Ionel Teodoreanu — Bal mascat

IONEL TEODOREANU 


BAL MASCAT 


Marelui, lucidului şi solitarului meu prieten, 
domnului GG, Îbrii il ea nu, omiagiui acestei 


rezurătiri, 


IONEL TEODOREANU 


PARTEA ÎNTÎIA 


ANDI 


NERVII  FEFMENTAU MAI DEMULT,  OȚEȚIND  TĂCEFILE cn 
compartimentul ocupat de tarmulia lustin Danielescu, dar abea în 
gara laşi se alirmară urzicători ca şi tremurul burniţei de toarnă 
rece, vizibil numai în dreptul becurilor electrice din faţa gării, 
Ochelari cu rame de aur ai doamnei Damelescu nu erau nici în 
tocul lor din sacogă, nici în sşanțurile fondante ale canapele: 
ceferiste, nici pe nas. Îi găsi Luchi - cu un zimbet înregistrat tocmai 
de cine n-ar fi trebuit nici să-l zărească - sparți, după ce mama lui, 
într-un moment de nestăpimtă exasperare, zviri pe asfaltul 
peronului numărul cu foi lucioase din Mastrafora, cetit în tren, gi- 
n care-gi lăsase ochelaru destinații numai lecturei, aza cum îi uita şi 


IONEL IFEODOREANU 
BAL MASCAI 


Marelui, lucidului şi solitarului meu prieten, 
domnului G. Ibrăileanu, omagiul acestei 
răzvrătiri. 


IONEL TEODOREANU 


PARTEA ÎNTÎIA 
ANDI 


NERVII  FERMENTAU MAI DEMULI, OŢEŢIND TĂCERILE din 
compartimentul ocupat de familia lustin Danielescu, dar 
abea în gara laşi se afirmară urzicători ca şi tremurul 
burniţei de toamnă rece, vizibil numai în dreptul becurilor 
electrice din faţa gării. Ochelarii cu rame de aur ai doamnei 
Danielescu nu erau nici în tocul lor din sacoşă, nici în 
şanţurile fondante ale canapelei ceferiste, nici pe nas. i 
găsi Luchi - cu un zîmbet înregistrat tocmai de cine n-ar fi 
trebuit nici să-l zărească - sparţi, după ce mama lui, într-un 
moment de nestăpinită exasperare, zvirli pe asfaltul 
peronului numărul cu foi lucioase din Illustration, cetit în 
tren, şi-n care-şi lăsase ochelarii destinaţi numai lecturei, 


aşa cum îi uita şi la şcoală în catalog: doamna Danielescu 
era profesoară de higienă. 

Trăsuri, de loc. 

— Ioc! constată Luchi, cu gîndul mai cu seamă la nevoia 
imperioasă de tutun şi la vidul buzunarelor. 

— Stil Agapia-maidan! înfieră Duduia sarcastic locuţiunea 
lui Luchi. 

O clipă, Luchi şovăi: sperase, prin absurd, împrumutul 
salvator de la Duduia, căci Andi îi dăduse cu două zile 
înainte de plecare tot ce mai avea. Dar imediat îşi aminti că 
Duduia nu împrumută: „din principiu”, ci-că! Ca şi cum 
zgîrcenia ar fi, pentru Duduia, un principiu. Şi replica sună: 

— Lasă, păpuşică, mîne mergem la cîntar! 

Duduia se îngrăşaşe. Nu mai încăpea în rochiile purtate 
la începutul verii. 

— Îţi interzic să mai vorbeşti cu mine, idiotule! Du-ţi 
idioţia ta la cîntar. 

— Stil Agapia-palace! 

— Ah, vă rog, nu mai începeţi! interveni doamna 
Danielescu. 

Şi către Luchi: Tu să taci, viperă! 

Cu tot amendamentul „tu să taci” şi invectiva 
satisfăcătoare „viperă”, acel „vă rog, nu mai începeţi”, 
plural de la subiect pînă la predicat, plural compus din 
Duduia, domnişoară de optsprezece ani, studentă, şi Luchi, 
licean de şaptesprezece ani, mucos, o mortifică pe Duduia. 
Siîngerară rănile proaspete. Nările-i vibrară. Cu coada 
ochiului privi spre Andi: „Poseur!” El nu se îngrăşase la 
Agapia, cu toate că nu făcuse cură de slăbit. Şi sentinţa 
„infectei englezoaice cu păr roş” îi sună parcă păstrată în 
bătăile inimii, aşa cum o surprinsese noaptea la Agapia, cu 
necuviinciosul ei acent britanic în mirosul brazilor 
autohtoni: 

— Aoh! Dudui e frumos... dac vreţ; Andi e fin, aoh alta 
rasa... 


Privirile Duduiei vitriolară profilul dulce de subt pălăria 
cenuşie cu boruri mici, plecate. Plecat şi capul, plecate şi 
genele. Şi Duduia, şi doamna Danielescu, şi Luchi suportau 
umezeala şi frigul nopţii de toamnă cu viguroasa vitalitate a 
legumelor. Dar silueta lui Andi avea linia înclinării graţioase 
şi triste pe care-o au cocorii zgribuliţi într-un picior, cu 
ciocul subt aripă, cînd sînt ţintuiţi pe pămîntul ținuturilor 
reci, de toamne timpurii. Tăcea, cum tăcuse de la Paşcani 
pînă la laşi, - distrat? absorbit? distant? „Infect, articulă în 
gînd Duduia. Parcă vine de la Nisa, nu de la Agapia cu noi.” 

În faţa gării, în loc de trăsuri, un vid ieşan: era sîm- bătă. 
Oraşul întreg de altfel, cu luminile şi clădirile lui, la acea oră 
vîinătă de toamnă, părea un loc viran acoperit, în loc de coji, 
galoşi şi tinichele, cu stele şi case lepădate la gunoi. 

Doamna Beatrice  Danielescu era preşedinta unei 
importante societăţi de binefacere, în care calitate putea să 
dispuie după bunul plac de automobilul societăţii, dar 
domnul Justin  Danielescu, adversar şi  denunţător 
proverbial al tuturor abuzurilor atît în Parlament, cît şi prin 
presă, nu înţelegea să se folosească în văzul călătorilor şi al 
personalului ceferist, el şi copiii preşedintei, de vehicului 
hărăzit exclusiv personalului superior al societăţii, în 
exerciţiul funcţiunii. 

— Luchi, unde-i tata? 

— Predică. 

O palmă răsună mat pe obrazul zimbitor şi prea colorat 
ca o palmă - cu mănuşi de piele - să lase urme. 

„Palmă morală, reflectă Luchi. Mama ştie numai să pişte “ 

— Marş după trăsură! Ai dat telegrama? 

Luchi porni în goană, făcîndu-se că n-aude întrebarea. 

Deşi călătorea oarecum incognito, barba de aur cu fire 
albe a domnului Danielescu fusese recunoscută la cobo- 
rirea din tren de mai multe persoane care nu se mulţumiră 
numai să salute pe „Domnul profesor”, ci se grăbiră să-l 
întîimpine, circumscriindu-l în grupul acela special care 
caracterizează apariţia în societate a oamenilor iluştri, 


dindu-le acestora semnificaţie de fintînă publică şi celor din 
jurul lor atitudini hipnotizate de cofe şi căldări adunate la 
hazna. 

După un sfert de oră - calculat de secundarul nervilor 
doamnei Danielescu - Luchi sosi vesel, fredonînd, cu două 
trăsuri scoase parcă delaolaltă cu birjari şi cai dintr-o hală 
cu vechituri şi vietăţi împăiate. 

Într-una se urcă părinţii şi Duduia, care-şi repartiză 
posesiv cele şaizeci şi opt de kilograme în floare pe cîte-un 
genunchi al fiecărui părinte 

— Şi Andi unde stă? întrebă autoritar doamna 
Danielescu, gata să „repeadă” pe cineva. 

— Eu merg pe jos 

O! dorea din tot sufletul să rămiie numai cu nervii 
impersonali ai nopţii de toamnă; să fie orfan, nu mult, de la 
gară pînă acasă. Să ajungă ud de ploaie, dar nu cu acea 
senzaţie de matasă zburlită de gheare de pisică, pe care i-o 
va lăsa tăcerea în patru din trăsură. 

Aşezîndu-se pe scăunaş, simţi ostilitatea cotului Du- duiei, 
aşezată prin ucaz matern alături de el. Şi totuşi, gestul de 
autoritară duioşie al mamei lui, care-i acoperi picioarele 
proiectate lateral în bătaia ploii, cu pelerina ei, îl făcu să 
regrete... Ce? Nu-i plăcea nici să-şi mărturisească sieşi, şi 
chiar în clipele de renegare a gîndului iconoclast, că se 
simţea din nou intoxicat de viaţa de familie. 

— Ce face Luchi? Unde-i Luchi? 

— Vinee! vine şi ordonanța cu furgonul de bagaje! izbucni 


din urmă glasul jovial, recapitulind doamnei Danielescu 
zîmbetul care comentase ireverenţios dezastrul ochelarilor 
şi răspunsul „Predică”, iar Duduiei, aluzia la îngrăşare. 

Pe capra „furgonului de bagaje”, întors cu faţa la avutul 
familiei, conform prescripţiilor, cu un picior pe coşul cu 
dulceţi în care, asasinate, două gavanoase cu dulceaţă de 
zmeură sîngerau cleios, Luchi se uita cu jind la ceața 
tabagică a crişmelor prin faţa cărora trecea. 


— Ia ascultă, amice, n-ai cîţiva lei mărunți, să-mi 
împrumuţi pînă acasă? 

Cu banii împrumutaţi de la birjar îşi cumpără un pachet 
de țigarete „Funcţionar” - Cordon bleu, cum le numea 
Luchi —, oferi şi birjarului o ţigară, şi în sfîrşit cu gura şi 
nările pline de asprul şi delicios puturosul fum - echivalent 
tabagic al brînzeturilor fermentate —, medită la „ce se va 
întîmpla”, considerînd problema numai din punct de vedere 
practic. Catastrofa era iminentă şi de neînlăturat. Fusese 
însărcinat de mama lui, la Agapia, să plece cu bicicleta la 
Tîrgul-Neamţ şi să dea telegrama prin care familia îşi 
anunţa sosirea acasă mamiţei: mama doamnei Danielescu. 
Cu banii telegramei, adunaţi cu cei luaţi de la Andi, Luchi îşi 
plătise datoriile făcute la crişmă şi la sora Aglaia. „Sărac, 
dar demn” - asta era deviza lui Luchi. 

Sora Aglaia... 

I se lărgiră nările ca la mînji cînd vîntul le aduce miros de 
iarbă crudă. 

„Tii, mare paciavură!” 

Creţuri de rîs îi fugiră din ochi de-a lungul obrajilor; şi 
uitîind complet viitorul spre care îl duceau roţile trăsurii, 
muşcă din amintirea ca piersica a sorei Aglaia. 

Între timp, trăsura ajunsese la poarta casei părinteşti. 

Mai demult doamna Danielescu bănuia că nu-i lucru 
curat cu recipisa telegramei, pe care Luchi pretinsese c-o 
pierduse la întoarcerea de la Neamţ. I-ar fi luat-o vintul! 
Hm! 

— Ce-ai făcut, ticălosule? N-ai dat-o! 

— Nu. 

— Unde-i depeşa? 

— În buzunar. 

Întinse manuscrisul telegramei spre a înlătura îndoiala 
doamnei Danielescu. 

— Şi banii?... 

— Aveam datorii... 


Răsună o palmă „morală”. Luchi clipi umed: oricum, în 
faţa birjarilor! 

Drama era generală şi devenea complexă. Căruţa cu lăzi, 
pornită de la Agapia de cu noapte, nu sosise. Asta însemna 
că moş Darîngă se îmbătase şi că lăzile ori erau furate, ori 
înecate în Moldova umflată de ploi, „cu ticălosul de 
moşneag cu tot”. 

Casa, cu toate ferestrele astupate cu hîrtie albastră 
prinsă cu piuneze, nu arăta nici un semn de viaţă. Ma- miţa 
era cam surdă. La servitori, în schimb, o iluminaţie de Zece 
mai. Dar acasă nu era decît Lina, care împreună cu un 
fruntaş de roşiori, îmbrăcată cu rochia de catifea violetă a 
Duduiei, la lumina becului de-o sută de lumini, luat din 
biroul domnului Danielescu, bea vin - furat desigur din 
pivniţă - în paharele de cristal destinate numai musafirilor; 
descuiase aşadar şi bufetul! 

Umbreluţa doamnei Danielescu se frînse de spinarea 
Linei; Duduia tresări, căci spinarea Linei însemna rochia ei 
de catifea violetă. 

„Phii, nostimă-i Lina! constată Luchi de la fereastra 
bucătăriei, privind trupul servitoarei, care dilata triumfal, la 
şolduri, pîntece şi sîni rochia colantă a Duduiei. 

Andi intră în odaia lui, după o absenţă de două luni, ca 
într-o odaie de hotel, tîrîndu-şi geamandanul plin de 
scrisorile nedesfăcute de la Magda Boldur; îl lăsă lingă 
prag, încuie uşa, şi fără să mai aprindă lampa se aşeză pe 
marginea patului - somiera scîrţii - şi rămase aşa, cu braţele 
pe genunchi, cu pardesiul pe el. 

Schimbi de hotel, dar de casă părintească... 

O muscă bizii metalic în cana de apă goală. Streşinele 
țiriiau apos, dînd frigului din casă accent de ploaie ascultată 
în oraşe necunoscute. 

Apoi, de alături, din odaia lui Luchi, unde după vioiciunea 
mişcărilor se simţea că lumina-i aprinsă, porni un şuier 
argintiu, pe melodia Hai, leliţo,-n deal la vie, Luchi se 
dezbrăcă. Luchi avea şaptesprezece ani, dar zgomotele din 


odaia lui aveau paisprezece ani. Cădeau zgomotele ca 
nucile din nucii scuturaţi, începînd cu pocnetul ghetelor 


descălţate violent, şi-atita zarvă şi bocăneală răsuna în 


încăperea de alături, că parcă Luchi nu era învestmintat şi 
cu tăcerea ştofei şi a pînzei, ci numai cu ghete din cap pină- 
n picioare, 


* 


Odaia lui Andi, ca o amplificare a urechii lui, pîndi, cu 
mişcarea convulsivă a urechilor de iepure, în care-s şi 
bătăile inimii. 

Din copilărie, Andi fusese osîndit să supravieţuiască 
noaptea întregii case, devenind spionul odăilor de-alături 
tocmai în clipa de perfectă intimitate şi abject adevăr a 
zgomotelor, vorbelor şi tăcerilor din preajma somnului. 

Dormise dintii în ietacul părintesc, trecînd din leagăn 
într-un pătuc aşezat la picioarele celor două paturi de nuc 
ale părinţilor, pînă la virsta de patru ani, adică pină cînd 
venise pe lume Duduia. 

Spaima apăruse într-o noapte a ultimului an petrecut în 
dormitorul părintesc. Asupra nopţii, mama lui îi spunea o 
poveste scurtă, îl înfăşa în oghial, şi-n clipa cînd îl vedea cu 
ochii închişi, anunţa cu glas tare pe domnul Da- nielescu, 
rămas în birou: 

— Andi a adormit. 

Andi nu dormea. Dar pe-atunci ceea ce se petrecea în 
mintea lui era cu totul neatirnat de ceea ce se întîmpla în 
jurul lui. Îşi spunea singur, în gînd, poveşti, nu cu vorbe, ci 
de-a dreptul cu icoane: vedea cu ochii închişi poveştile 
născocite de mintea lui. Şi cînd din mintea lui începeau să 
răsară, ca dintr-o casă părăsită, icoane prea fioroase, o 
formulă magică mistuia totul: „Asta a spus-o Zmeul”. Adică 
tot ce se întîmplase subt pleoapele lui în acea viaţă tainică 
de oglindă a minţii nu era în el aievea; dar în schimb era 


un Zmeu care-i şoptea la ureche poveşti înfricoşătoare. Şi 
cînd Andi rostea formula „Asta a spus-o Zmeul”, Zmeul 
pleca de la urechea lui, şi-n el nu mai era decit somnul. 

Dar într-o noapte de furtună cu fulgere care zburau 
imens, iute şi alb prin sufletul mic cu poveşti, Andi auzise 
zgomote străine în ietacul părintesc: un fel de lătrat scurt 
şi-nvălmăşit, gemete gifiite şi parcă şi-un fel de grohăit. 
Ochii lui Andi se deschiseră cu fulgerile din poveşti asupra 
ietacului părintesc, şi văzuse pe tatăl lui omorind-o pe 
mama lui. El lătra, el grohăia şi parcă mînca din mama lui 
cu curmături înverşunate de mistreţ. 

La aceeaşi vîrstă, dacă s-ar fi întimplat să vadă acelaşi 
spectacol Luchi, ar fi umplut casa de urlete. 

Dar Andi, scuturat de friguri, cu dinţii strînşi, nu ţipase. 
Rostise din nou formula magică: „Asta a spus-o Zmeul”. ŞIi- 
ntr-adevăr, nu mult după aceea, auzise glasul mamei lui - 
vra să zică n-o mîncase - : „lrece-mi un pahar cu apă”. 

Şi nici atunci Andi nu voise să vadă născînd semn de 
întrebare de după: „Asta a spus-o Zmeul”. Apoi pătucul lui 
fusese mutat în odaia de alături; în fostul lui leagăn din 
ietacul părintesc venise scîncetul şi stridenţa de scripcă 
dezacordată a Duduiei. Şi ani de-a rîndul copilul cu insomnii 
din odaia de alături şoptise în miez de noapte: „Asta a spus- 
o Zmeul”, deşi nici în poveşti nu mai crede, şi nici în Moş 
Crăciun. Dar magica formulă a copilăriei, şoptită cu acelaşi 
fanatism, nu mai tăgăduia ceea ce se-ntîmpla aievea în 
ietacul părintesc, ci judecăţile, de pe atunci lucide, care se 
formau în mintea de copil. 

La şcoala primară aflase din gura dascălului că tatăl lui e 
un „Apostol al neamului”. Pe stradă, cînd trecea de mînă cu 
tatăl lui, zeci de pălării se plecau adînc. La un Zece mai, din 
rîndurile şcolarilor îl ascultase pe tatăl lui vorbind în Piaţa 
Unirii de pe soclul statuiei lui Cuza-vodă. Se acoperise piaţa 
de un zbor de aplauze, ca şi cum vorbele oratorului ar fi 
prefăcut miînile mulţimei în aripi; iar uralele dădeau 
văzduhului un vijiit de fluviu. Mitropolitul Moldovei sărutase 


obrajii capului de zeu cu păr de aur care în gloria soarelui 
de primăvară vorbise oamenilor. 

Aşa era tot ce se întîmpla ziua. Din toate părţile numai 
stimă, laudă şi venerație pentru tatăl lui. Chiar şi sufletul 
diurn al copilului împărtăşa atitudinea celorlalţi; îl admira 
şi Andi pe tatăl lui, din gura căruia aflase „Povestea 
Neamului”. Căci domnul lustin Danielescu era adversarul 
poveştilor cu feţi-frumoşi şi cosinzene, care dau copiilor „o 
bolnăvicioasă nostalgie a irealului, distrugătoare a energiei 
sociale”. 

De îndată ce Andi intrase la şcoala primară, domnul 
Danielescu începuse să schiţeze verbal, pentru folosinţa 
delfinului său, o „poveste a Neamului”, care apoi devenise 
volumul cu acelaşi nume, vindut în mii de exemplare, mai 


întii în „Biblioteca Minerva”, apoi în „Biblioteca pentru 


toţi”. Scopul acestui grup de „poveşti reale” era să dezvolte 
în copii, adică în „tinerele vlăstare ale neamului”, interesul 
pentru istoria naţională şi sentimentul mîndriei de-a face 
parte dintr-un „neam de eroi”, de unde necesara 
emulaţiune. 

Dar venea noaptea. 

Nu ziua, noaptea Andi aflase printre altele fragmente din 
povestea neamului în faza ei actuală: amănunte intime şi 
picante despre capii ţării, despre mitropoliți, miniştri şi 
înalții dregători. 

Din acea epocă începuse Andi să aibă uneori un suris 
ciudat în colţul gurei. Zimbet „de femeie care minte”, îl 
definise mai tîrziu o prietenă de-a lui Andi. Era ceva 
tulbure, echivoc în acest suris care dădea o aplecare 
ruşinată pleoapelor pe o privire nesigură şi piezişă, în timp 
ce colţul drept al gurei se insinua ascuţit în lături, schim- 
bînd întreaga expresie a obrazului. Surisul acesta nu era un 
semn de veselie, provocat de ceva exterior: apărea, în 
dezacord cu seriozitatea clipei, izolindu-l pe Andi de o 
atmosferă generală, şi prin aceasta surisul apărea ca o 


contrazicere jignitoare. Mai tîrziu cunoscuse oameni —: mai 
ales femei - care nu-l puteau suferi, din pricină surisului 
involuntar care nu era nici ironie, nici sarcasm, nici dispreţ, 
cum socoteau unii. 

La treisprezece ani, doamna Danielescu îi propusese o 
odaie numai pentru el, odaie de băiat mare, mai 
îndepărtată de ietacul părintesc, urmînd ca în vechea odaie 
să locuiască Duduia. 

Să afle şi Duduia? Nu! Se împotrivise, cu o dulceaţă la 
care mama lui nu putea rezista. Şi tot el continuase să fie 
sacul de rufe negre al istoriei contemporane a neamului, 
precum şi al ietacului părintesc. 

Apoi, văduvă, venise mamiţa să locuiască în casa 
ginerelui. Şi Andi devenise vecinul acestei odăi. Şerban 
Lateş, tatăl doamnei Danielescu, fusese avocat celebru al 
Baroului ieşan. Cîştiga „tot ce vroia”. În schimb, pînă în 
clipa morţii îşi pierduse nopţile la joc de cărţi, cu sticlele de 
şampanie şi ceştile de cafea neagră pe masa verde. De la el, 
se vede, moştenise doamna Danielescu acea crispare a 
degetelor şi-acele gesturi violente, rapace, care dădeau 
miîinilor ei o fizionomie şi un ritm caracteristic mai ales 
miînilor blestemate să ardă pe rugul cartofor al maselor 
verzi. 

Doamna  Danielescu se aştepta să moştenească la 
moartea tatălui ei o avere importantă. O moştenise numai 
pe mamiţa, văduvă cu casa, via şi trăsura vindute de 
creditori. 

Pe cind trăia Şerban Lateş, mamiţa era Moş Crăciunul 
săptămînal al nepoților ei. Venea în fiecare sîmbătă, în 
trăsură de casă, - mărunţică, uscată, modestă şi spe- rioasă 
ca şoarecii, mergind mereu pe lîngă păreţi, niciodată prin 
mijlocul casei, temindu-se de musafiri şi de orişice figuri cu 
care nu era de mult familiarizată. Cînd întindea mîna cuiva 
să i-o sărute, abea atinsă de sărutarea respectuoasă, mîna 
fugea îndărăt, parcă arsă, şi trupul ma- miţei avea o 


înfiorare de porțelan cînd casa-i zguduită de trecerea unui 
camion. 

Vorbea foarte puţin, cu ochii plecaţi în jos, sfioasă ca 
fetele crescute la maici. În schimb, dezmierda cu mişcări 
drăgălaşe de veveriţă capul copiilor mici, umplindu-i de 
daruri scumpe. $Şocolăţile căpătate de la mamiţa erau 
grase, amărui şi cu delicat parfum de vanilie sau de coajă 
de portocale. Drajelele aduse de mamiţa nu erau făinoase şi 
grosolan fardate, ci învăluite în zmalţul cel mai fin al 
zahărului, cu ten de flori de piersic şi migdal. Iar hainele 
dăruite de mamiţa erau atit de elegante, încît şedeau mai 
mult în dulapul doamnei Danielescu. 

Cînd mergeau la masă în casa bunicilor, mamiţa îi lăsa să- 
şi comande singuri mîncărurile şi dulciurile preferate, astfel 
că nepoţii mîncau acolo numai ce doreau. Erau stipini. 
Dacă spărgeau vreun porțelan de preţ, sau o oglindă, 
mamiţa nu le spunea nimic, ba dimpotrivă, c-un aer ruşinat 
de fetiţă constrînsă să vorbească, spunea cu precipitarea 
timizilor: 

— Nu-i nimica, drăguță. Lasă-lasă, nu mai plînge. Spune, 
ce să-ţi dea bunica? 

O singură restricţie. Mamiţa avea o odaie numită „salonul 
păpuşelor”, în care adunase vreo treizeci de păpuşi, unele 
de loc din legendarul Nurenberg, altele aduse din 
aristocrația vitrinelor Parisului, altele cumpărate la voia 
întîmplării. Acolo copiii n-aveau voie să intre. 

Auzise odată Andi, tot în ietacul părintesc, de „nebunia 
mamiţei”, care plătise o sumă fabuloasă pentru un cufăr- 
dormitor anume comandat pentru păpuşele ei, ca să poată 


călători cu ele. Văduvă şi săracă, mamiţa venise în casa 


ginerelui ei cu două cufere şi cu daruri, tot scumpe, pentru 
nepoți, ceea ce o indignase pe doamna Danielescu: avea 
impresia că de data aceasta plătea din pungă „grandorile 
mamiţei”. 


Mamiţa fusese instalată într-o odăiţă strimtă şi 
întunecoasă. O vedeau numai la dejun şi la masă. Cînd erau 
musafiri i se trimetea cîte ceva în odaia ei, nu atît din 
respect pentru timiditatea ei bolnăvicioasă, cît mai cu 
seamă ca să fie cruţaţi nervii doamnei Danielescu; mamiţa 
era cam surdă, şi întrebările vreunui musafir, adresate ei 
c-un ton normal, ar fi dat naştere la tăceri penibile. 

Cînd devenise vecinul de odaie al mamiţei - după ce 
doamna Danielescu prefăcuse încăperea de lîngă ietac în 
odaie de baie - Andi avea cincisprezece ani şi din prima 
noapte Andi auzise zgomote şi vorbe ciudate în odaia 
bătriînei. Auzise mai întîi un scrişnet de cheie întoarsă în 
broască; apoi, un scîrţiit înfundat de capac de cufăr greu, şi 
geamătul mamiţei, care abia-l putea urni. Şi parcă ridicase 
cineva capacul unei fîntîni cu glasuri subpămîntene, căci 
treptat tăcerea se umpluse de şoapte. 

— Ce se întîmpla? 

Cuvintele de dincolo erau naive ca ale izvoarelor care 
vorbesc singure, ca ale cuiburilor de subt streşini de ţară şi 
ca ale copiilor cînd silabisesc poveşti din cărţi cu poze. 

Răsunau nume. 

În sfîrşit, Andi pricepuse: mamiţa umbla în dormitorul 
păpuşelor. 

Se joacă? 

O fetiţă dc cinci-şase ani se joacă vicleană şi gravă cu 
păpuşele, vorbeşte cu ele, le-ntreabă, singură răspun- 
zindu-şi, şi se desprinde graţia unei imaculate concepţiuni 
din complicitatea fetiţei cu ea însăşi atunci cînd se 
dezmiardă singură, alintînd ficţiunea cu obrajii de porțelan 
şi ochi de sticlă, în care şi-a întruchipat copilul care nu-i 
decît odrasla unui zimbet al feminităţii inocente şi cochete. 

Dar o femeie bătrină, bunică, la miezul nopţii... 

„Mamiţa e nebună!” 

Secretul bătrînei intrase săgeată în inima lui, lăsîndu-l cu 


ochii mari deschişi prin întuneric asupra uşei îndărătul 


căreia capul alb al bătrînei printre ochii morţi ai păpuşelor 
dădea un straniu de lună îngheţată printre stele oarbe. 

Se deşteptaseră amintiri în mintea lui Andi, făcîndu-l să 
presimtă viaţa altui ietac conjugal: al bunicilor. Îl revăzuse 
pe bunicul lui, „bătrîn superb”, cum i se spunea, nalt, lat, cu 
pîntec şi frunte decorative, cu barbă de gală ca o trenă, 
avind în port şi statură atunci cînd apărea pe pragul unei 
case acea majestate, parcă împrumutată de la cei care vin 
în urmă, a majordomilor familiilor regale. În schimb, de 
îndată ce intra în casă, îşi lăsa majestatea la uşă, ca o livrea, 
aducînd o atmosferă de glume îndoielnice, de anecdote 
picante şi aluzii necuviincioase, întovărăşite de clipiri 
viclene adresate unui complice nevăzut. Buzele lui groase 
aveau răsucirea tocită a treptelor pe care-au trecut mii de 
oameni, ştergîndu-şi ghetele pe muchie. Şi cînd tăcea părea 
că-i buzat de vorbele care vor să năvălească şi de gestul 
viţelin al absorbției alcoolurilor spumoase din buza 
paharului. 

O particularitate a bunicului lui Andi era întrebuinţarea 
vorbelor şi a expresiilor abjecte în sens admirativ. 

„Ah, ce putoare nostimă!” spunea el de-o fată frumoasă şi 
proaspătă. 

Fiindcă era „mînă spartă” i se ierta tot. 

De mic copil, Andi se socotise atit de străin de acest 
bătrîn cu aspect de patriarh şi suflet de porc, încît niciodată 
nu-i spusese „bunicule”. Ocolise întotdeauna, în raporturile 
cu el, această vorbă de argint şi de caşmir. Îi spunea 
„mata”, foarte politicos, sau cînd vorbea despre el 
părinţilor, ori altcuiva, spunea „bărbatul mamiţei”, sau 
„tatul mamei”; dar niciodată nu şi-l însuşise subt denumirea 
de bunic. 

Şi alăturea de el, mamiţa! 

Andi văzuse în casa bunicilor o fotografie de-a mamiţei la 
şaptesprezece ani. Pe-atunci, convalescentă după tifos, 
mamiţa avea păr scurt, crescut ondulat, nu de ajuns de 
mare ca să poată fi pieptănat, dar propria lui ondulare îl 


pieptăna răvăşit, sălbăticind fruntea şi tîmplele. Şedea pe 
un scaun cu spetează naltă, care o domina ca o strană, cu 
mîinile încrucişate pe genunchi, cu fruntea înclinată, ceea ce 


accentua şi mai mult delicateţea ovalului pe care-l 


presimţeai palid după fragilitatea surisului ostenit. Era ceva 
mai rar decit frumuseţea în farmecul acestui portret de 
tinereţă. 

Portretul mamiţei la şaptesprezece ani era portret de 
fată nu din pricina fustei lungi, căci părul era de băieţel, ci 
din pricina surisului cu obrazul înclinat şi a mişcării de 
ocrotire deşteptată în mîinile privitorului de această icoană 
în care feminitatea pusese numai acea presimţire de lumină 
nouă, cu care primăvara încovoaie lin crenguţele cînd 
mugurii de zarzăr vor să înflorească. 

Fetiţa din acest portret mireasa Taurului? 

Viaţa dăduse mamiţei un taur în clipa cea mai fragilă a 
fiinţei ei de liliac alb, şi mamiţa fugise în lumea păpu- şelor, 
ducîndu-le lor ceea ce scăpase de copitele Taurului: vorbele 
de cuib şi de izvor ale copilăriei, numele prietenelor de- 
atunci, sau poate pe-ale eroinelor din cărţi. 

Un an întreg Andi fusese vecinul de odaie al mamiţei. Şi 
de-a lungul nopţilor acelui an făcuse descoperiri 
îngrozitoare. Un portret de tinereţă a tatălui lui - pe-atunci 
nu purta barbă - era atit de asemănător cu portretul 
mamiţei la şaptesprezece ani, încît s-ar fi spus că-s fraţi 
întru acclaşi argint limpede al tinereţei cu genele plecate 
pe lumina ei de lună. Era o înrudire izbitoare în delicateţa 
osaturilor, deşi mai eminescian naltă era fruntea băiatului 
decît a fetiţei, şi abea mai robustă bărbia. Dar nările aveau 
aceeaşi curbă şi aceeaşi zveltă îngustime în care nu simţi 
palpitînd masacrul roşu al garoafelor, ci, parcă, înnoptarea 
toporaşilor. Şi linia sprincenilor aceeaşi, lungă, fină. Şi 
miînile, de fată şi băiat, cu degete atit de-armonioase, că, 
parcă în acecaşi clipă liberaseră spre cer, păreche, zborul 
unor rindunele, rămînînd prelungi. 


Mamiţa şi Taurul! 

Şi iată că din nou viaţa poruncise aceeaşi împărechere. 
Fratele întru asemănare al mamiţei, îndrăgostit de fata 
Taurului. Şi din ei doi răsărise Andi, al treilea frate al celor 
două portrete de tinereţă, al tatălui şi al bunicei. 

Fetiţa din vechiul portret devenise mamiţa păpuşelor. 

Băiatul din vechiul portret devenise Iustin Danielescu, 
profesor universitar, apostol al neamului, membru al 


Institutului de înalte studii istorice, deputat, membru 


în consiliu de administraţie şi fratele întru asemănare al 
mamiţei începuse să samene cu soţia lui, cu fata Taurului. 
Alte osaturi, ce-i drept, dar zimbetul de satisfacţie şi de 
belşug al aceleiaşi cărni îi îmbrăca pe unul şi pe altul, dîn- 
du-le ceva frăţesc. Şi mai mult: în ultimul timp Andi 
recunoscuse în răsucirea buzei de jos a tatălui lui, şi 
aceasta scobită şi deformată, expresia gurei Taurului. 

Atunci, el, Andi - încă fratele celor două fotografii, 
supravieţuitorul lor, dar fiul şi nepotul tuturora - va deveni 
şi el un alt lustin Danielescu, sau, ca mamiţa, alt orfelinat 
pentru păpuşile cu ochi de sticlă ale gînduriior de nebun 
sau maniac? 

Îşi înălţase gîndul înspre viitor, eu gestul tragic al 
cumpenelor de fîntîni secate, peste cîmpii arse de secetă, 
subt azurul sterp al cerului. 

Ş-atuncea, glasul mare al văzduhurilor, care dă poruncă 
toamna frunzelor să cadă şi păsărilor să plece, îi şoptise: 
„Pleacă”. 

Vorbise-n el acest glas, îndreptindu-i ochii spre stelele 
care luminează alte ţinuturi, şi urechea, spre ţipătul sfişie- 
tor al locomotivelor în tăcerea nopţilor ieşene, dar răsunase 
glasul în vara anului o mie nouă sute şaisprezece. Curînd 
răsunaseră alte trimbiţe deasupra Iaşului, poso- morîndu-i 
somnolenţa, şi începuse anotimpul social al uniformelor 
militare. Apoi duduise Moldova de mulțimile care veneau, 


intrînd ca bejănarii de odinioară în vechile monastiri, pe 
porţile larg deschise ale capitalei Moldovei. 

Viaţa de aiurea, spre care Andi voise să plece, gilgiia subt 
ochii lui ca un Nil pe care l-ai fi visat desfăşurîndu-se de aur 
faraonic şi de jad prin malurile dc belşug, de soare şi 
palmieri ale unui vechi Egipet, purtînd corăbii care duc în 
pînzele triunghiulare parcă icoana piramidelor, şi pe care l- 
ai vedea milos în revărsare, puturos, rău şi malarie, făcut 
din balele de spumă şi din fălci de crocodil. 

Şi-n timpul războiului îi păruse dulce tihna şi 
singurătatea odăâii din căminul părintesc. Viaţa casei 
izbucnea de dimineaţă pină seara în afară: doamna 
Danielescu, la spitalul pe care-l conducea; domnul 
Danielescu, în Parlamentul ţării, unde discursurile sale 
sunaseră trimbiţi de aur, după expresia ziarelor vremii. 


Andi nu ascultase aceste trimbiţi de aur, a căror 


tinichea sonoră mai bine decît toţi el o ştia. În zilele de 


înfrigurată activitate ale războiului - activitate exagerată de 
fiecare potrivit cu zăpăceala temperamentului său - soţii 
Danielescu, aerisiţi de statornica atingere cu oameni 
străini, aduceau seara acasă ecourile preocupării de 
fenomenele imperios sociale, exterioare casei, şi o salutară 
poftă de somn, de odihnă. Doamna Danielescu pierduse 
citeva kilograme - prisosul din timpul păcii - întinerind ca 
siluetă şi mişcări, ceea ce-o făcea să se scoale mai de 
dimineaţă, ca să reînceapă mai degrabă activitatea care-i 
dădea o primă şi zilnică satisfacţie în oglinda matinală. 
Vitalitatea ei, automatizată de viaţa de familie şi sindrofii de 
pînă atunci, şi prin aceasta micşorată, slăbită, fusese iarăşi 
stîrnită, ca de-o întinerire prin dragoste, de noul ritm social 
la care participa cu fanatism. În timpurile acele, vechiul 
laşi, - cu boierii, cu rataţii, cu mahalaua intelectuală şi cu 
adevărații intelectuali, cu atmosfera familiară şi ticurile 


sociale ale fiecăruia —, dispăruse ca o insulă cu ruine, 
scufundată şi acoperită de valurile unei mări peste care se 
durau poduri pentru mulțimile altor vremuri. Rarii boieri 
bătrîni şi ultimii intelectuali ai vechiului laşi şi-l aminteau 
cu melancolie, numai ei auzindu-i încă - din tăcerea unui 
salon scăpat de încartiruire sau din mauzoleul unei 
biblioteci cruţată de foc - elegia clopotelor scufundate. Dar 
pentru doamna Danielescu dispariţia vechiului Iaşi însemna 


distrugerea arhivei cu actele de naştere, o întinerire, o 


viaţă nouă într-un fel de Americă românească, în care, deşi 
la ea acasă, nu mai vedea pe vechii oameni care însemnau 
foile calendarului anilor ei. Altă fizionomie avea oraşul 
străbătut de automobilele demnitarilor în refugiu, întinerit 
şi el, laşul, ca şi doamna Danielescu, căci o dată cu 
dispariţia moşnegilor - înainte de război, Iaşul era un fel de 
azil de pensionari - şi o dată cu dispariţia trăsurilor [...] 
hodorogite şi cu gloabe şchioape - acum rechiziţionate - 
Iaşul căpătase exuberanţa unui motor de automobil în plină 
viteză, trepidaţie necontenită, care-i alunga, în sfîrşit, 
tăcerea mortuară de pînă atunci. 

Nici străzile nu mai aveau aceeaşi configuraţie. Strada 
Lăpuşneanu devenise, de fapt, Calea Victorici, adusă la Iaşi 
de refugiații Căii Victoria; Păcurarii şi Sărăria deveniseră 
albiile prin care, cu armonii grave de orgă şi mers de 
fluvii toropite de îngheţul iernii, veneau şi se duceau 
armatele ruseşti. Şi toate străzile, umblate de alţi oameni, şi 
toate casele la ale căror ferestre apăreau alte chipuri 
contribuiau la înnoirea Iaşului. [...] 

Apoi, doamna Danielescu schimbase de profesie; nu mai 
era gospodină şi profesoară, ci directoare de spital. Alte 
itinerarii, alte gesturi, alte haine. În locul şcolii, spitalul; în 
locul profesoarelor, îmbătrînind în front cu doamna 
Danielescu, doctorii francezi, care cu drept cuvint o 
considerau tînără cum şi era, călită în apa vie, exotic virilă; 


în locul copiilor, copiii de-acasă, ai pîntecelui, bolnavii care- 
ţi dovedesc tot timpul că eşti mamă, adică biblic 
mărinimoasă, nu mamă, adică mai puţin femeie dătătoare 
de dragoste şi mai mult femeie dătătoare de viaţă, cu jertfa 
tinereţii; în locul somnului de după dejun, spălatul 
farfuriilor după dejunul luat la spital în camera albă cu 
miros de farmacie şi de „Maryland”, în costum de soră de 
caritate. 

Domnul Danielescu, deputat activ, lucra într-o parte, 
doamna Danielescu, într-alta. Activităţile lor diurne n-aveau 
nici o contingenţă. Pentru amîndoi, casa cu familia era pe 
planul al doilea toată ziua; în schimb, seara cînd se 
întorceau de la lucru, atmosfera familiei regăsite devenea 
odihnitoare, ca atunci cînd te întorci acasă după o călătorie 
lungă. Din cînd în cînd, în zilele de sărbătoare, iar 
duminicile-ntotdeauna, sofrageria casei Danielescu se 
umplea de doctori francezi şi de dregători refugiaţi din 
Muntenia, care  lăudau necondiţionat calităţile de 
„gospodină moldovenească” ale doamnei  Danielescu, 
precum şi parfumul patriarhal păstrat încă numai în „casele 
boiereşti ale Moldovei”. Mamiţa trebuia să participe la 
aceste mese, căci toţi invitaţii erau informaţi, în prealabil, 
că n-aude tocmai bine, ş-apoi distincţiunea fără cusur a 
mamiţei, cu toată timiditatea ei, îmbrăcămintea ei neagră şi 
corectul ei accent franțuzesc, aveau pentru „atmosfera 
patriarhală” acelaşi rol ca şi afumatul cu răşină de brad. 

Epoca războiului însemnase pentru Andi un fel de 
vacanţă de părinţi, al căror suplinitor acasă el era. 


Nu se mai auzeau strigăte la bucătărie, şi totuşi, 
servitoarele nu-şi făceau mai mult de cap decît în epoca 
certurilor zilnice şi a controlului amănunţit. 

Într-adevăr, casa familiei Danielescu, în timpul zilei numai 
cu mamiţa, cu Andi şi copiii, avea farmecul arhaic al 
vechiului laşi, farmec făcut din lene la fereastra cu flori şi 
coline albastre, din reverie, din lecturi, într-un cuvint, 
numai din acele activităţi sau inactivităţi lipsite de asprimea 
luptei pentru viaţă, îndulcite şi patinate de un lirism uşor 
melancolic - cum vechile oglinzi sînt uşor fumurii —, care de 
la o vreme dă şi bărbaţilor acestei atmosfere un fel de 
feminitate, numită de munteni, protector, „farmecul 
moldovenesc”. 

Ultimii doi ani de liceu îi preparase în particular, singur 
în odaia lui de lingă odaia lui Luchi, sau mai ales în 
„hulubărie”, adică în odaia solitară cu balconaş de lemn 
înălţat deasupra casei, ca un observator, cu vedere spre 
colinele Iaşului, ceea ce-i dădeau o aeriană intimitate în plin 
cer. Această odaie fusese construită de domnul Danielescu 
după ce devenise proprietarul casei, cu scopul de-a lucra 
acolo, ferit de ţipetele copiilor şi de zgomotele casnice. Avea 
sobă vastă, masă de lucru, bibliotecă, o canapea şi cîteva 
fotolii vechi, aduse din casa mamiţei. Andi-i împodobise un 
părete cu cele două portrete de tinereţă: al mamiţei şi al 
tinărului Iustin Danielescu, fantoma tatălui lui Andi. 

Acolo, în hulubărie, trăia la o parte de părinţii lui, fericit 
însă că-i vede-n fiecare seară sănătoşi, prosperi şi mai 
îngăduitori în distrata guvernare a casei, fericit că nu mai e 
vecinul ietacului lor, interzicîndu-şi să-i judece, să-i 
comenteze sau să inventarieze cu luciditate viaţa lor de- 
afară. Învăţa şi citea mult în aeriana hulubărie, pe care-o 
mobilase cu lucruri vechi din pod, în armonie cu cele de 
pînă atunci, ordonîndu-şi orele de lucru meditativ şi orele 
de lene armonioasă. 

Aşa că în timp ce vechiul Iaşi dispăruse pentru mai toţi 
ieşenii, rămîinind un fel de amintire de pastel în mintea 


unora; în timp ce societatea românească, mobilizată sau 
sedentară, căpăta o nouă configuraţie colectivă şi 
individuală; şi în timp ce adolescenţii de virsta lui Andi, 
participînd indirect la război, deveneau o nouă emisiune de 
suflet social, generaţie mai precoce decit precedenta, mai 
puţin romanţioasă, mai energică-n fapte, mai temerară-n 
ginduri, mai cinică în apetituri, mai realistă şi mai aprig 
senzuală, Andi, în hulubăria lui, devenea sufleteşte un 
supravieţuitor al vechiului Iaşi, refugiat în această nouă 
arcă a lui Noe, care plutea deasupra deluviului vieţii 
recentului oraş, pe apele de linişte ale văzduhului cuprins 
de culmea dealurilor. 

În această epocă se simţise legat printr-un fel de 
complicitate afectuoasă şi înduioşată de bătrînii maniaci ai 
Iaşului, care mai apăreau din cînd în cînd în casa 
părintească: domnul Kuparencu, fost, pe vremuri, prim-pre- 
şedinte al Curţii de apel, şi profesorul Ivănescu, vechiul 
dascăl de istorie al domnului Iustin Danielescu, pe pulpana 
gloriei căruia îşi pleca umil fruntea. 

Înainte de război, aceste „căzături”, aceşti, oameni 
împăiaţi cu ticuri îi inspirau o instinctivă aversiune şi o 
compătimire schiţată numai cerebral. În timpul războiului, 
însă, o dată cu completarea mobilierului hulubăriei cu 
vechituri din pod, căpătase o simpatie spontană pentru 
aceşti bătrîni, de care-l lega doliul comun al trecutului mort, 
simpatie devenită afecţiune  prietenească.  Devenise 
camaradul lor, căci în acele timpuri nu viaţa îl chema pe 
Andi, ci trecutul, aşa că devenise camaradul lor retrospectiv 
întru acest trecut, tocmai în vremea cind se legau 
camaraderiile întru activitatea cea mai crîncenă: a 
războiului. Îi invita la el în hulubărie, unde le făcea cafele 
negre şi le era partener la panţarolă. 

— Aşa băiet nu s-o mai pomenit! proclama domnul 
Kuparencu cu un uşor pocnet al danturei. 

— Ha? îl întreba domnul Ivănescu, închizind cu de- 
ferenţă poarta casei. 


— Aşa băiet nu s-o mai pomenit! urla congestionat, cu 
ochi mînioşi, domnul Kuparencu, fiindcă încă de pe cînd 
prezida la Curtea de apel se deprinsese să vorbească încet, 
ca să-i deprindă pe avocaţi şi grefieri să fie cu ochii în 
patru, uitînd o clipă că Ivănescu e „ramolit şi surd”. 

— Adevărat, bine-ai zis, o vorbă! aproba în fiecare zi 
domnul Ivănescu aceeaşi „vorbă” a domnului Kuparencu, 
fără să se mai „formalizeze” de ton, fiindcă ştia că 
preşedintele „e ramolit şi-l supără dantura”. 

Andi era cu ei ca un altreilea bătrîn, care tăcea şi asculta 
spusele celorlalţi. Trăia cu ei într-un trecut şi printre 


amintiri cunoscute nu din experienţa lui, ci numai din 
vorbele lor, familiarizîndu-se atît de tare cu acel trecut şi cu 
acele amintiri, încît dac-ar fi fost transpus, printr-un 
miracol, cu patruzeci de ani în urmă, ar fi putut participa la 
seratele coanei Catinca Chiunoaia sau Frăsînica Zmău, ar fi 
putut, interpela, cu poreclele lor, pe mai toţi boierii şi 
intelectualii Iaşului de-atunci, ar fi putut vorbi, în largul lui, 
cu colegii de la Curte, şi-ar fi putut nuanţa cu clopoţelul 
prezidenţial marile dezbateri judiciare de atunci. 

Prezentul, adică războiul, apărea rar în convorbirile 
bătrînilor, fiind pentru ei ca o fereastră zidită, care ar da pe 
un cimitir. Andi împărtăşea fără efort atitudinea lor; şi-n 
anul o mie nouă sute şaptesprezece Andi avea abea 
şaptesprezece ani, dar în tovărăşia bătrînilor şi-n atmosfera 
hulubăriei devenise bunicul propriei sale tinereţi, pe care-o 
lăsa în umbră, bucurîndu-se de ea ca de ceva exterior, zărit 
în oglindă ca la fereastră. 

Nu cunoscuse încă trupul femeii, şi se ferea să-l 
dorească. Uneori numai - cum ar răsturna vintul un 
mănunchi de garoafe de pe pervazul ferestrei în casă - ini- 
ma-i trimetea o zvicnire apăsată în sînge, parfumîndu-i-l 
parcă pipărat, arzător, îngreuindu-i-l tulbure. Trecea. 

De altfel, dragostea trupească era atît de stins asociată în 
mintea lui eu o scenă privită cu ochii copilăriei, şi cu altele 


ascultate de urechile adolescenţei pure în ietacul părintesc, 
încît spaima, vechea spaimă - „Asta a spus-o Zmeul” —, 
veghea între dorinţă şi faptă. 

Dar în timpul anilor războiului îşi dăduse seamă de 
frumuseţea lui cu mai multă îngrijorare şi umilinţă decit 
mîndrie, văzind-o că trăieşte în ochii mai tuturor femeilor 
ca o ameninţare. 

De mic copil, Andi auzise exclamaţiile: 

— Păpuşică! Ah, ce copil frumos! Vai, ce adorabil e! 
Bombonică! 

Şi de mic copil măgulirea cuprinsă în aceste exclamaţii 
nu-i micşorase neplăcuta senzaţie a pupăturilor ţepoase, 
tabagice sau  vinifere ale bărbaţilor, a pupăturilor 
pocnitoare, viscoase şi colorate ale femeilor, precum şi-a 
dezmierdărilor care-ţi lasă mîncărimi şi mirosuri străine pe 
obraji. 

La zece ani i se spunea „Fetiţa”, deşi purta părul scurt şi 
nu se juca cu păpuşi. Avea ochi gravi, cu gene atit de 
bogate, că toate clipirile erau catifelat vizibile, părînd lente 
şi plutitoare; şi desenul buzelor era astfel reliefat, că 
păreau pururi deschise pe-o respiraţie de somn surizător, 
aşa că nările nasului perfect drept păreau conturate de 
uşoara dilatare a unui parfum de floare delicată. 

La treisprezece ani simţise pentru-ntăia oară fulgerul în 
sînge al femeii şi scîrba de tine însuţi pe care ţi-o lasă. De la 
zece ani doamna Danielescu îi luase profesor de pian, 
pentru a justifica simbolul măştei lui Beethoven, atîrnată în 
salon, cu o expresie crîncen mahmură, deasupra pianului 
care făcea parte din mobilierul obligator al unei case de 
intelectuali ieşeni. Doi ani Andi luase lecţii de pian cu un 
elev de la Conservator, după plecarea căruia trebuiau să 
deschidă nu numai ferestrele salonului, dar şi pe celelalte, 
şi s-afume. Andi nu progresa cu acest artist mirositor. 
Convinsă că femeile au înnăscută „pedagogia artelor”, 
doamna Danielescu îi angajase o profesoară de pian. Lua 
lecţiile în salon, cu uşile închise. De la a doua lecţie 


profesoara începuse să miroase mai tare a parfum şi să-şi 
îngrijească mai amănunţit unghiile. Se aşeza la pian pe un 
scaun lipit de al lui Andi, şi după fiecare gamă îl apuca de 
mini, explicîndu-i cum trebuie să ţie degetele, cum trebuie 
să apese clapele, în timp ce-i frămînta mîinile ca pe-o 
batistă. 

Apoi îi lăsase mîinile. dar începuse să-şi lipească pulpa de 
piciorul lui Andi - chipurile, ca să apese pedala cînd trebuie: 
şi făceau game! Într-o zi, după ce apăsarea pedalei 
devenise din ce în ce mai sacadată, profesoara îl acoperise 
cu o sărutare pe buze, care-o lăsase cu ochii închişi şi nările 
palide, iar pe Andi, cu buzele umed umflate, cu obrajii 
aprinşi şi ochii lucioşi, avind expresia de nevinovăție 
echivocă a copiilor goi în tunici subţiri, purtînd pe cap 
cununi de roze, îmbătaţi la mesele lui Neron, pentru a 
îmbăta la rîndul lor şi altfel decît vinul ochii patricienilor 
romani. 

După această lecţie de pedală, îl scuturase o scîrbă atit 
de violentă, încît îşi arsese gura cu apă îndoită cu colonie, 
neputind nici să măniînce în seara acelei zile, îngreţoşat de 
propria lui gură, presimţind actul impur pecetluit în ea. 

Crescînd mare, devenind adolescent, scăpase de mîinile 
care-l vămuiseră în copilărie. Femeile nu-l mai apucau de 
git, de guşă, de bărbie şi de pulpe, nu-l mai dezmierdau ca 
pe pisicile de Angora. Era prea mare! În schimb, îl priveau. 
Îl priveau cu ochi de bărbat care măsoară o fecioară 
frumoasă. 

Şi tocmai în aceste clipe, pe chipul lui pur tresărea 
surisul echivoc şi tulbure de „femeie care minte”. 

Intraseră două chipuri feminine în sufletul lui, dar nu 
aievea. 

Fiecare chip era legat de-o întîmplare; un chip, n-avea 
nume, celălalt se numea Dana. 

lată cum o cunoscuse pe Dana sau, mai exact, cum o 
văzuse. În toamna anului o mie nouă sute şaptesprezece, 
într-o amiază, spre asfinţit, se coborise pe Sărărie la vale, 


apucind-o pe-o străduţă laterală, de unde se vedeau 
albastre în pulberi de chilimbar dealurile Galatei. Străduţa 
era pustie ca o biserică dezafectată. Soarele apunea auriu, 
şi lumina era moldoveneşte blajină, ca mirosul păpuşoilor 
copţi la focuri de ţară. 

Şi deodată începuseră, ca pentru nouri de grindină, toate 
clopotele bisericilor. Oameni, ieşiţi ca din pămînt, trecuseră 
în goană, întorcînd spre cer feţe speriate, ca şi cum din 
mitologie ar fi evadat umbra lui Hercule cu biîta în mînă, 
fugărindu-i. Venea un Zeppelin - aşa spuneau cei fugăriţi - şi 
o escadrilă de avioane germane de bombardament. Din 
casa cu aspect foarte provincial, în dreptul căreia Andi se 
oprise, ieşise un bătrîn cu fes pe părul alb şi papuci brodaţi 
în picioare, oprindu-se în mijlocul florilor de toamnă cu 
palma streşină deasupra ochilor. 

Îl zărise pe Andi. 

— Drăguţă, ia poftim mata în casă. Acuma nu-i de stat 
afară. 

Intrase. 

Sînt case şi-ncăperi pe care trupul le cunoaşte de ani, dar 
sufletul se simte-n ele străin; şi răsar altele, necunoscute 
trupului, şi sufletul în ele e la el acasă. Andi intrase într-o 
casă pe care o recunoștea, deşi n-o văzuse niciodată; 
atmosfera ei deschidea o filă a aceleiaşi cărţi cu flori 
presate, ca şi hulubăria. S-auzeau bătăile unui pendul, pe 
care desigur că bătrînul cu fes, suit pe un scaun, îl întorcea 
o dată pe săptămînă, controlîndu-i ora după a 
cronometrului cu iniţiale mari de argint din buzunarul 
jiletcci de pichet. Duşamelele erau atit de bine ceruite, încît 
picioarele alunecau dimpreună cu covoraşele care le 


acopereau. Pe un dulap cu oglindă, lingă o cutie rotundă 
de pălării - darabană pentru şoareci - se coceau gutui şi pe- 
un ziar se uscau romaniţe. Nevasta pensionarului avea 
tulpan alb. Jucaseră pînă atunci o concină prădată, la o 
măsuţă rotundă cu două jeţuri şi două tabinete. 


Era atit de bun şi de familiar albastrul provincial al 
cerului văzut din casa lor prin cuşca unui canar galben, 
atirnată de fereastră, că te-aşteptai s-apară nu aeroplane, 
ci cărţile cu care Dumnezeu îşi face pasienţa în fiecare 
seară pînă cînd luna îi aducea ulciorul cu lapte abea muls. 

Şi-ntr-adevăr, cerul albastru se-nserase vid. 

— „.„Da' mai stai mata, da' nu pleca fără să iei o 
dulceaţă... 

Şi apăruse în faţa bunicei cu tulpan alb nepoţica bă- 
trinilor, aducînd pe-o tablă acoperită c-un şervet alb un 
pahar de apă, linguriţa şi o farfurie de cristal cu dulceaţă de 
caise. O jumătate de caisă, de culoarea soarelui pe zările cu 
grîu copt, suav cărnoasă, în care, albă ca o camee, migdala 
sîmburelui se-ncrusta. 

Şi o dată cu parfumul caisei care se topea în gură, ochii 
lui Andi, ridicaţi, recunoscuseră-n obrajii fetei culoarea albă 
a migdalei din caisă, şi-n păr, păr lung şi împletit în cozi, 
acelaşi aur copt, al soarelui, al griului şi al caiselor. Suridea. 

Bătrînii o chemau Dana. 

Nu schimbase cu ea nici un cuvînt. 

Atit. De-ajuns ca să existe în această Arcă a lui Noe a 
hulubăriei şi parfumul blond al tinereţei unei fete. 

În iarna aceluiaşi an întîlnise şi pe-al doilea chip de fată 
adus de suflet în hulubărie. 

Ninsoarea căzuse două săptămîni în şir, prefăcînd Iaşul 
într-o cetate de albe monastiri în care cioarele veniseră să- 
şi ţie marele sinod. 

Îmbrăcat în scurteica tatălui său şi cu căciulă brumărie 
pe cap, Andi rătăcea în necunoscutul alb al oraşului, pe 
străzi care subt omăt îşi pierduseră numele şi virsta. Totul 
renăscuse în alb sclipitor. Conturul caselor avea naivitatea 
strimbă şi diformă a sculpturilor în miez de pîne făcută de 
copii şi umorul lor bosumflat şi candid. Micşorate de omătul 
care le lua colţurile, ferestrele păreau ochi de urşi albi, - de 


zahăr; nu oamenii priveau prin ele, ci ele singure erau ochii 
şi privirea oamenilor de omăt. 

Circulaţia vehiculelor era întreruptă. Rarii trecători, cu 
gulerul ridicat, eu bărbia-n piept şi mîinile înfundate în 
buzunarele paltoanelor, gîrbovi subt zăpadă, mergeau greoi 
ca scafandrii în fundul de mărgean alb al mării. 

Omătul părea că-şi aşteaptă copiii să iasă de la şcoală, ca 
un mare Saint-Bernard, şi să-i ducă pînă acasă. Dar fulgii 
care de-atitea zile cădeau pe oraş cădeau şi-n suflet, 
rcclădindu-l din mirări de-ale copilăriei care se deşteaptă 
din somn, dîndu-i o intimitate moale de albe contururi. 

Fata răsărise din omătul sufletesc şi ceresc al clipei 
fumurii frămîntind un bulgăr de omăt. Pentru cine? Uliţa 
era pustie. Pentru ea, cum ai glumi cu tine însuţi. în mizeria 
războiului, mergînd, pesemne să facă coadă la o brutărie 
pentru o pîne de făină integrală, se oprise o clipă în omăt, - 
în raiul o clipă deschis al copilăriei. Fata cu obraji rotunzi de 
măr, cum sînt obrajii fetelor sănătoase, iarna mai ales, cînd 
merele-s o amintire. Avea pe cap o că- ciuliţă roasă, palton 
sărăcăcios de refugiată şi-o tinereţă-n dinţii albi pe care nici 
un ger n-ar fi putut s-o zdruncine. Fără şoşoni, se oprise în 
zăpadă, frămîntind un bulgăre. Şi iată că omătul aducea o 
ţintă glumei albe. 

Andi trecea. Văzînd-o că se joacă în omăt, aparţinin- du-i 
ca un gind al lui, în clipele acele de alb copilăresc, îşi 
ridicase capul. 

Cu bulgărul rotund şi închegat şi braţul gata să 
pornească, fata încremenise. Buzele destinse în surisul 
glumei combative reveniseră, acoperindu-i dinţii. Îl privea 
pe Andi trecînd, cu ochii spre profilul lui, cu un oftat parcă- 
n azurul ochilor albaştri, aşa cum priveşti toamna cerul 
luminat în care se călătoresc cocorii, vara, soarele, 
vacanţa... 

Uitase bulgărul din mînă asupra căruia ochii lui Andi se 
plecaseră zîmbind. Ochii fetei urmaseră privirea lui Andi. 


Descoperise şi ea gluma uitată în mîna roşie de frig. 
N-avea mănuşi. Şi iar zimbise cu dinţii descoperiţi, uitindu- 
se timid, întrebător la Andi şi la bulgăr, la bulgăr şi la Andi, 
ca şi cum pe rînd i-ar fi-ntrebat: „Bulgăr alb, să te arunc ca- 
n recreaţiile de la şcoală, din vremurile bune?”; şi pe Andi: 
„Bâiat frumos, care-ai trecut departe, sus, prin sufletul 


meu, să-ţi arunc un bulgăr alb?” I-l aruncase, dar nu ca la 


bătaia cu omăt, ci moale, încet, - căci flori n-avea în 
mînă fata cu obraji de măr subt căciuliţa roasă. 

De-atunci n-o mai văzuse. 

Ca printr-un cer dus, ceva din el trecuse prin ochii ei 
albaştri. Şi uneori, sus în hulubărie, închizînd ochii, putea 
să trăiască o clipă în acest cer care fusese-al lui. 

Acestea erau cele două chipuri de fată care în anii 
războiului intraseră în hulubărie. Încolo, din aspectele 
feminităţii, aducea la el frînturi. Cite-un obraz de fată, zărit 
în treacăt la fereastra unei case, îl ţinea minte şi uneori îl 
evoca, obrazul, nu mai mult, rumeneala lui, frăgezimea lui, 
ca pe-o rodie la care te uiţi, din care nu muşti. Odată, 
noaptea, zărise la fereastra luminată a unei case mişcarea 
unui braţ gol, ridicat, se vede, ca mina să înnoade părul la 
ceafă, zărise totodată şi începutul galeş al sînului deşteptat 
din somn de mişcarea braţului. Păstrase-n el scurta arătare, 
ca un fragment luminos de marmură antică. 

Altădată zărise o ceafă de fată care se spăla pe cap, cu 
părul clăbucit în apă. 

Se mulțumea cu aceste cioburi, cu aceste bucăţi 
desprinse din trupul femeii, pe care trup nu-l cunoscuse şi 
se ferea să-l dorească. 

În toată această epocă, ochii de viol pe care femeile îi 
îndreptau spre el îl îndepărtau de ele, umilindu-i bărbăţia 
latentă - aşa cum viaţa de atunci, a războiului, lipsită de 
feminitatea oarecum pasivă a vieţii ieşene mai ales, din 


timpul vechi, îl îndepărta de ea, într-o visare a vieţii 
alcătuită din fragmente de trecut. Trăia, cu vitalitatea 
amorţită, o viaţă lipsită de luptă, o viaţă care n-avea ritmul 
sacadat al pasului elastic pe pămîntul dur, ci curgerea lină a 
gondolelor prin lagunele Veneţiei. 

La virsta cînd adolescenţii încep să iubească o fată, 
purtînd pe suflet mărţişorul numelui ei, Andi nu iubea pe 
nimeni şi nici nu simţea nevoia iubirii, căci fragmentele de 
feminitate pe care uneori le evoca nu erau dragoste 
individualizată, dorinţă de cineva anume, ci elemente 
decorative ale sufletului, manie de colecţionar de cioburi în 
care frumuseţea e victimă, nu învingător, deşteptind duioşii 
şi compătimiri, nu pofte. Un băiat tînăr, după ce-a văzut o 
fată frumoasă pentru inima lui, aşteaptă clipa cînd îi va 
putea spune: „le iubesc”, - şi aceleaşi cuvinte, spuse de 
buzele ei, cuvinte care vor da aromă vieţii ca primăvara 
pămîntului. Dar Andi tocmai de aceste cuvinte fugea şi se 
temea. El iubea tăcerea fetelor lui imaginare, adică deplina 
lor pasivitate, şi libertatea grațios  înviorată, dar 
neprimejduită de realitatea lor, pe care aceste fantome i-o 
lăsau. 


Închipuirea lui nu-şi situa fetele pe bănci subt lună sau 


subt tei, cu el, un Andi visat, de mină, sau cu obrazul lor 
pe umărul lui, aşa cum apar fetele întiia oară în visurile 


adolescenților curaţi. El le vedea pe fetele închipuite în 


case bătrineşti, aşa cum sînt şi florile acolo, şi tinereţea 
lui n-o auzea bătindu-i în inimă alăturea de ele, ci se vedea 
ca un bunic, zîmbind cu bunătate frăgezimii lor. 

De altfel, aceste clipe sufleteşti, în care feminitatea 
apărea, el le situa în trecut, nu în prezent sau viitor, ca şi 
cum, cu sîngele pacificat de mult, şi-ar fi amintit aceste 
clipe, şi nu le-ar fi trăit în prezent cu presimţiri de 
înfăptuire în viitor. Astfel, şi aceste visări premergătoare 


dragostii nu aveau parfumul de iarbă crudă al sîngelui care 
se deşteaptă, ci mirosul de colb al muzeelor. 

În această epocă nu-i plăcea să vorbească. Vorba, sunetul 
articulat, avea o actualitate supărătoare pentru el, atribut 
al vieţii prezente, nu al trecutului. Din această pricină, deşi 
era atent şi serviabil în raporturile lui cu oamenii, nu-şi 
dădea seamă că deseori tăcerea lui era o gravă necuviinţă 
socială. Alături de cineva era în stare să tacă o oră în şir, 
fără ca tăcerea în doi să fie pentru el penibilă sau s-o 
considere ca un semn de plictiseală care îngheaţă vorbele 
ca apa în putini. Tăcerea pentru el era ea o lectură fără 
litere; socotea tăcerea vecinului ca o altă lectură, cum ar fi, 
de pildă, în tren, pe aceeaşi banchetă. De aceea, spre 
deosebire de majoritatea oamenilor stîngaci cînd tac şi 
neliniştiţi de aceste tăceri care le dau frămiîntări, tuse, ticuri 
şi priviri ca de pe scaunul dentistului, aceste tăceri în 
societate îi lăsau lui Andi o dezinvoltură vegetală de copac 
care tace alături de alt copac, fiind totuşi buni tovarăşi. 

Vorba „mîne” îi suna ca ameninţare de trimbiţă su- nînd 
mobilizări. De asta o evita. Viaţa îi apărea respingător 
vulgară, nu fiindcă o compara cu altfel de viaţă, ci fiindcă o 
situa faţă de o ficţiune, în perspectiva acestui trecut care-l 
debilita, făeîndu-l să i se pară vulgar tot ce era şi puternic, 
tragic puternic în dezlănţuirea crîncenă a războiului. 

Şi Andi nu-şi dăduse seama că începea să trăiască la fel 
cu mamiţa, alături de un cufăr cu păpuşe. Mamiţa, după ce 
delicateţa ei de fată se lovise de copitele Taurului, s-ar fi 
putut refugia tot în viață, adică în altă dragoste, înşelindu-şi 
bărbatul, ca, mai toate femeile. Ea, însă, preferase păpuşele 
moarte, care nu pot dezamăgi. Cufărul cu păpuşi era un 
cimitir în care bucuriile mamiţei erau flori de cimitir. 

La fel şi Andi. Exact în anul mobilizării, înfricoşat de 
atmosfera casei părinteşti şi de perspectivele cu care îl 
ameninţa, dorise evadarea, plecarea de acolo în largul 
vieţii. Şi războiul îi adusese ceea ce dorise, altă viaţă, chiar 
subt ochii lui, în Iaşul lui. Şi-n loc să intre-n viaţa nouă, 


deodată, cum te arunci în apă rece, şovăise, cumpănise, 
meditase şi revenise mai adînc în casa din care o zvicnire a 
vitalităţii tinereşti voise să-l arunce. 

Războiul era în ţară, în oraş, în toţi copacii - care pe 
atunci nu mai însemnau decit lemne de foc şi de sicrie; în 
toţi oamenii, de pe front şi dindărătul frontului, căci toţi 
ardeau în marele cuptor; în cerul care nu mai era al 
aştrilor, ci al maşinilor de moarte, - dar sus, în hulubăria lui 
Andi, războiul nu era. 

Zile întregi Andi le petrecea singur în hulubărie, cu- 
noscînd o izolare desăvirşită, asemănătoare cu aceea pe 
care-o ştiu cei care locuiesc în mansardele oraşelor mari. 
De acolo, dintr-o mansardă, nu mai aparţii oraşului care 
devine o întindere de acoperişuri plutitoare în cer, ci vidului 
albastru, ca şi hornurile al căror mut tovarăş devii. 
Hulubăria lui Andi nu era tare înaltă, dar Iaşul are case 
joase, ulițele mici mai ales, aşa că odăiţa lui Andi, de la etaj, 
domina, lăsîndu-l numai cu acoperişurile; cu vîrful copacilor, 
cu cerul şi cu dealurile, singur, deasupra războiului. Unicul 
aspect al războiului pe eare-l accepta la el era vibrația 
aceea de orgă funerară a corurilor armatelor ruseşti, care 
soseau cenuşii, cu mersul lor toropit de fluvii îngroşate de 
îngheţ. Le asculta prohodul pornit dintr-o zare, pierdut într- 
alta, şi urmărea de la fereastră plutirile încete ale norilor, 
avind impresia că el e voievodul mort, acoperit de flamurile 
norilor, purtat de oastea gravă a bărbaţilor cu bărbi şi 
cizme nalte, pe hotarul şters al vremii. 

Astfel trecuse prin război, înălţat în hulubărie, cu doi 
bătrîni, cu mobile vechi, cu lecturi solitare, cu meditații 
dulci ca şi colinele de zare ale Iaşului, şi cu vechiul laşi, 
devenind sufleteşte un cetăţean al trecutului şi al utopiei. 

Din această atmosferă de singurătate, de viaţă prăfuită şi 
fantome de oameni, trecuse de-a dreptul, la nouăsprezece 
ani, la Şcoala de artilerie din Bucureşti, unde-şi făcuse 
stagiul ca voluntar, înainte de-a intra la Universitate. 


Plecase dintr-un laşi năuc şi ruinat, care încă nu revenise 
la vechea cadență şi la vechile obiceiuri, şi, despărţit pentru 
întiia oară de oraşul său, tînjise după el moldoveneşte, 
prefirind asupră-i culoarea de cer a colinelor privite din 
hulubărie şi tihna armonioasă a vieţii de acolo. 

În ceasurile de cazarmă dură, cînd totu-i de metal, cînd 
vorbele - mai toate ordine - sînt ca de ciocan pe nicovală, şi 
disciplina ca o ţeapă în care sufletul e tras să stea drept, 
milităreşte drept, cu mîna la capul care e numai un pretext 
pentru salutul superiorilor - vorbele în gind rostite, cu 
amplori de bucium, „casa noastră de la laşi”, „laşul meu”, 
„părinţii mei”, îi dădeau un nod amar în git şi umezeli în 
ochi de căprioară cu picioarele tăiate. 

În această epocă pachetele săptămînal trimise de la Iaşi, 
de către mama lui, cu bunătăţi făcute acasă, îi dădeau 
bătăile de inimă ale expatriatului faţă de tot ce vine din ţara 
lui, nu din pricina conţinutului - niciodată nu stimase 
mîncarea - ci fiindcă veneau de-acasă. Stringea hirtiile 
pachetelor într-un dulap, ca pe nişte scrisori de dragoste. 
Ş-abea acolo, între străini, în oraşul muntenesc, Andi 
simţise profunzimea dragostii de părinţi şi neatîirnarea 
acestui sentiment faţă de valoarea obiectivă a părinţilor. 
Buni sau răi, ipocriţi, vulgari, parveniţi - dar erau părinţii 
lui. Afecţiunea lui pentru ei nu era o răsplată în care 
convertea calităţile lor - ci afecțiunea lui pentru părinţii 
lui. Erau încorporaţi în egoismul lui. 

În această privinţă Andi era ca acei oameni care-şi critică 
mereu ţara, cîrtind-o cu luciditate în orişice prilej, făcînd 
mereu comparații umilitoare între ea şi alte ţări - alese pe 
sprînceană - şi care abea în străinătate îşi dau seamă că sînt 
„patrioţi” şi că sentimentul acolo descoperit nu numai că nu 
împărtăşeşte atitudinea lor din ţară, dar că e sporit şi 
exaltat penitent de amintirea fiecărei critici şi injurii adusă 
odinioară ţării lor. 

Imperfecţiunile descoperite dureros, şi încă din copilărie, 
ale părinţilor săi nu numai că nu-i micşoraseră dragostea 


pentru ei, dar i-o făcuseră mai trainică, mai rezistentă şi 
mai complex altoită în adîncimile fiinţei lui - spre deosebire 
de alţi copii care-şi idolatrează părinţii în copilărie, fără 
rezerve, fără luptă, deci superficial, acor- dindu-le, fără să- 
şi dea seama, exagerările unui sentiment hărăzit nu lor, ci 
femeii, adică dragostii, la a cărei apariţie de mai tirziu 
dragostea de părinţi, lipsită de substanţă, cade, lăsînd în 
locui-i o recunoştinţă cerebrală şi o înduioşare la fel 
confecţionată. 

Acolo, la Şcoala de artilerie, între camarazii lui de vîrstă 
—, de fapt, numai de uniformă - se simţise izolat de ei în 
timp. Ei trăiau în anul o mie nouă sute nouăsprezece; el 
într-un an nehotărit, al unui timp nehotărit, dar al 
trecutului. 

Avea faţă de ei, faţă de vorbele, de judecăţile şi com- 
portările lor mirarea pe care, la ei acasă, o aveau bunicii lor 
cînd îi vedeau atit de altfel decit propria lor tinereţă şi de-a 
copiilor lor. Erau impudici sufleteşte. Spuneau tot ce le 
trecea prin minte, fără de perversitate, dînd dovada unei 
impudori animale, a unui exhibiţionism candid. N-aveau 
secrete unii faţă de alţii. Fiecare cunoştea pe „metresa” sau 
pe metresele celuilalt. Cuvîntul „iubită” dispăruse, ca şi 
valsul. Fiecare îşi aducea amintirile în comun, cum ai fuma 
o ţigară începută de altul, trecînd-o altuia să o sfirşească. 
Prieteniile, marile prietenii romantice în doi erau înlocuite 
de camaraderii: tovărăşii la sporturi, la chefuri, la fapte, nu 
părtăşii la sensibilitate, ca în prietenie. Vorbeau unii cu alţii 
cu o familiaritate glumeaţă, fără de întristare, de cusururile 
„bătrinilor”, adică ale părinţilor lor, căci în mediul 
muntenesc - mai energic şi poate mai puţin ipocrit şi 
sentimental decit cel moldovenesc —, copiii, deveniți 
adolescenţi, spun părinţilor pe faţă „bătrînii”, plural care-i 
urcă în acelaşi pod cu vechituri, sau care poate reeditează 
simbolic ritul antropofag care obligă pe copiii unor triburi 
negre să-şi mănînce cu filială duioşie părinţii după ce 
aceştia, urcați într-un copac, nu mai au destulă vlagă să 


reziste la scuturăturile produse de puterea braţelor 
progeniturilor. 
Dar aceste cusururi ale părinţilor, aduse cu gamela la 


masa comună, nu erau o critică dureroasă a părinţilor - 
ca cea acumulată de tăcerile lui Andi —, ci mai degrabă 
contrastul colectiv, ridicol ca o modă învechită, dintre 
generaţia părinţilor şi generaţia copiilor sensibili numai la 
această diferenţă înregistrată c-un fel de ironică desfătare, 
identică la toţi. 

În sufletul acestor camarazi de sabie şi uniformă, Andi 
observase dispariţia „fetelor” ca un gol într-o oglindă, 
înainte de-a o observa în viaţa socială cu o melancolie care- 
şi găsea parfumul numai în versul lui Villon: 

„Mais ou sont les neiges d'antan?”. 

Cuvîntul „fată” îşi pierduse cozile împletite în sufletul 
acestei generaţii de băieţi înainte ca tunsoarea băieţească, 
devenită modă imperativă, să confirme şi să exprime 
concret ceea ce mai de mult se împlinise sufleteşte. Un nou 
chip apărea, de virsta fetelor de odinioară, dar cu mască 


agresivă, cu roşu-n cutiuţă, nu din inimă venit pe obraji: cu 


pulpele sportiv descoperite pînă la genunchi şi-un gest al 
miînii, bărbătesc energic, importat şi din tranşee, şi din 
Anglia, gest cu care mîna fetelor de-acum putea cel mult 
boxa şi knouk-out-a o inimă, dar nu să moaie-n ea, cu 
gestul mînii fetelor de-odinioară, un fulger alb de gît de 
lebădă. 

În mediul acestor viitori sublocotenenţi ai vremii sociale, 
Andi era respectat fiindcă nimeni nu-i bănuia debilitatea 
sufletească. Îl ajuta şi permanenţa frumuseţii lui, şi 
dezinvoltura lui elegantă cînd tăcea - vechea deprindere —, 
şi zîmbetul acela de „femeie care minte”, interpretat ca un 
semn de urzicătoare intelectualitate. Pe stradă, cînd ieşeau 
de la cazarmă, grupul în care era Andi atrăgea în serie ochii 
femeilor, dînd grupului o mîndrie colectivă, parcă de 


proprietar indiviz al unui ogar de rasă. Îi atribuiau 
nenumărate „aventuri” şi situîndu-l pe alt plan decit al lor, 
plan singular, nu se mirau că nu participă la confidenţele 
comune. 

Porecla „Hamlet”, care i se dăduse la Şcoala de artilerie 
de cătrc această generaţie, arată atitudinea ei globală faţă 
de Andi. 

Şi în timpul acestui an „Hamlet” tînjise moldoveneşte, 
copilăreşte, după casă, părinţii şi atmosfera de la Iaşi, cu 
sufletul de Ofelie mai mult decît de Hamlet. 

Şi în sfîrşit se isprăvise şi serviciul militar. 

Războiul trecuse, refugiații plecaseră din Iaşi, şi vechiul 
laşi din hulubărie, cu tăcerile lui, cu oamenii tui tihniţi şi 
cumsecade, cu fetele lui toate crescute, imaginativ, în case 
de bunici, debarcase din hulubărie pe străzi, în case, 
pretutindeni în vechile sale hotare, rămînînd de pe urma 
războiului cu refugiaţi asimilați şi ruşi fără de patrie, cu 
mirosuri de spital, cu ploşniţe în toate casele, ploşniţele 
marelui război, cu copacii Copoului tăiaţi, cu bărăci de 
lemn, cu depozite de fraude militare, cu ceva „bodegi”, 
acum exotice în Iaşul crişmelor, cu multe automobile, dar 
toate părîind că au ieşit dintr-un spital de automobile, cu o 
Curte marţială, sucursală a războiului în timp do pace, cu 
străzile pătate de păcură şi de ulei, cu cimitirele 
aglomerate, cu casele şi mai părăginite, cu palatele şi mai 
prăbuşite şi cu tramvaiele ieşite parcă dintr-o preistorie a 
vehiculelor în Iaşul de după război. 

Se regăseau pe străzi vechile figuri ale familiei ieşene, 
îmbrăcate încă, dacă nu cu uniforme, măcar în ştofe 
militare. Şi toţi aveau aerul mahmur al celor de casă, care, 
după sindrofie, adică după plecarea ultimului musafir, îşi 
scot gulerele scărpinindu-se, îşi pun papucii, îşi deznoadă 
corsetele şi privesc cu lehamite dezordinea lăsată de 
petrecerea cu vin şi mese verzi, dezordine care le-a 
răsturnat casa de-a-ndoaselea, cu mucuri de ţigări şi scrum 


pe mese şi covoare, pahare sparte, pete de cafea, nici un 
cîştig bănesc şi presimţirea unei migrene colective. 

Un „uf” general, dezamăgit, care avea o pronunţată 
nuanţă de „of”, adică un „uf” care nu înseamnă atit „bine c- 
au plecat odată”, cît mai cu seamă: „cum? cu asta ne-am 
ales?” - se desprindea din laşul scăpat de război şi refugiaţi, 
după regăsirea în propria casă. 

Parcă toţi mai aşteptau un „bis” suprem, ca la teatru, 
după lăsarea - privită cu incredulitate - a cortinei de fier; şi 
toată lumea luase o atitudine asemănătoare cu a celui care 
stă cu pălăria pe cap, pe pragul casei, neştiind dacă să iasă 
sau să rămiie, dacă să-şi ia umbrela sau bastonul, 
impermeabilul sau surtucul de vară. 

Parcă toţi îşi uitaseră profesiile, itinerariile urbane, 
ticurile şi vocabularul de odinioară. Parcă toţi se mirau mai 
mult decît se bucurau că nu mai bubuie tunul. Şi ziarele 
fără „comunicate” păreau fade, şi asasinatele în bandă 


fapte prea mărunt diverse ca să merite publicitatea 
tiparului. Domnea încă nevoia isterică de „evenimente”, 
care dădeau un aer de blazare tuturora în viaţa cotidiană. 
Parcă ar fi dorit toţi încă o catastrofă, care le făcea în ciudă 
şi nu mai venea, lăsîndu-i să trăiască pur şi simplu în nourul 
constipat al atmosferei zilnice. 

Casa părintească îşi reluase fizionomia dinainte de 
război, cu trăsături mai apăsate. TIrupul doamnei 
Danielescu - o dată cu dezbrăcarea costumului de 
infirmieră, împodobit cu decoraţii franco-române —, 
recăpătase plenitudinea de odinioară, cu amplificarea 
dospită a vîrstei; nervii deveniseră mai vizibili ca şi firele de 
păr alb. Începuse să privească viaţa ca şi catalogul de la 
şcoală şi ca şi  „socoteala” zilnică, prezentată de 
bucătăreasă, prin ochelarii impuşi de oculist după război. 

Se simţea „extenuată” după fiecare oră de clasă la şcoală, 
după fiecare cursă pe jos. Ca mai toate infirmierele de pînă 
atunci, foste jockey ai carităţii în marele derby al războiului, 


redevenite mame şi soţii pur şi simplu, doamna Danielescu 
se socotea  declasată, avind, după cea mai mică 
nemulţumire din partea copiilor, sentimentul unei vaste 
ingratitudini sociale. Războiul o deprinsese cu gesturi de 
statuie alegorică, făcînd-o să prevadă pacea ca o 
prosternare cu muzici, invalizi şi discursuri la picioarele ei 
de statuie cu ochi modeşti; pe cîtă vreme pacea nu-i 
adusese pe nasul de statuie decit ochelari, subt care-i 
pusese catalogul, mirosul de ceapă prăjită al bucătăriei şi 
indisciplina verticală a copiilor după recunoştinţa orizontală 
a paturilor de spital de odinioară. 

Domnul lustin Danielescu era mai lustin Danielescu decît 
oricînd, cu buza de jos şi mai răsfrintă - ca de o rană 
oratorică de război - cu pîntecul şi mai rotund, cu obrajii 
ceva mai congestionaţi şi fire de argint în barbă. Neliniştit 
de „semnele timpului” impertinent tînăr, de prăbuşirea 
monedei româneşti, de revoluţia rusească şi de tumultul 
claselor de jos, care ca fluviile, după dezgheţ, erau gata să 
se reverse, domnul Danielescu oprise timpul ca minutarele 
unei pendule care-i aparţinea, întreprinzînd o vastă operă 
de reeducare socială prin sentimentul sublimului. Scria 
istoria războiului pentru reîntregirea neamului, în cinci 
volume enciclopedice, într-un stil epopeic care trebuia să 
rcdeie „bubuitul tunurilor şi marşul armatelor”. Două 
operaţiuni simultane îl preocupau: clasarea şi prepararea 
faptelor şi cultivarea cuvintelor arhaic nobile, eroic sonore. 
Cuvintele erau alese bucată cu bucată, cum sînt alese 
fructele pentru compoturile cu fructe de California. O dată 
găsite, cuvintele erau fierte în zeama îndulcită a faptelor 
„preparate”; aşa că mirosul de hoit al războiului dispăruse, 
fiindcă parfumul îl dădeau cuvintele, nu faptele acestui 
compot de epopee. 

Primul volum apăruse ca o divă în aplauzele ţării, 
reconciliindu-l pe domnul  Danielescu, autorul, cu 
actualitatea, care, oricite cusururi ar fi avut, nu-şi pierduse 
entuziasmul - „această divină putere a tinereţii” - pentru 


domnul  Danielescu. Mereu pe frontul manuscris al 
războiului pentru reîntregirea neamului, al cărui 
generalisim grafic devenise, domnul Danielescu trăia în 
timpul zilei în birou, cu excepţia orelor de curs la 
Universitate, apărînd în familie numai la orele dejunului şi - 
ale mesei. Renunţase temporar la activitatea politică - din 
prudenţă: vremurile erau nesigure, steaua partidelor 
politice la fel - pretextind că e absorbit complect de opera 
întreprinsă. 

Duduia nu mai era fetiţa bunducă şi bosumflată, care 
bodogănea după fiecare observaţie părintească, prin an- 
trete şi în odaia ei, ca o slujnicuţă; devenise o domnişoară 
cu „voinţa” ei, cu „principiile” ei şi cu o predispoziţie pentru 
îngrăşare care devenea un permanent conflict sufletesc din 
pricina apetitului nestins pentru dulciuri. Semăna cu 
tinereţea doamnei Danielescu, pe cînd se numea Beatrice 
Lateş. Avea obrajii cărnoşi, bruni, cu pieliţă de piersică 
fardată; ochii negri focoşi, cu sprîn- cene îmbelşugate, 
îmbinate la rădăcina nasului cam gros, dar sfidător răsucit, 
cu nări viguros senzuale; păr cas- taniu-închis, dens ca valul 
păcurei, şi un trup cărnos, reliefat cu „decolteu superb”, ale 
cărui singure cusururi erau gleznele groase chiar în 
ciorapii de matasă neagră, şi braţele de „matroană”, 
spunea Luchi. Alături de Andi, Duduia era ca un cal de 
Normandia alături de un cal arab, nu atît din pricina cărnii - 
că nici Andi nu era firav cît, mai cu seamă, din pricina 
osaturei. Şi dacă oglinda, spre seară, îi dădea o încruntare 
spaniol feroce, îndreptată către odaia lui Andi, cu care 
mereu se „compara”, ochii bărbaţilor mai ales - avea mai 
mult succes la bărbaţi decît la băieţii tineri —, ai bărbaţilor 
de pe stradă, de-a-casă şi din casele prietenelor ei, îi 
ştergeau încruntarea, diîndu-i o seninătate cu buzele 
subţiate a zîmbet dispreţuitor şi nările gidilite de mîndrie. 

Nu „se-ncurca” flirtind cu băieţi tineri. Conştientă de 
pofta pe care o stirnea în bărbaţii copţi, îşi menaja 


reputaţia, pregătindu-se cu răbdare pentru „lovitura mare”. 
Vroia să fie soţia unui om foarte bogat. Îl aştepta ca pe-un 
mandat poştal expediat dintr-o Americă a viitorului. Între 
timp, urma la şcoală, învăţind conştiincios, şi dădea ceaiuri 
prietenelor ei, atrase mai ales de frumuseţea fratelui ei, pe 
care Duduia o specula, acceptînd darurile şi serviciile lor. 
Între aceste prietene Andi recunoscuse pe „caisa” lui din 
hulubărie, pe Dana, mai caisă, poate prea caisă, cu unghiile 
date cu lac „Oja”, cu un inel cu trifoi de zmalţ pe degetul cel 
mic şi cu atîta trufie în atitudini de parcă atunci ar fi descins 
din capul lui Wagner cu părul ţesut din aurul Rhinului. Avea 
o conversaţie exclusiv cinematografică şi se destina 
cinematografului, convinsă de lectura asiduă a ziarului 
Rampa Că va deveni o stea. 

Luchi, - privit de părinţi ca o încarnare pentru uzul casei 
Danielescu a fenomenelor roşii din Rusia - fuma la closet, 
făcea datorii, juca cărţi, fugea de la şcoală, critica în gura 
mare partidele politice, făcea glume „vulgare” - pretindeau 
părinţii şi Duduia - şi primea cu un fatalism profesional de 
umbrelă subt ploaie palmele „morale” şi pişcăturile fizice 
ale mamei lui, precum şi predicele paterne ale 
„Apostolului”. 

„Edecurile” - adică domnul Kuparencu şi domnul 
Ivănescu - nu muriseră, cum constatase imediat după 
război, ca un fel de jignire personală, doamna Danielescu; 
reluîndu-şi drumul şi zilele de odinioară, veneau de două ori 
pe săptămînă la dejun şi la preferans. Cu încetul, bătrinii 
deveniseră indispensabili, ca întreg alaiul acelui 
„odinioară”, revenit insinuant pe portiţa de dindos, [...] o 
dată cu pacea. 

Dar acum bătrinii erau musafirii părinţilor lui, pier- 
zîndu-şi semnificaţia subiectivă de „oameni ai trecutului”, 
căpătind-o pe aceea, mai obiectivă, de fosile cu ticuri, de 
caricaturi însufleţite, cu tuse hiîriite de rişniţe, cu danturi 
care zvicnesc pocnind la fiecare vorbă, puse în batistă în 


timpul jocului de cărţi, scoase din batistă şi repuse în gură 
la masă, cu gesturi fireşti ca cele îndreptate spre cuierul cu 
haine, cu un repertoriu de glume şi anecdote identice ca 
itinerarul tramvaielor ieşene, - dind o impresie de 
dezarmare, de hodorogeală, de moarte verticală şi de 
plictiseală păstrată în naftalină. 

Reîntors de la şcoala militară, Andi privise cu o strîn- 
gere de inimă - care-i lăsase rană - laşul, casa părintească. 
Nu mai poftise pe bătrîni în hulubărie - nici ei nu s-ar mai fi 
putut sui din pricina scărilor - fiindcă Iaşul, bătrînul Iaşi, nu 
mai era izgonit de război, înecat de război. Reapăruse. Arca 
lui Noe se golise de fantome, Iaşul nu mai era în mintea lui 
Andi şi în hulubărie, ci în afară, cu oamenii, casele, străzile 
şi viaţa lui zilnică. 

Venise clipa cînd, după ce Andi visase Iaşul, din odăiţa de 
sus, trebuia să trăiască în laşul descins din visul lui. 

Iaşul... casa părintească. 

Se simţise din nou singur, îngrozitor de singur cum nu 
fusese nici la şcoala militară, în mediul, străin lui, al 
generaţiei lui, dar departe de Iaşi. 

Acum era în laşi. Şi laşul? Unde era oraşul armonios? 
Unde? 

Se simţise expatriat, în surghiun, alungat din oraşul 
minţei lui în oraşul real. Lui Andi războiul îi dăruise icoana 
unui laşi trecut, dar socotit de mintea lui ca un laşi posibil, 
cîndva, după războiul lung - icoană pe care pacea i-o luase, 
interzicîndu-i-o şi-n viitor. Şi-acuma îşi vedea oraşul aşa 
cum era: o mahala care-şi dă aere de Vatican românesc, în 
care papalitatea spiritualităţii naţionale s-a constituit 
singură prizonieră între zidurile cetăţii sale. 

Iaşul intelectual! 

O! 

Pretenţia că-n toate casele oamenii meditează cu frun- 
tea-n palme, ca şi cum fiecare casă ieşeană ar fi domiciliul 
cite unui Hamlet care-ar descoperi că-i ceva putred în 


Danemarca ţării lui, cînd de fapt toţi joacă cărţi, ca să 
treacă timpul, toţi beau, ca să treacă timpul, toţi dorm, ca 
să treacă timpul, bîrfesc, privind cu ochi de soacră spre 
restul ţării, ca să treacă timpul. 

Şi timpul trece, şi ei rămîn la fel. 

Şi se plictisesc, o! se plictisesc fioros! 

Faimoasa „pace ieşană” nu-i decît vidul unui căscat 
astronomic... 

O cum recunoştea în ipocrizia ieşană minciuna casei lor 
„patriarhale”. Acelaşi apostolat în afară, şi-acelaşi fum de 


răşină, şi-aceeaşi mamiţă pentru musafirii de gală, - şi- 
aceeaşi acreală, şi-acelaşi ietac cu dialoguri conjugale 
înlăuntru. 

Nici nu mai îndrăznea să intre în hulubărie. 

— Andi slăbeşte! constata în fiecare zi cu invidioasă furie 
Duduia, convinsă că Andi deţine o reţetă specială pe care 
nu vrea să i-o transmită şi ei. 

Reţeta lui Andi era dezgustul de toate cele. Nu suferea 
fiindcă era închis în cuşcă, ci fiindcă acea cuşcă nu era aşa 
cum 0 visase. 

Nu se mişca din casă. leşea din odaia lui numai la dejun şi 
la masă. Zile întregi şedea lungit pe pat, cu uşa încuiată. 
Dar asta nu însemna că se izola de restul casei. Dimpotrivă, 
singurătatea lui avea configuraţia casei părinteşti şi a 
întregului laşi. Cu acea pasiune, aproape isterică, a celor 
care după ce n-au putut adormi într-o odaie străină din 
pricina ploşniţelor încep să le pîndească, asasinîndu-le cu 
voluptoasă  scîrbă, vinîndu-le mereu, fericiţi cu cît 
descoperă mai multe şi dezamăgiţi cînd nu mai găsesc nici 
una, Andi culegea, descoperea toate micimile şi 
meschinăriile casei părinteşti, precum şi cele aflate la dejun 
şi masă din gura părinţilor despre celelalte case, aducîndu- 
le-n odaia lui, unde începea să le complice, să învenineze şi 
să le generalizeze. Pe orişice om îl trecea prin ciur, pină 
ce-i descoperea păcatele, cu o desfâătare dureroasă ca 


scărpinatul cînd ai urticarie, ceea ce-i sporea dezgustul şi 
de el, şi de rest. 

De îndată ce se închidea în odaia lui, un demon mir- şav îi 
încăleca sufletul, gonindu-l cu pintenii în burtă, prin tot ce 
era pocit meschin, vulgar şi josnic în viaţa împrejmuitoare. 

Închidea ochii şi-l vedea pe tatăl lui mîncînd la masă cu 
cuțitul, împlîntîndu-şi-l adînc în gură, cu o îndemiînare de 
scamator, care-i dădea lui Andi perfida aşteptare a 
accidentului posibil şi panica lui: vedea capul lui de apostol 
poticnindu-se ca gloabele de saca, la fiecare înghiţitură 
enormă, mai-mai s-o scape din gură; îl auzea sorbind ca o 


locomotivă fiecare lingură de supă, prefirată şi pe barbă, 
după ce-şi umplea farfuria cu bucăţi de pîine care făceau şi 
mai bălos sorbitul; îl vedea mîncînd saramura de peşte cu 
mîinile cu care oferea şi celorlalţi cîte-o bucată, virîndu-le-o 
în gură cu de-a sila şi muind miezul de pîine în zeamă, 
pentru a-l stoarce în gură ca un burete; îl vedea vorbind la 


masă cu gura plină de rumegătura alimentară şi 
scobindu-se deseori, nu cu scobitoarea, ci cu degetul, pe 
care îl ştergea de poala muşamalei care acoperea masa; îl 
vedea, după masă, scobindu-şi ceara din urechi cu 
scobitoarea... îl vedea... Aduna toate, toate aspectele şi 
deprinderile tatălui său, susceptibile de a-i zădări nervii, 
pînă cînd, cu o exasperare înnebunită, îl ura. 

Şi totuşi, ştia că-l iubeşte. 

Pe mama lui o auzea spunînd servitoarelor: „scîrnăvie, 
haită, ticăloasă, putoare”..., cuvinte care deschideau guri de 
canal în el, din gura mamei lui luate; o auzea criticînd în 
salon, cu musafirii, de sus de tot, de pe un piedestal igienic - 
era şi profesoară de higienă - pe oamenii care nu ştiu ce-i 
baia, şi vedea odaia lor de baie, inutilizabilă, transformată 
în cămara cu saci de făină, panere cu nuci. gavanoase cu 
dulceţi, şi vedea lavoarul cu un singur lighean din ietacul 
părintesc, şi-o auzea pe mama lui spălindu-se după ce se 
îmbrăca - în cîteva minute - şi interpreta cu necruțătoare 


îndîrjire abuzul de parfum care compensa odios lipsa de 
baie; şi-o auzea iarăşi, cu pumnii strinşi, pe mama lui 
cutezînd să spuie servitoarei, muncită de dimineaţă pină 
seara „Parşivo, du-te şi te spală, n-am să afum mereu după 
tine!” - şi se gindea cu un dezgust, oprit o clipă şi asupra 
amanţilor probabili, că acesta-i trupul de femeie care l-a 
născut. 

Şi totuşi, ştia că o respectă şi câ-mpotriva nasului care 
păstra reminiscenţe de mirosuri îndoielnice atunci cînd 
mama lui îl mîngiia, mîngiierile ei înduioşau în el profunzimi 
indiferente la critica olfactică. 

O auzea pe Duduia rozindu-şi unghiile, şi-o auzea 
noaptea deschizind sartarul ei şi scoţind bomboane, 
prăjituri şi dulceţi pe care le mînca singură, hoţeşte, dînd 
prin aceasta poftei ei copilăreşti de dulciuri o meschinărie 
degradantă. 

Şi călărit de-acelaşi demon miîrsav, pornea prin laşul cel 
visat sus în hulubărie, culegînd şi închipuindu-şi amănunte 
despre viaţa tuturor cunoscuţilor, care-i lăsau în suflet 
miazme grele, înnăbuşitoare, ca cele care plutesc asupra 
oraşului desfundat în nopţile cînd trec sacalele vi- danjelor. 

Începuse să-şi piardă somnul. Slăbea. La masă avea 
mişcări nervoase şi tresărea, cu o expresie chinuită pe faţă, 
la fiecare zgomot mai tare. Deşi se înscrisese la Facultatea 
de litere, nu urma cursurile. 

Într-o zi, pe la patru, cineva-i bătuse la uşă. Descuiase, cu 
demonul deasupra sufletului. 

Intrase mama lui. Fără să-i spuie nici un cuvint, se uitase 
lung la el, cu un tremur din ce în ce mai puternic în buze şi- 
n bărbie, şi izbucnire în lacrimi. Plînsese mult, cu o 
deznădejde care nu-şi găsea cuvinte, pe marginea patului. 
Şi-n acele clipe o milă imensă îi spălase sufletul, lăsindu-i-l 
bun, duios şi clar ca ochii căprioarelor. 

Ce să facă? Ce penitenţă să descopere, de-ajuns de grea, 
ca să-şi răscumpere ticăloşia? 


Dar aflase întîmplător de la Luchi că în ajunul zilei care-i 
frăgezise sufletul cu rouă mama lui fusese la teatrul 
Naţional, la Strigoii, cu Moissi în rolul lui Oswald. 

Aşadar, se temuse că el, Andi, ca şi Oswald!... Şi ea, rolul 
mamei... 

Aşadar, literatură, scenele lui Ibsen aduse acasă odată cu 
programul din sacoşă!... 

Şi demonul mîrşav îi încălecase din nou sufletul. 

Pe vremea Inchiziției, la Veneţia, în Palatul Dogilor de 
lingă Puntea Suspinelor, se deschidea o gură de leu 
sculptată-n bronz, deschisă ameninţător asupra cetăţii. 
Urletul mut al fălcilor de bronz înfricoşa Veneţia, căci 
noaptea, pe furiş, umbre veneau zvirlind în gura fiarei 
delaţiuni. Unii pe alţii se pirau venețienii, pe-ascuns. 

Şi judecăţile erau năpraznice, fulgerătoare ca şi gheara 
leului. 

Era Veneţia în fălcile şi-n gheara leului de bronz, dar 
peste leu era inchizitorul. 

În laşi şi-n casa părintească acea gură de leu se 
deschidea în sufletul lui Andi. Şi casa, şi oraşul erau în ea. 

Numai Andi, Marele Inchizitor, era deasupra leului. 

Şi într-o zi un gind îi aruncă o întrebare: „Dar tu?” 

Şi Marele Inchizitor, deprins să judece pe alţii, el singur 
denunţat de el tot lui, se judecase singur. 

Ei toţi, părinţii şi bunicii trăiau, trăiseră. În tinereţă, tatăl 
lui era ca el: un pur. 

Mama lui fusese tînără şi ea. 

Şi Taurul, bunicul lui, fusese tînăr. 

Aşadar, viaţa-i prefăcuse, viaţa-i macerase, viaţa-i 
înjosise, viaţa-i jupuise de argintul tinereţii ca pe icoanele 
furate din biserici, descoperindu-le pictura stinsă şi 
ploşniţele încuibate-n lemnul ordinar. 

Dar el, Andi, Marele Inchizitor al celorlalţi, trăise? 

Muncise el? Luptase cu oamenii? Luase parte la război? 
Cîştigase singur pînea cea de toate zilele? 


Nimic! Trăise în vitrină. Nici dragoste, nici luptă, nici 
efort - nimic. Aşteptase în vitrină, printre statui albe, în 
lumini ireale ca ale lunii printre marmuri, aşteptase ce?... 

Dar viaţa trebuia să înceapă şi pentru el. 

Viaţa! Viaţa! Viaţa! 

Bubuia ca din guri de tun şi limbi de clopot, înspăi- 
mîntătorul, vastul cuvînt asupră-i, în bătăile inimii şi-n 
tremurul de cristale fragile al gîndurilor. 

Dar el era fiul tatălui său, adică al profesorului lustin 
Danielescu, nu al portretului de tinereţă al acestuia. 

Dar el era fiul mamei lui, nu al fecioarei din casa 
părintească, ci al profesoarei Beatrice Danielescu. 

Dar el era nepotul Taurului. 

Viaţa! Viaţa! Viaţa! 

Răsuna fiorosul cuvînt ca ropotul unor copite de taur 
care-i călcau iarba de cimitir a gîndurilor deprinse să 
trăiască printre cruci de lemn. 

Toţi trăiau în el, adică aşteptau să trăiască. Sîngele 
tuturora aştepta să zvicnească în inima lui, pină acum 
numai decorativă, ca o panoplie cu armele intacte. 

Aşadar el, Marele Inchizitor, n-avea dreptul să-i judece, 
fiindcă el trecuse de-a dreptul deasupra leului, înainte de-a 
fi trăit şi el în cetate, adică-n gura şi în gheara leului. 

Aşadar, în clipa cînd el, Andi, va începe să trăiască, tot 
ce-i josnic în părinţii şi-n bunicii lui va apărea în el şi-n 
faptele lui, care-s fiicele, nenăscute încă, ale faptelor lor. 

Sau, dacă nu, va muri de viu, cu mamiţa, între păpuşi. 

În noaptea acelei judecăţi de sine în sufletul lui Andi 
înviase noaptea de odinioară, cînd era vecinul de odaie al 
mamiţei: şi marele glas al văzduhurilor, care dă poruncă 
toamna frunzelor să cadă şi aripelor să plece, din nou îi 
şoptise: „Pleacă”. 

Răsunau, ca şi odinioară, sfişietoare în tăcerea oraşului 
mort, şuierile nalte ale locomotivelor. 


Plecase în friguri, în toiul nopţii, cu paltonul pe umeri, ca 
un somnambul, spre gară, spre portul în care răsunau 
sirenele plecărilor. 

Să plece unde?... 

Viaţa de-afară, viaţa de-aiurea, care trecuse-n vijiit de 


fluvii cu mulţimi prin laşi, trecu din nou prin mintea lui. 


Şi-o clipă, ca un far deodată aprins, lumina sufletească 
din hulubărie ilumină cu duioşie casa părintească, Iaşul... 

Se stinse. 

Ca marea-n noapte neagră, viaţa era înfricoşător 
necunoscută, rece, vastă şi amară, cu presimţiri de valuri 
grele. 

Să fugă? Unde? 

Şi de ce să fugă? De el însuşi? De tot ce-n el era lăsat de 
înaintaşi? Dar pretutindeni, tot cu el era să fie... 

De departe, şuierul locomotivelor părea înalt, glas printre 
stele, nostalgic ca şi orizonturile în apus de soare; dar de 
aproape, gara, oameni adormiţi jos pe cimentul rece, 
pasageri grăbiţi, care izbesc fără să vadă, miros de 
cărbune, zăngănit de fierărie, murdărie... 

Pe-o linie de garaj, un grup de beţivi se refugiase într-o 
locomotivă ruginită, fără roţi. Şi cuprinşi de-o subită 
melancolie, oftau în cor, cu lacrimi pe obraji. 

În acea noapte Andi îşi dăduse seama că e frunză, nu 
aripă. Şi tot în acea noapte, în clipa cînd nădăjduia să se 
desprindă din oraşul său, cu sinceritatea desperată a 
tinereţii lui dezamăgite, îşi dăduse seama că-l iubeşte. Iaşul 
pentru el era locul unde-şi înmormîntase „Iaşul lui”, cel din 
hulubărie. Iubire tragică şi bizară ca acele iubiri ale unor 
oameni tineri, care supraviețuiesc deznădăjduite tinereţii 
femeii iubite; o văd îmbătrinind, deformindu-se, văd 
mucegaiul vîrstei albindu-le părul, văd transformarea femeii 
în ceva necunoscut, hidos, şi totuşi o iubesc; nu pe ea, pe 
bătrină, ci pe fata care s-a dus prin ea ca printr-o poartă 
care dă în veşnicie. Şi prosternaţi la poartă, aşteaptă ceea 


ce nu se va mai întoarce niciodată, trăind lingă bătrîna care 
e singurul semn lăsat de dispariţia fetei tinere. 

Îşi iubea oraşul, locul în care-l visase, şi-şi iubea casa, 
sortit să iubească tocmai ceea ce dispreţuia, lipsit de pu- 
terea dezrobirii de el însuşi. 

„Sînt un om sfîrşit”. Aceasta fu concluzia acelei nopţi. Şi 
pe-atunci Andi avea douăzeci de ani. 

Pînă în primăvara anului o mie nouă sute douăzeci trăise 
vegetînd în odaia lui cu acest gînd fix: „Sînt un om sfîrşit”. 

