Ionel Teodoreanu — Sa vie Bazarca!

IONEL TEODOREANU 


SĂ VIE BAZARCĂ! 


Prefață 


Asistăm, în ultimii ani, la o reintiânire a criticii literare cu opera lui Ionel 
Teodoreanu, Scriitorul, care în perioada interbelică fusese unul din 
condeierii prestigioși ai literaturii noastre şi în jurul operei căruia se 
purtaseră dispute aprinse între entuziaști admiratori şi na ruti puțin 
inflăcăratți detractori, a rămas multă vreme, dupi cel de al dodea război 
mondial, într-un con de umbră, A, Philippide, făcinid reflecții pe marginea 
lecturii, vorbeşte undeva despre „cărti cărora le-am cerut sc ne ajute să ne 
cunoaştem mai bine, în unele din ele am crezut că ne regăsim şi ni le-am 
făcut prietene pe viață, altora le-am cerut să ne însele, altora să ne 
dezami gească, şi au fost atitea altele şi de toate felurăde: cărți în care am 
crezut şi pe care le-am urit, cărți din care n-am crezut nici un cuvint şi pe 
care totuşi le-am iubit... Și au venit citeoda tii ceasuri în care le-am părdăsit 
deopotrivă pe toate, şi pe cele adevărate, şi pe cele îngelătoare, şi cînd ne- 
am întors să răsfoim în cartea cea mare a vieții la care colaborărn cu toții, 
fiecare după puterăde noastre, unii cu pagini întregi, alții cu citeva fraze, 
alții cu o singură vorbă, sau numai cu o neinsermnnatii virgulă, ori cu un de- 
abia perceptii punct, „4, În astfel de ceasuri, opera lui lonei Teodoreanu 
piirea că aşteaptă timpuri mai prielnice care s-o redescopere, aducinid-o la 
0 nouă viată, sporindu-i ințelesurie, acordind-o cu sensibiitatea 
contemporani, şi ea în necontenită transformare, 

Numeroasele recente reeditări, studiile competente pe marginea creației 
sale, puilticarea tulburatoarelor poeme postume ale volamului La porțile 


nopții, reprezintă tot atitea etape ale unei „arheologii” întemeiate pe un 


| a i ] Li i — E ] PF.)  _-— = i | IL] - -  »a = E 


IONEL TEODOREANU 
SĂ VIE BAZARCĂ! 


Prefaţa 


Asistăm, în ultimii ani, la o reîntilnire a criticii literare cu opera lui 
Ionel Teodoreanu. Scriitorul, care în perioada interbelică fusese unul 
din condeierii prestigioși ai literaturii noastre şi în jurul operei căruia 
se purtaseră dispute aprinse între entuziaşti admiratori şi nu mai puţin 
înflăcăraţi detractori, a rămas multă vreme, după cel de al doilea război 
mondial, într-un con de umbră. Al. Philippide, făcînd reflecţii pe 
marginea lecturii, vorbeşte undeva despre „cărţi cărora le-am cerut să 
ne ajute să ne cunoaştem mai bine, în unele din ele am crezut că ne 
regăsim şi ni le-am făcut prietene pe viaţă, altora le-am cerut să ne 
înşele; altora să ne dezamăgească; şi au fost atitea altele şi de toate 
felurile: cărţi în care am crezut şi pe care le-am urit, cărţi din care n-am 
crezut nici un cuvînt şi pe care totuşi le-am iubit... Şi au venit cîteodată 
ceasuri în care le-am părăsit deopotrivă pe toate, şi pe cele adevărate, şi 
pe cele înșelătoare, şi cînd ne-am întors să răsfoim în cartea cea mare a 
vieţii la care colaborăm cu toții, fiecare după puterile noastre, unii cu 
pagini întregi, alţii cu cîteva fraze, alţii cu o singură vorbă, sau numai 
cu o neînsemnată virgulă, ori cu un de-abia perceptibil punct... 41? În 
astfel de ceasuri, opera lui Ionel Teodoreanu părea că aşteaptă timpuri 
mai prielnice care s-o redescopere, aducînd-o la o nouă viaţă, sporindu-i 
înțelesurile, acordînd-o cu sensibilitatea contemporană, şi ea în 
necontenită transformare. 

Numeroasele recente reeditări, studiile competente pe marginea 
creaţiei sale, publicarea tulburătoarelor poeme postume ale volumului 
La porţile nopţii, reprezintă tot atitea etape ale unei „arheologii“ 
întemeiate pe un sentiment de gravă răspundere, faţă de cel care, 
incontestabil, a adus în literatura noastră tot atîta adevăr, cită poezie. 

Descoperirea manuscrisului pierdut Să vie Bazarcă! roman scris în 
vara anului 1947, penultima sau poate ultima din scrierile în proză ale 


acestui fecund romancieri2!, vine să completeze universul său 
geografic, anexîndu-i noi teritorii, ce se prelungesc firesc, dincolo de 
hotarele cunoscutului. 

Impresia de continuitate, de regăsire a unităţii în diversitate, este 
atît de putemică, încit îndeamnă pe cercetător la fireşti filiaţii, la 


încadrarea într-un ansamblu, la descoperirea surselor primare ale unor 
motive, tonalități, moduri de expresie, condu- cîndu-l, înapoi în timp, 
spre începuturile literare ale lui Ionel Teodoreanu. 

_Dacă, la apariţie, scrierile risipite în cîteva reviste ale uremii 
(Insemnări literare, Hiena, Viaţa românească, Gîndirea și Gîndul nostru) au 
fost fie trecute sub tăcere, fie amintite în grabă, cu cîteva aprecieri de 
circumstanţă, uşor condescendente, fiind socotite „simple arpegii 


metaforice“!3!, sau „amestec de culori şi metafore ce mergeau în 


marginile „Istoriilor naturale” ale lui Jules Renard'!t!, astăzi ele 
reprezintă forme nucleare ale personalităţii scriitorului, focare timide, 
ce deschid perspective largi spre desfăşurarea operei de maturitate 
artistică. 

Prozele de început ale lui Ionel Teodoreanu — şi ne referim la cele de 
pînă la apariţia primului său volum, Uliţa copilăriei (1923) — sînt variate 
ca dimensiune, tonalitate, structură. Unele pot fi socotite, folosind 
cuvintele lui Demostene Botez, „crochiuri pline de spirit şi de analiză, 
adnotări scurte, ca nişte miniaturi de poeme în proză, senzaţii subtile, 


imagini evocatoare şi frapante, culori variate şi precise” 45. Altele, mai 
ample, sînt adevărate poeme în proză, înfiorate de lirism, în vreme ce 
un alt grup, culminînd cu schiţa Ş-atunci, izbuteşte să cristalizeze un 
simbure epic. Chiar în asemenea cazuri, hotăritor rămîne fundalul 
emoțional, pe care e proiectată naraţiunea. 

Ceea ce surprinde în această etapă de creaţie este existenţa unor 
tendinţe contrare şi totuşi uimitor de armonios alăturate. Pe de o parte, 
putem vorbi la Teodoreanu de cultul pentru amănunt, de capacitatea sa 
de a conferi fiecărui lucru din univers o excesivă emotivitate intimă, pe 
care ne-o oferă nemijlocit, aducînd o privire proaspătă, sensibilă la 
nuanţe, surprinzînd în natură aspecte şi corespondențe inedite, ce 
scapă unui ochi prea grăbit sau blazat. 

Pe această linie merg „sonatinele metaforice” Jucării pentru Lily. 
Astfel, Ciorile, toamna, îi sugerează următoarele notații: „Cimpia e 


acoperită cu o risipă, uriaşă, de boabe de cafea, arse de prăjite ce-s. Pe 
alocurea, copacii rişnesc croncănit'4S5!. Iarna, „penița uriaşă a plopului 
a împroşcat pagina albă a cîmpiei ca stropi de cerneală “7*, Curcanul „a 
stat atît timp în arşiţa soarelui, încît dă în foc ca o oală cu lapte”. 
Corbii „Craa! Craa! Astă vară, mi-aduc aminte, ascultam glasurile 
soprane ale greierilor: cri-cri, cri-cri; acum, îmi pare că ascult greierii 
baritoni ai gerului 49), Crai-nou: „Aşa-i de luminoasă noaptea, încît pare 
pictată cu lumini albastre. Într-un colţ de cer, soarele şi-a zgiriat, 
inițiala de aur 410). 

Pe de altă parte, imaginile acestea, aparent izolate şi miniaturale, se 
unifică într-o sinteză, aducînd, în totalitatea lor, o viziune cuprinzătoare 
asupra universului. 

Lumea este privită cu o bucurie pătimaşă, urmărindu-se cu înfiorare 
scurgerea timpului, marile mişcări ale anotimpurilor, respiraţia adîncă 
și gravă a pămintului. Dacă notele de gingăşie, tonalitatea coloristică 


de pastel suav, îl apropie pe Teodoreanu de un alt imagist delicat, de 
Dimitrie Anghel, exploziile de juvenil vitalism, contopirea cu natura, ni-l 


reamintesc pe Lucian Blaga, cel din Paşii profetului, mai ales. ;„Ascult 


cum se frămîntă, cum se adună şi se resfiră seva în pămînt, ca nouri pe 
cer. Livada plouă fraged încolţirea ierburilor. Cînd şi cînd, îmi scapără 
prin ochi fuga unei şopirle, ca un trăznet scurt, zvicnit din sevă, mistuit 
în ierburi şi sfărîmat în salturi de lăcuste. E greu pămiîntul şi sufletul 


mi-e luminos şi viu, ca un curcubeu purtat de ploii. Sau, în altă 
parte: „Sînt cele de pe urmă zile de vară, hohotitoare de _ viaţă, 
covirşitoare de belşug. Cerul e o neţărmurită scoică albastră, în care se 
zbate zvonul unui ocean ciripitor. Văzduhul e un fagure încins, din care 
se revarsă mierea soarelui în valuri calde, în sclipiri bălaie. lar 
dedesubt, pămîntul pîrguit ride. Ride pămîntul, în zumzetele gidilitoare 
ale albinelor, în clinchetele moi ale apelor, în foşnetele pline ale 


frunzişurilor, în hohotirea despletită a vîntului 412), 

În fața lumii, gesticulaţia este sumară, izvorită dintr-o stare de 
toropeală, de destrămare, de confundare cu ea, şi perspectiva, ea 
însăşi, se răstoarnă. „Stau tolănit în iarbă. Genele mele clipesc laolaltă 


cu genele ierbii, gidilind stelele umede 113, „Privesc plopul, din iarbă, 
şi-mi pare că-i o scară prinsă de lună, pe care- se înalţă zborul argintiu 
al frunzulițelor alungate de toamnă 114), Alteori, o mişcare exterioară 
îşi amplifică ecourile în poet, dezlănţuindu-i stări sufleteşti gemene: 
„Cad frunzele pădurilor şi crengile, din ce în ce mai abătute, sînt lungi 
priviri încremenite, după căderile necontenite. De ce-mi simt sufletul 
tot mai împovărat de mîhniri? De ce mi-l simt cum se încovoaie, tot mai 
greu, spre pămînt? De ce-mi atirnă braţele vlăguite? De ce vrea timpul 
să-mi zmulgă sufletul, care-mi filfiie deasupra cerului, ca un steag al 
luminii? De ce vrea să mi-l împovăreze cu miîhniri fără rost?” Și 
imaginea îşi lărgeşte dimensiunile, colorîndu-se reflexiv: „Irunchiul de 
copac din care viaţa mi-a dăruit trupul îşi aduce aminte că demult, îşi 
pierdea şi el frunzele — la vreme de toamnă — laolaltă cu pădurile. Și 
sufletul, aplecat pe trup ca o ureche pe o scoică, ascultă înfiorat 


nălucile foşnitoare ale toamnelor de odinioară!15. 

Natura la Teodoreanu se scaldă de obicei într-o lumină solară. Nimic 
nu e învăluit în taină, nu se refuză cunoaşterii, ci se aşteaptă parcă 
gestul de dezvelire a frumuseţii lumii. Culori, miresme, cîntec, totul se 
organizează în vederea conturării unei viziuni feerice fermecătoare. 

Arareori atmosfera se întunecă şi atunci mişcările devin dramatice, 
tonalitatea este mai gravă, animismul potenţind aceste trăsături: 
„Pămintul, rotundul pămînt, e plin de vint şi se roteşte, nebunit 
înfăşurat de vînt. Deasupra pămîntului, vintul s-a boltit în val uriaş şi 
cu tot cerul face un salt în nemărginire. Căzind pe cupolele toamnei, ca 
un pumn, vîntul le sparge în ţăndări de frunze. Vintul aleargă cu 
pădurile despuiate, clătinînd coarne uriaşe de cerb. Vintul despleteşte 
pămintul în codri rotitori de colb. Vintul umflă pămintul înspre 
clăbuciri de munţi. Vintul se aruncă din adincul apelor, înfăşurat de 


mantii grele de talazuri. Prefăcut în uragan de lumină, vîntul se prăvale 
în soarele căscat pe zări, apunîndu-l. În urmă-i, nourii învăpăiaţi se 
zviri din răsărit pînă în apus, ca o viforoasă horă de lumi nebuloase. $- 
apoi... Vîntul atotînvăluitor se roteşte cu aprige hohotiri, ca o haotică 


bulboană de beznă 116). Repetiţiile, hiperbola uriaşă,  sonorităţile 
halucinante, creează o imagine de început de lume, vestind tonalități pe 
care le vom găsi mai tîrziu în Turnul Milenei sau în Golia. 

Frazele sale, ample sau concentrate, line ori tumultoase, cu 
neaşteptate inflexiuni muzicale, dovedesc de pe acum nu numai că 
scriitorul vede totul colorat intens, ca o privelişte spălată de ploi, dar şi 
că aude totul, cuvintele vuindu-i în urechi, mai stins sau mai puternic, 
niciodată însă strident, nemelodic. 


Încă din această perioadă, Ionel Teodoreanu gîndeşte metaforic. Ceea 
ce Al. Philippide afirmă despre poemele ultimilor ani, La porţile nopţii, 
defineşte, de fapt, întreaga sa operă, numească-se ea proză sau vers: 
„Iot acest tumult de metafore extraordinare, neprevăzute, niciodată 
repetate, mereu noi, reprezintă rezultatul unei corelaţii dintre o viaţă 
interioară de o bogăţie enormă şi o putere de exprimare prin imagini 
care cu greu îşi poate găsi asemănarea în vreo literatură MIT, 

Este de-a dreptul impresionant să descoperi că vor trece ani, zeci de 
ani, dar că adolescentul de odinioară va păstra nealterată această 
acuitate senzorială uimitoare şi că viziunea metaforică iniţială, 
sancţionată de unii de-a lungul întregii sale cariere literare, aprobată 
de alţii, cu rezerve sau integral, va rămîne modalitatea sa predilectă de 
comunicare. 

Romanul Să vie Bazarcă! se înscrie în aceeaşi serie nedezminţită. Dacă 
s-ar alcătui un tablou al frecvenţei de cuvinte în una din operele lui 
Teodoreanu, în fruntea listei ar fi, de bună seamă, conjuncţia încît. 
Raportul consecutiv s-ar stabili, desigur, între termeni atît de 
îndepărtați, încît numai o unitate de viziune asupra elementelor celor 
mai disparate ale universului i-a putut corela. Și cele mai numeroase 
asocieri sau substituiri ar fi, cu siguranţă, între aspecte picturale, 
melodice sau olfactive ale naturii şi starea sufletească a eroului Liric, 
sau a personajelor create de romancier. Şi acest lucru, pentru că 
Teodoreanu este un căutător febril de semne exterioare, în care oamenii 
se regăsesc, descoperind secrete corespondențe. Spicuim din romanul 
de faţă, la întîmplare, cîteva asemenea viziuni fulgurante: „Era atît de 
lihnită de foame, că primăvara i se legăna în ochi ca o corabie”. „Era 
singură, ca un far între vinturi amare”. „Ceea ce se în- tîmpla cu ea era 
atît de nebulos şi oarecum feeric, încit simţea înlăuntru, în abisul 
numit suflet, ceea ce vezi în nopțile de august pe cer: ploaia de stele. 
Aşa se desprindeau un fel de exclamaţii luminoase, ginduri oarecum...” 

Astfel de raporturi nu privesc numai amănuntul. Descrierea 
primăverii agitate cu care debutează Să vie Bazarcă! reprezintă un cadru 
în deplină consonanţă cu tinereţea nesigură, dezamăgită de asprimile 


vieţii, a Albei David. Vintul cutremură totul, după cum sufletul ei este 
bîntuit de incertitudini, de căutări. Cînd vara este pe sfirşite iar lumina 


i se întunecă, norii de pe cer aduc umbre în gindul şi inima ei. larna 


albă, cu zăpadă invăluitoare, cu _ tăceri 


prelungite, ocroteşte toropeala, incapacitatea fetei de a lua o hotărire, 
pentru ca, din nou, redeşteptarea firii, într-o primăvară neliniştitoare, 
s-o readucă la viaţă. 

Nici unul din celelalte personaje ale romanului nu este astfel 
proiectat pe fundalul anotimpurilor, cum se întimplă cu Alba. Parcă 
singură adolescenţa mai păstrează, prin candoare, această intimă şi 
tainică legătură cu natura. Pentru Vizaniti, tara bucu- treşteană este 
prilej de a vedea femei îmbrăcate sumar, iar primăvara îl tulbură doar 
sexual. Poezie? Lirism? Îi lipsesc. EI nu este nici mai bun, nici mai rău, 
o dată cu gravele rotații ale pă- miîntului. Chiar Batişte Condor, cînd se 
lasă ademenit de parfumul de proaspăt şi alb liliac al nopții 
primăvăratece, nu mai este el însuşi, omul deprins doar cu mirosul de 
benzină, de cauciuc ars, de moarte, ci bărbatul cutremurat de tinereţea 
unei fete aurii ce-i sensibilizează sufletul, contaminîndu-l cu propriile ei 
trăsături interioare. 

Chiar dacă lonel Teodoreanu ar fi atins o vîrstă matusalemică, 
memoria foarte vie cu care a fost înzestrat l-ar fi îndemnat mereu spre 
„căutarea timpului pierdut”. Copilăria şi adolescenţa, spre care se 
întoarce neistovit, şi-au pus pecetea atit de puternic asupra sa, încit le 
retrăieşte ades, fie direct, fie prin personajele sale, ce au un aer de 
familie vizibil. Sînt variaţiuni pe aceeaşi temă ale unui virtuos, 
niciodată obosit de reluarea aceluiaşi motiv. 

In Să vie Bazarcă!, tinereţea este reprezentată de Alba David. De obicei 
în opera lui Ionel Teodoreanu, copiii şi adolescenţii trăiesc în afara 
socialului, alcătuind o oază în mijlocul mediului ambiant, avindu-şi 
propriile legi. Maturizarea îi formează şi deformează, făcînd imposibilă 
această ignorare. Alba David se află pe un prag, privind cu dirzenia unui 
întreg neam — ţăranii ei din Șiria — înainte, încercînd să înfrunte cu 
demnitate sărăcia, privaţiunile, pentru a putea să-şi continue studiile, 
nefăcînd concesii morale, asprindu-se. Uneori, mai priveşte în turmă, 
crezînd nediferenţiat în semeni, bucurindu-se de soare, de omul de 
zăpadă, retrăind anii copilăriei dintr-un Ardeal patriarhal — foarte 
abstract — ca o altă Moldovă din scrierile mai vechi ale romancierului, 
cu Crăciun şi cîntece de stea, cu sănii şi zurgălăi. Ea pendulează încă 


între: „Viaţa e hidoasă. Sărăcie! Salahorie! Murdărie! Oameni care se 


uită la tine ca la o friptură. Zile care 


trec la fel, una după alta. Război. Pace. Apoi iar război. Trăiască 
cimitirele! Dar de ce? De ce? De ce?” şi între: „Și totuşi, și totuşi, 
pămîntul fulgerat de primăvară, cu ţărînele lui deschise a floare, cu 
cerul lui răsunător albastru, cu soarele lui de aur adinc şi cu aromele şi 
suflările fulgerătoare ale vintului era fioros de frumos”. Finalul 
romanului ar fi trebuit să fixeze pe orbită zborul incert de pînă acum al 
Albei, aducîndu-i un spor de luciditate, de înţelegere a anilor tulburi pe 
care-i traversează; chiar Batişte, combatant deprins cu asprimile 
războiului, acoperit de glorie, îi bagatelizează însă ororile şi scriitorul 
mai ratează o dată prilejul de a fi privit mai adînc realitatea socială. 

Există între prozele de început ale lui Ionel Teodoreanu şi romanul Să 
vie Bazarcă! unele linii de tangenţă, ce ne conduc spre aprecieri 
privitoare la atitudinea scriitorului faţă de război. 

Debutul său postbelic a fost aplaudat de critică, dar, mai ales, s-a 
bucurat de un succes fără precedent în rîndurile cititorilor. Una din 
trăsăturile fundamentale ale scrierilor sale era graţia, despre care 
vorbeşte și Tudor Vianu în Arta prozatorilor români. După anii în care 
oamenii trăiseră obsesiv gindul morţii,, simţiseră gustul de cenuşă şi 
sentimentul de pustiu şi însingurare, tînărul debutant dădea o replică 
indirectă războiului, facilitîndu-le reîntoarcerea la viaţă, mijlocindu-le o 
cunoaştere proaspătă, prin punerea în lumină a gingăşiei universului, 
neistovit în frumuseţe şi semnificaţii. 

Mai tîrziu, s-a aşteptat mai mult de la Teodoreanu. Critica literară a 
remarcat în citeva rînduri lipsa de interes a scriitorului pentru 
aspectele contemporane ale realităţii sociale. Pompiliu Constantinescu 
observa, de pildă, că „Prin Uliţa copilăriei s-a situat printre cei dintii 
scriitori tineri care s-au manifestat după război, deşi fondul operei nu 
reflectă nimic din preocupările agitate ale vremii”(18!, în vreme ce 1. 
Cantacuzino, vorbind despre volumele II şi III ale Medelenilor, făcea 
observaţia întemeiată, că acelaşi război trece prin cadrul şi atmosfera 
romanului „ca şi cum n-ar fi, fără să lase vreo urmă în psihologia 
eroilor, fără să determine nici o revizuire de conştiinţă, nici o 
transformare, nimic! Acest formidabil document de confruntare şi 
revizuire, ce putea prilejui minunat ieşirea la iveală a tuturor 
caracterelor, aspirațiilor, darurilor, patimilor şi transformărilor 


burgheziei e complet neglijat” 419%. 


Să fi tras Ionel Teodoreanu în opera sa zăvoare puternice in faţa unei 
zone extraestetice care-i rănise fără margini sensibilitatea? Moartea, in 
1918, a fratelui său, Puiuţu, plecat voluntar pentru a lupta pe frontul 
francez, zguduise întreaga familie şi s-ar putea să fi lăsat urme atit de 
adinci asupra celui mijlociu din băieţii Teodorenilor, încît el nu va mai 
cuteza să privească în faţă nicicind războiul, va fi incapabil să-l 
retrăiască estetic 

Chiar cele mai izbutite pagini ale Balului mascat, înfăţişînd un laşi al 
acelei perioade frămîntate, merg la suprafaţa evenimentului, nu ele, ci 


Strada Lăpuşneanu a lui M. Sadoveanu complinind acest gol. 

Și totuşi, omul Teodoreanu n-a trecut cu ochii închişi pe lingă anii 
premergători primei conflagrații mondiale. Recurgem la un citat mai 
amplu, dintr-o cuvîntare uitată, ținută de el cu prilejul sărbătoririi, la 
Iaşi, în 1931, a lui N. Iorga, surprinzătoare prin identitatea de concepție 
cu cea a lui Camil Petrescu, autorul lucidului roman demistificator, 
Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război. „Societatea românească 
— spune lonel Teodoreanu — înainte de intrarea în război, subt 
înrurirea oratoriei şi a literaturii apologetice, concepea războiul 
romantic: ca pe un fel de logodnă colectivă cu eroismul, cu epopeea. 
Aspectele eroic-decorative ale războiului închipuit camuflau suprafaţa 
tragică a luptei dintre oameni, pregătind marea dezamăgire şi toate 
dezagregările sufleteşti ale viitorului. O dată dezlănţuit, războiul a 
nimicit această viziune romantică, înlocuind-o aspru cu altele, realiste. 
Astfel, după întiile luni revelatoare, războiul s-a definit singur ca o 
căsătorie cu moartea. Chiar dacă armatele noastre n-ar fi suferit 
înfrîngeri, societatea românească, conştientă deodată de provizoratul şi 
fragilitatea lumii, obsedată sinistru de prezența morții, încă S-ar fi 
posomorit; dar începură şi înfrîngerile, aducînd chiar în sufletele celor 
aflaţi la adăpost de moartea năpraznică a frontului, anxietatea zilei de 
miine. Re- înviu vechile vremi de bejenie; străbunii noştri însă, crescuți 
de mici în astfel de vremi, erau poate şi mai resemnaţi, dar desigur 
mult mai oţeliţi, mai diîrzi. Pe cită vreme strănepoții lor... adică 
societatea contemporană marelui război crescuse şi se transformase în 
vremi de tihnă, de siguranţă, de comoditate, ceea ce-i afinase, pe de o 
parte, dar îi şi debilitase, făcîndu-i inapţi să se acomodeze la condiţia 


de viaţă contingentă cu barbaria trecutului îndepărtat, nu cu civilizaţia 


celui recent. Ţara se topea văzind cu 


ochii, cum slăbeşte un trup mistuit de o boală galopantă. Hotarele 
Moldovei refugiului deveniseră hotarele împuţinate ale ţării, hotare 
carbonizate de incendiul războiului. Reacţia colectivităţii captivă în 
aceste hotare nestatomnice era ori deprimarea uscată şi amară — în 
genere a sărăcimii — ori efortul de a uita, înecînd, în desfătări 
paroxistice, asprimea viitorului. Începea un fel de îmbătrinire 
prematură a vieţii româneşti; viaţa îşi pierdea zimbetul. Dacă însă 
cuvintul „amar” ar putea caracteriza într-o măsură starea sufletească a 
societăţii de atunci, în genere, — cuvintul „acru” numai e în stare să 
definească reacţia oamenilor politici faţă de evenimente. Dulceaţa lor 
factice, premergătoare  dezlâănţuirii măcelului, şi-n care războiul 


devenea un fel de compot patriotic, se prefăcuse în oţet ordinar420). 
Amplul citat, extras din paginile Opiniei din Iaşi şi omis de interpreții 
scrisului lui Teodoreanu, este revelator şi nu mai necesită comentarii. 
Anii premergători celui de-al doilea război mondial au fost trăiţi cu 
aceeaşi intensitate. În 1936, Teodoreanu era conştient că „Europa e 


numele unui spital în care ţările aşteaptă. Fiecare frunte e palidă în 


faţa viitorului. Trăim spre moarte, adunindu-ne viaţă 21), Doi ani mai 
tîrziu, observaţiile sale asupra epocii se înmulţesc, incluzind acum şi 
problema responsabilităţii scriitorilor față de contemporani. Fi au 
obligaţia de a creea nu numai o literatură constatativă, ci şi una 
rezolvativă. Recurgem din nou la un citat cuprinzător, pentru că şi acest 
articol al lui Ionel Teodoreanu, deosebit de semnificativ, a rămas 
îngropat, în paginile Universului literar, de data aceasta: „De la Caragiale 
— vedeţi, întrebuinţez un superlativ consacrat — şi pînă la creatorii 
contemporani, literatura românească a făcut — cu luciditate, ironie, 
sarcasm, amărăciune, revoltă şi anatemă — o contabilitate strinsă a 
aspectelor individuale şi colective ale societăţii româneşti. Toată 
literatura epică de pînă acum e un proces-verbal, redactat uneori 
lapidar şi incisiv — Caragiale —, alteori tumultuos şi cu năduf — Cezar 
Petrescu —, alteori masiv şi aspru — Liviu Rebreanu —, alteori nebulos, 
pasionat şi posomorit — Gib Mihăescu —, alteori delicat şi melancolic — 
Brătescu-Voineşti —, alteori doinit şi buciumat — marele Sadoveanu —, 
al oamenilor şi întîmplărilor, al faptelor, evenimentelor şi stărilor 
realității istorice, sociale, politice şi psihologice. Ne putem mindri cu 


efortul de a ne defini şi cu eminenţa variată a rezultatelor acestei 


literaturi constatative. 


Din ea ştim ce-am fost şi ce sîntem în suprafeţele noastre. Dar asta nu-i 
tot. Căci marea literatură e o literatură rezolvativă”. Încercînd s-o 
definească, i se pare a fi cea care răspunde unor semne de întrebare ale 
epocii, scriitorul a cărui operă „des- luşeşte ceea ce viaţa nu articulase 
net, răspicat, prin ea însăşi, prin oamenii ei, prin faptele lor, prin 
evenimentele activităţii umane. Şi noi sîntem înconjurați de semne de 
întrebare — continuă Teodoreanu — pe care viaţa prin ea însăşi nu le-a 
rezolvat. De la război încoace, viaţa s-a desfăşurat mereu sub semnul 
provizoratului şi al neliniştii. Viitorul e mereu imprevizibil; oamenii de 
azi nu-l mai concep ca cei de odinioară, deducîndu-l prin logică, 
proiectîndu-l într-o durată anticipativă — ci se tem de el, fără să-l 
descifreze, neîndrăznind să-l presimtă. Războiul nu ne mai apare, ca 
vechilor generaţii — noţional — ca un accident posibil, extrinsesc 
normalului, ci ca o realitate iminentă, care ne macină nervii, limitindu- 
ne în insomnia prezentului, dîndu-ne alternanţe de panică şi frenezii de 
evadare într-un absurd miîntuitor. Trăim în incertitudini, fără să avem o 
filozofie organic încorporată, o resemnare, o îndirjire sau o religie 
eroică (...). Neadapitat la condiţiile vieţii de astăzi, clocotitoare de 
evenimente, sufletul nostru e bîntuit de neliniște, căutîndu-şi o nouă 
structură, un nou echilibru, fără să şi le fi găsit. S-a schimbat şi se 
schimbă totul în jurul nostru, lăsîndu-ne  nedumeriţi, zăpăciţi, 
înfricoşaţi şi singuri unii lingă alţii. Unde-i literatura care să rezolve 
aceste semne de întrebare între care trăim? Unde-i literatura care să ne 


arate calea de urmat, adevărul, care să ne dea răspunsul la aceste 
semne de întrebare, care ne lovesc ca bicile iadului, prefăcîndu-ne viaţa 
într-o goană năucă? Cind se va ivi — slavă! fiţi siguri, voi editori, voi 
scriitori, voi critici, că publicul va smulge-o ca pe un mesaj divin, 
găsindu-şi, în sfirşit, răspunsurile la întrebări fără leac. Pe acest 
creator al literaturii  rezolvative îl aşteaptă epoca noastră 


neîndestulată”!22!. Sintem în fața unui impresionant apel, de o 
sinceritate cutremurătoare, al unui intelectual dezorientat, singur, dar 
nici într-un caz străin de convulsiile epocii în care trăieşte, de 
incertitudinile unei lumi în declin ireversibil. 

Nedumereşte cu atît mai mult această lipsă de comunicare între omul 
şi scriitorul Teodoreanu. Nici ludor Ceaur Alcaz, nici Zdrulă şi Puhă nu 


spun nimic esenţial despre drama dezlănţuită de război, deşi sînt 


fixate în timp în lunile premergătoare lui. 


Romanul Să vie Bazarcă! are tangenţe cu acest cumplit eveniment nu 
prin Batişte, care participă la el, ci indirect, prin Panait Vizanti, omul 
chinuit, ciuntit şi sufleteşte în urma infirmităţii dobiindite în primul 
război mondial. 

Scriitorul a mărturisit adeseori că modalitatea sa predilectă de 
realizare a unei construcţii epice este aceea de a începe prin a-şi vedea 
personajele, abia apoi stabilind relaţiile dintre ele, conflictul romanului 
avîndu-şi geneza în convieţuirea şi ciocnirea eroilor. Că există în roman 
o potrivire exterioară a faptelor, acceptată de cititor de la început, este 
indubitabil. Hazardul coordonează  întimplările aranjînd întilnirile 
personajelor, punîndu-le faţă în faţă, făcînd ca epicul să progreseze, iar 
destinele lor să alunece spre deznodămiînt. 

Motivul central al romanului este prietenia dintre bărbaţi, tulburată 
de apariţia unei femei. Bărbaţii sînt Panait Vizanti şi Batişte Condor, 
ploieşteni, colegi de liceu în adolescenţă, combatanți ce s-au distins în 
primul război mondial, îndrăgostiţi de aceeaşi fată, după ce unul mai 
era doar un invalid glorios şi sculptor mediocru, iar celălalt îşi continua 
ascensiunea militară, devenind celebritate naţională. Blonda Sigrid, 
înşelată de aparenţe, îl alege pe cel dintii, căsătorindu-se cu el şi 
rămînînd vreme îndelungată doar prietena duioasă a celuilalt. Moartea 
ei — accident? sinucidere? — este învăluită în taină şi fiecare în parte îl 
socoteşte — în tăcere — vinovat pe celălalt de sfîrşitul tragic al femeii. 
Acest lucru îi apropie mai mult. Cei doi se caută cu înverșunare, pentru 
a citi unul în ochii celuilalt adevărul despre cele bănuite doar, niciodată 
formulate în cuvinte acuzatoare. Apariţia unei fete, uimitor de 
asemănătoare lui Sigrid, strică acest echilibru fragil şi prietenii se 
înfruntă, disputîndu-şi-o. 


Romanul porneşte de la un triunghi, al unui prezent, avind un timp 
alături umbra unui alt triunghi, al trecutului. În primele capitole, cele 
două personaje feminine se suprapun, printr-o similitudine izbitoare 
pentru toţi. De aici şi numele, cu rezonanţe apropiate, pe care Batişte i- 
1 dă necunoscutei întilnite pe şoseaua Bucureşti—Ploieşti: Ingrid „adică 
în amintirea lui Sigrid”, cum şi-l va explica mai apoi Vizanti. Curiînd 
apar însă notele diferenţiale, generate de biografii deosebite, de 
structuri interioare particulare. Fata din Șiria, studentă la Drept, devine 
ea însăşi, Alba, înlocuind-o total pe Sigrid, nemaiamintindu-le-o celor 
doi. Abia în acest moment, descoperind-o cu uimire, bărbaţii desluşesc 


dimensiunile reale ale propriilor construcţii sufleteşti. 


Dispare conturul de abur, taina apăsătoare, niciodată scrutată cu 
îndrăzneală. Vizanti va dori să reia viaţa, din momentul mai vechii 
întîlniri cu Sigrid, refăcînd-o fără greşelile „atelierului“, de data 
aceasta. Batişte vă înţelege, prin comparație, că ceea ce simţise pentru 
blonda suedeză fusese prietenie, nevoia de a o ocroti, nicidecum 
dragoste. 

Personajul asupra căruia scriitorul întîrzie mai mult este Pa- nait 
Vizanti. Prin el, în mai mare măsură decit prin Alba David, Ionel 
Teodoreanu realizează interesante pagini de analiză psihologică, în 
ciuda faptului că, pe alocuri, este pîndită de prjmejdia grandilocvenţei 
supărătoare, a melodramatismului jenant sau a morbidului de calitate 
îndoielnică. Invalid din 1916, Vizanti trăieşte un acut sentiment de 
inferioritate, pe toate planurile. Măr- turisindu-se Albei, afirmă: „Vreau 
să uit că am sperat în viaţă, în faptă, în artă, în dragoste, în prietenie, 
în Dumnezeu, — şi că toate m-au înşelat”. La drept vorbind, n-a crezut 
niciodată în nimic. Faptele eroice le-a săvirşit, înfruntînd verosimilul, 
din dorinţa de a-i ului pe cei din jur; iubirea pentru Sigrid izvorise din 
vanitate, vrind să-şi demonstreze sieşi, dar şi celui ce-i era ca un frate, 
că el este alesul, în ciuda infirmităţii de care nu uită nici o clipă; 
prietenia va fi existat în anii liceali, dar se transformase, cu timpul, în 
nevoia de a-l avea alături pe acelaşi Batişte, pentru a-l pîndi şi sfida, 
gustînd o vreme satisfacția de a-l fi lipsit de Sigrid. Cît despre artă, nici 
aici nu s-a realizat plenar, nesuportind concurenţa nimănui, neştiind să 
i se dăruiască, făcînd din atelier, la un moment dat, doar locul 
întîlnirilor cu iubite ocazionale. Violent, impulsiv, suferind de un exces 
de autoritate, trăieşte, pînă la întilnirea cu Alba, o ratare lentă, dar 
sigură. Închipuirea îi este biciuită de viziuni halucinante ale unei iubiri 
posibile între Batişte, — „gloriosul Batişte” — şi suava „floare-albastră”, 
Sigrid. Iluzia se ţese din frînturi de realitate, iar gelozia tirzie, de după 
moartea lui Sigrid, se potenţează tot prin orgoliu rânit. Nu mai era 
gelos retrospectiv pe Batişte, pierzindu-şi unica certitudine — cu 
sentimentul şi mai intim că exagerează, că face pesimism, că-şi creează 
singur, într-un moment de marasm, motive de suferinţă, ca să-şi deie o 
distracţie morbidă, cum ar fi aţiţțarea unei dureri care nu te lasă să 


dormi. Acum, depăşind cu mult umilinţa unei gelozii, ajunsese la 
calvarul certitudinii că nici măcar atit nu i se poate acorda, de vreme ce 
Batişte refuzase să-l înşele, nu din cauza amiciţiei, ci numai fiindcă 
Sigrid nu-i plăcea. 


„Bună pentru Vizanti Dar nu şi pentru Batişte”. Și mai departe; „Ar fi 
muşcat cu dinţii din el: într-atit îl ura, văzînd în el sinteza tuturor 
adversităţilor care făceau într-adevăr din el un invalid, un nevolnic, un 
infirm”, 

$pre deosebire de „marele Batişte”, care are o supărătoare suficienţă 
şi uniformitate, Vizanti se defineşte şi prin trăsături contrare notei sale 
dominante, generate de infirmitate. Există în el si o pornire spre 
dragoste, prietenie, bunătate, apropiere de oameni, şi orice mijloace i 
se par binevenite pentru a le dobîndi nădăjduind să-şi ispăşească apoi 
vina prin purificare. Afirmația autorului că „nimeni nu-i numai asta — 
ce cred alţii despre el, sau chiar ce crede el însuşi. Fiecare e asta şi asta 
şi aialaltă puţintel. Fiecare e nuanţat în aparenta unitate a 
individualităţii lui, de o pluralitate succesivă care-l face divers” îi 
rezumă personajul, iar concluziile Albei subliniază ideea: „Bietul Panait 
Vizanti, vorbi ea limpede, uman, direct, luîndu-i vorba începută. E un 
ticălos, dar şi un biet om”. 

Romanul este construit pe două coordonate temporale. Oprirea „la 
poarta cu doi brazi, mari ca din poala muntelui, a unei îndepărtate case 
de altădată, care albea [...] sub un cer de dulce pastel provincial, cu 
felinar în faţă, cerdac, pod, grajd, hambare şi o mie şi una de lemnării 
albastre şi întunecate, alcătuind un fel de mare obraz al unei lumi 
aproape scufundate” este începutul unei întoarceri în trecut. Îl regăsim 
pe Teodoreanu, evocind o lume apusă, fără determinări istorice, 
descriind odăi vechi, în care pluteşte „a fost odată”, evocindu-le visător, 
nostalgic, aproape feminin. „S-auzea necontenit ritmul ceasului, dar nu 
ca la Bucureşti, ci ca într-un adînc, c-un fel de solemnitate, spunînd 
parcă o rugăciune într-o mînăstire a timpului”. Dacă, în mod obişnuit îl 
preocupă prea puţin vestimentația personajelor „prezente”, reţinîndu-le 
prin trăsături fizice generale, în momentul în care, de pildă, se apropie 
de dulapul lui Sigrid, de rochiile ei de odinioară, devine de o 
receptivitate maximă descriindu-le pictural, tactil, simţindu-le parfumul 
veşted, înduioşat de nota lor desuetă. Că nu este un capriciu, ci o 
constantă a sensibilităţii sale, ne-o demonstrează reluarea motivului 
într-o Elegie din volumul La porţile nopţii. Versurile evocatoare a unei 
necunoscute ce cutreieră casa pustie acum sînt gemene cu atitea din 
paginile romanului Să vie Bazarcă! 


„Straiele ei de tafta, catifea şi mătasă 
Nu mai foşnesc, 
Toropite de muzici, lectură şi vis 
Irizind vaporosul parfum de iris 


În transparenţe albastre de vas chinezesc. 
În dulapul cu scame de molii, baluri atîrnă sleite, uscate. 
Toamna gituie toate, 
Fumegă moale păianjeni 
Timpul cu gingii mîncate 
Leneş macină toate”. 


Dintr-un astfel de univers, peste care pluteşte umbra tulburătoare a lui 
Sigrid, în roman, se poate evada spre viaţă doar pe trei porți: prin iubire 
— şi ea îi va fi refuzată lui Vizanti, mîntuindu-l doar pe Batişte, — prin 
petrecere, „Să vie Bazarcă!”, lăutarul meşter aducind uitare, sau 
ascuţind vechile dureri, făcîndu-i pe cei cutremuraţi de struna sa vrăjită 
să mai poată simţi bucurie sau amărăciune, omeneşte, — şi prin război, 
înțeles şi ca prilej de eroism, de solidaritate umană, dar şi ca o 
„idioţie”. 

Prezentul se realizează mai ales prin Alba David, atunci cînd se află 
dincolo de această insulă a lui Robinson Crusoe, care este casa lui 
Vizanti, izolată, însingurată în Ploieştii războiului. 

Figurile prietenilor, sosiți o dată cu Bazarcă — ţiganul lăutar, aplecat 
nu numai asupra strunelor, dar şi asupra sufletelor celor veniţi la 
„cheful bărbaţilor”, nu sînt lipsite de pitoresc, reali- zîndu-se astfel şi o 
subtilă legătură între cele două planuri temporale. Ei au cunoscut-o şi 
pe Sigrid, cea de altădată, o privesc cu uimire şi pe Alba, cea de acum. 
Suedeza nu le tulburase nicicînd petrecerile îndelungi, în vreme ce 
noua venită îi obligă la tăceri şi cenzuri, întunecîndu-le vinul. Îl 
recunoaştem în aceste pagini pe Teodoreanu, cel care asemeni lui Cezar 
Petrescu în La Paradis General, făcea apologia vinului cu taifas, a 
existenţei epicureice, schiţind cu mişcări sigure siluete de băutori 
neobosiţi, plăcîndu-le mai mult să se asculte, decit să asculte, evocind 
eliptic şi concomitent, într-o veselă zarvă, întimplări din tinereţe, 
izolîndu-se de orice înseamnă prezent, schimbînd replici spumoase şi 
fără adincime. 


Romanul are o simetrie ce conferă compoziţiei o anumită rotunjime. 
Reţinem figura episodică a ţigăncii bătrine din primele pagini. „Smolit 
rubinie, cu salbe şi brățări zornăitoare, cozi de prună afumată, jeg de 
șatră măslinie şi dinţi de domniţă (bună- dimineaţa, dinţi albi), răsări 
ca din verdele primăverii, drăceşte vie, — uliu”. Ea o împinge spre 
moarte, cu acel „Du-te”, pe fata obosită de adversităţile vieţii. In final, 
tot o țigancă, de data asta tînără, cu ghiocei în mînă, cu „buze roşii ca 
miezul piersicii şi păr ca de mangal” îi aduce dezlegarea, eliberînd-o 
dintr-o inerție prelungită. 

Epilogul, deşi sub semnul morţii — bombardamentul, „epilepsia 
noului Apocalips”, războiul ce nu s-a încheiat, — este un imn închinat 
vieţii atotbiruitoare, dragostei. 


Romanul are, cu certitudine, un aer anacronic, cum de altfel îl au 
toate scrierile în proză ale lui Ionel Teodoreanu de după 1940, cu 
excepția acelei admirabile Mese a umbrelor. Dinu Pillat făcea următoarea 
remarcă: „Nu l-am simţit cu nici un prilej nemulţumit de el însuşi, 
sesizîndu-se cumva că sfirşise prin a ajunge la un fel de manierism al 
propriei formule de creaţie. Furat de uşurinţa vervei sale lirice, îşi 
confabula romanele cu o lipsă de spirit autocritic tot mai pronunţată cu 
vîrsta”(23%. Credem că, de fapt, lucrurile stau altfel. Scriitorul este pe 
deplin conştient de impasul în care se află, deşi mai oscilează între doi 
poli. Cel care, în 1945, putea vorbi despre sine, ca despre altul, 
spunînd: „Îl ştiam pe Ionel stăpinit de egoismul talentului său. Şi-a 
agonisit ceva provizii de viaţă din copilărie şi tinereţe, din care talentul 
lui se hrăneşte — deseori trişînd liric — fără ca să mai participe la viaţă 
efectiv, direct, hrănindu-şi rădăcinile talentului cu rănile omului m-a 
nu este lipsit de luciditate. Asemeni unui păpuşar, care a desfătat ani de 
zile generaţii întregi cu minunile sale, dar îşi dă seama că vremurile au 
nevoie de altceva, îşi va strînge geamantanul cu recuzite, de atitea ori 
reluate, şi fără să-şi mărturisească, din miîndrie, retragerea, va trece în 
umbră cu discreţie. Să vie Bazarcă! este un spectacol de adio, nu cel mai 
izbutit, dar recapitulind în multe note pe cele foarte frumoase ale altor 
ani. 

Pe de altă parte, scriitorul nu capitulează. Există în romanul Zdrulă şi 
Puhă un personaj căruia îi putem conferi valoare simbolică. Exasperat 


că oamenii nu ştiu să vorbească, să-şi exprime nuanţat bucuriile sau 


durerile, el devine „negustor de cuvinte”. 


Teodoreanu, unul din cei mai înzestrați scriitori români în a „spune” 
într-o minunată limbă românească ceea ce simte, se va, mai bucura de 
cuvinte ani întregi, dind viaţă, după renunţarea la proză, acelor 
neuitate poeme din La porţile nopţii. Că era deplin conştient de valoarea 
lor este o certitudine. „lonel — va spune el — şi-a depăşit hotarul de 
aplauze al talentului, de care a făcut atita abuz sterp — intrînd în acea 
zonă gravă a suferinţei omului, unde vorbele sint vinete şi amare ca 


undele mărilor 425. 


SILVIA TOMUŞ 


Nota asupra ediţiei 


Ediţia de faţă a romanului inedit Să vie Bazarcă! de Ionel Teodoreanu are 
la bază manuscrisul aflat la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti. 
Acesta a fost predat de către autor în 1947, editurii Forum, unde 
apăruse şi Masa umbrelor. O dată cu desfiinţarea editurii, i s-a pierdut 


urma, singură soţia scriitorului, doamna Ștefana Velisar Teodoreanu, 
mai amintindu-şi de manuscrisul socotit pierdut. Faptul este consemnat 
în acest sens şi de Nicolae Ciobanu, în monografia consacrată lui 1. 
Teodoreanu. 

Manuscrisul pe care l-am descoperit cuprinde 128 de foi — de fapt, 
130, pentru că, din greşeală, paginile 78 şi 112 sînt numerotate de două 
ori — scrise de obicei pe o singură faţă. Uneori apar intercalări în text şi 
trimiterea se face pe verso, la pagini numerotate. Se mai adaugă trei 
pagini de titlu, pentru cele trei părți ale romanului. 

Stabilirea textului n-a fost anevoioasă, pentru că manuscrisul este, cu 
rare excepții, perfect lizibil, deşi a fost scris cu creionul. Scrierea este 
completă, purtind şi datele elaborării ei (3—20 august 1947). 

Am fixat următoarele principii de lucru: 

Am omis cuvinte sau pasaje mai ample, la care scriitorul însuşi 
renunţase, barîndu-le cu creionul. 

Foarte adeseori apar în text dublete, care dau impresia că nici autorul 
n-a optat pentru o formă ultimă, urmînd să revină pentru fixarea 
expresiei definitive. În aceste cazuri, ne-am oprit aproape întotdeauna 
asupra celui de-al doilea termen, aflat deasupra textului prim, părîndu- 
ni-se mai expresiv. Variantele neutilizate de noi le-am dat la sfirşitul 
romanului, cu indicarea paginilor de manuscris unde se găsesc. 

Greşelile din manuscris, evidente  scăpări sau  inconsecvenţe 
onomastice, au fost corectate, dîndu-se în subsol forma originară. 

Am intervenit în punctuație şi în punerea de acord a textului cu 
normele ortografice în vigoare. 

În schimb, am păstrat numeroase fonetisme ce-i sînt specifice, 
precum: cîne, miîne, pîne, tinereţă, politeţă, frumuseţă, juneţă, ştofă, 
vristă, vra să zică, desperare, musteţi. De asemenea, n-am schimbat 


unele forme verbale, prezente astfel şi în alte scrieri 


(se-ncordă le-ncleştă, autoriză, iesă, cetise). S-au păstrat nemodificate 
şi forme arhaice sau regionale ale unor substantive ca jerbie, evantalii, 
corvadă, sau adjective — zmultă, ori adverbe — zmuncit. 

Titlurile celor trei părţi respectă forma asupra căreia s-a fixat 
autorul, după ce a renunţat la citeva variante. Astfel, partea întîi este 
Dimineaţa lui Ingrid, şi nu Începutul lui Ingrid, Birlogul Lupilor, 
Comandorul Batişte, Rochia de tafta, Foşnetul, Naşterea lui Ingrid, 
Astfel s-a născut Ingrid. Partea a Il-a: Noaptea lui Sigrid, şi nu Meandre, 
Seara lui Sigrid sau Amurgul lui Sigrid. Partea a Ill-a: Omul începuse să 
vorbească singur, nu Tainele bărbaților. 

În sfîrşit, versurile înserate de Ionel Teodoreanu în textul romanului, 
notate din memorie şi întotdeauna aproximativ, au fost corectate după 
următoarele ediţii: 


Stephane Mallarme, Apparition, în Oeuvres completes, Biblioteque de la 
Pleiade, Ed. Gallimard, 1945, p. 30. 

George Bacovia, Altfel, în Poezii, E.S.PL.A., 1958, p. 57. 

George Topirceanu, Rapsodii de toamnă, în Opere, vol. 1, E.S.PL.A., 1955, 
p. 105. 

Mihai Eminescu, Floare albastră, în Poezii, E.S.PL.A., 1958, p. 46. 

Francois Villon, Le Lais Frangois, Villons dit Le petit testament, în Oeuvres 
de Fr. Villon, Paris, Librairie des bibliophiles, Ed. Flammarion- 
Successeur, p. 7—8. 

Mulţumesc călduros, pe această cale, lui Mircea Zaciu, fără al cărui ajutor 
şi entuziasm romanul acesta ar fi întîrziat să apară. 


SĂ VIE BAZARCĂ! 


Partea | 


DIMINEAJA LUI INGRID 
Cap. 1 


În vînt, în vîntul de primăvară, de primăvară crudă, tînără, 
arzător verde, — haina femeilor nu mai era vesmînt care 
acopere şi ascunde, ci flacără, răsucire, tresăltare 
nervoasă, unduirei!!, spirală dezlănţuită. Cele tinere 
izbucneau sculptural în pilpiirea fustelor, ca marmura 
Victoriei din Samotrace, — vintul amesteca fulgerile 
soarelui cu strălucirea frunzelor, a ierburilor şi albăstrimea 
cerului, într-un tumult de topaze, jasp şi cobalt. Nimic nu 


dormea. Totul era dincolo de somn, ca în larg de mare 
stirnită, asemeni valului, spumelor, pinzelor, avîntîndu-se, 
clătinîndu-se, ţişnind, fluturînd într-o ondulată şi ascuţită 
plutire în verdea primăvară nouă. 

În coşurile ţigăncilor, din răspîntie-n răspîntie, ca un vînăt 
de furtună, dar cu frăgezimi înfiorate de azur în zori, — 
toporaşii, uzii toporaşi, miraţii, naivii, privirea de copil a 
florilor de primăvară. 

— Hai la toporaşii — toporaşii! 

Toparaşii de azur vinăt, ţigăncile cu mîna de lut ars, fum 
acrişor de frunze din ani vechi, — şi vîntul, vintul în soare, 
vîntul în frunze, vîntul în ierburi, vîntul în fustele detunate, 
răsucite pină peste genunchi. 

Țiganca smolit rubinie, cu salbe şi brăţare zornăitoare, 
cozi de prună afumată, jeg de şatră măslinie şi dinţi de 
Domniţă (bună-dimineaţa, dinţi albi), răsări ca din verdele 
primăverii, drăceşte vie, — uliu. 

— Să-ţi ghicească baba, dă inimă, dă daruri, dă întilniri în 
drum, dă pagube, dă vătămături, dă una şi dă alta şi dă tot 
ce vrei şi-ţi pofteşte inima, că frumoasă eşti, că ochioasă 
eşti, că tînără eşti şi te şi văd împărăteasă în braţele ăluia 
de-l aştepţi... 

Fata bălană era atît de dusă-n gîndul ei şi-n tot vîntul care 
i-l fura, jucîndu-i-l pe frunze şi pe ierburi pînă-n ceruri, încât 
se lăsă cuprinsă şi cetită de ţigancă în palma desfăcută. 
Începu bodogăneala interogativă a ghicitului, cu opriri 
galeşe, cu vorbe în două luntre, cu ocoluri, cu fereli, cu 
tumbe-n glas şi întunecimi iscoditoare de sub gene. 

Şi totuşi, deodată, văzu ceva, nu pricepu şi izbucni: 

— Zi! De ce-ţi schimbi numele: uite, s-arată: iei nume nou. 
Dar nu te măriţi cu inel, că nu-l văd lucind. O fi ceva cu 
poliţia? O fi ceva cu răsuceală, cu răscoală? Zi, ce? Că-ţi 
spune şi baba mai mult. Dă-i un bob, că-ţi întoarce ea un 
spic. 

Dar fata, cu ochi şi mai albaştri alături de ţiganca de cafea 
amară, nu auzea şi poate nici nu vedea că uneori în ochii ei 


plutea golul lunar al orbilor. O bubuia un glas: atît. Restul 
era ca din somn, cu transparenţei!2* de visuri. 

— Văzuşi? Văzuşi? Mai zi ceva! Ce-mi dai, frumoaso, 
mînca-te-aş? Dă-i babei, că ţi-a împodobit urechea cu 
felurimi de veşti, să-şi umple şi baba luleaua, că i-au crescut 
ciuperci babei în lulea de atita sărăciet3?. 

Fata bălană ridică din umeri. 

— 'Ţi-aş da, dar n-am, — murmură ea cu buze spuzite şi cu 
moale lehamite. 

Şi iar porni în fruntea vîintului. Țiganca o urmări ca un 
vîrtej de gunoaie, bodogănind-o şi afurisind-o cu întunecate 
şi pocite vorbe. Pînă cînd, sătulă, o lepădă vîn- turilor, c-un 
scuipat şi-un: „du-te naibii”. 

Du-te! 

Se ducea, fără să ştie unde şi de ce. Era atit de lihnită de 
foame, încît primăvara i se legăna în ochi ca o corabie. 

Trecuse de Fîntina Mioriţei şi de Lacuri. 

Era singură, ca pe ceea lume. 

Dacă nu un drumeţ cu trup şi chip, ci un glas ar fi 
întrebat-o (cum s-o fi întîmplînd în lumea albăstrimilor 
troienite, unde nu-i nici întristare, nici suspin). 

— Unde te duci? 

I-ar fi răspuns cu glasul gîndului: 

— Mă duc la Dumnezeu, să-i spun că mor de foame, că 
Mor, că vreau să mor, că m-am săturat de viaţă şi de 
oameni. Mor! Ăsta e cuvântul vieţii mele. 

Gîndit, din bătaia inimii pînă-n golul craniului, cuvîntul 
negru era mai înalt decît plopii verzi ai primăverii. 

Dar unde era? 

leşise din Bucureşti, — ca un om grăbit, ca un om care 
pleacă. Şi de ce pleca? Şi unde pleca? De ce-şi mai chinuia 
picioarele? (Cînd era mică, tot aşa mergea în „fruntea 
viînturilor”, cu mingea sau cu cercul, vorbind singură, 
mîndră de armata din urmă, uitînd că e de o şchioapă, 
socotindu-se mai uriaşă decît munţii). 


Se opri la marginea drumului, fără trecut şi fără viitor, în 
secunda mereu schimbată şi totuşi aceeaşi. 

Treceau automobile spre munţi. 

Era sîmbătă: ziua plecărilor din Bucureşti. 

Îşi aminti deodată de mîna întinsă a cerşetorilor. Sigur! E 
aşa de simplu! Întinzi mîna şi cineva îţi dă... Obolul, aşa se 
cheamă. 

Cerşetor? Ei şi? Ca moţii. 

Nu-i era ruşine: îi era lene. Nu mai cerea pîine. Cerea 
somn. Şi să urască-i era lene. Dacă ar fi avut în mină o 
bombă în stare să arunce în aer toată Valea Prahovei, cu 
Sinaia meselor verzi, ar fi lăsat-o să doarmă în mîna ei 
închisă. Nu că-i iubea pe oameni, dar îi era lene să-i urască. 
Se despărţise de ei. Stătea pe marginea lor, pe malul vieţii, 
privindu-i cum curg în automobile elegantit: lăcuite, 
zimbitori, ghiftuiţi, fălcoşi şi rumeni, bine îmbrăcaţi, 


fumegînd nicotină scumpăt:?, cu sclipiri pe degete, blănuri 


albastre şi lene cu patru roţi de cauciuc. 


Era singură, ca un far între vinturi amare. 

Blondă, cu păr amestecat din două ape, una castanie, alta 
aurie, cu ochi albaştri, trup avîntat (nimeni n-ar fi crezut că- 
i deznădăjduit de flămîndă), într-o rochie de stambă 
proastă, cu picioarele goale în sandale tocite. Dar era atîta 
dimineaţă în tinereţa ei şi atita miere în culoare, că ochiul 
care o cerceta nu putea ajunge pină la foamea trupului şi 
întunecata lene a sufletului. 

Şi vîntul mereu o învăluia, filfiind-o parcă, înlocuindu-i 
voinţa amorţită cu ademeniri şi îndemnuri venite din 
zvicnirile de inimă nebună ale vintului. 

ŞI totuşi, şi totuşi, pămîntul fulgerat de primăvară, cu 


ţărinele lui, deschise a floare, cu cerul lui răsunător 


albastru, cu soarele lui de aur adînc şi cu aromele şi 
suflările fulgerătoare ale vîntului, — era fioros de frumos. 


Viaţa! Moartea! Mugeau sirene de vapoare în cuvintele 
alăturate. 

Numele cui e Anna Carenina? numele în care a rămas un 
țipăt. Al cuiva care a fost? sau al nimănui? 

