuţ, nu- 
mi spui drept. Jură-te pe dragostea noastră... 

— Jur... 

— Să nu juri! sări Adina, cu obrajii aprinşi. Nu-i adevărat! 
Să nu juri! N-ai jurat! 


— Adina, ce-i copilăria asta? 

— Copilărie! ... Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri 
ca să disting o fată deghizată, de un băiat adevărat! ... 
Râzi? 

Dănuţ râdea cu hohote. 

— Nu! Asta-i delicios! ... Serios? 

Pieptul Adinei se zbătea. Furia şi lacrimile se învălmăşeau 
în ochii, obrajii şi buzele ei. 

Dar Dănuţ tăcu, oprind vorbele care năvăleau râzând. O 
privea şi tăcea, cu ochii iluminaţi de o bucurie în care 
triumfau toate amărăciunile şi tot zbuciumul de până 
atunci. 

Vra să zică de asta tresărise Adina când îl întâlnise la 
Şosea! Vra să zică şi Adina se temea... Şi ea... Nu!... 

O privea şi nu-i venea să creadă. 

Vra să zică, de asta tresărise Adina când îl întâlnise. 

Cu fiecare bătaie de inimă, alte întineriri se revărsau în el. 
Respiră. Era întâia clipă când simţea că ţine în mânile lui 
ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei... 

Era geloasă! Deodată, dragostea ei devenise străvezie. Îi 
vedea sufletul ca ondularea unei ape limpezi. 

Geloasă! 

Icoana vie a cuvântului „gelozie” îi apărea mai frumoasă 
decât a dragostei enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică. 

Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefăcu într-o Adină pe 
care o ştia - de astă dată, da, o ştia - suferi cu ea, şi 
fericirea suferinţei ei îl făcu să-i dezmierde mina. Adina se 
smunci. 

— Nu-mi spui nimic, Dănuţ? 

Zâmbi cu o cochetărie feminină; un zâmbet nelămurit: de 
bucurie? de milă? ironic? duios? crud ... 

Simţea sufletul ei încordat în jurul lui, fără să-l poată 
pătrunde. 

Trufia de-a fi enigmatic, opac, tăcut, ascuns, chinuitor, 
neînduplecat... Trufia de-a fi ca o femeie în faţa unei femei 
geloase, pe care o iubeşti şi din pricina căreia ai suferit... 


Şi ce secret copilăros! Ce glumă ascundea tăcerea lui! Dar 
Adina nu ştia. Şi era a lui... Şi ce bine-i înţelegea suferinţa, 
curiozitatea sfâşietoare a îndoielii, mai chinuitoare decât 
durerea, mai felurită, mai ascuţită, mai deasă, mai iute. 

Şi el ştia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă, nimic, 
nimic, decât dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Să fi 
ştiut! ... 

Ar fi vrut să aibă puterea să tacă. Să plece fără să-i spuie 
nimic, să simtă sufletul ei prins de el, urmându-l 
pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i adore, din 
patul lui suferinţa şi zbuciumul... 

Dar Adina plângea... Îi sărută lacrimile, ochii, obrajii. Se 
smulse din braţele lui. 

— Du-te! 

— Mă duc... 

— Dănuţ! 

Dănuţ zâmbi. 

— Să rămân? 

— Du-te... tremură glasul înecat de lacrimi. 

Îi venea şi lui să plângă, dar zâmbi din nou... fiindcă ştia. O 
luă în braţe. 

— Am să-ţi spun tot. 

Adina deschise ochi mari, sperioşi, atenţi. 

— Ştii cine era... 

Zăbovi. Îi simţea cu ochii bătăile inimii. Îi venea să plângă 
de fericire. O adora. Era numai valuri de inimă. 

— „fata deghizată? 

— Spune. Spune. Nu mă chinui, Dănuţ, spune. 

Îl strângea cu mânile, îl învăluia cu ochii, era lângă el, cu 
frigurile sângelui, şi cu bătăile inimii, şi cu suflarea buzelor, 
şi cu parfumul cald al trupului şi-al părului... 

— Dănuţ! Spune, cine era? 

— Sora mea, Olguţa. 

— Nu?! 

— Da. 


— Vai, Dănuţ! Cu mânile pe tâmple, îşi scutura capul, 
clipind. Drept, Dănuţ! 

— Tu n-ai văzut? 

Îl strânse de gât eu aprigă putere, fără să-l sărute. 

— Vai, Dănuţ! Acuma văd! ... Vai! Ce proastă-s! Dar era aşa 
de frumoasă! ... Şi voi toţi păreaţi îndrăgostiţi de ea... mai 
ales tu, Dănuţ rău! . . Îl strânse din nou. Îşi trecu mânile 
peste ochi. Zâmbi. Sigur. Samănă cu tine. Vai, Dănuţ, ce 
bine-mi pare că-i sora ta! E aşa de frumoasă! Mi-a fost 
frică... E sora ta; sigur, e sora ta. Are nişte ochi! S-a uitat la 
mine... Ea nu ştie? 

— Nu. 

Se sărutară lung, odihnindu-se în sărutarea lor. 

— Ce proastă-s! ... 

Zâmbea. Dănuţ o privea atent, cu o uşoară nelinişte; avea 
impresia că se refăceau tăcerile din ea. 

— La ce te gândeşti, Adina? 

— La tine, Dănuţ. Ce proastă am fost... Sigur, dacă nu era 
sora ta, ai fi mirosit a străin... a străină, şopti rizând Adina. 

Se scutură. 

— Dănuţ, şi de ce s-a îmbrăcat băieţeşte? 

— Aşa, ca să râdem. 

— E veselă? 

— Foarte. 

— Dănuţ, dar băiatul din spatele vostru cine era? 

— Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costăchel? 

— Da! Acum râzi de mine! ... Cel din dreapta, Dănuţ, lângă 
cel cu musteţi. 

— Mircea... un camarad. 

— Ce cap frumos are! ... Ca de fată... te-ai supărat, Dănuţ? 

— Nu. Dar să vorbim de noi, Adina. Lasă-i pe ceilalţi. Vine 
vacanţa. Ne despărţim acuşi, Adina. 

O strânse cu deznădejde, sărutându-i ochii, gura. 

— Dănuţ... se smulse ea cu respiraţia tăiată. 

— Mă iubeşti, Adina? 

— Prostule! 


Zâmbea. Iarăşi era enigmatică şi iarăşi presimţea 
temerile, îndoielile... 

Îşi alungă sufletul care se apropia. 

— Adina, ştii c-am găsit cartea ta? Ştii: Au jardin de 
I'Infante. 

— Unde era? 

— O luase... o rătăcisem... 

Ocolise numele lui Mircea. 

— Dănuţ, e târziu! 

— Ei, şi?! 

— “Tu te scoli dimineaţă, Dănuţ... Pleci? 

Zâmbea. 

— Cum spui tu? 

— Eu...eu... 

Ochii ei verzi stăruiră lung asupra ochilor lui. Şi, cu un 
cald fior, trupul lui Dănuţ simţi trupul Adinei. 

Sufletul îl aştepta afară, la poarta casei. 

„„Numai felinarul din ogradă lumina, dar atât de galben şi 
de recules, încât lumina lui părea culoarea unui frunziş de 
toamnă; salcie pălind în oglindirea unei ape vinete. 

Şi-n odaia lui Mircea era întuneric. Nici luminarea 
lecturilor de miez de noapte nu ardea. Căci veghea lui 
Mircea nu era deasupra filelor, ci deasupra sufletului, şi 
întunericul te-adună mai mult decât orişice carte şi orişice 
lumină. 

Era în pat, în cămeşă de noapte, cu braţele în jurul 
genunchilor. Surâdea cu genele plecate, ca acele capete de 
mucenic subt care arde-o candelă în loc de trup. 

În sufletul lui Mircea era ca o mirare, care prefăcea 
conturul sufletului şi al gândurilor. O mirare... 

Înaintea primăverii trece-un vânt. Trece un vânt pe străzi, 
printre case, magazii, biserici, printre oameni preocupaţi, 
care se duc la treburile lor de toate zilele, într-o zi ca toate 
zilele. 

Şi deodată, un trecător - tânăr sau bătrân, femeie sau fată 
- ridică ochii, ascultă, priveşte, respiră... Ce s-a întâmplat? 


A înflorit o zare? Au râs mălinii undeva, înainte de vreme? 
Au respirat violetele într-o pădure? A zburat un înger 
nevăzut din ceruri şi s-a dus iar înapoi, cu parfum de 
toporaşi în aripi? ... 

Cine ştie! ... 

Nu s-a întâmplat nimic... Cine ştie! ... 

A trecut un vânt, înaintea primăverii, printr-un oraş. 

Şi capetele trecătorilor se ridică. Cerul pare că a venit. Un 
trecător zâmbeşte altuia, fără să-l cunoască. Fiecare ar 
vrea să facă semne de bunăvenire cuiva... Nu-i nimeni. E o 
mirare, oraşul e altul, oamenii sunt alţii. Undeva un glas 
începe să cânte. E o mirare pretutindeni pe urma unui vânt 
care a fluturat soare, perdele, plete, suflete... 

Olguţa... numele pur şi luminos ca aburul buzelor inocente 
în ger. 

Deschise ochii. Auzi tic-tacul ceasului de pe măsuţa de 
noapte. Văzu umbrele, păreţii, lumina felinarului. Se simţi 
pe pământ, într-o casă prin care trecuse Olguţa. Când 
închidea ochii, simţea marea mirare, minunarea dinlăuntru, 
sufletul lui nou şi viu ca lemnul unei icoane pe care-ar fi 
înflorit rozele zugrăvite. Când deschidea ochii, îşi aducea 
aminte că iubea pe cineva dinafară sufletului său... pe 
Olguţa... dar iar închidea ochii, strângându-şi sufletul în 
braţe, căci dragostea era în el. 

Noaptea trecea fără clipe, fără ore, fără hotare. 

Cea dintâi noapte a vieţii lui. Întâia insomnie a fericirii. 

Iubea! Se întâmplase în el ceva numit de oameni iubire... 
Iubeau şi alţi oameni? ... Mirare! Parcă nu-i venea să 
creadă... 

Se sculă din pat. Se duse la geam. Noaptea era în ogradă, 
în grădină, pe mânile lui întinse. Felinarul ardea, hulubii 
dormeau, florile se scuturau sau înfloreau. Toate erau ca 
întotdeauna... 

Dar Olguţa trecuse prin odaia lui... Uneori simţea ca o 
atingere pe inimă. lubea. Simţea atâta bunătate în el, că ar 


fi fost în stare să îmbrăţişeze piatra din ogradă, pe care 
palpita un fluture de noapte. 

„„„Îi vedea mânile mici - când îşi aducea aminte îi venea să 
zâmbească - vii, autoritare, mai ales degetul arătător. 
Niciodată nu văzuse mini mai expresive. Mini înguste, 
degete lungi, sprintene, cu unghiile tăiate scurt, nefăcute. 
Mini brune, uscate, cu încheietura braţului subţire, ca o 
brățară de copil. 

Acum îşi aducea aminte: văzuse odată pe stradă un cal 
arăbesc. Strada era plină de oameni ademeniţi de 
primăvară. Calul venea la pas, călărit de cineva. Îl urmărise. 
Era negru ca diamantele negre; lumina vibra în el ca gerul. 
O fantezie nesecată îi felurea pasul. Fiecare pas era altul, 
mereu altul. Copita abia atingea pământul - vigoare şi 
delicateţă - tresălta, zbura scurt şi iar cădea, sărind iară. 
Trupul avea ondulări de apă voinică, şi curba gâtului o 
graţioasă trufie. 

Îl privise multă vreme, până ce-l pierduse. Îi păruse năluca 
unui ritm din Iliada. După aceea, privise mulţimea de pe 
stradă, şi deodată, pentru întâia oară, îşi dădu sama că 
oamenii mergeau urât. Chiar trupurile tinere mergeau 
greoi, afectat, constrâns, robite de îmbrăcăminte, de 
încălţăminte, de modă sau de profesie. Fiecare trup purta 
pecetea unei vasalităţi. Trist! ... 

Mânile Olguţei... Văzându-le, privindu-le trăind, înţelese că 
mânile nu-s făcute numai pentru scopuri utilitare, ci că-s 
frumoase în sine. Şi doar nu făceau gesturi poetice! Nu. 
Erau neastâmpărate, combative fără de lene, fără de somn, 
familiare, spontane. Le privise la masă cum mânuiau cuțitul, 
furculiţa, întovărăşind vorbele, glumele, ripostele. 

Alături de mânile Olguţei, mânile celorlalţi erau greoaie, 
toropite, fără de supleţă. 

Ochii Olguţei... 

Pletele Olguţei... 

Zâmbetul Olguţei... 

Sufletul se umplea treptat. 


Astfel albinele aduc primăvara în faguri, culegând-o 
cântând din floarea zarzărilor, din a piersicilor, din a teilor, 
din a salcimilor... 

Prin întuneric, se aşezase pe scaunul de la birou. Şi era 
solemnă meditaţia aceasta la biroul pe care lucra de obicei, 
aplecat pe o carte sau pe un caiet - acum, când era aplecat 
asupra întunericului. 

Multă vreme nu se auzi decât cadenţa unei respiraţii. 

Aprinse lumânarea. 

„D iunie 1914 

Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea sufletului meu 
întreg şi clar că dacă într-o zi voi simţi că sunt în rândul 
tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptând şi propovăduind 
minciunile lor şi trăgând foloase de pe urma acestei 
voluntare sau involuntare sclavii; dispreţuind sufletul meu 
din această noapte sau ironizându-l; tăgăduind că iubirea 
este singura justificare a vieţii, ultimul ei scop, singura şi 
suprema ei frumuseţă, mă jur pe dragostea mea, care în 
această noapte mi-a adus deplină lumină, să mă sinucid. Şi 
dacă îmi voi călca jurământul, dacă voi fi atât de netrebnic 
încât să nesocotesc acest sfânt legământ luat faţă de mine 
însumi - să ştiu bine că sufletul mi-e rupt în două şi că merit 
să trăiesc înainte, în rândul tuturora, la fel cu toţi, fiindcă o 
dată cu jurământul acesta, pe care l-aş rupe şi l-aş călca, 
mi-aş rupe şi aripile şi zborul. 

Mircea Balmuş” 

Cu faţa gravă de tinereţă şi severitate, respiră adânc. 

Şi în trufia pură, în trufia dintâi a iubirii, sufletul izbucni şi 
se aplecă aprins asupra viitorului, ca un curcubeu cu arc 
deplin deasupra mării. 

În Pitar-Moşu 20 somnul intrase prin toate odăile felurit, 
ca un bal costumat. 

În apartamentul de jos dormea Herr Direktor şi domnul 
Deleanu, ca două bărci vâslite de bătăile inimei prin furtuna 
cărţilor de joc. Dame, valeţi, rigi, aşi, trefle, cupe se înălţau, 
cădeau, se roteau strâmbându-se, ricanând, gesticulând, 


când negre, când roşii, când mari, când mici, când în 
trombe de abataj, când în bulboane de bac... Şi, uneori, 
buzele arse de fumul ţigărilor implorau „carte” de la 
somnul care dădea halucinanta bancă. 

În aripa servitorilor somnul era nazal, horăitor, ca un 
energic gutunar. 

Între gratiile cuştei, Coco tresărea, stăpânit de un somn 
ciudat, cu expresii multiple, ca somnul unor refugiaţi de 
varii naţionalităţi şi categorii sociale, culcaţi de-a valma 
într-un azil de noapte. Căci în Coco erau mai multe suflete - 
sonore, fireşte - ca nişte plăci de gramofon căpătate în 
tribulaţiunile vieţii lui de pasăre tropicală ajunsă în mânile 
lui Nae, care îl câştigase la loterie, după ce muriseră ultimii 
stăpâni ai lui Coco, nişte boieri munteni. 

În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia 
musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, 
întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trântit cu urechea 
la pământ, ascultând zvonuri depărtate. Dormea cum alţii 
îşi aduc aminte. Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă 
decât cealaltă, în care amintirile aveau relieful zilelor de 
arşiţă şi mister de umbră opacă. 

Uneori zâmbea cu fugare tresăriri de buze - cui? ... 

Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul 
anunţ: „Pentru Gheorghiţă, Gheorghiţă, să mergi binişor 
mine dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoate botinele 
din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe 
afară, tu fii deştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de 
pe terasă. N-ai grijă! Domnul Nae are să creadă că plouă. 
El nu-i deştept ca tine! 

Şi cum s-o scula stăpânu-tău, cântă-i mereu: „ghi-nişor, că 
doarme duduia Olguţa”.” 

Pe uşa dinspre odaia de baie alt anunţ: „Metaforel, eu din 
copilărie am năravul să dorm târziu dimineaţa, iar tu ai 
năravul să te speli cu scandal „ca şi cum te-ai bate cu apa”, 
ca să mă exprim în maniera ta. Şi aici, ghinionul a vrut ca 


năravul tău să fie despărţit de năravul meu, numai printr-o 
uşă! 

Ştii ce? Fii băiat de treabă şi nu te mai spăla. 

„F-ffii m-m-mişto, Deleanu!” 

Olguţa” 

În ietacul lui Dănuţ, într-o dezordine crâncenă, cu faţa 
netedă, trupul destins în pijamaua băieţească, dar cu 
pumnii strânşi - Olguţa dormea tun. 

PARTEA A DOUA. 

[. 

O NOAPIE. 

Iscusit în vicleşugurile orăşeneşti, Gheorghiţă a Marandei 
ocupă toate locurile compartimentului de clasa doua în care 
aveau să călătorească Dănuţ şi Mircea. Şi nici nu-i venea 
greu să mobileze opt locuri cu bagajele a două persoane, de 
vreme ce stăpânii săi erau, unul, fiul adoptiv şi emulul lui 
Herr Direktor - dispensatorul de geamandane - iar celălalt, 
singura odraslă a cucoanei Catinca Balmuş, care îşi 
trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasă în călătorie de 
nuntă. 

La uşa compartimentului gol de persoane, dar ticsit de 
bagaje, Gheorghiţă veghea înfipt şi dârz. Nimeni nu 
îndrăzni să intre, decât, fireşte... 

— Ocupat, jupâne, articulă răstit Gheorghiţă către 
pasagerul cu gambeta pe ceafă, barbişon roş şi pistrui pe 
mini. 

„Jupânul” replică afabil: 

— Pârci ci-i supărări! un locşor pentru jamantan... 
Bonomia, modestia şi accentul moldo-ebraic al jupânului 
înduplecară străşnicia lui Gheorghiţă. 

După ce-şi instală „jamantanul” pe duşamea, jupânul se 
lăsă pe marginea canapelei, ştergându-şi năduşeala frunţii 
cu atitudinea jalnică a celui care se ştie hulit, îngăduit 
uneori, izgonit totdeauna. Gheorghiţă nu-l slăbea din ochi. 
Curând, însă, folosind neatenţia de o clipă a paznicului, 
jupânul îşi mută geamandanul în reţea; gambeta urmă 


drumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar 
dosul, circumspect, se insinua spre mijlocul canapelei, 
împingând spre fund valiza lui Dănuţ. 

— Hai, jupâne, că-mi vin boierii! 

— Hm-hm! tuşi jupânul, congestionându-se preocupat. 

— Te-am lăsat să ti odihneşti, de-amu du-tţi. 

Jupânul îşi scoase ochelarii din buzunarul jiletcii şi, cu 
nasul înarmat, examină rând pe rând toate valizele. 

— Mă rog, şi citi buieri vin? 

— Mulţi, mulţi. 

— Şi fii sănătoşi, da câţi? 

— Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbi! 

— Ci ti superi aşa? Şi am eu bini dac-am văzut un om aşa 
supărăcios! 

— laca mă supăr. Şi tarins rău la supărări! 

— Parcă eu n-am bilet! N-am plătit! Nu plătesc patentă şi 
bir la comuni! Ci, am furat? 

— Îi fi având belet, nu zic, da şi boierii mei au, şi ii îs 
boieri! 

— Da câţi buieri ai, bre omule? 

— Câţi? Câţi? ... laca am şase boieri. Un loc, ş-un boier; un 
boier, ş-un loc: ţi-a hi? 

— Şi trăiască saşi buieri şi şi mai facă încă saşi. Poţi şi ai şi 
şăpti, nu-i supărări, cî tot mai rămâni un locşor pentru un 
comersant din Fultişeni... 

— Cum, jupâne? se încruntă Gheorghiţă. 

— Iaca-s opt locuri! Poţi şi-ntrebi şi la conductor... 

Gheorghiţă înghiţi morala fabulei. 

Jupânul izgoni valiza de la spate, se instală definitiv şi total 
în locul ei şi adăugă cu un ton protector: 

— lan ascultă, bre buieti, da ci crezi tu, că Aron 
Rosenzweig din Darabani îi un prost?! Şi am eu atâtea suti- 
n buzunar citi buieri ai tu mai puţin di şăpti, şi am făcut un 
ghişeft! Uiţi, bre: un jamantan, doi, trii, patru, şi pi tati stă 
scris la fel: D. D. ... Ai şi tu un buier, hai şi zâcim doi: mai 
dau eu unu di la mini, şi vrei şi ţii opt locuri? Da ci, bre? 


Între timp, un cap obidit de „familist”, cu tot arhipelagul 
progeniturilor în jur, se ivi la uşa compartimentului: 

— Mă rog dumneavoastră, nu mai e vreun loc? 

— Plin, domnule, şi arhiplin: nu vezi? se iuți Jupârnul 
umplând compartimentul eu vocea şi gestul. 

Aşa se născu alianţa dintre Gheorghiţă a Marandei şi Aron 
Rosenzweig din Darabani. 

Mai erau cincisprezece minute până la plecarea trenului. 
Din vagon în vagon, vibra toaca barbară a ciocanului de 
control izbit în roţi. 

Domnea o căldură de mansardă. În toate 
compartimentele, batistele circulau languros, ca în galerie 
la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia până la vagonul de 
dormit, conversațiile se reduceau la repeţirea cuvântului 
„căldură”, întovărăşit de o sudalmă sau de un oftat, la clasa 
treia, de o interjecţie sau de o anecdotă pipărată, la clasa 
doua, de un aforism sau de o comparaţie intercontinentală - 
uf! ca la ecuator! - în clasa întâia şi de o înghiţitură de bere 
sau de apă minerală frapată la vagonul de dormit. 

În faţa trenului Bucureşti-laşi defilau tăvile cu şpriţuri şi 
căldările cu limonăzi galbene şi roşii. Bineînţeles, Aron 
Rosenzweig îşi scosese şi surtucul şi manşetele, rămânând 
în ţinută de dugheană. Într-o clipă, din „jamantanul” 
coborât din reţea şi aşezat pe braţe răsări scrumbia de 
putină, înfăşurată într-o gazetă cu portretul sinuos al lui 
Take Ionescu, salamul strident usturoiat, sfertul de „coilici” 
şi câteva zarzăre atât de pistruiete, că păreau semite. 

În faţa lui Aron Rosenzweig, care introducea în gură cu 
degetele şi cu lama cuţitaşului aceste uleioase alimente, 
Dănuţ strângea în mina - mina ascunsă în buzunar - un 
trandafir sărutat de Adina. Tot sufletul lui era o mina 
crispată pe un trandafir. Un trandafir roşu ca o sărutare în 
întuneric, când trupurile-s lipite - dens, adânc, elastic, 
aromat şi cărnos, cuprins în pumnii Adinei şi sărutat în 
miezul petalelor ca o gură. 

Ultima ei sărutare ardea în trandafir. 


Adina! O ţinuse în braţe până în clipa cea din urmă, 
legănând-o ca pe un copil mic, respirând-o ca pe un braţ de 
sulfină, strângând-o - înfricoşat şi superstiţios - ca pe un 
odor furat din biserică; netezindu-i fruntea, închizându-i 
pleoapele, acoperindu-i buzele, ca să i le simtă umede în 
palmă, ca un plâns, dezmierdându-i cu o sfâşietoare 
castitate sinii - trup în trup cu ea, ca pânza corăbiei cu 
vântul care o alintă, o umple, şi o poartă, şi o părăseşte 
undeva în largul mărilor amare... 

Aron Rosenzweig, muştele, păretele vagonului cu harta 
căilor ferate erau străvezii sau absente pentru ochii lui 
Dănuţ. Uneori tresărea: Adina nu mai era în braţele lui. El 
era singur într-un vagon gata de plecare, cu Mircea alături 
şi cineva în faţă... Singur... Sărutări fără de număr îi 
acoperiseră faţa, ochii, gâtul, cazând ca ploiţele pe faţa 
apelor triste. Parfumul Adinei era atât de viu şi de prezent 
în jurul lui, desprinzându-i-se din haine şi din amintiri, că 
parcă doar dantela unui evantai clătinat îl despărţea de ea, 
vestindu-l că-i alături - şi nu era; că parcă ar fi ţinut-o în 
braţe fără s-o simtă - îi era atât de firească adorabila 
greutate a trupului ei! - şi n-o ţinea... 

Îi venea mereu să-ntoarne capul, căutând-o, şi ştia că-i 
zadarnic, şi totuşi, inima bătea sperând miracolul neîntâlnit 
de ochi. 

Se simţea ca o albie de râu brusc secată; dureroasă 
mirare a întregului trup; nod de lacrimi în gât... 

— Mircea... 

— Ce-i, Dan? 

— Nimic... 

Înghiţi. Tăcu. Aşteptă până când tremurul se duse în 
adâncuri. Nu putea vorbi. Brutale, vorbele vibrau în el ca 
paşii într-o încăpere cu fragile cristale. 

— S-s-salve, mă! V-v-vă caut, ş-ş-şmecherilor, d-d-d-o oră! 

Jovial, ca o sticlă de bere destupată, Tonel apăruse în prag. 
Alb din cap până-n picioare în hainele civile, inaugurase o 
şapcă de ofiţer de marină, cu cozoroc plecat, chenar de 


mătase brodată, bufând spumos în faţă, aşezată pe-o 
ureche, lăsând să se vadă „freza”. 

De când promovase în clasa opta, purta inel cu cap de 
mort. 

— I-i-impresionează damele, mă! 

Dădu buzna în compartiment, ghiontindu-l pe Aron 
Rosenzweig şi cerându-şi scuze, în timp ce clipeala ochiului 
atrăgea atenţia băieţilor „c-c-că-i ş-ş-şme-cher Ionel!” Se 
aşeză între Dănuţ şi Mircea, picior peste picior, după ce-şi 
trase pantalonii în sus. 

— N-n-nu ştiţi, mă! S-s-senzaţional! I-t-tonel s-ssss-se face 
o-o-ofiţer de a-a-artilerie! ... Î-i-îmi torn, mă, n-n-nişte 
pinteni! Ţan-ţan-ţan; zim-zim-zim... 

Un pinten în piciorul lui Aron Rosenzweig, care zâmbi 
cordial. 

Tonel se întrerupse brusc, încruntându-se, cu călcâile 
lipite marţial şi nările agresive: 

— P-p-pute, mă! Aspiră copoieşte. P-p-pute, mă, a u-u- 
usturoi! [...] Ce-ce-ce, mă? Ionel are nas, d-d-delicat! I-i-ia 
vedeţi, mă... 

Scoase din buzunar o batistă de mătasă violetă, fluturând- 
o pe la nasul băieţilor: usturoiul îşi găsise un demn adversar 
în parfumul batistei. 

— Ce-ce-ce ziceţi, mă?! E-e-e de la o damă f-f-faină! Cobori 
tonul, cu mâna pe gură, ca un paravan pentru scobitoare. F- 
f-fiţi discreţi! E-e-e coristă la „G-g-grigoriu”. D-d-damă şic, 
mă! Şmecher Ionel! A-a-apropo! V-am adus, mă, cinci 
„Pelişor”. F-f-fumaţi, mă! S-s-sânteţi într-a opta! Ce dracu! 
Cu-cu-cu aur, mă! Şic! 

— Mulţumesc, Ionel, tot băiat de treabă ai rămas. 

— M-m-mă Delene, a-a-aide niţeluş în a-a-aparte. V-vreau 
să-ţi spun ceva c-c-confidenţial. 

Trecură în coridor. 

— L-i-iote, mă: p-p-poţi să-mi dai un p-p-pol? î-t-i-înţelegi - 
d-d-da fii discret, mă - p-p-pentru fetiţa mea. 


De mult îl pândeau lacrimile pe Dănuţ. Auzind cuvântul de 
fetiţă, insolit în vocabularul lui Tonel - rostit cu o galantă 
duioşie, duioşie totuşi - Dănuţ clipi, şi în timp ce mâna căuta 
porte-feuilles-ul, întoarse capul spre fereastră. 

Tonel urmărea mina lui Dănuţ cu o explicabilă 
concentrare. 

Mina intră în buzunarul de la piept, apucă porte-feuilles-ul 
- 'Tonel începu să fredoneze un marş zbură din buzunar pe 
frunte, fără porte-feuilles... 

— L-I-l-ai pierdut, mă? gemu Ionel. 

C-un salt de sălbăticiune, Dănuţ izbucnise pe coridorul 
vagonului spre uşă, îmbrâncind pasagerii din cale. Ionel 
scoase capul pe fereastră, tunând după el: 

— Che-che-cheamă, mă, poliţia! Ce-ce-ce-i porcăria asta? 
C-c-ca-n codru, mă! 

La glasul lui Tonel, formidabil ca o trâmbiţă wagneriană, 
ferestrele se umplură de capete. 

— Taci, Tonel! 

Mircea privea peste umărul lui. Presimţise. Vedea. În faţa 
ferestrelor trenului întreg, ca doi actori pe scenă, Dănuţ şi 
Adina se strângeau în braţe. Aneta arunca priviri 
circumspecte în jur. 

— Ce ruşine! exclamă Mircea roşindu-se. 

— P-f-faină damă! admiră 'Tonel dezinteresat, uitându-şi 
necazul. A-a-al dracului Deleanu! ... D-d-da nici servanta 
nu-i rău! 

— Urcaţi-vă-n vagoane! Pleacă trenul! ... 

— M-m-mă, Balmuşe, f-f-fii băiat de inimă! F-f-fă-mi bine cu 
cinci lei. S-s-să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe 
onoarea mea! [-ţ-ţi-i trimit i-i-imediat. A-a-ai parola mea de 
a-a-artilerist. 

— Poftim. Du-te. 

— S-s-salve, mă. E-e-eşti mişto! ... Ce-ce te uiţi la mine, 
mă, jidove? Ce-ce-s usturoi? 

Se cobori în goană, aruncând în treacăt o ocheadă capului 
unei femei însărcinate. 


În urma trenului, două persoane staţionară, petrecându-l 
cu privirile, desigur nu din pricina melancoliei: Aneta şi 
Tonel. 

Aneta ştia că tânărul cu prestanţă ofiţerească o văzuse 
coborând dintr-un vagon de clasa întâia. Privind trenul, 
avea aerul că regreta pe o prietenă plecată. 

Tonel ştia că Aneta urcase în vagonul de clasa întâi valiza 
damei lui Deleanu. Dar Aneta nu ştia ce ştia Ionel. Cât 
despre Ionel... La urma urmelor, şi la clasificaţie Deleanu 
era printre cei dintâi, Tonel în vecinătatea corigenţilor... D- 
d-dama să fie bine, restul nu importă! 

Şi iată cum destinul ironic hotărâse că nu polul lui Dănuţ, 
ci moneda de cinci lei a castului Mircea să aibă o destinaţie 
frivolă, prin mijlocirea lesne consolabilului şi democratic 
galantului Tonel. 

Din cele şase locuri spaţioase ale compartimentului de 
clasa întâia, Adina şi Dănuţ ocupau unul singur, prea larg şi 
acela pentru îmbrăţişarea lor. Erau strânşi unul în altul, 
obraz lingă obraz, tâmpla lingă tâmplă, suflare lingă suflare 
- mici şi adăpostiţi în bucuria lor, ca doi sâmburi gemeni în 
aurul unei caise coapte. Tăceau. Îşi ascultau bătăile inimilor, 
cum asculţi marea. Uneori, Dănuţ aprindea lumina ca s-o 
vadă pe Adina. 

— Adina! 

— Dănuţ! 

Zâmbeau. Şi-atât. Stingeau lumina, grăbiţi să păstreze în 
ochi zâmbetul de-o clipă, ghemuindu-se iar alături. Nu 
simțeau iuţile bătăi de gene ale clipelor. Se ştiau în uitarea 
întunericului. Nu schimbaseră nici o vorbă de când erau 
alături. 

Şuierul locomotivei! 

Se apropiau de Chitila. Dănuţ strânse mai tare pumnii 
Adinei. 

Trenul intră în staţie. Se opri, cutremurând vagoanele pe 
inima lui Dănuţ. Dezmierdă cu fruntea obrajii Adinei. Nu 
putea vorbi. 


Trecură încet clipe repezi. 

Gorniţa sună trist prin corul greierilor. 

Îi bătea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, 
lăsând goluri. 

Trenul se smunci, hurducând fierării, sunând tampoane. 

Trenul se urnea. 

I se păru că Adina se smulge. Nu-i putea spune „rămâi”, 
fiindcă nu putea vorbi. Nu putea s-o ţie cu puterea mânilor, 
fiindcă n-o avea. Dulce, îi alintă tâmplele, rugând-o mut să 
nu-l părăsească. 

Chitila rămase în urmă. 

C-un oftat greu, Dănuţ îşi lăsă capul pe umărul Adinei. 

Roţile goneau spre o despărţire. 

Adina! Adina! O ţinea în braţe, şi clipele i-o furau: ca un 
nisip de aur printre degete, era şi nu era. 

Coase tăcute coseau pe sus lanuri albastre şi aurii; pe 
margine de zare, în aburi, căpiţa lunii Când şi când, câte un 
buhai de baltă arunca un gemăt surd de geamandură. 
Ţiuitul greierilor încreţea în noapte tremur de ape pe 
prunduri... 

O stea se desprinse înecându-se limpede... 

Braţe de copaci ameninţară... 

Plopi profilându-şi solemni verticalele rigide, ca învieri din 
moarte... 

Flori zâmbiră-n vânt prin somn... 

Dealuri bătând mătănii în mănăstirea clarului de lună... 

Un glas de cucuvaie se văită... 

Fumul maşinei, îndesit, tulbura noaptea: margina lunii se 
înnegri, ca rana ciupercii veninoase... 

Miros de funingine. Alt şuier. Trenul se opri. Câteva lumini. 
Câteva vorbe, cu noaptea între ele. Gorniţa. 

Un fluture de aur cafeniu intră şi ieşi catifelat, ca o suflare 
într-o blană de lutră. 

„..Copaci în galop... Rotocoale de lună... Umbre zimţate de 
lumini... Curgerea ondulată a sirmelor de telegraf... 

Capul Adinei pe umărul lui... 


Adina! 

Cine-i Adina? ... O greutate în braţele lui... Un număr 
oarecare de kilograme graţioase... Păr, ochi, gură, picioare, 
mini - cu numele Adina. 

O cutie de chibrituri; altă cutie de chibrituri: indiferent 
care, tot cutie de chibrituri... Preferi o cutie de chibrituri 
alteia? 

Atâtea femei... Atunci? De ce Adina? ... 

— Biletele, vă rog! 

— Sst, Dânuţ! Mă duc eu. 

Adina ieşi pe coridor fără să aprindă lumina. Rămase 
singur în întuneric. Acelaşi gol din braţe-i trecu în inimă. 

Adina! Adina! 

Strânse trandafirul din buzunar. Era veşted, istovit: 
cenuşă a propriului său foc. 

Braţele Adinei îi încolăciră gâtul. O simţi iarăşi pe 
genunchii lui. O strânse lângă el aproape, mai aproape; ar fi 
vrut să fie Adina cuţit, să şi-l împlânte până-n plăsele. 

Se adânceau în noapte... Negru şi alb, cărbune şi cretă... 
Încruntări de umbră, destinderi de lumină... 

O cumpănă spre cer, ca un scheletic braţ de fachir... 

Biserici, ca melci cu coarnele afară, în palma albă a 
câmpiilor lunare... 

Lătrături de cini... 

Răcoare cu miros de harbuz... 

Tropot aerian de broaşte... 

Scântei de locomotivă, ca sate depărtate în noaptea 
învierii... 

Aureolă în tablouri de Rembrandt... Abur luminos de 
oraş... Focuri... Lumini, lumini, lumini de pretutindeni, în 
galop orbitor. 

Ploieşti! 

Oraşul se apropia spectral. 

Gara, metalică, dură, cu contururi brutale şi lumini 
brutale. 

Vociferări. 


Electricitatea peronului lumină capul Adinei copilăros, 
copilăros... 

— Du-te, murmură Dănuţ. 

Molatecă, tristeţa se revărsa ca sângele din arterele 
tăiate, lăsând o istovire somnolentă. 

— Mă alungi, Dănuţ?! 

Dădu din cap ostenit, ostenit. Îi pipăi faţa, fără s-o 
privească, trăsătură cu trăsătură. 

— Poftiţi în vagoane... 

Vagoanele tresăriră, se cutremurară. actul roţilor crescu, 
topindu-se într-un huruit uniform. 

— Adina! 

— Rămân. 

— Adina! 

Ploieştii erau în urmă. 

— Prostule! 

Râdea. „Prostul”, în genunchi în faţa ei, îi săruta rochia, 
picioarele... 

Adina aprinse lumina. Îl aşeză pe canapeaua din faţă. Era 
docil ca o păpuşă în mânile ei de păpuşă. 

— Dănuţ, cu tine-s toată noaptea, toată noaptea. Uite-mi 
scot pălăria. Ce mai vrei? Să mă dezbrac nu pot. Dănuţ, nu 
plec. 

Încet cu-ncetul, bucuria incredulă din ochii lui Dănuţ se 
prefăcu într-un zâmbet de convalescent. 

— Cum să-ţi mulţumesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, 
şi tu eşti aşa de bună!... 

Zâmbi copilăreşte, cu ochii uzi. 

— Uite, Adina, să nu te superi, îţi dau tot ce am mai 
scump... 

Vâri mâna în buzunar şi scoase un ghem de petale 
veştede: trandafirul sărutat de Adina, la despărţire. 

— 'Ţi-l dau ţie, Adina... 

Se aşeză alături de ea. Stinse lumina. 

— Să tăcem, Adina. Vreau să stau lângă tine, cu ochii 
închişi, o noapte întreagă... Adina, tu nu ştii ce-i o noapte 


întreagă! 

Aprinse din nou lumina, ca să vadă pe faţa ei dacă ştia ce-i 
„o noapte întreagă”. 

O stinse iarăşi. Prin întuneric sărută fruntea Adinei, 
ţinându-i amândouă mânile într-o mină, cu cealaltă 
cuprinzându-i capul. O strângea lângă el, fără s-o vadă, fără 
să se gândească la ea, neîndrăznind să-şi privească 
fericirea, cum îţi acoperi ochii în faţa soarelui. 

Începu iarăşi, la fereastră, jocul priveliştilor subt lună. 
Începură iară gândurile... 

— Adina... 

Avea glasul schimbat, de frică parcă. 

— Ce-i, Dănuţ? le-ai speriat? 

— Adina... tu ştiai... 

— Ce, Dănuţ? 

— Ce să ştiu, Dânuţ? Nu pricep! 

— Nu... Nu se poate! 

— Spune, Dănuţ. 

— Nu. Prostii de-ale mele! 

— Te rog, Dănuţ, spune-mi. 

— Nimica, nimica... Adică... 

Îşi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc 
lumina. Vorbi pripit, privind-o în ochi. 

— Adina, tu erai hotărâtă să mă însoţeşti? 

— Prostule, mă mai întrebi?! 

— Adina, glumeşti? 

— Ştiai de la început? 

— Sigur, Dănuţ. Puteam să te las eu singur? 

— Adevărat, Adina? 

— Uite biletul: „Bucuregşti-laşi”. Şi ţie ţi-am luat bilet... 

— Vai! 

— Ce-i, Dănuţ? Dănuţ! 

Îi apucă mânile. 

— Nu. Fugi, fugi! E îngrozitor!. Vai! ce cruzime! 

— Dănuţ! 

— Vai, vai, vai! 


Sărise de pe banchetă cu o cută între sprâncene. Şi era o 
mirare îngrozită în privirea lui, ca şi cum, brusc, Adina ar fi 
îmbătrânit. 

Adina se ridică. Îl luă de gât. Dănuţ se scutură, 
îndepărtând-o brutal. 

— Dănuţ! De ce mă chinuieşti, Dănuţ! 

— Eu te chinuiesc? Eu? Şi tu ai curajul să spui cuvântul 
acesta? Tu, care m-ai chinuit, tu, care m-ai lăsat să sufăr 
lângă tine, fără să-mi spui o vorbă! ... Adina, e îngrozitor! 
Ştiai că vei merge cu mine, şi-n loc să mi-o spui de la 
început, frăţeşte, ca să ne fie tot drumul o lungă bucurie, m- 
ai lăsat să mă rod lângă tine... De un străin, şi tot ţi-e milă 
când sufere! ... Şi tu crezi că mă iubeşti! Poţi spune una ca 
asta! Ai curajul să mi-o spui în faţă! ... Dragoste de vierme! 
Îţi place să mă chinuieşti, să mă vezi plângând, să mă vezi 
suferind: asta-ţi place... Călău! Mai bine ură făţişă, decât 
astfel de dragoste! ... Tu eşti duşmanul meu... Mai bine mă 
lăsai să plec singur... 

Se plimba cu paşi smunciţi în spaţiul îngust dintre 
canapele. Vântul îi flutura spirale de păr luminate de lampă, 
abătându-i şuviţe peste frunte, şi-i umfla gulerul alb al 
cămeşei de sport, larg răsfrânt peste gulerul hainei, dând o 
mişcare copilărească gâtului rotund şi un accent candid 
gurii şi bărbiei. 

Şi vântul vitezei, şi ritmul roţilor erau un îndemn la 
agitaţie, la mânie. Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina în 
frunte, în obraji şi-n piept. Uneori ridica mânile, apărându- 
se ca de flăcări. 

Când era speriată părea mai mică, fiindcă ochii îi creşteau 
şi gura i se strângea, puerilizând nasul. Nu ajungea cu 
picioarele până-n duşumea: îi atârnau nemişcate, fără 
reazăm. Boabe de năduşeală îi picurau pe frunte, dând feţei 
mai multă dezolare decât lacrimile. Îşi muşcă maşinal un 
deget. În răstimpuri mina-i fugea de pe faţă, lăsând-o cu 
buzele întredeschise de o spaimă carminată. 


O zdruncinătură a trenului îi aruncă în braţe pălăria de pai 
galben cu panglici albastre. Panglicile fluturau. Dănuţ îşi 
sprijini bărbia de marginea ferestrei, cufundându-şi capul 
în vânt şi-n noapte. Cântecul greierilor intră din nou în 
tăcerea compartimentului. Fluturi se roteau în jurul lămpii, 
dând o impresie de intimitate. Încet cu-ncetul, imagina 
Adinei, o clipă întrezărită din plină minie - cu fruntea 
năduşită, gura deschisă, ochii măriţi, pălăria de pai în braţe, 
umerii descurajaţi şi picioarele atârnând pe marginea 
canapelei - începu să-l obsedeze. Vroia să scape de ea şi nu 
putea. Gândul îi fugea la Bucureşti: vedea casa Adinei. În 
odaia ei de culcare. Dănuţ plecase. Pe marginea patului, 
Adina, cu pălăria în braţe, fruntea nădugşită, ochii măriţi... 
Pleca şi ea după el... 

Fugea la Iaşi: o cameră de hotel. Cald. Muşte. Oglinda 
pătată de stropi de săpun. Pe marginea patului, Adina, cu 
pălăria în braţe, fruntea nădugşită... Plecase cu el. Era 
singură la Iaşi, într-o cameră de hotel, aşteptând trenul de 
seară... 

Noaptea, în trenul Iaşi-Bucureşti. Într-un compartiment, 
Adina, cu pălăria pe braţe, fruntea năduşită... Se întorcea 
singură... 

Oriunde, în orişice decor asupra căruia îşi apleca 
închipuirea, aceeaşi icoană a Adinei, de fetiţă dezarmată, 
părăsită, ca în poveste parcă, la o margină de codru cu lupi, 
arunca o chinuitoare melancolie... 

„„.Şi mică, şi adorabilă, ca un mărţişor pierdut de un 
copil... Simţea durerea unui copil care şi-a pierdut 
mărţişorul... 

Se trezi plângând pe marginea ferestrei, în noapte şi vânt. 
Picături repezi îi sărau buzele. 

Maşina aruncă un şuier. Se apropiau de o staţie. Auzi alt 
plâns, îndărătul lui. Se întoarse. Adina, cu pălăria trântită 
peste dezordinea părului, cu obrajii aprinşi, cu 
geamandanul într-o mână şi pelerina de voiaj pe braţ se 
uita în jos. 


— M-m-mă duc... a-a-asta... u-ultima noapte... Mă duc... A- 
a-are să-ţi pară rău... 

Când trenul porni din staţie, lumina din compartiment era 
din nou stinsă. Trandafirul dăruit Adinei fusese redăruit lui 
Dănuţ. Pelerina Adinei era pe umerii lui Dănuţ ca să nu 
răcească. Adina n-avea nevoie de pelerină. Ea era 
mărţişorul lui Dănuţ - regăsit. 

Mircea nu-şi luase nici o carte de cetit, crezând c-o să stea 
de vorbă toată noaptea cu Dănuţ. Pe Adina n-o prevăzuse. 
De aceea cărţile erau în fundul cufărului, la vagonul de 
bagaje. Dănuţ cu Adina... 

Nu numai că n-avea nici o carte - dacă nu de cetit, cel 
puţin de ţinut pe genunchi - dar nici nelipsitul creion. În 
emoția plecării precipitată de sosirea intempestivă a lui 
Dănuţ şi de trepidaţiile automobilului de la poartă, îşi uitase 
creionul şi mănuşile pe măsuţa de noapte. Îi lipsea şi 
gulerul tunicii de şcoală, pe care-l descheia din cheutoarea 
de sus, cufundându-şi bărbia în el până când simţea 
înţepătura rece a cheutorii de jos. Era îmbrăcat la fel ca 
Dănuţ: haina de cover-coat, cu largi buzunare aplicate şi 
centură la mijloc. Cămeşa cu guler răsfrânt îi decolta gâtul 
mai mult delicat decât slăbuţ. Avea mereu impresia că i-a 
crescut gâtul, subit, schimbând raportul familiar dintre trup 
şi cap. Trupul alunecase parcă, lăsându-se în jos, ca 
pantalonii când se desprind din bretele. 

Ridicol? ... 

În vagon nu era oglindă, nici vigilentă opinie publică, 
deoarece Aron Rosenzweig, singurul tovarăş de călătorie al 
lui Mircea, dormea. Dormea lungit pe toată canapeaua, cu 
faţa în sus, mâna pe buzunarul de la piept - nu din cauza 
inimii, ci a banilor - cu Adevărul peste cap, batista sub, şi 
picioarele în aer, exact alături de canapea, ca să nu 
plătească amendă. Insensibil la muşte şi la visuri, Aron 
Rosenzweig horăia, aspirând aerul pe nas, şi şuiera, 
expirându-l pe gură. Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss- 
iuuu... 


Totuşi, era bine în compartimentul întunecat; Aron 
Rosenzweig evaluase cu un ochi infailibil timiditatea lui 
Mircea - muşteriu din aceia care intră în dugheană şi nu 
îndrăzneşte să iasă fără să cumpere, chiar dacă marfa nu-i 
place, fiindcă se jenează - şi stinsese lumina de îndată ce 
digestia-i chemase somnul. Distrat şi doritor de întuneric - 
neavând nimic de cetit - Mircea apreciase ca o delicateţă la 
adresa lui şi-i mulţumise. 

— N-aveţi pentru ce, mă rog! replicase Aron, ca un 
adevărat om de salon, făcând, concomitent cu vorbele, 
următoarea reflecţie: „Bun buiet! lu mă culc şi el spuni 
mersi!” 

Se răcorise. Răcoarea îmbinată uneori cu parfum de iarbă 
coaptă şi de flori. Vântul era atât de proaspăt, încât părea 
că strânge luna rece în mini şi apoi cuprinde gâtul şi pieptul 
lui Mircea, cum fac copiii neastâmpăraţi ca să-ţi dea fiori. 

Dacă ar fi călătorit cu părinţii, ar fi auzit glasul cucoanei 
Catinca: 

— Mircea, încheie-te la guler şi pune-ţi pardesiul. Nu-i nici 
o scofală să ai gutunar! 

Zâmbi. Îşi mai descheie un nasture, răsfrângându-şi 
gulerul şi mai tare, inocentă temeritate de republican abia 
ieşit de sub regimul absolutist. 

Niciodată nu călătorise singur. Era stăpân pe bagajele, 
banii şi trupul lui. Nici părinţi, nici profesori, nici camarazi, 
nici cunoscuţi, nici uniformă. Senzaţii de anonimat şi 
emancipare. 

În gara Ploieşti se coborâse să bea un şpriţ, deşi avea un 
termos cu oranjadă pregătit de-acasă, şi deşi nu putea 
suferi şpriţul cu sifon, înţepător ca un obraz neras. 

Îl băuse în silă, pe jumătate numai, convins că scapă trenul 
şi vrând să dovedească unei persoane care-l privea că nu se 
intimidează în faţa unui şpriţ. Se întorsese sughiţând, şi-şi 
reluase locul meditând nedumerit la pasiunea lui Caragiale 
pentru vulgarul şi odiosul şpriţ. 

Trecuse vremea... 


Mizil... 

Buzău... 

La capătul călătoriei - Medeleni... Numele suna lung, lung, 
dominând melodic larma roţilor. 

„Mă duc la Medeleni... Am să stau la Medeleni... Moşia 
Medeleni... Medeleni”... 

În huruitul trenului, gândurile aveau o dicţiune clară, 
sonoră, atât de sonoră, că dacă tovarăşul de drum n-ar fi 
dormit - horăia fără întrerupere - s-ar fi temut să nu-l audă. 

„Mircea Balmugş la Medeleni... Mircea Balmuş îşi petrece 
vacanţa la Medeleni...” 

Combină tot felul de fraze şi propoziţii cu leit-motivul 
Medeleni. Ştia perfect că se duce la Medeleni, că Medeleni 
e numele unei moşii, că moşia Medeleni aparţine familiei 
Deleanu... Şi totuşi, îi era cu neputinţă să conceapă 
Medelenii ca pe o realitate la care va participa şi el. Când se 
gândea la Bucureşti, vedea grămezile de case, năvala 
oamenilor şi a vehiculelor, simţea mirosul de asfalt, de 
benzină şi de gaz aerian; când se gândea la Iaşi, vedea 
procesiunea spre cer a teilor Copoului, albăstrimea 
ondulată a dealurilor, auzea roţile hurducate prin bolovani 
ale rarelor trăsuri, trapul şchiop al cailor jigăriţi, 
nazalizările negustorilor de haine vechi, lătratul cânilor, 
spaţiat de tăceri câmpeneşti... 

Când se gândea la Medeleni vedea o carte: roman sau 
versuri? ... Vedea lămurit cartea cu copertă galbenă, ca a 
celor editate la „Mercure de France”, şi pe copertă titlul cu 
litere negre: 

MEDELENI 

„..Şi subtitlu: 

OLGUȚŢA. 

Nu Olga. 

Olga... 

Olguţa... 

Olga... 

Cum cobori trepte spre mare... 


Adormise? Nu. Era treaz. Îşi vedea vecinul. Şi chiar dacă 
adormise ştia că se deşteptase. Ştia, fiindcă se auzea el 
singur pronunţând vorbele: „Sunt treaz”. O carte groasă cu 
filele netăiate: 

MEDELENI. 

OLGUȚŢA. 

Roman. 

Începu să cetească atât de încordat, încât nici nu mai lua 
în seamă literile. Vedea tot, clar, viu, ca o privelişte reală, cu 
relief şi perspectivă. Literile - intermediare într-o carte - 
dispăruseră... Şi totuşi, cetea fiindcă ţinea o carte în mini. 
Întorcea filele, uneori precipitat, smulgând aproape 
continuarea cuprinsă în pagina următoare, alteori zăbovind 
îndelung, uitând să continuie. 

Apăreau în scenă numai două personaje. Decorurile erau 
mereu variate; personajele, aceleaşi: Olguţa şi Mircea. 

Nu se „întâmpla” nimic. Mergeau călări, mergeau pe jos, 
şedeau pe bancă la marginea unui lac, lângă o biserică, pe 
iarbă. 

Nu se întâmpla nimic, dar mari bătăi de inimă însufleţeau 
plopii, iarba, pământul, apele... O impresie aeriană de 
versuri şi de muzică. Uneori îţi venea să plângi, alteori să 
zâmbeşti, dar nu se întâmpla nimic. Totuşi, era o noutate 
deplină în aceste decoruri normale prin aspectul lor. O 
mână nevăzută scosese un sâmbure amar din miezul 
pământului, înlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate 
din toate cele, o apăsare încetase; era în toate cele răsărite 
din pământ ca o pornire de primăvară, o mişcare de dans 
voios, un avânt zâmbitor... 

Roman sau poveste? ... Nu. Roman. Apăreau mereu feţele 
cunoscute ale realităţii. Nu se vedeau balauri, nici feţi- 
frumoşi. Era ca-n toate zilele, dar pământul era fericit. 

Cetea mereu, mereu, şi nu se-ntâmplă nimic. Oare nu 
cetea şi recetea aceeaşi foaie? ... 

Cartea era pe genunchi: îi vedea titlul, titlurile, cu litere 
negre pe foaia galbenă. Dar filele erau netăiate. Visase? ... 


Nu. Cartea era pe genunchi. Se făcuse ziuă. Se apropiau... 
Vru să taie foaia din urmă, să vadă sfârşitul... Ciudat! Nu 
putea să taie, nici să mişte mâna. Se încorda: nu putea. 
Simţea curiozitatea ca o formidabilă apăsare lăuntrică în 
trup şi-n faţă. Ar fi vrut să vadă numai ultimul rând, 
cuvântul sub care se pune: fine. 

Nu putea... 

Deschise ochii. Adormise pe mână: îi amorţise. Adormise 
cetind? ... Nu. Era în tren. 

„Am avut un coşmar!” 

Îşi frecă ochii. Se întinse. Îl durea gâtul. Îi bătea inima 
iute, pe hotarul somnului. Cercă să-şi aducă aminte. Avea 
impresia c-a pierdut ceva la care ţinea mult... Nu. Nu luase 
nici o carte. leşi în coridor ameţit. Se rezemă de fereastra 
deschisă. Impresia stăruitoare că a pierdut ceva îl urmărea. 
Pierduse ceva înlăuntru, în suflet. Înflorise ceva şi se 
scuturase fără ştirea lui. Răsunase un acord în el, un lung 
acord de coarde, şi nu-l auzise. Şi totuşi, era ceva în sufletul 
lui mai minunat decât o bucurie. Urma unei bucurii 
necunoscute, pe care-o căuta cu braţele întinse pe hotarul 
somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilăresc de tot. Cu 
ochii legaţi, cuprinzi în braţe copaci, crezând c-ai prins-o, 
şi-i auzi râsul aiurea; fugi iarăşi într-acolo, urmărind zvonul 
risului neastâmpărat; te-ncurcă, fiindcă uneori râde cu 
buzele închise, te-ntorci, prinzi alt copac, şi o auzi râzând în 
altă parte; şi deodată îţi cade singură în braţe, cu râsul 
dinţilor albi, care te orbeşte, scoţânduc-te din plinul 
întuneric de până atunci. 

„Olguţa!” 

Pleca la Medeleni! 

„Ce distrat îs!” 

Râdea cu hohote de exclamaţia lui. Să uiţi că eşti 
îndrăgostit şi să-ţi închipui că bucuria cu care te deştepţi în 
braţe e ritmul unui vers pe care-l murmurai când ai 
adormit! 

Olguţa! 


Îi venea să strige tare: Olguţa! Să arunce numele ei ca pe 
o minge, să-l prindă şi iar să-l arunce; să alerge cuel 
nebuneşte, minându-l, să-l prindă-n mini şi să-l sărute, să-l 
rostogolească prin fân şi prin flori... 

Olguţa... 

Zvâcnea în el numele ei, ca un nod de vânturi tinere. 
Frăgezime de picioare copilăreşti dănţuind prin iarbă în 
zori de zi. 

Şi fiecare gând venea alergând în bătăile inimii, cu obraji 
aprinşi, zvârlindu-i în faţă braţe mari de flori... 

Pleca la Medeleni... 

Arc de triumf deasupra lui şi-n el. Pleca la Medeleni... 

Într-o gară se dădu jos, plimbându-se cu paşi mari de-a 
lungul vagoanelor. Era mai grăbit decât trenul şi decât 
timpul. 

Un soldat, călător şi el, răsucea o ţigară într-un petec de 
jurnal. 

— Camarade... 

— Hai? 

— Uite nişte ţigări. 

Îi depuse în mână cele cinci „Pelişoruri” dăruite de Tonel. 

— Săăătră-iţi! 

— Eu nu fumez, se scuză Mircea. 

Privi c-un fel de milă pe soldatul care se suia în vagon; cu 
aceeaşi privire cuprinse tot trenul. Numai el mergea la 
Medeleni. 

Bieţi călători! 

Biete itinerarii! 

— Copil... 

Adormise cu capul pe braţele ei, după ce o rugase 
stăruitor să doarmă ea cu capul pe braţele lui. 

— Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Dănuţ cu aerul 
protector al bărbaţilor faţă de gingăşia şi delicateţa 
femeilor. 

Zâmbi dezmierdându-i capul. Dormea trupul robust şi 
capul cârlionţat, îndepărtând mereu prin somn pelerina cu 


care, necontenit, Adina îi acoperea pieptul şi gâtul. Dormea 
închis ermetic în egoismul franc al somnului tineresc, 
nepăsător pentru tot ce-l înconjoară, preocupat de cât mai 
mult confort, doritor de cât mai mult spaţiu; somn lacom şi 
despotic în cuprinsul trupului şi chiar dincolo de el. Dacă 
de-afară n-ar fi venit răcoarea vântului, şi dacă trupul 
elastic al Adinei n-ar fi fost moale, cald şi afectuos somnului 
lui, desigur că ar fi înlăturat-o cu mişcări iritate, cum 
înlătura pelerina care-i gâdila pieptul gol şi bărbia. Era o 
pernă bună trupul Adinei într-un vagon hurducat! Cât de 
bine cunoştea somnul lui Dănuţ! Întotdeauna Dănuţ vroia s- 
adoarmă cu ea în braţe, ţinând-o lipită de trupul lui. La 
început o strângea tare cu braţele şi cu picioarele, 
încercuind-o aprig, curmându-i suflarea, încrustând-o în el, 
îndurerându-i trupul. Strânsoarea încordată îl ostenea. 
Întâia aplecare umbrită a somnului desfăcea nodul 
pasionant al braţelor. O dată cu venirea somnului o părăsea, 
ca un înotător entuziast pe cel care rămme lângă mal, 
terestru. Trupul adormit uita cu desăvârşire trupul iubit de- 
alături, trupul atent, care-i adăpostea într-un golf cald 
somnul nepăsător. 

Iarna, trupul lui Dănuţ lua curba trupului Adinei, şi, când 
insinuant, când autoritar - dormea pe-o coastă, arcuit ca un 
crai-nou, cu capul în piept, acoperit de plapumă -o 
împingea spre părete. Ea dormea cu spinarea lipită de 
păretele dur şi rece - Dănuţ în căldura de plajă văratecă a 
trupului ei docil. Vara, o tolera atâta vreme cât trupul ei - 
îmbăiat în apă rece - păstra răcoarea unui miez de 
portocală. De îndată ce se încălzea, o izgonea ca pe o pernă 
inoportună. Se lepăda de ea. O lovea cu picioarele, prin 
somn, bineînţeles. Tot trupul lui spunea: „Nu. Dă-mi pace. 
Du-te. Fă-mi loc.” Ea dormea troienită în pernele 
înnăbuşitoare, cu plapuma de vară în braţe, pe o aşchie de 
pat - Dănuţ gol, cu braţele întinse în lături şi picioarele larg 
desfăcute, ca un zeu orizontal al patului. 


Niciodată nu destăinuise lui Dănuţ ceva despre somnul lor, 
despre somnul lui: secretul ei. Dănuţ era convins că el, şi 
numai el, e paznicul somnului Adinei. Explicabil de 
altminteri: Adina dormea mai târziu decât Dănuţ, fiindcă 
adormea mult mai târziu decât el. Deşteptat din somn 
înaintea ei, uneori cast, o săruta, o acoperea, privindu-i la 
lumina dimineţii capul îngropat în păr sau în pernă, cu 
atitudini înduioşate, părinteşti. Alteori o dezgolea fără 
cruţare, deşteptând liniile trupului somnoros cu 
dezmierdări lungi, ca zborul berzelor pe rozul câmpiilor în 
Zori. 

Cunoştea somnul şi trupul lui Dănuţ deopotrivă. Spinarea 
zveltă, cu umerii abia bărbăteşti şi gâtul rotund; pieptul şi 
pântecele armonios reliefat de dunele repezi ale muşchilor; 
amestecul de feminitate şi virilitate al unor curbe - umerii - 
cu-al altora - coapsele înalte şi ovale - al pielii dulci şi al 
muşchilor tari; mirosul sănătos de lemne tăiate, subt ploaie, 
şi de măr domnesc; şi sărutările cu gust de dude zămoase... 

Îi iubise trupul de când îl văzuse la patinaj, astă-iarnă, 
destăinuindu-şi viguroasa graţie şi sălbăticiile trufaşe. Toată 
fantezia buclelor - răsuciri dârze de vreji, curbe molatece - 
era transpusă în ritmul care-l însufleţea pe gheaţă. Patina 
cum îi era părul. Când făcea „olandeze”, se înclina atât de 
lin, în curbe atât de lungi, încât avea impresia că se alintă 
pe aer, cum se alintă pisicile pe un fald - şi obrazul ei se 
apleca, urmărindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. 
Alteori avea smuncitura aprigă a animalelor tinere când 
smulg smocul de iarbă suculentă, alteori beţia lor când se 
rostogolesc în iarbă. 

Avea opriri în vârful patinelor, care-i dădeau zvelteţa 
jocului de apă în grădini... Îi iubise trupul de atunci, şi nu se 
înşelase. Prietenele o dojeneau... Nu regreta nimic. 
Dragostea lui Dănuţ era violentă şi bogată ca o ploaie de 
vară. Avea de la el amintiri care-i dădeau bătăi de inimă. 
Între toate, una, încântătoare. Abia îl cunoscuse. Într-o 
după-amiază de iarnă cu fulgi deşi. Dănuţ venise la ea 


acasă, pe la cinci, gătit, prea parfumat, cu pete de cerneală 
pe degete - când intimidat, când înfricoşat. Băuseră ceaiul. 
Apoi trecuseră în salonaş. Ea, într-un fotoliu, la gura sobei. 
Dănuţ, la picioarele ei... 

Tăcere... lăcere... lăcere... 

Îi urmărea valurile de sânge cum îi năvăleau în obraji. Era 
ca o plimbare prin alei de trandafiri. 

După multă vreme, îi alintase părul, până când îşi simţise 
mina prinsă şi sperios sărutată. Alte tăceri. 

Alte roşeli. 

Îi simţea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea să se 
deschidă. 

Dănuţ începuse să-i dezmierde genunchii. Îi sărutase 
marginea rochiii. 

Adina se ridicase. Dănuţ îi sărutase bluza, îl simţea 
crescând spre ea, înflorind asupra ei. 

Îi tremurau mânile ca aripile libelulelor, şi uneori îi auzea 
repede şi înnăbuşită dârdâirea dinţilor. 

Închisese ochii, lăsându-l grăbit şi stângaci să-i descheie 
bluza. 

Şi-i deschisese iarăşi, ca să vadă, încă, obrajii lui roşi de 
ruşine şi mânile lui tremurătoare pe sânul ei, ca frunza 
plopilor pe goliciunea lunii pline... Şi abia atunci cunoscuse 
frăgezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sânul gol, 
şi sărutarea impusă unor buze sperioase şi lacome, şi întâiul 
zbor al unui trup timid şi violent, şi cearcănele din jurul 
ochilor învinşi, ca două cununiţe de violete pe care 
dragostea le pune adolescenţei... 

„„.Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Câteva 
ore încă de noapte, şi trupul care-o tiraniza va pleca... Se 
ducea acasă, la părinţii lui: copil încă, ceva mai puţin decât 
atunci când îl cunoscuse, cu prezumţioasa siguranţă a 
primei experienţe. 

Îl dezvăţase de abuzul de parfumuri, inerent liceenilor 
îndrăgostiţi: la început goliciunea lui era parfumată ca o 
batistă de cocotă. Înainte de a veni la ea, îşi făcea loţiuni de 


colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, făcea dâre 
de parfum pe trupul îmbibat de colonie. Întrebuinţa mai 
multe parfumuri deodată, şi el, cel dintâi, suferea de pe 
urma acestui abuz echivoc, având mereu migrene. 

Treptat-treptat, cu tot felul de vicleşuguri şi măguliri - era 
susceptibil ca femeile răsfăţate - îi dovedise că parfumându- 
se abuziv îşi nimiceşte parfumul, preţios şi rar, de trup 
tânăr, sănătos; că parfumul e ca şi fardul... 

— O piersică, Dănuţ, n-o parfumezi ca s-o mănânci. E 
parfumată gata. Şi parfumul ei îţi dă poftă s-o muşti. Dacă 
vrei să placi femeilor... şi mie, nu-ţi mai parfuma trupul. 

Argumentul - în stilul lui Dănuţ: fructifer - fusese decisiv. 
În schimb, îl învățase ce gen de parfumuri să întrebuinţeze, 
cât şi cum: cu vârful dopului, abia umezit, o dâră după 
urechi, alta printre şuviţele de la ceafă, alta pe batistă, şi- 
atât. Parfumul din preajma părului, încorporat în caldul 
parfum al părului, devine personal, ca o emanaţie proprie, 
şi totodată rămâne depărtat de buze, lăsând sărutărilor 
aroma lor acrişoară, nealterată de nimic străin. 

Îl învățase de asemeni să nu-şi lase brutalizat părul de 
foarfecele şi concepţiile estetice ale bărbierilor. Astfel, 
graţie sfaturilor ei, părul lui Dănuţ, pieptănat în sus, creştea 
natural şi bogat pe tâmple, pierzându-se dulce, nesimţit 
spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, tăios, în linii 
geometrice, lingă ureche. Absența acelei embleme 
bărbiereşti - desen făcut cu echerul parcă - atât de 
frecventă la mai toţi bărbaţii, lăsa obrajilor nealterat plinul 
copilăresc, sălbătăcit puţin, dând impresia caselor cu zulufi 
de viţă sălbatecă pe tâmple. De asemeni, la ceafă, părul 
îngăduit să crească până acolo unde se opreşte firesc, 
înflorit în răsuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, 
împodobea gropiţa de sub care porneşte gâtul - gropiţa 
minciunilor, în copilărie, a sărutărilor, în adolescenţă - 
umbrind-o puţin, făcând să pară şi mai albă şi mai lină linia 
care alunecă spre umeri, netedă ca prefirarea unei ape pe o 
marmură. 


Şi acuma, în ultima noapte petrecută împreună, asupra 
despărțirii, ar fi vrut să-i dea sfaturi care-i strângeau inima. 
O smuncitură a trenului îi cutremură. Dănuţ mormăi prin 
somn, întredeschise buzele, le închise pe rând şi adormi din 

nou în caldul adăpost. 

— Copil! 

Acelaşi lucru îi spunea Dănuţ ei: „Fetiţă mică”. Ce copil era 
încă! Ce uşor putea fi înşelat de aerul dezarmat al femeilor! 
Cita credulitate în gelozia lui veşnic bănuitoare şi atât de 
uşor învinsă! 

Dacă i-ar fi spus cineva, dacă ar fi cutezat să-i spună 
cineva că Adina-i o „femeie rea”, l-ar fi sfărâmat. 

Îl vedea cu pumnii ridicaţi, bărbat în splendoarea mâniei. 
Şi totuşi era o „femeie rea”. 

Îi dezmierdă fruntea. 

Ştia, ea mai bine decât oricine, că în mintea lui Dănuţ 
înfăţişarea ei de copil, de fetiţă, era o cauză permanentă de 
încredere invincibilă în puritatea ei. Şi totuşi, câte femei, cu 
ea în frunte, n-aveau pe faţă teribila candoare a copiilor! 

Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună: „Dănuţ, nu crede. 
Păzeşte-te. Nu dezmierdă aceiaşi sini de mai multe ori. 
Schimbă, Dănuţ, femei după femei, nu te ataşa de niciuna. 
Femeile-s crude”, îşi aminti fericirea ei când Dănuţ suferea 
în braţele ei, şi ce uşor, după ce-o brutalizase cu vorba, o 
adorase ca pe-o mucenică... 

— Bietul Dănuţ! 

„..” Femeile-s crude. Uneori le place să chinuiască, mai 
mult decât să iubească. Şi tu, Dănuţ, eşti aşa bun de 
chinuit! Îţi şade aşa de bine când te frămânţi, când 
ameninţi, aşa-i de frumoasă minia ta! Şi aşa-s de dulci 
obrajii tăi, buclele tale, buzele tale când plângi pe sânul 
gol”... Ştia, nu se putea altfel, c-or să-l dorească multe 
femei, c-or să-l iubească multe, că multe or să-l chinuiască. 

Numai fetiţelor de pension le place calmul idilic. Femeile 
adevărate doresc vântul: masculin, pasionat, primejdios - 
furtuna. Şi cât de minunate erau furtunile lui Dănuţ! 


Furtuni în livezi bogate; numai căderi de fructe: culori în 
iarbă şi arome răscolite. Ar fi vrut să-l iubească şi să-l 
chinuiască ea singură, numai ea... Nu răscumpărau, oare, 
veghile devotate şi neştiute de el din timpul nopţii, toate 
răutăţile, toate perfidiile? 

Inima ei simţea apropierea altor femei de trupul adormit - 
simţea umbra lor aplecată pe inima ei - de trupul căruia îi 
dăruise vibrația dragostei. 

Nu era Dănuţ copilul ei? Nu refăcuse ea trupul lui? Altele 
i-l vor lua... 

Dănuţ o iubea. O iubea? ... Întâia lui dragoste, răspântia 
celorlalte. 

Cunoscuse şi ea, ca toţi, întâia dragoste, deznădejdea cu 
hohote de plâns a despărțirii, dorinţa, din ce în ce mai 
somnolentă, de moarte, care, ca un cordial amar, deşteaptă 
apetitul sporit pentru alte şi alte iubiri - şi orgoliul primelor 
succese, şi falsa blazare timpurie, şi curiozităţile ciudate... 

Nu putea renunţa la Dănuţ... cu totul. Când îl va revedea îl 
va găsi poate înarmat cu experienţa altei sau altor femei, 
mai puţin copil... I se strângea inima. Ar fi vrut să aibă 
curajul să-i spună tot, tot, tot: cât de primejdioase-s femeile, 
cum usucă, lacome ca nisipul, cât sunt de viclene şi de 
lucide; că au mai multe sincerităţi, pe când bărbaţii n-au 
decât una, sau, dacă încearcă şi ei să aibă mai multe, sunt 
simulacre artificiale, care nu pot înşela... mai ales pe femei. 
Ar fi vrut să-i spuie tot... Să-i spuie tot? Să-şi facă portretul 
ei? Să-i dovedească „ticăloşia” ei - cuvântul era al lui Dănuţ 
şi-i răsuna cu accentul lui - să-l dezguste şi să-l îndepărteze 
de ea, ca să-l ferească de alte femei? 

Nebunie... 

Şi nici n-ar fi fost în stare. Simţea lămurit că n-ar putea 
destăinui nimănui ceva despre ea. Nu era discreţie, nici 
pudoare: neputinţă. 

Cu Dănuţ era într-adevăr o fetiţă curată: nu-l minţea, nu-l 
amăgea. Aşa era pentru el şi cu el. Cum să-i spuie că eo 
ticăloasă, când pentru el, în clipa când i-ar fi spus aşa ceva, 


ar fi fost pură cum i-ar fi fost şi faţa şi sufletul atunci! l-ar fi 
spus o minciună arătându-i acel adevăr, şi Dănuţ n-ar fi 
crezut-o. O încercare de sinceritate, inutilă, cu sunetul 
glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimilă... O 
ponegrire: Adina lui Dănuţ era aşa cum o iubea el. Mai erau 
şi alte Adine, dar străine de el şi de ei. 

Atunci cum să-l păstreze pe Dănuţ? Cum să-l ferească de 
celelalte? Cum? ... Nu plângând... Îl iubea atât de mult şi- 
atât de curat, încât uitase că peste o săptămână pleca în 
străinătate, pe socoteala altcuiva, oare o însoțea... Dănuţ, 
fireşte, nu ştia nimic: nici că pleacă, nici restul. 

Cum să-l păstreze pe Dănuţ? 

Scrisori? Să-i scrie? Nu. Hotărât nu. O dată numai îi 
scrisese, fiindcă se temuse că n-are s-o mai iubească, şi-şi 
pierduse capul. Imprudenţă pe care o regreta. Singurul ei 
stil era trupul, pe care-l mânuia cum vroia. Nu ştia să scrie. 
Tot ce punea pe trup cădea bine; pe hârtie, nu. Olandele, 
mătăsurile, batistele, postăvurile şi suplele ţesături, culorile 
şi liniile deopotrivă se însufleţeau în mânile şi pe trupul ei; 
cuvântul, nu. N-avea darul de-a pune în cuvânt nici bătăile 
inimii, nici îngemănata curbă a sânilor, nici culoarea ochilor, 
nici lumina părului. Nu ştia să pudreze cuvântul, nici să-l 
îmbrace astfel încât mai aţâţătoare să-i fie goliciunea, nici 
să-i dea descurajarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici 
ritmul coapselor, nici parfumul părului. 

Lebădă cu nobile arcuri pe apă, devenită gâsca obeză pe 
uscat - se simţea ridicolă în scrisori, de dragoste, fireşte. 

Îşi dădea seamă că mai ales lui Dănuţ nu trebuia să-i scrie. 
Între Dănuţ şi trupul ei, între Dănuţ şi sufletul ei, numai 
amintirile lui trebuiau să fie. Scrisorile ei puteau să-l facă să 
zâmbească, să se jeneze. Trupul ei, era sigură, va rămâne 
flacără în amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici în 
oglindă, nici în amintirile bărbaţilor. 

Să-i trimeată uneori fotografii: de pe o plajă, dintr-un parc, 
dintr-un port... Îşi aminti de plecarea ei... Cum o să 
primească Dănuţ vestea plecării? 


Să nu-i spuie? ... 

Se despărţea de el mai greu decât crezuse. Aveau 
dreptate prietenele ei... Se ataşase prea tare. lubea... 

— Îmbătrânesc? 

Se simţea singură. Lacrimi dese-i izbucniră pe obraji. 

Dinţii acoperi pieptul lui Dănuţ, iarăşi dezvelit; apoi îşi 
duse batista la ochi, ca să oprească lacrimile care-i 
osteneau faţa şi-i pătau bluza. 

Mircea adormise în aerul tare al bucuriei. 

Amăgitoarea dimineaţă a lunii, albindu-i pleoapele, îl făcu 
să clipească. Nu auzi tusa familiară în miez de noapte a 
tatălui, nici cucoşii la fereastră. Horăitul lui Aron 
Rosenzweig îl linişti. Legănarea vagonului cerca să-i 
cuprindă şi să-l adoarmă din nou, dar ceva îl ţinea treaz: o 
ciudată mişcare a sângelui, o ciudă împotriva Adinei... da! 
Adinei! pe care o visase... Extraordinar! O visase pe Adina 
Stephano! Se deşteptă de-a binelea revoltat. 

O visase pe această doamnă! Era zăpacit ca faţă de o 
formidabilă necuviinţă. Îndrăznise femeia ceea! ... Vis... 

Vis? O spaimă-i cutremură mima. Avea agăţat în nări, 
vivace, ca o prăfuire de polen, vibrația unui parfum cald de 
femeie. Era cineva străin alături de el, pe aceeaşi canapea? 
Venise Dănuţ cu Adina în compartimentul lui? ... Nu s- 
auzeau nici vorbe, nici sărutări. 

Întredeschise genele spionând. Tremurul privirii îi cernu 
imaginea unei femei care se pudra privindu-se în oglinda 
sacoşei. 

Respiră. Nu era Adina. Femeia de alături era brună şi avea 
bluză roşie. 

Ce idee! Să te pudrezi în tren, în plină noapte, prin 
întuneric! 

Ciudată femeie! Poate că toate femeile fac la fel... Oare? Şi 
acasă la ele? Oare se scoală aia pat, prin întuneric, în 
cămeşă de noapte... 

Ocoli imaginea femeii care se coboară din pat despletită, 
în cămeşă străvezie, cu picioarele goale, întinzându-se... A! 


Nu era o închipuire de-a lui. Se linişti. Zărise aşa ceva pe o 
carte poştală ilustrată, într-un debit de tutun. Revăzu 
cartea poştală intens colorată. Atunci când o văzuse o 
privise distrat, în timp ce-şi strângea mărcile cumpărate. 
Avea un zâmbet... „provocator”: aşa se spunea. Ce 
comicărie! Te scoli din pat somnoros, te-ntânzi, caşti şi 
zâmbeşti provocator! Fals! Era stupidă cartea poştală! 
Ciudat! 

Cât de bine-i reţinuse toate detaliile! Vedea panglicuţele 
roşii ca focul, care înzorzonau margina mânicuţelor scurte 
şi broderiile - tot cu panglicuţe, dar albastre - de pe pieptul 
cu sâni „provocatori”, aşa se spunea... Privirea i se cobori 
brusc în josul cărţii poştale din amintire: Tendre reveil. 
Acesta era titlul compoziţiei stupide, vulgare. Cine poate da 
bani pe astfel de orori? 

Nu putea să-şi desprindă ochii de pe cartea poştală. 

I se păru deodată că femeia de pe cartea poştală, cu o 
clipă în urmă, făcea alt gest: acuma era cu braţele înnodate 
după găt, înainte parcă le întindea în lături! Uitase el? Nu. 
Înainte căsca, întinzând braţele. Imposibil! Totuşi, o văzuse 
perfect, îşi întipărise gestul. Acum i se vedeau subţioarele 
şi-şi răsturnase capul mai tare pe spate, cu sânii... şi mai 
provocatori: dac-aşa se spunea! 

Se mişca! Un genunchi gol îl încălecă pe celălalt, şi pulpa 
de deasupra se rotunji prelung. Ochii i se dilatară lucioşi, 
nările se lărgiră senzuale, braţele dornice chemară... 

Îşi aduse aminte: vedea o scenă dintr-un film de 
cinematograf, cu Pina Menichelli, o italiancă extrem de 
cabotină. 

— E-e-e damă i-i-isterică! jinduise Tonel, pentru care 
„isterică” era superlativul „damei”. 

Altă pacoste! Până acum migrenele se anunțau prin obsesii 
de melodii vulgare; acuma, prin obsesii de cărţi poştale şi 
de filme... 

Întredeschise iarăşi genele, ca să scape de el. 


Tot se pudra! Era în stare să se pudreze până la Iaşi! C-un 
puf plat îşi tampona gâtul înălţat, ca să fie pielea întinsă. 
Privirile lui Mircea alunecară de pe fruntea scundă pe nasul 
mic cu nări mari, pe buzele bombate - şi căzură brusc pe 
sânii... provocatori; văzuţi de profil, păreau că izbucnesc 
prin bluza roşie ca un galop prin flăcări, însuliţând. 

Închise ochii, hotărât să doarmă. Se făceau pregătiri de 
migrenă în capul lui; tâmplele şi ceafa se înnourau târâş. 

O ipocrizie inconştientă îl făcuse să nu-şi schimbe poziţia 
în care se deşteptase şi care-l integra în noapte şi în 
canapea, făcându-l parcă nevăzut duşmanilor. Un picior îi 
amorţise. Muşchii gâtului îi înţepeniseră, Era pietrificat. 

Simţi deodată o atingere moale şi scurtă pe vârful nasului. 
Tresări. Un val de căldura-i bătu faţa, vestind apropierea 
goală a unui braţ de femeie. Apoi răsună un hohot de râs 
înfundat. Simţi mai tare mirosul pudrei şi gustul ei: de pe 
nas i se scutura pe buze. 

Femeia roşie îl bătuse cu puful de pudră pe vârful nasului, 
lăsându-i desigur o lunulă făinoasă. 

„Obraznică!” 

Îşi bătea joc de el! ... Printre gene o văzu: parcă aştepta, 
cu faţa întoarsă spre el. Părea gata să izbucnească în râs, 
încă o dată, dar aştepta ceva. Ţinea puful de pudră în mină, 
ca un bulgăr de omăt, stând la pândă, gata să-l arunce... 
Avea obraji plini şi rumeniţi de sănătate, sprincene brune ca 
vanilia, păr negru ca tuşul chinezesc şi era cărnoasă cu 
dârzenie, din cap până-n picioare. Femeie din acelea cu 
care vorbeşti tare şi râzi gros; cu care-ţi vine să te 
hârjoneşti ţărăneşte, şuguind la fel; femeie din acelea cu 
care dragostea-i o trântă dreaptă, din care ea iese 
totdeauna râzând ca un copil gâdilit - şi totuşi, gata să te 
buşească din nou - după care rămâi totdeauna istovit ca 
după un înot în răspărul apei. 

O văzu ridicând din nou mâna cu puful de pudră. Închise 
ochii, aşteptând benignul proiectil... Întredeschise ochii, 
mirându-se că-i îndemn. Femeia roşie ridică din umeri şi 


aprinse un chibrit. Mircea închise ochii. Simţea că-l 
măsoară. Se roşi. 

În definitiv, ea era păcălită. Jocul începu să-l preocupe. O 
spiona fără sfială. Ea îl atacase! 

E aşa de interesant să priveşti gesturile cuiva care se 
crede singur! Mai ales al unei femei! 

Femeia roşie fuma. Până atunci, Mircea nu văzuse nici o 
femeie fumând... Adică poate văzuse, dar nu observase. 
Trăgea cu poftă, din plin, buzele aveau o sorbitură scurtă; 
fumul părea ceva hrănitor intrând în pieptul robust; apoi da 
fumul pe gură şi pe nări, privindu-l - cum se distrează 
copiii, urmărind în primele zile friguroase ale anului, aburul 
suflării lor. 

La urma urmei, nu era nimic înfricoşător într-o femeie! Un 
copil mare, cu păr lung, sini... - îi privi - provocatori... 
Închise ochii şi regăsi aceleaşi pregătiri de migrenă, fără ca 
migrena să fi venit. Un fel de fulgere în sânge. 

Cum îl obseda expresia aceasta oribilă - sâni provocatori - 
reţinută de la Tonel! 

Auzi un tact bătut cu vârful piciorului, apoi un sâsâit ritmic 
de buze - şuier înnăbuşit - apoi o melodie abia fredonată, 
însăilată oarecum, ca atunci când te preocupă amintirea pe 
care-o deşteaptă melodia, mai mult decât melodia, apoi un 
refren: „Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup 
c'est mon petit homme, Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup... 
51 

Un hohot de râs însoţit de bătaia genunchilor cu ambele 
palme curmă refrenul. 

Întredeschise ochii. Râdea singură, cu o amintire hazlie, 
având aerul că revede un cunoscut aşezat în faţa ei. Se uită 
la ceasul-brăţară, îndreptându-l spre faţa lunii. Pufăi a urât. 
Aruncă o privire spre Mircea, care închise ochii, dogorit ca 
de un cuptor deschis. 

O revăzu în genunchi pe canapea, cu coatele pe marginea 
ferestrei, privind afară. 

Mircea avu în sfârşit curajul să deschidă ochii de-a binelea. 


Deşi în ciorapi de mătasă neagră, pulpele femeii roşii erau 
voinice, pline, ca ale ţărancelor de la munte când trec râul 
cu gleznele prin apă şi poalele în brâu, cântând. 

— Ce insomnie! oftă Mircea, închizând ochii. 

Timpul trecea repede în sângele lui Mircea şi lent în 
mintea lui. Deschise ochii. 

Femeia roşie ţinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un 
eşafod. Avea o ceafă albă, grasă. O şuviţă de păr negru îi 
sporea albeaţa, cum un crai-nou măreşte negrul nopţii. 

Trebuie să fi fost grea în braţe! Grea, plină, dură! 

Crezu c-a vrut să se ridice, sau vru. Piciorul amorţit, sau 
panica voinţei, îl împiedică. 

Ce nebunie! S-o simtă în braţele lui... Ce nebunie! 

Impulsiuni absurde! Aşa, uneori, apuci cu buzele o frunză, 
sau lingi o cheie, ori un zid de var, sau îţi vine să dai o sfârla 
pălăriei vecinului din tramvai; sau, când „eşti la tablă”, cu 
degetele enervate de cridă, să faci un benghi pe nasul sever 
al profesorului de matematici, care-ţi explică teoreme cu 
duhoare de tutun ieftin, explorându-şi urechile cu 
scobitoarea păstrată de la prânz. 

S-o strângă în braţe! ... Impulsiune absurdă, dar mult mai 
energică, mai voluntară decât celelalte. N-o putea stăpâni 
nici c-un zâmbet, nici c-o ridicare de umeri. Ca vara, în toiul 
arşiţei, după o plimbare lungă, când ai în faţa buzelor 
uscate un pahar brumat şi nu-ţi vine să-l bei fiindcă apa e 
nefiartă şi bântuie tifosul; pofta e şi mai mare, şi buzele şi 
mai insuportabil uscate, şi apa mai dorită. Dacă n-o bei, 
măcar cuprinzi cu mâna răceala paharului sau fugi după 
apă fiartă. 

„Dacă mă ridic - dar nu mă pot ridica - oare cad jos?” 

Nu-şi mai simţea piciorul, atât era de amorţit. Un muşuroi 
de furnici, adormit pe-o buturugă, gata să învie ca mii de 
gene. 

„Nu vreau să mă ridic!” 

Îl copleşi ruşinea: de el, de dorinţa lui. O ruşine care-i 
incomoda sufletul ca o cămeşă cleioasă în care eşti 


constrâns să dormi. 

Şi o mânie acră, ranchiunoasă izbucni din el împotriva 
Adinei şi-a lui Dănuţ. 

„Stau împreună... fără ruşine... Fac porcării”... 

Cuvântul era atât de nou în vocabularul gândurilor lui 
Mircea, încât răsuna pângăritor de trivial, ca o sudalmă, de 
pildă, în casa părintească. 

Şi totuşi, cu o nouă îndârjire, repetă: „Fac porcării”... 

Şi îl văzu pe Dănuţ strângând în braţe pe Adina, singuri 
într-un compartiment, şi nu mai văzu nimic decât 
întunericul obscen, în faţa căruia închipuirea lui se opri 
cinică şi naivă ca un copil privind prin gaura cheii fără să 
vadă nimic. 

Deschise din nou ochii şi, cu paroxismul unui om care-şi 
permite orice, fiind hotărât să se sinucidă, amănunţi tot 
trupul femeii roşii. | se iuţise respiraţia. 

Ar fi vrut să vadă tot, şi nu vedea. Simţea deziluzia copiilor 
care-şi dezbracă păpuşele, căutându-le feminitatea 
fiziologică de subt miniaturalele vestminte şi nu găsesc 
decât needificatoarea linie a unui trup simplificat. 

O dorinţă lubrică slujită numai de vagul didactic al unor 
elementare cunoştinţe anatomice. 

Dacă femeia roşie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi 
apucat-o şi... şi? ... 

Nu dorea s-o sărute: nu! Pentru nimic în lume nu şi-ar fi 
atins buzele de gura ei. Sărutarea era a... 

Ocoli vorba „dragoste”, cum înainte ocolea cuvântul 
„femeie”. 

Dorea să apuce cu mânile, să lovească cu trupul celălalt 
trup, aşa cum inima-i lovea trupul, îndemnându-l. 

Vedea că nu ştie nimic şi-i era ciudă. Ar fi vrut să aibă în 
închipuirea lui o carte cu gravuri obscene şi s-o răsfoiască 
în grabă, ca elevii care-şi învaţă lecţia sub pupitru, în timp 
ce profesorul strigă catalogul. Nu ştia nimic. Era curat. Nu. 
Fusese curat. Şi-i părea rău. 

„Eram un idiot!” 


Îşi răscoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urmă, 
căutând, şi nu găsi nimic: nici o pată, nici un echivoc, nici o 
revelaţie precoce, nici o curiozitate impură. O castitate a 
faptei şi a închipuirii de necrezut. 

„Idiot!” 

Dacă ar fi avut alături o sticlă mare de vin, ar fi băut-o pe 
nerăsuflate. 

Privirile-i încremeniseră pe pulpele femeii roşii, ca pe o 
punte deasupra unei prăpăstii. Nu mai putea da înapoi; n- 
avea curajul să înainteze. 

Brusc, femeia roşie se răsuci îndărăt, în genunchi pe 
canapea, frecându-şi ochii: îi intrase un grăunte de 
cărbune. Îşi desfăcu iar sacoşa, privindu-se-n oglindă. 
Vântul vitezei îi zburlise părul, ca o zbenghiuială în iarbă. 
Era smultă. Fără nici o ezitare, îşi scoase pieptenii, 
aşezându-i pe canapea; îşi scoase spelcile, una câte una, 
ţinându-le în dinţi; îşi scutură capul, şi cozi somptuoase îi 
căzură până la genunchi, negre ca vinul vechi. 

Sări de pe canapea, şi-n loc să se pieptene, îşi clătină capul 
repede şi ritmic, despletindu-şi părul întunecat, vast, ca o 
furtună de noapte pe mare. Nu i se mai vedeau obrajii, nici 
tâmplele, nici ceafa. Prea greu ca să mai fie creţ până la 
genunchi, părul cădea opac şi întins ca un cort negru, iar de 
pe umeri se-ncreţea, căzând în ciucuri opulenţi pe care 
luna-i arginta, învăluind roşul de jar al bluzei. 

De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca să-şi 
ţie de urât. Nu se mai uita în oglindă. Era prea mică 
oglingioara sacoşei ca să poată cuprinde amplul val de 
negru. 

Compartimentul se umpluse de un miros aţâţător de sevă, 
ca cel care pluteşte în amurguri deasupra ierbii cosite. 

Îşi dădu capul pe spate, îşi gâtui părul cu o mână, subt 
ceafă, şi întoarse capul spre Mircea cu o atitudine de dans 
spaniol care-i avânta superb sânii. 