Nu se mai ocupa de-ai lui, nici de laşi. Şedea ceasuri 
întregi la fereastră, urmărind norii, pe cînd amintirea-i 
aducea, ca un vint din trecut, prohodirea armatelor ruseşti 
din timpul războiului. Uneori, şuierul locomotivei, noaptea, 
îi umezea ochii. Dar nu plîngea: dimpotrivă, în acele clipe 
aspira ca un fum gros de opiu voluptatea amară a 
melancoliilor vagi. Pornea în gînd spre ceva nehotărit, ca o 
stea desprinsă, pînă cînd avea impresia c-a ajuns. Se 
deştepta. Adormise. Se deprinsese să trăiască în insomnii. 

Nici Duduia nu-i mai invidia slăbiciunea. 

În acest timp de apatie bolnăvicioasă, singura surpriză şi 
unica bucurie a lui Andi fusese Luchi. Intrase în odaia lui 
Andi, în care nimeni nu îndrăznea să intre - se temeau de 
atmosfera de-acolo ca de ceva ocult, prea straniu pentru 
sănătatea lor - cu o stingăcie de urs. Şi cu o mînă greoaie ca 
şi laba ursului îl dezmierdase pe frunte, roşindu-se, şi-l 
întrebase, ca şi cum nu l-ar fi văzut şi la dejun: 

— Ce mai faci, Andi? cu glas de adolescent fumător, în 
care tremurau lacrimi. 

Într-altă zi îi adusese lui Andi, foarte jenat, un carton 
purtat cu precauţiune. 

— “Ţiam adus două cataifuri cu frişcă, ştii, frişcă 
adevărată, pe onoarea mea. 

În ziua cataifurilor cu frişcă răsunaseră ţipete de 
tragedie antică în casa Danielescu. Luchi vinduse un volum 


legat în piele din Istoria războiului pentru reîntregirea 
neamului. 

În fiecare seară Luchi venea să-l vadă, deprinzîndu-se 
treptat cu atmosfera odăii lui Andi. Fuma, avind grijă să 
încuie uşa în urma lui, şi răsturnat într-un fotoliu - care 
gemea - picior peste picior, îi ţinea de urit lui Andi. 

În această epocă, Luchi, vecinul de odaie al lui Andi, nu 
trintea uşile, nu se dezbrăca zgomotos; dimineaţa, cînd 
pleca la şcoală, Andi nici nu-l auzea, şi, înainte de-a părăsi 
odaia lui Andi, după vizitele serale, el singur deschidea 
fereastra, aerisind conştiincios. 

— Bre, fumez ca un porc! Dacă tu mă laşi! 

Pe-atunci Luchi avea cincisprezece ani. Colegii lui de 
liceu îl porecliseră „Ursus”, desemnînd astfel admirativ epic 
statura şi puterea lui. Încă de mic copil, semnele enorm 
bonome ale celor predestinaţi puterii fizice, îi dăduse aerul 
unui pui de Saint-Bernard, cu labe groase şi cap mare. La 
cincisprezece ani, Luchi, printre colegii săi, era ca un om cu 
şubă alături de alţii în talie. Într-o mînă de-a lui Luchi mîna 
lui Andi încăpea, fragil fină, ca într-un ambalaj sau ca într-o 
mănuşă de iarnă polară. Ghetele „Apostolului” nu-i mai 
veneau, aşa că, în clipele de criză grea, Luchi le vindea de-a 
dreptul, fără să le mai poarte. 

Şi creştea mereu, cu spete late, cu braţe lungi, cu păr 
castaniu, stufos, creţ, pornind în trombă de pe o frunte 
mică, vijelios bombată, spre rădăcina nasului, cu sprincene 
zburlite, deasupra ochilor castanii, mici şi sfredelitori de 
zimbet, cu buze groase a căror expresie, parcă de bombă- 
neală, dădea o comicitate involuntară tuturor vorbelor lui. 

Vorbea lătăreţ moldoveneşte, cu glas de timpuriu gros, 
dînd şi auditiv impresia labei de Saint-Bernard sau urs, pe 
care mîna lui, vizual, o întregea. Era de-o „naturaleţă” rară, 
mai ales la virsta lui, cînd neliniştea sexualităţii dă băieţilor 
timidităţi de fată crescută la maici şi vicleşuguri de vădană. 
Aşa cum era la şcoală şi-n odaia lui - era pretutindeni. 


— Luca Danielescu, cum îl cheamă pe fiul lui Ştefan cel 
Mare? îl întreba la şcoală profesorul de istorie, fost elev şi 
admirator necondiţionat al Apostolului. 

— Ei? 

— Stăi, cum dracu-i zice? 

Profesorul înghiţea un nod la auzul acestui limbaj şi mai 
spunea o dată, ca într-un sughiţ nervos: 

— Ei? 

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Da' o făcut vreo ispravă? 

— Bine, Luca Danielescu, tocmai dumneata, fiul... 

— Aşa-i cu fiii, domnule profesor, parcă fiul lui Ştefan cel 
Mare!... Cum dracu-i zice, domnule? 

— Alexandrel, tatăl lui Ştefâniţă, complecta profesorul, 
dezarmat de tonul acesta de conversaţie de cafenea, în care 
interlocutorul avînd un lapsus îţi oferă prilejul să-i dai 
concursul unei memorii mai disciplinate. 

Prietenelor mamei lui, sau doamnelor necunoscute, pe 
care le-ntilnea întimplător în salonul casei părinteşti, nu le 
spunea niciodată „doamnă”, cu acel vocativ ceremonios şi 
intimidat al băieţilor tineri, care are darul de-a aminti 
piesele de salon traduse din franţuzeşte şi factice jucate pe 
scenele româneşti: le spunea pur şi simplu „coniţă”, cu un 
aer de irezistibilă familiaritate. lar fetelor, camaradelor 
Duduiei, nu le spunea niciodată „domnişoară”, ci „du'că 
dragă”, ceea ce-i dădea un aer de urs ţinind în laba lui o 
pisicuţă. 

De pe la treisprezece ani începuse să aibă succes la 
femei. Trăgea la ele ca ursul la zmeură. Şi cînd îl vedeau 
aşa mare, cu capul lui gros acoperit de desimea aspră a 
părului creţ, simțeau nevoia să-l zburlească, pe care-o simt 
femeile în faţa urşilor de care se tem, dar a căror blană 
lăboasă şi căpăţinoasă le redeşteaptă icoana „martinilor” de 
pluş din copilărie, şi pofta de alintare cu dosul palmei şi 
dorinţa de voioasă brutalitate. Se lăsau zîmbind, „tăvălite” 
de Luchi; cu el împreună, actele de cea mai perfectă 


intimitate nu lăsau nici un echivoc, dînd o impresie mai mult 
de luptă şi de joacă decît de păcat. 

Pentru Andi, Luchi, care nu lua pe nimeni în serios dintre 
cei ai casei, şi mai ales pe Apostol, avea o admiraţie de 
nimic justificată. 

— Măi, eu sînt un porcan, da' Andi-i un băiet, phii!... 
spunea el cîteodată la şcoală, în clipele de recreaţie, cu 
ţigara fumată la closet şi ţinută în miîneca tunicii, adre- 
sîndu-se către ceilalţi fumători. 

— Da, măi! aprobau ceilalţi din principiu tot ce spunea 
„Ursus”, şi în special exclamaţiile lui admirative pentru 
Andi, pe care şi ei îl zăriseră „frumos şi enigmatic” pe 
străzile Iaşului. 

lar cînd veneau în vizită la Luchi, unde-i aştepta 


întotdeauna un pachet de „Cordon vert”, sau măcar o 


ţigară fumată în comun, dacă vorbeau prea tare, Luchi se-n- 
crunta: 

— Măi zevzecilor, Andi-i alături! 

= a 

— Lucrează, măi, nu paşte ca noi! 

Şi-ntr-adevăr, pentru Luchi, tăcerile lui Andi, activităţile 
necunoscute de subt fruntea lui dădeau verbului „a lucra” 
un prestigiu enigmatic, pe care, faţă de Luchi, acelaşi verb 
şi-l pierduse în biuroul Apostolului. 

Cel dintăi, Luchi observase că se petrece cu Andi ceva 
ciudat. Nu îndrăznise să-l întrebe. 

Îl văzuse slăbind, îngălbenind, cu ochii tăiaţi de cearcăne, 
cu mîinile obosite, „ca ale mamiţei”. Şi se lăsase o greutate 
pe sufletul lui Luchi, greutate pe care n-o putea urni el, 
care ridica toate greutăţile de la „Societatea de 
gimnastică”. 

Avea atita neîncredere în „seriozitatea” părinţilor, iar pe 
de altă parte se jena atît de categoric să vorbească despre 
„anumite lucruri”, care l-ar fi făcut poate şi să plingă, încât 


nu îndrăznise să le atragă atenţia, să-i consulte, să-i 
sfătuiască şi să-i „someze” să facă ceva, „să se mişte”. 

Noaptea îşi neglija lecţiile pe-a doua zi, deşi nu fugea de 
acasă, ascultînd tăcerea camerii de alături, în care nu 
cuteza să intre. 

Căutase Luchi prin enciclopedia din biblioteca domnului 
Danielescu, iniţiindu-se în tot felul de boli, care-l zăpăceau 
prin tehnicitatea lor, pînă cînd doamna Danielescu, 
mirosind că vrea să vindă enciclopedia, îi interzisese 
accesul biuroului. Dar mintea lui Luchi lucra necontenit 
pentru „salvarea lui Andi”. Auzise de efectele salutare ale 
transfuziunei de sînge şi hotărise să ofere el „un litru-două 
de sînge” de-al lui pentru Andi. Se antrenase să mănînce cît 
şapte, ducînd o viaţă foarte igienică, ferindu-se şi de femei, 
pentru a-şi pregăti un sînge bun, numindu-se în sinea lui, c- 
un zimbet: „Vaca lui Andi”. 

Atunci începuseră vizitele lui Luchi în odaia lui Andi şi 
tendinţa de a-l supraalimenta - cu cataifuri cumpărate cu 
banii obţinuţi numai prin acrobaţii primejdioase de 
împrumuturi şi vîinzări clandestine —, precum şi tendinţa de 
a-l distra; cu cinematograful nu izbutise, Andi nu vroia să 
iasă din casă, în schimb, pentru Andi, Luchi cinematografia 
tot ce era mai caraghios în viaţa liceului. 

De-atunci Luchi începuse să trăiască în inima lui Andi, 
parcă în afară de familie, într-un aer mai curat. 

De cîte ori îl vedea, se mira că băiatul acesta e fratele lui 
şi că totuşi afecțiunea lui pentru Luchi era simplă, clară, nu 
călca peste suferinţi ascuţit împrospătate, ca cea pentru 
părinţi. 

Prezenţa lui Luchi în odaie la el îi aducea, dincolo de 
vorbele şi de istorisirile lui, ca o cofiţă cu fragi, care 
nevăzută, împrospătează rumen o casă-ntreagă. 

Dar asta nu-l împiedica să se socoată „un om sfîrşit”, să 
mănince în silă, să nu doarmă, simţindu-şi sufletul ca două 
mari aripi peste care viaţa ar fi răsturnat cîte-un munte. 


Pînă cînd, în primăvara anului o mie nouă sute douăzeci, 
Luchi, luîndu-şi inima în dinţi, vorbise Apostolului, găsind de 
data aceasta ecou şi sprijin în mama lui. 

Chemat, doctorul Chihaia îl examinase pe Andi vreo 
jumătate de oră; doamna Danielescu verificase pe ceasornic 
timpul trăsurii de piaţă, care aştepta la scară, deşi inima ei 
zvicnea spre uşa închisă, după care se forma verdictul. 

Doctorul ieşise zîmbind. 

— Lapte, aer curat şi odihnă; Agapia, cîteva luni, şi se- 
ntoarce burduf. 

La poarta ogrăzii îl aşteptase Luchi. 

— Ei, „Ursus”, ce mai fac muşchii? 

Îl ştia pe Ursus de la propria-i odraslă. 

— Domnule doctor, ce-i cu Andi? 

— Fleacuri.. Mă, că fioros mai eşti cînd te încrunţi! 

Şi transfuzia de sînge rămăsese-n Luchi. 

Plecarca lui Andi, slab, palid, îmbrăcat în dulce zi de mai 
cu scurteica de blană şi căciula brumărie, cu pledul pe 
genunchi în trăsura cu doi cai adusă de Luchi, luase 
înfăţişarea plecărei copilului tuberculos, deşi doctorul 
Chihaia îl asigurase pe domnul Danielescu, „între bărbaţi”, 
că nu-i absolut nimic decît o debilitate trecătoare, fără de 
nici o leziune organică. 

— Cine n-a fost slab în tinereţă, domnule profesor? Uitaţi- 
vă la mine aţi zice că-n tinereţă cîntăream cincizeci şi 
cinci de kilograme?... Se face cît un munte la Agapia! 

leşiseră şi servitoarele, de la bucătărie, apărînd în fundul 
ogrăzii, ca figuranţii în piesele istorice, cu pestelca la gură, 
gata s-o bocească pe „ghiata coniţa”. 

Domnul Danielescu nu-şi putea lua ochii umezi de la 
capul slab şi frumos, care în acea zi de primăvară îi amintea 
icoana propriei tinereţi dusă ca rîndunelele şi niciodată 
revenită în cuibul gol; îi strecura pe furiş în buzunarele 
scurteicei hîrtii de cîte-o sută făcute ghemotoc. 


Pină şi Duduia, cu ochii roşi şi nările iritate, avea atitudini 
de văduvă de război, simțindu-se înnobilată în acele clipe 
elegant triste la scara trăsurii cu doi cai, pe speteaza căreia 
capul lui Andi, palid şi aristocratic, evoca placări la Davos 
într-un film de cinema. De cîtva timp, Duduia spăla cu apă 
clocotită, ea singură, pe furiş, după ce se ridicau de la 
masă, tacîmurile, farfuriile şi paharul lui Andi, avînd 
presimţirea că-i bolnav de piept şi temîndu-se de 
contaminare. 

Plecarea lui Andi însemna pentru ea liberarea de această 
corvoadă, clandestină pe deasupra, ceea ce-i interzicea 
aerele de martiră. 

Doamna Danielescu îl însoțea pe Andi pînă la Agapia, 
unde voia să-l instaleze la maica Agafia, veche cunoştinţă, 
chiar cu mîna ei, ca să nu-i lipsească nimic. Din nou soră de 
caritate, redevenise calm energică, fără prisos de ţipete şi 
gesturi. 

Înfloriseră liliecii, după ploaia din ajun. Cerul era adînc, 
cu margini de albastru răcorit şi funduri argintii, în care 
tresărea înalt o aripă, un ciripit, tresărind şi-n inimă. Vintul 
sufla călduţ. În jurul Iaşului, colinele viorii păreau că surid 
trist, ele la ferestrele cerului, privind mări cu corăbii. 

Miînile lui Andi, întinse pe pledul de pe genunchi, simțeau 
dulceaţa luminos toropită a primăverii. Toţi în jurul lui 
aveau pe faţă şi în ochi lumina acelei zile, ca o întinerire 
tristă 

Parfumul liliecilor înfloriţi peste noapte îi apleca genele 
parcă pe amintirea unei fete moarte-n tinereţă. 

Pe toţi ar fi vrut să-i sărute, şi să plîngă pe umărul lor. Îşi 
iubea casa, iubea clădirea albă cu ferestrele zîmbind de 
soare, în care răminea copilăria lui, din care el plecase. 
lubea ograda cu iarbă încolţită fraged, pe care puişorii de 


găină, galbeni şi rotunzi ca un balet de lalele, piuiau 
subţire. lubea zaplazul cald de soare, pe care ieşiseră-n 


şiraguri roşii  „vacile-Domnului”,  dîndu-i  resemnarea 
evanghelică a tîmplei Răstignitului. 

lubise în acea zi de plecare şi despărţire, cu o duioşie 
sfişietoare, toată  blindeţea, toată resemnarea, toată 
paragina, toată măcinarea oraşului mort, în care veniseră 
liliecii înfloriţi în haine de vară, cu ochii lor trişti şi parfumul 
lor tînăr, ca nişte copii orfani la mormîntui părinţilor. 

Şi la gară, în clipa cînd trenul îşi scuturase fierăriile, gata 
să pornească, pachetul cu cataifuri, ţinut de Luchi pînă 
atunci la spate, zvirlit pe banchetă, ca Luchi să cuteze în 
sfirşit să-l stringă pe Andi furtunos în braţe. 

Ş-atunci văzuse, în clipele plecării, cu perspectivele 
ieşene la ferestrele trenului, că sufletul lui era în laşi pe 
veci, ca liliecii laşului, ca măcinarea laşului, ca nostalgia 
care în laşi numai e atit de dureroasă, a locomotivelor cu 
şuier nalt, ascultate dintr-o casă părintească pe care ştii că 
n-ai s-o părăseşti. 

Era în sufletul lui Andi acel „nu mai fac” al copiilor 
pedepsiţi, pe care copiii pot să-l îngine printre suspine, dar 
el nu mai putea. 

Trenul fugea, lăsînd în urmă case, lilieci, coline, fum - şi-n 
mintea lui Andi, în care din nou se înălţase sufletul 
hulubăriei ca un fuior blind pentru toarcerile lungi —, Iaşul 
devenea izvorul înflorit al liliecilor printre coline de azur, iar 
casa părintească, pragul plecării, cu toţi în jurul lui, fără 
trecut, numai cu ochi de tată, mamă, frate, soră, oglindind 
lumini de primăvară. Doamna Danielescu îl instalase la 
maica Agafia, petrecînd o săptămînă de veghe şi răsfăţ la 
căpătiiul lui; şi numai după ce „foaia de observaţie”, o 
săptămină-n şir, de trei ori pe zi, arătase aceeaşi 
temperatură - 36,5 - liniştită, plecase, lăsîndu-l pe Andi cu 
suflet de copil adus la internat, urmărind de lu fereastra 
dormitorului zarea-n care s-a dus mama. 

Petrecuse, la Agapia, un aspru mai de munte, cu foc în 
sobă, cu dimineţi de toamnă brumată avind culorile luminii 
care la şes şi dealuri începe abea după culesul viilor, şi nopţi 


cu instelări reci de ianuar în puritatea neagră a văzduhului 
închis în munţi. 

Respirase aerul cadelniţat numai acolo de clerul 
bradului, cu smirne şi tămîi necunoscute în biserici, cu 
respiraţii adinci ca oftatul. 

Dormea mult şi profund, cu ferestrele deschise spre 
muntele din faţă, visînd pe cei de-acasă cum îi visezi în 
nopţile de dormitor la internate, deşteptindu-se dimineaţa 
cu acelaşi munte, vînăt brumăriu ca prunele din urmă ale 
toamnei presimţite în frunziş şi-n glasul rindunelelor: 
călugăriţe-n monastirile azurului. 

Zilele treceau identice ca maicele la liturghii şi la 
vecernii, chemate parcă de aceleaşi clopote şi de aceeaşi 
toacă, şi ea şi monahiile aveau aceeaşi faţă mică de lumină, 
oval albă, în camilauca neagră a munţilor de brad. 

Poşta venea de două ori pe săptămînă, adăugînd, în 
sufletul lui Andi, două duminici săptămînii. Primea scrisori 
de la mama lui, cu cîte un post-scriptum elegant de la 
Duduia şi cîte unul aforistic de la tatăl lui, şi lungi scrisori 
de la Luchi, pline de anecdote şi de sfaturi: să facă 
dimineaţa gimnastică suedeză - îi trimisese şi o carte de 
iniţiere, cumpărată cu preţul vînzării dicționarului româno- 
latin; să facă plimbări pe loc drept, nu în munte, fiindcă 
acestea cer antrenament special. Şi dacă plimbările singur 
nu-l distrează, să încerce să vineze, Luchi obligîndu-se - 
avea, se vede, vinzări eroice în perspectivă - să-i trimeată 
puşcă de vinătoare şi cîne. 

Scrisorile lui Luchi nu cruţau nici cancelaria liceului, nici 
casa părintească. Dar hazul lui, complect lipsit de răutate, 
de acreală şi amar, dădea şi cancelariei liceului, şi casei o 
veselie care nu le-aparţinea şi care-n loc să le coboare le 
purifica bufon. 

...„Mai scrie-mi şi tu, dragă Andi, cîte ceva de-acolo”, se- 
ncumetase Luchi după cîteva scrisori. „Dar nu te obosi prea 
mult pentru mine”, adăugase el imediat. Şi îndatoritor, 


căutase chiar el să-i indice „subiectul” acestor scrisori, 
timid solicitate. 

„Ce-i cu măicuţele de la Agapia? Trebuie să fie nişte 
poame! Am prubuluit-o eu pe una aici la laşi. Avea ciorapi 
de matasă şi mirosea a parfum de cel care se vinde cu 
gramul, - cred că nu la biserică!” 

De la această scrisoare a lui Luchi, îi venise gîndul unui 
material bun pentru scrisori. leşind din somnolenţa de pînă 
atunci, Andi începuse să observe viaţa măicuţelor. Şi zilele 
îşi pierduseră monotonia. 

Atunci se întimplase-n el un fenomen interesant, pe care 
mintea-l reţinuse meditîndu-l. Înainte vreme, deprins din 
copilărie să observe cu o senilă neîncredere viaţa din jurul 
lui, Andi îşi umplea mintea cu meschinăriile, cusururile, 
vulgarităţile şi făţărniciile celorlalţi, dîndu-şi sufleteşte 
trepidaţia înnebunitor siciitoare a hiîrtiilor de prins muşte 
cînd sînt pline. Domnia demonului mîrşav dăinuia de mult, 
chirtuindu-l fără de nici un folos pe el, vinătorul, mai mult 
decît pe cei vînaţi. 

Dacă ar fi privit Agapia monahală din acest punct de 
vedere şi cu sufletul de-atunci, ar fi trebuit să-şi intituleze 
ciclul scrisorilor către Luchi: Mahalaua neagră. Şi-ntr- 
adevăr, viaţa monabhiilor merita acest diagnostic. Haina lor 
desemna o profesie, nu o vocaţiune, Cu excepţia unei elite 
restrinsă numeric, monahiile birfeau şi se urau unele pe 
altele în tăcerile vuind cu armonii de orgă ale brazilor. Nici 
la biserică, în clipe de slujbă, surori întru Hristos tot nu 
erau. Se piîndeau ş-acolo unele pe altele, cu ochi de oţet 
insinuaţi prin semnul crucii larg făcut, ca prin cerceveaua 
unei ferestre care dădea în curtea vecinului. Surorile care 
făceau „închinare” aşteptau ca pe-o naştere, cu duioşii de 
mame tinere pentru întiiul prunc, moartea de veci a 
maicelor pe care aveau să le moştenească. 

Vilegiaturile de vară erau ca lîna tunsă de pe oi, toarse în 
nopţile de iarnă şi de primăvară, ş-apoi ţesute trainic ca 


şiacul şi covoarele, în monahalele biîrfiri, din generaţie în 
generaţie păstrate: zestre strinsă-n sipetele sufleteşti. Şi 
totuşi, rîsul, replica celui trimis de Luchi prin scrisori cu 
veştile de-acasă, ilumina negreaţa mahalalei dintre munţi. 
Se întimplase o substituire în sufletul lui Andi: nu lui îşi 
destina materialul adunat din viaţa de acolo, ci lui Luchi. Nu 
mai era ca pin-aiunci destinatarul observaţiilor, ci 
transmiţătorul lor. Ca la fereastră, obrazul lui Luchi apărea 
în sufletul lui Andi, şi ca să rîda Luchi, cel care-l făcea pe el 
să ridă, însăşi viaţa observată de Andi - sinistră în sine - 
căpăta o veselie prin contrastul dintre haina, religioasă, şi 
faptele, laic frivole, care amintea refrenul operetei 
Mademoiselle Nitouche: „Căci Celestin e Floridor, şi 
Floridor e Celestin”. 

Aşadar, ciclul de scrisori de la Andi către Luchi putea să 
poarte ca titlu acest refren de operetă, cum de operetă, 
bufon alegră, erau păţaniile maicelor şi-ale duhovnicului 
monastirei, prezidate nu de sufletul lui Andi, ci de duhul lui 
Luchi, care-l izbăvise pe Andi de demonul mîrşav. 

Şi această viziune a vieţii de-acolo, viaţă care în alte 
condiţii l-ar fi dezgustat cufundîndu-l şi mai mult în 
mizantropia de el şi ceilalţi, îi dăduse un fel de afecţiune 
posesivă, un fel de recunoştinţă tutelară, pentru această 
viaţă care devenise material de scrisori. 

Ziua se plimba prin monastire, atent la viaţa maicelor, şi 
seara, aplecat c-un zîmbet pe foile albe, istorisea incisiv lui 
Luchi întîmplările zilei. 

Către sfîrşitul lui mai, Luchi primise într-o scrisoare 
fotografia unei maici - netrecută pînă atunci în repertoriul 
epistolar —, cu menţiunea pe verso: „Maica Vriana”. 

Un şuier lung admirativ întovărăşise surpriza ochilor lui 
Luchi. Aşa măicuţă frumoasă nu mai văzuse. Avea puritatea 
de trăsături şi oval a Madonelor italiene: mînile, răsărite cu 
metanii din mînecele largi ale rasei, erau înguste, cu 
degetele armonios lungi ca ale harpistelor antice; genele 
plecate făceau să se presimtă umbrita splendoare a ochilor, 


iar ziîmbelul... Unde şi la cine mai văzuse Luchi acest 
zîmbet? 

— Andi! strigase el în gura mare, fericit că Andi a făcut o 
farsă. 

Şi parcă adorabila măicuţă zimbise şi mai tare fratelui ei 
păcălit o clipă. 

La Agapia, întăia noapte de iunie găsise lumina de 
octombrie a focului în odaia lui Andi, colorînd în roşu 
ferestrele întunecate de munţi. Măicuţa din fotografia lui 
Luchi, cu obrajii luminaţi de lampa cu glob alb, cu spinarea 
rumenită de flăcările sobei al căror murmur iernatic dădea 
o intimitate somnoroasă încăperii, recetea un rînd din 
ultima scrisoare a lui Luchi: 


„...La noi au început cireșele”. 


Cireşele! 

Gîndit în noaptea munţilor negri, pluralul silabelor de mai 
avea o frăgezime tulburătoare. 

Scrisoarea lui Luchi era plină de noutăţi zimbitoare ca 
panerul unei bucătărese care se întoarce din piaţă într-o 
dimineaţă de primăvară, cu ridichi, morcovi, şălăţi, alunele. 

Fotografia lui Andi în măicuţă făcea „furori” şi „victime” 
subt ochii înecaţi de ris şi de mîndrie ai lui Luchi, care 
devenise un fel de impresar al farselor posibile cu această 
fotografie. Induşi în eroare de fotografia prezentată - ca din 
greşală - şi comentată, cavaleri ieşeni, renunţind la Sinaia şi 
Constanţa, se hotăriseră să-şi petreacă vara la Agapia, unde 
era originalul fotografiei. 

„Maica stareță, pe sfintă dreptate - scria Luchi - ar trebui 
să ne verse, ţie şi mie, cincizeci la sută din cîştigul adus 
mănăstirii de fiecare vizitator atras de maica Vriana.” 

Păpugşica, adică Duduia, informată perfid de Luchi că anul 
acesta Agapia va fi invadată numai de „lume şic”, îşi scosese 
banii de la „ciorap”, făcîndu-şi rochii peste rochii. „Înţelegi, 
dragă Andi, păpuşica la Agapia se îngraşă aşa de răpegior, 
că după o lună nu-i mai vine nici o rochie de la laşi. Asta o 


face să slăbească de ciudă numai bine pînă la toamnă, cînd 
vara a trecut, rochiile s-au demodat şi începe şcoala.” 

Dar ochii lui Andi se opreau numai asupra unui rînd: „La 
noi au început cireşele”. 

Cireşele de mai, întîile cireşe, abea dulci, aproape fade, 
ca sărutarea buzelor de fetiţă... 

Adormise, învelit în pleduri groase, cu fereastra deschisă. 
Din munţi venea aerul rece, grav ca sunetul clopotelor 
mari. 

„La noi au început cireşele.” 

Adormise. 

Avusese la-nceput, în primele secunde ale somnului, 
visuri grațios uşoare. 

Apoi îi bătuse inima: parcă răsturnase cineva în trupul lui 
un val de sînge nou. 

Venise-n noapte parcă altceva decît mirosul brazilor. 

Se îmbrăcase. leşise afară. 

Palpita peste negreaţa munţilor compacţi o înstelare 
auriu albastră: era în cer un tremur aiurit ca zvonul care 
biziie peste fineţele-nflorite. 

De undeva, de pe îndepărtata culme-a unui munte, un 
bucium trimise-n noapte un acord lung, apoi altul, atît de 
stins, că parcă urechea îl visa, ascultindu-l în tăcerea 
sufletului, nu-n afară. 

Andi reintrase în odaie, ostenit. Adormise cu trupul greu, 
cu sufletul trist. 

Se deşteptase dimineaţa tirziu, în piuitul rîndunelelor, c- 
un rotocol de soare în faţa patului ca o rochie de fată 
aruncată de cu seară cînd se suise-n pat grăbită. 

După ce se îmbrăcase ieşise afară şi se oprise-n prag 
mirat, cu  sprincenele ridicate, scoţind mîinile din 
buzunarele scurteicei, lăsîndu-le goale în soare. Rostogolit 
din munţi în vale, parfumul brazilor avea în el albine care 
bîziiau, şi se-nclulcise, pierzîndu-şi într-o noapte asprimea 
lui severă. 


Pe-o coastă a monastirii, cea mai dinspre soare, 
înfloriseră peste noapte cîţiva meri. Un fluture, alb ca florile 
merilor, în faţa munţilor mari, bătea din palme. Lumina 
soarelui era ca o scuturare de flori de tei pe hainele 
întunecate ale munţilor. 

O maică spala pînză la pîrău, pînză albă, şi albul pînzei 
ridea subt degetele ei, la poalele munţilor. 

Andi pornise spre poiană, trecînd puntea pîrăului. Înainte 
de-a ajunge zărise printre brazi o pată roşie, cînd aici, cînd 
dincolo, iute jucăuşă, ca rotocolul de soare trimis de copii 
cu oglingioarele de buzunar în ochii oamenilor mari, să-i 
facă să clipească. 

Ascuns după un brad care păşise pînă-n marginea 
poienii, Andi era o inimă care bătea primăvăratec lingă 
trunchiul unui brad. 

i, 

Dansa? Se juca? Se făcea că prinde un stol de fluturi? 
Învăţa singură pe iarba poienii zborul nebun al 
rîndunelelor? Îşi închipuia că-i urmărită de toţi brazii, 
înşelindu-i pe toţi cu fugi viclene? 

— Nebună! murmurase Andi, gifiind de fuga ei, cu inima 
bătind, bătînd alăturea de bradul nemişcat. 

Avea un trup viclean în subţiimea lui de fată cu şoldurile 
femeieşte împlinite; şi de subt fusta de stambă roşie cu 
picăţele negre ieşeau picioarele subţiri, goale, bronzate, de 
ţigancă dansatoare pe cărbuni aprinşi. 

Un cap cu plete negre ca tăiate-n marmură posomorită, 
luciu neagru, buze roşii, nări care mereu adulmecă în vint 
urme necunoscute,  neliniştitoare, şi-o privire cînd 
sperioasă, cînd obraznică, pornită din doi ochi de-un verde 
crud ca cel al tinereţii acelor de brad. 

Vroia să fugă, sau să ridă? 

Pornirea căprioarelor în picioarele desculţe şi iscodirea 
aţiţată a ochilor de veveriţă în neastîmpărul privirii. 

Venise înspre el, îi risese-n ochi, fugise - lăsîndu-l în 
poiană ca un cerb, cu nările în vintul primăverii. 


A doua zi, reapăruse - cerb - tot în poiană. Fata roşie nu 
mai era, cum fusese cu o dimineaţă înainte, una, ca un lan 
de maci în vînt, pe verdele poienii. 

O aşteptase toată dimineaţa. 

Parcă auzise undeva un ris. 

Riîs? Vintul? Ierburile? 

Nu-ntilnise decît brazii gravi ca uşile deodată închise, 
îndărătul cărora o faţă ride pe-nfundate. 

A treia zi Andi venise cu un pled şi o carte. 

Poiana, goală. 

— Cu-cu! 

Cuc! 

Ridicase ochii de pe carte. 

— Cu-cu! 

— Cu-cu, răspunse Andi, şi cucul - cuc? - tăcuse, lăsînd un 
semn de întrebare în tăcerea brazilor serioşi. 

A patra zi, aceeaşi carte pe un pled pus în poiană aştepta 
un glas de cuc ş-un trup de fată. 

Un ciocălău de brad căzuse între umerii lui Andi. Se- 
ntorsese-n salt; dar brazii, plini de ciocălăi, n-aveau nici 
unul mîni de fată. 

De-atunci în fiecare zi venise în poiană, cu paşi cît mai 
uşori, găsind-o goală. Cetea, pîndind cu coada ochiului. 

O simţea săgetind în jurul lui, printre brazi, ca o rîn- 
dunică roşie, dar n-o vedea. 

Într-o zi bradul la umbra căruia se aşezase bufni de rîs, 
subţire. Deasupra, sus, pe o creangă, o văzu 

Fără sfială îl privea pe Andi-n ochi, ţinînd în braţe 
trunchiul gros. 

— Cum te-ai suit acolo? 

— Aşa! 

— Dă-te jos. 

— Ba! 

— Ai să cazi! 

— Nu. 


Se uita la ea de jos în sus cu faţa răsturnată, ca un peşte 
prins în undiţă. 

Un ciocălău nu-l nimerise, altul da. 

Andi plecase. 

Şi-n urma lui, cînd ici, cînd colo, guruise ca hulubii, cîrîise 
ca cioroii, fluierase ca mierloii, mieunase şi scîncise, făcîndu- 
| să-şi întoarcă mereu capul fără ca s-o vadă, presimţind-o- 
n coada ochiului subt trunchiul fiecărui brad, simțindu-se 
din toate părţile pindit de diavolul cu zeci de glasuri, care 
înroşea toată pădurea cu prezenţa unei fuste roşii. 

A doua zi venise mai de dimineaţă, cu gînd s-ajungă 
înaintea ei. Poiana, goală; brazii, sincer verzi. 

În sfîrşit, Andi, renunţind la pîndă, se-ntinsese pe pled. 

— Cucuriguuu! 

Cînd se suise-n brad? 

Parcă ieşea din trunchi de-a dreptul ca cucii din 
pendulele cu cuc. Şedea pe-aceeaşi cracă, în picioare, reze- 
nundu-se de trunchi, împrumutînd de la cocoşi şi cucurigul, 
şi aerul de proclamaţie către Cetate, care urmează 
cucurigului, iar de la zori, roşeaţa fustei, a obrajilor şi rîsul 
roşu, luminos, cel tare-nflăcărează norii mici din răsărit. 

— Bună dimineaţa. Nu te dai jos? 

— Nu! 

Iarăşi se alinta, cu gene galeşe, obraz pe umăr şi nas 
obraznic. 

Andi scosese din buzunar un pacheţel de ciocolată, 
aşezîndu-l lîngă bradul cu ochi şi buze de fată, el reluîn- du- 
şi locul lui pe pled. 

Şi deodată, cu un salt de sus, care-o lăsase goală pîn' la 
brîu, căzuse lîngă ciocolată - şi fugise cu pachetu-n mînă. 

Renunţase s-o mai prindă. O lăsase toată dimineaţa să-şi 
mănînce ciocolata, bombănindu-l cu hiîrtia argintată. 

Ca o viţă roşie de toamnă, fusese cînd într-un brad şi cînd 
într-altul, neliniştindu-i ochii aplecaţi pe carte. 


Avea o sută de păsări în glasul ei, împiedicîndu-l pe Andi 
să mai creadă în glasurile pădurii, precum nu mai credea 
nici în mişcările pădurii şi nici în zgomotele brazilor şi ale 
vîntului. Munţii de pe-acclo deveniseră glumele ei. 

Îi aducea în fiecare zi ciocolată, migdale, stafide, pes- 
meţi, punîndu-i-le lingă un brad, cum aduceau cei din 
poveste ofrande la fintina c-un Balaur ca să-l îmblînzească. 

Ea se juca. 

Dar îl împiedeca să cetească, să gîndească, să se 


lenevească, să se odihnească nu numai neastîmpărul cu 
care îl încercuia, copilăreşte zimbitor, ca zmeiele 
zbîrniitoare-n vînt, dar mai ales neliniştea pe care i-o lăsa în 
sînge, nelinişte de flacără dănţuitoare pe comori satanice. 

Creştea căldura verii aromată în păduri, creştea cu 
ierburile şi cu florile, şi-n sîngele lui Andi înfloreau fineţe- 
nnebunite de roşeţi de mac. 

Cînd se-ntorcea de la poiană, călcînd pămîntul de subt 
brazi, acoperit cu acele căzute ani de-a rindul, pămînt 
elastic, plin, viclean şi luciu, şi-o-nchipuia urcîndu-se în 
brazi, cu sînii ei tîrindu-se în lung pe trunchiul dur şi aspru, 
şi parcă brazi, nu ginduri, se muiau în el, gata să se prăvale 
grei în sîngele cu foşnet de păduri. 

Fata din brazi era în el ca şi-n pădure, una, pretutindeni 
roşie. 

Se apropia de munţii bradului un munte-n flăcări: iulie, 
cu o suflare ca de faguri şi de piersici tămîioase. 

Într-o dimineaţă, Andi, după ce pusese lîngă brad ofranda 
zilnică, un pacheţel de ciocolată, simţise-n trupul lui greu ca 
ciorchinii mari de poamă turcă nevoia apei reci. Plecase la 
pirău, departe, dincolo de monastire. Se scăldase lung, 
culcat în albia îngustă, pînă cînd apa îl purificase, lăsîndu-i 
trupul plin de inocenţa rece-a apelor de munte. 

Întins la soare, se usca. Apa cînta la căpătiiul lui. Şi 
deodată, demonul pădurii răsărise lîngă el ca un mănunchi 


roş de garoafe, apărut pe trapa care trebuise să-l aducă pe 
Satan. 

Era furioasă. 

Fără să-l privească, lepădase în pîrău pachetul intact de 
ciocolată, şi de pe mal, bombardase cu pietre pachetul dus 
la fund. 

Plecase. 

A doua zi, Andi venise iar la pîrău, fără să mai treacă prin 
poiană. 

Nu venise nimeni. 

Erau sau nu erau undeva ochii ei verzi printre brazii din 
preajma pîrăului? 

Citeva zile, Andi nu auzise decît murmurul pîrăului prea 
străveziu, ca demonul din brazi să nu fi fost văzut, chiar 
prefăcut în păstrăvior cu puncte roşii. 

Dar într-o dimineaţă, după baia lungă, Andi nu-şi mai 
găsise la ieşire hainele. 

Pe celălalt mal, fata din brazi îl privea cu gravitate. 

— Dă-mi hainele. 

Vorbise imperativ. 

— Ia pirăul în spate şi du-te. 

— Te rog dă-mi hainele! 

Îl lăsase o dimineaţă-ntreagă să se roage, gol, întins pe 
faţă, cu privirea ei şi arşiţa în spate. 

După ce sunase sirena fabricei de lemne, îi legase hainele 
burduf cu un curmei, înfăşurind cu ele pietre, şi i le 
aruncase de pe celălalt mal, silindu-l să se-mbrace umilit 
subt ochii ei - dacă mai era pe-acolo - căci, deşi o simţea, n-o 
vedea nicăieri. 

Noaptea nu putuse dormi. 

Îşi trecuse mîna peste faţă, dîndu-şi în nări mirosul 
pipărat de flori şi ierburi aromate cu care fata din brazi îi 
umpluse buzunarele hainei, mai umplindui-le şi cu pietre şi 
urzici. 

Auzise toată noaptea huhurezul, gemetele brazilor, 
mieunat sălbatec de pisici zburlite în păduri, modulaţiile 


aprige ale fiarelor departe-n munţi. 

Şi dimineaţa, după baie, adormise la pîrău, la umbra unui 
grup de brazi. 

Neliniştită apa, neliniştit şi somnul. 

Se deşteptase. La căpătiiul lui, ca o ciupercă roşie era o 
fustă, şi în pîrău... 

Nu mai era! 

Acum ştia că trebuie să vie goală lingă el să-şi ieie fusta. 
Închidea ochii şi o vedea în el ca printre brazi, cărnoasă 
întruchipare a Craiului-nou. 

O aşteptase toată dimineaţa. lar şuierase fabrica. 

Şi iar, deasupra lui, ca în poiană, un brad risese ascuţit. 

Era în brad, cu altă fustă roşie. 

— Cîţţ! Cîţţ! 

Îl cîţiia de sus ca pe motani. 

Plecase, deodată umilit. 

Îl asmuţise ca pe cîni! 

— Hirrr, na! Hirrr, na... 

Şi două zile Andi nu ieşise. Cu perdelele lăsate, o pîndea. 
Treceau călugăriţe negre, cară şi căruţe, rîndu- nele, vite 
cu tălăngi, încete ca şi zilele de aşteptare la fereastră a unei 
fuste roşii. 

Dorea s-o bată... 

A treia zi, tot la pîrău, pe cînd era în apă, îi azvirli o 
cioară moartă, şi toată dimineaţa, nevăzută, cîriise răguşit 
ca ciorile. 

Noapte cu noapte Craiul-nou se îngrăşa prin somn ca 
viermii de mătasă. Şi între timp, în fiecare dimineaţă, 
nevăzută, fala clin brazi îi arunca în baie cioate şi ciuperci 
înveninate, drept batjocuri şi blesteme. 

În preajma lunii pline bătuse vînt fierbinte, plumbuind 
argintul arşiţei. Se ridicase-o umbră de pe zare: parcă se 
apropia de soare ca de faguri un urs cu mormăiri gros 
joase. 

Tuna. 

Băteau într-una clopotele mînăstirii. 


Venea ceva aşa de mare şi de fioros, că se-nchiseseră 
ochii pămîntului şi dîrdîiau dinţii pămîntului, zgîrcit de frică- 
n el. 

La adăpostul geamului închis, Andi clipea în fulgere. Şi 
deodată auzise prin pîriitura trăsnetului gheare, parcă de 
pisică, zgîriind şi zgrepţăniînd sticla ferestrei. 

Ascultase. 

S-aplecase la fereastră. Şi văzuse pe fata din brazi, 
ghemuită în afară, cu ochi ficşi ca buhnele. 

Deschise geamul. 

Îl sărise c-o destindere nebună, roşie ca un rod de 
fulgere, şi intrase în odaie urmărită de enormul vînt. 

Fereastra-nchisă. 

Uşa-nchisă cu zăvorul şi cu cheia. 

Fulgere Ia geamuri şi în inimă. 

Şi-n pat, în patul lui, ochii sticloşi de buhnă, verzi în 
fulgere, atit de verzi, că Andi parc-avea în dinţi zarzăre 
crude, agrişe necoapte, mere acre... 

Era-ncordată ca un nod de frînghii. Şi mirosea a ţărnă ş-a 
furtună, dînd patului în noapte miros de brazdă-n urma 
plugului şi-a ploilor. 

O dezbrăcau fulgerile cerului. 

Era în goliciunea ei de fată cum sînt petalele în mugurii 
închişi. 

Şi-ardeau tot verzi, tot neclintiţi aceiaşi ochi de frunză 
nouă deasupra florilor ce cad. 

Avea în ea, cu dinţii încleştaţi, un geamăt ca de vargă 
biciuind văzduhul. 

Ploaia cădea sfărmînd. 

Îi căutase buzele, nu le găsise. 

Avea zvicniri de prepeliţă-n sîni. Ş-avea în goliciunea ei 


arome de agude şi o pată ca de mure între coapsele- 
ncordate. 

Şi îl privea. Şi il privea. 

Verde de brad, lumini de fulgere, ropot la ferestre. 


Şi mirosea a sevă crudă în odaie, de parcă năvălise-o 
iarbă în tăiuş de coasă. 

În zori nu mai era. Şi nici furtuna care răsturnase brazii, 
scuturînd asupra lui un mac de munte. 

Andi se deşteptase parcă între reverenţe. 

Simţea că „el”, pronumele modest de pîn-atunci, se 
prefăcuse-n „El”, pronumele majusculat atît de majestuos, 
că „ei”, pluralul cu mulţimea tuturora, se-nclina în faţa 


LIA 


„Lui”, pronumele legalizat de-o noapte de virilitate. $Ş- 


abea tîrziu, în preajma orei băii la pirău, îşi amintise şi de 
„ea” ca de un sceptru-al „Lui”. 

Era umflat pîrăul, parcă nu de ploi, ci de mînie, ca un 
cnut zvirlit după copitele furtunei duse. 

Nu văzuse pe fata din brazi. Se scăldase lung; apa curgea 
cu fundul rece şi cu spume calde. 

Apoi, întins la soare, adormise răcorit şi încă trufaş, ca o 
sabie în teacă după lupte glorioase. 

Şuierul fabricei îl deşteptase. Nimeni lingă el. O 
întrebare mută, ca de nor cu fulgere: cum, nu venise? 

La-napoiere o găsise ghemuită pe un trunchi de brad, pe 
malul celălalt al apei, într-o rochiţă albastră, privind 
altăceva decît fiinţa lui, cu braţele-nnodate pe genunchi, 
bărbia-n piept, plete pe frunte: părea că adunase-n jurul ei, 
cu o pornire crîncenă, vinătul nopţii, alungat de soare de pe 
cer şi de pe munţi şi de pe toate cele. 

Ea singură în noaptea ei, ca o planetă. 

O strigase. 

Stincă. 

O mai strigase o dată. 

Numai ecoul munţilor îi răspunsese. 

Se aplecase, cum te-nclini cînd cauţi subt o canapea, ca 
să-i descopere privirea. Era ceva zburlit în ochii ei, ca pe 
spinare de pisici sălbatece. Zîmbind, Andi-i făcuse semn de 
sărutare. 


Parcă lovită, tresăltase, deodată în picioare, şi c-o piatră-l 
nimerise în genunchi. Fugise fără să se uite îndărăt. Andi 
plecase şchiopătînd. 

Dintăi mînie. Apoi tristeţă-nduiosată. Genunchiul se 
umflase roş. Îl bandajase. Îşi petrecuse ziua în odaie, întins 
pe pat şi cu ferestrele închise, punînd iar între el şi viaţă, 
scut, o uşă-nchisă şi fereşti închise. 

Pe la toaca de vecernie adormise. Îl deşteptase maica 
Agafia; masa pusă îl aştepta cu supă de găină. 

Noaptea venise aducind în miini rotunda dimineaţă a 
lunii pline îmbobocită alb. 

Se dezbrăcase. Întins pe pat, visase vag, privind din cînd 
în cînd fluxul lunar. 

O auzise pe maica Agafia înapoindu-se de la slujba de 
noapte; apoi zgomotele din preajma somnului, apoi 
zvonurile nopţii, mătăsoasele ploi ale brazilor în vînt, 
murmurul pîrăului. Mirosea a gaz în odaie. Se dusese la 
fereastră s-o deschidă. Ochii verzi ai fetei din brazi priveau 
fereastra: de cînd? Şedea în cerdac jos, cu genunchii 
încrucişaţi, la fereastră, ca o cerşetoare lîngă o icoană 
făcătoare de minuni. 

O privise lung şi deschisese fereastra! Intrase dintii aerul 
aspru de munte, apoi, c-un salt, fata din brazi. Îl zgîriase, îl 
muşcase de mînă şi fugise, întorcînd încă spre el din cerdac 
ochii cu fulgere. 

Şi dimineaţa, tîrziu, cînd se deşteptase, găsise pe 
covoraşul de lîngă pat un enorm mănunchi de flori legat cu 
o făşie zmulsă din fusta ei roşie ca buzele muşcate pînă la 
sînge. 

Era nebună! Îl înspăimînta. 

Două zile n-o mai văzuse. În timpul zilei, parcă se bucura 
că-l lăsa în pace. Natura-ntreagă îşi recăpătase echilibrul 
normal, statornicia confortabilă. Brazii nu mai mieunau, nici 
nu mai zvirleau cu ciocălăi ţepoşi, pietrele nu mai săreau 
şuierînd ca viperele. Pieriseră din toate cele neînsufleţite 


diavolii neprevăzutului, rcîncuibaţi undeva într-o fustă 
roşie. 

Dar noaptea, icoana trupului ei gol era ca luna plină-n 
munţi: îl umplea, îrmebunindu-i conturul sufletesc. Abea 
putea s-adoarmă înspre ziuă, cu trupul flămînd, cu visuri 
dureroase ca un clănţănit de fălci de lup pe-un ghemotoc de 
păpădie pufoasă luat drept miel. 

Şi dimineaţa, deşteptindu-se cu capul greu, se bucura că- 
i singur, presimţind totuşi o altă noapte de nesomn şi pofte 
neîndestulate. 


Se temea: poate de ea, poate de dragoste, de dragostea 
cu ea. N-o cunoştea de loc. Nici nu avusese şi nici nu putea 
să aibă schimb de vorbe clarificatoare cu o fată care se suia 
în brazi ca veveriţele, cu o fată care în loc de articulare 
umană, mieuna, cotcodăcea şi cîrîia, avînd în glasul ei şi 
glas de păsări şi de fiare: cu o fată care-n loc de vorbe-i 
arunca cioate, ciuperci şi cîte-un stirv de cioară, sau o 
piatră ca răspuns la sărutaări. 

A treia noapte, iar o gheară de pisică îi zgîriase geamul, 
deşi era deschis. Se dusese la fereastră. O văzuse aşezată 
Jos. 

— Vino. 

Îl privise peste umăr. 

— Nu vii? o întrebase el din nou. 

Vino, o rugase el blajin, cu degetele dezmierdindu-i 
fruntea. 

Fata din brazi îi apucase deodată mîna - să i-o muşte? - 
Andi tresărise, gata să şi-o tragă îndărăt. 

Dar ea îi sărutase mîna. 

Apoi intrase în odaie cu o săritură. 

Avea o dungă roşie pe sînul stîng. 

— Ce-i asta? o-ntrebase Andi. 

Îl privise inălţîndu-şi capul strîns în plete negre. 

— „pentru tine, fără să-şi poată stăpiîni o încruntare iute 
a sprinceniior. 


Ş-abea în acea noapte Andi cunoscuse sărutarea gurei ei: 
o sărutare roşie ca trupul ei cel din poiană; o sărutare, sute 
pe tot trupul lui, cum ea era-n poiană, ca un lan de maci şi 
ca un stol de roşii rindunele. 

Avea în trupul ei o nebunie ca de mînji pe iarbă tînără. 

Andi ţinea în braţe vîntul... 

Dormiseră alături. 

Nici nu ştia de unde-i? cine-i? cum o cheamă? 

Copilă de ţăran? Nu şi-o putea închipui cu tată, mamă, 
într-o casă ţărănească, îngrijind de ploduri, fraţii ei, 
ducîndu-se cu boii la păscut, lovită uneori de mîna grea a 
despotului cu opinci: ea, fata roşie din brazi? 

Ş-apoi ea se juca tot timpul. Nici hainele, nici trupul ei n- 
aveau mirosul casei ţărăneşti. Semne de muncă nici în mini, 
nici în picioare. 

Era ea singură stăpîna ei. 

„Nepoata” vreunei maici? Poate că da. 

Da, roşie ca sîngelc păcatului - cu cine? subt negrul 
monahalelor vestminte. Se vede că păcăluise o maică, cea 
mai frumoasă maică din acelc locuri, c-un pustnic tînăr 
abătut prin văi după merinde. Păcătuiseră pe-o iarbă verde, 
undeva, într-o poiană, înnebuniţi de sînge şi de primăvară, 
şi diavolul fusese lingă ei, lăsînd pe urma lor, copilul lor, 
copilul lui, să joace ca o flacără pe locul însemnat de un 
păcat, hotărnicindu-l iadului. 

Cînd se gindea la ea, cuvintele „păcat” şi „diavol” în- viau 
în superstiţiile sîngelui, ca noaptea, lingă cimitirele pustii. 

Îl chinuia în fiecare dimineaţă, dorind parcă să-l facă s-o 
urască, înveninîndu-l, înghimpîndu-l, zădărîndu-l, dînd 
vorbelor pe care i le arunca din înghimparea brazilor 
gheare de miţă, dinţi de viperă, cerşindu-i uneori cu ochii şi 
cu fapta o mînie, o revoltă, o asprime, bărbăteşte dură, care 
să arunce-o stincă peste focul ei nestins; şi-n fiecare noapte 
îl iubea, venind în patul lui din brazi, cu miros de răşină-n 
fustă, iar în goliciunea ei cu tot parfumul luncilor de 


primăvară şi-al văzduhurilor verii, secătuindu-i sîngele ca 
stolul de lăcuste lanurile, şi înfierbîntindu-i-l din nou cu 
frăgezimea ei de rouă îndoită cu piper. 

Sufletul lui o numea, c-un fior premergător: frigurile 
roşii. Spre seară, gindul c-o să vie sau că n-o să vie - şi-o să 
fie singur cu amintirea ei - îl scutura ca frigurile. 

Venise vara. 

Începuseră s-apară în monastire cîte unul - ba o umbrelă 
de mătasă cenugşie într-o mînă de pensionar, ba o umbreluţă 
cu dantele într-o mînă de cucoană - vizitatorii de vară, cei 
care-şi fac vilegiaturile la soare, subt umbrelă. 

Nu mai era mult, şi trebuiau să vie şi cei de-acasă. Maica 
Agafia scutura, grijea odăile, ceruia podelele, văruia, ca să 
primească într-o casă ca „oul de Paşti” pe „doamna 
profesor”. 

Din nou, ca şi la laşi, Andi avea să fie vecinul de odaie al 
cuiva de-acasă. Şi între munţi, şi-n el începea reflexul vieţii 
oraşului care-l dezamăgise. 

În fiecare zi, pe la amiază, un glas tărăgănat, nazal şi 


melopeic ca al vinzătorilor de haine vechi [...] striga 


ziarele cu ultimele ştiri senzaţionale, cu cotidiana „mare 
dramă pasională a unei dame din elită” şi „dispariţia 
misterioasă a directorului unei bănci”. 

Configuraţia ieşană, fantoma străzilor si-a zgomotelor 
Iaşului, treptat se închega în străveziul atmosferei de la 
munte, dînd strania impresie că munţii au venit la laşi cu 
clopotele monastirei şi cu toaca ei, şi nu că Iaşul a venit la 
munte cu tusa, dialogurile şi ziarele de-acolo. Şi totuşi, 
citadinizarea munţilor, laicizarea lor, modernizarea lor 
treptată, cu gramofoane în poieni, care frivolizau verdele 
munţilor, şi printre brazi, parfumuri de salon, în loc să-l 
tulbure, redeşteptindu-i vechea scîrbă şi nostalgie de 
plecare, îi aduceau ca o trezire dintr-un somn cu visuri 
înfricoşătoare, alungînd din el conturul de legendă oarecum 
medievală, cu sutane negre şi corniţe roşii, aducînd în locu-i 


parcă familiaritatea cotidiană, cu configuraţie de piaţă 
publică plină de tramvaie, berării şi conversații tipice 
orăşeneşti. 

Oricît de singur şi de voluntar dat la o parte, Andi se 
simţea „social”. Sufletul lui era o uliţă într-un oraş cu 
oameni, o uliţă cam dosnică, tăcută, parcă sperioasă, încă 
fără nume, dar aparţinînd oraşului. 

Dar ea, fata din brazi, era un drum acoperit de ierburi 
într-un codru des. Avea parfum, parfum de codru 
feciorelnic, pînă atunci neîntilnit la nici o fată şi la nici un 
om; dar parcă şi mai mult decît îl fermeca parfumul îl 
înspăimînta desişul negru al pădurii, plin de ochi arzind în 
întuneric, plin de gheare ascuţite pe copacii seculari. De 
lîngă ea, fără să-şi dea seamă, începuse să dorească suflete 
de fete simple şi normale, în care „codrul” este parc bine 
crescut, cu bănci pe care te aşezi ca să respiri parfumul 
frunzei, fără teama fiarelor. 

Războiul îl făcuse să devie cetăţean al trecutului într-un 
Iaşi închis în hulubărie. 

Pacea îi izgonise Iaşul din hulubărie, izgonindu-l şi pe el 
din laşul redeschis în normal, lăsîndu-l expatriat în 
singurătatea lui deşartă. 

Ş-acum, fata din brazi îl făcea nu să iubească, dar să 
preţuiască şi să dorească ceea ce era normal, confortabil, 
liniştitor în viaţa oraşului său, privită numai ca atare. În loc 
de fulgere, lumină electrică, menajerie de fulgere 
domestice. Delicateţa lui, debilitată de atmosfera din 
hulubă- 
rie, nu se mai alarma acum în faţa vieţii ieşene care venea 
spre el alungînd din juru-i, nu ca după război, fantoma 
armonioasă a unui laşi, trecut, ci prezenţa înfiorătoare a 
singurătăţii în codru. 

Cind dormi în timpul zilei, bocăneala cizmelor sergentului 
de zi, care se plimbă lîngă fereastra ta, îţi brutalizează 
somnul şi te revoltă, umplîndu-te de nervii insomniei 
diurne: dar noaptea, bocăneala aceloraşi cizme, de data 


aceasta ale sergentului de noapte, îţi narcotizează zîmbitor, 
cu beatitudini de prunc, somnul pînă atunci neliniştit de 
tăcerea la pîndă. 

Astfel, deşi înmulţirea zilnică a vizitatorilor îngreuia 
întilnirile de dimineaţă, şi curînd avea să le facă imposibile 
pe cele de noapte - pe care Andi nu le concepea decit în 
odaia lui, în patul lui, ca un dejun servit în pat, 
convalescenţilor —, Andi ar fi dorit parcă să grăbească 
invazia Iaşului la Agapia, dîndu-i o semnificaţie de chinină 
pentru „frigurile roşii”. 

Nu se gindise nici o clipă să plece de la Agapia, izbă- 
vindu-se, sau să interzică fetei din brazi accesul odăii lui, nu 
numaidecit prin vorbe - l-ar fi ucis, ar fi rostogolit pădurile 
asupra lui —, dar măcar ferecîndu-se în odaia lui: ar fi dat 
foc monastirei fata roşie. Trupul lui o dorea, şi sufletul 
îndura poftele trupului ca pe-o molimă de care dorea să-l 
scape alţii. 

Pe de altă parte, se temea şi dc scandal. O socotea în 
stare de orice: era nebună, atit era de altfel decit el. 

Şi oraşul, nu în laşi de-a dreptul, ci departe-n munţi, 
treptat îl reîncorpora. 

Într-o noapte, fata din brazi intrase iarăşi pe fereastră în 
odaia lui, dar în loc să vie goală-n pat, lăsîndu-şi fusta roşie 
în mijlocul odăii, cu mersul acela suveran de flacără înalt 
albă care-şi părăseşte jarul ca să aprindă pădurile spre care 
se avintă, se aşezase îmbrăcată pe pat, cu genunchii la 
gură. 

Gîndea? Visa? Plănuia ceva? 

Tăcea, mută la orişice-ntrebare, din cînd în cînd pri- 
vindu-l, nelăsîndu-l prin prezenţa ei autoritar posesivă să se 
întindă-n pat, plutind de la o vreme straniu pe tăcerea 
neagră care-ngreuia pleoapele lui Andi ca o lună roşie pe 
orizont de-ntunecată mare. 

Era atit de intangibilă prezenţa ei, că Andi, renunţind la 
trupul ei, căscase lung. 


Zvicnise, arsă. Îl privise, cu un țipăt parcă în stridenţa 
verde-a ochilor, sărise pe fereastră şi se mistuise-n noapte. 

În noaptea următoare venise cu obrazul umed prin 
întuneric pe obrazul lui Andi; şi glasul, gemătul ei de vargă 
biciuind văzduhul miezului de noapte, fusese mai gutural. 

Îl cuprinsese în braţe prin întuneric, învăluindu-l ca o viţă 
roşie, îi dezmierdase timplele strîngindu-i-le-n palme uneori 
ca şi cum ar fi vrut să i le stoarcă, îi pipăise faţa cu mişcări 
apăsate, întipărindu-şi parcă în palme efigia lui, şi fără 
pregătire, deodată, îi spusese ameninţător: 

— Vor să mă trimeată. 

— Cine? 

— Ei. 

Era noapte adîncă în munţii muţi, şi subt privirea ochilor 
verzi, acel „Ei” înfiora ca prezenţa altei lumi cu văzduhul 
zimţat de zboruri negre. 

— Hai să fugim. 

Ea vorbise. Glas şi mai răguşit, de ţigancă la oala cu 
descîntece, accent imperios. Andi simţise vorbele vibrind pe 
pielea obrazului, ca un zbîrniit de arc. 

Andi tăcuse. 

Căutase să dezmierde o frunte rece ca o lună şi 
depărtată ca o lună. 

Grea, inima lui Andi era la laşi. 

A ei, limbi de vulcan, deasupra lumii. 

În zori erau treji amîndoi. 

Se aplecase asupra lui, îi dezmierdase fruntea - era 
frumos pe perna albă, palid în lumina de argint a zorilor, ca 
un cap înconjurat de îngeri şi de crini - şi Andi o auzise 
murmurîndu-i cu o duioşie tristă: 

— Tu eşti mic. 

Plecase, şi de-atuncea niciodată n-o mai revăzuse, lă- 
sindu-i în ochi icoana ei din ultima clipă, tăiată parcă 
vertical într-un soare roşu - demon sau arhanghel - 
spunindu-i ca o profetizare, lui, cel culcat în pat: „Lu eşti 


LIA 


MIC . 


N-o regretase. Plecase de pe un hotar al sufletului o 
armată asiatică fioroasă, cum erau în vechi cele venite spre 
Moldova. Era în Andi parc-un „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne”, 
intonat de o mulţime cu mîinile spre cer. 

Trupul era atît de istovit, c-avea nevoia castităţii, ca 
pămîntul, de zăpadă, iarna. Începuse iar să doarmă, fără 
vise, regăsind somnul pe care-l uiţi în leagănul copilăriei. 
Era atit de fericit cînd se găsea în patul alb, cu storul tras, 
în preajma somnului, că parcă îi venea lui singur să-şi 
sărute mîinile, cum fac copiii uneori cînd au primit daruri 
neaşteptate. Şi inima bătea acum altfel: parcă fuseseră- 
nhămaţi la ea cai nărăvaşi, cu trap zburat, gata să-l zvirle în 
prăpăstii, ş-acum, în locul lor, venisc-un măgăruş blajin ca 
cei ce duc copii în cărucioare. 

Agapia se umplea zi cu zi de femei gătite devenind un 
adevărat salon de vară al Iaşului. Mai erau două zile pină la 
sosirea familiei Danielescu. Maica Agafia îl obliga pe Andi să 
mănînce şi mai mult la mese şi în timpul zilei, iar seara, în 
loc de-o ceaşcă de lapte îi punea două, dorind să arate 
„doamnei profesor” că-şi ţine cuvintul dat la plecare, 
redîndu-i-l pe Andi subt forma rotundă a „harbuzului” 
metaforei populare care exprimă plenitudinea sănătăţii. 

Căpăta pentru întiia oară poftă de viaţă, de viaţă socială. 
Îşi simţea trupul calm, încă pe multă vreme, iar sufletul 
eliminase complect amintirea fetei din brazi, ca pe ceva 
umilitor şi debilitant. Vedea zilnic înmulţindu-se între brazi 
fetele Iaşului, unele frumoase prin trup şi trăsături, altele 
prin acea vioaie şi exuberantă tinereţă, mai mobilă decit 
frumuseţa, şi mai felurită. Nu mai fugea de viaţă ca în 
timpul războiului şi ca pînă atunci. Privea viaţa - adică 
deocamdată fetele - fără comentarii amare şi fără teamă de 
dezamăgiri, trăind oarecum la malul vieţii, pe plajă, fără să 
se arunce în ea. Nu dorea să aleagă nici o fată - asta parcă i- 
ar fi micşorat plăcerea, limitîndu-i-o —, se mulțumea să le 
privească, să se ştie privit. 


Familia îl găsise înzdrăvenit, înviorat şi chiar glumeţ - în 
conversațiile de la mese - ceea ce nu se-ntimplase pîn- 
atuncea niciodată. Chiar după venirea familiei lui, Andi tot 
nu frecventase nici un cerc ieşan regrupat în luncile şi prin 
poienile Agapiei. 

Toţi membrii familiei Danielescu, grupîndu-se în afară 
după sex, vîrstă şi tabieturi, frecventau felurite cercuri. Şi, 
treptat, Andi observase, ascultind conversațiile de la mesele 


care adunau familia, că în toate grupurile agapiste se 
vorbea despre el ca de altcineva, socotea Andi, intrigat de 
fizionomia acestui Andi care-i apărea în faţă, venind înspre 
el. 

— Vezi, dragă Andi, toată lumea spune că ar trebui să te 
mai distrezi puţin, rezuma doamna Danielescu gene- 
ralizînd sfaturile şi îndemnurile cucoanelor din cercul ei. 

„Să se mai distreze puţin?” Dar ce făcuse? Muncea? 
Prepara examene? Scria ceva?... 

A! vra să zică, i se atribuiau munci concentrate; aşa 
numai se explica refrenul sfaturilor care izbutiseră s-o 
alarmeze şi pe mama lui. Şi mama lui, oricum, trăia alături 
de el. 

Încet cu-ncetul, Andi lămurise sensul acestui îndemn la 
distracţie. 

— Măi băiete, mai ieşi şi tu în lume, mai fă curte la fete... 
Atita filosofie şi singurătate nu-i bună la vîrsta ta. Uite, toată 
lumea-mi reproşază că vreau să te fac ca mine... înainte de 
vreme, îl mustra, c-un zîmbet măgulit, domnul Danielescu. 

Aha! 

— Eu nu le mai înţeleg! exclama Duduia, măsurîndu-l pe 
Andi cu ochi de croitoreasă care n-a descoperit încă 
secretul tăieturii unei rochii. Toate fetele se tem de tine, 
că le intimidezi, că eşti prea serios... 

Andi ridica din umeri. 

În locul lui, răspundea Luchi: 

— Lasă, păpuşico, Andi nu-i de nasul vostru! 


Aterizarea în viaţă o făcuse nepremeditat. Fusese bruscă 
şi neaşteptată. Se întorcea - singur - dintr-o plimbare. Îl 
prinsese o ploaie torențială, tocmai cînd intrase pe aleea 
principală a Agapiei. Dintr-o casă cu ferestrele pline de 
capete de fete, ca perniţele croitoreselor de ace cu gămălie, 
auzise glasul Duduiei: 

— Andi! Andi! 

Pină la ei acasă mai era drum lung. Ploaia curgea, 
ridiculizind pe cei care defilau pedeştri subt galopul ei. 

Intrase deci în casa de unde-l strigase Duduia. Neme- 
rise într-un cuib de fete, prietene de-ale Duduiei, şi băieţi 
servanţi ai acestora, care ascultau cu devoțiune plăci de 
gramofon. Se înclinase corect în faţa fiecărei fete, cu 
distincţiunea care era ritmul firesc al frumuseţii lui. 

Vorbea, cu acelaşi zîmbet de „femeie care minte”, vorbea 
calm, fără precipitarea cînd impertinentă, cînd intimidată a 
băieţilor tineri, comentînd incisiv, ca şi în scrisorile către 
Luchi, viaţa monastirei, adică a maicelor, făcînd pe ceilalţi 
să zimbească - hazul lui Andi nu provoca hohotul ilar, ci 
numai zîimbetul uşor —, dar dîndu-le şi-un fel de spaimă faţă 
de perspicacitatea ascuţită a vorbitorului, exercitată atunci 
numai împotriva maicelor, dar care se exercitase desigur şi- 
mpotriva lor. 

Luchi jubila. 

— l-a dat gata Andi! Cred şi eu! 

Andi simţea începutul unei încrederi în viitor foarte 
asemănătoare cu a fetelor crescute în singurătate undeva la 
o moşie, neştiind prea bine şi nici prea interesîndu-se dacă- 
s frumoase, adică dacă-s mai frumoase decit celelalte, 
cînd după primul bal unde au fost spontan şi unanim 
sărbătorite, îşi dau seamă cît e de uşor să ai succes. 

Nu era identic în orişicare cerc. Varia, devenea altul, 
fără efort, şi această continuă prefacere nu-i dădea nici 
impresia ipocriziei, nici a platitudinei, nici a rolului 
actoricesc, transpus cabotin în viaţa de toate zilele, ci 


dimpotrivă, îi dădea certitudinea diversităţii lui, a 
belşugului sufletesc. 

Avea în el substanţă pentru mai multe suflete; şi-şi 
făcuse, adică avea impresia că moştenise, un fel de 
garderobă de suflete, pe care le schimba fără efort, aşa 
cum femeia cochetă îşi schimbă rochiile, armonizîndu-şi 
îmbrăcămintea cu mediul, cu anotimpul, cu momentul şi cu 
împrejurările. 

Reintrind în Iaşi, după vacanţă, împreună cu familia, se 
minunase zimbitor la amintirea vechii neîncrederi în viaţă. 

De ce? 

Dar viaţa era cu adevărat interesantă! Avea acum o 
compătimire înduioşată pentru epoca hulubăriei şi pentru 
acel Andi refugiat în hulubărie. 

Acum dorea viaţa, adică repetarea în mai vast şi mai 
complex a succeselor de la Agapia. Urma cursurile 
Facultăţii de litere, devenind un student eminent. La semi- 
narii, criticele sale calme, lucide, uşor zîmbitoare - zimbetul 
acesta îl învățase din lectura lui Anatole France —, cu totul 
lipsite de impetuozitatea barbară a băieţilor tineri de cîte 
ori combat „ideile” susţinute de alţii, îl făceau admirat şi 
respectat. Deşi nu era un erudit, dădea celorlalţi impresia 
erudiţiei din pricina uşurinţei cu care-şi asimila atmosfera, 
ritmul intelectual al cărţilor răsfoite. Şi cum niciodată nu 
făcea paradă de erudiție, modul său de-a expune, fără 
citate parvenite, ideile altora, dădea, celorlalţi impresia că 
le creează fără efort. Nu afirma niciodată idei şi atitudini 
exclusive cu acea caracteristică vehemenţă tinerească; 
afirma o idee, dar o nuanţa astfel, complicînd-o, destrămînd- 
o, reîmpletind-o, încît nu ştiai niciodată dacă o acceptă, 
dacă o susţine cu tărie, sau dacă o respinge. Această lipsă 
de afirmaţiune netă, de categoricism impunea celorlalţi 
credinţa că Andi e mai comprehensiv decit ei, că e 
permeabil la orice, pe cînd ei sînt numai la categorii 
limitate; că Andi e mai elastic, mai receptiv, mai fin. 


Trupeşte, orişice haină cădea bine pe el, oricît de ieftină 
ar fi fost ştofa. Aşa şi-n domeniul spiritual: toate ideile erau 
purtate de el cu egală perfecţiune şi îndemiînare, 
valorificîndu-le grațios chiar pe cele mediocre. Ideal 
manechin intelectual. 

Pe unii studenţi ieşiţi din țărănime, foşti bursieri eminenţi 
ai liceelor, cam greoi, cam colţuroşi, care mînuiau ideile ca 
măciucile, cu atitudini hirsute, la început, Andi îi epatase, 
intimidîndu-i. Treptat, însă, prezenţa lui Andi şi 
comportările lui la seminarii îi iritau, dîndu-le un fel de 
miîrîire intelectuală în faţa lui, asemănătoare eu bosum- 
flarea crîncenă a cînilor ciobăneşti la apropierea ogarilor 
stăpinei moşiei. Nu-l mistuiau. Aveau o scîrbă instinctivă 
pentru el, simțindu-se pe nedrept depreciaţi din cauza lui. 
Asta îi făcea şi mai stîngaci în discuţiile cu Andi, cele 
obligatorii de la seminarii, - altminteri îl ocoleau. Şi totuşi 
fără să-şi dea seamă, era în ei, cu toată conştiinţa puterii lor 
reale, un pic de invidie care-i făcea uneori să-l imite faţă de 
alţii, împrumutînd de la el calmul elegant cu care-i epatase, 
cercînd la rîndul lor şi ei să epateze pe cei care nu-l 
cunoşteau pe Andi, mai ales pe fete. 

Cursurile, seminariile şi orele de bibliotecă limitau timpul 
lui Andi, ceea ce-i dădea o invulnerabilă justificare faţă de 
saloanele frecventate numai din cînd în cînd. Nu devenise 
un asiduu al nici unui salon, ca restul clientelei tinereşti. 
Apărea uneori numai, în treacăt, ca un om foarte ocupat, 
care-şi „sacrifică” o oră pentru prietenii cinstiţi de acest 
sacrificiu. 

Mereu primea invitaţii pentru ceaiuri, serate dansante şi 
serate literare. 

Dar dragostea? 

Pe cine iubea Andi? Nimeni nu ştia. Nu i se cunoştea nici 
o aventură. Dar Andi nu iubea pe nimeni. Nici nu flirta 
măcar. 

Astfel trecuse primul an, o mie nouă sute douăzcci şi unu, 
în vara căruia, petrecută tot la Agapia, Andi se odihnise 


după munca examenelor trecute numai cu bile albe, 
aducînd după el un tineret întreg de fete şi băieţi cu el 
întorşi apoi la Iaşi, în toamnă, pentru viaţa altui an. 
Reîncepuse aceeaşi viaţă de universitate. 
Şi la-nceputul primăverii, simţise într-o zi o osteneală de 
oştean care-a purtat prea multă vreme armura grea, pe 


calul de război, pîndind prin crăpătura vizierei numai ce- 
avea s-atace, cu mîinile pe friu şi spadă. 

Parcă dorea să respire şi s-adoarmă o clipă zîmbind. 

Şi zîmbise, într-o zi cu lilieci înfloriţi, cînd se-ntorcea de la 
Universitate, unei fete care-l iubea mai demult. Era şi ea în 
anul al doilea la Matematici. Ciudat! Cine-ar fi văzut-o 
intrînd la Universitate, ar fi jurat că se duce la Facultatea 
de litere c-un Lamartine în geantă. Era un fel de Andi 
cenuşiu-blond, cu ochi cenuşii-albaştri, devenit fată cu cozi 
lungi, cu gene plecate de mireasă care păşeşte spre altar în 
solemnitatea rochiei cu trenă, ascultind corurile şi bătăile 
inimii. 

Semăâna cu Andi. Aveau acelaşi profil de efeb grec, 
aceeaşi mlădioasă înălţare-n mers, numai că ea era fată 
blondă, şi Andi, băiat brun. De cite ori îl întilnea pe Andi la 
Universitate, se roşea, şi totuşi îl privea, c-un zimbet parcă 
trist. Era-n făptura ei ceva cuminte, bun, blajin, ca fumul 
caselor de ţară în amurg, cînd pacea aerului le îngăduie- 
nălţarea înspre cer, visător lină. 

De ce urma la Matematici? 

Atita îl preocupa pe Andi, cîteva clipe, cînd o întilnea. Ştia 
că se roşeşte cînd îl vede şi că totuşi îl priveşte c-un sperios 
curaj, păstra cîteva clipe-n ochi icoana ei de fată de 
altădată - care urma ciudat, la Matematici —, şi o uita. Era 
în el ca apariţia la margini de pădure a unei căprioare. 

N-o întilnise niciodată în saloanele ieşene, deşi era 
odraslă de boieri adevăraţi. Orfană, cu avere mare, trăia pe 
lîngă o mătuşă după tată, într-o casă enormă de pe strada 
Lăpuşneanu, închisă într-o grădină insolită prin proporţiile 


de singurătate  înflorită acolo între magaziile străzii 
Lăpuşneanu, înghesuite unele în altele. Mătuşa ei era o 
maniacă: îşi închisese porţile enormei case, îndată după 
războiul care-i rechiziţionase parte din odăi, temîndu-se de 
ploşniţe şi de microbi. Pentru ea, războiul infectase Iaşul pe 
veci cu ploşniţe şi cu microbi. 

Nu mai primea pe nimeni. Trăia, păzită de-o armată de 
servitori  hodorogiţi, care-i respectau tăcerea, fobia 
microbilor şi papagalii din zece mari colivii de argint. 

În acest cavou aşezat în mijlocul Iaşului, cu o bătrină care 
convorbea de dimineaţă pînă seara numai cu papagalii ei, 
locuise Magda Boldur, după ce în o mie nouă sute 
şaisprezece tatăl ei murise pe front, iar mama ei, soră de 
caritate, murise de tifos exantematie. 

De cînd îi zimbisc Andi - în ziua cu lilieci parcă înadins 
înfloriţi pentru acel zîmbet - ca nu-i mai zîmbea. Îl privea, 
nu sperios ca înainte, ci adînc şi grav. 

O saluta. Îi răspundea. 

EI se ducea la Litere, ea, la Matematici. 

Atit. 

Şi poate că mai mult decit armonioasa ei făptură, acest 
„atit” dintre ei dădea lui Andi înviorarea şi odihna de carc 
simţise că avea nevoie. Nu vroia s-o cunoască, dorea numai 
s-o vadă din cînd în cînd, cu intimitatea zîmbe- tului 
împărtăşit de gravitatea privirei ei. Se mulțumea s-o ştie 
înaltă, la una din ferestrele sufletului - şi tocmai asta îl 
mulțumea, pasivitatea ei decorativă. 

Acum nu se mai întreba: „De ce urmează la Matematici?” 
întrebarea care-l intrigase înainte de-a-i fi zimbit acum 
devenise pentru el un fapt providenţial. 

El era la Litere. 

Magda Boldur, la Matematici. 

Ca în două continente osebite: aşa socotea Andi. 

Şi se vedeau în treacăt, c-o atingere de suflete aproape-n 
fiecare zi. 


Într-o noapte, după douăsprezece, Andi se întorcea pe 
strada Lăpuşneanu înspre casă, venind de la o serată. 

Parfumul teilor era blond şi jilav ca lumina lunii pline, 
care dădea luciri de argint asfaltului străzii pustii. Întâl- 
nise-n Păcurari o pereche de îndrăgostiţi. Mergeau strînşi 
unul în altul unindu-şi singurătăţile în patetismul pustiului 
lunar şi-al teilor cu elegiac parfum. Şi Andi-şi simţise 
singurătatea, rămînînd în noapte numai cu el, cu umbra lui 
solitară. N-avea pe nimeni. Izolarea lui numai el şi-o 
cunoştea. Era ostenit. Dorea o mînă pe fruntea lui şi să- 
nchidă ochii. 

Mergea încet. Paşii sunau prelung pe strada Lăpuş- 
neanu: goală, argintie, ca un pod lunar ducînd în mona- 
stirea tăcerilor ieşene. 

Trecea prin dreptul casei Boldur, care-şi avea intrarea 
într-un mare gang boltit deschis asupra străzii. 

Se vede că Magda nu dormea şi că-l văzuse venind de la 
fereastra etajului de sus, prin lumina lunii. Bătaia inimii o 
rostogolise pe scări, ca un fruct copt, desprins de vînt de pe 
creanga lui. Îl întîmpinase din întunericul gangului nu ca pe 
un necunoscut - nu-şi vorbiseră niciodată - ci ca pe un Andi 
al ei adus de marile lumini de lună, ca de lebădă un 
Lohengrin. 

Ea-i apucase miînile; fără şovăire. Avea în nebunia ci 
puterea somnambulilor. 

Intrase după ea, mergînd în virfuri, în casa necunoscută. 
Îi bătea inima tare. Se văzuse vag, ca reflectat dc-o apă, în 
oglinda vastului antret a cărui scară ducea la etaj. Mirosea 
a parchet vechi şi a covoare. Fulgerul lunii aprinsese-ntr-un 
vitraliu cozi de păun şi de fazani gata de zbor de pe crengi 
roşi cu frunze rubinii. 

Era un miros şi-o tăcere de alt veac, în care luna răs- 
pîndea parcă mişcări de statui albe printre pulberi moarte. 

Bătuse o pendulă, sus, metalic. 

Şi parc-atuncea deşteptată din faptele-i de somnambulă, 
Magda-i scăpase mîinile, îl văzuse, se cutfemurase şi, 


ghemuindu-se pe scară, izbucnise-n plins. 

Andi o privise cu mirare, clipind, cu fruntea încreţită. Ce 
nebunie-l adusese după miezul nopţii în această casă 
necunoscută, alături de o fată care plîngea? 

Magda şedea la picioarele lui, cu spinarea aplecată ca 
subt bici, plîngind înăbuşit, c-o deznădejde care-i scutura 
mereu, ca tremurul de frig, umerii subţiri. 

Îl aplecase asupra ei nu dragostea, nici mila, ci dorinţa 
de-a o alina, ca pe-un copil frumos descoperit plîngind pe-o 
margine de trotuar. Îi dezmierdase părul, umerii, obrajii 
umezi. Capul ei se aplecase, încă scuturat de plins, pe 
pieptul lui. Ea îl privise printre lacrimi, ea-nălţase buzele 
spre el - părea-nflorită atunci din rouă, c-o lumină de lună 
—, şi o sărutase. 

Plecase tot în vîrfuri, lăsînd în urma lui obraji care ardeau 
şi două miîini pe inimă ca pe-o fereastră împinsă de furtuni. 

Şi dimineaţa, chiar în clipa deşteptării, Andi regretase, cu 
ceva mai mult decit o simplă ridicare din umeri, ceea ce de- 
atunci numise un moment de nebunie. Îl neliniştea 
sărutarea nopţii, ca un proiect de inel de logodnă impus. Nu 
se rnişcase de acasă toată ziua, pretextind o migrenă. N-o 
mai văzuse pe Magda citeva zile. O ocolea. Şi într-o zi, pe 
stradă, nu la Universitate, se întilniseră pe neaşteptate, şi 
Andi văzuse în ochii Magdei ca o bătaie de inimă, apoi o 
paloare de obraji, şi căderea genelor ca două păsări ucise 
pe un cer alb. Şi în noaptea aceleaşi zile o sărutase din nou, 
dezmierdindu-i părul şi fruntea, pe scara antretului cu 
miros de parchet vechi şi covoare, la lumina aceleiaşi 
grădini din vitraliul cu fazani şi păuni speriaţi pe crengi de 
toamnă rănită. 

De la-nceput, Magda Boldur îl obsedase prin mila pe care 
i-o inspira. Adică nu prin milă, mai degrabă prin teama de 
mila care începea în el. Noaptea, o simţea plin- gînd pe 
scara din antret, şi plinsul acesta nu-l lăsa să doarmă. Se 
ducea s-o vadă, nu fiindcă o dorea, ci fiindcă plînsul ei îi 


neliniştea sufletul. O alinta, şi după ce o lăsa zîmbind, pleca, 
în sfirşit liber. 

Ea îi spusese într-o noapte, pentru întîia oară: „Andi”. 

Îi spusese şi el, constrîns: „Magda”. 

Apoi, tot noaptea, îi pusese la git un lănţujel lung cu o 
cruciuliţă: ea lui. Ancoră. 

Plănuia să-l prezinte mătuşei ei. Andi se împotrivise 
categoric, avind aerul că-i intimidat. 

Se ducea s-o vadă cîteva clipe în fiecare noapte, - fericit 
că se apropie vacanţa şi plecarea la Agapia, atît de fericit c- 
avea faţă de Magda, din ce în ce, o duioşie penitentă, - 
atribuită de Magda melancoliei despărțirii. 


O iubea uşor. Ar fi dorit parcă s-o aibă statuie în odaia lui 
de lucru, în desueta atmosferă a hulubăriei, c-un veşnic 
zimbet pe buzele de marmură, care să-i dea siguranţa că 
n-o să mai poată plînge de vreme ce-i înmormîntată în 
fericirea marmurei sculptate. 

Îşi simţea viaţa incomodată, primejduită, deşi Magda nu-i 
cerea nimic, şi deşi o socotea resemnată. 

Dar se temea de neprevăzutul dement pe care ştia că 
dragostea poate să-l stîrnească în oricine. Magda trăia prea 
singură. N-avea prietene. Şi matematicele lăsau disponibil 
în ea un romantism acumulat de mult, necheltuit în nimic, la 
piîndă, gata să se rostogolească în acte insolite, aşa cum se 
întimplase în noaptea cu lună plină, cînd ea, fata serioasă şi 
timidă, deschisese fără nici o clipă de sfială sau recul porţile 
casei unui necunoscut, după miezul nopţii. 

Îi spunea: 

— Andi, nu ştii cît am să sufăr fără de tine! Rămin atît de 
singură... 

Şi îşi lipea obrazul de al lui, cu lacrimi lungi. 

Andi tăcea. Era înspăimîntat de mila pentru Magda. Îi 
dezmierda obrazul şi tăcea, preocupat. 

Ea se lipea de el, simţindu-l astfel şi mai lîngă ea. Dar 
sufletul lui izbucnea la Agapia, unde situa înfricoşat aceeaşi 
milă, verificîndu-i imaginativ virulenţa. 

Şi îi era atît de milă uneori de înclinarea ei de floare cu 
tulpina ruptă, că se simţea incomodat ca de-o dezordine în 
el. 

În lume chiar, era preocupat, nu mai avea aceeaşi 
dezinvoltă libertate. 

La despărţire, în ultima noapte, Magda se ghemuise 
iarăşi pe scara antretului, stringînd în braţe o mînă de-a lui 
Andi, legănindu-i-o ca pe-o păpuşă. Ar fi vrut să i-o lase - 
mîna - pe tot timpul vacanței, şi s-o ştie că nu mai plinge. 
Nu suferinţa, ci plînsul ei, pe care parcă-l auzea de la 
distanţă, îl neliniştea: suferinţa notificată lui prin lacrimi. 


Îi făgăduise să-i scrie de la Agapia... 

Cînd sosise la Agapia, îl aştepta o scrisoare de la Magda 
în mîna maicei Agafia. Fruntea lui Andi se încreţise ca la cei 
cari primesc anunţul unei poliţe protestate. O deschisese 
cu spaimă. Nu-i spunea nimic, nici un fapt. 

Era făcută numai din dezmierdări puerile şi aiurite ca 
cele cu care fetiţele îşi leagănă păpuşele: „Dragul meu 
drag, copilul meu iubit, dragostea mea scumpă. Andi al meu 
bun şi frumos...” 

Se vede că nu scrisese pînă atunci nici o scrisoare de 
dragoste; şi noutatea încîntătoare de-a te juca, de-a alinta 
cuvintele trimise celui plecat îi dădea o uitare a tristeţii, o 
bucurie mereu zîmbitoare şi o absenţă totală de cochetărie 
stilistică. Nu se simţea în nici un rînd, în nici o vorbă dorinţa 
de-a înfrumuseţa literar. Cuvintele ieşiseră spontan ca un 
izvor. Mediocră în sine şi dulceagă, scrisoarea exprima 
totuşi, viu, o mişcare sufletească, o realitate, care l-ar fi 
fermecat pe Andi, dacă ar fi fost cît de puţin îndrăgostit. 

După cetirea scrisorii, adică după ce înregistrase atent şi 
din ce în ce mai uşurat aceeaşi lipsă de plins, acelaşi zîmbet 
pueril, oftase şi simţise în tot trupul bucuria re- cîştigîndu-l, 
ca o elasticitate de minge o clipă primejduită de un virf de 
ac care apăsase fără să înţepe. 


„Dragă Magda, 

Am ajuns sănătos la Agapia, unde mă aştepta 
scrisoarea ta, care m-a bucurat şi pentru care-ţi 
mulţumesc. Mă gindesc la tine şi aştept...” 


Da, prea era bucuros că nu plînge scrisoarea Magdei, ca 
să nu-i dea bacşişul unui neadevăr. 


„.„„.„Şi aştept cu nerăbdare revederea noastră la 
toamnă.” 


Expediase scrisoarea şi, fericit ca un om care şi-a încheiat 
cu bine o zi grea de muncă, zburdase. Da, zburdase. 


Glumise toată ziua cu familia şi cunoscuţii, antrenîndu-i pe 
toţi cu generoasa lui exuberanţă. Apoi venise altă scrisoare. 


„.„..Şi cînd mă gindesc cît mai este pînă la 
toamnă...” 


N-o mai cetise. 

O auzea din nou plîngind jos, pc scara antretului, 
îndărătul vitraliului cu păuni şi fazani, în mirosul acela de 
parchet vechi şi covoare. 

Fusese nervos toată ziua. Se culca, hotărît, se scula, 
îndirjit, iar se culca, extenuat. Toate zgomotele erau prea 
tari, şi toate tăcerile, înnebunitor provizorii, ca cele dintre 
trăsnete. 

Apoi venise altă scrisoare. O privise, o măsurase lung, 
întrebător, şi o închisese în geamandan, nedesfăcută. 

După două săptămîni, geamandanul era plin de scrisori 
nedesfăcute. Prezenţa lor de mulţime îmbulzită la uşă îi 
dădea o spaimă necontenită de propria lui odaie. Era mai 
tot timpul pe-afară, febril, în cercul fetelor şi al băieţilor 
ieşeni. 

În fiecare zi, o nouă scrisoare sporea numărul celor 
captive în geamandan, provocînd în Andi o împrospătare 
zilnică a iritării. Parcă-i era sufletul pişcat de ţinţari. 

Nu îndrăznea să dea pe foc scrisorile - cine-l oprea? 
Zilnic se hotăra s-o deschidă pe cea din urmă şi să răspundă 
un cuvînt - de pildă, o sărutare exprimată pe o fotografie —, 
care l-ar fi eliberat de mereu sporita nelinişte. Nu izbutea. 
Uneori cetea mintal o scrisoare de la Magda, construită de 
el, o scrisoare tristă, resemnată, pînă cînd un gemăt de 
enervare îi scăpa. Fugea de acasă. Era în acea stare de 
iritare bolnăvicioasă, cînd propriul suflet devine ca o soţie 
acră, care mereu te iscodeşte cu ochii subţiaţi, gata de 
ceartă, dar mereu aminind-o, ca să te ţie „subt presiune”. 

Lehamitea de propriul suflet pe unii îi duce la beţie, pe 
Andi, însă, îl mînase spre sexualitate, altă crişmă. 


Dorea trupul unei femei; era chiar alături de casa lor, 
gard în gard. 

O dată pe săptămînă, în creştinească sîmbătă, pe la 
amiază, se oprea la poarta casei de alături o enormă 
limuzină cu armură metalică - evenimentul automobilistic al 
Agapiei —, din care cobora, întîmpinat de înclinarea hainei 
de olandă a unui atletic negru, un om atît de perpendicular, 
că-ntreg pămîntul devenea unghiul său drept, făcea paşi de 
compas spre portiţă, cu aceeaşi exclamaţie; „Hallo, 
Gladys!”... în timp ce la volanul limuzinei o faţă de harap cu 
ochi şi dinţi ca de olandă crohmolită ridea cu ochii şi cu 
dinţii, amintind copiilor  strînşi împrejur  harapul 
oglingioarelor rotunde, în ochii şi în gura căruia, cu 
răbdătoare stăruinţă, trebuie să potriveşti mărgele albe. 

Două zile, simbătă şi duminică, din balconul casei de 
alături, se ridica un fum dulceag de pipă de lingă un 
patefon care cînta englezeşte melodii uluitoare ca un cor de 
buhai de baltă şi de broaşte melomane. Luni dimineaţă 
patefonul amuţea, limuzina pornea cu majestatea unui 
transatlantic pe roţi de cauciuc alb ca ghetrele, ducînd un 
cîrîit de claxon, lăsînd un rotocol, albastru de benzină 
brazilor flegmatici, şi casa de alături rămînea cu cînii 
Cocker, femeia cu păr roş, automobilul cu caroserie de 
mahon închis în vitrine de cristal şi cu negrul atletic. 

Povestea americanului era cunoscută de toată Agapia, şi 
fiecare nou vizitator o afla obligator, ca pe-o legendă locală. 

Furnizor al statului român, americanul venise în ţară, 
după o lungă corespondenţă zădarnică, să-şi încaseze 
milioanele de la debitorul, Made în Balcan”. Fusese purtat 
pe la ministere vreme lungă şi animat în fiecare zi pentru 
ziua următoare. Nu se tulburase. Edificat asupra 
mentalităţii debitorului, telegrafiase în America soţiei lui să 
vie. Venise cu negrii, maşinele şi cockerii cu primul 
transatlantic. Şi americanul se instalase în ţara debitorilor, 
ciştigînd milioane cu exploatările petrolifere din Bacău, în 


aşteptarea banilor ale căror procente însutite le percepea 
cu anticipație. 

Pe vară îşi instalase soţia la Agapia. Mrs. Fair venise în 
casa maicei Xenia cu negrul, cu cockerii - şapte - şi cu 
dolarii, mulţi. 

Unii spuneau că-i englezoaică - după ten şi culoarea 
părului —, alţii spuneau că-i evreică, - tot după ten şi 
culoarea părului —, iar alţii spuneau că trebuie să aibă pe 
dracul în ea, - tot după ten şi culoarea părului. 

Andi o zărise în treacăt, izbucnind pe şosea la dus şi la- 
ntors, cu o viteză necuviincioasă. 

Înainte s-o vadă cu de-amănuntul, Andi o auzise-n fiecare 
dimineaţă, pe la cinci, prin exasperarea unui somn 
ameninţat de glasul ei: 

— Handerli, handerli, handerli, handerli... 


Aşa îşi aduna cînii la zburdat în fiecare dimineaţă, cu 
strigăte nebunatece ca nişte cîrlionţi de păr roşcat în vînt. 

Pînă cînd, într-o dimineaţă, scos din fire de chemările 
impertinente ale glasului care sfida somnul întregii 
monastiri - Ea şi Agapia, cum ai spune: America şi România 
—, Andi renunţase să mai doarmă. 

leşise afară, cu fruntea cruntă, ochi haini, îmbrăcînd 
peste pijama scurteica cu guler brumăriu. 

Soarele nu răsărise: ca o ploscă roşie de un oblînc, atîrna 
pe coasta din afară a muntelui răsăritean. Mo- nastirea albă 
şi cu munţii erau în fumul de tămiie al zorilor pădurilor de 
brad. Totul era albastru ca pe mare calmă, şi un parfum de 
brad, copilăreşte proaspăt. 

— Handerli, handerli, handerli, handerli... 

Suit în picioare pe parapetul balconului, luînd în braţe un 
stilp, Andi privise-n curtea de alături. 

Tot crunt. 

Văzuse. 

Şi zîmbise. 


Mistress Fair, Gladys, era un trup de băiat în pijama de 
băiat, cu mînecele şi pantalonii suflecaţi, un trup de băiat cu 
şolduri vălurii de dansatoare, sîni de ţărăncuţă - atit de 
dîrji, că toate salturile trupului nu izbuteau să clatine 
relieful lor scurt - şi-un păr de piper roşu, numai zulufi, atît 
de-ntortocheaţi, că-n jurul capului păreau materializarea 
unui hohot de rîs nebunesc. 

Spunea „handerli” cu capul pe spate, scuturat, cum ai 
ride spre cineva care te gidilă de sus, dintr-un copac, 
săltind cînd pe-un picior şi cînd pe altul, plescăind din 
degete de pare-ar fi avut în ele castaniete pocnitoare. 

În jurul ei, cei şapte cockeri, pletoşi, zulufoşi, urechi, bot 
şi picioare, numai zulufi şi numai plete de caşmir negru cu 
alb, şi alb cu galben, o fugăreau, o-ncercuiau, şi zdup, şi ţup 
zvicneau în salt pletos şi zulufos, făcuţi din zurgălăi de 
blană, sărind să-i prindă vîrful degetelor pocnitoare, şi iar 
cădeau, cascadă, pentru ca iar să sară, fugărind şi- 
ncercuind zulufii roşi, braţele goale şi piciorul care îşi 
pierduse un papuc. 

Se repeziseră toţi cockerii după papuc. Un braţ îi 
spintecă. Papucul apăru, urmat de salturi, se-nălţă în mîna 
care se juca, stirnind ciclonu-n miniatură, pe cînd călcîiul 
gol, mugur trandafiriu în aer, suridea lui Andi îmbiindu-i 
ochii către curba albă ca o carne de langustă a pulpei 
rotunjite de mişcarea bruscă a piciorului săltat şi îndoit la 
spate. 

Întîia rază a soarelui - rubin - aprinse sîngele lui Andi pe 
o pulpă albă, înroşind văzduhul munţilor. 

Şi jocul iară începu, din ce în ce mai rumenit de înălţarea 
soarelui, subt ochii tot mai arzători ai celui care îl privea din 
altă curte. 

Braţele goale fluturau, ciîrlionţind mereu zburdălnicia 
cocherilor. 

Pe Andi nu-l vedea. 

Ciudat! 


El o vedea, ea nu-l vedea. Dansa mereu, frîngîndu-şi 
mijlocul subţire, răsturindu-şi părul roş, femeie-minge - 
pentru cine? Pentru cockeri? Pentru ochiul roş de sînge-al 
soarelui cu păr de aur? 

Şi cînd văzduhul tot se-ncinse în văpaia verii, femeia cu 
păr roşu se repezi în casă, cu toată turma după ea, dar din 
prag trimise-un zîmbet ca o minge drept în Andi. 

— Handerli, handerli, handerli, handerli... 

Căci se jucase şi cu el în turma celor şapte cockeri. 

La amiază, automobilul cu caroserie de mahon aştep- ase 
mai întîi pe cockeri: 

— Handerli, handerli... 

Şi după ce intraseră toţi cockerii, mai răsunase înc-un 
handerli... pentru cine? 

Andi zîmbise din cerdac, fără să se arate. 

A doua zi dimineaţa, tot pe la cinci, Gladys îşi schimbase 
pijamaua de un negru mat cu una albă. Şi-n dimineaţa 
pijamalei albe ca maramele alba Gladys nu-şi mai suflecase 
mînecele, nici bufanţii pantaloni, lăsînd şi braţele, şi trupul, 
şi picioarele s-apară şi mai goale în bruma de matasă a 
țesutului uşor. 

Dar cocherul de la vecini nu mai era. 

În schimb, portiţa curţii scîrţiise, şi apăruse o măicuţă 
palidă cu gene negre şi obraji spălaţi cu lună, cum alta-n 
monastire nu era. 

— Aoh!... 

Priviseră şi cockerii, cu capetele clăpăuge înclinate pe-o 
ureche, cum stăpîna lor rizind cu hohote, de mină cu 
măâicuţa intră-n casă, şi cum nu mai iesă. 

De-atunci nu mai dormise-acasă-n nici o noapte, pînă 
sîmbătă, cînd apărea aceeaşi limuzină, aducînd lui Andi, ea, 
nu clopotele, creştinească odihnire, sîmbătă, duminecă spre 
lunea care-l aştepta cu noaptea cea mai aprigă a săptămînii. 

Găsise ce dorea: o violentă evadare din el însuşi. Trăia în 
fapte, nu în gînduri, c-o lipsă de sfială şi prudenţă, cu o 
temeritate pin-atunci necunoscută lui. 


El, Andi - care Andi? - niciodată n-ar fi cutezat să- 
ncerce ceea ce făcuse Andi într-o seară cînd împrumutase 
de la sora Aglaia vestmintele de monahie cu care se- 
mbrăcase-n zori, intrînd în casa de alături cu paşi siguri şi 
c-o şoaptă: 

— Mrs. Handerli! 

„„Stiîrnind în Gladys risul, rîsul cel nebun, gidilitorul rîs 
care preface sîngele femeii în furnici. 

În fiecare zi primea câte-o scrisoare de la Magda Bol- dur. 
N-o cetea. O închidea în gemandan şi închidea în suflet înc- 
un gînd, acelaşi gînd în fiecare zi adăugat în sufletul obscur, 
cel care-l aştepta în viitor, tot ca un geamandan închis plin 
cu scrisori nedesfăcute; la Iaşi, o fată plinge, aşteptîndu-l, 
aşteptînd mereu scrisoarea de la el, care în fiecare zi tot nu 
venea. Simţea cu certitudine şi cu oroare că în viitor, adică 
în septembrie, după întoarcerea de la Agapia, iar se va duce 
într-o seară pe la Magda Boldur, şi c-acolo-n faţa lacrimilor 
ei nu va-ndrăzni să spuie: 

— lartă-mă, nu te pot iubi. 

Nu! Va lua-o-n braţe, o va strînge sărutind-o - era 
frumoasă - şi va şterge toate lacrimile cu o vorbă: 

— 'Te iubesc. 

Astfel înlăturînd şi explicaţiile asupra trecutului recent, şi 
lacrimile în viitor. 

Şi n-o iubea. 

Această laşitate sigură cu care-şi va începe anul, viaţa de 
la laşi, lovea c-un bici de flăcări faptele de la Agapia, 
înnebunindu-le, făcînd-o pe Mistress Handerli, cu păr de 
piper roşu şi trup de-o nuditate cărnos albă de ciupercă 
după ploaie, să-l dezmierde cu un glas de violină pisicească: 

— Aoh, darling! Little boy... 

Ciudat! Căci uneori el singur se înspăimînta pe el, aşa 
cum îl înspăimînta odinioară fata din brazi. 

Nu numai ea, nici Andi nu ştia că nu trăiesc faptele lui, ci 
ale fetei din pădure în clipele de evadare din el însuşi. 


Astfel, aproape-o vară-ntreagă Andi trăise-n trup şi-n 
fapte-mprumutate de la altul, ştiind că sufletul l-aşteaptă. 

Nu la Agapia, la Iaşi, pe patul din odaia lui, în întunericul 
odăii, sufletul gonit îl aştepta. 


EI, Andi, cine era, care era? 

Fantomă în hulubărie, fantomă la Scoala militară, 
fantomă pretutindeni, în laşul cu saloane şi-n cel al 
Universităţii, şi-n casa părintească tot fantomă. 

Care era Andi? Cel care visa în hulubărie un laşi 
inexistent, devenind cetăţeanul acestei ficțiuni? Cel care la 
şcoala militară era poreclit Hamlet, fiindcă era frumos şi 
palid, şi fiindcă tăcerea lui era socotită de naivul şi 
generosul tineret ca o atitudine înalt intelectuală? Cel care- 
ntors în casa părintească şi în laşul real se socotise 
surghiunit şi purtase doliul unei morţi inexistente, cu suflet 
de orfan? Cel care îngăduise admiraţia lui Luchi şi 
compătimirea lui febrilă? Cel care, masculină Damă cu 
camelii, plecase la Agapia umezind ca un act de melodramă 
ochii familiei? Cel care la Agapia, fără să fie în stare de un 
singur gest bărbat, aşteptase pe fata din brazi să-i aducă 
dragostea în odaie, cum aştepţi dimineaţa pe slujnică să-ţi 
aducă ceaiul în pat? Cel care în acelaşi an, tot la Agapia, se 
bucurase de plecarea fetei care-i adusese viaţă, numai 
viaţă? Cel care la Universitate îşi ascundea vidul subt 
eleganța formulelor ambigui, părînd că are şi pricepe toate 
părerile, fără să aibă nici una? Cel care sărutase o fată pe 
care n-o iubea, fără măcar de apetit sexual, din simplă 
laşitate, şi care prelungise zi cu zi confuzia de teama 
lacrimilor explicaţiei? Cel care-n patul americancei plagia 
virilitatea crîncenă a trupului şi sufletului fetei din brazi?... 

Care era Andi? Cine? 

Unde? 


Monedă plăsmuită pretutindeni. Căuta un gest, un singur 
gest mărunt, neînsemnat, care să fie adevărat, să existe, - 
şi nu-l găsea. 

Nu! Căci dacă ar fi existat acest Andi, care vedea în sfîrşit 
că toată viaţa lui n-a fost decît un bal mascat, şi că subt 
fiecare mască nu era cineva, cum socoteau cei din afară, ci 
acelaşi vid, forma amăgitoare a aceleiaşi fantome, acum, în 
aceste clipe de luciditate şi rechizitor, ar fi făcut ceva: l-ar 
fi trezit pe Luchi, pe dragul şi naivul Luchi, care-l admira 
fără rezerve, şi i-ar fi spus: 

„Dragă Luchi, sînt mai inconsistent, dragul meu Luchi, 
decît meduzele. Iartă-mă că te-am înşelat. Pe tine te stimez 
fiindcă eşti viu, fiindcă naivitatea ta nu-i decît mirajul 
generozităţii tale, fiindcă eşti tînăr ca toată lumea. 
Dispreţuieşte-mă, Luchi”. 

O! dar ştia atîta de bine, chiar în această clipă limpede, 
avind în faţă toată viaţa lui, - că n-ar fi fost în stare să 
solicite, nici chiar între patru ochi, şi nici chiar de la 
fanaticul Luchi, un dispreţ regenerator. 

Şi se ura. Avea senzaţia că nu-i decît un pretext pentru 
ficțiuni. 

Trăia? 'lrăia el, Andi? 

lubea ceva? lubea pe cineva? Era capabil de o jertfă, de o 
nebunie? 

Nimic! Nimic! 

Iubirea pentru laşi? Iubirea domiciliului fantomelor. 

Măcar pe Luchi îl iubea ca pe un frate? sau devoţiu- nea 
lui? 

Dar se iubea măcar el însuşi cu adevărat? Era în stare 
pentru el să facă o nebunie, una singură? Să fugă, eva- dînd 
din laşi, să iasă din ficţiune, din balul mascat, să se 
desprindă din cuierul în care atîrna. 

Nu! 'Ţinea la el nu cu bătaia generoasă a inimii pentru 
viaţa din el, ci cu precauţiunea meschină a gospodinelor 
pentru o ceaşcă de cafea proclamată persană, crezută de 


toţi persană, de fapt cumpărată de la un imitator de lucruri 
persane. 

Ş-abea acum vedea îngrozitorul vid al fiinţei lui. Fireşte, 
fiecare om cuprinde-n el şi viaţa celorlalţi, adică răsunetul 
şi oglindirea celorlalţi în el, fiind social chiar în singurătatea 
lui. Dar fiecare om viu, fiecare om care există nu numai 
nominal în catalogul vieţii, ci efectiv în rîndurile ei, trăieşte 
mai departe cînd e singur ca un pom care-şi dă roadele prin 
crengile lui, deşi rădăcinile sug în pămîntul obştesc. Astfel, 
fiecare om creează intr-o măsură viaţă, trăind nu numai 
cînd e în turmă, ci şi atunci cînd, singur, e ca Robinson în 
insula pustie. 