Roţi care trec, trec, trec... Şi-s oameni, nu-s roţi, şi la fel 
te calcă. Ah! ţipătul locomotivelor! Ce adevăr e în țipăt! 

Du-te! 

Țiganca! 

Se duse ascuţit înainte; cu vîntul, ca urmărită de ţigancă. 

Automobilul cafeniu gemu, scrişni şi sciîrţii, frinat nă- 
praznic, — cosit. 

— Ce faci, femeie? izbucni cu clocot de sudalmă glasul 
şoferului. 

Dar omul de la spate, deşi descumpănit de clocotul opririi, 
— cu soare şi cu vin în „Ce-am avut şi ce-am pierdut” al feţii 
zîmbitoare, deschise uşa, întinse mîna şi, fără mirare, ca şi 
cum ar fi venit exact la întîlnire, spuse, parcă recunoscînd- 
O: 

— Poftim. 

Se sui stupid, c-un nou gol în stomac şi cu genunchii moi. 
Automobilul era decapotat. Avu ciudata impresie că s-a 
trezit într-o casă fără tavan, după un cutremur de pămînt, 
în fulguranţa unei lumini copleşitoare, într-o cascadă de 
moloz şi tencuială. Clipea năuc. Vintul o bătea din toate 
părţile. O motocicletă trecu detunător, lăsînd fum ca un 
revolver după împuşcăturăts:. 

Porniră zmuncit. 

— Dar cine eşti dumneata? îl întrebă fata clipind mereu, 
ţinîndu-şi părul cu toată întinderea palmelor, neştiind bine: 
vorbeşte cu glas tare ca să vadă dacă-i trează? sau vrea să 
spuie ceva cuiva? 

— Un om, — răspunse filozofal omul întîlnit sub cerul şi în 
vîntul acelei clipe. 

Făcu o pauză interogativă, cu tîmpla înclinată, ca un 
violonist care şi-a sunat o strună, meditîndu-i sunetul. Apoi, 


dădu din cap cu regăsire, cu încuviinţare şi c-o expresie 
hilar indulgentă. 

— Un om beat. 

Şi faţa i se acoperi de creţurile marelui zîmbet al vinului, 
în timp ce degetul arătător se ridică în sus cu luare aminte, 
ca după un: dixi! 


Cap. Il 


Într-un automobil închis, fără îndoială c-ar fi adormit 
cuprinsă de un leşin copleşitor, ca degeraţii. Era sleită. 
Depăşise foamea. Se afunda într-un adînc de lene fără de 
întoarcere. Dar puterea luminii (cerul tot strălucea ca un 
soare albastru) şi nebunia vîntului n-o lăsau. 

Cu pocnete de mătase şi fişniri prelungi, vintul îi suna în 
urechi, fărînd-o să tresară. Îl avea în păr, pe frunte şi în 
timple. Şuviţele de păr se zvîircoleau ca limbile focului, fusta 
se umfla cu dospiri demente de explozie, vîntul îi intra prin 
mîneci, suflîndu-i subţiorile, alunecînd pe trup, elastic, 
şerpuitor, fulgerător, făcîndu-i brăţare, şiraguri, cingători, 
nedîndu-i răgaz nici să respire, suflind-o, sculptind-o cu 
trezie. 

Şi mirosea atit de intens a frunză-n soare, că parcă se 
ivea salin, în spaţiul vast strălucitor, mirosul ud al 
mărilori?E. 

Cer! Mare! Tot una! Vaste străluciri vinete întrezărite 
printre gene la hotarul somnului. 

Vra să zică trăia! 

Totul era în frunză şi în iarbă, ca sunat — verde, soprante* 
verde, de degetul primăverii. 

Ceea ce se întîmpla în ea era atit de nebulos şi oarecum 
feeric, încît simţea înlăuntru, în abisul numit sufleti*:, ceea 


ce vezi în nopţile de august pe cer: ploaia de stele. Aşa se 
desprindeau un fel de exclamaţii luminoase, gin- duri 
oarecum, alunecînd prelung, parcă, şi trist, sfişietor 

de trist, şi parcă şi frumos, sfişietor de frumos. Totul era 
rănit. Şi primăvara tot un fel de rană era. 

Ar fi plins, — dar încă nu putea. Osteneala-i!10: închidea şi 
lacrimile, oprindu-le să vie cu răcoarea lor limpede 
căzătoare. 

Dar ce se întimplase? 

Aa! Era în automobilul „omului beat”! 

Lăsîndu-şi pletele subit în voia vîntului, îşi acoperi 
genunchii goi cu poala fustei. Dar nimic nu asculta de 
porunca miînilor. Numai voia vintului era stăpină, aşa că de 
îndată răzvrătirea începu în alte locuri. Luptă cu ea, 
acoperidu-se cu mîinile, cînd într-o parte, cînd într-alta, 
încrucişindu-şi uneori braţele pe piept, cînd tăria vîntului o 
înfrigura pînă la fior de frig, încreţindu-i pielea ca la 
începutul iernii. 

Se trezi deodată cu-n pled în spate, pus cu bunăvoință, 
dar şi cu neîndemînare, însă pe deasupra şi autoritar, 
aproape categoric, fără replică. 

Dădu din cap c-un fel de mulţumire mută, resem- nîndu-se 
să-i fie bine, fără să privească alături, şi se înfăşură strîns, 
împachetîndu-se oarecum de la genunchi în sus în 
neaşteptata binefaceretii:. 

Astfel o cuprinse căldura, cu încetul, izolindu-i trupul! de 
zbuciumul vîntului, dîndu-i senzaţia unui adăpost, a unei 
stabilităţi, — a unui început de cămin. 

Şi deodată-i veni un gind cu „miau” şi se simţi (incredibil 
de absurd) zîmbind. 

lată gindul: Cînd era mică, descoperise odată lingă un 
zaplaz cu castane de toamnă şi un ochi de floarea-soarelui 
(probabil lingă un cimitir) un pui de pisică lepădat. Răsărea 
luna rotund şi enorm şi el, pisicul, era mic, singur şi zburlit 
ca un scai. Mieuna după o mamă cu miau. Nu era mai mult 


decît un pui de vrabie. Îl luase, — bineînţeles, măgulită să 
fie şi ea mama cuiva. Acasă însă, de la uşă, începuse drama. 
Că ce-i asta? Ce, asta le mai trebuie? Că de unde lapte şi 
pentru pisici găsite, cînd nu-i de ajuns pentru ai casei? Că 
murdăria cine are să i-o mai şteargă? 

Vai de capul ei ce păţise şi cît pătimise ca să-l ţie acasă pe 
pisicul fălcos, căpăţinos, obraznic, sac fără fund la mîncare, 
mieunînd boiereşte pentru orice nevoie, suindu-li-se 
în cap şi făcînd numai şotii. Şi nici nu prindea şoareci, 
măcar. Îl chema Ghiţă-pisicul. Murise motan bătrîn, privit 
cam chiondoriş de ai casei, dar totuşi îngăduit ca un fel de 
rudă năbădăioasă!t2t. 

De asta zîmbise. 

Acum ea era culeasă, ca şi odinioară Ghiţă... 

Pledul  pogorit pe  neaşteptateii:: pe spinarea «i 
înfrigurată îi dădea un fel de drept la optimism. Omul beat 
era totuşi ceva mai om decit ceilalţi oameni. O luase fără s-o 
calce cu roţile, fără s-o întrebe şi fără să-i ceară nimic. 

Dar de ce o luase? Treaba lui. O luase pur şi simplu. 
Miau? Ea era Ghiţă, el era ea, copilăria ei. O ridicase tot de 
lîngă un cimitir. Deci îşi asumase răspunderea ei. Deci 
trebuia să-i dea de mîncare. 

Da! De mîncare. 

Avu deodată certitudinea splendidă, feerică, a ospăţului. 
Inima-i săltă înalt, ca o minge aruncată de o mînă de copil 
de la etaj... 

Şi dori subit să ajungă. 

Unde? 

Se înnoură din nou. Era înconjurată de prăpastie, de vid. 

lar o bătu vîntul. lar cădea fără fund. Iar se înnegrea 
lumina, ca o scrisoare arsă înainte de a o fi cetit. 

— Ia spune-mi, omule, de ce te zbuciumi atîta? 

Ea era „omul”. Tresări un pic, auzind glasul de lîngă ea. 
Întoarse capul. O priveau doi ochi albaştri: de broscoi, gîndi 
ea, văzîndu-i cam bulbucaţi. Ridică din umeri. În vântul 
mare, şuviţele de păr o băteau ca o ploaie. Se desfăcu din 


pled, descoperindu-şi obrazul către cel care o privea. Era 
un om mare, voinic, cu nas puternic, frunte lată, gură mare, 
la pieptul căruia puteai găsi adăpost. O privea altfel decît 
bărbaţii întilniţi pînă atunci. Ceilalţi, cînd o măsurau, îi 
dădeau senzaţia penibilă a trupului: sîni, coapse, pulpe în 
aşa măsură, încît niciodată nu se simţea de ajuns de 
îmbrăcată pentru astfel de priviri. Acesta, dimpotrivă, îi 
dădea senzaţia nudă a sufletului. La asta se uita cu ochii lui 


lunar albaştri, mici, sfredelitori. Nu părea să fie beat. Atît 


numai că zimbea, — un 

creţ de zîmbet îi acoperea mereu faţa de marinar. De 
marinar? De ce? Bătut de vinturi. Smolit. Marinar, vînător, 
aşa ceva. 

Îl privea: din vînt, cu ochi albaştri. 

O privea: tot din vînt şi tot cu ochi albaştri, dar turn, cu 
labe mari, un fel de urs, cu păr tuns scurt, în perie. Era 
descoperit. Nu ştiu de ce, părea comic — simpatic comici14?. 

Îi veni să zîmbească. Închise ochii. Cînd îi redeschise îl 
revăzu la fel. Parcă n-o privea. Parcă o cetea. 

Îşi aminti de ţigancă şi iar se strînse în pled, ghemu- indu- 
şi spinarea. 

El o lăsă în pace. Scoase o lulea şi o brichetă militărească 
şi cu o nebănuită iscusinţă o aprinse, pufăind adînc. O 
învălui şi pe ea fumul ca de frunze de toamnă al pipei. Cu 
asta începea un fel de intimitate. Ochii ei îl urmăreau 
silabisind oarecum tot ce făcea. Era aşa de mare alături de 
ea, proiectat pe cerul arzător albastru şi primăvară arzător 
verde, de parcă-l vedea sub lupă sau într-un prim plan 
exagerat pe un ecran de cinematograf. Niciodată nu fusese 
atît de aproape de un bărbat străin. Îi simţea mirosul 
indefinit de viu, de bărbat, în care intra, desigur, şi mirosul 
de pipă, dar şi altăceva: puternic, opac, care se înterpunea 
între ea şi mirosul neliniştitor al primăverii, dîndu-i o limită 
şi o linişte. 


Îi venea să-l întrebe cu dojană, ca şi cum s-ar fi ponegrit 
singur: „De ce-ai spus că eşti beat?” Dar nu putea să 
deschidă buzele. 

Nici vorbă că trecuse de patruzeci de ani: om în toată 
puterea vristei. Sclipea a alb, ca un Balcic în soare. Bărbat. 

Îl simţea mare, greu, puternic, — cum un copac e copac. 
Cu totul altăceva decît ce era ea. Poate că şi mirosea ca 
lemnul unui copac, — nu parfum, miros: de pădure. 

Dar ea? Fa ce era? 

Se simţi deodată atît de femeie, încît se roşi, părîndu-i rău 
(cu o intensitate absurdă, ca tot ce se întimpla), că nu-i 
îmbrăcată ca lumea. Într-adevăr, cu pledul în spate, cu 
pletele-n ochi şi-n vînt, era un fel de paparudă zmultă. 
Închise ochii, — oarecum acoperindu-se cu pleoapele. 

— În definitiv, de ce nu te-ar chema Ingrid? 

Îl privi din nou cu ochii ei nordici, — ascultînd. 

— Ar putea să te cheme Margareta Ionescu, sau Eleo- 
nora Ştefănescu, sau Sofica Marinescu, sau Despina 
Bărbulescu. Dar după culoarea părului, a ochilor şi a 
obrajilor te cheamă Ingrid. Ştii? 

Ea zîmbi, cu nările puţin despicate rubiniu în tăria 
soarelui. 

— Aşadar, Ingrid. Pe mine, dacă te interesează, mă 
cheamă Batişte. Nu-s rudă cu strada Batişte. Cu nici o 
stradă, de altfel, nu-s rudă. Familia mea e sus, pe deasupra 
caselor, mai sus decît motanii şi coşurile, pe lîngă nouri, cît 
mai înalt. 

Vorbea grav, fără intenţii aparente de haz, de glumă, — 
dar Ingrid zîmbi. El continuă, albăstrit de fumul pipei (avea 
dinţi cam gălbui, mari şi afumaţi, de vechi fumător nărăvit). 

— Nu te vei sinucide, vorbi el, cu o bizară emoție în glas. 

Ea tresări tare, privindu-l speriat. 

— Nu, Ingrid. Dorinţa ta de moarte e ceva aparent... adică 
a fost. 

— Da? întrebă pur şi naiv, cum sună un cristal atins. 

— Sigur 


O bătu cu vasta (aşa gîndi ea) lui palmă, liniştitor, peste 
genunchii acoperiţi cu pled. Apoi pe spate. N-o bătu şi pe 
obraji, dar fu ca şi cum; ochii continuară afectuos, deşi 
imaterial, gestul palmei. 

— Vei trăi, Ingrid. Vîntul nu ţine; ai trecut printr-un gol de 
aer, acum te-ai redresat. Ai să vezi. 

Vorbele lui veneau dinafară, ca şi ale ţigăncii, — şi totuşi 
le asculta, le primea, ca şi cum însuşi destinul ei le-ar fi 
articulat. Nu uită că i-i foame şi că speră de la el ceva (ca şi 
Ghiţă-motanul), dar o interesa ceea ce se întîmpla ca şi cum 
ar fi fost sătulă, în stare de curiozităţi literare. Şi viaţa ei, 
fără trecut şi fără viitor, se limita la clipele prezente, cu un 
fel de ostenită voioşie. 

Numai să nu se isprăvească prea repede. 

Curios! Dorea lacom s-ajungă la mîncare, la o mîncare 


oarecare, măcar o îmbucătură care să potolească fiarele 
din ea, şi totuşi se temea să nu se isprăvească pauza cu 
soare a acestor clipe absurde: oh! ar fi vrut să le aibă între 
scoarţele unei cărţi, ca să le poată ceti din nou, de multe 
ori, în ceas mai bun. 

Şi-i era frică îngrozitor să n-o întrebe: „Unde te duci? 
Unde vrei să te las?”. Atît de frică, încît obrazul ei avea o 
involuntară mişcare de sfidare, de bravadă. 

— Cine te-a supărat, om cu toane? 

Dădu din cap. 

— Ingrid, mi se pare că eşti un om curios! 

Ea zîmbi, c-o undă de roşeaţă pe obrajii auriu albi: 
aceasta era nuanţa palorii ei. Nu auzea decît vorbe, în 
definitiv simple, spuse în lumina soarelui, sub cer, în vînt de 
primăvară, într-un automobil incomod, care te hurduca mai 
rău decit o căruţă, — şi totuşi dorea, ca în copilărie, cînd 
asculta poveşti, sorbindu-le de pe buza povestitorului, să 
audă vorbe spuse către ea de cel de alături: Batişte, omul 
cu nume de stradă. Şi ea, Ingrid. Zîmbi cu dinţi albi, 
luminîndu-şi faţa. 


— Aşa da, — zise el. 

Şi iar ridică degetul arătător, în semn de beţivă şi 
filozofică încuviinţare. 

Fu atît de dulce această bunătate acordată ei, încât 
deodată, fără cugetare, fără bunăştiinţă, făcu ce-i poruncea 
de mult tinereţa ei singură: îşi alătură obrazul de bărbatul 
vecin, de marele lui piept şi începu să plîngă mut. 

O lăsă acolo în soare şi în vînt de primăvară. Pletele ei îi 
băteau chipul ars de vînturi şi de fapte. Venea din tinereţa 
ei, în nara lui deprinsă cu luleaua şi cu vinul, cu uleiul şi 
benzina, cu cauciucul încins, cu mirosul de explozii şi de 
ars, ca un miros de muguri de tei, — poate reamintindu-i 
nostalgii, poate deşteptindu-i-le. 

Treceau automobile, camioane, convoaie militare. 

Cîte o motocicletă, — glonţ. 

Cer iluminat. 

Vint nebun. 

Frunze. 

larbă. 

— Da, Ingrid, e primăvară. 

— Da. 

— Şi tare mi se pare c-am să mă îmbăt! 

Se desprinse, vrind să-l privească, întrebător un pic şi 
oarecum dojenitor, c-un început de încruntare. Dar el, 
bărbatul vast, zimbea atît de irezistibil copilăreşte, încît 
zîimbi şi ea, solidară cu el. 

Da. Era primăvară. 


Cap. III 


Începură întîmplările. Dintîi una spre viaţă; apoi alta, spre 
poveste, — dar amindouă în aceleaşi clipe ale dimineţii, în 


acelaşi soare, şi-n acelaşi vînt, ca într-o carte în care s-au 
amestecat file ale mai multor cărţit15:. 

La un pod crescu o patrulă militară; cerceta actele 
fiecăruiat16:. Automobilul încetini. Abia atunci Ingrid îşi 
aminti de numele ei, băgind deodată de seamă că şoferul 
era militar. Dar şeful patrulei nici nu se uită la şofer. 
întîlnind figura săritoare în ochi a lui Batişte, chipuli!) i se 
ilumină exploziv. Se opri brusc, ia o distanţă respectuoasă, 
luă poziţie de drepţi, bătu călcîiele şi execută salutul smirnă 
al supremului respect, făcînd îndată semn şoferului să plece 
necercetat. 

— Ce fel de împărat eşti? Îl întrebă Ingrid. 

Dar înainte ca împăratul de alături să-i poată răspunde ce 
fel este, tresări, crispată, c-un țipăt oprit pe buze, ca la 
întîlnirea cu zborul liliacului. Din senin, cineva, un fel de 
fum negru, compact, dar cu ochi, o privea de pe umărul lui 
Batişte. 

— Ce-i asta? se apără ea, cu mîinile ridicate ş-un fior în 
spate. 

— Mascota mea: Ve-Ve Efendii!). Ve-Ve de profesie 
veveriţă. Cu domiciliul în buzunarul meu. Fiindcă nu face 
bine, nu face nici rău. Se joacă. Uită-te... 

Întinse braţul lui, orizontal, cu degetele mînii alăturate. 

Şi fără alt îndemn, dar imediat, ca la o comandă, se 
întîmplă ceva încîntător; Ve-Ve fugi mărunt şi grațios, — 
într-un fel de revărsare catifelată şi ajunse pînă pe dosul 
palmei unde se opri, parcă înflorind cu picioruşele în sus pe 
semnul de întrebare al cozii răsucite. 

— Atenţie, Ve-Ve! 

Şi ca la un hocus-pocus, îşi răsuci vertiginos mîna cu 
palma în sus. Ve-Ve, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, 
şedea la fel de neclintită, dar pe palmă. 














Ochii lui Ingrid rideau albaştri, din copilăria revenită. 
Alături de Ve-Ve — două silabe în nume, alte două în trup 
— care-şi avea domicilul într-un buzunar, totul devenea 


uriaş: dar mai ales marele, vastul Batişte. 

— Du-te acum, Ve-Ve. 

Vertiginos, dar mereu încîntată, Ve-Ve Efendi trecu 
puntea braţului întins, se sui pe Piscul Umărului, depăşi 
ceafa Omului şi pogorînd pe celălalt versant, ajunse în valea 
Buzunarului, unde dispăru, fără să dea cine ştie ce relief 
ştofei care o acoperea. 

Pe urma ei rămase amintirea, împodobindu-i locurile 
încîntătoarelor ei secunde, amestecate printre minutele 
oamenilor. 

— Şi-n celălalt buzunar ce mai ai? îl întrebă ea cu dreptul 
la curiozitate al copilului stîrnit de un om cam boscar. 

— Desigur, am ceva, ceva tare bun, băutură beţivă de 
culoarea soarelui în amurg, cînd noaptea îşi cheamă stelele 
de pe clopotniţă... 

Spunea şi cu marea lui mînă scotea o ploscă de coniac din 
celălalt buzunar, deşurubă cu grijă scufa metalică şi o 
pregăti să o întindă, cînd se răzgîndi. 

— Am uitat că eşti cu stomacul gol... 

Adevărul depăşea atît de strident şi de extravagant vorba, 
oricum exactă, încît Ingrid avu un zîmbet uşurel crispat, 
care-i dădu nuanţa unei îmbătrîniri. Dar ce urmă, iarăşi, fu 
neprevăzut şi încîntător. 

— Ve-Ve! 

Capul veveriţei răsări din buzunar, vivace şi deştept. 

— .... Alunele. 

Atita spuse. Şi Ve-Ve, cu cite-o alună în fiecare lăbuţă, 
porni din buzunar pe munţi şi văi, răsărind cu ofranda a 
două alune pe genunchii lui Ingrid. 

— Ia-le şi mulţumeşte-i. 

Le luă din lăbuţele ei amabile, neştiind ce să mai facă. 

— Spune-i: îţi mulţumesc. 'Le înţelege. 

— Îţi mulţumesc, Ve-Ve. 

Ve-Ve dispăru şi după un timp reapăru, în timp ce Ingrid 
isprăvea de ronţăit lacom miezul alunelor (le-ar fi dorit cu 


dimensiuni de cartof: să aibă din ce muşca). 

— Pe-acestea dă-i-le lui Ve-Ve. 

I le dădu, după ce le luă din lăbuţele ei. Veveriţa le mîncă, 
dar nu dintr-o dată, ca omul, ci muşcînd din ele felii, cum ai 


face cu un măr sau cu o pară. Totul era uriaş în jurul 


veveriţei de fum negru, viscolit de vînt. Ca născocirea 
care se ducea, hăt! — pînă la buzunar, venind cu cîte două 
alune. Două pentru ea, două pentru cealaltă. 

Ve-Ve şi Ingrid. 

Apoi Batişte: ce fel de Împărat e Batişte? 

Apoi cerul orbitor albastru. 

Apoi vîntul! 

Apoi primăvara. 

Apoi.... 

— Bea, Ingrid. E bun. 

Bău. închise ochii. O arsură îi desmierdă prelung gitlejul. 
Tîmplele duduiră. De cinci sau şase ori, inima bătu cu mare 
răsunet, aşa zdup-zdup, ca picioarele unei armate. Apoi 


sîngele izbucni mai fierbinte, ca o apă ţişnitoare atunci 


slobozită. Cînd deschise din nou ochii, 
văzu ce auzeau urechile: gil-gil, colic — colic... Bea 
împăratul. Veveriţa îl privea. Şi Ingrid îl privea. 

Toţi trei erau în cer. 

Deci, era şi al patrulea: Dumnezeu. 

Faţa lui Ingrid se acoperi de surîs, dar închise ochii, ca să 
nu vadă nimeni că-i vine să fie fericită. 


Cap. IV 


Ca nişte enormi şi stupizi urechiaţi, cu legănare gravidă în 
vînt, baloanele apărării anti-aeriene ale Ploieştilor apărură, 
vestind oraşul traficului petrolifer, veghindu-l timp şi elastic 
în aerianul lor acvarium. Apoi zarea se înnegri industrial de 
fumegarea coşurilor fabricilor. Primăvara încetă, oprită de 
piatră, funingine, cărămidă, fier, beton, oţel şi furnale. 

Fruntea lui Ingrid se încreţi. Avu expresia şcolarului în zi 
de luni, cînd revede zidurile unei săptămîni şcolare 
neîncepute. 

Batişte o privi cercetător. Era o cumpănă în el. linereţa ei 
era săracă în strai şi luminoasă în obraz. Biata fată! Cine 
ştie... 

— Eu rămîn la Ploieşti, Ingrid. Dar automobilul te poate 
duce unde vrei. Numai spune unde. 

Începură nişte secunde cu prăbuşiri de stele în fiecare, cu 
fumegări de triste înnoptări. 

Pînă cînd şi obrajii se acoperiră lung de lacrimi. 

Şi le şterge cu toată palma. Apoi o întinse. 

— Mai dă-mi, te rog. 

— Alune? 

— Nu. Vreau să mai beau. 

— A-ha! Vrei să mai bei, — repeta el, parcă sila- bisindu-i 
gîndul. 

Intraseră în Ploieşti la ceasul sirenelor de amiază. 


Mugeau. Lucrătorii apărură, înnegriţi de muncă, palizi, 


— ca nişte lămpi care au filat. Cotiră pe lîngă gară. 

Intrară pe romantica alee desuetă a castanilor. Ceva 
şcolari, ceva pensionari stînd la soare pe băncile altui timp, 
rămas la Ploieşti ca într-o carte poştală ilustrată. 

Totul se ivea ca şi odinioară, pe bănci, în case şi-n bodegi. 
Era ceasul ţuicilor. Oraşul reapărea ca recitat în ochii 
fostului licean. Dar privea fără să vadă. Îl preocupa tinereţa 
limpede şi sărăcia penibilă pe care laolaltă le botezase 
„Ingrid”. 


Cu Ve-Ve era mai simplu: un buzunar cu alune şi gata. 

Cu Ingrid însă... 

„Ce fel de împărat eşti?” îşi reaminti el deodată de 
întrebarea ei, rămasă fără de răspuns. 

Într-adevăr, îşi făcea probleme ca un simplu băutor de 
apă, din lucruri care aveau să se dezlege de la sine, cu voia 
coniacului. 

Faţa i se acoperi de creţurile aceluiaşi mare zimbet 
dinspre vin. Şi degetul arătător se ridică în sus cu luare 
aminte, ca după un „dixi”, în timp ce mişcarea capului 
încuviinţă. 


Aşa că automobilul se opri nestingherit, cu ei trei şi 


cu Dumnezeu patru, la poarta cu doi brazi, mari ca din 
poala muntelui, a unei depărtate case de altădată, care 
albea într-un fund, sub un cer de dulce pastel provincial, cu 
felinar în faţă, cerdac, pod, grajd, hambar şi o mie şi una de 
lemnării albastre şi întunecate, alcătuind un fel de mare 
obraz al unei lumi aproape scufundate. 

Cotcodăceau găini şi dădeau glas felurimi cu aripi din 
Arca lui Noe. Chiar şi o pereche de păuni tirau trene 
zodiace cu ochi de bal, împungînd cu glasul şi fiind ca 
doamnele cu face-ă-main. Băteau cîni cu glas ca de moşie. 

Automobilul duduia la poartă, aşteptind. 

Dar pe acea poartă simţeai că firesc e calul care trage la 
trăsură, nu zbirnăiala motorului şi albăstreala benzinei. 

Apăru din funduri, fără grabă, un om cu şorţ albastru, cu 
cizme şi musteţi atît de vîrtos mari, c-ar fi putut atîrna cîte- 
o haină de ele. Veni, văzu, se lumină, luă poziţia de drepţi şi 
spuse: 

— Să trăiţi, don'comandor! Bine-aţi venit sănătos. 

— Să trăieşti, Buhnaru. 

Văzu şi fata, se uită la ea lung, cu o clipire mirată, gata să- 
şi facă semnul crucii. Se opri. Dădu din cap, renunţind la 
mirare şi întrebări. Deschise poarta. Automobilul intră la 


pas între atita felurime de făpturi, supărind curcani, 
zădărind curci şi dînd avintări bilbiîit îngereşti giscanilor. 

Se opriră cu răsunet la uşa casei cu cerdac. 

Batişte se scobori, — cît turnul, cu umeri laţi, croit numai 
din arcuri vînjoase. Întinse braţele spre Ingrid şi o luă de 
subţiori ca pe un vas cu flori, o puse pe pămînt, — şi n-o 
lăsă. 

— Te aşteaptă o odaie, Ingrid, — îi spuse el încet, ca 
numai pentru ea. 

Ea se roşi şi tăcu, cu o desime înnourată pe frunte. 

Iarăşi, inima bătea ca pasul unei armate. 

Intrară într-o umbră cu miros uşor de vechi, de ceruit, de 
mere, de pîine şi de adînc — cu amintiri — a vechilor case de 
provincie. S-auzea cu răsunet solemn tic-tac-ul unui ceas. 

Bagajele lui Batişte veniră după ei cu cizmele şi musteţile 
lui Buhnaru şi se urcară într-un loc nevăzut, pe o scară de 
lemn cu trepte scîrţiitoare. 

— Ce trebuie să fac? întrebă stupid Ingrid, deîndată 
roşindu-se. 

— Să-ţi scoţi pledul. 

Aa! îl uitase. 

Vai! şi-n ce hal era! 

— ... şi să te odihneşti. Sunt convins că ai mare nevoie. 

Dădu din cap, şi ca un pui de bogdaproste, se aşeză pe 
marginea unui scaun. Abia stind, alături de o masă ovală 
acoperită cu pluş ros, cu franjuri de jur-împrejur (ce căuta 
aici, Dumnezeule?). 

Casa stătea într-o umbră dulce, cu ferestrele abia albind a 
primăvară. S-auzea necontenit ritmul ceasului, — dar nu ca 
la Bucureşti, ci ca într-un adînc, c-un fel de solemnitate, 
spunînd parcă o rugăciune într-o minăstire a timpului. 

— Nu stai bine, zîmbi el. Hai cu mine. 

O luă de mină şi o duse la un fotoliu adînc, aşezind-o acolo 
cu o apăsare pe umeri, punîndu-i un taburet la picioare. 

— Întinde-te, închide ochii şi nu te gîndi la nimic. Respiră 
profund. 


Dar îndată se auzi glas subţire de femeie mustăcioasă, 
intrată o dată c-un recent miros de ceapă. 

— Săru'mîna, don'comandor, bine-aţi venit. Îmi creşte 
inima! (Toţi îl iubesc, gîndi Ingrid, şi-i surîse dimpreună cu 
bucătăreasa, o ţigăncuşă pe semne, care şi ea îl întîmpina 
cu mare zîmbet). 

Dar ca şi Buhnaru la poartă, întilnind-o pe Ingrid, 
Mărioara se miră atit de violent, c-un fel de sughiţ mut, 
încît, după ce nu-şi luă ochii de la ea, îşi acoperi cu palma 
gura, care desena în colţul ei expresia: Doamne, iartă-mă! 

— Să trăieşti, Mărioară din Urlaţi, ce mai e pe la voi? 
Tarlai-tarlai! Unde e Bazarcă? Să vie Bazarcă! 

— Ei, don'comandor, ne era dor de dumneavoastră. De 
cînd n-aţi mai venit! Războiul, bată-l Dumnezeu! Dar fiara a 
cu coadă unde e? 

— Ve-Ve! 

Veveriţa apăru pe umărul lui, dînd audienţă de acolo 
ochilor, ferestrelor şi oglinzilor. 

— Mă, fato! răsună deodată glasul lui Batişte, în timp ce-şi 
desfăcea miînile a pagubă, interogativ. 

— Îndată, don'comandor. Păi daţi-mi şi mie voie să mă 
bucur niţeluş c-aţi venit. Ş-o să fie bine? adăugi ea în şoptit. 
Că şi al meu e pe front. 

— Bine. Lasă asta. Prezintă-te cum trebuie. 

Peste un timp, Marioara apăru cu o tavă cu gustări 
(brînză, afumături, ouă răscoapte, ridichi, pîne) şi o sticlă 
de un galben grav. 

Miînile lui Ingrid abia îşi stăpîniră un salt spre hrană. N-o 
mai diferenţia. Gîndul ei ştia atit: acolo e de mîncare. 
Repede-te, ia, înghite. 

— Hai, Ingrid, gustă ceva. 

Îi străluciră ochii, ca un luceafăr atunci răsărit. Îşi muşcă 
buzele şi roşie, dar cu mînie şi cu mîndrie mare, articulă: 

— Mulţumesc. Nu mi-e foame. Vreau să beau. 

Bău un pahar, dîndu-l duşcă. 

— Pricepi ce-ai băut? o cercetă el cu zîmbet îngăduitor. 


— Mai dă-mi. 

O privi lung şi pricepu că tinereţa ei umilită şi răzvrătită 
are nevoie de o măciucă. Deci îi mai turnă un pahar, pe care 
iarăşi îl dădu duşcă, — aşa cum ai face cu o vulgară ţuică. 

Dar era o drojdie de aur vechi, fierbinte, cu traiectorie 
luminoasă de stea căzătoare. 

Din nou picară stelele ca într-o noapte de august. 

Din nou fu cald, fu bine, fu nebulos. 

Şi apoi nu mai fu nimic, ca la început de lume. Sau ca la 
sfîrşit. 


Cap. V 


Se trezi cîndva, cu acel început de „unde sînt?”, cu care 
deschid ochii cei care se regăsesc după operaţie într-o 
cameră de spital. 

O privea un tărîm necunoscut, cu umbre legănate şi iviri, 
slab luminat, bisericeşte, de o lampă cu gaz, învăluită într- 


un glob trandafiriu, aşezată pe podele, într-un colţ al 


camerei. Răsunară, dimpreună cu tic- 


tacul, cîteva lungi bătăi de inimă; pînă cînd una le adună pe 
toate într-o zvicnitură mai adîncă şi mai grea care prindea 
iar viaţă: recapitulind organic. 

Îşi aminti tot şi dintr-o dată, dar nu se simţi tristă, ci într- 
un mod absurd, care-l relua pe cel de pînă atunci, 
îmbogăţită ca de o veste bunăi!”:. Nu mai era singură. 
Exista pe lume un om, un bărbat înalt, care-i odihnea 
sufletul (nu ştiu de ce, să-l revadă nu putea, în amănuntele 
lui plastice, dar în întregime îi apărea argintiu ca un Balcic 


în soare şi cu ochi albaştri). Era urit? Era frumos? Era 
tînăr? Era bătrin? 

N-o interesa. 

Era. Ceva cald din adîincul ei (nu dragoste) se ducea spre 
el, cu recunoştinţă, — nu, şi mai mult: cu primăvară. 

EI, acela, cu miînile lui mari şi creţul lui de ris (îi revăzu 
deodată dinţii galbeni, amintindu-şi şi mirosul de lulea) îi 
dăruise primăvara. 


Şi ce va fi după asta? Vai de capul ei! Din nou, la 


fel de singură, în marea de viaţă care te duce spre moarte. 

(Lasă! lasă! o îndemnă cu violentă lehamite glasul 
interior, cel care răsună în om, dintr-un fel de cuşcă 
subterană, ca o şoaptă de sufleur). 

Află şi lăsă pentru mai tîrziu acele gînduri. 

Se ridică în coate, privind. Era într-un pat negru, de modă 
veche, care scîrţia aproape muzical, cînd te răsuceai. Odaia 
era boltită la uşi şi la ferestre. Un dulap negru sculptat, o 
oglindă ovală cu rama neagră, o masă ovală cu două fotolii, 
pe care erau două sfeşnice cu luminări trandafirii 
neîncepute. 'Iot ce putea fi îmbrăcat era acoperit cu aceeaşi 
cretonă întunecată, pe care erau trandafiri de un roz 
aprins. 

Plutea un fel de gravitate melancolică în încăperea 
delicati18: feminină. Cine stătea acolo? Fata casei? 
Domnişoara? Oare avea copii? 

Dar în definitiv, ce era ea? Cerşetoare? Ce căuta într-o 
casă străină? Era nebună! 

Sărise impulsiv din pat. Se clătină. Îşi aminti că era 


nemîncată. Şi abia atunci, văzu în acelaşi timp, pe 
măsuţa de noapte de la căpătiiul ei, o tavă cu farfurii 
acoperite şi o jumătate de pîine albă (în sfîrşit, de mîncare: 
şi pîne albă! albă!) şi-o coală de bloc de desen parcursă de 
un scris autoritar, dar mărunt, pe cît era mîna de mare. 


PENTRU INGRID CÎND SE VA DEŞTEPTA 


Acesta era titlul. 

Cu o mînă apucă toată pînea, înfulecînd, iar cu cealaltă îşi 
potrivi coala înspre lumină, cetind-o pe genunchi. 

Iscălitura de jos, Batişte, — bineînţeles. Care altul putea 
să-i scrie ei: Ingrid? 

„Sper că vei descoperi imediat aceste lămuriri şi 
instrucţiuni. 

Te numeşti Ingrid. 

Mă numesc Batişte. 

Acestea s-au întîmplat. Deci să le lăsăm. 

Eşti în casa lui Panait Vizanti: invalid din 191641) , bun 
prieten, sculptor şi beţiv. 

Ai băut pe nerăsuflate două pahare de rachiu de Urlaţi, 
de la Ilinoiu, avînd cel puţin zece ani vechime. Deci ai 
adormit durabil. Cum niciodată în viaţa mea n-am fost 
domnişoară, nu ştiu la ce oră te vei deştepta. Dacă e 
noapte, înseamnă că e noaptea dintii după dimineaţa cu 
rachiul de Urlaţi; dacă e ziuă, e desigur dimineaţa a doua, 
adică dimineaţa Duminicii. Dar aceste profeţii pot fi 
răsturnate. 

Oricum, iată ce trebuie să faci. Dacă te simţi singură şi 
doreşti asistenţă feminină, ia clopoţelul de la căpătii (Panait 
nu are sonerie, nici electricitate; el întrebuinţează 
clopoţelul, lumînarea şi gazul, ca pe vremea măsii-mari) şi 
agită-l cu violenţă. După un timp se va înfăţişa Marioara, tot 
o vechime de la Urlaţi, dar brună. Face orice-i spui, fără să 
cerceteze sau să se mire (e trăită în casă beţivă). 














Dacă vrei să rămii singură, fie, fă ce crezi. 'Ţi-am pregătit 
mîncare rece, pentru orice eventualitate. Dar eu îţi propun 
următoarele: în odaia de alături, e baia umplută cu apă 
clocotită (care poate că va fi rece!1%); întrebuinţeaz-o după 
socotinţă şi plac, sau capriciu. 


Cum ai plecat din Bucureşti pe necugetate, dacă ai nevoie 
de haine şi altele, găseşti în dulapul camerei. Nu mai are de 
mult stăpină, dar lucrurile au rămas demodate, cam roase 
de molii, însă armonioase şi amicale. Cred că nu ţi-ar şedea 
rău (pictural vorbind, că doar suntem într-o casă de artist), 
cu rochia de catifea neagră cu guler de dantelă, sau cu 
rochia, de tafta neagră, cu trandafiri la cingătoare. De 
asemeni, îţi recomand un parfum, Vetiver, care te aşteaptă. 

Acuma: dacă auzi zgomote, glasuri dogite, riîsete cam 


neroade, să nu te sperii. Nu-s hoţii, sunt beţivii, nu ştiu 
cîţi şi care anume vor fi, dar ţi-i indic pe cei probabili: 

1) Panait Vizanti, trăznit şi pe cînd era călăreț, nebun şi 
de cînd e sculptor. 

2) Batişte (nu mai insist). 

3) Chopin (citeşte Şopen; nu e rudă cu celebrul defunct. 
Dar, la mare beţie, cere să i se cînte Marşul funebru, pe 
care, pe semne, l-a auzit la o flaşnetă, în juneţă. Natural, 
poartă părul lung şi tace melancolie avind mîni pianistice). 

4) Ilinoiu1!) (nu scoate o vorbă. Bea şi ascultă). Crede că- 
i filosof şi fireşte că şi e. Credinţa e mare lucru. 

5) Băleanu, zis şi Sfîntul. Înalt, uscat şi smolit, ca 
ademeniti2% în spaţiu de pe zidul unei biserici ortodoxe. 

6) În sfîrşit, Axente de la Ceptura (zis şi Axente cu A de la 


C), podgorean şi cîntăreţ, tenor anume, c-un glas atît de 














mare încît nu poate intra într-o casă normală, decît dacă 
şi-l lasă la uşă. Îl recunoşti după aceea că înghite în sec, 


chiar dacă bea. El vrea să cînte! 

În afară de aceştia, va fi prezent numitul Bazarcă, Mielu 
Bazarcă, ultimul din dinastia Bazarcă de la Urlaţi. Vinul de 
la Urlaţi curge şi prin arcuşul lui, cu nobilă vechime. 
Ajunge. 

Sus-arătaţii beţivi e posibil să vocifereze şi chiar să cînte, 
tulburîndu-ţi liniştea, iritîndu-te. În care caz, e preferabil să 


te cobori în menajeria de jos, pacificind fiarele prin 
graţioasă prezenţă. 

Însoţitorul tău, subsemnatul Batişte, te va asista în clipa 
descinderii în infern. 

PS. Ve-Ve a vrut să rămiie cu tine, Ingrid, pără- sindu-şi 
domiciliul flotant din buzunarul meu. N-am consimţit, 
temindu-mă să nu te tulbure cu mania ei poetică de a umbla 
pe om ca pe copac. Dar simpatia lui Ve-Ve te onorează: dacă 
mai era nevoie...” 

De la o vreme, cu toate că-i era chinuitor de foame, uitase 
să mai mănînce. Cu foaia cetită pe genunchi, păstrată ca un 
mănunchi atunci cules (de bună sulfină) cu scînteieri de 
albastru, asculta; s-auzea un glas în afară, în casă, de 
bărbat care nu vorbea prea tare. Cineva povestea. Ceilalţi 
ascultau. 

Acolo erau bărbaţii: în jurul acestuia. 

Aici era ea, femeie. Dori atit de spontan să fie frumoasă, 
să placă altora, să-i bucure bucurîndu-se, încît se uită la 
dulapul cu haine, cu aerul copiilor săraci cînd te văd ieşind 
cu un pachet de la cofetărie şi cer: „Dă-mi şi mie! Zău, dă- 
mi!” 


Cap. VI 


Dar nu deschise dulapul îngăduit decît după ce veni de la 
baie, învăluită într-un uriaş halat bărbătesc (să intre în el 
un cavaler cruciat), pe care tot mîna lui Batişte prinsese o 
etichetă în dreptul glugii: pentru Ingrid. Venea jilavă de 
apă, cu părul cam ud, îmbujorată, ţinind în mînă lampa cu 
glob trandafiriu. Se privi o clipă, întinzînd lampa în oglinda 


ovală,  întilnindu-se cu ea, întimpinîndu-se în casa 
deşteptării. 

Nu se mai cunoştea. Se luminase. 

Era într-adevăr Ingrid. începea. Ce vedea în oglindă 
părea un pastel de-acolo, în ramă neagră, pentru auriul cu 
ochi albaştri al fetei tinere. 

Aşeză lampa pe masă, sporind flacăra. Spori şi rozul dulce 


al luminii, ca un piersic atunci înflorit, făcînd să suridă 


toate conturele: obraz, lemn negru, zid, cretonă. 

Bătea o inimă de bal în pieptul ei. În aşa măsură, încît, 
deşi mereu flămîndă (pentru că, orişicit, nişte alune şi 
cîteva îmbucături de pîine albă nu pot sătura o foame 
înrăită!21), îşi uitase pofta de mincare. Bătaia inimii de bal 
o alunga irezistibil înspre altele. 

Deci deschise cu emoție şi aţiţare dulapul negru. 

Ca şi patul, sciîrţii aproape muzical, amintind greierii 
nopţilor de vară. 

Apoi veni spre nara ei, blind, parfum de trandafiri stinşi, 
patciuli, camforă, — şi ştofe fără de stăpină. Atîrnau într-un 
fel de uscată toamnă, — uitate de vintul vieţii. 

Erau de toate, strînse laolaltă, cu pietate, de o mină 
bărbătească: rochii, albituri, dantele, evantalii, cutii de 
pudră, sticle de parfum. 

Dar cine o privea cu ochi albaştri, dintr-atita moarte? 

Tresări pînă la prag de țipăt, făcînd un pas îndărăt. 

Proasta! Reveni. Pe partea dinlăuntru a uşii dulapului era 
prinsă în ţinte, fără ramă, o pictură în ulei, înfăţişindi22* o 
fată... 

Doamne? 

Care era Ingrid? Ea sau aceea? 

Cu lampa în mînă se apropie din nou, cu severă cercetare 
în sprîncenele îmbinate. 

Respiră. Asemănare, da: identitate, nu. 

Nici măcar surori. 


Dar e drept că surpriza le făcea pe fiecare să aducă 


aminte de cealaltă. De îndată însă, începea diferenţierea. 

Aceea (săraca!) era delicat blondă, vaporoasă, ostenită, 
cu un suris resemnat. Cel puţin aşa apărea în versiunea 
plastică a pictorului. 

Alături de ea, Ingrid răsărea nu numai în viaţă, dar şi 
înfăţişind viaţa. Se uită din nou în oglindă şi nu-i veni să 
creadă că trecuse voluntar pe lîngă moarte. Era aşa de 
bucuroasă că e vie, încît portretul celeilalte îi dădu 
mărinimia unei înduioşări neipocrite. 

Săraca fată! 

Dar era moartă? 

C-o înţepătură în inimă, luă din nou foaia cu instrucţiunile 
lui Batişte: 

„Dacă ai nevoie de haine şi altele, găseşti în dulapul 
camerei. Nu mai are de mult stăpînă....” 

De ce? A murit? A fugit? 

Să fi fugit lăsîndu-şi toate lucrurile? 

Nu, săraca, a murit, — hotărî cu satisfacţie Ingrid. 

De altfel, Batişte adăuga: 

„Nu mai are de mult stăpină, dar lucrurile au 
rămas, demodate, cam  roase de molii, însă 
armonioase şi amicale”. 

Ce dulce vorbea despre lucrurile ei! Acest adorabil 
„armonioase şi amicale”! O! care femeie n-ar închide ochii, 
de bine, auzind din moarte o astfel de vorbă. 

De ce? Fiindcă murise? Sau fiindcă o iubise? 

Nu cumva era sora lui Batişte? Amîndoi aveau ochi 
albaştri. Atunci cum îl cheamă? Cum îl cheamă? (consultă 
din nou, ca pe un ghid, foaia de bloc). Aa! Panait Vizanti! 
Atunci poate că Batişte şi Panait Vizanti, stăpînul casei, erau 
cumnaţi. Asta ar fi explicat totul (spre marea ei satisfacţie). 
E ciudat în ce măsură începeau să o intereseze intimităţile 
şi trecutul casei Panait Vizanti! Viaţa ei proprie dispăruse, 


cu trecut, prezent şi viitor, deşi zilele ei erau iminente. 
Acum era într-un fel de paranteză magică. Ingrid! 

Închise ochii, încleştă pumnii, bătu cu piciorul în duşumea 
şi spuse tare, c-un fel de copilărească sfidare: Ingrid! Sunt 
Ingrid! Voi fi Ingrid! 

Şi iar îşi umplu ochii de mătăsurile, catifelele şi albiturile 
dulapului cu lucruri „armonioase şi amicale”. 

Vorbele lui Batişte îi îndemnau miînile, — ca o invitaţie la 
dans. 

Dar era atît de solemnă tăcerea din dulapul moartei, 
vegheată de ochii albaştri ai pastelului, încît nu cuteză să 
atingă lucrurile fără viitor. 

Şi iar se aplecă asupra „instrucţiunilor”: 

„Cred că nu ţi-ar şedea rău (pictural vorbind, că doar 
suntem într-o casă de artist) cu rochia de catifea neagră cu 
guler de dantelă...” 

O descoperi atirnînd, delicat întunecată, c-un fel de 
privire în ţesut, cu înduioşătorul ei guler de dantelă. 

O luă blind, ca pe ceva care doarme, întinzînd-o pe pat, în 
trandafirii lumini. Amintea de somnul fragil şi somptuos al 
fluturilor de noapte, rămaşi într-o încăpere omenească, 
dimineaţa, cînd servitoarea scutură. 

„„„sau cu rochia de tafta neagră, cu trandafiri la 
cingătoare”. 

O descoperi şi pe aceasta, scăldindu-şi degetele în 
foşnetul ei, culcînd-o apoi, alături de cealaltă, pe patul unei 
nopţi de primăvară, avind la deşteptare steaua căzătoare a 
unui trandafir roşu. 

Pe urmă veniră altele din dulapul umbrit, în trandafirii 
lumini, trecînd pe sub ochii albaştri ai fetei stinse, spre ochii 
albaştri ai surorii ei târzii, Ingrid. 


Cap. VII 


„De asemeni, îţi recomand un parfum, Vetiver, care te 
aşteaptă”. 

Nimic nu poate fi mai încîntător, mai înduioşător 
încîntător, decît tinereţa într-o rochie demodată. Nu era 
ridicolă, — cum se temuse în timp ce îmbrăca rochia de 
tafta cu talie îngustă şi netedă în luciul unduitor de apă 
noptată, înfoiată apoi ca o cădere de ape, de la trandafirul 


cingătorii pînă la pantofii decoltaţi care răsăreau cu 


virfurile numai de sub căderea foşnitoare a taftalei. Era 
atîta melancolie în linia desuetă, încît anii lui Ingrid 
întinereau într-o altă epocă, păstrată parcă într-un album. 

Într-adevăr, abia se mai recunoştea. Totul, începînd cu 
avîntarea spre roţi, ş-apoi cu vintul, cu vîntul din toate, din 
vorbe, din gînduri, din fapte, şi culminind acum cu rochia lui 
Ingrid, — o despărţeau de biografia exterioară a realităţii ei 
de pină atunci încorporind-o dulce şi violent într-o altă 
realitate, tulburător enigmatică, cu viitor incert, dar ca şi 
rochia de tafta, cu roză la cingătoare. 

„De asemeni, îţi recomand un parfum, Vetiver, care te 
aşteaptă”. 

Făcu iarăşi ce spuneau vorbele lui, poruncile lui de catifea 
şi primăvară, destupînd sticla de parfum după lupte cu 
dopul înţepenit. (Dar era voinică, mult mai voinică decit 
cealaltă). Mirosi parfumul şi-i fu deodată atît de drag, încît 
parcă îl dorea de mult. Avea miros de toamnă, de fum, de 
lemn aromat. 

„Care te aşteaptă”. 

Pe cine aşteaptă? Pe ea? Pe Ingrid? Dar Ingrid abia se 
născuse, în nebunia vinftului de primăvară. Atunci pe cine 
aştepta? Pe moartă. Să învie moarta în asemănarea cu alta, 
dorită ca atare? 


Îi venea să se scuture uneori, să iasă din încercuirea 
magicăt23t. 

Era exclus ca astfel de întîmplări neanticipabile, 
neprevizibile, să fie premeditate. Ele aparţin hazardului 
suveran. Nimeni nu poate porunci zarului: cazi astfel! Toată 
întîimplarea ei era o cădere de zar: la viaţă (a lui Ingrid), în 
loc să cadă la moartea celeilalte, flămindă şi cu fustă de 
stambă, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. 

Şi totuşi, era în ea (poate absurd, dar din ce în ce mai 
definit!24%) senzaţia că i se oferă un rol, cu sufleurul ştiut 
numai de ea: Batişte. 

Nu! Nu vreau! se apără ea cu glas tare şi aproape cu 
geamăt în vorbe. Dorea să spere, să creadă, să revină la 
viaţă cu viitor înainte, nu oprită la penibilul prezent 
premergător vîntului de primăvară. 

Deci se parfumă cu Vetiver — simțind şi în miros că i se 
pierde urma, devenind pînă ş-acolo Ingrid. Nici un cîne care 
ar fi mirosit-o pînă mai ieri n-ar mai fi dat din coadă 
regăsind-o. Murise. Devenise Ingrid. 

Ingrid? Sau cea cu ochi albaştri pe uşa dulapului negru? 

Îi era milă de ea, — de cea moartă, dar uneori se iveau cu 
bubuiri de furtună îndepărtată un fel de răscoliri de ură 
împotriva ei. 

De ce venise oare înaintea ei? 

Doamne! Ce spunea! Păi dacă venea ea, Ingrid, înlocul 
aceleia, ea dintii, acum ea ar fi fost moartă, cu chipul 
zugrăvit, şi cealaltă vie, în locul ei, ducîndu-se spre Batişte 
cu rochia de tafta. 

Desigur. Spre el se ducea, cu dorinţa să fie frumoasă în 
ochii lui, îmbrăcată şi parfumată aşa cum îi plăcea lui. 

De-o talie cu cealaltă, trupul ei parcă umplea mai viu 
rochia de tafta, mai păgîn. Oricum, rochia celeilalte putea fi 
măgulită de trupul recentei stăpîne, în nici un caz umilită. 

Se mai uită o dată în oglindă (întiia oară se simţea în 
rochie de bal), deschise uşa fără zgomot altul decit foşnetul 


aerian al rochiei de tafta şi rămase în umbra stilpilor de 
lemn, care făceau o galerie circulară a etajului, — pitindu- 
se, să vadă, fără să fie văzută. 

Toţi erau jos, ca în vestirea lui Batişte. (Ai fi spus că totul 
se întîmplă zugrăvit sau scris cu vorbele şi cu voinţa lui). 

Adunați în jurul unei mese rotunde, la lumina cu mare 
streşină de porțelan albastru a unei lămpi de gaz, cu picior 
înalt, — stăteau oamenii lui Batişte. Iată-i: 

Panait Vizanti. Îl recunoscu, deşi nimeni nu i-l descrisese. 
Dar era exclus să nu fie acela. O faţă impetuos osoasă, cu 
păr alb şi des, tuns scurt pe tîmple şi la ceafă, pieptănat cu 
o corectitudine pedantă, fir cu fir, trăsături ascuţite şi ochi 
verzi de o intensitate dementă. Părea un vultur de albe 
înălţimi. Băţul cu capăt de cauciuc prezent lingă el denunța 


o infirmitate: invalid din 1916. Păr alb. Dar minile! 


Năpraznice. O ner 


vozitate, o vibratilitate care ostenea pe cel care le privea. 
Călăreţ şi sculptor, — şi hipnotizator: de ce nu? Obosită 
privire dominatoare. 

Şopen era prea uşor de ghicit. Paloare melancolică. Bucle 
de adolescent de pe vremea lui Musset, albite însă şi mini 
feminine; Batişte le numise „pianistice”. 

Toţi tăceau în jurul mesei, cu excepţia lui Batişte care 
povestea, dar Ilinoiu(!), cu aspectul lui rural, de ţăran în 
haine de tîrgoveţ, era însăşi tăcerea, o tăcere sătească 
(puteai s-auzi cloşte, rațe şi cîni în tăcerea lui, şi griul cum 
creşte). Simţeai că e deprins cel mult să dea din cap, 
încuviinţind sau refuzind, mereu neras şi cu mîni cioturoase 
de vier. 

Conu Fănică era într-adevăr ca acele figuri de sfinţi 
spinatici, gălbui, înnoptaţi pe un prapur. Subţire, prelung, 
afumat — parcă-l vedeai dus cu legănare înaintea colacilor 
de înmormiîntare, a colivelor şi lumînărilor, în aşa măsură, 
încît, văzîindu-l îţi şi venea să faci semnul crucii pentru 














răposatul care urma, întrebîndu-te nu: „cine e conu 
Fănică?”, ci „care o fi ăla?” 

Numai Axente cu A de la C lipsea. Dar urechea lui Ingrid 
parcă-l şi auzea de la Ceptura, ca pe-un fel de Glăsuilă, 
alături de Lungilă, Păsărilă şi Setilă. 

Îi cunoştea ca pe o mitologie a vinului zugrăvită de 
Batişte. 

Şi Bazarcă lipsea, prin arcuşul căruia curgea tot vinul 
vechi de la Urlaţi. Adică, încă nu venise. 

Acuma însă nu s-auzea decît, scăzut şi fără fierbinţeală 
aspră, glasul lui Batişte. Vorbea despre război ca cei care-l 
fac: posomorit, fără strălucire, cu amănunte de viaţă grea. 
Totuşi spunea mereu, obligindu-i pe ceilalţi să tacă şi să-l 
asculte. Sticle cu sifon, acelea care stau albastru la piciorul 
scaunului, nu se vedeau. Ingrid se miră. Dar se vede că aici 
era mai altfel decît în alte părţi. În pahare, vinul turnat avea 
culoarea luminilor de Paşte. Cei de acolo îl respirau adînc, 
închizînd ochii, ş-apoi îl beau cu binişorul, rămînînd pe 
gînduri, ca în muzici ascultate. 

Ingrid privea, — dar mai cu seamă asculta vorbele lui 
Batişte. 

Dar unde-l mai văzuse pe omul acesta? 

Vai! Cum era posibil să-şi bată joc de el în halul ăsta? Căci 
îl recunoscu pe Batişte Condor. [...]427. De nenumărate ori 
văzuse prin ziare caricatura lui. [...] 

Îl revăzu de cînd îl întilnise, c-un fel de duioşie de-a şi-l 
aminti, de-a şi-l adinci în trecut, de a-l multiplica, 
acoperindu-şi gindurile cu mulţimea lui descoperită. 

Un timp îl ascultă, fericită să-l vadă vorbind, fără să-i audă 
vorbele, preocupată de cum era, spălat de noroiul 
caricaturilor, nu de ce vorbea. 

Pînă cînd, îndestulată, edificată, liniştită, — se odihni, 
acordindu-şi o pauză. Deci se uită la ceilalţi, ocupîndu- se de 
ei. 

Vedea într-adevăr vinul bărbaţilor, — dar unde era 
veselia? Asta era oare petrecerea? Cheful? Faimosul chef al 














oamenilor mari, despre care copiii n-au drept să ştie nici 
măcar din auzite. 

Ea nu participase niciodată la un chef cu vin (participase 
la o petrecere mixtă, băieţi şi fete, studenţi fără franc, cu 
nişte ţapi cu limonadă, alune americane şi doi pe cîte un 
pahar de Cointreau: nebunia orgiacă a celui mai bogat 
dintre ei). Dar culesese cu urechea tot felul de exclamaţii, 
înspăimîntat admirative. Apoi legase noţiunea chefului şi cu 
isprăvi senzaţionale (echivalentul filmelor cu gangsteri) 
publicate de ziare, aşa că, în mintea ei, cheful era egal cu 
orgia, fără să ştie bine ce-i orgie, orgia devenind 
superlativul necunoscut al necunoscutului chefului. Dar, 
vag, ca sonoritate, cheful trebuia să fie perpetuarea unei 
vociferări cu risete, cu cîntece, cu pahare sparte şi cu bătăi 
de picioare (ca la circ), iar ca mişcare, un adevărat tumult 
dezmăţat, în care bătaia, violul şi cuțitul oricînd pot s-apară 
firesc. 

Cei de sub ochii ei însă erau mai cuviincioşi şi mai potoliţi 
decit cei care citesc în biblioteca Academiei. Nu 


gesticulau. Nu se amestecau în vorba povestitorului. Nu le 
ardeau ochii ardeiat, nici obrajii nu străluceau stacojiu, nici 
vîrful nasului nu avea luciul revelator!2+*. Văzîndu-i de mult 
mai departe şi tot la lumina lămpii cu glob albastru în 
ambianța umbrită, ai fi crezut că-s pensionari din Ploieşti 
(republicani) adunaţi la o cafea, cu taclale. 