Mircea nu mai văzu nimic. Închise ochii. Simţi o aplecare 
asupra lui, ca un val de soare prin obloane de lemn date-n 


lături, apoi o lungă, deasă, mătăsoasă furnicătură de-a 
lungul feţii; îşi aminti într-o clipire, mirosul luxuriant de păr, 
de drot încălzit şi de hârtie dogorită, din copilărie, în serile 
când mama lui se ducea la bal... 

Nu se putu opri: muşcă ploaia neagră, cu o secundă prea 
târziu prinzind doar capătul unei şuviţe. 

Un râs înnăbuşit. Femeia roşie îi privea buza de jos 
strânsă în dinţi şi ochii închişi. 

— Nu se gâdila decât la buze... Prostul... 

Chicoti din nou. Tăcere. Un oftat. 

Sunt flori cu miros atât de pătrunzător, încât după ce le-ai 
respirat îţi rămâne parfumul lor pe faţă, ca o respiraţie în 
preajma sărutării. 

Simţea necontenit atingerea părului, care-i trecuse prin 
sânge ca vântul prin garoafe. 

O aştepta din nou, cu trupul ca un arc întins. 

Crezu că se-nşeală... Ascultă din nou. 

Femeia roşie cânta împletindu-şi cozile. Cânta încet, un 
cântec trist şi duios ca un cântec de leagăn. Era taină, 
reculegere, vis şi melancolie în cântecul care însoțea 
împletirea cozilor. Ai fi zis că nu le împletea, ci că le 
adormea sau le înmormânta. 

Avea un glas de altă, care, când fredona cuplete 
franţuzeşti, era răguşit ca după vin, dar care se purifica în 
vorbele şi melodia populară, ştiută poate din copilărie de la 
mama ei sau de la o ţărancă tristă. 

Gândurile lui Mircea începură să ia conture stranii ca ale 
plumbului topit în turburi curcubee, când e aruncat în apă 
rece. Întortocheate de dorinţă, ostile, amare, diforme 
cădeau parcă de sus, îngreuindu-i sufletul - şi-ncremeneau 
convulsionate. 

Cântecul amuţi. Întredeschise genele: iar se pudra! 

„. Dacă... dacă e femeie cinstită?”... 

I se răciră mânile. 

Atunci de ce nu-l lăsase în pace: pudra, părul... 


Ce făcea? ... Femeia roşie îşi rezemase un picior pe 
marginea canapelei. Un picior descoperit în întregime, ceva 
mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele 
centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se 
învecinează cu albul pieliţei atât de goale. 

Îşi desprinse jartierele, răsfrângând ciorapul. Scoase din 
el un pacheţel plat. Numără, aruncând o privire sperioasă 
spre uşă. Dar nimeni nu-i văzu banii. Mircea privea piciorul. 

Noaptea se subţia, înălbăstrindu-se delicat. 

Luna apusese lin, ca alunecarea unei eşarfe albe. 

Prin întuneric, mina lui Mircea dibui în buzunarul de la 
piept: găsi hârtia de douăzeci, nouă-nouţă, dată de conu 
Mihăiţă. 

Căută să-şi amintească destăinuirile şi comentariile lui 
Tonel despre „preţuri”. Îi tremurau prea tare gândurile ca 
să poată prinde astfel de amănunte. 

Douăzeci de lei! E de-ajuns? Leafa Măndiţei pe-o lună... 
Nu. Nu se poate... Femei uşoare, şampanie, automobil, 
lux... 

Găsi şi cele două hârtii de câte-o sută, date de cucoana 
Catinca. 

Auzi un căscat - de urât - dar crezu că-i de somn. Trebuia 
să se grăbească. Dacă femeia roşie adormea? S-o scoale din 
somn n-ar fi îndrăznit! 

Desfăcu hârtiile, reţinu una, o mototoli în mină, închise 
degetele asupra ei şi începu să întindă braţul... Se opri. 
Uitase! Trebuia mai întâi să-şi dezmorţească piciorul. Îl 
mişcă. Îl întinse. Cu un „zum” metalic, furnicăturile se 
dezlănţuiră. Apoi crampele. Schimbă, cu efort, poziţia 
trupului. Cu şoldul simţi atingerea şodului vecin - ca o 
alipire de continente” - şi încremeni. 

„Acuma încep”... 

Adormise? 

Şold lingă şold şi vibrația trenului. Umărul lui atinse 
umărul vecin. Îşi alipi piciorul de cel de-alături, nesimţit de 


încet. O bucurie fosforescendă ardea de-a lungul conturului 
jumătăţii de trup, lipită de trupul femeiesc. 

Încremeni iarăşi. Închise ochii. Trepidaţia trenului dădea o 
necontenită atingere celor două trupuri lipite. Mina cu 
„preţul” îşi înfipse unghiile în palmă. Nu îndrăznea. 

Noaptea se lumina, albastră ca umbra fumului pe zăpadă. 

Capul de alături i se lăsă deodată pe umăr, cutremurându- 
|. Acelaşi parfum de păr îi bătea obrajii; firişoare de păr îi 
tremurau pe faţă. 

Respiră adânc. 

„Acuma: una, două”... 

Prelungi numărătoarea, ca la întrecerea de fugă, când vrei 
să amăgeşti pe concurenţi. 

Vicleană, mina porni: tresălta, ca zdruncinată de tren, şi 
căzu în poala rochiei, mai sus de genunchi. 

Aşteptă. 

Albe zorele înfloriră zarea, înălţând un alb parfum. 

Îşi simţi deodată mâna încleştată, ca o mina de hoţ prinsă- 
n buzunar. 

Capul de pe umăr se ridică brusc. 

— Aa! 

Strânsoarea minii se făcu blânda, ca pentru un blond şi 
moale puişor de găină. 

— Te-ai sculat? Când te-ai sculat? Pe mine m-a furat 
somnul. 

Răsuna aşa de familiară, atât de puţin surprinsă vocea 
femeii roşii, că parcă îl cunoştea de mult şi adormiseră 
mână-n mână. 

Mâna lui Mircea lăsă „preţul” în mâna pe care-o văzu - în 
lumina zorilor - groasă, lată, greoaie, cu degete cârne, 
croită pentru lopată şi melesteu. 

— Ce-i asta? 

Privi suta mototolită şi faţa i se dilată într-un zâmbet 
carnivor. 

Îşi îndreptă privirea spre Mircea, care ţinea ochii în jos. 
Genele negre atârnau ca o adorabilă trenă a ruşinei în 


roşeaţa stridentă a obrajilor. 

— Na-cţi-o înapoi. Ia-o, puiule. Eu îs fată bună. Pe degeaba 
nu iau... I-o vâri în buzunar, gâdilându-l înadins. ...Nu vezi 
că-i ziuă! îi vorbi ea, aplecându-se să-i prindă privirea. Nu 
se poate... Îi făcu din ochi, şi-n şoaptă, arătând spre Aron 
Rosenzweig: ...Ne vede! Prostule, de ce-ai dormit? ... 
Profitai... 

O lacrimă porni din ochiul lui Mircea şi, făcând o curbă 
umedă, căzu. 

— Micule, o guriţă... gratis. Eu îs fată bună! 

Aron Rosenzweig văzu violul sărutării pe gură, auzi şi 
vorbele: 

— Întreabă la hotel „Binder” de domnişoara Zozo: camera 
13. Când vrei, maică dragă! 

Şi, discret, Aron Rosenzweig convorbi tare eu sine: 

— Domle, domle, a dracului gutunar! Hap-ţiu! 

Fiindcă fereastra era prea departe, Mircea ieşi pe uşă. 

Zozo scoase capul, aruncă o privire-n dreapta, alta-n 
stânga: coridorul era deşert. Ridică sprâncenele: pricepuse. 
Reintră în compartiment, zâmbind misterios. 

Coridorul era deşert fiindcă Mircea şedea ghemuit pe 
scara vagonului: pridvor al vitezei. 

Părul şi sufletul în vânt... 

Tremur sur, pietrele terasamentului curgeau vertiginos, în 
răspărul goanei... 

Panica stâlpilor de telegraf... 

Copaci de-o clipă, hirsuţi, cu furii metalice şi gheare parcă. 

Toate formele din calea trenului aveau o dementă 
gesticulare. 

Numai mâna prinsă de bara de fier înnoda concret trupul 
de viaţă. Pietrele, copacii, stâlpii loveau, sfărâmau şi sfâşiau 
sufletul părăsit. 

Răspântie de viaţă şi de moarte în vâjiitul vântului şi 
trosnetul de fier al roţilor. 

„Aruncă-te, aruncă-te”... 

Copacii, pietrele şi roţile urlau: „Aruncă-te, aruncă-te”... 


Din toate părţile, pământul, cu harapnice în mină, lovea. 

Beţia neagră a morţii... 

Suflet spart: vintul trecea prin el cu şuier lung. 

„Aruncă-te, aruncă-te”... 

Copacii, pietrele şi roţile urlau: „Aruncă-te, aruncă-te”... 

Negru şi sur, vârtejul pământului. 

Un deget se desprinse de pe bară. 

Vântul îi închise ochii. 

Urechile-i vâjiiau. 

„Aruncă-te, aruncă-te”... 

Ochii i se căscară sticloşi. Trupul tremura în friguri. 

„Aruncă-te, aruneă-te”, urlau adâncurile. 

Şi deodată, marea duioşie a cerului, aplecată asupra 
întregului pământ, se însufleţi. 

Zările se ridicară-n aur. 

Răsărise soarele: suverana poruncă. 

Trenul se opri într-o gară mică, din acelea pe care 
niciodată nu le vezi fiindcă-s prea matinale. O gară care ar 
fi meritat, drept nume, un diminutiv sau o poreclă. 

N-avea miros de gară, ci de flori. Un zâmbet de soare îi 
sclipea în toate ferestrele: adică două, cu muşcate. Se juca 
de-a trenul cu multă seriozitate, punctuală. 

Mircea făcu trei paşi pe prundul vesel al peronului. Şeful 
gării avea şapcă roşie, lanţ de aur, cămeşă de noapte cu 
chenar vişiniu subt haina de pânză şi pantofi galbeni foarte 
zbârciţi, foarte lustruiţi, cu tocuri drepte, şi tălpi subţiate. 
Era bunic desigur. De asta saluta trenul cu atâta gravitate: 
ca să râdă nepoţelul căruia îi cumpărase o gară de 
cărămidă cu sonerie, o fântână cu ciutură, un gazon verde 
cu doi plopi, un ciobănaş precoce, un măgăruş... 

Peisajul gării rămase în urmă, pueril. 

„. Qu'as-tu fait, o, toi que voilr Pleurant sans cesse, Dis, 
qu'as-tu fait, toi, que voilr De ta jeunesse?”52 

De departe, şi când şedeau locului, ţăranii şi cocostârcii se 
confundau. Şi cum era încă foarte dimineaţă, şi cum uneori 


o formă albă desfăcea albe aripi, şi plutea, credeai că 
îngerii care dormiseră pe pământ zburau îndărăt. 

În blondul vast al lanurilor, albe deşteptări; şi subt 
albastrul vast al cerului, albe zboruri. 'Toate înălţările erau 
fireşti. 

În faţa aripelor, căzând din umeri, braţele sunt grele când 
sufletul e greu. 

Trenul se oprea des, ca şi cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot 
felul de gărişoare intime, lăsând galbene plicuri oficiale, 
scutite de timbru, cu adrese violete; şi plicuri străvezii ca 
laptele îndoit cu apă, fără majuscule şi fără sacramentalul 
„domnului” sau „doamnei”. 

Mircea se dădea mereu jos, simțind nevoia pământului 
neclintit şi tare. 

— Săru'mâna, conaşule. Da unde-i conaşu Dănuţ? 

Gheorghiţă îşi împodobise pălăria orăşenească - dar de la 
Dănuţ - cu tot felul de flori. Zâmbea mereu şi copilăreşte, 
culegea cremeni din prundul gărilor umplându-şi 
buzunarele. 

Gorniţa suna. Mircea se urca într-a doua; Gheorghiţă într- 
a treia. Conversaţia, sau, mai exact, monologul lui 
Gheorghiţă, urma din gară-n gară, cu răstimpuri de câmp, 
flori şi ogoare, ca vignetele unei bucolice. 

La o oprire, Gheorghiţă răsări c-un pui de vrabie. 

— I-l duc mamei Maria. Straşnic îi placi şi „creasct”. Şi vezi 
mata, conaşule: miţi, cini, iepuri... 

Trenul pornea. 

Gheorghiţă avea chef de vorbă. În gara următoare iar 
venea, cu noi amănunte despre Medeleni. 

Trecură prin gări îndărătul cărora aşteptau trăsuri 
jerpelite; caii aveau zurgălăi la gât, şi vizitiii, spinarea 
încovoiată şi bici țărănesc. 

— Ş-apui să vezi mata, conaşule, cai ce-avem! Ihai! ... 

La staţia următoare: 

— D-apui să mânânci mata nişti busuioaci di la Oţăleanca! 
„.. Ti duce duduita Olguţa, ci dumneaei îi placi şi li scuture 


sânguri. 

— Gheorghiţă, suie cu mine. 

— Eu am di-a triia, conaşule. Îmi tragi-o taxi! 

— O plătesc eu. Te rog, vino cu mine. 

Se sui după Mircea, arătând cu degetul şi numind 
dealurile şi satele înşirate de goana trenului, cum arată şi 
numesc în gura mare orăşenii periferici, la 10 Mai, pe 
miniştrii şi marii dregători din alaiul lui vodă. 

Mircea nu-i asculta vorbele, dar îi auzea glasul şi-i simţea 
prezenţa. 

Demult, când era copil, asupra somnului o chema pe 
mama lângă patul lui, fiindcă se temea de întunericul odăii 
şi de strigoii care vin la geam. Şi nu-i era ruşine. 

Acum îl chemase pe Gheorghiţă, deşi se luminase de ziuă, 
fiindcă se temea de întunerecul adânc din el, unde o scară 
cu puţine trepte - pe care un laş o cunoştea - cobora 
vertiginos dedesubtul unor vorbe văzute ca la lumina de 
sânge a unui felinar roşu, hotel „Binder”, camera 13. 

Dănuţ dormea înainte, fără întrerupere. Bătaia cu omăt a 
zorilor nu-l deşteptase. Nici schimbarea căpitanului: perna 
canapelei, acoperită cu un chimono, în loc de genunchii 
Adinei. De altfel, amândouă pernele, dacă n-aveau aceeaşi 
elasticitate, aveau, în schimb, acelaşi parfum: muguri cruzi 
de tei, fin, petunii... 

Adina se ridicase nu fiindcă amorţise, ci ca să ocrotească 
somnul lui Dănuţ de aurul violent al soarelui. Trăsese 
perdeluţele pe geamuri. Acum, penumbra 
compartimentului avea cafeniul preţios cu ape blonde- 
verzui şi vinişoare de aur al chilimbarului de Buzău. 

Adina şedea pe canapeaua din faţă, veghind. O noapte 
numai, şi impersonalul compartiment cu canapele de pluş 
roşu, acoperite cu reţele croşetate, se îmbibase de 
intimitate, ca toate încăperile prin care poposeşte 
dragostea. Pe canapeaua din faţă, Adina şezuse pe 
genunchii lui Dănuţ, apoi Dănuţ dormise cu capul pe 
genunchii ei. Pe margina ferestrei cu bară metalică, Dănuţ 


îşi sprijinise bărbia; în spaţiul ferestrei, fluturase minia 
cârlionţilor; pe podele răsunaseră paşii autoritari. 

Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru 
căpătâiul lui Dănuţ, deschis pe măsuţă; o batistă mototolită, 
alături de mănuşi; un flacon de colonie cu dopul strâmb... 

Trist ietac al ultimei nopţi, compartimentul trăia alături de 
ei. 

Înstrăinat de Adina, de dragostea şi de durerea lui, Dănuţ 
dormea. Visase că e în cursul inferior şi că începe anul 
şcolar. Visase chiar fatidicul unghi al minutarelor, arătând 
opt fără un sfert. Ştia că se isprăvise vacanţa - ascuţită 
melancolie din visul şcolarilor care-au fost interni! - şi că 
trebuia să se scoale repede, ca să aibă vreme să îmbrace 
uniforma, să-şi bea ceaiul, să fugă şi să intre-n clasă. 
Fiecare clipă de somn era prelungirea amară a ultimei 
bucurii, a singurei bucurii, la capătul căreia răsăreau 
băncile ostile ale începutului de an şcolar, într-o clasă cu 
miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de 
toamnă, tabela neagră, creta ironică, buretele nou şi paşii 
sonori ai profesorului pe care-l vezi răsărind în cadrul uşii, 
mieros şi sever, concret şi abstract, cu catalogul subt braţ, 
în locul luminoasei fetiţe care, sub zeci de frunţi aplecate pe 
pupitre, se luminase o clipă în soarele de toamnă al ultimei 
zile de vacanţă şi-n perspectiva cerului sineliu şi a pădurilor 
de bronz, de aur şi mărgean... 

Nu vroia să se scoale. Îşi amâna prin somn deşteptarea, 
gustând secundă cu secundă declinul somnului dulce ca 
boabele de poamă strafidite, rămase după culesul viilor. 

Adina ieşi pe coridor, deschizând şi închizând uşa cu 
precauţiuni de vânător. Nu vroia să-l deştepte, fiindcă... 

Era aşa de mare ispita, încât se încruntă. 

Să-l deştepte? Să nu-l deştepte? ... 

Dacă.-l lăsa să doarmă, mergea la laşi cu ea. Avea 
delicioasa impresie că-l fură. O zi împreună cu Dănuţ la 
Iaşi! ... S-ar fi supărat! Îl aşteptau acasă. 

Ridică din umeri. 


S-ar fi supărat? ... l-ar fi trecut. 

Zâmbi... O zi de nebunii la Iaşi! ... Prea mare bucurie ca să 
renunţe la ea! 

Prea mare bucurie! 

Şi-n semn de bucurie flutură mâna spre călăreţul...spre 
amazoana care venea în trap mare, prin valuri de grâu 
copt, spre bariera închisă. 

„Frumoasă fată! Vai! ... 0oo!”... 

Smuncitura şi cabrarea nebunească a armăsarului negru, 
din faţa barierii, rostogolise inima Adinei, dar răsturnase 
numai pălăria amazoanei. Şi de subt pălărie răsărise - în 
neagra înălţare a calului - un păr de aur solar şi o senină 
faţă de arhanghel cu ochi gravi. 

Trenul se apropia de staţie. Maşina şuieră. 

Dănuţ deschise uşa, se repezi la fereastră, scoase capul: 
văzând peronul gol, speră deznădăjduit că n-a ajuns încă. 
Faţa i se posomoriî. Recunoştea pe rând plopii, gara, 
peronul... 

— Adina, m-ai lăsat să dorm! Iu te distrai la geam! Vai! ... 

Trenul se oprise. Popas urgent. Dănuţ o privea pe Adina, 
amar; Adina, pe Dănuţ, cu gura încleştată. 

— Vai! ... 

— Dănuţ! 

— Rămas bun. 

— Dănuţ! 

Fugi după el, lângă scara vagonului. 

— Dănuţ drag... 

Gorniţa sună. 

Trenul porni. 

..."drag”: îi vibra în inimă cuvântul despărțirii fără 
sărutări. Fugi după tren. Sări pe scară. 

— Adina... 

Căuta un cuvânt bogat, duios, imens, blând. 

— .„..de ce plângi? 

Îi sărută vârful degetului mic, întins din răsputeri. Sări 
dincolo de peron. 


Rămase pironit alături de şine, cu ochii după trenul care 
ducea fluturarea unei mini mici, până când nu mai văzu 
decât un punct negru... un gol... 

Îşi trecu mâna peste frunte. 

Nu visase! 

Şedea locului, dezorientat, străin, ca un bagaj fără de 
stăpân, debarcat din greşală într-o gară necunoscută. 

Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia să treacă şinele. 
Cabra, scutura capul nechezând, izbucnea în lături, 
frământa pământul, dănţuia pieziş, ca armăsarul din 
poveste la podul cu împăratul îmbrăcat în blană de urs, ca 
să se încerce vrednicia feciorilor săi. 

Până ce trenul se opri în staţie, Monica-l îngădui, 
stăpânindu-i numai pornirea de fugă îndărăt. 

Monica încăleca bărbăteşte, dreaptă în şea, cu trupul atât 
de calm şi faţa atât de senină, încât părea că mâna ei nu 
stăpânea dârlogii furtunoşi, ci religioasa armonie a pianului 
cântând un Bach, şi că picioarele ei nu călcau scările, ci 
apăsau pedalele. 

Îi bătea inima nu din pricina lui Cneazu - era mai deprinsă 
cu zvâcniturile lui decât cu ale inimii - ci din pricina unei 
absurde presimţiri. De două săptămâni venea zilnic la gară, 
aşteptând o scrisoare sau o telegramă de la Dănuţ, care să 
anunţe mult aşteptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele 
trenului Bucureşti-laşi, răsăreau feţe ursuze, somnoroase; 
şi n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţă cu păr roşcat 
îi zâmbise, făcându-i semn prietenos cu mâna, iluminând 
negreaţă posacă a trenului. 

Semn bun! Cine ştie! 

Trenul pornise din staţie. Monica se înălţă în scări. 1 se 
părea că vede o mişcare neobişnuită pe peronul îndeobşte 
pustiu; nişte cufere mari... 

— Hai, Cneazul! 

Dănuţ? Nu-i Dănuţ? 

— Cneazu, hai! 


Şi inima Monicăi, şi Cneazu se temeau să treacă peste 
barieră. Se frământau în loc. În juru-le, coapsele de soare 
ale griului ondulau molatec, opulent, până-n zare. 

— Dănuţ! 

Îi văzuse de departe fluturarea părului sonor în soare. 

— Cneazul! 

Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărătnică. 

Un fulger negru peste şine... 

„„.în dosul gării, un armăsar se opri cutremurat în albe 
dantele, ca şi cum drumul de la barieră până acolo ar fi fost 
prin nouri, zbor. 

Şi-n văzduhul de vară era ca o imensă vibraţie de aripi 
străvezii, în timp ce călăreţul cu păr de aur, descălecând 
sprinten, punea vârful piciorului pe pământul de toate 
zilele. 

— Dănuţ! 

Alerga spre el cu braţele întinse copilăreşte, ca după 
fluturi prin soare. 

— Dănuţ, bine-ai venit, Dănuţ! 

Îi apucă mânile. 1 le strânse, zâmbindu-i mereu. În jurul ei, 
Mircea şi Gheorghiţă, şi şeful gării - omni rotundul domn 
Şteflea - aveau acelaşi zâmbet luminat de dinafară, pe care 
întâiul soare de primăvară îl împarte tuturor obrajilor. Dar 
Monica nu-i vedea. Ea-i zâmbea lui Dănuţ. Şi pe faţa lui 
Dănuţ se dezmorţea un zâmbet uitat şi prăfuit până atunci: 
o destindere a obrajilor, o limpezire a frunţii, o îmbunare a 
ochilor. 

Se priviră ochi în ochi: genele Monicăi se plecară pe ochii 
scânteietori, Dănuţ îi cuprinse mânile. 

— Monica, ce bine-i c-am venit! 

„Cum minte!” gândi Mircea, bucurându-se şi el de 
prezenţa Monicăi. 

Monica se roşise. 

— Dănuţ... 

Îl privi din nou. Vorbele se topiră în acelaşi zâmbet al 
ochilor şi-al gurei. 


— Monica, îţi prezint pe Mircea; sora mea, Monica. 

Îi ţinea mânile captive în mânile lui. Monica zâmbi lui 
Mircea, înclinând capul, fără să-i întindă mânile. 

Mircea-i răspunse zâmbind fără să vrea. 

— Dănuţ, te-aştept... te-aşteptam... v-aşteptam... 

Se opri, plină de confuzie, ridicând umerii şi plecând 
genele. 

Dar toţi râdeau cu bunătate în jurul ei, ca lângă un foc 
care luminează obrajii şi încălzeşte mânile. O priveau numai 
şi, deşi schimbau puţine cuvinte, aveau impresia unei 
conversații însufleţite. Braţele Monicăi, întinse spre Dănuţ, 
aveau armonioasa mişcare a acelor braţe de sfânt şi de 
legendă, spre care cerbii, urşii, lupii, căprioarele şi toate 
sălbătăciunile pădurilor se îndreptau ca spre izvor, iar 
păsările cerului ca înspre primăvară. 

Abia o cunoscuse, şi Mircea - atât de greoi la legarea 
prieteniei - simţea pentru ea elanul marilor devotamente, 
care în vechime făcea pe cavalerii dezbinaţi să încrucişeze 
spadele deasupra unui cap blond de regină pribeagă, în 
semn de ocrotire şi veşnic legământ. 

I-ar fi destăinuit - fără să roşească - iubirea lui pentru 
Olguţa; i-ar fi spus dintr-o dată „Monica”, pur şi simplu, fără 
să fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fără să se-ncurce... şi chiar i- 
ar fi mângâiat părul, zâmbindu-i cu blândeţă, cum mingii 
capul unui copil adormit. 

Porniră spre ieşire, cu Monica între ei. 

— Duduie Monică, da unde-s trăsurile? se minună 
Gheorghiţă, nevăzând niciuna. 

— Dănuţ, noi nu ştiam că veniţi... Eu am venit la gară... 
aşa... Olguţa crede că-s la pădure, adăugă ea în şoaptă, c- 
un zâmbet care nu izbuti să fie maliţios. 

— De ce n-ai telegrafiat, Dănuţ? 

Îl mustră cu o şi mai afectuoasă strângere de mină. 

— Ci ni facem, duduie Monică? 

— Eu am venit călare, Dănuţ. Mă duc s-aduc trăsurile de- 
acasă. 


Mâna lui Dănuţ îi strânse mâna autoritar. 

— Tu rămâi cu noi, Monica. 

— Sigur, întări Mircea. Mergem pe jos împreună. 

Şi Monica, şi Dănuţ, şi Gheorghiţă începură să râdă. De la 
gară până la Medeleni era cale de un ceas, în trap 
voinicesc. 

— Staţi: să plece Gheorghiţă călare. 

Gheorghiţă se uită la armăsarul ţinut cu precauţiune de un 
ţăran, se scărpină în cap... 

— Aista nu-i Cneazu? 

— Ba da, Gheorghiţă. 

— Monica, tu îl călăreşti pe Cneazu? se miră Dănuţ 
admirativ. Şi Olguţa? 

— Mi l-a dat mie; l-a mai îmblânzit Olguţa, adăugă ea, 
râzând de nedumerirea lui Dănuţ. Olguţa îl are pe Voievod. 

— Voievod?! 

— Il-a dat colonelul. Ai să-l vezi! 

— Sus, Gheorghiţă, şi la goană! porunci Dănuţ. 

— Conaşule, da unde mă sufere? Nu-l ştiu eu?! ... Aista-i 
di-a duduii Olguţa! Să spuie şi duduia Monica... 

— Lasă fleacurile, Gheorghiţă! Încalecă. 

Într-adevăr, neştiutor de democraţie, Cneazu avea o 
hotărâtă aversiune pentru Gheorghiţă. Nu vroia nici să-l 
privească, nici să-l primească, nici să-l simtă. Năduşit ca 
după un galop, Gheorghiţă nu izbutise nici să încalece. 
Aruncă o privire spre Monica, ştergându-şi cu dosul palmei 
fruntea îmbrobonată. Monica interveni. 

— Dănuţ, aranjăm altfel. Mă duc eu până-n sat şi vin 
imediat cu două căruţe. 

— Şaru mina, duduie Monică, şopti Gheorghiţă. 

Monica încălecă fără ajutor. Cneazu era valuri-valuri. 

— Monica! Monica! Ţine-te bine! strigă Dănuţ alarmat, 
alergând. 

Cneazu făcuse o „lansadă”, ridicându-se năpraznic în două 
picioare şi izbucnind în salt. 


„Vai! ce cochetă m-am făcut! gândi Monica roşindu-se. L- 
am speriat pe Dănuţ!” 


O urmăriră din ochi, până când nu mai văzură decât 
galopul blond al spicelor în urma ei. 

Reveniră pe peron, zâmbind. 

Apoi căscară. 

— Dan, ce facem? 

— Stăm. 

Se aşezară pe cufere. 

Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui 
Dănuţ întregului ei suflet, Mircea se posomori cu spinarea 
curbă şi ochii în pământ, iar Dănuţ, aplecat într-un cot pe 
cufărul lung, îşi regăsi sufletul întins pe şine în urma 
trenului plecat. 

II. 

O ZI. 

Bunul prieten al Olguţei - doctul, lucidul, sarcasticul, 
zdrenţărosul şi calamburgiul doctor Prahu - despre care s-a 
pomenit într-unul din primele capitole ale acestui roman, îşi 
trata pacienţii cu ceva mai multă cruţare decât ştiinţa 
medicală pe care... 

— N-o pot dispreţui fiindcă nu există. 

O dispreţuia totuşi mai presus de toate; în al doilea rând 
veneau doctorii, apoi femeile, apoi virtutea, apoi pacienţii 
săi... Lista e mare. Întrebat odată de un „cetăţean indignat” 
despre dimensiunile ei, răspunsese superb: 

— Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai să mă scuteşti de- 
o osteneală... şi pe deasupra ai să te cultivi. 

Fiu de farmacist - de „şpiţer” cum spunea el, derivându-şi 
pasiunea pentru şpriţuri din calamburul „şpriţer” - era 
hotărât duşman al medicamentelor. 

Implorat de o pacientă „să-i dea ceva”, aşternuse laconic 
pe hârtie: „H2O; preparatul francez.” 

— O să luaţi, stimată doamnă, câte cincizeci de picături la 
sculare şi cincizeci la culcare. 

Medicamentul „soare” şi medicamentul „vin” erau 
singurele excepţii de la regulă: e drept, însă, că ambele nu 
erau preparate spiţereşti. 


Olguţa era prietena doctorului şi viceversa. Olguţa îl 
alimenta cu vin ales dintr-o pivniţă aleasă; în schimb, 
doctorul Prahu îi prescrisese băi de soare. 

— S-o duc la mare? întrebase doamna Deleanu, alarmată 
de gravitatea doctorului, fără să ştie că Olguţa râdea după 
uşă c-un prosop pe faţă: prea amatoare de râs ca să nu 
asculte; stăpânindu-şi prea puţin râsul, ca să nu ia măsuri 
drastice. 

— Stimată doamnă, fiica dumneavoastră este nervoasă... 
Şi marea... 

— Ştiu, doctore, enervează. Ce-i de făcut atunci? S-o duc 
la munte. 

Olguţa auzise o tăcere cu perspective de munte, ceea ce 
nu-i convenea de loc. Azvârlise prosopul şi intrase în odaie, 
şoptind în treacăt doctorului substantivul „ploaie”. 

— Ce cauţi, Olguţa? 

— La munte plouă, stimată doamnă... 

— Bravo, Olguţa! Eu tremur de grija sănătăţii tale, şi tu 
râzi! Râzi, Olguţa, râzi! 

— E nervoasă... şi la munte plouă, revenise doctorul 
recapitulativ, cu acompaniamentul hohotelor de râs al 
Olguţei şi al uşei pocnite. 

Graţie acestei savante strategii, Olguţa obținuse pe cale 
medicală şi indirectă ceea ce nu izbutise să capete până 
atunci prin persuasiune: un duş în plin aer, alături de tenis. 

— Vezi, mamă dragă, când joci tenis asuzi şi sudoarea, 
iartă-mi expresia, e infectă. Fă-mi un duş alături de tenis. 

— Asta mai lipseşte! exclamase doamna Deleanu, ridicând 
mânile la cer. Asudată la duş? 

— Mamă dragă, cine ţi-a spus c-am să fac duş asudată? 
replicase Olguţa cu cel mai serafic glas. 

— Tu. 

— Ai înţeles greşit. Eu am alăturat substantivele „duş” şi 
„sudoare”, dar nu verbele „a asuda” şi „a te dusă”. 

— Olguţa, lasă glumele! Nu te ştiu eu pe tine! Parcă te 
văd: o apă la tenis, hop la duş. Pneumonia gata! 


— Mamă dragă, dar când plouă nu asuzi? 

— Şi? 

— Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fără haine, sudoarea-i tot 
sudoare, şi ploaia tot duş! 

— Ai uitat umbrela! zâmbise doamna Deleanu. 

— Fă-mi, mamă dragă, o umbrelă şi la duş, şi fac duş 
îmbrăcată: cum îţi place ţie! 

Doamna Deleanu nu cedase decât în faţa medicinei. 
Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor 
de soare „obligatorii” ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum 

toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o 
acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după 
înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia 
să facă băile de soare impuse. 

Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii 
gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, 
împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu 
sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul 
căreia Olguţa primea vizita soarelui. 

„Coliba soarelui”, cum pretindea Olguţa că o va numi 
Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător 
rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese 
Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund 
zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues- 
uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această 
luminoasă încăpere „la musca văduvă”, în cinstea şi spre 
statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare 
slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din 
Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri. 

Evident, Olguţa niciodată nu intenţionase să facă băi de 
soare, fiindcă n-avea nevoie şi, mai ales, n-avea poftă de aşa 
ceva. Dar doamna Deleanu o anunţase că va inspecta 
inopinat, controlând, şi că va asista chiar cu ceasornicul. 

Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de 
unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna 
Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi 


ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea 
marea... agasantă, muntele... pluvios. Deci, Rodica sosi la 
Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă. 

— Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează... 
E fată ruşinoasă! Educată la „Humpel”! 

Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot 
vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. 
Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte 
un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în 
afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două 
rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un 
steag frivol. 

— Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! 
Înţelegi, educaţie de la „Humpel”! 

Aşa că, oricând, doamna Deleanu avea dovadă că 
pacientele sunt în cură. Pe lângă aceasta, sosirile doamnei 
Deleanu erau anunţate din vreme de Puiu, de planton cu 
bicicleta între poarta livezii şi „Musca văduvă”. De îndată ce 
plantonul anunţa inspecția, duşul amuţea, râsetele 
începeau. 

Mai aveau fetele şi o umbrelă: nu pentru duş, pentru 
soare! 

Nici un pom din livadă nu rodea mingi de tenis. Iotuşi, 
subt perii care-şi lepădau în iarbă rumenele busuioace, 
albinele găseau proslăvindu-se albul, rotundul şi inodorul 
fruct de gumă şi de pâslă; la fel, subt zarzării cu blonde 
grindini, subt cărnoşii caişi, cât şi prin tufele de rubine ale 
pomuşoarei. 

Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. 
Această risipă de mingi, dincolo de hotarele tenisului, 
dovedea că cel puţin unul dintre jucători avea lovituri 
inuzitate la jocul de tenis. 

Îşi găsise un adept între purtătorii de rachetă, străvechiul 
„Ccuc”, glorie a oiniştilor de odinioară, constând într-o 
lovitură astfel aplicată mingii de piele, încât cel care-o 
executa avea răgaz, până la căderea mingii, să-şi 


răsucească o ţigară; „iepurii”, să fugă şi să revie fără risc; 
iar privirile spectatorilor să facă alpinism în văzduh. 

Excluzând pe Olguţa, ale cărei mingi deşi aveau 
vehemenţa loviturilor de box, erau precise ca loviturile de 
biliard, pe Puiu, fanaticul şi vrednicul emul al Olguţei, pe 
Monica, elegantă jucătoare, dar rară parteneră de când cu 
întârzierea lui Dănuţ, rămânea Rodica. 

— Buftachi dragă, ofta Olguţa, întovărăşind din ochi jalnica 
bejanie a unei alte mingi, am să-ţi spun Cuc! 

Şi fiindcă Rodica nu se învrednicea să-şi dezmintă porecla, 
şi fiindcă mingile se consumau ca oule de Paşti, Olguţa 
instituise un serviciu special pentru descoperirea şi 
adunarea lor. Păstorul ociţelor rătăcite era Costică, zis Cotic, 
feciorul oacheşei Anica. Cotic era blond ca strugurii din 
Stambul şi avea ochii albaştri. Anul venirii sale pe lume era 
următor anului sosirii la Medeleni a lui Kulek, berlinezul 
şofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzină a lui 
Cotic nu se mai înapoiase la întâm-plătorul cuib: aşadar, 
Cotic era „din flori”. Peltic şi tont, suferise pesemne 
irezistibila atracţie a strămoşului său germanic pentru 
palmipede. 

Cu osebirea că purul Lohengrin călărea o lebădă 
ghinionistă, pe câtă vreme Cotic, datorită prestigiului de 
care se bucura printre gâşte şi gânsaci, căpătase o slujbă 
remuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea 
Olguţa. Flota se compunea dintr-un imens cârd de gâşte, 
rațe şi gânsaci. Amiralul o ducea la păscut, la adăpat şi la 
culcare - pentru care primea diurna de cinci parale şi 
hrană, pe deasupra, la discreţie, plus tainul de zahăr de 
buzunar. 

Ţăranii îl învăţaseră să înjure. Pelticul amiral îşi înjura flota 
cu adoraţie. Seara, când o aducea de la păscut, 
magnetismul nordic al ochilor albaştri se amesteca în 
permanente doze cu cele mai sudice sudălmi. 

— Ci tot îndrugi acolo, măi Cotic? interpelau ţăranii de pe 
prispa cârciumei pe ciobănelul cu varga din urma 


gâgâitoarei turme. 

— Ia, tudui gâcile! 

— Da ţi-s dragi, măi Cotic? 

— Înî! Li iubec. 

Această scenă, zilnic repetată, strânsese inima Monicăi şi 
acţionase voinţa Olguţei, care îl transformase pe Cotic din 
amiral al flotei în culegător de mingi, mărindu-i diurna. Şi în 
această nouă funcţiune, fostul amiral excela. Ochii lui aveau 
darul de-a osebi culoarea albă, cu nuanțele ei - comună 
mingilor şi gâştelor - de verdele frunzişului şi-al ierburilor 
cât şi de tenul pământului. De altfel, Olguţa îl persuadase că 
mingile nu-s decât ouă de gâscă. Şi cu cât va aduna mai 
multe, flota va spori. 

— Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucătărie. 

— Ia, sting ouă di gâci. 

După ce-şi isprăvea treaba, se ducea la gâşte şi asista, cu 
ochi de mamă, la pregătirile lor de somn. Maică-sa Anica n- 
avea vreme să vadă de el, fiindcă din an în an florile erau 
darnice cu ea - darnică şi ea cu ele. 

— Olguţa, Olguţa, m-auzi? îşi vesti Puiu apropierea de 
sacrele rogojini, rezemându-şi bicicleta de trunchiul unui 
copac. 

— Cuţulachi, Cuţulachi, te aud! ţipă Olguţa pe acelaşi ton, 
tăind net entuziasmul vocal al lui Puiu. 

Urmă o tăcere bosumflată, prin care răsună duşul şi 
murmurul livezii. 

— Cuţulachi, vorbeşte mai tare, curmă Olguţa tăcerea 
prelungită. 

Puiu, care venise plin de exuberanţă să aducă Olguţei o 
veste agreabilă, simţi nevoia ofensatoare de-a fi lapidar, şi 
fu: 

— Tante Alice cânta. 

În loc de: „Nu ştii, Olguţa, ce veste bună îţi aduc? Tante 
Alice cânta etc...” 

— Bine face, răspunse Olguţa cu o egală lapidaritate. 

— Pot să mă duc? 


— Îhi! 

Puiu culese o pară de jos şi o zvârli într-o vrabie, 
provocând un zbor. 

— Olguţa... 

— Ei? 

— Nimic. 

— Mersi. 

Puiu luă o piatră şi o zvârli într-altă vrabie: nici un asasinat 
nu turbură acalmia livezii. Ar fi vrut să-i spuie Olguţei o 
impertinenţă şi nu găsea nimic alt decât pere şi pietre. 

— Cuţulachi, ce cânta mama? 

— Nu ştiu. 

— Du-te şi află. 

După un răstimp, biciclistul sosi cu răspunsul. 

— Nu ştiu. 

— Cotic al doilea, fredonează. 

— Nu pot, mormăi Puiu, crâncen. 

— Atunci n-am să te mai primesc când fac muzică. 

— Îmi pare foarte taine, chiar foarte taine! 

— Puiu! 

Cum ar fi spus: „lout beau!'53 

— Poftim, Olguţa! 

— Te-ai calmat? 

— Da, Olguţa. 

— Bine. Fredonează ce cânta mama. 

Puiu înghiţi de câteva ori şi, cu o voce plină de lacrimi, ca 
sirmele telefonice de rândunele, îngăimă câteva măsuri. 

— Bine, Puiu. Acuma du-te şi culege caise. 

Puiu plecă, maltratând iarba şi brutalizând crengile. Glasul 
Olguţei avea asupra lui efectul pe care-l aveau mânile lui 
asupra ghidonului bicicletei. 

— Ce cântă? se informă Rodica. 

— Debussy. 

— Ce-i asta? 

— Ceva, Buftachi! Nu-i de mâncare! 

— Ştiu, da-i bun? 


— Sigur. Trufanda: nu pentru tine! ... Descifrează toată 
dimineaţa, din păcate! 

— Atunci mai faci un duş? o întrebă Rodica, fără să fi auzit 
finalul, din pricina duşului cu zvon de sărutare pe ureche. 

— Ba! răspunse Olguţa c-un aer dezgustat. 

— De ce? 

— Fiindcă n-are nici un haz duşul fără mama; 

Caişii îl cunoşteau bine pe Puiu şi-l răsfăţau, cum odinioară 
frumoasele castelane coapte în aşteptarea vitejilor 
războinici îşi răsfăţau pajii, purtătorii trenelor şi-ai micului 
pumnal, lăsându-i să se joace cu cerceii, cu inelele, cu 
zulufii şi uneori chiar şi cu sânii: preţioşi şi ei în brocarturi, 
dantele şi catifele. 

În fiecare dimineaţă Puiu venea spre caişi, lăsând racheta 
pe bancă şi fetele la baie. Îmbrăcămintea lui Puiu se 
compunea dintr-o cămeşă cu mânici scurte şi guler 
răsfrânt; o păreche de pantalonaşi de flanelă albă, foarte 
scurţi şi aproape colanţi, strânşi la mijloc cu o centură albă; 
şi espadrile de pânză cu talpă de sfoară, fără ciorapi; capul 
descoperit. Aşa hotărâse Olguţa. 

Puiu ştia că-l prinde bine costumul alcătuit de Olguţa. Îl 
arăta zvelt, fiindcă centura strânsă făcea umerii mai largi, 
iar pantalonaşii scurţi descopereau picioarele imberbe, 
brune, cu muşchi lungi, îndemnându-le să fie mai sprintene, 
mai iuți. Şi deşi aspira la pantaloni lungi - din pricina 
prestigiului legat de lungimea pantalonilor - era mândru de 
cei scurţi din pricina picioarelor. 

Puiu nu scutura caişii. Brutala scuturătură e bună pentru 
cireşii cu însutitele bătăi de inimioare roşii, pentru gloata 
zarzărelor bunduce şi elastice ca dancii după trăsurile 
boiereşti, dar nu pentru caişii somnolenţi şi somptuoşi în 
arome. Se urca în ei şi culegea, dând la o parte misterul 
crengilor, pudoarea crenguţelor şi frunzele care ascund 
povocator ca o rochiţă îmbrăcată pe piele, rotunde nudităţi 
de aur venețian - se suia, din creangă în creangă, tot mai 
înspre cer, în val de arome, până-n vârfuri, unde caisele în 


soare au un obraz auriu şi celălalt pătat de roşu, ca obrajii 
fetelor tinere, când se deşteaptă dimineaţa, calde, 
somnoroase, despletite. 

Culegătorii de perle când se afundă în mare sunt goi şi au, 
legată de gât, o punguliţă pentru lăcrămioarele undelor 
verzi. Scufundător în soarele caişilor, Puiu avea legat pe 
piept un sac de pânză pentru aromatele mărgărintare 
leneşe ale frunzişurilor verzi. 

Livada Medelenilor avea mulţi caişi: puteau să aurească 
iarba de subt bogatele lor crengi; să umple chiselele de 
dulceţi, borcanele de compoturi şi marmelade, şi să 
îndestuleze pofta tuturor copiilor din casă şi de la 
bucătărie. Aşa că Puiu alegea numai caisele între caise, cum 
alegeau trimişii de la Poarta otomanei împărăţii, pentru 
harem, numai frumoasele între frumoase. 

Îi plăcea, în miros de caisă, de sevă şi de soare, să pipăie şi 
să cuprindă fructul catifelat ca botul mânzului, şi-atât de 
dulce bombat, de parcă o inimă, şi nu un sâmbure i-ar fi 
însufleţit carnea luminoasă. Dar să muşti dintr-o caisă 
neatinsă de nici o mână, dintr-un fruct având culoarea 
soarelui privit prin frunze şi căldura încropită a văzduhului 
de vară! ... 

Puiu culegea caise, şi caişii îl învățau gustul dezmierdărilor 
şi-al sărutărilor, îndrumându-l vicleni spre trupul surorii lor: 
femeia. Într-o zi i-o arătară. 

Fetele făceau baie. Puiu colinda caişi, culegând. Şi pe când 
desprindea caisele din vârfuri, văzu trupul Rodicăi. O clipă, 
numai, printre frunze. Ca jumătate de caisă cu sâmburile-n 
ea... 

De-atunci, Puiu o ura pe Rodica. 

Dar se urca uneori în caişii cei mai înalţi, şi nici nu 
culegea, nici nu muşca. Atunci, obrajii săi luau culoarea 
obrazului dinspre soare al caiselor din vârfuri, şi inima lui 
Puiu scutura caise. 

Sacul de pânză de la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la 
fel. 


Nu se înălţase încă pe crengile înalte, şi aromele, din 
ierburi până-n crengi, îl îndemnau să se urce sus, până 
acolo de unde... 

Teama şi dorinţa îl stăpâneau deopotrivă. Nu cuteza să 
privească decât dacă era sigur că Olguţa-i îmbrăcată. Dacă 
nenorocul ar fi făcut ca Puiu s-o vadă pe Olguţa goală, s-ar 
fi aruncat de sus, din vârful de unde o privea pe Rodica. 

Pe Olguţa o iubea. 

Pe Rodica o ura. 

Copilărise cu Olguţa. Ar fi avut de nenumărate ori putinţa 
să o vadă în cămeşă de noapte, în halat de baie bătut de 
vânt, spălându-se: Olguţa niciodată nu încuia uşile. 
Întotdeauna ochii lui Puiu ştiau s-o privească pe Olguţa 
numai când era deplin îmbrăcată. Pe Monica la fel, dar 
Monica era sora lui mai mare, pe când Olguţa... 

Expresiile „trup de fată”, „trup de femeie”, existau mai 
demult în mintea lui Puiu; expresia „trupul Olguţei”, 
niciodată. Olguţa, era Olguţa: numele care-i da bătăi de 
inimă. Altceva nimic. O duşmănea pe Olguţa - fiindcă-l 
ironiza, fiindcă-l brutaliza, fiindcă-l umilea - de zeci de ori 
pe zi. Dar seara, asupra culcării, se ducea în odaia Olguţei 
şi-i spunea cu sfială, renegându-şi zecile de suflete rebele 
din timpul zilei: 

— Noapte bună, Olguţa. 

— Noapte bună, Puiule. 

Şi până adormea, asculta glasul Olguţei, spunându-i: 
„Noapte bună, Puiule”. Asta se numea fericire. Daca Olguţa- 
i răspundea: „Bine, Cuţulachi, du-te la culcare”, nu se 
omora, dar adormea târziu, cu perna udă şi obrajii la fel. 
Asta se numea desperare. 

Desigur că din trei sute şaizeci şi cinci de nopţi, câte are 
anul, nu toate erau fericite: dimpotrivă. 

Dar nopţile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea 
de a o vedea pe Olguţa - chiar dacă-i spunea Cuţulachi - 
aşa că anii lui Puiu, în totalul lor negru şi alb, erau fericiţi. 

De ce venise Rodica? ... 


De ce-o văzuse goală? ... 

O cunoştea mai demult pe Rodica şi n-o putea suferi 
fiindcă prezenţa ei însemna imediata lui expulzare. 

— Nu te mai ţine de coada fetelor: eşti băiat, Cuţulachi! 

Când Olguţa era singură, îl mai tolera, când era cu Rodica 
niciodată, ca şi cum Puiu n-ar fi devenit „băiat” decât atunci 
când erau mai multe fete împreună. 

La laşi, Rodica se arăta prea familiară cu el. Îl bătea peste 
obraz, îl tutuia cu ifosul nesuferit al celor din cursul 
„superior”. Şi era grasă pe deasupra. Aşa cel puţin i se 
părea lui, aprobând întru totul porecla Buftachi, dată 
Rodicăi de Olguţa. 

S-o fi iubit pe Rodica? ... De unde! Nu, din pricină c-o 
iubea pe Olguţa. Poate că dacă n-ar fi iubit-o pe Olguţa, ar fi 
iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să iubeşti pe un Buftachi 
ca Rodica! 

Uneori, când era supărat pe ea, o făcea „gâscă” sau 
„vacă”: natural, în mintea lui. Rodica era grasă ca o femeie, 
adică avea piept rotund ca guşa hulubilor, obraji plini, pulpe 
robuste, şi totodată era băieţoasă. Altfel decât Olguţa, se 
înţelege. Nu ştia să joace tenis, nici să călărească, nici să ţie 
floreta, nici să se încrunte, nici să privească „teribil”, nici să 
persifleze. Râdea prosteşte, cum râd toată ziua băieţii între 
ei, mânca mereu, îi plăcea să se zbânţuie, să ţipe, să 
gesticuleze... 

În faţa ei, Puiu nu s-ar fi jenat să spuie: „Du-te dracului; ce 
te hlizeşti? câărăbăneşte-te; ho! nu te holba la mine; porc de 
cine; marş!” vocabularul şcolar din recreaţie. Dacă nu 
scăpa astfel de vorbe faţă de Rodica, asta se datora numai 
prezenţei Olguţei sau Monicăi. Dar cu Rodica s-ar fi putut 
purta „golăneşte” fără să-i pară rău. 

La laşi o vedea numai în uniforma zilelor de şcoală. 

Şi iată că Buftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar 
altfel Buftachi. Chiar în ziua sosirii Buftachi venise la dejun 
îmbrăcată într-o rochie subţire de foulard ca cireşele roşii; 
cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atârnându-i pe 


spate în două cozi grele şi lucioase; cu buza de sus uşor 
umbrită de un puf care făcea gura mai roşie; cu pantofi 
care făceau gleznele subţiri şi ciorapi de mătasă care 
dădeau picioarelor zvelteţă cambrată. 

Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei „ca o cireaşă”, 
nebăgată în seamă până atunci. Buftachi era ca o cireaşă 
într-un pahar cu apă: răspândea o veselie rumenă, 
cărnoasă. 

La dejunul acela, cât şi după dejun, Puiu privise pe furiş 
ceea ce până atunci nu privise decât la Sevastiţa - 
ţărăncuţa care-o slujea pe Olguţa - sânii. Când Rodica se 
apleca mai tare, prin decolteul bluzei de vară vedea 
îmbinarea arcurilor albe: caldă gropiţă. Şi se roşea. Puiu nu 
scosese nici un cuvânt la dejun. După dejun, în pridvor, 
Rodica îl ciupise de gât - ca la Iaşi. Puiu se scuturase ostil şi 
plecase. Dacă Olguţa şi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi 
rămas. 

Goală, Rodica nu mai era „grasă”. Era cum trebuie să fie o 
femeie foarte tânără: plină, îmbelşugat voinică, dar 
avântata. 

Când era cu Olguţa şi Monica, şi când îşi amintea înadins 
de trupul Rodicăi - ca s-o dispreţuiască mai tare - îşi 
spunea că-i pântecoasa. Ţinea minte linia mijlocului rotund 
şi neted, curba galeşă a pântecelui pornind dintr-o cută şi 
arcuirea şoldurilor, perfectă ca a unui dâmb nins. 

Dar când o privea pe Rodica, din caişi, sau când, seara, îşi 
aducea aminte de ea se bucura că Rodica are şolduri şi 
pântece, şi parcă i se umpleau palmele de un val, care le 
rotunjea în cupe. O visa des şi o ura des. Îl trata ca pe un 
copil. Într-o zi îi vârâse mâna rece, pe după gât, 
înfrigurându-i spinarea. Puiu se smuncise, răstindu-se: 

— Dacă ţi-oi face la fel? 

— Pă-mi! 

Puiu se roşise şi plecase. 

Rodica îşi mânca unghiile. Din pricina asta, Olguţa-i 
spunea că are degete buzate. Puiu era fericit că mai are un 


motiv de dispreţ pentru Rodica şi o dispreţuia cu expresia 
Olguţei. 

Dar seara, în patul lui, şi degetele buzate îi făceau o 
plăcere trupească. Le simţea parcă alunecându-i, rotunde, 
elastice, pe spinare... Şi-o închipuia dormind pe Rodica... 

Dar o iubea pe Olguţa. 

Pe Olguţa îi plăcea să şi-o închipuie toamna, în odaia de la 
laşi a Monicăi. Ar fi vrut s-o ştie bolnavă, puţin, nu mult, s-o 
doară gâtul, de pildă. Să-i fie frig. Să fie ceva mai palidă, 
mai puţin energică. Înfrigurată, să aibă un şal pe umeri şi 
să stea zgribulită în fundul divanului. Leila să toarcă. În 
sobă să ardă focul. Olguţa să fie îmbrăcată în haine de 
toamnă, cu puţin miros de naftalină: rochie de culoare 
închisă, neagră mai ales, ghete înalte. O îmbrăcăminte de 
doliu. 

EI să stea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţei. 
Afară, frig, burniţă. Să fie şi el bolnav, ca Olguţa să se arate 
blândă cu el. Să fie zi de şcoală: nici o sărbătoare nu-i mai 
sărbătoare decât o zi de şcoală petrecută acasă, când ştii că 
toţi colegii stau în bănci. 

Olguţa să privească spre fereastră. El să mai puie lemne 
pe foc, să aducă samovarul în odaie. Să vadă mormanele de 
jar sclipind în umbră şi să audă clocotul muzical al apei din 
samovar. Să servească ceaiul Olguţei. Să se facă seară. 

— Noapte bună, Olguţa. 

— Noapte bună, Puiule. 

Şi să-i sărute mina... 

Cu cât o ura pe Rodica mai tare, cu-atât o iubea pe Olguţa 
mai mult. 

Dar Olguţa îl umilea în faţa Rodicăi, şi asta nu-i plăcea - 
altfel de cum nu-i plăcea să fie rea Olguţa cu el. 

Pe Rodica o dispreţuia: şi nu ţi-e de loc îndemâna să fii 
umilit faţă de cineva pe care-l desconsideri. Ar fi vrut să 
facă un pact cu Olguţa: să-l umilească numai când or fi 
singuri, Olguţa şi cu el; iar în faţa Rodicăi să-l cruţe, nu 


fiindcă Olguţa n-ar fi avut dreptul să-l trateze cum credea, 
dar faţă de Rodica! ... 

Mai bine-ar fi fost să plece odată Rodica asta! Îi plăcea s-o 
vadă din caişi făcând baie, sau în halatul deschis, dar teama 
ca nu cumva s-o vadă din întâmplare şi pe Olguţa era aşa de 
chinuitoare, încât îi venea să doboare caişii cu ispita... 

Şi toate caisele erau aşa de coapte, şi aromele atât de 
învăluitoare! ... 

Soarele ilumina rogojinile, înzeuându-le; s-auzea duşul, 
murmurau albinele... Caisele erau calde în mini şi moi, ca 
pieliţa pântecelui când trupul stă la soare... Şi, muşcate, 
caisele aveau un sâmbure negru... 

— Puiu... 

— Cuţulachi! 

Vru să azvârle de sus sacul plin: să se sfarme toate caisele. 
Şovăi. Şovăirea îi deschise perspective negre; cunoştea 
reacţiunile Olguţei faţă de insubordonanţe: nu-i mai spunea 
nici Cuţulachi. 

Se cobori şi porni în goană spre rogojini. Prinse sacul de 
capătul unei lungi prăjini despicată în vârf. Sacul din 
capătul prăjinei aplecată ca o undiţă înlăuntrul rogojinelor, 
fu cules de Olguţa şi golit pe jos: ca puişorii aurii de subt 
aripa cloştei, caisele se rostogoliră. 

Duşul încetă. 

— Puiule! 

Vorbise Rodica. 

— Vrei o caisă? 

— Dacă-mi dai... 

— Prinde-o; da să nu te uiţi! 

O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goală; picăturile 
curgeau rotund pe trupul ei... 

— Puiu, du-te şi vezi ce face mama. 

Vorbise Olguţa. 

Încălecă pe bicicletă şi porni. 

Intră în casă. Doamna Deleanu cânta. 


Caisa, pe care n-o muşcase, era caldă în mina şi, dincolo 
de rogojini, Rodica era goală... 

Trecu din odaie în odaie. Casa deşartă, storurile trase. 
Penumbră răcoroasă pretutindeni. Uşa odăii Olguţei era 
întredeschisă. 

Se opri: în genunchi, Sevastiţa ceruia podele. Îşi cruța şi 
ghetele, şi ciorapii, şi fusta. Se târa în genunchii goi, 
frecând din greu. 

Puiu intră. 

Sevastiţa întoarse capul. 

— Mata eşti, conaşule? 

— Eu. 

Se aşeză pe marginea patului. 

Sevastiţa îşi văzu de treabă. 

Din faţă, îi vedea mişcarea sinilor plini, cutremuraţi de 
gestul sacadat al mâinilor; din spate, pulpele pietroase subt 
pieliţa albă eu vine albăstrii. 

Se sculă, făcu doi paşi, ocoli o mobilă, se duse la geam, 
mişcă storul... 

— Nu-s muşte, constată Puiu admirativ şi congestionat. 

— Nu-s, ci li-alung! 

Se plimbă prin odaie. 

— Nu eşti la gioaca duducilor? 

— Nu. 

— Aici-i răcoari. 

— Da. 

Se îndreptă spre uşă, o închise discret, răsuci cheia, 
onctuos. Sevastiţa ridică puţin capul. 

— Da ci faci? 

— Am închis-o. 

— Da la ci? 

— Aşa! 

— Dacă vini coniţa şi ni găsăşti? 

— Ei! 

— Apui, ei! 


Se aşeză din nou pe marginea patului. Sevastiţa freca mai 
departe, clătinând din cap. 

— Sevastiţo! 

— Sevastiţo... 

— Zi, ci ţi-aud! 

— Valeu! ci tari mă mai dor şălili! oftă din senin Sevastiţa, 
îndoindu-se pe spate ca subt kilogramele unei sărutări. 

— 'Te dor şalele? 

Sevastiţa oftă, fără să-i răspundă, din nou îndoită asupra 
podelelor. 

Mirosea tare a terebentină. O muscă, una singură, făcu 
zgomotul infernal al muştelor solitare într-o odaie în care 
tăcerea e ameninţată de ceva. 

Puiu se apropie de Sevastiţa. 

— Da ci-ţi vini? 

— Ei, şazi! Nu vezi că am treabi! Amu îţi ardi di gioaci! 

Puiu se îndepărtă. 

Sevastiţa freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în 
întregime goale, cu pulpele prea alb reliefate pe roşeaţa 
lucie a podelelor. 

Puiu privi spre uşă, spre fereastră, spre patul gol... 
Sevastiţa ieşi de subt pat cu faţa căpşunie, cu tulpanul 
strâmb. Îşi şterse năduşeala, trecându-şi cotul peste faţă. 

— Sevastiţo... 

— Iaca aud! 

— Na-ţi o caisă. 

Sevastiţa îl măsură lung, se codi, şi luă cu fereală fructul 
oferit. 

Puiu se îndreptă spre uşă, învârti cheia o dată, de două 
ori... 

— Da la ci-ai mai închis-o? 

— Nu-i treaba ta! 

Şi-i trânti uşa-n nas. 

Alt strung rotunjise trupul Rodicăi, altul netezise trupul 
Olguţei. 


Trupul Rodicăi părea hărăzit liniei orizontale, pe care ar fi 
înfrumuseţat-o cu belşug de rotunjimi, cum înfrumuseţează 
dealurile curbe, valurile pline, ronda legănare a grânelor şi 
prelunga plutire aplecată a zborurilor întinsurile plane ale 
pământului. 

Trupul Olguţei purta avântul şi vigoarea ascuţită a 
verticalei: plop vibrând spre cer, din lenea priveliştelor 
toropite. 

Trupul Rodicăi chema mânile, ca viile culesul; trupul 
Olguţei, săgeată, puterea braţelor de arcaş. 

Alături de Olguţa, Rodica părea grasă, şi nu era. Nici 
pulpele, nici şoldurile, nici mijlocul, nici umerii, n-aveau 
dospirea puhavă a grăsimii femeieşti. Pietros - trupul era 
rotund. În curbe dulci - sânii erau tari. 

Feminitatea, deşi pare, nu e o îngrăşare, ci o împlinire a 
trupului de fetiţă. O amforă nu e grasă, e din plin şi robust 
rotundă. 

Fetiţele par slabe fiindcă nu-s încă femei; femeile par 
grase fiindcă nu mai sunt fetiţe. 

Dar o femeie zveltă, altfel e zveltă decât un băiat. Alături 
de Rodica, Olguţa părea croită băieţeşte. - şi nu era. 

Amăgitoarea repeziciune a formelor ei, dacă n-avea nici o 
moliciune din pricina muşchilor căliţi amănunţit în sporturi, 
n-avea, deopotrivă, nici o asperitate, nici un unghi brusc, 
nici o duritate atletică. 

Înalte, cu glezne subţiri, pulpe lungi, genunchi rotunzi şi 
cărnoşi ca piersicile, picioarele când răsăreau în mers, din 
rochie, erau prea sprintene ca să pară slabe. Dar de la 
genunchi în sus, liniile care se înălţau spre coapse, 
păstrându-şi sprinteneala, căpătau o abia simțită îndulcire, 
un plin, ca aburul nevăzut, care, dimpreună cu lumina 
soarelui, îndulceşte, toamna priveliştele cele mai aride. 

Mici, sinii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sini rari, 
care-n declinul vârstei nu se îngreoaie, abătuţi, ca pânzele 
din care vântul a căzut, ci dârji ca prorele sfidează calmul 
anilor morţi. Sâni care par de copil, la şaptesprezece ani, 


însemnați cu roz de petunii în vârfuri, dar care rămân de 
copil şi la patruzeci de ani, mai dulci, înduioşaţi parcă, 
veşnici în mânile dragostei ca rozele Iericonului. Sâni cu 
pueril relief, care, îmbălsămaţi pe pieptul mumiilor 
egipţiene umilesc, prin milenii, sinii vremelnici ai femeilor 
din viaţă. 

Dar mai preţioase decât toate celelalte erau liniile spinării, 
din coapse până-n umeri. Se înălţau, ca ciocârliile în soare. 

Multe trupuri par zvelte, văzute din faţă, dar din spate, 
puţine. Cele mai multe păstrează, de-a lungul anilor, 
aplecarea băncilor şcolare, neobservată în copilărie, din 
pricina vivacităţii mişcărilor. Fetele tinere îşi poartă 
timiditatea în spinare: debilă gârbovire; sau impertinenţa: 
ţanţoşă împietrire. Cusutul hăinuţelor pentru păpuşi, apoi 
pentru bărbat, apoi pentru copii întreţin şi sporesc mereu 
aplecarea spinării. 

Adolescenţii, deveniți bărbaţi capătă ori aplecarea grijilor 
şi a preocupărilor, ori feluritele gârboviri profesionale, ori 
poartă greoaia voinicie a pieptului atletic. 

Viaţa apleacă spinările. 

Cochetăria, ca şi corsetul, nu dă zvelteţă spinării - acuză 
numai, provocator, şoldurile şi rotunzimile care le unesc. 
Privirile bărbaţilor, când urmăresc femeile cu mers cochet - 
femeile care „se ţin bine” - coboară ameţite spre şolduri, nu 
se urcă spre umeri, înviorate, ca atunci când priveşti 
izbucnirea unui jet-d'eau. Rareori capetele se întorc pe 
stradă urmărind o femeie, ca să privească altceva decât 
gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre şolduri - fiindcă rare 
sunt spinările care, biruind coapsele fecunde, se înalţă. Nici 
educaţia sportivă, nici voinţa cochetăriei nu pot da spinării, 
nici însufleţi acea linie de imn pur. E un dar hărăzit tuturor 
trestiilor - care în adieri abia se îndoaie, alene, în vârfuri 
parcă, ferindu-se de sărutarea vintului delicat - dar rareori 
trupurilor omeneşti. lar când îl au, mersul lor e o dănţuire, 
oprirea lor - o vibrare de înălţare. Acele trupuri biruiesc şi 
modele, şi imperfecţiunile îmbrăcămintei. Mereu sunt goale 


ca vântul, sub orişice vestmânt, în suverana lor desăvârşire. 
Mătasa, catifeaua, şalul venețian, tricoul de baie sau cârpa 
zdrenţuită vor deveni egale, îmbrăcându-le. Niciodată 
goliciunea acelor trupuri nu va fi indecentă, cum a statuilor 
scoase din valuri nu-i. 

Spinarea şi o şerpuire abia destăinuită în mişcările 
trupului lung feminizau adânc trupul Olguţei. Alături de 
franca şi vădita feminitate a Rodicăi, feminitatea Olguţei 
deştepta spaima, ca ondularea de boa a vijeliilor în calmul 
mărilor adânci. 

Olguţa avea ochi negri; Rodica, buze roşii. 

Dar amândouă râdeau cu hohote. De ce? Fiindcă unul din 
ogarii Olguţei, abia deşteptat din somn, clămpănise ca 
fălcile unui craniu, pentru o muscă imaginară şi, 
dezorientat, strănutase cu capul strâmb - timp. 

Monica, premergătoarea căruţelor, adusese o veste care 
răscolise toată curtea. 

— Tante Alice, nu ştii, a venit Dănuţ! 

— Puiule, a venit Dănuţ! 

Prin Sevastiţa, Anica şi Profira vestea tropăi spre 
bucătărie, unde, pe loc, lăsând bucatele să ardă şi oalele să 
danseze, baba îşi puse un şorţ alb şi o broboadă albă şi 
alergă spre poartă, urmată de cini, pisici, gânsaci, găini, 
împrăştiind zboruri de hulubi, gâgâituri, măcăituri, 
miorlăituri, piuituri şi lătrături - atât de formidabilă printre 
vietăţile ogrăzii, încât părea un ghețar plutitor cu papuci. 

Prin Puiu, încălecat pe bicicletă, vestea vâjâi spre „Musca 
văduvă”. 

O dată vestea aruncată ca o primăvară asupra casei, 
Monica porni, tot călare, să reîntâmpine pe craiul 
Medelenilor. 

Cu toată aversiunea pentru arşiţă şi colb, doamna Deleanu 
trecu pragul porţii şi porni precipitat pe şosea, spre norul 
de colb, nimb în ochii ei. 

De data aceasta Puiu se simţi superior Olguţei. În faţa 
rogojinilor se opri, încălecat pe bara bicicletei, rezemându- 


şi vârful picioarelor de pământ. 

— Olguţa! Olguţa! 

— Cuţulachi, unii oameni văd dublu, tu vorbeşti dublu. 
Numeşte-mă o dată numai: nu-s cuc! 

— Olguţa, da am o veste nemaipomenită! 

— Ai făcut echilibru-n mini pe bicicletă? 

— Banu. 

— S-a ouat Leila? 

Rodica bufni de râs. 

Puiu zâmbi compătimitor. Dar nu putea ţine-n el vestea 
explozivă... 

— A venit Dan. 

— Cine? 

— Dan. 

— Metaforel? 

— Dan. 

— Când? Cum? Cu ce? 

— Uite-acuma, vine cu căruţa. Monica a venit călare 
înainte. Mă duc... 

— Stai, nu te mişca! ţipă Olguţa cu tonul hoţilor când 
comandă: „Sus mâinile. 

Într-o clipă îşi trase rochia, pe dos, încălţă papucii de tenis, 
fără ciorapi, omiţând să-şi lege şireturile, uită să-şi scoată 
prosopul răsucit în turban pe cap - şi răsări dezmăţată în 
faţa lui Puiu. 

— Descălecă. 

— De ce? 

— Imediat. 

Puiu descălecă. 

Olguţa-i încălecă bicicleta şi, subt ochii uluiţi ai lui Puiu, 
porni săgeată, turc la cap, derbedeu la picioare, urmată de 
salturile ogarilor albi. 

Rodica se îmbrăca amănunţit. Printr-o crăpătură a 
rogojinei, Puiu o urmări trăgându-şi ciorapii, punându-şi 
cămeşa... 


Pentru întâia oară Rodica văzu ce lipsea cabinei de baie: 
oglinda. Ştia totuşi, din oglinzile retrospective, că 
îmbrăcatul în grabă şi pieptănatul la fel, n-o dezavantajau. 
Dimpotrivă: obrajii sunt mai roşii, de emoție, părul ciufulit 
pare creţ... 

Şi simţi de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Medeleni: un 
băiat mai mare decât Puiu. De asta poate regreta oglinda în 
care ar fi putut aranja cu băgare de seamă ceea ce, în lipsa 
ei, lăsa la voia întâmplării, cu optimism de altfel. 

— Puiule... ce faci? 

Îl prinsese, fiindcă de la o vreme Puiu închisese ochii ca să 
mai păstreze imagina Rodicăi dezbrăcată. 

— Să nu mă spui, te rog! 

— A! Te temi de Olguţa! 

Îi zâmbea. Puiu, cu obrajii roşi, îi zâmbi. 

— Nu te spun, dar să nu te mai prind! 

Îl bătu peste obraz şi o luară la goană. 

Descălecarea din căruţă avu loc acolo unde doamna 
Deleanu întâlni norul de colb. Când o văzu pe mama în 
braţele lui, mai mică decât el, gâfâind, cu părul sur - i se 
strânse inima. 

Acelaşi blând parfum de şifonieră deschisă - cu bomboane 
acre, şocolăţi, livănţică şi flacoane de parfum - răspândea 
doamna Deleanu, dar lacrimile îi curgeau pe subt ochelari: 
în grabă, ridicându-se pripit de la pian, uitase să şi-i scoată. 
I-i scoase Dănuţ, zâmbindu-i. 

— Dă-mi-i mie, mamă. Nu vreau să te văd cu ochelari. 

Avea ghetele prăfuite doamna Deleanu, şi-şi uitase batista. 
I-o dădu Dănuţ. Monica nu îndrăznise. Ea venea în urmă, 
ţinând dârlogii, cu Mircea alături. În urma lor, cele două 
căruţe veneau la pas, scârţietoare. Gheorghiţă, după ce 
sărutase mâna doamnei Deleanu, o luase la goană spre 
poartă unde văzuse pe statuara mama Maria. Olguţa trecu 
pe lângă el săgeată: o recunoscu prea târziu. Chiui după ea 
ca un desperat: „Șaru... mânaaa...” - şi dădu din cap: 
„Amarnică-i duduia Olguţa!” 


— S-salve, mă! 

Se pupară, se priviră. Bufniră de râs. 

— Bine, Olguţa! 

— Bine, Metaforel! 

Doamna Deleanu interveni, severă: 

— Olguţa, cum eşti îmbrăcată?! Avem musafiri... Mircea... 
Băiat mare... 

Olguţa ripostă pe-acelaşi ton: 

— Bine, Metaforel, în aşa hal vii?! Avem musafiri... 
Rodica... O bomboană... 

Alaiul se întregi. 

— Bună ziua, Mircea. Să nu-mi spui „duduie”. Îţi promit 
solemn, la porţile cetăţii, că dacă-mi spui, îţi spun şi eu 
„duduie” toată vacanţa. [ine-mi bicicleta. 

— Da papa unde-i? întrebă Dănuţ. 

— N-a găsit o bicicletă disponibilă: altfel zbura la tine! 

— Olguţa! Tata e la Iaşi, îl lămuri doamna Deleanu, cu 
braţul după gâtul lui. Olguţa!! 

— Ce-i, mamă? întrebă Olguţa care o luase înainte, cu 
şireturile prin colb şi Mircea alături. 

— Ai îmbrăcat rochia pe dos! 

— Al-ai-ai! Mircea, nu te uita că te faci stană de piatră! 

— Olguţa! 

— Ce să fac, mamă dragă, s-o scot? Eu fac cum vrei mata... 
— O vezi, Dănuţ! Uite - aşa-i toată ziua! Peri albi... Se 
gândi că-i are şi dezmierdă fruntea lui Dănuţ. Ce mare ai 

crescut! ... Bietul Dănuţ! le-a zdruncinat căruţa. 

La poartă îi întâmpina grosul oastei, cu baba în frunte, 
generalisim. 

— Ia şi ti văd... Sărut mina, stăpâni. Şi ni trăiasci, coniţi! 
Tăiem un curcan: auzi măi Vasili! 

Olguţa şopti, cu ochi teribili, grupului de slujnice: 

— Strigaţi „ura”! 

Şi bufni de râs. 

— Ura! îngânară ele, înghiţindu-l pe: „Şaru mina”. 


Dar băieţii de ţăran, strânşi la poartă, atâta aşteptau. Un 
„ura” electoral ca intensitate, dar sopran, acoperi glasul 
femeilor, dând ogrăzii un elan festiv. 

Doamna Deleanu îşi acoperi urechile. Harmalaia se 
dezlănţuise. 

Abia în pridvor, Dănuţ, care zărind-o pe Rodica se 
prefăcuse că n-o vede, îi fu prezentat. 

Puiu - singurul cu pantaloni scurţi dintre băieţi - simţi, 
împotriva lor, ostilitatea celor din „cursul inferior”, când, 
într-un cerc de fete, în care erau singurii băieţi, sunt 
detronaţi prin venirea unora din „cursul superior”. Îi 
examina pe furiş, cu rea voinţă, bucurându-se că-s 
nespălaţi, prăfuiţi, cu hainele mototolite, şi desfătându-se 
mai ales de gafa lui Mircea, care, emoţionat, ridicase pe 
scări în pridvor bicicleta încredinţată de Olguţa şi o privea 
nedumerit, cu aerul cuiva care ţinându-şi în mina ochelarii 
i-ar simţi deodată îngreuindu-se şi i-ar vedea crescuţi 
gigantic şi deveniți, miraculos, bicicletă. 

Baba pornise după cafea; doamna Deleanu, urmată de 
Profira, după dulceţi; Anica, după apă de la beci, 
Gheorghiţă, ajutat de oamenii de la grajd, descărca din 
căruţe cuferele şi geamandanele. 

Olguţa-i propunea lui Dănuţ o imediată partidă de tenis. 

— Olguţa, uite-n ce hal sunt! Mă duc să mă spăl, să mă 
schimb... Mă ierţi domnişoară! 

Rodica zâmbi, producându-şi dinţii. 

Dulceţile sosiră. Apa, ba. 

— Unde-i Anica? 

— Anicaaaa... 

— Olguţa! 

— Mulţumesc, nu iau, refuză Mircea dulceţile, încurcat de 
bicicletă. 

— Pune-o-n buzunar, Mircea! îl învăţă Olguţa, arătând 
spre bicicletă. 

Puiu bufni. 


— Ce-i, Cuţulachi? Dai din coadă! la-ţi bicicleta şi ad-o pe 
Anica în echilibru pe cap! 

Numai Monica şedea la o parte, pe întâia treaptă a scării. 
Pridvorul de verdeață era plin de zorele. Sufletul Monicăi 
era la fel. Deşi Dănuţ era cu spatele la ea şi faţa spre 
Rodica. 

Odăile Potemkin-Kami-Mura, de războinică amintire, erau 
ocupate numai de fete. Copilăria le părăsise demult, 
urcându-se în pod cu săbiile de tinichea, cu uniforma 
amiralului rus şi a celui japonez, cu puşca Eureka, reţelele 
de mingi colorate, colecţia de vapoare, dormitorul de 
păpuşi, luptele diurne şi nocturnele conferinţe de pace 
scrise cu linguri de şerbet sau de beltea jos pe covor, la 
masa albă a lunii. 

În fosta odaie Potemkin, stăpânea Leila, pisica Monicăi, şi 
tăcerea, tăcerea Monicăi. Sulfina se usca pe şifonieră, iar 
pe subt storul lăsat soarele-şi prefira sulfina pe covor. Paşii 
Leilei nu turburau nimic - ca fumul. O candelă, subt o 
icoană, cocea în fiecare noapte un frag aerian pentru 
minuta grasă şi buzele plinuţe ale copilului Isus, copil în 
braţele Mariei. 

Biroaşul de lemn de trandafir al doamnei Deleanu, delicat 
şi feminin ca un „clavecin“, pe care-o roză albă, desfoindu- 
se, cânta o sonatină... 

Vara, o dată cu începutul vacanței, Verlaine, Heine şi alţii 
veneau la Medeleni. Melodioase nume închise-n foi sonore, 
ca ferestrele dinspre livezi. 

În odaia Monicăi nu era ordinea stereotipă a odăilor atent 
şi minuţios gospodărite - cărţile de pe poliţa-colţar de 
deasupra divanului aveau aplecarea capetelor care visează 
la o fereastră, privind marea - ci prelungirea armoniei pe 
care unele trupuri şi unele suflete, având-o, o răsfrâng 
firesc asupra decorurilor familiare. 

În odaia Monicăi tăcerea părea că ceteşte versuri. 
Odinioară, uşa despărţitoare dintre odăile Potemkin-Kami- 
Mura era închisă de doamna Deleanu. Acuma, de Monica. 


Bineînţeles, tot Olguţa o deschidea. Căci Dănuţ, oropsitul 
Kami-Mura, era tot în odaia lui, în odaia Monicăi, iar sufletul 
Monicăi, ca să-l primească pe Dănuţ, nu deschidea nici o 
uşă. 

În odaia Olguţei tăcerea era ca un vas spart, înlocuit 
mereu cu unul teafăr, spart din nou. 

Două paturi - al Olguţei şi al Rodicăi - ca două albii de râu, 
adăposteau râs, mai mult decât somn. 

Ordinea o făcea Sevastiţa; dezordinea, Olguţa şi Rodica. 
Luptă inegală, după cum se vede. 

Ca şi biroul domnului Deleanu în epocile de lucru, odaia 
Olguţei fusese iertată de controlul doamnei Deleanu. 
Ciorapii, însufleţiţi parcă de electricităţi de acelaşi sens, 
refuzau să convieţuiască împărecheaţi: unul spânzura, de 
pildă, pe şifonieră, aerian, altul, terestru, dormea sub pat, 
dimpreună cu ghetele, pantofii, papucii şi uneori chiar cu 
pălăriile, insolite apariţii acolo, ca berzele în catacombe. 

Uşa dinspre odaia Monicăi, transformată în panoplie, era 
împodobită cu florete, spade, măşti de scrimă, mănuși şi 
pieptare capitonate. Şi de aceste arme, totuşi, se agăţau 
ciorapii, mănuşile, batistele, pălăriile, ca iubitele de pieptul 
luptătorilor care pleacă la război. 

Rachetele şi mingile de tenis aveau locuinţa pe şifonieră, 
dar călătoreau des, aşa că le vedeai pretutindeni mereu; pe 
şifonieră rareori, ca pe bărbaţii uşarnici. 

În şifonieră atârnau multe cuiere goale, nu din pricina 
penuriei de rochii, ci pentru că rochiile preferau să stea 
turceşte de-a valma, exact subt cuiere. De asta rochiile de 
gală erau păstrate în şifoniera Monicăi. Rodica îşi păstra 
rochiile în cufărul în care i le aranjase mama ei, la plecare. 
Era mai prudent şi, totodată, astfel justifica prezenţa 
cufărului în odaie. Căci Rodica păstra în cufăr, în afară de 
ToChii, şi oarecare cărţi cu poze, despre a căror existenţă 
Olguţa nu ştia nimic. 

Dezordinea din odaia Olguţei nu dovedeşte că Olguţei îi 
plăcea să trăiască în dezordine - aşa cura pretindea 


doamna Deleanu - ci arăta numai că Olguţa trăia puţin în 
odaie. Când dormi, locuieşti în pat şi în tine, nu în odaie. 

Adevărul însă e că Olguţa tot în dezordine trăia, dar nu în 
meschina dezordine a unei odăi, ci pe-afară, în vasta şi 
triumfătoarea dezordine a livezii, a pădurilor şi a 
câmpurilor. 

Şi la Medeleni Dănuţ avea apartamentul său. Doamna 
Deleanu nu se lăsase mai prejos decât Herr Direktor. În 
cealaltă aripă a casei, nelocuită de la moartea lui conu 
Costake Dumgşa şi a Fiţei Elencu, doamna Deleanu aranjase 
patru odăi pentru tânărul bărbat. Pe cât erau de modern 
mobilate cele din Pitar-Moşu, pe-atât erau de patriarhal 
mobilate cele de la Medeleni. Pietatea pentru amintirea 
părintelui ei mort, făcuse pe doamna Deleanu să nu 
schimbe nimic din rânduiala ani de-a rândul respectată 
când era copil: nici hruba icoanelor - bună pentru lavoar - 
din odaia de culcare; nici oglinzile venețiene şi candelabrele 
la fel, din salonul prea pompos şi prea sever; nici grava 
armonie a odăii de lucru, cu gigantă bibliotecă de lemn 
negru, birou de lemn negru, pe care, solemne ca pentru un 
jurământ la miez de noapte, două sfeşnice de bronz masiv, 
cu patru braţe, înălţau câte patru lumânări; nici părechea 
de harapi, din dreapta şi din stânga uşii antreului, buzaţi de 
râs, purtând în mini de şocolată fără lapte câte un vas aurit, 
plin şi acum de cărţile de vizită îngălbenite ale unor vremi 
de mult apuse... 

Un cerdăcuţ lateral - în care conu Costake îşi lua cafeaua - 
dacă dădeai la o parte viţa de poamă coarnă care îl 
acoperea, se deschidea pe sat, pe lanuri şi pe dealurile 
şerpuitoare în albastrul orizont moldovenesc, având afunda 
perspectivă în care fumul de ţigară sau ciubuc se 
dezpleteşte lung, alintându-se opalin pe dealurile albastre, 
cum îi şade bine fumului de ţigară sau ciubuc când nu-i 
aruncat de pe divanul moale, spre plafon... 

De la Fiţa Elencu nimic nu se păstrase decât doar 
clopoţelul de argint cu care îşi chema servitorii; îl păstrase 


doamna Deleanu şi-l trecuse lui Dănuţ, dimpreună cu toate 
celelalte, nu fiindcă era melodică vibrația preţioasei guşe de 
argint lucrat, ci fiindcă nu era sonerie în casă. 

În apartamentul lui Dănuţ, Monica pusese florile; doamna 
Deleanu, saşeuri de livănţică în şifonieră; şi Olguţa, o 
pancartă: „Aspru interzis metaforele în vorbă şi în scris. 
Lăsaţi pe seama broaştelor pe: „ca un” şi „ca o” precum şi 
pe: „întocmai ca, întocmai cum”!” 

Iar în odaia lui Mircea, alături de ietacul lui Dănuţ, după 
dejun apăruseră două benzi de hârtie, prinse vertical cu 
ţintişoare, din plafon până-n podele.: 

Întâia, cu următorul cuprins: „Olguţa sum Olguţa sum 
Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum...” 

Şi aşa până-n podele. 

Iar cealaltă: „Olguţa da Duduie ba Olguţa da Duduie ba 
Olguţa da Duduie ba...” 

Şi la fel până-n podele. 

Ideea era a Olguţei; execuţia, însă, a lui Cuţulachi. Din 
pricina asta, subt primele cuvinte nu urmau ghilimelele 
expeditive, şi caligrafia avea un caracter triumfal. 

Puiu avea odaie în aripa fetelor, ceea ce nu-l umilea de loc. 
Controlul Olguţei însemna apropierea Olguţei. 

Odaia turcească, îmbelşugată în divanuri ca un harem 
pacificat, îl aştepta pe Herr Direktor: sultan la Bucureşti, 
ermit la Medeleni. 

Nici Dănuţ, nici Mircea nu dormeau. 

Dialogul dintre ei, de după dejun: 

— "Tu ce faci? 

— Mă culc. Dar tu? 

— Şieu. 

„„„întovărăşit de căscat demonstrativ, era o minciună 
reciprocă. Mircea simţea nevoia patului, fiindcă odată 
trupul aşezat orizontal, impresiile se limpezeau, ca vinul în 
sticla culcată pe-o coastă; iar Dănuţ simţise nevoia de-a 
scrie Adinei de îndată ce fetele plecaseră. 

Mircea nu se limpezea. 


Dănuţ nu scria. 

Dar nici nu dormeau. 

Se despărţiseră unul de altul fiindcă aveau nevoie să fie 
singuri cu adevărurile şi minciunile sufletelor lor, nealterate 
de altă prezenţă. 

Dănuţ era la birou, cu fruntea în mina şi cotul pe lespedea 
de lemn. În faţa lui, o scrisoare cu două vorbe: „Dragă 
Adina”, iar în coşul de hârtii, altă scrisoare, ruptă, cu trei 
vorbe:."Adina mea dragă”. 

Făcu bucăţi scrisoarea din faţă. 

Îi scria zilnic, la Bucureşti, când o avea alături, şi acum... 
„Sunt trist, Adina...” 

Cuvintele veneau din afară, nu dinăuntru, mobilând 
convenţional o încăpere goală. 

Ştia că-i trist, dar în clipa când ştia aceasta, nu era trist. 
Nehotărât şi provizor, ca la o schimbare de anotimp, 
sufletul era deşert. Tristeţea căzuse ca o lacrimă, lăsând în 
ochiul care-a plâns-o o privire distrată şi nevoia de-a clipi. 

Se îndreptă spre ietac, hotărât să se întindă. În faţa uşii se 
opri. Uitase pe birou hârtia cu: „Sunt trist, Adina”. Nu mai 
era în Pitar-Moşu! 

„Sunt trist, Adina.” Putea să intre Monica. 

Îşi aminti că şi Monicăi îi scrisese odată: „Sunt trist, 
Monica”... 

Ciudat! Întotdeauna trebuie să fii trist faţă de cineva! 

Zvârli scrisoarea începută în paner şi trecu în ietac. 

Întâia despărţire de Adina... 

Se întinse pe pat. Acumulase atâtea impresii, emoţii şi 
amintiri, începând de dimineaţă, încât îşi simţea sufletul ca 
o masă la care mănâncă două persoane, cu intimitatea lor 
taciturnă transformată în gălăgioasa masă de douăsprezece 
persoane. 

Întâia despărţire de Adina. 

Anul trecut venise la Medeleni cu sufletul vacant, dar plin 
de literatura proprie şi-a altora. 


Anul acesta avea ciudata impresie că poartă pancarta: „DE 
ÎNCHIRIAT” 

„„.„a caselor, la Sfântul Dumitru. 

Întâia despărţire de Adina... 

Era stranie grabnica dispariţie a durerii care, la gară, în 
urma trenului, îl făcuse să dorească apariţia altui tren cu 
roţi tăioase pentru trupul inutil! 

Venise Monica, doamna Deleanu, Olguţa, Puiu, Rodica... 
Medelenii copilăriei... 

Reţinu o clipă pe Rodica. Îl mira prietenia Olguţei pentru 
Rodica. Constatase la dejun prostia ei. Simţi totuşi că 
„prostia”, „inteligenţa” şi „Rodica” erau noţiuni fără de nici 
o contingenţă. Mănânci un măr fără să te-ntrebi dacă e 
prost sau deştept; îl muşti dacă miroase bine şi-i gustos... 
Totuşi, alături de verva Olguţei şi de distincţia Monicăi, 
prostia Rodicăi era dezacord... sau variaţie: cine ştie! 

Râdea antrenant Rodiea, decoltându-şi dinţii; se uita pe 
furiş, ceea ce dezminţea naivitatea figurii: şi avea nări... 
indecente. Da! o indecenţă care iarăşi dezminţea obrajii 
permanent roşi, dar cu dese îndoiri de roşeaţă... Era oare 
proastă într-adevăr? Cine ştie! Aşa de ciudaţi sunt oamenii 
cei mai simpli! Fiecare are o perspectivă de zeci de planuri 
sufleteşti, pe care le descoperi pe rând şi subit, ca 
priveliştile în munţi, la cotiturile drumurilor abrupte. 

Şi în el descoperise această perspectivă care-i dă un fel de 
nesiguranţă înfricoşată faţă de el. Mai multe suflete îl 
stăpâneau succesiv, uneori în răstimpuri mai mici, alteori 
mai mari, ca perindarea domnitorilor la tronul principatelor 
româneşti. 

Uneori, şi cu unii oameni, era timid: paralizantă timiditate 
ca un frac de împrumut sau, mai exact, ca o haină 
îmbrăcată pe dos. Cu alţii era spiritual şi impertinent de 
îndemânatic în toate mişcările şi vorbele: ca o beţie de 
şampanie, fără să fi băut, şi fără de ilaritatea fiziologică 
deşteptată de şampanie. Cu unii se simţea prost, atât de 
prost, de neghiob, de greoi, de stupid, încât putea spune că 


are experienţa prostiei, cu nenumăratele ei fizionomii 
variate ca şi ale inteligenţei, prin el, nu prin alţii. Şi totuşi 
nu era prost. O simţise din copilărie, când, dominat şi umilit 
de Olguţa, îşi pusese chinuitoarea întrebare. Avea 
deopotrivă experienţa prostiei şi a inteligenţei, cunoscute 
ca doi fraţi gemeni cu el. 

Uneori, de pildă, avea impresia că sufleteşte o învăluie pe 
Olguţa, o cuprinde, cu o capacitate superioară capacităţii ei 
sufleteşti. Şi-ndată se îndoia: cine ştie! 

Îşi reprezenta plastic această problemă, în felul următor: o 
casă cu patru etaje. În balconul etajului întâi se dezbracă o 
femeie, crezând că n-o vede nimeni. Dar domnul de la etajul 
al doilea - a cărui soţie s-a dus la teatru - priveşte în voie pe 
doamna de la etajul întâi, crezând că nu-l observă nimeni. Îl 
vede însă domnul de la etajul al treilea. Pe acesta, cel de la 
etajul al patrulea, care zâmbeşte, fiindcă ştie că domnul de 
la etajul al treilea se crede neobservat şi din această pricină 
râde de domnul de la etajul al doilea, care la rândul său 
observă în voie, crezându-se neobservat, pe doamna de la 
etajul întâi. Singurul care „ştie” e domnul de la etajul al 
patrulea: el singur judecă pe toţi ceilalţi, complect, 
zeflemisindu-i ierarhic. 

Dar dacă de pe acoperiş şi pe el îl observă cineva? ... 