Dar el, Andi? 

Abea acum înţelegea dragostea lui pentru laşi şi pentru 
casa părintească, dragoste dospită numai din amărăciuni, 
dezamăgiri, din deznădejdi, şi poate şi din ură. Ş-abea 
acum înţelegea simbolul tuturor odăilor în care noaptea nu 
trăise niciodată singur, cu tăcerea lui şi a odăii lui, ci 
parazitar pe zgomotele şi pe viaţa de noapte a odăii de 
alături, dîndu-şi totdeauna noaptea gînduri otrăvite ca 
ciupercile cu carne puhav înnegrită de îndată ce le rupi. 

Războiul, adică viaţa-n paroxism, îi dăduse panica de 
viaţă,  debilitindu-l, nimicindu-i elasticitatea  vitalităţii, 
clasîndu-l în viaţa sedentară a trecutului. 

Fata din brazi îi dăduse aceeaşi teamă de viaţă, aceeaşi 
îngrozire care-i anula puterea, combativitatea, făcîindu-l şi 
mai pasiv, cu nostalgia unei pasivităţi trainice, de nimic 
primejduită. 

Dar viaţa casei părinteşti şi viaţa laşului îl enervau, 
dindu-i aparenta vitalitate febrilă a nervilor stîrniţi. Atunci 
numai avea impresia de viaţă. Şi numai din această pricină 
iubea, adică nu se putea despărţi nici de casa părintească, 
nici de oraşul care-l făceau să existe prin enervarea 
provocată în el. 

Oamenii vii, oricît şi-ar iubi părinţii, mediul copilăriei şi 
oraşul în care au crescut, de-ndată ce sînt tineri simt nevoia 


emancipării din acest mediu şi decor scump inimii lor. 
Instinctul lor de conservare le porunceşte să plece. Astfel 
numai, confruntindu-se c-un mediu nou, cu viaţa dură şi 
necunoscută, vor face să apară conturul combativ al 
individualităţii lor, aşa cum apar muşchii cînd visleşti 
împotriva curentului. 

Dar el, Andi, exista sufleteşte numai în funcţie de familie 
şi de oraş - ostil lor, dar neputindu-se despărţi de ele, aşa 
cum mulţi oameni devin sclavii voluntari ai necazurilor lor, 
care-i scot din monotonia urîtului calm. 

Alt nimic. 

Miine, duminică, începea viaţa, adică: dimineaţa, o baie 
de abur împreună cu tatăl lui şi cu Luchi, o baie de abur 
care-ţi dă impresia că numai la laşi poţi fi curat; apoi, 
simţindu-te „întinerit” după baia de abur, recolta primelor 
exclamaţii pe stradă, aceleaşi ca şi anul trecut, aceleaşi în 
vecii vecilor. 

— A! te-ai întors, Andi! Bine-ai venit! Ce mai faci? 

Oh! acest „ce mai faci!”... 

— Bine. Dar tu? 

— Bine. Ce mină superbă ai! Ai fost la munte? 

— Da. Tu la mare? 

— Da. 

— Se cunoaşte. Ce se mai aude? 

— Nimic. Ştii, aceleaşi şi aceleaşi lucruri... 

După-amiază, cîteva vizite: primele arpegii ieşene, 
sinistre ca cele de la internat în orele de repetitor, cînd 
pianul se îmbină cu scirţiitul violinei şi cu şuierul salivat al 
unui flaut. 

— Cum te-ai distrat, Andi? 

— Bine, ştii ca-ntotdeauna. Vacanţa! 

— Ce-ai mai cetit? 

— Cutare carte. 

— “Ţi-a plăcut? 

— Da, adică ştii... 

— Ce crezi despre mariajul Ninetei? 


— S-a căsătorit? 

— Cum! nu ştiai? Aa! să te pun la curent... 

Do, re, mi, fa, sol, la, si, do; do, si, la, sol, fa, mi, re, do... 

În fiecare an se mărită o Ninetă, divorţează o Lizetă, 
moare un nume în „escu” sau „eanu” şi încep discuţiile: do, 
re, mi, fa, sol, la, si, do... 

Seara, după masă, Magda Boldur: o sărutare după un 
„ah” şi-un „oh”, o tăcere, zimbete „printre lacrimi”, fericire. 
Datoria împlinită. 

Apoi primul somn ieşan, în patul proaspăt înfăţat, cu 
gemăt lung de tramvaie la ferestre în loc de clopote mo- 
nastireşti. 

Apoi luni, apoi marţi, apoi miercuri: do, re, mi, fa... 

La început, dezgustul pe care ţi-l dă acelaşi ziar local, 
servit de dimineaţă, o dată cu cafeaua cu lapte, cu tiparul 
acela asudat ca mîinile bărbierilor cînd te rad, în care vezi 
aceleaşi informaţii, ca o hirtie încleiată pe care ai lăsat 
zbîrniitul aceloraşi muşte narcotizate, regăsindu-le vii şi-n 
toamnă. 

Sorbi din cafeaua cu lapte, şi fiindcă nu mai ai în faţă un 
munte cu brazi şi-un cer cu rîndunele - pe care, de altfel, nu 
le vedeai, fiindcă şi la Agapia ceteai ziare, la cafeaua cu 
lapte —, îţi arunci ochii pe ziarul local şi te-nfiori cetind 
numele aceluiaşi ajutor de primar care dezvoltă într-o 
convorbire „acordată cu o graţie şi o bunăvoință 
caracteristice” acelaşi program edilitar. Ai impresia că pă- 
mîntul nu se mai învirte, că anotimpurile stau pe loc, 
aşteptînd pe ajutorul de primar să isprăvească. Îl laşi pe 
ajutorul de primar, şi, aruncîndu-ţi privirile tot pe ziarul 
local, te îngrozeşti descoperind în acelaşi colţ reclama 
aceloraşi galoşi „Iretorn” autentici, şi te gindeşti că toamna 
vine cu galoşi „Iretorn” prin glodul uliţelor Iaşului, că iarna 
vine cu şoşoni „Iretorn” prin zăpada mocirloasă a aceloraşi 
uliţe - şi regreţi o clipă Agapia, munţii, vara, următoare, şi 
imediat şi cu dezgust, fiindcă şi vara, ca şi galoşii „Tretorn” 
ai toamnei, e aceeaşi, cu aceleaşi călugăriţe - parcă şi ele 


autentice „Tretorn” - cu aceiaşi brazi, cu aceiaşi pensionari 
ieşeni şi cu aceleaşi clopote. 

Şi deodată viaţa îţi apare atit de identică, atit de 
stătătoare, că te gîndeşti parcă la placidul Dumnezeu, con- 
jurîndu-l să-şi iasă din fire şi să pornească acceleratorul 
nebuneşte, ca şofeurii beţi, ca să te vezi în cîteva secunde 
devenind matur, bătrîn, moşneag şi căzătură, cu aceiaşi 
galoşi „Tretorn” care merită să fie mai durabili decit viaţa. 

Dar peste cîteva zile, oraşul mahmur după vacanţă, parcă 
începe să-şi piardă monotonia. Oamenii apar individual din 
ceața plumburie şi înecăcios obştească de pînă atunci; aici 
un zîmbet, dincolo o încruntare, dincolo o ironie, dincolo o 
glumă, cum ai semăna ceapă, morcovi şi ridichi în grădina 
ta de zarzavaturi. 

Ziarele-ţi lipsesc dacă nu le ai de dimineaţă la cafeaua cu 
lapte, fiindcă de dimineaţă vrei să ştii „ce s-a mai întîmplat”. 

Nimica? 

Slavă Domnului! Cu-atit mai bine! 

Baia de abur, cu cetăţenii care, beatificaţi pe bănci de 
lemn, asudă şi-şi descoperă voci de concert - e-o bucurie; 
saloanele în care societatea luptă cot la cot împotriva 
suveranului căscat sînt o distracţie: Universitatea - o 
ocupaţie; şi viaţa de toate zilele: Viaţa. 

Crişme, berării, aperitive la  băcănii, teatru, 
cinematografe, strada Lăpuşneanu - de la Jockey-Club pînă- 
n Piaţa Unirii, şi de la Piaţa Unirii pînă la Jockey-Club - cu 
aceiaşi intelectuali scoşi din naftalină, cum la piesele 
istorice cu figuraţie numeroasă şi figuranţi puţini defilează 
de o sută de ori aceiaşi zece soldaţi, intrînd printr-o culisă şi 
ieşind pe alta, ca din nou să intre, doar or da impresia unei 
armate. 

Melancolia ieşană... 

Nobleţea păcii ieşene... Căci pentru apologiştii Iaşului şi 
căscatul ieşenilor e filosofal, precum şi tăcerea - artistică. 

Majestatea 'Trecutului... Căci pentru rataţii laşului şi 
trecutul e o profesie. 


„Noi, ieşenii”... Cum ai spune: „Noi, descendenţii lui 
Ştefan cel Mare şi ai lui Miron Costin, faţă de ingratitudinea 
mojică a actualităţii, care ne lasă să murim de foame în 
oraşul cu statuile părinţilor noştri”. 

Ah! minciuna, minciuna ieşană! 

Da, îşi dispreţuia şi îşi ura oraşul. Nu biata lui făptură de 
ziduri năruite cuprinsă-n faldurii de-azur al dealurilor 


împrejmuitoare, ci  colectivitatea  ieşană, oamenii 
contaminaţi de microbul acelui provincialism special: 
ieşenismul. 


Era tirziu. 

Se simţea istovit. 

Nu se mai gîndea nici la ploaie, nici la toamnă, nici la Iaşi, 
şi nici la viitor. 

Prezentul era patul; patul, în această clipă, era somnul. 

Se culcă pe somiera goală - lăzile cu aşternuturile nu 
sosiseră încă de la Agapia - înfăşurindu-se-n palton. 

Adormi. 

Şi prin somn veni în el, ca şi odinioară la Agapia-n odaia 
lui, tăiată parcă vertical dintr-un soare roşu, fata din brazi, 
spunîndu-i ca şi atunci: 

— Tu eşti mic. 


PARIEA A DOUA 
BATE CINEVA LA POARTĂ? 


— Of! iar plouă! 

— Plouă! 

— Mult mai plouă! 

— Ploaia asta, domnule! 

— Doamne, nu se mai isprăvesc ploile! 
— Ce mai nou? 


— Ce să fie! Ploaie, ploaie şi iar ploaie! 

— Oooh! 

— Aaah! 

— Plouă... 

Ofta Iaşul. 

Căsca Iaşul. 

Moţăia Iaşul. 

Şi scîrţiiau telurile canapelelor şi ale fotoliilor vechi la 
fiecare mişcare artritică sau reumatică a celor care-şi 
ceteau ziarul de seară ascultind ploaia. 

Ploile lui septembrie intraseră nu numai în oraş, ci şi în 
sufletele, tăcerile şi vorbele ieşenilor. Pe toate străzile, 
ploaia şi numai ploaia; în toate casele o auzeai pe streşini, 
pic, pic, pic şi lur, lur, lur - şi parcă o simţeai pe ceafă, o 
auzeai gilgiind în uluce, şi parcă-ţi intra în ureche; o auzeai 
picurînd în fiecare vorbă şi în orişice conversaţie la început, 
înaintea primei sorbituri din cafeaua neagră, o dată cu 
strănutul trimis în batistă, gata să devie tusă cu nasul roşu 
şi ochii injectaţi, şi-o auzeai la sfirşitul conversaţiilor în clipa 
cînd, ca un oftat hiîrtitor, musafirul îşi lua umbrela lăsată-n 
antret deschisă să se usuce şi-şi punea galoşii aduşi de 
servitoare de la bucătărie. 

Dimineaţa, cînd se ridicau storurile, ferestrele vedeau 
aceeaşi ploaie rămasă de cu seară-n faţa caselor ca-n ochii 
orbilor, acelaşi întuneric. Nu-şi mai amintea nimeni 
culoarea cerului, devenită acum mucegai de miez de pîne 
veche. Toate trăsurile treceau cu coşul ridicat, toţi 
trecătorii, cu umbrele. 

Tinereţa omenească dispăruse din oraşul ploilor de 
toamnă. Chipuri palide, spinări plecate, frunţi încreţite, ochi 
încruntaţi. 

Aceeaşi ploaie curgea şi-n revistele literare ieşene. 
Sufletul fiecărui poet era o umbrelă, care-n loc să picure în 
antretul unei case picura grafic în pagina unei reviste. 

Glodul străzilor era cleios ca al cimitirelor. Cioarele 
şedeau mahmure pe clopotniţi, strînse în şaluri negre. 


Şi ploaia trecea mereu pe toate străzile, privită parcă de 
toate babele Iaşului, care ţiriie şi cîrpesc ciorapi la ferestre 
cu vedere la stradă, cu ochelarii pe virful nasului, ca să 
poată privi şi pe deasupra ochelarilor. Şi-n prima dimineaţă 
de octombrie Iaşul se deşteptă în soare. Abea atunci ieşenii 
văzură toamna frunzelor. Intraseră cu aur şi aramă în oraş 
copacii şi toţi pomii toamnei, ca o şatră de ţigani cu salbe, 
cu basmale şi tingiri. 

Şi de deasupra dealurilor soarele-şi privea fapta lui de 
aur, creştineşte slăvită de crucile bisericelor. 

Dar în sufletele ieşenilor, toamna cu soare fusese închisă 


în cufere cu hainele de astă-vară. Toţi îşi pregătiseră 
paltoanele, mănuşile de lînă, căciulile, blănile şi şoşonii, 
scoţîindu-le de prin lăzi şi scuturîndu-le de naftalină. 

În sufletele tuturora apăreau treptat dialogurile iernii, şi 
acelea scoase din naftalină: 

— Ce mai nou? 

— Ce să fie! Iaca, o venit iarna. 

— Da, domnule, degrabă o mai venit! 

— Prăpăd cu lemnele!! 

— Şi-s scumpe! 

— Al dracului viaţă! 

— Fel! 

Aşa că ziua cu soare şi cu frunze galbene - care dădea 
văzduhului ieşan parcă splendoarea de cupole aurite a 
Moscovei ruseşti - mai mult zăpăcea decît bucura, luînd 
zilnica ploaie a subiectelor de conversaţie, fără să aducă 
primii fulgi ai viitoarelor oftări. 

— Fi, ce zici? 

— Ce să zic? Iaca, nu zic nimic! 

— Ai văzul! O stat ploaia! 

— Thei!... 

— Da, domnule, s-o-ntors toamna! 

— Eeeh! la noi toate merg pe dos! 

— Aşa-i, domnule, mare mişălie! 


Andi-şi începu această primă dimineaţă însorită cu un 
dialog incidental, care dădu un accent şi-o stilizare parti- 
cuară toamnei de-afară, în sufletul lui. 

Îşi bea cafeaua cu lapte. Deodată ascultase. 

— Catinco, ia vezi, nu bate cineva la poartă? 

Trecuseră cîteva clipe. Glasul Catincăi răspunse de afară: 

— Nu-i nimeni. Se scutură castanul. 

Şi toamna fu prezentă în sufletul lui Andi, ca Moartea, 
care-n piesele lui Maeterlinck măreşte ochii făpturilor cu 
nume dulci ş-arhaice, dînd dialogurilor lor o aiurită 
puerilitate şi ceva somnambular. 

Plecă spre Universitate, reluind mintal dialogul de acasă: 

— „Bate cineva la poartă? 

— Nu-i nimeni. Se scutură castanul.” 

Poarta casei lor, din dialogul cu servitoarea, devenea 
Poarta: poarta enormă, de lemn afumat, cu fierării grele, a 
unei cetăţi medievale. 

O mulţime aştepta în cetate, privind cu ochi înfriguraţi de 
aşteptare înspre Poartă. 

S-auzeau bătăi. 

Mulțimea tresărea. 

Un glas din mulţime întreba: 

„— Bate cineva la poartă? 


Şi după o tăcere grea, răspundea străjerul Porții, 
grav: 

„— Nu-i nimeni. Se scutură castanul.” 

Şi-n locul Voievodului aşteptat să intre-n fruntea oştilor 
de aur, Toamna intra în cetate, fără să i se deschidă 
poarta. 

Aşa ar fi dorit Andi să fie Iaşul în această dimineaţă de 
toamnă: cu ochii îndreptaţi spre o poartă. 


Dar în tramvaie oamenii ceteau gazetele de dimineaţă; 
pe străzi, oamenii se grăbeau s-ajungă la slujbele lor, alţii, 
cu coşul în mînă, se duceau la piaţă, sau veneau dintr-acolo. 
Tramvaiele, străzile, oamenii, clădirile aveau un respingător 
concret cotidian. Nicăieri, în nimic şi-n nimeni, nu era 
perspectiva unui mister medieval. 

— Biletele, vă rog, pentru control. 

Andi întinse  controlorului biletul de tramvai, cu 
duşmănie. În această clipă, pentru el, controlorul de 
tramvai simboliza întregul laşi: realitate plată, care nu 
numai că nu respecta visarea, dar o şi alunga, cu o 
indiferenţă profesională. 

Tramvaiul se opri în dreptul Universităţii. Andi se cobori. 

Veneau şi de la deal şi de la vale, studenţi, studente, 
trecînd pe lîngă discursul de bronz al statuiei lui Kogăl- 
niceanu. Pavajul de pietre gălbui din faţa Universităţii, 
oglindind dimineaţa, căpăta lumini trandafirii. 

Erau nouă fără trei minute la ceasul Universităţii. 
Studenţii se grăbeau. Cursul lui Andi începea la nouă. 
Trebuia şi el să intre. Nu intra. Şovăia. Ciudat. 

Era neliniştit. Parcă era în el într-adevăr aşteptarea unei 
mulţimi cu ochii îndreptaţi spre o poartă mare, medieval 
mare. 

Studenţii soseau în grupuri, intrîind repede pe uşa 
Universităţii. 

Trecură şi profesori. 

La ceasul Universităţii erau nouă fără două minute. 

Andi privea cerul din fund, cel care apare ca o turlă de 
zmalţ albastru la capătul aleii de tei ai Copoului, în aur de 
toamnă. 

Aştepta pe cineva? 

Şi deodată, dintr-un grup de studenţi care veneau de la 
deal, grup despicat în două, apăru un bulldog fioros, al 
cărui chip amintea numele gealatului moldovean Gavril 
Buzatul, şi-n urma bulldog-ului legat de zgardă cu o curea, 
solid, apăru o fetiţă, o fată, o domnişoară... 


Capul ei trecea subt umărul celor mai mărunți studenţi. 

Cuvintul „mic” căpăta o semnificaţie nouă la apariţia 
acestei fete: mic, adică mai înalt, mai mirat înalt decît piticii, 
dar cu totul altfel decît restul oamenilor. 

— Baby, au pied. 

Şi bulldog-ul, enormul cîne-harap, avu o privire umilă cu 
ochii peste cap, subt fruntea teşită, şi-şi reluă locul în front 
cu mersul picioruşelor încălţate c-un fel de ghete- bocanci, 
care aduceau, se vede dintr-o plimbare lungă, tot glodul 
Copoului pe pavajul delicat din faţa Universităţii. 

Andi reţinu atit: contrastul dintre statura de fetiţă şi 
glasul autoritar; contrastul dintre prima aparenţă de copil, 
din pricina obrajilor rotunzi - înscrişi cu o peniță rondă, ca 
şi cele mai rotunde mere - şi privirea categorică a ochilor 
crîncen negri; şi contrastul dintre delicateţa miniaturală a 
siluetei şi ghetele-bocanci, acoperite de glod, care păşeau 
cam lateral, apăsat, dirz, repede, participind parcă la 
cadenţa unei armate în marş. O urmări cu privirea. Se 
ducea la vale, cu braţul întins de avintările masiv nervoase 
ale bulldog-ului, îmbrăcată cu un pardesiu cenuşiu, încinsă 
cu o curea lată. Îşi scosese feutrul cenuşiu din cap. Din 
spate îi vedea pletele negre, scurt tăiate. 

Era mică s-o închizi într-un zîmbet. 

Şi totuşi, de departe, pe zarea aurie a cerului din vale, 
silueta ei, cu braţul avintat după bulldog, avea vigoarea 
superbă a luntraşilor cu braţul pe cîrmă, cînd trec 'Ioan- 
cele Bistriţei. 

N-o mai văzu. 

— „Bate cineva la poartă? 

Îi bătea inima. 

Şi, ciudat, răspunsul: 

— „Nu-i nimeni. Se scutură castanul...” 

„Nu mai veni. 


Luchi, pe cît adormea de uşor, pe-atit se deştepta cu 
greu. Aşa că la liceu plouau în catalog absenţele nemotivate 
la ora întîia, adică de la opt la nouă. Dar cînd ora întăia se 
întimpla să fie reprezentată de profesorul de matematici, 
nu numai somnul determina absenţa lui Luchi. 

— Îi târziu, conaşu Luchi! Nu porneşti? 

— Da' parcă ce? Mă duc la rendez-vous! 

În această primă zi cu soare ora întăia era înnourată de 
matematici. Luchi o petrecu în pat. Plecă de acasă abea la 
nouă trecute, bizuindu-se pe indulgenţa profesorului de 
istorie, admirator al Apostolului. 

Dar Luchi era prototipul lui cască-gură, adică al omului 
mereu disponibil, gata să devie oricînd spectatorul scenelor 
de pe stradă. 

Îndărătul Pieţii Sfintul Spiridon ascultase cu miînile în 
buzunar - nu-şi mai luase geanta pentru problematicele ore 
de liceu —, cu chipiul pe ceafă, o sfadă între doi co- 
tiugaragii care se înjurau unul pe altul cu atîta diversitate, 
încît Luchi, în rînd cu „cumătrele” care făcuseră piaţa, îi 
aproba admirativ, gustind cu desfătare sudălmile care 
întregeau - cum usturoiul desăvirşeşte o salată - această zi 
cu soare în piaţa cu legume, peşte, fructe şi hălci de carne 
crudă. 

După ce cotiugaragiii isprăviră răfuiala, Luchi plecă, fără 
chef de şcoală, regretind spectacolul încheiat, purtind în 
paşii lui o destinaţie nehotărilă. 

Intră în Piaţa Sfintului Spiridon, oprindu-se cînd la 
dughenele cu sfeclă, ţelină şi cartofi, cînd la tarabele cu ouă 
şi smintină acoperită cu foi de brustur, cînd la fructe, 
ascultînd cum se tîrguiau bucătăresele în soarele care acolo 
avea miros de verdeață leguminoasă; zîmbind ţărăncilor; 
dînd cu piciorul în cîte-un cartof căzut pe jos, avînd un aer 
de inspector binevoitor al Pieţii Sfintul Spiridon. 

După ce isprăvi cu legumele şi fructele, trecu la casapi, 


fără grabă, fără priviri neliniştite-n lături - caracteristice 


liceienilor care-au fugit de la şcoală - cu un optimism 
zimbitor şi îngăduitor de om subt paşii căruia viaţa se ţese 
de la sine în culori glumeţe ca ale scoarţelor ţărăneşti. 

Şi la casapi, viaţa binevoi să acorde lui Luchi un nou 
spectacol, dînd o urgentă destinaţie paşilor săi vacanţi. 

Toţi cîinii vagabonzi, toate javrele, toate cotarlele, toate 
corciturile pocite care-şi ţin pestriţul sinod flămînd în 
preajma căsăpiilor vibrau, strînse-ntr-o singură turmă 
solidară, mîriiau, lătrau, schelălăiau şi hiîrîiau, în blănile lor 
jerpelite, cu cîni spectrali, la o parte. Iar în faţa lor, un 
bulldog cafeniu bălţat cu negru, parcă blănit cu brunul 
aurit al chilimbarului de Buzău, stăpînit de cureaua ţinută 
de o mină fermă, care nu-i îngăduia decit o îndirjită 
neclintire, privea haita scheletică a neamului său, ca un Ju- 
piter bulldog descins din Olimp, cu fulgerele-n ochi şi 
tunetul în glas. 

Javrele-l lătrau fără să înainteze, huiduindu-l canin, cu o 
sperioasă ferocitate; iar El, neclintit în faţa lor, cu nouri de 
furtună în fiinţa lui masiv năpraznică, schieuna cu glas 
subţirel de greieraş, de pisicuţă şi de prunc, ca şi cum 
prezenţa javrelor ar fi deşteptat în glasul lui de baros 
căzind pe  nicovală, numai duioşii gingaşe, cantilene 
antropofage. 

leşiseră casapii toţi, în haine albe cu miros de sînge, 
crud, şi rideau casapii în faţa hălcilor de carne crudă atiîr- 
nate-n faţa căsăpiilor peste butucul înroşit. 

— Dă-i drumu, duduiţă.. numai olecuţă, aşa, de-o poftă... 

„Duduiţa” avea o faţă proaspătă între casapi şi căsăpii, 
între cărnurile crude şi haita flămîndă dominată de bulldog- 
ul priponit, o faţă care lăsa ochilor ceea ce merele domneşti 
lasă nărilor. 

— Dă-i drumu, duduiţă... 

Bulldog-ul era în mijlocul pieţei casapilor, ca un idol păgîn 
într-un cutremur de pămînt. 


— Se teme să nu i-l rupă! răsună un glas din acelea care 
au pretenţia că rezumă şi exprimă tăcerea unei mulţimi. 

Mina fetei slobozi cureaua, cum ai apăsa involuntar pe un 
trăgaci. 

Un salt ca de stîncă ţişnită din gură de vulcan. 

Piaţa se golise de cîni. Păreau măturaţi de un ciclon. 

— Baby, au pied, răsuna un glas autoritar, dominînd piaţa 
întreagă 

Şi năprasnicul bulldog, cu picioarele cosite parcă 
magnetic, se opri la capătul pieţii. Şi cu ochii peste cap, 
subt fruntea lui teşită de harap, veni legănîndu-se umil, ca 
şi cum s-ar fi tirît pe burtă, pînă la picioarele minusculei 
stăpine, unde se lăsă la pămînt, turtindu-şi botul pe asfalt, 
între labe, cu coada ochiului iscodindu-şi stăpîna, stupid ca 
un enorm guvid canin. 

În piaţa casapilor entuziasmul apăru nu cu flori, ci cu 
bucăţi de carne. Cădeau din tonte părţile ofrandele san- 
ghine spre botul care le-nşfăca şi le-nghiţea, cum dau pe gît 
beţivii duşcă sticla cu rachiu. 

Luchi fugise în galop pînă la madam Leiba, fumizoarea de 
fructe a familiei Danielescu, şi împrumutase, amane- tindu- 
şi ceasul, treizeci de lei. 

— Dă-mi, domnule, muşchi de treizeci de lei, cel mai fin. 

Şi, cu muşchiul cel mai fin în mînă, veni la bulldog. 

— Na, măi buzatule, măi frumosule, măi eroule... Du'că 
dragă, pe onoarea mea... 

Abea atunci, în clipa cînd i s-adresă familiar, o văzu; 
zimbi, c-un aer uluit, şi continuînd cu gestul surpriza 
ochilor, o măsură de la picioare pîn' la cap, cu patru fugi de 
palmă, aşa cum ai măsura claviatura unui pian jucărie, cu 
deschiderea unei palme bărbăteşti. 

— Bine, du'că dragă, mata aşa mititică şi duci aşa 
dihanie! 

Şi continuîndu-şi gindul întrerupt de surpriza ochilor, 
exclamă: „Du'că dragă, pe onoarea mea, aşa cîne n-am mai 


văzut! Un erou, du'că dragă, Achille sau mai ştiu eu cine! 
Îmi vine să-l pup... Dai voie, măi buzatule, măi frumosule, 
măi căpcăunule, măi Mama-Pădurii... Nu dă la om, du'că 
dragă? 

— Ajunge! Ajunge! Mulţumesc, nu se mai poate! protestă 
glasul fetiţei în faţa casapilor adunaţi cu alte ofrande, în 
timp ce o mînă mică, scuturată energic, făcea să zornăie o 
brățară. 

Smunci cureaua. Cînele trăgea la carne ca fluviile înspre 
mare. 

— Baby! 

Cînele porni după glas. 

Luchi, după cîne. Se ţinu după el pînă la scara Hotelului 
Traian. Fetiţa se urcă. 

— Du'că dragă, nu te supăra, îl mai aduci şi mîne la 
piaţă? 

O faţă încreţită de ris se întoarse înspre Luchi. 

— Bine, domnule, dar cu şcoala ce faci? 

— Şcoala! Bine, du'că dragă, crezi mata c-am să lăs eu 
bunătate de cîne pentru şcoală! Spune şi mata!? 


x 


Seara, după masă, Luchi îl luă pe Andi la o parte: 

— Măi Andi, am văzut, un cîne!... Phii, fiu-fiu-fiu! Aşa cîne 
n-am mai văzut! 

— Bulldog? 

— Da, măi, de unde ştii? 


Andi vroi să-ntrebe: „Al cui e cînele?” 

Dar tăcu. 

„Bate cineva la poartă?” 

Fata era în el, într-un laşi cu soare, cu gestul acela 
proiectat pe cer, de plutaş cu mîna pe cîrmă la Ioancele 
Bistriţei, - mică s-o-nchizi într-un zîmbet. 

Şi, fiindcă era în el, avea impresia că-i a lui. 


* 


A doua zi, afişele unui. ziar ieşan de dimineaţă anunțau 
cu litere hărăzite din anul o mie nouă sute paisprezece pînă 
în o mie nouă sute optsprezece numai războiului: 

„MAFIA FRANCMASONICĂ LA IAŞI 


MISTERIOSUL EMISAR AL MAREI LOJE 
CINE-S ADEPŢII?” 


Aceste titluri trimbiţate oarecum în ochii publicului avură 
darul să stirnească în suflete un fel de atmosferă ocultă, 
făcută din reminiscenţe cinematografice ale filmelor 
americane cu bandiți mascaţi, care ascultă de unul cu 
mănuşi albe; din amintirile romanelor senzaţionale cetite în 
copilărie, din viziuni de odăi îmbrăcate-n negru, în care 
doisprezece mascaţi cu pelerine jură în faţa unui al 
treisprezecelea, care-i „palid ca un mort”, credinţă veşnică 
pe un craniu aşezat pe masa neagră. 

Cum? adică şi la laşi... 

Hm! Hm! 

Vremuri tulburi! Bolşevism în Rusia, francmasonerie la 
laşi... 

Ritmul cumpărării ziarului fu mai nervos. Cetăţenii se 
grăbeau spre chioşcuri, cu banii gata în mînă, temîndu-se 
parcă să nu ajungă la timp. „Pst-pst”-ul indolent, cu care 
chemi pe stradă pe vînzătorii de ziare, devenise imperativ şi 
chiar răstit, iar ziarul era mai mult zmuls decît luat. 


Informaţiile explicative din corpul ziarului erau laconice - 
în fapte —, ambigui şi enigmatice în expresii, ca şi 
nebuloasa noţiune a francmasoneriei; fiecare frază era 
aşezată ca între străjeri între semne de exclamare şi 
întrebare, dînd publicului impresia că ziarul ştie mai mult 
decît spune şi că vorbeşte peste capul publicului, cu Cineva 


- un fel de Rocambole al vagului nocturn —, făcînd 
necontenite aluzii la o pluralitate de personalităţi ieşene, 
neindividualizate, contaminate de  filoxera „mafiei 


francmasonice”, cu un ton detectivian flegmatic, surd 
ameninţător. 

Articolul de fond era intitulat exploziv: Păziţi-vă, des- 
chizînd subt nasul somnului ieşan un fel de echivalent al 
flacoanelor de săruri englezeşti. Autorul, reprezentat grafic 
prin pseudonimul mimetic ales, Masca Vigilentă, arunca o 
perfidă îndoială în sufletele cetăţenilor, cum o strecoară în 
sufletele lectorilor Gaston Leroux în Le Mystere de la 
Chambre Jaune. 

Cine erau membrii Lojei francmasonice? 

Oricine putea fi, poate că toţi erau - îşi răspundea singură 
Masca  Vigilentă —, dar francmasonii desfiinţau prin 
pumnal, glonţ şi otravă pe oricine ar fi destăinuit ceva 
despre Lojă. Astfel, Masca Vigilentă intriga şi înfricoşa 
toate căminurile ieşene care trăiseră pînă atunci în 
evidenţa de vitrină a cotidianului. 

Soţiile îşi bănuiau soţii; mamele, fiii; cluburile, membrii; 
partidele politice, partizanii. 

— Ce-i cu francmasoneria asta? întrebă Luchi la masă. 

— Ei, fleacuri, caută-ţi de mincare, răspunse domnul 
Danielescu. 

În ziua următoare, ziarul de dimineaţă, ca o tobă mare, 
continua să sune alarma reluată în ajun şi de ziarele de 
seară. 

Masca Vigilenta afirma că ştie imobilul misterios de pe 
o stradă dosnică, închiriat cu o sumă fabuloasă de Loja 
francmasonică - „de unde fondurile?”; declara solemn că va 


însemna „cu fierul roşu al publicităţii” numele tuturor 
ieşenilor afiliaţi Lojei. Şi încheia cu un eroism nichelat: 
„Zădarnic mă priviţi, prin mască, domnilor francmasoni, 
zădarnic vă ascuţiţi pumnalele în umbra criminală. Masca 
Vigilentă, conştientă de menirea ei, îşi va face pînă la 
capăt datoria pe care i-o indică interesul Iaşului şi interesul 
ţării.” 

— Ce-i cu porcăria asta de francmasonerie? întrebă din 
nou Luchi la masă. 

— Ia te rog, măsoară-ţi vorbele! răspunse drastic domnul 
Danielescu. 

În răstimpul acestor două zile, fata cu bulldog-ul nu 
fusese văzută nici de Andi în dreptul Universităţii, nici de 
Luchi în Piaţa Sfintul Spiridon, la casapi. Totuşi, Andi ştia 
că-i în laşi. Pe de o parte, statura ei, surprinzător de mică, 
pe de altă parte, lipsa ei de eleganţă - acelaşi pardesiu 
cenuşiu încins cu o curea lată, şi aceleaşi ghete-bocanci 
care dădeau un bocănit soldăţesc paşilor ei energici - în 
contrast cu sluţenia de mare lux a bulldog-ului de rasă pură 
- cîne de bogătaş, se spunea în laşi —, o singularizau în 
gloata trecătorilor ieşeni, semnalizind-o  curiozităţii şi 
comentariilor tuturora. Zilnic era înregistrată de „ultima 
oră” orală a cercurilor frecventate de Andi. 

Unii o văzuseră intrînd cu bulldog-ul la Hotel Traian; alţii 
la Copou, alţii, la cofetăria „Vlădescu”, fără bulldog, dar la 
aceeaşi masă cu un „personaj excentric”: un domn ras şi-n 
cap, ca un preot catolic, cu sprincene dese şi ochi negri de 
hipnotizator, cu monoclu, mănuşi albe şi ghetre albe, cu 
brățară de aur şi multe inele pe degete. Însoţitorul ei băuse 
„Zece ceaiuri” fără zahăr, „riguros exact; m-am informat de 
la chelner”, adăugase colportorul acestei savuroase 
informaţiuni. 

Dar se ştia şi mai mult. Însoţitorul fetei cu bulldog-ul 
fusese văzut la bala de abur. Stătuse „douăzeci de minute la 
abur”, ca jocheii, nu se spăla cu mănugşa, ca toţi oamenii, ci 
c-un fel de perie aspră. leşise din baie „roş ca un rac fiert” 


şi băuse cinci pahare cu apă rece. Informaţiunea era 
deţinută de la maseurul băii. 

Cine erau? 

O pereche de spioni sovietici? Cei care-şi însuşeau 
această presupunere porneau de la cele zece ceaiuri băute 
fără zahăr, inventariate de chelnerul de la „Vlădescu“, 
precum şi de la inelele şi brăţara care dovedeau că 
„„Tusnacul are franci”: de unde? Spionaj. Cine nu spionează 
în biata ţară românească! Cei care considerau mai cu 
seamă ochii personajului excentric pretindeau că-i 
hipnotizator şi că-şi făcuse prima experienţă la cofetăria 
„Vlădescu”, bînd un ceai cu zahăr, dar făcîndu-l pe chelner 
să creadă că a băut zece fără zahăr. 

— Lasă, domnule, dar cum rămîne cu plata? a plătit zece 
ceaiuri, plus zece la sută chelnerului, intervenise logic un 
interlocutor. 

— Taci! replicase ironic cel cu versiunea „hipnotizator”. 
Te-ai uitat în buzunarul chelnerului? I-a plătit un ceai, şi 
chelnerul e convins că i-a plătit zece. E hipnotizator. ÎL 
vedem mîne-poimîne la Sidoli. 

Alţii, reţinînd coincidenţa apariţiei personajului excentric 
la Iaşi, cu campania împotriva francmasonilor, întreprinsă 
de presa locală, socoteau că el e „misteriosul emisar al 
Marei Loje” . 

— Eh! crezi dumneata că ăştia s-arată în public? 
Lucrează pe dedesubt. 

Pe unii îi indigna bulldog-ul: 

— Lasă-mă, domnule, bestiile astea se ţin în cuşcă! Nu 
vezi ce ochi are? Îţi strică digestia! 

Pe alţii îi indigna împrejurarea că fata vorbea bulldog-ului 
franţuzeşte: 

— Ce-s mofturile astea, domnule! Nici pentru cîni nu-i 
bună biata noastră limbă românească? Ah-ah ah, cum ne-ar 
mai trebui un |epeş-vodă pentru vremile de acum. Asta-i 
soluţia: ţeapa. Da' nu-i Omul! 


Se comentau şi raporturile dintre domnul cu monoclu şi 
fata cu bulldog-ul. Unii spuneau că-s un menaj, şi clipeau 
viclean, dar evaziv. Alţii pretindeau că după ochi sînt tată şi 
fiică. Alţii argumentau că asemănarea ochilor era aparentă 
şi că dovedea numai că părechea era de altă rasă: indieni. 
Aveau ochi de indieni, nu de români, de asta semănau între 
ei. 

Indienii au şerpi - ochii lor fascinează reptile - nu bulldog- 
i: cîni englezeşti. Poate c-aveau şi şerpi în ladă, la hotel. 
Bulldog-ul era un fel de reclamă pe stradă, înlocuind cu 
succes darabana care adună publicul. 

Astfel că perechea cu bulldog-ul la fiecare pas ieşan 
trecea prin opinia publică, asemeni călăreţilor de circ care 
sar prin cercuri astupate cu un talger de hirtie. 

În sfîrşit, în ziua a treia, se întîmplă pe strada 
Lăpuşneanu - adică în vitrina Iaşului - un fapt reţinut de mai 
toţi trecătorii, fapt care dădu personajului excentric un fel 
de paşaport diplomatic pentru vama opiniei publice ieşene. 
Domnul Iustin Danielescu întilnise pe omul eu ochi de 
hipnotizator, şi el, Profesorul, Apostolul, cel dintîi, salutase 
adînc, reverenţios, convorbind de la egal la egal cîteva clipe 
cu omul încă nedefinit de societatea ieşană. 

Şi în aceeaşi zi răsună în casa Danielescu trimbiţarea: 
„Avem musafiri la masă”. 

Formulele cu care se anunțau musafirii la mesele casei 
Danielescu erau diverse, - după musafiri. 

De pildă: 

„Diseară ai să mai pui un tacim”, spus numai servitoarei, 
cu citeva clipe înainte de masă, de către doamna 
Danielescu, însemna că pe masă rămîne aceeaşi muşama şi 
sînt lăsate aceleaşi şervete pătate din timpul săptămînii. 

Noul tacîm reprezenta apariţia unui linge-blide oarecare 
îngăduit într-o zi oarecare la masa domnului profesor. Dacă 
din întîmplare în acea zi domnul Danielescu adusese icre 
negre, ele erau servite sub formă de tartine clandestine, 
înainte de masă, şi repartizate numai membrilor familiei. 


Pentru noul tacîm nu se făcea nici un fel de efort. Acest 
musafir era hrănit cu cinstea de-a mînca la masa domnului 
profesor, ceea ce, în genere, îi şi tăia pofta de mîncare, nu 
cu alimentele de la această masă de Apostol care dă 
precădere spiritualităţii din biurou, nu materialismului din 
sufragerie. 

„lustin, nu uita, înseamnă-ţi, adă pe diseară nişte jambon, 
nişte ghiuden şi o cutie de sardele... Mai ia şi nişte compot 
«Ştirbey» şi cu o cutie de bişcoturi”, însemna că la masă 
sînt musafiri faţă de care doamna Danielescu ţinea să arate 
că la ea se „găsesc de toate”, pentru orice eventualitate. 
Aceşti musafiri erau parteneri la joc de cărţi. 

„Ascultă, fată-hăi, diseară să te mai speli, să te mai 
dichiseşti, să nu te văd cumva zmultă şi cu pestelca asta 
murdară, şi să te-ncalţi, auzi? Vine lume la masă”, însemna 
că fata din casă trebuie să apară curată în sufrageria unor 
intelectuali modeşti, dar civilizaţi - doamna Danielescu eri 
profesoară de higienă —, intelectuali care nu înţeleg să 
strice pofta de mîncare a musafirilor prin mirosurile 
balcanice ale slujnicei. 

La aceste mese se serveau miîncări nu cine ştie ce, dar 
preparate „gospodăreşti” într-o casă a cărei stăpină, deşi 
intelectuală, nu-şi uită nici obligaţiunile derivate din 
noţiunea „gospodină moldoveancă”. Deci, servitoarea 
încălţată, pieptănată şi cu şorţ spălat, servea mămăliguţă cu 
ochiuri şi, în genere, fie pîrjoale de carne de vacă, fie nişte 
sărmăluţe tot de carne de vacă, amestecată cu ceva carne 
de porc. Urma o plăcintă de casă şi o cafea turcească - 
cumpărată gata rişnită - preparată în ibric de miînile 
doamnei Danielescu. 

— Excelentă! Aşa cafea numai la dumneavoastră se bea! 

— Ei, ştii, totu-i s-o prăjeşti acasă, şi cum o prăjeşti; dac-o 
stropeşti cu puţin rom adevărat, dacă n-o treci cu prâjitul şi 
dacă ştii s-o fierbi, iesă bună. 


— Ca la dumneavoastră nicăieri. Şi calitatea cafelei, dar 
arta preparatului! Asta n-o cumperi! 

— Nu mai pofteşti una? 

— Aşa ceva nu se refuză. Sărut mina. 

Pentru toate aceste trei categorii de musafiri, cu o subtilă 
gradaţie ascendentă, familia Danielescu trebuia să apară 
„unită” natural, dar trăind în intimitate, aşa cum trăiesc 
toate familiile în care-s şi copii. 

Cînd era la masă musafirul reprezentat prin formula „ai 
să mai pui un tacîm”, dacă Luchi spunea vreo necuviinţă 
intolerabilă, doamna Danielescu îl dădea afară de la masă. 

Cînd erau la masă musafirii reprezentanţi prin 
cumpărăturile de la băcănie, pină la hotarul compoturilor 
„Ştirbey”, dacă Luchi avea vreo ieşire, doamna Danielescu 
îl privea lung, congestionîndu-se, şi ofta către musafiri: 

— Greu îi cu copiii! 

Cînd pentru a treia categorie de musafiri fata din casă 
trebuia să se pieptene, să se încalţe şi să-şi puie un şorţ 
curat, ieşirile lui Luchi erau comentate pe faţa mamei lui de 
un zimbet, un pic iuţit, care se silea să însoţească amfi- 
trionic zîmbetele sau risul musafirilor. Dar după plecarea 
acestora, zimbetul se spărgea în capul lui Luchi ca o veselă 
de porțelan. 

Şi, în sfirşit, răsuna din cînd în cînd în casa Danielescu 
marea formulă, cu trimbiţi de mobilizare în ea: „Avem 
musafiri la masă”. 

Răsunase în anii războiului pentru doctorii francezi şi 
pentru dregătorii bucureşteni, iar după război, rareori 
numai, pentru vreun important personaj politic sau cultural, 
în trecere prin Iaşi, poftit de domnul Danielescu. 

Ca la teatru pentru feerie, se făceau în casa Danielescu 
schimbări complecte de decor, la care participau toţi 
membrii familiei, mai puţin Andi şi mamiţa, amindoi 
inexpugnabili din odăile lor, pentru pricini deosebite: 
mamiţa fiindcă era mamiţa; Andi fiindcă era Andi. 


Dacă trimbiţele acestei mobilizări a fardurilor casnice 
răsunau la timp de toamnă rece, doamna Danielescu 
poruncea să se facă foc îmbelşugat în toate sobele, pentru a 
alunga frigul acela umed cu care intră toamna în casele 
unde nu se face focul decît atunci cînd apa care îngheaţă în 
putinele de-afară îndreptăţeşte aluzia „că-i cam frig” a celor 
care de-o săptămînă tremură în casă cu obrajii înverziţi, 
fără să cuteze să facă risipă inutilă de lemne în „aceste 
vremuri grele”. 

Domnul Danielescu scotea din biuroul său becuri nouă cu 
lumină albă, complectind în toate odăile lămpile la care în 
mod obişnuit ardea un singur bec bolnav de gălbena- rea 
electrică a becurilor răscoapte. 

Doamna Danielescu scotea din şifonieră faţa de masă de 
toile damasse şi şervetele la fel, pregătindu-le pentru 
apoteoza albă; descuia bufetul şi scotea serviciul de argint, 
vesela de porțelan şi paharele cu complectă ierarhie de 


cristal pur, serviciul de dulceţi, păhărelele de licheur şi 
ceştile de cafea neagră, numite turceşti, şi le preda cu 
număr fetei din casă, amintindu-i imprecatoriu că dacă 
sparge una numai, n-o poate plăti cu leafa pe un an întreg. 

Casa întreagă era decorată cu flori - aranjamentul lor îl 
făcea Duduia - înmănunchiate în vasele date jos de pe 
dulapuri, unde pînă atuncea se umpluseră ca nişte urne 
funerare de pulberile zilelor casnice. Canapelele şi scaunele 
din salon erau scoase din albele cămeşi de forţă de pînă 
atunci. Duduia îşi aranja biblioteca muzicală, surghiunind 
operetele, şansonetele şi dansurile la modă în dulapul din 
odaia ei, punînd în evidenţă cîteva tomuri din Beethoven, a 
cărui mască din salon văzuse multe şi era blazată. 

În aceste ceasuri preparatorii nervii vibrau şi uuiau ca-n 
aparatele de radio cînd s-aude iadul „paraziţilor”. Doamna 
Danielescu nu se mai spăla, pudra, nici îmbrăca; rămiînea în 
halatul de dimineaţă şi-n papucii de odaie, cu părul prins în 
piepteni împlîntaţi provizor, ceea ce-i făcea mereu să cadă, 


provocînd aspre observaţii adresate servitoarei, ale cărei 
„tălpăloage” erau gata să sfarme delicateţa lor de îngeraşi 
de celuloid căzuţi din cer pe covorul cu picioare de 
servitoare. 

La fei cu doamna Danielescu era şi Duduia; şi ea 
îmbrăcată în provizoratul de ietac al îmbrăcăminţii de 
dimineaţă, cu faţa cam unsuroasă şi părul cam buhos. Casa 
întreagă, de la bucătărie pînă-n salon, şi din sufragerie 
pină-n pivniţă, era pentru mamă şi fiică aşa cum e cerul 
pentru rîndunele: domiciliul unui zbucium săgetător. Cînd 
în bucătărie, cînd în salon, cînd în pivniţă, cînd în 
sufragerie. 

Cu paltonul domnului Danielescu pe umeri, doamna 
Danielescu scotea din pivniţă, individual, sticle de vin - 
ofrande de-ale admiratorilor cotnăreni, odobeşteni şi ni- 
coreşteni ai Apostolului - pe care le aşeza la gheaţă cu mîna 
ei. 

Bucătăreasa, cînd ieşea în pragul bucătăriei urlînd după 
servitoare, parcă ieşea dintr-o eschiliană tragedie cu 
Destinul după ea. Pregătea numai mîncări moldoveneşti, 
dintre cele mai alese, cum ar fi sărmăluţele de piept de 
giscă şi acea plăcintă cu smîntînă clădită din foiţe de aluat 
înfiorat de propria lui fineţă, caramelizată la suprafaţă şi 
inundată în cremoasa catifelare a unei smîntini subtil 
vanilate. 

În aceste zile, dejunul familiei era lugubru ca al unor 
condamnaţi la moarte, rămaşi încă duşmani pînă în ultima 
clipă, considerînd moartea lor simultană ca o comună 
frustrare de la ura ce şi-au hărăzit-o. 

Duduia, de cîte ori privea calmul „aristocratic” cu care 
Andi participa la dejun, nu-şi putea stăpîni un „hm!” cu 
buzele subţiate - dungă - şi-un spasm al umerilor; adică: 
„Hm! Cred şi eu! Îţi convine să faci pe lordul cînd toată ziua 
nu faci nimica, în timp ce eu asud în bucătărie învirtind la 
maioneză şi rişnind cafeaua!” 


Spre seară, în timp ce liniştea casei era ca un îngheţ 
fragil, gata oricînd să se spargă cu larmă, doamna 
Danielescu şi Duduia începeau să-şi facă toaleta. 

Mirosea a hîrtie arsă de drot, a colonie, a pudră, a 
parfum. 

Duduia îşi punea ciorapii de matasă şi vocabularul de 
matasă, pentru musafiri, simetric cu mama ei. 

Apăreau amîndouă din odăile lor, cu un aer de regine 
care nevăzîndu-şi curtenii adunaţi, profită de ocazie pen- 
tru a se inspecta reciproc, după confruntarea solitară din 
faţa oglinzii. 

Se simțeau atit de bine îmbrăcate, atit de regalizate de 
învestmîntarea de gală, încît Luchi - decăzut parcă pe-o 
foarte îndepărtată şi neînsemnată treaptă socială - le 
devenea cam indiferent. Din cînd în cînd numai, cîte un: 
„Să-ţi ţii gura la masă, auzi!”, rostit cu accent şi ochi de 
mamă de mică ţinută, îi amintea lui Luchi rudenia lui cu 
aceste cucoane care-l tolerau la masa lor. 

După găteala stăpinilor, urma cu îndemnuri ghiontite 
transformarea servitoarei în subretă. 

— Hai, toanto, na, îmbracă-te, ai mai văzut aşa stăpini să 
te umple de haine?! 

Într-adevăr, în aceste ocazii servitoarea era „umplută”. 
Doamna Danielescu îi scotea dintr-un dulap cu vechituri 
costumul de subretă, improvizat dintr-o veche rochie de-a 
Duduiei, o păreche de pantofi de-ai doamnei Danielescu, un 
şorţ tivit cu danteluţele unei foste perdele şi o bone- ţică, 
tot de dantelă, intrată în casă cu zestrea doamnei 
Danielescu, servind pe-atunci de boneţică pentru oala 
nocturnă a ietacului nupţial. 

Domnul Danielescu sosea pe la şapte cu trăsura - nu cu 
tramvaiul, ca de obicei - aducînd pachetele cu „băcănii” 
care la aceste mese aveau rolul preludiului de orchestră 
înainte de ridicarea cortinei, precum şi malaga, migdalele şi 
fructele, care, în intenţia stăpiînilor, ar fi trebuit să 
întregească numai rostul decorativ al florilor. 


De pe la opt fără un sfert, casa mirosea a fum de răşină, 
focurile torceau murmurător în toate sobele, luminele erau 
aprinse ca pentru un Zece mai privat. Doamna Danielescu, 
trăgînd cu urechea înspre stradă, cu ochii îndreptaţi asupra 
unghiilor frecate nervos de podul palmei, se simţea ca un 
autor dramatic în seara premierei, în timp ce Duduia, 
aşezată pe scaunul rotund de la pian, de-a dreptul pe 
fundul pantalonaşilor, cu rochia clopot în jur, ca să n-o 
boţească, trăgea cu urechea la huruitul tuturor trăsurilor 
începînd, de cite ori se apropiau de casă, o sonată de 
Beethoven: cîteva măsuri, aceleaşi pentru roţile fiecărei 
trăsuri. 


x 


La aceste mese de gală familia trebuia să apară perfect 
unită, spontan acordată, ca elementele diverse ale unei 
orchestre complecte, întregindu-se unele pe altele pentru 
efectul armoniei totale. 

Capelmaistrul, nevăzut de public, al orchestrei familiale, 
era ascuns ca într-o cuşcă de sufleur, după zîmbetul mereu 
afabil, mereu aprobativ şi îngăduitor al distinsei doamne 
care şedea în capul mesei, pe scaunul doamnei Danielescu, 
îmbrăcată cu hainele de paradă ale acesteia. 

Din cînd în cînd, pe deasupra capetelor musafirilor, 
Duduia schimba o scurtă privire cu mama ei. Şi piciorul 
Duduiei, în ciorapi de matasă, încălţat cu un pantof destinat 
parcă numai pedalei sonatelor lui Beethoven, apăsa, 
împungea şi lovea cu călcîiiul în gheata bonomă a lui Luchi, 
mînuind astfel, ca împuternicită a mamei ei, pedala sonatei 
familiale. 

La aceste mese doamna Danielescu era concomitent 
„gospodina sub ochii căreia totul merge strună”; mama 
comprehensivă a personalităţilor felurite ale copiilor ei, 
soţia devotată a Apostolului, femeia de lume nealterată de 
mediul didactic, precum şi „femeia veşnic tînără”. Era, cu 


alte cuvinte, un buchet de însuşiri casnice şi sociale, în- 
truchipînd tipul acela legendar al „moldovencei” care ştie 
tot aşa de bine să cînte un Haendel, precum şi să facă un 
şerbet de trandafiri şi care, în lojă de teatru, în salon acasă, 
la bucătărie sau între invitaţii soţului său din biuroul 
acestuia, e aceeaşi armonioasă făptură menită să 
împodobească şi să servească, şi mai ales să însenineze 
viaţa, precum şi să pacifice conflictele dintre bărbaţi. Un fel 
de versiune moldovenească a doamnei Recamier, întregită 
cu utilitarismul casnic care lipsea cu totul lebedei feminităţii 
franceze. 

Apostolul era Apostolul. Nimeni nu-i cerea să fie altceva. 
Cu toate că îmbătrînise, cu toate că se îngrăşase, cu toate 
că tenul îi devenise cam sîngeros şi buzele scobite de 
oratorie ca de-o ţigaretă groasă, domnul Danielescu era 
încă surprinzător de frumos, mai ales la masă, cînd nu i se 
vedea nici pintecele, nici silueta totală. Părul de aur roşcat, 
pieptănat cam neîngrijit, de cînd albea părea amestecat cu 
lumini de nimb. Fruntea era tot dreaptă şi eminescian 
înaltă; nasul, ca şi al lui Andi, avea desenul drept şi nările 
fin despicate ale statuilor greceşti; barba, de grîu copt 
amestecată cu fire de argint, încheia cu o neorînduială de 
vînt la prora cu spume capul acesta antic de faţă şi profil. 
Nu-şi tăia unghiile, nici nu şi le îngrijea, iar manşetele 
lipseau ori erau îndoielnice, ca şi gulerul. 

Cînd se aşeza la masă, frumuseţea lui dădea mesei un fior 
biblic; dar de îndată ce începea să mănînce - înfuleca mai 
mult decit minca - avea gesturi bestiale, parcă erotizate de 
alimente, care-i mirşăveau perfecțiunea trăsăturilor. 

Dar Apostolul rămînea şi la masă tot Apostolul. Prestigiul 
său cultural depăşea canoanele strimte ale bunei creşteri 
obşteşti. 

Dacă un simplu om te va călca pe picior, fără să-ţi ceară 
iertare, acel om va fi un rău-crescut, un bădăran. Dar dacă 
un munte îţi va strivi trupul cu mişcarea unei stinci 


rostogolite, va răminea acelaşi munte, adică năprasnic 
peste oameni, nu mojic între oameni. 

Aşa şi cu Apostolul la masă. Nimeni nu lua în consideraţie 
cuțitul întrebuințat în locul furculiţei, nici sorbiturile 
băloase, nici zama prefirată pe mustăţi, pe barbă şi surtuc, 
sau sondajul cu scobitoarea în ureche: erau acestea 
olimpizate de prestigiul acestui om cu chip olimpic. 

Mamiţa, constrinsă în timpul războiului să întregească 
prin prezenţa ei cernită, timidă şi aristocratic armonioasă 
parfumul de răşină şi de patriarhalism moldovenesc - acum 
era cruţată de acest rol. Îmbătrînise prea tare şi surzise de- 
a binelea. Mînca singură în odaie, cu păpuşele ei. 

Luchi era „bufonul” acestor mese. Şi bufonilor li se iartă 
multe, aparent. 

Duduia dovedea prin focoasa ei prezenţă, de şaizeci şi 
opt de kilograme tinerele, frumuseţa trecută a mamei, 
precum şi tradiţia păstrată numai în Moldova, a vechiului 
tip de fată care mai mult ascultă şi roşeşte cu ochii în jos 
decît vorbeşte; care nu fumează, dar care-n schimb e o 
precoce gospodină, o emerită muzicantă: într-un cuvînt, un 
fel de graţioasă casă de fier, plină cu surprize desfătătoare 
pentru cei care ştiu s-o deschidă. 

lar Andi, ca şi cafeaua de două sute de lei kilogramul şi 
ca şi vechiul „Curacao” dinainte de război, căpătat de 
domnul Danielescu de la francezi, fie că tăcea, fie că 
vorbea, era un fel de aromă de desert a acestor mese. 

După plecarea musafirilor, descorsetată, casa îşi relua 
viaţa cu formele normale. 


* 


Andi nu auzise semnaiul schimbării la faţă pentru 
musafirii excepţionali, fiindcă nu dejunase acasă. 

După-amiază îşi împărţise timpul între seminarul de la 
Universitate, un ceai într-un cerc de fete şi o lungă 
plimbare pe străzile Iaşului. 


Se înnoptase rece. 

Venea spre casă, după ce trecuse prin faţa Hotelului 
Traian, pe scara căruia, în locul fetei cu bulldog-ul, foiau 
misiţii, cu febrilitatea circumspectă a ploşniţelor. 

Apucase spre casă pe uliţi dosnice - parcă toate stradele 
—, cu iarbă printre pietre dezghiocate şi biserici cam 
strimbe, ca şi călciile rarilor trecători. 

Răsărise deasupra dealurilor, într-un cer  învineţit 
cenuşiu, o lună care ar fi fost enorm galbenă - astrală 
gutuie coaptă - şi deasupra Mării Negre. 

Iaşul începca să răsară o dată cu luna, altul în lumina 
lunii. 

Îşi potolea şi îşi rărea toate zgomotele, pe măsură ce luna 
devenea mai albă, dîndu-i umbre albastre, pregă- tindu-se 
să rămiie în adînc de noapte ca o cetate de-altă- dată 
scufundată-n fund de mare, cu luminile de lună-n el, ca albe 
marmuri care-au fost statui atunci cînd viaţa-n jurul lor nu 
se stinsese. 

Dacă ar fi fost Iaşul un om bătrîn, Andi i-ar fi sărutat 
mîna; dac-ar fi fost un copil, l-ar fi dezmierdat pe frunte. 
Avea în aceste clipe o ciudată recunoştinţă pentru oraşul 
lui. 

Recunoştinţă: da. Căci de cînd fata cu bulldog-ul era în 
Iaşi, oraşul lui Andi îşi dăduse la o parte ploile care-l făceau 
şi mai lugubru şi devenise frumos cum numai laşul ştie să 
fie cînd soarele de toamnă are culoarea vinului de Cotnar, 
cînd dealurile zărilor ieşene sînt ample căderi de zorele 
vinete ş-albastre atirnînd de cer, cînd tot oraşul are culori şi 
miros de cring tomnatec, cînd pe toate străzile copacii 
aştern binecuvintări de aur stins, cînd înspre asfinţit 
soarele-şi trimite razele prelung, ca buciumul cînd sună de 
pe pisc de munte, cînd nopţile cu lună vin să umple cu 
lumină marea urnă a tăcerii moarte... 

O dată cu venirea fetei, laşiul se-mbrăcase-n toamnă, 
soare şi lună: singurele haine de-mpărat ale trupului său de 
cerşetor. 


Şi Andi era sigur că fata cu bulldog-ul iubea Iaşul. Şi 
parcă l-ar fi iubit pe el. loamna, soarele şi luna erau ca o 


cochetărie a lui Andi pentru o fată pe care n-o văzuse decit 
o singură dată, dar pe care o ştia în oraşul lui, cuprinsă în 
alintarea albastrelor zări. 

Se apropiase de casă, fără să bage de seamă. De la 
poartă văzu, ca o semnalizare, iluminaţia vestitoare de 
musafiri. Sună la uşă. Servitoarea veni să-i deschidă 
deghizată în subretă pentru piesa de teatru care se juca în 
casă. 

Focurile cîntau în sobe, ca lăutarii cînd preludează 
înainte de chef. Mirosea a fum de răşină. 

Decorul de zile mari. 

Pe pragul antretului, Andi şovăi. N-avea poftă să între şi 
să „joace” rolul lui de „fiu distins” în decorul măsluit. 

Dorea singurătatea la o fereastră deschisă cum ar fi cea 
din hulubărie, cu sufletul, ca şi lumina lunii, revărsat 
nebulos asupra oraşului în care era o fată mică. 

Dar Duduia, locţiitoarea urechii mamei ei, în aceste ocazii 
festive, cînd doamna Danielescu trebuia numai să 
prezideze, fără să intervie descinzind de pe piedestalul de 
amfitrioană aristocratică, îl şi auzise pe Andi intrînd. Îl în- 
timpină în antret, cu senzaţia de superioritate psicologică a 
omului gătit faţă de cel care-i în hainele de toate zilele. 

— Ce vii aşa tirziu, Andi? Nu ştiai c-avem musafiri? 

Andi era gata să răspundă maşinal: „Nu”. 

Răspunse, cu o privire ironică: 

— Da, ştiam... 

Şi privirea complectă ceea ce nu spuneau vorbeie: „Ei 
şi?” 

Duduia intrase în salon, lăsînd o diră de parfum. Andi se 
hotări să treacă de-a dreptul în odaia lui, renunţind la masă 
şi la rest. 

Îşi scoase pardesiul; cu mîna întinsă spre cuier, văzu ceva 
care-i dădu o tresărire: un pardesiu cenuşiu, şi deasupra, 
peste cîrligul cuierului, o curea lată de piele. 

Ea, fetiţa lui din laşi, la ei acasă? 


Înainte să-l fulgere panica bucuriei, tot în fulger un gînd 
trecu prin mintea lui Andi: oare nu l-au făcut de rîs? Adică 
familia, în lipsa lui, nu stricase ceea ce clădise delicat Iaşul 
cu toamna, soarele, luna şi tăcerea lui? - ale lui Andi parcă. 

Involuntar, desprinse pardesiul din cuier, măsurîndu-l din 


ochi cu un zîmbet: haină de păpuşă, haină de copil, 
fulg în mînă. Îl aşeză imaginar pe umerii Duduiei, pe-ai 
Magdei Boldur, pe-ai altor fete care-i trecură prin minte, 
aşa cum principele din poveste încerca cel mai mărunt 
condur din lume, al Cenuşăresei, marelor picioare ale 
fetelor împărăției, care deveneau enorme-n faţa micului 
condur. 

Privi hăinuţa - ca de călugăraş dintr-un vechi schit în 
miniatură —, cu un fel de rugăminte mută; ar fi dorit ca 
stăpina hăinuţei să fie într-adevăr copil, fetiţă mică, nu 
numai trup Mic, şi să rămiie pentru el încîntătoarea înşelare 
a clipelor din faţa Universităţii, cînd bănuise cu bătăi de 
inimă că cea care părea fetiţă mică după siluetă şi obraji 
era o fată autoritar desprinsă din anii copilăriei. 

Un glas îi poruncea: „Intră!” 

Alt glas îi poruncea: „Nu intra. Păzeşte-te.” 

Se temea. Era în sufletul lui o nelinişte ca a pămîntu- lui 
în preajma unei schimbări de anotimp. 

De cîteva zile intrase în el ceva nou, necunoscut, dîn- du-i 
ca un adînc deschis de zări de primăvară, nimicind parcă 
îngustimea zidită a unor vechi hotare înlăuntrul cărora pînă 
atunci fusese singur suveranul libertăţii lui. 

Şovăia. Îşi verifică în cîteva clipe sufletul şi, amintirile; 
recapitulă sumar cele cîteva chipuri de femei ale trecutului 
său: fetiţa blondă din timpul războiului, o caisă; cea care-l 
privise într-o zi de iarnă, ochi albaştri, zîmbet alb; fata din 
brazi - „lu eşti mic” —, răscoliri de singe, umilinţă, spaimă; 
Magda Boldur, fum; Mrs. Handerli, numai handerli. Parcă 
răsfoise o carte cu poze, arunciînd-o. Toate aceste chipuri de 
femei erau exterioare lui, şi nu deveniseră exterioare cu 


timpul, - abea acum îşi dădea seamă că aşa fuseseră de cînd 
le cunoscuse. 

Şi ciudat, îngrijorător, fetiţa pe care o zărise o singură 
dată, în treacăt, trecînd prin faţa Universităţii, era în el, în 
inima lui, nu dragoste, dar prezenţă vie ca primăvara în 
pămînt înainte de-a răsări verde. 

Retrăi din noua ziua în care o zărise. Începuse cu 
dialogul: 

„— Bate cineva la poartă? 

— Nu-i nimeni. Se scutură castanul.” 

Şi din acea clipă începuse în el aşteptarea unei mulţimi 
cu ochii îndreptaţi spre o solemnă poartă. 

Şi îndărătul acelei porţi nu se scutura un castan; deschisă 
deodată, trecuse prin ea o fetiţă... 

Era absurd! 

Totuşi, un glas îi poruncea: „Nu intra. Păzeşte-te!” 

Îl cuprindea o teamă superstiţioasă. Fetiţa apăruse în 
viaţa lui cu un semn atit de profetic, că dacă o ţigancă, 
privindu-i liniile palmei, i-ar fi spus: „Uite un semn care taie 
linia inimii; asta înseamnă că la douăzeci şi doi de ani, într-o 
zi de toamnă, ai să întilneşti o fată oacheşă, ş-ai s-o iubeşti 
cu toată linia inimii” - nu s-ar fi mirat. 

Dar se temea. Umbla parcă pe linia de răscruce a 
fatalităţii. Era în el alarma omului care şi-ar întilni Ursita, 
ca Oedip pe Sfinx. 

Privi din nou pardesiul cenuşiu repus în cuier. Era mică. 
O văzuse numai o clipă. Căută să şi-o reamintească. Ţinea 
minte pletele lucios negre, tăiate scurt, şi gestul braţului 
întins. Apoi ochii negri. Nu-şi mai amintea obrazul. Dar 
ochii, ochii... Ciudat! Avea ochii aceia negri pe care-i au 
numai oamenii uscați, nalţi, cu nas achilin, cu ceva 
vulturesc în făptura lor de pradă şi dominaţiune: ochi a 
căror privire ţi-o închipui aruncată din goana unui cal care 
aleargă în fruntea unor hoarde, în lumini de incendiu. 

Cum se împăcau ochii şi cu pardesiul de păpuşă? 


Intră în salon cu o mişcare impulsivă, palid, cu faţa 
chinuită, adus parcă de vînt. 

Unde era fetiţa? 

Grupul familiei înconjura pe un domn ras pe de-a-ntre- 
gul, şi pe cap, cu ochi negri le fachir şi sprîncene arcuit 
negre, cu monoclul în arcadă şi buzele fumegînde. 

Unde era fetiţa? 

Era într-un fotoliu lingă sobă, acoperită de spetează, ca o 
rindunică intrată pe fereastră şi cuibărită acolo, la o parte 
de oameni. 

— Domnule Matei Velisar... 

„Oh! ce  înşirare pompoasă!” înregistră iritat Andi, 
simțind în acest ceremonial epatarea mamei lui. 

— „.„dă-mi voie să-ţi prezint pe băiatul nostru, Andi. 

Cum? îl prezenta dintii domnului, nu domnişoarei? Andi 
se îndreptă spre sobă, înclinîndu-se adînc în faţa fetei. 

— Domnişoara Ştefania Velisar, interveni glasul doamnei 
Danielescu, urmind noul itinerar determinat de Andi, nu de 
ea. 

— Ştefana, rectifică, articulind net şi imperativ silabele, 
glasul fetei. 

— Du'că dragă, dacă n-ai adus boxul să-l vadă şi Andi! 
regretă Luchi cu glas tare. 

O privire a mamei lui, de jos în sus, închise gura lui Luchi, 
cu un uppercut efectiv. 

După scurta diversiune produsă de sosirea lui Andi, 
Matei Velisar îşi reluă istorisirea mai demult începută. 

În geometria de salon, el era centrul, ceilalţi circom- 
ferinţa. Andi se rezemase de uşă, avind şi el aerul că-l 
ascultă. Sufletul lui era ca după un miracol ratat. O 
dezamăgire care-l întrista foarte puţin şi-l liniştea foarte 
mult, alungînd din el panica temutelor miracole pe care 
oamenii le doresc cu o sinceritate îndoielnică, aţiţaţi de 
curiozitate, satisfăcuţi însă, în clipa cînd le pot tăgădui. 

Se simţea liber. Fetiţa se numea Ştefana Velisar, şi parcă 
numele aflat o dezbrăcase de un mister. Apoi nu era 


frumoasă. Avusese o scurtă dezamăgite în clipa cînd îşi 
aruncase privirea asupra obrajilor ei. Crezuse - de ce? - că-i 
foarte frumoasă, şi nu era. Obrajii ei erau prea rotunzi, 
parcă inegali, stîngaci desenaţi. Rotunzimea aceasta de 
copil rotofei care dă un fel de haz fructifer copiilor mici, 
fiind parcă luna plină a sănătăţii lor, era, hotărît, dincolo de 
canoanele frumuseţii femeieşti. Surprinsese ochii lui Andi, 
ca o uimitoare absenţă de rimă la capătul unui vers unde o 
aştepta superbă, tulburătoare. 

Retrospectiv, pardesiul din cuier îşi pierdu prestigiul, iar 
întilnirea din faţa Universităţii căpătă semnificaţia unui fapt 
divers, falsificat de-a lungul cîtorva zile din pricina unei 
exaltări... „literare”, hotări Andi, şi nu se mai ocupă de 
Ştefana. 

Dar Matei Velisar îi era francamente antipatic. 

Antipatia se întregi, confirmîndu-se, de îndată ce-i zări 
monoclul, care pentru ieşeni e semnul bucureştenismului 
capşist: această valeriană pentru nervii pisicismului 
modovenesc. Accentul lui Matei Velisar adeverea ceea ce 
sugera monoclul: era muntenesc, ca şi unele particularităţi 
valahe ale vocabularului: „aia”, „ăla”, „niţel” Şi mai avea 
acea preciziune vioi reliefantă în articularea cuvintelor, 
care pare agresivă urechii moldoveneşti. 

Slavă Domnului, erau munteni! Acest „erau munteni” îi 
declasa liniştitor în sufletul lui Andi, punînd între ei şi el un 
fel de dunărean hotar, ca între Bulgaria şi România. 

Matei Velisar vorbea şi fuma, fuma şi vorbea - hră- nindu- 
şi parcă fiecare vorbă cu fum, răsturnind scrumul cînd în 
scrumelniţă, cînd pe covor. Şi doamna Danielescu nu era 
enervată - enervările, în zilele de mare ţinută, se traduceau 
prin uşoare palpitări ale vîrfului pantofilor, ca de coadă de 
pisică —, nu era de loc enervată de acest gest care păta 
covoarele, şi care-n loc să cadă pe nervii mamei lui, ca de 
obicei, cădea pe-ai lui Andi, îndeobşte complect indiferent la 
astfel de amănunte. 


Îl privea pe Matei Velisar cu atîta rea voinţă şi cu o 
dorinţă de a-l critica atit de permanent vibrantă, încît la 
fiecare aruncătură de ochi căuta să-i descopere un nou 
cusur. 

Matei Velisar era bine îmbrăcat, impecabil, asta n-o putea 
tăgădui. Haină de postav închis, croită pesemne în 
străinătate, deduse Andi, văzînd sobra perfecţiune a croielii 
surtucului fără exagerări la umeri, piept şi talie, precum şi 
căderea pantalonilor fără aderenţe la genunchi şi fără 
creţuri de armonică, deşi picioarele erau încrucişate unul 
peste altul. În schimb, ghetrele albe, apoi inelele - unul cu 
doi şerpi de aur cu ochi de rubin şi safir, altul cu pecete lată 
şi altul cu un enigmatic 33 —, apoi brăţara de aur. Din 
buzunarul jiletcei atîrna o panglică lată de moire cu pecete 
de aur şi o unghie curbă de leu, montată tot în aur. 

Aur, aur aur! O orientală pasiune a aurului, de care Andi 
avea oroare. Nu purtase niciodată inel, n-avea nici ac de 
cravată, nici lanţ de ceasornic. Nimic metalic, nimic lucitor. 

Şi era fericit că descoperea în Matei Velisar, cu toată 
perfecțiunea croielii hainelor - Andi o atribuia exclusiv 
croitorului —, podoabele bătătoare la ochi, ghetrele albe, 
inelele, brelocurile, brăţara, care-i păreau lui Andi dovada 
prostului-gust. Şi acest prost-gust, pe care era sigur că şi-l 
dovedise obiectiv, îl răsfringea şi asupra Ştefanei, în- 
depărtînd-o mereu de el prin tot ce găsea criticabil în tatăl 
ei. 

Dar isprăvind cu examenul vestimentar şi somptuar, 
trebui să examineze şi chipul omului pe care vroia să-l 
critice milimetru cu milimetru, împărţindu-l parcă în 
pătrăţele, ca pe hărţile pe care le desenezi precis. 

Capul lui Matei Velisar dădea o impresie de rotund 
perfect la prima vedere, poate din pricină că şi obrajii şi 
capul erau la fel de rase. Acea rotunzime ecleziastică a 
preoţilor catolici. Şi Andi dori parcă să-i descopere o guşă 
catolică; n-o descoperi. Desenul bărbiei era sec. Dori să 
descopere buze onctuos ecleziastice, buze în atitudini de 


confesional, dantură sau dinţi de aur. Nu descoperi. Gura 
era mică, înflorit cărnoasă, ca la oamenii viguros bruni, cu o 
dantură de un alb tînăr. Dori să descopere obraji moi, gata 
de creţuri blege. Nu descoperi. Obrajii aveau o rotunzime 
aproape copilărească, de minge de gumă, iar pieliţa lor, 
deşi o presimţeai argintată nu numai de pudră, ci şi de ani, 
era întinsă, robustă, ageră. Şi ochii... ochii erau superbi, 
răspicat deschişi subt două sprincene dense, oblice, de un 
negru indian, incendiaţi de o strălucire asiatică, dînd nu atît 
impresia culorii negre pe care o dau ochii obişnuit negri, cu 
gene lungi, ci a luminii de ger închisă în diamantele negre. 

Şi Andi avea ochi negri, dar în obrazul lui alb, cu 
mişcarea genelor grele şi lungi, dădeau o impresie de mare 
doliu, care solemniza albeaţa obrajilor. Pe cîtă vreme ochii 
lui Matei Velisar ardeau, şi cu toate că obrazul era smolit, 
rămîneau drăceşte negri, lucind în neastîmpăr cum e crupa 
cailor arabi în soare. 

N-o privea pe Ştefana, o lepădase în masa femeilor 
anonime ca într-un coş în care arunci hirtiile inutile; se uita, 
cu 0 rea-voinţă contrazisă şi sporită prin aceasta, la ochii 
spectaculoşi ai lui Matei Velisar. 

Şi deodată aceiaşi ochi se deschiseră în sufletul lui, 
privindu-l dinlăuntru. Şi cu o tresărire sufletească parcă îşi 
aminti ochii Ştefanei. Erau în el, incrustaţi în sufletul lui, ca 
doi ochi de idol păgîn. Îi văzuse de două ori. Întîia oară, în 
faţa Universităţii, îi apăruse statura de fetiţă cu obraji de 
fetiţă, ducînd bulldog-ul de curea. Şi virsta pe care 
involuntar mintea o acordă fiecărui om necunoscut în clipa 
cînd trupul trebuie să ia o atitudine în ierarhia vristelor, 
faţă de celălalt, fusese: doisprezece ani. Andi aşezase pe 
creştetul ei, care era subt umărul oricui, virsta de 
doisprezece ani, cum ai dărui unui copil un ham cu zurgălăi. 
Ş-atuncea întilnise pentru întîia oară o privire aţintită 
asupra bulldog-ului: 

„Baby, au pied!” 


O privire matură, adîncă, net definită, de om copt, 
pornită din splendoarea asiatică a aceloraşi ochi negri, care 
ardeau şi subt fruntea lui Matei Velisar. 

A doua oară, cu cîteva clipe în urmă, revăzuse aceiaşi 
ochi, dar nu-i băgase în seamă, constatind numai, 
dezamăgit, absenţa frumuseţii la care se aştepta în obrazul 
prea rotund al Ştefanei Velisar. 

Ş-abea acum îşi amintea ceva: venind înspre Ştefana, 
deşi mama lui îl prezentase dintii lui Matei Velisar, era în el 
o mişcare protectoare: îi aducea parcă în dar întiietatea 
salutului, deşi poate era într-adevăr fetiţă mică. Şi întilnise 
o mină autoritar fermă în mişcările ei, deşi mîna era o 
miniatură de mînă, cum şi trupul ei era o miniatură de trup. 

Şi iată că din nou o vedea apărînd, o vedea, dar nu în 
afară, nu în salon, pe fotoliul de lingă sobă - căci privirea lui 
era îndreptată spre Matei Velisar - ci în el. 

Apărea în el acelaşi obraz prea rotund, într-o frăgezime, 
într-o încîntare pe care admiraţia pentru un chip perfect 
frumos, clasic frumos, aşa cum era de pildă al Magdei 
Boldur, nu i le-ar fi dat. 

I se întipărise în ochi cînd o privise adineaori obrazul ei 
prea rotund, ca o disonanţă, violind în el aşteptarea unei 
frumuseți preconcepute. Şi socotise - cu o bucurie 
liberatoare - că obrazul ei e lipsit de frumuseţă. Dar ceea ce 
o clipă ochii desconsideraseră intrase în suflet, înviind în 
funduri vechi icoane naive, care n-aveau reminiscenţe nici 
de statui greceşti, nici de picturi italiene, nici de femei 
frumoase întilnite cîndva. 

Altăceva. Cu totul altăceva. 

Parcă în sufletul lui Andi, după ce privise ciudata 
rotunzime nehotărită, a obrajilor Ştefanei, o mînă de copil 
desinase cu linii stîingace o casă de ţară, mică, strîimb pa- 
trată, cu o uşă care vorbeşte şi două ferestre care privesc, 
aşa cum sînt casele în desenele copiilor, care însufleţesc 
omeneşte orice; apoi aceeaşi mînă convertise patratul cu 
linii curbe al casei de ţară, într-o lună plină, cu ochi - fostele 


ferestre, şi gură - fosta uşă; ş-apoi, aceeaşi mînă, 
copilăreşte nestatornică, dorise un măr domnesc, mare, 
rotund, şi prefăcuse luna cu ochi şi gură de copil care 


doreşte mere într-un măr domnesc desenat cu toată 
pofta de mere care-i curbă obrajii de zimbet pofticios; ş- 
apoi, adormise copilul, şi văzuse prin somn că fosta casă de 
ţară, devenită lună plină şi pe urmă măr domnesc, îl privea, 
tot atît de copilăroasă ca şi el, răsărită din sinceritatea 
inocenţei lui, - nici casă de ţară, nici lună plină şi nici măr 
domnesc, ci obrazul fetei de care se îndrăgostise fără să 
ştie şi pe care căutase să-l descopere într-o casă de ţară, 
apoi într-o lună plină, ş-apoi într-un măr domnesc, lăsînd ca 
tocmai somnul să-i arate obrazul de fată răsărit din 
naivitatea unei case de ţară, din luminoasa rotunzime a 
unei luni pline şi din frăgezimea roşie a unui măr domnesc. 

Întregul suflet, al lui Andi se prefăcuse într-un zîmbet 
mirat. Cînd intrase în salon şi n-o văzuse pe Ştefana între 
ceilalţi, ci o descoperise în fotoliul de lîngă sobă, avusese o 
clipă, faţă de trupul ei mic ascuns de speteaza unui fotoliu, 
impresia că ea nu intrase cu ceilalţi pe uşă, ci pe fereastră, 
ca rîndunelele, rămînînd la o parte de oameni, mică lingă 
foc. 

Şi-acum o descoperea la fel în sufletul lui. Nu intrase ca 
femeile frumoase prin uşa voluntar şi admirativ deschisă a 
ochilor, primită în suflet cu ceremonialul datorit frumuseţii 
femeieşti; intrase ca rindunelele, de-a dreptul prin 
fereastra deschisă a inimii, rămînînd în el fără s-o ştie, fără 
s-o audă, principiu necontenit al mirărilor, mică în felul 
rîindunelelor al căror trup încape într-un cuib mai îngust 
decît pumnul copiilor, dar spre care mina oamenilor în 
zadar se-ntinde, căci zborul lor, pentru care cerul e prea 
strimt, numai într-un cuib devine trup mic, gata să redevie 
fulger vast al seninului albastru. 

Era în sufletul lui ca miracolul prezenţei unei rîndu- nele 
care pu zbura, dar putea să zboare oricînd prin fereastra 


inimii, deschisă pe un cer albastru cu primăveri calde. 

Trăia clipele cele mai delicat îneîntătoare ale vieţii lui. 
Era în el un sunet nou. Şi bătăile inimii îi aduceau o ciudată 
amintire din copilărie, uitată pînă atunci. 

Cînd era mic, după ce începuseră să-l umple de miraculos 
poveştile ascultate, era convins că orice lucru are un adînc 
misterios, un fel de fintină cu zîne şi cu draci, pe care 
oamenii mari n-o bănuiesc. Şi aceste fîntîni de mister ale 
lucrurilor  neînsufleţite, cum ar fi scaunele, mesele, 
dulapurile, el ştia că se deschid noaptea. Cînd începea 
întunericul, bătăile inimii lui, altă inimă decit cea din 


timpul zilei, cu alte bătăi, îl vesteau că fintînile lucrurilor 
neînsufleţite s-au deschis şi că în noapte, o dată cu somnul 
şi cu visurile, începe viaţa înfricoşător vaste odăilor din 
timpul zilei, scaunelor, meselor, dulapurilor şi covoarelor. 

„Asta a spus-o Zmeul.” 

Şi adormea. 

Pe la zece ani, fintinile misterioase secaseră şi se-nchi- 
seseră pentru totdeauna, lăsînd odăile să fie odăi, scaunele, 
scaune, mesele, mese, dulapurile, dulapuri, - în evidenţa 
cotidianului. 

Dai inima bătuse pentru altceva, ca şi pentru clipa 
deschiderii fîntînilor misterioase. În fiecare părete al 
fiecărei odăi, Andi bănuia că-i ascunsă o comoară. Şi cînd 
rămînea singur, spre seară, începea să bocănească tainic, 
hotărnicind cu bătăi de deget şi de inimă conturul golurilor 
descoperite în zid, goluri în care trebuia să afle comoara 
ascunsă. 

Şi iată că acuma, în salonul casei părinteşti, de-a cărui 
uşă se rezema un Andi de douăzeci şi doi de ani, lucid şi 
răuvoitor oamenilor şi lui deopotrivă, bătăile inimii erau 
aceleaşi ca şi în copilărie, vestindu-l că s-au redeschis 
fintînile misterioase şi că zidurile şi-au recăpătat comorile. 

Şedea rezemat de uşă, cu braţele lăsate-n jos şi-ncru- 
cişate, cu bărbia-n piept, cu părul lunecat pe tîmple, într-o 


desăvîrşită uitare de sine, avînd în linia înclinată a trupului 
acel prelung al sălciilor lenite în apa care le-oglindeşte. 
Ochii nu mai erau deschişi în afară, ci înlăuntru, căpătind 
visarea privirii oarbe a statuilor. lar pe obrajii lui slăbiţi 
parcă, subţiaţi de concentrarea în sine, care le absorbea 
elasticitatea vieţii, dîndu-le o moarte palidă în clipa învierii 
de argint, plutea acel zîmbet care nu-i nici al ochilor, nici al 
buzelor, ci al minunării lăuntrice, şi care albeşte luminos 
obrajii tinereţii ca preajma unui răsărit de lună după 
culmea munţilor. 

Aşa apăru în ochii $Ştefanei Velisar, care pină atunci 
privise ş-ascultase numai focul din sobă. 

Ochii ei negri avură o clipire incredulă, căci după patru 


ani de lipsă din România se aşezase la gura unei 


sobe româneşti, privind şi ascultind focul natal, cu miros de 
pădure şi culori şi ritmuri de jocuri ţărăneşti în straie de 
sărbătoare - nu calorifer sau cheminee, ca la Paris, nici 
„Mangal”, ca la Constantinopol, ci focul amintirilor 
copilăriei, poveşti, castane coapte; şi iată că sfîrşitul focului 
cu jaru-i rubiniu îi evocase clipa roşie purtată ca un 
baldachin de purpură în lănci de minarete, a 
Constantinopolului, cînd începe melopeea muezinilor; şi iată 
că, întorcînd ochii, întilnea în România, în laşi, în salonul 
unei case unde-o adusese întîmplarea, ceea ce lăsase 
statuie, etern statuie, în Muzeul imperial otoman. Era în 
ochii ei acelaşi profil al efebului grec rezemat de-un stilp de 
marmură, pe care-l întîlnea într-una din sălile muzeului, nu 
ca-ntr-un muzeu, ci ca într-o plimbare printr-o Eladă 
rămasă cu un veac înainte de Hristos în jurul şi subt 
picioarele efebului înfăşurat în pelerina scurtă, oprită 
deasupra genunchilor goi, purtind în falduri parcă vintul 
mărilor nemuritoare în vestmintele sculpturilor greceşti, cu 
capul înflorit de primăvara marmurei eline, luminos ca 
liliacul alb, - ca şi acesta înclinat şi cu bărbia-n piept, 
iluminat de zîmbetul lunar al marmurei adolescente, ca şi 


acesta, cu picioarele încrucişate pe mişcarea leneş 
visătoare care îl alătura de stilp, dar rupte de la gleznă 
purele picioare ale statuiei antice. 

— Poftiţi la masă. 

Răsunară glasuri: foşniră rochii. 

Andi se deşteptă. Desprinziîndu-se de lîngă uşă, făcu un 
pas. 

Şi era atit de halucinantă iluzia că-i aceeaşi statuie dc 
efeb lăsată cu picioarele frînte de la glezne în Muzeul din 
Constantinopol, încît Ştefana, în clipa cînd Andi, desprin- 
zindu-se de lîngă uşă, făcu un pas, avu o nestăpinită bătaie 
de inimă, temîndu-se parcă să nu i se sfarme statuia cu 
picioarele frînte. 

Întinse mîna spre Andi. Stătuse mai bine de un ceas, cu 
picioarele strînse subt ea, pe fotoliul de lîngă sobă; îi 
amorţiseră. 

Andi o sprijini. Abea-i ajungea subt umăr capul ei cu 
obraji prea rotunzi, ochi prea mari şi o gură parcă prea 
mică pentru vorbele oamenilor. Era îmbrăcată cu o rochie 
cenuşie încinsă cu o centură de argint circazian, făcută din 


miniaturi de paftale. Pe umeri îi curgea apos un şal 


cu franjuri lungi şi flori verzi - de un verde de castani 
împrimăvăraţi - pe fond negru, care sporea prospeţimea 
roşie a obrajilor încălziţi la foc. 

Mică s-o închizi într-un zîmbet. Cu plete lucios negre, 
pieptănată cu cărare la mijloc, care-şi trimetea dunga fină 
în linia dreaptă a nasului. Şi-n mîna lui Andi, o mină care 
era un diminutiv, cum ar fi pasărea colibri pe crengile 
copacilor româneşti. 

Şi ea şi Andi ieşeau ca dintr-un somn. 


* 


Mirarea care intrase-n Andi ca un nou criteriu sufletesc şi 
material precedase mirării familiei lui. Dar Andi, după ce 


descoperise farmecul Ştefanei, încuiase cu zăvoare mari în 
el ceea ce-ar fi vrut să fie numai pentru el. Nimeni n-o 
băgase-n seamă pe Ştefana, înainte de masă. Speteaza 
fotoliului care-i ascundea trupul ca după un scut ascundea 
parcă şi revelaţia prezenţei ei încîntător mică, de rîndunică 
venită între oameni, vestindu-le primăveri înflorite. Şi Andi 
nu vroia s-o mai descopere nimeni. Graţia ei cu ochi de idol 
indian într-o faţă cu obraji de frăgezimi şi rotunjimi 
copilăreşti - să nu le bănuiască şi să nu le afle nimeni. Să fie 
numai ale lui. Aflind-o ca şi el, ceilalţi i-ar fi furat-o parcă, 
despuindu-l de secreta lui podoabă, de cuvîntul magic care-i 
deschidea peştera cu comori uitate din copilărie. 

Şi se-ntîmplase tocmai ceea ce Andi nu dorea. 

La masă, Ştefana fusese aşezată lîngă Duduia, pe un 
scaun înălţat cu două pernuţe, căci masa era prea înaltă 
pentru ea, după cum tacîmurile de gală erau gigantic 
greoaie pentru mîinile ei mici cu degete lungi. Duduia 
bănuia o ciudăţenie în această fetiţă cu mişcări sigure şi 
tăceri calme, neintimidate. Dar o proteja, considerind-o de 
la înălţimea de „cucoană” a trupului ei mare, masiv 
femeiesc. Şi la desert, tocmai cînd Matei Velisar intercalase 
între necontenitele lui povestiri elogiul - meritat de altfel - 
al acestei mese moldoveneşti - cu acest prilej Andi aflase cu 
surprindere şi bucurie că Matei Velisar era moldovean —, 
doamna Danielescu, încîntată de Matei Velisar şi de modul 


măgulitor în care se răsfriîngea casa şi masa ei în vorbele 


acestui „boier moldovean” trăit în străinătate numai în 
lumea diplomatică, găsise prilejul să fie amabilă şi cu „fetiţa 
lui”, onorînd-o cu o întrebare. Pretextul îl găsise în brăţara 
pe care Ştefana o purta. Un fel de colăcel de argint umflat 
şi sur, care la fiecare mişcare a braţului zornăia. 

— Ce brăţră drăguță ai mata, duduie! Eşti bună să mi-o 
arăţi? 


Desprinsă de pe încheietura braţului îngust, brăţara 
trecuse prin mîna Duduiei - şi parcă simpla ei prezenţă de o 
clipă imensifică diform degetele Duduiei, cu unghiile 
mîncate —, ajungind în mîna doamnei Danielescu, ale cărei 
cusururi le agravă deodată ca o lupă 

— Hm! Da-da! Foarte curioasă! 

Brăţara nu era de aur, n-avea pietre preţioase, era cam 
diformă, de un argint înnourat; şi doamna Danielescu nu 
izbutea să găsească nici un compliment pentru această 
brățară, care-i apărea grosolană, de un metal suspect; dacă 
i-ar fi aparţinut, ar fi dăruit-o fetei din casă, afirmînd că-i de 
argint, fără să creadă. 

Şi tocmai cînd se hotăra s-o restituie, repetiînd: „Hm! Da- 
da! Foarte curioasă. E drăguță de tot”, descoperi că sună. 
Avea zornăitul acela al jucăriilor făcute pentru copiii din 
leagăn, umplute cu pietricele care au rîsul prundurilor 
clare; dar zornăitul brăţării era mai sonor, mai vesel, parcă 
avea închis în el o depărtare cu sănii în goană de zurgălăi, 
sau un Crăciun de sat pierdut în zare, cu clopoţeii stelelor 
purtate de copii. 

Şi doamna Danielescu, după ce sună de citeva ori 
brăţara, găsi în sfirşit un cuvînt nou: 

— Sună! l-auzi cum sună! Aaa, e delicioasă. De ce sună? 

— E o brățară de dansatoare egipteană, doamnă. 

— Daa! Ţi-a dat-o tata. 

— Nu, mi-am cumpărat-o eu. 

— Aşa! De unde! 

— Din Bazar. 

— De la Bucureşti? 

— De la Constantinopol. 

— Aaa! Ştiu. ştiu Lhomme qui assassina, am cetit. 
Bine, dar Bazarul de acolo e o grozăvie. Tot felul de boale, 
tot felul de hoţi de aceia... 

— De care? 

— Orientali de aceia! Cum, duduie, te lăsa tata sin- gură 
prin Bazar? 


Matei Velisar ridea, eu monoclul în mînă. 

— Bine, doamnă, dar fata mea a făcut războiul cu mine, 
călare, în regimentul meu... are douăzeci şi unu de ani... 

— Douăzeci şi unu de ani? 

Toţi murmuraseră în cor această enormitate. Cum? fetiţa 
aşezată la masă lîngă Duduia - care avea optsprezece ani - 
pe un scaun cu două perne, făcuse războiul călare, şi avea 
douăzeci şi unu de ani? 

De-atunci începuseră mirările tuturora. Ştefana apăruse 
în ochii lor, după ce apăruse în ai lui Andi. Doamna 
Danielescu încercase brăţara: degetele ei se înghesuiseră 
în brățară cu mirarea unui cap de rață care ar vrea să 
încapă într-un cuib de rîndunică şi, văzînd că dimensiunile 
brăţării îi interziceau categoric accesul, renunţase, 
minunîndu-se de îngustimea încheieturii braţului Ştefanei. 

Pe rînd, Duduia, Luchi, domnul Danielescu examinaseră 
brăţara, sunînd-o. 

Domnul Danielescu evocase cu brăţara în mînă Egiptul 


faraonic, piramidele, nisipurile fierbinţi. Şi Stefana începu 
să apară, alta decît cea de pînă atunci, în zornăitul brăţărei 
trecută din mînă-n mînă, spre încheietura braţului îngust. 

Aşadar, „fetiţa” era o fată de douăzeci şi unu de ani! Nu 
le venea să creadă, şi totuşi trebuiau să creadă. Şi se 
minunau de cite ori o auzeau vorbind, „ca un om mare”, cu 
glas care părea gros fiindcă-i vedeau, faţa, mîinile şi buzele 
ei de copil. Pînă atunci trecuse neobservată. De atunci, însă, 
începuse să „sune” ca şi brăţara de dansatoare egipteană. 

Vedeau, în sfîrşit, ochii ei orientali, gravi şi maturi, într-o 
faţă copilăroasă prin formă şi ten, şi parcă şi mai 
copilăroasă prin forma gurei mici, care vorbea răspicat, 
hotărit. 

După masă, la cafea, Matei Velisar îi ofense o ţigară. O 
aprinse. Fuma! 

Luase deprinderea fumatului. După război cercase să-l 
suprime. 


— Dar la Constantinopol, unde sîntem acuma, e tutun 
foarte bun, şi nu ne-am putut lăsa de fumat. 

Toţi izbucniseră în ris, ca şi cum le-ar fi istorisit o 
anecdotă hazlie. Ea, fetiţa, învățase să fumeze în timpul 
războiului - şi războiul devenea ca o mare cutie de carton în 
care, printre soldaţi de plumb, apărea şi o păpuşă 
amazoană —, iar după război cercase să lase fumatul, ca un 
om mare care luptă cu patimile; şi ea era în faţa lor, de 
doispreze ani, să-i pui în braţe o păpuşă, sau s-o iei pe 
genunchi să-i dai acadele. 

Şi ce fel de cal avea în timpul războiului? o întrebase 
doamna Danielescu, neîndrăznind să spuie cuvîntul poney, 
pe care zîmbetul ei îl ascundea. 

— Un cal de la regiment. 

Zîmbet general. 

Domnul  Danielescu intervenise în discuţii, plasînd 
fragmente din Istoria războiului pentru reîntregirea 
neamului, elogiind bravura şi mai ales disciplina soldatului 
român, în contrast cu haosul personificat de fiecare soldat 
rus. Domnul Danielescu avea aerul că el cel dintii prevăzuse 
bolşevismul, diagnosticîndu-l încă de la intrarea ruşilor în 
acţiune.  Condamna  bolşevismul, natural, în numele 
umanităţii, dar nu dintr-un simţămint de milă pentru 
sîngele vărsat în Rusia şi pentru mizeria de-acolo, ci dintr- 
un simţămînt de prudenţă înfricoşată. Dacă s-ar fi aprins, 
de pildă, casa de alături, pe vreme calmă, fără de vint, 
domnul Danielescu nu şi-ar fi întrerupt activitatea din 
biurou pentru a-şi pierde vremea compătimind sau ajutînd 
pe vecini. Dar dacă incendiul casei de alături s-ar fi 
întîmplat într-o zi cu vintoasă, domnul Danielescu ar fi 
alergat el singur cu cofa cu apă să ajute stingerea 
incendiului de-alături, care-i ameninţă propria casă. 

Aşadar, bolşevismul îl alarma pe domnul Danielescu din 
punct de vedere practic. Matei Velisar, însă, era contra 
bolşevismului din pricini cu totul romanţioase. Era țarist, 
iubea fastul țarist şi tradiţia ortodoxă. 


De la bolşevism, începuse, spre mirarea tuturora, o 
discuţie aprinsă între tată şi fiică. 
Erau adversari. 


Matei Velisar condamna bolşevismul, Stefana cerca să-l 
explice. Colonelul de roşiori, care comandase un regiment 
în timpul războiului, apăruse deodată în Matei Velisar, 


lămurind dirza lui bărbăţie, silueta zveltă lipsită de pîntec, 


deşi anii îi argintaseră părul ras, felul lui drept de-a sta 
pe scaun ca pe-o şea, semetia portului capului şi gesturile 
de comandă care se deşteptau în mîinile lui cu unghii prea 
îngrijite, împodobite cu inele şi cu lănţujel de aur. 

Şi Ştefana şi Matei Velisar uitaseră complect pe cei 
dimprejur, care-i ascultau. Discutau cu o pasiune orientală, 
fulgerîndu-se unul pe altul cu aceiaşi ochi mereu 
înfrumuseţaţi de însufleţirea sporită a vorbelor, aceiaşi ochi 
ca un galop de cai arabi, concentrați, atenţi, la pîndă fiecare 
asupra  slăbiciunilor de argumentare ale celuilalt; 
gesticulînd, Matei  Velisar cu mîinile lui cochete şi 
imperioase, Ştefana cu degetele ei miniatural autoritare, 
care stirneau risul mărunt al brăţării de dansatoare 
egipteană. Matei Velisar în unele clipe îşi scotea monoclul, 
privind-o pe Ştefana cu ochii descoperiţi, bombaţi de un fel 
de miînie reverenţioasă împotriva ei. Şalul cu flori verzi al 
Ştefanei îi alunecase pe spate, lăsindu-i gitul să răsară gol 
din guleraşul băieţeşte răsfrînt al rochiei cenuşii. 

Matei Velisar îi spunea cînd „fetiţo”, cînd Stefana. 

Amiîndoi, cu bustul înălţat în focul discuţiei, parcă erau 
călări, fiecare ţinînd cu ireductibilă dirzenie la punctul lui 
de vedere, dar discuţia lor era de-o inocenţă, de-o 
puerilitate încîntătoare pentru Andi nu numai din pricina 
înfrumuseţării pe care fiecare vorbă o aducea Ştefanei, ca 
un nou trandafir căzut în sîngele ei înflorit, ci şi din pricina 
absenței de nervi, de venin, care caracterizau pentru Andi 
discuţiile dintre părinţi şi copii. În public, familia Danielescu 


trebuia să apară unită. La aceste mese de gală, doamna 
Danielescu nu-i mai făcea observaţii lui Luchi, necum 
Duduiei, care la rîndul ei evita să răspundă cum ar fi trebuit 
glumelor lui Luchi. Dar Andi cunoştea perfect privirile pe 
care şi le aruncau din cînd în cînd la aceste mese cu 
armistițiu ipocrit membrii familiei unite, şi mai cunoştea şi 
zîmbetul acela de o dulceaţă asasină care apărea pe feţele 
familiei cînd Luchi făcea cîte-o gafă care descoperea 
culisele feeriei familiare. 

Ştefana şi tatăl ei se combăteau în public fără nici o 
sfială, fără nici o cruţare, şi discuţia lor, care nu mai lăsa în 
ei nimic, nici o rezervă mintală, nici o tăcere pentru oţeliri, 
avea un sunet de argint ca spadele ciocnite în tournoi 
cavaleresc. 

Nu se urau cum se urăsc cordial şi clandestin membrii 
familiilor „unite”, ai celor în care, aparent, nu domneşte 
bolşevismul. Se atacau frăţeşte, stimulîndu-şi energia 
printr-o necontenită contradicţie, trimeţindu-şi vorbele ca 
bulgării la bătaia cu omăt, polemica lor avind mai degrabă 
caracterul unui joc copilăresc decît al izbucnirii nervilor mai 
multă vreme stăpîniţi de nevoia de a apărea în societate ca 
o familie unită. 

Fumau ţigări după ţigări, Matei Velisar oferindu-i 
Ştefanei de cîte ori deschidea tabachera. 

Şi deodată, iarăşi spre surprinderea generală, tocmai 
cînd controversa devenise mai sacadată, mai dirză, ca doi 
călăreţi care s-au luptat, turtindu-şi unul altuia, cu lovituri 
de lance, casca, scutul şi pieptarul, şi care, ridicîndu-şi 
lăncile în soare, ar pleca alături în galop frăţesc, discuţia 
asupra bolşevismului se încheiase cu evocarea unor amintiri 
comune din timpul războiului, istorisite cînd de unul, cînd 
de altul. 

O gripă infecțioasă o despărţise forţat pe Ştefana de tatăl 
ei, reţinind-o cîtva timp într-un spital de la Birlad, unde 
trebuia să-l aştepte pe Matei Velisar să vie s-o ia. 


— Credeţi că m-a aşteptat? zîmbise Matei Velisar, sfidînd 
prin monoclul repus în orbită întreaga asistenţă. 

Nu! Abea întremată, se informase unde-i regimentul şi 
plecase călare într-acolo, însoţită de Luca Ion, ordonanța. O 
adevărată odisee prin mările de glod, zăpadă şi armate cînd 
ruseşti, cînd româneşti ale vremurilor războiului. Făcuse o 
săptămînă pînă la Tirgul- Frumos, unde credea că-i 
regimentul, fără să-l găsească, mîincînd pesmeţi uscați, 
dormind cînd în şoproane, cînd în bucătăriile hanurilor 
evreieşti. 

— Şi pe lata l-ai găsit? 

— Da. L-am găsit la Bîrlad. El venise să mă ia şi mă 
aştepta de patru zile acolo. 

— Şi ce ai păţit? o întrebase nervos doamna Danielescu, 
aruneînd o involuntară privire-n şfichi spre Luchi. 

— Ce să păţesc? Ne-am sărutat amîndoi, şi după aceea 
ne-am pus la ceai, ţigări şi povestit, că nu ne văzusem de 
mult. Lui papa îi plac aventurile. 

„Şi mie”, era ext pe ce să scape Andi. 

Şi nu-i plăceau decit istorisite de fetiţa care era în ochii 
lui ca un dans al mirărilor deasupra lumii transfigurate. 
Ascultind-o cum evoca amintirile războiului, cu buzele ei 


fraged mici, Andi începea să iubească războiul. „Suna” 


războiul pentru el, cum pentru ceilalţi sunase brăţara de 
dansatoare egipteană, căci Andi nu mai vedea în război 
Războiul, ci pe Stefana, trecînd călare printre armate, şi 
trăind, trăind mereu, ca să descalice într-o zi, tot atît de 
mică, tot atît de rumenă-n obraji, într-un laşi mort, în casa 
în care Andi era osîndit să trăiască şi să învie în el miracolul 
bătăilor de inimă uitate din copilărie. 

O privise în tot timpul mesei cu o atenţie atit de 
încordată, cu ochi atît de strălucitori, că parcă venise inima 
cu clopotele sîngelui să-i bată între tîmple, nu în piept, ca 
pînă atunci. O asculta cu o bucurie în stare să înroşească 


foile tuturor calendarelor, ca un Paşte unic, pentru cea mai 
mare sărbătoare a vieţii lui. 

Îi înnoia mereu. Nu semăna cu nici o fată, nu semăna cu 
nimeni. Viaţa începea din nou cu ea, care-i restituia sunetul 
de argint nealterat şi de cristale pure. 

După masă, cea care fusese înainte în aceleaşi haine, 
Cenuşăreasă pentru toţi, şi numai pentru Andi purtătoarea 
celui mai mic condur al graţiei, plecase cu alaiul după ea în 
salon. 

— Andi, e delicioasă, de-li-cioa-să! îi murmurase Duduia 
cu un entuziasm insolit - şi de ce tocmai lui? - faţă de 
rezerva cu roşeli taciturne şi laconism distins pe care o 
adopta în astfel de ocazii. 

— Ştim şi noi, lasă, păpuşico!... o compătimise Luchi în 
treacăt, furios că e trimis la culcare de mama lui, care-şi 
amintise de îndată ce-l zărise singur că a doua zi are şcoală. 

Pentru ochii lui Andi, prezenţa Ştefanei deformase 
mărind ca o lupă casa întreagă, şi mai ales salonul în care 
erau adunaţi, cu toate mobilele, cu pianul Duduiei şi cu 
oglinzile care-o oglindeau şi pe ea, dar şi pe ceilalţi, din 
cale-afară de mari în jurul ei, în timp ce rămîneau limpezimi 
minunate de icoana ei. 

