Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0030

PROPRIETAR: 


80C. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sab No. 263 Trib, Jifov 


Maria, 








Maică 


a indurdrilor 


Se împlinesc trei ani dela 
moartea celei mai iubite din- 
tre regine: Maria a României. 

Trei ami cât vearcurila chi- 
nului şi cât desnădejdiile, Țara 
ne-a trecut prin frământări şi 
prefaceri atât de dureroase în- 
cât «ste mai bine să le dăm 
uitării, amintindu-ne numai că 
u trebuit să coborâm, oblu şi 
adânc, până aproape de bez- 
nele înseși, spre a putea în- 
drăzni un ROU UTCUȘ, — 0 ROUA 
mântuire a noastră prin pro- 
prii suferinţe... Amintindu-ne, 
o clipă doară, şi tăcând apoi; 
— fiindcă la anccputul marilor 
purijicări şi înăițări stă cutre- 
murarea şi tăcerea. O cutre- 
murare profundă cu prăbuşi- 
mile şi o văcere cât cursul flu- 
viilor. 

Astfel numai ne vom fi dă- 
râmat, definitiv şi fără putinţă 
de întoarcere, idolii cărora 
ne-am închinat din vinovată 


neștiință, din vinovat egoism 


şi vinovată comoditate. 

Astfel mumai vor apare, la 
orizontul timpului mostru, în 
toată frumusețea înțelesului 
lor, marile chipuri cărora le 
datorăm cu adevărat pioasă 
recunoștință. 

Și Maria, Regina tuturor Ro- 
mânilor, stă şi ea: în rândurile 
cele dintâi ale acestor mari 
arătători de căi ale destinului 
românesc, 

Ea ne-a dat curaj când peste 
tot era numai desnădăjduire. 





O regină 


printre flori... 


Pe o terasă, ia Balcic, pe una 
din acele minunate terase ale 
acestui colţ de paradis pămân- 
tesc, între coloane de marmoră 
și capiteluri cu  măestrie îmbi- 
nate, flori, numai fiori, în uriaşe 
glastre, în răzoare ce surâd şi a- 
cum împărăteşte, ca şi lumina 
ochilor ce sau stins totuşi de 
mult... atâta profuziune de flori, 
atâta decorativă orânduială, în 
grădina palatului dela Balc, 
păstrează intactă icoana sutletu- 
lui ales, a inimei de poetă şi ar- 
tistă în fiecare creaţiune a vieţii 
Li. 

Pretutindeni, pe unde a trecut, 
— la Bran, la Bicaz, ia Cotro- 
ceni — a risipit la tel, tot aceste 
dumnezeești daruri care, infru- 
museţând natura, înfățișează şi 
reflexul unui temperament cu 
veşnică aspirație spre îngerii cu 
aripi de azur și flacără: florile... 

Și aceşti îngeri i-au fost toată 


viaţa mângâere, loc de retugiu, 
preocupare neclintită. 

In Memuorii-le, Saie, Regina 
Maria pomeneşte deseori despre 


legătura Sa cu îlorile despre ne- 
țărmurita dragoste ce a apro- 
piat-o de aceste fragmente de cer 
şi de divinitate. 

Nu ştiu care i-au fost cuvintele 
când s'a despărțit de lumină, în 
clipa când întunericul pogora 
sfâșşietor peste genele Ei trudite. 
Dar  intr'o scrisoare publicată 
— nu de mult de către hogratul 
francez al Reginei noastre, — 
Georges Oudard, — găsesc rân- 


durile acestea: Vous avez eu le 
rare privilege de La voir et de 
Lui parler si peu de jour avant 
Sa mort et Ses paroles dernitres: 
„J'aimais tant la vie”, nous ont 
fa'ţ pleurer...  Cominent oubiier 
cet &tre rare et plein de vie, jo- 
yeux, vâillant, toute de grace ct 
de beaute?“ 


— Yaimais tant la vie! Iubeam 
atât viaţa! în această viaţă care 
i-a fost dragă, in această sete de 
a trăi, cu 'antensitate, fiecare din 
darurile pământului, florile ocu- 
pau un loc regal, de sublimă 
semnificaţie. 

Privesc unul din ultimele Ei 
portrete. Şi asemăn graţia ova- 
lului pur al feţei, ca şi deimnita- 
tea taliei şi a ţinutei, cu inalicie 
și regalele corale ale crinilor, din- 
tre care ea sk desprinde nai 
mândră decât florile acestea. 


Crinii au svelteţa şi atitudinea 
atică a coloanelor de marmoră 
dintr'un templu grecesc. Viitoarea 
statue a Reginei Maria, umbră a 
vieţii adevărate a Ei, se confundă, 
însfârşit cu  învoaltelele corole 
ale crinilor, cu inaltele coloane 
ce mângâe văzduhul în năzuința 
lor către cer şi azur. Şi cu toatele, 
făclii de vis şi de poezie rară, 
ridicate spre regiun'le eteraţe ale 
universului şi divinității... 


C, N. NEGOIȚA 


Îă d 


Ea a crezut cu fierbinte ne- 
clintire când peste sufletele 
tuturora: se lăsase, apâsutoare 
şi neagră, negura inavelilor. 

ka a Jăcut să biruiască dra- 
gostea când pretutindeni îşi 
urăta oțărăârile ura cea mui 
cruntă. 

Iară astăzi, când pe câmpiile 
Patriei se ertjesc, din nou, 
atâția viteji, se cuvine să-i a- 
ducem, mu: mult ca oricând, 
prinosul ide pomenire cel mai 
deptin al inumilor noastre, — 
căci Regina Maru a jost cea 
mai desăvârșită aiinătoare de 
dureri: A fost „Mamă a rănt- 
ților“, 

bi numele ce i s'a dat atunci 
când, dela postul de prim au” 
tor şi pâna la spitalul cel nai 
spapos, paturiue gemeau de 
trupuri ostăşaşti sJarticate de 
gionţ şi de schijele chinului— 
otrăvite de gaze și molimi, 

Şi hagina Maria nu s'a dat 
îmdărăt deva nici 0 ObOeGia, 
dela nici o primejdie, 

A străbătut Țara, cât mai 
rămăsese în triungmul dintre 
Prut şi Siret, purtandu-şi, dela 
rănit ja rănit, zâmbetul anvio- 
rător şi vonba dătătoare de 
viagă şi nădejde. 

Pe unde-i trecea chipul lu” 
minos, coborau parecă :ngerii 
raiului şi soarele — şi pe un” 
de-i răsuna glesul, se făcea 
linişte în înirui şi se lărgeau 
atâtea. zări îmcât orice răbaare 
şi orice rană ţi se părea prea 
mică răscumpărare a răgazului 
de înălțare ce ţi sa dăruit, 
Căci Maria, Regina tuturor 
Românilor, pe lângă uriaşa ei 
dragoste de Patrie românească 
mas purta în înimă o tot așa 
de uriaşă_iubire de oameni. 

Câţi nu-și aduc aminte, ca 
de un vis cerasc, de neașştep- 
tata ei vizită făcută tocmai 
atunci şi tocmai acolo unde 
prea puţini îndrăzneau să vie. 
Cine nu-i cunoaște albul chip 
şi strai de primă soră de ca- 
ritate a Ţării? 

Cu adevărat Marie, maică a 
îndurărilor, şi cu adevărat Re” 
gină ! 

Să ne plecăm genunchii, ori- 
unde ne-am găsi, înclinându- 
ne fruntea înspre lăcaşul din 
Angeș, unde rămășițele ei pă- 
mântești își dorm somnul de 
veci, alături de miteazul și bo- 
ialul rege Ferdinamd întregi- 
torul... Inspre acel Arges—Mâ- 
năstire, zidit de Manole Meș- 
terul care i-a pus la temelie 
însăși dragostea, aşa cum şi 
Maria şi-a zidit, zi de zi, timp 
de lungi luni și ani. de restriște, 
curata dragoste la temeliile 
României Mari, 


TRAIAN CHELARIU 





ABONAMENTE; 


autorităţi și instituţii 1000 lei 
de onoare 


particulare 


600 „ 
250 » 


SEDACŢIA SĂ ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI | Şir, Brezoianu 29-25 





APAR. 


TILEFON 39.30.10 








AN 
> 1% 


REGINA MARIA 


Ridicând din umbrele altei lumi fi- 
gura Reginei Maria, astăzi mai ales 
când hotarele noastre se reîntregesc, 
este curios poate să ne dăm seama 
că evocarea aceasta ne lasă totuși 
streini de tristețile morţii și nu se aso- 
ciază cu nimic funerar. Regina pare 
întradevăr să-şi îi durat printre noi nu 
știu ce insinuantă prezență, ca un par- 
fum de crin — iar atitudinea, chipul 
ei de atâta somptuoasă simplicitate se 
impune par'că și astăzi privirilor noa- 
stre ca o marmoră surâzătoare și in- 
diferentă paste ororile Timpului. 


Fireşte nu ne va fi fost dat tuturor 
privilegiul invidiat de a o fi cunoscut 
pe Regină, de a-i fi stat în apropiere, 
ca să fi putut surprinde ustiel și secre- 
tul de atâta nobilă seducţie ai excep- 
ționalei femei. Dar suntem desigur pu. 
țini aceia cari să nu fi vâzut. măcar o 
singură dată, zâmbetul ei luminat, pri- 

irea ei încărcată de atâiea libere de- 
părtări, distincția ps care șiia să o a- 
rate în gestul cel mai mărunt şi în cele 
mai comune mișcări, — această ati- 
tudine a ei, în sfârșit, distantă, aristo- 
crată și totuși atât de familiară | 

Există întrumul din primele cânturi 
ale Iliadei această intrare a Elenei pe 


CASTELUL REGINEI DELA BRAN 


porțile Cetăţii, când toate privirile tre- 
mură de atâta frumusețe... Când toți 
pricep că această femee putea să ri- 
dice atâtea nobile pasiuni. Nu cred să 

4f fost mai puțin superbă Regina Ma- 
ra! Ea așeza pretutindeni, unde tre- 
cea, o pată da lumină, pur'că din altă 
lume, din soarele altei vieți, o melan- 
colică fericire, un surâs, un zâmbet 
înnecat totdeauna de lacrima celor 
mai omeneşti dureri — iar aspectul oi 
întreg ar fi putut să svoace poate largi 
singurătăți de Edgar Pos, sau nelimi- 
tate parcuri de triste plăceii... 

Dacă o privim astfel în Memoriile si, 
pricepem mai întâi un cupil obligat 
parcă dela început să se resemneze, 
ca o plomtă fericită numai să socarbă 
spaţiu şi libertăţi, — dar core va trebui 
foarte curând să ia contact cu rigorile, 
cu cele mai neașteptate servituți ale 
visței | 

lat'o privind, atât de curios, lumea 
aceasta nouă, jumea noastră în care 
venea... Obiceiurile, oamenii, pămân- 
tul acestei țări! Și dacă totul o con- 
traria în primele ceasuri — cum ne va 
iubi ea mai târziu! Dar iată deopo- 
trivă aceste conflicte, discrete desigur, 
dar de o surdă brutalitate adeseori, 
cu marele Rege Carol — și iată astfel 
cum inima exaltată a unei iemei, care 
n-ar fi văzut decât cela mai libere pers- 
pective, intră totuși în viața ei adevă- 
rată care este puțin istoric Neamului 
nostru de azi. 

Și este un adevăr că Regina Maria, 
dici a avut să se regăsească, aici a 
dvut să-şi compună cântecul înalt al 
unei atât de armonioase vieţi. Aceste 
visuri scumpe ale unei adolescențe 
care părea sugrumată, dorul de mari 
orizonturi și chiar, și poaie mai ales, 
superbul orgoliu al Femsii, de atâta 
imperială ascendență, s au însoțit cu 
destinul acestui neam, cara trebuia să 
meargă pe culmi. Ea va fi dat asifel 
sufletului nostru colectiv un şi mai pa- 
sionant sentiment al grandoarei, o ne- 
răbdare care se exaltă până dincolo 
de viață aproape, în toate marile îm- 
pliniri necesare, — ea va îi fost cu gi- 
guramţă flacăra vie care a agitat în 
neamul acesta atâta foc aprimat. Așa 
ne apare astăzi Regina Maria, 

Dar iată, ca într'o frumcasă poveste, 
cum o fată „din rude mai împără- 
tești”, care-și caută soluții de viață 
poate numai în simpleie puteri ale 
imaginației, a trebuit să se adune, să 
se regăsească în rostunle unsi Țări, 
— care a făcut-o Regină, Şi care-i va 
îi dat cel puţin respiraţia lastoriei,.. 

Regina Maria a rămas asiisl să tră- 
iască, așa cum i-a fost destinul, în 
marele aer, pe înălțimi... Sunt locurile 
inspirate, de unde niciodată n'ar mai 
putea să coboare. 


- TOMA VLADESCU 


_-aMĂNĂL 
PREŢULSLEI 


SAMBATA 19 


ANUL L e Nr. 30 
lulie 1941 


Redactor responsabil ; MIHAI NICULESCU 


VISUL REGIN 


Țărmul cu albatroşi şi sclipiri 
violete de valuri, aburind lumi- 
nos printre coloanele de umbră 
din jurul minaretului, regal su- 
meţit de-asupra Balcicului, nu 
era — nu putea fi — pentru 
Regina unei imaginaţii vrednice 
de fîncețoșarea fantastică a Nor- 
dului originar, derâț un plă. 
Pând chip răstfrânt exterior, al 
țărmului de vis. 

Născuţ sub negurile proteice 
ale unor ţinuturi in care Puck 
își vântură din fiece tufiș, ecoul 
strigătelor șugubețe de  spiri- 
duș pişicher și șăgalnic, visul 
acesta de seninătâţi argintii şi 
de albastre limpezimi marine 
ma ajuns să se desăvârsească 
în safletul Reginei, niciodată, 
Balcicul n'a însemnat pentru ea, 
derâ: ceeace paradisul terestru 
de pildă, putea să însemne pen- 
tru oamenii care-l pierduseră 
pe cel ceresc. De-alungul vie_ 
ţii acestei mândre Domnițe — 
furată adesea de svonul majes- 
tuos al realităţii ei de mărire şi 
cinstiri, — se străvede visul a- 
cesta, pururi îmbiindu-și divi_ 
na motneală ţesută din contem- 
plaţie calmă şi feerie neingădui- 
tă, Da, coastele argintate ale u- 
nei mări ca  peruzeaua sau ca 
ameţistele atât de lesne acce_ 
sibile unei Regine, erau o prive- 
liște încântătoare,  Inchipuirea 
caldă a Reginei Maria a infiri- 
pat un palat de poveste cu 
grădini orientale, coloane și al- 
tare pentru rugăciunea din 
amurguri, 

Da, coasta de argint era reală, 
și tot ce simțul de frumos al 
Reginei a întrupat, era din ma- 
țerialul permanențelor tuturor 
celor omenești: piatra şi varul. 
Deși n'aveau nimic din cartonul 
vopsit al înjghebărilor iluzorii, 


- uirii 





ZI si Sina 


de teatru, Balcicul Reginei era 
o amăgire: lipsea — pentru su_ 
fletul aceasta suav, captiv în cril- 
nul trupului ca 'ntr'un coșmar 
— nimbul de autenticitate al 
irealităţilor plăzmuite artistic, 
Regina înduplecase natura să-i 
ofere cele mai pitorești ale sale 
unghere și priveliști. Natura nu-: 
putuse da decât peisaj]. Semnifi. 
caţiile de limpezime pașnică şi 
echilibru, natura nu | le putea 
închina, vasală, Ja picioare, 

Pe treptele ce scoborau — ur. 
cau uneori poate — dela social 
la omenesc, Regina îngenunchia 
adesea în faţa candelei unui vis 
care-i planta oaze de cer pe 
drumul — sterp în fond — al vie- 
printre  cuvaatătoarele 
Domnului. 

Ochii albaștri ai Reginei abu- 
teau năluciri, pe care mâna le 
tremura gingaș pe pânză sau le 
picura gâlgâind grafie, pe hâr- 
tie. In urmărirea unui vis cu 
țărmuri calme, azurind sufie, 
teşte și cald, cu albatroşi fâl- 
fâind răcoros din aripi peste 
orizonturi prăfuite auriu de 
soare, Regina a punctat zi de zi 
experiențe și gânduri, în cărțile 
ei sau in cadre, 

Cine i-a cunoscut vre-odată 
surâsul de nespus, — durere şi 
mulțumire adâncă de_odată, ar- 
monie și tragism înmănunchiate 
— a înţeles poate că peste trep- 
te de porfir şi agate, sau din- 
colo pe înălțimi de Bucegi în- 
nouraţe ea în Nordul natal, Re. 
gina urca imaterial şi neştiat, 
către înălțimile reci de vis ale 
sufietului său, de neiîncăput în 
carcasa omenească — fie ea și 
a unei Regine, 


ION FRUNZETTI 





REGINA SGRIITOARE 


Rareori apar în istorie fi- 
guri ca Regina Maria. Virtu- 
țile omului ca cmn sunt de o- 
biceiu înăbușite sam falșifi- 
cate de existenţa plină de 
forme a celcra născuţi să 
reprezinte un simbol. Or, ul- 
tima virtute a scriitorului de 
astăzi este de a fi aur. 

Scriitorul, în zile noastre, 
reprezintă omul, după cum 
odinioară, în pustiu, sfinții îl 
reprezentau pe Dumnezeu. 
E simgura şi ultima noastră 
noblețe posibilă, 

Regina Maria. a fost un 
aur. In sensul acesta, de 
scriitor care reprezintă rea- 
litatea vie și noblețea ei ge- 
neroasă, cală, cu palpituil 
actualități dar şi sub semnul 
stelar a1 spiritului. Ce sunt 
„Memoriile“ Reginei Maria, 
decâtţ o panoramă Vie, O ga- 
lerie de realitate sculptată 
în stânca, eternității cu scal- 
pelui de talent al scriitoru- 
lui ? 

Dar ceeace e valabil în a- 
ceste memorii, constă în pre- 
2ența de om, pe care o simţă 
pretutindeni, printre rânduri 
— prezenţă mai presus de 
prezenţa, Reginei, fiimdcă au- 
toarea lor a ştiut că nici o 
virtute nu poate fi mai imal- 
tă decât cea, de aur. 

Imi amintesc pagini în- 
tregi din această operă, fl- 
guri și momente care s'au în- 
tipărit în memorie cu sensul 
lor natural, şi nu numai de- 
cât cu cel istorie. Dar dincolo 
de impresiile de amănunt, de 


gesturi şi de scene, de por- 
trete și de caricaturi, îți Tă- 
mâne din „Memoriile“ Regi- 


nei un sentiment globai de 
plenitudine, de sinceritate, de 


rigcare, Au paginile acestea 
un dar de a-ți comunica rea» 
litatea, lor deschis și sprin- 
ten — semn al personalităţii. 
Este, mai întâi de toate, o 
realitate umană aceea pe Ca- 
re ţi-o înfățișează regina, cu 
instinctul creatorului şi Mu CU 
ezitarea omului ce se gânde- 
ște la „ce va spune posteri- 
tatea'“, Din toate basmele ei 
eterice, nordice, medievale, 
neconturate, prim care Visă- 
tcarea își plimba elamurile 
diafan, romantismul fas 
tuos, fantezia regală —; din 
toate poveştile  duioaBe, in 
cari încerca să-și epuizeze vi- 
talitatea majoră... Regina 
Maria. coboară la un moment 
dat pe pământ, cu pas sigur 
de realistă, şi scrie basmul 
vieţii adevărate, cu toate ra- 
mificaţiile și încrucișărie e! 
ccmplicalte, cu  personagii 
istorice multiple, încnegând 
o îrescă în care se pot o- 
rienta, și scriitorul şi istori- 
cul, și naturalistul și filozo- 
ful, şi poetul și moraiistul — 
de azi sau de mâine. 

O mare energie, o mare 
scriitoare, e mare Regină. In 
alte împrejurămi și în alte 
condiţii, virtuțile acestea l-ar 
fi dat, poate, o altă aumeolă. 
Dar acum figura Ei rămâne 
la orizontul istoriei ca un ul- 
tim semn al marei tradiţii 
din care deseimdea; talentele 
şi le-a canalizat în singura 
posibilitate umană sie expri- 
mare a omului ca om şi nu câ 
rege: anta. 

Este un fel de a fi rege de 
două cri.., 


DAN PETRAȘINCU 








- 





UNIVERSUL LITERAR 





19 lulie 


1941 


d ATA ED N COLUL la A MDĂ A 


Cronica dramatică  Cponica muzicală 


TEATRUL ALB ȘI NEGRU: 
O SOACRĂ FRUMOASĂ 


Cunoaştem prea bine toate sa- 
crificiile băneşti făcute de direc- 
torii proaspetei trupe teatrale 
„Alb şi negru”, pentru a putea 
prezenta publicului bucureştean, 
un spectacol cât mai „occidental“. 

Mărturisim că în urma celor ce 
auziserăm vorbindu-se despre 
grădina nouă din strada Doam. 
nei, grădină în care urma să aibe 
loc premiera piesei „O soacră 
frumoasă“, aşteptam cu nerăbda- 
re data „intrării în arenă“ a 
acestei noui şi entuziaste trupe. 

Insă din pricina nouilor dispo- 


ziţii în. privinţa camutlării lumi- J 


nilor, directori trupei Sau văzut 
siliți să deschidă stagiune în sala 
Teatrului Regina Maria. 

lar spectatorii au avut ocazia 
să asiste, într'o sală închisă, la 
un spectacol pregătit în chip spe- 
cial pentru o grădină de propor- 
ţii neobişnuite. 

Atâţ pe regisor „cât şi pe tăl- 
măcitorul piesei nu i-a interesat 
prea mult textul piesei pe care 
avea. s'o prezinte, dându-și în 
Schimb silința să ofere publicu- 
lui un spectacol cât mai fastuos. 