Etajele minţii nu se pot număra ca ale unei case, aşa că 
niciodată nu poţi fi sigur. Şi nu vanitatea îl determina să-şi 
propuie şi să cerce să rezolve astfel de probleme - în 
copilărie poate că da; acuma nu - ci dorinţa de-a cunoaşte 
uneori măcar un mal sigur al sufletului înfricoşător de 
incert. 

O iubea profund pe mama lui. Totuşi, un an întreg nu 
simţise nevoia să-i scrie altceva decât anostul rând de 
cuvinte, aşternut pe o carte poştală laconic informativă. Şi 
acum, când o văzuse căruntă şi cu ochelari, fără de nici o 
severitate sau mustrare pentru el, simţise ceva mai adânc şi 
mai întins decât remuşcarea. Simţise că în răstimpul unui 
an întreg ceva din el suferise, fără ca el să ştie. Văzând-o pe 


mama lui, luase act de o veche şi statornică melancolie: 
aceea de-a fi părăsit o fiinţă dragă, căreia, prin aceasta, îi 
sporeşte suferinţa despărțirii. 

Şi totuşi ignorase această treptată părăginire din el, n-o 
băgase în seamă - deşi mereu exista în el. 

Să nu iei seamă că zi cu zi mucegaiul copleşeşte zidurile şi 
că păianjenii ţes pânza ursuză într-o odaie a casei tale? 

Ciudat! Avea impresia că alt suflet conţinea acea 
părăginire, acea durere: sufletul care-i venise o dată cu 
mama lui, pe şosea. 

Sufletul nu e ca o casă cu multe încăperi, fie chiar 
nenumărat de multe. Sufletul e ca un mal la care poposesc 
corăbii. Aceste corăbii, fiecare din ele aducând altceva - 
unele rodii şi curmale, altele molime, altele cântece, altele 
sicrie - sunt pribegile încăperi ale acelei case vast 
inexistente care se numeşte suflet. Unele se îneacă şi dispar 
- deşi „sunt” pe fund - altele, răzleţite, apar o dată numai, 
în fum de ceaţă şi gemăt de sirene. Şi mereu e altceva. Alte 
suflete, dar ceea ce e îngrozitor e că toate însufleţesc 
acelaşi trup... 

Adina, mama, Monica, Olguţa... parcă nu intrau în acelaşi 
suflet, ci fiecare într-alt suflet, conţinut în el. 

Se simţea împovărat ca de un prea mare belşug inform - şi 
vid totuşi. Vidul copleşitor din preajma marilor furtuni, sau 
marilor secete: vastă chemare mută. 

„Ar trebui să mă izolez”... 

Totuşi, în faţa sufletului era cuprins de panică. Aceeaşi 
impresie pe care ţi-o dă marea, văzută întâia oară, de 
gigantice vitralii deschise pe nemărginiri când verzi, când 
vinete, când argintii, când albastre; când linse în aburi 
lăptoşi, şi atât de plane, încât par lespede de veci în colb 
lunar, pe toate reliefurile vieţii; când zvârcolite şi atât de 
uriaş căscate încât pare că asişti la naşterea cosmică a 
munţilor... 

Scrisul pentru el era un refugiu, o scăpare de propriul său 
suflet, un fel de fetişism în care metaforele erau icoanele. 


Cum fugi de umbra stranie a unui cimitir şi cum te bucuri 
să intri în prima casă ţărănească întâlnită, casă plină de 
copii care mănâncă mămăliga la măsuţă joasă, cu mâinile 
mânjite, fiindcă acest decor îţi alungă spaima cimitirului - 
aşa fugea de sufletul său, reîugiindu-se în metafore. 

Şi fiindcă sufletul era brăzdat de spaime, metaforele 
izbucneau impetuoase spre viaţă, ca hergheliile de cai 
sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor. 

Se simţea fratele sălbatecilor care poartă cercei şi amulete 
izbăvitoare de mâniile zeilor prevăzuţi şi neprevăzuţi. 
Adora concretul spre a se izbăvi, prin el, de teroarea 
abstractului. Făcea metafore cum îşi astupă femeile ochii şi 
urechile, când le e frică prea tare. 

Dar nimeni nu ştia aceasta, afară de Monica. Ea singură 
cunoştea caietul scris în vacanţa trecută - în româneşte, nu 
în franţuzeşte - intitulat Vitrina jucăriilor, la început, 
Alunele veveriţei, după aceea. Caietul îl păstra Monica. 
Secretul, tot ea: vistiernică şi vestală. 

Nu arătase Olguţei nimic din ce scrisese atunci, convins că 
l-ar fi persiflat. Într-adevăr, era plin de metafore caietul, ca 
scorbura unei veveriţe de alune. Olguţa credea că 
metaforismul lui e o manie, fără să vadă raţiunea lui 
profundă, valoarea echilibratoare de religie, pe care o avea 
pentru el. 

Alunele veveriţei reprezentau epoca cea mai senină a 
adolescenţei lui. Simţise atunci bucuria vieţii de anahoret, 
fără de chinul trupesc. O a doua copilărie, conştientă însă, 
ceea ce dubla bucuria de-a o trăi. 

Se scula dis-de-dimineaţă şi o pornea pe jos. Răsăritul 
soarelui, hulubii, cucoşii, gâştele, răţuştele, curcanii, 
rândunelele, ciorile, cucul, fluturii, florile, gângăniile 
ierburilor, copacii, pomii, siluetele de ţărani, casele satului, 
berzele agronomice, griul copt, secara, floarea-soarelui... Îi 
venea să-şi strângă sufletul în braţe şi să-l sărute pe obraji, 
ca pe un copil zdravăn şi voios, care în fiecare dimineaţă 


venea spre el, jucându-se cu el. Dar venea dinafară spre el, 
nu din el. 

Asupra lui n-avea decât creionul, cuţitaşul şi caietul cu 
scoarţe de muşama neagră. Ali, pointer-ul bătrân, îl urma 
uneori placid, fiindcă plimbarea era lentă şi siestele lungi. 

Se aşeza undeva în iarbă şi nu se întindea, cum se 
pretinde că fac poeţii, cu faţa-n sus şi mânile subt cap, 
lăsându-şi sufletul „scăldat în nemărginita pace a cerului 
albastru”. Nu. „Nemărginita pace a cerului albastru” eo 
altă mare răspântie de larguri necunoscute: boltită oglindă 
a mărilor nestatornice şi a sufletului nestatornic. 

Culcat în iarbă, cu faţa-n jos, aplecat asupra caietului, se 
îngrădea cu tot ce era pitic şi imediat, notând: 

Greierul. 

Dacă-l auzi: un ciripit căzut în iarbă. Dacă-l vezi: afară de 
Fabre l-a văzut cineva? Nu-i făcut pentru ochi, numai 
pentru urechi. Spui: am ascultat greierii şi am văzut fluturi. 
E drept că fluturii tac; ei sunt aplauzele florilor. 

Lăcusta. 

Văzută pe un tort de şocolată, ai zice că-i cel mai superb 
miez de fâştica. 

Dar o vezi în iarbă... 

Ogar pitic şi verde al ierburilor verzi, unde-s miniaturalii 
iepuri după care fugi, şi unde-i vânătorul cât un deget, care 
vânează mereu, surind câmpia cu rotocoale de fum ale 
pufului de păpădie? 

Omida. 

Un funicular urcă, urcă, şi se opreşte la gara stacojie a 
unui trandafir. 

Merele domneşti. 

Ce fetiţă, jucându-se de-a călăul, şi-a decapitat şi scalpat 
toate capetele păpuşilor, atârnându-le de crengi? Aceeaşi 
fetiţă care astă-primăvară le-a făcut trusoul de dantelă roză 
şi matasă verde. 

Hulubi. 


Stau pe acoperiş şi exclamă: „0! o! o!.” - dânducţi impresia 
unei sindrofii de cucoane la etajul de sus, dintre care una 
istoriseşte ceva picant despre una absentă, iar celelalte 
exclamă, guşate, indignate şi satisfăcute: „o! 0!0!” 

Găina. 

Zgârcite, stridiile după ce-şi fac mărgăritarul, îl păstrează 
în aripile închise şi o păţesc! 

Găina, darnică, după ce face, părăseşte ovalul, rozul şi 
marele mărgăritar comestibil - sau îl uită. 

În nici un caz nu şi l-ar putea atârna de gât: iar cucoşul nu 
poartă inele sau ac la cravată. 

Gânsacul. 

Se repede cu aripile vâlvoi, având fluturarea precipitată, 
alarmată şi serviabilă a şervetului de subt braţul unui 
chelner dintr-un restaurant de gară, unde trenul se opreşte 
cinci minute. 

Curcanul. 

Se umflă şi se dezumflă fără de nici un rost, aşa cum 
aprind şi sting pompoasa lumină electrică din salonul gol 
copiii care n-au altă distracţie. 

Plopul. 

Îţi vine să prinzi cu degetul vârful acestui minutar oprit şi, 
învârtindu-l în circonferinţă, să-l aduci la loc şi să aştepţi 
bătaia imensului orologiu. 

Rândunelele. 

S-au molipsit stând mereu pe sumele de telegraf şi au 
devenit urgente şi incoherente. 

Piersicul înflorit. 

Îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, 
icoana întâii sărutări: buzele roşii care-au zâmbit, obrajii 
copilăreşti care s-au înroşit. 

E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de 
tânăr, eşti bătrân. 

Cocostârcul. 

Cel de pe casa lui moş Gheorghe. Ela adus în pliscul lung 
şi delicat copilăria noastră. 


De-atunci cocostârcii nu mai aduc nimic. Pe morminte, 
cocostârcii nu-şi fac cuib. În schimb, mănâncă broaşte. 
Ştiinţa explică precis că mediul în care-şi caută hrana e 
cauza dimensiunilor pliscului. 

Seceriş. 

Tabloul e blond: grâul; albastru: cerul. Vezi ţăranul, vezi 
coasa, vezi femeia cu merinde şi copilul desculţ şi bălan de 
lângă ele. 

Un car cu boi... 

Vezi toate noţiunile verii. Simţi vara. 

Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profesorul de 
germană îţi specifică pe nemţeşte toate cele reprezentate 
pe tabloul mural al „verii”. 

Şi nu simţi duritatea băncii de pe care priveşti didacticul 
Sommer, nici mirosul de cerneală şi de clasă în ora treia. 

Seceriş! Lungă recreaţie! 

Şi nici un clopoțel nu te vesteşte că s-a isprăvit. 

Şi - fericire - tabloul înjură româneşte. 

Robinson Crusoe. 

Să fii în sufletul tău ca într-o insulă fără nume, 
neînsemnată pe nici o hartă, înconjurată de mări benigne în 
tovărăşia unui papagal, a unei căpriţe şi a unor pisici... 

Şi să fii ca o carte cetită de un copil care mănâncă piersici. 

Robinson Crusoe! Numele fericirii... 

Ce trist e numele morţilor! 

Munţi. 

Apele cuprind pământurile. Viaţa pământului e o lentă 
înecare sigură. 

Munţi deznădăjduit de înalţi! Muget de vită care se 
îneacă! 

Aceste notații disparate, unele graţioase, altele glumeţe, 
altele triste, îi micşorau sufletul, dându-i dimensiunile 
trupeşti şi sufleteşti ale copilăriei. Scria cum un copil îşi 
clădeşte căsuțe pe covor din cărţi de joc, serios cum numai 
un copil poate fi. Simţea în el intimitatea unui spaţiu 
restrâns. Se bucura scriind, cum se bucura un copil, la 


„lanterna magică”. În aceeaşi clipă era în sufletul lui 
bucuria bunicului care distrează şi fericirea nepoţelului 
distrat. 

Schimbasse titlul - din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţei 
- nu fiindcă dorea să publice cuprinsul caietului, ci fiindcă 
vroia să definească pentru el mai bine, natura bucuriei 
simţite. Scria uşor, fără nici un efort. Foile caietului se 
umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, şi dimineaţa, şi 
după-amiaza. Scria mereu? Fireşte, nu tot timpul. Dar 
preocuparea alegră a minţii care căuta, descoperea, 
născocea, era mai prețioasă decât scrisul în sine. 

Miniaturală hărnicie. Veşnic zvon de râu de munte. 

Încetul cu încetul, începură să-l bucure culorile şi să 
călătorească în ele. Verdele, roşul, galbenul, albastrul nu 
mai erau pentru el simple suprafeţe colorate, ci profunzimi 
în care sufletul se afunda, rătăcind ca prin nişte palate pline 
de neprevăzult... 

Tot fugind de sufletul său ajunsese în copilărie. Triumfase, 
văzându-şi copilăria clară ca o grădină după ploaie, ca şi 
cum abia atunci ar fi părăsit-o. Nu pierduse nimic. lot se 
păstrase. Miraculoasa „turbincă a lui Ivan”, aruncase la 
suprafaţă micul şi fragedul continent scufundat. Începu să 
trăiască în copilărie, aşa de intens, încât, uneori, faţă de 
Olguţa avea gesturile şi sfiala obedientă a lui Kami-Mura de 
odinioară, deşi raporturile dintre ei erau altele. 

Continua să-şi scrie zilnic notaţiile, ca şi înainte. Nu scria 
nimic „despre copilăria lui”: aluzii scurte uneori, 
indescifrabile pentru un străin. Dar permanenţa din ela 
copilăriei, cu toate amintirile ei, dădea o rară prospeţime 
unora din notații. În unele din ele, exprima viziunea 
specială a ochiului de copil, pe care copilul nu ştie s-o 
transmită altora; în altele, exprima fantezia originală a 
minţii de copil, pentru care lumea e mereu nouă, ca 
jucăriile abia căpătate. Şi-n toate, fără deosebire, era 
bucuria unică a copilului în faţa lumii, bruma de zâmbire pe 
care lumea o îmbracă numai pentru ochiul copilului. Totul, 


se mişca într-o atmosferă cu presiune mai mică decât a 
atmosferei în care se mişcă omul matur. Din această cauză, 
sufletul avea altă elasticitate, alt ritm: gândurile nu 
mergeau, săreau. Această elasticitate, acest cvasi zbor al 
tuturor mişcărilor sufleteşti şi trupeşti, datorite unei 
presiuni mai mici, e bucuria specifică a copilăriei, 
îngerească prin aceasta. Sufletul lui trăia în ea, atingând 
acel desăvârşit echilibru cu sine însuşi care poate fi numit 
fericire. 

Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţa, pe la 
zece, şi după-amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu- 
] cu instinct care nu da greş, oriunde era. Îi aducea aşa 
numitul „coş cu merinde”, ca o nevastă de plugar, dar 
frumoasă şi bună ca răsărită din poveştile pe care zilnic şi le 
amintea. Îi aducea fructe, tartine, turtă dulce, cozonac, tot 
felul de bunătăţi. Se aşeza jos, lângă el. Mâncau împreună, 
ea ca să-i facă plăcere, el ca să-i facă plăcere. Uneori tăceau 
alături; alteori, Dănuţ îi trecea caietul. N-avea nici o 
nelinişte de autor cetit şi judecat; nici un apetit al vanităţii 
nu râvnea elogiul, fiindcă n-avea impresia c-a scris. După ce 
faci o rugăciune nu aştepţi aplauze; nici după ce mănânci 
sau dormi. Ceea ce scria era făcut pentru el. Împărţea 
frăţeşte cu Monica. Intimitatea lor se emancipase de vorbe 
şi explicaţii. 

„Literatură” erau poeziile franţuzeşti pe care le făcea din 
când în când, conştient că, le face”, conştient de 
superficialitatea emoţiei din ele, conştient de sinceritatea 
lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, 
dar care nici nu avea „panica de suflet” a notaţiilor - 
conştient într-o măsură şi de vibrația altor literatori pe care 
acele poezii o conţineau. 

Notaţiile erau un seismograf plastic al vibraţiilor 
senzoriale actuale, îmbinate cu a celor din copilărie - sau, 
poate, ale vibraţiilor marelui teren vulcanic de care se 
temea. 


Degetul Monicăi se oprea uneori asupra unei notații. Ochii 
Monicăi râdeau. Dănuţ recitea distrat: risul Monicăi era mai 
preţios decât notația care-l provoca. 

Monica desluşea fără de nici un efort şi slova neregulată, 
cu litere mâncate, şi metafora, uneori prea obscură - 
culeasă înainte de a-şi fi împlinit complecta evoluţie în 
tăcerile sufleteşti - alteori prea îndrăzneață - care copil nu- 
i? - alteori stranie, ca un gest văzut prin vis, alteori reluată 
de alta şi de alta în joc de aluzii şi subtile devieri. 

Uneori, genele Monicăi se ridicau - zbor lin pe cer - de pe 
caiet, şi ochii ei priveau altceva decât jocul luminelor. 

Dănuţ ştia: Monica cetise una din acele notații denumite 
de el „început de vis”, adică o metaforă sau o înlănţuire de 
imagini care deschid perspectivă asupra unei emoţii: barcă, 
plecând cu pânzele desfăşurate; o urmăreşti în tine cu ochii 
deschişi. 

Uneori, Monica descoperea îndepărtata obârşie a unei 
notații. În vorbe puţine, îşi împrospăta o amintire din 
copilărie, simțind emoția înstrăinaţilor când îşi amintesc de 
patria îndepărtată. 

Apoi Monica pleca, lăsându-l singur. Trecuse pe lângă el ca 
o lumină de lună, fără să-l tulbure. Blondă şi înaltă, se 
ducea spre casă, prin iarbă sau prin grâu, cu sacul de 
merinde gol. 

Plănuise atunci să scrie un ciclu de poveşti pentru Monica, 
intitulat Alei pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcă povestea, 
mai lungă, fireşte, decât notația, îi părea factice din pricina 
efortului necesar construirei ei. 

Dar caietul păstrase titlul: Alei pentru ochii tăi. 

Nu mai văzuse caietul de un an! 

Ce blând se simţea atunci! Blând cum e soarele toamna. 
N-avea sufletul nici o asperitate, nici un ascunziş, nici o 
viclenie, nici o impuritate... Şi-n ochi avea un zâmbet blajin, 
pe-atunci, blajin ca zările ieşene. 

Această stare sufletească - amestec de bucurie şi de 
bunătate, de împăcare, belşug şi calm - o definise astfel în 


caietul cu scoarţe de muşama: „Dacă aş fi în pământ, aş 
înflori; dacă aş fi În cer, aş ploua. 

De ce sunt pe pământ?” 

Aşa era... 

Atunci, în acea binecuvântată vacanţă, se întâlnise cu 
copilăria şi se despărţise de ea. 

La sfârşitul vacanței, în noaptea plecării, în semn de 
gratitudine şi duioşie, scrisese o poezie puerilă şi candidă, 
pentru Monica: „II €tait un petit pommier Grave comme 
une mignonne Infante...” 

Ce mic era acel Dănuţ care scrisese atunci, la lumina 
lămpii, alături de geamandane, versuri pentru Monica! ... 
Un Dănuţ care aparţinea copilăriei, ca şi Kami-Mura. 

Sunt uneori, când toamna-i în declin, zile sfâşietor de 
dulci: în loc să plângă, surâd... 

Dar ce făcuse de atunci? ... Un an întreg trecuse... Un an 
opac, inert... 

Adina! Adina! Adina! 

Toate bătăile inimei cântau barbar: Adina! Adina! Adina! 

Ş-abia atunci, iluminat ca o zeitate pagină de mii de torţe, 
alb subt fâlfâirea limbelor roşii, trupul Adinei, gol, 
prosternă amintirile... 

Şi, aprigă, suferinţa dorinţei devastă tot. 

* „Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum...” 
„Olguţa da Duduie ba Olguţa da Duduie ba...” 

Cuvintele urcau şi coborau, urcau şi coborau, vertiginos... 

Pândea parcă un râs în odaie, ca dimineaţa, îndărătul 
obloanelor şi ferestrelor, lumina şi murmurul livezii. 

Adormise şi se deşteptase cu acelaşi refren în ochi şi în 
urechi. 

„Olguţa da Duduie ba...” „Am să-i spun Olguţa”... 

Şi totuşi argumentă: „. Monicăi cum îi spun Monica 

Ce baie bună de râsete fusese dimineaţa, de la cafeaua cu 
lapte (pe care, fiindcă o refuzase, pretinzând că nu-i e 
foame, Olguţa îl obligase s-o bea cu paiul, ca să-i dea iluzia, 
spunea Olguţa, că nu se hrăneşte, ci se răcoreşte) până la 


LLA 


dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu şi 
alimentat de farsele Olguţei. 

— Vă place sparanghelul? îi întrebase doamna Deleanu, o 
dată cu intrarea Profirei, care aducea lunguiaţă farfurie cu 
conţinutul învelit într-un şervet. 

Profira râdea. Puiu se tăvălea de râs; numai doamna 
Deleanu, Monica, Dănuţ, Mircea şi Olguţa erau serioşi. 
Rodica zâmbea. 

Doamna Deleanu, ridicând din umeri, descoperise 
conţinutul farfuriei. În loc de sparanghel, apăruse un 
morman de creioane de toate dimensiunile, garnisit cu 
radiere „Elefant”. 

Anica venise la timp, cu adevărata farfurie de sparanghel. 
Nici o dramă nu turburase clipa de operetă bufă, dar parcă 
pofta de mâncare se mai înviorase. 

„„.„Şi capul Olguţei - aşezată la masă în faţa lui - amestec 
de seriozitate brună şi de veselie albă... 

Şi exuberanţa ei imperioasă... 

Când trece o armată în marş pe străzile oraşului, încetul 
cu-ncetul ritmurile disparate care animează paşii feluriţilor 
trecători se contopesc într-unui singur: al armatei care 
trece. Şi ai priveliştea desfătătoare a preotului burtos, a 
doamnei încorsetate, a şolticului cască-gură, a modistei 
ţinând subt braţ balonata cutie de pălării, a pensionarului 
cu gazeta deschisă, unificaţi de acelaşi pas, impus tuturora 
de cadenţa netă a pasului milităresc. 

Aşa era veselia Olguţei: toate fizionomiile, vrând-nevrând o 
urmau antrenate. Până şi Anica şi Profira, care serveau la 
masă, fraternizau cu râsul boierilor, fără ca doamna 
Deleanu, biruită şi ea, să observe şi să interzică această 
familiaritate. Din această cauză, farfuriile luau brusc 
neprevăzute şi primejdioase înclinații, ceea ce determinase 
pe Olguţa, când se servise limba cu sos de tomate, să 
dispară vertiginos şi să reapară îmbrăcată cu 
impermeabilul, oferind umbrela doamnei Deleanu. Nici de 
cafeaua neagră nu fusese cruţată faţa de masă, impecabil 


albă la începutul dejunului. Tocmai atunci când doamna 
Deleanu, cu ibricul plin în mină, începuse să toarne în ceşti, 
Olguţa, care făcea consideraţii serioase asupra familiarităţii 
- burtobătăismului, spunea Olguţa - cu care profesorţi de 
istorie tratează regii şi evenimentele, citase, cu mimică şi 
gest parodiant, finalul unei explicaţii la istorie a 
profesorului Oanţă: minuscul purtător al unui pântec 
bombat ca o umbrelă-n vijelie, al unei chelii monticulare, şi- 
al unei miopii care dădea ceva porcin ochilor şi vorbei 
grohăite pe moldoveneşte. 

— Şi i-o tras un răzdbel... şi crăpi Puompaduroaia! 

„Puompaduroaia” era doamna de Pompadour. 

— Vezi, mamă dragă, adăugase imediat Olguţa, cu glasul 
Olguţei, faci şi tu vernisajul feţelor de masă, nu numai biata 
Olguţa! 

— Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu observase 
dezastrul, fiindcă ochii ei se bucurau de râsul lui Dănuţ. 

— Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguţa. 

De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse existenţa şi 
paternitatea petelor şi făcuse altă cafea: cea dintâi se 
vărsase pe masă. 

Cafeaua o luaseră în pridvor. Acolo nu mai erau feţe de 
masă, dar erau câni. Basetul Patapum - pe care lectorul l-a 
văzut debutând pe vremea lui Potemkin şi Kami-Mura - făcu 
sluj; înghiţi muşte reale şi imaginare, căci Patapum era 
„simulant”. 

Alt profesor defilase - dus de nas de vorba „simulant” - pe 
subt ochii celor care-şi luase cafeaua în pridvor: profesorul 
de germană al fetelor, doctorul Freulich, în acelaşi timp şi 
doctor curant al pensionatului, şi profesor de germană, şi 
profesor de igienă. 

Doctorul Freulich avea „muscă” - acel derivat de barbişon, 
păstrat sub buza de jos, analog cu ciotul cânilor berci - 
exorbitantă unghie la degetul cel mic, folosită ca scobitoare 
pentru dinţii - rari şi galbeni - şi pentru urechile clăpăuge, 


capitonate cu păr, şi ca semn paradoxal de exclamare 
pentru preceptele igienei, pe care... 

— Popor german ştie bine respectat... Du grosser Elefant, 
warum lachst du? 54 „Grosser Elefant” era Ştefănescu 
Cecilia, poreclită de Olguţa „Milimetrul clasei”, fiind 
neînchipuit de mică pentru cursul superior. 

„Milimetrul” avea accese de râs, irezistibile ca strănutul şi 
sonore ca nechezatul, mai ales în ora de germană, când 
Olguţa îi şoptea de la spate: 

— Milimetre, Freulich îţi face cu ochiul. Nu te lăsa! Fă-i şi 
tu. 

„Milimetrul” era elevă foarte conştiincioasă şi foarte 
timorată. Odată, socotindu-se insuficient pregătită pentru 
teza de la Fizică - învăţa pe de rost - intrase la infirmerie. 
Nedeprinsă cu presta potrivire a termometrului şi ignorând 
că emoția îi ridicase temperatura la 38* - autentice - şi-o 
ridicase, frecând termometrul subt plapumă, la 42*. 

— Was? ... Du grosser Elefant, du mort eşti! Hinaus55, 
simulant! Hinaus, Elefant! 

Şi epilogul, în ora de germană. 

— Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om? 

„Milimetrul” îşi pierduse capul. 

— Treizeci de grade, îi suflase Olguţa. 

— Treizeci de grade. 

— Bietul „Milimetru”, încheiase Olguţa, a murit în ziua 
aceea căci şi-a schimbat porecla în „lermometru”. Probabil 
că se va destina medicinei. Ştiţi, sunt porecle care obligă. 

Şi „lermometru” e tot aşa de ambițios ca şi „Milimetru”, 
mai ales că e singurul termometru din lume care e tratat cu 
vocative. „lermometre dragă, poţi să-mi sufli?” 
„lermometroiule, nu mă plictisi!” „laică Termometre, la ce 
pagină moare Ludovic al XV-lea!” „Spune, Termometre 
puiule!” „Frate Termometre, câte rânduri are lecţia pe 
mine?” „lermometraşule, lasă-mă să copii rezolvarea 
ecuaţiei”... 


Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la 
„Humpel” şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai 
demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi. 

Profesorul de geografie, care - spunea Olguţa - n-avea 
nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu 
el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era 
reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia 
capului. 

— Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, 
elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă 
şi dinapoiul „lu domnu Jelea” era afectat geografiei, prin 
rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. 
În timpul verii, însă, „globul pământesc” nu se ridica de pe 
scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista „lu domnu Jelea” 
tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând 
mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările 
dispăreau, înghiţite de uscat. 

Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache. 

„Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, 
doi! Gambele, Maican! ... Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n 
front!” „Musca!” „În front nu-i muscă, Deleanu!” „E-n 
ureche, domnişoară. Musca ţeţe.” „Vorba Deleanu! N-ai 
limbaj de „Humpel”! Un, doi, un doi... Bate talpa. Simte-te, 
domnişoară! Nerv! Nerv! ... Ah! cum mă agasaţi!”... 

Şi Dacia Robu, „vergină” din clasa opta, cu bust şi voce 
forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: 
Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are 
„sentiment”. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca 
dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând 
cu titlul. Îţi dădeai seamă că emițând cuvântul „nuntă”, 
Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent 
virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când 
faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era „nunta”? Aici e 
aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a 
Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: 
Zaaam-firei... Sala simţea „fiorul”, zis irezistibil. Şi palpita 


în ochii tuturora - auditorul se compunea mai ales din 
mame - scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: 
cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai 
dialogul mut al celor din sală: „Nu ştii? Se mărită Zamfira!” 
„Eeei! ... Se mărită Zamfira!” „Hei! Se mărită Zamfira 
„He-hei! Se mărită Zamfira!” „Elelei! Se mărită Zamfira!” 

„„.„în acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: „E lung... 
pământul”... Toată sala era convinsă că pământul e lung. 
Parcă simţeai nevoia capetelor să se-ntoarcă încotro arăta 
braţul Daciei. Dar, spirituală, împreună cu poetul, Dacia 
revenea: „Ba e lat!” Vedeai că sala basculează, ca la o 
oprire bruscă a tramvaiului. După o clipă de reculegere, 
sala se împărțea în două tabere contradictorii: una, 
partizana lungimii pământului; cealaltă, adepta lărgimii. O 
clipă numai, şi ar fi început măcelul „lungilor” cu „laţii”. Dar 
Dacia răsturna răcoritoare o şi mai senzaţională noutate: 
„Dar ca Săgeată de bogat, nici astăzi om pe lume nu-i”... În 
buzele Daciei, Săgeată avea efectul lui Orfeu. Sala era 
subjugată... Allah e Coşbuc, şi Dacia profetul său! 

Dacia avea zece la română din pricina „sentimentului”, şi 
zece la psihologie tot din pricina „sentimentului”. 

Şi Sanda, din clasa opta, prețioasă şi exclamativă, gingaşă 
şi exotică. 

„Ah! ce roze! ... Te simţi în Ispahan 

Sanda ar fi dorit să fie prinţesă japoneză - cel mai mătăsos 
articol princiar - să aibă un palat de „bambus” la ţărmul 
unei mări de „smarald”, subt un cer de „safir” cu nouri de 
„nacru”, soare de „topaz”, lună de „opal”, cu nopţi de 
„peruzea”, stele de „diamant” şi zori de „mărgean”. 

Din literatura română, Sanda aprecia numai versurile 
Claudiei Millian, din cea franceză, mai ales poezia tip Loti, 
eu toate ramificaţiile şi sucursalele ei. Afecta un diafan 
început de tuberculoză şi o preocupa trusoul ei mortuar: 
numai mătăsuri în culori „autumnale” şi bijuterii „stranii” 
într-un „cofret de ivoriu”. 


LLA 


LLA 


Nici Rodica, deşi prezentă, nu scăpase de Olguţa. Astfel, 
băieţii cunoscuseră o Rodică şcolară, cu totul osebită de 
Rodica din pridvor, sigură în evantaiul de roşeli şi zâmbete, 
mânuit cu ştiinţă. 

„Domnişoară, ce-i genul epic?” „Genul epic? ... Genul epic 
e... un (suflă Monica), un (suflă Olguţa), un (suflă Adela), 
un... 0... Împărțire literară”... „Atât, domnişoară?” „Spune 
că da” (îi sufla Olguţa). 

„Dă-mi pace, Olguţa!” „Aştept, domnişoară! 
aştepte” (îi sufla Olguţa). 

„Ştiu mai bine genul liric”, izbucnea Rodica. 

„Bine. S-auzim ceva despre genul liric.” „Despre genul 
liric? Genul liric (suflă Olguţa) e (suflă Monica) un (suflă 
Adela), un... Nu... Ba da... Genul liric e o împărţire 
literară.” 

„„Sari la Eminescu” (îi sufla Olguţa). 


V 


„Spune-i s- 


„. Eminescu, de exemplu...” „A scris poezii”, îi sufla Olguţa. 

„...a scris multe poezii”... „Geniale”, îi sufla Olguţa. 

„. Geniale”... „Geniale”, îi sufla Olguţa. 

„..„.dar”... „Nu te-ncurcă cu „dar”, îi sufla Olguţa. Dăi cu 
„de exemplu”,. 

„...de exemplu”... „Lacul”, îi sufla Olguţa. 


„. Lacul”, răsufla Rodica. 

„Domnişoară, Lacul e de Lamartine!” „Ce-are-a face!” îi 
sufla Olguţa. 

„Lamartine”... suspina Rodica. 

„Da, domnişoară, Lamartine, mare poet francez”... „Spune 
că ştii”, îi suflă Olguţa. 

„Ştiu.” „Foarte bine, domnişoară. Asta dovedeşte că-ţi 
place literatura... Ei! cărui gen literar aparţine Lacul? 

„Protestează, îi suflă Olguţa. Suntem în ora de română.” 
„N-am ajuns la Lamartine!” „Bine, domnişoară, dar mai 
sunt şi lecturi extra-şcolare... Cultura generală... Ce faceţi 
acasă?” „Spune că mănânci, fiindcă eşti anemică”, îi suflă 
Olguţa. 

Rodica bufnea de râs. 


„. Un râs de genul epic, încheiase Olguţa, adăugind: 

Nu te superi, Buftachi?” 

Buftachi răspunsese cu un: „nuuu”! care se silea să nu fie 
de loc înţepat. 

„„„Avea dreptate Dănuţ să-i spuie Olguţei „Păpuşăreasa”. 
Toţi oamenii pe care-i cunoştea îşi lăsau dublul lor în 
memoria Olguţei. Şi când îi venea, scotea vraful de 
marionete pe care le însufleţea cu gestul, mimica, intonaţia 
şi accentul victimei. 

Oare şi el îşi avea dublul, marioneta? Avea oare şi el 
aceeaşi suprafaţă de ridicol pe care o aveau celelalte 
păpuşi? 

Creioanele Hardtmuth? Renunţase la ele. 

Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie... „Am să-i spun 
Olguţa.” 

Un miliard de greieri izbucniră în odaie, contopindu-şi 
stridulaţiile într-un zornăit asurzitor. 

Mircea sări din pat. 

Ce se-ntâmplase? 

Deschise obloanele. 

Ce se-ntâmplase? 

Olguţa - adică Puiu: executorul - îi aşezase subt pat trei 
ceasornice, cu deşteptătorul la patru. La şase, începea 
partida de tenis între Olguţa şi Dănuţ: senzaţională luptă 
sportivă. Olguţa hotărâse că toţi somnoroşii să fie sculaţi la 
cinci, ca până la şase să aibă vreme să se dezmeticească, să 
se îmbrace, să-şi bea ceaiul obligator - doamna Deleanu îl 
prezida - şi la şase fix, să fie prezenţi în arenă. Şi, 
consecventă, poruncise lui Puiu să ascundă câte un 
ceasornic zgomotos sub paturile băieţilor. Puiu introdusese 
trei maşini infernale subt patul elevului dintr-a opta, care în 
timpul dejunului o privise pe Olguţa aşa cum n-avea dreptul 
s-o privească decât Puiu: elevul dintr-a cincea. 

Monica aşeză alături cartea pe care n-o cetea, sări de pe 
divan şi fugi la uşă. Recunoscuse cele două bătăi pe care 


inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor exactă, 
deosebită de-a altor ciocănituri, ca muzica de zgomot. 

— Dănuţ! 

— Mă aşteptai, Monica? 

— Te-aşteptam? ... 

Ridică din umeri, zâmbind uşor - în loc să ofteze - îşi dădu 
o şuviţă aurie de pe frunte, luă nuna lui Dănuţ şi-l călăuzi 
spre divan prin penumbra odăii, cu paşi înceţi, tăcând. 

Leila deschise ochi de miere şi-i închise, rămânând rotocol 
mătăsos de cenuşă albăstrie. 

Când treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei 
înfloriţi, ieşi de subt el cu o melancolie.... 

Se aşeză pe divan, rezemându-se de părete. Simţi mâna 
Monicăi pe capul lui, apăsându-i-l afectuos. 

— Erai să te loveşti de poliţă! Ai crescut, Dănuţ... Anul 
trecut... 

— M-am schimbat? 

— Ai crescut. Eşti obosit, Dănuţ? 

— Nu. M-am schimbat. De asta par obosit... Nu ne-am 
văzut demult, Monica! E bine lângă tine. 

Îi privi mânile încrucişate calm peste genunchi, tihnite ca 
mânile icoanelor păstrate-n umbră. Văzu o carte. 

— Au jardin de l'Infante. De unde-o ai? 

— Tu mi-ai trimis-o, Dănuţ! 

— Da... Îţi place Samain? 

— Prea frumos - ştiu eu! - e ca o femeie, vorbi Monica, 
având în glas un fel de silă şi de îndoială... Îmi place mai 
mult Verlaine, nu-i aşa de parfumat. Ştiu eu! 

Dănuţ medită o clipă, ţinând cartea pe braţe. 

— Curios, Monica! Eşti singura fe... singura care nu-l 
adoră pe Samain. Adina... 

Se opri, îngrozit... 

Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monicăi. 

Tăcură îndelung. Apoi mâna Monicăi ridică fruntea lui 
Dănuţ cu o uşoară mângâiere. 

— Ai mai scris, Dănuţ? 


— Nu. 

Şi se roşi, se roşi, se roşi... 

Nu putea minţi alături de Monica. Dar nici nu putea fi 
sincer. Să fi fost Monica băiat... Nu. Lui, cel dintâi, i-ar fi 
părut rău. 

— Monica, aş vrea să mă izolez, să reîncep viaţa de anul 
trecut... 

— Ai să mai poţi, Dănuţ? 

Îl privea atât de limpede şi de blând, încât sufletul vorbi 
tare, inocent şi încrezător ca mişcările unui miel. 

— Ştiu eu! ... Am să cerc... Şi iar se scutură, privind într- 
altă parte... Am să pot. Şi cu înflăcărarea febrilă a celor 
lipsiţi de reală energie, dar capabili de frenezii zgomotoase 
ca trepidaţiile unei locomotive ale cărei roţi se învârt - pe 
loc - cu atât mai repede, cu cât urnirea e mai grea, Dănuţ 
vorbi: Chiar de mine, încep o viaţă nouă. Mă scol dimineaţa, 
îmi iau caietul, un creion, şi mă duc... Îşi trecu mâna prin 
păr. ...Încep iarăşi plimbările din vara trecută... Bucureştiul 
m-a otrăvit, m-a otrăvit! Îmi trebuie linişte, pace, 
singurătate. Vreau să mă simt din nou cu obrazul pe caiet. 
Aceea-i casa mea adevărată... M-am săturat de viaţă! ... de 
felul de viaţă de până acum! ... Ştii ce? Am să mă tund, 
Monica. Vreau să fiu urât. Am să-nchid toate hainele în 
cufere şi le trimit în pod... Aş vrea să fiu desfigurat, 
respingător. Atuncea am să scap de mine şi de ceilalţi! Zvârl 
tot. Nu-mi mai trebuie nici un fel de eleganţă! Am să umblu 
răpănos. Aşa am să mă simt bine: jerpelit ca un vagabond... 
Vreau să fiu curat ca un pahar cu apă. Nu-mi mai trebuie 
nici cărţi! M-am îmbolnăvit de literatură! ... Am să-mi duc 
sufletul la păscut... 

Întorcând capul, întâlni ochii Monicăi: râdeau. Zâmbi şi el. 
Râse. 

— Mint, Monica? 

— Nuuu, Dănuţ! Eşti... copilăros. Când vorbeşti aşa, eşti 
Dănuţ. 


Râdeau amândoi, cu sufletele deschise. Apoi rămaseră pe 
gânduri, gravi. 

Dănuţ se posomori. 

— Doamne, Monica! oftă Dănuţ. Ce-i aici? 

Îşi arătă capul, cu o mişcare duşmănoasă, răzvrătită. 
Monica se apropie de el şi-l sărută pe frunte. Tăcerea 
curgea printre ei, ca un râu între malurile frăţeşti. 

— Ştii ce, Monica? Hai să ne uităm în caietul de anul 
trecut. 

ALUNELE VEVERIŢEI. 

Vacanţa 1913 

D.D. 

Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele 
copacilor pe zăpadă când începe seara. Întâia notație avea 
următorul titlu: 

51/2 dimineaţa. 

La internate e ora când sună clopoţelul deşteptător. 

Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc 
luptând cu somnul greu. Dimineaţa şcolară începe. Cămeşi 
de noapte umblă prin întuneric; toaca ciubotelor pe 
coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cu trupuri 
MICI. 

Lavoarul comun, spre care vin cămeşi de noapte care 
tremură, prosoape lungi care atârnă, capete tunse care 
moţăie... Miros de apă rece, de sopon, de pastă de dinţi. 
Fierberea robinetelor. Banca minţită pe care-ţi văcsuieşti 
ciubotele, amărât, ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de 
vacs. 

Frig! Tristeţă cu gust de pastă de dinţi. Singurătatea 
unuia singur, care vorbeşte munteneşte şi nemţeşte şi 
gândeşte cu accent moldovenesc, între toţi ceilalţi, care 
vorbesc nemţeşte şi gândesc la fel. Oare gândesc? 

„.„Lămpi cu arc voltaic luminează alb, bâzâind: capul 
omului de omăt incandescent, cu pălărie de tablă albastră, 
căptuşită alb. Pupitre de repetitor. Miros de cerneală şi 
creioane. 


Poezia germană din cartea de cetire deschisă pe pupitru: 

Andreas Hoffer. 

Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet. 

Alt clopot. 

Sala de mâncare. Cafeaua cu lapte subţire ca un ceai 
cafeniu, în care moi, oftând, bucata de pâne. Fărâmiturile 
pe jos: pentru mătură, nu pentru vrăbii. 

Ora întâi. Catalogul deschide o acoladă pe toate inimile. 
Elevul de la tablă, palid, cu creta şi buretele în mina. Pe 
tabla neagră răsar linii geometrice, tremurate cu lacrimile 
pe obraji. Câte zile mai sunt până la vacanţă? ... Nu! Câte 
ore mai sunt până la recreaţie? Ochii de copil tuns, în 
uniformă, cu coatele pe bancă privind spre ferestre, 
departe, mirajul vacanței... 

51/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţe a hulubilor. 

Cobor scările. Mă întorc. Zorelele! 

Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasă spre 
Medeleni! Uită-te la zorele, Monica... 

Monica-i dezmiardă mina. 

— Dănuţ, când îi lua caietul, pagina asta să mi-o dai mie. 
Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisă de tine... 

— Monica, dar caietul e al tău. 

— Vai, Dănuţ! 

— Sigur... Numele tău e pe întâia pagină. Caietul e al tău. 

Roşie, Monica respiră adânc. 

— Dănuţ, ce zi bună-i azi... Mi-e frică... 

Dănuţ tăcu. Şi lui îi era. 

Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovărăşiră din nou pe 
foaia următoare a caietului: 

Trăsură. 

Nu trăsura de oraş, cu numărul la spate şi pe felinare! 

Nici roţile pe asfalt! 

Nici birjarul cu haina de catifea albastră, încins cu brâu 
roş cu franjuri, sau lată curea de piele, care-ţi cere 
socoteală măsurându-te de sus. 

— Câte curse? 


Nici biciul cu impertinentă curbă! 

Nici caii fără nume, cu cozile tăiate englezeşte! 

Nici accentul muntenesc al zgomotelor şi vorbelor! 

Nici lacrimile care tremură, mereu hurducate, deşi 
trăsura are roţi cauciucate! 

...Blajina trăsură care aşteaptă în dosul unei gări mici, 
numai cu soarele în ea: întâiul copil în vacanţă, cu părul pe 
umeri. 

Buna trăsură cu poclit pentru sulfină; nechezatul cailor 
pentru care ai adus zahăr; biciul cumsecade, acoperit de 
cer; semnul prietenos al cozilor cailor; urmele tălpilor 
colbăite, pe pluşul podelei; scăunaşul din faţă, pe care-ţi pui 
pălăria; cinele de tunătoare pe care-l iei în trăsură fiindcă-i 
bătrân şi cinii satului sunt răi... şi vizitiul... 

Ce sfânt cu spate frânt a coborât pe capră, cu numele de 
moş Gheorghe? 

— Dănuţ, de ce nu-i arăţi Olguţei? 

— Metaforel? 

— Tţ! Olguţa... 

— Olguţa? 

— Olguţa... Ştiu eu! Cine-o cunoaşte! ... Am să-ţi spun 
ceva, un secret, Dănuţ. Să-l păstrezi. Olguţa a făcut 
parastas pentru moş Gheorghe. 

— Olguţa? 

— Da. Nu ştie nimeni. 

— E credincioasă? 

— Ştiu eu?! ... Mi se pare că a plâns... 

— Olguţa! 

— Să nu spui, Dănuţ. Numai preotul şi Oţeleanca ştiu, 
afară de mine. Am fost împreună la cimitir... E aşa de 
curioasă Olguţa! Ştii ce i-a adus în loc de flori? O cutie de 
tutun. E aşa de copilăroasă uneori! l-am spus că nu se face! 
Ce-are să spună preotul? Oţeleanca? S-a supărat. După ce- 
au plecat toţi, i-a presărat tutun pe mormânt. 

— Olguţa?! 


— Nici nu ştii, Dănuţ, câte ciudăţenii are Olguţa! ... Dănuţ, 
am să-ţi spun ceva, dar... 

— Sigur, Monica! 

— Mi se pare că Olguţa a fost îndrăgostită... Mi se pare! 
Nu ştiu nimic. O impresie! 

— Ei! De cine? 

— E aşa de neprevăzut! 

— Cine? 

— Moşu Vania. 

— Cine??! 

— Da. Moşu Vania. 

— Moşu Vania! Vărul mamei? 

— Da. 

— Nu-i în America? 

— S-a întors astă iarnă şi a plecat în Rusia. 

— A fost pe la noi? 

— Da. În treacăt: o săptămână... Ştii, tante Alice nu-l vede 
cu ochi buni, nici moşu lorgu. 

— Moşu Vania! Olguţa! Extraordinar! ... L-am uitat cu 
totul... adică... e nalt, cu nas proeminent, voce puternică... 
Nu? Nu l-am văzut din copilărie! Cum e, Monica? Miliardar? 

— Nuuu! E foarte-foarte simpatic... Noi eram la dejun. 
Auzim deodată în antret o voce bărbătească, timbru de bas: 
„Nicolas, Nicolas mon ami, salut!” 'Tante Alice s-a încruntat, 
privindu-l pe moşu Iorgu. Atunci a intrat un domn înalt, 
cântând: „Salut demeure chaste et pure...” Tante Alice şi 
moşu Iorgu l-au salutat din cap de-ajuns de rece... E curios, 
Dănuţ, cum în atmosfera ceea de jenă... ostilă, nu ştiu cum, 
a ştiut să se impuie. Seamănă cu Olguţa! 

— Vra să zică, papa şi mama nu s-au bucurat? 

— De loc! 

— Da, da! Mi-aduc aminte din copilărie! Un scandal teribil! 
Era student la matematici... socialist probabil. Scria articole 
sarcastice. Critica tot şi pe toţi. Da, da, da! ... Nu ştiu bine: 
a lovit pe un profesor de la facultate... Nu ştiu bine ce-a 
făcut! ... Se vorbea la noi acasă cu mare indignare. Parcă 


era şi o femeie la mijloc! loana Pallă! Asta am aflat mai 
târziu... Ţin minte, tot aşa, la dejun - Olguţa şi cu mine 
mâncăm la masă mică - mama i-a făcut morală, şi papa... A 
trântit o dată cu pumnul în masă... şi a plecat în America... 
Un om interesanti! ... 

— Stai să vezi, Dănuţ. Nici tante Alice, nici moşu Iorgu nu 
l-au poftit la dejun. Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri 
şi o caschetă englezească în mina. A început cu noi: ne-a 
sărutat mâna la fiecare, făcându-ne reverenţe. După ce-a 
făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zâmbind 
ironic. Tante Alice continua să mănânce. Atunci Olguţa, cu 
tonul ei de zile mari, se întoarce spre mine: „Monica, fă loc 
lui moşu Vania la masă, între noi. Neculai, pune un tacâm.” 

Dănuţ zâmbi. 

— Perfect o imiţi pe Olguţa! Neculai tot cu musteţi? 

Monica se roşise. Continuă. 

— Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţa, Olguţa la tante 
Alice... 

— Şi papa a intervenit, zâmbi Dănuţ. 

— Exact, numai că n-avea nevoie. Moşu Vania a început să 
povestească, şi toate s-au calmat! Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că 
ne-am sculat la patru de la dejun. Moşu Iorgu a uitat de 
tribunal, noi de şcoală, tante Alice de noi... 

— Povesteşte bine? 

— Nu bine, Dănuţ, extraordinar! ... Olguţa îl asculta şi n-a 
deschis gura până ce ne-am sculat de la dejun... 

— Ei! 

— Da. Şi tu ştii bine, Dănuţ, că tăcerile Olguţei - la dejun 
mai ales - sunt lucru rar! 

— Cum vorbea? Avea imagini frumoase? 

— Nuuu! Simplu. 

Monica se opri roşindu-se. Dezmierdă mina lui Dănuţ. 

— Povestea mai bine decât Olguţa? 

— Nu. E altceva! Olguţa are vervă, glumeşte mult, te face 
să râzi. Moşu Vania povesteşte, povesteşte, povesteşte şi 


deodată zâmbeşti. Nu-ţi vine să râzi: zâmbeşti. Şi vezi tot ce 
spune. Ioţi ascultau, şi Neculai chiar. 

— Şi ce v-a povestit? 

— Multe, multe! ... Călătoria în America, pe un vapor de 
vite... Curios, Dănuţ! Nu spunea nimic de ocean. Vorbea 
numai de emigranții şi vitele de pe bord. Totuşi, simţeai 
oceanul. Simţeai plecarea... Înstrăinarea. Erau pe bord 
nişte ţărani transilvăneni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul 
călătoriei au început să se joace copilăreşte. Râdeau toţi de 
pe bord văzând pe oamenii aceia mari şi greoi făcând pe 
copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile 
dintre ei, cu accentul caracteristic. Şi deodată ne-am 
întristat. Nu ştiu de ce! Tot ce spusese era hazliu... Ştiu eu! 
Poate că ne-a făcut să simţim că nenorociţii emigranţi 
români cu cât se depărtau, cu atât simțeau mai puternică 
nevoia de-a revedea satele lor, veselia de-acolo. Şi atunci, 
instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţii jocurile şi 
vorbele din copilărie... Era trist... 

— Da... asta cere mare talent. 

— După aceea, Dănuţ, ne-a vorbit de-o caterincă. Cânta o 
singură melodie, pe care a reprodus-o. Mugetul vitelor, 
valurile, vântul şi caterinca... Ştii ce trist, Dănuţ! ... Părea 
că-şi bate joc şi de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te făcea 
să zâmbeşti, şi după aceea te-ntrista... Câte nu ne-a 
povestit! ... Când s-a întors din America, tot pe un vapor de 
vite, altă scenă: un sârb, cu o chitiuţă albă cu şnur negru pe 
vârful capului, care se repatria. Când a văzut coasta 
Europei, şi-a făcut cruce şi a început să cânte, cu braţele 
atârnând în jos: 

Strofa întâia „Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz 
Nicolaa... 

Strofa doua. 

Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa... 

Strofa treia. 

Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa...', 


— Să-l fi văzut, Dănuţ, cântând cu ochii pierduţi şi faţa 
topită, şase strofe identice, din ce în ce mai jalnic, deşi 
melodia era aceeaşi... Când a isprăvit puteai să râzi şi să 
plângi deodată. Era îngrozitor de vesel şi de trist. 

— Şi Olguţa? 

— Olguţa îl asculta mereu. Cât a stat la noi, Olguţa a vorbit 
foarte puţin. Nici sporturi nu mai făcea. 

— Olguţa? 

— Da! La şcoală era mai puţin veselă... 

— Şi cu el cum era? 

— Foarte atentă şi gentilă. Când eram împreună, Olguţa 
nu mai era bruscă. Dacă o ruga să-i cânte ceva la pian, 
imediat îi cânta... 

— Ei! 

— Da. De când a fost la noi, Olguţa nu mai cânta decât 
muzică rusească. 

— Şi ce vorbeau împreună? 

— El vorbea. Olguţa-l asculta. Parcă era puţin intimidată... 
Uneori ne cetea. 

— Versuri? 

— Nuuu! Din Anatole France, sau din Kipling, sau din 
Cehov pe care-l traducea direct din ruseşte. 

— Bine? 

— Extraordinar, Dănuţ! E greu de descris! Avea farmec... 

— Monica! 

— Ce, Dănuţ? 

Era atât de limpede entuziasmul şi privirea Monicăi încât 
Dănuţ se înroşi. 

— E frumos moşu Vania? 

— Dăă! ... Nu... Are ochi mici, verzi, foarte vii; ras 
complect, cu ten de marinar. Frunte mică, nas, cum spuneai 
tu, proeminent, cu nări groase... Cum să-ţi spun, Dănuţ, 
moşu Vania e ca şi vorba lui. N-are imagini, dar vezi şi simţi 
tot ce spune. Aşa-i şi el! Nu-i frumos, dar e puternic... Nu 
ştiu! Eu mă simţeam lângă el ca o rață domestică lângă un 
vultur. Un vultur foarte blând... cu noi, adăugă Monica 


râzând. Când vorbea cu moşu Iorgu politică, se schimba. Îl 
ataca pe moşu Iorgu. Odată l-a batjocorit pe Tache Ionescu. 
Mogşu lorgu s-a făcut foc! „Cum! Europa n-are un al doilea 
Tache! N-ai dreptul să-l critici pe Tache Ionescu! Tu mai 
ales. Ce-ai făcut în viaţa ta? Care-i activitatea ta pozitivă? 
Nimic! Critică şi negaţie. Tu eşti mai „lonescu”decât Tache! 
Toată ţara e plină de critici. Tache face”:. „Ce?” „[ara 
românească. Democraţia. Pacea din Balcani”... 

Dănuţ râdea. N-o văzuse niciodată pe Monica atât de 
însufleţită. Recunoştea autenticitatea frazelor şi a intonaţiei 
tatălui său. 

— Şi Olguţa ce spunea? 

— Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că Olguţa, care întotdeauna îl 
secundează pe moşu Iorgu, s-a amestecat în discuţie - ea, 
care n-are habar de politică - şi a început să-l combată pe 
Tache Ionescu! 

— Ei?! 

— Şi încă cum! ... Stai să-mi aduc aminte! ... „O primadonă 
cu nas semit şi musteaţa craiului de mahala...” 

— L-a văzut pe Tache Ionescu? 

— Nu cred! Poate c-a văzut vreo caricatură de-a lui... nu, i- 
a văzut fotografia pe biroul lui moşu Iorgu. 

— Şi a vorbit despre el? 

— Cu violenţă şi siguranţă! A spus că-i intoxicată de Tache 
Ionescu. Leonard la operetă şi Tache Ionescu la Parlament! 
Că cizmarul îţi trimite botinele de la reparat, învelite în 
discursuri de-ale lui Tache Ionescu; zbârnâitorile zmeielor 
sunt făcute cu discursuri de-ale lui Tache Ionescu; 
învelitorile caietelor de teze, tot aşa; evantaiul profesorului 
de chimie: discurs de-al lui Tache Ionescu... A făcut o 
peroraţie în regulă! Înţelegi, Dănuţ, nu vorbise demult! 

— Şi combatanții ce spuneau? 

— O ascultau... Ştii, lui moşu Iorgu îi pare bine când 
briliază Olguţa. L-a sacrificat pe Tache Ionescu şi a 
aplaudat-o pe Olguţa. 

— Şi moşu Vania? 


— Era amuzat şi el de verva Olguţei, pe care, probabil, o 
crezuse taciturnă. 

— Şi Olguţa? 

— Îl amuza! încheie Monica zâmbind cu bunătate. 

— Şi? 

— Asta-i tot, Dănuţ! Moşu Vania a plecat pe neaşteptate în 
Rusia. 

— Şi Olguţa? 

— A redevenit Olguţa. 

— Alt nimic? 

— I-a trimis de la Odesa un caiet de muzică rusească: 
Boris Godunov. În ziua când l-a primit, Olguţa mi-a spus de 
trei ori: „Monica, mi-a trimis Vania ceva splendid!” 

— I-a scris? 

— Nu-i ştie nimeni adresa! 

— A mai vorbit de el? 

— Eu, uneori. Olguţa tăcea... Dănuţ, cât a stat moşu Vania 
la noi, Olguţa era mult mai frumoasă ca de obicei. Atunci 
mi-am dat seamă că Olguţa are două frumuseți: când e 
Olguţa, dar atuncea parcă nici n-o vezi, atât e de 
neastâmpărata, şi când e îndrăgostită. Atunci e frumoasă ca 
o madonă, Dănuţ. Are ceva copilăros şi credul... obrajii par 
mai graşi... seamănă cu tine, Dănuţ. 

Monica se înroşi tare. 

— Mă-ntrebi dacă Olguţa a vorbit de moşu Vania? O dată 
numai, înainte de-a pleca la Medeleni, Olguţa mi-a spus: 
„Ce bine-mi pare că a plecat Vania!” 

— De ce, Monica? întrebă Dănuţ. 

Monica zâmbi. 

— Dănuţ, n-am întrebat-o! ... S-ar fi supărat! Am văzut 
imediat că-i părea rău de exclamaţia ei. De-atunci nimeni 
nu mai pomeneşte de Vania. Dar Olguţa cânta muzică 
rusească... Dănuţ, nici o vorbă! Mai ales Rodica n-aş vrea să 
simtă nimic! 

— Ce-i cu Rodica? 

Monica ridică din umeri. 


— Un fel de prietenă de-a Olguţei. Nu ştiu cum s-a 
împrietenit cu ea! Apropierea lor a coincidat cu plecarea lui 
moşu Vania. Până atunci, Olguţa n-o lua în seamă... Râde 
mult; Olguţa spune că-i tonică. 

— Monica, tu eşti prietenă cu ea? 

— Nu, Dănuţ, vorbi Monica, scuturând capul. Eu sunt 
prietenă cu Olguţa. Rodica e o... camaradă de clasă... E 
foarte drăguță! 

— Dar cam nătânguţă! adăugă Dănuţ râzând. 

— Dă! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasă! ... Şi... are un 
fel de ipocrizie, de lipsă de sinceritate... 

— De pildă? 

— Uite: o adulează pe Olguţa. Râde de tot ce spune - aici 
cred că-i sinceră - o pastişează chiar, probabil fără să-şi dea 
seama, şi pe dindos o vorbeşte de rău... 

— De rău? 

— Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricât! Am auzit-o 
spunând că Olguţa-i vanitoasă, că-i „ahtiată de succes”, că 
„se crede grozavă”. Vezi genul... 

— Olguţa ştie? 

— Cred că da. O cunoaşte de ajuns! Da ştii, Olguţa are 
slăbiciuni copilăreşti! Rodica şi Patapum cred că au aceeaşi 
valoare pentru ea, dar îi iubeşte, are nevoie de ei. Uneori o 
umileşte fără cruţare... 

— Azi, la cafea! 

— Asta nu-i nimica! ... Dar imediat îi pare rău şi o umple 
de cadouri, e gentilă cu ea, proclamă sus şi tare calităţi pe 
care Rodica nu le are, dar pe care le acceptă uşor... 

— De ce-a poftit-o la Medeleni? 

— Greşala mea! În ultimul timp eram cam... tăcută. Ştii, 
aşa sunt eu uneori! Cred că Olguţa a simţit nevoia unei 
persoane mai vesele. Şi a comandat-o pe Rodica. 

— Monica, de ce spui că-i greşala ta? 

— Aşa! Trebuia să fiu mai veselă, să n-o las singură pe 
Olguţa... Nu-i nimic! În definitiv Rodica nu face nimănui nici 
un rău. 


Tăcură. 

Dănuţ rămase pe gânduri. 

— Dănuţ, nu mai răsfoim? Îmi pare rău c-am vorbit! Nu 
ştiu ce mi-a venit... 

Răsfoiră din nou. Dănuţ ceva mai distrat. 

Banca. 

Bancă aşezată într-o grădină. Oraş de provincie, în 
Moldova. 

Pe banca vopsită verde, o minge roşie, o păpuşă care stă 
pe bancă: i se văd tălpile care niciodată n-au atins 
pământul. Alături de păpuşă, ceva mai încolo, stă un 
pensionar: fetiţa cu păpuşa nu-i a lui. 

April. Soare nou, cumpărat parcă de la un bazar de jucării 
scumpe. Vrăbii. 

Fetiţa se joacă. Bătrânul o priveşte: bucle cu fundă, şosete 
albe, dinţii albi: îi lipsesc doi dinţi din faţă prin care-i iese 
puţin limba când vorbeşte. Fetiţa-i dă cercul şi băţul în 
primire. El e bătrân. El trebuie să-i păzească jucăriile. 
Fetiţa sare cu mingea roşie pe aleea galbenă. 

Urechea pensionarului - cea cu care mai aude - e zbârcită, 
palidă şi atentă. S-a aplecat. Ea singură a auzit că la spatele 
băncii sora mai mare a fetiţei cu mingea şi liceanul cu o 
lăcrămioară în buzunarul tunicii s-au sărutat. 

„„„Să-mi fie viaţa ca o fetiţă cu mingea, în ochii unui 
pensionar bătrân - ca secretul unei sărutări abia auzită de 
o ureche surdă. 

Luna. 

Stai singur pe un colţ de pământ, privind. Pământul e 
mare; cerul, vast... Noaptea te cuprinde. E umbră 
albastră... O zare vine cu alb proaspătă în braţe. Apoi tot 
mai sus, tot mai sus, în linişte, treptat-treptat; tot cerul e 
plin de alb... 

Culcă-te... 

În ietacul mamei, după masă, sâmbăta seara, copiii din 
fundul dormezei vedeau ietacul plin de lenjuri albe, aduse 
de la spălat. Şifoniera se deschidea. Raftul de jos, întâi, apoi 


al doilea, al treilea... Dulce alb al şifonierei pline de lenjuri 
de jos şi până sus? 

De ce eşti trist când priveşti luna plină răsărită pe cer?... 

...O, şifonieră dintr-un ietac pustiu, nu mai râde cu toate 
rafturile: copiii de pe dormeză, sunt mari. 

Nebunia. 

Stai în iarbă. Copacii, frunzele, pasările au accent 
românesc. Şi gândul. 

Închizi ochii, şi-ţi închipui - ca să te distrezi - că deodată 
eşti în Africa, printre canibali negri şi buzaţi... 

Deschizi ochii... şi eşti în Africa! Copacii sunt canibali 
hirsuţi la pândă. 

Panică! 

Oare nebunia e simplă ca un salt de închipuire - definitiv - 
în intervalul unei bătăi de pleoape? 

După cele douăzeci de poeme care alcătuiau un ciclu 
aparte, urmau „culorile”, alt ciclu. Din caiet căzu o garofiţă 
sălbatecă. 

Pe foaie, atât:, Mi-a dat-o Monica”, şi urma garofiţei 
presate. 

Garofiţă îşi reluă locul. Trecură mai departe. 

ROŞU. 

Garofița. 

Garofiţă de câmp, pe care ţi-a dat-o o fată, îţi răsare 
deodată printre gânduri, drăgălaşă şi minusculă, ca apariţia 
Scufiţei Roşii în pădure printre copacii gravi şi enormi. 

Fragi. 

Întâia cofiţă cu fragi ai verii ţi-o întinde o ţigancă zbârcită, 
pe stradă. 

Dacă în acea clipă îngerii frăgezimii nu te împresoară şi nu 
simţi că tu însuşi, în mirosul fragilor, eşti o cofiţă cu fragi - 
spune ţigăncii că-i prea scumpă şi n-o cumpăra. 

Cireşele 

— Cât îi chila? 

Domul cu ochelari pe vârful nasului e gros, concret şi se 
tocmeşte, şi-n faţa lui toate cireşele din coş roşesc ca 


dragostea în faţa drăgostii. 

De ce se vând cireşele oricui? 

Zmeură. 

În clipa când Salomeea a sărutat pe buze capul în sânge 
de pe tipsia de argint, sângele lui Ioan avea parfum de 
zmeură. 

Rodii. 

În rodii e copilăria rubinelor. 

Dar rodiile nu se vând la bijutier. 

Harbuzul. 

Miez de harbuz! La gura sobei, astă-iarnă, coceam castane 
şi te doream, privind în jarul arzător risipa ta. 

Acuma-i vară. Aş coace o castană aromată în răcorosul tău 
jar - dar nu-s castane. 

Ouă roşii 

— Hristos a înviat! 

Pac. 

— Adevărat a înviat! 

Pac. 

De ce se boxează ouăle tocmai în amintirea lui Hristos? 

Maci. 

Roşu era fesul turcului bătrân, care, în copilărie, la 
Constanţa, spunea poveşti cu Hogea Nastratin. Avea o 
barbă albă ca pilaful, şi fesul - între cer şi mare - era 
singurul roşu de pe lume, dintre cer şi mare. 

Duceţi-vă, maci, la malul Mării Negre, pe mormântul 
turcului bătrân. 

Cofetărie ambulantă. 

Roşul sticlos ca ochii iepurilor de mosc al formelor de 
zahăr de pe tava cofetarului din colţul uliţei! 

Cucoşul roşu. lepuraşul roşu! Palatul roşu. 

Da. Palatul roşu. Numai cu cinci parale am cumpărat un 
palat cu turnuri şi creneluri, care-ţi încleia degetele şi-ţi 
roşea buzele. 

Care palat poate da mai multă fericire unui copil! 


Copilărie, castelană a unui palat de zahăr înroşit, seniorul 
nu se mai întoarce. 

Ouă de lemn. 

Oul misterios, cu miros de lemnărie albă. 

Un ou roşu, în el altul albastru, altul violet, altul galben, 
altul verde, altul, altul, altul... 

Oul de lemn: perspectiva infinitului, jucărie într-o mină de 
copil! 

Inimă! Câte am? 

Pomuşoară. 

În plină iarnă, când gospodina moldoveancă îţi oferă 
dulceaţa de pomuşoară - foc bengal în linguriţă - cât 
regreţi că astă-vară niciodată nu te-ai abătut spre fundul 
livezii, să vezi iluminaţia carmină a tufelor de pomuşoară! 

Aşa e şi cu noaptea Învierii. La Crăciun o doreşti. În 
sâmbăta Paştelui însă te culci, hotărât să vezi Învierea la 
anul. 

Dormi lângă bucurii. Când te deştepţi e prea târziu: se- 
ntunecă. 

Pastă de dinţi. 

De ce poezia se ocupă atât de mult de flori şi ocoleşte 
pasta de dinţi? 

Ce imagină poate fi mai proaspătă, mai vie şi mai 
sănătoasă decât a unui copil - cămaşă lungă de noapte cu 
gulerul şi mânecile suflecate - care zâm-beşte în oglinda 
lavoarului unei ilariante feţe, cu părul zburlit, gura 
deschisă, dinţi albi, periuţa albe şi spuma roză ca înflorirea 
unei crenguţe de piersic? 

Ori poeţii în copilărie nu se spălau pe dinţi? 

Gura sobei. 

E întâia fereastră la care ochii copiilor au cunoscut voioşia 
ochilor de femeie care aşteaptă printre garoafe şi 
melancolia ochilor de femeie, când petrec o plecare prin 
căderea viței roşii de toamnă. 

Racii. 


Ştiu atât de bine din copilărie culoarea lor miloasă 
verzuie; blegul sau nervosul lor plescăit din căldarea cu apă 
în care sunt zvârliţi grămadă, deschiderea şi închiderea 
foarfecelor, ca a degetelor când fac umbre chinezeşti pe 
zid; şi spaima copiilor, în faţa căldării biblice parcă, în care 
mişună armatele întunecate ale lui Scaraoţchi. 

Atunci de ce pun racii la culoarea roşie? 

Cine poate rezista opiniei publice! 

Asul de cupă. 

Cum să nu-ţi fie dragă, chiar dacă nu eşti cartofor, 
fotografia în mărime naturală a acestui cap de cireaşă. 

Ridichi. 

Joviale şi robuste ridichi! Garnitură de un roş rural, a 
untului proaspăt, alături de caş şi de urdă. 

Veselia începutului de masă, când apetitul e intact şi 
creierul - fără digestie - alegru. 

Nu lauri, ci garnitură de ridichi aş face pe copertă capului 
bunului Creangă. 

Să m-audă profesorii! 

Dar Creangă mi-ar da dreptate. El era „mâncau” înainte 
de toate. 

De ce se conservă amintirea marilor scriitori în sirop? 

Ceaşca. 

Era roşie, lucioasă şi cu naivitate rotundă, o ceaşcă din 
bucătărie cu urechea spartă. 

Ceaşcă ieftină cu care servitorii beau apă sau lapte. 

Şedea pe masa culinară, printre morcovi, sfeclă, pătrunjel, 
ceapă, usturoi, prăji... 

La Patruzeci de Sfinţi era plină cu fragi. 

Dacă aş spune unei fete: „Obrajii tăi sunt ca ceaşca din 
bucătărie”, s-ar ofensa, fără să ştie că în obrajii ei numai am 
regăsit pe cenuşăreasa copilăriei. 

Inima. 

Inima mea, de ce baţi atât de mult? De ce un simplu 
cărăbuş te face să tresari cu zvâcnirea pe care alţii numai 
în faţa drăgostii o au? 


De ce mă bucuri atât? De ce mă osteneşti atâta? 

Dacă în loc să baţi te-ai scutura, pământul ar fi acoperit cu 
cireşe, căci cireş greu mi-e sufletul deasupra întregului 
pământ. 

Pătlăgele roşii. 

Ciudată evocare, elegiacă! 

Toamnă. Zări blânde. Lumină roasă. Se clădesc lemnele 
pentru iarnă. Miros de pădure în ogradă. Trist greier de 
toamnă, ca scripcarul bătrân, cu degete prea tremurătoare, 
cerând de pomană... 

Cazanul cu pătlăgele roşii fierbe în clocote somptuoase ca 
un ţesut oriental. 

N-ai vrea să fii, mai bine, pătlăgică roşie, şi bulion, să stai 
în raftul cămării de acasă, subt raftul compoturilor - decât 
om, să te tunzi, să-ţi reiei uniforma de anul trecut, cu 
mânici prea scurte, şi să pleci la internat? ... 

— Bietul Dănuţ! 

— Monica, te-au întristat pătlăgelele roşii? 

— Aşa-s de sincere, Dănuţ! 

Bufniră de râs. 

Caietul se isprăvea cu: 

VERDE. 

Verde ghiduş: buratecii. Un buratec în palmă e întâia 
glumă a primăverii. 

Verde melancolic: nucii cu miros amar. Băile cu frunze de 
nuc din copilărie (ce bine era!) Răţuştele de celuloid care 
înnotau pe valuri provocate cu degetul. Culcarea în patul 
cald, cu mama la căpătâi. Poveşti. Etc... 

Verde... Ultima frunză verde, pe care-o vezi din bancă, pe 
fereastra liceului. Mizerie! Începe şcoala. 

Fine. 

Memento: Caietul următor, de la anul, va fi al culorilor. 

Să-mi şaman sufletul cu grâu. La anul să crească nou. 

P. S. Negru: măslinele din hârtia zidarilor - ce poftă-ţi fac 
când le zăreşti din clasă, la lucrătorii care lucrează la casa 


de alături. Devin preţioase. Ai impresia că se vând cu 
„caratul” ca diamantele. 

Negrul miezului de noapte, în copilărie, când te deştepţi 
brusc, vezi strigoi care s-apleacă şi n-ai chibrituri. Icre 
negre: astrahanul miniatural al celor moi, care, de fapt, 
sunt cenugşii. Etc... 

— Gata, Dănuţ... Ţi-aduci aminte unde erai când ai isprăvit 
caietul? 

— Lângă pădure? 

— A doua zi ne-am plimbat călări: nu? 

— Da... 

Gândul lui Dănuţ trecu prin pădurea de anul trecut... cu 
Monica alături... 

— Monica, dă-mi un creion. 

— Vrei să scrii ceva, Dănuţ? 

— Da. 

— Nu mai ai loc în caiet. Să-ţi dau un alt caiet. 

— Ai caiete, Monica? 

— Pentru tine. 

— Nu. Caiet altădată. Acuma dă-mi un creion. Vreau să fac 
o rectificare. 

Luă creionul şi ţinând caietul pe genunchi, şterse titlul 
vechi Alunele veveriţei, şi scrise mare: 

CAIETUL MONICA: 

— Uite, Monica, adevăratul titlu. 

— Caietul... 

Sângele continuă pe obraji lectura noului titlu. 

— Monica, spune-mi drept, cum ştii tu să spui, ce impresie 
generală îţi face caietul acesta? Vreau să ştiu părerea ta. 

— Ca valoare literară, Dănuţ? 

— Nu. Ca fizionomie sufletească. Ce crezi tu despre cel 
care l-a scris? 

— Dănuţ, e greu să judec! Mi-e prea scump caietul acesta. 
Şi tu... tu, Dănuţ, eşti fratele meu. 

Se roşise, dar ochii ei îl priveau drept în faţă. 

— Spune-mi, Monica! 


— Te rog, spune-mi! 

— Dănuţ ştiu eu! [i-e frică de viaţă... Ţi-e frică s-o priveşti 
în faţă... ţi-o ascunzi... 

Dănuţ oftă. 

— Ca emigranții de pe vaporul lui moş Vania: nu, Monica? 
Mă joc de-a copilăria cu cât mă apropii mai tare de viaţă... 
Ai dreptate, Monica! La nouă, zece, unsprezece ani - nu-mi 
aduc aminte exact vârsta - doream să rămân copil... Sunt 
rari copiii care doresc aşa ceva. Eu doream. Acuma mi-e 
frică; tu spui: de viaţă - eu spun: de sufletul meu. E cam 
acelaşi lucru... Dar tu, Monica, dacă mi-aş pune destinul în 
mânile tale şi te-aş întreba: ce să fac? Să scriu înainte, cu 
ochii spre copilărie, şi să rămân un Dănuţ curat, ca cel din 
anul trecut, sau să... trăiesc, să privesc viaţa în faţă? Ce m- 
ai sfătui? 

Monica îşi privi multă vreme mânile îngheţate pe 
genunchi. 

— Eu... te-aş sfătui... să trăieşti... să fii voinic, Dănuţ. Ai un 
suflet bogat, de-o bogăţie rară... 

Dănuţ ridică fruntea, cu ochii în zalele trufiei. 

— Monica, vra să zică tu ai încredere în talentul meu? 

— Da. 

Şi sufletul Monicăi gemu: nu în dragostea ta? 

Dar Dănuţ răspunse numai buzelor. 

— Atunci, Monica, tot mai sunt bun la ceva. 

Monica tăcea. Plecase capul. 

— Te-ai întristat, Monica? 

— Nu, Dănuţ, mă gândeam... Aş vrea să fii fericit... să fii 
mulţumit de tine. 

— Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum priveşti 
viaţa? Cu teamă, ca şi mine, sau... 

— Eu o privesc în faţă, Dănuţ... Dănuţ, dar ce-am păţit? 
Vorbim ca la teatru! 

— Mi-e egal! ... Monica, aş vrea să fiu toată viaţa aşa cum 
sunt lângă tine. 

Ar fi vrut să-i spună: „Rămâi, Dănuţ”. Dar tăcu. 


Dănuţ o întrebă: 

— Monica, dar despre tine nu ştiu nimica. Un an întreg... 

Monica ridică din umeri. 

— Călăresc mai bine decât anul trecut. Restul e la fel... 
Poate s-a mai copt şi mintea puţin. Ştiu eu!... 

— Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsă de-a 
Olguţei? 

Monica zâmbi. 

— Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguţa! 

— Îţi „face curte”? 

— Săracu! Moşu Iorgu l-a congediat: nu era niciodată în 
birou. Îmi era milă de el! 

— Olguţa mi-a spus, când a fost la Bucureşti, că Facultatea 
de drept se împarte în două: grupul de studenţi care aspiră 
să devie secretarii lui papa, ca să te vadă; şi cel care trece 
la Facultatea de litere, ca să te aştepte... 

— Formulele Olguţei! 

— Monica, da spune-mi ce impresie îţi fac succesele tale: 
drept! 

— Drept, Dănuţ! De indiscreţie! E mai bine la Medeleni 
decât la Iaşi. Nu-mi place să fiu ca o actriţă pe scenă... 
deloc nu-mi place! E obositor să nu poţi fi singur decât între 
patru păreţi! 

— Curios, Monica! Tu nu eşti cochetă de loc! 

Monica se roşi. Urmă totuşi, cu ochii în ochii lui Dănuţ: 

— Sunt, Dănuţ! Uite: azi dimineaţă, la gară, l-am făcut să 
cabreze pe Cneazu. Tu te-ai speriat. Vezi, Dânuţ! Mi-a părut 
rău... La dejun mi-am schimbat pieptănătura... Sunt foarte 
cochetă, da ţie-ţi spun... 

— Monica! Monica! Ce apă de izvor eşti tu! ... Lângă tine 
am să lucrez. Am tot felul de proiecte! Optsprezece ani 
trecuţi şi n-am făcut nimica! Dar sunt plin, Monica. Lângă 
tine am conştiinţa bogăției din mine. Tu eşti lumina mea: 
lângă tine numai mă văd bine... Câte am de făcut! Mircea 
îmi ţine mereu discursuri: „Nu mai scrie franţuzeşte, e o 


limbă străină etc.”... Habar n-are de ce-i în mine şi de 
proiectele mele literare! 

— Nu i-ai spus nimic? 

— Nimic! El ştie versurile franţuzeşti... pe care le reneg. 

— Cum, Dănuţ? „Prietenul” tău nu ştie nimic? 

— Numai tu ştii, Monica. Altă Monică n-am... „Nu spun 
minciuni”, comentă gândul lui Dănuţ vorbele lui Dănuţ. 

Monica respiră adânc. 

— Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sunt vanitos. 
Doresc să plac, să strălucesc... 

— Asta nu-i vanitate, Dănuţ. Exuberanţă tinerească... 

— Nu, Monica. Simt bine că sunt vanitos... La patinaj, de 
pildă, când e multă lume, patinez nu mai frumos, dar mai 
însufleţit decât atunci când e puţină... 

— Tu eşti artist, Dănuţ. Vezi, eu, când sunt cu tine... sau cu 
Olguţa, uneori, mă animez, vorbesc... multe prostii: în 
sfârşit, deschid gura şi eu. Când e lume, mă închid. Dacă nu 
i-ar face plăcere lui tante Alice să ne vadă pe Olguţa şi pe 
mine în salon, când e lume, niciodată n-aş intra... 

— Timiditate? 

— Nu, Dănuţ! „Publicul” mă deprimă; pe tine te exaltă, 
fiindcă tu eşti artist şi ai nevoie de public. Eu... eu sunto 
fată. Nu-s timidă. Am fost puţin, când eram mică. 
Timiditatea te paralizează, te face dezorientat în faţa 
oricui... Sentimentul meu în faţa lumii e de pudoare. Mă 
acopăr... nu de frică, Dănuţ... nu ştiu! Mi se pare aşa de 
natural - vorbesc pentru mine - cum să-ţi spun? ... loţi 
oamenii trăiesc în case, între ziduri; la ferestre au storuri. 
Vor să trăiască singuri, în intimitatea lor. Nimeni nu-şi face 
casă cu păreţi de sticlă... Dar o grădină, Dănuţ, n-o zideşti... 
Tu eşti artist, eşti deschis spre oameni. Eu... numai spre... 
unii... Pe tine te exaltă publicul, dar asta nu-i vanitate. E un 
fel de energie care te duce în afară, o dorinţă de 
dominaţiune pe care-o are şi Olguţa. Voi semănaţi, Dănuţ, 
dar tu... eşti timid uneori, şi Olguţa nu-i... decât în faţa lui 
moşu Vania. 


Dănuţ râdea, amuzat. 

— Şi eu faţă de cine? 

— Tu... nu ştiu bine, dar am impresia că oamenii pe care 
nu-i cunoşti te intimidează... Mai ales femeile. 

— Ce bine mă cunoşti, Monica! Ştii de ce mă intimidează 
necunoscuţii? 

— Fiindcă le atribui luciditatea ta când eşti timid, Dănuţ 
şovăi o clipă. 

— Dar femeile? 

— Dănuţ, da ce-s eu? Oracol? 

— Spune-mi, Monica. E aşa de bine cu tine! 

— Dănuţ, să-ţi spun ce-am observat la alţii, în salon la 
tante Alice. De tine... nu ştiu! 

— Spune de alţii. 

— Dănuţ, băieţii şi chiar domnii care nu ştiu sau nu pot să 
fie „galanţi” cu femeile sunt timizi... fiindcă nu ştiu ce să 
facă, ce să le spuie... cum să umple tăcerea, cum să 
înceapă, cum să continue... Am văzut o dată la noiun 
profesor universitar din Bucureşti, un prieten de-al lui moşu 
Iorgu. A stat la noi la dejun. În timpul dejunului a vorbit mai 
mult cu moşu Iorgu: politică, drept, campania din Bulgaria. 
Un om interesant. lot ce spunea era cuminte, cumpătat şi 
uneori, faţă de pornirile lui moşu Iorgu, avea un umor fin... 
După dejun, moşu Iorgu s-a dus până-n birou să expedieze 
un client. Bietul profesor era paralizat între noi! S-a 
refugiat lângă mine - mai erau şi alte persoane - şi abia 
îndrăznea să deschidă gura. Dacă-l priveam, se înroşea. Era 
penibil pentru el! Şi eu doară nu sperii pe nimeni! Dar nu 
ştia cum să mă ia! Probabil că nu trăise în saloane, cu femei. 
Era depeizat. Când a apărut moşu Iorgu, s-a repezit - 
literalmente - la el, fără să-şi dea seamă, bietul om, că faţă 
de mine mişcarea lui era necuviincioasă... Dar crede-mă, 
Dănuţ, e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de 
explicabile necuviinţe, decât dezinvoltura „salonarzilor”, 
cum le spune Olguţa. Aceia, mai ales în faţa unei fete, sunt 
stupizi... 


— Monica! Biciul de foc! 

— Nu, Dănuţ, dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc 
aminte de pe când eram fetiţă mică - şi pe atunci mă 
revolta! - veneau la noi tot felul de oameni în vârstă, care se 
simțeau obligaţi să fie gentili cu mine. Mă luau de bărbie şi- 
mi vorbeau cum vorbeşti cu scatiii din cuşcă sau cu puii de 
pisică: „Pupuia, cocuţa, pupuia. Şi ai panglicuţă şi papucei 
fumosi, şi un us” (adică un urs: şi atunci făceam eforturi ca 
să pricep). Şi eu vorbeam bine, Dănuţ. Articulam corect 
cuvintele şi formam toate frazele uzuale, mai ales cele de 
politeţă, cum trebuie. 

— Şi tu ce făceai, Monica? 

— Tăceam, Dănuţ. Îmi era mie ruşine să deschid gura şi să 
vorbesc omeneşte faţă de strâmbăturile lor. Deveneau 
peltici, sâsâiţi şi gângavi, crezând probabil că aşa trebuie să 
vorbeşti copiilor ca să le faci plăcere şi ca să fii la nivelul lor. 

Dănuţ râdea. 

— Exact aceeaşi situaţie o regăsesc acuma, în raporturile 
dintre fete şi unii domni. Vor să se puie la nivelul fetelor şi 
imediat fac „şcoală de adulţi”, cum spune Olguţa. 

— Adică? 

— Ştiu eu! E greu să-ţi imaginezi discursurile servite 
fetelor, de aceşti domni! Ştii, Dănuţ, probabil că-şi închipuie 
că în capul unei fete toate cele devin vagi, sentimentale, 
prostuţe, şi ei se pun la nivelul fetelor. 

— Biata Monica! 

— M-am deprins, Dănuţ. ac. 

— Nu răspunzi nimic? 

— Da. Nu. O! Eee! da-da! Cum nu! Sigur! Natural!” lată 
vocabularul unei conversații. 

— Şi Olguţa? 

— Olguţa e în elementul ei. Un ceas joacă teatru, 
răspunzând exact noţiunii de „fată” din mintea lor, după 
aceea redevine Olguţa. 

— Şi ei? 

— Vin la mine. 


— Vai Monica! 

— Dar vine şi Olguţa! 

Râdeau amândoi. 

Dănuţ îşi simţea sufletul destins, ca trupul, după un lung 
masaj, când muşchii sunt odihniţi şi circulaţia sângelui 
armonios înviorată. 

— O cafeluţă, Monica! 

— Cum nu m-am gândit! 

— Ai la tine? 

— Sigur, Dănuţ, ca şi anul trecut. 

Monica avea la ea în dulap toate cele trebuitoare 
preparaţiunii cafelei negre, fiindcă doamna Deleanu 
interzicea lui Dănuţ abuzul de cafea, pentru care Dănuţ 
avea o mare slăbiciune. 

Se auzi un ciocănit la uşa care da în antret. Monica privi 
mirată. Olguţa intra fără să bată; Puiu se anunţa cu voce 
tare; Rodica nu intra... 

— Intră... Olguţa! exclamă Monica. 

— Eu. Buna dimineaţa! Ştiţi ora? 

— Şase jumătate! Ce? Beţi cafea? 

— O pregătesc, Olguţa. 

— Nu se poate! Haideţi la tenis. 

— Olguţa! Să mă mai îmbrac! Să-mi scot racheta din 
cufăr... Asta cere efort! 

— Eu îi fac cafea, interveni Monica, sporind piedicele. 

— Inspirația îi face bezele, continuă Olguţa pe acelaşi ton 
enumerativ. 

— Zău, Olguţa! se rugă Dănuţ. Azi n-am vervă pentru 
tenis. Obosit de drum... Stai şi tu cu noi. Monica ne face 
cafele. Zău, Olguţa! Lasă tenisul! Tot am fost noi odată cei 
trei muşchetari. Astăzi să fie Vingt ans apres. 

— Ba! Trei roluri nu pot juca. Am fost d'Artagnan şi 
Aramis; acum să fiu şi vicontele de Bragelona?! 

— Rol de îndrăgostită! vorbi Dănuţ, zâmbind maliţios. 

Olguţa aruncă o scurtă privire Monicăi şi replică pe acelaşi 
ton: 


— Nu pot fi îndrăgostită în şase volume! Trec rolul. 

— Bine. Îl accept eu, răspunse Dănuţ. 

— Cumpără-ţi o bibliotecă! 

— Rămâi cu noi, Olguţa. 

— Cafeaua-i gata, anunţă Monica, turnând-o în ceşti. 

— O bem şi plecăm. 

— De ce, Olguţa? 

— Tenisul. 

— Să-l sacrificăm. 

— Politeţa! 

— Mircea ţi Rodica, în tete-r-tete, cu fileul la mijloc, Rodica 
dă cucuri, Mircea dă chicsuri. Rodica râde, Mircea tace. O 
partidă de tenis unică! 

— Da Puiu unde-i? 

— La lecţia de pian. 

— Ce-i de făcut? 

— La tenis. Fugi şi te-mbracă. 

— N-am chef de loc, Olguţa! l-aşa de bine aici. Toţi trei... 

— Metaforel, fiule, de ce nu pricepi? Peste zece minute 
vom fi Cinci... sau şase! 

— De ce? 

— Fiindcă Rodica vine după mine ca oaia după măgar, şi 
Mircea după ea, ca mielul după oaie. Şi parcă-l văd, izbucni 
Olguţa c-un aer profetic, pe Cuţulachi intrând călare pe 
bicicletă în odaia Monicăi, „Monica, unde-i Olguţa?”... Eu 
sunt omul cu trei umbre! Voi doi aveţi mai puţine. 
Sacrificaţi-vă umbrele pentru tenis. 

— Hai la tenis, oftă Dănuţ c-un aer resemnat. Liranule! 

După ce ieşi Dănuţ, Olguţa o privi lung pe Monica şi zâmbi. 

— Melizando! Melizando! De ce crezi tu că venirea lui 
Vania e un secret? Şi dacă e un secret, de cei l-ai spus? 

Monica o privi drept în ochi şi-i răspunse tot zâmbind: 

— Fiindcă a fost un secret! 

Dănuţ, făcând-o pe Olguţa „tiran”, în glumă, fără mânie, 
dar sincer, ignora următoarea scenă întâmplată la ceai: 

— Unde-i Dănuţ? întrebase doamna Deleanu. 


În locul lui Mircea, care ştia că Dănuţ nu e în odaia lui, 
fiindcă îl căutase, răspunse Olguţa, care ştia că Dănuţ nu 
doarme din pricina deşteptătorului torențial rânduit de 
Puiu - în urma ordinului ei - subt patul lui. 

— Doarme, mamă dragă. Lasă că-l scol eu cum ştiu. 

— Ba te poftesc! Dă-i pace să doarmă. Măcar în vacanţă, şi 
la el acasă, să se poată odihni. 

Apoi doamna Deleanu remarcase absenţa Monicăi. 

— Da Monica unde-i? 

— Mamă dragă, am trimis-o până la gară să dea o 
telegramă urgentă lui papa, răspunse Olguţa, administrând 
pe subit masă un picior lui Cuţulachi limbă lungă. 

— Ce telegramă? 

— Rog trimite urgent mingi tenis. Aici masacru. Olguţa.” 

— Dă! Olguţa, oftase doamna Deleanu. Dacă socoţi tu că-i 
bine şi frumos ca în ziua sosirii lui Dănuţ, în loc să fiţi 
împreună ca fraţii, s-o trimiţi pe Monica tocmai la gară, cu 
astfel de telegrame urgente, atunci...Ce să mai spun ... 
Râzi, Olguţa! 

Drept pedeapsă, Olguţa proiectase, în timp ce sorbea 
ceaiul amar al nedreptăţii, să trimită a doua zi pe Melizanda 
şi Metaforel la gară, să dea o telegramă identică aceleia 
improvizată ad-hoc. 

leşind din odaie, Dănuţ se încrucişă cu Rodica. Venea de la 
tenis, înfierbântată, cu rachetă în mina. Îşi legase părul cu o 
basma de culoarea buzelor - basma de-a Olguţei - care-i 
acoperea fruntea până deasupra sprincenelor, aţiţând 
strălucirea ochilor, ca un efect de fard. 

— Bună ziua, domnule Deleanu. 

— Bună ziua, domnişoară. 

— Ai dormit bine? 

— Mulţumesc, da. 

— Venisem să văd de ce întârzie Olguţa. 

— E cu Monica. 

— Aa! Da? S-a întors de la gară? 


Dănuţ zâmbi evaziv. Rodica făcu un mulin€ cu racheta. 
Părea că zâmbegşte cu nările. 

Fiindcă avea papuci de tenis, şedea mereu în vârfuri, ceea 
ce-i dădea o continuă agitaţie. Bluza albă de vară se colora 
de două ori roz în vârful sânilor. 

Scăpă racheta. Dănuţ i-o ridică. Rodica îi mulţumi în 
şoaptă. 

— Sst! Să nu ne-audă! Nu vreau să ştie Olguţa că am venit 
după ea... Aş avea aerul că spionez! 

În sens invers, şi deodată, o roşeaţă se ridică pe obraji, 
valorificând densitatea genelor răsfrânte, care se lăsară. 