Abea acum Andi înţelegea entuziasmul insolit al Duduiei, 
entuziasm care nu era atit o pieţuire a frumuseţii exotice a 
Ştefanei, cît mai cu seamă expresia sentimentului de 
surprinsă superioritate, al omului mare în faţa mi- niaturei 
sale, ceea ce dă conştiinţa unei maternităţi a delicatului pe 
care şi-l subordonă, crezînd că-l conţine. Duduia era ca un 


dulău care ar vedea pentru prima oară un greier şi s-ar 


opri faţă-n faţă cu centimetrul muzical, care şi el există 
între kilometrii pămîntului, dîndu-şi seamă abea atunci că 
nu-s numai dulăi pe lume şi simțindu-se enorm desfâtat, 
continental desfătat, de făptura care-i cîntă-n nas, vie, abea 
ajungîndu-i la unghia labei din faţă. Nici Duduia, nici mama 
ei nu vedeau, nici nu bănuiau în trupul de lîngă ele femeia - 


adică rivala posibilă a feminităţii lor; ele o socoteau jucăria, 
păpuşa care vorbeşte cu oamenii, fetiţa care scoate fum din 
ţigaretele care par de ciocolată în gura ei, amazoana care 
se joacă de-a războiul, capriciul încîntător al naturei care a 
vrut să deie oamenilor senzaţia graţioasă că Gulliver e fetiţă 
şi a ajuns în ţara uriaşilor. 

Era în toţi cei strînşi în jurul ei, ca gratiile unei colivii, o 
mişcare de protecţiune înduioşată şi zimbitoare. 

Îi plăcea cafeaua neagră. Doamna Danielescu, încîntată 
să îndestuleze poftele păpuşei, mai făcuse un rînd de cafele 
în salon, servind-o pe Ştefana - era atit de hazliu - în ceaşca 
cea mai mare, poreclită de domnul lustin Danielescu 
„calamara mea” fiindcă numai el bea din ea în biurou, 
lucrînd la Istoria războiului pentru întregirea neamului. 

Ca s-o facă să vorbească, doamna Danielescu şi Duduia 
mai ales îi puneau mereu întrebări, fără să-şi deie seamă că 
nimic nu le justifica familiaritatea, întrebări de altfel foarte 
caracteristice femeilor, prin care o dezbrăcau metodic pe 
Ştefana, căutind să afle etichetele cu numele fabricilor şi 
preţul. 

— Vai, ce şal frumos! 

Îl văzuseră şi înainte de masă, dar abea după ce „sunase” 
brăţara puţină istorie egipteană, şalul devenise frumos, sau 
interesant, sau original, ca tot ce purta Ştefana. 

O constrîngeau să facă biografia fiecărei particularităţi 
vestimentare: 

— Da' crucea de unde-i... Da' inelul de unde-i? 

Îl scoase de pe degetul ei lung. Şi toată familia se 
aplecase asupra inelului ca asupra unei fîntîni cu ape 
minerale gratuite. Era singurul ei inel, şi părea mai mult o 
cu- nuniţă pentru deget decît inel. Era împletit din pete de 
smalţ ca cicoarea şi arabescuri de aramă. 

Nici aur - în treacăt doamna Danieleseu controlase dacă 
e marcat - nici pietre preţioase. 

Sufletul mamei şi al fiicei, în timp ce degetele întorceau şi 
răsuceau inelul cu dimensiuni de degetar pentru copii, 


aprecia inelul cu vorba „ia, un fleac”; dar pe degetul 
Ştefanei fleacul devenea o podoabă rară, cununiţă parcă 
împletită într-o poveste persană, dintr-un fir de soare în 
amurg şi un cer de toamnă tremurat prin frunze. 

— Cit costă? E scump? 

— E un dar. 

Îşi ţinea inelul între degetele-nmănunchiate. Şi între 
feţele care-i cereau preţul şi gestul ei cu ochi gravi pe-o 
amintire nevăzută celorlalţi era distanţa sufletească dintr-o 
miniatură persană şi cei care o privesc cu mîna pe valuta 
buzunarelor. 

— L-ai căpătat de la tata? 

— Nu, de la Ibrahim-Lala-lrani... 

— Un prinţ? 

— Nu, un negustor persan de la Constantinopol. 

— Te rog, ia spune-ne... 

Şi, silită de cei din jurul ei, le istorisise cum căpătase 
inelul. 

Ibrahim-Lala-lrani avea o dugheniţă în Bazarul din 
Constantinopol.  Vindea lucruri persane: porţelanuri, 
miniaturi, cofrete, sculpturi în fildeş, picturi pe carton 
presat, brocaruri, covoare, şi, în sticluţe încrustate delicat 
cu aur, esențe de trandafir, de iasmin, de santal... Ştefana îl 
vizita din cînd în cînd, scotocindu-i comorile, fără intenţie 
de-a cumpăra. Dar erau atitea lucruri de văzut în dugheana 
persanului, încît îşi pierdea ceasuri în ea, deşi nu cumpăra 
NIMIC... 

Într-o zi, voind oricum să-şi justifice vizitele printr-o cât de 
neînsemnată cumpărătură, luase inelul mai de mult văzut 
dintr-o cupă cu monede vechi şi cerbi miniaturali de fildeş, 
întrebind cît costă. 

Şi Ibrahim-Lala-lrani... 

Ştefana, ajungînd aici, dăduse chipului şi ochilor ei 
orientala curtenie a persanului, care drept răspuns se 
înclinase cu mîna pe inimă, oferindu-i inelul cu o vorbă atit 
de graţioasă ca şi împletirea lui de smalţ încununînd aramă: 


— Ibrahim-Lala-lrani dă păsărelelor seminţe şi fetiţelor 
inele, fără bani. 

Le spusese madrigalul dintîi pe turceşte, apoi pe 
româneşte, deschizind în salon o clipă o carte persană, pe 
care ea singură era zugrăvită în faţa persanului care-i 
dăruise inelul, deasupra vorbelor pe care amîndoi le 
ilustrau. 

Şi poate că simţiseră cu toţii un pic de ironie în povestea 
acestui dar, ca răspuns la întrebarea preţului, căci de atunci 
uitaseră s-o mai întrebe de preţuri. 


Dar o cercetau mereu, căutînd fără să-şi dea seamă, 
„s-o descoase” cum spune expresia făcută parcă anume 
pentru femeile provinciale. 

Şedea pe un fotoliu cu picioarele strînse subt ea, cu şalul 
pe umeri, şalul cu flori verzi pe un ţesut de un negru ud, şi- 
n ochii lui Andi era nu ca o floare, ci ca un deluşor mic abea 
înverzit, dinspre care veneau luminoase zări de primăvară. 

„Cum era Constantinopolul?! o întrebase doamna 
Danielescu, aşa cum ar fi întrebat-o: „Cum îţi pare cafeaua”, 
convinsă că răspunsul va fi: „O! E foarte frumos”, după cum 
răspunsul la întrebarea cu cafeaua trebuia să fie: „O! e 
delicioasă!” 

Ştefana zîmbise, cu tot Bosforul aprins în ochii ei măriţi 
în care cetatea sultanilor se clădise deodată din fulgere, 
înălţindu-se ca o armată de arabi în şea, albi în burnuzuri 
fluturînde, cu minaretele moscheilor în soare: lănci... 

Zîmbea. 

Tăceau. 

Le zimbi cu ochii măriţi şi strălucitori. Şi îndepărtînd cu 
coatele şalul care o-nvelea, îşi acoperi ochii cu mîinile, îi 
apăsă lung şi, desprinzîndu-şi-le de pe ochi, le întinse înspre 
ei, ca şi cum le-ar fi adus greutatea lumii înflorită-n ele, 
ridieînd din umeri cu un gest de graţioasă neputinţă, gest 
pe care-l fac musulmanii cînd se-nchină-n marile moschee 
ale nevăzutului Allah. 


Nu spusese nici o vorbă despre ceea ce ochii ei văzuseră. 

Dar pantonima ei, cu ochi strălucitori, apăsaţi o clipă, şi 
gestul musulman al miînilor cu palmele în sus grele de 
neputinţa lor, clădise-n sufletele tuturora minunarea pe 
care vorbele n-ar fi ştiut s-o zugrăvească. 

Şi gestul ei apăruse atît de neprevăzut şi adorabil în ochii 
doamnei Danielescu şi ai Duduiei, încît îl repetară, ca un 
pas de dans învăţat, îl încercară şi pe trupul lor ca o haină 
adusă din străinătate, îl mînuiră şi ele, ca un evantai luat 
din mîna unei dansatoare. 

Şi întrebările apăreau, una cîte una, ca babele magne- 
tizate barometric parcă la ferestrele caselor de provincie, 
cînd trece cineva pe care nu l-au mai văzut. 

Şi de cite ori o nouă întrebare răsuna cu aceeaşi 
bunăvoință lacom prădalnică, întovărăşită de acelaşi 
zîmbet, lui Andi ii venea să spuie: „Ajunge!” Îl osteneau pe 
el întrebările necontenite pe care i le puneau. 

Dar Ştefana răspundea, ghemuită în şăluţul ei cu flori 
verzi, aşezată turceşte în faţa sufletului ei ca la gura unui 
cort de sultan în care nu-i primea. 

Avea o artă înnăscută de-a nu răspunde la întrebări prin 
amănuntul autobiografic pe care întrebările-l vînau, ci prin 
icoane colorate zimbitor, ca floricelele de hîrtie japoneză 
care înfloresc într-un pahar, subt ochii celui care le-a pus în 
apă seminţa de hirtie. Le împărtăşea, răspunzîndu-le, 
tablouri văzute de ea, dar exterioare ei. 

Aşa că doamna Danielescu şi Duduia nu aflau viaţa ei, 
cum doreau, ci numai aspecte de-ale ţărilor prin care 
călătorise. 

Avea mamă? Mai avea fraţi, surori? Învăţase la şcoală? 

Ea le vorbea despre oraşele Europei, ca de familia ei, şi 
parcă toate capitalele străinătăţii erau bunicii copilăriei ei, 
care zburdase în Europa ca pe un covor, preferind Con- 
stantinopolul ca locul cel mai dinspre gura sobei. 


Nu vorbea despre cărţi, despre literatură. Nici pentru 
Roma, nici pentru Veneţia, nici pentru Constantinopol nu 
căutase sprijin, aprobare sau criteriu în vreo carte literară. 
Spunea ce gîndea, adică ce văzuse, simplu, scurt, dînd 
tuturora impresia că aşa trebuie să fie. Vorbele ei nu aveau 
fardul minciunei estetice prin care fiecare povestitor în 
genere tinde să înfrumuseţeze amintirile sale cînd le 
istoriseşte altora. Niciodată vorbele ei nu anticipau 
realităţile sufleteşti; de asta, deşi simple, nu dădeau în nici 
o clipă impresia de vid oratoric, ci de onest, de autentic. 

Şi era ciudat, uneori, contrastul dintre comentariile 
domnului lustin Danielescu şi vorbele ei. 

Pentru domnul Danielescu, viaţa, în genere şi viaţa 
oraşelor celebre, mai ales, era un pretext pentru istorie. 
Brăţara Ştefanei devenise interesantă pentru ei în clipa 
cînd îi orientase mintea spre Egipt, dindu-i material istoric 
pentru discursivitatea buzelor. 

Roma, pentru el, era numai portul la marea antichităţii 
romane, al cărui submarin era el. 

S-ar fi zis că în orice descoperea o bibliotecă pe care o 
recita. Oceanele, mările, cetăţile nu erau pentru el decît 
pachetele istoriei, expediate lui personal cu adresa: „lustin 
Danielescu, profesor universitar, laşi” de către Dumnezeu, 
din clipa cînd răsărise viaţa preistorică pe pămînt; primul 
colet trimis prin veacuri profesorului lustin Danielescu, şi 
numai acela deteriorat, dar ajuns totuşi la destinaţie. 

De cîte ori o întrerupea, intercalind în spusele ei 
comentarii istorice - fără exagerare, de altfel, şi cu o 
bonomie datorită şi Ştefanei, al cărei farmec îl ciştigase şi 
pe el, şi tatălui ei, care-l domina în ierarhia masonică în 
care abia intrase - Ştefana îl asculta atentă. 

În clipele cînd domnul Iustin Danielescu se improviza 
călăuză istorică în decorurile evocate de Ştefana, Andi 
lămurise sensul gesticulării mînilor tatălui lui în contrast cu 
gesturile  Ştefanei. Mina domnului lustin  Danielescu 
gesticula oratoric şi profesoral, căpătînd semnificaţia unei 


elice care răscolea auditoriul, elice animată de motorul 
oratoric. Mişcările acestei mîni-elice, mîna dreaptă - pe cea 
stingă, de cîte ori vorbea, o ţinea la spate, cum o ţine şi 
statuia lui Mihail Kogălniceanu - erau cînd violent 
imperative, cînd insinuante, cînd proclamative, cînd 
familiare, dar diversitatea lor era limitată, ca repertoriul 
unui teatru provincial. De la o vreme, şi chiar în cursul unei 
simple conversații, învăţai pe dinafară mişcările unei 
perioade oratorice în clipa cînd o începea. Şi prin aceasta 
mîna domnului Danielescu se automatiza, nemaidînd 
impresia de viată. 

Cînd povestea Ştefana, sau cînd discuta cu Matei Ve- 
lisar, îşi ţinea miînile în şalul care-i acoperea umerii. Şi, 
deodată, mîna apărea în locul unei exclamaţii. Buzele 
Ştefanei nu exclamau: deprindere caracteristică femeilor şi 
fetelor, mai ales, a căror atitudine în faţa vieţii e făcută 
aproape exclusiv din exclamaţii: „Vai, ah, oh, eee, ei” sînt 
vocabularul cel mai veridic şi mai frecvent al femeilor. 

Aceste exclamaţii verbale Ştefana nu le avea. În clipa 
cînd ar fi trebuit să exclame, mîna ei răsărea din şal cu un 
gest întotdeauna viu şi neprevăzut. 

Mîna apărea în clipa cînd vorbele se opreau în faţa unei 
realităţi care-o mişca. 

Gesticularea minei domnului Danielescu era provocată de 
vorbe şi condiţionată de cadenţa lor. Nu spunea - mîna - 
nimic nou. Era învinsă de vorbe, era tîrită de galopul lor ca 
acei prizonieri albi ai hoardelor barbare, purtaţi după cai 
cu arcanul de git. 

Mina Ştefanei, însă, înlătura vorbele, era deasupra lor, 
răsărită de-a dreptul din suflet, din tăcere, din bătăile 
inimei: minaret al clipei. 

Din acestă pricină, uneori ochii lui Andi uitau aproape 
graţia minei mici, primind şi văzînd numai evocarea ei. 

Înţelegeau ei? se întreba Andi, mereu judecător al 
familiei lui. Ştefana era pentru ei surpriza unei distracţii 
neaşteptate, şi nimic mai mult. Fereastra pe care prezenţa 


ei o deschidea în atmosfera acestei case cu ferestre numai 
asupra vecinilor deschise - fereastră prin care intra, vast şi 
curat şi parcă ceresc ca primăvara, - de la sine se va zidi la 
loc după plecarea Ştefanei. 

Dar el, Andi? 

Şi dacă înţelegea? Şi... 

Izbucni în el deodată marea deznădejde care-l răzvrătise 
în anul o mie nouă sute şaisprezece şi în anul o mie nouă 
sute douăzeci, poruncindu-i atunci să plece din casa 
părintească. Dar deznădejdea lui de-acuma nu mai asculta 
şuierile locomotivelor care  însemnau plecarea în 
necunoscut şi nostalgia acestui necunoscut de-aiurea; 
deznădejdea lui o privea pe Ştefana, care va pleca pentru 
totdeauna, lăsîndu-l în casa părintească pentru totdeauna. 

O privea pe Ştefana, o asculta, şi-n sufletul lui trecea vast 
un fluviu cu corăbii; şi se gindea cu o amărăciune care-i 
înnebunea fiinţa că peste puţin Ştefana va pleca din casa 
lor, din laşi, şi că sufletul care fusese ca un fluviu cu corăbii 
pornit spre mări va fi iarăşi o uliţă ieşană, pe care viaţa va 
trece cu galoşi prin glodul ploilor de toamnă şi cu şoşoni 
prin mocirla primilor zăpezi. 

Simţea în el marea răspîntie a vieţii lui: se-ncrucişa în el 
mişcarea libertăţii unui fluviu în care zilele-s corăbii 
plutitoare, cu neclintirea unei uliţe ieşene, în care zilele-s 
mers în galoşi spre destinaţii cotidian mărunte, cotidian 
identice, pînă în clipa cimitirului. 

Tăcuse toată seara. O ascultase şi o privise numai. Dar 
sufletul lui izbucnea spre ea cu o pasiune, cu o deznădejde, 
care se materializa parcă în jurul trupului lui, ca flăcările 
pădurilor aprinse de la sine în văpaia soarelui, pornite 
înspre cerul care le absoarbe. 

Şedea tot lîngă uşă - ca să alunge parcă dintre ei ideea 
plecărei —, dar chipul lui nu mai avea expresia de visare 
iluminată care-l făcuse să răsară în ochii Ştefanei, desprinşi 
din jarul roş al sobei, înainte de masă, asemeni efebului de 
marmură cu picioarele frînte de la glezne, lăsat de ea în 


Muzeul de la Constantinopol; ochii lui Andi ardeau spre 
Ştefana, şi strălucirea lor bolnăvicioasă secă- tuise parcă 
toată puterea şi tinereţa chipului în care ardeau mistuind. 

Venise vorba despre Muzeul imperial otoman din 
Constantinopol. Şi domnul Danielescu o întrebase pe 
Ştefana, cu un aer profesoral binevoitor: 

— la spune, duduie, ce ţi-a plăcut mai mult de-acolo? 

Ochii Ştefanei considerară cu seriozitate întrebarea, şi 
citeva clipe tăcu, meditînd fără grabă, aşa cum făcca de cîte 
ori i se punea o întrebare, chiar dacă era stupidă. 

Cunoştea Muzeul otoman altfel decît domnul Danielescu, 
profesorul de istorie, care-l vizitase în tinereţe, ve- rificind 
în pas de excursionist savant, ce-i drept - nu în galop de 
turist - tot ce ştia şi tot ce cetise anume despre comoara de 
piatră şi marmură păstrată în numeroasele săli ale 
muzeului. Ştefana vizitase Muzeul zile şi zile de-a rîndul, 
înainte şi după război. 

„Ce ţi-a plăcut mai mult de-acolo?” amintea întrebările pe 
care oamenii mari le pun copiilor: „la spune, drăguță, pe 
cine iubeşti mai mult: pe tata, pe mama, pe bunicul sau pe 
bunica?” 

„Ce ţi-a plăcut mai mult de-acolo?” Mintea ei urmă 
drumul obişnuit al amintirilor. Era grăbită. Parcă o aștepta 
cineva în Muzeul otoman, şi întîrziase. Avu o scurtă bătaie 
de inimă revăzindu-şi statuia efebului cu picioarele frînte de 
la glezne. O privea: statuia, sau băiatul întilnit într-o casă 
necunoscută? 

Domnul Danielescu aştepta răspunsul, cu zimbetul 
îngăduitor al profesorilor la examene, cînd sînt bine dispuşi 
şi cînd tăcerea studentei examinate nu e ca a studenţilor - 
ignoranță —, ci graţioasă intimidare. 

Ştefana se ghemuise şi mai strîns în şal, parcă închi- 
zîindu-se în ea, cu genele plecate. 

Domnul Danielescu o ajută, tot ca la examene, cînd 
profesorul intervine binevoitor, oferind el singur răspunsul: 

— Poate sarcofagul lui Alexandru cel Mare? 


Îl privi cu ochi mari, nedumeriţi. 

— Da... 

Domnul  Danielescu începu să vorbească despre 
sarcofage, preludînd cu informaţiile culese din cartea lui 
Hamdy Bey şi Th. Reinach. 

Ştefana nu-l mai asculta. Îl uitase la uşa muzeului, în care 
descoperise o ciudată sfială lingă statuia efebului grec. 

Şi în timp ce domnul Danielescu vorbea, ochii ei se 
întoarseră înspre Andi, al cărui chip semăna, ca şi înainte 
de masă, cu al efebului de marmură, dar cu o expresie 
chinuită, avînd parcă întipărirea gemătului mut pe care i-l 
dădea mutilarea picioarelor frînte de la glezne ale statuiei 
din Muzeul otoman, pe veci captivă a nemişcării. 

Şi mîna ei, ca şi înainte de masă, dar acum subt şal, avu 
aceeaşi involuntară mişcare de protecţiune înspre Andi, ca 
o tresărire care dădu un zornăit scurt brăţării. 


* 


Andi însoţise pe Matei Velisar şi pe Stefana pînă la Hotel 
Traian, ca să le arate drumul. 

Plecau a doua zi seara la Bucureşti, şi de la Bucureşti 
după o săptămînă, îndărăt la Constantinopol. 

— Şi el? 

Iaşul murise-n veacurile albe ale lunii. Mirosea a toamnă 
ca-n pădurile scuturate. 

Aer rece. Steie îngheţate. În răstimpuri, acelaşi şuier 
lung, ascuţit, sfişietor al locomotivelor care pleacă. 

Şi el? 

Numai gîndul că iar trebuie să se întoarcă acasă îl 
cutremura. lar singur noaptea, în odaia lui? Iar dimineaţa 
glasul Duduiei sau al mamei lui, ţipînd la servitoare, tocmai 
în clipa cînd sufletul abea ieşit din somn e înfiorat ca o stea 
răsărită. lar viaţa de toate zilele: Universitate, vizite, 
Magda Boldur? Iar?... 


Mergea încet, cu mîinile căzute de-a lungul coapselor, cu 
spinarea girbovită, înfrigurat de toamnă şi de suflet, palid, 
cu ochii ficşi, rătăcind în neştire pc pustiul lunar al străzii 
Lăpuşneanu, ca un strigoi al cimitirului ieşan, ştiind c-o dată 
cu cîntecul cocoşilor va trebui să intre iar în sicriu: în casa 
lui, în viaţa oraşului, în El. 

Îi era amar sufletul, greu şi pustiu ca întinderea ucisă a 
Mării Moarte, în care numai viermii roşi mai pot trăi. 

S-o mai vadă pe Ştefana? Unde? Cînd? 

Se isprăvise. Erau în el mii de cuiburi mute, din care 
plecase peste mări, departe, o singură rindunică, pusti- 
indu-le pe toate. Ş-acasă, cînd se va întoarce, va regăsi 
amintirea ei - fantomă - în sufragerie, în salon, în antret, 
unde o ajutase la plecare să-şi îmbrace pardesiul de 
păpuşă. Şi-n fotoliul în care şezuse lîngă sobă, cu ochii ei 
mari, cu obrajii ei de copil şi vorbele ei grave, va sta o 
cucoană, vreo prietenă de-a mamei lui. Şi din cînd în cînd 
Duduia şi cu mama lui, amintindu-şi de ea ca de o melodie, 
vor imita pentru cine ştie ce cucoană vorbele ei şi mişcările 
miînei ei, şi vor creşte buruieni acolo unde apăruseră mirări 
de primăvară nouă. 

Şi va fi casa şi întregul oraş un cimitir purtat pe inima lui, 
care trăise şi murise într-o seară pentru totdeauna. 

Era atîta moarte în tăcerea Iaşului, că parcă se opriseră 
minutarele tuturor ceasornicelor. 

Şi noaptea ieşeană era acoperită de lumina lunii ca un 
pian închis, cu o nocturnă de Chopin uitată deasupra, pe 
care-ncep să se aştearnă pulberi sure. Şi deasupra, pe cer, 
luna era ursuză, grea, amară, ca masca lui Beethoven, 
atîrnată pe un părete de salon pustiu: şi parcă singurul 
zgomot pe care-l mai aştepta această tăcere era căderea 
lunii de ghips, desprinsă cu cui cu tot, sfărîimată ţăndări jos, 
lăsînd în cer pe veci o gaură, ş-atit. 

Andi se aşezase pe o margine de zid cu capul în palme, ca 
un cerşetor fără adăpost. Era bătrîn, era în lumina lunii ca 
un moşneag în ciîlţul alb al anilor. Şi era, în sufletul lui, ca în 


zdrenţe prin care intra numai frigul. laşul! Oraş al 
plictiselii, al deznădejdilor şi al neurasteniei, - învăluit în 
nostalgii de sinucideri. Oraşul în care toate străzile duc 
parcă spre acelaşi cimitir, oraşul în care şi poeţii sînt 
goarne de înmormiîntare militară şi caterinci cu papagal 
mîncat de molii. O! Cum înţelegea acum nevoia crişmelor în 
acest oraş! Erau crişmele sinistre de la poarta cimitirelor, 
nu crişmele de o vigoare flamandă ale oraşelor în care e 
prea multă viaţă. Îi alunga pe toţi beţivii Iaşului, insomnia, 
uritul şi lehamitea din casele lor, şi intrînd în crişme, fiecare 
ieşea dintr-un cimitir pe care vroia să-l uite. 

Viaţa de noapte a laşului? Strigoii care-şi părăseau 
sicriile, în sunetul aceluiaşi dans macabru, venind la crişme 
să sugă sîngele vinului: numai acel sînge, numai acea viaţă. 
Croncănea un corb deasupra fiecărei crişme, şi-n fiecare 
veselie ieşană clănţănea o hircă. 

Există în Iaşi un singur om care în singurătatea odăii lui 
să ridă? să cînte? pentru nimeni altul decît pentru el? Nu! 
Se adunase prea mult frig de casă neîncălzită, prea mult 
colb de casă pustie; prea multe aţe de paianjen erau în 
fiecare suflet, ca ruina şi paragina oraşului să nu fie şi a 
oamenilor. 

Singurătatea unui ieşan însemna căscat, oftat sau privire 
fixă prin zăbrele de temniţă, cum era a lui Andi - aşezat pe- 
o margine de zid în mijlocul Iaşului, în inima Iaşului, pe 
strada Lăpusneanu. Şi parcă nu şedea într-un oraş, pe-o 
stradă, pe marginea zidului care împrejmuia o casă ieşană, 
ci pe marginea unei fîntîni secate prin blestem, la o 
răspîntie de cimitire, cu lumina lunii ca o bătrîneţe a lui, nu 
a veacurilor lunii. 

Atunci de ce minţeau? De ce mineţau toţi ieşenii, şi el 
alături de ei? De ce toţi ieşenii, închişi fiecare în carcera 
suferinţei lor sterpe, ocnaşi ai ocnei silnice ieşene, erau 
solidari în minciună? De ce pretindeau că în sufletele lor de 
iască apare roua viitorului românesc? De ce afirmau că 


Iaşul e altfel decît celelalte oraşe ale României, un altfel 
orgolios, pe care Andi-l cunoştea, fiindcă şi el trecea drept 
altfel decît ceilalţi în ochii familiei lui. 

Toţi erau complici, strinşi, ţesuţi unul în altul de ipocrizia 
ieşenismului, pentru ceilalţi din afară. Erau paznicii 
legendei ieşene. Ei toţi ştiau, ieşenii, că marele suflet ieşan - 
cel care purtase coroana de voievod pe creştetul lui Ştefan 
cel Mare şi lauri de luceferi pe fruntea lui Mihail Eminescu - 
murise. Dar îl arătau ţării, la fereastră, spunînd că-i viu, - 
numai ei, ieşenii dindărătul ferestrei, ştiind că nu-i decît 
mumia cu ochi de sticlă a trecutului. 

Regele a murit! 

Să strige un glas mare, puternic în auzul ţării întregi - 
trimbiţă - secretul care gîrbovea spinările singurătăţilor 
ieşene, cum era gîrbovită în aceste clipe de pustiu şi visări 
amare spinarea lui Andi în noaptea ieşană. 

Şedea singur, ca un înger zvirlit din cer cu aripile cosite, 
izgonit din iad cu coarnele desprinse şi ghearele retezate, 
nemaiindrăznind să măsoare nici adîncul cerului, nici al 
pămîntului, care deopotrivă îl surghiuniseră; singur, nici 
înger, nici demon, între oamenii care nu-i erau fraţi şi pe 
care-i ura fără putere, neputind să-i iubească. 

Aşa îl găsise Ştefana, care ieşise să-şi plimbe cînele şi 
gîndurile în noapte, după ce verificase încă o dată că într-un 
hotel ieşan trupul pasagerului e un fel de stînă a ploşniţelor 
odăilor. 

Bulldog-ul mirii la străin, repezindu-se cu o masivitate de 
catapultă. 

Andi tresări. 

— Baby, au pied! 

Era pe faţa lui Andi, răsărită în lumina lunii, deasupra 
enormei puteri stăpinite a bulldog-ului, atîta chin, atita 
deznădejde mută şi atita dezarmare, că pentru a treia oară 
acelaşi gest de protecţiune tresări în mîna Ştefanei. 

Îi cuprinse mîna şi-l luă cu ea. 


Pe caldarîmul tăcerilor ieşene paşii ei aveau o cadență de 
armată în marş care electrizase o vietate rănită la margine 
de drum, luînd-o în şuvoiul ei. 


* 


Cîteva zile, înainte de-a o cunoaşte pe Stefana, Andi se 
bucurase - cu o subită cochetărie - că Iaşul se îmbrăcase în 
toamnă, în soare şi în lună, şi că nu apărea în ochii fetiţei cu 
bulldog-ul, cu ploile şi glodul toamnei şi străzile cu oameni 
girboviţi şi demodaţi. 

Fiindcă-şi iubea oraşul? Nu! Fiindcă vroia să-l iubească 
Ştefana, în acele clipe cînd, necunoscînd-o încă, răsfrîngea 
asupra lui atribuindu-şi tot ceea ce seducţiunile Iaşului în 
anotimpul blond ar fi deşteptat în sufletul Ştefanei. 

Şi dacă atunci ar fi cunoscut-o întimplător pe Stefana, ca 
şi Iaşul, mimetic, Andi şi-ar fi luminat vorbele în culori de 
toamnă, soare şi lună, ascunzîndu-i ploile şi glodul toamnei 
prin care treceau gîndacii negri ai galoşilor ieşeni. Şi ar fi 
apărut în ochii Ştefanei, o dată cu Iaşul costumat în clipe 
trecătoare de toamnă frumoasă, o dată cu laşul luminat de 
toamnă ca de flăcările unei guri de sobă patriarhală, un 
Andi dulce, melancolic, fin, stilizat, de o frumuseţe feminin 
adolescentă, purtînd parcă în ea parfumul florilor de tei 
ieşeni, mai mult decorativ decît viu, tovarăş armonios de 
plimbare pe ulițele ieşene în perspectivele albastre ale 
colinelor. Şi Ştefana l-ar fi prețuit, numai în contrast cu 
bulldog-ul care o însoțea agresiv în toate plimbările, ca un 
fel de ogar rusesc, care nu zdruncină mîna ca bulldog-ul, ci 
o poartă lin prin parcul de toamne şi paragini ale Iaşului. 

Dur Andi n-o cunoscuse pe Ştefana pe ulițele Iaşului, fiind 
constrins să apară în faţa ei cu vorbe şi atitudini; o 
cunoscuse în casa părintească, unde o privise şi o ascultase 
o seară întreagă, fără ca el să vorbească, apărînd numai în 
ochii ei cu frumuseţea lui închisă în tăceri, ca o statuie în 
încleştarea marmurei, în care prezenţa Ştefanei deşteptase 


expresii de iluminare la început, de chin apoi, expresie care 
nu era o costumare voluntară, ci dimpotrivă un zbucium 
sufletesc care-i învinsese cochetăria. 

S-ar fi zis că souffleur-ul nevăzut de nimeni, decit de 
Andi, care avea deschis în faţa ochilor manuscrisul tuturor 
rolurilor jucate de Andi în viaţa de toate zilele, închisese 
manuscrisul şi plecase, lăsîndu-l pe Andi singur cu Destinul. 

Singur, din clipa cînd apăruse în sufletul lui frumuseţea 
nouă a obrajilor Ştefanei, care cu puţin înainte îl 
dezamăgiseră. De-atunci apăruse în el şi sufletul lui, 
intact, virgin, dîndu-i în locul vorbelor mirări necontenite, 
lumini necontenite de răsărit de lună nouă pe obraji. 

Nu participase la nici o discuţie de-a lungul acestei seri, 
deşi gîndul că o pierde pe Ştefana, că rămîne pentru ea un 
necunoscut, o apariţie mută în timpul unei mese oarecare, 
într-o casă necunoscută îl rodea, îl scurma, făcîndu-l să 
sufere necontenit, dînd treptat feţei lui deznădejdea, care-i 
patetiza frumuseţea prea dulce şi prea calmă îndeobşte, 
făcînd-o să se întipărească nu numai în treacăt în ochii 
Ştefanei, ci şi în sufletul ei, deşteptind amintirea statuiei 
efebului grec şi icoana profund omenească a suferinţei 
tinereţii cu picioarele rupte de la glezne. 

Dar Ştefana privise pe chipul frumuseţii lui lumina şi apoi 
izbucnirea ca de lavă a unui suflet nou, pe care prezenţa ei 
îl deşteptase şi, poate, îl adusese. 

Şi nu trecuse pe lingă el, cum crezuse Andi, atunci cînd 
deznădejdea îl făcuse să uite pînă şi frumuseţea lui 
exterioară, ca pe lîngă un necunoscut, întîlnit într-o casă 
oarecare, şi uitat o dată cu plecarea din casă. 

Nu schimbase cu el nici o vorbă, decit cele cîteva 
convenţionale, formulele raporturilor dintre oamenii care 
abea s-au cunoscut. 

La hotel se dezbrăcase distrată, gindindu-se la el; dar nu 
la frumuseţea lui, care de altfel putea să-l individualizeze în 
ochii oricui, ci la deznădejdea crispată a tăcerii lui cu ochi 
arzători. Era pentru ea ca o casă închisă, cu o fereastră 


luminată în noapte, pe lingă care trecuse, şi se oprise 
deodată, auzind un strigăt sfişietor, care prefăcuse casa 
necunoscută şi indiferentă pînă atunci într-o bătaie de 
inimă zguduitoare. 

Îi întovărăşise pe ea şi pe tatăl ei pînă la hotel. Tăcuse. 
Vorbise numai tatăl ei, despre amintirile de refugiu pe care 
străzile Iaşului le deşteptau în el. Şi ea şi tatăl ei mergeau 
repede. Îl auzise gîfiind. Îl privise în treacăt şi revăzuse 
aceeaşi expresie chinuită, învinsă, şi o spinare încovoiată, 
care dădea un profil bătrinesc siluetei lui subţiri, făcînd să 
dispară astfel eleganța îmbrăcămintei. 

La scara Hotelului Traian, se înclinase adînc în faţa lor, şi 
pe cînd îi strîngea mîna, văzuse în ochii lui acea privire care 
e un țipăt de ajutor în noapte. Şi nu putuse să-i spuie 
altceva decît: 

— Noapte bună. 

În camera ei, bulldog-ul o primise cu labele pe umeri. Îl 
înlăturase, poruncindu-i să nu se mai mişte, cu glas 
autoritar şi nemulţumit. Îi părea nedrept parcă să răsfeţe 
un cîne, o bestie veşnic clocotind de viaţă, în timp ce un om 
suferea. Privirea ochilor lui redeştepta în sufletul ei 
chipurile slabe întilnite pe drumuri, la o lumină de far sau 
de faclă în iernile războiului. 

Trecea călare pe lingă ele, cu sufletul îndoit, de milă şi 
trecea mai departe pe drumurile care erau pline de mulţimi 
cu ochi de Cristoşi, tîrîndu-şi fiecare crucea grea, fără de 
îngeri împrejur. 

Ce putea să facă ea? Trecea. Dar privirile tuturora, răniţi, 
schilozi, degeraţi şi înfometați, întilniţi pe drumurile 
necontenitei bejănii, se adunau în sufletul ei, îngreuindu-l. 

Ş-acuma  întilnise aceeaşi privire, aceeaşi privire a 
rănitului lăsat să zacă la margine de drum pe viitorul lui 
mormînt, către cel care trece călare, în frig şi el, în război şi 
el, dar viu, teafăr, călare - şi nu se aplecase să întrebe, să 
vadă, să afle, să întindă mîna. 


Se născuse treptat o aspră mustrare împotriva ei. 
Trecuse pe lîngă o mină întinsă, deznădăjduit întinsă, şi 
parcă o lăsase să degere în frig, aşteptînd mereu. 

Aşa apăru în Ştefana, al cărei suflet fusese pînă atunci 
liber, întîia privire a ochilor de căprioară pe care sufletul îi 
deschisese înspre Andi. 

De o parte bulldog-ul, de alta Andi, şi umbra Ştefanei la 
mijloc între umbrele lor: aristocratic lungă a lui Andi, iar a 
bulldog-ului desprinsă din preistorie. Aşa trecuseră - trei 
umbre - pe lespezile lunare ale căilor ieşene, lunecînd 
înspre Copou, dincolo de Copou, lăsînd în urmă teii, 
cazărmile, întilnind mirosul cîmpului, dealurile, căderea 
unei stele, un vaiet de cucuvea, călăuziţi de pasul 
somnambular al lunii, pînă cînd zorii răsăriră de argint, ca o 
icoană aşezată pe troiţa clipei de răspîntie dintre noapte şi 
dimineaţă. 

— Nu-ţi închipui... 

Acesta fusese refrenul vorbelor lui Andi, care o noapte 
întreagă îşi scuturase în friguri tot ceea ce pînă atunci 
adunase în tăcerile lui. 

Îi spusese tot, fără cruţare pentru el, pentru părinţii lui şi 
pentru Iaşul lui. Fusese în vorbele lui ca un om care merge 
şi merge prin viscolul care-i sfişie faţa şi vesmintele, fără să 
ştie unde va ajunge. Îşi rupsese în faţa Ştefanei, cu dinţii şi 
cu unghiile, cămaşa de forţă a tăcerilor de pînă atunci, cu o 
dorinţă de adevăr atît de chinuitor prezentă în orişice 
vorbă, încît uitase că vorbeşte, şi că vorbeşte altcuiva, nu 
gindurilor lui. Se zbuciuma în el un fel de epilepsie a 
adevărului. 

Îi arătase cum de mic copil devenise judecătorul 
celorlalţi, cum în loc să trăiască generos şi simplu, ca toţi 
copiii, spionase viaţa celorlalţi, cu o pasiune de slugă care 
ascultă la uşă, priveşte prin gaura cheii, desface scrisorile 
stăpinilor şi le reconstituie pe cele zvirlite la coş; îi arătase 
cum devenise parazitul vieților din jurul lui, trăind numai 
din enervarea pe care i-o produceau cusururile şi ipocri- 


ziile celorlalţi, descoperite de el; îi arătase cum devenise 
mereu dezertor din viaţă într-un trecut utopic, îndrăznind, 
el, dezertorul, să dispreţuiască pe ceilalţi, care luptau în 
rîndurile vieţii aspre, pe care el o privea cu nervi şi gheare 
de pisică leneşă cuibărită într-un fotoliu confortabil la gura 
sobei; îi arătase cum îşi exploatase neantul adolescenţei lui. 

— Nu-ţi închipui... 

Nu putea să-şi închipuie ea, fiinţă vie şi dreaptă, 
cabotinismul şi neantul vieţii lui. Viaţa lui întreagă era o 
vitrină de fâlşături, care imitau metalul nobil şi piatra 
prețioasă, înşelînd pe toţi cu strălucirea ei măsluită. Nu 
iubise, nu suferise, nu luptase, n-avea prieteni, n-avea 
duşmani, era singur cu nervii lui, ca bălțile clocite cu 
miasmele şi cu ţînţarii lor. 

— Nu-ţi închipui, Ştefana, cît sînt de sterp... 

Sterp ca iasca. Loviturile vieţii nu puteau să aibă sunet îl 
el, cum nici inima lui n-avea. Era uscat, oţelit, fără tine- 
reţă, meschin, fără unitate sufletească făcut din zeci de 
sincerităţi de suprafaţă, fără nici una adîncă. Cum putuse 
Creatorul să facă aşa ceva? Fiinţa lui însăşi, neantul ei, 
care-i înşela pe toţi, îi dovedea lui inexistenţa Creatorului, 
care a făcut pe oameni după chipul şi asemănarea Lui. 

Nu putea să aibă nici vicii, nici virtuţi: sufletul lui era 
flasc, mucilaginos, fără consistenţă, inform. Şi nici măcar 
scîrba de el însuşi nu era reală, şi ea era falşă, cabotină, 
menită să-i dea iluzia unui zbucium sufletesc. Minciună! 
Dacă într-adevăr i-ar fi fost scîrbă de el, s-ar fi sinucis. Era 
incapabil să facă un singur gest viu, serios, necum acela de 
a-şi suprima viaţa, pe care o înjosea trăind. Trăia numai din 
nervi. La el nervii înlocuiau faptele. 

O! şi era ieşan! Nu ieşan: Iaşul întreg era el. Minciuna lui, 
neantul lui erau minciuna şi neantul Iaşului. 

— Nu-ţi închipui. Ştefana!... 

Iaşul, cu biserici vechi şi biete case ruinate, între colinele 
sale albastre, acoperit de soarele toamnei, dădea o impresie 


de pace melancolică, de armonie resemnată, de reculegere 
în trecut... Minciună! 

Adevăratul laşi nu trăieşte sub cerul soarelui de toamnă, 
între colinele care apar pe terasele orizontului ca nişte 
cîntăreţe de harpe pe care Iaşul le ascultă cu fruntea între 
palme, subt frunzele toamnelor. Nu! Adevăratul laşi trăieşte 
la berărie, şi în crişme, şi în cluburi, şi în cea mai abjectă 
viaţă cotidian provincială. Aşa era şi el. Frumuseţea lui, 
masca lui de adolescent antic - care dădea altora impresia 
visării nobile - era mască. Din copilărie fusese un 
mabhalagiu, nu în vorbă, mai rău, în gînduri. Întreaga lui 
activitate sufletească nu era decit o convertire mai 
veninoasă şi mai odioasă a mahalagismului vorbit cu mai 
mulţi, într-un mahalagism gîndit de unul singur, care n-are 
măcar curajul să participe la claca mahalagismului obştesc, 
avind aerul că-l desconsideră şi-l dispreţuieşte, că-l 
repudiază. Şi el n-avea dreptul să dispreţuiască pe nimeni. 

Toate vorbele lui fuseseră pietre aruncate-n el, bici pe 
spinarea lui. 

Şi pe măsură ce vorbise, deznădejdea lui crescuse, 
desfigurîndu-i trăsăturile, dîndu-i o sacadare şi în vorbă, şi 
în paşi, căci îşi dăduse seamă că se întimpla ceva definitiv, 
irevocabil în viaţa lui, în clipele cind se dezgolise tocmai în 
faţa singurei fiinţe care deşteptase în inima lui o zvicnire 
adevărată, generoasă. Îi arătase subt haina de lună, toamnă 
şi soare, a Iaşului şi a lui, boala lor fără de leac, lepra care 
le mîncase viaţa - spunîndu-i astfel, cu suprema majestate a 
mizeriei: „Du-te. Nu te apropia.” 

Şi îndirjirea împotriva lui şi-a Iaşului crescuse. Se ura 
singur, ca pe cineva exterior vorbelor lui din acele clipe, 
scormonind tot ce era urit şi meschin în viaţa lui, tot ce 
putea să-l coboare şi să-l despartă pentru totdeauna de 
Ştefana, pe care o iubea, pe care o iubea dindu-i singurul 
dar pe care putea să i-l aducă: secretul lui şi-al Iaşului. 

Şi-n sufletul Ştefanei, în timp ce Andi îi vorbea în noaptea 
care-şi pierdea treptat paloarea lunii, pregătindu-se de 


întuneric înstelat, nu apărea nici disprețul, aşa cum socotea 
Andi, nici mila, aşa cum s-aştepta Ştefana în clipa cînd îi 
întinsese mîna în noapte. 

Sufletul lui Andi nu-i părea mort, aşa cum spunea el, ci 
singur, închis în el, posomorit ca valul Mării Negre şi 
zbuciumat ca apa acestei mări zăvorite cu toate vînturile 
aspre-n ea, în îngustele-i hotare; şi alături de chinul şi de 
deznădejdea acestui om tînăr, ale cărui vorbe aveau 
pornirea de viscol aiurit a marelor - şi rarelor - sincerităţi, 
nu viaţa lui îi apărea meschină, ci viaţa ei. Şi vorbele care 
loveau în Andi, în sufletul ei nu-l loveau pe el, ci pe ea. Viaţa 
ei îi apărea copilăroasă, şi era ciudat sentimentul de sfială, 
căinţă şi intimidare care se năştea în ea, pe măsură ce Andi 
se acuza. Îi părea că-şi trădase ţara, îndepărtîndu-se de 
necazurile ei. 

Îşi petrecuse aproape toată viaţa printre străini, afară de 
anii primei copilării şi ai războiului. 

Şi acum se încălzise din nou la un foc românesc, ascul- 
tind flăcările care-i aminteau copilăria, şi războiul, şi casele 
de ţară; şi-acum asculta suferinţa unui frate de-al ei, a unui 
român, a unui moldovean în sufletul căruia vuiseră mereu 
tăcerile, vinturile iernilor româneşti, ploile şi neliniştile 
parcă venite toate din Siberia. Ea zimbise prea mult, se 
bucurase prea mult. Alături de sufletul lui Andi, îşi vedea 
viaţa ca un copil cu ham de zurgălăi, oprit în faţa unei troițe 
strimbată de vinturi, arsă de soare şi de geruri, putrezită de 
ploi, pe care croncăneau corbii subt marşul sur al norilor de 
iarnă lungă. Îl vedea pe Andi chinuit cum sînt copacii 
culmilor stincoase, trăind mereu subit trăsnete, răsuciţi de 
vinturi,  dominind numai prăpăstii, ascultind numai 
rostogoliri de stînci. 

Sufletul ei nu-şi pierduse nici la douăzeci de ani 
elasticitatea de minge roşie a copilăriei. Trecuse din an în 
an, din ţară în ţară, pe subt cele mai zîmbitoare ceruri ale 
Europei, pe cînd sufletul fratelui ei din România zăcuse 
greu, neclintit, pe pămîntul românesc, bătut de viscole şi 


ploi, dezagregîndu-se, fărîmiţindu-se, măcinîndu-se, amar, 
ursuz, solitar. Ascultîndu-l, nu-i mai auzea vorbele, ci numai 
sunetul lor de vînt de iarnă în case pustii cu sobele stinse - 
şi-i era ruşine de bucuriile vieţii ei, ca de inele prea scumpe 
şi prea strălucitoare care i-ar fi împodobit degetele în faţa 
unei mîni degerate, întinsă spre ea. 

Se simţea din ce în ce mai vinovată. Niciodată nu 
vorbise, niciodată nu ascultase sufletul unui român de vîrsta 
ei. Prietenele ei din străinătate erau camarade întru 
tinereţă şi bucuria tinereţii. Uitase treptat sunetul 
românesc, al focului din sobă, al vorbei, al tăcerii, al 
amintirii, al văzduhului. Treptat, pentru ea toamna nu mai 
însemna cerul albastru în care se călătoresc rindunelele şi 
cocorii României, în ţări străine, fiindcă ea însăşi era cu 
cocorii şi rîindunelele, în ţări mereu calde, unde se simţea la 
ea acasă, nu între străini. Fructele pentru ea nu mai 
însemnau vara, vacanţa cea mare, în care se coc obrajii 
copiilor la lumina aceluiaşi soare, care coace pe rînd 
cireşile, caisele, merele, perele, gutuile - fiindcă trăise în 
ţări unde mereu erau aproape toate fructele româneşti. 

Uitase cît e de albă lumina lunii între munţii cu brazi 
româneşti, uitase monastirile, satele şi tot ce răsare alb, ca 
din trecut şi ca ţesut din in, pe drumurile României. 

Şi începu în ea o crîncenă mişcare de lepădare şi marea 
dorinţă de a intra în ritmul vorbelor care răsunau în noapte, 
în monacala asprime de şiac îmbrăcat pe piele a limbei şi a 
sufletului românesc. 

Mergeau şi ea şi Andi, unul lîngă altul, prin noaptea 
neagră - luna apusese —, călcînd deopotrivă de repede, 
amindoi parcă evadînd din ei înşişi, el prigonindu-şi cu 
vorbele trecutul pe care ea şi-l prigonea cu gînduri. 
Mergeau amîndoi fără să ştie încotro apucă, ştiind numai că 
trebuie să meargă înainte, departe, mereu, ca cei care fug 
de ceva care vine sau a rămas în urmă privindu-i. 

„Pînă cînd apărură zorii. 


Se înapoiaseră prin strălucirea zorilor de toamnă rece, 
venind din sufletele lor, gravi, tăcuţi, ca cei care ies la 
lumină din peşteri adinci cu biserici subpămîntene şi 
întuneric umed. Nesomnul le acoperise feţele de straniu. 
Ştiau amindoi că trebuie să se întimple ceva. Tăceau. La 
scara Hotelului Traian, în faţa Ştefanei, pe care abea atunci 
o văzuse din nou, adorabil tînără, cu obrajii rumeni parcă 
atunci culeşi din clipele de rouă şi palori carminate ale 
zorilor, Andi simţise că o pierde şi închisese ochii lung. 
După plecarea Ştefanei rămase pe loc. 

Se deschisese o fereastră a primului etaj. Apăruse o mînă 
mică. Şi căzuse pe trotuarul pustiu ceva strălucitor, care 
pocni pe asfalt, frîngîndu-se în două. Era o bucată de 
chilimbar brut, de care Ştefana legase cu un fir de mătase 
un bileţel: 

„Nu mi-am luat rămas bun cum trebuie. 
Nu-mi pot găsi vorbele acum pentru ce simt. 
Îţi voi trimite o scrisoare. Ştefana” 

Cuvintele se înscriau cu argint de zori în sufletul lui Andi. 
Cetise şi recitise scrisul inegal, de fugă, în care cîntau 
criînguri de primăvară. 

Ridicase ochii spre fereastră. Nu mai era nimeni. 
Fereastra, închisă. 

Dar strălucirea de miere şi de soare a chilimbarului, frînt 
în două, se închega în sufletul lui Andi într-un singur bloc, 
soare brut, care lumina întiia dimineaţă a lumii, dîndu-i un 
fast barbar. 

Plecase. 

În odaia ei, aşezată turceşte pe pat, Ştefana medita 
privind lumina fără s-o vadă, neclintită; apăruse pe fruntea 
ei dreaptă o dungă verticală, din acele care pe faţa 
pămîntului despart continente, şi în unele suflete, trecutul 
de viitor. 


And era în pat, cu uşa încuiată, cu ochii strîns închişi, 
ţinind în pumnul încleştat al minei drepte bucăţile de 
chilimbar şi bileţelul. Casa părintească se deştepta în jurul 
lui. Dar el nu vroia să ştie nimic, nu vroia să mai primească 
nimic din afară. Era în toată fiinţa lui acea zgîrcire, acea 
înnodare a copiilor cînd dorm în noaptea Crăciunului, cu 
darul ceresc pe care l-au căpătat de la moşneagul magic al 
iernilor copilăriei. 

Nici trecutul, nici viitorul, nici prezentul casei părinteşti 
nu mai existau pentru el. Era singur ca Robinson Crusoe în 
insula lui, cu fericirea lui. 

Vroia să adoarmă aşa, fără să mai gindească nimic, fără 
să mai ştie nimic. Să adoarmă cu ceea ce strîngea în 
pumnul încleştat, nu trupul, ci sufletul închis într-un 
luceafăr. 

Somnul se apropia. 

Visa? 

Răsăriseră în el munţi cu brazi îndoiţi de furtună, într-o 
lumină neagră cum e cremenea, din care scăpărau trăsnete 
Şi apăru cu un relief de halucinație - visa? - o amintire 
neaşteptată: slujba sihastrului de la Sihla. O ascultase într- 
o zi de vară, cu doi ani în urmă. Grupul de tineri din care 
făcea şi el parte plecase de dimineaţă de la Agapia spre 
sihăstria de la Sihla, intrînd din ce în ce pe potecile 
întunecate ale culmilor cu miros de umed, de ciupercă şi de 
brad putred, în inima singurătăţilor înalte. 

Dimineaţa fusese senină. Pe drum, însă, începuseră 
coruri de başi în marginea cerului, bubuituri surde de tobă 
mare, şi şuierul de şarpe al brazilor stirniţi de vînt. Venea 
furtună, dînd enorme vinătaie luminii palid întrezărită prin 
desişul brazilor. Se grăbiseră, ducînd în inimi zvicnirea de 
panică pe care-o dă în munţi apropierea galopului de 
elefanţi preistorici ai furtunilor, al căror pas de tunet trece 
peste cele mai înalte culmi, acoperindu-le de umbre 
colosale, în umbre colosale, în timp ce brazii piscurilor gem. 


Ajunseseră la Sihla înaintea furlunei. Şi Andi, care în acel 
grup ieşan trecea drept temerar energic, se suise, deşi 
furtuna le sufla rece în obraji, sus, subt stînca solitară care 
domină acele înălţimi, spre bisericuţa dintr-un lemn a 
pusnicului de acolo. Cîţiva îl urmaseră. Căzuse trăsnetul în 
vale. Ploaia izbucnise oblic, ca lăncile în galop asiatic. 
Bubuitul cerului cutremura munţii. Se refugiaseră în 
bisericuţa de subt stincă. Ş-acolo, în bisericuţa strimtă, 
făcută parcă pentru veveriţi, nu pentru oameni, înghesuiți 
unii în alţii, îndoiţi, ascultaseră slujba călugărului cu plete şi 
barbă neagră. În nici o mitropolie, în nici o catedrală a lumii 
nu răsunase o slujbă mai patetică decit în bisericuţa de 
păpuşi de subt stînca solitară. Parcă nu slujea călugărul cu 
plete negre în încăperea strimtă, ci între munţi, ca şi 
furtuna, zbătîndu-se şi gemînd, în faţa Dumnezeului care 
apăruse sub ochi de fulgere şi glas de tunet în faţa lui. Avea 
un glas de bas, aspru şi-ntunecat, lipsit de orice dulceaţă, 
pasionat şi dureros ca acelea care se văietă în gitlejul 
corbilor şi-al buhnelor, dînd fiecărui cuvînt desprins din 
cărţile sfinte o zvircolire vulcanică, un gemăt de mări, o 
deznădejde de vinturi de pustă. 

Îi îngrozise. Se ghemuiseră unii în alţii, strînşi de aceeaşi 
spaimă, pe care le-o dădea prezenţa enormă a miîniei 
dumnezeieşti în glasul tunetului, şi-n zigzagul trăsnetelor 


necontenite, şi-n gesturile şi glasul călugărului negru. Se- 
ncovoia pîn' la pămînt în faţa altarului, ca brazii în vînt, cu 
acelaşi geamăt dezarticulat. 

Ei, grupul spectatorilor, nu mai existau. Erau vreascuri 
moarte în păduri pe care marea furtună le nesocotea. 

Dar după ce furtuna trecuse, după ce grupul care-l 
urmase pe Andi coborise în vale, adică tot în munte, dar în 
muntele mai puţin crîncen, mai puţin sinistru, al schitului de 
subt biserica solitară - Andi regăsindu-i pe cei care nu-l 
urmaseră, regăsind seninul cerului, regăsindu-şi totodată şi 
sufletul plin de îndoieli şi de bănuieli —, se întrebase: „Oare 


călugărul de sus n-a știut că noi am intrat şi că-i ascultam 
slujba? N-a jucat pentru noi rolul slujbei patetice?” 

Trecuseră doi ani de atunci. 

Şi iată că visul sau preajma somnului redeşteptase cu o 
putere de halucinație această amintire care n-avea nici o 
legătură cu fericirea lui strînsă în pumn. 

Dar se deşteptase de-a binelea, neliniştit. 

Îşi privi pumnul în care ţinea singura răsplată meritată a 
sincerităţii lui şi se întrebă, ca şi atunci: „Oare călugărul n- 
a ştiut că slujba lui nu era numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi 
în faţa oamenilor pe care-i auzise intrind şi care-l ascultase 
slujind?” 


Domnul lustin Danielescu era preocupat. Se temea că se 
„ambalase”, că se cam pripise cu intrarea în Loja masonică. 
Ce-i drept, în vremurile tulburi care apăreau, anar- hizind 
logica previzibilului, dînd tuturor valutelor şi partidelor 
politice o nestatornicie şi o nesiguranţă îngrijorătoare, 
masonii se înfăţişau ca o putere certă, cum ar fi, de pildă, 
lira sterlină între monede. Organizaţia lor era 
internaţională, ocultă şi mai presus de a partidelor politice; 
îi plăcea în aceste clipe de haos internaţional să fie „fratele” 
unei organizaţii intercontinentale. 

Din acest punct de vedere se simţea ca o barcă devenită 
transatlantic. 

Pe de altă parte, însă, campania vehementă a presei 
ieşene împotriva masonilor îl tulbura. 

Deşi numele lustin Danielescu depăşise de mult hotarele 
Iaşului, devenind al României, deşi valoarea lui socială şi 
culturală era mai presus de orice critică, şi deşi nici o 
învinuire nu i-ar fi putut clinti reputaţia de „Apostol al 
neamului”, atacurile presei ieşene împotriva organizaţiei 
apolitice - şi oricum, clandestină - din care făcea şi el parte 


îi dădeau dezagreabila senzaţie a unui şoarece intrat în 
suflet cu dinţi mici. Şi transatlanticului nu-i plăcea să aibă 
şoareci în itinerariile idealiste. Îl cam înfierbîntase Matei 
Velisar! Îi înfierbîntase adică pe toţi, nu numai pe el. Acest 
om cu ochi de hipnotizator, pe lîngă prestigiul marelui său 
grad masonic, făcuse să cînte în toţi intelectualii ieşeni 
„coarda moldovenească”, deşi vorbea  munteneşte. 
„Moldova piere”, le spusese el, dovedindu-le cu argumente 
calme că politicianismul ucide intelectualitatea 
moldovenească. 

Prin masonerie, Matei Velisar vroia să învie ceea ce 
numea el „zimbrul moldovenesc”, adică semeţia şi vigoarea 
vechii intelectualităţi moldoveneşti. Zimbrul moldovenesc 
spiritual, le spusese el, urmînd destinul celuilalt, piere. 
Trebuie să nu-l lăsăm [...]. 

Le prezentase masoneria pe care vroia s-o reînfiinţeze în 
Moldova, reluind firul tradiţiei care pînă atunci dispăruse ca 
apele înghiţite de pămînt, ca o reacţie salutară împotriva 
politicianismului contemporan. Iaşul politic - le spusese el - 
e sucursala Bucurestiului în subordinea căruia lucrează. 

De la Bucureşti vin directivele pe care Iaşul trebuie să le 
accepte şi să le execute. Şi politica nu înseamnă decit 
triumful muntenilor. Liberalismul de astăzi, le spusese el, e 
încarnat într-un nume muntenesc: Brătianu. Şi le arătase, 
mai departe, ca un simptom al muntenismului dominant, 
dispariţia treptată a denumirei partidelor politice printr-o 
formulă care exprimă o atitudine socială, o concepţie, o 
ideaţie - Liberalism. Democratism. Reacţionarism. 

Astăzi, le spusese el, congregaţiile politice se string subt 
semnul unui nume - Brătianu, Averescu, Marghiloman - 
toate nume de munteni, subordonînd prin aceasta ideaţia 
unei personalităţi. Aşa că moldovenii nu mai erau divizați ca 
înainte prin lupte spirituale, ci prin feudele muntenilor, ai 
căror vasali deveniseră. Ori, tocmai această vasalitate nu 
exista în vechea Moldovă. Junimiştii erau junimişti, nu 
maioresceni sau panişti. Se închinau unei idei, nu unui 


nume care limita ideea, dînd celor care-l acceptau o fatală 
slugărnicie. 

Masoneria trebuia să purifice această înjosire treptată a 
demnităţii intelectuale, această scăpătare a sufletului 
moldovenesc. 

„Masoneria are astăzi pentru dumneavoastră - le spusese 
Matei Velisar - semnificaţia retragerilor în munţi de 
odinioară. Masoneria nu vă oferă palate, ca politica, ci 
brazi, aer curat de culmi şi cer deschis, ca şi munţii vechilor 
bejenii.” 

Îi mişcase pe toţi, dezarmindu-le antagonismul politic, 
iubirea pentru Moldova, o iubire cu însufleţiri tinereşti, a 
acestui moldovean care vorbea munteneşte, care nu mai 


avea în Moldova decit o singură moşie nevindută, inima 
lui romantică. Şi acest necunoscut, care n-avea prieteni şi 
rude în laşi decit pe cei din mormintele trecutului, 
determinase în cîteva ceasuri pe fruntaşii intelectuali ieşeni 
- despărțiți pînă atunci de luptele politice - să întemeieze 
prima Lojă masonică, aprinzind în sufletele lor acele focuri 
de alarmă şi chemare care înroşeau culmile munţilor 
Moldovei cînd apăreau invaziile străine. Strînsese în jurul 
acestui ideal oameni curaţi şi generoşi, urmaţi de cei care 
nu ştiu decit să urmeze. 

Cînd se-ntilneau pe stradă - fraţi întru masonerie - se 
salutau cu un zîmbet licărit o clipă numai. Masoneria 
deşteptase în ei acest sens al misterului pe care-l au 
înnăscut copiii, despre care vorbeşte William James într-o 
conferinţă intitulată La Joie de vivre. Uitaseră din 
copilărie senzaţia încîntător neliniştitoare dată copiilor de 
comploturile lor inofensive pe care părinţii nu le cunosc şi 
nu trebuie să le afle. Seara, de pildă, se întilnesc într-un 
hambar unde vorbesc în şoapte, avind ascuns în buzunar o 
lanternă electrică şi un cuţit de lemn, punîndu-şi pe faţă o 
mască de hirtie. Nu fac nimic, dar îşi închipuie că uneltesc, 
că aşteaptă o diligenţă să o prade, că sînt urmăriţi de 


poliţişti, că trăiesc în codru; vorbesc numai în şoapte, se 
mişcă numai în întuneric, aprinzînd în buzunar, clandestin, 
lanternele electrice, aruncînd din cînd în cînd cîte un: „Sst, 
vine”, care nu anunţă venirea nimănui, dar care le dă o 
istovitor fericită bătaie de inimă. Masoneria provocase în 
intelectualii ieşeni - lăsînd la o parte scopul ei - această 
redeşteptare a senzaţiei „complotului misterios”, uitată din 
copilărie. Şi prin aceasta îi pasiona activ, făcîndu-i în viaţa 
de toate zilele, cînd se întilneau pe stradă, la berărie sau la 
club, să-şi suridă pe furiş, copilăreşte măguliţi că sensul 
surisului lor, întîmplător zărit, scapă celorlalţi, neiniţiaţilor. 
Dar campania violentă întreprinsă de presa ieşană 
împotriva masoneriei, deşi într-un fel convenea acestui joc 
de-a misterul al sufletelor lor, şi deşi prin informaţiile ei 
născocite de roman-foileton crea în publicul credul legenda 
unei masonerii fioroase, mascate, cu otrava şi pumnalul în 
mîna nevăzută, dar omniprezentă, contribuind prin aceasta 
la amplificarea prestigiului misterios al masoneriei - pe care 
aceasta îl avea chiar pentru ei, cei iniţiaţi - erau neliniştiţi, 


alarmaţi. Prudenţa lor de ieşeni, deferenţi faţă de opinia 
publică ieşană, era îngrijorată de atitudinea ostilă a presei 
locale. N-ar fi convenit multora dintre ei să fie denunţaţi cu 
nume şi prenume opiniei publice - aşa cum făgăduiau 
mereu ziarele —, ca făcind parte dintr-o organizaţie 
clandestină, cu scopuri oculte. Şi politiceşte această 
demascare publică le-ar fi dăunat. Fiindcă pe fapt, puţini 
dintre membrii Lojei masonice, clădită pe un ideal apolitic, 
renunţaseră la ambițiile politice. În Loja  masonică 
urmăreau idealul, dezinteresaţi, ca pe un zbor de vultur; 
dar în viaţa politică urmăreau un fel de cursă de cai purtînd 
culorile partidelor politice pe care pariaseră şi a căror 
victorie putea să le aducă foloase mai pozitive decit 
recreaţia pe care-o obțineau prin masonerie. 

Astfel că, deşi socoteau ridiculă - aşa cum şi era - 
campania presei cu atitudini grandilocvente şi o zeflemi- 


seau între ei cînd se simțeau cot la cot în templul masonic 
ca într-un vas de război, acasă la ei, cînd rămîneau singuri, 
îi neliniştea. 

Acestea erau preocupările care-l munceau pe domnul 
fustin Danielescu la biroul acoperit de cărţi scrise de el şi 
de manuscrise începute sau gata de tipar, care însemnau 
treptele laborioase urcate de tînărul Iustin Danielescu pină 
în clipa cind se oprise pe ultima, devenită soclu, cu barba 
sură, pîntecul rotund şi mîna întinsă apostoliceşte spre 
mulţimea de jos. 

Se cam pripise! Îl antrenase Matei Velisar, făcîndu-l să-şi 
piardă cumpătarea meticuloasă a vieţii de pină atunci, 
silindu-l parcă să descindă de pe soclul invulnerabil. Avea o 
părere de rău asemănătoare cu a oamenilor provinciali 
economi, deprinşi să facă liberalităţi necostisitoare la 
berărie cînd au fost antrenați în Capitală să facă un chef cu 
şampanie, icre şi cocote, plăcute în timpul petrecerii, atîta 
vreme cît domneşte, mereu stirnită, mărinimia şampaniei, 
dar socotite prea scumpe a doua zi, după ce din şampanie 
n-a mai rămas decît mahmureala, şi din petrecerea de 
noapte, decît împuţinarea banilor din pungă. 

De altfel, regretul domnului lustin Danielescu apărea 
simetric cu al doamnei Beatrice Danielescu după masa de 
gală servită musafirilor. Şi unul, şi altul ieşiseră din normal, 
tulburîndu-şi aşezarea mobilierului sufletesc. 

Şi Duduia era nemulțumită. O admirase din cale-afară pe 
Ştefana Velisar. Regreta acest sentiment, care acum, 
dimineaţa, îi apărea ca un bacşiş exagerat generos, dat într- 
un moment de nebăgare de seamă. 

Îşi recuza retrospectiv admiraţia, constatînd - cu metrajul 


- că Ştefana era mică, neîngăduit minusculă, că brăţara de 
aur şi inelul n-aveau nici o valoare, că rochia şi pardesiul 
erau în afară de orişice modă şi că, în definitiv, Ştefana 


Velisar era ca şi acele instrumente de scamatorie, care par 
miraculoase în mîinile boscarului, dar grupate în cutia lor, 


cînd le poţi pipăi şi mînui singur, nu fac două parale, şi oricât 
de puţini bani ai fi dat pe ele, tot păcălit te simţi, de vreme 
ce iscusinţa scamatorului nu-i în cutie. 

Dejunul - servit din mîncările reîncălzite şi din resturile 
mesei de gală - îi adună pe toţi, tăcuţi, duşmănoşi unul 
altuia, alegîndu-l, ca de obicei, printr-un tacit acord, pe 


Luchi drept paratrăsnet al furtunilor nervoase. Andi nu 
scosese nici o vorbă. S-ar fi spus că era absent de la masă. 

Dar sufletul lui era în calea tuturora, ca acele mobile de 
lîngă uşă, de care se împiedecă toţi cei care ies şi intră. 
Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare atitudine a celorlalţi îi 
atingea sufletul - adică nervii —, dîndu-i mintal aceeaşi 
mişcare crispată de gheare de pisică zburlind mătăsuri. Nu 
se gindise nici o clipă în timpul dejunului la Ştefana Velisar. 
Pentru el nu existau decît cei adunaţi în sufragerie în jurul 
mesei. Îi asculta, îi privea, cu toată aparenta lui distracţie, 
cuprinzîndu-şi familia într-o îmbrăţişare de caracatiţă. Îi 
ura pe toţi cu o pasiune amănunţită şi necruțătoare. Chiar 
şi pe Luchi. Sănătatea lui vădită, buna lui dispoziţie, pofta 
lui de mîncare îl jigneau cum îi jigneşte pe tuberculoşi 
sănătatea celor teferi. Şi totuşi, nu plecase de la masă decit 
după ceilalţi. Îşi sorbise otrava pînă în ultima clipă. Apoi se 
încuiase în odaia lui, trăsese storul şi se culcase, cu 
gindurile  sicîitor lipicioase, ca muştele cînd arşiţa 
apăsătoare vesteşte apropierea ploii. 

Adormise tîrziu, după ce ascultase cu bătăi de inimă 
fiecare bocănitură, fiecare uşă trintită, fiecare vorbă răstită, 
fiecare zgomot îndepărtat sau apropiat, inventariind tot ce 
putea să-l enerveze. 

Se deşteptase tresărind, avind impresia că afară s-a 
înnourat a furtună: storurile se-ntunecaseră. Venise 
noaptea. 

Ridicase storul, şi în aceeaşi clipă, o dată cu noaptea de- 
afară - noapte rece de octombrie, cu miros de mor-, mînt 


vegetal —, văzuse aceeaşi noapte în sufletul lui, despicată 
ascuţit de şuierul aceloraşi locomotive. 

Noaptea plecării Ştefanei! Pleca din laşi şi din el pentru 
totdeauna. Să aştepte o scrisoare de la ea? O scrisoare? 
Dar ce-i o scrisoare? Un petec de hirtie cu cîteva cuvinte! O 
frunză uscată. Şi poate că biletul în care-i făgăduia 
scrisoarea nu era decit o simplă făgăduinţă pe care poţi s-o 
uiţi, un gest de milă, de compătimire, o amăgire ca acelea 
pentru copiii pe care vrei să-i împiedeci să plîngă. El nu 
făgăduise scrisori Magdei Boldur? El n-o amăgise şi n-o 
amăgea mereu pe Magda Boldur, numai ca să n-o vadă şi să 
n-o ştie că plinge şi că aduce în el prezenţa împovărătoare a 
milei? 

O! acum înţelegea tot! Aflase cheia atitudinei Ştefanei 
faţă de el chiar în propria lui experienţă. 

Ştefana faţă de el era întocmai ca el faţă de Magda 
Boldur. Îi era milă de el, şi-l dispreţuia desigur, după ce 
ascultase o noapte întreagă spovedania lui isterică, stupidă, 
spovedanie lipsită de pudoare şi demnitate, spovedanie 
trivială ca a cocotelor imbătate, cînd devin sentimentale - cu 
paharul în mînă, ascultind orchestra ţiganilor - şi spun, cui 
vrea să le-asculte, povestea vieţii lor. 

Abea acum îşi dădea seamă cum îl declarase în ochii 
Ştefanei, poate nu atît viaţa lui meschină, cît faptul că şi-o 
spovedise din senin ei. Ştefanei, pe care abea o cu- noscuse. 
Era de-o nedemnitate incalificabilă această dezgolire a 
intimităţii în faţa unui necunoscut. Şi prin această 
comportare, aparţinea şi mai adînc mahalalei din care făcea 
parte. 

Cît de hain, cît de deznădăjduit îi ura pe toţi ieşenii în 
frunte cu el! Ei, ieşenii, el, Andi, în care trăiau toţi ceilalţi, 
stricaseră ceea ce clădise tăcerea, luna şi toamna Iaşului în 
sufletul Ştefanei. 

Retrăi imaginativ plimbarea cu Ştefana, din clipa cînd 
Ştefana îl descoperise aşezat pe marginea unui zid, cu 
capul în palme. 


Ticălosul! Ticălosul! 

Îi venea să se bată cu pumnii în cap. 

Pierduse cel mai minunat prilej de-a apărea în ochii 
Ştefanei. Îl găsise singur, visînd în noaptea ieşană, pe 
neaşteptate, fără ca el să fi premeditat această atitudine, 
aşa cum premedita Duduia atitudinea ei de pianistă 
pasionată  cîntind primele măsuri dintr-o sonată de 
Beethoven tocmai atunci cînd răsuna huruitul trăsurii cu 
musafiri, care trebuiau s-o surprindă nu uitindu-se în 
oglindă, ci la pian. 

Ştefana îl găsise visînd în noapte. Mai bine nu se putea. 
Se revedea aşezat pe marginea zidului străzii pustii, în 


perspectivele lunare. Întregul Iaşi învăluit în lună părea 
c-ascultă o mare armonie, copleşit de visare, de melancolie, 
de vastitate. 

Şi el, în loc să desăvirşească ceea ce pregătise 
întîimplarea, sfărimase dintr-o dată cu spovedania lui. 

Şi ce simplu, şi ce firesc ar fi să urmeze sugestia clipei de 
lună plină, şi s-o întovărăşească pe Ştefana în plimbarea ei, 
fiindu-i călăuză prin laşul amintirilor, toate reprezentînd 
aceeaşi melancolie, ca femeile sculptate pe Sarcofagul 
bocitoarelor. Dar el sfărimase subt ochii Ştefanei 
sarcofagul amintirilor ieşene, cu piciorul, cu călciîiul, 
arătindu-i că ceea ce părea marmură nobilă era ghips 
nemernic, şi că înlăuntru nu dormea somn de veci, cu mîinile 
pe piept, mumia unui trecut sfint, ci orăcăiau broaştele 
mahalagismului provincial. 

De ce? 

De ce făcuse tocmai în faţa Ştefanei gestul dement 
revelator pe care pînă atunci nu-l făcuse în faţa nimănui? 

Îi răsunau în urechi toate vorbele rostite alături de 
Ştefana, în timp ce luna care punea o togă albă fiecărui 
relief, - om sau copac, deal sau clădire —, şi umfla pînze 
aburii de corăbii pe toate orizonturile nopţii înstelate, îl 
îndemna mereu: „la-mă în vorbele tale, cum m-a luat Iaşul 


între colinele sale. Umple-ţi vorbele cu apele mele de 
argint, şi sufletul tău va apărea Ştefanei ca o fîntînă antică, 
spre care se duc şi dinspre care vin numai forme 
armonioase cu amfore pe umăr.” 

Dar el nu ascultase nici îndemnul lunii, nici pe-al vieţii lui 
de pînă atunci - şi zmulsese masca lui şi toate măştile 
balului ieşan, arătind Ştefanei că subt toate s-ascundea 
acelaşi scrum meschin. 

Dar vinovatul nu era el. Vinovaţii erau ei: familia lui, Iaşul 
întreg. 

Se întimpla în Andi, şi de data aceasta, substituirea 
obişnuită clipelor cînd se ura prea tare; în faţa lui apărea 
laşul ca un vint stirnit de la picior. Şi-n loc să se 
dispreţuiască pe el, se pornea asupra laşului, de care se 
desolidariza subit, ca să poată uri pe altcineva, nu pe el 
însuşi. 

Se spovedise Ştefanei fiindcă era exasperat de oraşul şi 
de familia lui. 

Vorbise Ştefanei de la gratiile temniţei lui, lovindu-şi 
fruntea de ele, întinzînd mîinile spre ea prin fiarele 
captivităţii lui. 

Şi?... 

— Pleacă! 

Vorbise singur. Şi răsunase în cuvîntul „pleacă” spus de el 
şuierul tuturor locomotivelor, ascultat în tăcerea Iaşului de 
cei care nu mai pleacă niciodată 

Îl cuprinsese aceeaşi groază de el, de casa părintească, 
de laşi, groază care-i dădea un tremur de fereastră şubredă 
scuturată de crivăţ. 

O alungase pe Ştefana. Pleca Ştefana. Răminea singur ca 
şi înainte, - dar prin sufletul lui spart trecuseră în fulger 
vinturi de primăvară, rîndunele, viaţă, lăsîndu-l cu mîinile 
întinse, goale, deznădăjduit pustii, ca nişte crengi care în 
vecii vecilor nu vor mai înflori. 

Aprinse lumina. Se îmbrăcă în goană, ca cineva care 
evadează ştiind că timpul e numărat. leşi pe dindos. Porni 


repede înspre gară, uitîndu-se cu neîncredere la toate 
ceasornicele publice. Era întra-devăr opt ceasuri? În Iaşi 
toate minţeau - şi clopotele, şi luna, şi soarele, şi 
ceasornicele. Tot era falş în Iaşi, tot era aparent, tot era 
viermănos de minciună. 

Ajunse la gară o dată cu primele trăsuri care aduceau 
pasagerii pentru trenul de Bucureşti. Andi se uita cu invidie 
la cei care plecau. Parcă toţi se înrudeau cu Ştefana, fiindcă 
o noapte vor fi tovarăşii ei de călătorie în acelaşi tren, şi 
parcă toţi aveau în bagajele lor libertatea şi fericirea. 

Intră pe peron. Tresări, cu o apăsată bătaie de inimă, 
văzîndu-l pe tatăl lui. 

Cum? ş-aici îl găsea? Nici aici nu putea fi singur? Nici aici 
nu putea respira în voie? 

Se furişă după un grup, şi intră într-un vagon de clasa 


doua printre cei care plecau. Rămase lingă uşa 
vagonului, spionînd peronul: îl zări pe Matei Velisar 
înconjurat de intelectuali ieşeni, printre care era şi domnul 
Iustin Danielescu. 

Ştefana nu era nicăieri. Se vede că se urcase în vagon, se 
vede că fugise de groaza provincialismului care-l încer- 
cuise pe Matei Velisar. 

Şi rămase în ochii lui Andi numai grupul ieşan din pricina 
căruia n-o mai putea vedea pe Ştefana. 

Îi era scîrbă de toţi. 

Intelectuali? Dacă  pintecul ar fi un semn de 
intelectualitate, atunci desigur că toţi erau intelectuali, 
pîntecul fiind singura frunte bombată de intelectualitatea 
lor de băutori de halbe şi de şpriţuri. Îi vedea diformaţi de 
vîrstă, de sedentarism şi de ticuri în jurul lui Matei Velisar - 
care semăna cu Stefana —, şi tatăl Ştefanei, între ei toţi, se 
ţinea drept, dîrz, acuzînd şi mai tare moliciunea celorlalţi. 

O! cum îi cunoştea şi cît îi ura! Toţi purtau galoşi, toţi 
aveau umbrele - deşi noaptea nu le-adusese decit stele şi- 
un pămînt uscat asemeni lemnului de vioară veche. Dar 


erau prudenţi, erau ieşeni. Îşi iubeau burticica şi sănătatea 
mai mult decît orice, şi bănuiau mereu că cerul e tot atit de 
făţarnic ca şi ei: de asta veniseră cu umbrele şi galoşi subt 
iliada de luceferi a cerului de octombrie, înjosind-o pe faţa 
pămîntului. 

Se adunaseră cu toţii, buni, zîmbitori, afabili, entuziaşti, 
idealişti, în jurul lui Matei Velisar. Îşi trimesese Iaşul pînă la 
gară taraful de minciuni şi de ipocrizie, ca să rămiie în 
sufletul celor care pleacă numai armoniile şi nobleţa Iaşului 
intelectual. 

Era prea departe de ei ca să le-audă vorbele, dar le ştia şi 
fără să le-asculte. Erau doar ei, ieşenii, la gară, în clipa 
plecării, în faţa unui străin cu monoclu şi accent muntenesc. 
Convorbirea lor cu străinul de laşi? Dar are una şi aceeaşi 
placă de gramofon, pe care-o ascultase în zeci de ocazii. 

Şi vorbeau, şi vorbeau, şi gesticulau, în ochii lui Andi 
oţeliţi asupra lor, în timp ce minutarele ceasului gării 
coseau metodic clipele. 

Venise la gară s-o vadă pentru ultima oară pe Ştefana, pe 
Ştefana lui, pe care-o pierdea Şi ei toţi, intelectualii ieşeni, 
veniseră în locul Ştefanei să stea pe inima lui. 

Răsună clopoţelul de-a lungul peronului, anunţind că mai 
erau cinci minute pînă la plecarea trenului. 

leşenii nu plecau. 

Şi Ştefana? 

Cădea asupra lui ca o ninsoare aiurită. 

Răsună un şuier strident de locomotivă. 

În această clipă întreg oraşul îi apăru cuprins între un 
cimitir şi o gară, între o cruce de lemn îndoită pe mor- 
miîntul ei şi un şuier de tren izbucnit spre depărtări. 

Trenul se zmunci. 

Andi rămase în vagon. 

Trenul porni - ca fatalitatea - cu el. 

Nu ştia încă nimic. Roţile trenului erau parcă ale inimii 
lui, care bătea spre Ştefana, alungindu-l departe de 


intelectualii ieşeni rămaşi pe peron, cu pălăriile fluturate 
după tren. 


La Nicolina, Andi sări nebuneşte, luîndu-şi un bilet de-a 
doua pentru Bucureşti. 

Porni. Tot lingă uşă. Parcă mereu pe pragul faptei, nu în 
ea. 

Şi-n clipa cînd cu biletul în mînă, în trenul care-şi 
accelera viteza, ştiu că pleacă la Bucureşti, ca un om care s- 
ar deştepta din somn, ochii i se îngreuiară ca şi inima, şi 
privi lung, cu duioşie, cum ai dezmierda coardele unei harfe 
căzută jos, Iaşul care-i apăruse în splendoarea tremurată a 
luminilor sale văzute din goana trenului negru, masiv şi 
nepăsător, care dezrădăcinează pe om din trecutul şi din 
amintirile lui. 


* 


Întîia săptămînă pe care Andi o petrecu la Bucureşti 
poate fi intitulată săptămînă faptelor: a faptelor Ştefanei, 
care-l tîrîră pe Andi după ele, ca şi trenul care-l adusese de 
la Iaşi la Bucureşti după Ştefana. 

Toate zilele acestei săptămîni purtară pecetea voinţei 
Ştefanei Velisar, net întipărită, cu hotărit contur, ca şi 
sigiliile cu cap de bour rămase pe vechile documente ale 
Moldovei. 

Singurele sforţări active pe care le făcuse Andi ca să 
ajungă la Bucureşti fuseseră: drumul pînă la gară - nu ca să 
plece, ci ca s-o vadă pe Ştefana - şi cumpărarea biletului de 


tren în staţia Nicolina. De-atunei asistase pasiv la tot ce se 
întîmplase, înfricoşat şi fericit în egală măsură. 
Dacă iubirea lui Andi ar fi privit plecarea Ştefanei pe 


vremea cînd nu erau trenuri, pe vremea cînd drumurile 
erau lungi şi nesigure, şi pădurile acum tăiate, codri 


neumblaţi - ar fi rămas la Iaşi: fîintînă de lacrimi în cetatea 
moartă. 

Dar iubirea Ştefanei, dacă s-ar fi născut tot în acele 
vremi, ca să-l găsească pe Andi n-ar fi şovăit nici o clipă să 
pornească singură pe jos, şi să colinde toate căile în care 
pîndeau primejdiile ca balaurii în drumul feţilor de împărați 
plecaţi de-acasă, în poveşti, după ursita lor. 

Plecarea lui Andi la Bucureşti nu însemna că vrea s-o 
aducă pe Ştefana, ci că se duce după Ştefana. Viitorul, în 
acele clipe, nu-i apărea cu fapte, ca un masiv muntos pe 
care trebuia să-l suie, despicîndu-şi singur căile prin stînci; 
viitorul îi apărea cu melancolii de şesuri lungi, rămase pustii 
după cosirea lanurilor şi plecarea păsărilor subt umbrele 
norilor călători. 

Nu vroia mai mult decît să asiste la plecările Ştefanei, 
care-l deznădăjduiau. După plecarea ei de la laşi, sufletul 
lui Andi simţea şi trăia plecarea ei de la Bucureşti spre 
Constanţa, şi de la Constanţa spre Constantinopol. Îi 
apăreau atît de sigure aceste plecări, hotărite de alţii, în 
afară de el şi de voinţa lui, încît sufletul lui nici o clipă nu 
cutezase să-şi închipuie că ar putea sfărima voinţa 
celorlalţi: o acceptase mai dinainte, plin de melancolii ca 
Iaşul de înclinarea dulce şi resemnată a colinelor sale, în 
care nici cutremure nu-s, nici lavă vulcanică, ci numai 
aceeaşi metanie supusă a pămîntului moldovenesc atît de 
ireal pe zările Moldovei că ochiul nu mai osebeşte dacă-i 
pămînt ondulat, fald de cer, sau orizont marin. 

Viitorul îi părea lui Andi cu certitudine trist ca şi plecările 
Ştefanei, treptat depărtată de laşi şi de România, dar vag, 
ireal, cu şters contur. 

Şi sufletul lui se înclina mai dinainte ca o frunte pc-o 
fereastră de la care ai privit o plecare, şi revii ca să măsori 
pustiul rămas pe urma ei în cer, pe pămînt şi în inimă. 

Petrecuse o noapte ciudată în trenul care-l ducea la 
Bucureşti şi pe el şi pe Ştefana. Se gindise numai la ea, cu 
proaspete bătăi de inimă, care-i răsturnau parcă mereu în 


suflet toporaşi ” dar nu la Ştefana cu care vroia să 


se întilnească la Bucureşti, ci la Ştefana pe care o lăsase la 
laşi, la Ştefana amintirilor ieşene. O vedea umblind în 
lumina de toamnă a celor cîteva zile pe care le petrecuse la 
laşi, o vedea trecînd printre casele dărăpănate, pe ulițele, 
strimbe şi familiare, o vedea ducîndu-se la Copou, printre 
teii care-şi lepădau frunzele, ş-o vedea întorcîndu-se de la 
Copou, venind parcă din cerul fundului aleii de tei - şi 
iubind-o pe Ştefana, totodată îşi iubea şi Iaşul din care 
răsărea Ştefana pentru inima lui, ca un acord de harfe 
cîntate de degetele vîntului. 

Iubirea lui o încorporase pe Ştefana Iaşului, oraşului din 
care plecase şi care-l recîştiga astfel delaolaltă cu 
dragostea lui, tocmai în clipa cînd evadase din el. 

De-a lungul nopţii petrecute în tren retrăise tot ce se 
întimplase cu Ştefana în Iaşul lui, dar într-o învăluire de 
amintiri blînd îndulcitoare. O văzuse în salonul casei lor, 
aşezată pe fotoliu la gura sobei, şi simţise o înduioşare 
pentru atmosfera casei lor cu toamna castanului care se 
scutura la poartă, cu focurile din sobe, cu mirosul de răşină, 
cu glasurile familiare ale părinţilor lui care întotdeauna 
fuseseră buni şi prevenitori, cu Luchi, sănătosul şi veselul 
Luchi, fratele lui mare şi bun, şi chiar cu Duduia, care, cu 
obrajii înflăcăraţi, îi spusese despre Ştefana: 

„Ştii, e delicioasă, de-li-cioa-să”. 

Fusese înconjurată de admiraţie şi de iubire Ştefana la ei 
acasă. Îşi amintise cafelele negre pe care le făcuse anume 
pentru Ştefana mama lui, servindu-i-le în ceaşca cea mare 
din care bea de obicei numai domnul Danielescu, atunci 
cînd lucra. Îşi amintise dialogurile dintre Ştefana şi tatăl lui, 
a cărui ştiinţă binevoitoare şi bonomă - parcă argintată de 
zimbet, ca şi barba —, pusese şi mai mult în valoare graţia 
Ştefanei şi prospeţimea ei. Şi văzuse treptat că Iaşul întreg, 
şi casa lor ca şi laşul, cu atmosfera lor desuetă, patriarhală, 
erau decorul cel mai potrivit pentru frăgezimea Ştefanei. În 


vechimea  părăginită a  laşului, Ştefana apărea ca 
perspectiva de cer, soare şi rîndunele a unei zile de 
primăvară, printr-o fereastră adîncă, masiv deschisă într-o 
cetăţuie de altădată. 

Dragostea lui, purtind-o pe Ştefana prin întregul Iaşi - 
lăsat mereu în urmă de roţile trenului —, ca tămiîia aprinsă 
într-o cădelniţă legănată în biserică, înclinase fruntea 
tuturor amintirilor în faţa ei, iubindu-le, iubindu-şi Iaşul cu 
ruinele lui, cu liniştea lui, cu reculegerea lui, cu melancoliile 
lui, cu oamenii lui, al căror bal devenise mascat în acele 
clipe şi pentru el: ieşanul călător. 

Ajunsese pînă în clipa plecării din Iaşi, şi revăzuse grupul 
de intelectuali ieşeni, personalităţi de reală valoare, dar 
modeşti, bieţi oameni cumsecade cu galoşi şi umbrele, 
veniţi prin frigul toamnei, lăsîndu-şi munca lor asiduă, ca 
să-l întovărăşească pe Matei Velisar. Îi revăzuse delao- laltă 
în grup şi pe fiecare în parte. Erau siluete familiare ale 
Iaşului intelectual. Buzunarele lor erau deformate de 
broşuri şi cărţi. Îi vedea cînd ieşind de la Universitate, cînd 
ducîndu-se la Universitate, toţi avind înclinarea 
bătrinească, dar şi nobilă, a celor aplecaţi mereu pe cărţi: 
toţi roşi înainte de vreme, cum sînt vechile cărţi prea mult 
cetite şi răsfoite, toţi cu ochelari în faţa cărţii care le solicită 
pasionata atenţie, dar miopi şi dezarmaţi în viaţa cotidiană. 

Îi revăzuse pe toţi grupaţi la scara vagonului, şi sufletul 
lui simţise o duioşie visătoare, blajin ironică, în faţa acestei 
biblioteci de oameni, ai intelectualismului ieşan, a căror 
demodare vestimentară sporea parcă valoarea conţinutului, 
aşa cum scoarţele zdrenţuite ale unei cărţi vechi sporesc 
parfumul textului. 

Şi dimineaţa, în gara Bucureşti, simţise deodată, vulgară 
şi brutală, atmosfera muntenească, văzînd însufleţirea 
agresivă a peronului şi auzind duritatea vorbei valahe. 

Regretase din nou laşul. Acolo toate erau curbe, 
îndulcite, moi, blajine; la Bucureşti toate erau aspre, dure, 
colţuroase, agresive. La laşi, viaţa, cu vorbele «i 


moldoveneşti şi cu aspectele ei moldoveneşti, venea spre 
om ca hulubii spre mîna întinsă cu grăunţe; acolo se simţea 
între hulubi albi, rotunzi, inofensivi. Aici, între munteni, 
simţea viaţa ca o piatră grea în spinare, lovindu-se mereu 
de pietrele celorlalţi. 

Aşteptase, tot la uşa vagonului, pînă cînd Ştefana şi Matei 
Velisar îşi luaseră bulldog-ul din cuşca trenului. Pornise în 
urma lor, după tregherii care le purtau bagajele, ducîndu-şi 
inima după Ştefana, pe peronul bucureştean, ca un biet 
geamantan în care-şi încărcase dragostea moldovenească, 
dragostea ieşană. 


* 


Întăia zi o petrecuse singur într-un Bucureşti de toamnă 
ploioasă, din ce ce mai amar, ca un far stins cu geamurile 
sparte, în care intră şi umezeala, şi întunericul, şi tînguirea 
mării pe care n-o mai luminează. 

Luase un taximetru de la Gara de Nord, urmărind 
taximetrul lui Matei Velisar pină la Hotel Excelsior. Matei 
Velisar şi Ştefana intraseră, Andi rămăsese afară. N-avea 
decit un rest de bani, neîndestulători pentru plata unei 
nopţi în cel mai periferic hotel, şi cartea lui de student. 
Încolo, nimic. Nici haine de schimbat, nici rufe, nici casă, 
nici masă, părinţi, nici pe nimeni care să-i poarte de grijă. 

Aşteptase toată dimineaţa, furişindu-se după un chioşc de 
ziare din colţul străzii de unde putea supraveghea fără să 
fie văzut, pe toţi cei care ieşeau din hotel. Îl văzuse pe 
Matei Velisar ieşind cu bulldog-ul. Apoi după cîteva ceasuri, 
îl văzuse întorcîndu-se la hotel, ras, proaspăt; elegant, 
venea desigur de la baia de abur. Andi se simţise umilit de 
hainele lui motolite în tren, de rufele lui neschimbate după o 
noapte de tren, de miinile lui îndoielnice ca ale jucătorilor 
de domino în cafenelele dosnice şi de toată murdăria lui 
melancolică, înfrigurată în ploia de toamnă care dădea 
văzduhului fizionomia oamenilor neraşi. 


Trecuse şi ora dejunului. Nu mîncase. Se gîndise o clipă 
la sunetul cuţitelor, furculiţelor şi farfurilor în sufrageria de 
la Iaşi, şi se simţise cum sînt copiii pedepsiţi să stea la colt 
în timpul mesei părinteşti. 

Şi pe măsură ce trecuseră cu ploaia orele cenuşii ale 
aşteptării zadarnice, fapta lui îi apăruse, neliniştindu-l la 
început, înspăimîntindu-l înspre seară. 

Ce-or să creadă la Iaşi. Că a fugit? Că s-a sinucis? 

Şi neliniştea atribuită de el celor de-acasă în urma 
plecării lui începu să vie în el, să fie în el, pretutindeni şi de 
pretutindeni, ca burniţa în văzduhul murdar al înserării 
Parcă nu cei de-acasă, ci sufletul lui se uita mereu la toate 
ferestrele casei părinteşti, aştepta la uşă, se uita la ceas. se 
plimba sacadat prin odăi. 

Trebuie să dea o telegramă acasă, să-i liniştească. 
Închipuise mintal tot felul de telegrame. 

„Plecat Bucureşti. Fiţi liniştiţi.” 

„Sînt Bucureşti cauze neprevăzute. Nu vă alarmaţi.” 

„Sînt Bucureşti. Aşteptaţi scrisorile cu amănunte. 

Vă sărut cu dragoste.” 

Timpul trecea mai uşor. Preocuparea proiectatei 
telegrame îl absorbea. Din ce în ce telegrama devenise mai 
caldă mai duiosă, pierzîndu-şi caracterul strict şi laconic 
informativ, îmbrăcînd în schimb un lirism de efuziune 
sentimentală. Pînă cînd telegrama devenise o scrisoare - tot 
mintală - în care Andi arăta celor de-acasă ce singur te simţi 
la Bucureşti, departe de-ai tăi şi de Iaşul pe care sufletul 
ieşanului îl simte bunic, prieten, frate, fiinţă vie, nu maşină 
cu miros de benzină, gata să te sfarme cu iuţeala ei cinică, 
aşa cum e Bucureştiul, odiosul Bucureşti în care eleganța 
tuturor femeilor e parcă de cocote, şi a tuturor bărbaţilor, 
de crai profesionişti. 

Şi-ntr-adevăr, Bucureştiul îl teroriza. Deprins cu tăcerea 
ieşeană, cu zvonul surdinizat al laşului, cu cadenţa 
monahală a paşilor ieşeni, larma Bucureştiului îi dădea o 
necontenită spaimă. lotul era strident, totul urla: 


automobilele şi  trăsurile, tramvaiele şi camioanele. 
Trecătorii parcă nu mergeau, ci năvăleau, cu atitudini de 
boxeuri în atac. Luminile care se aprindeau în noapte aveau 
stridenţa împroşcată a farurilor izbucnite la cotituri. 

La laşi, o zi de toamnă cu burniţă rece traia pe toate 
feţele omeneşti, exista în toate casele, în toate vorbele. 

Toamna ieşană era ca o boală obştească, dînd Iaşului o 
atmosferă de sanatoriu cu bolnavi de piept, fraternizînd cu 
toţii în paloare, tăcere, încovoierea spinărilor şi în 
îmbrăcămintea groasă, cît mai impermeabilă, cît mai 
vătuită, cît mai apropiată de tradiționalul şal al babelor. 

La Bucureşti, însă, toamna cu burniţa ei rece parcă nici 
nu exista; nimeni n-o lua în seamă, era exterioară, nu 
interioară vieţii omeneşti, ca la Iaşi. 

Trecătorii mai mult glumeau decit tuşeau şi strănutau. 
Vorbeau tare, fără sfidare, fără tristeţă. Femeile treceau pe 
stradă nu în paltoanele pe care le impunea anoţimpul, ci în 
tailleur-uri sprintene, fără galoşi, cu ciorapi subţiri, vesele 
şi săltăreţe în mers, ca în elasticitatea luminoasă a unei zile 
de primăvară Era o viaţă, o însufleţire, obştească, în 
vehiculele cu viteză ţişnitoare, în lumina violent albă a 
vitrinelor, în paşii şi în glasurile trecătorilor, - în timp ce 
numai sufletul lui Andi primea frigul şi burniţa toamnei, ca 
un uluc adus de la Iaşi, prin care se scurgea încet o ploaie 
anume parcă venită de la Iaşi, cu Andi ca să-i arate cît de 
singură e tristeţa toamnei în Bucureştiul care trăieşte într- 
un picior, fără să-i pese de nimic: nici de toamnă, nici de 
frig, nici de ziua de azi, nici de cea de mine. 

Şi involuntar în scrisoarea pe care o adresa părinţilor lui, 
cuvîntul „conrupt” aplicat Bueureştiului apăruse, ca în gura 
tuturor ieşenilor, care înfierează cu această vorbă nu atit 
Bucureştiul parţial al chefurilor, al cafenelelor şi al politicii 
mănoase, cît impresia violentă de viaţă pe care le-o dă, 
jignindu-i; şi cum „viaţa” pentru ieşeni e reprezentată la 
laşi mai ales de chefurile nopţilor, cînd ieşenii, cu vin şi 


lăutari, devin tot atit de vioi ca şi bucureştenii pe stradă, 
cuvintul „conrupt” aplicat Bueureştiului se explică prin 
asocierea „viaţă bucureşteană = chef ieşean” - pe care o 
face mintea ieşenilor în faţa ritmului alegru, normal vieţii 
bucureştene în orişice clipă, nu numai în acelea de 
petrecere nocturnă. 

Dar noaptea venise. Trebuia să-şi caute un adăpost. Îi era 
frig, foame. Se simţea murdar. Era ud. Renunţase şi la 
scrisoare, şi la telegramă. Pornise pe străzi. Intrase în fluxul 
şi refluxul simultan de oameni, vehicule, zgomote şi lumini 
ale Căii Victoria: această vastă vitrină bucureşteană, în care 
se adună toţi provincialii ţării împletindu-şi criticele verbale 
aduse Bueureştiului cu privirile magnetizate de pulpele 
bucureştencelor, în timp ce nările provinciale nu respiră 
numai asfixiindu-se - cum pretind provincialii - infectul 
miros de benzină al Capitalei, ci şi parfumul „femeilor 
conrupte” ale aceleiaşi Capitale, care are, ce-i drept, foarte 
multe automobile, dar tot atit de multe femei frumoase şi 
elegante. 

Andi trecuse anonim prin marşul trecătorilor. La laşi, 
cînd trecea pe strada Lăpuşneanu, pălăria lui avea o 
mişcare de elice prin unanimele cunoştinţe pe care le 
întilnea. Ca să fie singur, ca să scape de spasmul salutului, 
trebuia să recurgă la ulițele dosnice, şi încă acolo îl 
întîimpina cîte un salut, fie cel înşelător al unei cioate 
desprinsă de pe un zaplaz, fie cel adevărat al unei 
cunoştinţe în curs de idilă pe străzi neumblate. Dar la 
Bucureşti, în inima Capitalei, pe Calea Victoriei, mînile 
atîrnau inerte în buzunar, puse parcă în cuier. Nu-l 
cunoştea nimeni. Era un om fabricat în serie, printre 
ceilalţi. Călcat pe picioarele lui - încrezător ieşene —, 
îmbrîncit, dus de curentele care se formau în mulţime, 
mergea cu o impresie de naufragiu, de dezrădăcinare, de 
pustiu, printre ape umflate şi nepăsătoare, care curgeau, 
tirîndu-l şi pe el. 


Şi deodată, în dreptul unei vitrine, auzise o exclamaţie 
categoric moldovenească. 

— Ci faci, bre Andi? Ci cauţi aici? Ci vinturi ti-o adus? 

I se ridicase parcă un curcubeu în suflet la auzul vorbelor 
cu accent moale de mămăliguţă fierbinte. 

Întîlnise pe un cunoscut de-al familiei lui, deputat, om 
jovial, cu burtă şi zîmbet de băutor de bere şi jucător de 
popici, mereu dispus să „ieie o gustărică” şi să mai „steie 
oleacă la sfat”, la un pahar de şpriţ. La Iaşi, Andi îl ocolea. 

Dar la Bucureşti, în plină Calea Victoria, prezenţa lui 
devenise pentru Andi ca Araratul Corăbiei lui Noe. Îl 
întrebase pe Andi despre toţi ai casei: „Da' ci mai faci coana 
Beatrisa? Da' Duduia? Da' conu Iustin?” Îi împrumutase 
bani, silindu-l să accepte mai mult decît ceruse: „Ia ascultă, 
măi băieţi, nu ştiu eu cum se duc bâănişorii aici? Nu-mi 
umbla mie cu fleacuri, ista ceia! le şi be şi pitreci, că doar 
eşti holtei! Ci atita buchisali şi învăţături!? Şi după ce-l 
încălzise cu afectuoasa lui solicitudine complice cu tot ce-şi 
închipuia că ar dori tinereţea lui Andi, îl părăsise, făcîndu-i 
cu ochiul, invocînd o întîlnire urgentă - „Facim şi noi 
moşnegii ci putem cît ni mai ţin bălămălili” - după ce-l silise 
pe Andi să primească o invitaţie la un dejun cu „olecuţă de 
icre negre şi de şămpănică”. 

Andi dăduse acasă telegrama prin care anunţa o 
scrisoare explicativă, îşi cumpărase rufe, luase o cameră la 
Hotel Regal, cel mai din apropierea Hotelului Excelsior, 
făcuse o baie, mîncase, şi noaptea, singur în odaia pe care o 
avea graţie unui ieşan, în pijamaua cumpărată cu banii unui 
ieşan, încălzit sufleteşte de întilnirea cu providenţialul 
ieşan, scrisese părinţilor lui cea mai afectuoasă misivă 
trimisă vreodată lor. În acele clipe fusese într-adevăr, fără 
rezerve, copilul duios al familiei moldoveneşti, care scria de 
departe, „dintre străini”, celor de-acasă. Explicaţia plecării 
lui neaşteptate era evazivă. Le făgăduia vag să le spuie mai 
tîrziu anume ce l-a obligat să plece la Bucureşti fără să-i 


anunţe. Nu îndrăznea să scrie pe hirtie, negru pe alb, 
secretul lui, împărtăşindu-l şi altora, dar din Bucureşti 
simţea că numai părinţilor lui de la laşi le-ar putea 
mărturisi ceea ce se deşteptase în sufletul lui la Iaşi. 

Apoi le vorbise despre întîlnirea cu ieşanul providenţial, 
despre solicitudinea pe care i-o arătase, despre prietenia lui 
pentru cei de-acasă, întrebuinţind fără să vrea o imagină 
lirică pentru a exprima plăcerea pe care i-o făcuse 
deputatul burtos, ocolit la Iaşi: „Vă spun drept, în atmosfera 
ostilă a Bucureştiului, bunătatea lui moldovenească mi-a 
amintit căldura şi aroma sobuşoarelor vinzătorilor de 
castane coapte spre care întindeam mîinile în copilărie, 
plecînd de la ei cu mîinile încălzite şi parfumate”. 

Astfel, Bucureştiul crease între el şi părinţii lui o 
intimitate necunoscută de Andi în ultimul timp. După ce 
isprăvise scrisoarea cercase să doarmă, dar patul n-avea 
miros de aşternut curat, ci parcă suprapunerea de tartină a 
mirosurilor altor pasageri, predecesorii lui Andi: ceea ce 
dădea trupului fiorul repulsiv al promiscuităţii tocmai în 
clipa cînd avea mai multă nevoie de încrezătoare izolare. 

Apoi zgomotele vecinătăţilor de hotel. Uşi trîntite, paşi 
apăsaţi, tuse lătrate, conversații în gura mare ca la cafenea, 
sonerii isteric stăruitoare, mofturile cochete ale madamei 
etajului, care era un fel de soţie disponibilă a tuturor 
camerelor etajului respectiv, sunetele trivial lichide ale 
nopţilor de hotel, cînd pasagerii nu înţeleg să puie nici o 
surdină intimităţii lor, - şi toate acestea cu accent 
muntenesc, ascultate de o insomnie moldovenească. 

Şi cum ar fi putut să doarmă în urletul Bucureştiului! 
Nopțile ieşene sînt atît de mute, încît din pat asculţi foşnetul 
frunzelor de la fereastra casei pină-n zare, ca spuma unui 
val solitar pe mare calmă; auzi lătratul cîinilor de veghe, din 
ogradă în ogradă, ca o vorbă aspră de străjeri medievali, 
aruncată de pe ziduri de cetate; osebeşti cotco- dăcitul 
găinilor, vaietul cucuvaielor, vîntul, ploile; şi parcă şi 


limpezimea umedă a nopţilor cu lună plină o auzi, ca un 
argint înfiorat de sunet, clopot pur al vastei tăceri ieşene, în 
care numai şuierul locomotivelor şi al sergenţilor de noapte 
vestesc prezenţa vieţii omeneşti. 

Dar Bucureştiul, noaptea, era şi mai îngrozitor sonor, şi 
mai dezarmonic, şi mai destrăbălat, ca somnul oamenilor 
graşi, al căror horcăit e mai năpraznic decît vorba lor 
diurnă, care gifiie, pe cînd somnul grohăie şi rage. Horăi- 
tul nopţii bucureştene era făcut din tramvaie, camioane, 
automobile, trăsuri, a căror trecere necontenită dădea 
clădirilor un tremur nevropat, şi spasmuri epileptice 
lighene- lor şi oalelor abject prezente în măsuţele de 
noapte. 

Andi uitase larma nopţilor bucureştene. Cînd îşi făcuse 
stagiul la Şcoala de artilerie după o zi de marşuri şi de 
călărie, simpla poziţie orizontală însemna somn. Pe-a- 
tuncea, cînd venea seara acasă, adormea automat în clipa 
cînd se întindea pe pat aşa cum închid păpuşile ochii lor de 
sticlă în clipa cînd le culci. 

Dar oboseala de atunci n-o mai avea, şi nu-l mai stă- 
pîinea puterea narcotică a rachiului ei. 