Curios! 

Îşi aminti că Batişte o anunţase că poate va auzi zgomote, 
vociferări. Deci pacea cu lumină de lampă nu era în logica 
faptelor de acolo. Batişte o obținuse sau o impusese. Pentru 
ce? Adică pentru cine? Nici nu mai încape vorbă: pentru 
Ingrid, pentru somnul ei. Necontenit, şi chiar din clipa cînd 
o întîlnise lîngă moarte, mîna lui o ocrotea, dîndu-i adăpost, 
căldură, optimism, viitor, păzind-o, călăuzind-o. 

Şi de ce? 


O! i-ar fi sărutat mîna vastă (parcă şi o corabie ar fi 
încăput în ea) cu care acum îşi potrivea tutunul în pipă. 

Ce mare şi puternic era! Deşi la o masă cu ceilalţi, stînd 
pe un scaun, ca şi ei, el parcă domina de pe un tron. 

(Ce fel de împărat eşti tu?) 

— Împăratul meu! 

Zimbi rumen în rochia de tafta, cu un trandafir la 
cingătoare: semnul inimii acordate. 


Cap. VIII 


Dar la masa de jos (şi dincolo de inima lui Ingrid), doi 
dominau: Panait Vizanti şi Batişte Condor. Ceilalţi erau 
secundari. Dar aceşti doi, faţă-n faţă cum erau, unul 
vorbind, celălalt ascultînd, impresionau prin croiala lor, prin 
miînile lor, prin acumularea de voinţă din fruntea şi privirea 
lor. 

Oare sînt prieteni? se întrebă ea deodată, nu cu logica, ci 
cu absurdul feminin (în care raţiunea ei credea mai mult 
decit în logică), de vreme ce ştia din arătarea lui Batişte că 
Vizanti e bunul său prieten (şi de ce să nu-l creadă?), văzînd 
pe deasupra dezinvoltura cu care dispunea Batişte de casa 
lui Vizanti şi felul în care era primit şi privit acolo de 
servitori. Nu părea în vizită, ci la el în familie, — om al 
casei). 

Dar ea: cealaltă, cea tot cu ochi albaştri? Ce le era? Soţia 
lui Vizanti şi sora lui Batişte (cum ar fi dorit ea, Ingrid, ca să 
fie prietenă cu amintirea ei)? Sau camaradă din copilărie cu 
amîndoi (ca fraţii), devenită apoi soţia unuia, dar rămasă 
prietena nedespărţită şi a celuilalt? Sau ce? 

Dar ei, bărbaţii aceleia, erau prieteni sau duşmani? 


Ochii ei îi adună şi-i adînci, cu o intensitate de flacără. Îi 
vedea din profil, faţă în faţă, ca două tunuri care vin din 
direcţie potrivnică, — şi se vor ciocni. 

De unde venea ideea aceasta, a ciocnirii iminente, cînd 
nimic n-o anunţa: logic? Şi totuşi, absurdul ei vedea un 
antagonism între aceşti doi, care stăteau cu însoţirea şi 
prietenosul vin la aceeaşi masă. Faţă-n faţă, dar ca pentru 
un viitor duel. Nu-i simţea alături, solidari, afec- tuoşi. 

Batişte era mult mai înalt şi mai din larg croit decît 
Vizanti. Urs. Stejar. Putere grea în volum amplu. 

Celălalt însă avea în el pînda ascuţită (cioc şi ghiare şi 
aripi) a vulturului. 

Poate că şi cealaltă, moarta lor (ah! nu putea s-o despartă 
de ei, adică de el, de Batişte), poate că şi aceea îi iscodise 
odinioară de sus şi poate din acelaşi loc, cu ochii ei albaştri, 
cîntăridu-i pe amindoi, comparîndu-i interogativ, poate cu 
inima în cumpănă, — dacă nu era cumva sora unuia dintre 
ei. 

Dar dacă ar fi fost ea aceea, soră cu nici unul dintre ei, pe 
care l-ar fi ales? 

Se mai întreabă? Batişte. Trandafirul de la cingă- toarea 
rochiei de tafta era semnul inimii, în cinstea lui. De asta nu 
se îmbrăcase cu încîntătoarea rochie de catifea, poate mai 
bine păstrată şi mai puţin demodată decit aceasta. 

Dar cealaltă, moarta lor? 

Cine era aceea care odinioară purtase aceeaşi rochie? 
Pentru cine pusese ea trandafirul de care şi ei îi pomenise 
Batişte, recomandîndu-i rochia? 

Din ce în ce, moarta, de care n-o lega nici o amintire, 
devenea o apăsătoare prezenţă, aproape chinuitoare. 

Îşi dădu seamă deodată că un om mort poate fi mai 
enigmatic primejdios decît unul viu. 

Ce simplu ar fi fost dacă cealaltă ar fi trăit. Poate că ea, 
Ingrid, nici n-ar fi fost, sau dacă întimplarea s-ar fi repetat, 
n-ar fi intrat (adusă de Batişte) în casa celeilalte, sau, 
oricum, nu i-ar fi îmbrăcat rochia, — şi, în orişice ipoteză, ar 


fi putut să o aibă în faţă, vie, pe cealaltă, să vorbească 
amîndouă, să se răfuiască, să lupte (da, să lupte: simţea că 
poate), dar să lupte cu cineva care este, nu cu cineva care 
nu mai e, fiind totuşi, prezent ca un obstacol. 

Ingrid era aşa de la adăpost acolo, în umbra stilpilor 
galeriei, aşa de la o parte de cei de jos (ca ceva de sub 
streşina casei, dincolo de oameni), încît nici nu bănui, 
văzînd capul lui Ve-Ve că răsare cu ochi ageri din buzunarul 
lui Batişte (pe semne deşteptată din somn), că singurătatea 
ei, că pînda ei, pot fi primejduite. Aşa că nu plecă. Dar 
Veveriţa, după ce trecu cu o dezmierdare acrobatică pe 
umărul şi ceafa stăpinului, făcu un picaj vertiginos şi cu 
viteza cîştigată izbucni ca la un looping pe balustrada scării, 
alunecă în sus vertiginos, şi deodată Ingrid, tresăltînd, se 
pomeni cu ea pe umăr. Ceilalţi de jos nu observară fuga 
amănuntului Ve-Ve. Dar Batişte o urmări cu ochii, deprins 
să descifreze distanţele zborului, intuind, probabil, la 
capătul strădaniei veveriţei, conturul lui Ingrid. Acoperită 
de ştiutul zîmbet, faţa i se îndreptă în sus şi mîna lui, peste 
capetele celorlalţi, dialogind cu nevăzutele, făcu un gest pe 
cît curtenitor, pe atît de amical: 

— Îmi pare bine că te văd, Ingrid. Nu ne faci plăcerea să 
cobori? 

Toate capetele se întoarseră spre scară. Cum toţi fumau, 
fumul împins de o suflare mai puternică fu ca o fumegare 
de galop oprit. 

Cu veverița pe umăr, Ingrid veni din alt timp şi cu rochia 
şi trandafirul alteia spre cei de jos. 

Dar cine scobora treptele scîrţiitoare ale scării de lemn? 
Ingrid? Sau alta? 

Îi venea să se oprească, ducînd mîna pe frunte şi 
întrebîndu-se înnebunitor: „Cine sunt eu? Spune-mi, Tu, 
Doamne, că oamenii nu vor să-mi spună”. 

Căci pe măsură ce se apropia, vedea în pupilele lor din ce 
în ce mai încremenit dilatate sub aburirea frunţii că n-o văd 


pentru întiia oară (deci că n-o văd pe ea), ci c-o revăd, 
recunoscînd-o printr-o spaimă de a fi şi de-a nu fi. 

Venea spre ei, cu bietul ei trup flămînd şi totuşi cu o inimă 
de frate în el, — dar simţea că aduce intensitatea unei 
halucinaţii, că cei care-o privesc văd şi nu cred, ca pe terasa 
shakespeariană a apariţiei fantomei din Hamlet. 

Treaptă cu treaptă (scîrţiitul lemnului devenea un geamăt 
al ei), era mai limpede că alta cobora spre ei, — ca 
odinioară, că nu le venea să creadă, dar că trebuiau să 
creadă ce vedeau venind şi auzeau venind, cu moarte pre 
moarte călcînd, — şi că erau emoţionaţi pînă la stingerea 
glasului, gîtuiţi de emoție, sugrumaţi, cu pumnii încleştaţi şi 
respiraţia tumultuoasă. 

(Ea care văzuse la Bucureşti în ochii oamenilor 
creşterea apocaliptică a cutremurului de pămînt la 
mansarda unui imobil care pilpiia, — recunoscu cele de 
atunci în cele de sub ochii ei). 

Dar cobora (în loc să urce treptele cu salturi înfricoşate), 
dar cobora ca o somnambulă, — ascultind parcă de înalte 
porunci nedesluşite. 

Nu s-auzea decit foşnetul rochiei de tafta (rochia de bal a 
moartei) şi geamătul ca de greier al treptelor de lemn 
(scîrţiind sub apăsarea pantofilor de bal ai moartei, ai celei 
care de ani putrezea într-un mormiînt). 

Dar deodată, în spectrala tăcere, Panait Vizanti, re- 
zemîndu-se în băţul cu capăt de cauciuc, se ridică nă- 
praznic, cu o elasticitate de cangur, răsturnînd scaunul care 
trozni. Sprîncenele i se îmbinară tăios (ca un iatagan) peste 
ochii injectaţi. Vinele se umflau pe tîmple ca şopirlele, cu o 
stranie intensitate. Îşi mişca buzele cutremurate de un tic 
în colţuri şi simţeai în gifiiala lui apropierea unor cuvinte. 
Falca de jos părea că-i creşte bestial. 

— Ingrid? urlă el interogativ mirîndu-se în extaz, cu glasul 
lui Hamlet la groapa Ofeliei [indescifr]. 


— Da, Ingrid, — zîmbi cu o calmă cruzime Batişte, 
ridicîndu-se şi el (dar potolit şi serviabil, ca pentru a da o 
informaţie), apropiindu-se de celălalt. 

Îl domina cu un cap şi cu toată lăţimea trupului lui care ar 
fi umplut armura unui cruciat. 

Faţa lui Panait Vizanti fu ca un calcar tropical, bătut de 
arşiţă dementă. 

— Ai îndrăznit? vijiit25* Panait, scăzînd glasul. 

Spinarea i se ghemuise a salt. Profilul i se ascuţise tăios, 
proiectîndu-se dincolo de om şi de omenesc, pe 
simplificarea ucigaşă a păsărilor de pradă (plisc şi ghiare). 

— Ce să îndrăznesc, amice Panait Vizanti? întrebă celălalt, 
încă apropiindu-se cu o duioşie suav veninoasă. 

Oroare! Cuvîntul explodă în sufletul lui Ingrid, lăsînd 
funingine şi noapte arsă. Căci ceea ce vedea nu mai era 
omul de sub cer, Batişte cu zimbet bun, omul spre care 
creştea inima ei, — ci celălalt, monstrul apocaliptic al 
caricaturilor. Asta era. Propria lui batjocură: adevărul lui 
izbucnit. Un nas cu nări de tun turbat, doi ochi râi (şi 
ipocriţi) de tapir şi fierăstrăul părului, ca o dinţare 
preistorică. 

Oribil! 

Fiarele se măsurară, ochi în ochi. Dacă ar fi trecut o 
pasăre printre ele, ar fi căzut moartă. 

Orice era posibil între aceşti doi oameni, ajunşi în 
murdăria urii, a urii fabuloase: să se bată-n capete ca 
munţii, să-şi arunce lavele, să se gituie apocaliptic, — orice; 
enorm şi cumplit, într-o demenţă urlătoare a spaţiului. 

În jurul lor, creştea ca o tăcere de început de lume. 

Cu lumini de fulger, Ingrid (îngrozită) gîndea involuntar şi 
pricepea că oamenii aceştia nu erau legaţi de prietenie, ci 
de ură; că în ea, Ingrid, o revedeau pe cealaltă şi că din 
cauza aceleia se urau surd, fără ca vreodată să-şi fi 
mărturisit pînda rănită. 

Dar ea atunci, ea, Ingrid, ce era în toate acestea? Teatru! 
O adusese nu din milă sau solidaritate umană, din duioşie, 


ci din interes, ca să-i sugereze un rol, fă- cînd din ea păpuşa 
unei melodrame. Ce oroare! Ce abjecţie! Ce ticăloşie rea! 

Ah! Cum îl ura! 

Cum ar fi vrut să fie ea duşmanul lui în avionul de luptă şi 
ea, cu mîna ei, sub cer, să-l mitralieze pînă la capăt, nu cu 
un glonţ, ci cu o sută, grindină, — să se răcorească pînă la 
sul, 

Îi ardeau obrajii, ochii, nările. Creştea în ea o mînie care 
depăşea sălbatec rochia de tafta, diferenţiind-o, pe semne, 
atît de tare de cealaltă (de titulara din sicriu şi din pastel), 
încît abia atunci păru că ceilalţi, ieşind din ceaţă şi din 
stafie, încep s-o vadă, să-i vadă realitatea. Cu o mişcare 
aproape dementă, în care băţul invalidului redeveni cravaşa 
fostului călăreț, Panait lovi sticla şi paharele din partea lui, 
care se sparseră strident, împroşcînd pe toţi cu vin. Numai 
lampa scăpă nerăsturnată, printr-un miracol de iscusinţă 
sau întîmplare. 

Toţi aşteptau, ca sub furtună, cu excepţia lui Batişte, care 
încă mai crescut, în toată puterea înălţimii lui, — părea că 
urmăreşte zbuciumul unui tînţar. 

Pînă cînd Panait Vizanti vorbi răguşit: 

— S-aducă vin şi alte pahare. Şi să vie Bazarcă! Unde-i 
Bazarcă? interogă el teatral, cum te-ai adresa duhurilor. 

Din nevăzute, o vioară răspunse feminin, galeş subţire, atât 
de dulce, că toţi teii înfloriră în arcuşul lui dintîi. 

Bazarcă se ivi încovoiat a cîntec, cu capul înainte, 
bulbucat şi hlizit. De o moale rotunzime, cu obraz de alună 
prăjită cu buze vinete, cu ochi ca de argint lunar şi dinţi ca 
vioriul oului răscopt, — nu părea venit cu pasul omului, ci 
adus de vioară, din văzduhul cozilor de mături zburătoare şi 
al murmurelor. 

În urma lui, din umbră, zvoneau instrumentele încă 
neînfierbîntate ale celor care-l secundau, — scînteind 
muzical în aşteptarea flăcărilor. 

Cu Bazarcă, veni o uşurare. 


Adică trăznetele nu căzură, ci fură înfăşurate în catifea 
adîncă şi duse din nou în păstrarea afundurilor. 

Bazarcă se oprise, zîmbind pînă la urechi (un meridian de 
zimbet pe globul în eclipsă al feţei lui oacheşe) şi, guşat de 
înduioşare, făcu o temenea orientală lui Batişte. 

Acesta îl recunoscu amical, cu acoladă, şi, pe semne, după 
un ceremonial al regăsirii, sărută gitul vioarei, sporind 
soarele ţiganului din ochi şi pînă-n strune. 

Aşadar, în afară toate mergeau din nou pe roate. Mini 
iscusite desfăşurară filfiind, cu miros nins de alb curat, faţă 
de masă proaspătă, şervete înfloriră la fiecare, tacimuri, 
răsunară farfurii clădite, apărură gustări de început de 
masă, cîte un tacîm de pahare şi diverse sticle pecetluite de 
păianjenii cinstitelor vechimi. 

Cioburile fură măturate de mini care nu se mirau. 

Lampa, scăpată de cataclism, ardea dulce ca aştrii după 
ciclon. 

Arcuşul lui Bazarcă scutura stele de vară pe ape lungi, — 
lungi cît o ţară, din trecutul amintirilor şi legendelor ei 
pînă-n inima omului de pe acolo. 

Toţi erau opriţi în picioare, pe unde-i apucase furtuna. 

Nici Panait Vizanti, deşi potolit acum şi invalid pe 
deasupra, nu se aşezase. În toţi era ca o aşteptare a unui 
altăceva, — cu speranţa aţiţată şi oprită. 

Plutea acel: Da' nu ne aşezăm la masă? — al tăcerilor 
prelungite care vor liman. 

Ingrid, solemn oprită, aparţinea mai mult scării decît 
încăperii de jos. 

Şi veverița, de altminteri, după ce o adusese, plecase de 
pe umărul ei, ca o ancoră scoasă. 

— Nu rămiîi cu noi, Ingrid? o pofti Batişte (dezgustător de 
afectuos şi protector), văzind-o că stă a ducă, rumenă ca 
nourii amurgului, dar gata ca şi aceia să se stingă. 

— Mulţumesc, domnule comandor. Am venit numai să vă 
spun petrecere bună. Eu mă culc. Sînt ostenită. 


Atit de ostenită, că s-ar fi prăbuşit pe prima treaptă. 

Dar se duse, — întovărăşită de muzici care o rugau 
dezmierdător, — urcînd treaptă cu treaptă, cu foşnetul 
rochiei de tafta, încredinţată că pe faţă sau într-ascuns ochii 
celor de jos o urmăresc. 

Era atît de tristă şi de singură, în sufletul ei, în carnea ei, 
în rochia ei, încît dacă fantoma celeilalte ar fi întilnit-o pe 
scara acestui urcuş, cu muzică, rochia de bal şi trandafir 
apus, s-ar fi uitat lung după ea, şoptind dintre funigei: 
„Biată fată, cine te-a pus să ridici pe umerii tăi viaţa de care 
mă apără un mormînt?”. 


Cap. IX 


Ca de la sine înţeles, Panait Vizanti şi cu Batişte Condor 
erau aşezaţi faţă-n faţă, — Batişte cu faţa spre scara 
dispariţiei lui Ingrid, Panait Vizanti întorcînd spatele acelei 
părţi a casei, pe care însă o revedea (ca într-o oglindă cu 
vagi fulgere care se retrag), pe chipul!) omului din faţă: 
Batişte Condor. 

— Frate Batişte, să trăieşti! 

Întinse paharul peste toată masa, c-un fel de solemnitate 
bruscă de om de arme. 

— Frate Panait, prozit! 

Ciocniră paharele umplute cu viu aur înnoptat. 

(Aşa-şi spuneau cînd erau colegi de liceu şi de bancă la 
Ploieşti unul altuia: frate. De la moartea lui Sigrid însă, 
evitau să se interpeleze cu romantica vorbă a tinereţii). 

— Bună drojdie, frate Panait, — exclamă grav Batişte, cu 
buza de jos avintată, cu sprîncenele ridicate, cu palmele 


desfăcute, avind în toată fiinţa lui o oprire reverenţial 
meditativă: hm! 

Părea că ascultă cum cade ceva în adînc, cu o expresie 
bufon gravă. 

— Are douăzeci de ani, preciză Panait. 

Şi adăugă cu un ton absolut neutru: 

— Vristă de fată... 

Un scaun era gol, la masa bărbaţilor. 

Sigrid? Sau Ingrid? 

Mărioara (mai atentă la pahare decît la farfurii) umplu din 
nou, cu o îndemînare farmaceutică, paharele deşertate, 
fără să picure faţa de masă. 

— Fraţilor, — dilată Batişte cuvintul înviat de Panait, 
acordîndu-l cu accentul vocativului de chef tuturor, — 
fraţilor mei, această băutură de douazeci de ani e o muzică 
din bătrîni, pe care o bei, în loc să o asculţi. Deci, s-o bem. 
Turnaţi-i şi lui Bazarcă — fratele. 


Lăsîndu-şi vioara, Bazarcă se opri cu călciile lipite, se 
înclină adînc, ciocnind paharul cu rachiu cu frun- tea lui, 


apoi numai cu paharul comandorului, pe urmă se înclină 
din nou cu ochii la Vizanti, după care binecuvîntă amical pe 
ceilalţi, — şi dădu duşcă drojdia, care-i sclipi în ochi ca 
steaua desprinsă şi, prin arcuşul iarăşi ridicat, pică prelung 
pe struna încercată tangenţial. 

Dar mîna lui Vizanti, ridicat în capul mesei, porunci 
tăcere. 

— Prieteni, azi nu e o zi ca oricare alta. Sărbătorim 
întoarcerea (prea scurtă) de pe front, a fratelui meu, a 
gloriosului nostru prieten, comandorul Batişte Condor. 
Dumnezeu ni l-a păstrat şi ni l-a trimis din nou în jurul 
mesei prahovene, unde-i arcuşul lui Bazarcă şi veşnica 
noastră prietenie şi toate amintirile vieţii noastre. Ce vom 
face în noaptea asta? Aud? 


— Vom bea cumplit răspunseră toţi, în cor spontan, — dar 
oarecum liturgic. 

— Trăiască, — zise Panait, cu slavă. Şi cam şchio- pirc, 
oleacă tîritor, se apropie de Batişte, sărutîndu-l pe un obraz 
şi altul. 

Şi acesta se ridică, îmbrăţişindu-l pe fratele regăsit: 
Panait Vizanti. 

— Trăiască! răsunară glasurile bărbaţilor. 

Fără nici un semn, Bazarcă intonă un „mulţi ani trăiască”, 
modulat de el, după o anumită fierbinţeală a arcuşului. 

Ghiaţa fusese spartă (Şopen lacrimă). 

Masa începu! 

Porniţi înspre trecut, ajunseră la amintirile liceale, 
căutînd din nou (dezordonat, delaolaltă, vorbind cînd unul, 
cind altul şi toţi intercalînd exclamaţii, regăsiri şi 
paranteze) băncile, poreclele,  chiulurile, ambițiile, 
profesorii, într-un cuvînt, sonoritatea şi elasticitatea vieţii 
de-atunci. 

Cu ele în vorbe şi-n pahar, se înfierbîntară. 

Arcuşul lui Bazarcă urmărea şi da ce trebuie, — mereu ca 
pe oblincul amintirilor. 

În timp ce comesenii evocau o epocă, cîntecele ei 
reapăreau. 

Vizanti uneori făcea semn cu tîmpla lui Bazarcă. Deodată, 
ca purtat de un resort, acesta era la urechea lui Vizanti, 
dînd cîntecului mai scăzute murmurări, îngro- pîndu-l ca în 
tăcerea auzului. Ochii verzi ai lui Vizanti se închideau. 
Glasul i se umfla a cîntec, mai mult înlă- untru decît în 
afară, — neputincios să cînte, dar zbuciumat de cîntec ca o 
pasăre cu aripele tăiate la auzul zborului de toamnă al 
surorilor ei de sus. Parcă buciuma gemete. Dar iarăşi 
deschidea ochii, umplindu-i de zgomotul celorlalţi şi de 
veselia băuturii. 

— Mă, fraţilor, bătu el din palme, — dar unde mi-i Axente? 
Cum asta: vine fratele nostru iubit, gloriosul Batişte, pe o zi 
(poate două?)... 


Batişte ridică din umeri cu un mimic: Nu se poate! 

— ...Şi păcătosul de Axente cu A de la C lipseşte? Măgarul! 
Apoi să nu-i... 

Nu ştiai dacă glumeşte sau e miînios. Era atita imperialism 


în fiinţa lui (natural, dar şi îndîrjit compensativ 

faţă de împuţinarea infirmităţii), încît tot ce-i contrazicea 
placul îl irita prin aceasta, fără de altă logică: cel puţin în 
primele clipe. 

— Să trimitem după el, propuse soluţia Ilinoiu, tăcutul, 
care nu deschidea gura decit pentru ca s-o pecetluiască din 
nou cu tăcerea de aur a băuturii. 

— Bravo, Ilinoiu. Aur! Cine se duce? îi cercetă Panait, ca 
pe nişte fireşti subalterni, omiţindu-l însă din această 
invitaţie optică pe marele Batişte. 

— Să trăiţi, don' căpitan, mă pot duce eu, — se oferi 
Buhnaru, răsărind la lumină şi comandă, din umbra unei uşi 
dinspre bucătărie. 

— Te-ai dus! încuviinţă Panait, intrînd spontan în 
laconismul autoritar al dialogului militar. 

— Să pun caii la trăsură? 


— Lasă caii să se odihnească, interveni Batişte c-un fel de 


vizionară duioşie; scoală şoferul meu. Du-te cu el. 

— Ce ordonaţi? aşteaptă Buhnaru, cu ochii la stă- pînu- 
său. 

— Mai întrebi? Fă cum îţi spune domnul comandor. Te 
duci şi-l aduci pe Axente. 

— Şi dacă doarme? 

— Îl scoli. 

— Şi dacă nu-i acolo? 

— Să fie acolo, sau oriunde. Îl aduci. 

— Şi dacă nu vrea să vie? 

— Îl legi cobză. 

— Dom'le! Dom'le! izbucni lung şi negru ca o lampă care 
filează conu Fănică, cu braţele-n sus, gîngurind uşor. Mi-a 


plăcut. P-p-pe onoarea mea. Ai vorbit ca pe vremuri. Să cio- 
ciocnim un pahar pe chestia asta. 

Panait zîimbea. 

— Mă, proştilor, am glumit. Azi e sîmbătă. 

(Vru să verifice ora, dar îi fu oarecum lene. Se răzgindi). 

— Sîmbătă noaptea, hotări el generic, Axente bea ca un 
porc, acolo la el, la C. Ce mai stai? Du-te şi adă-l, tună el 
către Buhnaru, care porni ca din praştie. 

Undiţa întinsă după Axente aduse cu zimbet de şotie 
şcolară alte amintiri liceale, — şi mare poftă de băutură. 

Arcuşul lui Bazarcă era termometrul: se încingeau: mîinile 
erau mai săltăreţe, vorbele mai izbucnitoare şi mai zăpăcite 
(aşa cum e zborul rîndunelelor), glasurile mai răsunătoare, 
privirile mai cu damf. 

Nu mai vorbeau; exclamau. Totul se întîmpla pe un 
registru mai ridicat, la cîteva octave distanţă. 

— Mă, băiatule! 

— Lasă, mă! 

— Zi, Bazarcă! 

Toate acestea se intercalau în celelalte (încercarea de e 
istorisi cîte ceva sau de a întreprinde ceva cu continuitate, 
cum ar fi să susţină ceva pină la capăt), alcătuind un zvon 
de glasuri, zgomote, risete şi exclamaţii, care făceau din 
încăperea înceţoşată de fum şi dulce luminată, dar cu 
preajmă de umbre, — locul în care huia un fragment de 
mulţime. 

Şi totuşi se întimplau şi alte lucruri, — ai căror actori. însă 
(Batişte şi Panait, mereu faţă în faţă) parcă se decalau de 
acţiunile lor subtil surde, devenind spectatori. 

Fără să pară, ochii lui Panait îl iscodeau pe Batişte, care la 
fel făcea şi tot fără să pară, căci, într-adevăr, el ca şi celălalt 
participa cu vin la băutura celorlalţi. Dar uneori, irezistibil, 
ochii lui Batişte, opriţi înspre scară, vedeau altăceva 
iluminîndu-se uneori, dar alteori umplindu-se de o 
sfişietoare melancolie (cea care dă bărbatului celui mai 
tare, plinsul aspirat, cu tîmplele în pumni). Atunci, ca un 


îngheţ îi cuprindea faţa, — care se întuneca, înclinindu-şi 
fruntea a moarte. 

Panait vedea că Batişte vede. 

Şi Batişte vedea că Panait îl vede. 

Deci o vedeau. 

Şi era fioros. Casa întreagă era străpunsă, din ceruri 
piînă-n iad, de o arătare cu ochi albaştri, dulce ca nimic alt, 
mai dulce ca liliacul alb înflorit pe un mormînt negru. 

Dar de îndată, cei cu cărbuni aprinşi de iad pe inimă se 
priveau făţiş, zimbeau cu regăsire şi s-auzeau spunînd (ca 
pe alţii) cuminţi pe aceeaşi scenă. 

— Să trăieşti, mă frate-meu Panait. 

— Să trăieşti, mă frate Batişte. 

„Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost 

De-mi ţin la el urechea — şi rîd de cîte-ascult 

Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult” 


Cap. X 


Se vede că arcuşul lui Bazarcă (căci el, Bazarcă, devenea 
impersonal pretextul arcuşului, — numele fiind al arcuşului 
din el, lui nemairevenindu-i decît zilele omului) descifra nu 
numai văzutele, dar şi nevăzutele, — căci deodată, bizar, 
fără ca nimeni să i-o ceară, cîntă (aparent) cîntecul lui 
Şopen; adică Marşul funebru al lui Chopin. 

Şi Panait şi Batişte, involuntar, se priviră. Struna magică 
destăinuia moartea prezentă acolo. Marşul solemn negru, în 
care simţi genunchii osteniţi ai cailor, ştofele negre, 
convoiul lent ş-acoperirea soarelui cu crepe de doliu, — se 
desfăşura altfel decît pe clapele clavirului, fără de clopotele 
care bat tinguitor numai acolo, dar deodată toate florile 


lumii mirosiră a moarte şi trupul primăverii înţepeni în 
cosciug, între lumînări aprinse. 

Li se-ncleştară fălcile de jale. 

Şi ei, lupii solitari, se opriră c-un fel de urlet în privire. 

Dar începea, — pornind de la aceeaşi muzică, şi un zîmbet 
în încăperea vinului dezlănţuit. Căci cel vizat de marş era 
Şopen. Oarecum el primea  defilarea funebră şi 
condoleanţele. 

Toată Prahova vinului ştia. Marşul nu mai era al lui 
Chopin, ci al lui Şopen, care primea să i se cînte, la chef, ca 
un superlativ al inimii albastre. 

Şopen, ascultîndu-şi cîntecul, rezemat într-un cot, palid, 
suveran destins, cu frunte ca petala, [indesc.] plete, bucle 
şi iluzia că e un fel de cel puţin Chateaubriand, Lamar- tine, 
Musset sau pe-acolo, — şi lăcrimînd în salonul tristeţilor 
eterne, — era într-adevăr un spectacol subtil, dar irezistibil 
bufon. 

Nimeni nu rezista: era ştiut. După un timp, cei care se- 
ncărcau involuntar de muzica cîntecului trist, cîteva clipe, 
se uitau la „văduvă” (aşa i se mai spunea sarcastic) şi 
zîimbeau, făcîndu-şi unii altora cu ochiul. Şopen le făcea 
ofensat semn să tacă. Adică: „Mă, băieţi, ăsta-i cîntec mai 
tare decît Steluţa! Ascultaţi, ce dracu!”. Dar băieţii, în loc să 
se potolească, izbucneau în risete şcolăreşti, cu atit mai 
irezistibile, cu cît figura lui Şopen căpăta expresia celor 
care au luat ricină. 

Aşa se întîmplă şi acum. 

Marşul funebru al unui adînc de-acolo deveni noul pretext 


de ris al suprafeţelor, — intuiţia bizar adincă a lui 


Bazarcă putînd fi interpretată şi ca un omagiu burlesc adus 
convivului celui mai puţin băgat în seamă. De altfel, marşul, 
pornit solemn la oarecare distanţă de masă şi cadenţat 
acolo cîtva timp, o dată cu risetele, se apropie confidenţial 


de urechea lui Şopen. Acolo şi muri (cu stelele nădejdii). 
Marşul funebru printre risete de beţivi. 

Şi fără de tranziţie, Bazarcă trecu la altele. 

Se bea îngrozitor: cu pauze de cafele negre, în ceşti de 
cafea cu lapte. Şi se fuma în aşa măsură, încît lumina era 
mereu în ceaţă şi eclipsă. 

Dar cheful era în arcuşul lui Bazarcă. Şi vinul de Urlaţi 
(cel care e sprinten la băut, dar şi c-o uşoară melancolie 
care aminteşte buchetul marelui Cotnar) şi acel fel de 
veselie a bărbatului (brutală, uneori vulgară), ve- cină 
uneori cu lacrima înduioşării ieftine, măgulitor atîrnată în 
geană, melodramatic ştearsă şi uneori vecină şi cu 
înnăbuşitorul marasm sau cu arsura înveninatei disperări, 
dar depăşindu-le mereu. Veneau spre cei de-acolo vin şi 
cîntec, zîmbet şi vin, contopite într-o dănţuire, prin arcuşul 
lui Bazarcă. Arcuş care ştia, cît şi o Dunăre întreagă, în 
spaţiu şi în timp deopotrivă. Tot ce cuprinde Dunărea de la 


valsul vienez, palpitind cu foşnet pe dulce malul ei de 


acolo, trecînd prin ţara unde totu-i 

viscolit de ceardaş şi apoi culegîind o ţară românească 
întreagă, de la Porţile de Fier pînă la vinăt Marea Neagră, 
cu toate frunzele Baladei şi cu toate zimbetele cobzei şi 
suspinul strunelor sau buciumului lung, — toate acestea, 
toate şi încă o mie şi una de multe altele, curgeau răsfrînte 
ca-ntr-o altă Dunăre, în strune şi arcuşul lui Bazarcă. 

Nimeni nu-i spunea să zică şi să zică ce anume. 

El zicea, mutindu-şi ştiutorul lui arcuş de la ureche la 
ureche. Le ştia (urechile) pe toate. Nu numai pe cele de 
acolo, dar şi de pe lungă şi beţivă Valea Prahovei. 

Arcuşul lui creştea cu munţii peste Valea Prahovei, 
binecuvîntîndu-i cu muzică podgoriile. 

Deci zicea, — pentru bieţii beţi din Valea Omului. 

Iar ei fumau, beau, cîntau şi ascultau, — ascultîndu-şi prin 
destăinuirile muzicii şi vinului de Urlaţi propriul lor suflet 


obscur, nemernic, bun, generos şi hrăpăreţ, — şi totuşi 
darnic la o adică. 

— Ce-am avut şi ce-am pierdut? 

— Ceasul cel bun şi la revedere. 

— Pe chestia asta mai bem un pahar. 

— Chiar şi două. Dar unde-i sticla? 

— Mărioară, unde eşti? tună Panait. 

Şi alte sticle sau cafele negre veneau de îndată, — căci 
vinul, după cum spunea Batişte, trebuie să curgă, ca să ştie 
tot omul că verbul acesta înjosit de apele zise curgătoare 
(fluvii şi alte asemenea) are şi el zile de înălţare, cînd e cu 
omul şi cu vinul omului. 

Dar dintr-acestea, toate cuprinse într-o împăinjenire de 
muzică, vin şi fum, — se desprindeau, oarecum tainic 
pentru unii, şi altele. 

Aşa de pildă, cum ţi-ai pipăi spada uitată pe şold, mîna 
(vasta mînă) a lui Batişte îşi aminti de veveriţă şi prin ea de 
un drum, dar nu spre moarte, ci spre viaţă, către cineva 
tînăr (0! înduioşător de tînăr) şi cu ochi albaştri. Ingrid! Îi fu 
dor deodată, dintr-atita moarte, dintr-atita fum spurcat şi 
dintre atiţia bărbaţi beţivăniţi, — de cea pe care o botezase 
Ingrid. 

Apăru în el ca o exclamaţie: Ingrid! 

De data aceasta ea, nu în amintirea celeilalte. 

Şi simţi c-un fel de mirare (poate vinul) ca o dimineaţă în 
iadul întunecimilor lui. 

Desigur că Panait (fratele) îl privea. 

Îl privea. 

Ai fi zis uneori că gîndeau ca un singur creier, — după 
cum din aceeaşi inimă, despărțită în două în piepturile lor, 
le venea veninoasa însoţire. 

Îl privea. 

Îl privi şi el, — ca să ştie Panait că el ştie că Panait ştie. 
Apoi nu se mai ocupă del. 

Abătindu-se cu gînd şi fapte dintr-acolo, o porni pe Ve-ve. 
Adică o îndemnă c-un deget să iasă din buzunar. leşi ageră, 


vibrantă ca o libelulă, cu ochi deştepţi spre ochii lui. 
— Du-te, Ve-Ve, şopti el. 


ŞI veverița tot pe după git porni în lumea largă, pe văi şi 
munţi, — hăt sus şi hăt departe, pînă la o Uşă. Se opri la 
poalele Ugşii, ea cît secunda, iar Uşa cit veacul, ascultă, nu 


auzi nimic şi atunci bătu la uşă, — în felul ei, fireşte. 

Într-o poveste, ajunsă la aceeaşi uşă, ar fi spus: 

— Fată cu ochi albaştri, stăpinul meu e trist ca şi tine în 
valea veseliei vinului. Gîndeşte-te şi tu, fată albă, el vine de 
la moarte şi se duce spre moarte. Trăieşte cu zilele în mînă. 
A mai fost în viaţa lui o fată cu ochi albaştri. Dar l-a umplut 
pe el de pămînt, înainte ca ea să se ducă în pămînt. Azi, tot 
lîngă moarte, te-a întîlnit pe tine, fată vie, cu soare în păr şi 
lună în obraji. Şi inima lui a zîmbit din nou. De-acolo îi 
venea beţia. Dar el crede că din vin. Tu ai fost strugurul 
acelui vin pe care-l uitase, crezîndu-l îngropat de veci în 
beci zidit. Fată cu ochi albaştri, îmbracă-te din nou cu strai 
de bal, încinge-te cu trandafir, spală-ţi obrazul cu bunătate 
şi vină din nou la stăpînul meu trist de lingă veselia 
celorlalţi, — că dacă nu vii tu, ele trist, şi eu nu ştiu să 
pling, — sora mea cu ochi albaştri. 

Dar povestea se oprise. 

Uşa rămase închisă. 

După un timp care se prelungi, cu aşteptare, cu speranţă, 
cu mirarea unei dezamăgiri (de-a lungul căreia Batişte fu 
într-adevăr absent), veverița se întoarse umilită, ca un cîne 
de vînat, care n-a ştiut să „aporteze”. 

Se priviră ochi în ochi, ca în ceasurile de singurătate 
anxioasă ale avionului de vinătoare şi Ve-Ve intră din nou în 
domiciliul ei. 

Ingrid? 

Dar cine era în definitiv această Ingrid? 

Batişte se ridică de pe scaun şi porni spre scară. 

Panait Vizanti tresări, — devenind un fel de zid cu coada 
ochiului. 

Batişte trecu înalt lîngă el, fără nici un cuvint. 

Spinarea lui Panait se ghemuise la pîndă şi aşteptare. 


Batişte se opri după cîţiva paşi şi scoţîind luleaua prelungi 
din picioare toaleta ei. Trecură secunde, timp ca la 
numărătoarea boxeurului căzut în ringul orbitor. Apoi 
Batişte aprinse pipa, trase cîteva fumuri... 

— Frate Batişte, — năvăli cu o crispare isterică glasul lui 
Vizanti (care însă nu se întoarse), cum aşa? Ne părăseşti? 
Te duci la culcare? 

Într-o secundă, pieptul lui Batişte se umplu de căldură, — 
ca şi cum un vînt de primăvară i-ar fi bătut de-a dreptul pe 
inimă. „Vra să zică — gîndi el — crede că Ingrid e metresa 
mea şi mă duc s-o caut în aşternut”. 

Zimbi, cu nările desfăcute şi abia după o pauză răspunse: 

— Cum să te las, mă frate-meu! Nu ştii! Vorba lui 
Caragiale: Un minut! 

— Aha! se lumină Panait. Aşa da, frate Batişte. 


Cap. XI 


Chiar în acea clipă, o dată cu paşii puternici ai lui Batişte 
care se îndepărtau în auz fără să zguduie treptele scării pe 
care o ocoliră, răsunară delicat şovâitoare, patetic 


neputincioase, ca o fantomă care ar vrea să danseze cu 
cineva din viaţă, fără să-l poată ajunge cu braţele întinse, 
acordurile Valsului trist al lui Sibelius, care din ce în ce 
deveni ca un vîrtej galben de frunze scuturate. 

Arcuşul lui Bazarcă cîntă cu atita transparenţă de sunet, 
încît în orice ureche apărea înfiorarea tristă a fantomei, 
imponderabilul acestei mîhniri lunare, — ca-n vremea lui 
Mallarme: 


„La lune s-atiristait. Des seraphins en pleurs... 
Et j'ai cru voir la fee au chapeau de clarte” 


Venea dulcea fantomă dusă prin arcuşul razei de lună. 

De obicei, cînd aducea în urechea lui Vizanti Valsul trist, 
Bazarcă ştia că Vizanti îi umple buzunarul cu tot ce e în 
buzunarul lui, — aşa cum alţi cheflii se pupă!) cînd aud 
„Steluţa” sau „Miînă birjar”. 

„Dambla de beţiv”, aşa se cheamă. 

Deşi arcuşul lui Bazarcă curgea peste ban ca aurul stelei, 
dacă venea, îl primea cu buzunar deschis şi zîmbet în 
priviri. 

De data aceasta însă, Vizanti nu-şi scoase portofelul de la 
piept. Urechea şi mintea lui păreau îndreptate spre 
transparenţe ostenite ca spre altele, mai imediate, mai 
concrete, mai viguros reale. 

Aşa că, într-adevăr, fantoma valsului fu singură nu numai 
în muzica lui Sibelius, dar şi în arcuşul lui Bazarcă, sub 
acoperişul unde veşnic el dormita. Zadarnic căuta fiinţa 
valsului s-ajungă pînă la atenţia stăpînului. Nu izbutea. Iar 
ceilalţi ascultau altfel şi de cum ar fi dorit Bazarcă şi 
arcuşul lui, dar şi muzica lui Sibelius. 

Pînă cînd, după ce valsul neprimit încetă (ca cineva care 
pleacă cu mîna întinsă127%), apăru şi Batişte. 

Abia cînd îl avu în faţă, evident, cert, concret, Vizanti se 
destinse atît de vizibil, încît fu cuprins de o subită bună 
dispoziţie. 

— Ce-ai zis? îl întrebă el, venind de departe, pe Bazarcă, 
aşa cum cercetezi pe cineva care ţi-a spus o vorbă fără s-o 
asculţi. 

Dar Bazarcă, umilit şi ca artist, dar păgubit şi în pungă ca 
lăutar, se îndîrji pînă la temeritate, şi în loc să răspundă la 
întrebare cu vorba, ridică arcuşul, muindu-şi-l în brumele 
nordului şi de acolo îl aduse ca o pasăre nostalgică şi 














nebuloasă, cu cintecul din Peer Gynt, suita lui Grieg, 
moartea lui Aase. 

Ca la trecerea unei înmormiîntări, toţi amuţiră cu o 
expresie de gravă reculegere. Moartea lui Aase(!) (cîntată 
de altminteri de Bazarcă, oarecum dintre friguri, cu o 
intuiţie a Nordului care cinstea mîna lui de ţigan), cîntată 
liturgic, grav, iremediabil, fără pasionalitate, agonizant, 
reedita Marşul funebru. După cum acela era cîntecul oficial 
al lui Şopen, în toi de chef, cînd îl apucau tristeţile, tot aşa 
moartea lui Aase din suita)! lui Peer Gynt era cîntecul 
rămas de la Sigrid. 

Cînd îl cînta cu ani în urmă acelaşi Bazarcă, în aceeaşi 
casă după un chef mai cu surdină, ce e drept, cam spre 
dimineaţă, apărea abia limpezită(1) 1 din somnul întrerupt, 
cu capul aplecat peste balustradă, Sigrid. De acolo asculta, 
cu visare nordică în ochii albaştri cîntecul ei, zîmbindu-le 
din depărtarea ei. 

Cîntecul ei nu apăruse în arcuşul lui Bazarcă decit ani 
după moartea ei, cînd durerile devin amintiri, cînd rănile 
se-nchid, lăsînd visare şi melancolie. 

Dar de cîte ori răsuna acest fel de marş funebru, al lui 
Panait Vizanti acesta, în amintirea lui Sigrid, nu numai că 
nimeni n-ar fi cutezat să zimbească, aşa cura se întîmpla cu 
marşul lui Şopen, dar dimpotrivă, toţi îl ascultau ca pe un 
parastas în amintirea stăpînei casei în care petreceau. 

Auzind arcuşul lui Bazarcă, toţi ridicară capetele, re- 
văzînd capul lui Sigrid, aplecat pe balustradă. Şi Panait 
ridică ochii în sus, spre acel loc... 

Lui Batişte i se umflară nările. 

Ştia că Vizanti minte, simulind că vede ceea ce apărea 
celorlalţi. Panait nu se uita, prin muzica lui Grieg, la 
amintirea lui Sigrid. Nu. O dorea pe Ingrid, a cărei apariţie 
îl zguduise la început, evocîndu-i-o pe cealaltă şi care acum 
îl intriga şi-l obseda, ducindu-l păgîneşte, bahic, spre 
femeie, — spre femeia altuia. 


















































Sub  încleştarea  fălcilori28%, obrajii lui Batişte se 
bulbucară. Toată faţa i se îndirji exploziv, — exact ca în 
secunda picajului. 

Dar şi de data aceasta, Panait, cu o secundă de iscodire, 
văzu şi ştiu. 

Ştiu că Batişte, că marele Batişte, se teme, simţind-o pe 
Ingrid a lui primejduită, — şi inima îi bătu surd, cu raze din 
întunecimea ei. 

Deci, fără să vrea, zîmbi ascultînd Moartea lui Aase. 

Cîntecul de moarte se zăpăci pe strunele lui Bazarcă. Se 
întîimplau lucruri şi mai ciudate decît atunci în casa 
ciudăţeniilor ştiute de el. Dar fără să le poată deocamdată 
dezlega, arcuşul lui Bazarcă lăsă cîntecul tristeţii cu morţii 
şi culegînd cu arcuşul zimbetul stăpînului îl duse înspre 
viaţă cu o putere meridională. Cîntă deci cîntece de 
dragoste pătimaşă, cu garoafe în arcuş, şi-n sunete cu sîni şi 
coapse de femeie. 

Mîna lui Panait dintii se-ntinse spre pahar, dar, îndată 
după ce-l răsturnă pe git, se duse la piept, luă un teanc de 
bani şi fără să-l cerceteze îl viri în buzunarul lui Bazarcă. 

— Să trăieşti, stăpine, — oftă cu zimbet Bazarcă, 
ştergîndu-şi fruntea cu dosul palmei. 

Căci mult trudise ca să afle care-i cîntecul acestei nopţi cu 
cheie. 

Aşa da! „Doamne ajută la drum nou”. 

Se întoarse spre „băieţi” c-un fel de „daţi-i drumul, 
băieţi”, şi-şi dădu el drumul ţigăneşte, cu acel patos al 
cîntării lor arămii, care face din lăutarul ţigan, cînd are rasa 
lui Bazarcă, stilpul de primăvară al vinului şi torţa galopului 
său. 

Pogorise, cu trup!) şi sînge, femeie, asupra bărbaţilor 
încinşi de vin. 

Dar răsunară deodată glasuri şi o bocăneală. 

— Dom'le, dom'le, filă iarăşi Conu Fănică, ă-ăsta-i fratele 
Ionuţ. 


Nici nu spuse de-a binelea şi pragul chefului deslăn- ţuit 
fu al lui Ionuţ, cel zbiîrcit de beţie, cu faţa-n rîs ghiduş, cu 
şuviţe căzute pe ochii duşi în fundul capului şi cu picior de 
lemn. 

— Măăă! se bătu el cu palma peste frunte, da' voi beţi, 
mâă, şi eu mă usuc. 

Şi numai ce se auzi din urmă, mitologic mare într-o biată 
casă de om, glasul lui Axente, sosit o dată cu lonuţ. 

— Axente, lasă glasul afară! răcniră toţi de acolo, cu Ionuţ 
în cor! 

— Şi tu, mă, păcătosule beţiv! se stropşi Axente la Ionuţ, 
lasă-ţi şi tu piciorul afară. 

— De ce, mă? C-al meu nu cîntă. 

— N-o fi cîntînd, mă, dar aduce ploşniţe, că-i de lemn şi 
umple casa fraţilor. 


Cap. XII 


Noii veniţi aduceau şi ei vin de la Ceptura (Axente cu A de 
la C). În ei, vinul. Acuma veniseră la altul. 

Drept care, masa începu din nou, în cinstea acestora căci, 
după cum pretindea conu Fănică, nu erau încă puşi la 
punct. 

Mărioara pregătise borş acru şi alte întîmpinări ale 
vinului tîrziu. Bazarcă îşi luă şi el băieţii, trecînd la 
„popotă”, după invitaţia lui Batişte, ratificată şi de Panait 
Vizanti. 

Unul după altul băutorii se simțeau apăsaţi de rigorile 
civilizaţiei. Deci, după socotinţă şi slăbiciune, pe rînd 
începură să-şi scoată care surtucul, rămînînd în cămaşa cu 
dungi de bretele, care cravata, care şi gulerul, care chiar 


ghetele, — cu excepţia lui Panait Vizanti, rămas acelaşi în 
exterior, de la pieptănătura perie la orşice amănunt 


vestimentar, şi a lui Batişte, intact şi el în ale lui, cu toate 
că nefiind impecabil îngrijit ca Vizanti. 

Tot faţă-n faţă, ca şi pînă atunci. Unul nu se putea clinti, 
dintre ei doi, fără, ca ochii celuilalti!y să nu zbiîrniie. 
Fiecare prizonierul celuilalt, veghindu-l cu o duioşie 
antropofagă. Dar acestea erau simple nuanţe psihologice la 
o masă cu tonalități tari. Bătaia de pumn, exclamaţia ca de 
trombon sau tobă mare, risul gilgiit, mişcările de mori de 
vînt, — acestea erau practicate de mai toţi, cu intensităţi 
felurite. 

Aşa-i găsi Bazarcă, revenit cu puteri noi şi vioară veche. 

— Mă, Mielule, nu face ploşniţe? îl cercetă din depărtarea 
vinului Axente. 

— Să tacă Axente, începu unul. 

— Să tacă, să tacă Axente, — reluă corul anonim. 

— Staţi, mă, că nu cînt, vorbesc. 

— Să cînte Axente! E preferabil, mă, decît să vorbeşti 

— Zi, Mielule, se umflă Axente în pieptul său, lărgindu-şi-l 
cu voluptate, pînă la crăpare de bretele. 

— Dom'le, dom'le, sări conu Fănică, păcat că nu eşti 
curcan. Ce piept, dom'le, dom'le! 

— La frigare, Axente! 

— Daţi-o dracului, mă! Zi, Bazarcă! 

Avea într-adevăr un glas enorm Axente, — dar ca o 
marmură necioplită. Cînta opere italieneşti, după modul 
Carusso, amintind plăcile cu pecete roşie de pe vremea 
gramofoanelor cu pilnie. 

După ce isprăvi, — aplaudat de altfel, Ionuţ îl interpelă c- 
un vers improvizat: 

„Axente de la Ceptura 

Adu degrabă mătura”. 














Altul ceru să se „dreagă” cu rachiu vechi, după atita 
„băutură de glas prost”. 

Aşa îl necăjeau pe Axente, care le răspundea colectiv, cu 
invectiva lui tip: 

— Ploşniţe, mă! Toţi aveţi ploşniţe. 'Toţi sînteţi ploşniţe. 
Numai noi artiştii... Cum îi, Bazarcă? 

— Precis. 

Veniră şi cafelele noului sfîrşit de masă şi început de vin 
tot în ceşti mari, cafele adinci, cu gust amar, în stare să ţie 
piept băuturii de aur. 

Arcuşul lui Bazarcă, neostenit, căuta alte ispite. 

Fumul se îndesise în aşa măsură, semănînd cu ceața de pe 
mări nordice, încît ivirea unei corăbii n-ar fi mirat din cale 
afară ochii vinului. 

Dar, Batişte, după ce făcu lampa mică (cu reflexele celui 
deprins să trăiască pe front, respecta inconştient regula 
camuflajului), — deschise o fereastră. 

Se iviră stelele, — purele stele de aur. 

Toţi respirară, ca pe-o apă de munte, noaptea de 
primăvară. 

Fumul şerpuia pe fereastră, spectral. 

Noaptea era neagră, dar lucios limpedei!2%, cu lumina 
cuvîntului marmură în ea. 

Batişte stinse lampa, suflind cu putere în sticla ei. Apoi 
deschise şi cealaltă fereastră, şi uşa de din dos care dădea 
pe o terasă. 

Noaptea de primăvară fu atit de tulburător tînără între ei, 
în bluza ei subţire de fată nouă cu parfum de liliac, încit ei 
toţi, bărbaţii, se ridicară, ducîndu-se cu noaptea pe terasă. 

Veni şi vioara lui Bazarcă, regăsindu-şi stelele şi strunele 
de afară: cînta de primăvară. Cînta pentru primăvară. 

Apoi, uitîndu-se cu îndemn la unul şi la altul, cîntă un vals, 
— vals de pe vremea fetelor cu primăvară nu numai!) în 
vristă, dar şi-n frăgezimea sufletului. 

Aşa poruncea frăgezimea clipei, — Măria-Sa clipa de 
primăvară. 


Dar nici o fată care să danseze nu era acolo. Numai 
bărbaţi băuţi, greoi, opaci, compacţi. 

— Mărioară! 

Auzind chemarea lui Batişte, Vizanti ştiu şi strînse dinţii, 
căci el, invalid, n-ar fi dansat pentru nimic în lume cu o fată. 

— Mărioară, du-te pînă sus. Poate că domnişoara nu poate 
să doarmă din cauza zgomotului nostru. Spune-i c-o rugăm 
frumos să vie să danseze cu noi. 

Dar Mărioara, ca şi cum n-ar fi înţeles, sau ar fi fost surdă, 
tot acolo era. 

— Ce-i, fată? interveni Vizanti, maniac de autoritate, 
solidar numai într-asta cu cel care ordonase. 

— Păi nu-i! 

— Ce nu-i? tresări Batişte. 

— Domnişoara. A plecat. 


— Cum? 
— Da. M-a sunat. M-am dus. Era cu rochia 'neaei. Se 
schimbase, — preciză Mărioara. M-a rugat s-o duc pînă la 


poartă, că nu se simte bine şi vrea să se plimbe. Am dus-o 
pe din dos pînă la poartă. M-a rugat s-o las singură, după 
ce-a ieşit în faţa porţii, că mă cheamă mai tîrziu. Eu am 
crezut că vrea ca omul să rămînă singură şi am lăsat-o. Da' 
dumneaei s-a dus. 

— S-a dus, vorbi, cum ai scutura un scrum, Batişte. 

Şi valsul lui Bazarcă răsună înainte sub stelele primăverii 
într-un vid. 

— Dansăm un valţ, Mărioară? ispiti Batişte, cuprin- zînd-o. 

— Vai, don'comandor, de ce să vă deranjaţi? se legănă 
ţiganca înălţindu-şi pieptuli30.. 

Două umbre dansară printre altele, — sub viscolul stelar. 

Panait Vizanti suridea: Ingrid nu era în braţele lui Batişte. 

Dar unde putea să fie? 

Ei şi? o fată poate fi găsită oriunde, mai ales cînd iubitul ei 
se întoarce, pe front. 

— Frate Batişte, mă bucur că te-ai întors. Să bem pe 
chestia asta. 


— Desigur, frate Panait. De vreme ce eşti atit de fericitt31?, 
— să bem, se opri Batişte, liberîndu-se cu o curtenitoare 
înclinare din umbra valsului. 

Apoi îşi acoperi faţa cu creţul risului din vin şi ridică 
arătătorul, ca după un dixi. 


Cap. XIII 


Gîndul era din vin (din vinul de Urlaţi), ca şi fapta. Prinzînd 
săminţă în ei, vorba mai nu ştiu cui, zis şi făcut: se duceau 
cu toţii să-ntilnească dimineaţa la Urlaţi, pe culmea 
dealului, la via lui Barcan cel Gros, zis şi Barcan cu B de la 
butoi, balercă şi beţie, care trage tot la b, adică la Bazarcă! 

Dar le intrase atit de cumplit în cap că la Urlaţi se duc 
numai pentru atita, — să întilnească Dimineaţa —, încît 
dimineaţa devenise pentru ei anume cineva, cam dinspre 
fată, pe care numai la Urlaţi o poţi găsi la stinsul stelelor. 

Deci se adunară, neînchipuit de înghesuit în automobilul 
lui Batişte şi mai căutară trăsura lui Vizanti, por- nind-o prin 
Ploieşti cu, bineînţeles, Bazarcă. Pe ceilalţi îi măturase către 
somn palma lui Batişte. 

— Numai Bazarcă vede dimineaţa din Urlaţi. 

Deci numai el plutea în coşul trăsurii, cu vinul în ochi şi 
arcuşul în stele. Batişte călărea pe calul din dreapta, fără 
scări. Doi pe capră: Buhnaru şi Şopen; alţi doi în trăsură: 
Axente cu glasul şi Ionuţ cu piciorul, — iar ceilalţi în 
automobilul care venea în urmă, după comandamentul 
comandorului. 

— Respect cailor adevăraţi. Caii-putere vin după trăsură. 

Axente, o dată pătruns de răcoarea nopţii, slobozi un glas 
cît o sondă petroliferă, făcînd să zbirnăie ferestrele 


somnului obştesc. Dar nimeni din alai nu-l ţistui, nici nimeni 
de prin case sau de pe străzi nu se supără. 

Că doar era sîmbătă spre duminică la Ploieşti, cu umbre 
ştiute, şi oraş nu e în Valea Carpaţilor mai îngăduitor pentru 
beţivi decit Ploieştii. Atit de filosofic zimbitor la nebuniile, 
trăznăile şi hai-huismul vinului, încît ai zice că oraşul 
prahovean vine de-a dreptul din Moldova, de pe lîngă Huşi, 
de pildă. 

Aşa că ei se bucurară, fără ca nimeni să se supere şi, mai 
cu seamă, fără ca nimeni în calea lor să le întunece!32?* vinul. 

Opreau. Se uşurau sub stele cîte unul. Iar porneau. Fără 
grabă. Automobilul după trăsură. Calul din dreapta al 
trăsurii călărit enorm de Batişte, care interpela stilpii (nu-i 
păreau de ajuns de bine crescuţi), casele adormite, şi tot ce 
oamenii cred că nu are pricepere, neavînd auz, văz şi grai 
ca să răspundă. 

— Fraţilor mei, tăcere, — detună Batişte, cu glas de 
comandă. Taci, Axente, că te iau călare fără pantaloni. 

Axente amuţi. 

— Fraţilor mei, fiţi foarte abătuţi. 

— De ce, frate Batişte? 

— Ne apropiem de cimitir. 

— Care să fie acel cimitir? 

— Cimitirul nopţii, fraţilor mei beţi. Ascultaţi popa. 

Într-adevăr, în negru de zori se auzea roşul cucoşilor. 

— Bazarcă, marşul lui Şopen. 

Din coşul trăsurii, unde stătea uitat între stele, Bazarcă, 
după ce clipi, începu Marşul funebru. 

Cu o sfişietoare melancolie, Şopen, împuns de mustaţa lui 
Buhnaru (astral dilatată), dădu din cap şi oftă convins. 

Dar marşul, ascultat cu perfectă evlavie, avu un efect 
neaşteptat: îi adormi pe rînd, dindu-le acel somn hor- căitor, 


cu gura spartă, caracteristic pauzelor beţiei. Dormeau cei 


din trăsură, precum şi cei din automobil, cu 


respiraţii de fierăstraie motorizate, — excepţie făcînd 
Buhnaru, Şopen (beneficiarul Marşului funebru) şi şoferul 
lui Batişte. 