Povestea tânărului care vrea să 
aibe o soacră frumoasă, trebuia 
să servească drept pretext unei 
Tisipe de balet, muzică, decoruri, 
costume şi trouvailleuri regiso- 
rale, 

Pe scena Teatrului Regina Ma- 
ria, oricât de vastă ar fi ea, spec. 
tacolul pierde, totuși, mult din in- 
teresul publicului. 

Baletele numeroase, adevărata 
defilare de costume, mişcarea 
continuă de pe scenă, toate ace- 
stea fiina prezentate într'o sală 
închisă, nu pot decât să obosea- 
scă, dând spectatorilor impresia 
de sufocare. A contribuit mult la 
această impresie şi căldura tro- 
picală din sală. 

Bogăția  montărei  memaipu- 
tând să producă, pe scena Tea- 
trului Regina Maria, efectul scotl- 
tat de cei cari pregătiseră sper- 
tacolul pentru grădina din strada 
Doamnei, a eşit în schimb, în 
evidenţă sărăcia textului piesei. 

Actul I, început ca un uşor ac- 
cent de melodramă — Scena tată. 
lui, simplu director de hotel care 
o ajută, din umbră, pe fata lui — 
nu poaţe impresiona deoarece nu 
se insistă prea mult asupra sce- 
nei mai sus amintite, după cum 
nu poate nici distra, din pricina 
lipsei totale de haz a textului. 

Celelalte acte, porniie pe panta 
arhicunosculă a farsclor au mai 
isbutit, din când în când, să des- 
creţească frunțile spectatorilor. 
Prea rar, însă. Sa recurs astiel 
pentru  distrarea publicului la 
sirăvechiul joc de cuvinte 
Cleopatra — Cleo a patra. Şi ace- 


sta este unul dintro mie de 
exemple. 





“CINEMA ARO: 
MOŞTENITORIEI VESELI 


O comedie cu humor, specific 
francez, Incepe cu sfârşitul a- 
venitunoasei vieți a, Baronului de 
Mondesir, Atacul de inimă, e de. 
altfel prezis de un tablou ce nu 
mai vrea cu nici um chip să stea 
pe acelaş plan cu celelalţe „icoa- 
ne de famiiie“. 

Fiind un nobil ce_şi respectă 
blazonul, lasă moștenitor pe 
fiul său natural — din întâm- 
plare ajuns la demnitaţea. de 
factor poştal. Acestuia, rangul 
adus peste noapte de neaștep- 
tatul atac de cord, i se pun spre 
rezo:vare diverse probleme, ce 
devin tragedii — pentru un om 
simplu, 

Felul cum aceste mici trage- 
dii, devin până la urmă, pentru 
amatorii de happy-end — co_ 
medii — ne este arătat de Fer- 
nande!, Elvira Popescu şi Jules 
Berry. Hazul jocului lor este 
amplificat de „argât-ul local“ 
vorbit fără, cusur de protagoniş- 
tii filmului. 





Un fapt însă, este evident: s'a 
munci cu multă râvnă la reali- 
zarea acestui spectacol. Şi nu este 
vina directorilor, că piesa a fost 
prezentată în condiţii vitrege. 

Toate felicitările le merită mai 
ales domnul Oleg Danovsky, a- 
cest excelent maestru de balet 
care a isbutit să prezinte câteva 
minunate exhibiţii  coreografice. 
Toţ aşa cum domnul T. Teodo- 
rescu, regisonul piesei, a fost la 
înălțimea misiunei încredințate. 

Distribuţia, cuprinzând nume 
cu priză la public, a avut de în. 
fruntat toate asperităţile textu- 
lui. Unii au isbutiţ să se descurce. 
Alţii, nu. 


De-o pildă, Romald 


domnul 


Buiţinski, căruia i s'a încredințat 
un rol foarte slab conturat şi cu 
desăvârşire nepotrivit cu atmos- 
fera piesei, n'a căutat prea mult 





să „stoarcă apă din piatră seacă“. 

Doamna Nataşa Alexândra a 
dovedit că ştie să se descurce 
toţ atâţ de bine într'o comedie 
muzicală, ca şi într'o piesă „se 
rioasă“, pe scena Teatrului Na- 
țional. 

Domnul Ion Puican, cu toate 
eforturile depuse nu poate să-i 
egaleze pe Ion Dacian sau pe AU- 
rel Munteanu, aâșii comediilor mu- 
zicale. 

Doamna Florica Demion a dis. 
trat, ca de-obiceiu, publicul. Ni 
Sa părut însă, mai puţin inspi- 
rată ca în alte dăți. 

H. Nicolaide a fost acelaş din 
totdeauna. Remârcăm în chip spe- 
cial scena dansului împreună cu 
Nataşa Alexandra. 

Elisabeta Henţia a cântat şi 
dansaţ frumos. Din nefericire 3 
mai şi vorbit din când în când. 

Domnișoara  Evelyne Gruia, 
corectă. Dar de ce s'a încăpățâ- 
nat să şi cânte? 

In roluri secundare au apărut 
domnii Lică Rădulescu, Titu Ve- 
dea şi Iliescu (amuzant în rolul 
urtui piecola), 

Am părăsit sala Teatrului Re- 
gina Maria, cu regretul că nu 
ni s'a, prezentat acelaş spectacol 
în grădină trupei Alb şi Negru. 


TRAIAN LALESCU 


CINEMA TRIANON: 
MISTERUL DIN SANTONA 


„Misterul din Sentona“ înce- 
tează de a mai fi mister după 
primele acte. 

Filmul începe întrun ritm tre- 
pidamt după care urmează câ- 
teva acte asemănătoare unel 
peltele, care devine șerbet a- 
proape de sfârșit, când toate 
cărțile se dau pe față şi „Bi“ 
esțe salvat dela execuţie în ul- 
timul moment, 

L-am revăzut cu plăcere pe 
Paul Wegener. Ca și pe frumoa- 
sa Camila Horp, în robi une: 
aventuriere ce dovedește a avea 
foarte mult suflet, (Deailttel „in 
filme“, bărbaţii sunt teribil de 
privilegiați,  neavâmd  deafare 
decât cu asemenea sufiete no_ 
bile-camufiate). 

Gustav Frălich, decoraţiv în 
uniformă şi destul de şters „in 
civil“, 

Kathe Dorsch, mai puţin reu- 
Şită decât în. neuitatul rol al 
Eu pioriţel dintr'un film prece- 


Subiectul creat pe scheletul 
obișnuit al filmelor de spionaj, 
reușește totuşi să țină încordată 
atenția spectatorului amator de 
acest gen de specta:ole. Mai a. 
les că din cauza sgomotului fă- 
cult de excesiv ae numeroasele 
personagii ale acestui fiim—din 
această cauză um pic obositor — 
poţi avea şansa de a nu auzi o 
eventuală alarmă... 


ADRIANA NICOARA 


CALEA MUZICII ROMANEȘTI 


Prin artă, un popor îşi ex- 
primă caracterele vieţii spiri- 
tuale, facultăţile de realizare a 
năzuinţii către frumos, sufletul 
însuşi, prin harul elitelor crea- 
toare. 

Iată o serie de adevăruri, as- 
tăzi cu prisosinţă cunoscute. 

Două exemple excepțional de 
ample şi de fericite, pot sluji în 
tot momentul de lumină călău- 
zitoare, oricărui popor: acelea 
date de Germania şi Italia, pur- 
tătoare astăzi a făcliilor mântui- 
toare de valori civilizatoare ale 
omenirii, Germania şi Italia au 
cu adevărat cultul forțelor spi- 
rituale. 

Privim un trecut, îndepărtat cu 
câteva zeci de ani sau câteva se- 
cole. Ce dăinueşte reatmente 
peste tot, ce înfrânge fără nici 

reutate apăsarez vr'nii, ce 
ră nb Sol mai plin de elo- 
cinţă, mai ernoţionant, mai a- 
propiat și mai actual, înfăptui- 
mile, concepția, misiunea în p- 
menire a naţiunilor ? Monumen- 
tele culturii lor, în expresia lor 
veşnic vie, în toate formele gă- 
site lor de cugetul omenesc. 

Inălţarea politică, economică, 
socială a unui popor, mar îi că- 

: iciodată sensul eternității, 
alegi “i înscris decât ca. fapte 
diverse ale istoriei în paginile ei, 
dacă n'ar îi vorbit prin artă, tu- 
îmror şi pentru totdeauna, 

Anta a rămas legătura cea mai 
adâncă dintre epoci. Şi, cu atât 
mai mult, între civilizaţii contim- 
porane. 

Uitarea acestor adevăruri ca 
pitale poate cobori și întuneca 
rolul în lume al căor 





scăderea încrederii în resursele 
naţionale de creaţie artistică, nu 
pot. fi decât cele mai îngrijoră- 
toare semne de decadenţă. 

O mândrie a păstrării curate 
a isvoarelor de gândire artis- 
tică trebue de aceea desvoltată 
şi apărată cu hotărîre de orice 
popor care îşi doreşte un rost 
mare în omenire și care. își Tes- 
pectă moştenirea strămoşilor. . 

Clipa în care Franţa dădea 
umanităţii pe Debussy, nu Putea 
coincide cu aceea a înfrângerii 
ei. Dar aceea de peste câteva de- 
cenii putea fi um semn din cele 
mai tragice. E 

Un disolvant perfid năruia ele- 
mentul pur, elementul autentic. 
Se producea o desagregare. Dar 
nu intrusiunile străine erau pre- 
vesiitoare de rău, -ci lipsa de 
reacțiune. Şi oboseala: spiritului 
nu vine singură. O slăbire gene- 
rală se confirmă printr'insa. 

Mediul artistic francez, ajuns 
să fie condus de mințile sterile 
în creaţia artistică ale iudeilor, 
își mărturisea o cumplită scă- 
dere a puterilor morale, a vitali- 
tăţii, a mândriei naţionale. 

Ineptele  gângăviri ale unor 
Wiener, Ferrond, al atâtor alți 
otrăvitori ai gustului francez, 
erau primite cu admiraţie în loc 
să producă desgust și dispreţ, 
găseau ecou destructiv în creaţia 
tânără, 

Erau dovezile manifeste ale 
unei boli grave cu caracter gene- 
ral, de care profitau şi baccilii 
internâţionalismului distrugător 
de suflet naţional în artă. 


| PA ear 


ce şi-o * 
mai pot admite. lar absența său Wii 





Noi suntem un popor nou în 
muzică. De acum înainte pornim 
să ne întemeiem şi să ne adân- 
cim un crez al specificului româ- 
nesc în muzica noastră, să ne 
avântăm, să exprimăm coloritul 
firii creatoare românești în aceas- 

Chiar dintru început, nepoftiţii 
şi-au amestecat jargonul arogant, 
nesincer și înșelător printre is- 
voririle de grai românesc curat. 
Răul este însă extirpat, înainte 
de a fi pângărit arta noastră mu- 
zicală juvenilă, dar de accent prio- 
priu, cu inmixtiuni dușmănoase 
unui stil pur şi reprezentativ 
pentru neamul și pământul nos- 
tru. 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


Paul Constantinescu, Silivestri, 
Lipatti, Brânzeu, Bugeanu, fraţii 
Dumitrescu, tineretul nostru com- 
pozitoresc întreg, a rămas imun 
oricăror încercări de infiitrări ale 
îngâăimărilor cu tendință de deso- 
rientare şi sterpe de conţinut ale 
evreimii muzicale. 

Sănătatea muzicii româneşti 
este de cel mai bun augur pentru 
viitorul nostru întreg. Modul cum 
și-a păstrat linia şi iadependenţa, 
ne-o afirmă categoric. 

Afară, de acum, cu orice alte 
tentative! Sunt, de altfel, inutile. 
Ne dispensăm fericiţi de aseme- 
nea „colaborări”, 

Arta românească trebue să ne 
exprime pe noi, tradiţiile noastre, 
idealurile noastre. Concerte, edi- 
tură, „radio'”, unde discuii inde- 
sirabile sunt încă strecurate sub 
ac, excludeţi definitiv orice com- 
promis ! 

Muzica românească se simte 
tare să-şi îndeplinească inalţa ei 
menire prin ea însăşi. 

Si o va îndeplini, 








Atenţie, domnişoară! 


A fost odată 
întrun fotoliu... 
& Imprejur intu- 
! merec, cu lojile 
( în cer — public 
; respectuos la re- 
petiții. In staiuri 
alte umbre nu 
mai au coroane 
de aur; până atunci nu-i văzuse 
decât acolo, sus... âincolo de râul 
lumineji. 

Azi e prima ei zi de repetiţie... 

O repetiţie adevărată, cu ac- 
tori, ţigări şi riduri împănate. 

Aşgteaptă finalul... Acolo, pe 
scenă, o să urce eg, pentru mira- 
rea piesei şi ochiul divei. 

Vrea să pară cigură, nepăsă- 
toare; aşa au fost toţi din cele- 
lalte acte, 


Inima mică, face ea sgomot. 
dar nimeni nu poate şti. 


In curând, va îi în lumea bas- 
melor, ea, va plânge şi va râde 
lângă 2âne şi feţi frumoşi... 

Visând că urci, ameţeşti de jos 
şi dacă nu uiţi să priveşti în 
urmă, înţelegi și râzi. 

Alergi cu norii, sus... mai sus... 
o clipă, două... oboseşti! 

Uneori, continui, agăţându-te 
de alte visuri, care se frâng în 
luptă pentru viaţa ta. 


De ce nu se sărbătoresc mor- 
ţile bune şi fragede ? 


Se ajunge şi sus... dar acolo 
cresc vulturii. te uiţi o clipă şi 
nu vrei să crezi că fruntea ta e 
mai joasă, decât a lor. 

Priveşti tot mai sus, spre soare, 
îţi oglindești chipul în strălucirea 
lui, îţi place, te apropii, te învâr. 
tești... așa... şi pe stânga şi dreay- 
ta; pășeşti şi înapai, să te vezi şi 
mai bine, cu ghetele noui, cu tot; 


stiau Teettraca 





— De ce-o fi stână tovarășul Stalin cu susu'm jos? 


ba îţi mai priveşti fruntea sin 
vârtul lor. Dar nourii se caută, se 
întâlnesc, te pierzi din oglinda 
ghetelor tale, te sperii, tresari şi 
îngheţi frigul crucii de sub 
munte. 

Câteodată roata se opreşte în 
fața ta, te sprijini şi rămâi. 

„Și brusc, trezeşte... 

„Domnișoara... fetița aceia 
nouă... în scenă Dom-ni-șoaaară“, 
fixează regisorul, paliditatea nouă. 

„Ce crezi dumneta, că suntem 
în scoala depe Brezoianu nepoata 
maestrului... sau așa şi pe din- 
colo...“ 

Şi fața, galbenă, cinstit, credea! 

Şi apoi, în urechile camarazilor 
binevoitori : 

„Vedeţi, domnilor, dece la noi 
nu se face teatru serios! In loc 
să se angajeze actori vechi, ni se 
aduc, uite, fetiţe cu bucle şi con- 
srvator, care n'au mai jucat şi 
cărora culmea!... adevărat, 
culmea ! — mai trebue să le mai 
și explici... 

Proaspăt intimidată, greșeşie, 

Primul pas pe lumină, prima 
înodială Qe lumină. 

Astăzi, actorii tac. E o datină 
crescută cu zidul. 

Dar mâine ?... De mâine!. 

Inima mică îndrăsneşte şi se 
întreabă. 

Dar cum se ajunge acolo sus? 

E o culme... ă 

Am vrut să urc înceţ.. N'am 
știut că nu se dă voe. Poate, e 
mai bine să mă culc jos, pe câmp. 

Lumina rampei, te face prea 
galbenă şi sperie. Roua e rece. 
înghiaţă şi atunci visezi frumos... 

De ce, fetiţă galbenă, ai inima 
bună şi fragedă ? N'ai spus că 


morţile voastre nu se sărbăto- 
resc ? 


COCA ARDELEANU 


Pi 


2 
20 


i 
ă = 
3 
Ed 


sc 
dă 


— Ce să facă săracu! Doar așa mai poate vedea şi el gituaţia favorabilă pentru noi, 


GO 


TEATRUL ARMATEI, 


după o îndeiungată pregătire, 
pe care auditorii postuiui nostru 
de radio, au putut s'o aprecieze 
ascultână „Ora Ostașului”, își 
repartizează, săptămâna aceasta, 
echipeie, pentru o misiune deo- 
sebit de importantă. 

Sub comunda supremă a d-lui 
Locot. Colonel Stancov, ajutorat 
de d. Maior Nicolau, un întreg 
stat major de specialiști, îndru- 
mează echipele, fie spre zoneie 
de operaţii, fie în spilale, ca să 
dăruiască oştenilor noștri, bucu- 
ria unui ceas de reculegere și 
de voie bună. 








In 


„trupe” 
actori: tuturor scenelor din Ca- 
pitală și toți îşi dau osteneala 
să îşi înmulțească galoanele os- 


sunt  încorporaţi 


*tășești, prin contribuții ce-și 
afiă cea ma; înaltă răsplătire în 
emoția sau în hohotul de râs 
al celor sortiţi să ne răscumpere 
hotarele cu preţul vieţii lor. 


PROGRAMUL 


e alcătuit cu grije printr'o cola- 
borare ce depășește  erarhia și 
disciplina militară, elaborarea lui 
fiind supusă aceluiaș  comanda- 
ment al sângelui, care porunce- 
ște inimilor românești, să bată, 
azi, în aceiaș cadență. 

Stau astfel alături, în râvnă și 
faptă, căpitanii Teodoreanu A- 
lexandru, și Alexandrescu Sică, 
locotenentul Popa Victor Ion, 
sublocotenenții Mușatescu  'Teo- 
dor, Ștefănescu Mircea şi pluto- 
nienul Iancovescu Ion. 





Apoi, regisorii Ion Sahighian, 
Ion Sava, Aurel Maican, Nicolae 
Massim, Const, Georgescu, și 
Ion Georgescu. 

Recunoașteți că nici un direc- 
tor de teatru, oricât de ispititoa- 
re salarii ar oferi, n'ar putea su- 
lidariza atâtea valori artistice, 
câte adună în prezent, Teatrul 
Armâţei, 


GRIGORAŞ DINICU 


înconjurat de orchestra lui, 
însoțește echipele teatrale, 
ducând cântecul voios a1 Cio- 
cârliei — așa cum isbucneşte 
de sub arcuşul său vrăjit — 
spre urechea și sufletul celor 
cu trupul înlănţuit pe patul 
de suferinţă. 





Și la graiul fără seamăn, în 
care le vorbește Grigoraș Di- 
nicu, cei ce nu-și pot uni pal- 
mele ca să-i răspundă cu a- 
plauze — îi răspund cu ochii 
strălucitori sau umeziţi ae la- 
crimi, în graiul fără seamăn 
al sufletului, 


N G =— 


CONSTANTIN TANASE 


a cărui faimă începe încă din 
vremea copilăriei mele, își poar- 
tă iar verva ncostenită şi trema 
de ghidușşii, printre oștenii ră- 





Ca şi atunci în iarna anului 
1916, când i se anunţase venirea 
în spitalul unde eram cercetaș, 
îi văa parcă pe răniţi, bucuroşi 
de aceste vizite ca de primirea 
unui leac miraculos. 

Ca şi atunci, cel puţin pentru 
câteva clipe, durerea multora, 
va fi mai puţin simțită și popu- 
laritatea lui Const, Tănase ge va 
dovedi, odată mai mult, pe drept 
câştigată. 


LOCOTENENTUL 
BĂDESCU DINU 


ca şi fruntaşul Dacian ori solda- 
tul 'Fassian, și-au lepădat tresele 
de „soliști” ca să îmbrace haina 
militară şi s'au aliniat discipli- 
naţi în „Corul armatei”. 





Iată așa dar și pe cântăreţi — 
cele mai sensibiie „vedete” 
după cât se spune, uitând erar- 
hia atfişului, pentru un orgoliu 
mult mai mare — acela de a 
cuceri anonimi — aplauzele as- 
cuitătorilor, nu pentru prestigiul 
dobândit până “azi — ei numai 
pentru cântecul lor, 

Viața noastră artistică, se lea- 
pădă, după cum vedeţi, zi cu za» 
de tirania "numelor consacrate. 
pentru a-i ravizui legile de se- 
lecțonare şi pentru a-şi creea 
singura erarhie valabilă: ierar- 
hia valorilor. 

E un semn al vremi. 

Țara de mâine, se va închega 
întreagă — din material 
purificat. 


8. 


Gafa 
Neaniului 


Primim recenta tentativă po- 
emisă din „Curentul magazin“, 
doar ca o nouă gafă a d_lui Şer- 
ban; Ciocuiescu, după mode.ul 
celei clasice: eliminarea marșu- 
lui „La Arme“, din ediţia defini- 
tivă a versurilor lui Șt. O. Iosif. 

D. Cioauleseu, vrând nevrând, 
se înscrie la o lesiie catehetică. 
1-0 vom administra, la apariţia 
lucrării noastre în care prezen- 
tăm întradevăr ortodoxia ca 
„ultimă știață,.. cea mai mare“. 

Gafa fostuiui critic de la „A. 
devărul Literar“, se esplică, — 
adăosăm, — din prea multă ne. 
pricepere în prob'emă, ca să 
pară o veche perfidie După ce 
a înjurat cu „competenţă“, pe 
„Specialiștii ortodoxiei“, criticul 
purist în: literatură“, speră să-l 
aso:ieze împotriva aserţiunei că 
omul creștin poate folosi instru- 
men'u! observaţiei şi verificării, 
în cunoașterea sacră, Numai că, 
aserţiunea, simplă, nare cum să 
supere pe specialist, care se vă 
pronunţa la, examinarea, metodei 
anunțate, Pornit pe tăgadă, din 
principiu, d. Cioculescu, riscă, 
— repetăm, — să primească, 1ec- 
tina de catehism. Dacă totuși va 
evita instruirea, din Stafeta de, 
ducam cu anticipaiţie, că d. prof. 
Șerban Cioculescu acceptă să se 
resteţe meantu! în ace!e facultăţi 
ale d-sale, care îi pot servi de in- 
strument, în investigația sacră, 

Curat, gata neantuiui ! 