La laşi îşi deprinsese somnul cu un anumit ceremonial. 
Dintăi acorda audienţe sarcastice zgomotelor odăilor 
învecinate, apoi, după ce casa adormea, începeau gindurile 
lui ieşene, toaleta lor nocturnă, şi apoi, cu acompaniamentul 
rustic al nopţilor ieşene, somnul se apropia de el ca o 
corabie de catifea pe puntea căreia se întindea: sultan. 

Nu izbutise să doarmă. Parcă somnul pe care-l aştepta la 
Bucureşti ancorase la Iaşi, în patul gol al odăii lui. 

Regretase din nou Iaşul. Din ce în ce, Iaşul îi apărea ca 
singurul mediu pentru suflet: acolo numai, sufletul trăia, ca 
o carte în biblioteca ei. Bucureştiul nu însemna decît o 
febrilă inactivitate, sau o activitate superficială, o activitate 
de profesii, nu de suflete. 

Cum poţi iubi la Bucureşti? 


Cum poţi avea la Bucureşti - cînd sufletul e mereu 
brutalizat de năvala celora care trăiesc nu cot la cot, ci 
ghiont la ghiont —, reculegerea de celulă monahală în care 
s-aprinde dragostea ca o lumină de candelă pentru icoanele 
secrete, pentru adoraţiile şi rugile solitare? 

Nu puteai fi singur la Bucureşti, nici noaptea. Atunci cum 
poţi iubi la Bucureşti, cînd dragostea e reculegerea cea mai 
lăuntrică a fiinţei, şi cînd Bucureştiul tocmai această 
reculegere ţi-o interzice şi ţi-o sfarmă cu brutalitatea lui 
copitată. 

Bucureştiul, oraşul-bilci! Totul e de vînzare, totul e marfă 
şi toţi sînt negustorii unei mărfi. De asta urlă Bucureştiul cu 
gura pînă la urechi, de asta cetăţenii lui se zbat, aleargă şi 
se ghiontesc în frigurile unei necontenite concurenţe, 
cercînd numai prin zgomot şi stridenţă să-şi atragă clientela 
pentru marfa din baracă; de asta, şi în clipele de 
singurătate din preajma somnului sufletul avea o trepidaţie 
săltată de paiaţă, a cărei sfoară o zmuncea mereu duhul de 
bîlci care stăpînea Capitala. 

Cît de ireal nobilă îi apărea în contrast cu Bucureştiul 
atmosfera Iaşului, de lene aparentă, adică de suflet care 
părăseşte trupul vulgar, lepădindu-l ca pe-o ciubotă 
nemernică. 

Cît de reculeasă, cit de evlavioasă îi apărea atmosfera 
Iaşului, în care sufletul devenea dens, aromat şi amar ca 
fumul opiului absorbit cu respiraţii adînci. 

„„„ Adormise tirziu, abea atunci cînd somnul se pregătise 
să-i înlesnească evadarea din Bucureştiul care-i ţinea trupul 
captiv, trimeţindu-i-o în vis pe Stefana, în casa părintească 
de la laşi, unde dragostea lui o aştepta de cînd plecase, la 
gura sobei din salon, cu ochii spre fereastră. 


* 


Se vede că hotărise Zeul răspîntiilor ca Ştefana să nu-i 
răsară-n faţă niciodată cînd o aştepta, venind pe stradă 


înspre el, ci să apară în inima lui, deodată, în fulger scurt, 
ca o rîndunică atunci intrată în cuibul ei. 

A doua zi - la fel ploioasă - o pîndise de pe la nouă 
dimineaţa, ascuns îndărătul chioşcului de ziare. Inventa- 
riase pe toţii pasagerii Hotelului Excelsior, ieşirea fiecăruia 
dintre ei dînd inimii lui aceeaşi zvicnire brutală pe care 
trupul lor o dădea aripelor uşei de la intrare. 

Şi n-o văzuse nici pe ea, nici pe Matei Velisar. 

Era umilit. Sufletul lui devenise un fel de portar nevăzut 
al hotelului. Şi de la o vreme, fiinţa umedă şi bolnăvicioasă a 
ploii de toamnă, îi strecurase un gind. Ştefana era bolnavă. 
O auzise tuşind într-o cameră de hotel, o vedea apăsîndu-şi 
pieptul îndurerat de tusă, cu miînile ei mici, o simţea 
înfrigurată în camera cu păreţi reci şi indiferenți de spital, o 
simţea singură - şi ploaia văzduhului intrase treptat în 
sufletul lui, aducîndu-i cenuşa stinsă a norilor şi tremurul ei 
umed înfrigurat. 

Venise ora dejunului - a celui ieşan: ora douăsprezece - şi 
Andi, renunţind la aşteptarea zădarnică, se îndreptase spre 
hotelul lui. Îi era sufletul o scrisoare scrisă Ştefanei de 
ploile toamnei şi rămasă în Andi ca într-o cutie de scrisori 
părăsită. Vroia să-nchidă ochii, singur pe patul lui. Nu-i mai 
trebuia nimic alt decît pasivitatea desăvirşită a tristeţii lui, 
cu ploaia la fereastra camerii de hotel. 

Şi deodată se-ntilni ochi în ochi cu Ştefana, simţind-o nu 
în afară, ci în inima lui. Era mai mică decit s-aştepta între 
clădirile Bueureştiului, ş-avea obraji rumeni, umed rumeni, 
nu de toamnă ploioasă, ci de măr ud. Ea îi apucase 
amindouă mîinile, strigîndu-i-le cu o putere sufletească, 
deplin, cald, în timp ce ochii ei mari erau vii ca o mişcare de 
rindunele în cuiburi. Vibra şi-n Andi, şi-n Stefana aceeaşi 
generoasă bătaie de inimă, care-i izola în plină stradă 
bucureşteană, ca între vînturile unui pisc de munte. Nici 
unul, nici altul nu puteau vorbi. În clipa cînd se văzuseră pe 
neaşteptate, fiecare dintre ei se gîndea la celălalt, ca la 
ceva depărtat, aşezat pe zările sufleteşti, - şi deodată 


mîinile lor se-ntilniseră, dînd clipei un miracol sufletesc pe 
care numai tăcerea îl putea cuprinde, în timp ce ochii 
priveau - orbiţi şi increduli - miracolul pe care minile-l 
strîngeau aievea. 

Dar tăcerea întilnirilor lor, zîmbetul lor mare şi strin- 
gerea necontenit vie şi lungă a miînilor erau un spectacol 
insolit în circulaţia bucureşteană, cum ar fi un car cu fin 
oprit în plin Bucureşti, c-un roi de îngeri asupra parfumului 
de vară revărsat din el. 

Feţele trecătorilor se întorceau zîmbind înspre ei, unele 
ironic, altele indignat, căci Ştefana era prea măruntă ca 
mintea fiecărui trecător să nu-i puie subit pardesiu un şorţ, 
şi subt braţ, o geantă cu cărţi de cursul inferior, fiecare 
trecător simțind în el nu înduioşări uitate faţă de sufletul 
care le ieşise înainte ca o troiță a tinereţii, ci atitudini 
profesorale, pedagogic represive. 

O reflecţie răsună tare, înfierînd pe cei care confundau 
străzile Bueureştiului cu Cişmigiul, şi Andi uri Bucureştiul, 
care-i mînjise cu vorbe, ca fumul fabricilor, cerul clipei 
sfinte. 

Dar Ştefana nu auzise nimic. Stringîndu-l de mînă, cu o 
naivitate de logodnică ţărancă, pornise cu el, făcîndu-şi loc 
printe trecători cu o energie pe care numai cei care-o 
văzuseră mergind cu bulldog-ul ar fi putut să i-o bănuiască. 

Intraseră în curtea bisericii Ene. Adică acolo îl dusese 
Ştefana, fără să-şi dea seama, descoperind şi-n Bucureşti 
refugiul din jurul bisericelor, aşa cum la Constantinopol, 
cînd vroia să fie singură, intra în curţile moscheelor. 

Ploua. 

Se aşezaseră lipiţi de zidul bisericii, unul lîngă altul, subt 
straşina protectoare. Cîntau ulucele. Tăcerea din jurul 
bisericii îndepărta Bucureştiul. Andi se simţise, cu Ştefana 
de mină, ca într-o insulă ieşană. 

Ştefana cea dintii vorbise. 

— Andi, ai venit pentru... 

Îi deveniseră ochii gravi, şi obrajii şi mai roşi. 


— „mine? 

— Da. 

Îi strînsese şi mai tare mîna. 

Obrazul lui Andi era palid, argintiu palid; al Ştefanei, 
colorat. Amîndoi tăceau, cu un zîmbet care le ilumina 
trăsăturile. Şi chipurile lor alăturate, în văzduhul 
posomorit, sur, păreau o veche zugrăvire bisericească a 
unor ctitori tineri, atunci răsărită din tencuiala căzută a 
zidului afumat, zîimbind prin veacuri dumnezeirii. 

De atunci începuseră faptele Ştefanei să împresoare viaţa 
lui Andi, intrînd în ea o ceată de voievozi tineri pe porţile 
deschise al unei monastiri. 

După tăcerea şi popasul de lîngă biserică, Andi, dacă s- 
ar fi despărţit de Ştefana, s-ar fi întins pe patul camerii lui 
de hotel, încuind uşa, lăsînd storul, alungind din trupul lui 
orice efort şi energie, ca să-i rămiie sufletul neclintit, 
acoperit de fericire, ca o apă fără valuri împodobită cu 
nuferi: sigilii argintii cu care parcă luna a închis hrisovul 
apelor moarte. 

O urmase pe Ştefana, fericit că-i lingă ea, fericit că-i dus 
de mîna ei, dar stingherit de efortul care urma clipelor de 
tăcere de lîngă biserică. 

Şi nu se plimbau, aşa cum era deprins Andi să se plimbe 
pe străzile Iaşului, cu pas nehotărit, încet, înnodat dc 
necontenite opriri, ca după o înmormintare. Pasul Ştefanei 
era energic. Mergea repede, egal, fără grabă, dar şi fără 
moliciune, necontenit elastic, fără tirşiri, dind o impresie de 
despicare a văzduhului; iar capul Ştefanei, mereu în vintul 
de care nu se ferea, ci, dimpotrivă, părea că-l caută şi că-l 
respiră şi că se bucură de biciuirea lui, amintea avîntul 
chipurilor de proră hărăzite numai spumelor sărate şi 
brizelor marine. 

Alături de ea, Andi se resemnase să fie fericit şi altfel 
decît ar fi dorit. Pasul repede, cadenţa imperioasă, impuse 
de Ştefana şi lui, îi aminteau marşurile de la Şcoala de 


artilerie, actualizind amintiri bucureştene, ceea, ce-i dădea 
o treptată înfricoşare, o impresie de bicisnicie, de 
subordonare unei alte energii. 

Ajunseseră în Piaţa Victoria. Ştefana apucase spre Şosea. 
Văzduhul era încărcat de burniţă ca de un fum. 

Copacii erau grei în văzduhul ploios. 

Şi deodată, Ştefana, parcă absentă pînă atunci, revenise 
lîngă el, regăsindu-l cu o striîngere de mînă şi cu un zîmbet 
al obrajilor ei rumeni şi rotunzi, care deştepta în fumuriul 
toamnei prospeţimi de trandafiri uzi. 

Scuturase lunga tăcere de pînă atunci, împărtăşind lui 
Andi direct, fără sfială, fără şovăire, hotăririle în care ea 
singură îşi pregătea viitorul, dăruindu-i-l. 

Andi trebuia să scrie de îndată părinţilor lui, cerîndu-le 
consimţămiîntul, pe care ea-l va cere chiar la noapte tatălui 
ci. Să nu fie nimic ascuns, nimic dosnic şi ferit în dragostea 
lor. 

Tresăriră în Andi vechile spaime pe care faptele le 
stîrneau în el. Dar imediat se gîndise că altfel o pierde pe 
Ştefana, că iar se-ntoarce singur la laşi, că iar rămîne cu 
şuierul locomotivelor ieşene care pleacă - şi se resemnase 
iarăşi să fie fericit altfel decît ar fi vrut, adică o fericire fără 
de vag, nehotărit şi nebulos. Şi începuse să participe cu mai 
puţină pasivitate ca pînă atunci la pasul Ştefanei. Nu mai 
simţise nici frigul, nici umezeala toamnei. 

Se ridicase o căldură treptată în trupul lui, rumenindu-i 
obrajii, şi parcă pilcurile de copaci scuturaţi, care treceau 
pe lîngă ci, mergeau spre viitoarea primăvară, dezrobiţi din 
veşnicia toamnei. 

De altfel, vorbele Ştefanei aveau, faţă de Andi, darul să 
răstoarne - la Bucureşti, ca şi la laşi - valorile statornicite 
ale noţiunilor, dîndu-le o noutate încîntător mirată. 

„Dragoste” în mintea lui Andi însemna suflet, nu acte, 
singurătate împărtăşită într-ascuns, avind misterul acestui 
„într-ascuns”, nu împărechere în pluralitatea socială şi în 
registrul stării civile, care nu ţine decît contabilitatea 


iubirilor oficializate. Astfel, cuvintele „logodnă”, „căsătorie” 
nu erau situate de Andi în preajma iubirii, ca două porţi şi 
două punți, succesiv deschise şi lăsate pentru intrarea în 
cetatea solitară, ci dimpotrivă, însemnau îndepărtarea de 
iubire, izgonirea ei, închiderea porţilor şi ridicarea punților. 

Asistase şi la logodne şi la nunţi, care-i lăsaseră 
deopotrivă amintiri şi impresii penibile, izolind şi mai 
hotărît de ele icoana iubirii. Sărutul public al logodnicilor cu 
inele pe degete, înconjurați de cupele de şampanie şi de 
privirile convivilor, priviri pe care-ai vrea să le acoperi cu 
frunze de viţă, - îi dăduse-ntotdeauna o contractare 
repulsivă. lar mireasa şi mirele, gătiţi, mireasa-n alb, ca 
lumînările de botez, şi mirele în negru, ţeapăn ca o cutie de 
violoncel cu guler şi manşete albe, priviţi de ochii lucioşi ai 
invitaţilor care nu se uită la ei, ci prin ei, ca prin gaura 
cheii, la ceea ce se va întimpla în ietacul nupţial - îl 
dezgustaseră ca mirosul cărnii crude printre flori. 

Şi iată că aceleaşi cuvinte - „logodnă, căsătorie” - spuse 
de Ştefana, cu buzele ei copilăreşti, în timp ce ochii ei parcă 
priveau cu gravitate fiecare vorbă, renăşteau înnoite. 

Şi iată că se îndrăgostea de aceste cuvinte numai fiindcă 
Ştefana le spusese, dindu-le o nouă semnificaţie în care 
apărea numai graţia Ştefanei, purificind reminiscenţele 
sociale, interzicîndu-le. 

Ştefana nu-şi renegase viaţa ei de pînă atunci, dar îi 
spusese lui Andi că abea de cînd l-a cunoscut îşi dăduse 
seamă că ea nu trăise cu adevărat, că ea nu trăise 
româneşte în ţara ei, laolaltă cu fraţii ei, împărtăşindu-le 
zbuciumul şi amărăciunile, ci oglindise numai, cu o bucurie 
care-i părea vinovată, lumina altor ceruri. Andi trăise numai 
în ţara lui şi în oraşul lui. Ş-acolo, singur, învățase să sufere, 
să se chinuiască, luînd asupră-şi meschinăriile, ipocriziile şi 
laşităţile celorlalţi. Suferise, dar suferinţa era a lui. Pe cînd 
bucuriile ei de pînă atunci nu fuseseră ale ei, izvorite de-a 
dreptul din fiinţa ei, ci fuseseră căpătate, dăruite ei de 
soarele, de viaţa şi de arta ţărilor străine în care trăise. Se 


simţea acoperită de podoabe sufleteşti care nu-i aparţineau 
şi de care se lepăda, dorind să-i aducă lui Andi un suflet 
intact, nou, care începea o dată cu dragostea ei pentru Andi 
şi cu viaţa lor comună. De altfel, bănuia că şi Matei Velisar 
avusese la bătrineţă aceeaşi revelaţie pe care ei i-o dăduse 
mai de timpuriu, şi providenţial, Andi şi spovedania lui. Şi 
tatăl ei trăise printre străini. Se bucurase mai mult decît 
suferise - de asta era încă atît de tînăr - fiindcă în 
străinătate el primea şi alegea numai plăcerile pe care i le 
putea da o ţară, nu şi suferinţele ei, care nu erau ale lui. 

Decăderea treptată a turcilor, de pildă, nu-i îmbătrinea 
inima, fiindcă Matei Velisar la Constantinopol se bucura de 
frumuseţea Bosforului, de muzee, de moschei, de atmosfera 
Stambulului şi de tot ce-i primitor şi pitoresc leneş în 
Turcia, fără să considere, sau fără să ia asupră-şi durerea 
neamului otoman, care se vede robul străinilor în propria-i 
ţară - socotită pitorească de vizitatori - alături de trecutul 
glorios atîrnat în panoplie pentru admiraţia artistică a 
străinilor. 

— Vezi, Andi, cînd intri într-o casă străină în care sînt 
copii mici, aproape-ntotdeauna eşti aliatul lor împotriva 
severităţii părinţilor, care-ţi pare dacă nu absurdă, măcar 
exagerată: trouble fete. Ai vrea tu, străinul de casă, să fie 
lăsaţi copiii să mănînce cîte prăjituri şi bomboane vor, să- 
şi facă de cap. Nu? Au atîta haz copiii cînd se lăcomesc la 
bunătăţi. Musafirii rîd. Părinţii sc supără, şi pe copii, şi pe 
musafiri, fără să le spuie acestora nimic Oare n-au dreptate 
părinţii cînd interzic copiilor lor abuzuri foarte distractive 
pentru musafirii care pretind că aşa-i copilăria: asta în casa 
altora Şi nu e justificată supărarea părinţilor cînd îşi opresc 
copiii să fie bufonii musafirilor? Noi, Andi, tata şi cu mine, 
am fost mereu musafiri în fiecare ţară în care-am stat. Noi 
n-am fost niciodată gazde, pentru că n-am trăit decit în 
treacăt în ţara noastră. Şi ne-am înstrăinat, pierzînd sufletul 
şi mentalitatea de gazdă într-atit, încît şi-n ţara noastră 


sîntem tot musafiri. De asta sîntem nu veseli, asta n-aş 
putea-o spune, dar mai veseli decît alţii, mai fără de griji, 
mai uşori, mai fără de nervii de care-mi vorbeai tu la Iaşi. Şi 
de asta îţi dăm ţie impresia că sîntem aşa de tineri, şi de 
asta, tu, care-ai fost mereu gazdă, eşti atît de altfel decît 
NOI... 

Îi destăinuise că Matei Velisar era un vechi mason şi un 
înalt demnitar în ierarhia masonică. Îi arătase că tatăl ei 
socotise de la o vreme că-i prea platonică dragostea lui 
pentru Moldova, şi că de aceea venise la laşi, ca să 
înfiinţeze o Lojă masonică, dorind astfel ca să participe şi el 
efectiv, nu ca spectator, la viaţa ţării lui. 

— Tata nu-şi închipuia că trecerea lui prin laşi va lăsa o 
Lojă masonică şi pe fata lui. Dar tata, Andi, mă iubeşte nu 
ca pe un obiect de care s-a ataşat, ci ca pe o fiinţă vie, de 
sine stătătoare, aşa că el va înţelege că dragostea mea 
pentru tine e începutul vieţii mele adevărate, aşa cum 
pentru el înfiinţarea Lojei masonice moldoveneşti e întiia lui 
faptă adevărată. Noi doi, tata şi cu mine, am trăit mereu 
alături Ne despărţim unul de altul. Vom suferi. Dar sînt 
fericită, nu ştiu de ce, poate că superstiţios, că dragostea 
mea începe cu un sacrificiu, că trece peste inima mea. 

Andi ascultase de-a lungul acelei amiezi ploioase replica 
spovedaniei lui de la Iaşi, cu o fericire mirată, care se 
adăuga la fericirea dragostei împărtăşite, fără să fie una şi 
aceeaşi. Crezuse că Ştefana îl dispreţuia. Crezuse că 
singurul sentiment pe care putea să-l deştepte în ea era 
mila, cu laşităţile ei, pe care le cunoscuse şi el atunci cînd 
simulase îndemnat de milă numai că împărtăşeşte 
dragostea cu necontenite lacrimi a Magdei Boldur. 

Crezuse că dragostea lui pentru Ştefana îl va 
desolidariza, îl va dezrădăcina din laşul natal şi din familia 
lui, făcîndu-i-le odios străine. Şi iată că, dimpotrivă, vorbele 
Ştefanei creau un nou echilibru, o nouă legătură între el şi 
laşi, între el şi familia lui, dîndu-i o îngăduinţă 


înţelegătoare, mărinimos înţelegătoare, şi pentru el şi 
pentru ceilalţi, îngăduinţă care nu pornea de la o idealizare 
a Iaşului atunci cînd îl vedea de departe, ca în clipele de 
singurătate bucureşteană, ci de la o considerare veridică a 
Iaşului, aşa cum era, cu nobleţa şi mizeria lui, cu trecutul şi 
scăpătarea lui, cu ipocriziile şi sincerităţile lui, cu 
aparențele şi cu ceea ce ele ascundeau. 

Exemplul „gazde-musafiri” cu cele două atitudini pe care 
le implica - îi lămurea în sfîrşit, simplu, natura 
zbuciumărilor lui ieşene. 

Era gazdă. Suferise şi suferea din pricina tuturor 
realităţilor care puteau distra pe musafiri, părindu-li-se 
acestora pitoreşti. Şi permanenţa zbuciumărilor lui dovedea 
realitatea moldovenească şi specificul ieşan al sufletului lui. 
Nu era un indiferent, un nesimţitor, un suflet impermeabil 
la cele din jurul lui, ci dimpotrivă, cu toţi porii sufleteşti 
deschişi, absorbea mereu viaţa mediului în care se născuse 
şi trăia suferind, deci trăind efectiv. 

Aşadar exista, nu era o ficţiune mascată în balul mascat 
ieşan. Ştefana îl demascase, arătîndu-i ca în oglindă o faţă 
care era a lui nu împrumutată, nu mască făţarnică; o faţă 
vie, omenească, în care nu era numai dragostea lui pentru 
Ştefana ci o viaţă adevărată, trecut şi viitor. 

Şi dorinţa Ştefanei devenise de la o vreme gemăna 
voinţei lui. El, care nu dorise şi n-ar fi dorit niciodată fapte 
categorice, chiar în dragostea lui - pe care, după ce-o 
văzuse împărtăşită, ar fi lăsat-o vagă, nedeterminată în 
viitor, resemnat să hotărască fatalitatea în locul lui —, 
devenise părtaşul înfrigurat al hotăririlor Ştefanei, avind 
impresia că nu sînt ale ei, ci ale lor, rostite numai de 
Ştefana. 

Dorea şi el, adică vroia, logodna imediată şi căsătoria 
grabnică. Apoi licenţa, o carieră provizorie de profesor 
sccundar în timpul căreia să-şi treacă doctoratul, apoi o 
catedră la Universitate, şi viaţa, viaţa liberă, creatoare, 
alături de singura fiinţă care-i descuiase sufletul, eliberînd 


marile sincerităţi şi adevăruri, aerisindu-l, dîndu-i mirări de 
renaştere şi-o energie proaspătă. 

Şi devenise parcă mai grăbit decît Ştefana. Abea aştepta 
să scrie părinţilor lui - n-avea nici o grijă în privinţa 
răspunsului lor; ştia perfect cît de enigmatic le apărea, cît 
de epataţi erau de fiinţa lui, pe care-o socoteau altfel decît a 
lor, cîtă energie taciturnă îi atribuiau, ca voința lui de-a se 
căsători cu Ştefana să nu fie respectată de ei. 

Lîngă Ştefana avea mereu impresia că-i stăpînul Iaşului; 
simţea că-l are în mină, că-l poate oferi Ştefanei ca pe-o 
miniatură a castelului său personal. Iaşul devenise un fel de 
jucărie, ca oraşele văzute din aeroplan. Simţea că-i al lui, că 
ieşenii sînt ai lui, că viitorul, la Iaşi, e al lui; se vedea cu 
Ştefana pe străzile Iaşului, salutat adînc de toţi trecătorii, 
arătîndu-i tot ce era vrednic să fie văzut de ea, explicîndu-i 
ruinele Iaşului şi podoabele lui, prezentindu-i numai pe 
puţinii ieşeni care ar fi meritat această cinste. Îşi presimţea 
viitorul ieşan, alături de Ştefana, ca o plimbare pe subt 
arcuri de triumf, printre înclinările umile ale ieşenilor lui. 

Ajunseseră dincolo de Băneasa. Ştefana se oprise 
deodată. I se desprinsese călcîiul de la o gheată. Îl luase în 
mînă, devenind deodată tăcută. Andi o ajutase să meargă, 
ţinînd-o de subţioară. Şchiopăta, cu paşii dezechilibraţi de 
gheata fără călcîi. Intraseră la un canton. Femeia de acolo îi 
poftise înlăuntru, surizîndu-le serviabil, obişnuită, se vede, 
să adăpostească multe idile rătăcite pe acolo, cu rezultate 
mănoase pentru sărăcia ei. 

În timp ce femeia căuta să bată călcîiul la loc, Ştefana şi 
Andi se aşezaseră unul lingă altul pe laviţa odăiţei strimte. 
Ardea focul în sobă. Ştefana nu mai vorbise de loc. Privise 
focul cu ochii ei, care în unele clipe, şi mai aies în faţa 
focului, căpătau fixitatea hieratică a ochilor de buhnă. 

S-auzea ploaia picurînd. 

Andi simţise o întristare treptată, fără să ştie de ce. Parcă 
îl părăsise Ştefana. Nici nu-l privea, nici nu-i vorbea. 


Era ceva ghemuit, sălbatec în atitudinea ei. 

După o lungă tăcere, Ştefana aprinsese o ţigară. 

Fuma grav şi concentrat ca ţigăncile, părînd, la lumina 
flăcărilor din sobă, că îndeplineşte un rit în legătură cu 
adoraţia pentru foc a primitivilor. 

Apoi se întorsese către el, privindu-l cu o ciudată 
umilinţă, cu fruntea aplecată. 

— Mi-e frică, Andi. Tu poate ai să rizi! Eu sînt 
superstiţioasă. Tocmai cînd eram mai fericită lîngă tine, s-a 
întîmplat ceva... 

— Ţi-a căzut călcîiul! 

— Da, mi-a căzut călciiul. Şi a trebuit să ne oprim. 
Cineva ne-a oprit: n-a vrut să mai merg alături de tine. 

Andi zimbise, strîngîndu-i mîna cu ocrotitoare afecţiune. 

Ştefana oftase, şi-i zîmbise lung, cu ochii umezi. 

Apoi, după citeva clipe de nedumerire, Andi simţise un 
miros de carne arsă. 

Abea atunci văzuse: cu virful ţigării aprinse, Ştefana îşi 
arsese adînc, fără să spuie o vorbă, pieliţa încheieturii 
braţului. 

— Vai! E... 

— „barbar! zimbise Ştefana, în timp ce Andi îi săruta 
arsura. 

Ştefana respirase adînc. 

— Lasă, Andi, nu fi supărat, asta are să ne poarte noroc. 
I-am dat celui care ne-a oprit o durere de-a mea... Prostii! 

Plecaseră de-acolo cu acelaşi pas de marş. 

Şi pornise veselă, călăuzindu-l pe Andi, uitînd parcă tot 
ce se întîmplase pînă atunci. 

Întîlniseră în calea lor un fel de trestii violent portocalii, 
care în atmosfera cenuşie păreau razele unui soare izbucnit 
din pămînt cu o dîrză vigoare. Ştefana se oprise, zmulgind 
cîteva vergi subţiri, elastice, luminoase în ploaie. Îi dăduse 
lui Andi cîteva, oprindu-şi-le pe celelalte. 

Îl încînta tot ce era copilăresc în mişcările ei neaşteptate, 
după vorbele grave şi hotăririle categorice. 


Ştefana descoperise că-i era foame. Intraseră înar-o 
lăptărie, unde mîncaseră pe-o masă de lemn, cu o poftă 
ţărănească, ouă fierte, iaurt şi cornuri, privindu-se unul pe 
altul cu ochi care îmbrăcau în aur tot, ca soarele. Apoi 
cumpăraseră mere de la un oltean, umplindu-şi buzunarele, 
mîncîndu-le pe stradă în nasul trecătorilor serioşi. 

O întovărăşise pînă la hotel. Se opriseră în faţa uşei, cu 
vergile portocalii în miîini, cu o însufleţire zîmbitoare pe 
obraji, amîndoi parcă venind de la înviere cu lumînări de 
Paşti în mini. 

Se despărţise de Ştefana - trebuiau să se întilnească a 
doua zi, dis-de-dimineaţă - cu o nevoie de mişcare 
asemănătoare cu a celor care după ce au mers mult cu 
automobilul nu se pot odihni pe nici o canapea de-acasă, pe 
nici un pat, pe nici un fotoliu, absenţa vitezei din aceste 
mobile stătătoare fiind în categoric dezacord cu nevoia lor 
de viteză, astfel fiindu-le interzisă odihna de care au nevoie. 
Se suise într-un taximetru, ducîndu-se la gară. Acolo, în 
restaurantul gării, scrisese pe nerăsuflate —parcă dictată 
de cineva care se plimba pe lîngă el —scrisoarea cea mai 
importantă, cea mai hotăritoare pentru viaţa lui din cîte 
scrisese pină atunci. Se vede însă că scrisoarea luase 
naştere în timpul plimbării cu Ştefana, căci ritmul ei era al 
paşilor Ştefanei. 

Mărturisea părinţilor lui dragostea pentru fata lui Matei 
Velisar, destăinuindu-le fără înconjur şi criza sufletescă pe 
care o curmase apariţia Ştefanei. 


„Dragii mei părinţi, 


Afecţiunea care-o am pentru voi, şi amintirea înduioşată 
şi înfricoşată a durerii voastre, acum doi ani, cînd m-aţi 
trimis la Agapia, convinşi că sînt grav bolnav, m-a împiedicat 
să vă împărtăşesc deprimarea care mă stăpînea în ultimul 
timp, şi care din clipă în clipă, simţeam că va depăşi hotarul 
sufletesc, devenind boală, apatie fiziologică, neurastenie, 


nebunie, sau mai ştiu eu ce, deznădăjduind speranţele pe 
care le-aţi pus în mine şi marea voastră dragoste 
părintească, gata la orişice fel de sacrificii. 

E de prisos acum, cînd criza a încetat, să vă mai alarmez 
retrospectiv. Ajunge să vă spun că voinţa mea devenise 
neputincioasă, că se friminţa din ce în ce, că învăţătura şi 
viaţa îmi apăreau zadarnice, sterpe, lipsite de orişice 
semnificaţie, deşi mintea căuta să mă convingă de 
contrariul. Dar pe un om care şi-a pierdut pofta de mîncare, 
de pildă, nu-l poţi convinge cu argumente să o recapete. 
Simţeam că mă pîndea nebunia sau sinuciderea. Şi deşi aş fi 
avut datoria să vă previn pe voi, părinţii mei, care niciodată 
nu mi-aţi precupeţit afecțiunea şi solicitudinea voastră, mă 
simţeam incapabil să vă alarmez. Eram închis într-un fel de 
cămaşă de forţă care-mi inteizice orişice fel de acţiune 
normală. 

Slavă Domnului! A trecut. Şi bucuria acestei eliberări se 
gindeştc la voi, la bătrineţea voastră, poate şi mai mult decît 
la mine. Recunoştinţa voastră, însă, să nu se îndrepte către 
Dumnezeu, ci către Ştefana Velisar, pe care în această clipă 
îndrăznesc s-o numesc în faţa voastră, bunii mei părinţi, 
logodnica mea. Ea vi l-a redat pe fiul vostru, aşa cum îl 
vedeaţi, aşa cum îl doreaţi, om întreg, om teafăr, în stare să 
vă ducă mai departe numele, pe care i l-aţi dat ca o flacără 
vie, nu ca o cenuşă moartă. 

Vedeţi, dragii mei părinţi, dragostea mea pentru Ştefana 
Velisar nu are semnificaţia grațios futilă a îndrăgostiţilor de 
tinereţă, carc joacă un fel de jeux de grâce cu inele de 
logodnă în loc de cercuri de catifea. 

Ştefana Velisar a apărut providenţial în casa voastră şi în 
viaţa mea. Ea mi-a adus energie, poftă şi credinţă în viaţă 
tocmai în clipa hotăritoare cînd dispariţia lor putea să 
însemne dispariţia mea. 

Veţi obiecta poate - deşi vă ştiu generoşi, lipsiţi de astfel 
de meschinării odios burgheze - că n-am încă o carieră, că 
sînt student, că din punct de vedere material atirn încă de 


voi. Dar să spunem atunci toţi trei, solidari: <«Slavă 
Domnului că nu sîntem muritori de foame! Slavă Domnului, 
în casa noastră poate trăi încă un copil al nostru, cel mai 
scump, fiineă numai graţie lui îl mai păstrăm pe cel care era 
gata să piară.» 

Nu cutcz - vă iubesc prea mult, şi cred în voi fără rezerve 
- să spun vorbe care v-ar părea ameninţări: dar dacă 
Ştefana n-ar găsi locul ei în inima şi în căminul vostru, şi eu 
l-aş pierde pe-al meu. Vă rog din tot sufletul să-mi iertaţi 


această absurdă presupunere, nejustificată de nici un act 


al vieţii şi al afecțiunii voastre pentru mine; această 
presupunere nu v-atinge pe voi, care sînteţi deasupra «ei; 
rămîne, aşa cum şi este, o palmă meritată pe propriii mei 
obraji. 

Dar fiindcă sînteti părinţii mei, şi fiindcă viitorul meu e 
fireasca voastră preocupare, ţin să vă arăt care e 
semnificaţia căsătoriei mele timpurii pentru cariera mea. 
Închipuţi-vă - ipotetic - că de acum înainte ar trebui să 
trăiesc la laşi, depărtat de Ştefana, care l-ar urma pe tatăl 
ei la Constantinopol, admiţind c-am fi legaţi chiar prin 
logodnă, căsătoria urmînd să se facă abea după ce aşaveao 
carieră. 

Aş mai putea avea eu libertatea necesară muncii 
intelectuale, chietudinea pe care această muncă o implică 
atunci cînd aş şti că între Ştefana şi mine e Marea Neagră, 
că Ştefana în fiecare clipă poate trece prin primejdii, că 
poate fi bolnavă, că poate fi tristă? 

Pun în talerul unei balanţe ideale cariera mea, viitorul 
meu, şi în celălalt taler o singură lacrimă de-a Ştefanei: şi 
parc-aş pune o stîncă, pe cînd din celălalt taler a zburat un 
fulg. Această balanţă ar fi inima mea, atunci cînd aş fi 
despărţit de Ştefana, fiindcă viaţa, puterea de muncă de la 
ea îmi vin, sînt un dar masiv al ei. Alături de mine, Stefana 


înseamnă puterea de-a voi şi de-a dobîndi tocmai ceea ce 
voi doriţi: un viitor care să vă facă cinste. 


Aştept răspunsul vostru cu o linişte şi o încredere care- 
mi dovedesc încă o dată că sînt nu numai copilul numelui 
vostru, ci şi al sufletelor voastre. 

Andi” 


Expediase scrisoarea printr-un ieşan, prieten de-al 
familiei Danielescu, găsit în trenul care pleca la Iaşi, cu 
rugămintea de-a o trimite la ei acasă dis-de-dimineaţă. 

Mîncasc la restaurantul gării cu o grabă preocupată, 
care-i dădea înfăţişarea celor care mănîncă alarmaţi de 
plecarea apropiată a trenului. 

Plccase de la gară pe jos, simțind o nevoie de activitate 
pe care nici lunga plimbare cu Ştefana nu i-o îndestulase, 
nici scrisoarea către părinţi. 

Sufletul lui, în acele clipe, era mereu zguduit, cum sînt 
gările mari, răspîntii de plecări şi sosiri ale trenurilor 
vertiginoase. Se încrucişau în el proiecte de viitor, repezi, 
felurite, bogate, toate considerate cu un dominator 
optimism de generalisim călare în faţa căruia defilează 
armatele. 

Însufleţirea Bucureştiului nocturn îl mulțumea, fiindcă o 
subordona propriei lui înfrigurări. Uitase ploaia care 
înnegrise trotuarele şi străzile, dînd Bucureştiului lespezi 
ca de lavă întunecată. Paşii agresivi ai trecătorilor nu mai 
contraziceau brutal cadenţa ieşană a paşilor săi, deveniți şi 
ei parcă bucureşteni. Crişmele şi berăriile periferice, violent 
fardate de electricitate, nu mai jigneau în el dorinţi de 
penumbre şi tăceri. Nu mai simţea melancolii de gondolă 
ieşană, deprinsă cu lenea de lagună a vieţii ieşene, tîrîtă în 
fierberea de fluviu cu cascade a Bueureştiului. Sufletul 
ieşan dispăruse din el ca o migrenă care-l sensibiliza la 


zgomote şi la lumini prea tari, lăsîndu-l să participe acum, 
fără-ncruntări, fără efort şi fără nervi, la hurducarea 
bucureşteană. 


— Bună dimineaţa, Andi. Veste bună! 

Îi strigase de departe vorbele care cîntau în inima ei, 
alergînd spre el cu obrajii aprinşi, împletită parcă toată din 
zurgălăi şi cireşe de mai. 

Îi venise s-o ia în braţe c-o mişcare de bunic care culege 
tinereţea de zulufi, obraji aprinşi şi salt într-un picior a 
nepoţelului care-l întimpină. 

Îi strînsese mînile întinse, care vibreau în mînile lui cu 
zornăitul brăţării care părea cintecul de cuiburi al 
prospeţimii ei de zori. 

Se priviseră ochi în ochi, şi deodată Ştefana se înnoise 
copilăreşte subt ochii lui, cu un alt zîmbet. 

— Vai, Andi, ce frumos eşti! 

Ridica din inima lui, cu fiecare vorbă, cu fiecare expresie, 
calde culori de răsărit de soare în aburi de rouă. 

Porniseră iar, mînă-n mînă, călcînd pe un pămînt care 
avea o veselie de argint sunat de limbi de clopot tînăr. 

Şi se-ntreba mereu un glas în Andi: „Oare e a mea?” 

Şi o privea mereu cu ochii care-o strîngeau mereu în 
braţe incredule. 

Le trebuia amîndorora tăcere, tăcere lungă, lăsîndu-şi 
fericirea să se împletească singură din simpla strîngere a 
mînilor nedespărţite, care puneau în sufletele lor mereu 
cununi, ca luna călătoare în oglinda apelor. 

Ploua mereu. Ei şi? 

Treceau printre tramvaie, camioane şi trăsuri. Ei şi? 

Un cîntec nu era în calea lor, o floare. Ei şi? 

Nu vedeau nimic. Priveau, ca regii magi porniţi spre 
Bethleem, lumina unei stele care le zimbea, căci se născuse- 
n iesle-o dragoste care-nnoia pămîntul. 


Tîrziu, departe, dincolo de Băneasa, în ploaie, ca în 
coardele unei harfe în care numai ei erau cîntec, Ştefana îi 
spusese: 

— Andi, a fost mai greu decît credeam... Mult mă iubeşte 


papa. 


Mîncase împreună cu Ştefana şi cu tatăl ei, subt ochii lui 
Matei Velisar, ca subt un nour negru plin de grindină. 

Matei Velisar nu-l primise cu braţele deschise şi ochii 
umezi, cum s-aştepta Andi, spunîndu-i: „Mi-am dat inima 
Moldovei, acum văd că-mi ia şi fata”. Căci Andi - de cînd 
Ştefana-i transmisese dorinţa tatălui ei de-a-l cunoaşte şi 
invitaţia la dejun - îşi construise în minte scena întrevederii, 
diîndu-i un caracter teatral. 

Matei Velisar îl primise cordial în odaia lui - în care 
răsunase mai întîi miîrîitul bulldog-ului —, întinzîndu-i mîna, 
nu deschizîndu-i braţele, poftindu-l să ia loc pe unicul scaun 
al odăii de hotel, el aşezîndu-se pe pat, cu Stefana cînd 
lîngă el, cînd lîngă Andi. Nu vorbise nimic despre logodnă, 
nu-l întrebase nimic în privinţa studiilor şi a intenţiilor lui: îl 
tratase ca pe un simplu musafir, mortificînd de la-nceput 
sentimentalismul destinat de Andi acestei întilniri. 

În timpul întrevederii, fuseseră două apăsări ostile în 
odaie: a bulldog-ului trimis subt pat de glasul Ştefanei, şi a 
nevăzutului din fiinţa lui Matei Velisar. Şi parcă numai 
prezenţa Ştefanei îl apărase de saltul stăpinit al celor doi 
bulldog-i. 

De altfel, însăşi odaia lui Matei Velisar nu-l punea la 
îndemînă pe Andi. Domnea ceva milităresc în dezordinea 
boemă a odăii locuită de Matei Velisar. Revolvere de mai 


multe forme şi calibre, desfăcute piesă cu piesă, făceau o 


baie de benzină alături de cutii de cartuşe. lot felul de 
pielării atîrnau în cuier şi pe marginea patului: mai multe 


zgărzi de-ale cînelui, curele, cravaşe, tot felul de cingă- tori, 
bretele de piele, măânuşi de piele. 

S-ar fi spus că omul acesta avea cultul pielăriilor şi al 
mirosului lor de cazarmă. Şi toate aceste curelării erau 
proaspăt ceruite şi lustruite. Se vedea pe masă o cutie cu 
ceară albă şi mai multe perii de unghii înroşite şi înnegrite, 
afectate exclusiv lustruitului pielăriilor. Şi pe aceeaşi masă, 
pe care era aruncată şi o zgardă formidabilă cu rozete de 
alamă strălucitoare ca ale roşiorilor la paradă, răsăreau 
sumedenii de flacoane cu parfumuri, loţiuni, colonii, apă de 
toaletă, embrocaţiuni, oţeturi de fricţiuni, o butelie plină pe 
jumătate cu frunzuliţe aromate şi cui- şoare, instrumente 
hirurgicale strălucitoare pentru îngrijirea unghiilor, piei de 
căprioară înroşite pe alocurea, pentru lustruirea unghiilor, 
tot felul de cutii de pudră, crăvâăţi fastuoase cu luciri de 
vitralii în snopii lor mătăsoşi, inele de aur, brățări de aur, 
peceţi mari alături de bastonaşe de ceară colorată, nasturi 
de manşete, brelocuri, boambe de fildeş sculptat, un fişic de 
monocluri, cilimbistre epilatorii, o icoană rusească de argint 
sur, o navaja spaniolă, gulere crohmolite, batiste - şi scrum 
de ţigări. Scrumul de ţigări era în odaia lui Matei Velisar ca 
o ninsoare; pretutindeni apărea - subt pat, în papucii de 
subt pat, pe covor, pe măsuţa de noapte, în lavoar, pe 
fereastră. Desigur că şi-n dulapuri şi-n geamandane ai fi 
găsit scrum dacă nu şi-n buzunarele tuturor hainelor, căci 
scrumelniţa, unica, săpată într-o copită de cal încadrată cu 
argint, era deşartă. 

Şi mai avea şi-o muzică odaia lui Matei Velisar: o maşină 
electrică de călcat, întoarsă pe dos, proptită între două 
străchini ţărăneşti, deasupra căreia, într-o oală de metal, 
fierbea apa cîntînd ca-n samovare. lar alături, un ceainic cu 
trompă de elefant aştepta, se vede, plin cu esenţă de ceai. 

Era un ciudat amestec de femeiesc şi de milităresc în 
această odaie stăpinită de anarhia dezordinei. Cînd te-aş- 
teptai s-apară ordonanța c-un „să trăiţi” şi o supremă bătaie 


de călcîi, cînd să răsară camerista cu fierul de frizat 
răspîndind miros de hîrtie arsă şi de păr despletit. 

Şi în sfîrşit, deasupra patului, pe părete, atirna un ciudat 
lanţ de aur, făcut din paftale cu desemne şi inscripţii 
simbolice, de care spînzura un vultur de aur cu ochi de 
rubin. 

Andi nu ştiuse ce atitudine să ia în această încăpere cu 
caracter contradictor. Se aşteptase să-l găsească pe Matei 
Velisar cu braţele deschise şi ochii umezi într-o cameră 
normală de hotel - şi iată că se aflase într-un decor ciudat, 
într-o atmosferă de bric-â-brac, dar vie, în faţa unui om 
care era tatăl Ştefanei pentru ea şi faţă de ea, dar pentru 
Andi era un om corect cît se cuvine, afabil cît trebuie, ai 
cărui ochi bombaţi şi negri îl fixau făţiş, inti- midîndu-l, 
paralizîndu-l. 

Erau ciudaţi ochii lui Matei Velisar. Trăiau cu intensitatea 
acelora care răsar din găurile unei măşti, dînd celor priviţi 
impresia că sînt descoperiţi, cu sufletul gol, demascaţi, în 
faţa ochilor care-i fixează prin mască. „Ochi de inchizitor” îi 
numise Andi, simțindu-se ostenit subt privirea lor. 

Mîncaseră toţi trei jos, la restaurantul Hotelului Ex- 
celsior. Ştefana se coborise cu şalul ei venețian pe umeri, 
dezmierdînd în treacăt mîna lui Andi. În timpul dejunului, 
de cîteva ori Andi se simţise privit de ochii lui Matei Velisar, 
priviri care-i fringeau timplele apăsîndu-i-le, ca două peceţi 
fierbinţi. Mîncase fără poftă, mereu intimidat, incapabil să 
înceapă o conversaţie, avind mereu impresia că e 
dezacordat ca un pian de cafenea, că nu-şi poate găsi 
sunetul, că toate vorbele lui sună falş. Tăcuse deci, regre- 
tînd dejunul de la lăptărie cu Ştefana. 

Matei Velisar mincase cu poftă un biftec în sînge, aproape 
crud, preocupat numai de biftec. Uneori numai, ochii lui şi 
nările lui umflate o clipă păreau c-abea îşi stăpinesc un larg 
zîmbet: în acele clipe îndrepta spre Andi o căutătură 
compătimitoare, pe care de îndată o abătea asupra 
biftecului tăiat cu mişcări sigure. 


Vorbise numai cu Ştefana, cu un efort vădit de la o vreme 
de-a vorbi neîncetat pentru a acoperi tăcerea celorlalţi doi 
comeseni. Pînă cînd Andi o văzuse surprinzîind una din 
privirile - de la Andi la biftec şi de la biftec la Andi - ale 
tatălui ei. Se înroşise deodată, cu o dungă pe frunte, cu 
sprîncenele încordate, căutînd ochii lui Matei Velisar. Se 
întîlniseră ochii lor gemeni atît de dur, că Andi clipise 
pentru ei. 

Andi simţise îngrozit că se putea întîmpla orice. Aceeaşi 
vină se umflase pe fruntea unuia şi-a celuilalt. Uitaseră 
restaurantul, masa, pe Andi, uitaseră tot. 

Şi se-ntîmplase ceva la care Andi nu s-aştepta. Matei 
Velisar luase mîna Ştefanei, sărutîindu-i-o cu o evlavie care 
depăşea curtenia gestului în sine. Şi Stefana, cu ochii 
deodată blinzi, sărutase la fel mîna tatălui ei. De-atunci 
glumiseră amindoi. Şi cînd se urcaseră sus, pe scara 
hotelului, Matei Velisar dezmierdase c-o bătaie uşoară de 
palmă - ca pe miînji - umărul lui Andi, ridicînd din umeri, 
fără să-l vadă nici Andi, nici Ştefana, care mergeau ţinindu- 
se de mînă înaintea lui. 


* 


Intraseră în odaia Ştefanei. Ş-acolo se prefăcuse 
atmosfera de pînă atunci. 

Cîteva nimicuri aruncate prin odaie o făcuseră să nu mai 
aparţie hotelului, ci Ştefanei, ca un cort adus de ea din 
Orient. Masa era acoperită cu un şal negru tivit cu pătrăţele 
colorat ţesute, care aminteau desenul şi culorile fluturilor 
de noapte, cu fastul lor de pulberi cărămizii, negri, cafenii şi 
aurii, catifelat îndulcite. Pe masă, un vas de aramă, avînd 
forma lalelelor răsfrînt înflorite, aştepta scrumul ţigărilor 
lui Matei Velisar. O plumieră persană, de muşama, pe care 
erau pictate pere galbene, frunze verzi şi pasări rotunde cu 
pliscul în dulceaţa perelor, părea o crenguţă în care cînta şi 
ridea vara, atunci desprinsă din pom şi căzută pe masă, cu 
păsări, soare, frunze şi fructe cu tot. 


Un şal acoperise patul cu jarul lui amestecat cu pete 
negre, amintind risul roş cu ochi negri al harbujilor 
deschişi; alt şal răsărise cu galben, roş şi linii negre, ca un 
cring de toamnă la fereastră, pe păretele de care era 
alăturat patul. lar pe speteaza patului, la căpătii, şiraguri 
de mărgele sclipeau şi şerpuiau, unele de sticlă albăstruie 
cu vinişoare şi pulverizări de aur, altele de chilimbar, altele 
de santal, altele tărcat zmălţuite, altele verzi, altele roşii, de 
mărgean rotund, altele naiv albastre, ca acelea pe care 
parcă-n Orient cerul însuşi le atîrnă de gitul măgăruşilor - 
delaolaltă materializind tot ce era copilăresc în somnul 
Ştefanei, adevărat norod de gnomi hazlii, fraţi cu cărăbuşii 
pîntecoşi şi cu bondarii înzeuaţi, înconjurind cu, rîsul veşnic 
al culorilor visurile capului de copil. 

Într-un colţ al odăii, cuierul hotelului devenise un fel de 
negustor ambulant atunci sosit din Oriunt, călare pe 
măgăruşul ce-l aştepta la poartă. Era acoperit cu bucăţi de 
şaluri, cu briie turceşti, cu halate de Brusa cu glugă moţată, 
cu fuste albaneze care au cozi de păuniţe, cu halate de 
hoge, stins bronzate, şi cu tot soiul de ştofe, de eşarfe şi de 
imbrăcăminţi multicolore, care aminteau toamna în păduri, 
vitraliile moscheilor, balurile costumate, apusurile de soare, 
lanternile magice, ouăle de Paşte, cutiile de bomboane acre, 
luminile porturilor şi zestrea scamatorilor orientali, dînd 
atmosferă de graţioasă vrăjitorie şi înflorit descîntec 
Ştefanei, care, aşezată pe şalul de pe podea, începuse să 
prepare cafeaua neagră, suflind cu gravitate în flăcările 
violete care dănţuiau în jurul ibricului dus şi adus de mîna 
ei miniaturală deasupra jocului lor de iele mărunte. 

Şi Matei Velisar, şi Andi intraseră în odaia Ştefanei, şi o 
priveau pe Ştefana. 

Atit. 

Antagonismul rămăsese în odaia cu miros de pielărie şi 
parfumuri a lui Matei Velisar, ca o spadă vegheată de 
bulldog-ul cu chip hîit de monstru chinezesc sculptat în 
bronz masiv. 


Matei Velisar se aşezase pe o laviţă scundă. Andi se 
aşezase de-a dreptul jos, pe şalul care-acoperea podeaua, 
descoperind atunci priveliştea podelii, uitată din copilărie. 
Căci oamenii mari trăiesc în case subt altă latitudine decît 
copiii. Oamenii mari trăiesc sus, adică între dulapuri, 
oglinzi, ferestre, cu coatele pe mesele de cetit şi de jucat 
cărţi, în fotolii, pe scaune, pe canapele. Podelele, covoarele, 
picioarele şi dedesubtul meselor rămîn copiilor, aşa cum 
ierburile sînt ale gîngăniilor mărunte - greieri, furnici, 
cărăbuşi, cosaşi —, nu ale copacilor care trăiesc între ei, 
sus, numai cu piciorul printre ierburi. 

Coboriîndu-se pe podea, în timp ce Ştefana prepara 
cafeaua neagră lîngă el, Andi regăsise sufletul lăsat pe 
covoare al copilăriei mici. Parcă aşezîndu-se pe jos nu-şi 
părăsise numai înălţimea de om mare, dar şi vrista, intrînd 
într-o vristă fragedă, care aştepta cartea de poveşti cu zmei 
şi cu baluri, şi, negăsind-o, privea cu-aceiaşi ochi cu care- 
ar fi cetit poveştile, văzîndu-le, prezenţa de poveste a 
Ştefanei: părea atunci adusă de covorul zburător al 
basmelor arabe, gata din nou să zboare în văzduh cu 
atmosfera de miracol, lăsînd în locul ei o cameră 
numerotată de hotel şi-un Andi deşteptat din somn, 
frecîndu-şi ochii. 

Băuseră cafele negre în ceşti mari, fumaseră, vorbiseră, 
şi parcă nu şedea Ştefana, cu picioarele turceşte- 
ncrucişate, numai pe şăluţul care-acoperea podeaua, ci şi-n 
sufletele celor doi bărbaţi, dindu-le şi sufleteşte graţia 
intimităţii din odaie, reculegerea unei moschei în miniatură- 
n care hogele era o fată, şi Allah - un mare zîmbet. 

Abea atunci o auzise Andi pe Ştefana povestind, nu ca la 
ei acasă, în salon, înconjurată de familia lui Andi, care o 
interoga mereu. Acolo, lingă tatăl ei şi lîngă Andi, avind în 
faţă tava de aramă cu ibricul de cafea, în care parcă nu 
numai cafeaua, ci şi vorbele şi le fierbea, din care tot 


fierbinte răsărea acelaşi Orient, care născuse şi cafeaua - 
povestirile Ştefanei aveau altă pasiune, ş-altă vervă. 

O ascultau. 

Povestea cu buze atit de pofticioase că parcă sufletul îi 
aducea mereu tăvi cu piersici, tămiioasă şi banane, rodii şi 
smochine, răsturnîndu-i-le coapte, scăpărînd de viespi. 

Toate istorisirile ei erau situate în porturi: Marsilia, 
Constantinopol, Neapole, Alexandria. Ochii ei erau mereu în 
faţa unei mări acoperită de vapoare, bărci, corăbii, şi parcă 
de asta erau şi mai mari fiindcă necontenit priviseră 
orizonturi deschise în faţa cărora sufletul mereu şedea, 
dînd ochilor o perspectivă pururi vastă. 

Vorbea cu pasiunea vizionară a povestitorilor orientali 
care, aşezaţi la o margină de drum, subt un palmier în care 
se schimonoseşte o maimuţă şi cîrîie un papagal, istorisesc 
orientalilor adunaţi la gura lor ca la a sobei minciuni şi 
născociri înscrise cu cerneluri colorate în ochii şi în 
sufletele celor ce-i ascultă. 

Cînd nu-şi găsea cuvintele româneşti, vorbea franţuzeşte, 
amestecînd şi accentul marseiez cînd descria portul 
meridional, şi vorbe turceşti, şi exclamaţii arabe - ceea ce 
dădea vorbelor ei o însufleţire pestriță de port în care se 
încrucişează rasele. 

Le descrisese vioi, cu ritmul săltăreţ al cîntecelor de 
țimbal, vechiul port al Marsiliei, căţărat deasupra golfului, 


murdar cu _ trufie şi zdrenţăros cu fast, ca făcut din 
cioburi de vas chinezesc, clădit într-un stil haihui de mahala 
napolitană, apărînd ochiului ca un roi de muşte multicolore 
zbîrniind pe-un haos de fructe putrede. Un fel de şatră 
țigănească a tuturor raselor, răspintie a raselor galbene, 
roşii, negre şi albe, un fel de bal costumat popular al 
neamurilor lui Babel. 

De la Marsilia trecuse la Constantinopol, istorisindu-le 
aventura halatului bronzat care-o privea zimbindu-i din 
cuier. Nu mai fusese niciodată în Bazar. Atuncea debutase. 


În copilărie, căpătase de la Matei Velisar un halat turcesc. 
Vroia să-şi cumpere unul la fel. Intrase în Bazar anume 
pentru această cumpărătură. Dar cum intrase, un negustor 
o interpelase familiar, întimpinînd-o cu braţele deschise, de 
parcă ar fi revăzut o rudă scumpă întoarsă din ţări străine. 
După cîţiva paşi văzuse că se înrudeşte cu toţi negustorii 
Bazarului. Fiecare o trăgea la el. Parcă era singura 
cumpărătoare din Bazar, adunînd în jurul ei, magnetic, pe 
toţi vinzătorii. Toţi o iubeau, toţi îi zîmbeau, toţi îi voiau 
binele, toţi doreau s-o servească dezinteresat. 

— Entrez, mademoiselle, seulement pour me faire 
plaisir... 

Înnebunise. Simţea că trebuie să cumperc tot Bazarul ca 
să-i împace pe toţi. 

În sfîrşit, izbucnise lîngă ea o călăuză: un tînăr evreu 
musulmanizat, care biîiiguia poliglot. O apucase de braţ în- 
suşindu-şi-o, jignind deodată pe toţi negustorii care-o 
priviseră cu o demnă dezamăgire, obligîndu-se s-o conducă 
direct la singurul negustor de halate, care era cel mai bun 
prieten, fratele lui Selim - aşa se numea evreul cu fes - care 
Selim devenise subit cel mai vechi amic al Ştefanei, cu-o 
mînă mereu pe inimă, şi cealaltă subt braţul clientei. 

Mergeau, mergeau, şi nu se mai isprăvea, şi tot nu 
ajungeau. Apăreau negustori în uşa dughenelor, ca popîn- 
dăii la margini de şosea, toţi poftind-o înlăuntru, îmbi- ind-o 
unii cu cafea neagră, alţii cu rahat, alţii cu bomboane, 
vorbindu-i cînd ruseşte, cînd frunţuzeşte, cînd greceşte, 
cind  turceşte, cînd englezeşte, de parcă Bazarul 
eonstantinopolitan rişnea prin veacuri haosul Turnului lui 
Babel. 

Înaintau ca prin catacombe. Trecuse pe străzile - care 


sînt coridoarele vastului oraş acoperit - din ce în ce mai 
întunecoase, mai întortocheate, devenind parcă, treptat, 
pivniţi, tuneluri, peşteri, din care apăreau siluete de buhne 
cu halate, turban şi papuci. 


În sfîrşit, ajunseseră la o magherniţă dosnică, din care 
ieşise un armean cu nas coroiat şi ochi untdelemnii negri. 
Intraseră. Selim îi explicase scopul vizitei. Se încinsese între 
Selim şi armean o convorbire cu caracter de sfadă, un rix 
verbal. Gesticulau ca morile de vînt, se băteau cu mîinile 
peste piept, urlau şi se congestionau, holbînd unul spre 
altul ochi injectaţi de sînge. Şi deodată, ca la comandă, 
ieşiseră amindoi, încuind uşa cu cheia pe dinafară, lăsînd-o 
pe Ştefana în magherniţa întunecată. 

— Am crezut că vor să mă ucidă... 

Şi ce făcuse? 

Ce fac făpturile mici cînd sînt amenințate de primejdii. Se 
ascunsese subt un vraf de covoare, atit de bine, încît Selim 
şi cu armeanul, întorcîndu-se cu halatele subt braţ, 
nevăzind-o, negăsind-o, nebănuind-o nicăieri, văzînd în 
schimb ferestruica de sus deschisă - se certaseră îngrozitor, 
gata să se încaiere de-a binelea. Liniştită din ascunzişul ei, 
văzîindu-l pe armean cu halatele pe braţ, Ştefana se 
răzbunase lăsîndu-i să se certe. Şi cînd răsărise de subt 
covoare, armeanul se pornise pe rîs scărpinindu-şi barba, şi 
Tizi, şi rizi. Şi risul făcuse un rabat la preţul halatului, pe 
care vicleanul armean nu l-ar fi făcut. 

— Ştii, Andi, negustorii din Bazar îşi închid clienţii cu 
cheia nu ca să-i prade, dar ca să nu-i fure ceilalţi 
negustori. 

Ceasurile amiezii trecuseră pe nesimţite, în afară de 
ceasornice, ca nişte arome arse în căţui aşezate jos pe şal, 
în jurul Ştefanei. 

Iubirea pentru ea şi farmecul ei prezent într-amîndoi 
crease între Matei Velisar şi Andi o intimitate. 

Spre seară, în clipa despărțirii - Ştefana îl însoţise pînă la 
scară —, Andi-i spusese cu un zîmbet melancolic: 

— Eşti prea bogată pentru mine, Ştefana. Mă tem. Eu 
sînt sărac. 


Ştefana îi vorbise, privindu-l de jos în sus cu ochii ei 
redeveniţi gravi: 

— Sufletul meu, Andi, pare bogat fiindcă-i acoperit de 
amintiri unele peste altele, cum se îmbracă japonezele cu 
mai multe chimonouri suprapuse. Dacă mă dezbrac de 
toate, ce mai rămine? Un suflet mic de fată... Sufletul tău, 
Andi, e mare; încape în el toată iubirea mea. 

Andi tăcuse. 

Răsunaseră iar în el, dar nu prin somn, vorbele fetei din 
brazi: „Lu eşti mic”. 

Şi deşi o iubea pe Ştefana, o iubire care ardea pe toate 
hotarele sufletului, iluminîndu-i viitorul, avea impresia c-o 
înşeală, fără să ştie de ce, şi chiar dacă ar fi ştiut n-ar mai fi 
avut curajul să i se destăinuiască. Şi poate că tocmai 
certitudinea că nu i-ar fi spus Ştefanei, chiar dacă ar fi ştiut 
ce să-i spuie, îl înfricoşa, dîndu-i impresia c-o înşeală, deşi 
nu-i ascundea nimic alt decît o rezervă virtuală. 


x 


Se despărţise de Ştefana stăpînit de un sentiment ciudat: 
amestec de spaimă şi mindrie. Spaimă care nu era decit 
alarma dragostii lui încă incredulă că o fiinţă atît de 
fermecătoare ca Ştefana poate să-l iubească, deci să 
renunţe la toţi cei în care graţia ei nouă putea să deştepte 
pasiuni atît de puternice ca şi a lui Andi, rămînînd numai a 
unuia singur, a lui Andi. 


Se întrebase singur: dacă el, Andi, ar fi fost Ştefana, l- 
ar fi iubit pe Andi? ar fi fost capabil de o astfel de jertfă? şi- 
ar fi limitat viitorul la o singură fiinţă, cum şi-l limita Ştefana 
diîndu-i-se lui? 

Şi din această ipoteză prin care Andi căuta să verifice 
trăinicia fericirii care-l lăsa incredul, se năştea mindria în 
locul răspunsului. Căci iubindu-l pe el o fiinţă ca Ştefana, îi 
dovedea nu numai că nu era o ficţiune mascată în balul 


mascat ieşan, cum crezuse pînă atunci, dar îi dovedea că 
era deasupra celorlalţi, că merita un astfel de sacrificiu, că 
sufletul lui nu mai exista, dar că era mare, de vreme ce 
Ştefana afirmase că dragostea ei încăpea în el. 

Mîndrie pură sau impură? 

Mîndrie vicleană de scamator care-a făcut să treacă 
aparenţa drept realitate? Sau dureroasa mîndrie a 
creatorului de viaţă în clipa cînd din rană a scos flăcări? 

Cînd mîndrie, cînd spaimă, ca două culori alternative ale 
aceleiaşi flăcări. 

Credea în Ştefana orbeşte. Era singura fiinţă în faţa 
căreia bănuielile şi îndoielile lui necontenite încetaseră, 
abdicaseră. Nimic în ea nu era suflat cu aur; tot era de aur 
masiv. Minciuna nu intrase ca un aliaj firesc oamenilor în 
fiinţa ei. Poate că asta era superioritatea lui asupra 
Ştefanei: el avea experienţa minciunei, ea n-o avea. Dar el 
nu avea experienţa adevărului perfect, şi poate că asta era 
superioritatea Ştefanei asupra lui. 

Ea îl iubea: era sigur. 

EI o iubea: era sigur. 

Atunci de ce era neliniştit? 

Nu-i minţise cu nimic Ştefanei. Apăruse-n faţa ei ca-n faţa 
nimănui, cu toată mizeria lui lăuntrică. Nu-i ascunsese 
nimic. Şi Ştefana iubise-n el acest adevăr pe care i-l dăduse. 
Îl iubise nu fiindcă era frumos - descoperise frumuseţea lui 
c-o exclamaţie copilărească, abea după ce începuse să-l 
iubească —, ci fiindcă nu pregetase să-i arate iadul lui 
meschin. Vra să zică, dragostea Ştefanei pentru el era 
condiţionată de permanenţa acelei mari sincerităţi - întiia a 
vieţii lui - cu care îi vorbise în noaptea cînd o cunoscuse. Nu 
trebuia să-i mintă Ştefanei niciodată. Să nu-i ascundă nimic. 

O iubea pe Ştefana. O iubea necontenit. Nu dragostea 
pentru ea îi apărea povară, ci marea şi veşnica sinceritate 
faţă de Ştefana, pe care-această dragoste i-o impunea în 
viitor. 


Şi parcă alături de măştile de catifea şi de carton pe care 
le purtase pînă-atunci, acum, singur, trebuia să-şi sculpteze 
şi să-şi puie pe obraz o mască de metal masiv, ghimpată pe 
dinlăuntru. 


La hotel îl aştepta o telegramă: 
„Sosim diseară Bucureşti. Vino trăsură gară. 
Sărutări afectuoase. 
Tata şi mama” 


Telegrama părinţilor deşteptase-n el o mulţumire 
particulară. Nu-l înduioşase consimţămiîntul lor aproape 
concomitent cu primirea scrisorii lui dîndu-i un sentiment 
de recunoştinţă fiiască faţă de ei. Cuprinsul telegramei 
confirma în el atitudinea pe care începea s-o aibă faţă de 
întregul Iaşi, de cînd ştia că Ştefana îl iubeşte: atitudine de 
proprietar feudal faţă de servii săi. În fond, scrisoarea către 
părinţi fusese o poruncă deghizată într-o rugăminte. 

„Bună dimineaţa, Andi. Veste bună!” 

Îşi amintea elanul Ştefanei cînd o întîlnise dimineaţă. 

Acum putea şi el să-i spuie: 

„Veste bună!” întinzîndu-i telegrama părinţilor. 

Dar îi lipsea elanul Ştefanei. Nu că nu-l bucura con- 
simţămîntul părinţilor. Dar după întăia mişcare de măgulire, 
de orgoliu îndestulat pe care i-o provocase telegrama, 
expresia succesului scrisorii lui, începuse să regrete 
cuprinsul acelei scrisori. Dezvăluise părinţilor lui intimităţi 
pe care ar fi trebuit să nu le arate nici lor, nici nimănui, 
decit Ştefanei faţă de care trebuia să fie sincer. Se simţea 
umilit, diminuat. Şi nu mai putea retracta nimic din cele 
scrise părinţilor lui, fiindcă era convins că alarma lor, 
teama lor că-l pierd era cauza eficientă a consimţămîntu- lui 
lor. 


O vedea perfect pe mama lui cetindu-i scrisoarea, cu 
ochelarii pe nas, gata să izbucnească în lacrimi, oftind din 
greu, clătinîndu-şi capul, retrăind iarăşi măgulirea patetică 
de-a se simţi eroina piesei lui Ibsen, Strigoii, în care ea era 
mama ibseniană, şi Andi, Oswald. Speculase în mama lui, 
prin scrisoare, toate reminiscenţele literare, solicitindu-i 
cabotismul jertfei pentru copilul ei neurastenic, framîntat 
de deznădejdi, gata pentru o sinucidere evitabilă numai 
prin căsătoria cu Ştefana. 

O! cît de mîndră trebuie să fi fost în clipele cînd, mereu 
gata să plingă cetind scrisoarea, aflind primejdiile prin care 
trecuse Andi fără ca ea să ştie nimic, văzuse totodată că fiul 
ei Andi, taciturnul, Hamletul familiei, avea un suflet efectiv 
zbuciumat, piîndind sinuciderea, că fiul ei era un fel de 
Werther a cărui mamă ea era, doamna Beatrice Danielescu. 

Simţea ce se petrecuse în sufletul mamei lui în timpul 
lecturei scrisorii cu-atita preciziune, cu-atîtea amănunţimi, 
de parcă el ar fi fost mama lui, de parcă sufletul lui conţinea 
o Beatrice Danielescu aidoma cu cea reală, nu oglindirea ei 


într-alt suflet, ci dublul ei, cu aceeaşi configuraţie, cu 


aceleaşi reacţii păstrate-n sufletul lui Andi, ca-ntr-o 
eprubetă. 

Îl iubea pe Andi: neîndoios. Era ceva prea primar în fiinţa 
ei sanghină ca să nu aibă o dragoste animalică pentru 
odraslele ei. Dar consimţământul ei la această căsătorie nu 
izvora din dragostea pentru copilul ei, ci numai din 
măgulirea alarmei pentru superioritatea bolnăvicioasă a 
fiului ei. 

Desigur că fusese convinsă că se jertfeşte ea pentru Andi, 
consimţind la căsătoria lui cu o fată a cărei zestrei n-o 
cunoştea, ba dimpotrivă, putea cu temei s-o bănuiască mică 
sau inexistentă, după anumite amănunte din istorisirile lui 
Matei Velisar şi ale Ştefanei. Şi tocmai această conştiinţă că 
se jertfeşte acoperise cu aplauze furtunoase consimţămîntul 


ei. Se simţise înnobilată, demnă mamă superioară a fiului 
superior. 

Mama lui Oswald! Mama lui Werther! Aşa ceva, Goethe şi 
Ibsen erau misiţii intermediari între scrisoarea lui Andi şi 
consimţămîntul mamei lui. Căci consimţămîntul venea de la 
ea. Voința tatălui lui făcea un veşnic „sluj” în faţa voinţei 
mamei lui. 

Deci veneau spre el de la Iaşi, cu braţele deschise, gata 
să plingă puţin şi să zimbească printre lacrimi - cum scrie la 
carte - simțindu-se chiar pe peronul gării aceeaşi familie 
unită de la mesele de gală. Restul era rest, adică dragostea 
lui, Ştefana, dragostea lor. 

La gară trebuia să-i aştepte nu cu trăsura recomandată 
prin telegramă - asta era secundar: un tic ieşan —, ci cu 
„ochii umezi de recunoştinţă”: asta era  esenţialul. 
Scrisoarea lui Andi, cu destăinuirile ei, le descoperise un 
inedit bănuit în Andi, dar confirmat acum de el, ceea ce-i 
făcea complici  sentimentali întru această intimitate 
dramatică. Dacă mama lui, la hotel, l-ar fi luat între patru 
ochi şi i-ar fi dezmierdat obrajii oftînd, privindu-l lung, 
spunindu-i suspinat: „Bietul meu copil”, resemnarea de-a fi 
„biet copil” alături de „biata mamă” trebuia să aplaude 
scena teatrală în ochii mamei lui. Cu domnul Iustin 
Danielescu lucrurile trebuiau să se petreacă mai simplu. „O 
strîngere de mînă bărbătească”, adică: „Ştiu, te înţeleg, 
copilul meu, dar noi bărbaţii ne înţelegem şi ne înfrăţim 
eliptic, printr-o sobră stringere de mină, nu prin efuziuni 
verbale, lăsate pe seama femeilor slabe”. În acele clipe tatăl 
lui se va simţi ca un manuscris iscălit de Corneille, lăsîndu-l 
pe Racine să iscălească lacrimile soţiei lui, ale mamei fiului 
regăsit, recîştigat prin jertfa lor. 

Îl absorbiseră atît de categoric, atît de pasionat reflecţiile 
şi viziunile provocate de telegrama părinţilor lui, încît uitase 
să mai mănînce. 

Parcă-şi recitise în friguri - ca elevii care-şi învaţă lecţia în 
scurtele recreaţii dintre orele de clasă - rolul pe care 


trebuia să-l joace la gară. 

Plecase la gară nu cu taximetrul, aşa cum ar fi fost 
natural la Bucureşti, ci cu trăsură, urmînd recomandaţia 
telegramei de-acasă, în care reținerea trăsurii era într- 
adevăr un tic ieşan - la laşi nu sînt decit trăsuri, şi rare pe 
deasupra —, o inadvertenţă, nu o deliberată indicație 
valabilă pentru Gara de Nord, veşnic plină de vehicule. 

Trenul de la laşi sosise la timp, recîştigînd în Muntenia 
timpul pierdut cu întîrzierile din Moldova. Şi tot ce urmase 
de la gară pînă la Hotel Splendid corespunsese atit de exact 
anticipărilor lui Andi, încît, cu drept cuvînt, mintea lui, după 
ce Andi se retrăsese la hotel, se putea întreba dacă se 
întîimplase în acea noapte ceva exterior lui sau numai se 
repetase ceea ce el gîndise întocmai înainte, rea- lizînd 
faptele părinţilor lui, mai înainte, ca ele să apară în viaţă, ca 
o experienţă făcută în mic în eprubetele laboratorului, pe 
care viaţa o reeditase în mare. 

Iar îşi pierduse criteriul de sinceritate, de adevăr pe care 
i-l adusese, impunîndu-i-l, Ştefana. Fusese sincer cu părinţii 
lui la gară şi la hotel? 

Rol perfect învăţat, ştiut pe dinafară? 

Sau ochii lui se umeziseră efectiv de recunoştinţă? 

Sau tot ce urmase fusese veridic, spontan, simţit? 

Dar poţi oare să  anticipezi cerebral apariţia 
sentimentelor? Şi le mai poţi numi spontane pe-aceste 
sentimente a căror apariţie ai prevăzut-o, ai calculat-o mai 
dinainte, cu tot ceremonialul exterior, aşa cum ai porunci 
servitorilor să servească un anumit vin în anume pahare 
pentru cutare fel de mîncare, cunoscînd şi gusturile 
musafirilor, şi exclamaţiile pe care vinul servit le va provoca 
în ei... 

Veridic şi sincer ar fi fost numai atunci cînd la gară, în 
clipa cînd părinţii se coboriseră din tren, le-ar fi spus, fără 
ochi umezi şi fără precipitări patetice: 

„Vă mulţumesc pentru c-aţi venit... V-am adus trăsură. 
Nici nu vă închipuiţi cît sînt de mahmur. Se vede că 


apropierea fericirii mă face nervos! Noapte bună.” 

Dar era dementă această comportare! Să îndrăznească el 
să spuie astfel de vorbe, în astfel de clipe, părinţilor lui, 
care, la urma urmei, se arătaseră foarte buni... 

Totuşi, această comportare - morbidă, ce-i drept - ar fi 
corespuns stării lui sufleteşti de-atunci. Oare?... 

Confunda. 

Aceeaşi seară, identică, o trăise de două ori: o dată 
subiectiv, în mintea lui, ş-o dată obiectiv, în realitate. Şi 
confunda starea lui sufletească din clipa cînd trăise aceeaşi 
scenă, mintal, la hotel, cu starea sufletească de la gară, în 
clipa cînd se coboriseră din tren părinţii lui. 

Aaa! Vra să zică exact aceeaşi scenă determinase în el 
două reacţii sufleteşti: cea de-acasă, rea, ostilă: cea de la 
gară, „cu ochii umezi de recunoştinţă”. 

Atunci cînd minţise? Acasă sau la gară? 

Nu mai ştia: parcă erau în el două sincerităţi succesive, 
nu una singură, faţă de aceiaşi oameni văzuţi de două ori, şi 
faţă de aceleaşi fapte, trăite de două ori. Iotuşi, o simţea 
parcă mai profundă, mai spontană, mai personală pe cea 
de-acasă;  acreala, lehametea. Atunci „ochii umezi”, 
sinceritate şi ei, erau o sinceritate provocată de apariţia 
părinţilor lui în realitate, în realitatea ieşană pe care o 
reprezentau la Bucureşti, încorporindu-l în ea. 

Minţise Ia gară! Jucase un rol într-o piesă ştiută de el, 
care cunoştea tot atît de bine şi rolurile celorlalţi: ale 
părinţilor. Nu numai pe-ale părinţilor, actori ai acestui 
episod - revederea de la gară —, dar şi pe-ale tuturor 
cunoştinţelor ieşene. Putea să anticipeze atitudinea tuturor 
cunoscuţilor lui ieşeni faţă de căsătoria lui, a acelui Andi 
enigmatic, cu o străină de laşi. Reacţia lor era previzibilă ca 
mişcările unui automat ale cărui sfori le minuieşti cu o 
încercată dibăcie. La început pe toţi i-ar fi mirat - adică îi va 
mira - că frumosul Andi s-a căsătorit cu o fată care nu-i 
frumoasă, adică nu-i frumoasă ca Magda Boldur, de pildă, 
nu-i frumoasă după canoane, şi pe deasupra e şi mică, 


micimea ei determinind, la început, reforma, ca la 
recrutările militare unde, dintîi, metrul hotărăşte dacă poţi 
sau nu să fii soldat. 

Apoi desigur că nu farmecul Ştefanei va determina re- 
virmentul, ci împrejurarea c-a fost aleasă de Andi. 

Şi ceea ce-l înspăimînta nu era reacţia celorlalţi faţă de 
Ştefana, ci complicitatea lui la această reacţie. În mediul 
ieşan, Andi simţea că va reintra în balul mascat purtînd 
feluritele măşti; dar chiar dragostea lui pentru Ştefana, 
căsătoria lui cu Ştefana n-ar fi primit şi ele o mască? N-ar fi 
fost el, oare, în stare să accepte pasiv, fără să reacționeze, 
ca Ştefana să fie socotită ca un atribut al lui, ca un fel de 
lună în care nu apărea decit lumina lui solară; Ştefana 
devenind pentru ieşeni satelitul lui grațios, cinstită ca atare, 
nu în sine, cinstită nu ca regina lui, ei ca făcînd parte din 
alaiul lui... Şi era convins că dacă Ştefana ar fi descoperit 
jocul lui faţă de ceilalţi, l-ar fi disprețuit, s-ar fi îndepărtat 
de el nu fiindcă ar fi umilit-o rolul subaltern ce i se atribuia, 
ci fiindcă l-ar fi văzut laş, vanitos, punîndu-şi mai presus 
cochetăria pentru reputaţie decit mîndria dragostii. 

Ştefana îl iubise fără de mască, şi-n laşi el nu purta o 
singură mască, ci o mulţime: asta era viaţa lui de acolo, 
profesia lui. 

Atunci?... 

Petrecuse o noapte grea, lungit pe pat fără să doarmă, în 
întunericul odăii de hotel, cu gînduri care-l apăsau ca norii 
de furtună cînd din ei nu cade ploaia, ci numai tăcerea 
arşiţei încinse cu miros de colb şi cărămidă arsă. 

Parcă-şi uitase dragostea. 

Şi deodată-i răsărise pe neaşteptate, cum îi apăruse- 
ntotdeauna şi Ştefana, puternică, iluminată, vast deschisă, 
ca şi mările cînd se ivesc întîia oară-n ochii celor care pîn- 
atuncea n-au văzut decît pămînturi. 

O iubea atît de mult, cu toată fiinţa lui, că ar fivrut săi 
se-nchine. Nu să-i sărute mîinile, nu s-o cuprindă-n braţe, ci 


să i se-nchine cu fruntea la pămînt, cerîndu-i ei uitările de 
sine şi lumina nouă. 

Îşi izgonise mintea ca pe un cîne turbat. Era numai 
iubire. Ştia ce trebuie să facă: s-o iubească pe Ştefana mai 
presus de tot. Să-i vie toate cele de la ea, nu din larvara 
viaţă subterană a sufletului lui. Lîngă Ştefana, gesturile lui, 
cele profunde, ale sufletului, ca şi cele aparente, ale 
trupului, erau neprevăzute, cu adevărat spontane. Nu le 
putea trăi cu anticipație, ca întilnirile cu ai lui. 

Şi în acele clipe de amplă exaltare a dragostei care-l 
înnoia, diîndu-i încredere şi generozitate, Andi-şi văzuse 
viitorul nu între ieşeni, ci într-o singurătate asemănătoare 
cu a primei tinereţi, dar nu într-un fel de odaie zidită cu 
ferestre zugrăvite, ci lingă Ştefana, ca pe un pisc de munte, 
cu vinturi şi cu orizonturi vaste. 

Vroia, şi hotărise o viaţă nouă, şi devenise împăcat, 
învăluit de belşug ca matca unui fluviu secat o clipă, ca de o 
putere magică, dezvăluind milurile noi şi tîritoarele vietăţi 
ale fundurilor —, după ce majestatea fluviului a reintrat în 
ia, cu pînze de corăbii şi oglindiri de cer. 

Ciudata concluzie a acestei nopţi fusese o scrisoare către 
Luchi. Lui nu-i cerea nici un fel de consimţimînt. Nici un fel 
de interes nu-l lega de Luchi în acele clipe, nici măcar 
nevoia influenţei tonice a prezenţei lui robust afectuoase, 
din vremea stenahoriei care precedase, cu doi ani în urmă, 
plecării la Agapia. 

De ce-i scrisese? 

Poate fiindcă ştia că Luchi e cel mai curat din familia lui, 
şi cel mai simplu. El nu ascundea nimic. Tot ce gindea 
spunea. Era străveziu. N-avea nimic de-ascuns decit 
fumatul şi aventurile, şi încă! Bunătatea lui avea miros de 
mămăligă mestecată din porumb curat şi aspru, răsturnată 
pe o masă ţărănească. 

Îi scrisese lui Luchi că e fericit, că o iubeşte pe Ştefana 
Velisar, că se logodeşte cu ea şi că se gîndeşte cu bucurie că 
soţia lui va găsi în Luchi un adevărat frate. 


Şi-ntr-adevăr, culcîndu-se, simţise că singurul prieten 
adevărat, că singurul frate al fericirii lor numai Luchi poate 
fi - şi că scrisoarea câtre Luchi era de aur, ca şi faptele 
Ştefanei. 


Logodna se făcuse la Hotel Splendid, în enorma cameră 
ocupată de părinţii lui Andi, într-o strictă intimitate. 

Şi doamna Danielescu şi domnul Danielescu fuseseră 
simpli, buni, zîmbitori - şi emoţionaţi într-adevăr, ca şi Matei 
Velisar, ceea ce le dădea o încîntătoare stîngăcie faţă de 
tinerii logodnici. Parcă cei trei părinţi înconjurau două 
statuete fragile, neştiind cum să umble cu ele, preferind să 
le contemple c-un fel de mirată evlavie. 

Ştefana se îmbrăcase într-o rochie de tafta neagră cu 
corsaj îngust, cu mineci decoltate, pornind de la talie în 
clopot înfoiat. Singura podoabă colorată era un şirag de 
chilimbar. Încolo, tot era negru: părul, ochii, rochia, ciorapii 
şi pantofii de mătasă cu tocuri înalte. 

Apariţia ei, după ce-şi scosese veşnicul pardesiu cenuşiu, 
încins cu aceeaşi lată centură de piele, şi feutrul cenuşiu 
provocase o involuntară exclamaţie de surpriză. În locul 
fetiţei-băiat pe care toţi s-aşteptau s-o vadă răsărise în ochii 
lor fetiţa-femeie. 

Dispăruseră ghetele-bocanci pe care le purta mereu 
pentru marşurile ei lungi pe orice fel de vreme, care 
dădeau o energie soldăţească paşilor ei; şi-n locul lor, 
pantofii de mătasă cu tocuri înalte, din care răsăreau, fragil 
subţiri, glezne care-ar fi putut purta cele mai minuscule 
brățări de dansatoare. 

Dispăruse şi lata centură de piele cu care-şi încingea 
mijlocul, şi-n locul ei, inelarea rotundă a taliei se mlădia 
sprinten, liber, deasupra rochiei înfoiate. 

O vedeau întiia oară cu braţele goale: erau şi ele, de la 
umeri pînă la încheietura braţelor, miniaturi de nuditate 


femeiască, geluite-n rotunzimi de fildeş, pline cu delicateţă, 
palid aurii ca miezul de banană coaptă. 
Taftaua rochiei foşnea mereu, la fiecare pas; era-n croiala 


rochiei pornirea de cascade înflorite a crinolinelor, dînd o 
mlădie îngustime umerilor şi-o-ncovoire de tulpină-n vint 
uşor liniei spinării la locul unde talia, la limita corsajului, se 
întilnea cu înfoierea foşnetului de tafta. 


Era atit de nou şi de neprevăzut aspectul de infantă cu 
care i se-nfăţişa Ştefana, că Andi se roşise. Nu bănuise-n 
ea femeia. El nu-i văzuse decit graţia voinică, dîrză, 
autoritară - şi deşi minusculă, deşi abea îi ajungea pînă la 
umăr, se simţise dominat de ea, cum e un cal de călăreț, 


fiind parcă mai presus de el, cu friul lui în mîna ei. 

Îi sărutase mîna mică, ale cărei degete erau parcă mai 
lungi la capătul braţului gol, şi sărutase o mînă de femeie. 
De cîte ori o privea pe Ştefana, era-n privirea lui şi sfiala, şi 
protecţia, şi involuntara dezmierdare pe care femeile o 
deşteaptă în ochii bărbaţilor, altfel decit copiii frumoşi. Şi în 
bătaia inimii, pe care i-o dădea revelaţia acestei Ştefane, 
era ceva nou faţă de bătăile inimii de pînă atunci, cum e alta 
expresia buzelor cînd miroşi o floare şi cînd miroşi un fruct. 

Domnul Danielescu, - în acest mediu intim în care nu mai 
era nici profesor, printre elevi sau foşti elevi, nici apostol 
printre cei care-i aşteptau maximele, nici ieşan public 


printre ieşeni privaţi, ” ci simplu părinte cărunt subt 


ochii căruia se întîmpla un fapt fraged cu un parfum de 
tinereţă care făcea să tresară străvechi amintiri în inima lui, 
nu ţinuse nici un discurs, nici o predică. Vorbise puţin, 
zîmbise mereu, ca cei care privesc primăvara la fereastră, 
uitîndu-şi ziarul pe scaun, cu ochelari cu tot. 

Doamna Danielescu privise mereu, cînd pe Ştefana, cînd 
pe Andi, avînd în ochi şi pe obraji însufleţirea febrilă a celor 
stăpiniţi de entuziasm. Nu-şi închipuise, nu visase păreche 


mai potrivită decît Andi şi Ştefana. Parcă erau anume aleşi 


unul pentru altul, graţia unuia întregind-o pe-a celuilalt, 
paloarea argintie a obrajilor lui Andi dînd şi mai tinerească 
viaţă culorilor Ştefanei, a cărei talie minusculă reda 
zvelteţei lui Andi accentul bărbătesc care-i lipsea. 

Situaţi în perspectiva amintirilor tuturor logodnelor 
ştiute de doamna Danielescu, apăreau ca nişte primi 
dansatori izolaţi prin armonioasa lor desăvirşire de restul 
baletului rămas pe planul al doilea. O vedea mireasă pe 
Ştefana alături de Andi, subt privirea tuturor cunoscuţilor 
ieşeni, şi inima ei arunca buchete în faţa paşilor lor. 

Graţia Ştefanei - surprinzător de mică, şi totuşi femeie - 
deştepta în sufletul doamnei Danielescu pasiunea pentru 
păpuşi, uitată din copilărie, pe care numai copilăria lui Andi 
i-o mai înviase. Simţea necontenit nevoie s-o răsfeţe pe 
Ştefana, s-o gătească, s-o împodobească, situind-o numai 
între mătăsuri, într-un lux dez- mierdător şi intim, ca pe 
ceva menit să-ţi distreze miinile şi ochii. 

În acele clipe, dacă s-ar fi gîndit la Duduia, în timp ce o 
privea pe Ştefana, doamna Danielescu ar fi simţit că Duduia 
îi aparţine ca un obiect solid de utilitate casnică, încorporat 
în rutina vieţii şi sentimentelor de toate zilele, pe cîtă vreme 
Ştefana era ca un obiect de lux păstrat în vitrina din salon. 
Aceeaşi atitudine o determinase în doamna Danielescu, încă 
din copilărie, şi frumuseţa fină a lui Andi, întregită 
convergent mai tîrziu de superioritatea intelectuală pe care 
i-o atribuia dimpreună cu toţi cunoscuţii de la laşi, atitudine 
care explica regimul preferenţial de care se bucurase Andi 
în căminul părintesc faţă de Duduia şi Luchi. S-ar fi spus că 


Andi era singura fată a soţilor Danielescu, Duduia fiind 


fată numai din punct de vedere al educaţiei casnice, iar 


mai tîrziu, mai cu seamă ca aghiotant al doamnei 
Danielescu întru ale gospodăriei. Încolo, răsfăţul care în 


chip firesc se îndreaptă într-o familie asupra singurei fete, 
în familia Danielescu se revărsase asupra lui Andi. 

Graţia  Ştefanei, surprinzător feminizată de rochia 
îmbrăcată pentru logodnă, determina în doamna 
Danielescu aceeaşi atitudine. Aşa că Ştefana nu apărea în 
ochii doamnei Danielescu subt formă de „noră”, deşteptînd 
ecoul „soacră”, ci dimpotrivă, apărea ca un dublu feminin al 
lui Andi, care rămînea acelaşi Andi, dar parcă mai bărbat, 
mai măgulitor bărbat decît pînă atunci. 

De asta, în tot timpul acelei amieze, doamna Danielescu 
arătase Ştefanei o afecţiune neconstrînsă, din care apăruse, 
spontan şi călduros, propunerea de-a o aduce la Iaşi pînă la 
căsătorie. 

Matei Velisar trebuia să plece peste cîtva timp la Con- 
stantinopol. Cum l-ar fi lăsat inima să-i despartă pe „copii”, 
luînd-o cu el pe Stefana? Nici la Bucureşti nu putea să 
rămiie singură. Aşa că doamna Danielescu nu vedea decît o 
singură soluţie: Ştefana să petreacă timpul logodnei în casa 
„părintească”. Doamna Danielescu îi şi găsise o odaie unde 
să fie stăpînă: hulubăria lui Andi. Odaia era încăpătoare, 
luminoasă, avea un balconaş cu vedere frumoasă. Acolo sus, 
în hulubărie, n-ar fi supărat-o nimeni: nu s-auzea nici un 
zgomot de-acolo. Putea să doarmă oricît de tîrziu. 

Şi tot răsfăţul subtil pe care fetiţele îl născocesc pentru 
păpuşile rîvnite, în clipa cînd le văd în vitrină şi le doresc 
pentru ele, situîndu-le cînd în braţele lor, cînd în ungherile 
cele mai frumoase ale odăii lor, apăruse în vorbele şi 
argumentele cu care doamna Danielescu vroia să-l convingă 
pe Matei Velisar să i-o „cedeze” şi ei pe Ştefana, înainte de- 
a o „lua” Andi. 

Propunerea era prea evident spontană şi prea 
afectuoasă, ca să nu înduplece, oricum, întristarea lui Matei 
Velisar. 

— Dă, fetiţo, alege tu... 

Ştefana îl privise c-o blindeţă gravă, parcă uşor 
dojenitoare, fără să-i răspundă. 


Şi Matei Velisar adăugase: 

— Du-te, fetiţo. 

În aceeaşi seară soţii Danielescu se înapoiaseră la Iaşi 
singuri, lăsîndu-i pe „copii” să stea cu Matei Velisar pînă la 
plecarea lui. Hotăriseră căsătoria în decembrie, rămînînd 
ca Matei Velisar să le comunice de la Constantino- pol ziua 
sosirii lui la laşi, de această dată şi de durata congediului 
obţinut de Matei Velisar atirnînd ziua căsătoriei. 

Ultimele zile de Bucureşti le petrecuseră în tovărăşia lui 
Matei  Velisar. Andi sosea dis-de-dimineaţă la Motel 
Excelsior, unde lua ceaiul în dezordinea odăii lui Matei 
Velisar, cu-ai cărui ochi de inchizitor Andi începuse să se 
deprindă. Bătea la uşă, aducind cu el cornuri sărate 
cumpărate de la olteni. Îl găsea pe Matei Velisar în pijama 
vişinie cu brandeburguri negre, fie spălind cînele cu peria - 
ţesălindu-l ca pe cai - într-o apărie dezastruoasă pentru 
duşamale, fie lustruindu-şi pielăriile, fie spălîndu-şi inelele şi 
lanţurile de aur. 

Apa fierbea mereu deasupra maşinei de călcat aşezată pe 
dos între două străchini. Fumul ţigărilor era ca ceața 
Londrei. Pretutindeni, scrum şi mucuri de ţigări. 

Îşi petrecea dimineaţa bînd ceaiuri, fumînd ţigări şi 
ascultind istorisirile lui Matei Velisar, într-o atmosferă de 
vacanţă fără de control părintesc. 

Matei Velisar era un amestec ciudat de lene şi energie. 
Scrumul ţigărilor şi mucurile răspîndite oriunde, fără nici o 
cruţare pentru lucrurile care-i aparţineau, dovedeau 
permanenta oroare de micul efort de-a întinde mîna pină la 
scrumelniţă. De asemeni, ceaiurile cu taclale, care durau o 
dimineaţă întreagă în odaia somnului, dovedeau un 
adevărat cult pentru timpul pierdut fără să faci nimic. 
Totuşi, era preocupat tot timpul. Ba îşi ascuţea lamele de 
ras, ba făcea toaleta pielăriilor şi a metalelor, vorbind 
mereu şi sorbind necontenite ceaiuri de-o tărie otrăvită. 

Orişice propunere insolită, orişice capriciu îl stîrneau, 
pasionîndu-l, trezindu-i o energie subită, pe care lucrurile 


normale nu i-o dădeau. Avea un entuziasm copilăresc 
pentru tot ce era neprevăzut, fantastic, pentru tot ce nu era 
cotidian, aşezat, cuminte, „cum trebuie”, „cum se face”. 
Faptele care meritau nota zece la purtare nu-i solicitau 
decît lenea. În schimb, tot ce mirosea a aventură mobiliza în 
el o energie entuziastă, în care simţeai galopul fără moarte 
al legendarei şi sfrijitei Rosinanta, şi lancea vizionară a lui 
Don Quichotte, pornită, după morile de vînt. Viaţa de toate 
zilele demobiliza elanul acestei energii, lăsîndu-l pe Matei 
Velisar să-şi îngrijească mereu pielăriile, aurăriile, să-şi 
îmbăieze cînele, să-şi demonteze re- volverile, cu degetele 
în veşnică atingere cu metalele, cu pielea frustă şi 
ferocitatea cînelui, ca şi cum restul - adică ceea ce fac 
oamenii serioşi - n-ar fi avut nici o importanţă. 

În triumviratul intim, el era „tatăl”, şi totuşi el părea 
copilul, iar Andi şi Ştefana - părinţii care îngăduiau, 
molipsiţi şi ei, capriciile copilului. Îi dusese la Circul Si- doli, 
preferîndu-l tuturor celorlalte spectacole bucureştene, 
trăgîndu-i după el pe la grajdurile circului, respirînd cu o 
voluptate nostalgică mirosul de grajd, aplaudind cu o 
generozitate întîlnită numai la matineurile de duminică pe 
acrobaţii şi călăreţii primiţi de publicul matur cu o penibilă 
răceală. 

Andi începuse să-l vadă cu alţi ochi decit la început. 
Excesul de podoabe strălucitoare nu-i mai apărea ca o lipsă 
de gust, ci ca o primitivă şi copilărească pasiune pentru tot 
ce străluceşte, pentru tot ce seamănă cu soarele şi cu 
luceferii. Nu vroia să epateze pe nimeni nici cu inelele, nici 
cu brăţările de aur - avea mai multe —, nici cu crăvăţile de 
mătasă, colorate, cam violent; îi plăceau, însemnau pentru 
el amuletele cultului strălucirii. De asta le purta, de asta-şi 
spăla şi-şi lustruia mereu aurăriile, căutind să le redea cea 
mai deplină strălucire, focul cel mai arzător, cum ai dori şi 
cum ai exalta în viaţă eroismul, şi în fapte strălucirea epică. 

Avea, în fond, sufletul naiv al vechilor cavaleri, pentru 
care viaţa însemna mai cu seamă calul de luptă, armura, 


coiful, spada, arcul, lancea, pe care şi le îngrijeau în timpul 
repaosului, îngrijirea lor evocîndu-le ultimile vitejii şi 
viitoarele lupte. 

Viaţa modernă îi interzicea şi fastul metalic al îmbră- 
căminţii războinice, şi aventura, odinioară, profesie eroică. 
Aşa că lenea lui în viaţa cotidian socială era o protestare. 

După ce se apropiase de Andi, în timpul acestei vieţi 
comune, îi vorbise despre masonerie, cercînd să-l înroleze 
şi pe el în Loja ieşană pe care o întemeiase Şi ascultîndu-l, 
Andi îşi explicase perfect intrarea lui Matei Velisar în 
rîndurile armatei masonice. Acelaşi dor de aventură, 


aceeaşi pasiune a misterului, aceeaşi nostalgie a vechilor 
tradiţii cavalereşti pe care le regăsea în disciplina masonică 
şi în decorul ritualului masonic, - aceeaşi dorinţă de 
evadare din actualitatea socială nu în visuri, ci în ceva cît 
mai tangibil, căutînd să readucă ce dorea - cavalerismul 
sufletesc. 

Matei Velisar credea că există aurul, vechiul aur al 
cavalerismului, în fiecare suflet. Prin masonerie, el căuta să- 
| descopere şi să-i restituie strălucirea epică. Cerca să 
provoace în sufletele moderne zăngănitul spadelor de 
odinioară, cînd se-nfrăţeau întru elanuri generoase. Şi era 
convins că masoneria poate trezi în sufletul modern acel 
sunet rămas în sarcofagul epopeilor. 

Andi răspunsese evaziv la propunerea de înrolare în 
masonerie. Era inconvertibil la aşa ceva, fiindcă sufletul lui, 
deosebindu-se fundamental de-al lui Matei Velisar, tăgăduia 
categoric, pornind de la realitatea lui psihologică, existenţa 
acestui aur legendar în sufletul modern. El îi ştia pe ieşeni, 
ştiindu-se pe el însuşi. Şi nu putea crede că masoneria ar fi 
fost în stare să învingă balul mascat ieşan. Loja masonică 
întemeiată de Matei Velisar îi apărea ca o nouă grupare a 
aceloraşi măşti, şi-i părea inutil să devie „fratele” obligator 
al unor ieşeni întru o nouă ipocrizie împărtăşită. Tocmai 
dragostea lui pentru Ştefana îi interzicea această cedare la 


propunerea lui Matei Velisar, cedare care faţă de atitudinea 
lui reală ar fi fost o simplă laşitate. 

Pretextase că va medita serios, dînd mai tirziu răspunsul. 
Dar nu se putuse împiedica să nu stimeze calitatea elanului 
sufletesc al lui Matei Velisar, care, deşi utopic, îi apărea ca o 
podoabă anacronică vrednică de admirat. 

Matei Velisar n-avea nici un program în viaţa de toate 
zilele cînd era în congediu. Numai capriciile şi întimpla- rea 
îi determinau acţiunile zilnice. Se gindea la dejun nu cînd 
venea ora dejunului, ci cînd îi era foame. Aşa că într-o zi 
prînziseră pe la trei jumătate. În cele cîteva zile petrecute 
alături de el, Andi pierduse noţiunea timpului, a timpului 
social, cel reprezentat de ceasornic mai mult decit de soare. 

Tot ce le trecea prin minte era binevenit. O viaţă în- 
cîntător haihui, care solicita în Andi tot ce mai era spontan. 

Revenise asupra unei erori care-i dăduse un recul ostil 
faţă de tatăl Ştefanei. Crezuse, în timpul primei întrevederi 
cu Matei Velisar, că ochii care-l fixau mereu erau într- 
adevăr de inchizitor, şi că desluşeau în el meschinăriile pe 
care Andi le spovedise Ştefanei, dar pe care nu dorea nici 
să le bănuiască tatăl ei. 

Se înşelase. 

Izbit de înfăţişarea lui de adolescent frumos, Matei 
Velisar îl socotise prea copil, prea necopt pentru a i-o 
încredința pe Stefana. 

— Îmi venea să-ţi dau o păpuşă de porțelan, nu pe fata 
mea! Îi mărturisise rîzînd Matei Velisar, care-şi schimbase 
complect părerea de cînd vorbise cu Andi despre istoria 
Moldovei, descoperind în el nu numai o cultură 
surprinzătoare faţă de aparenţa lui crudă, dar şi o judecată 
matură, şi o subtilitate încercată, precum şi o replică 
învăluitor elegantă. 

Întîmplarea-l făcuse pe Andi să cadă pe singurul subiect 
pentru care Matei Velisar avea o religioasă pasiune; istoria 
Moldovei, care era pentru sufletul lui mult mai prețioasă 
podoabă decît toate aurăriile exterioare. O lustruia mereu, 


purtînd-o ca o armură de nobleţă sufletească, îngrijită cu 
pioasă dragoste. 

Alunecaseră înspre trecutul Moldovei, pornind de la 
masonerie. De la primele vorbe, Andi simţise tendinţa 
fanatică a lui Matei Velisar de-a idealiza vechile realităţi 
istorice, - şi departe de-a o contrazice, îi dăduse temeiuri 
inedite şi argumente ademenitoare. 

Discuţiunile istorice determinaseră stima lui Matei Velisar 
pentru Andi; portretul lui Luchi, făcut de Andi cu un zîmbet 
de bunic hazliu, determinase simpatia lui Matei Velisar 
pentru Andi. 

Şi Luchi apăruse providenţial între ei, ca şi trecutul 
Moldovei. A doua zi după logodnă, Andi primise un fel de 
scrisoare-telegramă, în care Luchi felicita şi săruta cînd pe 
Ştefana, cînd pe Andi, neuitindu-l nici pe bulldog. Natural, 
arătase telegrama Ştefanei, care, după ce-o cetise, le 
istorisise, tatălui ei şi lui Andi, cum îl cunoscuse pe Luchi la 
laşi în Piaţa Sfintul Spiridon, pe cînd îşi hrănea bulldog-ul 
cu ofrandele măcelarilor. 

Şi Andi îl iubise din nou pe Luchi, care apăruse Ştefanei 


tot cu sufletul pe buze, derbedeu, jovial şi entuziast. Le 
subliniase cu cîteva întîmplări din viata lui Luchi, caracterul 
frondeur al vieţii lui veşnic insubordonată voinţei părinteşti 
şi disciplinelor didactice. 

Comprehensiunea lui Andi nu se limita numai la psi- 
hologiile înrudite cu a lui. Putea să distingă particularităţile 
unor individualităţi deosebite de a lui şi să le cuprindă, 
reliefindu-le cu-atita claritate, încît dădea impresia, vorbind 
despre suflete altfel construite decit a lui, că e şi el ca ele. 
Vorbind despre Luchi, despre viaţa lui rebelă şi spontană, 
hazlie, pe de-o parte, dar şi incomodă pentru familia 
provincială în disciplina căreia personifica fermentul 
anarhiei, dăduse lui Matei Velisar impresia că se-nru- desc 
prin Luchi, al cărui portret deştepta o simpatie şi o 
solidarizare frăţească în copilul Matei Velisar. Căci Matei 


Velisar nu-şi putea închipui că Andi, portreturindu-l pe 
Luchi, înregistra cu luciditate ceva exterior lui, care-l distra 
ca atare; el îşi închipuia că Andi e într-o măsură acelaşi 
Luchi, mai cuminte, natural, mai copt, că Andi reprezintă 
acelaşi suflet, asemănător cu al lui Matei Velisar, de vreme 
ce Andi îi înţelegea atît de bine, savurîndu-i năzbitiile. 


Şi încrederea, stima, simpatia pe care treptat i le arăta 
Matei Velisar stimulau în Andi - mimetic sensibil - o vervă 
sprintenă, un umor elastic, cîştigind tot mai mult inima 
părintelui Ştefanei. Nu-l mai trata ca pe un străin, nu-l mai 
accepta resemnat - trimeţindu-şi bulldog-ii subt pat —, 
fiindcă aşa vroia Ştefana. Începea să se ataşeze de Andi, să- 
| preţuiască, să-l iubească şi să-i fie recunoscător că 
alegerea lui de către Ştefana îi confirma încă o dată 
încrederea pe care o avea în gustul, în discernămîntul şi-n 
maturitatea Ştefanei. 

La rîndul lui, Andi stima în Matei Velisar ceea ce iubea în 
Ştefana, înrudindu-i - cu alte ierarhii sufleteşti - într-o 
afecţiune unitară. Prezenţa comună a Ştefanei şi a lui Matei 
Velisar deştepta în Andi sentimente cu totul contrarii celor 
pe care îndeobşte prezenţa părinţilor le deşteaptă în 
sufletul tinerilor îndrăgostiţi de fetele lor. 

Părinţii, în genere, pentru un îndrăgostit al fetei lor 
reprezintă caricatura, deformarea, presimţirea viitoarei 
versiuni a fetei pe care o iubesc, deşteptind în ei o penibilă 
aversiune pentru ceea ce le actualizează viitorul. Şi acest 


sentiment e cu atît mai puternic, cu atit mai definit cu cât 
asemănările dintre părinţi şi copii sînt mai substanţiale. 
Recunoşti în ticul gurei ştirbe, cu buze cam vinete a mamei, 
hidoasa metamorfoză a zîmbetului tremurat în gropiţele 
obrazului fetei. Sînii căzuţi ai mamei, cu o lene impudică de 
dovleci, îţi dau un cutremur vizionar în faţa sînilor 
înmuguriţi în primăvara fetei. Şi glasul mamei, strident, 
spart, îţi dă o involuntară alarmă atunci cînd îi ghiceşti 
tinereţea nedogită, în sonoritatea de cristal a glasului fetei. 
Dar Matei Velisar, a cărui virstă o ştia doar actul de 
naştere, veşnic tinăr trupeşte şi sufleteşte, confirma glorios 
aprilul veşnic al fiinţei Ştefanei, clipă cu clipă înnoită, clipă 
cu clipă altfel încîntătoare, trăind parcă mereu prin înfloriri. 
Aşa că timpul petrecut la Bucureşti cu Matei Velisar 
crease între el şi Andi o apropiere tot atît de grabnică şi tot 


atît de vie ca şi dragostea lui Andi pentru Ştefana: s-ar fi 
spus c-acelaşi ritm, al paşilor Ştefanei, stăpiînea tot ce se 
întîmpla în jurul ei. 