Nici Batişte propriu-zis nu dormea. 

Dar nici treaz nu era!!. Era mai curînd într-un adînc de 
noapte şi de vin, legănat de ceva (uitase ce), ducîndu-se 
spre ceva (uitase unde), ca să facă ceva (nu ştia ce şi pentru 
cine) sau ca să nu facă. 

Atita „sau-sau”, că i se închideau pleoapele. 

Şi stelele clipeau în răcoarea neagră care devenea 
albastră. 

— Albastră! se miră în monolog beţiv Batişte. De ce 
albastru? 

Dar ceea ce fusese acum o clipă, încă în stele, albastru 
dinspre negru, devenea albastru înspre vînăt şi apoi şi mai 
albastru, oarecum înspre argint şi iris. 

Uitase de Marşul funebru. 

Toţi îl uitaseră, lăsîndu-l să cînte, ca şi cum nu l-ar fi cîntat 
mîna bietului Bazarcă, ci singur s-ar fi cîntat, la stins de 
stele şi aprins de albastru spre rumen. 

— Marşul funebru! îl recunoscu Batişte. Asta e: Marşul 
funebru. Asta şi numai asta. 

Tresări, trezindu-se. 

Nu cumva să-i audă „fratele Panait” secretele. 

— Ssst! Pace tuturor, la cei de faţă şi viitori, — beţie! Mă, 
fraţilor, dar unde mai bem noi un pahar de răcoare? Tare 
mă arde noaptea! Ho! sări el. Fraţilor mei... 

Vru să spuie: „Evrica! am un rest de coniac în buzunar 
Dar vorbele rămaseră nerostite. Căci îşi aminti de ceva, de 
ceva, de nu ştiu ce (întîmplat în ceva şi mai albastru), care-i 
punea inima ca într-un gol de aer, lăsîn- du-i elicea fără de 
putere. 

Şi ca unui cal ostenit, bărbia îi căzu în piept, bălăbănind. 

Nu ştia dacă-i trist sau altfel, — dar îi venea să bea şi n- 
avea ce, nici cu cine. A-ha! Fratele Panait! Ăla rezistă. 


LL 


Cîtva timp nu s-auziră alte glasuri decît ale tăcerii cu 
argint de început de zori. Mijeau pe undeva, suflînd cu 
mărgăritar limpedele sporit al safirului. 

S-abătură din şosea pe drumul care urcă şerpuit, 
îndemnat şi potolit de nuci. 

Nu mai mirosea a benzină, a ulei şi a explozie. Mirosea 
blînd a cal, a frunză, a dimineaţă, — a preajmă de fum şi nu 
ştiu de ce — ca un clopoțel de sat de munte, şi copilăria 
putea fi acolo. 

Dimineaţa apăru ca un obraz tînăr, dintre văluri de doliu. 
Nu gravă, dar cam tristă. 

Urcau mereu, din lumină în şi mai mare lumină. 

Bătea un vînt uşor. Frunzele unei văi tremurau ca un 
vesmiînt luminos de uşor pe trupul unei fete care se plimbă 
la marginea mării, în boare. 

În fund, pe o colină severă, sondele petrolifere păreau 
călugări negri, ieşiţi cu rugăciuni în întîmpinarea dimineţii. 
Era o plutire spre cer. Un ave.... 

Dar dincoace, numai vii şi livezi argintii în tremurul 
fraged al frunzelor. 

Arcuşul lui Bazarcă văzu tot şi spuse ceva cu rouă şi bună 
dimineaţa. 

Se deşteptară, — nedumeriţi, buimaci, regăsind speranţa 
vinului în culoarea zorilor. 

Se dădură jos, adunîndu-se la poarta omului, cu cîn- tece, 
hăuliri, chiuituri şi pocnete de palme. În mîna lui Batişte, 
biciuşca spunea vorbe de puşcă, deşteptind ecouri. 
Hămăiau cînii din deal şi pînă în vale, un vițel mugi naiv, o 
vacă amplifică vocea neştiutoare a fiului, într-un răspuns 
tandru, reluat în altă octavă de glasul lui Axente. 

— La poarta viei, Axente! 

— De ce, mă? 

— Păi tu eşti de la Ceptura, mă frate-meu! [i-ai găsit 
Urlaţii. 

Se buluciră la poartă, aşteptînd picior de om, îndemnați 
de scripca lui Bazarcă. 


Dar asta ce era? 

Venea bălăureşte, ca un Bazarcă al spaţiilor vaste, din 
susul casei, din adîncul apropiat, un nor vinăt, de viîntoasă 
răcorită. În faţa lui, pe zarea dimpotrivă, răsărea cu unde 
de mărgean soarele dimineţii. 

Era teribil nourul, — şi parcă nimeni nu-l credea. 

Lumina era fraged nouă, atunci îmbobocită, sopran 
mirată. 

Totul sclipea şi ridea. 

Şi totul era în frunză, ca trupul fetelor în cămaşă. 

Primăvara! 

Nume de fată: Primăvară! 

Huia dimineaţa de glasurile vinului. 

Cineva bătea o toacă pe zăplaz. 

Alţii băteau toba cu pumnii. 

Pînă cînd, din fund, adică din casă, dar parcă răsărită din 
nourul vînăt care făcea şi mai acid verdele primăverii şi 
parfumul dimineţii, — o fată de la ţară, o fâtuţă, veni să le 
deschidă cu cozi pe spate şi bălană. 

Şi tînără! 

Şi venea dinspre norul vînăt, împinsă de vînt, sprintenă şi 
desculţă, în roua dimineţii. Şi văzindu-i de departe 
chiurluiţi, la poarta viei lui Barcan cel Gros, nu se sperie a 
fugă, ci dimpotrivă se aprinse a zîmbet. 

Venea spre ei cu primăvară. 

Batişte văzu din adîncul vinului dimineaţa din Urlaţi, a 
crengilor, a fetei, a luminii, îşi aminti şi întorcînd faţa de 
piatră cioplită, picură lacrimă. 

— Să vie Bazarcă! 

Şi mîna lui mare acoperi tot ce avea: o veveriţă. 


Partea a Il-a 


NOAPIEA LUI SIGRID 
Cap. 1 


Şi totuşi o căuta. 

Neputinţa de a renunţa la o impulsiune contrazisă de 
evidenţa unei forţe majore, — era una dintre caracteristicile 
imperialismului vital psihologic al lui Panait Vizanti. În 
tinereţa lui de călăreț entuziast sărise de multe ori peste un 
obstacol rareori învins: neverosimilul. Dar obstacolul 
irezistibil pentru ceilalţi nu era pentru el. Îmblînzea 
neverosimilul, domesticindu-l. Invaliditatea din războiul din 
191611) pecetluită glorios cu Mihai Viteazul era datorită tot 
unui neverosimil act, convertit în faptă eroică, pentru care 
fusese citat prin ordin de zi pe armată. De pe atunci i se 
spunea: Nebunul, Panait Trăznitul, Trăsnea, reputaţia 
explicîndu-l simplist şi superficial prin poreclă. 

Vitalitatea lui avea intensitatea pe care la alţii e are numai 
nebunia, ceea ce însemna că era altfel normal decit 
normalul tip, fără ca prin aceasta să fie patologic anormal. 

Apariţia lui Ingrid îl zguduise din temelii (ca o înviere din 
morţi cu lespezi ridicate şi cu paznici care îşi acopereau 
ochii orbiţi de Isus) evocîndu-i nu declinul lui Sigrid, ci 
tinereţa ei, — apariția ei. Prin Ingrid, Sigrid îi reapăruse 
dureros, răscolindu-i inima, cu toată puritatea ei amară 
(„Vezi rîndunelele se duc, se scutur frunzele de nuc”), dar 
trezindu-i şi amintirile trupului, ondulaţie paralelă. Sufletul 
şi trupul lui, laolaltă simţiseră atunci conturul de vid al 
omului iubit pe care nu-l mai ai. înnebunise — apoi însă se 
încrucişase din nou cu Batişte, şi din furtuni prezente, deşi 
neexprimate ale acestei ciocniri, — se născuse un elan 
ambiguu spre numita Ingrid, care din ce în ce, în acele 
secunde intese ale timpului extern, se decanta de Sigrid, 


devenind ea însăşi o fată (a lui Batişte), pe care o dorea şi el 
şi pe care 

era convins că o va simţi cu tot trupul, în braţele lui, pînă la 
geamătul cu cearcăne. (Nu se îndoia de capacitatea lui de a 
învinge orice obstacol, de orice natură). 

Plecarea ei umilitoare pînă la mortificare pentru Batişte 
(stăpînul ei, pe care-l lăsase cu buzele umflate), pe el îl 
satisfăcuse adversativ. Se mulţumise!33* şi cu atita, fără ca 
deocamdată să-l preocupe lămurirea acestei aparent 
inexplicabile comportări. 

(Numita Ingrid nu furase nimic: căci şi asta s-ar fi putut, 
în definitiv). 

Îndată după plecarea lui Batişte, care se ducea pe front, 
habar n-avind dacă şi cînd se va mai putea întoarce, — 
Vizanti amînase cîtva timp „chestia Ingrid” (aşa o botezase 
cu accenti3+ de bagatelizare), ca să-şi dovedească sieşi 
calmul lui şi lipsa de semnificaţie a numitei. Se convinsese 
chiar că numita nu era decit un simplu capriciu de chef, 
datorit mai mult vinului din sînge decît sîngelui însuşi. 

Într-adevăr, dezintoxicat, după cîteva zile de regim şi 
regăsire (căci după fiecare chef îşi impunea o pauză 
regeneratoare, de-a lungul căreia ducea o viaţă de călugăr, 
lucrînd în atelier, bînd numai apă şi mîncînd numai legume 
şi fructe), Ingrid îşi pierduse semnificaţia originară, 
devenind o-fată-întilnită-la-un-chef. Ştia, din experienţă, ce 
preţ capătă uneori la petrecere o singură fată nimerită 
între mai mulţi bărbaţi. Înconjurată de atîţia şi biologic 
dorită de toţi, devine nu una dintre atitea, ci unică, aceea 
care... A doua zi însă, aceiaşi bărbaţi aproape c-o evită 
(Simple miragii seminale, umilitoare cînd sunt revăzute 
realist). 

Totuşi, nu renunţase de-a o întilni, nu atît în sine, cât în 
funcţie de Batişte. Dorea acest succes asupra gloriosului 
Batişte. De o parte, comandorul Batişte Condor, cel cu aripi 
consacrate, — şi pe altă parte, un biet invalid: căpitanul 
Panait Vizanti. De cite ori îi apărea acest paralelism 


antagonist, aceleaşi fulgere s-aprindeau în ochii verzi şi 
miînile căpătau o crispare de ghiare. 

Şi erau ca fraţii! Toţi prahovenii îi dădeau ca model de 
prietenie. Castor şi Polux! Încă din liceu. Pînă la moarte! 

Cînd se gindea astfel, Panait Vizanti ricana, vorbind 
singur ca babele. 

Aşadar, după dezintoxicare, numita Ingrid reprezentase 
pentru Panait Vizanti o victorie posibilă asupra invincibilului 
Batişte. 

Deci o căutase. 

Unde? La Bucureşti, fireşte. De-acolo venise cu fratele 
Batişte în memorabila zi. Găsise alte femei pe străzile şi 
bulevardele Bucureştilor de primăvară, dar pe numita 
Ingrid nu. Venea măcar o dată pe săptămînă (uneori chiar 
duminica, socotind că tocmai în această zi o „anumită lume” 
iese la plimbare), cercetînd atent străzile consacrate ale 
Bucureştilor, vitrina. Deci: Calea Victoriei, strada 
Academiei, strada Regală şi bulevardele centrale. Apoi 
lacurile, Cişmigiul. Se minună încă o dată (ponta cu vastă 
exagerare) văzind cu ochi contabil cît sînt de frumoase 
bucureştencele. Sprintene, dar cărnoase, bine încălţate, cu 
ciorapi impecabil întinşi şi rochii aerian involte. Avusese, 
fireşte, cîteva aventuri mulţumitoare. (Femeile îl apreciau). 

Dar cînd se întorcea la Ploieşti, din nou în intimitatea lui, 
în adevărul lui zilnic, nu păstra amintirea nici unei femei şi 
nici dorinţă de vreuna nu avea. Mereu acolo îi reapărea 
numita Ingrid, care din ce în ce căpăta prestigiul lucrului 
abia ştiut şi devenit inaccesibil. O ponegrea în gînd cu o 
meticulozitate realistă, caracteristică bărbaţilor care se 
apără. 'lotuşi, cu nimic nu putea întuneca amintirea fetei cu 
ochi albaştri, care-l împrimăvărase miraculos, arătîndu-i ca 
posibil în spaţiul vieţii ceea ce se mistuie în moarte. Ingrid 
devenea o prezenţă la Ploieşti, unde nu era, — nu la 
Bucureşti, unde putea fi, sau chiar era, fără să o descopere. 


Dar într-o zi, pe neaşteptate, îi veni o idee care-i ascuţi 
privirea, înnourîndu-i fruntea şi proiectindu-i înainte, 
feroce, maxilarul inferior. Dacă Ingrid era pe front cu 
Batişte? 

Cum de nu se gîndise pînă atunci? Evident, aviatorii au 
alte posibilităţi şi alte înlesniri de camuflare decît celelalte 
arme. Apoi Batişte era „asul”, aviatorul răsfăţat. Orice i s-ar 
fi îngăduit. 

Deci Ingrid („numita” dispăru, lăsîndu-şi mai albastru 
restul) era pe front: cu Batişte. În cer. 

Ia-i-o de acolo, Panait Vizanti, invalidule, biet civil de la 
Ploieşti. 

Dar în definitiv de ce se „încurcase” Batişte cu Ingrid (şi 
de ce Ingrid?) tocmai în timpul războiului? 

Cîtva timp şi această întrebare rămase fără răspuns, ca şi 
căutarea lui Ingrid. Dar gîndurile lui Vizanti se 
învineţeaui3*: apăsător. Renunţă la Bucureşti, nemaidu- 
cîndu-se o lună. În acest timp însă, ducînd o viaţă din ce în 
ce mai închisă prietenilor de chef, fără ca totuşi să lucreze 
în atelier, începu să fie obsedat nu de Ingrid, cum s-ar putea 
crede, ci, pornind de la ea, de triunghiul cu o moartă şi doi 
vii: el, Batişte, Sigrid. 

Venera memoria lui Sigrid. Niciodată nu stimase pe o 
femeie, mai fără de rezerve. N-avea să-i reproşeze nimic, — 
decit finalul. 


Cap. Il 


Dar iată că din nou era tulburat, cu strania senzaţie, 
transpusă sufleteşte, a piciorului care ştie anticipativ că 
găseşte pe pămînt, în ritmul mersului, o certitudine şi 


deodată simte că solidul e un moale mlăştinos care-l suge 
dezastruos. 

De ce Ingrid? 

Şi de ce Batişte cu Ingrid? 

Şi de ce Ingrid în rochia de bala lui Sigrid, la invitaţia lui 
Batişte? 

În fond, Sigrid era întîia lui victorie asupra lui Batişte 
(deşi aparent n-avea o astfel de semnificaţie). Sigrid era 
fiica unui inginer suedez, Anderssen, stabilit la Ploieşti, la o 
societate petroliferă. Cînd o cunoscuse, o dată cu fratele 
Batişte, la un bal la Ploieşti, Panait Vizanti era de zece ani 
invalid (glorios, dar invalid, cu glorie abstractă, 
noţională şi invaliditate concretă, plastică), iar Batişte era în 
plină ascensiune aviatică. Unde apărea, toată lumea şoptea: 

— L-ai văzut? Asta-i faimosul Condor. 

Vedetă! 

lar el, Panait Vizanti, un invalid (cu glorie demodată, 
anacronică, uitată, ştearsă) şi un sculptor fără glorie: 
sculptorul Vizanti de la Ploieşti. 

Odată se-nclinase în faţa fetei — Sigrid Anderssen — 
adorabilă, ca plăsmuită de un Eminescu al nordului. Albă, 
cu păr blond, ochi albaştri, suris armonios, mini cu degete 
boticeliene, ostenit fine — şi ceva luminos de lebădă pe ape 
albastre, în somnoroasă toată făptura ei. Bineînţeles, 
dansase numai cu Batişte, materializînd penibil invaliditatea 
lui Vizanti (fostul călăreț şi dansator irezistibil), rămas doar 
simplu spectator cu băț. Dar în pauzele dansului, Vizanti 
vorbise cu ea, c-un fel de vibraţie dureroasă în glas. Sigrid 
se apropiase de el, atrasă parcă nu numai de politeţă, 
interesată de ,„,omul chinuit”. De la o vreme, renunţase la 
dans, petrecîndu-şi seara în convorbire confesivăt3s* cu 
Panait Vizanti, care-i prezentase schematic viaţa lui de 
cavalerist devenit apoi sculptor invalid într-un oraş de 
provincie. Cocor cu aripe rupte, — învăluit în umbra 
zborului cocoarelor. A doua zi, primind invitaţia lui Vizanti, 


Sigrid îi vizitase atelierul, însoţită de tatăl ei. Lucrările lui 
Vizanti o interesau (mai cu seamă ca un drum spre 
realităţile adinci ale unui suflet fierbinte, contrazis de viaţă, 
orgolios şi solitar). Vizanti propusese s-o sculpteze. 
Anderssen acceptase. Avea o încredere absolută în fata lui, 
căreia îi acorda libertatea nordului. Sigrid, după un timp, 
acceptase să devie soţia lui Vizanti, care-o iubea altfel decît 
pe modelele de pînă atunci şi camaradele lupice de 
odinioară, — fiind încredinţat însă că a obţinut (în sfîrşit) şi 
o reconfortantă victorie asupra validului şi gloriosului 
Batişte. 

Batişte (fratele Batişte) rămase prietenul casei, fără ca pe 
nimeni să mire această consecvență. De altfel, „suedeza lui 
Vizanti” (cum i se spunea la Ploieşti) era atît de 
unanim stimată, încît nici cei mai sceptici n-ar fi cutezat să 
arunce asupra ei umbra unui semn de întrebare. 

Batişte, în calitate de prieten al casei, era desăvirşit: 
camaradul ideal al unui menaj. Nici un echivoc în amiciţia 
lui. Nu venea decît uneori la Ploieşti, dar era găzduit ca şi 
înainte, la Vizanti, — acceptat cordial în intimitatea lor, — 
frate pentru amindoi. 

Numai că, adorabila Sigrid era cam frigidă pentru 
păginismuli:”* lui Vizanti. Aşa că pe nesimţite începuse să 
caute compensaţii în atelier. E cu neputinţă ca Sigrid să nu 
fi ştiut, sau măcar să nu fi bănuit de la o vreme. 

Căci pe lingă altele (oraş de provincie cu rezonanţe, 
scrisori anonime şi chiar unele scrise cu antetul cutărui 
model) patul lor devenise cast, — în timp ce sculpturile 
denunţau o tot mai pronunţată frenezie dionisiacă. 

Batişte nu se amesteca niciodată în aceste intimităţi. 
Sigrid, oricât ar fi ştiut, tăcea. În ultimii ani, de altfel, s-ar fi 
spus că uitase limba românească, atît de mult tăcea, 
subţiindu-se alb, fragil. 

Şi anii treceau, ostenind tot mai vizibil luminozitatea lui 
Sigrid. De cîte ori o privea în lumină mare (de soare sau de 
încăpere cu oaspeţi), Panait Vizanti avea sentimentul 


penibil al unei duble înfrîngeri a steagului lui: el, invalidul 
de război şi soţia lui, al cărei declin anunţa apropierea 
bătrineţii. 

Suferea. 

Deci: 

— Să vie Bazarcă! 

Pînă cînd într-o zi, simplu, cum ai spune că vrei să te duci 
la un cinematograf, Sigrid îl anunţase că vrea să se ducă în 
Suedia, să-şi vadă rudele de acolo. 

— Mi-e dor de ai mei. 

Cuvîntul românesc răsunase sfişietor în fiinţa ei nordică. 

Batişte o dusese în Suedia cu avionul. 

Dar Sigrid nu se mai înapoiase decît în doliul mare al lui 
Vizanti. Se înecase în Suedia. 

„Suedeza lui Vizanti” s-a înecat la ea în Suedia. Mai mult 
nu ştia nimeni, — decît poate Batişte, care nu spunea nimic, 
— decit şi el: 

— Să vie Bazarcă! 

Dar despre Batişte, Vizanti ştia totul (trăiseră alături o 
bună parte din viaţă), fără ca, în fond, să ştie mare lucru. 

lată, de pildă, nu ştia pe cine a iubit. 

Ş-acum, fulgerat de Ingrid, de asemănarea ei cu Sigrid, 
se-ntreba: n-a iubit-o Batişte pe Sigrid? 

Şi ce dac-a iubit-o? 

Principalul e că ea nu l-a iubit. 

De ce? Fiindcă s-a căsătorit cu el, Vizanti, preferindu-l 
amicului Batişte, cu care dansase? Sau fiindcă niciodată nu- 
| înşelase fiziologic (de asta era axiomatic convins) cu 
Batişte? 

Dar de ce se înecase? 

Oare sinuciderea nu mărturisea o desperare în care era 
nu numai o dragoste mistificată (atelierul modelelor soţului 
ei), dar şi altă dragoste imposibilă: pentru gloriosul Batişte? 

Dar Batişte: ascunsul, ipocritul Batişte, n-o iubise? Era 
acum sigur c-o iubise din prima clipă. Îşi amintea, dar abia 
acum, că Batişte în anii cei mai tulburi ai adolescenţei 


liceale rămăsese pur. (Nu era persiflat de colegii răi de 
gură, numai fiindcă impunea pînă la teamă tuturor). Şi că în 
acele vremuri ale transparenţelor amicale, Batişte îi 
explicase într-o seară, pe sub castanii ploieşteni, că el nu va 
bagateliza dragostea, cum fac „porcii”. Că el tocmai în 
dragoste va fi mai puţin cedant şi că nu va iubi (cu 
plenitudine), decît o femeie ca din Eminescu. 

Dar asta fusese Sigrid! Ea era „floare albastră”. 

Şi el desigur că pe ea o iubise, — cu o perfidă delicateţe 
care-l sporea romantic în ochii ei albaştri, lăsîndu-l pe el, 
Panait, să se acopere de noroi în văzul şi sufletul ei, prin 
practica ştiută şi tolerată a aventurilor din atelier. 

Desigur că moartea ei în Suedia fusese o deosebită 
surpriză pentru Batişte. Practicase, de altfel, mai cu seamă 
de atunci, o carieră de sinucigaş în aviaţie, — eroicul sau 
îndemiînarea făcîndu-l însă numai să-şi crească reputaţia de 
om care-şi poartă sicriul la butonieră. 

S-apoi descoperise  compensaţia victorioasă asupra 
fostului victorios: pe Ingrid, — replica lui Sigrid. 

Dar ce însemna asta: Ingrid? 

Numele Sigrid era o întîmplare explicabilă. 

Dar nu toate fetele din România se numesc Sigrid sau 
Ingrid. 

Numele dat de el nu era decît o trimbiţare a victoriei, o 
clamoare războinică. 

Apoi aducerea ei în casa lui, — el care niciodată nu venise 
cu femei în casa lui Vizanti, unde căuta vinul şi (în aparenţă) 
bună însoţire. 

Apoi rochia de bal, a lui Sigrid. 

Apoi lovitura de teatru cu Ingrid chemată de el spre masa 
lor. 

Aşa că Ingrid, încetul cu încetul, devenea o prezenţă 
chinuitoare în casa fără de Bazarcă. 

Ea întruchipa nu numai victoria finală a lui Batişte, — dar 
poate că şi altele. 

Şi totuşi, Panait Vizanti o căuta. 


Cap. III 


Căci numai aşa se explică absenţa lui de-a lungul lunilor 
de vară, de la „Valea Tinără”, via străbună, despra care 
legenda spunea că ar fi dat mierea de aur a vinuluit3* şi lui 
Mihai Viteazul. 

Dar Vizanti nu se mai putea dezlipi de Ploieşti, unde 
oricînd s-ar fi putut, de pildă, ca fratele Batişte venit cu o 
misiune de pe front, sau într-o scurtă permisie, să-l viziteze, 
însoţit neapărat (de asta era sigur), de Ingrid. Batişte era 
prea mîndru ca să tolereze umilinţa „fugii lui Ingrid”. 
Trebuia să dovedească tuturor martorilor acestei umilinţe 


că Ingrid îl ascultă ca şi veverița din buzunar şi că fuga ei a 


fost numai o toană, fără de altă semnificaţie. 
Aşadar, aceasta era ultima formă a căutării lui Ingrid; 


aşteptarea ei (pasivitate deci, nu acţiune), împreună cu 
bărbatul ei: Batişte. Deci: aşteptarea ei devenise aşteptarea 
lor. Ceea ce-l îndiîrjea necontenit, dîndu-i „nervi de muiere”. 
Expresia aceasta era pentru el superlativul deriziunii. Şi-l 
acorda mortificat. Dacă ar fi putut, s-ar fi bătut cu el însuşi 
la duel, unul dintre doi trebuind să moară. (Ruşinea 
bărbătească numai aşa se spală). 

Cum însă el nu era decit unul, trebuia să se suporte cu 
nervi muiereşti şi să trăiască netrebnic, fără lichidare 
cavalerească. 

Lăsînd via pe socoteala lui moş Contiber (om de încredere 
de altfel şi priceput, dar beţiv, în stare să înghită nu numai 
Valea Tînără, dar toată Valea Călu- gărească) şi lăsînd şi 


atelierul pe seama prafului şi a păianjenilor torcători, — se 
puse pe băutură. 

— Să vie Bazarcă! 

Măcar de două ori pe săptămînă, ţiganul intra o dată cu 
noaptea, aducînd stea în casa întunericului şi ieşea în zori, 
pe două cărări. 

Huiau Ploieştii! 

Ce-i cu Vizanti? Numai într-un chef o ţine. Şi nu mai 
sculptează fete. 

— S-a călugărit la Valea Călugărească! 

Nu greşeau. (De altfel, mahalaua, chiar cînd pare că 
greşeşte, exagerînd cu răutate adevărul strict, în fond 
exprimă tot rudimentul adevărului, mahalaua executind 
caricatural oficiul corului antic). 

Epigramatica ei formulă era exactă. Irupeşte se 
călugărise, dar în mînăstirea bărbătească a vinului. Femei 
nu mai intrau în arzătorul lui aşternut. Nu le mai dorea. 
Renunţase la ele. Un fel de pesimism al trupului îl 
despărţea de acţiunea de a iubi. Atelierul îl dezgusta şi el 
materializînd o înfrîngere. Căci în adincuri nu credea în 
vocaţiunea lui de sculptor. Avusese oarecare succese (şi 
materiale), dar nu-l persuadau. Sculptase, de pildă, cîţiva 
cai (între care şi un centaur cumpărat de Ministerul Artelor, 
despre care vizitatorii exclamau: „Bravo! Cu Vizanti 
călăreţul, calul intră în sculptura românească”). El accepta 
astfel de omagii, părînd că le gustă. Îl măguleau, desigur. 
Critica depreciativă n-ar fi suportat-o 
cu aceeaşi linişte. Dar cînd se ivise în văzduhul bucureştean 
calul lui Mestrovicii(!!, enorm ca un acord din Eroica lui 
Beethoven, călărit de regele Carol I (cu dimensiuni de 
legendă), — Vizanti, după ce petrecuse o noapte întreagă 
singur, la picioarele acelui cal (miîrîit de bucureşteni, adică 
lătrat de unii dintre ei), renunţase de a mai sculpta cai, 
pricepînd că pasul vulcanic al calului adevărat, în bronz sau 
marmură, îl depăşea. Alunecase de atunci spre trupul 
femeii: celălat galop al păginismului lui. Acum însă, din 


perspectiva Ingrid, şi acest gen de sculptură îi apărea 
înconjurat de promiscuitate, fără de respiraţie artistică, 
seminal. N-avu curajul să spargă cu băţul lui de invalid 
(care uneori avea nervozitate de cravaşă) lucrările din 
atelier, dar închise obloanele, făcînd întuneric, şi puse şi 
lacăt la uşă, pecetluind astfel hotărîrea de a nu mai intra, 
dînd atelierului semnificaţie de pod cu vechituri. 

Numai că fără de vie (aia nu era în Ploieştii de care nu se 
putea despărţi) şi fără de atelier, nu mai avea ce face. Era 
izgonit într-un fel de vacanţă punitivă. Dorea atit: să treacă 
timpul mai repede. Dacă ar fi putut determina vitezele 
timpului, ar fi pus piciorul pe accelerator: chiar cu riscul de 
a se îmbătrîni voluntar şi ireversibil. 

Dar, dimpotrivă, voinţa de a-ţi scurta timpul (adică de a-l 
ucide, cum se spune) ţi-l lungeşte înviindu-l plictisit, în 
lungime, nu în intensitate. Ceea ce pentru omul activ abia e 
(ca şi cum n-ar fi) timpul, pentru omul încetinit spre 
marasm devine apăsare. De unde nevoia de uitare: vinul şi 
somnul. Bea, dar nu ca altădată, căutind în vin energia 
bucuriei de a trăi, ci somnul. Asta devenise vinul: un drum 
(singurul) spre somn. Dar cum un astfel de vin, cu toată 
prezenţa lui Bazarcă (prezenţă din ce în ce mai rară, 
pentru că, oricum, amicalul arcuş al lui Bazarcă trebuia nu 
numai plătit, dar şi răscumpărat), cum un astfel de vin nu 
mai era plăcere, ci doctorie, — cu încetul se despărţise şi de 


el. Mai cu seamă că, practicat zilnic, cu finalitatea somn, 


trebuia sporit din 


cale afară, şi pe lîngă asta, prezenţa tovarăşilor de vin, ba 
unul, ba altul, ba mai mulţi, — îl obliga să vorbească, ceea 
ce îi devenise de nesuferit. Deci suprimă şi vinul şi pofteala, 
închizînd uşa oricui, ca pe vremea cînd lucra în atelier; sub 
pretextul că lucrează. Numai că înainte, cînd lucra, închis în 
atelier, orice prieten găsea pahar plin şi scaun sau chiar 
canapea în odăile ospitaliere şi fără de prezenţa lui fizică. 


Acum însă, el parcă era singurul în vizită la el însuşi, 
aşteptind să vie cineva care nu mai venea. 

Îl aştepta pe Batişte. Cu el trebuia să vie Ingrid. Şi cuei 
va veni şi Panait Vizanti, — altcineva decît cel care-i purta 
numele în casa pustie, în care cască urttul şi lehamitea. 

Nu. Dar era mai mult decît atîta. 

Căută prin toate odăile, pînă cînd descoperi volumaşul 
intitulat Plumb al lui Bacovia. Îl avusese pe front, în celălalt 
război, cumpărat la Bacău, la o beţie; de la un alt beţiv, civil, 
care nu mai avea bani pentru litruţă. 

— Aur, do'le su'ltnent, — îngăimase beţivul (îşi amintea 
meticulos această scenă de care-l despărţeau atiţia ani). Dă- 
mi un leu, c-am să-l beu. 

Îi dăduse leul, luînd în glumă volumaşul, hotărît să i-l 
restituie. Dar deschizîndu-l, cetise ceva care nu semăna cu 
versurile practicate coral la şcoala militară. Un straniu de 
panopticum şi frăgezimi bizare, — mirosea a ars şi a 
moarte. 

Îşi aminti perfect scena şi volumaşul care-l însoţise (da! 
întocmai ca Ve-Ve) în buzunarul vestonului militar. 

Unde poate fi? Evident. În lada de campanie. Se duse în 
pod, o găsi uitată sub alte lăzi, cu geometria ei de sicriu 
cenuşiu cu inscripţie, — o deschise, găsind-o cu miros de 
naftalină, cotrobăi printre efectele militare de atunci 
păstrate acolo şi găsi într-adevăr, în buzunarul tunicii (ce 


straniu! părea haina unui mort, păstrată, în timp ce trupul 


se mistuise!3%), volumul lui Bacovia. 


N-avu răbdare să aştepte. Îl deschise chiar acolo (era sur 
de praf, găsindu-şi astfel, în praf, moarte şi naftalină exacta 
culoare). 

Şi găsi ce căuta: 

„Şi-nvineţit de gînduri cu fruntea în pămînt, 

Omul începuse să vorbească singur...” 

Ceti mintal. 


Apoi spuse cu glas tare. 

Şi văzu, în straniul cavou al podului, că Plumb nu era 
pentru el o carte, ci o oglindă. 

Omul începuse să vorbească singur. 


Cap. IV 


Venise vara ploieşteană, cu muştele ei. 

Începu să cetească, singur într-o casă camuflată şi ziua 
din cauza arşiţei. În toate odăile nu s-auzea decit tic-tac-ul 
pendulelor, biziitul muştelor şi în răstimpuri, pasul cu 
răsunet lemnos al lui Panait Vizanti. Boc... boc... boc... şi 
băţul. 

Bazarcă părea sonoritatea altei lumi, lăsată în urmă, 
dincolo de hotarul îngăduit pasului omenesc. 

Viaţa era reprezentată de Mărioara şi Buhnaru, care însă 
îi ştiau atît de mult de frică, încît, văzîndu-l aşa, nici nu 
îndrăzneau să deschidă gura în faţa lui. Îl mai văzuseră aşa 
după ce luase doliu „după coniţa”. Dar atunci nu era 
camuflaj la ferestre şi tot se mai ducea prin atelier. Şi tot 
mai primea pe cineva. De pildă, pentru domnu' comandor 
era oricînd acasă. Stăteau de vorbă sau tăceau în doi, la un 
pahar de armagnac (îl ştia bine Mărioara, că-i plăcea şi ei 
acea flacără care te arde şi te luminează pe dinlăuntru), şi 
tot era un fel de viaţă în casă, deşi stăpînă nu mai era 
nicăieri, nici măcar la cimitir. 

Poate că dacă Sigrid ar fi fost îngropată la Ploieşti, Vizanti 
s-ar fi deprins să se ducă la mormîntul ei. Dar şi acolo nu 
era decît un gol, o absenţă. Sigrid nu mai era nicăieri. Şi 
nici în el, amintirea ei nu mai era armonioasă şi melancolică 


plutire (lumină de lună moartă), ci, ca şi vara dincolo de 
ferestrele astupate, un fel de arşiţă biziitoare. 

Nici Sigrid nu mai era certitudine. Şi poate că ea fusese 
unica lui certitudine, singura temelie. Căci altminteri, în 
nimic nu credea: nici în Dumnezeu, nici în talent, nici în 
noroc, nici în dreptate, nici în prietenie, nici în dragoste. 
Fără să creadă în dragoste (căci se vedea pe el în atelier), 
crezuse în Sigrid. 

Acum se îndoia, — pierzînd retrospectiv unica lui 
victorie... 

Sigrid îl luase de milă, nu din dragoste. Refăcu mintal 
toată scena primei lor întilniri, de data aceasta cu o dorinţă 
morbidă de suferinţă, pe care o luă drept luciditate realistă 
şi curajul de a înfrunta adevărul. 

E cu neputinţă ca inima unei fete (în cuvîntul romantic, 
inimă, e totuşi sîngele realităţii, nu siropul literar, că 
altminteri n-ar mai bate inima) să se ducă spre un infirm, 
după ce a dansat cu un glorios valid. Revăzu perechea. Ea, 
într-adevăr, ca din Emineseu, albă, uşoară, graţioasă, 
aproape ireală; iar Batişte înalt, voinic, năpraznic bărbat, 
mai mult decît frumos, avind în el puterea vulcanică a 
sculpturii lui Mestrovici. Umplea spaţiul oamenilor, 
depăşindu-l eroic, legendar: asta era dimensiunea lui 
Batişte Condor. Gloria lui aviatică era înscrisă în chiar fiinţa 
lui fizică. 

Cum să nu fie sensibilă o femeie la vibranţa eroică? Cînd 
dansaseră!), toată lumea îi privea numai pe ei. Ea era 
Sigrid, suedeza cu ochi albaştri, enigmatic frumoasă, — iar 
el era Eroul, bărbatul care trăieşte ca piscul şi ca vintul: 
sub cer. 

Apoi Batişte avea un haz al lui. 

Cult, de asemeni. 

Dar astea erau de prisos. Fiinţa lui încărcată de bărbăţie 
şi de glorie epică era de-ajuns ca să cîştige orişice femeie. 

(Deci, hotări el, Sigrid fusese emoţionată pină la mare 
lirism în braţele lui). 


Atunci de ce-l lăsase pe Batişte, măgulitorul ei dansator, 
pentru invalidul Vizanti? 

Că el, Vizanti, putea să placă la femei, era sigur. 
Experienţa i-o spunea categoric. Femeile simțeau în el 
bărbatul-arcaş: cel din care săgeata pleacă zbirniind. Totul 


în el denunța ardenţa: faţa lui osoasă, cu vine care se 


umflau albastru, ochii lui verzi cu fulgere, nările lui de cal 


arab, miînile lui nervoase, mobilitatea expresiilor lui, 
adîncimea inflamantă a unor priviri care ajungeau pînă 


la sîngele lor, iuţindu-l. Femeile, în genere, erau 


irezistibil atrase de el. Invaliditatea lui nu făcea decît să-l 
singularizeze, sublimîndu-i prin contrast galopul vital. 

Desigur, dar Sigrid (fata din Eminescu) nu era deloc 
genul de femeie atras de specificul lui Vizanti. Ea era castă, 
pură, fecioară în sensul cel mai lilial romantic. Şi ca femeie, 
de altminteri, era atît de distrat femeie, încît ai fi zis că se 
sileşte să fie, ca să nu-l lase singur pe oaspele bărbat. Atât. 
Nici geamătul agonic al femeii străpunse, nici zvîrcolirile, 
nici privirile care doresc şi cheamă în tăcere, — nimic, dar 
absolut nimic din ceea ce caracterizează pe femeile atrase 
de un om ca Vizanti. 

Ş-atunci: dacă nu venise pentru asta (care era realitatea 
lui bărbătească) la el, pentru ce alt venise? Evident, 
infirmitate. Milă. Soră de caritate. 

Acesta era sensul preferinţei acordate lui, faţă de validul 
şi gloriosul Batişte, în seara primei întâlniri. 

De altfel, în dorinţa de a-l învinge pe Batişte (fratele), 
care era mai puternică decît atracţia pentru Sigrid, mai cu 
seamă la început, — el acceptase rolul pe care i-l atribuise 
ea: mila ei, nevoia de milă a tuturor fetelor (e şi un început 
de maternitate, de imaculată concepţiune în aceasta) şi-şi 


acoperise realitatea faunului cu patetismul invalidului, la 


început, şi apoi cu zbuciumul artistului 
obscur, silit să trăiască anonim şi nepriceput într-un oraş ca 
Ploieştii. Pe-această cale intrase în inima ei, — adică în mila 
ei. 
Dar ezitase oare conştient între el şi Batişte? Se gîndise 
ea că, luîndu-l pe Vizanti, renunţă la Batişte, că îl pierde? 
Poate că da, poate că nu. 


Cap. V 


Mai curînd că nu. Căci Batişte, unei fete romantice ca 
Sigrid, trebuia să-i apară inaccesibil femeii: erou aviatic, 
aparţinînd tăriei lui, nu unei femei. lar Batişte nu 
îndrăznise, probabil, să-i dezmintă această credinţă 
eronată, — fiindcă marele şi năpraznicul Batişte, regele 
picajului, era un timid. 

Vulturul avea în faţa femeii somnul de catifea cu palpit 
extatic al fluturelui de noapte. O adora în tăcere. Ca un 
prost. 

Aşa că în timp ce el o culegea energic pe Sigrid prin 
milă, ramificîndu-se cît mai complex, — Batişte nu 
îndrăznea. lar Sigrid nu-şi dădea seama că Batişte nu 
îndrăzneşte. 

Aşa că devenise soţia celuilalt: nu a celui ales firesc de 
inima ei. 

Asta fusese drama lui Sigrid, născută o dată cu aparenta 
ei fericire şi cu consacrarea ei socială, căsătoria. Devenise 
soţia celuilalt, — nefiind dintre femeile care, cum şi-au 


văzut eroarea, găsesc amant, corectivul pragmatic. Ea 
luptase să trăiască in eroare, apărîindu-şi-o cu toată 
candoarea ei. Dar, hotărit, din clipa nupţială cînd bărbatul 
ei, pînă atunci numai suflet chinuit şi trup mortificat, se 
vizibilizase sexual, devenind faunul păgiîn (care era cea mai 


puternică realitate a lui), — ea îşi pierduse iluzia iniţială. 


Încă de atunci, probabil, 


romantismul ei rănit de viaţă visase nebulos, ferindu-se de 
analize şi clarificări. Asta pînă cînd faunul începuse s-o 
înşele, chiar sub acoperemîntul casei, sau în atelierul lui, 
unde se închidea cu trupuri splendide, sub pretextul artei. 

Şi moral şi estetic şi social, desmăţul lui o libera, — 
îndemnînd-o la curajul schimbării la faţă. 

Condiţii mai bune pentru reapariţia în ea a adevărului 
(adică a lui Batişte) nu puteau fi. Desigur că abia atunci îşi 
mărturisise că bărbatul ei nu era decit o confuzie, o eroare, 
iar că celălalt, care nu-i mai putea fi bărbat (lasă că era 
căsătorită, dar Batişte pentru Vizanti era „fratele Batişte”), 
era un adevăr patetic şi tardiv descoperit, care nu putea fi 
decît taină: ca vulpea care mînca pieptul spartanului. 

Iată, lămurit neîndoielnic, sensul tristeţelor şi ane- mierii 
lui Sigrid. 

Dar văzînd sleirea ei resemnată, Batişte (prietenul lor) ce 
făcea? 

Niciodată nu-l invitase pe Vizanti la o discuţie. Niciodată 
nu-l încercase măcar cu o întrebare, necum să-l îndemne cu 
un sfat. Şi nu numai că putea s-o facă, dar şi trebuia s-o 
facă. Era în joc sănătatea lui Sigrid (prietena lor), şi 
căsnicia al cărei prieten părea că este, sau accepta să se 
creadă că esite. 

Dar Batişte nu ridicase nici un deget. 

Lăsă ca lucrurile să se desfăşoare ca un destin exterior 
fiinţei lui, destin faţă de care era iresponsabil. 

Dar desigur că Batişte jubila. 


(Şi el, de altfel, în pielea lui Batişte, ar fi jubilat, văzînd că 
rivalul lui victorios îşi sapă singur groapa). 

Capabil de infamii nu-l credea pe Batişte. Nici nu-l 
învinuia, dar nici nu-l vedea aplecîndu-se la urechea lui 
Sigrid şi strecurindu-i sau înmulţindu-i şoaptele oraşului 
despre faimosul atelier „neroman” (aşa i se mai spunea de 
unii, iar de alţii „rasputinian”), şi chiar şi despre lucruri din 
Valea Călugărească, unde trupul lui îşi rostogolea pe iarba 
verde galopul faunesc. 

Asta nu. 

Dar nici nu-l vedea apărîndu-l. 

Şi mai cu seamă îl vedea păstrînd o discreţie, desigur 
preţuită de Sigrid (care detesta mahalagismul românesc, 
care înlocuieşte viaţa interioară), şi arătindu-i lui Sigrid o 
căldură în solicitudine în care ea să-l simtă solidar cu ea, 
fără ca să-l critice pe soţul ei. 

O! da. Greul Batişte, ursul, era capabil de astfel de 
subtilităţi. 

Şi? 

Şi? 

Zvicnea ca un furuncul graba de a şti din sacadarea lui: 
Şi? Si? 

Căci asta era epicentrul chinului: l-a înşelat Sigrid? sau 
nu l-a înşelat? A fost învins şi acolo de fericitul Batiste? Sau 
tocmai acolo l-a învins el, drept în inima lui? 

Aici argumentarea îşi pierdea aritmetismul precedent, 
devenind oarecum şovăitoare. 

Aprioric putea spune: o femeie ca Sigrid nu-şi înşeală 


bărbatul, — oricît acesta ar neglija-o şi ar batjocori-o. 


(Numai că el o batjocorise fără de ştirea ei, cu toată 
pudoarea şi decenţa; căci, în ce priveşte purtarea lui 
exterioară faţă de ea, întotdeauna fusese mai mult decît 
corect: curtenitor, delicat, lăsînd-o să fie în voie stăpîna 
casei: a unei case pustii). 


O femeie ca Sigrid nu-şi înşală bărbatul. Iată o frază cu 
caracter proclamativ, nu demonstrativ, care răsuna (ca şi 
cum ar fi vrut să-l intimideze), fără să-l convingă. 

De unde şi pînă unde regula că: sînt femei (Sigrid), care 
nu pot să-şi înşele bărbatul? 

Omul poate orice: chiar şi ceea ce cred alţii că nu se 
poate. (loate isprăvile tinereţii lui de călăreț confirmau 
aceasta). Nebunia (din om) e mai puternică decit iluzia 
înţelepciunii (din cărţi). 

Dar în ce măsură era Sigrid om? Adică om viu. 

Chiar sinuciderea ei dovedea puterea de viaţă din ea. Căci 
sinuciderea nu-i decît o explozie a vieţii, care duce la 


negare absolută tocmai prin paroxismul unei afirmări. 

Indiscutabil! Sinuciderea era din acest punct de vedere 
revelatoare. 

Apoi: niciodată Sigrid nu-i făcuse vreun reproş. 
Niciodată: nici unul. Rare femeile înşelate, care să ştie şi 
să suporte în tăcere actul care le lezează afectiv şi le 
jigneşte social. 

Or, ea tăcuse. Ceea ce înseamnă putere. Adică viaţă, care 
nu fierbe superficial şi meschin ca sifonul, — ci se adînceşte 
în ea însăşi, definindu-se calitativ, ca vinul. 

Neîndoios că romantica Sigrid nu era o fetiţă fadă, 


romanţios visătoare, — ci un om cu puternică viaţă 
interioară, capabil de stridenţa acţiunilor categorice: 
plecarea în Suedia, sinuciderea, — deşi de o delicateţe 


fizică şi un fel de fragilitate care puteau fi confundate cu 
abulia, cu resemnarea, cu decolorarea vitală. 

Ce face o astfel de femeie cînd îşi dă seama dă omul pe 
care l-a luat din milă n-o merită, că a înşelat-o (obţinîndu-i 
mila), şi că, după ce a trişat, o şi batjocoreşte? 

Ce face o femeie astfel jignită, cînd vede că cel sacrificat, 
dar că tocmai acel pe care în realitate îl iubeşte, e alături de 
ea, credincios? 


Răspunsul e simplu: devine femeie pentru acela, ne- 
maifiind decit formă pentru celălalt. 

Numai că a fi femeie faţă de un bărbat, pentru 
majoritatea femeilor înseamnă trup. Sigrid însă făcea parte 
din minoritatea suflet. 

Deci l-a iubit, lăsîndu-l să ştie din imponderabile, dintr-un 
spor de căldură emoţională şi emoţionantă, că e iubit. Sînt 
femei care au acest talent al sufletului, care deţin arta 
de-a comunica o iubire celui iubit, fără ca nimic concret să 
întunece!) inefabilul unei astfel de comunicări. 

Deci: Batişte s-a ştiut iubit de Sigrid. 

Ar fi fost de ajuns pentru ca vara ploieşteană cu muştele 
ei să intre chiar în sufletul lui Vizanti. 


Cap. VIII 














Dar depăşind această arşiţă, şi mai spre jar, se întreba: şi 
asta e tot? 

Dacă Sigrid nu era un om ca toţi oamenii, frămîntat din 
acelaşi lut, udat cu acelaşi sînge? Oricit de pură, oricît de 
romantică, oricît de frigidă chiar, — dar era normală. În 
ultimii ani nu mai avusese bărbat. Era ca văduvă. Dar încă 
tînără (Şi „încă” pentru o femeie cu structura ei rămîne mai 
chinuitor, decit tînără pur şi simplu). 

Oricum! Nu dorea (cu acele zvicniri surde ca de fulgere în 
arşiţă) uneori trupul bărbatului? 

Că nu era nici călugăriţă. Şi nici prizonieră. 

Ci chiar la o întindere de mînă creştea spre ea un bărbat 
care, depăşind convenţionalul anodin al bărbatului, ilustra 
bărbăţia însăşi. 

N-o emoţiona acest bărbat parcă hărazit ei? Nu-i răscolea 
dorinţele trupeşti această preajmă? Nu-i venea, cînd erau 
singuri, să-şi culce obrazul pe pieptul lui? Să-i dezmierde 
părul aspru cu mina ei dulce? Să-şi înece palma ei mică în 
adîncult+0* mînii lui? Şi câte şi cîte altele, — de la care nu 


mai e decît o simplă închidere de ochi, pentru ca două 
trupuri să fie viaţa ca de zbor a unuia singur. 

În definitiv, n-o falsificase el necontenit pe Sigrid, 
procedînd ca s-o explice printr-un contrast romantic? 

El, Vizanti, reprezenta faunul: deci dorinţa violentă a 
femeii şi energia impetuoasă, urgentă şi irezistibilă de-a 
avea. 

Ea, Sigrid: antifaunul. Nici dorinţa bărbatului (ci, 
dimpotrivă, repulsia lui, actul fizic al dragostei însem- nînd 
nimicirea ei, nu consacrarea) şi nici gestul care cheamă sau 
care autorizează. 

Adică: pe cît era el de negru, pe-atit Sigrid de albă. 

Dar era oare aşa? 

Mai dintîi, el singur exagera, jucîndu-se astfel: erau două 
porniri în fiinţa lui. Una, cea mai săritoare în ochitî!* (deci 
care-l definea), era pofta trupească de femeie. Dar mai era 
una: nostalgia dragostei pure. Nu numai dorinţa de a-l 
învinge pe Batişte, dar şi o emoție înaltă, pură, fără de 
imediate lăcomii trupeşti, îl dusese spre Sigrid. Dar nu 
numai atîta. Moartea ei îi înfiorase din nou logodna, în aşa 
măsură, încît melancolia de-a n-o mai avea devenise cîtva 


timp o însoţire abătut lină, o prezenţă elegiacă, — o 
reîndrăgostire adîncă pînă la vise. 
Atunci? 


Nimeni nu-i numai asta: ce cred alţii despre el sau chiar 
ce crede el însuşi. Fiecare e asta şi asta şi aialaltă puţintel. 
Fiecare e nuanţat în aparenta unitate a individualităţii lui, 
de o pluralitate succesivă, care-l face divers. 

Aşadar, nici Sigrid nu era numai Sigrid. Ea putea fi şi 
altfel Sigrid. O Sigrid hotărită să repare sub toate 


raporturile greşeala iniţială. O Sigrid tot aşa de energică 
şi hotărită în adevărul ei, cum şi cit fusese şi-n eroarea ei. 
Deci: o Sigrid dorind să dea plenitudinea femeii, trup şi 
suflet, bărbatului iubit, dar pe nedrept pedepsit. 
Atunci fugise cu Batişte? 


Dar atunci de ce se înecase voluntar? 

De vreme ce era fericită cu bărbatul ales de inima ei, 
scăpată de celălalt şi de lumea lui, de ce să moară? 

Sinuciderea ei nu putea avea decît două înţelesuri: ori din 
cauza lui Vizanti, fiindcă era nefericită alături de el, şi prin 
el, dezgustată de viaţă, ori din cauza lui Batişte, fiindcă nu 
mai putea fi fericită cu el. 

Din cauza lui Batişte să se sinucidă Sigrid? 

Cuvintele acestei monstruoase întrebări se înscriau cu 
litere apocaliptice, de foc, în sufletul lui. Trebui de multe ori 
să şi le repete, ca să le poată accepta. 

Dar de ce să se sinucidă din cauza lui Batişte? 

Fiindcă n-o mai iubea, — şi fiindcă nici nu putea să 
accepte ofranda ei tirzie. 

Se văzu în oglindă şi ca un nebun lovi cu băţul în oglindă, 
făcînd-o ţăndări. 

Apoi începu, şchiopîrc-şchiopirc, să gonească prin 
încăperile întunecate. 

Cum? să fie cu putinţă ca Batiste s-o fi respins pe Sigrid? 
Adică înfrîngerea lui Vizanti să nu mai fie deci victoria lui 
Batişte (tare tirzie) asupra unei Sigrid înşelată şi părăsită 
de Vizanti, dar iubită, dorită şi cucerită de Batişte, — ci din 
certitudinea lui Batişte că femeia lui Vizanti nu-l mai iubeşte 
pe acela, că-l iubeşte pe el, că-l înşală fără şovăire pe 
Vizanti, oferindu-i-se lui, şi el, Batişte, s-o respingă, 
provocînd desperarea şi el determinind moartea ei, nu 
Vizanti. 

Era insuportabil de oribilă această perspectivă. 

Într-adevăr, intrase în iad, — cu o putere de ură care-l 
depăşea. 

Nu mai era gelos retrospectiv pe Batişte, pierzîndu-şi 
unica certitudine (cu sentimentul şi mai intim că 
exagerează, că face pesimism, că-şi creează singur, într-un 
moment de marasm, motive de suferinţă, ca să-şi dea o 
distracţie morbidă, cum ar fi aţiţarea unei dureri care nu te 
lasă să dormi), — acum, depăşind cu mult umilinţa unei 


gelozii, ajunsese la calvarul certitudinii că nici măcar atita 
nu i se acorda, de vreme ce Batişte refuzase să-l înşele, nu 
din cauza amiciţiei, ci numai fiindcă Sigrid nu-i mai plăcea. 

Bună pentru Vizanti! 

Dar nu şi pentru Batişte! 

— Te urăsc! urlă el în casa pustie, convulsionat ca plumbul 
topit. 

Ar fi muşcat cu dinţii din el: într-atita îl ura, văzînd în el 
sinteza tuturor adversităţilor care făceau într-adevăr din el 
un invalid, un nevolnic, un infirm. 

— Nu te juca, Batişte, cu mine! răsuna glasul lui răguşit. 

Îl sfida, îl interpela, îl provoca, dar n-avea cine să-i 
răspundă, căci Batişte era departe în necunoscutul vast, 
undeva pe front. 

O! cum dorea să moară omul acela odios, fratele lui, 
pedeapsa lui! 

Şi cum nu dorea să moară, înainte de a-i fi arătat el lui! 

Respira ca un om care-a fugit: gifiia. 

Mărioara se speria, auzindu-l ca o fiară, şi-şi făcea semnul 
crucii. 


Cap. VII 


Nu mai avea astimpăr. Nu mai putea nici ceti, nici sta 
locului undeva, în stare să gindească aşezat sau culcat. 
Mergea neîncetat ca un captiv, — cum şi era: al unei obsesii. 
Ca limba ceasornicelor, era într-un necontenit tic-tac. 
Gesticula cu băţul, ameninţind, fără să se reţie, dacă 
întilnea în cumplitele izbucniri rare mulineuri, lucruri 
fragile. Era ca în casa altuia, străin de toate, fără să-i pese 
de nimic. 

Astfel ajunse pînă-n camera lui Sigrid. 

De la moartea ei trecuse necutezător prin faţa «ei, 
neîndrăznind să-i calce pragul. Acum intră, la început sfiit, 
c-un fel de ghem în git şi teamă înfiorată. Totul tăcea 


delicat, — rămas singur după stingerea unei femei care şi-a 
dat moartea. Dar revăzîndu-le pe toate, o văzu pe Sigrid nu 
cum o crezuse: a lui şi numai pentru el, călugărită întru el, 
— ci înfierbintată după celălalt, dorindu-l, chinuită poate 
chiar pe patul negru la gîndul că trupul mare al bărbatului 
dorit (Batişte) stă singur, poate dezbrăcat, sub acelaşi 


acoperemiînt. 
Fierbea, uitindu-se crunt la toate, fără ca nimica să se 
sperie, — căci totul acolo era postum, rămas oprit dincolo 


de viaţa omului, orfan. 

Dar mîinile lui nu mai puteau suporta pasivitatea. Deci, 
fără cruţare, ca un năvălitor barbar, deschise zmuncit 
dulapul negru al moartei, cotrobăindu-i prin lucruri cu mîni 
greoaie de bărbat. Fără sens, dar îndestulîndu-şi mai cu 
seamă nevoia de violenţă (oarecum pe urma domnului 
Bergeret din Mannegquin d'Osier), bătu rochiile moartei, 
smulgîndu-le de acolo, din cuierul toamnei lor, scuturîndu- 
le, ca şi cum ar fi sperat să spuie ceva, să lepede o hirtie, o 
scrisoare, un secret păstrat, zvîrlindu-le apoi pe pat, sub 
ochii încă nebăgaţi în seamă ai portretului în ulei prins cu 
ţinte de uşa dulapului, în interior. 

Una după alta, rochiile vînturate, după ce glăsuiau stins 
cu foşnetul lor, risipind acelaşi parfum trezit de Vetiver, 
cădeau pe pat, într-un tumult ostenit. 

Căută printre albituri, căută printre ciorapi, prin cutiile 
cu evantalii, mărunţişuri şi parfume, fără să descopere 
nimic decît intimitatea fără taină a moartei. Nici o scrisoare 
de la Batişte (cum absurd parcă sperase), nici un carnet ou 
însemnări intime, nici un obiect inexplicabil, — absolut 
nimic susceptibil de a-i da un cît de neînsemnat indiciu. 

Totul era ordonat, evident, nesemnificativ. 

Dar oare nu erau pe-acolo ascunzişuri? Căută, ciocăni, 
desprinse scînduri, fără să descopere nimic. 

Evident, la plecarea în Suedia arsese tot ce putea fi 
compromiţător: scrisori, însemnări. lar cadourile primite de 
la Batişte, fireşte că le luase cu ea în avion. 


Îşi aminti deodată (iarăşi răscolit), privirea ei din urmă, la 
aerodrom: 

— Te las cu bine, Pan. 

(Aşa îi spunea numai ea). 

Avionul era alături, sub cerul albastru. 

Sigrid era sub acest cer, lingă pasărea zborului, albă ca 
un trandafir de toamnă ars de brumă. Îl privea albastru, 
grav, adînc. El îi sărutase mîna, sfiindu-se de mai mult. Ea îl 
sărutase pe frunte, ca o mamă. 

După ce dispăruse avionul, plecase şi el la Ploieşti şi odată 
ajuns acasă, în loc să bea (ca omul liber), plinsese singur în 
casa goală. 

Da, o iubise. 

Şi ea îl înşela cu Batişte. 

Îl înşela, sau plănuia să-l înşele. 

Dar tresări şi el (întocmai ca Ingrid mai ieri) simţin- du-se 
deodată privit. Văzu cu tresărire portretul lui Sigrid în ulei. 

Asta ce era? Cum de nu văzuse pină atunci? 