C.F. 


». 





e a a a m a i a a 


Revista ,„ Viaţa Socială C.F.R. “ 


Excelenta publicaţie ceferistă, 
care timp de opt ani, a difuzat 
cultură și slovă românească la 
fruntariile de Nord-Vest ale Ță- 
rii întregite, datorită râvnei şi 
patriotismului d-lui Vasile ]. 
Vior, fondatorul ei, continuă 
cu apariița şi la Bucureşti, 

Este o sforțare, pe care nu o 
pot înţelege decât oamenii cari 
pun o fărâmă din sufletul lor 


:în Slujba intereselor Patriei. 


Intmuna din zile, întâlnin- 
du-l pe acest luptător Arde- 


lean, Pam întrebat cum er: 
ge cu rewistia. 

-— Greu! Nu sunt pe deplin în- 
țeles. Totuși nu mă dau bătut şi, 
dacă bunul Dumnezeu îmi va a- 


juta boiu continua munca până 
ce mă înapoez la Cluj. Mă bucură 
totuşi că am găsit un colaborator 
de valoare, actualul secretar de 
redacție d-l N. N. Șerbănescu. 
Vom munci cu dragoste. Un răs- 
puns care, ca român îţi încăl- 
2eşte sufletul. 

Numărul pe Iunţe cuprinde un 
bogat și select: material. 


iulie 1941 


mmm 9 


PERSONAGIILE 
ion Moraru d'Artagnan 
Grigore Cocoș Atos 
Constantin Albeanu Portos 
Dimitrie Micșunescu Aramis 
Gozu Planchet 
Lucia Sotia 
Doamna Duda Prietena 
Madam Ana Gospodina 
Miron E! 
Mirela Ea 
O servitoare 
Patru oameni, 

ACTUL I 


Cortina se vidică repede dând la iveală 
un hali elegant mobilat și luminos. In 
drdapta sunt două uși având o oglindă între 
ele. Una dă în birou; alta, în dormitor. In 
stânga altă ușe, iar în dreapta o măsuţă cu 
un. telefon. 

Sunt pe scenă un cufăr, câteva geaman- 
tane, şi câteva valize. Deranjul şi zăpăceala 
predomină. In clipa în care cortina se ridică, 
doi oameni mai aduc din dormitor un 
cufăr. Lucia nervoasă, în robe de chambre, 
stă în nijlocul odăii; servitoarea, lângă Lu- 
cia ; cei doi oameni au așezat cufărul în 
mijlocul camerei. 

LUCIA: (adresându-se celor doui oameni) 
Puneţi-l aici. Aşa ! acum puteţi pleca. O să 
vă plătească domnul Gogu la fabrică. (Cei 
doi oameni pleacă. Lucia se plimbă agitată 
prin odae. Are mai multe lucruri de făcut 
şi nu ştie cu ce să înceapă. O vede pe servi- 
toare). Şi tu ce te-ai pironit aici? Nu vezi că 
am treabă? Ajută-mă! 

SERV.: Bine, coniţă, dar... 

LUCIA (îndreptându-se spre dormitor): 
Hai cu mine... (se aude soneria): Nu vezi că 
sună ? Du-te și dsschide.. Nu mai pot. 
Simt că'nebunesc... (Servitoarea se duce să 
deschidă. Lucia pleacă singură spre dormitor. 
Cu toate că este extenuată nu pierde ocazia 
să.se uite în oglindă și să-și îndrepte coifțura. 
Intră apoi în dormitor). 

(Apare d-na Duda urmată de servitoare. 
Pare a avea între 40—45 de ani. Nu m'aşi 
mira însă dacă aşi afla că are 50. E îmbră- 

cată țipător de elegant și e foarte guralivă). 

D-na DUDA : (vorbește afectat): Ei! Dar 
văd că totul e pregătit! La cât pleacă trenul, 

fetițo? 

SERV. : Mi se pare că Ja 4 fără un sfert. 

D-na DUDA : (uitându-se la ceas): Și a- 
cum e abea il. (servitoarei): Anunţă-mă co- 
niței. Adică lasă. Mă duc singură (se îndreap” 
tă spre ușa din stânga care se deschide, a- 
părând în pragul ei, Lucia): A! uite-o și pe 
voiajoara noastră. (Se repede la eu și o săru- 
tă din vârful buzelor, cum e șic. Pe urmă în- 
cepe să vorbească iute): Dar ştii că eşti de- 
licioasă astăzi! (O adiniră): Robe de cham- 
breul ăsta îţi vine splendid. Imi închipui cât 
de amărâtă trebue să fii. Să te duci singură 
la mare! N'o să-ți priască vacanța. (pauză 
pentru ca să observe reacţiunea Luciei). Să- 
racul Jon. Il înebunese afacerile astea. N'are 


o clipă liberă... Aaa! Inchipue-ţi că l-am 


văzut astăzi pe Bob la Nestor! 

LUCIA : (calmă) Da ! Şi ce mai spunea ? 

D-na DUDA: Mai nimic interesant. (Apoi 
ca şi cum și-ar fi adus aminte de un lucru 
pe care deaiifel vroia să-l spună dela înce- 
put): Apropos ! Mi-a spus că pleacă şi el la 
Constanţa. Amuzant, nu ? 

LUCIA : (mereu calmă): Foarte amuzant, 
dacă vrei tu, 

D-na DUDA: (vrând să afle mai multe): 
Cum ? Tu nu ştiai nimic? i 

LUCIA : (puțin înțepată): Inchipue-ţi că 
nu. 

D-na DUDA : Dar tot e bine că o să vină 
și el. O să mai ai cu cine schimba o vorbă. 
(mică pauză) Ştii ? Era într'o formă teribilă, 
astăzi. Par'că avea ochii mai visători ca de 
obiceiu. Am impresia că e morfinoman,. 

LUCIA : (din nou calmă): Și ce mă priveş- 
te pe mine? 

D-na DUDA : Bine dragă, ăsta nu e însă, 
un motiv ca să te enervezi. 

LUCIA : (amuzată) Dar nu m'am enervat 
de loc, 

D-na DUDA : Nu te-ai enervat?.. Intot- 
dezuna ţi-am admirat calmul. (privind gea- 
mantaneie) Dar văa că te-ai echipat ca pen- 
tm o adevărată expediţie. In fond cam asta 
și faci, Te duci să explorezi Marea Neagră. 
(râde singură) Amuzant, foarte amuzant ! 

LUCIA: (ca să schimbe vorba): Tu unde 
pleci vara asta ? (a pus întrebarea asta fiind= 
că știe că răspunsul nu-i convine d-nei 

Duda). 

D-na DUDA : Dragă, eu sunt o nenorocită, 
Am un bărbat mult mai puţin ocupat decât 
altău, Il știi și tu... Mototol, şi nu face nimic 
toată ziua. 


LUCIA ; Cum ? N'are nicio treabă la fabri- : 


ca lui de cărămizi !? 

D-na DUDA : Tot ce i-a rămas din fabrica 
asta sunt doar pietrele la ficat. Se duce să le 
elimine la Govora. Şi mă ia şi pe mine, do- 
bitocut !  Inchipue-ţi..  Govora!... Miroase 
urât, 

LUCIA : Depinde de nas. 

D-na DUDA: Al meu e foarte sensibil 
(apoi, ca să schimbe discuția). Dar eu te ţin 
de vorbă și tu mai ai treabă. 

LUCIA : (protestând fără prea multă ener- 
gie) Nu mai am aproape nimic. Ce-a fost mai 
important am făcut. 11 aştept doar pe Gosu, 
să-mi aducă biletele. 

D-na DUDA: Ce mai face caraghiosul ăla ? 

LUCIA : Ce să tacă ? Aleargă, ca de obicei. 

D-na DUDA : E în fond, un tip amuzant. 
Păcat de el că se crede inteligent. L-am în- 
Mâlnit alaltăeri pe stradă şi mi-a spus: „Sal- 
ve, păpușe“. E un prost crescut. Ce sunt eu? 
Făpușa lui ? 

LUCIA : (schimbând nuanţa) Ai dreptate. 
Na prea ești păpușe. i 

D-na DUDA : Dacă nu era prietenul vos- 
tr, îl repezeam serios. Dar așa... (se aude 
soreria). 

LUCIA : El trebue să fie... (servitoarei care 
ese din dormitor şi se duce să deschidă): 
Grăbeşte-te ! (Servitoarea este). 

Dna DUDA : (numărând bagajele): Unul... 
două. trei... (după ce le-a numărat) Şase!... 


Ce-a. putut să pui, dragă, în toate bagajele 


astea? 
LUCIA : Mărunţișuri ! 
(Aare pe ușa din stânga, Gogu. E un jel 
de secetar-prieten al familiei. E scund, gras 








. 





UNIVERSUL LITERAR 


Actul I din piesa „La revedere 


și mereu agitat; îi place să vorbească mult 
ppt aaa (se înclină în fața Luciei) Sănut 
mâinile, d-nă, Totui e în perfectă ordine. 
(se întoarce spre d-na Duda): Salve, păpuşe! 

D-na DUDA: (indignată): Asta e prea 
mult. 

GOGU : (vorbind cu Lucia, fără să-i dea 
mici-o importanță d-nei Duda): Ce să vă 
spun doamnă? Era o înghesuială teribilă la 
biuroul de voiaj. Doi domni m'au înjurat și 
o coniță a leșinat. Ci-că am cătcat-o pe picior. 
Dar vă jur pe ce am mai sfânt că nici nam 
atins-o. Am o prea mare stimă pentru bătă- 
turile cucoanetor... Şi e o căldură afară, 

" doamnă... O căldură groaznică. Vă invidiez 
că plecaţi la mare. Pe onoarea mea. 

LUCIA : Esenţialul e că mi-ai adus biletul. 
Dă-mi-l te rog. 

GOGU: Imediat (se caută prin buzunare): 

Unde dracul l-am pus? 

D-na DUDA : (intervenind. Nu poate erta 

afrontul suferit): Domnule Gogu. Ţin să te 

avertizez că nu sunt păpuşa dumitale. 

GOGU: (disperat): Doamnă, nu-l găsesc. 

D-na DUDA : Ce? 

GOGU : (nenorocit) : Biletul ! 

D-na DUDA: (disprețuitoare) Vrei să 
schimbi subiecul... N'ai curajul să dai piept 
cu mine. 

GOGU : (iluminat): Aaaa ! Piept (se caută 
în buzunarul dela piept) Uite-l! (îi sărută 
mâna doamnei Duda) : Graţie dumitale l-am 
găsit. Eşti o adevărată păpuşa. (Se întoarce 
spre Lucia şi îi dă biletul). 

LUCIA : Ai tocmit o căruţă pentru cufere ? 

GOGU : (mândru) Se putea să uit eu ceva. 

Căruţa va sosi din clipă în clipă... Doamnă... 
puteţi să vă socotiți ajunsă la Constanţa 
(cade extenuat întrun fotoliu). 

D-na DUDA: Te-am prins. Acum nu-mi 
mai scapi. Poţi să-mi spui dece ești atât de 
obraznic ? . i 

GOGU : (făcând pe miratul) Eu, obraznic 
cu dumneata ? Eu care te stimez atât de 
mult ? 

D-na DUDA: Atunci dece mă faci mereu: 
„Păpuşe“ ? | 

GOGU : (entuziasmat) Dar ăsta e cel mai 
frumos corapliment ce ţi-l pot face, coniţă! 
(admiărâniu-și cuvintele) Păpuşe... Păpuşică... 

Păpusel... (exploădând) Doamnă, te iubesc!... 

D-na DUDA : Nu pot spune că nu eşti ga- 
lant. 

LUCIA : (pornind spre dormitor) Domnul 
Gogu e un poet în felul lui (cu mâna pe clan= 
ţa ușei). Pe mine o să mă iertaţi o clipă, Mai 
am ceva de aranjat. 

D-na DUDA : Vin şi eu cu tine. 

GOGU : (sărind de pe fotoliu, o apucă pe 


doamna Duda de braţ): Mai stai puţin! Te-a. 


speriat declaraţia mea? Uite, îţi jur că o să 
fiu cuminte, (Lucia a intrat în dormitor. 
Gogu se uită după ea și apoi vorbește): Și 
să nu crezi ce-a spus dânsa. Nu sunt poet. 
Sunt altceva. (Cu un ton misterios în glas): 
Sunt un autor dramatic ratat, 

D-na DUDA : Ei, nu! 

GOGU : (Cu o mână resemnată): Da !... Ce 
să-i faci? Dar dacă ai ști câte piese minunate 
am făcut până acum... (mică pauză)... în ima- 
ginaţie, bine înţeles... N'am timp să le scriu. 
Dacă le-ași fi scris, numele meu sar afla a- 
fia acum în toate gazetele (arătând cu dege- 
tul titlul unui articol imaginar): Gheorghe 
Manu, mare autor Yramatic. (adresându-se 
d-nei Duda): Superb, nu ?... Dar cum poţi 
scrie ceva când mereu trebue să alergi... A” 
leargă după bilete de tren... Fugi la fabrică... 
Du-te la bancă... grăbește-te că nu mai gă- 
seşti zahăr la băcănie... Du-te la gară de toc- 
meşte căruță... Aleargă, aleargă, aleargă. 
Asta e meseria mea: Prietenul familiei, o- 
mul care aleargă. 

D-na DUDA : (admirându-i silueta rotun- 
dă). Nu poţi spune că ai slăbit de prea multă 
alergătură. 

GOGU : Dar nu e vorba de mâncare, doam- 
nă. Sunt gras... dar un gras anonim. Dacă 
eram bariton și cântam la operă, până acum 
eram celebru cu chilogramele mele. Dar mai 
celebru eram dacă scriam o piesă de teatru. 
Nu te-ai mai fi supărat că-ți spun : „Păpuşe“. 
Te-ai fi lăudat. (mică pauză) Și cum crezi 
că-mi găsesc eu subiectele ? 

D-na DUDA : Qi fi citind și dumneta piese 
sireine. 

GOGU : Vai, doamnă... Mă umiliți. E 
drept : fur... dar fur într'un chip inteligent; 
Fur subiectele din viata de toate zilele, Viaţa 
doamnă, e cea mai vastă și frumuasă piesă 
de teatru. , 

D-na DUDA: Teoria asta nu e originală. 
Au mai spus-o şi alții înaintea dumitale, 

GOGU : (prins cu mâțan sac): Tot ce se 
poate. N'o fi originală dar e foarte adevărată. 
(entuziast) : Şi câte subiecte nu-ţi oferă via- 
ţa !... Uite!... Tot ce se întâmplă în casa asta 
' e 0 mică tragedie : Doi soţi cari nu se înţe- 
leg: el, ocupat cu afacerile... ea, cu flirturile... 
Sirașnică piesă ar mai eși... Sau, dumneta!... 
Dumneata ai fi o eroină grozavă într'o tragi- 
comedie : „Intrigă și Amor“. Mi se pare că 
s'a mai scris așa ceva, dar nu face nimic, Pot 
să-i schimb titlul... Par'că și văd decorul: O 
casă de păpuşi, şi în mijloc o păpușe cu un 
mecanism care-o face să vorbească. Dar nu 
spune : Ma-ma... Ma-ma... ca toate păpușile... 
Soune doar: Știu-tot... Ştiu-tot... Știu-tot... 

D-na DUDA : Ești un obraznic! 

GOGU : Nu, doamnă sunt un autor dra- 
matic ratat. 

LUCIA: (iese din dormitor, îmbrăcată în“ 
ir'un costum de voiaj) Sper că nu v'aţi cer- 
tat încă, 

GOGU : (luând-o înaintea doamnei Duda) 
Vai de mine! Cum puteţi spune așa ceva? 
Noi doi ne înţelegem de minune. 

LUCIA : Imi pare bine. Ei, domnule Gogu, 
am să te mai rog ceva. 

GOGU : Mereu la dispoziția dumitale. - 

LUCIA : Uite ce este. Fii atât de drăguţ şi 
du-te până la o librărie de-mi cumpără câ- 


teva cărți. Nici prea serioase, nici prea ușoa= : 


re. Mă bizui pe gustul dumitale, 


D-na DUDA : (insinuând) Crezi că o să ai 
timp de citit în vacanţă ? 

GOGU: Doamna Duda are dreptate. Gân- 
diţi-vă. O să vedeţi tot timpul marea. 
„_HUCIA : Dela Constanţa nu se prea vede. 

GOGU: Insfârşit, asta nu contează. O s'o 
simţiţi. Marea posedă un fluid special. (Vi- 
sător) Un răsărit de lună la mare... Superb... 
(revenind la realitate) Și dumneata vrei să 
citeşti în timpul ăsta ! E un sacrilegiu. 

LUCIA : Spune mai de-grabă că ești obosit 
și că nu vrei să mergi la librărie. 

GOGU : Cum puteţi insinua aşa ceva? EA 
să fiu obosit ? Adineauri îl spuneam doamnei 
Duda că meseria mea este să alerg... Uite! 
Chiar acum alerg la librărie. (Porneşte spre 
ușa din stânga şi se întâlnește în prag cu 
Ion). pi 

ION (soțul. E un om de 48-50 de ani. Are 
părul albit pe ia tâmple. E ceeace se poate 
numi : „un domn bine". Il caracterizează ae- 
rul lui obosit şi pligitisit): Incotro, Cozule ? 

GOGU : (bănuind rostul întrebării şi ştiind 
că între două rele e de preferat cea mai 
uşoară) : Tocmai mă trimisese doamna Lucia 
să... 

ION: (Luciei): Era ceva imporiant? (se 
îndreaptă spre d-na Duda, îi sărută mâna și 
apoi își sărută, absent, soția). 

LUCIA : Il rugasem doar să-mi cumpere 
niste cărţi. Dar nu-i neapârati nevoie. 

ION : (lui.Gogu) Atunci, mai bine, du-te la 
fabrică şi adu-mi mapa albastră din sertarul 
din dreapta. Am acolo nişte acte importante 
ş: am uitat să le aduc Nu ştiu ce am... sunt 
obosit, 

GOGU: Vezi, doamnă: soarta se opune să 
cumpăr cărți. A învins răsăritul de lună. 
(pornește spre eșire. In prag se întoarce): 
Sărut mâinile, doamnă (doamnei Duda): Sal- 
ve, păpuşe. (iese în grabă). 

D-na DUDA: (după plecarea lui) : Tare ză- 
păcit mai e! 

ION : In schimb e foarte cumsecade. (pri- 
vind-o pe doamna Duda): Dar abea acum 
văd ce rochie minunată ai, coniţă. 








A di 1104 


muşchetari “ 


de TRAIAN LALESCU 


până acum? A trebuit să aflu totul dela 
femeea asta... Să-i suport ironiile. 

LUCIA : (ascunzându-și emoția) Nu vedeam 
ce te-ar putea interesa. Nu-i nicio crimă că 
vine și Bob la Constanţa... (brusc): In defi- 
nitiv, mare niciun rost să mai vorbim. (se în- 
dreaptă spre dormitor). N 

ION : (de astă dată glasul lui e plin de ho- 
tărâre): Ba are rost. Ştiu prea bine că nu 
mă mai iubeşti. Nici nu mă interesează lu- 
crul ăsta. Dar mă gândesc la ce vorbeşte 
lumea. 

LUCIA : (isbueneşte): A! Numai la atât? 

ION : (o întrerupe): Da! Numai la atât. 
Mă uitam adineauri ia femeea asta infectă. 
Dece crezi că a venit aici ?... Ca să ne câdă 
în nas, Mereu se uita la mine. Par'că vroia 
să-mi vadă coarnele. Şi când mă gândesc că 
s'a dus acum în altă parte să transmită ulti- 
ma noutate: Plecarea frumosului Bob la 
Constanţa ! Și să-şi bată joc de noi. 

LUCIA : De asta ţi-e teamă ! Să nu-şi bată 
lumea joc de tine. (mică pauză). De ce nu 
te-ai repezit la ea? De ce nu i-ai spus că ești 
sătul de intrigile şi de glasul ei mieros? De 
ce n'ai dat-o pe ușe afară? 

ION: Astea nu sunt obiceiuri. 

LUCIA: Sigur! Astea nu sunt obiceiuri 
pentru lumea bună. Te gândeai la ce-o să 
spună celalți despre tine. Şi-atunci ai răs- 
puns cu un glas la fel de mieros ca al ei. 
(imâtându-l) : Vai, coniţă, rochia asta e mi- 
nunată... Vă conduc până la ușe (disprețui- 
toare): Mi-era silă de tine. 

ION : N'am să mă compromit din pricina 
ta. Şi cred că n'ai de ce să te plângi. Am fost 
întotdeauna un soţ model. 

LUCIA : Ai o foarte bună părere despre 
tine: Un soţ model! In fona ai dreptate. Ai 
întrecut cele mai optimiste așteptări. In cel 
mai scurt timp ai ajuns la fel de artificial ca 
toţi din jurul tău. Te poţi lăuda cai salvat 
întotdeauna aparențele. Toată lumea te poale 
socoti cum ai spus: Un soț model. 

ION : (cu conștiința impăcată) Nu te-am în“ 
şelat niciodată. 





D-na DUDA: (flatată): Găsești? Croito- 
reasa pretinde că e după un model original 
din Paris. - 

ION: (galant) Sunt convins că nu minte. 
(întorcându-se spre Lucia): Ei! Cum mai 
stai cu împachetatul, dragă ? 

LUCIA : Mai am de pus câteva fleacuri în- 
tr'o valiză. 