Făcuseră împreună toţi trei proiecte de viitor. Andi le 
împărtăşise hotărîrea lui de-a munci îndîriit. Vroia să capete 
cît mai curînd independenţa materială. Aspira la o catedră 
universitară, pe care vroia să o obţie fără de amestecul 
tatălui lui, printr-o muncă de care se simţea în stare. Vroia 
să-şi ia doctoratul la laşi, convins că se pot face studii 
serioase nu numai în străinătate, unde ai aproape totul de-a 
gata, dar şi-n ţară, dificultăţile poate solicitind şi mai mult 
efortul personal, efortul creator decît înlesnirile. $Ş-apoi, 
socotea laşul ca o ideală atmosferă pentru munca 
intelectuală, mai ales cînd prezenţa Ştefanei lîngă el îi va da 
elanul de viaţă care lipseşte Iaşului. 

Matei Velisar îl aprobase cu toată căldura. Şi el era 
convins că studiile în ţară, că meditaţiile ieşene îi vor acuza 
şi mai puternic individualitatea decît străinătatea. În 
schimb, Matei Velisar dorea să fie impresarul vacanţelor. În 
primul an îi invita la Constantinopol. 

— Acolo, dragă Andi, lăsînd la o parte frumuseţile 
Stambulului şi ale Bosforului, vei simţi un parfum de veche 
Moldovă. Nici nu-ţi închipui cum te simţi tu, mol- dovanul, 
sufleteşte, la tine acasă, trăind la Constantinopol! Vezi 
obiceiuri pe care le-au avut bunicii noştri, auzi atitea vorbe 


care-s bunicele vorbelor moldoveneşti; la Sfinta Sofia îţi 


miroase a minăstire românească; şi pe lîngă toate zidurile, 
şi prin toate locurile - în Fanar, la Sublima Poartă, la Balicli, 
la Edi-Cule - treci pe lingă trecutul românesc. 

Apoi îi invita, într-alt an, pe un cargobot, pentru o lungă 
călătorie prin basenul Mediteranei. Avea un vechi prieten, 
căpitan de cargobot, pe-al cărui vas era la el acasă. Matei 
Velisar nu cunoştea o odihnă mai înzdrăvenitoare după un 
an de muncă decît vagabondarea pe mări. „Cu şatra pe 
ape”, aşa spunea el, dînd acestor călătorii pe mare nu 


semnnificaţia turismului internaţional monden de pe 
vapoarele elegante - adevărate saloane plutitoare —, ci 
semnificaţia hălăduirii pe căi albastre fără colb, subt arşiţa 
proaspătă a soarelui jilav de brize marine. 

Se înflăcărase şi Andi, participînd şi el la aceste recreaţii 
în trei ale viitorului. Dar entuziasmul lui ceda, devenind 
spectator, faţă de verva entuziasmului Ştefanei şi a lui 
Matei Velisar. În acele clipe, tatăl şi fiica deveneau ca doi 
copii care noaptea, la lumina lămpii, fără de ştirea 
părinţilor, cu un atlas geografic deschis pe genunchi, 
trăiesc, nu visează. 

Mediterana nu mai era o mare evocată verbal, ci o 
enormă floare culeasă-n palmele lor, cu tot polenul soarelui 
şi cu toate albinele constelaţiilor în țesutul ei luminos. 

Şi fiecare ţară, fiecare loc al proiectatului itinerar era în 
exclamaţiile lor o livadă de portocali, un parfum de migdali, 
un vint de deşert, o pulbere parcă de marmuri eline, ca 
ţărmul grecesc dinspre care vintul le aducea, vie ca pleava 
maşinelor de treier, presimţirea holdelor marmurei antice 

Călătoriseră pretutindeni, şi entuziasmul lor nu-l 
excludea pe Andi - ca amintirile evocate de cei care au trăit 
împreună în faţa unui străin care-i ascultă - ci, dimpotrivă, îi 
aduceau  împărtăşania frumuseţilor văzute de «i, 
pregătindu-l pentru viitoarele călătorii comune. Şi-n Italia, 
şi-n Spania, şi-n Grecia, şi-n Africa, numele lui Andi răsuna 
mereu şi-n vorbele Ştefanei, şi-n ale lui Matei Velisar, ca şi 
cum sufletele lor şi-ar fi însuşit retrospectiv fiinţa lui Andi, 
împodobind-o cu tot ce iubiseră ei doi pină atunci. 

Ştefana îl vedea intrînd cu vaporul, alături de ea, pe 
puntea de sus, în Bosfor, printre colinele pleşuve, nisipoase 
la început, treptat înverzite, ca un şirag de santal devenit 
treptat de jad, şi-l strîngea de mînă, privindu-l, în timp ce-i 
povestea apariţia Constantinopolului, vrînd parcă să soarbă 
din ochii lui priveliştea cea mai vast feerică a lumii, iubindu- 


i ochii care se vor bucura, mai mult decît propria ei bucurie, 
la ivirea sultanei mărilor. 

— Andi, după ce-ai privit de pe podul Karachioi în 
dreapta şi-n stînga, simţi c-ai fost orb pînă atunci, că ţi-ai 
spălat ochii cu apă vie şi că atunci lumina ţi se naşte-n ochi. 

După aceea, se scobora cu el în port, ca să-l îngrozească 
puţin. Fiindcă în port era cartierul ţirilor. Era acolo un turn 
îmbrăcat de sus şi pînă jos în ţiri, ca un mitropolit în odăjdii. 
Toate acoperişurile caselor erau pavoazate cu ţiri. Pe toate 
balcoanele caselor de lemn de-acolo atîrnau perdele de ţiri. 
Ţiri şi numai ţiri, milioane, foc de artificii cu ţiri în loc de 
flăcări, ploaie de ţiri, - puşi la uscat în soarele torid. Mirosul 
lor era hidos ca expresia monştrilor chinezeşti, dar argintiul 
lor scrumit în soarele de vară semăna cu mestecenii, 
semăna cu lemnul caselor de Scutari; aşa că şi prin mirosul 
lor apocaliptic încă descopereai o frumuseţă în vrăjitorescul 
Stambul. 

După aceea, prin moschei, apoi la Bazar, la cafenelele 
turceşti, mereu în aceeaşi lumină, adevărată miere a 
cerului oriental. 

Ş-apoi Muzeul. 

Ştefana zîmbise cu genele plecate pe-o amintire. 

— Papa, cu cine seamănă Andi? 

— Ştiu eu, fetiţo... 

La plecare abea îi destăinuise lui Andi miraculoasa lui 
asemănare cu statuia efebului grec din Muzeul otoman, 
spunîndu-i că înainte de a-l cunoaşte se îndrăgostise, fără 
să-şi dea seama, de statuia lui. 

— Vezi, Andi, se vede că de asta îmi era atît de drag 
Constantinopolul. 


Astfel trecuseră zilele petrecute la Bucureşti în tovărăşia 
lui Matei Velisar. Plecaseră de la Bucureşti în aceeaşi seară: 
Andi şi Ştefana spre laşi, Matei Velisar spre Constanţa, cu 


un tren care pornea mai tîrziu. Bulldog-ul îl însoțea pe 
Matei Velisar. 

Despărțirea fusese fără lacrimi, dar şi fără vorbe. 

După ce trenul pornise spre laşi, definitiv înspre Iaşi, 
după ce Ştefana nu mai văzuse nici fluturarea pălăriei lui 
Matei Velisar, nici spasmul săltait al bulldog-ului, se ghe- 
muise în compartiment, făcîndu-se şi mai mică, alăturîn- du- 
şi capul de pieptul lui Andi cu atîta de totală renunțare la 
tot ce nu era el, încît Andi simţise fericirea unui copil 
bolnav, în ale cărui miîni întinse, toamna, după zborul 
rindunelelor, ar fi venit o rîndunică, dăruindu-i-se, re- 
nunţind la toată vastitatea cerului plecărilor, pentru mînile 
bicisnice care-i creşteau tovărăşia zborului oprit, de-a 
lungul toamnelor, de-a lungul ploilor, de-a lungul iernilor. 


PARIEA A IREIA 


NU-I NIMENI. 
SE SCUTURA CASIANUL 


Domnul lustin Danielescu îşi încheiase cursul mai 
devreme ca de obicei. 

Se simţea întinerit, cu o inimă de student în pieptul de 
profesor veteran şi decan al Facultăţii de litere. 

De citeva ori în timpul cursului, gîndul îi alunecase spre 
doamna Danielescu, amintindu-şi dusele vremi ale logodnei, 
cînd tot la Universitate, pe-atunci era student în bancă, şi 
tot timpul cursului, creionul se oprea, lăsînd cîteva clipe 
neînregistrate ideile profesorului, în timp ce inima şi ochii 
zimbeau logodnicei cu care trebuia să se-ntilnească după 
curs. 


Era ciudată, înduioşător ciudată, apariţia acestei emoţii 
adolescente în plenitudinea calmă a bătrineţii. Evenimentul 
care o provocase era reîntoarcerea doamnei Danielescu 
acasă. Lipsise mai bine de două luni, înlocuind-o pe Duduia 
pe lîngă Pussy, nepoţelul. Duduia plecase la Nisa, Paris şi 
Londra, cu bărbatul ei. De cînd se căsătorise avea 
convingerea - exactă de altfel - că laşul e iremediabil 
contaminat de boli infecțioase, şi că - de aici începe 
originalitatea convingerii - numai prezenţa ei interzicea 
microbilor accesul lui Pussy. lar doamna Danielescu, decit 
să ştie că nu-i tihneşte Duduiei călătoria în străinătate, 
preferase să plece la Chioaia, una dintre moşiile menajului, 
reşedinţa de vară a delfinului soţilor Dobrescu. Delfinul 
avea acolo odăile lui, construite şi mobilate după concepţia 
de educaţie englezească. Mama Duduiei o asistase în 
calitate de „ochi al stăpînului” pe nurse-a însărcinată să 
facă din Pussy un atlet şi-un gentleman încă de la primii 
paşi pe covor, pregătindu-l să devie mai tîrziu un fel de 
„Prince de Galles” al familiei Fanachi Dobrescu. 

Doamna Danielescu plecase la Chioaia în „Rolls- Royce”- 
ul Duduiei, o dată cu fiica, nurse-a şi cu Pussy, încredinţind 
Ştefanei, pentru timpul absenței ei, cheile gospodăriei 
Danielescu. 

Dar teama pentru sănătatea lui Pussy era atit de gingaş 
circumspectă, încît Duduia îl obligase pe tatăl ei să nu vie 
niciodată la Ghioaia, în timpul lipsei ei, prezenţa lui, ieşanul 
bolilor infecțioase, însemnînd pentru inima ei de mamă mai 
ales iadul bacililor ieşeni pe care bunicul putea să-l reverse 
asupra îngeraşului dezarmat. 

Luchi definise situaţia astfel: 

— Regina bunică a plecat la Versailles cu Pussy- Chioaia. 

Şi casa devenise pustie pentru domnul Iustin Danielescu. 
Se despărţise uneori de doamna Danielescu pentru scurt 
timp, dar el fiind călătorul, şi ea rămînînd acasă, regăsindu-i 
prezenţa tutelară la întoarcere. Abea acum, însă, cunoscuse 
un fel de singurătate de văduv, mai ales în timpul nopţii cînd 


patul de alături era gol, ciuntind şi sufleteşe o veche 
simetrie de căscat, oftat, dormit şi convorbiri intime, dînd 
soţului stingher un sentiment de oropsită supravieţuire, 
cum ar fi al unui număr compus, zugrăvit pe tăbliţa 
municipală de la poarta casei, de pe care ploile ar fi şters o 
unitate, lăsînd-o numai pe cealaltă: de pildă, în loc de 13 
numai 3, văduv lîngă dispariţia lui 1, care-i dădea conştiinţa 
valorii zecimale. 

Apoi, şi-n timpul zilei, inima domnului Danielescu simţea 
absenţa „stăpinei” ca un gol în pungă. Domnea în casă un 
flux de risipă, de irosire, care-l neliniştea mereu. Ştefana 
uita cheile de la camară şi dulapuri pe scaune, pe masă, pe 
ferestre, aşa cum Matei Velisar uita scrumul de ţigară. 
Domnul Danielescu le strîngea oftînd şi le încuia în biurou. 

Zahărul, făina, cafeaua, orezul, macaroanele, dulceţurile, 
grăsimea şi untul topit, de cînd cu Ştefana, încăpuseră pe 
minele slugilor. Ştefana prepara singură esenţa pentru 
cafeaua cu lapte, din cafeaua de două sute de lei 
kilogramul, rezervată pentru zilele de mare ţinută cu 
musafiri de gală, fără s-o amestece cu cafea cumpărată gata 
rîşnită din tîrg. Dar pe domnul Danielescu nu-l mai bucura, 
deşi îi plăcea cafeaua tare, care dă laptelui un ten de 
mulatresă şi-un abur îmbătător aromat, fiindcă această 
plăcere îi apărea culpabilă, ca şi cum s-ar fi coalizat cu 


libertăţile  Stefanei, trădindu-şi interesele, trădind şi 


economia soţiei lui absente. Nu-l mai bucura nici dejunul, 
cu sălăţi în care untdelemnul curgea după bunul plac al 
comesenilor, şi mîncări în care untul abunda după voia şi 
inspiraţia bucătăresei. Nu-l mai bucurau nici mesele de 
seară, cînd Ştefana îl consulta asupra programului 
alimentar al zilei următoare. Răspundea Luchi, care avea 
un apetit şi-o fantezie gastronomică gargantuelescă. 
Ştefana aproba toate propunerile lui, felicitindu-l mereu 
pentru pofta lui de mîncare, încurajind-o pe deasupra, şi 
fiindu-i recunoscătoare pentru sugestiile culinare care-o 


cruţau pe ea de efortul necontenit de a varia menu-ul. Dar 
propunerile lui Luchi, mîncările indicate de el erau atît de 
costisitoare, încît ascultîndu-le domnul Danielescu simţea 
îngerii pesimismului pogorîndu-se negri asupra apetitului 
său stîrnit. Pîrjoale de piept de găină, macaroane fierte în 
bulion, cu parmezan mult, ouă umplute cu gălbenuşuri 
amestecate cu carne de pasăre plutind pe smîntînă de la 
lipoveni - cea mai bună, dar şi cea mai scumpă, - creme de 
zahăr ars şi de cafea - tot pură, - suflele cu multă dulceaţă 
de căpşune, portocalc din belşug - Luchi consuma cîte cinci- 
şase la o masă, fără efort, - fiindcă Ştefana pretindea că-s 
foarte hrănitoare şi sănătoase. 

Şi Luchi spunea, spunea, şi mînca, mînca... 

Şi domnul Danielescu asculta şi tăcea amar, mîncînd cu o 
poftă care-i dădea oribila impresie că-i antropofag şi că-şi 
mănîncă soţia absentă o dată cu mîncările care-n- semnau 
numai risipă şi iroseală. 

Nu îndrăznea să spuie nimic Ştefanei, nu se-ncumeta să-i 
facă nici o observaţie. Îl intimida nu numai fiindcă era soţia 
lui Andi şi fata lui Matei Velisar, dar îl intimidau apucăturile 
ei nete, hotărite, cu ceva izbucnitor şi categoric în ele, care- 
| făceau să-şi piardă în contact cu ea, chiar şi faţă de el 
însuşi, prestigiul de Apostol. 

Ştefanei nu-i plăcea întunericul, precum nici clorotica 
lumină a unui singur bec. Şi luminile ardeau albe şi 
îmbelşugate, dînd un fel de icnitoare mirări încasatorului de 
la Uzina electrică, după ce făcea lectura contorului, şi un 
sfişietor de acru oftat domnului Danielescu, silit să 
plătească aceste orgii electrice. 

Ştefanei nu-i plăcea nici toamna, nici iarna, nici la-n- 
ceputul făţarnic al primăverii să tremure în casă cu şaluri 
pe ea, zăcind în fundul canapelelor. Şi sobele ardeau în 
toate odăile, iar ochii domnului Danielescu vedeau un rug 
de jertfă, pe care-i ardeau buzunarele, în fiecare foc. 

Îi plăceau şi lui lumina şi căldura, - dar... 


La toate plăcerile din timpul guvernării Ştefanei în 
sufletul domnului Danielescu se adăuga un „dar”... în care 
oftau nostalgii de economie şi se pocăiau amar desfătări 
vinovate. 

Nu se mai auzeau strigăte la bucătărie: zilnica tragedie 
ancilară încetase. S-ar fi spus că servitorii erau în 
vilegiatură, după muncă silnică. Dar absenţa strigătelor şi 
buna dispoziţie a slugilor însemnau dureros pentru domnul 
Danielescu domnia anarhiei, absenţa absolutei ţarine, în 
locul căreia venise, oricum, o uzurpatoare. 

Parcă şi Luchi se bolşevizase şi mai tare de cînd cu 
Ştefania. Căpătase o dezinvoltură în discuţii în care domnul 
Danielescu distingea zimbetul ochilor Ştefanei şi absenţa 
privirii doamnei Danielescu. 

Ceea se-l nemulţumea însă mai multe pe domnul 
Danielescu era senzaţia risipei; parcă i se spărsese un 
buzunar plin, şi toate curgeau la fiecare mişcare. 

Şi nu ştia ce să facă! Stefana avea un fel de inconştienţă 
nemaiintilnită de domnul Danielescu pină atunci pentru 
acest soi de preocupări. Cînd primeau bani de la Matei 
Velisar, în loc să cumpere lucruri utile pentru gospodăria ei, 
îi umplea pe toţi de daruri, fără nici o măsură, bucuria 
răspîndită în jurul ei preocupînd-o mai mult decit propriul 
ei interes. 

Domnul Danielescu jubilase în sinea lui - ca de o 
confirmare în lumea psicologică a legii vaselor comunicante 
- auzindu-l o dată întimplător pe Andi reproşîind Ştefanei, cu 
blîndeţe, dărnicia ei exagerată. Vra să zică, şi Andi 
observase, fusese sensibil, alarmat desigur, - solidar, fără să 
ştie, cu atitudinea tatălui lui... 

Ştefana n-avea instinct de conservare. Asta era impresia 
domnului lustin Danielescu. La nunta Duduiei dăruise 
miresei două şaluri persane, cele mai frumoase din cîte 
avea, despodobind odaia ei şi a lui Andi. Oricum, era 
exagerat, chiar pentru Duduia! Doară nici Ştefana, nici Andi 
nu erau nababi! Şi valoarea şalurilor, din pricina valutei şi a 


taxelor vamale, crescuse atît de mult, încît să le-nlocuiască 
pe cele dăruite n-ar mai fi putut. 

Dar cită vreme trăise cu Andi în căsuţa din curte - 
construită pentru tinăra căsnicie - cheltuind din banii ci, 
pentru capriciile ei - de care, ce-i drept, profita mai ales 
familia  Danielescu, nimeni nu se simţise lezat de 
liberalităţile ei. 

De cînd însă domnea în casă, înlocuind-o pe doamna 
Danielescu, inconştienţa ei faţă de ban, inatenţia ei pentru 
economie şi tendinţa ei de a îndestula poftele tuturor celor 
din jurul ei cu necontenit belşug dădeau generozităţii ei, 
pînă atunci răufăcătoare numai pentru ea, caracterul unei 
primejdii comune întregii familii. 

Şi, pe deasupra, domnul Danielescu se îngrăşa zi cu zi, 
simțindu-se congestionat, apăsat şi mahmur după fiecare 
masă. Nu numai că-l ispiteau mîncările, dar se simţea dator 
faţă de el însuşi, faţă de soţia lui să introducă în el cît mai 
mult din fructele risipei - aşa cum şi-ar fi aruncat surtucul 
pe jos dacă s-ar fi vărsat o sticlă de colonie, nu fiindcă-i 
plăcea atît de tare mirosul coloniei, dar ca să nu se piardă 
zădarnic, ca să servească la ceva, să intre într-o haină de-a 
familiei lichidul oricum dus pe veci din sticla lui. 

Şi chiar dacă ar fi îndrăznit să-i spuie ceva Ştefanei, - ce 
să-i spuie? Că e risipitoare? Dar, în definitiv, ea nu mînca 
mai nimic. Andi mînca puţin. De fapt, numai Luchi şi cu 
domnul Danielescu mîincau efectiv. Ar fi însemnat să-i spuie: 
De ce ne dai de mincare lucruri atît de bune?” Şi Stefana i- 
ar fi răspuns: „Fiindcă vă plac, fiidncă le mîncaţi cu poftă”. 

Avea dreptate? Avea! 

Şi domnul Danielescu nu putea să-i rcplice: „Le mă- nînc 
cu poftă fiindcă mă sacrific, căci mi s-ar rupe inima văzînd 
că se întorc la bucătărie mîncări care au costat atiţia bani”. 

Fusese deprinsă cu nărav de tatăl ei! Şi chiar în casa lor! 
Doamna Danielescu o răsfăţase prea mult. În primul an al 
căsătoriei nu-i făcea la dejun şi la masă decît mîncările 
care-i plăceau. Cum şi ea şi Andi luau cafeaua cu lapte la ei 


în odaie, li se trimetea o cafea cu lapte mult superioară 
calitativ celei pe care-o beau ceilalţi membri ai familiei. Cu 
drept cuvînt Duduia, care pe-atunci nu se căsătorise încă, 
protestase. Nu că ar fi aspirat la o altă cafea cu lapte decît 
cea băută din copilărie, dar prea era tratată Ştefana în 
„Măria-Sa”. 

Şi din nenorocire, nu i se putea reproşa decît atît: risipa, 
mania darurilor. Încolo, nu era nici luxoasă, nu-l antrena pe 
Andi nici la baluri, nici la teatru, nici la Bucureşti, nici char 
în străinătate, deşi Matei Veslisar îi invitase mereu. Într-o 
măsură, domnul Danielescu îi era chiar recunoscător. Graţie 
ei, Andi nu cunoscuse nici una din ispitele care macină pe 
om de timpuriu: chefurile, cluburile, metresele. Datorită ei - 
natural, numai din acest punct de vedere - Andi, la douăzeci 
şi şase de ani, era conferenţiar la Universitate, socotit de 
toţi profesorii ca un viitor savant, demn urmaş al tatălui 
său. 

Aşa că, pe de o parte, şi pină la plecarea doamnei 
Danielescu fusese mulţumit de Stefana, adică nu atit de 
Ştefana în sine, - îl intimidase întotdeauna, inexplicabil, dat 
fiind statura ei de păpuşă, - cît îndemnul şi atmosfera de 
muncă pe care i le adusese lui Andi. 

Dar plecarea doamnei Danielescu de-acasă coincidase şi 
cu statornicirea temeliilor viitorului lui Andi. Era numit 
conferenţiar din toamnă. De acum înainte, viitorul lui Andi 
avea să decurgă automat. Şi domnul Danielescu, 
nemulţumit de risipa Ştefanei în ale gospodăriei, începea să 
regrete că Andi n-are altfel de soţie. O fată frumoasă, naltă, 
voinică, decorativă - aşa cum fusese doamna Danielescu - o 
„femeie” în toată puterea cuvîntului. Faţă de actuala 
situaţie socială a lui Andi, statura şi felul de-a fi ale Ştefanei 
erau cam nepotrivite. Domnul Danielescu o considera pe 
Ştefana ca pe-un fel de „flecuşteţ gentil”, o ideală tovarăşă 
pentru anii studenţiei. Într-o odăiţă modestă de student 
sîrguitor, într-adevăr, graţia ei de păsărică putea să 
servească la ceva. 


Dar pentr-un profesor universitar! Pentru un viitor 
deputat, poate ministru - căci domnul Danielescu vroia să-l 
împingă binişor pe Andi spre viaţa politică, „fără de care nu 
se poate”, de îndată ce va deveni profesor definitiv, de sine 
stătător în cariera didactică. 

Şi Ştefana nu corespundea viitorului lui Andi. Îi lipsea 
elementul decorativ, atit de necesar soțiilor oamenilor 
publici. N-o vedea pe Ştefana prezidîind cu prestanţa 
necesară o masă dată de Andi în cinstea unor importanţi 
prieteni politici, de care ar fi atirnat situaţia lui viitoare. 
Era prea mică, prea „fleac”. Oricum, femeia trebuie să fie 
femeie: s-o vezi într-o rochie decoltată de bal, s-o vezi într-o 
lojă la teatru, s-o vezi primind la ea acasă. Ştefana parcă 
era fetiţa acelei femei ideale pe care ar fi meritat-o Andi, în 
actuala lui situaţie, după părerea domnului  lustin 
Danielescu. 

Nu împărtăşise aceste ginduri, recent precizate nici 
doamnei Danielescu. Aştepta să vadă mai întîi o indicație în 
atitudinea ei. 

De altfel, aceste ginduri - pe-atunci încă neclare, fiindcă 
Andi n-avea situaţia de acum - se născuseră mai demult, cu 
trei ani în urmă, la nunta Duduiei. 

Duduia, da! Făcuse o partidă strălucită. Ce diferenţă 
între nunta ei şi a lui Andi, pentru sufletul de tată cu 
preferinţă pentru Andi al domnului lustin Danielescu. 
Ştefan Dobrescu - Fanachi - aşa i se spunea în oraş - era 
avocatul ieşan care plătea cel mai mare impozit profesional, 
lăsîndu-le la o parte pc celelalte, căci avea moşii, case, era 
proprietarul camuflat al unei berării, mai avea o fermă 
model, trăsuri de piaţă şi o spălătorie chimică. Şi mai era şi- 
n consiliul de administraţie al mai multor bănci şi societăţi 
industriale din Moldova. O adara pe Duduia - avea patruzeci 
şi doi de ani - neprecupeţindu-i îndeplinirea nici unui 
capriciu. li cumpărase o boierească aşezare ieşană, casă cu 
două etaje şi grădină vastă, situată pe strada Carol, 
reclădindu-i-o, după gustul ei, în stil modern. Îi cumpărase 


un „Rolls-Royce” - unic în Moldova - şi un „Lancia” pentru 
vitezele epice. 

Făcuse din Duduia un fel de regină a laşului de după 
război. 

Celebrase cununia religioasă la Mitropolie, îmbrăcînd-o 
în flori. Masa costase o avere, plătită - natural - de ginere. O 
căsătorie care răsturnase Iaşul, înviind timpurile glorioase. 
lar Duduia, ca şi fastul căsătoriei, fusese într-adevăr 
superbă. „Femeie” în toată puterea cuvîntului. La Ştefana 
nici nu se uitase nimeni. Nu existase decît Duduia ca 
„femeie” a neamului Danielescu. După ce se înapoiaseră 
acasă, şi doamna şi domnul Danielescu îşi amintiseră cu 
inima strinsă de căsătoria copilului lor preferat, de-a lui 
Andi. Cît de modestă fusese, alături de-a Duduiei! Şi 
Ştefana şi Andi o doriseră astfel, - dar oricum, alături de 
căsătoria Duduiei, a lui Andi căpăta o semnificaţie 
umilitoare. Un preot îi cununase acasă: urmase o masă cu 
familia, cîţiva prieteni de-ai casei şi cîţiva masoni. Ziarele 
locale  pomeniseră atit: că fiul profeso-rului lustin 
Danielescu s-a căsătorit, ceremonia avînd loc la domiciliul 
părinţilor, în cerc intiin. 

Căsătoria Duduiei determinase nu numai dări de seamă, 
dar şi articole care-o considerau ca o renaştere a feeriei 
moldoveneşti de odinioară, la care strălucise o mireasă „ca 
o zînă din poveşti”. 

După înapoierea de la căsătoria Duduiei, soţii Danielescu 
oftaseră în acelaşi timp. Nu-şi spuseseră nimic. Erau mai 
mult întristaţi decît fericiţi de revanşa strălucită pe care 
viitorul o rezervase Duduiei faţă de Andi. 

Oftatul domnului Danielescu de după nunta Duduiei şi 
gindurile pe care le exprima nebulos apăruseră şi se 
conturaseră în timpul absenței doamnei Danielescu, 
devenind meditații obsedante, ca şi senzaţia risipei. 

Concluzia acestor iritări şi nemulțumiri zilnice, pe care i 
le provoca viaţa casei, ritmul ei nou din timpul absenței 
soţiei lui, fusese un fel de treptată eminescianizare a 


doamnei Danielescu, cît şi a propriului suflet al domnului 
Danielescu. 

În răstimpul celor două luni, mîncase mult, se îngră- şase 
şi se reîndrăgostise, aşteptînd întoarcerea acasă a doamnei 
Danielescu şi în calitate de stăpină care să puie capăt 
risipei, dar şi c-o bătaie de inimă care deştepta 


reminiscenţele silabelor „Be-a-trice” din vremea cînd nu 
s-alăturaseră încă în registrul stării civile numelui 
Danielescu. 

Îi scria zilnic epistole din care lipseau numai rimele, 
încolo, ofta vintul, cădeau frunzele, plecau păsările golind 
cuiburile, - căci se-ntiîmplase ca absenţa doamnei 
Danielescu să coincidă cu agravarea ieşană a toamnei, şi 
domnul Danielescu ofta în scrisorile către soţia îndepărtată 
ca şi cum ar fi devenit în lipsa ei castanul de la poartă, bătut 
de vînturi şi de ploi, nu soţul care se-ngrăşa la mesele 
copioase, despre care nu îndrăznea să-i pomenească nimic, 


cumulînd zi cu zi, scrisoare cu scrisoare, sentimentul c-o 


trădează participînd la risipă, sentiment care contribuia 


simţitor la exaltarea lirismului epistolar. 

Apropierea reîntoarcerii doamnei Danielescu însemna 
pentru domnul  Danielescu un dublu eveniment 
concomitent: apariţia zînei în patul conjugal, dar şi 


prezenţa zmeoaicei, care dintr-o aruncăâtură de ochi 


avea să vadă golurile cămării şi nărăvirea slugilor. Dorea s- 
o îmbrăţişeze, dar şi s-o-nduplece: gesturi care se 
confundau. Aşa că lirismul domnului Danielescu era 
însufleţit - şi exagerat - nu numai de bărbăteştile puteri 
acumulate în timpul absenței, ci şi de mustrarea surdă pe 
care i-o dădea participarea la mesele copioase. 


Şi iată că venise o telegramă pe cît aşteptată, pe cît 
temută: 


„Sosesc după-amiază cu Duduia. Întîlnire 
Beatrice” 


Din străinătate. Duduia descinsese de-a dreptul la 
Chioaia, de unde venea în fruntea familiei - amiralisim - cu 
automobilele. 

Telegrama sosise dis-de-dimineaţă. Fără s-o mai deştepte 
pe Ştefana, domnul Danielescu poruncise slugilor să facă 
grijitură, „că vine coniţa”, strîngind el singur ziarele, 
revistele şi hîrtiile îmbulzite în ietac în timpul văduviei; se 
tunsese, se răsese, se loţionase, îşi încreţise vîrful 
musteţilor, cumpărase icre negre şi struguri conservaţi, mai 
cumpărase flori, pe care le aranjase cu mina lui pe măsuţa 
de noapte lîngă fotografia doamnei Danielescu, punîndu-i în 
sartarul măsuţei o sticluţă de parfum şi o păreche de 
mâănuşi blănite; şi parfumul, şi florile, şi mănuşile de piele 
blânită simbolizau şi bucuria soţului - proaspătă ca florile, 
condensată ca parfumul şi caldă ca mănuşile —, dar şi 
atributele dorite soţiei, florile fiind zimbetul, parfumul, 
vorbele, şi mănuşile blănite, îngăduinţa pentru păcatele 
altora. 

Ştefana primise foarte calm noutatea, vestea că „vine 
coniţa”. Domnul Danielescu îi invidiase calmul mai ales 
fiindcă-i hărăzise rolul de paratrăsnet pentru eventualele 
furtuni. 

lată de ce reîntoarcerea doamnei Danielescu dăduse 
profesorului Danielescu tinereşti alunecări de gind în 
timpul cursului, făcîndu-l să-şi încheie lecţia mai înainte de 
vreme. Trebuiau să se întilnească acasă la Duduia, ple- cînd 
de acolo împreună spre căminul în care domnul Danielescu 
pregătise apoteoza. 

Trecu pe la cancelaria decanatului, îşi luă blana, căciula 
şi şoşonii; amînă pe a doua zi soluţionarea hiîrtiilor curente 


şi cobori scările răsucindu-şi musteţile, cu mai puţină 
majestate decît îndeobşte, dar cu mai mult elan. Parcă-i 
înflorise un tei în străfundul sufletului la gîndul că peste 
cîteva clipe îşi va revedea soţia, - un tei cu parfumul sporit 
de prezenţa unor nouri negri. 

Ajungiînd în dreptul aulei, se opri deodată, cu sprincenele 
ridicate. Răsunau aplauze ca la teatru. Redeveni decan, cu 
ochii la portar. lInterzisese aplauzele care frivo- lizau 
tăcerea Universităţii. 

— Cine ţine curs? 

Portarul, om bătrîn care făcea dese servicii particulare 
domnului Danielescu, se apropie zîmbind: 

— Coca Andi... 

Îl ştia demult. 

O clipă, decanul şi portarul avură acelaşi zîmbet pe subt 
care gloria lui Andi, înaripată de aplauze, trecu parcă subt 
un alb arc de triumf. 

Domnul Danielescu aşteptă la uşă. Trăia ziua întineririlor. 
Aplauzele stirnite de cursul lui Andi îi deşteptaseră icoana 
propriei lui tinereţi la începutul carierei profesorale. Era şi 
el pe-atuncea, ca şi Andi, frumos şi tînăr, entuziasmînd tot 
în amfiteatrul conferinţelor, pe studenţi şi pe studente, nu 
numai prin verbul lui fierbinte, dar şi prin frumuseţea lui. 
Pe atunci începuseră să-l pîndească ispitele. Era căsătorit 
de curînd. Îşi adora soţia. Dar succesul îl înnebunea în 
fiecare zi. La cursurile lui predominau fetele. Vorbea şi 
vedea în faţă ochi de toate culorile deschişi ca zorelele 
înspre el, buze umede, obraji tineri şi mîni care-l aplaudau 
cerşindu-i parcă frumuseţa zeificată de oratorie. Fugea de 
la Universitate de-a dreptul acasă, cu ochii în pămînt, 
neîndrăznind să privească nici o femeie. Şi abea acasă se 
simţea salvat la adăpost de necontenitele primejdii. Şi 
aducea doamnei Danielescu elanul pe care zeci de fete i-l 
dăduseră, precum şi penitenţa ispitirilor de care se temea. 
Rezistase. Nu s-atinsose de nici o studentă decît cu fapta 
ochilor şi-a gindului. Micile aventuri extraconjugale erau 


străine mediului universitar, unde reputaţia lui se aurea 
intactă,  sporindu-i prestigiul moral, deci şi pe cel 
intelectual, dînd frumuseţii lui faţă de oameni o înălţime 
inaccesibilă de luceafăr. De altfel, la drept vorbind, n-o 
înşelase niciodată pe doamna Danielescu. Prin oraşele de 
provincie unde ţinuse conferinţe, ciupise cîte-o servitoare, 
la hotel sau în casele unde era găzduil, alintase cîte-un sîn, 
cite-un grumaz, şi uneori şi cîte-o pulpă dezgolită - dar cu 
spaimă, oprindu-şi la timp congestia sexuală de teama 
bolilor şi a şantajului. Atit: aperitive inofensive. Nici un 
adulter propriu-zis Nu se căia. Era bătrîn, c-o reputaţie 
inatacabilă şi subt acest raport, curat, onest, şi c-un elan 
pentru tovarăşa vieţii lui care nu-i dădea numai iluzia 
tinereţii, ci chiar prezenţa ei purificată de ispitele 
trecutului. 

Dar parcă n-ar fi dorit ca şi Andi să facă la fel. Nu l-ar fi 
supărat o aventură de-a lui Andi, şi chiar mai multe, numai 
să fie prudent, să nu se afle nimic. 

I s-aprinsese în ochi o lucire vicleană. Ştia cîte fete sînt în 
sala de conferinţe, cîte-l ascultă şi-l privesc pe Andi, 
cunoştea natura exaltării pe care prezenţa lor o dădea 
profesorului tinăr şi frumos, - şi parcă decanul se răzbuna 
pe Stefana, şi parcă virtutea tînărului Iustin Danielescu îşi 
lua revanşa nu împotriva soţiei lui, ci împotriva nurorei, a 
soţiei lui Andi, presimţind şi dorind cedarea la ispitele 
învinse odinioară. 

Alte ropote de aplauze răsunară în valuri convulsive. 

Uşa se deschise. 

În cadrul luminat de becurile electrice, Andi apăru cu 
sîngele-n obraji şi ochii lucioşi, ieşind din succes ca dintr-o 
orgie. Succesul îl întinerea echivoc, dînd, ca şi-n copilărie, 
după lecţiile de pian, frumuseţii lui aspectul efebilor beţi, 
încununaţi de trandafiri, care turnau vinul în cupele 
patricianilor romani. 

Închise uşa în urma lui, dar aducea după el ca o trenă 
aplauzele amfiteatrului şi atmosfera de acolo. Într-o mînă îşi 


ţinea notele. Fruntea-i năduşise. 

Îl văzu pe domnul Danielescu, şi clipi, încă stăpînit de 
beţie, întinzîndu-i mîna cu un gest care involuntar aştepta 
felicitări. 

— Să nu răceşti, Andi. 

— Mă duc să-mi iau blana. 

— Nu te mai du prin curente. Irimet să ţi-o aducă. 

Portarul porni spre cancelarie, după lucrurile lui Andi. Şi 
Andi, silit de grija părintească să rămiie în revărsarea 
studenţilor şi a studentelor care se despicau în două - ca 
apele curgătoare în dreptul ostroavelor - trecînd cu 
deferenţă pe lîngă grupul celor doi profesori, se simţi lingă 
tatăl lui, care-i era şi decan, ca o statuie lingă altă statuie, şi 
abia izbuti să-şi stăpinească un gest de afectuoasă 
îmbrăţişare, deghizînd spontana pornire a orgoliului solidar 
într-o ştergere ostenită a frunţii cu batista. 

Oftă extenuat. Vorbise aproape două ceasuri. Îşi simţea 
glasul aprins de acea răguşală oratorică pe care o căpătase 
către sfîrşitul prelegerii, speculind sugestia ei, surdinizîndu- 
şi finalul, dîndu-i o religiozitate ostenită, o penumbră 
visătoare, rărindu-şi vorbele - cum parcă plopii se răresc în 
răsărit de lună - armonizînd evocarea finală cu sunetul de 
violoncel grav al glasului. 

Îşi îmbrăcă blana subt ochii studentelor, care din fundul 
coridorului, grupuri-grupuri, îl priveau cu ochi strălucitori, 
şi porni alături de domnul Danielescu. salutaţi adînc de 
studenţi şi de portar, trecînd, cu o involuntară privire 
camaraderească, prin dosul statuiei lui Kogălniceanu: 
celălalt moldovan de bronz. 

Apucară spre deal, printre alte grupuri de studente, care 
aşteptau în ger, zgribulite, trecerea lor. 

Dinspre vale, venea un ris de sănii în văzduh de iarnă 
aspră. Omătul scîrţiia. Gerul încleia nările. Copacii 
înfloriseră de pulberi argintii care, căzînd, puneau sclipiri 
lactee pe căciuli, pe gulere şi gene. Stelele sticleau ca un alt 
ger, astral, blond, auriu şi albăstriu. 


— Încotro apucăm, tată? 

— Cum? La Duduia. Nu ştii? 

— Aa! Da-da... 

Uitase. Vibraţia succesului, sonoră pe cît optică - aplauze, 
priviri, obraji aprinşi - îl reţinea încă în amfiteatru, făcîndu-l 
să uite că sosise Duduia şi cu mama lui. 

Îşi acoperi gura cu batista, temîndu-se de răceală, re- 
gretînd respiraţia adincă pe care i-o dăduse bucuria, - 
bucuria că mai rămine în oraş, că nu se-ntoarce imediat 
acasă. 

Asociase în ultimii patru ani, şi mai ales în cei trei finali, 
atit de strîns cuvîntul „acasă” cu ideea de muncă, de efort 
solitar, de renunțare la lume, la succes, încît din toamnă, de 
cînd îşi începuse conferințele la Universitate, cuvîntul 
„universitate” nu mai însemna pentru el muncă, ci 
distracţie. Cînd pornea de acasă cu notele în buzunar spre 
Universitatea unde îl aşteptau studenţii şi studentele, avea 
o senzaţie de eliberare: parcă o fată din sufletul lui ieşea de 
la internat, ducîndu-se la bal. 

lar cînd venea de la Universitate acasă, posomorirea lui 
extenuată nu însemna oboseală - cum credeau cei de acasă 
- oboseală după o zi de muncă, ci efortul penibil de-a 
ascunde Ştefanei zimbetul pe care-l deştepta în el amintirea 
aplauzelor. 

Şi-n faţa ochilor Ştefanei, uneori - căci în acele clipe ochii 
Ştefanei parcă-l evitau - apărea pe chipul lui Andi „zîmbetul 
de femeie care minte”. 

La început, după întiîilc zile de cursuri, Ştefană îl privise 
mirată, surprinsă: 

— De ce zimbeşti? 

Andi ridicase din umeri, zîmbindu-i afectuos. Zimbetul de 
femeie care minte dispăruse. 

Altădată Ştefana îl surprinsese iar, după aceeaşi tăcere 
posomorită, pe care-o aducea acasă de la Universitate, 
zîimbind la fel. 

— De ce zimbeşti aşa, Andi? 


Acel „aşa” din întrebarea Ştefanei pusese parcă un deget 
de gheaţă pe inima lui Andi. 

Nu-i răspunsese. O luase în braţe, sărutînd-o, dezmier- 
dînd-o, şi cînd îşi închipuise că Ştefana a uitat întrebarea, 
căzuse iar pe gînduri. 

Ştefana îl privise cu ochi gravi, fără să repete întrebarea. 

De-atunci, de cîte ori Ştefana îl privea, fără să-i 
vorbească, fără să-l întrebe ceva, zimbetul apărea, parcă şi 
mai pieziş, şi mai constrins, şi mai ruşinat. Şi Ştefana evita 
să-l privească în acele clipe. Andi simţea în tăcerea Ştefanei 
acelaşi deget de gheaţă, care-i pipăia inima, şi se posomora 
de-a binelea. Nu mai avea chef de nimic, îi venea numai să 
doarmă sau să cetească, - adică să se-ndepărteze de 
Ştefana. 

Cînd rămineau singuri amîndoi, după masă, cetcau în pat, 
unul lîngă altul, fiecare altă carte, schimbiînd reflecţii numai 
despre lecturile lor. Aşa că din toamnă, de cînd Andi fusese 
numit conferenţiar, reintrînd în viaţa Iaşului după patru ani 
de muncă şi singurătate alături de Ştefana, nu mai vorbise 
cu Ştefana decît despre lecturi, despre eroii cărţilor cetite; 
despre ei doi, nimic. Şi treptat Andi căpătase credinţa - de 
nimic obiectiv justificată - că Ştefana blamează succesele lui 


universitare, că ea singură, spre deosebire de familia lui, 


care-l admira, vedea în aceste succese, în această 


activitate un fel de trădare a intimităţii lor. Şi corolarul 
acestei credinţe arbitrare fusese gindul că e nedreptăţit de 
Ştefana. 

Totuşi, nu căutase nici s-o întrebe, nici să-i explice. 
Tăcuse. 

Şi în fiecare seară, după curs, întoarcerea acasă se asocia 
cu un sentiment de constrîngere, de uşoară repulsie, care 
dădea paşilor lui, pe măsură ce se apropia de casă, o 
încetineală ciudat opusă alegreţei cu care s-apropia de casă 
în epoca singurătăţii lui alături de Ştefana. 


De asta, răspunsul tatălui lui, care-i amintise de sosirea 
Duduiei, îl bucurase, reprezentind pentru el nu plăcerea 
de-a o revedea pe Duduia şi pe mama lui, ci satisfacția de-a 
fi silit oarecum să nu plece de-a dreptul acasă. 

Şi de data-aceasta era liniştit. Ştefana îl rugase să scuze 
faţă de Duduia absenţa ei pe deplin justificată de o gripă 
reală, care o împiedeca să iasă din casă. 

Ştefanei nu-i plăcea s-o frecventeze pe Duduia, mai ales 
în momentele întrucitva oficiale ale casei ei, cum erau 
seratele şi sosirile din străinătate, care adunau la Duduia o 
sumedenie de persoane evitate de Ştefana. 

Pentru Ştefana - pînă atunci şi pentru Andi - vizitele la 
Duduia însemnau o corvadă pe cît de inevitabilă pe-atit de 
penibilă. Domnea la ea acasă un prost-gust spectaculos, 
pînă şi-n oamenii care-i frecventau casa, prost-gust care 
rezulta din tendinţa de-a stirpi reminiscenţele numelui 
Fanachi —: al soţului —, înlocuindu-le prin pretenţiile 
numelui Pussy - al delfinului, - într-un decor exprimat de 
alintarea Pussy şi de numele Stevens, cu care Duduia 
renovase numele Fanachi. 

Acest veşnic amestec - Fanachi-Pussy-Stevens - din casa 
Duduiei dădea Ştefanei şi dăduse lui Andi un sentiment de 
tristeţă vecin cu neurastenia. 

De cînd se măritase, devenind suverana milioanelor lui 
Fanachi, Duduia aspira la singura formulă de eleganţă şi de 
distincţiune, care-i părea şi inaccesibilă prietenelor ei, şi 
exotică totodată: cea englezească. 

Blazată de educaţia franceză a vechei boierimi ieşene - 
de care n-avea habar - sătulă de limba franceză - pe care-o 
vorbea prost, - Duduia vroia să se impuie societăţii ieşene 
prin accentul britanic, ferm convinsă că fapta ei novatoare 
va însemna debutul unei noi epoci ieşene. 

În primii ani de universitate buchisise o englezească 
elementară, care-i dădea putinţa să orăcăiască oarecare 
vorbe englezeşti, schimonosindu-şi uneori, faţă de cei care 


n-o cunoşteau de-acasă, accentul românesc, ca să dea 
impresia că buzele ei sint depeizate în limba ciobănească. 

Epatarea faţă de limba engleză şi de şicul englez data de 
la Agapia, unde o văzuse pe englezoaica cea cu păr de piper 
roşu - GJadys, Mrs. Handerli, metresa lui Andi, - care-i 
întipărise trainic dureroasa reflecţie: 

„Aoh, Dudui e frumos... dac vreţ... Andi e fin, aoh, alta 
rasa...” 

Mortificarea de atunci determinase în Duduia botă- rirea 
eroică de-a deveni „fină”, de-a face şi ea parte din acea 
„altă rasă” situată în Anglia de chiar accentul caricatural al 
buzelor englezoaicei, pe-atunei „infectă” pentru Duduia. 

Începuse să ia lecţii de limbă engleză încă din primul an 
de universitate. Se uita la buzele profesorului englez ca 
acei cîini hipnotizaţi de glasul stăpînului, care-s emblema 
patefoanelor „His Master's Voice”. Acasă, în faţa oglinzii, cu 
uşa închisă, făcea exerciţii de accent englezesc, cum fac 
gargară cei care au amigdalite acute. Era atit de statornică 
dorinţa ei de-a capta acest ideal linguistic, încît, treptat, 
aproape fără efort, îşi desfigurase accentul neaoş 
moldovenesc, cum se închircesc picioarele chinezoaicelor 
puse la tortura pantofului de lemn menit să le împiedice 
creşterea normală. 

Nu mai exclama „oh”, sau „ah” sadea, ci „aoh”, cu gura 
devenită-n exclamaţie o gură de tunel al accentului britanic, 
comunicînd direct cu Iaşul pe subt Marea Miînicei şi restul 
Europei. De asemenea, cînd îşi întilnea prietenele nu le mai 
întreba automat: „Ci mai faci?”, ci: „Ce faci”, dar rostit 
şerpeşte, „tsche” înlocuindu-le pe „ci”, şi „faci” fiind 
articulat şuierător, ca de un abur de locomotivă ţişnit prin 
supapă. Milioanele lui Fanache apăruseră providenţial, dind 
Duduiei putinţa să realizeze amplu proiectele ei de 
anglificare. 

Începuse cu Fanachi, al cărui nume îl renovase - aşa cum 
unele cucoane schimbă pe-al servitoarelor, de pildă din 
Marghioala în Angela, ca să sune mai stilizat, mai în 


armonie cu mobila casei şi cu pretenţiile amfitrionilor. Din 
Fanache Duduia făcuse „Stevens”. 


Îl întîmpina pe stradă eu un: 

— Hallo, Stevens!, care dădea trecătorilor impresia că 
cineva vorbeşte pe stradă la telefon, spunînd „,hallo” în loc 
de „allo”. 

Apoi îl determinase să-şi radă musteţile - le purta cu sfirc, 
- să-şi epileze sprîncenele - le-avea îmbinate şi îmbelşugate 
ca o sucursală subfrontală a musteţelor; să-şi facă educaţia 
unghiilor la manicură, să renunţe la ochelarii cei vechi, 
care-i lăsaseră două virgule sanghine la rădăcina nasului, 
înlocuindu-i cu ochelari rotunzi cu rame de baga prinşi de 
după ureche cu antene tot de baga; şi să fumeze pipă cu 
tutun englezesc amestecat cu lavandă şi ierburi aromate, 
havane pîntecoase cu dimensiuni de castravete şi țigarete 
englezeşti c-un fum care-i echivalentul siropului. 

Nu-l mai recunoşteau clienţii pe conu Fanachi, devenit 
Stevens. Purta ghete cu talpă groasă şi călcîie plate, surtuc 
cu talie joasă şi buzunare aparente din care ieşea pipa, 
cravate scoțiene, şi-n loc de jiletcă, pull-over. 

Cînd se ducea la moşie, punea pe cap - se numea Stevens 
- caschetă englezească, pantaloni largi prinşi subt 
genunchi, ciorapi de lînă cu romburi sau pătrăţele înnodaţi 
subt genunchi c-un şiret cu canaf, şi-n locul ve- chei 
pelerine cu care umbla înainte la moşie, un superb trench- 
coat. 

De asemenea, fostul Fanachi, ca să devie un impecabil 
Stevens, făcea o complicată cură de slăbit: băi de abur, la 
care Stevens privea cu o melancolică satisfacţie sudorile 
care-l eliminau pe Fanachi; regim alimentar, fără apă şi 
şpriţuri în timpul mesei, cu fripturi carbonizate; masaj dur, 
gimnastică dimineaţa şi plimbări pedestre, adică footing, 
cum le numea Duduia. Primul rezultat al acestei lupte cu 
natura lui Fanachi fusese blegirea - în felul sînilor căzuţi ai 
fostelor doice - a proeminenţei abdominale, pe cam 


odinioară amicii fostului Fanachi o atingeau c-o tangenţială 
sfirlă admirativă - adică: „E dat dracului!” - la aperitivele 
unde sărbătoreau un succes judiciar. 

Şi Duduia rupsese cu trecutul. Îşi înlocuise numele 
Duduia, care pentru ea avea mirosul celor care-au stat la 


bucătărie căpătind un pronunţat iz de ceapă prăjită, 
cu numele Dolly, adică păpuşică, pe englezeşte, adică 
păpuşica lui Stevens. 

Casa Duduiei era home-ul ei. Soi-vi torul se numea 
groom - îl chema Ghiţă; servitoarea, maid - de-acasă îi 
spunea Frăsina. 

Îşi mobilase casa cît mai englezeşte cu putinţă. Mobile de 
mahon masiv, canapele şi fotolii de catifea decorau salonul 
şi salonaşul destinate femeilor. Pentru bărbaţi rezervase 
sala biliardului, o altă sală cu aparate de gimnastică, box şi 
scrimă, la care s-alătura o săliţă cu duşuri şi oglinzi, precum 
şi un vast biurou - în care trebuia să domnească miros de 
havană autentică - mobilat cu canapele şi fotolii de piele, şi 
măsuţe cu reviste şi ziare englezeşti prezidate de ghilotine 
pentru decapitarea havanelor, cutii de ţigări englezeşti şi- 
un fel de cartuşiere de metal cu suport, în care şedeau 
vertical havanele. 

În faţa casei, gazon englezesc, un fel de mare biliard 
păros; în dosul casei, tenisul care devenea iarna patinaj 
pentru privilegiaţii acestei Mici Britanii. Ambiţia Duduiei 
era să-nveţe cricket-ul şi să formeze un club de cricket. 
Tenisul îi apărea cam demodat şi prea la-ndemiîna oricui. 
Dimineaţa făcea un ceas de călărie la Copou, pe un cal cu 
coada tăiată scurt, cu groom-ul tot călare, în urmă, la o 
distanţă reverenţială. Conducea singură - cu mănuşi ca de 
pe vremea cavalerilor medievali - şi „Rolls-Royce”-ul şi 
„Lancia”, dar, blazată de cele două volane de lux pe care le 
mînuia, dorea să aibă un automobil cu caroserie mahonie şi 
sticlărie multă, la fel cu al englezoaicei de la Agapia. De 
asemeni, intenţiona să colecţioneze o turmă de cockeri, pe 


care să-i plimbe în vitrina ambulantă, „sfidînd indignarea 
provincialilor”. 

Inaugurase în raporturile cu bărbaţii shakehand-ul; nu 
le mai întindea mîna pentru sărut, ci le-o zguduia anglo- 
saxonic, cu o urgentă convulsiune atletică. 

Patefoanele Duduiei cîntau numai englezeşte; corurile 
negre erau şi ele admise, patefoanele Duduiei menţinînd în 
muzică geograficul imperiu colonial al Britaniei. 

Deşi avea două automobile, şi-l aştepta pe-al treilea, 
poseda şi trăsură. Ghiţă, vizitiul, pornea cu Duduia la 
Copou, mînînd caii cu cozile retezate scurt, ca şi coamele, 
punînd mănuşi albe - ca mirii, spunea el - pe miînile lui 
mirate. Îl englezise şi pe Ghiţă, tunzîndu-i musteţile şi 
impunindu-i favoriţi a la Marghiloman, intcrzicîndu-i formal 
să „suduie caii” în public. 

Dimineaţa Duduia nu mai bea cafea cu lapte, ca în casa 
părintească, ci ceai negru, otrăvitor englezesc, cu slănină 
care se numea bacon, ca-n Anglia. 

Îşi tunsese părul scurt, impunîndu-i culoarea maho- nului 
ardent, ceea ce dădea un straniu aspect ochilor ei focos 
negri şi tenului ei de ţigancă latină. 

La ceaiurile Duduiei se serveau cu religiozitate tost-uri, 
adică pîine prăjită cu unt, plum-cake-uri, muffins, 
porridge, infectă fiertură de cereale, de care nu s-atingea 
nimeni, şi marmelăzi, jam, în special de portocale amărui. 

Mesele erau acoperite de sosuri englezeşti, de piper 
englezesc, de muştar englezesc. În loc de rachiu şi ţuică se 
servea gin, whisky marca „Black & White” şi-n loc de bere, 
stout special adus din Anglia, bere neagră exagerat 
alcoolizată, care avea darul să deştepte-n comeseni cel mai 
neaoş românism de cafenea şi crişmă. 

Singurul laxativ admis în casa Duduiei era „Fruit, Sals, 
Eno”, unicul agreat de intestinul lui Dolly, care, spre 
deosebire de al Duduiei, nu mai putea accepta românismul 
moarei de curechi. 


În clipa cînd îl născuse pe Pussy, Duduia era atît de 
complet anglicizată, încît parcă nu născuse româneşte, ci 
izbutise în sfîrşit să articuleze perfect întăia vorbă profund 
englezească. De la primul geamăt al noului-născut. Duduia, 
aflîndu-i sexul de la moaşă - „E băiat! Să-ţi trăiască, coane 
Fanachi!” - îl şi botezase Pussy, adică pisicuţă, pe 
englezeşte. Din nenorocire, Pussy luase tot ce era mai 
țigăneşte brun din Fanachi şi Duduia - păr creţ ca pana- 
corbului, ochi păcurii, ten smolit, - contrazicînd, de la- 
nceput, voinţa mamei lui, dezolată că fiziologia era atit de 
rebelă la accentul englezesc. Dar contrazicerea stirnise şi 
mai mult temperamentul focos al Duduiei, aşa că Pussy, 
danciul, era înecat de educaţie englezească, aşa cum ai 
deghiza o felie de mălai, cu ajutorul sosurilor englezeşti, 
într-o mîncare stranie, fără de patrie. Duduia era hotărită 
să-l păzească de microbii româneşti; dorea să facă din el un 
gentleman, un al doilea Marghiloman al ţării, căci 
Marghiloman era singurul bărbat politic pentru care 
Duduia avea o admiraţie fără rezerve. 

Anglicizată, cu părul tuns şi roş, cu accentul englezesc, în 
home.-ul ei, cu Stevens şi eu Pussy, Duduia devenise atit de 
alta faţă de vechca Duduiei a casei Danielescu, încît părinţii 
o considerau cu uluirea unor găini care-ar fi clocit fără să 
ştie un ou dc acvilă. 

O admirau intimidaţi şi epataţi. „Aşa a spus Duduia”, „Aşa 
a făcut Duduia”, „Aşa vrea Duduia”, - erau comandamente 
divine, pe care nimeni nu le discuta. 

Rolurile se inversaseră. De unde în copilărie Duduia 
fusese un fel de vechil cu fustă al doamnei Danielescu, în 
administraţia casnică, acum doamna Danielescu devenise o 
preoteasă fanatică a concepţiilor Duduiei. Căci şi doamna şi 
domnul Danielescu o socotiseră pe Duduia cît timp crescuse 
în casa lor ca pe o viitoare bună gospodină şi femeie 
frumoasă. Nimic mai mult. Gloria i-o prevedeau numai lui 
Andi, care nu le dezminţise aşteptările; dar Duduia le 
răsturnase prevederile, parcă dînd mai multă strălucire şi 


răsunet descendenţei Danielescu chiar şi decît Andi. Nu 
numai că Duduia devenise cineva în laşul de după război, 
dar era „unică”. 

Pînă la căsătoria cu Duduia, averea lui Fanachi se 
amplifica activ, dîndu-i prestigiul oamenilor foarte bogaţi 
mai ales în atmosfera socială de după război, dar lăsîndu-l 
în masa cenuşie a îmbogăţiţilor neindividualizat. Duduia, 
deodată, dăduse un sens şi un stil acestei averi, 
diferenţiind-o de celelalte. Şi departe de-a contrazice 
interesele soţului său, le servea. Graţie Duduiei, Fanachi 
Dobrescu, devenit Stevens, începuse să cunoască nu numai 
ca avocat şi om de afaceri lumea ieşană, dar şi ca amfitrion 
distins, venind în atingere, cu acest prilej, şi cu altfel de 
lume decît cea de pînă atunci. Stilizarea britanică pe care o 
dădea Duduia averii şi fiinţei lui îi deschidea alte 
perspective de viitor. Încetul cu încetul, energia lui, reală, 
dar afectată pină atunci exclusiv îmbogăţirii, începea să 
aspire la alt plan de activitate. Se pregătea pentru viaţa 
politică - nu aparţinea încă nici unui partid —, dîndu-şi 
seama că situaţia lui de om bogat şi civilizat, de om energic 
şi cinstit putea fi valorificată în cele mai ridicate altitudini 
ale vieţii politice. Şi viziunea acestui viitor probabil abea 
Duduia i-o dăduse, făcindu-l parcă să-şi ridice privirile 
magnetizate de cotidianul plat în sus, spre orizonturile 
spiritualităţii politice. 

Duduia, pentru el, devenise tunelul dintre două vieţi; cea 
de pînă atunci, de muncă aprigă şl de satisfacţii modest 
provinciale, viaţa Fanachi; cea de atunci încolo, plină de 
soare ca o zi fără de ceaţă la Londra, viaţa Stevens. 

Această energie a Duduiei, care, abea ieşită din casa 
părintească, se dovedise vrednică să transforme viaţa şi 
milioanele unui astfel de om, o impusese pe Duduia în 
societatea ieşană ca o „forţă”. Erau şi cîteva zimbete, nu 
numai al lui Luchi, în rarii ieşeni urmaşi ai duhului junimist, 
dar ce eficienţă socială mai au astfel de zîmbete „literare” 
în viaţa potcovită de după război! 


Doamna Danielescu nu mai îndrăznea să mai dea nici un 
sfat Duduiei, nici o povaţă: cerea şi primea ea de la Duduia. 

Duduia îi explicase că trebuie să-şi cumpere un 
automobil. 

— Nu mai merge, mamă. Ascultă-mă. Nu-i demn pentru 
oameni ca voi să mergeţi cu tramvaiul şi pe jos. Astăzi, din 
lumea bună, nu mai merg pe jos decît cei care fac cură de 
slăbit. Aşa e vremea. Toate merg cu automobilul... 

Domnul Danielescu suspinase - el ar fi preferat să facă 
înainte cură de slăbit pentru trup şi de îngrăşat pentru 
buzunare - şi cumpărase un Ford. 

Apoi urmase instalarea unui aparat radiofonic, tot impus 
de Duduia. 

— Aşa e vremea. loate comunică prin radio... 

Apoi un guler de lutră la blana domnului Danielescu, şi o 
căciulită la fel, precum şi mănuşi de piele blănită în locul 
celor de lină împletite de doamna Danielescu. 

După moartea mamiţei, Duduia nu vroise să accepte 
pentru mama ei doliul de un an. „Fleacuri! Barbarii 
perimate!” Arătase mamei ei că doliul îmbătrineşte şi 
întristează, că doliul e „durerea”, nu haina, şi că viaţa e 
prea scurtă ca s-o mai întuneci cu haine şi voaluri negre. 
Doamna Danielescu o ascultase, scurtind timpul doliului şi 
amendînd cochet rigoarea lui. 

Tot Duduia impusese doamnei Danielescu: 

— Astăzi fiecare trebuie să se spele în odaie de baie. 
Lavoarul în ietac e o barbarie compromiţătoare... 

Tot Duduia o determinase pe doamna Danielescu să 
cumpere maşină de călcat electrică, precum şi aparate 
aspiratoare de praf. Ce-i drept, şedeau în cada odăii de 
baie, alături de sacii cu provizii, fiindcă întrebuinţarea 
acestor aparate însemna o dureroasă risipă de electricitate 
faţă de energia plătită cu leafă fixă a servitoarei, care călca 
şi mătura. Dar, măcar aparent, Duduia fusese ascultată. 
Apoi telefonul casei Danielescu tot Duduiei i se datora. 


Singura nesupunere la comandamentele civilizatoare ale 
Duduiei, fuseseră caloriferele. Aparent, Ştefana era pricina 
menţinerii sobelor, dar cauza efectivă era cheltuiala pe care 
instalarea caloriferelor o impunea buzunarelor melancolice 
ale domnului Danielescu; de cînd cu inovațiile Duduiei. 
Apostolul, după fiecare cumpărătură, murmura versul lui 
Eminescu: 

„Şi cum vin cu drum-de-fier, toate cîntecele pier”. 

Cîntecele lui Eminescu erau banii Apostolului, constatase 
Luchi. 

Aşadar, de cînd nu mai aparţinea subaltern căminului 
părintesc,  Duduia domnea peste voinţa doamnei 
Danielescu. 

Singurul din familie care-i nesocotea făţiş regalitatea era 
Luchi. 

— “Te faci de ris, păpuşico! Dă-i pace lui Fanachi. Voi o să 
ajungeţi să puneţi sarmalelor cîte un moto din Shakespeare 
cu litere de aur! 

De-atunci nu-şi mai vorbeau unul altuia, nici nu se mai 
salutau. 

Luchi era socotit ca un fel de pată neagră a familiei. 
Doamna Danielescu vedea în actele lui aceeaşi absenţă a 
instinctului de conservare pe care domnul Danielescu o 
descoperise la Ştefana. Luchi urma cursurile Facultăţii de 
drept. Doamna Danielescu îl şi văzuse lucrind pe lingă 
Fanachi, fruntaş recunoscut al baroului ieşan, solicitat de o 
clientelă atit de numeroasă, încît era nevoit să refuze mai 
mult decit să accepte, clienţii lui fiind socotiți ca nişte 
privilegiați. Pe lingă Fanachi, Luchi ar fi putu să înveţe şi să 
cîştige totodată. Şi Luchi, în loc să „cultive” bunăvoința pe 
care Fanachi nu ştia cum s-o dovedească întregii familii 
Danielescu, se „stricase” cu Duduia! Şi, culmea, refuza să 
se mai împace. 

— Nu din ambiţie, mamă, dar n-am ce căuta la „Lon- don- 
Palace”. Vrei să le rîd în nas?! 


Andi şi Ştefana erau constrinşi s-o frecventeze din cînd în 


cînd pe Duduia, rărind pe cît puteau corvezile vizitelor la 
ea, fără să le poată evita, cum ar fi dorit, întotdeauna. 
Duduia ţinea s-o aibă pe Stefana în salonul ei. O considera 
pe Ştefana ca pe un fel de număr de music-hall, număr 
gratuit pe deasupra, pe care dorea să-l arate musafirilor ei. 
Îi prevenise că cumnata ei e cam excentrică, „originală” şi 
„sălbatică”. 

Seratele Duduiei însemnau mese de cărţi în jurul cărora 
se adunau bărbaţii şi audiții patefonice - duete englezeşti, 
dulcege ca şi fumul ţigaretelor englezeşti, coruri negre 
lascive —, în faţa cărora soțiile avocaţilor ieşeni, 
gentlemenii din biuroul lui Stevens, aşezate pe scaune 
confortabile, cloceau în mătăsuri oul plictiselii de lux. 

Bărbaţii de o parte, femeile de alta: aşa socotea Duduia 
că se petrec lucrurile în înalta societate londoneză. 

Domnii jucau cărţi, fumau havane sau țigarete englezeşti 
oferite de amfitrion şi beau alcooluri dătătoare de congestii, 
ascultind  patefonul cucoanelor, avind cinematografica 
impresie că sînt lorzi în fotoliile de piele şi în fumul de 
havană. 

La început, Andi şi Ştefana fuseseră constrînşi să 
participe la astfel de serate, făcînd parte din categoria 
„femei”. Zăceau, pe scaune, ascultind patefonul, cîteva 
ceasuri în şir, stăpîniţi de-o stenahorie care-i electrocuta. 

De la o vreme, însă, Duduia organizase, anume pentru 
Ştefana, serate intime, cu persoane alese nominal, pe 
sprînceană. 

Discuţiile de la aceste serate erau mai cu seamă literare 
ca punct de plecare 

lată cîteva subiecte: 

„La Garconne e o carte morală sau imorală?” 

„Proust e un farsor sau un geniu abscons?” 

— Proustii! fusese concluzia-calambur a unui invitat, 
vorbă de duh reprodusă într-un ziar local la rubrica 


„Mondene”, iscălită: Marchizul de Priola. 

„Poţi face curte unei fete subţiri în limba românească?” 

— Aoh! exclamase Duduia indignată, dînd a înţelege 
invitaţiilor ei că Fanachi o cucerise pe englezeşte, ca Romeo 
pe Julieta. 

„Complexul-Oedip e descoperirea lui Freud sau 
născocirea lui iudaică?” 

„leoria relativităţii e valabilă şi-n amor?” S-ar fi spus că 
erau blazaţi de mult ce aplicaseră această teorie în fizică şi- 
n mecanică, şi că singurul interes pe care pentru ei putea 
să-l mai prezinte teoria lui Einstein era aplicabilitatea ei la 
activităţi scăpate din vedere de creatorul ei. 

„A existat altfel decit în literatură amorul platonic?.” 

„În veacul vitezei, romanul nu e un ce perimat?” 
Concluzia acestor exclusivi lectori de romane fusese că „da, 
e perimat”. 

„Rasputin e un mistic?” Discutaseră binevoitori asupra 
„Misticei sexuale”. 

„Gide e un pederast activ sau pasiv?” Un eclectic opinase 
că e mixt. 

„E adevărat că Albertina lui Proust e un băiat trecut în 
contrabanda fustelor de fată?” Toţi câutaseră să fie vameşii 
acestei probleme. 

„Fustele” fumau cazon, beau virtos, şedeau picior peste 
picior, făcînd un fel de plajă pînă la şolduri în razele luminii 
electrice, şi de cînd cu Freud, vorbeau orişice fel de 
porcării,  considerind problemele aşa cum  moaşele 
consideră fătul, mai ales din punct de vedere al 
conformaţiei sexuale. 

Totul era freudian, adică pornografic. Vorbeau despre 
copulaţiune ca despre ghiocei. Lapsusurile fiecărui invitat, 
precum şi povestirea visurilor dădeau naştere la 
interpretări freudiene, care erau numai o trambulină 
ştiinţifică - prin firmă - a vechiului mahalagism şi a in- 
discreţiunilor picante. Pederastia, sadismul, mazochismul, 


lesbianismul şi toate aberaţiile sexualităţilor fezandate 
înlocuiau în discuţii adulterul, candidul adulter de 
odinioară. 

Zimbea Priap deasupra virginelor savante, intrînd nu ca- 
n vechi, prin inima lor, ci de-a dreptul prin creier, dînd la o 
parte fantoma Minervei. 

Între timp, aparatul de radio plimba auzul invitaţilor prin 
Europa vocală şi instrumentală. Duduia, stăpînită de ritmul 
veacului, era febrilă şi oarecum sincronică. Nu suferea 
monotonia, nici limitarea. Ca Duhul Sfint, dorea să fie 
pretutindeni în acelaşi timp, primind hrană pentru 
enciclopedica şi mondiala ei curiozitate. Degetele ei de 


lăptăreasă elveţiană mulgeau cînd muzica Vienei, cînd pe- 
a Berlinului, cînd pe-a Romei, cînd pe-a Budapestei. 


Valsurile se încrucişau după o răspîntie de haos vijiitor, 


huiduitor, ţiuitor, uuitor şi orăcăitor, cu operele wagneriene, 
sonatele cu jazurile, operetele cu simfoniile, dînd o impresie 
de ospiciu al muzicii care se zbătea epileptică în cămaşa de 
forţă a undelor captate. 

„Numărul” Ştefanei ratase. Nu era socotită nici originală, 
nici excentrică, ci pur şi simplu ştearsă, inexistentă. Vorbea 
rar şi puţin, nu manifesta nici un fel de păreri, nu participa 
la discuţii - şi pe deasupra era îmbrăcată cu o lipsă de 
eleganţă neiertată, mai ales că era soţia unui băiat ca Andi. 
I se conceda frumuseţea ochilor; dar ce folos! Cu o pereche 
de ochi, oricît de frumoşi, nu poţi face o femeie frumoasă. 

Aşadar, Ştefana căzuse repetentă la examenul dat, fără 
de ştirea ei, în faţa juriului fetelor „subţiri”. 

Ce putea face Duduia! Ea avusese toată bunăvoința s-o 
„lanseze” pe Stefana, s-o impuie, - dacă nu se putea! 
Publicul ieşan era prea lucid ca să înghită erori. Şi la teatru 
doar, piese care reputaseră straşnice succese în 
promiscuitatea bucureşteană „cădeau” în faţa 


perspicacităţii distinse a publicului ieşan. „Căzuse” şi 
Ştefana. Amin! 

Aşa că de la o vreme, Duduia îşi rărise invitaţiile. O 
chema pe Ştefana, din simplă politeţă, considerînd-o cu un 
aer îngăduitor. 

Dar la aceste serate intime, nefaste pentru Ştefana, 
prietenele Duduiei constataseră că Andi „s-a schimbat”. 

Nu mai era cel de odinioară, confesorul lor, arbitrul lor 
psicologic. Se posomorise, devenise tăcut, avea aerul că 
fuge de toţi chiar în prezenţa lor, vorbea puţin, ca şi 
Ştefana, şi de cîte ori o fată, fostă prietenă de-a lui, îl privea 
mai lung, Andi pleca ochii în pămînt, c-un aer jenat, sau se 
întorcea spre nevasta lui. 

Se burghezise. Era „subt papuc”. Asta era credinţa 
generală în mediul feminin. Ştefana le apărea mult prea 
ştearsă ca să merite creditul pe care încă-l acordau 
muţeniei lui Andi. Căsătoria lui Andi cu Ştefana le apărea ca 
„0 enigmă, pe care de altfel, între ele, o explicau freudian. 

Ştefana se întorcea de la aceste serate, după ce la 
început o amuzaseră, ca scoasă din etuvă. Avea nevoie de 
citeva plimbări lungi ca să se poată dezintoxica. 

Andi împărtăşea atitudinea ei, dar îi adăuga un sentiment 
nou, nedestăinuit Ştefanei. Şi el dispreţuia această mahala 
ieşeană, care înlocuise cancanul făţiş cu discuţiile 
freudiene, şi care-n loc să stea cu ochii la fereastra dinspre 
stradă, trăgea cu urechea, radiofonic, la ce se-ntimplă în 
Europa. Dar apariţiile lui cu Ştefana în acest mediu îi 
diminuau prestigiul de odinioară: parcă i-ar fi chelit 
legenda. Se abţinea de la orişice fel de conversații, 
impunîndu-şi tăcerea marginală, cu răspunsuri cuviincioase 
la întrebări, pe care-o avea Ştefana; însă tăcerea lui, 
solidară cu a Ştefanei, nu mai era superioară, dezinvoltă 
ca odinioară, ci jenată, constrinsă, timidă. 

Înainte vreme, viaţa lui intimă era complect necunoscută 
mediului monden care stima în el enigma. Dar căsătoria lui 
cu Ştefana făcuse din el bărbatul unei fete pe care n-o 


putea stima, nici admira, tocmai fiindcă Ştefana vroia să 
treacă şters, neînregistrată de acest mediu depreciat şi de 
ea, şi de Andi. Şi nici Andi n-o putea impune pe Ştefana, 
căci asta implica participarea lui la viaţa acestui mediu, deci 
reintrarea în ieşenismul de care Andi se ferea. 

Din această pricină, şi Andi contribuise efectiv la rărirea 
vizitelor cu Ştefana, care, pe lingă corvoada în sine, mai 
însemnau pentru el şi compromiterea vechii reputaţii. Cum 
şi Duduia renunţase s-o mai „lanseze” pe Ştefana, Andi şi eu 
ea scăpaseră de aceste serate. 

Astfel că Andi ridicase ultima punte şi închisese ultima 
poartă care-i mai legau singurătatea de viata mondenă a 
Iaşului. 

Şi iată că de data aceasta, alături de domnul Iustin 
Danielescu, Andi se ducea cu plăcere spre casa Duduiei. E 
drept că nu era cu Ştefana. Ştefana însă ştia că se duce 
singur, socotind vizita lui ca un sacrificiu, nu ca o desfătare. 

Succesele universitare îl reabilitaseră pe Andi. Nu i-ar fi 
displăcut să întilnească la Duduia vreo cîteva prietene de- 
ale ei şi să verifice atitudinea lor faţă de recenta lui faimă, 
aşa cum comenta pe stradă, cînd se întorcea de la 
Universitate, semnificaţia saluturilor mai îndesite şi mai 
plecate faţă de cele din vremea lungă a anonimatului 
studios. 

De patru ani pierduse contactul cu lumea ieşană. Ce se 
vorbea despre el? Cum era privit? Îl stăpînea o febrilitate 


asemănătoare cu a celor care sînt gata să reia o drogă 
de 


care s-au dezbărat cu trudă; dorea să afle răsunetul 
succeselor lui universitare. 

De patru ani nu mai văzuse pe nimeni. Irăise retras 
alături de Ştefana, ocolindu-şi toate cunoştinţele, nefăcînd 
nici o vizită, dispărînd din laşi ca cei plecaţi în străinătate 
pentru studii. 

Şi apăruse brusc - ca Napoleon în Italia - prin succesele 
universitare, care-l restituiau societăţii ieşene, după ce se 
lepădase voluntar de ea, sacrificîndu-i-o Ştefanei, adică lui 
însuşi, căci nu Ştefana îi ceruse acest sacrificiu, ci Andi 
singur îl făcuse, socotindu-l drept condiţia izbăvirii de 
trecutul meschin şi sterp. 

Astfel că vizita pe care era constriîns s-o facă Duduiei - cu 
ştiinţa şi aprobarea Ştefanei - îi dădea pentru întiia oară 
prilejul să-şi îndestuleze această curiozitate. 

Parcă-şi pierduse umbra socială, şi dorea cu o bucurie 
clandestină să şi-o regăsească, în absenţa Ştefanei. 


* 


Duduia pregătise o surpriză pentru Andi: Magda Boldur, 
readusă la laşi de Duduia, după o absenţă de patru ani. 

Lectorul îşi mai aminteşte poate că Magda Boldur, 
rămasă orfană, în timpul războiului, fusese crescută de 
mătuşa ei, Zinca Boldur, în enormă casă cu papagali şi 
servitori bătrîni, sihăstrită în plin laşi pe strada 
Lăpuşneanu. 

Cu patru ani în urmă, Zinca Boldur decedase; moartea 
pecetluise cu palorile ei argintii sulul de pergament al 
fecioarei octogenare, care lăsa zece orfani în coliviile de 
argint, şi singură pe lume pe Magda, ultima 
supraviețuitoare a neamului Boldur. 

Fanache Dobrescu, avocat de casă al Zincăâi Boldur şi 
executorul ei testamentar, se ocupase cu înmormîntarea şi 
cu formalităţile deschiderii succesiunii care făcea din 


Magda Boldur una dintre cele mai bogate „partide” ale 
Moldovei. 

Încă de pe atunci, Fanachi Dobrescu era îndrăgostit de 
Duduia. Şi fără să ştie că Magda îl iubea pe Andi, nici că 
Andi era logodit, propusese Duduiei pentru Andi milioanele 
Magdei, ca o dovadă delicată a solicitudinei lui pentru 
familia Danielescu. 

Era prea tîrziu. Şi pe-atunci, Duduia, pe care căsătoria lui 
Andi şi răsfăţul Ştefanei în casa părintească o jigneau adînc, 
socotise căsătoria lui Andi cu Ştefana, faţă de ce pierdea o 
dată cu Magda Boldur, ca o justă pedeapsă, ca o binevenită 
revanşă a umilinţei ei. Aşa că-n loc să cerce o reapropiere 
între Andi şi Magda - a cărei iubire pentru Andi o cunoştea 
de la Agapia - reapropiere care i-ar fi îndestulat şi 
voluptatea de-a intriga, şi resentimentele împotriva 
Ştefanei, preferase să asiste sarcastică la desăvirşirea 
căsătoriei lui Andi cu o fată fără zestre. 

După ce aflase că Andi se căsătoreşte, şi după ce văzuse 
în ziare că această căsătorie nu e un zvon, ci un fapt real, 
îndeplinit, Iaşul devenise pentru Magda Boldur oraşul 
mormintelor. 

Renunţase la Universitate, dăduse procură generală lui 
Fanachi Dobrescu şi plecase în străinătate, hotărită să se 
expatrieze definitiv, luînd cu ea o fotografie de-a lui Andi şi 
puţinele scrisori laconice pe care le primise de la el. 

Se instalase dintii la Geneva, oraşul în care petrecuse 
cîţiva ani ai copilăriei pe cînd trăiau părinţii ei. Cităva 
vreme fusese complect dezorientată. Adormea plîngind, şi 
ziua rătăcea în hainele de doliu prin Geneva, aşteptindu-se 
parcă mereu să-l întilnească pe Andi, printre oamenii 
necunoscuţi. Se întorcea acasă tot singură, aşa cum 
plecase, şi haina ei de doliu însemna parcă mai mult o 
văduvie tragic timpurie decît moartea unei mătuşe de care 
n-o lega nici o afecţiune profundă. 

Nu participa la viaţa Genevei. Sufletul ei continua să stea 
pe scara vestibulului casei de la Iaşi, plîngindu-l pe Andi, 


gindindu-se la el, aşteptindu-l: retrăind povestea fetei de 
împărat adormită de o vrajă în castelul ei, cu vremea la 
picioare ca un ogar, în aşteptarea Craiului Fermecător a 
cărui sărutare avea să deştepte timpul adormit şi inima 
fericirii oprită într-un piept de fată. 

Îi pierise pasiunea de odinioară pentru matematici, şi n- 
avea nimic cu ce s-o înlocuiască. Acolo, la Geneva, se 
împrietenise cu o rusoaică refugiată care dădea lecţii de 
pian şi canto. Rusoaica descoperise că Magda avea un glas 
de soprană curat ca lumina stelei polare. Îi dăduse lecţii de 
canto, redeşteptind treptat în sufletul Magdei un nou 
interes pentru viaţă. 

Apoi plecaseră la Paris amîndouă, rusoaica fiind 
subvenţionată de Magda ca un fel de doamnă de companie. 

Luase lecţii de canto la Paris cu profesori reputați, care 
confirmaseră aprecierea rusoaicei, prezicindu-i Magdei o 
carieră strălucită. Îşi dăduse concursul de cîteva ori la 
festivaluri date cu scopul de-a aduna fonduri pentru 
studenţii români, şi succesul depăşise aşteptările. 

Ziarele româneşti din ţară reproduseseră  pasagii 
elogioase ale criticei franceze. Duduia se folosise de acest 
prilej, şi intervenise în corespondenţa de afaceri a soţului ei 
cu Magda Boldur - gurile clevetitoare pretindeau că 
administrarea averii Boldur ar fi fost izvorul fluvialei averi a 
lui Fanachi - şi scrisese Magdei o scrisoare afectuasă de 
felicitări, reproşindu-i gentil că a uitat laşul, „care n-a uitat- 
0”. 

Această scrisoare cu final ambiguu deşteptase în sufletul 
Magdei dorul de ţară, de laşi, împrospătindu-i dureroasa 
amintire a lui Andi. Îl visase de cîteva ori, şi visul care-i 
aducea vii icoanele ieşene ale singurei ei iubiri îi scuturase 
parcă zarzări înfloriţi pe morminte sufleteşti, tulburînd-o, 
readucîndu-i vechile melancolii, dîndu-i acelaşi sentiment 
de văduvie timpurie ca şi la Geneva. 


Tînjea după ţara ei, după oraşul ei, după Iaşul în care 
primăvara nu răsărise numai din pămînt, cu fiori şi adieri de 
luncă şi livadă, ci şi din sufletul ei, cu întîia dragoste acolo 
scuturată delaolaltă cu toamnele româneşti. 

Începuse s-o obsedeze gîndul întoarcerii, al pelerinajului 
la Sfintul Mormînt al întîii tinereţi. Scosese fotografia lui 
Andi din scrin, aşezînd-o la căpătiiul ei. 

Şi întiia-i izbucnire înspre laşi se dăruise toată în 
scrisoarea prin care mulțumea Duduiei pentru bunul gînd şi 
caldele cuvinte. O scrisoare lungă, depăşind şi prin ton, şi 
prin cantitate simpla formulă de politeţă. S-ar fi spus că 
scria unei vechi prietene, deşi n-o cunoscuse pe Duduia 
pînă atunci. O zărise la laşi pe stradă, ştia că-i sora lui Andi, 
dar atît. Simplul gînd, însă, că nu scrie unei străine, ci unei 
românce, unei ieşence care era sora lui Andi, îi dăduse o 
febrilitate, o bătaie de inimă, o înduioşare pentru toate 
amintirile ieşene, pe care frazele scrisorii le înregistraseră 
ca un seismograf al lirismului. 

Scrisoarea  Duduiei nu era o simplă amabilitate 
strategică, menită să împodobească şi să ungă cu 
untdelemnul măgulirii socotelile lui Fanachi, care cam 
scîrţiiau a fraudă juridic măsluită: prin scrisoarea ei către 
Magda, Duduia vroia să constate „pulsul sentimental” al 
clientei lui Stevens. Îl mai ţinea minte pe Andi, sau îl uitase? 

Căci atitudinea Duduiei faţă de Andi se modificase. De 
cînd nu mai erau rivali în casa părintească, de cînd îşi 
impusese şi în casa ei, şi-ntr-a părinţilor, supremaţia 
dictatorială, Duduia dorea să refacă viaţa lui Andi după 
bunul ei plac, urmărind aceeaşi desfătare imperialistă pe 
care i-o dădea afirmarea voinţei ei în orişice ocazie. Vroia 
să-l recăsătorească pe Andi, aşa cum tunsese musteţile 


fostului Fanachi, devenit Stevens, aşa cum impusese 
părinţilor să-şi cumpere automobil şi să-şi instaleze radio. 


Pe de altă parte, deşi ratificase tacit verdictul prin care 
Ştefana era definitiv retrogradată printre făpturile şterse, 


îşi dădea seamă că Stefana era voluntară Cenuşăreasă, şi 
că reputaţia ei printre prietenele Duduiei nu era, în fond, 
decit urmarea atitudinei Ştefanei, care „întorcea spatele” şi 
ei, şi mediului ei, abţinîndu-se de-a participa la viaţa 
Duduiei şi a prietenelor ei. 

Simţea de asemeni, cu un instict care dovedea înrudirea 
ei cu Andi, că Ştefana e mai energică decît toţi cei de-acasă, 
şi că numai Ştefana exercită asupra lui Andi o influenţă pe 
care părinţii n-o aveau. Dar această energie era ostilă 
Duduiei, şi nu fiindcă Ştefana ar fi invidiat-o pe Duduia, ci 
fiindcă o desconsidera. Nici Stefana, nici Luchi nu erau 
epataţi de averea, stilul, casa şi faptele autoritare ale 
Duduiei. Numai ei doi dădeau Duduiei, uneori, conştiinţa 
incomodă că e o parvenită. Ei doi erau singurele oglinzi 
sociale, în care nu-i plăcea să se privească. Şi ei doi numai 
nesocoteau autoritatea Duduiei. Coalizaţi, ar fi putut să 
impuie treptat şi lui Andi atitudinea lor. 

Şi tocmai de asta se temea Duduia. Nu-l iubea pe Andi. 
Se adunaseră în sufletul Duduiei prea multe umilinţi 
datorite prezenţei lui Andi în căminul părintesc, prea îi 
invidiase de-a lungul anilor adolescenţei frumuseţa şi mai 
ales fineţa şi distincţiunea lui, ca să-l poată iubi. Îi jignea 
trufia. Fiinţa lui Andi actualiza vechile umilinţi şi ranchiune, 
şi totodată şi amintirea sufletului subaltern pe care-l 
avusese Duduia în căminul părintesc, de care suflet se 
lepăda ca de-o rudă compromiţătoare. 

Dar Andi era intelectualul familiei în viitor, căci domnul 
Danielescu îmbătrînise, şi, deşi ilustru, se demoda. Aşa că 
Andi însemna pentru Duduia o întregire cu totul necesară 


decorului ei, reprezentind din punct de vedere inte- 
leetual, peptru ea, ceea ce „Rolls-Royce”-ul şi „Lancia” 
reprezentau ca vehicule distinse printre automobilele 
plebeiene ale celorlalţi ieşeni. 

Şi ca să poată dispune de Andi în viitor, trebuia să-l 
despartă de Ştefana, mai primejdioasă din accst punct de 


vedere decit Luchi, fiindcă era nevasta lui Andi - şi Duduia 
cunoştea eficienţa autorităţii de soţie - şi fiindcă reprezenta 
pentru Duduia o formulă de energie - ostilă ei - dar 
necunoscută ei, spre deosebire de Luchi, care, deşi rebel, îi 
era cunoscut. 

lată de ce răspunsul Magdei Boldur, plin de lungi efuziuni 
sentimentale, stiîrnise în Duduia nevoia de-a sări într-un 
picior. Recunoscuse în scrisoarea Magdei ceea ce numea ea 
către Stevens „jocul prin bandă”, ca la biliardul învăţat de 
cînd se căsătorise. 

Duduia avea o mare experienţă a efuziunilor de genul 
celei din scrisoarea Magdei Boldur. Pe cînd învăţa la liceu, 
mai toate prietenele ei erau îndrăgostite de Andi. Şi cum 
Andi era invizibil şi intangibil. Duduia devenea templul 
cultului lui Andi. Un cult remunerator pentru preoteasa lui: 
sora lui Andi. Aşa-zisele ei prietene o încărcau de daruri, de 
dezmierdări, de sărutări, de servicii benevole, de care 
natural se folosea ea, dar de pe atunci ştiind - cu o oţetire 
rivală - că erau destinate lui Andi. Ei îi făceau curte în dorul 
lui Andi. Şi Duduia accepta ofrandele, ştiind prea bine că 
nu-i decit o suplinitoare, nu titulara. 

Acesta era şi sensul scrisorii Magdei Boldur, care 
răspundea pe patru pagini, cu o căldură şi o înduioşare 
revelatoare, la scrisoarea de felicitări a unei necunoscute. 

Duduia răspunsese la această scrisoare în acelaşi stil, 
mimînd entuziasmul, căldura şi înduioşarea Magdei. 
Natural, nu pomenea nimic despre Andi. lema generală a 
scrisorii era „sufletul ieşan” - indestructibil oriunde s-ar 
afla. Cultul amintirii, cultul trecutului, melancolia şi visarea 
pe care Iaşul le întipărea trainic în sufletul ieşenilor îi făcea, 
ce-i drept, dezarmaţi în viaţa „brutal democratică” a epocei 
de după război, dar le dădea în schimb acea elegiacă 
aristocrație sufletească, asemănătoare cu a palatelor 
venețiene care-şi oglindesc ruinele în lagunele moarte, 
părăginindu-se în oglinda istoriei lor. 


Duduia deţinea această imagină veneţiano-ieşană de la o 
recentă apologie a ieşenismului, făcută de Andi la 
prelegerea inaugurală la care asistase şi Duduia în rînd cu 
restul familiei, mai puţin Ştefana, a cărei prezenţă l-ar fi 
intimidat pe Andi, dîndu-i temutul „trac” oratoric: 
echivalentul psicologic al „cîrcelului” de care se tem 
înotătorii. 

Duduia iscălise această scrisoare: Dolly Dobrescu. Pe 
întiia o iscălise: Mărioara Dobrescu. lar pe a treia, care 
pornise după răspunsul Magdei, o iscălise: Dolly, pur şi 
simplu. 

Astfel se născuse prietenia epistolară dintre Duduia şi 
Magda. Îşi scriau una alteia scrisori lungi - confesional 
melancolice ale Magdei, comprehensiv melancolice ale lui 
Dolly. 

În perioada epistolară, sufletul Magdei se rezemasc dc 
umărul lui Dolly, poate închizînd ochii şi inchipuindu-şi că se 
reazămă de-a lui Andi. Timp de cîteva luni, Duduia căutase 
să cugete şi să scrie cît mai ca Andi, pregătind sufletul 
Magdei, cu o răbdare de şahist, pentru viitoarea 
întrevedere, pe care o plănuia. 

Luaseră prin corespondenţă  întilnire la Paris. 
Confruntarea dintre prietenele epistolare fusese curioasă. 
Parcă Duduia - adică Dolly - era de la Paris, şi Magda Boldur 
venea de la laşi. Căci frumuseţa Magdei era tot atit de 
provincial sfioasă ca şi odinioară, cu părul tot lung, cu 
rochiile nu de ajuns de scurte, obrajii nefardaţi lăsînd liber 
şi aparent fluxul şi refluxul roş al inimii, iar genele 
apleeîndu-se tot atit de des pe timiditatea ochilor albaştri. 

Pe cîtă vreme Dolly, deşi balcanic robustă, purta toate 
stemele modernismului intervenit, care dă fetelor aparenţă 
de efebi cinici, şi băieţilor structură de fetiţe sportivizate 
prin costum, cu sînii - de vatelină - bombaţi subt surtuc, şi 
şoldurile densante în croiala colantă. 

Duduia simţise dezamăgirea Magdei în intimidarea «ei, 
precum şi cauzele acestei dezamăgiri, fiindcă Duduia îşi 


dădea perfect seama că Dolly, cu părul mahoniu, retezat 
scurt, cu ochiadele ei brune, cu sprincenele ei focoase, cu 
nările ei vibrante, cu buzele ei cărnoase şi cu trupul ei de 
odaliscă sportivă, dezminţea de la prima vedere înrudirea 
cu serafismul epistolar pe care i-l cunoscuse Magda înainte 
de-a o privi. 

Şi-ntr-adevăr, Magda fusese dezamăgită. Parcă s-aştepta, 
după preludiile epistolare, să vadă, să strîngă în braţe pe un 
fel de Andi cu fustă. 

Dar imediat îşi reproşase această spontană dezamăgire 
ca o nedreptate făcută prietenei ei. 

Fuseseră nedespărţite la Paris. Duduia, după revelaţia 
făpturei ei fizice, pe care n-avea cum s-o ascundă Magdei, 
continuase să joace rolul de „soră sufletească” a lui Andi, pe 
care îl jucase şi-n corespondenţă, dind Magdei o impresie 
de fineţă, de duioşie, de subtilitate şi comprehensiune, care 
o determinase într-o seară să-i spuie tot: îl iubea pe Andi, cu 
toate că renunţase la el. 

Atunci vorbiseră întîia oară despre Andi - Magda cu ochii 
plini de lacrimi. Duduia cu capul Magdei pe braţele ei. 

Lumina era stinsă - de Duduia - dînd clipei atmosfera 
necesară spovedaniilor dureroase. 

Şi după ce Magda îşi răstumase sufletul în braţele 
Duduiei, Dolly oftase, şi scăpase şi ea secretul cel mare: 
Andi era nenorocit. 

— Vai, Dolly! 

— Da, Magda... Mi-ai zmuls o confidenţă pe care n-aş fi 
vrut s-o mai ştie nimeni... nici chiar tu. 

Căsătoria lui Andi cu Stefana nu era decit o ambalare 
tinerească. 

— Vai! 

Dolly era convinsă că singura lui dragoste adevărată 
fusese şi era tot Magda. 

Magda nu făcea parte - deşi urmase Matematicele - din 
acea categorie de oameni care întreabă mereu: „De ce?”, 
examinînd. 


Ea exclama mereu: „Vai”, acceptind. 

Aşa că Dolly o dominase fără efort, conştiinţa c-o domină 
dîndu-i o şi mai mare îndemiînare în rolul de soră îndurerată 
a fratelui nenorocit. 

În versiunea lui Dolly, Andi era prototipul ieşanului 
superior, capabil de înălţare intelectuală şi de energia 
visului creator, dar inapt pentru fapte, neînzestrat cu 
energie socială. Căsătoria lui Andi cu Ştefana reedita 
alipirea Moldovei de Muntenia, reprezentind un acces de 
sentimentalism, o dorinţă de jertfă, pe care şi Muntenia şi 
Ştefana la fel le exploataseră, Bucureştiul dominind Iaşul, 
iar Ştefana pe Andi. 

Şi Andi era nenorocit - ca şi Moldova. Dovadă? Nu mai 
era cel de odinioară. Muncea necontenit, cu o îndirjire 
caracteristică oamenilor care vor să uite o durere, 
istovindu-se prin exces de muncă. Nu mai glumea, nu mai 
vedea lume, nu mai zîmbea; trăia retras, numai în lumea 
cărţilor, ocolind societatea, posomorîndu-se din ce în ce. 

— .Îmbătrîneşte. 

— Vai! 

Nimeni nu ştia ce se petrece în sufletul lui. 

— Înţelegi, Magda, Andi nu-i omul capabil să-şi afişeze 
durerile! 

Dar ea, Dolly, copilărise cu Andi, fusese camarada lui cea 
mai apropiată, „sora” lui, aşa că ea singură ghicise ceea ce 
scăpase neobservat celorlalţi. 

Şi se temea! Ceva vag, nelămurit, o intuiţie femeiaseă. îi 
spuneau că o nenorocire îl pindeşte pe Andi. Nu ştia bine 
ce! Neurastenie, sinucidere... 

Duduia citise cu patru ani în urmă scrisoarea prin care 
Andi cerea consimţimîntul părinţilor lui pentru căsătoria cu 
Ştefana, şi Dolly nu uitase nimic din experienţa Duduiei. 

Se vede că nu degeaba plinsese domnul Danielescu atît 
de oportun în cariera lui oratorică atunci cînd marile emoţii 
ale istoriei impuseseră tăcerea buzelor şi vorba ochilor; 


picurase şi Dolly în clipele de întuneric şi confidenţe, 
evocînd primejdiile care-l pîndeau pe „bietul nostru Andi”. 

Seara se isprăvise cu un plins comun, cu braţele 
înnodate. 

De-atunci, singurul subiect de conversaţie, singura 
preocupare comună prietenelor nedespărţite fusese viitorul 
lui Andi. Îl cercetau, înlănţuite una lîngă alta, ca două fete 
de marinar, privind de pe țărm furtuna în care-i barca 
părintească. 

Şi-n preajma înapoierii lui Dolly luaseră o hotărire. 
Magda primise invitaţia lui Dolly de-a petrece cîteva luni la 
ea acasă, în scumpul laşi. Să se plimbe amîndouă prin 
„laşul lor”, Magda să dea un concert de binefacere: într-un 
cuvint, Andi s-o ştie că-i la laşi. Simpla ei prezenţă 
însemnînd pentru Andi o reconfortare, o alinare, singura 
care-l putea feri de deznodămîntul fatal. 

Nu urmăreau nimic alt. Nici Magda, nici Dolly n-ar fi fost 
în stare să conceapă măcar o idilă adulterină, sau măcar o 
prietenie clandestină, o frăţie dosnică: nu-nu! Atit numai: 
prezenţa Magdei la laşi să restituie „oraşului mort” 
parfumul de primăvară pe care, pentru Andi, îl pierduse. 

Această imagină o luase Duduia tot de la prelegerea 
inaugurală a lui Andi. Acolo, însă, „parfumul de primăvară 
al oraşului mort, pierdut pentru ieşenii de astăzi”, îl 
readucea, în concepţia lui Andi, „conştiinţa trecutului istoric 
al Iaşului”, numai această conştiinţă, fiind în stare să redea 
ieşenilor prestigiul de odinioară, puritatea şi se- meţia 
vechii Moldove. 

După cum se vede, vorbele lui Matei Velisar deveniseră 
idei generoase de-ale lui Andi, pentru ca, mai pe urmă, să 
devie manopere sentimentale de-ale lui Dolly. 

Sinceritatea Velisarilor devenise şi ea, la rîndul ei, o 
mască în balul mascat. 


Căldura impersonală a caloriferelor, miros dulceag de 
tutun englezesc amestecat cu asprimile fumului de havană, 
şi vestibulul, ca decorul unui act întăi în care apărea 
deocamdată groom-ul cosmeticat, înclinat, în vestă galbenă 
cu dungi negre şi nasturi de alamă, în timp ce, nevăzută, 
răsună o muzică englezească, un cor negru, sau o gripă 
radiofonică: acestea erau primele impresii ale lui Andi de 
cite ori intra în casa Duduiei, impresii totalizate în 
sentimentul că trebuie să participe la un fel de operetă, cu 
factice însufleţire scenică, destinată numai spectatorilor din 
sală. 

Impresiile reapărură parţial de îndată ce servitorul 
deschise uşa din faţă domnului Danielescu şi lui Andi, dar 
încetară de îndată, lăsînd s-apară una nouă. 

Nu curgea nici robinetul patefonic, nici furtunul 
radiofonic. Răsuna un cîntec cu miros de liliac jilav înflorit 
în tristă noapte de primăvară. 

„Ich grolle nicht, und wenn das Hertz auchbricht...” 


Glasul de soprană n-avea nici stridenţă, nici fragilitate. 
Era puternic şi dulce, şi patetismul liedului redat de glasul 
tînăr apărea ca luna în aburii unei ploi de primăvară. 

Era ciudată impresia violentă de primăvară, atit de 
neaşteptată, că devenea dureroasă. Impresie de nopţi de 
primăvară de altădată - după aula Universităţii şi gerul 
iernii. 

Andi simţi cu genele plecate o scurtă suferinţă şi 
melancolia unei întineriri. 

— Au venit cucoanele? întrebă domnul Danielescu, 
lepădindu-şi şoşonii descheiaţi de cînd îi pusese. 

Muzica încetă. 

Se auzi o forfoteală în salon. 

— Hallo, Andi! 

Nici nu-şi scosese blana, şi Duduia era în braţele lui, c- 
un salt care căuta să plasticizeze impresii de la baletul rus, 
recent văzut ia Paris. 


— Daddy, vai cc frumos te-ai făcut! 

Mai greoaie - iarna îi sensibiliza reumatismul - doamna 
Danielescu ajunse în braţele domnului Danielescu abea 
după ce Duduia, Dolly, îşi sărutase şi tatăl, pe „daddy”. 

Duduia nu-şi găsea astîmpărul. 

Era aţiţată de cele două surprize pregătite familiei: una 
pentru daddy, alta pentru Andi: Magda. 

Domnul Danielescu îşi săruta „surpriza” fără să-i 
descopere caracterul de surpriză specială pe care i-l 
dăduse Duduia. 

Şi deodată, după efuziunea primului lirism, epidermic, 
răsună c-a-n piesele istorice cînd voievodul descoperă că 
sfetnicul cel mai iubit l-a trădat un: 

— Beatrice! 

— Doamna Danielescu plecasc genele. Îşi tunsese părul 
băieţeşte, cu unghi la ceafa rasă, şi îmbrăcase rochia 
intermediar scurtă - rochiţă totuşi - pe care i-o adusese 
Duduia din străinătate. 

— Daddy, să nu spui că nu-ţi place! Am întinerit-o cu zece 
ani, darling! 

Domnul Danielescu încremenise. 

Ca Napoleon în faţa piramidelor, parcă se pregătea să 
spuie cuvinte istorice. 

— Şi ce-ai făcut cu Cozile Tale? 

— 'Ţi le-a adus, daddy. 

Doamna Danielescu se congestionase. Era tunsă abea de 
citeva ceasuri. Duduia o convinsese la Chioaia, şi pe drum - 
de la Chioaia la laşi - că părul lung i-o barbarie 
compromiţătoare: 

„Aşa e vremea, mamă. Toate femeile din lumea bună şi-au 
tăiat părul.” 

„că-n Occident nu mai poartă cozi decit chinejii acrobaţi, 


că doctorii din Anglia i-au spus că părul lung ane-miază 


şi dă migrene şi, abea sosite la laşi, o dusese ca pe o 
somnambulă la coaforul de dame, luînd asupra ei 


consecinţele, asistase la retezarea cozilor, împachetate 
pentru daddy în hîrtie de matasă cu inscripţia „Souvenir”, 
determinase conturul modern al tunsorii apoi, acasă, o 
modernizase pe terorizata convertită, îmbrăcînd-o cu 
rochie scurtă şi cu sveaterul de matase cu picturi cubiste, o 
fardase cu roşul lichid adus de la Paris, îi răspicase 
carminat buzele, îi întunecase albăstriu pleoapele, şi acum 
o contempla ca pe o casă renovată după preceptele 
moderne, pîndind reacţia arhitectului de modă veche. 

Pe doamna Danielescu o înfrigura şi o mînca ceafa rasă - 
diîndu-i parcă un fior - şi o neliniştea cochet privirea uluită a 
domnului Danielescu. 

Se simţea culpabil întinerită, ca o trăsură devenită 
automobil. 

O dată cu părul tuns şi cu rochiţa sprintenie, parcă-i 
dispăruse amintirea maternităţilor; se simţea mai degrabă 
soră cu Duduia decît mama ei. Şi parcă era adusă nu în 
faţa soţului ei, ci în faţa unui bărbat. 

Domnul Danielescu o privi, o măsură, o compară cu 
amintirile. Şi se vede că fardul obrajilor şi accentul 
carminat al buzelor deşteptaseră o veche lucire în 
amintirile sîngelui, căci deodată se simţi roşind, întinerit şi 
el, şi ridicînd din umeri, ca un om care se decide să facă o 
beţie, se adresă Duduiei: 

— Să mă bată Dumnezeu, da' zău că-i sade bine! 

Duduia-şi sărbători succesul printr-o fantezie 
coregrafică, un fel de dans războinic, ca al triburilor negre. 

În timpul pantomimei părinteşti, Andi se aranjase la 
oglindă, retuşind în treacăt dezordinea crăvăţii şi a 
şuviţelor de păr, acceptînd din semnele succesului de la 
Universitate numai  lucirea ochilor şi  înfierbîntarea 
obrajilor. 

Era îmbrăcat sumbru, cu haine albastre, cravată tot 
albastră, un albastru mai deschis decit al hainelor; din 
aceste valorificări de albastru, capul răsărea palid argintiu, 
cu umerii obrajilor abea rumeni, cu părul brun în care 


mocnea o flacără de aur ruginiu, cu ochi negri ca 
mătăsoasele ape ale blănii de lutră, cu bărbie de 
adolescent, şi linia gîtului la fel tînără, - dînd o impresie de 
frumuseţă atit de categoric opusă ambianţei, că te-ntrebai, 
văzîndu-i capul, unde-i lancea, undc-i calul alb cu filfiit de 
aripi în galopul lui ceresc? 

Această impresie despre el însuşi o avea Andi privin- du- 
se în oglindă, impresie care-i îndestula măgulitor nevoia de 
cochetărie deşteptată-n el de glasul din salon după ce 
cîntecul încetase. 

Duduia nu urmărise numai pantomima părintească, ci şi 
pe a Narcisului din oglindă, cu coada ochiului şi-a ghidului. 
Liedul cîntat de Magda, acompaniată de Duduia, tocmai 
cînd sosiseră Andi şi cu domnul Danielescu, nu era simplă 
întîmplare, ci rezultatul unei deliberări prealabile. Făcea 
parte din aceeaşi categorie de strategii casnice, ca şi 


măsurile dintr-o sonată de Beethoven, pe care Duduia le- 


ncepea de cite ori s-auzea, odinioară, o trăsură 
apropiindu-se de casa părintească pavoazată pentru 
musafiri. 


Confruntarea lui Andi cu el însuşi în oglindă nu se- 


ntîmplase niciodată atunci cînd Andi o însoțea pe Ştefana. 