Se uită şi cu lăcomia de-a şti a bărbatului jignit, dar şi cu 
ochiul omului oarecum de meserie. Artisticeşte, portretul 
era fad, convenţional, caligrafic asemănător, — dar totuşi 
asemănător. Culorile portretului aminteau culorile lui 
Sigrid, limitîndu-le mediocru, dar totuşi reca- pitulînd 
modelul. 

Dar cine era autorul? 

B. 

— Aaa! Tot dumneata! 

Desigur: Batişte. Îşi aminti fulgerător că, încă din liceu, 
Batişte avea veleităţi de pictor. Pe atunci făcea pasteluri 
dulcege, — ,„„mă, ca şi cum ai fi fată”, — îl rîdea Vizanti. 

Aşadar se perfecţionase în secret, fără de ştirea „fratelui 
Vizanti”, si iată-l autorul unui portret în ulei. 

— Pictură de bărbier! ricană Vizanti. 

Dar Sigrid o păstra atît de intim, încît nici nu-i pusese 
ramă, ca s-o poată avea (de la Batişte) de cite ori deschidea 
dulapul. 


Şi cînd oare îl făcuse? N-avea dată. Dar desigur că 
„şedinţele” portretului erau începutul „aventurii” lor. (El, 
Vizanti, era doar specialist în aventuri pe marginea 
şedinţelor de poză în atelier). 

Îi şi vedea. Ea, pozînd (privindu-l cu ochi duioşi, fără să-şi 
dea seama cît e de ridicol superbul bărbat c-un penel de 
duduie în mînă, pictind-o dulce, peltic de dulce); iar el, 
crezînd că face artă, tandru şi convins, „imortalizîndu-şi 
iubita”. 

Era îngrozitor de ridicol, — şi totuşi scena îl lovea cu bice. 

Căci îl înşelau în casa lui. 

În timp ce el „lucra” în atelier, iată că şi ei „lucrau” la fel, 
chiar în odaia neprihănitei Sigrid! 

— Porci! 

Îi clocotea sîngele-n tîmple. 

Scuipă de dezgust. 

Bineînţeles, tăinuiseră tabloul care le-ar fi denunţat 
primejdios intimitatea repetată. 

Dar oare (se gîndi el deodată, cu o nouă logică), n-o 
însărcinase Batişte pe Sigrid? 

Ca un expres negru şi enorm, cu farurile aprinse şi 
fumegînd, întrebarea crescu spre el şi se opri duduitoare 
drept în faţa lui. 

Îi osteniră genunchii. Se aşeză pe patul „ticăloasei”, peste 
rochiile ei. El, Vizanti, era un „sterp”. Şi aici viaţa îl umilise. 
Numele lui se stingea. Puterea lui bărbătească 
dădea femeilor plăcere, dar viaţă nu le dădea. Aşa că nici 
Sigrid nu fusese mamă... 

Dar Batişte poate că-i dăduse copilul dorit. 

— Dumnezeul meu, spune-mi! 

Dar Dumnezeu tăcu, lăsindu-l singur, să bată ca limba 
clopotului eternele întrebări ale chinului omenesc. 

Sări de pe pat, de pe „culcuşul lor” ca ars. Acolo se 
întîmplase. Era sigur. Odaia portretului. Patul ei. Odaie 
retrasă în care nu intra nimeni. lar el, bărbatul înşelat, era 
închis în atelier cu... muieri. 


— Mama voastră de muieri! 


Cea cu ochi albaştri îl privea idilic. 1 se umflară nările 
spre ea şi lovi cu băţul culorile rămase după Sigrid. 

„„Pină cînd căzuse grea. Asta explica palorile, lipsa de 
apetit, taciturnitatea ei. 

Singura soluţie era plecarea din ţară. Deci „dorul de ai 
ei”, Suedia. Cine s-o ducă? Amantul aviator, tatăl păcatului 
din burtă. 

Şi sinuciderea? 

— Porcul! 

Era convins acum: n-a vrut s-o ia de nevastă. 

Poate că era încurcat cu alta. 

Culmea! 

Batişte frivol? Purul din liceu, cel cu „floarea-albas- tră” 
convertit la rasputinism. 

Şi soţia lui, a lui Vizanti cu atelierul, pura Sigrid, devenită 
victima lui Batişte! 

Şi el care-i purtase doliul cu suflet de logodnic! 

Culmea! 

Dacă să nu dai foc unei astfel de lumi! 

Paiaţe, potlogari şi paciure(!).! 

— Puah! 

Scuipă. 

Potopul? Cîtă onoare nemeritată! 

Să fi înecat pămîntul nu într-un potop de ape, ci într-un 
scuipat, fără de corabia lui Noe. 

— Puah! Tout ă l'egout!112: 


Cap. VIII 


Încuie uşa, luă cheia (ca niciodată; şi plecă de acolo, hotărît 
să condamne definitiv odaia ruşinii lui, odaia „crimei lor”. 
Poate chiar s-o zidească. De ce nu, în definitiv? Era stăpin în 
casa lui! Că doar nu-i era teamă de întoarcerea lui Batişte! 


Ah! cum dorea să-l revadă, să-l aibă din nou în faţă, 
la o întindere de braţ. Dac-ar fi ştiut că-l poate găsi pe front, 
ar fi cerut să fie înrolat din nou, ca simplu soldat. 

Dar nu! 

Războiul acesta de altfel îl dezgusta. Luptase în celălalt în 
contra nemților, lăsîndu-le lor sîngele lui, sănătatea lui, 
integritatea tinereţii lui. [...] 

Nu — nu. 

Ca păianjenul, trebuie să-l aştepte pe Batişte, să vie 
(adică să zboare: ca musca, ha! ha!) înspre el, spre casa lui. 
Să-l simtă pe Batişte cu toate zidurile casei, închis în ea, 
cum simte păianjenul palpitul muştei încleiate-n pînza lui. 

Răbdare şi iar răbdare! 

Şi dă, Doamne, viaţă fratelui Batişte. Nu cumva să piară 
glorios pe front. Ar fi păcat să nu asculte Iadul discuţia lor, 
— să sclipească Iadul, auzindu-i de pe pă- mint. 

O uitase de ciîtva timp pe Ingrid. Sigrid o absorbise. 

Dar iată că acum, considerîndu-l pe Batişte, singur, în 
sine, izolat de Sigrid, o regăsise şi pe Ingrid: fata lui! Ha-ha! 

C-un fel de morbidă satisfacţie simţise că o revede, — ca 
şi cum ea singură s-ar fi înapoiat. 

Căută să şi-o aducă bine aminte, plastic, în toate 
amănuntele. 

Nu putea. O revedea prin Sigrid. Un fel de Sigrid pe care 
o dorea senzual, s-o strîngă în braţe, să-i miroase părul, să-i 
sărute urechile, să-i infioare ceafa cu buzele şi 
zimţul dinţilor, să-i sfarme dulce buzele adînc, ştiind că-n 
ele îl aşteaptă umed aroma de coarnă a fetelor tinere şi 
sănătoase. 

Poate că, fără să-şi dea seamă, prelungise din cale afară 
castitatea. 

Dorea femeie. Adică o dorea pe Ingrid în aşternut. 

Visă într-o noapte că face dragoste cu ea. 

Se deşteptă tînăr, ca în anii milităriei, cu ceafa grea şi 
sîngele duduind în tîmple. 


Nu mai putu dormi. 

Fără logică aparentă, aprinse o lumînare şi luînd o 
anumită cheie porni în pijama, cu băţul şi cu lumînarea, în 
camera unde dormise Ingrid. 

Nu mai era camera lui Sigrid. Depăşise cronologia lui 
Sigrid. Deschise uşa fără nici o altă emoție decît aceea de a 
adulmecatî3* pe urmele lui Ingrid. Făcu ordine în odaie, 
umblîind c-un fel de frivolă voluptate printre fustele 
răsturnate, pe care le punea la loc în dulapul lor (nu al 
moartei). Rochia de tafta cu trandafir la cingătoare o păstră 
în mînă pînă ce i se uscară buzele înfierbîntat, la gîndul că 
trupul lui Ingrid, în acea rochie fusese cuprins. 

O! şi ce sîni avea! 

Abia acum îşi aducea aminte ce luciu metalic dădea 
relieful lor agresiv rochiei de tafta prea îngustă pentru 
avintul lor rotund. 

Prin acest amănunt (cumplit ca focul pentru pulberările 
din sîngele bărbatului) o revăzu, dorind-o cu fiecare 
amănunt. 

Era alb-aurie, cărnoasă, cu păr castaniu-blond, cu nări 
puternice. O şi vedea goală, dar nu cu ochii, ci cu palma de 
sculptor păgîn, pietroasă şi totuşi catifelată ca piersica, tare 
deşi moale, ca apele mării cînd devin val. 

— Ingrid! 

Pentru întiia oară în această încăpere răsună, spus de 
bărbat, numele născut din vînt, sur, care devenea al unei 
femei dorite. 

O chema. Toţi faunii din el, ca o pădure deasă, vroiau s-o 


încolăcească, s-o simtă şi s-o aibă goală, albă ca lu 
mina lunii pline în pădurea unde-i mirosul ciupercilor şi 
moliciunea muşchiului. 

Mirosi fusta (cu trandafir) purtată de ea. 

Mirosea a Vativer (parfumul lui Sigrid), dar mai era parcă 
ceva, piper şi ceară, care ducea gindul trecut şi prin nări, 
spre altăceva mai viguros tînăr, mai carnal. 


Respiră adînc, c-un fel de licărire de lup în adîncul fiinţei. 

Stinse lumînarea. 

Deschise cu pocnet uscat oblonul ferestrei. Apoi deschise 
fereastra, larg. S-auzeau într-o imensă scînteiere de 
scîncete muzicale, greierii verii. 

Deasupra licăreau murmurător stelele ei. Calea Laptelui 
despica negreaţa nopţii cu furca vioriului ei nebulos. 

Dinspre munţii nevăzuţi venea răcoare înaltă. Mult timp, 
Panait Vizanti se răcori în noapte, aplecat în afară, ca pe o 
fintînă. 

Ochii i se deprindeau treptat cu apa neagră a nopţiit11+ 
care privită îndelung îşi destăinuia transparenţele văratice. 

Venea de afară, de undeva, senzual, parfumul petuniilor, 
şi reginei nopții. 

Gilgîiau broaşte pe zări. Veneau foşnete. Dragostea era în 
toate, în glasul moale al fiinţelor, şi păgîneşte, în zvonul 
ierburilor, aşa că pînă şi-n ţipătul feminin al locomotivelor 
care străpung noaptea, simţeai arsura ei, stridenţele ei, 
chemările ei. 

Răbdare, răbdare şi iar răbdare! 

Batişte se va întoarce de pe front. Va veni să-şi vadă 
fratele, cu iubita, cu Ingrid. 

— Bine-ai venit, frate Batişte! 

Aşa îl va primi pe pragul casei, cu pîne şi sare în glasul 
călugăresc, deschizîndu-i braţele, sărutindu-l şi ple- cîndu- 
se adînc, ca în faţa unei Doamne Soții, în faţa lui Ingrid 
amanta. Toată casa va fi la dispoziţia lor. Dar bineînţeles, va 
căuta să ofere lui Ingrid, odaia lui Sigrid, predestinată ei. Va 
fi de altfel împodobită odaia ca pentru o mireasă păgină. 

O! iubeşte, frate Batişte. Dacă pura Sigrid a venit spre 
tine, apriga Ingrid va veni fără îndoială în braţele mele. Tu 
eşti un idilic, un delicat, un catifelat. Iu, frate Batişte, ştii să 
zbori şi să te lupţi în zbor, dar cu femeia nu ştii încă nici să 
zbori nici să te lupţi. Va veni spre mine, o, frate, înţelegînd 
că eu ard, că eu mă dau întregi45*, femeii, cu tot sîngele 
meu, nu ca tine, care te-ai închinat gloriei, luptei, patriei, 


aducînd femeii doar osteneala ta glorioasă, nevoia ta de 
odihnă înflorită. 

Da, frate Batişte. Nu te voi dezmierda nici cu băţul, nici 
cu vorba care duce spre moarte pe unul dintre doi bărbaţi. 
Nu, iubitule. Te voi primi frăţeşte, punîndu-ţi casa mea la 
dispoziţie. 

Dar iubita ta, scumpa ta Ingrid, în care desigur că revezi 
întinerită pe cea care s-a sinucis din cauza ta, cu prunc de 
la tine în burtă, — va veni goală în aşternutul meu, în 
braţele mele. 

Şi voi cînta pe ea ca arcuşul pe vioară. 

Ca arcuşul ţigănesc! 

Da, frate. M-audă tot ladul! 

— Să vie Bazarcă! 


Cap. IX 


Niciodată nu-i apăruse Bucureştiul mai armonios clădit 
decît revăzîndu-l după o vară de captivitate ploieşteană în 
albăstrimea îndulcită a unei dimineţi de toamnă. 

Intrarea pe la Băneasa era fluvială. Acoperită cu apă 
curgătoare, ar fi putut aduce pînze de corăbii şi catarge. 
Simţeai mereu (pină la exclamaţie) vastitatea spaţiului 
deschis, cu o dilatare care avînta liric sufletul, amplifi- 
cîndu-l. 

Ş-acolo, plăsmuirile lui Mestrovici aveau marea cla- 
moare. Zborul victoriilor din faţa statuii Regelui Ferdi- 
nand, deşi purta în ele faldul Victoriei din Samotrace, — 
învingea. Era cu neputinţă ca trecătorul, care şi-a întors 
ochiul o clipă numai spre aceste vijelii cu chip şi trup, să nu 
fie viscolit de glorie... 


Dar vara trecuse. Lumina, foşnetul gutural al frunzelor 
(cu răguşirea lor începeau tusele), verdele ostenit pe crengi 
spre cerul sur, castanele sălbatice şi coşurile oltenilor cu 
struguri luminoşi şi prune vinete spuneau necontenit vorba 
cu candelă de moarte: loamnă. 

Vara era îndărăt, în amintire, ca un foc stins. 

Curios! Şi-o petrecuse nu la Valea Tinără, culcat în vie cu 
prieteni şi uneori prin alte vii cu struguri cu fustă (cum le 
spunea la fete, vara, păcătosul de Axente). Nu! Şi-o 
petrecuse la Ploieşti, cu ferestrele oblonite, stind într-o 
umbră de cavou („Stam singur în cavou, şi era vint. Şi 
scîrţiiau coroanele de plumb”), cu gindurile definite de alt 
vers din Plumbul lui Bacovia: 


„Și-nvineţit de ginduri cu fruntea în pămiînt, 
Omul începuse să vorbească singur...” 


Acum regreta că-şi pierduse vara. 

Venea la Bucureşti ca după o boală învinsă, fără nici un 
scop anume, oarecum în plimbare. 

Cel-care-aştepta rămăsese la Ploieşti cu ideea lui fixă: 
întoarcerea lor. Lăsîndu-l pe acela, cestălalt venise uşurat, 
ca un altcineva, pe semne cu intenţia de a se distra, — cum 
vin (mărturisit sau nemărturisit, cu plan sau fără) bărbaţii 
din provincie la Bucureşti făcînd apoi capitalei o reputaţie 
de loc al desmăţului, nedîndu-şi seama că şi ei sînt actorii 
acestei realităţi. 

Dar ce mai încoace şi încolo? Căuta o femeie nostimă, 
picantă, — din acelea pe care le vezi o secundă şi ţi-au şi 
trecut prin sînge, absorbindu-te stîrnit după ele. Dar să n-o 
cunoască. O femeie fără de amintiri şi suprapuneri de 
imagini. Dorea o scurtă aventură cu drăcoasă necunoscută, 
însă exterioară casei care aştepta. 

Nu se grăbea. Dimpotrivă chiar, surpriza estetică a 
dimineţii de toamnă elegant aurie, armonios ostenită, dădea 
Bucureştiului accente de Versailles şi Bois de Boulogne, — 


îndepărtind gîndul de hăituirile sîngelui, purificîndu-l într- 
un fel de reverie vagă, zîmbitoare, de convalescenţă. 

Plimbîndu-se astfel, vacant, distrat, ca printr-un parc sau 
ca pe coasta unei ape, nebăgind de seamă pe trecători, 
ajunse totuşi la cineva: statuia lui Carol I, singura fiinţă din 
Bucureşti pentru care avea un sentiment de prietenie. O 
regăsi în gloria soarelui de toamnă, şi din nou o salută 
adînc, ca pe un rege întîlnit în viaţă. Petrecuse mai demult o 
noapte întreagă în jurul acestei statui, care umplea 
văzduhul, existind spaţial ca un munte. Căci tot ce stătea, 
se tiîira sau se mişca pe acolo, om, clădiri, mulţime, — 
calitativ era în valea ei. Ea domina eroic, depăşind 
dimensiunea cotidianului. 

Se uită la cal (la izbucnirea pieptului, la nări), fără să-l 
preocupe călăreţul. 

Dar deodată, ca împins de altul, ca îmbrîncit, gîndul 
sugeră: călăreţul ar putea fi Batişte. 

Goni gîndul. Se scutură de el. 

Dar gîndul reveni, impunindu-i-l pe Batişte cu enorma 
putere a calului triumfal, sfărmîndu-i împotrivirea cu patru 
titanice copite. 

O! Batişte! Batişte! Nici acolo nu-l lăsa să respire, în artă, 
în arta lui! Pocni cu băţul în soclul statuii şi plecă izgonit 
privind cernit la toate. 

Nu mai era potolit, vacant şi zimbitor în lumina dimineţii 
de toamnă, ca pînă atunci. Se întilnise (şi tocmai lingă 
statuia lui Mestrovici) cu cel de la Ploieşti, venit după el ca 
un cîne turbat: să-şi muşte stăpînul. Îl ajunsese... Îl 
îmbălase. Porneau amîndoi înainte, otrăviţi. 

Încotro? 

Oriunde, unde să fie vin, rachiu, femei, lăutari, uitare, 
somn. 

Şi femei cît mai multe. Nu mai putea suporta gîndul: o 
femeie, — ca şi cum automat aceea ar fi devenit a lui 
Batiste. 

Multe. Laolaltă. Îngrămădite. Struguri cu fuste. 


Puah! 

Dar şi-n văzduh venise o schimbare atit de bruscă, încît 
parcă aparţinea psihologiei spaţiului. Aduşi de nu ştiu unde 
(cum unui om i se năzare ceva), nouri mărunți, dar îndesaţi, 


plumbuiseră aurul dimineţii, posomorînd seninul, făcîndu-l 


din bine dispus, deodată ursuz. Şi 


totodată, brusc, se porni şi un vînt vinăt, aducînd poate 
întiiul fior al toamnei, cel care prevesteşte şi recapitulează. 
Frunzele scuturate se învirtejiră, dînd fiinţă zdrenţuită unor 
pălmi dănţuitoare (paparude-ude). Alte frunze s-adunară de 
pe aiurea, ca la trecerea unei înmormîntări. Pluti miros 
amărui şi veşted, amintind pădurea sfirşitului de vacanţă şi 
cimitirul satului. 

Dar Panait Vizanti, închis în el, înrăit, nu se sinchisea de-i 
soare, sau de-i ploaie. Căuta o replică violentă şi imediată la 
ceva care-i venea dinspre Batişte. 

Trecuse prin dreptul bazinului Lido. Involuntar aruncă o 
privire laterală. Văzu fugar în fund, într-o depărtare 
scenică, o plajă de buzunar... 

Lido! Desigur! Acolo era apă cu femei. 

Intră. 

Tranziţia subită de la bulevard bucureştean la bazin cu 
apă de azur şi trupuri în costum de baie fu atit de uluitoare 
(prin contrastul şi neprevăzutul ei), încît luciul apei răsări 
ca din brazi, teatral: iată-mă! 

Atmosfera bazinului era ca un fragment de Medite- rană 
clădită-n piatră geometrică (mai lipsea triunghiul ciulit al 
unei pinze şi trei pescăruşi de hîrtie). 

Dar venea un val în spume, aducînd foşnetul mării şi 
coama ei de leoaică albastră. 

Plaja însă se rărise a pustiu. (Şi de acolo plecase vara cu 
voluptatea! şi eleganța ei, lăsîndu-i numai pe întîrziaţi, — 
pe cei care-s mereu în epilogul balului). Cei de pe acolo, mai 
de clasa a doua, erau cam zgribuliţi (cu gesturi care 














denunţă şi subliniază „pielea de găină” a înfiorării trupului), 
ca într-un sfirşit de vacanţă la mare, cînd vîntul începe să 
rostogolească mărăcinii şi hîrtiile de pe nisipuri. 

Cîteva femei (categoria mame), cîteva fete (fete cu mamă 
sau bunică pe mal, croşetînd), cîţiva liceeni de zahăr ars, cu 
ţigară agresivă şi copilărime răsărită colorat aici şi dincolo 
ca florile de portulacă. 

Nu era deel. 

Ridică din umeri. Loc cast şi pur! Avea noroc! Pînă şi Lido 
îl întîimpinase îngereşte fad: distracţii pentru familiile avute. 

Gata să plece (izgonit şi de acolo), Panait Vizanti aruncă, 
fără de sens, privirea omului exasperat, care după ce-a 
căutat de zece ori un lucru într-un loc, şi nu l-a găsit nici 
acolo şi nici aiurea, îl mai caută încă o dată, a unsprezecea 
oară, în locul cercetat dintii. 

Ce? Cum? Ce? 

Ca un gong lovit, simţi cum, unda cu undă, creşte sonor în 
el, într-o dilatare mereu amplificată, numele Ingrid. Ingrid! 
Ingrid! 

Ingrid, aurie ca o trestie, în bazinul cu apă de azur. 

Vara! 


Cap. X 


Ea? 

Ea! 

Întrebare şi răspuns ca două ţipete, de pescăruşi 
încrucişaţi pe val în spume. 

Venea spre el, fără să-l vadă, în apa de sticlă a bazinului, 
îndreptînd înotul unei fetiţe cu bonetă galbenă, călăuzindu- 
l. 


Fără-ndoială! Ingrid! Părul ud îi făcea o cască. Se aurise 
în soare, cu o nuanţă caldă de banană coaptă. Ochii păreau 
şi mai albaştri. 

Trup de fecioară! 

Piatră înflorită din apă albastră, columnă cu şolduri şi sîni. 

Ameţitor de tînăr trupul aplecat. Îşi mărturisea sînii 
lapidar, ca în marmură antică. 

O mască de fată-războinic, robustă, sprintenă, naivă şi 
hotărită: şi toată suflată în aur. 

Niciodată Panait Vizanti nu resimţise cu atita violenţă 
şocul tinereţii. Nu mai avea în faţa ochilor o fată tînără, 
aplecată pe o fetiţă care înota într-un bazin cu apă de 
culoarea stinjeneilor. Era însăşi Tinereţa, regăsită pe 
hotarul de fum, unde colierul de aur al toamnei mai e aprins 
de fumegarea verii arse. 

Cu ea începea Tinereţa. 

Era atit de emoţionat, încît, lăsînd băţul, îşi acoperi cu 
palmele încrucişate bătăile inimii. 

Admira graţia, — aşa cum admira într-altfel puterea 
statuilor lui Mestrovici. 

Aceeaşi certitudine, aceeaşi împlinire, aceeaşi catifelare. 

Cum Dumnezeu? Asta era într-un bazin, accesibil oricui? 
Şi nu venea tot Bucureştiul să-i arunce flori, s-o vadă, s-o 
aplaude, s-o... O! cîne! Iar îl lătrase gindul dinspre Batişte, 
alungîndu-l dintr-o clipă şi păgînă, dar pur păgină. 

Căci de îndată începu să vadă altfel şi să se gindească 
altfel. Se întrebă: cine să fie fetiţa cu bonetă galbenă, pe 
care-o învaţă să înoate cu atita răbdare? copilul ei? 

Ingrid să fie mamă? 

Marmura fecioarei să fi avut burtă de femeie însărcinată 
şi lapte de mamă în sînii glorioşi? 

Nu! Estetic nu se putea. 

Ar fi fost şi păcat şi idiot! 

Batişte! 

lar Batişte! 

Ah! Cîne! 


Nu cumva era soţia lui Batişte? Doamna Comandor 
Condor! 

Cu neputinţă! Fetiţa cu bonetă galbenă avea cel puţin 
şase ani, între şase şi opt. Iar Ingrid era exclus să fi depăşit 
douăzeci de ani. Aşadar fetiţa nu putea fi a ei. Şi nici ea nu 
era nevasta lui Batişte cînd veniseră în primăvară la 
Ploieşti. Totul o arăta cel mult ca amantă. 

Aşadar, nu era nici mamă, şi nici soţia lui Batişte. 

O! dar altăceva nu reţinuse pină atunci, deşi era o 
evidenţă. Ingrid nu era pe front cu Batişte, cum hotărise el, 
c-un fel de emfază logică în lunile de vară, [indescifr.] de 
vară petrecută la naftalină şi în plumb. 

Dar poate că se înapoiaseră. 

Dumnezeule! 

—  Domnişoară! Domnişoară! exclamară cam peltic 
cîteva!15! fetiţe colorate de pe mal, care ţupăiau c-o mare 
minge roşie. Ne e frig! Brr! Mimară ele vorbele, tea- 
tralizindu-le infantil. Nu ne dai voie să intrăm şi noi? Zău, 
dă-ne, domnişoară. Hai spune da... 

Rotunde, pe mal, colorate şi cam zgribulite, răsunau ca o 
creangă de păsări tropicale, piuind într-un tumult sopran. 

Ingrid, după ce consultă cerul (c-o rază de soare zîm- 
bind din bulucirea norilor afumaţi), le acordă apa cerută, 
chemîndu-le la ea cu o vislire a palmelor, în timp ce fetiţa cu 
bonetă galbenă îşi scutura c-un deget apa din urechea 
stîngă, înclinată pe-o parte. 

Aruncară dintii în apa albastră mingea roşie ca macul. 
Apoi ţuşti toate după ea, umplînd bazinul cu gălăgia lor 
răsturnată şi  constelîndu-l multicolor, cu  balonaşele 
bonetelor de baie. 

Dar apa, parcă supărată că n-o lasă în somnul de azur, se 
supără răsculindu-şi valul. Toate ţipară la el, glumeţ 
terorizate, împungător stridente, lăsîndu-se culese, lovite şi 
rostogolite de galopul lui albastru. 

În această hărmălaie piticească, multicoloră şi piuitor 
soprană, Ingrid apărea şi dispărea, cînd înotînd pe sub apă, 


cînd săltind voiniceşte cu braţ ca de elice, spre ciîte- una mai 
înfricoşată, cînd aducînd la hotarul îngăduit pe una mai 
încumetată. 

Totul era albastru, foşnitor, argintiu de spume ca o bătaie 
de zăpadă, — şi incredibil. 

Soarele se arătă din nou, într-o alternanță glumeaţă de da 
şi nu (ghici: vin? sau plec? m-acopăr? sau mă descopăr?) 

— Domnişoară! 

Estetic era Fecioara. Fecioara cu trup de aur sub un cer 
albastru, din bazinul din Bucureşti. 

Dar altfel ce era? Frâulein? Atunci de ce nu-i spuneau 
Frăulein? 

Dar fiinţa ei mereu îl învingea estetic, cu autoritatea fără 


de replică a unei marmure antice. Căci cum o revedea cu 


ochii albaştri în apa albastră, redevenea Ingrid. 


Numai Ingrid putea fi numele cu de ajuns cer pentru 
tinereţa ei de aur, 

O urmărea cu atîta intensitate (căci statuile sînt opere 
eterne, dar aceasta era mereu succesivă, rămînind tot 
statuie), încît parcă vroia să o înveţe pe dinafară, lacom de 
toate clipele ei, înfricoşat să nu uite ceva. Cufundat în aşa 
măsură, încît nici nu auzi chelnerul care bătea un fel de 
toacă la urechea lui, cu pauze impertinent interogative, 
repetind: 

— Nu vrea să spuie domnul ce doreşte? 

În sfîrşit, îl văzu: cu vorbă cu tot. Dintîi vru să-l măture cu 
palma: muscă. 

Dar imediat îşi dădu seamă că mai ales la un bazin ca 
acesta un chelner ştie tot. 

— Uite bacşişul, băiete. 

I-l dădu, — neaşteptat pe cît anticipat. 

— Cine-i domnişoara? scăzu el glasul. 

— Care, vă rog? se interesă chelnerul c-un aer care le şi 
oferea pe toate, ca pe un galantar de gustări, clientului cu 


pungă sprintenă la sfîrşit de sezon. 

— Aia cu fetiţele. Aia care loveşte mingea acum. O vezi? 

(Abia putu urmări răspunsul, deşi îl aştepta înfrigurat, 
căci gestul ei era o nouă surpriză estetică. O vedea din 
spate. Sărise pină la şolduri din apă, cu-n avînt de vargă, 
împingînd cu virful degetelor mingea roşie în soare; 
dăruindu-i-o: ofrandă. Un mijloc ameţitor de tînăr, cu acea 
gropiţă a spinării înspre şolduri, care e taina revelantă a 
flexibilităţii). 

— Da, o recunoscu chelnerul, cu glasul neutru al faptelor 
diverse. E profesoară de înot. Avem şi Maestru, adăugă el 
parantetic, solidarizîndu-se vădit cu Maestrul. Îi zice lumea 
domnişoară, — preciză el ambiguu şi serviabil. Şi adăugă 
biografic, c-un ton concesiv: o ardeleancă refugiată pe la 
noi. Cîştigă şi ea o pîne. 

Şi epilogant, c-un fel de ridicare din umeri: 

— Studentă! 

Apoi aşteptă dispoziţiile clientului. 

— Bine. Mulţumesc. 

Deci: profesoară de înot la Lido. Ardeleancă refugiată. 
Studentă. Domnişoară; nu Maestră. 

Toate se legau. 

Fată săracă, luptînd pentru viaţă într-un timp asprit. 

Batişte nu puitea fi decit o simplă aventură fortuită, — sau 
poate că nici atita: o întilnire de război. 

Îşi aminti riguros acel: 

— Mulţumesc, domnule comandor. Am venit numai să vă 
spun petrecere bună. Mă culc. Sînt ostenită. 

Nu-nu, Batişte nu era stăpinul ei. 

Respiră larg, cu aripe în plămîni. 

După cum, tot atît de sigur ar fi răspuns, ca pe vremea 
cînd fusese prim jurat într-o crimă pasională: Da, — pe 
onoare şi conştiinţă era convins că Batişte era mai mult 
decit emoţionat de frumuseţea lui Ingrid, regăsind în ea, cu 
străluciri sporite, tinereţa stinsă [indescifr.] a lui Sigrid. 


Dar numele însuşi, numele desigur dat de Batişte era o 
mărturisire: Ingrid, — adică în amintirea lui Sigrid. 

Dar Vizanti ştia, căci şi el o iubise şi o avuse pe Sigrid, că 
Ingrid o depăşea cu saltul Mestrovici. Trupul lui Sigrid era 
un biet trup gingaş de fată slăbuţă, alături de clamoarea de 
frumuseţe din trupul lui Ingrid. 

Statuie! 

Da. Dar o statuie în care Mestrovici împlintase o Victorie. 

Şi cînd se gîndea că el o căutase orbeşte în toate părţile, 
în timp ce ea era zilnic (de la pînă la) în plin centru al 
Bucureştilor, vizibilă şi oricînd accesibilă, la bazinul Lido. 

— Amice Panait Vizanti, eşti un idiot! se apostrofă el, 
numai că în această exclamaţie nu era paroxismul unei 
injurii, ci nuanţa deghizată a unui bravo, ca cel pe care-l 
spui, injurios de admirativ (dobitocule!) cîştigătorului 
marelui loz. 


Cap. XI 


Lupta dintre soare şi nouri dăinuit” toată dimineaţa, cu 
alteranţe de cenuşiu pînă la posomoriît de scrisoare arsă, şi 
de blond pînă la mare hohot de rîst, pînă cînd bazinul se 
goli, apa legănîndu-se pustie, c-un uşor plescăit, sub cerul 
învins de înnourare, cărunţit. 

Ca boxeurii modeşti, care după ce au ieşit din ring, uzi, nu 
se înfăşoară într-un cît mai somptuos halat, ci se acoperă ca 
vai de lume cu un prosop ponosit, reintrind în anonimat, — 
atit avea şi domişoara profesoară de înot, ca punte, între 
profesia apei şi haina din cuierul cabinei. Nici măcar papuci 
de lemn. Costumul (un „Hercules” cîrpit), picioarele goale şi 
un prosop pirpiriu care abia absoarbe apa. 

Vara ei la bazin nu fusese Vacanţa, ci profesie, muncă 
zilnică (în zilele neploioase), blidul de mîncare! (se ospăta 
la o lăptărie vecină, ş-aşa venindu-i prea scump). 


Totuşi, în clipa aceasta de posomorire a luminii, pe 
marginea bazinului gol (care înfăţişat3* începutul sezonului 
mort), înfrigurată, ostenită, regreta vara şi se temea de 
toamnă. Dar nu cu sufletul alintat şi molatec al liceanului 
care regretă în vară sfîrşitul vacanței lui, vă- zînd în 
toamnă începutul şcolii. Pentru ea, toamna aceasta 
recapitulati!*, abia mai îngăduitor, perspectivele anului 
trecut, cu iarnă fără foc, cu mese (de lemn) fără hrană, cu 
simulacre alimentare, care aţiţă pină la insuportabil 
vehemenţa foamei, dindu-i un accent sălbatec, de fiară care 
vrea să muşte şi să mestece mirîind. 

Cam acestea erau perspectivele, care-i dădeau o în- 
greuire în toate mişcările, c-un început de lehamite, după 
ieşirea din bazinul gol. Mai întîrziase acolo, de dragul apei. 
Fusese campioană de înot şi patinaj la Cluj, — în anii buni. 
Acum, fără de nimeni şi salahorind mereu, pierduse bucuria 
sportului. Căuta lecţii şi de patinaj şi de înot, pentru a putea 
învăţa şi trăi cu demnitate. 

Dar uneori, nostalgia bucuriei de a trăi o cuprindea 
nebuneşte, — cîtva timp, nu mult după cronologia 
ceasornicelor. Atunci, dacă era pe gheaţă, aluneca în lung 
de fulger, acoperind ghiaţa cu năpraznice plutiri, vultu- 
reşte vaste, una din alta, pînă ce, cuprinzînd-o c-un elan de 
străluciri ş-alunecări, o străbătea în ghem învîrtejit, 
devenind o filfiire imaterială, o furtună de lumină, spa- da-n 
flăcări a Arhanghelului. 

lar dacă avea în faţă apa, apa vie, (mare, apă curgătoare 
sau bazin), — se arunca cu braţele în fier de lance, cît mai 
din înalt, săltind de pe o trambulină, sau de pe o simplă 
scîndură şi despicîndi52* cu tunet moale apa, începea să- 
noate pentru ea, încă din adînc, de acolo înflorind în zborul 
ce se cheamă şi înot, dar care se deschide ca petala, 
unduind spre suprafaţă şi de-acolo fiind în ritm cu apa, ca 
un dans în haine care-l prelungeşte, filfiindu-l. 

Îşi acordase sieşi un astfel de înot. 


De ce? Ca să-şi mai aducă aminte că e tinără, că viaţa e 
frumoasă (uneori), că bucuria nu e o născocire a poeţilor, ci 
o realitate atit de cotidiană (pentru unii), încît nu rari sunt 
aceia care, sătuli de ea, au descoperit plictiseala saţiului şi 
lenea de a trăia blazării. 

Căci ea, uneori, era atit de preocupată cu lupta pentru 
hrană şi efortul de-a învăţa, învingind somnul ostenelii şi 
sleirea mîncării neîndestulătoare, — încît, uitînd că e tînără, 
se considera dincolo de bucuriile vieţii, ca o babă care, prin 
vristă, a depăşit hotarul desfătărilor, intrind firesc în 
renunțare. 

Uita că-i frumoasă, — în aşa măsură n-avea timp pentru 
oglinzi. 

Trăise o vară întreagă la bazinul Lido, printre oameni (cu 
monoclu sau cu impertinenţe de monoclu) care caută femei, 
pe care le numesc (fără discriminare) dame, sau tipese, sau 
tipe. 

(Oribil răsunau în urechea ei ardelenească aceste 
sonorități de oraş valah!) 

Dar chiar şi acolo îşi uitase trupul. Căci pentru ea, trupul 
gol, adică în costumul ei cîrpit cu migală, nu însemna nudul, 
nuditatea sculpturală!33* a sportivei în stare să placă şi ca 
atare; nu, trupul ei era haina profesională a domnişoarei 
profesoare de înot. La Lido nu se simţea în 
vară şi în bucuria goliciunii, ci în profesia şi în uniforma 
specială a acestei profesii. 

Aşa că după „criza de înot” în bazinul pustiu, ieşi afară, se 
înfăşură în prosop şi, scuturîndu-şi apa din urechi şi plete, 
se uită la bazinul gol, la cerul sur, simţi vîntul, îşi aminiti de 
frig, de iarnă, de zilele tot atît de cenuşii, dar cu şi mai 
puţin soare pe cer decit în timpul verii, — şi îi veni să ofteze 
ca unei babe. 

Nu oftă. Dar umerii i se plecară învinşi şi fu udă ca 
toamna: de ploaie. 

— Domnişoară... 


Pe pragul cabinelor, c-un zîmbet ca o reclamă electrică de 
pe Calea Victoriei, — o aştepta chelnerul (căruia îi datora 
colegial trei limonăzi şi un ţap). 


Cap. XII 


Era gata să se scuze: clientelă puţină, ca şi pentru el de 


altfel. Dar chelnerul îi prezentă, c-un aer de rege care 
oferă din pragul balconului noul-născut regal mulţimii care- 
l aclamă, — o colosală jerbie de trandafiri aurii. 

Fu ca un răsărit de soare pe pragul cu miros de muced al 
cabinelor. 

— Ce-i asta? nu-i veni ei să creadă, plecîndu-şi obrazul 
pînă la contact direct cu splendoarea parfumată a rozelor. 

Era convinsă că-i arată (camaradereşte) un buchet pe 
care trebuie să-l ducă unei actriţe, sau cam aşa ceva. 

— Vi-i trimite cineva... 

— Mie! 

Îşi puse, de mirare, mînile pe inimă. 

— Da, domnişoară, sunt ai dumitale. Ia-i, te rog, — şi nu 
mă uita... 

Îi luă, cu inima bătînd atît de tare, încît se temu să nu-i 
scuture şi-i puse pe o masă. 

— „Un om! Un om beat!” 

Cuvintele-i veniră din trandafirii aurii, cu amintirea 
ştearsă din ea, alungată cu mîna, fără de întoarcere, — a 
comandorului Batişte. 

Se făcu roşie deasupra trandafirilor, opunîndu-le tot o 
culoare de trandafiri. Dar vorbi: 

— Nu e un militar? 


— Din contră, glumi chelnerul, care detesta armata. Nu 
se poate mai plicticos civil. Bărbat şic! Ce zici, domnişoară? 

— Ce să zic? Nu pricep. Nu mă aşteptam. Pentru mine? 
Nu e o eroare? 

—  Precis. Poftă mare, domnişoară. Noroc nu-ţi mai 
doresc. Ai dat lovitura, Te şi văd c-un Chrysler Imperial. Eu 
mă duc la ţuică... Omagii! 

Plecă. 

Ea rămase cu trandafirii. 

Era convinsă că-s de la comandorul Batişte, de la el, dar 
îmbrăcat în civil. Dar nu se încumetase să mai ceară alte 
amănunte de la chelner. Avea impresia penibilă că şi cu 
numai atîta, devenea complicea lui, — cu toate că trandafirii 
purificau totul prin mulţimea lor aurie, zîmbitoare, cu vară 
în petale, în culoare, în miros. Te- aşteptai, numai vazîndu.-i, 
să înceapă albinele şi noaptea privighetorilor. 

Dar ce trist, alături de aceşti trandafiri, vorbele, vorbele 
unui om, ale unui bărbat: „Ai dat lovitura. le şi văd c-un 
Chrysler Imperial”. 

Şi toată amintirea celei mai umilitoare scene din viaţa ei îi 
reveni cu o violenţă care o pălmui, ţintuind-o acolo. 

Revăzu tot şi auzi tot, — scoborînd din nou scara acelei 
halucinante mortificări!54*, şi urcînd din nou treptele acelui 
calvar de ruşine. 

Şi-l uri din nou, cu toată mîndria şi toată puritatea, 


tinereţii pe cel care-o batjocorise deliberat, — pe 
comandorul Batişte. 
Ingrid! 


Se scutură cu oroare de acest nume. 

Ingrid, paiaţa! Şi Batişte: eroul! 

Retrăia cu atita intensitate revenirea sacadată a 
amintirilor de atunci, încît aproape gifiia. Alt ritm pusese 
stăpinire pe fiinţa ei demoralizată, al urii. Şi neputinţat5* de 
a o exprima printr-un act exterior. 

Dacă ar fi trecut încă o dată automobilul „omului beat” pe 
şoseaua Bucuregşti-Ploieşti, oricît de disperată şi flămîndă ar 


fi fost, ea nu s-ar fi aruncat sub roţi; ci, dimpotrivă, arzător 
vie, ar fi tras un glonte asupra lui: nu să-l ucidă, dar să-l 
vadă tresărind speriat. 

— Nu te teme, eroule. Nu meriţi cinstea unui glonte. Nici 
puterea unei palme nu o am. le dispreţuiesc. Du-te. Eşti 
bărbat. Şi eşti mare. Du-te pălmuit de disprețul meu 
absolut. 

Îl ura cu frenezie. 

Niciodată nu suportase jignirea, mortificarea. Era mîndră, 
dintr-un neam de oameni mindri. Davizii din Șiria erau 
vestiți pentru iuţeala cuţitului lor. 

Dar Batişte depăşise totul, devenind pentru ea încarnarea 
odiosului. Şi pe deasupra şi nepedepsit! 

Ar fi preferat să întindă mîna spre trupul ei, — decit să-i 
desconsidere fiinţa în aşa măsură. Şi toate astea fiindcă era 
săracă, prost îmbrăcată, flămîindă. 

Ah! cum regreta alunele primite şi coniacul. 

Ş-acum o scuipa cu trandafiri! Ti-că-losul! 

Dar ei, trandafirii adorabili, cu ce erau ei vinovaţi? 

Ridică din umeri. 

Era atît de tristă şi-atit de singură, încît începu să plingă 
peste bieţii trandafiri. 

Aşa-i luă în braţe şi, ducîndu-i cu spinarea aplecată pînă la 
apa sinilie a bazinului pustiu, aruncă întreaga jerbie. 

Trandafirii aurii plutiră pe lespedea!3* verii; a lunilor de 
vară; a vacanței de vară. 


Cap. XIII 


Ultimele zile ale bazinului Lido fură cinstite, nelipsit, cu cîte 
o enormă jerbie de trandafiri, aruncată de aceeaşi mînă, şi 
culeasă de îndată de o alta: mîna chelnerului care pescuia 
trandafirii, revînzîndu-i cu rabat mai dinainte stabilit. 
Direcţia hotărise să închidă bazinul la 1 octombrie. 


Aşa că erau doar zilele premergătoare lichidării. Abia de 
mai venea cite cineva. Stătea şi apa degeaba, clipocind a 
pagubă, nu numai mesele restaurantului, scaunele cu 
alungiri, lespezile, chelnerul şi domnişoara profesoară de 
înot, care vedea cu melancolie cum vine toamna şi în 
prelungirea ei iarna, ca în versul: 

„Dar cînd ştiu c-o să vă-ngheţe 

Iarna mizerabilă, 

Mă cuprinde o tristeţe 

lremediabilă...” 

Într-o zi, auzi glasuri în cer. Întoarse capul într-acolo. 

— Ele pleacă... 

Se călătoreau păsările verii, într-un cer decolorat, ostenit, 
care rămînea ca dat la vechituri. 

Nici soarele nu mai avea putere. Lumina melancolic, fără 
să înfiebînte, abia încălzind. Dar, în sfîrşit făcea şi 
domnişoara profesoară băi de soare. Lipsa de clientelă îi 
îngăduia, gratuit, acest lux, — ca fetele de la cofetărie, 
libere să se înfrupte din îngheţata nevîndută. 

Numai că era ca un soare postum. 

De dimineaţă, de la ora şapte, domnişoara profesoară 
apărea, făcîndu-şi datoria: să aştepte, fiind orişicînd la 
dispoziţia onor. clientelei. 

Dar onor. clientela se reducea la cîteva perechi care 
găseau la Lido cel mai la îndemînă loc de întîlnire, — şi la 
alţi cîţiva, întorşi de la mare, care doreau să-şi menţie încă 
bronzarea de acolo, să nu se decoloreze de-a binelea. Căci, 
de un timp, bronzarea devenise o obsesie şi o întrecere. Toţi 
cei în curent cu moda doreau parcă să bată un record al 
verii, obţinînd culoarea ţigăncilor, chiar cu nuanţe africane. 

Domnişoara profesoară însă cunoştea pentru întîia oară, 
la acest final de sezon, lenea, — însă lenea celui ostenit. 
Stătea cu braţele sub ceafă, pe lespede, la marginea apei, 
într-un fel de somn luminos, cu cerul în ochi. 

Aşa îşi petrecea dimineaţa, ştiind că la amiază o aşteaptă 
un buchet enorm de trandafiri. Nici nu se mai îndoia că-s de 


la comandorul Batişte. Care altul i-ar fi putut trimite ei, şi 
pasă-mi-te rămînînd anonim, un dar atît de costisitor? 
Primea şi arunca. Nu întreba. Dar nici chelnerul nu 
cerceta. lotul se desfăşura ca o formalitate mai dinainte 
hotărită în toate amănuntele, — repetîndu-se la fel. 
Dar nu s-ar putea spune că dimineţile domnişoarei 


profesoare ignorau finalul lor floral: apariţia buchetului. 
Cum la bazinul Lido nu se mai întîmpla nimic în legătură cu 


ea, buchetul era singurul fapt care o implica, interesînd-o 
ca atare, ca un fel de punctuație a zilei. 

Renunţase să explice raţiunea buchetului iniţial şi mai cu 
seamă a repetării, fără ca trimiţătorul să apară. Probabil că 
domnul comandor vroia s-o tulbure, înainte de a se înfăţişa 
ca beneficiar: tactică militară! 

Fapt e că episodul ploieştean îşi pierduse îndepărtarea 
astronomică de pînă atunci, reactualizat de trandafirii 
zilnici. 

Primea buchetul tot pe pragul cabinelor, îl lua în braţe şi, 
înainte de a-l arunca, nu se putea împiedica să nu miroase 
trandafirii. 

Ce păcat! 

Se despărţea de ei cu părere de rău (miroseau atit de 
frumos), dar nu putea să facă altfel. Onoarea o obliga să-si 
sacrifice plăcerea. Deci îi arunca în apă, — cu sentimentul 
că ucide. 

Şi iar pleca la lăptăria de alături, cu miînile goale, aducînd 
în mirosurile de mîncăruri triste de acolo (iah- nie de fasole, 
varză, grăsimi rîncede, untdelemn ars) amintirea suavă a 
buchetului de trandafiri. 

În fond, de cînd începuseră trandafirii, apariţia lor 
coincidind cu şomajul, nu făcea alt decît să reconstituie 
episodul ploieştean. 

Din noaptea cînd fugise din casa unde fusese umilită, — se 
despărţise ca prin moarte de tot ce se întîmplase acolo: 


peria basmului, din care creşte o pădure, era între acolo şi 
aici. Nu luase cu ea decît mînia. Restul era lăsat în urmă, 
definitiv. De altfel, episodul ploieştean era atit de 
neverosimil, încît se elimina de la sine din viaţa ei simplă, 
normală, evidentă, fără de nimic romantic obscur sau 
încâlcit. Începînd cu vîntul de primăvară, în care intrase 
somnambulari=”:, mergind şi mergînd dincolo de hotarul 
plimbărilor, întilnindu-se cu ţiganca şi apoi (căzut din cer) 
cu „omul beat”, — totul apărea de necrezut deşi se 
întîmplase. Cînd se gîndea la clipa cînd se aruncase în faţa 
automobilului, clipea c-un fel de piîlpîire interioară. Ea sau 
alta? Trează sau beată? Visase sau trăise? Bătea un vînt în 
toate faptele de atunci, luîndu-le stabilitatea, făcîndu-le 
nesigure, într-o desfăşurare filfiită, schimbătoare, ca un 
contur de fumuri luati38* de furtună. 

După ce se potolise şi clocotul mîniei, lupta pentru viaţă o 
copleşise iarăşi, nemaidîndu-i răgaz pentru evocări şi 
introspecţii. Nu mai dorea să moară. Dorinţa de moarte de 
altminteri nu fusese decît o criză. O depăşise. Muncea din 
nou ca să poată învăţa (urma la Drept) şi trăi. Nu prea 
vedea soare în viitor, — dar asta era. Slavă Domnului că era 
sănătoasă. Neamul ei din Şiria îi dăduse drept singură 
moştenire o sănătate şi o rezistenţă fenomenală. 

Dar o dată cu trandafirii, episodul ploieştean îi dădea 
tîrcoale, o împresura, obligînd-o nu numai să-l recapituleze 
fugar, dar să-i refacă toate amănuntele, — cu un cuvînt, să-l 
reconstituie. 

Şi iată că se găsi vinovată. 

Revăzu, crescut ca sub lupă, un gind al ei de atunci: 
„Cerşetor”? Ei şi? Ca moţii”. 

Cum putuse gîndi una ca asta? Ca să justifice pornirea de 
a cere, de a face apel la mila altora, insultase ca o străină 
pe moţii ei! 

Dar din acest gind ticălos pornise totul. Renunţase nu 
numai la viaţă (ceea ce ar fi putut accepta), dar renunţase 
la demnitate, ceea ce era inacceptabil. 


Căci o fată demnă n-ar fi acceptat, nevoiaşă cum arăta în 
fusta de atunci, să fie culeasă în automobilul unui 
necunoscut, acoperită cu pledul aceluia şi, pe urmă, în loc 
cel mult să-i mulţumească şi să se despartă de el la Ploieşti, 
să accepte absolut ca o cerşetoare sau ca o femeie 
îndoielnică, ospitalitatea unui bărbat atunci întîlnit, într-o 
casă necunoscută. lot ce urmase decurgea din acest 
compromis moral, din această eclipsă de demnitate. Căci o 
fată mîndră n-ar fi acceptat nici beţia, care să-i justifice 
somnul în casă străină (forţa majoră: a somnului), şi nici, 
după deşteptare, să execute cu o penibilă obedienţă 
programul pe care i-l pusese la căpătii. Cum e cu putinţă să 
fi îmbrăcat lucrurile unei femei necunoscute? Cum? Fiindcă 
o invitase sau îndemnase, aparent curtenitor, un bărbat 
necunoscut? Dar nu era actriţă pe scenă, căreia să i se 
ofere norocul unui rol. Era o fată săracă, ajunsă pînă la 
desperare, care cu o inexplicabilă lipsă de şovăire măcar, 
cotrobăise prin dulapul unei femei moarte, alegîndu-şi 
găteli, sau acceptindu-le pe cele indicate în „program” (căci 
numai aşa se putea intitula foaia cu recomandări) şi 
costumîndu-se teatral într-o rochie de tafta demodată şi 
prea strimtă, schimbîndu-şi pieptănătura şi mergînd pină 
acolo cu inconştienţa, încît se şi parfumase (ce lucru intim e 
parfumul) cu Vetiverul moartei. 

Totul îi apărea inexplicabil. Nu se recunoştea în fata de 
acolo: Ingrid! 

Era ca un scris străin în toate faptele ei. 

Cum învățase la dreptul penal [indescifr.]: Non agit, sed 
agitur. Parcă fusese constrinsă să facă lucruri care n-o 
caracterizau, lucruri care nu mai erau prelungirea socială a 
psihologiei ei, ci o impulsiune străină. 

Şi totuşi, actele acelea îi erau opozabile (cum se spune în 
limbaj juridic). 

Era vinovată. 

Slavă Domnului că se oprise la timp. Cine ştie pînă unde 
ar fi putut-o duce slăbiciunea de atunci. Căci hotărit, 


faptele de atunci adăugau un element nou auto 


portretului ei psihologic: slăbiciunea. Atunci şi-o măsurase 
pentru întiia oară. 


Ş-acum din nou. Căci trandafirii n-o mai supărau de 


ajuns. Îi arunca, — dar aproape regreta că-i aruncă. 


Alba David! Asta ajunsese! Dacă ar fi răsărit din pămînt 
bărbaţii neamului ei, Davizii drepţi ai Şiriei, ar fi scuipat-o 
pe rînd, lăsînd-o astfel albă cu trandafirii. 


Cap. XIV 


Era vinovată! 

De cînd cu trandafirii şi cu siestele în soare pe marginea 
bazinului, se simţea femeie, dar depreciativ. Neti- tatea 
agresivă a Davizilor, netitatea sportivă a străne- poatei lor, 
erau înlocuite cu o moleşire şi o înciîlcire care o împiedecau 
să fie limpede, sau să vadă limpede în ea însăşi. 

Nici nu mai ştia de ajuns de bine: îl ura într-adevăr pe 
omul-acela-care-o-jignise, sau exagera. 

Dacă, în loc să fie femeie, ar fi fost bărbat şi ar fi avut în 
faţă o femeie capabilă să nuanţezet3* ca ea, ar fi pălmuit-o. 

Dar ea gîndea astfel, — şi se răbda! 

În fond, nu-i pria neactivitatea. Era deprinsă să-şi umple 
timpul cu o muncă necontenită. Iată că odihna silită, în loc 
să o învioreze, o moleşea, parcă alterînd-o. 

Bine că se sfirşea şi asta! 

Era ultima zi a bazinului de care o lega munca unei veri 
întregi. 

Începea toamna. 


Nici lecţii de înot, nici lecţii de patinaj. 

Toamna pentru ea nu era numele de aur al unul anotimp, 
— ci o ameninţare, — o înnourare a inimii. 

Şi totuşi prefera asta (perspectivele sumbre ale vieţii), 
decit asta: penibila moleşire care o făcea aproape să renege 
sinceritatea revoltei prin care răscumpăra o vinovăţie şi 
autenticitatea urii. 

Se aruncă în apă de pe scîndura de sus, proiectindu-şi pe 
cerul de peruzea, supremul elan, cel care atinge pragul 
zborului, cînd picioarele se-nalţă-n vîrfuri, pulpele se 
încordă, mijlocul se alungeşte, pieptul se avintă, braţele se 
alipesc înalt, ascuţindu-şi palmele lipite pînă-n virful însorit 
al degetelor. 

Aşa veni din soare în adincul apei, aducîndu-i aur şi 
argint. Dar săgeata care străpunse apa, spărgind-o în 
spume, ondulă, se-nălţă în arc, înflori în soare şi începu să 
înoate, nu un înot, toate. 

Nici nu ştia că e în apa trandafirilor (căci înotul o ducea 
dincolo de gînd), dar în apa lor era. 

Dansa. 

Dansa singură în apă, la picioarele Verii. 

Soarele o bătea în ochi. Apa sclipea. Mirosea a ploaie 
nouă de primăvară. Era parcă şi tinereţa ierbii de mai în 
prospeţimea apei albastre. 

De ce să nu zburzi? 

De ce să nu fii tînăr? 

lată Bucuria! Străluce pe apă. Rîde în văzduh. În cer, 
numele ei e Soare. 

Soare! Soare! Soare! 

Aşa exclama gindul celei care înota, ritmîndu-şi braţele cu 
imnul respirator al soarelui. Soare-n plămîni, soare-n braţe, 
soare în sîni! 

Apoi fugi sub apă, şerpuind prin transparenţele ei, găsind 
în trupul ei arabescul lianelor şi îndemnul păstrăvilor. 

Oh! Ce bine! 


Respiră tot cerul, înghiţindu-l cu soare cu tot, şi iar se 
cufundă. Înota sub apă cu ochii deschişi, într-o lumină de 
rai. Toate mişcările erau onctuos elastice, cuprinzind 
fericirea zborului în vis, cînd braţele şi picioarele mersului 
au elanul victorios al aripelor. 

Fugi, — pe apă, ţişnind ca o rîndunică. 

Apoi se răsturnă pe spate, acoperindu-şi obrazul cu toată 
albăstrimea cerului de toamnă. Fu ca tulpina acestui cer 
imens şi delicat, înflorit în geana ei. 

Apoi se răsturnă pe-o coastă, cu trupul ca o lance în 
atacul marelui galop. Zvic, zvic. Din zvicnitură-n zvicnitură. 

Apoi făcu o tumbă țigănească, — dar pe apă, luîndu- se la 
trintă cu lumina. 

Oh! Ce bine! 

Încă nu de ajuns. Izbucni din apă, ajungînd în cîteva 
secunde iar pe scîndura de sus la marginea cerului. Se 
întoarse cu faţa la soare şi spatele la apă. Aşa se aruncă de 
data aceasta. 

În cinstea Soarelui. 

Soare, Tu, Cap de aur, Lumină, Chică de aur. 

Erau în ea, cu tinereţa şi cu religiile exclamării celor dintâi 
oameni, aceste vorbe, aceste invocări, — acest dialog cu 
aurul vieţii. 

Sări înalt, cu braţele în cruce, şi căzu atit de perfect, — 
încît cel care privea de undeva, nemaiputindu-se stăpiîni, 
aplaudă. 


Cap. XV 


Cu aceste aplauze în bătăile inimii, ea intră în apă, aşa cum 
se răstignise în soare, — dar rămase îndelung sub apă, cu 


detunetul inimii. 

Cînd ieşi de acolo nu se uită nicăieri, dar văzu trandafirul 
aruncat spre ea. Plutea pe apă. Trecu pe lîngă el 
(reamintindu-şi iară vara trandafirilor) şi începu să înoate 
cuminte, ordonat, ca un om care merge şi merge şi iar 
merge, fără să ştie bine de ce şi unde va ajunge. 

Cuteză şi să iasă cu inima ca fluturele de noapte. 

Dar nimeni n-o întimpina pe malul cu soare. 

Îşi scutură apa din urechi, se şterse cu prosopul şi cu el 
înfășurată pe umeri porni spre cabine. 

Era ultima zi a bazinului. 

Trandafirii o întîmpinară pe pragul cabinelor. 

— Nuuu! făcu ea involuntar, c-un fel de mirare şi poate şi 
dezolare. 

Se prăbuşi din soare, pînă-n trandafiri, totul. 

Dacă i-ar fi avut pe braţe, ar fi căzut. 

Dar erau în mînile lui Panait Vizanti. 

Îl recunoscu imediat. Nu era Batişte. 

Nuuu! 

Fugi în cabină, închizîndu-se. 

Şi plinse. 

Mirosea a lemnărie, a săpun de rufe şi a spălătorie. 

Ai fi jurat că e decorul unui sfîrşit de vacanţă la vreo 
Constanţă şi că fata care plînge în costum de baie se duce la 
şcoală, despărţindu-se de băiatul vacanței mari. 

Într-un tîrziu, se potoli. 