— Secretele altora... 

Îl privi lung şi-i strânse mâna, moale, învăluitor, retrăgând- 
o alintat, cu un aer de complicitate binevoitoare. 

— Ne vedem la tenis, nu? 

Se depărtă în vârfuri spre uşă, cu precauţiuni de femeie 
care vine de la o întâlnire adulterină. 

Deschizând uşa, întoarse capul brusc. 

Ochii lui Dănuţ o urmăreau. 

Rodica lăsă uşa deschisă şi fugi: nimfă. 

Dănuţ porni spre odaia lui, turburat ca după o faptă urâtă. 

Totuşi, deşi ieşind din odaia Monicăi, se hotărâse să nu se 
mai îmbrace special pentru tenis, şi să-şi puie papucii de 
odaie, deschise lada, scoase pantalonii de flanelă albă, 
papucii noi, cămeşă de borangic suplu cu guler răsfrânt, şi 
reţeaua neagră pentru păr, care, în timpul jocului, 
împiedica şuviţele să fâlfâie sălbatec, determinând astfel pe 
privitori să urmărească numai armonia violentă a trupului şi 
săgetările viguroase ale braţului cu racheta. 

Înainte de a începe „serviciul”, Olguţa vorbi, adresându-se 
băncii spectatorilor, deocamdată ocupată de Mircea, Rodica 
şi Puiu care, graţie unei vizite binevenite pentru el, scăpase 
mai devreme de la lecţia de pian. 

— Posteritatea să ia act. Până acuma a fost odiseea 
mingilor. Autorul: Rodica. Acum începe Iliada... Play, Achile! 


Olguţa glumise. Dar Mircea acceptă fără rezerve evocarea 
homerică. Ambii jucători puteau să o înfrunte. 

Olguţa servea din colţul dreptunghiului opus celui în care 
pândea Dănuţ. Înălţată în vârfuri, avântare a întregului 
trup; cu braţul - prelungit de rachetă - adus deasupra 
creştetului, în unghi de trăsnet; cu faţa încordată şi ochii 
scânteietori, Olguţa avea înariparea crâncenă a 
dansatorilor cu torţi, aprinse. 

Rareori, Olguţa servea şi mingea doua. Îndeobşte, ori 
servea numai una, întâia, ori servea trei, întâia fiind nett. 

Glonte alb, mingea porni, sări, zvâcni-ndărăt, zbucni iar... 

Spectatorii se ridicaseră de pe bancă, apropiindu-se 
magnetizaţi. Toţi căpătară ticuri. 

Mircea se încrunta când Dănuţ trecea câte-o vertiginoasă 
razantă, şi surâdea beat, văzând-o frântă de racheta 
Olguţei, şi mingea împroşcată îndărăt. 

Rodica palpita, cuprinsă de beţia sângeroasă a celor care 
privesc luptele de tauri. Strângea pumnii şi i se dilataseră 
nările. Înteţea cu prezenţa ei violenţa jocului. Instinctiv, 
trecuse în dreptul lui Dănuţ, şi pumnii ei duşmăneau 
spontan victoriile Olguţei. Îşi muşca buzele, ca să nu 
exclame în gura mare. 

Lui Puiu îi curgeau sudori. Cu racheta în mină, urmărea 
jocul, uitând că nu participă. El era şi Dănuţ şi Olguta, ceea 
ce-l făcea să fie obiectiv, adică, alternativ, ostil. Niciodată nu 
urmărise o astfel de partidă. La laşi nu erau jucători de 
talia Olguţei. 

În faţa filetului, Olguţa şi Dănuţ erau egali. Verva 
trupească le vădea frăţia. Acelaşi ritm, transpus în două 
versiuni. 

Rachetele loveau, mereu ripostând. Traiectul mingii, 
fulgerător felurit, plutea multiplu, ca un joc de serpentine, 
în ochii privitorilor. 

Olguţa, mai şerpuitoare; Dănuţ, mai linear - albi amândoi, 
nalţi amândoi: albă dănţuire, alb duel, alb salt, albă pândă. 


Mingea: pântec alb de rândunică, salt de spumă, bulgăr de 
omăt elastic, aşchii de lumină... 

Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: 
oblice de cridă fulgurantă. 

Pac-pac; pac-pac; pac-pac... 

Inimile! Mingile! 

Nici Olguţa, nici Dănuţ: două spasmuri albe-n alb 
păienjeniş. 

Explozii albe! 

Cu o mişcare de rachetă - sau de paloş - Olguţa destrămă 
nălucile. 

Liniile-ncremeniră. Filetul apăru. Mingea rămase. Dănuţ 
aplaudă. 

— Dănuţ, uite cum se dezumflă baloanele! 

Şi amândoi, de o parte şi de alta a filetului, fraţi, priviră 
blegirea terestră a trupurilor dinafară arenei vibrânde. 

— Mai jucăm o partidă, Olguţa? 

— Stai să se odihnească Mircea! 

Puiu luă racheta Olguţei: paj; Rodica - mâna lui Dănuţ: 
femeie! 

Jocul reîncepuse. 

Monica, de curând sosită, privea de pe bancă. Rodica 
părăsi careurile lui Dănuţ şi se apropie de Monica. 

— Vai, ce frumoasă rochie ai! 

— N-o cunoşteam! 

— Şi ce bine-ţi stă! 

Se aşeză pe bancă lângă Monica. 

— Ce tăcută eşti tu, Monica! 

— Acuma ai observat? zâmbi Monica, urmărind jocul. 

— Nu... da ştii! ... Monica, reveni ea în şoaptă, e foarte 
drăguţ Mircea... 'Ție-ţi place? 

— Da. 

— Eii?! ... Oare nu ne-a auzit? 

— Olguţa joacă mai bine decât fratele ei! 

— Puiu, dă-te la o parte! 

Puiu aruncă o privire cruntă şi se dădu. 


Înfloreau terasele de trandafiri ale asfinţitului. Tenisul şi 
jucătorii aveau nuanţe de mărgean. Trandafirii, mingile 
păreau îmbujorate de zbucium. 

— Monica, de ce poartă filet pe cap fratele Olguţei? 

Monica răspunse calm şi distrat: 

— Ca să-i ţie părul... 

— ŞI-I frizează? 

— Nu. 

— Puiu, dă-te la o parte! 

— Da unde vrei să mă duc? se răsti Puiu, sincer indignat. 

— Vino aici, Puiule, între noi, îl invită Monica. 

Oricât l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea rezista 
îndemnurilor protectoarei lui. Se aşeză, tampon, între 
Monica şi Rodica. 

— Monica, nu-l pofteşti şi pe Mircea? 

— Pofteşte-l tu, Rodica! 

— Domnule Balmuş, nu vrei să stai cu noi pe bancă? 

Contagiunea energetică a jocului dădu lui Mircea o 
dezinvoltură surprinzătoare. 

— De şapte ani stau, domnişoară! Acuma îs în vacanţă! 

— Bravo, duduie! aprobă Olguţa, strângând mingile 
pentru un nou serviciu, ajutată de Mircea. 

— Play! 

— Ready! 

Cădeau prin aer văluri roşii, ca să fie mai goală înălţarea 
înnoptării. 

Păsările se jucau gălăgios în dormitorul umbrei. 

Din nou tenisul şi mingile redeveniră albe în contur 
albăstriu, o dată cu albul statuar al jucătorilor. 

— Puiule, vorbi Monica, du-te acasă şi adă pelerini sau 
pardesiuri pentru Olguţa şi Dănuţ. 

— Şi pentru Mircea, adăugă Rodica, vorbind tare. 

— El nu-i încălzit, răspunse Monica. 

Puiu plecă, Monica se ridică de pe bancă, pornind spre 
fundul livezii. Rodica veni după ea. 

— Te-ai supărat, Monica? 


— De ce? 

— Dă! Ştiu eu! Tu nu spui nimica! ... Mi-ar părea rău! Eu 
te iubesc foarte mult. 

— De ce? 

Monica plecă printre pomi, pe subt cer, în rochie albastră, 
armonios înaltă, cu păr de aur şi în umbră, părând că umblă 
pe ape îmblânzite. 

În preajma ploii, muştele devin supărătoare: înţepătura lor 
e mai stăruitoare. 

În loc să se întrebe: „Ce-a păţit Rodica?”, Monica se 
întrebă: „Ce s-a întâmplat?”... 

— Monica! 

Glasul lui Dănuţ. 

Aşteptă. Auzi râsete. 

— Melizanda! 

Glasul Olguţei. 

— Monicaaa! 

Glasul lui Puiu. 

— Monica! 

Glasul Rodicăi, puţin prefăcut, congestionat, din gât, ca la 
şcoală când cercase - şi izbutise - să convingă pe profesorul 
de muzică - tenor - că are voce. 

Dar glasul lui Dănuţ nu mai răsună. 

Monica îşi urmă plimbarea. Era deprinsă, la laşi, de pe 
când Dănuţ era la Bucureşti, să-l aibă lângă ea, fără ca elsă 
fie. Cine ştie! Poate că şi la Medeleni tot aşa va i... 

Şi se întoarse îndărăt, pedepsindu-se să-l vadă pe Dănuţ 
laolaltă cu toţi ceilalţi, fiindcă-i atribuise pe nedrept - pe 
nedrept? ... 

— Pe nedrept. 

Un gând urât. 

III. 

O NOAPTE 

„Dragă mamă, Cunoşti de acasă deprinderea mea de a-mi 
face temele noaptea, şi o tolerezi cu toate că o condamni. 
Speram să-ţi fac pe plac, măcar în vacanţă, şi să-ţi scriu 


scrisorile făgăduite, ziua. Nu s-a putut, cel puţin astăzi. 
Sunt aproape unsprezece. Îţi scriu la lumina lămpii. În 
schimb, după amiază m-a furat somnul şi am dormit un ceas 
plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea 
de noapte consacrată corespondenţei. 

De altfel, pot să te asigur, având drept criteriu experienţa 
unei singure zile de Medeleni, că aici insomniile sunt 
excluse...” 

Mircea ridică din umeri, zâmbind cu bunătate. Nu putea 
să spuie mamei lui că iubea! Restul era sincer. 

„. S-o iau metodic”. 

„Am călătorit bine. Graţie afluenţei de bagaj şi, mai ales, 
graţie abilității unui negustor evreu - singurul meu 
tovarâş...” 

Şterse pe „meu”, cu linii opace. 

„... singurul nostru tovarăş de călătorie, compartimentul o 
rămas gol până la capăt...” 

Rămase multă vreme cu fruntea în palme. Când îşi 
descoperi din nou faţa, obrajii ardeau, ochii, răscoliţi de un 
mâl turbure, se îngreuiaseră. 

Se plimbă prin odaie în lung şi-n lat. Se aplecă pe 
marginea ferestrei. Pesemne trebuia să răsară luna. 
Noaptea era mai neagră. 

Reveni la maşina de scris, făcu bucăţi întâia scrisoare şi, 
hotărât, începu: „Dragă mamă. 

Am ajuns teafăr la Medeleni. Ce admirabilă casă 
moldovenească! Exact atmosfera de la noi, amplificată 
numai, ca un motiv muzical cântat de vioară, reluat apoi de 
toate instrumentele. Capul tuturora e Olguţa, coada, eu: vai 
de coadă! 

Am impresia că retrăiesc paginile adorabile ale Vieţii la 
ţară de Duiliu Zamfirescu. Totul e curat: oamenii, şi 
lucrurile, cerul şi peisajul. La sfârşitul vacanței devin şi eu 
poet! N-ai grijă! Dan e pentru amândoi. 

Doamna Deleanu e aşa cum mi-o închipuiam. Mamă 
pentru Dan, mamă pentru mine, mamă pentru toţi oaspeţii 


acestei case îmbelşugate şi primitoare. E mai blajină decât 
mata, dar tot atât de fermă în privinţa somnului şi a 
mâncării: asta te linişteşte? M-a instalat în apartamentul lui 
Dan, aşa că suntem alături ca şi la noi acasă. Domnişoarele 
- căci, afară de Olguţa, mai e Monica, pe care păcat că n-o 
cunoşti: văzând-o poetica vorbă „înger” nu mi s-a părut 
fadă, şi Rodica...” 

Îşi sprijini capul în mini. 

Rodica! 

Îl acaparase toată seara. Venind de la tenis cu toţii 
împreună, tocmai când suiau scările, Rodica îşi amintise că 
uitase pe banca de la tenis o batistă brodată de mama ei. Îl 
obligase pe Mircea s-o însoţească, pentru că: 

— Noi doi n-am jucat tenis; putem face o plimbare. 

Căutaseră mult timp batista pe care Rodica o găsise în 
mâna ei, unde era din clipa când pornise s-o caute. 

— Vai, ce uitucă-s... Să nu râzi de mine, domnule Balmuş! 

— Cum să râd, domnişoară! Mie nu mi se-ntâmplă să-mi 
caut pălăria de pe cap? 

— Serios? 

— Da, da! 

— Vai, ce asemănare! Dă-mi mâna. 

I-o întinsese franc. Dar Rodica avea o mână atât de moale 
şi un fel atât de neobişnuit de a-ţi strânge mâna, încât aveai 
impresia echivocă şi jenantă că pipăi involuntar o goliciune. 
La masă o surprinsese privindu-l. Se înşelase? Înainte de 
culcare, aceeaşi strângere de mână, care alinta şi se 
alinta... Rodica!. Poate basmaua roşie, sau buzele, sau 
nările o împărecheau cu femeia roşie din tren... Hotel 
„Binder”, Camera 13... 

Scutură capul. Rupse scrisoarea. 

„Dragă mamă, Abia acum înţeleg ce sacrificiu ai făcut, 
determinându-l pe tata să părăsească Iaşul. Când eşti la 
Bucureşti, regreţi Iaşul şi Moldova. Dar când te simţi din 
nou în Moldova, urăşti Bucureştiul. 


Mi-e milă de tata şi de tine că o să vă petreceţi vara 
acolo...” 

Tonul scrisorii îl exaspera ca o ploaie de note false. Începu 
alta: „Mamă dragă, Am călătorit binişor şi am ajuns sănătos, 
fără să-mi pierd bagajele sau banii...” 

Unde era suta de lei? ... 

Hârtiile din buzunarul de la piept erau pe măsuţa de 
noapte: o sută lipsea. 

Unde? Unde? 

Călători din nou cu femeia roşie... Hotel „Binder”, camera 
13 

Telegramă. 

Mihai Balmuş. 

Popa Nan 24 

Bucureşti „Ajuns bine. Detalii poştă. Sărutări. Mircea.” 

Vârâse suta în buzunarul surtucului: cel drept. O simţea 
mototolită, umezită în mâna lui. Totuşi, nu aruncase pe 
fereastră economiile mamei lui. 

Unde era surtucul? 

Aprinse o lumânare, ieşind afară, cu ea în mina. 

Bătu la uşa lui Dan. Nici un răspuns. O întredeschise; 
întuneric. 

— Dormi? 

Patul gol! 

Porni spre bucătărie. 

— Gheorghiţă! ... Gheorghiţă! 

— Ci vrei mata, conaşule? îl întrebă Sevastiţa ieşind din 
bucătărie. 

— Îl caut pe Gheorghiţă. 

— Hă-hăăă! Di când o plecat! Şi fie el sănătos! 

— Unde? 

— Pârci mata nu ştii?! 

— Nu ştiu, fetiţo! 

— Eeee! ... O înhămat la bihuncă şi s-o dus cu conaşu 
nostru... 


Sevastiţa zâmbea cu înţeles: obraz rumen în tulpanul alb, 
sini goi în aspra cămeşă ţărănească. 

— Da tu nu ştii, fetiţo, unde mi-a pus surtucul? 

— A matali-i? 

— Care? 

— Unu grâu la color, ţuvil. 

— Da, da, acela-i. 

— Pui l-o dus la călcat la spălătorie. 

— Poţi să mi-l aduci? 

— Iaca-ndati! Se codi o clipă, cu bărbia-n piept, 
sprâncenată. În odaie? 

— „..în odaie. 

Suflată dinadins de buzele lui Mircea, luminarea-i fumega 
în mina; cu cealaltă o apucă pe Sevastiţa de bărbie... 

Plecă spre odaie, bâjbâind prin întuneric, fără umbră. 

În bucătărie, câţiva tăciuni aruncau lumini roşii din gura 
sobei. Anica îşi aprinse ţigara şi sorbi restul de cafea 
rămasă în ibricul babei, care plecase la culcare. 

— Unde-ai fost? 

— Ei, undi! mormăi Sevastiţa, îndreptându-şi cămeşa. La 
boieri... 

— Sevastiţooo! răsună o chemare în şoaptă sonoră. 

— Iaca! oftă Sevastiţa către Anica. 

— Sevastiţo! 

Puiu, în cămeşă de noapte, pelerină şi papuci, îşi vârâse 
capul pe fereastră. 

— Unde eşti Sevastiţo? 

— Da ci mai vrei? 

— Nu mi-ai pus apă de băut. 

— Ei, nu ţ-am pus! [-am pus. 

— Atunci o băut-o fetele. Adă-mi apă. 

Anica zâmbea. Sevastiţa, posacă, privea cărbunii. 

— Să ştii că fac scandal dacă nu-mi aduci! Ţi-arăt eu ţie. 

— Du-ţi la boieri! chicoti Anica, trăgând un fum pe gură şi 
bifurcându-l pe nări. 


— Ducţi! Du-ţi! Da mai du-ţi şi mata, tati Anico! Ci-s sătuli 
di copchii! 

Lătrată de toţi cinii satelor, ţigăneşte blestemată de 
orăcăitul broaştelor, sicriu cu patru roţi, încălecat de două 
umbre, în urma unui negru trap, bihunca se topea în 
noapte, şerpuind de-a lungul drumului cărunt... 

Vânt nu era; nici adieri. Tăcerea numai - lanuri de tăcere, 
plopi de tăcere, cer de tăcere - ca reculegerea unei dureri: 
lespede pe suflet, umbră îngheţată. 

Dănuţ mina. Gheorghiţă se ţinea. 

În mare taină, Gheorghiţă înhămase la bihuncă pe Zdup - 
calul lui Dănuţ - şi ieşise din ogradă în timpul nopţii, văzut 
numai de Sevastiţa, aşteptându-şi stăpânul lângă sat, aşa 
cum îi poruncise. 

La Bucureşti, Gheorghiţă nu urmase niciodată paşii 
stăpânului său spre casa Adinei. Dacă i-ar fi urmat, s-ar fi 
mirat! 

Întâia oară când îl urma pe Dănuţ spre Adina încălecau 
amândoi aceeaşi bihuncă. Era înspăimântat. Noroc că 
deasupra cerului veghea Dumnezeu. 

Dănuţ tăcea. Gheorghiţă tăcea. Se auzeau numai copitele 
lui Zdup, lovind, sărind, lovind: împătrită zvâcnirea neagră. 

„„„La Bucureşti o vedea pe Adina în fiecare seară. 

Venise şi la Medeleni, seara. Neliniştit ca somnambulii 
când răsare luna, trupul se deşteptase într-o ciudată 
aiurire. Veselia celorlalţi se decolorase treptat în ochii lui 
Dănuţ. Auzea râsul lor, zâmbea şi el, dar zâmbetele feţii se 
opreau la marginea opacă a sufletului, tremurând, ca 
zglobiii focoşi la marginea codrului în care tăcerea are 
miros şi ochi de fiară şi e adâncă. Simţise nevoia să plece şi 
n-avea încotro. 

Se sculase brusc de la masă, cu fălcile încleştate. 

— Ce-i, Dănuţ? Nu te simţi taine? 

— Nu... Mă duc să-mi iau batista. 

Nu minţise. Dar lacrimile nu porniseră în drum spre odaia 
lui. Un gând le oprise. Trebuia s-o vadă din nou pe Adina. 


Să încrucişeze trenul care o ducea iarăşi la Bucureşti. O 
clipă s-o vadă, o clipă s-o strângă, o clipă să simtă iarăşi 
parfumul care înălța ziduri gigantice între el şi bucurie, 
între el şi Medeleni. 

Plecase hoţeşte. 

Şi drumul era plin de spaime! Se temea să nu i se fi 
întâmplat ceva Adinei la Iaşi, să nu deraieze trenul în care 
era, să nu se fi îmbolnăvit... 

Adina... Ochii şi faţa de copil în neagra imensitate a lumii! 

Adina... Ce simplă era fericirea la Bucureşti! Câteva 
străzi... Casa Adinei... Adina în braţele lui... noaptea... 

Adina... Răspântie de zâmbet dureros între două stele 
căzătoare: ea spre Bucureşti, el spre Medeleni. Şi-n noapte, 
depărtările-s imense, prăpăstii toate. 

Biciul şuieră, Zdup tresări, copitele scăpătară, Gheorghiţă 
încleşta mai tare scândura vijelioasă. Uneori mila-i povară 
mai grea decât durerea. Ai văzut odată pe uliţă un cal 
prăvălit în genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai 
privit. Ai trecut preocupat, grăbit. Peste o săptămână, o 
lună, un an, pe neaşteptate, privirea calului îngenuncheat 
îţi răsare. O săptămână, o lună, un an n-ai văzut-o. O vezi. Şi 
ţi-e milă. De-atâta vreme îţi era milă şi n-ai ştiut. Ştii, şi te 
apasă mila ceas cu ceas şi zi cu zi îngrămădită - zadarnică. 

O zi întreagă uitase privirea Adinei din clipa despărțirii. O 
vedea. Îi era milă. O milă cu ochii deschişi în suflet, fără să 
poată plânge. 

Adina... O iubea. 

Adina! O iubea cum gemi cu buzele închise numele unui 
mort pe care îl iubeşti deznădăjduit. 

Era cu putinţă oare s-o mai simtă în braţele lui? ... Mai 
exista Adina? ... O ţinuse vreodată în braţe? Existase? ... 

Noaptea clipi. 

Privire lungă... 

Negre, copitele lui Zdup sclipiră, de argint. Fum, silueta 
bihuncei crescu pe drum. 

Răsărise luna răsturnând umbrele. 


Se opriră în faţa gării tăcute. Dănuţ descălecă. 

— Tu pleacă. 

Gheorghiţă luă hăţurile. Bihunca porni spre staţia 
următoare, unde trebuia să aştepte pe un Dănuţ surghiunit 
la Medeleni, după zece minute de fericire în trenul care-o 
aducea pe Adina de la Iaşi, ducând-o la Bucureşti. 

Trenul veni. 

Porni. 

Dănuţ se trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa 
de oprire, zăpăcit, nu văzuse nimic la ferestre. Începu 
colinda. Numai zece minute până la staţia următoare! 

Mizerie! Mizerie! 

Îmbrânci un pasager cu caschetă englezească de pe 
coridorul clasei întâia. 

— Domnule, nu te uiţi? 

Dănuţ întoarse spre el o faţă atât de tristă, încât pasagerul 
călcat pe picioare scăpă un spontan: „Pardon!” 

Dacă nu era în tren? Îşi şterse cu dosul palmei năduşeala 
frunţii. Secundele se risipeau ca şiruri de mărgăritare, 
mereu rupte, mereu sfărâmate cu picioarele, pe coridoarele 
lungi, printre oameni indiferenți... 

— Ocupat! răsună un glas posesiv, ca cele din closetele 
publice. 

Dănuţ oftă. 

— Plin, domnule! 

— Dănuţ! 

— Adina! 

O apucă de subţiori, trecând-o peste picioarele 
pasagerilor. 

— Închide uşa, domnule! ţipă un glas din urmă. 

Cu sufletul ca două vinturi întâlnite, venind din două zări, 
se sărutau pe gât, pe nas, pe haine, pipăindu-se uimiţi, 
sărutându-se stângaci; flămânzi şi nebuni, lacomi şi 
increduli. 

— Dănuţ! Dănuţ! 

— Adina! Adina! 


Trenul se opri, îmbrâncind. 

— Dănuţ! 

— Adina! 

Braţele lui Dânuţ căzură. 

— Adina! 

— Dănuţ! 

Plângeau amândoi. 

Gorniţa sună. 

Trenul porni. 

Dănuţ îşi şterse ochii, ca să vadă lacrimile Adinei, din nou, 
ca să vadă mâna Adinei... 

Nu mai văzu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea... 

Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. 
Se coborâse în staţie o dată cu Dănuţ - respectuos salutată 
de şeful gării - ţinând în mâna dreaptă, înmănuşată, o 
ţigaretă de fildeş sculptat, din cale-afară de lungă; în mâna 
stânga, un pled şi un mic sac de voiaj, învelit în pânza, cu 
monogramă; iar pe braţul drept, un şirag de covrigi cu 
susan, îngrămădiţi unul lângă altul până la cot; aromate 
brățări comestibile, contrastând net cu linia elegantă a 
mânicei tailleur-ului albastru. 

Vru să tragă un fum: scrumul căzu. '[igara se stinsese 
demult, fără să bage de seamă. O intrigase, de când pornise 
trenul de la laşi, fetiţa cu pălărie de pai, zulufi roşietici, ochi 
verzi, năsuc în sus, guriţă pupină, ten de copil - îi venise să-i 
ofere bomboane dulci - gătită şi parfumată cu o subtilă 
simplicitate - şi nu îndrăznise! Femeie coaptă prin 
cochetăria surdă a îmbrăcăminţii, dar şcolăriţă în vacanţă 
prin vârsta trăsăturilor şi a înălţimei, cât şi prin expresia 
feţii şi a mânilor - fără inele - încrucişate pe genunchi. 
Răpirea ei din compartiment - gentilă ca un coş de flori, 
ridicat pe sus - o intrigase şi mai mult. Apoi îmbrăţişarea 
candidă, impudică şi pasionată, de pe coridor - fredonase 
zâmbind un motiv din Manon - lacrimile şi copilul... domnul 
care plângea în urma trenului plecat. 

Domn? ... Copil? ... 


Îi venea să-i spuie: „Întoarce-te. Vreau să-ţi văd faţa.” l-ar 
fi spus-o desigur - nu se sfia nici în saloane să o facă, 
amănunţind pe dansatorul intimidat prin face-f-main, cu 
ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţă calmă - dar 
prefera să fie intrigată decât să aibă anostul final al 
decepţiei. 

Ca siluetă, văzută pe la spate - haine de sport cu pantaloni 
scurţi: moletierele cenuşii înfăşurau picioare lungi, frumos 
croite - părea bărbat: zvelt, tânăr, dar bărbat. Umerii, deşi 
dezolaţi, erau largi, formaţi. Nu-i văzuse faţa în tren. Privise 
numai îmbrăţişarea: de-atunci ardea ţigara singură. O 
aruncă, desprinzând-o din ţigaretă cu degetul cel mic. 
Printre mucurile de ţigări „Funcţionar”, „Sergent” şi 
„Plugar”, şi cele răsucite în foi de ziar, aruncate prin 
pietrişul peronului, ţigara fumată pe jumătate, cu inscripţii 
turceşti, evoca începuturi de roman polițienesc cu Sherlock 
Holmes, lectură favorită a şefului gării, care, la distanţă 
respectuoasă, aştepta şi el să se întoarcă „tânărul 
misterios”, pentru ca, la rândul ei, „doamna senator” să-şi 
„exprime voinţele”. Şeful gării purta asupra lui lampă de 
buzunar electrică, box, Browning şi pipă: om cult! N-avu 
nevoie să întrebuinţeze nimic din „arsenalul detectivian”, 
fiindcă, doamna senator” îi trecu bagajul şi pledul ca unui 
simplu servitor. 

— Se poate? N-a venit trăsura? 

— E o enigmă la mijloc... 

— Nu-i niciuna. A uitat Sake să mă anunţe! 

Şi fără să-i pese de proximitatea şefului gării, care, la 
auzul numelui atotputernic în judeţ, se ploconise ca în faţa 
lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmură 
pentru ea, dar tărişor, cu un dispreţ familiar ochilor şi 
buzelor: 

— Pauvre Sake! ... Ce trenuri sunt pentru laşi? 

Şeful gării făcu un gest de completă dezolare: 

— Până mine dimineaţă n-avem decât un tren de marfă! Să 
vă ofer camera mea. Modest, dar din toată inima! Am şi 


bibliotecă. 

— Merci! 

Privi din nou spre Dănuţ: pornise cu umerii plecaţi spre 
ieşire. Îl urmă. Şeful gării, după ea, „scrutând” spinarea lui 
Dănuţ. 

— Gheorghiţă! 

— Aici-s, conaşule. 

— Hai. 

— Domnule... 

— Mă rog, doamnă? 

Oportună, lampa de buzunar a şefului gării lumină faţa 
dulce a tinereţii cu urme de lacrimi. 

Zdup dansa, sforăind, găâfâind, uşor înspumat. 

— Tinere, am rămas fără trăsură. Ai avea amabilitatea să 
mă conduci acasă? 

— Unde, doamnă? 

Şi glasul era nesigur şi răguşit după plâns. 

— Câţi kilometri? se adresă ea şefului gării. 

— Cinci, mă rog, mari şi laţi! 

— Cinci kilometri, tinere. Moşia Sălcii. Mergem la pas. 

— De unde eşti, băiete? interogă şeful gării pe Gheorghiţă, 
în şoaptă, cu fruntea concentrată, sfredelindu-i ochii cu o 
privire detectivă. 

— De la Medeleni. Hap-ţiu! răspunse Gheorghiţă trăgând 
pe nas un strănut incipient, care totuşi, izbucni amplificat. 

„A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţă 
mare, îmbrăcat subţire, drum prin pădure”, deduce în petto 
şeful gării, trecându-şi batista pe faţă. 

Şi tare: 

— Aha! Aha! Puteţi merge liniştită, comunică el rezultatul 
anchetei. Asta-i de la moşia lui conu Iorgu, deduse el cu glas 
tare, punând în evidenţa conului electric bihunca 
„enigmatică” acum o clipă. Mata sunteţi fecioru lui conu 
Iorgu? 

Fără să-i răspundă, Dănuţ se prezentă „doamnei senator”, 
ajutându-i să încalece bihunca. 


„Doamna senator” părea înaltă şi slabă în umbră, zveltă în 
lumină, dar picioarele descoperite până peste genunchi - 
din pricina poziţiei pe bihuncă - făcură să se presimtă unul 
din acele trupuri tainic împlinite, a căror goliciune arată 
onctuoase curbe mlădii, destăinuite numai de ritm - 
ochiului atent şi experimentat - de haină, nu. 

— Mii mata, conaşule? 

— Nu. Mina tu. 

Îl ostenea şi gestul ridicării braţelor. 

Gheorghiţă încălecă. 

Încalecă şi Dănuţ, cu picioarele spânzurând pe de lături, 
fiindcă bihunca n-avea decât o singură rezemătoare pentru 
picioare, ocupată de pantofi cu tocuri înalte. 

Porniră. Şeful gării îndreptă pentru ultima oară asupra 
bihuncei lampa care destrăma relativele „tenebre”, căci 
luna ardea alb în noapte. Aspiră aroma „tabacului blond”. 
Stinse lampa. Enigma nopţii înghiţi bihunca. 

Şeful gării aprinse luleaua şi porni gânditor - deducând în 
treacăt că e lună: după umbre - spre fascicola deschisă subt 
lampă: Taverna „La şarpele negru”, având pe copertă 
autenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţiilor, 
fruntea meditaţiilor, zâmbetul impenetrabil şi ochii cu 
sclipiri de oţel, reci, sfredelitori... „Ce om! Eh!”... 

Respirația cu tril subţire a milioanelor de greieri se ridica 
şi cobora, ritmând noaptea, muzical. 

Multă vreme, Dănuţ lasă numele Adinei, în tremur de 
lacrimi, să urce şi să coboare cu respiraţia greierilor până-n 
stele, în iarba umedă. 

Noaptea era, în lumina lunii, ca un păr negru despletit pe 
grumaji, văzut prin coardele de argint ale unei harpe. 

Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dâră de ape. 
Toţi trei tăceau. Doamna fuma mişcând uşor braţul cu 
brățări de aluat şi susan. Mişcările braţului răsfrângeau în 
urmă un vag parfum de violete îmbinat cu aroma 
contradictorie a covrigilor. Capul îi era acoperit cu un fel de 
turban de catifea neagră. 


Jacheta tailleur-ului se rotunjea iute pe umerii mici şi 
înguşti, dar talia, mult mai subţire, minusculă, gâtul rotund 
şi supleţa spinării dădeau fineţă umerilor şi un fel de 
vigoare fragilităţii lor. 

Zdup sforăi, încordă capul, împinse îndărăt cu crupa, 
strâmbând bihunca. 

— Nu vrea la deal, conaşule! Ci-i di făcut? 

— Ne dăm jos, hotări doamna. 

Dănuţ sări înainte, prevenitor. Zdup se scutura, împingând 
mereu. 

O luă în braţe. 

— Ia-l de frâu, Gheorghiţă. Cuminte, Zdup! 

O aşeză în drum. Îl surprinse elastica pondere a trupului 
care părea pană. 

Gheorghiţă o luă înainte, călăuzindu-l pe Zdup. 

— Aşteaptă-ne sus, hotări doamna. 

Porniră alături după bihuncă, Dănuţ cu parfum de violete- 
n braţe şi pistrui de susan pe haină. 

Lângă el, doamna fredona o arie din Manon. 

Adina! Adina! Singur lângă o femeie străină! Ea singură în 
tren, tot mai departe... Nu-i putuse spune nici o vorbă! Nu-i 
scrisese nici un rând să-i ţie tovărăşie pe drum! Nu-i 
adusese nici o floare! Cum îi curgeau lacrimile pe obraji!. 

Oftă privind în pământ. 

— Biata fetiţă! 

Cine vorbise? 

— Biata fetiţă! Ce tristă era! 

Întoarse capul spre parfumul de violete. 

— O iubeşti mult? 

Copilăreşte răspunse ochilor negri şi parfumului de 
violete. 

— Da. 

— Biata fetiţă! 

Dănuţ zâmbi, cu toată tristeţea în obraji. 

— Am călătorit împreună de la Iaşi... 

— Da? 


Parcă ar fi primit un dar de la Adina. 

— Da. Eram alături. 

Se îmbuna întristarea nopţii! Avea lângă el un tovarăş cu 
amintiri comune, cu icoana Adinei între ei. 

— Ce fetiţă drăgălaşă! 

— Daa... 

— Delicioasă! 

— Da, dădu din cap Dănuţ oftând întretăiat. 

— Era atât de gentilă cu mânile pe genunchi, cuminte- 
cuminte! Îmi venea să-i dau bomboane... 

Ridică ochii calzi de recunoştinţă mută spre parfumul de 
violete şi aroma de susan. 

— Nu ştia c-o aştepţi? 

— Nu. Nu ştia, suspină Dănuţ. 

— Se cunoştea! Era abătută. Avea gura copiilor când le 
vine să plângă. 

Un nod se sui în gâtul lui Dănuţ. Înghiţi. Întoarse capul. 

Fără să-i fie ruşine, întoarse din nou capul spre buhul 
parfum de violete. Nu putea vorbi. 

— 'Te iubeşte mult? 

Dănuţ plecă fruntea. 

Urcară în tăcere prin parfum de mintă. 

— În ce clasă-i? 

— Învață la Iaşi? 

— Nu. 

— La Bucureşti? 

— Da. 

— Într-a şasea? 

— Da. 

— Se cunoaşte! E aşa de proaspătă! 

— Da. 

O rară frăgezime îi învălui, colorându-i obrajii. Fetiţă o 
vedea pe Adina dragostea lui, fetiţă o vedea tristeţa lui... Şi 
iată că un glas dinafară o numea şi el fetiţă. Împreună cu 
altcineva, vorbea despre o fetiţă, despre Adina tristeţei şi 
drăgostii lui. 


— Ai să-i scrii? 

— Da. 

— Acasă? 

— Da. 

— Şi părinţii ce spun? 

— Ei nu ştiu! 

Se roşi tare. 

— Aşteaptă curierul la poartă? Îi fuge înainte? 

— Da. 

O vedea pe Adina fugind înaintea curierului, cu bătăile 
inimii, întorcând capul să vadă dacă n-o priveşte cineva de 
acasă. 

— Vă iubiţi tare? 

— Da. 

— Şi eşti trist de tot? 

— Da. 

— Vrei un covrig? 

— Nu. 

— Îs proaspeţi. I-am luat calzi de la Iaşi. Eu ador covrigii 
cu susan de când eram la şcoală. Şi ei îi plac? 

— Da. 

— Atunci trebuie să mănânci! Uite, rupe unul. 

Îi întinse braţul. Rupse un covrig. 

— Mie nu-mi dai? 

— Ba da. Mulţumesc. 

— E bun? 

— Da. 

— Vezi! 

Mâncară alături, urcând alene. O adiere slabă îi împresură 
cu parfum de flori umede. Apoi rămase numai parfumul de 
violete ca o umbră înspre ela siluetei de alături. 

Doamna scoase din buzunar o tabacheră de baga. 

— Poftim. Nu fumezi? 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu te lasă părinţii? 

— Nu... da... 


— Lasă! Eu „nu te spun”! la o ţigară: sunt dulci, nu fac 
rău! ... Bagă de seamă, că se stinge! Vino mai aproape. 

Obraz în obraz, se aplecară asupra pumnilor ei, în care 
debila flacără se îndoia sperioasă. Şi mănuşile tot parfum 
de violete aveau, amestecat cu cel de piele glasată. 

— Nu ştii să fumezi!. Vra să zică nu spuneai minciuni! În 
ce clasă eşti? 

— Într-a opta. 

— Şi n-ai fumat până acuma? 

— Nu. 

— Îţi place? 

— Îmi vine să strănut! 

— Arunc-o! 

— Nu. Am s-o fumez. 

— Atunci învaţă-te. Uite cum; tragi fumul încet... nu-l 
sorbi. Îl aspiri delicat, aşa... Acuma iar îţi vine să strănuţi? 

— Da. 

— Strănută! 

Strănută înecat de fum. 

— Lecţia de la început! Vra să zică tragi fumul - nu-ţi 
umplea gura de fum: de asta strănuţi! - încă o dată! Aşa. 
Acuma respiră adânc. 

— Ca la doctor? 

— Nu vorbi! Ca la doctor, ceva mai natural numai! Eu nu-s 
doctor! ... Ei, cum îi? 

— Bine... da... 

— Da? 

— Să mai stăm puţin. 

Bufni de râs, răsturnând capul pe spate: dinţii albi sclipiră- 
n lună. Linia bărbiei lunecă albă şi goală spre sinii ascunşi. 

— Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece. 

— Ai rămas repetent? 

— Nu. Am început mai târziu. 

— Ei! Mai fumăm? 

— Sigur! 


— Să văd! 

Trase din nou, respectând mişcările învăţate descompus, 
dar sintetizându-le cam brusc, „dând duşcă” fumul. 

— Bun? 

— Bun! 

— Ce gust are? 

— Fum! 

— Ei, fum! Tutun, nu fum! Îi simţi aroma? 

Respiră adânc. 

— Mă miroşi pe mine? A ce miros? 

— Violete. 

— Îţi plac? 

— Da. 

— Am să te las repetent, elevule! Nu ştii să guşti tutunul! 
Eşti distrat! 

— Ba ştiu! Da încurc. 

— Atunci nu ştii! Gustul tutunului, elevule-elevule, îl simţi 
în nas - nu râde - îl simţi când fumul alunecă din cerul gurii 
spre nas... 

— Atunci de ce-l tragi în piept? 

— După ce nu ştii nimic, mai întrebi? 

— Întrebare! 

— Răspuns: îl tragi în piept ca să-ţi umpli plămânii cu 
aromă... 

— ...pe care n-o simţi decât în nas! 

— Ei! Ţi-ai luat nasul la purtare! Să văd dacă ştii lecţia... 
Aşa! lar strănuţi! 

— Nasul! 

— Lasă nasul! Eşti debutant! ... Ce-i? 

— Am... cam ameţit. 

— Tare? 

— Aşa... puţin... 

Ţigara îi căzu din mină. 

— Reazămă-te de mine. Bine, nu aşa! Sunt voinică! ... Na! 
Greu? 


Aruncă şi ea ţigara. Vâri ţigareta în buzunar. Se aşeză pe 
marginea şoselii, în iarbă. Luă pe genunchi capul lui Dănuţ. 

— Nu te gândi la nimic. Închide ochii. Stai liniştit până ce- 
ţi trece. 

Îşi trase mânuşile. Scoase pălăria lui Dănuţ. Îi puse nuna 
pe fruntea năduşită rece. În lumina lunii faţa lui Dănuţ era 
albă-albă, cu cearcăne subt ochi. 

Cu o mână îi acoperi ochii. Cu cealaltă îi inela părul: numai 
arabescuri cu luciri de argint şi gropiţe de umbră castanie. 

Dinţii simţi parfumul de violete, altfel când izvora din 
mâna goală, care-i acoperea ochii. Apoi simţi coapsele 
femeieşti, pe care-i rezema capul. 

— Ai înviat? 

— Ştiu eu! 

— Încearcă! 

Îl ajută să se ridice, ţinându-l de subţiori. 

— Pornim? 

— Dacă mă ajuţi! 

— Fie! Profesoară dintii; apoi infirmieră! Cum e cu 
tutunul? 

— Să n-aud! 

— Când ţi-i da licenţa să încerci din nou: cu patru 
infirmiere pe de lături! 

— Da! Dacă mi-ar plăcea, aş fuma! 

— Prea acri strugurii! 

— Nu ţi-i bine, conaşule? îl întâmpină Gheorghiţă care 
zâmbise privind scena din vale, dar se îngrijorase văzându-l 
pe Dănuţ sosind cu capul pe umărul doamnei, într-o 
atitudine de rănit. 

— O ameţeală. Mi-a trecut. Haidem. 

— Să-ţi ajut? 

— Nu, mulţumesc. Dă-mi voie... 

Se săturase să fie tratat în copil şi infirm! O ajută, săltând- 
o voiniceşte, să încalece bihunca. Sări, la spatele ei. 

— Mâna, Gheorghiţă! 

El comanda. 


Elastică, bihunca porni. 

O ameţeală! Instinctiv, îi încolăci mijlocul... Se dezmetici. 
N-avea corset, nici centură! Trup lung, mijloc rotund, 
subţire, dar degetele nu întâlneau dungile tari ale coastelor 
de jos, se afunda ca în muşchiul copacilor. 

Se întoarse spre el. 

— Mai bine? 

— Îm! Potrivit! 

— Cum ţii picioarele! 

— Aşa... 

— În vânt? Nu. Pune-le aici. Ai să cazi jos aşa! De ce te 
jenezi? Pe mine nu mă incomodezi! Mă strâng... aşa. 

Îşi vâri picioarele în aceeaşi rezemătoare, alipindu-şi 
pulpele de pulpele ei. Cu braţele în jurul mijlocului şi 
picioarele alăturate, erau ca doi călăreţi pe aceeaşi şea, cu 
picioarele în aceleaşi scări. 

Odihnit, Zdup bătea un trap viguros. 

Încet cu-ncetul, mânile lui Dănuţ, descleştându-se din jurul 
mijlocului, se urcară. Dinţii rugătoare, şovăiră, apoi, 
hotărâte şi dure ca plăcile de preţios metal bombat pe 
pieptul dansatoarelor orientale, acoperiră sinii care 
încăpeau în ele. 

Şi fără abur de tutun, capul se aplecă pe umăr, şi buzele 
cu suflare fierbinte întâlniră şi gustară parfumul de violete, 
acolo unde părul ridicat lasă un put pe ceafa descoperită. 

Gheorghiţă zâmbi lat, fiindcă umbrele erau lungi pe şosea, 
şi stăpânul său - vrednic stăpân! 

Castelana de la Sălcii, urmată de Dănuţ, de harmalaia 
cânilor şi de ploconelele servitorilor şi servitoarelor, aştepta 
în faţa scărilor să vie cămărăşiţa care păstra cheile casei. 

Bihunca, lătrată de cini, trăsese la scară, în faţa rondului 
de trandafiri. Se auzeau vociferări, gesticulau lumini: 
tabără nocturnă, chemată la luptă domestică. 

Dănuţ, cu mânile în buzunar, aspira parfumul trandafirilor. 

Nu-l reţinuse, dar nici nu-l congediase. 


În bihuncă, gestul îndrăzneţ, prelungit de-a lungul 
kilometrilor lunari, pierduse progresiv semnificaţia de 
tulbure şi ademenitoare complicitate - de la o vreme 
doamna începuse să fumeze, apoi mâncase un covrig, iar 
fumase - părând impus de situaţia lor pe bihuncă, devenind 
oarecum, firesc şi necesar. Multe femei, tolerau aceste 
familiarităţi sportive, spontan, fără de nici o jenă sau 
reticenţă. În bobsleigh ţinuse fete şi femei, deopotrivă, de 
mijloc, primindu-le în braţe la unele virajuri aprige, lipit de 
ele din umeri până-n picioare, constatând în treacăt 
elasticitatea lor trupească, preocupat însă de viteza bobului 
mai mult decât de-a sângelui. 

Rămânea sărutarea. Gâtul ei o primise impasibil, ca o 
scrisoare, mărcuţa lipită de ea, Îl credea copil. Îl tratase ca 
pe un copil. Cu atât mai bine! Ea singură îi servea o soluţie 
comodă pentru el, un rol de îngânări, stângacii, naivităţi şi 
îndrăzneli tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost 
jenant, umilitor mai ales. 

Faţă de bărbaţi, credinţa sau impresia lor că eşti copil 
prostuţ, şi tratarea în consecinţă, te paralizează, fără nici 
un folos sau voluptate: dimpotrivă, vanitatea e iritată. 

Dar convingerea femeilor că eşti copil naiv, „şcolar”, când 
nu eşti, e o subtilă superioritate asupra lor, o haină largă, în 
care toate mişcările ţi-s ascunse, toate gesticulările posibile 
în căderea faldurilor lente şi făţarnice. Se apleacă, 
încrezătoare ca asupra unei flori, Le săruţi: cred că-i rouă! 
Aleargă, înviorate şi aţiţate ca după fluturi, întind mâna, le- 
o strângi tare: cred că-i vânt, se lasă-nvăluite în joacă! Le 
prinzi în braţe, bărbăteşte, le despoi: cred că-i zburdălnicie 
dezinteresată de râu limpede şi repede! ... Şi dacă văd în 
sfârşit că nu eşti copil, îţi afirmă contrarul, bătându-te peste 
obraji: e aşa de comod pentru ele! Şi atât de savuros! 

Cămărăşiţa alerga despletită ca văduva unui înecat. 
Deschise uşa. Parfumul de violete intră în casă; Dănuţ îl 
urmă. 


Tăcere prăfuită de casă închisă cu multe covoare. 
Parfumul de violete dura o proaspătă înviorare. Urcară 
scările, precedaţi de un candelabru cu luminile aprinse. 

Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe cireşii, 
rubinii, violete, vişinii, cărămizii, albastru persan galben 
stins; şaluri cu desemne iuți ca viperile. Icoane 
ornamentale. Candelabrul învia binecuvântări rigide de 
sfinţi cu ochi severi şi bărbi lemnoase; petala frunţilor de 
madonă; lancea superbă... Pluteau amintiri de tămâie şi 
călugăraşi. Profan, parfumul de violete zâmbea printre ele, 
încruntând întunericul din urmă. 

Sus, în hall-ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul 
unui uriaş vas chinezesc căscară fălcile cu limbi multiple, în 
care flăcările aruncau luciri de foc. 

Cămărăşiţa deschise ferestrele. Flăcările ondulau; 
umbrele ondulau. Încăperea părea că adăposteşte 
palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte. 

Două servitoare, foarte frumugşele, cu aer de subrete 
pariziene, elegant încălţate, cu şorţ de dantelă şi boneţele 
pe cap, urcau sprintene scările. 

— Sărut mina! 

— Sărut mina! 

Făcură şi lui Dănuţ o reverență identică, fără să se mire. 

— Pregătiţi samovarul în salonaş. Conduceţi-l pe domnul. 

Precedat şi urmat de câte o subretă, Dănuţ intră în 
salonaş. Tot parchet negru, tot covoare. Un pian de lemn 
mahoniu, acoperit de un şal albastru cu chenar colorat în 
game de roş. În mijlocul salonaşului, masă ovală de lemn 
roşietic, acoperită cu un şal venețian: negru ud, flori verzui, 
franjuri mătăsoase, în ploaie brună de jur împrejur. 

Prin ferestrele deschise, respiraţia nopţii intră. Franjurile 
se clătinară moale, flăcările se-ndoiră. Lent ca un şarpe 
care deschide ochii, destinzându-şi inelele solzoase, 
salonaşul învia. 

Subretele răscoliră valurile colorate ale pernelor 
îngrămădite pe divan, răspândindu-le pe marginea dinspre 


părete şi la căpătâi. 

Se înclinară. Plecară, închizând uşa. Curentul stinse 
câteva lumânări. Panica celorlalte se potoli. 

A! O bibliotecă! 

Trei rafturi joase de lemn roşietic. Cărţi multe, legate în 
piele, cu o variaţie care dovedea o cochetărie pentru cărţi 
egală celeilalte. Leneşă dezordine. 

Cum le lăsase mâna care le răfoise, aşa erau. Şi colbul de 
pe rafturi: brumă pe o castană sălbatecă. 

Andre Gâde, Pelladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, 
Walt Whitman... 

Zâmbi. Situase în aceste rafturi un virtual volum; 

DAN DELEANU. 

VERSURI. 

E agreabil să fii scriitor! Numele tău pe coperta unei cărţi 
învelită în piele; o carte răsfoită de mini... Ce fel de mini 
avea? ... Parfumul de violete şi-l amintea. Acolo în iarbă, pe 
marginea şoselei, simţindu-i mâna pe ochi, îi venise să guste 
parfumul minii cu vârful limbei, cum îţi vine să guşti uneori 
parfumul din flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Îşi 
amintise, însă, că era trist şi convalescent şi renunţase. 

O subretă intră aducând samovarul. Cealaltă veni în urmă 
cu tablaua. 

leşiră. 

Îşi dădu seama, deodată, că era plină noapte, că în loc să 
doarmă - cum credeau cei de acasă - era într-o casă 
necunoscută, cu o femeie străină, într-un decor „gen vitrină 
Djaburov”, cum numea Olguţa excesul de orientalism în 
decorația caselor, care începuse să bântuie: reflex social al 
literaturii decadente şi al celei exotice din Franţa - şi o 
mirare extraordinară îi încreţi faţa. Se deschise parcă un 
oblon şi o fereastră în el. 

Un cucoş cânta, prin somn probabil, obsedat de soare. 

Avu senzaţia că-i la Bucureşti, într-una din acele case 
artificiale şi preţioase, insuportabile când stai mai multă 
vreme în ele; case acaparate de decor, în care îţi vine parcă 


ori să leşini molatec - în timp ce brule-parfum-urile ard 
ceţos şi aromat - ori să înjuri româneşte, ca să te deştepţi în 
substanţiala Românie. 

Aceeaşi aversiune - pudoare agresivă - care-l făcea în 
copilărie să nu vorbească franţuzeşte, deşi putea, îl 
însufleţea în aceste decoruri care excludeau viaţa verticală, 
impunând trupului şi sufletului atitudini orizontale. 
Conţinutul bibliotecii şi amănuntele mobilierului 
destăinuiau un gen „femeie fatală”, cinematografic fatală, 
care-l făcea să dorească reacţia grosolană, cum poate 
biblicul Samson dorea duşul pletelor. Poate acelaşi 
sentiment făcuse pe armoniosul Eminescu - niciodată 
vulgar în faţa sufletului şi a drăgostii - să invectiveze brutal, 
iritat, cu mai multă ranchiună decât dispreţ puternic, să 
ricaneze şi să gesticuleze oratoric - în versuri pe deasupra 
- împotriva importului de lux. 

Multe cărţi din bibliotecă îi erau cunoscute. Stima unele; 
admira altele. Unele îl iritau surd, fără ca să-şi poată explica 
lămurit cauza, cum era Le portrait de Dorian Gray, a lui 
Oscar Wilde. Simţea poate că pentru Wilde, romanul acesta 
avea aceeaşi semnificaţie ca pentru Dănuţ versurile lui 
franţuzeşti, lăsând la o parte prăpastia calitativă. Şi Dorian 
Gray era o carte scrisă în faţa lumii - ca de pe scenă - şi 
pentru ea, nu în faţa sufletului, pentru echilibrul, pentru 
religia lui în primul rând. Carte în care sufletul arăta ce are 
mai aparent, abilitatea talentului: suprafaţă - nu sunetul 
sufletului: adânc. Atmosfera din Dorian Gray îl interesase. 
Inteligența lui Wilde era captivantă deşi prea egal 
strălucitoare ca să nu simţi ticluirea, fardul şi o specializare 
în paradox, micşorătoare pentru un scriitor ca orişice altă 
manie. 

Nu era „prostie” în această carte. Nu era „sentimentalism 
stângaci”. Abuzul de cinism estetizant sătura exact cum 
satură abuzul de sentimentalism umanitar. Şi oţetul poate 
să te dezguste, nu numai siropul. 


Lipsea acestei cărţi diversitatea infinită de atitudini, subtil 
dozate, imperceptibil contradictorii, care dă unei cărţi 
greutatea specifică a unui suflet, impresia reliefantă a 
marilor creaţiuni. Lipsea acea neglijenţă în ritm, acea 
inegalitate de circulaţie, pe care viaţa şi inima omenească o 
au, dând autenticitate tuturor incarnaţiunilor. 

Lectura unei alte cărţi de Wilde, pe care n-o vedea în 
bibliotecă, De profundis, îl iritase deopotrivă, spre 
deosebire de criticii care ori dispreţuiau excesiv cinismul 
din Dorian Gray, elogiind tragismul pocăit din De profundis, 
ori procedau viceversa, după cum erau esteţi impasibili sau 
moralişti combatanți. Şi De profundis avea aceeaşi egalitate 
- în alt plan sufletesc - ca şi Dorian Gray. De ce un om care 
plânge să fie socotit mai sincer decât unul care ricanează? 
E „om” cel care, succesiv, plânge, ricanează, e cinic, e duios, 
e sceptic, e credul, e prost, e deştept... Având alături hărţile 
desfăşurate ale globului pământesc, nu poţi spune că „vezi” 
globul pământesc. Priveşti dezmembrarea grafică a 
continentelor. Numai globul sferic, care învârtindu-se în 
jurul axei le descoperă pe rând, unificându-le în aceeaşi 
rotaţie, îţi poate da imagina pământului. 

Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, 
prelungirea tristeţii e un efort: ipocrizie. O tristeţă poate să 
aibă o mai mare lungime de undă, dar nu e permanent 
vizibilă, nici permanent simțită. Alte sentimente, alte 
dispoziţii o interceptează, o acopăr; răsare iar, mai departe, 
aceeaşi tristeţă, dar alte privelişti au ascuns vremelnic 
curgerea ei permanentă... 

Tristeţă lui - plecarea Adinei - exista în el undeva, dar el 
nu era trist. Îl aştepta să-l însoţească mai târziu... „Ce 
murdărie!” 

Îi era scârbă de el. 

Oftă. Ricană. „Femeia fatală” întârzia. Probabil că se gătea 
în stilul casei: inele cu pietre savant numite, pe degete; lanţ 
indo-chinezo-persan cu scarabeu faraonic; bandou pe 
frunte; khol în jurul ochilor măsluiţi; brățări la glezne şi la 


încheieturile mânilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, 
în sandale dinainte de Cristos etc. ... etc... Reţeta de 
preparaţiune a acestui gen de femeie: două grame de 
Salomee, unul de Messalină, altul de Aziade, marca Loti, 
nouăzeci şi şase de grame de Francesca Bertini - le baţi 
bine, le agrementezi cu parfum de violete şi obţii o 
irezistibilă femeie fatală. 

Se înşela. 

Castelana intră cu un şorţ alb peste tailleur, aducând pe-o 
farfurie covrigii încălziţi. 

— Mă ierţi, tinere, că te-am făcut s-aştepţi. Mi-am văzut 
pisicile. Am douăzeci. 

— Douăzeci! 

— Da. M-am spălat pe mini, am luat covrigii şi am venit. Ţi- 
e foame? 

— Da. 

— Bravo! Şi mie. Luăm un ceai? 

— Cu plăcere. 

— Tare? 

— Potrivit. 

— Poţi să-l bei mai tare. E ceai adevărat... 

— „..din China! scăpă Dănuţ zeflemeaua gândului. 

— De ce eşti sarcastic, june fumător? E chiar din China. 
China e o ţară, nu un snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, 
pictorul... 

Nu-i răspunse. Peste foaia ascuţită din fundul ceştii, turna 
apă clocotită din robinetul samovarului. Un abur parfumat 
se răsfira gânditor. 

— Covrigii sunt din România? 

— Da, patriotule! Îmi plac covrigii din România şi ceaiul 
din China... când îl am. 

Cam amărui, ceaiul avea cu totul alt gust decât cel 
obişnuit. Deosebirea dintre aroma frunzei de nucă, de pildă, 
şi a dulceţii de nuci. 

— Ai spus că ţi-e foame? 

— Da. 


— Cu ceai nu te saturi, mai ales că-i din China! Ce să-ţi 
dau? 

— Mulţumesc, mă duc acasă. 

— Ai cam întârziat! 

— Evident! 

— O papară bună! 

Dănuţ îşi stăpâni şi iritarea, şi zâmbetul. Iar îl ispitea rolul 
de licean, impus a doua oară. 

— Nu mă vede nimeni! 

— Aa! Eşti meşter la escapade? 

— Nu. Da ajung la vreme. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu! Spun aşa! ... 

Sorbiră ceaiul. N-avea multe inele: alianţa şi un smaragd 
halucinant. Mini mici, care desigur nu s-ar fi putut opri să 
nu mângâie şi să strângă o piersică plină, chiar dacă buzele 
n-ar fi dorit-o. Mini care „apucau” nu ca să „aibă”, ci ca să 
alinte. Înţelegeai, privindu-le mişcările, plăcerea anticilor 
de-a ţine în mână o bulă de fildeş. După ce sorbea ceaiul, nu 
tamburina cu degetele pe masă, nici nu le răsfira gimnastic 
sau pianistic: pipăia cu vârfurile rotunda ceaşcă, netedă, cu 
păreţii translucizi şi luciu oval. 

Îi plăceau într-adevăr covrigii aduşi de la Iaşi. Îi ronţăia cu 
poftă, adunând cu vârful limbei susanul rămas pe buze. 

N-avea nasul în sus. Ciudat! Întâia impresie era că-i în sus. 
În realitate era aproape curb: dar nările scurt arcuite îl 
făceau să pară în sus. Uneori părea că priveşte cu nările. 

Avea ochi mari, negri, din aceia care dau feţii un fel de 
decoltaj negru, atrăgând atenţia asupra lor ca toate gătelile 
de gală. 

Îşi oxigena părul? Poate! Negru, avea un reflex roşu, ca 
dâra unor asfinţituri de toamnă în desişul negru al brazilor. 
Nu era oxigenat! Dar îi venea mereu să-i atribuie artificii 
pentru orişice seducţiune descoperită. 

Se pieptăna cu cărare la mijloc. Părul, strâns meşteşugit 
pe tâmple şi la ceafă, părea că-i scurt şi că buclează numai 


jos, ca să încadreze figura. 

— Câţi ani ai? 

— Optsprezece. 

— Parcă spuneai că nouăsprezece! 

— Daa? ... Sunt cam distrat! 

— S-au cam uituc! 

— Poate! 

— Se vede că fugi des de la şcoală... 

— De ce? 

— N-ai semnul gulerului tunicei pe gât! 

Îi veni să zâmbească. Se stăpâni. Ştia că are gât frumos. 
Nici urme de brici, nici omuşor trepidant, nici guşă... şi 
Adina avea un ochi! 

— Umblu cu gulerul descheiat. 

— De cochetărie? 

— Nu. Mă supără. Îmi place să-mi simt gâtul gol. 

— E voie la şcoală? 

— Cum nu, dacă nu te vede directorul! 

— La ce liceu urmezi? 

— Lazăr. 

— Liceul Lazăr? Când l-ai inventat? Nu cunosc nici un 
liceu Lazăr la Iaşi! 

— Nu la laşi: la Bucureşti! 

— Aa! Stai la Bucureşti! 

— Da. 

— Şi părinţii dumitale? 

— La laşi. 

— Eşti intern? 

— Nu, extern. 

— Atunci ce cauţi la Bucureşti? 

— Am un Moş... care... 

— Vrea să te aibă lângă el. Vorbeşti ca la lecţie! Te 
intimidez? 

— Ştiu eu! 

— Vra să zică la Bucureşti... „Fetiţa”-i tot din laşi? 

— Nu. [ţ! 


— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Fetiţa e din Bucureşti. Mai ţine mult 
interogatorul? 

— Până ce-ţi vei bea ceaiul: conversaţie! ... Spune 
dumneata ceva! 

— Stai! ... Cine-i tatăl dumitale? 

— Avocatul Deleanu. 

— Aaa! Eşti băiatul... Da, da! Eşti nepotul lui Vania Dumşa, 
vărul mamei dumitale? Nu? 

— Ba da! exclamă surprins Dănuţ. 

— De ce te miri? L-am cunoscut bine. 

— Daa? Pe moşu Vania? 

— Cam demult... Unde e acuma? 

— În Rusia. 

— S-a întors din America? 

— Da. A trecut prin laşi. 

— Daa? Mă mir! 

— De ce? 

— Că nu l-am văzut. 

— Nu v-a făcut nici o vizită? 

— Nu, nu! Era şi... „...cam greu!” continuă ea în gând, 
zâmbind. 

— Vra să zică, eşti nepotul lui Vania! ... Mai vrei un ceai? 

— Mulţumesc, e târziu! 

— 'Ţi-e frică de mama? 

— Tţ! Nu. Da... 

— Ia să-ţi văd palma. Întinde-o, nu-ţi fie frică! Ia 
candelabrul. Poftim după mine... Nu-mi place să stau pe 
scaun! 

Îşi scoase şorţul şi jacheta tailleur-ului, rămânând într-o 
bluză subţire de mătasă viorie. Se întinse comod pe divan - 
ca pentru o lungă lectură - pe-o coastă, rezemându-se într- 
un cot. Dănuţ se aşeză pe marginea divanului, cu spatele 
apropiat de curba făcută de trupul ei. 

Îi luă palma, cercetându-i-o amănunţit. 


Îi vedea din nou gleznele şi pulpele alungite şi începutul 
sânilor, care-i încăpuseră în mini. Şi o simţea cu spinarea 
atentă. 

— 'Ţii recordul simplicităţii! 

— Cum? sări Dănuţ jignit. 

Dar mina-i era captivă în mina autoritară a 
chiromancienei. 

— Ai trei linii, bine marcate, şi-atât. Echilibru perfect între 
cap, inimă şi viaţă. Un ideal burghez vei deveni, tinere 
irascibil! Nu sameni lui Vania! ... Ai zece la conduită? 

— Mai puţin. 

— Cât? 

— Nu interesează! 

— Vezi c-am ghicit! Fetiţa nu-i în programul palmei. De ce 
n-ai răpit-o? 

— Vezi, palma nu minte. Liniile spun că nu erai în stare s-o 
răpeşti. 

— Ei, asta-i! 

— Ce să-ţi fac! Aşa vorbesc liniile. Ai răpi-o? 

— Ai răpi-0o? 

— Eu, în locul dumitale, o răpeam. 

— Jul 

Îi venea să fie brutal, s-o pedepsească. Era cam enervant 
rolul de copil! 

I se păru că-i simte mijlocul şi coapsele cuprinzându-l pe la 
spate. Gândurile deviară. 

Dar îl privea calm. Îi luă din nou mâna la cercetat. Avea o 
senzaţie displăcută văzându-şi mina cam roşie în mânile ei 
albe, cam grosolană în mânile ei mici, cam inertă, cu degete 
cam scurte. Ciudat! Contactul mânilor intimida în Dănuţ 
impulsul pe care i-l da contactul spinării lui cu trupul ei. Îl 
încolăcise. Nu se mai putea îndoi! O simţea lipindu-se de el. 

Îl apucă deodată, cald, de amândouă mânile, apropiindu-şi 
faţa de obrazul lui. Pe lângă uşorul parfum de violete, părul 
ei mirosea a păr de femeie, el singur ameţitor parfum 

— Spune-mi, cine-i fetiţa? 


Iar! Dădu din cap negativ. Ce importanţă avea „fetiţa”! Îşi 
smuci mânile şi-i încolăci grumajii. Se aplecă. 

Fără să se apere, îşi lipi obrazul de obrazul lui. 

— Spune-mi, e fetiţă? 

Era atât de suplu şi de lunecos trupul lung, încât braţele, 
strângându-l, aveau fericirea uimită că nu-l scapă şi 
înfricoşarea că-l vor scăpa. 

Dănuţ îi căuta buzele. Erau lângă urechea lui. 

— Spune-mi cine-i? E fetiţă? 

Avu gemătul de hulub al dorinţei. Din nou auzi glasul ei. 

— Nu! Dinţii spune-mi... 

Vorbi în şoapte turburi: 

— E doamnă: Adina Stephano din Bucureşti. 

Uneori o femeie e mult mai voinică decât puterea unui 
bărbat, când e lucidă şi el nu. Cum, nu ştia! 

Era singur pe divan, cu părul răvăşit; ea, în picioare, 
zâmbea. 

— Fugi acasă. E târziu... Vra să zică fetiţa e doamnă, 
domnul meu! Linia minciunei n-am văzut-o în palmă, dar am 
simţit-o! 

Dănuţ se ridicase cu spinarea grea şi capul greu - 
mortificat. Vru să iasă. 

— Nu vrei să-ţi dau o carte? 

— Ai cetit ceva de Oscar Wilde? 

— Nu. 

Singura revanşă! 

— Poftim o carte bună: La portrait de Dorian Gray. După 
ce-o ceteşti mi-o aduci. 

Îl întovărăşi până în antretul de jos. 

— Noapte bună. Poftim şi o cutie de ţigări. Să nu mai 
strănuţi când tragi fumul! La revedere. 

Afară, la lumina lunii, se uită pe copertă: un nume scris de- 
a curmezişul, imperios: Ioana Pallă. 

— Aaa! loana Pallă! ... 

Soţia senatorului, cumnata pictorului... Moşu Vania, 
plecarea în America... Ioana Pallă: sinuciderea cu ciudate 


comentarii a unei pictoriţe poloneze venită la laşi, prietena 
ei... 

Spre Medeleni mina el, tot aşa de vijelios ca şi la dus. 

Avea o tragică sfărâmare în suflet. Vânduse unui păcătos 
trup de femeie secretul Adinei, secretul drăgostii lui. 

Ioana Pallă ştia ceea ce numai dragostea lui ştiuse: că 
Adina nu era fetiţă, cum părea. 1 se părea că dragostea lui 
deschisese larg porţile ei închise până atunci tuturora, ca o 
casă scoasă la licitaţie. 

Se isprăvise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Dănuţ 
deschise uşa. Intră. 

— Dan, tu eşti? 

— Te-ai sculat, Mircea? 

— N-am putut dormi. 

Dănuţ oftă. Zvârli cascheta şi haina. Se lăsă un scaun, 
privind ferestrele. 

Mircea, în cămeşă de noapte şi papuci, avea o faţă de 
ermit adolescent după ispite. 

Dănuţ aprinse o ţigară. 

— Ce, fumezi? 

— Pi! făcu Dănuţ din buze, dezgustat. 

Mircea suspină. N-avea curajul să vorbească. 

— Mircea! 

— Ce? 

Dănuţ ridicase capul, cu un aer resemnat şi hotărât. 

— Sunt un porc! 

Mircea oftă din greu. 

— Şieu. 

PARTEA A TREIA. 

[. 

IOANA PALLĂ. 

Alexandru Pallă către Ioana Pallă. 

Veneţia. 

Dragă loană, Ce cântec îţi imaginezi că am auzit azi 
dimineaţă, deşteptându-mă? 


Ascultă-l: „Mergi la Li-ido barcaruo-uolă Zic doi juni şi-şi a- 
legeu Uo gon-duolâ-ntre gonduo-uo-uo-uole Şi voioş'n ie 
săreau, e-he-heu...” 

Partea cea mai nostimă e că cel care-l fredona eram chiar 
eu, aşa precum ţi l-am transcris, cu indescriptibiul accent şi 
tremolo al lui Sake. 

Mă vezi? M-am regăsit la Sălcii, tu cu Les nourritures 
terrestres56, eu cu paleta, pipa şi sandalele, şi Sake cu 
vetustele reminiscenţe muzicale: ale juneţii valuri, e-he- 
heu! 

Şi m-am hotărât să-ţi răspund. 

Cât a trecut de când mi-ai scris la Bucureşti? Nu m-ajută 
nici memoria, şi războiul european - adevărat act european 
- a răsturnat timpul. 

Ce porcărie ... De câte ori aud pomenindu-se despre acest 
acaparant şi incomod eveniment, îmi vine pe buze 
zdravănul cuvânt al lui Cambronne. 

Noroc că Veneţia e în afară de Europa. E singurul oraş, din 
câte cunosc care n-are nimic „social”. Aici eşti în altă 
planetă şi-n alt veac. Ziare nu cetesc. Repet: Cambronne. 
Astăzi, laguna are culoarea smaraldului tău când e înocurat 
afară. Pute savuros. Am regăsit-o aşa cum o lăsasem: 
fezandată ca un venerabil rogquefort, magnifică. Aş vrea să- 
ţi văd nările în faţa Veneţiei: merită s-o humeze. 

De ce n-am venit la Sălcii, cum făgăduisem mirificei 
castelane? Capriciu mai irezistibil decât irezistibila Ioana. 
N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam nevoie de 
roquefort, nu de caş proaspăt - vorbesc de peisaj, tu, ca şi 
Veneţia, eşti... lagună! 

Şi acum, dragă Ioana, să-ţi dovedesc că numai turcii au 
dreptate: „Cum o vrea Allah!” Allah a hotărât să-ţi fac 
comisionul, dincolo de aşteptările tale, tocmai atunci când 
uitasem de el. 

„Cine-i Adina Stephano?” 

Când am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca 
întotdeauna - cine-ţi poate rezista - că Adina Stephano e 


cea mai interesantă femeie dintre Carpaţi, Dunăre şi Prut, 
iar junele Deleanu, cel mai de frunte nătărău din cuprinsul 
aceloraşi hotare. Cum însă plecarea la Veneţia mă preocupa 
mai activ decât produsele naţionale, am procedat expeditiv 
- adică prosteşte - adresându-mă celei mai scârnave guri şi 
mai atotclevetitoare din câte numără cafeneaua bucu- 
reşteană, lui Hăvăgşel. 

Evident, era informat amplu: profesionist! 

lată buletinul: Adina Stephano, fostă soţie a fostului 
căpitan Stephano: un escroc dublat de un peşte. Ea, 
craioveancă de neam bun, dar... a fugit cu „tipul”. După 
aceea, tipul a fugit „solo” în vreo Americă, subt impulsiunea 
unui mandat de arestare. Restul, în ce o priveşte, vine de la 
sine... În stil de cafenea. 

Concluzia: „tipesă.” 

Am neglijat să-ţi comunic această fadă şi ignobilă 
biografie. Şi bine am făcut. Acum te pot informa direct, cu 
alţi ochi, altă perspicacitate şi alt stil decât acela al 
plutarhului cafenelii bucureştene. 

O cunosc pe Adina Stephano cum ştiu calitatea şi nuanțele 
culorilor cu care-i fac portretul. Acest portret, pe care-l voi 
expune la toamnă, nu-l vei putea cumpăra cu toată recolta 
Sălciilor. E singurul tablou care nu va fi de vânzare nici 
chiar pentru tine; nici de dar, o, teribilă loană! 

Întâia oară am văzut-o în gondolă, fără pălărie, cu 
degetele-n apă făcând dâra. Părul roş, oglindit, când se 
apleca, în apa verde, faţa roză ca interiorul scoicilor, ochii 
verzi (au parcă miros de iarbă), gura umedă şi roşie, cu 
expresia copiilor frumoşi când sunt gata să plângă. 

Mă duceam la o biserică să revăd o madonă care mă 
aştepta de cinci ani. Am renunţat fără ezitare. 

Gâtul aplecat, părul vibrând în soare, şi degetele cu fosete 
făcând dâra în apa venețiană... 

Transcriu versul lui Mallarme: 

J'errais donc, l'oeil rive sur le pave vieilli, Quand, avec du 
soleil aux cheveux, dans la rue Et dans le soir, tu m'esen 


riant apparue Et j'ai cru voir la fee au chapeau de clarte, 
Qui jadis, sur mes beaux sommeils d'enfant gâte Passait, 
laissant toujours de şes mains mal fermees Neiger de 
blancs bouquets d'etoiles parfumees."57 

De atunci o văd zilnic. Venise la Veneţia întovărăşită de o 
rudă care a plecat - panica românului - cum s-a declarat 
războiul. 

Eu n-am vrut să plec la Bucureşti. Nu-mi pasă de război! 
Mie-mi place Veneţia! ... 

S-o vezi istorisindu-ţi scena, cu aer îndărătnic de copil 
răsfăţat, care nu vrea să plece din cofetărie, fiindcă n-a 
mâncat de ajuns cofeturi, bătând din picior, gata să plângă, 
dar energică! 

Înţeleaptă mea Ioana, deşi viaţa a adăugat încă treizeci de 
ani celor şaptesprezece pe care-i simt, am uitat. 

Te rog să nu-ţi aduci şi să nu-mi aduci aminte.” 

Ioana Pallă aprinse o ţigară. 

Reciti: ..."degetele cu fosete, făcând dăra în apa 
venețiană...” 

Şi în sufletul ei făceau dâra... Să nu fi fost războiul, ar fi 
plecat şi ea, corsar, după o gondolă... „Pauvre Paşa!” 

Când îşi da osteneala să compătimească verbal pe fratele 
pictorului Pallă, cu aceeaşi intonaţie spunea: „Pauvre 
Sake!” 

În faţa femeii erau fraţi întru credulitate, deşi Sake, 
senatorul, era mediocru, ignar, politician şi de o 
„Ministeriabilă ramoleală”, pe câtă vreme fratele lui, 
pictorul Alexandru Pallă, era unul dintre marii şi rarii 
pictori români prețuit şi dincolo de hotarele ţării, de artişti 
şi de femei. 

„Pauvre Paşa!” 

Îl vedea brun, cu paloare de brun somptuos în barbă şi 
arcuit în sprâncene; cu nasul vulturesc, dezminţit de buzele 
de cadână; pântecos cu fast - paşă cu iataganul pieziş pe 
curba de mătăsuri a pântecului; cu ochi de un negru 
onctuos ca părul lins al spaniolelor: parfumat cu ambre, 


mirosind a maryland; cu mini grase şi albe de femeie 
orientală; boem la îmbrăcăminte, dar cochet ca o curtizană 
română; impunător şi decorativ când intra în salon, 
precedat de numele său ilustru, cu vastă pălărie de pluş 
negru, subt care tâmplele sure sunau lumini de argint. 

Cinic ca liceenii la nouăsprezece ani, după întâia lectură a 
lui Baudelaire, pasionat după femei ca un motan vara, şi 
leneş ca motanii iarna - era bun, şi bun de dezmierdat ca 
un cap gros de „saint-bernard”. 

Glorios! Patruzeci şi şapte de ani! Bogat! Astmatic! Adina 
Stephano!. 

„Pauvre Paşa!” „...făcând dâra în apa venețiană...” 

Continuă lectura. 

„. Întâia mea îndrăzneală, după ce am cunoscut-o mai 
bine, a fost schimbarea numelui. 

Din Adina am făcut Adia. 

Mi-a dat voie. A repetat: 

— Adia... 

Cu sărutările primite în lunga mea carieră de pictor gustat 
de femei - din nenorocire pentru pictură - aş putea face un 
şal persan cu toate nuanțele roşului. Aş da o sută de colecţii 
de astfel de şaluri, pentru aceste simple silabe spuse de 
Adia: 

— Adia...” „Pauvre Paşa!” „. Sunt încântat, mândru, fericit 
de această unică frază muzicală scrisă în viaţa mea. 

Adina era prea românesc, prea vulgarizat, prea craiovean. 
„Adia” - auzi? 

— Adia... 

Dar numai Adia ştie să spună numele compus de mine. 
Ridică puţin sprâncenele şi spune. 

Gest de Watteau; muzică de Lulli. 

E delicioasă! Aş da o săptămână din viaţa ca acest cuvânt 
„delicios”, pe care l-am întrebuințat şi pentru stridii, şi 
pentru crăvăţi şi pentru altele, să nu fi existat până astăzi: 
să-l fi descoperit o dată cu Adia. 

Dar n-am isprăvit încă! 


LLA 


Ceteşte cu atenţie cele de mai jos: „Când vezi un piersic 
înflorit îţi bate inima, fiindcă ai în faţă imagina întâii 
sărutări: buzele care-au zâmbit, obrajii care s-au înroşit... 
Un piersic înflorit te întristează, fiindcă în faţa lui, oricât ai 
fi de tânăr, eşti bătrân.” 

Ce spui, loana? Crezi că-i un hai-kai japonez? Nu! E o 
reflecţie făcută de Adia, pe când o pictam. 

Alta: „Nu-ţi pare rău când vezi un om care se târguieşte 
pentru un kilogram de cireşe cu olteanul, şi alături, în 
coşuri, toate cireşele care roşesc ca dragostea în faţa 
drăgostii? ...” 

Alta: „Când auzi o ţigancă strigând: 

— Fragi! Fragi! şi când vezi cofiţa plină, dacă nu simţi că 
eşti tu singur o cofiţă de fragi, n-o cumpăra”. 

Ioana, în numele meu şi pentru mine, dă foc întregii 
literaturi româneşti începând cu faimoasa „Mioriţă 
bucălaie, laie...” 

Îţi aduci aminte, Ioana, de începutul lui Dorian Gray. Sunt 
fermecat şi îngrozit ca pictorul Basil Hall ward în faţa 
tânărului Dorian Gray. Nu-mi dau seama cum România, 
Oltenia, Craiova, au putut face aşa ceva! Şi nu-mi vine să 
cred că Adia a stat în Bucureşti fără ca să nu fie cunoscută 
de întreaga lume venită în procesiuni să o vadă, cum vin 
japonezii, lăsând totul, să vadă şi să sărbătorească întâiul 
cireş înflorit. 

Impresia ta din tren că e fetiţă ca figură şi expresie, şi 
prea femeie în toate amănuntele îmbrăcăminţii - deci 
lagună - este falsă. 

E într-adevăr fetiţă. E tânăra cum numai frumosul ştie să 
fie. O dublă ingenuitate trupească şi sufletească îi conferă 
acest singur titlu de nobleţă pentru o femeie frumoasă. Dar 
perfecțiunea, arta ei de-a se îmbrăca şi pieptăna, nu e 
rafinament decadent. E... dar să-ţi transcriu un alt hai-kai 
de-a Adiei. 

„Un zarzăr înflorit se îmbracă bine? Nu. Înfloreşte. Atâta 
ştie: să înflorească. 


Dacă în april n-ar înflori, n-ar şti să se îmbrace, fiindcă 
nimeni nu l-a învăţat. Haina unui zarzăr înflorit e graţia 
sincerităţii lui involuntare.” 

Ioana, să poţi explica atât de just şi cu atâta profunzime 
farmecul adevăratei cochetării - şi să fie totuşi de copil 
buzele care vorbesc şi ochii cure zâmbesc miraţi! 
Miraculos! 

Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o 
vorbă de-a ei: „O livadă e milionul de fructe care-i dau 
tenul, şi miliardul de albine care-i dau risul... 

O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu 
cetesc, albinele nu se-ncruntă. 

Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.” 

Ruda ei o instalase la hotel „Danieli”, bineînţeles. Ştii, 
craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre 
moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în 
banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel „Danieli” la 
Veneţia. 

Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul. 

Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de 
ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize? 

S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa 
roşie deschisă - e singurul fard pe care şi-l pune când e 
soare - cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de 
marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul 
care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era 
alături de floarea gondolierului. 

Te miri şi tu, mă mir şi eu! 

Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimineaţă 
până la isprăvitul binecuvântatelor insomnii: cunosc şi eu, 
Ioana, „aurora cu degete de roză”. Nu mai pestez, nici nu 
mai exclam în vechiul şi predilectul meu limbaj rablezian. 

Adia doarme la etajul întâi. Tot etajul de sus e locuit de ea. 
Are candelabre pe care le face să sune, uneori le şi sparge, 
jucându-se cu ele ca un pui de veveriţă. E un necontenit 


cling-cling de cristale ciocnite deasupra mea. Îmi râde 
deasupra capului. 

Sunt îndrăgostit, Ioana. E ca o ploaie de primăvară simțită 
pe inimă. Toate tablourile pe care le pictez surâd. 

Într-o zi, pe când îi făceam portretul, a venit lângă mine şi 
mi-a cules câteva fire de tutun încurcate-n barbă. 

Ioana! Ioana! 

O pictez într-o tunică „Fortuny” de catifea verde, cu 
uşoare desemne de aur şters. În jurul taliei, o centură de 
argint sur, cu paftale. Să vezi părul Adiei - gloria toamnei în 
soare - în contrast cu verdele de baltă tomnatecă în umbră 
al tunicei şi ochii... Niciodată n-am văzut ochi verzi atât de 
mari! E singura dimensiune amplă a Adiei. Au mărimea 
ochilor negri - când sunt mari - şi-s verzi cu intensitate, un 
verde umed şi înflăcărat totodată, având sonoritatea 
triumfală a roşului-aprins. Îţi dau sete ochii Adiei. Ai vrea să 
te îneci în ei. Uneori, când marea e colosal de limpede şi 
încărcată de lumină, ai aceeaşi dorinţă de cufundare. 

Şi să vezi, Ioana, mânile ei - încrucişate pe genunchi, cum 
Je-ai văzut şi tu, dar pe verdele lui „Fortuny”! Înţelegi 
fetişismul. Mânile Adiei, tăiate şi aşezate pe o pernă, pot fi 
adorate în genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea 
leandrilor, şi mişcările sunt joc de fosete. Nu poartă inele. 
Degetele sunt mai goale şi zboară mai uşor. 

Şi acum, să-ţi pun şi eu o întrebare la care te rog - te rog, 
Ioana - să-mi răspunzi imediat, cu tot ascuţişul minţii tale. 
Cine e tânărul Deleanu? Cum e? Câţi ani are? E frumos? Ce 
gen de frumuseţă? E seducător? Are farmecul tinereţii 
numai, sau şi farmecul arzător şi tulbure al talentelor 
crude? Nu cumva e un gogoman? În sfârşit, tot ce crezi tu 
c-ar fi util pentru a înţelege dragostea Adiei pentru el. 

Căci Adia Veneţiei, Adia mea, îl iubeşte pe acest Deleanu! 

De unde ştiu că-l iubeşte? 

De unde vrei să ştiu când Adia e limpede şi străvezie ca 
aerul marilor înălţimi? Ea singură mi-a spus. 


Mă chinuieşte imagina acestui tânăr necunoscut. Vreau să 
ştiu de la tine cine-i. Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, 
complet, brutal, ca acela pe care-l ceri marelui specialist 
mondial, de el atârnând sinuciderea sau speranţa. 

Lată cum am aflat rolul pe care acest tânăr tiran al 
nopţilor mele îl are în viaţa Adiei. 

Căutând într-o zi în caseta cu hârtii preţioase, am dat 
peste scrisoarea ta, ştii că păstrez tot ce vine de la tine. Am 
recitit-o, era doar preludiul Adiei. Şi am asistat pentru 
întâia oară (la întâia lectură eram simplu lector amuzat) la 
scena din tren; răpirea din compartiment, sărutările de pe 
culoar... De atunci, a început să mă roadă acea curiozitate - 
cu dezvoltări şi comentarii fantastice - îndreptată asupra 
singurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria 
din Manon, pe care involuntar o fredonai tu, spectatoarea 
scenetei de pe coridorul trenului, mă obseda, dându-mi... 
ceea ce tristeţa dă liceenilor! Cam ruşinos! Batistele mele 
vaste erau făcute numai pentru nas! 

Tânărul Deleanu, pe care ai omis să mi-l descrii - 
calificativul „băieţoi”, peiorativ în gura ta, nici nu-ţi 
închipui, Ioana, ce seducătoare întruchipări poate avea în 
închipuirea unui Paşă de patruzeci şi şapte de ani! -a 
aterizat în mine, proteic; uneori mai fastuos decât Cesar 
Borgia, alteori mai îngeresc decât Shelley, alteori - rareori - 
băieţoi cu mustăcioară, pomădat şi parfumat. Din 
nefericire, această ultimă versiune e neverosimilă: nu poate 
intra aşa ceva prin porţile împărăteşti, care sunt ochii Adiei, 
oricât de ilogică ar fi dragostea. Capriciul da, dragostea nu. 
Şi Adia îl iubeşte. 

Ştii prea bine, Ioana, că nu pot ascunde nimic multă 
vreme. Am un suflet eruptiv...” „Pauvre Paşa!” „. Am recurs 
la o stratagemă. Am întrebat-o brusc; pentru întâia oară în 
viaţa mea m-am roşit. 

— Îl cunoşti pe tânărul Deleanu? 

Ce crezi că mi-a răspuns? Că nu-l cunoaşte? 

A sărit în picioare, cu obrajii în flăcări: 


— Îl cunoşti? 

— Îl cunosc, i-am răspuns cu inima albă. 

— Îl iubesc, Paşa. 

Şi a început să plângă...” 

Multă vreme, loana Pallă privi plafonul salonaşului. Reluă 
lectura fără să mai aprindă o nouă ţigară. 

„„ Continuarea e şi mai extraordinară. 

Ca s-o consolez, i-am făgăduit - ascultă, loana! - să 
dăruiesc portretul ei, armonia de verde şi roş, în care 
pasiunea mea tremură miliarde de stele, tinărului Deleanu. 
Exclamă tu. Eu nu mai ştiu. 

— Îl iubeşti, Adia? 

— Da, Paşa, îl iubesc. 

Asta cu ochii umezi de lacrimi şi mânile încrucişate pe 
genunchi. 

— De ce-l iubeşti? 

Alexandru Pallă punând astfel de întrebări! 

— Nu ştiu... Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă... E 
un copil. Îl iubesc. 

Pe tânărul Deleanu! 

Mi-a spus că e în clasa opta la Liceul Lazăr, şi că-l iubeşte. 
Alt nimic! 

M-am gândit să scriu unui profesor de la Lazăr, fost coleg 
al meu pe vremuri, dar nu-i ştiu adresa, şi chiar dacă i-aş 
şti-o, ce vrei să-i scriu, ce vrei să-mi răspundă? Să-l întreb 
cum e elevul Deleanu? Mi-ar răspunde ce notă are la 
desemn şi al câtelea e la clasificaţie. Am renunţat. Nu mă 
gândeam la tine, mă ierţi, Ioana. 

Am întrebat-o pentru ce-a plecat în străinătate dacă-l 
iubeşte. 

— El n-are nevoie de mine! Eu îl iubesc... Ori la Veneţia, 
ori la Bucureşti, nu-i totuna? 

Şi - iartă-mă, loana - i-am povestit tot. Am dat pe faţă 
stratagema. Ie ştie pe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit 
numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-a supărat, nici nu s-a 


mirat. Mi-a spus că pe tine nu te-a observat în tren, sau te-a 
uitat, şi că-i pare rău. 

Cine-i tânărul Deleanu, Ioana? Fă-mi harta lui. 
Amănunţeşte-mi-l din toate punctele de vedere. Trimete-mi 
fotografia lui; dacă poţi, mai multe chiar; în uniformă de 
liceu, în costum de vacanţă... 

E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, poreclit 
Englezul? Pe acela îl cunosc: e un original. Spune-mi cine-i 
mama tânărului. Seducţiunea bărbaţilor - mai ales în 
adolescenţă - e moştenită de la mamele lor. 

Uite-n ce hal am ajuns! 

Tu ce crezi? Un bărbat în genul meu poate înlocui în 
sufletul unei femei... pe tânărul Deleanu? Dar tu n-o cunoşti 
pe Adia! Şi fără de aceasta răspunsul e caduc. 

Adia are pentru dragostea mea misterul simplicităţii. Ca 
pictor şi ca om o cunosc perfect. E numai lumină, nici o 
umbră. E sufletul cel mai nealterat de viaţă, pe care l-am 
întâlnit. Nici o impuritate, nici un ascunziş, nici un vicleşug. 
Mieluţ în floare. O cameră albă plină de soare. Răsfrânge ca 
oglinzile venețiene tot ce întâlneşte, pur. E cea mai puţin 
„femeie” din câte am cunoscut. Poate de asta, pentru 
dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate. 

E „ataşată” de mine. Acesta-i termenul just. Când lipsesc 
mai mult - stau uneori închis cu tânărul Deleanu - mă 
întreabă de ce-am lipsit, ce-am făcut, unde am fost. 

O distrează cravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are 
uneori atenţii care mă înduioşează. Dăunăzi mi-a cusut un 
nasture care spânzura. S-o fi văzut, loana, gospodină! 

Închipuieşte-ţi formula la care am ajuns: aş dori să fie 
copilul meu, fetiţa mea. 

Nimeni - nici tu - n-ar cunoaşte dublul fond al pasiunii 
pentru fetiţa mea; poate nici eu! Şi atunci, în acest sfâşietor 
şi dulce sentiment al paternităţii l-aş îngloba şi pe tânărul 
Deleanu. I-aş avea în mine pe amândoi. Uite la ce-am ajuns, 
Ioana! 

Ce-are să fie nu ştiu! Îmi limitez viitorul la prezent. 


Pentru întâia oară în viaţă, convieţuiesc cu o femeie de 
care nu m-am atins, şi nu doresc nimic alt decât s-o simt 
lângă mine râzând, jucându-se cu cristalele candelabrelor, 
plângând, iubind chiar - însă de la Veneţia - pe tânărul 
Deleanu din România. Dar doresc să ştiu cine-i tânărul 
Deleanu. 

Răspunde-mi, Ioana, privindu-mă drept în ochi. 

Devotatul tău, Paşa. 

P. S. Am rupt plicul ca să adaug acest post-scriptum. Am 
aflat cum se numeşte tânărul Deleanu. 

Adia mi-a dat chiar acuma o scrisoare pentru România. 
Înţelegi emoția! Era adresată „domnului Dan Deleanu”. 

Îl cheamă Dan. E numele unui roman de Vlahuţă. Mi-aduc 
aminte şi de un alt Dan: Dan căpitan de plai. De 
Bolintineanu, probabil. 

De acum începe altă tortură: Dan. Cine-i Dan, Ioana? 