ION: Perfect! Ştii ce m'am gândit? II tri- 
met înainte pe Gogu la gară să-ţi oprească 
loc. Am auzit că e o înghiesuială teribilă în 
trenuri. Toată lumea vrea să fugă din Bucu- 
reşti, pe căldurile astea. 

D-na DUDA : Numai dumneata rămâi aici 
Te plâng! 

ION: Ce să fac, coniță? Afacerile-s de 
vină. 

D-na DUDA : 'Tocmai acum câteva minute 


vorbeam cu Lucia. Te plângeam amândouă. . 


Să nu poți avea câteva zile libere. Lucia spu- 
nea că n'o să-i priască vacanța fără dum- 


 neata. 


ION: Exagerează ca de obiceiu. (Luciei): O 
să întâlnești acolo prieteni. N'o să fii sin- 
gură. 

D-na DUDA : (răutăcioasă): In privința 
prietenilor ai dreptate. Chiar astăzi l-am în- 
tâlnit pe Bob care-mi spunea că pleacă şi el 
la Constanţa... Și închipuește-ţi că Lucia nu 
știa nimic. 

ION : (fără să tresară): Vine şi Bob? A- 
tunci totul e în regulă. (Luciei) O să ai cu 
cine vorbi. 

D-na DUDA: Asta-i spuneam și eu, (Se 
uită la ceas. Şi-a făcut datoria de a anunța 
soțul, și acum găsește că e momentul să ple- 
ce). Vai! Dar e aproape 12... și trebue să 
plec ! Mai am o mulţime de treburi. (Lui Jon) 
Nici nu-ți închipui câte necazuri are pe cap 
o biată femee, 

ION : (ușor plicitisit) Ştiu:  croitoreasă.. 
modistă... coiffeur.. Nestor... 

D-na DUDA : (încântată) Exact Trebuia 
să-mi închipui că ştii. Ai și dumneata nevas- 
tă (o sărută pe Lucia, tot din vârful buzelor). 
La revedere dragă... Drum bun... (cu puțină 
ironie) și petrecere frumoasă la mare... 

LUCIA: (rece) Mulţumesc. Ești prea dră- 
guţă. 

D-na DUDA: (îi strânge mâna lui Ion) La 
revedere.. Și afaceri ușoare. 

ION : (După ce-i sărută mâna) Vă conduc 
până la ușe. (Es amândoi în stânga. Lucia 
rămâne singură. E nehotărâtă. Porneşte spre 
dormitor dar se opreşte în mijlocul drumului : 
Va rămâne în hall. Ion se întoarce. Lucia în- 
cearcă să pară calmă. S'a rezemat de măsuța 
din mițlocul camerei. Ion se apropie de ea, 
ia o revistă depe măsuţă şi se așează într'un 
fotoliu). 

ION: răsfoind revista) Ştiai cip Bob pleacă 


'şi el la Constanţa ? 


LUCIA : (hotărâtă să-l înfrunte) Da! 
Știam ! 
ION : (mirat de sinceritatea ei, ridică cchii 


depe revistă) Şi dece nu mi-ai spus nimic 


LUCIA: Da! Dar nici nu mai iubit. Şi 
închipue-ţi că aveam câteodată nevoe de bu- 
țină dragoste. 

ION : (îi aruncă insulta în obraz) Crezi că 
Bob te iubește pe tine? Aşi! Iubește ave- 
rea ta. 

LUCIA : (rănită) Ştiu. Asta a fost soarta 
mea. Şi par'că tu m'ai iubit pe mine? Tot 
banii i-ai iubit, , 

ION : Să nu spui asta. 

LUCIA : (înțelege că l-a lovit în plin și 
continuă) Ba da! Şi tu la fel ca şi Bob! Erai 
singur, sărac, fără nicio perspectivă, M'ai 
văzut. Eram salvarea ta: fata fabricantului 
bogat. Nu te-ai însurat cu mine. Te-ai însu- 
rat cu fabrica tatei, A 

Ion: Minţi... Ştii prea bine că te iubeam la 
început. (nu e nici el prea convins de cele ce 
spune). 

LUCIA : Mă iubeai? Totul a fost teatru. 
Și l-ai jucat perfect. 

ION : (enervat) N'am fost niciodată un vă- 
nător de zestre, 

LUCIA : N'oi fi fost, dar ocazia era prea 
frumoasă : o gâsculiţă bogată care te admira. 

ION : N'aveai ce admira. Ai spus-o chiar 
tu : Eram sărac, lipsit de perspective. 

LUCIA : Mă întreb şi eu acum ce putusem 
găsi la ține. Aveai un farmec... un farmec pe 
care nu l-am mai întâlnit pe urmă. Te-ai în- 
Grăgostit prea muit de fabrică... De toate afa- 
cerile astea meschine... Crezi că nimic nu se 
poate face fără tine... Și acum dece rămâi în 
București ?... Findcă eşti prea ocupat ?... Ași! 
Nu te poţi lipsi o zi de biroul tău... Vrei să 
vezi mereu oamenii închinându-se în fața ta 
și spunându-ţi : „Domnule Director“... 

ION : (încercând să se scuze) Nici tu n'a? 
insistat să vin, 

LUCIA : (fiară, vrând neapărat să-l ră: 
nească) N'am insistat pentrucă nam nevo:e 
de tine. Eşti un bătrân caraghios care se 
crede titan. 

ION : (încercând să-și ascundă furia, cu iro” 
nie în glas): Şi l-ai preferat în schimb pe 
Bob ! 

LUCIA : Ştiu ce vrei să spui: E mediocru, 
dar e măcar om... Nu director de întreprin- 
dere comercială ca tine. 

ION : (ca să termine. discuția): Vasăzică, di- 
vorțul este inevitabil. 

LUCIA : Nu mai știu nici eu. Sunt prea 
obosită pentru ca să mai pot lupta. 

(Urmează o tăcere penibilă pe care telefo- 
nul salvator, o întrerupe). 

LUCIA : (ridicând receptorul): Da ?.. Eu 
sunt... Aaa! Bună ziua Adina... Da! Plec 
Gupă masă la trei fără un sfert... Sigur, sunt 
foarte veselă... 

ION : (isbucinind) : Și vorbeai despre arti- 
ficialitate! (se plimbă, nervos, prin cameră). 

LUCIA : (vorbind la telefon): Cum să nu! 
Mi-ai face mare plăcere... 

(se aude soneria afară. Servitoarea se duce 
să deschidă). « 

ION : Cine dracu o fi? (apare Gogu cu 0 





3 





mapă albastră în mână): Aaa! Tu eşti, Go- 
gule ? Dă'omncoa ! 

LUCIA : (la telefon) Ei nu!... Nu-mi vine să 
cred. , 

GOGU : (dându-i mapa, lui Ion): M'am 
întâlnit când mă intorceam dela fabrică ru 
domnui Ionașcu. Mi-a spus să-i daţi neapărat 
un telefon. Are ceva important de comu- 
nicat. + 

LUCIA : (la telefon): S'ar putea să ai Grep- 
tate... a 

ION: (Luciei) : Termină, te rog, mai iute. 
Am ceva de vorbit. 

LUCIA : (îi face semn lui Ion că nu poate 
închide. Apoi, în pâlnia telefonului): E o ro- 
chie foarte drăguță. 

ION : (disperat): Poltim! Au început să 
vorbească despre toalete. Nu mai termină 


„nici peste-un ceas. 


LUCIA : (la telefon): Da... Fusta e plisată! 
ION: (disperat) : Auzi, domnule! Plisată ! 
(Afară se aude soneria. Apare servitoarea). 

ION : (servitoarei): Oricine-o fi, nu-s aca- 
să. (servitoarea iese). 

lei : (la telefon) : Gulerașul e din dan- 
telă. 

GOGU: (atent la ce vorbește Lucia): Tre- 
bue să fie foarte frumos. 

ION: Ai înebunit! Ce te-a apucat? 

(apare servitoarea cu o cutie de pălării in 
mână). 

SERV. : Au sosit pălăriile, coniță. 

LUCIA : (la telefon): Iartă-mă, te rog, o 
secundă... Vai de mine, nu mă deranjezi de 
loc... Numai o secundă. (Lasă receptorul pe 
măsuţă şi se adresează servitoarei) : Du-le în 
dormitor. (Servitoarea trece în dormitor). 

ION : Cu cine vorbeşti ? 

LUCIA : (rece; n'a uitat încă discuția 
dinainte): Cu o prietenă. 

ION: Nu poţi termina mai iute? Ai auzit 
că am ceva important de vorbit! 

LUCIA : Nu-i pot trânti telefonul în nas. 

SERV. : (ieșind din dormitor): Trebue să 
iscăliți aici. (îi dă Luciei o hârtie şi un creion). 

LUCIA : (iscălind, lui Ion): Dă-i fetei care 
a adus pălăriile un bacșiş. 

ION: (deschizând portmoneul): N'am mâ- 
runte, 

GOGU: (se caută prin buzunare şi-i dă ser- 
vitoarei o monedă): Dă-i asta fetei. 

LUCIA: (trece ta telefon): Iartă-mă c'am 
întârziat... Ce spuneai?... Aaa, pălăria se a- 
sortează perfect. Chiar acum am primit-o. 

ION: (plictisit): Asta cum mai e? 

GOGU: (Mecanic): Cu danteluță... 

ION: Eşti un caraghios! 

LUCIA: (la telefon): Cu danteluță... 

GOGU: (mândru): Vezi, dom'le?.. Am avut 
dreptate... 

SERV .: (întorcându-se de afară): Coniţă, 
au venit oamenii cu căruța pentru cufere. 

LUCIA: (cu mâna pe pâlnie, servitoarei): 
Spune-le să aştepte puţin, 

GOGU: (privindu-și ceasul): Puteau să 
vină mai devreme. (ese împreună cu ser- 
vitoarea). 

LUCIA: (la telefon): Ştii ce? Ii telefonez 
eu mai târziu. Am acum puțină treabă... A- 
devărat! Așa-i mai bine... La revedere, dra- 
gă. (inchide telefonul). 

ION: (fericit, se repede la telefon): In- 
sfârșit! (face un număr; apoi, supărat închi- 
de telejonul): Ocupatt - 

LUCIA: Ce-s eu de vină? 

JON: Puteai să termini mai iute, 

(Apare Gogu din stânga împreună cu ser- 
vitoarea și doui oameni). 

GOGU: (celor doui oameni): O să luaţi cu- 
ferele astea și o să le duceţi la gară. Să aş- 
teptaţi pe peronul din față. Am să vin și eu 
mai târziu. Aţi înţeles? 

UN OM: 'Ţeles coane. 

GOGU: Bine; Atunci puneţi mâna (servi- 
toarei care-i incomodează): Dă-te, fetiţo, lu 
o parte. 

LUCIA: (oamenilor): Luaţi-l pe ăsta cu 
grije să nu se spargă ceva. 

UN OM: Nici o grije, coniţă (celuilalt): 
Hai, mă... Un, doi, trei (ridică amânăoi cu- 
fărul). 

(Telefonul sună. Lucia și lon se reped la 
el. Ajunge primul, Ion). 

ION: (ridicând receptorul): Alo... Ce? Nu, 
domnule, greșeală. (soneria sună afară). 

ION: Aoleu! Mau înebunit soneriile as- 
tea. (telefonul sună). 

ION: (ridicând receptorul, enervat): Alo! 
Ţi-am mai spus odată: greșeală. Fii puţin 
mai atent. 

UN OM: Atenţie la ușe. 

GOGU: Vedeţi să nu zgâriaţi ceva. 

SERV.: (apare în prag, foarte mirată): 
Conașule, vă caută trei domni, 

ION: Nu le-ai spus că nu-s acasă? (plicti- 
sit): Cine sunt? 

SERV.: Nu ştiu. 

ION: Dă-i afară. 

SERV.: (ruşinată de ce spune): Mi-au spus 
să vă spun: „Cocoșul măcăie în umbrelă”, 

(Lucia și Gogu sunt consternați) 

ION: (plăcut surprins): Ce-au spus? 

LUCIA: Or fi nişte nebuni. 


GOGU: (perplez, repetă spusele servitoa-. 


rei): Cocoșul... 

(Apar din stânga Cocoş, Micșunescu și 
Albeanu. Se lovesc de cei doi oumeni care 
duc cufărul. Moment de încurcătură. Sunt 
toți trei jowiuli, cu mâinile întinse în semn 
de mare entuziasm, Il completează pe Gogu): 
„„măcăie în umbrelă”. 

COCOȘ: (e înalt şi voluminos; îmbrăcat 
dezordonat. Se repede cu brațele întinse la 
Gogu): d'Artagnan! 

GOGU: (refugiindu-se lângă Ion): Scapă- 
mă! Aștia au fugit de la balamuc. 

ION: (se îndreaptă spre ei): Ce, dracu?... 
Nu visez?,.. Voi sunteţi? 

COCOŞ: (se repede de astă dată la Ion): 
d'Artagnan! (îl îmbrățișează). 

GOGU: (zăpăcit): Asta are o idee fixă. 

ION: (celor trei): Și voi... 

CGOCOȘŞ: (intovărăşindu-și spusele cu o 
plecăciune caraghioasă): Atos! 

ALBEANU: (e mic şi pipernicit. Are pince 
nez. E îmbrăcat în haină neagră, cu panta- 
loni glbi- Are în mână o pălărie de paie. 
Imaintează lângă Cocoş, făcând acelaș gest 
de plecăciune): Portos! (e ridicol de mic lân- 
gă Cocoş). 

MICȘUNESCU: (E rotofei, cu mustața tun- 
să englezește și cu o chelie superbă ascunsă 
sub câteva fire de păr. E îmbrăcat elegant: 
Un costum '„fantezi“, călcat impecabil. Are 
floare la butonieră. Trece lângă ceilalţi doi): 
Aramis! 

ION: (puțin emoţionat): Cei trei Mușche- 

il i 





(Urmare în pag. 3-a) î 














4 








Note sermane 


IN 1813 


marele scriitor și luptător na- 
ționalist Ernst Moritz Arndt 
(789—1360) a publicat un „cate- 
hism pentru ostașul german“ — 
Katechismus fir den deutschen 
Kriegs” und Wehmnann, — care 
poate sta, ca stil şi conținut pa- 
triotic, alături de cele mai fru- 
moase documente literare, 

Anul 1813 a fost an crucial pen- 
tru libertatea poporului german. 
Astrul lui Napoleon apumea și 
se Dăștea o_nouă Europă, în câ- 
arul căreia poporului german îi 
rămânea rezervat un Tol politie 
hotăritor. Dar acesţ rol trebuia 
garantat printr'o optimă apărare 
naţională, — printr'o armată în- 
zestrată nu numai cu cele mai 
bune metode şi unelte de luptă, 
ci pătrunsă şi de o inaltă concep- 
ție despre rosturile ei. Asupra 
acestei concepţii insistă catehis- 
mul scris de Arndt. Cele 20 de 
capitole ale cărţii „în care se în- 
vaţă cum trebuie să fie un ostaș 
creştin şi cum trebuie să plece 
“cu Dumnezeu la luptă” sună so- 
lemn ca textele biblice, lapidar 
în preceptele lor și măreț in 
avânt. Nu ştiu dece 1e-aş com- 
para cu pururi proaspăta „Cân- 
tare a României” a lui Alecu 
Russo. 

Amndt vede în războiu o nece- 
Sitate inevitabilă câtă vreme va 
fi ură şi invidie între oameni, 
Există războiu fiindcă există 

„Tăul: »Naivule, du-te şi întrea- 
bă-L. pe Dumnezeu și istoria Lai 
și revelaţia şi ele liţi vor da răs- 
puns ; întreabă viaţa și experi- 
ența vieţii şi ele îţi vor tătmăci 
auvintele. Tu trebuie să dorești 
pacea, dară humea dorește războ- 
iul ; tu trebue să iubeşti pacea, 
dară lumea urăște odihna. De- 
aceea este războiu... Fiindcă sum- 
tem așa de răi, deaceea este răz- 
boiu, și, findcă suntem așa de 
netrebnici, deaceea există răul. 
Vai de amul acela însă care în- 
setează după sânge nevinovat, 
care umblă să subjuge popoare 
nevinovate | Răutatea i se îm- 
toarce asupra capului şi Dumne- 


zeu din cer va pedepsi pe tiran. 
(Despre desbinare şi războiu)”. 
Războiul poate fi drept sau ne- 
drept, după cum e drept sau ne- 
drept țelul pe care-l urmăreşte. 
Drepte sunt numai ţelurile liber- 
tăţii şi drept este numai războiul 
împotriva asupritorilor şi împo- 
triva mercenarilor dui cari nu 
luptă pentru onoare şi libertate, 
ci pentru bani și pradă. Soldatul 
adevărat însă are onoare, el e 
modest şi bun, nu iubeşte cruzi- 
mile, ci se teme de Dumnezeu,— 
e disciplinat. „Disciplina solda- 
tului german trebue să fie acu- 
ma foarte severă ; căci nu ar fi 
onorabil ca un popor, ai cărui 
străbuni sunt slăviți de istorie 
pentnu cinstea, pietatea şi credin- 
ţa lor, să se păteze cu fapte des- 
frânate şi neomenești... Nici un 
soldat german nu trebue să se 
îmbogăţească, în timpul războ- 
iului, cu argint şi aur, mici să se 





ERNST ARNDT 


lase pradă poftelor și plăcerii, ci 
dreptatea trebuie să-i fie scop, 
iară  răsplata-i cea mai înaltă 
onoarea şi virtutea. Războiul este 
o muncă sfântă, ca să fie salva= 
tă libertatea ; el mu trebuie să fie 
un câștig prin care  războinicul 
să se asemene cu jetfuitorul, (De- 
spre disciplină)”. "Țara poate fi 
salvată mumai prin oameni cin- 
stiți şi liberi, numai prin oameni 


cari ţin la onoarea lor, „De- 
aceea, dacă doriți un lucru aşa 
de înalt precum este ştergerea 
ruşinei şi scuturarea de sub 
sclavie, trebuie să vă înălțaţi şi 
cugetele și să tindeţi cu ele în- 
spre cer, unde se găsește cel mai 
inaiț adăpost și ajutor. Zavistia 
şi ura, vanitatea şi ambiția, 
sgârcenia şi destrâul, trebuie să 
siea departe de acela care lup- 
tă pentm sfânta libertate şi 
dreptate” (Cum trebuie să fie 
azi un soldat german)”. 


DARA ERNST MORITZ ARNDT 


a mai scris, printre altele, o 
broşură despre necesitatea unei 
armate germane naționale per- 
manente (.„Die deutsche  Webr- 
mannschaft”). 

Și, iarăşi, ne duce gândul la 0 
similară încercare a lui Nicolae 
Băicescu al nostru. Fără a face 
alte apropieri, reținem acest pu- 
muri şi universal valabil pasaj: 

„In acea vreme mai veche și 
încă în primele veacuri, când 4 
venit la ei (= la vechii germani), 
cereasca Evanghelie a lui lisus 
Hristos, dimpreună cu toate bi- 
necuvântările, puterea de a te 
apăra era oarecum intreaga ta 
viaţă, aşa că om, armă şi pro- 
prietate erau un singur cuvânt 
şi aveap un singur înţeles. Șeful 
familiei fiind liber, era totodată 
şi apărătorul născut al patriei, 
Cine nu era în stare să apere, 
nu avea dreptul să fie proprietar, 
— neputineioşii şi lagii erau fără 
onoare și fără moștenire”, 


CULTURA FRANCEZA, 
CULTURA GERMANA 


iată swbstantive şi adjective cari 
au fost, nu odată, material ex- 
plosiv în filipicele  irascibililor 
noștri articlieri și filosofi  oca» 
zionali ai tuturor sofismelor. A- 
devărul însă e adevăr şi se cu- 
vine apărat în orice împrejurare. 
De aceea, dacă socotim că este 
nevoie să ne pronunțăm asupra 
unei culturi care mu. este a noas- 
tră, trebuie să nu ne scape, nici 
un moment, din vedere faptul 





UMBRE 


— Nicolae Bălcescu — 


Involburarea se stinse în ho- 
tarul de lumină al sufletului și 
buzele frământate se împodobiră 
cu zâmbet de fericire. Dimineaţa 
își despletea fuiorul de lumină 
toi mai alb. Se desprinse icoana 


unui tânăr cu ochi înfloriți în 
flacări de taină, cu obrajii bujori, 
"încadraţi în noaptea unei bărbi 
stufoase. Stătea în genunchi ră- 
zimat de o ladă cu faţa înspre 
ungherul de vrajă. 


Din tufișurile trezite de hoho- 
tul zărilor jucăuşe, o păsărică îşi 
picura trilurile, imn de închi- 
nare soarelui poruncitor a toa- 
te, în vreme ce sufletul celui în- 
genunchiat se dăruia bucuros 
domniței în zăbranic bizantin şi-i 
grăi cu ultima sforțare: 

„Domniţă, minunea mea mirea- 
să, îmbracă-te cu hlamida zări- 
lor diamantine, căci mirele tău, 
sufletul meu se îndreaptă spre 
raiul lanurilor tale de odihnă. ţi 


mulțumesc pentru generoasa în- 
găduință ce mi-ai dovedit-o pes- 
te veacuri, dându-mi răgaz a zâ- 
bovi cu grija de fiecare clipă 


să-mi pregătesc zestrea de nuntă. 
Mulţumirea sufletului meu rare 
nici cuvinte, nici lacrimi, dar 
simt o smucire voinicească spre 
tine din fiecare firicel de viaţă. 


„O sete sălbatecă mă covâr- 
şeşte de a-mi striga și porunci 
vrerea peste dărâmăturile vre- 
mii, către fiii fraților mei din 
toate zilele, cu nesfârşita dorinţă 
ca ei s'o îmbrace, țesând neobo- 
siți şi cu orice jertfă la minuna- 
tul război al vremii, în haina îm- 
părătească a realităţii veșnic dă- 
ruitoare”, 


Gândul cobori atât de înlăun- 
trit în adâncurile sufletului, pa- 
recă de acolo îşi scoate porunca 
ucigătoare de'ură dintre fraţi şi 
ziditoare de neam. 