Şi c-o subită încruntare se revăzu şi se-ntrebă: 

— Dar ce s-a întîmplat? De ce mi-a venit să plîng? 

Nervi? 

Ce-nsearriă asta: nervi? 

Batişte! 

De cînd apăruseră trandafirii (pe care-i arunca), era 
convinsă că Batişte e la Bucureşti. 

Şi iată că nu era. 

Perfect! Îi părea rău? 


Era în ea un fel de: Haide! Spune-odată. Isprăveşte cu 
lacrimile şi cu mofturile! 

Dar nu putea răspunde. 

Avea senzaţia bizară că plecase cineva care nici nu venise, 
lăsîndu-i mirarea unui gol. 

Curios! Niciodată nu-l revăzuse mai limpede pe Batişte, 
mai spaţial, decît acuma cînd aflase că nu era la Bucureşti, 
că altul îi trimetea trandafirii atribuiţi lui. 

Îl regăsea ca în soarele şi vîntul dimineţii de primăvară, 
cînd îl întilnise sub cer, cu mîinile lui vaste şi ochii lui 
albaştri, cam bulbucaţi, cu dinţii cam afumaţi, cu pipa, cu 
Ve-Ve... 

Tresări, parcă regăsind-o pe umărul ei. 

— Ve-Ve! 

Şi veverița reveni cu el, făcîndu-l şi ea să fie şi mai absent. 

Venea Batişte! 

Asta se întîmpla. Îşi impunea deodată prezenţa, irezistibil. 

— Bine, dar e posibil! 

Izbucni în ea o revoltă atît de vehementă, încît lovi şi cu 
pumnul, şi cu piciorul gol, îndurerîndu-şi oasele. Dar încă 
nu era de ajuns. 

Căci îl ura pe omul acesta. 

Omul care o batjocorise. 

Omul care făcuse din ea păpuşa unei răzbunări. 

Ingrid! 

Îşi auzi numele dat de Batişte, ca spus de el, şi mînia ei 
crescu. 

Nu ştia ce va face, dar trebuia să facă ceva. 

Era vinovată! 

Trebuia să se pedepsească. 

Aşa cerea sîngele ei, tinereţa ei, tot neamul ei. 

Începu să se îmbrace, ca un om grăbit. Era atît de 
tumultuos iritată!$0, încît trebui să repete unele mişcări, 
făcute stîngaci, cu mini de om distrat, sau îngheţat. 

Dar de ce se grăbea? 


Afară o aştepta omul cu trandafiri, domnul Panait Vizanti. 
Cine era acest domn? se întrebă ea, ca deşteptată brusc din 
somn. 

Şi fără mirare, ca şi cum aşa era firese, nu auzi, ci ceti, 
revăzu foaia pe care i-o lăsase Batişte la căpătiiul celeilalte 
deşteptări, cu scrisul lui: 

„1) Panait Vizanti (trăznit şi pe cînd era călăreț, nebun şi 
de cînd e sculptor).” 

Şi-ndată-l revăzu, nu scris de Batişte, ei proiectat în 
spaţiu, jos, la masa cu lampă şi vin, faţă-n faţă cu Batişte 
(Păstrase şi asta intact, halucinant de reliefat şi viu). 

Ş-acum, ca şi atunci, revăzîndu-i îşi regăsi întrebarea: 
oare sunt prieteni? 

Dar răspunsul venea de la sine. 

Erau mai mult decît duşmani: însăşi duşmănia, aşchiile ei. 

— Ai îndrăznit? vorbise gîfiit Panait Vizanti. 

(Îl vedea, ascuţit ca o pasăre de pradă). 

— Ce să îndrăznesc, amice? întrebase celălalt, 
apropiindu-se. 

Ş-atunci ea îl văzuse pe adevăratul Batişte, monstrul 
apocaliptic al caricaturilor: un nas cu nări de tun, doi ochi 
răi şi ipocriţi de tapir şi fierăstrăul părului cu o dinţare 
preistorică. 

Orice era posibil între ei. 

Se urau. 

Erau duşmani, — din pricina femeii. 

Acum, afară, o aştepta cu trandafiri Panait Vizanti: 
celălalt. 

Poate că nu pricepu tot, dar avu deodată intuiţia unei 
hotăriri grave, pe care tot neamul Davizilor, în rînd cu zilele 
mîndre ale tinereţii ei, i-o cereau, i-o impuneau: să se 
pedepsească. Ea era vinovată cea dintii şi cea din urmă ş- 
abia apoi venea Batişte, pe care îl ura fără putere: cu care 
semăna la ochi şi la păr. 


Îşi adună mult aer în plămîni, ca pentru un al treilea salt, 
deschise uşa şi ieşi fără şovăire. 

— Îţi mulţumesc pentru trandafiri, domnule Vizanti, — şi 
pentru ospitalitate, adăugă ea cu o lucire în ochi şi o 
dilatare în nări, luînd trandafirii din mîna lui. Pe mine mă 
cheamă Alba David. Ingrid era o glumă, — o glumă proastă, 
apăsă ea, cu glasul un pic răguşit. 

Panait Vizanti se înclină adînc, sărutindu-i mîna ca pe 
vremeats!*: mănuşilor de dantelă. 

— Domnişoară Alba David (repetă el numele, c-un fel de 
intimă solemnitate), ai vrea să-mi faci cinstea să mîncăm 
împreună? 

— Cu plăcere. Mi-e foame. 

Plecară. 

Vara murise acolo în bazinul“*2* albastru. Dar trandafirii ei 
zburaseră de pe mormînt, ducîndu-se cu viaţa. 


Partea a Ill-a 


OMUL  ÎNCEPUSE SĂ VORBEASCĂ 
SINGUR 
Cap. 1 


Lumina se învineţea!3* la ferestre, ca ciupercile veninoase 
cînd îs rupte. 
Ploaia venise cu vintul deodată, aducînd marea schimbare 


dinspre iarnă. Simţeai suflarea crivăţului prin ploaia oblică 
de toamnă. Ciolanele îşi aduceau aminte de reumatisme şi 


răspîndeau în om o tristeţe a lor, un fel de craa-craa 
interior, cu care începe pesimismul de iarnă. 


Apoi firele ploii albiră a ninsoare. 

Totul era ud (plouat şi în înţelesul psihologic) de la văz, 
pînă la miros şi pînă la auz, şi picura în toate aceeaşi apă 
deprimată. 

Dar ceea ce pentru oamenii de-acasă, din ţară, era fior de 
iarnă, considerat aproape ca o pacostets* personală, 
pentru Batişte, venit de pe front, nu era decit un accident 
meteorologici5: fără de importanţă, căruia nu-i acorda nici 
măcar consideraţia galoşilor, necum pe a umbrelei şi 
strănutului. 

Îşi petrecuse noaptea şi dimineaţa la Bucureşti. Acum se 
ducea cu automobilul la Ploieşti, bătut de vînt, de ploaia 
oblică şi de ninsoarea clipicioasă, lunar ivită prin desimea 
ploii. 

Se uita atent pe fereastră, ştergind-o în răstimpuri cu 
mănuşa, căutînd acel loc unde... 

— Aci! 

— Ordonaţi? 

— Vorbeam singur, camarade. Nu te ocupa de mine. 

Acolo o întîlnise pe Ingrid. 

Mult timp rămase cu privirea în vag. Pieptul i se ridicase 
ca pentru un oftat, dar îl opri, transformîindu-l într-o 
respiraţie fumegată, cu obrajii umflaţi. 

Veveriţa răsări pe jumătate din buzunar, căutîndu-i 
privirea. 

— Culcă-te, Ve-Ve. E frig... 

Îşi aprinse luleaua, umplindu-şi singurătatea cu tovărăşia 
aprinsului ei şi apoi a fumului prieten. 

Plutea o mare visare pe faţa lui slăbită, încă mai pietroasă 
decit înainte şi cu nasul mai proeminent. 

Ş-acum era descoperit, ca şi atunci, cu singura deosebire 
că îmbrăcase o scurtă de piele peste hainele civile. Aceeaşi 
Ve-Ve în buzunarul din stinga (al scurtei), aceeaşi ploscă de 
coniac franțuzesc din dreapta, aceeaşi cruciuliţă militarăt66: 
pe piept. Şi tot după o noapte cu vin. 


Trecuseră şapte luni de la întilnirea cu Ingrid, dar el era 
exact acelaşi, cu toate că venea dintr-o avalanşă de 
întîmplări militare, al căror vijiit şi urlet îl avea mereu în 
timpan, — ca prezenţa unei fanfare la căpătii sub cerul 
zilelor şi nopţilor. 

lar în el, delicat, dintr-un suris cu creţuri, sau dintr-o 
alunecare în vag a văzului, răsăreau aceleaşi fragilităţi de 
taină ale bărbatului, — sau sîngerau aceleaşi răni familiare. 

Şi iarăşi se întrebă, ca de atitea ori: 

— De ce-o fi fugit? 

— Ordonaţi? 

— Vorbesc singur, camarade. Ocupă-te de volan. 

Fără să ştie de ce, cînd se gîndea la ea, se uita involuntar 
la aspra lui palmă bărbătească. Fiinţa ei aeriană (de o zi de 
primăvară) venise, stătuse, aţipise şi zburase ca un fluture 
albastru, fără urmă. Privindu-şi palma lui de ucigaş 
războinic, vedea parcă încă mai bine oprirea ei magică şi 
dispariţia ei subită (o clipire!). 

De la Sigrid încoace nici o fiinţă (cu excepţia lui Ve-Ve) nu- 
i solicitase mai adînc nevoia de a ocroti. Ca şi pentru Sigrid, 
şi tot dintr-o dată, inima lui devenise streşină. 

Numai că picura ploaia a mare pustiu. 

Se vede că inima lui era predestinată să rămînă o simplă 
tentativă. Surise pentru el, dar ca pentru altul şi ridică 
degetul arătător, înconvoindu-l, ca după un „dixi”. 

Apoi destupă plosca şi gilgii de unul singur înspre domnii 
îngeri. 

— Să vie Bazarcă! 

— Ordonaţi? 

„Ăsta e tîmpit şi din cauza serviciului”, gîndi el cu sughiţ, 
şi ridică din umeri, fără să-i mai răspundă iar: „Nu vezi că 
vorbesc singur, camarade?” — fiindcă repetarea vorbei 
„singur” începea să-l supere chiar cînd nu era decit o 
iminenţă nearticulată. Dar pînă cînd? 

— Să vie Bazarcă! 


Aparent, poate că mai ales pentru asta se ducea la 
Ploieşti. Petrecuse în multe părţi de-a lungul vieţii lui 
zburătoare, de „ţigan al spaţiului”. Dar parcă nicăieri ca 
acolo, cu vin de Ceptura, Urlaţi şi Chiţorani şi cu arcuşul lui 
Bazarcă şi cu tacîmul lui Axente — Ilinoiu — Şopen — Ionuţ 
— Conu Fănică şi ceilalţi, — nu se simţea mai în largul lui. 
Se simţea acasă, el care n-avea nici casă anume, nici 
familie anume. „Rămii sănătoasă, cucoană, că-mi iau 
geamantanul şi plec!” 

Dar după arcuşul lui Bazarcă trecut peste toate 
podgoriile Văii Călugăreşti, era Panait Vizanti. 

Fără de Panait şi casa lui, Ploieştii ar fi fost un loc depăşit 
al amintirilor. Dar Panait era o permanenţă irezistibilă, 
care-l trăgea mereu în urmă (Ploieştii erau pentru el mai 
mult în timp decit în spaţiu), aducîndu-l de oriunde, în 
pauzele vieţii lui profesionale. 

În casa lui Panait şi-n faţa lui nu erau doi (ei doi, vechii 
colegi), ci trei: Sigrid, Panait şi el. Ea între ei, alcătuind 
numai astfel o trinitate hipnotică. 

Moartea lui Sigrid, ca şi viaţa ei neîmplinită, îi aduna faţă- 
n faţă, într-un fel de veghe, într-un fel de pîndă, cu speranţa 
că, odată şi odată, se va întîmpla ceva care să sfarme 
tăcerea, dîndu-le curajul vorbei. 

Căci într-o discuţie normală nu-şi puteau spune nimic 
unul altuia. 

— Tu ai ucis-o pe Sigrid! 

— Ordonaţi? 

Tresări, uitindu-se din Căi Lactee la spinarea şi profilul 
leatului de la volan. 

Cine vorbise? 

— Vorbesc singur! 

Dar vorbea pentru el, nu cu şoferul. 

Putea el să-i spună lui Panait: „lu ai ucis-o pe Sigrid”. 


Numai cuțitul ar fi ştiut să-i spuie exact 


aceste vorbe, despicîndu-l pînă în inimă. Dar n-avea 
dreptul. 

Căci deindată Panait l-ar fi somat: 

— Mărturiseşte c-ai iubit-o! 

— Ordonaţi? 

Nu-i dădu cu luleaua în cap, dar o scutură cu boca- boca 
sacadat. 

De asta-i era dragă singurătatea avionului. Acolo poţi 
vorbi singur ca pe lumea ailaltă, fără ca nimeni să-l întrebe. 
Elicea şi vidul cu ginduri. 

Dar cine o dusese la moarte pe Sigrid? (şi asta era 
oroarea). Panait sau el? Treceau în avion deasupra unor 
lacuri. Avionul intrase într-un gol de aer, căzînd. întorsese 


faţa înspre Sigrid. Nu-i era frică. Dimpotrivă, zimbea c-un 


fel de luminată uşurare, arătînd cu dege- tul spre lacuri, 


dînd din cap ş-apoi făcînd cu mîna semnul (mai tirziu 
devenise tragic, pe cît simplu): haidem acolo. 


EI zîmbise, dînd din cap. Adică: da, e frumos! 

Dar redresase avionul. La sosire, Sigrid îl privise calm, 
senin, aparent nedumerit. 

— "Ţi-a fost teamă, Batişte? 

— Pentru tine, Sigrid. 

— Minţi, oftase ea blind. 

Atât. 

Apoi Sigrid se înecase. 

Şi scena din avion căpătă altă semnificaţie. Ea crezuse, 
poate, că Batişte, în gînd cu ea („Sufletu-mi nemîngiiat, 
îndulcind c-un gind de moarte”) prăbuşeşte voluntar 


avionul, — consultind-o chiar în faptul căderii. Dar că se 


răzgindise, neavînd curajul. Deci îl lăsase să trăiască, 


plecînd ea singură, după ce şi al doilea bărbat se dovedise 
în clipa verificării tot ca şi celălalt: om mic. 

De-atunci, sufletul lui era şi mai în ceaţă. 

Uneori i se umpleau ochii de lacrimi, copilăreşte. Se uita 
la cer, unde era sau nu un Dumnezeu (dacă era El, şi Sigrid 
încăpea acolo), desfăcîndu-şi vastele lui palme, cu o 
înduioşătoare protestare: 

— lartă-mă, Sigrid. Sunt prost, nu laş. Eu să te fi ucis pe 
tine? 

Dar cine-o ucisese pe Sigrid? Viaţa cu Panait? sau drumul 
spre moarte cu el? 

El sau Panait? 

— Mină, camarade, nu dormi! 

Îl apuca uneori cu furie-n galop dorinţa de-a-l avea cît mai 
degrabă în faţă pe „fratele Panait”. 

Ştia că Sigrid e între ei. 

Numai aşa Sigrid devenea o prezenţă împărtăşită. 
Suferinţa dispariţiei ei începea şi-n celălalt. 


Numai tăcere între ei, — ăsta le era vinul adevărat, pe 


care numai ei îl beau din taina celuilalt. Nici o vorbă 


despre Sigrid. Căci tot ce-ar fi putut să-şi spună unul altuia 
era ucigaş, ridicînd mîna unuia împotriva celuilalt. 

Sigrid oprea cuţitele lor, înlocuindu-le cu pahare ciocnite. 

Căci asta devenise frăţia lor de odinioară: o ascuţire de 
cuțite necutezătoare, dar la piîndă neînduplecată, în lamele 
cărora se oglindea în vin, cu cer şi sînge, viaţa şi moartea 
lui Sigrid. 

Iar giîlgii coniacul. 

— Cuminte, Ve-Ve. Ajungem. 

— Ordonaţi? 

— Îţi ordon să ajungi în sfîrşit şi să taci odată. 


Cap. Il 


— Bun găsit, Mărioară [ăcănoaie din Urlaţi, — vorbi 
Batişte, umplind pragul cu marea lui fiinţă (munte). 

Mărioara păru sporită într-o avîntare zîmbitoare. Îi era 
drag comandorul, cu care intra cheful în casa cu hachiţe, 
dar cînd şi pe deasupra o cinstea domneşte cu tot numele 
ei, parcă era plină numai cu inimă, din tălpi şi pînă-n guşă. 

— Bine-aţi venit, dom'comandor, că ni se făcuse dor la 
toţi. Cînd vine pacea? 

— Intreabă-l pe Bazarcă. A propos de negru, pîine albă 
aveţi? 

— Facem. 

Îşi scoase scurta, după ce o invitase pe Ve-Ve să iasă dintr- 
un buzunar al scurtei, luindu-şi locul în celălalt buzunar al 
hainei, unde-o aşteptau şi nelipsitele ei alune. 

— Bine mai trăieşte fata asta! oftă Mărioara. Blană are... 

— Leafă n-are! zîmbi gros Batişte, frecîndu-şi mînile a 
desmorţire. 


Mirosea a sobe calde în casă. 

Cuvîntul „casă”, casă cu sobe, sobe cu foc, — foc fără de 
război, suna aproape miraculos în sufletul celui care venea 
de la moarte. 

— Stăpînu-tău ce face? 

Mărioara roti o privire de investigaţie de jur în jur, gata 
parcă să spuie ceva cu glas scăzut. Dar renunţă, fiindcă 
intrase deprinderea camuflajului în toate. 

— Ce să facă şi dînsul? Cum îl ştiţi. Bine. Acuma îl doare 
piciorul. 

— Lucrează? 

— Parcă dumneavoastră nu-l ştiţi? 

— Amicii? 

— Au crescut păianjenii pe scaunele'nealor! 

— Taci! Şi pe scripca lui Bazarcă? 

Oftă Mărioara, cu toate Mărioarele din Urlaţul ei, în 
cascadă. 

— Zău, aduceţi-l, don'comandor. Cît staţi? 

— Mai întrebi? o noapte. 

— Numai atita? 

— Noaptea-i lungă, fata mea. Ce faci de mîncare la masă? 

Mărioara făcu o pauză, apoi ridică din umeri, privind în 
sus. 

— Ce-o porunci. 

— Ce-i cu tine, Mărioară? 

— Ce să fie? 

— Nu eşti tu! 

— Eh! oftă ea şi mai din adînc. N-oi mai fi, c-aşa e datul 
omului: să fie pînă ce-o fi altul în loc. 

— Ce-i asta, mă? Pleci? 

— Nu mă spuneţi că vorbesc! laca-l aud. Zău, don' 
comandor! 

Într-adevăr, se auzea pasul cu ritm special al lui Vizanti. 
Apăru din adîncul unui coridor încălzit cu sobă de fier, cu 
nelipsitul lui băț. 

— Bine-ai venit, frate Batişte. 


— Bine te-am găsit. 
Se sărutară, cuprinzîndu-se în braţe ca pentru o trintă. 
— Mărioară, o chemă Vizanti şi cu glasul şi cu bătaia din 


palme, ieşind din strînsoarea lui Batişte. Adu o sticlă de 


armagnac, gustări şi pahare. Şi ai grijă de sobe. 

— Piciorul? îl cercetă Batişte, ca să umple tăcerea. 

— Da, iar mă doare din cauza umezelii. Tu, sănătos? 

— Tun. E şi explicabil. Vin de pe front. 

— Bine? 

— Merci. 

— Cit stai? 

— Noaptea reglementară. 

Vizanti nu-şi putu opri o dilatare înspre zîmbet. Se frină la 
timp, îşi frecă şi el palmele (ca şi Batişte care şi le 
desmorţea) şi hotări: 

— Atunci o facem lată. 

— La dispoziţie. 

— Îmi pare bine că ţi-ai adus aminte de mine. N-ai mai dat 


pe aci din primăvară, — parcă din primăvară? îl cercetă 
Vizanti, strimbînd capul interogativ. 
— Mi se pare. 


(Ce s-a întîmplat în lipsa mea? Şi Mărioara şi Vizanti au un 
aer ciudat. Mărioara e ofensată şi n-are curajul să spună 
făţiş; Vizanti jubilează şi nu spune de ce. Că doar nu 
prezenţa mea poate să-l bucure! Cel mult scurtimea şederii 
mele! Eh!) 

— Ce mai e pe la voi? 

— Pace, — zimbi ironic Vizanti. 

— Ai mai lucrat ceva? 

Întrebarea lui Batişte, cu toate că formală, o trecu prin 
inimă. Căci, deşi de un timp lucra şi vroia să creadă din nou 
în meritul artei lui, — simpla prezenţă fizică a lui Batişte îi 
readucea în ochi ritmul şi dimensiunea Mestrovici, 
decolorîndu-i speranţa. Răspunse moale: 


— Cite ceva... 

(Acum e sincer deprimat. De ce?) 

— Mă simt bătrîn... 

(Minte! Dar de ce-mi spune tocmai mie astfel de 
baliverne?) 

— „Crizele de reumatism îţi determină şi un reumatism 
psihologic. Gîndul îşi pierde elasticitatea. În sensul acesta 
spun că mă simt bătrin. Altminteri, pot împrumuta vitalitate 
orişicui... 

(Ce-i asta? Sfidare? Încercare de ironie? Aluzie la mine: c- 
am slăbit?) 

— Mă, frate Batişte, fără nici un orgoliu, dar generaţia 
noastră e mult mai solidă decît cele care au urmat-o. 

— Oare? 

— Gindeşte-te numai prin ce-am trecut şi prin ce trecem. 
Nu putem spune că n-am suferit şi că n-am trăit. Eu, fiert în 
numai două războaie, tu, în trei, — şi totuşi uită-te la noi. N- 
avem nimic de pensionari. Suntem vii, rezistenți la toate: de 
la suferinţă... 

(Lasă! mirii ca o furtună gîndul lui Batişte, în timp ce 
pumnii i se bolovăniră). 

— „pînă la beţie. Arată-mi mie vreun „băiat” de astăzi în 
stare să o ducă la băutură ca noi. 

— Da. Bem corect. 

Vizanti zîmbi. 

— Cum spui... 

— Mă, frate Vizanti, izbucni Batişte din senin, ai devenit 
filosof în lipsa mea. Te-ai îmbolnăvit de pace... Am intrat în 
casa ta. Casa ta? N-am recunoscut-o. 

— De ce? tresări Vizanti, ridicîndu-şi fruntea ea un scut. 

— Primirea ta? N-am recunoscut-o. 

— Cum? 

— Mărioara '[ăcănoaie din Urlaţi? n-am recunoscut-o. 

— S-a prostit. 

— Dar ce s-a întîmplat în aceste locuri ale tradiţiei 
trecutului, de vreme ce unul ca mine nu le mai recunoaşte? 


Ce e? Sau ce nu e? Hai, răspunde Panait Vizanti! îl interpelă 
Batişte oarecum teatral, dar fără ca nimic alt să denunțe o 
nuanţă de zîmbet. 

Se ridicase în picioare, dominîndu-l pe Vizanti cu toată 
fiinţa lui desfăşurată. 

— Răspunde, Panait Vizanti. De ce taci? 

Foarte încordat (ascuţit) şi gata să sară, Panait Vizanti 
ridică din umeri, dar c-o tresărire atit de nervoasă în fiinţa 
lui iute, încît amintea acele scurte răscoliri ale cozii 
felinelor. 

— Nu s-au spus Vorbele, — Panait, o frate Panait. 

Zimbi, făcînd o pauză. 

Zimbi şi Panait Vizanti, uşurat. 

— Să vie, — începu Batişte, cu degetul arătător în sus de 
tot. 

— Să vie Bazarcă! — întări Vizanti, aruncînd tot braţul. 


Cap. III 


Veneau la vin cu sobă şi bună lumină de lampă, după atit de 
lungă pauză, încît şi ei păreau întorşi de pe front, ca şi 
marele lor Batişte. Veneau ca aduşi de goarnă, pe rînd şi pe 
cîte unul, chiorîndu-se să-i afle şi pe ceilalţi. Intiiul la 
datorie fu Ionuţ zburlitul, cu picior de lemn şi sănătate de 
fier, spunea el, zîimbind ştirb şi cu fumegare de mahorcă. 

— Mă, unde-o fi Axente, mă fraţilor? Că eu fără de Axente 
sunt ca omul fără de picior. Beau şchiop. 

— Ia-l de la Ceptura, îl îndemnă Batişte cu vină-n- coace. 

— Cu ce, mă? 

— Îţi pun la dispoziţie automobilul stăpînirii. 


— Nu se poate, mă fraţilor mei. Au venit potoapelei!s: 
cerului să despartă pe fraţii vinului. Nu pot ajunge nici cu 
corabia lui Noe pînă la Axente, că aia mergea numai pe ape, 
dar asta trebuie s-o întindă şi pe uscat. Tare-s singur şi tare- 
s amărit, fraţilor mei. Şi vorba ăluia de la Huşi, care bînd 
vinul altuia, s-a întors şi-a spus: Bunu-i şi dulciu-i şi tare-s 
cîrpănoşel! Dar eu, fraţilor, fiind tare singur şi amărit fără 
de fratele Axente pe care l-au îmbulzit apele la Ceptura (de- 
acolo vine C-ul lui Axente, mă?), am să mă-mbăt cu dulce 


vin străin, care de pe-acuma bucură măruntaiele mele. Îmi 


vine să nechez! 

— Bine vorbit, frate Ionuţ! zise Batişte, răsturnînd 
paharul. 

— Bine băut, frate Batişte, zise Ionuţ, la fel făcînd, cu 
straşnică răsturnare ş-apoi cu adinc răsuflet de bunătate şi 
bucurie: Haa! 

Cînd iată că răsări, venit cu cogeamite umbrelă, Şopen, 
zgribulit, palid ca o lumînare care arde pe un pian 
romantic, după ce duduia casei a cîntat... 

— Mă Şopen-tată, îl întimpină lonuţ, zburlit şi de vin 
băut cam pe nerăsuflate, — ce faci tu cu-atita umbrelă? 

— Mă apăr. 

— De apă? 

— Păi cum? zimbi Şopen. 

— Da, mă! De ce nu faci tu, mă Şopene, ş-o umbrelă să-i 
apere pe oameni şi de vin? 

Dar Şopen, fără să răspundă la atac, se aşeză recules şi 
melancolic, ca un alt uluc al ploilor de toamna, şi se puse pe 
băut. Căci delicatul Şopen stingea. 

Iaca şi conu Fănică: lung, slab şi tuciuriu, ca fumul unui 
horn de mansardă. 

— Dom'le, dom'le, bine că n-am murit! Mi-era frică să nu 
beau la parastasul nostru. Dom'le, dom'le (toarnă, 
Mărioară) a-a-asta e o problemă f-f-foarte delicată. Cine are 


să bea la parastasul nostru? Noi nu suntem oameni ca 
oricine.  N-n-noi suntem  c-c-cavalerii de la Valea 
Călugărească... Nu v-aţi gîndit? E o chestie serioasă! 


Intră şi o tăcere: Ilinoiu, — copacul cu obraz şi braţe. 

Dădu din cap, scoase o batistă popească, o desfăşură ca 
pe o hartă în palmele lui şi trecu un timp pînă ce se hotări 
să strănute: alături. Apoi se bătu uşor cu batista peste virful 
nasului, o pături la loc cu mare grijă (parcă o consultase) şi 
fu acolo ca de cînd lumea, participînd fără mirare şi fără 
întrebare la orişice. 

Căldura, lampa, vinul învingeau ferestrele iernii. 

Toţi erau pe pragul de moină şi reumatisme al vîrstei de 
cincizeci de ani; unii îl şi depăşiseră. lonuţ avea picior de 
lemn şi suferinţă scîrţiitoare în oasele lui scăldate în 
tranşeele războiului din 1916. În zîmbetul feţei lui de paiaţă 
zburlită, cu nasul în sus şi ochii în necontenită licărire din 
orbitele adinci, — era şi crampa unei suferinţe. Nu se băga 
de seamă într-atitea creţuri de ris. Invalid autentic era şi 
Panait Vizanti. Chiar marele Batişte avea ruginile lui. 

Dar văzîndu-i acolo, în pilpîirea vinului, nimeni n-ar fi 
cutezat să le tăgăduiască buna dispoziţie, socotind-o ca un 
atribut familiar al fiecăruia. 

Ciocneau, glumeau, rideau, flecăreau, — vinul cres- cîndu- 
i (sau scăzîndu-i) spre copilăria lor, redeveniţi colegi pe 
băncile liceului. 

— Mă, fraţilor mei, plînge paharul de jalea lui Axente. Să 
nu vie el, Axente, cu glasul lui scăpat de la Potop! M-auzi, 
Axente de la C? Nu simţi tu glasul vinului meu în urechea ta 
beţivă? Nu ţi se bate o pleoapă? Nu strănuţi? Nu te 
mănîncă palma stingă? Băă, Axente, ce, eşti surd? 

— Nu-s eu surd cît eşti tu beţiv, prăpăditule de Ionuţ cu 
ploşniţe în lemnul piciorului! 

Spre stupoarea generală, Axente, ud, cu cojoc țărănesc, 
era pe pragul încăperii, răspunzîind vrăjitoreşte la 
invocarea lui Ionuţ. 


— Ce cauţi aci, ticălosule? Unde ţi-ai lăsat C-ul? 

— Am proces mîine, mă fraţilor, la Curtea Marţială. 

— Toate ţi se trag de la C! 

— Axente cu C de la Curtea Marţială! Completă Ionuţ. Şi 
de ce ţi-ai pus suman, mă? Te pregăteşti de temniţă? 

— Nu mai glumiţi, mă. Ne judecă sumanul. 

— Sumanul? rîse altul. 

— Pentru glas, mă. O să ţi-l taie. 

— Pentru automobil, mă. 

— Ce? Ţi-ai cumpărat automobil? Axente cu A de la 
automobil? 

— Mă, beţivilor, cu voi n-o mai scot la capăt. Daţi-mi, mă, 
şi mie un vin cu P de la pahar! 

— Bravo, Axente. 

— Ce, mă fraţilor, vă credeţi regii alfabetului? Am, mă, şi 
eu, literele mele. 

— Litre, Axente, nu litere. 

— Da” unde-i Bazarcă, mă fraţilor? 

— Vine, — zise Ionuţ. 

— Cu v de la vin. 

Sunau toate glasurile de-a valma, într-o veselă hărmălaie. 
Fumul ţigărilor înceţoşa din nou încăperea înaltă, pină la 
stilpii balconului de lemn ai catului de sus. 

Într-acolo se duceau în răstimpuri şi privirile lui Vizanti. 

El şi cu Batişte se aveau faţă în faţă, ca întotdeauna. 
Batişte cu spinarea spre scară; Vizanti cu obrazul spre 
scară, — scara lui Sigrid, căci ea mai mult pe sus era şi 
dintr-acolo apărea cîte o clipă. 

Dar Ve-Ve nu o cunoscuse pe Sigrid. 

Şi iată că, deodată, Ve-Ve răsări din buzunar, trecu peste 
spinare, alunecă pe braţ, pe genunchi, sări jos şi de-acolo 
fumegă vertiginos (ca un tren, din vale, văzut din virful 
muntelui) pînă în umbra stilpilor balconului de sus. 

Ca şi cum cineva ar fi spus mut: Ingrid. 

Dar după un timp veverița se întoarse cu un aer 
dezamăgit şi se cufundă din nou în buzunarul ei. 


Ce era asta? un capriciu? 

Dar privirile lui Panait ce însemnau? 

De ce nu se putea opri în răstimpuri să privească spre 
stilpii rămaşi în umbră? 

Era cineva sus, în odaia lui Sigrid? 

Cine putea să fie acolo? 

Panait nu aducea femei în casă. Le consuma în atelier, 
fără ca niciodată (după ştiinţele lui Batişte), fie în ani lui 
Sigrid, fie după moartea ei, — vreuna dintre ele să se poată 
dilata spre casă. 

Dar cine ştie? Poate că Panait nici asta nu mai respecta. 
Vrista cu libidinozitatea ei, durerile reumatice sau cine ştie 
ce altceva încă putea să-l determine să instaureze şi în casa 
amintirii lui Sigrid practicele atelierului. 

— Mă fraţilor, ia lăsaţi-mă cu lăudăroşenia. Şi mie-mi plac 
femeile, nu mă lepăd; numai că nu le mai trag în piept. Aud? 

Glasul lui Axente făcu o măreaţă explozie muzicală în 
urechea lui lonuţ-bietul. 


— Mă Axente, îl fulgeră Ionuţ. Păcat că nu te-a făcut 
mă-ta tun! Aveai şi tu ce face cu pacostea ta de glas! 

Mărioara se înfăţişă, ajutată de Buhnaru (purtătorul unui 
orizont cu musteţi), aducînd cele trebuitoare pentru masa 
care încă nu începuse. Îşi luară deci paharele, ducîndu-se 
pe la alte măsuţe, făcînd loc Mărioarei pentru albele 
pregătiri. 

Cinci şi cu doi, şapte, repetă mintal, pentru a nu ştiu cîta 
oară Batişte, uitîindu-se interogativ la al optulea tacîm, pus 
de Mărioara, fără ca nimeni să-i fi poruncit atitea. Că ei, 
beţivii de faţă, nu erau decit şapte: ei doi, plus ceilalţi cinci. 
Cine era al optulea taciîm? 

Şi încă ceva. Mărioara (în mirarea oaspeţilor) rîndui ca 
niciodată, în mijlocul mesei vinului, un vas albastru cu 
trandafiri galbeni. 

În cinstea cui? 

Ce-nsemnau toate astea? 


— Să vie Bazarcă! 

Suflînd în palmele scobit împreunate cu toată căldura 
buzelor, Bazarcă apăru galben de frig, ca o gutie înnegrită 
şi buzată, cu nasul picurînd. 

Dar cum văzu cele de-acolo, îşi regăsi dinţii zîmbe- tului, 
din ureche în ureche. 

Se înclină ca la împărați, în faţa lui Vizanti şi-a lui Batişte, 
apoi mai cu cruţare de spinare, la ceilalţi, apoi făcu din ochi 
Mărioarei din Urlaţi (o găseşti unde n-o caţi!) şi se îndreptă 
spre cutia vioarei. 

Totul era gata, albă masa, cu cristale şi cu trandafiri, — 
negru Bazarcă, cu ai săi dinţi şi al său arcuş zburător, — 
dar nimeni nu se aşeză. Era o aşteptare. O aşteptare cu 
ochi spre cele de sus. 

Se ivi. 

—  Te-aşteptam, zîmbi într-acolo Vizanti, înclinîndu-se 
ceremonios. 

Batişte păru dă din nou se uita la cer (la cerul lui Sigrid), 
cu palmele desfăcute într-un fel de  înduioşătoare 


protestare: lartă-mă, Sigrid, sunt prost, nu sunt laş. 

Asta ce era? 

Se duse într-acolo cu atita izbucnire, încît nu Panait, ci 
Batişte o întîmpină pe Alba care cobora: 

— Aici! Eşti aici? o întrebă el candid. 

— Da. M-am întors aici. Nici nu mi-ai spus bun găsit, 
domnule comandor. 

— Bun găsit... 

— Domnişoara Alba David, o vesti Panait lui Batişte, 
celorlalţi şi arcuşului lui Bazarcă. 


Cap. IV 


De-a lungul mesei, comandorul Batişte nu mai deschise 
gura. Minca suficient, dar cam distrat şi bea solid, dar cu 
gest sobru, fără fanfaronadă. Paharul lui însă avea talentul 
de a fi mereu plin, cu toate că era mereu gol. 

De cîteva ori, la începutul mesei, veverița cercase să iasă 
din buzunar, ducîndu-se prietenos la Ingrid. Dar degetele 
stăpînului ei deveniseră zăbrele, arestind-o la domiciliu. 
După cîteva tentative, renunţase (or fi oftînd veveriţele?). 

Toţi mîncau şi beau, refugiindu-se în tăcerea acestor 
îndeletniciri ale gurii. Vorbele chefului dintre bărbaţi 
plecaseră, iar altele în loc nu veneau. Nici domnişoara Alba 


David nu era vorbăreaţă. S-ar fi spus că-şi dădea seama că 


în ochii tuturora stătea pe un mormiînt, — allui Sigrid, 


al oarecum predecesoarei, — căci n-avea nici un accent de 


veselie nepotrivită cu situaţia delicată. Se ocupa de ceilalţi 
în primul rînd, şi numai după ce-i vedea cu de toate, mînca 
şi ea, abia atingînd paharul. De cîteva ori, ochii ei se 
întilniră cu ai domnului comandor. Ai lui priviră ostenit, ai ei 
crescură, într-ura fel de sfidare. Dar de îndată se roşi. Îi 
venea să plingă? Nu. 

Dar toate aceste întîmplări trecură prin vama lui Panait 
Vizanti, care în astfel de clipe uita de tot, devenind numai 
pîndă cu ochi tăioşi. 

Arcuşul lui Bazarcă şerpuia printre acestea, alunecînd de 
la o ureche la alta, fără să întîrzie prea mult la urechea 
„Noii suedeze”, cum o botezase pentru întreg oraşul mintea 
lui iscoditoare. 

Dar nimic nu se lega. Totul era despărţit: prin tăce- re. 


Fiecare conviv era singur cu mîncarea şi paharul lui, 
alături de singurătatea vecinului şi de a tuturor celorlalţi. 


O astfel de masă nu umplea decît stomacul. Şi pentru a 
putea dura, ar fi trebuit să umple mereu şi să aibă nu numai 
cu ce să umple, dar şi loc încăpător, căci oricum, e o limită 
la toate. 

Sfirşitul mesei apărea tot atit de rece ca şi începu tu îi ei. 
Ploaia de-afară învingea vinul. O şi auzeau de altfel, udă, în 
geamătul vântului. Începu fumatul, — tot acela care umple: 
golul dintre oameni. 

Batişte îşi umplu pipa şi o aprinse. 

Absurd îşi aminti vorba lui Ionuţ: 

— Şi mie-mi plac femeile, dar nu le mai trag în piept. 

Aproape că zîmbi, — dar atit de amar, încît dacă ar li ştiut, 
dintre alune, veverița ar fi scos capul: De ce, stăpîne? 

„Floare-albastră! floare-abastră!... 

Totuşi(!) este trist în lume!” 

O! ce otrăvit de trist suna versul lui Eminescu la masa 
acestui vin! 

Căci niciodată Sigrid nu murise mai tare decît acum. 

Nu numai că alta era în casa ei, în odaia ei, la masa ei. 
Dar tot alta şi tot numai aceea o înlocuise şi între cei doi: 
Batişte şi Vizanti. 

Nu numai Vizanti, dar şi Batişte o izgonise de la locul ei 
din urmă: dintre cuţitele lor nemărturisite. 

Acum se urau mai departe şi poate că mai intens, dar din 
pricina domnişoarei Alba David. O vedea, pre- zidînd masa 
lor, în casa fără de fantomă. (Biata, biata Sigrid, o 
compătimise el în gînd cu vorbe; nici în casă nu mai ai loc! 
Stai în ploaie de acum înainte, ca un simplu mormînt). În 
locul delicatei fantome, era o fată, — o fată frumoasă, 
tinără, — o fată vie:"”... Cu sînii tari şi coapsa fină(!)l. De 
alăută florentină”. 

Asta era totul, — bestial de simplu. Viaţa învinge moartea. 
Sigrid (biata, biata de ea) nu-şi trăise nici viaţa, nici 
dragostea şi nu-şi trăise decît moartea. 

Ş-acum era departe, uitată, gonită, — nici măcar în podul 
cu vechituri. 




















În toate era acum una singură, nu Ingrid (aceea aparţinea 
ultimelor piîlpiiri ale fantomei), ci Alba David. 

Frumoasă fată! 

Dar ce căuta ea („M-am întors”) în casa unuia ca Panait 
Vizanti? 

Sărăcie? Viciu? Profesie? 

Ce zăpăceală era în fiinţa ei? îşi aminti cum o văzuse în 
dimineaţa de primăvară a primei lor întilniri: în vînt, în vînt 
mereu. În vînt cînd fluturînd se repezise spre automobil s-o 
calce; în vînt, cu mîinile ţinîndu-şi pîilpîirea pletelor, cu fusta 
zmuncită de izbucnirile vîntoasei, de-a lungul drumului care 
o adusese (ce blestem!) cu automobilul lui în casa lui Panait 
Vizanti. 

De ce fugise? 

De ce se înapoiase? 

Îl căutase pe el şi-l găsise pe Vizanti? 

Sau Vizanti o căutase în lipsa lui, ştiind s-o găsească, s-o 
ademenească şi s-o aducă învinsă la el în atelier?” 

Era oare metresa lui Vizanti? 

E curios că, simetric şi în aceeaşi secundă, Vizanti gîndi: a 
fost oare amanta lui Batişte? 

Privirile lor se încrucişară. 

Zimbiră c-o uşoară ricanare. 

Totul era atit de fals, că dacă ar fi încăput în sticlă şi-n 
pahare, oricare dintre monahii de acolo ai Văii Călugăreşti 
ar fi spart paharul, astfel lepădîndu-l şi ar fi exclamatis8:: 
ce-i farmacia asta? 


Dar pentru suflet, omul n-are sincerităţile dinspre vin. 

Astfel că toţi tăceau, complici cu zîmbetul pe buze la 
această masă acră, la care ploaia de afară ar fi fost oaspe 
mai potrivit decît vinul dinlăuntru. 

Şi din ce în ce, Panait Vizanti şedea mai vizibil la pîndă, 
interpunîndu-se ostentativ în orice schimb de priviri dintre 
Alba şi Batişte, — deşi asemenea lucru; se întîmpla rar şi ca 
din întîmplare, şi unul şi altul părînd că se evită. 


Era clar că Panait Vizanti afirma un fel de drept de 
stăpinire asupra Albei, căutînd să evite orişice explicaţie 
între ea şi Batişte. 

Pînă cînd Alba se ridică de la masă. Toţi făcură la fel, — 
uşuraţi că se apropie un capăt. Alba le întinse mîna 
fiecăruia, după ce Panait Vizanti i-o sărută înclinat, 
aşteptînd ca fiecare să i-o sărute. 

Păru că l-a uitat pe Batişte. 

Căci se urcă înspre odaia de sus, fără să-i fi întins şi lui 
mîna. 


Dar după cîteva trepte, se întoarse, cu obraziul fetelor 
tinere pedepsite de părinţi, care vor să braveze spiritual: 

— Ce-ţi mai face veverița, domnule comandor? 

— Ea a rămas... 

— Desigur. Încape bine într-un buzunar. 

Şi n-o mai văzură, că sări peste trei trepte, ca o căpriţă. 


Cap. V 


— Păi cum, fraţilor mei? cuvîntă Ionuţ, muindu-şi patru 
degete cu clătinări în moţ ca Pat (din Pat şi Pata- chon). Să- 
nceapă nişte vin! 

Într-adevăr, abia acum vinul începu. Căci pînă acuma se 
oprise în pahare. Şi adevăratul vin e curgere; nu numai în 
gitlej, dar mai cu seamă-n fapte cu suris. 

Aşadar vinul începu, îndepărtîndu-i iar de anotimpul apei 
care cărunţeşte o iarnă. Treaba ei! N-are decit! Vinul e 
soare. El n-are numai un obraz: acela ride-n om cu tot focul 
luminii. 

Mărioara din Urlaţi şi Buhnaru aveau grija damige- nelor. 


Aşa că niciodată sticlele n-aveau, după expresia 
aviatorului, „goluri de aer”. 

Arcuşul lui Bazarcă se încingea. Bea şi Bazarcă de 
altminteri. Muzica lui venea din vin spre vin şi din beţie 
spre beţiv. 

Axente slobozi un glas. 

— Să tacă Axente. Afară Axente! La pădure Axente! 

Dar glasul lui Axente, ca un tanc, trecu peste împotrivirea 
lor, cîntîindu-le cu patos o arie superb italienească, nuanţa 
Napoli. 

După ce isprăvi, aplaudat de unii şi de alţii, lonuţ întoarse 
înspre el zburlirea lui de scai ilar: 

— Axente, mamă. 

— Ce-i, tată Ionuţ? 

— Unde-o fi fiul nostru? 

— Care-i acela? 

— Tu nu ştii? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Atunci e orfan de părinţi, suspină lonuţ, neştiutorul 
tată. Bazarcă, zi-l marşul mortului necunoscut. 

Din nou Şopen fu pus în evidenţă, primind defilarea 
Marşului funebru. 

Veniră şi cafelele: al nu ştiu cîtelea rînd. Dar abia de mai 
putea ţine piept vinului. Nimic nu mai era ca înainte. 
Lumina lămpii strălucea altminteri, cam făcînd cu ochiul 
dintre lună, soare şi alţi ochioşi. În fiecare pahar cu vin, era 
şi o lampă, în fiecare lampă, şi un pahar. Aceasta fu 
descoperirea lui Ionuţ către Axente. 

— Mă, Glasule, mă, adică de ce să nu fie el lampă cu vin 
dacă e cu gaz? 

— Cine-a zis că nu e, mă Picior-de-Lemn? 

— Tu, mă Cap — de — Lemn. De-acolo-ţi ies ploşniţele. 

— Eu, ploşniţe? sări ca ars Axente. 

— Da, mă Axente, ploşniţe de Ceptura. 


— Mă Şchiopule, tu glumeşti, descoperi ilar, cu zîm- bet, 
Axente. Auzi? Ploşniţe de Ceptura! Nu mă duci tu pe mine. 
Nuu! 

— Dom'le, dom'le, sări conu' Fănică deodată, ca limbile 
lămpii cînd filează, el lung şi subţire, mînile şi mai lungi în 
sus decît subţiimea lui afumată... 

— Ce-i, mă Fănică? îl detună Ionuţ, tu eşti aşa de pînă la 
dracu-n praznic, că nici vorbele tale nu te mai găsesc. D- 
apoi tu pe ele! 

— C-c-ce spui, dom'le, dom'le? Vrei să mă zăpăceşti! 

— Mă Fănică, te-a îmbătat paharul ăsta. Cine ştie ce s-o fi 
întîmplat? O fi călcat cu stingul. Bea repede un pahar, să-l 
îndrepţi pe ălălalt. Şi mneata ce taci ca peştele, nene 
Ilinoiule? 

— M-ai auzit tăcind, Ionuţ? 

— Nene llinoiule, sări Axente în ajutorul lui Ionuţ, 
adunîndu-şi vinul într-o cugetare. 'Neata eşti o grădină de 
tăcere. Parcă ai fi mormîntul 'netale. Eu te şi văd: acilea 
hodineşte robul lui Dumnezeu llinoiu! Ce-o să te mai bem! 
Eşti o grădină de om! Zii. Şopen! 

— Ceasul cel bun! făcu Şopen, sfios dar beţiv, întin- zînd 
paharul. 

La masa vinului care, după cum se vede, deşi cu zăbavă, 
începuse în schimb cu putere, doi beau adînc, rămînînd însă 
în gîndurile lor. Aceştia, faţă în faţă, ca doi stilpi de frontiere 
a două ţări duşmane, dar care încă nu şi-au mărturisit 
războiul, erau Vizanti şi cu Batişte. 

Vizanti îl păzea din ochi pe Batişte ca şi cum ar fi fost 
sentinela lui. 

Dacă Batişte s-ar fi ridicat de la masă, oricît de înalt. în 
vinul şi fumul acelui ceas al vinului, ducîndu-se spre scara 
Albei, desigur c-ar fi fost ca de la sine înţeles moarte de om. 

Dar Batişte nu se mişca. Cu tîmpla rezemată în pumn, 
masiv, năpraznic de masiv, visa. 

„Învineţit de gînduri cu fruntea în pămînt, 


Omul începuse să vorbească singur...” 

Vizanti vedea cum omul din faţă, abia venit de pe front, 
intrase în versul de plumb, scos de el de la naftalină, din 
buzunarul tunicii mortului fără cap şi fără trup, care era el 
însuşi din celălalt război. 

Se văzu pe el în podul cu vechituri, cetind volumaşul 
straniu, chiar pe lada de campanie, la lumina chioară de 
acolo, afumată de aţe de păianjeni. 

Se văzu scrişnind din dinţi de miînie, la gîndul că Sigrid îl 
iubise pe Batişte. 

Se văzu bind singur în casa pustie, cu arşiţa la ferestre şi 
muştele bizîind în craniul lui. 

Se văzu izgonit din atelier. 

Se văzu izgonit dintre oameni. 

Se văzu singur ca un cîne turbat, lătrîndu-şi gîndurile prin 
odăile deşarte. 

Se văzu dînd cu băţul în lucrurile lui, ca într-ale altuia. 

Se văzu fără somn, gonind mereu: boca-boca, în rînd cu 
limbile pendulelor. 

Se văzu cu vinele umflate în odaia lui Sigrid. 

Se văzu în faţa portretului ei secret zugrăvit de Batişte. 

Se văzu convins că pura Sigrid era însărcinată de Batişte. 

Se văzu nebun. 


Se văzu muşcîndu-şi zăbala, la gîndul că Ingrid e tot 


cu Batişte, cu acelaşi Batişte al adulterului lui Sigrid. 

Şi se văzu, în sfîrşit, învingindu-se la fereastra deschisă a 
nopţii de vară, făcînd legămint sub stelele aprinse ale 
Iadului, să-i aştepte cu fermă răbdare şi să o aibă el pe 
Ingrid, s-o simtă el, cum simte arcuşul lui Bazarcă strunele 
vioarei. 

Ş-acum, iată: Alba era sus, în casa lui, în patul lui, — iar în 
faţă, omul lui Mestrovici: ca un alt gînditor al lui Rodin. 

„Învineţit de gînduri cu fruntea în pămînt, 

Omul începuse să vorbească singur...” 


— Ha, ha, ha! 

— Cu ce te bucuri singur, frate Panait? îl cercetă Batişte. 
— Mă bucur, frate, că te văd cu ochii mei. 

— Şi eu te văd. 

— Să bem pentru acestea. 

— Pentru toate, frate Panait. 


Cap. VI 


Bazarcă înălţă un „Mulţi ani trăiască”. îndemnîdu-l pe 
Axente să-l ajute. 

— "Taci, taci odată, Axente. Nu-mi mai scurta viaţa c-un 
„mulţi ani”, se zburli hirsutul Ionuţ. 

— Mă Ionuţ, Mama pădurii, că urit mai eşti, mă! îl 


descoperi Axente, bătiîndu-se răsunător cu palma peste 
faţă. Mă frate-meu, ia spune tu cinstit: găsit-ai tu muiere să 
te iubească? 

— Nevastă-mea, mă Axente. 

— Aia-i nevastă, mă. Cu totul altăceva. Şi încă de la 
Ceptura. Eu am zis muiere, nu nevastă. 

— Cum adică, mă bezmeticule? 

— Femeie cu fustă fişneaţă (mă-nţelegi ce vreau să zic), 
dar dinafara căşii tale. Una de Ia Urlaţi, cum ar fi Mărioara: 
cînd era mai tînărăts%. 

— Ce te-amesteci, mă Axente fişneţoiule, în căsnicia mea? 
Te-am tocmit eu soacră? 

— Nu te supăra, lonuţ, că-ndată semeni c-un dinapoi de 
maimuţă. Văzutu-l-ai tu cît e de roş la faţă? 

— Ce mă tot vrăjeşti, mă Axente cu coarne de bou în glas? 
Mă, tu eşti băut, mă! 


— Ba că şitu! 

— Şi eu, mă, că doar nu-s umbrela lui Şopen, să mă port 
cu apele. Hai să ne-mpăcăm, Axente. Ai tu glas de potoape, 
da' bei vin de stingi. Pupă-ici! 

Se pupară cu răsunet. 

Dar Ionuţ întoarsă înspre el un ochi viclean: o coada 
ochiului. 

—  Sărutat-ai, tu Axente, subsemnatul dinapoi de 
maimuţă? 

— Vorba vine! 

— Vinul vine, mă, nu vorba. 

— Bine zis, beţivule, vorba ceea! Beţivule, repeta Axente, 
mirat ca cel care se întilneşte din vin cu felinarul beţivului 
sau cu chipul în oglindă. Eu nu mai ştiu, mă fraţilor, ce-am 
păţit? Care-s eu şi care-i lonuţ? Sau care-i lonuţ şi care-s 
eu? M-am pierdut, mă! 

Dar dimpotrivă, ei doi, Vizanti şi cu Batişte, ştiau din ce în 
ce mai apăsat că-s ei, faţă în faţă, despărțiți numai de o 
masă. 

Batişte! comandorul Batişte Condor! Ăla e. Puternicul 
Batişte. Marele Batişte. Eroul! Iată-l: acolo, la celălalt capăt 
al mesei. 

Ar fi muşcat din el cu fălci de crocodil, să-i ronţăie 
maxilarele pe care le mişcă cînd vorbeşte şi le-ncleştă cînd 


tace, să-i sfarme orbitele unde-s ochii cu care pri- 
veşte, zîmbeşte şi cheamă spre tine, să-i mestece în dinţi de 
crocodil buzele cu care sărută, — ş-apoi să-i sfarme în dinţi 
oasele craniului, cutia de os a tainelor, şi ajungind acolo să-l 
privească lung (cum priveşti pe cineva care nu se poate 
apăra, fiindcă doarme), mor- mîntul cenuşiu al creierului, 
acel enorm miez de nucă care gîndeşte. 

Oh! cum ar fi vrut să i le vadă gîndurile, aşa cum ai sub 
ochi, direct şi limpede, neîndoios, peştii într-un borcan cu 
apă. Să ştie, în sfîrşit, exact, cum sunt, care sunt, de unde 


vin, cum s-au născut, ce vor, — să le poată pipăi, să le 
prindă vii în palme, abia zvicnite din creier. 

Ce plănuia? Ce uneltea? 

Era trist? Sau era calm? 

Era posomorit? Sau ascundea o veselie? 

Dar Alba? Dormea? Sau veghea? De ce se înroşise, după 
ce întilnise privirea lui Batişte? 

Oh! Cum se înroşise! 

Fusese oare amanta lui Batişte? 

La astfel de gînd, sîngele i se aprindea în cap, năuc, 
umflindu-i vinele de pe tîmple, injectîndu-i ochii, umplindu-i 
timpanul cu vibraţie de gong straniu şi simţea o fierbinţeală 
uscată în cerul gurii. 

Dar astea nu erau decît presupuneri nebuneşti. 

Raţional era încredinţat că Alba abia îl cunoscuse pe 
Batişte, că între ei nu se întimplase nimic. 

Dar n-avea el oare optimismul celui care are panica 
pesimismului? 

Nu. Alba era curată. 

De ce, adică? Fiindcă era întiia femeie pe care, dorind-o, 
ca pe nici una alta, o respecta? O respecta fiindcă era 
curată? Sau o respeecta fiindcă Alba îl juca, neacceptîndu-l 
decît, deocamdată, ca suspinător? 

În unele clipe (ale vinului) ar fi vrut să se ridice de la 
masă, goliatic înalt, sfărmînd tavan, ziduri, tot, peste 
capetele celor din jur, s-o ia pe Alba din patul ei în braţe, 
goală, despletită, în somn, oricum ar fi găsit-o,— şi să fugă 
în lume cu prada. 

Respiră adînc. 

— Ce te-apasă, frate Panait? 

Tresări. Privi. Zîmbi. Întinse paharul. 

— Să bem, frate Batişte, pentru ca ce ne-a apăsat să nu 
ne mai apese. 

Ticălosul! Şi nu se mai gindea la Sigrid! 


Dar putea el fi sigur de virtutea Albei? Era atit de vie, 
atît de clocotitoare! Şi de Sigrid fusese sigur, de Sigrid care 
era ca în somn şi ca în lumină de lună, — şi totuşi... 

Dar nu. Nici Sigrid nu-l înşelase. Acum era convins. Căci 
Batişte, marele Batişte, era un mare platonic. 

— Ha-ha! 

— Ai spus? îl ţintui Batişte. 


— Vinul! exclamă Vizanti, răsturnînd paharul pe git. 

Şi Batişte goli paharul. 

Apoi se uită la ceas. Nu mai era mult şi-ncepea dimineaţa. 
Pleca la Bucureşti şi de acolo din nou pe front. 

Deci ei doi, Panait şi Alba, rămîneau singuri. 

Această simplă constatare enumerativă, Panait Vizanti şi 
Alba David rămîn singuri în casa de la Ploieşti, — îi 
sensibiliza sufletul ca o arsură. 

Abia acum pricepea psihologia dezertorului care se duce 
la iubita lui. 

Desigur, ştia că se va întoarce pe front, la flotele lui (c-aşa 
era el din născare: dintîi soldat şi apoi om), dar mai ştia 
acum, ca din experienţă, că un bărbat poate face şi altfel, 
fără ca fapta lui să fie de neînțeles. 

Alt pahar. 

Bazarcă era la urechea lui c-un arcuş care dezvăluia în 
sunet cumplitele reliefuri, umbre şi adîncituri ale goliciunii 
de femeie. 

Batişte scoase portofelul cu bani şi acte: să-şi aleagă 
singur cit pofteşte, cum oferi ţigări din tabacheră. 

Dar Bazarcă nu luă decît o singură bancnotă, — oarecum 
simbolic, zborul lui fiind solidar cu al platnicului: aviator pe 
front. 

Dar în definitiv nu exagera? medită Batişte, cerînd 
Mărioarei să-i aducă sticla de armagnac. 

— Bună băutură! 

După vin lung, energia nobilă a armagnacului aducea o 
trezie de aur. 


Exagera! 

Alba (fosta Ingrid) nu era decit o fetiţă (o fătuţă din 
Ardeal) pe care o întilnise în împrejurări extravagante, 
suprapunînd-o subiectiv lui Sigrid. I-adevărat că fiinţa ei 
repeta, într-un fel, în spaţiu, amintirea lui Sigrid (sco- ţind-o 
din suflet la lumină); şi ea era aurie cu ochi albaştri. Ş-apoi 
încercarea ei de sinucidere (dacă era aşa), actualiza 
dramatica neînțelegere din spaţiu, cînd avionul căzuse într- 
un gol de aer deasupra lacurilor, Sigrid sperind că el 
prăbuşeşte avionul voluntar, văzînd apoi, dezamăgită, că el 
n-are curajul, şi rămasă fără soţ, dîndu-şi singură moartea. 

Încercarea de sinucidere (ipotetică de altfel) a lui Ingrid o 
suprapusese şi mai intens, şi mai răscolitor, amintirii lui 
Sigrid, făcînd-o beneficiara unui trecut de care, obiectiv 
vorbind, era cu totul străină. 


Apoi Ingrid fugise pur şi simplu, — dar inexplicabil. 

Poate că văzînd atiţia bărbaţi înfierbîntaţi în jurul vinului, 
se temuse să fie ea singura fată în mijlocul lor, şi fugise de 
frica lor, copilăreşte. 