Aşa că Duduia interpretase just şi valoarea acestei 
contemplări în oglindă, cît şi semnificaţia aranjării părului 
şi a crăvăţii: Andi auzise glasul frumos al Magdei fără să-l 
identifice, şi, nefiind cu Ştefana, recurgea la oglindă înainte 
de-a intra în salonul unde era femeia cu glas dulce. 

Porniră spre salon cu Duduia în frunte şi Andi la urmă, el 
singur situîndu-se după ceilalţi, nu numai de politeţă, dar şi 
din calcul. Fiind cel din urmă, avea răgazul necesar de-a 
vedea cine-i în salon, înainte de-a intra, şi de-a se pregăti în 
consecinţă. 


S-aştepta tot atît de puţin s-o vadă pe Magda Boldur ca şi 
s-audă un lieel în casa Duduiei, care trăia în „veacul 
vitezei”. Şi din pragul salonului, pe cînd domnul Danielescu 
acorda celor de-acolo cinstea de a-i stringe mîna, primi, 
văzînd-o pe Magda, aceeaşi impresie de parfum de altădată 
pe care i-o dăduse şi liedul. 

Duduia, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic, îl prezentă Magdei. 

Mîna Magdei tremura. 

Era în picioare, rezemată de pian. 

Andi simţi că se roşeşte. Nu întiîlni privirea Magdei; îşi 
aplecase genele sperios, dar pe obrajii ei ovali izbucnise o 
roşeaţă din acelea care fardează şi virful urechilor cu emoţii 
demodate. 

Şi doamna Danielescu, şi Duduia văzuseră. Ochii lor se 
întilniră o clipă numai. Doamna Danielescu se stăpiîni, 
diformîndu-şi strimb un zîmbet, de parcă ar fi privit un 
miliard de aur revărsat. 

Nările Duduiei vibrară. 

Nu vorbiseră nimic una cu alta despre Magda Boldur. 
Dar doamna Danielescu înţelegea, şi Duduia pricepuse că 
mama ei a înţeles. Complicitatea lor se născu fără vorbe, 
dindu-le în acea clipă senzaţia de primejdie şi voluptate a 
contrabandiştilor şi a braconierilor. 

Sosirea Duduiei din străinătate adunase la ea pe cîteva 
prietene, care-o însărcinaseră cu felurite comisioane: 
pudră, fard, parfumuri, mătăsuri, melesteie de metal şi 
cauciuc pentru masaj etc. 

Mesele salonului erau acoperite de cumpărăturile aduse, 
a căror expoziţie - cutii de pudră, puturi enorme, flacoane, 
tuburi - era în evident constrast cu liedul rătăcit ca o lebădă 
într-o vitrină cu frivolităţi femeieşti. 

Discuţiile, silnic oprite de muzică, reîncepuseră, năs- 
cîndu-se din flacoane, din cutiile cu fard, din mătăsuri, 
gravitind în jurul ultimelor mode din străinătate, 
consemnate în jurnalele de mode şi-n revistele trecute din 
mînă-n mînă. 


Domnul Danielescu blama prin severitatea înfăţişării şi 
prin atitudinea parcă asiriană futilitatea subiectelor. Era 
grăbit să plece acasă, să măniînce şi să se culce cu noua 
versiune a soţiei lui, care-i dădea o impresie de adulter de 
cite ori o privea. Dar doamna Danielescu nu se grăbea de 
loc. Intrase în rîndul „fetelor” şi-n „veacul vitezei”. 

Andi se retrăsese într-un colţ al salonului, aşezindu-se 
într-un fotoliu. 

Toţi şedeau pe scaune. Numai Magda Boldur rămăsese în 
picioare. Era atît de emoţionată, că nu mai îndrăznea să se 
mişte de lîngă pianul de care se rezema, cu sufletul ascuns 
în Dichterliebe ca într-un tufiş de liliac. Ea singură era 
frumoasă dintre toate femeile şi fetele din salon, şi singura, 
nu demodată, dar mai degrabă arhaic frumoasă. 

Înaltă şi subţire ca şi Andi, avea acelaşi profil de efeb 
grec, şi numai ea din tot salonul mai purta pe cap ploaia de 
primăvară a părului de femeie. 

Andi n-o privea. Asculta concentrat discuţiile despre 
modă. 

Interveni, schiţind ironic o teorie a modernismului 
vestimentar. 

Toate fetele ridicaseră ochii spre el, cu un fel de uimire 
desfătată. Cum? Andi mai vorbea cu ele? Se mai amesteca 
în discuţiunile lor? Nu le dispreţuia... 

Andi distingea, ca substrat al modelor actuale, ceea ce 
numea el - după Gide - coridonismul. 

Modernismul detronase „femeia”, înlocuind-o cu efebul. 
Şi modelele femeieşti, şi cele bărbăteşti urmăreau 
realizarea plastică a aceluiaşi tip de efeb. Vechile atribute 


distinctive ale sexelor dispăruseră, în confuziunea actuală. 
Musteaţa şi barba erau rase; cozile, retezate. Femeilor li 
se interzicea conturul de amforă plină, robust rotundă, care 
făcuse gloria femeilor de odinioară. Femeile trebuiau, după 
canoanele moderne, să fie zvelte ca băieţii, nu ca femeile, să 
păşească bărbăteşte energic, nu să alunece ca valul. 


Consideraţiile lui Andi, pînă la acest punct, conveneau 
auditoriului feminin, amator de explicaţii cu rădăcini 
sexuale. Dar Andi, spre surpriza generală, luă o atitudine 
potrivnică versiunii moderne a femeii, făcînd elogiul 
vechiului tip de femeie. Femeia trebuia să reprezinte, după 
Andi, ca siluetă, curba şerpuitoare, nu unghiul, nu linia 
dreaptă, nu duritatea atletului. Îi era îngăduit să fie zveltă 
numai atit cît permitea conturul amforei, contur care 
hotărnicise definitiv frumuseţa trupului femeiesc. Amforă 
puternic bombată, sau sprinten alungită, dar amforă. Aşa 
hotărise Dumnezeu, hărăzind-o maternității, cum amfora e 
hărăzită apei; aşa confirmase geniul grecesc. 

Femeia-arbust, femeia-surcică, femeia-frigăruie, fe- meia- 
scobitoare erau eresuri ale sexualităţii moderne, care 
încerca să dărîme estetica, impunîndu-i un apetit glandular, 
nu o revelaţie estetică. 

Apoi combătu tunsoarea modernă. Vechea Dalila tun- 
sese pletele lui Samson, luîndu-i astfel puterea. Moderna 
Dalila îşi tăiase propriul ei păr, dovedind prin aceasta că 
nu mai era Dalila. Parfumul feminităţii, după Andi, era în 
păr, şi numai în părul lung care înconjura pe femei cu un 
mister de pădure: nu-l mai aveau. Despletirea pentru 
noapte, în faţa oglinzii, dispăruse. Secase rîul mătăsos al 
oglinzilor. Gestul pieptenului care vislea în apa revărsată pe 
umeri dispăruse. Femeia de azi se pieptăna cu mîinile, ca 
băieţii; îşi alegea cărarea expeditiv, ca băieţii; îşi comprima 
părul în filet, ca băieţii. Ş-apoi, ceafa rasă despodobea pe 
femei de cea mai încîntătoare nuditate a fiinţei lor: ceafa 
rotund şi dulce descoperită de părul ridicat. 

Duduia zîmbea: se gindea succesiv la Ştefana şi la 
Magda, - la ea, de loc. Teoriile lui Andi, în sine, o lăsau 
complet indiferentă. În ce-o privea, ştia perfect succesul 
carnivor stirnit printre bărbaţi de ceafa ei rasă. Restul era 
moft! 


Andi, în aceste clipe, nu se gindea nici la Ştefana, nici la 
Magda. Dorea numai să ofenseze pe „fetele subţiri”, 
reinspirindu-le vechiul respect deferent. Dar înregistrase, 
de cîteva ori, neliniştit, zimbetul Duduiei. 

Şi deodată îşi dădu seama de gafa enormă pe care-o 
făcea. 

Avu o mişcare agresivă. 

Se stăpiîni. 

Zimbi ironic. 

Şi continuă, afirmînd că s-a mărginit să expuie două 
puncte de vedere. Nu era partizanul nici al unuia, nici al 
celuilalt, fiindcă generalizările sînt generatoare de erori. 
Fiecare femeie e o formulă proprie a feminităţii, călăuzită 
de legile ei particulare. Arta unei femei e să nu contrazică 
prin nimic propria ei armonie. S-o valorifice oricum, dar să 
n-o altereze. Să-şi adapteze fiecare modă, convertind-o într- 
o versiune adecvată, fără să-şi aservească frumuseţea unor 
forme improprii. 

Femeia adevărată rămîne femeie, şi cu părul scurt, şi cu 
părul lung, şi grasă, şi slabă. Căci după cum un parfum, 
acelaşi, miroase altfel picurat în părul unei femei, şi altfel 
picurat în părul alteia, căci după cum o pudră albeşte felurit 
un ten faţă de altul, tot aşa moda se diversifică în femeile 
adevărate, care o acceptă, dindu-i fiecare un accent 
personal. Moda, oricare ar fi, nu distruge lamentabil decît 
pe fempile - inexistente ca femei - care nu-s decit 
manechinele hainelor lor. 

Satisfacţia era generală; prestigiul monden al lui Andi se 
reaurise. 

Numai Duduia era altfel satisfăcută decît celelalte femei, 
fiindcă revenirea lui Andi subliniase pentru ea, şi mai 
apăsat, sensul teoriei precedente. 

Se serviră aperitive picante şi băuturi tari. Andi era 
însetat încă de la Universitate. Nu ceruse de băut pînă 
atunci, fiindcă-şi cruța sănătatea cu o permanentă 
circumspecţie. Recentele arpegii mondene îi uscaseră şi 


mai tare cerul gurii. Duduia îi prepară anume pentru el un 
whisky cu apollinaris. Inofensiv cînd îl, bei, ca o limo- nadă, 
alcoolul de cereale te umple imediat de flăcări. 

Andi era însetat. Duduia-i mai prepară încă un pahar. Îl 
bău pe jumătate. 

Se răsturnă în fotoliul comod, cu sufletul lenit ca de o 
baie de soare, lăuntrică. Nu-i mai venea să plece. Mirosul 
de pudră şi parfum, foşnetul de mătăsuri îi dădeau o vagă 
impresie de harem în care el era sultanul în vizită. Nu-i mai 
era dezagreabilă nici senzaţia de lux, de belşug, care 
domnea violent în casa Duduiei. 

Era cald. O căldură geometrie egală, de calorifere. 
Mirosea un pic a cocotă de lux. Luminile erau aprinse, 
sticlos albe. Răsunau paharele ciocnite, glume... 

O regăsi pe Magda, şi senzaţia de lilieci înfloriţi pe care-o 
avusese intrind în casă, în clipa cînd Duduia se aşeză din 
nou la pian, şi glasul Magdei, intimidat la început, apoi 
sigur, luminos nud ca al sopranelor, începu să cînte tot din 
Schumann. 

Liberîndu-se de constringerile de pînă atunci, sufletul lui 
Andi respiră parfumul de liliac ud, patetic pe cît fraged, al 
muzicei lui Schumann, în care glasul Magdei răsărea ca o 
lumină de lună, nostalgic argintie. 

Închisese ochii, şi o revăzu prin ani pe Magda Boldur 
aşezată pe scara vestibulului, într-o lumină de lună care 
aprindea culorile de toamnă exotică ale vitraliului din dosul 
ei. 

Şi regăsi, văzind-o, mirosul de lilieci înfloriţi al acelei 
nopți, - în el ca şi în liedurile pe care le asculta, cîntate de 
glasul care cînta, deşi o părăsise pe Magda. 

Cînta... 

Atunci, o pierduse! Nu mai era a lui!... 


Deschise ochii. O privi pe Magda cercetător... Da, era 


aceeaşi Magda, frumoasă, cu părul cenuşiu-blond strîns la 
ceafă, cu acelaşi profil dulce de fată de altădată, blindă, 


crescută parcă printre bunici, purtînd în culoarea părului 
lumina lămpilor aprinse seara subt abat-jour, avind în 
mişcări reculegerea sfioasă din casele bătrîne, - dar cînta, 
nu plingea... 

Ş-abea atunci, după patru ani, Andi-şi dădu seama că 
socotise pe Magda ca pe un fel de tablou care-i aparţinea. 
N-o alungase din el, numai că nu se mai ocupase de ea.0O 
lăsase parcă într-un fel de pod sufletesc. 

Şi iată că nu mai era a lui. Desigur. Fusese în străinătate - 
patru ani —, se îndrăgostise acolo de cine ştie ce muzicant, 
se înstrăinase de el, se liberase, devenind fata care cîntă, 
nu fata care plinge. 

Dar roşeaţa ei cînd îl văzuse pe Andi? Emoţie scurtă, 
superficială, care nu exprima nimic. 

Cîntase, cînta - acesta era noul aspect al Magdei, 
însemnînd emanciparea ei de Andi. 

Andi goli restul paharului de whisky. 

Liedurile  cîntau dragostea, pasiunea, deznădejdea, 
speranţa - toate cuprinse în suflarea tinereţii, toate în- 
timplindu-se în aceeaşi noapte a lumei, cînd pentru Heine, 
cînd pentru Schumann, înfloriseră toţi liliecii, rozele şi crinii 
primăverilor şi verelor pămîntului. 

Şi Ştefana? 

Gîndul apăru ca un țipăt, înspăimîntindu-l. 

Dar nu se întîmplase nimic, - nimic în afară, în viaţă. 
Totul era la fel ca şi înainte. Treceau prin el ginduri, icoanc, 
un uitat parfum de tinereţă, şi atit. 

Vroi să reintre în vestibulul casei Boldur. Nu mai putu. 
Gîndul Ştefanei îi intimidase sufletul. Se gîndi la Ştefana cu 
teamă, umilit, formulind totodată citeva ginduri ciudate: 
iubirea pentru Ştefana îl apăsa; era prea deşteaptă, prea 
lucidă, prea energică: îl domina, paralizînd în el tinerescul 
dragostii, dînd vieţii lui ceva sever, sumbru. Îl imbătrînise. Îi 
alungase tinereţea. 

Cum? Stefana? 


Trecu prin el deodată, ca vîntul uraganelor printr-o 
fereastră spartă, o enormă deznădejde. 

Stefana! Ştefana! Stefana! 

Trecuse. 

Dar nu se-ntimplase nimic, nimic. Gînduri! Fleacuri! 

Şi asculta din nou, cu ochii spre profilul Magdei Boldur, 
muzica. 

Domnul Danielescu dădu alarma. Era nouă şi un sfert 

Răsună un „vai!” general. 

Ce uşor trecuse vremea! 

Începură împachetările, vorbele de plecare, 
preparativele pentru reintrarea în gerul de afară. 

Andi se posomorise, devenind ursuz, ostil. 

Familia Danielescu pleca la urmă. Duduia dădu ordin să 
tragă la scară maşinele. 

După plecarea musafirilor, familia făcu un pelerinaj la 
odaia lui Pussy. Nimeni n-avea voie să-l sărute. Pussy urla 
feroce, şi cum urletul lui încă nu devenise englezesc, 
Duduia curmă vizita, lăsîndu-l să mai fie român în braţele 
englezoaicei. 

— Da' bărbatu-tău unde-i? o întrebă domnul Danielescu. 

— A plecat la Bucureşti. 

Zimbi, cu buzele în as de cupă. 

— Ceva noutăţi? stărui domnul Danielescu. 

— Poate... politice. 

— Liberali? 

— Nu cred, dar nu ştiu. 

— La ţărănişti? tresăltă domnul Danielescu. 

— Lasă, daddy, lucrurile serioase. Ajută mamei să-şi 
aranjeze gulerul. Fii cavaler, daddy! 

Andi strînsese mîna Magdei mai lung, privind-o stăruitor 
drept în ochi. Şi o văzu palidă, cu o privire prin care fugeau 
parcă nouri lunari în vînt mare. 

În automobil, regăsindu-se singuri, tăcură, tăcură... 

Şi, brusc, doamna Danielescu făcu semn şoferului să 
oprească la cofetăria Vlădescu. 


Maşina, frinată deodată, tresări şi stopă. 

— Andi, ia o cutie de bomboane pentru Ştefana. 

Cînd Andi apăru cu pachetul în mînă, reluîndu-şi locul, 
simţi că părinţii lui au vorbit ceva în lipsa lui. Şi, fără să 
vrea, îşi dădu seama că devenise complicele tăcerii lor, 
ducînd Ştefanei cutia de bomboane care trebuia să-i scuze 
pe toţi că întîrziaseră la masă, ca şi cum nu Ştefana - pe 
care n-o interesa ora mesei - i-ar fi aşteptat acasă, ci 
doamna Danielescu, pe care trebuiau s-o îmbuneze în felul 
obişnuit, adică dindu-i daruri. 

Şi totuşi, se simţea solidar cu ai lui faţă de vinovăția 
comună şi dorinţa de-a o ascunde, amăgind. 

Nu  aprinsese nimeni becurile  dinlăuntru ale 
automobilului. Erau toţi strinşi în întunericul mobil ca cel 
din sufletul lui Iuda după ce-l vinduse pe Isus. 


Andi se înfăşură atent, ca cei care pleacă în sanie la drum 
lung, cu pledul peste oghial. Se stirnise viscol afară. 

Înainte de a-şi aşeza definitiv capul pe pernă pentru 
somn, Andi o privi pe Ştefana: şedea la gura sobei, cu 
picioarele încrucişate subt ea, privind flăcările. O vedea din 
spate, îi privea mai ales compresa albă care-i înfăşură gitul. 

Era enervat. 

— Ştefana, nu-i bine să stai la foc! De asta răceşti aşa de 
Uşor! 

— „Aşa de uşor?” se miră glasul Ştefanei, îngroşat de 
răguşeală. 

Era întiîia ei gripă, într-o casă în care fiecare strănut lua 
proporţii de gripă; şi o luase pe deasupra de la domnul 
Danielescu ale cărui strănuturi nu erau niciodată acoperite 
cu batista. Porneau, fanfară în nasul orişicui, ca şi cum şi 
microbii ar fi deţinut fărîme din personalitatea sa ilustră. 

— De ce nu faci gargară? 


— Am făcut. 

— Chinină ai luat? 

— Am să iau. 

— Ai să uiţi. lar ai să uiţi. Cum vrei să te faci bine dacă nu 
te-ngrijeşti? 

Ştefana tresări. Răsunase atita lehamete în acel „iar ai să 
uiţi” al lui Andi, încît întoarse capul înspre el, pri- vindu-l 
lung. 

Andi rezistă cîteva clipe. Şi iar simţi apariţia surisului de 
„femeie care minte”. 

De cîte ori îl privise Ştefana în timpul mesei, la fel 
zîimbise. Era exasperat, - şi parcă mai mult de Ştefana decit 
de el. 

— Noapte bună. Tu nu te culci? 

Ascultînd tăcerea Ştefanei, Andi avu o tresărire de miînie. 
Se culcă, stringînd dinţii cu furie. 

De cînd venise acasă, dorise ca Ştefana să fie excepţional 
de bună, de blindă, de duioasă cu el. El de la uşă îi sărutase 
mîna cu o afecţiune particulară; în drum spre sufragerie îi 
dezmierdase umărul şi capul, cu o reală compătimire 
pentru starea ei gripală, care-i dădea o respiraţie 
anevoioasă, cu gura deschisă, ca la peştii scoşi din apă, o 
necontenită lăcrimare a ochilor congestionaţi, şi o cojire 
uscată a buzelor. Pe lîngă acestea, era îmbrăcată gros, ceea 
ce o făcea să pară şi mai mică - mai turtit mică —, mai ales 
după icoana Magdei Boldur, şi gîitul îi dispăruse complet sub 
bandaj. 

Cercase chiar s-o sărute, deşi gripa e foarte contagioasă, 
şi cu toate că Andi avea o profesională nevoie de sănătate. 
Dar Ştefana, cînd voise s-o sărute, se scuturase de el, fără 
să-l privească în timpul mesei, participiînd distrat - şi parcă 
distant - la masa care însemna sărbătorirea întoarcerii 
doamnei Danielescu. Şi cînd din întîmplare ochii Ştefanei - 
reci, muţi şi congestionaţi de gripă - se întilniseră cu ai lui 


Andi, surisul lui Andi reapăruse, exact în acele clipe, deşi 
nu-i venea de loc să ridă. 

De ce nu-l întreba: „De ce rizi?” 

I-ar fi răspuns: „Nu rid. E un zîmbet nervos. Ţie nu-ţi vine 
uneori, la înmormiîntări, sau cînd un prieten îţi istoriseşte o 
nenorocire care te afectează şi pe tine să zim- beşti? Să 
zîimbeşti tocmai fiindcă eşti trist şi fiindcă zîm- betul în acele 
clipe înseamnă o necuviinţă, o reacţie cinică... E un zîmbet 
nervos, care dovedeşte anarhia din om. Nimic mai mult...” 

Dar Ştefana tăcuse. 

Şi acum tăcea la gura sobei. 

Şi Andi nu putea dormi. 

De cîtva timp, o dată cu începerea cursurilor de la 
Universitate, şi o dată cu reapariţia cotidiană a acelui 
„Zimbet nervos”, Andi nu mai cunoştea odihna şi 
deplinătatea din ultimii patru ani. 

De cînd se căsătorise, Andi nu mai dormea în casa 
părintească, nu mai era vecinul unei odăi în care locuia 
cineva din familia lui. Trăia cu Ştefana în căsuţa din curte: 


LIA 


trei odăi, un antret şi un cerdac. „Sus”, adică la 


părinţi, mîncau numai. limp de patru ani muncise de 
dimineaţă pînă seara, preparîndu-şi doctoratul împreună cu 
Ştefana. Căci doctoratul strălucit luat de Andi însemna, la 
drept vorbind, mai ales încununarea ideilor originale ale 
Ştefanei. Andi era mai ales în stare să facă toaleta literară a 
ideilor altora, pe cîtă vreme Ştefana şi culturii tot cu viaţă 
răspundea, adică avînd idei şi atitudini proprii, pe care Andi 
şi le însuşea frăţeşte. Doctoratul lui Andi fusese o 
colaborare între el şi Stefana, mintea ei dînd lui Andi 
vigoarea creaţiunii, pe care Andi o înzestra cu graţie şi 
subtilitate. 

Noaptea, după ce erau frînţi de oboseală, lăsau lucrul şi 
glumeau, acordîndu-şi recreaţii în care izbucnea tot ce era 
vervă copilăreşte proaspătă şi inventivă în Ştefana. 


Nu mai trăia în laşi, nu mai trăia în casa părintească. 
Trăia alături de Stefana, cu sufletul deschis ca o fereastră 
prin care intra soarele zilelor de primăvară, primenind tot. 
Pleoapele lăsate pe ochi însemnau somn efectiv, nu pîndă în 
umbra genelor. Şi asta nu numai în ietacul casei lor, dar 
chiar şi la Agapia, unde-şi petrecuseră verile tot în casa 
maicei Agafia. Acolo se învecina în timpul nopţii cu o odaie 
în care erau fie părinţii lui, fie Duduia - înainte de a se 
căsători, - fie Luchi. Şi totuşi, nu-i mai spiona, comentînd în 
gînd, acru, zgomotele şi vorbele de alături. Uneori numai 
comenta hazliu, pentru Ştefana, cîte un zgomot surprins. 
Rideau şi adormeau, alături unul de altul, somn deplin, 
somn sănătos. Timp de patru ani, Andi n-ar fi avut să 
roşească faţă de Ştefana, pentru nici un gînd de noapte, 
ascuns ei. 

Din toamnă însă, de cînd cu succesele universitare, 
apăruse şi zîmbetul de „femeie care minte”, şi paianjenul 
care pindea subt somnul aparent al lui Andi. 

Dar nu mai pindea, ca odinioară, viaţa unei odăi 
învecinate, ci pe Ştefana. Şi parcă de atunci nu mai dormea 
în ietacul celor patru ani de muncă şi de dragoste, alături, 
de Ştefana, ci în vechea lui odaie de tinereţă, cea din casa 
părintească care pindea pe Ştefana ca pe un vecin de 
odaie, nu ca pe un tovarăş de somn frăţesc, de muncă şi de 
viaţă. 

O spiona, cu genele făţarnic plecate, cu somnul aparent, 
numai, vigilent în afară ca ţevile puştii cînd stai la pîndă. 

De ce nu se mai culca Stefana o dată cu el? 

Uneori ceteau împreună literatură, schimbau păreri şi 
impresii asupra personagiilor. Nu mai vorbeau nimic despre 
ei, despre ce-a spus Andi la Universitate studenţilor, despre 
ce-a făcut Ştefana în timpul absenței lui, şi întotdeauna 
Ştefana răminea trează făţiş, eu lumina aprinsă, cu cartea 
în mînă, sau la gura sobei, după ce declara că se culcă. 

De ce nu-l însoțea? 


Zimbetul de „femeie care minte?” De ce nu-l întreba? 

Şi somnul lui Andi se enerva, devenind insomnie mocnit 
agresivă, pindind-o pe Ştefana. 

De la o vreme îl supărase lumina aprinsă. În definitiv, el 
muncea, avea nevoie de odihnă, de somn. Şi Ştefana putea 
să-şi închipuie că nu poţi adormi de-a binelea cu lumina 
aprinsă! 

Apoi fumatul în ietac. Înainte - adică în timpul anilor de 
muncă solidară - lucrau amindoi în birou, venind în ietac 
numai să doarmă. Stefana fuma în birou. De cînd însă nu 
mai adormea o dată cu Andi, Ştefana fuma în ietac la gura 
sobei, şi după ce Andi - oficial - dormea. Lui Andi nu-i 
plăcea, mai ales asupra somnului, mirosul înecăcios al 
fumului de tutun. Se frămînta în pat, întorcîndu-se cînd pe-o 
parte, cînd pe alta, că doar va înţelege Ştefana că lumina şi 
fumul nu-l lasă să doarmă. Ea fuma înainte la gura sobei, cu 
ochii îndreptaţi spre flăcări. Dacă se întîmpla să fumeze mai 
mult, înainte de-a se culca, deschidea ferestrele, aerisind 
îndelung. Asta îl supăra pe Andi şi mai tare, mai ales 
toamna şi iarna. Prezenţa aerului rece în ietac îi alarma 
somnul, luîndu-i intimitatea căldurei închise. 

Treptat, începuse să-l siciic, să-l irite, să-l enerveze tot ce 
făcea Ştefana după ce el declara oficial că se culcă. Fiecare 
filă întoarsă, fiecare chibrit aprins, fiecare oftat rătăcit între 
respiraţii îi dădea o tresărire care-l crispa. Dimineaţa se 
deştepta ostenit, c-o greutate premergătoare migrenelor, 
aruncînd o privire ursuz dojenitoare somnului Ştefanei. 

Şi parcă toate enervările acumulate de Andi în ceasurile 
de nesomn la pîndă, ale ultimelor luni, veniseră în această 
seară să-i zgîrie matasa zburlită a sufletului. 

O auzi pe Ştefana aprinzîndu-şi ţigara de la cărbuni. 

Auzi întiia aspirație a fumului, adincă şi-i venea să rupă 
cu dinţii învelitoarea pernei. 

De ce nu se culca odată? Era gripată. Chinină nu lua - era 
sigur. Gargară nu făcea - era sigur. Şi era sigur c-are să-i 
vie să facă gargară tocmai acuma, ca să-i strice somnul. 


Se răsuci în pat. Avea pe spinare mîncărimi de insomnie. 
Pe deasupra, alcoolul băut la Duduia îi dăduse o arsură în 
piept şi o sete uscată. Şi Ştefana nu-l lăsa să doarmă! A 
doua zi avea curs. Simţea că se va deştepta îngreuiat, fără 
chef de lucru. 

De ce nu se culca odată? 

Ce corvadă să dormi cu altcineva în odaie! Nici unul nu-i 
liber să facă ce-i place. 

Dacă i-ar propune Ştefanei să-i aştearnă pentru noapte 
pe canapeaua din biroul lui? El să doarmă acolo, ea să fie 
liberă în ietac. 

Măcar în timpul gripei. Se mirase cum scăpase pînă 
atunci! Dormeau într-acelaşi pat. E absurd, în definitiv, 
fiindcă eşti căsătorit cu o femeie, să te căsătoreşti şi cu 
toate boalele ei! Mai ales că el muncea. Avea nevoie de 
sănătate. Şi era slab pe deasupra. Nu era ca Luchi, un 
munte. 

O vedea, cu ochii închişi, pe Ştefana, bunducită de 
îmbrăcămintea groasă, legată la git, cu ochii injectaţi. Se 
sluţise... Da. Slăbise, îşi pierduse culorile, rotunjimea 
obrajilor. 

lar fuma! 

Şi brăţara aceea care zornăia mereu la cea mai uşoară 
mişcare! Zornăitul ei îl enerva ca ronţăitul unghiilor, ca 
rozătura şoarecilor, ca apa care picură în uluce, ca foşnetul 
gîndacilor negri în ziare uscate... 

Şi tusa, tusa din git, care pare factice! 

Ce? 

O auzi pe Ştefana stingînd lumina, apoi ieşind în vîr- furi. 
Se ducea la el în birou. Deschise ochii. Flăcările sobei 
luminau divanul jos pe care dormea, aprinzînd culori de 
căpşune pe şalurile de pe păreţi. Era cald în odaie. Afară 
şuiera viscolul. Căscă lung. Se simţea în sfîrşit confortabil 
singur. Se culcă de-a binelea. 


Şi în clipele premergătoare somnului - zîmbitoare lene a 


întregii fiinţe care se topeşte ca omul de zăpadă în soare 
de-primăvară - Andi se simţi singur nu fiindcă plecase 
Ştefana, ci fiindcă o clipă gindul o adusese pe Magda 
Boldur în braţele lui. 


Ştefana nu aprinsese lumina în birou. Mai pusese cîteva 
lemne pe foc şi se aşezase iarăşi la gura sobei, aprinzînd 
alte ţigări. Fumul tutunului era singura gargară de care 
avea nevoie în această noapte. 

Atitudinea familiei faţă de ea, începînd cu fructele 
zăhărite oferite de doamna Danielescu, şi continuînd cu 
dulceaga şi exagerata serviabiliiale din timpul mesei dată 
nu în cinstea ei, ci în cinstea stăpinei care se întorcea acasă, 
împreună cu comportarea identică a lui Andi, zim- betul, 
oribilul zîmbet, falşa solicitudine şi întrebările enervate 
despre sănătatea ei se totalizau în oroarea unei singure 
certitudini: că e străină tuturora, şi lui Andi. Nu ştia ce se 
intîmplase, dar întreaga familie - afară de Luchi, care nu 
fusese la masă - purta faţă de ca aceeaşi mască de falşă 
solicitudine, care le dădea tuturora un fel de licheism 
solidar, ca celor care complotează împotriva cuiva de care 
se tem. 

Cauza n-o interesa. 

Ceilalţi n-o interesau. 

Dar Andi... 

Andi-i ascundea ceva. O minţea. Şi nu de azi, de cîteva 
luni, de cînd era profesor. 


Gîndurile treceau ca un galop al inimii, sfărîmînd şi- 
ndurerînd tot. 

Andi minţea chiar din ziua prelegerii inaugurale a lecţiei 
de deschidere. O rugase să nu asiste. Se temea că prezenţa 


ci îi va da tracul debutanţilor. 

Nu văzuse durerea ei. Cum, ea, tovarăşa lui de muncă, să 
nu-l privească tocmai în clipa cînd avea să domine cu 
sufletul lor comun, cu munca lor comună - căci lecţia lui de 
deschidere era a lor, cel mai pur copil al dragostei lor, 
entuziasm alăturat, idei altoite una pe alta, suflete 
amestecate în exaltarea aceleiaşi flăcări... 

Aflase din gura altora succesul la care numai ea nu 
asistase. 

Dar asta nu însemna nimic. Ea nu s-ar fi dus acolo ca să 
culeagă, în calitate de soţie, aplauzele publicului ieşan venit 
să-l asculte. Ea vroia să-l asiste în acea clipă grea, cu toată 
căldura şi frăţia dragostii ei, aşa cum îl însoţise pe tatăl ei în 
timpul războiului. Vroia să împărtăşească alături de Andi 
acea formidabilă apăsare de labă de leu, a curiozităţii 
publicului în clipa apariţiei la tribună a debutantului. 

Fusese singură acasă, tocmai în acea zi, cea mai 
înfrigurată a vieţii lor comune. 

Şi se înapoiaseră cu toţii, glorioşi de gloria lui Andi, - 
înstrăinaţi de ea. 

Atunci apăruse oribilul zîmbet falş pe faţa lui Andi. Şi 
semnificaţia zimbetului, poate parţială, o descoperise 
întîmplător, aflînd de la Luchi cîteva fraze din lecţia lui Andi. 

Toate aceste fraze făceau elogiul sufletului ieşan. 

Vra să zică, Andi adăugase într-ascuns de ea, în faţa 
publicului ieşan, nu numai alte fraze şi idei decit cele 
formulate alături de ea, dar luase şi altă atitudine faţă de 
icşenism, complet opusă celeia spovedită Ştefanei. 

Penibila noapte a primului succes, pentru Ştefana, care 
descoperise nu numai că prima atitudine publică a lui Andi 
era o platitudine, dar că nici n-avusese curajul, onestitatea 
să se destăinuiască ei. Era flămînd de glorie - dobîndită 
oricum - ca şi domnul lustin Danielescu. 

De-atuncea, zi cu zi, se repetase zîmbetul falş, alungînd 
dintre ei perfecta transparenţă sufletească a unuia pentru 
celălalt. Îl simţea pe lîngă ea, clipă cu clipă, laş şi ipocrit, 


mereu izbucnind în afară, distrat şi somnolent de cite ori 
rămîneau singuri în odaia lor, nemaiconsultînd-o în privinţa 
activităţii universitare, nemaiimpărtăşindu-i nici un plan, 
nici un proiect, nici o idee, vorbind cu ea în clipa de 
frăţească intimitate a patului, ca la teatru cu o vecină de 
stal, banalităţi literare care nu dovedeau decît preocuparea 
lui cerebrală de-a părea gentil şi afectuos cu ea. Îl 
surprindea privind-o pe furiş cu ochi răi, care mărturiseau 
clandestin enervările pe care vorbele n-aveau curajul să le 
exprime. Şi toată comportarea lui, dosnică, piezişă, dovedea 
o falsitate femeiască, nu bărbătească. N-avea nici furii 
exterioare, nici violenţe, nici vorbe aspre, nici înfruntări 
făţişe. Toată ostilitatea lui lăuntrică era învăluită în aceeaşi 
dulceaţă factice, ca şi oribilul zîmbet care-i desfigura 
frumuseţea, trivializîndu-i puritatea trăsăturilor. 


Şi de-atunci începuse s-o mintă pentru lucruri mărunte. 

La început, venea acasă de îndată ce-şi isprăvea cursul, 
Treptat, începuse să întirzie, dînd el singur explicaţii pe 
care ea nu i le cerea. Ba că fusese reţinut de un coleg, ba că 
dăduse studenţilor indicaţiuni pentru lecturi suplimentare, 
ba că întirziase la librărie. Acelaşi zîmbet îi contracara 
buzele care minţeau. 

— Andi, tu ai nevoie să te plimbi, să te odihneşti. Plimbă- 
te, eu nu mă supăr, îi spunea Ştefana. 

Andi protesta cu indignare, pretinzînd că singura lui 
plăcere, că singura lui odihnă erau ceasurile pe care şi le 
petrecea acasă. Că nu putea suferi „tîrgul infect”, adică 
Iaşul. Afirma că are o adevărată repulsiune pentru for- 
foteala [...] străzii Lăpuşneanu. Pe strada Lăpuşneanu, 
spunea Andi, se plimbau numai cei care aveau nevoia 
aplauzelor şi pe stradă, fiecare simțindu-se acolo actorul 
unui anumit public pe care-l căuta. Femeile care inaugurau 
o haină nouă acolo se duceau să culeagă admiraţia 
publicului lor bărbătesc, adică a tuturor flirturilor prezente 
şi viitoare, precum şi să constate invidia publicului lor 
femeiesc, adică a tuturor cunoscutelor a căror pungă le 
interzicea o haină la fel de luxoasă. Literaţii care 
publicaseră un nou volum pe strada Lăpuşneanu recoltau 
primele aprecieri, comentarii, elogii şi  exclamaţii 
admirative. Ziariştii care publicaseră un articol vehement 
acolo, pe stradă, căutau confirmarea răsunetului urmărit şi 
sperat. Acolo, actorii, după un succes, căutau en detail 
echivalentul verbal al aplauzelor colective. Pentru Andi, 
strada Lăpuşneanu era vitrina cea mai publică a măştilor 
balului mascat. El n-avea ce căuta acolo. 

Şi minţea, însuşindu-şi, şi exagerînd cu servilism, repulsia 
Ştefanei de-a se plimba în centrul oraşului. Pentru Ştefana 
plimbarea însemnase întotdeauna plecarea spre orizontul 
larg. În toate oraşele îl căutase, şi-l găsise, cum apele mici 
îşi găsesc fluviul, şi fluviul marea. Pentru Ştefana plimbarea 


nu însemna un fel de salon exterior casei, în care te- 
ntilneşti cu diverşi cunoscuţi, palavragind de-a-n picioarele, 
sau staţionînd cu grupul cunoscuţilor întilniţi în faţa unei 
vitrine, ca în loja unui teatru. 


Dar Ştefana nu fugea de oameni în plimbările ei. Nu 
acest gînd - de-a-i evita pc ceilalţi - ii determina plimbările. 
Evitarea lumei era o consecinţă, nu nn scop. Scopul era 
aerul curat, bucuria de-a umbla repede, de-a simţi în paşi 
ritmul inimei active, nu lenea căscatului dus de-acasă şi pe 
uliţi; scopul era descoperirea acelui arc de triumf pentru 
suflet; al orizonturilor vaste. 

Plimbările îi aduceau Ştefanei un echilibru necesar, 
eliberînd vitezele ce se acumulau în organismul ei. Natural, 
aceste plimbări care nu urmăreau plăcerea citadină de-a 
saluta cunoscuţi, de-a vorbi cu amicii, de-a privi afişele 
teatrelor şi pe-ale cinematografelor, de-a cerceta vitrinele, 
de-a inspecta noutăţile magaziilor, ci plimbarea în sine, 
viteza ei, priveliştele ei mereu schimbate, mirosul cîmpului 
şi al pădurilor de la marginea oraşelor, şi vintul, vîntul liber, 
care vine de undeva nebun de libertatea lui, şi care în oraş 
e numai colb, o izolau de toţi cei care se plimbă pe strada 
Lăpuşneanu şi la Copou în limitele plimbării obşteşti care 
nu urmăreşte decît formal aerul curat, de fapt urmărind 
tovărăşia aceloraşi cunoştinţe din oraş, şi-n locurile de 
plimbare oficială. 

La început, în primul an al căsătoriei, Andi o însoţise de 
cîteva ori pe Ştefana în plimbările ei, reluînd ritmul şi 
dimensiunile  extraurbane ale celor cîteva plimbări 
bucureştene din timpul logodnei. Dar Ştefana şi cu Andi nu 
se potriveau în pas. Asta o constatase Ştefana cu aceeaşi 
consternare superstiţioasă cu care privise la Bucureşti, în 
timpul plimbării cu Andi, desprinderea călcîiului. 

Andi avea tendinţa de-a merge încet, „cu pas de 
înmormîntare”, spunea Ştefana, care avea un pas energic şi 


egal. După cîteva plimbări în doi, Ştefana se înapoiase 
superstiţios tristă, Andi, extenuat. 

Ştefanei nu-i intra în minte cum se putea ca Andi să nu 
priceapă şi să nu guste hrana sufletească a plimbării, 
glorioasa osteneală pe care-o lasă trupului. Şi plimbarea 
începea pentru ea abea de la bariera oraşelor. 

— Da, Stefana, dar eu n-am sănătatea ta. Pe mine mă 
aşteaptă la bariera oraşelor o raniţă grea, pe care-o port în 
spate. 

Şi Ştefana, cu inima strîinsă de pe-atunci, se plimbase 
fără tovarăş, singură, aducîndu-i lui Andi, la întoarcere, 
vibrația de aer curat, de sănătate, pe care sedentarul Andi 


o primea ca un tonic servit în odaie, fără să participe 


la efortul care-i dăduse naştere, efort care era însuşi 
principiul bucuriei pentru Ştefana, iar pentru Andi, numai 
efort. 

Şi la Agapia se repetase aceeaşi despărţire temporară. 
Numai Ştefana se plimba prin munţi, uneori cu Luchi: Andi 
aştepta acasă să-i aducă parfumul brazilor din vir- furi şi 
perspectivele de culme. 

Dar pe atunci Andi nu se plimba singur. Din toamna 
aceasta, însă, Andi întîrzia în fiecare zi tot mai mult, după 
ce-şi isprăvea cursul la Universitate, şi Ştefana nu-l blama 
fiindcă s-ar fi plimbat pe strada Lăpuşneanu - ca cei pe care 
Andi, nu Ştefana, pretindea că-i dispreţuieşte - ci fiindcă-i 
minţea, afirmîndu-i o improvizată oroare de strada 
Lăpuşneanu. 

Ştefana n-avea decit compătimire pentru cei care 
înțelegeau prin plimbare un du-te vino de cîteva ceasuri pe 
o stradă centrală. Aceaşi compătimire pe care o avea 
pentru cei care temîndu-se de răceală trăiesc mereu 
îmbodoliţi, şi cu ferestrele închise, fiecare anotimp 
însemnînd pentru ei mai ales o nouă primejdie de răceală 
decît o nouă bucurie. Vara asuzi; toamna e umedă; iarna-ţi 
ameninţă plămînii şi laringele cu gerul; iar primăvara e 


anotimpul dezechilibrat, care conţine-n el şi vară şi toamnă 
şi iarnă, cu toate primejdiile lor sporite de reputaţia de 
benignitate de care se bucură primăvara pe nedrept. 

Acelaşi gen de compătimire i-l inspirau Ştefanei cei care, 
renunţind la orizontul deschis, îşi „ucideau vremea”, cot la 
cot, cu pas de înmormîntare - după nevăzutul dric al vremii 
lor - plimbîndu-se în spaţiul identic al aceleiaşi străzi, 
mărginită de aceleaşi clădiri, umblată de aceiaşi oameni 
care se-ntorceau acasă spunînd: „Ştii, l-am văzut pe 
cutare”, în loc să poată exclama: „Doamne, ce nouri am 
văzut, ce aer am respirat!” 

De altfel, Ştefana-i afirmase lui Andi că ceea ce otrăveşte 
sufletul oamenilor în genere, şi pe-ai provincialilor în 
special, e tocmai gregarismul lor, conştiinţa şi nevoia de-a 
trăi mereu unii lîngă alţii, văzîndu-se mereu, auzin- du-se 
mereu, sătuli unii de alţii, dar incapabili să se izoleze cîtva 
timp. Ştefana susţinea că oamenii nu pot fi buni unii faţă de 
alţii, nici îngăduitori pentru maniile reciproce decît dacă-şi 
acordă pauze, ieşind din comunitate, acumulind fiecare, în 
absenţa celuilalt, cîte puţină singurătate activă, fără să se 
gîndească unii la alţii. 

Şi-i ilustrase acest punct de vedere luîndu-l chiar pe el de 
exemplu. Îi amintise de spovedenia lui premergătoare 
dragostii lor. Înainte vreme, cînd Andi trăia în aceeaşi casă 
cu părinţii lui, treptat începuseră să-l enerveze. Le vedea 
numai cusururile, cu acreală, fără îngăduinţă, fără pic de 
milă pentru ei în judecăţile lui mintale. La masă remarca 
numai infracțiunile la legile educaţiei, ale tatălui lui, 
urindu-l pentru fleacuri. De ce? Fiindcă trăia în 
permanenţă cu părinţii lui; chiar şi-n absenţa lor, gîndul lui 
îi urmărea, descoperind în activităţile lor tot ce putea să-l 
sicîie, să-l enerveze, să-l revolte. 

Leul mîncat de furnici: asta însemna pentru Ştefana viaţa 
în comun, viaţa de familie, aşa cum e înţeleasă mai ales în 
provincie. 


Viaţa, viaţa puternică, tragic vastă, era meschin fărt- 
miţată de enervările zilnice ale celor care trăiau în comun, 
fără să-şi impuie salutarele despărţiri. Ori, plimbarea - 
înţeleasă în felul Ştefanei - era cel mai la îndemiînă corectiv 
al acestei meschinizări. Să se plimbe singur fiecare, 
ostenindu-şi trupul, primenindu-şi sufletul, uitîndu-i pe 
ceilalţi, şi la întoarcere, în clipa regăsirii în căminul comun, 
fiecare va fi mai bun, mai vesel, mai optimist, mai 
îngăduitor. Vor dispărea „nervii”, mica isterie provincială. O 
plimbare adevărată înseamnă un cer senin pe care-l aduci 
acasă cu tine. 

Dar străzile hărăzite plimbărilor, cu semnificaţia lor de 
salon urban, înseamnă tocmai contrarul. În loc să fugă unii 
de alţii pentru a acumula puţină viaţă, oamenii, nici în 
clipele de libertate profesională, nu se pot despărţi, nu pot 
renunţa la contactul comun, care permanentizează în ei 
aceeaşi iritare produsă de viaţa cot la cot, dindu-le acreală, 
lehamete şi un meschin pesimism. 

Mai demult sugestionat de atitudinea Ştefanei faţă de 
plimbările gen „strada Lăpuşneanu”, Andi devenise un 
fervent adversar al acestei străzi. Şi se lepăda de ea cu mai 
multă îndîrjire tocmai din epoca - dată din toamnă - cînd 
începuse să o frecventeze. Într-o zi cînd Ştefana ieşise pe 
strada Lăpuşneanu după cumpărături, îl întîlnise pe Andi cu 
un grup de bărbaţi, rezemat de bara de metal din faţa unei 
vitrine, primind defilarea publicului ieşan. 

Minciună măruntă, dar cu atît mai tristă. Minciuna mare, 


minciuna care tinde să ascundă o ticăloşie, e urită, 
desigur, dar ascunde ceva, un fapt. E o laşitatc, dar e 
dictată intr-o măsură de instinctul de conservare. Pe cîtă 
vreme minciuna măruntă, pricinuită de nimicuri zilnice, 
dovedeşte că-ndărătul ei e numai sufletul, nu o faptă, ori- 
cît ar fi de odioasă, - e numai sufletul, de care cel care 
minte se ruşinează, simţindu-şi-l conrupt. 


Ştefana, chiar în ziua cînd îl intilnise pe strada Lă- 
puşneanu, îi repetase sfatul de mai înainte. 

— Andi dragă, de ce-mi ascunzi că te plimbi pe strada 
Lăpuşneanu? De ce crezi tu că o plăcere de-a ta poate să 
mă supere? Nu vezi tu cîtă meschinărie sau orgoliu absurd 
îmi presupui atribuindu-mi astfel de ginduri! Tu ai trăit 
prea multă vreme numai cu mine. Acum ai nevoie de 
oameni. De ce să mă supăr? Tu ai şi alte nevoi decit de 
mine. Tu eşti tu, ai sufletul tău cu calităţile şi defectele lui: 
aşa eşti. De ce vrei să pari ca mine? Mie mi-e ruşine cînd 
mă plimb singură fără de tine, fiindcă m-aş bucura de ceva 
în afară de tine, în absenţa ta? Nu. Fiecare cu sufletul lui, 
cu nevoile şi cu ciudăţeniile lui. Tu ai nevoie de oameni, cum 
eu am nevoie de copaci, de verdeață. înseamnă că eu îţi sînt 
superioară? sau că tu, eşti un om de rînd? [ie nu-ţi place 
natura... 

Andi, tresărise, încruntat. 

— „Nu-i ruşine, Andi, să nu-ţi placă natura, cum nu-i 
ruşine să nu-ţi placă muzica sau pictura. Ruşine e să te 
prefaci că-ţi plac. De ce vrei tu să dai numaidecît un sens 
meschin plimbărilor pe strada Lăpuşneanu? Tu devii un om 
public. E natural, într-o măsură, să nu fugi de oamenii în 
mijlocul cărora începi să trăieşti. Ai o nevoie explicabilă să-i 
vezi nu numai la Universitate, dar şi-n alte părţi. 
Singurătatea ta alături de mine a fost prea lungă; a început 
să devie o constrîngere. Ai nevoie de oameni: asta-i sigur. 
Dar pe mine nu mă jigneşte această nevoie, dragă Andi. De 
ce nu vrei să-nţelegi? Tu nu eşti un anahoret... Te sfătuiesc 
Chiar să trăieşti mai mult printre oameni. Du-te la club, 
înscric-te la masoni; să mergem la teatru dacă vrei; în 
sfirşit, caută-ţi tu singur distracţii sociale. Strada 
Lăpuşneanu cred că nu înseamnă pentru tine un cult 
meschin al publicităţii, ci dorul de oameni, de societate, pe 
care deocamdată această stradă ţi-l satisface... 

Andi protestase, jignit de tot ce-i spusese Ştefana. 


Cum? El nu iubea natura? Fiindcă debilitatea lui îl 


împiedeca să se plimbe? Dar asta nu însemna nimic! Poţi 
iubi natura şi de la fereastră, şi de pe stradă, poate mai 
mult chiar decît cei care trăiesc în mijlocul ei necontenit. 
Ştefana confunda sedentarismul lui, care nu era decit 
consecinţa neputinței lui pentru efortul fizic, cu infirmitatea 
celor pentru care natura nu există. Nu iubea natura? Dar 
nu-l bucura pe el tot ce-i povestea Ştefana cînd se-ntorcea 
din lungile ei plimbări? El era ca pictorii orbi şi ca 
muzicanţii surzi. Debilitatea lui fizică îi interzicea contactul 
direct cu natura, pe calea plimbărilor. Dar natura exista 
pentru el cu aceeaşi dureroasă intensitate cu care există 
culoarea pentru pictorul orb şi sunetul pentru muzicantul 
surd... 

Strada Lăpuşneanu? Dar Ştefana îl insulta, atribuindu-i 
nevoia de-a frecventa acest canal de scurgere al vanităţii 
ieşene. Se vede că Ştefana nu acorda nici un credit vorbelor 
lui, de vreme ce nesocotea atitudinea lui statornică încă din 
copilărie faţă de această stradă pe care întotdeauna o 
ocolise. 

A! se-ntimpla să treacă pe strada Lăpuşneanu. Se- 
ntîmplase chiar să staţioneze, rezemat de bara unei vitrine. 
Dar putea face necuviinţa de-a refuza tovărăşia unui 
profesor universitar, coleg mai în vîrstă, care se plimba în 
fiecare zi pe strada Lăpuşneanu, jignindu-l, mortificîndu-l, 
atunci cînd i-ar fi împărtăşit atitudinea lui faţă de această 
stradă? Ştefana era liberă. Ea nu trăia în mijlocul 
constringerilor sociale. Ea n-avea nici o obligaţie. Ea era o 
simplă persoană suverană pe actele ei, de care nu se ocupa 
nimeni. Dar situaţia lui îi impunea anumite constrîngeri, 
anumite cedări - fără de mare importanţă - la slăbiciunile 
colegilor lui universitari. 

— De altfel, chiar tu, Ştefana, n-ai fost cu mine, n-am 
suferit alături de tine la seratele Duduiei, ca să n-o jignim 
prin absenţa noastră? 


Dar nu înţelegea ca tocmai Ştefana, atit de lucidă şi atit 
de dreaptă, să-i atribuie gînduri şi atitudini care-l umileau, 
vădindu-i şi neîncrederea Stefanei în el... 

Şi minţea! 

Îi ţinuse un adevărat discurs, socotind-o ca pe un public 
oarecare, însufleţit în vorbele lui de superficiala sinceritate 
oratorică. 


După acest discurs, se convinsese singur că are 


dreptate, şi parcă aşteptase aplauzele Ştefanei pentru 
discurs, - nimic alt. 

De-atunci, tăceri, tăceri, tăceri, zi cu zi agravind 
îndepărtarea lui Andi de ea, acumulind minciuni după 
minciuni - tot mărunte, —, făcînd din ce în ce mai imposibilă 
explicaţia loială. Ceea ce fusese străveziu pînă atunci în 
Andi devenise compact, mat, mască în loc de obraz, ten al 
fardului, nu al sîngelui de subt piele. 

Toate gindurile care se adunaseră în sufletul Ştefanei, 
risipite, fărîmiţate, apăruseră deodată în această seară, ca o 
enormă stalactită atirnînd de suflet. 

Şi după ce văzu oroarea evidentă a aglomerării lor 
compacte, îi apăru a doua oroare: tăcerea ei de pină 
atunci. 

De ce nu-i vorbise lui Andi? De ce nu-i spusese tot, toate 
gîndurile ei, toată durerea şi tot dezgustul ei, tot, tot, tot? 
Să nu-i fi ascuns nimic. Să-l fi constrins să recunoască. Să fi 
redeşteptat în el sufletul de pînă atunci, sufletul care 
cutezase înainte de-a se naşte iubirea lor, să-i facă 
spovedania tuturor turpitudinelor, fără cruţare nici pentru 
el, nici pentru ceilalţi. 

De ce tăcuse? 

Desigur, o astfel de convorbire însemna un greu efort 
pentru ea. Adevărurile pe care ar fi trebuit să i le spuie lui 
Andi l-ar fi mortificat profund; risca poate astfel să-l 
îndepărteze iremediabil de ea... 


Cum? Acest efort o înspăimîntase? Această primejdie o 
împiedecase? 

Cuin? Dragostea ei dăduse îndărăt în faţa unor astfel de 
obstacole? 

Azvirli ţigara. 

Şi-n faţa flăcărilor sobei îşi acoperi faţa cu miînile, 
ascunzindu-şi-o parcă de privirea focului. 

După groaza de Andi, începea groaza de ea însăşi. 
Fiindcă abea acum descoperise semnificaţia tăcerii ei: 
devenise şi ea, fără să-şi dea seama, o cîrtiţă provincială. 

Ani de-a rîndul, în timpul vieţii alături de Matei Velisar, nu 
pregetase niciodată - cu orişice risc - să-i spuie în faţă cele 
mai crude adevăruri. Şi el la fel. Luptau. Unul învingea. Şi 
redeveneau fraţi, mînă în mînă. Nimic ascuns între ei, nimic 
pieziş, nimic dosnic. Ceartă violentă, dar nu nervi subterani, 
rime viscoase. 

Ş-acum, în clipele de primejdie ale dragostii ei, tăcuse. 


Adunase gînduri în ea, fără să-i spuie lui Andi tot, tot, 
tot. 

Dar tăcerea ei, pasivitatea ei îndurerată, asistarea 
inactivă la tot ce se întîmplase în ultimul timp erau altceva 
decît o minciună, decît teama comodă de a nu înfrunta lupta 
deschisă? 

Şi deodată, scrisorile lui Matei Velisar îi înconjurară 
sufletul, ca un cîntec de corn, ascultat din temniţă. 

De patru ani nu-l mai văzuse pe tatăl ei. Îi invitase, 
ţinîndu-şi făgăduinţa din timpul logodnei, să vie amindoi la 
Constantinopol, chiar în vara primului an de căsătorie. Andi, 
însă, preferase vilegiatura la Agapia. Acolo putea să lucreze 
cu spor, - spusese el. Şi Ştefana îl urmase la Agapia, fără 
şovăire, fără părere de rău. În anul următor, Matei Velisar 
fusese avansat şi trimes la o legaţie din Extremul Orient. 
De-atunci, numai scrisori, cetite de Andi şi Stefana, timplă 
lîngă tîimplă, ca o carte de poveşti. 

Ca o carte de poveşti! 


Matei Velisar trăia mereu, pe cînd ea începea să moară. 

Cum? Se mai gindea la ea? Cînd dragostea ei murea subt 
ochii ei, cerîndu-i ajutor... 

Aprinse lumina. 

Se uită în oglindă. 

Zimbi trist. 

N-o mai recunoştea pe Ştefana Velisar în Ştefana 
Danielescu. 

Avea în ochii ei, şi-n faţa ei, ceva apatic şi febril laolaltă, o 
nehotărire chinuită, care nu mai amintea energia calm 
zimbitoare şi plenitudinea gravă a chipului de odinioară. 

Şi se sluţise. Îmbătrînise. În colţurile gurii se schiţau 
două dungi amare. 

Orbitele se afundaseră, dînd ochilor o strălucire de apă 
întunecată în peşteri umede... 

Răsună o bătaie la fereastră, prin şuierul viscolului. 

Ştefana tresări, parcă auzind Destinul. 

— Stefana! 

— Tu eşti, Luchi? 

Îi deschise uşa. Luchi intră cu obrajii arşi dc ger, cu gene 
de argint fraged, scuturîndu-şi omătul, aducind în odaia 
îmbiîcsită de tutun mirosul de miez de harbuz al gerului. 

— Să trăieşti, Ştefana. 

Ridea, cu sufletul în obraji ca un foc bengal. 

O luă în braţele lui de urs bun, sărutînd-o pe obraji. 

— Ţi-am adus cîteva flori. Ştii ce-am găsit... 

Ştefana ridică mina, în semn de protestare. 

— „Să nu te superi, am cîştigat la cărţi. 

— Luchi dragă, îţi mulţumesc, dar pentru ce mă feliciţi? 

Luchi se bătu cu palma peste coapsă. 

— Bine, frate dragă, da” azi îi aniversarea nunţii voastre... 

Ştefana scăpă florile din mînă. 

Cîteva clipe, rămase cu ochii ficşi, cu obrazul palid, ca 
cerul de amurg în care a căzut o pasăre ucisă. 

Şi deodată ochii i se umplură de lacrimi. 


— Stefana! 

Luchi se uita la ea cu braţele deschise, stîngaci în marele 
lui trup candid, neştiind ce să facă. 

— Nu cumva te-a ofensat cu ceva Duduia? 

— Nu, Andi, Luchi... mă încurc; nu... 

— Da”. Andi ce face? 

— Doarme. 

— Doarme! 

Afară, Luchi scoase din buzunarul paltonului o sticlă de 
şampanie şi, cu o mişcare năprasnică, o făcu ţăndări. 


x 


Viscolul izolase Iaşul ca pe-un cătun pierdut în munţi, 
întrerupiînd circulaţia trenurilor, a trăsurilor şi a 
automobilelor. 

Fiecare trăia cît mai mult la el acasă, orice drum 
însemnînd un efort şi-o suferinţă. Oamenii treceau pe străzi 
cu sufletul închis în blănuri şi în şube ca într-o casă de fier, 
despersonalizaţi, grăbindu-se să ajungă cît mai repede la 
destinaţia profesională, fără să se mai ocupe unii de alţii, 
fără să se mai observe, fără să se mai salute. 

Nu mai răsunau conversații pe străzi, nici interpelări 
familiare, ci numai gifiiri şi strănuturi cu nasul în gulerul 
blănii sau al paltonului. 

larna reclădise oraşul dintr-un alb dement, parcă făcut 
din fulgere şi din pulverizări de aurore boreale. 

Străzile apăreau ca sloiuri de gheaţă plutitoare, pe care 
izbucnirile viscolului treceau ca stafiile. 

Trecătorii erau rari. Viaţa străzilor se simplificase. Nimic 
de prisos, numai utilul, care le apărea tuturora ca un 
eroism pe astfel de vreme. Rarii oameni erau concentrați, 
ursuzi şi fioroşi ca pe vremea cavernelor, luptiînd cu vintul, 
amplificaţi şi îngreuiaţi de zăpada căzută şi pe ei, şi pe 


casele devenite ale anotimpului, nu ale oraşului. Se 
scumpiseră lemnele şi şoşonii. 

Ziarele din Bucureşti nu mai veneau. 

Firele telefonice erau rupte. 

Lupii - se spunea - apăruseră pînă la barierele oraşului. 

Un rabin prevestise - spuneau evreii de moda veche - 
încă din anii trecuţi, această iarnă cumplită. 

Babele descoperiseră în gromovnice aceeaşi prevestire 
revendicînd-o. 

Ziarele locale făcuseră din viscolul care bintuia c-o 
neîndestulată ferocitate un subiect de  reportagii 
senzaţionale, avînd aerul că reprezentantul fiecăruia dintre 
ele luase un interview Ţarului polar al iernilor, aducînd la 
cunoştinţa cetăţenilor ieşeni intenţiile Demenţei-Sale. 

Şi mercurul termometrelor zilnic se cobora tot mai subt 
0. Ziarele urmăreau temperatura văzduhului ca pe-a unui 
rege bolnav, dînd zilnic buletine. Cînd termometrul arăta — 
10*, ziarele anunțau —15*, iar cetăţenii îl coborau, în 
conversațiile despre greutatea vremurilor şi ticăloşia 
partidelor politice, pînă la —20*. Iar ziarele afirmau că la 
Dorohoi termometrul a făcut o performanţă de —30*. 

Meteorologii locali întrebaţi de către ziarişti, în calitate 
de eminenţe locale ale papalității atmosferice, anunţaseră 
că vine un val de frig şi mai puternic. 

— Unde-o s-ajungem? se întrebau ieşenii cetind seara 
ziarele locale, cu genunchii în gura sobei. 

Domnea în toate casele o senzaţie de cataclism cosmic, 
agreabilă într-o măsură, fiindcă, oricum, viscolul parcă e 
mai benign decît izbucnirea unui vulcan, decît furtuna pe 
mare, cînd eşti pe vapor, decît simunul în deşert şi decît 
războiul mondial pentru cei mobilizați. 

Ba chiar viscolul „lansase” pe un nou poet ieşan care se 
proclamase Kneaz al gerului, încălecînd viscolul într-un 
galop versificat pe paginele revistelor ieşene. Ba chiar se 
afirma că un tînăr avocat ieşan, om de duh, pregătea o 


revistă pe la primăvară, în care iarna devenea „cumătră” 
care pune la cale şi comentează în stanţe vesele cronica 
locală. Ba chiar se mai spunea că recentele preziceri erau 
nişte farse şi că viscolul care bîntuia nu era decit baletul 
final al iernii. 

Şi într-o bună zi, iarna, îmbunată, devenită, din arici 
ţepos, babă cîlţoasă, scoase ca din cutie întregul laşi pe 
străzi, şi mai ales pe strada Lăpuşneanu, cu ceva sănii cu 
zurgălăi, cu şoşoni cu blăniţă, cu ciorapi de mătasă, cu 
fularuri de mătasă artificială, cu glume, conversații, 
cancanuri şi cu chef de vorbă, ţinut pînă atunci la post. 

Evenimentul care  coincidea cu această oportună 
dezgheţare a iernii şi a vieţii sociale era concertul dat de 
Magda Boldur în folosul societăţii de binefacere a cărei 
vice-preşedintă era doamna Beatrice Danielescu. Ziarele 
locale prognosticau un „regal muzical”. Diva, care cucerise 
elita muzicală a Parisului nu numai că era o ie- şancă, dar 
era şi o demnă reprezentantă a vechii boierimi 
moldoveneşti. Pe deasupra, era acompaniată de doamna 
Dolly Dobrescu, fiica profesorului Iustin Danielescu, şi soţia 
fruntaşului baroului ieşan, Stefan Dobrescu. 

În fiecare zi presa locală publica încă un anunţ, încă un 
articolaş, „întreţinind opinia publică”. Doamna Beatrice 
Danielescu, domnul Iustin Danielescu, Andi, Dolly şi Stevens 
erau pomeniţi în comentariile anticipate ale acestui viitor 
„regal artistic”, care devenise un fel de apologie a familiei 
Danielescu. 

Şi, ciudat, numele Magdei Boldur, cîntăreaţa, mereu 
amestecată cu al membrilor familiei Danielescu, începuse să 
determine un mic zimbet pe multe buze ieşene. 

Se vorbea „c-ar fi ceva la mijloc”. Parcă mirosea a 
logodnă, a nuntă, - a divorţ de loc, căci majoritatea ieşenilor 
n-o cunoştea pe soţia lui Andi. Şi-n tot cazul căsătoria lui cu 
această soţie nevăzută, neincorporată de viaţa ieşană, 
neratificată de opinia publică era parcă ceva fictiv. 


Andi îşi comandase un rînd de haine anume pentru 
concert. Nu mai staţiona pe strada Lapuşneanu. În fiecare 
zi, după ce ieşea de la Universitate, trecea pe la Duduia ca 
să asculte puţină muzică. Se ferea să rămiie singur cu 
Magda Boldur. În schimb, o privea. O privea uneori atît de 
lung, încît treptat această privire numai crease parcă şi 
mai lăuntrice intimităţi între el şi Magda Boldur, deşi nu-şi 
vorbiseră nimic. Într-o zi, Magda îi spusese involuntar: 
„Andi”, consecinţă numai a privirilor, - şi se roşise. De 
obicei, Andi îi spunea; „Domnişoară Boldur”, iar ea lui Andi: 
„Domnule Danielescu”, evitînd însă să-l numească astfel. 

În casa Duduiei nu se vorbea nimic despre Ştefana. Acolo 
Ştefana exista eliptic, ca şi-n Andi. 

Andi îşi consolidase un nou echilibru sufletesc. Nu mai 
avea, cînd se-ntorcea acasă, zîmbetul de „femeie care 
minte”. Îşi pusese candidatura la Jockey-Club, fiind primit 
cu unanimitate. Cînd întîrzia acasă, „venea de la club”. În 
realitate, nu se ducea pe la club decît în treacăt. 

Acasă era linişte. Ştefana încă nu se înzdrăvenise de pe 
urma gripei. Era palidă, cu obrajii subţiaţi. Avea insomnii 
care-o sileau să-şi treacă noaptea cetind. Ca să nu tulbure 
somnul lui Andi, dormea în biroul lui. Cu Andi se arăta 
blîndă, fără nici un fel de asprime sau răceală - dar cam 
distrată. 

Cînd se-ntorcea „de la club”, Andi o săruta pe frunte, fără 
ca Ştefana să se ferească. La masă, Ştefana vorbea cu 
ceilalţi despre subiectele curente, fără nimic ironic sau ostil. 

Andi avea impresia c-a intrat într-o nouă fază a căsniciei, 
faza calmă, cînd se statorniceşte prietenia indulgentă, 
înțeleaptă, între soţii deveniți tovarăşi, înlocuind frenezia 
şi veşnica nelinişte a foştilor îndrăgostiţi. 

Andi nu-şi putea imputa nimic. Nu schimbase nici o 
vorbă, nu făcuse nici un gest concret, care-ar fi putut să 
dea Magdei credinţa că Andi o iubeşte, credinţă umilitoare 
pentru Ştefana fiindcă ar fi pecetluit în mintea unei femei o 


complicitate sentimentală cu Andi, din care Ştefana era 
exclusă. 

La Duduia nu căuta altceva decît odihna armonioasă a 
muzicei. Magda avea un glas excepţional de pur şi de 
vibrant, care domina frumuseţea ei trupească. S-ar fi spus 
că era mai ales un pretext pentru glas. 

De altfel, Andi, după ce se familiarizase cu frumuseţea 
Magdei, văzind-o aproape zilnic, şi recăpătind certitudinea 
că Magda îi aparţine ca şi odinioară, o examinase cu 
luciditate, dindu-şi seama cît de convenţional şi fad 
romanţios era sufletul ei - nu cel care apărea în glasul ei 
cînd cînta, ci acel care-o făcea să roşească în faţa lui Andi. 
Sufletul ei nu depăşise sentimentalismul vristei şi al epocii 
cînd fetele scriau caligrafic versuri melancolice în albumuri 
legate în catifea sau mătasă, comprimind şi flori între foile 
pe care şi versurile-s tot moarte, tot „presate” pentru 
album. Simţea că-i atit de simpluţ mecanismul sufletesc al 
Magdei, încît o compătimea, fără să se poată împiedeca să 
nu se joace „de-a privirea lungă”, în care Andi punea şi-un 
pic de mefistofelism. Subt privirea lui Andi, Magda devenea 
transparentă. Nu-l mai emoţiona ca-n ziua revederii. Îl 
tulbura numai glasul ei, a cărui frumuseţă fragedă şi 
patetică era singurul mister al fiinţei ei evidente. 

Aceste desfătări socotite de Andi exclusiv muzicale, deşi 
nu erau cunoscute de Ştefana, aceste clipe de tovărăşie cu 
Magda, care-l lăsau perfect stăpîn, calm şi lucid, 
independent de frumuseţea Magdei, îl liniştiseră pe Andi. Şi 
atribuise liniştea lui şi Ştefanei, punînd insomniile ei pe 
seama gripei şi a iernii cumplite, care-i interzicea plimbările 
în afară de oraş. 

Şi era atît de recunoscător reechilibrării lui sufleteşti, 
încît într-o seară intrase în biuroul lui, unde dormea 
Ştefana, şi o rugase să se-ntoarcă, privind-o cu ochi buni şi 
limpezi, cu o căldură şi o înduioşare care-i umeziseră ochii, 
- înduplecînd-o pe Ştefana. 


În acea seară reînviaseră nopţile celor patru ani de 
muncă şi de viaţă solidară.  De-atunci începuse 
convalescenţa Ştefanei. Izbutea să adoarmă mai devreme, 
nu în ziuă, ca pînă atunci, îşi recăpăta pofta de mîncare, 
glumea cu Andi, şi chiar proiectase să-şi facă o rochie 
pentru concertul Magdei Boldur. 

Cîteva zile, Andi nu mai călcase pe la Duduia. După 
universitate venea direct acasă, aducind Ştefanei cărţi 
cumpărate pentru ea, fructe, flori care erau foarte rare şi 
scumpe din pricina iernii. 

Şi după cîteva zile de intimitate cu sunet şi voioşii de 


argint, el singur deschisese vorba despre „odiosul meu 


suris”, dînd $Ştefanei explicaţiunile pe care şi le dăduse 
singur atunci cînd schiţase un dialog mintal cu Ştefana 
asupra acestui suris. 

Suris nervos. 

— Crede-mă, Ştefana. 

Ştefana îi dezmierdase fruntea, c-un zîmbet care se silea 
să nu fie trist. 

Andi numise acest suris „codiţa demonului contrazicerii” 
pe care fiecare îl are în el. Un fel de tic al oamenilor 
normali, dar stăpîniţi necontenit de viaţa cerebrală. Eşti 
trist realmente. Dar mintea constată că şi trebuie să fii trist, 
fiindcă aşa cer circumstanţele speciale care ţi-au provocat 
tristeţea. 

— Ei bine, Ştefana, acest „trebuie fiindcă aşa cer 
circumstanţele” stirneşte în suflet rebeliunea demonului 
contrazicerii. Îţi spui singur, deşi eşti trist cu-adevărat: 
Dac-aş ride? Şi această jignitoare posibilitate îţi dă deodată 
o nestăpînită contractare ilară, de care, natural, te jenezi, 
de care ţi-e ruşine. Dar n-ai ce să faci! De asta, zimbetul 
acesta particular îţi imprimă ceva degradant, clandestin, 
compromiţător. E ceva isteric în acest tic ilar. Şi simpla 
conştiinţă că n-ai de ce ride, că eşti grav, că eşti trist, că eşti 
extenuat, că eşti serios, şi că zimbetul ar fi ceva ilogic, 
absurd, dement, în astfel de împrejurări, îţi provoacă acest 
zîmbet al contrazicerii... 

Îi spusese Ştefanei că are convingerea că pentru ea 
zîmbetul acesta însemna minciună, însemna că-i ascunde 
ceva. 

De unde! Inexact! 

Cînd se-ntorcea de la Universitate, după cursuri, era 
realmente obosit de lungul efort şi de emoţiile pe care încă i 
le dădea vorbirea în public. Normal, firesc ar fi fost să 
poarte pe faţa lui întipărirea acestei istoviri. Din nenorocire, 
el îşi dădea seama nu numai că aşa este - ostenit - dar şi că 
aşa trebuie să fie. Şi atunci, tocmai în clipa cînd întilnea 
privirea Ştefanei zîimbetul contrazicerii apărea. 


Apărea odată. El vroia să-l alunge. Şi zimbetul îi 
contrazicea voinţa, apărind ca la comandă, tocmai în clipa 
cînd îl privea Ştefana. Şi conştiinţa c-a zîmbit ieri îl făcea să 
zîimbească şi azi, şi miine şi aşa mai departe. Simţise că 
Ştefana blama acest zîmbet, care-i dădea impresia că Andi-i 
ascunde ceva; dar conştiinţa acestei confuzii pe care numai 
dispariţia odiosului zimbet ar fi curmat-o îl făcea - tot 
contrazicerea - să fie aservit acestui zimbet. Mai arătase 
Ştefanei cîte păţise de pc urma acestui zîmbet... 

— „de femeie care minte. Aşa l-a definit o fostă prietenă 
dc-a mea, convinsă că sînt un vicios, un perfid, în felul 
femeilor, şi că zimbetul meu are aceeaşi semnificaţie 
isterică a zîmbetului unor nevropate care de cîte ori mint cu 
gravitate, au şi acest zîmbet care le demască şi pe care nu-l 
pot stăpîni: din acest act concomitent al minciunii debitate 
şi al zimbetului care o demască, născîndu-se pentru ele 
voluptatea primejdiei. Vor parcă să-şi denunțe singure 
minciuna şi să fie bătute. 

Istorisise Ştefanei cum mai mulţi cunoscuţi de-ai lui - 
femei şi bărbaţi - nu puteau să-l sufere din pricina acestui 
zîmbet în care vedeau o critică veninos sarcastică, adusă lor 
într-ascuns. Mai toţi cei care-l cunoşteau îşi închipuiau că 
îndărătul acestui zîmbet trebuie să fie ceva. Şi nu era nimic. 
Andi afirmase Ştefanei, cu ochi perfect sinceri, că singura 
semnificaţie a zîimbetului era o uşoară detracare nervoasă 
datorită excesului de viaţă cerebrală. Andi era prea 
conştient în orişice clipă de tot ce se întîmpla. Judeca 
mereu. Comportările lui, chiar cele mai vehemente, cele 
mai pasionate, nu-i anulau viaţa cerebrală, care comenta 
mereu, cu judecăţi concomitente actelor, desfăşurarea 
acestora. Această permanentă asistenţă cerebrală, care 
dedubla actele exterioare, îi dădea şovăiri, nehotărlri, 
interzicîndu-i să fie propriu-zis un om de acţiune. El invidia 
pe acei oameni care trăiau uneori atît de intens, încît actele 
lor exterioare însemnau o evadare din ei înşişi. Îi invidia pe 
impulsivi, cu toate că impulsivitatea implică uneori riscuri 


similare cu ale beţiei. Dar oricum, ce suverană senzaţie de 
eliberare, de exteriorizare, de uitare de sine însemna 
pentru om actul consumat cu atîta pasiune, încît viaţa 
conştientă dispărea, absorbită de acţiune. El nu cunoscuse 
această „năpustire exterioară”, această prăvălire din tine 
însuţi; o bănuia, dar n-o trăise. Nici în copilărie nu 
cunoscuse absorbirea totală într-un act exterior. Şi copiii, 
tocmai din cauza vîrstei care e mai aproape de instincte 
decit de rațiune, cunosc desigur în viaţa de toate zilele 


aceste eliberări. El nu le cunoscuse. Cînd se juca cu alţi 
copii, şi cînd jocul îi prindea pe toţi dîndu-le exaltata fericire 
a copiilor care se joacă, el ştia că se joacă, știa că-i fericit. 
De pe atunci era dublu. 

La Universitate, în timpul cursului, tocmai în clipele cînd 
părea mai stăpînit de delirul oratoric, tocmai în clipele cînd 
după aparenţe i s-ar fi putut aplica adagiul juridic - „non 
agit, sed agitur” - el era perfect conştient şi de ce spunea, 
şi de entuziasmul avîntat cu care vorbea, şi de impresia de 
delir creator pe care-o dădea celorlalţi. Şi tocmai în acele 
clipe, din pricină că-şi dădea seamă că este inspirat, dar că 
şi trebitie să fie, zîmbetul contrazicerii apărea în colţul 
gurii. 

— Drept, Andi? 

— Mă jur, Stefana! Nu-ţi închipui oroarea pe care mi-o dă 
acest zîmbet în faţa studenţilor! Pot să creadă că sînt un fel 
de escroc oratoric, că-i trag pe sfoară... 

E oribil! 

Minţise. 

Niciodată la Universitate, în faţa studenţilor, nu zîm- bise 
astfel. O singură dată, pe cînd vorbea, văzuse o fată 
frumoasă care-l privea din fundul aulei nu ca pe un 
profesor, ci ca pe un toreador în arenă. Atunci numai îi 
venise să zîmbească, dar se stăpinise, fluxul oratoric 
alungînd impresia fugară şi răsunetul ei echivoc. 


Conştiinţa că a minţit-o pe Ştefana, generalizînd un fapt - 
zimbetul special - care era să se întimple la Universitate, 
dar nu se întîmplase, îl făcuse, chiar în focul vorbelor să 
zîmbească pieziş. 

Ştefana tresărise, dîndu-se îndărăt cu o repulsie vădită. 

Şi Andi comentase cu o deznădejde care nu era factice 
oroarea acestui zîmbet arbitrar, care apăruse chiar atunci, 
în clipa cînd sufletul lui nu era decit un avînt de sinceritate 
spre Ştefana. Faţa lui se brăzdase de zbucium, de suferinţă, 
îmbrăcînd aceeaşi expresie pe care Ştefana i-o mai văzuse 
odinioară, cu patru ani în urmă, în noaptea cînd Andi îi 
mărturisise oroarea vieţii lui ieşene. 

Ştefana îi dezmierdase fruntea, amintindu-i cu blin- deţă, 
dar ochi în ochi, că zîmbetul acesta nu i-l cunoscuse decît 
din toamnă, şi că ea ştia că zîmbetul coincidase nu cu o 


minciună pozitivă - fiindcă el nu-i afirmase nimic - dar cu o 


lipsă de curaj faţă de ea, cu o laşitate: introducerea în 
lecţia de deschidere a elogiului ieşenismului, fără de ştiinţa 
Ştefanei, elogiu contradictor cu părerile lui, aşa cum le 
exprimase faţă de ea între patru ochi, despre acelaşi 
fenomen. 

De ce? 

Andi recunoscuse. 

Da. Fusese laş. Ştefana avea dreptate. N-avusese curajul 
să afirme în faţa laşului intelectual adunat în aula 
Universităţii ceea ce afirmase în sufletul lui şi în faţa 
Ştefanei. 

Şi începuse din nou să se acuze cu patimă, acuzînd Iaşul: 
ca şi odinioară. 

Ştefana era altfel: ea moştenise de la tatăl ei un suflet 
drept, curat, onest. 

Pentru Ştefana, adevărul, sinceritatea nu erau un efort, 
nu însemnau un act de eroism: sinceritatea şi adevărul erau 


atitudinea ei firească. 

Pentru el, însă, sinceritatea şi adevărul erau un dureros 
efort. 

Iaşul pentru el era ca Dalila pentru Samson. Iaşul îl 
adormea, îi lua puterea, cum Dalila tăiase pletele lui 
Samson. Puterea numai lîngă Ştefana şi-o recăpăta. 

I-adevărat! La lecţia lui de deschidere făcuse elogiul 
ieşenismului, dar fără premeditare. Spunîndu-i Ştefanei să 
nu vie să-l asculte fiindcă prezenţa ei l-ar intimida, n-o 
amăgise, nu minţise. 

Puterea colectivităţii ieşene fusese mai presus de puterile 
lui. În faţa auditoriului ieşan, îşi pusese masca obligatorie 
de idolatrare a Iaşului şi a spiritualităţii ieşene, jucîndu-şi 


rolul impus de ceilalţi, admirat şi răsplătit deei. 

Dar Ştefana nu-şi putea închipui chinul lui, ruşinea lui, 
oroarea lui de el însuşi. Era blestemat să fie licheaua unei 
colectivităţi pe care o dispreţuia. 

— De ce nu mi-ai spus atunci, Andi? 

Andi ridicase din umeri, înclinîndu-şi fruntea, ca străpuns 
de săgeți, resemnat să sufere. 

De ce nu i-a spus atunci? 

De ce? Fiindcă avea un suflet meschin, şi fiindcă acest 
suflet atribuia şi Ştefanei, uneori, o lipsă de generozitate 
către nu era a ei, ci a lui, răsfrintă amăgitor şi-n alţii. 
Desigur că ar fi trebuit să-i mărturisească, dar contactul lui 
cu publicul ieşan, reînrolarea lui în ipocrizia colectivă îl 
făcuse să aducă şi acasă, lîngă Ştefana, un suflet alterat. 

De ce nu-i mărturisise? Acum se îngrozea, gîndindu-se că 
tocmai ei îi ascunsese aşa ceva. Dar nu-i ascunsese numai 
atât. 

Andi mărturisise, în acele clipe cînd ochii $Ştefanei 
aprinseseră în el focul jertfelor, şi vizitele la Duduia, 
ascunse ei. 

— Nu-ţi închipui, Ştefana, ce ură împotriva josniciei mele 
am acumulat în acest timp! De ce mă duceam la Duduia? Ca 


să ascult muzică. Îmi făcea plăcere. Magda Boldur are un 
glas de o frumusetă rară... 

Ştefana ştia mai demult de la Andi cine-i Magda Boldur, 
dragostea ei romanţioasă şi lacrimogenă pentru Andi şi 
laşitatea milei, pe care dragostea ei o provocase în Andi. 

Vorbindu-l despre vizitele clandestine la Duduia, Andi 
reluase firul vechii  spovedanii, arătindu-i „emoția 
superficială” pe care i-o dăduse reîntilnirea cu Magda 
Boldur; în casa Duduiei. 

Pe măsură ce Andi se acuza, descoperind Ştcfanici cu de- 
amănuntul duplicităţile lui din ultimul timp, Ştefana se 
lumina, devenind din ce în ce mai afectuoasă cu el. 

Din scurtele întreruperi pe care le făcuse Ştefana 
destăinuirii autoacuzatoare, Andi văzuse cu o surprindere 
uşurătoare, care-i sporise încă adversitatea verbală 
împotrivă-i, că Ştefana n-acorda nici un fel de importanţă 
Magdei Boldur. Vizitele lui Andi la Duduia, fără de ştirea ei, 
explicate de Andi ca o cedare - laşă - la rugăminţile mamei 
lui, care se temea că atitudinea Ştefanei ş-a lui Andi va 
jigni-o pe Duduia - şi apoi, ca o distracţie muzicală, real 
odihnitoare —, fuseseră considerate de Ştefana tot ca un 
neadevăr gratuit, dar fără să-i provoace o mişcare de 
gelozie, cum se temuse Andi. 

Afirmase Ştefaniei că prezenţa ei, că apropierea ei de el, 
în acele clipe... 

— „Nu-ţi închipui cît mi-ai lipsit, Ştefana... 

„„Îi redase puterea. 

Va căuta el singur prilejul să le spuie ieşenilor, în public, 
adevărul asupra lor. Va pregăti o conferinţă pe care o va 
intitula Templul cu o mie de idoli, şi va dezvălui ieşenilor 
că faimoasa lor spiritualitate nu-i decit o veşnică 
îngenunchiere în faţa maniilor provinciale, a deprinderilor, 
a ipocriziilor şi a legendelor locale. 

— De ce, Andi? 

— Ca să-mi răscumpăr faţă de tine... şi faţă de mine 
platitudinea de pînă acum. 


— E inutil, Andi. Vrei să te urască toţi? Vrei să-ţi arunce 
pietre? Vrei să nu mai poţi trăi în oraşul părinţilor tăi, în 
oraşul pe care-l iubeşti, de care n-ai putut şi nu te poţi 
despărţi?... Crezi tu că eu pot înlocui Iaşul pe lingă tine? 

— Da. 

— Nu, Andi. Tu ai nevoie de oraşul tău. Pe mine mă 
iubeşti aici, la Iaşi. Numai cu mine, în altă parte, te-ai simţi 
singur. Tu nu vezi raţiunea vacanţelor tale de la Agapia? Ş- 
acolo tot la Iaşi eşti, tot între ieşeni te afli. Voi, ieşenii, 
sînteţi cea mai gregară colectivitate din cîte-am întîlnit. 
Aveţi nevoie să fiţi mereu împreună, în familie. La Bucureşti 
ieşenii fac insule ieşene, şi trăiesc tot într-un mic laşi la 
hotel, pe stradă. Voi nu creşteţi individual, ci colectiv, 
grupuri-grupuri... Tu poţi fi singur numai la laşi. le simţi la 
tine acasă, eşti liniştit. Iaşul e în jurul tău. Atunci numai te 
poţi ocupa de tine... şi de mine. La Bucureşti eşti tot timpul 
neliniştit. Te gindeşti mereu la Iaşi. Obsesia Iaşului nu-ţi dă 
libertatea de-a te izola aiurea. De asta, Andi, tu n-ai vrut să 
mergem la Constantinopol. Îţi era instinctiv frică să trăieşti 
numai cu mine. Tu poţi trăi, gîndi şi iubi numai la laşi. De ce 
vrei să te alunge Iaşul? 

Îl jigniseră cuvintele Ştefaniei, dîndu-i conştiinţa futilităţii 
lui. Ea avea dreptate. Iaşul era pentru el un fel de opiu. Nu 
putea fără de el. Îşi iubea şi-şi ura otrava, dar nu putea trăi 
fără de ea. 

Ştefana îi dezmierda mereu capul amărit, vorbindu-i cu 
blîndeţă, ca unui copil bolnav şi îndărătnic. Îi arătase că n- 
are nevoie să blesteme Iaşul în piaţa publică. Nu trebuia să 
mintă atît Să-şi interzică platitudinele faţă de concetăţenii 
săi: asta era normal uman. Să nu-şi impuie un eroism 
ibsenian: asta era literatură, poate că nu numai pentru el, 
dar şi pentru alţii. Greşala lui - după Stefana - era credinţa 
că are „ştofă de erou”. Şi n-avea. 

Nici ea n-avea ştofă de erou, dar nici nu crezuse că are, 
şi-n asta consta echilibrul vieţii ei. 


După Ştefana, viaţa dc provincie mai ales exagera 
bolnăvicios acest bovarism comun mai tuturor oamenilor. În 
provincie mai cu seamă, oamenii se gîndesc - au şi răgazul 
necesar - foarte mult la „cum sînt” faţă de „cum ar trebui să 
fie”, dat fiind valoarea pe care şi-o atribuie. Fiecare se 
socoate ca o energie nevalorificată din cauza nedreptăţii 
celorlalţi. Mai fiecare provincial se crede un persecutat. De 
aici, frecvenţa acelui „am să le arăt eu”, care nu-i decit 
ameninţarea cu o revanşă năpraznică, situată într-un viitor 
utopic. Acest dezechilibru e principiul ratajului şi al oţetirii. 
Nedreptăţitul vede fără indulgență pe cei din jurul lui. îi 
critică mereu, dar nu se poate despărţi de ei, fiindcă numai 
ei îi dau conştiinţa că e nedreptăţit, deci superior şi martir. 
Şi tocmai această bovaristă viziune a propriului său suflet 
determina exagerarea bolnăvicioasă a ceea ce numea el 
„balul mascat ieşan.” De ce ieşan? şi nu românesc? 

leşenii - după Ştefana - erau oameni foarte normali, care 
dădeau ţării un procent de intelectuali mai mare decit 
celelalte oraşe, dovedind prin aceasta că Iaşul e bun, poate 
chiar un excepţional mediu cultural. Că pe lingă acest 
aspect - al intelectualităţii - laşul mai oferea şi un aspect 
provincial, - asta era normal. Dar Ştefana nu vedea că 
provincialii ieşeni ar fi mai răi, mai ipocriţi, mai primejdioşi 
decît toţi provincialii ţării. Erau la fel. Cultu- ralitatea ieşană 
- explicabilă prin vechea tradiţie încă păstrată - era cu- 
adevărat o excepţie faţă de toate oraşele de provincie ale 
ţării. Provincialii Iaşului, însă, nu erau o excepţie faţă de 
ceilalţi: erau întocmai ca ei. 

Atunci de ce „balul mascat ieşan?” şi nu „balul mascat 
social?” 

Dar Andi - spusese Ştefana - avea în primul rînd o 
bolnăvicioasă tendinţă de a generaliza. Dacă descoperea o 
turpitudine în viaţa unui ieşan, el făcea din ea un simbol, 
expresia turpitudinei colectivităţii ieşene. Astfel, prin 
arbitrare generalizări, Andi inventase fenomenul numit de 
el în sens pejorativ: ieşenism. Şi în acest ieşenism, el avea 


nevoie să vadă însuşi bacilul făţărniciei, pentru ca să-şi dea 
impresia că-i mucenic, el care lua asupră-şi făţărnicia 
acestui mediu, suferind din cauza ei. 

De asta - după Stefana - Andi exagera necontenit şi 
zbuciumul lui, şi cauzele exterioare care-l provocau. Andi 
vedea o tragedie antică în ceea ce nu era decit un fapt 
divers al universului uman, reeditare eu cîteva 
particularităţi specifice a atmosferei tuturor oraşelor care 
nu mai sînt ce-au fost, şi pentru care trecutul glorios devine 
uneori şi un principiu de vanitate civică. 

— Un inofensiv tartarinism în care tu vrei să vezi ceva 
tragic, pentru ca şi tu la rîndul tău să devii un fel de 
Prometeu mîncat de vulturi. Toată drama ta ieşană, Andi, 
nu-i decît rezultatul unui dezechilibru provocat de fiinţa ta 
reală în luptă cu cea imaginară. Fiinţa ta reală e ieşană ca 
toţi ieşenii. Fiinţa ta imaginară, însă, se vede trăind într-un 
laşi olimpic, pe care l-ar merita. Şi toate iritările tale faţă de 
ceea ce numeşti ieşenism nu-s decît conştiinţa fiinţei tale 
imaginare că-i nedreptăţită trăind într-un astfel de Iaşi - cel 
real - cu gusturi şi apucături de om normal. Acest 
dezechilibru bovarist e geneza pesimismului tău... Tu, Andi, 
eşti un om fin, deştept - dar foarte slab. Aşa eşti. Eu n-am 
nevoie să te admir în genunchi ca să te iubesc. Te iubesc pe 
tine, aşa cum eşti, preţuindu-ţi calităţile şi dîndu-mi seamă 
de cusururile tale. Nu-ţi cer decît să fii onest, să crezi în 
mine şi să mă faci să cred în tine, nu să te admir... 

Andi renunţase la eroism, adică la conferinţa fulminantă 
împotriva ieşenismului, dar pretinsese că nu vreo s-o mai 
frecventeze pe Duduia. 

— De ce? 

— Fiindcă frecventarea ei e o laşitate. 

— De ce, Andi? 

Ştefana-i vorbea cu gravitate, cu sufletul deschis. 

— ...Şi tu ai nevoie de distracţii: club, Duduia, indiferent 
ce. Eu nu te împiedic, Andi. De ce nu vrei să-nţe- legi? Nu-ţi 


altera poftele tale, nevoile tale, impunîndu-ţi-le pe-ale mele. 
Noi doi ne iubim, dar nu sîntem o singură fiinţă. Sîntem doi 
oameni de sine stătători. Dragostea noastră nu trebuie să 
ne fie un pat ca al lui Procust; nu trebuie să ne mutilăm 
personalităţile noastre, ca să devenim identici. Asta 
distruge dragostea. Andi dragă, eu respect fiinţa ta aşa cum 
e. Numai să fii aşa cum eşti şi-n faţa mea. Să nu cauţi 
niciodată să menajezi în mine susceptibilităţi imaginare. Să 
nu cauţi să mă cruţi. Dacă vei iubi pe altcineva, spune-mi 
făţiş: Nu te mai iubesc. Să ne despărţim curaţi... 

La rîndul ei, Ştefana se spovedise, fără înfrigurarea 
autoflagelatoare a lui Andi, arătindu-i cum certitudinea că 
el s-ascunde de ea, că fuge de ea, că prezenţa ei i-a devenit 
o constringere o făcuse să sufere, dar o suferinţă meschină, 
debilitantă. 

Şi-i mărturisise că era gata să plece, să-l părăsească. 

— Cum? 

— Da, Andi. Vroiam să plec. 

— Unde? 

— Asta-i cu totul secundar, Andi. Mă hotărisem să plec: 
nu mai puteam trăi lîngă tine, văzîndu-ne străini unul de 
altul, fără de curajul de-a ne mărturisi ceea ce amîndoi 
vedeam. 

Andi cuprinsese mîinile Ştefanei ca-n cătuşe. Apoi îi 
dezmierdase capul, o sărutase, o privise, iar o sărutase, cu 
ochii cînd increduli, cînd demenţi. 

Cum? Vroise să plece fără să-i spuie nimic? Astfel de 
gînduri oribile în mintea ei? 

Această plecare care fusese posibilă era pentru Andi 
uluitoare ca un ciclon izbucnit dintr-o bibliotecă. Depăşea 
monstruos tot ce şi-ar fi putut închipui despre Ştefana. 
Orice: să sufere în tăcere; să-i spuie adevăruri crud 
jignitoare, să-i arate fără cruţare vidul vieţii lui - dar să 
plece? Ea, soţia lui? Să plece din casa lor, de la laşi? 

Îl răscoli atît de chinuitor imaginea acestei plecări, 
vecinătatea acestei primejdii nebănuite - că începuse să 


plîngă, cu fruntea pe braţele Ştefanei. Şi pe cînd Ştefana îi 
alinta fruntea, după ce lacrimile conteniseră lăsîndu-l 
istovit, cu ochii închişi, culcat pe braţele Ştefanei, deasupra 
lui răsunase iarăşi amintirea vorbelor fetei din brazi: „lu 
eşti mic.” 

Dar reconcilierea fusese deplină, ştergind recentul 
trecut, statornicind viitorul. Ştefana-i istorisise că în 
noaptea cea mai grea a ultimelor luni, în noaptea cînd se 
îna- poiase doamna Danielescu, pe cînd apăruse gîndul 
plecării în ea, venise Luchi cu flori, felicitind-o. Numai el îşi 
amintise că în acea noapte era aniversarea de patru ani a 
căsătoriei lor. 


Pină la concertul Magdei Boldur, care era marele 
eveniment  artistico-monden al acestei ierni, Andi 
redevenise cel de odinioară, din primii ani ai căsătoriei. 
Convorbirea cu Ştefana intrase în el ca şi faptele Ştefanei în 
viaţa lui, pe vremea logodnei: impunîndu-i un alt ritm. 

N-o mai frecventase pe Duduia, fiindcă simţea că nu mai 
poate suferi atmosfera casei ei, cu Magda Boldur cu tot. La 
Universitate, în timpul cursului, nu mai ceda pasi- unei de-a 
provoca entuziasmul auditoriului tînăr, făcînd digresii 
ieftine hărăzite aplauzelor. Cursul devenise mai sobru, mai 
concentrat, mai nutritiv pentru studenţii care vroiau să 
înveţe, notînd pe caietele lor idei şi fapte, nu formule 
pitoreşti şi expresii elegante. În special studentele erau cam 
dezamăgite. Cursul lui Andi din ultimul timp, faţă de cel de 
pînă atunci, era ca un schelet faţă de un trup elegant 
îmbrăcat, al cărui port îl admiraseră. De altfel, nu-l mai 
regăseau pe Andi de pînă atunci în acest Andi care vorbea 
rar, urmărind viteza creioanelor care notau, nu ochii feţelor 
care străluceau. Regretau parcă dispariţia unui fel de 
Rudolf Valentino al Universităţii ieşene, văzîndu-l atit de 


profesor pe cel care pînă atunci fusese atît de încîntător 
bărbat. Studentele care ştiau că-i căsătorit puneau 
diagnosticul: necazuri conjugale. Şi cîteva studente chiar 
nu-i mai frecventaseră cursul, preferind cînd simțeau 
nevoia de a-l revedea să-i privească fotografia. Căci 
fotografia lui Andi „circula”. Apăruse într-un ziar local, cu 
prilejul numirii lui la Universitate. Numărul cu fotografia 
primise elogiul foarfecelor femeieşti, care decupaseră capul 
„vedetei” universitare. 

De la Universitate Andi se ducea direct acasă. Tot timpul 
pe care şi-l petrecea în oraş era caracterizat de o 
necontenită nelinişte. Parcă era ameninţat de ceva. Parcă ar 
fi putut să-l răpească cineva. Era ca o casă, în care-i o 
comoară, cu stăpînul plecat şi uşile descuiate. Se temea! 
Abea cînd ajungea acasă, îndemn, fără nici o întîmplare pe 
care ar fi trebuit s-o ascundă Ştefanei, se simţea în 
siguranţă, la adăpost de primejdii. Şi devenea vesel, 
copilăreşte volubil, avînd pentru Ştefana un sentiment de 
recunoştinţă, care-l făcea mereu să-i sărute mînile, să caute 
prezenţa ei, s-o întrebe mereu cîte ceva, aşa cum întreabă 
copiii pe părinţi cînd le e frică noaptea în pat; dorind în 
fiecare clipă s-o simtă pe Ştefana lîngă el, fără de gînduri 
necunoscute lui, ca un calendar al zilei. Ba chiar într-o zi, 
găsind-o singură cu Luchi, absorbiți de o conversaţie 


contradictorie care-i pasiona pe amîndoi, Andi reproşase 


Ştefanei răceala ei. Îl primise fără de suficient entuziasm. 
Nu-l băgase de-ajuns în seamă. Conversaţia cu Luchi o 
interesa mai mult decît apariţia lui. Budase, posomorit, cu 
sufletul plin de bosumflări de copil răsfăţat, supărat pe 
mama lui fiindcă preferă să stea de vorbă cu musafirii decît 
să se joace numai cu el. Un fel de vagă gelozie din cauza lui 
Luchi, gelozie care luase proporţii de furtună într-un pahar 
cu apă, gelozie care-l preocupase pînă seara, făcîndu-l s-o 
privească pe Ştefana cu ochi severi şi să nu se uite la Luchi 
de loc, deşi din cînd în cînd îl contrazicea autoritar, 


proclamativ şi mahmur. Aşteptase să-l consoleze Ştefana, 
care - pasionată de discuţie - nu-l băgase în seamă. Şi de la 
o vreme Andi îşi dăduse seamă că această gelozie 
improvizată mai mult îl măgulea decît îl alarma, dîndu-i 
parcă o dovadă clasică a dragostei lui pentru Ştefana - cine 
iubeşte e gelos - care-i dădea prilejul să se „alinte”. Seara, 
după masă, îi mărturisise Ştefanei „c-a fost gelos”. 

— De ce? 

Ochii ei îl priviră cu-atit de liniştită gravitate, încît Andi 
simţise lămurit că astfel de gelozii sînt fleacuri, preţiozităţi, 
şi că dacă i le-ar spune Ştefanei, ar apărea în faţa ei ca o 
muieruşcă. 

În loc să-i răspundă, o sărutase rîzînd. Şi seara se 
isprăvise cu veselie, cu glume; căci Ştefana, cînd n-avea de 
ce să fie tristă, era surprinzător de copilăroasă. 

În acest timp organizaseră un fel de „supeuri” 
clandestine cu Luchi. Vămuiau în timpul zilei cîte ceva de 
„sus”, din sofrageria părintească, şi seara îl aşteptau pe 
Luchi, care nu prea minca acasă. Venea pe la douăsprezece 
noaptea, cu un suflet care parcă era desprins de pe 
crengile unui măr domnesc. Luchi, cînd îi mergea bine la 
joc, aducea brînzeturi, fructe, chiar icre negre în zilele de 
mare cîştig şi o sticlă de vin sau şampanie. Vinul era 
busuioc, fiindcă numai busuiocul îi plăcea Ştefanei, 
şampania dulce pentru acelaşi motiv. Şi vinul, şi şampania le 
bea singur Luchi, pentru că Andi şi Ştefana beau numai 
ceai. 

La aceste supeuri Luchi le făcea cronica ieşană. Biciuia 
pe toată lumea, cu un suflet înflorit ca o creangă de cireş. 
Risul lui alb - al dinţilor şi-al sufletului deopotrivă - acoperea 
lumea de veselie candidă. Nici un venin, nici o invidie, nici o 
meschinărie, numai dorinţă de bucurie, - natural şi pe 
seama altora. „London-Palace”-ul făcea deliciile lui Luchi. 
La ultimul supeu le istorisise „cacial- maua” bulldog-ului 
adus de Duduia din Anglia. Luchi îl văzuse cu Duduia pe 
stradă şi aflase de la mama lui că bulldog-ul costa o groază 


de parale şi că nu-şi avea perechea în toată România. Dar 
bulldog-ul lui Dolly Fanache Dobrescu era cam turtit, cam 
firniit, cam lăcrămos şi la ochi şi la nas, şi cam bleg. 

— O mutră de leat tîmpit. 

Luchi se documentase într-o carte de enciclopedie 
canină. Şi găsise acolo descripţia tipului de bulldog adus de 
Duduia din Anglia: rasă care tinde să dispară, predispus la 
astm şi obezitate, fire leneşă, inteligenţă redusă, nu se 
ataşează de stăpîn, cîne de poiată! 

— Gloria păpuşicăi! Să ştie ea că merge pe stradă cu un 
cine de poiată pe care l-a adus tocmai din Anglia, leşină, 
moare, se sinucide sau devine anglofobă! 

Şi Luchi privise această păcăleală ca un fel de simbol al 
Duduiei. 

— Şi-acum iaca şi concertul! Asta-i mai trebuie! Voi vă 
duceţi? 

— Da, răspunse Ştefana. 

— Eu nu mă duc. Să-mi crape obrazul de ruşine pentru 
Duduia? Cum nu-şi vede lungul nasului fata asta? Cîntă ea 
la pian? Parcă are potcoave la fiecare deget! Pian îi 
trebuie! Să facă box dacă-i trebuie mişcare, să-şi facă un 
ring în care să combată cu Stevens, şampionul barocului. 

Luchi se ţinuse de cuvînt. Numai el lipsise de la 
spectacolul care consolidase şi muzical gloria familiei 
Danielescu. De fapt, aplauzele, aclamaţiile şi basurile 
vehemente o glorificaseră pe Magda Boldur mai ales din 
pricina surprizei. Biletele pentru acest concert de 
binefacere fuseseră plasate de către cucoanele din comitet 
şi impuse - publicului de galerie - prin autorităţile 
poliţieneşti. 

Lojele şi stalurile se pregătiseră pentru un fel de bal 
static: adică o expoziţie de rochii. Nimeni nu socotea 
această serată de binefacere - cu toată reclama - ca un 
„regal muzical”, ci ca un pretext de găteală. Şi-ntr-adevăr 


fusese o întrecere de toalete între cucoanele Iaşului de 
după război. 

Sala fusese plină. Fanache Dobrescu adusese haroul, 
magistratura, clienţii şi băncile, iar domnul lustin Danie- 
lescu, Universitatea. „Elita intelectuală a Iaşului”, după 
expresia ziarelor, îşi „dăduse întîlnire” acolo. 

Magda Boldur fusese o revelaţie. Cînd apăruse pe scena 
Teatrului Naţional, cu frumuseţa ei arhaică şi timidă, 
urmată de silueta extremistă a Duduiei, - ca icoana 
patriarhală a Păcii, urmată de sfidarea plebeiană a 


Revoluţiei, - sala o admirase, compătimind-o dinainte. Toţi 
s-aşteptau la un glas de greieraş debil, spre care ar fi 
trebuit să-şi aplece urechea, rabinii cu  miloasă 
condescendenţă. Dar glasul apăruse în tăcerea boltită a 
publicului ca luceafărul serii. Era pur şi clar, dramatic şi 
suav, clădind armonia cîntecelor cu linii vast sprintene. 
Duduia nu-şi dezminţise potcoavele digitale pe care i le 
descoperise Luchi. Galopase masiv, ca un cal de Normandia 
pe crupa căruia cînta o privighetoare. 

Dar fusese tovarăşa gloriei Magdei Boldur. Primiseră pe 
scenă simetrice jerbe de flori; căzuse pe-a-mîndouă ploaia 
florală a avanscenelor; spre amîndouă fîlfiiseră aplauzele, 
acoperindu-le ca pe-o corabie de rindunele. 

Ştefana aplaudase deschis glasul Magdei Boldur. Andi, 
mai puţin. 

Fusese ursuz în lojă. Văzuse roşeaţa succesului pe obrajii 
Magdei Boldur. Cunoştea şi el semnificaţia acestei roşeţi: 
adevărată beţie. Nu-ţi mai aparţii. Te-ai transformat în 
aplauzele pe care le provoci. Îţi bate inima în sutele de 
aplauze. Te-a sfişiat gloria ca pe un văl de mireasă la nunțile 
ţărăneşti. 

Eşti al tuturora; nu mai eşti al tău. 

Şi parcă Magda, - fum desprins de pe rugul aplauzelor, - 
nu mai era nici a ei, deci nici a lui, ci a tuturora. O dorise 


din nou pentru el. Parcă-i şi invidiase succesul, văzut de el; 
simplu spectator. 

Se simţea expropriat de un bun care-i aparţinea - fără să- 
l folosească - de către aplauzele mulţimii. Atunci dorise din 
nou, pentru el, succesul, viaţa publică, apariţia glorioasă în 
faţa celorlalţi. Iarăşi viaţa alături de Ştefana îi apăruse ca 
un sacrificiu, o recluziune, o renunțare la viaţă. 

După concert erau invitaţi să supeze la Duduia. Dorea să 
se ducă, dar nu cu Stefana, fiindcă s-ar fi dus numai dacă 
acolo, în faţa invitaţilor, ar fi strălucit la rîndul lui, luîndu-şi 
o publică revanşă asupra succesului Magdei Boldur. Dar 
Ştefana îl paraliza. Cu ea alături nu putea fi aşa cum ar fi 
vrut să apară. 

Pretextase că are o migrenă. Cum fusese tăcut şi 
posomorit în timpul concertului, afirmaţia lui era plauzibilă. 
De altfel, paloarea lui naturală făcea şi mai credibilă 
pretinsa migrenă. 