Era atât de îmbrâncit de lu- 
mina credinţei, că marile dato- 
rii ale neamului zac ghemuite 
sub  lespezile necunoştinței şi 
cașteaptă gemând să fie descă- 
tuşate și aruncate în aria de lu- 
mină a neamului. Si pierdut în 
mreaja viziunilor de veacuri, aşi 
grăi pentru sine: 

„Pământul e veșnic asemenea 
firii, care-l îmbracă atât de o- 
limpian. Şi fraţii mei înfrăţiți cu 
ogoarele, cu codrii şi isvoarele, 
sunt încopciaţi în nemurirea pă- 
mântului cu miriarde de cheițe. 
Pentru înveşnicirea neamului se 
înalță culmile Carpaţilor spre 
ceruri, clădind cetate nebiruită 
pentru nemurirea noastră. Pen- 
tru noi freamătă codrii ocroti- 
tori de vremuri și de neamuri 
multe, pâraele guralive ce șer- 
puesc argintate prin lanurile ier- 
burilor înflorite și ale grânelor 
aurite. Răzoarele blânde se vă- 


luresc atât de fermecător în lar- 
gui zărilor pentru hrana şi tăria 
noastră și Dunărea şi marea ce 
ocrotesc în poala lor ispititoare 
toată câmpia neamului daco-ro- 
man ne surâde nouă, căci toate 
sunt zidite pentru noi, dela firi- 
celul de iarbă până la cerul cu 
popoarele de stele, iuceferi, lună 


și soare. Chiar şi vuetul vântu- 
lui și fulgerile norilor purtători 
de ploi sunt numai nouă îrprie- 
teniţi şi înfrățiți numai cu noi. 

„In caicul turcesc, ascuns sub 
pânzele zdrențuite asemenea u- 
nui luceafăr sub frânturi de nor, 
îmi surâdea învolburata mea fe- 
Ticire, acolo în răsărit, mândră 
și strălucitoare: icoana pămânţu- 
lui strămoșesc, întregit şi rotun- 
jit după poruncile graiului dulce 
românesc. Tot sufletul îmi că- 
zuse acolo în genunchi și s'a a- 
prins în credinţa cerească, în pu- 


terea armată a neamului. M'am 
ridicat cu sufletul atunci în înal- 
tul zărilor, de unde am privit 
veșnicia neamului prin unirea 
tuturor frânturilor, şi am înche- 
gat, din nou reînviinăd vremuri 
apuse, măreața icoană a neamu- 
lui întregit. Da, îmi pierdusem 
totul din lumea aceasta turbure, 
Gar visul  îmbrobodit mi l-am 
stropit cu lacrima sufletului, ca- 
re îşi sporea gândul spre nepri- 
hănită slavă, măreţia Românilor 
sub Mihaiu Viteazu. Incărcat de 
lumina nădejdilor înflorite, ţe- 


seam neobosit, din raze de curcu- 
beu, haina împărătească, în care 
trebue să se îmbrace neamul 
mew”, 

Se ridică lujer și grăi năpădit 
de un val de viaţă necunoscuţă 
„„De aici, din preajma veşni- 
ciei, din hotarul nebiruit al cră- 
esii mele mirese, grăesc fraţilor 
mei, de acolo din răsăritul visu- 
rilor mele, cu ulțima vrere 

„O mândră oaste, un neam 
înarmat va trebui să aibă Româ- 
nia şi o va avea când va rândui 
Dumnezeul răsplătirilor drepte. 
Ea trebue să fie reazimul de fie- 
care clipă şi instrumentul cel 
mai râvnitor de unitate a naţiei, 
Să ştie fraţii mei, că până când 
Un popor nu va exista: ca nație, 
nu poate râvni la libertate, căci 
nația înarmată, ca pe vremea lui 
Mircea, își câștigă voinicește li- 
bertatea și şi-o apără cu cea din 
urmă picătură de sânge. 

Aşi vrea să strâng fulgerele 
şi viforul din zări spre a vesti 
porunca aceasta, răsărită din 


străfundurile firii și miruită de 
Domnul, însuflețind fraţii mei 
deapururi pentru a lupta şi a se 
frânge în jerttă întru întruparea 
măreaţă a icoanei pe care am 
zugrăvit-o în nopțile nedormite 
și zilele chinuite, dăruind-o spre 
a fi veșnic prezentă în sufletul 
generaţiilor ce răsar din lanurile 
vremii. 

„Nimic nu este mai chezășui- 
tor decât poporul meu, strunit 
cu lumina gândului și cu oţelul 
voinței“. Căci prin fratele cre- 
dincios al brazdei, prin ţăranul 
care-şi aşteaptă dreapta împăr- 
țire a soartei, răsuflă clanurile 
şi sforțările mari ale viitorului. 
El ne mărturiseşte că în ființa 
lui zăbovesc roiuri de viteji ce 
vor împodobi nemurirea noastră, 
isbucnind ca  isvoarele din ies- 
pedea munților în zilele învio- 
rate ale marei judecăţi. El este 
șuvoiul furtunatic și uriaș ce a- 
şteaptă glasul de chemare, gata, 


fie de închinare smerită în faţa 
altarelor, fie de vitejie cuceri- 
toare întru . apărarea ființei de 
neam, rupt din coapsele de lu- 
mină ale lui Zamolxe, Nemuri- 
torul, 

El este pătruns ca nimeni al- 
tul în lume de minunata cre- 
dință că trăeşte alături cu pă” 
mântul, care adăposteşte în sâ- 
nul lui nenumăratele oştiri ale 
strămoşilor și că acest pământ 
îndură alături cu el şi că se va 
ridica la luptă alături cu el îm- 
potriva duşmanilor. Nu sentrea- 
bă din ce străfunduri îşi spore- 
ște puterile nevăzute, dar e ve- 
șnic treaz să și le apere de otra- 
va amestecului străin, așteptând 
dornic să răsară  Făt-Frumosul 


închipuirilor sale spre a lovi în 
stânca statorniciei de credinţă, 
şi a scoate apa vie a biruinţelor. 
El pipăe cu instinctul realităţile 





şi acestea îi grăesc că naţia își 
câștigă şi păstrează independen- 
ţa, numai punându-se sub o0cro- 
tirea puterii sale, iar nu sub a 
străinului, oricât de blând și 
dulce sar arăta acesta. Rodnica 
şi întăritoarea sevă a pământu- 
lui se scurge nebiruită prin hăr- 
nicia mânilor în ființa ţăranilor 
înfrățiți cu glia. Năvalnica lor 
înviforare  înveşniceşte peste 
veacuri trăirea şi puterile de bi- 
ruință ale neamului. 


„Simt cum vine şi se prăvale 
peste mine lumina  de-apururi. 
Ea răsare din lădița aceasta ce 
ascunde zestrea nunţii noastre, 
mireasa mea  crăiasă.  Cărările 


gândului meu se pierd în răsă- 
rituri minunate, care vor înve- 
stmânta neamul în haina stră- 
moșilor cezareni şi-l vor încu- 
nuna cu strălucirea nemuririi, 
xidicându-l în albăstrimea Dum- 
nezeirii. 


„Sufletul mi se dărue, Lumi- 
nile asfințesc în hotarele lui, căci 
s'aprind stelele, făcliile de nun- 
tă“. Căzu ca o floare frântă lân- 
să lădiţa pe care sta scris: „Lu 
Ion Ghica“, murmurâna cu ulti- 
ma răsuflare: 

Soarele şi luma 
Ne-or ţinea cununa...“ 


Z. SANDU 


UNIVERSUL LITERAR 


că nu noi, apărătorii sau deni- 
gratorii ej întâmplători, îi vom 
mări luminie sau umbrele. 
„Cultură a unui popor este su- 
flet etnic manifestat în cele mai 
pure și mai înalte forme de ex- 
presie, indiferent de vreo situare 
în topo sau cronologie. 

Cultura jranceză e cultură a 
sufletului etnic francez și cul- 
tura germană e cultură a sufle- 
tului etnic german. Toți cei cari 
le compară, more geometrice, 
imaginarele dimensiuni, uită că 
se găsesc în prezența unor mo“ 
duri de a fi şi nu în fața unor 
realități pur și simplu pondera- 
bile sau altfel comensurabile. 

Certurile dintre culturi și po- 
lemicile în jurul culturilor se 
nasc, după convingerea noastră, 
din faptul că antagoniștii se si- 
tuiază, totdeauna, pe porții fal- 
se, luptând, de deasupra, nu fa- 
ță către față, ci spate către spa- 
te. E dela sine înțeles că o atare 
luptă rămâne logomahie stearpă 
sau învrăjbitoare. 

Culturile nu au termen de 
comparație. Ele sunt asemenea 
„frumosului“ „care nu e frumos 
că-i frumos, ci frumos că-mi 
place mie“, — și „MIE“ îmi 
place numai ceeace convine fi- 
rii „MELE“, 

Culturile nu pot fi imitate, 
nici împrumutate. Ele sunt ase- 
menea blanei de leu cu care se 
poate mândri, oricât îl rabdă u- 
rechile, asinul din fabulă, — cu 
care însă nu va impune respect 
nici celui mai simplu sătean. 

Și culturile nu pot fi înjosite. 
Ele sunt sau nu sunt culturi. Da- 
că nu-s, nu are rost să le dobori, 
cu întreg capitalul oţârârii tale: 
dacă sunt, atunci zadarnică ţii 
râvna mâniei: Nicio cultură nu 
poate fi ucisă, — căci sufletul nu 
moare. El este cum i-a fost dat 
să fie și toate călle lui sunt nu- 
mai ale lui. 

Atât deocamdată, — cu adao- 
sul însă că nu ne adresăm nici 
unuia dintre acei cari confundă 
prea ușor termenii și fâlfâie du- 
pă bătia vântului... şi cu memen- 
to-ul că noi Românii avem un 
singur destin cultural: acela de 
a duce pe culmi cât mai înalte 
propria noastră cultură. 


„PLATEN ARE 


calități strălucite” — îi mărturi- 
sea Goethe lui  Eckermann, — 
„dar îi lipsește dragostea. EL își 
iubește aşa de puţin cetitorii şi 
confrații ca și pe sine însuși, — 
deaceea nici nu va exercita acea 
influenţă pe care ar fi trebuit s'o 
exercite“. 

Poezia lui Pilaten este, într'a- 
devăr, rece. Totuşi desăvârgirea-i 
formală o face să fie căutată 
după 100 de ani, — dar nu numai 
căutată, ci şi admirată în cel 
mai amtențic înţeles al cuvân- 
tului. Dece? Fiindcă Platen a 
iubit, cu nemaipomenită pasiu- 
ne, desăvârşirea formală a poe- 
melor sale. De atunci numai un 
Stefan George a cunoscut fur- 
tunile de fulger glacial ale ace- 
leeaşi patimi. 


TRAIAN CHELARIU 








19 lulie 1947 


Note italiene 


EMILIO CECCHI, 


a fost numit, după propunerea 
Ducelui prin decret regal, mem- 
bru al Academiei italiene Secţia 
Literară, în postul rămas vacant 
prim dispariția regretatului aca- 
demician, Lucio d'Ambra, 

Emilio Cecchi s'a născut la 
Florența în 14 Iulie 1884. Stu- 
diază la Universitatea Florenti- 
nă, elev al lui Girolamo Vitelii 
şi al lui  Ermenegildo Pistelli. 
Impreună cu Papini, Soffici, etc. 
participă la mișcarea dela re- 
vista „Voce“, iar câțiva ami mai 
târziu cu alți scriitori, la aceea 
a revistei „Ronda“.  Imprejurul 
lui, 1910 intră în ziaristică, de- 
dicându-se mai cu seamă criticei 
literare. Din acești ani sunt u- 
nele din cărțile 'sale: cea despre 
Pascoli, căruia i-a fost întot- 
deauna credimcios; „Kipling“; o 
culegere de studii critice şi o 
istorie a literaturii engleze în 
sec. XIX, cași, mai târziu, o a- 
pologie a triadei italiene: Fosco- 
lo, Leopardi, Manzomi. 

Reluându-și lucrul, după răz- 
boiul cel mare, scriitorul apare 
profund transformat. Și fără 
să-și părăsească înclinările către 
critică, începe să se manifeste 
în forme mat libere şi mai bo- 
gate, care mau rămas fără în- 
râurire asupra așa zisei „prose 
de artă“ italiene. Acestui gen îi 
aparțin volumele sale de studii, 
capriciă şi fantezii: „Peştii roşii“, 
„Hanui de vreme rea“, „Cevă“, 
„Curse de trap“. 

Cu ocazia conferirii premiului 
Mussolini al Academiei Regale 
Italiene, în 1936, lui Emilio Cec- 
chi, scria despre el marele scrii- 


tom  îbațian Luigi Pirandello: 
„prin noutatea inspiraţiei, graţie 
și finețe de atitutidini, subtile 
observaţii, savoarea limbii, cu- 
loare şi mișcare a imaginilor, 
surprinzătoarele reliejuri,  nota- 
țiile fericite, asemenea volume 
sunt printre cele mai notubile 
produse ale literaturii italiene 
moderne. 


Deschis în mod special tutu- 
ror evocărilor timpului, fiind 
unul dintre  prozatorii cei mai 
originali şi mai realizaţi ai nouei 
ltalii, Emilio Cecchi na crezut 
că, dând ziaristicei tot ce avea 
mai bun, ar compromite misiu- 
nea scriitorului. 

Din această îmmpărechiere, din 
această echilibrare de viață și 
Viteratură, s'au  măscut unele 
cărți de călătorii, dintre cele mai 
frumoase ale sale. „Messico“, 
„Eţ în Arcadia ego“, asupra 
Greciei antice şi noui, până la 
recenta „America Amara“, fruct 
al studiilor şi observațiilor din 
țimpul lungilor popasuri în Sta- 
tele Unite, în timpul cărora a- 
tențiunea sa se exercită mai cu 








Acas 


a 


Voi muşca în plimbarea spre stufui tăios 
Toate merele coapte căzute pe jos, 
Voi intra şi desculță în iarbă roșcată 


Incălzită de soare, de ploaie muiată. 
Cobori-voi spre glodul din Răut cu flori 


De buruene pe mal; şi 


scăldatu-mi sub nori 


M'a uni cu cireada 'nsetată d'amiaz. 
Arendași lipoveni vor pândi cu necaz 


Fuga mea spre arbujii 


ce sună a copt, 


Spre zămoşii gălbui în amurgul de opt... 


Duhul veșted ce aduce 
Mă va găsi crezând în 
Impotriva mătăsei de 


a perjă uscată 
vara nesecată, 
fire ce vrea 


Să 'nvălească ușor Basarabia mea. 


Cână va veni şi vremea mustului călcat, 
Mă va pătrunde iar matala adiere, 
Invechitul belşug și gustoasa tăcere... 
Din prima tinereţe toț ei m'au legănat. 





Drum prin sat 


Iarna prinde m sbor arnici 
Pentru pajiştea din cer... 
Satu-i îngheţat de ger, 

Gem nădejdile 'n tilinci... 


Printre uliţi fărimate 

Trec colinde 'n ropot, mici. 
Doamne, toţi copii aici 
Cintă 'n doine depărtate. 
La fereastra din nămeţi 
Un bujor de fată mare. 
Dind priviri de 'ncredinţare 
Imi aruncă dimineţi. 


Nu ştiu, toată iarna 'n drum 
S'a oprit la geam şi schit... 

Şi colinde-au amuţit... 

Satu-i ţrist în zări şi 'n scrum... 


Nu-mi trimite, fată tristă, 
Vre-un colind să-ţi sfarme dorul. 
Eu sînt veşnic călătorul 

După care 'nnalţi batistă... 


C. PÂRLEA 


Somn trist 


— cântec — 


Istovită moare 

Ziua pe coline — 
Despletită floare 
Îm dureri depline. 


Aromind se cerne 
Somn odihnitor, 
Pe pleoape-aşterne 


Pace. tuturor. 


Dormi și tu tristețe, — 
Bucuria mea! 

Flori de tinereţe 
Nu-ţi mai pot fura. 


EITTA SLOVa 


Yncantație 


Pe unmele de altădată 


A nins 


Cântările de altă dată 


S'au stins 


Şi dorul a căzut acum, 


Răpus 


Iugirea ca un gând de fum 


S'a dus 


Pustiu în inimă din nou 


S'a strâns 


Cu staigăt mort ca un ecou 


De plâns 


”  CRĂIŢA DORU 


OLGA CRUŞEVAN 


seamă asupra fenomenelor cul- 
turale, artistice și politice, şi a- 
supra teribile; civilizaţii ameri- 
cane. O sinteză de un dramatism 
sguduitor, într'o proză precisă 
ca un document și captivantă 
ca un roman, Emilio Cecchi a 
fost întotdeauna interesat de 
artele figurative, pe care le-a 
studiat, și în proza sa se găsesc 
reflexurile acestei dragoste ne- 
înplinite total, 

Afost printre cei dintâi care 
au revendicat împotriva difor- 
maţiunilor snobe, pictura italia“ 
nă a ottocento-ului, atât de de- 
nigrată de contemporanii străini 
şi de urmașii italieni. 

In plastică, Emilio Cecchi a 
fost preocupat încă, mai cu 0se- 
bire de epocele pre-renascimen- 
tale. Lucrările sale despre Tre- 
centistri Sieneji, despre Pietro 
Jorenzetti, despre Giotto, sunt 
acelea care i-au adus, în 1930, 
catedra de istoria artei italiene 
la Universitatea californiană din 
Berkeley. 

Recent academician, Emilio 
Cecchi este în plină maturitate 
n producţiei sale literare. 


„IL VETRO“ şi „LA CERA- 
MICA“ 


Astfel „Il Vetra“, este o ade- 
vărată revistă de arhitectură şi 
şi-a înscris printre meritele sale 
pe acela de a fi difuzat și afir- 
mat formula  „aeruiui-lumină“, 
care nu privește numai obliga- 
ţia acestui sănătos material 
transparent, de a aduce flutură- 
rile azurii ultra-violete pe gea- 
mul oricărei locuinţe, dar atinge 
problema însăși a arhitecturii, 
care, în faza actuală, numără 
printre cuceririle ei,  salubrita- 
tea și tuminozitatea. Asupra sti- 
clei, în ultimul timp, au fost 
publicate o serie de studii de 
maximă importanță:  dubia fe- 
reastră în raport cu economia de 
combustibil, etc, Dar toate arti- 
colele din această revistă care 
tratează de tehnica şi de arta 
vetrarie, sunt de un interes ne- 
tăgăduit. Dacă mar fi decât 
preocuparea de formula vitra- 
liilor medievale, a căror recon- 
struire caută să fie astăzi reali- 
zată, şi încă revista „Vetro“ ar 
avea dreptul să se  întituleze 
„revistă de cultură“. 

Cealaltă, „Ceramica“, e geme- 
na cu „Il Vetro“, tratând despre 
industria, arta și istoria cerami- 
cei, de-alungul scrierilor specia- 
liștilor. Colecţii inedite ale cera- 
miciii taliene oferă ilustrații ca- 
pitolelor respective, şi toate 
noutățile producției industriale 
internaționale de acest gen. 

Numeroase articole tratează 
despre ceramica refractară şi 
cea termoforă, ca și a compozi- 
țiilor abrazive, 

Interesul pe care-l prezintă 
revistele acestea, este propor- 
ional cu interesul crescând al 
unor anumite cercuri artistice 
pentru tehnicele rare şi vetuste, 
ale materialelor atât de polimori 
întrebuințate altedăți, şi atât de 
neaşteptate ca realizare  meste- 
şugărească, uneori, 


SOCRATES 





CANTECE NOUI 





MINIATURI 


Poesia e muzică şi gând, 
iar acestea sunt formă. 
Dar să nu creadă vreunul 
din cei ce ar ceţi însemna- 
rea de astăzi, că în stânga- 
cele noastre cuvinte am cău- 
tat să dăm o definiție a poe- 
siei, lucru pe cât de greu, 
pe-atât ae inutil. Am vrut 
numai să fixăm unul din as- 
pectele de căpetenie ale poe- 
siei, pentru a face pe acea- 
stă temă câteva constatări şi 
câteva  divagaţii. Formele, 
de care am amintit și cu aută 
ocazie, pot îi variate și pe 
noi, comentatori, ele nu ne 
interesează acum. Nu ne pu- 
tem însă, opri de a afirma, că 
orice regulă a poesiti, împli- 
nită cu severitate, e un elo- 
giu pentru însuşi creatorul 
ei, dar deasemenea: va trebui 
să constatăm că tinerii poeţi 
își aduc din ce în ce mai far 
bucuria unei asemenea laude. 
Din corespondența pe care 
stihuitorii binevoesc să ne-o 
adreseze, am desprins — în- 
tre altele — şi aspectul unui 
teribil flux poetic ( verbal), 
care nu pune nici un frâu 
„inspiraţia“. Sunt  menumă- 
rate poesiile care se întind 
pe coale întregi de manu- 
scris, îmbâcsite şi înghesuite, 
poeții asasinând în felul a- 
cesta, sclipirile reale care se 
ascund în acest stutăriș liric. 
Lipsă de control sau abun- 
denţă de „material“, nici noi 
nu ştim cum să definim iu- 
crul, care din punctul de ve- 
deze al productivităţii poe- 
tice e oarecum satistăcător. 
Arta, arta adevărată se 
poate mulţumi care cu atât 
de puţin? De bună seamă că 
nu. Și fiindcă  deobiceiu 
exemplele conving, vom SpU- 
ne că mai toți marii poeţi au 
știut să se şi rezume și în 
miniaturi, aducând în câteva 
ini, esențe de nebănuită 


artă. Nu numai hai-katul, 
dar poeţi ca Goethe, Lenau, 
Valâry, Appollinaire sau amu- 
tohtonii Iosif, Pillat, Voicu- 
lescu sau Gregorian, au adus 
în această privință piese Li- 
rice de-o neegatată străluri- 
re. Puritatea, reflexul şi co- 
loarea acelor strofe mărunte 
aduc cu strălucirea rară a 
Marelui Mogol. 