Te anunţ totodată că sunt un nemernic. Mi-am descoperit 
apucături de slugoi. Am deschis scrisoarea Adiei! ... Nu-i 
scrie nimic. Îi trimite o fotografie de-a ei în gondolă, şi atât. 
Nici un cuvânt. 

Ce spui tu, loana? Când o femeie îţi trimite o fotografie, e 
mult sau puţin? Eu nu mă simt în stare să dezleg această 
problemă. Ştiu că femeile care m-au iubit îmi scriau enorm. 
Nu ceteam decât primele rânduri, uneori şi ultimele, cum 
cetesc şi cărţile autorilor conaţionali oferite cu dedicație. 
Altele îmi trimeteau buchete de flori: le retrimeteam altora. 
Nu ţiu minte să-mi fi trimis vreuna o simplă fotografie fără 
de rest. Tu nu mi-ai scris decât după ce ne-am împrietenit, 
adică după ce m-am calmat - dar fotografii nu mi-ai dat. 

Ştiu eu! Poate că o fotografie e mai mult decât o scrisoare, 
e emblema darului complect. 

Scârnava invenţie şi fotografia! 

Cum am să dau ochii cu Adia! Să-i mărturisesc 
deschiderea scrisorii? Ce spui? Dacă mă dispreţuieşte? 
Unele femei sunt atrase de oamenii pe care-i dispreţuiesc 
mai mult decât de acei pe care-i admiră. Dispreţul implică o 


senzaţie de superioritate măgulitoare pentru cel care 
dispreţuieşte, şi măgulirea te leagă într-un fel de cel care ţi- 
o provoacă. 

Dar Adia e atât de inedită! Sau dragostea e inedită pentru 
mine. 

Răspunde-mi urgent.” 

Ioana Pallă către Alexandru Pallă. 

Sălcii „Bunul meu Paşa, Întâia sultană a haremului tău 
recunoaşte că ultima cadâna merită să fie sultană. Acesta 
este ultimul cuvânt al buzelor, cărora, dacă nu le faci altă 
cinste, le-o faci pe aceea de-a avea încredere în cuvântul 
lor. 

Dan Deleanu, absolvent a şapte clase liceale, etatea 
optsprezece sau nouăsprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, 
nici Shelley. E un foarte normal reprezentant al acestei 
vârste şi al acestei clase - a opta - în care a promovat. 

Bunule Paşa, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla 
lectură a scrisorii mele, ţi-ai fi dat seama că elevul Deleanu 
spre deosebire de foasta Manon, actuala Adia, nu este 
interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare, 
nu va mai fi dacă a fost nici pentru Adia. 

Mi-ai cerut fotografii. Aş prefera să-ţi expediez în colet 
poştal personajul în carne şi oase. Eu aş scăpa de prezenţa 
lui inoportună; tu, de obsesia lui, dezagreabilă desigur, 
când e însufleţită de Adia. De asta nu îndrăznesc să-ţi 
îndeplinesc rugămintea. Aş plăti-o prea scump. Dacă i-aş 
cere o fotografie, mi-ar aduce un album, adică o colecţie de 
albumuri: în fiecare pozele altei vârste. 

Când l-am cunoscut, i-am împrumutat o carte - amabilitate 
- şi ca să mi-o aducă mi-a făcut un număr exagerat de 
vizite. Preferam să-şi reţie cartea. E complect lipsit de tact. 
Desigur că şi acuma mă aşteaptă în grădină. 

După cum întrevezi, face parte din categoria băieţoi. Are 
păr bucilat, frunte mare - cred că a trecut moda frunţilor 
mari chiar şi în Germania - şi o expresie blânduţă. Totuşi 
„zvârle” - mai mult catâr decât cal. Evoluează alternativ 


între tăcere - îşi trece mina prin bucle: i-am recomandat un 
pieptene - şi agresivitate monosilabică: i-am recomandat o 
oglindă. 

Se crede neapărat om superior, mai ales când tace. Dă din 
umeri dezaprobativ; ridică sprâncenele interogativ; se- 
ncruntă fudroaiant; răsfrânge buza blazat. 

Face sporturi. Acesta e subiectul favorit de conversaţie, 
laconică bineînţeles. De la al şaselea cuvânt în sus, 
elocventa derapează. Să-l ascultăm. 

— Patinajul e o artă, ca şi dansul. Nu e sport. 

I-am mulţumit pentru noutate. Răspunsul înţepat: 

— Îmi dau seama fiindcă patinez foarte bine. 

— Nu te cred. 

— Am luat premiul întâi la concurs. 

— Nu te cred! 

Tace. Îl cred. 

E ferm convins că atletismul impune fără greş în faţa 
femeilor. E mai puţin voinic decât luptătorii de circ, dar tot 
atât de plin de ifos, fanfaron şi îngâmfat. Când intră în casă, 
bombează pieptul, lărgindu-şi umerii: exact intrarea 
atletului în arenă, în timp ce fanfara țigănească intonează 
un „trăiască-regele” oarecare. 

Cucoşel, încearcă să facă tartarinade fără sare, fără vervă, 
fără fantezie. Mi-a istorisit foarte înfierbântat cum a 
expulzat din casa unei „prietene” de-a lui pe un „prieten” al 
acesteia, necuviincios cu el şi cu prietena lui. Scenă demnă 
de George Ohnet. Entuziasmul naratorului, de aceeaşi 
calitate. Îi place să se fălească, atribuindu-şi cuceriri de 
„femei bine” cu nume suspecte: probabil numele tuturor 
eroinelor literaturii româneşti, salon pe care nu-l 
frecventez, aşa că nu-l pot controla. Cartea împrumutată, 
de care-ţi vorbeam mai sus, e Le portrait de Dorian Gray. 

— "Ţi-a plăcut? 

— Nu. 

— Mă aşteptam. 

Tace. 


Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu 
Paşa, e ca un pat de dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a 
lăsat urme. Era intact, cum îl lăsasem noi. 

— Arsene Lupin îţi place? 

— Spune drept. 

— Da... fiindcă... 

— Am înţeles. 

Se uită urât. [...] 

Îl alimentez din biblioteca lui Sake. Când mă vizitează îi 
trimit în grădină un roman de Gaston Leroux, Maurice 
Leblanc sau Paul di'Ivoi să-i ţie de urât. Probabil că-l 
pasionează. Stă după-amieze întregi în grădină. Eu stau în 
casă. Lia plecare, îi împrumut în genere romane în cel puţin 
trei volume - Alexandre Dumas, Eugene Sue, Xavier de 
Montepin - cu speranţa că mă va lăsa în pace măcar o 
săptămână. Desigur că ceteşte zi şi noapte. După cel mult 
două zile - indiferent de numărul volumelor - mi le aduce 
îndărăt. Îi dau altele, mai numeroase. Le înghite şi iar vine. 
Până la sfârşitul vacanței trebuie să comand o nouă provizie 
(are şi Sake nevoie), şi cea pentru grădină, şi cea pentru 
acasă se topesc. Cultura lui Sake de o viaţă întreagă e 
devorată într-o singură vacanţă! 

Vezi dar cu cine aia face: un Sake en herbe! 

Dar n-am isprăvit. 

Toţi am fost plagiatori în tinereţă, însă cu modestie. Te văd 
pe tine, de pildă, la şaisprezece ani, spunând flirtului tău: 
„Nu-i aşa că luna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe 
un îi?” 

Alţii, mai puţin mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, 
de diamantele picăturilor de rouă, de noaptea ochilor, de 
mânile iubitei: ca doi crini etc... 

Normal şi cuviincios ar fi ca şi foarte normalul elev 
Deleanu să facă la fel. I-aş trece o exclamaţie luată dintr-o 
juxtă oarecare, o metaforă din Hugo. 

— În sfârşit, materialul poetic învăţat la şcoală, vorba 
având avantajul că te cruţă de grija ortografiei. 


Dumnealui, nu! 

Într-o zi mă coboram în grădină să-l alimentez cu romane 
senzaţionale, adică să-l congediez. Tocmai atunci scăpase în 
grădină un curcan, care, văzându-mă s-a burzuluit. 

Tânărul Deleanu exclamă către mine: 

— Uite la el: parcă-i o apoteoză de fluturi albi! 

Am tăcut. 

Altădată. Răsărise o lună roză. Tânărul inspector al 
grădinei mele exclamă: 

— Noaptea aceasta e ca plăcile de gramofon cu Carusso: e 
însemnată cu cerc roz la mijloc. 

Altădată, despre un muşuroi de furnici: 

— Parcă-s icre negre în delir! 

Despre coarnele unui bou: 

— Îşi poartă musteţile pe cap. 

Câtăva vreme am tolerat. Mă amuza candoarea. Până când 
i-am spus: 

— Să ştii că-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiază 
altceva, dacă ţii să mă epatezi! 

S-a roşit - ca plăcile lui Carusso - a bâlbâit şi n-a mai venit 
o săptămână. 

De atunci a renunţat să mă epateze. Se mulţumeşte cu 
porţia, regulat servită, de romane senzaţionale. 

Bunul meu Paşa, tu şi tânărul Deleanu! 

Ai patruzeci şi şapte de ani. l-adevărat, cochetul meu Paşa. 
Dar eşti Alexandru Pallă, Paşa, palat oriental cu vedere pe 
Bosfor. Tu singur ţi-ai servit acest madrigal. 

Şi care-i femeia în stare să prefere unei ferestre de palat 
oriental cu vedere pe Bosfor un ochi de geam cu vedere pe 
Liceul Lazăr! 

Scutură-te, Paşa! Niciodată n-ai fost modest. Tu, Superbul, 
Magnificul, tocmai acuma să ai tracul şcolăresc, tracul 
debutantului. 

Nu te-am văzut de şase luni, dar te ştiu mai bine decât 
oglinda ta. Timpul te „patinează” ca pe tablourile de rasă. 
Tâmplele albe nu sunt decât, o cochetărie a ochilor care au 


vrut să-şi valorifice în decor de argint, negrul invincibil. Dar 
amestecul tău de ambre şi maryland! Eşti singurul bărbat 

care ştie cum trebuie să miroase un bărbat. Femeia care te- 
a cunoscut nu mai poate suporta în braţele ei alte mirosuri. 

În legătură cu această din urmă constatare, să-ţi mai indic 
un amănunt caracteristic al „rivalului” tău. Are mini 
inexpresive pe faţă şi pe dos. Liniile palmei arată calmul 
plat al mediocrităţii echilibrate. Şi ştii că adevărul e în 
palmă, nu pe frunte. Degete scurte, stângace când se 
mişcă, greoaie când apucă. Mina de moşier sârguitor, bună 
să pălmuiască argaţii, să ciupească ţărăncuţele agricole, să 
ţie hăţurile şi coada biciului, să facă pasienţe şi să aibă 
gesturi de imperator cu bucătăreasa şi nevasta. 

Pune alături mânile tale făcute pentru trupurile albe, 
pentru culori, şaluri, covoare, papier imperial... Şi femeile, 
bunul meu Paşa - o ştiai înainte - sunt mult mai sensibile la 
mini decât îşi închipuie bărbaţii. Mâna unui bărbat pentru o 
femeie e întâia fereastră deschisă asupra calităţii ritmului 
de care e capabil în dragoste şi asupra duratei lui. Sunt 
mini brutale şi urgente cum sunt cucoşii. Altele grase, cu 
degete apoase şi umflate: acelea dorm oricând, sau, mai 
exact, adorm mereu. Altele-s veşnic năduşite, cleioase, 
făcute mai degrabă să ţie locul hârtiei de prins muşte. 
Altele, discursive, secundează onorabil vorba, chiar 
pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde 
bătături oricând: şi când fac dragoste, ară şi prăşesc. Altele, 
păroase - cunoşti falsa virilitate a părului - indispun ca un 
obraz neras. Altele sunt prea specializate, prea unilaterale: 
ştiu să gesticuleze, dar nu mai ştiu să alinte. Sunt 
deplasate. 

Dar mânile tale, incomparabil Paşa! Ţi-aduci aminte când 
ceteam Le jardin des caresses, ai exclamat: „Mes mains 
şont les chemins qui menent au jardin des caresses”. 

Şi nu te lăudai! Ştiai să răsfoieşti o carte prețioasă, un 
trup - şi să le ceteşti. 


Mânile tale, Paşa, sunt singurele demne să reţină mânile 
care „lăsau dâra în apă venețiană”. 

Junele Deleanu se va consola imediat cu domesticitatea 
femeiuşcă de acasă. E predestinat la aşa ceva. 

Dar Adia îl iubeşte pe tânărul Deleanu! 

Care-i izvorul acestei informaţii? însăşi Adia. 

De când ai devenit atât de credul, Paşa? 

Minte Adia? ... 

Nu sări în sus! Nu minte. Ca şi tine, sunt convinsă că Adia 
e cea mai puţin femeie din câte am cunoscut. Dar, în primul 
rând, pentru cel care-o iubeşte, fiecare femeie e cea mai 
puţin femeie din câte a cunoscut. Asta înseamnă să fii 
femeie. Când nu eşti, rămâi „o femeie ca toate celelalte” 
pentru toţi bărbaţii. Acesta este stocul de femei destinat 
maternității şi evanghelicelor adultere. Viaţa lor e cuprinsă 
în trei etape: logodna, căsătoria şi onestul adulter. 

Adevărata femeie, bunul meu Paşa, nu tăgăduieşte, 
mărturiseşte. Dar mărturisirea ei decolorează realitatea 
mai puternic decât minciuna. Minciuna lasă joc liber acelei 
inchizitoriale imaginaţii numită gelozie. Mărturisirea 
limitează, e supusă deci uitării, şi pe deasupra măguleşte 
vanitatea bărbatului care chiar înşelat, a dominat, obţinând 
adevărul: aşa-zisul adevăr, căci autentica minciună feminină 
nu e decât un adevăr nuanţat. Ela rămas „bărbat puternic” 
obţinând de la „femeia slabă” mărturisirea. Conştiinţa 
acestei superiorităţi în bărbatul înşelat e principiul tuturor 
iertărilor. 

Dar să examinăm mărturisirea Adiei. 

„Îl iubesc.” 

Şi a plâns. 

A afirmat un adevăr în acea clipă? Desigur că da, fiindcă 
tonul ei te-a convins, şi lacrimile ei te-au înduioşal. Şi vis me 
flere58... 

În acea clipă, cu tine alături - subliniez aceasta - îl iubea 
cu voce tare şi lacrimi pe obraz. Dar dacă tu nu erai alături 
de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred că nu. 


Mai întâi, chiar dacă nu interveneai tu în viaţa Adiei, ea 
continua să se plimbe la Veneţia, fiindcă: „mie-mi place 
Veneţia”! Deşi ruda ei plecase alarmată cu drept cuvânt de 
război, deşi circulau cred şi acolo, ca pretutindeni, zvonuri 
despre invazia Moldovei de către ruşi, deşi tânărul Deleanu 
era în Moldova primejduită... În acest timp, Adia se plimba 
în gondolă, „făcând dâra în apa venețiană”. 

Nu-ţi pare insolit acest calm, acest „mie-mi place Veneţia”, 
când cel „pe care-l iubesc” e în Moldova? 

Câtă vreme n-a avut pe nimeni căruia să-i spuie „îl iubesc 
pe Dan Deleanu”, se plimba prin Veneţia, cum ai văzut-o. 
Vra să zică, lacrimile vin din vorbele „îl iubesc”, nu din 
tăcerea „a iubi”, neîmpărtăşită nimănui. 

Dar de ce întâiei persoane care i-a pomenit de existenţa 
acestui tânăr Deleanu i-a mărturisit imediat, pe loc, că îl 
iubeşte? Nu vezi tu, bunule Paşa, în aceste vorbe care i-au 
sărit de pe buze, în această afirmaţiune inutilă, conştiinţa 
surdă a nesiguranţei sentimentului atât de tare şi de iute 
proclamat? 

Dacă-ţi răspundea: „Da, îl cunosc...” - tăcerea de după „îl 
cunosc” - tăcere din care interlocutorul era exclus - era 
într-adevăr reculegerea melancolică a drăgostii în faţa unei 
neaşteptate evocări. 

„Îl cunoşti pe tânărul Deleanu?” ai întrebat-o tu inopinat. 

Ea ţi-a răspuns afirmativ, dar te-a pus în curent cu un 
sentiment al ei - de ordin intim - faţă de această persoană 
pentru întâia oară apărută între voi. Ţi-a dat deci mai mult 
decât i-ai cerut. În primul rând, ea avea nevoie de aşa ceva. 
În acea clipă a monologat, n-a dialogat - sau a dialogat nu 
cu tine, ci cu o Adină retrospectivă. 

Acel „îl iubesc” spontan şi tare e justificarea lui „mie-mi 
place Veneţia”, e afirmarea cu ton agresiv faţă de uitarea de 
până atunci. E conştiinţa slăbiciunii şi ipocrizia involuntară 
pentru comoditatea sufletului. 

Ţi-aduci aminte de doctorul Velescu? Începuse paralizia 
progresivă. Făcea cu efort cea mai elementară mişcare. 


Căutai să-i ajuţi, ţinându-i paltonul, de pildă. Te refuza 
fanfaron şi energic. 

„Nu-nu-nu! Eu îmi fac toate serviciile singur.” 

Şi îşi punea paltonul cu satisfacția omului care-a făcut un 
gest eroic. Avea nevoie de astfel de exagerări ca să-şi 
alunge panica paraliziei, ca să-şi dovedească validitatea 
integră pentru cel mai neînsemnat lucru. 

Acel „îl iubesc” al Adiei are aceeaşi semnificaţie, din acest 
punct de vedere. Acel „îl iubesc” se traduce prin: „Vai! Abia 
acum îmi dau seama că până azi am uitat să-l iubesc...” 

Ori, aşa ceva nu se uită. lar lacrimile, candidule Paşa, erau 
pentru dragostea ei defunctă, sau pe aproape, nu pentru 
tânărul Deleanu dorit şi regretat. 

Dar să examinăm aceste vorbe şi din alt punct de vedere. 
De ce ţi le-a spus tocmai ţie? Căci orice vei crede şi orice vei 
spune tu, Adia ştie c-o iubeşti. Femeile, bunul meu Paşa, au 
în mişcările conştiinţei ceea ce s-ar putea numi „coada 
ochiului”. Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce 
lumea crede că-ţi scapă: un zâmbet depreciator, un gest 
schiţat, un semn fugar, o mimică destinată altuia, în care 
eşti comentat pe la spate. Această „coada ochiului” a 
conştiinţei feminine zăreşte totodată apropierea dragostei 
pe care bărbaţii - mai simpli din acest punct de vedere - n-o 
văd decât atunci când le sare-n ochi, şi încă! 

E imposibil ca Adia să nu fi văzut privirea schimbată cu 
gondolierul când a sărit din gondolă. E imposibil, instabilule 
Paşa, să nu-şi fi dat seama, în timp ce o pictai, că pe lângă 
ochiul pictorului, care „înregistra” frumuseţea ei, 
selecţionând ce-i mai expresiv în ea, o mai privea şi ochiul 
îndrăgostitului, care-l deranja pe pictor, făcându-l să adore 
- dezinteresat din punct de vedere artistic - modelul iubit în 
clipa când nu mai era pictat. Cunosc... 

Atunci de ce tocmai ţie ţi-a mărturisit că iubeşte pe un 
altul? 

Bagă de seamă, Paşa, nu ţi-a spus: „Pe tine nu te iubesc, 
nici nu te pot iubi, fiindcă iubesc pe altcineva”, ceea ce ar fi 


fost o grosolănie. 

A spus atât: „Îl iubesc”. 

Dar există cuvânt care să dea unei femei mai deplină 
frumuseţe, mai arzătoare feminitate decât acesta? 

În momentul când a spus „îl iubesc”, a ştiut că o iubeşti, 
fiindcă frumuseţea pe care i-o dă acel cuvânt o făcea 
invincibilă în ochii celui care-o privea şi asculta spunându-l. 
Acest „îl iubesc” se traduce astfel: „Ştiu, Paşa, că mă 
iubeşti... lubeşte-mă. la-mă. Răpeşte-mă din acest îl iubesc” 

Tu, natural, te-ai întristat auzind că-l iubeşte pe tânărul 
Deleanu. Deci, ai iubit-o mai tare. Ai renunţat la ea, adică ai 
vrut să renunţi, şi ai văzut că nu poţi. Ai devenit gelos, deci 
suveranitatea absolută a proprietăţii ţi-a devenit necesară, 
de unde până atunci îţi părea facultativă. 

Prin acest „îl iubesc” ea te-a făcut să fugi şi după trecutul 
şi viitorul ei, când până atunci te ştia mulţumit cu 
staționarea în faţa prezentului. Te-a legat cu mai multe 
lanţuri, având aerul că te dezleagă. [...] 

Îmi vei spune, bunule Paşa, că eu fac un monstru din Adia, 
că-i atribui calcule şi subtilităţi odioase, incompatibile cu 
simplicitatea ei de cristal. 

Te înşeli! E cochetă, şi nu pare. De asta e femeie aleasă. 
Perfecţiunea ultimă a unui scriitor - uite: Gâde - e să pară 
că n-are nici un stil şi totuşi să-l aibă pe cel mai dificil: al 
simplicităţii reconstituite. Aşa-i şi cochetăria adevărată. Îţi 
dă impresia unei absenţe. Asta înseamnă că e străvezie ca 
tot ce e perfect pur. 

Există învăluind totul, dar n-o vezi. Adevărata cochetărie e 
involuntară, ca şi feminitatea cu care se identifică. 

Când Adia ţi-a spus „îl iubesc”, a spus ceea ce trebuie să 
spuie ca să declanşeze o mişcare mai puţin pasivă a 
drăgostii tale spre ea. 

Acest „îl iubesc”, în ultimă analiză, fericitule Paşa, 
înseamnă: „Le iubesc”. 

Şi tocmai eu, eleva ta, să-ţi fac lecţii, să te ajut! Nu te 
întrista. Asta înseamnă că eşti tânăr. Fii orgolios că poţi 


primi lecţii de la eleva ta. Tu iubeşti, eu îţi dovedesc că eşti 
iubit. Vezi şi tu în partea cui se îngrămădesc anii. 

N-am isprăvit încă. Doresc să fii liniştit. Un singur lucru a 
rămas, pentru tine, obscur şi, poate, îngrijorător: cum a 
putut Adia - ea n-are nevoie de elogii - să-l iubească pe 
tânărul Deleanu despre a cărui valoare ţi-am vorbit 
suficient? Cum a putut să intre aşa ceva prin „porţile 
împărăteşti” care sunt ochii Adiei? 

Nici n-a intrat, nici n-a ieşit, fiindcă nu l-a iubit. 

Dar: „Îl iubesc”... 

O confuzie, bunul meu Paşa, o simplă confuzie din acelea 
care încurcă pe oamenii tineri. Nu vreau să-ţi fac o lecţie cu 
subiect anost, dar sunt silită să fac oarecare consideraţii 
asupra maternității ca generatoare de confuzii. 

Pretind unii că femeia, cu tot ce-i specific în fiziologia ei, e 
creată pentru confecţionarea pruncului. Poate că da. În tot 
cazul, sentimentul maternității există şi în cea mai stearpă 
femeie. Forma cea mai rudimentară şi cea mai directă e 
afecțiunea pentru propriul copil. Totuşi, bagă de seamă câte 
femei nu-s de loc „mame” cu odraslele lor. După avizul meu, 
această vitregie - mai generalizată decât se crede! - 
înseamnă că nu numaidecât copilul, copilul tău, polarizează 
acest sentiment, a cărui existenţă mi se pare axiomatică. 
Dimpotrivă, afecțiunea pentru copilul tău fiind oarecum 
obligatorie (prin sancţiunea opiniei publice, cu toate 
variantele ei artistice, morale, religioase şi juridice) devine 
un fel de corvadă. În tot cazul, e mai puţin spontană, mai 
puţin liberă, mai puţin dezinteresată, tocmai din pricina 
obligativităţii ei, din pricina amestecului colectivităţii. Un 
exemplu lămuritor în această privinţă: Doi tineri se iubesc 
pe furiş fiindcă familiile... Dragostea lor e perfectă tocmai 
fiindcă familiile: În sfârşit, datorită cine ştie căror 
împrejurări, familiile consimt. Ceea ce era delicios „pe 
furiş” devine ostentativ şi obligator „pe faţă”. Mama ei, 
clipind din ochi, roagă pe invitaţi să-i lase singuri şi, pe la 
spate, cu o voce destul de tare, se înduioşează de gentileţa 


„hulubaşilor”. E aşa-zisa clipă încântătoare a logodnei. 
Dragostea cu drăgălaşe demonstraţii în doi, „hulubismul” 
devine obligator pentru logodnici. Altfel n-ar mai fi 
logodnici - aşa cum e cântată această noţiune n-or mai fi 
logodnici pentru cei care-au venit nu să-i felicite, ci să-i 
vadă logodnici. 

Voluptate cu spectatori la vrâsta logodnelor normale nu 
există. Şi atunci, tinerii îndrăgostiţi, deveniți prin logodnă 
funcţionari ai idilei, încep să simtă corvada. Vine efortul, 
teatrul în doi, penibil, din care se naşte prima minciună 
reciprocă, deprinderea ipocriziei casnice etc... Astfel, 
logodna ucide amănunţit dragostea. E primul cimitir. După 
aceea vine distracţia festivităţii căsătoriei, luna de miere cu 
logodna trupească şi restul. 

Aşa e şi cu sentimentul - sau instinctul - maternității faţă 
de propriul copil. Obligativitatea lui îl slăbeşte, în 
contrazice, jignind autonomia sufletească - uneori îl 
anulează, nu în sine, faţă de copil numai. Sentimentul 
rămâne disponibil, puţin ursuz. Şi atunci ai spectacolul unei 
mame vitrege pentru copilul ei, pasionată mamă pentru 
cățelul, pisica, florile sau amantul ei. Pasiunea unor 
gospodine pentru „interiorul” casei lor e tot o formă a 
acestui sentiment. 

Am făcut aceste consideraţii numai ca să-ţi reamintesc că 
orişice femeie e neapărat mamă... faţă de cineva sau ceva. 

„ÎL iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă. E copil”... 

Adia singură ţi-a dat cheia afecțiunii ei pentru tânărul 
Deleanu. Ai neglijat-o, cum neglijezi totdeauna evidenţa. E - 
sau mai riguros - era o afecţiune maternă. Valoarea 
intrinsecă a celui spre care era îndreptată n-avea 
importanţă. Hid, prost, rău, murdar - era „copilul ei”. 
„Mărţişor găsit pe stradă” sau copil găsit pe stradă: il-a 
trimis destinul. Joacă şi superstiţia mare rol în aşa ceva. 

Dar femeile nu au nevoia de expansiune a sentimentului 
maternității decât atunci când simt declinul drăgostii (de la 
care smulg astfel o prelungire, căci copilul, pentru femeie, 


de cele mai multe ori, e o variantă a bărbatului de la care-l 
au) sau absenţa drăgostii, sau nevoia drăgostii. 

Sunt convinsă că afecțiunea Adiei pentru tânărul Deleanu 
dovedeşte neîndoios că atunci când l-a cunoscut - „mărţişor 
găsit pe stradă”: l-a găsit la patinaj - simţea concomitent şi 
absenţa, şi nevoia drăgostii. 

Tânărul Deleanu n-a fost decât un regretabil, dar 
explicabil preludiu al somptuosului meu Paşa. 

lată complect şi definitiv diagnosticul pe care mi-l ceri. 

Acuma să-ţi dau câteva directive practice. Vrei să 
desfiinţezi definitiv îndoiala pe care - cine ştie - poate că 
nici scrisoarea mea n-a alungat-o? Vrei să te convingi că 
Adia te iubeşte şi că tânărul Deleanu e o fantoşă? Vrei să fii 
fericit? 

Foarte simplu. Vino la Sălcii împreună cu Adia. Aceasta e 
singura soluţie, şi e perfectă. 

lată şi explicaţia. 

Adia l-a cunoscut pe tânărul Deleanu la patinaj. Conced că 
tânărul patinează bine. L-a mai văzut probabil dumineca, 
din când în când la un cinematograf, într-o grădină publică, 
la teatru: în sfârşit, într-unul din locurile publice în care se 
ascunde aşa-zisa taină a idilei. Nu uita că-l cunoaşte numai 
de câteva luni. S-au cunoscut la patinaj, deci pe la Crăciun. 
Şi s-au văzut uneori numai, şi pe fugă, el fiind ocupat cu 
şcoala. 

Apoi urmează întâlnirea din tren, între două staţii, pe care 
ţi-am descris-o. Numai eu fredonam o arie din Manon; Des 
Grieux tăcea. De altfel, îl cunosc suficient: e un frenetic 
taciturn, vid. 

Făcând bilanţul acestei idile, te rog să observi că Adia l-a 
văzut patinând, tăcând şi plângând. Şi l-a văzut singur. 

Îl cunoaşte? 

Te asigur, Paşa, că-l cunosc mult mai bine. Mi-a fost de 
ajuns să-l văd de două ori ca să-l evaluez. Dar eu l-am privit 
cu ochi limpezi, de asta l-am văzut imediat. 


Totul e să-l „vadă” şi Adia. Până acuma nu l-a văzut. L-a 
revăzut în închipuire, ceea ce-i cu totul altceva. E exact 
concluzia pe care-o produc unele vacanțe petrecute în 
ţinuturi sălbatece: la munte sau la ţară. Te plictiseşti. Ionele 
de „natură” te apasă. Cauţi pe cineva. Îl găseşti totdeauna. 
E medicinistul obligator cinic şi sceptic, care dintii 
intimidează şi apoi se converteşte la credulitate şi cel mai 
plat sentimentalism. E ofiţerul zvelt şi elegant, cu care faci 
câteva ceasuri de călărie poetică pe zi şi care-ţi pune 
scrisori în coburi şi flori în coama calului. E tânărul vecin de 
moşie, care zilnic galopează pe ogorul semănat, înfruntând 
injuriile ţăranilor, şi căruia, la sfârşitul vacanței, îi strângi 
mâna pe furiş. E palidul şi nehrănitul poet al stelelor şi lunii, 
care-ţi dedică versuri pastişate numai după autori 
demodaţi. E pletosul violonist care nu mai face exerciţii, ca 
să-ţi fure inima cu ajutorul suspinelor celebre etc. ... 

Aşa îi judeci astăzi. Dar ieri, şi acolo, ai crezut că-i iubeşti. 
Ai oftat la plecare şi ai privit cu gol în inimă, florile şi stelele 
care rămân. Acea persoană care acolo te-a fermecat, dacă 
n-o mai vezi niciodată, devine dragostea cea mai „curată”, 
cea mai „poetică” a vieţii: fie student la Medicină, ofiţer de 
cavalerie, elev la conservator - indiferent. 

În schimb, dacă vine să-ţi facă vizită la oraş, devine 
imediat cea mai anostă şi mai ambarasantă cunoştinţă, de 
care te jenezi faţă de prietenii de la oraş, pe care o renegi, 
pe care o urăşti, ca tot ce te umileşte profund. 

Motivul? Schimbarea mediului. Ce-ai iubit la Văratec - la 
Bucureşti, după vacanţă, devine: „Uf! Să mă-nvâţ minte să 
mai fac cunoştinţe la mănăstiri!” Veniţi la Sălcii amândoi. O 
singură dată să-l vadă Adia pe tânărul Deleanu în mediul 
nostru, evoluând printre noi doi, subt privirea ei, şi te 
asigur, bunul meu Paşa, că tânărul Deleanu nu va mai pune 
piciorul la Sălcii nu din cauza mea - eu îl ţin în grădină, cum 
l-aş ţine la bucătărie - ci din cauza Adiei, care se va jena să-l 
vadă şi să-l vezi, şi să te vadă văzându-l. 


Smulge-te deci din Veneţia. Nu ezita o clipă. Pleacă 
imediat. Adia va pleca împreună cu tine, sunt sigură. 
Spune-i în treacăt că Sălcii e o moşie nu departe de 
Medelenii tinărului Deleanu. Vei compensa prin acest gest 
imprudenţa pe care ai făcut-o mărturisindu-i că ai desfăcut 
scrisoarea adresată tinărului Deleanu. Spun imprudenţă nu 
fiindcă te va disprețul. Nu! Va fi însă prea măgulită. Şi 
conştiinţa unei prea mari puteri e primejdioasă mai ales 
când tinerii tirani guvernează singuri, fără regența unei 
Ioane, de pildă. Gestul cu Sălciile din vecinătatea 
Medelenilor va compensa pe celălalt. Îşi va da seamă că, 
dacă te-ai îndoit de ea, nu te îndoieşti de tine. Procedează 
cum îţi spun: sunt sfetnic lucid şi femeie pe deasupra. 

Voi lua măsuri, trimeţându-l pe Sake la Bucureşti, să nu vi 
se facă dificultăţi la întoarcere. Telegrafiază-mi numai ziua 
plecării. 

Am făcut o mică pauză, ca să recapitulez întrebările din 
scrisoarea ta. 

Ereditatea dinspre mamă a tânărului Deleanu? Are să te 
amuzeze! Mama lui e virtuoasa Alice Deleanu, născută 
Dumşa, care-mi întoarce spatele de când cu plecarea lui 
Vania în America. Crede probabil că eu am „stricat viitorul” 
lui Vania! Nu mă vorbeşte de rău nicăieri, dar mă evită. 
Pentru ea eu sunt Sodoma şi Gomora. După cum vezi, 
mama tânărului, departe de a fi o sirenă, este o perfectă 
pedagogă a virtuţei, familiei, carierii. Când te gândeşti că 
această domestică şi timorată făptură e nepoata faimoasei 
Fiţa Elencu şi vara lui Vania, nu-ţi vine să crezi! Probabil că 
seamănă cu mama ei, o limfatică anonimă a vechiului laşi 
boieresc. Tânărul Deleanu „s-a tras” dinspre ea - adăugând 
produsul sporturilor: muşchii. Are şi o soră tânărul. N-o 
cunosc - casele noastre nu se frecventează decât prin 
junele familiei, care se cultivă în grădină - dar, după câte 
am auzit, e prototipul insuportabil al „copilului teribil”. 
Sportivă şi ea - se putea cu-aşa frate! - şi muzicantă 
înţelegi, educaţie aleasă - se putea cu aşa mamă! 


Închipuieşte-ţi, veneţianule, cu aceste date, decorul şi 
viaţa de familie a elevului Deleanu în vacanţă. Sora care 
face „spirite” la dejun, sporturi dimineaţa şi muzică seara, 
când răsare luna, la patru mini cu „mămica”! Mama, 
virtuoasă, moralistă şi ideală gospodină şi Mamă: „O 
mamă”! 

Tatăl... A! Nu-l cunoşti pe Iorgu Deleanu? E un om despre 
care se spune la toate vrâstele, cu acelaşi ton: „Ce poamă!” 
Numai el mă salută pe stradă, dar trage cu ochiul să vadă 
dacă nu-l observă vreun amic de-al casei. Cred că e singurul 
exemplar reuşit al acestei convenţionale familii. Dar, după 
câte ştiu, nu prea stă pe acasă. 

Eşti satisfăcut? 

Simt că mi-am făcut datoria. 

A! Mai am de răspuns la post-scripium. 

Când o femeie îţi trimite o fotografie, e mult sau e puţin? 

Depinde de fotografie, naivul meu Paşa. Dacă fotografia e 
extraordinară, e mult. Dacă fotografia e mediocră, e puţin. 
Dar când îl ai pe Alexandru Pallă alături, lângă tine, şi când 
acest rarisim Alexandru Pallă îţi face portretul - aşa cum mi 
l-ai descris: roş şi verde, în verdele Veneţiei - şi când, în loc 
să trimiţi portretul însuşi, sau măcar fotografia acestui 
portret tinărului de la Medeleni, îi trimiţi o fotografie 
oarecare - da! erai foarte distrată în clipa expediției. Şi 
dacă erai foarte distrată în acea clipă tocmai, înseamnă că 
te gândeai la cel care te priveşte, sau te va privi, în carne şi 
oase, mai mult decât la celălalt. 

Şi când, pe deasupra, acea fotografie oarecare nu e 
însoţită de nimic, valoarea ei scade simţitor. O femeie, 
bunule Paşa, când trimite o fotografie de-a ei cuiva pe care-l 
doreşte, cuiva de care vrea să fie dorită, mai adaugă o 
floare, o şuviţă de păr, ceva, în sfârşit, care să dea parfumul 
realităţii cartonului mort. Sau măcar sărută fotografia pe 
care o trimite. N-ai grijă! Când o sărută, are grija să anunţe 
aceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici 


voluptatea invizibilului, nici a anonimatului, mai ales în 
dragoste. 

O fotografie trimisă în astfel de condiţii, fără de nici un 
cuvânt, e o carte de vizită depusă fără să te dai jos din 
trăsură. 

Trimit şi eu, după cum vezi, o fotografie de-a mea, aleasă 
la întâmplare, dar ţi-o trimit ţie, ca să mă vezi îmbătrânita şi 
să n-ai decepţii când ne vom vedea aici. Bunule Paşa, între 
noi cochetăria e deplasată. Suntem doi vechi tovarăşi de 
arme. 

Poţi să arăţi fotografia mea şi Adiei, ca să-şi dea seama că 
Ioana Pallă, castelana de la Sălcii, care vă doreşte pe 
amândoi, nu poate fi nici o clipă rivala ei. Cred că şi tu, 
privindu-mi fotografia alături de Adia, vei avea aceeaşi 
părere...” 

Ioana Pallă răsfoi un maldăr de fotografii, pe care le privi 
amănunţit, aşa cum se priveşte o femeie în oglindă, când e 
îndrăgostită. Alese una - pe cea mai bună - o sărută şi, fără 
să scrie nici o vorbă pe faţă sau pe verso, o aşeză între foile 
voluminoasei scrisori. 

Ioana Pallă, fostă sultană a lui Paşa şi camarada lui, îi 
servise multe „adevăruri nuanţate” în scrisoarea care 
trebuia să-l determine să i-o aducă pe Adia la Sălcii. 

Portretul tinărului Deleanu, de pildă, îl exprimase 
conştiincios. Un singur amănunt omisese: motivul care o 
făcea pe ea, loana Pallă, inabordabilă ca un trăsnet pentru 
intruşi, nu numai să tolereze, dar să provoace şi să întreţie 
chiar vizitele „băieţoiului” de la Medeleni. 

Aşa ceva însă nu se destăinuieşte unui bărbat, chiar, sau 
mai ales, când acel bărbat e Paşa, în ultima sa metamorfoză. 
Nu putea să mărturisească lui Paşa că avea nevoie de 
prezenţa tinărului Deleanu, şi mai ales motivul acestei 
nevoi, contradictoriu pe de-a-ntregul cu părerea pe care o 
avea - sincer exprimată în scrisoare - despre acelaşi 
personaj. 


Un motiv identic o determinase cu ani în urmă să se 
căsătorească, fără de nici un interes bănesc - ea singură 
fiind bogată - cu fratele pictorului Pallă, politicianul Sake, 
despre care curând spusese cu un ton care nu suferise nici 
o evoluţie: „Ce pauvre Sake!” 

Înainte de-a se căsători cu Sake, o cucerise pe sora fraţilor 
Pallă, Adelina Pallă, reeditarea feminină a simpluţului Sake. 

Amândouă era eleve interne la călugăriţe, în ultimul an. 
Adelina Pallă, orfană, era crescută de fratele ei, Manole 
Pallă, Sake, mult mai în vârstă decât ea, holtei cu menajeră, 
şeful partidului conservator din laşi, graţie averii uriaşe 
moştenită din părinţi şi graţie prestigiului - neştirbit nici de 
moarte - al părintelui său, Ştefan Pallă, unul din rarii 
oameni ai acelei vremi, stimat şi de răposata Elencu Dumgşa: 
Fiţa Elencu. 

Pe-atunci, loana - fiica unei grecoaice pe cât de frumoasă 
pe-atât de iscusită, şi a unui negustor de neam turbure, 
îmbogăţit în apatica Moldovă - îşi aştepta frumuseţa, care 
nu-i venise încă decât în ochii întredeschişi. Era slăbuţă, 
palidă, cu gesturile de văduvioare ale fetelor crescute la 
călugăriţe, în haina cernită şi ingrată, cu filetul negru pe 
cap şi genele plecate. 

Aşa cum era, se îndrăgostise fulgerător de pictorul, de pe- 
atunci celebru, Alexandru Pallă, ale cărui rare treceri prin 
Iaşul părintesc răscoleau garderoabele femeilor ca balurile 
date în cinstea lui vodă. Îl văzuse o singură dată la teatru, şi 
dorise pentru ea - ca Salomeea, capul lui loan - decorativul 
cap bărbătesc al lui Alexandru Pallă. 

Pictorul plecase în străinătate. Venea în ţară numai ca să-şi 
încaseze venitul moşiilor administrate de Sake. 

Ioana, după plecarea lui, câştigase mai mult decât 
prietenia Adelinei; prin ea, mai mult decât simpatia lui 
Sake. Şi astfel, după trei ani, când pictorul venise din nou la 
laşi, după ce colindase Indiile, China şi Japonia, făcuse 
cunoştinţă cu o rudă inedită: loana Pallă, graţie căreia 


preţuise altfel decât până atunci peisajul Iaşului, în care se 
statornicise vreo doi ani. 

Cucerirea treptată a Adelinei şi-a lui Sake nu era, cum s-ar 
putea crede, un calcul abil pentru a căpăta dacă nu o avere 
de care n-avea nevoie, măcar un nume mai vrednic de 
rangul feminităţii ei decât cel înscris în cataloagele şcolare 
şi pe coperta cărţilor de învăţătură. 

La călugăriţe era atrasă de Adelina fiindcă era singura 
fiinţă din preajma-i, care - deşi lipsită de orice farmec - îl 
avea pe acela al rudeniei de sânge cu Alexandru Pallă. 
Începuturile apropierei ei de Adelina aveau coloritul celor 
mai pure idile. Timiditate, roşeli ale obrajilor şi sufletului, 
bătăi de inimă, teamă de ridicol, fericiri prelungite-n 
insomnii şi visuri, pentru cel mai neînsemnat gest afectuos 
al Adelinei. 

Adelina, într-un cuvânt, era „flama” ei. Cu preţul unor 
eroice umilinţe faţă de colega de bancă a Adelinei, izbutise 
s-o înlocuiască. Apoi devenise tovarăşa ei de dormitor, la 
masă, la plimbare în recreaţii, la slujbă, dumineca, şi chiar 
la Sălcii în vacanţa cea mare. 

Sake o măritase pe Adelina cu un subordonat politic. 

Ioana o iubise pe Adelina Pallă; pe Adelina Mendrea o 
dispreţui cum merita. La nunta Adelinei numai mireasa 
plângea cum plângeau miresele în acele demodate vremi - 
cu hohote publice, leşinuri, deşteptări palide pe sofale, cu 
săruri la nas şi apă de flori pe tâmple; domnişoara de 
onoare a Adelinei, cauza necunoscută de nuntaşi a realei 
desperări, împlinită după o vacanţă la Sălcii, se îndreptase 
cu aceleaşi emoţii, timidităţi şi pasionate învăluiri, spre 
celălalt purtător al numelui Pallă: Sake. 

Când ţi-e scump un om, lesne pot să-ţi fie icoane pentru 
adevărate îngenuncheri toate obiectele neînsufleţite ale 
intimităţii lui. lubeşti atunci o batistă a omului dorit mai 
mult decât pe propriul tău frate. 'Ţi-e mai preţios ciobul de 
oglindă în care s-a privit, decât însuşi chipul părintelui tău 
mort. Şi mai dragă ţi-i lectura numelui său, iscălitură pe un 


petec de hârtie, decât versurile cărţii cumpărate cu 
sacrificii. 

Aşadar Sake, la început, ca şi Adelina, nu fusese un simplu 
Sake, deşi era. Frăția de sânge cu Alexandru, convieţuirea 
din timpul copilăriei dădeau sacru şi liric mister chiar 
evidentului Sake. 

Apoi venise Alexandru, paşă la început. Când plecase, 
după doi ani de pictură la laşi şi la Sălcii - Ioana îi spunea 
Paşa. Dar paşă nu mai era. Lăsa în urma lui o sultană, al 
cărei bun plac îl urma plecând. 

De-atunci Ioana trăise multă vreme sultană, îmbelşugând 
cu prisosinţă cronica nescrisă a Iaşului, în popasurile de 
vară, făcute la Sălcii, printre călătoriile de peste graniţă şi 
în iernile petrecute uneori în capitala Moldovei. 

Şi iată că din nou reînvia ceea ce în adolescenţă fusese o 
confuzie: atracţia pentru o persoană legată prin ceva de 
cea dorită. 

De când o văzuse pe Adina, tânărul Deleanu îi devenise 
indispensabil şi insuportabil, simultan. De asta îl vedea 
aproape zilnic, şi de asta îl ţinea în grădină. 

Fără de Adia, tânărul Deleanu era un simplu „băieţoi”. Dar 
Adia exista - şi nu ştiuse unde-i până la scrisoarea lui Paşa - 
şi singura ei urmă fusese tânărul Deleanu. 

Pe Adelina o iubise, sau crezuse c-o iubise, pe tânărul 
Deleanu însă ştia că nu-l iubea: departe de asta! Atracția 
era mai umilitoare, corvada - mai grea. 

Adelina era sora lui Alexandru Pallă. 

Dar pe tânărul Deleanu Adia îl iubea. 

Îl iubea? ... 

Logic, era imposibil ca Adia de la Veneţia să-l iubească pe 
tânărul Deleanu. Nici chiar Adina cea din tren - logic - nu 
putea să-l iubească pe tânărul Deleanu. Apariţia vaporoasă 
din tren - fetiţă şi femeie în acelaşi timp, cum unii 
adolescenţi sunt fete şi băieţi - nu putea iubi pe îngrozitor 
de concretul tânăr de la Medeleni. 


Totuşi „exista” scena de pe culoarul vagonului: sărutările, 
lacrimile... 

Şi existenţa acestei scene inexplicabile era singurul mister 
închis în acest tânăr Deleanu. Zile şi zile de-a rândul, în 
prezenţa şi absenţa lui, câutase să-l descopere, cum 
ciocăneşti un simplu şi prozaic zid, în căutarea comoarei 
închise. Nu descoperise nimic. Zidul era plin. Dar e 
chinuitoare pedeapsă să dormi şi să trăieşti necontenit 
alături de un zid opac, în speranţa unei comori pe care n-o 
găseşti, în loc să fii liber, mai ales când libertatea de până 
atunci avuse dimensiuni de palat. 

Era sigură că bunul Paşa va fi convins de scrisoarea ei - 
dar ea nu era de loc. 

În faţa femeii pe care-o dorea, avea clara conştiinţă că 
feminitatea ei se nimicise. Conştiinţa acestei infirmităţi era 
o armă poate, dar o armă bărbătească oarecum, armă de 
înfrângeri, fără tăiuş, elastică, moale, laşă. 

Întrebarea care-l frământa pe Paşa la Veneţia - cine-i 
tânărul Deleanu? - o chinuia şi pe ea, dar mai ascuţit, 
fiindcă tânărul Deleanu era lângă ea şi Adia la Veneţia. 

Iubea ca un bărbat şi se temea ca un bărbat - şi femeia 
dorită rămânea mai femeie, înarmată cu toată feminitatea, 
pe care, nemaiavând-o firesc, i-o atribuia. 

O singură soluţie găsise mintea ei pentru a dezlega 
enigma tinărului Deleanu: să-l iubească. lubindu-l, o clipă 
numai, dar sincer, ar fi descoperit cheia pe care orice 
femeie o lasă în dragostea pentru bărbat, singură cheie cu 
care poţi deschide măcar una din nenumăratele porţi după 
care e închisă şi ascunsă feminitatea ei. 

Iubindu-l, ar fi ştiut de ce-l iubise Adia - care, logic, nu 
putea să-l iubească - şi aflând de ce-l iubise Adia, ar fi ştiut 
cum şi pe cine poate iubi Adia: ar fi aflat ilogicul, 
deviaţiunile specifice feminităţii ei. 

Dar tocmai pe tânărul Deleanu nu-l putea iubi. Şi 
simulacrul unei iubiri nu putea fi edificator pentru ea. 


lată de ce, în faţa scrisorii care însemna venirea Adiei la 
Sălcii - nu departe de Medeleni - avea sentimentul de 
îngrijorare al unui avocat, care după ce-a pledat astfel 
procesul încât îl vede câştigat - pe faţa biruită a 
judecătorilor - se cutremură, dându-şi seamă tardiv că 
onorarul - neluat încă, şi insuficient garantat - e îndoielnic. 

Uneori, excesul de viaţă oboseşte: ai vrea să fii bolnav ca 
să te odihneşti în pat. Din aceeaşi pricină, marii bogătaşi 
doresc „momente” de sărăcie, ca un ceai de tei după multă 
cafea neagră; inteligenţele în veşnic neastâmpăr, acalmia 
tonifiantă a prostiei; scriitorii prea glorioşi, antractele 
uitării; femeile cu prea mult succes, viligiatura singurătăţii; 
şi talentele tinere, măcinate de tumultul permanent şi 
anarhic al sufletului, lecturi plate, care tâmpesc şi distrează 
dând sufletului fizionomia rubicondă şi beată a 
bucătăreselor din galeria la cinematograf. 

Căutarea acestui echilibru îl făcuse pe Dănuţ, de-a lungul 
anilor, să cetească pasionat în unele epoci - uneori numai - 
acea literatură care începe cu haiducii şi romanele 
demontate în fascicule, şi trecând prin Ponson du Terrail, 
Michel Zevaco, Paul Feval, Jules Marry şi alţii cu nume 
obscure, ajunge la Gaston Leroux, Conan Doyle, Maurice 
Leblanc, şi toţi acei fabricanți de aventuri palpitante, 
romane care pe faţă sau într-ascuns se găsesc în toate 
casele, dacă nu în toate bibliotecile, socotite de unii 
şampanie literară, de alţii laxativ. Înainte, căuta un echilibru 
cetind astfel de romane, care în domeniul lecturilor aveau 
aceeaşi valoare şi semnificaţie pentru el ca 'Tonel în 
domeniul prieteniei. 

Acum le cetea fiindcă era la nivelul lor. Din altitudine în 
altitudine, căzuse - nu coborâse - la nivelul platitudinii. 

Sufletul îşi pierduse sonoritatea. 

În faţa soarelui, de pildă, mai mult decât: „Frumos e; sau 
roşu e!” nu putea nici vorbi, nici gândi, nici simţi. Constata 
şi nimic mai mult. Ochii şi urechile ţineau neglijent 


contabilitatea estetică pe care-o ţine marele ochi de bou şi 
clăpăuga ureche de porc a banalităţii obşteşti. 

Înainte fugea de belşug; seceta-i era o răsplată, o odihnă 
binemeritată. Acum avea nostalgia belşugului, şi-atăt. 

De când o cunoscuse pe Ioana, fulg cu fulg, pană cu pană, 
sufletul se despuiase: îşi simţea gândurile cu atât mai 
ridicule cu cât avântul dorea să fie mai mare, ca zborul unui 
cârd de gâşte jumulite de vii. 

Regres vertiginos ca aparenta neclintire a pământului, din 
seara când se despărţise de Adina şi o întâlnise pe Ioana. 
Ciudate raporturile cu Ioana! În seara când o cunoscuse, 
călare pe bihuncă la spatele ei, o sărutase pe gât, 
cuprinzându-i sânii cu mâinile. Pe hotarul unei melancolii 
începea o aventură. Restul acelei nopţi, bărbăteşte 
începută, era ratat şi umilitor. A doua zi se consolase. 
Oricum, să săruţi pe gât din prima seară pe celebra Ioana 
Pallă e mult! Alţii au aşteptat ani de zile zadarnic - aşa cel 
puţin spuneau unii cronicari - ceea ce el, elev în clasa opta, 
luase într-o singură seară. 

Revenise la Ioana Pallă, a doua zi chiar, cu Dorian Gray, 
hotărât să o epateze, dezvăluindu-se. E preferabil, în faţa 
Ioanei Pallă, să fii Dan Deleanu, cu idei personale original 
exprimate, decât un oarecare elev de liceu. Fusese mai elev 
de liceu decât oricând. Plecase mortificat, cu o impresie de 
repetentă extra-şcolară. 

Revenise iar. Îşi dovedise în timpul nopţii că rolul pe care i- 
l atribuia Ioana Palia - ea nedându-şi seamă că-i rol - îi da 
putinţa să o „studieze” fără ca ea să-l bănuiască măcar. 
Studiase exact ceea ce studiase şi în zilele precedente: 
umilirea lui ciudoasă. Ioana Pallă rămânea tot Ioana Pallă, 
el, tot elevul repetent. 

Revenise iar. Îşi dovedise în timpul nopţii că cei ce studiază 
aşteaptă, observă, compară, înregistrează, pândesc. Da, 
pândesc. Acesta era termenul exact. Studierea unei femei 
nu e ca o vânătoare de prepeliţe. E o pândă, răbdător 
instalat după un copac, tăcut, confundându-te cu umbra şi 


tăcerea copacului de care te razemi - aştepţi, De-atunci, nu 
mai pretindea nimic de la ziua următoare. Se lăsa pe seama 
zilelor, socotite în totalitatea lor succesiv sporită, aşteptând 
surpriza la început, miracolul mai apoi. Înţepenise în 
aceeaşi poziţie. 

Dar, treptat-treptat. Începuse prefacerea dinăuntru. 

Târziu abia îşi dădu seamă că la început, dacă accepta 
rolul impus de Ioana, dacă se resemna să-l suporte, avea 
totuşi convingerea liniştitoare că odată şi odată va da o 
superbă dezminţire, precum biblicul Samson. 

Dar pletele lui Dănuţ. În loc să crească, scădeau. Mai mult, 
mai jalnic, decrepitudinea robitului Samson se datora 
tunsorii. Dalila avea foarfece. Decrepitudinea lui Dănuţ, 
însă, era un fel de chelie. 

Gestul de revoltă al scuturării pletelor făcea, dimpotrivă, 
să cadă, mereu, alte şuviţe moarte. 

Crezuse că într-o zi se va putea dezvălui în faţa Ioanei, 
arătându-i chipul lui adevărat. Se înşelase. Nu mai era nici 
o mască pe faţa lui: era aşa cum îl credea Ioana. Mască era 
trecutul - mască scoasă prin surpriză, prin somn. 

Crezi că ai pe faţă rânjetul cretin al măştii, şi deodată îţi 
întâlneşti faţa în oglindă. 

Încercase atunci să fure, căci furt era să ia ceva din 
recolta altor Dănuţi, din trecut, şi a pretinde faţă de Ioana, 
că era dintr-a lui, a prezentului Dănuţ. Încercase s-o 
epateze, reproducând, sau mai exact, pastişând fără elan 
„notaţii” din caietul dăruit Monicăi: Alunele veveriţei. 
Încercarea păruse Ioanei o tentativă de furt - de la alţii: 
avea dreptate. Se fura pe el singur, dar tot gest josnic de 
furt era, căci ceilalţi Dănuţi erau alţii. Nu-l umilise acuzaţia 
că-l plagiază pe Jules Renard. Asta n-avea nici o importanţă. 
Îl umilise descoperirea gestului care purta ca un tatuaj 
revelator pecetea furtişagului. 

Începuse o activitate josnică în el. Tot ce gândea era slut, 
hâd. 'Toate amintirile se alterau, ca prăjiturile cu cremă, 
vara. Nimic nu mai era proaspăt, nimic fraged. Totul 


mucegăia, se oţetea. Avea în suflet atmosfera unei tejghele 
părăsite într-o odaie cu soare fermentat şi muşte verzui. 

Se îndoia chiar dacă o iubise pe Adina, şi dacă îl iubise. Şi 
cu Adina cercase s-o epateze pe Ioana. „Cucerirea” Adinei, 
istorisită cu un aer infatuat şi retuşări de rigoare, căpătase 
un accent fals de literatură de rând. Părea născocită, chiar 
în ochii lui. În tot cazul, uricioasa ca o aventură 
sentimentală cu o chelneriţă. Fără de amintirea sufletului şi 
elanurilor de atunci, fabulaţiunea dragostei lor era de o 
pretențioasă banalitate, în care el - trebuia s-o epateze pe 
loana - avea rolul donjuanului lucid, calculat şi pervers, şi 
ea rolul fetei seduse. Îl minunase şi pe el, în timp ce 
istorisea Ioanei - deseori întrerupt de sarcasmul ei, deseori 
întrerupt de mirarea lui - că „aventura” nu se isprăvise 
printr-un proces de seducţiune intentat de sărmana Adina 
Stephano, perversului Dan Deleanu. 

Seducerea ei la patinaj era grotescă şi barocă: 
lăudăroşenie de chelner care pretinde faţă de domnişoara 
de la casă că a „trăit” cu o prinţesă. 

Ioana îl ascultase suficient. De la o vreme, însă, îi ceruse 
dovezi: scrisorile, fotografiile, şuviţele de păr... Îl prinsese 
cu minciuna. 

Da! N-avea nimic de la Adina. Singura scrisoare de la ea - 
atunci când pălmuise în casa ei pe pretinsul proprietar: 
scenă pe care o istorisise Ioanei, dar atribuind-o altei 
aventuri, nu din delicateţă pentru Adina sau pentru sufletul 
lui, ci din dorinţa de-a o face să creadă pe Ioana c-a avut 
mai multe „metrese”, că nu-i „novice” - o rupsese atunci, ca 
să desființeze urma zilei urâte. Îl mira acum şi-l indigna 
ruperea scrisorii. Ai o scrisoare compromiţătoare de la o 
femeie bine, şi în loc s-o păstrezi - la câte nu poate servi - o 
rupi ca un naiv, ca un nerod. De altfel, la lumina noului 
suflet îşi dădu perfect seamă cine putea fi acel „proprietar” 
care ieşise din ietacul Adinei, încheindu-şi nasturii, după ce 
Adina ieşise într-un chimono îmbrăcat pe piele. Dar nu-l 
indigna trădarea, necinstea Adinei, făţărnicia şi abilitatea ei 


temerară. Nu! Acestea i se păreau perfect normale: ştia 
doar, ştiuse întotdeauna, că femeile sunt rele, şi nu par. Nu 
vedea de loc de ce tocmai Adina ar fi fost o excepţie. O 
femeie ca toate femeile, apetisantă, da, foarte apetisantă, 
avea trup nostim, era bine făcută, ştia să se îmbrace, să se 
dezbrace, şi avea draci! Îi părea rău că Ioana nu-l văzuse cu 
Adina la Bucureşti, în trăsură, sau intrând acasă la Adina - 
întocmai cum regretă mahalagiul ajuns deputat că nu l-a 
văzut comahalagiii strângând mâna lui vodă. 

Adina era o reclamă pentru el. Şi din nenorocire - din 
prostia lui - n-o putea folosi ca atare tocmai faţă de Ioana. 

Fusese „indignat” de tăcerea Adinei - nu mirat, necum 
întristat. Sentimentul lui faţă de această tăcere a Adinei, cu 
tonalitatea lui sufletească, poate fi tradus numai prin 
expresia „a trage chiulul”. Adina îi trăgea chiulul. În loc să-i 
scrie, în loc să-i furnizeze materialul doveditor, elementele 
reclamei necesare faţă de Ioana - tăcea, tăcea, tăcea! 

Îi era ciudă. Ciuda aceea trivială la periferiile căreia se 
îmbulzesc înjurăturile. 

El nu-i scrisese, nici nu-i scria. Asta ar mai fi lipsit! Fusese 
prost, nu mai era! 

La lumina acestui nou suflet, constatase - fără nici o 
tristeţă - ce plată aventură era dragostea lui cu Adina. O 
femeiuşcă amatoare de băieţi tineri. El, un „novice” amator 
de femei. Prima care-i ieşise în cale - îl luase, o luase. În 
locul Adinei ar fi putut să-i iasă o servitoare, cum se 
întâmpla în genere cu liceenii: totuna era. Prima 
experienţă. Debutul. Entuziasmul neofitului. Nu-i părea rău 
că-i scrisese pe atunci, zilnic. Regreta că nu poate dispune 
din nou de scrisorile şi versurile trimise Adinei. I le-ar fi 
trimis loanei. Erau foarte bine făcute: cu foc. Din memorie 
nu le putea reface. Ce imprudenţă! Să scrii scrisori de 
dragoste „literare”, într-un singur exemplar! Nu îndrăznea 
să i le ceară îndărăt, fiindcă-i era lene, şi fiindcă era sigur 
că nu i le-ar fi dat îndărăt. Nu era ea proastă să restituie 
astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţează ea la nevoie... 


Mai târziu, dacă el s-ar însura, ar putea face şi un şantaj cu 
ele... 

Impresia că i s-a tras chiulul, că a fost tras pe sfoară îl 
făcuse încetul cu încetul să nu mai poată suferi nici 
amintirea Adinei: îl enerva, îl indispunea. 

Începuse să inventeze alte aventuri - pentru Ioana - cu 
reminiscenţe din d'Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o 
lăudăroşenie. 

Era convins că n-are măcar talentul de-a minţi, de-a 
inventa, pe care-l avea chiar şi Ionel. 

Din această cauză, constatând lipsa de resurse 
seducătoare, se hotărâse s-o înşele pe Ioana prin altceva: 
prin tăcere. 

Oamenii care tac par oameni superiori. Totuşi nici aşa n-o 
putuse înşela. Îl descoperise. 

Era prost: da, prost. Nu-i venea să creadă cum a avut 
vreodată curajul sau inconştienţa de-a se crede deştept şi 
de-a se comporta în consecinţă. Simpla constatare că eşti 
prost nu e dovadă de inteligenţă. 

Îşi amintea de altfel că mulţi oameni mediocri recunoşteau 
aceasta şi n-aveau pretenţia de-a fi compătimiţi sau 
admiraţi. Îşi cunoşteau lungul nasului. Aveau bun simţ, dar, 
evident, conştiinţa că nu-s deştepţi nu le ţinea loc de 
inteligenţă. 

Nici acasă nu mai avea curajul, stăpânirea necesară de-a 
sta cu ceilalţi. Un fel - nu de pudoare - de vanitate ursuză îl 
împiedica. Nu mai spunea nimic - nici metafore nu mai 
putea face - de teama nu numai a Olguţei, dar chiar şi a 
Rodicăi. Toţi îi erau superiori. Se surprinsese invidiind 
unele glume de-ale lui Puiu. Remarcase atunci că Puiu avea 
frunte şi ochi vii, şi bănuise în el forţa latentă a unei mari 
inteligenţe. Şi Mircea evoluase în bine. Niciodată nu-l 
socotise pe Mircea mediocru. Dar îl simţea - deşi înaintea 
lui la clasificaţie, şi în stima profesorilor - subit el. 

Observă cu nedumerire că se înşelase. Auzea la dejun şi la 
masă reflecţii de-ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, şir 


şi eleganţă, care dovedeau o inteligenţă originală şi fin 
Umor. 

Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau 
rar pe-acasă, şi când era vizibil - la dejun şi la masă - tăcea, 
pozând în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe 
nimeni, ceea ce-l făcea stângaci şi când tăcea. 

Numai pe biata Monica o înşelase. La început, când 
frecventarea Ioanei îi devenise necesară - o pornea zilnic 
călare, fără să dea explicaţii nimănui - ceruse Monicăi două 
din caietele pe care i le cumpărase pentru noua vacanţă. 

— Mă retrag de-acuma. Am un plan mare. Îmi trebuie 
singurătate. Ai să vezi ce-am să scriu... 

Minţise. Îl îngrozise sinceritatea deznădăjduită - şi cinică - 
cu care o minţise pe Monica. 

De-atunci o evita. Probabil că şi Monica îl dispreţuia. În 
ultimul timp avea impresia că Monica se împrietenise cu 
Mircea. Îi vedea discutând pe-amândoi, plimbându-se 
împreună. 

Îl evita şi pe Mircea, cu ostilitate. 1 se părea că Mircea 
profită de absenţa lui, de scăpătarea lui, ca să-i fure 
prietenia Monicăi, ca să-l alunge de lângă ea, ca să-l 
înlocuiască. Când îl vedea pe Mircea singur - uneori seara - 
îi răspundea cu bruscheţă la întrebări, alteori nu-i 
răspundea de loc, îl privea eu ironie vidă, cu ranchiună. L- 
ar fi trimis acasă la el, dar n-avea curajul să-i spuie: „Pleacă, 
n-ai ce căuta aici”. Era şi laş pe deasupra. 

Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de 
trădare prietenia ei cu Mircea. Căci el se socotea părăsit, 
deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari 
împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de 
voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea 
lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi. Redevenise 
taciturnul, posomoritul, timidul şi uneori bruscul Buftea de 
odinioară, dar acrit şi îmbătrânit şi fără de „turbinca lui 
Ivan”. 


Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi 
sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o 
impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă 
de ea rolul damei cu camelii. 

În consecinţă începuse să mănânce puţin, ca să slăbească. 
Sub pretextul că untul şi carnea îl îngreoaie, dându-i arsuri, 
le suprimase, supunându-se unui regim de mămăligă, 
brânza, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu. 

În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a 
plecat, dacă a izbutit să alunge din obraji aroganţa 
sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise. 
Plinul obrajilor secase puţin, dându-le ceva dur, osos, 
tătărăsc, luându-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea 
multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mâncare 
exasperată de regim, şi fuma. 

Atât învățase de la Ioana: să fumeze. Fuma exagerat, 
ţigară după ţigară, numărând mucurile, încântat când 
numărătoarea se suia până la cincizeci pe zi. Mirosea a fum 
de tutun rece, şi degetele minii drepte se îngălbeniseră la 
vârfuri, ca la pensionari. 

Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu - căci pe loana o 
vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita - îl 
sălbăticiseră, dându-i expresia vinovată şi înfricoşată a 
liceenilor interni, cu deprinderi urâte, gata parcă să-şi 
ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întâlnire cu 
ochii altuia. 

Vedea deseori - la dejun şi la masă - ochii mamei lui, 
îngrijoraţi. Se făcea că nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici 
un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, când îl 
priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masă 
înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe 
scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol. 

Uneori îi venea să plângă, dar cabotinul aplauz al 
autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plângă, 
strâmba din buze, înfundându-şi posomorit mâinile în 
buzunare. 


Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România 
va intra în război. Era hotărât să se înscrie voluntar: o 
sinucidere mai sigură decât cealaltă pe care n-ai curajul s-o 
duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mânuit de alte mâini, nu 
cu revolverul mânuit de mâna ta. 

Urmărise încordat ziarele, care, din ce în ce, luau 
înfăţişarea unor afişe de apocalips. Articolele politice şi 
manşetele literare ale primei foi dispăreau, făcând loc 
veştilor tipărite cu litere monumentale. Evenimentele se 
ridicau, profilându-şi pe foile cotidianelor, siluetele de 
dihănii terțiare, izgonind muşuroaiele de litere mărunte ale 
faptelor diverse. 

Începuse preistoria modernă. 

„Luptele de la Gratza, Loznica şi Belgrad”. 

„Mobilizarea generală în Austria.” „Războiul a început.” 
„Atitudinea României faţă de conflictul austro-sârb.” 
„Consiliul de coroană.” „Trupele germane pătrund în 
Franţa.” „România în stare de espectativă armată.” „Austria 
declară oficial război Rusiei.” 

„„„Ar fi dorit veşti mai senzaţionale, cataclisme mai 
vertiginoase, mai neprevăzute. Se bucura cum jubilează 
puşcăriaşii văzând incendiul oraşului, sperând că va arde şi 
puşcăria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfacţie 
personală. Toţi în jurul lui erau neliniştiţi. Zvonurile despre 
o invazie a Moldovei, despre eventuale lupte înlăuntrul 
hotarelor naţionale, veneau de pretutindeni, se calmau, iar 
apăreau, când absurde, când posibile: totul era posibil faţă 
de imposibilul realizat de ultimele evenimente. 

Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca să poată urmări 
mai lesne de la laşi mersul războiului, şi la nevoie să poată 
lua măsuri din vreme. Olguţa-i făcea dese vizite cu un 
automobil expediat la Medeleni de precautul şi 
prevăzătorul Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Îl 
conducea singură - deşi maşina venise cu şoferul ei - spre 
indignarea ieşenilor şi a colonelului Barbă-Roşie care vedea 
în automobil un rival. Vizitele Olguţei se prelungeau uneori 


câte o săptămână. La laşi, prezida ea singură mese 
bărbăteşti, la care luau parte domnul Deleanu, colonelul 
Barbă-Roşie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori şi alţi 
mulţi prieteni de-ai domnului Deleanu, veniţi de prin 
viligiaturi din cauza războiului. Olguţa poreclise mesele de 
la Iaşi „Clubul burlacilor” şi fusese proclamată prin vot 
nominal prezidenta activă. Dezbateri fără prezident nu se 
pot concepe: Olguţa izbutea să fie cât mai prezentă, primită 
de altfel după scurtele absenţe cu aclamații. 

Herr Direktor venise mai devreme decât în ceilalţi ani din 
Germania. Şi el aştepta la Bucureşti desfăşurarea 
evenimentelor, dând dese telegrame la Medeleni. Ultimele 
anunțau neutralitatea. Ziarele la fel. 

„România rămâne neutră.” „Informaţiunile noastre ne 
permit a afirma că hotărârea României de-a rămâne neutră 
este o hotărâre definitivă.” 

Bucuria penibilă cu care primise aceste ultime veşti 
dovedise lui Dănuţ că în fond, din prima clipă dezavuase 
proiectata sinucidere. Şi această hotărâre fusese aparentă 
numai şi profund cabotină. 

Nu mai ceti nici ziare. 

Singura lectură pe măsura lui erau romanele senzaţionale. 
Dar nici n-avea curajul s-o facă făţiş. Se închidea în odaia de 
culcare, şi acolo, singur cu ruşinea lui, întins pe pat, sorbea 
paginile tipărite mărunt ca tartinele de icre tescuite, sărind 
descripţiile, căutând numai pasagiile unde acţiunea vâjâie 
ca Bistriţa la toance - participând cu o credulitate stupidă 
la peripeţiile eroilor, confundându-se cu ei, regretând 
uneori zgârcenia de eroism şi de supradeşteptăciune a 
autorului faţă de eroul principal, brav de altfel, inteligent şi 
nobil, dar pus câteodată în încurcătură. Parcurgea 
vertiginos kilometri de tipar uitând de toate, înstrăinat de el 
şi de ceilalţi, rămânând la finele romanului cu o congestie a 
capului, şi cu o impresie de dezamăgire uluită ca cei care se 
coboară brusc, după un lung voiaj într-un expres. Nu-l 
mulțumea nici un roman, dar pe toate le cetea până la 


capăt, simțindu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. 
Cărţile pe care şi le adusese de la Bucureşti, parte 
trecuseră în odaia Monicăi, parte umpleau biblioteca şi 
geamandanul, intacte. El cetea numai romane senzaţionale. 
Noaptea avea visuri care comentau - ca servitorii la 
bucătărie ceea ce se vorbeşte şi se întâmpla în casă peste zi 
- lecturile recente. Fiinţele din jurul lui se decoloraseră. 
Era plin de eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu 
fleacuri. Nici nu mai ştia bine dacă se duce la Sălcii pentru 
Ioana sau pentru biblioteca soţului ei. În tot cazul, la Sălcii 
n-avea de cine să se jeneze. Cetea în grădină, nesupărat de 
nimeni, fără să aibă bătăile de inimă de-acasă când cineva-i 
bătea la uşă: imediat ascundea romanul subt pernă sau 
subt pat, întrebând răguşit: „Cine-i? Ce vrei?” 

La Sălcii cetea pe faţă: ruşinea lui era bine stabilită, 
notorie. De loana nu se ascundea. Se simţea mai bine la 
Sălcii decât la Medeleni: mai la el acasă, cruțat de 
amintirea - tresărind în el, sau păstrată poate de ceilalţi - a 
altor Dănuţi, dacă vor fi existat vreodată şi alţi Dănuţi. 
Gândul începutului anului şcolar îl teroriza: era convins că 
va rămânea repetent într-a opta. Îi părea imposibil să mai 
înveţe ceva. Mircea prepara clasa opta, în vacanţă. Luase o 
dată cartea de psihologie: cetise câteva rânduri, nu 
reţinuse nimic; era idiot! Se mira cum de trecuse clasele 
până atunci. Visa uneori noaptea că-i în clasa patra, şi 
simţea prin vis că nu ştie nimic: vidul repetentului. Când se 
deştepta, dându-şi seama că-i într-a opta, avea impresia c-a 
tras profesorilor un chiul prodigios. 

Tot mai spera însă că România va intra în război şi că 
şcolile se vor închide. Spera în război, cum doresc elevii 
interni - în vremi normale - epidemia de scarlatină sau tâlos 
care amina deschiderea internatelor, prelungind vacanţa. 
S-ar fi simţit fericit. Şi-ar fi făcut o imensă provizie de 
romane senzaţionale, şi ar fi rămas toată iarna singur la 
Medeleni. Nu concepea mai deplină satisfacţie decât aceea 
pe care ţi-o dă o viaţă între patru păreţi, închinată lecturilor 


palpitante cu mistere, crime obscure şi diabolice, detectivi 
geniali, intrigi în şase volume, eroi cu spadă neînvinsă, lupte 
superb neverosimile, enigme încurcate progresiv şi 
descurcate în apropierea ultimei foi, uneori amânate de un 
crud „va urma”. 

Evadase complect din realitate în lumea romanelor 
senzaţionale. Dormea cu ferestrele închise ca să nu intre 
hoţii. Purta revolverul asupra lui, în timpul zilei, şi noaptea 
îl ţinea pe măsuţa de la cap, astfel situat încât dacă s-ar fi 
deşteptat din somn în scrâşnet de geam tăiat cu diamantul, 
din două mişcări ar fi putut trage. Chibriturile şi ele aveau 
poziţii strategice: cutia lor, aşezată pe un scăunaş, la 
căpătâiul patului, era întredeschisă, cu patru-cinci 
chibrituri scoase pe jumătate şi rezemate cu capătul fără 
gămălie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare, verifica 
dacă uşile sunt închise, şi deseori aşeza şi scaune încărcate 
cu obiecte grele, îndărătul lor: dacă cineva ar fi deschis uşa 
cu un passe-partout, după ce ar fi uns broasca cu 
untdelemn, ar fi găsit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt 
pat, în şifoniera, închisă cu cheia de altfel - pe după 
perdele. 

Nu era convins că-i singur în odaie, decât după o 
amănunţită cercetare a tuturor ascunzătorilor posibile şi 
chiar a spaţiilor prea reduse pentru a putea adăposti un 
trup omenesc, dar totuşi misterioase: ca, de pildă, gura 
sobei. Se simţea poltron şi erou în acelaşi timp. Când un 
ţăran îl privea mai lung, întorcea capul brusc să vadă dacă 
nu-i ocheşte pe la spate cumva. Oamenii cu barbă i se 
păreau deghizați, la fel oamenii cu burtă mare. Suspecta pe 
toţi servitorii. Toţi pândeau prilejul să fure, să prade, să 
jefuiască. Servitoarele aveau amanți asasini; servitorii, 
amante dornice de avuţie. Bucatele puteau fi otrăvite sau 
narcotizate. 

Cetea mereu, congestionându-şi creierul, pălindu-şi 
obrajii, injectându-şi ochii. Toate activităţile străine 
lecturilor, îl scoteau din fire, ca pe morfinomani tot ce-i 


împiedică de a-şi injecta doza. Se pripea mereu: la 
mâncare, la spălat, la îmbrăcat. Mai iute, mai degrabă, ca 
să poată lua mai repede cartea în mina. Cafeaua cu lapte de 
dimineaţă n-o mai lua cu ceilalţi în pridvor: o lua în odaia 
lui, culcat, cetind. Nu se scula din pat decât în preajma 
dejunului. Uneori se ducea la dejun nespălat, pieptănat 
numai în grabă, cu papucii în picioare sau pantofii de tenis 
mai expeditiv încheiaţi decât ceilalţi. Inteligența i se blegea 
treptat ca mersul celor cu tocuri prea tocite. 

În lipsa Olguţei, Rodica începuse să ritmeze distracţiile, 
însoţită de Puiu - desperat şi exasperat de absenţele 
reiterate ale Olguţei - totdeauna, de Mircea uneori numai, 
când Monica nu ieşea din odaia ei, căci niciodată Monica nu 
vroia să arate şi altora ochii roşiţi. 

Doamna Deleanu, văzând halul lui Dănuţ, scrisese lui Herr 
Direktor la Bucureşti. 

Răspunsul: „Dragă Alice, Toţi motanii primăvara şi vara 
năpârlesc şi se jigăresc. Dacă vrei să-i vezi graşi, aşteaptă 
iarna. Dă-i pace băiatului să trăiască. Mă tem că-l aşteaptă 
vremuri grele. Lasă-l să fie tânăr cât mai e vreme...” 

Jignită, nemulțumită şi incredulă, doamna Deleanu se 
adresase Monicăi, cu fruntea încreţită şi ochii grei! 

— Monica, ce-i cu Dănuţ? Lu ştii ceva? E bolnav? Nu se 
simte bine acasă? Eu nu îndrăznesc să-l întreb... 

— Nu te-ngriji, tante Alice. Scrie ceva. 

— Scrie? 

— Da, scrie. Tu nu ştiai că Dânuţ e scriitor? 

— De unde să ştiu! se iluminase doamna Deleanu, 
respirând. Face versuri? 

— Da. 

— Frumoase? 

— Foarte frumoase. 

— Vai, Monica! Prin ce grijă am trecut! Vra să zică, Dănuţ 
e poet... Dragul de Dănuţ... 

Şi pe Olguţa, care deşi în treacăt numai pe la Medeleni, 
avea ochi prea buni ca să nu observe, o lămurise tot 


Monica. 

— Ce-i cu Metaforei, Melizando? E pe ouă? 

— Scrie ceva mare. 

— Face-o omletă! Spune-i să puie mai puţin spanac şi mai 
mult gălbenuş! 

Chiar Rodicăi, cu care rareori vorbea, Monica explicase - 
fiind întrebată stăruitor, evident - cauza ţinutei şi 
singurătăţii lui Dănuţ. 

— Monica, ce-a păţit fratele Olguţei? E amorezat? Monica 
dinţii o privise grav. Apoi: 

— Scrie ceva. Sunt oameni şi altfel decât tine, Rodica. 

— "Te-ai supărat? 

— De ce să mă supăr când nici tu nu te-ai supărat! O 
singură dată întrebase şi Monica pe cineva: pe Mircea. 

— Mircea, spune-mi ce mai face Dănuţ? 

— Nu ştiu, Monica. E invizibil şi am impresia că-l enervez. 

— Daa! 

— De asta îi dau pace. 

De-atunci Monica se sihăstrise în odaia ei cu Leila şi 
tăcerea cărţilor. Mircea o vedea rareori. Casa era stăpânită 
de Rodica, urmată de suita ei: Puiu, permanent; Mircea, 
sporadic: şi el prefera să se izoleze în fundul livezii, fie 
învățând, fie cetindu-l pe Jean-Cristophe, fie privind cerul, 
aşezat în iarbă cu mânile subt cap. Uneori Rodica îl 
descoperea. Se aşeza lângă el - totdeauna cu rugăminţi de 
acest soi: 

— Mircea, mi-a intrat o musculiţă-n ochi: eşti bun să mi-o 
scoţi? 

— Mircea, leagă-mi, te rog, basmaua. 

— Hai să vedem care-i mai tare. Vrei, Mircea? 

Dar imediat sosea Puiu cu veşnica bicicletă. Şi pe 
deasupra, Mircea prefera lipsa de cochetărie a grosolanei 
Sevastiţa decât grosolana cochetărie a Rodicăi. 

Cu Olguţa era mai puţin timid decât la începutul vacanței. 
Îi spunea uneori „Olguţa”, făcând totuşi în prealabil o pauză 


şovăitoare, ceea ce arăta Olguţei că mintal tot duduie îi 
spunea. În genere, însă, evita să i se adreseze direct. 

Ştia că Olguţa nu iubeşte pe nimeni. Dar ştia că nu-l 
iubeşte şi că nu-l va iubi niciodată pe el. I-o afirmase 
Monica, în al cărei discernământ avea o încredere fără 
rezerve, curând după ce-i mărturisise - ceea ce Monica ştia 
mai dinainte, de altfel - dragostea lui pentru Olguţa. 

I se părea că Olguţa - în faza actuală - nici n-ar fi putut 
iubi pe cineva: era prea deşteaptă, prea impetuoasă, prea 
plină de ea, prea densă sufleteşte - impermeabilă parcă 
pentru dragoste. Mişcarea sufletească a Olguţei era 
centrifugă: se risipea violent în afară. Dragostea pătrunde 
numai în sufletele care au o mişcare centripetă, numai 
atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit. 

Se obişnuise să o iubească singur, el cu el, cum alţii se 
deprind să trăiască singuri, monologând în loc să 
dialogheze. 

Totuşi, pe lângă fericirea rarelor zile pe care Olguţa le 
petrecea la Medeleni, Mircea mai avea şi alte fericiri, tot de 
la Olguţa. 

Odată, venind cu ea de la tenis, îi explicase, răspunzând la 
o glumă de-a ei, caracterul frumuseţii limbei greceşti. 
Olguţa îl ascultase. Vorbise mai mult, calm, curgător, 
preocupat să definească, nu să vorbească, aşa cum făcea 
când medita singur, ceea ce vroia să împărtăşească Olguţei. 
Încheiase astfel: 

— Limba grecească are o supleţă catifelată, pe care nici o 
altă limbă n-o are. A fost parcă păstrată în untdelemn... 

— Să mă-nveţi greceşte, dascăle. 

Cât ar fi dorit! Dar Olguţa, preocupată de şedinţele 
tumultuoase ale „Clubului burlacilor”, uitase. 

Avea însă amintirea acelei plimbări, a acelei convorbiri: 
amintire păstrată cu evlavie, cum ţin copiii săraci un ciob de 
jucărie, găsit din întâmplare. 

Scria regulat mamei lui, asigurând-o că duce o viaţă 
odihnitoare şi agreabilă: ceea ce era exact. Recăpătase 


calmul pe care-l avea înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, 
altul prin două accente grave: trupul, abia descoperit, şi 
iubirea, de la început resemnată. 

În lipsă de mai mult şi de mai bun - sau în aşteptare - 
Rodica îl acceptase pe Puiu, cu titlu, particular, de paj 
libertin. Jucau singuri tenis, apoi Rodica îşi lua duşul, în 
timp ce Puiu aştepta dincolo de rogojini, făcând studii 
confidenţiale asupra academiei Rodicăi; apoi Puiu îşi lua 
duşul, în timp ce Rodica întoarsă cu spatele pe chaise- 
longue, cetea, trăgând uneori cu coada ochiului să vadă 
dacă tot n-a isprăvit. Alteori Puiu îi cetea cu glas tare dintr- 
o carte cu poze, adusă de Rodica în fundul cufărului, fără de 
ştirea mamei ei, nici a Olguţei: Les aventures du roi 
Pausole. Şedeau lungiţi alături în iarbă, până când Rodica, 
după ce arunca o circumspectă privire de jurâmprejur, îl 
săruta pe gât, pe urechi, după ceafă şi pe piept, ca să vadă 
dacă se gâdila: ceea ce Puiu tăgăduia, după fiecare 
experienţă în doi. În timpul experienţei, Puiu se apăra, 
natural, cu mâinile, din care pricină, chiar dacă nu s-ar fi 
trecut caisele, Puiu tot n-ar fi întârziat printre crengile 
înalte, unde caisele sunt calde, grele, moi şi dulci. 

În schimb, Sevastiţa uita tot mai des „să-i puie apă de băut 
pentru noapte”. Şi Puiu, setos, îi aducea aminte, indiferent 
de oră. 

În alte seri, pornea în cămeşă de noapte, papuci, cu 
pelerina pe umeri, jalnic pelerin spre odaia Monicăi: 

— Intră, Puiule. 

— H-h!... Tu eşti bună, Monica. 

Sevastiţa complecta faţă de Puiu, pe Rodica; Monica 
primea lacrimile vărsate pentru Olguţa. 

În definitiv, Puiu era foarte ocupat. Şi asta-i principalul în 
vacanţă şi în viaţă. 

Doamna Deleanu cetea, cânta la pian şi supraveghea puţin 
mai distrată decât odinioară, mersul gospodăriei. 

Astfel, zilele vacanței treceau purtând spre toamnă 
întreita singurătate a doamnei Deleanu, Monica şi Mircea; 


efervescenţa Olguţei, dusă în goana automobilului de la 
Medeleni la Iaşi şi de la Iaşi la Medeleni; şi mişcările de 
balet bucolic ale lui Puiu cu Rodica, întregite prin suspinele 
de Pierrot după cruda Colombină, ale lui Puiu, când se 
ducea copil în odaia Monicăi, să fie consolat. 

Dănuţ cetea romane senzaţionale la Medeleni, şi zilnic, 
după-amiaza, Zdup îl ducea la Sălcii, unde tot romane 
senzaţionale cetea, alături de invizibila sau rareori 
întrevăzuta Ioana Pallă. 

Aştepta în grădină fără să cetească. În sfârşit aducea o 
dovadă pozitivă că Adina Stephano n-a fost un simplu flirt 
de patinaj. Îi aducea fotografia Adinei de la Veneţia. 

Mai că nu-l mirase locul de unde-i expediase fotografia. 
Deţinerea acestei fotografii recente de la Veneţia îl 
mulțumea din alt punct de vedere. 

Îl măgulise în primul rând. Întâia noutate pe care viaţa 
reală i-o aruncase între ficţiunile romanelor senzaţionale îl 
făcuse să se stimeze puţin: desigur, e măgulitor să primeşti 
la Medeleni, tu Dan Deleanu, lector de romane senzaţionale 
un plic elegant, cu timbru italian, pecete venețiană, adresă 
scrisă de o mina de femeie, şi conţinând fotografia unei 
femei îmbrăcată cu mult gust, într-o gondolă zveltă, oprită, 
în faţa scării unui palat. Spre satisfacția lui - căci ar fi dorit 
să ştie toată casa sosirea faimosului plic - scrisoarea i-o 
adusese Rodica. 

— Ce-i? Cine-i? 

— Eu, domnule Dan, îţi aduc ceva plăcut... Compuneai? 

— Da, da... Îndată. 

Furişase romanul subt pernă, îndoind foaia, se aranjase în 
grabă şi ieşise afară - odaia era prea dezordonată - cu 
atitudinea celui turburat din singurătatea lui inspirată. 

— O scrisoare de la Veneţia... parfumată, adăugase 
Rodica, surâzând cu înţeles şi candoare. 

—Al!da!... 

— O aşteptai? 

— Mda... 


Scrisoarea era parfumată numai fiindcă o ţinuse Rodica în 
mină, cercetând-o pe amândouă feţele, privind-o în 
transparenţă la fereastră, înainte de-a i-o aduce. 

— De ce trăieşti aşa retras, domnule Dan? Nu ne poţi 
suferi? 

— Lucrez, domnişoară. 

— Nu te surmenezi? 

— Eee! 

— Păcat! oftase Rodica, plecând efectul de negru al 
genelor. 

— Mă ierţi, domnişoară, uite-n ce hal sunt! Aşa-i când 
lucrezi! 

— Da! oftase din nou Rodica, aprobând, compătimind şi 
invidiind. E bine când poţi sta singur... 

— Da... În fine... daa... 

— Ne ceteşti şi nouă când isprăveşti? 

Ridicase din umeri, evaziv. 

Rodica oftase din nou şi plecase strângându-i mâna. O 
condusese, urmând invitaţia minei, până la uşa de din faţă. 

— Sper că ne mai vedem, domnule Dan? Daca vrei, dă-mi 
să-ţi copii manuscrisul. 

— Nu. Da ne mai vedem. 

— Când? 

— Nu vrei să facem o partidă de tenis? Zău! De când nu 
te-am văzut jucând! Joci aşa de frumos! 

— Îmi pare rău! ... După amiază-s ocupat... Ştiu eu! 

— Unde te duci călare? Îs indiscretă? 

— Dăâă! ... Mă plimb... 

— Daa! 

Era nostimă Rodica, mai ales când spunea: „daa!” dând 
din cap incredulă şi vicleană, cu buzele ca cireşele crăpate 
de coapte ce-s. 

Plecase, după o nouă strângere de mână, mai intimă. 

Dănuţ deschisese plicul parfumat de mâinile Rodicăi. 

Aa! În sfârşit avea ce să arate Ioanei! Examinase 
fotografia. Evaluase şi femeia şi decorul: se prezentau bine. 


Vra să zică femeia aceea elegantă şi bine făcută, din 
gondolă, fusese metresa lui! A lui Dan Deleanu? Bravo! Îi 
venise să exclame întocmai ca Ionel, făcându-şi cu ochiul: 
„Şmecher Deleanu!”. 

Se examinase şi el în oglindă: era cam palid, neras, cu 
ochii înfundaţi. Slăbise, asta dădea o duritate ascetică 
trăsăturilor, reliefând dominator fruntea: şi-o descoperise, 
trăgând şuviţele de păr îndărăt. Bine! Părea mai mare 
deasupra feţii subţiate. Simţise din nou nevoia eleganţei de 
odinioară. Consacrase restul dimineţii toaletei, închizând 
romanul în dulap. 

Îşi frecase degetele îngălbenite de tutun cu pierre-ponce 
şi peria cea mai aspră, redându-le într-o anumită măsură 
coloritul natural. Îşi făcuse unghiile amănunţit. Se răsese. 
Se pudrase: o pudră ocre de la Adina. Îmbrăcase un costum 
de călărie, croit la Bucureşti, după un recent model 
englezesc. Noul costum de călărie îl făcea mai nalt - sau 
poate crescuse. Părul, prea mare, pieptănat şi periat din 
răsputeri şi prins în reţeaua strânsă, se aşezase armonios, 
lins deasupra fruntei, pe care-o descoperea în întregime, 
luminând faţa, cazând apoi în bucle grele ca faldurile 
draperiilor de catifea, pe tâmple şi la ceafă. Se parfumase 
uşor de tot, cum îl învățase Adina. 

Înregistrase, profund satisfăcut, mirarea mută care-l 
întâmpinase la dejun, pe feţele tuturora. Înregistrase şi 
zâmbetul Rodicăi. Se privea, pe furiş, în toate oglinzile şi 
chiar în ferestre. 

După dejun, gata să încalece, trimesese calul să-l aştepte 
înşeuat şi intrase în odaia lui. 

Scăpase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe 
fotografie. Ce era de făcut? O simplă fotografie, fără 
dedicație, fără de iscălitură măcar, nu prea înseamnă mult: 
e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi că eşti 
intim, dar pe care ai cumpărat-o de la librărie. 

Ce era de făcut? 