Însă fie aşa, fie altfel, fapt e că el acceptase dispariţia ei, 
chiar şi definitivă, fără s-o puie la inimă. Cel puţin aşa era 
logic şi aşa crezuse că şi e aevea. Trăise perfect fără de ea, 
citeva luni, — în inimă purtind-o. Sigrid era monologul 
singurătăţii lui lirice, — între faptele frontului năpraznic. 

Întorcîndu-se în ţară, c-o misiune militară, nici nu-i 
trecuse prin minte c-ar putea-o reîntilni pe neverosimila 
Ingrid. Ea aparţinea absurdului, extravaganţei, eapriciului 
fără duplicat, vinului. Nici nu mai luase în consideraţie (aşa, 
ipotetic) putinţa de-a o întilni din nou. Aşa că venise de pe 
front liber, bucuros să regăsească vinul şi arcuşul lui 
Bazarcă şi să fie din nou o noapte în casa amintirii lui 
Sigrid, în triunghiul paradoxal: ea, el şi Panait. 

Alba era mai mult decît o surpriză. Era o explozie de 
incredibil. 

Dar era. 


Şi iată că el, omul liber, omul venit în treacăt de pe front 
era gelos. Căci în definitiv aşa se numea ceea ce simţea în 
raport cu Alba şi cu Panait Vizanti. 

Cît de ciudat! Din cauza lui Sigrid nu fusese gelos. 

Dar o iubise oare pe Sigrid? 

(Întrebarea însăşi era o monstruoasă impietate. Ca şi cum 
te-ai întreba în biserică, stînd în genunchi în faţa icoanei: 
cred în Dumnezeu?). Şi totuşi întrebarea se punea de la 
sine, ca adusă de diavol chiar în casa antidiavolului. 

O iubise pe Sigrid? 

Mereu o binecuvînta, văzînd cîtă puritate, cîtă lumină şi 
cîtă melancolică fericire îi dăduse apariţia ei! 

Acum însă îşi dădea seamă că din cauza ei nu suferise 
deloc (ca şi cum nimic din ce, logic, ar fi trebuit să-l facă să 
sufere, nu l-ar fi atins). Se resemnase atît de firesc ca Sigrid 
să fie soţia lui Vizanti, el rămînind numai devotatul ei, 
cavalerul ei servant, încît acuma, proiectind sufletul de 
atunci pe gelozia adusă de Alba, se întrebă: sentimentele lui 
pentru Sigrid, adînci, duioase, delicate, irizate şi de o stimă 
poetică, depăşiseră ele oare hotarul frăţietăţii? 

El n-avusese soră în casa părintească. 

Dar puterea lui enormă avusese încă din liceu nostalgia 
unei surori. Dorise întotdeauna acea femeie delicată şi 
comprehensivă, de care să nu te legi numai biologic, pe 
care s-o poţi numi soră. 

Oare Sigrid nu fusese întîia şi singura lui soră? 

Căci iată, Alba, aproape necunoscută, apărută însă ca şi 
Sigrid între ei doi, îl făcea (chiar dacă era şi o exagerare 
temporară) să sufere, dindu-i dorinţa de a lupta, de a nu 
ceda cu zîmbetul pe buze ca odinioară în faţa lui Sigrid pe 
care Panait o luase impur din braţele lui (de dansator 
emoţionat), acceptînd rolul amical, dar oarecum subaltern, 
al celui de al treilea. 

— La ce te gindeşti, frate Batişte? 

— La noi, răspunse Batişte ambiguu. 

Se uită din nou la ceas. 


— Mărioară, trezeşte-l pe şofer. Spune-i că plecăm. Aceste 
simple vorbe aduseră în casa vinului războiul. Glumele 
încetară. Poate că în tăcerea gravă a bărbaţilor de acolo 
sclipea, dintr-o depărtare a lui, versul lui Villon: 


„En ce temps que j'ai dit devanit, 
Sur le N6el, morte saison, 

Que les loups se vivent de vent 
Ft qu'on se tient en sa maison 
Pour les frimas, pres du tison 
Me vint un vouloir de briser 

La tres amoureuse prison 

Qui souloit mon coeur de briser” 


Afară sufla vintul iernii. 

Ei toţi rămîneau acasă, la căldură. 

Unul singur pleca pe front. Nu-l compătimeau. Poate că 
nici nu-l invidiau. Dar toţi îl admirau, simțind că mai multă 
viaţă se adună în cel care se duce spre moarte luptind decît 
în cei ce rămîn acasă stînd. 

Se vede că şi în Panait Vizanti (decorat cu Mihai Viteazul 
în celălalt război) era acest gînd, căci bucuria că în sfîrşit 
Batişte pleacă se întunecă nedumerit. 

Da. Batişte pleca pe front, devenind din nou marele 
Batişte. 

Dar gîndul Albei? Dar inima Albei? (o revedea cu braţele 


în cruce, în cer, pe scîndura bazinului Lido, — nostalgic de 


tinără şi aerian aurie în tinereţa ei înflorită). 

Rămiînea gîndul Albei şi inima ei la Ploieşti, cu sculptorul 
invalid? Sau pleca însoţindu-l pe războinic? 

Oh! Batişte! Batişte! 

Se ridicară. 


Ciocniră, fără vorbe, un ultim pahar. Batişte ciocni şi cu 
Bazarcă. Apoi îi salută, invitindu-i să-şi continue petrecerea. 
leşi, însoţit numai de Mărioara. 

Lăsat în ploaie de toamnă şi regăsit acum. oraşul era 
altul, alb, în noua iarnă. 

Mirosea alpin a înălţime de omăt neatins de făptură. 

Ochii lui Batişte, într-o pornire de rămas-bun, se ridicară 
spre fereastra lui Sigrid. 

Ce? (Tresări). Era deschisă. 

O perdea flutura în vîntul iernii, descoperind obrazul tînăr 
al unei intense insomnii. 

— Salută, Ve-Ve. 

Apoi, crescînd: 

— Bună dimineaţa, Alba. 

Tot pămîntul din zare în zare, sclipea în culoarea numelui 
ei. 

— Bună dimineaţa! 

— Ordonaţi? 


Cap. VII 


Deci plecase! 

Mult timp rămase cu fereastra deschisă, lăsînd s-o bată 
iarna în obraz. 

Uuiau modulaţii de lupi în glasurile nebuloase ale 
crivăţului. Zăpada fumega a viscol. Din toate părţile parcă 
pilpîiau fantome. 

Era nelinişte şi plecare în toate. 

Dar ea ce mai aştepta? 

Se pedepsise fără cruţare, acceptind să fie modelul lui 
Panait Vizanti, locuind în casa lui (singură cu el), mîncînd la 


masa lui (în doi), ca şi cum ar fi fost amanta lui. Desigur, de 
altfel, că toată lumea din Ploieşti, la curent cu întimplarea, o 
socotea întreţinuta lui Panait Vizanti. 

Şi în sfirşit, sosise şi ceasul mult aşteptat: apariţia lui 
Batişte. Crezuse că va jubila, cu trîmbiţe în bătăile inimii, 
văzîndu-i surpriza, dezamăgirea, nedumerirea. 

Dar sufletul ei, încă de cu seară, se acoperise de mîhnire. 

Căci orice accepta, ca să se pedepsească; dar nu putea 
accepta ca tocmai Batişte Condor s-o creadă amanta lui 
Panait Vizanti. 

Dar şi asta se întîmplase. 

Singurul bărbat pentru care inima ei bătuse o credea, 
probabil, o femeie de stradă. 

Mai mare pedeapsă nici duşmanii ei nu i-ar fi putut da, — 
toţi constituiți în tribunal. 

Fără s-o anunţe nimeni, ştiuse c-a venit, dintr-o singură 
aruncătură de ochi la fereastră. De-atunci trăia din nou în 
vintul nebun de primăvară al primei lor întilniri. Dar nu 
vroia să recunoască ceea ce se întîmpla cu nebunească 
evidenţă în inima ei. Îşi spunea: Bucură-te! Cel care te-a 
jignit în casa asta, făcînd din tine păpuşa unei răzbunări, va 
fi şi el jignit, şi chiar pe locul faptei lui, văzîndu-te stăpînă în 
casa în care te-a adus el, culeasă de pe o şosea. Bucură-te, 
Alba! Ai călcat-o în picioare pe Ingrid a lui. Te va crede în 
braţele omului pe care-l urăşte şi împotriva căruia vroia să 
se răzbune, făcîndu-l să creadă că vii din braţele lui. 
Bucură-te, Alba! Trăieşte-ţi victoria asupra marelui Batişte 
Condor. Tu, o biată fată, ai răsturnat pe un astfel de bărbat, 
dovedind că eşti în rînd, dreaptă şi mîndră, cu toţi Davizii 
din Şiria. Nu i-ai făcut de ris. Dimpotrivă, ai fost tare, 
învingindu-te şi pe tine, prin pedeapsa dată, — învingînd şi 
pe cel care te-a jignit. 

Astfel vorbeau, dezlănţuite, gindurile ei, ţinindu-şi un fel 
de discurs. 

Dar elasticitatea inimii spunea mereu altceva, fără 
discurs, bătînd atît de tare, încît uneori, involuntar, o 


acoperea cu mîinile. 

Se zbuciumase pînă seara, hotărindu-se, în sfârşit 
(onoarea ei era în joc), să-şi ţie cuvintul dat sieşi şi să apară, 
ca stăpină casei, fără să fie soţie, pe scara care ducea spre 
vinul celor de jos. 

Apăruse eroic (ca cel cu vulpea în sîn), scoborînd treaptă 
cu treaptă, cu genunchii mai grei decit cei care altădată 
urcaseră aceeaşi scară. 

Învingîndu-şi lacrimile, prezidase acea masă de ghiaţă şi 
de ploaie, — cea mai sinistră la care vreun pămiîntean să fi 
participat: masă de cimitir, nu pe pămînt, ci între sicrie. 

Apoi plecase, — abia încă stăpină pe plinsul care o 
ajungea ca o furtună. 

Nu îndrăznise să dea mîna cu Batişte. 

Dar de pe scară, cu suprema voinţă de a simula, îl 
întrebase despre veveriţă, părînd c-a vrut să-l jignească, 
jos, neîntinzîndu-i mîna numai lui. 

Apoi se închisese în odaia ei şi plînsese ca o fată, ca o 
biată fată proastă, care nu ştie ce vrea. 

Dar îl iubea, nebuna şi proasta de ea! 

Şi asta era tot. 

Fără de explicaţii, fără de argumente, fără de nimic. 

Dacă o jignise voluntar, îl iertase: şi din toată inima. 

De altfel, jocul de-a pedeapsa şi de-a răzbunarea nu era 
decît minciună femeiască. Abia acum îşi dădea seama. 
Acceptarea casei lui Vizanti, a venirei la Ploieşti, n-avea 
decit un singur înţeles: singurul drum spre Batişte. 

Asta era. Nemaiputindu-l aştepta pe şoseaua Bucureşti — 
Ploieşti zile de-a rîndul, luni, găsise alt loc unde să-l aştepte, 
ştiind că acolo trebuie să vină. 

Bucuria de a-l revedea era atit de mare, încît de sus 
căzuse în genunchi şi sărutase podelele care-i acopereau 
prezenţa de jos. 

Niciodată nu-l urîse. Minţise stupid, vrind să se convingă 
singură că e duşmanul ei, că a jignit-o şi că trebuie să-l 
urască şi că-l urăşte ca pe nimeni altul. 


Nu-i adevărat! Minţise. 

Dacă era un om pe care să nu-l poată uri, orice să-i fi 
făcut, acela era Batişte. 

Nu era frumos! 

Îl iubea! 

Era mai mult decit frumos! Era puternic! 

Uneori semăna c-o dihanie preistorică (clipa cînd se 
ciocnise cu Panait Vizanti). Dar şi atunci sufletul ei, deschis 
pentru el, îl cuprinsese, adunîndu-l în amintire. 

Il iubea! 

Cînd se gîndea la el, inima ei s-acoperea ca de soare şi 
braţele ei vroiau să înflorească înspre el. 

I-ar fi dat trupul ei, fără nici o ezitare, fără o secundă de 
apărare sau de pudoare. 

— la-mă. 

Asta ar fi vrut să-i spuie. 

Dar era tirziu, — tragic de tîrziu. 

Căci se numea Batişte Condor şi plecase din nou pe front, 
— pe frontul acela blestemat, unde oamenii îşi dau moartea 
unii altora. 

Ah! Cum ura războiul. 

Acesta era monstrul apocaliptic pe care îl ura într-adevăr. 
Cu cerul lui de moarte, cu aerul lui de moarte, cu pămîntul 
lui de moarte. 

— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri... 

Căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-l apere pe 
cel plecat pe front. 

Vorbea cu Dumnezeu, ca în delir, într-un fel de dialog 
intim, parcă apucîndu-i poala vestmîntului, c-un fel de: „Nu 
te las, Doamne! Promite-mi că-l scapi de moarte”. 

Şi nu putea închide fereastra. 

Ea, proasta, ea vinovata, ea stupida, şedea în casă bună, 
la căldură, — în timp ce el, bunul, dragul, marele ei Batişte, 
se ducea prin ger, prin viscol, prin nămeţi să-şi caute 
moartea, să-şi dea viaţa pentru alţii. 


— Nu se poate! Nu se poate! Trebuie să trăiască! îl 
iubesc! Tuu! Auzi că te strig? Auzi că te iubesc? Batişte! 
Stăpînul meu drag. lartă-mă, stăpine. 

Plingea şi se zbuciuma la fereastra deschisă, mereu 
acoperită şi descoperită de fluturarea perdelelor lungi. 

Îşi frîngea degetele, gemea, îşi trecea mînile pe frunte şi 
pe ochii uzi mereu, vorbea, zbuciumîndu-se fără răgaz. 

Dar el? el bănuia? el ştia? 

Dar el o iubea? 

Îl revăzu crescînd în zorii vineţi spre fereastra ei, cu 
zîmbetul, cu veverița şi cu vorba. 

— Bună dimineaţa, Alba. 

Ei îi spusese, ei, nu alteia. 

Cum de uitase atita soare la fereastra ei? 

Bună dimineaţa, dimineţilor lumii. 

(„Sculaţi, sculaţi, boieri mari, florile dalbe!”) 

Nu era ajunul, nici ninsoarea lui şi nici steaua, nici 
colindul. 

Dar toate încep în inima îndrăgostită. 

Era, în veşnica lui taină, miracolul naşterii. 


Cap. VIII 


De jos veneau glasuri, zgomote, muzică. 

Acolo se petrecea. Şi asta se întîmpla la Ploieşti, în casa 
unuia Vizanti. 

Dar ea, Alba David (acum avea din nou drept la numele ei 
de-acasă) ce eăuta ea în această casă? 

— Pleacă! 

Asta era porunca perdelelor fluturate şi a glasurilor 
nălucite. 


— Lasă tot şi pleacă. 

Desigur. Atunci fugise. Acum trebuia să plece făţişi70, 
fără nici o fereală. 

Îşi şterse ochii, limpezindu-şi-i. Aruncă o privire prin 
odaie, recapitulind ce era al ei, ce avea de împachetat şi de 
luat de acolo. 

Începu să se îmbrace febril, ca cineva ameninţat să piardă 
trenul. 

Trebuia să iasă de acolo cît mai repede. N-o interesa decît 
gindul în sine al plecării. Creştea în ea, feminin, impulsiv, 


viteza acestei hotărîri, fără de epilogarea realistă: Cum? 


cu alte cuvinte: cum să pleci? Unde? Cu ce? 


Dar pentru izbucnirea ei de feminitate, acestea erate 
amănunte secundare, care se rezolvă de la sine. 

Deodată însă, desprinzîndu-se din tumultul de jos al 
chefului cu sunete strimbe, răsună sporit (parcă solemn), 
din ce în ce, un boca-boca: răsunetul lemnos, specific 
pasului lui Vizanti. 

Alba se uită o clipă în oglindă (în oglinda lui Sigrid), îşi 
potrivi părul cu mîinile, îşi încheie gulerul rochiei şi aştepta, 
cu faţa înspre uşa încuiată. Nici o spaimă. Dimpotrivă, 
uşurarea lichidării grabnice. 

După o foarte lungă pauză (alcătuită numai din secunde 
scandate)i71t, s-auzi un ciocănit: uşor şi parcă necutezător, 
cam interogativ: 

(Panait credea că doarme). 

— Cine-i? 

— Eu, Alba. Dormi? 

— Nu. 

— Pot să intru? 

— Poftim. 

Îi deschise uşa. Intră c-un fel de tresăltare în suflarea 
iernii, ca lovit. Perdelele ferestrei deschise filfiiră orizontal, 
arătind spre el lung, alb. 


— Ce-i asta? De ce-i deschisă fereastra? 

— Ca să intre cel care a plecat. 

— lar Batişte? 

— lar Batişte. 

— iubeşti? 

— Il iubesc. 

— Pe el? 

— Peel. 

— Şi-ndrăzneşti să-mi spui asta mie? 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Sunt omul care te-a adunat de pe drumuri. 

Avea în unele clipe Alba o fulguranţă vitală care parcă şi 
prin întuneric i-ar fi dat contur şi chip. 

— De ce eşti vulgar, domnule căpitan Vizanti? Cînd nu mai 
vorbeşti prin trandafiri e greu să te asculte cineva deprins 
cu buna cuviinţă. Nu m-ai adunat de pe drumuri. Asta 
înseamnă milă, caritate, binefacere. Dumneata m-ai căutat, 


fiindcă mă doreai. Sub pretextul că mă angajezi 

ca model, m-ai adus în casa dumitale, cu speranţa că într-o 
zi voi fi iubita dumitale. Erai convins că o biată profesoară 
de înot, vizibil săracă, nu va rezista la bunăstarea 
prelungită: odaie, luminat, încălzit, hrană. Nu, domnule 
căpitan Vizanti? Mint? Exagerez? 

Se uită la el de aproape, drept în faţă, şi-l revăzu cu o 
uşoară tresărire ca în noaptea cînd urlaşe: „Cine ţi-a 
permis”? măsurîndu-se atunci cu Batişte. 

Acum nu era decit ea în faţa lui, — dar sîngele ei curgea 
prea iute, ca prudenţa să-l poată încetini şi cuminţi. 

— O să mă întrebi, domnule căpitan, de ce-am venit la 
dumneata, dacă nu sunt ce sperai că sunt, sau ce sperai că 
voi deveni: darnică cu dumneata. Îţi voi răspunde şi la asta. 
Am acceptat oferta dumitale, convinsă că numai aşa voi 
spăla!72!* ofensa pe care mi-o adusese comandorul Batişte 
făcîndu-mă să joc rolul unei moarte, al fostei dumitale soţii, 
chiar în această casă. Ştiam că dumneata şi comandorul vă 


urîţi. Acesta este adevărul, deşi vă numiţi fraţi şi petreceţi 
la aceeaşi masă. Vă urîţi din cauza unei femei pe care aţi 
regăsit-o în mine, împrospătindu-vă rivalitatea nouă şi 
vechea ură. Am vrut să par în ochii comandorului Batişte 
amanta dumitale, crezînd că şi eu îl urăsc şi că numai aşa 
pot să răzbun ofensa pe care mi-o făcuse. Venind la 
dumneata, nu căutam o răsplată, ci îmi impuneam şi o 
pedeapsă pentru anularea slăbiciunii faţă de comandorul 
Batişte, a cărui amintire îmi era intolerabilă. Dar m-am 
înşelat. Nu numai că nu-l urăsc pe comandorul Batişte, dar 
îl iubesc cu toată tinereţa mea, cu tot adîncul inimii mele, cu 
toată puterea mea intactă: căci n-am iubit pină la el pe 
nimeni. M-aude Dumnezeu! El poate că nici nu ştie. 
Dumneata, domnule căpitan, eşti întîiul meu confident. 
Dumneata şi Dumnezeu. lată de ce-i fereastra deschisă: să 
intre cerul, să m-audă cerul, să mă ierte cerul. 

De la o vreme, Vizanti o asculta eu ochii închişi. 

Era foarte congestionat, c-o nuanţă de vinăt în sancvi- 
nităţile feţei ascuţite. Fluturau perdelele în crivăţ, 
prelungeau spre el ca un galop de nouri. Niciodată nu 
fusese mai mult ca acum pasăre de pradă, — abia om. 

Părea cufundat într-o concentrată ascultare. Dar zvic- 
nirea sîngelui în urechi îl împiedica să mai audă vorbele. 

Ştia atit: că Alba îl iubeşte pe Batişte şi că vrea să plece 
după el. 

lar în el, pe măsură ce glasul ei pleca spre celălalt, 
creştea dorinţa de-a o avea, de-a nu o da, de-a o împiedica. 

N-o mai vedea cum era acum în faţa lui. 

În ochii lui închişi răsărea în costum de baie, proiectată 
pe cerul de toamnă al bazinului Lido. Aşa o vedea, cu ochiul 
roş al sîngelui, iar în nări simţea tot parfumul tinereţii ei de 
fată aurie. 

Cînd, după o tăcere, deschise ochii, zîmbea straniu. 

Dar omul acesta e beat! gindi Alba, făcînd un pas îndărăt. 


Dar omul acela crescu spre ea, cumplit, cu tot mirosul 
năvalnic al vinului. 

Încă un pas făcu ea, cu trupul încordat ca pentru saltul 
cel înalt în apă. 

Dar şi el făcu încă un pas, implacabil ca o armată care 
înaintează încercuind. 

Ajunse la fereasta iernii. De o parte şi de alta filfiiau, ca 
nişte aripi ale ei, lungile perdele albe. 

O privi c-un început de rînjet, în care monstruos intra ş-un 
fel de rudiment de duioşie nebuloasă. Se pregătea s-o 
înşface cu maxilar de carnivor şi nări dilatate. Cu o mişcare 
maşinală, îşi atirnă mînerul băţului de clampa ferestrei, 
eliberîndu-şi amîndouă miînile, interpunîndu-se între Alba şi 
odaie, cu miînile libere, aruncînd umbră pe inima ei. Dar în 
aceeaşi clipă, băţul lui, apucat de mîna Albei, îl lovi scurt în 
cap. Gemu. Clipi de cîteva ori ca orbit de lunună. Scînci şi 
se prăbuşi la pămînt. 

Ca în odaia unei crame, lungile perdele albe filfiiră 
dezolantiZ. 


Cap. IX 


Lovitura Albei însă nu-l prăbuşise-n întuneric (cum arăta 
căderea trupului), ci dimpotrivă, îl trezise tragic din beţia 
faptei. 

Leşinul trupului nu era decit o fulgerătoare soluţie, — în 
viteza căreia vechiul călăreț al obstacolelor neverosimile 
reapăru, stăpîn pe el ca şi odinioară. 

Treaz, o pierdea, — adică o pierduse. 

Rănit, — putea să mai spere. 

Deci rămase ca mort, într-o înmărmurire care nu era 
simulată decît din acest punct de vedere, căci altminteri 
spaima că o pierde făcea din el o mulţime în cutremur. Totul 
se răsturna. Fără de ea începea sfîrşitul. Ca şi cum ar fi 
sunat deodată toate sirenele alarme. 


O auzea gifiind sus, deasupra iui. 

Apoi uuitul vîntului de iarnă, pocnetul perdelelor şi un tic- 
tac. lar jos, departe, ca dintr-altă lume, cheful celorlalţi dus 
de arcuşul lui Bazarcă. 

Cînd deschise ochii, plingea. 

Alba îl privi, fără să-l recunoască. 

El, de jos, îşi puse mîna pe cap, unde-l lovise, şi faţa 
acoperită de lacrimi i se schimonosi mut. 

Îl ajută să se ridice. Îl întinse pe patul negru, fost al 
celeilalte, acum al ei; ş-acum al omului lovit în cap. 

— De ce te-ai apărat, Alba? o întreabă dezarmat, cu toate 
lacrimile lui în glas. 

Acum, nici ea nu mai ştia (într-adevăr) de ce se apărase. 
Ridică din umeri. 

— Credeai c-am să te împiedic să pleci? 

lar ridică din umeri. 

— Te-am insultat. lartă-mă. Eram beat. N-am ştiut să zic 
ce trebuia. 

Alte lacrimi le acoperiră pe celelalte. 

Alba închise fereastra. Perdelele se potoliră. Era frig. ÎL 
acoperi pe cel din pat cu vechiul ei palton. 

— Fie-ţi milă de mine, Alba. N-am îndrăznit să-ţi spun 
pînă acum. Te iubesc. Ştiu. Tu iubeşti pe altul. Dar 
eu... eu... eu... (îi tremura bărbia), eu te iubesc. Şi tu simţi, 
Alba, fiindcă eşti femeie, tragicul unei astfel de iubiri. 
Plecarea ta va însemna moartea mea. Nu protesta. fi un 
simplu amănunt. N-are nici o importanţă. Şi eu am fost 
odată viteaz ca Batişte. Am fost citat cu ordin de zi pe 
armată, nu de un oricine: de generalul Averescu. Şi eu am 
Mihai Viteazul. Dar am ieşit infirm din război, devenind 
dintii invalid glorios. Apoi invalid pur şi simplu: amintire 
penibilă a războiului. Am încercat să fac sculptură. Poate că 
am sensibilitate şi o îndemînare vecine cu iluzia talentului, 
dar talent creator n-am şi ştiu că n-am. Uită-te la oricare 
dinitre statuile şi statuietele mele, cu amintirea unui simplu 
amănunt de-al unei statui a lui Mestrovici, şi îndată-ţi vei da 


seama, că după un colţ de ocean vezi o furtună într-un 
pahar cu apă. Nu m-am plins nimănui: nici că-s infirm, nici 
că fac o artă în care nu sper. Numai ţie-ţi spun, Alba. Dar 
într-o zi am iubit. M-am îndrăgostit de o suedeză de la 
Ploieşti, care se numea Sigrid Anderssen, fiica unui inginer. 
Am cunoscut-o la un bal. Eu nu dansam. Se vede că ceva din 
mine a atras-o. Am vorbit. Apoi ne-am cunoscut mai bine în 
atelier, unde mi-a pozat şi încetul cu încetul ne-am 
mărturisit iubirea şi ne-am căsătorit. Cîtva timp am crezut 
că pot fi şi eu fericit, pînă cînd a reapărut Batişte, fratele 
Batişte. 

— De ce-l urăşti? 

— Nu ştiu dacă-l urăsc pe el. Pe mine însă ştiu că mă 
urăsc. Dar prăbuşirea mea cu el începe şi de la el vine. Nu 
pot să-l iubesc. Am fost ca fraţii. M-a înşelat, m-a batjocorit, 
a călcat în picioare frăţia!74* noastră de arme. Alba, amindoi 
suntem cavaleri ai ordinului Mihai Viteazul! O! Alba, înţelegi 
tu, fetiţo! Cînd a reapărut Batişte la Ploieşti, i-am deschis 
casa, ca şi odinioară. A devenit prietenul, fratele nostru, al 
lui Sigrid, cum era şi al meu. Pînă cînd am observat că 
Sigrid mă înşală. 

— Ce-ai făcut? 

— Am suferit ca un cîne. O iubeam. Am sperat (stupid) că 


mai uşor va reveni la mine, crezînd că nu ştiu nimic, 

decît umilită de pedeapsă sau iertarea mea. l-am lăsat să 
facă ce-au vrut în casa mea. lar eu, care nu cred în atelier, 
m-am izolat acolo, simulînd că lucrez, dar în realitate bînd. 
Din cauza lui Batişte am devenit beţiv. Da beţiv sunt. Nu 
mai pot fără vin. „Să vie Bazarcă” e mai mult decît 
chemarea cutărui lăutar. E chemarea uitării. E chemarea 
bucuriei, — care altfel m-a ocolit. O! Alba, tu crezi că atunci 
cînd jos se bea vin cu lăutari eu petrec, adică mă distrez, 
benchetuind, cum se spune. Nu, Alba. Mă înec în vin. Vreau 
să uit că am sperat, în viaţă, în faptă, în artă, în dragoste, în 
prietenie, în Dumnezeu, — şi că toate m-au înşelat. Nu mai 


am nimic, ab-so-lut ni-mic. Dacă Dumnezeu m-ar întreba la 
judecata de apoi: „Ce-ai lăsat pe pămînt, căpitane?” i-aş 
răspunde: „Doar pahare sparte. Atît”. Auzi tu, Alba, tu care 
eşti tînără, bună şi frumoasă şi în pragul viitorului. Dar să 
revenim la Sigrid. Stăteam zile întregi închis în atelier, c-o 
sticlă şi c-un pahar, vorbind singur. Cam ăstea îmi ţineau 
tovărăşie. Şi tot speram că Sigrid îşi va da seama şi că într-o 
zi va reveni la mine. Dar într-o zi, Sigrid a fugit... O privi 
lung pe Alba care tresări. 

— ... Au fugit cu avionul, împreună, lăsîndu-mă definitiv 
singur, dezonorindu-mă pe faţă, după ce mă batjocoriseră 
într-ascuns. Ce s-a întîmplat între ei nu ştiu. Dar Sigrid nu 
s-a mai întors. S-a sinucis din cauza lui în Suedia, înecîndu- 
se. 

— Şi el? zvicni Alba. 

— EL s-a întors, mărturisindu-mi că Sigrid s-a sinucis. Nici 
nu-ţi închipui cît poate fi de crud omul acesta! 

— Dar dumneata ce-ai făcut? 

— Am plins. Şi am băut. 

— Cu el? 

— Da. Cu el. Eşti prea tînără ca să pricepi un astfel de 
blestem: numai cu el, Sigrid încetează de a fi o obsesie 
bolnăvicioasă, devenind o amintire împărtăşită, dar o 
suferinţă. Şi ela iubit-o. 

— Atunci de ce s-a sinucis? 

— Fiindcă o înşela cu toate femeile întilnite. 

— Aici! ţipă naiv şi sălbatec Alba. 


Cap. X 


— Da, fetiţo, e oribil, e penibil să-ţi dezvăluiesc astfel de 
lucruri. Dar Batişte, marele Batişte Condor, acest erou al 
aerului, e un vicios, un om care înghite orice femeie care-i 
iese-n cale. Nu poate rezista. E o boală incurabilă. O ştii pe 
Mărioara? Ei bine, şi ea a fost metresa lui, dar nu undeva, 


în afara casei, ci chiar în casa aceasta. Şi nu din întîmplare, 
ci din obişnuinţă: a doua lui amantă în casa mea. Şi Sigrid. 
Sigrid a ştiut. 

— De unde ştii dumneata? 

— Mi-a mărturisit ţiganca. I-a prins Sigrid făcînd dragoste 
chiar în odaia ei. 

— E posibil, Dumnezeul meu mare? scînci Alba, aşe- 
zindu-se cu genunchi moi şi spinare de babă pe marginea 
patului. 

— Îmi pare rău, Alba, că trebuie să te deprim, spu- nîndu- 
ţi lucruri dezgustătoare, mai cu seamă pentru o fată fără de 
experienţa vieţii, — dar îmi eşti dragă, te stimez, şi nu pot 
repeta cu tine culpabila toleranţă care a dus la sinuciderea 
lui Sigrid. Păzeşte-te de Batişte! Ai dreptate. Îl urăsc. Şi pe 
mine mă dispreţuiesc cu ură, dar şi pe el îl urăsc. Crede-mă 
însă, crede în decorația căpătată de mine pe front, — laş nu 
sunt. Nu l-aş înnegri pe Batişte cîtuşi de puţin, mai cu 
seamă în absenţă. Ceea ce ţi-am spus, n-am spus nimănui. 
Toţi ploieştenii cred că Batişte şi cu mine suntem fraţi. Tu 
ştii că nu. Dar ura mea nu foloseşte ponegrirea. Şi de ce-ar 
folosi-o, cînd adevărul o întrece, cuprinzînd în el şi suferinţa 
mea şi etapele decăderii mele. 

— Dar, spune (reveni Alba, cu ochii adînci şi sprîn- cenele 
sever încordate, în dorinţa desperată de a nu pierde totul, 
de a nu fi sigură că l-a pierdut) de ce atunci teatrul din ziua 
cînd m-a adus în această casă? 

— Teatrul, Alba (cum îl numeşti just), alături de practica 
femeilor, e marea lui specialitate. Ce crezi că-i faimoasa lui 
veveriţă? Dragoste pentru un animal? Nu, Alba. E un efect 
teatral, care prinde mai cu seamă la femei. În loc să aibă în 
buzunar un volum de versuri, el are o veveriţă. „Cît trebuie 
să fie de bun şi de singur, săracul”, se înduioşează femeile, 
văzîndu-l atît de mare, aplecîndu-se cu solicitudine asupra 
unui animal atît de delicat. 

— Crezi? nu-i veni să creadă ei. 


— Mi-a mărturisit: la chef, între bărbaţi. Căci cum se 
înfierbîntă, are nevoie de aplauze (tot teatru) şi devine 
confesiv pînă la lăudăroşenie. Ne-a declarat nouă, amicilor 
de chef, fiind prezent şi Bazarcă (vezi că nu-i pasă de 
nimeni), că în el nimic nu-i la întîmplare, spontan, 
dezinteresat. Că totul e alcătuit în vederea cutărui efect. 
„Aşa cum sunt, sunt opera mea”. Îţi reproduc textual 
vorbele lui. Şi e îngrozitor de orgolios. Avionul pentru el nu 
e nici sport, nici profesie, — e instrumentul domi- naţiunii 
lui. Teatrul lui Batişte începe cu aripile avionului. Restul 
decurge. Dar m-ai întrebat (şi de acolo am pornit) despre 
raţiunea teatrului cu tine. De ce te-a costumat în Sigrid, 
dindu-ţi şi un nume asemănător: Ingrid? Probabil c-a vrut 
să mă scoată din minţi, — în faţa tuturor amicilor şi pe 
deasupra şi în prezenţa lăutarilor. Să se vorbească a doua zi 
la Ploieşti despre ultima ispravă a comandorului Batişte. 
Sau poate că a vrut să mă îndrăgostesc fulgerător de tine, 
ca el să nu te aibă pur şi simplu, ci să vii la el, sau să te ia la 
el, călcînd peste inima mea, sfărîmîndu-mi-o din nou. Şi iată 
c-a reuşit. După ce a tras sforile (în trecere, venind de pe 
front, printre pauzele unui chef), păpuşile au rămas 
sfărîmate: eu, în destinul meu de infirm; tu, Alba, cu inima 
la picioarele lui, la picioarele cu care ţi-a călcat mîndria. Şi 
încă nu ştii de ajuns: după ce-ai fugit tu în faimoasa noapte, 
adică după ce-a aflat Batişte... 

— Cum a aflat? vorbi Alba cu buze spuzite. 

— S-a dus în odaia ta. Înţelegi? Fără să bată la uşă. A 
venit furios, înjurîndu-te. Şi a dansat cu Mărioara, spunînd 
în gura mare: „Pleacă una, vine alta”. Apoi ne-a luat pe sus 
la Urlaţi, unde iar a băut, găsind alte femei. Pe toate însă 
din noaptea aceea le-a botezat Ingrid. 

— Nu! Nu! Nu! protestă Alba, scuturind capul. E 
îngrozitor! E vulgar! E trivial! E monstruos! E posibil ca 


Dumnezeu să permită astfel de lucruri?... Omule 


prietene, — se adresă ea lui Vizanti, apucîndu-i mîna într- 
ale ei, — spune drept, nu e ăsta un roman senzaţional, o 
născocire grosolană, — spune, te rog, omule, fie-ţi milă de 
mine şi spune... 

EI tăcea, scobit, chinuit, învins. 

— ... Dar spune ceva odată, că eu simt că înnebunesc! 
Sigrid a existat? 

— Da. 

— Şi a fost soţia voastră? Doamne! Ce spun? Te rog, iartă- 
mă. A fost soţia dumitale? 

— Da. 

— Şi... cu el? cu Batişte? spori spre marea cădere a 
lacrimilor glasul ei. 

— Da. 

— Si s-a sinucis? 

— Da. 

— Fiindcă şi pe ea o înşela cu orşicine? 

— Da. Cu orişicine. 

— Atunci. .. Atunci. .. Oh! cum aş vrea să mor! De cenu 
m-a lăsat? 

— Cine? 

— El, Batişte, monstrul. Nu-l cunoşteam. Am vrut să mă 
arunc sub roţile automobilului lui. Şoferul a oprit la timp. 
Batişte m-a luat cu el: m-a adus aci. Am venit, Doamne! 
Doamne! lată unde m-ai adus! De ce nu m-a lăsat? Nu! Nu! 
Nu! Viaţa e hidoasă. Sărăcie! Salahorie! Murdărie! Oameni 
care se uită la tine ca la o friptură. Zile care trec la fel una 
după alta. Război. Apoi pace. Apoi iar război. Trăiască 
cimitirele! Dar de ce? De ce? De ce? 

Tremura ca o ploaie. 

— Vă urăsc pe toţi! Lăsaţi-mă! Nu vă atingeţi de mine! 

Şi deodată se prăbuşi în plins, în grindinile marelui plins 
al tinereţii. 

Vizanti o privea cu alarmă, cu duioşie, cu adorare, — şi cu 
uşurare. 

Căci un om atît de învins nu pleacă pe o astfel de vreme. 


Urla crivățul în sobe şi la ferestre, învăluind casa de iarnă 
în sonoritate de far nordic. 

Vizanti istovit îşi şterse fruntea de sudoare şi respiră 
plecînd fruntea, c-un luciu de satisfacţie, ca un actor 
chemat la rampă de publicul care îl aplaudă. 


Cap. XI 


După expresia Mărioarei(!), „domnişoara căzu la pat”, Într- 
adevăr, Alba, după plins, intră într-o stare de depresiune 
atît de grea, încît nici nu mai putea deschide gura. 

Mărioara, chemată de Vizanti, o dezbrăcă şi o culcă în 
pat, acoperind-o cu mai multe pleduri. 

Vizanti se instalase pe un scaun la uşa odăii, de acolo 
veghind tăcerea bolnavei. Căci era într-adevăr bolnavă, 
neom. 'lăcea, privea sticlos fără să vadă, nu descleşta 
fălcile, — ca cineva răsturnat din viaţă într-altceva care fără 
să fie moarte, e mai curînd vecin cu cimitirele ei lunare, 
decît cu soarele zilelor mişcătoare. 

Era o stranie oprire în luminoasa Alba. Ca un îngheţ. 

Dar văzînd că această stare se prelungeşte îngrijorător, 
alarmant, Vizanti se gîndi la medic. Nu vroia însă să puie pe 
nici unul de acolo la curent cu întîmplările casei lui, despre 
care ploieştenii vorbeau şi aşa destule. Aşa că, fără ezitare, 
hotărît ca şi în tinereţa lui de călăreț de curse, angajă un 
taximetru şi plecă la Bucureşti, înfruntînd viscolul, — lăsînd- 
o pe Alba în grija Mărioarei, asistată la nevoie de Buhnaru. 
De la Bucureşti, se întoarse cu medic şi infirmieră. 

— Şoc nervos! 

Somn, calmante, linişte absolută, — nici o emoție. 


Începură în casa arcuşului lui Bazarcă şi a învineţi- rilor 
din plumbul lui Bacovia, — zile de pace, albe, somnoroase, 
line, ca o procesiune de lebede. 

În alte timpuri şi împrejurări, Vizanti ar fi observat că 
infirmiera e „apetisantă” şi ar fi procedat în consecinţă. Dar 
acum era altul decît era el, în altă casă, decit era cu 
atelierul lui Vizanti. Şi lebăda lui Lohengrin ar fi mîncat 
miez de pîne din palma lui. 

Era într-adevăr curat ca niciodată, de argint şi nea, 
îndrăgostit de-o fată fără trup, cu somn de aur şi cu ochi 
albaştri. 

Alba! 

Alba — ca — zăpada. 

EI, Vizanti, căută volumul pentru copii, cel cu ilustraţii, la 
librăriile din Ploieşti, îl găsi şi reciti la uşa Albei, povestea 
Albei ca Zăpada. 

Într-o astfel de iarnă plutea sufletul lui, cu piticii. 

Alba se trezise din somnul ei lunar, — dar tot ca pe-o zare 
era, într-un fel de depărtare a fiinţei care era acolo, fără să 
fie între cele de acolo. 

Casa era închisă pentru orişicine. Zăpada o învelea în 
tăceri depline, de o polară puritate, dînd Albei de acolo 
hrana liniştei. Nu întreba, nu cerceta, nu se mira, — nici nu 
dorea nimic. Era mai mult decît ascultătoare: supusă. Tot ce 
i se spunea făcea întocmai. 

— Bună bolnavă! o admira infirmiera. 

Într-o zi însă, infirmiera o găsi plîngînd. 

— Nu te simţi bine? Te doare ceva? o cercetă ea. 

Alba dădu din cap. Apoi surise. 

Informat, Vizanti se duse la telefoane şi, obţinind 
Bucureştii în cabină, comunică medicului curant lacrimile 
bolnavei. 

— S-a trezit. E semn bun. 

— Plinsul? se miră Vizanti. 

— Da, domnule căpitan. Viaţa începe cu lacrimi. 


De altfel, peste cîteva zile, ea singură, din proprie 
iniţiativă, mulţumi infirmierei, declarind că se simte 
întremată şi că nu mai are nevoie de asistenţa ei. 

Consultat din nou telefonic, specialistul bucureştean dădu 
încuviinţare, argumentînd către Vizanti că unui om ieşit din 
boală, medicul şi infirmiera îi prelungesc „psihologia de 
bolnav”. 

Deci infirmiera plecă, lăsînd-o pe Alba singură, tot în pat. 
De acolo îl chemă pe Vizanti. Slăbise şi se ane- miase. 
Obrajii îşi pierduseră auriul de vară, devenind ca într-o 
lumină de lună, albi trandafiri de toamnă, înduioşător de 
tineri în paloarea subţirimii lor. 

Alba îi strînse mîna cu amîndouă mîinile ei. 

— Îţi mulţumesc. Ai fost bun cu mine. M-ai adus la viaţă. 

Vru să nu plingă, dar voinţa lacrimilor fu mai puternică 
decit a ei. 

— De ce? vorbi ea dintre lacrimi. 


Cap. XII 


O iubea atit de mult, încît acceptă să-l considere ca pe tatăl 
ei. Căci de cînd cu boala, Alba îi arăta deferenţa afectuoasă 
a unei fiice. 

În odaia ei, de cînd se ridicase din pat, nu mai intra. La 
orele meselor, Alba se scobora încet. El auzea (mereu cu 
inima la pîndă) cum se deschide uşa de sus, paşii ei uşori, ş- 
apoi scirţiitul muzical al treptelor scării de lemn. Toţi 
greierii verii cîntau în urechea lui pentru apariţia Albei. 

O primea cu miînile întinse. Suriîsul cu care i le accepta, 
punînd într-ale lui mînile ei înguste, era marea lui răsplată. 


(Nici o sărutare de femeie din întregul lui trecut 
bărbătesc nu-i clătina inima, ca acest suris). 

Mîncau împreună, numai ei doi, serviţi de Mărioara. El 
făcea programul meselor, izbutind cu o mie de ingenioase 
subtilităţi să se informeze, aflind preferinţele Albei. Copilul 
sărac din ea, întrebat, îşi aducea aminte şi răspundea cu o 
candidă sinceritate: „Şi asta-mi place”. Căci viata ei dorise 
mereu de-ale mîncării (altora), ea rămînind mereu 
flămîndă, cu primăvara dorinţei. 

Avea gusturi simple. Vizanti devenise, din umbră, 
bucătarul ei. O bună parte a timpului şi-o petrecea 
pregătindu-i masa care mereu să-i întreţie şi sporească 
apetitul care revenea. 

Atent numai la ea, fără de nici o altă preocupare, nici nu 
mai bea, nici nu mai simţea nevoia lui Bazarcă, nici pe a 
amicilor, nici pe a nimănui. 

Era în insula lui Robinson Crusoe, cu bucurie, cum e luciul 
ilustraţiilor acelei neuitate cărţi. 

Uneori zvicnea în el, ca un furuncul, gîndul că obținuse pe 
Alba printr-o infamie. Dar fără multe insistenţe, se absolvea. 
Şi el avea dreptul să ia ceva de la Batişte, care avusese şi 
avea tot. 

Cu asta lichida problema: Alba, el şi Batişte. 

De altfel, Batişte nu mai exista în casa unde trăia Alba. 
Nimeni şi nimic nu mai pomenea despre el. O săptămînă de 
boală stranie, cu vintul în sobe şi iarna la ferestre, 
pulverizase fiinţa lui Batişte, expulzînd-o definitiv din casa 
liniştită. 

Într-adevăr: ca o casă cu bunici. 

Plecaseră toţi faunii din ea. 

Troiene de tăcere albă acopereau pe la ferestre casa 
vinului de Urlaţi şi a arcuşului lui Bazarcă. Acum, singura ei 
muzică era, de două ori pe zi, scîrțiitul treptelor pe care 
pogorau paşii Albei, spre mînile întinse ale lui Vizanti. 

O aştepta cu flori întotdeauna pe masă, cu tacîmurile de 
argint şi pahare de cristal: pentru apă, ce-i drept, dar 


străluceau atît de frumos! 

Cînd cine ştie ce surpriză le depăşea pe cele precedente, 
mîna Albei îi desmierda mîna, — filial. Dar nici o altă mînă 
de femeie nu ajunsese atit de direct pînă la inima lui. 

O iubea! O iubea cu realitatea lui, — desigur. 

Dar iată că realitatea lui, prin Alba, era alta decît cea pe 
care şi-o acordase şi cunoscuse pînă atunci, prin celelalte 
femei. 

Nu numai că spre ea nu-l mai îndemna graba sîngelui, 
— dar dimpotrivă. Alba i-o convertise într-un fel de 
nemaiîntilnită şi incredibilă răbdare a singelui. 

O iubea, — dar se uita la ea ca la un lucru intangibil şi 
asta în loc să-l mortifice şi să-l îndirjească, îl însenina, 
purificindu-l. 

Din pricina Albei se putea stima: lucru absolut nou în 
viaţa sincerităţilor lui confidenţiale. 

I-adevărat, nici Sigrid nu-l aţiţase. Desigur, dar Sigrid era 
deficitară ca femeie, din acest punct de vedere. 

Alba învingea prin respect. 

Sigrid era învinsă de respectul care devenea un fel de 
consolare a lipsei ei de vibraţie feminină. 

Alba îl înnoia. Nu repeta nici o experienţă întilnită sau 
presimţită de el. Ea era altceva. Îi dădea (straniu) 
sentimentul unei inefabile paternităţi deşi o iubea băr- 
băteşte (şi o dorise bărbăteşte, privind-o o clipă cu ochiul 
roşu al sîngelui); îi dădea, prin această dragoste, 
sentimentul unei plenitudini estetice pe care nu o obținuse 
niciodată prin tentativele artei lui; şi, în sfirşit, îl limita 
unificîndu-l, statornicindu-l. 

Cu ea în casă se simţea fericit, — ca un om care şi-a găsit 
singur religia. La un moment al vieţii lui se rezumase şi se 
definise prin versul bolnav: 


„Învineţit de gînduri cu fruntea în pămînt, 
Omul începuse să vorbească singur...” 


Ş-acum se surprindea uneori vorbind singur prin casa 
fără de Bazarcă. 

Dar spunea atât: 

— Alba. 

Mai mult decît un gînd: o dragoste. 


Cap. XIII 


Prezenţa prelungită a unei fete iubite aduce o înnoire 
magică a cotidianului, care devine astfel o necontenită 
sărbătoare. 

Panait Vizanti, trăind cea mai simplificată şi aparent 
monotonă formă de viaţă, precară şi repetindu-le pe 
celelalte, avea sentimentul copilăresc al vacanței. Din nou, 
ca numai în copilărie, inima îşi regăsise elasticitatea de 
bucurie în toate clipele: mingea roşie în mînile fetiţelor din 
bazinul Lido acum sălta cu aceeaşi prospeţime de contraste 
coloristice în pieptul bărbatului de cincizeci de ani. 

Nu-şi mai recapitula vrista. 

O resimțea liric, — alminteri — (adică contabil) 
nemaiinteresîndu-l. 

Aşa că, deşi trăia toate acţiunile vieţii zilnice, avea 
sentimentul că se joacă de-a viaţa în încîntătoarea tovărăşie 
a Albei. 

Alba hiberna, — dar cu zimbet. Era în ea o încetinire 
convalescentă, dar fără de tristeţi aparente. Minca, — şi 
chiar cu poftă. Suridea aprobativ, — şi uneori chiar rîdea, 
dezvăluindu-şi dinţii proaspeţi (cînd ridea, avea fulgerul de 
roz-alb al pisicilor). 

De cîteva zile, începuse să joace dintii table şi apoi şah cu 
Vizanti. 

Altă bucurie: căci şi tablele şi şahul erau asociate în 
mintea lui Vizanti nu atit cu voluptatea de a-ţi organiza 


timpul agreabil, ci cu panica de plictiseală şi cu nevoia de a 
ucide timpul. (Pentru mulţi bărbaţi, de altfel, astfel de 
jocuri, reputate recreative, au sensul unor sinucideri 
fragmentare). 

Acum însă, şi tablele şi şahul prelungeau însoţirea din 
timpul meselor propriu-zise, scurtînd pe de o parte timpul 
aşteptărilor şi dilatîndu-l pe al bucuriilor active. 

Jucau tablele, după canonul acestui joc meridional, 
gălăgios, fanfaron, însoţit de sfidări şi  tarzanisme 
copilăreşti. 

Apoi intrau cu fruntea încreţită în răbdarea de pescuit, în 
pînda cu fulguranţe matematice a şahului — joc interior al 
gîndului, pe cît tablele sunt joc exterior al mînii şi al vervei. 

Într-o zi, Alba îl întrebă: 

— De ce nu-ţi pofteşti prietenii? 

Făcu o pauză, învingind o repulsie. 

— Să vie Bazarcă! repetă ea cu zîmbet formula bărbaţilor, 
clamoarea lor. 

Panait îi sărută lung mîna. 

— Ce bună eşti, Alba, cu bătrîinul tău copil. Dar tu nu vezi 
cit de multe jucării am? Nu mai am nevoie de cele vechi. 

Alba nu insistă. 

Dar Panait era atit de emoţionat de solicitudinea ei pentru 
el, încît nedorind ca să facă altfel, seara la masă destupă o 
sticlă de şampanie (lui nu-i plăcea decît simbolic, dar acum 
sticla era în onoarea Albei). 

— De ce? întrebă ea. E vreo aniversare? 

— Nu. Nimic. Aşa, pur şi simplu. Fiindcă suntem 
împreună. 

Ciocniră cupele şi băură aurul sprinten, aurul spiritual al 
unei butelii franţuzeşti. 

Trecu parcă un fior de logodnă prin flori, lumini şi 
cristale. 

Dar trecu şi asta, îmbogăţind amintirile cu încă ceva şi 
frăgezind atmosfera. 


Dar el era atit de îndestulat, atît de copleşit, încît uitase 
că uritul poate exista pentru alţii, chiar cînd tu însuţi ai 
uitat de el. 

Oare cum şi-o fi petrecînd Alba timpul sus, la ea? Nu i-o fi 
urît? N-o fi avind senzaţia că e captivă? 

Se temu pînă la accelerarea respirației. 

Observă. 

O văzu într-o zi cu nasul lipit de fereastra iernii. De-afară 
veneau glasuri de copii care se joacă cu zăpadă. 

Şi numele ei era Alba. 

— Alba, n-ai vrea să faci... să facem o plimbare la 
Bucureşti? 

Nu răspunse, dar faţa i se posomori repulsiv, în timp ce cu 
palmele ridicate parcă-şi apăra ochii de astfel de 
perspective. 

Dar după o lipsă de aproape o zi, Panait Vizanti se 
întoarse de la Bucureşti cu un pachet voluminos pe care-l 
puse pe scaunul Albei. Descoperi pachetul, cînd să se aşeze 
la masă. 

— Ce-i asta? îl cercetă ea cu dojană în zimbet. 

— Corvadă. 

Deschise pachetul: îi adusese toate cursurile de anul al 
doilea la Drept. 

— Eşti bun... şi foarte delicat. Îţi sunt recunoscătoare 
pentru tot şi te rog să-mi ierţi toate vorbele şi toate faptele 
care ţi-au făcut rău. Prieteni? îl cercetă ea c-un glas de 
argint curat, întinzîndu-i mînile c-un avînt camaraderesc. 

— Prieteni, Alba. 

— Dumnezeu e bun... uneori, oftă ea. 

— E bun, Alba. Îi mulţumesc. 

Era atit de emoţionat, încît dacă ar fi fost singur într-o 
biserică, s-ar fi aşezat în genunchi. 


Cap. XIV 


— Domnişoara lucrează! 

Cuvînt cu totul nou în casa veche. 

Panait Vizanti ştia ce face Alba (învăţa la Drept toată 
dimineaţa), dar nu se putea împiedica în răstimpuri s-o 
întrebe ca un abia intrat pe Mărioara: 

— Ce face domnişoara? 

— Domnişoara lucrează. 

Din acestea (încîntătoare) decurgeau toate celelalte. 

Astfel trecea dimineaţa. 

După dejun, jucau şah. Mai încolo făceau cîte-o plimbare, 
căci, o dată cu reluarea disciplinei de muncă, nevoia de aer 
şi mişcare reapăruse în Alba. Refuzase în trecut (dar ferm) 
blana lui Sigrid. Se îmbrăca tot cu vechiul şi rosul ei „palton 
de la Cluj”, dar în înviorarea iernii apărea atît de proaspăt 
tînără în paltonul demodat şi cam decolorat, încît şi aşa, îi 
şedea bine. Însoţind-o la plimbare, Vizanti nu se sătura 
privind-o. Îi reveneau culorile şi strălucirile. S-acoperea din 
nou cu luciul vieţii. 

Dar citeodată Vizanti, conştient în albeaţa cu scînte- ieri a 
iernii de atita tinereţe, se-ntreba c-o tresărire care-i 
încreţea inima: 

— Oare nu-s veşted? 

Se simţea viguros. Dar în prea marea strălucire albă a 
iernii, şi lingă cealaltă Alba, se temea. 

Odată se întilniseră cu Omul de Omăt, ridicat de nişte 
copii în faţa unei biserici, şi lăsat acolo cu cărbune şi o 
mătură. Vizanti îl sculptase bufon, cu fantezie şi vervă. 

Alba risese şi aplaudase, dindu-i cea mai reconfortantă 
victorie artistică a carierei lui de sculptor. 

— Nu m-ai văzut patinînd? 

— Te-am văzut numai înotînd. Te-am aplaudat. Ţi-aduci 
aminte? 


Dar suprapunindu-se înotului şi patinajul devenise o 
direcţie primejdioasă a amintirii, pe care, printr-un spontan 
şi comun acord, o evitaseră. 

Dar în legătură cu iarna se întîmpla altăceva, mai grav 
decît asociaţiile de idei şi amintiri. Venea Crăciunul. Şi, o 
dată cu Crăciunul, era exclus să nu apară pe neanunţate şi 
Batişte. 

Îl şi vedea apărînd. Umbra lui întuneca Omul de Omăt 
bun al acestei ierni. 

Vizanti se frămînta din ce în ce mai nestămpiînit. 

Ca umbra bitei lui Hercule, gîndul lui Batişte era enorm 
prezent, ameninţind să dărîme totul cu o putere mitologică. 

Vizanti îşi pierdea somnul, liniştea, pofta de mîncare, 
libertatea de a se bucura (cu optimism) de prezenţa Albei. 

Cînd, într-o zi, parcă providenţa îi dădu soluţia la care nu 
se gîndise. 

Tocmai erau la masă, cînd s-auzi afară zvon de sanie cu 
zurgălăi. 

Inima lui Vizanti sări, o dată cu trupul lui. 

Batişte? 

Dar pe prag, în locul enormului Batişte, apăruse tot 
enorm, dar altfel, jovial, cu obraz de rodie, cu nas de vin, cu 
buză beţiv glumeaţă, — Contiber, administratorul lui Vizanti 
la Valea Tinără. 

Niciodată ca acuma nu aflase Contiber cit i-s de iertate 
păcatele şi cît de mari meritele, ca la masa aceasta, între 
„domnişoara Alba” şi „domnul căpitan”. 

Ce administrator! Ce gospodar! Ce izbutise el să facă la 
Valea Tinără... 

— Valea Tinără! repetă cu zîmbet în surpriză Alba înnoind 
farmecul viu în inima lui Vizanti care continua apologia lui 
Contiber la Valea Tinără. 

— Ce-ar fi dac-aţi face Crăciunul la Valea? îl cercetă 
neîndemnat Contiber, folosind pentru ale lui nevoi, atita 
neaşteptat belşug de bunăvoință. 


— Ce spui, Alba? Nu-ţi închipui ce loc minunat! Vei regăsi 
Crăciunul copilăriei: ca la voi în Ardeal, — stărui Vizanti. 

Alba oftă. Îşi muşcă buza. Apoi privi fereastra cu fulgi a 
iernii. Apoi se umplu nostalgic de chemarea zurgălăilor şi 
întinzînd mîna spre Vizanti, i-o strînse pe a lui, spunîndu-i 
glumeţ: 

— No, hai! 

O! acest „no, hai”! Cu el plecară, cu sania lui cu zurgălăi, 
cu el ajunseră la Valea Tinără, cu el şi cu Alba: cu el se 
luminară în toate şi de toate ale Crăciunului, cu el se 
dădură cu sania copiilor (Alba era uluitor de meşteră şi 
inimoasă); cu el trecură dintr-o zi într-alta toată vacanţa 
Crăciunului. 

— Nu te mai cheamă Alba. 

— Dar cum? 

— Alba — Auria! 

Ea îşi înmulţi dinţii într-un mare zîmbet de iarnă. 

— No, că fain fecior îmi eşti! 

Aşa că Ploieştiul uitat era în nămeţii Crăciunului de la 
Valea 'Tînără. 

Dar Vizanti o legase pe Mărioara cu jurămînt la biserică. 
Altfel n-ar fi avut încredere în legămîntul ei. 

Ş-acolo, la biserică, o cercetase: 

— Acuma repetă ce vei face. 

— Dacă vine domnu' comandor (repetase ţiganca sub 
bolta dumnezeiască a jurămîntului), şi întreabă, îi spun dă 
aţi plecat cu o cuconiţă pe care n-o cunosc undeva la 
munte... 

— Undeva la munte, — întărise Vizanti. Nu cumva să-i 
spui altfel, dîndu-i a înţelege că muntele e vale. 

— Am înţeles. Nici o grijă. Şi dacă (urmase ţiganca) mă 
întreabă de domnişoara Alba, îi răspund că a plecat de la 
noi şi că s-a dus undeva în Ardeal. 

— Bine, oftase crunt Vizanti. 

— Bine, oftase posomoriît Mărioara. 

— Ai jurat, Mărioară, nu uita. 


Nu uitase! 