E drept că pentru atinge- 
rea acestui scop, trebue să 
ştii să calci peste calităţile 
pline de defecte ale tinereței 
și să scrii două strote de a- 
cestea în răstimpul în care 
ești obicimuit să „dai gata“ 
cinci sau zece poeme de îie- 
care zi. Efortul care se im- 
pune aici, este pe cât de 
greu, pe-atât de preţios. Ob- 
starolete şi asperităţile as- 
cund drumul spre culme și 
oricare tânăr poet nar avea 
decât de câştigat, impunân- 
du-şi această superbă, disei- 
plină formală. De aceea, CON- 
cluzia Ja care în mod fatal 
ajungem, e următoarea: pa- 
tul lui Procust este un ele- 
menţ cu totul indispensabil 
în poesie și măi ales în. lirica 
foarte tânără. Cine n'a chi- 
nuit un vers, acela nu e poet. 

% 

Micile stihuri cari apar 3zi 
în coloanele noastre nu sunt 
modele, pentrucă ele incă nu 
pot fi. Dar prezența lor pu- 
ţin speriată vrea să île O 
mărturie, îimainte de a îl O 
realizare. Mărturia că arân- 
tul retezat cu voinţă, poae să 
aea; creatorului căi nebinui- 
te. Iar eventualele pen: Co- 
lorate pe care pasărea nsăși 
le-a smu's din penaj, m pot 
fi decât un elogiu. 


ŞTEFAN BOIU 


N. B. — Orice manuscis pri- 
vitor la rubrica de faţă, s trimite 
pe adresa Ştefan Baciu, Braşov, 
str, Dr, Bailulescu 9, 


——— 19 





> 


lulie 1941 








D. IONESCU MOREL: 


Mai sunt oameni buni, roman 


Nu avem intenţia să des- 
chidem acum discuţia în 
jurul unei probleme de acută 
actualitate în literatura noa- 
stră. Ne referim la ordinea 
pe care trebue s'o impună 
spiritul critic în manifestă- 
rile vieţii intelectuale. De- 
ocamdată subliniem acele 
aspecte care pun însăși pro- 
blema și demonstrează nece- 
sitatea rezolvării ei. Anume 
servilismul criticilor profe- 
sioniști, față de criteriile 
streine, şi îngusta ideie ce o 
au aceștia despre obiectul 
aplicaţiei lor. 

Spiritul critic, din moment 
ce își asumă autoritatea 
normativă, trebue să depă- 
șească prin capațitatea celui 
ce-l profesează, potenţialul 
tuturor celorlalte manifes- 
tări de cultură. Deoarece cri- 
tica eficientă anticipează pro- 
ducţia spirituală, ci nu o se- 
cundează. In cazul când poe- 
tul, romancierul, ori chiar 
filosoful surprind nepregă- 
tit pe critic, judecăţile de 
valoare ale acestuia nu mai 
au prestigiul normelor, ci 
sunt simple opinii. Ceeace se 
întâmplă la noi, Inşelaţi de 
modelul strein, profesioniștii 
criticei moderniste, au rămas 
în urmă, ca mentalitate și 
intiuiție a posibilităţii de 
creație românească, și de 
aceia intervenţia lor cu opi- 
nii asupra „literaturii' de- 
concertează publicul cititor, 
în loc să-l solidarizeze cu 
principiile ordontoare. Iată 
aproximativ termenii pro- 
blemei. 

Legătura între rândurile 
acestea introducţive și ro- 
manul d-lui D. lonescu-Mo- 
rel, decurge logic, din in- 
fenţia de a descrie o stare de 
ansamblu. Intr'devăr, în a- 
cest ansamblu, încă nu găsim 
un loc determinat așa numi- 
tului „roman închinat tine- 
retului“*, specie în care intră: 
„Mai sunt oameni buni“, 


„după însăși indicația autoru- 


lui, 

Critica modernistă se va 
mulțumi să declare produc- 
ţia de sub pecetea „pentru 
țtineret'', principial compro- 
misă, invocând  argumen- 
tul hibridităţii. O astfel de 
judecată este însă posibilă, 
după cum am observat, nu- 
mai pentru cine se găsește 
totdeauna ceva mai în urmă 
faţă de experienţa scriitori- 
lor. Pentrucă argumentul 
hibridității apare  meschin 
dacă ţinem seama în mod se- 
rios de existența unei pro- 
bieme a tineretului. 

Or, obiectivul în această 
problemă este deprinderea 
„binelui“, şi în acest scop 
psihologia cercetează desvol- 
tarea facultăţilor vârstei ti- 
nere. Se ridică deci întreba- 
rea: ce înclinări se dezvoltă în 
chip firesc: cele care produc 
„binele“ sau cele care pro- 
duc „răul“ ? Accentuăm cri- 
teriul productivităţii, impor- 
tant în literatură, din mo- 
ment ca obligăm pe scriitor 
să creieze eroi a căror viață 
să fie produsul înclinărilor 
naturale. 

Punând întrebarea dacă 
faculțăţile adolescentului 
produc în mod natural „bi- 
nele“ sau „răul“, lectorul va 
înțelege că ridicăm o ches- 
iune ce merită să fie desbă- 
tută în ansamblu. Amimtim 
că profesionişti criticii mo- 
derniste au îmbrățișat cu en- 
tuziasm modelele streine de 
tip „Gide“ sau  Cooteau', 
din care reiese că în litera- 
tură prezintă interes numai 
adolescentul ale cărui încli- 
nări produc „răul“. Fireşte 
nu trebue să uităm libertatea 
scriitorului. Dar criticul res- 
ponsabil, va atrage atenția 
că, în ceeace numim liberta- 
țea talentului, se aplică ne- 


observată, de multe ori, le- 
gea celui mai mic efort. 
Când într'o carte se specu- 
lează cu talent tendinţele 
productive spre „rău“, mai 
firești, în adolescent, decât 
cele spre „bine“ este normal 
să observăm că talentul 
scriitorului beneficiază de 
facilitatea subiectului său. 

Pentmucă este mai uşor 
unui romancier să creieze, 
parcurgând linia ce:ui mai 
mic efort, indicată de dispo- 
ziţia spre „rău“. De altă par- 
te publicul cititor se supu- 
ne aceleiași legi a minimei 
rezistențe, şi astfel se expli- 
că succesul „demonismului 
adolescent”, acceptat, fără 
discuţie, ca model, de critica 
modernistă. 

Dacă lucrurile stau astfel, 
ar urma cu necesitate, că 
„bine.e“ nu poate figura în 
literatură, datorită lipsei lui 
de „productivitate“. Iar au- 
torului care şi-ar propune să 
străbată direcţia contrară. 


"rezistând tendinței naturale 


ar risca să compună opere în 
disgrație față de preterința 
pentru facilitate a publicu- 
lui. 

Iată un aspect al libertăţii 
în literatură, asupra căruia 
criticul este chemat să se 
pronunţe cu autoritate. De- 
oarece aceluiaș critic „,li- 
terar“* îi vine spre sancţio- 
nare un tratat de filosofie în 
care se încearcă funda- 
mentarea „binelui“. Şi nu 
credem că se va găsi critic 
serios care să combată fun- 
damentarea „binelui“, cu ar- 
gumentul că „adolescenţa“ 
arată altfel. lar dacă admi- 
tem „binele“ fie numai ca 
„postulat“, vom interzice to- 
tuși criteriile lui, din pre- 
ocupările literatorului, sub 
motivul hibridității? Conchi- 
dem - iarăși că problema se 


reduce la talent, dar talent: 


însemnează şi a gândi meta- 
fizic, „binele“. Iar dacă „ori- 
zontul metafizic“ nu se in- 
terzice romancierului, pen- 
tru critica Qe răspundere, 
este obligatoriu, 





Consideraţiile noastre se 
dovedesc sperăm necesare, 
în jurul romanului „pentru 
tineret“ al d-lui Ionescu Mo- 
rel. Moda în critică este a 
„adolescenților  demonici“, 
iar d. lonescu' Morel, deschi- 
de alte drumuri, tinerilor săi 
eroi. Și fără să falsifice ten- 
dinţele vârstei. 

D-sa a obesrvat cum apoca 
științei, în care trăim, spre 
deosebire de alte epoci, oferă 
minţii în formaţie, alături de 
enigmele naturii, deopotrivă 
enigmele tehnicei. Or, enig- 
mele tehnice pot fi deslegate. 
Pedeasupra ele impresionea- 
ză mai viu. Ca atare vârsta 


„fragedă poate fi urmărită în 


pornirea naturală de a-și 
explica „mașina“ şi de a 
imita pe „homo faber'“. 

Personagiul cărții d-lui 
Ionescu Morel simte treptat 
interes pentru numeroasele 
„curiozităţi“ specifice vieţii 
moderne. Işi îndreaptă aten- 
ţia spre tot ce a adăogat 
ştiinţa tehnică, la natură. 
Un avion, o locomotivă, un 
vapor, nu stau pe acelaș plan” 
psichologie cu arborii, cu 
configuraţiile terestre, etc. 
Ceseace a făcut mâna omu- 
lui, îl preocupă în mod spe- 
cial, vrea să-și explice „meşș- 
teșugul“ și să-l înveţe! Bă- 
iatul cules de pe maidanul 
cu „copiii“ fără nume, de- 
vine la începutul vieții ma- 
ture, „minunatul meșter al 
motoarelor“. 

Astfel, d. Ionescu Morel 
are meritul de a fi soluționat 
practic problema romanului 
„pentru tineret“, ceeace în- 
semnează că, profesionistul 
critic își va spune cu întâr- 
ziere cuvântul, adică fără 
prestigiu. 

CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





m 


Panzini. călator 


printre 


Peste chipurile trecutului nu 
poţi să treci, urmând doar svăr 
păiatele încercări ale prezentu- 
lui, care nau fost verificate și 
v'au căpătat încă hotăritoarea pe- 
cetie a criticei și esteticei. La por- 
țile timpului nostru bat deopo- 
trivă şi sorții izbândei și Lamen- 
tabilele înfrângeri literare. De- 
aceea, când este vorba de o artă 
străină, te mulțumeşti să pășeşti 
tot pe căile tradiţiei, acolo unde 
ultimul cuvânt a fost rostit, iar 
opera îşi deschide lumini care 
mau să mai fie întunecate de 
nicio fugară sau nestatornică a- 
dumbrire. 


Cu asemenea gânduri am voit 
să ne oprim, de data aceasta, la 
proza lui Alfredo Panzini, ale 
cărui nuvele și romane aduc și 
acum aceeași savoare a ROmAg- 
nei, a ținutului natal pe care l-a 
cântat în călătoriile sale de va- 
canță, strânse în volumele ce au 
fost, în mare parte, traduse şi în 
alte limbi. Dacă ar fi să-i cău- 
tăm o asemănare în literatura 
noastră, poate ne-am opri la Ca- 
listrat Hogaş. Şi pe bună drep- 
tate. O optică asemănitoare, un 
umor sănătos, o dragoste de fru- 
musețile naturale pe care le-au 
cunoscut amândoi dim peregrină- 
vile estivale, o bunătate fără de 
margini, un chip clasic de a ve- 
dea oamenii şi lucrurile, nenu- 
mărate și suculente reminiscenţe 
din poezia greco-latină, iată a- 
propieri pe care le surprindem, 
la cei doi scriitori. 

Ca și Hogaș, Panzini pornește 
în călătorie însoțit de un prieten, 
cu care împărtășește magistral, 
truda, extazul, tristețea și bucue 
ria. Prozatorul italian, ceva mai 
belfer, și poate mai como, pre- 


oameni 


jeră unui căluţ de munte, o bi- 
cicletă cu gumele cercetate la 
fiecare popas, mai  docilă decât 
orice mijloc de transport mânuit 
de mintea și mâna omenească, 

Şi așa, ocolind dealurile mari, 
pojftindu-se singur la răcoare, 
în umbra unei grădini, la deju- 
nuri frugale, începe să povestea- 
scă aducându-și aminte de spu- 
moase anecdote, de savuroase în- 
tâmplări. Cu o astfel de metodă 
în narațiune a scris una din cele 
mai frumouse cărţi italiene: Mici 
povestiri din lumea cea mare. 

Metodă pe care o extinde la 


romane, precum şi . la celelalte 
volume ale sale: Lanterna lui 
Diogene. Xantipa, Caut femee, 


etc, 


Dar Aljredo Panzini este greu 

de tălmăcit într'o altă limbă şi 
de aceea, negreșit, nu a stârnit 
prea mult entuziasmul  traducă- 
torilor noştri. Totuși, pentru un 
admirabil exercițiu de  vocabu- 
lar, de imagini colorate, de for- 
me îndrăsneţe ale limbajului, ar 
trebui să se facă încercări și în 
acest domeniu, (Traducerea uneia 
din cărțile sale, apărută acum 
câțiva ani, a eşuat, înfățișând o 
palidă imagine a adevăratului 
Panzini). 
„ Pentru bogăția de tipuri lite- 
rare, de fericite viziuni în lumi 
felurite, cu descripții care nu se 
pot ' uîta, cunoaşterea acestui 
prozator italian ne-ar fi de jolos; 
pentru iubitorul de călătorie, în 
actualitate, ca şi în epocile ve- 
chi, redeșteptate prin farmecul 
literaturilor clasice, întâlnirea cu 
Alfredo Panzini mu este decât 
fericită. 


C. N.N... 


„iza d : psi 











5 





MUȘCHETARII S'AU INTORS 


COCOŞ: (arătându-l pe Ion): Plus unul, 
egal patru. (Entuziasm la toți patru. In 
timpul ăsta Lucia și cu Gogu sunt conster- 
naţi). 

ION: (Luciei): Lucia, Gă-mi. voie săţi 
prezint trei vechi prieteni, din timpul liceu- 
hui, Nu i-am mai văzut de atunci. (celor trei, 
arătânid--o pe Lucia): Soţia mea. 

MICŞUNESCU (entuziasmat): Constanţa! 

GOGU: O contunzi probabil, Dânsa pleacă 
la Constanța dar o cheamă Lucia. 

MICȘUNESCU (lui Gogu): Termină, 
domiie, că mă plictisești, (privind-o pe Lu- 
cia): Cum s'o confund? Aşi cunoaşt-o din- 
tro mie. E ea, frumoasa Constanţa Bona- 
cieu. (Luciei): Doamnă, în fața minunatei 
voastre făpturi muşchetarii se înclină. (Ce- 
lorlalți doi): Inclinaţi-vă! (toţi trei se în- 
clină). 

GOGU: (închinându-se): Doamne-Ferește! 

LUCIA: (adresându-se celor trei): Imi pare 


bine. Pe mine, însă, o să mă ertaţi puţin. 
Mai am ceva de împachetat. | 
COCOŞ: Vai de mine, Doamnă. Sunteţi 


doar la Dvs acasă. (galant): Dacă aveţi ne- 
voie de ceva, să știți că puteţi conta pe cei 
trei Mușchetari. 

LUCIA: (politicoasă): Vă mulțumesc. (trece 
în dormitor). 

COCOŞ: (după plecarea Luciei, arătându-l 
pe Gogu): Expediază-l şi pe ăsta. 

GOGU :. (indignat): Asta-i obrăznicie. 

ION: (amuzat, dându-i mapa albastră ui 
Gogu): Uite ce e Gogule: Du-te în biurou şi 
pune puţină ordine în actele astea. 

GOGU: (iuând mapa): Un foarte ingenios 
sistem de a vă descotorosi de mine, 

COCOȘ: Exact. Ai un teribil spirit de ob- 
servație. 

GOGU: (dispreţuitor și sacadat): Ha!.. Ha... 
Ha... (trece în biurou). 

COCOS: Insfârşit, singuri... (0 clipă de tă- 
cere penibilă): E curios cum nu găsim nimic 
să ne spunem. 

ALBEANU: Când stau și mă gândesc, sunt 
aproape 30 de ani de când nu ne-am mai 
văzut. 

„TON: Şi cum de v'aţi gândit, așa, deodată, 
la mine? 

COCOŞ: E o poveste întreagă. Pe ăştia (îi 
arată pe Albeanu și pe Micşunescu) crezi că 
i-am mai întâinit?... Ași!.. Nu știu cum se 
făcut că l-am văzut eri pe stradă pe Ara- 
mis... Mă uit eu la el: „Ăsta să fie Micşu- 
nescu Aramis? Par'că-i lipsea ceva... 

ALBEANU: (arătând chelia lui Micșune- 
scu): Părul îi lipsea. 

MICŞUNESCU: atins în amorul lui pro- 
priu): Termină, dom'le, că nai haz. 

ALBEANU: Şi tu nai păr. 

MICȘUNESCU: (celorlolți doi): Tot tâmpit 
a rămas. 

COCOŞ: Dar terminaţi odată: Par'că aţi fi 
nişte copii. (lui Ion): Și cum îți spuneam, 
mă uit la el şi-mi zic: „Hai să'ncerc”. Mă a- 
propiu și şoptesc, așa, într'o doară: „Ara- 
mis. Odată-l văd că tresare... Atunci prind 
curaj) îl bat pe umeri și strig: Micşunes- 
cule“:... Se uită şi el la mine. 

MICŞUNESCU: (completând):... Și 
„Cocoş“. 

COCOŞ: Pe urmă. ne-am dus să beam un 
chilogram de vin... 

MICŞUNESCU: Şi am băut mai multe... 

COCOŞ:... Ne-am gândit la tine... şi ce 
ne-am spus? „Hai să-l iuăm pe caraghiosul 
ae Portos” (mişcare la Albeanu) „și să mer” 
gem toţi trei la a'Artagnan'“ 

MICȘUNESCU: Ne ducem la Portos.. și 
ute ce găsim! (îl arată dispreţuitor pe “Al- 
beanu). 

ION: (râzând): Asta-i adevărat. Portos & 
rămas cam mic. 

COCOS: (eu melancolie): Asta e Albeanu 
Constantin, cel mai solid băiat din clasă. E 

ALBEANU: (rezemându-se de cufărul ră- 
mas în odae, declară cu emfază): Ce știți 
voi? Am avut de. înfruntat vaiurile vieţii. 

MICŞUNESCU: (dispreţuitor): Și. a intrat 
la spălat. 

(Cei doui oameni întră prin uşa din stânga 
pentru. ca să ia şi cel de al douilea cufăr pe 
care se rezema Albeanu). 

UN OM: (adresându-se lui 
Dă-te, dom'le, la o parte! 

ALBEANU (speriat sare în lături). 

COCOȘ: (lui Albeanu): Stai. mai bine jos. 
Nu vezi că incomodezi tumea? 

MICȘUNESCU: Sau, dă-le o mână de a» 
jutor. (ironic, citind dintro carte imagina- 
ră)... Şi atunci Portos a ridicat cu o singura 
mână greul cufăr! 

ALBEANU: (se aşează supărat pe un 
scaun): Ta crezi spiritual... chelule! 

(oamenii duc culărul spre eşire). 

UN OM: Noi mergem acum ja gară, coane 

ION: Bine! Să-l aşteptaţi acolo pe dom- 
nul care v'a tocmit. (oamenii ies) 

COCOŞ: (dezamăgit): Va să zică, n'a min- 
ţit caraghiosul ăla. Plecaţi la Constanţa. 

ION: Nu, eu nu plec! Pleacă doar nevasta 
mea. Ş 

MICȘUNESCU: (interesat. Se gândeşte să 
aplice şi el sistemul la prima ocazie): Doar 
nevastă-ta? Cum vine asta? 

1ON: Sunt prea ocupat... Nu pot merge cu 
ea. 

COCOŞ: Exact! îţi citim numele în toate 
gazetele: „Fabrica de produse farmaceutice 
Ion Moraru“... (citind o gazetă imaginară). 
„Vă doare capul?” 

MICȘUNESCU: (acelaș îoc): „Intrebuințaţi 
produsele farmaceutice Ion Moraru“. 

COCOŞ: „Sunteţi răcit?” 

MICŞUNESCU: „Recurgeţi la produsele 


Ion Moraru“. a | 
ALBEANU: (de pe locul lui, imitându-i pe 


ceilalți doi): Vă cade părul? 

MICSUNESCU: (mecanic): „Intrebuințaţi 
produsele Ion Moraru”... (îşi dă seama și 
isbucneşte): Gata... Sa zis cu ei.. îl bat. 

(Pe când Micşunescu aleargă după Alben- 
nu, apare din dormitor servitoarea aducând 
o tavă plină cu dulceți). at 

COCOS: (disperat): Stați mă, că. trântiți 


strig: 


Albeanu): 


dulceața și e păcat (ia o farfurioară şi un 


pahar depe: tavă. Servitoarea trece cu tava 
la ceilalți). | 


(Urmare din pag. 4-a) 


COCOȘ: (cu gura plină de dulceaţă): E 
strașnică, Uite! Vezi? îmi place că ai izbutit 
în viață. Par'că te-aud vorbind în liceu. (îl 
imită): „Măi băeţi, se va vorbi odată de 
mine. Se vor tări toți la picioarele mele... 
Toţi... Chiar şi Moartea în Vacanţă... 

ALBEANU: (amintindu-și): Tâmpită mai 
era Moartea în Vacanţă... şi nam să uit 
niciodată cum o copiam la teze, 

MICŞUNESCU: (vesel): Sistemul fiţuicei 
prinse cu gumelastic.., Era strașni... 