Simplu de tot! Să-i scrie el ceva! Ioana nu cunoştea scrisul 
Adinei Stephano. 

Dar el n-avea scris de femeie! Încercase. Nu izbutise. 
Parca uitase şi să scrie! Nu mai pusese de mult mâna pe 
creion sau pe condei. Se simţea stângaci pe hârtie, ca un 
debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de 
făcut? 

Rodica! ... 

De ce nu... 

Rodica era „fată bună”. De ce să se jeneze! Rodica ştia 
foarte bine de unde venea fotografia femeii în gondolă, de 
vreme ce văzuse marca italiană de pe plic. O punea la 
curent, fără să-i facă nici o confidenţă precisă, cu o 
aventură - era nostimă fotografia Adinei, nu-l compromitea 
- şi totodată o făcea complice la o farsă... da, o farsă! 

— Domnişoară, am să te rog să-mi faci un serviciu... 

— Vai de mine! Încântată! Cu cea mai mare plăcere. 

Cu cea mai mare plăcere, Rodica, lăsându-l pe Puiu singur 
s-o aştepte la tenis - cu ochi răi şi racheta vindicativă - 
venise în odaia lui Dănuţ. 

— În cel mai mare secret! 

— Vai, domnule Dan! Mie? ... 

— Vreau să fac o farsă... 

— Bravo! 

— „unei... 

— Cui? 

— .„.„.doamne... 

— Eşti delicios! O doamnă? Cine-i? O cunosc? De unde-i? 

— Secret. 

— Vai! 

— E o doamnă... care... mă... plictiseşte în definitiv. 

— Vai, ce amuzant e! 

— Şi vreau să-i fac o farsă! 

— Ca să te lese-n pace! 

— Exact. Ca să mă lese-n pace. Ştiţi, femeile... 

— Daa! oftase Rodica comprehensiv. 


— Azi am primit o scrisoare... 

— Ştiu, din Italia. 

— Da, din Veneţia. 

— Parfumată! 

— Parfumată, ai ghicit? 

— Ei! 

— Ai ghicit: o scrisoare de la o altă... doamnă. 

— Vai ce rău eşti! 

— Ce să fac! oftase Dănuţ cum ar ofta o grădină 
importunată de prea multe albine. 

— Ştiu eu! Aşa-s băieţii, oftase în replică Rodica, tot 
comprehensivă şi admirativ dojenitoare. 

— Să-ţi spun? 

— Vai, mor de curiozitate! 

— Doamna de la Veneţia mi-a trimis... împreună cu 
scrisoarea, şi o fotografie. 

— Arată-mi-o... 

— Poftim. 

— Pare! E doamnă... 

— În ce clasă-i? exclamase Rodica. 

— Ei! 

— Da, da, e măritată de mult... Eu... 

— Aha! Vai, ce-mi spui! 

— Să-ţi spun? 

— Sigur, nu vezi! 

— Să-ţi spun farsa... 

— Numai? 

— E prea lung - un roman întreg - şi prea delicat... 

— Ţi, ei! 

— Altădată poate... Acum vreau să te rog ceva. 

— Bine-i să fii la Veneţia! suspinase Rodica, privind rochia 
Adinei. 

— Aş vrea - dacă nu te superi - să scrii ceva pe dosul 
fotografiei... 

— Eu?! 

— Ca din partea doamnei. 


— Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele? 

— Ţţ...! Numai pronumele. 

— Spune.-l. 

— Adina. 

— Şi mai cum? 

— Nu se poate! 

— Te rog spune-mi. Poate o cunosc. 

— Nu te-ai uitat la ea? Nu e din laşi. 

— Ce-are a face! 

— O cheamă Adina... deocamdată. 

— O iubeşti tare? 

— Eu? Nuuu... 

— Dar ea? 

— Dă! ... Vezi... 

— Văd bine! Îţi scrie scrisori, îţi trimite fotografii... Vai, ce 
bine-i să fii băiat! 

— Ee-he! oftase Dănuţ, din nou extenuat. 

— Şi ce să-ţi scriu? 

— Ce vrei. 

— Cum, ce vreau? 

— Sigur. Dac-ai fi în locul ei ce-ai scrie? 

— Vai, n-aş scrie! 

— Presupune c-ai scrie. 

— Cui? 

— Cuiva... 

— Spune un nume. 

— Ionescu. 

— Ei! 

— Să spun altul? 

— Sigur. Ionescu?! 

— Idriceanu. 

— Vai, ce urât e! Nu ştii să alegi! 

— Alege singură. 

— Eu?! 

— Dar n-ai nevoie de nume! Închipuieşte-ţi a persoană 
oarecare... 


— Oarecare? 

— „.„.0oarecare, pe care o iubeşti. 

— Vai, ce indiscret eşti! 

— Bine. Spune un nume imaginar şi gândeşte-ta la cineva. 

— Vai ce obraznic eşti! 

— Scrie ceva simplu, o vorba-două; de exemplu; „Ile 
iubesc, Adina”. 

— Crezi că-i deajuns? 

— Sigur. 

— Nu eşti pretenţios, da mie nu-mi place! 

— Scrie altceva! 

— N-am cui! 

— Mie. 

— Vai! 

— În glumă! 

— În glumă? 

— Dă! Cum crezi! 

Cu o scriitură pretenţios feminină - imitată desigur după a 
unei cunoscute mai în vârstă şi snobă - Rodica scrisese pe 
dosul fotografiei, cu un ascuţit galop de litere: „Eşti delicios, 
Adina” 

— Îţi place? 

— Dacă-i sincer... 

— Cum crezi? 

— Ştiu eu! 

— E sincer, şoptise Rodica plecând genele, cu o roşeaţă în 
obraji. 

— Eşti delicioasă! 

— Dar pentru altul, ridicase Rodica genele, zâmbind. 

— Mă crezi? 

— Nu te cred. 

— Vai, ce răi îs băieţii! 

Lăsaseră să se usuce cerneala. 

— Şi ce-ai să faci cu fotografia? 

— Am s-o uit pe masă... 

— Unde? 


— Pe masă la cealaltă doamnă. 

— Ca s-o faci geloasă? 

— E drept! Nu m-am gândit! ... Nu. Are să vadă c-o înşel şi 
are să-mi dea pace. 

— Atunci care mai rămâne? 

— Niciuna. 

— Nici cea de la Veneţia? 

— Nu vezi! 

— Atunci? 

— Atunci? aşteptase Dănuţ. 

— ...Mă duc. 

Şi plecase în goană fără să-i strângă mâna. Se înapoiase. 
Îşi uitase batista. 

— Ai să stai mult „acolo”? 

— Cât mai puţin. 

— De ce? 

— Fiindcă n-am ce face! 

— La revedere... Îmi dai voie să-ţi spun Dan? 

— Cu plăcere. 

— Numai între noi! 

— Bine, Rodica. 

— Vai, ce îndrăzneţ eşti! 

— De ce, domnişoară? 

— Nu-mi mai spune aşa! 

— Atunci? 

— Om vedea... 

„„Lată de ce Dănuţ o aştepta pe Ioana în grădină, fără să 
cetească romane senzaţionale. 

Aştepta demult. Se plimba pe alei. Era grăbit să se 
întoarcă la Medeleni, dar revanşa apropiată îl ţinea pe loc. 

— Bună ziua. Ce te-ai gătit aşa? 

— Nu. 

— Bine, nu! 

Ioana se încruntă. Nu-şi putea stăpâni enervarea în faţa 
lui. Şi totuşi venise hotărâtă să fie gentilă, ca să afle dacă a 


primit fotografia Adiei, anunţată prin scrisoarea lui Paşa şi 
s-o obţie. 

— Vrei să-ţi dau o carte? 

— Nu... 

— Mulţumesc, complectă Ioana glacial restul formulei de 
politeţă, omis sau înghiţit de Dănuţ. 

Şi iar îi păru rău. Şi totuşi, o exaspera tânărul prea 
elegant, pudrat şi cu o falsă frumuseţe poetică, deplasată 
de altfel în costumul de călărie. 

— Am primit o scrisoare... anunţă Dănuţ intimidat cu o 
uşoară nuanţă de ironie. 

— De la cine? 

— De la doamna Stephano. 

— O scrisoare? 

Ca o bătaie de inimă, mirarea îi scăpase. 

— Da, o scrisoare, repetă Dănuţ aproape sarcastic. 

Ioana îl privi cu acelaşi zâmbet care-l metamorfoza 
instantaneu în elev repetent. 

— Şi o fotografie, adăugă Dănuţ, aşa de încet şi de în silă, 
că parcă spunea o minciună. 

— S-o văd. 

— Poftim. 

Cu fotografia în mină, loana se uitase şi îl uitase. Dănuţ 
respiră. Mânile Ioanei ţineau autoritar fotografia, dar faţa i 
se luminase duios, visător, ca a celor care privesc o stea 
oglindită în fântână. 

— Acuma mă crezi? zâmbi Dănuţ. 

„..„.făcând dâra în apa venețiană...” 

— Când ai primit-o? vorbi loana cu o surprinzătoare 
amenitate. 

— Astazi. 

— Adorabilă... fotografie. 

— Da, e bunişoară, aprobă Dănuţ fără entuziasm. 

Ioana îl privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil? 

— Ce-i asta: „Eşti delicios, Adina”? 

— Pentru mine e. 


— Ruşine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei... Adinei, 
doamnei Stephano. 

— De unde ştii? 

— E scrisul dumitale. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Ba-i adevărat. Sare-n ochi. Scrisoare stupidă, imitată pe 
deasupra. 

— Bine, doamnă. Bună ziua. 

Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa. 
Fugi după el, fără şovâire. 

— Domnule Deleanu... 

— Mă rog? 

— Domnule Dcleanu, te rog iartă-mi nervii. Am avut 
supărări astăzi... 

O privi mirat. Era turburată cum n-o văzuse niciodată. 

Ioana îl măsura cu răutate şi dezgust şi iar se stăpâni, 
adăugind la început cu blândeţă impusă, apoi din ce în ce 
mai poruncitor, mai iute, cu un ton care contrazicea vorbele 
exprimate: 

— Eşti bun să-mi dai o clipă fotografia doamnei 
Stephano... Vreau s-o compar cu fotografia unei prietine cu 
care-mi pare că seamănă. Dă-mi-o. 

I-o dădu, cu sprâncenele ridicate. 

Ioana fugi cu ea spre casă. 

Aşteptă. 

Aşteptă. 

Era îngrijorat. Îi venea să plece, lăsând acolo blestemata 
fotografie. Cine ştie ce nouă umilire îi pregătea! 

O ura. Ar fi vrut să nimicească pe veci casa, locul şi fiinţa 
care-l umilise zilnic... de când? 

— Domnule Deleanu... 

Alerga spre el. 

— „..închipuieşte-ţi ce mi s-a întâmplat! 'Ţi-am stricat 
fotografia. Am vărsat pe ea, din greşeală, un flacon de 
cerneală. Sunt dezolată! 

— Nu face nimica! 


Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea 
indiferenţei. 

Îi venea să-l lovească în faţă cu pumnii! Imbecilul! „Nu 
face nimica!” Fotografia Adiei... „Nu face nimica!” 

Cu gest şi ton de stăpâna faţă de vechil, vorbi: 

— Să duci imediat scrisoarea aceasta la gară. Bună ziua... 
Să-mi aduci recipisa de la gară. 

Îi întoarse spatele, îndepărtându-se grăbită. 

Dănuţ privi scrisoarea grea din mină. „Alexandru Pallă... 
Veneţia.” 

Ce mai însemna şi asta? 

Alexandru Pallă, Veneţia, fotografia Adinei Stephano 
escamotată... Ce mai născocise? Ce mai uneltea? 

Aaa! ... Era în stare? ... Sigur, sigur. Pusese fotografia în 
scrisoare şi o trimitea cumnatului ei la Veneţia ca să i-o 
arate Adinei - putea s-o găsească uşor la Veneţia - ca să 
controleze dacă dedicaţia de pe fotografie era a ei, sau a 
lui... Vroia să-l facă de râs faţă de un om străin! 

Se gândi să arunce scrisoarea sau s-o sechestreze... Nu 
îndrăzni. Era domesticit în ambianța acestei femei. 

Se întoarse îndărăt. Intră în casă. Sui scările, cu spinarea 
aplecată. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la 
grajd chemat în casa stăpânilor. Bătu la uşa salonaşului. 

— Intră... Dumneata! Ce vrei? tresări loana ascunzând 
fotografia. 

Dănuţ o văzuse. Şi loana îl văzuse privind-o. 

— Ce vrei? 

Cu obrajii aprinşi şi ochii în pământ, Dănuţ, cu scrisoarea 
în mină, se apropie de divanul pe care şedea Ioana. 

Aşadar, păstrase fotografia! Dar sigur că-i scrisese 
cumnatului ei, să se informeze. 

— Doamnă, eu am scris pe fotografie, vorbi Dănuţ 
precipitat, cu atitudinea elevului care, în cabinetul 
directorului, mărturiseşte tot, de teamă să nu se mai facă 
anchetă. 

— Se cunoaşte! 


— Dar... 

— Nu ţi-o dau, îi luă înainte Ioana. 

— ..„.numai trimiteţi scrisoarea. 

— Cum? Ai deschis-o?? 

— Daa! 

— Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înăuntru. 

— Ce-ţi închipui! O colecţie de ziare din ţară. 

— Daa! 

— Da, zâmbi loana tăios. Pe cumnatul meu îl interesează 
ecoul din ţară al războiului. E bun patriot! Îi decupez 
articolele de fond... 

— Aaa! ... Doamnă, adăugă el zâmbind la fel cu Ioana, n- 
am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietenă de-a mea. 
Şi stilul şi slova îi aparţin, şi sunt inspirate de fotografie... 

— Bună ziua. Du-mi scrisoarea la gară. Pleacă, te rog! 
Pleacă! Pleacă odată! 

Din pragul uşei, Dănuţ reveni. Medită o clipă, privind-o pe 
Ioana cu ochii micşoraţi: exact privirea Olguţei. Făcu un pas 
înainte cu fruntea încruntată şi faţa îndârjită. Ioana se 
ghemuise pe pat, cu o mână ridicată, cu cealaltă acoperind 
fotografia. Părea gata să sară, să zgârie... 

Dănuţ se oprise lângă divan, nalt, cu umeri largi şi pumni 
grei - bărbat în molateca şi mătăsoasa încăpere în care şi 
vântul părea artificial - dominând pentru întâia oară un 
întreg trecut de zilnice îngenuncheri. 

Un gând îi descleştă pumnii şi-i descreţi fruntea. 

— Puteţi să păstraţi fotografia... 

Ioana respiră. 

— ...Şi originalul. 

Zvârli scrisoarea pe divan şi plecă. 

Coborând scările, Dănuţ rosti printre dinţi, la plural, 
cuvântul biblic şi trivial, în care mototolise şi cu care 
zvârlea în aceeaşi ladă cu gunoi din urmă două femei şi 
întâia dragoste a tinereţii. 

Şi, ieşind din casă, ricană uşurat: 

— .„..şi un idiot. 


II. 

RODICA. 

Cine, şi de câte ori în viaţa sa, nu s-a hotărât să devie „alt 
om”, convins că această renaştere sau substanţială 
prefacere atârna de suprimarea unui fapt extern sau de 
împlinirea unei dorinţe cu magice făgăduinţi? 

— De luni suprim tutunul şi devin alt om! suspină energic 
fumătorul ahtiat, care, pe lângă afecțiunile de rinichi şi ficat 
datorite nopţilor albe, pe lângă insomniile cu sudori reci, 
datorite abuzului de cafele negre şi de cotidiană muncă, pe 
lângă panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului şi 
pe lângă alte multe beteşuguri reale şi imaginare, mai e 
ameninţat şi de o anghină pectorală. 

Acel luni izbăvitor, la începutul fiecărei săptămâni situat la 
începutul săptămânii următoare, fuge ca un hoţ urmărit. 
Mulţi renunţă să-l mai ajungă: 

— O viaţă are omul! Eee! ... 

Alţii, mai perseverenţi, îl ajung. Cei mai mulţi constată cu 
surprindere că n-au devenit „alţi oameni”, dar că şi-au 
suprimat o plăcere. Alţii, mai puţin lucizi, predică 
întinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite 
acestei abstinenţe, fără să-şi dea seamă că de când nu mai 
fumează au devenit mult mai acri; că pofta de mâncare, 
fanfaron exagerată, nu are alt rezultat decât să-i umfle, 
puhăvindu-i, vădind mai lămurit blegirea ţesuturilor decât 
severa slăbiciune; că absenţa fumului prietenos, care, 
oricât, le făcea suportabilă şi singurătatea, îl constrânge să 
accepte orişice tovărăşie, cordiala plictiseală în doi sau trei 
fiind preferabilă urâtului lugubru în unul singur; că, într-un 
cuvânt, sunt oameni noi faţă de ce erau înainte de-a 
suprima tutunul, exact în măsura în care o haină întoarsă 
pe dos e o haină nouă. 

Românii, în preajma vrâstei de treizeci şi cincipatruzeci de 
ani, mai ales, exclamă deseori, după ce-au constatat şi 
înfierat lapidar incuria socială a ţării şi endemia de 
mahalagism barbar care o bântuie. 


— Ah! De m-aş vedea la Paris! Numai o lună... Să-l respir... 
Alt om etc. ... 

La Paris, constată cu melancolie cât s-a prefăcut Parisul 
amintirilor. 

— În tinereţea mea... 

Se întorc de la Paris, mahmuri ca după un chef prea lung 
sau melancolici ca după revederea fetiţei care-a fost întâia 
dragoste, devenită mamă, înstrăinată de dragoste şi de 
trecut, chiar dacă a rămas frumoasă: altfel frumoasă, se 
înţelege, decât atunci când se înroşea pentru o privire, 
plângea pentru un gest, şi proastă, spunea prostii, cu buze 
fermecătoare... 

Alţii, ponţi ghinionişti la masa verde, pândind „o serie”, 
exclamă cătră moşierul cu portofoliul plin şi obrajii 
pigmentaţi de soare, abia sosit de la moşie, ale cărui mini 
brune contrastează viguros cu paloarea febrilă a celorlalte: 

— Ah! De m-aş vedea şi eu la ţara! Să răsuflu o clipă! 
Linişte. Singurătate. Aer curat. Lapte fără apă; apă fără 
vin... 

La ţară, constată că Depărăţeanu - „locuinţa mea de vară 
e la ţară, acolo aş vrea să mor...” - e un cretin; că Duiliu 
Zamfirescu - Viaţa la ţară - e un mieros măsluitor de 
adevăr; că e preferabil să bei laptele - chiar îndoit cu apă - 
fără să vezi mânile cărămizii şi dubioase care-l mulg; că 
poeticul lătrat al cânilor e suportabil numai când îl auzi într- 
un roman rustic, pe când afară cârâie claxoanele şi 
scrâşnesc tramvaiele; că e mai acceptabil chiar implacabilul 
zornăit al deşteptătorului - aranjat de cu seară să sune la 
oră fixă - decât faimosul „cucurigu” al cucoşilor care 
confundă miezul nopţii cu dimineaţa, şi răsăritul soarelui cu 
isprăvitul somnului musafirilor; că turmele cu ciobanul şi 
măgarul de rigoare au haz venind pe foile netede ale unui 
volum de Francis Jammes, dar pe şosea, în nori de colb, cu 
putoarea lor compactă, prezidată de a ciobanului, n-au nici 
un haz; că luna plină, fără de lăutari, dame, şampanie şi 
lumină electrică - stinsă oportun - e ca un somnifer 


farmaceutic fabricat în ţară: nici nu te adoarme complect; 
că muşte sunt, dar hârtie de muşte nu-i; că Grigorescu ar 
trebui vândut cu gramul la cofetărie drept esenţă de sirop; 
că „Rodicele” lui Alecsandri, cu obraji ca cireşele şi sâni ca 
merele domneşti, ar face mai bine să-şi spele cămeşile, 
părul şi picioarele; şi că moşierul care-i invitase la ele 
demn de compătimit pentru viaţa pe care-o duce departe 
de oraş... 

Şi totuşi, nimeni nu renunţă de a deveni alt om, atunci 
când e blazat, jenat, scârbit, umilit sau îngrozit de ceea ce 
e. Sinuciderile pe această bază sunt extrem de rare. 

De asta Dănuţ era în viaţă, deşi nu devenise alt om. 

În clipa de teatrală amintire, când coborâse treptele casei 
de la Sălcii, lichidând cu o vorbă tare două femei deodată, şi 
cu un calificativ necruţător pe Dănuţ de până atunci, fusese 
convins că va începe o viaţă nouă. Vacanţa nu se isprăvise: 
era pe la mijlocul ei. Un efort numai, şi cele două caiete 
dăruite de Monica puteau să primească poamele tuturor 
livezilor sufleteşti, lăsate pe seama păsărilor până atunci, 
hărăzite culesului de atunci înainte. 

De la Sălcii până la Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul 
nou şi pe pământul tânăr, avuse semnificaţia unui trufaş arc 
de triumf pentru o altă intrare în viaţă. 

Caietele îl aşteptau, severe şi sincere ca o conştiinţă clară. 
Dar, după cum se ştie din toate poveştile uitate, feciorii de 
împărați, porniţi călări să-nfrunte viaţa, întâlneau balauri, 
zmei, zmeoaice, păduri carnivore, zâne viclene şi multe alte 
ispite sau primejdii, de care, fireşte, autorul basmului îi 
mântuia. 

Pe Dănuţ îl aştepta Rodica. 

Autorul basmului devenise romancier. 

Rodica - pe care lectorul o judecă probabil cu severitatea 
mamei sau părintelui de familie, afară de cazul că e tânăr 
sau frivol - era predestinată să fie muleta roşie cu care 
toreadorii atrag galopul cornut. 


Căci, după cum glăsuieşte înţelepciunea apocrifă, viaţa e 
viaţă şi omul e om! 

Din lecturile ei în limba franceza, Rodica reţinuse un 
adagiu pe care-l servea - uneori ca protestare, alteori ca 
stimulare - mai tuturor cunoscuţilor ei de genul masculin, 
după cum erau prea temerari sau prea timoraţi. 

Jeux de mains, jeux de vilain! Fi, le vilain! 59 

Finalul, corolar oarecum, era de la ea: nici când 
reproducea vorbele altora nu-i plăcea să fie servilă. 

Primul gest pe care-l ai văzând o floare, e să te apropii şi 
să o miroşi. În schimb, când vezi un fruct robust în carne şi 
culoare, vrei să-l apuci. 

Rodica făcea parte din a doua categorie. Adagiul era util, 
căci Rodica era coaptă. 

Vaporoasele cununiţe de roşeli, priviri stângace, mini abia 
strânse, bătăi de inimă, tăceri străvezii şi imateriala, unica 
sărutare, pe care dragostea idilică le împleteşte când fata e 
floare - sau pare - şi tânărul e timid sau romanţios, păreau 
fade cu şi alături de Rodica. 

Jeux de mains, jeux de vilain! 

În „idila floare”, întâia sărutare - mai degrabă timbra 
zborului unei sărutări sperioase - înseamnă întâia 
îndrăzneală cu ochii închişi a timidităţii şi încheie un ciclu, 
cel imaterial. 

În „idila fruct”, întâia sărutare - uneori muşcătură - 
înseamnă întâia sfadă viguroasă, şi deschide un ciclu: al 
mânilor. 

Dănuţ o sărutase pe Rodica pe gât; Rodica-l pălmuise pe 
obraz. Dar mai voinic decât Rodica, o apucase în braţe, aşa 
că Rodica, deşi se zbătuse - sport pe care-l făcea mai bine 
decât pe celelalte - fusese sărutată încă o dată, pe gură, 
fără ca să poată replica: „Fi, le vilain!” 

Restul conversaţiei urmase pe româneşte. 

De atunci, Dănuţ o sărutase de multe ori, dar Rodica nu-l 
sărutase niciodată. Pe Puiu ea începuse să-l sărute, de 
Dănuţ se apăra. Ca şi politica statelor europene, alta faţă de 


marile puteri, alta faţă de cele mărunte, politica Rodicăi 
varia în raport cu vârsta protagonistului: agresivă faţă de 
Puiu, devenea defensivă faţă de Dănuţ. Rezultatul era 
acelaşi. Adică; „Fi, le vilain!” 

Pe româneşte, în aceleaşi condiţii, şi chiar în mai grele, 
Sevastiţa ar fi spus: „Da şazi ghinişor!” 

Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le oferă 
limba franceză oricui şi oricând. 

Întâlnirile cu fata pe care o iubeşti se cheamă „plimbări” şi 
sunt: pe aleile pământului şi ale sufletului. 

Întâlnirile cu celelalte „domnişoare” sau doamne se 
cheamă rendez-vous-uri. 

La oraş rendez-vous-urile îndeobşte sunt diurne şi situate 
de preferinţă - cu rari excepţii - în orele când părinţii, soţii 
sau soțiile au treabă. 

La ţară, rendez-vous-urile sunt nocturne, ca şi plimbările, 
dar nu din aceeaşi cauză. Plimbările caută singurătatea, 
misterul şi reculegerea, pe care le găsesc în noapte; 
rendez-vous-urile găsesc în nopţile rurale, gratis, ceea ce la 
oraş se cumpără scump: clandestinitatea. 

Mixtă, Rodica juca tenis cu Puiu în timpul zilei - adică 
după-amiaza, căci dimineaţa şi-o petrecea în pat, dormind - 
şi avea rendez-vous-uri cu Dănuţ în timpul nopţii, după ce 
toate luminile casei erau stinse. Sihăstria Monicăi, 
absenţele, din ce în ce mai prelungite, ale Olguţei - care 
prezida dezbaterile contradictorii ale războiului european 
la „Clubul burlacilor” - discreţia lui Mircea, viaţa cu ştiut 
program a doamnei Deleanu şi somnul brusc şi durabil al lui 
Puiu înlesneau Rodicăi plecările din odaie şi revenirile 
târzii, deseori pe geam - f la Boccaccio - rareori pe uţa: 
imprudent. 

Întâiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar în 
noaptea zilei cu pugilatul primei sărutări. 

Dănuţ nu se culcase încă. Se lungise îmbrăcat pe pat, fără 
să asculte concertul de ocarine al broaştelor, nici ţiterile 


tremolate ale greierilor, nici miile de sunete şi zvonuri ale 
nopții. 

Fuma, gândindu-se la femei. Privea colecţia de picioare o 
clipă dezvelite, în ciorapi multicolori sau fără de ciorapi; 
colecţia de sâni mici sau puternici, puţintei sau opulenţi, 
bombaţi sau plaţi şi totuşi feminini prin capetele care 
colorează bluza cu o roză împunsătură; colecţia de spinări 
îndoite mlădios sau robust în spiralele patinajului; colecţia 
de subţiori, cuibare descoperite în gesturi şi haine de vară, 
cu o pată de soare pe umbra sau lumina lor uşor adâncită; 
colecţia de şolduri, unele lungi-ovale pentru şerpuirea în 
braţele care strâng, altele scurt arcuite, încordate parcă să 
avânte plosca fără toarte a pântecului - colecţii deţinute de 
toţi oamenii în amintirile lor şi pe care, când le privesc fiind 
singuri, au atitudinea şi congestia liceenilor când trag cu 
ochiul prin gaura cheii să vadă cum se dezbracă o femeie. 

Nu se gândea la Rodica. 

Rodica, prea impersonală, îndruma gândul şi pofta, după 
ce le stârnea - în absenţa ei - asupra femeilor în genere. 
Poate că de asta Rodica, fără să-şi dea seama, căuta să fie 
cât mai mult prezentă lingă băieţii cu care flirta. Prezenţa 
ei avea darul să concretizeze într-un trup substanţial pofte 
care în absenţa ei se răspândeau în generalităţi. 

— Cu-cu! 

— Cine-i? 

— Eu... da să ştii că-s supărată pe dumneata! 

— Aa! Rodica! 

— Domnişoara Rodica. 

— Măria-sa domnişoara Rodica! 

— Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-aşa uşor! Prea eşti 
obraznic! N-ai nici o măsură! 

— Scuze nemăsurate! 

— Nu primesc. 

— Sărutări. 

— Obraznicule! 


De pe marginea ferestrei, o sărutase. Ar fi putut fugi 
Rodica, dar nu fugise. 

— Jos mânile! 

— Sus sărutările! 

— Tare mai eşti obraznic! Să ştii că plec! 

— Nu cred! 

— Ai să vezi! 

— Te prind. 

— Încearcă! 

— La dispoziţie, de la genunchi în jos! 

Ştia să fugă şi mai tare Rodica. Cu toate că-şi ridicase 
rochia ca pentru fugă serioasă, Dănuţ o prinsese lângă 
poartă. 

— Nu mai pot! Uf! palpitase Rodica. 

— În braţele mele! 

— Lasă-mă. Nu profita! 

— Odihneşte-te. 

— Dă-mi pace! 

— Nu fac nimic. Cuminte ca o bancă! 

— Ce apucături de „băiat” ai! 

— Cu-aşa ceva în braţe nu-i de mirare! 

— Vai, ce limbaj! 

— Vai, ce bluză! 

— Să ştii că mi-o rupi! 

— Trăiască acul de cusut! 

— Am să-ţi cos buzele! 

— Cu ce? 

— Cu acul. 

— Unde-i? 

— Vai, să ştii că ţip! 

— Fii discretă! 

— lar eşti spiritual? 

— Preferi brutalitatea? 

— Lasă-mă-n pace! 

— Ai să te plictiseşti. 

— Vai, ce impertineni eşti! 


— "Ţi-a căzut pelerina. 

— Ridic-o, eşti cavaler. 

— Nu fugi? 

— Ridic-o ş-ai să vezi! 

O prinsese de un picior, ridicându-i cu cealaltă mână 
pelerina întunecată ca umbra unui copac. 

— Poftim pelerina. 

— Lasă-mi piciorul! 

— A căzut: vreau să-l ridic! 

— Nu te obrăznici! 

— În genunchi în faţa piciorului! 

— Îl meriţi, ştii unde! ... 

— Ştiu numai că-l merit. 

— Să-i lustruieşti botina! 

— Şi cizmele de călărie chiar, nu numai botina, botinele-s 
mai joase! 

— Vai, ce obraznic! Lasă-mă! 

— Am găsit un genunchi! 

— Lasă-l! 

— Nu pot. Îmi intră perfect în palmă! Parcă-i făcut pe 
măsură! Să ştii că eu l-am pierdut! 

— Să ştii că ţip... tare! 

O sărutase, pe gură, în plin. 

— Miroşi a tutun! 

— Am şi gust de tutun: nu? 

— Nu ştiu, nu mă interesează! 

— Încă o dată. 

— Du-te! 

— Vino! 

— Să ştii că nu-ţi mai vorbesc! 

— Da. Mă săruți. 

— Eu?! 

— Facem o experienţă. 

— Lasă-mă! 

— Cu ce te pudrezi? 

— Eu??? 


— Da-da! Am simţit în colţul gurii gust de pudră. 

— Vai, ce mincinos! N-ai decât să mă ştergi cu batista! 

— Te-am şters cu buzele! 

— Numai obrăznicii spui! 

— Şi fac. 

— Încearcă! 

— Mulţumesc. 

— Ce om! Parcă eşti un copil! 

— Puiu? 

— Te rog să nu mă ofensezi! Nu ştii să te porţi cu femeile! 

Se smuncise şi plecase, dar nu înspre casă. O apucase 
către sat, foarte grăbită. Pe o distanţă mai lungă, toate 
supărările au vreme să se convertească. Mai ales că Rodica 
nu putea suporta tăcerea. Irezistibil, ca o pasăre obligator 
limbută, deschisese gura, hărţăgoasă: 

— Să ştii că nu te pot suferi! 

— Fii calmă, te rog! 

— lar eşti obraznic! 

— Nărav! 

— Te-au nărăvit „doamnele” dumitale! 

— Nu toate! Rodica, de exemplu... 

— Nu mă tutui. Fii respectuos! Eu nu-s a dumitale! 

— Domnişoara Rodica, de exemplu... 

— Lasă ironiile fără sare! 

— O fată de la „Humpel”! ... 

— Aşa se vorbeşte? 

— O elevă dintr-a şasea... 

— Dintr-a şaptea! 

— O elevă din cursul superior... 

— Uf! Plicticos mai eşti! 

— Să ne întoarcem. 

— Întoarce-te! 

— Nu ţi-e frică singură? 

— Nu. 

— Dacă ies lupii? 

— Vai, ce demodat eşti! 


— De ce? Oiţele nu mai sunt la modă, lupii da. 

— Vai, vai! Ce impertinenţă! [i se văd urechile... 

— De ce nu-mi spui măgar curat? 

— Fiindcă-s binecrescută. 

— Şi măgarii când duc oiţele sunt foarte binecrescuţi! 

Începută şi continuată pe acest ton, discuţia fusese lungă 
şi anostă. Totuşi, Dănuţ se distra cum te distrezi după masă 
înfuriind un sifon deşert. Îşi congediase creierul de la 
începutul discuţiei. Se simţea la acelaşi nivel cu Rodica. 
Replicele scurte săreau ca broaştele de pe şosea în 
gigantica flacără delicată a luminii de lună. 

Pe la două de noapte, întorcându-se acasă, Rodica îi 
adusese la cunoştinţă motivul venirii ei: 

— Să nu crezi c-am venit la dumneata ca să te văd! 

— Nu mă îndoiesc! De asta ai venit prin întuneric! 

— Nu poţi fi serios o clipă? 

— Noaptea, nu. 

— Te rog taci! 

— Am, ai, a... 

— Am venit să te rog să-mi împrumuţi o carte de cetit. 

— Îţi mai trebuie? 

— Sigur. De ce-am venit? 

— O carte de filosofie? 

— Nu fi obraznic! 

— Românească? 

— Nu-mi trebuie! 

— Roman? 

— Sigur. 

— Prost? 

— Iar te obrăzniceşti! 

— Cu poze? 

— Mi-e indiferent! 

— Depinde de poze! 

— Mi-e indiferent! 

— Hai şi-ţi alege. 

— Ai înnebunit? 


— De ce? 

— Eu să intru la dumneata? Noaptea? 

— Spuneai că nu te temi de lupi! 

— Nu mă tem de nimeni! 

— Atunci? 

— Nu se face.” Şi nu vreau. 

— Ai să fii originală. 

— Mersi! N-am poftă! 

— O capeţi... Ştii proverbul! ... 

— Asta nu! Aştept aici. 

— Ce să-ţi aduc? 

— O carte nostimă. 

— Ce numeşti „nostim”? 

— Ce-mi place. 

— Atunci ia-mă pe mine! 

— Iar te obrăzniceşti! 

— Am propus! 

— Nu accept. 

— Păcat! Te-ai cultiva! 

— Te rog! 

— Să-l scol pe Puiu? 

— Aşa? ... Să nu mai vorbeşti cu mine! ... 

Plecase iremediabil, fără să-şi uite nici pelerina, nici 
batista. A doua zi dormise până la douăsprezece. După 
dejun dormise iar şi jucase tenis cu Puiu. lar noaptea, după 
ce adormiseră toţi se înființase din nou la fereastra odăii lui 
Dănuţ ca să-i ceară o carte. 

— Allo! 

— A-a-a! Ce surpriză! Ce eveniment! 

— Dă-mi o carte. Cu dumneata personal nu vorbesc! 

Dănuţ o tratase cu un forte dicţionar latino-român, Rodica 
îl luase, făcuse câţiva paşi, se înapoiase. 

— Eşti un măgar! 

— Mulţumesc, dar spune-mi-o pe latineşte, ca să-mi arăţi 
că nu eşti numai binecrescută, ci şi cultă! 

— Îmi dai o carte, sau plec? 


— Dacă n-ai încredere în mine! 

— N-o meriţi! 

— Dar o inspir! 

— Nici! 

— Din cauza întunericului! Par mai negru! Uite... 
O ridicase de subţiori, smucind-o pe fereastră în odaie. 
— Ştii că nu eşti uşoară! 

— Obraznicule! 

— Uită-te la mine, să mă vezi mai bine! 

— Eşti în pijama? 

— N-ai încredere nici în pijama? 

— Lasă-mă să plec! Nu eşti convenabil! 

— Abia ai intrat! 

— Vai, ce cochet eşti! Ai pijamale de mătasă! 

— Vrei să-ncerci una? 

— Nici să n-aud! 

— Mătasă bună! Dezmiardă pielea! 

— Nu mă interesează! 

— Nici n-ai încăpea! Eşti... mai plină decât mine! 
— Vai, ce mincinos! 

— Eu n-am sâni! 

— Obraznicule! 

— De mine vorbeam! 

— Opreşte-te la vreme! 

— M-am oprit la sâni... Mai sunt şi alte rotunzimi! 
— Spunea că n-ai! 

— Nu mă crezi? 

— Nu mă interesează! 

— N-ai făcut încă anatomia? 

— Nu-ţi mai răspund! 

— Noroc că nu-s profesor! 

— Eşti un... 

— ...măgar. Ăsta-i răspuns la zoologie! 

— Vai, ce pedant eşti! 

— Vai, ce haz ai! 

— Atunci plec. 


— Încearcă. 

— Să ştii că ţip dacă nu mă laşi! 

— 'Te-aude Mircea şi te cornpromiţi! 

— Nu eşti cavaler de loc! 

— Nu-s ambițios! 

— Plec! 

— Pe geam? 

— Ba pe uşă! 

— Cheia-i în buzunarul de la pijama. 

— Dă-mi-o. 

— Ia-o! 

— Crezi că mi-e frică? 

— Mă abţin de a te jigni! 

— Ce faci? 

— 'Ţi-am sechestrat o mină. 

— Dă-mi drumul. 

— Ce căutai în buzunarul meu? 

— Cheia! 

— Nu-i. 

— Mincinosule! 

— Maâtre Corbeau sur un arbre perche, tenait dans son 
bec un fromage...'60 

— Dă-mi drumul! 

— Maâtre Renard, par lodeur alleche, lui tânt r peu pres 
ce langage61”... 

— Lasă-mă! 

— Cu ce te parfumezi? 

— Nu te priveşte! 

— Am un nas experimentat! 

— Lăudărosule! 

— 'Te parfumezi prea tare! 

— Auzi impertinenţă! 

— E plăcut, dar... 

— Dar? 

— ...nu-i prudent! Mine dimineaţă Gheorghiţă va mirosi 
cine a fost la mine! 


— Asta-i! 

— Şi Mircea. 

— Te rog! El nu ştie cu ce mă parfumez! 

— Te-a întrebat? 

— Crezi că toţi sunt răucrescuţi ca dumneata! 

— Da! Îmi fac iluzii! 

— Îţi faci cam multe iluzii! 

— Tinereţele! Tinereţele! 

— Fumurile! Fumurile! 

— Focurile! Focurile! intonase Dănuţ cuprinzând-o. 

Cu unele femei lupta corp la corp e un preludiu - spirală 
răsucită perpendicular pe apropiata orizontală 
basoreliefată. 

Cu unele fete, lupta corp la corp e o trântă erotică: un 
dans modern, cu paşi mai aritmici, mai variaţi, mai violenţi 
şi mai caşti; căci ritmul lasciv al trupurilor alăturate şi 
atente - sau beate - oricât de sprinţar şi de săltăreţ ar fi 
dansul, duce până departe curba erotică, pe câtă vreme 
trânta, oricât de strâns înlănţuite ar fi trupurile tinere, 
tocmai fiindcă sunt tinere şi uituce, devine până la sfârşit 
luptă curata, fără de nici un alt scop, din ce în ce mai 
sinceră, mai animalică. 

Puterea unui bărbat niciodată nu-i deplină când luptă cu o 
femeie. Fără să vrea, e amuzat de rezistenţa fiinţei mai 
slabe, şi fără să ştie, ocroteşte, îngăduie temerităţile 
celuilalt trup. Femeia luptă ambițioasă să-şi valorifice 
puterea - o nouă cochetărie, cu o armă luată din mânile 
bărbatului. 

Bărbatul se joacă - leu indolent - bucuros să fie maltratat, 
măgulit de valul îndărătnic şi întărâtat, care-i dovedeşte că 
e stânca. În aceste lupte, bărbatul râde - deseori gâdilit - 
femeia răsuflă din greu, încordată, cruntă, dârza, totdeauna 
serioasă. Uneori, la sfârşit, femeile plâng - de ciudă c-au 
rămas femei - alteori râd cu obrajii aprinşi ca după un înot 
prin valuri mari. Unele aşteaptă să fie consolate la sfârşit - 
ca să reîntroneze aspectul dominator al feminităţii până 


atunci vasale - altele doresc să reînceapă lupta, convinse că 
au biruit realmente, setoase de victorii bărbăteşti. Dar toate 
- mai ales fetele - după astfel de lupte sunt frumoase, 
biciuitor înflorite în grădinile ambigui: cu ochii poleiţi, 
obrajii proaspăt colorați, buzele umede ca după muşcături, 
părul atât de ciufulit, că pare creţ, şi neorânduială 
veştmintelor ca a frunzişurilor în vânt puternic. 

Aceste lupte, pentru tineri şi pentru fete au semnificaţia 
ploilor de vară. Repezi, impetuoase, după ele rămâne 
zâmbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce tăcerile enervate şi 
penumbra vorbelor şi lecturilor cu două înţelesuri 
acumulaseră ele descarcă, odihnind şi ostenind altfel decât 
vorbele, lecturile şi tăcerile. După ele urmează - deşi s-ar 
părea ciudat - clipe de camaraderie, fără de nici un echivoc. 
Glumele, robuste şi familiare, de o parte şi de alta, sunt 
întocmai ca ale băieţilor după o partidă sportivă. Mânile şi 
trupurile nu păstrează amintirea trupului potrivnic decât 
din punct de vedere combativ: o forţă ciocnită de altă forţă. 
Oricât de intime ar fi fost apucăturile din cursul trântei, 
trupurile, devenite egale prin luptă, le-au acceptat fără 
rezerve, comentarii şi pudori, dându-le o valoare pur 
atletică. O simplă strângere de mână, cu joc de epidermă, 
este mai aţâţătoare decât o statornică şi deplină alipire în 
luptă, după cum fotografia unei femei goale în întregime se 
numeşte nud, pe câtă vreme fotografia unei femei goale cu 
pantofi şi ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecentă, 
trivială sau pornografică. 

După luptă, şi Rodica şi Dănuţ osteniseră. Şi cum tăcerile 
Rodicăi erau ca o sală de spectacol după reprezentaţie, 
Dănuţ căscase, Rodica îl imitase; Rodica plecase la culcare; 
Dănuţ se culcase. Amândoi dormiseră bine - ca după 
muncă. 

Câtăva vreme, subt pretextul cărţii de cetit, îşi serviseră 
regulat duşul &cossaise nocturn. Începuseră să-şi spuie pe 
nume, fără ca Rodica să mai protesteze. O complicitate 


permanentă, cu caracter sportiv şi licenţios - şi poate 
romanţios într-un fel - îi familiarizase. 

Dănuţ se simţea de ajuns de bine. Fără să-l preocupe, 
Rodica-l ocupa, înlocuind tenisul, călăria, patinajul, boxul, 
floreta, flirtul, cinematograful, glumele cu băieţii şi 
plimbările pe Calea Victoriei sau la Şosea, când ochii iau 
aperitive de feminitate - făcându-i tolerabilă o castitate 
păstrată de la începutul vacanței. 

Dar sufletul, ca şi înainte, nu mai „suna”. Orişice vibraţie 
amorţea brusc, tăiată, ca a unui cristal acoperit cu mâna. 
Nu scria nimic. Privea uneori, răsfoia chiar, cele două caiete 
de la Monica, intrigat, uimit şi înfricoşat puţin. Cum izbutise 
oare să „umple” un caiet întreg în vacanţa trecută? De unde 
atâtea reflecţii, emoţii, metafore, fantezii, născociri, 
împărecheri? De unde? ... Zburdălnicie juvenilă, probabil. 
Fermentaţia mustului. Desigur că toţi băieţii treceau prin 
aceasta! Evident! Care băiat nu face versuri, literatură? 
Unii cu mult talent, alţii cu mai puţin, alţii fără. Dar toţi 
scriu, fiindcă toţi simt nevoia de-a scrie, de-a exprima, de-a 
expulza preaplinul sufletesc. Nici metafore nu mai făcea - în 
vorbă, natural! La scris nici nu se mai gândea! Adică avea la 
îndemâna metafore, cum avea şi Olguţa, cum aveau şi atâţia 
alţii metafore confecţionate cu mintea, metafore care 
traduc mai expeditiv decât vorbirea curentă gândul - dar 
metaforele cu parfum de adânc sufletesc nu mai veneau. 
Într-adevăr, acelea „veneau”. Răsăreau involuntar din 
funduri opace, uneori străvezii, fragil închegate, 
împăienjenite de somn şi tăcere, ca înserarea înflorită a 
stânjeneilor; altele izbucneau zvâcnind, grele, ca jocul 
delfinilor în val şi soare; altele îl făceau să clipească 
zâmbind, ca bulgărul de lumină pe care un copil ţi-l aruncă 
în ochi cu oglingioara de buzunar; altele, nesimţite, vesteau 
parcă printr-o respiraţie prezenţa lor, ca blândele fete ale 
adolescenţei când îşi apleacă bărbia şi genele pe umărul 
tău, să vadă dacă nu-i prea trist versul pe care-l ceteşti; 
altele răspândeau triste nostalgii de tinercţă cu boschetele 


de lilieci cu parfum de colb şi ploaie; altele tropăiau, 
drăcoase şi ireverenţioase, ca un copil desculţ pe lespezile 
unei catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capăt de 
geană; altele iradiau, ca zâmbetul în curcubeiele clăbucilor 
de săpun; altele înfricoşau, ca fâlfâirea unei sutane 
preoţeşti în noapte; altele îmbărbătau, ca senzaţia 
muşchilor tari; altele răspândeau soare şi frăgezime, ca o 
fată între cernite maici; altele îngreuiau imens şi delicat, ca 
umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o 
fugă; altele, gest vast de fluvii, profetizau o tăcere... 

Pe atunci - împărtăşise şi Monicăi această impresie - îşi 
simţea uneori sufletul ca o mare întindere de neguri, cu un 
foc îndepărtat, roşu-întunecat, spre care înaintau mulţimi... 

Adina! 

Ioana! 

Rodica! 

Adina intrase în el, dar ieşise şi nu uitase nimic sau se 
mutase el definitiv din spaţiile ocupate de Adina. 

Ioana: o mână întinsă pe fereastră. Mina prea parfumată. 
Dătătoare de migrene. Închizi fereastra şi deschizi altă 
fereastră: Rodica. Nici atât! Rodica era în casa de peste 
drum. Distracţie de seară. Schimb de mimică, de gesturi. 
Tragi cu ochiul când vecina se dezbracă, închizând - ea - la 
timp lumina. Dacă vecina mai rămâne, e o distracţie 
gratuită, dacă nu... vine altă vecină în locul celeilalte, sau 
nu te mai uiţi peste drum. Nici nu-ţi trece prin cap să cobori 
scările casei tale şi să le urci pe ale casei de peste drum. 
Flirt între două odăi ale unor case deosebite, aşezate faţă-n 
faţă. Întâmplare! Pierdere sau trecere de vreme! 

Un om îşi pierduse umbra; el îşi pierduse sufletul. 
Apucaseră pe două drumuri osebite şi se rătăciseră. 

Ah! Să-ţi întâlneşti sufletul deodată, faţă-n faţă! Senzaţia 
mării - vast, vast, vast - după ce-ai stat între ziduri! Să-ţi 
dilaţi plămânii în faţa sufletului şi să ştii că-i al tău! 

Nu! Moment exuberant şi credul al tinereţii, şi nimic mai 
mult! Trebuia să renunţe la marea nelinişte pe care o 


numea talent: vibraţie necontenită a sufletului; cadență 
statornică de mare lingă ţărmuri stâncoase; vânt sărat, 
irizat de spumă; blestemul orgolios al belşugului... Era Dan 
Deleanu, elev în clasa opta modernă. Încă un an de şcoală. 
Mircea îşi prepara clasa opta în vacanţă. El nu era în stare 
să înveţe. 

Clasa opta, apoi... Nu-şi simţea nici o preferinţă, nici o 
aptitudine, nici o vccaţiune. Crezuse că literatura... La o 
parte! 

Rămânea în picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. 
Echilibru perfect. Viaţă liniată, ca o foaie de caligrafie, în 
care zilele vor avea aceeaşi curbă, aceeaşi grosime, acelaşi 
calm aplicat, din care neprevăzutul era exclus. Burghez! 
Soţie, copii, bătrâneţa: viaţă ortografică. 

Nu? Avea mai curând siguranţa ratajului. Lipsă de 
egalitate a energiei, absenţele ei prelungite ca ale unui 
musafir într-o casă plicticoasă unde nici femei frumoase nu- 
s; lehamite de tot; nevoie de huzur trândav, repulsiune 
pentru efort; lene, dorinţă de lene - „da muiaţi ţi-s 
posmagii?” - orientalism cu gura căscată după fructe 
îndatoritoare; somnolenţă, fum de ţigară în plafonul casei 
sau al cerului; lipsă de cochetărie a voinţei... 

În fond, nu-l interesa nimic! De la începutul vacanței 
creierul nu ceruse - şi el nu-i dase - nimic; romanele 
senzaţionale nu le putea socoti hrană! Ca o cămilă 
răbdătoare la flămânzeală sau sătulă cu lunile, creierul 
rumega vechituri, fără să protesteze. Nimic nou. Nu-l 
interesa nici politica, nici sociologia - dramatizată de 
războiul european - nici filosofia - pare-se atât de necesară 
minţii, la vârsta lui - nimic, nimic! Se simţea ignorant, sau, 
mai rău, semidoct. 

Deviza lui ar fi fost: „Lăsaţi-mă în pace! Fiţi voi deştepţi, 
culţi, triumfători, puternici. Mie daţi-mi pace! Nu sunt 
singurul imbecil pe lume! Dar şi imbecilii să-mi dea pace! 
Să-şi caute toţi de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici 


bunăvoință, nici sfaturi, nici dojane, nici experienţa altora, 
nici înţelepciunea lor”... 

Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe 
Dănuţ întocmit după chipul şi asemănarea lui, să ştie 
conţinutul acestui aspect bărbătesc, însufleţit de o energie 
sportivă, elegant şi cu aventuri! ... Renunţase - poate cuo 
nemărturisită strângere de inimă - să-l vadă pe Dănuţ 
inginer, când, la sfârşitul clasei a patra, Dănuţ alesese - 
liber, cum vroia Herr Direktor - secţia modernă în locul 
celei reale. Herr Direktor fusese convins că alegerea făcută 
de Dănuţ era un act conştient, deliberat, o atitudine-n faţa 
vieţii şi a viitorului. Când colo, Dănuţ alesese moderna aşa, 
într-o doară, cum alegi între două străzi care duc spre casă 
strada X fiindcă-i mai puţin antipatică decât strada Z care-i 
plină de cini răi, în timp ce strada X, pe lângă dulăi, mai are 
şi o casă unde zăreşti uneori o fată nostimă. 

Bietul Herr Direktor! Pătruns de certitudini ştiinţifice 
asupra rolului unei anumite educaţii! Convins că floreta, 
mănuşile de box, patinele, călătoriile şi autoguvernarea cu 
vag supracontrol pot atletiza un suflet moştenit de la alţii! 

Se simţea identic cu ceea ce era pe când Olguţa îl numea 
Buftea, plus Adina & loana, Rodica & comp. 

Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul întâi, 
stă Roza; de la no. 25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la 
no. 3 Marta cânta canţonete; la no. 9, Nineta se sfădeşte cu 
madama etc. ...Şi proprietarul hotelului, sau 
proprietăreasa, de o grăsime asexuată, cu ţigară şi cafeluţă, 
aşteaptă clienţii şi guvernează domnişoarele, cu gesturi 
pline de inele falşe şi vorbe pline de locuţiuni... 

Ce minciuni! Farmecul tinereţii! Ah, unde-i tinereţea? Dă- 
mi cei optsprezece ani: să vezi atunci! ... La fel cu 
dragostea! 

Dar ia să ai curajul să le spui: „Linereţea? Te plictiseşti 
întocmai ca la bătrâneţa, numai că toată lumea îţi spune - 
cu exclamaţii mai ales - că eşti fericit, că eşti demn de 
invidiat. Unii cred. La bătrâneţa te plictiseşti la fel, cu 


diferenţa ca nimeni nu te felicită şi nici, nu te invidiază. 
Parcă-i mai preferabil! 

Dragostea? Mănâncă şi te satură. Dar nu cere la friptură 
muzică de Wagner - fiindcă-i pasionată - nici nu te scobi în 
dinţi cu acorduri de Beethoven! Porcii sunt mult mai porci - 
n-au primit nici o educaţie - dar sunt mai puţin cabotini: 
iarăşi lipsa de educaţie.” 

Încearcă să le împărtăşeşti astfel de reflecţii naturale ca 
strănutul şi căscatul: te lapidează, te internează la balamuc 
sau îţi spun că pozezi. 

Mare porcărie! 

Cu astfel de reflecţii şi încheieri gravitând în jurul acestei 
finale formule, Dănuţ îşi trecea după-amiezele - dimineaţa 
dormea târziu, simetric cu Rodica - aşteptând fără mare 
entuziasm, dar nici cu prea multă scârba, noaptea. 

Aceasta se întâmpla în după-amiezele mai active. Erau şi 
mai pasive decât atâta! Cu alte cuvinte, nu numai că nu 
făcea nimic, dar nici nu gândea nimic. Fuma - începuse să 
priceapă fumatul, distingând nuanțele tutunurilor - căsca, 
iar fuma, iar căsca dormitând cu ochii deschişi sau închişi, 
contempla „natura moartă” a unui cuier, sau atitudinea unei 
ghete zvârlite, urmărea muştele, uneori le ucidea cu 
şervetul - sport de interior - fredona obscure reminiscenţe 
muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ţi 
le varsă în urechi când eşti plictisit sau ai migrenă, îşi 
examina unghiile, îşi umfla şi dezumfla obrajii... 

Romane senzaţionale nu mai cetea. Nu fiindcă se stima 
mai mult! Nu-l mai antrenau. Erau prea identice. Putea să- 
şi facă singur romane senzaţionale, dormitând, fără să-şi 
mai ostenească ochii cetindu-le. Şi pe lângă asta, în afară de 
propria lui inepţie - cu care era obligat să se acomodeze - 
altele nu mai putea suporta. Tipărite, mai ales! 

Uneori, cine ştie cum, ajungând în birou - intra rareori în 
acea odaie fără pat - se aşeza în fotoliul comod şi germina 
acolo. Fuma, căsca, bălăbănea picioarele atârnate-n unghi 


pe spetează. Apoi lua un creion şi o foaie de hârtie. Începea 
prin a se iscăli: „Dan Deleanu. 

Deleanu Dan. 

Daniil Deleanu. 

Daniel Deleanu. 

Dan. 

Dan. 

Deledan. 

Ledaned. 

Nadunaled”. 

Iscălituri cu tot soiul de caligrafii: unele obscure ca ale 
doctorilor pe reţete sau ale portăreilor pe notificări; altele 
supreme, testamentare; altele enervate ca iscălitura 
domnişoarelor subt primii crini pictaţi; altele fără 
majuscule, ca versurile lui Francis Jammes; altele cu 
majuscule monumentale ca doi elefanţi dădace la copii. În 
sfârşit, făcea treabă. 

Apoi, blazat de efortul literar, aborda desemnul. Spre 
deosebire de Victor Hugo şi alţi literați celebri, Dănuţ avea 
o totală inaptitudine pentru desemn. Ştia să silueteze case. 
Un pătrat mare, casa. Două pătrate mai mici cu zăbrele, 
lateral situate: ferestrele. Un dreptunghi ca o măsuţă de 
noapte: uşa. Două tuburi din care se încovrigau două 
spirale: hogegile cu fumul. Încerca să facă şi profiluri. Toate 
aveau frunţi colosale, nasuri romane, guri de babă ştirbă şi 
bărbii wagneriene. Urechea, aşezată cam înspre frunte, era 
reprezentată printr-un 3 lălâu. Ochii nu-l interesau. Punea 
şi musteţi câteodată, pentru variaţie. După ce crea vreo 
patruzeci de profiluri, avea senzaţia celui care-a fumat 
patruzeci de ţigări în şir, cu scrumelniţa plină la nas. 
Manuscrisele nu le păstra. 

După ce lucra în birou, se odihnea în ietac. 

Şi iar venea noaptea. Şi iar după-amiaza. 

Vacanţa trecea ca o duminică provincială cu dimensiuni de 
anotimp, cu deosebirea că după duminică vine luni - saşie 


zi, dar zi - pe câtă vreme după vacanţă începe întreg anul 
şcolar, cu vacanțe, dar an. 

De la o vreme, graţie Rodicăi, Dănuţ îşi descoperise 
aptitudini pentru un gen literar nefrecventat până atunci: 
romanul. 

lată pe scurt biografia acestei aptitudini. 

Rodica n-avea nici o pretenţie de-a pătrunde în sufletul 
cuiva, nici curiozitatea. Se împiedica de trup, în primul 
rând, şi în al doilea rând, vorba românului: „Ce-i în mina nu- 
i minciună”. Sufletului - acest gen de minciună - Rodica 
prefera trupul: acest gen de adevăr. 

În schimb - tot de meleagurile trupeşti e vorba - Rodica 
vroia să cunoască „trecutul” flirturilor ei: adică pe toate 
Rodicele de înaintea ei, până la ea. Curiozitate istorică, pe 
care-i bine să o aibă toţi cei ce guvernează. 

Cum „istoria” lui Dănuţ nu-şi găsise cronicarul, Rodica îl 
persuadase să se autocronicărească. Înt] iul roman povestit 
s-ar putea intitula: 

Adina Stephano sau Sedusa de la patinaj sau Femeia, cu 
cei mai frumoşi sâni sau Fetiţa cu trup de Salomee sau 
Soţul înşelat sau Donjuanul de la „Lazăr” sau Nu vă 
încredeţi în bărbaţi Roman palpitant, se înţelege. 

Deşi avea o recentă experienţă a acestui gen şi a modului 
cum reacţionează lectorul la desfăşurarea evenimentelor - 
sărind descripţiile, făcând viteză cu acţiunea - Dănuţ nu 
trăsese foloase literare de pe urma ei. 

Avea şi el acţiune - când vine soţul înşelat; când eroina 
doarme, şi eroii, temerari ca toţi eroii, îi fac bezele din uşa 
ietacului, degustându-le între ei; când eroina convinge pe 
soţul înşelat că eroul licean e nepotul proprietarului, trimis 
de acesta după chirie; etc. ... dar avea năravul digresiunii 
psihologice: de ce soţul nu vedea? De ce eroul nu se temea? 
De ce eroii îl bravau pe soţ? De ce soţul se temea de erou? 
„„. Rodica proceda întocmai ca Dănuţ pe când era lector de 
romane senzaţionale. Sărea digresiile psihologice, adică 
între timp se preocupa să găsească raportul cel mai 


avantajos dintre fustă şi pulpe: pulpele să se vadă fără ca 
fusta să pară dinadins ridicată. Şi palpita: 

— Vai, ce obraznici! Vai, ce ipocriţi! Fi, les vilains!'... 

Aceste exclamaţii se refereau la eroii romanului, când 
înfruntau bănuiala sau certitudinea soţului, adică firau „în 
acţiune”. 

Al doilea roman s-ar f: putut intitula: 

O cursă pe bihuncă sau Parfumul de violete sau Milionara 
perversă sau Tânărul şi mai pervers sau Palatul de la Sălcii 
sau Tiranul de la Medeleni sau Din dramele geloziei sau Nu 
vă încredeţi în bărbaţi! 

Apărea către sfârşitul romanului un personaj cu numele 
Rodica. Oricum, e măgulitor să te vezi figurând într-o operă 
literară! 

— Vai, e aşa de interesant! De ce nu-l scrii? Aşa femeie! 
Când ceteşti, nici nu-ţi vine să crezi! Îţi pare că-i invenţie! 

A! Dar Rodica nu cunoştea alte „romane trăite”! 

Titlul simetric al tuturora ar putea fi: 

Atât de tânăr şi atât de precoce sau Un singur băiat şi 
atâtea femei sau El atât de crud, ele atât de lejere sau Două 
dintr-o dată sau 

„„chiar trei sau Cine le mai ştie sau Nu vă încredeţi în 
bărbaţi! 

— Vai, ce bine-i să fii băiat! 

Ceea ce dovedeşte că Rodica participa, trup şi suflet, la 
aventurile unicului erou al „romanelor trăite”. 

Aceste romane, având ca subiect predilect amorul, 
conţineau şi pasagii pe care o fată nu le poate „asculta”. 
Ajungând la aceste inevitabile pasagii, naratorul se oprea, 
având aerul că filele cărţii din care ceteşte nu-s tăiate. 
Binevoitoare, Rodica servea de coupe-papier. 

Unele momente - de pildă scena în care eroul o seduce pe 
eroină cu o singură sărutare, dar o sărutare între sărutări, 
o indescriptibilă sărutare - aveau nevoie de lămuriri, căci 
Rodica nu suporta vagul decât în învăţătură. Atunci se 
întâmplă acea sublimă înfrățire, acea intimă colaborare 


dintre lector şi autor - frecventă chiar când autorul e 
absent - constând dintr-o plasticizare imaginativă a 
lectorului, care compensează puncte-punctele sau 
clarobscurul lăsat înadins de autor. Când era Rodica sadea, 
Rodica nu accepta fără lupte sărutarea pe gură. Dar când 
Rodica încarna o eroină - adică o suplinea lămuritor în 
ordinea concretă - şi când Dănuţ nu mai era Dan, ci eroul 
Dan, Rodica încuviinţa să fie sedusă şi eroul autor profita 
pentru a-i dovedi că buzele care ştiu să cuvinte ştiu tot atât 
de bine şi să sărute. Nu regreta nici eroina, nu păgubea nici 
autorul. Buzele Rodicăi aveau profesiunea sărutării 
nutritive; nici dinţii lui Dănuţ nu era diletanţi. 

Un nou „roman trăit” se compunea de la sine, noapte cu 
noapte, în muzica învăluitoare a celor povestite. Ciudat! 
Toate „romanele trăite” de până atunci, după ce aduceau 
eroinei dezastrul biblic, de la primele foi, îi aduceau pe rând 
toate dezastrele, datorită eroului seducător şi eroinei fără 
apărare. Romanul cel mai recent - Rodica-Dan - le 
contrazicea pe celelalte tocmai prin absenţa dezastrelor, 
începând cu primul, cel liminar. Poate fiindcă autorul 
devenise mai cumsecade evoluând sau poate, mai degrabă, 
fiindcă eroina ultimă - Rodica - instruită prin lecturi 
recente de ticăloşia eroului - Dan - dovedea autorului — 
Dănuţ - fructul experienţelor de la el căpătate, 
neacceptându-l pe celălalt. 

Cine-a spus că romanele de dragoste conrup? 

Rodica, zilnic primită în odaia ispitelor şi aşezată pe rugul 
lor - cea mai comodă poziţie când asculţi e să stai culcat - 
se dovedise mai sfântă decât cea din Orleans, căci Ioana 
d'Arc arsese, pe câtă vreme Rodica, incombustibilă, 
exclama ca şi înainte: 

— Jeux de mains, jeux de vilain! 

E drept că mai era şi Sevastiţa! Încetul cu încetul, prietenii 
Rodicăi, seara, nu mai găseau, apă de băut” în odaia de 
culcare. Lui Dănuţ ar fi urmat să i-o aducă Gheorghiţă. Dar 
Sevastiţa îl servea din toată inima pe „conaşu Dănuţ”. 


Acest capitol, însă, nu fusese intercalat în nici un „roman 
trăit” din acele povestite Rodicăi. Avea şi Sevastiţa dreptul 
să cunoască, fragmentar măcar, capitole inedite pentru 
Rodica şi pentru toţi lectorii prezenţi şi viitori ai stăpânului 
său. 

Fiorosul Barbă-Albastră din cunoscuta poveste avea o 
încăpere încuiată, în care soţia actuală, deținătoarea cheii, 
n-avea voie să intre. Natural, intra, făcând loc soțiilor 
viitoare. 

Cercase şi Rodica să intre în camera interzisă. Într-o 
seară, raporturile dintre narator şi auditoare fiind aceleaşi, 
Rodica, tocmai când vibra finalul unei proaspete aventuri, 
exclamase: 

— la spune-mi, ce-a fost cu Monica? 

— Eşti o gâscă! 

Rodica era atât de convinsă că nu era, încât după două 
nopţi de meditare în singurătate, alături de camera 
Monicăi, venise la fereastra lui Dănuţ să-l anunţe că nu mai 
vorbeşte cu el. Consimţământul tăcerii o jignise mai mult 
decât epitetul ireverenţios. Dar şi jignirile Rodicăi aveau 
darul să se repare de la sine. Aşa că după alte două nopţi 
reparatorii, venise cu replica: 

— Să-ţi fie ruşine! Eşti un măgar! 

Numitul nu zvârle totdeauna, şi numele său nu-l irită. 
Dănuţ acceptase epitetul - convins că-l merită - Rodica îl 
obligase să retracteze „gâsca”, sigură că nu-i. Şi, ca să i-o 
dovedească, de atunci niciodată nu mai confundase iazul 
gâştelor cu lacul lebedelor. 

O zi de august, aromată şi toropită ca o femeie goală 
întinsă pe plajă la soare, cu ochii negri ai umbrelor subt 
părul întunecat al livezilor. Prea leneş ca să iubească, trupul 
tolănit se cocea. Zările erau argintii ca braţele, mai albe 
când mânile înnodate la ceafă fac pernă capului lăsat pe 
spate. 

Ierburile târâiau; găinele cotcodăceau gutural. 


Hulubii! Hulubii! Dulcele gemăt al hulubilor între cer şi 
pământ, ca sânii între umeri şi pântece. 

Dănuţ fuma la el în odaie, cu storurile lăsate. Scrumul 
cădea, când îi era să cadă, oriunde: pe pat, pe covor, pe 
pieptul lui Dănuţ. În penumbră, fumul albăstriu suspenda 
fine hamace, rotunjite parcă de un trup întins în ele, apoi se 
destrămau lent. 

„„Visul” reprezentat pe o carte poştală ilustrată!” constată 
Dănuţ şi căscă. 

Când te-ai deprins cu ea, plictiseala devine un fel de 
distracţie comodă, cum e somnul pentru cei care nu-şi pot 
plăti alte distracţii. 

Dănuţ îşi descheiase pijamaua din pricina amiezei grele. 
Meditaţiile fugeau de căldură, îndreptându-se spre 
limonade, oranjade, mazagranuri, harbuji de la gheţărie, 
îngheţate de fructe reci ca o clanţă în ger; băi în râuri de 
munte, din care răsări roş şi înviorat ca dintr-o sanie cu 
zurgălăi; duşuri urzicătoare care te fac să oftezi femeieşte 
şi să nechezi; ţurţuri de gheaţă de pe uluce, pe care-i 
fumezi, îi sugi şi-i ronţăi; pivnițe cu masca de umbră pe faţă, 
pândind după uşă, pe ale căror prime trepte stă oala cu 
smântână acoperită cu foi de brustur şi cofiţa cu fragi 
rămaşi de la dejun, şi-n fundul cărora, într-aşa răcoare că-ţi 
vine să strănuţi, ştergi cu degetul colbul unei sticle de vin 
îngropate sau mănânci un morcov ales din grămada 
cepurilor cărămizii cu codiţă verde... 

În pivniţă, Sevastiţa era ca o legumă păstrată pe nisipul 
din fund. 

Zâmbi. Nu era de loc scârbit, nici umilit de pietroasa 
Sevastiţa. Dimpotrivă, scurtele întâlniri cu ea îi lăsau parcă 
impresia nouă că a păscut iarbă verde. Nu schimbau nici un 
cuvânt. După o viguroasă tăcere, Sevastiţa pleca oijând cu 
tot pieptul ei de o atletică feminitate. Şi zdup-zdupul paşilor 
ei pe treptele pivniţei sau pe duşamelele odăii răsuna 
alegru ca o bătaie de inimă după victorioasă fugă. Ce sunet 
franc şi sănătos avea trupul lovit de-al Sevastiţei! Nimic 


lubric, nimic echivoc, nimic întristător. Parcă trecuse un 
copac prin odaie sau prin pivniţă! 

Nu pricepea de loc de ce plângea atât de jalnic literatura 
în faţa Sevastiţelor! 

Când muşti dintr-un măr cam acrişor dar rumen bine şi 
lucios la faţă, desprins de pe o creangă benevolă, îţi vine să 
plângi de mila mărului sau să te crezi antropofag? Nu! 
Dimpotrivă, simţi că fraternizezi cu livada. Ea îţi dă mere, 
tu i le muşti; ea te aşteaptă, tu o găseşti. De ce vedea 
literatura altceva în Sevastiţe decât mere acrişoare de 
livadă? Mănâncă-le sau muşcă-le pe rând: dau poftă de 
mâncare şi veselie gurii. Desprinde-le şi scutură-le: dau 
farmec plimbării şi voioşie braţelor. 

Şi dacă literatura se uită urât, ca popii, răspunde-i: 
„Mortăciune, livezile-s făcute pentru oameni teferi. Dacă ţi- 
e frică şi nu cutezi, cumpără-ţi fructele din piaţă cu 
kilogramul, zăvoreşte-ţi uşile, ferecă-ţi obloanele, acoperă-ţi 
icoanele, şi-n întuneric mănâncă şi suspină, mestecă şi 
boceşte-te. Obrazul tău nu-i vrednic să râdă în livezi!” 

Pentru întâia oară de la începutul vacanței, simţise nevoia 
să-şi pulseze trupul într-un poem. Nici vers, nici proză. 

Ca un joc de muşchi când eşti gol în faţa tinereţii sau a 
oglinzii: 

Sunt fratele motanilor! 

Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci, Pe garduri 
sau pe turle, Cu ochi lucioşi pândesc. 

Ascult cum sună sângele, şi vânt, ca vântul sunt, La pândă: 
salt, cădere sau scurtă tresărire. 

Am blană moale, coadă şi ochi de soare. 

Ghem sau şarpe, umbră sau jăratec, Trupul mi-e lung, 
miaun prelung Spre dragostea care m-aşteaptă, Ghem sau 
şarpe, umbră sau jăratec. 

Vioarele, vântul şi carnea Mi-au dat suspinul şi stridenţa 
Gem: scâncetul copiilor din leagăn. 

Gem: gemătul femeilor din braţe. 

Gem: plânsetul cocorilor din cer. 


Gem: osia pământului când hăţurile-s iureş în mâna lui 
Satan. 

Ciolane iuți şi gheare În spumele de puf, Corniţe sau 
urechi, Vedenie sau fiară... 

Pe-acoperişuri albe de lună - diamant - 

Ascultă pasul umbrei cu şi mai lungă umbra Cum suie, se 
întinde, undoaie, salt... şi cade... 

Ciolane iuți şi gheare În spumele de puf, Corniţe sau 
urechi, Vedenie sau fiară... 

Sunt fratele motanilor! 

Scrisese acest poem cu câteva zile mai înainte, nu în 
caietele căpătate de la Monica, ci pe o carte poştală. Scris 
în ietac, poemul rămase acolo în saltarul măsuţei de noapte. 
Evident, nu-l arătase Rodicăi, deşi îl rugase de nenumărate 
ori să-i arate o poezie de-a lui. Singura literatură destinată 
Rodicăi erau romanele verbale pentru ea ticluite. În ziua 
când îl scrisese, prompt ca o partidă de tenis câştigat „sec”, 
se înfierbântase. Înjghebase un plan. Întâlnise un titlu 
frumos ca un zeu păgân: 

GOL. 

Proiectase un ciclu de poeme trupeşti. Părăsit de suflet, îi 
rămânea trupul. Să-l cânte fără sfială. „Gol” avea două 
semnificaţii: fără suflet, întâia; cu trupul gol, a doua. 

Băuse cafele, fumase ţigări, se plimbase prin ietac: fapt 
nou. Clipe de sărbătoare în ietacul romanelor senzaţionale 
şi al Rodicăi. Aterizase deodată soarele şi aerul. Ziua 
trecuse repede. O dată cu noaptea venise şi Rodica... A 
doua zi se deşteptase pe la douăsprezece. Se îmbrăcase, 
mâncase, venise în ietac, se culcase, fumase, căscase. Titlul 
Gol răsuna a pustiu ca un căscat de pensionar. Renunţase, 
fără de nici o supărare. Sâcâit puţin, totuşi, de el însuşi, ca 
de cineva care ţi-ar oferi un ananas proaspăt de pildă, sau 
stridii, şi după ce le-ai accepta încântat, ţi-ar răspunde că 
nu are. Glumă de prost gust. 

„„„Aprinse o nouă ţigare, lăsând-o pe cealaltă să fumeze 
nestinsă alături de scrumelniţă. 


Cineva bătu la uşă. 

— Intră... Ce vrei, Gheorghiţă? 

— O venit o fetişcană. Zâci cî-i di la Sălcii. Faci pi cucoana, 
da-i de-a noastră! 

— Cum? 

— O vinit o fată di la Sălcii. 

— Unde-i? 

— În docar. 

— Ce vrea? 

— Are un belet, da nu-l slăbeşte din mini! zâmbi 
Gheorghiţă. 

— De la Sălcii... un bilet, medită Dănuţ cu glas tare. Pe 
cine caută? 

— Pi mata, conaştule. 

— Spune-i că nu-s acasă... Adică spune-i să dea biletul. 

— Nu vră, conaţule. Îi îndrăcită rău! 

— Spune-i să vie. 

Ce mai vroia cu el? ... Poate că-i cerea înapoi nişte cărţi 
împrumutate. Of! Lichidarea... 

— Ce vrei, fetiţo? 

„Fetiţa” era una din subretele Ioanei, impecabil îmbrăcată. 

— V-a trimis doamna o scrisoare... V-aşteaptă amândouă 
doamnele, adăugă ea privindu-l lung. Aveţi şi un pachet. 

— Care doamne? 

— Doamna loana şi duduia Adia. 

— Adia?! 

— Duduia care-a venit cu conaşu Paşa. 

— Paşa?! 

Subreta ridică din umeri. 

— Pachetul e de la duduia Adia. 

Desfăcu dintii pachetul. 

— Ce-i asta? 

Un caiet, mai îngust decât obişnuitele caiete, legat în piele 
de un castaniu-închis, cu sculpturi ca un fragment de strană 
voievodală. Când apăsai scoarţele de piele, degetele se 
afundau. Nu văzuse niciodată o legătură atât de frumoasă, 


nici atâta îngrijire în cele mai mici amănunte. Cine-ar avea 
curajul să scrie într-un astfel de caiet? 

— Asta-i pentru mine? 

— De ce nu cetiţi scrisoarea! 

Desfăcu plicul. 

Sălcii „lubite prietene, Sper că nu eşti bolnav. Şi totuşi 
numai o boală ar putea justifica atâtea absenţe nemotivate. 
Sau ţi-ai uitat prietena şi după-amiezele petrecute la Sălcii 
în tovărăşia ei? Sunt realminte alarmată! Şi doresc ca 
veştile bune să nu mi le aducă o scrisoare, ci dumneata 
însuţi, căci scrisorile, oricât de frumoase ar fi, nu pot înlocui 
prezenţa persoanelor simpatice. 

Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau 
scrisului (căci a trebuit să aflu de la alţii că modestul meu 
prieten este poet şi nu mă îndoiesc că versurile sale sunt la 
înălţimea lecturilor), găteşte-te cu cele mai frumoase haine, 
suie-te în docar sau încalecă pe impetuosul Zdup şi vino la 
noi. 

La „noi”: ai observat? 

În absenţa dumitale - les absents ont toujours tort62 - 
„eu” am devenit „noi”, şi nu e vorba de o episcopală 
persoană întâia, ci de un veritabil plural. Dacă „eu” nu e 
suficient de atrăgător pentru a scoate din singurătate pe un 
sibarit, „noi” e atât de irezistibil, încât ar scoate din minţi şi 
pe un sfânt. 

Adia - n-ai uitat-o pe Adina! - e la Sălcii. Ea îţi trimete 
acest caiet adus de la Florenţa, pe care, mărturisesc, am 
vroit să ţi-l fur. Dar poeţilor li se cuvin toate cele, chiar şi 
femeile, pe când femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele 
destinate poeţilor. 

Vezi ce rea sunt, bunule prieten! Vreau să fur tot din 
mânile Adiei. Păzeşte-o! E aşa de mică! 

Pe când îţi scriu, s-a aplecat peste umărul meu, şi 
apropierea ochilor ei verzi mă face să mă cred la Veneţia, 
cu laguna alături şi gondola pe ea. 

Lipseşte numai gondolierul cu păr buclat şi braţe de fier. 


A dumitale devotată prietenă, loana Pallă.” 

Dănuţ zâmbea. Un zâmbet pe care nu i-l văzuse niciodată 
Ioana Pallă, şi pe care nici nu i-l bănuia. Adăugase şi Adina 
numai două vorbe ghemuite subt fastuoasa slovă a Ioanei: 
„le aştept, Dănuţ, Adina”. 

Zâmbetul lui Dănuţ se crispă: o milă acră. 

— Te rog aşteaptă afară răspunsul. 

Prezenţa acestei subrete imperative îl ofensa. Îi vorbise ca 
unei servitoare, ceea ce fu comentat cu satisfacţie de 
zâmbetul lui Gheorghiţă. 

Doamnei loana Pallă. 

Sălcii „lubită prietenă, Într-adevăr, poeţilor li se cuvine tot, 
chiar, sau mai ales femeile. Dar poeţii sunt mai generoşi 
decât femeile, poate fiindcă le lipseşte simţul practic, sau 
poate fiindcă în această privinţă nu-s deloc femei. De aceea, 
iubită prietenă, fiindcă m-ai onorat cu această denumire - 
adevărat dar, când vine de la dumneata - la rândul meu, voi 
căuta să mă arăt vrednic de ceea ce-mi atribui. Îţi dăruiesc 
deci ceea ce voiai să „furi”: termenul acesta - brutal şi 
injurios când ar porni de la mine - capătă o înaltă 
distincţiune estetică atunci când e rostit de dumneata. 
Primeşti? şi păstrează în frumoasele dumitale mini caietul 
florentin. Mânile dumitale sunt vrednice de el; el e vrednic 
de ele. 

Cum însă trebuie să justific nu numai absenţele de până 
acuma, dar chiar şi absenţa de astăzi, precum, şi pe cele 
viitoare, voi încredința caietului florentin - care vă aparţine 
de azi încolo - această delicată sarcină. 

Primeşte, te rog, iubită prietenă, asigurarea trainicei 
solidarităţi care ne leagă în trecut, prezent şi viitor, Dan 
Deleanu.” 

Şi, fără sfială, cu o mâna sigură, transcrise pe întâia foaie 
a caietului florentin: 

GOL 

„Sunt fratele motanilor! 

Pe-acoperişuri nalte, prin ierburi, prin copaci. 


Pe garduri sau pe turle, Cu ochi lucioşi pândesc. 

Ascult cum sună sângele, şi vânt, ca vântul, sunt La pândă: 
salt, cădere, sau scurtă tresărire...” 

— Altceva-i în livadă, ziua, şi altceva-i, noaptea, în odaia 
ei... 

Mai de multă vreme, Puiu formulase această comparaţie, 
din care numai întâiul termen era verificat, al doilea având 
caracterul unui deziderat. 

Puiu, însă, avea o minte logică. Ironia Olguţei, 
necruțătoare, îl ferea de năravul afirmaţiunilor deşarte - şi 
în vorbă, şi în gând. Aşa că în această comparaţie, 
referitoare la Rodica, Puiu nu pornea de la o experienţă ca 
să ajungă la o închipuire. 

„..„.altceva-i, noaptea, în odaia ei”, nu însemna, după cum şi 
mai sus s-a văzut, că Puiu vizitase odaia Rodicăi în timpul 
nopții, în aşa condițiuni, încât această vizită să-i fi putut 
servi pentru exacta valorificare a jocurilor din livadă, mai 
mult sau mai puţin de tenis. Dar nici nu însemna că Puiu se 
bizuia pe simple imaginaţiuni pentru a devalorifica o 
agreabilă realitate. 

Puiu primise în odaia lui oarecare vizita ale universalei 
Sevastiţa. Aşa că acel „altceva-i, noaptea, în odaia ei” 
însemna numai că în comparaţia de mai sus, Rodica servise 
ca prim termen diurn, în livadă, iar Sevastiţa, ca termen 
secund şi nocturn în odaie. Cum însă - şi asta izbutise Puiu 
să constate - binevoitoarea Sevastiţa nu putea înlocui pe 
rebarbativa Rodica decât în judecăţi abstracte - căci, 
oricum, Sevastiţa faţă de Rodica era ca bostanul faţă de 
cantalup - Puiu se hotărâre să cerce în odaia Rodicăi ceea 
ce gustase în odaia lui cu termenul suplinitor din judecata 
abstractă. 

Asemenea conspiratorilor din vremea Renaşterii, care-şi 
ascundeau pumnalele şi spada subt umbra Vastei pelerine, 
asemeni trubadurilor, care purtau ghitara tot subt pelerină 
- purta şi Puiu pelerină, dar nu spre a ascunde perfidă 
armă sau dulce instrument, ci pur şi simplu spre a nu i se 


vedea cămeşa de noapte. Căci Puiu avea un fel de 
slăbiciune pentru această suprapunere de negru flotant 
peste alb colant în plimbările nocturne. 

Papucii, încălţăminte comodă de pus şi de scos, tăcută pe 
deasupra, întregeau echipamentul corsarului în floare de la 
Medeleni. Capul gol, neapărat, căci pălăriile pot fi uitate, 
capul, în astfel de împrejurări ale nopţii, având neajunsul 
de-a fi partea cea mai neglijabilă a trupului, supusă deci 
uitării. 

În vederea acestei nopţi luase de la Dănuţ, cu 
consimţământul acestuia, o jumătate de sticlă de colonie, pe 
care o întrebuinţase deodată, alcoolizându-şi trupul, 
pelerina şi cămeşa, ceea ce-l făcuse de îndată să devie un 
fel de reclamă originală a mărcii de colonie întrebuințată de 
Dănuţ; bună marcă, de altfel, dar reclama exagerează 
totdeauna, cu scopuri binecuvântate, desigur. Pe lângă 
această agrementare trupească, cine ştie ce reminiscenţe 
ale copilăriei petrecute în satul de munte - laolaltă cu fetele 
şi flăcăii, pe, când se numea Mihu - îl făcuse să culeagă flori 
de busuioc, pe care le strânsesa în rnânile hărăzite 
dezmierdărilor. 

Un singur lucru nesocotise Puiu în prevederile lui, 
următorul: când ai cincisprezece ani, când mănânci bine şi 
te zbânţui şi mai bine o zi întreagă, somnul nu te mai 
încolăceşte, cochetând galeş, ci te buşeşte dintr-o dată, mai 
voinic decât cei mai voinici. 

Astfel că aşteptând stinsul luminilor şi adormirea celorlalţi, 
Puiu, mai expeditiv decât ei, adormise cu capul rezemat în 
pumn, pe marginea ferestrei, la care pândea aşezat pe 
scaun. 

Se deşteptă convins că cineva i-a tras un pumn în frunte. 
Natural, pervazul ferestrei nu era moale, şi nici fruntea lui 
Puiu mai prejos. Totuşi, pervazul ferestrei, spre deosebire 
de fruntea lui Puiu, fu cruțat de cucui. 

— Dracu să te ia! 


Bâjbâi prin întuneric, aprinse un chibrit, căută ceasul: unu 
şi un sfert! 

O clipă, somnul şi Rodica, din două odăi şi de pe două 
paturi, rivalizară. Biruinţa trecu de partea Rodicăi, nu 
fiindcă în acea clipă, dominată de înţepătura unui recent 
cucui, Rodica ar fi fost mai ademenitoare, dar fiindcă Puiu 
nu admitea să nu se ţie de cuvânt. Din aventură dorită 
Rodica devenise o datorie de conştiinţă. 

În aceste condițiuni, calm şi botos, Puiu încalecă fereastra 
şi sări în livadă. 

Binevoise luna să lipsească. Bine făcuse! În absenţa lunii, o 
rădăcină proeminentă puse piedică lui Puiu, răsturnându-l. 

— S-o ia dracul! 

Şi rădăcina, şi luna. 

Se scutură de țarină, îşi şterse palmele cu poalele 
pelerinei şi trecu îndoit de spate pe sub fereastra Monicăi. 

Fereastra de-alături era deschisă: şi în absenţa Olguţei 
ferestrele se conformau dorințelor ei, prin intermediul 
Sevastiţei. 

Punând vârful piciorului pe ieşitura zidului şi apucând cu 
mânile colţul de jos al ferestrelor se smunci. Ţinându-şi 
respiraţia, îşi vâri numai capul în odaie. Privi. Nu se vedea 
nimic, decât reliefuri de întuneric. Ascultă: nu s-auzea 
nimic, decât livada. Nu sforăia Rodica? Era convins că 
Rodica sforăia. Dar nu auzea nimic. Poate că nu sforăia! 

Vroia să procedeze cu prudenţă. O ştia pe Rodica promptă 
la ţipete, exclamaţii şi râsete, chiar în timpul zilei. Dacă l-ar 
fi simţit deodată lângă ea, ar fi fost în stare să umple casa 
cu vociferaţiile ei: „Vai! Hoţii! Mă omoară! Săriţi!” 

Ce gâsca Rodica asta! Şi nici nu sforăia măcar! 

Oamenii care sforăie sunt parcă mai puţin desprinşi din 
viaţă, participă încă la ea prin gălăgia somnului lor. Când îi 
trezeşti brusc, cu gura deschisă în care sforăiala s-a oprit, 
întreabă: „Ha?” 

Dar un om cufundat în somn tăcut, dacă-l deştepţi brusc, 
lesne ţipă: „Aii!” Sau: „Ce-i? Ce?” 


Ce era de făcut? S-o deştepte de la fereastră. 

— Rodica! şopti Puiu, întinzând gâtul ca un gânsac, 
impresie la care contribuia şi albul cămeşii de noapte. 

— Rodica, eu îs! 

— Scoală, Rodica! N-auzi, Rodica! ... Gâsca! vorbi Puiu 
pentru el. 

Şi cu temeritatea celui exasperat, încălecă fereastra şi 
intră. Pipăi un pat, de la picioare la cap: nimeni! Îl pipăi pe- 
al doilea: la fel. 

Era aşa de uimit, încât fu convins că Rodica - gâsca -a 
căzut din pat prin somn. O căută. N-o găsi. 

— Ei, comedia dracului! 

La una ca asta nu se aştepta! Unde putea fi Rodica? ... 

O aşteptă zâmbind. 

Aşteptă căscând. 

Aşteptă încruntându-se, înfuriindu-se, nedumerit: atunci 
unde putea fi Rodica? 

Cercetă patul: era aşa cum îl aşternuse Sevastiţa, în 
perfectă ordine. Pernele nu erau strâmbe, nici cu moi 
adâncituri, pledul era îndoit precis, ca o carte de vizită, la 
colţ. 

Unde putea fi Rodica? ... 

— Aaa! 

De asta se retrăgea Mircea devreme în odaia lui, în fiecare 
seară! 

— Ce porc! 

Lasă că le-arată el! 

Încălecă fereastra, sări în livadă şi o luă la goană. Intră în 
ogradă, trecu repede, aprobat de cozile cânilor. Amical, 
Patapum făcu un „drepţi” fără comandă, Puiu nu-l băgă în 
seamă. Era cuprins de o adevărată furie maritală. Să-l tragă 
pe sfoară o gâscă, o Rodică?! Şi cu cine? Cu bucherul de 
Mircea! Auzi neruşinare! 

— Ce? 

Asta ce mai era? 


Îşi scoase papucii şi, desculţ, cu papucii în mină, se 
apropie de fereastra ietacului lui Dănuţ. Lumina era stinsă, 
dar se auzeau şoapte cu reliefuri răguşite uneori şi 
bufnelile de samovar ale Rodicăi. 

— Aha... Ei, comedia dracului! 

La asta nu se gândise! Vra să zică domnu Dan era... 

— Bravo! 

Nu auzea vorbele, adică şoaptele, dar Puiu cunoştea pe 
dinafară repertoriul de sunete al Rodicăi. Din când în când 
distingea câte un: „Marş!” urmat de hohote de râs 
înnăbuşit. 

Apoi iar începeau şoaptele, fără contur verbal pentru 
urechile lui Puiu. Totuşi, ritmul lor îi dovedea că deşi 
„porcii” nu ceteau Les aventures du roi Pausole, vorbeau 
ceva asemănător, şi prin întuneric pe deasupra. 

Să le strige: „V-am văzut?”... Să le arunce o piatră în 
odaie? ... Să tuşească îngroşându-şi vocea? ... 

Să ţipe: „Ajutor! Hoţii!”... 

Ar fi sărit la bătaie domnu Dan! Şi ce? Ar fi dat şi el. Nu se 
temea! ... Da, dar dacă ar fi auzit Olguţa? 

Da, se cunoştea că nu era acasă Olguţa! Îşi făceau de cap 
cu toţii! 

Da, să vie Olguţa, şi-or să vadă ei! O să vadă el domnu 
Dan! 

Da parcă Olguţa se mai gândea la ei! Aşa era Olguţa! îi 
lăsase pe toţi şi plecase la Iaşi! 

Da parcă beţivul şi bărbosul de doctor Prahu era mai dihai 
decât Puiu! Un păcătos! Un nespălat! Şi ce dacă era doctor! 

Dădea din cap, tot mai crunt, înghițind uscat. În clipa 
aceasta, fără de Olguţa se simţea orfan. 

Îl uitase Olguţa! Nici nu-i păsa de el! De două săptămâni 
încheiate nu mai venise la Medeleni. 

Nici nu scria. Nici nu dădea vreun alt semn de viaţă. O 
lăsase la Medeleni pe gâsca asta de Rodica şi plecase. 

Da, aşa era Olguţa! 


Şi gâsca asta de Rodica se lăfăia în odaia Olguţei, 
poruncea ca la ea acasă! De ce? Fiindcă o lăsase Olguţa în 
locul ei. Auzi! Să-şi închipuie gâsca de Rodica una ca asta! 
Să creadă ea c-o poate înlocui pe Olguţa! 

Îi era o ciudă! 

Îşi puse papucii şi porni spre odaia lui. 

Ce să-i facă? Să-i puie praf de scărpinat în aşternut? Să-i 
puie o broască subt pernă? Să-i toarne cerneală roşie în 
sticluţa cu apă de dinţi? Să-i aducă la dejun Les aventures 
du roi Pausole, spunându-i că le-a uitat pe banca de la 
tenis? Să-i fure rochia şi pantalonii când îşi lua duşul în 
livadă? ... 