O felicitase pe Duduia între culise, evitind privirea 
Magdei Boldur, care era înconjurată de o adevărată gardă; 
şi obținuse de la Duduia motivarea absenței de la supeu 
pentru el şi Ştefana. 

Acasă, pretextase şi faţă de Ştefana aceeaşi migrenă 
teatrală şi se culcase imediat, gindindu-se la supeul 
Duduiei, cu vreo douăzeci de invitaţi, cu lumină, cu 
zgomote, cu veselie, cu publicitate. 

Se frămintase fără să poată adormi, umilit, stingher, 
inconsolabil, cu suflet de copil pedepsit să nu participe la o 
masă cu bunătăţi a oamenilor mari. lar începuseră să-l 
supere zgomotele pe care le făcea Ştefana în timp ce el 
dăduse proclamația somnului. Chibritul aprins, ţigara, 
fumul, paşii în vîirfuri prin casă, foşnetul filelor întoarse, 
tăcerea provizorie,  zornâitul  brăţării deveniseră 
personagiile tragediei lui nervoase. 

Şi culmea, Luchi venise tîrziu şi supase împreună cu 
Ştefana ca de obicei, dar fără de Andi. 


Vorbiseră cu glas încet, rizind cu glas tare, senini, 
brutalizîndu-l cu veselia lor, în timp ce Andi, vechiul 
proprietar al Magdei Boldur, simţea din patul silnic privirea 
pe care bărbaţii invitaţi să supeze la Duduia o îndreptau 
spre noua stea ieşană, izbucnită parcă din mina lui Andi 
deasupra laşului. 

Şi-i venea să fugă într-acolo - şi nu cuteza. Era prizonier, 
alături de balul libertăţii ieşene. 


x 


Lecţia de deschidere a cursului la Universitate însemnase 
pentru Andi întîiul contact cu ieşenii, după patru ani de 
absenţă în ziua acelui succes cu care îşi începea cariera 
universitară, lunga perioadă de muncă şi dragoste alături 
dc Ştefana nu i apăruse ca o viaţă plenară, îmbelşugată. 
creatoare, un fel de Renaştere a fiinţii lui, după un sterp 
declin - ci ca o renunțare la viaţă, la desfătări, la plăcerile 
tinereţii. 

Ş-atunci, pentru întiia oară, sufletul lui dăduse o altă 
semnificaţie Ştefanei: n-o mai socotise ca o condiţie de viaţă 
efectivă pentru el, ca singurul lui refugiu regenerator 
împotriva ambianţei, ci ca un duşman al vieţii lui publice. 

Aşa că Ştefana, numai prin întrebarea pe care involuntar 


o determina Andi - „,Ce-ar spune Ştefana dacă m-ar 
auzi?” —, îl umilea de la distanţă, fantoma ei răsărită în 
mintea lui Andi dîndu-i senzaţia celui care se socotea, în 
faţa publicului ieşan, un arhanghel de pază la porţile de aur 
ale Idealului, că-i un simplu arivist. Şi Andi se simţea 
diminuat. 

Dar treptat, verificîndu-şi iar trecutul, Andi se oprise la 
spovedania pe care i-o făcuse Ştefanei în noaptea cînd o 
cunoscuse. Şi se-ntrebase: oare balul mascat ieşan despre 
care-i vorbise Ştefanei cu pasiune acuzatoare, era într- 
adevăr o realitate obiectivă, un adevăr, sau o născocire a 


minţii lui? Fusese el, Andi, pînă a nu o cunoaşte pe Stefana, 
o fantomă inexistentă? Sau Andi de pină atunci fusese un 
tînăr chinuit de îndoieli, neîncrezător în valoarea lui, cum 
sînt toţi oamenii superiori cînd îi stăpineşte criza 
adolescenţei? Andi înclinase spre a doua versiune, 
sprijinindu-se pe ceea ce socotea el ca o suverană 
verificare: opinia publică. Opinia publică nu se înşală şi nu 
poate fi amăgită. Există în colectivităţile sociale un fel de 
flair al adevărului, mai perspicace chiar decit mintea cea 
mai lucidă, cea mai străbătătoare. Dovadă: poreclele cu 
care colectivităţile sociale definesc stringent şi pitoresc pe 
cineva. Aceste porecle sînt adevărate portrete lapidare, 
eliptic exprimate. Şi deosebirea dintre felul cum judecă un 
om, oricît de inteligent şi obiectiv, pe un altul, şi felul cum îl 
descifrează opinia publică e următoarea: un om are pentru 
cel pe care trebuie să-l judece o involuntară simpatie sau 
antipatie, care va falsifica, convergent cu atitudinea 
sentimentală, trăsăturile celui pe care-l judecă. Apoi 
judecătorul unic, oricît de atent, nu poate cunoaşte toate 
aspectele celui judecat. El îi vede mai ales reacţiile faţă de 
el - faţă de judecător —, adică un aspect care are valoarea 
unei fotografii făcută de fotograf. Pe cîtă vreme opinia 
publică rezumă toate aspectele, toate reacţiile celui judecat 


faţă de nenumăraţii judecători care o alcătuiesc. Aşa că 


judecata acestei opinii publice, faţă de judecata izolată 


a unui singur om, e ca un album dc fotografii de amator ale 
aceleiaşi persoane, reprezentînd-o la toate vristele, în toate 
atitudinile, alături de o fotografie făcută de un specialist, 
mai clară, mai precisă - dar una singură. 

Valoarea autoportretului pe care Andi îl făcuse Ştefanei 
putea oare să fie mai mare şi să infirme portretul lui Andi, 
aşa cum îl făcuse opinia publică ieşană? Evident nu. 

Corolarul acestei judecăţi era următorul: Ştefana, 
aoceptînd şi însuşindu-şi judecata lui Andi despre el însuşi, 


îl socotea un om normal, şi-l iubea ca atare fără să-i ceară 
mai mult; opinia publică ieşană îl socotea pe Andi ca pe un 
om superior. 

Vra să zică, de o parte Ştefana, de alta laşul - acest 
antagonism fiind creat de Andi, fără ca atitudinea Ştefanei 
să-l fi justificat prin nimic. 

Cu Ştefana şi în faţa ei, Andi era un om inteligent şi fin, 
aparţinînd acelei categorii de intelectuali profesionali 
situaţi pe hotarul dintre mediocritate şi superioritate. 

În faţa Iaşului, Andi apărea ca un om superior, ridicat 
deasupra nivelului comun la altitudinea de la care-ncep 
individualităţile solitare. 

În faţa Ştefanei, Andi simţea distanţa care-l desparte de 
aceste individualităţi şi devenea un simplu spectator al lor. 
În faţa publicului ieşan, Andi se vedea aparţinînd acestei 
categorii restrînse şi simţea distanţa care-l desparte de 
public. Astfel că repulsiunea lui, dn acel timp, pentru 
intimitatea cu Ştefana nu însemna că n-o mai iubeşte pe 
Ştefana, ci că nu mai poate îndura zilnica umilinţă de-a 
redeveni în faţa ei ceea ce era în realitate. Şi de atunci 
începuse să regrete spovedania de-odinioară, cînd vîn- duse 
Ştefanei secretul lui în schimbul dragostei ei. Căci abea 
atunci Andi îşi dăduse seama că marea lui sinceritate faţă 
de Ştefana nu fusese decît aparent un dar, o ofrandă de 
jertfă; de fapt, fusese o vinzare făţarnic deghizată. Dindu-i 
sinceritatea, aştepta o răsplată. Intuiţia surdă că numai în 
acest fel va putea obţine dragostea Ştefanei îl oprise de-a 
pune pentru ea vreo mască, dîndu-i drept mască adevărul. 

Şi acum Ştefana îi obliga să poarte această mască - Andi 
nu-şi mai socotea spovedania de atunci decît ca o născocire 
- mască inacceptabilă pentru ieşeni care nu l-ar fi 
recunoscut pe Andi văzindu-l aşa cum numai Ştefanei îi 
apărea. Teoria bovarismului provincial aplicată şi lui de 
Ştefana dăduse lui Andi aceeaşi impresie a unui deget de 
gheaţă care-i pipăia inima. În acele clipe îşi simţise 


mediocritatea cu fumuri de muieruşcă parvenită; simţise, 
ascultind-o pe Ştefana, că era demnul frate al Duduiei, şi că 
deşi mai fin decît Duduia, era şi el, faţă de fenomenul 
superiorității intelectuale, un parvenit, un cabotin, aşa cum 
era Duduia faţă de şicul englez. 

Suferise atît de mult, în timp ce Ştefana îi spunea mereu 
că ea îl iubeşte aşa cum e, că n-are nevoie să-l admire ca să- 
l iubească, încît, dacă ar fi fost în stare să exprime într-un act 
exterior deznădejdea lui, s-ar fi sinucis. Teama că riscase s- 
o piardă pe Ştefana, fără să ştie nimic, agravase această 
deznădejde. 

Pînă la concertul Magdei Boldur, singura lui preocupare 
conştientă fusese gindul să n-o piardă pe Ştefana. Să fie 
iubit de ea. Restul era umbră. 

Dar concertul Magdei Boldur, cu Andi nu pe scenă, ci în 
lojă, ca spectator, redeşteptase-n el nostalgia de-a fi statuie 
în faţa publicului ieşan. Ş-abea atunci îşi dăduse seamă că 
regretul care apăruse după vechea spovedanie, 
reimprospătat de a doua spovedanie, devenise un fel de ură 
latentă împotriva Ştefanei. Solicitudinea pentru Ştefana, 
din ziua spovedaniei recente pînă în noaptea concertului, îi 
apăruse ca ceva superficial, subt care se pregăteau mişcări 
de întuneric hain. Solicitudinea pentru Ştefana, ca şi 
bomboanele pe care i le adusese doamna Danielescu venind 
de la Duduia, era o strategie, o amăgire a vigilenţei 
Ştefanei, care ar fi putut repeta vechiul dicton: „Iinteo 
Danaos et dona ferentes”. 

După concertul Magdei Boldur, Andi işi dăduse seamă, 
mărturisindu-şi în sfirşit că Ştefana era pentru el o 
primejdie. N-ar-fi dat-o pe Ştefana pe nici o femeie 
cunoscută de el. Recunoştea nu numai superioritatea ei de 
rasă spirituală asupra tuturor femeilor pe care le 
cunoscuse, dar şi farmecul feminităţii ei, amestec de 
maturitate şi copilărie, de inteligenţă şi instinct - şi absenţa 
complectă de cabotinism. Dar nu mai era solidar cu 
Ştefana. Prezenţa ei îl devalorifica sufleteşte, aşa cum 


odinioară în casa părintească graţia ei devalorificase 


frumuseţa mamei lui şi a Duduiei. lInstinctul lui de 


conservare îi poruncea să se lepede de Ştefana. Trăia 


într-o continuă neliniște, într-un provizorat alarmant. O ura 
pe Ştefana, se temea de ea şi o iubea cu scurte izbucniri de 
trecut în inima lui, întipărind dragostei lui un caracter de 
avariţie: îşi dădea seamă de valoarea de comoară a 
Ştefanei, comoară care-i ardea degetele, în clipele cînd ar fi 
dorit s-o piardă, să i-o fure cineva. Pentru el Ştefana 
începea să aibă semnificaţia unei substanţe radioactive, a 
cărei prezenţă îi vătăma mereu țesutul sufletesc, 
dezagregindu-l. 

Reapăruse în el neliniştea febrilă de pe vremea „fetei din 
brazi”. Şi-aceea îl teroriza, dîndu-i o permanentă senzaţie 
de primejdie. Şi-atunci apăruse în el treptat dorul de Iaşi: 
refugiu sigur, cu calmante evidenţi cotidiane, împotriva 
vieţii demente reprezentate de fata cu fustă roşie, 
adevărată flacără izbucnită din codri. 

În zilele următoare concertului Magdei Boldur, Andi 
revizuise şi altă atitudine: repulsia pentru părinţii săi. 
Retractase toate învinuirile pe care pină atunci le adusese 
lor. 

Munciseră din greu amîndoi, măcinindu-şi tinereţa în 
efortul cotidian de a-şi agonisi pînea, şi izbutiseră prin 
munca lor să merite şi odihna bătrineţii, şi respectul cuvenit 
celor care-au albit fără pată, ridicîndu-şi copiii, crescîn- du-i 
la adăpost de griji şi suferinţi, dîndu-le suficient răgaz ca să 
poată medita în voie, chiar pe seama acestor părinţi, cu 
bolnăvicioasa scrupulozitate a tinereţii crescută în afară de 
experienţa vieţii. 

Şi rezultatul acestei reabilitări fusese constatarea nu 
numai că-i iubeşte, dar şi că-i stimează, fiindcă „meritau” 
măcar atît de la el, care devenise ce era graţie lor. 


Regretase criticele pe care le adusese părinţilor în faţa 
Ştefanei, atribuindu-i ei cauza acestei impietăţi. Îşi crease 
astfel o nouă solidaritate cu ai lui, şi un nou motiv - aparent 
dezinteresat, nobil - de a socoti pe Ştefana primejdioasă; nu 
numai pentru viitorul lui, dar şi pentru sentimentele lui 
filiale. 

De unde pînă atunci nu-şi frecventa părinţii decît la masă 
şi la dejun, începuse să facă un fel de vizite intime mamei 
lui, după ce se întorcea de la Universitate, gata să se simtă 
nedreptăţit dacă Ştefana i-ar fi reproşat timpul petrecut 
acolo, ca o împuţinare a timpului de intimitate cuvenit ei. 

Dar Ştefana nu-i spusese nimic. De altfel, ea niciodată nu- 
i criticase părinţii, mărginindu-se să asculte criticile pe care 
Andi le aducea lor, de cele mai multe ori pacificînd 
exagerările lui Andi, arătindu-i că părinţii lui erau oameni 
cumsecade, că erau buni cu el, că nu le putea reproşa 
nimic, dar că erau oameni, nu eroi cum ar fi dorit Andi să 
fie. Ba dimpotrivă, chiar, revirmentul care-l determina pe 
Andi să facă vizite zilnice mamei lui era privit de Ştefana ca 
simtomul unui fericit echilibru recăpătat de Andi. Ea nu 
dorea să-l izoleze de-ai lui şi de ieşeni în genere. Îşi dăduse 


seamă cîtă nevoie are Andi de publicul ieşan. Şi n- 
aştepta decit curajul lui onest de-a afirma existenţa acestei 
nevoi, fără s-o mai socoată - crezînd că-i face plăcere ei - ca 
ceva ruşinos, practicind clandestin întrevederile cu 
publicul, a cărui lipsă îl dezechilibra. 

lată dar un aspect al influenţei exercitate de concertul 
Magdei Boldur asupra lui Andi. 

Cîteva zile după concert, Andi nu făcuse nici o vizită 
Duduiei. O amîna mereu. Poate fiindcă se temea de acel 
zimbet revelator, pe care l-ar fi avut întorcîndu-se acasă de 
la Duduia, poate că şi din cauza unei instinctive - şi 
elementare - strategii: să fie dorit de Magda Boldur. Dar în 
timpul acestor zilnice amînări şi atitudinea lui faţă de 
Magda Boldur se schimbase. De cînd se-ntorsese de la 


Paris, după ce verificase dependenţa ei nezdruncinată de 
lunga absenţă de fiinţa lui, după ce căpătase certitudinea că 
Magda îl iubeşte ca şi odinioară, se mulţumise s-o 
privească, s-o tulbure cu ochii numai, întreţinînd în ea 
flacăra aprinsă pentru el, fără nici un plan, fără nici o 
intenţie: joc gratuit al cochetăriei lui. Frumuseţea ei 
arhaică, de nepoată cu cozi a vechilor bunici, crescută într- 
o atmosferă patriarhală, precum şi liliacul care înflorea 
romantic în cîntecele ei dădeau lui Andi pentru ea o emoție 
dulceagă: un fel de parfum al teilor eminescieni. O socotea 
prea simpluţă ca să n-o domine cu uşurinţă: asta-i solicita 
şi-un fel de milă, un fel de protectoare duioşie faţă de 
mieluţul care era Magda. 

Dar pe scena Teatrului Naţional, în seara concertului, 
Andi simţise entuziasmul publicului inflamat de ea. Avusese, 
asistind la aplauzele care-o înconjurau, o senzaţie de viol. Şi 
această senzaţie transfigurase senzual atitudinea de pîn- 
atunci a lui Andi faţă de Magda, trecută prin aplauze ca 
printr-un foc. 

Uneori, noaptea, în pat, alături de Ştefana, care cetea, 
Andi simţea, gîndindu-se la Magda Boldur, un fel de viscol 
stîrnit al sîngelui fierbinte. 

Nici tei eminescieni, nici parfum de liliac înflorit în alte 
primăveri, nici priviri înduioşate faţă de roşeaţa cu gene 
plecate a Magdei Boldur; numai dorinţa de-a strînge în 
braţe trupul zvelt şi plin al acestei fecioare, a cărei nuditate 
bănuită făcea să tresară-n Andi amintirea fetei din brazi, 
într-o formă nu aprigă, ci suavă, el devenind aprig ca fata 
din brazi, nu docila frumuseţă a Magdei Boldur. Gindindu- 
se la ea viola sentimentalitatea dulceagă pe care i-o 
inspirase pină atunci, şi parcă renăştea în el o măgulitoare 
vigoare bărbătească. Faţă de vechea atitudine, cea nouă, 
avea savoarea unei vorbe tari, pitoresc populară, după ce ai 
vorbit numai fadori suave: Rabelais de pildă, după o lectură 
din Samain. 


Alarmată de la o vreme de inexplicabila defecţiune a lui 
Andi, Duduia, neîncrezîndu-se în arta de a intriga a mamei 
ei - prea de modă veche - recursese la un procedeu original 
pentru a-l readuce pe Andi lîngă Magda: presa locală, 
procedeu care reedita, cu deosebirea gratuităţii şi fără să 
aibă aerul că se adrezează unei anumite persoane, 
corespondenţa prin „Mica publicitate.” De cînd cu 
concertul, toate ziarele ieşene intonau imnul acestei „fiice a 
Iaşului”. Reporterii dădeau tîrcoale „London-Palace”-ului, 
cercînd să obţie o întrevedere cu Magda Boldur. Duduia 
profitase de această solicitudine a presei pentru a strecura 
o informaţie destinată numai lui Andi. Aşa că într-o zi un 
ziar de după-amiază publicase un preludiu de convorbire, 
anunţind că „diva” intenţiona să părăsească Iaşul pentru a- 
şi desăvîrşi studiile în străinătate. 

Andi cetea ziarele acasă, înainte de masă. Nu le cumpăra 
niciodată, le aducea domnul Danielescu pe toate, lăsîndu-le 
în cuier, în buzunarul blănii, deformat de sulul zilnic al 
ziarelor. 

— Ce mai nou? îi întreba doamna Danielescu pe Andi şi 
pe domnul Danielescu. 

— Nimic. Fleacuri! Veşnicile fleacuri! răspundeau tatăl şi 
fiul parcurgînd ziarele de la un capăt la altul, de la articolul 
de fond pînă la „ultima oră” şi pină la ultimile anunţuri 
mortuare care dădeau tatălui satisfacția că n-a murit şi 
generozitatea melancoliilor-bacşiş pentru morţile 
cunoscuţilor din tinereţă. 

Astfel că Andi descoperise informaţia privitoare la 
plecarea Magdei Boldur atunci cînd s-aştepta mai puţin, 
intercalată printre fapte averescane şi anateme ţărăniste. 
După prima surpriză, hotărîse că-i mulţumit. În definitiv, 
plecarea Magdei Boldur însemna parcă dispariţia unei 
primejdii, evitarea unor complicaţii în viitor. În timpul mesei 
s-arătase bine dispus cum ar fi fost domnul Danielescu după 
lectura anunţului mortuar al unui adversar politic sau al 


unui polemist care-l zeflemisea uneori. Dar o dată singur cu 
Ştefana în apartamentul lor, dispoziţia lui Andi se 
schimbase. Parcă abea atunci, alături cu Ştefana, care prin 
plecarea Magdei Boldur devenise şi mai definitiv singura lui 
dragoste, dispăruseră vagi virtualităţi sentimentale, care 
dăduseră lui Andi un sentiment de agreabilă şi inofensivă 
poligamie. În acea seară, Ştefana - pentru Andi - devenise 
din ce în ce mai soţie, mai monogam soţie, cu caracter 
obligator. O apreciase cu metrul, dindu-şi seamă că e prea 
mică, mai ales faţă de el: erau desperecheaţi. În casă şi în 
odaie micimea Ştefanei nu apărea atit de evident insolită; 
dar pe stradă, şi mai ales alături de Andi, care părea şi mai 
înalt, fiindcă era tinereşte zvelt, prezenţa Ştefanei putea să 
provoace zimbete ironice. Abea atunci Andi-şi dădu seamă 
că ceea ce-l făcuse să n-o întovărăşească pe Ştefana în 
plimbările ei nu era numai oroarea lui de mers repede, dar 
şi neplăcerea de-a fi alături, în public, de statura minusculă 
a Ştefanei. El era deprins din copilărie să fie admirat de toţi 
trecătorii. Fusese întotdeauna, la toate virstele, şi deosebit 
de frumos, şi elegant îmbrăcat. Plimbările lui pe stradă 
însemnaseră un atît de cert elogiu - exprimat prin priviri - 
încît de la o vreme se blazase de această reacţie statornică 
a trecătorilor faţă de el. 

Şi iată că Ştefana îi interzicea această satisfacţie. Nu 
numai că Ştefana apărea prea mică, mai ales pe stradă, şi 
mai cu seamă în calitate de soţie a lui Andi, dar nici nu era 
elegantă. Nu se putea converti la nici o modă. Ea se-m- 
brăca pentru plimbările ei, nu pentru plimbarea urbană pe 
străzile principale; adică se-mbrăca în aşa fel încît să poată 
merge comod, repede, fără să-i fie nici prea cald, nici prea 
frig. Nu se-mbrăca astfel ca să placă trecătorilor. 

Iarna purta şoşoni şi ghetre nalte pînă la genunchi ca să 


nu-i fie frig la picioare în timpul lungilor plimbări. 


Andi socotea ghetrele lungi cea mai odioasă desfigurare a 
piciorului femeiesc. Pentru el, ghetrele şi şoşonii distrugeau 
zvelteţa iniţială şi esenţială a siluetei femeieşti, dîn- du-i 
aceeaşi îngreuiere pe care compresa groasă o dădea gitului 
bandajat. Apoi, iarna, Ştefana punea mănuşi groase de lină. 
Căciula şi-o înfunda pînă peste urechi, ca să nu-i degere 
pieliţa gingaşă a virfurilor. Aşa că îmbrăcămintea ei de 
plimbare, adecvată acestor plimbări în afară de oraş, îi 
interzicea eleganța de stradă pe care-o dorea Andi pentru 
soţia lui. 

Faţă de costumul mai tuturor femeilor cochete cînd ies pe 
stradă, costumul Ştefanei era ca haina jerpelită alcătuită 
numai în vederea utilului şi comodului a adevăraţilor 
vinători, alături de eleganța vestimentară a vinătorilor 
pentru care vînatul e numai un pretext de îmbrăcăminte. 

În schimb, în casă, Ştefana devenea subtil cochetă, 
îmbrăcîndu-se şi gătindu-se cu o artă personală, desăvîrşit 
femeiască. Tocmai în clipa cînd majoritatea femeilor 
renunţă la cochetărie, la efortul eleganţei desăvirşite, 
devenind în intimitatea conjugală comod neglijente, cu 
picioarele în pantofi deformaţi, trupul în rochii vechi şi 
părul zburlit, Ştefana se gătea aşa cum celelalte sînt mai 
ales în vizite sau la teatru. Numai în intinuitatea lor Stefana 
reprezenta cochetăria femeiască de care avea nevoie Andi. 
Feminitatea ei era oarecum confidențială, privată, ştiută de 
Andi şi de familia lui, nu şi de ieşeni, faţă de care, pe stradă, 
Ştefana dispărea în costumul ei de plimbare ca într-o haină 
de scafandru. 

Andi aprecia valoarea acestei cochetării ca un fel de 
„muzică de cameră” faţă de cochetăria care dă concerte 
publice a celorlalte femei. Dar fiinţa lui publică, vanitatea 
lui de soţ care dorea ca şi soţia lui să fie admirată pe stradă 
de ceilalţi ieşeni erau mortificate de modul de-a se îmbrăca 
al Ştefanei dc cite ori ieşea din casă să se plimbe. 

Prea mică, mai ales alături de el, şi inelegantă, iarăşi mai 
ales alături de el: iată cauzele descoperite de Andi şi 


formulate făţiş în acea seară, cauze care-l determinaseră să 
evite plimbările cu Ştefana. 

Parcă prin toate cele, indirect, Ştefana îl izola de Iaşi. 
Vecinătatea ei în lume şi la teatru îi interzicea elanul care L- 
ar fi putut face să strălucească nu numai pentru că Ştefana 
se abţinea voluntar să „apară” în faţa celorlalţi, dar şi 
pentru că luciditatea ei paraliza în Andi volubilitatea de 
causeur, banalitatea vorbelor şi dezinvoltura lui sigură. 
Cînd ieşea cu Ştefana în lume, chiar dacă ar fi încercat să 
„strălucească”, desolidarizindu-se de rezerva păstrată de 
Ştefana, Andi simţea că prezenţa Ştefanei l-ar fi intimidat, 
făcîndu-l să rateze. Dacă Ştefana ar fi asistat la lecţia lui de 
deschidere a cursului, Andi ar fi avut un succes de stimă 
faţă de cîţiva specialişti, dar n-ar mai fi provocat 
entuziasmul întregei săli, pe care-l datora numai acelui 
elogiu retoric al ieşenismului, neştiut de Ştefana, pregătit 
într-ascuns. 

Plecarea Magdei Boldur, anunţată de ziarul ieşan, 
redeşteptase în Andi gîndul izolării ieşene, determinată de 
căsătoria lui cu Ştefana. 

De cîteva ori închipuirea lui ursuză o substituise pe 
Magda Ştefanei. Evident, Magda era un grațios neant. Nu 
însemna nimic în patru ochi. Din punct de vedere intim, 
căsătoria lui Andi cu Magda n-ar fi însemnat nici o achiziţie 
substanţială pentru sufletul, pentru mintea, pentru inima 
lui. O odaliscă frumoasă în patul conjugal - atît. Dar în 
schimb, din punct de vedere „public”, Magda avea o valoare 
reală. Alături de Magda, pe stradă, la teatru, în lojă, în 
saloane, Andi s-ar fi simţit decorativ întregit, nu împuţinat, 
ca alături de Ştefana. 

Nu numai că Magda era frumoasă după toate canoanele, 
dar nici nu părea proastă. Tăcea cu graţie, zimbea cu buze 
şi gene prea frumoase c-a să mai poată discuta cineva 
valoarea spirituală a acelui zîmbet; vorbea din cînd în cînd, 
e drept, cam exclamativ, incapabilă să-nchege o frază 
substanţială, dar era atit de frumoasă, încît vorbele ei 


dădeau o impresie de timiditate, care o feminiza şi mai 
fermecător, şi cei din jurul ei n-aveau impresia că-i 
mediocră, ci numai că ei sînt foarte inteligenţi - atribut 
bărbătesc —, devenind recunoscători femeii frumoase care 
omagia prin prezenţa ei, prezidînd decorativ, dezbaterile 
bărbaţilor. Şi-apoi, Magda Boldur era o mare cîntăreaţă. 
Avea un talent în armonie cu frumuseţa ei, care-i dădea şi 
un fel de întîietate publică printre celelalte femei. 

Viaţa lui Andi, ipotetic alăturată de-a Magdei Boldur, ar fi 
însemnat un adevărat marş triumfal prin aleele publicului 
ieşan. Andi, intelectual distins; Magda, artistă. Frumoşi 
amîndoi, versiune a aceluiaşi tip de frumuseţe antică. 
Deopotrivă de eleganţi. Pe lîngă aceste, Magda era foarte 
bogată. Deci Andi ar mai fi avut şi luxul amplu, în stil mare, 
care-i o adevărată vitrină pentru valorificarea socială. 


Magda Boldur ar fi însemnat pentru el un fel de arc 
de triumf pentru intrarea în laşi; Ştefana însemna sihăstria 
pe vîrf de munte, în aer pur, aproape de cer, dar fără public. 

Şi ar mai fi însemnat Magda Boldur încă ceva: senzaţia că 
eşti bărbat, stăpîn, altar pentru închinări, admiraţia 
continuă, reconfortantă. Pe Magda, Andi ar fi „jucat-o” cum 
ar fi vrut. Şi era convins că ar fi fost, ca soţie, tot atît de 
„sigură” ca şi Ştefana. Din acest punct de vedere, Magda şi 
Ştefana erau de modă veche - cum spunea Duduia. Nici ea 
n-ar fi stîrnit în Andi acele gelozii zilnice care macină 
liniştea bărbatului, făcînd din el o dependenţă febrilă a 
cochetăriei soţiei. Concluzia acestor meditații fusese 
sentimentul, neformulat în vorbe, că însoţindu-se cu 
Ştefana a făcut „o afacere proastă”. 

Ştefana, în acea noapte, cetea Les Freres Karamazov în 
traducerea integrală publicată de Editura „Bessard”, Andi 
şedea răsturnat în pat, cu ochii în plafon. 

— La ce te gîndeşti, Andi? îl întrebase Ştefana, 
descoperind inactivitatea lui. 

Andi căscase cu lehamete, întinzîndu-şi braţele. 


— La nimic. 

— "Te plictiseşti?... 

— Ce manie ai tu să-mi spui mereu că mă plictisesc! 

Ştefana îl privise atent. Şi Andi simţise apariţia 
zîmbetului de „femeie care minte”. 

Obrazul Ştefanei se constractase repulsiv. Îşi întorsese 
repede faţa dinspre Andi, cu o mişcare identică aceleia pe 
care-o ai pe stradă cînd întilneşti oameni cu faţa la zid. 

Pentru întîia oară surisul suspect nu-l dezarmase pe Andi. 
Reacţionase enervat. 

— "Te dezgust? 

— Hm! 

Ştefana îl privise iar cu mirare severă. 

Andi-şi trecuse mîna prin păr, cu o mişcare exasperată. 

— Uf! lar? 


— Andi! Ce-i asta? 

— Nu-i nimic! Dar nu pot să mai suport aerele tale de 
profesor faţă de elev. Nu sînt copil! Sînt om în toată firea! 

Ştefana părea c-ascultă un sunet foarte depărtat, nu 
vorbele lui Andi, ca cei care aud mai ales vibrația surdă a 
unui enorm clopot dincolo de zare, nu paşii trecătorului 
care se apropie de ei. 

Atitudinea Ştefanei, care părea că-l consideră absent, îl 
exasperase şi mai tare. 

— Ai să mă înnebuneşti cu exagerările tale! Parcă ucid un 
om cînd zîimbesc! Parcă fur, parcă prăd! Ei, zimbesc. Sînt 
nervos! Muncesc prea mult! Sînt obosit. Dă-mi voie să 
zîimbesc. Şi dac-aş mai zîmbi şi-n altă parte! Numai în faţa 
ta zîimbesc aşa, fiindcă mă provoci, fiindcă mă bănuiesti, 
fiindcă mă spionezi. Asta-mi provoacă zîm- betul! 

Sărise de pe pat. Mergea prin odaie cu paşi repezi, 
gesticulînd ca cei care vor să-şi alunge o spaimă prin 
zgomot şi mişcare, exagerîndu-le. 

Şi deodată, glasul Ştefanei răsunase calm, straniu: 

— Numai în faţa mea zîmbeşti așa? 

Parcă fiecare cuvint al Ştefanei, reeditarea propriilor lui 
vorbe, se proiectase pe inima lui Andi cu umbre 
monstruoase. 

— Am spus eu asta? 

— Da. 

— N-ai înţeles tu. N-ai prins sensul. 

— Care-i? 

— 4! Te rog, lasă-mă. Nu-mi trebuie scene. Mine am 
curs. Am nevoie de linişte, de odihnă. 

Ştefana aprinsese o ţigară. Fumase, fumase, într-o tăcere 
care pentru Andi devenise înţepătoare ca gerul uscat. 

Şi iarăşi glasul ei răsunase calm: 

— De ce mă urăşti, Andi? 

— Eu?? Altă monstruozitate! Ai mania exagerărilor. Nu 
vezi ce concluzii tragi dintr-o simplă enervare? le-a 


detracat lectura lui Dostoievski! Din cele mai neînsemnate 
gesturi faci drame. 

— Andi, lasă literatura. Uită-te în oglindă. Uită-te la ochii 
tăi, la gesturile tale. Uită-te la exasperarea ta. Asta nu-i 
literatură. 

— Da, asta-i enervare. 

— Ură izbucnită! 

— Vezi cum mă provoci! Spune-mi pe faţă că te enervez, 
şi plec, te las singură. 

Ştefana se ghemuise pe pat, încrucişindu-şi picioarele 
subt ea, cu ochi de sălbăticiune speriată. 

Tăcuse, tăcuse, sporind încă spaima care se apropia de 
inima lui Andi ca un ghețar. 

— Vai, Andi, unde-am ajuns! 

Dacă n-ar fi fost stăpinit de febrilitatea nervilor stîrniţi şi 
de plimbarea prin odaie, Andi ar fi căzut la picioarele 
Ştefanei, aşa cum îl sfătuia prudenţa, gata să plingă, să-i 
ceară iertare. Dar nu putea. Îl stăpînea, ca o mişcare câşti- 
gată, supusă legilor inerţiei, nevoia de-a nu se lăsa dominat. 

— Iarăşi exagerări! larăşi concluzii monstruoase! Tu nu 
vezi prin ce lupă pesimistă te uiţi la mărunţişuri, la fleacuri 
care nici nu merită să fie luate în consideraţie! O mică 
neînțelegere. O trecătoare enervare. Şi din asta, hop, faci o 
catastrofă. Fiecare vorbă de-a mea devine pentru tine un fel 
de cal troian plin de duşmani armaţi! Nu, nu! Asta la tine e 
o adevărată manie. Analiză şi iar analiză, despicarea firului 
de păr în patru, destrămarea tuturor cuvintelor spuse de 
mine, pînă ce descoperi în ele adevărate mine subterane 
care ameninţă viitorul. 

— Ascullă-te Andi! 

— Da, mă ascult. 

— Tu nu vezi oroarea acestei scene dintre noi? 

— N-o văd de loc. Toţi oamenii se ceartă uneori, şi se 
împacă. 

— Toţi! 


— Da, toţi. Şi noi sîntem oameni ca toţi oamenii, nu eroi, 
nu excepţii. Nu vezi rezultatul exagerărilor tale? Tu pretinzi 
că eu mă cred erou. Nu-s erou, nici nu cred, nici n-am 
crezut. Dar tu ne vezi pe amindoi eroi trăind ca în poveşti, 
mînă-n mină, vorbind numai lucruri nobile şi frumoase. Ce? 
Paul şi Virginia în anul o mie nouă sute douăzeci şi şase? 
Dacă se mai poate una ca asta! Sintem oameni ca toţi 
oamenii. Ne iubim, ne mai certăm uneori, ne împăcăm... 

— „iar ne certăm, iar ne împăcăm, iar ne certăm. Nu te- 
ngrozeşte, Andi? Pentru asta ne-am căsătorit? Ca să ne 
certăm şi să ne împăcăm, ca să ne urîm în tăcere şi să ne 
reconciliem, începînd povestea de la început? Pentru asta 
ne-am căsătorit? 

— Şi pentru asta. Asta-i viaţa. Tu vrei extraordinarul, şi 
mai ales în căsătorie: iată bovarismul tău. De asta exagerezi 
astfel de fleacuri. 

— Andi, astea sînt fleacuri pentru tine? Atunci ce nu e 
fleac? 

— Cum? restul, viaţa, dragostea noastră... 

— Unde-i? 

— ...munca mea... 

— „gloria ta. Opreşte-te, Andi. Pentru tine viaţa începe 
de unde încetez eu. Dacă prelegerea ta n-ar fi avut succes, 
ai fi fost cel mai nenorocit om din lume. La asta eşti într- 
adevăr sensibil. Asta nu-i fleac. E capital. De ce? Fiindcă 
acolo e viaţa ta adevărată, în public. Faţă de public trebuie 
să fii perfect, vorbind numai despre lucruri „nobile şi 
frumoase”, trăind cu publicul ca Paul cu Virginia în anul o 
mie nouă sute douăzeci şi şase. Asta se poate. Dar dacă 
astfel de scene se întîmplă între noi, asta e fleac, e normal, 
e omenesc. De ce? Fiindcă însăşi dragostea noastră a 
devenit pentru tine fleacul de toate zilele, aşa cum devine 
pentru mulţi acreală, şi nervi, şi duşmănie în casă, zimbet 
de comandă în afară, ca menajul să apară unit în faţa 
celorlalţi. Ce ştim noi doi, tu şi cu mine, n-are nici o 


importanţă. Scene de menaj! Totul e să nu le ştie ceilalţi, să 
nu poată vorbi lumea, să fim uniţi, îndrăgostiţi numai în faţa 
lor; firma să fie frumoasă, odaia de musafiri, restul fleac. Şi 
noi să ne simţim uniţi nu fiindcă ne iubim, ci fiindcă sîntem 
complicii acestei comedii. E urât. Andi! Şi-i urât fiindcă tu nu- 
ţi mai dai seama că-i urit, fiindcă pentru tine o astfel de 
discuţie e un fleac normal. Andi, eu nu mai sînt pentru tine 
Ştefana, sînt nevasta ta, complicea ietacului conjugal. 
Dragostea noastră nu-ţi mai dă bucurie, evlavie spontană, 
dragostea noastră a devenit pentru tine secretul ietacului 
conjugal, unde dispare şi nobleţă, şi cochetărie, şi 
stăpînirea nervilor, haine şi podoabe pentru alţii, pe care le 
azvirli acasă, suflind uşurat, fiindcă în sfirşit poţi să te arăţi 
cum eşti nevestei tale, fiinţei dintre culise, după ce-ai primit 
aplauzele. Am învăţat multe de la tine, Andi, fără nici o 
bucurie. Spune-mi cinstit dacă n-am dreptate, ai acest 
curaj. 

Se temea de ea, şi, ciudat, o admira cu invidie, măgulit că 
e-a lui şi umilit că nu-i ca ea. 

Capul Ştefanei, înfierbintat, cu ochii izbucnitori negri, îi 
amintise capul ei de odinioară, cînd se certa cu pasiune 
orientală, de la nimicuri, cu Matei Velisar. Dar acum buzele 
ei spuneau adevăruri aspre, şi totuşi aveau prospeţimea 
naiv cărnoasă a buzelor de copil. Parcă-i venea s-o aplaude. 

Ştefana aşteptase, aşteptase, şi deodată elanul ei căzuse, 
cosit. Se ghemuise şi mai tare, îşi aplecase capul pe mîni şi 
plînsese. Numai tăcerea, vîntul iernei la fereastră şi plinsul 
ei. 

Andi se oprise, neîndrăznind nici să mai umble, nici să 
mai gesticuleze, nici să se aşeze pe pat sau pe un scaun, 
nici să respire natural, ca cei care au intrat de pe stradă 
direct într-o odaie mortuară. 

După agitația nervoasă de pînă atunci, neclintirea lui în 
faţa tăcerii şi a plinsului Ştefanei începea să-l învăluiască în 
apăsări de plumb. Îi zvicneau tîmplele surd, avea o 
conştiinţă stranie a conturului lui trupesc, ca cei adormiţi 


cu cloroform pe masa de operaţie, lucrurile familiare ale 
odăii căpătau o fizionomie ciudată, îi venea mereu să se uite 
cruciş fiindcă mereu îşi simţea privirile despărțite de dunga 
nasului, îşi auzea tunetul înnăbuşit al inimii; parcă intrase 
Destinul în odaie, dînd conştiinţa fragilităţii omeneşti lui 
Andi, care se simţea trist, dezarmat, singur. 

Se apropiase de Ştefana cu sfială, cerşindu-i ocrotirea, 
mila, adăpostul. Nu-l părăsise nici o clipă în timpul plin- 
sului senzaţia că a intrat pînă la grumaji în deschizătura 
unui eşafod şi că e prea ostenit ca să-şi mai poată smulge 
capul de acolo. 

Într-un tîrziu. Ştefana îi acoperise capul cu mînile ei. 
Stătuseră aşa multă vreme. Apoi Andi sărutase mîinile 
Ştefanei cu o umilinţă tristă. Se compătimea pe el, nu pe 
Ştefana. Dorise somnul, întunericul, uitarea. Adormise fără 
gînduri, cu sufletul strîns închis ca ochii copiilor cind le e 
frică de ce-au văzut la geam. Ştefana îl auzi oftînd prin 
somn, îi dezmierdase fruntea, ocrotindu-i somnul, ca la 
copiii bolnavi. 

Era singură. 

Atit de singură, şi Andi nu era măcar copilul ei, deşi 
vedea că viaţa cere de la ea iertări de mamă şi mărinimii de 
mamă. 


* 


A doua zi dimineaţă, îndată după deşteptarea din somn, 
două nume, de care se legau două gînduri, apăruseră 
simultan în mintea lui Andi: Magda şi Ştefana. Ştefana în- 
semnînd drama de lîngă el, Magda însemnînd plecarea în 
străinătate. Îl durea capul, era mahmur ca după chef, şi 
revolta lui încheiată cu plinsori îl umilea, paralizindu-i din 
nou încrederea în el şi-n viaţă. Parcă se pregătea să plece la 
şcoală, ca elev, cu lecţia neînvăţată, nu la Universitate, ca 
profesor. De altfel, visase chiar că-ncepe şcoala, că s-a 
isprăvit vacanţa, că e corigent, că e îndrăgostit de cineva 
care pleacă. Aşa ceva. Visuri de şcolar după vacanţa mare. 


Şi-ntr-adevăr, Ştefana îi dădea senzaţia datoriei penibile, pe 
cîtă vreme Magda, plecarea ei lăsau în el o nostalgie de 
vacanţă mare, la ţară, în soare de vară, cu o fată blondă, 
idilă  duioasă... Pe măsură ce sufletul recăpătase 
configuraţia diurnă, plecarea Magdei Boldur începuse să-l 
sentimentalizeze, întristîndu-l ca şi cum ar fi iubit-o într- 
adevăr. 

Îşi petrecuse dimineaţa la biurou, pregătindu-şi cursul. 
După-amiază dormise. N-o văzuse decit în treacăt pe 
Ştefana, evitînd să rămiie singur cu ea. În timpul dejunului 
îi arătase o exagerată şi servilă solicitudine, căutînd să-i 
ghicească toate dorinţele şi să le servească cu o pripire 
stîngace. Dacă ochii Ştefanei căutau solniţa cu sare, mîna 
lui Andi zmulgea solniţa din faţa mamei lui, de pildă, care 
tocmai lua sare din ea, punînd-o lingă farfuria Ştefanei. 

Şi conştient de semnificaţia acestei atitudini, cît şi de 
impresia penibilă pe care-o lăsa Ştefanei servilismul lui, 
plecase la Universitate, lepădindu-se de casă ca de-o 
amintire ruşinoasă. Fusese nervos în timpul prelegerii. 
Făcuse observaţie aspră unui student cam zgomotos, 
amintindu-i de respectul cuvenit profesorului şi instituţiei. 
După curs se îndreptase spre casa Duduiei. 

Cîteva automobile aşteptau în curtea casei, printre care 
Andi recunoscuse şi automobilul părintesc. Oare nu venise 
şi Ştefana cu mama lui? De la uşă auzise glasul Magdei: 
cînta acompaniată de  Duduia.  Intrase  posomorit, 
circumspect, inventariind cu o privire repede tot cuprinsul 
salonului. Stefana nu era. 

Slavă Domnului! Absența Ştefanei îl prefăcuse dintr-o 
dată, electrizindu-i portul, zimbetul şi privirea. Parcă băuse 
şampanie. Se  servise ceaiul negru, cu tot dichisul 
englezesc. Începuseră conversațiile de ceai femeiesc, făcute 
mai ales din exclamaţii piţigăiat subţiri, ceea ce dădea 
salonului un zvon de balalaici dezacordate. Andi tăcuse, 
comod instalat într-un fotoliu încăpător, intimidînd c-un 
zîmbet sau c-o privire buzele roşii, cu tendinţe aforistice, 


ale convorbitoarelor. Din cînd în cînd, strecura cîte o privire 
stăruitoare spre Magda Bolduf, care pleca genele, roşindu- 
se. Nu era încă stăpîn pe el. Dar după fiecare privire 
îndreptată asupra cuiva simţea că prestigiul lui e intact. 
Nimeni nu bănuia că intrase în salon împiedecîn- du-se în 
emoția inimii, ca fetele de altădată cînd puneau întîia rochie 
lungă pentru întîiul bal. Nimeni nu bănuia că era încă 
intimidat, deşi ochii lui păreau ascuţiţi de ironie şi zimbetul 
lui sarcastic, comentator al vorbelor schimbate de unii şi de 
alţii. Nu-l interesa de loc ce se vorbea. Nu-i asculta. Îl 
preocupa numai verificarea prestigiului lui. Şi din ce în ce, 
ca un cărucior de copil care-ar deveni, magic, un tanc de 
război, simţea plenitudinea pe care i-o dădea, încrederea în 
el însuşi. Le era atit de recunoscător pentru involuntara 
reabilitare pe care o provocau, fără să ştie, în el, încît îi 
iubea, îi preţuia, se simţea distrat şi mulţumit numai fiindcă 
era în mijlocul lor. Nu-l interesa calitatea acestei distracţii, 
calitatea persoanelor de acolo, calitatea concertului de 


drimbe feminine, pe care-l auzea mereu, fiindcă nu se 


ocupa decit de el, de satisfacția lui. Dacă şi-ar fi pus în 
acele clipe următoarea întrebare: „Unde-ai vrea să trăieşti? 
Acasă cu Ştefana, sau la Duduia, între prietenele ei?”, ar fi 
răspuns fără şovăire: „La Duduia”, fiindcă această adunare 
de păsări domestic limbute îi clădea senzaţia că-i vultur, lui, 
puiului de găină de lîngă Ştefana. 

Aterizase în conversaţia generală, alegind momentul cel 
mai prielnic: venise vorba de concertul Magdei Boldur. 

Elogiile nu mai conteneau, acoperind pe cîntăreaţă şi pe 
pianistă cu florile de hîrtie sugătoare ale entuziasmului 
femeilor pentru succesul altor femei. 

Ratificase elogiile. Da. Concertul fusese, mai ales, o 
sărbătoare ieşană. 

— Am ascultat pe domnişoara Boldur cu ochii închişi... 

Nările Duduiei vibraseră. 


— „şi aveam impresia că trăiesc într-un laşi al anului o 


mie opt sute optzeci, - nu în epoca de după război. Pe 
scenă erau două ieşence din lumea bună a vechiului laşi... 

Nările Duduiei vibraseră altfel: era gata să-l aplaude pe 
Andi. 

— „în loje apăruse, ca-n vremurile de altădată, 
boierimea ieşană. 

În umbra fiecărei loje Andi văzuse trecutul ca un chip de 
ctitor pe zidul afumat al bisericilor. Iar cîntecele Magdei 
Boldur deşteptaseră în Andi icoana unei domniţe ca- re-şi 
piaptănă cozile lungi cîntiînd c-un glas tot atît de dulce ca şi 


matasa cozilor, în atmosfera cu parfum de veche Moldovă 


înviată de glasul şi arhaismul frumuseţii ei. 


Succesul acestei imagini interpretative a concertului 
depăşise chiar succesul concertului, căci cîntăreţul acestei 
imagini nu mai era femeie, ci băiat frumos. Toate prietenele 
Duduiei, adunate în salon, fuseseră la concert. Ascultîndu-l 
pe Andi, se văzuseră pictate într-un tablou care reprezenta 
boierimea Moldovei. Salonul Duduiei „Made în England” 
devenise un fel de lojă regală autohtonă, în care Magda şi 
Andi erau perechea regală, iar ceilalţi - curtea regală. 

Magda Boldur pălise şi se-nroşise pe rînd la auzul 
vorbelor lui Andi. Se retrăsese lingă pian, ca lingă un leu 
negru care o păzea. 

Andi era prea subtil cochet ca să nu-şi dea seamă că 
pauzele, după astfel de imagini cu succes sigur, ar fi 
însemnat că aşteaptă aplauzele verbale. Continuase, călcind 
pe entuziasm ca Isus pe apele pacificate de pasul Lui, ară- 
tind că astfel de învieri ale vechiului laşi trebuiau să se 
repete. Numai aşa laşul putea să-şi menţină conştiinţa că, 
deşi detronat, deşi în surghiun, tot el e suveranul ţării. 

Cu alte cuvinte, cerea Magdei Boldur un „bis”. 


Dar Andi nu scăpase din vedere că îndemnurile lui 
puteau fi interpretate - şi de Magda: asta o dorea - dar şi de 
Duduia, şi asta nu-i convenea, ca o aluzie la plecarea 
Magdei Boldur, anunţată de ziarul ieşan, aluzie prin care 
solicita indirect aminarea plecărei. 

Şi tocmai ca oamenii de afaceri care prezentau unui înalt 
demnitar o afacere remuneratoare pentru punga lor ca 

o binefacere pentru ţara întreagă, Andi construise o 
teorie ad-hoc în care putea să-şi plaseze şi madrigalurile 
adresate Magdei Boldur, şi îndemnul la amînarea plecării în 
străinătate, fără să aibă aerul că se gîndeşte anume la 
Magda Boldur. Teoria lui Andi, natural, fără să utilizeze 
ghilimelele, dădea o nouă aplieaţiune teoriei lui Thibau- det 
din Le liseur de Romans. 

Andi pretinsese că nu bărbaţii sînt vestalele flăcării 
aristocratice, ci femeile. Bărbaţii sînt copleşiţi de cotidianul 
în care-s constrînşi să trăiască şi de politică. Dar viaţa 
publică de după război înseamnă domnia democraţiei, şi 
mai ales a demagogiei. Vremurile de azi, spusese Andi, au 
adus moda socială a „sufletului cu iţari”. Vrînd-nevrind, 
bărbaţii erau alteraţi de mediul social contimporan în care 
trăiau; munceau şi luptau. Buna creştere devenise un 
exotism. Domnea confuzia dintre vulgaritate şi putere, 
vulgaritatea fiind socotită ca o expresie a puterii, cînd, de 
fapt, nu era decît semnul barbariei balcanice. În dezbaterile 
parlamentare, ironia de odinioară era înlocuită cu injuria 
trivială, adică tocmai renunţarea la inteligenţă. În presă, tot 
aşa. În fiecare articol, în fiecare polemnică, pornografia 
abunda. Vorbele triviale, care înainte de război răsunau 
numai la grajd, se mutaseră în saloane, în presă şi în 
Parlament, dimpreună cu foştii grăjdari, bucătari şi feciori 
boiereşti, deveniți deputaţi, miniştri şi intelectuali ai epocei 
de după război. Fenomenul era general. 

Reacţia nu putea porni din Muntenia, al cărei spirit 
practic încuraja promiscuitatea folositoare intereselor ei. 
Reacţia trebuia să pornească din Moldova, din laşi, şi nu din 


partea bărbaţilor ieşeni, alteraţi şi ei de viaţa publică, ci din 
partea femeilor ieşence, în care se păstrase tradiţia bunei 
creşteri, a ironiei, a subtilităţii şi a culturei de odinioară. 

După cum se vede, teoria lui Andi, pornind de la Thi- 
baudet, ajunsese la ideile lui Matei Velisar, atunci cînd 
înființase Loja masonică ieşană, ca o reacţie împotriva 
decăderii spiritualităţii moldoveneşti, prin politicianism. 

Andi, însă, servea prietenelor Duduiei, subt formă de 
drajele parfumate cu vanilie, ideile generos utopice ale lui 
Matei Velisar. 

Andi se adresa femeilor, nu bărbaţilor, ca Matei Velisar. 


El nu vroia să învie, ca Matei Velisar, semeţia 
moldovenească, zimbrul moldovenesc al pădurilor virgine şi 
al stemei voievodale; el vroia să-nvie lebăda graţiei 
moldoveneşti în sufletele de giscă ale interlocutoarelor lui. 

Vorbise în entuziasmul şi aprobarea generală. Doamna 
Danielescu ar fi servit vorbele lui Andi pe tartine mărunte, 
ca icrele moi îl sorbea din ochi, regretînd că nu-i mai multă 
lume, că salonul Duduiei nu-i o sală de conferinţă şi că nu-i 
acolo măcar un stenograf. Domnea un simţămiînt general de 
înaltă intelectualitate, cu accente profetice. România [...], 
cu toată suflarea românească, era în salonul Duduiei, ca un 
război docil ţesut de degetele harpiste ale lui Andi. Acolo se 
pregătea viitorul ţării, renaşterea aristocratică a României. 
leşencile călăuzite de Andi erau creierul ţării. Salonul 
Duduiei devenise un mic Olimp intim, c-un Jupiter imberb, cu 
Minerve cu rochii scurte şi c-o Veneră blondă şi sfioasă 
alăturată de pianul mut. 

Apăruseră propuneri, proiecte, planuri de concerte, 
baluri, şezători, conferinţe - nu-l aveau pe Andi? - o 
adevărată cruciadă în fuste scurte şi cu bastonaşe roşii de 
buze, în loc de lănci, pentru recîştigarea rangului pe care 
Iaşul trebuia să-l aibă în viaţa ţării. 

Nevoia de acţiune devenise atît de imperioasă, încît 
Duduia - pînă una-alta - dăduse drumul patefonului, şi se- 


ncisese un bal intim. Dansase şi Andi - şi cu Magda, şi cu 
Duduia. Apoi venise rîndul băuturilor tari. O înfrățire 
generală, cu  alcooluri englezeşti, întru regenerarea 
Moldovei. Andi plecase o dată cu doamna Danielescu. Pe 
drum, în automobil, de cîteva ori mîna doamnei Danielescu 
dezmierdase mina lui Andi. Cînd automobilul se oprise în 
faţa caser Danielescu, Andi scăpase un involuntar oftat din 
greu. Doamna Danielescu îl privise lung Privise apoi 
apartamentul lui Andi, care nu era de loc palat, 
dezmierdase obrajii băiatului ei şi oftase şi ea din greu, 
compătimitor. 

Amîndoi se gindeau la Magda Boldur şi la norocul 
Duduiei. 


Magda Boldur amina mereu plecarea de care nici nu mai 
îndrăznea să pomenească. În fiecare dimineaţă intra în 
convalescenţă, după melancoliile şi deznădejdile din timpul 
nopţii. Se simţea vinovată, deşi între ea şi Andi nu se- 
ntîmplase nimic. Dar de cînd o cunoscuse pe nevasta lui 
Andi - fusese invitată la o masă de gală a familiei Danielescu 
- chiar prezenţa lui Andi devenea pentru ea o fericire 
blestemată. Vroia să fugă de el, şi n-avea puterea de-a face 
acest efort. De altfel, după un răstimp de apoasă îmbunare, 
iarna apăruse deodată, ca Mefisto din trapă, zburlită de 
viscole, cu ochii demenţi ai gerului. Trenurile sosiseră cu 
întîrzieri din ce în ce mai alarmante. Viscolul înconjura ca o 
revoluţie hotarele României, izolind-o de Europa. Iaşul 
devenise pulverizarea unei scrisori rupte, aruncată din 
haosul iernii ca într-un vîrtej astral. Viaţa Iaşului devenise 
mai anevoioasă. Oamenii căscau ferecaţi în casele lor, 
nemaiavind curajul de a se gîndi la baluri, la concerte şi la 
conferinţe. Aşa că planurile lui Andi suferiseră o necesară 
amînare. 


Andi trecea pe la Duduia, făcîndu-i vizite scurte, nu 
întotdeauna vesel, lăsînd posomortrile lui, melancoliile lui, 
pe sufletul Magdei Boldur, ca într-un cuier personal. 

Dezgheţul iernii devenise glod argintat, şi Magda tot nu 
plecase. Trăia într-un continuu zbucium, care-i interzicea 
proiectele de viitor, limitind-o la viaţa de azi pe mîine, cu 
ochii la fereastră. 

Îl plîngea pe Andi, de după perdele, ca şcolăriţele 
îndrăgostite. 

Începea să miroase a primăvară. Pe la amiază, ferestrele 
deschise aduceau în odăile încălzite de calorifer aer călduţ, 
proaspăt, tulburător ca un acord muzical venit pe undele 
vîntului. Plutea o întinerire tristă prin odăi. Dimineaţa, 
vrăbiile ciripeau mai zgomotos, dînd copacilor, în mai 
subţire, gălăgia recreaţiilor din ograda şcolilor primare. 
Mai trecuse un vint tăios, stîrnind o ultimă sclipire de 
gheţuş în privirea pămîntului, ca lumina în ochii orbilor. 
Apoi venise o ninsoare în glumă, cu fulgii mari, şi dispăruse 
într-o izbucnire galbenă de soare. Şi începuse lenea 
întristătoare a sfirşitului de iarnă. Copacii se simțeau ca 
bolnavii săraci alungaţi din spitale înainte de-a se fi în- 
zdrăvenit. Pisicile se suiau pe acoperişuri, făcînd să 
bolborosească tabla încă udă. 

Parcă cerul - realbăstrit - începea să miroase a floare, 
căci oamenii mai mult îl respirau cu nările adînc, privindu-l, 


deşi era atît de departe aproape. Nourii se risipeau 
luminoşi pe cerul albastru, ca zulufii în vînt. Mirosul 
primăverii se strecura în case, ca un copil care s-a jucat în 
ţărnă şi în iarbă crudă. 

Zi cu zi, sufletul Magdei era mai apăsat. Parcă vroia să 
înflorească, şi parcă era închis într-o pivniţă. Devenise 
exagerat sensibilă la orice. Vedea cîte un copil desculţ care 
se juca pe stradă cu o cutie de sardele - şi îi venea să plingă. 
Căruţele cu ţărani care veneau dinspre Copou, aducînd 
copii bolnavi la spital, îi umezeau ochii. Într-o zi, apăruseră 


tot dinspre Copou căruțele cu coviltir ale ţiganilor, cu 
zimbetul primăverei împletit în cozile ţigăncilor şi-n ochii 
dancilor. Apoi începuseră, ca o înmugurire a vieţii pe mari 
crengi leneşe, perechile de îndrăgostiţi, mînă în mînă, spre 
deal. 

Şi într-o zi Magda găsise pe notele lăsate deschise pe 
pupitrul pianului un mănunchi de toporaşi. 

Al doilea mănunchi îl primise Ştefana din mînile lui Andi, 
în aceeaşi seară. 


* 


Înflorise galbenul vesel al cornului în citeva ogrăzi. 

Zi cu zi crengile zarzărilor rugineau mai fraged ca vîrful 
sînilor de fetiţe subt bluze de vară. Mugurii de zahăr ars ai 
castanilor se crăpau lăsînd s-apară frunzuliţe ca fisticele. 


Lumina venea în fiecare dimineaţă de pe ţărmuri calde, 
cu păsările călătoare, dînd zîmbete mediteraniene cerului. 
Femeile ieşeau pe stradă în haine uşoare. Zidurile caselor 
se-ncălzeau pentru spinările cerşetorilor care primeau din 
mîna primăverei bani de aur. Florile zarzărilor apărură şi 
trecură ca o procesiune cu aureole şi binecuvîntări albe, 
parcă amintind inimii intrarea lui Isus în Ierusalim. 

Într-o zi Iaşul mirosi a liliac şi a ploaie. Lumina lunii 
întineri în mirosul liliacului alb. Copoul înverzise. Intra- se-n 
laşi un verde de crîng, luminos ca apele curgătoare de 
munte cînd trec prin dreptul crîngurilor de arini. 

Toţi oamenii deveniseră sentimentali ca la optsprezece 
ani, cînd iubeşti o fată pe care-o-vezi pe stradă numai. 

Venise primăvara cea din preajma verii, mai mult fată 


decît fetiţă, încă nu femeie, luminoasă, fragedă şi 
nestatornică, visind cu ochi albaştri toată noaptea la 
fereastra cerului, stringînd în braţe flori şi lepădindu-le; 
căci zilnic pămîntul era acoperit de florile de măr, de piersic 
şi cireş veştejite într-o noapte la sînul primăverii. 


Intr-o zi Andi ieşind de la Universitate  întilnise 
automobilul Duduiei, care s-ar fi zis că-l aştepta. Se urcă în 
fund, lîngă Magda. Duduia, la volan. Maşina avea un mers 
onctuos, fără trepidaţii aparente. Şi Andi şi Magda erau 
două profiluri paralele în lumina de primăvară. Nu se 
priveau. Nu-şi vorbeau. 

Dincolo de Şcoala normală, Andi tresărise. Văzuse de 
departe silueta Ştefanei, cu capul gol, cu pardesiul cenuşiu 
încins cu curea lată, în pas vioi, alături de Luchi. Îi arăta lui 
Luchi ceva foarte îndepărtat, căci braţul ei proiectat pe 
zarea de primăvară avea gestul vast al cumpenelor de 
fîntîni răsărite la răspîntiile drumurilor de ţară. 

Andi trăsese storul dinspre el. Maşina trecuse pe lingă 
Luchi şi Ştefana cu o viteză de bolid: o văzuse şi Duduia pe 
Ştefana. 

Din acea clipă Andi fusese ostil şi Duduiei, şi Magdei. Nu 
vorbise nimic. Stătuse tot drumul mut, absent dintre ele. 
Braţul Ştefanei, proiectat pe zarea de primăvară, înviase în 
el o veche şi mare emoție: 

„— Bate cineva la poartă? 

— Nu-i nimeni. Se scutură castanul.” 

Cu ani în urmă - scena părea a altor vremi - aşa o văzuse 
pe Ştefana pentru întîia oară, trecînd prin faţa Universităţii, 
cu braţul avîntat de mişcările bulldog-ului, pe care-l ţinea 
legat. 

Şi primăvara, o dată cu apariţia acestui braţ proiectat pe 
zare, devenise a Ştefanei. Inima lui Andi o dorea pe 
Ştefana. Era în el tristeţa unei reîndrăgostiri, înflorite de 
toamnă 

Ce căuta el în automobil, cu Duduia şi cu Magda Boldur? 

Seara, acasă, după masă, în odaia lor, se apropiase de 
Ştefana, care se suise pe pervazul ferestrei, stind acolo ca 


pe un prag aerian al văzduhului. Fruntea lui Andi se 
aplecase pe genunchii Ştefanei. 

Cităva vreme răsunase numai respiraţia de greieri a 
nopţii, cadenţată tremurător ca şi sclipirea stelelor umede 
pe cerul neliniştit. 

— 'Te iubesc, Ştefana... 

Ştefana tresărise atit de violent, că Andi se temuse să n- 
o vadă prăbuşindu-se peste fereastră. 

Tăcuseră. 

— Nu crezi, Ştefana? 

— Te-am văzut astăzi, şi mi-am adus aminte... 

Amuţise îngrozit. Îşi pierduse capul. Fusese gata să 
descopere plimbarea cu Duduia şi Magda Boldur. 

Ştefana îl privise lung. Pe faţa lui Andi iar apăruse oribilul 
zîmbet pieziş. 

Ştefana dăduse din cap. Era sfişietor de tristă noaptea de 
primăvară cu vorbe de dragoste spuse de buzele lui Andi. Şi 
ea şi Luchi îl văzuseră prin fereastra dc la spatele 
automobilului, alături de Magda Boldur. 

Văzuseră şi perdeluţa trasă de Andi, în partea lor. 

Atit de tristă fusese tăcerea lor, că Andi îşi aplecase din 
nou fruntea pe genunchii Ştefanei. 

Ştefana îşi lăsase mîna, mai grea ca de obicei, parcă de 
piatră, pe creştetul lui Andi, şi-nchisese ochii. 

Şi s-auzise iarăşi numai respiraţia de greieri a nopţei de 
primăvară subt stelele umede. 

Cîteva zile după aceasta, Andi observase că Luchi îl 
ocoleşte. Nici la dejun nu-l privea pe Andi în ochi. Seara, 
Luchi nu mînca acasă. La ei nu mai venea noaptea să 
supeze. Şi într-o zi tocmai cînd Andi, după curs, intra în 
ograda Duduiei, se-ntilnise nas în nas cu Luchi, care ieşea 
de la Duduia, congestionat, cu vinele umflate pe frunte, cu 
ochi răi. Trecuse pe lîngă Andi, ca şi cum nu l-ar fi văzut, 
fără să-l salute. 


— Luchi! 

— Ce vrei? 

— Luchi!? 

— Ce vrei? 

— Luchi, tu vorbeşti cu mine aşa? 

Exasperarea lui Luchi izbucni scurt: 

— Cu tine, da. Eşti un porc, tu şi Duduia împreună. Să vă 
fie ruşine! 

Injuria era atît de monstruoasă, dat fiind raporturile de 
totdeauna dintre Andi şi Luchi, că Andi devenise palid. 
Stătuseră cîtăva vreme muţi, unul în faţa altuia, neştiind 
cum să plece, cum să se despartă. 

Ochii lui Luchi se umeziră. Şi vorbise, din nou, cu glasul 
tremurător de lacrimi şi de mînie: 

— Te rog să mă ierţi... dar să ştii... că te dispreţuiesc. 

Şi plecase furtunos, fiindcă-i curgeau lacrimi copilăreşti 
de-a lungul nasului. 

Andi se-ntoarse de la uşă îndărăt, luînd-o spre-casă. 

Apartamentul lor era gol. Ştefana ieşise. Se plimbase prin 
odăile care-i păreau pustii, răsfoind cărţile Ştefanei, privind 
lung o fotografie de-a ei, cu inima strinsă şi c-un nod 
înecăcios în gît. Îl îngrozea tăcerea odăilor în care nu era 
Ştefana: păreau un cavou mobilat, păstrînd, sinistru, 
întipărirea vieţii unei moarte. 

Dac-o pierdea pe Ştefana, ce mai rămiînea din el, din viaţa 
lui? lar laşul, iar nopţile zburlite de nervi, iar şuierul 
trenurilor care pleacă... Luchi îl dispreţuia. Luchi! ÎL 
pierduse şi pe Luchi! 

Se plimba cu fruntea înclinată, şi-i scăpau gemete 
involuntare, stranii ca ale nebunilor. 

Aşa îl găsise Ştefana. 

— Te-ai şi întors, Andi? 

Andi îi vorbise ca un om bătrîn. Da. Merita tot. Şi 
disprețul Ştefanei, şi disprețul lui Luchi. 

— Luchi? Ce vrei să spui? 


Andi-i spusese tot. Cum îl întilnise pe Luchi cînd se ducea 
la Duduia. 

— "Tu crezi, Ştefana, că o iubesc pe Magda Boldur? 
Vorbea aton, cu o atitudine de om care acceptă orice. 

— Nu. 

— Atunci de ce mă duc acolo? 

Ştefana alungase cu un zîmbet o încruntare. 

— Lasă, Andi. La ce bun să mai răscolim astfel de lucruri. 

— Cum vrei tu. 

Ştefana îl privise cu atenţie. Era atît de profund abătut, 
că parcă îmbătrinise. Era sleit de puteri ca hainele scoase 
de la etuvă. Articula cu efort, şi vorbele parcă nu erau 
expulzate de buzele lui, ci cădeau, prea grele pentru 
slăbiciunea buzelor. 

Ştefana se aşezase lîngă el, punîndu-i mîna pe umăr. Îl 
întrebase cu blîndeţe: 

— Ce-i, Andi? 

Aşa cum întrebi pe copii: „Cc te doare? Unde te-ai lovit?” 

— Sînt sătul de mine, Ştefana. Aş vrea să dorm un an, doi, 
- nu ştiu, să nu mă mai trezesc. 

Nu minţea. 

Se-ntinsese pe divan, cu capul pe genunchii Ştefanei, cu 
ochii în plafon, şi-şi ascultase singur vorbele lui triste ca 
iarba răsărită pe morminte. Nu era bun de nimic! O iubea 
pe Ştefana, şi totuşi fugea de ea, preferind să stea în casa 
Duduiei, pe care-o dispreţuia, alături de Magda Boldur, 
pentru care n-avea măcar o uşoară afecţiune care să 
justifice timpul pe care şi-l pierdea acolo. 

De ce? 

Totul era absurd şi ratat în viaţa lui. Gîndea una, spunea 
alta. Îi dispreţuia pe ieşeni, şi-i lăuda în bloc, de cîte ori 
avea ocazia, fără ca nimeni să-i impuie aceasta. O iubea pe 
Ştefana şi fugea de ea. Dispreţuia Iaşul, şi totuşi fără de laşi 
şi-n afară de laşi era nenorocit. Singura fiinţă faţă de care 
fusese sincer, singura fiinţă pe care o stima fără rezerve era 
Ştefana. Ştefana îl iubise. El o iubea. Şi totuşi, el singur îi 


otrăvise dragostea - care pentru ei era mai scumpă decît 
viaţa lui - făcînd-o să-l dispreţuiască. 

— Te-nşeli Andi. 

— Nu mă dispreţuieşti? 

— Nu. Mi-e milă de tine. 

Andi se ridicase, îndreptind spre Ştefana o faţă scurmată 
de deznădejde. 

— Nu-ţi cer mai mult, Ştefana. Rămii lingă mine. Fie-ţi 
milă de mine... cum vrei tu. 

Ştefana tăcuse, cu fruntea încordată. Ochii lui Andi 
pîndeau fiecare mişcare a obrazului ei. Era atît de frumos 
chipul lui Andi, atît de pur, că durerea care-l stăpînea, 
îmbătrînindu-l, desfigurîndu-l, părea un sacrilegiu. 

De ce nu era statuie? 

De ce nu era om? 

Într-un tîrziu, ,Ştefana înclinase capul. 

— Rămiîn cu tine. 


Îl aşteptaseră pe Luchi pînă tîrziu noaptea. Ştefana vroia 
să-i împace. 

Luchi venise beat. Se clătina. Căzuse pe un scaun, cu 
capul în palme, cu ochii crunţi şi rătăciţi. 

De la întiile vorbe ale Ştefanei, sărise, o luase în braţe. 

— Tu eşti singura mea soră. Nu mai am nici frate, nici 
surori. Gata. Amin! Am pus cruce familiei. Tu eşti sora mea. 

Ştefana îl pusese din nou pe scaun. 

— Luchi, de ce te-ai îmbătat? 

Subt ochii ei, Luchi plecase capul. 

— Sînt amărit. Băut, cîntat... 

Întâlnise chipul lui Andi şi se cutremurase. 

— Tu eşti sora mea, începuse iarăşi, luînd-o de git pe 
Ştefana. 

Scena era lugubră. 


Luchi adormise cu capul pe masă, după ce îngînase 
mereu refrenul îndărătnic: „Lu eşti sora mea”. 

Îl culcaseră îmbrăcat în biuroul lui Andi. Mirosea a vin şi 
horăia dezordonat, cu o diîră de salivă în colţul gurei. 

Şi Ştefana şi Andi se culcaseră trişti. Parcă şi viaţa avea 
un miros de crişmă. Nu-l văzuseră pe Luchi niciodată beat. 
Beţia profanase cea mai curată icoană a tinereţii şi a 
bunătăţii. 

Se îmbătase din cauza lor. Îl auzeau sforăind, înecîn- du- 
se în respiraţii de agonie. 

Şi suferiseră amindoi, unul lîngă altul, fără să poată 
dormi, fiindcă vedeau pe trăsăturile lui Luchi, descompuse 
de beţie, alterîndu-se însăşi dragostea lor. 


x 


Îndată după sesiunea examenelor universitare, Andi 
plecase cu Ştefana la Agapia, mult înaintea părinţilor săi. 
Aflase de la mama lui că Duduia pleca în străinătate cu 
Pussy şi cu Magda Boldur, care-i invitase la ea, la Paris. 

Înregistrase vestea fără de nici o emoție. Era într-o 
continuă stare de abatere. Îşi pierduse pofta de mlncare. 
Slăbise. 

În ultimul timp se ducea cu automobilul la Universitate şi 


tot cu automobilul se-ntorcea. Nu-i mai venea să iasă din 
casă. Şedea închis tot timpul. Avea insomnii, spaime 
nocturne şi fobia discuţiilor cu părinţii lui. De asemeni, nu 
numai că nu mai cetea ziare, dar foşnetul lor în mînile 
tatălui lui îi făcea rău. 

Nu se simţea bine decît alături de Ştefana şi de Luchi. Îi 
asculta vorbind, glumind, rizînd, şi prezenţa lor, glasurile 
lor îl calmau, dîndu-i clipe de odihnă şi de somn. În fiecare 
seară, Ştefana şi cu Luchi jucau şah la căpătiiul lui Andi, 
care-i privea ca pe ceva cu totul exterior lui - un fel de 


primăvară la fereastra odăii unui bolnav - pînă cînd îl 
vedeau că închide ochii. 

Găsiseră Agapia pustie: munţii, mînăstirea, maicile. Vara 
s-arăta ploioasă. Făceau foc în sobe, împodobind focul cu 
ciocălăi de brad care pocnesc uscat, asemeni castanelor 
cînd s-au copt, devin incandescenţi ca fagurii de miere, şi 
deodată, dacă sufli în ei, se spulberă-n cenuşi de argint. Se 
deprinsese şi el, alături şi-mpreună de Ştefana, să 
privească focul. Pină atunci, pentru Andi focul din sobă 
însemna peceta de aur care închide intimitatea unei odăi, 
dîndu-i ceva şi mai confidenţial decit întunericul, uşa 
încuiată şi storurile lăsate-n jos. Dar pentru Ştefana focul 
era un fel de fereastră deschisă pe orizonturi magice. 
Lucirea pe care flăcările o aprindeau în ochii Ştefanei şi 
viaţa pe care i-o stîrneau pe obraji nu erau numai 
răsfringerea  flăcărilor şi căldura lor, ci  însufleţire 
asemănătoare cu a marinarilor pe mări. Avea cultul focului, 
ca popoarele primitive şi ca ţiganii. Sufletul ei în faţa focului 
devenea ea şi trupul ei în timpul plimbărilor, liber de orice 
vasalitate. 

Aşa că lingă Ştefana, în timpul ploilor de munte cu şuier 
fioros de brazi, Andi începuse la gura sobei primele 
plimbări. Căutau în conturul flăcărilor şi în clădirile jarului 
formele pe care le găseşti în nourii îngrămădiţi la apusul 
soarelui. Vorbele  Ştefanei porneau ca nişte corăbii 
încărcate cu elanuri spre necunoscut. Sufletul ei nu-şi 
pierduse pădurile din care răsar visurile copiilor pe vremea 
poveştilor. Era plină de superstiții, de mirări, de nostalgii, 
de singurătăţi, care apăreau la gura sobei, venind parcă din 
focul frate cu luceferii, nu dintr-o minte plină de lecturi, 
contemporană veacului. 

Sufletul ei înviase în Andi o copilărie pe care n-o trăise de 
ajuns. Renunţase la viaţa cerebrală. Trăia într-un alt 
anotimp sufletesc, într-o izbucnire de primăveri străine de 
viaţa socială, avind impresia că se află într-altă planetă. Se 
reîndrăgostise ciudat de Ştefana. Parcă nu mai era soţia lui: 


o iubea cu o vristă la care nu-ncep soțiile, cu o vristă 
cetitoare de poveşti în care presimţi dragostea nu în viaţă, 
ci în legendă. 

În timpul celor patru ani de viaţă singuratecă alături le 
Ştefana, munciseră împreună, discutînd, schimbind idei, 
învăţind, odihnindu-se de efortul zilnic în jocurile păgîn 
tinereşti ale primilor ani de dragoste. 

Acum, însă, în timpul zilei nu mai învățau, nu mai 
discutau pe marginea cărţilor, ci trăiau liberi la gura sobei, 
împrejmuiţi de munţi, nouri şi ploi necontenite, pierduţi 
parcă în veacuri, cu sufletele pe hotarele medievale. Parcă 
trăiau într-o legendă, cu sufletele mînă-n mînă, ca doi copii 
de regi, logodiţi atît de timpuriu că numai cartea de poveşti 
şi gura sobei poate să-i adune tîmplă lingă timplă, umăr 
lîngă umăr, altfel rămînînd copii. 

Pînă cînd vara se încoronase-n munţi cu întiîile zile dc 
soare. 

— Ne plimbăm, Andi? 

— Sigur. 

Porniseră. Pleca în munţi întîia rîndunică din Ştefana. 

Se îhapoiaseră flămînzi. 

— Au venit doi lupi, măicuţă, strigase Ştefana către maica 
Agafia, lepădindu-şi de la uşă ghetele grele de glod, intrînd 
ca-n moschee. 

Mîncaseră ca lupii şi adormiseră cu lampa aprinsă fiindcă 
n-o putuseră stinge cu genele. 

De-atunci Andi dorise şi simţise imperioasa nevoie a 
plimbărilor lungi. Îşi recăpătase pofta de mîneare. Dormea 
ca pe vremea stagiului militar, dar dimineaţa în loc de 
goarnă îl deştepta Ştefana, care-l privea rizînd, ca un măr 
copt peste noapte şi scuturat din văzduhul verii pe perna 
lui. 

Aşa începea dimineaţa. 

Plecau. Casa lor era ca şi cuibul pentru rîndunele - portul 
plecărilor săgeată. 


Trăiau mereu printre brazi. Iaşul dispăruse. Zîmbetul 
pieziş dispăruse. Trecutul nu mai exista în munţii nalţi 
acoperiţi de cerul singurătăţilor cu brazi. Trecutul lui Andi. 
Căci între munţi, pe cărările culmilor unde lumina-i verde în 
parfumul brazilor bătrîni, şi prin poiene, unde lumina e 
rotundă ca un nimb, Andi trăia o viaţă de o mie şi una de 
nopţi, alături de Ştefana, care-i povestea trecutul ei. 

Regăsind-o pe Ştefana, regăsise în sufletul lui mirosul 
fragilor pe care-i întilneşti în munţi numai atît de aromaţi 
cum sufletul îi scoate din adincul lui în clipele de mare 
puritate a dragostei. 

Nu mai cetea nici cărţi, nici ziare, nici scrisorile pe care 
le primea. Privea numai ce-arată munţii şi asculta glasul 
Ştefanei. Şi devenise ca şi munţii de pe acolo, un elan spre 
cer, vînjos şi îndiîrjit sihastru, împrejmuind o albă monastire 
şi un glas de clopot. 

Venirea celorlalţi le adăugase un tovarăş din plimbări: pe 
Luchi. Bun tovarăş. Vesel, rezistent la mers, pretinzînd c- 
alături de el Ştefana nu se mai teme de ploaie, fiindcă o 
ascunde în buzunarul lui. Toţi trei umblaseră ca nourii, 
numai pe culmi, îndepărtîndu-se în fiecare zi de Iaşul 
verilor de la Agapia. Fuseseră pe unde creşte zmeură, 
fuseseră la mure, tot în munţi departe: simţiseră pe naltele 
singurătăţi parfum de afine, şi le descoperiseră după miros, 
dulci în gură negrele bobiţe care lasă pete de cerneală 
buzelor şi îngereşti arome respirației. Descoperiseră 
ciuperci umflate, bosumflate alb, descoperiseră bureţii 
hribilor, luptaseră cu rădăcini de iarbă mare aromate 
bătrîneşte cînd sînt arse pe jăratec, dar mai dîrze decit 
unghiile fetelor de ţară cînd le zmulgi din încleştarea lor. 
Băuseră din şipote sălbatice de apă vie. Fuseseră lătraţi, ca 
luna, sus pe culmi, de cînii ciobăneşti. Trecuseră peste 
piraie în care apa ride creaţă ca obrazul pruncilor prin 
somn. Descoperiseră oceanele albastre ale zărilor Moldovei, 
privindu-le de pe catargul înălțimilor de munte. Primiseră 
galopul ploilor de munte, fugăriţi spre adăposturi crîncene. 


Le bubuise cerul la ureche. Pe-o culme-ndepărtată de 
Agapia, stătuseră în noapte, aşteptînd ulciorul de argint al 
lunei pline, înainte de-a atinge buza celora din văi. Urniseră 
ca pe un car de fin rămas pe cer un răsărit de soare, 
urmîndu-l de pe culmi, cu mîinile pline de soare cald în frigul 
dimineţilor de munte. 

Căzuse-ntiia brumă a toamnei. 

Căci vara, toată vara, se topise ca o zi cu soare-n munte. 

Dar numai Ştefana se mai uita în urma verii. 

Înzdrăvenit, puternic, cu faţa arsă de soare şi pieptul 
lărgit, Andi îşi vedea reapariţia la Iaşi. 

Plecarea părinţilor îl întristase. 

El tot mai rămînea. 

Plecarea lui Luchi îl posomorise. 

El încă nu pleca, fiindcă Stefana nu era grăbită să 
înceapă viaţa de oraş, şi el ocolea să-i spuie că ar pleca. 

Începuseră şi-n munţi ploile de toamnă. 

lar gura sobei! lar sihăstria dintre munţi. laşul 
vacanţelor de la Agapia plecase înspre Iaşul vieţii zilnice. 
Agapia se pustiise: munţii, mînăstirea, maicile... Ştefana. 

Fostul copil de la-nceputul verii devenise iar om mare. Nu 
mai avea nevoie de poveşti, nu mai era convalescent la gura 
sobei. Dorise Iaşul, cum doresc oştenii lupta după ce li s-au 
închis şi rănile, şi dorul de odihnă. 

În ziua cînd Ştefana făcea cuferele pentru plecare, îl 
auzise pe Andi fredonînd în odaia de alături. Afară ploua. 
Munţii erau în întuneric, cu nourii de cenuşă, ca o gură de 
sobă după ce s-a stins focul. Andi se plimba prin odaia de 
alături, repede, voios: odaia era prea strimtă pentru paşii 
lui. 

Plecaseră a doua zi. Andi se sculase înaintea Ştefanei, 
pîndind trăsura. 

Porniseră pe ploaie. Andi era foarte vesel. Ştefana 
întoarse capul înspre munţi, pentru ultima oară. Vacanţa se 
veştejise deasupra munţilor ca o coroană mortuară. 


Ziua de sfîrşit de septembrie era atît de caldă, încît Andi 
plecase la Universitate în talie. Luase tramvaiul de la 
Copou. În Piaţa Unirei se dădu jos. Apucă pe strada 
Lăpuşneanu, nedindu-şi încă seamă de ce se coborise din 
tramvai, căci tramvaiul l-ar fi dus pînă la Universitate, 
cruţindu-l de efortul de-a umbla pe jos, care-i redevenise 
penibil de cînd se-napoiase de la Agapia. Abea după cîţiva 
paşi îşi lămuri cauza acestei ciudăţenii aparente. De cîteva 
zile sosise din străinătate Magda Boldur, instalîndu-se 
definitiv în casa de pe strada Lăpuşneanu, moştenită de la 
mătuşa ei, Zinca Boldur. 

Strada era pustie. Prăvăliile îşi ridicau obloanele, acele 
miîrtiitoare cortine de fier, de după care răsăreau vitrine cu 
accent de faliment, urlindu-şi ieftinătatea preţurilor de 
lichidare. 

Trecînd prin dreptul enormei case Boldur, Andi încetini 
pasul, apucînd pe trotuarul din faţa ferestrelor. Simţi o 
uşoară atingere pe inimă, emoție superficială, dar plăcută, 
nu din pricina gîndului că ar fi putut s-o vadă pe Magda 
Boldur, sau, mai exact, că ar fi putut să-l vadă Magda 
Boldur, ci din pricina jocului în sine. De cînd se înapoiase 
Magda Boldur, de cînd ferestrele casei îl priveau pe Andi, 
strada Lăpuşneanu nu era numai salonul urban al 
vanităţilor ieşene, ci decorul intim al unui episod din viaţa 
lui Andi. Îi venea să zîmbească, dar se stăpîni. Era atent eu 
coada ochiului. Prezenţa lui de profil în dreptul casei putea 
să fie văzută - măcar de după o perdea - şi să provoace o 


emoție fragedă într-un piept de fată frumoasă. Vroia să-şi 
verifice puterea asupra ei după o absenţă de cîteva luni. 

Îl zărise? Nu-l zărise? 

Întoarse capul de-a binelea. Parcă tresărise colţul unei 
perdele! Zîmbi. Porni înainte cu pasul sprinten, ca într-o zi 


de primăvară, nu de toamnă. Purta parcă în el o floare la o 
butonieră clandestină. 

Ajungind în dreptul Jockey-Clubului, luă din nou 
tramvaiul de Copou, reintrînd în vehiculul cotidian după o 
clipă de recreaţie semilirică pe strada Lăpuşneanu. 

La Universitate îşi ţinu cursul cu o bună dispoziţie 
evidentă, intercalînd şi citeva glume. Jocul de pe strada 
Lăpuşneanu, deşi, în fond, inofensiv, îl stirnise cum un pai 
stirneşte verva unei cupe cu şampanie. 

Între timp, vremea se schimbă. Un vînt răcoros de 
toamnă făcu să cînte frunzele copacilor metalic, alungînd 
păuni de aur pe străzile Iaşului. 

leşind de la Universitate, Andi simţi că-i prea subţire 
îmbrăcat. Fiindcă era prudent şi foarte circumspect pentru 
sănătatea lui, amină pentru mai tîrziu plimbarea de pe 
strada Lăpuşneanu şi se sui în tramvai, înapoindu-se acasă 
ca să-şi ia pardesiul. 

Era convins că Ştefana era la plimbare. Asta însemna o 
absenţă de cîteva ore, pînă scara. 

Intră în casă. Luă pardesiul din cuier. Îl îmbrăcă fre- 
donînd, gata să pornească. 

— Ei! Ai şi venit, Andi. Ce binc-mi pare! 

Auzind pe neaşteptate glasul Ştefanei din încăperile pc 


care le socotea deşarte, Andi tresări, ca hoţul surprins 
în casă. Îşi dezbrăcă pardesiul, lepădîndu-l pe un scaun, 
înainte ca Stefana să fi deschis uşa. Îi bătea inima. Ştefana 
apăru cu ochii veseli, cu braţele deschise. Ochii lor se 
întilniră. Andi se roşi, ferindu-şi privirea. Şi înainte ca 
Ştefana să ajungă în braţele lui, zîmbetul de femeie care 
minte apăru în colţul gurii lui Andi, deformîndu-i-o. 

Ştefana clipi. Nu-l mai sărută. Primi pe fruntea grea 
sărutarea lui Andi şi se înapoie în odaie fără să-i mai spuie 
NIMIC. 

„lar scene!” gîndi Andi c-un oftat adînc. 

Intră în odaie - Ştefana scria. 


Andi era complect dezorientat. Se pregătise de plimbare, 


ş-acum rămînea acasă. Parcă lepădase nu pardesiul, ci o 


haină de bal, cu suflet de fată pregătit pentru bal, ş- 
acum, în loc de bal, acasă, cu o Ştefană care-l buda, pre- 
făcîndu-se că scrie, gata să-i facă o scenă. 

Începu să se plimbe cu mînile la spate în lung şi-n lat, 
fiecare pas însemnînd regretul, şi apoi mînia paşilor de pe 
strada Lăpuşneanu, la care trebuia să renunţe. Era 
prizonier. În loc de ferestrele casei Magdei Boldur, cu 
perdele lirice, spinarea ostilă a Ştefanei. 

Auzea zgirietura peniţei, pauzele mari, sorbiturile din 
ţigară, - şi timpul trecea, privindu-l de jocul de-a ascun- 
selea cu casa Magdei Boldur. 

— Ce scrii? 

— O scrisoare. 

Glasul lui Andi era enervat ca al copiilor cînd se plictisesc 
şi se hotărăsc să siciie pe oamenii mari din preajma lor. 

— Cui? 

— Andi, lasă-mă cînd scriu. 

— Evident, te supăr. Frigurile creaţiei! Nu? Inspirația cu 
degetul pe frunte! 

Ştefana nu-l privi, nici nu-i răspunse. 

Andi vedea numai spinarea ei plecată şi capul cu plete 
brune, închis în tăcerea lui. 

lar începu să facă paşi prin odaie, cu o sacadare 
caracteristică enervărilor femeieşti. 

După un răstimp, Ştefana îl privi peste umăr. 

— Andi, de ce nu te duci să te plimbi, e aşa de frumos 
afară. 

Cum ai spune: „Du-te, cocuţă, şi te joacă”. 

— Mă alungi? 

— Nu, Andi, cred că ţi-ar face bine să te plimbi. 

— Aa! Dacă-i aşa, mă duc. 


Plecă, trintind uşa. Privirea Ştefanei lunecă de pe 
scrisoare pe fereastră spre silueta lui Andi, pînă ce dispăru, 
apoi rămase împăienjenită pe zarea de toamnă din fund, 
roşie şi albastră printre frunzele de aur mort ale castanului 
de la poartă. 

Pe masă erau două scrisori. Una de la Matei Velisar, care 
le anunţa o mare surpriză: fusese readus, în sfîrşit, din 
Extremul Orient la Constantinopol, şi cum era încă slăbit de 
friguri şi nu putea veni în ţară, le trimetea bani să vie 
imediat ei doi, copiii lui: Andi şi Ştefana. Nu-i mai văzuse de 
patru ani. Scrisoarea lui Matei Velisar avea sunetul 
săruturilor pe obraji şi al bătăilor din palme; era numai 
bucurie şi afecţiune. 

A doua scrisoare de pe biurou începuse s-o scrie Ştefana 
înainte de venirea lui Andi. Răspundea lui Matei Velisar că, 
deşi nu-l consultase încă pe Andi, ştia că au să plece cît mai 
degrabă spre el. 

Şi începuse pe hîrtie proiectul acestei călătorii cu Andi 
spre locurile preferate ale tinereţii ei. 

Scrisoarea Ştefanei avea mişcarea aripelor de rîndu- nele 
cînd se călătoresc după vară. 

Între întîia scrisoare începută de Ştefana şi neisprăvită, şi 
a doua scrisoare, începută după plecarea lui Andi, apăruse 
aurul mort al castanului de la poartă pe zarea toamnei, 
roşie şi albastră, iar pe fruntea Ştefanei se ivise o dungă din 
acele care despart pe globul pămîntesc continente, şi în 
unele suflete, trecutul de viitor. 


x 


De cîteva zile, Ştefana nu se mai plimba. După ce pleca 
Andi la Universitate, se închidea în odaia ei şi nu mai ieşea 
toată după-amiaza. 

Într-o zi domnul Danielescu atrase atenţia doamnei 


Danielescu, din pragul casei asupra fumului care ieşea 


din hornul corespunzător sobei ietacului Ştefanei ş-al lui 
Andi. 

— Ţţ! Spune-i, dragă! Ce Dumnezeu! Iese lumea în talie, 
şi dumneaei nu poate fără foc! 

Doamna Danielescu oftase. Nici ei nu-i plăcea risipa, mai 
ales făcută de cei fără avere personală. În ultimul timp 
astfel de reflecţii intime, între părinţii lui Andi, se 
repetaseră cam des, devenind endemice. 

În seara aceleiaşi zile, doamna Danielescu o întrebă pe 
Ştefana, punindu-i mîna pe umăr, dezmierdător: 

— Nu te îmbraci prea subţire? 

— Nu. 

— Poate că ţi-e frig? 

— De ce? 

— Ştii, te-ntreb aşa... 

Apoi, după o pauză: 

— Aţi început să faceţi foc? 

— Nu. 

— Credeam! Mi s-a părut... 

— Am ars nişte hirtii. 

— Daa! 

A doua zi, doamna Danielescu se întoarse din oraş tirziu 
seara, o dată cu Andi: veneau de la Duduia. 

În timpul mesei, şi Andi şi doamna Danielescu arătară 
Ştefanei o solicitudine parcă identică. S-ar fi zis că o cauză 
comună determină gentileţele mereu simetrice ale mamei şi 
fiului, dîindu-le un aer de complicitate care-o excludea pe 
Ştefana, deşi numai de ea păreau preocupaţi, amintind 
Ştefanei o scenă asemănătoare, c-un an în urmă, cînd se 
înapoiase doamna Danielescu acasă după o lungă absenţă. 

După masă, doamna Danielescu, profitind de o clipă de 
singurătate cu Ştefana, îi spusese în treacăt: 

— Începe culesul viei la Chioaia. Mi se pare că Duduia 
pregăteşte o petrecere în stil mare... 

Ştefana tăcuse. Doamna Danielescu oftase înnăbuşit. 


Intrînd în apartamentul din curte, Stefana îl găsi pe Andi 
cu fruntea lipită de fereastră. Tamburina cu degetele pe 
cercevele. 

— Andi, mi-a spus mama ta că Duduia pregăteşte o 
petrecere la Chioaia. Ar fi bine să te duci şi tu, nu? 

— De ce „să te duci?” Să ne ducem. 

— Să ne ducem, consimţi Ştefana. 

Arpegiile cu degetele pe cercevele încetară. Parcă 
muzica devenise inutilă. 

— Ştii, eu nu ţin de loc, vorbi Andi, tot cu fruntea lipită de 
fereastră. 

— Nici eu. Dar tu trebuie să te duci. E sora ta. Nu putem 
s-o jignim. De-ajuns o jigneşte Luchi. Te duci tu, şi atunci 
pot să rămîn acasă eu. Nu? 

— Ţii tu? 

— Da. 

— Ironic? 

— Nu, Andi, foarte serios. De altfel, tu ştii că mie nu-mi 
place să stai prea mult acasă. Plimbarea la Chioaia are să-ţi 
facă bine. Aer curat, somn bun... 

— Bine, oftă Andi din greu, fără să-şi dezlipească fruntea 
de fereastră. 

Ştefana nu mai insistă. Cunoştea perfect zîmbetul pe care 
i-l ascundea oftatul lui Andi şi trupul lui, căci îi vorbise tot 
timpul cu spatele întors spre ea, şi sufletul la fel întors. 


x 


Andi era în pat. Mîncaseră mai devreme. A doua zi pleca 
dis-de-dimineaţă la Chioaia, cu părinţii lui în automobil. 

Ştefana umbla în dulapul cu haine. 

— Andi, cum vrei să te-mbraci? 

— Eu, indiferent. Nişte vechituri. 

— De ce? 

— Ştii, ca la ţară. N-am să fac toaletă pentru Chioaia! 


Andi se-ntoarse pe-o parte, ascunzindu-şi obrazul de 
privirea Ştefanei. 

Căscă. 

— Alege lu ce vrei. Numai să-mi ţie cald. Caută nişte 
haine mai groase. 

Ştefana îi pregăti hainele şi toate cele trebuitoare pentru 
plecarea de-a doua zi. 

— Cit staţi la Chioaia? 

— Sîmbătă şi duminică. Luni am curs. 

Se culcă şi Ştefana. Stinse lumina. 

— Nu tragi storurile? o întrebă Andi. 

— Te supără luna? 

— Nu. 

Lumina lunii, verzui şi albăstrui albă, umplu odaia dînd o 
perspectivă de palori ceţoase oglinzilor, ca şi ferestrelor, 
lăsînd o brumă pe părul lui Andi ca pe prunele de toamnă 
tîrzie. 

Ştefana nu se mişcă pină nu auzi respiraţia lui Andi 
ritmată de somn. Deschise ochii, îşi ridică încet capul de pe 
pernă şi se ghemui cu genunchii la gură, răsărind în 
straniul lunar ca un idol indian în fum argintiu de ierburi 
aromate. În tăcerea aprinsă de lumina lunii, tot ce era 
copilăresc în chipul ci dispăruse. Trăsăturile se subţiaseră, 
căpătind un relief mai dur, gura avea o dungă amară, şi 
ochii, răspicat deschişi, ficşi, ardeau ca ai marelor buhne 
solitare. 

S-auzeau castanele rostogolindu-se din castanul de la 
poartă. Cîntau mătăsos metalic coruri de greieri. Prohodul 
lor monoton, depărtat, ireal dădea nopţii de-afară o 
atmosferă de templu al unui cult ciudat, cu miile de 
vestminte ale lunii prosternate pe lespezi, tirîndu-se parcă 
spre doi ochi imens deschişi care hipnotizau mulţimea albă. 


Andi avu un somn neliniştit. Tresărea. Se întorcea pe- 
o parte şi pe alta. Gemea. Se dezvelea. Ştefana îl învelea la 


loc. Apucase prin somn mîna Ştefanei, care i-o lăsase la 
început. Apoi şi-o retrăsese uşor, cu o mişcare de fum. 

Somnul lui Andi era stăpînit de visuri fragmentare, 
vertiginos apărute şi dispărute, ca ferestrele luminate ale 
unui tren expres în noapte. Visa petrecerea de la Chioaia, 
avind prin somn impresia că o visează numai şi că nu va 
participa la ea. Vedea rochii de vară fugind prin vie, 
întindea mina după ele, şi ştia că visează fiindcă n-apuca 
nimic. Magda Boldur îi întinsese un strugure cu boabe mari, 
rizind ca Duduia, cu buzele fardate şi o rochie atit de 
scurtă, că părea de baletistă. 

Şi-n locul lui Andi apăruse un zeu hid, un cap de Priap în 
smoking, şi-o apucase pe Magda de cozi, tîrînd-o prin vie, 
sîngerîndu-i pulpele într-o perspectivă de struguri care 
rînjeau cu buze groase şi corniţe spinoase. 

Şi deodată se-ntuneca, se lumina, şi plutea în visul lui 
Andi, sau în ochii lui, un idol indian cu ochii deschişi. 

Visase? 

De cîteva ori în timpul nopţii văzuse doi ochi straniu 
deschişi, care-l înfricoşau, deşteptind în el spaimele din 
copilărie, de strigoi, de iele şi de tot ce răsare în cimitirul 
alb al luminei de lună. 

Toată noaptea îi bătuse inima dezordonat, chinuindu-i 
somnul. 

Se deşteptase în zori. 

Ştefana dormea? 

Dormea. 

Se sculase cu precauţiuni de şcolar care fuge din 
dormitorul internatului. Zorii s-arăâtau luminoşi. Slavă 
Domnului. Nu ploua. 

Se spălase şi se-mbrăcase pe-ndelete. 

Ştefana îl auzise schimbînd cravatele una după alta, 
pudrîndu-se, parfumîndu-se cu vaporizatorul, făcîndu-şi 
unghiile. 

Doamna Danielescu bătuse la fereastră: 

— Gata, Andi? 


— Gata. 

Glasurile lor răsunau într-o şoaptă de complot. 

— Hai la ceai. 

— Vin. 

Îndreptase o scurtă privire înspre Ştefana şi plecase în 
vîrfuri, deschizînd şi închizînd uşa cu băgare de seamă. 

Apoi automobilul trăsese la scară. 

Ştefana privise de după perdea pregătirile de plecare. 

Încărease coşuri cu sticle, pleduri. Rideau. Glumeau. 
Erau veseli. 

Andi nu aruncă nici o privire înspre fereastra Ştefanei. 

În clipa cînd automobilul porni, cu cele trei spinări 
alăturate în fund, mîna Ştefanei schiţă un gest scurt, ca şi 
cum ar fi aruncat ceva în flăcări. 

Privi apoi ietacul gol, care mirosea a pudră şi a parfum, şi 
aceeaşi mînă mică, zornăitoare la fiecare gest din pricina 
brăţării, aceeaşi mînă care-l liberase pe Andi se opri în aer 
ca o frunză care cade şi căzu o dată cu genele ude. 


* 


În sufrageria casei Danielescu erau numai Luchi şi cu 
Ştefana, înconjurați dc tăcerea întregii case goale. Ştefana 
dăduse drumul servitorilor. Aşa că era singură cu Luchi. 

Un dejun cu ceai şi mîncăruri reci. 

Şi Ştefana şi Luchi încercaseră să mănince, fără să 
izbutească. Parcă tacîmurile de pe masa familiei Danielescu 
deveniseră uriaş grele pentru miînile lor. 

Nu vorbeau. Vorbiseră înainte. Luchi plînsese. 

Deşi erau singuri, nu îndrăzneau să spuie nimic în 
sufrageria familiei Danielescu; acolo, parcă şi-n lipsa 
familiei, erau prezenţe care împiedicau pe Luchi şi Ştefana 
să vorbească în voie. 

Beau ceai şi ascultau vibrația tăcerii casei goale. 

Fumară. 

Trebuiau să umple vremea cu ceva. 


Urmăriră zborul unei viespi pe fructele de pe masă. 

Se ridicară de la masă. Intrară în casa din curte. Luchi se 
lăsă greu pe cufărul din mijlocul ietacului. 

Ştefana îşi isprăvi de făcut geamandanul. 

Sunau mereu şiragurile de mărgele colorate pe care le 
desprindea de la căpătiiul ei - de patru ani erau acolo - şi 
sufletul lui Luchi era gol ca şi păretele pe care timp de 
patru ani fuseseră mărgelele Ştefanei. 

Apoi Ştefana se aşeză pe divan, cu picioarele încrucişate 
sub ea. 

Fumară. 

Amiaza era aurie. 

S-auzeau numai castanele căzînd din crengile castanului 
de la poartă. 

Într-un tîrziu, glasul lui Luchi răsună în şoaptă: 

— Ştefana, nu ţi-i milă de... 

Buzele Ştefanei tremurau, dar faţa era ca împietrită. Şi în 
locul numelui lui Andi rămase un gol în întrebarea 
neisprăvită a lui Luchi. 

— Andi nu mai are nevoie de mine... 

Şi iar se auziră numai castanele, căci numai copacul de la 
poartă avea ce să mai scuture. 


* 


Seara, o trăsură porni din ograda casei Danielescu. O 
trăsură ieşană c-un cal şchiop, adusă de Luchi. Birjarul, cu 
picioarele peste cufăr. 

În trăsură, un geamandan pe scăunaş; Ştefana şi Luchi în 
fund. 

Ştefana ţinea ochii mereu plecaţi în jos. Nu se uită nici la 
casa celor patru ani, nici la laşul celor patru ani, nici la 
Luchi, tot ce mai avea din casa Danielescu după patru ani. 

Gara răsări. 

Peronul. 

Trenul. 


Clopoţelul. 

În braţele lui Luchi, Ştefana era cel mai mic trup de 
femeie pentru durerile lumii. 

Nici mînă, nici batistă nu fluturară la fereastra trenului. 

lar după tren plingea fratele lui Andi, cu mîinile pe ochi, 
atît de deznădăjduit, că un om bătrin se apropie de el, 
punîndu-i mîna pe umăr: 

— Lasă, tinere, nu-ţi mai fă atita inimă rea. Toate trec, 
toate se uită... 


EPILOG 


În toamna anului o mie nouă sute douăzeci şi şapte, 
ziarele ieşene anunțau căsătoria eminentului profesor 
universitar Alexandru Danielescu, fiul marelui cărturar 
Iustin  Danielescu, cu  domnişoara Magda Boldur, 
descendenta unui vechi neam boieresc al Moldovei, celebră 
cîntăreaţă, apreciată şi de criticii Parisului. 

Ceremonia religioasă fusese celebrată la Mitropolie, nuni 
fiind domnul şi doamna Ştefan Dobrescu, fruntaşul țărănist 
al Moldovei. 

Masa de o sută de tacîmuri fusese servită de casa Capşa. 

După nuntă, tînăra pereche plecase să-şi petreacă luna 
de miere pe Coasta de Azur. 


* 


În anul următor, întreaga presă democratică a ţării saluta 
apariţia fulgurantă a unui luceafăr pe orizontul social. 

Discursul deputatului  naţional-ţărănist Alexandru 
Danielescu, savantul profesor al Universităţii din laşi, 
fusese afişat, după ce Camera îl ovaţionase, votind cu 
unanimitate omagiul afişării. 


Deputatul ieşan cucerise Camera printr-un înalt idealism 
şi o patetică sinceritate. Către sfîrşitul discursului, cu o 
emoție religioasă, sufletul oratorului îngenunchiase ca pe 
Mormiîntul Eroului Necunoscut, îndreptîndu-şi privirile 
către vechea capitală a Moldovei. 

Şi toţi erau de acord că numai un ieşan crescut în acel 
templu al trecutului care e laşul putea să aducă în 
Parlamentul ţării o atit de pură atmosferă de spiritualitate, 
de- terminînd un obştesc elan de înfrățire între cei 
dezbinaţi de luptele politice. 

...„Clipe înălţătoare, care cinstesc Parlamentul naţio- nal- 
țărănesc şi vechea capitală a Moldovei”; aceasta era 
concluzia presei. 

Concluzia laşului era un banchet de o sută cincizeci de 
tacîmuri intelectuale, dat în cinstea celui care înălţase în 
Parlament prestigiul capitalei Moldovei. 


x 


Seara bancnetuiui. 

Andi era gata. Se privi în oglindă. Intiîlni privirea Magdei: 
avea ochi evlavioşi de vestală în faţa flăcării altarului. 

Îl aştepta cu vaporizatorul de colonie. 

Răsună o bătaie la uşă. 

— Intră. 

Apăru servitorul. 

— V-aşteaptă maşina. 

Andi mai trecu o dată prin vastul biurou, aruncînd o 
privire recapitulativă asupra notelor discursului pregătit 
pentru banchet. Le lăsa acasă. Vorbea fără note, fiindcă 
marile emoţii trebuie să apară spontan ca şi lacrimile, 
nedînd impresia premeditării. 

Se duse la fereastră: dădea pe strada Lăpuşneanu. 
Răsărise luna undeva deasupra dealurilor. Oraşul era alb în 
umbră. Privi laşul de sus, recapitulativ, cum privise şi notele 
discursului închinat Iaşului şi ieşenilor. 


O sărută distrat pe Magda, care-l însoţi pînă la scara de 
Jos. 

Se sui în somptuoasa limuzină. 

Pe strada Lăpuşneanu, toate privirile se întorceau după 
limuzina asupra căreia ieşenii vedeau plutind un zimbru, 
stema glorioasei Moldove de odinioară. 

Descinse. 


Fu întîmpinat cu aplauze, ecou ieşan al celor din 
Parlament... 


Romanul a însoţit paşii eroului său pînă la acest din urmă 


prag - al apoteozei ieşene - de la care începe balul mascat al 
istoriei contemporane.