COCOȘ: (continuând): Dacă-şi bătea cine- 
va joc de tine țipai la el: „Pigmeu cara- 
ghios, nu vreau să mă cobor până la tne 
Singur, singur am să mă înalț până la glo- 
ie...“ 

MICȘUNESCU: Nu iuai nimic în serios. 
Şi toate fetele te iubeau. 

ALBEANU: Aveai o metodă specială ca să 
le cucerești. 

ION: (amintindu-și): Mă purtam cam urât 
cu ele, 

MICȘUNESCU: Par'că te văd și acum, Le 
priveai cu un aer trist şi le spuneai: „Nu 
iubesc pe nimeni. Nu mai pot iubi. Singura 
fată la care am ţinut sa smucis din cauza 
mea. 

COCOȘ: (râzând): Grozavă minciună! 

MICȘUN: Și gâsculițele se prindeau ime- 
diat în laţ. Se îndrăgosteau de tine pentrucă 
te credeau nenorocit. 

ALBEANU: (lui Ion): Erai puțin cam ză“ 
păcit. 

COCOŞ: (continuând firul amintirilor): Și 
Sâmbătă, când scăpam din internat, porneam 
să cucerim Bucureştiul... Cei trei Muşche- 
tari... Aşa ne spumeau toți... N'aveam nici o 
ţintă precisă, Portos scuipa... 

ALBEANU: (vesel): Aveam un sistem Spe- 
cial: Prin strungăreaţă. 

MICȘUNESCU: Şi noi porneam 
cădea scuipatul. 

ALBEANU: (lui Ion): Te certai cu toată 
lumea. Erai gentilomul gascon, d'Artagnan... 
Şi aveai qreptate să fii mândru: ești sin- 
gurul dintre noi care a ajuns bine. 

ION: (e, încă, sub impresia discuţiei avute 
cu soția lui. Şi e hotărit să mărturiseuscă 
celor trei Mușchetari adevărul, numai ca să 
se umilească): Am ajuns? Tot naiv ai ră- 
mas, Portos. 

MICŞUNESCU: (lui Albeunu): E un pro- 
cedeu delicat, pentru ca să spună că eşti 
prost. i 

ALBEANU: Şi dece, mă rog? 

ION: Pentrucă şi pe tine te-a orbit neonul 
reclamelor luminoase: „Produsele fabricei 
Ion Moraru“ (isbucneşte): Dar dece stă co- 
coţat numele meu acolo sus, pe toate ca- 
sele înalte? Pentrucă am fost deștept: Pen- 
trucă m'am însurat pentru bani. 

MICŞUNESCU: Ce spui, domile? 

COCOŞ: (zăpăcit): Cum? Tu? d'Artagnan? 

ALBEANU: Tu, muşchetarul care dispre- 
țuia banii? 

ION: (amintindu-și): Imi venea să vă râd 
în nas când vă vedeam ploconindu-vă în 
fața Luciei. Ea, Constanţa Bonacieu?... Eraţi 
caraghioși... Ştiţi pentru ce pleacă la mare? 
Pentru ca să se întâlnească cu unul, Bob. 

ALBEANU: Bob?... Miroase a săpun. 

ION: Da, Bob!... Un băiat îrumos... tânăr 
şi sărac. 

MICŞUNESCU: (lămurit): Aha, înțeleg!.. 
Ca la mare! 

COCOȘŞ: Și dece nu-i pui mâna în păr so 
scarmeni niţel? (explozie de satisfacție): 
Vezi! De aia nu mănsor eu. Nu vreau să 
am deaface cu Bobi de ăștia. 

ION: Dece nu mă supăr? Pentrucă no 
iubesc... pentrucă dacă ași goni-o, ar pleca 
cu banii (răstindu-se la ei): Şi, mă rog, de 
ce-aţi venit la mine? (sunt toți trei stinghe- 
riți). 

MICŞUNESCU: (cu un zâmbet trist): Ve- 

niserăm să ne salvezi. 
_COCOŞ: (stingherit): Nu ştiu dece... bău- 
serăm, poate, prea mult ieri seară. Dar ni 
se făcuse o greață teribilă de viaţa pe care 
au ajuns sg ducă biții Atos şi Aramis, Și 
ne-am. gândit că tu ne poţi salva, că, alături 
de tine, o să putem retrăi viața pe care o 
visam în tinereţe... (trist): Nu știu ce-aveam... 
o fi fost vinul de vină... Și am uitat că ești 
şi tu om. 

MICȘUNESCU: Să nu crezi că noi o du- 
cem mai bine. (confidențial) Știi? Sunt şi eu 
însurat. 

ALBEANU: (veșnic gafeur): Mi-a arătat 
fotograiia nevesti-si... E mai groaznică decât 
a ta. ; 
MICȘUNESCU: (exasperat, lui Ion): Vezi? 
i-am mai spus-o: Tot idiot a rămas. 

ION: (încercând să gonească tristeţea din 
cameră): Dar dece v'aţi pleoştit așa? Aţi ve- 
nit aici să uitaţi necazurile. Hai să le uităm! 
* COCOŞ: (rușinat, par'că, de cele ce spune): 
Veniserăm să te chemăm la un chef cu noi, 
diseară, 


încotro 


ION: (eu un entuziasm fals): Pertect.., Di- 
seară ne'mbătăm... Știţ:?... 
dela șosea. 


Un chef ca ăla 





COCOŞ: (zâmbind unei amintiri): Când 
ne-am descălțat şi-am umblat cu picioarele 
goale prin zăpadă. (Sau mai înveselit. Sunt 
fericiți că-și pot povesti amintirile. Fiecare 
găsește câte-un amănunt). 

ALBEANU: (lui Mieșunescu): Tu îmbrăţi- 
şai mereu o sticlă și cântai: „Eu sunt foarte 
melancolic... alcoolic... alcoolic... 

COCOȘ: Era să te bată un ofiţer. Credea 
că te legi de nevastă-sa, i 

ION: Dar dece naiba ne'mbătaserăm aşa? 
ALBEANU: (simplu, ca şi cum răspunsul ar 
fi fost normal): Pentrucă ne eliminaseră pe 
șapte zile... 

ION: (râzând): Aşa e, dom'le, Asta a tost 
după ce-i strigaserăm în clasă suplinitorului 
de română că-l vrem gol, 

MICȘUNESCU:  (prăpădindu-se de râs): 
„.Șin ciorapi. 

ALBEANU: (mirându-se singur de curajul 
lor de atunci): Zăpăciți mai eram- 

COCOȘ: Până la urmă nu ne-au mai lă- 
sat să stăm împreună. 

ION: Pe tine te-au mutat lângă unul... 
(căutând să-și aducă aminte): Cum naiba îi 
spunea?... Era lung și deșirat... 

4 COCOȘ: (cu scârbă): Şi mirosea urâţ... Noi 
li spuneam: „Umbrelă“... 

ION: (amintindu-și): Exacth.. Pantelimon 
C. Victor. 

COCOȘ: Intr'o oră de geografie am înce- 
put să măcăi în urechea lui Pantelimon. 

ION: Par'că-l văd pe borţosul cum te-a 
intrebat... „Ce faci acolo, Cocoș?:: 

COCOŞ: Şi tu ai răspuns din fund pentru 
mine: „Cocoșul măcăie'n umbrelă“... 

ALBEANU: Nu!... Nu se poate!... Prarcis că 
ne lipsea o doagă..- 

COCOȘ: (trist): Acum suntem normali. 

ION: (urmând firul amântirilor): Şi pe 
urmă, cheful grozav după bacalaureat... Mai 
ţineţi minte jurământul muşchetarilor?.., (în- 
cercând să-și amintească): „Și astăzi când... 
n astăzi...” (zâmbind stingherit): Am ui- 
at. 

ALBEANU: Staţi că-l mai ţin minte eu.. 
Și astăzi când cei trei plus unul mușchetari 
se despart.” 

COCOȘ: (continuând ca'n pis): „mei jură să 
nu-și uite niciodată frăția. Și dacă.” (nu-si 
mai aduce aminte). 

MICŞUNESCU: „dacă vreodată 
reintâlni, prietenia lor va reînvia...” 

COCOŞ: „Dacă nu se vor mai recunoaşte 
dacă vor fi alți oameni, ei jură...” 


ION: (transfigurat)- „Ca măcar, timp de-o 
iau să se desprindă din noua lor viaţă, re- 
întorcându-se la aventurile celor i pi 
unul mușchetari..,” că a 

(tăcere penibilă). 

ION: (izbucnind): Şi dece- ă, j 
pă Ș am călca un ju- 

(Cocoş și Albeanu tresar). 
ma ai afaceri importante... 

ION: (entuziasmat): Dar a'o să se dărâme 
fabrica dacă-oi lipsi o lună... (lui Micşune- 
scu): Sau ţi-e teamă că nu-ţi dă voie ne- 
vastă-ta să pleci singur? 

ş MICȘUNESCU: Aaa, Nu! O să mă răstese 
a ea şi o să-mi dea voie... (după puțină ezi- 
tare): mai ales c'o so rugaţi și voi. 

(Se aude telefonul), 

ION: ridicând receptorul):  Alo?.. Da! 
Eu!... Aaa! Bună zima... Mi-a spus Gogu, Am 
telefonat dar era ocupat... Da, dar n'o să pu- 
tea face nimica. Plec astăzi... Unde? Habar 
n'am... Cum?... Imi pare și mie rău., Bună 
ziua. 

COCOŞ: Cine a fost? 

ION: (fericit): Un director de bancă cu 
care trebuia să închei o afacere... Asta a 
fost prima victorie înaintea marelui atac... 

MICȘUNESCU: (lui Ion): Mai ţii minte 
strigătul nostru de atac? 

ION: (râzând):  Strigătul 
rioase ! 

TOȚI PATRU (strigă sacadat şi tare): Al. 
ALAL BL EL ELI, Il II, O!, O, 
O! Ut. U!.. U!. (și apoi cât mai tare şi mai 
iute): AEIOU! 

(Gogu și Lucia ies speriați; el dim biurou, 
ea din dormitor). 

LUCIA: Ce s'a întâmplat? 

ION: (repezindu-se la Gogu): Ai pregătit 
actele? - 

GOGU: (mândru): Totul en pertectă or- 
dine. 

TON: Rupe-le! 

GOGU: (speirat): Ce să fac? -: 

ION: Rupe-le și împachetează cât poţi mai 
iute... (fericit): Plecărmn! 

GOGU: (îngrozit, se apropie de Lucia): Mi 
se pare că sa contaminat dela ceilalți. 

COCOȘ:  (disprețuitor,  arătându-l pe 
Gogu): Il luăm şi pe ăsta? 

ION: Da! Trebue să-l luăm și pe bietul 
Pianchet. 

MICŞUNESCU: Bună idee! 
Băete, pune şeaua pe cai! 

GOGU: (uluit): Ce să fac? 

ION: Să aduci o hartă. 

GOGU: (în culmea zăpăcelii): E una în 
biurou. (trece în biurou). 

COCOȘ: (emoţionat): d'Artagnan, te recu- 
nosc! 

LUCIA: (neștiind ce să creadă, lui Ion): 
Pleci și tu la Constanţa? 

ION: Nici prin gând nu-mi trece. 

ALBEANU: Muşchetarij trăese fericiți pe 
pământ. Doar peştii se simt bine în apă. (Își 
dă seama că a spus o prostie și se întoarce 
spreLucia): Aoleu! Scuzaţi-mă! Mi se pare 
că am făcut o gafă! 

GOGU: (aduce din biurou o hartă): Uite 
harta! 

ION: (arătând masa): Pune-o aici (gi apoi, 
poruncitor, lui Albeanu, arătându=i harta): 
Și tu, scuipă! 

ALBEANU: (fericit, scuipă). 

(Toţi patru se apleacă pe hartă): 

ION: (întorcându-se spre Gogu): Placăm 
la Stâna din Vale. 

GOGU: Simt că'nebunese, 

(ȘI CORTINA CADE IUTE, LA FEL CUM 
S'A ŞI RIDICAT). | 


se vor 


vocalelor  fu- 


(lui Gogu): 


Fi 


- TRAIAN LALESCU 





— 6 





HOLERA — 


In noaptea lungă de iarnă, flăcăliau 
adus fluerul și era veselie mare. 
Chiuiau can fundul codrului. Băteau 
pământul cu ciubotele, cu opincile, iar 
fetele în picioare pe laiță și pe pat, 
se uitau la dânșii cu mâinile la gură. 

Unul, mărunt, bătând pământul, își 
da;brăcă întâi minteanul, apoi bondiţa, 
apoi cămașa. Rămas numai în ciubote 
şin bernevici, sărea cu pumnii în sus. 
Pe trupul păros îi lunecau boabe de su- 
doare. Ceilalţi se'ngrămădiră prin col- 
țuri, să-i tacă loc. 

El luă de pe policioară cuțitul lung 
de tăiat vite, îl înfipse în mijlocul ca- 
sel și bătea pământul sărind în jurul 
cuţitului. Fluerarul își schimba fîluerul 
când la un colț al gurii, când la celă- 
lalt, și sufla cu ochi ieșiţi din cap, pe 
scăunașul cu trei picioare. Dârdâiau fe- 
reștile, iar străchinele de pe dulap că- 
zură una câte una. 

Fiăcăii întindeau spre jucăuș pumn- 
nii, îndemnându-l : 

—- VII... Nu te lăsa, Vil.., 

— Mai tare, Vil... 

Vi] juca în; jurul cuţitului și câte- 
odată se pleca și-i apuca mânerul între 
dinţi. ȘI așa aplecat, bătea pământul 
cu călcâile ţintuite. 

Lumina lămpii despărțită în două 
limbi galbene, își mărea când o limbă, 
când cealaltă, In butucii aprinşi în sobă 
s'auzea un plâns depărtat şi șuera ci- 
meva, departe ca'ntr'o câmpie. 

Străina cea pripăşită printre noi, sta 
pe pat între fete. Cu fusul în mână, 
se uita cum joacă Vil. Acesta, decâteori 
s'apropia de pat întindea mâna și-0 
pișca de obraz. Ea iși ascundea capul 
după spatele celorlalte. 

Când s'a oprit fluierarul, s'a făcut o 
clipă tăcere. 

S'a auzit cineva căutând clampa ușii. 
Apoi a intrat un om îmbrăcat într'o 
manta vânătă, cu gulerul ridicat. In 
jurul capului avea învârtită un.fel de 
basma. Cu o mână își apăsa mantaua 
la piept. Când şi-a lăsat mâna în jos, 
mantaua s'a desfăcut și i sa văzut tru- 
pul gol. Ii clănțăneau dinţii de îrig. 
Sub nas îi tremura mustaţia trasă în 
Jos de ciucurii de ghiață. Obrajii îi erau 
acoperiți de-o barbă neagră. Omul își 
strânse la loc mantaua și făcu câțiva 
paşi spre mijiocul casei. Clăcaşii, în- 
mărmuriţi, îi făcură loc pe iaiţă. El în- 
cercă să spună ceva şi întoarse capul 
speriaţ spre ușă. Acum intră un soldat 
cu nagaica de-agata să lovească. Se 
uită repede la fețele tuturor și lovi. Și 
iar se văzu trupul gol sub mantaua celui 
lovit, pe care soldatul îl repezi apoi de 
spate, afară, 

— Prizonleri... spuseră, flăcăii ieșind 
repede, împingându-se prin tindă. Noi 
ne-am repezit ja garduri să-i vedem 
cum trec. Și au trecut, jumătate de 
noapte. 

La fiecare poartă incercau să se îu- 
rișeze prin ogrăzi. Soldaţii îi băteau cu 
nagaicele. Ei cădeau în genunchi, se 
ridicau și porneau iar, mai repede. 

Cel intrat îm casă la noi a rămas lân- 
să stâlpul porții, soldatul părăsindu-l 
după ce l-a lovit în zadar cu vârtul 
ctuboteli. 

Uniau toţi câinii satului și satul în- 
treg a tremurat la porți până în zorii 
tulburi când convoiurile cenuși se is- 
prăviră. 

Pe prizonierul mort lângă poartă l-am 
adus cu toţii în casă şi l-am întins pe 
laiță. Trupul lui îngheţat lemn începu 
să se înmoate sub manta. Intre buze îi 
apăru un bulbuc de sânge care plesni. 

Pieptul i se umflă de-odată și scăzu 
—. par'c'ar fi răsufiat. 

O soră i-a desvelit trupul şi i se ve- 
deau pe piept urme albastre de răni. 
Sub inimă îi era tipărită un fel da 
pasere cu aripele desfăcute, cu o cru- 
ciuliță în cioc. 

— S'aprindem o lumânare... a spus o 
soră, 

Alta a scos lumânarea din dulap şi-a 
aprins'o la căpătâiul mortului. Stam în 
picioare lângă laiță și-l priveam. Străi- 
na plângea. 

Un soldat băgă capul pe ușă. Văzu 
prizonierul îmtins pe laiţă şi ne lovi cu 
nagaica peste picioarele goale. 

— Holera... rosti el. 

Apoi ieși dupăind prin tindă. SȘueră 
în prag și intră iar, cu trei prizonieri, 
care luară mortul de mâini şi de pi- 
cioare, se uitară la noi tăcuţi, și ieșiră, 

Pe laiță sfârtia mucul de lumânare. 

Peste deal cobori pâcla deasă din pă- 
durile de la miază-zi. Prizonierii au fost 
închiși la marginea satului, în ocoale 
făcute în grabă. Paznicii se plimbau în 
jurul ocoaletor. Prizonierii ședeau în 
omăt; unii întinşi pe spate, alţii chir- 
ciți, cu gurile la genunchi. Prin încăl- 
ămintele rupte le jeșeau degetele pi- 
cioarelor, albastre și negre. Câţiva, cu 
bărbiile sprijinite 4e marginea ocoale- 
lor priveau ţintă undeva peste sat. 

Când m'am apropiat, mi s'a părut că 
se uitau la mine. Dar ochii lor erau îu- 
gheţaţi sub șâpcile trase pe urechi. 
Aveam în sân o bucată de pâine. Am 
scos-o repede şi-am iîmtins'o unuia. Ochii 
prizonierului  tresăriră. Din mâneca 
dreaptă a mantalei își scoase mâna fără 
degete. Mâneca stângă era goală. 

Prizonierul își desveli dinţii, vrând 
să zâmbească, Alţi patru îşi ridicară 
bărbiile de pe marginea ocolului şi în- 
tinseră mâinile ciunge. Veniră în grabă 
paznicii cu nagaicele ridicate. Mă eroi- 
ră peste umeri, îmi luară pâimea şi-o 
împărțiră între dânși, mâncând-o, cu 
spatele la prizonieră, în gulerele man- 
talelor. 

De pe toate ulițele satului s'apropiară 
femei îmbrobodite până la ochi, cu me- 


rinde sub șorțuri. S'apropiară de ocoale. 


aruncând prizonierilor bucăţi de pâine. 


Paznicii le croiau cu nagaicele, alun- 
gându-le la vale. 

Femeile ţipau la dânşii, huiduindu-i: 

— Bătu-v'ar Dumnezeu, câinilor... Nu 
vedeţi că-s flămânzi ? Unele, mai vol- 
nice, îi plesniră peste gură și le smuciră 
nagaicele. Şi uroau mereu femeile de pe 
toate ulițele satului. Veneau acum cu 
pari, cu sape, cu turci. Paznicii traseră 
cu carabinele. Câteva căzură cu capul 
în omăt. Trupurile lor se lungiră de- 
odată, întorcându-se cu ochii la, cer. 
După aceea pasnicii fură fugăriţi cu 
furcile, cu sapele. Fugeau spre pădure 
trăgând focuri de carabină și strigând : 

— Holera... Holera... 

Prizonierii se strânseră grămadă 1a 
marginea ocoalelor, Pe fețele lor răsă- 
riră zâmbete. Unii vărsau, propţiţi cu 
naiurile de pământ, 

Apoi convoiurile alergau la vale pe 
ulițe; câte trei-patru de-odată se repe- 
zeau la porţi şi intrau în case. 

In ocoale au rămas câţiva, morţi, cu 
ochii la cer. Câinii satului, după ce le 
dădeau târcoale urlau aşezaţi pe coaă. 

Prizonierii mai slabi coborau dealul 
sprijiniți de umerii femeilor. Unul își 
ducea în spate camaradul. 

Lângă ocoalele goale boceau, în că- 
mășuici albe, copiii femeilor ucise. 

— Scoală, mămuță, scoală... 

La fiecare casă dormeau pe laiţă pri- 
zonierii. Ardeau în vetre focuri mari şi 
înghețaţii întindeau spre flăcări mâini 
ciunge. 

Pemetle blestemau: 

— S'ajungă împăratul ca noi... 

Copiii încuviințau : 

— Să deie Dumnezeu... 

Sa înoptat repede și când a intrat în 
sat călăreţul împărătesc, ulițele erau 
pustii. Suna din trâmbiţă pe răscruci 
şi striga : 

— Pugăriți prizonierii... Holera... 

Aţunci au început să sclipească pe 
uliţi felinare, Oamenii alergau strigând: 

— Holera,., 

Unii întrebau peste garduri: 

— Ce-i ? 

Ei răspundeau : 

— Fugăriţi prizonierii... Holera... 

Paznicii întorşi din pădure, întovără- 
șiți de călărețul împărătesc, umblau din 
casă, în casă. Scoteau prizonierii și-i 
adunau grămezi pe uliţe, Ii smulgeau 
din, paturi, de pe cuptoare. Ei se țineau 
cu mâinile de scaune, dar lăiţi. 

Pe la miezul nopții convoiul ieși din 
sat. 

Departe peste munţț se băteau de câ- 
țiva ani împărățiile. 

In noaptea aceea plecară la oaste cei 
din urmă flăcăi. Era jale muită prin 
case, pe drumuri. 