Puiu oftă. Pe măsură ce mergea, se întrista mai tare. În 
dreptul odăii Olguţei se opri cu inima grea. Sări din nou în 
odaie. N-o mai căuta pe Rodica. O căuta pe Olguţa, şi 
nicăieri n-o găsea. Pe măsuţa de noapte era o fotografie de- 
a Olguţei în braţele unui viziteu bătrân, unul moş 
Gheorghe: auzise şi Puiu de el. 

Se aşeză pe marginea patului Olguţei suspinând amar. De 
atâta vreme nu mai auzise glasul Olguţei, glumele Olguţei, 
poruncile Olguţei: era fără stăpân, părăsit, lăsat de 
izbelişte... Ce tristă era tăcerea din odaia Olguţei! 

Şi gâsca asta de Rodica tocmai în odaia Olguţei se 
instalase! Lasă! ... 

Cu o furie metodică, îi luă pernele şi le vâri subt pat. 
Acelaşi drum îl luară pledul şi cearşaful. Pe patul gol, Puiu 
aşeză două scaune, un geamandan greu şi alte diverse 
greutăţi şi forme, dintre care unele specific nocturne. 

Apoi încalecă fereastra, se furişă pe lângă zid şi intră în 
odaia lui. Îi pierise somnul. Se simţea singur ca niciodată şi 
era prea târziu ca s-o deştepte pe Monica: protectoarea lui. 
Nesomnul şi osteneala tristeţei îl făceau să se mişte greu, 
cu lehamete. Aprinse luminarea: „Dragă Olguţa...” 

— Dragă Olguţa, repetă în şoaptă Puiu, cu sinceritatea 
absolută a îndrăgostitului când scrie întâia scrisoare de 
dragoste. 


„. De când ai plecat toate merg foarte prost. Nu ştiu ce-i 
de făcut dar nu-i bine de loc! Tu nici nu scrii măcar şi-i 
foarte rău fără tine. Mai bine nu era vacanţă decât aşa! De 
ce nu scrii nimica să ştim şi noi ce faci? Eu nu fac nimica, 
Dragă Olguţa...” 

— Dragă Olguţa... 

Ochii i se umplură de lacrimi. Creionul îi căzu pe masă, 
capul pe mini. 

Umbra de pe părete era ca din Cuore de Edmondo de 
Amicis. 

Plin de suspine şi de lacrimi, îşi trecu mânile peste faţă. Nu 
mai putea fără Olguţa. Simţea că dacă nu vine imediat 
Olguţa... atunci... atunci... 

Apucă din nou creionul... „Dragă Olguţa, 'Niciodată nu ţi- 
am spus minciuni. Am să-ţi spun şi acuma tot adevărul, am 
să dau tot pe faţă. 

Ce înseamnă asta! De când ai plecat tu, Rodica-şi face de 
cap! Să nu crezi că spun minciuni! Mă jur dacă nu mă crezi. 
Ce-s eu? Servitorul Rodicăi? Mă trimete să-i culeg fructe, 
să-i aduc batistele din casă când îi la tenis, ca să rămâie 
singură cu Mircea, mi-a stricat bicicleta (i-a strâmbat 
direcţia de un copac), mi-a pierdut centura de piele albă. Şi 
câte şi mai câte! 

Nu mai pot suferi. Am tăcut eu destul! Acuma am să-ţi 
spun tot. 

Ştii ce face Rodica noaptea? Ai să crezi că spun minciuni! 
Sare pe geam şi se duce în odaia lui Dan... Când erai tu aici 
nu făcea aşa. Nu i-am spus nimica lui tante Alice, fiindcă nu 
te-am întrebat pe tine. Dar spune şi tu dacă asta nu-i o 
adevărată...” 

— Porcărie! exclamă Puiu, oprindu-se la vreme să nu scrie 
termenul pe care Olguţa nu-l tolera. 

„...ticăloşie? 

Trebuie să vii îndată la Medeleni. Altfel, cine ştie ce se 
poate întâmpla! Dacă nu vii, eu spun tot lui tante Alice şi 
Monicăi. Prea îşi face de cap Rodica! 


Îţi sărut mina şi te rog să vii iute, Puiu.” 

A doua zi, Puiu, sculat de la patru dimineaţa, încălecă pe 
Titi-Binghi - calul mărunţel, pe care i-l dăruise Olguţa - şi 
porni spre gară în galop, ca să nu scape trenul de Iaşi, 
scrisoarea fulminantă, care trebuia s-o aducă pe Olguţa la 
Medeleni. 

Trecuseră patru zile de la expedierea scrisorii lui Puiu. 
Olguţa nu da nici un semn de viaţă. 

Două zile în şir, de dimineaţă până seara, Puiu, călare pe 
Titi-Binghi, străjuise pe şosea, dincolo de sat, cu speranţa 
că el va fi cel dintâi care va da ochii cu Olguţa. leşea pe 
poartă în galop victorios; la prânz se întorcea în trap 
resemnat. După dejun, înfruntând arşiţa, pornea tot în 
galop. Seara se întorcea la pas, cu dârlogii moi şi spinarea 
jalnică. 

A treia zi după amiază se împăcase într-un chip de ajuns 
de original cu Rodica, reluând raporturile sportive şi pe 
celelalte. De altfel, întâiul pas tot Rodica îl făcuse. 

Rodica aflase, în sfârşit, cine-i făcuse dezordinea 
impertinentă din odaie. La început se temuse de o venire 
intempestivă de-a Olguţei: stilul arhitecturii de pe patul ei 
era parcă al Olguţei. Se liniştise însă, nevăzând-o pe Olguţa 
la Medeleni. Pe deasupra, Puiu, îi mărturisise ricanând. 

— Ce-ai căutat noaptea la mine, Puiule? 

— Da tu ce căutai noaptea la Dan? 

— Eu, mincinosule?! 

— Tu, mincinoaso! 

— Nu ţi-e ruşine să invenţii? 

— Da ţie? 

— Spune, ce câutai la mine? 

— Spune şi tu ce căutai la Dan! 

— Numai prostii îţi închipui! Şedeam de vorbă... 

— Şi eu aveam gust să „stau de vorbă” cu tine! 

— Noaptea, în odaia mea?! Ha-ha! 

— N-ai decât să vii în odaia mea! 

— Să crezi tu! 


— Eu sunt sigur când spun afirmase Puiu cu gest şi mimică 
de-a Olguţei. 

— Obraznicule! 

— Lasă, lasă! Am s-o întreb eu pe Monica dacă-i frumos ca 
o fată să sară noaptea pe geam şi să se ducă în odaia 
băieţilor? 

— Puiu! se încruntase Rodica. 

— Da! Am să-i spun. Mie nu mi-e frică de nimic! 

— Puiu! se răstise Rodica, bătând din picior. 

— Nu mă sperii! Am să te fac de râs! 

— Spune, dacă-ţi dă mâna Are să te-ntrebe ce căutai 
noaptea în odaia mea? 

— Am să-i spun că tu m-ai poftit! 

— Îndrăzneşte! 

— Am să-i spun şi ce cărţi ai tu în cufăr! 

— Puiu! 

— Da! Am să te fac de râs! 

— Să te văd. Am să-i spun şi eu Olguţei cine eşti! 

— Rodica! 

— Da, da! Am să-i spun cum te-am prins spionând la duş! 

— Tu?... 

— Eu. Am să-i spun şi ce glume ai învăţat la şcoală! 

— Parcă tu nu le ştiai?! 

— Eu sunt „domnişoară”. Nu-s plod, ca tine! 

— Eu, plod? 

— Da, mucosule! 

— Să-ţi fie ruşine! Eşti o gâscă! 

— Acuşi îţi rup urechile, măgarule! 

— Încearcă numai! 

Două palme robuste pocniseră simultan pe obrajii lui Puiu. 
În alte împrejurări, desigur că Puiu ar fi răspuns după 
preceptul talionic, nu după cel poetic. Dar de trei zile 
acumulase atâtea lacrimi, încât izbucniră ca dintr-un vas 
spart. Rodica îl con-solase cu sila, la început. Puiu se zbătea 
în braţele ei, refuzând batista. Consolarea se transformase 


în luptă. După o înverşunată învălmăşeală, Puiu o 
răsturnase pe Rodica. 

Dar Rodica îl pălmuise pe Puiu. 

În limbaj şcolar asta se cheamă „a fi chit”. 

Nici o piedică nu se mai opunea reluării raporturilor de 
dinainte. Pactul de neagresiune reciprocă fu acceptat - cu 
condiţii desigur - de o parte şi de alta. 

Orice s-ar spune, în astfel de împrejurări iarba verde e mai 
persuazivă decât masa diplomatică, la aceasta din urmă 
neparticipând decât capul. 

Nor pentru acalmia de la Medeleni, automobilul venea în 
goană când nimeni nu-l aştepta. La volan, Olguţa, şoferul 
alături, unic pasager, domnul Deleanu păzind coşurile cu 
sticle şi cu tot felul de bunătăţi în cantităţi atât de mari, 
încât Olguţa îl vestise de la Iaşi că... 

— Să ştii, papa, mama are să fie indignată de dezordine! 

— Se consolează îndată! replicase domnul Deleanu, 
optimist ca întotdeauna. 

La Iaşi, domnul Deleanu cu cât întârzia mai mult la club, 
cu atât sporea şi varia mai neprevăzut cumpărăturile 
pentru casă. Pachetele erau o certă diversiune de la 
inevitabilele - altminteri - reproşuri pentru întârzierile care 
împuţinau somnul copiilor, prelungeau „neuman” veghea 
servitorilor şi alterau perfecțiunea bucatelor. Căci orice om 
- femeile mai ales - în faţa cadourilor devine copil, şi copiii, 
cu mintea prea mobilă, uită uşor necazurile subt impresia 
unei plăcute surprize. 

Şi de astădată, pe lângă bucuria domnului Deleanu „de-a 
aduce acasă”, pachetele aveau şi scopuri strategice. Şi 
Olguţa şi complicele ei, domnul Deleanu, ştiau că două 
săptămâni de tăcere nu puteau trece neînregistrate de 
nervii doamnei Deleanu, cu atât mai mult cu cât de două 
săptămâni automobilul cu Olguţa la volan, umplut cu 
membrii cei mai asidui ai „Clubului burlacilor”, hoinărise 
prin ţară, începând cu mănăstirile Moldovei, până la 
Călimăneşti, unde câştigase un nou membru pentru „Clubul 


burlacilor”, pe Herr Direktor, care, cu acest prilej, 
suspendase cura de Căciulata, înlocuind-o, patru zile de-a 
rândul, cu una de şampanie & Comp. Tot la Călimăneşti, 
Olguţa fusese consacrată şampioană de tenis, primind, în 
această calitate, racheta, neînvinsă până atunci, a celui mai 
bun jucător de acolo, dimpreună cu o jerbă lirică, din 
partea aceluiaşi; aceasta din urmă atestând că şampionatul 
Olguţei fusese dublu. 

Doamna Deleanu nu ştia nimic, dar trebuia să afle. 
Pachetele şi coşurile ticsite din automobil erau menite să 
moduleze cât mai dulce recepţionarea acestor veşti. 

Tot drumul, minutarul kilometric vibrase mai ales spre 
optzeci: viteză care îngreuia aprinsul ţigărilor - n-avea 
încotro nici domnul Deleanu - şi care, totodată, exprima 
repeziciunea norului îndreptat spre Medeleni. 

— Vini duduia Olguţa! sări Gheorghiţă de pe prispa 
bucătăriei, eu ochii la tromba de colb, lătrată de cinii 
satului. 

Venise. 

Sări de la volan, lăsându-l pe domnul Deleanu sa se 
descurce singur cu pachetele şi cu doamna Deleanu. 

— Unde-i stăpânu-tău? 

— Şaru mina... 

Nici n-avu vreme să-i răspundă. Olguţa alerga spre 
apartamentul lui Dănuţ, aşa cum sărise din automobil: cu 
scafandrul de pânză în cap, cu mănuşile în mini şi pardesiul 
cenuşiu strâns la mijloc de o centură lată. 

— Cine-i? 

— Eu. 

— Tu, Olguţa! Ura! Intră. 

Intră, descoperindu-şi faţa cu o mişcare violentă. Din nou 
răsări în ochii lui Dănuţ capul de tânăr voievod cu plete 
negre, ochi negri, ager şi imperativ, cu trăsături nete ca 
loviturile de paloş şi colorit copilăresc în obrajii plini. 

O uitase parcă pe Olguţa. De câte ori o vedea, avea un fel 
de nelinişte, ca în faţa unui veşnic temut şi admirat 


adversar, şi marea bucurie că-i sora lui. 

— Mi-era dor de tine, Olguţa! 

— Îţi mulţumesc. Vreau să-ţi vorbesc. 

Se apropie de Dănuţ, cu faţa serioasă. 

— Ascultă, Rodica vine noaptea în odaia ta? 

Dănuţ se roşi. 

Raportul „Olguţa-Buftea” era din nou stabilit. 

— Da... cetim uneori împreună... 

— Cu Rodica?! bufni Olguţa tăios. Ce cetiţi? Visul Maicii 
Domnului? 

— Ştii... 

— Vine? 

— Da. 

— În fiecare noapte? 

— Da... 

Olguţa aruncă o scurtă privire scârbită odăii şi iar prinse 
privirea lui Dănuţ. 

— O iubeşti pe Rodica? 

— Vai, Olguţa! Eu? Pe Rodica?! E greu să-ţi explic... 
Rodica?! 

— Atunci de ce-o primeşti la tine? 

— Dacă vine... 

— Te iubeşte? 

— Da de unde! 

— Atunci să vă fie ruşine? Şi ţie mai mult decât ei! 

— De ce, Olguţa? se roşi Dănuţ mai tare. 

— Să vă fie ruşine! 

Niciodată n-o văzuse mai pornită, mai revoltată, mai puţin 
stăpână pe ea. 

— Am s-o iau pe Monica şi am să plec... Am să plec în 
străinătate cu Monica... Să vă fie ruşine! 

— Olguţa... 

— Tu n-ai dreptul să spui nimic! Du-te la Bucureşti şi fă ce- 
ţi place, dar nu aici, la noi acasă, subt ochii Monicăi! Să-ţi 
fie ruşine! 


— Olguţa dragă, dar n-am nici-o vină! Mi-a sărit în cap! Tu 
n-o cunoşti! 

— Nu cunosc pe nimeni. Am ochii legaţi! Mi-a scârba! Am 
să plec... Şi eu sunt vinovată! Eu am adus-o la Medeleni... şi 
eu am s-o dau afară! zvâcni Olguţa, izbind cu degetul spre 
uşă. 

— Olguţa... să-ţi explic, Olguţa... 

Îi trânti uşa-n nas. 

Dănuţ înghiţi în sec. Rămase pe loc, cu dubla impresie c-a 
fost laş şi prost. De altfel, din copilărie, după toate ciocnirile 
cu Olguţa, rămânea cu aceeaşi impresie: în copilărie, 
urmată de revanşe imaginare, situate în viitor; acuma, 
urmată de o simplă exclamaţie: 

— De ce nu-s ca Olguţa! Ce fericit aş fi! 

— Olguţa! Olguţa! 

Uitând de scrisoare, de Rodica, de tenis şi de tot, Puiu 
alerga spre Olguţa. 

— Unde-i Rodica? 

— Bine-ai venit. Olguţa! Nu mai pleci. 

— Cuţulachi, unde-i Rodica? 

— La tenis. Cât ai stat, Olguţa! ... 

— Cheam-o. 

Rodica sosea din urmă, într-un picior, cu braţele deschise. 

— Vai, ce dor îmi era de tine, Olguţa! 

— Buftachi dragă, ştii că trebuie să pleci la Iaşi. 

— Vai! 

— Imediat. 

— Vaaai! 

— Te cheamă mama ta. Am venit să te iau cu automobilul. 
Fă-ţi repede bagajele, că plecăm. 

— Vai, Olguţa! 

— Hai, Buftachi! Nu-i vreme de pierdut! 

— De ce mă cheamă! Ce i-a mai venit? 

— Puiule, du-te înainte, îi porunci Olguţa. 

Şi luând-o deoparte pe Rodica, în şoaptă: 

— Buftachi, vrea să te mărite. Da să taci! 


— Eeee! 

— Da. O partidă strălucită. Tânăr, frumos, bogat... mă rog, 
visul tău! Te-a văzut odată la teatru şi s-a amorezat de tine. 
Scapi de şcoală. Pleci în străinătate. Îţi faci o vilă la Sinaia, 
alta la Constanţa, alta la Slănic. Sper că mă inviţi şi pe 
mine? 

— Vai, Olguţa! Tu nu ştii cât te iubesc? 

— Ba bine că nu! Hai, repede bagajele! 

— Cum îi cheamă? 

— Nu ştiu! 

— Da de unde ai aflat? 

— Secret! 

— Are musteţi? 

— Ai să vezi! 

— Vai, ce discretă eşti, Olguţa! 

— Te rog să fii şi tu la fel! 

— Vai, mai e vorbă! 

— Hai, repede bagajele! Ascultă, mama n-are nevoie să 
ştie că pleci. Nu-i spun nimic. Îi explic eu după ce mă întorc! 

Rodica porni în goană. 

— Ascultă, Cuţulachi, dacă află cineva un cuvânt din cele 
ce mi-ai scris... 

— Nu, Olguţa, crede-mă! sări Puiu, înainte ca Olguţa să 
isprăvească, cu sufletul în ochi. 

— Bine. Du-te, ia-o pe Sevastiţa şi duceţi unul câte unul, 
fără să vadă nimeni, ai auzit, bagajele Rodicăi în 
automobil... Nu pe din faţă, strigă Olguţa după Puiu. 

În sofragerie, doamna Deleanu, împreună cu domnul 
Deleanu, desfăceau pachetele cu stofe, scoarţe, ulcele, 
pânzeturi, dantele, colecţionate de-a lungul escapadei de 
două săptămâni. 

— Asta-i de la Agapia! explică domnul Deleanu 
proveniența borcanelor cu dulceaţă de zmeură şi de nuci. 

Doamna Deleanu află că soţul şi cu fiica fuseseră la 
Agapia. 


— Valul de pânză - tii! ce pânza! - l-am luat de la 
Călimăneşti. O bunătate! Ia te uită: mătasă curată! 

Şi aşa mai departe, itinerarul celor două săptămâni era 
spovedit prin exclamaţii admirative pentru cumpărăturile 
aferente. 

Profira aşeza masa pentru ceai. 

— Hai, că-i târziu o îndemnă doamna Deleanu. Pofteşte 
copiii... Da unde-i Olguţa? [i-ţi-ţţ! Nici bună ziua nu mi-a 
spus! Ce copil mai am şi eu! oftă doamna Deleanu. 

— Ia s-o chem. 

Pe rând sosiră Mircea, Monica, Dănuţ, Puiu... 

— A venit şi Olguţa? întrebă Monica, văzându-l pe domnul 
Deleanu. 

— Duduia Olguţa! tresări Mircea. 

— Tţ! Da unde-i Olguţa? întrebă a doua oară doamna 
Deleanu, încruntându-se. 

— O plecat, coniţă! anunţă Profira cu placiditate, intrând. 

— A plecat?! se mirară toţi, în cor, afară de Puiu. 

— Hă-hăă! Di când o plecat! întări Sevastiţa care intrase 
cu samovarul. O luat-o şi pi duduia Rodica. 

— Unde-a plecat? 

— La laşi, coniţă. 

— N-are decât să rămâie acolo! vorbi tare doamna 
Deleanu, în consternarea tuturora. 

Singurul care bufni de râs copilăreşte fu domnul Deleanu, 
cu şervetul la gură, irezistibil, căci doamna Deleanu, după 
un suprem efort de încruntare, îl imită, urmată de zâmbetul 
tuturor copiilor. 

În prezenţa, ca şi în absenţa Olguţei, din copilărie se 
întâmpla la fel. 

Olguţa opri automobilul la poarta casei Deleanu, spre 
mirarea Rodicăi, care, în tot timpul drumului vertiginos, nu 
putuse scoate nici o vorbă, de frica accidentului mereu 
posibil, şi din pricina exclamaţiilor ei, mereu vigilente. 

Olguţa se dădu jos, îşi scoase masca şi se apropie de 
Rodica. 


— Ascultă, Rodica, eu rămân acasă. 

— Vai! Hai cu mine. 

— Nu! Ascultă bine ce-am să-ţi spun, vorbi Olguţa, cu ochii 
în ochii Rodicăi. Mama ta are să te întrebe de ce-ai venit. 

— Ea m-a chemat. 

— Nu. 

— Vai, m-ai amăgit? 

— Da. Ai să răspunzi mamei tale că te-ai sfădit cu mine 
pentru totdeauna şi c-ai venit acasă fiindcă ţi s-a părut că 
nu-i demn să mai rămâi la Medeleni, ritmă Olguţa cu 
degetul propoziţie cu propoziţie, accent cu accent. 

— Ce spui, Olguţa? Lasă glumele! 

— Atunci inventă tu răspunsul pentru mama ta! Dacă 
preferi, spune-i că ţi s-a făcut dor de ea! 

— Vai, Olguţa! se alarmă Rodica, nu m-a chemat să mă 
mărite? 

— Nu. 

— Vai! ... Atunci de ce m-ai adus? 

— Fiindcă ţi-a venit vremea să te măriţi! ... Şi la laşi, 
adăugă Olguţa, făcând semn şoferului să pornească, ai de 
unde să alegi! 

Automobilul porni brusc, ca un pumn. 

Dănuţ şedea la fereastră, cu ţigara aprinsă şi lampa stinsă. 
Avea nevoie de întuneric şi tăcere fiindcă se întâmpla ceva 
nou în sufletul său: privea două toamne, cum priveşti şuviţa 
de păr a unei fete, de mult păstrată, alături de însuşi părul 
din care-a fost desprinsă, abia despletit, după o lungă 
despărţire. O toamnă ca aurul stins, cea de anul trecut, o 
toamnă abia aprinsă, pe care-o văzuse deodată, plimbându- 
se pentru întâia oară de când venise la Medeleni, prin 
livadă, fără rachetă de tenis, fără gânduri străine, singur. 

De ce se plimbase? Nu ştia nici el. Poate venirea toamnei îl 
chemase. Poate fiindcă era trist... Ciudat! Nu era trist 
fiindcă n-o mai ştia pe Rodica la Medeleni. Nu simţea nici 
lipsa ei, după cum nu simţise nici nevoia ei. În perspectiva 
Olguţei şi a Monicăi, o vedea pe Rodica mai vulgară, suflet 


de rând în trup de rând, cu totul lipsită de acea 
dominatoare sau pacificatoare feminitate, care te face să te- 
nclini şi să săruţi firesc mâna unei femei, în preajma ei 
simţindu-te „tu”, fără să te tutuieşti în vorbă, gând şi faptă. 
Intimitatea cu Rodica era înjositoare. N-avea comun cu 
Rodica decât simetria sexuală. Şi dacă ar fi întâlnit-o mai 
târziu în viaţă, s-ar fi simţit umilit de fragmentul de trecut 
care-i făcea complici, dându-i Rodicăi dreptul să-l tutuiască, 
să fie familiară cu el, sau să-l privească de sus, cum te 
privesc în genere femeile de rând, care te-au cunoscut subt 
aspectul animalic datorit mai ales intimităţii lor, fiind 
singurul limbaj posibil cu ele. Aşa-i şi cu prieteniile legate la 
beţie, într-o cârciumă trivială, cu vin bun. După câteva 
pahare, entuziast, fraternizezi cu orişicine. A doua zi 
vreunul din aceşti camarazi de vin, întâlnindu-te în viaţa 
normală, îţi face cu ochiul, te bate peste burtă, sau te 
pofteşte - dacă nu-l pofteşti tu însuţi - la el acasă. Te simţi 
degradat. Fără de vin şi de beţie, prietenul de astă-noapte 
îţi pare tot atât de neverosimil ca şi frecventarea cârciumei 
în care l-ai cunoscut. Dacă eşti slab, îl înduri - expiaţiune - 
dacă eşti tare, îi întorci spatele, cu riscul de-a auzi o 
înjurătură în stilul celor amical schimbate în noaptea când |- 
ai cunoscut. Totuşi, plecarea Rodicăi era o plecare, şi 
plecările oricui, după o convieţuire de vacanţă, mai ales, 
sunt triste. Ce incomodă era legătura aceasta pe care şi-o 
simţea cu toţi oamenii! Distrat şi indiferent în aparenţă, şi 
poate realmente, câtă vreme trăia cu ei alături, devenea 
compătimitor în clipa când se despărţea de ei. Pe toţi îi 
iubea în momentul plecării, poate tocmai fiindcă nu-i luase 
suficient în seamă până atunci. Cei mai stupizi, cei mai 
vulgari, cei mai insuportabili, în clipa despărțirii încarnau 
pentru el majestatea melancolică a plecării. Pe toţi ar fi 
vroit să-i consoleze, să se arate blând cu ei, să le arate că 
înţelege tristeţa lor, pe care cei mai mulţi, desigur că nici n- 
o aveau. Uneori, gândul că Ionel pleacă de la Lazăr 
ducându-se la militărie, că la anul nu-l va mai avea coleg îl 


făcea să regrete toate bruscheţile deseori arătate lui Tonel, 
să regrete că n-a fost mai blajin, mai prietenos, mai darnic - 
deşi fusese suficient - mai atent cu el. Dacă n-ar fi fost prea 
leneş, şi dacă între gând şi faptă n-ar fi vegheat, 
permanentă, o prăpastie, desigur că i-ar fi trimes lui Ionel 
un mandat poştal şi o scrisoare afectuoasă ca unui prieten 
tuberculos. 

Astfel şi cu Rodica. Îi părea rău după ea, fiindcă, plecând, 
încetase de-a fi Rodica, devenind Plecarea. Dacă n-ar fi avut 
o bogată experienţă a întristărilor care-l stăpâneau după 
toate plecările, ar fi putut crede că o iubeşte pe Rodica. 
Noroc că plecase Olguţa! Ea ar fi crezut, desigur, că 
deprimarea lui, în timp ce toţi ceilalţi ascultau zâmbind 
povestirea escapadei Olguţei şi a tatălui său, e datorită 
Rodicăi şi nu plecării. 

În tot cazul, simţise nevoia singurătăţii. Se sculase de la 
ceai, înaintea celorlalţi, şi plecase în livadă. Acolo întâlnise 
toamna, deodată, ca o cerească despletire subt ochi. O 
adiere de vânt îi aruncase frunzuliţe galbene în faţă. Privise 
mirat, cerul, livada, zarea asfinţitului... Da! Venise toamna, 
fără s-o presimtă, fără s-o aştepte, ca în anii trecuţi, ca anul 
trecut mai ales. 

Sigur, venise toamna. 

Toamna! 

Cuvântul care-i cădea pe inimă, umplându-l cu grave 
sonorități, bronzând cadenţele inimii. Se deschideau iară, 
de aur, porţile prin care se duc vacanţele copilăriei. 
Dezmierdase trunchiul unui nuc. Culesese o nucă. Verdele 
amar al nucilor! Toată melancolia lui Eminescu e în frunzele 
de nuc. Subt nuci, în preajma toamnei îţi vine să oftezi, dar 
surâzi. Foşnetele erau mai uscate. Glasuri în cer! Soarele 
galben îşi stingea luminile şi se ducea, ca acei nenorociţi 
japonezi, atât de singuri pe străzile oraşelor europene, cu 
marfa lor naivă şi exotică, pe care nimeni nu le-o cumpără. 

Venise toamna, cu semnul plecărilor. 

Venise! 


Şi, ca o pasăre care şi-a regăsit vechiul cuib tocmai în clipa 
când trebuie să-l părăsească pe celălalt, pentru a intra în 
cârdul plecărilor de toamnă, Dănuţ îşi regăsise sufletul de 
anul trecut, aşa cum îl lăsase, plin de Alunele veveriţei, 
acuma, când vacanţa era în declin. 

.„„De asta şedea singur la fereastră, cu lumina stinsă. 

Uneori răsuna ropotul căderilor de fructe, grăbind parcă 
izgonirea anotimpului sfâşiat. 

Două toamne se oglindeau în sufletul lui: una, tipsie de aur 
acoperită cu fructe, alta, goală tipsie de aur. 

Ce făcuse de atunci? Nimic! Adinele, loanele, Rodicele... 
Când se gândea la ele, câineşte, cu nările şi le amintea. Şi 
acelaşi urlet îi umplea trupul. 

Nu! 

Îşi regăsise sufletul. 

Calm, ca un răsărit de lună din valurile mării prosternate, 
deasupra adâncurilor sufletului regăsit, chipul Monicăi îl 
privea... „Dragă Monica. 

Nu îndrăznesc să calc pragul odăii tale. Nici nu vreau să-ţi 
scriu sau să-ţi vorbesc frumos. 

La începutul vacanței, chiar în ziua sosirii mele la 
Medeleni, ţi-am cerut un sfat. Te-am întrebat dacă e bine să 
trăiesc, sau să rămân copil, cu vechiul suflet pe care mi-l 
ştiai. M-ai sfătuit să trăiesc, şi mi-ai dat două caiete. [i le 
trimit îndărăt. Sunt albe. Sunt singurile lucruri albe pe care 
ţi le mai pot trimite şi care mai pot intra în odaia ta, Dănuţ.” 

Îl chemă pe Gheorghiţă, îi dădu biletul şi caietele, 
trimiţându-l cu ele în odaia Monicăi. Tristeţa şi mândria îl 
învăluiră ca o haină aspră. Era singurul act onest pe care-l 
făcuse de la începutul vacanței. 

Aştepta. 

Auzind paşii lui Gheorghiţă, sări de pe scaun, deschise 
uşa: 

— Ei? 

Gheorghiţă îi întinse două caiete şi un bilet. 


„Dragă Dănuţ, Eu nu păzesc porţile raiului. Odaia mea e 
totdeauna deschisă pentru tine. 

Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat caietele aşa cum sunt, 
dar păstrează-le. Dacă nu ţi-au folosit la Medeleni, poate-ţi 
vor folosi la Bucureşti. 

Noapte bună, Dănuţ, Monica.” 

Vroi să fugă în odaia Monicăi şi să-i sărute mânile: atât! 

Dar nu îndrăzni: ..."”noapte bună, Dănuţ”... 

Era atât de mare depărtarea dintre el şi Monica, dintre 
odaia Monicăi şi odaia lui, încât se aşeză pe marginea 
patului, ostenit. 

III. 

MONICA. 

La Medeleni, cel mai însemnat eveniment nu era nici 
toamna, atât de blândă, că zarzării înfloriră a doua oară, 
nici sosirea lui Her Direktor, venit să-şi petreacă ultimele 
zile ale vacanței la Medeleni, nici din ce în ce mai mondialul 
război european, nici deschiderea şcolilor de peste câteva 
zile. 

Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria 
Dănuţ. 

— Sst! Nu faceţi zgomot! Dănuţ scrie, recomandă doamna 
Deleanu celor întârziaţi la glume în sofrageria depărtată de 
apartamentul lui Dănuţ tăcerea necesară tinărului nuvelist. 

— Ce-o fi scriind fecioru-meu? se întrebă Herr Direktor, 
pentru ca singur să-şi răspundă: Descrie viaţa galantă a 
vrednicului său tată! 

— Grigore! se-ncruntă doamna Deleanu. 

— Nu te ofensa, dragă Alice! Vorbeam de mine, nu de soţul 
tău model! 

— Dănuţ va fi cântăreţul Moldovei, proroci domnul 
Deleanu, privind violetul vioriu, în zările albastre, al 
dealurilor moldovene. 

— Dănuţ scrie o nuvelă, îi informă doamna Deleanu, cu 
mândria celor în curent cu secretele zeilor. 


Mai mult decât atâta, doamna Deleanu nu ştia. Monica 
tăcea. Interveni Olguţa: 

— Metaforel s-a săturat de clocit ouă de găină. Acuma 
cloceşte unul de struţ! 

— Olguţa! 

Puiu se nărui de râs. 

— Puiu! 

— Nu te ofusca, mamă dragă! Asta înseamnă în limbaj 
metaforos că scrie o nuvelă, cum spuneai tu. 

— Olguţa, dă-i pace lui Dănuţ. Măcar atâta respect! ... 

— Mamă dragă, dar eu sunt vestala dumnealui! 

— Olguţa! 

— Am colaborat cu el... 

— Ei! 

— Crede-mă! Să-ţi spun subiectul nuvelei? 

— Îl ştii tu? 

— Sigur, eu am intrare separată în Olimp! 

— Olguţa! 

— Da, mamă dragă. laca, am să divulg şi titlul! 

— Spune.-l. 

— Ce-mi daţi? 

— Monoclul! exclamă Herr Direktor. 

— Grigore! 

— Primesc, Herr Direktor. Cine mai dă? 

— Eu, licită domnul Deleanu, fără să precizeze. 

— Altul. 

— O piersică, ofertă Puiu. 

— Tu, mamă? 

— Grăbeşte-te, că-l spun la ureche numai celor care-au 
plătit. 

— O cafea neagră. 

— Fie. Tu, Monica? ... Melizanda, un surâs! Tu, Profira? 
Bravo! Profira, un sughiţ! 

— Hai, Olguţa! 

— Încordaţi-vă! 

— Pamfil, Caramifil şi Leonora. 


— De ce atâta consternare? 

— Invenţii de-ale tale! 

— Ferească Dumnezeu! Spune şi tu, Monica. 

— Eu nu ştiu! 

— Aţi văzut! Numai eu ştiu ce se-ntâmplă cu Pamifil, 
Caramfil şi Leonora. Vreţi să tac? 

— Spune. 

— Pamfil era lung, Caramfil era scurt. Pamfil era Slab - 
scândura; Caramifil, gros - bute. Ştiţi procedeul antitezei! 

— Lasă parantezele! 

— Vedeţi că vă pasionează! Ei, Pamfil îl iubea pe Caramfil, 
dar... 

— Caramfil îl detesta pe Pamfil, continuă doamna Deleanu, 
bătând cu vârful piciorului în duşumea şi cu degetele în 
masă. 

— Nu! Şi Caramfil îl simpatiza pe Pamfil. Erau prieteni 
inseparabili, pe onoarea mea! 

— Olguţa, lasă genul acesta de expresii! 

— Să revenim la eroii noştri. Pe stradă, Pamfil se uita la 
case, Caramfil, la dame. 

— Olguţa! 

— Fie cucoane, pentru mata. Caramifil avea alt punct de 
vedere! 

— Mai uită-te şi la mine! 

— Nuvelistul se uită numai la eroii săi. Dar de ce Pamfil se 
uita la case? 

— Era arhitect. 

— De unde! Căuta o odaie de închiriat. Dar de ce se uita 
Caramfil la... la-la-la-la? 

— Vroia să se însoare. 

— Ferească-l Dumnezeu pe Caramifil de bigamie! Caramfil 
o căuta pe Leonora: o la-la-la-la! 

— Infidela Leonora. Soţia lui cu cununie. Fugise. Era o la- 
la-la-la. Şi bietul Caranvfil fusese un la-la-la-la! Dar nu mai 
era. Aceasta-i expunerea. Acuma, lectorul intrigat îşi pune 


întrebarea: Pamfil şi-a găsit o cameră? Caramifil a găsit-o pe 
Leonora? 

— Aşteptăm. 

— Bine faceţi, căci deznodământul surprinde. Repet: 
Pamfil cel lung căuta o cameră. Caramfil cel scurt o căuta 
pe Leonora. Ori, Pamfil a găsit-o pe Leonora şi Caramifil a 
găsit o cameră. 

— Cum? 

— Tot zgâindu-se... 

— Olguţa! 

— Tot contemplând casele, Pamfil zări îndărătul unei 
ferestre furtiva apariţie a unui bust forte. Cine era? Pamfil 
se opri şi tăcu înăbuşindu-şi o exclamaţie revelatoare. „Ce-i, 
Pamfil?” zise Caramfil. „Ce să fie, Caramfil? zise Pamfil. Am 
găsit o odaie.”, Nu mă lăsa, Pamfil!” „Du-te, Caramfil, că 
vine şi Pamfil după ce vorbeşte cu proprietarul”, zise Pamfil. 
„Bine, Pamfil”. „La revedere, Caramfil”. Pe cine credeţi că 
văzuse lungul Pamfil? Chiar pe infidela Leonora a scurtului 
Caramfil. Căci şi Pamfil o iubea în secret pe Leonora. Pamfil 
şi Caramfil erau prieteni inseparabili. 

— Bravo! aplaudară domnul Deleanu şi Herr Direktor, 
dezaprobaţi de privirea doamnei Deleanu, care totuşi 
zâmbea. 

— Ne-am oprit, vra să zică, urmă Olguţa, în clipa când 
Pamfil suia scările spre Leonora, şi scurtul Caramfil se 
instală la o berărie, ştergându-şi sudoarea frunţii, căci 
Caramfil era gros şi soarele ardea cumplit. În timp ce 
Caramifil ofta sorbind o halbă, Pamfil intra fără să bată la 
uşă, în odaia Leonorei: „lu, Pamfil!”, Eu, Leonoro!” Căzură 
zdrobiţi de emoție, unul în braţele celuilalt. „Vai, Pamfil!” 
„Oh, Leonora!” „Oh, Pamfil!” „Vai Leonoro!” Leonora oferi 
lui Pamfil apă cu dulceaţă; Pamfil oferi Leonorei batista sa 
parfumată căci Pamfil era însetat şi Leonora emoţionată. 
După clipe de tăcere şi înduioşare indescriptibile, Leonora 
află că Pamfil căuta odaie, Pamfil află că Leonora fusese 
trădată şi ea la rândul ei, de infidelul la-la-la-la. „Rămâi în 


odaia mea, Pamfil” „Rămâi în braţele mele, Leonoro!” „Oh, 
Pamfil!” „Oh, Leonoro!” Caramfil aşteptă singur la berărie, 
cu zece halbe, pe care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, dacă 
sincerul Caramfil ar fi ştiut de trădarea perfidului Pamfil. 
Erau prieteni inseparabili! 


Râdeau toţi, în frunte cu doamna Deleanu. 

— Se făcu seară şi Pamfil tot nu venea. „Cum o să mă-ntorc 
singur acasă, fără de Leonora şi fără de Pamfil? îşi zise 
Caramfil, oftând şi plătind talului douăzeci de halbe, căci 
afară era cald şi Caramfil era gros. Mai bine mă mut la 
hotel!” se hotări Caramfil, sculându-se de pe scaun, 
împovărat de durere şi de bere. Astfel, Caramfil se mută la 
hotel şi Pamfil la Leonora... Dar... l-a prins! ...toate cele-s 
trecătoare, chiar şi amorul lui Pamfil pentru Leonora, 
precum şi amorul Leonorei pentru Pamfil! Aşa că într-o 
bună zi, cu cine credeţi că se trezeşte Caramifil la berăria 
unde zilnic îl aştepta pe Pamfil, consumând douăzeci de 
halbe? Chiar cu Leonora întovărăşită de Pamfil... „Tu, 
Leonora?” „Eu, Caramfil!” „Tu, Pamfil?” „Eu, Caramfil!” „Ai 
venit Leonoro?” „Am venit Caramfil!” „Mi-ai adus-o, 
Pamfil?” „[i-am adus-o, Caramifil!” „Oh, Pamfil, de când te- 
aştept!” „Oh, Caramifil, de când te caut!” „Oh, Leonoro!” 
„Oh, Caramfil!” „Pupaţi-vă”, zice Pamfil. „Pupă-mă”, suspină 
Leonora. „Pup-o”, zice Pamfil. „Şi pe tine, Pamfile”, zice 
Caramfil. „Pupă-mă, Caramfile”, zice Pamfil. Şi se pupă. În 
ziua aceea, Pamfil, Caramfil şi Leonora ar fi putut umplea 
cu lacrimile lor cele şaizecei de halba consumate. Gaci 
Leonora era femeie, iar Pamfil şi Caramfil prieteni 
inseparabili... Cafeaua, mamă dragă. 

Toţi ştiau că Dănuţ scrie o nuvelă, nu din cauza Monicăi, ci 
dintr-a lui Dănuţ, care, într-un moment de orgolioasă 
expansiune o anunţase pe doamna Deleanu că scrie o 
nuvelă. Atât se ştia. Monica ştia mai mult, dar nu spunea 
nimănui, nici chiar Olguţei care zilnic, după dejun şi după 
masă, compunea năzdrăvănii, atribuindu-le lui Metaforel, 
spre indignarea biruită de râs a doamnei Deleanu şi spre 
hazul celorlalţi. 

Titlul nuvelei lui Dănuţ era Troiţa. Eroii: un băiat de liceu, 
un zarzăr înflorit şi o fată cu ochii verzi. 

Troiţele răsar călătorului la răspântii de drumuri. Tot la o 
răspântie răsărise Troiţa eroului lui Dănuţ: la încrucişarea 


LL 


copilăriei cu tinereţa. Troiţa era zarzărul şi fata, 
dimpreună, căci zarzărul, cu albul lui hohot, acoperea 
tocmai fereastra odăii unde era fata cu ochii verzi ca 
frunzele, când floarea s-a scuturat. 

Subiectul nuvelei îi venise fulgerător. Într-o dimineaţă cu 
foşnete galbene şi limpede chilimbar de soare Dănuţ se 
deşteptase auzind o ciocănitură la uşă. Intrase Gheorghiţă. 

— Conaşule, mi-o spus duduia Monica şi ti trezăsc, c-o 
înflorit zarzării. 

Gheorghiţă-i aducea de la Monica o creangă de zarzăr 
bifurcată rămuros cum sunt coarnele cerbilor bătrâni, 
înflorită, înflorită în plină toamnă. În clipa aceea, la ferestre 
zâmbiră poveştile copilăriei, şi Dănuţ era frumos de fericire, 
ca un copil cu cercei de cireşe. 

Toată dimineaţa se plimbase cu Monica prin livadă. Nu 
înfloriseră toţi zarzării. Numai unii, mai timid decât 
primăvara, cu parfum mai suav, ca o amintire împăienjenită 
a celuilalt, încrezători şi zâmbitori ca nişte copii veniţi în 
cămeşi de noapte să se încălzească la focul toamnei. 

Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toamnei, pe 
cerul albastru şerpuiau cârduri călătoare - dar înfloriseră 
zarzării. 

Dănuţ avea încântarea aceluia care ar întâlni îngeri în 
drum. Nu-i venea să creadă. Zâmbea. Apuca mâna Monicăi, 
o strângea, o lăsa, ca să pipăie cu vârful degetelor crengile 
înflorite. Se întâmplase un miracol în livadă şi altul în inima 
lui Dănuţ. 

Erau atât de frumoşi zarzării înfloriţi în toi de toamnă 
încât Dănuţ nici nu băgase de seamă cât de frumoasă era 
Monica, subt albastrul mai închis al cerului, care-i făcea 
părul mai auriu - de un auriu primăvăratec - şi-n preajma 
zarzărilor bucuriei, care-i făceau obrajii mai rumeni. 

Târziu, după o dimineaţă întreagă de zarzări, soare, 
zâmbete şi exclamări, lui Dănuţ îi venise să scrie, Monicăi, 
să plângă. 


Era sfâşietoare bucuria acelei dimineţe, lac blond cu 
uşoara dâra de spumă a zarzărilor, ca şi cum un înger 
nevăzut într-o barcă străvezie şi-ar fi muiat degetul în apă, 
însemnându-şi trecerea prin melancolia toamnei. 

După-amiază, Dănuţ se retrăsese în apartamentul lui. 
Monica îi preparase, în ascuns, un pahar mare de cafea 
neagră. 

Nu scrisese nimic în după-amiaza aceea. Vorbise cu 
Monica. Uitase să se pieptene. Numai noduri castanii şi 
arămii, părul îi era ca şi sufletul: tumult, dans, spirală 
deasupra unui zâmbet. 

— Monica! Monica! Să iubeşti un zarzăr! 

— Să crezi că-l iubeşti. 

— Da. Să crezi că iubeşti un zarzăr! Ce poate fi mai 
delicios? mai delicat? mai proaspăt? Adorabila confuzie a 
copilăriei în faţa drăgostii... Monica, îl vezi pe băieţel, după 
o noapte de nesomn, cu părul şi pelerina stropite de 
petale... de petale albe ca noiţele pe o unghie de copil... 
văzând deodată zarzărul care a înflorit peste noapte, lângă 
el, la capul lui, fără ca el să ştie... Soarele răsare. Zarzărul e 
alb şi soarele îl suflă cu mărgean ca obrajii fetiţelor când se 
roşesc. Băieţelul vrea să plece, fiindcă e trist după o noapte 
de singurătate şi nesomn. Cine-l cheamă din urmă? O 
bătaie de inimă, ca atunci când îţi răsare dragostea. Se 
întoarce, priveşte... Ochii lui, Monica, în care un zarzăr 
înflorit se oglindeşte alb şi roz, ca un nour pe obrajii 
drăgostii... Se repede. Pelerina-i cade. Vrea să sărute, să 
strângă în braţe... Monica, să săruţi un zarzăr şi să crezi că 
săruţi! Să ai o creangă în braţe şi să crezi că iubeşti! În 
clipa aceea, Monica, îngerii sunt aproape, livada e mai albă, 
se întâmpla un miracol: un copila sărutat un zarzăr! 
Zâmbeşte cerul. O sărutare a rostogolit petale albe... Simţi, 
Monica? Trebuie să cânţi în clipa aceea. Soarele, cerul, 
pomii trebuie să cânte - să cânt. S-a întâmplat un miracol 
pe pământ! Livezile înfloresc în cor. Totul e copilăresc. 


Albinele murmură. Soarele se înalţă mai sus. Un copila 
sărutat un zarzăr. Pământul e un început de poveste... 

În după-amiaza aceea, titlul nuvelei - căci Dănuţ o numea 
nuvelă - fusese Un copila sărutat un zarzăr! 

Toate cântau în după-amiaza aceea. Totul era copilăresc. 
Pământul era un început de poveste, căci un copil sărutase 
un zarzăr: Dănuţ, într-o clipă în care toate livezile lumii 
albiră, se-mbujorară şi se scuturară, roiuri-roiuri, o 
sărutase pe Monica: obraz alb în galben asfinţit de toamnă, 
cu genele prelungite de două lacrimi... 

Eroina lui Dănuţ avea ochi verzi şi părui negru. 

A sărutat-o pe Monica Dănuţ, sau nălucirea unui zarzăr 
înflorit? 

Blândă ca de obicei, Monica era trista ca de obicei, dar 
nimeni nu ştia, căci Monica zâmbea ca de obicei. 

Dănuţ era absorbit de nuvelă. 

Cunoscuse Dănuţ până atunci ce înseamnă bucuria de-a 
aştepta o metaforă. O aştepţi: va veni din cer sau din 
pământ? Îţi bate inima. O auzi apropiindu-se în bătăile 
inimii. Şi deodată este. O vezi, nouă ca o altă planetă în care 
trăieşti, a ta totuşi. Era lângă tine, dar vine străfulgerând 
prin cosmice spaţii. Luceafăr desprins din cerul care eşti tu 
însuţi, oprit şi cules ca un fruct scuturat de mâna ta. 

Dar nu cunoscuse încă Dănuţ fericirea de-a aştepta un om. 
Un om! Alt om decât tine, având un suflet, altul decât al tău, 
imens ca şi al tău. Nu-l cunoşti. Nici numele nu i-l ştii. Nu L- 
ai văzut niciodată. Ți-e străin. E o respiraţie în întuneric. 
Nimic alt. Îl aştepţi. Se apropie cu pasul lui. Îţi bate inima 
ca atunci când cineva vine spre tine prin întuneric. Cine-i? 
Cum e? E în afara ta? E înlăuntrul tău? De unde vine? 

Ce s-a întâmplat! Nu mai eşti. Ca o pulpană învăluind subit 
trupul care-o poartă, într-o izbucnire de vânt, blând şi 
năprasnic te-ai lipit de el. Eşti el, din cap până-n picioare. 
Eşti în sufletul lui, eşti privirea şi vorba lui. Te-ai pierdut în 
el. Străveziu ca aerul, îl împresori. E prizonierul tău. Crede 
că-i liber, crezi că eşti liber, dar te-a furat şi l-ai furat. 


Solemn ca dezmorţirea întâiului Adam, un om a intrat în 
viaţă, din tine şi prin tine. Totuşi e el. Nu eşti stăpânul lui. Ai 
vrea să fie bun: e rău. Ai dori să fie frumos: e urât. L-ai vrea 
generos: e meschin. Uneori se preface, înşelându-te chiar 
pe tine; şi cu tine e făţarnic. Ţi-e drag fiindcă-i al tău, dar te 
temi de el, fiindcă-i el, şi eşti mândru de el, tot fiindcă-i el. Îl 
simţi mai deştept decât tine. Dacă l-ai întâlni în viaţă, te-ai 
teme de ironia lui şi l-ai ocoli sau l-ai duşmăni. Femeie, o 
simţi primejdioasă, nestatornică, dominatoare, crudă, 
indiferentă faţă de cei care-o iubesc, ademenitoare pentru 
ceilalţi până în clipa când, vânaţi. Îi zvârle în tolbă, 
dezgustată. Deşi feminitatea ei e însufleţită de tine, te 
depăşeşte. În viaţă te-ar înfrânge. Slab şi credul, în viaţă te- 
ai încrede vicleşugurilor ei, deşi din mintea ta-s desprinse, 
din tine venindu-i puterea. 

Inconştient, în tine se urzesc treptat, de la sine, faptele 
creaturilor tale. Voința ta abdică, se preface fărămiţându-se 
în zeci de suflete şi, îmbinându-le delaolaltă, curge cu ele şi 
cu vremea: destin. Eşti copil, eşti tânăr, eşti bătrân, eşti 
fetiţă, femeie, eşti cine şi eşti cal, eşti pasăre şi cer, eşti 
iarbă, livadă, pădure, umbră şi-ntuneric, eşti biserică şi 
cimitir, şi eşti timpul compunând şi descompunând viaţa, cu 
mii de mişcări şi mii de neclintiri. 

Unde eşti? 

Moarte şi înviere în toţi şi tot, eşti Dumnezeu; în afară de 
tine, spaţiu, respiri. Eşti însuşi echilibrul involuntar şi 
inconştient al fericirii. 

Dănuţ era fericit. 

Afară era toamnă; el trăia în primăvară. Ultimele zile ale 
vacanței: el trăia liber la începutul vacanței de Paşti. 
Dezrobit de realitate, trăia în halucinanta realitate a 
ficţiunii, cu soare de april în livezi apriline. 

Scrisul de pe fiecare pagină avea altă fizionomie. 

Uneori cuvintele aveau oblicitatea impetuoasă a ploilor, 
torențiale. Dese, grăbite, alergau, ritmate de aceeaşi 
emoție vertiginoasă, în care bătăile inimii erau fulgere. 


Alteori, şirurile de cuvinte şovăitoare ondulau neregulat, 
ca serpentinele cârdurilor pe cerurile de toamnă. Lungile 
respiraţii ale melancoliei erau desemnate în chiar linia 
cuvintelor care-o exprimau. 

Alteori, literile se micşorau delicat, grupându-se în şiruri 
de mărgeluţe rotunde, clare, dar microscopice, pe care-ţi 
venea să le culegi cu vârful unui ac fin. Acele cuvinte 
povesteau cum două fetiţe mici îşi culcau păpuşile. Cinci ani 
aveau fetiţele, cinci ani aveau cuvintele minusculare, care 
se jucau de-a somnul cu fetiţele şi păpuşile. 

Alteori, cuvintele păreau scrise-n salturi. Lipseau litere. 
Liniuţele, apostrofele, virgulele dispăreau: eroul sărutase 
zarzărul de la fereastră, îşi pierduse pelerina şi fugea 
nebun prin livadă, uitând ortografia şi punctuaţia: iubea. 

Isprăvise partea întâia, cea care începea cu un zarzăr 
înmugurit şi prezenţa unei fete necunoscute în casa 
părintească a eroului-licean, unde şi el îşi petrecea vacanţa 
de Paşti - culminând în înflorirea de peste noapte a 
zarzărului şi în sărutarea din zori. 

O dată cu partea doua, schimbase titlul. Din Copilul care a 
sărutat un zarzăr, devenise Troiţa. 

Pe cine iubea? Pe zarzăr sau pe fata cu ochi verzi, din 
odaia la fereastra căreia era zarzărul? Începuse rivalitatea 
dintre un zarzăr şi o fată, pentru inima unui copil naiv: 
copil. Dănuţ vroia să analizeze sau, mai exact, să desfăşoare 
din primăvară în primăvară, din înflorire în înflorire - 
răsturnând clepsidra timpului cu albe flori de zarzăr în loc 
de nisip mort - emoţiile eroului său în faţa zarzărului 
înflorit, de pe când era copil mic, lector de poveşti, până 
când, licean în vacanţă, se deşteptase iubind, fără să ştie pe 
cine. Dacă înlătura din minte poemul născând, şi dacă 
examina schema, dezbrăcând-o de emoție, i se părea 
absurd şi neverosimil ca un băiat - oricât de copil şi oricât 
de poet ar fi fost - să poată crede că iubeşte un zarzăr, 
oricât de contopite ar fi fost florile acelui zarzăr cu însuşi 
chipul femeiesc pe care-l ascundeau în livadă - fiind în faţa 


ferestrei - şi în sufletul eroului, fiind în faţa dragostei. Atâta 
candoare nu era admisibilă. Eroul juca un rol într-o piesă 
graţioasă, dar juca un rol. 

Totuşi, Dănuţ nici nu minţea, nici nu „făcea literatură”, 
creând un conflict sufletesc din această confuzie, dând 
realitate rivalităţii dintre zarzăr şi femeie şi lăsându-l pe 
erou să se clatine, întocmai ca zarzărul încărcat de floare, 
când spre fereastră, când spre livadă. 

Din copilărie, lui Dănuţ „îi bătuse inima” pentru zarzări. 
Pentru majoritatea oamenilor şi poeţilor primăvara e verde. 
Ochii verzi pe care-i deschide primăvara subt cerul din nou 
albastru. Codrul înverzit, iarba încolţită, griul răsărit. În 
mai toate inimile şi literaturile, semnul primăverei e verdele 
crud, fraged, răcorit în umbră şi aprins în soare. 

Desigur că toţi cânta şi slăvesc şi livezile cu floarea lor de 
lumină şi cântecul albinelor culegătoare. Dar verdele 
domină. Tuturora le place mai mult trainica undă de verde 
a primăverii, căci vara în care se revarsă tot verde e, decât 
spuma vremelnică a pomilor O clipă înfloriţi, verzi şi ei apoi. 

Şi chiar cei care se opresc în livezi, privind şi ascultând, 
cântând şi descriind, nu fac nici o deosebire între zarzăr, 
piersic, măr, cireş, păr, gutui şi toată felurimea pomilor care 
alcătuiesc buchetul de mireasă al primăverii. 

Pentru Dănuţ, însă, primăvara nu era decât o singură 
clipă: aceea când zarzării, fără de frunze, numai flori albe, 
au înflorit deplin. O emoție - ca frica unei sărutări sau 
amintirea ei - le dă o umbră trandafirie pe obrajii albi. 
Zâmbesc. Râd. N-au frunze. Verdele nu se presimte. Alb 
pur, în stranele trunchiurilor. Candoare luminoasă.” Lumini 
de lună şi de zori, roind în clar tumult. Mărgean palid cu 
vinişoare roze. Bluze de vară cu dantele, în care tinereţa 
unui trup e undă vag purpurieâncântare pufoasă în faţa 
cerului albastru. Pomi îngereşti. Parfum prea copil ca să fie 
parfum. Zâmbet în petale, zâmbet în miresme. Zarzării. 
Nume plin de albine. Petale care cad, plutind, zbor întors 


spre pământ. Suspin naiv al primăverii. Când zarzării au 
înflorit, primăvara are rochiţă scurtă şi se duce la biserică. 

Dar zarzării nu-s decât o clipă între clipele primăverii. Au 
înflorit: alb culminant. Şi-n seara aceleeaşi zile albul a 
ostenit, o undă gălbuie a întristat rozul. Copilăria albului, 
deodată, a îmbătrmit. Vin frunzuliţele: roi verde. Îngerii din 
jurul zarzărului au zburat, luându-i vaporosul nimb. A 
rămas pom ca toţi pomii, robust în haina verde, pe 
pământul negru: dar un zarzăr de lumină s-a stins între 
crengile lui. 

Cine-a iubit zarzării a cunoscut melancolia adorabilă şi 
sfâşietoare a acelor visuri de tinereţă, când îţi apare în 
rochiţă albă fetiţa moartă pe care-ai sărutat-o o singură 
dată, făcându-te să respiri o clipă parfumul ei de păr, de 
soare şi de copilărie. 

Nu era nici metaforă, nici alegorie, nici efect de siropoasă 
literatură, îndrăgostirea eroului din poemul lui Dănuţ de un 
zarzăr, nici confuzia care-l îndemnase să îmbrăţişeze o 
creangă înflorită. Nu. Era o candidă şi dureroasă ofrandă a 
buzelor neştiutoare şi a sufletului plin încă de poveşti, în 
faţa zorilor drăgostii - efemeră clipă, ca şi floarea albă, care 
tot de zori era. 

Nuvela lui Dănuţ era poem desigur, ireală ca şi zarzării în 
clipa când par zbor şi nimb deasupra pământului, nu pomi 
răsăriţi din pământ. 

Dănuţ însă vedea în zarzări toată primăvara, suflarea 
aburită a primăverii spre cer - iar ceilalţi văd primăvara 
verde, pământească, păscută de vite, rostogolind trupurile, 
de patima ei cuprinse, în patul nupţial al sevei. 

Monica intră cu ceaşca de cafea. 

— Scriai, Dănuţ? 

— Nu, Monica. Remarcam un fenomen curios. Eroului meu 
nu-i prieşte statul în casă. Cum intră în livadă îl văd. 
Zarzărul îl învie. Cum intră în casă îl pierd, se 
împăienjeneşte, nu-l mai simt! ... Nu merge! 

— Scoate-l în livadă. 


— Nu se poate. Acuma-i în odaia lui. Budează fără motiv şi 
nici n-are pe cine buda. Surorile lui l-au invitat la îngheţată 
împreună cu eroina. A refuzat, pretextând că-l doare capul. 
Trebuie să stea în odaia lui. 

— Lasă-l singur şi du-te cu fetiţele. 

— Nu pot! E un moment delicat, pe care trebuie să-l 
analizeze în sufletul lui. Dimineaţa a sărutat zarzărul. Întâia 
sărutare de dragoste. E natural să se gândească numai la 
ea. Dar nu poate. Gândul îi fuge după surorile lui şi după 
ochii verzi... Vezi, Monica, ochii verzi alungă florile 
zarzărului întocmai ea frunzele. Îl pândesc mai ales în 
zarzăr. Priveşte floarea albă, vede ochii verzi. Pe cine 
iubeşte? 

— Tu ştii, Dănuţ? 

— Nu. Dar asta nu-i nimic. Se rezolvă de la sine. Gândurile 
lui, însă, între zarzăr şi ochii verzi, trebuie să aibă o emoție 
copilărească, pe care n-o pot găsi în mine... Nu ştiu! Aştept 
ceva. Caut parfumul unei amintiri şi nu-l găsesc. Îmi trebuie 
o emoție din copilărie... Nu ştiu bine ce! 

— Să-ţi dau Alunele veveriţei. 

— Nu, Monica. Acolo e sufletul de anul trecut. Îmi trebuie 
ceva vechi de tot... de pe când eram copil mic... o jucărie... 
o carte. Tu ce cărţi mai ai din copilărie? Monica, n-ai cumva 
un Robinson Crusoe? 

— Mi se pare că am o ediţie franţuzească. 

— Nu. Cea românească. O carte cu ilustraţii. Văd culorile: 
barba lui Robinson, musteţile, căciula ţuguiată, marea, 
albastru decolorat, papagalul... Monica, haidem în pod! Să 
ştii că Robinson Crusoe e în lada cu jucării! Vai, Monica, aş 
da un an din viaţă să-l găsesc! Haidem în pod. Dar să nu ştie 
nimeni. Mergem numai noi doi. 

— Bine, Dănuţ, mă duc să caut cheile. 

— Eu te-aştept pe scară. 

Dănuţ era în friguri. Uită să-şi ia ţigările, să-şi puie 
surtucul. Plecă aşa cum era, fără surtuc, în cămeşă 


descheiată pe piept, cu mânicile suflecate, aşa cum ieşi în 
întâmpinarea unui oaspe neprevăzut şi iubit atunci sosit. 

Treptele scării de lemn care ducea la pod erau calde în 
soarele de toamnă. De sus, din balconaşul podului, toamna, 
galbenă şi roşie în livezi şi păduri, se scutura în vânt, şi 
valuri albastre cu dealurile, se pierdea în zări, afund. 

De jos, Monica văzu profilul lui Dănuţ pe cerul albastru, şi 
zâmbi. Venea cu cheile. Alergase. Urca scările cu obrajii 
rumeniţi şi părul împăienjenit pe tâmple. 

Dănuţ era grăbit să intre-n pod. În faţa uşii ţesută-n aţe de 
păianjen, aştepta emoţionat, cum demult aştepta ridicarea 
cortinei îndărătul căreia strălucea decorul feeriei. Nu mai 
fusese în pod din copilărie. 

Monica încerca cheile pe rând. În grabă, uitase să întrebe 
care-i cheia podului. 

Înaintea lor pătrunse vântul, înfiorând străvechile aţe de 
păianjen. Bruma uscată a colbului, an cu an cărunţise mai 
deasă. Culorile erau veştede ca şi lumina care, intrând prin 
ferestrele podului, îmbătrânea. 

Penumbră înfierbântată cu miros de lemnărie şi de 
evanghelie mucegăită. 

Monica nu intrase niciodată în pod. Tăcerea grămădită, 
decorul de mobile şchioape, demodate, scăpătate, colbul 
tragic ca o pulbere de moaşte în razele de soare şi mirosul 
mort făceau parcă să se presimtă sicrie: peceţi solemne pe 
trecut. 

Monica apucă mâna lui Dănuţ. 

— 'Ţi-e frică, Monica? 

O strânse în braţe, caldă şi cu raze-n păr ca o creangă de 
tei. Îşi lăsă capul pe umărul lui Dănuţ. 

Tăceau: doi, în tăcerea podului. 

Dănuţ îşi lipi obrazul de părul Monicăi. Se auzeau lăbuţele 
hulubilor pe acoperiş. În vânt plesneau coarde de vioară. 

— Monica, vorbi Dănuţ în şoaptă, hai să deschidem lada. 

— Hai Dănuţ. 


Dănuţ îi cuprinse tâmplele cu palmele, i le strânse - genele 
Monicăi tremurară - îi dezmierdă obrajii de-a lungul, încet, 
până la bărbie. 

Dulce şi trist, capul Monicăi era pur ca după lacrimi 
prelinse pe obraji. 

Dănuţ îi sărută mâna. Mai mâhnit, în singurătatea de o 
clipă, zâmbetul Monicăi se rătăci prin părul lui Dănuţ. 

— Dănuţ, hai să deschidem lada. 

Ladă imensă, ca o odăiţă scundă. Ridicară amândoi greul 
capac de pe arca lui Noe a copilăriei. Jucăriile plutiră de-a 
valma, din înecul umbrei şi al anilor. 

Săbii, puşti, pistoale, vaporaşe, bărci, corăbioare, mingi, 
dulăpaşe de păpuşi, forme pentru nisip, căsuțe de păpuşi, 
diabolouri, patine cu rotiţe, funde, urşi de pâslă, mieluţi 
mâncaţi de molii, fluturi de hârtie şi gumă, marinari de 
tinichea răpănoasă, soldaţi cu piedestal de lemn, pâumiere, 
vioare mute, coifuri, paiaţe cu talgere, o lanternă magică, 
un pian miniatural, o arenă de circ, lampioane, o maimuţă 
decapitată, o cutie de bomboane „Riegler” plină cu scoici, 
codiţa unei veveriţe de tablă, un dinte de elefant, un picior 
de păpuşă, iarbă artificială... 

— Monica! 

Vorbise Monica. 

— Ce-i, Monica? se miră Dănuţ, scotocind prin ladă. 

Monica ridicase din vălmăşagul jucăriilor o păpuşă cu 
rochiţă albă şi părul tăiat din rădăcini. Ţinea în mini iubirea 
ei. 

— O păpuşă tunsă, se veseli Dănuţ. Stai! ... Monica, 
închipuieşte-ţi că mi-aduc aminte! 

Obrajii Monicăi ardeau. Ţinea păpuşa în mini. Nu 
îndrăznea s-o strângă în braţe. O recunoscuse după rochiţa 
albă, de ea făcută, şi după şorţuleţul alb, contradictor cu 
găteala de mireasă. 

— Monica, asta s-a întâmplat în anul când ai venit tu la 
Medeleni, în ultima noapte a vacanței. Eu trebuia să plec la 
Bucureşti. Nu ştiu ce i-am făcut Olguţei, dar i-am făcut 


ceva, şi mi-aduc perfect aminte că mă temeam. Seara, la 
culcare, am găsit păpuşa în pat. 

Inima Monicăi bătea, bătea. 

— Am fost furios. Mai mare insultă nu puteam concepe. 
Să-mi puie Olguţa o păpuşă în pat! Ştii ce răzbunare am 
inventat? Am tuns-o, Monica, am tuns-o cu cuţitaşul... Un 
cuţitaş de os, din plumiera de lac japonez. Ţi-aduci aminte? 
Plumiera din biroaşul mamei. Mi-o dăruise... După ce-am 
tuns-o, am împachetat părul şi i-am dat foc... Da! Îmi tăcuse 
mama foc în sobă. Parcă văd cuferile gata de plecare, 
focul... Dimineaţa, n-am avut curajul să las păpuşa în patul 
meu. Am dus-o în pod... Stai! I-am mai făcut ceva! Barbă şi 
musteţi! Vai, biata păpuşă! 1 le-am şters cu radierul: se mai 
cunoaşte? ... Cum de n-a aflat Olguţa?! N-a întrebat după 
ce-am plecat? ... Uite-l pe Robinson Crusoe! Monica, l-am 
găsit! 

Bucuria lui Dănuţ răsuna aşa de tare, încât tăcerea 
podului, fără ecou, deveni mai gravă. În timp ce Dănuţ 
răsfoia cartea cea mai scumpă a copilăriei lui, Monica se 
îndepărtă cu păpuşa, spre o ferestruică din fund. Întoarse 
capul. Dănuţ, aşezat pe marginea unui fotoliu, se cufundase 
în pozele cărţii. 

Degetele Monicăi tremurau uşor. În buzunarul şorţuleţului 
era un plic. Îl scoase. Era nedesfăcut. Plic de păpuşă, cu un 
trifoi pe margină şi o caligrafie de copil: „Pentru Dănuţ”. 
Monica n-avea nevoie să-l desfacă. Atunci, ca şi acum, 
singurele vorbe, pe care mâna ei le putea scrie lui Dănuţ, 
erau: „Monica te iubeşte, Dănuţ”. 

De-atunci, vorbele erau închise într-un plic, în buzunarul 
şorţului unei păpuşe, în lada cu jucării din podul de 
vechituri... 

— Monica! Monica! La scris! Ne-am lenevit destul! Cu 
Robinson Crusoe şi cu Monica ieşi în balconaş. 

Se coborâră pe scări. Podul le prăfuise hainele şi mânile, 
aşternându-le aţe de păianjen în păr. 

— Mă pun la scris. Tu ce faci, Monica? 


— Cetesc, Dănuţ. 

— 'Te-aştept mai spre seară să-ţi cetesc. Da? 

— Da. 

Plecă fericit, cu egoismul albinelor când, iluminate de 
polen, zboară spre stupi. 

Cu scrisoarea în mină, Monica porni spre odaia ei. În 
antret o întâmpina Olguţa, în costum de călărie. 

— Melizando, îţi aduc o scrisoare de la gară. 

— Mie? 

— Da, Melizando. Un nou Pelleas? 

— Nu ştiu nimic! se miră Monica, luând în nună 
voluminosul plic „recomandat”. 

— Facem o partidă de tenis? 

— Nu mai călăreşti? 

— Cum vrei tu, Melizando! zâmbi Olguţa. 

— Eu aş sta în odaie... Da cum vrei tu! 

— Tu ce vrei, Cuţulachi? 

— Călărie! izbucni Puiu, mai mândru să călărească alături 
de Olguţa, chiar pe mărunţelul Titi-Binghi, decât să nu-i 
poată răspunde la nici o minge. 

— Facă-se voia ta! 

Bucureşti, 7 septembrie 1914 „Dragă Monica, Dă-mi voie 
să-ţi mulţumesc şi să-ţi cer scuze. Abia când am ajuns la 
Bucureşti, am înţeles raţiunea invitaţiunii tale de a-ţi scrie 
de aici din când în când. La Medeleni, am crezut ca e o 
simplă gentileţă, o atenţie pentru cel care pleca descurajat. 
Ajuns aici, după câteva zile de izolare sufletească, mi-am 
dat seamă că singura bucurie la care mai puteam aspira era 
aceea de a scrie la Medeleni. Cui? Olguţei - ştii prea bine - 
n-aş fi avut curajul. După o vacanţă întreagă, abia de 
îndrăznesc să-i spun pe nume, şi parcă tot ezit. Lui Dan? El 
e prea ocupat cu ce scrie ca să se intereseze de altceva în 
afară de eroii lui. Singura fiinţă de la Medeleni care mă 
invitase să-i scriu - altfel n-aş fi îndrăznit - şi care mi-ar fi 
cetit scrisoarea cu aceeaşi bunătate lucidă şi atentă cu care 
îmi primea şi confidenţele era Monica. 


Încă o dată, îţi mulţumesc, şi dă-mi voie să admir în tine 
cea mai delicată inteligenţă din câte mi-a fost dat să 
întâlnesc. Era şi natural să n-o găsesc la un bărbat. Am 
bucuria şi mândria că dacă nu m-am întors de la Medeleni 
cu ce speram - copilăreşte - când am plecat în vacantă, am 
câştigat în schimb o prietenie din acelea care te lasă 
incredul - când le vezi în cărţi - şi evlavios, când le 
descoperi în viaţă. Sufletul mi-e trist, dar nu gol. Alături de 
mama şi de tata, pe care îi iubesc, dar de care sunt străin - 
ca toţi copiii faţă de părinţii lor - te am pe tine, deopotrivă 
de aproape ca şi ei în afecțiunea mea, dar legată prin egala 
transparenţă a prieteniei. 

Sunt în plin examen, fără emoție şi fără entuziasm. Regret 
că sunt atât de bine pregătit. Invidiez emoția absorbantă a 
camarazilor pentru care examenul e un joc de loterie. 
Desigur că fiecare dintre ei a lăsat o dragoste acolo unde şi- 
a petrecut vacanţa, dar nici o tristeţă, nici o reculegere nu-i 
distrage din efervescenţa şcolarului în examen. Un răspuns 
norocos la oral îi face să delireze pe coridoare. Fac tumbe, 
îşi calcă în picioare chipiile, de care speră că se vor despărţi 
pentru totdeauna, aruncă în plafon cartea obiectului 
respectiv, fără să mai ţie socoteală că prin aceasta 
diminuează preţul oferit de anticar. Într-un cuvânt, pentru 
ei unicul dispensator de bucurii şi amărăciuni este 
examenul. 

De ce nu pot fi şi eu la fel cu ei? Nici măcar nu pot fi 
camaradul lor, deşi majoritatea sunt băieţi cumsecade. Dar 
mă frapează ca niciodată vulgaritatea lor. Înainte de-a vă 
cunoaşte pe voi, o suportam, mă obişnuisem cu ea, o 
confundam chiar cu însăşi formula veseliei în mai mulţi. 
Credeam că-i singura fizionomie a glumei şi a râsului, aceea 
pe care o vedeam zilnic la şcoală, de când intram până când 
ieşeam. Olguţa mi-a dat un alt criteriu. Am căpătat de la ea 
noţiunea vie - nu livrescă - a exuberanţei irezistibile, care-ţi 
schimbă ritmul sângelui, făcându-te vesel cum te-ar face 
tânăr: adevărată ploaie de primăvară. Ce exil, Monica, 


atmosfera liceului, după a casei voastre! Râsul Olguţei - pe 
care de atâtea ori îl aud - îmi pare sunet din altă viaţă, fără 
de echivalent aici unde mă găsesc. Îmi devalorifică - sau îmi 
valorifică exact, pentru întâia oară - pe toţi oamenii, toate 
atmosferele, toate decorurile. Probabil că marii compozitori 
muzicali, atunci când ascultă melodiile care abia se 
încheagă în sufletul lor, dacă nu-s complect absorbiți de ele 
şi dacă primesc simultan şi zgomotele vieţii exterioare, au 
aceeaşi impresie de exil în viaţă şi de trivialitate a lumii în 
care trăiesc. Dar aceştia au măcar făgăduinţa muzicei 
exprimate! Eu n-am nimic, Monica, decât sunetul Olguţei, 
mereu vibrând în mine, şi izolarea mea printre ceilalţi. Sunt 
prizonierul acestei vibrații, pe care numai eu o aud, şi care, 
izolându-mă de ceilalţi, mă face să-i privesc sluţiţi, fără de 
bunătate, şi să-i aud barbari, fără de putere. 

După cum vezi, Monica, nu ştiu să suport cu bărbăţie 
reintrarea în viaţă. Şi n-am, măcar, deprimarea aceea 
violentă - atât de minuţios reprezentată şi analizată de 
literatura romantică - deprimare care se elimină de la sine 
prin însuşi excesul care o consumă. Nici nu simt nevoia să 
plâng, nici să nu mă hrănesc, nici să nu dorm. Nici într-o 
clipă nu mi-a venit gândul să mă sinucid: ispită puerilă, pe 
care am cunoscut-o odată, şi despre a cărei romanţioasă 
futilitate mi-am dat perfect seama când am devenit lucid. 
Am rămas cum eram şi înainte: izolat. Cu o deosebire 
fundamentală însă. Înainte, eram izolat de ceilalţi din cauza 
sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sunt izolat 
de ceilalţi din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l 
doresc şi care niciodată nu va fi al meu. Mi-ai spus-o tu, 
Monica, şi-ţi mulţumesc pentru că ai avut o singură dată 
curajul să fii crudă cu mine, tu, atât de bună. Sunt oameni 
făcuţi să iubească o singură dată în viaţa lor, şi alţii făcuţi să 
fie iubiţi pentru totdeauna. Viaţa a vrut ca tocmai Mircea 
Balmuş, care face parte din categoria întâia, s-o întâlnească 
pe Olguţa. 


Nu simt nici revoltă, nici amărăciune împotriva vieţii. 
Olguţa - oricum ţi-ar arăta-o viaţa, şi orice ţi-ar fi - e un dar 
din acelea cu care viaţa nu-i darnică. L-am primit pe 
jumătate, cunoscând-o numai. Îl voi socoti întreg fiindcă o 
iubesc. 

Câţi oameni nu-s care iubesc o viaţă întreagă amintirea 
unui mort sau a unei moarte! Mă voi număra printre aceia, 
şi de la o vreme mă voi socoti fericit numai fiindcă iubesc. 

Nu-mi dau seama de măsura în care cele de mai sus sunt 
sincere şi valabile, dar aş dori să fie. 

Îmi displace fanfaronada şi grandilocvenţa, mai ales când 
vorbeşti de resemnare, şi mai ales când îţi vorbesc ţie, 
Monica. Ai deplina libertate să judeci ceea ce-ţi spun şi să- 
mi împărtăşeşti şi mie aprecierea ta, de a cărei sinceritate 
sunt mai convins chiar decât despre a mea. 

Totuşi, cu nimeni nu mi-e uşor să fiu sincer decât cu tine. 
Spre tine gândurile şi sufletul se îndreaptă natural, ca 
floarea-soarelui după soare, așteptând să le luminezi. Cu 
tine sinceritatea nu e un efort; dimpotrivă, reticenţele 
necesare uneori între un băiat şi o fată îmi par nefireşti şi 
greu de păstrat. De asta îţi voi împărtăşi o observaţie 
lămurită abia acum, la Bucureşti. 

Închipuieşte-ţi că o iubeam pe Olguţa cu mult înainte de-a 
o cunoaşte! Prietenia mea pentru Dan - adevărată 
vasalitate - nu era decât o formă o iubirii mele pentru 
Olguţa. O presimţeam pe Olguţa în Dan, fără să-mi dau 
seamă, şi de aceea, înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, 
prietenia mea pentru Dan avea caracterul unei iubiri. Pe 
atunci nu-mi puteam explica şi eram turburat, ca de un 
echivoc descoperit în mine, de emoţiile pe care mi le dădea 
apariţia lui Dan. Mă intimida şi eram fericit lângă el, prea 
fericit, simțind nevoia de-a tăcea mai mult decât aceea de-a 
vorbi, atât de caracteristică prieteniei. Eram „sedus” de 
prietenul meu. Şi de aici se năştea susceptibilitatea mea 
pentru tot ce mi se părea că-l înstrăinează de mine şi de 
atmosfera de perfectă puritate în care doream să trăiască - 


susceptibilitate care-l revolta ca o tutelă şi pe care o trata 
fără menajamente, brutal chiar. Aceea e singura brutalitate 
din partea oricui, pe care am tolerat-o, pe care am 
acceptat-o, fără mirare la început, cu consternare mai 
târziu. Mă „repezea”, Monica, mă maltrata. Uneori nici nu- 
mi răspundea la întrebări. Alteori îmi întorcea spatele. Într- 
un cuvânt, mă tiraniza, conştient parcă de puterea pe care 
o avea asupra mea. Deşi timid, am fost întotdeauna 
independent şi mi-am apărat independenţa cu energia 
taciturnă şi netă pe care numai timizii o au - o cunoşti prea 
bine - şi care surprinde ca explozia unui pahar cu apă pe 
cei care confundă timiditate cu debilitatea voinţei. 

Totuşi, faţă de Dan, abdicasem la tot ce, până atunci, 
fusese cheia de boltă a construcţiei mele sufleteşti. De câte 
ori nu m-am întrebat: de ce? Niciodată n-am avut curajul 
să-mi răspund cu francheţă: fiindcă îl iubesc. Vedeam în 
această iubire nemărturisită, o monstruozitate, o aberaţie, 
pe care n-aveam curajul s-o privesc în faţă, deşi, zilnic îi 
simţeam efectele. Abia acum îmi dau seama şi mă cutremur, 
nu fiindcă „iubirea” mea pentru Dan ar fi avut un substrat 
echivoc - nu-l avea - dar pentru că atâta vreme am putut 
convieţui cu o ipocrizie faţă de mine însumi, neavând tăria 
să o suprim. E actul cel mai urât al conştiinţei mele: ţi-l 
spovedesc ţie, ca să mă cunoşti mai bine. Oare toate marile 
prietenii dintre băieţi au la bază aceeaşi confuzie? Nu ştiu! 
În ce mă priveşte, simt lămurit că fără de asta n-aş fi avut 
pentru Dan o prietenie de egală intensitate. În prietenie, 
darul sufletesc, de o parte şi de alta, trebuie să fie complect 
şi egal. Dan nu ştie să dea: el acceptă. E prea distrat ca să 
fie capabil de amănunţitul devotament ai prieteniei. E prea 
leneş sufleteşte, ca să aibă neprecupeţitele solicitudini şi 
sacrificii ale prieteniei. De când îl cunosc, niciodată n-a 
simţit nevoia să-mi facă vreo confidenţă. Eu, până să nu vă 
cunosc pe voi, i le-am făcut pe toate, în mod, ca totul 
natural, nefiind solicitat decât de mişcarea de reflux a 
prieteniei, pe care Dan n-o cunoaşte. 


Ce ştiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? 
Câteva poezii şi unele fragmente de viaţă. Ce cunoaşte el, 
dintr-al meu? Adică ce nu cunoaşte? Mă tem însă c-a uitat: 
e prea neglijent ca să păstreze chiar spovedaniile unui 
prieten. Pentru el prietenia e un antract, o distracţie 
provizorie; pentru mine e singura oglindă în care încap 
total, singura oglindă odihnitoare ca o baie în râu de munte. 

Şi totuşi îl iubesc. El va rămâne totdeauna pentru mine un 
mare prieten. Eu pentru el? Dumnezeu ştie! 

Ce farmec ciudat şi rar a pus viaţa în aceşti doi fraţi: 
Olguţa şi Dan. Atât de osebiţi unul de altul, fraţi totuşi în 
acelaşi farmec: veselie, la Olguţa, frăgezime de copil 
melancolic, la Dan. 

Când am aflat, anul trecut, că Dan are o soră, şi când am 
cunoscut fragmente din scrisorile Olguţei, pline de tachinări 
la adresa mea, am avut convingerea că veselia Olguţei e o 
mască adorabilă, mască totuşi. Credeam că are aceeaşi 
fizionomie ca şi Dan. Sau, mai exact, o compuneam 
imaginativ, cu tot ceea ce mă fermecase Dan, feminizând 
aşa cum puteam. 

M-am înşelat? Nu ştiu! Dar am impresia că aceeaşi putere 
cu două feţe e într-amândoi. Melancolia aparentă a lui Dan 
e ca o osteneală datorită unei prea mari exuberanţe 
lăuntrice. Exuberanţa aceea există în el, identică 
exuberanţei aparente a Olguţei. În Olguţa, acea melancolie, 
vădită la Dan, sunt sigur că există, dar e ascunsă subt 
exuberanţă. Sunt fraţi amândoi: o simt perfect eu, care-i 
iubesc pe amândoi. Cu singura deosebire, că la unul şi la 
altul alternanţa de exuberanţă şi melancolie e invers 
aşezată. Ceea ce e aparent la Dan, e ascuns la Olguţa. Ceea 
ce e aparent la Olguţa, e ascuns la Dan. 

Acestui mod de a judeca - poate greşit - datoresc un 
sentiment cu desăvârşire ciudat, pe care mi-l inspiră 
Olguţa, dimpreună cu celelalte: un sentiment de sfâşietoare 
milă. O milă protectoare, duioasă, ca aceea pe care-o au 
părinţii care-şi adoră copiii, văzându-i că intră în viaţă copii. 


Mi-e frică să nu sufere, Monica. Sunt îngrozitoare 
suferinţele acelea care râd mult! Suferinţa lor nu se 
refugiază în muşchii feţii, nici în glandele lacrimale, ci cade 
în adâncimile sufletului. Nu ştiu nici să plângă, nici să se 
zbată. 'Tac şi sufăr, pironiţi de acelaşi tăiuş, din ce în ce mai 
profund, până în cele mai lăuntrice ţesuturi sufleteşti, Nu-ţi 
pare ciudat, Monica, să-mi inspire tocmai Olguţa - ea care 
mă intimidează cum nici un profesor sau examen nu m-a 
intimidat - un astfel de sentiment? Logic, ar trebui să-l 
înlătur. E prea dominatoare Olguţa, prea puternică, prea 
decisă, prea biruitoare, ca să aibă cineva temeritatea de-a o 
compătimi. Totuşi, o intuiţie irezistibilă menţine şi 
alimentează necontenit acest sentiment zadarnic. Ce pot 
face eu pentru Olguţa? Eu, Mircea Balmuş? Dar tu, Monica, 
inteligentă, devotată, bună, generoasă, lucidă, poţi să 
veghezi. De fapt, tu eşti singurul sprijin al Olguţei. Te 
iubeşte şi te stimează. Tu ştii să fii prietenă altfel decât Dan, 
şi tu eşti singura ei prietenă, singura ei soră. Ea, cea mai 
bine dintre noi, ştie că nu eşti Melizandă. Tu, singură dintre 
toţi, o poţi... ştiu eu, ocroti. Deşi excesiv de inteligentă, 
Olguţa poate fi uşor înşelată. Se simte prea puternică în 
faţa oamenilor - şi este realmente - o distrează prea mult, 
cu toţii, mărindu-i colecţia de „păpuşi“, fiecare prin 
contribuţia de ridicol propriu, ca să aibă în faţa lor atenţia 
şi neîncrederea precaută, comună ţăranilor şi oamenilor 
slabi. E o fire prea generoasă, şi ceilalţi sunt prea puţin. 
Napoleon în Spania n-a fost învins prin lupte făţişe, ci 
demoralizat prin hărţuieli perfide. Aceasta-i primejdia care- 
o pândeşte pe Olguţa. Armele ei sunt făţişe, ale celorlalţi 
ascunse, mai ales în faţa ei. E prea strălucitoare prin toate 
cele, ca să nu deştepte mereu răutatea coalizată a invidiei. 
Mă uitam la Rodica: nu-mi explic cum a putut Olguţa s-o 
aleagă pe Rodica! În faţa Olguţei era ca un clopoțel în mina 
care-l sună. Pe la spate însă - am remarcat de multe ori - o 
duşmănea pe Olguţa, meschin evident, cu suflet de slugă, 
care la bucătărie urăşte pe stăpân până şi pentru că i-a dat 


bacşişul care-i măreşte capitalul adunat din furturi tolerate 
şi daruri generoase. Totuşi, Rodica se bucura la Medeleni 
de consideraţia datorită prietenelor Olguţei. Şi sunt convins 
că Olguţa o credea veselă, prostuţă, inofensivă: „Buftachi”, 
cum îi spunea. Şi câte Rodice n-o pândesc pe Olguţa, nu 
izolate, ca la Medeleni, ci solidarizate. 

Să dea Dumnezeu să mă înşel! Aceste gânduri mă 
urmăresc aici, departe de Olguţa. Lângă ea, era imposibil 
să nu privesc totul cu cel mai temerar optimism - şi poate 
că atunci aveam dreptate. Poate că aici sentimentul de 
relativă dezarmare a Olguţei e datorit sufletului meu, 
singur cu mine, pe câtă vreme încrederea de la Medeleni 
îmi venea de la Olguţa, era o emanaţie de-a ei. 

Logic, îţi spuneam şi mai sus, pot să argumentez că n-am 
dreptate, dar chiar rămânând fără replică sufletul nu e 
convins. 

Să-ţi povestesc altceva în legătură cu Medelenii. Alaltăieri 
a venit Gheorghiţă pe la noi. Mama îl vede cu mare 
simpatie, ca pe tot ce vine din Moldova. Aşa că Gheorghiţă, 
abia sosit la Bucureşti, s-a şi grăbit să ne viziteze. E greu 
să-ţi descriu bucuria pe care am simţit-o văzându-l pe 
Gheorghiţă! Parcă aş fi primit o scrisoare de la Olguţa. Pe 
fratele meu - dacă aş avea unul - nu l-aş fi revăzut cu aşa 
demonstraţii de bucurie ca pe Gheorghiţă. Îmi venea să-l 
poftesc în odaie - de altfel l-am şi poftit - să-l arăt tuturora, 
să-i strâng mânile afectuos, să-i fiu cât mai agreabil. E un 
spectacol să ne vezi, pe Gheorghiţă şi pe mine, discutând. 
Eu caut să aducă vorba despre Medeleni, subiect care îl 
pasionează şi pe el, dar exclamă numai: „Hâi, s-o fi văzut pe 
duduia Olguţa cum o intrat cu otomobilul!” etc... Olguţa, 
mai ales, îi provoacă exclamaţii dese, dar numai exclamaţii. 
Reacționează în faţa ei ca la o defilare de 10 Mai sau ca în 
faţa unei clădiri cu douăzeci de etaje. Alteori abundă despre 
întâmplările din sat. Şi totuşi, e singurul om cu care stau de 
vorbă, fiindcă e singurul care vine de la Medeleni. Ce s-ar 
distra Olguţa să ne vadă discutând, în timp ce Gheorghiţă 


grijeşte apartamentul lui Dănuţ, şi eu supraveghez oarecum 
în calitate de prieten! Mai este şi Coco, papagalul lui Nae, 
pereche binecunoscută de Olguţa. Îmi pare rău că nu pot 
să-i descriu aceste scene. Ar avea nişte „păpuşi” de tot 
hazul. 

Curios! Înainte, adică la începutul vacanței, mă temeam să 
nu devin şi eu una din păpuşile Olguţei. Acuma aş fi 
mulţumit şi cu atâta, dar mă tem că nici „păpuşă” de ajuns 
de interesantă nu-s. Mi se pare că fostul „Hardtmuth”, o 
distra mai mult decât „duduia Mircea”, devenită Mircea pur 
şi simplu. 

Am aflat de la Gheorghiţă efectul pe care l-au avut cutiile 
de bomboane nedesfăcute, găsite pe dulapul odăii mele. 
Adevărul ar fi distrat-o pe Olguţa mai mult decât versiunea 
ei. Nu le-am uitat, Monica! Aceste cutii mi le dăduse mama, 
când am plecat la Medeleni, să vi le ofer vouă şi doamnei 
Deleanu. Din clipa când mi le-a dat mama, am avut 
convingerea că mă vor tortura. Aşa s-a întâmplat. În tren 
am uitat de ele, dar le-am regăsit, deschizându-mi cufărul. 
Vedeam scena oferirii lor: eu, cu trei cutii în braţe, intrând 
în sofragerie sau în salon subt ochii Olguţei! Mă simţeam 
devastat de ridicol. N-am avut curajul să vi le ofer în ziua 
sosirii. Am amânat tortura pe a doua zi. A doua zi mi-am dat 
seama că pe lângă reeditarea scenei terifiante, aşa cum mi- 
o închipuisem, aşa cum o trăisem, ar mai fi trebuit să 
înfrunt şi mirarea voastră că nu vi le oferisem cu o zi 
înainte. Mi-am spus: dacă mai las să treacă vreo două-trei 
zile, am să vi le ofer, atribuind distracţiei întârzierea. După 
vreo săptămână, mi-am dat seama că şocolăţile - mai ales 
vara - nu rezistă. Nu puteam deci să vă ofer şocolăţi 
stricate. Am renunţat la ele, fericit. Acum însă începea altă 
problemă: cum scap de ele? Nu-ţi poţi închipui câte nopţi 
am fost torturat, literalmente, de această întrebare! Le-aş fi 
zvârlit undeva, dar îmi era frică să nu mă vadă cineva cu 
pachetele în braţe. Le-aş fi dat la bucătărie, dar nici 
servitorilor nu le puteam da bomboane alterate şi, pe 


deasupra, riscam o indiscreţie. N-am rezolvat această 
problemă nici în ziua plecării. Am pus cutiile pe dulap, 
spunând cum mi-ar fi spus Olguţa într-o astfel de ocazie: 
Alea jacta est! 

Acesta-i protectorul Olguţei! 