Batişte venise şi deşi Mărioara ştia că vine de pe front 
(unde era şi omul ei) şi că tot acolo se întoarce, îl minţise 
luîndu-i Crăciunul. 

— Doamne, iartă-mă! suspinase ea, bătînd mătanie, fără 
să poată uita spinarea celui care spusese atît: Hai, Ve-Ve! 

Vai de biet Crăciunul lui! 

„În timp ce ăilalţi”, gîndea Mărioara, „nuntesc la Valea 
Tîinără”. 

No hai, iarnă! 

No hai, sanie! 

No hai, zile! 

No hai, viaţă! 

Cînd se înapoiară de la Valea Tînără, cu sania vacanței, 
nici unul dintre ei nu întrebă dacă n-a fost cineva în lipsă. 

Dar Vizanti ştiu, apăsînd-o pe Mărioara cu o privire. 

Iar Alba parcă nici nu vru să ştie, apăsîndu-şi întrebarea 
ochilor cu pleoapele. 

No, hai! 


Cap. XV 


Zilele de alternanță între panică şi anxietate, datorită 
întoarcerii prezumate a lui Batişte, cu ocazia zilelor 
Crăciunului, dădură lui Vizanti, curind după sosirea la 
Ploieşti, o dorinţă: de a se căsători cît mai curînd cu Alba. 
Dar graba nu venea din lăcomia de a o avea pe Alba şi altfel 
decit pînă atunci, ci din teama de a nu o pierde. Căci dacă 
prin cine ştie ce hazard neanticipabil, Alba s-ar fi întilnit cu 
Batişte, acesta ar fi putut să i-o ia. Pe cîtă vreme căsătoria 
ar fi fost mai mult decit o piedică. 

Alba trebuia să devie doamna Vizanti, nu în culcuşul lui, ci 
în mintea ei, în conştiinţa ei, în obligaţiile asumate prin 
căsătorie. Numai aşa o putea păstra. Numai aşa o putea 
păzi. 


Căci o dată măritată cu el, ea însăşi ar fi evitat orişice 
explicaţie (şi penibilă şi inutilă) cu celălalt, deci şi-ar fi 
interzis să-l întilnească, ocolindu-l, făcindu-se că nu-l vede, 
sau închizîndu-i uşa. 

Şi Batişte (asta o ştia bine Vizanti) nu făcea parte dintre 
oamenii care cerşesc. 

(Ah! Batişte! Batişte!) 

Căci iată: o avea pe Alba în casa lui, zilnic, mereu, în toate 
clipele; inima ei accepta cu emoția recunoştinţei şi a tandrei 
amiciţii prezenţa şi solicitudinile lui; petrecuse (nesperat) 
toată vacanţa de Crăciun, cu ea, la Valea Tinără, într-un 
îndemn de zurgălăi nesperaţi: Hai! Hai!, — şi totuşi, iarăşi 
Batişte reapărea, apăsător, de- terminîndu-l de acolo, dintre 
ipoteze, să facă lucruri pe care altminteri nu le-ar fi grăbit. 

Căci îşi dădea bine seamă ca încă nu venise timpul unei 
astfel de solicitări. Prea ar fi devenit acceptarea platei 
pentru „pensiunea Vizanti”. Şi totuşi, prudenţa îl obliga să 
se grăbească. 

Nu se putea hotări nici într-un fel, nici într-altul. 

Aştepta (ca niciodată), ceva străin, o întîmplare sau un 
semn, care să-i determine voinţa şovăitoare. 

Poate că de asta, fără să-şi dea bine seama, începu să 
apară pe nesimţite, singur, în timp ce Alba învăţa la Drept, 
printre oameni, la o ţuică, la o băcănie. 

— Unde-ai dispărut, căpitane? Nu te mai vezi! Ce-i cu 
dumneata? Iar te-ai îndrăgostit? 

Aşa era: iar. Dar acest „iar” în gura oamenilor o integra 
pe Alba într-o serie şi într-o promiscuitate nedreaptă, pe cît 
de insuportabilă. Căci pentru Alba se sensibilizase ca 
pentru nici una din femeile vieţii lui. 

Dar ce putea el să răspundă la astfel de glumeţe 
investigaţii, amical intime, care bagatelizau dragostea lui şi 
stima lui pentru Alba: logodnica lui nemărturisită? Să ridice 
băţul şi să lovească? Ar fi determinat un scandal care ar fi 
pătat-o dintîi pe Alba: care, oricum stătea (domnişoară) în 


casa unui bărbat necăsătorit, avînd pe deasupra reputaţia 
lui. 

Să le explice cum era realitatea? Dar cine l-ar fi crezut, 
mai cu seamă pe unul ca el? Fuseseră văzuţi plecînd în 
sanie la Valea Tinără! Nu mai era nevoie de alţi clopoței 
decit de ai săniei, pentru ca gura Ploieştilor să sune 
îndelung pe urma lor. 

Nu se putea face absolut nimic. 

Alba era compromisă. Oricine i-ar fi putut arunca în faţă 
vorbele: femeie întreţinută, — specificarea studentă (şi încă 
la Drept) devenind parcă o poreclă a trotuarului practicat 
intim. 

Era penibil şi oribil! Tocmai el, care stima pentru întiia 
oară o femeie, ea nefiind soţia lui, acordîndu-i numai 
acolada purei adorări, s-o compromită categoric, fără 
replică! 

— Alba, am să-ţi spun ceva foarte delicat... 

Isprăviseră masa. Erau la cafea, numai ei doi. Mărioara 
mînca la bucătărie. 

— ... lartă-mă că te necăjesc, dar n-am încotro. Suntem 
oameni şi trăim printre oameni. Alături de tine uitasem. Dar 
semenii mei mi-au adus aminte. Nu ştiu dacă-ţi dai bine 
seama că Ploieştii e un oraş de provincie. 

— Gura lumii? 

— Da. Oamenii ţi-au înregistrat prezenţa în casa mea (nici 
nu era greu) şi şi-au pus lor diagnosticul, crezînd că ni-l pun 
nouă. 

— Da, era de aşteptat, încuviinţă calm Alba. 

— Ce facem? 

Alba ridică din umeri. 

— Nu, nu, Alba! Nu pot accepta ca reputaţia ta să sufere 
din cauza mea. Trebuie să reparăm râul făcut. 

Alba îl privi atent. 

— De ce sa nu fii soţia mea? Ştiu, ţi-aş putea fi tată. Dar 
nu-ţi sunt tată. Singurul mod de a-mi purta numele e 


acesta. Ca atare ţi-l ofer, ia bine aminte, Alba, fără de nici o 
rezervă. Nu ştiu dacă sunt de ajuns de clar? 

Alba îl cîntări un timp din privire (o suportă limpede), apoi 
se adună în gîndul ei. 

— Îmi eşti frate bun? îl cercetă ea, c-o patetică dorinţă de 
adevăr. 

— Bun, Alba, cinstit, curat, fără gind ascuns. 

— Atunci îţi mulţumesc. Dar mai aşteaptă. Căsătoria 
trebuie să fie altăceva. Să n-o murdărim, grăbindu-ne, Ne- 
am înţeles? 

— Îmi dai voie să-ţi sărut mîna? întrebă el cu ochii umezi. 

— Nu. Strînge-mi-o. Ca fraţii, — dar ca cei buni, adăugă 
ea, chemînd suris pe melancolia feţei. 


Cap. XVI 


Dar Batişte, neprimit în casă pe uşa Crăciunului, revenea 
chiar prin cel care i-o interzisese: prin Vizanti. Căci duioasa, 
frăţeasca amînare a căsătoriei în speranţa unui moment 
mai bun pentru săvîrşirea ei neconvenţională, implica 
prezenţa lui Batişte în sufletul Albei. Dilatîndu-l, de-acolo 
venea. 

Pînă atunci, într-un fel de suspendare a ostilităţilor, 
Batişte dispăruse dintre ei. Acum reapărea: ca o piedică a 
căsătoriei, cel puţin a unei căsătorii imediate, aşa cum o 
plănuia Vizanti. 

Şi din această simplă contrazicere a dorinţei lui, Batiste 
apăru sub altă formă, mai puţin autoritară, dar mai 
insidioasă şi mai virulentă: sub forma geloziei. 

Redeveni gelos pe Batişte. 


Pînă atunci, trăise cu Alba, parcă renunţînd şi la dorinţe 
trupeşti şi la gîndul de-a o avea pe Alba. De cînd însă 
proiectase căsatoria, fără ca dorinţa să apară, ca atare 
(biologic), psihologic era sugerată!B:* de căsătoria care o 
implica. Aşa că, deodată, dorind astfel (indirect), — îl avu 
din nou în faţă pe Batişte: cel iubit de Alba. 

Şi Alba deveni un pic impură, prin dragostea ei pentru 
Batişte şi prin ceea ce decurgea logic din noţiunea de 
dragoste. 

Ca atare, ea îşi pierdu certitudinea extatică de pînă 
atunci, devenind failibilă. 

Şi Vizanti începu să o învăluie cu bănuieli. 

La ce se gîndea ea cînd era singură în odaia de sus? E cu 
putinţă să-l fi expulzat pe Batişte din gindul ei? Dar chiar 
dacă-l eliminase din gindurile conştiente, subconştientul nu- 
| păstra? Dar noaptea nu-l visa? Dar trupul ei viu, sănătos, 
tînăr, nu-l dorise? Nu visa noaptea bărbat, bărbat venit 
aspru şi greu în aşternutul ei, pier- zîndu-şi în vis fecioria 
fiinţei de omât necălcat? 

Ah! Batişte! Batişte! 

Cum să lupţi cu nevăzutul din sufletul unei femei? 

Uneori se convingea de contrarul: că Alba nu e femeie în 
sensul obişnuit. Că toate obscurităţile tulburi care 
caracterizeazăt7s+ pe femei, făcîndu-le plurale, succesiv 
contradictorii şi uneori chiar concomitent, înnebunitor 
incerte prin mobilitate [indescifr.], — în ea nu apăreau cru- 
ţindu-i evidenţa ei alpină!77* de tiritoarele lor umbre. Că 
Alba e sănătoasă. Că trupul ei sportiv, robust echilibrat, 
suportă fecioria fără nici o concesie îndoielnică sau 
penumbră. 

Astfel, o reclădea din nou pe Alba din lumini şi 
transparenţe, — odihnindu-se în adoraţia ei fără rezerve. 
Dar, de îndată Sigrid îi răsturna totul. Căci pura Sigrid îl 
înşelase, — sau, oricum, iubise şi pe altul. 

Deci, nici Alba... 


Şi neputind-o uri pe Alba, gindul lui se ducea să muşte din 
irealitatea prezenţei marelui Batişte. 

Era gelos! 

Şi prin obsesia prepuelnică, bănuitoare, a geloziei, 
raporturile lui cu Alba deveneau inegale, se alterau, luîn- 
du-i odihna bucuriei unitare de pînă atunci. 

Nu se certau. Pentru nimic în lume n-ar fi îndrăznit să-i 


facă un reproş sau s-o întunece cu nuanţa unei iritări sau 
s-o contrazică brutal. Dar transparenţa raporturilor de 
pînă atunci se micşorase, devenind ca o sticlă aburită pe 
care trebuie să o ştergi, ca să poţi vedea prin ea. 

Ferestrele fumegau leneş a sfîrşit de iarnă. 

Trupul purta ostenit paltonul depăşit,  dorindu-şi 
libertatea. 

Streşinile şi ulucile picurau, înmulţind şi afară tic- tacul 
ceasornicelor. Uneori alunecau lostopane mari de omăt 
muiat, răbufnind cu tunet, aducînd aminte de glasurile 
războiului. 

Oraşul îşi schimba culoarea. Din alb ca zăpada, devenea 
cenuşiu. 

Şi Alba (din pricina geloziei) îşi pierdea strălucirea de 
iarnă, devenind (ciudat) mai pămînteşte tînără, ca ţărîna 
fără de zăpadă, care se apropie de izbucnirea ierburilor 
verzi. 

Într-o noapte, Vizanti adormi foarte tîrziu, — parcă auzind 
nelinişte şi în odaia Albei (ieşise şi afară, verificind că 
fereastra ei era deschisă, fereastra despre care la începutul 
iernii îi spusese: „Am deschis-o ca să intre cel care a 
plecat”). 

Aşadar adormise chinuit. Şi o visase pe Alba, aşa cum o 
văzuse la Lido: goală în costum de baie, cu arzătoarele 
reliefuri sprintene ale trupului ei înflorit din apa albastră, 
proiectat pe cerul albastru. 

O dori. Crescu prin somn spre ea, dureros, pătimaş, milos. 

Se deşteptă fără de ea în braţe, — ca despicat. 


Nu mai putu dormi. Cu halatul peste pijama, ieşi afară. 
Noapte de primăvară, după ce abia s-au topit zăpezile. 
Mirosea a dragoste trupească în văzduhul umed, din 
pămîntul ud, străpuns de preajma ierburilor. Sevă era şi-n 
boarea nopţii, nu îndulcire de petale, — frusta sevă. 

Fereastra Albei era tot deschisă. 

Pe-acolo intra primăvara în odaia ei, în patul ei, în somnul 
ei, în trupul ei. 

I-l dori cu atîta putere, încît gîndul, desmăţat ca în vis sau 
în aprig vin, sări pe fereastră şi o violă. 

A doua zi, deschise din nou uşa atelierului. 

Şi vru iarăşi să dea lutului, prin artă, ceea ce nu putea da 
dragostei prin trup. Ah! Batişte! 


Cap. XVII 


Dar şi-n Alba creştea acea nelinişte, poate adusă de 
fereastra primăverii, poate de alte ferestre, care multiplică 
sufletul în visuri, făcîndu-l să trăiască şi altfel, pe hotarul 
dintre amintire şi presimţire. 

De cîte va ori, Alba visă pe Ingrid, care vroise să se 
arunce, după întîlnirea cu ţiganca, sub roţile automobilului. 
Auzea prin vis ţipătul feminin al disperării locomotivelor, 
spintecînd noaptea, şi vedea mulţimea de roţi care treceau 
prin fiinţa ei ca valurile mării şi copitele cailor unei armate 
în marş. 

Toate treceau şi ea rămînea neputincioasă pe marginea 
lor. 

Se trezea în patul lui Sigrid, la Ploieşti, şi iar îi părea că 
visează. 


Ce era adevăr şi ce era minciună dintre toate acestea? Nu 


mai putea dormi. Stătea cu ochi deschişi prin întu 

neric, căutînd o lumină. Nu mai era sigură de nimic. Bine! 
Rău! 'Ioate se învălmăşeau, încilcindu-se. De- atitea luni 
stătea în casa unui bărbat cere nu-i era nici rudă, nici soţ, 
nici iubit, acceptînd darul ospitalităţii lui, în vremuri grele, 
cînd astfel de daruri creeau obligaţii straşnice. 

Se va căsători cu Vizanti? 

Îşi va răscumpăra ospitalitatea şi întreţinerea plătind cu 
trupul? 

Era aşa de convinsă că nu, — încît i se păru că înşală. Şi 
aproape nu-i veni să creadă că Alba Davizilor din Şiria 
poate fi un fel de escroacă. 

Ce se întimplase cu ea? Cine o vrăjise? Cine o moleşise în 
aşa măsură, încît s-o facă să se lase întreţinută de un 
bărbat, pe care nici măcar nu-l plătea în natură? 

Dar o astfel de plată ar fi dezgustat-o'2:* mai mult decît 
orice, chiar şi decit trişarea. Nu putea accepta plata cu 
trupul, făcută unui om ca Vizanti. Şi fără să ştie exact de ce 
simţea că, o dată cu venirea primăverii, Vizanti s-a 
schimbat. Ea, Alba, avea o mare experienţă a creditului 
tolerant (cîtă vreme durează speranţele impure) care 
devine agresiv de îndată ce aceste speranţe sunt infirmate. 
Era deprinsă să cetească în ochii creditorilor bărbaţi clipa 
cînd se transformă în ţevi de puşcă, astfel ameninţind-o pe 
platnica întîrziată. Văzuse această metamorfoză a privirii în 
ochii proprietarilor, a birtaşilor, a lăptarului, a băcanului, a 
brutarului, a croitoresei, a cizmarului. Căci ea, de-a lungul 
anilor regăţeni mai cu seamă, trăise acrobatic, din datorii 
mereu întinse!72:. Această privire recapitulativă o regăsea, 
pe un alt plan, în ochii lui Vizanti. Vedea în ochii falsului 
tată, cum se ridică ţevile de puşcă ale creditorului 
imperativ. 

Şi nu se mai simţea ca pînă atunci la ea acasă, într-o 
amorţire de iarnă, şi pe urmă într-o vacanţă de Crăciun, — 


ci în casa străină, unde n-a plătit nici chiria şi nici masa 
ştiind că nici în viitor nu va avea de unde. 

Poate că tocmai acest caracter somativ al realităţii şi 
conştiinţa deprimant-evidentă că nu poate face faţă, că nu 


poate plăti, că n-are cu ce şi de unde, — creeau în ea 
datele psihologice din primăvara trecută cînd, la fel 
exasperată şi deprimată de viaţă şi de sărăcie, vroise să se 
sinucidă. 

Visa mereu Țiganca. 

Şi primăvara de atunci venea cu ea drăceşte vie, ca din 
Ţigancă. 

S-apropia iar de o răspiîntie. Era neliniştită (nu somnolentă 
ca la începutul iernii), îşi pierduse pofta de mîncare, somnul 
ei devenea fragil, rupindu-se mereu ca o aţă putredă cu 
care nu poţi să coşi nimic. Se vede că şi pe faţa ei s-arătau 
semne de osteneală, căci ochii lui Vizanti, uneori şi 
întrebările, o cercetau mereu, silind-o să mintă. Formula tip 
era: cetitul pentru examene. Se pregătea intens, — ci-că. În 
realitate, isprăvise cu preparatul examenelor. Ca niciodată, 
studiase odihnită şi bine hrănită, fără să-şi împartă timpul şi 
cu altăceva. Cum era deprinsă din copilărie să studieze 
ordonat şi intensiv, dăduse gata incredibil de repede toată 
materia. 

Acum însă se despărţise fără punte de caietele de curs. 
Invocarea lor era o „manoperă” defensivă, termen din 
Codul penal. Deci i se părea că, cu toate, poate să încapă în 
vreo definiţie a codului penal. Înşelăciune, de pildă, 
infracţiune prevăzuta de articolul 549 C.P 

Astfel: „Acela care, în scopul de a obţine pentru sine sau 
pentru altul un folos material îngust, face să treacă de 
adevărate fapte mincinoase, sau prezintă ca mincinoase 
fapte adevărate...” 

Art. 549 C.P făcea portretul Albei David în actuala 
conjuncturăt80:.. 


Cu alte cuvinte, dacă cineva (Sigrid, de pildă) i-ar fi spus: 
„Eşti o escroacă, Alba David!” — ea ar fi trebuit să plece 
capul. Şi toţi Davizii cu ea, plopii ei din Şiria. 

Dar pînă cînd? 

Acest ciceronian „dar pînă cînd” tresărea mereu în ea, 
dindu-i o scuturare a capului, o înălţare a frunţii şi o 
dilatare a nărilor, — o luptă cu nevăzutele. 

— Începe primăvara, Alba. 

— Sigur că începe. Dar de ce mi-o spui aşa? 

— Fiindcă uneori semeni c-un mînz care-şi scutură coama 
pe iarbă verde. 

Trebuia să suridă. 

Şi iar minţea. 

Trist, Alba David! 

Devii un fel de Ingrid! Trist! 


Cap. XVIII 


Se lumina pămîntul a verde de primăvară spre nou 
albastrul cer în care s-aurea saltul de leu tinar al soarelui. 

Cu toate că focul ardea încă în sobe, odaia Albei nu se mai 
sătura de primăvară. Fereastra era mereu deschisă. 
Lungile perdele albe ondulau necontenit, plecînd şi iar 
venind, ducindu-se în cer şi de acolo aducînd lumini în 
odaie. 

Alba visa atit de mult, încît somnul ei îşi pierduse 
semnificaţia de topire în odihnă neagră, căpătînd-o pe 
aceea de carte cetită cu ochii închişi. 

Receti astfel episodul întîmplat la începutul iernii, chiar în 
odaia ei, între fereastra deschisă pentru Batişte, şi uşa pe 
care năvălise cel cu boca-boca. În vis, creşterea lui Vizanti 


spre odaia în care ea era răstignită oarecum pe fereastră, 
cu minile ţintuite în laturi, — îi dădea cea mai 
spăimîntătoare bătaie de inimă a coşmarului. Vroia să se 
libereze din răstignire, zvicnea, o dureau coasteleitl: de 
efort, dar nu putea. Şi Boca-Boca venea. În vis, nu mai era 
cu nume de om, ca Vizanti în realitate. În vis, acela se 
numea Boca-Boca. Nimeni nu-l chemase astfel, dar ţipătul 
tăcerii ei aşa simţea scandarea apropierii lui. Venea de jos, 
dar nu dintr-o casă omenească; venea din adîncul negru al 
pămîntului deschis, el, şi mai întunecat decit noaptea, ca un 
monstruos liliac-vampir: Boca-Boca. 

Se deşteptă dezvelită, năduşită, gata să cadă din pat. 

Şi trează, frica nu pleca. 

Numele din vis, Boca-Boca, era mai puternic decit 
realitatea. 

Se temea de Boca-Boca. 

De Vizanti? 

Această spaimă din vis cu care îl întimpină altfel decît 
pînă atunci pe Vizanti, îi rechemă imediat după secundele 
visului oprit, amintirea scenei de la începutul iernii. 

— Ce-i asta? De ce-ai deschis fereastra? 

— Ca să intre cel care a plecat. 

— lar Batişte? 

— lar Batişte. 

— Iiubeşti? 

— Il iubesc. 

— Pe el? 

— Pe el. 

— Şi-ndrăzneşti să-mi spui asta mie? 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Sunt omul care te-a adunat de pe drumuri. 

Boca-Boca! 

Cel din visul oprit continuă întocmai în amintire năvălind 
spre fereastra deschisă unde se refugiase ea. Bo- ca-Boca! 
gindi ea, cutremurîndu-se. 

Dar ce vroia omul pasăre? 


Vroia (evident) s-o violeze. Şi asta cînd? După ce vorbise 
cu ea coherent, dovedindu-i că nu era beat, în tot cazul nu 
în aşa măsură încît să atribuie impulsiunea violului, beţiei. 

Deci: Boca-Boca, imediat după plecarea lui Batişte, 
lăsîndu-şi prietenii jos să chefuiască mai departe, venise 
calm spre odaia ei (bătuse la uşă şi încă fără violenţă, 
delicat), hotărît s-o violeze. Unde? În camera şi în patul 
suavei şi pateticei Sigrid, care se sinucisese fiindcă Batişte 
o înşela cu orişicare femeie întilnită. 

Dar o astfel de comportare era compatibilă, cel mult, cu 
un om ca Batişte, aşa cum apărea în portretul pe care i-l 
făcuse fratele Panait, — un Batişte care „înghiţea pe orişice 


femeie întilnită”, un Batişte cinic, amator de efecte teatrale 


şi de subtilităţi cabotine. Într-adevăr, un 

astfel de Batişte ar fi fost capabil să violeze pe o fată care 
semăna cu fosta lui iubită (sinucisă din cauza lui), chiar în 
patul ei. 

Dar dezarmatul, dar învinsul şi înşelatul Panait Vizanti? 
Putea oare un om ca Vizanti, care suferise atît de mult din 
cauza adulterului tolerat încît se închisese în atelier nu cu 
sculptura (în care nu credea), ci cu băutura, — putea el, 
treaz, să violeze o fată care semăna cu patetica moartă? 

Boca-Boca! 

Numele din vis era atît de sinistru, încît recapitula toate 
spaimele existente ale copilăriei: Strigoiul, Cimitirul, Miezul 
Nopţii, Omul galben, Ştima lacului. 

Dar, irezistibil, Panait Vizanti era învăluit în noaptea celui 
din vis, realitatea lui din ultimul timp fiind întunecată de 
apariţia celuilalt. 

Nu-l mai vedea pe Panait Vizanti (cel cu „No, hai”!). Vedea 
numai spaima care venea dinspre el. 

Readormi. 

Pînă la prînz, izbuti să-l evite pe Vizanti, dar cînd se 
cobori la masă şi-l văzu cu mîinile întinse înspre ea, gata 


parcă s-o culeagă pentru scrînciob, avu pentru el o repulsie 
atît de violentă, încît se opri, lăsînd pauza unei trepte între 
miînile lui şi ea. 

— Ce s-a întîmplat? Eşti supărată pe mine? 

— Nu, protestă ea. De ce să fiu supărată? 

— Atunci de ce nu vrei să-mi dai mîna? 

I-o dădu. Era îngheţată, — ca atunci, desprinsă din vintul 
ferestrei deschise la începutul iernii. 

Panait vru să i-o încălzească în miinile lui. Dar ea şi-o 
trase. 

— Alba! Ce ai? 

— Nimic! 

— Cum nimic? Eşti rece. Tresari. Ai cearcâne... 

— Primăvara! 

Şi-şi aminti, deodată, izbucnită din aceste vorbe, scena 
din primăvara trecută, după încercarea ei de sinucidere, în 
automobilul lui Batişte, în bătaia vîntului, în marea lumină, 
cînd glasul lui vorbise ca din soare: 

— Da, Ingrid, e primăvară. 

Acum nu mai era, decit la ferestre străine. 


Cap. XIX 


— Da, Ingrid, e primăvară. 

O sfişia de melancolie acest glas, care suna în ea ca 
buciumul în înălţimi de munte. Nimic nu putea fi mai trist 
decît astfel spus, numele de moarte al bucuriei. 

Se uita la cer şi-i venea să plingă. 

Se uita la muguri şi-i venea să plingă. 

Îi era mila de toţi, — şi de cel de jos, pe care-l evita, 
încredinţată că-l face să sufere. I-ar fi dat orice s-ar fi putut 
cuprinde în vorbele: ia-ţi!, — dar „ia-mă” nu putea să spuie. 

Şi ea suferea: sus la ea, în odaia lui Sigrid, unde se 
închidea voluntar. 

— Da, Ingrid, e primăvară. 


Glasul lui Batişte era din nou în ea. 

Într-o noapte, visă un mort uriaş, cu două lumînări arzînd 
la căpătii. Parcă murise un munte, răsturnat pe o cîmpie 
întreagă. Ea venea spre el, ca o furnică, fără să-l poată 
cuprinde cu ochiul ei. Pînă cînd aflase. Mortul era Batişte. 
Sunau clopote. 

O deşteptase inima: cu furtuni de clopote în ea. 

— Nu-nu-nu! 

Dar nu! Visase! 

Batişte trăia. 

Aceste simple vorbe (delicate!&2:*: ca o primăvară în 
munte), „Batişte trăieşte”, o umplură de o atit de ascuţită 
fericire, încît ştiu că îl iubeşte. 

Rămase ca răsturnată. 

Dar iarăşi se gindi că e război, că el luptă pe front şi, 
ridicîndu-se în genunchi pe patul visului, spuse: 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, apără-l pe Batişte. 
Apără-l Doamne. M-auzi? 

Afară, în glasul tăcerii, sclipeau toate stelele nopţii. 

— Da, Ingrid, e primăvară. 

În noaptea următoare (cu crai nou ascuţit), Ingrid visă că 
plînge în automobil, cu obrazul lipit de pieptul odihnitor al 
marelui Batişte. 

Alba David se deşteptă plingînd în patul lui Sigrid. 

Îl iubea pe marele Batişte Condor. 

Absurdul magic al inimii învingea orişice logică şi orişice 
morală. Îl iubea pur şi simplu. 

— 'Te iubesc, Batişte. 

Noaptea-i luă vorbele; păstrîndu-i-le în primăvară. 

Dar nu numai că-l iubea, dar şi îl aştepta. Şi deodată, 
primăvara fu ca un semn al întoarcerii lui. 

Sări din pat şi, desculţă, în cămaşă de noapte se lăsă 
cuprinsă la fereastră de noaptea de primăvară. 

Îşi aminti cu toate clopotele inimii: 

— Bună dimineaţa, Alba. 


Din nou crescu sub fereastra ei, în vinăt de noapte, 
soarele acelei dimineţe. 

Şi iarăşi capul ei tînăr se scutură cu sfidare şi mînie: dar 
pînă cînd? Cine îl vorbise de rău pe marele ei Batişte, pe 
care inima ei, orice să-i fi dovedit mintea argumentului, îl 
iubea necontenit, cu toate bătăile ei. 

Dar cum acceptase ea totul fără luptă? 

Boca-Boca! 

Sporeau în ea glasuri de taină care o îndemnau să lupte 
iar, să nu se lase, să dezgroape, să vadă, s-audă şi să caute. 

Toată noaptea se gîndi la fereastra inimii de primăvară. 

Şi deodată, cu Sigrid într-un gind, la aceeaşi fereastră, se 
întrebă: „Dar dacă nu m-am sinucis în România, ştiind că 
Batişte mă înşală, — pînă şi cu Mărioara, de ce să mă 
sinucid tocmai în Suedia, unde m-a adus Batişte cu 
avionul?” 

— Eu sunt Sigrid! Eu sunt Sigrid! murmură ea, căutînd să 
fie numai aceea. 

Ea e Sigrid. Îl iubeşte pe Batişte. E căsătorită cu Panait 


Vizanti, pe care nu-l iubeşte. Dar Batişte o înşală cu 


orişice femeie întilnită: e un vicios. Ea suferă, se roade, 
se frămîntă, nu doarme, nu mănîncă, visează. Dar îl iubeşte 
pe Batişte cu atita putere, încît trece şi peste pofta lui 


vicioasă. A văzut cu ochii ei cum era în braţe cu Mărioara 


ţiganca, aici, în patul negru. Şi 
nici nu i-au orbit ochii arşi de oroare, şi nici n-a murit de 
inimă, şi nici nu s-a aruncat pe fereastră sau sub roţile 
trenului, care trec necontenit prin nopţile ploieştene. A 
rezistat. Deci dragostea ei pentru Batişte învinge tot, chiar 
şi moartea. 

— Atunci de ce în Suedia? Sunt cu Batişte. El m-a adus cu 
avionul. Îmi revăd ţara, Suedia, pe ai mei, locurile copilăriei. 
De ce să mă sinucid?... Şi totuşi, m-am sinucis. Atunci... 


Atunci... Atunci m-am sinucis din cauza celuilalt, a soţului 
meu, a lui Panait Vizanti. Dar cine e omul acela? întrebă 
Sigrid. 

— Boca-Boca! răspunse în şoaptă Alba, cutremu- rîindu-se 
de frig. 


Cap. XX 


O chema soarele. 

Şedea pe scîndura feresterei deschise, în pantaloni scurţi 
de sport, cu genunchii la bărbie, uitindu-se la cer ca la o 
mare, parcă aşteptînd iviri, vestiri, plutiri. 

Astfel se topea în vagul marii străluciri, lepădindu-se de 
gindurile care o frămîntau şi noaptea, numai acolo cruţînd- 
0. 

Căci, hotărît, era ca obsedată. Panait Vizanti? Sau Boca- 
Boca? Cine era Boca-Boca? Panait Vizanti cel din vis? Sau 
Batişte din vorbele lui Panait Vizanti? 

Unde era adevărul? 

Cum să-l afle? Şi de la cine? 

Numai pîndă, frămîntare şi o repulsie pentru Vizanti atit 
de irezistibilă, încît şi strîinsoarea pe care i-o acorda, cu 
degete de ghiaţă, era o minciună pe care şi-o impunea. 

Creştea un fel de urlet din trupul ei, cînd se gindea la 
Boca-Boca, nemaiputînd să-l separe pe Vizanti de acela. 

Şi totuşi, se-ndoia. O iarnă întreagă trăise sub acelaşi 
acoperiş cu Vizanti, fără ca niciodată un cît de mic echivoc 
să fi pătat raporturile dintre ei. Cînd fusese bolnavă, o 
îngrijise fără să-i impună prezenţa lui, anga- jindu-i 
infirmieră de la Bucureşti. Apoi, în timpul oarecum 
convalescenţei, se purtase cu ea ca un adevărat tată, toate 


solicitudinile lui avînd un emoţionant caracter de asistenţă 
părintească. 

(De altfel, sufletul ei nu putea respinge, orice s-ar fi 
întîmplat, acele zile şi nici recunoştinţa pentru acel Panait 
Vizanti care i le dăruise). 

De asemeni, cursurile aduse din propria lui iniţiativa de la 
Bucureşti şi cumpărate cu banii lui. Nu faci astfel de daruri 
unei femei cu care vrei să te culci. Pentru astfel de femei şi 
pentru astfel de intenţii sunt de-ajuns sticle de parfum, 
chiar cărţi de lux, tablouri şi o mie de nimicuri somptuoase. 

Caietele de cursuri defineau un suflet (al lui, de a- tunci), 
intenţii părinteşti pentru cariera ei, pentru viitorul ei, — 
purificînd reconfortant şederea ei în casa lui. 

Apoi vacanţa petrecută cu el la Valea Tînără! Adevărată 
vacanţă, de Crăciun. Steaua de la fereastra acelei vacanțe 
putea să rămiie acolo. 

Atunci? 

Dar acel Panait Vizanti (despărţit de cel din dimineaţa 
plecării lui Batişte), rărninea în amintire, în trecut. 

Acum după visul cu Boca-Boca şi gîndurile care-l 
adnotaseră critic, carnea ei ţipa la apropierea lui Vizanti: 
Boca-Boca! Şi se temea. 

Dar oare nu-l ponegrea? Nu căuta ea oare argumente 
pentru a explica repulsia ei fizică pentru Panait Vizanti şi 
pentru a justifica neta ei hotărîre de a nu-i fi soţie)? Nu-şi 
îndreptăţea astfel nerecunoştintele pentru binefacerile lui 
Vizanti? Căci, hotărît, astfel de ginduri (care oarecum îl 
cleveteau la bucătărie) dovedeau că e meschin lucidă pentru 
unele amănunte şi surprinzător ingrată. 

Stătea în mare cumpănă. 

Şi poate că locul ales de ea — pervazul ferestrei cu soare 
tocmai pentru clipele de relativă recreaţie, cînd frămîntarea 
ei îi acorda cîte o pauză, — dovedea şi simbolic cumpăna 
plecării. 

Nu mai era în casă. 


Era pe aerianul hotar care desparte casa celor care rămîn 
de cerul celor care pleacă. 

Dar într-o zi, cum stătea aşa, numai c-o bluză subţire şi cu 
picioarele înalt goale, pe pervazul ferestrei, într-un soare 


de topaz, — se simţi deodată pindită. Fără să facă nici o 


mişcare aparentă, îşi concentră ascuţit atenţia în coada 
ochiului şi desluşi, ascuns după un castan, dar cu o avintare 
a capului de pasăre de pradă care depăşea ascunzătoarea, 
pe Booa-Boca! În ochii lui ardea violul. 

Abia îşi stăpîni izbucnirea trupului. 

Lăsă un timp să se potolească bătaia inimii. 

Tot trupul ei, astfel privit, se revela dezgustător. Ar fi vrut 
să i-l arunce ca pe o carne. Na! Satură-te, fiară! Pleacă din 
ochii mei. 

Dar nu numai trupul ei, ci primăvara de afară, zborul 
păsărilor, piuitul puilor, totul devenea dezgustător, — dîndu- 
i dorinţa focului purificator. 

Fără să pară că l-a dibuit, plecă de pe fereastră, închizînd- 
o calm. 

Cu mîinile pe inimă (era ş-acolo un fel de boca-boca) stătu 
mult timp, ca un străin de casă, fără să ştie ce va face. 

Îi venea să fugă (era un făcut! Fuga era comandamentul 
acestei încăperi din care şi Sigrid fugise: ea definitiv, în 
moarte). 

Cu încetul însă se potoli. Dispăru şi frenezia de re- 
pulsiune pentru toate formele vieţii. Regindi totul, cîn- 
tărind critic. 

Nu se înşela iarăşi, obiectivîndu-şi sofistic subiectivismul? 

Explozia de dezgust provocată de „pînda lui Boca- Boca” 
(aşa o definea) nu era un procedeu iscusit care să-i justifice 
dorul de ducă? 

O pîndea Boca-Boca? 

Sau o privea cu discreţie (vrind să n-o tulbure) un om 
care-o iubea, desigur, dar care era şi sculptor? De ce 
omitea ea mereu, cînd îl analiza pe Vizanti, şi realele lui 


însuşiri de sculptor? Cam diletant, dar cu talent. Deci: cu 
sensibilitate pentru formele plastice. Era oare de mirare că 
un artist se poate uita şi altfel decît „satirul bătrîn”, la o fată 
tînără, cu trupul călit în sporturi? 

Nu numai că nu era de mirare, dar era chiar firesc. 

Atunci? 

— Ajută-mă, Dumnezeule. Spune-mi ce trebuie să fac. 

Căci îşi dădea seama răspicat că izbucnirea (mărturisită) 
a dragostei ei pentru Batişte (chiar dacă era netrebnic, aşa 
cum i-l zugrăvise Vizanti) o făcea adversara lui Vizanti, — 
forma ingratitudinii ei faţă de el depăşind pasivitatea 
indiferenţei, devenind duşmănie activă. Ştia că nu poate să 
fie soţia lui Vizanti, chiar dacă niciodată nu i-ar fi fost dat 
să-l mai întilnească pe Batişte. Pur şi simplu nu putea fi 
soţia acestui om. 

Dar putea ea oare să-l îndurereze, respingîndu-i 
prietenia? 

Şi o fugă din casa lui însemna să răspundă cu o copită 
celui care-i întinsese sufletul şi amîndouă mîinile. 

— Ce să fac? 

Clipea de nehotărtre în odaia lui Sigrid. 

Se gindi deodată la Mărioara. 

Ce-ar fi să încerce s-o descoase pe ţigancă? 

Nu numai că Mărioara era veche în casa lui Vizanti, dar 
părea că ştie atit de multe, încît de cîte ori se uita mai lung 
la cineva sau la ceva de acolo, te mirai că nu-şi dă drumul 
lung la gură şi înţelegeai că şi-ar da ea bucuros, numai că 
astfel de lucruri nu pot fi spuse cu glas tare în casa băţului 
lui Vizanti. 

Mărioara: pretinsă aventură a lui Batişte, — în versiunea 
Panait Vizanti. 

Dar putea, mai ales ea (necăsătorită cu Vizanti, echivoc 
ospitalizată) să facă astfel de anchetet83:? 

Şi i-ar fi răspuns sincer Mărioara? 

Era convinsă că Mărioara, solidară cu toţi chefliii lui 
Vizanti, în frunte cu Batişte, pe ea o detestă mieros. Căci 


era primejdia stăpinei în casa numai cu bărbaţi. 

Renunţă deci şi la Mărioara, coborînd la dejun încă mai 
nehotărită, participind cu efort şi cu ipocrizie la conversaţia 
în doi cu Vizanti, neştiind cum să plece mai repede, sub 
pretextul unor crampe. 

A doua zi, la ora ferestrei, adică a soarelui, se întilni din 
nou cu fereastra şi cu amintirile ferestrei. Nu se aşeză pe 
pervaz, dimpotrivă, închise fereastra şi cu un subit 
detectivism o acoperi cu camuflajul care însă avea o 
crăpătură recent descoperită. Se uită prin crăpătură. După 
un timp îl văzu pe Vizanti cum răsare. Boca-Boca de după 
castan. 

Dar nu plecă: nici el, nici ea. 


Vizanti, ca un om cuprins de primăvară şi de amintiri, 
bătea pietricele cu virful băţului, părînd foarte concentrat, 
dar în realitate supraveghea fereastra ei, sperind că odată 
şi odată tot o va deschide, oferindu-i din profil pulpele ei 
prelungi şi avîntul sînilor ei în bluza de vară. 

Neîndoios! Acolo era Boca-Boca, în soare de primăvară, 
dar ca în lumină de lună, cu ochi stranii — ca acei oameni 
întilniţi la marginea lunară a cimitirului. Dacă eşti mare, îţi 
faci cruce; dacă eşti copil, fugi ţipînd. 

Cînd, deodată, se întîmplă ceva. Boca-Boca crescu într-o 
dilatare de păianjen, dar nu spre fereastra ei camuflată, ci 
spre poartă. Apăruse, ca ţişnit din primăvară, o ţigancă 
tînără, cu ghiocei în mînă. Îi ieşea aproape un sîn din 
cămaşa larg deschisă pe pieptul de aur smolit. Şi avea buze 
roşii ca miezul piersicii şi păr ca de mangal. 

Boca-Boca o ajunse, o învălui cu vorbe şi o luă cu el, — 
prinsă, ca de păianjen. 

Unde putea s-o ducă? 

În atelier. (Parcă vorbise Sigrid) Coborînd în goana scara 
adevărului găsit, Alba porni în vîrfuri, pas cu pas, spre uşa 
atelierului. 

Se opri, aproape ca în uragan, în bătăile inimii. 


Şi auzi ce nu văzură ochii. 

Căci geamătul lui Boca-Boca umplea atelierul lui Vizanti. 

Acum ştia de ce-şi curmase viaţa biata Sigrid. 

Dar Batişte? 

— O! Batişte! Ce bine-mi pare! oftă ea din adînc. 

Şi se bucură atît de fierbinte regăsindu-şi speranţa 
dragostei, încît, plecînd de acolo, tot în virfuri, mai întoarse 
ochii înspre uşa adevărului, spunînd cu milă si dezgust 
deopotrivă: 

— Bietul om! 


Cap. XXI 


În primăvara care începea, Bucureştiul uitase atît de 
zîimbitor războiul frontului, încît în clipa albastră ca un cer 
de Paşte, cînd în locul clopotelor învierii s-ascuţiră sirenele, 
— bucureştenii se uitară cu dojană la dezlănţuirea care le 
spărgea timpanul, ridicînd din umeri. 

— Exerciţii de alarmă la oră nepotrivită! exclamară unii şi 
alţii, continuîndu-şi viaţa contrazisă doar o clipă de 
păguboasa ispravă. 

Nici pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti circulaţia nu se 
intimidă de atîta lucru. 

Dar dintr-un automobil militar care venea înspre Ploieşti, 
frînat ca la comandă, izbucni un uriaş civil, plutind în haina 
cam lărgită şi cu băț de invalid. Îl ridică, punîndu-se de-a 
curmezişul circulaţiei. Şi-o Dunăre s-ar fi oprit în faţa lui. 

— Stai, idiotule! 

Şoferul autobuzului dinspre Ploieşti opri brusc, gata să 
suduie. Dar străşnicia omului cu băț îi astupă gura. 

Celălalt articulă: 


— Vin avioane inamice. Daţi-vă jos în ordine şi risipiţi-vă... 

Nu le vorbea. Dispunea. 

Răsunară ţipete. Şi-ndată, interiorul autobuzului se zburli 
a panică şi a năvală. 

— Nu vă grăbiţi. 

Îi domina pe toţi, cu tun în fiinţă, ridicat la uşa 
autobuzului. 

— "Napoi. Dintii femeile, apoi bătrinii. Nu iese nimeni 
decît în ordine. 

Îi filtră terorizaţi prin disciplina lui brutală, unul câte unui, 
cînd deodată, uitind de toate, clipi năuc: 

— Tu? 

— Eu. 

— Hai! 

Porni cu ea, şchiopîrc-şchiopiîrc, trecînd de pe şosea în 
cîmp. 

Tot cerul zbîrniia ca un imens smeu ridicat în vînt. 

Sirenele încetaseră, c-un fel de miriit înfricoşat, turtindu- 
se, dar pocneau mut bateriile antiaeriene. 

Nouraşi de fum însemnau în azur locul îngerilor din 
pozele de pe vremea cerului. 

Şi zbîrniitul se-ncorda amplificat, ca şi cum un alt cer 
sosea, cu biciul acestuia, adus de o imensă elice 
mînioasătă!., 

Ca să creadă, Alba repeta în gînd: „Sunt eu, Alba David. 
Da, eu. Dar altfel”. 

Braţele lui Batişte o îmbrăcau toată, real şi miraculos. Era 
ea lingă un copac care ar fi luat-o în braţe, ducînd-o în 
legendă. 

— Eşti rănit? 

— Cit trebuie pentru un concediul. 

— Nimic grav, nu? întrebă ea, cuprinzîndu-l adînc în ochii 
ei albaştri. 

(Batişte slăbise. Întinerise. Părea şi mai înalt). 

O privi zîmbind, — adunînd-o în amintire, regăsind o. 

— Îmi pare bine, foarte bine că te văd, Alba Davil. 


— Ce face veverița? 

— Ve-Ve, nu ne-a uitat! spuse el, ca la telefon, celei din 
buzunar. Bine, foarte mulţumesc. 'Te doreşte. 

Scoase plosca cu coniac franțuzesc din buzunarul din 
dreapta. 

— Bea, Alba... Steaua magilor s-a oprit în această 
băutură. 

Bău ea un cogilc-cogilc. 

Eău şi el cîteva gîl-gil-uri. 

Masacrul începu. 

Ca şi cum calul lui Mestrovici ar fi săltat enorm de pe 
pămîntul omului, galopînd în cer. — răsună tunet de 
apocaliptice copite. Inima bătu săltat. 

Căzură unul lîngă altul, cu burta la pămînt, ţinîndu-se de 
mînă 

— Asta e războiul? îl întrebă ea palidă, căci mai departe, 
în locul unui grup de oameni, acum era o groapă: groapa 
lor. 

— Cam aşa. Dar te deprinzi. 

Îşi cufundă obrazul în palmele lui cu miros de pipă, în 
vastele lui palme regăsite printre bombe, sub cerul de 
moarte. 1 le sărută. Apoi plinse: în ele. Le spuse tot şi le 
ceru iertare. 

Nu mai ştia: vorbea cu ea în gînd? vorbea cu Dumnezeu 
în ceruri? sau vorbea cu Batişte în vis? 

Bubuiturile se apropiau, scurmînd cu trombe valea 
plingerii. 

Urlară oameni, ca sfărimaţi de-o judecată de apoi. Apoi 
urlară cîni, ca în noaptea de cutremur. 

Fum negru de incendii. Pocnete. Piîrîituri. Enorme 
prăbuşiri. Gesticulări demente. 

Soarele, deşi prezent în spaţiu, părea definitiv pierdut: a 
fost odată soare! 

Batişte, după încă o gură din ploscă (una pentru Alba, 
patru pentru el), cercetă cerul avioanelor, apoi pămîntul, 
iarba şi copacii proiectaţi pe cer. 


— E primăvară, Ingrid, — îi şopti el cu zîmbet. E 
primăvară, Alba, repetă el în noua primăvară. 

— Da, Batişte, e primăvară şi e moarte. 

Mina lui îi acoperi, dulce, gura vorbelor de prisos. 

Apoi, ridicîndu-se pe o coastă asupra ei, o adună la pieptul 
lui, umplindu-şi ochii de culoarea luminoasă a părului ei şi 
nările scăldîndu-şi-le ca-n preajmă de parfum de tei. 

Moartea era numai în jurul lor. 

Pe ei, ca într-un ţintirim, îi bătea soarele primăverii, 
vechiul soare, sfişietor de luminos. 

— Soare! 

— Asta da! încuviinţă el, pieptănîndu-i pletele în a- 
mintirea celeilalte primăveri, cînd vîntul i le filfiia mereu în 
viteza automobilului deschis. 

Şi iar o adinci în pieptul lui, cu ochii închişi, dîndu-i ca un 
fel de somn, în epilepsia noului Apocalips. 

Pînă cînd din nou, sirenele acordară vieţii ziua oprită. 

— S-a sfirşit. Uf! făcu el cu lehamite şi cu dezgust. 

Vru s-o ajute să se ridice. Dar revenind glumeţ asupra 
acestei porniri, o ridică de mijloc cu un singur braţ, fără de 
nici un efort, ca pe un mănunchi de flori de cîmp. 

Zîimbeau unul înspre altul, plini de ţărînă şi de iarbă, cu 
hainele mototolite. 

Bucureştii fumegau. 

Un copil plingea. 

Dintr-un automobil răsturnat, o giscă lungi gitul şi gigii 
bufon, în amintirea giştelor capitoline. 

— Ce facem? îl cercetă ea, c-un fel de zimbitoare 
anxietate, care în ochii ei albaştri prelungea cerul 
bombardamentului abia curmat. 

— “Te iau cu mine, hotări el. Am buzunar şi pentru tine. 
Dar... 

— Bietul Panait Vizanti, vorbi ea limpede, uman, direct, 
luîndu-i vorba începută. Oricum, mi-e şi milă de el. E un 
ticălos, dar şi un biet om. Ce-i mai rămîne? 

— Să vie Bazarcă! 


— Om bun, spune-mi tu (îl rugă ea de jos în sus, cu 
obrazul lipit de pieptul lui), ce înseamnă asta: Să vie 
Bazarcă? Parcă e mai mult decit: să vie lăutarii. 

— „Să vie Bazarcă” e a doua taină a bărbatului, dintre 
cele trei. 

— Şi întiia care e? 

— E dragostea, tînără doamnă Condor. 

Ea îl privi adînc, pînă la lacrimi. Le învinse. Surise. 

— Şi a treia? 

— Nu ştiu dacă e taină sau o idioţie, dar tot a bărbaţilor e, 
cel puţin aşa zic: o idioţie: e războiul.185* 

Şi zicînd aceasta, ridică în sus degetul arătător, ca după 
un „dixi”. 


9—20 august 1947 


Variante 


UI. Al. Philippide, Cărţile copilăriei, în Consideraţii confortabile, 
Bucureşti, 1970, Editura Eminescu, p. 126—127. 

121 Există posibilitatea ca romanul Zdrulă şi Puhă, publicat în 1948, să fi fost 
scris în vara aceluiaşi an, 1947. 

134 E. Lovinescu, Istoria literaturii, române contemporane, IV Evoluţia 
prozei literare, Bucureşti, Editura Ancora, p. 143. 

14Yperpessicius, Ionel Teodoreanu, La Medeleni, Hotarul nestatoric, în 
Universul literar, XLII, nr. 23, 6 iunie 1926, p. 12. 

154 D. Botez, Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei, în Cugetul românesc, an. 
II, 12, decembrie 1923, p. 878. 

16% 1. Teodoreanu, Jucării pentru Lily, în Însemnări literare, an. 1, nr. 16, 1 
iunie 1919, p.6. 

171 ibidem, p. 7. 

181 ipidem, D 7; 

19% 1. Teodoreanu, Jucării pentru Lily, în Însemnări literare, an. |, nr. 43, 7 
decembrie 1919, p.7. 

110) 7, Teodoreanu, Jucării cu luna, în Însemnări literare, an. |, nr. 14, 18 
mai 1919, p. 11. 

111) 1. Teodoreanu, Bucolice, în Gîndirea, an. |, nr. 5, 1921, p. 82. 

112) 1. Teodoreanu, O toamnă, 1, în Însemnări literare, an. |, nr. 23, 20 iulie 
1919, p.9. 

113 [. Teodoreanu, Jucării cu luna, loc. cit. 

114 ipidem, p. 13. 

1154 1. Teodoreanu, O toamnă, II, în Însemnări literare, an. |, nr. 25, 3 
august 1919,p.9. 

116) ş, Teodoreanu, E sabatul vintului, în Hiena, an. |, nr. 13, 22 iulie 1919, 
p. 10—11. 

117) Al. Philippide, Poezia lui Ionel Teodoreanu, în Ionel Teodoreanu, La 
porţile nopții, (Bucureşti) 1970, Editura Minerva, p. VII. 

4184 Pompiliu Constantinescu, I. Teodoreanu (Uliţa copilăriei, La Medeleni 
— Drumuri — Între vînturi), în Opere şi autori, Bucureşti, Editura Ancora, 
p. 86. 

119) 1on Cantacuzino, Ionel Teodoreanu, II, în România literară, nr. 3, 5 
martie 1932, p. 3. 

120: Oratorul Iorga şi scriitorul Sadoveanu, rezumat al cuvîntului festiv 
rostit de Ionel Teodoreanu la sărbătorirea profesorului Iorga, în Opinia, 
an. XXVII, nr. 7224, 5 iunie 1931,p. 1. 

121) 1, Teodoreanu, Prefaţă, în Arca lui Noe, Bucureşti, 1936, Editura Cartea 
Românească. 

122). 1, Teodoreanu, Noul Adam, Literatura constatativă şi rezolvativă, în 
Universul literar, XLVII, nr. 37, 29 octombrie 1938, p.1 şi 4. 

123) Dinu Pillat, Ionel Teodoreanu, în Mozaic istorico-literar secolul XX, 
Bucureşti, 1969, E.PL., p. 198—199. 

1245 7, Teodoreanu, manuscris 10762, B.C.S. Bucureşti. 


125) ibidem. 

1) în manuscris: figura 

1) În manuscris: Ţuc-Ţuc. 

1) În manuscris: invalid 1916 














ecventă. 
DI în ms.: Idriceanu. 











DI în ms. : om de casă 





UI în ms: pe chipului 











U) în ms: se pupau 
U în ms: Azes. 








1 
= 
Pi 
“i 
_ 














1 
o 
Fo 
= E 
= 


U în ms: (mai cu seamă din suita) 

















VU în ms: limpezit 











Y în ms: cu trupul 








Y în ms: celorlalţi 





3 în ms.: cu primăvara numai. 











N3 în ms: Dar nici treaz. 
Y în ms: războiul 1916. 
43 în ms: Mestrobici 

















0 în ms: dansase. 





1) în ms: să nu întunece 





1) în ms: paciavure 





DI în ms: cu voluptoasă şi 





1) în ms: totul 














IVI în ms: plină 





UI în ms: Margaretei 
1) în ms: de a-i fi soţie 














1 în ms: congediu 

145 p. 29: unduire/ pornire 

t2+ p. 30: Transparenţe/desmăţ 
13: p. 30: sărăcie/ calicie 

ta p. 31: elegant/ falnic 





t5:p. 31: fumegind nicotină scumpă/ aburind 


scumpe 
16: p. 32: după împuşcătură/ după glonte 


1) în ms.: Idriceanu. Am adoptat forma care, în continuare, este mai 


DI în ms.: Lăjeanu. Scriitorul renunţă, fixîndu-se asupra numelui Condor. 


tutunuri 


17. p. 33: se ivea salin, în spaţiul vast strălucitor, mirosul ud 
al mărilor/ parcă începea sărat, în spaţiul vast 
strălucitor, mirosul colosal al mărilor. 

t8! p. 33: sopran verde/ strident verde 

19! p. 33: în abisul numit suflet/ în genunea sufletului 

410 p. 34: osteneala/ lenea 

H+ p. 34: binefacere/ haină 

t21 p. 35: rudă năbădăioasă/ bunic năbădăios 

413: p. 35: pledul pogorit pe neaşteptate/ pledul căzut din 
senin 

414: p. 36: părea comic, — simpatic comic/ părea comic, 
adică văzîndu-l te desfăceai a zimbet. 

4154 p. 39: în care s-au amestecat file ale mai multor cărţi/ în 
care s-au zăpăcit file de la mai multe cărţi 

116) p. 39: cerceta actele fiecăruia/ cerceta cu ochii spre 

417% p. 47: bună/ mare 

118) p. 47: delicat/ uşurel 

t19 p. 49: rece/ răcorită 

120 p. 49: ademenit/ extras 

1214 p. 51: înrăită/ veche 

1221 p. 51: înfăţişîind/ reprezentînd 

123) p. D4: încercuirea magică/ cercul magic 

124) p. 55: definit/ închegat 

125) p. 58: nu avea luciul revelator/ nu bătea în roşu 

126) p. 62: vijli/ slobozi 

1274 p. 75: valsul neprimit încetă (ca cineva care pleacă cu 
mîna întinsă)/ valsul orfan plecă 

t281 p. 77: fălcilor/ maxilarelor 

129% p. 80: dar lucios limpede/ luminos neagră 

130 p. 81: înălţindu-şi/ înfoindu-şi 

1314 p. 82: fericit/ satisfăcut 

1321 p. 83: întunece / supere 

t331 p. 90: se mulţumise/ mulţumindu-se 

134 p. 90: accent/ dorinţă 

1351 p. 92: se învineţeau/ se înnourau 

136) p. 93: confesivă/ amicală 

137% p. 94: păgînismul/ temperamentul 


(38) p, 


itp 117, 
142 p. 126: 
4%. p. 126 
129 p. 126 
150: p. 126 
(51% p. 126 
152% p. 127 
153: p. 127 
154: p. 129 
135 p. 130 
158. p. 130 
(50. p. 133 
158. p. 133 
159. p. 135 
150 p. 139 
161%: p. 140 
152: p. 140 
163 p. 143 
15. p. 143 
165 p. 143 
166): p. 144 
167 p. 152 
162 p. 159 
169 p. 164. 
170: p. 174 
171% p. 175 
172: p. 176 


173) p, 


96: mierea de aur a vinului/vin 
99: se mistuise/ se evaporase 


adincul/ armura 

săritoare în ochi/ definită/ vădită 
Tout ă l'egout/ la canal 
adulmeca/ iscodi 


116: apa neagră a nopţii/ mătasa/ borangicul negru 
al nopţii 


mă dau întreg/ mă dau tot 
exclamară cam peltic cîteva/ declamară ele 
dăinui/ dură 


: hohot de rîs/ torent de aur bucuros 
: blidul de mîncare/ pentru bucata de pîne 
: înfăţişa/ plasticiza 

: recapitula/ repeta 

: despicînd/ străbătind 

: sculpturală/ armonioasă 

: mortificări/ mistificări 

: neputinţa/ clocotul 

: lespedea/ mormîntul 

: somnambular/ nebuneşte 

: fumuri luat/ nouri purtaţi 

: să nuanţeze/ să raţioneze 

: tumultuos iritată/ enervată 

: vremea/ vremurile 

: bazinul/ havuzul 

: se învineţea/ se înnegrea 

: pacoste/ ghinion 

: meteorologic/ climateric 

: militară/ biografică 

: potoapele/ apele 

: ar fi exclamat/ exclamînd 

: tinără/ nurlie 

: făţiş/ pe faţă 

: scandate/ sacadate/ nervos repezi 
: voi spăla/ voi răzbuna 

: dezolant/ postum 


17! p. 179: frăţia/ camaraderia 

175: p. 198: sugerată/ actualizată 

176 p. 198: caracterizează/ devizează 

177: p.198: evidenţa ei alpină/ lumina şi relieful ei alpin 

178: p. 201: ar fi dezgustat-o/ o dezgusta 

179 p. 201: întinse/ amînate 

80% p. 202: conjunctură/ ci activitate 

1811 p. 203: coastele/ oasele 

1821 p. 206: delicate/ enorme 

183: p. 211: anchete/ detectivisme 

184 p. 214: mînioasă/ răzbunătoare 

t85: p. 216: Nu ştiu dacă e taină sau o idioţie, dar tota 
bărbaţilor e, cel puţin aşa zic; o idioţie: e războiul/ 
Nu e propriu-zis o taină, dar tot bărbaţii o fac: e 
războiul