Fluerarul împreună cu câţiva scrip- 
cari cântau de jale prin întunerec în 
urma flăcăilor. Aceştia chiuiau din ră- 
runchi, suduiau și dădeau peste cap ra- 
chiul, din mers. 

La marginea satului, acolo unde se 
despart drumurile, aprinseră un foc 
mare dintr'o căpiță de fân. Vroiau să 
mai joace odată cu ibowynicele, Cântă. 
reții ziceau de-oparte un cântec de 
lureș. Flăcăii cuprinși pe după cap, 
se'nvârteau drăcește în jurul focului a 
cărui pară roșie se înălța până în vâr- 
iul cireșului. Trosneau vreascurile gar- 
dului aruncat în flăcări. 

Scântelle în vârtej, se despărțeau 
unele de altele şi se răspândeau până 
departe în câmpul întunecat, s'apropiau 
de pământ și se'nălțau iar, tot mai de- 
parte. 

Tăcură seriparii şi fluerarul ; iar fe- 
tele cu colțurile basmalelor la ochi ră- 
maseră împrejurul focului a cărui fla- 
cără căzu de-odată în jar și cenușă. Nu- 
mai departe pe drumul târgului, ochii 
plânși bănulau plopii înalţi. Chioteie 
s'auzeau tot mal departe spre târg. 

De la noi s'a dus fratele cel mare. Nu 
era jucăuș, nici ibovnică n'avea, Și-a 
pus traista plină la gât şi şi-a îndesat 
cușma, pe cap. Străima sta lângă horn 
şi se uita la dânsul cum se pregăteşte 
de ducă. 

EI, din prag, ne-a dat de grijă: 

—— Să-mi păziţi pământul... 
grijă de oi. 

Apoi ieși. De-afară. bătu la, fereastră: 

— Să daţi mâncare câinelui... 

Eu l-am ajuns lângă poartă. L-am 
apucat de suman. 

EI stătu pe gânduri o clipă. 
mi-am spus: 

— Spune-i străinei să vie'ncoace. 

Am găsit-o lângă prag. S'a dus spre 
poartă cepăind prin omâţ. 

Am auzit deschizându-se ușa grajdu- 
lui apoi foșnetul paelor din iesie. 

Stam lângă grajd şi-mi spuneam in 
gând : „De-ar muri la război... De-ar 
muri”... 

Apoi fratele meu ieși pe poartă, Au 
răsunat dealurile până sub păduri când 
a chimit el între brazii popii. 

In casă, pe laiță,  boceau surorile, 
blestemau târgul și pe împărat. 

In iama aceea n'a râs nimeni si ni- 
meni n'a chiuit în tot satul. Omătul în- 
cremenişe pe garduri, 

După ce s'au dus prizonierii, undeva 
într'un ungher de casă, între bulenăre, 
femeea cu bot de cățea a rămas la noi 
în sat. Se spunea că iese noaptea îm- 
brăcată în giulgiuri negre pânămn pă- 
mânt. Bate la ușă și dacă-i deschizi, 
scoaţe mâinile și te cuprinde. Botul ei 
lung de căţea te linge pe obraji cu lim- 
ba fierbinte. După aceea cazi la pat și 
ntori. i 

Unii întorceau toate lucrurile cu faţa 
la perete. Pemtrucă orice lucru poate 
cobori de la locul lui să deschidă ușa, 
când bate holera. La a treia casă, ul- 
ciorul uitat cu gura în sus a căzut de 
pe poliţă drept pe zăvor, deschizâna 
ușa tocmai când sgrepțăna femeea cu 
boţ de căţea, 


Acum se zăvoriră ușile pe dinlăuntru 


Aveţi 


Apoi 


de EUSEBIU CAMILAR 


şi se astupară fereştile. Acei care n'au 
apucat a fugi în ziua aceea s'au ascuns 
în bârloguri. Cei din urmă care au îre- 
cut în goană aprigă prin sat au fost 
vestiţii hoți de cai din poiană, cu ne- 
vestele dimapoia lor pe șele. 

Pe ogeaguri sa oprit fumul. Căzu, 
spre seară, omăt cu fulgi mari, după 
ce trecu repede un cârd nesfârșit de 
cioare. 

Holera, se strecura odată cu noaptea, 
pe sub uși, prin unghere. Se spunea că 
se preface în muscă, în șoarece, numai 
să poată intra în casele oamenilor. 

Trecuse pe uliți un alt călăreț îm- 
părătesc și a cetit porunca : „Nimeni să 
nu iasă din casă...” 

După ce s'a dus călărețul, străjerul 
umbla repede pe uliţi cu pușca subțioa- 
ră, pândind ogrăzile. 

Intr'o zi a venit la noi și s'a uitat, 
lung, pe fereastră. Noi, care mâncam 
sâmburi în jurul plitei, am încremenii 
cu mâinile la gură. 

După aceea venea în fiecare ui şi se 
uita pe fereastră, Avea buza de sus sfă- 
râmată și barba roșiatică.  Decâteori 
pleca, ne amenința, cu degetul. Străje- 
rul era nebun, A Ă 

In vremea zilei ne sgâiam la geam 
să vedem ce se'ntâmplă prin vecini. Dar 
toate ogrăzile erau pustii. Numai câte- 
odată la casa de peste drum, apărea 
capul sborşit al vecinului, uitându-se în 
ogradă la noi. Ii făceam semne şi el 
iși descoperea dinjii vorbind ceva și își 
ducea mâinile la cap. Unu! dintre noi 
spunea : 

— A intrat și la dânsul Căţeaua., 

Noaptea târziu ne uitam peste gră- 
dini cum citește popa la fereastră în- 
tr'o carte groasă, cu capul sprijinit în 
mâini, cu lumânarea dinainte. Câte- 
oJată se uita afa+:ă. Nouă ni se părea 
că se uită la noi, peste grădini, că ne 
vede cum îi pândim de la fereastra 
noastră întunecată. Spuneam speriați : 

— Ne-a văzut: 

Și ne retrăgeam în vârtul picioarelor. 

Vedeam uneori cum face cruci mari; 
spre întunerecul de-aiară. Citeam până 
la cântatul cocoșului Visul Maicii Dom- 
nului. Ascultam de zeci de ori toate 
numele Diavolului din cărticica aceea și 
mie imi spuneau Belzebuth ue câtevri 
mă mișcam de la locul meu. Străinei şi 
spuneau Avizuha, 

In ferești surorile punea basmale 
negre și întorceau icoanele cu faţa la 
perete. Numai icoana Sfinţei Duminici 
n'o întorceau. 


Când s'a urcat pe pat, ale i-au spus: 
— Stai. Tu ai să dormi ici, în colţ. 
Si-i arătară pragul. 

— Da, da... a sbus 0 soră; dacă vine 
hulera, s*o lingă pe ea întâi. 

Avizuha sa uitat la mine, apoi la 
icoana Duminercii. 

Mutându-și bârlogul pe prag, spunea: 

— Să vă ierte Sfânta Duminică... 

Şi se culcă în bârlog pe pragul strâmt 
și îngust. 

Şi nu ştiu de ce, după aceea, râdeam 
cu taţii cap la cap, sub icoana Sfintei 
Duminici, iar străjerul bătu de trei ori 
în fereastră. l-am văzut obrazul la 
geam şi ne-am oprit din râs, toţi de- 
odată. 

— „Holera“..  rânji el 
barba roșiatică, şi s'a dus. 

Avizuha a prins a plânge pe prag. 
Ochioasa sa întins cu faţa în sus, Cu 
ochii la icoană. Lumina lămpii ardea 
în formă, de limbă roşie. Unu! a luat 
Visul Maicii Domnului şi umbla prin 
casă citind cu glas tare. De câte ori po- 
menea numele Diavolului se uita la 
mine și la Avizuha, 

Când s'a oprit din citit, aşa de-odată, 
l-am văzut cum se uită spre ungherul 
casei, sus între grinzi. Și s'a urcat re- 
pede în pat. | 

Din ungher s'a desprins o muscă 
mare, A coborit bâzâină spre lampă, a 
înconjurat-o de câteva ori. Sa ridicat 
iar la ungher şi s'a aşezat între grinzi. 
Avizuha a spus încet: „moartea“, 

Eu i-am spus în ureche: 

— Taci... Nu te teme, Avizuha... 

Şi m'am ascuns lângă ceilalţi, sub ţol. 

Musca s'a desprins iar dim ungher. 
Bâzâind, a ocolit încăperea. De câte ori 
trecea pe deasupra noastră, trăgeam 
țolul peste cap. Numai Ochioasa rămâ. 
nea cu faţa descoperită. Degeaba îi 
spuneam: acopere-te... 

Musca bâzâia acum peste fețele noa- 
stre. Aripile i se loveau de ţol şi-atunri 
bpâzâia mai tare. Ochioasa nici n'a tra- 
sărit când i sa aşezat pe frunte, pe 
gură. Când ne-am descoperit, îi clăn- 
ţăneau dinţii și musca nu se mai auzea 
de nicăiri. 

Dimineaţa, toţi au sărit din pat, 
odată cu cântatul cocoșului, numai 
biata Ochioasa a rămas în aşternut. 

„A început să verse și unul dintre 
noi i-a pus ciubărul lângă pat. Ea sta 
în genunchi şi se ţinea cu mâinile de 
pântece. Când se ștergea pe la gură cu 
dosul mâinilor, din ochii ieșiţi din cap 
îi curgeau lacrimi mari. Părul lung i se 
revărsase până la marginea ctubărului. 

— Holera... am spus noi întorcându-i 
spatele, urcându-ne repede pe cuptor. 

Ochioasa sa întors, încet, ţinându-se 
de pat. Ii tremurau picioarele galbene. 
A îngenunchiat lângă căldarea cu apă 
şi a băut mult. Părul lung îi alunecase 
peste căldare, acoperind-g. 


mișcându-şi 





Intr'o noapte am auzit pași pe aco- 
perișul casei. Ne-am ascuns repede sub 
țolul lung acoperindume până peste 
cap. Tremuram unul lângă altul. Ceva 
a alunecat pe hom. 

Unul căruia nu-l ajunsese ţolul a vă- 
zut în vatră cum se uita la noi cu ochii 
rotunzi; a sări de pe vatră drept în 
miţlocul casei, apoi pe pat la picioarele 
mele. Am țipat toți deodată, Miţa a fu- 
git sub laiță și până dimineața am stat 
toți cu ochii la dânsa. 

Când sa luminat bine am văzut că 
era motanul vecinului de peste drum. 
Nu știu cum, mi-a venit să spun în ziua 
aceea: 

— Are să vie și la noi... 

Mâncam, cu toții, în jurul mesei. Pe 
rând, ceilalţi și-au aruncat lingurile şi 
s'au uitat la mine: 

— Pe tine are să te iee.. 

Şi mă arătau cu degetele: 

— Pe tine. Pe ţine... 

Au început a-mi clănţăni dinții. 
M'am urcat pe cuptor și-i priveam de 
sus. Din strachina din mijlocul mesei 
ieșeau aburi mari. 

— Ba pe voi pe taţi are să vă iee,.. 
am răspuns eu din fundul cuptorului; 
la noapte... Veţi vedea voi, la noapte... 

Fraţii și surorile au apucat pe ce-au 
pus mâinile şi aruncau în mine stri- 
gând: 

— Belzebuth.,. Beizebuth... 

Din frunte, pe ochi, începu să-mi 
curgă, sânge. Unul dintre ei asvârlise cu 
cuțitul. Avizuha s'a urcat pe cuptor şi 
s'a lipit de mâne, stergându-mi sângele 
cu mâneca. 

Până s'au intunecat fereștile nimeni 
n'a scos o vorbă. Eu mă uitam la icoana 
Duminicii şi-am văzut două lacrimi 
mari alunecând pe obrajii Sfintei. Am 
spus tare, arătând cu mâna: 

—— Uitaţi-vă. Plânge Sfânta Dumil- 
nică... 

Lacrimile  alunecară pe perete, sub 
laiţă. O soră s'a urcat pe scaun și-a să- 
rutat Sfânta pe-amândoi obrajii. Avi- 
zuha citea Visul Maicii Domnului și 
plângea. Din vârful nasului, lacrimile 
îi cădeau pe cărticică, 

In horn s'a auzit o ţiuitură de vânt. 
Uitându-mă în sus pe hogeag, am văzut 
o năframă pătrată de cer in miţlocul 
căreia licărea o stea, Avizuha își șter- 
gea ochii cu părul despletit. Surorile 
şoșoteau cap la cap într'un colț. Din 
când în când se uitau la Avizuha cun 
zâmbet rău. Ea își pregătea culcușul. 


pa n ma e teme vii 


Câna a căzut: pe-o parte, din gură i-a 
curs înapoi, toată apa. 


e 

Iși apăsa pântecele cu pumnii. Câte. 
odată își căuta în păr firele albe care-l 
ieşeau peste noapte. Când se întindea, 
picioarele ei păreau mai lungi și spân- 
zurau la marginea patului, cu unghii 
vinete, rotunde ca banii. Noi ne uitam 
de pe durlui cum se frământă Ochioa- 
sa, Uneori ne făcea semne să ne.-apro- 
piem. Noi ne prefăceam că n'o vedem. 
Odată a gemut: 

— Belzebuth... 

Și şi-a ridicat ochii spre mine. Eu 
mi-am ascuns capul după durlui, 

Tot în noaptea aceea, Avizuha a în- 
tins mâinile pe cuptor şi mia apucat 
de picioare. Am văzut-o albă, despleti- 
tă. Lampa fumega, M'am coborit și ea 
cu capul pe umărul meu a mers până 
la culcușul de pe prag. Imi spunea în- 
cet, lângă ureche: 

— A fost o femeie cu coasa... 

S'a culcat și mă ţinea de mână: 

— Rămâi... Lasă-i pe ei... 

Şi s'a uitat ling la ceilalți care sfo- 
răiau pe cuptor. Li spuneam: 

— Mi-i frică, Avizuha.... 

Ea m'a cuprins cu amândouă mâinile 
și m'a strâns lângă dânsa. 

Pe casă pocnea de ger acoperișul. 


Se răciseră pietrele şi cărămizile cup- 
torului. Praţii şi surorile, în zori de zi, 
coboriră în mijlocul casei,  înveliţi în 
bulendreie așternuţtului.  Ochioasa, cu 
fața ascunsă în păr, spunea: 

— Dumnezeu... Dumnezeu... 

Şi scotea un sunet spart din gura 
căscată,. 

— Să zacă pe prispă, Ochioasa.. 

— Pe prispă... 

— Pe prispă... 

Când a deschis ușa călugărul acela, 
trupul Avizuhei alunecă depe prag în 
tindă, la, picioarele lui. Fraţii și surorile 
așezaseră bolnava la un loc în bârlog. 
După aceea căzură îm genunchi. 

Dela Răsărit intra pe fereastră lumi- 
na roșie a unui nour. Călugărul spunea 
vorbe grele din cartea Apocalipsului. 
Buzele noastre murmurâu: E 

— Iarţă-ne, Doamne... Iartă-ne... 

Glasul îi tremura. Pe gene, lacrimile 
îi alunecau în barbă, apoi pe rantia 
neagră destăcută la piept. . 

— Vin călăreţii... spunea el; înfrico- 
șaţi-vă... Trec prin văzduhuri și peste 
casele voastre... Fiţi gata... 


UNIVERSUL LITERAR a 9 lulie 1941 —= 


Se întrerupea și asculta cu ochii 
strânşi, ca și cum ar fi auzit călăreţii 
venind. 

— Iartă-ne... îl rugam întinzând mâi- 
nile spre pieptul lui. 

Ochiocasa gemea înecată în tuse. Că- 
lugărui sapropie de pat: 

— Mare-i puterea Domnului Dumne- 
zeu... A scos apă din stânci... A înviat 
pe Lazăr din morţi... 

Pe când ieșea, prin tindă, îl rugam 
îngrămădiţi la spatele lui: 

— Ia-ne cu tine... De ce nu ne iei cu 
tine ?... 

— Fugiţi... în codri... și în Munți... ne 
spunea el. Vin călăreţii... 

Tăcu, în prag, şi ascultă văzduhul 
roşu. La poartă, s'a uitat în urmă: 

— Fugiţi.. Cât mai este vreme... 


— Să fugim... Să fugim...  spuseră, 
fraţii şi surorile. 
Incărcară în grabă în sania adusă 


dinaintea ușii ţoluri!e, lăicerele, bliaele 
și ceaunul. Iși îmbrăcau mintenele din 
fugă, ieşind pe poartă în urma săniei 
trasă de proţap de două surori. 

Avizuha alerga printre dânşii. In 
poartă, unul i-a spus: 

— Să nu vii cu noi. Stai aici să te 
lingă holera... 

— Să te calce călăreţii... i-a spus al- 
tul, 

Pe mine m'au apucat de mâini: 

— Tu, hai cu noi. Eşti de-a: nostru... 

M'am smucit și strigam furișat după 
poartă: 

— Câinilor... Aţi lăsat-o pe Ochicasa 
bolnavă... Să vă ajungă blestemul ma- 
mei... 

Ei alergau tot la vale. Chiotui unuia 
a răsuna printre case. 

+ 


Am găsit pe Ochioasa în tindă căzu- 
tă cu faţa la pământ, cu gura încleşta- 
tă de lemnul pragului. Câna sa întu- 
necat văzduhul, vijelia înaltă îi flutura 
părul lung împrăștiat, peste prag. Că- 
zuse cu mâinile galbene întinse înainte. 

Așa a murit sora noastră căreia ii 
spuneam Ochioasa. Si-atunci, am chinuit 
pentru întâia oară cu glas bărbătesc, 
Pentru întâia oară i-am spus Avizuhei: 

— Am Să te iau de nevastă... Ştiu un 
bordeiu în pădure... 

Am mușcait-o de umăr și-am fâscâit 
prelung cu degetele pe limbă, cu faţa 
spre dealur:. Pe coastă, urcau la ţinii- 
rim doi oameni cu un sicriu pe umeri. 

Apoi mi s'a, părut că Ochioasa a miş- 
cat un picior, 


Imi văjâia capul trăgând-o de mâini: 

— Hai cu mine... 

— Ne bate Dumnezeu, Belzebuth.., Ii 
păcat, Belzebuth... spunea Avizuha apă- 
rându-se. 

-— In iesle... spuneam eu... 

Avizuha s'a smucit şi-am rămas cu 
broboada ei în mână. Despletită, fugea 
spre fundul grădinii. 

Barda o uitaseră fraţii înfiptă într'un 
Dutuc. Am apucat-o şi-o tineam riai- 
cată deasupra capului alergând după 
Avizuha. Cineva, în mine, spunea; 

— In iesle.., In iesle.,. 

Avizuha trecuse pârâul şi urca Gâm- 
bul în livada cea mare, Şi-mi arătă de 
pe dâmb cu mâna, întinsă: 

— Vite, colo... 

Era paznicul trântit în omăt, cu mâi- 
nite incleștate pe pușcă. Sângele înghe- 
țat imprejurul capului lui părea o nă- 
framă roşie, 

O haită de câini se sfâşia în livadă. 
Avizuha cobori dâmbul spunând: 

-— Să-mi dai pace... Ne vede mortul. 


L 

In ogradă necheza un cal înșeuat, le 
gat la gard. Vil îmbrăcat în straie că- 
tănești  ședea în praz cu pis:oale la 
solduri. 

Teși inaintea Avizuhei: 

— Avizuha, am fugit din luptă... Ba- 
tă-se împărații... | 

O luă în braţe de pe pârleaz, o sui 
dinaintea lui pe şea și ieşi pe poartă 
în galop. Eu stam sub streşină cu puşea 
pasnicului în mână.  Mam temut de 
pistoalele lui Vi]. Din poartă, am tras 
în lungul drumului. Glonţul ţiui prin- 
tre casete pustii, Călărețul trecuse răs- 
crucea. 

Halta de câini lătra sărind peste gar- 
duri. FPugeam dealungul satului pe ulița 
care duce în păduri, printre casele cu 
ușile deschise larg, cu fereştile înghe- 
ţate. Dintr'o ogradă a ieşit repede un 
bărbat în cămașă albă, desculț, cu capul 
gol. S'a uitaţ la mine și-a sărit peste 
gardul vecin. 

Pe-o prispă un moșneag cioplea cu 
barda o cmce mare, groasă. La între- 
tăierea drumurilor, treceau doi câte doi, 
oameni cu sicrie pe umeri, aplecaţi sub 
preutate. 

După ghizdelele unei fântâni bocea 
0 femee: 

— I-a lins... i-a lins,.,. Stropși-o-ar 
Maica Domnului, căţea... 

Călugărul cobora dealul părând o pa- 
săre neagră. 

Un şir lung de sănii poposea în vâr- 
ful dealului. Oamenii, strânși grămadă, 
arătau cu mâinile spre sat. Când m'am 
apropiat, tăceau, sub cerul înecat în 
asfinţit. i 

Erau moșnegi dela munte care cobo- 
rau în toate iernile, după păpușoi, prin 
sațtele noastre. 

—— Holera.., le-am răspuns când mă 
întrebară dece nu se vede fum pe ho- 
geaguri, 

Venea noaptea tulbure din păduri. 
Muntenii văzuseră printre goruni un 
călăreț cu o ferneie pe șea. 


e 

Omăturile au prins să picure, Pe râuri 
pluteau  ghețurile. In ocoale sbierau 
mieii. Ca niște galbeni, răsăreau florile 
pe malul pârâului. Pemeia cu bot de 
cățea fugise din sat. 

Acum, printre tânguirile pentru 
morți,  s'auzeau noaptea fluiere și 
chiote. 

Satul cu gâștile și cu vacile lui se 
uita la soare și râdea, săgăind, bon- 
căluind. 

E adevărat c'au rămas multe case 
pustii, dar soarele, soarele luminează 
totul... 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. W. Nr. 24464-938, 
re a a a E O PE PO E RD Ri N A E E PA DR E a PPE PONODIOV. 





.