Dor am vorbit de ajuns de mine! Îl aştept cu egoistă 
nerăbdare pe Dan. Probabil că anul acesta îi voi fi profesor 
de latină şi română. Închipuieşte-ţi! Directorul liceului mi-a 
oferit suplinirea acestor două catedre, din pricină că 
titularii sunt concentrați. Am acceptat, fiindcă deocamdată 
e singura posibilitate întrevăzută de-a câştiga şi eu ceva. A 
sosit momentul! Mă apasă sacrificiile făcute de părinţii mei. 
Sunt hotărât să mă susţin singur. Acest gând numai, m-a 
împiedecat de a-mi face armata ca voluntar. 

Aşa că anul acesta voi fi pentru Dan vecinul de pe catedră. 
Să fi fost la laşi - cine ştie - poate v-aş fi fost profesor, 
Monica. Mă vezi în această postură? Eu pe catedră, şi 
Olguţa în bancă! Eu profesor, ea eleva mea! Gândindu-mă 
numai, simt că aş renunţa la cariera profesoratului. Aş fi 
cea mai domnişoară dintre toate elevele mele! 

Iar vorbesc de mine! 

Sunt nerăbdător să cetesc întâia nuvelă a lui Dan. Cred, 
după puţinul care mi l-a spus, că va fi mai degrabă un 
poem. 

Un băiat îndrăgostit de un zarzăr! E Dan eroul acela unic. 
Numai el poate fi „îndrăgostit” de un zarzăr. Pentru nuvelă, 
e un caz prea special, prea singular. Nuvela cred că trebuie 
să abordeze normalul cel mai cotidian, nu excepţionalul. 
Dat poemul - ca atare considerat - sunt convins că va avea 
o rară frăgezime. Va fi poemul primăverii din suflet, în faţa 
primăverii din livezi. Numai Dan poate realiza aşa ceva. 
Cred că delicateţa lui poetică - e ceva feminin - nu are 
echivalent în literatura românească. Poezia lui Dan are ceva 
din atmosfera odăii şi persoanei tale. Da, Monica. Poezia lui 
Dan seamănă cu tine. El nu, dar poezia lui da. Poate că din 
această cauză, în epocile când scrie, emană din el o puritate 


limpede, o înseninare blânda, pe care nu mai lângă tine le 
poţi găsi la fel. 

Ce fericit e Dan la Medeleni, scriind în preajma voastră! 
Tu, Olguţa, doamna Deleanu, domnul Deleanu, atmosfera 
casei voastre: ce minune! Monica, Medeleni sunt cel mai 
admirabil material la care poate aspira un poet romancier. 
E păcat să se piardă, căci aşa cum sunt acuma, mâne- 
poimâne nu vor mai fi. 

Datoria lui Dan e să construiască echivalentul literar al 
Medelenilor. Va fi un roman unic, pe care simt că numai Dan 
îl va putea scrie, cu tine alături. Roman prin dimensiuni - 
căci trebuie să fie o operă vastă - nu va avea fabulaţiunea 
confecţionată a romanelor în genere. Viaţa, redată într-o 
formă pură. Voi toţi trăind, fiecare cu fizionomia lui 
distinctă, atmosfera casei voastre - sunt viaţa şi poezia 
contopite. 

Medelenii trebuie salvaţi de la pieire. Nu trebuie să- 
mbătrânească, nici să moară risul Olguţei, parfumul de 
tinereţă al odăii tale şi farmecul tulbure al tinereţii lui Dan. 
Nu trebuie să dispară Medelenii ca o moşie oarecare. Ar fi o 
crimă, când din copilărie Dan a trăit la Medeleni. Şi-i 
datoria noastră, Monica, a ta şi a mea, să-l silim pe Dan să 
fie rapsodul Medelenilor. Eu unul accept această datorie ca 
pe un ideal. Nu văd la ce mi-aş închina viaţa mai frumos, 
decât contribuind la realizarea acestei opere. Simt bine că 
în clipa când voi vedea în vitrina librăriilor, volumul, sau 
volumele, cu titlul Medeleni, voi simţi că mi-am făcut 
datoria, silindu-l pe Dan să şi-o facă. Căci titlul acestui vast 
poem-roman, trebuie să fie Medeleni. Numele frumos al 
realităţii nu trebuie ascuns. Cântarea Medelenilor trebuie 
să se numească Medeleni. Va suna titlul ca un clopot în 
inima cetitorului, căci numele acesta chiar e sunet de clopot 
limpede. Monica, primeşti să devenim fraţi amândoi întru 
această sarcină? Să nu-l lăsăm pe Dan să se irosească, să 
nu-l lăsăm să uite, să nu-l lăsăm să se înstrăineze de 
Medelenii voştri prin copilărie şi tinereţe, de Medelenii mei 


prin dragoste. Să fim pentru Medeleni, în sufletul lui Dan, 
ceea ce erau vestalele, în templu, pentru focul sacru. Să 
păstrăm, să întreţinem şi să ocrotim flacăra Medelenilor în 
sufletul lui Dan. 

Monica, mulţumesc lui Dumnezeu şi-ţi mulţumesc ţie, că 
mi-aţi îndreptat gândul spre tine. Sunt fericit în această 
noapte. Mi-am găsit un scop mare şi frumos, care poate da 
vieţii mele modeste un ritm amplu. Fii alături de mine. 

Îţi mulţumesc, Monica, şi rămân fratele tău devotat, 
Mircea.” 

Monica privi îndelung asfinţitul de toamnă - corabie de 
aur plutind cu pânzele de nouri în depărtările albastre - 
până când ochii i se înlăcrimară. Oricum, la şaptesprezece 
ani e trist să-ţi jertfeşti iubirea, plecând cruciat spre 
izbăvirea unui sfânt mormânt. 

Totuşi, Monica era alături de Mircea. Cu mişcări blânde, 
fărâmiţa plicul nedesfăcut de şapte ani, găsit în buzunarul 
şorţului păpuşei din pod. 

În odaia lui, Dănuţ, aplecat deasupra caietului dăruit de 
Monica, avea cincisprezece ani neîmpliniţi în suflet şi surâs, 
şi nu ştia încă dacă iubeşte un zarzăr înflorit la o fereastră 
sau chipul cu plete brune şi ochi verzi dindărătul ferestrei. 

Deasupra Medelenilor, cu lente pogorâri de frunze, 
Toamna de aur binecuvânta pământul în care odihneau 
primăverile şi toamnele de odinioară. 

TITLUL ROMANULUI. 

Situaţia lui Mircea, ca profesor al foştilor săi colegi, ar fi 
fost delicată, dacă excepţionala superioritate de cultură şi 
inteligenţă, cunoscută şi recunoscută de aceştia încă de pe 
vremea când era şi el în bancă, nu i-ar fi dat un prestigiu de 
pe atunci izolator. 

Pe de altă parte, recentul profesor venea în mijlocul 
liceenilor cu laurii unui şampionat de curând câştigat, spre 
gloria Liceului Lazăr: succesul cu care-şi trecuse 
bacalaureatul. Media zece n-ar fi însemnat numaidecât 
mare lucru, deşi media următorului la clasificaţie era opt 


treizeci. Dar după dizertaţia sobrului candidat - dizertaţie 
ascultată vreme de o oră, când ştiut este că majoritatea 
fragezilor oratori abia poate umplea regulamentarele 
douăzeci de minute - profesorul universitar, preşedintele 
comisiunei, reputat pentru ceea ce şcolarii apreciază eu 
epitetul „constipat” - îl felicitase în numele comisiunei, 
făcând totodată şi elogiul liceului care produsese „un astfel 
de element”. 

În loc să fie primit de elevii clasei a opta modernă cu 
exclamaţii, râsete şi ricanări - cum se aştepta - Mircea 
fusese întâmpinat cu aplauze spontane, la care se asociase 
şi taciturnul elev din banca cincea: Dan Deleanu. Directorul 
liceului, care pândea la uşă, gata să intervie la nevoie, 
intrase, acordând binevoitor şi el sonora acoladă gloriosului 
debutant. Într-un liceu, clasa a opta dă tonul, precum 
Bucureştiul în ţară. Aplauzele se generalizaseră din clasă în 
clasă, metamorfozând în chip firesc, faţă de toate clasele în 
care Mircea preda latina şi româna, pe fostul strălucit elev, 
în impunător profesor. 

De atunci, raporturile dintre Mircea şi elevii săi păstrau 
nuanţa începutului, menţinută şi de genul curs universitar 
pe care tânărul student îl introdusese la liceu. 

Spre deosebire de majoritatea studenţilor recenți - care, 
ori arborează pălării garibaldiene peste anarhia pletelor şi 
a straielor, ori exagerează exorbitant ultima modă, de la 
pieptănătură până la cravată, ciorap, manşetă şi tăietura 
unghiilor - Mircea alesese sobrietatea vestimentară a 
hainelor negre, echilibrat croite pe trupul lui şi pe gustul lui 
de anonimat, în afară de orice modă, nuanţă socială, 
literară sau universitară. Îngrijit ca întotdeauna, Mircea, în 
noua ţinută, afirma o eleganţă personală, tocmai în cea mai 
impersonală epocă pentru băieţi: aceea a schimbării 
uniformei cu costumul civil şi a relaxării tutelei părinteşti. 
Răstimp când râvna de originalitate e primul snobism 
deformant, permanent în toate manifestările proaspeţilor 
studenţi, începând cu lavaliera, sau inelul cu cap de mort, 


sau cu monoclul şi culminând în cinismul sau idealismul 
verbal, ambele profesate în public şi contrazise de adâncile 
candori - cu lacrimi autentice - în faţa drăgostii. 

În sfârşit, o nouă şi timpurie afirmare a personalităţii lui 
Mircea îl înălţase în stima tuturora. Revista ieşană Viaţa 
contimporană, hulită şi invidiată ca Parisul, îi publicase la 
rubrica Note pe marginea cărţilor, un studiu despre Jean- 
Cristophe. Studiul era închinat domnişoarei O. D. Succinta 
dedicație nu avea caracter de madrigal, ci arăta Olguţei că 
Mircea îşi aducea aminte de o convorbire avută cu ea, 
generatoare a acestui studiu. 

În acest fel, Mircea recunoştea Olguţei rolul de 
inspiratoare, arborând, ca străvechii cavaleri, culorile ei. 

Convorbirea cu Olguţa se referea la muzica lui Debussy, 
deseori auzită la Medeleni, din pricina preferinţei doamnei 
Deleanu pentru acest compozitor modern. 

Neîncrezător în priceperea lui muzicală şi doritor să afle 
dacă aversiunea lui pentru Debussy era o atitudine 
motivată de o apreciere încă nelămurită sau dovada unei 
inferiorităţi de comprehensiune o întrebase pe Olguţa. 

Lectorul atent la astfel de amănunte îşi aminteşte că 
Olguţa, încă din copilărie, în muzică avea simpatii şi 
antipatii violente, ca şi în viaţă. Debussy era din categoria 
doua. Aşa cel puţin pretindea Olguţa. Mircea găsise un 
puternic aliat într-o eventuală discuţie cu doamna Deleanu. 
Cum însă Mircea nu s-ar fi încumetat să provoace astfel de 
discuţiuni, cărora, din pricina drăgostii respectuoase 
pentru doamna Delenu, le atribuia un caracter jignitor - cu 
prezenţa, tonul şi vorbele Olguţei vii în mintea lui, începuse 
o discuţie mai amplă, adică un atac larg împotriva 
simbolismului, al cărui vag straniu şi, mai ales, enervant, îl 
vedea personificat în muzica lui Debussy. 

Noţiunea aceasta de „enervant”, o datora Olguţei, care, 
natural, nu prevăzuse, în clipa când răspundea lui Mircea la 
întrebare, caracterul de diagnostic public al unui întreg 


curent literar pe care trebuia să-l capete butada ei în 
versiunea scrisă a lui Mircea. 

Mircea condamna simbolismul, arătând că, spre deosebire 
de toate curentele literare, se adresa mai ales nervilor, un 
fel de periferie a sufletului în care simbolismul vroia să 
atragă întreg sufletul omenesc. 

Răspunzându-i la întrebare, Olguţa-i arătase că ceea ce nu 
poate suporta nici în literatură, nici în muzică este 
„pisicismul”. Pentru Olguţa, antipodul pisicismului era 
Kipling: bărbat. Loti era o perfectă incarnaţie a „vagului 
felinizant”, care dă mal-de-mer sufletesc. Diferenţa - 
spunea Olguţa - e că răul de mare este eliminat într-o 
măsură prin însăşi convulsiunile stomahale, care-l 
caracterizează, pe câtă vreme răul de mare sufletesc are ca 
echivalență a crampei nostalgia sinuciderii. „Prefer să merg 
pe mare, cu orişice risc, încheiase Olguţa, decât să ascult 
muzică sau să cetesc literatură care să mă facă să regret că 
sufletul n-are stomah.” 

Mircea vedea în simbolism o negare a vieţii, un fel de-a 
putrezi elegant, de dragul somptuoaselor fosforescenţe ale 
putregaiului. Vedea în el defetismul individualismului, care 
bântuia în ultimul timp, şi al „neputinței de ideal”, denumită 
fanfaron „dispreţ pentru ideal”. Arăta că artisticismul atât 
de aparent al simbolismului e tocmai negarea artei, care e 
artă numai în măsura în care poate reconstitui viaţa, şi nu 
în a o elimina, mineralizând-o. Că o mumie egipţiană e 
minunată tocmai fiindcă a fost odată vie, pe câtă vreme 
literatura simbolistă e o desăvârşită mumie în sicrie 
armonios cizelate, care niciodată n-a fost vie. Că arta 
adevărată, ca şi viaţa, e nud încărcat de sânge, pe câtă 
vreme simbolismul e fast decorativ pe o absenţă, pe un vid. 

Şi acestei orientări debilitante - mai curând masca unei 
dezorientări - opunea orientarea desprinsă din epopeea 
modernă a lui Jean-Cristophe. Recunoştea inferioritatea 
artistică a lui Rolland faţă de perfecțiunea şi subtilitatea 
artistică a simboliştilor, dar tocmai acest deficit de 


artisticism îl făcea să respire. Senzaţia soarelui viguros şi 
violent, după lămpile-giuvaeruri în care lumina e penumbră 
de mătasă, fard. 

Vedea în Jean-Cristophe profilul luptei tragice a lui 
Prometeu, cu dublul fond al muzicei solemne şi umane a lui 
Beethoven şi al literaturii ruseşti convulsionată de idealuri, 
ca un teren vulcanic. Şi încheia, spunând că simbolismul 
modernei literaturi româneşti nu merită elogiul unei 
analize. 

Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor 
preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât 
mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic 
simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul 
Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş 
să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor 
eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu 
cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O 
revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l 
printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, 
asupra căreia plouaseră din nou - cu verva ouălor clocite şi 
a murăturilor stricate - epitetele de „ramolisment”, 
„senilitate”, „fineţă rurală”, „apologiştii mămăligei”, 
„Olimpul cu miros de cojoc”, „crâşmarii tradiţionalismului”, 
„bisericuţa bărbilor de mujic”, „trustul Mioriţei” şi „feudalii 
de la laşi”. 

Primise şi un mandat poştal noul colaborator căci 
inconsecventa redacţie a revistei moldovene avea cultul 
simbolismului într-atât, încât plătea munca intelectuală prin 
simbolul de argint. Mai primise şi o telegramă: „„Clubul 
burlacilor” te-a înscris printre membri. 

Cotizaţia se plăteşte prin articole lunare. Nu te lăsa nici tu, 
nici tu, Olguţa.” 

Acerbul şi intransigentul critic, după ce închisese uşile, 
sărutase iscălitura de pe banda telegrafică. Familiarul 
strigăt războinic, pe care Olguţa-l intona la tenis, îl primea 
ca o deviză săpată deasupra sufletului. 


De când se înapoiase de la Medeleni, Dănuţ făcea plimbări 
zilnice în tovărăşia lui Mircea. Venise după vacanţă taciturn, 
sălbatec şi retras. Îmbrăcase de la început, cu un fel de 
satisfacţie, uniforma de liceu, ca pe o haină monacală. Spre 
deosebire de colegii lui dintr-a opta, care spre seară o 
părăseau, devenind noctambuli în haine civile, el o păstra 
de dimineaţă până seară, fără dorinţa de-a o părăsi. 

Nu isprăvise Troiţa. O lăsase Monicăi, dăruindu-i-o ca şi 
Alunele veveriţei, fără de nici o veleitate de publicare, cu 
toate că Mircea, îl îndemna mereu, arătându-i că unul din 
factorii hotărâtori ai evoluţiei unui scriitor este contactul cu 
publicul. Îl sfătuia să trimită ceva la Viaţa contimporană. 
Dănuţ nu vroia. Un fel de orgoliu de-a se şti Cenuşăreasă şi 
bucuria pură de-a fi cetit numai de Monica îi anulau 
fireasca vanitate de-a culege elogii şi aplauze, sau de-a 
aspira la ele. Cât despre Viaţa contimporană nu-l atrăgea 
de loc, după cum nu împărtăşea de loc animozitatea lui 
Mircea împotriva simbolismului. Penumbra muzicală a 
tehnicei simboliste îl ademenea. Recunoştea o mare 
originalitate acestei literaturi. O socotea, faţă de celelalte 
curente literare, ca un fund de mare cu straniu ritm şi 
stranii vietăţi în lumină crepusculară, legănate şi apăsate 
de aceeaşi masă formidabilă de apă, creatoare a unei noi 
pulsaţii - mai lentă, mai onctuoasă, mai aiurită - şi a unei 
temeri nedesluşite, definită numai de cuvântul francez: 
angoisse. 

Celelalte curente literare purtau pecetea pământului - 
acesta, a fundului marin. De asta, şi Debussy, cu tonalităţile 
lui speciale, dădea impresia unei alte lumi, neliniştitoare, 
alarmând instinctul pământean de conservare, cu 
seducţiuni de adânc iluminat de lună, în care sirenele sunt 
străvezii ca însăşi unda, şi muzica-i limitată întrebare pe 
buzele tăcerii. 

Faţă de preceptele literaro-sociale ale Vieţii contimporane, 
şi faţă de orientările spre societate, recomandate de 
Mircea, se simţea mai curând solidar cu simbolismul. Nu se 


vedea prin nimic „social”, şi gestul creaţiunii lui literare îl 
îndruma spre singurătate, nu spre oamenii coalizaţi social. 

„Când scriu întorc spatele societăţii. S-o uit pe ea şi să mă 
uit pe mine, e mijlocul şi scopul literaturii mele.” 

Mircea îl combătea cu intransigenţa caracteristică celor 
care au început să-şi împărtăşească părerile în public, 
convertindu-le, prin aceasta, în convingeri obligatorii. 

În discuţii, Mircea era disciplinat. Argumentele se legau 
metodic, năzuind către idei generale. Dănuţ era 
neprevăzut, dar foarte dezordonat. La o perioadă de 
argumente de-ale lui Mircea, Dănuţ răspundea printr-o 
metaforă. Mircea medita cu seriozitate în faţa ei, ca lingă o 
cetate enigmatică. De fapt, numai Mircea discuta. Numai el 
îl asculta pe Dănuţ, răspunzându-i. Dănuţ era distrat. N- 
avea răbdare să lege şi să ducă până la sfârşit o discuţie. 
Avea o atenţie sporadică şi răspundea la fragmente numai, 
nesocotind restul, ignorându-l. N-avea aptitudini pentru 
lupta verbală, ci numai pentru monolog. Ceea ce-l făcea să 
caute, să dorească şi să aibă nevoie de tovărăşia lui Mircea. 
Nu erau discuţiile, care-l lăsau indiferent, ci Monica. În 
timpul vacanței Mircea trăise mai mult decât el în 
apropierea Monicăi. La rândul lui, Mircea avea faţă de 
Dănuţ, într-o anumită măsură, reflexul captivant de 
feminitate, pe care odinioară, înainte ca Mircea s-o 
cunoască pe Olguţa, Dănuţ îl avea faţă de el. 

O căuta pe Monica în Mircea. 

Mircea avea pentru Monica o afectuoasă admiraţie. De 
multe ori vorbea despre ea lui. Dănuţ, comentând păreri 
de-ale ei, analizând farmecul atmosferei ei, minunându-se 
de maturitatea ei intelectuală, de siguranţa gustului ei şi de 
echilibrul armonios dintre sufletul şi trupul ei. Vorbea ca 
despre o soră a lui, cum însă rareori fraţii vorbesc despre 
surorile lor. Despre Olguţa nu vorbea niciodată. Medelenii, 
în conversațiile lor, erau personificaţi de Monica. Şi 
amândoi simțeau nevoia de-a evada la Medeleni. 


De la o vreme, însă, Mircea simţise o răceală, apoi o surdă 
ostilitate cu accese de sarcasm din partea lui Dănuţ. 
Blândeţea întristată de până atunci se convertise în ciudă 
înţepată, îndreptată mai ales împotriva preferințelor lui 
Mircea. 

Lăuda Mircea eclectismul civilizat al Vieţii contimporane, 
Dănuţ izbucnea vehement, arătând că prestigiul acestei 
reviste era o legendă, mai exasperantă prin neputinţa 
celorlalte reviste de-a o răsturna. Făcea Mircea elogiul 
prieteniei, afirmând că prietenia dintre un bărbat şi o 
femeie e cel mai armonios raport dintre cele două sexe 
potrivnice, Dănuţ ricana că acea prietenie nu e decât 
dragoste ratată sau ipocrită. 

La astfel de apostrofe, jignitoare mai ales prin tonul 
tranşant şi ritmul sacadat, Mircea nu răspundea. Dar se 
întrista. Nu desluşea cauza. Simţea că-l irită pe Dănuţ prin 
vorbele şi prezenţa lui, şi totuşi, Dănuţ, departe de a-l ocoli, 
îl căuta. Zilnic venea să-l ia de la Universitate, sau îl aştepta 
în faţa liceului, când Mircea avea orele de după amiază. 
Porneau pe Calea Victoriei spre Şosea. Tăceau. Mircea se 
simţea spionat cu rea voinţă. Plimbările împreună 
deveniseră o corvoadă, ca ale menajurilor înăcrite. 

Îi scrisese Monicăi, cerându-i un sfat. Răspunsul venise 
imediat. Îl ruga să fie bun cu Dănuţ, îngăduitor. Îl asigura 
că Dănuţ n-are alt prieten la Bucureşti decât pe el. Şi 
Olguţa avea astfel de ciudăţenii inexplicabile, şi totuşi 
Monica nu se îndepărtase niciodată de ea. 

Argumentul din urmă fusese hotărâtor. 

Tăcerea resemnată a lui Mircea îl exaspera pe Dănuţ şi 
mai tare. Mergeau alături spre Şosea ca doi duşmani legaţi 
printr-un blestem. La despărţire, Dănuţ mormăia un 
„salut”, fără să-i întindă mâna. În timpul aşa-zisei plimbări, 
Dănuţ mergea din cale-afară de repede, ştiind că lui Mircea 
îi place să meargă încet. Îl distanţa, şi-l aştepta, privindu-l 
dispreţuitor cu coada ochiului, cum sosea din urmă gâfâind. 
Pe drum, făcea reflecţii cinice despre femei, amănunţindu-le 


trupul, cu vorbe şi metafore impudice, cunoscând perfect 
oroarea lui Mircea pentru astfel de conversații. Făcea apoi 
apologia luxului bucureştean, ironizând apatia sărăcăcioasă 
a vieţii de la Iaşi. Dispreţuia şi accentul moldovenesc, cu 
epitetele: clăpăug, bleg, dicţiune de gură ştirbă, vorbele 
parcă merg în papuci târşiţi, canapea fără teluri etc. ... 
Mircea tăcea. Exact aşa era Dănuţ spre sfârşitul trecutului 
an şcolar, după convorbirea avută cu el despre Adina 
Stephano. Totuşi, absenţa de cochetărie a lui Dănuţ - umbla 
numai în uniformă, deseori neras, cu pantalonii necălcaţi, 
cu un chipiu ferfeniţos - excludeau amestecul unei femei. 

Mircea se hotări să-i vorbească, preferând să afle sau să 
înfrunte orice, decât să prelungească această apăsătoare 
adversitate fără cauză ştiută. 

Dănuţ îl aştepta în faţa liceului, cu geanta subt braţ. 
Porniră tăcuţi ca totdeauna, urmând, printr-un tacit acord, 
itinerarul zilnic. 

Era o sâmbătă de toamnă, cu procesiuni de liceeni 
zgribuliţi în paltoane, voioşi în pasul care-i purta spre 
duminecă, punând la cale cu glas tare notele săptămânei şi 
programele spectacolelor. 

Ciorapii groşi pe pulpele bunduce sau firave şi pelerinele 
în formă de clopot ale şcolăriţelor cu berete şi năsucuri 
ştrengăreşti, se încrucişau distrat, cochet sau agresiv cu 
uniformele liceenilor distanţi, sacerdotali, ghiduşi sau 
neastâmpăraţi. 

Cursul inferior al Liceului Lazăr - masă de umbre 
piuitoare - se îndeletnicea cu minatul castanelor sălbatice 
din dreptul Cişmigiului până-n Calea Victoriei. Roşcatele 
castane, bătute cu vârful ghetei, săreau, săltau şi se 
rostogoleau elastic pe trotuar şi prin mijlocul străzii, ca 
nişte deşănţate broaşte de mahon, spre indignarea 
trecătorilor maturi. 

În dreptul Cişmigiului - crâng prizonier în cuşcă - mirosea 
a toamnă. Un vânzător de castane, vrăjitor lângă un abur 
de cartofe dulci, era împresurat de uniforme. Soarele 


aruncase câteva şaluri deasupra Cişmigiului: ardeau 
dimpreună cu frunzele. 

Mircea şi Dănuţ călcau apăsat, cu ochii în pământ. 

Calea Victoriei era neagră de lume ca un te-deum într-o 
mitropolie, dar mirosea a benzină şi a parfumuri. Femeile 
căpătaseră farmecul de toamnă. Erau frumoase cum sunt 
femeile în doliu din pricina stofelor închise, cu obraji mai 
albi şi ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi brumă 
mahometană. În ciorapii negri de mătasă, picioarele 
căpătau o înduioşătoare fragilitate. Toate femeile purtau 
mâănuşi de piele, cenuşii sau castanii, care fac din amintirea 
mânilor goale de astă-vară o proaspătă pată de lumină, cum 
e ovalul alb din podul palmei înmănuşate. Unul după altul, 
Dănuţ în frunte, Mircea în urmă, păşeau pe marginea 
trotuarului, laolaltă cu oamenii grăbiţi, împroşcaţi de 
semnalele răguşite ale automobilelor. Păreau că se grăbesc 
să ajungă la Academie pentru studii absorbante. Lăsară în 
urmă şi somnolenta instituţie. Mircea gâfâia. Totuşi, îl urmă 
pe Dănuţ de aproape, hotărât să provoace explicaţia mult 
aşteptată. 

Departe, într-o alee laterală, bătută-n galben şi violet, îl 
opri. 

— Dan... 

— Ce vrei? 

— Dan! îl mustră Mircea. 

— Spune-mi, ce vrei? se impacientă Dănuţ, ridicând glasul. 

— Spune-mi, te rog, ce-i cu tine? 

— Nimic. 

— Dan, suntem prieteni! 

Dănuţ ridică din umeri, pâcâind din buze. 

— Dacă nu-mi mai eşti prieten, spune-mi-o, Dan. Nu 
suntem copii! 

— Scuteşte-mă de tonul profesoral! 

— Dan! 

— Mă plictiseşti! 

Mircea îl privi cu sinceră deznădejde, oftând. 


— Nu ştiu ce să mai cred! ... l-am scris şi Monicăi... 

— "Ţi-a răspuns? 

— Da. 

— AA. Dumneavoastră întreţineţi corespondenţă cu 
întrebări şi răspunsuri psihologice! Junele Paul Bourget! Şi 
ce v-a răspuns, iubite amice? 

— Dan! Ce-i cu tine, Dan? 

— Mă bucur, dragă Mircea, de diversitatea activităţilor 
tale intelectuale: articole la Viaţa contimporană, schimb de 
epistole cu nobila mea soră! ... De când datează 
corespondenţa, dacă nu-s indiscret? 

— Dan, tonul acesta în gura ta! Vai! ... 

— 'Te rog răspunde-mi la întrebare. Lasă indignările 
elegante! 

— La ce întrebare? 

— De când datează corespondenţa cu Monica? 

— De când am plecat de la voi. 

— Frumos! Admirabil! Vă scrieţi în proză sau în versuri? 

— Dan! 

— Lasă-mi numele în pace! Am să mi-l schimb. 

— Bună ziua, Dan! 

— Mircea! 

Îl apucase de mini, violent, dominându-l cu toată puterea 
trupului. Îl măsura încruntat. 

— De ce nu mi-ai spus că-ţi scrie Monica? 

— Fiindcă nu dau nimănui socoteală despre ce fac. 

— Cum? Monica e sora mea. 

— Şi prietena mea. 

— Minţi! 

— Să-ţi fie ruşine, Dan, să-mi spui mie aşa ceva! 

— De ce-ţi scrie? 

— Fiindcă i-am scris. 

— De ce i-ai scris? 

— Fiindcă eu îmi iubesc prietenii! 

— Prietenul Monicăi: nu?? 

— Da, prietenul ei! 


Dănuţ tremura. Cuvinte crâncene îi sunau împotriva 
Monicăi, şi nu îndrăznea să le audă. Monica! Îl înşelase 
Monica! Îl minţise Monica! Sora lui, copilăria lui... 

Atunci? ... 

Furia îi căzuse ca un copac abătut cu tot frunzişul. 

Dădu drumul lui Mircea. Plecă. Mircea-şi ridică pălăria 
căzută jos şi se luă după spinarea îndoită. 

— Dan! Îl apucă de mini, cu energică blândeţă. Dan, 
spune-mi o vorbă. 

Dănuţ ridică spre el o faţă devastată. 

— O iubeşti, Mircea? 

— Pe cine? 

— Pe Monica, murmură Dănuţ slab numele învăluit de 
toamnă în abur blond. 

— Pe Monica? se lumină Mircea. Cum s-o iubesc pe 
Monica? 

— Dar ea pe tine? 

— Monica?! Dan, eşti orb? 

— Da. 

— Tu nu vezi cât te iubeşte? 

— Pe mine? 

— Vai, Dan! 

— Mircea, jură-te că nu vă iubiţi! 

Mircea şovăi o clipă. Faţa i se înroşise. Cu genele plecate 
ca şi sufletul, şopti rar, cu efort: 

— Eu o iubesc pe Olguţa. 

— Ei! 

Dănuţ se metamorfoză exploziv, ca şcolarii declaraţi 
promovați la un examen temut. Ar fi strâns în braţe pe 
întâiul om întâlnit. Pe Mircea căzu furtuna bucuriei. 

Dănuţ nu-l întrebase dacă şi Olguţa îl iubeşte pe el. 

Taximetrul se opri în faţa Gării de Nord. Dănuţ sări cu 
scrisoarea în mina. Plăti şoferului şi intră precipitat. 

În faţa cutiei de scrisori a vagonului poştal se opri şovăind. 
De când se înapoiase de la Şosea, se zbuciumase să scrie 


Monicăi tot-tot-tot. Nu izbutise să-i scrie decât două vorbe: 
„le iubesc!” 

Atât conţinea plicul pe care vroia să-l trimită Monicăi, şi nu 
îndrăznea. 

Mai erau zece minute până la plecarea trenului Bucureşti- 
laşi. 

Ridică mâna. 

O retrase cu plicul în ea. Nu-i venea să trimită o astfel de 
scrisoare, şi totuşi, tremura de frică să nu se piardă, să nu 
deraieze trenul, să nu ia foc vagonul poştal, să nu i-o fure 
cineva... 

Se lăsase frig. Frig metalic. 1 se înroşise mâna cu plicul. 
Plecase de acasă numai în uniformă. Îşi înfundă şapca pe 
ochi, cutremurându-se. 

Mai erau opt minute până la plecarea trenului. 

Şapte. 

Şase. 

Cinci. 

Trenul Bucureşti-laşi... 

Se căută prin buzunare. De când purta numai uniforma, îşi 
lăsa portefeuilles-ul acasă. Adună mărunţuşurile, făcu 
cincisprezece lei. Mai descoperi două băncuţe de cincizeci 
de bani şi un douăzeci de bani în căptuşala buzunarului. Se 
repezi la ghişeul de bilete. 

— Domnule casier, cât costă un bilet de-a treia până la 
laşi? 

Îi bătea inima aşa de tare, încât bâlbâia. 

— Cincisprezece lei şi şaizeci de bani. 

— Am, domnule casier. Dă-mi un bilet. 

Cu biletul strâns în mină, se repezi, trecu pe uşă ca un 
evadat, sări în primul vagon de-a treia. 

Trenul porni... spre Iaşi, spre laşi! 

Vagonul era plin. Ferestrele, închise. Lumina gălbuie de 
tavernă pâlpâia uleios. O duhoare aspră de mahorcă, de vin, 
de iuft şi de oaie ţinea loc de căldură. 


Plecau soldaţi în concentrare, cu credinţa că pleacă la 
război. 

Dănuţ şovăia între platforma unde aerul era curat subt 
stele, dar tăios, şi vagonul cu miros concentrat de cazarmă. 
O voce tânără, începu un cântec de ţară. Altele o urmară. 
Corul se formă în ritmul roţilor, pe două voci. Dănuţ rămase 
în vagon, se aşeză jos pe un desag şi, cu ochii la stelele de- 

afară, intră cântând în corul soldaţilor. 

„„.„Ciurea... Nicolina... 

Cădea o ploaie subţire, sur tremur de toamnă în văzduhul 
fumuriu. 

laşi. 

Dănuţ sări din vagon galben la faţă de frig şi de nesomn, 
cu uniforma mototolită ca scoasă din etuvă şi chipiul mai 
tras pe ochi. Zâmbea fericit. Recunoscuse Iaşul - pe care 
nu-l văzuse din copilărie - după mişcările somnoroase ale 
tregherilor şi după moile lor apostrofe: 

— Lasă, măi, mai ghinişor! Nu ţi-nghesui, măi, că nu dau 
turcii! 

— Bre, bre, ci mai om sucit! 

Recunoscu Iaşul şi în dosul gării, unde aşteptau vreo cinci 
trăsuri, care deserveau întregul transport de călători. 
Birjari evrei cu ţuhali în cap, cu trăsuri făcute numai pentru 
oameni uscați - un om gras n-ar fi încăput - cu felinare 
strâmbe ca cele de pe mormintele părăginite, cu roţi debile 
şi cai de o holerică slăbiciune sub lehametea ploii de 
toamnă. Mai era şi un muscal cu poclitul tras. 

— Liber, gospodin? 

Un comisar de operetă scoase capul, îl măsură pe Dănuţ 
din cap până-n picioare şi zâmbi răsucindu-şi săbiile oxidate 
ale musteţilor. 

— Reţinut, bâieţaş, nu se vede? 

Între timp, trăsurile evreieşti porniseră hai-hai, hai-hai, 
dominate de ţuhalii ţuguieţi ai birjarilor, cu ritm de 
înmormântare grăbită. 


Dănuţ o luă pe jos, cu mânile înfundate în buzunare. O 
caterincă îl întâmpină, cântând Deşteaptă-te, române. 
Papagalul tăcea într-un picior, cu gulerul zgribulit, mahmur 
deşi verde. Începea duminica. 

Sui treptele incerte ale Râpei Galbene. 

„Tufjli” 

Tuffli! 

Acolo erau toate prăjiturile şi acadelele copilăriei. 
Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu căzuse încă. Subt 
ploaia de toamnă avea aerul nehotărât al sinucigaşilor în 
clipa când privesc prăpastia. 

Iaşul era strâmb! Da, era strâmb cum sunt gândurile 
asupra somnului. 

La deal - Copoul; la dreapta - strada Lăpuşneanu. Piaţa 
Unirii... 

În afară de precupeţele lipovence, grase ca un dâmb, cu 
pata de soare a tulpanului galben pe cap, Dănuţ era 
singurul trecător fără umbrelă. Deşi era dimineaţă de tot, 
treceau pensionari cu galoşi transatlantici şi pălării arhaice, 
adăpostind sub clopotniţa umbrelor panerul din care ieşeau 
cozi de zarzavaturi, vâzdoage portocalii şi colţul rumen al 
pânii alături de sulul Universului. 

Strănutau în batiste vaste şi oftau vorbind singuri. 

Tropăi de frig. Grăbi pasul. Coti pe strada Coroi, intrând în 
cartierul eminescian al „Junimei”. Totul era cenuşiu, şters, 
mort, ud. Stinse erau zările albastre cu faldul ceresc al 
dealurilor. Zidurile, dărăpănate. Străzile, pustii. Grămezile 
de frunze, moarte. 

Monica! Monica! 

Naltă şi de aur pur, Monica, singură flacără în oraşul de 
cenuşă, fum şi abur ud. 

— Domnul avocat se repauzează dumineca. 

Dănuţ, ud în faţa uşei, zâmbea picurând. Neculai, hieratic 
în redingota cenuşie, îl privea de sus. 

— Neculai... 


— Domnule Neculai, rectifică Neculai, domn prin atitudine 
şi casa impunătoare pe pragul căreia se afla 

— lacaaa! Sărut mina, conaşule! chiui Sevastiţa din capul 
scărilor, lăsând să-i scape covoraşul din mină. 

— Nu-i fi cuconaşu Dăânel? 

— Ba chiar eu, Neculai... Lasă, Neculai! 

Dar Neculai nu se lăsă. Frânt în două, sărută mâna lui 
Dănuţ. 

— Dorm toţi, Sevastiţo? 

— Dorm, numai duduia Monica-i trează. 

— Unde-i duduia Monica? 

— În odaia 'mneaei. 

— Unde-i odaia? 

— Nu ştii mata odaia lui „cocuţa Dănel”? interveni Neculai. 
Of, of, of, mi-o ajutat Dumnezeu să te văd mare! 

Fără cruţare pentru covoare, Dănuţ urcă scările, trei câte 
trei. Îşi mai aducea aminte de foasta odaie a copilăriei lui. 
Bătu la uşă. 

— Intră, Sevastiţa, răsună, neverosimilă pentru Dănuţ, 
vocea Monicăi. 

Bătu din nou. 

— Intră Sevastiţa, răsună acelaşi glas, grav şi blând. 

Auzi paşi. Uşa se deschise. Monica apăru în cadrul uşei, cu 
lung halat albastru peste cămaşa de noapte, în papuci mici, 
cu gâtul gol, cu cozile spânzurând pe tâmple, icoană 
înălţată a Monicăi din copilărie. În odaia ei ardea focul, 
jucând suluri de aur pe covor. Leila se ivi. 

— Monica! 

Monica îşi lipi mânile una de alta, privindu-l cu ochi măriţi. 

— Eu sunt, Monica. 

— Dănuţ! Tu? 

Îi pipăia faţa ca o oarbă, faţa udă de ploaie. Dănuţ îşi simţi 
gâtul încolăcit de două braţe luminoase. Plângea. Monica îi 
sărută pe rând ochii. Dus de ea, reintră în odaia copilăriei. 
Lipiţi unul de altul, tăcură, tăcură. Se auzea numai focul, 
torsul Leilei şi picurul ploii la ferestre. 


— Dănuţ! Dănuţ! 

Şi iarăşi focul, Leila, ploaia. 

Era cald în odaia Monicăi şi plutea parfumul tinereţii 
deşteptate din somn. 

— Dănuţ! De ce-ai venit, Dănuţ? 

Îi tremurau atât de tare buzele pure, încât vorbea cu 
trudă, având ceva înduioşător pe toată faţa. Îi întinse 
scrisoarea mototolită din buzunar. Monica recunoscu scrisul 
lui Dănuţ pe plic. Îl rupse. 

„le iubesc, Monica.', 

Obrajii Monicăi albiră, înnegrindu-i ochii, carbonizându-i. 

— Monica, spune-mi tu... tu.. 

Din nou focul, Leila şi ploaia. Dănuţ era ud, cu, faţa palidă, 
şi tremura. 

— ...mă iubeşti? 

Înainte ca Dănuţ să-şi fi dat seamă, Monica se aplecase, 
sărutându-i mână murdară. Şi tot ea, cu obrajii în flăcări, 
drept, fără sfială şi fără şovăire, îi cuprinse tâmplele şi-i 
sărută lung întrebarea buzelor, întrebarea vieţii. 

Se auzea numai focul, Leila şi ploaia - dar nimeni nu le 
asculta. 

Inginer Grigore Deleanu, Pitar-Moşu 20, Bucureşti urgent 
„Dan venit laşi gutunar Bucureşti unde batiste date spălat. 
Certificat medical doctor autorizat membru Club burlaci 
soseşte joi dimineaţa cu palid convalescent, Olguţa.” 

Profesor Mircea Balmuş, Popa-Nan 24, Bucureşti urgent 
„Elev Deleanu strănută Iaşi în familie. la măsuri motivare 
absenţe: Director incredul poate asculta telefon serie 
strănuturi gutunar de mai sus. Elev soseşte joi cu placă 
gramofon gutunar laşi pentru diriginte clasa opta, Olguţa.” 

Gutunarul lui Dănuţ era real, dar numai gutunar. Însoţit 
de o uşoară febricitare şi puţin roş în gât. Pentru doamna 
Deleanu, însă, deşi diagnosticele doctorului Prahu erau 
infailibile şi deşi doctorul Prahu recomandase bolnavului 
numai batiste şi puţină gargară, gutunarul lui Dănuţ însuma 


o neagră virtualitate de gripe, pneumonii, pleurezii şi 
tuberculoză. 

Aşa că Dănuţ era în pat, cu compresă la gât, tulpan pe cap, 
flaneluţă subt cămeşa de noapte, inundat de ceaiuri 
fierbinţi cu rom, de întrebări neliniştite despre „mersul 
bolii” şi de termometre mal optimiste şi mai obiective decât 
doamna Deleanu. 

Camera pătimirii lui Dănuţ era odaia Monicăi, cea mai la o 
parte de zgomotul casei. Monica se mutase în odaia Olguţei. 

În sobă ardea un foc bogat. Odaia mirosea a boală 
răsfăţată de copilărie: oţet aromat de trandafiri; rom, dintr- 
o sticlă păstrată până atunci în casa de fier a domnului 
Deleanu: colonie şi fum de răşină. 

Pe la zece, lui Dănuţ i se făcu somn în mod eroic, căci 
glumele Olguţei, şi ea soră de caritate, îl făceau simplu 
oştean al râsului, ca şi pe ceilalţi. Doamna Deleanu dădu 
semnalul retragerii în vârful picioarelor. Plecară toţi, afară 
de Monica. Olguţa o sili să-şi mai revadă lecţii pe luni 
dimineaţă, veghindu-l pe Dănuţ. 

— Asta te obligă să nu adormi. 

Monica stinse lumina. Se aşeză pe o pernă, jos pe covor, la 
căpătâiul lui Dănuţ, rezemându-şi bărbia de marginea 
patului. Un obraz îi era luminat în roş, celălalt, învăluit în 
umbră, şi părul, ardea blând. Afară ploaia cădea cu ritmul 
de veşnicii al ploilor de toamnă. 

„.„Poveste şi tremur de gene, sufletul lui Dănuţ zâmbea 
lingă Monica, străbătând anii. 

„Oare de ce-o săruta Făt-Frumos pe Ileana Cosânzeana 
când erau singuri?” 

Aşa se întrebase cu ani în urmă, întins pe laviţa din odaia 
lui moş Gheorghe, luminat de flăcări, lenevit de căldură, 
privind cozile Monicăi, hăţuri îndeobşte, cosiţele Ilenei 
Cosânzeana în acea clipă. 

De-atunci o iubea pe Monica, şi ani de-a rândul o căutase 
pe Ileana Cosânzeana de atunci, fără s-o vadă alături de el, 
an cu an mai naltă, mai aurie, mai frumoasă, înălţând spre 


el parfumul de faguri al copilăriei şi amintirea întâii sărutări 
de dragoste, care-l înfricoşase pe făt-frumosul copil din 
odaia lui moş Gheorghe. 

O dragoste străveche, an cu an crescută, an cu an 
ascunsă, îşi risipi frageda imensitate pe sufletul destins în 
perspectiva anilor îndrăgostirii. Se legau bucuriile 
vacanţelor cu melancoliile toamnelor, neliniştea vacanţelor 
cu panica declinului lor. Şi căpăta alt înţeles tot ce scrisese 
până atunci cu sufletul întors spre copilărie, nostalgic şi 
atent, în loc să fie avânt voinic spre viitor. O căuta pe 
Monica, şi-n loc s-o caute alături de el, o căuta în copilărie. 
Şi nu găsise sărutarea rătăcită prin toate amintirile 
copilăriei. De ani de zile, în sufletul lui era un joc de-a baba- 
oarba între el şi o Monică de zece ani, cu rochiţă scurtă, 
cozile pe spate şi ochii religioşi de gravi în faţa de copil. 
Toate amintirile copilăriei i-o ascundeau, dar subit toate era. 
Şi îşi iubise copilăria fiindcă acolo era întâia bătaie de inimă 
a drăgostii şi şovăitoarea cadență a paşilor ei dintâi. 

Parfumul unei sărutări! îl căutase în zarzării abia înfloriţi: 
iubise zarzării. Troiţa nu era minciună. Îi bătuse inima în 
faţa zarzărilor - fiindcă parcă-i amintea o respiraţie 
depărtată ca o stea - şi-l mâhniseră adânc zarzării, fiindcă 
ceva pierdut trecea nedesluşit în fumul lor de flori, 
pierzându-se din nou... 

Monica tresări simțind două mini care se aplecară prin 
somnul tăcerii asupra ei. Un lănţujel îi lunecă pe obraji, 
căzându-i în jurul gâtului. 

Lănţujelul de argint cu o cruciuliţă în care era o aşchie de 
lemn sfânt de la Muntele Athos. Îl purtase mama doamnei 
Deleanu; apoi doamna Deleanu, care-l dăruise lui Dănuţ. 
Acuma era al Monicăi. 

Lui Dănuţ îi bătea inima aşa de tare, că nu îndrăzni să 
deschidă ochii. Auzi paşi ireali, mişcări, un fâlfâit mătăsos, 
apoi un sunet scurt de foarfece. Odaia caldă se umpluse de 
parfumul părului despletit... 


Monica plecase lăsându-i în mini o moale şi lungă şuviţă de 
umbră; în roşeaţa jarului spuzit se lumină, zâmbind ca şi 
obrazul aplecat asupra ei. Ţinea în mini şi săruta hăţul de 
aur al copilăriei şi al dragostei. 

Noaptea se topi ceas cu ceas în ochii închişi ai lui Dănuţ. 

Două, bătu clopotul solemn al Mitropoliei, deasupra 
laşului. 

Trei. 

Patru. 

Cinci. 

Şase. 

Dănuţ mângâia şuviţa tăiată din părul Monicăi. Focul se 
stinsese demult. Dar odaia Monicăi era caldă ca o noapte de 
vară, şi plutea prin ea, înduioşată, amintirea părului de aur 
despletit în întuneric. La ferestre cădea aceeaşi ploaie cu 
şoapte aiurite. 

Însă Dănuţ asculta glasuri răsunând în el. 

Şapte... 

Se auziră paşi desculți, uşi deschise, focuri aprinse cu 
trosnetul lemnelor şi vuietul flăcărilor. Apoi, corul nazal al 
samovarului. 

Dănuţ se îmbrăcă repede punându-şi halatul de noapte al 
domnului Deleanu. Intră în antretul care despărţea odaia 
Monicăi de-a Olguţei. Pe masa din mijloc, samovarul prezida 
arămiu tăcerea matinală a ceştelor rotunde. Mirosea a pâne 
prăjită. Se aşeză pe un scaun aşteptând. 

Monica intră îmbrăcată în uniformă, cu geanta în mina şi 
şorţul negru peste rochia cafenie. 

Se priviră lung şi zâmbiră lung. 

Dănuţ îi luă geanta din mină. O deschise. 

— Ce cauţi, Dănuţ? 

— Un caiet de notițe. 

— Vrei să scrii, Dănuţ? 

— Poate! 

— Am caiete pentru tine dincolo. 


— Nu. Monica. Dă-mi un caiet început de tine, un caiet de 
şcoală. 

— Poftim: „Notiţe la istorie”. 

— Dă-mi şi un creion. Îmi dai mie caietul? 

— Mai întrebi, Dănuţ! 

Se aşeză la masă. Monica îşi aplecă bărbia pe umărul lui. 

MEDELENI. 

ROMAN 

— Monica, începu Dănuţ fără s-o privească, luându-i mâna 
într-a lui, astă-noapte am vrut să-ţi scriu o scrisoare. Aveam 
o noapte întreagă înainte. Şi abia azi dimineaţă mi-am dat 
seama că scrisoarea către tine era un roman... 

— Scrii un roman, Gutunărel? îl întrebă Olguţa, apărând 
cu şorţul de uniformă pe umăr şi ghetele descheiate. 

— Voi scrie, răspunse Dănuţ, fără să dea drumul minii 
Monicăi. Am găsit titlul. 

— Notiţe la istorie”, ceti Olguţa titlul tăiat al caietului. 
Frumos titlu! Eşti inspirat! 

Monica şi Dănuţ zâmbiră, strânşi alături. 

— Şi tu eşti în romanul meu, Olguţa. 

— Mă dai publicităţii! Ce nume-mi pui? 

— Olguţa. 

— Vra să zică „Notiţe la istorie?” 

— Da. La istoria Medelenilor. 

— Şi de unde se luminează „negurile istoriei”? 

— De la descălecat. 

— Al cui? Al iui Buftea-Metaforel-Gutunărel-voievod? 

Dănuţ zâmbi. 

— Nu. Al Monicăi. 

— Domnie fericită? 

— Uite-te şi tu... 

Toţi trei zâmbiră. Monica era roşie în haina întunecată de 
şcoală. 

Olguţa se înclină adânc în faţa Monicăi, ţinându-şi şorţul în 
mina. 


— Măria-ta, în faţa posterităţii, adică în istoria scrisă a 
Medelenilor, voi fi plecată damă de onoare a măriei-tale. 
Dar până atunci rog pe măria-ta să-mi încheie şorţul, să 
toarne ceaiul şi să-mi spună ce-avem la istorie. 

V, 

TÂNĂRUL ROMANCIER. 

Cele mai frumoase zile de primăvară nu le aduce april, 
firească lună de primăvară, ci uneori numai octombrie, 
gravă lună a toamnei. 

Subt albastrul înăsprit al cerului, sunt zile de căldură 
aurie, limpezi pe pământul dur al toamnei, cu parfum de 
soare printre copacii morţi în picioare şi vrăbii gălăgioase, a 
căror veselie robustă are accentul risului copilăriei 
omeneşti. 

Când vin aceste zile, copiii şi vrăbiile se joacă pe străzi; 
moşnegii se aşază pe scaune în faţa casei, cu paltonul pe 
umeri şi capul descoperit; femeile, primăvăratece în haine 
de toamnă, îşi scot mănuşile ca să-şi alinte şuviţele de pe 
tâmple; bărbaţii simt nevoia să fie tineri; tinerii, nevoia să 
fie frumoşi; servitoarele care scutură covoare prin ogrăzi, 
se opresc, privind cerul, şi oftează surâzând olteanului cu 
zarzavaturi, fercheşului sergent de zi sau rândaşului care 
fumează cu mânicile suflecate; găinele cotcodăcesc gutural 
ca vara, cinii se tăvălesc pe jos, rămânând cu picioarele în 
sus; pisicile se-ntind pe-acoperişuri, lăsând vacant locul de 
lângă sobă; şi liceenii fug de la şcoală, chiar dacă n-au 
întâlniri sentimentale, ca să se plimbe „în tunică”. 

Dănuţ îşi lua ceaiul pe terasă. Toate mişcările-i erau mirate 
în soarele cald, care-l ademenise pe terasa condamnată 
până atunci din pricina frigului şi a ploilor. 

Se deşteptase ca de obicei la şapte şi zece, deşi ora 
duminecă. În schimb, se lenevise în pat cu geamurile 
deschise şi storurile ridicate. Se deşteptase în acordurile 
unui lied visat, fredonându-l: „Die Rose, die Ldlie, die 
Taube, die Sonne...” 


Îşi făcuse baia cântând. Îmbrăcase o uniformă, pusă numai 
de vreo două-trei ori astă-primăvară, de postav cenuşiu 
închis, bine croită, care-l arăta zvelt cum era; îşi prinsese 
părul în reţeaua de cap şi ieşise pe terasă, poruncind lui 
Gheorghiţă să-i servească ceaiul acolo. 

Mai avea un an de şcoală şi isprăvea cu o epocă în care 
întârziase. Era decis să-şi facă universitatea la Iaşi. Nu-i era 
greu să-l convingă pe Herr Direktor că înscriindu-se la 
Facultatea de drept, practica simultană, pe care ar fi făcut-o 
în biroul tatălui său, îi era necesară, întregindu-i învăţătura 
teoretică. Vorbise în această privinţă cu doamna Deleanu, 
câştigata mai dinainte pentru acest proiect. 

Se ducea la Iaşi pentru Monica şi pentru el. Nu-şi simţea 
nici o aptitudine pentru drept şi avocatură. Era hotărât să 
scrie, nu să înveţe. De ani de zile acumulase un material 
bogat pe care nu-l folosise. Vroia să debuteze în literatură 
cu un roman al cărui personaj principal să fie copilăria. În 
acel roman să răstoarne tot conţinutul „turbincei lui Ivan”. 
Dorea să-l construiască pe două planuri: unul, cel dintâi, de 
realitate direct şi concret prezentată; al doilea, presimţit 
mai mult, de lirism înnăbuşit, care să dea lectorului, în timp 
ce urmăreşte acţiunea primului plan, impresia de muzică în 
vis. Toate siluetele realităţii să fie dublate de o lumină care 
să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi, al 
copacilor şi caselor în orbitorul vifor neclintit al lunii pline. 
Poem şi roman mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi 
basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, 
ca în epocile evanghelice, deşi acţiunea să fie situată în 
realitatea contimporană. De altfel, asta-i copilărie. Copiii n- 
au cretinismul beat şi serafic pe care Li-l atribuie literatura 
confecţionată în cofetării. Realitatea există pentru copii mai 
violent decât pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o 
evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să 
scape de ea, copilul o caută, o caută şi în poveşti. Dar 
realitatea conţine, pentru copii, miracolul inexistent pentru 
omul matur. 


Dacă scaunul de lemn din biroul omului matur ar înflori 
deodată, supunându-se poruncii de primăvară a fraţilor săi 
din livadă, sau dacă în ietacul omului matur, în noaptea 
Crăciunului, ar intra Moş Crăciun, fără ca uşi să se fi 
deschis sau paşi să fi răsunat, sau dacă în noaptea Învierii, 
întorcându-se de la biserică, ţinând în mina luminarea ar 
întâlni un înger care şi-ar aprinde luminarea de la el, 
spunându-i: „Hristos a înviat”, omul matur ar înnebuni, ar 
consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru. 

Copiii nu sunt nici nebuni, nici îngrijoraţi de echilibrul 
minţii lor, nici idolatri. Sunt fiii omului matur, carne din 
carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, şi ei sunt. Lucizi, 
înregistrează realitatea aşa de clar şi de amănunţit că dacă 
n-ar fi distraţi şi uituci - copii - ar fi cei mai acerbi filosofi. 
Nebunii cred toate miracolele posibile, şi poeţii le văd 
aievea, deşi nu-s. Şi mai au copiii ceea ce numai adevărații 
poeţi ai lumii au în rarele clipe când sunt: mirarea. Dar 
copiii o au mereu; inconştienţi de valoarea ei şi 
dezinteresaţi, o trăiesc, n-o exploatează. 

De aceea, romanul copilăriei trebuie să aibă realităţi 
precise, enigmatice totuşi, prin ceva lăuntric, invizibil 
lectorului, cum sunt şcolarii în vrâsta ingrată când poartă o 
dragoste adorabilă subt uniforma de liceu, care-i sluţeşte 
mai tare. Să fie o senzaţie de dragoste, de îndrăgostire, în 
atmosfera romanului, fără ca micii eroi să iubească. 

Eroii să se joace mereu. Să fie într-o continuă recreaţie. Să 
nu-i amestece în nici o dramă a părinţilor sau a altor 
persoane mari. Nici o tragedie matură să nu le impuie 
gesturi de liliputani actori. Să-i vadă lectorul mereu 
jucându-se - profesionişti ai capriciului într-o vacanţă ca 
toate vacanţele copilăriei, normală prin tot. Din când în 
când numai, viaţa, care treptat se adună în jurul lor, să fie 
vizibilă prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea 
simplă prezenţă a vieţii să arate sfâşietoarea vremelnicie a 
copilăriei - care să capete prin aceasta o umbră de moarte 
- şi exactele ei dimensiuni de sătuleţ la poalele unui vulcan. 


Trebuia să scrie acest roman. Vroia să retrăiască 
amănunţit dragostea lui pentru Monica, de atunci de când 
liniile de zare ale îndrăgostirii abia se limpezeau în sufletul 
lui de copil. Vroia s-o iubească din nou din clipa când o 
cunoscuse. Şi dragostea lui ca un vânt să-i aducă viul 
parfum al copilăriei. Simţea că numai când va isprăvi acest 
roman va fi copt, având într-adevăr vrâsta lui, schimbând 
anotimpul sufletesc. Ca să-l scrie, însă, avea nevoie de 
prezenţa Monicăi. Numai ea îl aduna, îl lămurea şi-i da 
exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastră 
deschisă pe sufletul lui. Visul lingă Monica era energic şi 
devenea creator. Prezenţa ei îl limita, dându-i intimitate. 
Monica era pentru el ca o hrubă în care visurile se închegau 
statui. Lângă ea scrisese Alunele veveriţei, lângă ea, Troiţa, 
lângă ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea 
dragostea în alaiul copilăriei. 

Totuşi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la 
Bucureşti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de 
pregătire a romanului viitor. Dănuţ se îndoia dacă o va 
putea realiza pe Olguţa. 

— Olguţa, în scris, va fi neverosimilă. Când eram copil nu 
mi-o puteam închipui dormind pe Olguţa. Era într-o 
continuă efervescenţă. Avea ceva frenetic. Ea ducea toată 
casa. Pe mine mă prostea după câteva clipe de emulaţiune, 
care mă consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguţa. 
Şi decât s-o falsific, decât să-i încetinesc ritmul, prefer să 
renunţ la ea. 

Mircea susţinea că în romanul lui Dănuţ, Olguţa va fi un 
suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va 
da umbrele şi luminele romanului. Fără de ea, moş 
Gheorghe va fi un personaj inutil şi convenţional. Fără de 
ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfârşit, fără de Olguţa, 
Buftea va părea energic şi odios tiran al Monicăi. Mircea 
vedea în Olguţa însăşi inima romanului... 

— Înţelegi, Dan, romanul tău nu va avea şi nu trebuie să 
aibă acţiune. Dar lipsa acţiunii distruge un roman, face din 


el o grupare de fragmente statice. Ori, lipsa acestei acţiuni 
va fi înlocuită strălucit prin desfăşurarea temperamentului 
Olguţei. În peisajul Medelenilor, Olguţa va fi apa 
curgătoare... 

— Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufletească a Olguţei 
n-o am. Aş putea deveni Olguţa într-o pagină, dar într-un 
roman întreg nu cred. Ca să descriu o succesiune de gesturi 
de-ale Olguţei, trebuie să beau câteva cafele negre. Să-mi 
zbârnâie sângele. Să-mi fie gândul neprevăzut şi vivace ca 
un zbor de rândunică. Olguţa cere o tensiune prea mare ca 
s-o poţi plagia sau reconstitui... Aş prefera s-o trimit la 
Slănic în timpul romanului şi să vorbesc uneori despre ea, 
fără s-o introduc direct în acţiune. Sau să fi murit Olguţa şi 
să-şi amintească Buftea despre ea, sau să istorisească 
năzdrăvănii de-ale ei moş Gheorghe. 

— Dacă moare Olguţa, mor şi Medelenii... 

— Impresia ta. 

— Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei. 
Olguţa, numai, va da romanului energia realităţii. Fără de 
Olguţa romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiță, mai 
mare ca dimensiuni. 

— Nu, Mircea... Şi de altfel ţi-am mai spus că Olguţa într- 
un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o 
impresie de încordare obositoare pentru lector, ar părea 
antipatic precoce - şi asta ar distruge atmosfera de 
copilărie normală, pe care vreau s-o realizez. 

— Dan, nu fi vanitos! Spune că nu poţi, nu că-ţi strică. 

— Poate! Am impresia că nu pot. 

— Te înşeli! 

— Mă cunosc. 

— Nu te cunoşti. Eşti fratele Olguţei. Nici nu-ţi dai seama 
de măsura în care sunteţi fraţi. Eu ştiu mai bine. 

— Nu văd! 

— Un singur exemplu: v-am privit jucând tenis. Eraţi 
identici. Acelaşi ritm. Dar asta n-ar fi mare lucru! Cum 
spuneai tu, aveţi aceeaşi „viteză sufletească”. Numai că 


Olguţa o are trăind, iar tu o ai scriind. Înainte de a-mi arăta 
Monica unele notații din Alunele veveriţei, credeam că eşti 
un liric. M-am înşelat... E greu să-ţi dovedesc, dar am 
intuiţia că aveţi aceeaşi viteză sufletească. Olguţa va fi 
pentru tine dificultatea şi tot ea va fi victoria. Ai copilărit cu 
Olguţa, eşti fratele ei. Creaţiunea în care vei realiza tot 
ceea ce-i lăuntric la tine - energia - va fi Olguţa. Greşala ta 
e convingerea că ar trebui să o plagiezi pe Olguţa, cum 
spuneai. Nu! Pe Olguţa o vei scoate din tine. Olguţa e o 
virtualitate a ta, existând întâmplător şi în realitate. Cu ea 
te vei descoperi pe tine. 

Discuţiile cu Mircea gravitau mai ales în jurul Olguţei. 

Dănuţ plănuia ca romanul să aibă două decoruri centrale, 
cu radiaţiuni speciale fiecare. Un decor în care să plaseze 
elementul cotidian al vieţii, şi altul de care să lege o emoție 
de peste hotarul realităţii. Întâiul decor era ales: curtea 
moşiei Medeleni. Al doilea, însă, nu era încă fixat: ori podul 
casei, ori căsuţa lui moş Gheorghe. Podul casei ar fi 
însemnat proeminenţa în romanul proiectat a lui Buftea. 
Podul era refugiul lui. În pod erau mobile scoase din viaţă şi 
un trecut necunoscut, al străbunilor morţi. Acolo Buftea 
singur era stăpân. Dar căsuţa lui moş Gheorghe era locul 
unde Buftea o cunoscuse pe Ileana Cosânzeana. Acolo 
tremurase întâia stea în sufletul botosului erou. 

Mircea era de altă părere. Şi podul, şi căsuţa lui moş 
Gheorghe. Podul trebuia să fie odihna şi hrana de vis a 
„turbincei lui Ivan”. Acolo „turbinca lui Ivan” se umplea de 
mister, de trecut, de prezent şi de melancolie, larg deschisă, 
la adăpost de viaţă în calmul decorului vetust. Căsuţa lui 
moş Gheorghe, însă, pe lângă emoția din faţa Ilenei 
Cosânzeana, avea alt rost: trebuia să dezvăluiască un nou 
aspect al Olguţei, întregitor. Războinica, dârza, ireductibila 
Olguţa numai acolo putea fi „duduiţa moşului”. 

Scenă cu scenă, capitol cu capitol, versiune cu versiune, 
Mircea lupta pentru Olguţa, apărând întâietatea ei din 
roman, aşa cum i-o indica realitatea. 


Argumentul suprem, singurul eficient, fusese răspunsul 
Monicăi la scrisoarea în eare Mircea îi reedita minuţios 
discuţiile referitoare la roman, cerându-i părerea. 

„. Şi eu cred că ai dreptate. Suntem douăzeci de eleve în 
clasa şaptea. Din cauza Olguţei, toate avem note mici la 
conduită, dar se distrează şi profesoara care le pune. Mă 
tem că Dănuţ şi cu mine, fără de Olguţa, am fi avut zece la 
conduită, şi n-am mai fi fost copii...” „. Die Rose, die Lilie, 
die Taube, die Sonne...” 

Aprinse o ţigară. 

— Zi de april! 

Zâmbi cu ochii micşoraţi. Semăna cu Monica ziua aceasta 
limpede, plină de soare, gravă. Soarele ii juca pe genunchi. 
Închise ochii. Ar fi vrut să aibă capul Monicăi pe genunchi. 
Să fie singur cu ea, cum era cu soarele... 

— S-s-salve, piciule! 

— Bună dimineaţa, Ionel. 

Înainte să-l vadă, auzise explozia pintenilor. Căci Tonel, 
după cum îi anunţase pe băieţi în ziua plecării lor la 
Medeleni, renunţase la cariera intelectuală, alegând cariera 
armelor, deocamdată a pintenilor. Pintenii lui Tonel erau 
mai guralivi chiar decât purtătorul lor. Era artilerist: sabie 
lungă, uniformă croită pe talie. 

— N-n-nici K-k-kronprinţul, bă, n-are t-t-talia lu Ionel! 
„„„Cizme de lac, natural, cu rozete, şi acei zurgălăi epici 
numiţi pinteni când sunt destinaţi să intre în burta calului. 

De când era artilerist trata pe foştii lui colegi de „pici”, 
chiar şi pe Dănuţ. Venea regulat în Pitar-Moşu dumineca, 
după subsidii băneşti, ţigări, parfum, colonie, pudră, „c-c- 
conversații amicale” şi plimbări la Şosea cu maşina. 

— H-h-hai, bă, că e târziu! 

— Unde, Ionel? 

— L-l-la vernisaj, bă! 

— Care vernisaj? 

— L-l-la Ateneu, mă! P-p-pallă, mă, ă-ă-âla cu p-palatu! 


— Ce cauţi tu la expoziţii de pictură, Ionel? Te 
interesează? 

— Ce-ce-ce, mă? Tonel e civil, mă? M-m-mă crezi m- 
moftangiu! A-a-am un rendez-vous c-o damă şic! M-m- 
mergi, bă? 

— Aşteaptă-mă. 

Vernisajul expoziţiei lui Alexandru Pallă! Marele eveniment 
artistic al sezonului! Uitase! De cinci ani Alexandru Pallă nu 
mai făcuse expoziţii în ţară. Ţinea s-o vadă. Făcu în treacăt 
o legătură între ceea ce-i spusese Gheorghiţă şi 
deschiderea expoziţiei Pallă. În timpul lipsei lui din 
Bucureşti, venise Anetta cu o scrisoare din partea Adinei, 
întrebând unde-i Dănuţ. Gheorghiţă cercase, fără succes, să 
obţie scrisoarea. Înciudat, răspunsese că Dănuţ a plecat la 
laşi şi că nu se mai întoarce... Vra să zică tot mai există 
Adina Stephano! Oare Ioana Pallă izbutise? Evident, da. O 
dată cu venirea toamnei o expediase pe Adina de la Sălcii? 
Probabil. Poate că o trecuse cumnatului ei... Ce putea să-i 
scrie lui, Adina Stephano? 

Porni împreună cu Ionel spre Ateneu. 

— Piciule, ţi-am văzut d-dama! Şic, mă! A-are limuzină! 

— Care damă, Ionel? 

— E-e-ec! 

— C-c-câte ai, bă? 

— Niciuna, Ionel. 

— Ce braşoave, bă? A-a-aia de la Gara de Nord. C-c-când 
aţi f-facut voiaj dă nos! 

— Ce Gară de Nord, Ionel? 

— M-m-măâă! Mă crezi fraier?! Pare râu... Ş-ş-ştiu de la 
Anetta, mă! M-mă faci să comit i-indiscreţii! 

— De unde-o cunoşti tu pe Anetta? 

— O-o p-pasadă, mă! P-pontam şi eu d-dama, d-d-da nici 
servanta nu-i rău! A-a-are crupă, mă! 

Dănuţ râdea ca într-o grădină de zarzavaturi. 

— P-piciule, n-o lăsa! S-stă bine, mă! P-palatu lui Pallă, bă! 
Ş-şi casă cu chirie! 


— Aha! 

Tonel îi făcu din ochi, dându-i o sfârla peste burtă. 

— 'Tt-trai, 'oţule! Aţin'te! 

Se opriră în faţa uşei laterale a Ateneului. Intrară din plin 
soare în umbră de coridor rece. Erau mai multe expoziţii, 
vizitate numai de câte un student cu hainele periate şi părul 
lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de 
şcolăriţe înghesuite în tablourile pe care n-aveau voie să le 
pipăie, deşi culorile erau atrăgătoare ca ale bomboanelor în 
borcanele vitrinei, şi de pictorul expozant, fumându-şi 
britanic luleaua în faţa artei proprii şi a profanilor calici. 

O sală numai, răspândea zvonul de piuituri şi foşnet de 
mătăsuri ale seratelor dansante. Se îndreptară într-acolo. 
Întâia impresie era că nu se invită atâta lume într-o sală 
atât de mică. Înghesuială de tramvai ducând publicul la 
curse, dar elegantă. Predominau femeile. Expoziţie de 
parfumuri mai mult decât de pictură. 

Tonel intră salutând publicul cu o bătaie de pinteni, ca un 
sublocotenent de jandarmi venit să facă o discretă arestare 
în „lumea mare”. 

Dănuţ rămase la uşă, desolidarizându-se de Ionel. 
Mătăsurile vorbeau franţuzeşte, intercalând necontenitele 
exclamaţii admirative, care alcătuiesc vocabularul exclusiv 
al femeilor în faţa picturii. Pereţii ardeau de culori orgiace, 
ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul 
zării de apus dus în galop de valuri verzi, din orizont în 
orizont. Se desprindea parcă un vânt fierbinte din culorile 
în care aceeaşi inimă puternică şi pasionată bătea. 

Ochii lui Dănuţ străluciră. Deşi era în afara uşei, se 
descoperise. Puterea şi fastul mitologic al culorilor îl 
cucerise deodată. Nu amănunţise nici un tablou în parte - 
era şi greu cu atâta forfotă de lume - dar pereţii iluminaţi îi 
împrejmuiseră sufletul ca un vârtej, dându-i un ritm nebun 
de bacanală. La fel îl tulburase muzica lui Wagner. 

— Ce idioţi! 


Apostrofa îi scăpase. Violenţa sângelui dezlănţuit 
prefăcuse gândul în vorbă. Un superb cap de bărbat, uşor 
surit la tâmple, cu ochi şi barbă orientală, se întoarse 
zâmbind spre liceanul cu ochi şi obraji entuziasmați şi 
injurioasă sinceritate pentru vizitatorii expoziţiei. 

— Îţi place, tinere? 

— Dumneavoastră sunteţi pictorul Alexandru Pallă? 

— Da, tinere, răspunse pictorul, cercetând capul îndrăzneţ 
al lui Dănuţ. 

— Isus i-a dat afară din templu, vorbi Dănuţ emfatic 
pentru urechile dimprejur, mirându-se el singur de 
îndrăzneala lui. 

Faţa pictorului se încreţi de râs. 

— Ai douăzeci de ani? 

Dănuţ dădu din cap energic. 

— Eşti poet? 

— Da. 

De la egal la egal. 

— Adia! Adia! Enfin! 

Un val de lume îi despărţi. 

Dănuţ se dădu la o parte în afara uşii. Recunoscuse ochii 
Adinei, alături de obrazul impertinent al Ioanei Pallă. îi 
răsuna ciudat accentul de triumf copilăresc, cu care 
pictorul o întâmpinase pe Adina. Îi amintise propriul lui 
accent de demult, când şi pentru el doamna Stephano era: 
„Adina! Adina!” 

Vra să zică... Îi părea rău. Ar fi vrut să-l cunoască pe 
pictorul Pallă, să-i arate că el, Dănuţ, merita să stea în 
templu, şi că pe toţi ceilalţi trebuia să-i dea afară cu biciul. 

Bietul om! Şi el vedea în Adina ceea ce văzuse Dănuţ! Şi ce 
furtuni va stârni Adina în sufletul unui om în care culorile 
erau ca hergheliile de cai sălbatici în puste... 

Întâlnise, în sfârşit, un om spre care sufletul izbucnise cu 
aplauze şi aclamații, izbutise să schimbe o vorbă cu el - şi 
iată, Adina Stephano era între ei. Păcat... 


Postat lângă uşă, aplecă din nou capul spre sarabanda 
culorilor. Privirea unui portret aşezat în faţa uşii, la loc de 
cinste, îl făcu să tresară. Ochii Adinei, zâmbetul Adinei, 
tenul de floare de măr, roşeaţa tomnatecă a părului, mânile 
încrucişate pe genunchi. Putea să se intituleze portretul: 
Fetiţa care vede şi aude îngerii. N-o turburaţi! Tăcere! 

— Dănuţ! 

Văzu mişcarea buzelor şi auzi numele nerostit. Încrucişase 
privirea Adinei prin mulţime şi-şi văzuse numele în buzele 
ei. 

Plecă. 

Auzi paşi mărunți în urma lui, răsunând pe trotuar. 

— Dănuţ! 

Nu se opri. 

— Dănuţ! 

Adina era lângă el. Îl privea mirat şi trist. Gâfâia. Era 
îmbrăcată cu un tailleur de catifea neagră, luminat de 
gulersşul suplu al bluzei de mătasă albă. Pe cap, o tocă de 
catifea neagră, cu chenarul ruginiu al şuviţelor de păr. 

— Sărut mina, doamnă. 

Adina nu-i întinse mâna. Un zâmbet îi plângea pe faţă, 
înclinându-i capul. 

— Doamnă? 

— Doamna Stephano, răspunse Dănuţ, cu chipiul în mina. 

— Doamna Pallă, Dănuţ. 

— Aa! N-am ştiut. Felicitările mele, doamnă! 

Mai mulţi domni, ajungându-i din urmă, o salutară adânc 
pe Adina. 

— Sărut mina, doamnă, se înclină Dănuţ pentru a doua 
oară, hotărât să plece. 

— Dănuţ... hai cu mine, Dănuţ... 

Vorbea abătut, blând, cu ochii mari şi capul aplecat pe o 
parte de acelaşi zâmbet. 

Dănuţ ridică din umeri. Vântul şi soarele îi aprindeau 
mişcări rotunde în păr. 


— De ce te temi, Dănuţ? ... Acoperă-te, e soarele prea 
tare... Dănuţ, hai cu mine, puţin numai... 

Porniră alături. Tăceau amândoi. Ceva trist îi despărţea. Pe 
Calea Victoriei fură întâmpinați pas pas de saluturi plecate, 
la care Adina răspundea distrat, şi Dănuţ jenat. O luară la 
vale, pe ştrac Sfântul Ionică. 

Trecură dincolo de „Enescu”. 

— Vreau să-ţi dau scrisorile tale, Dănuţ... 

Nu îndrăzni să-i spună iarăşi „sărut mina, doamnă”, 
fiindcă văzuse tremurul lacrimilor în gene şi în glas. 

Traversară bulevardul şi, pe rând, străzile cunoscute ale 
celei dintâi iubiri de tinereţă apărură lui Dănuţ, aceleaşi, 
fără bătaia de inimă de atunci. 

Se simţea ca la înmormântarea unei rude indiferente. 
Tonul „sărut mina, doamnă” îl ofensa prin odiosul 
convenţionalism teatral, şi altă soluţie nu găsea. Nu-i 
spunea „Adina”, fiindcă pentru el nu mai era „Adina”, şi era 
obligat să fie artificial faţă de Adina, care era - sau părea - 
naturală în „rolul trist”. 

Mergeau încet, cu o cadență agreabilă când te plimbi pe o 
alee de toamnă, răscolind straturile de frunze veştede cu 
piciorul, dar incomodă când vrei să ajungi undeva şi să 
isprăveşti mai repede. 

Revăzu vitraliul albastru şi tăbliţa: 

MICHEL STEPHANO. 

Căpitan din Marina Comercială. 

De ce-o mai păstra? 

Adina sună. Apăru Aneta, cu un zâmbet iscoditor. 

Mirosea a pustiu în casă. Mobile împachetate, paie pe jos: 
dezordinea începutului de mutare. 

Intrară în ietac. Numai ietacul mai continua să trăiască în 
clădirea moartă. Stăruia încă parfumul Adinei. Într-un vas 
erau tufănele. Pe măsuţa de noapte, într-un medalion, o 
fotografie de-a lui Dănuţ în costum de patinaj. 

Adina îşi scoase toca din cap, se aşeză pe marginea 
patului, îl privi pe Dănuţ, apoi încăperea. 


Ochii i se umplură de lacrimi. 

Deschise buzele, le închise. Faţa-i era palidă ca lumina 
prin care a căzut o pasăre ucisă. Se ridică. Umblă în dulap, 
scoase un cofret de fildeş adus din Italia... 

— Dănuţ... aici... aici... scrisorile tale... 

Marele suspin al plânsului o cutremura toată, dându-i o 
respiraţie învălmăşită. Lăsă cofretul pe un scaun şi căzu pe 
pat plângând cu faţa în aşternut. 

Ochii lui Dănuţ se aburiră. Era atât de deznădăjduit 
plânsul Adinei şi trupul ei zguduit în casa cu trecut 
împachetat, încât jalea îl birui, grea şi deodată asupra lui. 

Plângeau alături amândoi, pe acelaşi pat al iubirii lor. Şi, 
ca împotriva unui îngheţ nemilos, trupurile lor se alipiră, 
căutând adăpostul căldurii omeneşti. Plângeau strânşi unul 
în altul, umăr lângă umăr, tâmpla lingă tâmplă. 

Cu ochii închişi, ca prin somn, Adina cuprinse cu braţele 
capul lui Dănuţ, cufundându-şi faţa în părul lui. Plângea şi-l 
săruta. Buclă cu buclă, şuviţă cu şuviţă, îl săruta ca pe un 
cap de mort iubit, îmbrăcându-i tâmplele în jilava căldură a 
buzelor şi-a lacrimilor. 

Dănuţ îşi răsuci capul îngreuiat de o vibraţie de întuneric 
opac. Buzele lui întâlniră buzele Adinei, ude, calde, arse. Se 
sărutară lung, lacomi, flămânzi, ciocnindu-şi dinţii, 
muşcându-şi buzele, îndurerându-se dând sărutării ţipătul 
sângelui. Braţele se cuprindeau, se încleştau, dezmierdau, 
dezbrăcau, smulgeau, chemau, ademeneau, porunceau, 
luptau - flăcări aiurite. 

— Adina! 

— Dănuţ! 

Răsunase vechiul gemăt. 

Zbor nebun deasupra unei prăpăstii cu vârtejuri mohorâte 
şi fulgere orbitoare. 

— Dănuţ! ... 

Prăvălire rănită în prăpăstii fără fund. Deznădejdea 
vertiginoasă a fericirii vertiginoase... 

Dulce ca o tânguire de vioară în cerul pierdut: „Dănuţ”... 


Mulţi, palizi, devastaţi, erau unul lângă altul, străini ca doi 
morţi în raclele lor. 

Îşi aşezară hainele, tăcuţi, ca prin întuneric. 

Dănuţ ţinea ochii în jos. 

Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poartă. 
Răsunară două semnale ale claxonului. 

Aneta se precipită în odaie fără să bată la uşă. 

— A venit domnul! 

— Bine. Spune-i să aştepte. 

Dănuţ îşi luă chipiul. Adina îl urmărea cu ochii rătăciţi. 

— Dănuţ! Dănuţ)! ... Să păstrez casa pentru noi? 

— Nu. 

— Dănuţ... rămâi, Dănuţ drag... 

Îl apucă de pieptul tunicei, ghemuindu-se în el, cu ochii 
iluminaţi ca de un tremur de fulgere. 

Se auzeau paşi în curte şi voci. 

Dănuţ se scutură. 

— Scrisorile, Dănuţ... 

— Arde-le. 

Trecu în goană prin sofragerie. Aşteptă. 

Nu mai putea aştepta. leşi afară. Trecu hotărât prin curte, 
prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte. 

Avea în nări parfumul Adinei, şi din haine parcă şi din 
mişcări i se pulveriza mereu. 

— Ce murdărie! Ce murdărie! 

Din toate părţile soarele, soarele curat subt cerul albastru. 
Zi limpede şi gravă de april. 

Monica! Monica! 

Unde erau marile aripi de lebădă cerească ale îngerului 
drăgostii lui? Unde? Se înăcriseră deodată, fleşcăite, ca o 
vulgară frişcă. 

— Ce murdărie! Doamne, Doamne! 

Mergea în goană, cu spinarea aplecată. Un clacson cirii 
aspru. Întoarse capul, se dădu în lături. Adina între Ioana 
Pallă şi Alexandru Pallă, ca o fetiţă adusă de la o 


înmormântare. Amândoi erau aplecaţi asupra ei. Limuzina 
trecu. 

— Ce murdărie! 

Se simţea netrebnic şi bătrân. 

O luă pe bulevard la deal, fără să vadă, fără s-audă 
mergând, mergând. 

— Hei, tinere! Băieţaş! Numărul 432! 

Întoarse capul. 

— În ce clasă? 

Se apropie, ducând instinctiv mina la chipiu. 

— A! Dumneata eşti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce 
Dumnezeu, nu eşti încă student! 

— Mă iertaţi, domnule director, eram preocupat... 

— Bine, bine! Tot elev bun? 

— Dă! 

— Bună ziua, Deleanu. 

— Vă salut, domnule director. 

Făcu vreo câţiva paşi. Se opri. Un zâmbet i se închega pe 
faţă. Bine că nu-l prinsese fumând pe stradă! 

Şi zâmbi, un zâmbet la care participau şi plămânii. 

Slavă Domnului! Era încă elevul Dan Deleanu dintr-a opta 
modernă. 


SFÂRŞIT 


1 Sărut mâinile, doamnă (fr.). 

2 Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.) 

3 Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul 
dumneavoastră! (Fr.) 

4 Dar sunt singură, micuțul meu paj... El este în 
străinătate (fr.). 

5 „..care era mereu în străinătate (fr.) 


6 „Satelit”, în argoul pensionatelor de fete, înseamnă: o 
jună elevă care gravitează liric în jurul alteia Z dintr-o clasă 
superioară Z numită „flamă”. Satelitul se roşeşte grațios şi 
pudic de câte ori îşi vede flama; îi aşază pupitrul; îi scoate 
petele de pe şorţ şi rochie; îi trimite cărţi poştale ilustrate 
în timpul vacanţelor... Într-un cuvânt, satelitul e un fel de 
ordonanţă pasionată a flamei (n.a.). 

7 A îmbina utilul cu agreabilul (fr.). 

81 Un vis visez adesea, ciudat, răscolitor, / Despre-o 
necunoscută Z o iubesc, mă iubeşte, / Mereu e alta, totuşi 
mereu doar ea, fireşte, / Şi care mă iubeşte şi-mi ştie orice 
dor (fr.). 

9 Am băut nişte molan, / Totul se-nvârteşte totul se-n- 
vârteşte. / Am băut nişte molan, / Totul se-nvârteşte-n han 
(fr.) 

10 Era foarte necâjit/ Bietul cer de ambră-albastră, / Că 
era îndrăgostit/ De marea verde, de marea albastră (fr.). 

11 Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blândă- 
adiere, / Vânt rece, vânt lin ca o legănare, / Rupi frunzele 
din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce alungi aceste 
sonatine în floare, / Sub privirea triumfătoare, sub privirea 
batjocoritoare/ A celei ce-mi cunoaşte şi sufletul, şi iubirea, 
şi dorul care doare? (Fr.) 

12 Melizanda, fereşte-te de Peleas! (Fr.) 

13 Era un merişor cândva/ Grav ca o gingaşă Infantă; / 
Avea o rochie bufantă/ De frunze verzi şi-un obrăjor/ Alb- 
roz ca al păpuşilor/ Când primăvara-i surâdea. // Şi fredona 
cu voce-naltă. // Era un dulce băieţel, / Ca o cireaşă gras şi 
roz, / Cu buclele frumoase coz. / Şi rău de loc nefiind el/ 
Vedea prin ierburi mulţi pitici, / Şi cu mânuţele lui mici// Se 
închina-n altar frumos. II Şi merişorul de-altădată/ Crescu 
într-una, după dată, / Şi băieţelul de-altădată/ Făcu şi el la 
fel îndată. // O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil 
frumos/ Ca palma mâinii tale roz? / Că mie, draga mea, mi-e 
dor/ Mereu de dragul merişor (fr.). 


14 Pe fluviu, trandafirii amurgului sunt lavă, / lar pala-n- 
fiorare a serii ce se lasă/ Evocă-un parc de toamnă cu-o 
bancă-n cari visează I De-acuma tinereţa-mi ca o vădană 
gravă (fr.). 

15 Pe corpul vazei (fr.). 

16 Cornul de aur (fr.). 

17 Povestiri (fr.). 

18 În grădina Infantei (fr.). 

19 Se-mbată seara cu oţel/ Şi capul zilei curajoase-l taie. / 
Un vis stăruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieşte fruntea de 
văpaie. // Cum să te pot tăgădui/ Când inima-ţi haină/ Pe-a 
mea adânc se altoi, / O cruntă, vie rădăcină...// De tine cum 
să mă dezleg/ Când platoşa mea sfânta/ E numai crezu- 
acesta-ntreg/ Ce te binecuvânta...// Când voi pierde-acest 
crez frumos, / O spadă fulgerând grăbită, / Ca ţipătul de 
groază scos, / Va reteza inima mea zdrobită. // Seara care 
cu oţel se îmbată/ 

Trage din teacă arma ei fină: / Subţirea sabie încovoiată/ 
De lună adamantină (fr.) 

20 O, dulce soră-a merilor, / Mai ştii acel copil frumos/ Ca 
palma minii tare roz? / Că mie, draga mea, mi-e dor/ Mereu 
de dragul merişor (fr.). 

21 Atins! (Fr.) 

22 În gardă! (Fr.) 

23 Mii de scuze, colonele! (Fr.) 

24 Mii de mulţumiri, copila mea, am onoarea să vă aştept 
(fr.). 

25 Scriitor francez (1863Z1944), autor de romane istorice 

26 Ia te uită! Uitasem. Ce amabil din partea 
dumneavoastră, dragă domnule, că mi-aţi adus aminte! (Fr.) 

27 O! Nu, mulţumesc! Nu am nevoie de asta ca să exist Z 
nu-i aşa, scumpul meu coleg? (Fr.) 

28 De fapt, îmi dau seama că familia mea de unchi se 
măreşte în chip amuzant! Însă, în schimb, am plăcerea de a 
primi o nepoată foarte simpatică, pe această cale 
neplăcută! (Fr.) 


29 Taci, Barbaroza! (...) nu-i aşa, d' Artagnanette? Abia m- 
am despărţit de unul (fr.). 

30 Cine e, domnule La Fontaine? (Fr.) 

31 E un politician Z desigur (fr.). 

32 A! Asta e! Da, Costea Babic! Iată-l, d'Artagnanette! Are 
o manieră pomădată de a fi tachist; cu totul un produs 
Tache. Mă umple de bucurie! (Fr.) 

33 Cum dezvoltă politica spiritul de observaţie! (Fr.) 

34 ...Spiritul, în general 

35 Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamănă 
câteodată cu mătuşă-sa, Elencu Dumşa, care era oribil de 
urâtă şi înfiorător de inteligentă. Da, înfiorător de in-te-li- 
gentă, domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.) 

36 Dimpotrivă! Însă îi seamănă, mai ales când spune 
adevăruri. E straniu! (Fr.) 

37 Cu inima răpitoare (fr.) 

38 Dă ca să-ţi dau (lat.) 

39 Sărută-mă, Ninette, sărută-mă (fr.). 

40 Nu te jena! (Fr. 

41 Duc tot ce am cu mine (lat.). 

42 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.). 

43 Ea singură-i toată-a iubirii licoare, / E roză, şi crin, şi 
columbă, şi soare (germ.). 

44 Stăpâne! Stăpâne/ Pe tâmpla-mi fierbinte/ Dulce 
umbră-mi pune/ De mintă s-alinte. // Inima mea, spune/ 
Cine-acest stăpân e? / Că iată cum plângi, / lată-ţi doru- 
anume...// Unde-i bucuria? / Unde-i senioria? / Primăvara-i 
grea, / Tristă, vai, pustia! / Anii, mii, iubirea mea, / Albesc 
primăvara ta (fr.). 

45 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare, / Pe toate le-am 
iubit eu cu dragoste mare. / Nu le mai iubesc, doar pe una, 
altceva nimica: / Micuța, Drăguţa, Regina, Unica. Ea 
singură-i toată-a iubirii lucoare, / E roză, şi crin, şi columbă, 
şi soare (germ.). 

46 E o femeie autoritară (fr.). 


47 Dramă istorică în versuri de Edmond Rostand (18687 
1918). L' Aiglon este ducele de Reichstadt, fiul lui Napoleon 
I şi al Mariei-Luiza de Austria. 

48 Morcoveaţă, opera cea mai cunoscută a lui Jules 
Renard (1864Z1910), publicată în anul 1394 

49 Frumoasa Dunăre albastră (germ.). 

50 Urăsc mişcarea care liniile mişcă; / Şi nu plâng 
niciodată (fr.). 

51 Bot-de-lup, Bot-de-lup, / Bot-de-lup e omuleţul Bot-de- 
lup, Bot-de-lup (fr.), 

52 Ce-ai făcut, o, tu, care-acum/ Îţi plângi tristeţea, Ce-ai 
făcut, zi, tu, cel de-acum, / Cu tinereţea? (Fr.) 

53 Frumos de tot! (Fr.) 

54 Voinice elefant, de ce râzi? (Germ.) 

55 Afară (germ.). 

56 Bucatele pământului, roman al scriitorului francez 
Andrâ Gâde (18697Z1951). 

57 Deci hoinăream, cu ochii-n pavajul vechi ţintiţi, / Când 
tu, cu soare-n plete, mi-ai apărut în stradă, / Şi-n seară 
atunci, râzându-mi, am zis că pot s-o vadă/ Privirile-mi pe 
zâna cu coiful de lumină, / Ce, cândva, peste somnu-mi de 
ţinc fără hodină, / Trecea, lăsând apururi din mâinile-i 
bogate/ Să ningă roiuri albe de stele-nmiresmate (fr.). 

58 Dacă vrei să mă deplângi (lat.) 

59 Jocul mâinilor, jocul răufăcătorului! Piei, răule! (Fr.) 

60 Jupân Corbul, pe-o ramură sus, / ţinea nişte brânză în 
cioc (fr.) (La Fontaine). 

61 Jupân Vulpoi, de mireasmă adus, / cam aşa-i 
trăncăneşte cu foc (fr.) (La Fontaine). 

62 Cei absenţi n-au niciodată dreptate (fr.).